Mara Volkers — Mireasa magului

MARA 
VOLKERS 


MIREASA 
MAGULUI 


Traducere din limba germană 
CORNEL STOENESCU 


rao internațional publishing company 
septembrie 2009 


PARTEA ÎNTÂI 


LOGODNICA 
1. 


Gisela se opri în fața casei familiei Tettenwieser și simți cum 
o cuprinde un sentiment de satisfacție. In curând va locui în 
această casă. Gospodăria era ceva mai mică decât cea a tatălui 
ei, dar, prin fațada ei și prin anexele din spate, Făcea parte 
dintre cele mai mari și mai frumoase clădiri din oraș. Viitorul 
socru ținea mult să aibă un cămin îngrijit, fapt dovedit de 
prezența a doi meșteșugari, care înălţaseră o schelă în mijlocul 
străzii pentru a ajunge la grinzile șarpantei de la etaj. Cei doi 
ignorau atât ocările oamenilor care trebuiau să se strecoare pe 
lângă bârnele și scândurile ieșite în afară, cât și reglementările 
urbei, ce interziceau îngustarea drumului în acest fel. Așa ceva 
își putea permite doar un om influent ca Tettenwieser, gândi cu 
mândrie Gisela și cumpăni dacă nu ar fi cazul să intre și să o 
întrebe pe stăpâna casei despre logodnicul ei. De obicei, Bruno 
îi spunea când pleca la drum și cât timp lipsea. Dar de data 
aceasta plecarea fusese atât de intempestivă încât nu mai 
avusese timp pentru așa ceva. Își imagină cum el ignorase 
atenţionarea de a se trezi și cum fusese sculat din pat de tatăl 
său. Cunoștea scena de acasă, căci tatăl ei trebuia deseori să îl 
trezească puţin cam brutal pe fratele ei Hans după o noapte de 
chef. 

Se îndreptă către poarta deschisă a curții, dar se opri în fața 
ei și ridică din umeri. Mama o aștepta acasă cu cumpărăturile 
și pe bună dreptate se va supăra dacă ar întârzia la o flecăreală 
cu doamna Tettenwieser. Și nu voia nici ca viitoarea soacră să 
creadă că ar fi una dintre acele fete care dau curs doar 
capriciilor și își tratează cu superficialitate îndatoririle. 

Cu un ușor oftat de regret, întoarse spatele casei 
Tettenwieser și îi ceru servitoarei să o urmeze, dar aceasta se 
holba la meșteșugarii urcați în dreptul frontonului decorat 
artistic. Gundi tresări și se grăbi să plece alături de ea. După 
puţin timp ajunseră în piaţa aglomerată și Gisela începu să 
cumpere fără a se tocmi mult, pentru că negustorii o cunoșteau 
bine. Ambele coșuri purtate de micuța servitoare se umplură 
rapid și Gisela trebui să o ajute, căci Gundi abia mai putea birui 


povara. Deoarece mai avea nevoie doar de două verze și de 
ceva verdeţuri pentru supă, se duse la tejgheaua doamnei 
Geißblatt. Pentru aceasta trecu prin fața unui negustor de 
vinuri care servea și la cană și era intens frecventat. Mai multe 
femei tinere se strânseseră în jurul celui mai mare butoi. 
Tineau în mâini căni din lut ars și pălăvrăgeau chicotind. 

Când o observară pe Gisela, zarva încetă, iar Trude 
Beckheimer, fala unuia dintre cei mai bogaţi negustori ai 
orașului, făcu un pas către ea. Avea o mină răutăcioasă, iar 
vocea ei acoperi până și strigătele vânzătorilor din jur: 

— la uite pe cine văd! Domnișoara a cărei zestre nu 
valorează nici cât hârtia pe care este scrisă! 

Această remarcă atrase atenţia tuturor și imediat se auziră 
șoapte. Gisela ar fi trebuit să fie surdă ca să nu audă cuvintele 
usturătoare și, în plus, să fie oarbă, deoarece privirile curioase 
și dispreţuitoare a căror ţintă era nu puteau fi ignorate. 

Palidă, se întoarse către Trude Beckheimer, care luă o 
înghiţitură zdravănă din cana sa și începu să ronţăie cu plăcere 
o turtă dulce. Nu era la prima cană, iar în această dimineaţă 
băuse pe stomacul gol, pentru că fața ei rotundă era roșie și 
ochii îi străluceau ca niște bile de sticlă proaspăt șlefuite. Poate 
că dacă ar fi fost trează s-ar fi stăpânit, dar așa savura plăcerea 
de a o putea copleși cu dispreţ pe rivala sa. 

— Bruno Tettenwieser este un bărbat deștept, care știe exact 
ce logodnică îi aduce o zestre bogată. De aceea nu mai miră pe 
nimeni că de câteva zile evită casa familiei Guldener, de parcă 
acolo ar fi izbucnit ciuma. Dar ieri l-a căutat pe tatăl meu, cu 
care a purtat o lungă discuţie. 

Zâmbetul răutăcios al fetei cu aspect grosolan, pentru care 
vorbea numai bogăţia tatălui ei, arăta clar de ce Bruno 
Tettenwieser, fiu de negustor, pășise în casa familiei 
Beckheimer. 

Pentru Gisela vorbele fură ca o lovitură în faţă, căci până 
atunci ea se crezuse logodnica șarmantului și arătosului Bruno. 
Îi stătea pe limbă răspunsul la cuvintele lui Trude, care cu 
siguranţă nu era mai puţin mușcător. Dar gândul la mama ei o 
opri să reacționeze în același mod, căci aceasta i-ar fi explicat 
că nu se cădea ca o fiică din casa Guldener să se ciorovăiască 
precum o precupeaţă. O fată de vârsta ei trebuia să fie decentă 
și să nu dea atenţie jignirilor, ca și oricăror alte remarci 


grosolane pe care majoritatea bărbaţilor le fac cu privire la o 
fecioară. Dar de la o mică revanșă nu se putu totuși abţine. 

— Nu credeţi, Frau Geiblatt, se adresă ea femeii de la 
tejghea, de la care tocmai cumpăra legume proaspete, că prea 
onorabilul părinte Maternus avea dreptate când la recenta sa 
predică ne avertiza pe noi, muieruștile, să nu bem vin? Acesta 
tulbură sufletul și le face pe unele fete să uite de rușine. 

Gisela o puse pe precupeaţă în mare încurcătură. Pe de o 
parte, nu se cuvenea să te comporţi precum Trude 
Beckheimer.. Pe de altă parte, tatăl acesteia se număra printre 
cei mai bogaţi oameni din oraș și își putea permite să își 
îmbrace fata la fel de luxos ca pe o domnișoară nobilă. Tatăl 
Giselei, Otto Guldener, fusese ocolit în ultimul timp de noroc, 
înainte, cumpărăturile de la piaţă le făcea menajera familiei, 
dar acum târguielile le preluase însăși fata, care, pentru că era 
însoţită doar de o fetiță de doisprezece ani, trebuia să ducă 
singură acasă cea mai mare parte a cumpărăturilor. 

În timp ce precupeata servea următoarea clientă, căutându-și 
încă răspunsul, Trude Beckheimer se îndreptase către Gisela și 
se oprise în faţa ei scrutând-o cu privirea. 

— O sărăntoacă nu mă poate jigni. Pentru asta zestrea mea 
este mult prea mare. Ar trebui să fii fericită dacă un băiat ratat 
ca Landelin, împletitorul de coșuri, te-ar lua de nevastă. 

Gisela se simţea mai puţin jignită de cuvintele lui Trude 
decât de râsetele precupeţelor și ale clientelor lor și luptă inutil 
să nu izbucnească în lacrimi. Cel mai tare o batjocoreau cele 
mai bune prietene ale lui Trude, aceleași fete care numai cu un 
an în urmă o înconjurau pe ea și o huleau pe Trude. Era evident 
că puterea banului avea un efect mai mare decât toate predicile 
preotului. Era mai plăcut să o vizitezi pe Trude în casa familiei 
Beckheimer, unde oaspeţilor li se ofereau dulciuri și vin, pe 
când în casa părinţilor ei aveai parte acum cel mult de sucuri 
îndoite cu apă și de pâine, și aceea uneori înmulțită cu făină de 
ovăz. 

Giselei îi era clar că celelalte abia așteptau o vorbă greșită 
pentru a se năpusti asupra ei. Așa că le întoarse spatele cu o 
mișcare energică pentru a părăsi piața. Dar nu îl văzuse pe un 
bătrân care stătea în spatele ei și de care se ciocni. Când îl 
privi pentru a se scuza, se cutremură: ochii bătrânului erau 
tulburi și totuși ei o pătrunseră adânc; bărbatul ţinea în mâna 


dreaptă o piatră de mărimea unei nuci, în care părea că juca o 
flacără verde. 

— Scuze, domnul meu! șopti ea și se îndepărtă în grabă. 

Domnișoară Gisela, v-aţi uitat legumele! strigă după ea fata, 
care din 2 februarie lucra în casa Giildener pentru casă și 
masă. 

Gisela păru că nu o aude, pentru că se și pierduse într una 
dintre străduţe. Fetei nu îi rămase altceva de făcut decât sa 
înghesuie noile cumpărături în coș și să își urmeze stăpâna. 

Abia dispăruse Gundi pe străduţă cu povara ei mult prea 
grea, când bătrânul i se adresă lui Frau GeiBblatt, în timp ce 
răscolea neatent prin căpăţânile de varză, prin ţelină și prin 
ceapă: 

— Cine era tânăra care tocmai a cumpărat de la dumneata? 

— Hedwig, fiica pantofarului Sachs, răspunse Frau GeiBblatt 
referindu-se la ultima ei clientă. 

Surprins, bătrânul lăsă jos ceapa pe care tocmai o ridicase. 

— Dar nu mi s-a părut să fie fiică de pantofar. Imbrăcămintea 
ei era din postav bun, vopsit cu coloranţi dintre cei mai buni. 

— Ah, da! Atunci vă referiţi la Gisela Giuldener. Ea este fiica 
unui negustor, care cu siguranţă s-ar bucura să încheie o 
afacere cu dumneavoastră. Pentru că cele pe care le are nu 
prea îi merg tocmai bine în ultimul timp. Cel puţin așa se 
vorbește. 

Frau GeiBblatt era supărată pe bărbatul care doar îi răscolea 
marfa, fără a lăsa impresia că ar vrea să-și cumpere ceva. 
Totuși, după ce printre degetele lui sclipi o monedă mare din 
argint, care căzu apoi în mâna ei, supărarea îi trecu și îi explică 
bătrânului cum putea ajunge la casa lui Otto Güldener. Apoi îi 
descrise toți membrii familiei, compusă din negustor, soţia 
acestuia, fiica Gisela și fiul Hans, și i-ar fi înșirat și numele 
tuturor vecinilor, cu date complete despre ei, dar bătrânul 
ridică mâna în semn de mulțumire și plecă târșâind picioarele. 


2. 


Cu puţin înainte de a ajunge acasă, Gisela își aminti de 
servitoare și se întoarse, părându-i rău pentru faptul că Gundi 
trebuia să facă tot diurnul cărând singură toate cumpărăturile. 
Micuta avea deja fața plină de transpiraţie și se bucură evident 
când Gisela îi luă o parte din povară. 

— Mulţumesc! A fost cu adevărat greu. Eu vă înţeleg că v-aţi 
mâniat. Domnișoara Trude este o persoană deosebit de 
dezagreabilă. Dar nu trebuie să vă luaţi după pălăvrăgeala ei 
prostească. 

Sfatul bine intenţionat rămase fără efect, pentru că Gisela își 
amintea prea bine de vizitele dese ale lui Bruno Tettenwieser. 
Timp de mai bine de o jumătate de an, acesta venise aproape 
zilnic în casa tatălui ei, dar acum trei luni începuse să rărească 
vizitele, ultima lui apariţie fiind cu mai mult de două săptămâni 
în urmă. La început nu sesizase îndepărtarea lui, căci Bruno, 
chiar și înainte de a-i cere mâna, fusese deseori trimis cu 
afaceri de către tatăl său la Schwabach, Nordlingen sau chiar 
la Augsburg. Fusese doar puţin supărată că acesta nu îi mai 
destăinuia, cum făcuse la începutul logodnei lor, destinaţia 
călătoriei și durata ei aproximativă. Devenise bănuitoare abia 
cu o zi înainte, când Werner, portarul casei vecine, susţinuse 
sus și tare că îl văzuse duminică pe tânărul Tettenwieser la 
biserica Sf. Mihail, deși familia lui, ca și familia Guldener, avea 
strană proprie la biserica Sf. Laurenţiu. Acum nu se mai mira, 
pentru că familia Beckheimer ţinea de parohia preotului de la 
Sf. Mihail. Era clar că, în afară de ea, toată lumea știa că 
frumosul Bruno o aruncase ca pe un pantof uzat. Dar mânia ei 
se îndrepta mai puţin asupra lui Trude Beckheimer și a 
logodnicului ei și mai mult asupra bărbatului care îi trecuse 
pragul casei. 

Otto Guldener îi aruncă fiicei o privire tot atât de indiferentă 
ca unei bucătărese și dădu să intre în biroul lui. Dar exclamaţia 
mânioasă a Giselei îl făcu să încremenească. 

— Tată, trebuie să vă vorbesc! 

Guldener se întoarse și își privi fata încruntat, pentru că 
până acum Gisela nu își permisese un asemenea ton faţă de el. 
Dar când vru să o dojenească nu găsi cuvinte. 

— M-am întâlnit la piaţă cu Trude Beckheimer. Mi-a vorbit 


despre logodnicul meu și a dezvăluit de față cu toți motivul 
pentru care el nu mai trece pe la noi. Acum vreau să știu de la 
dumneata dacă ce spune ea peste tot este adevărat. 

La aceste cuvinte, pe fața tatălui ei apăru o expresie care 
Giselei îi aminti involuntar de un băieţel cu o conștiință foarte 
încărcată. El încercă să zâmbească jovial, dar vocea îi suna 
forțat. 

— Nu știu de ce te agiţi, copilă. Bruno se va întoarce, iar 
dacă nu o face, mai există și alţi tineri care s-ar căsători 
bucuroși cu tine. 

— Trude Beckheimer a spus ceva despre zestrea mea, pe 
care eu nu aș mai primi-o. 

Pentru o clipă, Otto Giuldener tresări ca la o lovitură, dar cu o 
mișcare a mâinii răspunse râzând silit: 

— Asta nu trebuie să te preocupe pe tine! Imediat ce 
afacerile îmi vor merge mai bine, am să îţi dau dublu faţă de 
cât i-am promis lui Bruno Tettenwieser. Îţi jur că am să te 
căsătoresc cu un bărbat faţă de care flăcăul acesta va fi un 
jalnic nimic. 

Gisela îl fixa consternată pe tatăl ei, întrebându-se dacă 
trebuia să se îndoiască de facultăţile mintale ale acestuia sau 
ale ei. Cum putea el să stea în faţa ei și să îi spună pe un ton de 
parcă ar vorbi despre o potcoavă pierdută că nu va mai avea 
loc căsătoria stabilită împreună cu tatăl lui Bruno acum doi 
ani? Așadar și el cunoștea adevărul de câteva zile! Preţ de o 
clipă, își dori ca pământul să se deschidă pe loc și să o înghită. 
O logodnă desfăcută atrăgea dezonoarea logodnicei, care luni 
de zile va fi arătată cu degetul de oameni. Și, pentru că nu 
dispuneau de suficient personal de serviciu, nu putea nici 
măcar să se încuie în casă până când comentariile vor înceta, ci 
trebuia să se expună zilnic compătimirii simulate și privirilor 
batjocoritoare ale oamenilor. 

Înţelese brusc și cât de prost îi mergea tatălui ei. Când îi 
părăsise menajera, pentru a se căsători cu un văduv bogat, 
tatăl îi interzisese mamei ei să o înlocuiască. Cu toate acestea, 
lipsa banilor era resimţită permanent. În timp ce în casa 
Guldener lipsurile erau tot mai accentuate, se părea că tatăl lui 
Trude Beckheimer se scălda în monede de aur. Doar cu doi ani 
în urmă, Otto Giuldener trecea drept mult mai avut decât 
bătrânul Beckheimer, iar orășenii se plecau în faţa lui. Pe 


vremea aceea, Gisela era tratată aproape ca o domnișoară din 
nobilime. 

— Otto! Ce înseamnă asta? Ai umblat la zestrea fiicei 
noastre? 

Mama  Giselei venise neobservată din bucătărie și se 
înfipsese în faţa soțului ei. În ciuda vârstei ei de patruzeci și 
cinci de ani, Magda Guldener era o femeie frumoasă, care 
putea să fie luată drept sora mai mare a fiicei sale, ce tocmai 
împlinise douăzeci de ani. Avea același păr blond precum 
mierea ca Gisela, o faţă cu trăsături regulate, ceva mai 
rotunde, și o siluetă plinuţă. Ochii ei, de obicei de un albastru 
pașnic, aruncau acum flăcări, iar polonicul din mâna ei dreaptă 
tremura atât de tare încât stropi de supă îi săreau pe șorț. 

Stăpânul casei aruncă o privire suspicioasă ustensilei din 
lemn, ce putea fi utilizată și ca retevei, și se retrase puţin. 

— Gisela își va primi zestrea, femeie! Dar ar fi fost o prostie 
să las banii să se prăfuiască în sipet, în timp ce duceam o acută 
lipsă de ei în afaceri. 

Magda Giuildener scăpă polonicul și își duse mâinile la cap. 

— Deci guldenii care ţi-au intrat în casă acum trei săptămâni 
nu proveneau dintr-o afacere de succes, ci erau din zestrea 
Giselei! Pe toți sfinţii din cer! Bărbate, cum ai putut face asta? 

— Dar ţi-am spus că aveam urgentă nevoie de bani. 

Guldener ura să fie la mijloc, între soţia și fiica sa. Ar fi 
preferat să le altoiască pe amândouă, ca să-și țină gura, dar nu 
își permitea. De când aruncase în stradă majoritatea 
servitorilor pentru a face economii, dominaţia soţiei sale asupra 
casei și a bucătăriei devenise aproape nelimitată și în anii lungi 
de căsnicie învățase cât de încăpăţânată și ranchiunoasă putea 
fi aceasta, îndeosebi atunci când era vorba despre copiii lor. 

Magda Giuildener se duse la Gisela și o trase lângă ea. 

— Săraca de tine! Toţi o să te arate cu degetul, deși tu nu ai 
nicio vină. 

Dădu drumul fetei și gesticulă cu degetul arătător prin fața 
figurii soțului. 

Ce smintit ai fost! Dacă ai fi împrumutat bani cu dobânda 
obișnuită, nu ţi-ar fi reproșat nimeni nimic. Dar ca să îi iei din 
zestrea fiicei tale, asta a distrus baza casei noastre! Toţi 
partenerii tăi de afaceri vor spune: „Otto Guldener este ruinat!” 

Guldener râse amar. 


— Crezi că nu am încercat? M-am umilit și în fața bătrânului 
Beckheimer și l-am implorat să mă împrumute. Dar nici el și 
nici altcineva nu m-au împrumutat nici cu un pfennig. 

Gisela își privea tatăl cu umerii căzuţi ca un biet condamnat 
și înţelese că acesta era terminat nu numai financiar, ci își 
pierduse și orice urmă de încredere în sine. Așa ceva nu și-ar fi 
putut imagina niciodată, pentru că afacerile lor merseseră așa 
de bine înainte, încât erau invidiaţi de vecini și de alţi 
negustori. 

Părea că pe Guldener îl atinseseră mai mult reproșurile 
tăcute ale fetei sale decât cuvintele dispreţuitoare ale soţiei, 
căci se aplecă și mai mult și începu să se justifice, enumerând 
motivele care duseseră la declinul firmei sale comerciale. Vorbi 
despre jefuirea în război a convoaielor sale cu mărfuri, despre 
furnizori frauduloși și parteneri de afaceri falimentari, care nu 
mai putuseră să facă plăţi. 

Dar nu menţionă motivul care, după părerea soției sale, 
cântărea cel mai greu în balanţă: incapacitatea lui de a evalua 
corect situaţiile de risc. El încheiase afaceri ce îi speriaseră pe 
Beckheimer și pe Tettenwieser, obţinând la început succese 
uluitoare. Dar de un an nereușitele se înmulţiseră și devoraseră 
toate rezervele. Acum Magda Guldener se vedea la marginea 
unei prăpăstii ce i se părea fără fund. 

Negustorul se folosi de faptul că soţia privea disperată în gol 
și dispăru în biroul lui. Când trase zăvorul, își dădu seama clar 
că problema zestrei fiicei sale va rămâne încă mult timp 
nerezolvată. 


3, 


Magda Guldener se uita la ușa biroului de parcă ar fi vrut să 
o străpungă cu privirea. Ar fi vrut să îl urmeze pe soţ, pentru a- 
i trage un perdaf, dar, când auzi zgomotul zăvorului ce se 
închidea, îi căzură umerii și își examină din priviri fata, care se 
rezemase de perete albă la faţă și arăta de parcă urma să se 
prăbușească din clipă în clipă. 

— Hai, copilă, să mergem în bucătărie. Acolo te poţi așeza 
puţin, în timp ce eu mă voi ocupa de masă cu Gundi și cu Trina. 

Fără să aștepte răspunsul, o împinse pe Gisela în încăperea 
plină de fum, unde Gundi curăța de zor legumele, în timp ce 
Trina, o femeie bătrână, numai piele și os, amesteca într-o oală 
mare în care fierbea supa pentru prânz. Din privirile lor se 
vedea că auziseră discuţia purtată în vestibul, pe un ton destul 
de ridicat. În timp ce Gundi era îngrozită, Trina părea gata să 
spună cu foc ce gândea ea despre un tată care risipea banii 
fiicei încredinţaţi lui. 

Bătrâna era în slujba familiei Guldener de aproape cincizeci 
de ani și probabil că avea de spus mai multe despre actualul 
cap al familiei decât știa el însuși. Totuși, înainte de a apuca să 
zică ceva, de la nivelul superior se auzi un cântec vesel, după 
care cântăreții coborâră zgomotoși scările. După puţin timp, 
ușa bucătăriei se deschise și intră Hans, fratele Giselei. Acesta 
era cu doi ani mai mare decât sora sa, un tinerel neobișnuit de 
arătos, care își punea în umbră chiar și propria soră. 

Hans Giildener nu era doar cel mai chipeș tânăr din oraș, ci 
și cel mai bine îmbrăcat. Astăzi purta o tunică scurtă cu mâneci 
despicate pe deasupra unei cămăși crem și o pereche de 
pantaloni cu dungi roz și verde-deschis, strânși pe corp, care 
coborau doar până la coapsă și expuneau o umflătură rușinoasă 
provocatoare, ce o făcu pe Trina să facă semnul apărător de 
spiritele rele. Tânărul purta niște ciorapi roșii strâmţi și pantofi 
cu vârful rotunjit, iar pe capul lui trona o pălărioară cu pompon 
de culoarea pantalonilor. 

— Ei, vă plac? întrebă el vesel când văzu că ochii celor patru 
persoane din încăpere se îndreptară către el. 

— Oribil! murmură mama și se încruntă. Această... ăă... 
îmbrăcăminte nu am mai văzut-o până acum. 

— Este noua modă din Italia. Reinhold Tücher mi-a adus 


tablourile din ultima lui călătorie la Veneţia. Cum le-am văzut, 
am știut că trebuie să îmi fac tunica și pantalonii aceștia. Din 
fericire, bunul maestru Schnippel le-a terminat la timp ca să le 
pot purta astăzi. 

Faţa lui Hans strălucea de mândrie și o privea pe mama sa 
cerându-i parcă laude. 

Dar figura Magdei Guldener se întunecă de mânie. 

— Ia spune, tu ai pus să ţi se facă acum acest... lucru? Ştii 
doar că acum trebuie să ţinem de bani și că nu ne putem 
permite cheltuieli inutile! 

— O garderobă nouă nu este niciodată inutilă, obiectă Hans. 
Mi-ar fi fost rușine să mă prezint în faţa prietenilor mei cu o 
haină veche și cu pantaloni demodaţi. Dar bine că ai adus vorba 
despre bani: îmi trebuie câţiva guldeni, pentru că la 
Tettenwieser vom juca precis zaruri și cărți. 

Figura mamei deveni mai îngheţată. 

— Ai terminat banii de buzunar de la taică-tău? Dacă da, va 
trebui să renunti la a juca. Nu îţi pot da nimic. 

Magda Guldener îi întoarse spatele fiului său, convinsă că 
spusese ce avea de spus. 

Hans se duse imperturbabil la dulapul în care se afla caseta 
de fier cu banii destinaţi treburilor gospodărești, o scoase și o 
răsturnă pe masă; în lumina razelor de soare care se strecurau 
prin fereastra bucătăriei monedele străluceau. Alese piesele 
cele mai valoroase și le vâri în punga pentru bani purtată din 
motive de modă sub tunică. 

— Ai înnebunit? i se adresă mama. Dă-mi imediat banii 
înapoi! Sau vrei ca în următoarele săptămâni să trăim cu apă și 
pâine de ovăz, precum cei mai sărmani ţărani? 

Hans făcu un semn dezaprobator, zâmbind. 

— În seara asta am să-i toc pe câţiva dintre gogomanii 
aceștia și îţi vei primi banii înapoi cu dobândă la dobândă! 

Gisela asistase până atunci înmărmurită, dar, când fratele ei 
se îndreptă către ușă, prinse viaţă. 

— Am auzit eu bine? Mergi să sărbătorești la Tettenwieser, 
deși Bruno și tatăl lui s-au purtat cu mine atât de urât? 

— Te referi la logodna ruptă? În locul tău, nu mi-aș bate 
capul. Cu certitudine că tata, după prima afacere de succes, îi 
va pune pe masă bătrânului Tettenwieser suficienți bani ca 
acesta să-și țină făgăduiala. Bruno preferă de o mie de ori să te 


ia pe tine decât pe vaca aia grasă de Trude. Nici eu nu m-aș 
urca pe aia, chiar de mi-ar aduce munţi de aur în căsnicie! 

Hans ignoră privirile mustrătoare ale mamei și surorii sale 
provocate de limbajul grosolan și râse zgomotos când părăsi 
bucătăria. 

În timp ce Magda Giildener punea, ocărând, la loc în casetă 
monedele împrăștiate de fiul ei, bătrâna Trina clătina din cap 
cu o mină schimonosită. 

— Domnul cel tânăr este încă un zvăpăiat și mai iresponsabil 
decât era taică-său în tinereţe! Pe atunci gândeam că un fiu nu 
s-ar fi putut comporta mai rău. 


4. 


Bătrânul care o întrebase pe vânzătoarea de legume despre 
Gisela părăsi piaţa șchiopătând și-l rugă pe unul dintre 
băiețandrii care își făceau veacul pe acolo să îi arate drumul 
către casa negustorului Guldener. Un creițar își schimbă 
proprietarul și, după puţin timp, bătrânul se afla în faţa clădirii, 
care atât la parter, cât și în magazii oferea mult loc pentru 
marfa. Acum nu lucra niciun băiat acolo, iar pânzele de 
păianjen de la poartă trădau faptul că de mai multe zile aceasta 
nu mai fusese deschisă. În timp ce la alte case de negustori era 
activitate intensă, aici suprafața dintre casă și magazii era 
curată și goală ca într-o sfântă zi de duminică. Ceea ce părea să 
confirme zvonurile despre declinul casei comerciale Otto 
Guldener. 

Încă în timp ce bătrânul mai cugeta cum să folosească 
situaţia în folosul său, ușa casei se deschise și apăru un tânăr 
îmbrăcat ca un filfizon. Asemănarea cu Gisela era atât de mare, 
că bătrânul băgă mâna într-unul dintre buzunarele robei lui 
largi, care îl recomanda ca învăţat, și scoase piatra cea verde. 
Mineralul lumină, dar nici pe departe atât de intens ca în piaţă. 

— Fata trebuie să fi fost, murmură el ușor dezamăgit, în timp 
ce îl urmărea cu privirea pe Hans Guldener, care se îndepărta 
cu pași rapizi, fluierând mulţumit de sine. 

După ce tânărul se pierdu printre alţi trecători, învățatul 
aruncă o ultimă privire asupra remarcabilei case, care totuși 
prezenta primele semne de decădere, și făcu cale întoarsă, 
pășind fără vlagă. Puțin înainte de piaţă, coti pe o străduţă 
laterală, pe care câţiva mici meșteșugari își deschiseseră 
prăvălii. Doar puţini dintre ei făceau parte dintr-o mare 
breaslă, deoarece era vorba în majoritate despre cizmari 
cârpaci, croitori ambulanți și spoitori de căldări, care vara 
umblau prin țară și iarna lucrau pentru oamenii din oraș. La 
colțul următor era o căsuţă strâmbă, de meseriaș, nu mai lată 
decât atât cât să întinzi ambele braţe. Un bărbat de vreo 
treizeci de ani ședea pe treptele din faţa ușii deschise și 
împletea un coș. Jos, lângă el, era o carafă de lut și, exact când 
învățatul trecea pe lângă el, bărbatul o duse la gură. 

Bătrânul nu îl băgă în seamă la început pe împletitorul de 
coșuri, dar, când trecu prin dreptul lui, simţi că i se încălzește 


palma și privi mirat la piatra verde pe care încă o mai ţinea în 
mână. Mineralul lumina ceva mai puternic decât o făcuse 
pentru tânărul din faţa casei Guldener. Învăţatul se opri și își 
cobori privirea către împletitorul de coșuri. 

— Hei, băiete, poţi să-mi faci astăzi un coș și să mi-l aduci la 
hanul La Vultur? 

Impletitorul de coșuri lăsă carafa și se încruntă. 

— Mă cheamă Landelin, și nu „băiete”. Dar, dacă aveţi 
nevoie de un coș, trebuie să îmi spuneţi cât de mare să fie și ce 
model. 

Deoarece bătrânului nu îi ardea de niciun coș, ci de fapt își 
dorise doar să îl contemple în liniște pe băiat, acum regreta că i 
se adresase. Vocea împletitorului, ca și respiraţia lui, arătau că 
acesta era beat și, în plus, pus pe arțag. Totuși, arătă către 
coșul terminat pe jumătate: 

— Unul ca acesta la care lucrezi, zise el și îi aruncă lui 
Landelin o monedă, pe care acesta cu siguranţă că o va da 
imediat pe vin. 

— Fata ar trebui să fie, repetă bătrânul după ce făcu câţiva 
pași. 

O spunea cu regret. Acum mișcările nu îi mai erau lipsite de 
vigoare și, când ajunse la han, urcă treptele aproape ca un 
tinerel. 

Inainte de a fi putut să bată la ușa ultimei camere, aceasta îi 
fu deschisă de către un bărbat de vârstă mijlocie, cam rotofei, 
cu o față deschisă, de om onest. Când bătrânul intră în 
încăpere, servitorul respiră ușurat. 

— Ce bine că v-aţi întors! Astăzi magistrul Alban are o 
dispoziţie de să fugi cât colo. 

— Bine, Ludwig. O să-i treacă atunci când va auzi vestea 
mea. 

Învăţatul îi făcu un semn încurajator servitorului și intră în 
cameră. În timp ce închidea ușa și trăgea cele două zăvoare, 
bărbatul se îndreptă către cel ce locuia acolo și care, înfășurat 
într-o mantie cu glugă, stătea în cel mai întunecos colţ al 
încăperii. 

— Dumnezeu nu ne-a uitat, dragul meu Alban. 

Celălalt întoarse capul. N 

— Chiar ai avut succes, prietene? In ultimele luni am 
cercetat o mulțime de orașe, dar în zadar. 


— Ar fi trebuit să venim aici imediat! exclamă bătrânul cu o 
voce care nu se potrivea deloc cu aspectul său amărât. Am 
descoperit dintr-o lovitură trei persoane care deţin darul: o 
fecioară drăguță, un tânăr filfizon și un împletitor de coșuri, dar 
ultimul este dedat vinului. 

— Trei oameni? Gaudentius, nu te înșeli? 

Vocea lui Alban era neclară, totuși uimirea lui sărea în ochi. 
Când se ridică și păși către prietenul său, se văzu că era mai 
înalt decât acesta cu un cap. Avea umerii atât de laţi, încât 
deseori trebuia să se întoarcă într-o parte pentru a intra pe o 
ușă și nici măcar mantia nu putea ascunde braţele-i musculoase 
și ceafa lată ca de taur. Pentru o clipă, în lumina soarelui apăru 
o figură păroasă, cu trăsături grosolane, cu ochi mici, roșii și un 
maxilar cu canini proeminenţi. Avea mai mult botul unui animal 
de pradă decât gura unui om. 

Monstrul îl privi în ochi pe bătrân, ca și cum ar fi vrut să se 
convingă de adevărul celor spuse, și un fior îi scutură trupul 
masiv. 

— Să fi găsit aici cu adevărat cheia salvării noastre? 

Deoarece Gaudentius nu răspunse imediat, Alban cobori 
privirea asupra labelor lui păroase, terminate cu gheare. 
Braţele aveau suficientă forță pentru a rupe potcoave în două și 
nu putea să scrie cu o pană ori să apuce un obiect casant. 

Gaudentius puse mâna pe umărul monstruosului său prieten. 

— Da! Vom reuși, discipolul meu! Sunt convins de acest 
lucru. Dar va trebui să acționăm cu multă atenţie, pentru că 
fata de la care aștept cel mai mult este fiica unui negustor, și 
nu o slujnică pe care să o cumpărăm cu câţiva guldeni de la 
stăpânii ei. 

— Fiica unui om bogat? Pe Dumnezeu, poate să fie și copilul 
împăratului Maximilian sau al sultanului osmanlâilor. Una ca ea 
este la fel de inaccesibilă ca o stea de deasupra noastră. 

Dezamăgit, Alban plecă capul. 

Dar Gaudentius chicoti maliţios. 

— Este fiica unui negustor, dar nu a unui om bogat. Tatăl ei 
este Otto Gtildener, ale cărui afaceri au mers foarte prost în 
ultimul timp. Circulă zvonul că acesta a cheltuit chiar și zestrea 
fiicei sale! Din acest motiv logodnicul ar fi rupt logodna și s-ar 
fi logodit cu o alta. 

— Şi asta ne va ajuta? întrebă Alban cu un zâmbet amar. 


Gaudentius se îndepărtă de el, se duse la un cufăr de 
călătorie asigurat cu trei încuietori, aflat într-un colţ, îl 
deschise folosind cheile ce îi atârnau de gât și puse pe masă 
mai multe pungi pline până la refuz. 

— Nu mai arătăm noi ca bărbaţii de acum un an, dar 
dușmanul nu ne-a putut lua și mintea. Mulțumită înţelepciunii 
tale, acum suntem mai bogaţi decât înainte. Eu arăt mult prea 
bătrân pentru a o peţi pe fată, dar tu ești puternic ca un urs... 

— „și arăt ca un monstru pe care nici iadul nu l-ar fi putut 
face mai urât! interveni Alban. 

Gaudentius ridică mâna în semn de liniștire. 

— Cu îmbrăcăminte corespunzătoare, cu priceperea de 
bărbier a lui Ludwig și cu știința mea în arta magiei, cu care 
am rămas în ciuda blestemului lui Cajetan, vom putea amăgi 
oamenii. 

Alban îl înșfacă pe prietenul său și îl împinse de perete. 

— Nu pomeni numele acesta în prezența mea! Mă cuprinde 
furia când îl aud și nu îmi doresc nimic mai fierbinte decât să 
pot să îl zdrobesc între labele mele și să îl sfâșii în bucățele. 


5. 


Privirea de un cenușiu spălăcit i se îndepărtă de imaginea 
oferită de suprafața de apă ca o oglindă din vasul de alabastru, 
iar nările nasului subțire ce ieșea în față ca un cioc de șoim 
zvâcniră batjocoritor. 

— Așa, așa! Ai vrea să mă sfâșii în bucăţi, bunul meu Alban. 
Nu o să ai niciodată ocazia asta! 

Cajetan, mare mag, deţinător al multor secrete și dușman de 
moarte al lui Gaudentius, râse zgomotos în timp ce mâna lui 
dreaptă trecu deasupra vasului și făcu să dispară imaginea din 
el. Vizibil satisfăcut, acoperi vasul cu o pânză și se adresă 
creaturii de lângă el. Aceasta semăna cu un om, dar era numai 
pe jumătate înalt cât magul și trupul lui firav nu arăta nimic din 
forţa pe care o poseda. Creatura era îmbrăcată cu o cămașă 
închisă la culoare și lucioasă, ce îi ajungea până la șold, dar nu 
îi acoperea membrul enorm. 

— Ar trebui să îți pui pantalonii sau un halat mai lung, 
Fulvian! Cajetan încercă să dea un ton dojenitor vocii sale. 
Când te-am făcut, trebuie să mă fi gândit mai mult la plăcerile 
trupești decât la binefacerile magiei, altfel te-aș fi dotat în alt 
mod. 

Magul nu își stăpânea limba în prezența homunculusului, 
pentru că îi făcea plăcere să-și chinuie creatura. Când observă 
erecţia acesteia, luă un băț și îl lovi de câteva ori. 

— Mie trebuie să îmi fii de folos, nu plăcerii tale! 

Magul se supără din nou, pentru că, spre deosebire de el, 
homunculusul nu era nevoit să le poruncească celor două 
servitoare să se pregătească spre a-i îndeplini plăcerile. 

Fulvian scoase un geamăt înăbușit când îl atinse băţul 
magului și pentru o clipă îl măsură pe Cajetan cu o privire 
înveninată. Dar își reveni imediat și se înclină în faţa magului 
de parcă acesta ar fi fost un principe ori chiar împăratul. 

— Nu este frumos din partea dumneavoastră să vă îndoiţi de 
serviciile mele, prea înalte stăpân Cajetan. Nu l-am dat pe 
mâna dumneavoastră pe acest prostănac de Gaudentius și 
împreună cu el pe discipolul lui, care își zice acum Alban, 
pentru că însăși maică-sa, la vederea lui, și-ar întoarce cu 
groază privirea de la el? Și nu numai atât! Ambii caută și alte 
victime, descoperind oameni care până acum au scăpat 


căutărilor noastre. Pentru trei dintre ele, pe care tocmai le-au 
descoperit, marele stăpân vă va acorda graţia lui încă un secol. 

Fără să vrea, Cajetan confirmă cu o mișcare a capului și se 
duse cu gândul înapoi, pe vremea când era progenitura cea mai 
tânără, dar și cea mai viguroasă a unei stirpe foarte influente 
de magicieni. Pe atunci, în acest ţinut, se mai ridicau încă 
dolmene mortuare, pentru odihna veșnică a marilor 
conducători, iar el purta o pălărie înaltă, împodobită cu 
simbolurile Soarelui și Lunii bătute în aur. Acum aceasta era în 
tezaurul lui, rămânând doar o piesă în amintirea acelui timp în 
care ea trecea drept semn al puterii supreme. 

Faţa lui Cajetan luă o mină dispreţuitoare când se gândi la 
rudele lui ce meritau a fi deplânse, prea slabe pentru a ajunge 
la adevărata cunoaștere. Ele oferiseră unor zeități minore 
fructele câmpului și ocazional câte un ied, ignorând cu cât 
putea fi un mag mai puternic dacă îi jertfea zeului 
corespunzător sânge omenesc. Spre deosebire de ignorantele 
sale rude, Cajetan, cu fiecare bărbat și cu fiecare femeie oferită 
adevăratului stăpân al lumii, putea să își prelungească propria 
viaţă cu treizeci și trei de ani și patru luni. 

Ce-i drept, zeul lui nu se declara mulțumit cu jertfe oarecare, 
ci pretindea oameni cu trăsături speciale. Cajetan nu mai era 
de mult în stare să îi enumere pe aceia care purtau în ei flacăra 
darului magiei și care muriseră pentru el. Cu siguranţă erau 
mai mulţi de o sută cei care, prin moartea lor timpurie, 
avuseseră grijă ca el să poată asista la trecerea generaţiilor. 
Popoare întregi crescuseră și dispăruseră, începând cu cel 
propriu, trecând peste celți, romani și germani, până la franci 
și baiuvari, și pe parcursul tuturor acestor vremuri el fusese 
permanent prietenul apropiat al celor puternici. Principii din 
Bavaria, margrafii de Brandenburg-Ansbach și chiar prea 
onorabilul episcop de Eichstătt îl rugaseră să le explice visele și 
semnele prevestitoare și să le dea acele prafuri și licori care să 
îi fortifice pe ei și să îi slăbească pe dușmanii lor. 

Homunculusul putea să citească gândurile stăpânului său 
precum paginile unei cărți deschise. Chiar dacă magul Cajetan 
nu părea să mai știe cât din puterea să i se datora creaturii 
făurite de el, Fulvian era conștient de rolul lui. Așteptă un timp 
ca stăpânul să îi răspundă. Dar, când simţi că acesta se pierdea 
în amintiri, se strecură fără un cuvânt afară din încăpere. 


Își îndreptă pașii către bucătărie. Aici lucrau două servitoare 
tinere, despre care nu puteai spune că erau chiar frumoase, dar 
dispuneau de suficient talent magic pentru a-l ajuta pe stăpân 
în următoarea perioadă. Fulvian nu le compătimea pe cele două 
femei, pentru că după ele vor urma altele de care putea să se 
folosească. În secolele în care îl slujise pe Cajetan fuseseră atât 
de multe aduse și jertfite după o vreme, încât nu își mai 
amintea chipul nici uneia. 

Câteva momente le privi pe femeile în rochii lungi și corsete 
strânse, care, fără să se grăbească, pregăteau mâncarea pentru 
mag și pentru câţiva alţi locuitori ai burgului, prin fața cărora 
defilă apoi excitat în sus și în jos. 

Farmecul lui avu efect imediat. Mine, cea mai mare dintre 
cele două, luă o poziţie de așteptare și îi zise cu respiraţia 
tăiată: 

— Tu vrei o porţie mai deosebită, micul meu uriaș! 

Fulvian își mișcă provocator bazinul înainte și înapoi. La un 
semn de-al lui, Mine ridică rochia până la coapse, se așeză pe o 
laviță și invită piticania să facă ce voia cu ea. 

Lina le aruncă celor doi doar o privire scurtă și își văzu de 
treabă mai departe. Ştia că nici ea nu va fi nedreptăţită. 


5, 


Din ziua în care Gisela aflase despre desfacerea logodnei, 
treburile familiei Guldener se încurcau tot mai mult. Fratele ei 
pierduse la zaruri toţi banii luaţi din cutia mamei sale și 
continuase să joace pe credit fără nicio șansă. La datoria de joc 
se adăugau presiunile croitorului, care venea zilnic și cerea 
plata pentru hainele la modă, iar între timp și cel din urmă 
lucrător cu ziua din satele din împrejurimi aflase că Bruno 
Tettenwieser rupsese logodna cu Gisela și că îi dădea târcoale 
lui Trude Beckheimer, fata pe cât de puţin arătoasă, pe atât de 
bogată. 

Pentru a scăpa de lamentările soţiei și de privirile acuzatoare 
ale fiicei, Otto Giuldener decise să se încuie pe timpul zilei în 
birou, deși acolo nu mai putea face altceva decât să răsfoiască 
registrele și să revadă cu regret sumele câștigate în vremurile 
bune. Aduna mereu creantele la care credea că are dreptul, dar 
sumele nu acopereau nici măcar solicitările cele mai presante 
ale creditorilor săi. Din când în când, se mai agăța de speranţe 
absurde și aduna valorile tuturor bunurilor cu care fusese 
înșelat. Ocazie cu care, de fiecare dată, constata cu durere că 
se îndrepta spre faliment. Toate încercările de salvare eșuaseră 
și, de când pusese la bătaie și zestrea Giselei, era peste tot 
disprețuit. Nici măcar un câine nu mai accepta un os de la el. 
Guldener nu știa cum o va scoate la capăt luna viitoare și în 
momentele de luciditate se întreba dacă vânzarea proprietăţii 
ar fi putut să îl salveze măcar de închisoarea datornicilor. 

Spre deosebire de Otto Giuldener, Hans nu își făcea probleme 
în privinţa situaţiei financiare a familiei, deoarece în concepţia 
lui era datoria tatălui să îi facă rost de bani pentru ca el să 
poată să strălucească în fața prietenilor. Hans Guldener 
socotea că era de datoria lui să joace zaruri prin cârciumi cu fiii 
celorlalți negustori și să frecventeze acele locuri unde avea 
servitoarele la dispoziţie pentru un sfert de gulden. Așa că îl 
făcea răspunzător pe tatăl său pentru faptul că rândurile 
prietenilor lui se tot răreau. 

Tinerii care până de curând se bucurau să îl salute și să intre 
în vorbă cu el acum întorceau capul ori coteau pe străzi 
lăturalnice când îl întâlneau. lInvitaţiile la petreceri se 
împuţinau și în ultima săptămână încetaseră complet, iar când 


încercă să intre, fără a fi invitat, în casa lui Emanuel Tücher, 
care sărbătorea întoarcerea plină de succes dintr-o lungă 
călătorie, fu respins de către portar ca un cerșetor. Plin de 
furie, plecă furtunos și nu îl observă pe bătrânul învăţat care îl 
măsura stând pe loc. 

Îl doborî pe bătrânul vlăguit la pământ și ripostă gâfâind 
mânios când acesta îl privi acuzator: 

— Fii atent pe unde umbli, bătrâne! 

După care plecă mai departe. 

Gaudentius, care în aceste zile se simțea din ce în ce mai 
slăbit, încerca în zadar să se ridice. Atunci cineva îl luă de braţ 
și îl ridică: 

— Puteţi sta singur în picioare? 

Îl recunoscu pe împletitorul de coșuri după voce și după izul 
de vin pe care îl împrăștia, se întoarse către el cu faţa 
schimonosită de durere și îi spuse: 

— Îţi mulţumesc. Oasele mele nu vor să mă mai ţină așa cum 
ar trebui. 

— V-a plăcut coșul pe care vi l-am făcut? Landelin își aminti 
de răsplata generoasă primită și socoti de cuviinţă să îl ajute pe 
bătrân. Continuă: Dacă vreţi, vă duc acasă. 

Gaudentius dădu negativ din cap. 

— Este foarte amabil din partea ta, dar acum mă ţin din nou 
picioarele. Ia asta și bea o gură de vin în sănătatea mea! 

Îi vârî în mână o monedă flăcăului surprins și plecă în 
direcţia în care fugise Hans Guldener. După un timp, ajunse la 
casa Guldener, intră într-un pasaj situat pe partea cealaltă a 
străzii și se ascunse într-o curbură a zidului. 


6. 


Gisela îl auzi pe fratele ei intrând în casă și trântind ușile. 
Era evident prost dispus și, pentru că nu voia să se ciocnească 
cu el, rămase în camera cu rufărie, luă următorul cearșaf și 
cercetă dacă mai putea fi salvat cu acul și aţa. Încerca să se 
gândească numai la munca ei și la nimic altceva. Totuși, nu 
putea alunga teama pricinuită de situaţia familiei și mai ales a 
ei. De aceea se agăţă disperată de muncă, până când orologiul 
de la biserica Sf. Laurenţiu bătu următoarea oră. Simţi că o 
durea spatele din cauza cusutului îndelungat și cu un oftat ușor 
dădu deoparte cearșaful la care tocmai lucra. Apoi examină cu 
o privire critică grămada rufelor deja cusute. Respectabilul lor 
număr, ca și degetele ei pline de înţepături erau dovada că 
pentru astăzi era suficient. 

Când păși pe coridor, remarcă faptul că în casă domnea o 
liniște neobișnuită. Mama ei plecase după prânz la o prietenă și 
nu se va întoarce prea repede. Se părea că în timpul în care ea 
se ocupase de cârpit plecase din casă și tatăl ei și, când aruncă 
o privire în bucătărie, o văzu pe Trina dormind în faţa vetrei. 
Gundi nu se vedea nicăieri și nimeni nu făcuse pregătiri pentru 
cină. 

Gisela o trezi pe bătrână, care nu reacţiona nemulțumită, ci îi 
aruncă o privire cam zăpăcită, dar binevoitoare: 

— Tocmai visam că ar fi venit un petitor bogat ca să te 
conducă la casa lui, copilă. 

Gisela turnă apa pentru supă și făcu un gest de negare. 

— Ar fi fost frumos, Trina. Dar care tânăr ar cere o fată 
lepădată de logodnicul ei ca o cârpă deșirată? 

— Nu a fost corect din partea tatălui tău să te lase fără 
zestre. Ea era pusă pe hârtie de când a murit bunica ta și el 
însuși a sigilat documentul încă o dată! 

Tina se răsti indignată, își șterse mâinile cu șorțul și se puse 
pe treabă. 

— Pe unde se ascunde Gundi? întrebă după un timp. Ar 
trebui să îmi aducă ciuperci uscate din cămară. 

Gisela ridică mâinile a regret. 

— Eu nu am mai văzut-o de la amiază. 

— Atunci am să mă caţăr eu pe scară, cu bătrânele mele 
picioare. 


Trina făcu o figură de parcă ar fi trebuit să urce în 
purgatoriu și plecă șchiopătând spre ușa bucătăriei. Dar, 
înainte de a o deschide, o opri Gisela: 

— Pot să aduc eu ciupercile. Tu vezi-ţi de treabă aici. 

leși alergând din bucătărie și urcă cu pași ușori. Casa avea în 
partea dinspre stradă un pod mare, care era folosit mai ales ca 
depozit pentru mărfurile mai preţioase. Partea din spate a 
depozitului pe două niveluri devenise loc de păstrare a 
lucrurilor care nu mai erau necesare în casă, dar aveau o 
anumită valoare. Acolo se găsea și un stativ pe care se uscau 
tot felul de plante pentru bucătărie. 

Privirea Giselei alunecă asupra depozitului de mărfuri gol, 
care mai mult decât orice altceva îi amintea de insuccesul 
comercial al tatălui ei, și se cutremură. Cu un gest ce exprima 
totodată mânia și deznădejdea, păși pe dușumeaua pe care 
fiecare pas răsuna ca o lovitură de tobă. In ciuda acestui 
zgomot, auzi dintre lăzile vechi un foșnet și un sunet 
asemănător unui oftat înăbușit. În primul moment o străbătu un 
fior, dar își spuse că era vreo pisică venită de pe acoperiș 
pentru a vâna șoareci. 

Deoarece ferestre existau doar pe peretele din faţă, în spate 
era atât de întuneric încât abia îţi puteai vedea mâna adusă în 
faţa ochilor. Ca să nu se lovească de ceva, Gisela rămase pe loc 
până când ochii i se obișnuiră cu semiîntunericul, apoi se 
îndreptă către stativ, pe care, pe lângă tot felul de plante, erau 
șiruri de ciuperci puse la uscat. Nu ajunse la el când observă o 
pată mare, luminoasă, care se mișca impetuos. 

Când privi mai atentă, pata se dovedi a fi fundul gol al 
fratelui ei, care se agita în sus și în jos, și, scâncind sub el, o 
recunoscu pe micuța Gundi. 

Gisela simţi cum o cuprinde o mânie fierbinte, dar totodată 
se simţi atât de neajutorată de parcă oribila priveliște o 
paralizase. 

— Hans! Ce-i cu tine? Nu îţi este rușine? 

Fratele ei gâfâi doar excitat și își amplifică efortul, până 
când, cu grohăituri animalice, ajunse la apogeu. Abia după 
aceea binevoi să ia act de prezenţa surorii lui. 

— De așa ceva are nevoie bărbatul din când în când. 

Gisela întoarse capul scârbită și îngenunche lângă fata care 
plângea. 


Pentru Dumnezeu, Hans, ești un animal! Gundi este totuși 
aproape un copil! 

— Şi ar fi trebuit să o iau pe bătrâna Trina? Mi-ar fi trecut 
cheful înainte de a-și fi ridicat rochia. Și altă servitoare nu mai 
există prin casă de când tu și maică-ta le-aţi gonit pe toate. 

Acuzaţia lui nesăbuită făcu să izbucnească mânia ce o simţea 
de mult faţă de fratele ei. 

— Noi nu am gonit servitoarele, ci nu le-am mai putut plăti! 
Și tu nu ești chiar nevinovat de asta, pentru că arunci banii pe 
fereastră, deși noi trebuie să facem economii peste tot. Eu nu 
am mai primit de o jumătate de an nicio rochie nouă, pe când 
ţie croitorul îţi ia măsurile aproape în fiecare săptămână! 

Scoţând o exclamaţie dispreţuitoare, Hans îi întoarse spatele 
și se aplecă deasupra lui Gundi. 

Servitoarea văzu uimirea Giselei și își duse mâinile la faţă. 

— Nu este prima dată, când a trebuit să îi stau la dispoziţie 
domnului Hans în acest fel. 

Gisela continuă furioasă. 

— Pe viitor ai să-i dai pace lui Gundi, porcule! Mama se va 
îngrozi când va auzi ce ai făcut. 

— Pfui! Lui Gundi nu i s-a întâmplat nimic în plus faţă de ce li 
se întâmplă celor mai multe servitoare. Din când în când, chiar 
tatăl nostru și-a adus în birou câte o bucăţică bună, de obicei 
când mama și cu tine eraţi la biserică. Am tras cu urechea de 
câteva ori la ușa lui și am auzit ce sălbatic o trăgea. Când m-a 
prins, am luat mai întâi câteva palme. Dar pe urmă tata a râs și 
a spus că la șaisprezece ani ar fi timpul să învăţ să fiu bărbat și 
mi-a cerut să încerc cu Zenta. A fost o senzaţie grozavă. 

Hans își savura amintirile, în timp ce Gisela lupta cu greaţa 
provocată de ticăloșia fratelui ei. Nu se repezi cu pumnii la el 
numai pentru că știa că acesta nu va șovăi să o lovească fără 
nicio reținere. Acum înţelese de ce mama ei o urâse pe slujnică 
și de ce tatăl ei îi interzisese odinioară să o dea afară. 

— Toti bărbaţii sunt porci, murmură ea, în timp ce o ajuta pe 
Gundi să se ridice și ieșea cu ea din pod. 

La scurt timp, îl auzi pe Hans coborând treptele și luptă cu 
dorinţa de a-l pâri părinţilor. El era totuși preferatul declarat al 
tatălui și, în ciuda tuturor plângerilor, mama îl lăsa în voia lui. 
În timp ce Gisela era mustrată și chiar pedepsită pentru orice 
mică greșeală sau scăpare, Hans, cu toate nevoile prin care 


treceau, putea să ia din banii pentru gospodărie, pe când ea, în 
dimineața următoare, trebuia să se roage de precupeţele din 
piaţă să o amâne cu plata cumpărăturilor, fapt pentru care era 
servită de obicei numai cu resturi. Dacă mama ar afla ce făcuse 
Gundi, ar face scandal, dar ar spune pe urmă că era mai bine 
ca Hans să își rezolve treburile cu Gundi decât să cheltuiască 
banii într-un bordel. 

— Totul este atât de nedrept, micuţo, îi spuse ea lui Gundi, 
care intrase la baie să se spele. 

Deși Gisela era marcată vizibil, servitoarea se crezu obligată 
să se justifice: 

— Nu am făcut-o de bunăvoie, domnişoară Gisela, zău! Dar 
domnul Hans tocmai intra în casă când eu urcam. A venit după 
mine și în pod m-a silit să o fac, ca de altfel de mai multe ori 
înainte. 

Gisela încercă să o mângâie pe fată, căci nu putea să o apere 
de fratele ei. Dacă le-ar povesti părinţilor ce făcea Hans, poate 
că i-ar stârni pofta și tatălui de a se folosi de Gundi pentru 
satisfacerea plăcerilor lui. 

Vocea Trinei îi întrerupse gândurile. 

— Gisela? Ai adus ciupercile? 

Tresări, pentru că din cauza celor întâmplate nu putea să 
uite totuși de munca ei obișnuită. Îi întinse lui Gundi un prosop 
curat și dădu fuga din nou sus. Când urcă, revăzu în faţa 
ochilor scena și se înfioră. Fratele ei se comportase ca un dulău 
care încalecă o căţea în călduri. Până acum sperase că între 
bărbat și femeie se procedează civilizat, dar Hans îi spulberase 
o dată pentru totdeauna această credinţă. 

În timp ce alegea ciupercile pentru Trina, cugeta dacă nu 
cumva ar fi trebuit să fie fericită că Bruno Tettenwieser 
rupsese logodna cu ea. Doar gândul de a fi întinsă neajutorată 
sub un bărbat, trebuind să suporte pofta instinctuală a 
acestuia, îi provoca din nou greață. 

În timp ce cobora în grabă treptele, o cuprinse senzaţia unui 
pericol apropiat și fără să vrea privi pe fereastră. Privirea îi 
căzu pe partea opusă a străzii, unde în umbra pasajului îl văzu 
pe acel bătrân de care se ciocnise în urmă cu câteva zile la 
piață. Ca și cum bătrânul ar fi fost solul nenorocirii ce se 
apropia, la vederea lui o trecură fiori reci. Își duse febril mâna 
la cruciuliță și rosti o rugăciune, încredințându-se protectoarei 


ei, Sfânta Ecaterina. 


7. 


Gaudentius simți în față o boare rece și în aceeași clipă 
descoperi o umbră în spatele unei ferestre a casei Güldener. 
Deşi nu putu să recunoască persoana, simțul lui magic îi spuse 
că nu putea fi decât Gisela. Fata era mai puternică decât se 
aşteptase el şi făcea deja apel, deşi în mod inconştient, la 
capacitățile ei. Acum era sigur că Alban și cu el se puteau 
salva. Dar pentru asta ea trebuia instruită cu mare grijă. Işi 
imagină, zâmbind, cum sub conducerea lui ea devenea o 
vrăjitoare destoinică și își frecă mâinile. Era timpul să treacă la 
tratative. 

Se ridică cu greutate și ieși în stradă, când un trecător grăbit 
îl dobori la pământ. De data aceasta vinovatul nu mai dispăru, 
ci rămase și îl ajută să se ridice. 

— Iertaţi-mă, stimate magistru. Eram adâncit în gânduri și 
nu v-am observat. 

Gaudentius îl  recunoscu pe Martin  Tettenwieser, 
impunătorul tată al fostului logodnic al Giselei. Telul omului era 
fără îndoială casa Güldener, ceea ce îl miră pe bătrân. Dacă 
negustorul revenea asupra logodnei fiului său, planurile lui nu 
mai aveau niciun rost. În ciuda fricii care îl cuprinsese brusc, se 
strădui să rămână amabil. 

— Nu trebuie să vă scuzati, nu s-a întâmplat nimic. 

Gaudentius îl cunoscuse pe Tettenwieser în urmă cu câteva 
zile, la han, unde acesta aștepta un partener de afaceri, și 
intrase cu el în vorbă. Deoarece prietenul său Alban dispunea 
de o avere deloc neglijabilă, pe care și acum știa să o mărească 
cu inteligenţă, era în situaţia să apară ca învăţat bine situat și îl 
impresionase pe negustor. 

Cât de mult îl stima Tettenwieser o dovedeau spusele 
acestuia: 

— Magistre, nu aţi vrea să fiți oaspetele meu în această 
după-amiază? Vin multe notabilităţi ale orașului, pentru că am 
de făcut un anunţ important. 

Gaudentius îl privi întrebător. 

— Vreti să anunţaţi logodna fiului dumneavoastră? 

Mulţumit de sine, Tettenwieser confirmă cu o mișcare a 
capului și se apropie puţin de interlocutor. 

— Doar unui învăţat ca dumneavoastră îi putea veni ideea! 


Dar nu răspândiţi vestea, trebuie să rămână o surpriză, cel 
puţin pentru unii. Şi strict confidential: tocmai am tranzacţionat 
contractul de căsătorie cu bătrânul Beckheimer și înainte de 
sfârșitul anului îi vom căsători pe Bruno al meu și pe Trude a 
lui. 

Lui Gaudentius i se luă o piatră de pe inimă. Odată cu 
logodna oficială, prestigiul lui Guldener era definitiv distrus, iar 
negustorul ruinat trebuia să se agaţe de orice pai ce i se oferea. 
Pentru a fi absolut sigur, magistrul mai puse o întrebare: 

— Desigur că acum vă îndreptaţi către negustorul Guldener 
pentru a refuza definitiv logodna lui Bruno cu fiica lui? 

— Oh, nu! Lucrul acesta l-am făcut de mult. Dar vreau să îi 
invit pe el și pe fiul lui la sărbătorire. Otto Guldener s-a afișat în 
trecut deseori ca fiind cel mai grozav om de afaceri. Vreau să îi 
văd mutra acum, când Beckheimer și cu mine oficializăm 
logodna cu o strângere de mână. 

Gaudentius zâmbi plin de înţelegere, deși el considera o 
asemenea răzbunare drept o copilărie. Dar acest spectacol îi 
oferea șansa pe care el o așteptase. Promise că va participa la 
sărbătoare și se despărţi cordial de Tettenwieser. Privi după 
acesta până când îl văzu ciocănind la ușa nefericitului său 
concurent, după care, sprijinindu-se în toiag, se îndreptă cât de 
repede putu, șchiopătând, spre han. Tremurând și cu respiraţia 
tăiată, ajunse în camera pe care o împărțea cu monstruosul său 
prieten. 

— Bunul meu Alban, lucrurile stau cum nu se poate mai bine! 
Chiar astăzi vom pune mâna pe fata care ne va salva. 

Prietenul său întoarse chipul animalic către el. 

— Eşti sigur că aceasta este singura cale? 

— Absolut! Blestemul care a căzut asupra noastră poate fi 
îndepărtat doar de către un mag instruit cu grijă, având o mare 
putere sau, și mai bine, de către o vrăjitoare puternică. l-am 
verificat pe cei trei candidaţi prin toate mijloacele ce îmi stau la 
dispoziție, consultând în plus și câteva dintre cărţile mele. 
Gisela Guldener trebuie să fie! Va fi nevoie de ceva timp pentru 
a pregăti fata spre a ne putea fi de folos. Dar este ultima 
noastră șansă! Vrei să o pierzi și să ai veșnic această înfățișare? 

Alban clătină din capul ca de urs. 

— Cu siguranţă nu! Aș fi preferat totuși să fi găsit un tinerel 
ori o servitoare pe care să o fi angajat. O căsătorie îmi repugnă 


profund. 

Înainte de a continua să vorbească, Gaudentius ridică braţele 
făcându-i semn să tacă. 

— Nu o mai lua iarăși de la capăt, că trebuie să mă duc în 
peţit. Dacă eu apar în faţa lui Guldener cu înfățișarea de 
schelet ambulant pe care o am după ce m-a preschimbat 
Cajetan, acesta va avea certitudinea că fiică-sa va ajunge 
văduvă chiar înainte de căsătorie. Și, chiar de ar accepta să ia 
în considerare oferta mea, el, ca tată grijuliu, va insista ca eu 
să-mi dovedesc bărbăţia într-un bordel. Și, după cum știi, asta 
este imposibil. 

Vocea lui Gaudentius suna amar pentru că, în ciuda studiilor 
sale de artă a magiei, se vedea îndepărtat de la o tăvăleală în 
pat cu o fată drăguță. Pierderea bărbăţiei sale îl durea de aceea 
mai tare decât înfățișarea de moșneag la care îl condamnase 
dușmanul lui. 

Alban mormăi ceva de neînțeles și apoi râse zgomotos. 

— Tu crezi că Guldener își va da fiica mai curând unui 
monstru decât unui prietenos domn mai vârstnic? 

— Nu te face mai respingător decât ești! Bine, accept: arăţi 
groaznic! Totuși, cunosc posibilități de a te face câteva ore să 
apari oarecum mai acceptabil. Nu trebuie să te prezinţi singur 
într-o lumină bună. Voi prelua eu sarcina asta. 

Alban scăpă un sunet de încântare, care îl făcu pe servitor să 
se cutremure. 

— Guldener va voi să mă vadă înainte de a-și da acordul! 

— Ne vom descurca, cel puţin aici, în această cameră, cu o 
lumină corespunzătoare. Ludwig și cu mine te vom scoate din 
încurcătură cum vom putea. 

Gaudentius lăsă să se înțeleagă că purtarea temătoare a 
prietenului său îl irita. 

— Dar faţă de fată nu este corect, spuse Alban. 

— Dumnezeule! Este iarăși lună plină de te dai așa cavaler? 
Doar am fost de acord să folosim orice șansă care ni se oferă. 
Și pe toţi sfinţii din cer și dracii din iad, o vom face chiar de o 
să simţi nuiaua! Ca profesor al tău, am în definitiv dreptul să te 
pedepsesc. 

Doar gândul că prietenul lui cel vlăguit ar putea încerca să îl 
pună pe genunchi și să îl bată la fund cu o nuia subţire, ca pe 
un copil neascultător, îl făcu pe Alban să izbucnească în râs. 


— La șoriciul pe care i-l datorez lui Cajetan, nici măcar nu aș 
simţi! Acum stai jos și povestește-mi de ce voi vă urâţi de 
moarte. 

Gaudentius duse teatral mâna la frunte - îi povestise elevului 
său de atâtea ori acele evenimente, că Alban putea să le repete 
papagalicește până în cel mai mic amănunt. Tocmai voia să îi 
reproșeze asta, când pricepu la timp de ce tânărul său prieten 
dorea să audă încă o dată istoria din gura sa. Era evident că 
Alban avea nevoie de timp pentru a se obișnui cu gândul că ei 
trebuiau să folosească o tânără nevinovată ca pe un obiect și să 
îi pună viața în pericol pentru a se salva ei. Povestirea lui 
trebuia să îi întărească convingerea necesităţii unei asemenea 
purtări. Deși Gaudentius se străduia din toate puterile să 
desfacă blestemul lui Cajetan, era mândru că discipolul său nu 
voia să intervină în viaţa unui om nevinovat fără să cântărească 
înainte situaţia. 

Când puse mâna pe umărul lui Alban și începu să 
povestească, zâmbea melancolic. 

— Acum vreo douăzeci de ani a murit tatăl meu, lăsându-mi 
moștenire castelul lui și mica bucată de pământ ce îl înconjura, 
ceea ce reprezenta proprietatea familiei mele de mai mult de 
trei secole. Acum mă puteam numi cu mândrie „stăpân peste 
Riebelsborn” și aveam dreptul de a mă înfățișa împăratului. 
Ceea ce nu prea mi-a folosit, pentru că în pungă nu aveam nici 
măcar un sfert de gulden. Ca mulţi din categoria noastră 
socială, străbunii mei nu fuseseră niciodată bogaţi, dar cel 
puţin la început dispuneau de un venit bun. Dar, în timp ce 
negustorii din orașe se tot îngrășau, stăpânilor de la 
Riebelsborn le mergea tot mai rău. Tata ajunsese la o asemenea 
ananghie că nici nu mai știam cum să fac să îi plătesc praznicul 
de înmormântare. Atunci apăru Cajetan la castelul meu. A 
arătat mare înţelegere pentru situaţia în care mă aflam și a 
lăsat să se înţeleagă că va face în așa fel încât să îmi fie bine. 
Dar pentru asta trebuia să am încredere în el. Eram tânăr, 
rușinat nevoie mare de sărăcia mea și îi pizmuiam pe negustorii 
avuti din orașele învecinate. Așa încât cuvintele lui căzură pe 
un teren prielnic. Fără multă vorbă, am lăsat treburile 
castelului pe mâna mătușii mele și l-am urmat pe Cajetan la 
Mellenburg, sus pe Altmuhl. La început am fost dezamăgit, 
deoarece zidurile, pe dinafară, arătau ca ale unei ruine. Dar am 


remarcat rapid că era doar o iluzie pentru a-i ţine departe pe 
străini, fiindcă în realitate reședința era dotată cu tot luxul de 
care eu fusesem lipsit la Riebelsborn. 

Pentru început, totul mergea bine: trăiam ca un pașă, 
învăţam arte secrete despre a căror existenţă nu știusem nimic 
înainte și mă amuzam de Fulvian, homunculusul magului, care 
dădea iama în servitoarele castelului. Imaginează-ţi-l: mic 
precum un copil de șase ani, dar înzestrat cu un mădular ce l-ar 
fi făcut pe orice bărbat să pălească de invidie. Servitoarele 
știau să aprecieze asta și își dădeau fustele peste cap cum 
apărea. Nu aveam de ce să mă plâng, pentru că uneori mă 
îngăduiau și pe mine. 

Dar cândva mulțumirea mea a luat sfârșit, pentru că am 
înţeles că de fapt Cajetan mă aiurea cu surogate și mă ţinea 
departe de artele secrete cu adevărat puternice. Normal că l- 
am întrebat, dar îmi dădea numai răspunsuri evazive și făcea 
tot felul de promisiuni pe care nu le respecta. De aceea am 
încercat pe ascuns să-mi însușesc tainele lui. Când era absent 
ori adormea epuizat sub influenţa drogurilor pe care le folosea 
frecvent în ritualurile lui, citeam din cărțile pe care uneori le 
lăsa în camera lui. În acest fel, în doar câteva săptămâni am 
învățat mai mult decât în anii petrecuţi la castelul lui. Datorită 
acestui studiu reușeam să evit farmecele lui de protecţie și să 
am acces la acele cărți pe care le citea doar el, într-o încăpere 
păzită prin mijloace magice. Mă interesau în special acele vrăji 
prin care puteai deveni bogat și puternic. Dar tocmai când 
eram preocupat de obţinerea teoretică a pietrei filosofale, cu 
care, după cum știi, poţi transforma metale obișnuite în aur, m- 
a surprins Fulvian. Bineînţeles că broscoiul m-a turnat imediat 
stăpânului și, de aici, gata cu prietenia. Cajetan a vrut să mă 
închidă și să mă pedepsească aspru, dar nu degeaba îi 
studiasem eu cărţile. Am reușit să scap și m-am întors la 
Riebelsborn. Cunoștinţele mele magice m-au ajutat să protejez 
castelul cu o vrajă, dar, din păcate, încă nu învăţasem cum să 
devin bogat. Cajetan a încercat să treacă de vraja mea, dar a 
eșuat și, în final, mi-a dat de veste că regreta neînţelegerea 
noastră și îmi oferea aur dacă reluam vechea prietenie cu el. 
Gaudentius se cutremură, căci în timp ce povestea îi treceau 
prin fața ochilor imagini ce îl impresionau și fața i se 
schimonosi, devenind livid ca un mort. După câteva momente, 


oftă adânc și continuă să vorbească: Nu l-am refuzat, dar nici 
nu i-am acceptat propunerea. La scurt timp, ai apărut tu la 
castel, deoarece căutai refugiu în faţa unei furtuni, prin care 
Cajetan, în mânia lui, îmi devasta pământul. Ai remarcat 
imediat că eu foloseam forte tainice și ai dorit să ţi le însușești. 

— Eram tânăr și prost, dispreţuiam profesia tatălui meu și 
voiam să ajung mai sus decât el. 

Vocea lui Alban era răgușită și în ea se distingeau nuanţe de 
autoreproș. 

— Nu erai cu nimic deosebit de majoritatea tinerilor. Te-ai 
deosebit de ei numai printr-o singură trăsătură, și anume prin 
simțul tău pentru puterea magică. Acest lucru l-am remarcat 
imediat și de aceea am acceptat să îţi devin profesor când mi-ai 
oferit bani. Ar fi fost mai bine să te fi expediat atunci. Dar 
lăcomia mea era prea mare și te-am atras și pe tine în 
nenorocirea mea. De fapt, eu însumi eram discipol și am crezut 
orbește în vraja mea protectoare, fără să bănuiesc că de mult 
Cajetan găsise calea de a o evita. Așa că atacul lui ne-a luat 
complet nepregătiţi și ne-a preschimbat pe amândoi, dându-ne 
înfățișarea de care ne temusem cel mai mult: mie un trup 
bătrân și slăbit, iar pe tine te-a transformat într-o ființă la a 
cărei vedere și celui mai curajos bărbat îi îngheaţă sângele în 
vene. 

— Şi tu vrei să legi o copilă nevinovată de acest monstru? 

Ochii roșii ai lui Alban se aprinseră mânioși, dar bătrânul 
clătină doar din cap. 

— Ce înseamnă aici „a lega”? Această căsătorie nu trebuie în 
niciun caz să fie consumată! Altfel Gisela și-ar pierde o mare 
parte a puterii ei interioare și pentru noi ar deveni inutilă. Pe 
lângă asta, ea se va căsători cu magistrul Alban, iar când 
blestemul va fi ridicat, magistrul Alban nu va mai exista! Noi 
vom fi salvaţi, ea va trece drept văduvă și, datorită răsplăţii ce 
o va primi de la tine, va putea să își cumpere un soţ bogat. 
Chiar o ajutăm luând-o cu noi, pentru că după logodna anulată 
a devenit bătaia de joc a orașului. De acum o vor peţi doar 
bărbaţi care caută de fapt o menajeră ieftină, pe care să o 
poată încăleca cu binecuvântarea sfintei Biserici. 

Argumentele lui Gaudentius nu își greșiră ţinta. Cel puţin 
Alban dădu aprobator din cap și spuse: 

— Bine, să încercăm. Dar dacă o îngrozește aspectul meu... 


— ...cu atât mai bine pentru noi, pentru că nu va da năvală să 
împartă patul cu tine! continuă Gaudentius ideea prietenului 
său. 

Alban izbucni în râs. Suna ca urletul unui leu, iar oaspeţii din 
camerele alăturate păliră. Gaudentius privi cerul pe fereastră și 
constată că era timpul să plece către casa Tettenwieser. li 
porunci servitorului să îl ajute să îmbrace cea mai bună robă a 
lui, vâri o pungă cu aur într-unul dintre buzunare, apucă toiagul 
de înălțimea unui om, în care nu se sprijinea doar la mers, ci îi 
conferea și un aspect venerabil. Și, astfel pregătit, purcese la 
dram. 


8. 


Casa Tettenwieser era mai mică decât cea în care locuia 
familia Guldener, dar prima privire aruncată clădirii îţi spunea 
că proprietarul ei nu era un amărât. Grinzile șarpantei abia 
fuseseră vopsite într-un roșu-maro deschis și tencuiala dintre 
ele sclipea într-un alb ca al unui cearșaf bine înălbit. Chiar și 
șipcile și parii gardului care delimita curtea străluceau în 
lumina soarelui ce stătea să apună. În spatele casei mișunau 
slugile, care, îndrumate de un supraveghetor, stivuiau baloturi 
și butoaie sau le urcau în magazie. Gaudentius avu impresia că 
agitația era regizată. În mod evident, negustorul dorea să-i 
impresioneze pe oaspeţi cu râvna și cu abundența ce îi 
caracterizau gospodăria. 

Bătrânul învăţat fu primit de stăpânul casei în persoană, fu 
condus într-o sală somptuoasă și așezat la un loc de onoare la 
masă. Și aici puteai constata că Tettenwieser nu se dăduse 
înapoi de la nicio cheltuială pentru a-și etala bogăţia: grinzile 
plafonului erau din cel mai bun lemn de stejar, iar pereţii erau 
îmbrăcaţi în lemn roșu de cireș sculptat fin. Culoarea caldă a 
lemnului fusese menţinută și de o lăcuire potrivită. Cele două 
tablouri care decorau sala ieșiseră din mâna unui cunoscut 
maestru din Nürnberg. Unul dintre ele îi reprezenta pe soţii 
Tettenwieser îmbrăcaţi de ceremonie, iar celălalt era dedicat 
Sfântului Cristofor, foarte respectat ca protector al călătorilor 
și negustorilor. Masa și scaunele  meșteșugite erau 
confecţionate de către un tâmplar local după schiţe italiene. 

Cu ani în urmă, Gaudentius ar fi invidiat cumplit gazda 
pentru bogăţia ei. Dar acum modul pompos în care 
Tettenwieser își etala bogăţia, inclusiv prin alegerea bucatelor, 
îl făcea să zâmbească. 

Cina începu cu o supă exotică, la care nu se făcuse economie 
nici de preţiosul piper și nici de alte condimente. Urmară 
bucăţi prăjite de somn de Dunăre, care, după cum explica 
gazda, fusese adus viu până în bucătărie, într-un butoi mare, 
apoi coaste de purcel de lapte și un fileu de bou atât de fraged 
că se topea pe limbă. Pentru cei care încă nu se săturaseră fură 
aduse șunci, brânză și pâine caldă. Tettenwieser nu se zgârcise 
nici la băuturi, oferind nu numai vinuri de Rin, Mosel și Main, 
ci și bere spumoasă din îndepărtatul oraș Einbeck, din care 


beau doar conții și principii. 

Gaudentius acordă mai puţină atenţie bucatelor bogate și 
oaspeţilor din ce în ce mai veseli, care toastau unul după altul 
în onoarea gazdei și mai multă lui Otto Giuldener, așezat la 
masă puţin mai departe și care, evident, nu gusta atmosfera. 
După cum se vedea, tatăl Giselei acceptase invitaţia lui 
Tettenwieser cu așteptări total eronate. 

În ce privește bănuiala sa, Gaudentius pusese degetul pe 
rană. Pe de o parte, Guldener fusese convins că invitaţia era un 
semn că era bine-venit în cercul membrilor breslei sale. Aceștia 
însă îl tratau aproape ca pe un lepros și îi ignorau încercările 
de a participa la discuţiile aprinse. Pe de altă parte, sperase 
oarecum că nunta stabilită între fiica sa și fiul lui Tettenwieser, 
în ciuda tuturor aparenţelor, putea totuși să aibă loc. 
Renunţase la această speranţă când, în loc să i se ofere un loc 
de onoare în capul mesei, fusese așezat mai departe, printre 
oameni caroia în vremurile lui bune nu le-ar fi aruncat nicio 
privire. Lângă gazdă stătea bătrânul Beckheimer, care primea 
și cele mai bune bucăţi. Colac peste pupăză, Guldener mai 
trebuia să audă și observaţiile batjocoritoare prin care oamenii 
ce înainte îl invidiau își exprimau plăcerea că el dăduse de 
necaz. 

Hans Guldener fusese și el invitat și nu se reţinuse nici de la 
mâncare, nici de la băutură. Acum, împreună cu alţi tineri, juca 
zaruri într-o altă încăpere, iar Guldener se ruga mut la toţi 
sfinţii ca fiul său să câștige. Soţia lui renunţase la una dintre 
ultimele ei bijuterii oarecum de valoare pentru ca Hans să o 
amaneteze și să poată să-și facă apariţia corespunzător 
statutului său. Bunica îi lăsase Giselei broșa ca zestre, dar 
Magda Guldener nu putuse să reziste rugăminţii fiului ei. 

Gaudentius citea pe fața lui Guldener ca într-o carte 
deschisă, și trăgea cu urechea la zgomotele venite din camera 
alăturată. Pentru început, se pare că Hans Giuldener câștiga, 
pentru că auzise mai multe strigăte triumfătoare ale acestuia. 
Dar acestea se mai reduseră treptat și, spre final, tânărul se 
mai făcu remarcat doar prin câteva înjurături vulgare. Bătrânul 
mag se încruntă la auzul lor. Dacă Hans ar fi apelat la puterile 
lui, zarurile i-ar fi fost favorabile măcar prin puterea gândului. 
Dar pentru aceasta ar fi trebuit să acţioneze calm și concentrat 
și, înainte de toate, nu ar fi trebuit să fie beat. În loc de asta, el 


se comporta ca un copil cusurgiu și bea mult mai mult decât îi 
făcea bine. 

Gândul lui Gaudentius fu o vreme îndreptat către fratele 
Giselei și de aceea aproape că nu remarcase că gazda se 
ridicase cu o cupă în mână. 

— Sunt foarte bucuros, spuse Tettenwieser cu vocea marcată 
de importanţa momentului și vibrând de mândrie, că le pot face 
cunoscută în această seară onorabililor invitaţi o noutate 
deosebită. Prietenul meu Anton Beckheimer și cu mine am 
convenit să ne apropiem mai mult familiile și, de aceea, facem 
cunoscută logodna copiilor noștri Bruno și Trude. 

Pentru majoritatea oaspeţilor vestea nu constituia o surpriză, 
căci nici nu se așteptaseră la altceva. Dar Otto Guldener se 
simţi distrus. Auzea râsul răutăcios al acelora care altădată nu 
știau cum să își scoată mai repede pălăria în faţa lui și simţi că 
sângele începea să îi fiarbă în vene. Mii de blesteme și 
înjurături îi stăteau pe limbă. Când se întoarse către 
Tettenwieser, observă că în spatele acestuia luaseră poziţie 
patru flăcăi zdraveni, care îl măsurau rânjind, așteptând 
evident un cuvânt greșit din partea lui. Acum își dădu seama că 
Tettenwieser voise să își bată joc de el în faţa întregului oraș, 
aruncându-l în stradă ca pe un cerșetor stânjenitor. Cu toată 
stăpânirea de sine pe care și-o mai putea impune, se ridică și, 
cu picioarele tremurânde, se duse în încăperea alăturată. 

— Hans, plecăm! În această casă nu mai avem ce căuta. 

Fiul său îl privi mirat, văzu faţa palidă a tatălui său și 
privirea lui ce arunca scântei și înţelese că se întâmpla ceva 
rău. Dar nu putea să părăsească așa de simplu partenerii de 
joc. 

— Tată, trebuie să îmi dai douăzeci de guldeni ca să-mi 
plătesc datoriile de joc. 

Punga lui Guldener era la fel de goală ca stomacul unui 
călugăr franciscan după două săptămâni de post negru. Nu îi 
putea da fiului său nici măcar un creiţar și în sinea sa se și văzu 
pe el și pe Hans duși la închisoarea datornicilor. 

Brusc, lângă tânăr apăru Gaudentius și îi puse în mână 
câteva monede mari. 

— Uite, plătește-ţi prietenii și vino cu noi. Am ceva de 
discutat cu tatăl tău și cu tine. 

Hans se holba, nu mai puţin nedumerit ca tatăl său, la 


bătrânelul firav în roba lui de învăţat. Dar guldenii din palmă îi 
simţea din plin, așa că se întoarse cu un gest dispreţuitor către 
ceilalţi tineri care îl incitaseră și apoi nu jucaseră tocmai 
cinstit. 

— Iată, luaţi! După cum vedeţi, un Guldener își poate plăti 
datoriile! 

Apoi se ridică și îi aruncă lui Gaudentius o privire ca și cum 
s-ar fi întrebat cum ar putea să îi mai scoată acestui om și alte 
monede de aur din buzunar. 

— Ei, nobile domn, unde aţi dori să vorbiţi cu tatăl meu și cu 
mine? 

— Într-o cameră de la hanul La Vultur, dacă sunteţi de acord. 

Hans zâmbi bucuros și îl privi provocator pe tatăl său. Acesta 
dădu doar obosit din cap și porni târșâind picioarele, în urma 
lor, ceilalți tineri rămaseră în dilemă. Li se ceruse de către 
gazdă să se despartă de Guldener și de fiul lui batjocorindu-i și, 
la nevoie, chiar să le îndese câţiva pumni. Surprinzătoarea 
intervenţie a învățatului și naturaleţea cu care Hans le dăduse 
douăzeci de guldeni îi buimăciseră în așa măsură încât nu 
puteau decât să privească muţi. Abia după ce tatăl și fiul 
părăsiseră casa își amintiră de sarcina lor, dar era deja prea 
târziu. 


9. 


— Nesocotitul meu fiu și cu mine vă suntem îndatoraţi! Acum 
ce pretindeţi de la mine? 

Guldener nu voia să aștepte să ajungă la han, ci rămase în 
mijlocul drumului și îl apucă pe Gaudentius de braţ. 

Gaudentius ar fi preferat să discute cu el într-o încăpere a 
hanului, la un pahar de vin bun, dar faţa lui Guldener era 
marcată de teamă, iar răbdarea părea că nu făcea parte dintre 
calităţile sale. Așa că învățatul trase adânc aer în piept și le 
făcu semn tatălui și fiului să se apropie mai mult de el, pentru 
ca vocea sa să nu ajungă și la vreo altă ureche curioasă. 

— Numele meu este Gaudentius. Sunt prietenul și tovarășul 
de călătorie al magistrului Alban, un tânăr bogat și cu un 
caracter plăcut. Prietenul meu a văzut-o pe fiica 
dumneavoastră, Gisela, la piaţă și s-a îndrăgostit pe vecie de 
ea. Vrea să fie a lui, indiferent cât ar costa asta. 

Niciun tată care se respectă cât de cât nu ar fi luat în 
considerare o asemenea cerere, dar Otto Guldener înțelesese în 
această seară definitiv că era terminat. Rușinea cu care îl 
acoperise Martin Tettenwieser îl va costa pierderea și a 
restului de consideraţie de care se mai bucurase în oraș. De 
aceea se agăţă de șansa ce i se oferise, așa cum cel care se 
îneacă se prinde și de un fir de pai. Dacă putea să își 
căsătorească fata respinsă cu un tânăr corespunzător, 
Tettenwieser era cel blamat, iar aceia care strâmbaseră din nas 
odată cu fudulul negustor vor trece de partea lui. 

Spre deosebire de tatăl său, Hans dădea mai mare atenţie 
ultimelor cuvinte rostite de Gaudentius, „... indiferent cât ar 
costa”, din care reieșea că ciudatul magistru ar fi gata să 
plătească pentru mâna Giselei. li trecu prin cap și întrebarea 
referitoare la ce se ascundea în spatele acestei oferte 
neobișnuite, dar pentru el important era doar faptul că 
peţitorul apărut atât de neașteptat se lăsa muls de bunăvoie. 
Ceea ce el o va și face cu ambele mâini. Dar tatăl său părea pe 
punctul de a respinge indignat această ofertă făcută în 
disprețul tuturor datinilor. 

Inainte ca Otto Guldener să fi putut deschide gura, Hans i-o 
luă înainte. 

— Tată, ar trebui să îl vedem pe acest magistru cel puţin o 


dată! Dacă este cu adevărat atât de bogat cum spune prietenul 
nostru, va participa desigur și la afacerile noastre. Am putea să 
cumpărăm iarăși mărfuri și să le arătăm lui Tettenwieser și lui 
Beckheimer cine sunt cei mai buni negustori din acest oraș. 

Gaudentius l-ar fi îmbrățișat pe tânăr, pentru că el însuși nu 
ar fi reușit să găsească atât de repede cuvintele cele mai 
potrivite. O clipă, tatăl Giselei privi fix în faţă, apoi dădu din 
cap afirmativ și o luă pe drumul ce ducea la han. Doar că 
mergea atât de repede că bătrânul trebuia să se străduiască să 
îl urmeze. Graba negustorului îi păru lui Gaudentius a fi un 
semn bun și în sinea lui se ruga ca înfățișarea lui Alban să nu îi 
sperie prea tare. Până acum lăsase treaba aceasta în sarcina 
servitorului său Ludwig și acesta nu avea să îl dezamăgească 
nici acum. 

Când Gaudentius și cei doi însoțitori ai săi intrară în 
încăperea închiriată de el și de Alban, în ciuda orelor înaintate, 
ferestrele erau acoperite, iar lumina lămpii de petrol abia 
ajungea până în colţul în care stătea Alban. Tânărul discipol al 
magului purta o togă de învăţat din cea mai bună stofa de 
Flandra și își pusese un lanţ de aur cu zale mari cât un gulden 
și o placă grea inscripționată în limba latină. Capul lui Alban, 
ceafa și o parte a obrajilor erau acoperite de o glugă de învăţat, 
iar partea vizibilă a feţei lui era proaspăt rasă. În plus, Ludwig 
dăduse pe faţa lui Alban cu cosmeticale, în așa fel ca acesta, 
atâta vreme cât ţinea gura închisă și nu se expunea la lumină 
puternică, putea fi asemuit cu un om cu o față mai grosolană și 
colțuroasă. 

Dar Otto Guldener tresări când distinse silueta masivă în 
semiîntuneric. În schimb, Hans aprecie în primul rând valoarea 
lanţului de aur, inspiră foarte mulţumit și luă imediat loc. În 
timp ce tatăl său stătea încă înmărmurit, luă carafa de vin 
oferită de Ludwig, sorbi cu plăcere și anunţă cu voce tare că 
acesta era de calitate mai bună decât cel băut la Tettenwieser. 
Ludwig îi puse în mână o carafa și lui Otto Guldener și constată 
consternat că acesta sorbea cu atâta avânt de parcă beregata îi 
fusese uscată de soarele fierbinte al lunii iulie. 

— Acesta este prietenul meu, onorabilul magistru Alban. 
Gaudentius făcu un semn scurt către elevul său și se așeză în 
așa fel încât îl acoperi pe acesta pe jumătate. Să îl scuzaţi că nu 
va vorbi mult. De obicei nu este așa, dar admiraţia pentru fiica 


dumneavoastră i-a luat graiul. 

— Sper că știe să vorbească, răspunse suspicios Otto 
Guldener. 

— Desigur. 

Cuvântul rostit de Alban umplu încăperea și păru că este 
reflectat de pereţi. Avea o voce dură, răgușită, dar nu suna 
neapărat neplăcut. 

Guldener se răsuci puţin pe scaun, pentru a arunca peste 
Gaudentius o privire asupra posibilului mire. Dar pentru că 
Alban își sprijinea bărbia în mână, acoperind pe jumătate gura, 
văzu doar conturul unui cap mare, cu partea cu gura ușor 
proeminentă și un nas plat, sub doi ochi ce păreau doi cărbuni 
aprinși. li era groază că trebuia să o căsătorească pe fiica sa cu 
un asemenea bărbat, dar fiul lui îl făcu să înțeleagă clar că în 
acest târg nu doar la Gisela trebuia să se gândească. 

— Tată, știi că suntem cu laţul de gât și că după ziua de 
astăzi reputaţia ne poate fi salvată numai de un luciu: aur, și 
anume cât mai mult aur! 

— În privinţa asta, nu vă faceţi griji, interveni Gaudentius pe 
loc, deoarece prietenul meu Alban se va bucura să îi permiteţi 
să vă ajute în afacerile dumneavoastră. 

— Câteva mii de guldeni nu ar conta pentru mine, adăugă 
Alban. 

Ochii lui Hans străluciră pofticioși și, pentru că se părea că 
tatăl lui încă se mai gândea la un refuz, îl luă de umeri și îl 
scutură. 

— Vrei să refuzi oferta asta? Este singura care ne poate 
reface prestigiul! 

Otto Guldener se răsucea în sine ca un vierme. Un ultim rest 
de onoare îi spunea că Gisela, pe care tocmai o lăsase fără 
zestre, nu era de vânzare pentru a se salva el. Dar în același 
timp îi era frică de ruina definitivă ce ameninţa perspectivele 
Giselei și șansele fiului său. Pentru o clipă o văzu pe fiica sa 
robotind în bucătăria lui Tettenwieser, ca slujnică, iar pe fiul 
său în chip de copist sărăcăcios îmbrăcat, plecându-se în faţa 
aceluia. Imaginile îi înlăturară ultimele scrupule și redeveni 
afaceristul rece și dispus la risc, cum îl cunoscuseră partenerii 
lui de afaceri. 

— Dacă vreţi să vă căsătoriţi cu fiica mea, trebuie să 
participaţi la afacerile mele cu zece mii de guldeni. 


Pretenţia era atât de nerușinată încât îi tăie respiraţia chiar 
și lui Hans. 

Însă Gaudentius nu șovăi o clipă. 

— Zece mii de guldeni? S-a făcut! 

Înainte ca tatăl Giselei să poată formula o idee, avea în față 
pergament, pană și cerneală. 

— Scrieţi contractul cum doriţi dumneavoastră! îi ceru 
bătrânul învăţat negustorului. 

Guldener schimbă o scurtă privire cu Hans, îl văzu pe acesta 
aprobând frenetic din cap și scrise el însuși învoiala ce trebuia 
să o lege pe unica lui fiică de magistrul Alban. Brusc se opri și 
îl privi pe Alban. 

— Trebuie să mă refer și la darul de nuntă al fiicei mele, și la 
wittuml. 

Alban confirmă și pentru o clipă își dezveli dinţii. Din fericire 
îi observă doar Hans, care se cutremură, dar se consolă la 
gândul că nu el trebuia să ia monstrul în căsătorie. 

— Ce să scriu? întrebă Giuldener. 

— Ca dar de nuntă fiica ta trebuie să primească toată 
îmbrăcămintea, obiectele gospodărești și ce mai are nevoie 
pentru trai. În plus, două sute de guldeni pe an, de care va 
dispune cum vrea! Ca wittum, prietenul meu propune cinci mii 
de guldeni, ca și o casă adecvată, cu cinci servitori. Vă convine? 

Privirea lui Gaudentius trecu de la Guldener la Alban și 
înapoi. 

Tânărul mag confirmă cu o mișcare a capului și mormăi ceva 
ce suna a acord. Tatăl Giselei îl privi un moment, ca fascinat, în 
timp ce pe faţa lui se citea lupta dintre lăcomie și conștiință. 
Apoi se aplecă asupra pergamentului și semnă învoiala. Pana 
lui scrijelea actul în grabă, de parcă lui Guldener i s-ar fi făcut 
brusc teamă că ciudatele lui gazde și-ar putea regreta 
generozitatea înainte de a avea loc căsătoria. Atât de bine nu ar 
fi asigurată nici măcar Trude Beckheimer, se consolă el și 
mulțumi cerului că îi trimisese acest pretendent. Mai avea 
totuși o ușoară îndoială și, înainte de a semna contractul, îl mai 
fixă odată cu privirea pe Alban. 

— Este voia mea ca această căsătorie să primească 


1 Wittum - în dreptul germanic, donaţie din partea soţului, la 
încheierea căsătoriei, având ca scop întreţinerea soţiei în cazul 
în care devine văduvă (n.tr.) 


binecuvântarea unui preot! 

Alban tresări, pentru că era altceva să iei în căsătorie o 
femeie prin contract decât să închei o căsătorie în faţa lui 
Dumnezeu. Învoiala dintre el și tatăl Giselei se va desface 
imediat ce blestemul va fi ridicat și odată cu el va dispărea și 
identitatea magistrului Alban. Binecuvântarea căsătoriei 
însemna durabilitate în fața Domnului și judecata acestuia nu 
se anula la schimbarea identității lui. 

Înainte de a putea ridica vreo obiecţie, Gaudentius, care îi 
observase îndoiala, acceptă evident foarte bucuros: 

— Dar este de la sine înțeles, stimate prieten. Eminentul 
nostru magistru Alban nu ar accepta nicicând căsătoria fără 
protectia sfintei Biserici. 

Pe Alban îl supăra modalitatea în care Gaudentius decidea 
pentru el, dar nu spuse nimic, pentru că în adâncul sufletului 
său nu dorea mai puțin decât prietenul său să redevină el 
însuşi. După ce totul se va termina, această căsătorie, deoarece 
va rămâne neconsumată, putea fi anulată. 

Acum Güldener era liniştit, deoarece, dacă magistrul voia să 
o ia în căsătorie pe Gisela cu binecuvântarea Bisericii, însemna 
că era, în ciuda aspectului său brutal, un creștin credincios, 
care acorda cinstirea cuvenită sfintei Biserici și 
reprezentanților ei. După ce își puse semnătura pe contract, îi 
întinse viitorului său ginere hârtia și pana, cu un oftat. 

Alban se uita la ele de parcă ar fi fost cel mai cumplit 
dușman al lui. Tușea prevenitoare a lui Gaudentius îl făcu totuși 
să ia în mână pana, să îi vâre vârful în cerneală și să își pună 
numele pe contract. Cei doi Guldener văzură că acesta avea pe 
ambele mâini mănuși roșii, ce acopereau adevărate labe. 
Semnătura lui Alban era nesigură, dar lizibilă. 

— Cine vor fi martorii încheierii acestui contract? întrebă 
Guldener, care voia ca totul să fie legal și în conformitate cu 
datinile. 

— Vor fi de ajuns fiul dumneavoastră și prietenul meu 
Gaudentius, declară Alban. 

Dar Gaudentius propuse să fie adus hangiul, iar Guldener 
înţelese imediat că mărturia acestuia va pune în mișcare un 
uriaș clopot care va da de știre întregului oraș vestea căsătoriei 
fiicei sale. Mândria dată de avantajele obţinute de el în 
favoarea Giselei îl făcu să accepte. In acest fel, Martin 


Tettenwieser și fiul lui vor afla, fără intervenţia lui, că fiica sa 
găsise un soţ care îl depășea de departe pe Bruno ca bogăţie și 
generozitate. 


10. 


Gisela, care încă nu știa nimic despre decizia privind soarta 
ei, află a doua zi dimineaţă, de la servitoare, că logodna lui 
Bruno Tettenwieser cu Trude Beckheimer se sărbătorise în 
prezenţa multor invitați. 

Gundi aflase noutatea de la o servitoare vorbăreaţă a unui 
vecin și bineînţeles că nu o ţinu doar pentru ea, ci, când se 
întoarse, le-o relată și Magdei Guldener și Trinei. Sub privirile 
compătimitoare ale mamei sale și ale celor două slujnice, Gisela 
se retrase în camera cu rufărie, unde începu să cârpească niște 
haine care așteptau de mult să fie reparate. Pe vremuri, 
acestea ar fi fost date unui telal, pentru câţiva pfennigi, și ar fi 
fost comandate altele noi, dar acum trebuiau să le poarte până 
se destrăma materialul. Ceea ce le prefigura viitorul în nuanţe 
sumbre. Gisela nu se vedea cusătoreasă sau spălătoreasă la 
Tettenwieseri sau la alt negustor, ci îngrijitoare la orfelinat sau 
la nou-ridicatul spital. Acolo ar fi așteptat-o soarta unei fete 
bătrâne care odată își va găsi sfârșitul în una dintre cămăruţele 
în care trebuia să îngrijească pacienţii. Cea mai dureroasă era 
perspectiva compătimirii condescendente a concitadinilor și 
bârfei ce ar urmări-o la fiecare pas după ce va îmbătrâni și nu 
va mai fi drăguță. 

Adâncită în aceste gânduri, nici nu își dădu seama că fratele 
și tatăl ei, care se întorseseră acasă noaptea târziu, își părăsiră 
dormitoarele. De aceea se sperie și se înțepă adânc la un deget 
când vocea mamei ei izbucni strident în casă. 

— Eşti complet într-o ureche, bărbate! Te-ai lăsat ademenit 
de Tettenwieser, ca un nătâng căruia îi lăsa gura apă! Ce vor 
mai fi râs vecinii noștri și foștii tăi parteneri de afaceri când 
tatăl fostei logodnice a trebuit să ridice paharul în cinstea 
noilor logodnici! 

— Nu m-am lăsat nici ademenit și nici nu am băut pentru 
Bruno și Trude! auzi Gisela răspunsul tatălui ei. 

Vocea lui nu era mânioasă, ci suspect de bucuroasă, ba chiar 
semeaţă și începu chiar să râdă. În timp ce răsucea un petic 
pentru a-l aplica pe o rufa, Gisela își spuse că tatăl ei băuse 
prea mult pentru a uita de rușine. 

Atunci fu strigată de tatăl ei: 

— Gisela, unde ești? Trebuie să îţi spun ceva important! 


Oftând, puse deoparte haina, înfipse acul în petic și ieși din 
încăpere. Își găsi tatăl în mica sufragerie de lângă bucătărie, 
unde familia mânca atunci când nu aveau musafiri. El arăta 
mulțumit, de parcă încheiase o afacere bună, iar Hans, aflat 
alături, își tot freca mâinile. Dar mama o privea complet 
descumpănită. : 

— Taică-tău a invitat oaspeți la prânz. Îţi va spune el însuși 
pe cine a invitat. 

— Aseară am tăcut cunoștință cu un tânăr eminent. Este un 
magistru foarte învăţat și bogat ca nimeni în acest oraș. Dar 
Sfânta Fecioară a făcut ca el să te vadă la piaţă și nu își mai 
dorește de atunci altceva decât să te cunoască. 

Guldener vru să mai spună ceva, dar nu crezu că era cazul să 
le spună fiicei și soţiei că acceptase oferta lui Alban și că deja 
semnase contractul de căsătorie cu el. Lăsă asta pe mai târziu, 
pentru că femeile dădeau semne că se cam îndoiau de 
sănătatea lui mintală. 

— Magistrul Alban va lua astăzi masa la noi, împreună cu 
bunul lui prieten Gaudentius. Aveţi grijă deci să avem ceva 
onorabil pe masă, să nu ne fie rușine de oaspeţii noștri. În ce 
privește vinul, îi vom da cep butoiașului pe care îl mai avem în 
beci. 

Magda Guldener clătină din cap revoltată. 

— Este ultimul vin bun pe care îl mai avem și este destinat 
nunţii Giselei. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Il vom bea astăzi. Şi, cine știe, poate că fiica noastră se va 
mărita mai repede decât crezi. Ar fi o plăcere ca Tettenwieser 
să afle că Gisela nu va trebui să sfârșească precum o fată 
bătrână, ci a devenit soţia unui bărbat care îl depășește în toate 
privinţele pe fiul său. 

Această remarcă o făcu suspicioasă pe soţie, care nu vru să îi 
ceară socoteală în fața copiilor și astfel să provoace o ceartă. 
Era deja suficient de supărător că în curând vor apărea oaspeţii 
pentru care nu era pregătită. Acum trebuia să se gândească 
cum să pună pe masă un prânz așa cum pretinsese soţul ei, din 
resturile ce le va mai găsi prin cămară. 

— Va trebui să mai cumpărăm câte ceva, spuse ea și se 
întoarse către fiul ei. Trebuie să îmi dai ceva din banii pe care i- 
ai luat pe broșa mea. 


Hans scoase un oftat și răspunse: 

— Dar cum? Cei câţiva creiţari i-am cheltuit demult. 

Mama lui îl privi disperată. 

— Adică nu mai ai nimic? Pe toţi sfinţii, dar abia ţi-am dat 
bijuteria ieri-dimineaţă! 

Magda Güldener simţi pentru prima dată cum o cuprindea o 
furie intensă faţă de fiul ei. Până acum, pentru nebuniile lui 
dăduse vina pe tinereţe, dar faptul că nu era în stare să își 
schimbe modul de viaţă, cu toate că familia era literalmente cu 
ștreangul de gât, o mânie. Dar nici măcar acum nu îl 
admonestă pe Hans, ci doar îi întoarse spatele și o luă de mână 
pe Gisela. 

— Fată, hai să vedem ce avem prin cămară. Poate că mai poţi 
să dai o fugă până la piaţă, ca să mai faci rost de câteva 
mărunţișuri. Mai am câţiva pfennigi. 

Când Magda și Gisela ieșiră din încăpere, Otto Guldener și 
fiul său respirară ușuraţi. 

— Nici nu trebuie ca muierile să se străduiască prea mult cu 
gătitul pentru că monstrul acela nici nu o să își dea seama ce 
înfulecă, spuse batjocoritor Hans. 

Acum îi ajungea și lui Otto Guldener. Ridică mâna și îl lovi cu 
toată puterea peste faţă pe fiu-său. 

— Lovitura este pentru ultimele tale cuvinte, iar asta... și îi 
mai arse o palmă. Asta este pentru că ai prăpădit la joc broșa 
care i se cuvenea de fapt surorii tale. Dumnezeule, în toţi acești 
ani am fost prea îngăduitor cu tine! Ar fi trebuit să folosesc 
nuiaua ca să te educ ca pe un om cu frica lui Dumnezeu. Dar 
încă nu este prea târziu, amice. De mâine vei munci pe brânci. 
Vei primi aceeași simbrie ca un supraveghetor și altceva nimic, 
ai înțeles? Şi să nu îţi treacă cumva prin cap să faci datorii! Că 
te voi rupe în bătaie. 

Hans făcu speriat ochii mari. Nu îl mai văzuse niciodată pe 
tatăl său atât de înverșunat și pricepu că își va duce la 
îndeplinire fiecare ameninţare. 


11. 


Alban pășea pragul casei Guldener cu senzaţia că era dus la 
abator. De când devenise victimă a blestemului, evitase 
oamenii, iar pe timpul călătoriei întreprinse împreună cu 
Gaudentius, având ca scop găsirea unei persoane cu suficiente 
forțe magice, stătuse de cele mai multe ori ascuns prin 
camerele hanurilor și lăsase căutarea în seama prietenului său. 
Acum nu îi rămânea decât să se prezinte în faţa lumii și, ceea 
ce era mai rău, în faţa miresei lui și a viitoarei soacre. Pentru 
că părul de pe faţă îi crescuse din nou, trebui ca Ludwig să îl 
radă iarăși. Nu putea totuși renunţa la gluga trasă adânc pe 
faţă, purtată pe timpul călătoriilor, și nici la mănușile din piele 
aspră. 

Gaudentius remarcase nesiguranța protejatului său și îi 
vorbea ca unei gloabe bolnave, gata să verse găleata cu copita 
în ultimul moment. 

— Gândește-te la miza jocului nostru! Să nu o privești pe fată 
ca soţie sau ca mireasă, ci ca pe un leac care ne va vindeca. 
Nici ea nu se va afla în dezavantaj, pentru că va fi răsplătită din 
belșug și ulterior va putea să-și aleagă pretendentul cel mai 
potrivit. 

Alban răspunse posomorât: 

— Aș fi renunţat cu plăcere la toţi banii mei, numai să nu fim 
nevoiţi să facem acest pas. 

Gaudentius nu răspunse, ci îl apucă de braţ și îl trase după 
el. Alban ar fi trebuit să facă doar un mic gest de apărare 
pentru a scăpa de prietenul său care șchiopăta și tremura de 
slăbit ce era, dar nu îl lăsa inima să îi provoace o durere. În loc 
de aceasta, se lăsă târât fără a se împotrivi către casa familiei 
Guldener. 

Le deschise însuși stăpânul casei și îi pofti înăuntru cu 
plecăciuni. În casă se mai vedeau urme ale bogăției de 
odinioară. Bârne rezistente de stejar sprijineau plafonul 
camerei în care fură introduși, iar pereţii erau împodobiţi cu 
panele sculptate artistic. O statuetă din bronz aflată în mijlocul 
mesei mari, reprezentându-l pe zeul roman Mercur, simboliza 
breasla din care făcea parte gazda, dar vesela trăda faptul că 
nevoia își croise drum în această casă, căci era din lemn și lut, 
nu din zinc și argint, ca la Tettenwieseri. Vinul oferit de 


Guldener în pocale în piele era totuși foarte bun. Prânzul 
simplu se compunea din puţine feluri, dar stăpâna casei și mai 
ales bătrâna Trina își dăduseră toată silința. Gaudentius lăudă 
mâncarea și o lovitură de picior dată pe ascuns pe sub masă îl 
determină și pe Alban să mormăie câteva cuvinte ce puteau fi 
interpretate ca având același sens. 

Mai exista și al treilea invitat, un bărbat mai în vârstă, 
îmbrăcat în rasă neagră clericală, care nu se mirase de invitaţie 
mai puţin decât Gisela și mama sa. Nici venerabilul părinte 
Maternus și nici cele două femei nu bănuiau că Otto Guldener 
voia să taie nodul gordian încă din această zi. Mai demult 
visase la o nuntă mare, la care să invite jumătate din oraș. 
Lucrul acesta îi depășea însă acum posibilităţile. Şi, în plus, 
noul mire nu era atât de prezentabil cum își dorise. Magistrul 
Alban se comporta foarte manierat, căci nu vărsă niciun pic de 
supă și nu se pătă nici cu sos. Nici vin nu îi curse pe vestă, așa 
cum i se întâmplase lui Tettenwieser la logodna lui Bruno. Dar 
silueta lui butucănoasă și fața de animal de pradă nu îl 
recomandau să fie prezentat unui cerc mai extins. Guldener 
surprinse privirile îngrozite aruncate oaspetelui de către soţie 
și fiică. 

Deoarece Alban se limita la a fi monosilabic, iar părintele 
Maternus părea pierdut în sine, la masă nu avu loc o discuţie 
adevărată. Dar, în bucătărie, dimpotrivă, se sporovăia intens. 
Magda Giildener era atât de șocată de aspectul celor doi 
invitaţi, încât după amabilităţile obligatorii se retrăsese sub 
prel textul că masa nu era încă gata. Nici nu fusese o 
minciună, s totuși le-ar fi putut lăsa pe Gisela și pe slujnice să 
facă restul treburilor. Acum stătea lângă vatră și clătina 
întruna din cap. Cum de putuse soțul ei să aducă în casă un 
asemenea oaspete i și chiar să îl aibă în vedere ca posibil 
pretendent la mâna Giselei? Chiar dacă acest magistru Alban ar 
fi fost făcut din aur curat, ei nu i-ar fi trecut pragul. Este 
adevărat că era drepl tul soţului ei de a decide viitorul fiicei 
lor, dar ea jură că va, face totul pentru a împiedica o căsătorie 
cu acest monstru. 

Gisela era în pragul leșinului. Văzuse cum se comportase 
fratele ei cu Gundi și cu groază se gândea ce i s-ar întâmpla ei 
dacă un monstru ca acest magistru străin ar pretinde să își 
exercite drepturile maritale. Doar la acest gând i se întorcea 


stomacul pe dos. Trina se jelea în timp ce turna untură fierbinte 
peste fripturile abia cumpărate și care ajungeau doar pentru 
oaspeţi. 

— La ce se va fi gândit stăpânul când a invitat o asemenea | 
creatură? Că îţi stă inima în loc doar când îl vezi! Oh, 1 
Dumnezeule! Ce vor zice oamenii? O să ajungem bătaia de j joc 
a întregului oraș! 

Magda Guldener interveni: 

— Ţine-ţi gura, Trina! Logodna tânărului Tettenwieser cu j 
fata lui Beckheimer ne-a terfelit și reputaţia ce ne mai 
rămăsese. Nici nu mai contează prezenţa acestui oaspete. 

— Când le-am turnat vinul, stăpânul tocmai spunea că 
magistrul voia să participe la afacerile lui, spuse și Gundi. 

Ea preluase sarcina de a aduce mâncarea de la bucătărie, de 
a o servi și de a trage cu urechea. 

Trina oftă adânc. 

— Deci așa stau lucrurile! Stăpânul vrea un partener de 
afaceri. Păi atunci sărmana noastră copilă nu trebuie să se 
căsătorească. 

Asta spera și stăpâna casei, dar, din ce spunea Gundi, era 
vorba de foarte mulţi bani și nu exista nicio siguranţă asupra a 
ce va putea oferi în contrapartidă soţul ei. Teama ei se 
amplifică atunci când se uită la faţa fetei ei, care era albă ca 
varul. 

— Înainte de a mă mărita cu magistrul, mă înec! izbucni 
Gisela. 

— Doamne, ce nenorocire! 

Trina apucă îngrozită cruciulița, dar i se citea pe faţă că în 
locul Giselei ar fi făcut același lucru. 

Magda Giildener o apucă de umeri pe fiică, o întoarse către 
ea și îi trase o palmă răsunătoare. 

— Să nu îndrăznești să mai spui o dată așa ceva! Nu te 
gândești la sufletul tău nemuritor, care s-ar duce imediat în 
iad? 

Ridică mâna pentru a o mai lovi o dată pe Gisela dacă ar face 
o criză de isterie. 

Gisela era foarte credincioasă și se îngrozi când înţelese ce 
spusese, căci acele cuvinte porniseră din adâncul fiinţei ei. Dar, 
ca și mama ei, înţelegea că ea era singurul cal pe care putea 
paria tatăl ei, dacă voia acest târg, și se îngrozea de soarta ce o 


aștepta. Nu voia totuși să-și atragă pedeapsa iadului pentru a 
scăpa de oroarea acestei vieţi. Cu frica în suflet, le imploră pe 
Sfânta Fecioară și pe Sfânta Gisela, patroana ei după nume, să 
o apere de o căsătorie cu magistrul. 


12. 


După ce ștersese ultimul strop de sos din farfurie și după ce 
înghiţise și ultimul dumicat, părintele Maternus îi mulţumi 
stăpânului casei pentru excelenta masă. Era un bărbat înalt, 
bine clădit, singurul din încăpere pe care Alban nu îl depășea 
cu un cap. Din tinereţea lui se povesteau întâmplări nu prea 
potrivite demnităţii de preot, dar care oiţelor încredințate lui 
spre păstorit le apăreau într-o lumină mai apropiată de a unui 
sfânt. Onest ca puţini clerici, lupta neobosit pentru drepturile 
celor amărâţi și asupriţi. Ca urmare, unora ca Tettenwieser sau 
ca Beckheimer le era ca un ghimpe în ochi, deoarece aceștia ar 
fi preferat să-și pună la muncă slugile în toate zilele de 
duminică și de sărbătoare, chiar și în timpul sfintei liturghii. Și 
Guldener îi acordase până acum numai stima pe care era dator 
să i-o arate ca preot al bisericii Sf. Laurenţiu. Dar acum gazda 
îl lingușea pe preot aproape la fel ca pe magistru, pentru că 
părintele Maternus era singurul om din oraș care putea să o 
înduplece pe fiica lui să accepte căsătoria aceasta. 

— Încă o gură de vin! 

Guldener îi turnă preotului și era pe punctul de a-i turna și 
lui Alban, dar magistrul acoperi gura pocalului cu mâna 
dreaptă și spuse: 

— Îmi ajunge vinul băut până acum. Dar, dacă vreţi să îmi 
faceţi un bine, puneţi să mi se aducă un urcior plin cu apă rece 
de izvor. 

Neobservat de Alban, Hans își duse degetul la frunte. Pentru 
el era o prostie să refuzi un astfel de vin. li întinse hotărât 
pocalul tatălui său, dar i se răspunse cu o încruntare: 

— Ar trebui să iei exemplu de la oaspetele nostru și să te 
stăpânești și în ce privește băutura! Altfel ajungi ca Landelin, 
împletitorul de coșuri, care trebuie să muncească toată ziua 
pentru a-și putea plăti doar vinul. 

— Doar nu vrei să mă compari cu beţivul acesta puturos! 
răspunse obraznic Hans. 

Părintele Maternus clipi și îl privi mustrător. 

— Nu ar trebui să îl ponegrești pe Landelin, Hans, pentru că, 
lăsând la o parte înclinația lui pentru băutură, el este evlavios 
și harnic. Dacă nu ar fi avut această preferință pentru vin, și-ar 
fi găsit de mult o femeie cuminte și ar fi devenit un bărbat cum 


Dumnezeu nici nu și-ar fi dorit mai bun. 

Era de neimaginat să-i răspunzi necuviincios unui preot, dar 
pentru Hans vorbea deja vinul: 

— Vorbim aici despre amărâtul de împletitor de coșuri sau o 
mărităm pe sora mea? Daţi-vă binecuvântarea pentru această 
legătură și pe urmă ea și soţul ei să dispară în patul conjugal. 

În aceeași clipă, castronul pe care Gundi trebuia să îl ducă la 
bucătărie se făcu ţăndări pe jos. Mica slujnică își presă 
pumnișorii pe gură pentru a nu ţipa și se năpusti afară din 
cameră. Gildener privi după ea, după care, clătinând din cap, 
se întoarse către fiul lui. 

— Uneori chiar că mă îndoiesc cu privire la mintea ta, Hans. 
Vestea căsătoriei ar fi trebuit adusă surorii tale cu grijă. 

Tu cum crezi că va reacţiona ea când o va afla acum de la 
Gundi? 

Hans făcu un semn de dezaprobare și râse. 

— Tu ești tatăl și ea este obligată să îţi dea ascultare. 

Guldener simţi dorinţa de a-l pălmui a doua oară în aceeași zi 
pe fiul său, dar își spuse în sinea lui că era mai important să se 
ocupe de Gisela. Îi aruncă preotului o privire și arătă către ușă. 

— Sunteţi bun să veniți cu mine, părinte Maternus? De 
obicei, fiica mea este un copil rezonabil, dar s-ar putea să se 
simtă nevoia cuvântului Domnului rostit prin dumneavoastră 
referitor la obligaţia de a-i da ascultare tatălui. 

Preotul se ridică șovăitor și îl măsură pe Alban cu o privire 
cercetătoare. 

— Îmi promiteţi că vă veţi purta totdeauna bine cu Gisela și 
că o veţi lovi numai dacă cu adevărat ar merita-o? 

Alban respiră adânc și se uită la mâinile lui uriașe 
înmănușate: 

— Dumnezeu să mă pedepsească dacă eu am să-i provoc vreo 
suferinţă fetei. 

Părintele Maternus se pricepea destul de bine la oameni 
pentru a avea încredere în cele spuse. Deși era zguduit de 
faptul că enoriașa sa preferată trebuia să se căsătorească cu un 
bărbat care semăna mai curând cu o fiară, îi făcu semn lui 
Guldener să îl urmeze și ieși din cameră. 

Stăpânul casei se mai uită o dată în jur. 

— Hans, ai grijă de oaspeţi! 

Indicaţia era lipsită de sens, deoarece privirea lacomă pe 


care fiul său o aruncă spre carafa cu vin dovedea clar cu ce se 
va îndeletnici acesta în absenţa lui. 

Când Guldener ajunse în bucătărie, Gisela se ţinea de sutana 
preotului și plângea cu sughiţuri. Părintele Maternus o 
mângâia pe cap și încerca să o liniștească. Mama Giselei și cele 
două slujnice stăteau alături și își frângeau mâinile, fără a 
cuteza să dea frâu liber la cele ce simțeau pentru a nu o speria 
și mai mult pe fată. Guldener observă privirile lor revoltate, 
simţindu-le aproape fizic disprețul. Ar fi vrut să le întrebe pe 
femei dacă nu cumva credeau că lui îi făcea plăcere că trebuia 
să-și dea fiica de soţie unui astfel de pretendent. Dar se 
stăpâni, îi făcu soţiei un semn și se retrase împreună cu ea 
deoparte. 

— Magda, trebuie să vorbești cu fata. Dacă se căsătorește cu 
magistrul, acesta va finanța afacerile noastre cu zece mii de 
guldeni. Zece mii de guldeni, imaginează-ţi! Dacă această 
căsătorie nu se realizează, ne va fi vândută casa, ne vom muta 
pe o uliţă de lângă meterezele orașului, unde va trebui să trăim 
printre cârpaci și vagabonzi. Ce soţ vom putea găsi acolo 
pentru Gisela și ce soţie pentru Hans? Trebuie să te gândești la 
prestigiul nostru! Toţi cei care mai acum un an își scoteau 
pălăria în fața mea ne vor privi de sus și vor râde de noi. Acum 
depinde de mine să schimb această soartă. Sau vrei să îi vezi pe 
Hans lucrând pe post de copist sărac la unul dintre aceia care 
au bârfit despre declinul nostru? 

Apelul la nețărmurita dragoste față de fiu rămăsese singura 
armă pe care Guldener o mai poseda, iar ea avu succes. Magda 
Guldener reflectă o clipă și apoi aprobă cam fără voie: 

— Bine! Dar Gisela va decide asupra acestei căsătorii fără a 
fi silită. 

În acel moment, Giildener se felicită pentru ideea de a-l fi 
invitat pe preot, căci fata nu va putea ignora argumentele 
preotului respectat de toate femeile. Totuși, promise Sfintei 
Fecioare că îi va aprinde o lumânare mare dacă va avea grijă ca 
fiica lui să fie rezonabilă. 

Dar Gisela era departe de a accepta rezonabilul. Plângea cu 
sughițuri și nu era atentă nici la cuvintele imploratoare ale 
părintelui Maternus și nici la privirile oscilând între speranţă și 
teamă ale părinţilor ei. Își aminti cât de fericită fusese la 
anunţarea primei ei logodne și cum visase să își ducă viaţa 


alături de Bruno Tettenwieser. Dorise să îi fie soţie fidelă și 
grijulie; dar acum trebuia ca, în locul fercheșului Bruno, să se 
mărite cu un bărbat ce părea o creatură de coșmar. 

Acum în disperarea ei se mai amestecă un gând: fratele ei 
era un tânăr arătos, dar în interior era lipsit de inimă, chiar 
murdar. Nu s-ar putea ca o inimă înţelegătoare să bată totuși în 
monstruosul trup al pretendentului? Această idee o făcu 
receptivă la cuvintele părintelui Maternus, care vorbea despre 
datoria femeilor de a asculta de părinţii lor, de a-și sluji bărbaţii 
și de a îndura toate neplăcerile fără a protesta, pentru că 
Dumnezeu și Cristos le vor răsplăti înmiit într-o altă viaţă. 
Credinţa Giselei în Domnul și în protecţia Sfintei Fecioare îi 
dădu forţa să își pună în ordine gândurile tulburi și își 
împreună mâinile pentru rugăciune. Preotul se alătură vorbelor 
ei și cu vocea lui gravă și plăcută umplu bucătăria, antreul și 
chiar încăperea unde Alban stătea între Gaudentius și Hans. 

— Ai să vezi că acum totul va fi bine, îi șopti bătrânul mag 
discipolului său. 

Alban nu părea a-i împărtăși părerea și scrâșnetul dinţilor lui 
îl făcu pentru o clipă pe Gaudentius să se teamă de el. 

Bătrânul se cutremură, dar își reveni imediat și îl măsură pe 
tânărul lui prieten cu o privire dojenitoare. 

— Fii atent! Dacă mireasa ta te vede așa, va crede că vrei să 
o înfuleci în loc de a te căsători cu ea. _ 

Alban râse nervos, dar nu arăta mai îmbucurător. Își reveni și 
el imediat și reuși în ultimul moment să își ascundă colții 
tocmai când părintele Maternus își făcea intrarea cu Gisela. 
Fata începu să tremure când Alban se ridică și ea îi văzu în 
lumină statura imensă. Deși era înaltă pentru o femeie, Alban o 
depășea cu două capete și era de trei ori mai lat decât ea. O 
clipă, Gisela se întrebă dacă nu va fi omorâtă atunci când el își 
va pretinde dreptul de soț. Dar alungă rapid acest gând, căci 
altfel ar fi intrat într-o panică cumplită. Părintele Maternus îi 
explicase că era nu numai voia Domnului, ci era și spre binele 
familiei ei dacă își asculta tatăl. Așa că nu mai rămase altceva 
de făcut, decât să consimtă la această unire. 

Hans, care tocmai își mai turnase vin, sorbi din el și urmări 
pe deasupra marginii paharului perechea mirilor. 

— Chiar că este o distracţie! strigă el, punând jos paharul. O 
mireasă care nu ia parte la ospăţul de nuntă, ci își face de lucru 


la bucătărie, un mire care nu își descleștează dinţii, ceea ce de 
fapt este bine, pentru că altfel ai putea să crezi că vrea să 
înfulece pe cineva și niciun oaspete care să însoţească tânăra 
pereche până la camera nupţială. Dumnezeule, la nunta asta 
mi-ar face plăcere să particip nevăzut! 

Părintele Maternus îi aruncă lui Hans o privire mustrătoare 
și o apucă bine pe Gisela, care făcu o mișcare ca și cum ar fi 
vrut să o rupă la fugă. Otto Guldener înjură încet și se întoarse 
către Gundi și Trina, care îl urmaseră tremurând de teamă și 
curiozitate. 

— Luaţi cioburile castronului pe care l-a scăpat Gundi și 
pregătiți camera verde! Aceasta va fi pusă la dispoziţia mirelui 
și a fetei mele drept cameră nupţială. Gisela, tu așază-te aici și 
umple-i mirelui tău pocalul, așa cum se cuvine unei viitoare 
soţii. 

Chiar dacă în ultimul timp succesul ca om de afaceri îl 
părăsise, lui Guldener îi plăcea încă să poruncească. Înainte ca 
ceasul din turnul bisericii Sf. Laurenţiu să fi apucat să bată 
următorul sfert de oră, slujnicele se întoarseră și anunţară că 
totul era pregătit. 

În acest timp Gisela stătea tremurând lângă mire și, la 
cererea acestuia, îi umpluse pocalul cu apă. Ea însăși bău 
repede, unul după altul, mai multe pocale cu băutură 
ameţitoare, cu speranţa că astfel va putea suporta mai bine 
ceea ce va urma. Vinul îi dădu suficient curaj, căci, când văzu 
că fratele ei o ciupi pe Gundi de fund, fără nicio jenă faţă de cei 
prezenți, îl privi pe Alban direct în faţă. 

— Îmi permiteţi să îmi exprim o dorinţă? 

Alban o privi încruntat și confirmă: 

— Sigur. 

— Aș vrea mai întâi să aflu unde vom trăi după căsătorie. 

— Într-un castel dispunând de toate cele necesare, ce 
aparţine unui bun prieten al soțului dumneavoastră, răspunse 
Gaudentius în locul lui Alban, fără să menţioneze că prietenul 
amintit era chiar el. 

Gisela dădu ușurată din cap, căci vestea îi oferea o bună 
motivaţie pentru rugăminte. 

— Desigur, înţelegeţi că îmi este greu să călătoresc printre 
străini fără a avea pe cineva cunoscut cu mine. De aceea, vă 
rog să îmi permiteţi să o iau cu mine, ca slujnică, pe Gundi. 


Gundi încremeni, pentru că îi era groază să îi urmeze într-un 
castel îndepărtat pe Gisela și pe monstruosul magistru. Ar fi 
preferat să rămână la familia Guldener, chiar cu riscul de a 
suporta la fiecare câteva zile abuzurile lui Hans. 

Otto Guldener își privi fiica, inspiră adânc și lovi în masă cu 
palma. 

— Ar fi într-adevăr împotriva datinii ca o Guldener să 
părăsească casa părintească fără slujnica proprie. 

Hans scoase un strigăt ce exprima dezamăgirea. Dar o 
privire aruncată tatălui îl convinse că acesta nu se va răzgândi. 
Așa că se consolă cu gândul că, odată ce vor avea mulţi bani, 
vor fi angajate și noi slujnice. 


13. 


După ce părintele Maternus acordă binecuvântarea perechii 
de miri, sosi clipa de care Gisela se temea atât de tare. La un 
semn al tatălui ei, mama, Trina și Gundi veniră pentru a o însoți 
la camera nupţială. În mod normal, acesta era un eveniment la 
care invitaţii nu se zgârceau cu aluziile și se ţineau de farse, 
pentru a-i reduce tinerei perechi teama și nesiguranța faţă de 
ceea ce va urma. Dar Gisela fu condusă într-o tăcere confuză în 
camera în care urma să devină femeie, în timp ce mama ei și 
slujnicele o dezbrăcau, privirea ei colinda prin încăperea ce își 
luase denumirea de la un covor verde, mare, agăţat de perete. 
Cele două cufere grele aflate la capătul încăperii ar fi trebuit să 
conţină hainele ei noi și lenjeria ei de zestre și la un moment 
dat fuseseră chiar pline pe jumătate, dar majoritatea lucrurilor 
fuseseră luate și folosite pentru uzul cotidian. Cel mai mare 
cearșaf din cufăr era totuși întins pe patul aflat în mijlocul 
camerei, pentru a atesta a doua zi săvârșirea căsătoriei și 
fecioria fetei înainte de măritiș. Gisela se înfioră când dădu cu 
ochii de cearșaf. De la câteva dintre prietenele ei, care se 
măritaseră, aflase că a doua zi cearșaful era examinat cu 
atenţie și dat din mână în mână, pentru ca rudele să vadă cât 
sânge se afla pe el. Își văzu în imaginaţie mirele, mai înalt și 
mai greu decât orice alt bărbat pe care îl văzuse până atunci, și 
se gândi că dimineaţa tot cearșaful va fi impregnat cu sângele 
ei. 

Îi atrase atenţia o ușoară atingere pe braţ. Fusese 
dezbrăcată ca o păpușă, fără ca ea să își fi dat seama, iar acum 
stătea goală în faţa mamei ei. Aceasta o luă de mână, o conduse 
ceremonios la pat și îi spuse să se întindă. Gisela tresări la 
atingerea cearșafului, care i se părea a fi un giulgiu, iar pânza 
cu care o acoperi mama era rece ca moartea. 

Magdei Guldener i se prelinse o lacrimă pe obraz când se 
aplecă și își sărută fiica. 

— Dumnezeu să te ocrotească, copila mea! 

Apoi se întoarse brusc, ca și cum ar fi trebuit să facă ceva 
neplăcut, și părăsi camera. Cele două servitoare, care stătuseră 
încremenite, o urmară grăbite, în timp ce pași grei anunțau 
sosirea mirelui. 

Otto Guldener se purta de parcă își ducea fiica la groapă, în 


loc de a conduce în camera nupţială un ginere. Hans făcea 
glume obscene și râdea singur de ele. Părintele Maternus o 
luase puţin înaintea grupului, pentru a mai putea schimba 
câteva cuvinte cu Gisela. Gaudentius era, după Alban, ultimul și 
folosi prilejul pentru a-l trage de mânecă pe prietenul său: 

— Fata trebuie să rămână fecioară, altfel nu va avea nicio 
valoare pentru noi, îi șopti el. 

Alban confirmă supărat, dar nu din cauza avertismentului 
inutil, ci pentru că se lupta cu dorinţa de a răspunde cu câteva 
palme sănătoase prostiilor debitate de proaspătul lui cumnat. 

Intre timp, preotul ajunsese în cameră și se apropie de fata 
acoperită doar cu un cearșaf subţire. Privirea lui ocoli formele 
ușor de recunoscut și se opri la faţa ei. 

— Curaj, copila mea! Mirele mi-a făgăduit solemn că se va 
purta frumos cu tine și sunt convins că te va trata cât va putea 
de blând. 

Nu putu spune mai mult, pentru că Hans intră clătinându-se 
și apucă un colţ al învelitorii Giselei: 

— Să-i arătăm onorabilului magistru Alban de ce se poate 
bucura! spuse el și vru să tragă cearșaful. 

Dar preotul fu mai rapid decât el și îl apucă strâns de 
încheietura mâinii. 

— Nu vei descoperi goliciunea surorii tale, mitocanule! 

Hans se holbă la părintele Maternus, care brusc nu mai avea 
nimic pios în el, ci părea un argat de la un birt care abia 
aștepta să se încaiere. Nu mai fu nevoie ca preotul să îl ţină, 
căci fratele Giselei pricepu că va avea parte de o sfântă bătaie 
dacă nu o tulește urgent. 

— Dar asta este o nuntă tristă, dacă nici măcar o glumiţă nu 
îți este permis să faci. Prefer să mă duc la birt, să beau cu 
prietenii. 

Dădu drumul cearșafului, aşteptă ca preotul să îi elibereze 
braţul și o zbughi jignit pe ușă. În antreu se lovi de tatăl lui. 

— Fii atent, smintitule! strigă Guldener și ridică mâna pentru 
a-l pălmui. 

Fiul îl evită totuși, cobori scările în fugă și dădu de perete 
ușa bucătăriei. După puţin timp, părăsea casa mânios; pentru 
prima oară mama cutezase să nu îi mai dea bani. Așa că nu îi 
mai rămase altceva de făcut decât să spere că va fi invitat de 
cineva la un pahar de vin. Și, pentru că el putea furniza cel mai 


bine istoria acestei nunţi ciudate, era convins că va găsi un 
sponsor generos. 

Între timp, Gaudentius și Giildener îl conduseră pe Alban la 
camera nupţială. Stăpânul casei vru ca, în conformitate cu 
datina, să înceapă să îl dezbrace pe mire. Dar Alban îi împinse 
mâna înapoi și clătină din cap. 

— O fac singur! Vă rog, fiţi bun și lăsaţi-ne pe mine și pe 
mireasa mea singuri. 

Guldener înghiţi în sec la această respingere dură, dar fu 
bucuros când putu să închidă pe dinafară ușa încăperii. 

Alban puse zăvorul și pentru prima dată se uită cu atenţie la 
fata care în faţa lui Dumnezeu și a lumii devenise soţia lui. 
Înainte nici nu se gândise cum ar fi trebuit să arate, deoarece 
pentru scopul în care Gaudentius și el aveau nevoie de ea putea 
fi respingătoare și slută. Dar își dădu seama că își găsise o 
mireasă remarcabilă - și nu doar atât! Văzuse femei mult mai 
frumoase decât Gisela, dar la ea simţi ceva ce la celelalte nu 
sesizase. Ea poseda o forţă interioară, o vigoare de care nici ea 
nu era conștientă. Fără să vrea, se duse la pat și trase 
cearșaful; corpul ei gol se afla în faţa lui. 

Gisela înlemni și închise ochii, așteptând ca soţul ei să se 
prăvălească imediat asupra ei și să procedeze precum fratele ei 
cu Gundi. Dar nu se întâmplă nimic. Când, după un timp, 
redeschise ochii, magistrul, îmbrăcat, era tot lângă pat și o 
privea posomorât. 

— Nu trebuie să te temi. Nu am să îţi fac nimic! 

Vocea lui Alban era răgușită și acesta lupta cu pasiunea ce 
clocotea în el și căreia nu trebuia să îi cedeze dacă nu voia să 
rămână pe veci cu îngrozitoarea-i înfățișare. Mireasa lui era 
prea frumoasă pentru scopul în care fusese aleasă. Privirea îi 
aluneca din nou și din nou pe membrele ei frumos croite, pe 
curbura fină a șoldurilor, pe sânul tare cu sfârcuri pale și 
tremurânde și pe coapsele strânse cu putere. Faţa ei avea 
forma unei inimi, cu o bărbie mică, dar fermă, o gură nu prea 
mare. Un nas scurt, drept și ochi mari, de un albastru-închis, 
acum plini de teamă. Părul strâns în cozi avea culoarea 
gustoasei mieri din flori de tei. 

Pentru o clipă, gândurile lui Alban zburară în trecut, când 
încă nu era atins de blestemul lui Cajetan, și își imagină că era 
unit cu o mireasă ca aceasta. În acele zile nu ar fi rămas ţeapăn 


ca un butuc lângă pat și nu ar fi trebuit să-și repete în gând că 
fata nu trebuia în niciun caz atinsă. 

— Dă-te puţin mai încolo și acoperă-te, porunci el ca un soţ 
bătrân cu pasiunea erodată de trecerea deceniilor. 

Scoase roba, care pe fiecare zi ce trecea îi devenea tot mai 
dezgustătoare, văzu ochii fetei privindu-l temători și, cu o 
mișcare bruscă, stinse lumânările de pe sfeșnicul lăsat de 
Gundi pe lada de zestre. 

Întunericul nu însemna o ușurare nici pentru el și nici pe 
ritm Gisela, pentru că în gândurile fiecăruia se strecură 
imaginea celuilalt, de parcă ar fi fost zugrăviți în culori magice 
în ochii lor. În timp ce Gisela se cutremura de groază și ar fi 
preferat să ţipe din toate puterile, Alban simţea în el o pasiune 
pe care nu ar fi putut să și-o imagineze. Pentru a nu fi copleșit 
de ea, rămase îmbrăcat cu restul hainelor și se întinse alături 
de soţia sa, fără să remarce că o împinsese la marginea patului. 

— Dormi liniștită, astăzi nu am să te ating! îi spuse el și se 
întoarse cu spatele la ea. 

Gisela crezu că nu aude bine și se încordă cu neîncredere. 
Când el nu făcu totuși nicio mișcare de apropiere, răsuflă 
ușurată. Sunetul acesta îi tortura nervii lui Alban și, în cele din 
urmă, acesta își mușcă mâna pentru a-și stăpâni nechibzuita 
dorinţă de a face uz de drepturile lui de soţ. După puţin timp, 
Gisela adormi, în ciuda fricii și a emoţiilor. Alban asculta 
respiraţia ei regulată și încerca să își orienteze gândurile către 
viitor. Dacă nu voia să fie slab și să dea curs ispitei, trebuia să 
nu o privească pe Gisela ca soţia sa, ci doar ca pe o unealtă. 
Ceea ce ar fi mai dificil decât orice, dar pentru el și pentru 
prietenul său trebuia să o facă. 


14. 


Când Gisela deschise ochii dimineaţa, se întrebă mai întâi de 
ce dormise în camera verde, care nu era folosită decât pentru 
oaspeţi deosebit de importanţi. Apoi observă lângă pat o 
umbră, îl recunoscu pe magistru și își aminti de toată tragedia 
ei. 

— Ești trează? Asta este bine, pentru că ar fi trebuit să te 
trezesc eu. Îmbracă-te, pentru că vreau să părăsim încă de 
astăzi orașul. 

— Deja astăzi? întrebă Gisela nefericită. 

Alban confirmă și îi aruncă o haină de călătorie, pe care o 
găsise într-una dintre lăzi. Gisela se strecură jos din pat și se 
înfășură cu cearșaful. 

— Am să o strig pe Gundi, ca să ne aducă apă de spălat. 

Vru să se ducă la ușă, dar Alban o opri. 

— Stai! Sau vrei să clevetească toată lumea pe seama ta? 

Arătă către cearșaful așternut pe pat, de un alb strălucitor. 

Gisela se  îngrozi, pentru că fără semnul sângelui 
dezvirginării ar fi fost considerată o fată de moravuri ușoare, 
care se dăruise deja altui bărbat. În definitiv, nu era vina ei că 
nu exista pata respectivă. Magistrul nu îi lăsă timp de gândire, 
ci scoase o fiolă din buzunarul robei, îi scoase dopul și turnă un 
lichid roșu pe pânză. Era sânge de găină, care, printr-un mic 
truc magic, nu se închegase. Alban aruncă o scurtă privire 
asupra petei mari cât o palmă, băgă sticluţa la loc și îi făcu un 
semn Giselei. 

— În ce mă privește, poţi să o chemi pe servitoare, acum 
nimeni nu se va mai îndoi de cinstea ta. 

Gisela ar fi trebuit să fie bucuroasă că el fusese atât de 
grijuliu, dar, în mod ciudat, felul în care se comportase el îi 
păru un semn rău-prevestitor pentru căsnicia ei și se îngrozi de 
ce avea să mai urmeze. 


PARIEA A DOUA 
UCENICA VRĂJITOARE 


1. 


Homunculusul ieși afară și verifică din privire vraja pentru 
apărarea castelului magului. Ca totdeauna, totul era în perfectă 
ordine: călătorii care ar fi folosit cărarea ce se întindea de-a 
lungul Altmühlului nu ar fi văzut altceva decât un deal abrupt, 
având în vârf niște ziduri vechi, căzute demult în ruină. Dacă 
totuși cineva urca, se afla în faţa unor stânci despicate și a unor 
dărâmături gata să o ia la vale, de pe care un căţărător curios 
putea să se prăbușească în hăuri. lar de cel care nici acum nu 
ceda se puteau ocupa paznicii. 

Fulvian chicoti răutăcios, pentru că în fond burgul aparent 
ruinat reprezenta o capcană pentru oamenii deosebit de 
curioși. Numai oamenii cu darul magiei, pe care el sau, mai 
bine zis, stăpânul lui putea să îi folosească simțeau pornirea de 
a vedea ce era aici, sus. In funcţie de toană, ei erau fie imediat 
încarceraţi, fie primiţi prietenește, ca oaspeţi, și, buimăciţi de 
Cajetan, intrau sub puterea acestuia și, în cele din urmă, 
puteau fi folosiţi la prelungirea vieţii lui, fiind oferiţi zeului său 
și jertfiți. Homunculusul văzuse venind mulţi astfel de nebuni și 
până acum doar unul singur reușise să evadeze. Dar acesta 
trăgea din greu ponoasele de pe urma aprigului blestem al lui 
Cajetan. 

Desigur că luaseră toate măsurile care îi priveau pe acei 
vizitatori sosiți ca trimiși ai unor domni sus-puși sau care 
veneau cu vreo problemă personală ce putea fi rezolvată doar 
de marele învăţat și alchimist Cajetan. Pentru acești oameni 
exista jos, în vale, o cabană administrată de către un hangiu, 
care știa bine ce avea de făcut. Acesta nu reprezenta un pericol 
pentru magistru, pentru că Fulvian îi modificase spiritul până 
când el însuși devenise un element al cercului magic ce 
înconjura burgul. De aceea, când soseau străini, omul nu 
trebuia nici măcar să îi semnaleze, deoarece homunculusul și 
stăpânul lui aflau despre sosire din momentul în care creatura 
lor îl descoperea pe noul-venit. 


Fulvian era foarte mulţumit de el însuși și de vraja care 
înconjura burgul și care nu înșela numai ochiul, ci oferea și 
protecţie clădirilor și locuitorilor acestora contra unei agresiuni 
magice. Gaudentius realizase o protecţie asemănătoare la 
Riebelsborn, dar el era doar un cârpaci și prăpădita lui vrajă nu 
îl putuse împiedica pe Cajetan să se răzbune în propriul castel. 

Homunculusul urcă pe o grămadă de moloz, care în realitate 
era un zid rezistent, și privi către nord-vest. Acolo, la nici trei 
zile de drum, se afla căminul lui Gaudentius, unde Cajetan și el 
vor culege curând o bogată recoltă. Fulvian transmise 
batjocoritor salutări în acea direcţie și se îndreptă către 
următorul obiectiv al turului său, camera paznicilor. 

Cajetan avea douăzeci de flăcăi neobișnuit de voinici, 
înarmaţi, toţi cu un cap mai înalţi decât un bărbat normal. 
Fiecare dintre aceștia era devotat necondiţionat magului și și- 
ar fi dat viaţa pentru el fără ezitare. Oamenilor normali aceștia 
le păreau asemenea lor, în ciuda înălțimii și a capetelor 
colțuroase. Dar în realitate erau câini dogi, cărora Cajetan, cu 
ajutorul lui Fulvian, le dăduse înfățișare omenească. Excepţie 
făcând jalnicul discipol al lui Gaudentius, care acum își zicea 
magistrul Alban, nu exista nicio altă ființă care să se poată 
măsura cu ei, ca putere și curaj. 

Fulvian le făcu un semn paznicilor, care îl urmăreau cu ochi 
fideli de câine și chiar dădură puţin din posterior, ca și cum ar 
fi dat din coadă. Erau ușor de mulțumit, căci le ajungea o 
bucată de carne crudă la prânz, iar pentru a dormi se întindeau 
pe un strat de paie. Beau apă în loc de vin și nici nu se ţineau 
după femei, deoarece magul, metamorfozându-i, le oprise 
maturizarea sexuală. 

Homunculusul uită de paznici din clipa în care părăsi 
încăperea lor și cobori în partea inferioară a burgului. Un 
observator ocazional l-ar fi văzut dispărând după o grămadă de 
dărâmături. Dar Fulvian vedea castelul așa cum era el în 
realitate și știa precis unde să pună piciorul. Deschise o ușă 
bătută în fier care niciodată nu era încuiată, deoarece pe aici 
trecea drumul vizitatorilor ademeniţi de vrajă. În spatele ei, un 
coridor cobora în adâncimile castelului. Fulvian găsi imediat 
felinarul aflat într-o nișă a peretelui și, când îl ridică, acesta 
începu să lumineze de parcă l-ar fi aprins o scânteie invizibilă. 

Lumina lui palidă dezvălui niște ziduri golașe. Fulvian cobori 


și traversă o sală mică, în care dădeau mai multe uși. Nu 
deschise niciuna dintre acestea, ci alese intrarea într-o galerie 
din spatele căreia cobora o scară. Aceasta se termina în faţa 
unei uși masive, care îi fu deschisă de un paznic, în urma unui 
ordin neauzit. În spatele ușii era o mare sală subterană, care în 
partea dreaptă era împărțită prin grilaje într-o duzină de celule. 
În apropierea intrării, în peretele din stânga, era o nișă unde 
doi dintre cei trei paznici ședeau tăcuţi la o masă nu tocmai 
curată. 

Cei trei paznici erau de asemenea oameni-câini proveniţi 
dintr-o rasă mai puţin luptătoare, dar mai vigilentă. Când intră 
Fulvian, îl priviră plini de așteptări. Homunculusul le aruncă 
fiecăruia dintre ei câte o bucată de carne și apoi se îndreptă 
către adevăratul lui ţel. 

Pe vremuri, celulele erau pline, dar în ultimul timp nu mai 
erau atât de mulți oameni cu potenţial magic. Fulvian se 
strâmbă amuzat, gândindu-se cât de mulţi oameni înzestrați 
capturase Cajetan, fără a le fi dat posibilitatea de a se 
reproduce. Această evoluţie era pe placul aceluia pe care 
magul îl adora ca zeu. În schimb, pentru Cajetan era din ce în 
ce mai greu să găsească suficiente victime prin care să obţină 
prelungirea propriei vieţi. Într-un viitor nu prea îndepărtat se 
va afla în fața problemei de a nu mai avea vieţi de schimbat 
contra prelungirii vieţii sale. Ceea ce nu o să îi placă lui Cajetan 
însă îi va conveni adevăratului stăpân al lumii, căruia de mult îi 
stăteau ca un ghimpe în ochi oameni cu acest dar și care nu își 
va găsi liniștea până când și ultimul dintre ei nu va fi distrus. 

Fulvian se străduia să îndeplinească această sarcină, dar nu 
voia să renunţe la plăcerea lui. Rânji în sinea lui și se îndreptă 
către singura celulă ocupată. Cele două femei care stătuseră 
discutând pe unul dintre cele două priciuri se retraseră lângă 
peretele din spate, unde se afla și găleata folosită drept closet. 
Fulvian simţea forța magică abia înfiripată a acestora și se 
amuza de lipsa de prevedere a lui Cajetan. Magistrul știa cu 
exactitate că pe o mare zonă de jur-împrejur existau doar 
puţine victime pentru el, dar nu avusese ideea de a captura 
câţiva bărbaţi cu forțe magice, pe care să îi ţină în viaţă până 
când procreau rapid copiii atât de necesari. Mine și Lina erau 
oricum potrivite pentru reproducere și își puteau face treaba la 
bucătărie și cu burta mare. 


Gândul la cele două slujnice îl excită vizibil pe homunculus, 
situaţie de care cele două captive nu luară cunoștință tocmai cu 
plăcere: cea mai tânără întoarse capul cu scârbă, în timp ce 
cealaltă scuipă în direcţia lui Fulvian. 

O expresie plină de ură apăru pe fața homunculusului, dar 
dispăru imediat, făcând loc unei mine lingușitoare. 

— Dar de ce sunteţi atât de îndărătnice? Viaţa voastră ar 
putea fi mult mai frumoasă. Ar trebui doar să manifestaţi 
supunere faţă de stăpânul meu și aţi putea să părăsiţi pe loc 
celula asta groaznică. Gândiţi-vă în liniște! Puţină activitate la 
bucătărie și în gospodărie nu vă va strica, mai ales că acolo, 
sus, mâncarea este bună și vinul foarte bun și puteţi bea cât 
vreţi... 

— „și să îţi suportăm permanentele abuzuri, îl întrerupse cu 
dispreţ cea mai în vârstă prizonieră. Știm prea bine ce faci tu 
cu cele două slujnice. Când ne aduc mâncarea, aproape că nici 
nu vorbim despre altceva. Să o faci cu amărâtele acelea 
proaste, nu cu mine! 

Fulvian îi simţi ostilitatea și scârba până în vârful degetelor 
și luă o mină jignită. La majoritatea celorlalte femei, amestecul 
de ameninţări și promisiuni își făcuse efectul în câteva zile 
până la câteva săptămâni. Pentru că și cei mai îndărătnici 
prizonieri erau împinși de mizerie, de șobolani și de vrăjile 
speciale să îl recunoască drept stăpân pe mag. Involuntar, 
Fulvian se gândi la abatesa unei importante mănăstiri de maici, 
care căzuse în mâna lor în urma conflictelor pentru putere și 
proprietăţi. Şi această femeie care făcea pe sfânta renunţase 
după o lună la rezistenţă. 

Dar Hetta părea făcută dintr-un aluat neobișnuit de dur și de 
aceea lui Cajetan nu îi rămăsese altceva de făcut decât să o 
supună cu o vrajă puternică. Dar nu era același lucru ca atunci 
când se preda de bunăvoie. Ce-i drept, ritualul prin care magul 
o jertfea zeului îi prelungea viața acestuia foarte probabil la fel 
ca jertfa celorlalți oameni înzestrați, dar Fulvian trebuia să 
renunţe la plăcerea cu ea. Ceea ce îl supăra foarte, pentru că 
Hetta era o femeie drăguță, puţin sub treizeci de ani, cu un 
corp frumos și de o senzualitate care aproape că îl înnebunea 
de câte ori o vedea. Ea era văduva unui nobil, vândută lui 
Cajetan ca o vită bună de tăiere, de către fiul ei vitreg, care își 
însușise proprietăţile ei și moștenirea ce îi revenise în calitate 


de văduvă. 

Dar Fulvian era și mai supărat pentru că cealaltă captivă o 
urma pe Hetta și îi respingea toate avansurile; fără vrăjitoarea 
aceea nobilă, fata i s-ar fi supus de mult. De aceea următoarele 
lui vorbe o priveau mai mult pe Kezia decât pe tovarășa ei: 

— Gândiţi-vă bine dacă vreţi să vă prăpădiţi în văgăuna asta, 
deși stăpânul meu vă promite o slujbă ușoară, cu bun câștig. 
Dacă veţi continua să vă opuneţi, nobilul Cajetan ar putea fi 
ispitit să le ordone paznicilor să vă viziteze și să facă cu voi ce 
le va place. 

— Pfui! Băieţii nu reprezintă un pericol. Din ceea ce ai tu jos 
prea mult, ei au prea puţin. Hetta scuipă din nou în direcţia lui 
Fulvian și o luă pe Kezia în braţe. Nu te speria copilă! Atât timp 
cât suntem neînduplecate, nemernicul acesta de Cajetan nu 
poate să ne facă rău sufletelor noastre nemuritoare. 

Fulvian șuieră furios. Hetta se înșela, pentru că stăpânul lui 
dispunea de suficiente mijloace pentru a pune stăpânire pe 
sufletele acestor două femei, dar pe el îl speria ușurința cu care 
femeia înţelesese ce soartă le aștepta aici. Se părea că era și pe 
punctul de a descoperi adevărata natură a paznicilor. Deoarece 
pricepu că nici de data aceasta nu va avea succes și nici nu 
avea chef să piardă duelul verbal cu vrăjitoarea aceasta 
încăpățânată, se întoarse și părăsi carcera, trântind ușa cu o 
forță pe care nu ar fi bănuit-o nimeni sub înfățișarea lui de 
piticanie. 

Hetta își făcu cruce de mai multe ori și se duse apoi în grabă 
la o scobitură în perete de mărimea unui pumn, pe unde intra 
în celulă puţin aer proaspăt. 

— Mai întâi să respir. De fiecare dată când văd această 
jalnică creatură, am senzaţia că mă înăbuș. 

— Dar nu arată chiar așa de groaznic! răspunse tovarășa ei. 

Hetta se întoarse către ea și o măsură uimită cu privirea. 

— Spune sincer, tu nu vezi cât de hidoasă este creatura 
aceasta? Atâta răutate ca la acest mic monstru nu găsesc nici 
măcar la stăpânul lui - și acela este și el destul de rău. Când îl 
văd pe Cajetan, mi se pare că de pe mâinile lui picură sânge 
omenesc. 

Kezia dădu din cap dezorientată. 

— Totul este groaznic și aș vrea mult să fiu în altă parte, dar 
ceea ce tu crezi că vezi nu am remarcat niciodată. Cred că i-aș 


face voia și homunculusului dacă aș putea apoi să îmi văd de 
drum. 

— Ai aștepta zadarnic eliberarea ta. Amintește-ţi tema 
favorită a Minei și a Linei. Le strălucesc ochii în cap când 
relatează realizările bărbătești ale lui Fulvian și nu mai 
sesizează realitatea. Sunt sigură că ambele au fost vrăjite de 
creatura aceasta diavolească, în așa măsură că sunt legate mai 
puternic decât noi de acest castel nenorocit. Pe noi ne ţin 
închise paznicii și ușile de fier, dar slujnicele sunt prinse 
trupește și sufletește în această vrajă sinistră, precum muștele 
în plasa ţesută de păianjen. 

Hetta zgâlţâi grilajul în speranţa că barele ruginite vor ceda. 
Paznicii veniră imediat și o loviră cu sulițe spre mâini. Hetta se 
retrase înainte de a-i fi atins și corpul și oftă. Desigur că nu se 
așteptase să se elibereze, dar voise doar să-și exprime 
disperarea. Spre deosebire de Kezia, ea înţelesese de mult că 
pentru ele nu mai exista salvare în această viaţă. Mai lupta 
doar pentru sufletul ei nemuritor. 


2. 


Gisela se mirase în casa părinţilor ei cu privire la 
comportamentul soţului, dar nici călătoria nu decurse mai puţin 
ciudat. Magistrul Alban ședea împreună cu ea, cu Gaudentius și 
cu Gundi în aceeași trăsură, dar tot atât de bine ar fi putut să 
fie la celălalt capăt al lumii. Nu îi adresă nici măcar o vorbă și o 
ignora într-un mod care în alte circumstanţe ar fi jignit-o. În 
acest caz însă, după o scurtă pornire de mânie față de 
desconsiderarea manifestată de cel căruia îi fusese 
încredinţată, se simţea chiar ușurată pentru că acesta încă nu îi 
ceruse să își îndeplinească îndatorirea conjugală. Ea spera ca și 
în continuare să nu găsească la ea nicio plăcere, astfel fiind 
înlăturat pericolul de a fi rănită în căsnicie. 

Vocea subţire și tremurată a lui Gaudentius o trezi la 
realitate pe Gisela. 

— Acest castel va fi căminul tău în lunile următoare. 

Ea ridică capul și descoperi în fața ochilor, pe o înălţime, 
niște ziduri cam dărăpănate. Nu părea un loc ce să inspire 
deosebită încredere și se întrebă cum de se putea cineva simţi 
bine într-o astfel de ruină. Mai tare decât pe timpul călătoriei 
tânjea la protecţia oferită de frumoasa ei casă părintească, 
unde se bucura de toate comodităţile imaginabile, inclusiv 
aceea a unui closet clădit într-o parte a curţii. Va trebui să 
renunţe aici la acest lux. Își aminti de cele povestite de către un 
băiat de pe stradă, că la castele cavalerii și soțiile lor își goleau 
măruntaiele scoțând fundul pe fereastră. De aceea se bucură că 
niciuna dintre ferestrele ce puteau fi văzute nu părea a fi 
potrivită pentru așa ceva. Dar în cealaltă parte a burgului 
trebuiau să existe deschizături mai mari. 

Tot alaiul format din cei patru călători și de vizitiul Ludwig 
intră într-un sătuc ce părea că aparţinea castelului. Gisela se 
așteptase ca populaţia să salute întoarcerea stăpânului și se 
miră de privirile distante și de femeile care la vederea trăsurii 
își ascundeau copiii în colibe, ca și cum le-ar fi fost teamă să 
nu-i deoache călătorii. Magistrul Gaudentius, care în realitate 
purta un nume mult mai puţin doct, nu părea prea iubit de 
către ţăranii lui. Când Gisela privi înapoi, văzu bătrâne 
făcându-și semnul crucii și câteva femei mai tinere semnul 
împotriva spiritelor rele. 


Această primire nu fu de natură să destindă nervii Giselei și 
nici restul drumului până la castel nu fu deosebit. Robii întâlniți 
preferau să dispară în pădure decât să îi salute pe stăpânii 
castelului și, după ce trăsura trecu de turnul solid al porții, 
dădură cu ochii doar de străjeri și slugi cu feţe împietrite. 
Raportul străjerului de la poartă fu atât de laconic, încât păru 
mai curând o ofensă. Acesta nu găsi nimic în plus de spus, în 
afară de faptul că în absenţa stăpânului nu apăruse niciun 
vizitator. Grăjdarii veniră fără niciun entuziasm pentru a 
deshăma caii și salutară speriaţi, fără să îi privească pe 
Gaudentius și pe Alban. Însă Giselei îi aruncară priviri atât de 
compătimitoare, că aceasta începu să se teamă de lucruri și 
mai rele decât își imaginase pe timpul călătoriei. 

Primul cobori Alban și îl ajută și pe Gaudentius să facă 
același lucru. Gisela și Gundi rămaseră temătoare în trăsură. 

Când bătrânul magistru observă că acestea nu îl urmaseră, 
se întoarse și le fulgeră cu privirea. 

— Vreţi totuși să coborâţi ori veţi fi duse de către slugi, 
împreună cu trăsura, în șopron? 

Lucru pe care Gisela l-ar fi preferat, dar încercă să își 
stăpânească tremurul picioarelor și cobori fără a fi luată în 
seamă de soţ, dar din cauza distanţei până la sol fu pe punctul 
de a se prăbuși. Un rob o prinse la timp, dar acesta își trase 
apoi mâinile de parcă și le-ar fi ars. 

— Mă întreb unde am nimerit aici, auzi Gisela șoapta lui 
Gundi. 

Aceeași întrebare și-o pusese și ea. Realitatea nu 
corespundea câtuși de puţin imaginii ei despre căsătorie și 
căsnicie. Ea fusese educată să fie soția drăgăstoasă și grijulie a 
unui burghez bine situat, pe care să îl sprijine cu toate puterile 
în meseria lui. Tainic și rușinându-se, se gândise și cum va fi să 
împartă patul ca soţ și soţie. Cu toate cele relatate de 
prietenele ei, ea privise ca pe o obligaţie dată de la Dumnezeu 
să își pună trupul la dispoziţia soţului, oricât i-ar fi de neplăcut. 
Dar se întâmplase altfel. Se afla în curtea unei ruine, al cărei 
acoperiș putea să i se prăbușească oricând în cap și... 

Dar în clipa aceea observă că burgul Riebelsborn privit de 
aproape arăta chiar îngrijit. Zidurile erau întărite, plafoanele 
păreau solide, iar curtea părea proaspăt măturată, fără un fir 
de pai. Se miră și mai mult când Gundi o privi dezamăgită. 


— Dumnezeule, câtă murdărie este aici! Mirosul îţi taie pur și 
simplu respiraţia. 

Gisela adulmecă scurt și se încruntă. Nu mirosea nimic, 
nimic nu îi îngreuna respiraţia și împrejur era atât de curat, 
cum numai niște mâini harnice puteau face. Și cele două slugi 
care tocmai descărcau cuferele de călătorie erau corect 
îmbrăcate, totuși Gundi era iritată de hainele lor murdare și 
zdrenţuite. Pe când încă mai cugeta asupra acestor 
discrepanțe, Gaudentius îi făcu un gest nerăbdător să îi urmeze 
pe el și pe Alban în clădirea principală a burgului. 

— Nu pun piciorul în cocina asta! 

Gundi rămase o clipă pe loc, ursuză, dar o urmă apoi pe 
stăpână, pentru că i se făcu frică să rămână singură în acest 
peisaj dezgustător. Din câţiva pași rapizi o ajunse pe Gisela și 
se agăţă cu amândouă mâinile de rochia acesteia. 

Alban o văzu cu coada ochiului și i se adresă: 

— Termină cu tremuratul, că nu vei fi mâncată. Mai întâi 
pentru că îmi pari mult prea slabă și apoi pentru că ar trebui să 
fac rost de altă slujnică pentru femeia mea. 

Pronunţase cuvântul femeie ca pe ceva indecent, îi trecu 
Giselei prin cap. Oare de ce se căsătorise acest ciudat bărbat 
cu ea? Acum curiozitatea luă locul fricii și aștepta cu încordare 
să afle ce va mai urma. 

O scară flancată de doi lei din piatră urca spre intrarea 
clădirii principale. Gisela privi înfiorată cele două fiare 
împietrite în mișcarea lor, care îi aminteau de soţul ei, ce 
aducea mai mult a animal de pradă decât a om. Renunţă 
imediat la acest gând nepotrivit unei soţii blânde și își îndreptă 
privirea în sus. Acolo se deschisese ușa de la intrare, prin care 
ieși o femeie înaltă. 

Femeia era ceva mai tânără decât mama Giselei, dar, spre 
deosebire de aceasta, avea o față aspră, cu o bărbie colţuroasă, 
un nas puternic și doi ochi luminoși, aducând cu ochii 
bătrânului magistru și care priveau batjocoritor. 
Îmbrăcămintea ei era de un maro care nu ieșea în evidenţă, ca 
a unei servitoare de rang superior. Dar croiala arăta că nu era 
o slujnică, ci o femeie cu stare. li măsură pe noi-sosiţi, se 
încruntă involuntar la vederea Giselei și îi făcu un semn din cap 
lui Gaudentius. 

— Deci te-ai întors, nepoate. Deja speram că nu va mai trebui 


să te revedem. 

Era cea mai ciudată urare de bun venit auzită vreodată de 
Gisela, care se mira și mai mult că femeia îi spuse bătrânului 
nepot. Magistrul arăta ca și cum ar fi fost încă de la naștere 
bătrân. 

Gaudentius o privi ostil pe femeie. 

— După cum vezi, ne-am întors, draga mea. Deci nu te mai 
poţi numi stăpâna Riebelsbornului. Pot să ţi-o prezint pe soţia 
lui Alban, Gisela? 

O servitoare apărută în spatele mătușii șopti: 

— Sărmana! 

Ruda lui Gaudentius o onoră pe Gisela doar cu o privire 
disprețuitoare, făcu un gest pe măsura privirii și se întoarse 
către servitoare. 

— S-a lăsat orbită de strălucirea aurului aruncat de Alban în 
jurul lui. Așa că las-o mai moale cu compătimirea până când ai 
să îţi dai seama dacă o merită. Şi acum repede la treabă! 
Aranjează odăile pentru stăpân și oaspeții lui. 

În timp ce servitoarea dispărea în interiorul castelului, 
Gaudentius și Alban intrară mai curând șovăind în vestibul. 
Gisela și Gundi îi urmară strâns lipite una de cealaltă și priviră 
în jur cu atenţie. Aspectul încăperii era golaș și neprimitor, 
pentru că nicăieri nu se vedeau mobile sau covoare pe pereţi. 
Doar lângă peretele din spate erau câteva rogojini, pe care 
dormeau trei câini. Când Gaudentius se îndreptă către ei, 
aceștia se treziră și îi veniră în întâmpinare gudurându-se și 
dând din cozi. 

— Ei, Anna v-a dat cum trebuia de mâncare? Sau v-a tratat 
rău? întrebă bătrânul. 

— Ca și cum aș face răspunzătoare bietele animale de ceea 
ce gândesc despre stăpânul lor! se exprimă mătușa ironic. 

Alban veni lângă Gaudentius și întinse mâna dreaptă spre 
câini. Gisela se aștepta ca aceștia să se ferească, dar, spre 
surprinderea ei, câinii năvăliră pe el și îi linseră mâna. Ceea ce 
i se păru atât de absurd, încât la început nu îi veni să creadă. 
Pe drum, după ce adulmecaseră izul soţului ei, câinii o luaseră 
la goană cu cozile plecate. 

Gaudentius mângâie unul dintre câini pe cap și i se adresă 
Annei: 

— S-au făcut lucrările dispuse de mine înainte de plecare? 


— Desigur. Oricum slugile se temeau prea tare să nu le 
transformi la întoarcere în muște ori în șoareci, veni răspunsul 
acid. 

Bătrânul îi aruncă Annei o privire supărată, apoi arătă către 
Gisela. 

— Dacă așa este, poţi Conduce oaspetele nostru la cameră. 
Ai grijă de tânăra soţie. Pentru noi înseamnă mult să se simtă 
bine. 

— Este o rușine și, pe deasupra, un păcat! Anna mai mormăi 
și alte cuvinte neinteligibile și, printr-un gest nu prea prietenos, 
îi ceru Giselei să o urmeze. Odaia ta se afla la nivelul următor, 
chiar lângă cea a soțului și cea a degeneratului meu nepot. 
Doar această scară urcă până acolo. 

O luă înainte făcând pași atât de mari, încât Gisela trebui să 
alerge ca să se ţină după ea. 

— Permite-mi o întrebare, gâfâi ea. Cum de îi spui 
magistrului nepot? Pentru că este mult mai în vârstă decât 
dumneata. 

— Asta trebuie să îţi explice el însuși. Eu nu îmi bat gura. 
Anna se opri la mijlocul scării și o măsură pe Gisela cu o privire 
aspră. După cât se vede, nu ţi s-a spus nimic. Golanilor ăstora 
ar trebui să le fie rușine! Dar, în definitiv, nu mă privește pe 
mine. 

Barierele în spatele cărora femeia își ascundea evident 
sentimentele și care pentru o clipă dispăruseră reveniră la locul 
lor și pe fața ei se așternu din nou o mască impenetrabilă. Urcă 
mai departe, până ajunseră la etajul superior, și arătă spre mai 
multe uși. 

— Aceea este odaia nepotului meu, cea de aici este a lui 
Alban și odaia de acolo, din spate, este a ta. 

Indică o ușă ferecată în fier, cu două zăvoare mari, ce 
semăna mai mult cu intrarea într-o celulă. 

La vederea ei, Giselei i se strânse inima mai mult. Dar 
camera în sine o surprinse. li atraseră mai întâi atenţia 
mulțimea dulapurilor încastrate în zidul din spate, care ofereau 
spaţiu și unei femei foarte pretenţioase cu garderoba ei. Un 
asemenea mobilier era scump și numai rareori era de găsit 
chiar în casele marii nobilimi. Apoi privirea îi poposi în mijlocul 
camerei, unde se aflau o masă mare din lemn de cireș și patru 
scaune solide, cu picioare minunat fasonate și al căror lemn 


părea proaspăt dat cu ceară de albine. Aceste piese frumoase 
de mobilier erau lucrate astfel încât să suporte greutatea 
soțului ei. In apropierea ferestrei se afla un încântător birou 
pentru scris, din lemn de culoare închisă, placat cu încrustări 
de culoare deschisă asemănătoare tablourilor, purtând 
simbolurile celor patru evangheliști, Luca, Matei, Marcu și 
loan. Când deschise unul dintre sertare, descoperi o călimară 
de argint și un etui asortat pentru pene de scris; dar din păcate 
nu existau nici cerneală și nici hârtie. 

— Patul tău este în camera de alături! 

Anna părea că nu voia să aștepte ca tânăra să vadă totul, căci 
o luă de mânecă și arătă către o ușă ce abia se distingea, ce 
dădea în camera cealaltă. Gisela dădu ascultătoare din cap și 
intră prin ea. Priveliștea patului greu, care umplea aproape 
toată încăperea, o indispuse. Era suficient de mare pentru a 
cuprinde o familie și părea destul de stabil pentru a suporta 
greutatea soțului ei. Pilota era umplută cu puf, iar salteaua era 
făcută din straturi groase de păr de cal, cum se făceau doar 
pentru principese sau regine. Chiar dacă Gisela era urmărită de 
imaginea bărbatului masiv care ar înghesui-o în acest frumos 
pat, era totuși bucuroasă că nu trebuia să doarmă pe un sac cu 
paie, cum se temuse când văzuse prima oară castelul. 

În afară de patul cel mare, mai era un mic loc de odihnă, 
destinat slujnicei ei, precum și câteva sipete așezate lângă 
perete, pe care Arma le deschise pentru a-i prezenta Giselei 
conţinutul. Acestea erau pline ochi cu cearșafuri de cea mai 
bună calitate, pături și tot felul de rufărie necesară într-o 
gospodărie. 

— Mai de mult nu am trăit atât de bine, recunoscu Anna. Dar 
Alban are o un noroc teribil la afaceri, deși din cauza aspectului 
său le poate face doar prin angajaţi și parteneri loiali. De când 
a devenit discipol al nepotului meu, curg guldenii în casa 
noastră de bani. Desigur că ai observat că nu te-ai căsătorit cu 
un bărbat sărac. 

Gisela confirmă involuntar, căci acasă aflase cât de generos 
fusese răsplătit tatăl ei pentru a o da ca mireasă lui Alban. 
Banii o orbiseră până și pe mama ei. Deși Gisela împărtășise cu 
ai ei teama de sărăcie și de decădere socială, o revolta faptul că 
ea fusese jertfită, în timp ce fratele ei, care era în mare măsură 
vinovat de ce se petrecea, acum putea să trăiască fără nicio 


grijă și să arunce mai departe banii pe fereastră cu ambele 
mâini. Pentru o clipă se întrebă dacă Hans nu va prăpădi și 
acele multe mii de guldeni sau dacă tatăl lor îl va ţine în sfârșit 
în frâu. 

Anna sperase că va putea să pălăvrăgească cu Gisela și că va 
putea să o tragă de limbă. Dar tânăra nu reacţiona la niciuna 
din încercările ei de a lega o discuţie și îi părea rău pentru 
asta. 

— Tu și servitoarea ta veţi rămâne acum singure. Eu am de 
rezolvat o mulțime de treburi. 

Cu aceste cuvinte, părăsi încăperea Giselei fără a mai saluta. 

Gisela rămase în iatacul ei, unde descoperi o sobă de 
teracotă care acum, vara, nu era folosită, dar care pentru iarnă 
promitea o căldură plăcută. Între timp, mai multe slugi îi 
aduseră cuierele și le lăsară jos fără niciun cuvânt. Alban îi 
explicase la plecarea în călătorie că restul zestrei va pune să fie 
adus mai târziu. După primirea originală de care avusese parte 
aici, Gisela nu mai era sigură că se va mai întâmpla acest lucru. 

— Acum nu fi o idioată care se sufocă în propria nenorocire! 
își spuse cu voce tare, înspăimântând-o pe Gundi, care crezu că 
vorbele o priveau pe ea. 

Slujnica o trase de mânecă și cu degetele tremurânde arătă 
către ușă. 

— Vedeţi? Au demontat zăvoarele, ca să nu vă puteţi închide 
în odaie! 

Gisela văzu că în două locuri lemnul ușii era mai deschis la 
culoare și existau și găurile în care ar fi trebuit să intre zăvorul. 
Deci nu dispunea de nicio posibilitate de a evita musafirii 
nedoriți. Așadar era lipsită și de un rest de viaţă intimă și tot 
timpul trebuia să fie cu ochii în patru, pentru că oricine putea 
să intre nechemat. 

Gundi oftă, compătimindu-și stăpâna: 

— Cu siguranță că soțul dumneavoastră se teme că i-ati 
încuia ușa. 

Acesta putea fi foarte bine motivul, se gândi Gisela. Dar ceva 
îi dădea senzaţia că mai era și altceva. 


3, 


În acest timp, Gaudentius și Alban se aflau două etaje mai 
sus, într-o cameră aflată într-un fel de turn și la care de 
asemenea se putea ajunge pe o singură scară. Încăperea era 
mare, dar nu avea un aspect plăcut, fiind plină cu piese de 
mobilier împrăștiate aiurea, cu un număr imens de role scrise 
și cărţi, baloane din cupru pentru distilat, cutiuţe din lemn, 
sticle bine astupate și alte recipiente. 

Alban ridică un teanc de cărţi de pe un scaun, le puse 
neglijent pe podea și se așeză oftând ușor. Scrâșni din dinţii 
care, la fel ca ochii roșii, sclipind precum cei de pisică, făceau 
să îi îngheţe sângele în vine și celui mai curajos bărbat. 
Gaudentius păstra o distanţă respectuoasă de discipolul lui, 
chiar dacă știa că, în ciuda aspectului monstruos, Alban avea o 
fire pașnică. Totuși, prietenul lui nu era în stare totdeauna să 
dozeze forţa dezvoltată de puternicii săi mușchi și în aceste 
condiţii gesturile lui pașnice puteau reprezenta un pericol 
pentru omul normal. Din cauza imensei forțe a lui Alban, 
puteau să renunţe pe timpul călătoriilor la însoțitori înarmaţi, 
pentru că de obicei doar apariţia gigantului cu aspect de 
animal de pradă era suficientă să pună pe fugă tâlharii de 
drumul mare. 

Până acum se întâmplase o singură dată altfel: dar chiar cei 
zece bărbaţi bine înarmaţi, pe care un castelan cu apucături 
tâlhărești îi trimisese la jefuit de călători bogaţi, nu se putuseră 
măsura cu forța lui Alban. 

— Cum consideri tu că vom acţiona în continuare? 

Intrebarea lui Alban răsună în încăpere ca o pocnitură de 
bici. Deoarece uriașul bloca cu picioarele lui lungi jilțul 
bătrânului magistru și nu mai exista niciun alt scaun, 
Gaudentius se așeză pe un teanc de cărți groase, legate în piele 
de porc și privi gânditor în jur. 

— Am mai discutat de atâtea ori despre asta: îi vom explica 
Giselei ce așteptăm de la ea, apoi o vom instrui împreună. Ea 
posedă o mare forţă și va învăţa să ridice blestemul cu care ne- 
a legat Cajetan. 

— Nu cred că este pregătită pentru așa ceva! Probabil că tot 
ceea ce facem noi va fi considerat de ea ca fiind lucrătură 
diavolească, faţă de care trebuie să își păzească sufletul. 


Argumentul lui Alban era justificat, pentru că cei doi o 
cunoșteau pe Gisela ca fiind o creștină pioasă, care nu lua 
măcar o îmbucătură fără a-i mulțumi Domnului pentru ea și 
care în rugăciunile ei cerea protecția a mai mult de o duzină de 
sfinți. 

Gaudentius se gândise la această problemă, dar nu ajunsese 
la niciun rezultat. Acum izbucni supărat: 

Dacă așa se va întâmpla, o vom ameninţa că tu îţi vei petrece 
fiecare noapte în camera ei și că îţi vei satisface poftele în cele 
mai respingătoare modalităţi. 

Era mai mult o idee izvorâtă la mânie decât un plan real și 
doar răgetul de furie al lui Alban îi atrase atenţia bătrânului că 
gândise cu glas tare. Incercă imediat să își potolească 
discipolul. 

— Îmi pare rău! Nu am vrut să te rănesc, prietene. Dar vreau 
să redevin în sfârșit eu, iar Gisela este singura cale care ne 
poate ajuta. Şi tu te afli în aceeași situaţie ca mine! Sau nu este 
așa? Ce ar zice tatăl tău dacă, în locul mândreţii de fecior care 
a plecat acum trei ani de la el, i s-ar înfățișa un gigant brutal, 
cu colţi de fiară? 

Alban lăsă capul în jos, încurcat, ceea ce fu urmat din partea 
lui Gaudentius de un suspin de ușurare și de un zâmbet 
prietenos. 

— Nici fata nu va ieși în pierdere. Ești suficient de bogat 
pentru a o recompensa generos. Imediat ce vom fi din nou 
liberi, Gisela își poate lua banii, iar noi o vom ajuta să își 
găsească un nou cămin. 

— Eu am luat-o de soţie în fața lui Dumnezeu, răspunse 
posomorât Alban. 

— Da, dar într-o întrupare pe care o va înghiţi pământul! 
Gisela va trece drept văduvă și, după trecerea timpului de 
cuviință, își va găsi un soț potrivit. 

Gaudentius credea că îi scosese din cap tânărului mustrările 
de conștiință, numai că Alban se ambală și mai mult. 

— Dumnezeu va considera asta drept o meschinărie! Chiar 
dacă mi-aş redobândi înfățișarea anterioară, voi rămâne același 
bărbat care i-a jurat credință Giselei, tot așa cum mi-a jurat ea 
mie. 

— Atunci păstrează-ţi-o ca soţie dacă ţii atât de mult la legea 
divină! 


Gaudentius era supărat de lipsa de curaj a prietenului său. 
La prima lor vrăjitoare, o fată lipsită de importanţă, și la cea 
de-a doua tentativă de găsire a unui om potrivit, ce avusese loc 
cu luni în urmă, Alban fusese trup și suflet pentru ideea de a 
pregăti pe cineva care să îi elibereze de blestem. Iar acum se 
comporta mai mult ca un copil răsfăţat decât ca un adult. 

— Am păcătuit în fața Domnului! declară Alban pe un ton de 
înmormântare, fără să ia în seamă ultima observaţie a 
prietenului său. 

— Poftim? În faţa Domnului ori în fața popilor care habar nu 
au cum este lumea cu adevărat? 

Vocea lui Gaudentius deveni tăioasă. Dar îi veni o altă idee. 
Scoase repede câteva tabele de sub un teanc de cărți, le răsfoi, 
după care râse satisfăcut. 

— Deci așa stau lucrurile! Se apropie cu pași uriași luna plină 
- și asta se întâmplă într-un context astrologie care te face 
deosebit de impresionabil. Nu este de mirare că ai asemenea 
crize! Cred că cel mai bun lucru ar fi ca în noaptea asta și în 
următoarea să stai cât mai departe de femeia ta. Altfel ai putea 
să o îngrozești cumva. Caută-ţi o odaie într-unul dintre turnuri 
și rămâi acolo până când depășești momentul. Între timp, eu 
voi vorbi cu Gisela și am să o conving că pentru ea este mai 
bine să ne asculte. 

— Vreau să fiu de faţă! ripostă Alban îndărătnic. 

Gaudentius înţelese că nu vor cădea de acord și cedă oftând. 

— Bine. Dar ar trebui să discutăm cu ea imediat, înainte ca 
luna plină să-și facă efectul complet asupra ta. Dar mă lași pe 
mine să vorbesc. Ne-am înţeles? 

Alban slobozi un fel de răget, dar acceptă. Bătrânul se ridică 
și vru să iasă din încăpere, dar renunţă la mijlocul drumului și îl 
privi pe prietenul său cu o expresie vicleană. 

— Ar fi mai bine să aduci tu fata. Mă îngrozesc treptele pe 
care trebuie să le cobor și să le urc înapoi. 

Alban se ridică imediat și plecă fără să mai scoată un cuvânt. 
Pe drum către iatacul Giselei încercă să-și pună ordine în 
gânduri. „Gaudentius are dreptate, își spuse el. Avem nevoie de 
puterea fetei! Dacă totul merge bine, jurământul căsătoriei 
cade, pentru că a fost făcut în împrejurări false. Și, în afară de 
asta, o fi Gisela drăguță, dar nu este ce mi-am dorit în patul 
conjugal.” 


Slobozi o înjurătură care răsună cu ecou între pereţii scării, 
după care coti pe coridorul ce ducea către odăile lui și ale 
Giselei. În ce privea zăvorul greu montat în exteriorul ușii, o 
compătimea pe tânără, care în aceste condiţii avea toate 
motivele să se simtă ca o prizonieră, dar alungă din nou 
sentimentele de vinovăţie care începeau să îl cuprindă. Se opri 
un moment și trase adânc aer în piept; apoi intră în încăperile 
soţiei lui, fără să mai bată la ușă. 


4. 


Când Alban apăru brusc în prag, Gisela nu reuși să-și 
ascundă groaza. Dar mai mult decât apariţia în sine o sperie 
expresia feroce de pe faţa lui. Părea că Alban avea în faţă nu o 
soţie, ci pe cel mai înverșunat dușman al lui. 

— Trebuie să vii cu mine! spuse el înainte ca ea să poată 
scoate o vorbă. 

— Unde? întrebă ea, dar se dojeni imediat pentru asta. 

Doar era bărbatul ei și putea să îi ceară să meargă unde voia 
el, fără a-i da socoteală. 

Își plecă ruşinată capul și își puse o năframă pe umeri. 

— Sunt gata, domnul meu! 

Alban își dezveli dinţii într-o grimasă ce te băga în sperieţi și 
cu o mișcare a bărbiei arătă către ușă. 

— Mergem sus! spuse repede, în timp ce ea trecea cu frică 
prin faţa lui vrând să evite ca Gisela să o ia într-o direcţie 
greșită pe scări. 

Gisela se îndreptă supusă spre scările ce urcau; dar în 
același moment i se păru că intra într-o ceaţă lipicioasă și rece, 
care o învăluia ca o mucozitate rezistentă. Făcea eforturi foarte 
mari pentru a așeza un picior în fața celuilalt și, după câteva 
trepte, se opri și privi în urmă. 

Alban fu atât de supărat că șovăia încât nu o mai întrebă de 
motiv, ci o aruncă pe umeri și începu să urce. O puse jos în 
camera în care se afla Gaudentius pe tânăra care încremenise 
ca o stană. 

— Iat-o! 

Mentorul lui fu puţin mirat de modalitatea grosolană în care 
discipolul său o tratase pe Gisela, dar pentru moment nu avea 
timp să analizeze toanele prietenului său. Se ridică, veni lângă 
tânără și îi ceru să se așeze pe scaunul pe care îl eliberase 
Alban. 

Gisela se mișca de parcă trăia un coșmar. Când în sfârșit se 
așeză, degetul arătător al lui Gaudentius se îndreptă către ea 
ca vârful unei sulițe. 

— În faţa lui Dumnezeu și a lumii ai fost unită cu prietenul 
meu și ai jurat să îi fii alături la bine și la greu! Noi traversăm 
vremuri foarte rele, iar soţul tău are nevoie mai mult decât 
orice să fii alături de el. Ești pregătită să îţi respecţi 


jurământul? 

Gisela confirmă, căci până acum nu i se ceruse nimic care să 
contravină învăţăturii sfintei Biserici; dar Alban ar fi preferat să 
își sugrume maestrul. În timp ce Gaudentius o șantaja cu 
jurământul conjugal, pentru el acesta era sfânt. Prin el, din 
acest moment doar Dumnezeu din cer și reprezentantul 
acestuia din îndepărtata Romă, Papa Leon al X-lea, erau 
îndreptăţiți să desfacă ori să anuleze căsătoria lor. 

— Deci ești pregătită, copila mea! Vocea lui Gaudentius luă 
un ton mieros. Atunci fii atentă la ceea ce am să îţi spun... 

Îi relată pe scurt despre blestemul pe care vrăjitorul Cajetan 
îl aruncase asupra lui și a lui Alban și ajunse la ce îl rodea cel 
mai tare. 

— Acest blestem poate fi ridicat numai de către un alt mare 
vrăjitor! Însă noi nu cunoaștem pe nimeni în care să putem 
avea încredere și care să fie destul de puternic pentru a ne 
izbăvi de el. Ar trebui să fie o persoană cu capacități magice 
puternice, pregătită corespunzător. Tu deţii cel puţin acele 
forţe tainice de care avem noi nevoie, iar instruirea ta este 
problema cea mai mică. Este o lucrare ce îl servește pe 
Domnul, de care ești aptă și la care ești chemată: să ne 
izbăvești pe soțul tău și pe mine! 

Gisela îl ascultase din ce în ce mai înspăimântată și trebui de 
câteva ori să înghită în sec. Bătrânul chiar îi cerea să se ocupe 
de vrăjitorie, de magie, care erau afurisite de sfânta Biserică, 
iar cine le practica era sortit damnării. 

Ultimele cuvinte ale lui Gaudentius îi înlăturară orice 
îndoială. 

— Am să te instruiesc până când ai să îţi poţi îndeplini 
sarcina! 

Nu primi niciun răspuns, pentru că Gisela era ca sugrumată. 
Dar disperarea de pe faţa ei spunea mai mult decât mii de 
cuvinte. Alban scăpă un muget, dar Gaudentius îl ignoră, 
deoarece era obișnuit ca prietenul său să se comporte mai 
ciudat în perioadele cu lună plină. Când aceste perioade se 
încheiau, revenea hotărât la planurile lor comune. 

În timp ce bătrânul îi aruncă o privire prevenitoare 
discipolului său, Gisela ieși din amorţeala ei și își recăpătă 
graiul. Puse întrebarea care o chinuia cel mai mult: 

— Pentru asta m-aţi ales? 


— Tu ești unul dintre puţinii oameni care deţin forţele 
interioare necesare dezlegării noastre. Desigur că am fi 
preferat un tânăr. Dar instruirea unui adept necesită mult timp 
și, până când un bărbat va stăpâni magia în măsura necesară 
ridicării blestemului, pentru mine va fi prea târziu. Puterea 
magică a unei femei poate fi eliberată mult mai ușor și mai 
rapid, chiar dacă îi lipsește înţelegerea necesară să 
stăpânească și să aplice corect ceea ce izvorăște din interiorul 
ei. Dar cu ajutorul nostru și sub îndrumarea noastră vei reuși. 

În ciuda neliniștii ei, Gisela se simţi cuprinsă de o furie 
cumplită. 

— Dacă eu, ca femeie, sunt prea proastă ca să învăţ ce am 
nevoie, căutați-vă mai bine un bărbat! 

Gaudentius ridică capul și se încruntă: 

— Ţi-am spus deja că, instruirea unui bărbat ar dura mult 
prea mult! Trupul meu a fost îmbătrânit mult de către vrajă și 
anii mei de viaţă se scurg mai rapid decât ai oricărui alt om. 
Doar forța instinctivă a unei femei poate fi modelată suficient 
de rapid pentru a mă ajuta! 

Gisela ridică ambele mâini ca pentru a se apăra. 

— Atunci luaţi altă femeie și nu mă lipsiţi pe mine de 
mântuirea sufletului! Vreo făptură amărâtă, pentru care aurul 
vostru să fie mai preţios decât mântuirea, veţi găsi așa ceva! 

Refuzul ei îl făcu pe Alban să se cutremure și scoase un urlet 
de mânie. 

— Am încercat. O tânără, Kezia, poseda darul și a fost de 
acord să ne ajute contra banilor. 

— Dar s-a dovedit a fi doar o hoaţă ordinară! Nenorocita, 
după prima parte a instruirii, a pus ghearele pe câţiva guldeni 
și a întins-o. Gaudentius strânse ambii pumni la piept și trase o 
înjurătură într-o limbă străină. După care o privi pe Gisela, de 
parcă ar fi vrut să o îngenuncheze. Trebuie să înţelegi că nu 
vrem să ne mai asumăm un asemenea risc cu tine. 

Gisela luă o mină războinică. 

— Deci asta înseamnă că mă veţi închide și prin foame, 
bătaie și altele asemănătoare mă veţi sili să învăţ vrăjitoria! 

— Nimeni nu te va închide și nu te va lovi, mârâi Alban. 

Gaudentius îi făcu semn să nu se bage și se întoarse către 

Gisela. 

— Dacă este necesar, te închidem, iar puţină foame face bine 


la concentrare! Dar învăţătura pe care o vei primi nu este o 
lucrătură diavolească, ci este o parte a secretelor alchimiei și a 
artei onorabile a magiei, care nu are nimic comun cu 
vrăjitoarele și cu ce fac ele. Vrăjitoria reprezintă un produs al 
capriciilor, poftelor și sentimentelor feminine și, prin asta, este 
dăunătoare omului și animalelor. Dar strădania bărbătească 
spre cunoaștere și știință este privită cu mult respect de către 
capii Imperiului și ai Bisericii și este chiar promovată. 

— Şi tocmai în această înaltă artă vreţi să mă iniţiaţi pe mine, 
o femeie mânată de pofte nestăpânite? 

Revolta interioară a Giselei își găsi exprimarea în ironie. 

Gaudentius luă o mină de superioritate de la sine înțeleasă. 

— Tu vei învăţa ceea ce ai nevoie, iar eu mă voi îngriji să fie 
suficient pentru a-ţi stăpâni înclinațiile. Astfel că nu vei deveni 
una dintre acele femei care noaptea încalecă pe mătură și 
provoacă tot felul de nedreptăţi. 

Chiar și modul în care Gaudentius îi vorbise reprezenta o 
jignire, iar Gisela simţi nevoia să îi arunce în faţă că ea nu va 
accepta să facă parte din planurile lor. Pentru ea, toate - 
magie, vrăjitorie și altele - erau la fel, indiferent că o vrăjitoare 
dezgropa o mătrăgună și o descânta sau că un mag năzuia 
către piatra filosofală. Ambele o costau împărăţia cerului și ea 
nu voia să riște. Pe de altă parte, ea jurase totuși că-și va sluji 
soțul cu credinţă și va fi alături de el la bine și la rău. Dacă ea 
încălca acest jurământ, porţile cerului îi vor rămâne de 
asemenea închise. Oricum o întorcea, prin decizia de a o 
căsători cu Alban, tatăl ei o destinase osândei veșnice. 

Privirea Giselei scrută camera plină de praf. Brusc tresări, 
pentru că dintr-un colţ pleca spre ea o negreală respingătoare, 
ieșită dintr-un obiect mic, ce nu atrăgea atenţia, și părea că 
voia să o cuprindă cu niște tentacule. Norul era la fel de rece ca 
moartea și în același timp fierbinte ca focul iadului. Orice ar fi 
fost, părea că voia să o vrăjească și să îi controleze voinţa. Cu 
ultimele puteri își desprinse privirea și se întoarse pe scaun în 
așa fel încât să vadă un alt colţ al camerei. În timp ce inima ei, 
care o luase razna, se liniștea, descoperi acolo o lumină blândă, 
mângâietoare, care strălucea printr-o pătură aruncată neglijent 
peste mai multe obiecte. 

— Ce este acolo? îl întrebă ea pe Gaudentius. 

— Unde? Magul urmări cu privirea direcţia arătată de Gisela 


și se strâmbă dispreţuitor. Toate femeile sunt la fel, gândi el. 
Nu le interesează ce se află în faţa ochilor lor, dar sunt 
curioase cu privire la tot ce pare tainic sau doar ascuns. Ah, 
sunt doar o carte sau două și câteva moaște aduse de mine 
dintr-o călătorie. Crezusem că mă vor ajuta să înlătur vraja, dar 
bineînţeles că nu mi-au fost de niciun folos. Pentru a rupe vraja 
lui Cajetan este nevoie de cu totul alte arme. 

Pentru a satisface curiozitatea Giselei, trase pătura. Tânăra 
văzu două cărţi legate în piele crăpată, o cutiuţă cu simboluri 
religioase pictate pe ea și un crucifix de argint având la bază o 
capsulă conţinând moaște. De la acestea izvorâse lumina. 

Gisela își stăpâni cu greu impulsul de a se ridica, de a se 
duce acolo și de a atinge crucea. Gaudentius acoperi din nou 
obiectele, ca și cum ar fi fost vorba despre niște lucruri lipsite 
de valoare și se așeză din nou pe teancul de cărți. 

— Acum știi tot ce trebuia să știi. Mâine va începe instruirea 
ta. Deci, pregătește-te! 

li făcu semn lui Alban să o scoată pe Gisela din încăpere și 
luă o carte ce conţinea lucrurile cu care voia să înceapă 
pregătirea fetei. 

Gisela cugetă scurt dacă să se intereseze despre sursa acelei 
negreli dureroase, dar renunţă și se ridică. 

— Găsesc singură drumul înapoi! îi spuse lui Alban, care se 
pregătea să o ia iarăși pe sus. 

Inainte ca el să poată reacţiona, se strecură afară și îi trânti 
ușa în nas. 


5. 


Cajetan își luă privirea de pe imaginea oferită de oglinda apei 
din vasul de alabastru și spuse înveselit: 

— Mai că ar fi de admirat bunul Gaudentius pentru insistența 
cu care își continuă planul! Nu crezi asta, Fulvian? Nu păru să 
aștepte un răspuns, deoarece continuă: Gaudentius chiar crede 
că fătuca pe care voia să o formeze ca vrăjitoare i-a lăsat cu 
ochii în soare. Acum se află jos, în celulă, unde va și rămâne 
până când o voi sacrifica pentru mine. De fapt, ar trebui să îi fiu 
recunoscător prostului că îmi găsește atâţia oameni înzestrați. 

Fulvian se scărpină gânditor în cap și răspunse: 

— Stăpâne, nu mi-e a bună cu chestiunea aceasta. Gisela are 
mai mult har decât ne putem noi da seama. Ar trebui să o 
înlăturăm rapid și, în plus, și pe Alban, și pe Gaudentius. 

— Dar de ce? Vom avea mai mult cu trei încarceraţi, de care 
va trebui să ne ocupăm, și mai puţină distracţie. Ar trebui să îi 
mai dăm o urmă de speranţă lui Gaudentius! Cu atât mai 
sârguincios va căuta și alți oameni înzestrați când va dispărea 
și a doua femeie pe care vrea să o implice în planurile lui. Dar 
un lucru vreau să îţi zic, micul meu afemeiat: când această 
Gisela se va afla în mâna noastră, eu vreau să o am primul! M- 
ai înţeles? 

Fulvian confirmă grăbit și își imagină cât s-ar strădui 
stăpânul lui să câștige femeia. Ar ameninţa-o și ar folosi chiar 
violenţa pentru a-și atinge scopul. Poate că ar arunca asupra ei 
o vrajă care să îi paralizeze voinţa. Pentru o clipă, 
homunculusul îl invidie pe mag pentru multitudinea mijloacelor 
de care dispunea. Dar își îndreptă apoi gândurile către o altă 
persoană. 

— Ar trebui să le despărțim pe cele două vrăjitoare din 
celulă, stăpâne, și poate că ar mai trebui să aruncăm o vrajă 
asupra Hettei. Este îndărătnică și recalcitrantă ca nimeni alta 
până acum și prin asta reprezintă un exemplu rău pentru Kezia. 
Ultima ne-ar sta la dispoziţie în orice privință, mie - și, 
bineînțeles, dumneavoastră - pentru a scăpa din văgăuna în 
care am închis-o. 

Cajetan râse cu o satisfacţie ironică. 

— Ce este, micuţule, nu mai ești același de altădată? Pe 
vremuri nu aveai nevoie de mari eforturi ca să convingi 


prizonierele noastre că paturile din odăile mele sunt mai moi 
decât paiele de pe podeaua carcerei și le făceai slujnice 
îndatoritoare. Dacă mă gândesc doar la fata acelei căpetenii, pe 
care mi-a făcut-o cadou Attila, ca mulțumire pentru victoria 
obținută de el în conflictul cu fratele lui, Bleda, sau la nobila 
abatesă care la început se ţinea cu nasul pe sus și care în cele 
din urmă ne-a implorat să o luăm amândoi împreună! 

Pentru o clipă magul se adânci în amintiri, dar reveni repede 
la prezent. 

— Va trebui să faci eforturi mai mari pentru a le câștiga 
pentru noi pe Hetta și pe Kezia! Nu doresc doar ca ele să mă 
ajute doar să îmi prelungească viaţa, ci și să îmi îndulcească o 
parte din timp. 

Cajetan îi făcu vânt slujitorului său în direcţia ușii și reveni la 
oglinda lui fermecată. Mai văzu doar paginile cărţii răsfoite de 
Gaudentius, care și ea fu închisă după un timp. 

Fulvian părăsi încăperile magului și cobori târșâind 
picioarele. Ştia că și de data aceasta intervenţia sa se va solda 
cu un eșec și era mânios că magul îi urma tot mai rar sfaturile. 
Lui i se părea o greșeală să i se permită lui Gaudentius să 
înceapă instruirea Giselei. Fata dispunea de o forţă interioară, 
pe care el, de aici, nu o putea cerceta, ceea ce o făcea 
periculoasă. 

Dar homunculusul era acum preocupat de țeluri aflate mai la- 
ndemână și, deși se afla la ușa celulei în care erau Hetta și 
Kezia, nu la ele se gândea, ci la Mine și Lina, care l-ar fi primit 
imediat cu braţele deschise. De aceea, nici nu rămase mult 
timp la cele două femei încarcerate, care îl copleșeau cu 
blesteme alimentate de vocabularul bogat al Hettei, pe care 
desigur că femeia nu și-l însușise de la duhovnicul ei. După ce 
făcu câteva observaţii amenințătoare, dar cam confuze, o luă pe 
ocolite către bucătărie și linguși slujnicele care se și pregăteau 
cu plăcere. În timp ce își făcea de lucru cu ele pe rând, Cajetan 
aștepta zadarnic prânzul. Când privi în oglinda lui fermecată și 
văzu ce se petrecea la bucătărie, se supără pe servitorul său 
aproape mai mult decât pe rezistența aprigă pe care i-o opunea 
fostul lui discipol Gaudentius. 


6. 


După toate presiunile la care fusese supusă de către bătrânul 
magistru și de către monstruosul ei soț, Gisela simțea nevoia de 
aer curat și de un cer aflat deasupra ei. De aceea, nu se 
întoarse în camera ei, ci cobori treptele în continuare, traversă 
sala cavalerilor cu uriașa ei masă și cu bogata colecţie de arme 
de pe pereţi, care amintea de vremurile de glorie ale stăpânilor 
de la Riebelsborn și, în cele din urmă, ajunse în antreu. Dar ușa 
de la intrare era încuiată, iar straja îi explică cu un gest de 
regret că nu putea să o lase afară neînsoţită de stăpânii 
Gaudentius sau Alban. 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar, dacă nu ascult de ei, mă 
vor transforma în broască sau în șobolan, spuse omul privind 
speriat în sus. 

Gisela înțelese că bărbatul mai curând o va opri cu forța 
decât să stârnească mânia stăpânilor lui și se întoarse cu 
umerii încovoiaţi. Rămase cu privirea pe paiele ce slujeau de 
culcuș câinilor. Cei trei câini brac, pe care îi văzuse înainte, se 
înghesuiau înfricoșaţi într-un colţ, în timp ce în mijlocul 
încăperii se ridica o fiară, pe care în prima clipă Gisela o 
asemui unui urs, într-atât era de mare și flocoasă. Dar, când 
creatura ridică ochii și deschise botul căscând, își dădu seama 
că era de fapt doar un câine neobișnuit de mare, care îi 
amintea de bestiile care în basmele copilăriei păzeau comorile. 

Spre groaza Giselei, animalul se ridică la vederea ei, se 
întinse de câteva ori, după care se îndreptă către ea. Era într- 
adevăr un câine enorm și oricum, numai frumos nu. Blana 
ciufulită, cu laţe maro-cenușii îi acoperea tot corpul și capul ce 
părea cioplit dintr-un butuc. Îi văzu și botul ușor turtit, cu dinţi 
ascuţiţi. Privirea ochilor maronii părea că aprecia dacă noua 
colocatară nu ar fi potrivită pentru un prânz. Cu inima bătând 
nebună, Gisela se retrase până când simţi în spate piatra rece a 
zidului. 

Câinele o urmă, se opri când Gisela nu se mai putu retrage și 
se ridică cu labele din față pe umerii ei. Tânăra îi simţi 
greutatea și privi cu inima strânsă botul aflat deasupra capului 
ei. Își dădu seama de greșeală, când în aceeași clipă capul 
câinelui cobori și o limbă lungă și aspră o linse pe faţă. 

Gisela se scutură și îl strigă pe paznic. 


— Fă ceva! Sau aștepți să mă devoreze monstrul acesta? 

Bărbatul ridică braţele într-un gest de protest și se retrase 
un pas. 

— Hai, Dagga! Fii cuminte și așază-te din nou. Pentru asta ai 
să primești un os mare! 

Vocea era parcă a unui copilaș care îi promitea dulăului din 
curte felia lui de pâine cu unt dacă nu îl mușca. Giselei îi fu clar 
că de la acesta nu se putea aștepta la ajutor. Din fericire, își 
aminti ceea ce băieţii de pe strada ei îi spuneau când era copil: 
nu trebuie niciodată să-i arăţi unui câine că îţi este frică de el, 
indiferent cât ar fi acesta de mare! Apucă scurt labele 
animalului de pe umerii ei și le dădu jos. 

— Du-te la locul tău! îi porunci câinelui după ce acesta 
revenise pe cele patru labe. 

Câinele înclină capul într-o parte, o privi un moment și își 
frecă spinarea de coapsa ei. 

— O să vezi tu dacă îmi dai purici! îl ameninţă ea cu furie 
neputincioasă. 

— Nu aveţi nicio grijă, spre deosebire de câinii brac, Dagga 
este mereu curată, încercă să o liniștească străjerul. 

Gisela arătă cu bărbia către culcușul de paie. 

— Şi cine spune că bracii nu îi transmit purici acestui Dagga? 

— Dagga nu este un acesta, ci o aceasta. Este cățea, chiar 
dacă de o mărime cum nu mi-a mai fost dat să văd, spuse 
bărbatul, fără a răspunde de fapt la întrebarea ei. 

Gisela împinse câinele spre culcușul de paie și își aranjă 
hainele. Dar Dagga rămase pe loc, fixând-o cu privirea de parcă 
ar fi așteptat ceva. Tânăra suspină și mângâie căţeaua. 

— Eşti un câine cuminte. Hai, vino și așază-te aici! 

Dagga se duse dezamăgită la culcuș și se învârti de mai 
multe ori până când se așeză. Gisela își trecu mâneca peste 
faţă, unde încă mai simţea urma umedă a limbii câinelui, și 
plecă pentru a se spăla în camera ei și a-și plânge soarta, care i 
se părea tot mai jalnică pe măsură ce trecea timpul. 

Gundi o aștepta cu o mină încrâncenată și arătă către masă, 
înainte ca Gisela să fi putut spune ceva. Gisela urmă cu privirea 
direcţia arătată și văzu câteva castroane aburinde, un coșuleţ 
în care se afla pâine proaspătă și mai multe tăvi cu brânză, 
cârnaţi și şuncă. Nu lipseau nici untul, sarea și nici sortimentul 
acela scump de piper cu care făcea mai demult comerț tatăl ei. 


Vesela și tacâmurile erau și ele pe măsura unei case alese. 

— Le-a adus o slujnică, explică Gundi. Sărmana se văita cât 
de rău o duce. Dumnezeule, în ce casă am nimerit! 

— Mai bine nu pune întrebări, oftă Gisela, care gândindu-se 
iarăși la cele povestite de Gaudentius. 

Ce bine ar fi fost să poată împărtăși cuiva din povara ei! Dar 
nu voia să încarce conștiința lui Gundi cu vrăjile desfășurate 
aici și cu amenințarea unui dușman diabolic. Se așeză la masă 
cu un avânt jucat și arătă către bucate: 

— Aici nu ne vor înfometa, într-adevăr nu este o masă de 
oameni săraci. 

— Mă întreb doar care este preţul cu care vom plăti pentru 
ea, ripostă Gundi abătută. 

— Dacă așa este, atunci eu va trebui să plătesc, buna mea 
prietenă, răspunse aparent bucuroasă Gisela și îi făcu semn să 
îi pună o farfurie din supa de ciuperci cu miros îmbietor, la 
care nu se făcuse economie nici la bureţi și nici la mânătărci. 

Gundi o servi și luă și ea puţină supă, deși arăta de parcă ar 
fi preferat acestui prânz festiv o bucată de pâine uscată și chiar 
atenţia neplăcută a lui Hans. 

Gisela apucase să ia câteva linguri din supă, când se auzi o 
lovitură în ușă. Lui Gundi îi căzu lingura din mână. 

— Trebuie să fie soţul dumneavoastră, care vrea să luaţi 
masa împreună. 

Gisela aruncă o privire asupra mesei, care era pregătită 
pentru două persoane și se întrebă dacă nu cumva Gundi avea 
dreptate. De fapt, slujnica ei ar fi trebuit să mănânce jos, în 
bucătăria slugilor. 

Se auzi încă o lovitură în ușă, după care o hârșâială ce o 
călca pe nervi. 

— Vin! strigă Gisela și se grăbi către ușă, în timp ce Gundi 
vărsa restul supei ei în castron și ștergea farfuriile și lingurile 
cu șorțul, pentru ca Alban să nu bage de seamă că tocmai 
fuseseră folosite. 

Când Gisela deschise, în fața ei nu se afla soţul, ci Dagga, 
care imediat își făcu loc pe lângă ea în cameră. Gisela se luă 
după căţea și vru să o dea afară. Dagga o privi doar dintr-o 
parte și se așeză lângă masa a cărei înălțime o depășea lejer, 
cu privirea pe bucata mare de șuncă. Părea totuși bine educată, 
pentru că nu o înșfăcă pur și simplu, ci scheună ușor și-i arunca 


Giselei, pe care o recunoștea evident ca stăpână, priviri ce ar fi 
mișcat până și o stană de piatră. Gundi, încremenită de frică 
lângă masă, părea că nici nu exista pentru uriașa căţea. Pe 
Gisela nu o lăsa inima să reziste privirii rugătoare a ochilor 
maronii. Ocoli cățeaua, se așeză la locul ei și tăie o bucată bună 
de șuncă. 

— Ia-o! Dar acum te duci cuminte înapoi, spuse ea și îi 
întinse bucata lui Dagga. 

Bucata dispăru rapid înainte ca tânăra să își fi dat seama ce 
se întâmpla. Dagga se linse pofticioasă pe bot, dar nu dădu 
niciun semn că ar părăsi încăperea. În loc de asta, se apropie 
mai mult și-și întinse capul deasupra farfuriei Giselei. 

— Las-o! Eu cum o să mai mănânc? 

Gisela încercă să miște capul căţelei, dar aceasta părea că 
luase gestul drept o invitaţie la joacă, pentru că ridică jumătate 
din piept deasupra mesei și dădu vârtos din coadă scoțând 
sunete care la o pisică ar fi echivalat cu torsul. 

— Animal nesimtit! 

Gisela îl ocări încet, dar Dagga păru să ia observaţia drept 
laudă, se lipi cu toată greutatea ei de noua prietenă și întoarse 
capul ca femeia să îi poată privi ochii exprimând fidelitatea. 

— Mai daţi-i animalului o bucată de şuncă! Poate că vă va 
lăsa în pace, propuse Gundi, care între timp se mai liniștise. 

Gisela îi urmă sfatul și chiar reuși să ducă de trei ori lingura 
la gură, până când să dispară șunca. Apoi jocul reîncepu. Unui 
câine mai mic poate că Gisela i-ar fi dat un șut ori ar fi încercat 
să scape de el cu o mătură sau cu un vătrai. Dar Dagga era atât 
de mare și de puternică, încât se putea măsura cu un urs și 
Giselei îi era greu să își ascundă frica de ea. De aceea, din când 
în când îi arunca bucăţi mai mici de șuncă, ceea ce îi permitea 
și ei să mai ia din supă. In ce privește cotletul de porc, pentru a 
putea să mănânce și ea o bucată, îi dădea două lui Dagga. 
Căţeaua mai înfulecă o bucată de pâine și un lebărvurșt înainte 
de a ridica asediul și a se întinde la podea. Dar era permanent 
cu ochii pe generoasa ei prietenă și, în cele din urmă, se făcu 
colac la picioarele scaunului ei. 

Abia acum Gisela și Gundi mâncară ca lumea din 
îmbelșugatele bucate, privind încă suspicioase căţeaua evident 
mulțumită. Brusc, Dagga ciuli urechile și scoase un ușor sunet. 
La scurt timp, se deschise ușa și intrară două slujnice. La 


vederea căţelei încremeniră, li se lungiră feţele și apoi schițară 
câteva gesturi care arătau că ar fi vrut să se pună în siguranţă. 

— Trebuie să strângem masa, explică una din ele, abia 
auzindu-se. 

Gisela schimbă o privire scurtă cu Gundi, care se ghiftuise 
zdravăn cu asemenea bunătăţi pe care nu le văzuse în casa 
Guldener nici măcar de departe, iar acum suspina ușor, și dădu 
afirmativ din cap. 

— Am terminat. 

Una dintre slujnice cuteză să se apropie și respiră ușurată 
când constată că Dagga rămase liniștită lângă Gisela. 

— Puteţi să ţineţi căţeaua, stăpână? Ne îmbrâncește când 
revenim cu câte ceva la bucătărie și apoi înfulecă ceea ce a 
căzut pe jos. 

— Dar, cu siguranţă, nu și cioburile. 

Gundi sughiță de plăcere și păru că uitase că și ea tremurase 
în faţa căţelei. 

Gisela o privi pe Dagga și clătină din cap. 

— Ca să vezi ce aud eu despre tine! 

Parcă răspunzându-i, căţeaua își încreţi botul ca și cum ar fi 
rânjit mulţumită. 

Gisela le spuse celor două să strângă castroanele și farfuriile 
cu mișcări line, pentru a nu atrage atenţia Daggăi. 

— Al cui este câinele? 

— Al lui Sepp, vânătorul, care a luat-o de pui de la unul 
dintre burgurile vecine și a crescut-o. Dar el a murit anul trecut 
și de atunci... Fata se opri, înghiţi în sec și continuă așa de 
încet, că Gisela abia o înţelegea: De atunci Dagga este propria 
stăpână. Unii afirmă că spiritul vânătorului mort ar fi trecut în 
ea, ca pedeapsă pentru o nelegiuire anterioară! Sepp era un 
bărbat violent, gata oricând să lovească cu cuțitul. 

Îi aruncă lui Dagga o privire de parcă s-ar fi așteptat ca 
aceasta să sară în orice moment la ea și să o facă bucățele. 

Gisela trebui să-și ţină respiraţia, ca să nu izbucnească. Dacă 
exista ceva ce nu se potrivea cu Dagga, acel ceva era cuvântul 
violent. Căţeaua se comporta atât de pașnic, încât Gisela se 
minuna de ea însăși că se temuse de ea. intinse mâna și 
mângâie blana sârmoasă de pe capul animalului. 

— Eşti o căţelușă cuminte și nu ai să le deranjezi pe femei la 
strânsul mesei. 


Căţeaua se întinse și scoase un sunet pe care Gisela îl 
interpretă ca o solicitare de a continua mângâiatul. Îi îndeplini 
dorinţa, iar slujnicele părăsiră odaia abia respirând. 

Gundi își freca gânditoare nasul. 

— Ar fi trebuit să le întrebăm cum putem să scăpăm de 
căţea. 

— Poate reușim să o facem și așa. Gisela se ridică, deschise 
ușa și arătă în afară: Hai, Dagga! Du-te jos! 

Căţeaua se ridică, făcu un pas către Gisela, apoi intră calmă 
pe ușa dormitorului. Când Gisela o urmă, Dagga era în mijlocul 
patului, unde se tolănise lejer. 

— Asta este prea mult! 

Gisela încercă să împingă câinele. Dar tot atât de bine ar fi 
putut să îi pretindă unei stânci să se dea la o parte. Patul 
Giselei îi plăcea căţelei și evident că nu avea nicio intenţie de a- 
l părăsi. După mai multe încercări nereușite de a o da jos din 
pat pe Dagga, Gisela reveni în cealaltă cameră și ridică braţele 
într-un gest de neputinţă. 

— Nu reușesc să dau jos animalul din patul meu. 

Când o auzi, Gundi chicoti, dar sub privirea supărată a 
stăpânei tresări. 

— Poate că împreună vom reuși, răspunse ea încet. 

Totuși, când intrară în dormitor, le pieri curajul la vederea 
danturii lui Dagga, care tocmai căsca. 

— Puteţi să vă culcaţi în patul meu, stăpână. Eu am să mă 
învelesc cu o pătură, acolo, pe cufăr. 

În vocea lui Gundi era o undă de regret, pentru că în casa 
Guldener dormea doar pe un sac cu paie pus pe podea, așa că 
s-ar fi strecurat cu mare plăcere în așternutul micului pat. 

Dar Gisela nu voia să accepte. Se întoarse supărată, traversă 
camera de zi și deschise ușa ce dădea în coridor, care spre 
ușurarea ei nu era zăvorâtă pe dinafară. Cobori în marea sală 
unde se găseau Anna cu două slugi și își propti mâinile în 
șolduri. 

— În patul meu stă tolănit un câine mare, care nu are ce 
căuta acolo. Aș rămâne îndatorată celui care ar putea să îl ia de 
acolo! 

Unul dintre bărbaţi se repezi să urce, dar rămase încremenit 
când vocea camaradului său îl avertiză: 

— Este Dagga! Am văzut-o mai înainte urcând scările. 


Flăcăul desfăcu braţele a neputinţă, se întoarse cu capul 
plecat și lăsă rezolvarea problemei în seama Annei. 

— Nu ai să găsești aici pe nimeni care să se pună cu bestia 
dracului. S-ar năpusti până și asupra bărbatului tău dacă ar 
încerca să o gonească. 

Deși mai era furioasă din cauza lui Dagga, termenul de 
„bestia dracului” o revoltă. 

— O fi Dagga un animal deosebit de mare și de căpos, dar în 
niciun caz nu este o creatură a iadului! 

— Oamenii cred că în ea a trecut sufletul unui vânător mort. 
Și, având în vedere comportamentul ei abil, trebuie să 
manifestăm înţelegere. 

Anna lăsa să se înţeleagă că se simţea atacată în autoritatea 
ei de către Gisela și voia să și-o apere cu toate puterile. 

Gisela înţelese că nu se putea aștepta la ajutor din partea 
Annei și a slugilor și întrebă de stăpânul castelului. 

Faţa Annei emana dispreț. 

— Nepotul meu deja doarme. Lunga călătorie l-a epuizat și va 
mai dura un timp până când se va reface. 

Este bine și așa, gândi Gisela. Dacă Gaudentius este atât de 
obosit, va mai trece un timp până mă va iniţia în chestiunile cu 
vrăjitoria. Dar spuse altceva: 

— Şi soţul meu? 

— Şi el s-a retras și te roagă să îl scuzi pentru următoarele 
două, trei zile. 

Deși Gisela ar fi trebuit să răsufle ușurată, pentru că astfel 
scăpa de atenţia nedorită a soţului, se simţi ca un obiect pe 
care l-ai cumpărat, dar pe care îl arunci într-un colţ, pentru că 
nu știi exact cum să îl folosești. În afară de asta, nu rezolvase 
problema cu căţeaua care îi ocupase camera de parcă ar fi fost 
a ei. Pentru că Anna îi explicase clar că nimeni nu va 
întreprinde ceva împotriva lui Dagga, îi ură noapte bună 
mătușii lui Gaudentius și reveni în iatacul ei. 

Când intră, Gundi arătă într-o tăcere plină de înţelesuri 
intrarea către dormitor. În primul moment crezu că, în ciuda 
spuselor Annei, apăruse soţul ei, ca să își ceară dreptul. Dar, 
când privi prudentă prin cadrul ușii, văzu cu un oftat de 
ușurare că Dagga eliberase o parte a patului. Deoarece acesta 
putea adăposti o întreagă familie, va avea și ea suficient loc să 
doarmă și își spuse că prefera oricum să aibă lângă ea în pat 


căţeaua, decât pe soţul ei nu mai puţin păros. 


7. 


Dimineaţă, Gisela fu trezită de botul umed și rece al câinelui, 
care îi atingea fața. Deschise ochii brusc și o văzu pe Dagga 
lângă patul ei. Căţeaua dădea ușor din coadă și întorcea capul 
către ușă. Pentru că Gisela nu reacţiona, apucă pătura cu dinţii 
și o trase jos din pat. 

— Ce înseamnă asta? o dojeni Gisela, care dormise într-o 
cămașă din pânză subţire și acum tremura dintr-odată. 

Atunci căţeaua o apucă de încheietura mâinii, în așa fel încât 
tânăra îi simţea doar ușor dinţii, și trase încet. 

— Cred că vrea afară, spuse ameţită de somn Gundi și căscă 
copios. 

Gisela își dădu seama că slujnica avea dreptate și coborî din 
pat. Pentru că Dagga devenea mai insistentă, își puse o rochie 
pe deasupra și băgă picioarele în niște papuci. Pe coridor se 
auzeau slugile lucrând jos, în bucătărie și în încăperile 
învecinate, dar pe întregul drum până la holul cel mare nu 
întâlni pe nimeni. Aici, bracii lungiţi pe paie se retraseră la 
vederea Daggăi în cel mai îndepărtat colţ. Gisela îi privi 
amuzată, în timp ce uriașa căţea o împingea către intrare. 

Străjerul era același ca în ziua anterioară și se pregăti să o 
oprească pe Gisela și de data aceasta. Dar, când făcu un pas în 
direcţia ei, Dagga își arătă dinţii și scoase un sunet la care 
bracii săriră îngroziţi, cu cozile între picioare. Străjerul o privi 
descumpănit pe Gisela, aruncă o privire către Dagga și înghiţi 
în sec. Evident luase hotărârea că era mai sănătos să suporte 
mânia stăpânului și să supravieţuiască ca șarpe sau salamandră 
decât să își dea sufletul între colții căţelei. Ca urmare, deschise 
ușa mai repede decât o făcuse vreodată până atunci. Dar își 
pierdu rapid speranţa de a o închide tot atât de repede, imediat 
ce Dagga ar fi ieșit, pentru că animalul îi ceru cu un ghiont 
Giselei să iasă înaintea lui și o urmă pe aceasta abia după ce ea 
trecuse pragul. 

— Să nu rămâneţi prea mult afară! le strigă străjerul cu voce 
stridentă din cauza fricii și închise ușa. 

Dagga cunoștea dramul, iar Gisela trebui să alerge pentru a 
ține pasul cu ea. Căţeaua se opri la un fel de portiţă ascunsă, 
aflată în cel mai îndepărtat colţ al burgului și așteptă ca Gisela 
să tragă zăvorul, apoi se strecură afară prin deschizătura 


portiței. Gisela deschise complet portiţa și ieși după ea. Avea în 
faţă o mică pajiște, ce ţinea de fortăreața exterioară, 
înconjurată de un zid scund. Iarba era proaspăt cosită și fără 
niciun mărăcine. Dagga era tocmai pe punctul de a se ușura. 
Gisela simţi și ea nevoia, dar nu dorea să o facă aici, afară, și 
privi burgul cu regret. Dacă va alerga, va ajunge la timp. 
Oricum, va trebui să lase portița deschisă, ca să poată intra și 
Dagga. Renunţă imediat la gândul de a se reîntoarce spre a 
deschide portița, căci fără Dagga străjerul nu îi va permite să 
iasă din castel. 

Când presiunea din pântece deveni prea mare, Gisela lăsă 
aceste gânduri deoparte. Va vedea căţeaua cum va intra înapoi 
în castel. Trase portița după ea, o blocă cu zăvorul și-și sumeţi 
poalele rochiei pentru a putea fugi mai repede. Ajunse la locul 
salvator exact la timp. Când ieși ușurată, o aștepta Dagga, care 
voia parcă să îi spună că îi plăcuse acest joc. După cum află 
Gisela mai târziu, căţeaua forţase cu greutatea ei o poartă de la 
grajduri, rupând și zăvorul. O urmă pe Gisela în dormitor, se 
așeză pe un covor din petice și privi cum tânăra se spăla și se 
schimba. La scurt timp, apărură cele două slujnice cu micul 
dejun. Privirile cu care o măsurară pe Gisela erau aproape la 
fel de temătoare cu acelea aruncate căţelei. Se pare că se 
răspândise vestea că Dagga făcuse o pasiune pentru soţia 
magistrului Alban. 

Gisela nu fu deranjată de comportarea ciudată a slujnicelor și 
mâncă cu poftă în timp ce cugeta cu ce să își înceapă ziua. În 
acest timp cineva ciocăni la ușă. La invitaţia ei de a intra, apăru 
Anna, despre care Gisela încă nu se lămurise dacă era stăpână 
sau doar menajeră a gospodăriei și a nepotului ei, care arăta cu 
mulţi ani mai în vârstă decât ea. 

Femeia îi aruncă Daggăi o privire suspicioasă și i se adresă 
Giselei: 

— Gaudentius dorește să vii în camera de studiu. 

Nu suna tocmai prietenește. Se părea că Anna nu-și iubea 
peste măsură nici ruda și nici încăperea acestuia. Poate că 
dezordinea ce domnea acolo era o formă de răspuns la visurile 
ei de menajeră. Gisela zâmbi la acest gând, în timp ce se ridica 
pentru a da urmare dispoziţiei magistrului. Dagga o urmă cu 
atâta naturaleţe, de parcă invitaţia o privea și pe ea. 

Gaudentius, cu faţa înroșită, privi căţeaua care adulmeca 


curioasă peste tot și care dând din coadă răsturnase câteva 
cărți. La locul din care în ziua anterioară Gisela văzuse ieșind 
negreala aceea sinistră, Dagga mârâi scurt și apucă cu dinţii 
prin aer; apoi se retrase în colţul în care Gisela văzuse 
crucifixul și rămase întinsă pe podea. 

__ Privirea Giselei era acum mai limpede decât cu o zi înainte. 
işi dădu seama că negreala provenise dintr-un obiect de aur, 
care amintea în același timp de o cutie cu medicamente și de 
un relicvar. Cu siguranţă ceea ce se afla în interior nu avea 
nimic sfânt. 

— Nu ar exista posibilitatea de a scoate animalul de aici? 

Gaudentius îi aruncă Daggăi o privire supărată, la care 
căţeaua răspunse cu un tresărit de urechi. li arătă Giselei un 
scaun în jurul căruia se aflau teancuri de volume. Mai era o 
tăbliță de ardezie, ca acelea folosite de Gisela la școala de fete 
orășenească, la care învățase cititul, scrisul, tabla înmulţirii și 
manierele ce trebuiau respectate de fiicele burghezilor. 

Gaudentius se aplecă și îi întinse tăbliţa. 

— Sper că știi să scrii. Kezia nu știa și am pierdut mult timp 
pentru a o învăţa. Nu mai dispun de acest timp. 

Gisela strâmbă din nas jignită. 

— Bineînţeles că știu! Ştiu tot ce este necesar pentru a 
deveni soția unui om de afaceri onorabil și pentru a conduce 
gospodăria acestuia și a lucra cu registrele. Cu vrăjitoria și cu 
altele asemănătoare nu m-am ocupat niciodată. 

Gaudentius o întrerupse râzând. Apoi rânji batjocoritor. 

— Dacă ar fi trebuit să aștepți după un om de afaceri 
onorabil, ai fi rămas fată mare până la sfârșitul zilelor tale. Eu 
nu cunosc niciunul onorabil. Dar acum ia creta în mână și scrie 
ce îţi dictez. 

O copleși cu o mulțime de cuvinte ce sunau străin, pe care ea 
nici nu le pricepea și nici nu le putea scrie repede pe tăbliță. 
Abia când el se întoarse din nou către ea îi observă mâinile ce 
se odihneau în poală. 

— Ce-i asta? Am spus să scrii! 

Gisela dădu mânioasă din cap. 

— Nu învăţ nicio lucrare diavolească! 

Faţa lui Gaudentius se întunecă și acesta trase atât de adânc 
aer în piept, că Giselei i se făcu frică să nu păţească ceva. Dar 
el își reveni rapid, apucă un băț subţire aflat lângă el și o 


ameninţă. 

— Dacă asta vrei, pot şi să te îmboldesc. În ce o privește pe 
Kezia, nuiaua asta s-a dovedit deosebit de eficientă! 

Când ridică băţul ca să o lovească ușor, mârâitul lui Dagga îl 
făcu să încremenească. li aruncă o privire scurtă căţelei, 
înţelese că aceasta era gata să sară la el și înjură ca un 
mercenar. 

— Ar fi trebuit de mult să pun să fie omorâtă bestia asta. 

— Faceţi-o, și o să vă purtaţi blestemul până la sfârșitul 
zilelor voastre! 

Gisela îi mulțumi căţelei cu un zâmbet. 

Ea simţise doar rareori nuiaua, dar aflase de la câteva fete 
din vecini cât de dureroase pot fi loviturile. 

Gaudentius părea să fi înțeles că era mai bine pentru el să 
încheie pace cu Dagga și lăsă jos nuiaua. 

— Femeie, nu este vorba doar despre mine, ci și despre soţul 
tău. Spuneai mai devreme că ai fost educată pentru a fi o bună 
soție. Atunci conștiința ta ar trebui să te oblige să faci totul 
pentru a-l elibera de blestem. 

Acest argument o puse pe Gisela într-o situaţie fără ieșire. 
Luă creta și privi cu teamă către Gaudentius. 

— Juraţi că ceea ce mă veţi învăţa nu mă va costa nemurirea 
sufletului meu! 

— [Îţi jur, așa să mă ajute Dumnezeu! 

Deși vocea lui Gaudentius suna cinstit și chiar festiv, 
îndoielile o măcinau pe Gisela. Obiectul cel negru întunecase 
deodată încăperea, iar lumina crucifixului alungase cu greu 
negreala din jur. În același timp avea impresia că Gaudentius 
nu era conștient de consecinţele acţiunii sale. Totuși simţea 
trezindu-se în ea o curiozitate nefirească, ce o îmboldea să 
descopere secretele bătrânului. 

Câteva momente luptă cu sine, apoi plecă învinsă capul. 

— Fie ca sufletul dumneavoastră să ardă veșnic în flăcările 
iadului dacă prin acţiunile dumneavoastră mă veţi lipsi de 
împărăţia cerului! Şi acum spuneti-mi ce trebuie să scriu. 

Gaudentius făcu un gest cu mâna, ca și cum ar fi alungat o 
muscă, dar nu răspunse prin nimic afuriseniei aruncate de ea, 
ci dictă din nou cuvintele. 

— Acest exerciţiu folosește în primul rând întăririi puterii 
tale de concentrare. Femeile sunt ființe flușturatice, a căror 


atenţie nu poate rămâne mult timp concentrată asupra unui 
lucru. Va trebui să înveţi să stăpânești această parte a ta dacă 
vrei să ne ajuţi pe soţul tău și pe mine, spuse el pe un ton doct, 
ceea ce o deranjă atât de mult pe Gisela, încât după al patrulea 
cuvânt nu mai știa ce urma și trebui să întrebe. 

— Vezi tu, asta este! 

Gaudentius se strâmbă de parcă o prinsese asupra unei fapte 
urâte și îi tinu o lungă prelegere privind necesitatea 
concentrării și a autostăpânirii, cărora li s-ar opune feminitatea 
și pasivitatea sexului ei. Gisela suportă răbdătoare morala lui, 
spunându-și că ar învăţa mult mai bine dacă el însuși ar 
respecta aceste învățături. 


8. 


În acea zi Gisela nu îl văzu pe soţul ei. Deși îi stăteau pe 
limbă mii de reproșuri, era bucuroasă deoarece nu ar fi putut 
să și le exprime pe un ton prielnic convieţuirii conjugale. 
Gaudentius o chinuise ore în șir, răzbunându-se cu nenumărate 
mici șicane pentru că prezenţa Daggăi nu îi permisese să o 
lovească cu nuiaua pe ucenică și să se răstească la ea. O 
obligase să se opună cerinţelor corpului ei și, sub pretextul 
îmbunătăţirii capacităţii ei de concentrare, să noteze cuvinte 
ciudate, probabil latine, cu vezica chinuitor de plină. Ea 
trebuise să îndure și foame, și sete în vreme ce i se spunea că 
învăța mai greu decât cel mai puţin înzestrat bărbat. Când 
seara se întorsese în camera ei, însoţită de Dagga, și pentru 
prima dată goli un urcior cu apă de izvor, părerea ei cu privire 
la bărbaţi era foarte proastă. Prea evident o făcuse Gaudentius 
să simtă cât de dispreţuitor priveau mulţi bărbaţi femeile și cât 
de lipsite de minte le găseau. Lihnită de foame, privi prin odaie. 

— Nu ne-au adus nimic de mâncare? 

Micuta ei slujnică clătină din cap. 

— Nu! La prânz am fost în bucătăria slugilor și am primit 
câte ceva acolo. Poate că am fost servite doar ieri, în ziua 
sosirii noastre, și acum se așteaptă ca eu să mă duc după 
mâncarea dumneavoastră. Așteptaţi, dau fuga până jos! 

Dar înainte ca Gundi să fi ajuns la ușă, aceasta se deschise și 
intră Anna cu o față și mai încrâncenată decât de obicei. Se 
opri la o distanţă respectabilă de Dagga. 

— Avem un oaspete la castel. Ar fi oportun să vii în sală. 

Avea o voce gâtuită. 

Gisela se întrebă despre ce oaspete o fi vorba, dacă femeia se 
purta așa, și se decise să nu impresioneze nici printr-o 
înfățișare deosebit de dezagreabilă și nici printr-o fire 
asemănătoare. Înainte de a o urma pe Anna, i se adresă lui 
Gundi: 

— Du-te la bucătărie și vezi dacă ai ceva să mănânci. 

— La noi încă nu a făcut nimeni foamea! 

Anna făcu cu mâna un gest de supărare și o zori către ușă pe 
Gisela. 

Dagga își urmă imediat noua stăpână. Anna îi aruncă o 
privire iritată și o luă pe scări înaintea Giselei. Tânăra, în ciuda 


foamei chinuitoare, o urmă șovăitoare. Când trecu prin dreptul 
ferestrei din partea frontală a coridorului, putu zări luna plină 
care atârna deasupra peisajului ca o uriașă felie sclipind 
roșiatic. O lumină lugubră acoperea împrejurimile, amintindu-i 
Giselei de situaţia ei. Remarcă totuși că apăsarea din piept, 
care o chinuia de la intrarea în burg, se mai micșorase și putea 
să respire mai ușor. 

Se bucura să mai vadă și alte figuri și de aceea cobora scările 
cu plăcere. Încercând să arunce de sus o privire asupra sălii 
cavalerilor și să-și dea seama dacă anunţatul oaspete se 
așezase deja la masă, aproape că își suci gâtul. La uriașa masă 
puteau să ia loc mai mult de cincizeci de oameni, dar în capul ei 
se aflau doar trei persoane. Gaudentius atârna în locul de 
onoare cuvenit gazdei, de parcă nici nu ar mai fi avut puterea 
să se așeze drept. Arăta acru ca vinul ţinut descoperit la soare 
mult timp, iar roba de învăţat stătea pe el ca o piele plină de 
riduri pe un trup veșted. _ 

Pe soţul ei nu îl putu zări niciunde. In locul acestuia, la 
dreapta lui Gaudentius, stătea un bărbat voinic, care purta o 
tunică cu dungi verzi și aurii și pantaloni în aceleași culori, 
lungi până la genunchi, ambele piese de îmbrăcăminte 
prevăzute cu șlițuri mici, căptușite cu roșu. Avea ciorapi 
asortaţi, roșii. Pantofii ușori, din piele, veșmântul și boneta 
tivită cu blană îl recomandau ca pe un nobil. Trebuia să fie 
trecut de patruzeci de ani. li adresă Annei, care luase loc în 
faţa lui, priviri ce nici nu puteau fi mai explicite. Prezenţa sa 
părea să îi fie foarte plăcută mătușii lui Gaudentius, pentru că, 
atunci când îi vorbea, întindea mâna și îl atingea cu un gest 
familiar. 

— Dânsul este Herr Eckehard von Trelling, vecinul meu 
preferat, îl prezentă Gaudentius când Gisela cobora ultima 
treaptă a scării. 

Ea îi acordă lui Herr Eckehard doar o privire fugitivă, pentru 
că o interesa mai mult bărbatul care se afla în faţa cavalerului. 
Era cu cel mult cinci ani mai în vârstă decât ea, îmbrăcat cu o 
tunică până la genunchi, garnisită cu borduri de culoare roșu- 
închis. Purta ciorapi deschiși la culoare și pantofi maro, cu 
curelușe. Pălăria lui era albastră, cu borurile ridicate. Nu arăta 
atât de luxos ca celălalt oaspete, dar în ochii Giselei îl punea în 
umbră pe cavalerul mai în vârstă. Avea o figură bine 


proporționată, deși nasul îi era încovoiat ca un cioc de vultur, 
și, spre deosebire de nobil, se bărbierise de curând, ca și cum 
ar fi dispus de un băiaș. 

Când Gisela se apropie, acesta făcu o mișcare de parcă ar fi 
intenţionat să se ridice și să îi vină în întâmpinare, dar se lăsă 
înapoi pe scaun și respiră adânc. În același timp, îi făcu lui 
Gaudentius un semn, pe care acesta păru că îl înţelege, dar că 
nu îl aprobă. Deoarece bătrânul magistru se încruntă și 
răspunse pretenţiei mute a oaspetelui printr-un energic gest 
negativ. 

Pe Anna nu o interesă acest dialog mut, ci îl prezentă Giselei 
pe tânărul bărbat. 

— Dânsul este Georg Streller, fiul lui Anton Streller din 
Schwabach. 

Numele de Streller și referirea la Schwabach trezi amintiri în 
Gisela. Era vorba despre unul dintre comercianții cu care tatăl 
ei făcuse odinioară afaceri bune. În urmă cu doi ani, Otto 
Guldener renunțase la colaborarea fructuoasă cu acesta, 
pentru a face afaceri cu alţi negustori, care îi promiseseră un 
câștig mai mare. Dar cuvintele acestora valoraseră mai puţin 
decât hârtia pe care o iscăliseră, iar tatăl ei plătise cu ruina 
reorientarea legăturilor sale. 

— Herr Streller ne face doar o scurtă vizită. Mâine-dimineaţă 
pleacă. 

Vocea lui Gaudentius părea arțăgoasă, de parcă prezenţa 
tânărului negustor îi displăcea. Mefienţa lui Gaudentius i-l făcu 
Giselei și mai simpatic pe vizitator. În faţa lui Georg Streller 
făcu o reverență, cum se cuvenea în faţa unui om înstărit de 
origine nenobilă, în timp ce în faţa lui Eckehard von Trellingen 
își înclină capul. 

— Dar aţi prins o păsărică drăguță, iuncher Matthias! se 
exprimă laudativ Trellinger. 

Gisela se uită iritată în jur. Nu cunoștea nicio persoană care 
să poarte acest nume și se întrebă cui i se adresase cavalerul. 

Anna o lămuri. 

— Se referă la nepotul meu, botezat cu numele de Matthias 
von Ribelsborn, dar care crede că trebuie să își zică magistrul 
Gaudentius. 

— Toată această „magistrăreală” nu a dus la nimic bun! 

Cavalerul Eckehard strâmbă din nas și pentru aceasta se 


alese din partea lui Gaudentius cu o privire furioasă. 

Încercarea acestuia de a da cu pumnul în masă nu provocă 
decât un plesnet ușor. 

— Anna, vin bucatele ori trebuie să flămânzim la masă? 

Mătușa părea obișnuită cu indispoziţiile lui Gaudentius, 
pentru că doar zâmbi indulgent și bătu din palme. Imediat 
apărură patru servitori cu o placă cu picioare scurte, ca o 
masă, prevăzută cu bare pentru transport ca o lectică. Bărbaţii 
o depuseră lângă masă. Pe ea se aflau duzini de castroane, 
platouri și castroane. Slujnicele aduseră prosoape umede, cu 
care cele cinci persoane își puteau șterge mâinile, și le puseră 
de gât șervete mari. Fu adus și vinul, după care li se serviră 
invitaţilor îmbelșugatele bucate, din care s-ar fi putut sătura cel 
puţin un număr dublu de oaspeţi. 

— Treci la atac! o invită Eckehard pe Gisela, care fusese 
așezată lângă el, și se aplecă puţin deasupra decolteului ei. 

Ceea se pare că nu prea le plăcu celor prezenţi. Anna își 
drese glasul și îi puse lui Trellinger o întrebare absolut de 
prisos. Momentul fu folosit de Georg Streller spre a se adresa 
Giselei: 

— Am auzit că sunteţi fiica negustorului Otto Giuldener din 
Nurnberg. Tatăl meu a lucrat cu el și regret că relaţiile de 
afaceri s-au răcit, căci altfel v-aș fi vizitat și aș fi făcut 
cunoştinţă cu dumneavoastră. 

— Într-adevăr, ce păcat! 

Răspunsul ţâșni fără ca Gisela să își fi putut controla vorbele. 
Imediat se rușină pentru exclamaţia negândită, deoarece era 
totuși o femeie măritată. 

Dar Georg Streller zâmbi și i se adresă Annei, care ședea 
lângă el: 

— Nu ar fi mai bine dacă aţi schimba locul cu cel al 
domnișoarei Gisela? Aţi fi mai apropiată de Herr Eckehard. 

— Hei, nu așa ne-a fost vorba! Tu să rămâi cu tânăra și eu 
cu... 

— ..„„baborniţa? Sper că nu asta ai vrut să spui, dragă! 

Ochii Annei aruncară fulgere, sub care Herr Eckehard se 
făcu mic. 

— Nu aș fi îndrăznit niciodată să spun așa ceva, doamna mea 
adorată! Doar de doi ani mă străduiesc să fac tot ce pot spre a 
te convinge să accepţi sfânta legătură a căsniciei cu mine. 


Cuvintele lui Eckehard acţionară asupra Giselei ca un duș 
rece: ea înţelese că nu se cuvenea să se ocupe fără jenă de un 
bărbat tânăr. Își luă privirea de la Georg și rămase tristă cu 
ochii în gol. Dar Anna nu îi dădu răgaz să se 
autocompătimească, pentru că, fără a băga în seamă mina 
furioasă a nepotului ei, se ridică și îi ceru Giselei să îi lase locul 
de lângă cavalerul Eckehard. 

Nobilul râse. 

— Draga mea, așază-te totuși de partea cealaltă a mea. Astfel 
sunt încadrat de două frumuseți, iar bunul nostru Georg nu a 
mai rămas cu nimic. 

— Dacă asta reprezintă concepţia dumneavoastră cu privire 
la prietenie, va trebui să analizez serios dacă nu ar fi cazul să 
renunţ pe dată la creditul pe care vi l-am dat. 

Georg părea indignat, dar în privirea lui scânteiau mii de 
drăcușori. 

Deoarece Gisela, care se ridicase spre a-i ceda locul Annei, 
rămăsese nehotărâtă în picioare, el ocoli repede masa, făcu o 
plecăciune mai mult decât protocolară în faţa ei și îi oferi braţul 
său. 

— Vino, draga mea, urmează-mă și acordă inimii mele puţină 
consolare. 

— Nu te lăsa ademenită de mojicul acesta, Gisela. Nu merită. 

Gaudentius ridică copanul de pui cu care îl servise slujitorul 
și o clipă păru că i-l va arunca în cap lui Georg Streller. Apoi, 
spumegând de furie, cobori mâna pentru ca servitorul lui, 
Ludwig, să poată să îi taie carnea. 

În timp ce Anna îi tăia lui Eckhard bucata de carne și îi 
umplea cupa, Georg o conduse pe Gisela la locul aflat lângă al 
său și îi mărunți carnea, fără a ţine seama că uzanţele îi cereau 
doamnei să îl servească cu bucate pe bărbat. 

— Prostănac! mormăi Gaudentius și îl ocări apoi pe servitor 
pentru că nu îi tăiase carnea în bucățele destul de mici. De-aș 
putea să mestec din nou cu dinţii proprii! 

Această exclamaţie o făcu pe Gisela să își dea seama de 
motivul pentru care magistrul Alban nu era de faţă și abia putu 
să își reţină lacrimile. În timp ce mânca încet și, deși îi era 
foame, înghiţea cu greutate chiar și bucăţi mici, îl măsura pe 
furiș pe Georg. I se părea că până acum nu văzuse tânăr mai 
arătos și îndrăzni să își imagineze ce ar fi fost dacă Anton 


Streller și tatăl ei ar fi rămas parteneri de afaceri. Poate că 
Georg ar fi cerut-o în căsătorie, în loc să o fi făcut Bruno 
Tettenwieser. Fără să vrea, îi compară pe cei doi tineri și, din 
această comparaţie, Georg ieși victorios la toate capitolele. Se 
întrebă critic dacă era cazul să îi ia în nume de rău desfacerea 
logodnei lui Bruno, care acum i se părea mic și respingător. Nu 
era cazul, stabili ea după o temeinică cercetare a conștiinței ei. 
Georg doar arăta un pic mai bine și se comporta mai simpatic. 
Dar soarta fusese atât de rea cu ea încât acum era soţia unei 
creaturi pe care o puteai numi doar monstru. 

— Sunteţi atât de tăcută, draga mea. 

Vocea lui Georg Streller puse capăt încâlcelii gândurilor din 
capul Giselei și chiar o sperie. 

— Scuzaţi-mă, eu... 

— Tocmai voiam să vă ofer un piept de prepeliță. Este 
deosebit de gustos! 

Fără a mai aștepta un răspuns, Georg înfipse vârful cuţitului 
într-o bucăţică de carne și i-l băgă în gură Giselei. Într-adevăr 
era atât de fraged încât se topea pe limbă. Tocmai era pe cale 
să se bucure și de a doua bucată, dar nici Gisela și nici Georg 
nu o avură în vedere pe Dagga, care se aștepta să fie și ea 
hrănită și înșfacă bucăţica. 

Gaudentius râse batjocoritor. 

— Dacă te mai guduri așa pe lângă Gisela, vei avea de-a face 
cu monstrul acesta, Georg! Se pare că bestia o socotește pe 
tânăra femeie proprietatea ei. 

— În cazul acesta nu trebuie să îmi fac un dușman din căţea. 

Georg apucă râzând o bucată mare de friptură de porc și i-o 
aruncă Daggăi. Aceasta o prinse din zbor și începu să o 
mestece cu poftă sub privirile pofticioase ale bracilor, care 
trebuiau să se mulțumească cu oasele. Dar Georg câștigase 
timp pentru a putea continua discuţia și o mituia pe Dagga cu 
bucăţi gustoase, pentru a fi lăsat în pace să vorbească cu 
Gisela. Pe fața lui Gaudentis apăru o expresie dezamăgită în 
locul ironiei batjocoritoare privind dificultăţile lui Georg din 
cauza pretențiilor de proprietate ale Daggăi și, la un moment 
dat, bătrânul apucă un ciolan mare pe care se pregăti să îl 
arunce în capul căţelei. 

Anna întinse mâna peste Eckehard și îl apucă de braţ pe 
Gaudentius. 


— Eu nu aș face-o, nepoate! Pe ultimul bărbat care a încercat 
să o lovească pe Dagga am fost nevoiţi să îl salvăm cu niște 
drugi, altfel animalul l-ar fi făcut bucățele. 

Cavalerul ridică pocalul ca pentru a toasta pentru Dagga. 

— Şi tipul nu mai arăta prea bine! Dacă bărbierul de aici nu 
și-ar fi cunoscut atât de bine meseria, nu ar mai fi supraviețuit 
mușcăturilor. Această Dagga este o căţea extrem de rea. Când 
va face pui, aș vrea și eu unul dintre ei. Vă spun eu că face pui 
ca ursul, cum nu s-au mai văzut! 

Cu aceasta Eckehard se avântă într-un monolog despre 
vânătoare, care tuturor, cu excepţia lui, li se păru prea 
plictisitor după primele cuvinte. Dar Anna îl ascultă aparent cu 
entuziasm, pentru că ea considera că orice este mai bine decât 
să rămână fată bătrână. Ea nu se mai considera nici destul de 
tânără pentru a avea copii. Dar pentru că Herr Eckehard 
dispunea de trei progenituri sănătoase tun de la soţia sa 
decedată, nici nu s-ar aștepta la moștenitori din partea ei. Ea se 
înţelegea excepţional cu băieţii și cu fata cavalerului, care ar fi 
preferat-o ca mamă vitregă oricăror alte pretendente la 
căsătorie din împrejurimi. Dar, atât timp cât nepotul ei și cel 
mai bun prieten al acestuia se aflau sub oribilul blestem, i-ar fi 
părut o trădare din partea ei să-i părăsească la nevoie și mai 
ales Riebelsborn. 


9. 


Așa cum prevăzuse Gaudentius, Georg Streller nu se mai afla 
a doua zi dimineaţa în castel. Giselei îi părea rău, pentru că 
acesta se dovedise un oaspete și un partener de discuţie plăcut 
și chiar o făcuse să râdă de câteva ori. În ciuda primelor semne, 
fusese o seară agreabilă, la care nu putuse să reziste mult timp 
nici mina posomorâtă a bătrânului mag. Gaudentius sau, cum 
ar fi fost mai corect să i se spună, iuncherul Matthias von 
Riebelsborn povestise în cele din urmă și câteva glume mai 
deochiate, la care Gisela roșise și la care Anna dăduse dojenitor 
din cap. Pe parcursul conversaţiei, Gisela constatase că 
discuţia vie părea că spărsese gheaţa dintre ea și mătușa 
gazdei și spera că acest lucru îi va ușura întru câtva viaţa între 
aceste ziduri. 

Și nu fu dezamăgită, pentru că în dimineaţa următoare Anna 
supraveghe personal aducerea micului dejun și pentru scurt 
timp se și așeză cu ea la masă. În timp ce Gisela se servea cu 
terciul hrănitor din zeamă de carne și pâinea din ovăz uscată 
rasă fin, mătușa lui Gaudentius povestea despre ceilalţi vecini 
ai Riebelsbornului, care după chestiunea cu blestemul rareori 
își mai făceau apariţia la castel. Era vorba îndeosebi despre 
familii de mici nobili, care se gospodăreau mai mult prost decât 
bine în fortificațiile lor vechi, pizmuindu-i pe cei din 
Riebelsborn pentru banii aduși de legăturile cu Georg Streller. 

Gisela ciuli urechile când auzi numele lui Georg. 

— Nu știam că nepo... Ăă, că magistrul Gaudentius este 
prieten atât de bun cu Herr Georg. leri-seară chiar am avut 
impresia contrară. 

Nu o putea privi pe Anna ca mătușă a stăpânului burgului, 
doar el părea după înfățișare tatăl sau bunicul ei! 

— Ieri Matthias a fost puţin cam insuportabil. Probabil că îl 
dureau oasele. La vârsta pe care o are datorită blestemului, 
este și normal, răspunse Anna. 

— Imi poţi povesti ceva mai mult despre acest blestem? 

Gisela o privi plină de speranţă pe Anna și fu dezamăgită 
când aceasta dădu din cap cu regret. 

— Nu, absolut nimic. În privinţa lui, probabil că tu știi mai 
multe decât mine. Nepotul meu nu mi-a destăinuit niciodată 
cum a ajuns în situaţia asta. Nici nu m-a interesat, pentru că 


astea nu sunt lucruri care să preocupe un creștin onest. 

Cuvintele Annei fură ca o palmă pentru Gisela. Și ea se 
socotea o creștină onestă, dar fusese silită să pătrundă în 
labirintul tainelor diavolești în faţa cărora această femeie 
dădea înapoi. Totodată se mira că Gaudentius nu o chemase 
deja în această dimineaţă. 

Nici nu se gândise bine la bătrânul mag, că Dagga ciuli 
urechile și scoase un ușor sunet de avertizare. Puțin mai târziu, 
ușa se dădu de perete și Gaudentius apăru șchiopătând. 

— De ce nu ai mâncat încă? Este vremea învățatului! se răsti 
el la Gisela. 

Atitudinea lui nu îi plăcu Annei. Mătușa se ridică și se înfipse 
în faţa lui. 

— Acum fii atent la mine, dragul meu Matthias! Sărmana 
asta nu poate face nimic pentru situaţia în care te afli tu. 
Pentru ea, tu singur ești de vină. Ai să o lași pe Gisela să își ia 
liniștită micul dejun, chiar dacă stai ca pe jăratic, și să nu mai 
ridici tonul! Dacă din cauza ta se va prăbuși jos de epuizare, nu 
vei câștiga nimic și va trebui să îţi cauţi altă victimă! 

Gaudentius nu avu nicio reacţie la cuvintele ei vehemente. 

— Acum ai terminat? întrebă el când Anna se opri. Atunci du- 
te jos și sâcâie-le pe slugile tale! Pe mine și pe Gisela ne lași să 
facem ce trebuie. 

Se așeză oftând pe o ladă și o privi suspicios pe Dagga. Dar 
căţeaua nu îl băgă în seamă, ci se întoarse către Gisela, care 
tocmai mânca o porție de jumări de ouă cu cubuleţe de pâine, 
făcând-o atentă cu un sunet scurt, dar strident că mai exista o 
gură de umplut. 

Gisela și Anna se întreceau în a hrăni căţeaua și pentru 
prima dată Gundi îndrăzni să vâre o bucată de pâine în botul 
larg deschis. Când maxilarele grele se închiseră, tresări 
speriată și își duse mâinile la spate, în siguranţă. Între timp, 
Gaudentius își frângea degetele tot mai supărat și mormăi ceva 
de genul: „Femei care nu știu ce este important în viață”, în 
cele din urmă, bătu cu piciorul în podea. 

— Hai odată, Gisela! Sau, din vina ta, bărbatul tău trebuie să 
rămână mai mult cu înfățișarea asta groaznică? 

— Pe tine te interesează mai puţin Alban decât te interesează 
persoana ta! îl ironiză ruda sa. 

Se alese cu o privire otrăvită. 


— Nu știu în ce măsură ar trebui să fie asta o crimă. O fi 
arătând Alban respingător, dar lui nu i-a fost afectată vârsta și 
el mai poate trăi câteva decenii. În schimb, eu abia dacă am să 
supraviețuiesc iernii viitoare. 

Anna îl privi surprinsă. 

— Mie mi-ai spus că va dura ani până când va putea fi cineva 
pregătit să rupă vraja. 

— Așa și este! Tocmai de aceea nu trebuie să pierdem timp. 
Dacă Gisela ar fi fost un tânăr, am fi putut fi acum mult mai 
departe! 

Anna clătină din cap râzând. 

— Dacă ea ar fi fost un tânăr, Alban nu s-ar fi putut căsători 
cu el. Așa că nu te mai plânge! Niciun om raţional nu ar fi venit 
cu tine de bunăvoie. Nu puteaţi apela decât la o fată obligată 
de tatăl ei să facă prostia asta. 

Gisela lăsa impresia că discuţia nu o privea, dar nu se putu 
împiedica să nu roșească. Pentru a-și abate atenţia în altă 
parte, șterse castronul cu restul rămas de la pâine, pe care îl 
băgă în botul Daggăi, pentru că ea oricum era sătulă. Când se 
ridică, îi veni o idee: 

— Aș vrea să îmi răspundeţi la o întrebare, Herr Gaudentius: 
după tot ce am aflat aici, se pare că soţul meu nu s-a născut cu 
înfățișarea pe care o avea la căsătorie. Cum arăta înainte? 

Anna fu cuprinsă brusc de tuse, iar Gaudentius făcu un gest 
de parcă ar fi vrut să sucească gâtul cuiva. Dar se mulțumi cu 
un fornăit și îi ceru răstit Giselei să se grăbească. 

Gisela își încrucișă braţele pe piept. 

— Am dreptul să știu cum arată bărbatul meu și ce fel de om 
este. 

— Micuta are perfectă dreptate. 

Anna se distra enervându-și ruda și privea înveselită cum 
faţa lui Gaudentius păli întâi, apoi se întunecă. 

Bătrânul magistru ar fi preferat să răspundă îndărătniciei 
Giselei cu nuiaua, dar prezenţa Daggăi și faptul că tânăra putea 
în orice caz să alerge mai repede decât el îl făcură să se 
răzgândească. Strânse din buze până când acestea ajunseră ca 
o linie și se gândi rapid. Faţa lui reveni la normal și o măsură 
pe Gisela cu privirea cu care te uiţi la un purceluș de lapte 
simpatic în timp ce te gândești ce îmbietor va fi acesta peste o 
săptămână pe farfurie. 


— Tu ai vrut-o, femeie! Pe adevăratul Alban îl găseai mai 
curând prin cârciumi, la un vin și cu femei ușoare, decât la 
muncă cinstită. După ce a tocat banii sărmanului său tată și i-a 
ajuns cuțitul la gât, m-a implorat să îi destăinui secretul 
obţinerii aurului ca să scape de închisoarea datornicilor. După 
ce va fi scăpat de blestem, își va relua viaţa desfrânată. 

Gisela fu atât de șocată de această dezvăluire, încât nu 
observă că Anna își bătea fruntea cu degetul. Se ridică brusc, 
făcu un pas în direcţia lui Gaudentius și îl arătă cu degetul. 

— Şi eu de ce l-aș ajuta? Credeţi că aș fi nebună să numesc 
soţ un astfel de om? 

— Draga mea, ești deja soţia lui. Fii sigură că în actuala lui 
înfățișare este cu mult mai neplăcut decât înainte. Până acum 
singurul lucru care te protejează de îndatoririle de soţie este 
avertismentul meu că trebuie să rămâi fecioară până când 
terminăm lucrarea. Doar neatinsă ești în stare să îţi îndrepţi 
gândurile curate și nepătate de slăbiciunile femeiești spre ceea 
ce te învăţ eu. Femeia care a simţit ghimpele plăcerii nu este 
aptă lucrării sfinte și este doar o vrăjitoare demnă de dispreţ. 

Gisela nu înţelese nici jumătate din ceea ce spusese magul, 
dar îi fu suficient să se sperie. Chiar dacă îl asculta pe 
Gaudentius și învăţa acele lucruri tainice, ce puteau să le redea 
lui și lui Alban vechea înfățișare, mai târziu, când va împărți 
patul conjugal cu soţul ei, va fi doar o vrăjitoare, adică una 
dintre acele fiinţe dăruite diavolului, despre care sfânta 
Biserică îi avertiza pe credincioși. Dar nu îi putea cere nimeni 
această jertfă, chiar de ar fi depins de ea salvarea soțului ei. Pe 
lângă asta, nu înţelegea să se jertfească pentru un bărbat care 
nu merita sacrificiul ei. 

Gaudentius văzu cum Gisela își scosese în faţă bărbia și se 
certă în sinea lui, pentru că de supărare recursese la o 
minciună. Va fi și mai dificil acum să-i risipească îndoielile. 
Putea să vadă ce gândea, simţea și valul magic pe care ea îl 
construia în jurul ei ca pe un zid de protecţie și care trebuia 
condus în direcţia cea bună. Lui nu îi rămânea altceva de făcut 
decât să își aleagă cu mare grijă cuvintele următoare, pentru a 
o convinge să colaboreze în continuare. 

— Nu vei fi nici ulterior vrăjitoare, pentru că eu te voi învăţa 
să îți stăpânești puterile și să trăieşti ca o femeie onorabilă, cu 
frica lui Dumnezeu. 


Gisela se încruntă. 

— Cu un desfrânat risipitor ca soţ? 

— Ca respectabilă văduvă a magistrului care te-a luat de 
soție din casa tatălui tău și care nu va mai exista după ce 
blestemul va fi ridicat. Tu ai jurat credință monstrului Alban, și 
nu craiului care a fost acesta. 

Cu aceasta Gaudentius era mulțumit, de parcă vorbele lui 
rezolvaseră toate problemele cu care se confrunta lumea. 
Gisela nu era convinsă încă, dar nici nu mai avea puterea de a 
se certa în continuare cu magul. Mai întâi trebuia să câștige 
timp pentru a putea cugeta în liniște. Ceea ce se va întâmpla 
cel mai devreme diseară; până atunci Gaudentius nu o va scăpa 
din gheare. 

Gisela nu ar fi vrut să urce din nou în odaia din turn, care nu 
mai fusese dereticată de mult, dar nu avea ce să facă. Când, cu 
toate reţinerile ei, îi trecu pragul, privirea ei se opri asupra 
luminii limpezi emanate de crucifixul de argint, care i se părea 
precum focul călăuzitor ce orienta vasul în plină furtună către 
portul sigur. Împinse puţin scaunul ei în direcţia forţei 
liniștitoare și se așeză. În acest timp, Gaudentius încerca să 
închidă ușa înainte ca Dagga să poată intra, dar căţeaua fu mai 
rapidă și oricum mai puternică decât el. Cu un avânt care ar fi 
făcut ţăndări chiar și lemnul gros al ușii, țâșni în încăpere, se 
așeză la picioarele Giselei și își lăsă capul pe labe. 

Magistrul decise să ignore animalul și îi ceru ucenicei sale să 
ia în mână tăbliţa și creta. După care dictă iarăși un șir 
nesfârșit de cuvinte latinești, pe care ea trebui nu numai să le 
noteze, dar și să le citească, el corectându-i nemilos pronunția. 

— Este citus. Cu ei, și nu Kitus. Doar se pronunţă Cezar, nu 
Kesar. 

Gisela strânse din dinţi până când i se albiră obrajii și repetă 
cuvântul așa cum voia Gaudentius. „Mi-ar fi mai ușor dacă aș 
știi ce înseamnă”, gândi ea. Totuși magul o puse în continuare 
să scrie și să pronunţe cuvinte fără a i le explica. Subaprecierea 
evidentă a inteligenţei ei o necăjea, dar în același timp o 
îmboldea să îi demonstreze de ce era ea în stare de fapt. 

Din cauza concentrării, de această dată nici nu mai auzi 
clopotul ce anunţa prânzul. În timp ce Gaudentius încă se 
întreba dacă să întrerupă cursul, Dagga ciuli urechile, lătră 
scurt, dar sonor și o împinse pe Gisela cu botul. 


— Ce-i cu tine? o întrebă mirată Gisela, ca și cum s-ar fi 
adresat unei ființe omenești. 

Apoi auzi de jos vocea Annei. 

— Veniţi la masă sau trebuie să vă aduc eu prânzul? 

Abia acum băgă de seamă Gisela cât îi era de foame și lăsă 
creta. Dagga dăduse deja fuga la ușă, iar Gaudentius le urmă 
pe cele două cu o mină nemulțumită. Își zise că o scurtă pauză 
pentru masa de prânz nu merita totuși o ceartă cu mătușa. 

Deoarece nu aveau oaspeţi, Anna pusese masa nu în sala cea 
mare, ci într-o încăpere cu bovindou a castelului. Camera era 
hexagonală și avea patru ferestre prin care se vedea până 
departe ţinutul deluros și împădurit. La o distanţă pe care un 
călător ar fi parcurs-o în două ore bune Gisela zări un castel în 
vârful unui deal. 

— Este Trelling, căminul lui Herr Eckehard. 

Vocea Annei avea o duioșie ce trăda că abia aștepta să se 
mute acolo ca nouă stăpână. În acel moment Gisela înţelese că 
îndeplinirea acestei dorinţe depindea de succesul ei în ce îl 
privea pe Gaudentius și se simţi stânjenită. De aceea nici nu îi 
tihniră bucatele atât de măiastru pregătite și până și vinul roșu 
subțiat cu apă proaspătă de izvor îi lăsă în gură un gust amar. 

— Mâine Alban va lua iarăși masa împreună cu noi. 

Odată cu remarca lui Gaudentius, Gisela își dădu seama că 
nu simţise nici măcar o clipă lipsa soţului ei. Dar, după tot ceea 
ce îi relatase Gaudentius despre el, absenţa lui chiar o bucura. 
Din fericire, va trebui să îi suporte prezența numai pe timpul 
meselor. Conform celor spuse de Gaudentius, el nu avea ce 
căuta nici în odaia și nici în patul ei. 


10. 


Riebelsborn i se părea Giselei un loc uitat de lume. Zilele 
treceau una după alta la fel, lipsite de acel du-te vino pe care în 
vremurile bune îl trăise în casa părintească. Gaudentius nu 
invita pe nimeni la el și nu părăsea burgul niciodată. Dintre 
vecini, doar Eckehard von Trelling mai trecea pe aici o dată pe 
săptămână și era vizibil bucuros dacă nu îl întâlnea pe stăpânul 
castelului. Atunci cavalerul își dubla efortul de a o convinge pe 
Anna să consimtă asupra căsătoriei și să convieţuiască la 
Trelling. Femeia câștigase între timp și încrederea Giselei, care 
s-ar fi bucurat de fericirea ei. Dar ea spera și că ruda lui 
Gaudentius va rămâne la Riebelsborn, pentru că era singura 
care putea să convingă slugile să rămână. Dacă ea pleca, 
acestea ar fi întors spatele castelului, chiar cu riscul ca în afara 
lui să devină cerșetori. 

Gisela încă nu reușise să stabilească relaţii mai bune cu 
servitorii. Oamenii i se fereau din cale sau își plecau privirile 
când ea le vorbea. Se străduiau să-i îndeplinească cât mai 
repede posibil ordinele, ca și cum le-ar fi fost teamă că pentru 
orice întârziere vor fi sever pedepsiţi. De serviciile ei personale 
se ocupa Gundi, care, în ciuda tinereţii ei, dobândise la castel 
drepturi care le făceau să pălească de invidie și pe cele mai 
vârstnice slujnice. Dar nimeni nu cuteza să conteste poziţia 
micuţei sau măcar să o supere în vreun fel. Astfel, stăpâna și 
slujnica ei trăiau între locuitorii burgului ca niște leproși, de 
care toată lumea se ferea cu mare teamă. După cum constată în 
curând Gisela, aceleași graniţe invizibile despărțeau oamenii și 
de Gaudentius și de Alban. Făceau parte dintre acei magi de 
care trebuia să îţi fie frică, deoarece aceștia se ocupau cu 
lucruri aflate dincolo de puterea de înțelegere a omului simplu. 

În primele zile, Gisela considerase revoltătoare atitudinea 
oamenilor de a o băga în aceeași oală cu cei doi blestemaţi. 
Dar, după un timp, remarcase că instruirea dură impusă de 
Gaudentius, pe care o resimțea deseori ca un chin, îi ascuţea 
simțurile precum o tocilă lama unui cuţit. Astfel, dojenise o 
slujnică deoarece aceasta servise supa fierbinte într-un castron 
crăpat, dar când vru să îi demonstreze asta femeii intimidate, 
constată că acea crăpătura nu era vizibilă cu ochiul liber. Dar 
ea o descoperise de la mai mult de zece coți. 


Auzul îi deveni mai bun și putea să deosebească cu ajutorul 
nasului cele mai fine mirosuri. Atunci când cobora la masă în 
încăperea cu bovindou, știa deja de la ușa odăii din turn a lui 
Gaudentius ce se gătise în ziua respectivă, de la primul până la 
ultimul fel de mâncare. Însă cel mai mult o mira că Gaudentius 
nu părea să fi remarcat aceste schimbări. El o tot punea să 
scrie la nesfârșit cuvinte latinești și să le repete papagalicește, 
dar între timp îi arătase și primele mijloace magice pe care ea 
trebuia ulterior să le folosească pentru dezlegarea vrăjii. Gisela 
nu pricepea nimic din ele, iar Gaudentius o trata la fel de 
nesuferit ca în prima zi. Alban îl ajuta doar la predare și se 
comporta mai iritat decât bătrânul mag. Soţul ei părea să o 
privească doar ca mijloc pentru atingerea unui scop și, spre 
mirarea ei, era supărată pe el. Chiar dacă intenţia lui fusese în 
primul rând de a aduce sub autoritatea lui de soţ o fată 
înzestrată supranatural, ar fi trebuit să-i acorde acesteia măcar 
respectul cuvenit. 

În acest timp îi aducea mângâiere doar afecțiunea tot mai 
mare pentru Dagga. În burg animalul era deja denumit câinele 
sau uneori bestia miresei magului, pentru că Dagga nu se 
îndepărta niciun pas de ea și mârâia la oricine o privea doar 
urât pe Gisela. Uriașa căţea nu se supunea însă nici ordinelor 
ei. Daggăi îi plăcea să doarmă în patul Giselei, să o însoţească 
pe vreme bună sau pe vreme rea afară - ceea ce nici 
Gaudentius nu avea curaj să îi interzică - și considera că 
sarcina cea mai importantă a Giselei era ca în timpul meselor 
să o hrănească cu tot felul de bunătăţi. Tânăra făcea asta cu 
plăcere, căci cățeaua îi dădea senzaţia că avea cel puţin o 
prietenă în castel. Și Anna o trata prietenește, dar aceasta era 
foarte prinsă de obligaţiile ei de administratoare și nu prea 
găsea timp și pentru ea. Nici Gisela nu avea timp pentru o 
scurtă pălăvrăgeală decât rareori, pentru că instruirea îi 
solicita toate puterile. 

Fără să își dea seama, trecuse deja o lună de când se afla la 
Riebelsborn și renunţase la toate ideile legate de coabitarea cu 
bărbatul ei. De fapt, între ea și Alban nu exista nimic care să-i 
lege, nici măcar mici gesturi ce i-ar fi dat posibilitatea să se 
împace cu soarta ei. 

Într-o seară, înainte de lună plină, Alban fusese insuportabil 
și, în timp ce Gisela se gândea cum să reacționeze la afirmaţiile 


lui jignitoare, el se ridicase și părăsise încăperea fără măcar să 
salute. 

Anna se aplecase spre ea și îi pusese mâna pe braţ. 

— Nu te supăra pe el, copilă! Următoarele două zile nu ai să 
îl mai vezi. 

— Pleacă într-o călătorie? 

— S-ar putea spune și așa. 

Gaudentius se încruntă și îi ceru lui Ludwig, servitorul său, 
să îi taie carnea în bucăţi preferabil mai mici. 

Anna râse, apoi i se adresă Giselei: 

— Cavalerul Eckehard va cina mâine din nou cu noi. Înainte 
de căsătorie, Gisela l-ar fi considerat pe Trellinger drept un 
singuratic ciufut și s-ar fi amuzat pe seama lui. Dar acum era 
bucuroasă să îl revadă pe nobil. După orele de instruire, 
venirea acestuia reprezenta o schimbare și în prezenţa lui îi 
pica greu și lui Gaudentius să își păstreze mina posacă. 


11. 


Gisela tocmai o ducea pe Dagga afară, când Eckehard von 
Trelling intră călare în curte. Era îmbrăcat asemănător cu ceea 
ce purtase la ultima vizită, iar la beretă avea înfipte trei pene 
de bâtlan. Când o văzu pe Gisela, își conduse calul către ea și 
cobori din șa. Pe faţa lui era afișat un zâmbet larg și avea o 
privire glumeaţă, se îndreptă spre ea, o îmbrăţișă și îi depuse 
pe obraji două sărutări plescăite. Îi dădu drumul și se întoarse 
vesel către Anna, care ieșise din castel pentru a-l întâmpina și 
care îl privea cu mâinile în șolduri. 

Trellinger râse zgomotos când îi văzu faţa. 

— Dacă tot au dat greș toate mijloacele întrebuințate pentru 
a te face a mea, m-am gândit că aș putea să încerc să îţi 
stârnesc gelozia. 

Anna deschisese deja gura pentru un discurs impetuos, dar 
declaraţia sinceră îi tăie cuvintele. Îl privi pe cavaler cu ochii 
mijiţi și cugetă dacă ar fi trebuit să îi dea crezare sau dacă nu 
cumva acesta chiar se aprinsese după Gisela - în definitiv, soţia 
lui Alban era cu mai mult de zece ani mai tânără decât ea. 
Chiar dacă Gisela nu era neobișnuit de frumoasă, avea o 
înfățișare plăcută, în timp ce Anna era conștientă de vârsta ei și 
de urmele lăsate de aceasta. li plăcea cavalerul, deși acesta 
căuta în primul rând să găsească o nouă mamă pentru cei trei 
copii minori ai săi și era gata să îl urmeze imediat ce 
Gaudentius nu va mai avea nevoie de sprijinul ei. 

Totuși nu voia ca Eckehard să scape nepedepsit. 

— Am să dau indicaţii slujnicelor să te servească doar cu 
pâine uscată, pentru că ai adus ceva de uns cu tine. 

Cavalerul nu se dădu bătut atât de ușor. 

— Dacă dorinţa ta este să mănânc doar pâine, așa va fi. Dar 
sper că vei fi mai generoasă cu mâncarea după ce ne vom 
căsători. Un bărbat trebuie să aibă putere ca să-și bucure 
nevasta la pat. 

Fără să vrea, Anna roși ca o fetișcană. 

— Nu ar trebui să vorbiţi despre astfel de lucruri, cavalere! 

Ea ridică amenințătoare arătătorul, deși Eckehard ignoră 
gestul și râse. 

— Asta ţine de convieţuirea bărbatului cu femeia, draga mea. 
Dacă mă mai tratezi mult cu refuz, va trebui să mă culc cu 


vreuna dintre slujnicele mele, care să-mi mai îndulcească 
nopţile reci și singuratice. 

Anna pufni indignată, dar simţi că va pierde acest duel și se 
întoarse către Gisela. 

— Şi bărbaţii mai afirmă că noi, femeile, nu ne gândim decât 
la pasiunile și la satisfacerea plăcerilor noastre! Dar ei înșiși nu 
vorbesc despre altceva! 

În acel moment, din spatele lor se auzi o voce amuzată. 

— Nu ar trebui să extinzi asta la toţi bărbaţii, dragă Anna. 

Cele două femei se întoarseră și se treziră faţă în faţă cu 

Georg Streller, îmbrăcat, ca și la vizita anterioară, cu o 
tunică din catifea lungă până la genunchi, dar care de data 
aceasta era în culorile toamnei. Se duse la Anna, o trase spre el 
și o sărută pe obraji. 

— Fie să guste Herr Eckehard aceleași bucate pe care voia 
să ţi le servească ţie, spuse el când îi dădu drumul. 

— Fii bucuros că nu ești de sânge nobil, mojicule, că altfel te- 
aș fi provocat la duel și nu m-aș fi oprit până când nu ţi-aș fi 
străpuns ficatul! Eckehard îl amenință în glumă cu pumnul, 
după care îl strânse în braţe. Mă bucur că te revăd, prietene. 
Poate că poţi să o convingi astăzi pe domnișoara Anna să mă 
invite în iatacul ei, dacă tot nu vrea să se căsătorească atât de 
rapid cu mine. 

— Ferească Dumnezeu! Nu vreau să fac cunoștință cu tigaia, 
răspunse Georg râzând și îl luă de braţ. Haideţi în sală! Masa 
este pregătită și nu este politicos să lăsăm gazda să aștepte. 

În timp ce bărbaţii dispăreau în direcţia castelului, Gisela o 
luă de braţ pe Anna. 

— Nu știam că Herr Streller este aici și nici nu l-am văzut 
venind. 

— Nepotul meu nu îţi lasă timp nici să te uiţi pe fereastră. 

Anna îi dădu Giselei un bobârnac și îi spuse să vină cu ea. 

Gisela vru să o urmeze, dar Dagga scoase un sunet de 
avertizare. 

— Trebuie să o duc pe pajiște, ca să se zbenguiască puţin. 

Gisela ridică braţele într-un gest de regret și plecă în grabă. 
Dagga sărea în jurul ei lătrând, apucând-o în joacă de mâini. 

— Ai vrea tu! îi reproșă Gisela. 

Dar Dagga văzu în observaţie doar o nouă invitaţie la joacă. 
Căţeaua se îndepărtă de Gisela abia după ce trecură de poartă 


și începu să alerge ca nebuna dintr-o parte în cealaltă, de parcă 
nu mai făcuse mișcare de săptămâni întregi și trebuia să 
recupereze. Tocmai acum, când Gisela se grăbea să ajungă în 
sala cea mare, însoţitoarea ei patrupedă părea dezlănţuită. 
Dagga lătra voioasă, se răsucea pe iarbă ori sărea în aer ca să 
prindă păsărele. Abia când apărură primele semne ale înserării, 
căţeaua păru mulţumită și veni cuminte în faţa prietenei ei, 
aparent incapabilă să facă cel mai mic rău. 

— Acum mergem repede! Imi este foame! 

Acesta nu era întregul adevăr, căci Gisela voia să se bucure 
de oaspeţi și, mai ales, de Georg Streller, care ca fiu de 
negustor îi părea în acest mediu străin ca o ancoră de care 
putea să se agaţe. Ştia și că gândurile ei nu erau potrivite 
pentru o femeie căsătorită. Dar, chiar dacă îi era puţin rușine, 
se bucura totuși că își va putea petrece seara într-o companie 
plăcută. 

Puțin înainte de ajunge la poarta pajiștii, mai privi o dată 
cerul ce lua nuanţa cenușie a serii. Palidă, dar perfect vizibilă, 
luna plină se ridica asemenea unui disc alb deasupra dealurilor. 
Peste mai puţin de o oră va străluci în toată splendoarea ei 
argintie și își va revărsa lumina magică asupra pământului. Își 
aminti că auzise odată că lumina lunii pline alunga tot ce era 
rău și fără să vrea se gândi la acea capsulă mică din aur din 
camera unde preda Gaudentius. Dar, când ridică privirea către 
fereastra acelei odăi, văzu ceva inform, de mărimea unui pumn, 
de un negru adânc respingător, ce părea că nu se sinchisea de 
lumina lunii. 

Gisela se cutremură și își continuă drumul alături de Dagga, 
până la castel. În sala cea mare, stăpânul castelului și oaspeţii 
erau împreună. Gisela remarcă bucuroasă că Anna ședea lângă 
cavalerul Eckehard și că îi lăsase liber locul de lângă Georg 
Streller. Se duse întins la acel loc, făcu o scurtă reverență și se 
așeză. 

Georg Straller o întâmpină cu un surâs sclipitor. 

— Păreţi înfierbântată, draga mea! 

— De vină este Dagga. Nu m-a lăsat în pace niciun moment. 

Deoarece, rostind aceste cuvinte, Gisela o mângâia pe uriașa 
căţea, ele nu sunară ca un reproș. Și Georg întinse mâna și 
începu să o mângâie. Gisela se miră, pentru că Dagga, care nu 
suporta să fie atinsă de niciun alt om în afară de ea, nu numai 


că acceptă, dar scoase chiar câteva sunete de plăcere. Când 
Georg începu apoi să o hrănească, aceasta se lipi de el, făcând- 
o pe Gisela să fie aproape geloasă. De când trăia aici, la 
Riebelsborn, Dagga devenise câinele ei, și acum trecea cu arme 
și bagaje de partea altuia. Apoi râse ea însăși de astfel de 
gânduri. Georg fusese cu mult înaintea ei un oaspete bine 
primit aici și probabil că o știa pe Dagga de când aceasta era 
un pui mic și stângaci. 

— Aș da o sută de guldeni pentru a afla ce gândiţi! i se 
adresă Georg Giselei, pe deasupra lui Dagga. 

Aceasta își înclină capul, ca el să nu-i vadă chipul. 

— Gândurile mele, cu siguranţă, nu preţuiesc atât de mult. 

— Sunteţi prea modestă! Gândurile dumneavoastră sunt cu 
siguranţă mult mai valoroase. 

Georg îi făcu cu ochiul vesel și îi dădu prima bucată adusă, o 
portie de crap cu mirodenii, deși un servitor aștepta să o 
servească. 

Gisela mulţumi și începu să mănânce. De cealaltă parte a 
mesei, cavalerul Eckehard ţinea o prelegere despre avantajele 
vânătorii cu câinii-urs. Mereu trăgea cu coada ochiului la 
Dagga, ca și cum ar fi vrut să îi reproșeze că încă nu adusese 
pe lume pui. Pentru condiţia în care se afla, Gaudentius 
participa mai mult decât vioi la discuţie și povesti câteva 
anecdote despre fostul lui vânător Sepp, cel care o adusese pe 
Dagga la castel și care o crescuse. În cele din urmă, arătă către 
faţa sa slabă și veștejită. 

— Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, aș fi preluat eu căţeaua 
după moartea lui Sepp. Dar așa nu sunt în stare să mă fac 
ascultat nici măcar de cățelul de salon al unei muieri, darămite 
de către o bestie uriașă ca asta! Nici Alban nu o poate dresa pe 
Dagga, deși ea îl place. Dar se pare că ea îl consideră un câine 
peste măsură de mare, care ar trebui să îi dea ei ascultare. 
Gaudentius tăcu un moment, bău o înghiţitură de vin și i se 
adresă din nou lui Eckehard: Dacă totul decurge conform 
așteptărilor mele, ai putea să o conduci acasă, ca soţie, pe 
mătușa mea în mai puţin de un an. După aceasta îmi voi căuta 
și eu o soţie sau cel puţin o menajeră cu calităţile 
corespunzătoare... 

Nu putu să încheie fraza începută, pentru că Eckeharăd îl 
întrerupse rânjind. 


— ...spre a-ţi putea înlocui soţia și la pat! Cred că tu și Alban 
veţi simţi nevoia să recuperaţi. Prietenul tău deja s-a dotat 
bine. 

Trellinger o învălui pe Gisela cu o privire plină de aluzii. 

În timp ce Anna strâmba din nas dojenitoare, Georg Streller 
izbucni în râs și prinse mâna Giselei. 

— De câte ori vă văd, uit complet că sunteţi căsătorită cu un 
alt bărbat. Sper că el vă tratează bine, pentru că altfel ar trebui 
să îl învăţ bunele maniere. 

— Mulţumesc, nu mă pot plânge! 

Giselei i se făcu rău doar la gândul că Georg l-ar putea irita 
pe soţul ei și ar putea să își piardă viaţa în labele lui puternice. 
Dar nu se putu sustrage mult timp veseliei generale din jurul 
mesei și află din remarci izolate că Gaudentius, care față de ea 
făcea totdeauna pe profesorul nemulțumit, era foarte satisfăcut 
de progresele ei de până acum și spera că ea va putea ridica 
blestemul ce plana asupra lor în cel mult un an. 


12. 


Cajetan își ridică privirea din oglinda de alabastru și se 
întoarse cu buzele zvâcnind către homunculusul lui. 

— Deci bunul Gaudentius crede că o să scape de blestemul 
meu într-un an. Dar nu va apuca să trăiască nici măcar un sfert 
din această perioadă. Apoi sufletul lui îmi va aparține și îmi va 
prelungi propria viaţă. 

Magul privi satisfăcut la un ceas cu nisip aflat pe cămin, de 
pe a cărui jumătate superioară aproape goală cobora un fir 
negru, subţire. 

Fulvian urmări privirea stăpânului său și se încruntă. 

— Nu cumva nisipul se scurge mai încet decât până acum? 

— Prostii! Ti se pare ţie. In momentul în care se va scurge și 
ultimul grăunte de nisip, fostul meu învățăcel și actual dușman 
își va găsi sfârșitul, iar după ce Gaudentius va fi mort, monstrul 
Alban va fi la fel de neajutorat ca un copil în leagăn și nici el nu 
îmi va putea scăpa. 

— În măsura în care nu moare într-o noapte cu lună plină, 
constată ironic homunculusul. 

Cajetan înlătură această posibilitate printr-un gest energic cu 
mâna și acoperi oglinda fermecată cu o pânză neagră precum 
catranul. 


PARTEA A TREIA 
NĂLUCA 
1. 


Gisela se trezi tremurând şi privi fix contururile lugubre 
desenate de lumina lunii pe plafonul încăperii. Incă o urmărea 
coșmarul care o înspăimântase. Se făcea că aruncase o privire 
în cea mai adâncă grotă a iadului și îl văzuse pe Satan în 
persoană, pe tronul lui din oase umane în flăcări. Unul dintre 
supușii săi - o creatură mică, crăcănată, cu o copită despicată 
în locul piciorului drept, cu o coadă terminată cu un smoc de 
păr și cu coame de tap - se aruncase în praf, în faţa stăpânului 
întunericului și îi oferea acestuia un coș cu suflete captive. 

— Cu cele mai respectuoase complimente de la sluga ta 
umilă, Cajetan! 

Gisela se cutremura încă de groază, pentru că recunoscuse 
majoritatea sufletelor. Printre ele se aflau cel al lui Gaudentius 
și, ceea ce nu o zguduise atât de tare, cel al lui Alban. Dar și 
fratele ei, Hans, se zvârcolea ca un vierme în coș, ce părea 
închis pe dinăuntru cu o pânză de păianjen, alături de beţivul 
împletitor de coșuri Landelin și de sufletele altor două femei pe 
care nu le cunoștea. O voce îi spusese că în curând și ea va 
împărtăși soarta acestora. 

Nu era primul coșmar de când sosise la castel, dar era cel 
mai urât dintre ele. Gisela trase adânc aer în piept, pentru a se 
liniști, și încercă să își dea seama cât de târziu putea fi. Încă nu 
mijeau zorile. Ştia că va trebui să rămână trează până când se 
crăpa de ziuă, pentru că dacă adormea ar recădea în acel vis 
groaznic trăind inclusiv propriul sfârșit. Și de aceasta se temea 
cel mai mult. 

Pentru că în castel era liniște deplină, ziua ce venea părea să 
fie încă departe. Gisela se gândi să o trezească pe Gundi și să 
stea de vorbă cu ea pentru a rămâne trează, dar nu vru să îi 
răpească acesteia atât de necesara odihnă a nopţii. 

Cobori din pat și se duse la fereastră. Orientându-se după 
poziţia constelaţiei Orion, care se arătase deasupra orizontului 
sudic de câteva zile, își putu da seama că era puţin trecut de 


miezul nopţii. Dacă nu revenea în pat, o așteptau ore lungi și 
reci. Mai înainte, Gisela nu se prea interesase de cerul înstelat, 
dar de câteva săptămâni Gaudentius o introdusese în arta 
astrologiei, pentru ca ea să poată stabili orele potrivite ridicării 
blestemului. Pentru a-și distrage gândurile, încercă să își 
stabilească propriul horoscop în funcţie de poziţia stelelor. Dar 
nu reușea fără calcule greoaie, pentru care trebuia să ia și 
notițe. Avea două pene pentru scris, dar nu dispunea de hârtie 
și cerneală. 

Până acum Gisela nu resimţise lipsa ustensilelor de scris, dar 
acum hotări ca dimineaţă să îl roage pe bătrânul mag să îi dea 
cele trebuincioase. Dar alungă imediat acest gând, pentru că, 
așa cum îl cunoștea, acesta îi va ţine doar o prelegere privind 
slăbiciunile fiinţei femeiești și o va sancţiona cu scrierea unor 
cuvinte deosebit de dificile. Din când în când, avea voie să 
folosească hârtie în locul obișnuitei tăblițe de ardezie și simțea 
o anumită plăcere să acopere suprafaţa netedă cu scrisul ei 
delicat. Spre deosebire de ea, Gaudentius avea un scris foarte 
urât și deseori trebuia să se străduiască să înțeleagă un cuvânt 
sau altul scris de el. Era deci lipsit de sens să îi ceară hârtie. 
Dar îl putea ruga pe Georg Streller. Cu siguranţă el îi va 
satisface cu plăcere acest mic capriciu. Pentru a afla când va 
sosi tânărul negustor, Gisela nu avea nevoie nici de hârtie și 
nici de tabele astrologice, pentru că acesta apărea regulat 
după-amiaza târziu sau dimineaţa devreme, înainte de nopţile 
cu lună plină, și părăsea castelul înainte de răsăritul soarelui. 
Gisela regreta că acesta rămânea totdeauna doar atât de puţin 
timp. L-ar fi plăcut să discute cu el mai mult, chiar dacă i-ar fi 
supărat pe soţul ei și pe Gaudentius cu interesul manifestat 
pentru tânăr. Până una-alta, îl vedea pe Georg aproape mai des 
decât pe Alban, care zile de-a rândul se încuia în camerele sale 
și nu își mai făcea apariţia. Gisela spera din toată inima că pe 
acesta îl chinuia conștiința pentru că prin căsătorie o pusese în 
această situaţie. 

Gaudentius negase totdeauna existenţa unui pericol pentru 
nemurirea sufletului ei, dar coșmarul prin care trecuse îi 
dovedea Giselei că se afla pe calea ce ducea către iad. Strânse 
mânioasă din buze și întoarse spatele ferestrei. Dacă nu voia să 
înnebunească, avea urgent nevoie de hârtie pe care să-și 
aștearnă cele mai secrete gânduri, pentru că nu exista nimeni 


cu care să poată discuta despre temerile ei: pe Gundi probabil 
că ar fi înspăimântat-o de moarte cu cugetările și viziunile ei, 
iar Dagga o asculta răbdătoare, dar lătratul ei plin de 
înţelegere nu reprezenta un răspuns satisfăcător. 

— De ce nu îţi iei singură hârtie? 

În primul moment privi speriată în jur, dar își dădu seama că 
își vorbise sieși, dar atât de tare că aproape o trezise pe Gundi. 
Fata se răsuci în pat, suspină și chiar se ridică puţin. Dar își 
reluă somnul și începu să sforăie ușor. Probabil că visa ceva 
mai plăcut decât stăpâna ei. 

Gisela se apropie de ușă și o deschise prudentă. O umbră 
apărută lângă ea și auzi zgomot de labe. Dagga se trezise și nu 
voia să o lase singură. Prezenţa căţelei, care părea să 
înspăimânte pe oricine din burg, îi dădu curajul de a se 
strecura de-a lungul peretelui până la scară pe care urcă 
treaptă cu treaptă. Era întuneric beznă, dar parcursese acest 
drum de atâtea ori încât îl cunoștea și cu ochii închiși. Ştia 
chiar și numărul pașilor ce trebuiau făcuţi pe coridorul de sus 
până la sala de studiu. Constată cu ușurare că ușa se deschise. 
Gaudentius nu luase măsuri de siguranţă deosebite, pentru că 
nicio slugă nu ar fi îndrăznit să intre în camera lui de lucru și 
nici nu îi trecuse prin cap că ucenica lui s-ar putea întoarce aici 
din proprie iniţiativă. Gisela se gândi că, dacă el ar vedea-o, i-ar 
ține iarăși una dintre prelegerile sale prin care stigmatiza 
curiozitatea și impulsivitatea feminină. 

Cu un zâmbet răzbunător, împinse ușa și intră. Imediat 
înaintă spre ea o negreală ce păru că îi strivește inima, 
înspăimântată, se retrase un pas și vru să renunţe la intenţia ei, 
când văzu crucifixul strălucind în întuneric. Deși știa că acesta 
era ascuns sub mai multe pături în cel mai îndepărtat colţ, 
părea că plutea în mijlocul încăperii. Lumina lui deveni tot mai 
puternică și împinse înapoi oribila întunecime până când 
aceasta se retrase din calea Giselei și în cele din urmă reveni 
pe servantă ca un vârtej asemănător unor picioare de păianjen. 

Acum în cameră era lumină ca în plină zi. Deși tremura de 
frică, Gisela era bucuroasă că nu mai trebuia să aprindă un 
felinar. Alergă în vârful picioarelor până la locul unde 
Gaudentius depozita hârtia, din care luă un teanc de coli de 
grosimea unui deget. Însă nu avea nici cerneală și nici pene 
normale de scris, pentru că nu voia să le murdărească pe cele 


de argint din biroul ei. Dar putea face rost de altele, 
smulgându-le din coada cocoșilor care cârâiau pe lângă burg. 

Descoperi repede o călimară mică, din lut, urâtă, în care 
cerneala se uscase demult, pe care cu siguranţă că Gaudentius 
nu o mai folosise de ani de zile. O umplu atentă din vasul cel 
mare cu cerneală și vru să părăsească încăperea, când avu 
senzaţia că cineva se afla în spatele ei. Se întoarse brusc, cu 
braţul ridicat pentru a se putea apăra de o lovitură. Dar nu era 
un om, ci doar o umbră cu contururile unei femei, ca părea că 
plutea deasupra crucifixului luminos. 

Deși contururile se estompau mereu, pentru a se reface din 
nou, Gisela văzu că acestea erau ale unei femei tinere cu un 
veșmânt cu aspect străin, ale cărui falduri cădeau splendid de 
pe umeri până peste picioarele încălţate cu sandale cu 
curelușe. Când apariţia deschise gura și spuse ceva, Gisela nu 
pricepu din primul moment. Dar pentru că cuvintele îi sunau 
oarecum cunoscut, trase concluzia că trebuie să fi fost în latină. 

— Eu nu vorbesc limba ta, spuse ea neajutorată. 

Femeia se descompuse, dar reveni cu înfățișarea mai bine 
conturată și îi făcu semn Giselei să se apropie. 

Aceasta simţi cum i se întorcea stomacul pe dos, dar arătarea 
o atinse scurt pe frunte. Când aceasta vorbi din nou, Gisela auzi 
tot cuvinte în limba latină, dar i se părea că cineva le spunea și 
în propria ei limbă, așa că înţelese ce voia să îi spună năluca. 

— Trebuie să mă ajuţi! Dușmanul tău este foarte puternic, iar 
eu sunt prea slabă pentru a-i face faţă mult timp. 

Se părea că vorbitoarea era în mare pericol. 

Gisela se retrase un pas și o privi fix. 

— Cine ești? 

— Numele meu este Lavinia. Am fost ucenică a Sfântului 
Sebastian, pe care dușmanii creștinătății l-au străpuns cu 
săgeți. După moartea mea am fost așezată în același mormânt 
cu el. Când, decenii mai târziu, oameni credincioși i-au strâns 
rămășițele pentru a le duce în bisericile lor ca moaște, unul 
dintre ei a luat un os al piciorului meu drept os al sfântului. 
Acesta a pus să fie confecţionat un crucifix cu o capsulă pentru 
osciorul meu și s-a rugat în fața mea, ca eu să îl recomand 
sfintei Fecioare și Domnului Isus Cristos. 

— Atunci ești un fel de sfântă! exclamă Gisela. 

— Pot fi un instrument al Domnului, dar cu siguranţă nu sunt 


o sfântă, contestă Lavinia. Dar acum, iute la treabă. Trebuie să 
distrugi conţinutul capsulei negre înainte de primul cântat al 
cocoșului! 

Arătă către ghemotocul negru de pe servantă ce se agita în 
jurul recipientului mic și auriu. 

Doar aspectul lui era atât de respingător, că Gisela duse 
mâna la ochi. 

— Nu pot face asta, murmură ea lipsită de curaj. 

— Ba poţi să o faci! o îndemnă Lavinia. Am așteptat atât de 
mult pe cineva care să vadă mai mult decât o poate face ochiul 
omului obișnuit și mai mult decât își poate însuși un alchimist 
sau un mag din cărţile lui. În tine curge sângele bătrânelor 
mame, care prin forţa lor au ţinut departe de popoarele lor răul 
și care au ajutat oamenii, până când bărbaţi pioși înșelaţi de 
trimișii lui Satan le-au acuzat de erezie și le-au prigonit. 

Gisela respira cu greutate. 

— Vrei să spui că eu sunt una dintre vrăjitoarele acelea 
blestemate de Domnul? 

— Blestemată de aceia care afirmă că vorbesc în numele 
Domnului, dar de fapt urmăresc intrigi diavolești! Tu, Gisela, 
ești o armă împotriva dușmanului care ne ameninţă pe noi toţi 
cu întunericul și cu focul cel negru. 

Gisela nu știa ce să creadă despre întâlnirea aceasta cu 
năluca. Ar fi preferat să părăsească încăperea cu prada ei și să 
trateze totul ca pe o nălucire. Dar ceva în sinea ei o făcea să 
creadă că Lavinia exista și că ea trebuia să îi îndeplinească 
rugămintea. Involuntar, privirea îi alunecă spre ghemotocul 
întunecat, acum putând să vadă clar recipientul de aur. Apelă 
la tot curajul ei, se duse la servantă, întinse degetele și încercă 
să apuce obiectul ce îi stârnea sila. Nu apucase bine negreala, 
când vârfurile degetelor i se înfierbântară, de parcă ar fi întins 
mâna spre o vatră de fierărie. Totodată simţi că îi vine să verse. 

Gisela se înfurie. Se uită în jur, căutând un clește sau ceva 
asemănător, dar trebui să se mulțumească cu două bucăţi de 
postav, care, judecând după broderia lor, păreau să folosească 
drept învelitori pentru cărţile valoroase. Le înfășură pe mâini, 
băgă mâinile prin negreală și deschise capsula. Izbucni în râs 
nedumerită. In frica ei, se temuse că din ea va ieși un demon, 
care o va înșfăca și o va duce cu el în iad, dar era vorba doar de 
un smoc de păr creţ, negru, care putea aparţine foarte bine și 


unui urs sau unui porc mistreţ. Doar negreala cețoasă, puternic 
prevestitoare de rău ce o emana, trăda că era legat de o vrajă. 

— Nu îl atinge cu mâna goală! o preveni Lavinia. 

Gisela se cutremură. 

— Nici nu intenţionez. Dar cum să îl distrug? Părul se poate 
doar arde. 

— Ar fi cel mai bine, fu de acord Lavinia. 

Gisela privi crucifixul, a cărui lumină nu părea nici fierbinte 
și nici pârjolitoare. După care își aminti de lampa care, 
împreună cu cremenea și cu iasca, se afla în nișa de lângă ușă. 
După puţin timp, reuși să aprindă fitilul cu o scânteie. Cu o 
pensetă de-a lui Gaudentius ţinu în foc un fir de păr cret. 
Acesta pocni încet și în încăpere se răspândi mirosul înţepător 
de sulf. Dar părul începu să ardă mocnit doar în vârf. 

— Nu merge, oftă decepţionată Gisela. 

Lavinia arătă către crucifix. 

— Atinge lampa cu el și rostește o rugăciune! Poate că ne va 
ajuta harul divin. 

Gisela îi urmă sfatul și, când trecu din nou părul prin flacără, 
se produse o lumină puternică și părul fu distrus în câteva 
secunde. În același timp, în încăpere mirosi atât de puternic a 
pucioasă încât Gisela nu mai putu să respire. Se duse 
clătinându-se la una dintre ferestre, o deschise și trase adânc în 
piept aerul răcoros al nopţii. 

— Trebuie să continui! o zori Lavinia. 

Gisela dădu din cap și se întoarse la lampă. În timp ce ardea 
fir după fir, se uita după Lavinia. 

— Pot să te întreb ceva? De ce, ca spirit, zăbovești pe 
Pământ, și nu în cer, cu Dumnezeu și cu toţi sfinţii? 

Pe fața luminoasă a Laviniei trecu o umbră. 

— Mi-am atras o mare vină: când dușmanii noștri, după 
moartea Sfântului Sebastian, ne asediau comunitatea, am fugit 
împreună cu trei însoţitoare la un bărbat care se pretindea a fi 
prieten. Acesta ne-a primit prietenește, deși pe două dintre 
însoţitoarele mele le înspăimânta. Eu am râs de ele și puţin mai 
târziu am părăsit refugiul situat mult deasupra râului Altmuhl, 
pentru a căuta alţi prieteni și a-i aduce acolo în siguranţă. La 
scurt timp, mi-a apărut în vis una dintre însoţitoare și mi-a 
reproșat că le-am sortit unei grele osânde pe ea și pe celelalte 
două. Afirma că gazda noastră le jertfise lui Satan printr-un 


ritual oribil, obţinând astfel prelungirea propriei vieţi. M-a 
blestemat să nu mă pot întoarce în împărăţia cerului până când 
sufletele ei și ale însoţitoarelor sale nu vor fi eliberate. 

Lavinia plecă rușinată capul. Gisela văzu cum pe obrazul ei 
drept aluneca o lacrimă și vru să o îmbrăţișeze și să o 
consoleze. Dar, când făcu o mișcare de apropiere, Lavinia o 
rugă să continue arderea smocului diavolesc. 

Puțin după aceasta, Gisela arse și ultimul fir de păr și vru să 
răsufle ușurată, când îi atrase atenţia o ușoară umbră. Se uită 
mai bine și, ascuns pe jumătate sub un volum, descoperi un fir 
de păr. Îl ţinu și pe acesta în flamă, și din nou aerul se umplu 
de respingătorul miros al iadului. Respirând greu, ea se salvă la 
fereastră și, în timp ce se lupta să tragă aer în piept, auzi 
deodată zgomote pe coridor. Alergă la lampă și suflă în ea. Dar 
când vru să dea fuga la ușă, Lavinia o opri. 

— Ascunde-te sub pătura sub care se află crucifixul! 

Gisela ascultă fără să se gândească și trase pătura peste ea. 

Atunci ușa fu deschisă și se auzi o voce bubuitoare, pe care o 
recunoscu a fi a lui Gaudentius. 

Dar aici nu este nimeni! Aș fi putut să jur că am auzit pași și 
voci! 

Judecând după zgomote, bătrânul mag cotrobăia prin odaie, 
cercetând fiecare colț. Gisela se și crezu descoperită, când 
acesta se duse la fereastra deschisă, pe care o închise din nou. 

— Vântul trebuie să fi fost. Dar este ciudat că eu nu am uitat 
niciodată fereastra deschisă. Se pare că vârsta mea se face tot 
mai simțită. Va trebui să o zoresc pe mica vrăjitoare să poată 
rupe vraja cât mai repede posibil. 

Apoi Gaudentius părăsi încăperea. Gisela ieși de sub pătură 
și clătină din cap a mirare. După părerea ei, stăpânul castelului 
ar fi trebuit să o vadă atât pe ea, cât și capsula goală în care se 
aflase părul. În afară de asta, încă mai trăsnea a pucioasă, ceea 
ce ar fi trebuit să remarce și Gaudentius. Gisela vru să o 
întrebe pe Lavinia dacă nu cumva intervenise ea, dar năluca 
dispăruse și nici nu mai reveni la rugămintea ei. 


2. 


Cajetan se înfășură cu mantia lui din catifea, largă, ornată cu 
simbolurile stelelor, își puse pe cap coiful care aducea cu 
pălăriile aurite și înalte din tinereţea lui și se prezentă în faţa 
oglinzii din cea mai bună sticlă venețiană, mare cât un stat de 
om. O primise de la un important negustor, ca răsplată pentru 
că îl sfătuise cum să devină mai bogat și mai puternic. Cajetan 
strânse batjocoritor din buze gândindu-se la serviciile pe care 
bărbatul i le va mai putea face. Căci legăturile negustorului se 
întindeau până departe și o parte apreciabilă din câștigul lui 
provenea din răscumpărarea sclavilor creștini de la 
necredincioșii din Africa. Din fiecare ducat de aur primit în 
acest scop din partea Bisericii și de la donatori voluntari, 
jumătate îi revenea lui. 

Deoarece socotea că are puţini captivi, Cajetan intenţiona să 
făurească pentru negustor o piatră cu care acesta și oamenii lui 
să-i recunoască printre cei răscumpăraţi pe oamenii înzestrați 
pentru magie, pe care să îi trimită la el. Hetta, Kezia, 
Gaudentius și Alban îi vor aduce deodată două vieţi omenești în 
plus. Cândva se va ocupa și de soţia lui Alban, de fratele ei și de 
beţivul împletitor de coșuri, dar aceasta reprezenta o pradă 
slabă în comparaţie cu vremurile când avea o rezervă de cinci 
sute de ani. 

— Veţi reuși să terminaţi curând să vă admiraţi singur, 
stăpâne? 

Observaţia lui Fulvian îl smulse din gândurile sale pe 
Cajetan. Dar acesta nu reacţionă iritat, ci își strânse doar 
buzele dispreţuitor. 

— Tocmai mă gândeam la acele vremuri în care tu mă slujeai 
mai bine decât astăzi. 

— Așa ceva nu este posibil, pentru că nicicând nu v-am slujit 
mai bine decât acum. 

Cajetan avu impresia că în vocea creaturii sale e o urmă de 
zeflemea, dar râse apoi pe seama suspiciunii sale. Niciodată nu 
ar gândi Fulvian să se considere mai presus decât el. În 
definitiv, era creația lui și se dovedise a fi un slujitor util, cu 
toată inexplicabila lui poftă pentru femei încă de la apariţie. 
Dar se părea că în ultimul timp homunculusul o lăsase mai 
moale. 


— Le-ai convins pe cele două vrăjitoare să mă servească? 
întrebă Cajetan. 

Fulvian își roti ochii în cap. 

— Nu va mai dura mult, stăpâne. Am pus să fie despărțite. 
Kezia pare a fi un măr copt, ce va putea fi cules la fel de ușor ca 
acel fruct luat de Eva în grădina Edenului, crezând că l-ar 
putea bucura cu el pe Adam. Numai că a greșit! 

Homunculusul izbucni într-un râs chițăit și săltă prin 
încăpere ca o veveriță. 

Cajetan îi dădu un picior. 

— Şi cealaltă cum stă? 

— Hetta este tăcută dintr-un material mai dur, dar cred că 
singurătatea o va înmuia. 

— Asta sper și eu, deoarece am nevoie de puterile mele 
magice pentru treburi mai importante decât să supun o 
vrăjitoare  îndărătnică. In imperiu au loc evenimente 
importante! Împăratul Maximilian a îmbătrânit și, dacă mă voi 
dovedi priceput, de mine va depinde numirea noului împărat. 
Deja au sosit mesageri din partea unor înalţi nobili care îmi 
solicită sprijinul. Am să mă gândesc pe care dintre ei să îl urc 
pe tron. Regretabil este că nu fac parte din cler, pentru că aș fi 
putut să ocup funcţia de inchizitor al imperiului și atunci i-aș fi 
arestat pe toţi cei cu puteri magice. Fiecare dintre cei câștigați 
de partea mea din această poziție mi-ar aduce prelungirea vieţii 
nu cu un secol sau două secole, ci cu milenii. 

— V-aș putea mijloci cunoașterea câtorva înalți principi 
ecleziaști, care v-ar ajuta în treaba aceasta contra unei plăţi 
minore, se oferi Fulvian. 

Cajetan îl privi contrariat, pentru că nu era obișnuit ca 
homunculusul. Apoi vântură cu mâna dreaptă prin aer ca și 
cum ar fi vrut să respingă acest gând. 

— Nu mai spune prostii și lasă-mă să mă gândesc! Pentru a- 
mi atinge scopul trebuie în primul rând să influenţez preluarea 
demnităţii imperiale. Voi analiza foarte amănunţit ofertele 
înainte de a decide pe cine ajut. Dar mai întâi vreau să văd ce 
mai face scumpul meu prieten Gaudentius. Cum se mai zbate 
ca să facă din fata aceea o vrăjitoare? 

Cajetan părăsi încăperea pentru a se duce în camera de 
studiu. 

În timp ce el întindea mâna către pânza ce acoperea oglinda 


de alabastru, Fulvian rânji șuierând. 

— Stăpâne, s-a întâmplat ceva! Simt asta! 

Cajetan râse dispreţuitor, dar încetă fulgerător. 

— Ce este asta? Apa din vas s-a tulburat! 

Magul privea cu ochii larg deschiși în vasul pe a cărui 
suprafaţă, în loc de obișnuitele imagini clare, apăreau doar 
dâre cenușii și câteva umbre, ce aminteau foarte vag de 
oameni. 

— V-am spus că am avut o presimţire rea! exclamă Fulvian. 

Magul nu îl băgă în seamă, ci luă vasul, se duse la fereastră 
și îi aruncă conţinutul în curte, într-o rigolă zidită ce evacua 
apa reziduală. Turnă apă proaspătă în vasul de alabastru și 
rosti câteva cuvinte magice deasupra lui, însoţite de gesturi 
expresive. Suprafaţa apei străluci scurt, dar prezentă apoi 
aceleași imagini vagi. Cajetan își stăpâni cu mare greutate 
enervarea ce îl cuprinsese și rosti o altă formulă magică. 
Suprafaţa apei se lumină scurt, după care pe ea apăru odaia 
negustorului ce îi dăruise oglinda venețiană, atât de clar de 
parcă magul s-ar fi aflat la faţa locului. Acesta putu chiar să 
citească scrisoarea pe care negustorul tocmai o scria și care cu 
siguranţă nu era destinată unor priviri străine. 

— Oglinda de alabastru este în regulă! Cu atât mai mare este 
misterul pentru care nu pot privi în burgul lui Gaudentius! Să fi 
descoperit ceva ţapul acesta bătrân sau să fi învăţat o vrajă mai 
puternică? 

Cajetan încercă iarăși să-și concentreze al treilea ochi asupra 
lui Gaudentius, dar din nou văzu doar umbre și dâre. 

— Trebuie să fie ceva în legătură cu fata, cu Gisela! De la 
început am avut o presimţire rea în ce o privește. Eu... 

O lovitură puternică de picior îl făcu pe Fulvian să ţipe 
revoltat, dar se opri imediat. 

— Este o prostie! Fata dispune de forţe naturale, totuși nu 
este nici vrăjitoare experimentată și nici Gaudentius nu ar fi 
putut să o instruiască în așa fel ca ea să reprezinte un pericol 
pentru mine. Așa cum am văzut până acum, el a făcut totul 
greșit. Dacă vrea să obțină ceva, nu trebuie să trateze o femeie 
cu o asemenea putere ca pe o adeptă puţin înzestrată. 
Neisprăvitul acesta de la Riebelsborn trebuie să fi găsit într- 
una dintre cărțile pe care și le-a procurat o vrajă care sporește 
puterea cârpăcitei lui vrăji de apărare. 


— Nu există nicio vrajă, din cer până în iad, care să fie la fel 
de puternică precum părul meu pe care l-am strecurat în 
castelul lui Gaudentius. Deci înseamnă că acesta a fost distrus. 
Dar așa ceva se poate face numai cu foc sfinţit! 

Fulvian rânji și își frecă coastele care îl dureau de la șutul 
maestrului său. 

— Îmi este indiferent motivul din care acest obiect a devenit 
inutilizabil! Am să fac pe dracu-n patru ca să îi dau o grea 
lovitură lui Gaudentius! 

Magul deja cocea planuri ce urmau să lovească în fostul lui 
ucenic. Privi involuntar ceasul cu nisip care îi măsura lui 
Gaudentius viaţa rămasă și tresări ca lovit de o vână de bou: 
nisipul curgea acum invers, strângându-se în partea de sus a 
recipientului. 

Pentru prima oară în cei mai mult de trei mii de ani de când 
se afla pe lume, lui Cajetan i se făcu frică. Gaudentius era doar 
un șarlatan cu puteri neînsemnate, care niciodată nu ar fi fost 
capabil să se măsoare cu un mag adevărat. Trebuie că îl ajuta 
cineva mult mai puternic decât era Matthias von Riebelsborn. 
Dar un dușman cunoscut este un dușman condamnat! Ridică 
pumnul drept și ameninţă cu el în direcţia burgului 
adversarului său. Nu triumfase Cajetan trei mii de ani în faţa 
tuturor inamicilor ca să se lase acum intimidat de un ageamiu 
jalnic. 


3, 


Giselei îi venea greu să spună de cât timp se afla la 
Riebelsborn. Poate jumătate de an. Vara lăsase locul toamnei și 
acum acest anotimp cu splendidele lui culori începea să cedeze 
în faţa iernii, care ameninţa să înăbușe pământul sub averse 
reci de ploaie și zăpadă. Pentru a o împiedica pe Gisela să 
părăsească burgul, Gaudentius o lipsise mai întâi de haine 
călduroase și blănuri. Dar pentru că Dagga nu ieșea fără tânără 
afară, Gisela o  însoţise îmbrăcată mult prea subţire și 
contractase o răceală gravă. 

Acum Gisela se afla în dormitorul ei, transpirând de pe urma 
ceaiurilor de tei și de mușeţel preparate de Anna și luptându-se 
cu tușea sufocantă. Se simțea rău, rău cum rareori se simţise. 
În același timp o încerca o anumită bucurie răutăcioasă. 
Gaudentius înjura și era supărat fiindcă lipsea de la cursul lui, 
dar nu se bucura de nicio înţelegere, ci, după cum povestea 
Anna, de fiecare dată i se reproșa că purta vina îmbolnăvirii 
tinerei. Mătușa lui îl izgonise din prima zi din cameră, 
explicându-i că Gisela se va însănătoși mai repede dacă el 
rămânea cuminte în odăile lui. Magistrul se retrăsese urlând și 
de atunci nu își mai făcuse apariţia. Și Alban evita iatacul 
Giselei, așa că ea nu știa dacă el era îngrijorat din pricina ei 
sau nu. Este adevărat că prezenţa lui nu ar fi fost deosebit de 
agreabilă, dar ea îi lua în nume de rău că nu se ivise măcar o 
dată, ca să vadă cum se mai simte. Oricum, în faţa lui 
Dumnezeu ea îi era soţie, deși căsătoria se realizase prin 
minciuni și înșelăciune. 

În seara aceea cu lună plină din decembrie, Gisela se simţea 
deosebit de rău. Gundi încerca să o facă să accepte cel puţin 
câteva linguri de supă caldă din orz, adusă din bucătăria 
castelului. Dar mirosul mâncării îi accentua senzaţia de rău și 
ea întoarse capul. În acel moment cineva bătu la ușă. Gisela 
încercă să ignore bătaia, dar Gundi se grăbi să deschidă ușa. 

— Stăpână, aveţi o vizită! strigă ea cu un ton ciudat în voce. 

— Nu vreau să văd pe nimeni! 

— Nici pe mine? auzi ea un răspuns amuzat. 

— Herr Streller! 

Gisela sări cu o surprinzătoare energie și îl văzu în ușă pe 
tânăr. O clipă se gândi cât de necuviincios ar fi să îl lase în 


dormitorul ei. Dar bucuria de a-l vedea era mai mare decât 
mustrările de conștiință și de aceea își spuse că prezenţa lui 
Gundi făcea ca gestul ei să nu dea de bănuit. 

— Intraţi! Gundi, mai avem ceva vin pe aici? 

— Trebuie să aduc de jos, răspunse fata. 

Gisela se întrebă dacă ar fi trebuit să îi ceară lui Streller să 
aștepte la ușă până când se întorcea Gundi și decise că nu era 
cazul. În definitiv, era bolnavă și nimeni nu ar crede că s-ar fi 
folosit de absenţa lui Gundi pentru ceva la care o bună soţie 
nici nu ar fi avut voie să se gândească. 

— Atunci du-te și adu vin. Dar te rog să te grăbești! 

Ceea ce în ochii Giselei păru un compromis acceptabil. 

Arătă către scaunul de lângă pat, pe care șezuse Gundi, și îl 
invită pe Streller să ia loc. 

— Regret că sunteţi bolnavă, Frau ... Care este numele de 
familie al soțului dumneavoastră? De fapt eu nu îl știu. 

La această întrebare, ochii lui Georg Streller scânteiară 
peste măsură de vioi. 

Gisela încercă să își amintească, dar nu reuși. 

— Nu aș putea să vă spun, pentru că îl cunosc pe soţul meu 
numai ca magistrul Alban. Mai știu că este foarte bogat, pentru 
că și-a permis să îi împrumute tatălui meu mai multe mii de 
guldeni. 

— Mai bogat decât mine nu poate să fie. 

În vocea lui Georg Streller era o nuanţă de aroganță. 

Gisela deveni brusc conștientă de o contradicţie pe care nu o 
remarcase până atunci. 

— Ce ciudat! Cum de a putut magistrul să îi dea tatei atât de 
mulţi bani, deși, conform celor spuse de Gaudentius, își tocase 
averea? 

Streller izbucni în râs. 

— Poate că l-am împrumutat eu! 

— Dumneavoastră? Prin asta aţi fi vinovat de nenorocirea 
mea! 

Pentru o clipă, privirea Giselei se întunecă și mâna i se 
îndreptă către pernă, ca să i-o arunce în cap lui Streller. Dar se 
opri în mijlocul mișcării, pe de-o parte din cauza slăbiciunii, pe 
de altă parte din cauza lacrimilor ce îi curgeau brusc pe obraji. 

Georg Streller o apucă de mână. 

— Soţul dumneavoastră nu se poartă bine, nu este așa? 


Întrebarea o puse în încurcătură pe Gisela, care nu știa cum 
i-ar putea răspunde. De fapt, magistrul Alban nu o trata nici 
rău, nici bine, ci doar îi ignora existența. Dar asta nu era ceva 
ce putea fi încredințat unui străin. Își retrase mâna, își șterse 
lacrimile cu mâneca de la cămașa de noapte și ridică din umeri. 

— Desigur că există multe femei care ar putea fi mai puţin 
mulțumite de soții lor. Cel puţin al meu nu mă lovește! 

— Nici nu l-aș sfătui! 

Ceva din vocea lui Georg o irita și ea îl privi cu ochii mari. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Ce? Streller păru să remarce că prin afirmaţiile lui se situa 
deja pe o gheaţă cam subţire și ridică braţele într-un gest 
ambiguu. Eh, de exemplu, v-aș putea ajuta să evadați de aici. Ar 
fi cel mai bun lucru pentru dumneavoastră, credeţi-mă. Văd cât 
de nefericită sunteţi aici. Cum aţi putea fi fericită cu un 
asemenea monstru ca soţ! Aproape că te poţi îndoi de 
Dumnezeu pentru că s-a ajuns aici. 

Vorbele lui incitante o torturau. Se gândise de câteva ori să 
fugă de la Riebelsborn, dar cugetând în liniște își dăduse seama 
că afară nu exista nimeni care să o primească. Singurul loc 
unde se putea refugia era casa părintească, dar tatăl ei ar fi 
predat-o imediat magistrului, din teama că acesta i-ar putea 
cere restituirea urgentă a împrumutului. Pentru o clipă, își 
puse întrebarea dacă nu ar trebui să își încredinţeze soarta lui 
Georg Streller. Dar se răzgândi: a-și părăsi soțul era un păcat 
greu, cel puţin tot atât de greu ca acela pe care Gaudentius o 
silea să îl săvârșească. Și, în afară de asta, își asumase o 
sarcină, de la îndeplinirea căreia, deși îi repugna, nu se putea 
sustrage din motive de conștiință. Acum nu mai era vorba doar 
de a-i elibera pe soţul ei și pe Gaudentius de blestem, ci era 
vorba și de Lavinia și de prietenele acesteia, care fără ajutorul 
ei ar suferi veșnic în iad. Nu avea nici cea mai mică idee cum va 
trebui să procedeze, dar dacă dezerta nu obținea nimic. 

Râse silit. 

— Dragă Streller, te comporţi de parcă aș trăi aici doar cu 
pâine și apă, în spatele unor ziduri de celulă. Dar duc o viaţă 
deosebit de plăcută. Să discutăm despre altceva! 
Dumneavoastră umblaţi în lumea largă: nu ar fi posibil ca o 
dată să îi vizitaţi și pe părinţii mei și să le transmiteţi salutările 
mele? Mi-ar face mare plăcere să știu ce mai fac ei. 


Răspunsul fusese gândit ca o minciună care să o scoată din 
încurcătură, dar, în timp ce vorbea, Gisela simţea că el 
corespundea adevărului. Tatăl ei o vânduse lui Gaudentius ca 
pe o marfa, dar fusese silit să facă acest lucru de situaţia 
catastrofală în care se aflau. 

— Aș fi vrut ca Tettenwieserii și Beckheimerii să plătească 
pentru tot ce ne-au făcut! izbucni ea furioasă. 

Nici nu observă că Georg strângea din dinţi și cum îi pălea 
faţa la auzul rugăminţii. Nu remarcă nici cu ce disperare o privi 
când ușa se deschise cu zgomot. 

Era Gundi, care aducea o carafa mare din cositor și două 
pocale. 

— Cu cele mai bune salutări de la Frau Anna. Vă transmite că 
și dumneavoastră ar trebui să luaţi o gură de vin. 

Georg luă carafa și una din cupe pe care o umplu și i-o 
întinse Giselei. 

— Beţi! Vă va face bine. 

Gisela luă ascultătoare pocalul și sorbi puţin. Pentru prima 
dată de când se îmbolnăvise, nu reprezentă pentru ea o 
obligaţie impusă de îngrijitoarea ei, ci o plăcere. Simţi pe limbă 
puţin gustul de fruct și reuși să înghită vinul destul de ușor. 
Simţind cum acesta i se urca la cap, își ţinu speriată respiraţia. 

— Ce-ati păţit, Frau Gisela? Vă este rău? 

Georg se aplecă îngrijorat spre ea. 

Gisela clătină din cap. 

— Nu, sunt doar puţin slăbită. Vă rog să mă scuzaţi dacă voi 
fi mai tăcută. 

Gândi că este mai bine să nu spună nimic, pentru că nu voia 
să-i ofere musafirului imaginea unei femei ametite de băutură. 
Dar totodată simţi cum i se trezea dorinţa de viaţă și cum i se 
face foame. Chiar se gândi să o trimită pe Gundi la bucătărie ca 
să îi spună bucătarului să pregătească o supă de pasăre. Dar, 
pentru că ar fi rămas pentru a doua oară singură în cameră cu 
Georg, renunţă. Musafirul îi mai turnă putin vin și îi luă mâna. 

— M-aţi rugat să le transmit părinţilor vești despre 
dumneavoastră. Promit că voi trimite pe cineva la ei. 

Gisela gândise rugămintea ei altfel, și anume că el personal 
va trece cu treburi prin Nürnberg, dar se simţea prea bolnavă 
și istovită să mai intervină, iar intrarea Annei o făcu să nu cadă 
pradă dezamăgirii. 


— Pare să îţi meargă mai bine decât înainte, draga mea. Mă 
bucur, pentru că mai este un oaspete care vrea să îţi transmită 
urările lui de refacere rapidă. 

Se dădu la o parte și îi făcu loc cavalerului Eckehard, care 
intră vesel și zâmbitor. 

— Buna Anna are dreptate. Arătaţi bine, ba chiar prea 
frumoasă pentru inima unui bărbat solitar, care speră degeaba 
să fie auzit de o alta. 

Ghiontul zdravăn al Annei îl duru. 

— Dacă inima ta este așa de flușturatică, trebuie să mă 
întreb dacă nu aș greşi dându-ţi ascultare. 

Eckehard veni imediat lângă ea. Îi luă mâinile într-ale sale și 
se apropie de ea atât de mult încât corpurile aproape că li se 
atinseră. 

Dar, draga mea, tu știi că există doar o singură femeie pe 
care vreau să o duc acasă. Nu un mânz tânăr ca Gisela. Ea are 
abia câţiva ani mai mult decât fiul meu cel mai mare și desigur 
că i-ar orienta preferinţele într-o direcţie greșită. 

— Pe când o dihanie bătrână și urâtă ca mine cu siguranţă că 
nu ar prezenta niciun pericol pentru tânăr, vrei să zici! 

Deși Anna știa că nu fusese niciodată o frumuseţe, se simţea 
rănită. 

Eckehard oftă și căzu în genunchi în faţa ei. 

— Ştii că ești o femeie deosebit de chipeșă și că ai de oferit 
totul unui bărbat. Dacă te-ai căsători cu mine, ţi-aș putea 
dovedi. 

— Cred că l-aţi torturat destul pe fidelul dumneavoastră 
admirator, Frau Anna. Daţi-i mâna dumneavoastră, pentru a nu 
vă irosi viața și nu veţi regreta. 

Georg Streller sări în ajutorul cavalerului și se alese cu o 
ciudată privire a doamnei. 

— Tocmai tu spui asta? Ea tresări scurt și îi zâmbi Giselei. 
Cine știe, poate că se va ajunge și la această nuntă. 

— Sunteţi încă destul de tineri pentru a avea copii, insistă 
Georg. 

Eckehard îl bătu îndatoritor pe umăr și îi promise că din 
partea lui va avea numai bine totdeauna. 

— Din păcate, aţi fost doar o dată imprudent. Dar... 

Icni primind între coaste un cot de la Georg, și lovitura 
acestuia fu mai puternică decât ghiontul Annei. 


— Cred că nu ar trebui să o mai necăjim pe Frau Gisela. Este 
bolnavă și o vor apuca durerile de cap dacă mai vorbim așa de 
tare. 

— Este prima idee deşteaptă pe care ai avut-o astăzi, Georg. 
Anna îl împinse afară pe Eckehard, apoi și pe Georg, care, în 
ciuda celor spuse de el, rămăsese lângă patul Giselei. Reveni 
scurt la bolnavă: Vinul se pare că îţi face bine, draga mea. [ţi 
este foame? Trebuie să mănânci ca să te refaci. Nu am să îi pot 
interzice o veșnicie inutilului meu nepot să te lase în pace. 
După cum știi, timpul lui se scurge. 

Gisela încuviinţă din cap. 

— Nici eu nu mi-aș privi cu plăcere moartea apropiindu-se 
irevocabil, deși există mijloace și căi de a o opri. În ce privește 
întrebarea dumneavoastră: am cel puţin poftă de mâncare. 
Dacă aţi fi bună să îi cereţi bucătăresei să îmi pregătească un 
castron cu supă de pasăre, v-aș fi recunoscătoare. 

— Cu plăcere, draga mea. 

Anna o mângâie scurt pe obraji pe Gisela și apoi ieși din 
cameră. 

Gisela se simţi deodată singură, părăsită de toată lumea, deși 
Gundi stătea tăcută pe patul ei și cosea. Nu avea chef să poarte 
o discuţie cu servitoarea, pentru că fata abia de pricepea prin 
ce trecea ea. Dar cât de plăcut ar fi fost să stea de vorbă cu 
Georg! Chiar și modul ciufut de a fi al lui Eckehard i-ar fi făcut 
plăcere și ar fi făcut-o să mai uite de situaţia ei. După puţin 
timp, o servitoare bătu la ușă și intră cu o tavă pe care se 
găseau un castron de supă de pasăre, o farfurie cu carne de 
pasăre tăiată în bucățele mici și o cană cu lapte cald și miere, 
ce reprezentau, potrivit lui Frau Anna, un bun mijloc de luptă 
cu răceala. 


4. 


Gaudentius aștepta oaspeţii în încăperea cu bovindou, pentru 
că în sala cea mare era curent. Pentru a se proteja de frig, 
pusese pe el o mantie grea, îmblănită și stătea aproape de o 
tavă cu jăratic, deasupra căreia putea să își încălzească 
mâinile. 

Cu toate că era astfel încotoșmănat, cavalerul Eckehard 
remarcă o schimbare la gazda sa. 

— Pe bunul mântuitor! Ori mă amăgește o himeră, ori arătaţi 
cu adevărat mai bine decât acum câteva luni? 

Georg Streller îl privi surprins pe Gaudentius, se apropie de 
el și îi atinse fața. Pielea bătrânului era tot flască și ridată, dar 
era evidentă o schimbare. Tânărul aproape că tremura, când cu 
o privire exprimând teama întrebă gazda: 

— Se poate să fi fost ridicată vraja? 

Gaudentius își ridică mâinile și le examină. Constată și la ele 
o modificare în bine. Reușea chiar să-și miște degetele ușor și, 
când se ridică de pe scaun de probă, mișcările lui nu mai 
semănau cu cele ale unui bătrân lipsit de puteri. 

Totuși clătină din cap. 

— Blestemul mai există, deși de câteva zile mă simt ceva mai 
bine. Parcă Dumnezeu, în bunătatea lui, mi-ar fi acordat o 
amânare. 

— Atunci s-ar putea totuși ca tânăra de sus să vă elibereze de 
blestem! M-aș bucura să redeveniţi cel care aţi fost, prietene 
Matthias. Ar înceta atunci și bârfa că eu aș umbla după ruda 
dumneavoastră pentru ca după moartea dumneavoastră să 
adaug Riebelsbornul la averea mea. 

— Nu aș avea nimic împotrivă dacă un fiu al dumneavoastră 
cu Anna ar moșteni domeniul meu. Numai să îmi privesc în față 
sfârșitul fără groază! Gaudentius lovi cu palma în masă, dar 
imediat se scuză pentru gestul lui necontrolat. Să mâncăm! 
Serviţi-vă și să vorbim despre altceva! i 

Cavalerul nu se lăsă rugat de două ori. Inainte ca cineva să 
apuce să scoată vreun cuvânt, acesta începu relatarea ultimei 
sale vânători de toamnă, când ar fi ucis o duzină de cerbi și o 
întreagă turmă de mistreți. Deoarece se referea și la alţi vecini 
ai Riebelsbornului, cu care cei din burg nu prea aveau relaţii, 
Anna și Gaudentius îl ascultau cu un interes evident, iar Georg 


cu destulă atenţie. 

— Despre voi se vorbește într-un fel pe care nu îl consider 
bun, spuse cavalerul după un timp. Oamenii au remarcat că nu 
l-aţi înlocuit pe capelanul burgului, după ce ultimul a șters-o. 
Oamenilor le vine ușor pe buze cuvântul „lucrarea diavolului”, 
ceea ce nu este bine, prietene Matthias. Eu știu că sunteţi un 
creștin la fel de bun ca mine ori ca tânărul de faţă. Dar, atât 
timp cât nu aveţi un preot în burg, ceilalţi se vor îndoi și poate 
că vă veţi trezi și cu un exorcist pe cap. 

Gaudentius râse respirând greu. 

— Dacă vreunul dintre ei ar putea rupe blestemata aceasta 
de vrajă, ar fi mai bine decât bine-venit. Totuși vă mulţumesc 
pentru avertisment. Mă voi îngriji ca la castel să vină un nou 
capelan. Să sperăm că acesta va rămâne mai mult. Ultimului i-a 
îngheţat sângele în vene cum i-a văzut faţa lui Alban și nu a 
știut cum să fugă mai repede. Din cuvintele stăpânului burgului 
răzbătea amărăciunea că la nenorocirea în care se zbătea se 
adăuga și faptul că vecinii îl priveau cu suspiciune și teamă, 
deși nu le pricinuise niciodată vreun rău. Pe Dumnezeu, dacă aș 
fi pus mâna pe domeniul meu pe vreun negustor din Nürnberg 
ori din Schwabach și l-aș fi ușurat de mărfurile lui, toţi 
conducătorii de bresle din regiune m-ar fi considerat un tip de 
nădejde. Dar, așa, mă privesc cum se uită dracul la apa sfinţită. 
Gaudentius lovi cu pumnul în masă, că aceasta trosni, și se 
sperie singur de zgomotul produs. Dar în același timp se 
bucură că își recăpăta puterea. Doamne! Mă simt cu cel puţin 
zece ani mai tânăr, decât acum o săptămână. Dacă nici acesta 
nu este un semn bun... 

— Sper și eu, vecine. 

Eckehard îl bătu încurajator pe umăr și apoi se întoarse către 
friptura pe care i-o pusese Anna în faţă. Și Gaudentius începu 
să mănânce, surprinzându-i pe comeseni cu faptul că putea 
mesteca. 

— Mi-au apărut și câţiva dinţi, spuse el cu gura plină. 

— Splendid! răspunse Eckehard, care acum era totuși mult 
mai interesat de decolteul Annei, decât de dantura gazdei. 

Aceasta purta o rochie verde, lungă, cu un corset prins cu 
șnur și cu mâneci cu șliț, iar împotriva frigului din castel 
pusese pe umeri un șal. Deoarece în încăpere se făcuse cald, 
acesta se întredeschisese în faţă, oferind privirii ceva ce 


provoca mare plăcere cavalerului. 

În timp ce Gaudentius se întreținea cu musafirul lui, Georg 
tăcu majoritatea timpului. O mângâia pe Dagga, care îl urmase 
în încăperea cu bovindou și îi dădea cele mai bune bucăţi de 
carne. Oftă de mai multe ori și privi în sus, unde știa că se află 
odaia Giselei. O dată se ridică pe jumătate, ca și cum ar fi vrut 
să părăsească masa și să se ducă la bolnavă, dar se reașeză 
oftând adânc și așteptă să se încheie petrecerea. 

De data aceasta dură mai mult până când Frau Anna căscă în 
spatele mâinii ţinute la gură și anunţă că dorește să se retragă. 

— Vă însoțesc cu plăcere, se oferi râzând cavalerul Eckehard. 

Ea îl privi mustrător și-și țuguie dispreţuitor buzele. 

— Dacă te gândești numai la satisfacerea plăcerilor tale, du- 
te acasă și mulțumește-te cu slujnica ta. Pe mine nu mă ai fără 
jurământul de căsătorie. 

— Dacă asta te doare, am putea să o rezolvăm încă astăzi. 
Ah, da, nu merge... voi nu aveţi capelan. Ca să vezi ce ghinion! 
Eckehard îi făcu cu ochiul, zâmbi și se ridică. Mă duc și eu să 
mă culc. Mai este puţin până dimineaţă și vreau să fiu plecat 
înainte de a-l întâlni pe Alban. Știţi că îmi place, dar după o 
noapte cu lună plină este deosebit de nesuferit și nu vreau să 
plec supărat cu el. 

li făcu cu ochiul lui Georg, se plecă în faţa lui Gaudentius și o 
urmă sus pe Anna, fluierând pe cât de tare, pe atât de fals un 
cântecel trivial, pe care îl auzise când fusese ultima oară la 
Ingolstadt. 


5. 


Abia rămași singuri, Gaudentius sări de parcă își redobândise 
puterile din tinereţe și îi făcu semn lui Georg să îl urmeze. 

— Trebuie să verific ceva. Este important! 

Georg își trecu mâna dreaptă peste faţă, tremurând vizibil. 

— Ce s-a întâmplat? Mă simt altfel în ultimele zile. 

— Tocmai asta vreau să verific. Vocea lui Gaudentius era 
tensionată și aproape tot atât de speriată ca a unui copil în 
întuneric. Ca și cum s-ar fi așteptat să fie din nou dezamăgit. 
Urca treptele nerăbdător. Când servitorul vru să îl ajute, îl 
respinse supărat cu o mișcare a mâinii: Poţi să te duci la 
culcare, Ludwig. Astăzi nu mai am nevoie de tine. 

— Dar, stăpâne, dacă aveţi un acces de slăbiciune? 

— Este la post prietenul Georg. Va putea să facă el ceva. 

Colţul gurii lui Georg tresări. Gaudentius i se părea la fel de 
în putere ca și înainte și crescu și în el speranţa că blestemul 
magului Cajetan era pe punctul de a se destrăma. Îl urmă pe 
stăpânul castelului în camera de studiu, care și ea îi părea 
altfel decât în ultimele zile. Era mult mai puţin întunecată și, în 
ciuda dezordinii, nu mai lăsa impresia că ar fi ticsită și prăfuită. 
În timp ce Gaudentius muta dintr-un loc într-altul cărţi și alte 
ustensile destinate magiei, căutând ceva de care își amintea 
doar vag, Georg se așeză pe scaunul folosit de Gisela în timpul 
orelor de pregătire și luă în mână tăblița de ardezie pe care 
încă se aflau cuvintele magice scrise de ea ultima dată. Când 
atinse literele cu vârful degetelor, simţi un ușor șoc. In același 
timp auzi un pârâit. 

— Pe toţi sfinţii, fata deţine cu adevărat o putere deosebită, 
probabil mai multe decât am avut eu sau voi avea vreodată! 
strigă el surprins. 

Gaudentius se opri din treabă și se întoarse către el. 

— Cred că o supraestimezi pe Gisela. Nu este decât o femeie, 
adică o ființă dominată de instincte, ce trebuie ţinută din scurt, 
ca să nu facă prostii. Am citit mult despre astfel de femei: fie își 
irosesc puterile pentru a-și îmbunătăţi înfățișarea ca să pună 
mâna pe un bărbat important, fie devin vrăjitoare din acelea 
care nu se pot stăpâni să nu facă rău. Nu ne putem folosi nici 
de unele, nici de altele. 

— Nu cred că Gisela trebuie să se mai înfrumuseţeze prin 


mijloace magice. Arată atât de bine și așa! ripostă înveselit 
Georg. 

Gaudentius făcu un gest de dispreţ. 

— Treanca-fleanca! Femeile nu sunt niciodată mulţumite de 
înfățișarea lor. Și de ar fi vorba numai de Cleopatra! Ea poseda 
suficiente forțe pentru a avea un imperiu puternic și ce a făcut? 
Şi-a irosit tot talentul și toate cunoștințele pentru a-i face mai 
întâi pe lulius Caesar și apoi pe Marc Antoniu să i se supună. 
Prostia ei i-a costat pe cei doi viaţa și ea însăși și-a pierdut 
viaţa. 

— Vorbești de parcă ai fi fost de faţă. 

Colţul gurii lui Georg tresări din nou. In ultimele luni uitase 
complet cât de activ fusese prietenul său odată. Se părea că 
acum în el se regăsea ceva din vechiul Gaudentius, mai bine 
spus din Matthias von Riebelsborn. 

Magul scoase la iveală un volum foarte vechi din adâncurile 
colecției sale și îl ridică. 

— Cred că acesta este! spuse el fără să bage în seamă 
remarca lui Georg. Sau nu este aceasta? 

Câteva momente păru nesigur și citi cu voce tare primele 
rânduri ale textului. Georg nu înţelese niciun cuvânt și se ridică 
pentru a privi peste umărul prietenului său. Chiar și scrisul îi 
părea străin, de nedescifrat pentru el. 

— Ce carte este aceasta? 

— De unde să știu? Am cumpărat-o în urmă cu mulţi ani, 
înainte de întâlnirea cu dușmanul meu de moarte. Nu îmi mai 
amintesc de la cine am luat-o. Dar am pe undeva senzaţia că în 
ea se află soluţia problemei noastre. 

— Şi ce scria aici? Literele îmi par a fi grecești, dar limba 
aceasta nu am învăţat-o niciodată. 

— Pe vremea când am cumpărat cartea, nici eu nu o 
cunoșteam. Între timp, cunoștințele mele au sporit și acum pot 
să îi descifrez conţinutul. Gaudentius chicoti, pentru că din nou 
era cu un pas înaintea prietenului său. Citi mai departe, dar 
foarte încet, pentru a nu își tulbura gândurile cu propria voce, 
apoi se opri brusc. Nu te poţi încrede în intuiție. Cartea nu are 
nicio legătură cu blestemul nostru, ci ea tratează despre un 
mag puternic din vremuri străvechi, care a învins moartea. 

Vru să lase cartea jos, când Georg îl bătu pe umăr. 

— Stai! Niciodată nu trebuie să îţi ignori instinctele. 


Instinctul îmi spune că vreau să aflu mai multe despre acest 
vechi mag. Poţi să îmi traduci textul la prima vedere? 

Gaudentius pufni. 

— Pe Dumnezeu și pe Sfânta Kunigunde! Iar ești obositor! Eu 
caut informaţii privitoare la problema noastră și tu îmi ceri să 
îţi spun povești, de parcă tu ai fi un băieţaș și eu aș fi slujnica 
ta. Cu comportamentul acesta nu ai să ajungi niciodată mare 
mag și alchimist. 

— Nu cred că acum mai vreau să devin așa ceva, chiar dacă 
jugul cel greu care ne apasă pe amândoi ne va fi luat de pe 
grumaz. 

Georg se scutură ca înfiorat și reveni cu solicitarea lui. 

— Pe toţi sfinţii unicei adevărate Biserici! Bine, cedez voinţei 
tale, pentru că altfel nu te pot reduce la tăcere. Deci, ascultă! 

Supărarea lui Gaudentius, cauzată de prietenul său, era 
evidentă, căci citea mecanic, plictisit, fiecare propoziţie. Dar 
după un timp simţi că începea să fie și el interesat: 


„„.El se numește Caidenos, sau ceva asemănător în limba 
lui barbară, și este cel mai înalt preot al lui Zeus-care- 
vorbește-din-nori, dacă am înţeles bine numele zeului lui. 
Este un om deosebit de puternic, despre care se crede că 
deţine puterea nu numai de a prezice soarta unui om, ci și 
de a i-o schimba. Marele stăpân Filip i-a trimis o sută de 
talanţi de aur și douăzeci de sclavi aleși de un sol al lui 
Caidenos, pentru a-l face stăpân al Greciei întregi. După 
cum se spune, Alexandru, fiul lui Filip, vrea să îi trimită 
acestui preot un dar deosebit de generos, pentru a deveni 
stăpânul Asiei. Darul va consta mai puţin în aur, cât în 
sclavii deosebiți despre care se spune că preotul Caidenos îi 
jertfește zeului lui pentru a-l face pe el însuși nemuritor. 


Gaudentius ridică privirea. Aici se termină primul text. După 
cum se pare, a fost scris pe mai multe foi de pergament, care 
mai întâi au fost făcute sul, iar ulterior au fost legate împreună 
cu altele în această carte. Ceea ce urmează acum se află pe un 
material mai prost și parțial este ilizibil. 

— Acest Caidenos ar putea fi dușmanul nostru Cajetan? 
Ideea tocmai îi venise lui Georg și când îi pronunţă numele avu 
senzația atingerii unui suflu rece ca gheaţa. 

Şi pe Gaudentius îl trecură fiorii. 


— Sper că nu, pentru că atunci individul ar fi de neînvins. Eh, 
dar să încerc să mai traduc un fragment. Cobori privirea pe 
carte și citi primele rânduri de pe o nouă pagină, făcând o 
figură de parcă tocmai i se extrăgeau toţi dinţii deodată: 


Departe, în nord, trăia un vrăjitor care era nemuritor. 
Dar, pentru ca el să trăiască, alţi oameni trebuiau să își 
jertfească viața. Deși nu îmi vine să cred așa ceva, o scriu ca 
o atenţionare a acelora care îl slujesc pe adevăratul 
Dumnezeu din cer. Acest vrăjitor pune ca alţi oameni care 
au darul nostru să fie prinși și întemnițați. Până acum, 
niciunul dintre ei nu s-a mai întors. 


— Dumnezeule, el trebuie să fie! exclamă Georg. Gaudentius 
nu acordă nicio atenţie exclamaţiei, ci dădu pagina și citi mai 
departe. 


El este o creatură a satanei, făcută spre a-i chinui pe 
dreptcredincioși și a le trimite sufletele stăpânului său din 
iad. Dar el nu caută oameni obișnuiți printre copiii lui Isus, 
ci pe aceia care au flăcăruia, care deţin puterea de a lecui 
cu mâinile și de a-i mângâia pe cei ce se îndoiesc. Astăzi au 
fost prinși patruzeci dintre fraţii și surorile noastre la Castra 
Regina, pentru a fi făcuţi martiri ai adevăratei credințe. 
Publius Griffus, care se ocupă de închisori, nu bănuiește că 
inima mea aparține și ea răstignitului și de aceea mi-a 
destăinuit astăzi că patru dintre cei prinși nu vor muri în 
arenă, ci vor fi predaţi acestui demon al răului. Conform 
spuselor acestuia, Cajetanus se va îndopa cu carnea 
acestora, pentru a deveni și mai puternic, ceea ce 
răstignitul ar dori să nu se întâmple. Eu voi pleca mâine la 
drum și voi încerca să îi ajut cel puţin pe acești patru fraţi și 
surori întru Cristos, dacă nu pot să îi salvez și pe ceilalţi 
membri ai comunităţii noastre. Acestea sunt scrise de către 
Nicodemus din Treverorum. Cristos și Domnul fie alături de 
noi. 


Când Gaudentius termină de citit, în încăpere se așternu o 
tăcere pe care nici măcar flacăra lămpii cu ulei nu îndrăzni să o 
tulbure cu un pâlpâit. După un timp, când bătrânul mag își 
întoarse faţa către Georg, aceasta era albă de frică. 

— Ai avut dreptate, el este! El a aruncat asupra noastră 


blestemul, pentru a ne lega de el cu lanţurile iadului și a 
închina sufletele noastre lui și diavolescului lui stăpân. Când 
vom muri, vom deveni sclavii lui Lucifer și vom prelungi 
blestemata viaţă a lui Cajetan. 

Georg încercă să râdă, dar eșuă lamentabil. 

— Dumnezeule, dar asta nu ai citit! Cum de poţi să fii atât de 
sigur? 

— Eu am învăţat despre magie și vrăjitorie mai mult decât îţi 
poţi tu închipui! Și, pe lângă aceasta, am mai putut să citesc și 
câteva dintre volumele lui Cajetan. Pe atunci nu am înţeles 
mare lucru, dar acum totul devine clar: dușmanul nostru este 
un demon care s-a dăruit diavolului, iar acesta, pentru fiecare 
suflet pe care i-l aduce, îi prelungește viaţa cu câţiva ani. 

Brusc, Gaudentius arăta mai bătrân decât îl făcuse blestemul 
dușmanului și respira de parcă plămânii și inima lui erau pe 
punctul de a ceda. Pe obraji îi curgeau lacrimi și scoase un 
sunet precum o pisică pe moarte. 

Georg simţi că prietenul său voia să renunţe de bunăvoie și îl 
scutură. 

— Ce înseamnă asta, Gaudentius? Vrei să îl lași pe dușmanul 
nostru să triumfe atât de ușor? Fără ajutorul tău, sunt pierdut 
și eu! 

— Ah, de nu m-aș fi apucat de vrăjitorie și alte chestiuni de 
felul acesta! Îmi pare așa de rău că te-am băgat și pe tine în 
treaba asta. Mi-aș dori ca tu să nu îmi fi trecut pragul 
niciodată. Ar fi fost mai bine pentru amândoi! Căci acum vina 
îmi apasă sufletul. 

Stăpânul castelului arăta atât de descurajat, încât Georg nu 
mai știu cum l-ar fi putut altfel ajuta și îi trase o palmă. 

— Încă nu suntem pierduţi! Trebuie să găsim o cale de a 
scăpa de acest blestem și de a-l distruge pe Cajetan. 

— Este prea puternic! se lamentă Gaudentius. Nu ai văzut? 
Acest demon l-a făcut pe Filip al Macedoniei stăpân peste 
Grecia, iar pe Alexandru cel Mare cel mai puternic cuceritor 
din istorie. Cum i se pot împotrivi două fiinţe atât de slabe ca 
noi? 

— Probabil că Filip ar fi învins la Cheroneea și fără ajutorul 
lui Cajetan, iar Alexandru i-ar fi învins pe Darius și pe perși 
oricum. În afară de asta, cum poate fi Cajetan omul diavolului? 
De la nașterea Domnului nostru Isus Cristos au trecut o mie 


cinci sute de ani, iar sublima noastră religie și-a început marșul 
triumfal în lume abia după moartea lui pe cruce. 

Georg era atât de înfierbântat că striga la prietenul lui. 

— Dumnezeu a creat lumea acum cinci mii de ani, iar 
diavolul este doar cu puţin mai tânăr decât lumea. Deci exista 
deja înaintea lui Cristos! 

Gaudentius îi atrăgea atenţia lui Georg, ca unui student tare 
de cap. 

Dar Streller putea fi mulțumit pentru că stăpânul castelului 
își recăpătase spiritul combativ, și scăpase de o parte din anii 
cu care îl îngreunase Cajetan. Gaudentius rânji în direcția 
burgului dușmanului său de moarte cu dinţii ce îi reapăruseră 
și îi dădu un ghiont lui Georg. 

— Cu ajutorul Domnului îi vom arăta noi acestei creaturi a 
diavolului! In definitiv, o avem pe Gisela, care va ridica vraja. 
La castelul lui Cajetan am citit cum se poate face asta, dar din 
păcate nu mai ţin minte tot. Era vorba despre o flacără 
luminoasă, în jurul căreia se adună alte lumini. Voi putea cu 
siguranţă să recompun ritualul și formulele ce ţin de el. Căci 
pentru ce altceva deţin cărţile astea? Dar acum ar trebui să 
mergem la culcare pentru că a fost o zi foarte obositoare. 

Gaudentius vru să plece din încăpere, dar Georg îl reţinu. 

— Nu vreau ca Gisela să fie amestecată în treaba asta. Dacă 
este cu adevărat vorba despre nemurirea sufletelor noastre, nu 
vreau ca în cazul unui insucces să cadă victimă diavolului și 
sufletul ei. 

Gaudentius se întoarse ca mușcat de o viperă. 

— Câtă nobleţe! Tu ţi-o poţi permite, deoarece, cu tot 
blestemul, vei trăi suficient pentru a găsi un mag care să te 
salveze de Cajetan. Dar eu mă tem că doar luna plină mi-a 
restituit o parte din forţe. Deci eu mai am la dispoziţie numai 
câteva luni și nu vreau să ajung în iad din cauza mofturilor tale! 

Când își dădu seama că aceste cuvinte nu îl convinseseră pe 
prietenul său, îl apucă de mâna dreaptă. 

— Oricum este prea târziu pentru ca Gisela să rămână 
deoparte. Sunt sigur că Cajetan a aflat de prezenţa ei. Deci va 
încerca să pună mâna și pe ea. Şi atunci ea va fi la fel de 
pierdută ca și noi. 

— Atunci trebuie să o trimitem departe de aici! Undeva unde 
el să nu o mai poată găsi. 


— Bine, așa facem! Dar dacă o găsește? Și, dacă nu pe ea, 
poate pe fiica sau pe nepoata ei. În ea arde puternic flacăra 
magică și este cert că o va transmite fiicelor ei, poate chiar și 
fiilor. Aceștia toți vor fi victime potenţiale pentru Cajetan, care 
cu siguranţă ne va fi foarte recunoscător pentru aceste suflete. 

Vocea lui Gaudentius devenea tot mai tăioasă, până când 
ajunse ca o lamă ascuţită. 

Tânărul negustor se gândi câteva clipe și plecă învins capul. 

— Ai dreptate! Vom lupta folosind toate mijloacele. Ori 
reușim să îl învingem pe acest demon, ori el va continua să 
jertfească pentru stăpânul lui alți oameni nevinovaţi. Hai să ne 
gândim cum vom proceda în continuare. 

— Nu astăzi. Sunt foarte obosit și vreau să mă culc. 

Nu era nicio îndoială că Gaudentius nu mai voia să audă de 
nimic în această seară. Pe buzele lui Georg se aflau sute de 
întrebări, dar înţelese că va trebui să aștepte până mâine, 
învins, îl urmă pe Gaudentius, care rămase apoi în ușă. 

Descoperi în mijlocul camerei o pată pe podea, ce arăta ca un 
uriaș păianjen. Scârbit, își ridică piciorul și o călca. Obiectul 
scrâșni sub talpa lui și, când se uită mai bine, Georg văzu că 
zdrobise o capsulă de aur despre a cărei existenţă nu avea 
habar. Și Gaudentius fu puţin surprins. Se apropie, împinse cu 
vârful pantofului bucata de aur aplatizată, după care o aruncă 
într-un colţ, ridicând din umeri. 

— Cred că Anna are dreptate. Ar trebui să fac odată 
curăţenie aici. Dai peste tot de tot felul de chestii. 

Râse ușor și părăsi încăperea. Georg îl urmă, după ce mai 
aruncă o privire asupra capsulei de aur distruse, care încă mai 
aducea a insectă strivită. Abia încinseseră ușa, când crucifixul 
din colţul opus al camerei se lumină și trupul fantomatic al 
Laviniei prinse contur și pluti către capsulă. Deși Gisela îi 
distrusese cu săptămâni în urmă scârbosul conţinut, în obiect 
mai rămăseseră forţe care o împiedicaseră pe Lavinia să se 
materializeze. Acum capsula era doar o bucată de metal fără 
viaţă, pe care orice giuvaergiu putea să o topească și să o 
curețe prin foc. Un timp, Lavinia nu știu ce să facă cu libertatea 
ei proaspăt cucerită, dar pluti apoi către volumul din care citise 
Gaudentius și îl studie pagină cu pagină. Privirea ei pătrundea 
mai adânc decât cea a stăpânului castelului și cea a 
magistrului, pentru că ea sesiza și unele gânduri care se 


imprimaseră în pergament la scrierea lui. Astfel că ea înţelese 
mai bine decât stăpânul castelului și decât prietenul său cu ce 
dușman înspăimântător se confruntau ea, Gisela și cei doi 
bărbaţi blestemaţi de către Cajetan. 


6. 


Cajetan turba de furie și striga de răsuna laboratorul. Din 
nas și din urechi îi curgea sânge, iar din ochii lui izvorau 
lacrimi mari și roșii. Durerile îi transformaseră fața în figura 
grotescă a unui demon și se răsucea pe podea ca un vierme. 

— Nu pot să mai văd! urla el. 

Fulvian ţopăia agitat în jurul lui. Bărbăţia lui permanent 
sculată acum era moale și se sfriji și mai mult când magul îi 
strigă printre văicăreli numele. 

— Dar sunt alături de dumneavoastră, stăpâne! 

— Atunci ajută-mă! 

— Asta și vreau! Dar nu știu cum. 

Fulvian îngenunche și vru să îl ridice pe magul cuprins de 
spasme pentru a-i rezema capul de ceva moale, dar atingerea 
lui se pare că îi mări durerile lui Cajetan. 

— Nu mă atinge! Nu suport! urlă magul și îl lovi. 

Fulvian înţelese că în aceste momente nu putea face nimic 
pentru stăpânul lui. Pe chipul lui de copil apăru o expresie 
răutăcioasă, care dispăru repede, făcând loc îngrijorării. 
Cajetan părea să fie la mare ananghie și ceea ce păţise acesta 
putea deveni periculos și pentru el. Homunculusul dădu fuga la 
ușă, le strigă pe cele două slujnice, cărora de fapt le era 
interzis să intre în această parte a castelului. 

Preţ de o clipă, Fulvian crezu că slujnicele nu vor îndrăzni să 
dea urmare chemării lui, dar Mine și Lina veniră tremurând, cu 
braţele ridicate într-un gest de apărare, ca și cum s-ar fi 
așteptat să fie lovite în orice moment. Rămaseră la distanţă de 
câţiva pași de ușă și îl priveau întrebătoare pe Fulvian. Acesta 
le făcea semne energice. 

— Intraţi! Stăpânul are nevoie de voi! 

— Nu intrăm acolo! Stăpânul ne-ar pedepsi aspru, răspunse 
Mine cu voce stridentă. 

— Stăpânul s-a rănit! le aruncă homunculusul. Trebuie să îi 
opriţi sângerarea și să îl duceţi în camera lui. Nu poate singur. 

În vocea lui se afla suficientă autoritate pentru a contracara 
teama femeilor. Cele două slujnice se strecurară înspăimântate 
în încăpere și, la vederea stăpânului lor prăbușit la podea și 
sângerând, izbucniră în bocete. 

— Nu vă mai jeliţi, ci faceţi ceva! Altfel va trebui ca pe viitor 


să renunţaţi la mine! le strigă Fulvian. 

Amenințarea avu succes, pentru că, dacă exista ceva pentru 
care Lina și Mine ar fi renunţat la nemurirea sufletelor lor, 
acelea erau orele de plăcere pe care le oferea homunculusul. 
Lina și Mine îl ridicară cât putură de atente pe magul care încă 
se mai zvârcolea și îl duseră în dormitorul lui. Pentru a nu le 
ispiti pe cele două femei să tragă cu ochiul în această parte a 
castelului, Fulvian încuie ușa ce dădea în zona dintre laborator 
și bibliotecă, unde Cajetan păstra tot felul de lucruri 
misterioase. După care le urmă și privi cum acestea, cu mâini 
tremurânde, îl dezbrăcau pe stăpân. 

După puţin timp, Cajetan era întins în pat; Mine îi pusese pe 
ochi o compresă răcoritoare, iar Lina îi băga vată în urechi și în 
nări pentru a-i opri sângerarea. Între timp, magul se mai 
liniștise, așa că femeile putură să îl trateze fără a întâmpina 
rezistență. Doar din când în când gura i se schimonosea într-o 
expresie amenințătoare, care, așa cum observă cu interes 
Fulvian, exprima și frica. 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? întrebă el curios. 

Cajetan își smulse compresa de pe ochi, clipi de câteva ori și 
întoarse faţa către homunculus. Abia apoi păru că le observă pe 
femei și se încruntă. 

— A trebuit să le solicit ajutorul pentru că eraţi prea greu 
doar pentru mine, răspunse Fulvian întrebării neexprimate. 

— Am avut senzaţia că nu puteam suporta atingerea ta. 

În vocea lui Cajetan rezona o nuanță de neîncredere, dar 
Fulvian continuă să îl privească cu o expresie naiv-copilărească 
și ridică împăciuitor braţele. 

— Stăpâne, desigur că asta nu avea nimic de-a face cu mine, 
era doar un efect al vrăjii aruncate asupra dumneavoastră. 
Sper că nu a fost un blestem, ca acelea pe care le rostiţi 
dumneavoastră. 

— Sigur că nu! Cajetan făcu un gest de oroare și le expedie 
pe cele două femei. Vedeţi-vă mai departe la bucătărie de 
treburi, pentru că în curând mi se va face foame. Dar să 
pregătiți ceva bun, că altfel vă pedepsesc! 

— Vreţi cumva să îi interziceţi dragului de Fulvian să mai 
facă cu noi ceea ce ne place nouă și lui? 

Aparenta slăbiciune a lui Cajetan îi dădea un neobișnuit curaj 
lui Mine. 


Pe fața magului apăru o grimasă batjocoritoare. 

— Poate chiar ar trebui să o fac - îmi amintești de cât m-aţi 
neglijat voi în favoarea lui. Dar aș putea și să fac să vă apară pe 
piele păduchi și purici mari cât niște broaște. 

Mine și Lina îl priviră consternate pe stăpân și apoi o luară la 
fugă urmărite de râsul strident al lui Cajetan. Când acesta 
aprecie că ajunseseră la bucătărie, i se adresă lui Fulvian: 

— Nu m-a ajuns niciun blestem, ci am fost călcat în picioare. 
Fiertura cu ajutorul căreia m-am deplasat în capsulă a fost ceva 
cam tare. Alban sau, mai exact spus, Georg Streller a observat 
ceva și a strivit-o cu piciorul. Asta am să i-o plătesc cu vârf și 
îndesat. 

Pentru scurt timp magul medită asupra răzbunării, apoi sări 
din pat, își scoase din nas și din urechi dopurile de vată și 
umplu un pocal cu un lichid cu iz acru pe care îl bău înghițind 
atent. Băutura păru că îi face bine, căci sângerările încetară și 
fața lui palidă își recăpătă parţial culoarea. Privirea lui se 
pierdu în depărtare, se fixă pe un punct invizibil și păru că 
pătrunde prin ziduri. 

— Gaudentius, câinele acesta blestemat, este pe punctul de a 
îmi afla secretul! 

Deși magul nu mișcă buzele, cuvintele lui răsunară ca un 
ecou în încăpere. 

Fulvian sări în sus de parcă l-ar fi mușcat tarantula. 

— Cum poate fi posibil? Nu mai trăiește nimeni dintre cei 
care vă știau și majoritatea celor care au aspirat să vă cunoască 
secretul au murit pentru a vă face dumneavoastră viața 
posibilă. 

— A pus mâna pe un vechi text care trebuie să ne fi scăpat 
nouă. Încep să îmi pun întrebarea dacă chiar meriţi preţul pe 
care a trebuit să îl plătesc pentru tine. În multe lucruri pe care 
le faci ești foarte neglijent și în acest fel mă pui în pericol. 

Cajetan își însoţi cuvintele de o lovitură cu nuiaua. 

Homunculusul îi aruncă o privire răutăcioasă, dar plecă 
repede capul pentru a nu-l mânia și mai mult. 

— Stăpâne, sunteţi nedrept cu mine! Pot fi doar așa cum m- 
aţi creat. 

— Când te-am creat nu m-am gândit în primul rând la femei, 
la ceea ce poţi face cu ele. Am nevoie de un servitor care să mă 
ajute în lucrarea mea. 


— Şi eu nu fac asta? 

Jignit, Fulvian împinse buza inferioară în afară, dar remarcă 
rapid că stăpânul lui nu avea acum niciun chef de joacă. 

Cu un gest de mânie, Cajetan își întoarse privirea și cu vârful 
degetului își frecă fruntea, sub care ardea de parcă o duzină de 
draci aprinseseră un foc de tabără. Sudui în limba lui maternă, 
pe care nu o mai folosise de sute de ani, până când își pierdu 
suflul. Răsuflă de două-trei ori adânc, ca să se liniștească, și 
scutură amenințător pumnii în direcţia burgului inamicului său. 

— În acest moment suntem surzi și orbi în ceea ce privește 
Riebelsbornul și locuitorii lui, după ce Georg, nebunul acesta, a 
distrus obiectul meu conţinând păr de-al tău. Nu îl vom mai 
putea folosi un timp, dar măcar am mai aflat câte ceva. Am 
pierdut orice contact chiar acum, când a devenit extrem de 
necesar să îi spionăm planurile lui Gaudentius. Sunt sigur că 
acum clocește cum să îmi vină de hac. 

— Dar cum ar putea-o face? întrebă ironic Fulvian. 

Cajetan se răsuci repede și îl lovi cu nuiaua peste faţă, astfel 
că homunculusul se dădu înapoi scheunând. Abia după ce îi mai 
trecu mânia, Cajetan se învrednici să-i răspundă: 

— li știi pe înalții seniori, de pe tronuri și din jilțuri 
episcopale, care nu renunță decât foarte greu la poziţia lor. 
Dacă Gaudentius se duce la ei și le destăinuie că eu deţin taina 
vieţii veșnice, toți se vor pune în mișcare încoace și vor face 
totul pentru a-mi smulge acest mister. 

Fulvian râse. 

— Pfui! Şi vor vedea doar niște ruine și îl vor bănui de 
minciună. Atunci ar fi mort mai repede decât i-ar trece prin 
minte. Probabil că va fi executat într-un mod deosebit de 
dureros, iar dumneavoastră îi veţi putea preda sufletul marelui 
nostru maestru și veţi beneficia dintr-un foc de alţi treizeci și 
trei de ani de prelungire a vieţii. 

Pentru o clipă, Cajetan păru că respiră mai liniștit, dar apoi 
clătină supărat din cap. 

— Așa ceva nu trebuie să se întâmple! Prea mulţi oameni vor 
veni să scormonească aici și îmi vor periclita legăturile cu cei 
puternici. Cum mă vor mai contacta solii prietenilor și aliaţilor 
mei, dacă pe aici vor colinda tot felul de vagabonzi? Nu, nu pot 
risca să atrag atenţia. Nu degeaba m-am decis să rămân în 
anonimat. Este mai sigur să trăiești ascuns și să tragi sforile 


din spate. 

Cajetan își mai turnă un pocal din licoarea lui și îl bău pe 
îndelete, gândindu-se. După un timp, pe chip îi apăru un rânjet 
viclean. 

— Până acum m-am jucat doar cu Gaudentius și cu 
deplorabilul lui discipol. Dar acum voi lua lucrurile, în serios. 
Cei doi trebuie nimiciţi, iar vrăjitoarea pe care ei vor să o 
instruiască trebuie făcută inofensivă. 

— Poate că nu ar trebui să-i ucideţi așa repede, stăpâne! 
După cum știți, este tot mai greu să găsim suflete potrivite, cel 
puţin în această parte a lumii. Nu ar fi mai bine să vă creșteţi 
singur niște victime, ca să dispuneţi de o rezervă? Capturaţi-i 
pe Matthias von Riebelsborn și pe tânărul Streller și obligaţi-i 
să le lase cu burta mare pe Hetta, Kezia și pe cele două slujnice 
ale noastre. Această Gisela este și ea potrivită ca mamă a unui 
șir de progenituri care vă pot dărui câteva sute de ani până 
când vă veţi stabili într-o regiune în care va fi suficient vânat cu 
două picioare. 

Fulvian îl privea pe mag, pândindu-i reacţia. 

— Poate că ar trebui să am și asta în vedere. Dar la ce ne 
trebuie Gaudentius și alți bărbaţi? De ce nu le însămânţăm noi 
înșine pe femei? Ştii că nu îmi place să am în celule bărbaţi. 
Sunt mai șmecheri decât femeile și permanent gata să găsească 
o cale de scăpare. 

Fulvian plecă privirea, pentru ca magul să nu îi poată vedea 
ochii. 

— lertaţi-mă, stăpâne, dar eu nu sunt decât o creaţie a 
puterii dumneavoastră magice și de aceea nu sunt capabil să 
mă reproduc. Ar fi ca și cum... 

Homunculusul tăcu și își mușcă buzele, ca și cum vorbise 
deja prea mult. 

Dar Cajetan nu fu atent la el, ci răspunse propriei întrebări. 

— Eu sunt un mare mag și ar trebui să fiu în stare să las 
gravidă orice femeie când vreau eu. 

— Puteţi comanda naturii numai într-un anumit cadru. Dacă 
îmi amintesc bine, aţi renunţat în fața zeilor dumneavoastră 
barbari la capacitatea de a avea urmași de sânge pentru a avea 
parte de graţia nemuririi. 

— Am făcut eu asta? 

Cajetan se miră că homunculusul lui știa asta și se încruntă. 


Nu reușea să facă lumină într-un timp atât de scurt în 
amintirile vieţii lui neobișnuit de lungi și să reînvie în faţa 
ochilor scene de atunci. După toate aceste secole, pentru a 
pătrunde în profunzimea spiritului său și a-și reîmprospăta 
amintirile, ar fi trebuit să ia o fiertură din mac, mătrăgună, laur 
și alte ingrediente ce nu existau în această ţară și să petreacă 
un număr de ore în transă. Folosind același mijloc, ieri-seară 
reușise să îl audă pe Gaudentius în Riebelsborn. Nu putea să 
utilizeze prea des această băutură, pentru că fiecare înghiţitură 
îl costa ani din viaţă. Și, în plus, în acest moment nu îl interesa 
dacă își sacrificase sau nu capacitatea de procreaţie. 

— Vom vedea ce putem face. Dar, în primul rând, Gaudentius 
trebuie înlăturat. Și știu și cum! Are nevoie la castel de un 
preot, lipsa unui capelan trezind suspiciuni printre vecinii lui. 
Dacă Gaudentius nu vrea să riște să fie vizitat de un inchizitor 
al papei, nu îi rămâne altceva de făcut decât să caute un 
capelan. 

— Vreţi să vă travestiţi și să mergeţi la Riebelsborn? Mai 
bine nu o faceţi, vrăjitoarea cea tânără vă va demasca. 

Vocea lui Fulvian conţinea în ea destulă batjocură, pentru ca 
magul să gesticuleze energic. 

— İn ultimul timp îţi permiţi cam multe. Poate că ar trebui să 
te distrug și să te înlocuiesc cu un servitor mai ascultător. 

— Dacă credeţi că el vă va putea servi mai bine, faceţi-o. 

Fulvian râse încrezut. Spre deosebire de mag, care îl 
considera creaţia lui, homunculusul cunoștea istoria apariţiei 
lui și știa că magia lui Cajetan nu ar fi fost niciodată de ajuns 
pentru a da naștere unei creaturi vii, cu atât mai puţin uneia 
care să aibă aptitudinile lui. În multe privinţe puterile lui le 
întreceau cu mult pe cele ale magului, dar Cajetan era atât de 
sigur de sine însuși, încât nu mai voia să ia la cunoștință ceea 
ce era evident. Totuși, Fulvian nu trebuia să riște ca pretinsul 
lui maestru, într-un moment de proastă dispoziţie, să își pună în 
aplicare ameninţarea. De aceea făcu un gest cu braţul prin aer, 
ca și cum s-ar acoperi cu o mantie invizibilă. 

Cajetan, care tocmai îl privise ameninţător, duse mâna la 
frunte și râse ca de o glumă bună. 

— Poate că am să o și fac, dar mai târziu. Acum nu am timp 
pentru asemenea experimente, pentru că trebuie să mă ocup de 
dușmanii mei. Deoarece obiectul meu a fost distrus, va trebui 


să găsesc o nouă modalitate de a supraveghea Riebelsbornul și 
deja știu cum se poate face asta cel mai simplu și mai eficient. 
Dar acum să mergem la bucătărie: îmi este foame și vreau să 
văd dacă cu această ocazie nu se trezesc în mine și poftele. 

Homunculusul râse bucuros și își mai dădu și aere. 

— Eu sunt pregătit, stăpâne, și cred că și dumneavoastră. 

Imediat ce rosti aceste cuvinte, Cajetan simţi în el o pornire 
pe care nu o mai simţise de mult. În timp ce gusta această 
senzaţie gemând de plăcere, își spuse că putea fi mai mult 
decât mulțumit de un astfel de servitor. 


7. 


În noaptea în care Lavinia scăpase din crucifix, dispărură și 
câteva dintre temerile ei, Gaudentius înlăturând peste zi 
învelișul distrus al obiectului vrăjit prin magie neagră și, cu 
asta, ultima umbră a forței întunecate care o surghiunise în 
relicvar. Își amintea înfiorându-se cât efort depusese pentru a o 
atrage pe Gisela către ea și a-i vorbi în ciuda emanaţiei 
malefice a obiectului ostil. Fără ajutorul acesteia, nu ar fi 
reușit. Lavinia mai încercase să intre în contact cu Kezia, dar 
eșuase, ca de altfel și în încercările ei de a fi se alătura lui 
Gaudentius și lui Alban. 

Stăpânul de la Riebelsborn își zicea mag și dispunea și de o 
anumită forță, dar, cu toată știința pe care o dobândise în timp, 
avea o perspectivă prea limitată pentru a putea pătrunde în 
esenţa lucrurilor. Pentru a dezvolta această capacitate, ar fi 
trebuit să aibă mai multă încredere în propria intuiţie decât în 
raţiunea sa. Totuși, ca atât de mulţi bărbaţi, punea adevărurile 
scrise în cărţi înaintea învăţămintelor naturii și a talentului de a 
le folosi. Lavinia știa că existau mulţi smintiţi ca el, care se 
numeau magi pentru că posedau cărți vechi despre arta magiei 
și le puteau citi. Dar celor mai mulţi le lipsea complet forţa de a 
da viață formulelor magice. Gaudentius dispunea de unele 
dintre aceste capacităţi, dar nu știa cum să le valorifice pe 
deplin. 

Lavinia își dădu seama că era pe punctul de a se pierde în 
amintiri și încercă să se concentreze asupra prezentului. Nu îi 
era de niciun folos să reînvie eșecurile. Trebuia să privească 
spre viitor, iar acesta arăta sumbru. Năluca se îndreptă spre 
ușă și întinse mâna către clanţă. Degetele ei translucide 
trecură prin ea de parcă obiectul din fier ar fi fost o dâră de 
ceaţă, în primul moment se sperie, dar apoi râse singură de ea. 
Nu mai avea consistență materială de secole. Acum era o 
nălucă, vizibilă doar pentru cei care posedau puteri deosebite și 
care nu treceau prin viaţă atât de orbi ca Gaudentius. Iritată de 
faptul că gândurile ei reveniseră la stăpânul castelului, cu care 
ea încercase în atâtea rânduri să intre în contact, Lavinia trecu 
prin ușa grea din lemn, care, ca și clanţa, nu îi opuse 
rezistență. Când se afla pe coridor și se apropia de scări, se 
dojeni singură pentru că se deplasa ca și cum ar mai fi fost 


legată de regulile materiei. Privi podeaua și începu să treacă cu 
picioarele prin ea. 

Podeaua de lemn a coridorului se apropia tot mai mult și apoi 
rămase deasupra ei, iar Lavinia își dădu seama că se afla în 
dormitorul lui Gaudentius. Magistrul dormea într-un pat mare, 
comod, cu draperiile baldachinului trase. Se răsucea și gemea 
ca prins într-un coșmar. Năluca uită de aversiunea pentru el și 
îi puse mâna pe frunte, ca și cum ar fi vrut să îl liniștească. Dar 
și-o retrase rapid, pentru că mâna părea că pătrunde prin 
craniu în creierul stăpânului castelului. Însă atingerea o făcu 
pe Lavinia să afle ce îl chinuia pe Gaudentius: în vis, magul se 
afla faţă în faţă cu dușmanul lui, care îl sleise atât de mult de 
puteri încât acesta se ghemuia minuscul la picioarele lui, în 
timp ce Cajetan părea un uriaș ce îl strivea sub unghie precum 
un păduche. 

Lavinia știa că acest coșmar era un efect al blestemului 
aruncat de Cajetan asupra fostului lui ucenic. Imaginile din vis 
trebuiau să îi mărească teama și să îl împiedice să se apere. 
Dar puterea magică a seniorului de la Riebelsborn atenua 
efectul vrăjii. Alţi oameni ar fi fost omorâţi de mult de vraja lui 
Cajetan, dar el i se opunea și, inconștient, făcea apel și la 
puterile Giselei. Lavinia spera că Gaudentius avea să câștige 
astfel suficient timp spre a descoperi o slăbiciune a dușmanului 
său de moarte și a-l învinge. Dar aceasta nu i-ar reuși fără 
sprijinul Giselei. 

Deoarece tânăra era țelul ei, îi întoarse spatele lui 
Gaudentius și pluti mai departe. In camera pe care o traversa 
acum se găseau mai multe sipete grele și alte obiecte personale 
ale castelanului, printre care și armura sa pentru turnir, căreia 
i-ar fi stat mai bine în sala armelor. Lavinia nu mai privi în jur, 
ci pătrunse în odaia următoare. Aici dormea Alban, care, așa 
cum aflase, se numea de fapt Georg Streller și, ca urmare a 
blestemului lui Cajetan, arăta majoritatea timpului ca un 
monstru. Dar în ochii Laviniei, în ciuda unei anumite 
superficialităţi, el era un om mai bun decât Gaudentius. Pentru 
că, deși știa că blestemul îl reducea la o scurtă viaţă, și aceea 
petrecută sub o înfățișare respingătoare, și era condamnat pe 
vecie, se străduia instinctiv să nu o pună în pericol pe Gisela. 

Lavinia îi aruncă un zâmbet prietenos făpturii brutale, care 
se răsucea în cearșafuri la fel de dihai ca Gaudentius, zâmbet 


care în mod ciudat păru că îl mai liniști, și plecă mai departe 
până găsi odaia Giselei. Nici tânăra nu dormea liniștită. Pe faţă 
îi curgea transpiraţia, care se aduna sub cap și umezea 
cearșaful. Scotea sunete tânguitoare și din când în când striga. 
Dacă cu câteva ore în urmă se părea că se afla în curs de 
însănătoșire, acum arăta mai bolnavă decât oricând altcândva. 
Și starea acesteia era un efect al blestemului și al multor vrăji 
pe care Cajetan le aruncase asupra castelului. Aceste vrăji se 
manifestau în orele nopţilor, când lumina binefăcătoare a 
soarelui nu le mai diminua puterea distructivă. Lavinia simţea 
că vrăjile o asaltau și pe ea, dar, dintr-un motiv care nu îi era 
clar, era invulnerabilă. Probabil că din aceleași motive nu putea 
întreprinde nimic împotriva răului care pătrunsese prin zidurile 
burgului ca o pânză de păianjen - pentru a putea acţiona, avea 
nevoie de un medium ca Gisela. 

Când de data aceasta întinse braţele, simţi că li se opunea 
rezistență. Părea o coajă subţire, care la orice atac mai dur se 
putea sparge. Cât mai ușor posibil, Lavinia se aplecă peste faţa 
Giselei și-i sărută buzele uscate și crăpate. 

Cumva, bolnava simţea apropierea ei. Se mai liniști, dar 
respiră de câteva ori precipitat și deschise pe neașteptate ochii. 

— Lavinia! 

— Da, eu sunt. Mulţumesc pentru ajutorul tău și prezenţei de 
spirit a lui Georg, care din instinct a procedat corect. Ca 
urmare, pentru scurt timp sunt capabilă să evadez din relicvar. 

— Te-a ajutat Georg? Deci mai este aici! 

Privirea plină de speranţe a Giselei o obligă pe Lavinia să se 
întoarcă. Tânăra nu știa încă de viaţa dublă a soţului ei, care își 
putea relua adevărata înfățișare doar când luna plină strălucea 
pe cer. Astăzi luna apusese devreme, de aceea tânărul era 
întins în patul său sub înfățișarea monstruoasă a magistrului 
Alban. Lavinia nu voia să dezvăluie acest secret fără un motiv 
temeinic. Prea mare era pericolul ca Gisela să fie atrasă de 
Georg mai puternic decât până acum și să pună inima și 
simţurile înaintea a ceea ce era cu adevărat mai important. În 
această situaţie, Gaudentius se comporta corect: Gisela trebuia 
să rămână fecioară pentru a putea beneficia de toate puterile 
ei. 

— Prea multe depind de asta! își spuse Lavinia. 

— Ce depinde de ce? 


Gisela auzise vorbele Laviniei. 

— De tine depind foarte multe, draga mea prietenă. Nu este 
vorba numai despre soarta lui Gaudentius și a lui Alban, ci și de 
a ta, și a mea, și a prietenelor mele care ar fi trebuit să ajungă 
în paradis, dar au fost silite să suporte chinurile iadului. Lavinia 
o privi rugătoare pe Gisela. Dușmanul a suferit o lovitură 
neașteptată, care cu siguranţă va provoca un nou atac. Trebuie 
să fim pregătite. Gaudentius și Georg cred că au descoperit 
secretul dușmanului, dar mă tem că Gaudentius se află pe urme 
false și, de aceea, va acorda prea puţină atenţie adevăratelor 
intenţii ale lui Cajetan. 

— Să îi spun asta? Cel mult va râde de mine pentru că în 
ochii lui sunt o femeie fără nicio valoare, fără minte! 

Mânia străfulgeră în privirea Giselei și aceasta fu cuprinsă de 
o tuse chinuitoare. 

Lavinia puse mâinile pe pieptul Giselei, pentru a-i alina 
durerea. 

— Situaţia nu este chiar atât de gravă. De fapt ar fi suficientă 
o explicaţie spre a-i arăta că femeile nu au mai puţină minte 
decât bărbaţii, ci uneori au chiar mai multă. Gândește-te numai 
la Anna, care administrează burgul și terenurile ce ţin de el. În 
această chestiune nepotul ei nu îi este de mare ajutor. 

— Într-adevăr, nu îi este de ajutor. Gisela râse ușor. Mânia îi 
dispăru și, când își mișcă membrele, constată că se simţea mai 
bine. Întrebă surprinsă: M-ai ajutat? 

Lavinia clătină din cap. 

— Nu, propriile tale puteri te-au ajutat. Tu ești o mare 
tămăduitoare, dar nu ai învăţat încă cum să îţi folosești harul, 
în viitor va trebui să o faci doar în taină. Deși eu am fost 
zăvorâtă secole în relicvariu, am dispus totuși de puţină 
libertate și am aflat câte ceva despre lume înainte de a nimeri 
în diavoleasca cursă a lui Cajetan. Femeile cu aptitudini ca ale 
tale trec cu ușurință drept vrăjitoare. Dar adevăratele 
vrăjitoare sunt acele femei care se lasă ademenite de diavol și 
care propovăduiesc învățături satanice. Doar puţine dintre ele 
își pot păstra puterile până la adânci bătrâneţi și pot chiar 
domina regi și principi. Majoritatea vrăjitoarelor diavolești 
nimeresc rapid în mâinile inchizitorilor și sunt înecate ori arse 
pe rug. Lucrurile au fost astfel orânduite de către Satana, 
deoarece el vrea să evite ca acestor femei să le vină ideea de a 


renunţa la el și să își salveze sufletele prin lungi penitenţe și 
pelerinaje. 

— Nu vreau să am de-a face cu iadul și cu lucrările diavolești. 

Vocea Giselei se auzi puternic, astfel că Gundi deveni 
neliniștită. Mica servitoare deschise ochii, se ridică ameţită de 
somn în capul oaselor și se holbă la stăpâna ei, care nu se 
distingea clar în lumina lămpii cu ulei ce ardea într-o nișă atât 
timp cât Gisela era bolnavă. 

— Stăpână, vă simţiţi rău? M-aţi strigat? 

Gisela dădu negativ din cap, deși slujnica nu putea să îi vadă 
gestul. A 

— Nu. Doar vorbeam în somn. Îmi pare rău. Întinde-te și 
culcă-te. 

Pe Gisela o mira că fata nu părea să o fi remarcat pe 
vizitatoarea nocturnă, deși aceasta stătea lângă pat, într-o 
aureolă luminoasă. 

— Mă simt groaznic de obosită. 

Gundi căscă, se lăsă să cadă înapoi în pat și adormi imediat 
ce puse capul pe pernă. 

Lavinia râse impresionată. 

— Într-adevăr ai puteri mari! Nu ai văzut? I-ai poruncit 
servitoarei să doarmă și, în aceeași clipă, aceasta s-a simţit așa 
de obosită, încât nici măcar nu a mai apucat să se întindă ca 
lumea. 

Gisela se înfioră. 

— Nu vreau să am astfel de puteri! 

— Nu e alegerea ta să renunţi la ele, pentru că sunt 
moștenite din timpuri imemoriale. Din vremuri mult anterioare 
celei în care Domnul nostru Isus Cristos și-a plecat capul 
pentru a primi botezul din partea sfântului loan. Ești urmașa 
femeilor înțelepte, care și-au folosit puterile spre binele 
oamenilor încredinţaţi lor. Dar, în vremurile timpurii ale 
istoriei, diavolul i-a ademenit de partea răului pe aceia care nu 
l-au putut recunoaște. Le-a cerut tuturor femeilor înzestrate să 
devină vrăjitoare lipsite de Dumnezeu. Clerici plini de râvnă, 
care, convinși de propria importanţă, au defăimat femeile ca 
fiind slabe, proaste și lipsite de valoare, au făcut ce le stătea în 
putinţă ca acelea cele care voiau să facă uz de capacităţile lor 
să fie omorâte. S-au îngrijit și ca majoritatea fetelor să fie astfel 
educate încât să se considere neînsemnate și înclinate spre rău. 


Și cu cât ar fi putut lumea să fie mai bună dacă învățații și 
preoţii și-ar fi amintit cât de mult a prețuit femeile Cristos 
Domnul. El a fost cel care a primit-o în braţele sale pe Maria 
Magdalena, deși era dispreţuită de toţi din cauza îndeletnicirii 
ei și le-a venerat întotdeauna pe mama sa, Maria, sau pe 
Elisabeta, mama botezătorului. Aceste femei au fost cele care l- 
au recunoscut sub cruce, și nu apostolii, dintre care unul îl 
trădase, în timp ce ceilalţi, în frunte cu Petru, se lepădaseră de 
el. 

Lavinia vorbise cu furie, dar amuţi când își dădu seama și o 
rugă pe Gisela să o ierte. Apoi o rugă fierbinte pe Gisela să facă 
totul pentru a se însănătoși cât mai repede. 

— Magistral Gaudentius și soţul tău vor avea curând mare 
nevoie de ajutorai tău și pentru asta trebuie să înveţi cât de 
mult poţi, atât de la Gaudentius și din cărţile lui, cât și de la 
tine însăţi. 

— Nu rețin nici jumătate din ce vrea să mă înveţe 
Gaudentius! Cum aș putea să învăţ de la mine însămi? Așa nu 
ajung niciunde! 

Gisela râse amar. 

Lavinia nu vru să lase lucrurile astfel: 

— Trebuie să te deschizi la ceea ce se află în tine, dar fă-o în 
taină. Nici Gaudentius și nici dușmanul nostru nu trebuie să 
observe ceva. Magistrul te-ar mustra și te-ar pedepsi cu nuiaua, 
pentru că nu înţelege nimic din forţa eliberată de capacităţile 
interioare, iar dacă magul Cajetan își dă seama ce puteri zac în 
tine, se va strădui să te distrugă. Trebuie să te subaprecieze 
amândoi, înţelegi? 

Gisela se întinse din nou în pat și își duse mâinile sub cap. 

— Nu înţeleg absolut nimic. Ai spus mai devreme că 
Gaudentius și Georg ar fi pe punctul de a descoperi secretul lui 
Cajetan. Aș vrea să știu ce legătură are Georg Streller cu toată 
treaba aceasta și pe urma cărui secret se află ei. Va trebui să 
îmi explici, pentru că de la magistrul Gaudentius cu siguranţă 
nu voi afla. 

— Corect! Deci iată cum stau lucrurile... 

Lavinia îi spuse pe scurt ceea ce aflase ea însăși despre 
drumul în viaţă al lui Cajetan, sperând că Gisela, după 
relatarea ei, va uita despre întrebarea privind rolul lui Georg în 
toată această chestiune. 


8. 


Când Gisela se trezi, mai întâi luă cele trăite în timpul nopţii 
drept un vis. Nu o mai revăzuse pe Lavinia din noaptea în care 
arsese părul acela urât mirositor și deja credea că năluca 
reprezenta o născocire a fanteziei ei suprasolicitate. Totuşi, 
când ridică mâinile și le examină, simţi în ele o putere ce o 
surprinse, își atinse fața cu vârful degetelor și își dădu seama 
că febra și chiar starea de boală dispăruseră. De fapt se simţea 
mult prea puternică pentru a mai rămâne întinsă în pat. Aruncă 
pătura cu curaj, cobori picioarele de pe marginea patului și se 
ridică. 

Mișcările ei o treziră pe Gundi, care o privea fără să 
înţeleagă. 

— Dar, stăpână, nu aveţi voie să vă ridicaţi! Doar sunteţi 
bolnavă! 

— Bolnavă? Da, am fost. 

Gisela căută în sine și descoperi resturi ale slăbiciunii ei care 
fură eliminate ca de un jet puternic de apă proaspătă. 
Niciodată nu se refăcuse atât de repede. În timp ce își dădea 
cămașa jos, îi ceru lui Gundi să o spele pe spate și se minună de 
sine însăși. Apoi își aminti de Lavinia și de vorbele ei despre o 
putere ascunsă, pe care ea ar deţine-o. Deveni gânditoare. 
Chiar ar putea fi așa? Probabil că nu, pentru că Gaudentius i-ar 
fi spus ceva despre asta. Doar el remarcase că era înzestrată cu 
puteri magice. Tot în timp ce se gândea, își mai spuse că 
rămânea un mister faptul că se vindecase de la o clipă la alta. 
Brusc simţi că trebuia să se lupte cu foamea care îi chinuia 
stomacul. 

— Mai repede! îi porunci ea lui Gundi și, în cele din urmă, îi 
luă prosopul din mână. 

Deși se grăbea, își termină toaleta cu mare grijă. Nasul îi era 
deosebit de sensibil și involuntar sesiza mirosul de transpiraţie 
de pe pielea sau de pe hainele ei. Curăţă și un loc al corpului cu 
iz deosebit de intens, cu toate că Gundi se întoarse și își 
frângea mâinile, pentru că o femeie cuminte nici nu trebuia să 
atingă acel loc. Dar Gisela fusese învățată de mama ei să 
menţină curat îndeosebi acel loc, fără alte explicaţii. Ea bănuia 
că era ceva legat de convieţuirea dintre bărbat și femeie. De 
cele mai multe ori bărbaţii nu miroseau grozav. Se întâmpla 


altfel cu propriul ei soț? Gisela nu își putea imagina, deoarece 
Alban era pe jumătate animal. 

Gândind astfel, îl compătimea. Spre deosebire de prietenul 
său Gaudentius, magistrul Alban, în lunile petrecute aici, în 
burg, păruse foarte îndatoritor. Era de-a dreptul plăcut să 
gândești de bine despre soțul tău, își spuse ea, și-și îndepărtă 
repede gândurile, care se îndreptau către Georg Streller. 
Tânărul negustor îi putea fi un prieten bun și nimic mai mult. 

Cu această hotărâre în gând, Gisela se îmbrăcă și părăsi 
dormitorul. Când intră în camera din foișor aflată două etaje 
mai jos, îi găsi acolo pe Anna, pe stăpânul castelului și pe 
cavalerul Eckehard. Gaudentius ședea remarcabil de drept pe 
scaunul lui și părea că tocmai gusta o glumă, căci el și 
oaspetele său râdeau, în timp ce Anna zâmbea cu acea privire 
indulgentă pe care i-o arunci unui copil zburdalnic. 

Exact când intra Gisela, din cealaltă parte apăru Alban. 

— Slăvit să fie Dumnezeu! salută el și apoi o descoperi pe 
soţia lui. Tu ce cauţi aici, jos? Iţi cauţi moartea. Du-te să te 
culci! 

Gisela se îndreptă, ajungându-i până la stern și privi direct în 
ochii lui roșii care o priveau dojenitori, dar și îngrijoraţi. Spre 
surprinderea ei, Alban nu arăta nici pe departe atât de animalic 
cum îl avea ea întipărit în imaginaţie, ci mai curând părea un 
om cu o faţă grosolană. Pe drum ar fi atras atenţia cel mult prin 
statura lui anormală. 

Pierzându-și din siguranţă, ea îi făcu o reverență și spuse: 

— Scuzaţi-mă, domnul meu, dar mă simt din nou foarte bine. 
Pot să părăsesc patul și să continui studiile cu Herr 
Gaudentius. Cu siguranţă că se va bucura de acest lucru. 

— Nu ar fi rău! Deja am pierdut câteva zile. 

Gaudentius îi făcu semn Giselei să se așeze. 

Mătusșa îl privi supărată. 

— Din cât îmi pot eu aminti, tu porţi vina pentru boala 
Giselei. Așa că să binevoiești să nu o certi, că vei avea de-a face 
cu mine! 

— Hei, hei! exclamă Eckehard. Luna plină de ieri pare să fi 
acţionat și asupra altora, nu numai asupra lui Alb... 

Un cot energic în coaste primit de la castelan îl făcu să își 
înghită vorba. 

— Asta nu are de-a face cu luna ori cu stelele, ci doar cu 


unele femei îndărătnice și cu pliscul ascuţit. Dar le va trece. Am 
să o îmboldesc pe Gisela până când va plânge de parcă ar fi 
tăiat o pivniţă de ceapă, iar în ce privește mătușa mea, am să... 

— ...Ce o să faci? întrebă Anna cu un zâmbet abia schițat, 
care îi promitea interlocutorului multe zile cu prânzuri sărate 
copios și paturi nefăcute. 

— Ah, nimic! Gaudentius se întoarse către Alban. Dar cu tine 
ce este? Parcă arăţi a om. 

— Chiar este om! 

Gisela nu își explica ce o îndemnase să își apere soţul. 

Primi din partea lui Alban o privire mirată, în care ea crezu 
că citește și o anumită recunoștință. 

Totuși, el era departe de a exterioriza astfel de sentimente, în 
loc de asta, scoase un muget care ar fi putut alunga și un urs. 

— Am fost cândva om! Dar acum sunt un monstru deformat 
de plăcerea unui mag și care trebuie pus sub cheie în nopţile cu 
lună plină. Pentru tine, Gisela, este mai bine să îţi îndrepţi 
gândurile către sarcina pentru care m-am căsătorit cu tine. 
Când blestemul va fi ridicat și magistrul Alban va aparţine 
trecutului, vei fi dezlegată de orice obligaţie și vei putea pleca 
unde vrei. 

Anna sări brusc. 

— Pentru Dumnezeu, astăzi ești iarăși insuportabil! Stai jos și 
mănâncă! Sau să-ți trimit pe cineva cu un blid de mâncare în 
odaia ta? 

— Va trebui să îl trimiţi pe Ludwig, dintre ceilalţi servitori 
nimeni nu îndrăznește să intre la mine. 

În vocea lui Alban se amestecau zeflemeaua și tristeţea, ceea 
ce o făcu pe Gisela să uite că el tocmai o pusese la punct. 

— Cu siguranță Herr Gaudentius nu va voi să renunţe la 
Ludwig, căci acesta trebuie să îi taie mărunt carnea, pentru că 
servitorul celălalt este neîndemânatic. V-aș putea aduce eu 
mâncarea în cameră. 

— Terciul de dimineaţă va putea să și-l mănânce dragul 
nostru Matthias și fără credinciosul lui servitor, interveni 
râzând Eckehard. Dar, înainte de a mă considera cu toţii 
viitoarea victimă, serviţi-vă. Terciul se va răci și nu va mai fi 
atât de bun. 

Pentru a-și întări spusele, cavalerul apucă lingura și o înfipse 
în amestecul cenușiu de cereale, măruntaie tocate mărunt și 


prune uscate, care împreună cu o stacană de bere reprezenta 
micul dejun. Gaudentius îi aruncă o privire dură. 

Dar începu și el să mănânce. Deoarece și Frau Anna se 
dedică aceleiași activităţi, Giselei și lui Alban nu le mai rămase 
decât să li se alăture și să își tragă mai aproape farfuriile. 

Un timp domni liniștea. Dar curând pentru Herr Eckehard fu 
deja prea mult. 

— S-ar putea deci crede că aţi făcut legământ de tăcere, așa 
aţi amuţit. Şi ar fi atât de multe de discutat! Ne aflăm în prag 
de Crăciun și voi încă nu aveţi un capelan. 

Gaudentius tresări. 

— Așa este, nici nu m-am mai gândit la asta. De ce nu mi-ai 
amintit, Anna? 

Mătușa lui ridică mâna într-un gest de apărare. 

— Nu da vina pe mine! Ti-am reamintit de câteva ori. Dar tu 
nu ai nici ochi și nici urechi pentru altceva decât pentru 
Cajetan și blestemul lui. Dacă eu aș accepta astăzi propunerea 
cavalerului Eckehard, de mâine ai uita și de mâncare, iar în 
câteva zile ai muri de foame. 

— Cerule, la ce se va fi gândit Dumnezeu atunci când a creat 
femeia cu limbă așa de ascuţită? L-o fi mâniat Adam așa de tare 
ca să merite pedeapsa asta? 

Cei din jurul mesei îl pironiră cu privirea pe Gaudentius mai 
puţin din pricina acestor cuvinte și mult mai mult din cauza 
elanului cu care se desfășura. Mătușa lui întinse mâna și îi 
atinse faţa. 

— Pe Fecioara Maria și pe toţi sfinţii, ce s-a petrecut cu tine? 
Arăţi cu cel puţin zece ani mai tânăr decât ieri! 

— Sunt totuși prea mulţi ani peste treizeci. Gaudentius 
clătină din cap dezorientat. Anna are dreptate! Mă simt încă o 
dată mai tânăr decât în ultimele zile și mai tânăr decât oricând 
în perioada blestemului. Și Alban arată mai uman decât 
oricând. Cerule, nu cumva blestemul se va ridica? 

În vocea lui era atât de multă speranţă, încât pe Gisela o 
duru să îl dezamăgească. 

— Nu cred. Presupun doar că în acest moment blestemul și-a 
mai pierdut din putere. Dar, imediat ce Cajetan va observa 
asta, va face totul pentru a-i spori efectul. 

— Puișorul se dă mai grozav decât găina, remarcă ironic 
Gaudentius. 


— Mai curând decât cocoșul, spuse calmă Gisela. Cercetaţi în 
sufletul dumneavoastră și veţi simţi că am dreptate! 

— Nu aţi putea să uitaţi măcar pentru o clipă de acest mag 
jalnic și de blestemul lui? Ne aflăm în prag de Crăciun, timpul 
minunilor și al poveștilor! Poate că Dumnezeu sau unul dintre 
sfinți vă va ajuta în aceste zile sfinte sau măcar vă va arăta 
calea cea bună. Inainte de sărbătoarea Crăciunului, trebuie să 
își facă intrarea aici un capelan. V-am mai spus că vecinii 
șușotesc. Dacă veţi sărbători nașterea Domnului fără preot, 
niște oameni antipatici ar putea să profite de ocazie să îl 
viziteze pe onorabilul episcop și să îl instige împotriva voastră. 

Cuvintele lui Eckehard produseră o adâncă impresie. 
Gaudentius își șterse fruntea și strânse din buze. 

— Va trebui! Totuși nu îmi va face plăcere să pierd timp 
pentru căutarea lui deoarece vreau să continui pregătirea 
Giselei. Alban, nu te-ai putea ocupa tu? Pe deoparte, acum arăţi 
aproape bine, pe de altă parte, noul capelan al castelului s-ar 
putea obișnui cu aspectul tău. 

Alban îl privi posomorât. 

— Asta nu îmi place. 

— De ce? Prietenul nostru Matthias are dreptate. Așa cum 
ești acum, te poţi arăta printre oameni. Pe lângă asta, o vizită 
la Eichstätt ţi-ar prinde bine - ai putea să procuri de la 
negustorii de acolo un cadou frumos pentru soţia ta. Gisela se 
află la castel de mai multe luni și nu a primit nimic de la tine. 

Cuvintele cavalerului Eckehard îi treziră Giselei un sentiment 
la care ea nu se așteptase: dorul de casă. Ea era un copil 
crescut la oraș, obișnuit a avea în jur vecini și a putea colinda 
pe străzi. Dar la Riebelsborn se simţea deseori prizonieră. 

— Mi-ar face plăcere să merg o dată la Eichstätt, spuse 
Gisela. 

Gaudentius gesticulă cu ambele mâini. 

— Nu se poate! Pierde prea mult timp de studiu! 

Alban mârâi ca un câine indispus, ceea ce-i stârni mânia 
Daggăi. Deoarece ea socoti că Gisela era în pericol, se ridică și 
se îndreptă lătrând către Alban. Acesta ridică mâinile ca să se 
apere și, preț de o clipă, păru că va curge sânge. 

Inainte de a se putea întâmpla ceva serios, Gisela își înfipse 
mâinile în ceafa Daggăi și o trase înapoi. 

— Stai liniștită! 


Ea se sperie singură de îndrăzneala ei, dar în aceeași clipă 
Dagga se transformă dintr-un câine-urs gata de luptă într-un 
pui rugător, care împingea cu botul farfuria Giselei. Tânăra 
cunoștea gestul, așa că luă o lingură de terci pe care îl aruncă 
în botul larg deschis al Daggăi. 

— Pentru a sătura animalul nu va ajunge conţinutul 
castronului. 

Anna chemă o servitoare și îi porunci să aducă mai întâi 
terci, apoi un ciolan. Căţeaua încetă să mai cerșească abia 
după ce apucase să înfulece cea mai mare parte a micului dejun 
al Giselei. Doar după aceea se ocupă și de ciolan, pe care îl 
înșfacă aruncându-i lui Alban o privire de parcă l-ar fi crezut în 
stare să rivalizeze cu ea pentru această pradă. Deoarece el nu 
se clinti, se lungi lângă picioarele scaunului Giselei și își înfipse 
colții în mâncare. 

Gaudentius se uită chiorâș la animal, îi ceru energic Giselei 
să îl urmeze și urcă apoi scările aproape în fugă, ca un tinerel. 
Când dădu să treacă pe la iatacul ei, pentru a-i da câteva 
dispoziţii lui Gundi, acesta pufni nerăbdător, o trase în sala de 
studiu și se puse pe treabă de parcă ar fi vrut să recupereze în 
acea zi tot timpul pierdut. Dagga își înșfăcase osul și îi urmase 
pe cei doi. Se așeză lângă crucifixul în al cărui soclu se găseau 
moaștele Laviniei. Locul păru să îi priască, pentru că din când 
în când îi scăpa câte un sunet de încântare și nu o deranjă nici 
intrarea lui Alban în cameră. 

— Cavalerul Eckehard are dreptate! Nu o putem ţine veșnic 
încuiată aici pe Gisela. 

Alban întrerupse astfel un lung discurs al prietenului său, 
prin care acesta voia să o facă pe Gisela să înţeleagă o formulă 
importantă. 

— Pentru Dumnezeu, ce te mai frământă acum? Soţia ta nu 
este în niciun caz prizonieră, ci își duce viaţa într-un iatac 
plăcut, are haine frumoase, primește suficientă mâncare și, 
dacă dorește, se poate împodobi cu o bijuterie pe care tu i-o 
aduci din Eichstätt. 

Gaudentius crezu că cu aceasta spusese tot, dar fu surprins 
că Alban insistă. 

— Gisela nu mai vede niciun alt om în afară de noi și de 
Eckehard, care ne mai vizitează câteodată. 

— Ai uitat de Georg Streller! Băiatul se gudură mult prea 


mult pe lângă soţia ta și mă cam bate gândul să îi închid poarta 
în nas. 

— Herr Streller este un om de onoare care știe ce înseamnă 
buna-cuviinţă, se răsti Gisela la castelan. 

Gaudentius o opri cu un gest și vru să își continue discursul, 
dar Alban îl întrerupse. 

— Dacă plec la Eichstätt, o iau cu mine pe Gisela. Are nevoie 
de stofă pentru haine mai călduroase. 

Nu lăsă loc de îndoială asupra celor vrute de el și fu răsplătit 
de Gisela cu o privire recunoscătoare. Era evident că își dorea 
din suflet să mai vadă și altceva decât burgul, turnul acestuia și 
priveliștea oferită printre crenelurile zidurilor. 

— Alban, îţi mulțumesc! spuse ea, răsuflând ușurată, și 
observă abia apoi că se exprimase atât de familiar, de parcă el 
ar fi fost într-adevăr soţul ei, iar nu cineva care o cumpărase de 
la tatăl ei pentru a-și duce la îndeplinire scopurile. 

Gaudentius înțelese că pierduse duelul privirilor pline de 
reproș și în cele din urmă dădu din cap aprobator. 

— Bine! Ia-o cu tine, dar adu-o înapoi așa cum ai luat-o. Altfel 
sufletul tău va fi veșnic al diavolului. Şi, în toiul cumpărăturilor, 
nu uita să cauţi un capelan potrivit. Până atunci, oamenii noștri 
se mai pot duce la Trelling pentru a participa la liturghia 
predicatorului de acolo. Dar, imediat ce se va lăsa frigul, lucrul 
acesta nu va mai fi posibil. Iar tu, Gisela, acum repetă... 

Gaudentius enunţă câteva noţiuni în limba latină, pe care 
Gisela, în semn de mulțumire pentru învoirea dată, le repetă 
fără greșeală. Dar pentru asta nu primi laude, fiindcă 
Gaudentius părea că regretă deja gestul făcut. 


9. 


Călătoria nu avu loc atât de repede cum sperase Gisela. Două 
zile la rând Gaudentius găsi noi subterfugii pentru a nu o lăsa 
să plece, apoi plouă o săptămână fără întrerupere. În tot acest 
timp, atmosfera la castel la fel de tulbure ca și vremea. Chiar și 
Dagga evita să iasă afară mai mult decât era absolut necesar. 
Dar, spre deosebire de braci, ea era bine-crescută și nu își 
făcea necesităţile în interior. 

Când Anna, în drum de la dormitorul ei către bucătărie, călcă 
în excrementele unui câine, se mânie foarte tare și le ceru 
slugilor să închidă animalele în grajd. 

— Dar nu și Dagga! Dacă încercăm, ne va omori! strigă 
îngrozit unul dintre bărbaţi. 

Anna îi aruncă lașului o privire dispreţuitoare. 

— Cum este posibil ca unuia mare cât ușa, ca tine, să îi fie 
frică de o cățea? N 

— Dagga nu este un animal normal. În ea sălășluiește spiritul 
vânătorului Sepp. Acest lucru este dovedit de faptul că până 
acum nu a făcut niciun pui. 

Servitorul mai cunoștea și alte motive pentru care uriașa 
căţea nu putea fi o creaţie naturală, dar Anna îi tăie vorba și îi 
dădu afară pe acesta și pe camaradul lui. 

— Ca să vezi! Şi să te mai miri că vecinii cred că la noi se 
petrec lucruri neobișnuite! se oțări ea când cei certati își luară 
tălpășița. 

Își dădea totuși seama că era mai bine ca cei din 
împrejurimile  Riebelsbornului să nu cunoască majoritatea 
evenimentelor ce aveau loc în burg. Îl cadorisi pe nepotul care 
provocase nenorocirea prin nechibzuinţa lui cu câteva expresii 
dure și strigă cu voce tare că din partea ei putea să dea liniștit 
ortul popii. Dar, pentru că el se afla în sala de studiu împreună 
cu Gisela, nu luă la cunoștință aceste urări, așa că toate vorbele 
grele ale Annei slujiră doar pentru a da frâu liber supărării ei. 

Intre timp, slugile dădură câinii afară, dar nu se atinseră de 
Dagga, care, venind de la bucătărie, privea dispreţuitor în urma 
bracilor. Apoi cățeaua urcă pentru a-i aminti Giselei că era 
timpul pentru scurta lor plimbare. 

Gaudentius încercă să ignore zgomotele făcute în faţa ușii de 
către căţea, dar Gisela consideră că era o ocazie bună să își mai 


limpezească mintea. 

— Scuzaţi-mă, Herr magister, dar, dacă puneţi preţ pe o ușă 
care să se poată închide, nu ar trebui să o lăsaţi pe Dagga să 
mai aștepte. 

— Afurisit animal! Trebuie că în el sălășluiește cu adevărat 
spiritul lui Sepp! 

— Doar nu credeţi asta! 

Gisela luă în zeflemea remarca magistrului, care părea că 
vorbise serios. Pentru ea, Dagga era o cățea curioasă, cam 
îndărătnică și care nu avea nimic în comun cu firea unui om 
singuratic și urâcios, cum ar fi trebuit să fi fost vânătorul. Din 
ce auzise ea, omul acela nu se înţelesese cu nimeni - spre 
deosebire de Dagga, care o iubea și care se mai gudura și pe 
lângă Georg Streller în timpul vizitelor periodice ale acestuia. 
Gisela lăsă deoparte tăbliţa și, cu un zâmbet pe furiș, se 
despărţi de Lavinia, care, plutind lângă crucifix, urmărise 
instruirea, fără să fi fost văzută de Gaudentius. 

Când Gisela vru să părăsească încăperea, Dagga se strecură 
înăuntru. Dădu din coadă cu putere în direcţia Laviniei, își 
dezveli colții spre Gaudentius și apoi își apropie botul de mâna 
prietenei ei. „Vino odată!”, părea să spună privirea animalului. 

— Nu uita să te îmbraci gros. Este frig și numai puţin dacă se 
mai răcește se va face polei. Deci fii atentă! Nu vreau să renunţ 
iarăși la tine zile de-a rândul. 

Gisela nu se putu abţine să nu râdă de cusurgiul de 
Gaudentius. 

— Nicio grijă, prea-măritul meu magistru! Dacă Dagga este 
cu ochii pe mine, nu mi se întâmplă nimic. 

Nu mai așteptă răspunsul lui, ci ieși în fugă din cameră și 
cobori scara în grabă. În antreu se înfășură în prima mantie la 
îndemână și îi porunci străjerului să deschidă poarta. Intre 
timp, acesta se obișnuise ca Gisela să părăsească burgul pentru 
a plimba căţeaua și se grăbi să urmeze porunca. Dagga o 
însoțea mândră, de parcă se amuza de graba străjerului și o 
zbughi dând din coadă prin poarta ce dădea spre pajiște. Apoi 
privi înapoi, așteptându-și prietena. 

În acel moment nu ploua, dar cerul era înnorat. „Nu-i de 
mirare că atmosfera din burg este atât de mohorâtă”, gândi 
Gisela când deschise poarta și Dagga trecu repede pe lângă ea. 
În jurul burgului Riebelsbormn nu exista nimic vesel: fie bărbaţii 


își beau împreună vinul ori berea, fie femeile se adunau și 
intonau frumoasele cântece pe care în vremurile bune le 
cântase și Gisela acasă, cu celelalte fete. 

Fu cuprinsă de nostalgia după îndeletnicirile variate de la 
oraș și își dori să poată arunca cel puţin o privire în atelierul 
unui meșteșugar sau în magazinul unui băcan. Ar fi dat mult să 
poată da fuga cu un coș la piaţă, ca o slujnică, ca să cumpere 
legume și carne pentru prânz, chiar dacă vecinele ar fi clevetit 
ironice. Și-o imagina pe Frau GeiBblatt, care acum vindea 
ciuperci și mirodenii uscate, dar și napi proaspeţi. Nu îi plăcuse 
terciul de napi, dar acum i se făcu o poftă, că ar fi dat fuga în 
castel, ca să o întrebe pe Anna dacă avea așa ceva. | 

Dar nu voia să o lase singură pe Dagga afară. In plus, la 
poarta grajdului tocmai se făceau reparaţii și lătratul sălbatic al 
căţelei le-ar fi speriat pe slugi. De aceea, Gisela rămase pe loc 
și dădu frâu liber gândurilor; acestea reveniră rapid la viaţa ei 
anterioară, la familie, la casa părintească și la oamenii pe care 
îi cunoscuse. Pentru că spera ca Georg Streller să apară și să îi 
dea vești despre părinţi și despre fratele ei, avea impresia că 
nu va mai putea aștepta până la următoarea lună plină. Le văzu 
în fața ochilor pe cele trei care, îmbrăcate ca și ea în haine 
călduroase, se grăbeau către biserică, spre a lua parte 
duminica dimineaţă la liturghie și crezu că aude în sinea ei 
vocea părintelui Maternus. El înţelegea să-și dojenească cu 
blândeţe, dar insistent oiţele păstorite, care de fiecare dată se 
întorceau acasă mângâiate sufletește. 

Gândul la preot îi aminti dureros Giselei că de luni de zile nu 
se mai putuse spovedi. Până acum, Gaudentius îi interzisese să 
se ducă la Trelling ca să își ușureze conștiința la capelanul 
cavalerului Eckehard. Probabil că se temea că ea i-ar relata 
prelatului lucruri care acestuia nu i-ar fi plăcut. Hotărâtă ferm 
ca duminica viitoare să treacă peste orice pentru a se duce la 
biserică și să îi amintească magistrului Alban despre călătoria 
promisă la Eichstätt, o strigă pe Dagga și arătă către burg. 

— Vreau să mă întorc, ai înțeles? Imi este frig și nu trebuie 
să mă îmbolnăvesc din nou. Dacă se supără Gaudentius, nu mă 
lasă să mă duc în oraș. 

Dagga lăsă capul într-o parte, ca și cum ar fi trebuit să se 
gândească, apoi se îndreptă repede spre poartă. Gisela o urmă 
și îi deschise poarta. În același moment, căţeaua ţâșni înainte și 


după puţin timp îi auzi lătratul sonor, acompaniat de lătratul 
bracilor închiși. 

Gisela o luă la fugă și ajunse în curtea castelului aproape în 
același timp cu o jumătate de duzină de călăreţi care își făceau 
intrarea pe poarta principală. După îmbrăcăminte, unul dintre 
călăreţi era nobil, pentru că purta o mantie tivită cu blană, o 
pălărie cu pene și un centiron cu o spadă lungă. Din pricina 
depărtării, nu îi putea aprecia vârsta decât cu mare greutate, 
dar părea în vârstă. 

Bărbatul călărea un armăsar puternic, ceea ce și era nevoie, 
pentru că omul pe cât era de înalt, pe atât era de lat și avea un 
abdomen proeminent. Îl urma un tinerel cu o pelerină modestă 
cu glugă, cum purtau pe vreme rea călugării sau preoții simpli. 
Părea a fi într-adevăr un cleric, deoarece pe sub pelerină se 
recunoștea o rasă monahală, care atârna pe trupul lui slab. 
Ceilalţi patru bărbaţi erau înarmaţi și făceau parte din suita 
nobilului. Blazonul de pe tunicile lor nu îi spunea Giselei nimic, 
dar musafirul părea a fi de vază, pentru că Anna și Gaudentius 
ieșiră în curte pentru a-l saluta. 

Până acum, Gisela trecuse neobservată și de aceea se retrase 
în umbra unui turn, pentru a-i putea observa nestânjenită pe 
oameni. Nobilul nu îi plăcu, deși nu putea spune ce îi repugna 
la el. Râsul îi era prea strident pentru a suna cu adevărat vesel 
și avea privirea prea cercetătoare pentru a fi a unui prieten. În 
plus, arăta respingător. Hainele îi erau luxoase, s-ar putea zice 
chiar pompoase, și nu mai acoperite de murdărie decât era 
firesc după un călărit pe o astfel de vreme. Dar păreau 
acoperite de o mucozitate respingătoare, depusă pe stofa verde 
și pe broderia aurită a vestonului, astfel că Gisela îi vedea 
hainele ca printr-o sticlă mânjită cu funingine. 

Magistrul Gaudentius nu părea să fi observat nimic, deoarece 
nu mai prididea să îl salute pe vizitator. 

— Bine aţi venit la Riebelsborn, Herr Heiner! Nu v-am mai 
văzut de mai mult de un an, așa că mă bucur de două ori mai 
mult de sosirea dumneavoastră! 

— A trecut chiar atât de mult timp de atunci? Mie mi s-a 
părut că au fost doar câteva săptămâni. Oricum, am fost cam 
ocupat. După cum știți, fac parte din suita augustului principe 
Wilhelm de Bavaria și, așa cum mărturisesc cu plăcere, mă 
bucur de încrederea sa. A sluji un astfel de înalt stăpân 


înseamnă a fi mult pe drumuri. Dar acum, aflându-mă la 
Loipfing, am vrut să îl vizitez pe fiul bunului și vechiului meu 
prieten Matthias, fiu ce poartă același nume cu el. Heiner von 
Loipfing râse zgomotos și făcu semn către două slugi să îl ajute 
să descalece. 

Anna arătă câte castel. 

— Intră, Herr Heiner, și urmează-mă în sală. Acolo arde focul 
și există și vin cu mirodenii care alungă frigul din oase. 

— Nu refuz, mai ales că am venit cu treabă. 

Cavalerul Heiner râse atât de fals, că pe Gisela o durură 
urechile. 

Așteptă până când Gaudentius și Anna dispărură în castel 
împreună cu oaspeţii. Se luă după ei și îi observă pe străini prin 
ușa deschisă a salonului. Dagga i-o luă înainte în hol, le dădu 
un ocol cavalerului și însoţitorului lui prelat și alergă înapoi la 
Gisela. 

Ceea ce atrase atenţia Annei asupra ușii deschise, unde o 
descoperi pe Gisela. 

— De ce stai afară, în frig, draga mea? Intră și așază-te 
alături de noi. Acesta este cavalerul Heiner, un vechi prieten al 
familiei noastre și... 

Privirea ei întrebătoare se întoarse asupra tânărului prelat. 

— Nepotul meu Fortunatus, care și-a închinat viaţa 
Domnului, interveni cavalerul Heiner și o măsură din priviri pe 
Gisela ca pe o vacă aflată în obor la vânzare. V-aţi făcut cu o 
mireasă? i se adresă el pe un ton voit camaraderesc lui 
Gaudentius. 

— Frau Gisela este soţia prietenului meu, magistrul Alban, 
despre care aţi auzit cu siguranţă. 

— De fapt, am auzit! Se adresă tânărului preot: Ştii, nepoate, 
bunul nostru Matthias von Riebelsborn se consideră mare 
alchimist și vrăjitor și își spune „magistrul Gaudentius”. Dar tot 
ceea ce a reușit să facă a fost să se transforme singur într-un 
moş, iar prietenului lui să îi dea înfățișarea unui monstru. De- 
aia mă și mir că Alban, cu înfățișarea lui respingătoare, a putut 
să o peţească pe femeia aceasta atât de frumoasă! Apoi i se 
adresă lui Gaudentius, scuturând capul și rânjind: Riebelsborn, 
vă bateti joc de mine! 

Gisela se înfurie. 

— De ce ar face-o, cavalere? Eu sunt femeia cu care este 


căsătorit Alban. 

— Ei drăcia dracului! Ia spuneţi-mi, sunteţi în stare să îi 
suportaţi îmbrăţișările? 

Privirea cavalerului Heiner parcă o dezbrăca pe loc pe 
Gisela. 

— Până acum, da. Noi, femeile, nu suntem atât de firave cum 
vă imaginaţi dumneavoastră, bărbaţii! 

Însăși Gisela nu își putea explica pentru ce îl contrazise pe 
cavaler. Nobilul era oaspete la Riebelsborn și ea, prin cuvintele 
ei dure, îi mâhnise și pe Anna și pe Gaudentius. Totuși, spre 
deosebire de pretendentul Annei, Eckehard, Heiner von 
Loipfing îi era atât de antipatic, încât prezenţa lui îi provoca 
dureri de stomac. 

— Menirea femeii este de a-l servi pe bărbat și de a-i primi 
sămânţa. 

Erau primele vorbe pronunţate de Fortunatus, ceea ce le 
făcu pe Anna și pe Gisela să schimbe o privire amuzată. 
Călugărașul, abia trecut de vârsta copilăriei, își dădea aere de 
parcă ar fi fost purtătorul întregii înţelepciuni a lumii. 

Frau Anna îl privi ironică pe tânăr. N 

— De ce v-aţi decis să urmaţi calea preoţiei? In această 
calitate nu puteți avea o femeie care să vă rodească sămânţa! 

Tânărul vru să răspundă, dar unchiul îi înfipse cotul în 
spinare. 

— Este vorba despre venituri bisericești ce aparţin familiei 
mele. Să le primească alţii? Eu zic că nu! Din acest motiv, 
Fortunatus a fost destinat de la naștere carierei ecleziaste. Iar 
în privința femeilor, o găsi el o gospodină și bucătăreasă de 
treabă care să îl slujească în toate. Dacă aceasta nu îi va fi pe 
plac, în oraș sunt destule bordeluri amenajate pentru nevoile 
trupești ale călugărilor și preoţilor. 

Opiniile lui Heiner cu privire la femei i-l tăcură și mai 
antipatic Giselei, care spera că vizita lui va fi de scurtă durată. 
Spre regretul ei, obiceiurile prevedeau ca ea să stea la masă 
lângă el și să îl servească. În loc să se ocupe de bucate ori de 
gazdă, Herr Heiner își plimbă privirile pe corpul ei, studiindu-l 
în amănunt, așa că Gisela era fericită că alesese pentru acea zi 
o îmbrăcăminte deosebit de groasă, închisă pudic până la gât. 
Ea jură că îl va evita pe acest om când degetele lui scurte și 
groase poposiră ca din greșeală pe braţul ei, voind să colinde 


de acolo mai departe. 

— Scuze, domnul meu, mai bine lăsaţi. Soţul meu este 
deosebit de gelos și lui nu îi place așa ceva. 

Era caraghios să vezi cât de rapid își trase mâna cavalerul 
Heiner și cu ce expresie îngrozită privi scurt în jur. 

— Sper că Alban nu este aici? 

— Oh, poate să apară în orice moment. 

Nici nu termină bine Gisela propoziţia, că observă o siluetă în 
umbra coridorului ce nu putea aparţine decât soțului ei. Pentru 
o clipă, la lumina focului, îi zări faţa și i se păru că deslușește 
pe ea o mină amuzată. 

— Nu despre Alban voiam să vorbim, luă iarăși cuvântul 
cavalerul Heiner. După cum am spus mai înainte, noi, 
Loipfingerii, avem dreptul la mai multe posturi în biserică și la 
veniturile aduse de ele. In acest moment toate sunt ocupate, 
chiar dacă bravul nostru părinte Bertram nu va mai putea face 
faţă mult timp. Dar eu nu aș dori ca tânărul să trebuiască să 
aștepte până când se va elibera un post și de aceea m-am 
gândit să vin cu el încoace și să vi-l prezint. Deoarece aici, la 
Riebelsborn, nu există capelan, Fortunatus ar putea să ocupe 
acest post pentru o anumită perioadă. 

Acum lucrurile erau clare. Gisela ar fi preferat să îl roage pe 
Gaudentius să refuze propunerea. Nepotul nu îi era mai puţin 
antipatic decât unchiul, chiar dacă odăjdiile nu prezentau 
aceleași pete respingătoare care emanau neguri asemănătoare 
cu cele provenite din părul din capsula de aur. Preotul își 
privea gazda cu o uitătură atât de superioară, că Gisela se 
îndoia de loialitatea și de cinstea lui. 

Gaudentius confirmă vizibil flatat. Rugămintea vecinului 
însemna pentru el că fusese reprimit în cercul nobililor. Ridică 
pocalul cu vin, pe care de această dată Ludwig nu îl mai 
subţiase cu apă, și bău în onoarea oaspeţilor. 

— În sănătatea dumneavoastră, Herr Heiner, şi bineînţeles și 
în sănătatea dumneavoastră, părinte Fortunatus. Mă bucur 
foarte mult că vom avea din nou un om al Domnului în mijlocul 
nostru. Predecesorul dumneavoastră a părăsit burgul de teama 
prietenului meu Alban. Care însă, în ciuda aspectului său 
înspăimântător, este un suflet omenesc și nu ar face rău nici 
unei muște. 

— Același lucru i l-am spus și eu nepotului meu. Mai bine 


decât la dumneavoastră nu ar fi putut nimeri și aici poate să 
aștepte liniștit până i se va elibera un loc cu venit rentabil. 

Cavalerul Heiner ciocni cu Gaudentius și turnă apoi vinul în 
el de parcă murea de sete. Când puse pocalul jos, plescăi din 
limbă de plăcere. 

— Într-adevăr, aveţi un vin grozav! Așa ceva nu își poate 
permite niciunul dintre vecini. 

Invidia din vocea lui nu trecu neobservată. 

Inainte, Matthias von Riebelsborn trecuse drept unul dintre 
cei mai săraci castelani din zonă, dar, de când își spunea 
magistrul Gaudentius, părea să dispună de bogății inepuizabile. 
Cavalerul nu bănuia că talentul de om de afaceri și cunoștințele 
lui Alban erau cele care aduceau banii. Ca și ceilalți vecini, 
credea că stăpânul de la Riebelsborn descoperise secretul 
transformării plumbului sau fierului în aur sau că se legase cu 
jurământ diavolului pentru a deveni bogat. 

— Pe Dumnezeu, eu cunosc mulţi care ar face schimb cu 
dumneavoastră, iuncher Matthias, chiar de ar fi să plătească 
asta cu un deceniu sau două din viaţă. Este mai plăcut să 
trăieşti când nu ești nevoit să întorci fiecare bănut și pe faţă, și 
pe dos înainte de a-l cheltui. Și eu îl scutur pe fiecare dintre 
țăranii mei de două-trei ori ca să scot de la el fiecare creițar, 
dar asta nu este suficient pentru a putea trăi cum aș vrea. Aș 
prefera să îi vând pe ţăranii robi cu grămada pentru a face rost 
de bani, dar fără ei nu aș avea pe nimeni care să fie pus la 
treabă. Iar ei sunt mereu nemulţumiţi, se plâng de fiecare zi de 
clacă și, când îi chemi, sunt atât de leneși, că vătaful și oamenii 
lui sunt nevoiţi să se folosească de bici pentru a-i pune la 
treabă. Dumneavoastră nu întâmpinați aceleași greutăţi? 

Cavalerul Heiner se aplecă și îl străpunse din priviri pe 
Gaudentius. 

Acesta clătină din cap și spuse. 

— Eu posed doar un sat și până acum am scos-o la capăt bine 
cu ei. La mine nu au atâtea zile de clacă cum aveţi 
dumneavoastră sau ceilalţi vecini și eu le pretind și mai puţine 
dări. 

— Păi vă permiteţi! 

Din nou se citi pizma pe faţa cavalerului. Își dădu singur 
seama că greșise tonul și schimbă subiectul. Dar Gaudentius nu 
i-o luă în nume de rău, ci continuă discuţia cu o mină 


mulțumită. Fortunatus nu participa la conversaţie, ci scotocea 
din priviri sala. 

Se putea vedea că la Riebelsborn nu locuia un bărbat sărac, 
chiar dacă Gaudentius, după cum aflase Gisela de la Anna, era 
prea mândru să accepte de la Alban mai mulţi bani decât 
considera el că sunt necesari. Dar ceea ce primea ajungea 
pentru a putea trăi confortabil. Gisela stabili acestea, nu fără 
mândrie, urmărind jocul expresiilor de pe faţa lui Fortunatus, 
pe care se citeau lăcomie și aviditate, și se miră singură. Până 
acum crezuse că nu se simţea în largul ei aici, la Riebelsborn. 
Totuși, senzaţia apăsătoare dispăruse cândva. Nu mai putu să 
se gândească în continuare, pentru că Heiner ridică pocalul 
umplut pentru a patra oară, îl goli și îl puse pe masă cu fundul 
în sus. 

— Este bun vinul dumneavoastră, dar îl voi mai degusta și 
altădată. Acum trebuie să plec. 

Anna, care era bucuroasă că nepotului ei îi făcea plăcere 
vizita, păru dezamăgită. 

— Dar este deja târziu! Nu vreţi să rămâneţi peste noapte 
aici? Desigur că mai aveţi multe de discutat, iar slujnicele pot 
să vă pregătească o cameră. 

— Aș rămâne cu plăcere, dar sunt așteptat. 

Heiner afișă o expresie de regret. Când se ridică și își luă 
rămas-bun, se ridică de asemenea și nepotul lui. 

Atunci cavalerul ridică mâna. 

— Bunul meu Fortunatus poate rămâne aici? Am să-i trimit 
cu unul dintre robii mei lucrurile de care are nevoie. 

— Dar desigur! spuse bucuros Gaudentius. 

Anna dădu și ea din cap aprobator, însă Gisela se lupta cu un 
simțământ neplăcut. I se părea că odată cu tânărul prelat la 
Riebelsborn intrase un spirit rău. 


10. 


Cam în același timp, Magda și Otto Gildener se aflau în 
camera cea bună a casei lor, care acum făcea o cu totul altă 
impresie decât la căsătoria Giselei: în curte lucrau mai mulţi 
slujitori supravegheați de un șef, încărcau lăzi și butoaie în 
căruţe sau le orânduiau în depozite; încăperile casei erau ţinute 
în ordine de o duzină de slujnice care lucrau și la bucătărie, 
gătind pentru toată lumea care locuia acum în casa mare. Nu 
mai trebuiau făcute nici economii, nu mai trebuiau să fie atenţi 
ca nu cumva să folosească prea mult din ceva ori din altceva, 
pentru că afacerile stăpânului casei luaseră un avânt 
neașteptat. Desigur că în jur apăruse invidia și pe la spate se 
clevetea că lucrurile nu erau curate. Se colporta cu sârg că 
negustorul își vânduse fata unui căpcăun pentru un cufăr plin 
cu aur și că monstrul o înfulecase demult pe fată. Otto 
Guldener nu dădea nicio atenţie pălăvrăgelilor, ci își vedea cu 
spor de afacerile lui. Astăzi expresia feţei lui era mai acră, dar 
asta nu avea nimic de-a face cu Gisela sau cu negoțul. 

Părintele Maternus, preotul parohiei de care ţinea și familia 
Guldener, venise și nu se lăsase îmbunat nici de vinul bun 
turnat în pahar de Otto Guldener și nici de friptura ale cărei 
resturi se mai aflau în faţa lui, pe farfuria de cositor. Continua 
să îi privească mustrător pe părinţii Giselei. 

— Îmi este martor Dumnezeu din cer că îmi este neplăcut să 
fac cunoscute vorbele spuse la spovedanie, dar trebuie! Una 
dintre slujnicele voastre mi-a spus că fiul dumneavoastră 
practică cu ea treburi care îi sunt permise doar unui soţ cu 
soția sa. El i s-a lăudat că nu este prima slujnică din casă față 
de care face pe armăsarul, l-a mai spus că a folosit-o în acest 
scop și pe micuța Gundi, plecată cu fiica dumneavoastră, or 
Gundi era aproape un copil! 

Deși preotul nu ridicase glasul, cuvintele lui răsunară ca un 
tunet în încăpere. Magda Guldener își ascunse fața în mâini, 
nemulțumită în tăcere de fiul ei, în timp ce bărbatul ei 
transformă în apeluri nevinovate către câţiva sfinţi înjurăturile 
ce îi stăteau pe limbă. Spre deosebire de soţie, Otto Guldener 
avea o oarecare înţelegere față de Hans, pentru că nici el nu 
stătea grozav cu respectarea legilor sfintei Biserici și mai 
invitase câte o slujnică să îi ţină companie intimă. Dar de 


fiecare dată avusese grijă să aleagă dintre acelea care nu ar fi 
dat imediat fuga la popă ca să își mărturisească păcatul. Din 
fericire, existau destule slujnice dispuse să satisfacă un bărbat 
pentru câţiva creițari. 

— Dacă îmi mai ajunge la urechi încă o asemenea faptă, voi 
face cunoscut de la amvon păcatul lui Hans și îi voi refuza 
participarea la euharistie până când nu va face din slujnica cu 
pricina soţia lui în faţa Domnului! 

Această ameninţare o făcu pe mamă să izbucnească în plâns. 
Otto Guldener lovi mânios cu pumnul în masă. 

— Afurisit să fie că ne-a făcut rușinea asta! 

— Cel fără de păcat să arunce primul piatra!? Părintele 
Maternus cunoștea câteva istorioare despre Giuldener, care îl 
făceau să bănuie că mărul nu căzuse departe de pom. Totuși 
încercă să fie prevenitor: Eu nu pretind ca fiul dumneavoastră 
să trăiască în castitate ca un călugăr ori ca un preot... 

— Care de cele mai multe ori nu fac asta... ripostă sarcastic 
Otto Guldener. 

Preotul decise să ignore remarca. 

— Fiul dumneavoastră este tânăr și plin de energie. De aceea 
are nevoie de o femeie. Cel mai bine este să îi căutaţi o soţie și 
să-l cununaţi încă înaintea zilei botezului Domnului nostru Isus 
Cristos sau cel mai târziu până la ziua de sărbătoare din 2 
februarie. 

În ciuda dimensiunilor lui, Otto Guldener sări ca ars. 

— Cinstite părinte, cum vă imaginaţi așa ceva? Atât de 
repede nu îi pot găsi o mireasă corespunzătoare. M-am 
interesat deja la câteva familii, dar toate vor ca fetele să mai 
aștepte ca să se convingă că succesul meu în afaceri este de 
durată. Va mai dura un an, poate chiar doi ani până când voi 
putea aranja o căsătorie pentru Hans. 

Pe buzele părintelui Maternus se ivi un zâmbet ușor. 
Desigur, cunoștea problema lui Guldener, deoarece de parohia 
sa ţineau mulţi negustori bogaţi din oraș, în casele cărora 
mergea din când în când. Pentru soțiile și fiicele acestora el era 
cea mai importantă persoană de încredere, astfel că lua la 
cunoștință lucruri pe care acestea nu le încredințau nici măcar 
soţilor sau taţilor lor. Dar Giuldener nu va scăpa așa de ușor. 

— Dacă fiul dumneavoastră nu își poate manifesta bărbăţia în 


2 Trimitere la versetul biblic Ioan, 7, 8 (n.a.) 


cadrul căsniciei binecuvântate de Domnul, să frecventeze unul 
dintre bordelurile orașului, așa cum li se cade flăcăilor, 
slujitorilor necăsătoriți și bărbaţilor din rândul clerului. Eu nu 
admit ca el să constrângă fete cinstite la fapte ce le periclitează 
mântuirea sufletului. 

Magda Guldener rămase stupefiată. 

— Oh, Dumnezeule, ce rușine! Ce vor spune oamenii când se 
va afla că fiul nostru nu este în stare să își stăpânească poftele 
carnale? 

— Şi asta tot ar fi mai bine decât să se vorbească de faptul că 
le-ar fi stricat pe slujnicele din casa dumneavoastră! răspunse 
preotul, ridicând degetul arătător. 

— Doamne, dacă acest lucru va deveni cunoscut! Vom fi 
arătaţi cu degetul, iar pe mine probabil că mă vor exclude din 
cercul negustorilor importanţi. Şi, pe lângă asta, exact ca 
dumneavoastră onorabile părinte, și autorităţile orașului vor 
insista ca el să se căsătorească cu fata. Ar trebui să o numim 
fiica noastră pe o simplă slujnică fără un creițar ca zestre, deși 
am fi putut beneficia de alianţa cu una dintre familiile de frunte 
ale orașului! 

Otto Guldener nu era mai puţin îngrozit decât soţia lui. El 
cunoștea cazul unui bogat văduv care fusese obligat să se 
căsătorească cu bona fiului său, pentru că îi pretinsese servicii 
ce depășeau obligaţia de îngrijire a copilului. 

— Dumnezeu și autorităţile veghează asupra onestităţii și 
ordinii creștinilor. Numai astfel ne diferenţiem de păgânii care 
trăiesc precum animalele și care nu cunosc niciun Dumnezeu și 
nicio lege. 

Vorbele părintelui Maternus îl făcură pe Guldener să se 
răsucească precum un vierme. Negustorul trebuia să fie fericit 
că preotul nu îl constrângea ca fiul său să se căsătorească 
acum cu slujnica în chestiune. În sinea lui se întrebă care putea 
fi aceasta, căci, cu excepţia bătrânei Trina, toate puteau intra 
în discuţie. Nu punea preţ pe așa-zisul chin sufletesc mimat, 
desigur, pentru a obţine căsătoria cu fiul lui. Otto Giuldener era 
aproape sigur că așa era și că părintele Maternus voia să îl 
avertizeze. Totuși era supărat că i se freca ridichea atât de tare 
și mai trebuia să fie și recunoscător. În aceste clipe de mânie l- 
ar fi lovit pe fiul lui. 

— Voi vorbi cu Hans, onorabile părinte, și vă promit că de 


acum nu se va mai atinge de slujnice. 

— Şi încă ceva: îl aştept mâine la spovedanie. Dacă se 
dovedește îndărătnic, duminică nu va primi ostia. 

Acum își pierdu controlul Magda Guldener. Plângea cu 
suspine, dând frâu liber lacrimilor. Preotul o compătimea, dar 
nu se putea altfel. Guldener trebuia să îl pună la punct de 
această dată pe fiul său, la fel cum o făcuse imediat după 
plecarea Giselei. Atunci Hans povestise peste tot că cumnatul 
său ar fi un monstru ce aducea mai mult a fiară decât a om. 
Este adevărat că magistrul Alban nu arăta ca un tânăr fercheș, 
dar părintele Maternus avusese impresia că putea avea 
încredere în el. Dar acum nu mai era tot atât de sigur. 

— Între timp aţi mai auzit ceva despre fiica dumneavoastră? 

Mama Giselei plânse cu sughițuri, iar Otto Guldener clătină 
din cap spășit. 

— Nu, nimic! Am făcut tot posibilul să o găsesc. Dar din 
cauza grabei de la nuntă am uitat să îl întreb pe magistru unde 
va locui și de la cine am putea primi vești despre ea. 

Pentru o clipă, pe faţa preotului se citi disprețul. Guldener 
fusese atât de ahtiat după aurul ginerelui său, că nu se gândise 
în niciun fel la soarta fiicei lui, iar acum în oraș umblau zvonuri 
oribile, bazate pe afirmaţiile iresponsabile făcute de Hans 
imediat după căsătorie. Prelatul își atribuia și sie însuși o parte 
din vină. Pentru că îi ceruse Giselei să asculte de tatăl ei și 
pentru că binecuvântase legătura căsătoriei încheiate împotriva 
voinţei fetei. 

— Aveţi grijă să primiţi cât mai repede posibil vești de la fiica 
dumneavoastră. Autorităţile locale vor dori să știe unde trăiește 
ea în prezent și se vor interesa și cum de aţi ajuns la bogăţia de 
acum. Părintele Maternus ura să procedeze astfel, dar, ţinându- 
i pe Guldeneri sub presiune, va putea clarifica soarta Giselei. 

Discuţia lâncezea, căci fiecare dintre cele trei persoane din 
încăpere avea propriile gânduri tulburi. După un timp, preotul 
se ridică cu o mină întunecată și vru să plece. Deodată se auzi 
un ciocănit în ușă și, înainte ca Guldener să apuce să răspundă, 
înăuntru năvăli Hans. Flutura un plic și părea extrem de agitat. 

— Tată, mamă, avem vești de la Gisela! Ne-a trimis o 
scrisoare prin partenerul nostru de afaceri Anton Streller. Fiul 
acestuia, Georg, a întâlnit-o și a fost rugat de ea să ne 
transmită salutări. 


— Georg Streller zici? Nu se dusese vestea că ar fi contractat 
o boală teribilă, care l-ar obliga să evite lumea? 

Mâna lui Otto Guldener, care se întinsese către scrisoare, se 
opri la jumătatea drumului. 

Părintele Maternus strânse din ochi. 

— Georg Streller bolnav în așa fel încât să nu mai apară între 
oameni? L-am întâlnit acum trei ani, când călătoream la 
Salzburg, pentru a-l vizita pe vărul meu Ludwig, aflat acolo în 
slujba preacucernicului episcop Leonhard von Keutschach. Un 
tânăr plăcut, la Streller mă refer, nu vorbesc despre înaltul 
prelat, care este un om mai în vârstă. 

Preotul luă scrisoarea de la Hans, rupse sigiliul și o 
despături. 

— Ce scrie Herr Streller? întrebă mama Giselei, care își 
frângea mâinile nervoasă. 

— Fiica dumneavoastră este bine. Ea trăiește cu soţul ei într- 
un castel din apropiere de Eichstätt. Dar, din păcate, aici nu 
scrie despre care castel este vorba. Vă transmite salutări 
cordiale și vă spune că în curând vă va scrie. Acum nu a putut-o 
face, pentru că Herr Streller tocmai pleca la drum când ea l-a 
rugat să vă transmită salutările ei. 

— Slavă Domnului! În sfârșit știm că fata noastră este bine. 

Șiroaiele de lacrimi ale Magdei Guldener nu mai conteneau, 
dar de data aceasta plângea de bucurie. Și soţul ei răsuflă 
ușurat, pentru că, dacă preotul făcea cunoscută această 
noutate, orășenii bogaţi, și mai ales soțiile lor, nu îl vor mai 
privi chiorâș. Pe lângă aceasta, vestea îmbunătăţea șansele de 
căsătorie ale fiului său: dacă Gisela era mulţumită de căsătoria 
ei, nu mai exista niciun temei să se comenteze neobișnuit de 
rapida căsătorie. 

— Acum trebuie doar să ne mai scrie chiar ea. Cine știe, 
poate că ne trimite salutări de Crăciun. M-ar bucura. 

Guldener își freca mâinile. 

Preotul era sigur că Guldener era mai puţin interesat de 
prosperitatea Giselei decât de cea a lui și a fiului său. Dar nu îl 
mustră deoarece era bucuros să fi aflat ceva despre fosta lui 
enoriașă. 

— Bucuraţi-vă și mulţumiţi-i Domnului că a orânduit totul 
bine. Și, în ce îl privește pe fiul vostru, nu vreau să mai aud 
plângeri contra lui! Altfel, la liturghia din noaptea Crăciunului 


ușa casei Domnului îi va fi închisă. Dumnezeu cu voi! 


11. 


În timp ce Giildener, fără a zăbovi, îl dojenea pe fiul său, 
părintele Maternus părăsi casa mult mai mulţumit decât atunci 
când venise. Dacă de la Gisela nu mai soseau alte vești, avea 
posibilitatea să se intereseze cu privire la ea prin negustorul 
Streller din Schwabach. 

Acum țelul său era al doilea enoriaș cu probleme. De aceea 
părăsi strada principală pe care se aflau casele mari ale 
negustorilor și, după scurt timp, se afla într-un hăţiș de ulițe cu 
căsuțe în care locuiau orășenii simpli, care o scoteau la capăt 
mai mult rău decât bine ca pantofari cârpaci, ca meseriași 
neînsemnaţi sau ca lucrători cu ziua. Niciunul dintre ei nu 
făcea parte din marile bresle și totuși acești oameni erau 
pentru viaţa orașului tot atât de trebuincioși ca și familiile 
bogate. Preotul întâlni două femei, care din cauza frigului se 
înfășuraseră strâns cu șalurile, și ridică mâna dreaptă într-un 
gest de binecuvântare. 

— Lăudat fie numele Domnului! 

— Veșnic lăudat, amin! Slavă Domnului, Sfinţia Voastră! 

Ambele făcură câte o plecăciune și își continuară grăbite 
calea către piaţă, după cum lăsau să se înțeleagă coșurile lor. 
La o oră atât de târzie a zilei mergeau să se târguiască pentru 
resturi mai ieftine. Părintele Maternus le cunoștea pe femei și 
păcatele lor mici, scuzabile. Până acum, niciuna dintre ele nu îi 
făcuse greutăţi și nici nu credea că se va întâmpla asta în viitor. 
„De-ar fi toate oiţele mele atât de cuminţi!” gândi el odată 
ajuns la ultima căsuţă. Era îngustă, nu mai lată decât putea el 
cuprinde cu ambele braţe și avea doar două niveluri. Alături de 
ușa la care duceau mai multe trepte uzate, era o ferestruică. 
Oblonul era lăsat, dar prin fisurile lui pâlpâia lumina. 

Preotul renunţă să mai bată la ușă și apăsă pe clanţă. După 
cum se așteptase, ușa nu era zăvorâtă. Intră într-o cămăruţă, 
bucătărie, antreu și atelier în același timp. In vatra zidită, 
netencuită, ardea un foc mic, care lumina încăperea, iar oala 
agăţată deasupra, pe un trepied, împrăștia mirosul de supă de 
orz cu puţină carne. Lângă perete, o scăriţă îngustă ducea la 
nivelul superior și, printre scândurile din care erau alcătuite 
treptele, se vedea încăperea din partea din spate a casei. Lângă 
vatra al cărei foc abia încălzea încăperea, ședea împletitorul de 


coșuri Landelin pe scăunelul lui, înconjurat de nuiele de diferite 
dimensiuni. Coșuri terminate sau abia începute atârnau pe 
țăruși înfipţi în pereţi, făcând locul și mai strâmt. Proprietarul 
căsuţei era acolo, lucrând cu niște crenguţe subţiri aproape ca 
aţa la un coșuleţ decorativ cu două toarte. Nimeni din oraș nu 
putea să facă mai bine decât el acest gen de recipient fin și se 
spunea că, și beat criţă fiind, era mai bun decât orice 
concurent. De aceea, la el veneau și acei clienţi care 
condamnau consumul lui excesiv de vin. Și acum vasul de lut 
fără de care nu fusese niciodată văzut era alături de scăunel. 

La vederea preotului, împletitorul vru să lase din mână 
nuielele și să se oprească din lucru. Părintele Maternus îi făcu 
semn să nu se ridice. 

— Slavă Domnului, fiule! Văd că mâinile-ţi sunt harnice. Asta 
este bine, căci trândăvia este începutul tuturor viciilor. 

Landelin ridică capul zâmbind. 

— Ah, cu viciile nu le am, Sfinţia Voastră. 

— În afară de unul. 

Preotul arătă către vasul de lut. 

Impletitorul lăsă jos privirea, spășit. 

— Sfinţia Voastră, eu nu beau de plăcere. Dar când șed aici și 
împletesc coșurile, îmi rămâne mult timp pentru gânduri, iar 
acestea nu sunt prea bune și doar vinul le face suportabile. De 
când a murit mama, fie iertată, stau aici și... 

— Te onorează faptul că încă deplângi moartea mamei tale, 
fiule. Totuși, prea multă tristețe strică. Nici singurătatea nu 
este bună. Caută-ţi o soţie! Sunt fete destule care s-ar căsători 
imediat cu un băiat atât de chipeș ca tine. Când vei avea în 
casă o soție, îţi vor trece și obsesiile, și pofta de vin. Nimic nu 
stă în calea unei căsătorii în cazul tău. În definitiv, ai o casă 
proprie și dreptul de a locui în oraș. 

— Este adevărat, Sfinţia Voastră. Dar am văzut toate fetele 
din oraș și sufletul îmi spune că niciuna nu mi se potrivește. 
Toate se deosebesc mult de mama mea. 

— Astea sunt doar subterfugii, pentru că nu vrei să renunțţi la 
vin. În acest fel te îndrepţi spre pierzanie și sufletul îţi va 
merge în iad! Oprește-te din drumul acesta cât mai ai timp, 
altfel va trebui să apelez la alte mijloace pentru a te aduce pe 
calea cea bună! 

Pe preot îl mâhnea încăpățânarea împletitorului de coșuri și 


faptul că era nevoit să apeleze la ameninţări. Dar nu dorea 
totuși să îl sperie. 

Landelin îl privi și zâmbi sincer. 

— Dacă îmi găsesc fata potrivită, mă căsătoresc, părinte. Vă 
făgăduiesc. 

— Dumnezeule, dar tu ești mai încăpățânat decât m-am 
temut. Sau de vină că te închizi în tine este singurătatea? 
Trebuie să revii printre oameni, Landelin, trebuie să vorbești cu 
fetele. Nu îţi cer să flirtezi cu ele, dar de la sine nu îţi vine 
niciuna în casă. 

Părintele Maternus avea sentimentul că vorbea cu pereţii. 

Landelin îl asculta atent și părea chiar că îl aproba, dar 
rămânea ferm pe poziţie. 

— Sfinţia Voastră, arătaţi-mi o fată care mi se potrivește și o 
voi cere bucuros în căsătorie. 

Părintele Maternus rareori se recunoștea învins, dar în acest 
caz nu ajungea nicăieri. Zadarnic căută în memorie o fată de 
condiţie precară, care să i se potrivească lui Landelin. În mod 
ciudat, singura care îi venea în cap era Gisela, dar ea era deja 
măritată. În afară de asta, Otto Giildener nu ar fi consimţit la 
căsătoria celor doi nici pe vremea în care trecea drept minat. 

— Am reţinut cuvintele tale. Când voi da de o fată pe care să 
o văd alături de tine, te vei căsători cu ea, fie că vrei, fie că nu 
vrei! Până atunci, Dumnezeu cu tine! 

Cu aceste cuvinte, preotul se retrase. Landelin îl salută. Dar 
când părintele Maternus aruncă o ultimă privire închizând ușa 
după el, îl văzu pe tânăr întinzând mâna după cana cu vin. 

— Voi avea grijă să ai parte de o femeie hotărâtă, puternică 
și care să îţi arate cum trebuie să trăiască un meșteșugar cu 
frica lui Dumnezeu! 

Când preotul porni din nou la drum, înţelese că Landelin, nu 
îi crea mai puţine griji decât Hans Guldener, cu interesul lui 
pentru tinerele servitoare, ori sora lui Gisela, aflată acum 
departe și despre a cărei soartă nu aflase până acum mai mult 
decât ce răzbătea din cele câteva rânduri scrise de un negustor 
părinţilor ei. 


PARTEA A PATRA 
TERTIPURI DIAVOLESTI 


1. 


Când Dagga începu să urle și să latre sălbatic, jos, Gisela uită 
de formula magică pe care trebuia să o scrie și sări îngrozită în 
picioare. Căţeaua stătuse liniștită la picioarele ei, până când 
bucătăreasa o ademenise strigându-i că îi va da un ciolan mare; 
atunci se ridicase și dăduse fuga la ușă. Aceasta stătea de 
câteva săptămâni întredeschisă, pentru ca Dagga să poată intra 
și ieși fără a stânjeni cursul. După părerea lui Gaudentius, 
căţeaua era un animal foarte prost, totuși cuvinte precum 
„ciolan” și „carne” le înţelegea perfect. Gisela socotise că o va 
vedea curând pe prietena ei patrupedă revenind cu prada, dar 
acum de jos se auzeau sunete care păreau a fi scoase mai 
curând de gâtlejul unui monstru decât de botul lui Dagga. 

— Trebuie să văd ce se întâmplă acolo! spuse nervoasă 
Gisela. 

Faţa magului se făcuse roșie. 

— Fă-o! Şi mai ales ai grijă ca animalul acela afurisit să se 
liniștească. Am ajuns să nu îmi mai înţeleg propriile cuvinte. 

Gisela se întoarse și se grăbi să iasă pentru că se temea că se 
întâmplase ceva îngrozitor. De obicei, Dagga era personificarea 
liniștii și rar scotea câte un sunet, dar, când Gisela cobora 
treptele, lătratul se intensifică, întrerupt de câteva ori de 
mârâieli amenințătoare. Gisela auzi o voce de bărbat care îi 
chinuia urechile și îi pătrundea adânc în cap. Din gâtlejul lui 
Fortunatus ieșeau sunete ce cu greu s-ar fi putut numi 
omenești; părea că era tras în ţeapă. Când Gisela ajunse la 
coridorul inferior, desluși cuvinte izolate și își dădu seama că 
acestea erau formule sau rugăciuni în latină. Dar sensul lor se 
pierdea în urletele și zbieretele lui. Antipatia Giselei faţă de 
tânărul cleric creștea cu fiecare pas și ea își dori, nu pentru 
prima oară, ca Gaudentius să îl fi dat afară pe ușă pe flăcăul 
incult și îngâmfat și să fi căutat un capelan mai respectabil. 

Acum Fortunatus striga ceva ce, conform celor învăţate de la 
Gaudentius, Gisela traduse prin „Piei, spirit necurat!” Mai urmă 


o altă formulă de exorcizare și, în același timp, răsună un 
pocnet, ca acela făcut de un bici. Dagga scheună, după care 
răsună un strigăt scos de mai multe persoane. 

În clipa următoare Gisela năvăli în bucătărie. Bucătăreasa 
tremura într-un colț, cu faţa în mâini, văietându-se de parcă îi 
strângea cineva degetele cu menghina. Două slujnice încercau 
să se ascundă în spatele trupului ei durduliu, agățându-se una 
de alta pline de teamă. Străjerul de la poarta burgului și doi 
slujitori ţineau bare lungi în mâini, dar fără a îndrăzni să le 
folosească împotriva Daggăi și păreau mai curând că 
intenționau să dispară pe ușa pe care Gisela tocmai o 
deschisese. 

O descoperi pe Dagga și văzu că pe blană avea o dungă 
sângerândă. Căţeaua îl culcase pe Fortunatus la pământ și 
trăgea cu furie de rasa acestuia, compusă din casula roșie, 
stola brodată de aceeași culoare și dalmatica albă. În mâna 
dreaptă, tânărul preot ţinea o cruce din lemn aurit, iar în 
cealaltă un bici pe care nu îl mai putea folosi pentru că Dagga îi 
imobilizase braţul. Din mânecă se scurgea sânge și Dagga 
tocmai era pe punctul de a se repezi la beregata lui Fortunatus. 

Gisela se aruncă pe căţea, își petrecu braţele după gâtul ei și 
încercă să tragă de animalul greu. 

— Afară! Lasă-l! Ascultă-mă, culcat! 

— Sfântă Maria, născătoare a Domnului, îndură-te de 
sufletele noastre! se ruga o slujnică, de parcă ar fi simţit colții 
Daggăi la gâtul ei. 

Gisela repetă ordinul și trase cu toate puterile cățeaua care 
începuse să cedeze. Doar mai mârâia și-și dezvelea dinţii în 
direcţia lui Fortunatus, însă se supuse. 

Gisela o conduse până la ușă și se adresă bucătăresei: 

— Adu osul pe care i l-ai promis Daggăi! Poate avea și carne 
pe el. Sau vrei să-și amintească de viclenia ta? 

Femeia rotofeie, evident înfricoșată, dădu fuga cu rochia 
fâlfâind în cămara cu provizii și se întoarse cu un os de vită 
uriaș, care captă pe loc interesul Daggăi. 

— Aruncă-i-l pe podea! îi ceru Gisela. 

Bucătăreasa îi dădu ascultare și Dagga o târi pe Gisela după 
ea, pentru a ajunge la os. Îl apucă cu botul, îl aruncă scurt în 
aer, îl înșfacă din nou, luă direcţia spre ușă și dispăru pe 
coridor dând din coadă. Gisela trase cu urechea câteva 


momente la zgomotul făcut de patrupedul care urca scările și 
se întoarse către preot, care, alb ca varul, își privea braţul 
sângerând. 

— Ce înseamnă asta? 

Vocea Giselei răsună ca o lovitură de baros sub bolta 
bucătăriei. 

Fortunatus suspină de durere și îi aruncă bucătăresei o 
privire ce implora ajutor. Aceasta acceptă să vorbească abia 
după gesturile lui poruncitoare. 

— Respectabilul părinte a vrut să scoată spiritul vânătorului 
din căţea. 

Gisela se încruntă. 

— Exorcism deci? Fără știința și fără permisiunea stăpânului 
castelului? Dumnezeule, asta este ceva! 

— Ne gândeam că ar fi cel mai bine pentru noi toţi, interveni 
străjerul. 

— La început totul a mers bine, am ademenit-o aici pe Dagga 
și, când prea onorabilul a început alungarea spiritului, ea mai 
era încă liniștită, pașnică... 

— Pentru că aștepta ciolanul promis! o întrerupse supărată 
Gisela pe bucătăreasă. Îi întoarse spatele acesteia și i se adresă 
lui Fortunatus: luncherul Matthias von Riebelsborn cu 
siguranţă că nu se va bucura să audă de iniţiativa dumitale. 

Folosi intenționat numele adevărat al magistrului 
Gaudentius, pentru a le aminti servitorilor de obligaţiile ce le 
aveau faţă de stăpânul lor. 

— Este sarcina preotului să alunge spiritele necurate! 
protestă violent tânărul cleric. 

— Dagga este la fel de puţin posedată de vreun spirit pe cât 
ești dumneata sau sunt eu. Este pur și simplu un câine mare. 
Dar spune-mi: de ce a sărit la dumneata? Mi s-a părut că am 
auzit o lovitură. 

— Domnia Sa a vrut ca prin această lovitură să alunge 
definitiv spiritul vânătorului! strigă bucătăreasa înainte ca 
preotul să apuce să spună ceva. 

— Atunci nu este de mirare că ați provocat-o. Doar un nebun 
lovește un câine aflat în libertate în faţa lui. Fii fericit că mai 
trăiești! Dacă aș fi venit doar o clipă mai târziu, acum unchiul 
dumitale ar fi trebuit să te jelească. 

În vocea Giselei era o nuanţă de dispreţ, care nu-i scăpă 


preotului. 

— Credeam că voi birui prin formulele mele spiritul din 
căţea, se apără acesta. 

Gisela râse ușor. 

— Cu asta ai dovada că Dagga nu era posedată. Dacă ar fi 
fost așa, ea ar fi recunoscut și s-ar fi supus puterii dumitale 
spirituale și superiorității ei. Deci nu este decât un animal 
prost, care a fost lovit și a vrut să se răzbune pentru asta. 
Mulţumește creatorului și tuturor sfinţilor că nu s-a întâmplat 
ceva mai grav. Prin imprudenţa dumitale îl faci pe Herr 
Matthias să se simtă stânjenit și i-ai expus pe acești oameni 
unui mare pericol. Dagga ar fi putut să vadă și în ei dușmani, 
cu atât mai mult cu cât nu agreează parii și bâtele. 

La aceste cuvinte, slujitorii dădură drumul parilor, ca și cum 
Dagga s-ar fi aflat la pândă în spatele lor. Dar Gisela nu îi 
învrednici cu nicio privire, ci îl întrebă pe preot cum de îi 
venise ideea că animalul ar fi posedat. 

— Oamenii aceștia au afirmat asta! 

Aruncă o privire supărată asupra bucătăresei și a celorlalte 
slugi. 

— Ar fi trebuit să vorbiţi cu stăpânul castelului în loc de a da 
ascultare palavrelor slugilor! Dar să te doftoricească slujnicele 
înainte de a sângera de tot. 

Cu aceste cuvinte Gisela îi întoarse spatele. Deși se pricepea 
puțin și la îngrijirea rănilor, le lăsă pe bucătăreasă și pe 
slujnice să se ocupe de preot. În ușă se mai întoarse o dată și 
observă privirea plină de ură cu care o urmărea Fortunatus. 
Bărbatul acesta nu le va ierta înfrângerea de astăzi nici ei și 
nici Daggăi. 

Părăsind bucătăria, o întâlni pe drum pe Anna, care avusese 
treabă la grajd și care îi veni în întâmpinare. 

— Cred că am auzit-o pe Dagga. S-a întâmplat ceva? 

— Sfinţia Sa, cum îi zic slugile, a vrut să îl scoată pe dracul 
din Dagga și a biciuit-o. Se poate socoti norocos că a scăpat cu 
viață. Acum bucătăreasa îi oblojește rănile. Poate treceţi să 
vedeţi dacă procedează corect. 

— Așa am să fac. Anna vru să își continue drumul, dar se 
întoarse din nou către Gisela: Mă miră că preotul nostru a 
crezut palavrele despre posedarea Daggăi. Ca bărbat învăţat ce 
este, ar fi trebuit să aibă mai multă minte. 


Gisela își reţinu un gest de dispreţ, râse amar și se întoarse 
în camera de studiu, unde Gaudentius o aștepta cu o mină 
jignită. 

Alban îi ținea tovărășie și o întâmpină cu o privire curioasă. 

— Ce a iritat-o pe Dagga în felul acesta? 

Căţeaua se așezase comod pe locul ei preferat de lângă 
crucifixul Laviniei și își rodea ciolanul cu evidentă plăcere. 
Gisela arătă urma lăsată de bici, care încă se mai vedea pe 
blana ei și repetă ceea ce tocmai îi povestise Annei. 

Soţul ei duse la frunte arătătorul mâinii drepte înmănușate. 

— Impotriva prostiei nu este suficient un seminar teologic. 
Prietene Gaudentius, eu cred că am făcut o afacere proastă cu 
acest Fortunatus. 

— Nu puteam să refuz oferta lui Herr Heiner fără a-l jigni, se 
apără Gaudentius cu o mină acră. Nu avea intenţia să se ocupe 
mai mult de tânărul preot sau de Dagga și îi indică Giselei 
scaunul: Stai jos odată! lar am pierdut timpul! Acum repetă 
formula pe care ţi-am citit-o mai înainte. 

Prin mintea Giselei zbârnâiau tot felul de gânduri și nici ea 
nu își putu da seama cum de reuși să redea ireproșabil 
succesiunea dificilă a cuvintelor latine. Alban dădu impresionat 
din cap și o măsură cu o privire plină de apreciere, care în 
același timp o derută și o bucură și trase nădejdea să poată 
discuta în liniște cu soțul ei într-una din zilele următoare. Voia 
să afle mai multe despre el, despre Gaudentius și, mai ales, 
despre dușmanul lor, de care, conform celor aflate de la 
Lavinia, trebuia să se teamă și ea. 

Gaudentius lovi cu bastonul într-un vechi volum și o smulse 
astfel din gândurile ei. După experienţa de astăzi, Daggăi nu îi 
mai plăcea defel sunetul, așa că începu să mârâie. 

— Liniștește-te, animal idiot! i se adresă Gaudentius căţelei. 

Ceea ce o irită atât de mult pe Dagga, încât se ridică 
amenințătoare și își arătă dinţii. Se liniști când Gisela îi vorbi 
cu blândeţe și se întinse din nou pe podea. Acum cursul putea 
continua, dar în momentul în care Gaudentius se adună și vru 
să-și continue ideea, Dagga sparse ciolanul între coli și 
zgomotul produs îl deconcertă pe Gaudentius. Tresări de câteva 
ori, făcând eforturi vizibile de a se reţine de la o tiradă 
insultătoare, pe care cățeaua ar fi interpretat-o din nou ca pe o 
agresiune la adresa stăpânei sale. Gisela abia se putea abţine 


să nu zâmbească și, când privirea ei o întâlni pe a lui Alban, 
înţelese că și soţul ei gândea la fel. 


2. 


Gisela nu acordă o importanţă specială incidentului din 
bucătărie, în schimb ceilalţi îl priviră altfel. Deja la cină slugile 
dădură clar de înţeles că le era teamă de ea, iar Fortunatus nici 
nu se arătă. În ziua următoare, Gundi îi aduse la cunoștință 
stăpânei sale că se bârfea pe seama ei. Faptul că Gisela reușise 
să se facă ascultată de sălbatica Dagga era pus de slugile din 
burg și locuitorii satului pe seama unor puteri deosebite de 
care aceasta ar dispune. Și oamenii își amintiră și că Alban și 
Gaudentius o aduseseră aici pentru a ridica blestemul care 
plana asupra burgului și a stăpânilor. Dacă înainte oamenii 
erau înclinați să o compătimească, acum aceștia o priveau cu 
reticenţă. 

Un timp, Gisela speră că vorbele vor înceta, mai ales că în 
zonă se petreceau destule alte evenimente ce ţineau locuitorii 
cu sufletul la gură: mai mulţi ţărani ai cavalerului Heiner se 
opuseseră clăcii suplimentare ce li se impusese și unii dintre 
mercenarii lui fuseseră răniţi. Dar cavalerul reușise să pună 
capăt tulburărilor, spânzurându-i fără multă vorbă pe 
instigatori. Totuși, satele fierbeau până dincolo de Eichstätt și 
chiar la Riebelsborn evenimentul era subiectul principal al 
discuţiilor. Insă nici Gaudentius și nici mătușa acestuia nu prea 
luau în serios zvonurile despre o posibilă mare răscoală 
țărănească pentru că erau preocupaţi de alte lucruri. 

Se apropia Crăciunul, iar Gaudentius se simţea din zi în zi 
mai bine. Şi Alban tindea să semene încet-încet mai mult a om 
decât a monstrul cu care se căsătorise Gisela cu câteva luni în 
urmă. Deși celor doi bărbaţi le era clar că blestemul nu fusese 
ridicat, prinseseră mai mult curaj. Felul cicălitor și insistent de 
a fi al lui Gaudentius, pe care Gisela abia îl mai suporta, 
dispăru și acesta condimenta acum instruirea cu glume și 
anecdote amuzante. Acum Alban era deseori prezent și îl ajuta 
pe mentorul său în instruirea tinerei, având grijă mai ales ca 
Gaudentius să nu o suprasolicite. Cei trei gustau căldura sălii 
de pregătire și absenţa lui Fortunatus, care își vârâse deja 
nasul curios în toate celelalte unghere ale burgului. Doar la 
acest ultim cat al burgului nu se avântase încă. 

Intr-o dimineaţă, când cei doi bărbaţi tocmai râdeau pe 
seama unui răspuns spiritual al Giselei, cineva bătu tare și 


insistent în ușă. Dagga, care până atunci dormise, ridică brusc 
capul și scoase un mârâit furios. Imediat ușa fu împinsă și intră 
Fortunatus fără să mai aștepte să fie invitat. Se înfășurase și 
astăzi în veșmântul preoţesc și în dreapta ţinea aceeași cruce 
cu care încercase să alunge spiritul necurat din Dagga. În 
cealaltă mână, bandajată, nu ţinea nimic - renunţase 
prevăzător la bici. 

Gaudentius îl măsură iritat din priviri. 

— Ce dorești, onorabile părinte? Ştii doar că nu vreau să fiu 
deranjat. 

Ca răspuns, Fortunatus ridică crucea și bolborosi câteva 
cuvinte în limba latină, care ar fi fost destinate alungării 
spiritelor rele. Dagga, căreia astfel de vorbe îi rămăseseră 
proaspete în memorie, rânji și îi arătă tânărului preot splendida 
ei dantură. Fortunatus se cutremură și ocoli cățeaua, dar nu 
dispăru afară, cum sperase Gisela, ci începu să se preumble 
prin încăpere rostind în continuare formule de exorcizare. În 
dreptul etajerei pe care Gaudentius ţinea unele din volumele 
sale, se opri strâmbând din nas. 

— Ce cărți sunt acestea? 

— Nu dintre acelea ce te-ar interesa! răspunse Alban în locul 
stăpânului castelului și, cu un gest de nerăbdare, îi dădu de 
înţeles preotului că prezenţa lui deranja. 

Fortunatus îi propti crucea în faţă lui Alban, de parcă acesta 
ar fi fost un demon înfricoșător. 

— Eu sunt un bărbat al credinţei, iar sarcina mea este să 
descopăr cărțile necurate și să le dau focului! 

— Ce înseamnă asta? Aceste cărți îmi aparţin și nimeni nu 
pune mâna pe ele fără aprobarea mea. Nici dumneata! 
Gaudentius păși în faţa clericului și îi arătă ușa: Ocupă-te de 
sufletele slugilor și ale oamenilor din sat, asta este sarcina 
dumitale, dar să nu îndrăznești să mă critici sau să îmi dai 
lecţii. Am învăţat destulă latină, încă de pe vremea când bona 
te învăţa să pășești, și știu ce cărţi pot să citesc. Şi, pe lângă 
asta, aceste volume au fost scrise de mari alchimiști și de 
bărbaţi înţelepţi, dintre care nu puţini au fost sfătuitori ai 
episcopilor și chiar ai papilor! 

Gisela nu îl mai văzuse niciodată pe Gaudentius atât de 
mâniat, dar își dădea seama despre ce era vorba. Cărţile după 
care umblase ani de zile spre a le dobândi erau pentru magistru 


nu doar o comoară de înţelepciune și știință, ci reprezentau și 
speranţa eliberării de blestem. De aceea, nu era dispus să îl 
lase un străin să arunce nici măcar o privire în biblioteca lui 
secretă, fie el preot și cunoscător de latină. 

La aceste cuvinte aspre, Fortunatus se încruntă ca și cum ar 
fi vrut să se răstească la Gaudentius ca la un rob care își făcuse 
treaba prost. Dar înţelese rapid că se afla în faţa stăpânului 
castelului și se îndepărtă de raftul cu cărţi. Totuși sorbea din 
priviri tot ce era așezat pe el. 

Insă pe Gisela nu curiozitatea lui impertinentă o deranja, ci 
ceva ce se petrecea în apropierea lui. Se părea că imaginile 
lucrurilor ce se aflau în încăpere pluteau către el și se scurgeau 
într-o piatră semipreţioasă purpurie, ce parcă se aprinsese și 
care împodobea inelul de la mâna lui stângă. Gisela se mira că 
Gaudentius și Alban nu remarcau același lucru. Când privi în 
jur vrând să schimbe o privire cu Lavinia, năluca nu își făcu în 
nicio formă simțită prezenţa. 

Abia după ce Fortunatus părăsi încăperea bolborosind și alte 
formule de exorcizare, Lavinia apăru din soclul crucifixului și se 
apropie de Gisela. 

— Ai observat și tu? Nimic nu a fost sfânt! Doar forţe negre 
groaznice, cu care ochi străini au scotocit prin toată încăperea. 

— Ochii lui Cajetan? 

— Ce trăncănești despre Cajetan, dragă? 

Intrebarea surprinzătoare a lui Gaudentius o trezi pe Gisela 
din starea ei și aceasta își propuse ca pe viitor să nu mai 
vorbească cu Lavinia în prezenţa lui. Cu greu se eliberă de 
senzaţia de rău lăsată de apariţia lui Fortunatus și se adresă 
magului. 

— Scuzaţi-mă, dar mi s-a părut că simt pe mine privirea 
dușmanului nostru de moarte. 

— Drăcia dracului! Doar nu o fi pătruns prin vraja noastră 
protectoare. Gaudentius luă un volum foarte uzat, îl deschise și 
rosti câteva fraze în limba latină. Magul își trase răsuflarea 
abia după ce rostise ultimul cuvânt fără să se întâmple nimic. 
Continuă: Slavă Domnului! Protecţia magică este mai puternică 
decât oricând. Este o absurditate, dragă. 

— Cu siguranţă că nu este! Eu... 

Gaudentius o întrerupse cu un gest depreciativ. 

— Ascultă-mă pe mine, camera mea de studiu este atât de 


bine protejată, încât privirea lui Cajetan nu poate pătrunde aici. 

— Şi totuși a reușit să pătrundă! 

Gisela nu era dispusă să cedeze și, preţ de câteva clipe, în 
aer pluti o sămânță de ceartă. Dar interveni Alban: 

— Calm, prietene, și fii și tu mai pașnică, Gisela! Se poate ca 
vraja noastră protectoare să fie puternică, dar Cajetan a trecut 
de ea cel puţin o dată. Pe atunci nu am știut să interpretez 
indiciile și nici acum nu aș putea să spun dacă nu a întreprins 
un nou atac împotriva noastră pentru a ne putea asculta sau 
chiar pentru a îndrepta o nouă vrajă contra noastră. Este deci 
foarte posibil ca Gisela să fi remarcat ceva ce noi, bărbaţii, nu 
am putut sesiza. Oare nu menţionează cărţile cele vechi că 
simţurile femeilor înzestrate cu darul magiei ar fi mai ascuţite 
decât ale unui bărbat? 

— Ah, este o prostie! Gaudentius făcu un semn de dispreţ. 
Dar expresia de îngrijorare de pe faţa lui îi contrazicea gestul. 
O măsură pe Gisela cu o privire întrebătoare, dar apoi clătină 
energic din cap. Nu, fusese doar închipuirea unei femei 
suprasolicitate. Dar nu cuteză să își expună cu voce tare 
părerea pentru că nu voia nici să zgândăre încăpățânarea 
ucenicei lui și nici să îl supere pe prietenul său Alban. 

— Numai să nu devin acum slab! își spuse el sieși. 

Dar ceilalţi doi îl auziră. 

— Nu te simţi bine, prietene? 

Alban îl examină din priviri pe Gaudentius de parcă s-ar fi 
temut ca nu cumva blestemul să-și fi sporit puterea de acţiune 
asupra lui. 

— Mă simt grozav! răspunse arogant Gaudentius. 

Alban clătină din cap cu regret. 

— Cred că ţie și Giselei v-ar face bine o pauză mai lungă. Tu 
vrei să realizezi pur și simplu imposibilul și vă chinuiţi și tu, și 
Gisela. Ar trebui să îţi permiţi și tu câteva zile de recreere. 
Norii cei grei s-au răspândit ieri și se pare că în următoarele 
zile nu va mai ploua. De aceea, am să o iau pe Gisela cu mine 
într-o călătorie la Eichstätt, așa cum i-am promis. lar la anul, 
când iarna va fi făcut loc primăverii, voi face o vizită în 
Ingolstadt. 

— Şi lupta noastră cu blestemul? întrebă Gaudentius. 

— O zi sau două, timp în care puteţi strânge noi forţe, vor 
face minuni, prietene. 


Alban văzu cum se luminase fața Giselei la cuvintele sale și 
de aceea nu voia să mai cedeze. 

Gaudentius spumega de furie, dar, după ce se liniști, îi dădu 
dreptate prietenului său. Amândoi erau interesaţi ca tânăra să 
se simtă bine și nu le era de niciun folos să o trateze ca pe o 
prizonieră. Ar fi devenit atât de îndărătnică încât nu s-ar mai fi 
putut face nimic cu ea. De aceea, acceptă, chiar dacă împotriva 
voinţei lui. 

— Bine! La naiba! Dar să nu lipsești mult. Între timp, voi da 
de cărțile de care vom avea nevoie în continuare. 

— Ar trebui ca și tu să îţi permiţi puţină odihnă. Vino cu noi! 

Alban îl privi rugător pe profesorul său, dar acesta clătină 
doar din cap. 

— Eu am prea multă treabă pentru a colinda prin lume. Dar 
tu va trebui să îmi faci rost de la Eichstätt de câteva cărți de 
care am urgent nevoie și de diverse materiale pentru 
experimentele noastre. Unele dintre ele sunt pe terminate. 

Alban își privi gânditor prietenul. 

— Deci este necesar să ne scoatem nasurile dincolo de 
poarta burgului. Dacă ai nevoie de lucruri cunoscute doar de 
tine, ar trebui să ne însoţești. 

— Am deplină încredere în voi! 

— Este vorba și de Ludwig: știi că nicio altă slugă nu ar mâna 
trăsura în care mă aflu eu, dar nu vreau să te lipsesc de el. 

Şi acest apel fu zadarnic. 

Gaudentius râse scurt. 

— Ia-l pe Ludwig cu tine liniștit. Mă simt atât de bine, încât 
pot să renunţ un timp la el. Și o mai am și pe Anna, care poate 
să aibă grijă de mine. 

— Ca și cum nu aș avea altă treabă! se auzi din ușă. 

Anna îl văzuse pe preot coborând și voia să știe de ce venise 
Fortunatus în camera de studiu. De pe coridor auzise ultimele 
cuvinte și acum i se adresă lui Alban: 

— Așadar vrei să mergi cu soţia ta în oraș, stimate prieten? 
Doar nu crezi că eu voi renunţa la o astfel de călătorie! Să se 
ocupe mai departe Ludwig de nepotul meu. Și nu cred că, dacă 
eu îi poruncesc unei slugi să ne însoţească, aceasta se va da în 
lături. 

Anna se pronunţă atât de hotărâtă, că Gisela se întrebă ce 
pedeapsă o aștepta pe sluga care ar fi refuzat să îi execute 


ordinul. Probabil că ar fi trebuit să curețe latrinele. Dar, având 
în vedere cum îl priveau oamenii din burg pe Alban, cei mai 
mulți dintre ei ar fi preferat să curețe latrinele în loc să facă un 
drum cu Alban. 

Anna nu îi lăsă timp să cugete, ci o luă pe Gisela de mâini. 

— Nici nu știi cât mă bucur de această călătorie, draga mea! 
De când netrebnicul meu nepot a fost blestemat, nu am ieșit 
dintre aceste ziduri. De mult aș fi fost soţia cavalerului 
Eckehard dacă Matthias nu ar fi săvârșit această enormă 
prostie. Dar nu pot să îl părăsesc la nevoie. Pentru că, oricum, 
sunt mătușa lui. 

— Tu uiţi că suntem născuţi în același an și că ești mai tânără 
cu câteva luni decât mine! Cred că mama ta a fost total 
surprinsă de faptul că a putut să îi dăruiască tatălui tău din nou 
un copil. Am crescut amândoi ca frate și soră. Așa că, Gisela, 
nu te lăsa intimidată de Anna. Nu este chiar atât de mătușă pe 
cât se dă. 

Gaudentius își regăsise buna dispoziție și păru că se lăsa în 
voia unor amintiri frumoase, căci chicoti. 

Anna îl privi clătinând din cap, dar își înghiţi replica și i se 
adresă Giselei: 

— Doamne, ce frumos va fi! La ce îi folosesc cuiva ducaţii 
strălucitori dacă nu îi poate cheltui? Trebuie cumpărate atâtea 
lucruri pentru castel! Nici nu știu cum am putut să o scoatem la 
capăt în ultimele luni. Hai, ne vom căuta mai întâi 
îmbrăcămintea corespunzătoare! Din fericire, avem cam 
aceleași măsuri, așa că ţi se vor potrivi câteva lucruri 
călduroase de la mine. Deoarece Alban trebuie să caute atâtea 
pentru nepotul meu, vom avea suficient timp să aruncăm o 
privire prin pieţe și prin ulițele comercianților. 

— Femei! oftă Gaudentius. 

Alban izbucni în râs. 

— Lasă-le totuși celor două bucuria de a reveni printre 
oameni. În ce mă privește, nu sunt dispus să mă las stăpânit în 
așa măsură de frica de Cajetan încât să nu mai îndrăznesc să 
trec de ușă. 

Gaudentius se încruntă surprins. 

— Tocmai tu spui asta? Când am purces la peţirea Giselei, a 
trebuit să te vâr cu forța în caleașcă! Doamne, acum te 
consideri frumos? 


— Nu mai sunt la fel de respingător ca atunci, iar tu nu mai 
ești așa de boșorog. Totuși, amândoi mai suntem sub puterea 
vrăjii și ceea ce am aflat ultima dată mă face să mă tem de mai 
rău. Dar, în ciuda tuturor, nu trebuie să uităm că suntem 
creaturi ale Domnului și că trebuie să ne bucurăm de lumea lui. 
Altfel nu am fi decât animale tâmpe. 

— Asta este! În sfârșit cineva îl pune pe Matthias la punct. 

Anna, care se întorsese din ușă, făcu un semn de 
recunoștință către Alban și împreună cu Gisela părăsi 
încăperea. 

Gaudentius le privi posomorât pe cele două și îl arătă cu 
degetul pe Alban. 

— Să nu îmi faci prostii, tinere! Chiar dacă Gisela îţi este 
soţie, nu ai voie să o atingi, ne-am înţeles? Nu vreau să dai curs 
instinctelor tale bărbătești pe timpul acestei călătorii. Pericolul 
este cu atât mai mare cu cât din acea zi blestemată nu ai mai 
avut nici măcar o singură femeie. 

— Preot ar fi trebuit să te faci, prietene, pentru că știi să 
predici atât de frumos... Știu că o îmbrăţișare intimă a soţiei 
mele, pe care aceasta, în condiţiile înfățișării mele actuale, mi- 
ar da-o doar silită, ar conduce de-a dreptul în abisul iadului! 
Crezi tu că aș arunca de bunăvoie sufletele noastre direct în 
ghearele lui Satana? Și, în afară de asta, pe Gisela trebuie să o 
apărăm în mod special, pentru că este în același pericol ca noi, 
și încă din vina noastră. 

— Corect! Sper să nu uiţi asta pe drum. 

Gaudentius părea morocănos, dar avea încredere că fostul lui 
discipol se va dovedi rezonabil. 


3, 


A doua zi, dimineața devreme, caleașca părăsea burgul 
Riebelsborn. Pe capră şedea Ludwig, care cu o seară înainte, 
aruncând o privire dispreţuitoare restului slugilor, explicase că 
îi va conduce cu plăcere pe oaspeţii stăpânului și pe mătușa 
acestuia, dacă ceilalți sunt prea lași pentru a scoate nasul la 
aer curat. Gaudentius acceptase pentru că în starea actuală nu 
mai era dependent de îngrijirea unui servitor personal. Și 
Gundi, care era evitată de cei mai mulţi slujitori ca servitoare a 
vrăjitoarei, se oferise să îl servească la masă pe mag și să o 
însoţească pe Dagga la plimbările în aer liber. În acest fel, totul 
era orânduit, spre mulțumirea evidentă a stăpânului. Gisela, 
Anna și Alban se înfășuraseră în blănuri groase și sub picioare 
așezaseră cărămizi fierbinţi, în timp ce Ludwig trona pe capră 
în pelerina lui groasă și pocnea din bici. 

Nici nu coborâse caleașca dealul pe care era așezat castelul, 
că Fortunatus ieșea și el pe poartă și cobora în vale. De această 
dată nu mai purta rasa preoțească, ci o pelerină largă, 
încălțăminte solidă și o cipilică tricotată, care îl făceau aproape 
de nerecunoscut. Vântul șuiera tăios dinspre înălțimi, făcându-l 
pe preot să se înfioare. Totuși își continuă drumul, traversă 
satul fără a privi în stânga sau în dreapta și apoi coti scurt pe 
un drum de pădure mărginit de stejari și fagi seculari. Pe 
vremuri, Matthias von Riebelsborn folosise această potecă 
pentru a ajunge călare în zona lui preferată de vânătoare, dar 
acum ea era utilizată doar de culegătorii de ciuperci și de 
crengi. Fortunatus trebui să se lupte cu hăţișul des crescut 
peste drum și înjura într-o manieră care l-ar fi făcut să pălească 
de ciudă pe un mercenar experimentat. 

Totuși capelanul o scoase bine la capăt și după un adevărat 
marș lăsă în urmă limitele Riebelsbornului. Pădurea pe care o 
străbătea acum aparţinea unchiului său și curând apăru o 
cabană de vânătoare construită din trunchiuri de copaci, din al 
cărei coș zidit ieșeau nori de fum ce anunțau un foc strașnic în 
interior. 

Fortunatus intră și închise imediat ușa după el. 

— Pe șezutul Sfintei Barbara, ce frig este astăzi! Dacă mai și 
ploua, cu siguranţă că nu aș fi venit. 

Cavalerul Heiner lovi enervat cu pumnul în masă: 


— Dragul meu nepot, te-am așteptat deja de trei ori zadarnic. 
Dacă mă mai puneai o dată pe drumuri degeaba, veneam eu 
călare la Riebelsborn, ca să îţi reamintesc de adevăratele tale 
îndatoriri. După cum știi, slujba după care îţi lasă ţie gura apă 
pot să i-o dau și altei rude. Așadar, ar trebui să mă asculţi cu 
sfințenie! 

Deși Fortunatus se comporta la Riebelsborn de parcă fusese 
însărcinat personal de Sfinţia Sa Papa Leon al X-lea să 
păstorească sufletele celor de acolo, sub vorbele unchiului său 
se făcu mic de tot: 

— Ilartă-mă, unchiule! Dar, din păcate, a durat mult până 
când am putut îndeplini în întregime sarcina dată. M-am 
prezentat la dumneavoastră cât de repede a fost posibil. 

— Ai fi putut să vii și să îmi comunici ce dificultăţi întâmpini! 
Dar de data aceasta voi mai fi îngăduitor. Vezi că acolo, pe foc, 
se află un urcior cu vin aromatizat. Bea un pocal sau două, ca 
să te încălzești. Heiner von Loipfing părea pe jumătate împăcat, 
pentru că îi întinse acestuia un pocal cu lichidul aburind, 
mirosind puternic a mirodenii, și-l umplu și pe al lui și ciocni cu 
Fortunatus. În sănătatea ta, nepoate! Dacă îmi dai vești bune, 
nu o să îţi pară rău. După cum știi, am prieteni foarte influenţi, 
iar aceștia ţi-ar putea încredința un post de capelan al curții 
sau chiar un post de paroh al unei comunităţi importante. 

— O sinecură mai bănoasă decât cea pe care aţi avut-o în 
vedere pentru mine până acum? 

Ochii lui Fortunatus străluceau de lăcomie. Nu înţelegea ce 
trebuia să afle pentru unchiul său și cu atât mai puţin temeiul 
sarcinii lui, dar cu siguranţă era în spiritul sfintei Biserici să fie 
cu ochii pe oameni precum cei din Riebelsborn. In afară de 
asta, era obligat la ascultare faţă de cavalerul Heiner, capul 
familiei din care făcea parte. Dacă ceea ce făcuse el îi va aduce 
și o promovare în slujba Domnului, socotea că era drept și 
echitabil. 

— O sinecură mult mai bănoasă, răspunse cavalerul la 
întrebarea lui. Dar dă-i diurnul! Ce ai aflat despre cavalerul 
Matthias și despre ceilalți? 

— Gaudentius este un om care se ocupă de științe oculte. 
Adică și-a jertfit tinereţea unui demon, care în schimb îi pune 
zilnic sub pernă trei guldeni de aur și, dacă are nevoie, și mai 
mulţi... 


Fortunatus trăncănea pe seama celor auzite de la slugile din 
burg și de la oamenii din sat. Dar unchiul lui cunoștea aceste 
zvonuri și îl întrerupse nemulţumit. 

— Astea sunt palavre prostești! Dacă nu știi mai mult, mă 
întreb de ce te-am mai trimis la Riebelsborn. 

Fortunatus se chirci sub tonul dominator. 

— Trebuie să fie totuși ceva real, pentru că stăpânul de la 
Riebelsborn are destui bani pentru a-și trimite la Eichstätt 
mătușa și pe magistrul Alban cu soţia, ca să facă acolo 
cumpărături importante. Pe lângă asta, am văzut eu însumi că 
dimineața se trezește mai tânăr decât se culcă seara. Deci 
chestiunea cu demonul trebuie să fie adevărată. Soţia lui Alban, 
pe care trebuia să o supraveghez în mod deosebit, s-a demascat 
și ea ca teribilă vrăjitoare cu mari puteri. Am să îl caut cât mai 
curând posibil pe unul dintre fraţii responsabili ai ordinului 
Sfântului Dominic și o voi reclama pe tânăra care-i slujește 
diavolului. 

Preotul se cutremură la amintirea scenei când văzuse 
moartea cu ochii prin demonul ascuns în Dagga. Nu simţea nici 
cea mai mică recunoștință față de Gisela, care îl salvase, ci 
doar adânca umilinţă îndurată în faţa vrăjitoarei și a slugilor. 

— Ba nu ai să faci asta! 

Tânărul preot primi vorbele cavalerului Heiner ca pe o 
lovitură. 

— De ce nu? Este obligaţia mea! 

— Stăpânul care m-a rugat să supraveghez burgul 
Riebelsborn are un rang mult mai înalt decât fraţii dominicani 
din Eichstätt sau Ingolstadt și va face el însuși pașii necesari 
pentru a scăpa lumea de vrăjitoare și de acel Gaudentius 
vândut demonului. Te vei mărgini la rolul capelanului burgului 
până când se va elibera un post mai bun. M-ai înţeles? 

Îl străfulgera din priviri pe nepot. 

— Da, unchiule, înţeleg ce vrei să spui. Dar totuși spune-mi 
cine este acest înalt stăpân, care deja este cu ochii pe uneltirile 
de la Riebelsborn? 

— Este un bărbat mai puternic decât Gabriel von Eyb, 
episcopul de Eichstätt. Ei va face ordine la Riebelsborn cu o 
mână de fier. 

Deși cavalerul nu nominalizase persoana, Fortunatus simţi că 
nu era cazul să mai insiste. 


— Atunci sunt liniștit. Dar trebuie să mă tem pentru sufletele 
slugilor. Asupra lor plutește pericolul cel mare ca în urma 
acţiunilor stăpânului castelului și ale vrăjitoarei să cadă în 
puterea satanei. 

— Vei face ce depinde de tine pentru salvarea sufletelor 
acestora și îţi vei primi răsplata meritată. Ah, da, fii cu ochii și 
pe sora lui von Riebelsborn. Deoarece are legături atât de 
strânse cu nepotul și cu camarazii lui necuraţi, este și ea 
vrăjitoare și trebuie pedepsită. Dacă scapă, se va căsători cu 
ticălosul de  Eckehard și va încorpora Trellingului și 
Riebelsbornul. Ceea ce trebuie evitat! 

Lăcomia reflectată în privirea cavalerului îi spunea lui 
Fortunatus că acesta voia să dobândească pentru el 
Riebelsbornul. Probabil că unchiul lui va fi răsplătit mult mai 
consistent decât el. Cumpăni o clipă dacă nu ar fi trebuit totuși 
să se ducă la Eichstätt și să vorbească cu dominicanii 
competenţi în materie de combatere a vrăjitoriei. Dar privirea 
aruncată asupra feţei dure a unchiului lui îl făcu să își dea 
seama că ideea nu era bună, pentru că nu își putea permite să 
îl piardă pe unicul său protector. 

Această concluzie îl făcu să își dea drumul gurii, iar 
Fortunatus îi raportă unchiului, care îl asculta lacom, tot ce 
aflase la Riebelsborn, condimentat cu tot felul de zvonuri ce 
circulau acolo, pe care le exageră așa cum se cuvenea. 

— Sper că sunteţi mulţumit de mine, stăpâne, încheie el cu o 
privire ce cerșea apreciere. 

Dar gândurile lui Heiner zburau în altă direcţie. 

— Ai putut să vezi camera pentru vrăjitorii a celor de la 
Riebelsborn? 

— Da, stimate unchi, am reușit asta abia ieri. 

— Şi aveai pe deget inelul? 

Fortunatus se miră de această întrebare, dar confirmă: 

— Sigur că îl aveam! Doar mi-ai cerut să nu îl scot niciodată. 

— Dă-mi-l! 

Cavalerul Heiner întinse mâna revendicativ. 

Fortunatus apucă cu mâna dreaptă inelul, pe care îl ţinea pe 
cealaltă mână, și vru să îl scoată. Dar se opri. 

— De ce vreţi înapoi inelul? Am crezut că mi l-aţi dăruit. 

Cavalerul nu era obișnuit cu atâta nesupunere din partea 
nepotului. 


— Nu a fost niciun dar! Trebuia numai să îl porţi la 
Riebelsborn, după care să mi-l înapoiezi. 

— Dar nu aţi spus așa! Fortunatus lupta cu lacrimile. Inelul 
este așa de frumos, unchiule... Privește doar culoarea pietrei: 
este ca purpura întunecată purtată de înalții cardinali. Când îl 
privesc, mi se pare că drumul meu duce spre culmile curiei. 
Dumneata ai cu siguranţă și alte inele, mai valoroase decât 
acesta. 

Pentru a pune capăt unei discuţii considerate de el inutilă, 
cavalerul apucă mâna stângă a nepotului, îi îndreptă degetele 
și scoase inelul. 

— Vei primi de la mine un alt inel, mai frumos decât acesta. 
Acesta nu îţi este destinat ţie! 

— Dar cui îi este destinat? întrebă uluit Fortunatus. 

Pe cavaler îl mânca palma să îi amintească tânărului că îi 
datora ascultare. 

— Stai dracului odată cuminte! O să primești un alt inel. Pe 
lângă asta, am să văd dacă pot scoate pentru tine și o altă mică 
recompensă de la înaltul stăpân care așteaptă raportul și inelul. 

La auzul acestor vorbe, chipul lui Fortunatus se destinse și 
acesta își privi răbdător unchiul. Heiner se despărţi de nepotul 
său mai prietenos decât socotea că merita și îl împinse afară pe 
ușa cabanei. 

— Acum trebuie să întreprind o scurtă călătorie. Tu ai să 
apari exact peste paisprezece zile în acest loc. Atunci vei primi 
noi ordine de la mine. Să nu îndrăznești să lipsești! Altfel vei 
regreta până la sfârșitul vieţii tale! 

Lui Fortunatus i se lungi fața, pentru că asta însemna că 
trebuia să alerge încă o dată încoace, în ciuda vremii proaste și 
poate a furtunii, a ploii torențiale sau chiar a viscolului. O 
privire în direcţia unchiului îl făcu pe tânărul preot să se 
convingă că era mai bine să asculte ordinul. Blestemă 
dependenţa lui de cavalerul Heiner și de toanele acestuia și își 
imagină cum ar fi să dobândească o putere ca să îl situeze mult 
deasupra unchiului său. De-ar fi episcop sau măcar abate al 
unei mănăstiri mari imperiale, i-ar întinde mâna să i-o sărute și 
s-ar simţi net superior. 

Nici Fortunatus și nici cavalerul nu observară că piatra 
purpurie a inelului parcă se aprinsese în timpul discuţiei, 
învăluindu-se într-o lumină sumbră, pentru a se stinge apoi 


imediat. 


4. 


Călătoria pe drumurile proaste, înmuiate de ploaia din 
ultimele zile, nu fu o plăcere, dar lucrul acesta nu influenţă 
deloc buna dispoziţie a Giselei. Nu se mai sătura privind prin 
mica fereastră laterală a caleștii. Anna îi cerea mereu să 
acopere fereastra cu perdeaua din piele, pentru a opri 
pătrunderea frigului și a murdăriei de afară, iar Gisela asculta 
cuminte. Totuși, după puţin timp ridica din nou perdeaua și 
privea afară. 

— Într-adevăr era timpul să îi fie arătată acestei copile o 
parte a lumii, comentă Anna, cu o urmă de ironie, fascinația 
tinerei. 

— Este atât de palpitant să călătorești! Acasă, la Nürnberg, 
niciodată nu am fost mai departe de mica noastră gospodărie 
de la ţară, și asta numai când ţăranul ne plătea arenda în carne 
și grâu, iar pe timpul călătoriei încoace... Se opri pentru a nu 
spune ceva ce l-ar fi putut jigni pe Alban. Pe parcursul acelei 
călătorii aveam alte lucruri la care să mă gândesc. Abia acum 
văd ce frumos este să călătorești. 

Anna clătină din cap râzând. 

In stânga drumului - pădure și dealuri, în dreapta - dealuri și 
pădure. Ce poate fi frumos aici? 

— Îţi face pur și simplu bine să mai vezi și altceva. De 
exemplu, burgul de acolo. Al cui este? 

— Care burg? Anna o dădu puţin la o parte pe Gisela și privi 
în direcţia arătată. Ah, este Loipfing. Fortăreaţa lui Heiner. 
Acum ne aflăm pe pământul lui. 

— Este foarte bogat? întrebă Gisela. 

— Nu mai bogat decât ceilalţi nobili din regiune. Nici unuia 
dintre ei nu îi merge mai bine decât negustorilor din marile 
orașe. Cu asta nu vreau să te jignesc pe tine, Alban, sau familia 
Giselei. 

— Nobililor le-ar merge mai bine dacă nu ne-ar privi de sus și 
dacă ar lua exemplu de la noi. Viitorul aparţine comerţului, dar 
stăpâni ca Heiner din Loipfing sau Eckehard din Trelling nu vor 
să știe nimic de asta. Ei se prevalează de blazoanele lor și se 
prezintă în strălucirea strămoșilor lor. Dar uită că și aceia erau 
doar oameni, și nu semizei. 

Vocea gravă a lui Alban făcu ca vorbele lui să sune mai 


caustic decât intenţionase. 

Pentru Gisela, atitudinea lui nu era surprinzătoare, căci 
afirmaţii de acest gen auzise de multe ori în casa părinţilor ei. 
In vremurile lui de glorie, Otto Guldener fusese mai bogat 
decât cel mai bine situat castelan din regiune. Dar lui banii i se 
scurseseră printre degete ca apa, pe când nobilii nu erau în 
pericol să-și piardă proprietatea din cauza concurenţilor 
necinstiţi. 

— Cel mai bun lucru ar fi să legi cele două forme de trai, să 
păstrezi terenul agricol și casele de la oraș drept garanţie și cu 
banii lichizi să faci comerţ, spuse gânditoare Gisela. 

Alban  încuviinţă din cap, în timp ce Anna râdea 
dezaprobator. 

— Ce imaginație ai! Niciun nobil nu ar accepta să-și 
murdărească mâinile în comerț ori într-o meserie. 

— Şi este mai bine să fii sărac în mândria ta, decât bogat și 
mulțumit? 

— Nu înţelegi, Gisela. Marii stăpâni nu ar fi mulţumiţi, 
fiindcă pentru ei mândria este mai importantă decât orice 
confort. Când veniturile nu le mai ajung pentru a trăi, fac pe 
tâlharii și jefuiesc convoaiele negustorilor care le traversează 
ținuturile. Şi Heiner von Loipfing a făcut asta și era să o 
încurce cu orașul Donauworth. Doar protectorul lui din 
Ingolstadt l-a salvat de la decapitare și a trebuit să restituie cea 
mai mare parte a prăzii furate. Acum încearcă să diminueze 
drepturile ţăranilor lui și îi obligă la dări mai mari. 

Următoarele ore vorbiră despre legăturile dificile dintre 
proprietarii funciari și ţăranii aserviţi lor. Gisela înțelegea prea 
puţin pentru a participa la discuţie, dar asculta atentă disputa 
aprinsă dintre soţul ei și Anna. Opiniile lor erau doar puţin 
diferite, totuși, când Alban se exprimă pentru dreptul ţăranilor 
la liberă administrare a satelor lor și la reprezentare și vot în 
dieta provincială, punctul lui de vedere era mai emancipat 
decât al nobilei. După ea, ţăranii trebuiau să-și păstreze 
drepturile din vechime, fără a mai pretinde altele noi. 

— Dar nici nu fac asta! Pe ţăran îl interesează doar să nu 
piardă ceea ce posedă acum. Nobili ca Heiner von Loipfing 
încearcă să îi oblige și să-i asuprească în toate chipurile. 
Absolut fără niciun drept, ei pretind biruri și clăci, care îi 
transformă pe ţăranii liberi în ţărani dependenţi și pe ţăranii 


dependenți în robi. 

— În ce îl privește pe cavalerul Heiner, ai dreptate, răspunse 
îngândurată Anna. 

În acel moment, strigătul pe jumătate sugrumat al Giselei 
răsună în caleașcă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Alban puse mâna pe spada pe care o luase pentru a se apăra 
de tâlhari. 

Gisela arătă către exterior cu degetele tremurânde. 

— Acolo, într-un pom, atârnă oameni morţi! 

Alban aruncă o privire scurtă afară și o trase de la fereastră 
pe Gisela. 

— Asta nu este o priveliște pentru tine! 

— Ce se vede? întrebă curioasă Anna. 

— Cei trei ţărani pe care Heiner a dispus să fie spânzurați. 
Pe doi dintre ei îi cunoșteam din vremea în care încă nu 
umblam cu înfățișarea asta de monstru. Erau oameni cinstiţi și, 
din câte știu, erau purtătorii de cuvânt ai ţăranilor de aici. 
Moartea lor va pricinui vărsare de sânge. Să dea Domnul ca 
țăranii din zona noastră să nu se adune sub steagul ligii 
opincarilor și să devină incendiatori care nu cruţă nici copilul 
din burta mamei. 

— Ce este liga opincarilor? întrebă Gisela, pe care această 
denumire nu o ducea cu gândul decât la încălţările numite 
opinci. 

Alban o puse la curent cu revoltele țărănești dezlănţuite din 
secolul trecut și până acum și încheie cu speranţa că măcar de 
data aceasta stăpânii să aibă înţelepciunea de a recunoaște 
doleanţele îndreptăţite ale ţăranilor. 

— Având în vedere ceea ce am văzut, mă îndoiesc, spuse 
Anna pe un ton ce arăta clar cât de puţin aproba modul de a 
proceda al cavalerului Heiner. 

Un timp ea nu mai spuse nimic, deoarece norii negri apăruți 
la orizontul viitorului întunecau spiritele. Bucuria resimţită de 
Gisela la începutul călătoriei fusese înveninată de priveliștea 
morţilor și acum ea își reproșa că insistase să plece în 
călătorie. Apoi se mai liniști și profită de ocazie pentru a-l privi 
mai îndeaproape pe soţul ei. Nici acum acesta nu putea fi numit 
un bărbat arătos. Trăsăturile feţei lui erau prea necioplite și 
maxilarul greu, cu dinţi puternici, arătând încă ameninţător. 


Chiar și fără ochii mici și roșii ce aminteau mai curând de un 
animal decât de un om, lumea s-ar fi holbat la el și ștrengarii de 
pe ulițe l-ar fi ironizat. 

Poate că ultima idee nu era corectă. Doar o privire aruncată 
staturii uriașe, emanând forţă, l-ar fi făcut și pe cel mai 
obraznic băiețandru să o ia la sănătoasa. Acest bărbat era acum 
soţul ei și avea dreptul să îi ceară ceea ce era normal între soți. 
Gisela își aminti cum îl surprinsese pe fratele ei cu Gundi în 
cămară. Slujnica îi povestise ulterior ce teamă și durere 
trebuise să suporte când era folosită de Hans. Tot atât de puţin 
i-ar fi fost și ei pe plac dacă Alban ar veni noaptea la ea și i-ar 
cere să-și îndeplinească obligaţiile conjugale. Dar în același 
timp își dădea seama că ar fi putut îndeplini această obligaţie 
mai ușor decât o făcuse Gundi, pentru că ea era soţia lui Alban 
și îi datora supunere. 

Brusc râse de ea însăși. Nu era în interesul lui Alban să se 
apropie intim de ea, pentru că trebuia să rămână fecioară ca să 
devină acea puternică vrăjitoare care să îl poată înfrunta pe 
Cajetan. Gândul la poftele carnale conjugale nu putea decât să 
deranjeze. 

— De unde această bruscă veselie după clipele de groază de 
mai înainte? 

Alban o măsură curios pe Gisela. 

Tânăra era pusă în încurcătură. Nu îi putea spune ce îi 
trecuse prin cap. 

— Mă gândeam la dușmanul nostru și surâsul meu nu era cu 
siguranţă vesel. 

— In afara protecţiei asigurate de vraja castelului, nici nu ar 
trebui să ne gândim la el, dar să îl mai și pomenim! o dojeni pe 
bună dreptate Alban. 

— Credeţi că ar putea... 

Gisela se opri când văzu aprinzându-se mânia în ochii soțului 
ei. 

— Nu cred în nimic, în afară de Dumnezeu, de fiul lui Isus 
Cristos și de Sfântul Spirit. 

Vocea lui Alban nu pierduse nimic din duritatea ei. Anna 
cuteză totuși să glumească. 

— Când te aud predicând astfel, regret că nu ai devenit tu 
noul nostru capelan, ci tinerelul acela neisprăvit, pe care 
cavalerul Heiner ni l-a impus. Pe Gisela o luă cu frig când se 


gândi la tânărul preot. Nu îmi place acest Fortunatus. Este așa 
de... Nici nu știu cum să mă exprim. Când părintele Maternus 
vorbește la Nürnberg, în biserică, ai sentimentul că Dumnezeu 
se află lângă tine. Dar vorbele lui Fortunatus sună goale și te 
bucuri nespus când predica lui ia sfârșit. Mi-aș fi dorit un 
capelan în felul părintelui Maternus. 

— Predicile nu pot fi sculptate. Sunt și ei oameni, de aceea 
unul este mai bun, celălalt mai puţin bun. Dar șederea lui 
Fortunatus la Riebelsborn este necesară pentru a reduce la 
tăcere cele mai puternice voci ce ne acuză de vrăjitorii și chiar 
mai rău. 

Gisela clătină din cap tulburată. 

— Dar numai dacă nu răspândește el minciuni pe seama 
noastră! Eu nu am încredere în acest om. Amintiţi-vă cum a 
năvălit ieri în camera de studiu. A procedat de parcă ar fi 
trebuit să îl alunge pe diavol! 

Alban se încruntă și sprâncenele lui stufoase arătau fioros. 

— Gisela, ai într-adevăr o privire ageră! Eu nu am privit până 
acum lucrurile astfel. Dar acum ar trebui să discutăm subiecte 
mai plăcute. Uite, nu mai este mult și ajungem la Eichstătt. Pot 
deja să deslușesc în depărtare burgul. 

— Unde? Gisela se strecură lângă mica fereastră și privi 
afară. Aveţi dreptate! Se văd deja turnurile orașului. Cele două 
alăturate trebuie să fie ale catedralei, dar mai sunt și altele. 

— Acelea sunt turlele de la biserica Sf. Valpurgia și ale 
bisericii capucinilor, îi explică Anna. 

Gisela privi îndelung orașul aflat în valea adâncă a râului 
Altmuhl, apoi își ridică privirea către burgul Willibald, care cu 
zidurile și turnurile sale părea atât de rezistent, de parcă nicio 
putere din lume nu l-ar fi putut dobori. Deși Eichstätt nu se 
putea măsura ca mărime cu orașul natal al Giselei, Nurnberg, 
tânăra era impresionată. Râul, dealurile dintr-o parte și din 
cealaltă și orașul adăpostit între ele alcătuiau un peisaj 
pitoresc. 

În timp ce Gisela privea pierdută, se apropiară de poarta 
orașului. Unul dintre străjeri le bară drumul cu halebarda 
ridicată. 

— Cine sunteţi și unde vreţi să mergeţi? 

Anna o dădu pe Gisela deoparte și deschise ușița: 

— Domnișoara Anna von Riebelsborn. Vrem să facem 


cumpărături în oraș. 

Străjerul, căruia Riebelsborn îi era cunoscut și prin zvonurile 
existente, se retrase pălind. Totuşi mai puse o întrebare pe care 
o considera ca ţinând de obligaţia lui: 

— Cine mai este cu dumneavoastră? 

— Magistrul Alban, un prieten al nepotului meu, și soţia 
acestuia. Anna se supărase, pentru că pe vremuri era tratată 
mai politicos la porţile orașului Eichstătt. Se întoarse către 
Alban și îi spuse: Cred că ar fi fost mai bine să mergem la 
Ingolstadt. Acolo ai mai multe posibilităţi de a-ţi cheltui banii 
pe lucruri frumoase! 

O spuse suficient de tare, pentru a fi auzită de străjer. Gisela 
intră imediat în joc. 

— Sunt perfect de acord cu dumneata, draga mea. Ingolstadt 
ar fi fost cea mai bună alegere. Mă întreb dacă nu ar trebui să 
întoarcem și să mergem acolo. 

Străjerul ridică mâinile într-un gest de scuză. 

— Este de datoria mea să le pun întrebări oamenilor care vin 
în oraș. Umblă tot felul de indivizi îndoielnici și instigă ţăranii 
împotriva preaonorabilului nostru episcop și stăpân. 

— Ceea ce eu nu voi face în mod cert! 

Gisela se strecură pe lângă Anna și îi zâmbi străjerului. 

Acesta trase uimit adânc aer în piept când îi văzu faţa cu 
trăsături regulate și cu ochi mari, expresivi și alungă orice 
gând că soţia magistrului ar fi vrăjitoare. 

— Cel puţin dumneavoastră mă înţelegeţi, stimată doamnă! 
Să știți că nu este o plăcere să stau aici, în poartă, în frigul 
acesta, și, cu voia dumneavoastră, să îmi îngheţe dosul. 

Alban înţelese aluzia și îi întinse o monedă. Străjerul rămase 
cu ochii pe strălucitorul obiect și se apropie. Pentru că mâna 
care ţinea bănuţul era înmănușată și, în ciuda mărimii ei, părea 
de om, luă moneda de doisprezece pfenigi și își spuse că i-ar 
ajunge pentru mai mult de o stacană de vin de la cârciumă. În 
timp ce făcea nevăzută moneda, se trase deoparte și îi făcu 
semn lui Ludwig să intre în oraș. 

— Vă doresc o vizită plăcută! mai strigă acesta când vizitiul 
struni caii și trecu prin poartă. 

La scurt timp, caleașca opri în dreptul unui han cunoscut 
pentru faptul că hangiul îi primea cu plăcere pe călătorii străini 
și Ludwig chemă un servitor. 


— Stăpâna Anna von Riebelsborn și însoțitorii ei doresc să 
rămână aici pentru o noapte sau două! 

Servitorul încercă să privească în interiorul caleștii. Dar, din 
cauza luminii reduse a zilei de iarnă, nu putu să deosebească 
decât niște umbre. 

— Este și stăpânul de la Riebelsborn înăuntru sau acel 
magistru străin? 

Omul nu punea întrebarea de plăcere. Pentru că Gaudentius 
trecea aici ca mare mag, care îi putea transforma în broaște 
sau șoareci pe oamenii care îl supărau; iar ceea ce se povestea 
despre magistrul Alban îi îngheţa sângele în vine celui mai 
curajos bărbat. 

— Dacă la mine te referi, eu îmi însoțesc nevasta la 
cumpărături pentru sfânta sărbătoare a Crăciunului! 

Vocea lui Alban era iritată, dar îl liniști pe bravul slujitor, 
care își spuse că un căpcăun nu s-ar putea exprima în niciun 
caz ca un om. Mai crezu și că referirea la sărbătoarea 
Crăciunului arăta că oaspeţii nu aveau intenţii rele. 

— Bine aţi venit la Vulturul Negru, Domniile Voastre! Aici 
găsiți camerele cele mai bune și cele mai moi paturi din tot 
orașul, ca și vinuri și fripturi gustoase cum nici bucătarul 
personal al Eminenţei Sale episcopul nu le-ar prepara mai bine. 

Alban mai înţelese și altceva: speranţa unui bacșiș frumos. 
Din nou o monedă își schimbă posesorul și servitorul deveni 
smerit. Se plecă în fața Annei, care cobori prima, și procedă la 
fel și în faţa Giselei. Însuși Alban se bucură de acest gest 
respectuos, deși la vederea staturii lui uriașe, omul se dădu 
puţin înapoi. 

— Vă rog să mă urmaţi! spuse el, le făcu semn câtorva slugi 
să vină la el și le porunci să se ocupe de cai și să pună caleașca 
la adăpost, pentru a nu mai fi expusă intemperiilor. 

— Cine sunt aceștia? întrebă încet una dintre slugi. 

— Sunt vrăjitorii din Riebelsborn. Așa că ţine-ţi gura ca să nu 
îi superi. Dacă te porţi politicos cu ei, plătesc bine. 

Șeful lor bătu cu degetul punguţa de la cingătoare, în care 
vârâse bacșișul, și le ceru celorlalţi să se grăbească. 


5. 


Şeful slugilor nu exagerase, pentru că odăile în care îi 
conduse pe Gisela și pe ceilalți i-ar fi mulţumit și pe cei mai 
pretenţioși oaspeţi. Este adevărat că erau și cele mai scumpe 
de la Vulturul Negru, care trăia de pe urma călătorilor în 
trecere și care puţin înainte de sărbătoarea Crăciunului era mai 
puţin căutat decât celelalte hanuri ale orașului în care înnoptau 
nobilii și proprietarii de moșii din împrejurimi. Pentru Gisela și 
însoțitorii ei acesta reprezenta un avantaj pentru că se 
expuneau astfel mai puţin privirilor curioase. Hanul îi 
adăpostea deja pe cei mai ciudaţi oaspeţi - printre care și un 
grup de turci adevăraţi, sosiți la Eichstätt ca trimiși ai 
sultanului sau ai unui pașă. Printre aceștia, un uriaș cu o soţie 
frumoasă ca un înger nu bătea la ochi în mod deosebit. 

Altfel decât se așteptase Alban, trebuiau să prânzească nu în 
camerele lor, ci puteau să se așeze la masă, comod, în birtul 
hanului. Bucatele erau excepţionale, iar Gisela se întrebă cum 
de era posibil ca bucătăreasa de la Riebelsborn să gătească 
atât de prost folosind aceleași ingrediente, dar înţelese că 
veșnic aceleași reţete ale femeii o plictisiseră și că meniul 
diferit de aici îi făcea plăcere. Pentru că tânăra îi tăia lui Alban 
carnea și, în joacă, îl hrănea cu furculița, masa luă și o anumită 
notă de intimitate. Anna îi observa pe amândoi și, uimită, nu 
putu remarca nicio urmă de scârbă pe faţa tinerei. Intr-un fel 
se simțea mai ușurată, pentru că, cu toate explicaţiile date de 
nepotul ei, Gisela și Alban erau căsătoriţi și, chiar dacă se 
reușea îndepărtarea blestemului, nu se schimba nimic din acest 
punct de vedere. 

— Draga mea, vrei să mergem astăzi după stofe? întrerupse 
Anna liniștea ce se așternuse în timpul mesei. 

Gisela aprobă cu un gest, în timp ce Alban se încruntă. 

— lertați-mă, dar căutarea stofelor este mai degrabă o 
îndeletnicire a femeilor. Eu am să văd dacă pot procura cărțile 
cerute de Gaudentius. 

— Pot veni cu dumneata? întrebă plină de speranţe Gisela. 
Ştii, mi-ar fi făcut totdeauna plăcere să am o carte a mea. Dar 
acasă nu am avut voie și acum... 

Se opri, pentru că i se păru nechibzuită rugămintea ei. Anna 
părea pe punctul de a o refuza, pentru că în concepţia ei o 


femeie avea destulă treabă la bucătărie și cu dereticatul casei 
și trebuia să se ţină de o parte de știința din cărti. 

Dar Alban acceptă entuziast: 

— Va fi o bucurie să îţi cumpăr una sau mai multe cărți. Ce 
ţi-ai dori? O biblie? Latina ta ar trebui să fie acum destul de 
bună pentru a putea să urmărești textul, iar în locurile dificile 
mă poti întreba. 

— Mi-ar face plăcere o biblie. 

Cu siguranţă că așa ceva i-ar da forță pentru a suporta ceea 
ce o aștepta. Gisela se întrebă dacă nu ar trebui să îi spună lui 
Alban despre Lavinia și despre cele relatate ei de nălucă. Dar 
își tinu gura, pentru că nu voia să divulge nimic fără acordul 
acesteia. Se decise ca la întoarcere să o întrebe pe prietena ei 
nevăzută dacă avea voie să îi împărtășească soţului ei secretul 
lor. Gisela oftă adânc când se gândi la ceea ce dorea. Nu era 
vorba despre lucrurile practicate de soţi noaptea, ci de un om 
căruia să îi poată împărtăși grijile ei. Dar până acum Alban nu 
dăduse ocazia formării unei legături de încredere reciprocă. 
Poate că această călătorie va aduce cu ea o cotitură către mai 
bine. Cel puţin Gisela așa spera și îi zâmbi lui Alban. 

— Mi-aș mai dori o carte despre ierburi și acţiunea lor 
tămăduitoare, pentru că ar fi util de știut ce boală cu ce ierburi 
poate fi tratată. 

— Nu găsesc că este o idee bună. Se va spune imediat că 
există un anumit motiv pentru care vrei să ai cartea asta. Anna 
își aplecă capul până la urechea Giselei și continuă: Desigur că 
nu ţii să fii luată drept vrăjitoare? 

Gisela își aminti vorbele Laviniei, că forţele răului s-ar folosi 
inclusiv de sprijinul clericilor bine intenţionaţi, pentru a le 
nimici pe femeile care recunoșteau răul îi puteau preveni pe 
oameni. Lupta împotriva lui Cajetan va deveni aprigă și de 
aceea nu trebuia să și-i facă dușmani și pe clericii încă 
superstițioși și alte spirite naive. Așa că, cu inima grea, renunţă 
la dorinţa de a avea cartea pe care o socotea valoroasă și se 
hotări să se mulţumească cu biblia. 

— Eu am să mă duc totuși la magazinele cu postavuri. Poţi 
veni și tu mai târziu. 

Anna nu lăsa nicio îndoială că prețuia mai mult postavul și 
hainele decât hârtia tipărită. 

— Vă poate însoţi Ludwig, Frau Anna. Vi-o aduc eu pe Gisela 


imediat ce terminăm cu cărţile. 

Alban se ridică și îi făcu Giselei semn să facă același lucru. 

— Doar nu vrei să o lași pe Frau Anna să aștepte mult! 

Își puse pelerina, își trase gluga și o ajută pe Gisela să-și 
înfășoare șalul cel gros din lână. Ajutorul neașteptat o făcu să 
Toșească. 

— Herr, dumneata... 

— Nu vreau să îngheţi sau să se supere Frau Anna că nu mai 
apari! 

Vocea lui dură făcu scurta clipă de intimitate sufletească să 
se spargă ca un balon de săpun. 

Gisela tresări, îl urmă cu privirea arzătoare și își zise că era o 
gâscă proastă. Ca și pe Gaudentius, pe Alban nu îl interesa 
decât să fie ridicat blestemul. Ea era doar un mijloc pentru 
atingerea scopului și nimic altceva. Tot atât de bine putea să fi 
fost o babă respingătoare sau un mag păgân potrivnic lui 
Cajetan. O deranja totuși că tocmai soţul ei nu găsea la ea 
nimic mai mult decât la un obiect oarecare de care, din păcate, 
nu se putea lipsi, deși ar fi preferat să o scoată la capăt fără el. 

În timp ce se ţinea în fugă după Alban, care se grăbea cu pași 
mari pe străduţe, se gândi brusc la Georg Streller, care era 
totdeauna politicos și grijuliu cu ea și care se străduia ca serile 
pe care le petrecea la Riebelsborm să fie cât mai plăcute. Din 
păcate, oftă ea, apărea mult prea rar. In același timp, știa că ar 
fi periculos pentru ea dacă el ar veni mai des. Și ea era doar o 
femeie cu toate dorințele ascunse pe care putea să le aibă şi i- 
ar fi plăcut și ei să fie strânsă în braţe și sărutată de un bărbat 
iubitor. Când se gândea la Georg, se întreba dacă ceea ce se 
petrecea între un bărbat și o femeie era într-adevăr atât de 
îngrozitor cum își imagina ea. 

Alban o opri cu o smucitură, întrerupându-i șirul gândurilor. 

— Am ajuns! 

Se duse la o ușă îngustă și bătu ușor în ea. O voce gâtuită îl 
rugă să aștepte o clipă. După puţin timp, ușa se deschise și în 
ea apăru un omuleţ slab, într-un fel de robă, cu o bonetă ce îi 
stătea strâns pe cap. 

— Ce doresc Domniile Voastre? 

— O biblie pentru soţia mea! 

Alban vorbi destul de tare pentru a se face auzit de unii 
trecători. Desigur că unii cunoșteau zvonurile despre monstrul 


de la Riebelsborn și nevasta lui vrăjitoare și întâlnirea cu ei le 
va fi adusă la cunoștință dominicanilor din oraș sau chiar 
cercului restrâns al episcopului Gabriel von Eyb. Era bine ca 
Gisela să treacă drept o femeie pioasă, cu frică de Dumnezeu. 
Ceea ce dorea în mod special prietenul său Gaudentius, Alban îi 
va cere librarului abia când vor fi siguri că nu sunt auziţi de 
urechi străine. 

Bărbatul îi invită politicos înăuntru și îi conduse într-o 
încăpere cu lambriuri de lemn, unde singurele piese de 
mobilier erau trei scăunele. Deoarece niciunul dintre ele nu ar 
fi suportat greutatea lui Alban, el rămase în picioare, dar îi 
porunci Giselei să se așeze. Aceasta se conformă mai mult fără 
voie, pentru că volumele care erau așezate în teancuri pe podea 
și pe polițe de jur-împrejurul pereţilor o fascinau. Ar fi preferat 
să pună mâna pe una sau pe alta dintre cărţi. Când se ridică 
pentru a lua una, Alban îi puse mâna pe umăr și o împinse pe 
locul ei. 

— Nu face asta! 

— Îmi puteţi citi gândurile? întrebă ea acru. 

— Nu! Dorinţa de a vedea aceste cărţi este firească. Dar 
maestrul Jacobi trece drept foarte pedant. Fiecare carte pe 
care vrea să o vadă cineva i-o dă el cu mâna lui. L-a dat afară 
din magazinul său pe un membru al corului catedralei locale 
deoarece, cu de la sine putere, acesta a pus mâna pe o carte. 

— Mulţumesc de atenţionare. 

Supărarea Giselei se topi și ea se amuza în liniște de 
negustorul de cărţi care își conducea clienţii într-un adevărat 
paradis al cărţilor, dar pe care le proteja precum Dumnezeu 
mărul din grădina Edenului. Între timp, maestrul Jacobi se 
întoarse cu un teanc de cărţi, pe care după titlu Gisela le 
recunoscu a fi biblii. 

— Deoarece nu știu ce sumă sunt pregătite Domniile Voastre 
să plătească pentru Sfânta Scriptură, vreau să vă prezint 
diverse biblii. De exemplu, aceasta este ceva cu totul deosebit. 
Nu ar vrea Domniile Voastre să o vadă? 

Negustorul deschise biblia și îi arătă lui Alban mai multe 
miniaturi cu scene din Vechiul Testament. 

Puțin indignată de faptul că era ignorată, Gisela privi peste 
umărul maestrului. 

— Cartea este într-adevăr minunată. Dar cu siguranţă este 


prea scumpă pentru mine. 

Alban ridică capul și râse ușor. 

— De ce? Este un cadou de Crăciun, maestre. Ce-i drept, 
capelanul burgului nostru, onorabilul părinte Fortunatus, 
nepotul cavalerului Heiner von Loipfing, va trebui să i-o 
citească soţiei mele, dar și numai aceste minunate ilustraţii îi 
vor înălța sufletul. 

Prin aceste cuvinte, Alban se strădui și aici să contracareze 
zvonurile referitoare la el, la soţia lui și la Gaudentius. 
Dimpotrivă, Gisela se simţea jignită, pentru că acum putea să 
citească în limba latină mai bine decât nepotul lui Heiner. Dar, 
înainte de a-și putea exprima nemulțumirea, soţul ei îi puse din 
nou, prevenitor, mâna pe umăr. 

Maestrul Jacobi spuse un preţ nu tocmai mic pentru 
frumoasa operă de artă religioasă și Alban acceptă fără să 
clipească. 

— Mai vreau să cumpăr și alte cărți. Dar mai întâi o voi duce 
pe soţia mea la un negustor de postavuri. Că doar știți: alături 
de mângâierea prin credinţă și prin Sfânta Scriptură, gândul 
femeilor stă și la îmbrăcămintea frumoasă și la nimicurile la 
modă! 

Nu lipsi mult ca Gisela să îi spună soțului ei pe faţă propria 
părere. În aceeași clipă avu senzaţia că cineva îi striga că 
trebuia să mai rămână și să caute printre cărți până când va 
găsi ceva cu totul deosebit. 

— Lăsaţi-mă să mai zăbovesc puţin aici, domnul meu. Nu am 
mai văzut niciodată atât de multe cărți și aș răsfoi cu plăcere 
câteva în a căror limbă pot citi. 

O ușoară tresărire a colţului gurii ei îi arătă lui Alban că se 
simțea jignită pentru că o prezentase drept proastă și 
vanitoasă. Pentru că voia să încheie cât mai repede cumpăratul 
cărţilor, Alban acceptă și îi spuse maestrului Jacobi câteva 
titluri din cele solicitate de Gaudentius. Pentru că era vorba 
despre cărţi de știință, care tratau despre alchimie și despre 
magia nobilă și misterioasă, ce nu erau interzise de Biserică, 
negustorul nu avu nimic de obiectat. li puse Giselei în mână o 
carte subţire, care, descoperi ea cu indignare, conţinea o 
culegere de versuri pentru copii și dispăru iarăși în adâncurile 
prăvăliei sale. 

Gisela îl privi pe soţul ei. 


— Ce om ciudat. Cum de poartă roba de învăţat, când este 
totuși un negustor? 

— Maestrul Jacobi a studiat la diverse universităţi și astăzi s- 
ar putea numi doctor dacă nu și-ar fi întrerupt studiul cu un an 
mai devreme pentru a-și dedica viaţa cărților. Pentru el cărţile 
sunt totul, înlocuind chiar nevasta și copiii. 

Gisela zâmbi. 

— S-a căsătorit cu cărţile. Aproape că îmi pare rău de el. 

— De ce? Dacă este mulțumit, este bine. 

— Dumnezeu nu a orânduit lumea în așa fel ca un bărbat să 
își petreacă viața doar cu cărțile. Menirea lui este să se 
căsătorească și să facă copii! 

— Asta vrea să fie o aluzie la mine, pentru că refuz ultima 
parte? Totdeauna m-am gândit că ești bucuroasă că evit patul 
tău. 

Deși răspunsul lui Alban era ironic, avea în el și o altă tentă. 
Așa că Gisela se bucură de revenirea negustorului, care căra un 
coș plin cu cărti. 

— Aveţi aici tot ce am găsit. La câteva cărți va trebui, din 
păcate, să luaţi titluri alternative, care tratează aceeași temă. 

Maestrul Jacobi luă o carte din coș, o privi și-și încreţi iritat 
fruntea. 

— Pe aceasta am luat-o din greșeală, nu face parte dintre 
cele solicitate de dumneavoastră. 

O puse deoparte și îi arătă lui Alban mai multe cărți, pe care 
acesta le frunzări evident cu interes. Pe unele dintre ele le puse 
într-un teanc alături de el, pe când altele le înapoia librarului, 
nefiind interesat de ele. 

În timp ce cei doi bărbaţi erau astfel preocupaţi, privirea 
Giselei căzu involuntar asupra cărţii pe care maestrul Jacobi, 
iritat, o lăsase deoparte. Era ceva ciudat. Simţea nevoia să o ia, 
să o ţină în mână. 

— Scuzaţi-mă, maestre, mi-aţi putea da cartea aceea? 

Negustorul o fulgeră cu privirea, pentru că îl întrerupea 
dintr-o prelegere referitoare la un titlu alternativ, dar luă 
cartea și i-o îndesă în mână. 

— Nu vă va face plăcere. Este un volum străvechi, scris în 
limba greacă. L-am achiziționat acum mai mulţi ani de la un 
călător, dar, din păcate, nu conţinea ceea ce mă așteptam, 
altfel aș fi putut să o vând demult. Așa că va rămâne în magazin 


până la sfârșitul zilelor mele, ca amintire a unei afaceri proaste. 

— Dacă așa stau lucrurile, aveţi ceva împotrivă să cumpăr eu 
cartea? 

Chiar și Gisela se miră de cuvintele ei. Alban îi aruncă o 
privire supărată, pentru că interesul soţiei lui pentru o carte 
grecească misterioasă nu era potrivit unei bune creștine. Dar 
din privirea ei sfidătoare își dădu seama că se putea ajunge 
chiar la ceartă și cedă. 

— Atunci, maestre, pune și cartea aceasta alături de 
celelalte. Chiar dacă nu este nimic deosebit, mă va putea ajuta 
la studiile mele de limbă greacă. 

Mina lui o avertiza pe Gisela să nu mai adauge ceva, dar 
aceasta îi zâmbi atât de fericită cum nu o mai văzuse niciodată. 

Nu putea să bănuiască că soţia lui, spre propria ei 
surprindere, se simțea atât de mulțumită și destinsă cum nu 
mai fusese de mult. 


6. 


După discuţia purtată cu nepotul său, cavalerul Heiner se 
întorsese la burgul Loipfing. Dar nu își acordă răgaz pentru a-și 
schimba îmbrăcămintea murdărită de drum, ci luă un prânz 
copios și puse să fie înșeuat un cal odihnit. După care ordonă 
unui număr de șase oameni înarmaţi să îl urmeze. În alte 
vremuri ar fi efectuat singur călătoria, dar, de când îi 
spânzurase pe cei trei reprezentanţi ai ţăranilor, socotea că 
oricând putea fi atras într-o ambuscadă. Și în această zi țăranii 
îi aruncau priviri întunecate în timp ce traversa satul, iar în 
celelalte sate ale sale doar prezența oamenilor înarmaţi se 
părea că îi reţinea pe săteni să se năpustească asupra 
stăpânului lor cu coase și furci. De aceea, cavalerul se simţi 
ușurat când ajunse pe pământul episcopului din Eichstätt. 

Drumul prin râpele reci, prăpăstioase și prin păsurile înguste 
ale văii nu îmbunătăţise starea de spirit a cavalerului. Se gândi 
o clipă să facă un popas la Eichstätt, unde să bea ceva lao 
cârciumă. Dar, după spusele nepotului său, magistrul Alban și 
nevasta lui vrăjitoare se aflau și ei în oraș și nu ţinea să îi 
întâlnească. 

Dar orele treceau și garda lui, neobișnuită cu un călărit atât 
de istovitor, începuse să murmure. După un timp, cavalerul li 
se adresă oamenilor lui: 

— Ţineţi-vă odată gura! Nu mai este mult și o să puteţi să vă 
odihniţi și să beţi un vin pe socoteala mea. 

— Ne face plăcere să auzim asta, nu este așa? zise unul 
dintre oameni camarazilor lui, care aprobară cu sârg și 
strigară: „Să trăiască stăpânul!” 

Heiner îi privi batjocoritor și se întrebă cum de putuse 
Dumnezeu să creeze oameni atât de diferiți: pentru indivizii 
mărginiţi care călăreau alături de el, un pahar de vin acru și o 
femeie dispusă la orice, indiferent de vârstă, reprezentau 
jumătate din împărăţia cerului, pe când el ţintea cu totul alte 
țeluri. 

Cu puţin înaintea Crăciunului ziua nu mai era lungă, astfel că 
deja se însera când cavalerul Heiner și oamenii lui ajunseră la o 
cârciumă cățărată pe un perete stâncos aproape vertical. Locul 
era la limita dintre episcopatul Eichstätt și ducatul Bavaria, nu 
departe de principatul Ansbach și de câteva mici domenii și 


enclave. Datorită izolării lui, cârciuma atrăgea clienţi a căror 
îndeletnicire nu figura printre activităţile breslelor și 
corporațiilor orășenești. Când grupul intră în curte, cavalerul 
văzu mai mulţi evrei discutând sub o streașină. Probabil că nu 
erau lăsaţi în cârciumă sau poate că nu se încumetau să-și lase 
afară coșurile mari din răchită, cu mărfuri, cărate în spinare. 

Pe Herr Heiner îl mâncau palmele să îi jefuiască, deși prada 
nu s-ar fi ridicat la mai mult de câţiva taleri amărâţi. Negustorii 
ambulanti evrei nu se mai încumetau să treacă de ani de zile pe 
pământurile lui, spre regretul ţăranilor, care înainte cumpărau 
de la aceștia cele necesare mai ieftin, dar acum erau obligaţi să 
se aprovizioneze mult mai scump în pieţele stăpânului din 
Loipfing. Cine cuteza să-și procure cele trebuincioase din altă 
parte atrăgea asupra lui mânia stăpânului. Pentru că Herr 
Heiner câștiga bine din taxele pe pieţe și din vămuială și se 
hotăra repede să aplice pedepse grele. 

Unul dintre oamenii lui Heiner remarcă privirea lacomă a 
stăpânului său și în sinea lui îl dezaprobă. Deși era înarmat ca 
un războinic și purta blazonul Loipfingului, rămăsese ţăran în 
străfundurile fiinţei lui și suferea odată cu rudele și cu foștii lui 
prieteni. Dar indispoziţia lui nu ţinu mult: camarazii își făcură 
intrarea în cârciumă, goniră de la o masă câţiva cărăuși și le 
luară locul. Fiica cârciumarului, încă tânără, dar voinică, le 
aduse nerugată o stacană mare cu vin și șase pahare și se 
întoarse apoi către Heiner. 

— Ce ar dori nobilul stăpân? 

Oaspeți ca el veneau cu un scop aparte, iar fata își amintea 
că îl mai văzuse aici cu câteva săptămâni în urmă. 

— Vreau un pocal cu vin, dar din cel mai bun, după care 
vreau să știu dacă secretarul Eminenţei Sale cardinalul Callani 
are timp pentru mine. 

Nu era pentru prima dată când cavalerul se mira de ce omul 
de încredere al acestui puternic prelat își avea cartierul general 
tocmai în această cârciumă izolată și privită cu prea puţină 
încredere.  Atribuia alegerea caracterului confidenţial al 
acţiunilor lui. 

Fata făcu o reverență neîndemânatică. 

— Așteptaţi o clipă, nobile stăpân. Am să văd dacă onorabilul 
domn are timp pentru dumneavoastră. 

În timp ce fiica cârciumarului părăsea grăbită încăperea, 


cavalerul Heiner se alătură oamenilor lui, îi luă unuia dintre ei 
paharul din faţă și îl goli dintr-o sorbitură. 

Fiica cârciumarului se lăsă așteptată până când urciorul 
aproape că se golise, apoi apăru cu obrajii roșii și ochii 
strălucind, de parcă s-ar fi dedat unei alte preocupări decât 
vizita la un prelat, și aduse și vinul comandat și un pocal din 
cositor pentru cavaler. 

— Secretarul Eminenţei Sale vă roagă să mai aveţi puţină 
răbdare. 

— Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să aștept, pentru că 
nu vreau să fi venit degeaba aici. 

Cavalerul încercă să-și ascundă enervarea. Secretarul lui 
Callani îi ceruse să acţioneze atât de rapid, de parcă soarta 
întregii creștinătăţi era în joc, iar acum îl lăsa să aștepte ca pe 
un petiţionar. 

Se consolă cu patru pocale cu vin pentru mojicia cu care era 
tratat și, când era pe punctul de a trece la al cincilea, fata veni 
la el. 

— Secretarul Eminenţei Sale este gata să vă primească. 

— Era și timpul! 

Cavalerul se ridică, trecu cu pași mari pe lângă câţiva flăcăi 
cam ameţiţi, care îl priviră cu interes, ca pe un clapon îndopat 
tocmai bun de sacrificat. Observă privirile dispreţuitoare, se 
întoarse și bătu cu palma stângă mânerul spadei. 

— Cine vrea va simţi plăcerea ei! 

— Este călăul Heiner von Loipfing, șopti un bărbat de la 
masa alăturată. 

Pe loc interesul manifestat pentru cavaler dispăru și oamenii 
reveniră la vinul lor. 

— Trebuia să ne ocupăm de evrei, îl mai auzi Heiner spunând 
pe unul dintre indivizi, apoi ajunse la scară și urcă după fata 
cârciumarului. Fata îl conduse într-o încăpere spațioasă, bine 
mobilată cu un pat mare, mai multe sipete și o masă cu două 
scaune. Pe unul dintre ele ședea un bărbat cu o constituţie 
gingașă, purtând roba întunecată a unui învăţat prelat. La 
vederea cavalerului, se ridică și veni în întâmpinarea 
vizitatorului. 

— Bine ai venit, Herr Heiner! Mă bucur să te pot saluta! 
Frumoasă copilă, tu poţi pleca acum. Am să te chem când voi 
avea nevoie de tine. Prelatul așteptă ca fata să închidă ușa 


după ea și îl privi nerăbdător pe cavaler: Ce ai mai aflat cu 
privire la Riebelsborn? 

— Deci, nu a fost deloc simplu nici să pui piciorul acolo, 
începu cavalerul încercând să prezinte străduinţele lui și ale 
nepotului său mai anevoioase decât erau în realitate. 

— Dă-mi inelul! porunci secretarul fără să bage în seamă 
afirmaţia. 

Cavalerul vru să se arate indignat, dând de înţeles că nimeni 
nu avea voie să se poarte astfel cu el. Dar interlocutorul lui 
făcu un gest scurt cu mâna și Heiner se trezi prezentându-și 
raportul ca o slugă amărâtă în faţa stăpânului. Pe undeva, i se 
părea chiar firesc să fie așa și cavalerul se bucură când în cele 
din urmă secretând îl lăudă. 

— Desigur că mă veţi recomanda preaînaltei Eminente? 
întrebă cavalerul, precum un petiționar cumsecade. 

— Să nu ai nicio grijă! Îţi vei primi răsplata, prietene, și ea 
nu va fi prea mică. 

— Ah, încă ceva: este vorba despre nepotul meu. I-a plăcut 
mult acest inel. Poate că dumneavoastră... 

Cavalerul Heiner nici nu apucă să termine propoziţia, că 
secretarul își și scosese de pe deget propriul inel și i-l puse în 
palmă. 

— Nu face nimic! Fac cu plăcere o bucurie atât de mică unui 
tânăr ambițios. Dă-i-l lui Fortunatus când îl vezi. 

Cavalerul Heiner nu își putu aminti să fi pronunţat numele 
nepotului său în prezenţa secretarului lui Callani, dar fu mai 
mult decât bucuros. Inelul însemna că el economisea costurile 
pentru un cadou ce ar fi trebuit să i-l dea acestuia. Nu uită 
totuși de propria prosperitate. 

— Eminenţa Sa mi-a promis o răsplată bogată dacă îi fac pe 
plac. 

Îl privi cu ochi lacomi pe firavul omuleţ, care i se părea ca un 
copil. 

Pe buzele secretarului se ivi un zâmbet îngăduitor. 

— Stăpânul meu și cu mine nu-i uităm niciodată pe cei care 
ne-au slujit, prietene. 

Își duse mâna la spate și scoase la iveală o pungă burdușită, 
pe care i-o întinse cavalerului. Herr Heiner o dezlegă cu 
mâinile tremurânde și se uită înăuntru. Conţinea guldeni de aur 
în valoare mai mare decât tot ce putea scoate el într-un an de la 


țăranii lui. 

— Ne reîntâlnim, să zicem, peste exact o lună, tot aici, 
prietene. 

Secretarul lui Callani îi zâmbi cavalerului cu o graţie de 
parcă el însuși ar fi fost purtătorul odăjdiilor purpurii și apoi îl 
concedie pe Herr Heiner cu un gest de binecuvântare ce avea 
în el ceva ciudat de indecent. Cavalerul se înclină și continuă să 
se tot încline până când ieși cu spatele din odaie. 


7. 


Pretinsul secretar al tot atât de puţin existentului cardinal 
așteptă să se închidă ușa după cavaler și râse impertinent. 
Făptura lui se micșoră și el redeveni Fulvian, slujitorul lui 
Cajetan, care pentru a purta discuţia cu cavalerul se 
transformase cu puţin efort magic într-un omuleţ. Acum, în 
locul robei lungi, purta obișnuitul lui halat scurt. Ar fi trebuit să 
se întoarcă imediat la stăpânul său Cajetan, care aștepta 
tensionat la culme raportul lui. Dar Fulvian, foarte mulțumit de 
sine, nici nu se gândea la asta. În ochii lui, Cajetan era un 
nebun, chiar dacă unul util, pentru că prinsese nenumărați 
oameni înzestrați pentru magie, pe care îi predase puterilor 
iadului. 

Deoarece magul, în timpul experienţelor lui, irosea cu 
nesocotință timpul de viaţă obţinut în schimbul victimelor și 
trebuia să-și reîmprospăteze rezerva de ani, Fulvian vedea 
sosind cu pași mari ziua în care nu va mai trăi pe lume niciun 
om care să poată recunoaște forţele întunericului și să-i 
avertizeze pe concetăţenii lui asupra ei. De câţiva ani, Cajetan 
și el puteau să se folosească în atingerea scopurilor lor și de 
sfânta instituţie a inchiziţiei și, de curând, reușiseră să se 
strecoare până sub masca unor înalţi demnitari ai curiei 
romane, fără a trezi bănuiala cuiva. 

„Toate acestea mi se datorează mie”, gândi Fulvian și decise 
că merita o răsplată. Rânjind, făcu câteva gesturi care, prin 
vrajă, aduseră în încăpere mai multă lumină, fără ca măcar o 
singură rază să scape afară prin crăpăturile ușii sau ale 
obloanelor ferestrelor. În același timp, din cameră dispărură 
urmele vieţii, iar zgomotele hanului se stinseră, ca și urletul 
vântului și foșnetul arborilor. 

Mulţumit de ceea ce făcuse, Fulvian se duse la ușă și o 
întredeschise. 

— Fato, adu vin! strigă el. 

Imediat se auziră pași ușori pe scară. Ușa se deschise 
complet și în încăpere intră fiica hangiului, în mână cu un 
urcior din cositor plin cu vin. Lumina neobișnuită din interior o 
orbi și pentru câteva clipe închise ochii. Timp suficient pentru 
Fulvian ca printr-o mică vrajă să închidă și să blocheze ușa. 

Când fata redeschise ochii, lângă ea se afla o făptură ca un 


copil, cu figura unui sugar îmbătrânit prematur. Făptură care 
ar fi părut inofensivă de nu ar fi fost privirea nerăbdătoare și 
semnul explicit al bărbăţiei ei. 

— Intinde-te pe pat! porunci Fulvian. 

Fata chicoti, în timp ce îl privea pe cel din faţa ei cu un 
amestec de scârbă și fascinaţie. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că puteţi satisface o femeie cu 
aia? Doamne, chiar aș vrea să o văd și pe asta! 

La pronunţarea cuvântului „Doamne”, faţa lui Fulvian se 
schimonosi de parcă l-ar fi durut toţi dinţii. Își dădu seama că 
făcuse cel puţin o greșeală. Era prea obișnuit ca cele două 
slujnice din burg să cadă imediat pe spate în faţa lui și uitase 
complet că pe o femeie străină ar fi trebuit mai întâi să o 
seducă. 

Ca un șarpe se strecură lângă fata hangiului și o cuprinse cu 
ambele braţe. Privirea lui pătrunse adânc în ochii ei și el îi simţi 
disponibilitatea cu care se dădea altor clienţi pentru bani ori 
pentru un cadou drăguţ. De aceea, îi plimbă prin faţa ochilor o 
bijuterie din argint. 

— Îţi place? O primeşti dacă te întinzi în pat și îmi faci voia. 

— Mă veţi răni, domnule. 

Pe faţa fetei se citea lupta dintre dorinţa de a avea podoaba 
și teama de Fulvian. Nu-i dădu de ales, ridicând-o și purtând-o 
până la pat ca pe un fulg. Mâinile îi erau atât de abile, că ea se 
trezi goală, fără măcar să știe cum își pierduse veșmintele. Nu 
mai opunea rezistenţă și era gata să cedeze creaturii diavolești. 

Fulvian îi privea fața aprinsă de patimă și în sine își bătea joc 
de slăbiciunea omului, care îl face atât de ușor de ademenit pe 
o cale greșită. Se gândi la numeroasele femei, pe care de-a 
lungul secolelor, din însărcinarea Satanei, adevăratul lui 
stăpân, le ademenise spre a le strica sufletele și din nou 
constată cât de supărător era să se afle sub această înfățișare 
pentru a-l păcăli pe Cajetan că era creaţia lui. li era tot mai 
dificil, pentru că avea deja un rang înalt în suita lui Lucifer. Dar 
era atât de mare răsplata ce îl aștepta dacă, în chip de pretins 
servitor al lui Cajetan, îl conducea pe acesta în spiritul 
stăpânului său și nimicea oamenii care deranjau lucrarea 
iadului, încât, de fiecare dată când i se făcea greață de 
înfățișarea lui, se consola totuși. În definitiv, misiunea lui avea 
și părţile ei plăcute și, cu această agreabilă constatare, 


continuă până când fiica hangiului îl imploră să înceteze, 
pentru că altfel ar muri de plăcere. 

— Dacă mă asculţi, vei mai putea gusta deseori aceste 
desfătări! 

Vedea că îi înfrânsese rezistența și o făcuse sclava lui 
ascultătoare. 

Fata încuviinţă pierdută. 

— Ce trebuie să fac, stăpâne? 

— Am să îţi spun la momentul potrivit. 

Fulvian o mângâie pe coapse și apoi o privi cum își îmbrăca 
rochia și își aranja părul. Socotea că era important să 
supravegheze mai bine spelunca aceasta. Aici veneau destul de 
des oameni pe care nu îi puteai vedea în altă parte și printre ei 
puteau fi și unii înzestrați, pe care, cu ajutorul lui Cajetan, să îi 
captureze, ca să îi poată preda adevăratului său stăpân. 
Totodată trebuia să își extindă căutările până la graniţele 
creștinătății. De ţările păgâne, în care stăpânul lui era temut 
sub diverse denumiri, se ocupau alte căpetenii ale 
întunericului, dar aceștia înregistraseră mult mai puţin succes 
decât el. Ceea ce se datora faptului că de partea lui se afla un 
ajutor supus și ușor de dirijat. Dar, în ciuda succeselor lui, 
Fulvian aștepta cu bucurie ziua în care nu va mai avea nevoie 
de bătrânul vrăjitor, pe care îl va lua cu el în iad. Acolo, își jura 
nu pentru prima dată Fulvian, îi va plăti lui Cajetan pentru 
fiecare lovitură și pentru fiecare cuvânt urât cu chinurile 
iadului. 

Dar încă nu era timpul. Fulvian scoase din pelerina sa o 
piatră mică, strălucind sumbru, fixată pe o bandă din piele, și o 
atârnă de gâtul fetei. 

— Acum du-te! îi ceru acesteia. 

Fata hangiului se plecă și părăsi încăperea. La un gest al 
homunculusului în odaie răsunară din nou zgomotele lumii 
înconjurătoare până atunci suspendate de vraja lui. Se pare că 
sosiseră noi clienţi, pentru că se auzeau voci puternice, 
poruncitoare. 

— Cât mai este până la casa acestui astrolog? întrebă cineva 
cu accent străin. 

Trebuie că se referea la Cajetan. 

Pentru Fulvian era prima ocazie de a folosi talismanul dăruit 
fetei hangiului. La un gest al său, îi văzu pe străini ca și cum s- 


ar fi aflat în faţa lui, iar gura sa era aceea care vorbea prin fată. 

— Scuzaţi-mă, nobile domn, dar, dacă doriţi informaţii despre 
marele astrolog, le puteţi primi aici. Ajutorul lui se află sus, 
într-una dintre odăi. Dacă doriţi, vă conduc la el. 

— Vreau! 

Bărbatul cu vorbirea atât de aspră era nobil, judecând după 
port, pentru că purta niște pantaloni puţin deasupra 
genunchiului, o tunică strâmtă, un mantou albastru-închis lung 
până la genunchi, cu broderii de argint și o șapcă tivită cu 
blană. Doi dintre însoțitorii lui erau îmbrăcaţi asemănător, 
poate puţin mai modest, dar arătau de-asemenea ca niște 
nobili. Restul grupului se compunea dintr-o mică armată de 
servitori, robi și soldaţi demnă de un duce. 

În timp ce Fulvian se întreba cine putea fi străinul, acesta, 
urmând-o pe fata hangiului, ajunsese la etajul lui. 
Homunculusul își schimbă rapid înfățișarea, apărând din nou ca 
un tânăr mic de statură, și încercă să își alunge supărarea. Era 
în puterea lui să se arate sub orice înfățișare nobilului, chiar și 
în aceea a stăpânului său, care, după podoabele de pe 
îmbrăcămintea  oaspetelui, trebuie că ocupa un tron în 
îndepărtata Spanie. Dar, dacă ar săvârși o asemenea 
imprudenţă, Cajetan ar afla despre enormele lui puteri, și fiinţe 
dotate, ca soţia lui Alban sau cele două vrăjitoare captive din 
celulele lui Cajetan, ar observa prezenţa forţelor magice și ar 
pune-o în legătură cu iadul. La acest gând, Fulvian scuipă ca un 
motan călcat pe coadă. Se stăpâni și se înclină în faţa nobilului 
care tocmai intra și care, după cum explică unul dintre 
însoțitorii lui, se numea Don Ramón de Mandares y Cornada. 

— Fiţi binevenit, Domnia Voastră! 

Fabian citi în expresia arogantă a vizitatorului cât de ușor ar 
fi să îi manipuleze pe acest Don Ramón și pe însoțitorii lui. 
Credea că știa deja ce voiau aceștia de la Cajetan: ajutor pentru 
regele lor Carlos, care ridica pretenţii la coroana Sfântului 
Imperiu Roman, ca urmaș al bunicului său Maximilian. Această 
demnitate era una din cele două demnități supreme ce le putea 
conferi creștinătatea. Cealaltă era tiara papală, pe care Fulvian 
spera că într-o zi o va așeza pe capul unuia dintre propriii 
slujitori. După care victoria armiei iadului nu va mai putea fi 
împiedicată. 

— Sunteţi mâna dreaptă a acestui învăţat? 


Tonul superior din vocea spaniolului îl făcu pe Fulvian să 
regrete și mai mult că trebuia să se prefacă. 

— Sunt servitorul lui Herr Cajetan, răspunse el cu un ușor 
șuierat. 

— Unde se află acest Cajetan? Trebuie să vorbesc cu el, chiar 
dacă eu consider că nu este neapărat nevoie. Cum l-ar putea 
sfătui pe regele Castiliei și Aragonului un cititor în stele dintr-o 
regiune atât de izolată ca aceasta! 

Fulvian, care între timp își recăpătase complet autocontrolul, 
se plecă cu devoțiune. 

— Dacă părerea dumneavoastră este că vă irosiţi timpul, nu 
trebuie să îl consultaţi pe stăpânul meu. Maestrul Cajetan este 
suficient de ocupat cu întocmirea  horoscopului pentru 
Majestatea Sa regele Francisc al Franţei. 

Zâmbetul homunculusului nu reduse din otrava răspunsului. 

Don Ramón înghiţi momeala și continuă: 

— Ce vrea acest francez jalnic de la stăpânul tău? 

— Acest lucru scapă cunoașterii mele. 

Fulvian rânji în sinea lui cu satisfacţie. Acum, spaniolul 
acesta îngâmfat era ca peștele ce înghiţise cârligul. Referirea la 
Francisc din casa Angouleme, care se urcase de curând pe 
tronul Franţei, dezlănțui furia lui Don Ramón. Cei doi regi, de 
Castilia-Aragon și al Franţei, erau asemănători: tineri, ambiţioși 
și se urau de moarte. 

— Du-mă la stăpânul tău! îi porunci, scrâșnind din dinţi, Don 
Ramón pretinsului slujitor. 

Fulvian arătă zâmbind către fereastra ale cărei obloane erau 
acum deschise tot printr-o vrajă și prin care se vedeau doar 
stelele. 

— Acum, imediat, stăpâne? Priviţi, s-a lăsat noaptea. 

În ciuda dorinţei lui arzătoare de a-l interoga asupra 
planurilor francezului pe cititorul în stele pe care abia îl 
ponegrise, Don Ramón admise că era mai bine să aștepte 
următoarea zi. 

— Pornim la drum imediat ce se luminează! 

— Așa să fie! 

Fulvian se plecă din nou și urmări cum celălalt părăsi odaia 
fără a saluta, urmat de însoțitorii lui ce rămăseseră muţi tot 
acest timp. Imediat ce ușa se închise după ei, faţa 
homunculusului se schimonosi într-o grimasă sarcastică. 


— Îţi voi arăta unde îţi este locul, javră! 

Își puse în mișcare capacităţile vrăjitorești și, după ce 
constată că pe coridor nu exista niciunul dintre acele puncte 
luminoase ce trădau prezenţa unui om înzestrat magic, zâmbi 
satisfăcut și se roti o dată pe loc. Acum, în locul 
homunculusului în cameră se afla o femeie tânără. La un gest al 
său, apăru o oglindă și Fulvian începu să se aranjeze ca o târfa 
cochetă. După ce zgomotele din han se stinseră și clienţii se 
retraseră să doarmă, părăsi camera prin ușa încuiată și în 
același fel pătrunse în odaia spaniolului. 

Don Ramón dormea buștean. Totuși, când mâini versate îi 
atinseră cele mai sensibile părți ale corpului și simțurile îi fură 
aţâţate la maximum, gemu de plăcere și deschise ochii, înainte 
ca spaniolul să se fi trezit complet, Fulvian aruncă asupra lui o 
vrajă ce îl făcea să își urmeze instinctele, fără a fi conștient pe 
deplin de ce face. In timp ce Fulvian, ca spirit rău, se afla sub 
Don Ramón și simţea cum acesta își găsea satisfacția în el, pe 
faţa lui apăru un zâmbet de mulţumire. Acum era în stare să o 
însămânţeze pe una dintre cele două slujnice din burgul lui 
Cajetan sau poate chiar pe amândouă. Cel puţin una dintre ele 
va da naștere unui copil înzestrat magic, oferindu-i astfel lui 
Cajetan alte trei decenii de viaţă în plus. Împreună cu victimele 
aflate în carcera burgului, la Riebelsborn și la Nürnberg, cu 
toate experimentele mistuitoare ale magului, îi vor asigura 
acestuia destul timp și forță pentru a se stabili în locuri mai 
favorabile și a-i procura stăpânului său alte victime. 

O clipă Fulvian se gândi dacă trebuia să meargă chiar până 
la a aduce pe lume alte fiinţe înzestrate pentru magie, deși 
sufletele acestora îi erau garantate. Dacă magul nu s-ar pierde 
în jocuri copilărești precum răzbunarea față de cei de la 
Riebelsborn, ar fi fost de mult unul dintre cei mai puternici 
înalți prelați care stăteau ca un păianjen în plasa prea puţin 
sfintei inchiziţii și ar fi putut să elibereze lumea mai repede și 
mai temeinic de aceia care puteau să-i stea în cale adevăratului 
stăpân al lumii. El însuși nu ar mai fi trebuit să joace rolul 
bufonului unui vrăjitor, care încet-încet dădea în mintea 
copiilor. Dar imediat își dădu seama că mai întâi trebuia să îl 
ajute pe pretinsul lui stăpân să își prelungească viața, pentru 
că ar fi fost greu să găsească o altă unealtă tot atât de docilă. 

În urma acestor cugetări, Fulvian ajunse la concluzia că nu 


ar fi util scopurilor sale ca magul Cajetan să obţină prea ușor 
victimele necesare prelungirii vieţii lui și decise doar să încerce 
să le lase grele pe Lina și pe Mine. Se retrase de sub spaniol, 
care adormi iarăși pe loc, și se îngriji cu o vrajă ușoară ca 
acesta să socotească cele întâmplate ca pe un vis tulburător. 
Reveni mulţumit în odaia lui. În singurătatea din burgul lui 
Cajetan aproape că uitase ce putere avea asupra oamenilor. 
Deoarece numărul oamenilor cu darul magiei se redusese 
drastic, nu în cele din urmă din pricina lui Cajetan, și nu mai 
exista în aceeași măsură ca altădată pericolul de a fi recunoscut 
ca demon, își propuse să urmeze mai des propria cale. Cu 
această decizie, Fulvian se culcă și intră într-o amorţeală pe 
care un om ar fi socotit-o un somn adânc. Dar spiritul lui 
rămânea treaz, făurind planuri care în viitorul apropiat să facă 
din Cajetan stăpânul creștinătății. Cu papa ca marionetă va fi 
ușor să obţină puterea asupra tuturor sufletelor din această 
parte a lumii. Dar nu pentru mult timp, căci Fulvian gusta 
plăcerea, ca după ridicarea magului înfumurat la cele mai 
înalte onoruri, să îl poată arunca în cel mai adânc întuneric. 


8. 


Cam în același timp în care homunculusul se deda fanteziilor 
lui, Gisela era întinsă trează și crispată în patul ei de la hanul 
Vulturul Negru din Eichstätt și asculta sforăitul ușor al lui 
Alban. Pentru că în faţa oamenilor treceau drept soţ și soţie, 
trebuiau să doarmă în aceeași cameră și în același pat. Dacă ar 
fi stat în camere diferite, oamenii din han s-ar fi mirat și ar fi 
comentat. Între timp, Gisela aflase ce povești ciudate circulau 
cu privire la cei care locuiau în Riebelsborn și la ea și acum 
înţelegea de ce Alban procedase față de maestrul Jacobi de 
parcă ea ar fi fost o copilă fără minte, care avea nevoie să fie 
strunită de un bărbat. Totuși o supăra faptul că trebuia să-și 
ascundă și aptitudinile firești. 

Alban murmură în somn ceva ce părea a fi „Gisela”. 

— Ce dorești, stăpâne? întrebă ea îngrozită, crezând că 
acesta se trezise și o voia pe ea. Deși dezinteresul manifestat 
de Alban în ultimele săptămâni și luni o rănise puţin, nu era 
pregătită sufletește pentru o împreunare trupească cu el. De 
aceea, fu bucuroasă când, după un mormăit scurt, acesta se 
răsuci și doimi în continuare. Numai că ocupa cea mai mare 
parte a patului și ea se afla atât de aproape de margine, încât 
era în pericol să cadă din pat. Pentru a sta mai comod, ar fi 
trebuit să se apropie de el și asta era tocmai ceea ce nu voia. 
De aceea, se ridică, se îmbrăcă și se duse la fereastră. Afară, cu 
excepţia strigătelor paznicului de noapte care erau destinate 
liniștirii orășenilor, domnea calmul. Gisela privi stelele care 
sclipeau ca niște scântei de aur și se întrebă cum de ajunseseră 
acestea atât de sus. 

În ultimul timp își punea întrebări în legătură cu aproape tot 
ceea ce vedea și se simţea vinovată, pentru că acasă fusese 
învățată ce trebuia să intereseze o fată cuminte și o viitoare 
soţie. O soţie trebuia să se ocupe de gospodărie și să își ajute 
soţul în afaceri, preluând sarcini sâcâitoare, cum ar fi munca cu 
registrele și supravegherea slugilor. Dar toate chestiunile de 
natură spirituală, cu care se ocupa bărbatul, trebuia să le lase 
în seama acestuia. Așa vorbeau orășenii în jurul mesei de la 
cârciumă, așa predicau preoţii de la amvon, așa scriau învățații 
în cărţile lor. Dar, după mai bine de o jumătate de an de 
învățătură sub stricta supraveghere a lui Gaudentius, când 


aflase mai multe decât știau cei mai mulţi aparţinători ai 
sexului așa-numit superior, se întreba dacă era corect ca 
femeile să fie excluse de la tot ce era cu adevărat interesant. 
Cu siguranță că ea avea mai multă minte decât acel preot 
închipuit Fortunatus, care cu chiu, cu vai abia era în stare să 
repete papagalicește formulele latine învăţate pe dinafară. 

Părintele Maternus fusese un om cu totul altfel: el știa cum 
să își îndrume enoriașii să urmeze calea virtuţii și se ocupa de 
grijile și de nevoile fiecăruia. Gisela simţi brusc impulsul de a 
merge la Nurnberg și de a vorbi cu duhovnicul ei. Acesta ar 
înțelege-o și ar putea-o sfătui. 

Cu un oftat renunţă la acest gând. Nu avea cum să ajungă 
acolo, pentru că atât la Riebelsborn, cât și aici, la Eichstătt, nu 
era decât o prizonieră tratată bine, sclavă a lui Gaudentius și 
soție nedorită a unui bărbat care acceptase căsătoria pentru că 
aceasta era unica posibilitate de a dispune de puterile ei. 

Aceste gânduri o readuseră la sarcina ei și la lucrurile pe 
care nu le bănuiau nici Gaudentius și nici Alban. 

— Dar va trebui să le explic totul! Dușmanul este mult mai 
puternic decât cred ei și eu nu am șanse să îl înving de una 
singură. 

Își auzi propria voce și se îngrozi. Chiar fuseseră acestea 
gândurile ei? Chiar era prea slabă pentru a-l opri pe Cajetan și 
pentru a salva sufletele osândite de el? Atunci tot ceea ce 
învăţa și toate exerciţiile ar fi zadarnice. O cuprindea îndoiala, 
dar își arătă dinţii în direcţia în care, în depărtare, crezu că 
simte ceva întunecat, un rău profund. 

— Nu am să cedez și nu am să dau greș! 

— Ar trebui să dormi, nu să vorbeşti cu tine însăţi, draga 
mea! Mâine-dimineaţă voiai să mergi cu Anna din nou la 
cumpărături. Pentru asta ar trebui să fii odihnită. Alban se 
trezise și se ridicase în capul oaselor. Acum băgă de seamă că 
luase în stăpânire aproape întregul pat. Te-am împins jos din 
pat? întrebă el simțindu-se vinovat. 

Gisela dădu din cap, dar, cum în întuneric gestul nu putea fi 
văzut, zise: 

— Nu, pentru că l-am părăsit eu la timp. 

— Îmi pare rău, eu... Alban se întrerupse, se ridică și-și luă 
lenjeria. Am să dorm lângă pat, pentru ca tu să îţi găsești 
liniștea, draga mea. Am să pun la loc păturile mâine dimineaţă, 


înainte de venirea cameristei. Nimeni nu va băga nimic de 
seamă. 

— Nu trebuie... începu Gisela, dar simţi cât de obosită era și 
se dezbrăcă din nou. 

Alban o văzu mișcându-se ca o umbră în dreptul ferestrei 
ceva mai luminoase și fu bucuros că întunericul învăluia silueta 
soţiei lui. De când devenise din nou mai uman, apropierea ei 
exercita asupra lui o putere de atracţie căreia doar cu mare 
efort reușea să-i reziste. „Va trebui ca în viitor să o evit pe 
Gisela mai mult decât am făcut-o până acum”, îi trecu prin cap. 
Și, mai ales, nu trebuia să o mai întâlnească în postura de 
Georg Streller. Sub înfățișarea sa reală era foarte sensibil la 
frumuseţea Giselei și abia își mai putea controla sentimentele. 

O auzi strecurându-se sub pătură și, după scurt timp, îi 
ajunse la urechi respiraţia ritmică, ușoară, care trăda faptul că 
adormise. El însuși luptă mult timp cu sine și cu simţurile lui 
răscolite, până când oboseala îl învinse și pe el. Dar în visurile 
sale îl văzu pe Cajetan chinuind-o cumplit pe Gisela, în timp ce 
el era alături și nu putea mișca un deget. 


9. 


Deoarece Cajetan voia să ascundă de priviri străine existenţa 
burgului său, crease în apropiere un loc unde putea să 
primească oaspeţi și să negocieze cu ei. Capacităţile lui Fulvian 
i-ar.fi permis să facă un palat cum mai frumos nu putea să aibă 
nici măcar împăratul, papa sau sultanul osmanlâilor. Și în 
această zi pe homunculus îl mâncau palmele să modeleze 
domeniul măcar într-un mod ceva mai opulent, când remarcă 
privirile dispreţuitoare pe care Don Ramon de Mandares y 
Cornada și nobilii lui însoțitori le aruncau asupra construcției 
cu turnul pătrat în vârful căreia era amenajat observatorul 
astronomic. Dar, pentru toată lumea, Cajetan trecea drept 
cititor în stele și astronom și în această calitate o construcţie 
costisitoare ar fi atras atenţia în mod nedorit. 

Grupul intră călare pe poarta care se deschisese ca mânuită 
de o mână invizibilă și ajunse într-o curte interioară exact atât 
de mare cât să cuprindă întreaga suită a spaniolului. În timp ce 
Don Ramón privea nedumerit arcadele ce înconjurau curtea și 
care aminteau mai curând de Italia sau de propria patrie decât 
de stilul arhitectural de aici ori de construcţiile greoaie ale 
cavalerilor, Fulvian bătu din palme. 

Administratorul și mai mulţi slujitori sosiră în grabă și îi 
întâmpinară pe oaspeţi în tăcere. Ca și străjile burgului, erau 
câini transformați în oameni, pe care Cajetan, cu ajutorul magic 
al lui Fulvian, îi dresase să-și îndeplinească obligaţiile ce le 
reveneau. Erau mai ascultători și mai credincioși decât oamenii 
adevăraţi, cu care Cajetan avusese mai curând experienţe 
proaste în vremurile trecute. In aceste zile era mai mic 
pericolul să treacă pe aici cineva care să pătrundă vraja. Şi, 
chiar în această situaţie, persoana făcea de cele mai multe ori 
parte dintre apatrizi sau dintre oamenii care din cauza 
îndeletnicirii lor puse în afara legii erau consideraţi necinstiţi și 
nu puteau reprezenta un pericol pentru Cajetan. 

— Intraţi, stăpânul meu se va ivi de îndată! 

Fulvian se întoarse cu un zâmbet prietenos către Don Ramón, 
arătându-i o ușă boltită ce dădea în interiorul clădirii 
principale. 

— De oamenii dumneavoastră se va avea mare grijă, adăugă 
el când spaniolul șovăi. 


Era adevărat, căci servitorii-câini urmau să îi conducă pe 
străini într-una din clădirile-anexă și să le servească mâncăruri 
și vin, după care oaspeţii aveau să adoarmă plăcut și să se 
trezească la un semn al lui Fulvian. 

Un servitor cu pantaloni până la genunchi și cu tunică neagră 
îi primi pe Don Ramón și pe însoțitorii lui nobili într-o sală cu 
pereţii acoperiţi de covoare pe care erau reprezentate în fir de 
aur și de argint stelele, luna și semnele zodiacale. Scaune 
comode te îndemnau să stai, iar pe masă se afla o carafa, în 
care vinul scânteia în lumina a o mulțime de lumânări, alături 
de paharele din cristal șlefuit. 

Fulvian se plecă zâmbind în faţa lui Don Ramón. 

— Vă rog să mă scuzati, nobile domn, vreau să îi dau de știre 
onorabilului Cajetan de venirea dumneavoastră. 

Spaniolul făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi vrut să îl 
alunge. 

— Fă-o, și grăbește-te! Nu sunt obișnuit să aștept! 

Homunculusul primi observaţia cu un zâmbet îngăduitor, 
pentru că vinul care tocmai îi fusese servit spaniolului îl va face 
pe acesta să i se pară că așteptase doar o clipă sau două. 
Fulvian părăsi sala cu un rânjet batjocoritor pe buze, ieși în aer 
liber pe o ușă invizibilă din afară și urcă în grabă muntele. 

Cajetan îl aștepta deja la poartă. 

— Ce s-a întâmplat? De ce ai avut nevoie de atâta timp? Și 
cine sunt oamenii din casa de oaspeţi? Nu mi-au fost anunţaţi. 

Magul era prost dispus, pentru că toată arta lui nu fusese de 
ajuns pentru a mai arunca o privire în interiorul 
Riebelsbornului. Așa că smulse din mâna lui Fulvian inelul pe 
care acesta îl primise de la cavalerul Heiner și spiritul lui intră 
în piatra întunecată. În câteva clipe revăzu toată perioada 
pentru care Fortunatus avusese nevoie de două săptămâni. 
Apoi aruncă inelul într-un colţ pufnind supărat. 

— Nu iese bine niciun lucru dacă nu îl fac eu însumi! Și doar 
i-am explicat cavalerului Heiner la ce trebuie să fie atent 
nepotul lui! 

— Preoţelul chiar a procedat așa. Dar la Riebelsborn există 
puteri care nu ne permit să vedem ce se petrece acolo. In 
spatele lor se află tânăra vrăjitoare, stăpâne! Pe toţi demonii 
întunericului, dacă ea ar fi ucenica mea ori a dumneavoastră, l- 
ar putea câștiga pe orice rege sau împărat de partea 


dumneavoastră și ne-ar supune nouă întregul lui imperiu. 

Fulvian uită pentru o clipă că rolul lui era doar de slugă 
artificial creată a lui Cajetan și își dădu frâu liber fanteziei. 

Cajetan gesticulă posomorât. 

— Femeia se agaţă prea tare de Cristos și de sfinţi. Mai întâi 
ar trebui să îi năruim credinţa în Dumnezeu pentru a o putea 
câștiga de partea noastră și chiar și atunci va rămâne un 
pericol pentru mine. Cine a gustat din putere nu mai vrea să se 
supună, ci doar să obţină și mai mult. 

Fulvian își ascunse zâmbetul, pentru că trăise momentul 
când magul încercase să se unească cu o femeie înzestrată 
asemănător. Deși îi prelungise viața de mai multe ori, ea se 
dovedise orgolioasă și nerecunoscătoare, așa că în cele din 
urmă trebuise să o înlăture. 

Cajetan se gândi cu nostalgie la acele vechi vremuri, când pe 
lume mișunau nenumărați oameni cu înzestrări supranaturale. 
Acum abia mai găsea suficiente ființe excepţionale pentru a-și 
asigura două sute de ani de viaţă. De aceea, își puse problema 
dacă nu cumva ar trebui să o facă pe Gisela mamă a unor 
descendenţi, înainte de a-i jertfi sufletul. În acest fel ar putea 
dispune de o rezervă de persoane înzestrate pentru magie, care 
l-ar ajuta să iasă din impas. 

Gândul îl conduse pe mag la o nouă idee: 

— Ce ar fi dacă le-am oferi străinilor la pat pe Mine și pe 
Lina? Poate că una dintre ele rămâne grea și naște un copil 
înzestrat. 

Fulvian, care avea alte planuri pentru cele două femei, dădu 
dezaprobator din cap. 

— Iertare, stăpâne, ambele sunt o cauză pierdută. Mine și 
Lina, având doar slabe calităţi, nu vor aduce pe lume copii 
utilizabili. Cu certitudine că nu vă vor fi de folos. 

— Şi ce altceva ar trebui să facem? 

— Să facem rost de un tânăr înzestrat pentru magie, care să 
preia această treabă. Am deja pe cineva în vedere. 

Fulvian rânjea ca un student care reușise să deseneze pe 
spatele robei magistrului său o pocitanie. 

— Şi pe cine anume? întrebă iute Cajetan. i 

— Mă gândesc la Hans Güldener, fratele Giselei. li plac tare 
mult tinerele și le-ar lăsa urgent grele pe cele două femei. 
Poate l-am putea împreuna și cu Kezia. Ea este drăguță, iar 


tânărul Guldener precis nu o va respinge. 

Cajetan, încă slăbit de drogurile luate pentru a pătrunde 
dincolo de vraja de apărare a Riebelsbornului, își pierdu deja 
interesul pentru vreun plan de viitor. 

— Cine sunt de fapt cei pe care mi i-ai adus? Sper că merită 
să stau de vorbă cu ei. 

— Merită cu siguranţă, stăpâne. Conducătorul lor este un 
spaniol de rang înalt, aflat în slujba regelui Carlos. După cum 
știți, acesta speră din tot sufletul să urmeze la tron bunicului 
său Maximilian. Şi pentru a-și atinge scopul ar pune în mișcare 
c... cerul și iadul, motiv pentru care și-a amintit de astrologul și 
savantul Cajetan. 

La cuvântul „cer”, limba lui Fulvian se cam înnodă. 

— Va trebui în curând să renunţ la această înfățișare, înainte 
ca cineva să observe că pretinsul cititor în stele ar trebui să 
aibă mult peste o sută de ani. Cajetan mârâi ușor, deoarece o 
nouă înfățișare însemna să renunţe la faima câștigată ca cititor 
în stele și să o ia de la capăt. Nu, câţiva ani mai merge. 
Așteaptă aici să mă schimb! 

Cajetan se întoarse în burg și reapăru sub înfățișarea de 
bătrân cu barbă albă lungă, pe a cănii robă scânteiau stele și 
sori. Pe cap avea o bonetă prevăzută cu o bandă îngustă cu 
stele, iar în mână ţinea un toiag lung, cu mânerul împodobit cu 
o piatră prețioasă neagră, mare cât oul de găină. 

Era evident mulțumit de cum arăta, pentru că se adresă 
homunculusului mult mai bine dispus: 

— Hai, Fulvian, să nu îl lăsăm să aștepte pe acest preanobil 
senior. 


10. 


Don Ramón își îndulcise așteptarea cu un pocal de vin bun și 
tocmai se pregătea să spună o anecdotă pe care cei doi 
însoțitori de rang înalt ai lui o mai auziseră de o duzină de ori, 
când ușa se deschise și intră Cajetan. 

Magul gustă impresia produsă asupra oaspeţilor, în special 
asupra conducătorului delegaţiei spaniole. Expresia înfumurată 
a lui Don Ramos și surâsul lui superior aflat încă pe buze făcură 
loc unei uimiri aproape copilărești și temerii de forţele înalte. 

Cajetan îi întâmpină nepoliticos. 

— Domnii mei? Ce doriţi? Nu dispun de mult timp! 

Iritarea evidentă a magului, care trata niște oaspeţi de rang 
înalt ca el și însoțitorii lui ca pe niște petiţionari sâcâitori, nu 
era neapărat ce așteptase Don Ramón de la vizita sa. Vru să 
sară în sus, dar brusc i se păru ceva normal ca un om precum 
Cajetan, care se slujea de forţele universului, să acorde puţin 
timp și chiar mai puţină înţelegere lui și altora ca el. 

— Scuze, dar... Se opri ca să își pună gândurile în ordine. 
Oricum, se afla aici ca trimis al Majestății Sale, Don Carlos de 
Castilia și Aragon, cel mai puternic domnitor al vechii și al noii 
lumi, și nu ca cerșetor. Sunteţi Gaetano, cititorul în stele? 

— Sunt Cajetan, astrolog al principilor și al regilor. 

Spaniolul încercă să nu se lase intimidat a doua oară. 

— Sunteţi în slujba unor persoane atât de înalte, dar trăiţi 
aici, în sălbăticie, iar nu la curtea celor pe care pretindeţi că îi 
consiliați? 

— Aţi venit ca să mă jigniţi sau ca să aflaţi ceva de la mine? 
Dacă vreţi să mă jigniţi, mai bine vă întoarceţi de unde aţi 
venit! 

Cajetan îl puse astfel pe spaniol în dificultate. Lui Don Ramón 
îi repugna să îl trateze pe astrolog ca pe un înalt personaj, ba 
chiar situat deasupra lui, dar ordinele primite în patrie erau 
clare. 

De aceea, strângând din dinţi, execută o plecăciune suficient 
de respectuoasă spre a mulțumi un duce. 

— Iertaţi-mă, Herr Cajetan, pentru că vă consum din timp. 
Totuși, stăpânul meu, regele Carlos, dorește lămuriri de la 
dumneavoastră. 

— Vorbește! 


— Este vorba despre tronul pe care astăzi se mai află încă 
împăratul Maximilian și pe care caută să îl dobândească 
stăpânul meu. Un om de încredere din Germania v-a 
recomandat drept o persoană care l-ar putea ajuta pe 
Majestatea Sa. 

— Eu, un simplu cititor în stele aflat în sălbăticia asta? 

În ciuda ironiei din vorbele lui, solicitarea era pe placul lui 
Cajetan. Carlos, rege al ţărilor spaniole și principe al 
Burgundiei, reprezenta doar unul dintre mai mulţi pretendenți 
la coroana Sfântului Imperiu Roman și era ultimul care 
trimisese soli la el. Ceea ce magul considera a fi un gest de 
desconsiderare și de aceea voia să-i dea de furcă spaniolului. 

— Se spune că aţi întocmit horoscoape extrem de precise. 
Stăpânul meu ar vrea să știe dacă pretenţia sa la tron va fi 
încununată de succes și prin ce mijloace ar putea să influenţeze 
destinul în favoarea sa. 

— Aşteptaţi foarte mult! 

In vocea lui Cajetan plutea încă ironia. Nu exista nimeni care 
să cunoască mai bine decât el structurile imperiului. Prin 
experienţa și cunoștințele dobândite de-a lungul a trei milenii, 
era în stare să prevadă cum va reacţiona și cu ce sumă putea fi 
cumpărat fiecare principe elector. 

— Puteţi sau nu puteţi? răbufni încă o dată mândria 
spaniolului. 

Cajetan își mângâie cu mâna dreaptă barba artificială. 

— Pot să îi dau stăpânului dumneavoastră sfatul cel bun, dar 
acest lucru își are preţul său. 

Spaniolul înghiţi în sec. Cu tot aurul jefuit de conchistadorii 
lui Carlos din Lumea Nouă, tezaurul acestuia era gol, iar banii 
lichizi reprezentau o raritate. 

— Ce pretindeţi? 

— Pentru mine nimic, dar i-aţi putea face o favoare unui 
prieten de-al meu, Sfinţia Sa cardinalul Callani. 

Cajetan tocmai decisese ca în perioada următoare să se 
prezinte mai des ca prelat și treptat să renunţe la rolul de 
cititor în stele, lăsându-l pe acest personaj să moară. Din 
poziția de cardinal dispunea de mijloacele necesare pentru a-i 
aduce în puterea sa pe tot mai rarii oameni înzestrați pentru 
magie, într-unul dintre sipetele sale se afla deja un document 
care îl legitima ca membru al curiei romane. Actul îl costase 


doar îndeplinirea unui favor solicitat de un cardinal autentic, 
situat în cea mai înaltă poziţie. Astfel de oameni aveau mulţi 
dușmani și le erau foarte recunoscători celor care îi avertizau 
asupra lor. 

— Ce dorește Eminenta Sa de la stăpânul meu? 

— Controlul absolut asupra răscumpărărilor de sclavi 
creștini, ca și dreptul de a cumpăra din Spania atâţia sclavi 
mauri câţi dorește. Nicio grijă, nu vor fi mai mulţi de cinci/cci 
sau o sută. 

Pe Cajetan tocmai îl fulgerase gândul că nu numai creștinii, 
ci și păgânii puteau fi înzestrați pentru magie, pentru că 
trebuiau să existe și păgâni înzestrați. Deși în ultimii ani mulţi 
mauri fuseseră vânduți în afara Spaniei, mai existau încă destui 
printre care putea să caute cu succes. 

— Dacă Majestatea Sa va fi mulțumit de horoscopul și de 
sfatul dumneavoastră, vă va îndeplini cu plăcere această 
dorinţă. 

Don Ramón era vizibil ușurat că nu trebuia să făgăduiască 
bani sau domenii. Un privilegiu precum cel pretins de cititorul 
în stele se acorda rapid și tot atât de rapid se anula. 

— Majestatea Sa va fi cu siguranţă mulţumit, de acest lucru 
vă pot asigura. Vom discuta cu altă ocazie despre modul în care 
îl veţi putea sprijini cu sfatul și cu fapta pe Majestatea Sa. 

Cajetan văzu cum faţa spaniolului se lumină. Dacă Don 
Ramón își însușea cunoștințele prin care să-i dea stăpânului său 
sfaturile cele mai nimerite, aceasta ar fi în folosul lui, iar 
Cajetan voia să se încredinţeze că nobilul nu avea să uite acest 
lucru. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru că am să vă părăsesc. Trebuie 
să fac toate pregătirile pentru ca în această noapte să consult 
stelele cu al căror ajutor voi întocmi horoscopul Majestății Sale. 

Cajetan înclină scurt capul în fața lui Don Ramón și părăsi 
încăperea. 

Fulvian îl urmă debusolat. 

— Ce intenţionaţi, stăpâne? 

— Am să călătoresc în Spania în calitate de cardinal și acolo 
am să caut noi victime. 

Cajetan râse la gândul acestei idei. Dacă se organiza bine, 
putea să urmeze și propunerea făcută de Fulvian și să crească 
oameni înzestrați așa cum alţii creșteau vitele. 


Fulvian și-ar fi frecat mâinile de mulțumire, dar făcu pe 
îngrijoratul. 

— Asta este o idee excelentă. Dar mai întâi ar trebui să vă 
ocupați de tânăra vrăjitoare din Riebelsborn. Ea are puterea de 
a ne da planurile peste cap. 

Cajetan se întoarse către învăţăcelul lui cu o expresie de 
parcă acesta ar fi fost un copil nepriceput. 

— Această mică problemă o vom rezolva cât ai zice pește, 
dragul meu. Și, când va fi captivă, Gaudentius și Alban se vor 
zbate ca muștele prinse într-o pânză de păianjen până voi avea 
eu chef să pun capăt existenţelor lor jalnice. Magul râse și îl 
bătu pe umăr pe homunculus. Apoi continuă: Acest Don Ramón 
are dreptate într-o privinţă: de ce am rămâne veșnic în 
pustietatea aceasta? Cu siguranţă că în Spania există mai mulţi 
oameni înzestrați decât aici și ne vom putea continua 
vânătoarea în Lumea Nouă. Fără îndoială, printre păgâni 
mișună talente precum această Gisela și, pentru că pe ei nu Îi 
protejează niciun Dumnezeu, îi pot aduna ca smântână de pe 
lapte. Regelui Carlos al Spaniei, viitorul împărat Carol Quintul, 
va trebui să îi întocmesc un horoscop favorabil. Francezul nu 
îmi aduce niciun câștig. 

Pentru câteva momente, Cajetan se simţi ca un pescar care 
stă pe malul unui iaz în care înoată doar câţiva obleţi amărâțţi și 
care a aflat că dincolo de orizont există un lac mare în care se 
înghesuie crapii, lostriţele și mrenele. 

Dar diavolescul lui ajutor se gândea la propriile planuri. 

— Sub înfățișarea cardinalului Callani puteţi accede la o 
poziție înaltă din ierarhia inchiziţiei, asigurându-vă astfel 
destule victime. 

Fulvian se gândea nu doar la cei înzestrați pentru magie, 
care puteau fi prinși și nimiciţi, ci și la duzinile, chiar sutele de 
suflete pe care sub noua lui mască de secretar al cardinalului 
putea să le otrăvească și să le ofere stăpânului lui. Pe deo 
parte, nu orice eretic care murea pe rug era un suflet curat. Pe 
de altă parte, în cazul fiecărui condamnat care murea executat, 
niște oameni își murdăreau mâinile, începând cu cardinali și 
episcopi, apoi preoţii și călugării care făceau pentru ei treaba 
murdară, până la nobili, soldaţi, copiști, călăi și slugi. Toţi 
aceștia, prin implicarea în arderile pe rug, se apropiau pas cu 
pas de osânda veșnică, iar unii dintre ei vor întări poate cândva 


rândurile armiei iadului. 

— Deci spre Spania, stăpânul și seniorul meu! Dacă acum 
cardinalul Callani este în vârstă de treizeci și ceva de ani, poate 
să activeze încă cincizeci, poate chiar șaizeci de ani. Cine știe, 
poate că în cele din urmă veţi deveni primatul creștinătății. 

Vorbele lingușitoare ale lui Fulvian îi făcură bine magului, 
căci acesta izbucni într-un râs triumfător. 

— Pe zeul încornorat al strămoșilor mei, ce idee grozavă! Am 
să o am în vedere în toate planurile mele. Dar la treabă! 
Imediat ce pleacă spaniolii, te vei duce la Loipfing, la cavalerul 
Heiner. El și nepotul lui vor trebui să își îndeplinească sarcina. 

Pe Cajetan îl preocupau aceste gânduri atât de intens, încât 
ele luau formă în aura lui magică și homunculusul putu să 
urmărească apariţia și dezvoltarea lor. Deoarece planurile îi 
conveneau de minune, Fulvian chicoti în sinea lui și ar fi 
preferat să purceadă imediat la realizarea lor. Dar pentru că 
spaniolii nu vor pleca decât a doua sau poate a treia zi, va 
trebui să se ocupe mai întâi de ei. li va rămâne și destul timp 
spre a se dedica celor două slujnice, cărora să le însămânţeze 
germenul noii vieţi, obţinut de el prin vicleșug de la Don 
Ramón. O clipă se gândi dacă nu ar fi trebuit să aștepte până 
când s-ar fi apropiat ca duh rău de Hans, fratele Giselei, 
preluând de la acesta sămânţa. Astfel ar fi fost sigur că 
slujnicele vor aduce pe lume copii înzestrați. Dar apoi râse de 
sine însuși. 

Acestea nu vor mai fi necesare, pentru că în curând, cu 
ajutorul lui Cajetan, va continua vânătoarea în alte locuri și 
atunci omul care se credea stăpânul lui va pune mâna pe 
suficiente vieţi pentru a și-o putea prelungi pe a lui. Astfel 
Fulvian va putea să se dedice nestingherit satisfacerii propriilor 
instincte. Își propuse să vadă cât de curând și de Kezia și de 
Hetta și să verifice dacă între timp acestea nu se hotărâseră să 
i se supună. Dacă nu se întâmplase așa ceva, va trebui să le 
înfrângă voinţa, în curând, cu alte mijloace, altfel exista 
pericolul ca, cel puţin sufletul Hettei să reziste ritualului lui 
Cajetan și să le scape. La începuturi, câteva femei foarte 
înzestrate și îndărătnice reușiseră acest lucru. 


11. 


După călătoria la Eichstătt, Anna și Gisela se întorseseră 
acasă încărcate de cumpărături și impresii. Alături de 
cumpărăturile făcute de Alban, care nu constau nici pe departe 
doar din cărți, se aflau postavuri pentru o duzină de veșminte, 
mirodenii și dulciuri destinate sărbătorii Crăciunului și multe 
altele de care burgul dusese lipsă. Frau Anna alergase din 
prăvălie în prăvălie și de la un meșteșugar la altul, pentru a 
procura tot ce își propusese. De aceea, grupul mai rămăsese 
câteva nopţi în orașul episcopal. Spre dezamăgirea Giselei, 
Alban își așternuse de fiecare dată pătura pe podea și adormise 
pe loc, așa că nu reușise să poarte discuţiile sperate. 

Cu atât mai mult se bucura Gisela de ultima noapte cu lună 
plină dinaintea Crăciunului, când spera să îl revadă pe Georg 
Streller. Dar fu amarnic dezamăgită pentru că apărură doar 
cavalerul Eckehard și unchiul lui Fortunatus, Heiner. Acesta 
acapară discuţia de la masă, vorbi despre Dumnezeu și despre 
lume și despre faptul că regele francez Franz trebuia să devină 
neapărat noul împărat sau cel puţin englezul Henric. Un 
Habsburg ar fi prea puternic pentru imperiu, explică el. 

Deoarece această familie stăpânea deja Austria, Tirolul și 
alte teritorii întinse. 

— ...Dacă la acestea se vor adăuga Burgundia și regatul 
spaniol, s-a terminat cu libertatea în landul nostru german. 
Principii și prinții noștri, în frunte cu Wilhelm de Bavaria, ar 
trebui, cu voia dumneavoastră, să intre la Carol al V-lea prin 
ușa din spate. 

Cavalerul Heiner cerși din priviri aprobarea celorlalţi. 

Frau Anna clătină din cap cu o mină ușor acră. 

— Astăzi sunteţi cam grosolan, vecine! 

— Eh, vorbesc cum îmi vine, și asta ar trebui să o facă orice 
german demn! Vă spun eu, spaniolul acesta este un nimic! 

Ceilalţi de la masă oftară, deoarece cavalerul Heiner își 
continuă monologul fără să ia în seamă că modul lui necioplit 
de a se exprima strica buna dispoziţie a gazdei și a oaspeţilor 
acesteia. Opiniile exprimate de el erau de fapt cele bavareze. 
Seniorii de Wittelsbach, care reușiseră abia în ultima generaţie 
să unifice sub o singură ramură a familiei cea mai mare parte a 
proprietăţilor risipite ale casei moștenitoare, se temeau de 


vecinii Habsburgi din est și din sud, mult mai experimentați 
decât ei și mai cu succes în dobândirea de noi teritorii. 

— Pentru noi, micii castelani, nu se va schimba nimic, 
respinse cavalerul Eckehard prezicerile sumbre ale vecinului 
său. 

Herr Heiner ridică mâna dreaptă și împunse cu arătătorul. 

— Veţi vedea când se va ajunge la asta. Dar să nu spuneţi că 
nu v-am avertizat! 

Pe Gisela nu o interesa politica, nici ce suveran va urma la 
tron lui Carol cel Mare, ci privea mereu spre ușă. În cele din 
urmă, ea se adresă Annei: 

— Se pare că Herr Streller nu vine astăzi. 

Anna plecă capul, pentru ca Gisela să nu îi poată citi pe faţă. 

— Nu, astăzi nu va veni, draga mea. Un sol ne-a adus vestea 
asta și ne-a mai spus că Herr Streller a trimis o scrisoare 
familiei tale. În ea le-a comunica faptul că te simţi bine și că te- 
ai bucura să primești vești de la ei. 

— Mulţumesc! A fost foarte amabil din partea lui. 

Vocea Giselei era înăbușită de lacrimi și ea încercă să își 
ascundă tristeţea. Ce plăcere i-ar fi făcut să discute cu Georg, 
și... nu, asta nu. Era femeie căsătorită, iar Georg nu era 
bărbatul de la care ea putea să accepte un gest gingaș sau o 
alintare, oricât de tare și le-ar fi dorit. Era prea mare pericolul 
ca să uite de aceasta și să facă lucruri care să îl supere pe 
magistrul Alban și ce ar fi pus în joc însăși mântuirea sufletului 
ei. Se mira de ea însăși că tocmai acum, când trebuia să 
trăiască precum o călugăriţă, în ea se trezeau gânduri și doruri 
care, după Gaudentius, perturbau dezvoltarea puterilor ei și i le 
orientau într-o direcţie greșită. Își dori deodată să se apropie 
de Georg Streller și fizic. Fără să vrea, se uită pe o fereastră 
deschisă care slujea la aerisirea încăperii. Afară domnea un 
întuneric ce nu aparținea doar nopţii și înţelese că rătăcirea ei 
se datora blestemului lui Cajetan. Inamicul ei voia prin orice 
mijloace să împiedice salvarea sufletelor vrăjite de el. Se 
întrebă înfricoșată ce urma. Această vrajă o va transforma oare 
într-o târfa care să se ofere fără rușine oricărui bărbat? Se 
gândi că poate ar fi fost mai bine ca Georg Streller să evite pe 
viitor Riebelsbornul. Dar, în ciuda oricărei rațiuni, perspectiva 
o întrista. 

Adâncită în gândurile ei, Gisela nu remarcă ciudatul 


comportament al capelanului burgului. În timp ce cavalerul 
Heiner tuna și fulgera în general împotriva Habsburgilor și a lui 
Carlos al Spaniei în mod special, iar Eckehard von Trelling și 
Gaudentius replicau, Fortunatus nu lua parte la discuţie, ci 
stătea la masă total absent. Privea mereu la inelul de aur cu 
piatră purpurie primit cadou de la unchiul lui și se gândea la ce 
îi spusese acesta cu privire la efectul bijuteriei. Piatra ar fi 
trebuit să îi recunoască pe cei vânduți diavolului, îi transmisese 
cardinalul Callani, un demascator vestit al creaturilor iadului. 
Tânărul preot, pentru început, îndreptase piatra către el însuși 
și stabilise ușurat că aceasta nu își schimbase culoarea. 
Procedase la fel cu unchiul lui și cu slugile. Acum avea 
îndreptată piatra către Frau Anna și tresări când purpuriul ei 
se deschise puţin la culoare. La Gaudentius modificarea fu mult 
mai evidentă și, când îndreptă inelul spre Gisela, protejându-l 
cu cealaltă mână, piatra parcă se aprinse. 

Fortunatus regretă că nu putea să îl verifice și pe magistrul 
Alban, dar acesta se retrăsese în această după-amiază în 
camera sa, de unde, după cum spunea Gaudentius, va ieși abia 
mâine sau poimâine. Tânărul prelat consideră că acest 
comportament îl făcea suspect pe prietenul gazdei și îl trecu și 
pe Alban în rândul slujitorilor diavolului. Ar fi preferat să 
alunge spiritele necurate din acest castel prin rugăciunile și 
prin ritualurile sale de exorcizare, dar pentru aceasta puterile 
lui erau prea slabe, după cum constatase în urma experienţei 
cu dihania numită Dagga. 

Și în această zi cățeaua se lungise sub masă și își pusese 
capul puternic pe picioarele Giselei. Fortunatus era ferm 
convins că în acest animal se ascundea un demon puternic, 
pentru că altfel creatura iadului nu ar fi putut să se opună cu 
atâta ușurință încercării lui de a o alunga. Preotul simţea și 
acum o senzaţie ciudată când se gândea la colții puternici ai 
căţelei. Vrăjitoarea Gisela îi salvase atunci viața, dar nu vedea 
niciun motiv să îi fie recunoscător pentru asta. Dacă și-ar fi 
găsit moartea în acea zi, sufletul lui s-ar fi ridicat drept la 
ceruri. Or, logodnica Satanei încercase să prevină, pentru că 
plănuia, probabil, să îi ia sufletul și să îl dăruiască stăpânului ei 
satanic. Simţea că ea deja încercase să îl vrăjească, căci o visa 
noaptea și făcea cu târfa lucruri care pentru un creștin 
credincios reprezentau un păcat, iar pentru un slujitor al 


Bisericii erau blasfemie curată. 

Când Fortunatus fusese oaspete la castelul unchiului său, se 
gândise dacă nu ar fi trebuit să ceară unei slujnice de acolo săi 
se dea, pentru a afla despre ce vorbeau oamenii când venea 
vorba despre plăcerile trupești. Atribuia și acest gând 
vrăjitoarei, care, sesizându-i curiozitatea, încerca să îl lege cu 
lanţurile voluptăţii și ale destrăbălării și să îl atragă în iad. 

— Niciodată! 

Cuvântul îi scăpă atât de puternic, încât fu reflectat ca un 
ecou de către tavan. 

— Ce zici tu, mitocanule? Că francezul nu trebuie să devină 
niciodată împărat? Cum îţi permiţi? Eu îţi sunt unchi, iar tu 
susţii ce îţi spun eu! 

Cavalerul Heiner îl fulgeră cu privirea pe nepot și ridică 
mâna ca și cum ar fi intenţionat să îl lovească. 

Fortunatus răspunse cu o privire îngrozită. 

— Nu asta am vrut să spun, unchiule! Era vorba despre un 
gând ce îmi umbla prin cap, împotriva lui era îndreptat 
cuvântul. Niciodată nu voi spune ceva împotriva 
prealuminatului Francisc de Angouleme, regele Franţei. 

Cavalerul Heiner îl fixă cu privirea neîncrezător pe nepot, 
dar pe faţa acestuia se citea doar rugămintea fierbinte de a fi 
crezut. Așa că mârâi doar un „Sper că așa este!” și-și continuă 
discursul părtinitor. Nu părea să fi observat că stricase complet 
dispoziția mesenilor, care altădată gustau din plin serile cu 
lună plină de la castel. În timp ce ceilalţi se străduiau să fie 
răbdători, Gisela se ruga în sine Sfintei Fecioare ca nobilul să 
se arate pe aici cât mai rar posibil. Nici nu se putea uita la el, 
că o apuca greaţa. Pielea și îmbrăcămintea lui îi lăsau impresia 
că ar fi unse cu noroi împuţit. O parte a acestei murdării o 
transmisese nepotului său, căci mâna stângă a preotului i se 
înfățișa neagră ca o gheară de drac și i se părea chiar că ambii 
bărbaţi miroseau a pucioasă. De aceea, fu mai mult decât 
bucuroasă când cavalerul Heiner își goli pocalul și îl puse cu 
fundul în sus pe masă. 

— Deoarece mâine vreau să plec devreme, este mai bine să 
mergem acum la culcare. Vino, nepoate, astăzi voi dormi în 
patul tău. 

Frau Anna se ridică și arătă în sus. 

— Avem destule camere libere, stimate vecine. Nu este 


nevoie ca părintele să o împartă pe a sa cu dumneavoastră. 

Cavalerul Heiner răspunse râzând: 

— Nu aveţi nicio grijă, nu vom face ceva interzis acolo. Vreau 
doar să mai pălăvrăgesc cu tinerelul și să îi transmit salutări de 
la prieteni. 

Gisela simţi cum la cuvintele nobilului o trecură fiori reci și 
nu îi mai suportă apropierea. Sări în picioare, înclină scurt 
capul în direcţia cavalerului Eckehard și o rugă pe Anna să îi 
permită să se retragă. 

— Cu plăcere, draga mea. Și eu voi merge imediat să mă 
culc, răspunse aceasta cu un zâmbet forţat, ca și cum nici ea nu 
ar mai putea suporta prezenţa cavalerului Heiner. 

Gisela îi mulţumi cu un gest din cap și părăsi în fugă 
încăperea. Când intră în odaia ei, Gundi dormea buștean, iar 
lângă patul ei unduia făptura Laviniei, ca și cum nu s-ar fi putut 
decide dacă să capete consistenţă ori să dispară. 

Faţa nălucii trăda o adâncă îngrijorare: 

— Ceva rău se află în imediata apropiere a castelului, sună 
vocea ei în capul Giselei. Imi provoacă teamă! 

Gisela închise ochii și își încordă simţurile, care în ultimul 
timp deveniseră tot mai ascuţite. Simţi imediat o cupolă 
alcătuită parcă din fumul iadului și din gânduri negre, care 
înconjurau castelul, precum și o prezenţă amenințătoare. Când 
vru să o identifice, plăsmuirea se sustrase simţurilor ei. 

— Gaudentius ar fi trebuit să mă înveţe mai puţine formule 
magice latine și, în locul lor, ar fi trebuit să îmi dezvolte 
aptitudinile naturale, oftă ea dezamăgită. 

— Deci și tu ai remarcat asta. 

Gisela se cutremură și duse mâna la gât, cu senzaţia că 
cineva o sugruma. 

— Crezi că dușmanul nostru plănuiește un nou atac? 

Lavinia ridică neputincioasă braţele. 

— Nu aș putea să spun. Ştiu doar că rareori m-a cuprins o 
teamă ca acum. 

— Şi eu simt ameninţarea. Ceva împresoară burgul, ca și 
cum ar fi gata să pătrundă înăuntru și să ne distrugă. Să ne 
rugăm ca vraja făcută de Gaudentius și de Alban pentru 
protecţia castelului să oprească și acest dușman. 

La început, Gisela nu știuse de ce o cuprindea teama, apoi 
pricepu că sesizase urmele acestei puteri amenințătoare la 


cavalerul Heiner și chiar la Fortunatus. Era vecinul aliat cu 
această prezenţă abominabilă? Sau fusese doar atins tangențţial 
de rău, pe dramul către Riebelsborn? Poate că acel ceva care 
pândea de afară îl marcase intenţionat, pentru a-i induce în 
eroare pe ea și pe cei doi magi. 

— Va trebui să fim foarte atente, Lavinia. Mi-aș fi dorit ca 
Gaudentius să aibă mai multă încredere în mine. Poate că ar 
trebui să mă duc la Alban și să discut cu el despre toate aceste 
lucruri. 

Gisela vru să se ridice și să părăsească odaia. 

Deoarece soţul Giselei dormea în patul lui în înfățișarea 
reală, cea a lui Georg, și fiind puţin probabil să poată rezista 
frumuseţii tinerei femei, iar aceasta atracției pentru el, Lavinia 
consideră că ideea nu era bună. _ 

— Să fiu în locul tău, nu aș face asta. În timpul nopţilor cu 
lună plină, magistral Alban nu prea este în apele lui și nu te va 
recunoaște. S-ar putea chiar să îţi facă vreun rău! 

— Aș vrea totuși să încerc. Dar voi rămâne afară, în faţa ușii, 
care este aproape la fel de rezistentă ca poarta castelului. 

Gisela era prea îngrijorată să se mulțumească să aștepte fără 
să reacționeze avalanșa de forțe magice malefice care se făcea 
simțită la orizont. Totuși, când bătu la ușa soţului, primi drept 
răspuns doar un mormăit supărat și o voce ciudat de înfundată 
o sfătui să meargă să se culce. 


12. 


Nici nu părăsise bine Gisela sala, că se ridică și cavalerul 
Heiner. 

— Nu visa cu ochii deschiși, nepoate, hai la culcare! Făcu 
câţiva pași către ușă, apoi se întoarse spre Gaudentius și Anna 
și adăugă: V-am spus că mâine veţi fi oaspeţii mei? Cel mai bine 
ar fi să veniţi de dimineaţă, odată cu mine. Am mai invitat și alți 
prieteni și aș dori să discutăm dacă nu am putea să sărbătorim 
împreună Crăciunul. Unii dintre noi suntem de părere că, în loc 
să ne ascundem ca bursucii, ar trebui să ne vizităm reciproc, ca 
niște buni vecini, pentru a ne face urări de bine cu prilejul 
nașterii Domnului. 

Pe figura lui Gaudentius se așternu o expresie de parcă l-ar fi 
apucat durerea de dinţi, pentru că el intenţionase să continue 
instruirea Giselei și în zilele de sărbătoare. În același timp, își 
dădea seama că invitaţia oferea un bun prilej de a discuta cu 
vecinii și de a combate zvonurile care circulau pe seama lui. 
Deoarece se simţea mult mai bine decât în urmă cu un an și nu 
mai avea aspectul unui moș lipsit de dinţi, îi convenea o vizită 
la burgul vecin. 

— Vă mulţumesc, prietene! Desigur că eu și sora mea 
acceptăm invitaţia! 

Cavalerul Heiner îl privi poruncitor pe Herr Eckehard. 

— Sper că ne veţi însoţi. 

— Nu, îmi cer scuze. Mâine-dimineaţă trebuie să fiu înapoi la 
Trelling. 

Cavalerul Eckehard nu auzise până acum nimic despre astfel 
de planuri și se întreba dacă nu cumva vecinii începuseră să îl 
evite din cauza legăturilor lui strânse cu cei de la Riebelsborn. 
Dar acest lucru îl putea clarifica și pe alte căi decât petrecând 
alte ore cu un vecin care îi era cât se poate de antipatic. 

— Nu este amabil din partea dumneavoastră să ignoraţi 
invitaţia mea! Doar nu vă veţi petrece Crăciunul ca un bursuc 
în vizuina lui! 

Cavalerul Heiner păru mulţumit să ia la cunoștință gestul 
aprobator al bărbatului din Trelling și îi ură noapte bună. 
Deoarece nepotul nu dădea semne că ar pleca odată cu el, îl 
apucă de umăr și îl împinse în faţă. În faţa odăii acestuia, îl 
dădu în lături, deschise ușa și îi făcu nerăbdător semn lui 


Fortunatus să intre. Capelanul castelului, care luase cu el 
lampa cu ulei, o așeză lângă breviarul lui deschis. Mâinile îi 
tremurau și pe faţa lui se citea panica. 

— Locuitorii Riebelsbornului sunt toţi vrăjitori și vrăjitoare! 

Vocea lui Fortunatus se frânse, ca și cum i-ar fi fost teamă că 
încă o noapte în acest loc îl va costa mântuirea sufletului. 

— Nu așa de tare! In niciun caz nu trebuie să fim auziţi! Deci 
ai putut constata tu însuţi ceea ce onorabilul cardinal bănuia 
deja. Acest cuib al diavolului trebuie lichidat și, dacă vei 
corespunde așteptărilor, te vei bucura de protecţia înaltului 
stăpân. Şi atunci vei putea spera la mai mult decât la o simplă 
parohie rurală. 

Fortunatus nu bănuia că pe cavalerul Heiner nu îl interesa să 
îl promoveze pe el, ci să își mărească propriul domeniu. Dacă în 
acest fel scăpa de nepot, ar fi putut să dea sinecura altuia, mai 
apropiat de el, cum ar fi fost fiul lui mai mic. Acesta, la cei 
șapte ani ai săi, era prea tânăr ca să preia un post de preot 
după moartea clericului slăbit de vârsta înaintată care ocupa 
acum poziția respectivă. De aceea, cavalerul Heiner trebuia să 
numească un reprezentant provizoriu pe post, însă veniturile 
sinecurii vor ajunge în majoritate în vistieria fiului său, adică în 
a lui. Secretarul cardinalului îi dezvăluise că pentru serviciile 
sale fidele va primi ca răsplată Riebelsbornul, imediat ce 
vrăjitorii care îl stăpâneau își vor fi primit dreapta pedeapsă. 

Cavalerul Heiner puse ambele mâini pe umerii nepotului și îl 
privi sever. 

— Ştii ce ai de făcut? 

Fortunatus, căruia i se uscase gâtul, înghiţi în sec și 
confirmă: 

— Unchiule, mi-aţi explicat exact și nu vă voi dezamăgi. 

— Nici nu te-aș sfătui! Cavalerul îi întinse lui Fortunatus un 
obiect pe care îl ţinuse ascuns sub tunică și continuă: Totul 
trebuie să decurgă rapid, ai înţeles? Imediat ce eu am plecat la 
drum cu Matthias și cu Anna, treci la acţiune. Este important 
ca vrăjitoarea să fie înlăturată foarte repede, altfel tot ceea ce 
este aici intră în puterea vrăjii sale și pe tine te transformă în 
sclavul ei lipsit de voinţă! 

Heiner mai repetă o dată insistent ceea ce îi spusese așa- 
zisul secretar al cardinalului Callani. 

Fortunatus confirmă palid: 


— Vă puteţi bizui pe mine, unchiule! 

— Atunci totul este în regulă. 

Herr Heiner își scoase tunica, se așeză pe unicul scaun din 
încăpere și îi porunci tânărului să îi tragă cizmele. După 
aceasta, cavalerul se întinse în pat și trase pătura peste el. 
Ocupă atât de mult loc încât nepotului său îi mai rămase o fâșie 
îngustă de pat, prea mică și pentru un șoarece. Totuși, 
Fortunatus încercă să se înghesuie lângă unchiul lui, dar, când 
acesta se răsuci scurt în somn, fu proiectat peste marginea 
patului și ateriză pe podea. 

Capelanul se ridică oftând. Deoarece în odaie nu mai era un 
alt loc unde să se poată întinde, se înfășură cu pelerina și se 
așeză pe scaun. La început fu atât de răscolit, încât nu se putu 
destinde, dar după un timp capul îi căzu în piept și aţipi în 
ciuda poziţiei incomode. Curând visa că avea parte de o carieră 
fulgerătoare, ce îl proiecta undeva sus în ierarhia Bisericii, și că 
participa la un conclav, în care era candidatul cu cele mai mari 
șanse la tronul papal. Nu își putea da seama că acest vis pornea 
din inelul pe care cavalerul Heiner i-l dăduse din porunca lui 
Fulvian și se strecura în mintea lui pentru a-l face supus lui 
Cajetan. 


13. 


Când se trezi, Fortunatus era ferm hotărât să nu îl 
dezamăgească nici pe unchiul său și nici pe cardinalul roman, îl 
trezi și pe cavalerul Heiner, care urma să-i ușureze sarcina 
luându-i cu el pe stăpânul castelului și pe sora lui, și se duse la 
bucătărie. Aici era mai cald decât în camera cu bovindou și 
chiar decât în sala cea mare, iar servitorii se arătară 
recunoscători pentru prezenţa lui. Bucătăreasa îl servi radioasă 
cu terciul cu fructe uscate și cu carne de pasăre. Fortunatus 
răspunse cu un aer superior la remarcile ei sfioase și i le 
îndemnă pe slujnice să nu lipsească de la liturghie. 

— Desigur că nu vom lipsi, promise bucătăreasa și îi turnă 
din vinul aromat pe care tocmai îl fiersese. 

— Va participa și magistrul Alban la liturghie? întrebă 
preotul, căci soţul Giselei putea constitui o piedică în realizarea 
planurilor lui. 

Bucătăreasa negă cu un gest dispreţuitor. 

— Nu își părăsește niciodată odaia în perioada de lună plină. 
Cred că ai putea să îi închizi ușa cu zăvorul și să o deschizi 
peste o zi și el nici măcar nu ar observa. 

Ochii lui Fortunatus scăpărară, pentru că informaţia îi cădea 
bine. Răscolea cu lingura prunele uscate și feliile de măr fiert 
din terciul de ovăz și medita asupra planurilor lui. Când 
termină, îi dădu bucătăresei farfuria, îi mulţumi și părăsi 
bucătăria cu un semn de binecuvântare. Pe coridor deschise 
oblonul unei ferestre și trase precaut cu ochiul afară. Constată 
cu mulțumire că unchiul său era deja în șa și privea nerăbdător 
către trăsura la care tocmai se înhămau caii. Eckhard von 
Trelling își luă rămas-bun de la cei din Riebelsborn, încălecă și 
plecă. După un scurt moment de gândire, Fortunatus își făcu 
apariţia în curte sub pretextul binecuvântării călătorilor care 
nu participau la liturghie și cu acest prilej schimbă o privire 
elocventă cu Herr Heiner. N 

— Gândește-te la ce ţi-am spus! In dreptul porții mici deja 
așteaptă cei doi servitori care te vor ajuta, îi șopti acesta. 

— Vă doresc călătorie plăcută, unchiule, și bineînţeles 
tuturor! 

Fortunatus făcu semnul crucii către cavalerul Heiner, ca și 
către Gaudentius și Frau Anna, se despărți de ei cu un gest 


binevoitor și se întoarse în castel. În timp ce urca treptele, se 
simţea încordat ca o coardă de arc. Ţinea strâns în mână 
sticluța pe care i-o dăduse unchiul lui, de parcă de ea depindea 
viaţa sa. Era sigilată, purta însemnul farmacistului din 
Ingolstadt care o umpluse și, ceea ce Fortunatus nu putea știi, 
nu prezenta nici cea mai mică urmă de farmece. Fulvian 
avusese grijă de asta, pentru a nu exista niciun risc. Ajuns la 
ușa odăii lui Alban, Fortunatus mai aruncă o privire asupra 
sticluţei, o vâri într-un buzunar sub rasa sa și ciocăni la ușă. 

— Cine mă deranjează? i se răspunse nepoliticos. 

— Voiam doar să întreb dacă aveţi nevoie de ceva, spuse 
preotul cu voce prefăcută. 

— De liniște! fu răspunsul și în același timp se auzi un 
zgomot ca și cum cineva dinăuntru trăgea zăvorul. 

Fortunatus privi zăvoarele aflate în exteriorul ușii. Erau 
suficient de solide pentru a rezista și unui berbec. Nici măcar 
un colos ca Alban nu le-ar putea rupe, își spuse el, și întinse 
mâna către primul dintre ele. Zăvorul alunecă ușor în lăcașul 
lui și Fortunatus îi dădu drumul de parcă ar fi pus mâna pe un 
șarpe veninos. Fantezia îl făcea să creadă că Alban stătea de 
partea cealaltă a ușii, trăgând cu urechea la orice zgomot. 
Hazardul îi veni în ajutor, pentru că afară una dintre slugi 
începu să spargă lemne. Fortunatus trase repede zăvoarele și o 
luă la fugă pe coridor. Când cobora scara, îi ieși în faţă Dagga 
și își arătă colții mârâind. 

Preotului aproape că făcu în pantaloni de frică - nu ţinuse 
cont în planurile lui de fiara patrupedă. Acest demon cu aspect 
de câine rareori se despărțea de vrăjitoare. Dacă nu reușea să 
scape de căţea, nu își va putea îndeplini sarcina. Continuându- 
și drumul, trecu pe lângă strachina cu mâncarea pentru Dagga, 
pe care niciun alt câine nu îndrăznea să o folosească și respiră 
ușurat. Se întoarse și dădu fuga în bucătărie. Spre bucuria lui, 
acolo era doar o slujnică bătrână, atentă numai la oalele și 
ceaunele de pe vatră. Fortunatus știa unde arunca bucătăreasa 
resturile de carne destinate câinilor, luă pe furiș un pumn de 
resturi și se strecură afară din bucătărie tot așa de neobservat 
cum intrase. 

Deoarece dihania nu se vedea și nici vreo slugă nu era prin 
apropiere, aruncă resturile în strachina Daggăi. Scoase sticluţa, 
turnă jumătate din conţinutul ei pe bucăţile de carne și le 


amestecă cu mâna. Se pare că Dagga mirosise hrana, căci, în 
timp ce Fortunatus parcurgea din nou coridorul, ea veni 
alergând și băgă botul în mâncare. Adulmecă și găsi că bucăţile 
nu erau apetisante. 

Tocmai atunci din bucătărie ieși o slujnică cu găleata cu 
hrană pentru câini și se opri lângă strachina Daggăi. 

— Tie ţi-a dat cineva ceva! Dar prea puţin pentru tine, bestie 
mâncăcioasă! Mai ia câteva bucăţi! 

Bătrâna vărsă cea mai mare parte a conţinutului găleţii în 
strachină și plecă mai departe. Dagga privi scurt în urma ei și 
începu să înfulece. 

Fortunatus, care urmărise scena, inspiră adânc și așteptă 
nervos să vadă dacă bestia mânca și carnea tratată de el. Se 
părea că Dagga era înfometată, pentru că nu mai lăsă nimic în 
strachină, pe care o și linse. Apoi se întinse la locul ei obișnuit, 
lângă perete, și își lăsă capul pe labele din faţă. Preotul crezu 
că va adormi, dar căţeaua își aminti că în această dimineaţă nu 
o salutase pe Gisela și urcă treptele, ca și cum ceea ce îi pusese 
capelanul în mâncare nu avea niciun efect. 

Fortunatus își făcu semnul crucii. Să fi fost conţinutul 
sticluţei prea blând pentru acest demon? Cavalerul Heiner îi 
spusese că va ajunge atât pentru Alban, cât și pentru 
vrăjitoarea lui. Nesigur, dădu fuga la încăperea unde era 
fântâna, se spălă de resturile de carne de pe degete și apoi se 
duse la sacristia de lângă capelă pentru a pune pe el veșmântul 
preoţesc. O clipă se întrebă cum de Frau Anna și vrăjitoarea 
Gisela veneau regulat la slujbă. Și Gaudentius participa de mai 
multe ori pe săptămână la slujbă și îl văzuse și pe Alban în 
capelă. În mod normal, astfel de creaturi ale Satanei nu 
suportau sfânta slujbă. După câteva clipe de gândire, ajunse la 
concluzia că demonii din ele erau prea puternici și prea 
insolenţi pentru a se lăsa influenţaţi de cuvintele unui simplu 
preot. Gândul la propria neputinţă îl umplu de furie. Tocmai 
voia să părăsească încăperea, când își aminti, la timp, că mai 
purta la el sticluța. O scoase din buzunar și continuă 
pregătirile. 

În afară de slugile care participau cu evidentă plăcere la ora 
de rugăciune, mai era prezentă la serviciul divin doar Gisela. 
Ea trebuia să se lupte mai mult ca până acum cu senzaţia 
neplăcută produsă de Fortunatus în timpul slujbei. Crezu că 


aceasta se datora nu numai faptului că în această zi avea aerul 
unui băieţel nepriceput, care își arogase în mod greșit calitatea 
de preot, dar se mai și încurca permanent în timp ce vorbea. 
Era un chin să îl asculţi și nu tăcea o clipă. Gisela își dorea ca 
măcar o dată să mai asculte o predică de-a părintelui Maternus 
și își propuse să îl roage pe soţul ei să o lase să meargă la 
Nürnberg singură sau însoţită de el, chiar dacă Gaudentius ar 
ocări-o pentru asta. 

Adâncită în gânduri, nici nu auzi ultima rugăciune de 
binecuvântare a lui Fortunatus și nici încheierea slujbei. Abia la 
tropăitul și șușotelile oamenilor care părăseau încet capela se 
trezi la realitate și observă din nou umbra pe care o simţise 
deja în noaptea trecută și care, în ciuda razelor soarelui, părea 
că se strângea tot mai puternic în jurul castelului. Pentru că 
trebuia să vorbească cu cineva despre asta, decise să îl caute 
pe Alban. Spera că acum, la lumina zilei, el va fi mai dispus să o 
asculte. 

Când dădu să părăsească capela, capelanul îi bară drumul. 

— Scuzaţi-mă, Frau Gisela, dar aș avea nevoie de sfatul 
dumneavoastră. 

— Despre ce este vorba? 

Gisela oftă. De când dăduse buzna în camera de studiu, 
Fortunatus îi era nu numai antipatic, ci îi devenise chiar 
respingător. 

— Despre biserica din satul ce aparţine domeniului! Ar trebui 
să fie urgent reparată sau, și mai bine, ar trebui construită una 
nouă. Eu mi-am procurat deja planurile altor biserici. Se află în 
spate, în sacristie. Sunteţi atât de bună să le vedeţi? 

Giselei îi displăcea să rămână singură cu Fortunatus, dar o 
descoperi pe Dagga la intrarea în capelă. Căţeaua se lungise pe 
jos și respira abia perceptibil. Convinsă din experienţă că 
animalul avea somnul foarte ușor, îl urmă pe preot în sacristie. 

Fortunatus se duse la un mic bufet, pe care se aflau două 
pahare. În cel din stânga turnase deja înainte de slujbă restul 
conţinutului sticluţei. Acum turnă vin în ambele pahare și i-l 
întinse Giselei pe cel otrăvit. 

— În sănătatea dumneavoastră, Frau Gisela! Trebuie să îmi 
cer scuze, vă datorez oricum viaţa. Dacă nu aţi fi strunit-o pe 
Dagga, aș fi fost mort! Nici acum nu știu cum de mi-a venit 
ideea că în ea s-ar ascunde un demon. Ca preot, nu ar fi trebuit 


să plec urechea la palavrele slujnicelor. 

Fortunatus asuda și nu îndrăznea să ridice privirea la Gisela 
în timp ce vorbea. Ridică paharul și îl goli fără să îl mai ia de la 
gură, de parcă murea de sete. 

Gisela sorbi o înghiţitură de vin și simți cum răceala 
amorţitoare pe care o simţise în timpul liturghiei ceda. 

— În sănătatea dumneavoastră! 

Fortunatus își umplu paharul și îl bău din nou. 

În timp ce Gisela mai sorbi o dată din vin, se întrebă dacă 
preotul voia să se ameţească. 

— Vreti să îmi arătaţi planurile? îi aminti ea. 

— Planurile? Da... 

Fortunatus se duse la o ladă și scotoci prin ea. Se întreba 
disperat de ce nu acţiona preparatul. Că doar Dagga adormise. 
Dacă la Gisela dura tot atât de mult, nu va fi posibil să o reţină 
atâta timp în sacristie. Spre bucuria lui, aceasta goli paharul și 
îl puse pe bufet. 

— Aţi găsit planurile? Tonul ei era nerăbdător, dar, spre 
ușurarea capelanului, ea începu să caște și să clipească tot mai 
des. Dar ce este cu mine? Mă simt brusc atât de obosită... 

Se întoarse fără să își ia rămas-bun, făcu câţiva pași către 
ușă și întinse mâna spre clanţă. Înainte de a o putea apăsa, 
suspină și se prăbuși. 

Fortunatus își împreună palmele și privi la icoana Mariei, 
care veghea de deasupra ușii. 

— Sfântă Maria, maică a Domnului, îți mulţumesc pentru 
ajutorul tău! 

Redeveni vioi, se apropie de Gisela și o lovi cu piciorul. Ea 
murmură ceva, dar la următoarea lovitură nu mai reacţionă. O 
legă cât putut de repede cu un patrafir vechi și îi vâri în gură o 
cârpă drept căluș. Deoarece în capelă nu mai era nimeni, o târi 
afară. La ușa coridorului se asigură din nou că nu era văzut de 
nimeni, dar singurul zgomot ce se auzea era cel al vocilor din 
bucătăria de sus. Pentru că Gaudentius și Frau Anna părăsiseră 
burgul, slugile păreau că vor să sărbătorească evenimentul. 
Scoase un oftat de mulţumire și ridică femeia pe umeri. Doar la 
zece pași era o poartă ce dădea într-o curte izolată, în care 
erau depozitate tot felul de vechituri. Când trecu prin dreptul 
Daggăi, Fortunatus își ţinu o clipă răsuflarea, pentru că se 
temea că fiara va ieși din starea de somnolenţă și va descoperi 


că îi răpea stăpâna. Părea să simtă deja colții dihaniei la gâtul 
lui, dar căţeaua zăcea pe podea încremenită ca o stană de 
piatră. Cu un rânjet răutăcios trecu mai departe și, mulţumit de 
sine, nici nu observă că în urma lui Dagga se ridică de jos și, 
nesigură, se ţinea împleticindu-se după el ca un căţeluș care 
abia învaţă să meargă. 

Fortunatus se strecură pe poartă, găsi drumul pustiu descris 
de unchiul lui și, după două duzini de pași, dădu peste cei doi 
bărbaţi care se adăposteau în tufișuri. Aceștia o preluară pe 
Gisela, o înfășurară într-o pătură și o aruncară pe un cal. 

— Vii cu noi, Sfinţia Ta? îl întrebă unul dintre cei doi. 

Fortunatus aruncă o scurtă privire înapoi, spre burg, și se 
cutremură. Dacă ceilalţi slujitori ai diavolului ar fi observat 
dispariţia vrăjitoarei, și-ar fi îndreptat imediat bănuielile spre 
el. Urcă totuși hotărât pe calul oferit de slugi. 

— Vin cu voi până la Loipfing. 

— Va trebui să mergeţi pe jos. Noi cotim spre est la 
următoarea răscruce, răspunse cel care ducea de hăţuri calul 
pe care fusese pusă Gisela. 

Spre a evita ca preotul să plece cu cel de-al doilea cal, 
celălalt servitor apucă de dârlogi calul acestuia. 

— Nu ne-o luaţi în nume de rău, dar drumul nostru este mai 
lung decât al dumneavoastră, se scuză el. 

Fortunatus îl liniști cu un gest. Nu dorea decât să se 
îndepărteze cât mai rapid de Riebelsborn. Era supărat doar că 
nu apucase să se schimbe, pentru că în odăjdii sărea mai mult 
în ochi decât un fazan printre făzăniţele lui. Apoi descoperi 
pelerinele pentru vreme rea, pe care servitorii le legaseră de 
șei. Desfăcu curelele cu care era legată una din pelerine și o 
trase spre el. Pentru că nu era nevoit să țină hățurile, o desfăcu 
pe una dintre ele și o aruncă pe umeri. Cel căruia îi aparținea 
făcu o mutră acră, dar nu îndrăzni să-i ceară nepotului 
stăpânului restituirea ei. 

Răpitorii se simțeau atât de siguri pe ei încât nu priviră nici 
măcar o singură dată în urma lor. Dacă s-ar fi uitat după 
eventuali urmăritori, ar fi văzut-o pe Dagga clătinându-se în 
urma lor. Căţeaua era încă sub efectul narcoticelor și nu voia 
nimic altceva decât să se lipească de stăpâna ei și să fie 
mângâiată de ea. Labele i se împleticeau la fiecare pas și ea se 
tțâra pe burtă mai departe. De aceea, avansul răpitorilor 


devenea tot mai mare. Dar în aer rămânea mirosul Giselei, care 
îi indica drumul. 

Când Fortunatus se despărţi de servitori, se însera deja. Cei 
doi se urcară pe cai, dintre care unul era mai împovărat, 
purtând un călăreț și pe Gisela, și dădură pinteni dobitoacelor. 
Dagga auzea în depărtare tropăitul potcoavelor cailor și 
instinctiv se grăbea și ea. Oboseala paralizantă din mădularele 
ei începea să cedeze și simţurile îi reveneau treptat. Deși 
otrava din trupul ei o oprea să îi ajungă din urmă pe călăreţi, 
simţea tot mai clar mirosul lăsat de cai și de oameni și îl urma 
stăruitoare. 


PARTEA A CINCEA 
PRIZONIERA 


1. 


Primul lucru pe care îl simți Gisela când se trezi fu o greață 
care îi întorcea stomacul pe dos. În clipa următoare simţi 
călușul din gură și intră în panică. „Ajută-mă, Dumnezeule din 
ceruri! Nu vreau să mă înăbuș!”, imploră ea și încercă să 
respire cât mai normal. Apoi își puse întrebarea cum de se 
găsea în starea asta și de ce îi era atât de rău. Parcă tocmai 
discutase cu Fortunatus despre ridicarea unei biserici în satul 
ce aparţinea domeniului, ea urmând să îl convingă pe 
Gaudentius în acest sens. 

Brusc își aduse aminte de nervozitatea preotului și de vinul 
turnat de acesta. Stomacul i se răscoli și simţi venindu-i în gură 
gustul acru al băuturii combinat cu gustul sucului de mac, de 
mătrăgună și al altor câteva ierburi, care îl fac pe om să-și 
piardă cunoștința și îi paralizează trupul. 

Un timp, Gisela fu șocată și își reproșă că se lăsase amăgită 
și că nu luase seama dacă nu cumva era ceva în neregulă cu 
vinul. Totuși, la început respinse orice suspiciune legată de 
tânărul capelan. Ce motiv ar fi avut Fortunatus să o drogheze 
ori să o otrăvească? Se cutremură și abia acum băgă de seamă 
că era legată și că atârna pe burtă pe spatele unui cal. 
Fulgerător îi reveni și auzul și percepu zgomote de copite și 
voci bărbătești. Dar ceea ce spuneau oamenii era atât de 
neclar, încât nu înţelegea. 

Revenindu-i simţurile unul după altul, încercă să deschidă și 
ochii, dar constată că era în întuneric. Încercă să pipăie cât era 
posibil cu mâinile legate la spate. Simţi un material aspru și 
înţelese că se afla într-un sac. Unul dintre bărbaţi părea că 
stătea înapoia ei, pe cal, căci simţi mâinile acestuia apucând-o. 

— Trebuie să facem ceva! Vrăjitoarea pare să se trezească. 

De această dată desluși cuvintele bărbatului, dar asta nu o 
ajută la nimic. Mai auzi exclamaţia cu care acesta opri calul și 
alte zgomote ce trădau că pusese picioarele pe pământ. După 
care cineva o ridică și îi dădu drumul să cadă pe pământ. 
Izbitura brutală îi smulse Giselei o exclamaţie de durere. 


— Ți-am zis că mizerabila este trează! În vocea bărbatului 
era panică. De ce Sfinţia Sa nu o fi ametit-o mai ca lumea? Ce 
se va întâmpla dacă o să ne facă acum o vrajă? După cum știi, 
este o vrăjitoare cu puteri uriașe! 

„Dacă așa ar sta lucrurile, gândi Gisela, te-aș preschimba 
acum într-un vierme respingător.” 

Dar cel de-al doilea bărbat nu părea să împărtășească 
îngrijorarea primului. 

— Acum mai lipsește să faci și în pantaloni, smintitule! Avem 
mijlocul prin care putem să o punem la punct pe vrăjitoarea 
asta. Şi, în afară de asta, o vom preda înainte de a se însera și 
vom putea transforma cei cinci guldeni promiși fiecăruia în 
vinul din care am gustat mai de mult. 

— Dacă vom ajunge până acolo! Vrăjitoarea asta abia 
așteaptă să ne prefacă în șobolani sau în vreo vieţuitoare 
otrăvitoare. 

O lovitură cu piciorul o făcu pe Gisela să icnească. Apoi 
cineva desfăcu sacul în dreptul capului ei. O clipă Gisela văzu 
deasupra ei un petic luminos de cer, înainte ca cineva să se 
aplece deasupra ei. Mai desluși acum o bluză de un maro 
murdar și un iz de corp nespălat. Bărbatul o apucă de ceafă, iar 
celălalt, vizibil doar ca o umbră, îi scoase călușul din gură. 
Inainte de a fi apucat să scoată un cuvânt, simţi între buze un 
șuvoi de lichid cu gust oribil și trebui să înghită, ca să nu se 
sufoce. Era vorba despre un narcotic, și încă unul puternic, 
după cum avea să constate în timp ce își pierdea cunoștința. 


2. 


Când se trezi pentru a doua oară, Gisela era întinsă într-o 
căruţă și simţea șocul fiecărei gropi peste care treceau roţile 
vehiculului. Era tot în sac și se simțea de parcă cineva o 
acoperise cu o prelată ce-i apăsa atât de tare pieptul că abia 
mai putea respira. 

Incercă să își dea seama cam cât timp își pierduse 
cunoștința. Cu siguranță nu mai mult de o zi, altfel ar fi trebuit 
să i se facă foame. Dar setea o chinuia așa de puternic, încât în 
primul moment crezu că asta îi va provoca moartea. Probabil că 
era din cauza narcoticului - limba i se lipea de cerul gurii mai 
rău decât la acea sărbătoare de vară din Nürnberg, când Hans 
o păcălise să bea mai mult de trei pocale cu vin. Gândul la 
fratele ei și la orașul natal îi aduse lacrimi în ochi. Ce bine ar fi 
fost dacă ar fi putut să rămână acolo și să nu îi fi cunoscut nici 
pe magistrul Alban și nici pe Gaudentius. Ideea o făcu să se 
simtă umilită. În situaţia în care se aflase, tatăl ei ar fi vândut-o 
pentru o pungă burdușită cu bani și unui păgân, ba chiar și 
acestui oribil Cajetan. 

Tresări când brusc își aminti ceea ce spusese Gaudentius 
despre tânăra slujnică Kezia, pe care voise să o instruiască 
înaintea ei și care dispăruse fără urmă. Se poate ca fata să nu fi 
părăsit Riebelsbornul de bunăvoie, ci să fi fost și ea răpită? 
Răspunsul la întrebare nu era prea plăcut. Dacă ea se afla în 
mâinile acelui monstru cu numele de Cajetan, mântuirea 
sufletului ei era în cel mai mare pericol. 

Luptă cu teama care o înconjura ca o mucoasă vâscoasă și 
încercă să își aducă aminte una dintre formulele magice 
învățate de la Gaudentius. Deoarece călușul o împiedica să 
vorbească, formulă cât de clar putu, cu buzele, cuvintele ce îi 
treceau prin cap. În acest mod recită câteva formule menite să 
o apere de forțele iadului. Deși nu apăru niciun înger care să o 
scoată din situaţia dezastruoasă în care era, îi crescu puterea 
de concentrare și slăbi sesizabil efectul paralizant al 
narcoticului care i se administrase. Spre deosebire de data 
anterioară când se trezise, acum nu se mai auzeau voci, ci doar 
zgomotul roţilor în mișcare și fornăitul unui cal. 

Ca să nu recadă în starea de disperare, Gisela începu să 
pună în aplicare unele dintre cele învăţate de la Gaudentius. 


Dar curând, remarcă faptul că nu făcea nicio ispravă în acest 
fel și își îndreptă toate gândurile către ea însăși. Mai întâi zări 
cu cel de-al treilea ochi numai un petic luminos pe un fond 
întunecat, dar apoi se văzu pe sine ca și cum ar fi putut să se 
privească de sus și să pătrundă prin postav și prelată. Arăta 
atât de palidă de parcă era moartă și stătea cu ochii închiși. 
Dar pleoapele îi tremurau și în gură avea un căluș vârât atât de 
grosolan, că îi crăpase buza inferioară. Vru să împingă cârpa cu 
limba, dar aceasta era prea adânc vârâtă până și printre dinţi. 
Eșuă și încercarea de a se elibera de sfoara care îi lega 
încheieturile mâinilor, neajungând cu degetele la capătul ei. 

Înspăimântată, Gisela constată că era prea bine imobilizată 
pentru a se putea elibera singură. Dar uită de frică și de mânie 
când descoperi unda magică subţire, dar clară ce se desprindea 
din corpul ei și se pierdea înapoi, în depărtare. Se pare că lăsa 
o urmă în spatele ei și spera ca Alban să fie în stare să o 
urmeze. Astfel îi fu mai ușor să suporte situaţia în care se afla 
și își imagină cum va fi când soţul ei, cu puterea lui 
supraomenească, ar da năvală peste slugile lui Cajetan. Poate 
că groaznicul vrăjitor, blestemându-l pe Alban să ia înfățișarea 
unui monstru, își semnase propriul sfârșit. În timp ce gândea 
astfel, observă că drumul pe care circula căruţa începu brusc 
să urce abrupt. După care în jurul ei se închise un întuneric 
magic, care făcu ca groaza să îi pătrundă până în măduva 
oaselor. 

Căruţa se opri și cineva trase prelata de pe ea. Imediat se 
simţi apucată și ridicată de mai multe braţe. Fu coborâtă pe o 
scăriță ori pe o rampă, după care avu senzaţia că este 
scufundată într-o murdărie tot mai urât mirositoare. În cele din 
urmă, aceasta deveni atât de groaznică, încât Gisela fu 
cuprinsă de spasme și ameninţa să cadă din mâinile celor care 
o duceau. Aceștia o apucară mai strâns și o târâră mai departe. 
Deși Gisela se mai afla încă în sac, putu treptat să distingă 
zidurile unui burg ceva mai mic decât Ribelsborn, care păreau 
construite din excremente de porcine și mânjite cu baligă. 

În apropiere sesiză deodată mai multe luminiţe. Două dintre 
ele erau puternice, dar sumbre ca o flacără în spatele unui 
geam afumat, altele două, mai îndepărtate, ardeau în întuneric 
ca un jar pe cale să se stingă. Cele două lumini mai puternice 
se îndreptară spre ea și simţi cum cea mai mică, cu o flacără 


mai întunecată, voia să o atingă. 

— Las-o, Fulvian! se auzi o voce neplăcut de stridentă. Vreau 
să o văd primul! 

Cealaltă prezenţă, nu atât de întunecată, se grăbi spre ca, 
trase de sac și îl scoase de pe ea. Gisela privi în sus și văzu o 
față îngustă, palidă, cu ochi aproape incolori, nefiresc de ticsi. 
Fără ca cineva să îi fi spus, știu că era Cajetan. Purta o robă 
largă, dintr-un material albastru-închis, pe care din loc în loc 
erau brodate stele și luni, iar pe cap avea o pălărie înaltă, 
ascuţită spre vârf, cu boruri înguste. 

— Deci tu ești micuța vrăjitoare care în ultimele săptămâni a 
cutezat să îmi stea în drum! Cajetan își dădu seama dintr-o 
privire că prizoniera lui era foarte înzestrată magic, dar, în 
propriul castel și sub vraja protectoare ţesută de el cu ajutoral! 
lui Fulvian, se simţea în deplină siguranţă. Examină figura 
Giselei și scrâșni din dinţi când observă că teama acesteia era 
mai mică decât se așteptase el. Se întoarse brusc spre servitorii 
lui și adăugă: Duceţi-o în celulă! Se dădu înapoi și îl văzu pe 
Fulvian clătinând din cap. Micuța asta încă mai crede că mi se 
poate împotrivi. Cine știe ce i-a șoptit la ureche smintitul de 
Gaudentius. Probabil că ea își închipuie că este suficient să 
lingă de trei ori o mătrăgună după care mă poate face praf cu 
un scuipat. 

În timp ce Cajetan izbucni într-un râs răutăcios, Fulvian se 
plecă într-o parte, pentru a o putea privi pe Gisela. Pentru o 
clipă, privirile lor se întâlniră și el văzu ura izvorâtă din ochii ei. 

— Ea știe mai mult decât credeţi dumneavoastră, stăpâne. 
Ceea ce este de mirare, pentru că de la Gaudentius nu putea 
niciodată afla atâtea. 

Cajetan respinse replica homunculusului cu un gest de 
supărare. 

— Prostii! Este o vrăjitoare neobișnuit de puternică, dar 
proastă ca noaptea. Gaudentius i-a umplut capul cu o spoială de 
cunoștințe. Nici nu ar fi fost în stare să o instruiască cum să se 
apere de un maestru al magiei ca mine, iar în mâinile mele este 
la fel de neajutorată ca un pui de scatiu căzut din cuib. 

— Ar trebui să o punem sub pază sigură, stăpâne! Cel mai 
bun lucru ar fi să fie pusă în fiare și să fie permanent drogată. 

— Măi avortonule, nu mai ai încredere în propriile tale vrăji? 
Cajetan îl altoi pe Fulvian cu toiagul, îi porunci să 


supravegheze slugile care trebuiau să o încarcereze pe Gisela 
și se întoarse să plece. Dar se mai apropie o dată de tânără și o 
luă de bărbie: Vei dispune de suficient timp să te gândești dacă 
merită să te încăpăţânezi copilărește. Dacă ai cât de puţină 
minte, mă vei recunoaște de stăpân și îmi vei da ascultare! Eu 
îți pot oferi mult mai mult decât acest scamator de Gaudentius, 
care a învăţat magia din cărți seci. 

Gisela nu se așteptase la o asemenea cerere. Chiar credea 
Cajetan că ea i-ar trăda pe Alban și pe Gaudentius și ar trece 
de partea lui? Ea știa ce ar costa-o și, dacă trebuia să moară, 
nu voia să-și pună în joc și mântuirea. Probabil că magul 
intenţiona doar să o îmbrobodească până când va putea arunca 
asupra ei un blestem și să îi ofere sufletul iadului, așa cum 
procedase cu prietenele Laviniei. Acum creștea în Gisela o ură 
faţă de Cajetan care o îngrozea mai tare decât situaţia gravă în 
care se găsea. Până acum nu întâlnise niciodată direct 
întruparea răului. Aura acestui bărbat fudul, ai cărui ochi 
oglindeau o viaţă și o experienţă de mii de ani, trăda faptul că 
era un supus al Satanei, care cu siguranţă trimisese în iad 
nenumărate suflete. Întoarse capul, pentru că nu mai putea 
suporta priveliștea magului, și dădu cu ochii de a doua creatură 
a iadului. Acesta trebuia să fie Fulvian, homunculusul 
muieratic, a cănii singură plăcere era să sară pe slujnicele 
magului. Cel puţin asta îi spusese Gaudentius despre el. 

În timp ce examina pretinsa creatură artificială, sub privirea 
ei contururile acesteia se topeau și de sub masca ei se ivi o 
făptură păroasă, asemănătoare omului, cu o faţă îngustă ce 
amintea de cea a unui ţap, având și două coame curbate, ce se 
ridicau din claia de păr. Privirea ei cobori și nu se mai miră să 
vadă la șezutul creaturii o coadă subțire, ridicată, care se 
termina într-un smoc zbârlit. Copita despicată pe care Fulvian o 
avea în locul labei stângi confirma ceea ce deja constatase. 
Lumina emanată de homunculus i se părea mai primejdioasă 
decât flama neagră a magului și ar fi mâna în foc, că adevăratul 
pericol pentru sufletul ei pornea de la făptura pe care, în 
aroganta lui, Cajetan o considera servitorul său. 

— Iat-o, vrei să o simţi în tine? 

Fulvian luase o poziţie indecentă și tăcu un gest semnificativ. 
Gisela își stăpâni cu greu pornirea de a-l scuipa. Dispreţul i se 
putea citi și pe faţă, pentru că homunculusul slobozi un blestem 


cu voce joasă și porunci la două slugi voinice să o târască în 
celulă. 

Drumul cobora și, în lumina felinarului cu care Fulvian 
mergea în fruntea coloanei, Gisela putu să îl urmărească pe 
acesta în două ipostaze: ca homunculus producea o impresie 
mai curând jalnică, dar, și în această formă, în jurul lui ardea o 
aură de răutate profundă; ca demon al iadului era cam tot atât 
de înalt ca magul Cajetan. 

Cel din urmă părea să aibă alte planuri în legătură cu ea. 
Cobora treptele în spatele slugilor, după care se opri în ușa 
temniţei  subpământene şi privi cum bărbaţii voinici o 
împingeau pe Gisela dincolo de gratiile celulei și o așezau cu 
faţa în jos pe un așternut împuţit. 

— Spune-i femeii ce o așteaptă dacă se dovedește 
recalcitrantă, îi porunci el homunculusului. 

După care se întoarse și trânti ușa după el. 

Un timp, Gisela auzi ecoul pașilor lui. Pe urmă îi mai receptă 
prezența dureroasă pentru ea doar ca pe scânteierile unui foc 
ce se stingea în vatră. Pe moment, îi fu imposibil să recunoască 
ceva, pentru că în jurul ei totul era de un negru respingător și 
mirosea groaznic. Din întuneric se detașau doar două lumini și 
încercă să își dea seama ce reprezentau acestea. Mai întâi 
desluși doar silueta unei femei în spatele unor gratii. Conturul 
era neclar și se pierdea mereu, ca și cum lumina lui s-ar fi 
luptat cu întunericul înconjurător. 

— Să nu îţi fie frică de nemernicii aceia! 

Vocea era puternică și pătrunzătoare. Gisela îl auzi pe 
homunculus grăbindu-se către femeie. Deoarece în faţa ochiului 
ei interior acesta apărea ca o caricatură schiloadă a unui om, 
nu îi scăpă nici excitaţia lui. 

— Dacă mai deschizi o dată gura, pun să te lege de pat, ca un 
prânz gata pregătit pentru mine, și o să scot eu din tine 
încăpățânarea! 

— Încearcă numai! 

Făptura luminoasă explodă brusc împrăștiind scântei. Una 
dintre ele atinse monstruoasa excrescenţă dintre coapsele lui 
Fulvian și îl făcu să scoată un geamăt. 

„A durut”, se gândi Gisela cu o răutate neobișnuită la ea. Dar 
homunculusul își reveni rapid și i se adresă ei: 

— Să nu asculţi ce zice vrăjitoarea aia! Are probleme cu 


capul! 

— Aici sunt doi care au probleme cu capul, și anume jalnicul 
tău stăpân și cu tine! 

Femeia produse o nouă explozie de scântei, care de data 
aceasta, pe lângă Fulvian, o atinse și pe Gisela. Homunculusul 
se retrase puţin, dar Gisela simţi scânteile ca mângâierea unei 
mâini moi. 

— Poate că ar trebui să te dresez prin înfometare. Multe iepe 
se lasă așa mai ușor călărite, dacă le chiorăie matele. 

Gisela simţi că, în ciuda mâniei din vocea lui Fulvian, 
acestuia îi lipsea puterea. Aici avea loc o luptă ce nu se putea 
decide prin una sau două mese și nici cu biciul ori prin 
strângerea degetelor în menghină. Aici se aflau faţă în faţă 
două puteri, ca în război, și numai una dintre ele putea învinge 
și prin aceasta putea să supraviețuiască. Se părea că de acest 
lucru erau conștienți și femeia, și homunculusul. 


3, 


După ce Fulvian părăsi carcerele, proferând ameninţări 
deșarte, se făcu liniște ca într-un cavou. Doar respiraţiile îi 
trădau Giselei prezenţa a încă trei paznici, pe lângă cele două 
creaturi cu aure luminoase. Unul dintre ei aduse a doua 
persoană luminoasă mai în faţă și o închise în celula de lângă 
Gisela. 

Era vorba tot despre o femeie, dar care, spre deosebire de 
cealaltă, tremura de frică. 

— Nu trebuia să îl enervezi pe Fulvian, Hetta. El chiar este în 
stare să se năpustească ca un animal sălbatic la tine, sau la 
mine, sau la noua prizonieră. 

Dar reproșul ei nu fu bine primit. 

— De ce să nu vorbesc pe șleau? răspunse Hetta. Ştii prea 
bine că această jalnică creatură are succes numai dacă ne 
oferim de bunăvoie, precum proastele acelea din castel. 

— Mine și Lina nu sunt încarcerate și nu trebuie să doarmă 
pe paie prin care mișună gândacii și șobolanii. 

— Pentru asta trebuie să suporte pe ele un tap împuţit și, pe 
deasupra, și pe bătrânul mag, dacă i se mai scoală și ăluia! 

Gisela chicoti la auzul unei afirmaţii atât de sincere. Nu, 
Hetta nu putea să fie oprită să se exprime pe șleau. Încercă să 
se întoarcă spre ea, dar, pentru că încă avea mâinile și 
picioarele legate, reuși doar să se răsucească pe spate. 

— Domnul fie lăudat. Numele meu este Gisela, se prezentă 
ea. După cum se pare, am devenit și eu, ca și voi, prizonieră a 
acestui detestabil Cajetan. 

— Mă tem că da! răspunse Hetta. Eu mă aflu deja de câteva 
luni în mâinile lui, iar el, împreună cu creatura lui, nu m-au 
slăbit cu încercările de a mă face să mă supun lor. Dar prefer 
să mor decât să cedez unuia dintre cei doi țapi scârboși. 

— Lor nu le arde de satisfacerea nevoilor lor trupești, ci îi 
preocupă cu totul altceva, explică Gisela. 

— Lasă-mă pe mine să ghicesc! Vor să ne vândă sufletele 
diavolului din iad? 

Gisela încuviinţă din cap, în măsura în care putea. 

— Chiar acesta le este scopul! Dar pentru asta trebuie să ne 
înfrângă voinţa. Ah, afurisitele astea de legături! De ce nu mă 
dezleagă? Ei cred că mă voi strecura printre gratii? 


— Vor să te chinuiască, pentru a te supune mai repede. 

Hetta zgâlţâi gratiile care despărțeau celulele. Cu tot stratul 
gros de rugină depus pe ele, gratiile nu cedară. Hetta întinse 
mâna printre ele, dar Gisela era prea departe pentru a o putea 
ajuta. 

— Am să chem un paznic ca să te dezlege, interveni în 
discuţie și femeia cea fricoasă. 

— Las-o moartă, Kezia! Băieţii nu vor face nimic. Fac numai 
ce le poruncește stăpânul lor. Nu sunt altceva decât câini bine 
dresați. 

Gisela întoarse capul în așa fel încât să îl vadă pe paznicul 
aflat într-o nișă slab luminată de o lampă cu ulei, unde mai 
stăteau ghemuite încă două siluete asemănătoare și, preţ de o 
clipă, avu într-adevăr senzaţia că privește un câine mare 
ciobănesc. Dar imaginea se șterse și în locul ei apăru un bărbat 
voinic. 

Încercă să se ridice, dar căzu înapoi cu o exclamaţie de 
durere. 

— Cu voi ce se petrece? Vedeţi și voi ceea ce este în jur tot 
atât de ciudat ca mine? Nu deslușesc decât silueta voastră și un 
întuneric care aproape că mă sufocă. 

Hetta negă cu o mișcare a capului. 

— Nu, Dumnezeule, chiar așa de rău nu ne este! Eu văd în 
jurul meu ziduri solide, gratii de fier groase ca antebraţul și pe 
paznicii noștri, despre care ai zice că sunt muţi dacă din când 
în când nu ar răspunde la întrebările stăpânului lor sau ale 
ciracului lui. 

Pentru scurt timp, Gisela parcă văzu cu ochi străini zidăria 
veche și o temniță cu câteva celule, dintre care erau ocupate 
doar trei. Se îngrozi când se văzu pe sine legată și chircită ca 
un vierme pe un strat de paie. In celula din spatele ei descoperi 
o altă femeie tânără, cu faţa palidă și cu părul încâlcit, 
îmbrăcată într-o rochie ruptă. 

Brusc auzi un geamăt înăbușit, văzu o mână acoperind ochii 
spre a-i proteja și redeveni iarăși ea însăși. 

— Tu ai fost? o auzi ea întrebând pe Hetta. 

Gisela miji ochii și putu să deslușească o femeie cu câţiva ani 
mai tânără decât Anna von Riebelsborn, asemănătoare ei în 
gesturi și ţinută, deși nu arăta ca mătușa lui Gaudentius. În 
orice caz, era mult mai drăguță decât Anna și părea să aibă mai 


multă experienţă. 

— Ce să fiu? răspunse când Hetta repetă întrebarea. 

— Am avut senzaţia că în capul meu s-ar afla alt om și că 
acesta privea prin ochii mei. Hetta părea înspăimântată și 
șocată, dar tresări și râse singură de ea însăși. Bineînţeles că tu 
ai fost, dar nu ai fost și conștientă de asta. Și eu am trăit ceva 
asemănător, dar l-am considerat un coșmar. Cine ar fi putut 
bănui că fiul meu vitreg, atât de săritor până atunci, după 
moartea soțului meu se va dovedi a fi un nemernic care să mă 
vândă lui Cajetan? Cu certitudine că nu s-a gândit că acesta ar 
avea nevoie ca menajeră de o femeie din nobilime. L-a interesat 
doar să nu intru în posesia zestrei rămase mie de la cununie și 
a părţii din moștenire ce mi se cuvenea ca văduvă. 

În vocea Hettei se simțeau disprețul și supărarea, dar Gisela 
înţelese că sentimentele acesteia față de fiul vitreg erau doar 
un ecou al urii resimţite pentru Cajetan și pentru ciracul lui. 

— Dacă există un Dumnezeu în ceruri, el ne va elibera și îi va 
pedepsi pe dușmanii noștri! 

De fapt încurajarea fusese gândită pentru Hetta și pentru 
cealaltă femeie, dar Gisela pricepu că în primul rând voia să își 
facă singură curaj. Dar nu avea nici cea mai mică idee despre 
ce ar putea face împotriva unui monstru precum Cajetan. 

Tânăra femeie de alături îngenunche și-și făcu semnul crucii. 

— Să dea Sfânta Fecioară ca asta să se întâmple cât mai 
curând! Eu nu mai rezist mult aici. Și Fulvian nu are decât să 
mă folosească, dacă aceasta îmi va ușura viaţa. 

Hetta scutură cu furie zăbrelele. 

— Ce înseamnă asta, Kezia? Ti-am spus de atâtea ori că nu 
trebuie să-ţi dai trupul acestui individ! 

— Ei vor să-ţi jertfească sufletul stăpânului lor, diavolul! 
spuse încet Gisela, dar se auzi clar. 

Ambele femei se înfiorară, iar Kezia rosti o rugăciune cu un 
glas copilăresc. 

Dar Hetta rânji. 

— Te pricepi să încurajezi oamenii. Dar, din păcate, am 
proasta presimţire că ai dreptate. Dacă ne dăm trupurile lui 
Cajetan și ajutorului lui, le punem în mâini și mântuirea 
sufletelor noastre, iar ceea ce vor face ei cu ele ne-ai spus-o 
clar și răspicat. 

— Chiar crezi că ne vor trimite în iad? Atunci ar fi mai bine 


să ne luăm singure viaţa. 

Kezia vorbea strident din cauza fricii, în timp ce prietena ei, 
nemulțumită, făcu un gest de dezaprobare. 

— Fată neroadă! Dacă îţi faci seama în hruba asta 
întunecată, tot îi lași să pună stăpânire peste sufletul tău. 
Sinucigașii nu ajung în ceruri și calea lor nu este către 
purgatoriu, ci duce direct în cazanul lui Lucifer. 

Discuţia se întrerupse câteva momente. Apoi Gisela i se 
adresă femeii mai tinere: 

— Scuză-mă, tu ești fosta slujnică Kezia, pe care Gaudentius 
a vrut să o înveţe magia? Prietena ta ţi s-a adresat mai înainte 
cu acest nume. 

Kezia se îndreptă și confirmă: 

— Da, sunt Kezia din Riebelsborn. Herr Matthias a vrut să 
mă înveţe cum să ridic blestemul pe care Cajetan l-a aruncat 
asupra lui. 

Gisela o măsură pe tânăra servitoare și clătină din cap: 

— Nu ai fi reușit. Nici în mine nu am încredere, dar cumva 
trebuie să reușesc, altfel sufletele lui Alban și Gaudentius vor 
cădea pradă puterilor diavolești. 

— De ce Cajetan nu face același lucru și cu noi? Cu siguranţă 
că i-ar fi ușor să arunce asupra noastră un blestem. 

Hetta se cutremură de teamă că lungile luni de rezistenţă s- 
ar putea dovedi zadarnice, pentru că intraseră într-un joc 
căruia Cajetan într-o zi îi putea pune capăt cu o mișcare de 
deget. 

Gisela nu putu să îi ofere un răspuns lămuritor, pentru că 
Gaudentius nu o introdusese atât de adânc în arta magiei. 

— Trebuie să fie ceva legat de capacităţile noastre. 

Hetta râse amar. 

— Crezi că suntem ceea ce alţii numesc vrăjitoare? 
Dumnezeule, cu excepţia câtorva feţe pe care le-am luat drept 
vise cu ochii deschiși și, lăsând la o parte acel coșmar, nu am 
luat niciodată cunoștință de existenţa unor astfel de puteri. 
Abia aici am aflat, de la Cajetan, că aș poseda așa ceva. 

— El dispune de mijloace și căi pentru a stabili asta, explică 
Gisela. Gaudentius a folosit o piatră pentru a mă descoperi pe 
mine. 

— Aţi fost și dumneavoastră la Riebelsborn? 

Kezia se aplecă, arătând că spera să afle noutăţi care să-i 


abată măcar câteva clipe atenţia de la situaţia disperată în care 
se afla. 

Dar Gisela era interesată de cu totul altceva. 

— Cum ai ajuns în mâinile lui Cajetan? La Riebelsborn se 
spune că ai fi furat o sumă de bani și că ai fi fugit cu ei. 

— Este o minciună infamă! Bucătăreasa, cotoroanţa asta 
respingătoare, m-a rugat să merg cu ea în sat, la fratele ei, 
despre care susţinea că era bolnav, ca să îl ajut. Herr Matthias 
mă introdusese puţin în arta tămăduirii, iar femeia știa asta. 
Am fost așa de proastă că am urmat-o și i-am găsit fratele 
sănătos tun. Dar de la vinul de mere pe care mi l-au dat mi s-a 
făcut rău și am leșinat. Când mi-am revenit, eram prizoniera lui 
Cajetan. De atunci mă aflu în văgăuna asta. 

Gisela simţea că aceasta spunea adevărul și o blestemă în 
gând pe bucătăreasă. Femeia îi displăcuse din prima zi și se 
întrebă de ce Cajetan nu se folosise din nou de această 
complice. 

Kezia păru că îi citise gândul, căci răspunse la întrebarea ei 
nepusă. 

— Poate că am fost minţită, dar, după asta, fratele 
bucătăresei s-a temut că Alban ar putea descoperi ce făcuse și 
l-ar omori. De aceea, a părăsit ţinutul cât a putut de repede. 
Cel puţin asta a afirmat Fulvian, amuzându-se că omul a alergat 
spre propria nenorocire. 

Gisela se încruntă gânditoare. 

— Ar putea fi adevărat, căci nu am auzit la Riebelsborn că 
bucătăreasa ar avea un frate. Dar ea ce motiv ar fi avut să te 
dea pe mâna lui Cajetan? 

Acum interveni în discuţie Hetta: 

— Din teama de vrăjitoare și de vrăji, insuflată de palavrele 
preotului. Eu sunt o femeie cu frica lui Dumnezeu, dar uneori 
mă întreb cum de Dumnezeu din ceruri permite ca astfel de 
oameni să predice în numele Lui. 

— Cum de nu a înţeles Gaudentius în ce chip a pierdut-o pe 
Kezia? El se socotește deștept, iar Alban... 

Gisela se opri când văzu privirea speriată a Keziei îndreptată 
asupra sa. 

— Alban arată groaznic, nu? De fiecare dată când era în 
apropiere, aproape că muream de frică. 

— Este soțul meu. S-ar putea spune că m-a cumpărat de la 


tatăl meu pe câteva mii de guldeni. 

Pentru Gisela mărturisirea nu fu grea și chiar se amuză puţin 
privind faţa îngrozită a Keziei. 

— Ești soţia lui! Ai putut să îi suporţi prezenţa și ceea ce se 
petrece noaptea în patul conjugal? 

— Eşti o prostuţă. Ai uitat că Gaudentius are nevoie de o 
fecioară pentru scopul lui? Crede că numai o fecioară poate fi 
instruită să devină vrăjitoare. De aceea, Alban a evitat mereu 
apropierea mea și patul. 

— Ceea ce te-a bucurat foarte mult, nu este așa? 

Scurta discuţie îi fu suficientă Giselei să o catalogheze pe 
Kezia. Era o fată simplă, fricoasă, mai bună la orice altceva 
decât la a fi vrăjitoare. Nu poseda puteri mari, iar voinţa ei nu 
era suficient de puternică pentru a-i salva pe Gaudentius și pe 
Alban. Probabil, pentru cei doi bărbaţi fusese un noroc faptul 
că slujnica fusese răpită. În ea, în Gisela Giildener, ei găsiseră o 
femeie cu aptitudini mai mari și chiar Gaudentius trebuise între 
timp să recunoască, deși nu cu plăcere, că talentul ei era mai 
mare decât al predecesoarei ei. 

În timp ce aceste gânduri arogante se nășteau în capul ei, 
Gisela se amuza pe seama ei. Tocmai ea își găsise să se 
considere deasupra Keziei! Oricum, se afla acum în aceeași 
temniță cu ea și se confrunta cu o soartă faţă de care și o 
moarte îngrozitoare era preferabilă. Pentru câteva clipe, se 
gândi cu adevărat la sinucidere, dar își alungă ideea din cap. 
Aici, în acest loc ce părea alcătuit doar din balele iadului și din 
gânduri negre, orice suflet era atât de îmbibat cu răutate și 
suflare diavolească că nici în Ziua Judecăţii drumul spre ceruri 
nu i-ar fi deschis. Deci nu-i rămânea decât să le opună 
rezistenţă lui Cajetan și ciracului lui atâta timp cât era în stare, 
cel mai bine și dincolo de moarte. 

— Perspectivele nu sunt bune, într-adevăr, spuse ea cu un 
zâmbet amar. 

Hetta simţea că Gisela știa mai multe despre dușmanul lor 
comun decât ea însăși. 

— Cred că ar mai fi de discutat. Dar mai întâi ar trebui să 
vedem cum te poţi elibera de legăturile de la mâini și picioare. 
Fulvian este destul de rău ca să te ţină legată până când te vei 
murdări. Pe urmă, va asista rânjind la modul în care te spală 
slugile lui. 


Suna atât de urât, încât Gisela nu avu curajul să o întrebe 
dacă ea așa păţise. În plus, în acest moment o interesa altceva. 

— Dacă ai putea să mă dezlegi prin vrajă, ţi-aș rămâne 
datoare. Dar mă tem că aceasta îţi depășește puterile. 

— Uneori lucrurile mici sunt mai dure decât se crede. Chiar 
acum am ceva cu care te-aș putea ajuta! 

Hetta chicoti încet și băgă mâna în paiele din spatele ei. 
Când o scoase, în ea era un șobolan deosebit de gras. Giselei 
nu îi plăceau asemenea animale și sila i se citea pe faţă. 

— Nicio grijă. Ducele meu este cuminte, o liniști Hetta 
zâmbind. 

Gisela ridică din sprâncene: 

— Ducele? 

— Așa l-am botezat eu pe şobolan, pentru că faţa lui îmi 
amintește de un prinţ care a poposit odată în burgul meu. În 
plus, prietenul meu este un companion mult mai plăcut decât 
Alteța Sa, care lăsa impresia că nimic din ceea ce îi puneai pe 
masă nu ar fi destul de bun pentru el. 

Hetta, care cât vorbise despre acel bărbat se strâmbase, se 
relaxă și ţinu șobolanul în așa fel încât să îl poată privi în ochi. 
Îl instrui vorbind încet. 

— Prietene, știi ce ai de tăcut! spuse ea în încheiere. 

Gisela clipi uluită, pentru că șobolanul dădu din cap ca un 
om. Când Hetta îl puse din nou pe podea, acesta se strecură 
printre barele de fier, urcă pe grămada de paie și începu să 
roadă sfoara cu care mâinile Giselei erau legate la spate. După 
puţin timp, Gisela își putu întinde braţele pentru a repune 
sângele în mișcare. Își dezlegă și picioarele și atunci observă 
ochii „ducelui” privind-o parcă dezamăgiţi. 

— Ei, ţi-am promis prea mult? vocea Hettei vibra de mândrie. 

— Nu, este cu adevărat un animal surprinzător. 

— Ar trebui să îi mulțumești, o sfătui Hetta. 

Nu îi fu ușor Giselei să întindă mâna dreaptă și să îl ia în 
palmă pe șobolan. Spre surprinderea ei, blana acestuia nu era 
ţepoasă, așa cum crezuse, ci moale, mătăsoasă. Ducele îi 
adulmecă puţin degetele, apoi i se urcă pe braţ și se opri pe 
umăr. Gisela își stăpâni pornirea de a arunca jos animalul, căci 
îi era silă și frică, senzaţii ce se intensificară când acesta îi 
atinse cu botul lobul urechii. 

Dar Ducele nu o mușcă, ci chiţăi ușor, ca și cum ar fi vrut să 


îi spună ceva. Spre surprinderea ei, în minte îi apărură imagini: 
văzu burgul stăpânit de forțele iadului, toate zidurile și 
turnurile lui şi apoi interiorul clădirii principale. În bucătărie 
desluși două femei, ambele acoperite cu un fel de mucilagiu, 
care le schimonosea aspectul plăcut și care le dădea un miros 
de puroi. Îl văzu intrând pe Fulvian, care în starea lui de erecţie 
arăta mai curând caraghios decât ameninţător. La semnul său, 
cele două femei își ridicară fustele și săriră pe el. 

— Mai mult nu vreau să văd! 

Cuvintele spuse cu voce tare îl speriară pe șobolan, dar, 
înainte ca acesta să apuce să fugă, Gisela îl mângâie pe blăniţă. 

— Nu m-am răstit la tine, micuţule, îl linişti ea pe animal. 

Șobolanul întoarse capul într-o parte și o privi cu ochișorii lui 
mici ca și cum ar fi vrut să se asigure că femeia nu intenţionase 
să îi facă un rău. 

— După cum vezi, privirea mea umblă prin tot burgul. 

Hetta radia de mândrie. 

— Este o minune! Cum ai reușit? S-ar putea crede că 
animăluţul este deștept ca un om! 

— Există oameni mai proști ca un șobolan. În ce îl privește pe 
Ducele meu, eu dispun aici de atât de mult timp și nu am nimic 
cu ce să mi-l umplu. De fapt, mi-a fost milă de el când alţi 
șobolani au tăbărât asupra lui și l-ar fi omorât cu siguranţă 
dacă nu i-aș fi alungat. Am dat cu pantofii în ei. Ducele s-a 
refugiat la mine, iar eu i-am îngrijit rănile cum am putut, l-am 
pus pe picioare cu resturile din terciul care ni se dă aici drept 
masă. Ai să vezi și tu. Are un gust groaznic. În ce îl privește pe 
Duce, am observat curând că prin el pot vedea imagini care 
reprezintă adevărul, judecând după lăudăroșenia lui Fulvian. 
Am sperat un timp ca, ajutată de micul meu prieten, să găsesc 
o cale de a ne elibera pe mine și pe Kezia. Dar pentru așa ceva 
puterile și aptitudinile Ducelui sunt insuficiente. Însă el m-a 
ajutat să rămân eu însămi și să îmi dau seama ce indivizi 
dezgustători sunt în realitate Cajetan și ajutorul lui. Dacă m-aș 
da lor, ar fi ca și cum aș face-o cu un animal. 

Hetta se cutremură la această imagine și sila ei se transmise 
și Giselei, care mai nutrea totuși speranţe. Acestea erau legate 
de unda magică, subţire dintre Hetta și șobolan, care atârna în 
faţa ochiului interior al Giselei ca un fir strălucitor de mătase. 
Mai știa că exista cineva, care făcea în același fel parte din ea. 


Asemănător legăturii dintre Hetta și Duce, sesiza un fir mult 
mai strălucitor, ce pleca de la ea și se pierdea în depărtare. Era 
sigură că cineva va urma acest fir și o va ajuta să îl înșele pe 
mag și să scape de el. Preţ de o clipă, își dori ca acela să fie 
atât de puternic, încât să îl poată distruge pe Cajetan, dar pe 
urmă oftă. În propria lui casă, Cajetan era extrem de puternic, 
mai ales pentru că demonul iadului Fulvian îl sprijinea și 
probabil că îl și proteja. 


5. 


În timp ce se afla în burgul Loipfing, Gaudentius se întreba 
ce îl determinase de fapt pe cavalerul Heiner să îi invite pe el și 
pe Anna. Nu apărură nici vecinii anunțați și nu exista nici vreo 
problemă importantă de discutat. Gazda lor vorbea încontinuu, 
dar spunea doar banalități și se dădea mare cu influenţa lui la 
curtea bavareză. Pleoapele lui Gaudentius se îngreunau de 
plictiseală și o văzu și pe mătușa lui ducând pe ascuns mâna la 
gură, ca să își mascheze căscatul. Comparativ cu pălăvrăgeala 
lui Heiner, chiar și poveștile vânătorești ale cavalerului 
Eckehard erau pasionante. Gaudentius se gândi cât de des, în 
timpul lungilor descrieri, fusese pe punctul de a-l strânge de 
gât pe prietenul său, dar acum ar fi fost bucuros să se fi aflat 
fie la Trelling, fie să îl salute ca gazdă la Riebelsborn. La 
Loipfing se simţea ca un sarazin păgân la sfânta liturghie. 

La un moment dat, Gaudentius se sătură și întrerupse elanul 
verbal al gazdei. 

— Dar unde sunt vecinii de care ne-aţi vorbit? 

Cavalerul Heiner tresări speriat și apucă pocalul cu vin de 
parcă s-ar fi ţinut de el. Bău încet, pentru a câștiga timp, și apoi 
ridică din umeri. 

— De unde să știu eu de ce nu vin ei? 

Era o minciună. Gaudentius nu se îndoia, de parcă i-ar fi 
șoptit la ureche un înger al Domnului. 

— Pe Dumnezeu, mă întreb de ce am venit. Mai ales că astăzi 
nici nu mă simt prea bine. 

Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, Gaudentius simţi niște 
ciupituri în membre, iar braţele îi deveniră atât de lipsite de 
putere, încât nu mai putu nici să ridice pocalul cu vin de pe 
masă. 

— Chiar că nu arăţi bine, nepoate. 

Vocea Annei era îngrijorată. În ultimele săptămâni 
Gaudentius se simţise din ce în ce mai bine, reducând, după 
aprecierea lui, numărul anilor dintre vârsta lui reală și cea 
datorată blestemului lui Cajetan la o diferenţă de vreo douăzeci 
de ani. Dar acum părea din nou un moșneag cu un picior în 
groapă. 

— Ar trebui să ne întoarcem acasă, ca Ludwig să aibă grijă 
de tine! 


Anna se ridică și vru să îl ajute pe Gaudentius, dar cavalerul 
Heiner o împinse înapoi în scaun. 

— Aţi putea să rămâneţi la masă! 

La aceste vorbe, Gaudentius duse mâna la gură și păli. 

— Dinţii pe care îi redobândisem au dispărut. În plus, mă 
simt de parcă tocmai mi-a sunat ceasul. 

— Dar cine spune așa ceva? 

Cavalerul Heiner părea mai curând mulţumit decât 
îngrijorat, în ciuda celor spuse. 

Frau Anna îi aruncă o privire supărată și se ridică din nou. 

— Regret, dar vom pleca acum, Herr Heiner. 

Fără să mai onoreze gazda cu o privire, ea îl strigă pe 
Ludwig, credinciosul slujitor al nepotului ei. Când acesta apăru, 
tresări la vederea stăpânului său și își făcu semnul crucii. 

— Sfântă Maria, maică a Domnului, ce s-a întâmplat cu 
dumneavoastră, Herr Matthias? 

— Nu știu, răspunse Gaudentius cu voce tremurândă. 

— Îl ducem pe nepotul meu acasă. Acolo se va ocupa Gisela 
de el. În prezenţa ei s-a simţit totdeauna mai bine. 

Anna își sprijini nepotul și, în timp ce Ludwig îl ţinea din 
cealaltă parte, îl ridicară în picioare. Pentru că Gaudentius nu 
mai avea putere nici să meargă singur, trebuiră să îl ducă ei în 
curte și să îl așeze în caleașcă. 

Cavalerul Heiner nu se mai opuse, ci rămase în clădire, 
urmărind de la fereastră plecarea oaspeţilor. Pe buzele lui se 
ivi un surâs diabolic. După cum stăteau lucrurile, Fortunatus își 
dusese cu bine la capăt sarcina: vrăjitoarea care îl reîntinerise 
pe vecinul lui cu puterile ei neobișnuite era deja prizoniera 
cardinalului Callani. Inspiră adânc, căci secretarul înaltului 
prelat îi promisese să îl recomande la înalte personalităţi ca 
fidel slujitor al credinţei și se și vedea promovat într-o situaţie 
superioară celei de membru de rang inferior în suita principelui 
Bavariei. În plus, această faptă pe placul Domnului însemna și 
prima treaptă în ascensiunea nepotului lui. Dacă, Fortunatus va 
fi promovat conform promisiunilor, în slujba cardinalului, în 
curând îl va putea folosi spre binele familiei lui. 

În privirea cavalerului Heiner nu era nici urmă de 
compătimire când Gaudentius fu cuprins de o criză de tuse și 
horcăitul lui ajunse până la urechile sale. 

— Crapă odată! îi ură el și, după cum stăteau lucrurile, 


evenimentul părea că se va produce curând. 

Gaudentius nu bănuia atitudinea dușmănoasă a gazdei și se 
simțea și prea rău pentru a fi interesat de dorinţele și de 
planurile cavalerului Heiner. Tremură pe tot parcursul 
călătoriei și mătușa lui trebui să îl sprijine, ca să nu alunece de 
pe locul său. Ludwig, aflat sus pe capră, oscila între a goni spre 
casă, pentru ca stăpânul lui să își poată lua medicamentele, și 
prudenţa necesară pentru ca magistrul să nu își rupă oasele ca 
urmare a zgâlţâielilor provocate de drum. 

Toţi trei se simţiră ușuraţi când în faţa lor apăru castelul 
Riebelsborn. Mai aveau de traversat ultimul sat ce aparținea 
cavalerului Heiner. Acolo oamenii ieșiseră în drum, se holbau la 
trăsură și amenințau cu pumnii. 

— Dispari, vrăjitoareo! strigă un băieţandru și ridică o j 
piatră, pe care o aruncă în trăsură. 

Alţi tineri, dar și copii și câteva femei îi urmară exemplul și 
asupra trăsurii se abătu o grindină de pietre și bucăţi de j 
pământ. Frau Anna și Gaudentius, fiind în interior, erau 
oarecum apăraţi de lovituri, dar Ludwig era protejat doar de i 
pelerină și de șapca din lână. Pietrele mari aruncate de bărbaţi 
îl loveau dureros și, când o cremene ascuţită îi făcu fruntea să J 
sângereze, se ridică mânios. 

— Vagabonzilor! Lovi-v-ar furtuna! 

Ridică biciul și îl lovi peste urechi pe cel mai apropiat, 1 care 
urlă. Dar pietrele ajungeau mai departe decât biciul din mâna 
lui Ludwig și sătenii îl luară pe acesta ca ţintă, j Sărmanului om 
nu îi rămase în cele din urmă nimic de făcut decât să lovească 
armăsarii și să treacă într-un galop nebun. Satul și locuitorii lui 
rămaseră în urmă, dar când ajunseră, după puţin timp, în satul 
aparținând de Riebelsborn, feţele j oamenilor nu arătau mai 
prietenoase. Doar că aceștia nu aruncau cu pietre, ci doar 
mârâiau surd. 

Niciodată până atunci Frau Anna nu întâlnise o asemenea 
ură la supușii lor și își făcu înspăimântată semnul crucii. 

— Cu siguranţă că este un nou blestem al lui Cajetan, striga 
ea, în timp ce își cuprinse în braţe nepotul pentru a-l proteja. 

— Așa trebuie să fie, deși eu nu am remarcat așa ceva. 

Vocea lui Gaudentius abia se deslușea. Pe față avea parcă o 
mască inexpresivă și în priviri o teamă care nu se datora numai 
perspectivei morţii ivite la orizont. 


Frau Anna se bucură când trăsura intră în curtea castelului 
Riebelsborn. Totuși, când Ludwig opri caii, nu se grăbi spre ea 
niciun servitor, cu toate că doi sau trei stăteau într-un colţ și 
discutau aprins. 

— Hei, nu vreţi să vă ocupati de cai? se răsti Ludwig la ei. 

— Fă-o singur! ripostă unul dintre oameni și plecă 
demonstrativ în altă direcţie. 

Camarazii lui îl urmară, deși arătau ca niște băieţași fricoși, 
care se temeau de nuiaua profesorului. 

Ludwig trebui să coboare de pe capră, vorbindu-le liniștitor 
cailor, care tropoteau pe loc nervoși. Frau Anna trebui mai mult 
să îl tragă decât să îl sprijine pe Gaudentius să coboare din 
trăsură și să îl ducă până la scări. Dar aici nu mai făcu faţă fără 
ajutoare. Mătușa lui Gaudentius îl strigă pe străjer și, când 
acesta nu veni, strigă câteva slujnice în care avusese încredere 
până atunci. Dar nu apăru nici măcar propria ei slujnică. In 
schimb, apăru Gundi, care arăta atât de înspăimântată încât 
Anna se temu de ce era mai rău. 

— Ce s-a întâmplat? A apărut acest Cajetan blestemat de 
Dumnezeu și de toţi sfinţii, de nimeni nu își mai îndeplinește 
îndatoririle? 

Gundi clătină din cap. 

— Frau Gisela a dispărut fără urmă. Am ajutat-o să se 
pregătească pentru liturghie, dar nu s-a mai întors din capelă. 

Frau Anna era dezorientată. 

— Doar nu o fi rămas acolo până acum. Nu ai întrebat dacă a 
văzut-o cineva? 

— Majoritatea slugilor au fugit din castel și cei puţini pe care 
i-am mai întâlnit afirmă că nu au văzut-o. A plecat și preotul! 

— Fortunatus? Frau Anna clătină iritată capul. Nu se 
așteptase la o astfel de veste. I se adresă nepotului: E cu 
siguranță mâna lui Cajetan. O căută apoi din priviri din nou pe 
Gundi: Dar cu magistrul Alban ce este? Să nu îmi spui că a 
dispărut și el. 

— La magistru nu m-am gândit. Așteptaţi, mă duc să văd 
dacă Frau Gisela nu este la el. 

— Stai! Mai întâi ajută-mă să îl duc pe nepotu-meu în camera 
lui. 

Apelul Annei veni prea târziu, pentru că Gundi se și întorsese 
și dispăruse. Din fericire, Ludwig legase caii de unul din inelele 


fixate în peretele grajdului și se grăbi să revină ca să o ajute. 
Împreună reușiră să îl ducă pe Gaudentius în odaia lui. Din 
experienţă, servitorul știa de ce medicamente avea nevoie 
stăpânul lui în astfel de situaţii și reuși să îi mai calmeze bătăile 
nebune ale inimii și chiar să îl adoarmă. 

Nici nu apucă bine Gaudentius să închidă ochii, că ușa zbură 
în lături și înăuntru năvăli Alban. Atât Anna, cât și Ludwig 
trăiseră momentele în care acesta arătase cel mai rău. Dar 
amândoi se îngroziră acum de ce văzură: Alban nu mai avea 
nimic uman în el. Crescuse în înălțime și umerii lui erau atât de 
laţi că îl împiedicau să treacă de ușile cu adevărat masive. Avea 
un chip animalic, iar când deschise gura dinţii de două ori mai 
mari decât ai unui urs matur sclipiră în ea. Tot corpul îi era 
acoperit cu blană sârmoasă și pe șolduri îi mai atârnau niște 
resturi de îmbrăcăminte sfâșiate. 

— Ce este cu Gisela? 

Vocea ieșită din monstruosul bot suna ciudat de clar. 

Frau Anna ridică braţele într-un gest ce exprima neputinta. 

— Nu știm mai mult decât tine. Gundi spunea că a dispărut, 
la fel ca nepotul cavalerului Heiner. 

— A dispărut? 

Alban părea atât de speriat încât Anna se simţi obligată să îl 
liniștească: 

— Va apărea cu siguranţă curând. Poate că a făcut doar o 
plimbare. 

— Eu nu cred, interveni Gundi, pentru că s-au petrecut 
lucruri ciudate. Astfel, la ușa lui Herr Alban, zăvoarele erau 
blocate pe dinafară. Și acest straniu preot nu a scăpat-o astăzi 
din ochi pe Gisela și permanent mormăia ceva. Din păcate, nu 
am înţeles niciun cuvânt din ce spunea, dar bucătăreasa îl 
asculta și dădea de zor din cap afirmativ. 

— Bucătăreasa? Atunci te rog să o aduci acum! 

Frau Anna o împinse spre ușă pe Gundi. Apoi ea observă că 
Gaudentius se trezise, puse din nou medicamentul într-un 
pahar și i-l duse la gură nepotului. 

În timp ce Gundi ieșea în fugă, Alban își arătă dinţii răcnind: 

— Blestemul a devenit mai puternic. Aș zice că eu și 
Gaudentius arătăm de parcă nici nu ar fi avut loc vreo 
îmbunătăţire a stării noastre. 

— Nu ai putea să îi zici nepotului meu Matthias, cum ar 


trebui să îi spună fiecare creștin normal? Aiureala cu 
„Magistrul” și „magul Gaudentius” ne-a adus tuturor numai 
nenorociri. 

Nici Anna nu știa de ce i-o retezase astfel lui Alban. Dar era 
cu nervii la pământ și tresărea la fiecare sunet care pătrundea 
din exterior în cameră. 

După puţin timp, Gundi reveni. 

— Nu am putut-o găsi niciunde pe bucătăreasă. Și dintre 
celelalte slugi mai sunt aici doar puţine și arată de parcă se 
pregătesc și ele să o șteargă. 

— A văzut-o cineva dintre ele pe Gisela? întrebă Alban scurt. 

Gundi dădu negativ din cap. 

— Nu, i-am întrebat pe toţi cei pe care i-am putut găsi. Nici 
pe preot nu l-a mai văzut nimeni de la liturghie. Cei cu care am 
vorbit afirmă că Fortunatus a încercat să izgonească spiritul 
rău din stăpâna mea și că de aceea ar fi fost tras de ea în iad. 
Din cauza asta nu mai vrea nimeni să rămână în castel. Cei 
care nu au plecat până acum nu știu încă încotro să apuce. 

— Sau așteaptă să vadă ce pot să jefuiască. 

Gaudentius se trezise din cauza larmei din cameră și își 
aminti de câțiva tipi unși cu toate alifiile, pe care îi văzuse prin 
curte fără niciun rost. Altădată nu ar fi angajat astfel de 
indivizi, dar lipsa de oameni dornici să intre în slujba lui îl silise 
să facă și asta. 

— Dracul și-a băgat coada aici! 

Alban spuse aceste cuvinte și se întoarse în aceeași clipă 
alarmat. Dar, în afară de el, de Anna, Gaudentius și Gundi, nu 
se mai vedea nimeni. Privirea lui nu pătrundea în lumea în care 
exista Lavinia. Năluca se afla exact în faţa lui și își agita 
disperată braţele. Asistase la răpirea Giselei, dar nu avea nicio 
posibilitate să le împărtășească aceasta și celorlalţi. Incercă să 
îl atingă pe Alban, dar corpul lui era pentru ea ca aerul și nu 
întâmpină nicio rezistenţă. Astfel că pătrunse în el cu speranţa 
că va putea să provoace în capul lui măcar frânturi de gânduri, 
care să îl pună pe urma cea bună. 

Se părea că Alban simţea ceva, căci ridică labele mormăind. 

— Simt că cineva vrea să îmi spună ceva. Dar nu înţeleg. 

— Gisela? Poate că este rănită și are nevoie de ajutor. 

Frau Anna își făcea deja speranţe. Alban îi făcu semn să tacă 
și se cufundă în sine. Deși deţinea doar o frântură din forţa 


magică dezvoltată în Gisela, reuși să înțeleagă ceva din 
informația transmisă de Lavinia. 

— Cred că preotul a ametit-o pe Gisela cu narcotice și a 
răpit-o. Dumnezeule, dacă îl prind pe individ, o să-și dorească 
să nu se fi născut! 

Gundi clătină mirată din cap. 

— Dar Fortunatus a tot făcut pe sfântul atâta timp. Vedea 
peste tot lucrătura răului și, în cele câteva săptămâni cât a stat 
aici, a întrebuințat atâta apă sfinţită cât părintele Maternus din 
Nurnberg într-un an. 

— Liniștește-te! îi ceru Anna. 

Alban ridică mâna cerând tăcere. 

— Așa este! Cred că știu tot ce trebuie să știu. Cajetan a 
reușit cumva să îl aiurească pe smintitul cel tânăr și să îi 
întărească prejudecățile avute faţă de noi. Cred că și 
bucătăreasa este amestecată aici, ea trebuie să fi ajutat la 
dispariţia Keziei. Ceva îmi spune că fata nu a plecat de 
bunăvoie. A fost, ca și Gisela, răpită și este pierdută fără 
scăpare. Dar eu voi face totul ca Gisela să nu ajungă victimă a 
acestui demon blestemat! 

Gaudentius îl privea pe fostul lui discipol de parcă acesta 
tocmai îi prezentase una dintre minunile acestei lumi, despre 
care se crezuse că era pierdută. 

— Dar de unde ai aflat toate astea brusc? 

— Știu chiar mai mult: necunoscutele puteri ale Giselei au 
fost cele care te-au făcut să reîntinerești, iar mie mi-au 
înlăturat aspectul respingător. Dumnezeule, ar fi trebuit să îi 
dezvoltăm acest talent, nu să îi facem capul pătrat cu 
bombănelile acelea lipsite de sens în limba latină! 

— Nu spune asta! 

Gaudentius se simţi atins în calităţile lui de magistru și mag. 

Dar Alban nu îl băgă în seamă. 

— Şi, pentru că știu unde se află castelul lui Cajetan, am să o 
găsesc pe Gisela. Uraţi-mi noroc! 

— li voi spune lui Ludwig să pună din nou caii la trăsură. 

Frau Anna vru să părăsească odaia, dar Alban o opri. 

— Nu cred că îmi va sta bine în trăsură. Pe lângă asta, caii s- 
ar speria la vederea mea. 

— Nu poţi umbla ziua în amiaza mare prin ţară cu înfățișarea 
pe care o ai! 


Frau Anna dădu din cap dezaprobator, dar Alban nu mai 
asculta de niciun argument. Fără a mai spune un cuvânt, le 
întoarse spatele tuturor și ieși cu greutate pe ușă. 

— Credeţi că Herr Alban ar putea-o salva pe Frau Gisela? 
întrebă Gundi cu un glas copilăresc. 

— Dacă poate cineva să o facă, atunci el este acela. 

Dar Gaudentius nu părea prea convins. În afară de toate 
acestea, întâmpinară noi dificultăţi în sala cea mare. După ce 
Alban ieși pe poartă ca o vijelie, slugile rămase încă în burg 
folosiră ocazia pentru a se pricopsi pe seama averii stăpânilor. 

Anna, Gaudentius și Gundi auzeau cum se răsturnau mobile, 
cum se spărgeau lăzi și se priveau cu teamă. Stăpânul își reveni 
primul. 

— Veniţi cu mine, trebuie să mă ajutaţi să ajung în camera de 
studiu. Acolo am mijlocul prin care putem să ţinem slugile în 
frâu. Aici ne și omoară. 

Anna și Gundi își făcură semn și îl apucară pe Gaudentius de 
sub braţe. Deși acesta se simțea mai bătrân și mai lipsit de 
puteri ca niciodată, mânia îi dădu forţe neașteptate. El tratase 
și plătise totdeauna bine servitorii și iată-l acum nu numai 
trădat și părăsit, dar și ameninţat. Își îndemnă mătușa și pe 
Gundi să se grăbească și își blestemă slăbiciunea trupului, care 
îl obliga să apeleze la ajutorul celor două femei. 

Ajunseseră în capătul de sus al scărilor, când jefuitorii îi 
observară. Cu un urlet, unul dintre ei arătă în sus și făcu gestul 
decapitării. 

— Cât am așteptat ziua asta! strigă acesta și urcă în fugă 
scările. 

Fu urmat cu urlete de alte slugi. 

— Pe cele două femei să le lași în pace! strigă unul dintre ei. 
Sunt ale mele! Gundi este frumușică și totdeauna mi-am dorit 
să aud o nobilă icnind sub mine! 

Anna își dădu seama îngrozită că, odată cu dispariţia Giselei 
și cu evidenta îmbătrânire a nepotului ei, dispăruse și teama 
oamenilor față de capacităţile lui magice. Se și vedea pe sine și 
pe tânăra servitoare înșfăcate și necinstite de către brutele 
acelea. 

Dar Gaudentius nu prea avea chef să se lase ucis de propriii 
servitori. 

— Drept înainte, în camera de studiu! le porunci el 


ajutoarelor sale și se strădui, șchiopătând, să le ușureze 
sarcina. 

Reușiră să ajungă în încăpere exact înainte? urmăritorilor, 
dar nu mai apucară să zăvorască ușa. Indivizii împinseră ușa și 
pătrunseră înăuntru rânjind prostește. Erau în total patru 
bărbaţi, care acum își satisfăceau pornirea de a-l batjocori pe 
stăpânul de care luni de zile se temuseră ca de ciumă. 

Hei, slujitor al diavolului, acum te vom trimite stăpânului tău, 
Satan! 

Unul dintre cei patru se duse la etajeră și apucă un teanc de 
pergamente scrise aflate pe ea. 

— Scamator jalnic! Acum o să îţi vâr pe gât almanahurile și 
cărţile tale de vrăjitorie, ca să îţi ia răsuflarea! 

Ceilalți îl amenințau pe Gaudentius cu toate chinurile 
posibile prin care voiau să îl omoare. Privirile lor alunecau 
mereu către Gundi și Anna, care se refugiaseră într-un colţ al 
încăperii, strângându-se în braţe. 

— Ne vom ocupa și de voi două! zise, rânjind, unul dintre 
nemernici și trase de șnurul cu care își lega prohabul 
pantalonilor. Își mișca obscen bazinul înainte și înapoi. Cu care 
dintre voi două să încep? Cu micuța cea drăguță ori cu cea mai 
în vârstă? Te ţii bine, cucoană Anna, este de înțeles că un 
bărbat ca Eckehard abia aștepta să se culce cu tine. Trebuia să 
te căsătorești cu el cât mai aveai timp. Acum este prea târziu! 

În ideea că tovarășii lui se vor descurca cu Gaudentius, se 
îndreptă către Anna. Aceasta îi dădu drumul lui Gundi și apucă 
fără să se gândească un crucifix de aur, ce îi era la îndemână. 

— Nu cumva să crezi că mă poţi avea fără luptă, 
neisprăvitule! 

Gundi își aruncă și ea privirea după un obiect cu care să se 
poată apăra. Îi fusese de ajuns să îi facă pe voie fratelui Giselei. 
Pe figurile celor patru nemernici se citea că ceea ce intenționau 
cu ea și cu Anna era și mai groaznic. 

Când observară încercările disperate ale femeilor, slugile 
izbucniră în râs. Dar, ca să nu fie singur în faţa celor două, 
conducătorul lor mai chemă un ajutor. 

— Micuta este a ta dacă mă ajuţi să o dezarmez pe damă! 

Bărbatul scoase de la cingătoare un cuţit. 

— Poţi să te foloseşti de o femeie și dacă este rănită. 

Vru să se apropie de Anna, care îl lovi cu crucifixul peste braţ 


și acesta scăpă cuțitul din mână. 

— Târâtură blestemată, mi-ai rupt mâna! 

Faţa i se schimonosi de durere și înjură în același timp, 
pentru că ceilalţi râdeau de el. 

— Vrei să faci pe eroul, dar nu ești în stare să te descurci cu 
o femeie, îl ironiză conducătorul lor. 

— Atunci încearcă singur, smintitule! Bărbatul își pipăi cu 
stânga degetele mâinii drepte, dintre care trei erau îndoite 
nenatural, și suspină de durere. Adăugă: Pentru asta, după ce o 
voi avea, am să o omor. 

— În situația asta vei beneficia ultimul de ea, pentru că vrem 
cu toţii să ne bucurăm de puţină plăcere. 

Unul dintre camarazi îl dădu deoparte și se îndreptă hotărât 
către Anna. 

În aceste momente, niciunul dintre indivizi - nici măcar al 
patrulea, care rămăsese în continuare în spate - nu se sinchisea 
de Gaudentius, care se sprijinea de marginea etajerei, lângă 
perete, și arăta de parcă era gata să își dea duhul. Buzele îi 
murmurau încet formule magice și simţi cum bagheta, pe care 
o apucase pe ascuns, începu să vibreze între degetele sale. Era 
cea mai slabă dintre baghetele sale, dar o confecţionase el 
însuși dintr-o rădăcină de alun și o încrustase cu semne magice. 
O ridică și o îndreptă spre ticăloși. 

— Focul meu să vă ardă! 

În tensiunea în care se afla, pronunţă cuvintele în limba 
germană, nu în latină. Totuși, vârful beţișorului se lumină și 
împrăștie scântei. În prima clipă, ticăloșii se speriară teribil, 
dar când scânteile se stinseră cu zgomot, fără a produce nicio 
pagubă, izbucniră în râs. 

— Cred, Herr Matthias, că nu sunteţi marele magician drept 
care vă daţi, îl ironiză șeful mișeilor și întinse mâna ca să ia 
bagheta lui Gaudentius. Atunci Gundi apucă primul obiect ce îi 
stătu la îndemână și îl zvârli în bărbat. 

Era cartea grecească cumpărată de Gisela dintr-un capriciu 
în Eichstätt și de care apoi uitase. Aceasta îl lovi pe omul cel 
încăpățânat în ureche, făcându-l să sângereze. Bărbatul scoase 
un strigăt de furie și apoi o privi cu ochi reci pe fată. 

— Pentru asta vei plăti, bestie! După ce vom termina cu tine, 
îţi vei dori să nu te fi născut! Și acum siluiţi-le pe cele două 
femei! Paiaţa asta poate să asiste în liniște. Oricum, nu ne mai 


poate împiedica. 

Gaudentius păli în faţa jignirii aduse și mai ridică o dată 
bagheta. De această dată, rosti cuvintele corect și se auzi o 
bubuitură de parcă cineva trăsese în încăpere cu tunul. O 
flacără se îndreptă către căpetenie, îl cuprinse și îl pârjoli 
adânc în carne, prin haine și piele. Omul se aruncă urlând la 
podea și se rostogolea ca să stingă flacăra, dar în zadar. 

— Ajutaţi-mă, ard! își imploră el camarazii. 

Dar niciunul nu cuteză să se apropie. Când Gaudentius își 
îndreptă bagheta spre următorul, acesta se retrase către ușă. 
Focul fu mai potolit decât cel precedent, dar fii suficient de 
puternic pentru a-l face pe acesta să tipe de durere. Fără să 
mai arunce nicio privire în urmă, o luă la fugă pe ușa deschisă, 
urmat de camarazii lui. În cameră rămase urlând doar individul 
care fusese lovit primul. 

Frau Anna se lipise de perete, cu mâinile pe faţă, pentru a nu 
mai vedea suferinţele mișelului. 

— Nu poţi să faci ceva? întrebă ea îngrozită. 

Gaudentius sufla greu, de parcă tocmai urcase în fugă toată 
scara castelului și se prăbuși pe scaunul pe care ședea de 
obicei Gisela în timpul pregătirilor. 

— Sunt terminat! suspină el. 

— A fost într-adevăr un număr de mare magie și ne-aţi salvat! 
Bărbatul va muri, dar este de mirare că nu s-a aprins altceva 
nimic în această cameră. Nici măcar cartea asta. 

Gundi se aplecă pentru a ridica obiectul pe care îl aruncase 
și își dădu seama că volumul suferise totuși, dar mai mult din 
cauza căderii pe podea decât din cauza focului. Legătura din 
piele crăpase, lăsând să se vadă un papirus împăturit, care 
fusese ascuns în interiorul ei. 

Mânat de un sentiment ciudat, Gaudentius luă papirusul și se 
uită la el. 

— Nu îl pot citi. Nu am mai văzut asemenea semne, strigă el 
mirat. Dar când despături complet papirusul, încruntarea lui 
spori: Doamne, textul este și în greacă și este vorba despre 
dușmanul nostru. Trebuie să îl descifrez! 

— Dar nu acum și aici! Mai întâi eliberează-l pe individul 
acesta de chinuri și scoate-l de aici. 

Frau Anna era pe punctul de a deveni isterică. Dar nu mai 
era necesară intervenţia lui Gaudentius. Omul amuţi și focul 


magic îl mistui în continuare, până când nu mai rămase din el 
decât o grămăjoară de cenușă. Apoi flama se stinse cu un 
bubuit puternic. 

Mai durară câteva clipe până când cei trei putură să audă din 
nou. Frau Anna lucea o cruce după alta și buzele îi rosteau o 
rugăciune mută. Gundi privea locul în care murise individul 
care voise să le facă ceva îngrozitor și mulţumi Domnului că le 
salvase pe ea și pe Anna de mișel. Gaudentius nu mai avea ochi 
pentru nimic altceva decât pentru papirus și, în timp ce îl citea, 
pe buzele lui apăreau vorbe de care nu era nici el conștient. 

— Alban avea dreptate! Gisela este o ființă minunată! Nici 
unui alt om în viaţă nu i-ar fi venit ideea că această carte ar 
conţine ceva important. Ea a simţit totuși și, în loc de a studia 
mai îndeaproape manuscrisul, eu am râs de achiziţia ei. 

Gundi îl privi surprinsă. 

— Cum adică, stăpâne? 

— Acest papirus conţine soluţia salvării noastre. Dacă 
acțţionăm rapid și inteligent, nu numai că vom rupe vraja lui 
Cajetan, dar vom putea chiar să îl distrugem pe acest vrăjitor 
aflat în slujba diavolului. 

— Tu mai poţi face ceva, cu toate că Gisela a fost răpită și 
Alban a plecat după ea? întrebă îngrijorată mătușa lui. 

Faţa lui Gaudentius deveni atât de cenușie de parcă îi și suna 
ceasul. 

— Pe Dumnezeu și pe toţi sfinţii, am uitat complet! Aici scrie 
că ar trebui să existe șase persoane care posedă darul! Numai 
la un loc se pot opune vrăjii dușmanului nostru! 

— Atunci nu ne rămâne decât să ne rugăm. Chiar dacă Alban 
o poate elibera pe Gisela, voi trei sunteţi totuși prea puţini! 

Era clar că Anna nu mai credea într-un succes. 

Gaudentius vru să o dojenească, dar renunţă, pentru că se 
simţea atât de neajutorat și de nesigur cum nu mai fusese 
niciodată. Până acum crezuse tot timpul că soarta se afla în 
propriile mâini. Dar ușurința cu care Cajetan reușise să îl tragă 
pe sfoară îl înspăimânta. Îi blestemă pe Fortunatus și pe Heiner 
von Loipfing și în gând enumeră duzini de vrăji cu care ei ar 
putea fi pedepsiţi pentru trădarea lor. Dar râse de sine însuși 
când fantezia lui depăși orice limită. Tocmai reușise să-l 
omoare pe unul dintre cei patru care îi atacaseră pe el și pe 
cele două femei. Dacă ceilalţi trei nu ar fi fugit, puterea lui nu 


ar fi fost de ajuns să le asigure apărarea. Pentru pedepsirea 
eficientă a cavalerului Heiner și a tânărului preot, nu știința îi 
lipsea, ci puterea. 


5. 


Alban trebui să recunoască până la urmă că nu era 
recomandabil să umble cu înfățișarea lui prin lume ziua în 
amiaza mare. Când trecu prin satul burgului, oamenii o rupseră 
la fugă din fața lui țipând și, cu fiecare cătun, panica era tot 
mai mare. Văzu fugind femei și copii, deseori chiar și bărbaţi, și 
în urechi îi răsunau strigătele: „Monstrul!”, „Monstrul din 
Riebelsborn!”. Într-un sat, bărbaţii se strânseseră în grupuri și 
amenințau cu coase și furci. Unul chiar aruncă o piatră în 
direcţia lui și îl lovi în umăr. Alban se întorsese și slobozise un 
urlet care fusese suficient ca vitejii țărani să o ia la sănătoasa. 

În timp ce se grăbea spre castelul lui Cajetan, faţa lui 
schimonosită de blestemul acestuia zvâcnea și de mai multe ori 
strânse din dinţi atât de tare încât aceștia scrâșniră. Gândul lui 
era la Gisela, aflată în cel mai mare pericol, el singur fiind 
vinovat de toată nenorocirea ei. 

— Nu ar fi trebuit să mă iau după Matthias și să mă 
căsătoresc cu ea! striga el plin de mânie. Ea nu poate să facă 
nimic pentru cutezanţa noastră de a nădăjdui să dobândim o 
putere care o depășește cu mult pe cea dată nouă, muritorilor! 

Nu primi niciun răspuns la acuzaţiile pe care și le aducea, 
pentru că oamenii o luau la fugă deja când îl zăreau în 
depărtare sau când îl auzeau croindu-și drum prin desiș. O dată 
avu senzaţia că este urmărit de cineva. Se opri, se întoarse, dar 
văzu doar pomi, râul și, dincolo de el, povârnișul înalt al 
malului, care se transforma mai apoi într-un lung lanţ de coline. 
Atunci băgă de seamă că urmărise fără să vrea cursul râului 
Altmuhl, deși ar fi putut să scurteze drumul spre Cajetan 
trecând peste coline. Se gândi o clipă dacă nu ar trebui să se 
caţăre de-a dreptul prin regiunea fără drumuri, dar o privire 
asupra versanților deosebiți de abrupți și înţesaţi de desișuri îl 
făcu să renunţe la idee. 

Alergând mai departe, după scurt timp dădu cu ochii de un 
burg cunoscut ca reședință a uneia dintre multele familii 
colonizate între orașele imperiale france și principatul Bavaria. 
La jumătatea drumului către poartă, zări un bărbat urcând cu 
pași grei, care sub pelerina ce fâlfâia purta sutană. Acest 
articol de îmbrăcăminte și mersul ţanţoș îi amintiră soțului 
Giselei de Fortunatus. Fără să se mai gândească, își strigă 


mânia și alergă de două ori mai repede, pentru a-l ajunge din 
urmă pe preot înaintea porţii burgului. 

Fortunatus se grăbea să ajungă la burgul unui vecin și 
prieten pentru a înnopta acolo, înainte ca a doua zi să purceadă 
la drum spre hanul, unde, conform cuvintelor unchiului său, l-ar 
fi putut întâlni pe secretarul cardinalului Callani. Când auzi 
urletul ca de urs al lui Alban, nu se întoarse, ci își suflecă 
sutana și o luă la fugă ca să scape cu viaţă. În această regiune 
exista doar un singur gâtlej care putea să scoată astfel de 
sunete și acela era al monstrului de la Riebelsborn. 

Fortunatus îl descoperi pe urmăritorul lui la o cotitură a 
drumului și cu groază stabili cât de mult se apropiase acesta de 
el. În acel moment regretă că înapoiase calul slujitorului și că 
plecase mai departe pe jos. Disperat, încercă să scurteze 
drumul, dar își dădu seama curând că nu va putea ajunge la 
timp la poarta burgului. 

Dar străjerul îl observase și sunase alarma, acum printre 
creneluri adunându-se oameni înarmaţi care arătau agitaţi 
către el și către urmăritorul lui. 

— Ajutor! Pentru numele Sfintei Fecioare, ajutaţi-mă! 
Monstrul de la Riebelsborn este pe urmele mele și vrea să mă 
mănânce! 

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor și a statutului lui, 
Fortunatus aruncă pelerina și le oferi oamenilor din burg 
priveliștea îmbrăcămintei sale preoțești. 

Aceasta acţionă ca un semnal. Se auziră voci mânioase și pe 
ziduri se adunară mai mulţi oameni înarmaţi. Printre ei se afla 
și castelanul, care strigă un ordin. În clipa următoare, poarta se 
ridică și mai mult de o duzină de lăncieri ieșiră și îndreptară în 
față vârfurile lăncilor, ca acele unui arici. În același timp, 
castelanul îi făcu semn preotului să se grăbească. 

Primele săgeți trecură pe deasupra lui Fortunatus, în direcția 
lui Alban. Cele mai multe nu îl nimeriră, iar cele care îl atinseră 
abia îi zgâriară ușor pielea groasă cu care îl fericise blestemul 
lui Cajetan. 

Alban știa că era periculos să se apropie mai mult de burg, 
dar voia să îl prindă pe Fortunatus, pentru a-l putea interoga. 
Deoarece preotul o drogase și o răpise pe Gisela, știa și pe ce 
drum o apucaseră cu aceasta oamenii lui Cajetan. Având acest 
indiciu, Alban spera că va putea să ajungă din urmă grupul 


înainte de a ajunge la castelul marelui vrăjitor. Deși inima îi 
bătea ca ciocanele unui șteamp, din care erau atât de multe pe 
valea râului Altmuhl, Alban se încordă și mai făcu câteva 
salturi. Fu atât de rapid, încât putu întinde braţul ca să îl 
prindă pe Fortunatus. 

În graba lui nu observase că, aflat pe ziduri, cavalerul luase 
în mâini un obiect alungit, pe care îl îndreptase către el. Era 
vorba de o ţeavă de bronz fixată într-un pat de lemn, o flintă a 
cu fitilul aprins. Cavalerul sprijini arma de zid, tinti cu grijă și 
strânse arătătorul. Deasupra văii se auzi o bubuitură scurtă, 
multiplicată de dealurile înconjurătoare. 

Alban simţi o lovitură puternică în umăr, care aproape că îl 
aruncă la pământ și văzu sângele roșu-închis țâșnind dintr-o 
gaură neagră. Totodată, simţi o durere ascuţită, care îl făcu să 
încetinească, deși ar fi vrut să înainteze. 

Oamenii din burg îl văzură pe Alban sângerând și jubilau. 
Strigătele lor triumfătoare îl determinară pe Fortunatus să 
privească înapoi. Micul avantaj pe care îl câștigase îl făcu să 
spere la salvare, mai ales că un scutier îi întinsese castelanului 
o a doua flintă. 

Alban văzu cum ţeava se îndreptă spre el și urlă de mânie. 
De săgețile arcurilor nu se temea, iar arbaletele erau 
periculoase numai din apropiere, dar o a doua lovitură a acestei 
arme zgomotoase îl putea ucide. Se vedea nevoit să aleagă 
între a-l prinde pe Fortunatus și apoi să moară sau să fugă ca 
un laş. Ura ce o nutrea faţă de Fortunatus îl îmboldea să nu îl 
lase pe capelanul trădător să scape, dar, dacă voia să o salveze 
pe Gisela, nu trebuia pur și simplu să renunţe la viaţă. Cu faţa 
schimonosită de furie se opri, aruncă un blestem în urma 
preotului care reușea să scape, își tăcu vânt și se rostogoli pe 
pietrișul versantului. Mișcarea aceasta îl salvă, căci glonţul tras 
în acel moment de către cavaler răscoli inutil locul pe care 
Alban tocmai îl părăsise. 

Cavalerul blestemă lovitura ratată, aruncă mânios flinta și îl 
căută din privire pe Fortunatus, a cărui voce întreruptă de 
respiraţia sacadată răzbătea până la el: 

— Slavă Domnului, Herr Luitpold! A fost într-adevăr salvare 
în ultima clipă. 

Cavalerul îl privea pe preot ca și cum l-ar fi văzut pentru 
prima oară. 


— Ah, dumneata erai. Sfinţia Ta! Atunci mă bucur de două 
ori că am putut să-l gonesc pe acel monstru diavolesc. L-am 
nimerit o dată, dar a doua lovitură l-a ratat. 

— Cu siguranţă că a fost mâna diavolului. Se spune că nu Îi 
părăsește pe ai lui la nevoie, lucru care tocmai ni s-a confirmat. 
Ce păcat că v-a scăpat acest monstru! Mă tem că va produce 
încă mult rău. 

Ușurarea provocată lui Fortunatus de salvarea lui fu 
micșorată de rușinea de a fi primit în burg ca fugar ce avea 
nevoie de ajutor. Desigur că nu era în avantajul faimei lui dacă i 
se reproşa că rugăciunile și conjurările lui nu aveau forța de a 
izgoni creaturile iadului. 

Cavalerul Luitpold observă tulburarea de pe faţa lui 
Fortunatus și presupuse că preotul își făcea griji în privinţa 
locuitorilor din împrejurimi. 

— Încă nu ne-a scăpat această creatură a diavolului, 
prietene. O vom vâna și o vom lichida, ţi-o promit. 

Porunci scutierului să reîncarce ambele flinte și i se adresă 
apoi castelanului său: A 

— Orice bărbat care poate purta o armă vine cu mine. În 
afară de asta, să se sune cornul de alarmă, pentru a alarma 
satele din apropiere. Toţi oamenii mei vor vâna monstrul care 
nu trebuie să plece viu de aici. 

Privirea stăpânului castelului oglindea mai puţin grija faţă de 
propriii ţărani și mai mult plăcerea vânătorii și a doborârii unui 
vânat de care nimeni nu mai avusese parte în această regiune. 


6. 


La început, urmăritorii erau atât de departe în spatele lui 
Alban, încât el nici nu îi remarcă. Gândurile lui erau din nou 
îndreptate către Gisela, pe care trebuia să o elibereze din 
mâinile lui Cajetan imediat ce va da de vrăjitor. Abia când auzi 
din urmă sunetele cornului, reflectate din toate părțile, se opri 
și privi atent împrejur. Într-un sat, care, după cum știa, 
aparținea tot burgului unde fusese rănit, bărbaţii îl întâmpinară 
cu coase, furci și îmblăcie, aruncându-și strigăte de încurajare. 

Deoarece aceștia îi baraseră drumul direct, Alban intră în 
tufișuri, pentru a ocoli localitatea. Nu voia să se implice în nicio 
luptă, pentru a nu se alege și cu alte răni, care l-ar fi slăbit și l- 
ar fi împiedicat să o salveze pe Gisela. Deoarece trebuia să își 
croiască drum pe căi neumblate, nu putea înainta atât de rapid 
cum sperase, iar umărul rănit îi zvâcnea dureros. Dacă nu voia 
să piardă periculos de mult sânge, va trebui să își lege rana. 
Dar pentru așa ceva îi lipseau și timpul, și mijloacele. Ceva ce 
putea folosi la bandajat ar fi găsit doar într-un sat, dar ţăranii și 
robii ce păzeau gospodăriile nu păreau pe punctul de a fugi de 
el zbierând. Desigur că le era tuturor superior ca forță, dar 
prea mulţi câini răpun și cel mai puternic urs. 

Sunetele metalice îl avertizară chiar înainte de a ajunge la 
următorul povârniș al văii. Rămânând în umbra arborilor și 
privind drumul, observă trei călăreţi însoțiți de pedestrași, unul 
dintre ei având în mâini o armă ca aceea care îl rănise adânc. 
Evident, bărbaţii dăduseră curs chemării cornului de alarmă 
din burgul cavalerului Luitpold și erau gata să întâmpine cu 
plumb fierbinte și cu spada pericolul semnalat. 

Deoarece în acea direcţie nu putea să avanseze, Alban se 
retrase prudent și încercă să îi ocolească pe departe pe 
călăreţi. Exact atunci auzi lătratul și urletul câinilor și pricepu 
că începuseră să-l vâneze din mai multe direcţii. Cu un blestem 
destinat în general urmăritorilor lui și în special lui Cajetan, 
mări pasul, dar deja la următorul drum peste care trebui să 
treacă fu descoperit de un grup de ţărani. Pentru că nu putea 
să riște să piardă timp căutând altă cale și să dea peste 
urmăritorii mai bine înarmaţi, se repezi urlând sălbatic asupra 
bărbaţilor. După cum era de așteptat, aceștia își aruncară 
înspăimântați armele și o luară la sănătoasa. Câţiva dintre ei 


încercară totuși să îl oprească și trebui să treacă cu forţa de ei. 
Se alese cu două împunsături de furci, care nu însemnau însă 
mare lucru. 

Nu fu ultima hărţuială de care avu parte Alban în acea zi, 
pentru că mereu dădea de grupuri de oameni înarmaţi. Și nu 
scăpă de fiecare dată atât de ușor ca de grupurile formate doar 
din ţărani. In fruntea urmăritorilor se aflau de cele mai multe 
ori conducători călări, care le insuflau curaj oamenilor 
înarmaţi. Dacă la început Alban încercase să cruţe vieţile 
oamenilor simpli, până la urmă trebui să se conducă după 
principiul: ori ceilalţi, ori eu. Dar se îndepărtă mult de drum și 
ajunse nechibzuit ca un animal hăituit. Se agăţă disperat de 
gândul că o va putea totuși ajunge pe Gisela, însă imaginea ei 
păli în interiorul lui, ca acoperită de lacrimi și doliu. 

Când începu să se clatine din cauza slăbiciunii și deveni mai 
încet, asupra lui se repeziră câinii sloboziţi din lese. Braţele lui 
Alban se învârteau ca braţele unei mori de vânt sfâșiind câinii 
ca pe niște cârpe putrede aruncate de vânt. Lăsând în urma lui 
câinii morți, fu bucuros că niciunul dintre ei nu s-ar fi putut 
măsura cu Dagga, căci lupta cu o asemenea fiară i-ar fi lăsat 
urme adânci. 

După ce scăpă de câini, Alban speră ca îl pierduseră și 
poterașii, dar brusc pădurea se deschise într-o zonă defrișată, 
în centrul acesteia se afla un sat și între pădure și clădiri se 
strânsese o mică armată, ca și cum urmăritorii l-ar fi așteptat 
acolo. Aceștia îl descoperiră în aceeași clipă în care și ei 
fuseseră descoperiţi. Se auziră strigăte de bucurie și călărețţii 
dădură pinteni cailor. 

Alban își simţea slăbiciunea de două ori mai intens și în sinea 
lui își făcu loc disperarea: va muri și îi va dezamăgi amar nu 
numai pe Gisela, ci și pe prietenul său Matthias von 
Riebelsborn. Amândoi vor trebui să plătească eșecul lui cu 
propria viaţă și probabil și cu damnarea sufletelor lor. În timp 
ce se învârtea neajutorat, în urma lui răsunau voci și zăngănit 
de arme și înţelese că nu mai avea scăpare. Respiră adânc, 
pentru a-și liniști bătăile inimii, slobozi din gâtlej un urlet care 
acoperi sunetele tuturor cornurilor și se năpusti ferm hotărât 
să îi facă pe inamici să plătească cât mai scump posibil moartea 
sa. 


7. 


— Acum bunul Georg Streller și-a găsit beleaua rău de tot! 
Cajetan strălucea de satisfacţie când, cu o mișcare a mâinii, 
făcu să se stingă imaginile din oglinda fermecată și se întoarse 
către Fulvian: Această mică problemă s-a rezolvat. Nici nu știu 
de ce ai fost atât de nervos în ultimele săptămâni. Totul 
decurge cât se poate de bine! 

Cajetan arătă către clepsidra care măsura viața lui 
Gaudentius, în a cărei parte superioară aproape că nu mai 
rămăsese nisip și, ridicând supărat din umeri, alungă din minte 
gândul că într-o zi nisipul cursese și invers. Acum, că o avea 
prizonieră pe tânăra vrăjitoare și puterea ei nu mai putea fi de 
niciun folos dușmanului lui, totul reintrase pe făgașul dorit. În 
aceste clipe, Alban era încolţit de urmăritori, iar Gaudentius 
mai avea de trăit doar câteva zile. 

Fulvian știa ce gândea stăpânul lui, dar nu comentă nimic. 
Părerea lui era că pericolul de a da greș era mai mare decât 
voia Cajetan să admită. Tânăra vrăjitoare ar putea cu ușurință 
să încline talerul cântarului de partea Riebelsbornului și chiar 
să amenințe existenţa lui Cajetan. Succesele lor se datorau 
unor indivizi ca Fortunatus și unchiul acestuia și, în continuare, 
trebuiau să se folosească de castelanii și de ţăranii din 
împrejurimi, de ale căror gânduri și sentimente puteau dispune 
în anumită măsură prin puterile lor magice. Spre deosebire de 
Cajetan, el își dădea seama că aceste tulburări puteau să 
atragă în zonă trimiși ai principilor și ai clericilor importanţi 
din regiune, care să desfășoare anchete temeinice. 

— Va trebui să fim atenţi ca pe aici să nu își vâre nasul 
nimeni dintre cei înzestrați pentru magie, care ar putea pricepe 
mai mult decât ceilalţi, își dădu el cu părerea. 

Magul râse. 

— Vom abate atenția autorităților asupra castelului 
Riebelsborn. Pot să cerceteze acolo cât vor. Vei avea grijă ca 
burgul lui Gaudentius să devină centrul întregii tevaturi. Pentru 
asta, îl poţi folosi pe tânărul preot aflat acum în drum spre 
taverna contrabandiștilor, spre a-și cere răsplata. Du-te și 
așteaptă-l acolo. Tâmpitul acela ne va mai face servicii, ca de 
altfel și unchiul lui și toată șleahta de briganzi pe care i-a 
adunat în jurul lui. Cu ajutorul lor, vom înțepa și cauteriza 


definitiv această bubuliță, care pentru câteva săptămâni a 
cutezat să devină abces. Acum du-te și să nu îţi treacă prin 
minte să mai treci înainte pe la Mine și Lina! 

Fulvian șuieră încet. În ultimul timp, nu se mai putuse dedica 
plăcerilor vieţii, deoarece Cajetan îl alerga ca pe un băiat de 
prăvălie, nelăsându-i nicio clipă de liniște. După acea noapte în 
care, sub întruchiparea de duh rău, îl ispitise pe nobilul spaniol 
Ramón de Mandares y Cornada, mai reușise să își satisfacă 
poftele cu Mine și cu Lina și să le transmită sămânţa furată, dar 
nu putuse controla dacă rezultatul era pozitiv. Pentru aceasta 
ar fi trebuit să ajungă suficient de aproape de femei pentru a le 
mirosi și a stabili astfel dacă rămăseseră grele. Și va mai trece 
timp până când va putea face asta. 

O altă lovitură, mai puternică, curmă cugetările 
homunculusului. Acesta îi aruncă vrăjitorului o privire plină de 
ură, dai ultimul nu-i dădea nicio atenţie servitorului său, ci 
privea pe fereastră zâmbind mulţumit, ca și cum ar fi fost 
martor la evenimente ce se desfășurau exact pe voia lui. 

— De ce mai ești aici? Ţi-am dat de îndeplinit o sarcină! se 
răsti el la Fulvian fără să se întoarcă. 

— Mă grăbesc, stăpâne! 

Fulvian scrâșni din dinţi și își imagină răzbunarea față de 
bărbatul care îl privea ca pe creaţia lui artificială, pe care o 
putea maltrata cum voia. 


8. 


Cabana nu arăta ca locul în care ar fi fost așteptat un 
cardinal cu mitră purpurie sau măcar secretarul acestuia. În 
prima clipă, Fortunatus fu dezamăgit și chiar se temu că 
unchiul lui îl înșelase. Când descălecă de pe calul pe care i-l 
dăduse gazda și dădu unei slugi hăţurile, începu să îi fie teamă 
și pentru viaţa lui, căci omul arăta mai curând a tâlhar la 
drumul mare decât a om cinstit. Era convins că nimerise în 
cuibul unei bande de jefuitori și își adună toată stăpânirea de 
sine care îi mai rămăsese. 

— Il caut pe Eminenţa Sa ilustrul cardinal Callani sau pe 
secretarul dumnealui. Se află vreunul din cei doi domni în 
cârciuma asta? 

— Dacă Sfinţia Voastră binevoiește să mă urmeze. 

O tinerică frumușică apăru în ușă și se înclină în faţa lui 
Fortunatus ca în fața unei înalte personalităţi. 

Când fu faţă în faţă cu fiica hangiului, preotul clipi buimăcit. 
Ea emana ceva necunoscut lui, dar care îl vrăji pe loc. O urmă 
ca fermecat și păși în han ca și cum ar fi lăsat toate reţinerile și 
temerile sale dincolo de prag. Nişte indivizi cu înfățișări 
deplorabile stăteau la o masă, jucau zaruri și beau vin din căni 
de lemn. Fata nu îi ceru lui Fortunatus să ia loc în cârciumă, ci 
îl conduse pe trepte în sus, până la o cameră surprinzător de 
mare și prea bine mobilată pentru o simplă tavernă. La 
fereastră stătea un bărbat întors cu spatele la cel care intrase. 
Deoarece și acesta purta sutană, Fortunatus crezu că are de-a 
face cu secretarul cardinalului, rămase în picioare lângă ușă și 
tuși ușor pentru a-l face atent asupra lui pe înaltul cleric. 

Fulvian se întoarse încet și îi expuse vizitatorului o faţă cu 
aspect tineresc. Acum era ceva mai înalt decât la întâlnirile cu 
cavalerul Heiner sau cu Ramón de Mandares y Cornada - pe de 
o parte din cauza supărării pe Cajetan, pe de altă parte pentru 
a-l impresiona pe Fortunatus. 

— Ah, tu ești nepotul iubitului Heiner von Loipfing. Apropie- 
te! Fulvian îi făcu semn să se apropie de el și apoi se adresă 
fetei hangiului: Lasă-ne singuri. Te chem eu dacă am nevoie de 
tine. 

Fata își aminti de desfătările pe care ciudatul secretar al 
cardinalului i le mai oferise și se înfioră bucurându-se anticipat. 


Ceea ce îi smulse lui Fulvian un rânjet mulțumit, pentru că mai 
avea niște gânduri cu fata. Dar acum era nepotul cavalerului 
Heiner la rând. 

Așteptă până când fiica hangiului închise ușa în urma ei și 
afișă un zâmbet binevoitor. 

— Ne-ai ajutat foarte mult pe noi și pe Sfânta Biserică, fiule. 
Fapta nu-ţi va fi uitată. 

— Mulţumesc... 

Fortunatus se opri pentru că nu știa cum să i se adreseze lui 
Fulvian. 

— Ajunge, Sfinţia Voastră, interveni acesta. Mă bucur că ai 
venit atât de repede. În mod cert, vei străluci în ierarhia sfintei 
curii. 

— Sfânta curie? Asta Înseamnă Roma! 

Fortunatus mai că nu plesni de mândrie. Roma era centrul 
creștinătății și a fi chemat acolo reprezenta pentru orice cleric 
onoarea supremă. 

— Da, asta înseamnă Roma! Fulvian îi întinse mâna și tânărul 
preot sărută piatra inelului său, ce sclipea într-o culoare 
purpuriu întunecată. Trebuie să mergi la Roma, fiule, și acolo 
să acţionezi pentru cauza noastră. 

Fulvian surâse blajin, de parcă tânărul ar fi fost propriul 
nepot preferat, dar în sinea lui se amestecau bucuria anticipată 
cu hohotele de râs diabolic. La Roma, în orașul în care mișunau 
mai mulţi bastarzi ai cardinalilor, episcopilor și preoţilor decât 
copii născuţi din căsătorii, curând se va deprava destul pentru 
a putea fi folosit ca armă în lupta pentru tronul papal. „Cine 
știe, gândi homunculusul, poate că într-o zi am să pun tiara 
papală nu pe capul lui Cajetan, ci pe capul acestui mitocan.” 

— În câteva zile vei pleca în Cetatea Eternă, fiule. Am să îţi 
dau o scrisoare care te va recomanda Sanctităţii Sale Papa 
Leon X. 

La acest cap al Bisericii, cunoscut mai mult pentru plăcerea 
de a cheltui și pentru desfrâul lui decât datorită cucerniciei 
dovedite, tânărul va învăţa repede ce era bine pentru el. Voia 
să îi ofere chiar aici o degustare din ceea ce îl aștepta, ca să o 
apuce din capul locului pe calea cea bună. 

În timp ce Fulvian luă o foaie de hârtie, o umplu cu scrisul lui 
delicat și puse deasupra un sigiliu în ceară purpurie și o chemă 
în gând pe fiica hangiului. Aceasta sosi exact în clipa în care îi 


înmâna tânărului preot scrisoarea de recomandare. Cu un gest 
scurt al mâinii, făcu ca interiorul odăii să fie separat de restul 
lumii, astfel ca nimeni să nu îi poată deranja, apoi îl privi pe 
Fortunatus și îi zise: 

— Curând vei dispune la Roma de o mare putere și vei judeca 
păcătoși și eretici. Dar pentru a putea să apreciezi corect 
oamenii, trebuie să trăiești pe propria piele unele chestiuni. 

— Nu prea înţeleg, răspunse nedumerit tânărul cleric. 

— Ceea ce este mai important vei învăţa imediat. 

Fulvian îi făcu un semn fetei hangiului. Fără nicio reţinere, 
aceasta își scoase fusta și bluza și rămase goală în încăpere. La 
această priveliște, respiraţia tânărului se acceleră și fu fericit 
că purta veșmintele preoțești, căci altfel secretarul ar fi 
observat necuviincioasa lui erecţie. Dar Fortunatus nu știa că 
Fulvian își dădea seama de asta, ca și cum ar fi stat gol în faţa 
secretarului. 

Privirea tânărului preot se plimbă nesigură între fata 
dezbrăcată, care între timp, la porunca neauzită a 
homunculusului, luase poziţia corespunzătoare pe pat, și aşa- 
zisul secretar al cardinalului. După care Fulvian îl îmboldi și 
prin cuvinte: 

— Ia femeia și află pe propria piele ce înseamnă plăcerea 
trupească! 

În vocea lui era destulă putere pentru a învinge voinţa lui 
Fortunatus. Acesta se îndreptă împleticindu-se către pat și nici 
nu observă că o pală de vânt îi ridică sutana până la piept. 
Totodată i se desfăcu șnurul de la pantaloni, care-i căzură pe 
podea. 

Fortunatus râse ironic când Fortunatus astfel dezbrăcat 
stătea în faţa lui și avu grijă ca dorinţa tânărului să fie atât de 
puternică, încât acesta să nu se mai poată stăpâni și să se 
arunce asupra fetei ca ieșit din minţi. Deoarece preotul nu avea 
nicio experiență în materie de femei, se puse tare 
neîndemânatic pe treabă și cu siguranţă că unei femei mai 
puţin pricepute decât fiica hangiului i-ar fi provocat mari 
dureri. 

Fulvian asista frecându-și mâinile și rânji când simţi că 
fanteziile lui Fortunatus nu fuseseră complet satisfăcute. Dar 
tinerelul putea fi ajutat! Sutana i se preschimbă într-o negură 
fină și el urcă în patul în care cei doi erau încă ocupați unul cu 


celălalt. 

Fortunatus înlemni când mâinile fierbinţi ale secretarului 
cardinalului se așezară pe spinarea lui și când simţi trupul 
acestuia cum se mula tot mai aproape de al lui. Preţ de o clipă, 
vru să se apere, dar în momentul următor fu cuprins de o 
dorință de neînfrânat și se dărui bărbatului de deasupra lui, în 
timp ce femeia de sub el era strivită în așternut, și totuși își 
striga plăcerea atât de puternic, încât pereţii răsunau. 

Vraja lui Fulvian nu permitea ca ceea ce se petrecea în 
încăpere să răzbată în vreun fel afară și mai avea grijă și ca 
hangiul să nu observe absenţa fiicei lui, ci să umple el însuși 
paharele clienţilor, care își beau imperturbabili vinul. 


9. 


În timp ce Cajetan și diavolescul lui ajutor gustau ceea ce 
credeau ei a fi victoria asupra lui Gaudentius și Alban, Gisela se 
gândea cum ar putea să se elibereze atât pe ea însăși, cât și pe 
cele două femei care-i împărtășeau soarta. Nu știa nicio 
formulă magică cu care să deschidă încuietorile sau să îndoaie 
gratiile. Pe de o parte, instruirea ei în magie nu prevăzuse și 
asemenea situaţii, iar pe de altă parte nici nu credea că vreun 
mag ar putea să ridice vraja făcută de Cajetan propriului burg, 
mai puţin în cazul în care ar avea de partea lui un arhanghel. 

— Ducele nu știe nicio cale de ieșire de aici? o întrebă ea pe 
Hetta cu speranţa celui care se agaţă de un fir de pai care s-ar 
putea dovedi frânghia salvatoare. 

— Din păcate, nu. Șobolanul meu este isteţ și îmi poate arăta 
multe din cele ce se petrec în burg, dar nu îi e cu putinţă nici să 
deschidă ușile celulelor noastre și nici să îi gonească pe câinii 
de pază ai vrăjitorului. 

Pe Gisela o trecură fiorii la menţionarea paznicilor, pentru că 
se convinsese în mai multe rânduri că aceștia arătau ca 
oamenii, dar în realitate erau dulăi tineri, cărora vrăjitorul le 
dăduse înfățișare omenească. Aceștia îl serveau cu fidelitatea 
specifică speciei și, la nevoie, și-ar fi sacrificat viaţa pentru a 
aduce la îndeplinire ordinul stăpânului. 

— Dar trebuie să existe o posibilitate de a scăpa din văgăuna 
asta! 

Hetta ridică din umeri. 

— Se poate, dar eu nu am descoperit-o până acum. Cajetan 
pare să fie atât de sigur în privinţa noastră, de parcă ne-ar fi 
legat cu lanţuri. De altfel, degeaba ne gândim la evadare la 
orele acestea atât de târzii. Hai mai bine să dormim. Dimineaţa 
este aproape. 

— Şi eu aș vrea să dorm, se plânse Kezia. 

Ea era cea mai slabă dintre cele trei, atât în ce privește 
puterea magică, cât și voinţa. 

Gisela încuviință din cap și se întinse oftând. 

— Somn ușor! Fie ca zorile să ne aducă o zi mai bună decât 
cea care a trecut. Auzi foșnetul făcut de Duce prin paie și simţi 
apoi boticul animalului atingându-i obrazul. Ce păcat că nu ne 
poţi ajuta! șopti Gisela și îl mângâie. 


Apoi se gândi că numai o fiinţă cu puteri supraomenești ar fi 
în stare să o scoată de aici. Se gândi fără să vrea la soţul ei și 
își spuse că i-ar sări de gât chiar dacă avea cea mai groaznică 
înfățișare dacă ar apărea aici și i-ar deschide celula. Mult timp 
îl privise doar ca pe un monstru și numai gândul la el o înfiora. 
Dar, acum îi era dor de vocea lui aspră, de mâinile ca niște labe 
păroase, care cu siguranţă că puteau nu numai să lovească dur, 
dar și să dezmierde gingaș. 

— Duce, unde ești? murmură pe jumătate adormită Hetta din 
cealaltă celulă. 

— Este aici, la mine, zise Gisela, dar primi ca răspuns doar 
un ușor sforăit și, după puţin timp, respiraţia regulată a Keziei 
vestea că și aceasta adormise. 

Insă Gisela era trează și încordată, simțind că se întâmpla 
ceva inexplicabil cu ea. Preţ de câteva clipe, privi prin ochii 
șobolanului și văzu o umbră mare, în care străluceau două 
puncte luminoase. Umbra era corpul ei, iar luminile erau ochii 
plini de o forță ce nu putea proveni din această lume. 

„Ceva mi se întâmplă”, gândi ea și se răsuci stânjenită, 

pentru că nu mai era ea însăși. Stomacul îi chiorăia cu zgomot, 
deși Lina, una dintre cele două slujnice ale vrăjitorului, îi 
dăduse seara un castron cu mâncare, iar acum îi venea în nas 
un miros ce cu siguranţă nu provenea din temnița subterană, în 
timp ce în jurul ei totul se transforma, Gisela își linse buzele. Se 
afla într-o pădure deasă și ningea de parcă albul rece ar fi vrut 
să îngroape sub el întreg pământul. Mirosul ademenitor venea 
de la un iepure, care ţopăia nu departe de ea. Trebuia să îl 
prindă spre a-și potoli foamea cumplită și a se putea dedica 
apoi îndeplinirii ţelului propus. 
__ Gisela scutură buimăcită capul. Care era de fapt țelul ei? 
Inainte de a se putea dumiri, sări asupra iepurelui ca o săgeată, 
îl prinse și mușcă din el. Avea gust de blană, sânge și carne 
crudă, care îi producea greață acelei părţi din ea care mai 
rămăsese ea însăși. Atunci înţelese că nu ea înfuleca iepurele, 
ci o altă ființă, dar o labă puternică, plină de zăpadă o aduse pe 
pista bună. 

— Dagga! Gisela simţi unda dintre ea și căţea și în ea se trezi 
brusc speranţa. Dagga, mă auzi? 

Se concentră asupra animalului, încercă să vorbească cu el, 
spre a putea să îl conducă. Dar încercarea ei disperată nu avu 


succes. Putea doar să își dea seama de ceea ce vedea, auzea ori 
gusta căţeaua, dar nu era în stare să o influenţeze. Odată cu un 
oftat puternic își exprimă și dezamăgirea. Colega ei de temniţă, 
Hetta, putea să realizeze mai multe cu Ducele ei și chiar ea 
însăși reușise să controleze într-o oarecare măsură șobolanul. 
Dar Dagga se sustrăgea oricărei încercări de influențare. 

— Bestie încăpăţânată! o certă Gisela când căţeaua scuipă 
resturile de blană ale iepurelui și cobori la malul râului ca să se 
spele de urmele gustării. După care, mult timp văzu numai 
arbori, printre care fugea Dagga, fără a-și putea da seama unde 
se afla animalul. 


10. 


Zăpada o stânjenea pe căţea, pentru că acoperea urmele pe 
care mersese până atunci, și nasul ei nu mai simţea mirosul 
cailor și oamenilor și nici pe cel al prietenei ei. Totuși ceva îi 
spunea că Gisela se găsea undeva în fața ei și urma acest 
instinct cu consecvenţa animalului care nu cunoaște îndoiala. 
După ce își mai potolise foamea, alergă mai departe, fără să o 
intereseze viscolul tot mai puternic. După un timp, ajunse la un 
drum ce mergea în direcţia urmată de ea și merse pe el până 
când o clădire mare îi bară calea. Ajunseră la ea vocile 
bărbaţilor fără griji și în nas o înțepă izul acelei băuturi care îi 
făcea să devină imprevizibili. În același timp, mai constată 
ceva, ceva cunoscut din încăperea în care stătea atât de des 
prietena ei. Era ceva vag, otrăvitor și viu într-un mod neplăcut. 
Mârâi instinctiv, pentru că întreaga clădire era înconjurată de 
mirosul dezgustător ce îi provoca greață. Deoarece nu voia să 
întâlnească ființa care locuia acolo, ocoli casa, strănută de 
câteva ori ca să elimine mirosul din nări și alergă mai departe 
cât de repede îi permitea zăpada. 

După puţin timp, simţi că Gisela trebuia să fie foarte aproape 
și adulmecă. O dâră din mirosul ei era imprimată în arbori și în 
stânci și ea deveni mai puternică cu cât adulmeca mai sus. Ca 
urmare, părăsi drumul, se luptă cu hăţișul din marginea pădurii 
și scormoni zăpada de pe colina abruptă ce se ridică deasupra 
râului. Curând, văzu ziduri asemănătoare celor de acasă, dar 
care miroseau și mai urât decât casa pe lângă care tocmai 
trecuse. Dar mirosul era mai vechi, ca și cum cel care îl 
imprimase ar fi plecat. 

Acolo unde oamenii vedeau doar mine și dărâmături peste 
care nu puteai trece fără să riști să îţi frângi gâtul, simţurile 
Daggăi percepeau un burg nu deosebit de mare, dar solid 
construit, cu intrarea printr-un turn înalt. Se opri în faţa micii 
porţi din dreapta turnului și o împinse cu labele din faţă, așa 
cum făcea la Riebelsborn. Pentru că aici nimeni nu se aștepta 
la intruși, poarta nu era încuiată și se dădu în lături. 

Nasul Daggăi sesiză un iz mai ciudat: mirosea a piele, metal 
și a câine, dar foarte puţin a om. Mirosul îi spunea că în burg se 
aflau câţiva oameni, dar prin această poartă nu mai trecuse de 
mult vreunul dintre ei, și asta o irita pe căţea. Adulmecă 


suspicioasă, se strecură prin poartă în interiorul burgului și se 
opri când auzi o ușă deschizându-se. Doi indivizi înarmaţi ieșiră 
din încăperea străjerilor și priviră în jur. Bazându-se mai mult 
pe nas decât pe ochi, Dagga stabili că era vorba de dulăi tineri, 
care puţeau atât de groaznic de parcă s-ar fi tăvălit prin acea 
otravă al cărei miros era omniprezent, își arătă dinţii și, când 
cei doi se îndreptară spre ea, atacă fără niciun avertisment. 

Cajetan le dăduse câinilor înfățișare de oameni, dar în 
interiorul lor aceștia rămăseseră căţelandri stângaci, care, deși 
erau mari și puternici, nu erau maturizaţi. Văzând în faţa lor o 
căţea uriașă, se retraseră tremurând. În ei mai exista amintirea 
mamei lor, care-i punea la punct luându-i de după ceafă și 
zgâlţâindu-i sau înghiontindu-i dureros între coaste, și, când 
Dagga sări la ei mârâind, se întoarseră și o zbughiră căutând 
adăpost în cel mai îndepărtat colţ al încăperii lor. 

Dagga pufni mulțumită, ca la Riebelsborn, când speriase 
bracii ce se așezaseră în culcușul ei, și trecu nestânjenită mai 
departe, în timp ce nasul ei cerceta burgul. Partea superioară a 
acestuia puțea mai tare decât câinii străjeri, dar din adâncime 
venea acel miros fin spre care se îndrepta nostalgia ei. Își vâri 
botul în crăpătura unei uși întredeschise și cobori printr-un 
coridor ce ducea într-o încăpere de unde se putea pleca în mai 
multe direcţii. Majoritatea galeriilor erau blocate prin uși, dar 
mirosul pe care îl urma ea venea dintr-o deschizătură în spatele 
căreia se afla o scară abruptă. Fără să șovăie, plecă în fugă pe 
scară în jos, până când drumul îi fu blocat de o ușă lată, 
închisă. 

Când zgârie supărată cu laba ușa, se auziră pași apropiindu- 
se. Căţeaua auzi deschizându-se zăvorul și se aruncă în lemnul 
prins în rame de fier. Ușa se dădu în lături și ea se năpusti 
înăuntru. Omul, care mirosea și el a câine, înţepeni în faţa ei, 
într-o mișcare de apărare făcută cu halebarda. Fără să îi pese 
de armă, Dagga sări pe el și îl puse la podea. Sub colții ei 
trosniră oase și încăperea se umplu pentru o clipă de urletul de 
durere al unui câine. Încă o mușcătură, și se așternu liniștea. 
Alţi doi câini, care se apropiaseră, chelălăiră strident la 
vederea camaradului mort și imediat se ascunseră făcându-se 
covrig în întunericul bolţii. Dagga nu mai luă seama la ei, 
încercând să vomite sângele cu miros de sulf ce îi cursese pe 
gâtlej și îi provoca crampe. 


În spatele ei răsună un strigăt speriat, dar și bucuros în 
același timp, care o făcu să uite de preocuparea ei. 

— Dagga! Cerule, cum ai ajuns aici? 

Căţeaua, dând din coadă, fugi la Gisela, întinse laba și 
încercă să ajungă la ea printre gratii. Cu această ocazie deranjă 
un șobolan, care fugi cuprins de panică. Dar Dagga nu se lăsă 
ademenită de el. Nările ei aspirau izul prietenei și privirea ei 
trăda cât de mult ţinea la tânără. 

Gisela trăia profund neașteptata revedere și lupta cu 
lacrimile. Hetta avea grijă de Ducele ei speriat de moarte și le 
privea pe cele două cu ochii mari. 

— Până aici este bine! Dar nu am realizat mai nimic. Dacă nu 
putem pune mâna pe cheile de la celulele noastre, apariţia 
acestei bestii uriașe nu ne este de niciun folos! 

Gisela vru să riposteze la această apreciere defavorabilă la 
adresa căţelei, dar privirea îi căzu pe legătura cu chei care 
atârna pe peretele dintre ușa de intrare și încăperea paznicilor. 
Dacă Dagga s-ar ridica pe labele dinapoi, ar ajunge la ele, dar 
probabil că nu era suficient de inteligentă pentru a pricepe ce 
se voia de la ea. 

— Dagga, uite! Acolo sunt cheile! Dă fuga și adu-mi-le! 

Gisela arătă către legătura cu chei, arătând cu mâna direcţia. 
Dar Dagga parcă era surdă, tot împingea grilajul și scâncea 
cerându-i stăpânei să o mângâie. 

— Pentru Dumnezeu, nu se poate ca totul să fie în zadar! 

Kezia plângea dezamăgită, în timp ce Hetta îl ridică pe 

Duce și îi arătă legătura de chei. 

— Măcar poţi să o dai jos din cui? Pe urmă o vom rezolva noi 
cumva. 

Puse șobolanul din nou jos. După ce trase cu coada ochiului 
la Dagga, șobolanul fugi, se cățără pe lemnul negeluit al 
cadrului ușii și sări direct pe cârligul care susținea cheile. 
Căţeaua văzu animalul și, din instinct, vru să se ia după el, ca 
să îl omoare, dar Gisela își înfipse mâinile în blana ei și o 
reținu. 

— Este Ducele, prietenul nostru, și nu ai voie să îl vânezi și 
să îl mănânci! 

Între timp, șobolanul își făcea de lucru la legătură, dar din 
cauza greutăţii metalului nu reușea să o arunce din cârlig. 
Hetta începu să înjure ca un birjar, iar Kezia scâncea ca un 


bebeluș. Gisela strângea din dinţi și arunca priviri arzătoare 
spre cheile care reprezentau muchia îngustă dintre libertate și 
sclavie veșnică. 

— Dagga, fir-ai tu să fii! Adu cheile! strigă ea la căţea. 

Animalul se trase un pas înapoi și rânji. Privirea Giselei se 
fixă poruncitoare spre ea și, când șobolanul chiţăi rugător, 
Dagga se întoarse către el, se duse la ușă și se sprijini de 
perete, manifestându-și enervarea pentru modul în care era 
tratată. Până acum nimeni nu o învățase ce erau cheile, dar, 
când dădu să înhațe mogâldeaţa cu blană, aceasta sări 
înspăimântată pe podea și cățeaua rămase cu legătura de chei 
în bot. Scutură involuntar capul și lăsă jos cheile, dar, când 
Gisela o lăudă ademenind-o, înţelese că ar fi vorba despre un 
joc nou, pe care stăpâna voia să îl joace cu ea. Ridică din nou 
legătura care zăngănea, o aruncă în aer, o prinse din zbor și se 
grăbi către stăpâna ei. 

Gisela îi luă cheile din coli și se puse pe treabă. Trebui să se 
împingă cu toată greutatea în gratii și să își forţeze braţul 
pentru a introduce cheia în broască. Din fericire, broasca era 
unsă bine și se deschise cu ușurință după două rotiri ale cheii. 
Când zăvorul ieși din opritor, ușa se deschise singură. Gisela 
ieși în fugă, ca și cum s-ar fi temut că prin puterile vrăjitorești 
ale lui Cajetan ușa se va reînchide, o îmbrăţișă pe Dagga și apoi 
le eliberă pe cele două tovarășe de temniţă ale ei. Hetta ieși 
plină de demnitate din celulă, luându-l cu ea pe Duce, care se 
pusese în siguranţă faţă de căţea pe canatul de sus al ușii, și se 
scutură sub impactul valurilor de aer îngheţat ce pătrundeau 
prin ușa temniței rămasă deschisă. 

— Auziţi cum urlă vântul afară? Mă tem că sus este furtună 
și, judecând după anotimpul în care ne aflăm, poate chiar 
viscol. Pe o astfel de vreme nu putem merge nici jumătate de 
kilometru. 

— Cel puţin nu așa, zise Kezia arătând către zdrenţele subţiri 
de pe ea. 

Hetta ridică din umeri cu un surâs ironic. 

— Dacă vrei să rămâi, nu ai decât! Eu sunt sătulă de văgăuna 
asta! Ducele a descoperit lângă poartă o cameră cu pelerine și 
cizme pentru paznici. Nu va fi prea plăcut să purtăm lucruri ce 
put a pucioasă, dar nu avem de ales. 

— Şi paznicii? întrebă Kezia speriată. 


— Doar ai văzut ce repede l-a terminat bestia asta uriașă pe 
unul dintre ei. Cred că nu va trebui să ne temem de tipii de la 
poartă. Dacă ne vor face probleme, le va rezolva căţeaua. 

Gisela nu împărtășea optimismul Hettei și vru să ia cu ea 
spada paznicului mort, pentru ca la nevoie să se poată apăra. 
Dar, când atinse mânerul acesteia, avu impresia că pusese 
mâna pe o mizerie lipicioasă și renunţă. 

Hetta se întoarse spre ea și o privi întrebător. 

— Ce este? 

— Nimic. 

Gisela mai intră o dată în celula ei și își șterse mâna cu paie 
din grămada ce îi servise drept pat. Apoi o urmă pe Hetta, care 
alerga pe trepte de parcă prinsese noi puteri. Dagga o luă 
înaintea lor, urcă vijelios coridorul, traversă curtea burgului și 
se opri în fața încăperii străjerilor. Câinii cu aspect omenesc, 
care se aflau în încăpere, remarcară că afară se petreceau 
lucruri ce nu puteau fi în sensul celor dorite de stăpânul lor, 
dar, când dădură cu ochii de colții dezveliţi ai Daggăi și auziră 
mârâitul ei ameninţător, se întoarseră și se ghemuiră 
tremurând în cel mai îndepărtat colţ. 

Hetta tresări scurt când viscolul o lovi cu toată puterea, 
aruncându-i zăpada sub cârpele de pe ea, cu senzaţia că mii de 
ace i se înfipseseră în piele. Cu o sudalmă șuierată încet se 
îndreptă în faţa viscolului și, cu pași șovăielnici, se duse la 
turnul porții și deschise ușa pe care o văzuse prin ochii Ducelui. 
În încăpere, pe lângă îmbrăcăminte, se mai aflau și rezerve de 
mâncare pentru câinii cu înfățișare umană. Totul puţea 
îngrozitor și nu avu curajul să pună mâna pe ceva. Dar, în cele 
din urmă, descoperi câteva pelerine prăfuite, pături și fulare în 
care mirosul de pucioasă nu era atât de persistent ca să îi taie 
respiraţia și găsi și mai multe perechi de cizme. 

Între timp ajunseră în încăpere și Gisela cu Kezia și o ajutară 
pe Hetta să curețe obiectele utilizabile de praf și de pânza de 
păianjen. După ce se înfofoliră bine, priviră cu atenţie în jur și 
ieșiră din burg prin poarta cea mică a acestuia. 


11. 


Salvarea lui Alban se dovediră a fi caii urmăritorilor lui. Când 
se repezi asupra lor urlând, aceștia se speriară și câţiva chiar 
își aruncară jos călăreţii. Lipsiţi de șefii lor, pedestrașii nu 
cutezară să îi stea monstrului în cale. Alban străpunse 
rândurile de bărbaţi și fugi. Preţ de o clipă, se amuză de ocările 
vânătorilor luaţi prin surprindere, dar își dădu seama că a doua 
oară nu îi va mai reuși figura și simţi cum forțele îl părăseau 
odată cu sângele pierdut prin răni. În plus, după scurt timp se 
auziră sunete de corn care-i chemau pe urmăritori să strângă 
rândurile. 

Când auzi zgomotul produs de grupul din faţa sa, cei din 
urma lui se regrupaseră deja și se apropiau. Descumpănit, se 
opri în dreptul râului, ce apărea ca o dungă întunecată în 
peisajul acoperit cu zăpadă și, încolţit de potere, se aruncă în 
apa rece ca gheaţa. 

— Nu îl lăsaţi să scape! îl auzi strigând pe cavalerul Luitpold. 

Câţiva călăreţi încercară să îl urmărească pe Alban de pe 
mal, dar erau locuri în care zăpada era acoperită cu gheaţă. 
Calul primului călăreț alunecă și căzu. În timp ce acesta 
necheza de durere, cei din spate nu mai putură să-și oprească 
armăsarii și se prăbușiră peste animalul căzut. Alban văzu 
căzând oameni și animale ca niște jucării și înţelese că, pentru 
moment, cerni îl ajutase. Luat de curent, înotă mai departe, în 
timp ce urmăritorii rămaseră în urmă, dând semnale de corn 
către cei aflaţi în josul râului. 

Lui Alban îi erau greu să se mai menţină la suprafaţă, din 
cauza oboselii și a slăbiciunii trupului. Brusc îl prinse un vârtej 
și îl trase în adâncuri. Fu lovit de stânci, învârtit de mai multe 
ori și, în cele din urmă, se trezi aruncat pe o stâncă plată. Abia 
după un timp observă că nu mai trebuia să lupte pentru fiecare 
gură de aer, ci că se găsea pe uscat. Doar picioarele îi mai 
atârnau în apă. Când privi în jur, nu văzu nicio lumină și 
pricepu că apa îl dusese într-o grotă. Prea obosit pentru a se 
mai ridica, lăsă capul jos și închise ochii. 

— Acesta este sfârșitul. Aici vei muri! 

Mai întâi crezu că aude o voce străină. Abia pe urmă înţelese 
că acela care vorbise fusese chiar el. „Bun, gândi el, grota 
aceasta nu este un mormânt prost pentru unul ca mine. La 


cimitir oricum nu m-ar fi îngropat, mai curând m-ar fi dat la 
câini.” O vreme se cufundă în neștire, dar apoi se gândi la 
Gisela și simţi lacrimi în ochi. 

— Să o salveze bunul Dumnezeu, chiar dacă propriul meu 
suflet va trebui să ajungă în iad! 

Cuvintele îl durură, dar această rugăminte era singurul lucru 
pe care îl mai putea face pentru soţia lui. Soţia lui? Alban râse 
amar. Niciodată nu o privise astfel, ci doar ca mijloc pentru a 
atinge un scop. Sau nu era așa? 

Din cauza slăbiciunii, nici nu mai putea să gândească. Simţea 
cum îl părăsește viaţa și se cufundă într-o beznă dezgustătoare, 
ce ameninţa să îi înăbușe ultimele răsuflări și restul existenţei 
sale. 


12. 


Alban se trezi brusc, deschise ochii, dar nu putu să vadă 
nimic. Se simţea de parcă o mână răcoritoare de femeie îl 
apucase și îl smulsese dintr-o mlaștină plină de miasme 
pestilenţiale. li reveniseră și o parte din puteri și, când își palpă 
umărul, constată că rana i se închisese. 7 

Se ridică, se lovi de plafonul grotei și, în patru labe, porni în 
direcţia de unde venea curentul de aer proaspăt. Dădu peste o 
crăpătură în stâncă prea îngustă pentru a-i permite trecerea. 
Nu avea altceva de făcut decât să se arunce în apă și să caute 
gaura prin care apa îl împinsese în grotă. Dar, judecând după 
urletul vijeliei de afară, cu blana lui udă ar îngheţa în scurt 
timp. În disperarea lui, mai încercă o dată să se strecoare prin 
crăpătura îngustă. În clipa în care reuși să scoată capul, ca prin 
farmec, stânca îl expulză, cum se întâmplă cu copilul la naștere. 

Era noapte, dar totul sclipea în alb. Zăpada cădea atât de 
deasă, de parcă ar fi vrut să îngroape sub ea tot ce era viu, iar 
vântul urla ca o haită de mii de lupi. Alban își trase involuntar 
capul și se dori înapoi în siguranţa grotei pe care tocmai o 
părăsise. Pe urmă, i se păru că zărește o lumină prin furtuna de 
zăpadă și porni cu pași greoi către ea. După doi-trei pași trebui 
să își croiască drum prin nămeţii cât înălţimea unui om. Când 
se crezu rătăcit în deșertul alb, căzu pe burtă pe un petic de 
pământ neacoperit de nea și văzu trei siluete venind în direcţia 
lui, înfășurate în pături și pelerine groase, însoţite de o 
creatură precum un urs. 

— Gisela! 

Alban era sigur că ea trebuia să fie, deși nu o văzuse decât ca 
pe o umbră. 

Ea se opri și ridică mirată braţele. 

— Alban! Cât ai clipi, fu lângă el, îngropându-și mâinile în 
blana lui încâlcită. Ce bucuroasă sunt că te văd! Dar ce este 
asta? Eşti rănit! 

Deși bucata de plumb zvâcnea în umărul lui, Alban spuse: 

— Nu este așa de rău. Am avut o dispută cu câţiva smintiţi 
care voiau să mă oprească din drumul către castelul lui 
Cajetan. Dar, slavă Domnului, te văd întreagă și neatinsă de 
vreo vrajă! Cum ai reușit să te salvezi? 

Gisela izbucni în râs, ca și cum nici ei nu i-ar fi venit să 


creadă. N 

— Este meritul Daggăi! Fără ea nu aș fi reușit. Intinse mâna 
și mângâie cățeaua, care se lipi de ea și scoase un lătrat ușor. 
Ea este Hetta. Cajetan o ţinea captivă, ca și pe Kezia, pe care 
bucătăreasa de la Riebelsborn a dat-o pe mâna acelei creaturi a 
diavolului, vrăjitorul iadului. 

Hetta dădu din cap în direcţia uriașului, cu mâna omului care 
considera prieten pe oricine era dușman al dușmanului lui. Dar 
Kezia se ghemui speriată în șalul ei. La Riebelsborn se temuse 
de Alban, dar, uitându-se acum mai atentă la el, nu i se mai 
părea atât de îngrozitor cum îl păstrase ea în amintire. 

Intre timp Hetta descoperise rana lui Alban de la umăr. 

— Dumnezeule, dar eşti plin de sânge! 

Gisela îi atinse rana. El icni, dar zise imediat: 

— Nu este nimic! 

Dar cu Hetta nu îi merse. 

— Cu așa ceva nu poti fi niciodată prea precaut! Juponul 
soţiei tale mai este suficient de curat pentru a improviza din el 
un bandaj. Nu o să îngheţe dacă îţi cedează o bucată de 
material, oricum are pelerina. Să vedem dacă putem să te 
acoperim și pe tine. Umbli complet gol, ceea ce este nedemn 
pentru un creștin. 

Alban își acoperi îngrozit pântecele cu mâinile, dar Hetta 
doar râse în timp ce se aplecă pentru a căuta în îmbrăcămintea 
Giselei o bucată de material care să fie folosită drept bandaj. 

— Nici chiar așa de rușinos nu este nevoie să fiţi. Gisela cu 
siguranţă v-a văzut des, iar eu sunt văduvă și știu ce îi 
deosebește pe bărbaţi de femei. Kezia poate să se uite între 
timp în altă parte. 

Gisela fu recunoscătoare întunericului dinaintea dimineţii, 
căci se roșise la vorbele Hettei. Incercă și ea să nu îl mai 
privească pe Alban, dar involuntar privirea îi trecu peste 
coapse. Fiind un monstru, se așteptase să vadă ceva monstruos 
și între picioare. Dar, cu excepţia blănii nu remarcă altceva 
decât văzuse la fraţii mai mici ai prietenelor ei când făceau 
baie. Şi-l reaminti pe fratele ei și își reaminti și cum îi 
surprinsese pe el și pe sărmana Gundi și înțelese că acest 
aspect nevinovat putea să se modifice prompt. 

Se răsti la Hetta, pentru a scăpa de reflecţiile ei prostești. 

— Dă-i bătaie, că trebuie să plecăm mai departe! 


Cu o smucitură bruscă, Hetta rupse o bucată de material 
destul de lungă, cu care îi bandajă lui Alban umărul. Deși 
acesta nu voia să arate cât îl durea, scoase totuși un geamăt. 

— După cum arată rana, ar trebui tratată mai bine decât pot 
eu să o fac aici, în drum. Aș vrea să te duc la un chirurg, dar nu 
am fi bine-veniţi acolo. 

— Există bărbaţi care arată mai rău decât Alban, interveni 
Gisela. 

Hetta îl măsură cu privirea pe bărbat cât era posibil în 
lumina slabă reflectată de zăpada proaspăt căzută și ridică din 
umeri: 

— Ai dreptate, draga mea. Totuși, niciun om nu s-ar bucura 
să i se bată la ușă în miez de noapte și să se trezească faţă în 
faţă cu cineva ca Herr Alban. 

— Prietenul meu Matthias, pe lângă celelalte calităţi, o are și 
pe aceea de a fi un medic învăţat. El îmi va extrage bucata de 
plumb din umăr. 

Alban obosise de atâta vorbit și voia să găsească un loc în 
care să se poată odihni. 

Gisela scoase un strigăt ușor. 

— Plumb! Au tras în tine cu o armă de foc? 

— Cu siguranţă nu a fost o manifestare de prietenie. Alban își 
arătă dinţii. Cred că Cajetan i-a asmuţit asupra mea pe oamenii 
din satele învecinate, pentru a mă împiedica să te salvez, draga 
mea. El nu putea să bănuiască faptul că Dagga va reprezenta 
un ajutor mult mai bun pentru tine decât aș fi putut fi eu. 

Din cuvintele lui răzbătea invidia faţă de cățeaua care putea 
fi sigură de afecțiunea și prietenia Giselei. Dar Alban râse apoi. 
Dagga o salvase pe Gisela din captivitatea lui Cajetan și astfel 
își câștigase atât recunoștinţa ei, cât și pe a lui. 

— Uite, leagă-ţi asta în jurul coapselor. Și hai să plecăm. Aici 
îngheţăm. 

Hetta îi întinse una dintre păturile pentru cai pe care le luase 
cu ea pentru a se proteja suplimentar de zăpada viscolită. 

Alban tocmai voia să îi spună că nu îi este frig, dar observă 
unda puternică și călduroasă care se îndrepta către el din 
direcţia Giselei și care îl făcea să uite slăbiciunea și durerea. 
Când ea se îndepărtă de el câţiva pași, Alban începu să tremure 
din nou și genunchii începură și ei să îi tremure de oboseală. 

— Va trebui să mă sprijini puţin, o rugă el, se apropie de ea, 


își puse pătura pe umeri și își petrecu braţul în jurul Giselei. 

O simţea ca pe o mică sobă, care radia căldura în mod plăcut, 
fără a-l arde. 

Gisela îl privi zâmbind. 

— Sprijină-te de mine! Sunt suficient de puternică. 

— Pe Dumnezeu și pe Sfânta Fecioară, ești într-adevăr! 

Alban simţi forța ce răzbătea din ea și pe care soţia lui, fără 
să își dea seama, o împărțea cu el. Ar fi preferat să o ia în braţe 
și să o poarte așa, pentru a-i fi mai aproape de inimă. 

Își continuară drumul și, în timp ce cele trei femei erau 
obosite, dar și vesele pentru că vântul sufla din spate și le 
împrăștia zăpada din faţa picioarelor, Alban simţi clar că aici 
lucrau forțe ce nu proveneau din lumea aceasta, dar care le 
voiau binele. Această putere miraculoasă acţiona doar pe mica 
bucată de sol pe care se mișcau ei, care apoi se acoperea 
imediat cu straturi de zăpadă, iar deasupra, pe vârful dealului, 
urla viscolul. 

Când Alban ridică privirea, crezu o clipă că vede silueta în 
mărime supranaturală a unei femei care ţinea deasupra lor 
mantia ei sclipind albastru, apărându-i de furia vremii, și rosti 
în gând o rugăciune. Aproape nici nu îi venea să creadă cât de 
repede merseseră. Deși se deplasau pe jos, parcurgeau 
kilometrii cu viteza unui cal în galop. Chiar dacă totul i se 
părea puţin cam ciudat, se bucura că o forță superioară 
intervenise în favoarea lor și îi proteja. Părerea lui era că niciun 
om nu dispunea de puteri atât de mari, nici măcar femeia pe 
care o iubea. 

— Fii fără nicio grijă, prietene. Darul Giselei este pur și fără 
niciun amestec al răului! 

Alban auzi vocea atât de clar încât se cutremură și privi în 
jur agitat. Dar cele trei femei își continuau drumul, ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Când ridică întrebător privirea, văzu 
femeia celestă zâmbind, apoi acoperindu-se cu un voal și 
dispărând. Simultan o puternică pală de vânt sfâșie norii și, pe 
înălţimea din fața lor, văzură Riebelsbornul scăldat în lumina 
aurie a răsăritului de soare. 


13. 


În timp ce Gisela, Alban și cele două însoţitoare ale lor 
soseau în acest mod miraculos, viscolul îi ţinea pe oamenii din 
împrejurimi în casele lor, obligându-i să rămână acolo, de parcă 
toate zăvoarele fusese trase. Cavalerul Luitpold și vânătorii lui 
rămaseră pe timpul viscolului în coliba unui porcar, fără ca 
măcar să dea frâu liber cailor lăsaţi afară, care, urmându-și 
instinctul, s-ar fi întors la grajdurile lor. În sate, ţăranii 
înspăimântați se făceau covrig sub pături și se rugau palizi 
Fecioarei Maria să îi apere de vijelia nemaipomenită. Călugării 
din mănăstiri promiteau zile de post și rugăciuni Fecioarei 
Maria şi tuturor sfinţilor, crezând că aud în urletele 
elementelor naturii nu zeii păgâni, ci creaturile iadului, pornite 
să vâneze sufletele sărmanilor păcătoși. 

Viscolul îl ţinea și pe Fulvian în han. La început, în ciuda 
dezlănţuirii naturii, homunculusul vru să se întoarcă la burgul 
stăpânului lui. Dar ura să se lupte cu zăpada ca un om norma! 
și prostănac și ar fi trebuit să apeleze la forțe de care nu 
trebuia să afle Cajetan. Dar când în faţa hanului opri o trăsură 
din care cobori un grup de călători fericiți că găsiseră un 
adăpost sigur, curiozitatea și capriciul lui îl determinară să le 
joace un renghi. Printre călători se aflau și două femei, mamă și 
fiică - cea tânără era chiar frumoasă, cealaltă încă plăcută, și 
ambele, după cum remarcase Fulvian, foarte dornice de 
complimente. 

De aceea se transformă din nou în secretarul cardinalului 
Callani și atrase asupra lui atenţia tuturor. Hangiul și slugile 
lui, clienţii, dar și contrabandiștii și bandiții, care își găsiseră 
aici refugiu în faţa vijeliei, vedeau în el autoritatea credinţei și 
îi sorbeau cuvintele când povestea anecdote adevărate sau mai 
multe născocite, de la Roma și despre curie. Pentru început, 
făceau ochii mari la câteva istorioare deocheate, dar vinul 
turnat din belșug și fascinația exercitată de Fulvian sporiră 
buna dispoziție. Iar când homunculusul povestea, rânjind, cum 
Sfinţia Sa Papa trebuise să o șteargă pe fereastră din cauza 
unui soţ ajuns acasă prea devreme, se prăpădeau toţi de râs. 

Fulvian tocmai pregătea cea mai marea orgie ce avusese loc 
vreodată în această cârciumă, când chemarea lui Cajetan îl 
plesni ca un bici. 


14. 


În castelul marelui vrăjitor, viscolul le adunase pe slujnice în 
bucătărie, în timp ce Cajetan dormea în patul lui și visa la 
ascensiunea lui în Spania. Dimineaţa, Lina și Mine fierseră 
terciul pentru cele trei prizoniere, dar când una dintre ele doar 
întredeschise ușa și văzu vijelia de afară, se cutremură. 

— Pe vremea asta nu mă duc! Afară mori, spuse ea 
întorcându-se la colega ei. 

— Cele trei vrăjitoare pot foarte bine să flămânzească o zi. 
Dragul de Fulvian spunea mereu că postul le-ar mai reduce din 
încăpățânare. 

Mine clătină gânditoare din cap. 

— Nu știu. Pe Hetta am lipsit-o destul de pâine, dar este 
încăpățânată ca un bou și scuipă foc numai când îi vede de 
departe pe stăpânul nostru și pe Fulvian. 

— Pe noi ne avantajează. În acest fel, îl avem pe bunul 
Fulvian numai pentru noi. Ah, ce dor îmi este de el! 

Lina oftă, atrăgându-și ironia celeilalte slujnice. 

— Pot să te întreb de ce anume îţi este dor la el? 

De fapt de tot, vru să spună Lina, dar, când vru să recheme 
în memorie imaginea homunculusului, aceasta se contura vag. 
Doar permanenta dovadă a bărbăţiei lui se evidenția clar. Lina 
se cutremură. În prezenţa lui Fulvian tânjea după desfrâu, dar 
ceva din interiorul ei o avertiză brusc că pentru acest lucru va 
plăti cu vârf și îndesat. 

Brusc, Lina simţi singurătatea de care era înconjurată aici. 
Mine era o femeie pizmașă, ce se bucura de nefericirea altuia și 
care o trata ca pe o inferioară. De Cajetan se temea, cât despre 
Fulvian, știa că începând de astăzi îl va privi cu alţi ochi. Li 
lipsea, de fapt, tot ce în viaţa ei anterioară i s-ar fi părut plăcut 
- prietenele cu care să poată vorbi și râde, un băiat a cărui 
privire să se aprindă la vederea ei, chiar și înalții domni și 
înaltele doamne frumos îmbrăcate, care treceau călare pe 
lângă ea. 

— Chiar îţi place aici, în burg? o întrebă ea pe Mine. 

Aceasta se uită la ea cu buza superioară ridicată, ceea ce o 
făcea să semene cu o iapă în călduri. 

— Dumnezeule, ce întrebare! Mai bine decât aici nu mi-a fost 
niciunde. Numai gândul la prietenul nostru Fulvian și este de 


ajuns ca să rămân aici! 

Cuvintele ei nu prea contribuiră la mulțumirea sufletească a 
Linei. Pentru că în acea clipă Fulvian îi apăru în imagine cu 
coadă, coame de tap și, la piciorul stâng, cu o copită despicată. 


15. 


Cajetan se trezi către prânz, după un somn nenatural de 
adânc. Încă ametit, sări în picioare și știu imediat că se 
întâmplase ceva neplăcut. 

— Fulvian! 

Apoi își aminti că homunculusul nu se întorsese ieri, așa cum 
îi poruncise. Se concentră asupra creaturii, pe care o descoperi 
înconjurată de lume ce îi sorbea vorbele de pe buze. Ceea ce le 
povestea Fulvian putea enumera pe trei degete, pentru că cei 
mai mulţi bărbaţi tot își duceau mâna la prohab pentru a aranja 
pantalonii deveniți prea strâmţi, iar o femeie mai în vârstă, dar 
încă arătoasă, se apăsa cu mâna pe pântece. 

— Desfrânat afurisit! Nu pentru asta te-am creat. 

Cajetan spumega de furie din cauza nesupunerii dovedite de 
creatură faţă de el și se gândi serios să o castreze. Cu trecerea 
mileniilor, pofta de a avea femei i se redusese, dar fără să 
dispară complet, și nu găsea plăcut să apeleze la servitoarele 
care îl suportau, tânjind însă în sinea lor după Fulvian. Mine și 
Lina erau doar ultimele dintr-un lung șir de femei care îl 
serviseră atât în viaţă, cât și prin moartea lor și care, spre 
deosebire de majoritatea predecesoarele lor, erau fiinţe 
obișnuite, care treptat își pierdeau aspectul plăcut. 

— Fulvian, câine păcătos! Vino acasă! 

Nu se putea ca acea chemare magică să nu fi fost auzită de 
creatura lui, dar aceasta doar rânji și o apucă de sâni pe femeia 
mai în vârstă. Cu un pocnet neplăcut, dispăru în aceeași clipă și 
imaginea din mintea lui Cajetan. 

Dură un timp până când magul putu să se mai gândească la 
ceva. Îl blestemă pe Fulvian și ar fi vrut să îl și lovească. Dar 
înţelese că, dacă voia să își pună în aplicare planurile, nu se 
putea lipsi de el. Pentru prima dată avu senzaţia că nu el ar fi 
stăpânul, ci ființa aceea apărută dintr-o experienţă de a sa în 
urmă cu două mii de ani. Dar ce se petrecea în prezent nu îi 
lăsa timp să cugete la asta, pentru că, atunci când simţurile lui 
controlară temniţa, se loviră de un gol înspăimântător. 

Încă înainte ca prin intermediul oglinzii sale fermecate să 
privească acolo și să vadă în fața ușii deschise corpul deformat 
al unui câine ucis, îi fu clar că cele trei vrăjitoare evadaseră. 
Cajetan cercetă fiecare urmă din interiorul și din jurul burgului 


care să indice existența unei puteri suficient de puternice spre 
a trece prin scutul lui protector, dar nu găsi nimic. Constatarea 
îl făcu să fie cuprins de un uriaș val de frică în faţa 
necunoscutului care ameninţa să îl devoreze. Prea mult timp se 
ocupase de magie pentru a putea să vadă în evadare un 
rezultat al unor evenimente obișnuite. Ideea că o căţea ca 
Dagga i-ar fi putut alunga pe străjerii lui ca pe niște căţeluși îl 
depășea complet. 

Pentru prima oară de când putea să își amintească, simţi o 
gheară de gheaţă apucându-i inima: frica de un dușman 
invizibil și frica de moarte. Socoti câţi ani de viaţă dobândise în 
urma ultimelor jertfe aduse și câţi dintre ei îi folosise doar în 
lupta contra celor din Riebelsborn și se îngrozi, pentru că 
timpul rămas se apropia de sfârșit. Pierderea celor trei femei îl 
durea ca o lovitură de pumnal. Și se simţi și mai rău când 
privirea îi căzu pe ceasul cu nisip care îi măsura viaţa lui 
Gaudentius și văzu că nisipul se scurgea invers mai repede 
decât oricând. Cuprins de mânie, închise ochii și strânse 
pumnii. Nu s-ar fi așteptat niciodată ca tocmai Matthias von 
Riebelsborn să fie în stare să îl sfideze în acest mod. 

— Pe toţi dracii din iad, tipul devine supărător! 

Era o exprimare nevinovată, pentru că în realitate Cajetan 
simţea pericolul ce izvora din Riebelsborn și se temea să nu fie 
zdrobit. 

— Trebuie să mă mișc repede și să lovesc tare ca un ciocan 
din oţel! 

Cajetan se duse în grabă în încăperea în care păstra 
vestigiile mileniilor lui de viață și privi în jur. Trebuia să 
stârnească o furtună care să distrugă Riebelsbornul și pe 
locuitorii lui, înainte ca aceștia să i se poată împotrivi. Căută și 
găsi cornul fermecat cu care își stăpânise odată poporul. De 
aproape două mii de ani, de când neamuri străine invadaseră 
ţara, acesta nu mai răsunase, pentru că apreciase că era mai 
convenabil să se unească cu căpeteniile cuceritorilor decât să 
lupte contra lor. Din acele zile, devenise puterea invizibilă din 
planul secund. Gândul de a interveni acum direct nu îi plăcea, 
căci în acest mod cu siguranţă că ar atrage atenţia unor oameni 
din regiune. 

Dar râse de sine însuși, pentru că, dacă voia să se mute în 
Spania, putea să îi fie indiferent ceea ce se petrecea aici. 


Obiectul nu era un corn de zimbru cum se utiliza acum, ci 
provenea din alte timpuri. Era curbat ca un inel ce putea fi 
apucat doar cu greu de un bărbat adult, cu ambele braţe, și era 
turnat din cel mai fin bronz. În ciuda vechimii lui, strălucea de 
parcă ar fi fost nou. Cajetan mângâie bătrânul instrument și se 
simţi ca în acele vremuri în care fusese singurul care putea să 
sufle în acest corn special. Revăzu corpurile palpitânde ale 
mulțimii ce dansa în faţa lui, divinizându-l în cadrul unei 
sărbători orgiastice ca întruchipare a Dumnezeului lor, și se 
întrebă dacă nu cumva greșise că se izolase atât de mult de 
oameni. 

Alungă repede acest gând. Ce era de domeniul trecutului nu 
trebuia să îl mai intereseze în aceste momente când trebuia să 
își asigure viitorul. Se întoarse grăbit în odaia lui, întinse mâna 
deasupra oglinzii fermecate și rosti formulele magice pentru a 
vedea interioarele castelelor și ale celor mai importante case 
ale ținutului. Îl văzu pe cavalerul Luitpold, care ajunsese acasă 
după ce trecuse viscolul, negru la față de furie și dezamăgit că 
monstrul din Riebelsborn îi scăpase. Veni la rând cavalerul 
Heiner, care tocmai chemase o slujnicuţă frumușică și încă 
altele pe lângă ea. Chiar și cavalerul Eckehard apăru în 
oglindă; îngrijorat de cele întâmplate la Riebelsborn, acesta se 
pregătea să plece într-acolo. 

Pe buzele lui Cajetan apăru un zâmbet diabolic atunci când 
duse la gură cornul și suflă în el. Ca la un semnal, toţi cei care 
apăruseră în oglinda fermecată înlemniră. Al doilea sunet al 
cornului răsună sălbatic și poruncitor peste ţinut. 

— Direcţia Riebelsborn! Daţi foc burgului și omorâţi-i pe toţi 
cei care se află acolo! 


16. 


Deși Gisela resimţise totdeauna viața la Riebelsborn ceva 
cam tristă, fu șocată când păși în burg. Dagga și Alban mârâiră 
când una din ușile deschise ale grajdului se mișcă în bătaia 
vântului. Grajdurile erau goale, pentru că slugile luaseră cu ele 
toţi caii, vacile, oile și caprele și nu se dăduseră în lături nici în 
privinţa găinilor și rațelor. În curtea castelului zăpada era atât 
de mare, că abia reușiră să treacă prin ea. Alban avu nevoie de 
toată puterea lui pentru a le croi un drum până la scara ce urca 
la intrare. Ușa era încuiată, dar, când Gisela ciocăni, undeva 
sus se deschise un oblon și Gundi scoase capul pe fereastră ca 
să vadă cine venise. La vederea Giselei, aproape că îi ieșiră 
ochii din cap. 

— Dumneavoastră sunteţi, stăpână? Dumnezeule, ce minune! 

Dispăru fără să mai închidă oblonul și parcă zbură până jos, 
deoarece aproape în aceeași clipă deschise ușa și sări de gâtul 
Giselei. 

— Este în regulă, Gundi! Dar lasă-ne să intrăm. Ne-ar prinde 
bine și un pahar de vin. Şi, pe lângă asta, trebuie tratate cât 
mai repede cu putinţă rănile soţului meu. 

Gisela o împinse pe Gundi și intră în hol. Dagga se strecură 
înaintea ei și păru dezamăgită că nu dădu peste bracii pe care 
ar fi vrut să îi alunge din culcușul ei. 

În acest timp apărură și Frau Anna și Gaudentius. Sora 
castelanului își dădu frâu liber bucuriei și uimirii, iar 
Gaudentius îl bătu pe umărul nevătămat pe Alban. 

— Doamne, ai reușit deci să o eliberezi pe Gisela! M-am 
gândit eu la asta, în noaptea în care au început să îmi revină 
puterile. 

Alban clătină cu regret din cap. 

— Nu eu am făcut asta, ci Dagga. Nu mă întreba cum, dar 
cățeaua a tras pe sfoară gărzile lui Cajetan. Eu nici măcar nu 
am ajuns până la castelul lui. M-au vânat ca pe o sălbăticiune și 
am să îi aprind o lumânare mare Sfintei Fecioare, pentru că m- 
a ajutat să scap de urmăritorii mei. 

— Înainte de asta trebuie să îţi tratezi rănile. Soţul meu are 
în umăr plumbul trimis de o armă de foc. Puteţi să i-l scoateţi 
dumneavoastră ori mă ocup eu? 

Gisela i se adresă cu fermitate lui Gaudentius, care nu o băgă 


în seamă, ci îl luă de braţ pe Alban. 

— Hai cu mine sus. Acolo este mai cald. Căminul din camera 
mea este singurul în care arde focul. Slugile au fugit și ne-au 
lăsat baltă. Unii au încercat chiar să ne omoare. Am scăpat ca 
prin minune, dar sărmanului Ludwig i-au spart capul. L-a găsit 
Anna în dreptul scărilor. A încercat să îi oprească pe ticăloși să 
urce la noi. Ar fi trebuit să se ferească de ei! 

Gaudentius vărsă câteva lacrimi pentru credinciosul lui 
slujitor, în timp ce îl conducea sus pe Alban. Anna rămăsese jos 
și le privea pe cele două femei. Când privirea i se opri asupra 
Keziei, tresări. 

— Tu ești într-adevăr? 

Fata confirmă. 

— Eu sunt, stăpână. Și nu am fugit, cum probabil aţi crezut. 

— Alban bănuia că ai fi putut fi răpită ca și Gisela. Slavă 
Domnului că ești liberă din nou. 

Anna o îmbrăţțișă scurt pe Kezia și i se adresă apoi Hettei: 

— Ai fost și tu prizonieră a acestui ticălos vrăjitor? 

— Hetta din Hornberg, mă numesc. Și, dacă s-ar putea, Kezia 
și cu mine v-am rămâne îndatorate pentru niște haine mai 
bune. Cârpele de pe noi vor fi fost potrivite pentru temniţă, dar 
în libertate nu vreau să le mai port. 

Hetta dădu jos de pe ea pelerina călduroasă arătându-și 
veșmântul zdrenţuit, din care nimic nu mai arăta că ar fi 
aparținut odată unei femei nobile. 

Anna încuviinţă din cap și le ceru să o urmeze. Atunci se auzi 
de sus vocea lui Gaudentius foarte tare și viguroasă: 

— Fir-ar să fie, am nevoie de ajutorul cuiva! 

Gisela aruncă pelerina și fugi pe scări. Anna cugetă o clipă și 
o împinse în faţă pe Gundi. 

— Ocupă-te tu de musafirele noastre. Trebuie să mă duc sus, 
pentru situaţia în care ajutorul dat de Gisela nu ar ajunge. 


17. 


Ceva mai târziu, erau cu toţii strânși în camera de studiu a 
lui Gaudentius. Împreună cu Gundi erau șapte, dar Gisela 
vedea și o a opta persoană, pe Lavinia, care, gesticulând, își 
exprima bucuria de a își revedea prietena sănătoasă. Intre 
timp, Alban fusese doftoricit și, după ce bucata de plumb îi 
fusese îndepărtată din umăr, în câteva clipe se transformase 
dintr-un monstru păros într-un om normal. Gisela, care mai 
mult se bucurase decât se mirase de transformare, jubila și 
plângea în același timp de când îl recunoscuse în el pe Georg 
Streller. El îi răspundea cu un zâmbet de îndrăgostit și ea 
pricepu că în sufletul ei știuse de mult cine se ascundea sub 
blana monstrului. 

Alban îi luă mâna, o strânse la pieptul lui și o privi. 

— Ești supărată tare pe mine pentru că te-am indus în 
eroare? 

— Ba pe naiba! i-o reteză Gaudentius. O să fie fericită că nu 
ești un individ respingător. Acum, că am scăpat de blestem... 

— Nu am scăpat! îl întrerupse Gisela. Lupta cu Cajetan nu a 
fost câștigată încă! Potoliţi-vă o clipă! Stătea cu capul aplecat 
într-o parte și părea că asculta ceva din depărtare. Când li se 
adresă celorlalţi, fața îi era albă ca zăpada proaspăt căzută. I- 
am auzit vocea. Le-a poruncit tuturor din acest ţinut să se 
îndrepte spre Riebelsborn și să ne nimicească. 

— Trebuie să fugim imediat. Cel mai bine ar fi să mergem la 
Trelling. Cu siguranţă că Eckehard ne va oferi protecţie. 

Frau Anna încercă să se ridice, dar Gisela o apucă de mână. 

— Nici Trelling nu este sigur, căci puterea dușmanului este 
mare. Amintește-ţi cât de ușor i-a fost să ne răpească pe mine 
și pe Kezia. Dacă fugim, trebuie să o facem undeva foarte 
departe, în așa fel ca vrăjitorul să ne piardă urma. 

— Cu atât mai mult avem motive să ne grăbim, îi zori Anna. 

Nepotul ei ridică mâinile. 

— Ușurel, draga mea! Dacă părăsim acum burgul prostește, 
ajungem drept în braţele oamenilor lui Cajetan. Doar ai auzit-o 
pe Gisela. Ei se îndreaptă spre noi din toate direcţiile. Nu, vom 
aștepta până când se vor strânge toţi în jurul burgului, după 
care ne strecurăm printre degetele lor. Voi, femeile, trebuie să 
încuiaţi toate porţile și să lăsaţi jos grilajele. Asta nu îi va opri 


pe agresori, dar vom câștiga timp. 

— Timp pentru ce? întrebă Anna fără să înţeleagă. 

— Ca să împachetăm ceea ce trebuie să luăm cu noi: bani, 
niște obiecte magice, bijuteriile tale, ceva haine. Doar nu vom 
părăsi Riebelsbornul ca niște cerșetori. 

Nici nu apucă bine să termine ce avea de spus, că Gisela se și 
ridică pentru a lua crucifixul Laviniei. Pentru ea era cel mai 
important lucru pe care trebuia să îl ia. La sfatul prietenei sale, 
mai strânse și papirusul din cartea grecească și alte câteva 
lucruri. Gundi și Kezia o ajutară, luând exemplu de la calmul ei. 
Hetta, dimpotrivă, era nervoasă ca o găină alungată din cuibar. 

— V-aţi gândit la toate, Herr Matthias von Riebelsborn? 
Acum am mai putea să scăpăm prin pădure, dar când dușmanul 
se va afla în fața burgului, din el nu va mai putea ieși niciun 
șoarece. 

Gaudentius îi aruncă o privire superioară. 

— Stimată domnișoară, lasă gânditul în seama mea, un 
bărbat obișnuit din tinereţe să facă uz de mintea sa. Vom 
aștepta aici până când indivizii vor asalta zidurile și atunci vom 
fugi printr-un coridor secret. După ce ne vom afla în spatele 
dușmanilor noștri, vom putea folosi și drumurile. Pe zăpada de 
afară ar fi fără sens să încercăm să răzbatem prin pădure. 
Dușmanii ne-ar zări urmele, s-ar ţine după noi și ne-ar servi lui 
Cajetan pe tavă de argint. Nu prea cred că vreţi să vă bucurati 
din nou de ospitalitatea lui chiar atât de repede. 

Hetta îl privi, strânse din buze și îi aruncă în cap pocalul pe 
jumătate plin cu vin. 

Stăpânul castelului părea atât de uluit, că Alban izbucni într- 
un râs zgomotos. 

— Dumnezeule, de când așteptam asta! Speram că Gisela își 
va exprima odată opinia în acest mod. Ştii, prietene, uneori dai 
pe dinafară de fudul ce ești. 

Gaudentius apucă pocalul ca să îl zvârle în Alban, dar 
interveni energic Hetta: 

— Stai! Magistrul Alban este un om bolnav. A străbătut un 
drum greu și are în faţă unul și mai greu. Are nevoie de liniște. 

— Cine are nevoie de liniște? întrebă Gisela, care tocmai 
intra cu un sac plin în spinare. 

— Soţul tău. Fuga ne va solicita toate forţele, dacă vrem să 
scăpăm de slugile puse de Cajetan pe urmele noastre. Așa că 


Alban ar trebui să doarmă puţin înainte de plecare și noi la fel. 

Gisela clătină capul a regret. 

— Nu mai dispunem de timp. Dușmanul se află deja în 
apropiere și trebuie să fim gata să plecăm prin coridorul secret. 

— De unde știi tu de acest coridor? Că nu erai în cameră 
atunci când am pomenit de el! strigă surprins Gaudentius. 

— Nu ar trebui să subapreciaţi niciodată femeile, îl sfătui 
Hetta râzând și o urmă pe Gisela jos, unde ea și Anna deja 
adunaseră provizii și haine necesare fugii. 

Gaudentius, care le urmă mormăind, mai urcă o dată ca să ia 
câteva obiecte magice importante și bani din dormitor. Și Alban 
își luă din camera lui ce considera că era necesar. 

Când se reîntâlniră, cerul era acoperit de nori negri și afară 
se întuneca, deși era abia puţin trecut de amiază. Dar 
întunericul îi ajuta să vadă făcliile ce se aprindeau în jurul 
castelului. Erau aproape tot atât de multe ca stelele cerului și 
se apropiau din toate direcţiile. Păli până și Gaudentius, care 
până atunci se dovedise imperturbabil. 

— Deci acesta este sfârșitul celor de la Riebelsborn. Ei bine, 
atunci să fie un sfârșit de care să își amintească cu toţii! Luă 
una dintre făcliile pregătite într-o nișă, o aprinse cu o scurtă 
formulă magică și le ceru celorlalţi să îl urmeze în pivniţă. 
Acolo încuie ușa după el, rostogoli un butoiaș și îi scoase 
capacul. Era plin cu o pulbere neagră, făinoasă. 

— Nu vă apropiaţi cu focul! ceru el. Acesta este praf de 
pușcă. Era destinat celor două tunuri ale burgului, dar ne va fi 
foarte util în alt scop. 

Alban gemu, căci mirosul îi aminti de plumbul purtat de el în 
umăr mulţi kilometri prin ţinut. Gaudentius zâmbi amar, luă un 
căuș, îl umplu atent cu praf de pușcă și, mergând, lăsă în urma 
lui o dâră lungă. Se opri în dreptul unui butoi vechi, în spatele 
căruia se vedeau câteva scânduri. 

— Aici începe coridorul secret. Luaţi felinarele și intraţi. Nu 
vreau să vă treziţi cu tavanul în cap. 

Femeile se îngrămădiră temătoare unele în altele. Abia când 
Alban desprinse scândurile și lumină cu felinarul intrarea într- 
un coridor îngust, prinseră și ele curaj și îl urmară cu niște feţe 
de parcă ar fi plecat direct în iad. 

Gaudentius aşteptă numărând încet. Auzi de sus vocile 
oamenilor care escaladaseră zidurile pentru a le deschide 


celorlalţi porţile și a ridica grilajele. Când stăpânul castelului fu 
sigur că însoțitorii lui ajunseseră la capătul celălalt al 
coridorului, atinse dâra de pulbere cu făclia și o luă la fugă. 


PARTEA A ȘASEA 
CERCUL MAGIC 


1. 


Scăpară de haitele dezlănțuite. Ulterior, Gisela consideră 
acest lucru ca pe o minune mai mare decât eliberarea ei, 
deoarece cornul lui Cajetan adunase la Riebelsborn sute de 
oameni ca să distrugă castelul și pe locuitorii acestuia. În timp 
ce fugeau, ea și însoțitorii ei mai văzură mult timp reflectate pe 
cer flăcările clădirii incendiate de hoarde și se temuseră că vor 
fi urmăriţi și uciși. Dar se mai petrecu ceva ce nu putea fi în 
sensul celor gândite de Cajetan: castelul arzând îi ațâțase pe 
țăranii care se strânseseră grămadă. Îmbătaţi de cucerirea și 
incendierea primei reședințe a unui stăpân, aceștia porniră în 
marș către Loipfing, ca să răzbune executarea fruntașilor lor. 
Cu toată rezistenţa întâmpinată, îl spânzurară pe cavalerul 
Heiner de același arbore în care își găsise sfârșitul purtătorul 
de cuvânt al ţăranilor și îi incendiară burgul. Apoi bandele de 
jefuitori se împrăștiară în tot ţinutul, atacând alte castele. 

Judecând după flăcările de la orizont, se părea că și domeniul 
Trelling avusese de suferit, iar Gisela și ceilalți se întrebau 
dacă și cavalerul Eckehard căzuse victimă hoardelor sălbatice. 
Deși Gaudentius, la începutul fugii lor, își blestemase din plin 
prietenul pentru că, la fel ca și ceilalţi castelani din jurul 
Riebelsbornului, devenise unealta lipsită de voinţă a 
dușmanului lor, acum îi purta de grijă și nici el, nici ceilalți nu 
îndrăzneau să pronunţe în faţa Annei numele cavalerului 
Eckehard. Mătușa lui Gaudentius încerca să își ascundă 
lacrimile care o năpădeau din cauza grijii pentru iubitul ei. Faţa 
îi păli, expresia de pe ea împietrise și mai mult de o zi nu 
scoase niciun cuvânt. 

Când, după părerea lui Gaudentius, ajunseră destul de 
departe de Riebelsborn, el și Alban cumpărară din satele prin 
care treceau câte un cal pentru fiecare. Erau cai ciolănoși, 
înhămaţi în mod normal la căruţe țărănești greu încărcate, dar 
care se lăsau conduși într-un trap ușor. Nu achiziționară o 
căruţă, deși Gundi și Kezia depuneau eforturi pentru a se ţine 


în șaua cailor lor blânzi. Anna și cei doi bărbaţi știau să 
călărească și ședeau pe cai de parcă crescuseră împreună cu 
ei, iar Gisela mai stătuse în șa de câteva ori la Riebelsborn. Așa 
că ea se obișnui repede cu acest gen de călătorie, chiar dacă o 
durea spatele și după prima zi trebuia să strângă din dinţi când 
urca pe iapa ei rotunjoară și leneșă. Dar pe ea o interesa doar 
să ajungă cât mai departe în cât mai puţin timp, pentru că, 
imediat ce marele mag va afla de evadarea lor reușită, va 
porunci să fie urmăriţi. 

În prima parte a călătoriei lor, gândurile fugarilor se 
îndreptaseră numai asupra zilei următoare și a dorinţei de a nu 
fi prinși. Dar, când în a patra seară ședeau împreună într-un 
han mic de lângă Gunzenhausen, Kezia puse întrebarea care îi 
frământa pe toţi: 

— De fapt, încotro ne îndreptăm? 

Gaudentius se încruntă gânditor. 

— Nu există o destinaţie anume. Trebuie doar să ajungem 
destul de departe pentru a ne continua în liniște pregătirile 
pentru ultima luptă cu Cajetan. Unde exact se va întâmpla asta, 
după părerea mea, nu este important. 

— Eu aș propune Schwabach. Datorită puterilor secrete ale 
Giselei, pot să apar din nou în fața părinţilor mei. Cu siguranţă 
că vom găsi la ei sprijinul de care avem nevoie. 

Ceilalți găsiră că propunerea lui Alban era bună, dar Gisela 
strâmbă din nas. Desigur că ei îi era puţin teamă de părinţii lui 
Alban, mai bine zis de părinţii lui Georg Streller, de ceea ce vor 
spune aceștia despre o noră apărută pe nepusă masă. Dar ceea 
ce o avertiza pe ea era un simțământ mai adânc. 

— Schwabach ne poate oferi un acoperiș deasupra capului, 
dar nu ne duce mai departe. Conform papirusului, trebuie să 
fim șase pentru a putea lupta cu Cajetan. Dar suntem numai 
cinci. 

Gaudentius făcu un gest de respingere. 

— Cu Anna suntem șase! 

Gisela clătină din cap. 

— Pe Anna nu o poţi pune la socoteală. Este purtătoare doar 
a unei urme de flacără magică, prea mică pentru a ne fi de 
folos. Avem nevoie de cineva cu puteri mai mari. 

Regreta că Lavinia nu putea deveni a șasea persoană. Dar 
năluca nu poseda puteri deosebite și, pe această lume, o ţinea 


doar blestemul prietenelor ei. 

Alban încuviinţă fără entuziasm și i se adresă lui Gaudentius: 

— Unde am putea găsi pe cineva care să ne ajute? Pe 
parcursul căutărilor care ne-au dus până la Gisela, ai identificat 
mai mulţi oameni înzestrați. 

— La majoritatea scânteia a fost prea slabă, altfel am fi putut 
să luăm pe altcineva cu noi la Riebelsborn. Erau doar doi 
oameni mai puternici decât Kezia, unul dintre ei era fratele 
Giselei, Hans, și al doilea era olarul sau ce meserie o fi avut... 

Gaudentius încercă să își amintească de acel bărbat. 

— Te referi la împletitorul de coșuri Landelin. 

Nici Gisela nu știa de ce era atât de sigură de ce spunea. 

— Dar acesta era numele lui! Tipul este mai puternic decât 
fratele tău, dar este un betiv care nu ar fi în stare să lege două 
cuvinte în cadrul unei ceremonii. Așa că nu ne poate fi util. 
Fratele, dimpotrivă... 

Gaudentius se oprea a doua oară în mijlocul propoziției, dar 
fiecare știa care era ţinta călătoriei lor. 

— Deci vom merge la Nurnberg și îl vom coopta în cercul 
nostru pe Hans. Cu el împreună suntem suficient de puternici 
pentru a-l învinge pe Cajetan. 

Gaudentius respiră ușurat. 

Dar Gisela clătină gânditoare din cap. 

— Pe mine Cajetan m-a speriat mai puţin decât homunculusul 
lui. 

Hetta râse cu dispreţ. 

— Fulvian vrei să spui? Puneţi-i în cale câteva femei goale și 
va uita de orice altceva! 

Gisela ridică mâna ca pentru a se apăra. 

— Fulvian nu este cel drept care se dă. El posedă mult mai 
multă putere decât așa-zisul lui stăpân. I-am văzut pe amândoi 
doar o singură dată, dar, spre deosebire de mag, ucenicul lui 
m-a înspăimântat. 

— Atunci va trebui să îţi luăm în serios temerile. Până acum 
instinctele nu te-au înșelat niciodată. 

Alban îi aruncă o privire ce voia să îl avertizeze pe 
Gaudentius, care tocmai deschisese gura ca să dea un răspuns 
usturător. Așa că prietenul lui se mulţumi cu un mormăit ușor. 
Dar pe faţa lui se citea cât de puţin îi convenea că mai nou 
opinia Giselei era mai importantă decât a lui. 


Intrarea în han a unor clienţi noi îi împiedică să ţeasă mai 
departe planuri. Mușteriii erau soldaţi și năvăliră în încăpere ca 
niște lăcuste, strigând să li se aducă vin. Hangiul și cele două 
slujnice ale sale, care până acum stătuseră în bucătărie, se 
grăbiră să îi servească. La vederea noilor clienţi făcură niște 
mutre jalnice: soldaţii nu erau clienţi bine-veniţi, pentru că 
beau mult și plăteau rareori. Dacă li se vorbea de plată, 
deveneau bădărani și săreau la bătaie. 

Din fericire, aceștia se părea că erau binedispuși, căci plătiră 
fără mofturi mica sumă pe care cabanierul îndrăzni să o ceară 
pentru vin. 

— De unde veniţi? întrebă acesta, prinzând curaj. lar este 
război? 

— Nu ar strica o adevărată campanie în Italia. O ţâră de 
bătaie cu francezii, un vin tare și să îmbrăţișezi niște muieri 
focoase ne-ar fi tocmai pe plac. Dar, din păcate, mergem doar 
până la Eichstätt. Acolo s-au răsculat niște ţărani și trebuie 
liniștiți. 

Pedestrașul oftă resemnat, căci această misiune nu le aducea 
pradă bogată. 

— Indivizii ar fi putut să caute o vreme mai potrivită pentru 
răzmeriţă. În miez de iarnă îţi îngheaţă și fundul. 

Vorbitorul se scutură la aluzia făcută asupra frigului pe care 
vor trebui să îl suporte din dimineaţa următoare, în timp ce 
camaradul lui încă mai visa la Italia. 

Deoarece soldaţii nu prea aveau măsură la vin, Gisela îi făcu 
atenţi pe însoțitorii ei. 

— Ar trebui să ne ocupăm camerele. Tipii nu par să se 
mulțumească doar cu vin. 

Și, pentru că unul dintre noii clienţi tocmai își vâri mâna pe 
sub fusta uneia dintre slujnice, care punea pe masă un urcior 
cu vin, toată lumea fu de acord cu propunerea. 

Alban se ridică și aruncă pe masă câteva monede pentru vin 
și mâncare. 

— La gălăgia pe care o fac băieţii, nu vom putea adormi 
curând. Din fericire, camerele au încuietori sănătoase. 

Când urcară, hangiul veni după ei. Își frângea mâinile și nu 
știa ce să mai spună. 

— Vă rog să mă iertaţi. Câţiva ofiţeri au cerut camere și nu 
am îndrăznit să îi refuz. Sper că Domniile Voastre nu au nimic 


împotrivă să ocupe o singură cameră. l-am cerut deja 
slujitorului meu să aducă saci cu paie. Fiţi siguri că este vorba 
de cea mai bună cameră, care are chiar și o sobă de teracotă ce 
promite multă căldură pe timpul acestei nopţi reci. 

Omul urmărea cu teamă expresia de pe chipul lui Alban, pe 
care îl lua drept conducătorul grupului. 

— Nu trebuie să îţi fie teamă. Suntem mulţumiţi de cameră. 

Lucru ce nu corespundea în întregime cu adevărul, căci 
Alban și-ar fi dorit o cameră separată numai pentru el și Gisela. 
Dar își spuse că era mai bine să înlăture orice tentaţie, încă nu 
era timpul să o considere pe Gisela soţia sa, oricât de mult și-ar 
fi dorit asta. Şi se mai gândea cu o senzaţie neplăcută cum ar 
reacționa ea la apropierea lui. Probabil că nu deosebit de 
amabil, pentru că nu se căsătorise cu ea din dragoste și nici din 
conștiința obligaţiei de a-și perpetua neamul. Dar acum 
lucrurile stăteau altfel. In Gisela vedea acum o femeie 
inteligentă și perseverentă, cu care el își dorea să-și împartă 
restul vieții. Această constatare îl făcea fericit și în același timp 
îl îngrozea și se temea de ziua în care speranţele lui puteau fi 
amar înșelate. 

În camera în care îi conduse cabanierul erau două paturi. 
Unul dintre ele era de o persoană și fu destinat Giselei, cel de- 
al doilea, mai mare, era pentru Anna și Hetta. Cei doi bărbaţi, 
ca și Gundi și Kezia, se întinseră pe saci cu paie. După cum era 
de așteptat, larma produsă de pedestrași nu îi lăsă mult timp să 
adoarmă, dar nimeni nu era dornic să stea de vorbă. Doar 
Dagga părea mulţumită de ea și de viaţă, căci, în ciuda 
îngustimii patului, reuși să își găsească un loc și să se lipească 
de Gisela. 

— Fii atentă, dihanie păroasă! o apostrofă Gisela, când 
căţeaua își apropie capul puternic de faţa ei. 

Dagga pufni scurt, își schimbă puţin poziţia și adormi rapid. 
Și Gisela închise ochii, în timp ce Alban mai rămase încă mult 
timp treaz, gândindu-se mai mult la sine și la soţia lui decât la 
pericolul de care încă nu scăpaseră. 


2. 


Fulvian urlă de durere când îl iovi nuiaua magului și abia își 
stăpâni pornirea de a-l strivi ca pe un păduche. Mai urmă o 
lovitură și încă una. 

— Creatură mizerabilă! Din cauza firii tale desfrânate ne-au 
scăpat prizonierii! 

Privirea lui Cajetan căzu pe clepsidră. Partea de jos era 
aproape goală, Gaudentius trebuind să fie cu cel mult un an sau 
un an și jumătate mai în vârstă decât era în realitate, iar Georg 
Alban Streller putea fi strâns la piept de către mama sa fără 
nicio problemă. 

— Câine afurisit! 

Cajetan nici nu mai știa dacă vorbele îi erau adresate lui 
Fulvian sau lui Gaudentius. Încă se mai gândea disperat la 
mijloacele necunoscute prin care dușmanul lui reușise să îl 
înșele. Homunculusul nu îl putea ajuta, deoarece și pentru el 
dispariția Giselei și a tovarășelor ei de suferinţă reprezenta un 
mister încă de nepătruns. Nici chiar interogarea străjerilor 
speriați cumplit nu oferise decât puţine informaţii. Mai întâi 
pentru că dulăii transformați în oameni erau prea proști pentru 
a putea să se exprime clar și apoi ei trăncăneau despre o ființă 
cu o putere covârșitoare, care, susțineau ei, îi atacase. 

Nici Cajetan, și nici Fulvian nu își puteau imagina decât un 
demon cu o forță uriașă, pe care Gaudentius îl mobilizase prin 
formule magice din cărţile sale și se întrebau cum reușise o 
asemenea creatură să treacă de vraja făcută de ei pentru 
protecţia castelului, fără ca ei să își fi dat seama. 

— Nu are niciun rost să ne mai batem capul cu asta, stăpâne. 
Rezolvarea acestui mister ne-o poate da numai Gaudentius și ar 
trebui să îl silim să o facă cât mai repede. 

Vocea lui Fulvian trecu prin carapacea de disperare și teamă 
care îl înconjura pe Cajetan și îl făcu pe mag să ciulească 
urechile. 

— Ce bâigui acolo? Cum să îl întrebăm pe Gaudentius, dacă 
nici măcar nu știm pe unde se află? Pentru că șleahta aceea de 
țărani răzvrătiți l-a spânzurat pe cavalerul Heiner, nu mai am 
pe nimeni pe care să îl trimit acolo. Von Loipfing era singurul 
din zonă asupra căruia aveam destulă putere pentru a-l folosi 
fără grijă la Riebelsborn. Chiar de ar mai exista vreun cavaler 


care să îmi mănânce din palmă, nu va ieși din castelul lui de 
teamă că incendierea burgului Riebelsbormn și a celorlalte 
castele nu reprezintă decât preludiul unei răscoale mult mai 
mari. 

— Acest motiv este suficient pentru a părăsi zona și a călători 
în Spania. Fulvian găsi prilejul să îi amintească stăpânului său 
despre planurile lui. Dar nu trebuie să le permitem lui 
Gaudentius și adepților lui să scape nepedepsiţi. 

— Şi cam cum îţi imaginezi tu folosind asta? Ei au dispărut 
demult din puterea mea. Nici măcar folosind droguri nu mai pot 
afla pe unde sunt. 

Cajetan ridică din nou nuiaua, dar de data aceasta Fulvian se 
feri la timp. 

— Trebuie să vă puneţi mintea la contribuţie, stăpâne! Și 
atunci veţi ști unde sunt sau, mai degrabă, încotro se îndreaptă. 

— Dacă mai scoţi un cuvânt, te schilodesc! 

Fulvian îi putea citi gândurile magului pe față și rânji 
supărat. Îl slujise prea mult pe acest om. Dar gândul răzbunării 
nu îl putu amăgi să renunţe la culegerea roadelor. 

— Iertaţi-mă, stăpâne, dar eu vă pot spune unde sunt 
Gaudentius și ai lui! 

Cajetan, care tocmai ridica nuiaua ca să-l lovească, se opri 
din mișcare și îl privi uimit pe discipolul lui. 

— Tu? Unde sunt? 

— Se duc fie la Schwabach, la părinţii lui Streller, fie la 
neamurile Giselei, în Nürnberg. 

— De ce? 

Magul nu părea cu nimic mai lămurit. 

— Grupul lui Gaudentius fuge și are urgent nevoie de un 
refugiu. Este iarnă, stăpâne, și pe vremea asta călătoria, mai 
ales pentru femei, este oricum numai comodă nu. Unde să se 
ducă, dacă nu într-unul dintre cele două locuri? Nici 
Gaudentius și nici Georg Streller nu au prieteni în care să aibă 
încredere și ei mai știu că încă se află sub blestem. Sau poate 
credeţi că s-ar duce de bunăvoie în iad? Eu cred că ar face 
orice pentru a evita asta! 

— Hm, asta nu vor reuși! 

Cajetan se detașă de afirmaţiile ciracului său cu un gest 
dispreţuitor. 

— Există o posibilitate de a ridica blestemul și de a-l nimici 


pe autorul acestuia! 

Fulvian gustă teama care puse stăpânire în acea clipă pe 
chipul magului, ceea ce compensa o parte din chinurile prin 
care trecuse. 

Cajetan îl apucă pe homunculus de guler. 

— Ce ai zis? 

— Un bărbat înţelept din Egipt a adunat tot ceea ce a putut 
afla despre dumneavoastră și a tras concluziile corecte. Un 
cerc făcut din șase oameni înzestrați vă poate învinge, stăpâne. 
Ei sunt deja cinci. Mai au nevoie de un singur om înzestrat cu 
puteri magice și pot să înceapă lupta cu dumneavoastră! 

— Câine blestemat! Cajetan lovi, dar homunculusul se 
retrase fulgerător. Magul se liniști repede și continuă: Unde 
vor găsi un al șaselea om înzestrat? De secole am avut grijă ca 
numărul lor să se reducă. 

— Amintiţi-vă de călătoria lui Gaudentius la Nürnberg! Acolo, 
pe lângă Gisela, acesta a descoperit un împletitor de coșuri 
beţivan, bun doar de jertfa pentru dumneavoastră, și pe fratele 
Giselei. Dacă vrăjitoarea reușește să îl câștige de partea ei, 
sunteţi cu adevărat în pericol. Dar, dacă acţionăm rapid, Hans 
Guldener ne va sluji nouă și atunci Gisela și ceilalți sunt 
pierduţi. 

Fulvian își frecă mâinile, căci asta însemna noi suflete 
speciale, care îi vor susţine ascensiunea în ierarhia iadului. 

Vrăjitorul cugetă asupra cuvintelor lui Fulvian și încuviinţă 
sumbru. 

— S-ar putea să ai dreptate, pocitanie! 

— Pocitanie, stăpâne? Sunt precum dumneavoastră m-aţi 
creat. 

Cajetan nu băgă în seamă ironia din vocea lui Fulvian, pentru 
că deja făurea planuri noi. 

— Trebuie să plecăm imediat la Nürnberg. Dacă mergem 
direct, poate vom ajunge înaintea celor de la Riebelsborn și îl 
vom face pe fratele Giselei să asculte de noi. Dar ce facem între 
timp cu burgul și cu ce am aici? 

— Încuiați totul, ca slujnicele să nu intre din curiozitate în 
laborator și să vă umble prin cărți și luaţi majoritatea gărzilor 
cu dumneavoastră. În vremurile acestea nu se poate călători 
fără escortă. 

Fulvian îl privi conjurator pe mag și fu răsplătit cu un gest 


aprobator. 

— Vor rămâne aici doi câini, care să îi îndepărteze pe ţăranii 
care ar îndrăzni ca, în ciuda vrăjii, să pătrundă în burg. Cele 
două femei pot să le dea de mâncare cât timp lipsim noi. 

— Cum aţi dori să călătoriţi, stăpâne, ca astrologul Cajetan? 
întrebă homunculusul. 

Magul clătină energic din cap. 

— Acela este prea bătrân și prea slab pentru așa ceva. Nu, 
voi fi cardinalul Callani! Tu vei fi secretarul meu. Adu-mi 
veșmântul! Poruncește-le și gărzilor să se pregătească de dram. 
Sper că nu vor începe să latre dacă pe dram dăm de vreo căţea 
în călduri. 

— Nu o vor face, pentru că erau prea tineri când au fost 
transformați prin vrajă. Altfel aveaţi o haită de libidinoși pentru 
care cu siguranţă nu ar fi ajuns cele două slujnice ale noastre. 

Fulvian chicoti la acest gând. Dar se opri când observă că 
magul ridica din nou ameninţător nuiaua. 


3, 


Alban nu putu să treacă prin Schwabach tură să-și viziteze 
părinţii, pe care nu îi mai văzuse de peste doi ani. Deși le 
scrisese de fiecare dată când îi permiseseră transformările lui, 
aceștia erau pesemne îngrijoraţi. Ei nu știau ce i se întâmplase 
cu adevărat, ci doar că avea o boală molipsitoare, care nu îi 
permitea să apară în lume. 

Când văzu în faţa sa casa înaltă a familiei, șarpanta proaspăt 
vopsită, ferestrele cu geamuri gălbui și acoperișul din ardezie 
gri, abia își reţinu lacrimile. Întoarcerea lui nu reprezenta cea 
mai mare surpriză pe care le-o oferea părinţilor. Privirea lui o 
cuprinse pe Gisela, care călărea gânditoare în urma sa. Părea 
să fi uitat că în curând se va afla în faţa socrilor ei. 

Poarta gospodăriei era deschisă și un servitor trase cu ochiul 
afară când auzi zgomot de copite. Mai întâi se holbă surprins la 
grup, apoi îl recunoscu pe Georg Streller și își făcu semnul 
crucii. 

— Sfântă Maria, maică a Domnului, stăpânul cel tânăr! Ce 
bucurie să vă vedem! 

— Nu mai puţin mă bucur eu, Helm. Ia spune, ce mai faci, ce 
mai fac părinţii mei? Sper că sunt sănătoși. _ 

— Eu nu am de ce să mă plâng și nici stăpânul. In ce o 
privește pe stăpână, nu îi lipsiți decât dumneavoastră. 

Era atâta bucurie în vorbele slugii, încât Alban nu mai 
îndrăzni să adauge că prezenţa lui va fi doar de scurtă durată. 

Helm rămăsese pe loc, de parcă nu ar fi știut ce să facă mai 
întâi: să o ajute să coboare din șa pe însoţitoarea stăpânului cel 
tânăr, să strige slugile ca să ia în primire caii sau mai bine să 
dea fuga în casă, ca să le dea părinţilor lui Georg vestea cea 
mare. 

Alban intră în curte călare, sări din șa și privi în jur de parcă 
ar fi vrut să soarbă din ochi casa părintească. Gospodăria se 
compunea din patru clădiri ce înconjurau curtea interioară. 
Casa de locuit era pe partea dinspre stradă și se arcuia 
deasupra intrării largi. Pe latura mai lungă din dreapta se aflau 
un grajd și un mic atelier, precum și un șopron cu nutreţ pentru 
caii și boii cu care Anton Streller își transporta mărfurile. De 
cealaltă parte se înșiruiau depozitele cu mărfuri. O casă ceva 
mai mică, din aproprierea unui pârâu care marca limita 


gospodăriei, servea de locuinţă slugilor. 

Alban își aminti că în copilărie avusese acolo o cameră în 
care-și depozitase toate comorile. Obiectele principale al 
acestei colecții constau dintr-o spadă veche de cavaler și un 
coif adevărat cam răvășit. Şi câteva cărți ar fi trebuit să fie 
acolo, printre care și aceea despre vrăjitorie, nimerită din 
întâmplare în mâna lui și care îi trezise fascinația pentru 
magie. 

Nu, se corectă el. Predispoziţia lui îl îndrumase pe această 
cale. Dacă nu ar fi posedat darul magiei, cu siguranţă că 
ciudatele versuri nu l-ar fi atras să le aprofundeze. Se înfioră 
gândindu-se cum îi reușiseră pe atunci vrăjile mai ușoare. 

— Adâncit în gânduri? 

Vocea Giselei îl sperie pe Alban. Se întoarse spre ea, văzu că 
era încă pe iapa ei și întinse braţele ca să o ajute să coboare. 

— Iartă-mă, dar pentru o clipă am fost copleșit de trecut. 

— Nu doar ţie ţi se întâmplă. 

Gisela se referea la slugile care rânduiau butoaie și baloturi 
în curte și la cei doi supraveghetori cu tunici nu prea lungi și 
pantaloni ce fluturau. Cam așa se desfășura viaţa și în curtea 
casei ei părintești, în vremurile bune. Ea își alungă amintirile, 
pentru a nu se lăsa copleșită de ele. Preţ de o clipă, se gândi că 
fusese o greșeală să vină aici, fără să poată înţelege de ce avea 
acest simțământ. Acum era adâncită în gânduri, în timp ce 
Alban îi ceru lui Helm să le anunţe părinţilor sosirea lui. Mai 
chemă câteva slugi care oricum încetaseră lucrul și îi priveau 
cu ochii mari pe nou-sosiţi. 

— Băieți, ocupaţi-vă de cai, și apoi aduceţi o gură de vin. Mi 
s-a uscat gâtul. 

Cuvintele îi veniră pe buze ca de la sine. Se gândi cât de des 
își făcuse la fel apariţia, în zilele de odinioară, de la o partidă 
de călărie ori dintr-o călătorie mai lungă. Parcă mai ieri stăteau 
așa lucrurile. Dar între timp se petrecuseră multe. 

— Ilertaţi-ne, stăpâne, dar boala dumneavoastră...? cuteză să 
întrebe unul dintre cei doi supraveghetori. 

— Este ca și lecuită și nu este molipsitoare. 

Se părea că vorbele lui Alban nu îi liniștiră complet pe 
oameni, care se apropiau șovăitori. Cei doi câini de curte legaţi 
în faţa cuștii lor fură mai puţin sfioși, cel puţin până când se 
văzură faţă în faţă cu Dagga și îi auziră mârâitul. Sensul era 


clar. Aici putea fi doar un singur stăpân și în orice caz acela nu 
era unul dintre câinii curţii. 

— Fii cuminte, Dagga! 

Gisela înfipse mâna în blana căţelei când aceasta vru să se ia 
după câini. Dagga le aruncă acestora o privire ce voia să spună 
că în ochii ei erau ca bracii din Riebelsborn și se mulţumi să 
revendice un ciolan de vită pe jumătate ros, aflat lângă cușcă. 

Între timp, slugile îndrăzniră să le ajute pe celelalte femei să 
coboare de pe cai și să se ocupe de animalele lor. Dar se 
retraseră din faţa lui Alban, ca și cum s-ar fi temut că s-ar 
putea molipsi de o boală necunoscută. 

Femeia care năvăli afară din casă nu mai fu atât de 
temătoare. Era Dille, plinuța bucătăreasă a familiei Streller și 
regina neîncoronată a bucătăriei și a cămărilor. Alergă cu 
rochia fluturândă la fiul stăpânilor, pe care îl strânse în braţe 
plângând și râzând. 

— Cât mă bucur să te revăd, dragule! Doamne, cât m-am 
temut pentru tine! Le-am aprins câte o lumânare mare Sfintei 
Fecioare și Sfântului Rochus, ca să te pot revedea sănătos. 

Alban o strânse la piept pe femeia durdulie cu un sentiment 
de atașament și de recunoștință. Dille fusese mereu alături de 
el și de multe ori se străduise ca poznele copilăriei lui să nu 
ajungă la urechile părinţilor. Pe lângă acestea, îl delectase cu 
tot felul de bunătăţi, pe care se pricepea ca nimeni altcineva să 
le prepare. 

— Ce m-aș fi făcut eu fără tine? 

Îi dădu drumul şi respiră adânc, pentru că acum urma 
întâlnirea cu părinţii. Anton Streller și soţia lui, Hilda, tocmai 
ieșeau pe ușă străduindu-se să lase o impresie degajată. Dar 
modul în care mama lui Alban își freca ochii trăda cât era de 
răscolită. Voia să dea fuga la fiul ei, dar soţul o ţinea tare de 
braţ. 

— Domol, dragă! Ștrengarul nu a considerat necesar să 
apară tot timpul acesta, să nu exagerăm. 

— Dar a fost bolnav și eu nu am putut să am grijă de el! 

Hilda Streller se smulse de lângă bărbatul ei și se duse la 

Alban. Îl privi speriată. Dar când nu văzu urmă de boală 
epuizantă, respiră ușurată. 

— Cât mă bucur că ești din nou aici! 

Nu își mai putu reţine lacrimile. Alban o strânse în braţe. 


Tușitul tatălui îl făcu să se întoarcă spre el. 

— Pasărea noastră călătoare s-a întors. Când se uită omul la 
tine, nu ar zice că ai stat grav bolnav în spital atâtea luni și că 
niciun alt om, în afară de îngrijitorul tău, nu putea intra la tine. 
Fii tu sincer și recunoaște că în acest timp ai hoinărit prin ţară, 
te-ai distrat și ai râs de bătrânul tău tată, care trebuia să se 
frământe și să se ocupe de comerț. Dar trebuie să mărturisesc 
și eu un lucru: te-ai interesat în acești doi ani de afacerile 
noastre mai mult decât oricând înainte și te-ai dovedit 
surprinzător de norocos. La fiecare dintre afacerile pe care m- 
ai sfătuit să le fac, am câștigat foarte mult. 

Bătrânul Streller își bătu fiul pe umăr, recunoscător, și, în 
ciuda bănuielii că acesta s-ar fi prefăcut bolnav pentru a se 
sustrage controlului părintesc, păru că nu i-o luase în nume de 
Tău. 

— Dar, bărbate, nu mai spune așa ceva. Georg a fost cu 
siguranţă grav bolnav. Adu-ţi aminte de scrisorile lui. Uneori 
scrisul îi era atât de ilizibil, de parcă nici nu ar mai fi avut 
puterea să ţină pana în mână. 

Hilda Streller se simţea obligată să îi ia apărarea fiului ei. 

Alban întoarse capul, pentru a nu se observa cum i se 
înroșiseră obrajii. Scrisul îi fusese greoi, dar nu din cauza 
slăbiciunii. Cu labele lui puternice, de monstru, nu putuse reda 
mai bine literele. 

— În orice caz, pezevenghiul s-a întors, și încă însoţit. Nu 
vrei să ni-i prezinţi pe însoțitorii tăi? 

Anton Streller privi curios restul trupei. 

Alban inspiră adânc și arătă către Gaudentius. 

— Acesta este iuncherul Matthias din Riebelsborn, care a 
avut amabilitatea ca în ultimii doi ani să îmi ofere un acoperiș 
în turnul singuratic al castelului lui, iar aceasta este sora lui, 
Anna, care a dat dovadă de multă răbdare cu mine. Degetul 
arătător al lui Alban rămase o clipă îndreptat spre mătușa lui 
Gaudentius, după care se îndreptă spre Hetta. Dar nu putu să 
continue prezentările, pentru că mama lui îi îmbrăţișă întâi pe 
Gaudentius și apoi pe Anna, cărora le mulţumi printre lacrimi 
că se îngrijiseră de fiul ei bolnav. 

— Dumneaei este Frau Hetta; ne însoțește în călătorie. 
Aceasta este servitoarea ei Kezia, și aceasta... Alban tăcu lui 
moment, își adună toate puterile pe care le mai avea și 


continuă: Acestea sunt soția mea, Gisela, fiica negustorului din 
Nurnberg, și servitoarea ei, Gundi. 

În curte se așternu o liniște ca după un trăsnet. Slugile, în 
frunte cu Helm, făcură ochii mari, Dille se retrase un pas, își 
puse mâinile în șolduri și o privi pe Gisela de parcă ar fi vrut 
mai curând să o strângă de gât decât să îi ureze bun venit. Și 
părinţii lui Alban părură în primul moment dezorientaţi. 

— Soţia ta...? 

Primul care își reveni fu tatăl, dar nu mai părea la fel de 
îngăduitor ca până atunci. În concepţia lui, fiul lui, așa-zis 
foarte bolnav, depășise orice limită. 

Hilda Streller părea că nu știa ce să spună cu privire la 
această mărire neașteptată a familiei. Dar se apropie de Gisela 
și o prinse de mâini. 

— Deci ești femeia fiului meu. 

— Cel puţin i-am fost încredinţată prin cununie. 

Gisela ar fi vrut să se afle acum în orice loc din lume, numai 
aici nu, poate cu excepţia temniţei lui Cajetan. Nu își făcuse 
iluzii că aici va fi privită ca soţie a lui Alban și în gând îl dojeni 
pe acesta că o prezentase părinţilor ca soţie. 

Deoarece Gisela părea să adopte o atitudine defensivă, 
situația căpătă o notă de disonanţă. Mama lui Alban nu știa 
cum să se poarte, tatăl, în schimb, își frecă bărbia cu mâna 
dreaptă și o măsură pe noră ca pe un obiect a cărui valoare 
urma să fie stabilită ulterior. După care i se adresă din nou 
fiului său: 

— Este fiica lui Otto Giuldener din Nürnberg? Cu el am făcut 
afaceri bune. Până când a preferat sfaturilor mele pe ale altora. 
Între timp i-a venit mintea la cap și practică un comerţ cinstit, 
ca înainte. Ei, da, puteai să nimerești și mai rău. 

Nu suna tocmai entuziasmat și Gisela își aminti de 
promisiunea pe care i-o făcuse Gaudentius după căsătorie. In 
momentul în care magistrul Alban nu va mai exista, ea va trece 
drept văduvă, spusese el. Poate trebuia să accepte această 
propunere, pentru că nu intenţiona să trăiască în această casă 
ca noră nedorită. 

Alban simţi indispoziţia Giselei și o apucă de mână. 

_ — Este adevărat că aș fi putut nimeri cu mult mai rău, tată. 
Imi amintesc de Trude Beckheimer, pe care înaintea plecării 
mele în călătorie aţi vrut să mi-o băgaţi pe gât. Din câte știu, 


între timp s-a căsătorit cu tânărul Tettenwieser. O fi el fericit 
cu ea. Eu cu siguranţă nu aș fi fost. 

— Şi? Acum ești fericit? 

Intrebarea mamei sale îl puse pe Alban în oarecare 
încurcătură. O privi pe Gisela, se gândi la toate pericolele prin 
care trecuse și la toate eforturile pe care le îndurase din cauza 
lui și încuviinţă: 

— Da, mamă! Gisela este unica femeie pe care mi-aș dori-o 
de soţie. În timpul bolii m-a îngrijit și a suportat toate toanele 
mele fără să se plângă și trebuie să mărturisesc că a avut ce să 
suporte! 

— La naiba, dar cum de v-aţi întâlnit? izbucni bătrânul 
Streller. 

— Este meritul iuncherului Matthias. El a găsit-o atunci când 
un vraci i-a făcut cunoscut că doar o soţie care mă va îngriji cu 
abnegaţie m-ar putea salva. 

Era o descriere foarte sumară, dar fidelă a evenimentelor 
care conduseseră la căsătoria grabnică cu Gisela. 

— Iar Guldener a fost foarte mulțumit să îl aibă ca ginere pe 
fiul meu. 

Din cuvintele lui Anton Streller răzbătea mândria datorată 
propriei bogății și a influenţei de care se bucura. 

Fiul lui clătină din cap zâmbind. 

— Guldener habar nu a avut că eu eram ginerele. Credea ca 
aș fi un învăţat și mi-a dat-o pe fiica lui fiind rănit în mândria lui 
de un renghi urât pus la cale de Tettenwieser și Beckheimer. 

— Şi fata? A mers așa de simplu? 

Hilde Streller nu făcea un secret din neîncrederea ei față de 
ceea ce ea considera o căsătorie ciudată. 

Spre norocul lui Alban, tatăl său îi sări în ajutor. 

— De când o fiică se amestecă în alegerea de către părinţi a 
soțului ei? Ea trebuie să se supună, și cu asta basta! 

Ultimul cuvânt era unul dintre puţinele cuvinte în italiană 
învăţate în timpul unei călătorii din tinereţe în sud și din când 
în când îi făcea plăcere să îl folosească, pentru a se grozăvi. 
Acum o privea pe Gisela mai prietenos și își spuse că fiul său ar 
fi putut cu adevărat să o nimerească mai rău. Nora adusă de el 
în casă nu era doar neobișnuit de frumoasă, ci emana ceva ce el 
nu putea să descrie. 

— Intraţi în casă, afară este foarte frig și bag de seamă că 


buna mea Hilda a îngheţat deja. Ceea ce era adevărat, dar și lui 
îi era frig și se bucura la gândul unui vin fiert, pe care nimeni 
din împrejurimi nu îl prepara mai bine decât Dille. Observă că 
bucătăreasa mai era în curte și i se adresă: Du-te la bucătărie! 
Nu vezi că oaspeţii noștri au îngheţat în lunga lor călătorie și 
au nevoie de vinul tău? Şi, pe lângă el, pune ceva de mâncare 
pe masă, de care să nu ne fie rușine! 

În timp ce bucătăreasa se grăbea către bucătărie, bătrânul 
Streller îl bătu pe umăr pe Alban. 

— Nu am să te las să pleci așa curând. 

Pe faţa lui Alban se așternu o umbră. Voia să petreacă aici 
doar o zi sau două, dar se părea că tatăl său nu prea i-ar 
permite să continue călătoria atât de devreme. 

— Iartă-mă, tată, dar va trebui să ne lași să plecăm. Soţia 
mea tânjește după ai ei, iar eu trebuie să îi fac cunoscut lui 
Guldener pe cine are ca ginere. 

— Vorbe! Tatăl lui respinse argumentele cu un gest energic. 
Acum, iarna, călătoria nu este plăcută, mai ales pentru o 
femeie. Plecaţi în luna mai, când soarele va râde cald pe cer. Şi 
încă ar fi destul de devreme. 

Streller era atât de hotărât, încât Alban schimbă o privire cu 
Gaudentius și cu Gisela. Stăpânul Riebelsbornului părea că ar 
prefera să pună imediat șeile pe cai și să continue drumul. Dar 
și el știa că Anton Streller îi va împiedica cel puţin pe fiul lui și 
pe noră să vină cu el. 

Și Gisela ar fi plecat imediat, pentru că nu voia să i se spună 
bun venit ca noră. Nici nu mai era sigură de sentimentele ei. Își 
privise căsătoria cu prea puţin chipeșul magistru Alban ca pe o 
obligaţie pe care trebuia să o îndeplinească. Dar sentimentele 
ei pentru Georg Streller se înfiripaseră și crescuseră în acele 
seri cu lună plină de la Riebelsborn, în care el jucase rolul 
oaspetelui ocazional al stăpânului castelului. Dacă-și asculta 
sufletul, nu avea intenţia de a o face pe văduva magistrului 
Alban, ci prefera să rămână soţia lui Georg. Dar pentru asta 
trebuia să fie ridicat blestemul. 


4. 


Părinţii lui Alban amânară plecarea fiului lor din Schwabach 
și, astfel, a însoțţitorilor lui, mult peste ceea ce spuneau 
simţurile Giselei că ar fi bine. Ea simţea norii negri ai 
pericolului adunându-se la orizont tot mai ameninţători, pe zi 
ce trece, dar căută zadarnic un reper privind modul în care 
Cajetan căuta să își recâștige puterea asupra lor. 

Nici prin gând nu-i trecea că magul deslușise demult 
planurile fugarilor. El luase înfățișarea unui om al Bisericii și, 
prin aspectul lui impozant și prin veșmântul purpuriu, le 
impunea oamenilor simpli un respect profund. Avea o înfățișare 
atât de întinerită, încât funcţia lui bisericească nu prea mai era 
plauzibilă, dar compensa asta cu ţinuta lui mândră. Pretinsul 
cardinal îl depășea ca înălțime cu mai mult de un cap pe 
Fulvian, care trebuia să joace rolul de secretar pricăjit. 
Homunculusul admira fără voie talentul magului de a juca 
ireproșabil diverse roluri. Unui bărbat de o valoare mai mică 
decât a lui Cajetan nu i-ar fi reușit să supraviețuiască de trei ori 
câte o mie de ani și, la fiecare mască adoptată, să câștige atâta 
influenţă care să pătrundă până în vârfurile societăţii. Magul 
nici nu făcuse greșeala de a se ridica până acolo unde ar fi 
stârnit invidii și ar fi existat pericolul să își creeze inamici 
puternici și prea curioși. 

Fulvian considerase deseori viața alături de Cajetan ca mult 
prea modestă, pentru că el ar fi preferat să urce cât mai sus, 
pentru a străluci și a-și exercita puterea mai bine. Din acest 
motiv, îl bucura perspectiva oferită de Spania. Acolo Cajetan ar 
fi trebuit să fie de la bun început un stăpân puternic, oferindu-i- 
se și lui cu totul alte perspective de a se apropia de oameni. 

— Vom trage la hanul în care au înnoptat Gaudentius și 
Alban când au peţit-o pe Gisela. 

Vorbele lui Cajetan  întrerupseră şirul gândurilor 
homunculusului. Acesta își amână planurile pentru mai târziu și 
se întoarse către așa-zisul lui stăpân cu o expresie plină de 
umilință pe faţă, care contrasta cu fulgerările viclene din 
priviri. 

— Eu nu aș face asta, sublimă Eminenţă! Taurul ar trebui 
apucat de coame, așa ar fi cel mai sigur. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


Cajetan privi poarta orașului Nürnberg, aflată la câteva sute 
de pași în faţă. Câţiva străjeri își făcură apariţia ca să-i 
întâmpine. De obicei, înalții prelați erau urmaţi de un alai 
numeros, dar așa-zisul cardinal Callani se mulțumea cu o 
duzină dintre paznicii lui câini. Băieţii erau înalţi și atât de 
puternici că ar fi scos-o la capăt și cu o bandă numeroasă de 
tâlhari, iar tăcerea lor era justificată prin aceea că ar fi fost 
străini și nu înțelegeau limba vorbită aici. Pentru a-și face 
apariţia conform rangului, Cajetan ar fi trebuit să fie înconjurat 
de copiști, servitori, îngrijitori ai cailor și alte slugi. Dar ar fi 
fost prea obositor să dreseze acele creaturi obtuze să nu bată la 
ochi pe drum, iar pentru a purta discuţii profunde, cum fac 
clericii între ei, nici câinii și nici alte animale nu erau potrivite. 

— Ce vrei să spui cu asta? repetă el întrebarea, pentru că 
Fulvian nu răspunsese imediat. 

— De ce să fie nevoie de o cale ocolitoare la un han, dacă 
locuința Guldener este suficient de mare pentru a adăposti o 
jumătate de duzină de mantii purpurii? Ar trebui să mergem 
imediat la el și să îi explicăm că ne-a fost recomandat de 
cunoștințe din Italia. Deoarece are cu siguranţă legături în 
Lombardia și la Veneţia, ne va crede. 

Fulvian își promitea în casa Guldener nu numai succes sigur, 
ci și desfătări. De aceea, așteptă nerăbdător reacţia stăpânului 
lui și nu fu dezamăgit. 

Magul încuviinţă din cap și întinse braţul ca să îl bată pe 
umăr. 

— Ai dreptate. Vom merge direct la Guldener, luându-i-o 
înainte amărâtului de Gaudentius. Când va apărea cu 
adunăturile lui, ne va fi ușor să punem mâna pe ei. Pentru 
câţiva guldeni, Güldener ne va ajuta cu siguranţă și, dacă nu o 
face el, fiu-său va îndeplini în schimbul unei recompense tot 
ceea ce îi vom cere. 

Cajetan râse mulțumit și călări direct spre gărzi. Acestea nu 
știură cum ar fi trebuit să reacționeze, deoarece, în ciuda 
mantiei de blană purtate de călăreț pe umeri, se vedeau clar 
însemnele înaltei lui funcții bisericești. Șeful gărzii consideră în 
final că trebuia să se plece în faţa străinului. 

— Bun venit, strălucită Eminenţă. Permiteţi-mi să întreb de 
numele dumneavoastră, pentru a putea să anunţ autorităţile ce 
înalt oaspete ne onorează orașul. 


Cajetan îi făcu un semn discret lui Fulvian. Homunculusul 
lăsă calul să mai facă câţiva pași, în așa fel încât capul acestuia 
să fie deasupra străjerului și îl privi cu un zâmbet indulgent. 

— Îl ai în faţa ta pe Eminenţa Sa Gioacchino Baldovino Enzio 
Serafino Arduino di Callani, cardinal al curiei, episcop de 
Luvenzza, Dimortani, Ingrali și Domolessa, abate de Rigentina, 
St. Giacomo di Milanessa și St. Patrizio di Roma! 

Străjerul rămase cu gura căscată când auzi răsunătoarea 
listă, pe care nu ar fi putut să o memoreze într-o viaţă. 
Deoarece nu îndrăzni să îl rețină mai mult pe Eminenţa Sa sau 
să îi pună și alte întrebări, le făcu semn subordonaţilor să 
elibereze drumul. Fulvian se arătă generos, împărțindu-le 
monede de aur străjerilor și trezind în ei dorința să le 
cheltuiască în prima cârciumă sau în primul bordel. Astfel 
putea să îi expună pe oamenii simpli tentaţiilor unei vieţi în 
păcat și să-l ofere pe unul sau pe altul dintre ei suveranului său 
diavolesc. 

Cajetan parcursese deja o bună bucată de drum când Fulvian 
îl ajunse din urmă. Magul se întoarse supărat către el. 

— Ce înseamnă asta? 

Fulvian îl privi surprins. 

— Dar, stăpâne, acești oameni s-ar fi mirat foarte tare dacă 
un bărbat atât de important ca dumneavoastră ar fi intrat în 
oraș fără a le lăsa un bacșiș. 

Pentru a-și sublinia cuvintele, homunculusul aruncă mai 
multe monede unei cete de cerșetori, care își descoperiseră 
creștetele și fluturau mâinile întinse. La vederea aurului 
începură să se încaiere, fără a ezita să folosească pumnii și 
dinţii. 

— Derbedei, pufni dispreţuitor Fulvian, deși el însuși fusese 
cel care dezlănțuise instinctele negative ale cerșetorilor. 

Pe întreg drumul până la casa Guldener împărţi monede 
însoţite de îndemnuri diavolești pentru întrebuinţarea lor. Un 
ducat de aur zbură exact către o slujnicuță care își însoțea 
stăpâna. Fata prinse moneda, dar nu apucă nici măcar să 
mulțumească pentru dar, pentru că stăpâna, o femeie voinică și 
încă tânără, îmbrăcată cu o rochie lungă albastră, peste care 
avea o mantie cu garnitură de blană de iepure, întinse mâna și 
i-o smulse dintre degete. Dar, pentru că slujnica nu voia să o 
cedeze de bunăvoie, se alese cu câteva palme și cu 


ameninţarea că pe viitor va fi pusă să curețe sobele. 

— Trude Beckheimer este nesuferită ca totdeauna, mur mură 
o bătrână aflată în apropierea lui Fulvian, care purta pe umeri 
un coș cu plante uscate și cu legume în oţet. 

Era Frau GeiBblatt, vânzătoarea de legume. Aceasta tocmai 
se întorcea de la piaţă și clătină din cap când o femeie atât de 
avută ca Trude, care purta acum numele de Tettenwieser, nu îi 
îngăduia slujnicei ei așa-zis preferate să aibă nici măcar o 
monedă. 

Fulvian se uită după Trude și își frecă mâinile plin de 
bucurie. Poate că se va folosi de timpul cât rămânea la 
Nürnberg pentru a se apropia de tânără și să o îndrume pe o 
cale care să o facă sclava lui și astfel o victimă docilă a 
stăpânului său din iad. Trebuia să fie ușor să o controleze pe 
această femeie mândră, cu deprinderi atât de rele. 

După puţin timp, ajunseră la gospodăria lui Guldener. Deși 
era iarnă, în curte domnea o vie animaţie: slugile, controlate de 
un supraveghetor, cărau lăzi și saci, îi încărcau în care sau îi 
rânduiau în depozite. Nu era nevoie de capacităţi magice 
pentru a-l recunoaște în supraveghetor pe Hans Guldener, căci 
flăcăul era cel care părea o variantă bărbătească a surorii sale. 
Acesta îi descoperi pe nou-veniţi și se minună atât de 
veșmântul purpuriu ce se ivea de sub mantia lui Cajetan, cât și 
de duzina de însoțitori înarmaţi, cu platoșe lustruite și cu spade 
la șold. 

Se apropie și nu încercă să își ascundă curiozitatea. 

— Vă salut, nobili domni. Pe cine să anunţ tatălui meu? 

Fulvian repetă lunga listă pe care o recitase mai înainte 
străjerilor și chicoti în sinea lui când tânărul înlemni 
impresionat de titulatura impozantă. Dar Hans își reveni 
repede și vru să dea fuga în casă, pentru a-i anunţa tatălui său 
neașteptaţii oaspeţi. Tocmai atunci se deschise ușa și pe ea ieși 
Otto Guldener. 

Negustorul arăta mult mai bine decât în urmă cu o jumătate 
de an. Era înfășurat cu o mantie căptușită cu blană de iepure și 
pe cap avea o căciulă de lână cu bordură îngustă de blană. 

— Buongiorno, signore  Guldener.  Scuzaţi-ne venirea 
neașteptată, dar prieteni buni din Fondaco de Tedeschi din 
Veneţia ne-au sfătuit să apelăm la dumneavoastră pentru 
găzduire când trecem prin Nürnberg. 


Fulvian i-l prezentă lui Otto Guldener pe înaltul prelat italian 
și zâmbi plin de graţie, de parcă se afla în faţa celui mai bun 
prieten. 

Negustorul se înfoie tot. A găzdui un cardinal veritabil era, în 
ciuda costurilor suplimentare, ceva la care un Iettenwieser ori 
un Beckheimer nu putea visa. Importanţa lui în oraș și în 
mediul comercial local va crește și vor dispărea și ultimele 
umbre legate de declinul lui anterior și de soarta fiicei sale. 

— Fiţi bineveniţi, domnii mei! 

Făcu o plecăciune în fața lui Fulvian și sărută inelul de la 
mâna acestuia, pe care i-o întinsese de pe cal. 

Și Cajetan îi întinse mâna dreaptă înmănușată, pe care 
strălucea o piatră prețioasă neagră foarte mare. 

— Vă mulțumesc pentru primirea cordială. 

Magul nu putea să își ascundă accentul la fel de bine ca 
Fulvian, dar, în culmea fericirii produse de înalta vizită, 
Giildener nici nu băgă de seamă. Îi întinse el însuși braţul lui 
Cajetan pentru a-l ajuta să coboare din șa și chemă câteva slugi 
care să se îngrijească de cai și de suita înarmată a cardinalului. 

Fulvian făcu un semn liniștitor cu mâna. 

— Oamenii nu vă vor da mult de lucru. Un pahar de vin, ceva 
de mâncare și un sac cu paie pe care să doarmă le sunt 
îndeajuns. Nu înţeleg limba vorbită aici și eu i-am selecționat, 
nu în cele din urmă, datorită calmului lor pentru această 
călătorie. Dar, dacă este necesar, pot să lovească vârtos. 

Guldener nu putu să își dea seama dacă era un avertisment 
pentru a nu-i necăji pe luptători. Nici nu intenţiona asta și va 
povăţui și slugile să nu o facă. După ce constată că în curte 
totul decurgea spre mulțumirea sa, îl invită pe cardinal în casă 
împreună cu secretarul lui. 


5, 


Mâncărurile puse pe masă de bucătăreasa lui Guldener nu se 
puteau compara cu creaţiile fine ale unui bucătar princiar, dar 
erau preparate din cele mai bune ingrediente și de aceea erau 
de două ori mai gustoase. Cajetan mâncă cu poftă și se întrebă 
cum de se mulțumise atâţia ani cu arta culinară diletantă a 
Minei și a predecesoarei ei. Aduse bogate laude prânzului și 
Fulvian, de asemenea, găsi cuvinte de apreciere. 

— Am avut grijă ca slujnica mea să corespundă celor mai 
înalte pretenţii, explică Güldener cu un ton de parcă masa bună 
se datora numai și numai acestui merit. 

Nu se zgârci nici cu vinul, ci puse să se dea cep unui butoiaș 
aflat în cel mai îndepărtat colț al pivniţei. Vinul era din Italia, 
pretinsa patrie a oaspeţilor, și era dulce și ametitor. Pentru că 
stăpânul casei era cel care bău mai mult, ajunse în curând într- 
o stare ce îl făcu abordabil de către Fulvian. Şi Hans primise 
permisiunea de a părăsi treaba din curte, pentru a le ţine 
tovărășie oaspeţilor și era cu ochii ţintă la buzele secretarului 
cardinalului, care se pricepea atât de bine la povestit. 

Doar mama se ţinea deoparte și îi măsura mereu îngândurată 
pe cei doi prelați din priviri. Nu îi plăceau. O fi fost sutana 
cardinalului din cel mai bun material, dar era murdară și puţea. 
lar secretarul lui părea că nu se spălase nici măcar o dată în 
viaţa lui și mirosea de parcă se tăvălise prin pucioasă. Şi, pe 
lângă acestea, vorbea despre lucruri care  batjocoreau 
moralitatea și erau nepotrivite unui bun creștin. Își bătea joc de 
stăpânii născuţi nobili, ca și de cunoscuţi principi ecleziaști și 
uitaseră atât el, cât și superiorul lui să binecuvânteze prânzul. 

Când Magda Guldener îl privi mai atentă, remarcă faptul că 
dintre toate podoabele și însemnele pe care le purta lipsea 
crucea, ceea ce era mai mult decât ciudat la un om cu poziţia 
lui. 

Pe Fulvian îl deranja reținerea stăpânei casei. Până acum 
reușise întotdeauna să prindă în mrejele oratoriei toți oameni 
din jur, dar asupra ei cuvintele nu aveau niciun efect. O clipă se 
gândi dacă nu cumva ar trebui să îi înfrângă împotrivirea 
folosind puterea lui de seducţie. Dar, privind-o mai atent, 
înţelese că ar fi fost prea dificil, pentru că poseda flacăra 
magică. Sub cenușa timpului ajunsese ca un jar abia sesizabil 


ce nu fusese aţâţat niciodată, dar când el îl scormoni, ţâșni 
flacăra arătând adevărata înfățișare a femeii. Deci trebuia să fie 
mai atent decât se așteptase. Dacă își va folosi aici adevărata 
lui putere, Magda Giildener va simţi și, de asemenea, cu atât 
mai mult va simți și fiica ei, care se afla pe drum. Deoarece nu 
voia să o avertizeze pe Gisela, îi dădu pace femeii și se mulţumi 
să îi ameţească soţul și fiul fără prea mult efort. 

— Un prieten din Veneţia spunea despre fiul dumneavoastră 
că are o minte care îl va duce departe. Imi face plăcere să 
constat că avea dreptate, își continuă el lingușitorul discurs. 
Ştiţi, noi suntem străini în această ţară. Şi am avea mare nevoie 
de cineva care cunoaște obiceiurile locale și care să ne 
sfătuiască. Nu v-aţi putea lipsi de Hans pentru câteva luni? Ne- 
ar fi de mare ajutor. 

„Nu face asta!”, vru Magda Guldener să strige, dintr-un 
motiv pe care nici ea nu îl cunoștea, dar, văzând entuziasmul 
manifestat de bărbatul ei pentru propunerea aceasta, hotări să 
își ţină gura. 


6. 


În momentul în care trecu poarta orașului Niirnberg, Gisela 
simţi că norul negru perceput de ea până acum doar ca o ceaţă 
subţire în zare se îndrepta spre ea tocmai din direcţia în care 
era casa părinţilor ei. Avu nevoie de o clipă pentru a scăpa de 
năuceala pricinuită de spaima care o cuprinsese și scoase un 
strigăt când Alban vru să se îndrepte într-acolo: 

— Stai! Nu! Nu trebuie să mergem acolo! 

— Ce mai este? întrebă necăjit Gaudentius. 

Alban îi făcu semn să tacă. 

— Gisela știe ce spune, deci trebuie să fim atenţi. Am pierdut 
prea multă vreme și nu știm ce a întreprins dușmanul nostru 
între timp. 

Pe faţa lui se citi un moment supărarea produsă de disputa 
cu părinţii, care nu voiseră să îi lase să plece pe el și pe Gisela. 
Regretă că vizitase casa părintească și se socoti un smintit 
sentimental. 

Gaudentius clătină din cap încăpățânat. 

— Doamne, doar nu o să mergem la un han! Cum ar fi privită 
unica fiică a lui Otto Guldener, dacă evită casa părinţilor ei, de 
parcă ar fi izbucnit acolo o epidemie? 

Gisela nu putea contrazice cele spuse de Gaudentius. Dar 
nici nu cuteză să călărească în continuare către dezgustătoarea 
ceaţă ce înconjura casa părintească. Atunci, stratul de nori fu 
străbătut de o rază de lumină, ce făcu să strălucească crucea 
aurită de pe turla unei biserici. Aceasta i se înfăţișă ca un semn 
ceresc. Întoarse iapa și arătă către casa Domnului: 

— Vom fi în siguranţă doar în biserica noastră parohială, 
unde părintele Maternus ne va acorda adăpost. 

— Vrei să te lași în seama unui preot? Ai înnebunit? O să ne 
dea imediat pe mâna inchizitorilor! protestă Hetta. 

Din fericire, vorbise destul de încet pentru a nu fi auzită 
decât de prietenii ei. Gaudentius dădu aprobator din cap, dar 
Gisela ridică poruncitoare mâna dreaptă. 

— Nu va face asta cu siguranţă. Il cunosc bine și nu am 
încredere decât în el. 

Gaudentius, căruia nu îi făcea plăcere influența dobândită în 
ultimul timp de ucenica lui asupra însoţitorilor săi, scoase un 
sunet dispreţuitor. Dar, spre regretul lui, Anna și Alban fură de 


partea Giselei. 

— Vom merge la acest preot. Cu certitudine că nu va produce 
o proastă impresie faptul că Gisela îl caută întâi pe duhovnicul 
ei și abia după aceea merge la părinți. 

Cu un gest ce respingea orice alt contraargument, Alban 
porni după Gisela. Îl urmară Hetta și celelalte femei; 
morocănos, Gaudentius mormăi ceva, dar se hotărî în cele din 
urmă să urmeze și el grupul. 

Când Gisela ajunse în fața porţii bisericii, se ivi un copil al 
străzii, în speranţa obţinerii unui creițar. Dar, când o văzu pe 
Gisela, înmărmuri. 

— Domnișoara Gisela? Dar aţi fost înghițită de un căpcăun! 

— După cum vezi, sunt cât se poate de vie, răspunse Gisela și 
îl întrebă pe băiat dacă nu ar vrea să ţină caii. 

Băiatul își reveni repede și își făcu socoteala că ar fi fost mai 
avantajos pentru el să ducă vestea întoarcerii surprinzătoare a 
Giselei Guldener, decât să îngheţe până la os stând afară pe 
frigul acesta. Așa că o șterse fără să mai răspundă și curând 
din depărtare i se auziră strigătele: 

— Frau GeiBblatt, Frau GeiBblatt! Am o noutate care vă va 
interesa! 

— Băiatul a întins-o. Unul dintre noi va trebui să rămână la 
cai. 

Atunci ușa bisericii se deschise și, înfășurat în sutană, 
părintele Maternus ieși afară. Nu purta nici mantou și nici 
blănuri, deci intenţiona să iasă doar puţin afară în frig. Privirea 
lui se plimbă pe grupul din faţa bisericii, apoi preotul tresări. 

— Gisela! Tu ești? Doamne, ce bucurie să te văd! 

Gisela alunecă din șa, ajunse pe pământ și se plecă în faţa 
părintelui: 

— Sfinţia Ta, bucuria este de partea mea. Nici nu știți cât... 
Se opri, îi aruncă lui Alban frâiele iepei și strânse mâinile 
părintelui Maternus. Trebuie să vorbesc imediat cu 
dumneavoastră, dar în așa fel încât să nu ne vadă sau să nu ne 
audă niciun străin. 

Preotul o privi surprins. 

— S-a întâmplat ceva? Nu ţi-ai mai suportat bărbatul și ai 
fugit? 

Gisela clătină din cap. 

— M-a ferit Dumnezeu din cer să fac așa ceva. Nu, este vorba 


despre altceva, ceva de care depinde viaţa mea. Vă rog, Sfinţia 
Voastră, trebuie să mă ascultați. 

Ingenunche în fața părintelui, care o ridică imediat. 

— Pământul este murdar și plin de noroi. Vino în casa 
parohială. Acolo este cald și cu certitudine nu va trage nimeni 
cu urechea. 

Gisela privi către însoțitorii ei, pe care nu voia să îi lase în 
mijlocul străzii. 

— Iertare, Sfinţia Voastră, dar nu știți un loc unde ne-am 
putea adăposti caii? Și v-aș rămâne tare îndatorată dacă le-aţi 
permite prietenilor mei să ne însoţească la căldură. 

Părintele Maternus privi mai atent grupul și, când în afară de 
doi bărbaţi necunoscuţi, între cele trei femei o recunoscu pe 
Gundi, se scărpină pe frunte surprins. 

— Cu siguranță ai motive temeinice să-mi adresezi această 
rugăminte. Așteaptă un moment. 

Preotul dădu fuga la o căsuţă din apropiere, bătu la ușă și îi 
ceru bărbatului care o deschise să ducă animalele în grajdul 
celui mai apropiat han. 

— Un cal ori doi i-aș putea adăposti în grajdul meu, dar șapte 
sunt prea mulţi, explică preotul. 

Alban îi mulţumi cu un gest și îi întinse o monedă omului, 
care era urmat de cei doi fii adolescenţi și de una dintre fiice. 
Acesta se uită aproape îngrozit la ea și făcu o plecăciune ca în 
fața unei înalte personalităţi. 

— Aș fi dus caii și răsplătit fiind doar de Domnul. Sau banul 
este pentru hangiul care să îi adăpostească? 

Alban se amuză de modul de punere a problemei și zise: 

— Este pentru tine, om bun. Hangiului dă-i asta. 

li mai întinse o monedă, apoi Alban îi întoarse omului spatele 
și se alătură Giselei. 

Părintele Maternus observă privirea schimbată de cei doi și 
se uită suspicios la Alban. 

— Veţi fi atât amabil să îmi spuneţi cine sunteţi și în ce 
raporturi vă aflaţi cu enoriașa mea? 

Gisela inspiră adânc, pentru a-și face curaj, deoarece se 
simţea speriată ca un pui de pasăre căzut din cuib. 

— Sfinţia Voastră, el este bărbatul meu! 

— Imposibil, eu l-am văzut pe acel... bărbat masiv! 

Preotul reuși să înghită în ultimul moment cuvântul care îi 


stătea pe limbă, monstru. Totodată se mânie pe Gisela, pentru 
că dorea să-l ducă de nas într-un mod atât de grosolan. 

Atunci Alban o luă pe Gisela de braţ. 

— Așa este, Sfinția Voastră, acesta este și unul dintre 
motivele pentru care trebuie să vorbim neapărat cu 
dumneavoastră. 


7. 


Gisela privea îngrijorată chipul preotului, pe care, pe lângă o 
uimire copilărească și neîncredere, se așternură repede și alte 
sentimente contradictorii. Împreună cu Alban și cu Gaudentius 
îi povesti duhovnicului ei tot ce aflaseră despre Cajetan și 
ciracul lui. Dar, pentru moment, se părea că părintele 
Maternus considera istorioara prea neverosimilă pentru a-i da 
crezare. Disperată, lăsă jos paharul cu vin aromat, care între 
timp se și răcise, și apucă mâinile preotului. 

— Sfinţia Voastră, v-am spus purul adevăr. Jur pe mântuirea 
sufletului meu! 

Părintele Maternus expiră cu un zgomot puternic aerul care 
îi rămăsese în plămâni. 

— Îmi relataţi o poveste nemaiauzită despre puterile 
diavolești și despre vrăjitorie, care l-ar îngrozi pe orice creștin 
cinstit. Este posibil cu adevărat ca un slujitor al lui Satan să 
poată să trăiască printre noi mii de ani și să le facă rău 
oamenilor? 

— Nu numai să le facă rău, Sfinţia Voastră. Subjugă suflete și 
le predă stăpânului lui din iad. Ah, de aţi putea să o vedeţi pe 
prietena mea, Lavinia! Ea v-ar putea povesti mai multe despre 
mașinaţiile dușmanului nostru. 

Gisela se cutremură și văzu că deja îi stârnise curiozitatea lui 
Alban. 

— Despre ce prietenă vorbești? 

Gisela arătă către crucifix, pe care îl așezase în faţa ei, pe 
masă. 

— Lavinia este captivă de sute de ani în acest obiect sfânt. O 
prietenă, pe care o predase acestui Cajetan fără să cunoască 
adevărul, a blestemat-o să rămână ca spirit pe această lume 
până când sufletul ei va fi eliberat din iad. 

— Măcar de aș putea să o văd și să înţeleg minunea! 

Părintele Maternus își duse mâinile la faţă. Ştia cum trebuia 
să se poarte cu enoriașii lui. Chiar dacă printre ei exista o oaie 
îndărătnică, pătată, exista pentru fiecare speranţa de salvare. li 
era greu să accepte că tocmai sufletul Giselei era în pericol, 
pentru că ea fusese un miel strălucitor de alb al comunităţii 
sale. 

Preotul apucă crucifixul Laviniei. Era o piesă în genul celor 


care, după cunoștințele lui, provenea din vremea marelui 
împărat Carol, foarte artistic lucrată. Deschise cutiuţa cu 
relicva de la baza crucifixului și în ea descoperi un oscior cu 
irizaţii albe. 

— Acest oscior este al acestei femei, cum îi spuneai tu...? 

— Lavinia. Da, este al ei. Un om pios a crezut că i-ar aparţine 
Sfanţului Sebastian și l-a așezat ca relicvă în această operă de 
artă. El sperase ca în acest fel să se bucure de binecuvântarea 
sfântului. Dar, în loc de asta, a dobândit spiritul celei mai triste 
dintre muritoare. 

Cuvintele Giselei îl impresionară în mod ciudat pe preot. 
Simţea că acel crucifix nu emana ceva rău. Dar, în același timp, 
fu cuprins de o tristeţe adâncă și aproape avu impresia că o 
vede pe deznădăjduita Lavinia, care murise știind că le 
condamnase pe cele mai bune prietene ale ei la osândă veșnică. 
Părintele Maternus se cutremură la acest gând și se întrebă 
dacă relatarea Giselei, ce i se păruse lui atât de fantastică, nu 
cumva corespundea adevărului. Dar nu voia să se lase convins 
așa ușor. 

— Am să vă spovedesc pe fiecare în parte, unul după altul. 
Veţi jura pe cruce și pe sfintele moaște din biserica mea că 
sunteţi buni creștini! 

Având în vedere că erau șapte oameni și că părintele 
Maternus dădea impresia că va transforma fiecare spovedanie 
într-un lung și nemilos interogatoriu, nu era tocmai răspunsul 
așteptat de Gisela. Ea ar fi preferat ca preotul să se fi dus la 
casa părinţilor ei, pentru a-l aduce pe Hans. Poate că ar fi putut 
să afle chiar și temeiul ceţii negre pe care ea o sesizase acolo. 
„Nu, nu era posibil”, gândi ea și dădu imperceptibil din cap. 
Capacităţile părintelui Maternus erau cele ale unui păstor de 
suflete, nu cele ale unui mag, de aceea nu avea nicio șansă să 
pătrundă înșelăciunile lui Cajetan și ale slujitorului lui. 

Deoarece Gisela era adâncită în gândurile ei, îi reveni lui 
Alban sarcina de a-i răspunde preotului. 

— Suntem pregătiţi din tot sufletul, părinte. Fiecare dintre 
noi este o victimă a dușmanului nostru și cunoaște deci 
pericolul în care se află sufletele noastre nemuritoare. Și eu 
sunt pregătit să-mi mărturisesc păcatele, printre care nu cel 
mai mic este acela de a lega de mine o fecioară nevinovată și 
de a-i împărtăși cunoștințe nepotrivite unei femei. 


Părintele Maternus ridică mâna spre a-l întrerupe pe Alban. 

— Cunosc opinia exprimată și în scris de mulţi bărbaţi 
înţelepţi privind mintea pretins mai redusă a femeii, dar din 
proprie experienţă nu pot să spun că o femeie ar fi de la natură 
mai proastă decât un bărbat. Am văzut bărbaţi care m-ar face 
să mă îndoiesc profund de această afirmaţie. 

— Pfui! exclamă Gaudentius și icni în momentul imediat 
următor, primind dintr-o parte un ghiont în coaste de la mătușa 
sa și din cealaltă parte alt ghiont de la Hetta. 

Părintele Maternus remarcase reacţia celor două femei și 
zâmbi. Discuţia îl lămurise asupra celui de la care plecaseră 
toate greutăţile și găsi această reacţie foarte potrivită. 

— Atunci putem să începem! ceru el. Tu, Georg Alban 
Streller, îţi vei deschide sufletul primul. Între timp femeile se 
vor îngriji ca să putem servi cina. Bătrâna văduvă care îmi 
prepară mâncarea de obicei nu este obișnuită să gătească 
pentru un număr atât de mare de oameni. Dar să nu se ducă la 
piaţă niciunul dintre voi. Trimiteţi vecinul care s-a ocupat de 
cai. Nu vreau să fiți văzuţi în oraș. 

— Mulţumesc, părinte! 

Gisela simţi că balanţa începea să se încline în favoarea ei. 
Părintele Maternus era un bărbat înţelept și știa să 
deosebească adevărul de minciună. Ea însăși fu bucuroasă să 
aibă o preocupare care să o abată de la gândurile chinuitoare și 
observă că și însoţitoarele ei gândeau la fel. Doar Gaudentius 
rămase prost dispus la masă, așteptând să-i dea explicaţii 
preotului. Cărţile salvate de el de la Riebelsborn și de care s-ar 
fi putut ocupa acum îi fuseseră luate cu un zâmbet de părintele 
Maternus, pentru ca acesta să se convingă că era vorba despre 
opere în acord cu credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul 
Duh. 


8. 


Fulvian se așteptase ca Gisela să vină direct la casa 
părinţilor, în așa fel încât grupul să cadă ca niște fructe 
pârguite direct în mâinile lui Cajetan și ale lui. Dar, cum zilele 
treceau fără ca cei așteptați să apară, deveni neliniștit. Era 
ușor să găsească faţă de Otto Giuldener și de fiul său pretexte 
pentru a-și prelungi șederea în casa lor. Dar mama fetei nu se 
lăsa așa de ușor convinsă. Pe homunculus îl tot zgândărea 
ideea de a se apropia de Magda Guldener, de a-i incita 
simţurile și de a o face sclava lui ascultătoare. Dar, atât timp 
cât Gisela era liberă, trebuia să se abţină. Dar își imagina totuși 
cum le va duce de nas pe amândouă și le va câștiga pentru el. 
Trebuia doar să îi spună mamei că îi va cruța fata contra 
bunăvoinţei ei și apoi să o șantajeze pe fiică în privința mamei. 
Dragostea pe care cele două și-o purtau va deveni cea mai 
mare slăbiciune a lor. 

Dar firea lui satanică nu îi permitea totuși să aștepte pasiv 
sosirea dușmanilor săi. Măsură din priviri servitoarele din casa 
Guldener, căutând două pe care le-ar putea seduce mai ușor. 
După ce își satisfăcu plăcerile din plin cu ele, duse mai departe 
mârșăvia, apropiindu-se de Hans sub înfățișarea servitoarei pe 
care acesta o dorea cel mai mult. Tânărul era bine înzestrat 
magic și ar fi putut să își dea seama cu ușurință de înșelăciune, 
dar simțurile lui magice erau orbite de lăcomia pentru femei. 
Astfel că Fulvian reuși să lase grele cele două slujnice cu 
sămânţa lui Hans; la gândul acestui renghi, își freca mâinile de 
satisfacţie. 

In toiul acestor mașinaţii, homunculusul nu uita de planurile 
sale. Chiar dacă Cajetan trăgea mai mult decât oricând către 
Spania, el voia totuși un punct de sprijin în această zonă. De 
aceea, intenţiona să îl supună pe Hans până când sufletul lui 
ajungea ca o păsărică în colivie, iar acesta, ca viitor cap al casei 
Guldener, să îi fie servitor devotat. Dacă mărea bogăţia lui 
Hans și îi întărea influenţa astfel încât acesta să decidă în 
ocuparea posturilor bisericești în oraș și în împrejurimile lui, 
avea posibilitatea să depraveze întregul oraș și să ofere 
sufletele locuitorilor lui stăpânului său din iad. Existau unii 
tineri preoţi care nu se dedicau din har slujbei de păstor de 
suflete, ci erau siliți la asta, ori cărora le lipsea tăria de 


caracter necesară misiunii lor. Fulvian știa din experienţă cât 
de ușor era să-i abaţi pe acești oameni pe o cale care-i ducea la 
damnare. Nu degeaba traiul îmbelșugat, excesele și desfrâul 
multor clerici și călugări erau aliaţii lui cei mai buni în lupta cu 
Biserica. 

Fulvian era mândru de contribuţia lui la scăderea succeselor 
celor din cer și la creșterea succeselor stăpânului lui. Pentru a 
doua oară într-o perioadă scurtă, acţiunile lui Fulvian legate de 
țelul lui cel mai arzător se dovedeau a fi punctul lui slab. 
Tesând deja planuri pentru Spania după capturarea Giselei și 
neglijând-o pe aceasta, se implică în noi mașinaţiuni și nu dădu 
atenţia cuvenită sosirii ei la Nürnberg. Fulvian se trezi la 
realitate abia când bătrâna Trina, care era ţinută de milă la 
familia Guldener, istovită de drumul la piaţă, intră șchiopătând 
în casă și strigă că Gisela era în oraș. 

Fulvian  ţâșni din bucătărie, unde flirtase cu noua 
bucătăreasă, și o apucă strâns pe bătrâna slujnică. 

— Ce ai spus? 

Trina nu înțelese agitația ce îl cuprinsese pe secretarul 
cardinalului, pentru că ea era de părere că nu îl priveau 
relaţiile din familie. Nici nu îi plăcea omul și se întreba ce vor fi 
găsit la el celelalte slujnice. Deoarece voia să îi ducă 
surprinzătoarea veste cât mai repede posibil mamei Giselei, îl 
învrednici doar cu un răspuns nu tocmai politicos. 

Dar Fulvian nici nu se gândi să îi dea drumul femeii 
tulburate. 

— Ce ai spus? repetă el întrebarea și în vocea lui se amestecă 
și o parte din puterea lui tainică. 

Privirea Trinei se tulbură și din gura ei ţâșni tot ce aflase. Nu 
era mult, căci lui Fulvian îi fu dat să audă doar că o vecină îi 
văzuse pe Gisela și pe însoțitorii acesteia intrând pe poarta 
orașului. Trina nu putu să spună mai mult, totuși era evident că 
tânăra femeie nu se îndrepta spre casa părintească. 

Fulvian scrâșni din dinţi de se auzi în jumătate din casă și îl 
strigă pe Cajetan. Mai dură ceva până când magul scoase capul 
pe ușa odăii sale. Tinea în mână o cărțulie pe care o cumpărase 
aici, în Nurnberg, și pe care tocmai o citea. 

— De ce mă deranjezi? 

Vocea îi exprima adânca supărare. 

Fulvian slobozi o înjurătură care o făcu pe Trina să pălească. 


Nu s-ar fi așteptat să audă așa ceva din gura unui prelat. 
Homunculusul își reveni rapid. 

— Au sosit prietenii noștri, dar evită casa. 

— Gaudentius și Alban? 

Fulvian confirmă, deși Trina nu avusese cum să rostească 
numele acestora. 

— Exact. Cu ei se află și fiica gazdelor noastre. Totuși, nu au 
venit aici, ci au tras undeva în altă parte a orașului. 

Magda Giuildener, atrasă de larmă, apăru supărată pe coridor. 

— Ce se petrece aici? 

— Gisela este în oraș! A văzut-o Frau Marlene intrând pe 
poartă, raportă Trina cu răsuflarea tăiată. 

Stăpâna casei duse mâna la inimă. 

— Nu cumva te înșeli? Dumnezeule, ce m-aș bucura! 

La pronunţarea cuvântului „Dumnezeule”, faţa lui Fulvian se 
schimonosi de parcă ar fi primit o palmă. Șuieră ca un șarpe 
provocat și se înfipse în fața Magdei Guldener. 

— Fiica ta pare să își uite îndatoririle, pentru că, după cum 
se aude, nu se întoarce la casa ei părintească. Ai face bine să te 
ocupi să apară aici! 

Un ordin nerostit al homunculusului îi alarmă pe străjeri, 
care până acum contraziseseră prin purtarea lor toate 
experienţele anterioare ale casei în privinţa soldaților, 
deoarece, cu excepţia unor neînţelegeri minore între ei, aceștia 
se declarau mulţumiţi cu un loc de dormit și puţină mâncare. 
Gărzile lui Fulvian sosiră în fugă, cu mâna pe săbii și cu feţe 
amenințătoare. 

Atunci Magda Guldener pricepu că vizita acestui ciudat 
cardinal și a suitei lui se datora fiicei ei și soţului acesteia și că 
oamenii nu aveau intenţii bune. 

— V-aţi ieșit din minţi? Trimiteţi-vă soldaţii în camera lor! Și 
daţi-i drumul bătrânei Trina! Și v-aș ruga să nu vă mai ţineţi de 
capul servitoarelor tinere! Sau poate credeţi că nu am văzut 
cum le pipăiţi fundul și sânii? Pfui, drace, un om al Bisericii să 
facă așa ceva! 

Fulvian o privi pe femeie ca pe o insectă respingătoare, pe 
care stai să te gândești dacă să o strivești cu palma sau să cauţi 
mai întâi o cârpă pentru asta. După care se întoarse brusc către 
soldați. 

— Luaţi-i pe toţi ai casei și încuiaţi-i într-o încăpere, dar 


faceţi-o în așa fel încât să rămână liniștiți. Ah, da, pe Hans 
aduceţi-l la mine în camera de oaspeţi! 

— Ce înseamnă asta? 

Cajetan nu înţelegea de ce ciracul lui se hotărâse atât de 
brusc să acţioneze deschis și îndrăznea să dea ordine. 

— Veţi primi răspuns când nu vom fi auziţi de urechi străine. 
Acum strângeţi-vă mijloacele magice. Simt că a sosit momentul 
decisiv. 

Cajetan vru să reacționeze furios, dar, înainte de a putea să îl 
ia la rost pe homunculus, acesta îi întoarse spatele și aruncă 
asupra casei o vrajă prin care toţi cei de aici se supuneau fără 
drept de apel voinţei lui. Incuierea oamenilor nu era o soluţie 
bună, căci ar bate la ochi ca în curte și la magazii să nu își mai 
facă nimeni de lucru. Doar Magda Guldener și Trina fură 
închise într-un colţ de pivniță de unde strigătele lor să nu poată 
răzbate afară, neexistând posibilitatea să fie auzite de către 
cineva. Stăpânul casei rămase în biroul lui, răsfoind registrele, 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Deoarece Fulvian voia să evite ca grupul să îi mai scape încă 
o dată, trimise câţiva dintre soldaţii-câini să supravegheze 
porţile orașului. Și se mai întrebă cum de Gaudentius și ai săi 
putuseră să afle de prezenţa lui Cajetan și a lui. Dar se corectă 
rapid - nu era vorba de Gaudentius, ci de tânăra vrăjitoare. Îl 
blestemă pe Cajetan, pentru că nu luase în serios 
avertismentele lui privitoare la Gisela. De mii de ani nu se mai 
născuse o vrăjitoare cu asemenea puteri, iar Fulvian crezuse că 
stârpise seminţia acestor puternice vrăjitoare. Dar, după cum 
se vede, și din cei puţin înzestrați se pot naște fiinţe puternice 
și, de aceea, era necesar să fie stinsă și cea mai slabă luminiţă 
magică. În acest oraș, își spuse el, nu va mai rămâne nici urmă 
de luminiţă după ce va încheia socotelile cu dușmanii lui, lucru 
valabil și pentru fratele Giselei, cu care își făcuse planuri așa 
de mari. 

Cu un ordin scurt, îl trimise pe Cajetan să își ia obiectele 
magice de care avea nevoie pentru a supune diavolului 
sufletele nevinovate și se gândi îngrijorat la explozia magică pe 
care o va provoca acesta. Deoarece nu se mai aflau într-un burg 
protejat prin vrajă, ci într-un oraș în care bisericile erau foarte 
dese, răsunetul va fi atât de puternic încât oamenii înzestrați 
magic puteau lua la cunoștință până la graniţele imperiului de 


cele întâmplate. 

Acest lucru îi va fi de folos lui Cajetan ca să-i identifice și pe 
ultimii dintre ei aflaţi dincoace de Alpi, dar pe de altă parte 
exista pericolul de a atrage asupra lui atenţia unor oameni care 
să-i târască în fața unui tribunal religios. Nici Fulvian nu se 
putea opune mult timp puterii celor care îi căutau și îi 
condamnau pe eretici. Deși printre ei se găseau supuși ai lui 
Lucifer, care îi urmăreau pe cei cu puteri magice, pentru a-i 
înlătura, Cajetan nu se putea aștepta la îndurare din partea lor. 
Aceștia nu s-ar da în lături să preia prada strânsă de un 
camarad de-al lor timp de milenii. De aceea, cel mai bine era să 
se mute cât mai repede în Spania și să le predea altor draci 
lanul aproape recoltat de aici. 


9. 


Hans Güldener avu frisoane când văzu cum se schimbase 
brusc secretarul cardinalului, altădată atât de politicos şi de 
arătos. Deşi era cam cu un cap mai scund decât el, prelatul 
părea să Îl depăşească cu mult în înălțime, iar în ochii lui ardea 
un foc ce ameninţa să îl ardă. 

Simţea cuvintele secretarului ca pe niște lovituri de bici, care 
îi produceau răni invizibile. 

— Unde crezi tu că s-ar duce în Nürnberg sora ta, dacă nu ar 
veni acasă? 

Presiunea de a răspunde la întrebare îl chinuia pe fratele 
Giselei și acesta ridică braţele înspăimântat. 

— Mai de mult aș fi spus că la Tettenwieser. Acolo a fost 
totdeauna bine primită, până când logodna ei cu Bruno a fost 
desfăcută. Dar, după ce acesta s-a căsătorit cu Trade 
Beckheimer, cu siguranţă l-ar evita. 

— Vreau să știu de la tine nu unde nu s-ar duce, ci unde s-ar 
refugia! 

De data asta durerea fu și mai intensă, și Hans scoase un 
strigăt, care îl dezamăgi puţin pe Fulvian. Homunculusul simţi 
că nu mai putea să continue astfel cu tânărul Guldener. 

Își luă o expresie aparent compătimitoare și îi puse lui Hans 
mâna pe umăr. 

— Fiule, caută în tine și gândește-te. Este important să 
descoperi asta. Chiar și pentru tine, pentru că, dacă mă ajuţi să 
îți găsesc sora, te voi răsplăti cu generozitate. 

Hans Giildener era un tânăr cu un apetit sănătos la femei, pe 
care o soţie ascultătoare i l-ar fi putut potoli. Deoarece tatăl lui 
sperase ca mai târziu, când faima familiei se va mai fi 
consolidat, să îi facă rost de o mireasă bogată, dintr-o familie 
bună, el mai era încă holtei și putea să își satisfacă plăcerea 
doar pe ascuns, cu teama de a fi descoperit. De aceea, Fulvian 
îi promise lucruri la care el nici măcar nu îndrăznise să viseze 
și îi dădu de înţeles că în curând ar putea deveni mai bogat 
decât cele mai avute familii din oraș. 

— Dacă îmi dai ascultare, vei avea și o pungă cu aur, cu o 
rezervă inepuizabilă de bani, îl mai ademeni homunculusul. 

Hans îl privea minunându-se, căci nu putea înţelege 
schimbarea din comportamentul secretarului, iar acest om îi 


părea tot mai sinistru. 

— Şi cum veţi face asta? întrebă el cu îndoială în glas. 

— Ce ai zice de asta? 

Fulvian scoase din buzunar o pungă aparent goală, o dezlegă 
și scoase din ea un ducat de aur. Îl puse pe masă, în faţa lui 
Hans. 

Tânărul privi ducatul cu lăcomie, căci tatăl lui îl ţinea acum 
din scurt, ca urmare a sfatului părintelui Maternus. Dar râse 
totuși dispreţuitor. 

— Nu puteţi afirma că un singur ducat reprezintă o avere! 

— Aici ai perfectă dreptate. 

Fulvian mai căută în pungă și scoase un al doilea ducat, pe 
urmă un altreilea, un al patrulea, al cincilea și așa mai departe, 
până când în faţa lui Hans strălucea auriu o grămadă de 
monede. 

— Dar asta este vrăjitorie! 

— Da, dar una productivă și este a ta dacă faci ce îţi spun. 

Hans înghiţi în sec și examină punga mai atent. Nu părea 
deloc impunătoare, ba era chiar cam jerpelită. 

— Pot să fac un test? Mă tem că mă păcăliţi. 

Fără să șovăie, Fulvian îi întinse punga din piele. Hans băgă 
mâna dreaptă înăuntru și trase imediat afară un ducat din aur, 
pe care îl puse lângă ceilalți. Repetă mișcarea până când 
grămada formată de el o depăși pe cea a homunculusului. 
Pentru că nu se mai oprea, Fulvian îi luă punga. 

— Pentru început ajunge! Acum ai în față mai mulţi bani 
decât au majoritatea fiilor negustorilor din oraș, poate chiar 
mai mulți decât au în tezaurele lor proprietarii unor firme 
comerciale mici. 

Tânărul  Guldener  încuviință impresionat și monedele 
dispărură sub veșmântul lui atât de repede, de parcă îi era 
teamă că acela care îi dăduse această comoară i le-ar fi putut 
cere înapoi. 

— Ei, cum este? Unde ar putea fi sora ta? 

Hans se lovi cu mâna peste veston, în locul de unde se auzi 
un clinchet ușor și păru că se gândește intens. 

— Deci, dacă eu aș fi Gisela, m-aș duce la Vulturul Negru. 
Acolo ai cel mai bun vin. Dar, cum o cunosc eu, ea ar da fuga 
mai întâi la preot. Aș pune chiar pariu pe toţi banii daţi de 
dumneavoastră! 


— Dacă nu este acolo, ești terminat! 

Amenințarea lui Fulvian nu îl mai impresiona pe Hans, care 
uitase deja de teama de secretar și nu se mai gândea decât cum 
să cheltuie mai bine banii pe plăcerile lui. Era sigur că sora lui 
îl căutase mai întâi pe preot. Acasă va veni desigur numai 
însoţit de acesta, pentru că ea încă îi mai lua în nume de rău 
tatălui circumstanţele căsătoriei. 

Fulvian era supărat pentru că nu putea să intre direct în 
gândurile lui Hans și să i le citească precum o carte, dar, 
pentru că flăcăul era înzestrat magic, nu avea putere deplină 
asupra lui. Dacă l-ar sili pe căi vrăjitorești să-i facă voia, 
victima i-ar scăpa. 

— Dacă mă slujești bine, răsplata ta va consta în cele mai 
frumoase femei și în mare bogăţie, îi promise el încă o dată 
băiatului, apoi se adânci în gânduri. 

Nu era sigur care era calea cea mai bună de a-i supune pe 
fugari. Dacă ar da buzna în biserica părintelui Maternus, 
pentru a-i scoate afară pe Gisela și pe însoțitorii ei, și-ar asuma 
un risc nu tocmai mic. Căci, dacă ar avea ghinion, puterea 
vrăjitoarei ar fi suficientă să îl cheme în ajutor pe dușmanul lui 
din ceruri și atunci puterile lui și ale lui Cajetan nu li s-ar putea 
opune, cel puţin nu în acel loc. 

O blestemă în gând pe tânăra femeie pentru că își găsise 
refugiu tocmai la un preot și îi dădu un ghiont lui Hans. 

— Te duci acum la acea biserică și o cauţi pe sora ta. li spui 
că mama ei îi cere să vină urgent acasă. 

Hans nu mai puse întrebări, ci se ridică și părăsi casa tură să 
mai salute. În dorinţa lui de a-și atrage bunăvoința secretarului, 
uită și să mai pună pe el mantia și, doar în veston, ieși afară, în 
viscolul care tocmai se stârnise. 


10. 


Când îl văzu venind pe fratele ei la casa parohială, Giselei i 
se luă o piatră de pe inimă și deschise larg ușa. 

— Dumnezeule și Sfântă Fecioară, cerul te-a trimis! strigă și 
vru să îl îmbrăţișeze. Dar se opri, pentru că mirosul de 
pucioasă îi intra în nas. Totodată remarcă și petele de culoare 
întunecată de pe îmbrăcămintea lui, care pătrundeau până la 
piele și chiar mai departe. Se trase înapoi. Ce este cu tine, 
Hans? În ce te-ai băgat? 

Fratele se uita la ea fără să înţeleagă și se gândea numai la 
aurul pe care urma să îl primească. 

— Vino cu mine la părinţi! Ce comportare este asta, să cauţi 
găzduire la preot? 

Vru să o tragă pe Gisela după el, dar interveni Alban: 

— Hei, ce înseamnă asta? 

Hans se întoarse către el și îl măsură cu pleoapele coborâte. 

— Te privește cumva ce fac eu cu sora mea? 

— Întâmplător, da! Pentru că sunt bărbatul ei. 

Vestea fu atât de surprinzătoare, încât lui Hans îi pieri vocea. 
Apoi izbucni într-un râs zgomotos. 

— Tu, soţul Giselei? Niciodată! L-am văzut pe căpcăunul cu 
care s-a culcat. Îţi lipsesc niște centimetri, și în lungime, și în 
lățime! 

— Dar așa este! interveni Gisela. De aceea sunt atât de 
bucuroasă să te văd. Avem nevoie de tine. Soţul meu și alți 
oameni au fost vrăjiți de același mag cu care cred că ai și tu de- 
a face. 

— Ce mag? Ce prostii spui? 

Deși Hans respinse cuvintele Giselei cu un gest de dispreţ, 
simţi cum i se face brusc rău. Sora lui fu învăluită deodată de o 
aureolă luminoasă strălucitoare, care îl sili să își întoarcă 
privirea de la ea. Lumina îi ardea pielea ca un acid. Se retrase 
către ușă. 

— Tu însăţi ești o vrăjitoare! 

Se înecă și se simţi de parcă ar fi băut prea mult vin prost. 

Gisela fugi după el și îl luă de mână. 

— Avem nevoie de tine, frate, căci trebuie să fim cu unul mai 
mulți oameni înzestrați decât degetele de la o mână! Numai 
după aceea vom fi în stare să îi distrugem pe Cajetan și pe 


sluga lui diavolească. 

Atingerea Giselei îi provoca lui Hans o durere precum cea 
pricinuită de foc. O împinse pe Gisela și clătină sălbatic din 
cap. 

— Nu cunosc niciun Cajetan! Nu am nicio treabă cu nicio 
slugă diavolească, ci cu venerabilul cardinal Callani, aflat de 
câteva zile în vizită la noi. Vino cu mine ca să îi aduci înaltului 
prelat onoruri și ca să îţi saluţi părinţii, așa cum îi stă bine unei 
fiice ascultătoare. 

Nu mai avea curajul de a o atinge pe sora sa și se întrebă 
cum să o facă să îl urmeze acasă. După ce se îndepărtă câţiva 
pași de ea și ajunse la ușă, se simţi ceva mai bine. Și arsurile 
încetară. În sufletul lui simţea că nu sora lui era vinovată de 
durerile pricinuite și că ea îl putea salva de la o soartă încă și 
mai îngrozitoare. Vocea interioară îi cerea să îi dea crezare, să 
o asculte, pentru a găsi pe această cale mântuirea. Era pe 
punctul de a ceda, așa cum îi stătea în caracter, și să rămână la 
Gisela. Dar se simţi parcă forţat să privească pe fereastra de 
lângă ușă și îi văzu pe cardinal și pe secretarul acestuia, însoţiţi 
de garda înarmată, îndreptându-se în grabă către curtea 
bisericii. 

Gisela observă și ea grupul și scoase un strigăt de disperare. 
Apoi îi făcu un semn poruncitor fratelui ei. 

— Vino, să mergem la ceilalţi, pentru a ne împotrivi acestei 
creaturi diavolești. 

Hans mai privi o dată afară. Nu putu să recunoască fața 
cardinalului și, cu atât mai puţin, pe a secretarului lui. Simţea 
totuși furia celor doi și i se făcu frică. Inainte ca cineva să fi 
putut reacţiona cumva, smuci ușa și fugi ca un neghiob. 

— Hans, avem nevoie de tine! strigă disperată Gisela după el. 

Dar fratele ei își continuă fuga și dispăru după colţul casei. 

Sora lui lupta cu lacrimile. 

— Acum totul este pierdut! În cinci nu vom putea niciodată 
să îl învingem pe Cajetan și pe ciracul lui. 

— Nu mai există în acest oraș alt om înzestrat magic? Alban 
îl privea întrebător pe Gaudentius. 

Acesta își frecă bărbia cu mâna și se gândi. 

— Da, ar fi olarul acela sau... 

— Te referi la împletitorul de coșuri Landelin? 

Părintele Maternus, care urmărise atent discuţia dintre soră 


și frate, nu își putea explica de unde știa acest lucru. 

— Exact, la el mă gândeam! Hai să îl aducem! 

Gaudentius vru să iasă din casa parohială, dar preotul îl opri. 

— Asta o fac eu! Încercaţi să ţineţi piept dușmanului până, 
mă întorc eu cu Landelin. Nu știu cum v-ar putea fi de folos 
acest beţivan, dar mă rog Sfintei Fecioare ca prezenţa lui să vă 
ajute. Oamenii care se apropie îmi insuflă teamă, o teamă pe 
care nu am mai trăit-o în viaţa mea. 

— Trebuie să intrăm în biserică. Acolo vom găsi mai multă 
protecţie decât aici. Veniţi, o să alergăm prin grădini și prin 
curțile din spate. În acest fel, vom ajunge neobservaţi la ușa 
sacristiei! 

Gisela le făcu semn celorlalţi să o urmeze și o luă grăbită 
înainte. Hetta și Kezia se luară imediat după ea, dar 
Gaudentius, pentru a face același lucra, avu nevoie de un 
ghiont puternic în coaste din partea lui Alban. 

— Pe Landelin îl aduc în biserică! 

Părintele Maternus se duse la ușa din faţă a casei și o închise 
cu toate încuietorile. Unui asalt puternic nu ar fi avut cum să-i 
reziste, dar spera că dușmanii Giselei nu vor avea îndrăzneala 
să atace pe faţă o casă parohială sau chiar o biserică. Pe 
dramul către ieșirea din spate, pe unde ceilalţi deja părăsiseră 
casa, mai privi o dată pe o fereastră și văzu odăjdiile pretinsului 
cardinal și ale secretarului lui. Altădată ar fi îngenuncheat în 
faţa lor, dar acum simţea o frică îngrozitoare, care îl îndemna 
să alerge cât îl ţineau picioarele. Doar printr-un efort își aminti 
de promisiunea lui de a-l aduce pe Landelin și se strecură pe 
poarta grădinii, fericit că îi putea lăsa în urma lui pe cei doi 
siniștri vizitatori. 


11. 


Deoarece Fulvian nu putea fi sigur de puterea lui asupra lui 
Hans, aruncase rapid o altă vrajă asupra celor din casa 
Guldener, ca aceștia să-și desfășoare în următoarele ore 
activităţile lor cotidiene. După care, împreună cu Cajetan și cu 
soldaţii-câini îl urmăriseră pe fiul negustorului. Când văzuse 
piaţa bisericii, aruncase o altă vrajă asupra acesteia și a casei 
parohiale, care era destinată să ţină departe oamenii, pentru că 
ceea ce intenţiona el să facă nu privea nicio ființă umană. 

Acum Cajetan își folosi inelul magic pentru a-i cerceta pe 
urmăriţi și trase o înjurătură. 

— Fug spre biserică! 

Fulvian scuipă ca un motan călcat pe coadă. Ura biserica 
până și atunci când acolo predica un preot pervertit de el. 
Casele Domnului, ca și terenul pe care se aflau acestea, 
posedau o forţă tainică ce se opunea vrăjirii sufletelor și care îi 
crea și lui dificultăţi și chiar dureri. 

— Câţi sunt, cinci sau șase? 

Cea mai mare grijă a lui Fulvian era ca Gisela să nu 
reușească să îl atragă de partea ei pe frate, în ciuda tuturor 
făgăduielilor făcute acestuia. Respiră ușurat când Cajetan 
stabili că era vorba doar de cinci oameni înzestrați. 

— Nu vor putea face un cerc magic! In ce privește biserica, 
să se teamă alţii. Eu nu o voi face! 

Se apropie plin de elan de ușa bisericii și întinse mâna. Când 
o atinse, avu senzaţia că cineva l-a lovit tare peste degete. 
Pufni din nou, dar înţelese că putea să intre numai cu ajutorul 
unei alte vrăji. 

— Ia-o tu înainte! îi ceru el lui Cajetan. 

Acesta făcu ce i se ceruse și ţipă involuntar când fu lovit și el 
din senin. Dar reuși să împingă totuși ușa atât cât să poată 
trece. Strana înnegrită de vreme a bisericii era goală și 
înăuntru nu ardea nicio lumânare. Dar nava bisericii era 
învăluită într-o lumină ciudată, care îl obligă pe Fulvian să 
închidă ochii o clipă. Se concentră asupra puterilor lui și, după 
ce respiră adânc de două ori, fu în stare să pășească mai 
departe. La un gest al său se apropiară și soldaţii. 

Păreau cam speriaţi, ca și cum ar fi știut că în general câinii 
nu aveau acces în această construcţie sfântă. Abia după un 


ordin aspru își scoaseră armele și se îngrămădiră în nava 
bisericii. Cajetan îi urmă și acum îndrăzni să facă următorul 
pas și sluga lui diavolească. Se simţi imediat de parcă cineva 
turnase peste el apă rece ca gheaţa, care ameninţa să stingă 
flacăra din interiorul lui. Dar își aţâţă focul din el și respinse 
atacul minor. Senzaţia de rece slăbi și zări doar ziduri goale și 
statui lipsite de viaţă, din lemn și ghips. După scurt timp, îi 
descoperi și pe cei căutaţi, care se înghesuiau în altar, ca și 
cum ar fi căutat protecţia pietrei reci. 

Cei cinci oameni înzestrați magic, cu feţele către exterior, 
formaseră un cerc, în interiorul căruia se aflau Anna și Gundi. 
Ambele femei arătau de parcă tocmai întâlniseră o ceată de 
fantome, dar se luptau cu teama și nu se clinteau din loc. 
Dagga se năpusti asupra soldaţilor-câini, dar aura celor doi 
bărbaţi care urmau haita o îngrozi într-atât încât dădu înapoi 
cu coada între picioare până se opri în ușa sacristiei. Acolo 
căzu cu capul pe labele din faţă, în timp ce în interiorul ei se 
dădea o luptă între frică și dorinţa de a ataca. 

— Deci ne reîntâlnim. Hainele alunecară de pe Fulvian și 
acesta își recăpătă înfățișarea de homunculus. Se adresă 
Giselei: De ce te pui între vânător și prada lui, femeie? Pe tine 
te las să pleci în liniște! 

Gisela simţi că acesta voia doar să le slăbească forța de 
apărare și rânji. 

— Dacă îl vrei pe unul dintre noi, trebuie să îi iei pe toţi, 
făptură a iadului! 

La vorbele ei, înfățișarea de homunculus pieri și în locul ei 
apăru un diavol cu coame, coadă și copite despicate. Văzând că 
i se dezvăluise adevărata natură, Fulvian înjură de păliră până 
și icoanele sfinţilor. 

Cajetan privi cu ochii ieșiţi din orbite fiinţa pe care o socotise 
timp de secole rezultatul experienţelor lui: 

— Asta... asta este imposibil! 

— Închide gura, că este curent! îl ironiză diavolul. Omuleţ 
sărman, crezi cu adevărat că slaba ta putere ar fi fost suficientă 
ca să creeze ființe ca mine? Nu, sărmane. Tu nu ai fi putut să 
faci nici măcar un șoarece. Să îmi fii recunoscător că m-am 
coborât până acolo încât să te ocrotesc în toate aceste secole și 
să fac din tine ceea ce ești acum. la aminte și să nu mai 
îndrăznești să mă tratezi ca pe o slugă! 


Gisela trăgea speranța că magul și creatura iadului se vor 
certa și își vor slăbi forţele luptând unul cu celălalt, dar Fulvian 
îl controla deja suficient pe Cajetan. Vrăjitorul se scutură ca un 
câine plouat, se uită mai întâi la diavol, apoi la grupul din jurul 
Giselei și pe faţa lui apăru un zâmbet strâmb. 

— Aceștia cinci îmi prelungesc viaţa cu 165 de ani, iar în 
Spania voi găsi suficienţi oameni înzestrați magic ca să devin 
cu adevărat nemuritor. 

Fulvian îi făcu un semn indulgent magului, care acum i se 
supunea, și zise: 

— Văd că ești un bun slujitor al stăpânului nostru comun, 
Lucifer, cel mai mare dintre arhangheli și stăpân al 
întunericului. Fă în jurul nostru o vrajă protectoare ca să îi 
putem strivi pe acești viermi. 

Până acum Fulvian nu ar fi cutezat să acţioneze atât de 
deschis, dar, între timp, numărul celor care ar fi putut să îi 
recunoască pe cei ca el scăzuse atât de mult că nu mai era 
nevoie să se ferească. Puţinii oameni înzestrați rămași erau 
neputincioşi ca un miel în colții unui lup. Chiar dacă unor 
oameni le-ar atrage atenţia evenimentele din biserică, el le-ar 
spune că Eminenţa Sa cardinalul Callani alungase personal un 
diavol care se cuibărise aici. Acest gând îl făcu să râdă pe 
Fulvian și, la un ordin al lui, Cajetan ridică bagheta magică, 
începu atacul. 

Cei cinci care formau cercul magic fură loviți din senin. 
Simţiră dureri aproape insuportabile și doar cu greu reușiră să 
se ţină mai departe de mâini. 

— Rezistaţi! le strigă Gisela prietenilor ei, dar simţi cum 
Kezia, care o cuprindea cu mâna dreaptă, ameninţa să cadă în 
genunchi. 

Chiar și Alban, aflat în cealaltă parte a ei, se clătina ca un om 
ameţit de băutură. 

— Nu putem rezista mult! Trebuie să faci ceva! 

Suna ca strigătul unui copil care își cheamă în ajutor fratele 
mai mare, ca să nu fie snopit în bătaie de alţii. Gisela nu știa ce 
ar fi putut să facă. Când privi podeaua, remarcă cu groază că 
picioarele îi intraseră până la glezne în plăcile de piatră. Apoi 
văzu o altă lume, a întunericului și a focului, aflată adânc sub 
pământ. Limbi de foc se înălţau către ea și îi pârjoleau tălpile. 
În același timp, pe aceste flăcări se căţărau creaturi de coșmar, 


care își întindeau degetele cu gheare către ea, Alban și ceilalţi. 

Urmă o a doua lovitură, iar Gisela se cufundă în piatră până 
la genunchi. Acum simţea mâinile fierbinţi ce i se încolăceau pe 
glezne, trăgând-o spre întuneric. Dacă demonii reușeau să îi 
tragă, ea și prietenii ei erau pierduţi și nici măcar nu se puteau 
apăra. Pe obraji îi curgeau lacrimi și lovea cu braţele în direcţia 
lui Fulvian. Pentru ea era doar un gest de neputinţă, dar, spre 
mirarea ei, observă că diavolul se clătina ca și cum ar fi simţit 
loviturile. 

— Înapoi, în iad cu tine! strigă ea și întinse ambele braţe 
spre el. 

Fulvian făcu câţiva pași îndărăt, se scutură și apoi râse. 

— Puterea ta este prea mică, femeie! Sau, mai bine zis, 
profesorii tăi nu au fost în stare să te înveţe adevărata artă. 
Dacă mi te-ai fi încredinţat mie sau lui Cajetan, ai fi devenit cu 
adevărat o mare vrăjitoare și ţi-am fi dat sute de vieţi. Dar 
acum ai să crăpi în bisericuţa asta jalnică, iar sufletul tău este 
al meu! 

— Niciodată! 

Gisela tipa de groază și îl acoperea pe Fulvian cu toate 
formulele latine învăţate de ea de la Gaudentius. Cuvintele ei 
păreau să aibă un oarecare efect, căci statuile sfinţilor de pe 
socluri și capiteluri se mișcară, coborâră și se îndreptară cu 
pași rigizi spre creatura iadului. Işi agitau atributele lor de 
sfinţi ca pe niște arme. 

Încremenit de surprindere, Fulvian privea statuetele venind 
către el. Nu o crezuse pe Gisela în stare de o asemenea putere. 
Își ridică piciorul copitat și bătu cu el în podea. Demonii care 
tocmai îi apucaseră pe Gisela și pe ceilalţi le dădură drumul, se 
căţărară mai sus și pătrunseră prin podeaua de piatră, ca și 
cum aceasta ar fi fost din ceaţă. Acum ţineau în mâini topoare, 
tridente și alte arme și se îndreptau spre statuile sfinţilor. 

Când capul Sfintei Fecioare fu retezat și se rostogoli ca o 
minge pe podea, Gisela suspină ca și cum ar fi fost vorba 
despre mama ei. În acea clipă, în capul ei se auzi o voce: 

— Vine ajutorul! Dar magul trebuie scos din luptă pentru ca 
ajutorul să poată intra! 

— Cum să fac? 

Nu primi niciun răspuns. Privi către Cajetan, aflat la distanță 
de fostul lui homunculus, reprezentând în veșmintele lui de 


cardinal o perversiune a sfintei Biserici. Era înconjurat în 
stratul lui protector și nu percepea nimic din ce se petrecea în 
jur. Ar fi fost simplu să îl neutralizeze, dar nu își putea mișca 
picioarele. Un gând o făcu pe Gisela să se cutremure. Intoarse 
capul și le privi pe Anna și pe Gundi, care, îmbrăţișate, stăteau 
ghemuite în centrul cercului. 

— Fugi și doboară-l pe Cajetan! 

Să fi fost vocea ei cea care rostise porunca? Gisela nu se mai 
gândi la asta, ci își îndreptă gândurile către cele două femei. 
Lavinia se desprinse din crucifix și pluti spre Cajetan. Dar 
loviturile ei disperate rămâneau fără efect. Atunci Gundi înhăţă 
crucifixul și se strecură printre Gisela și Alban. Câţiva pași, și 
ajunse lângă Cajetan. Fulvian recunoscu pericolul și le strigă 
soldaţilor-câini să îl apere pe Cajetan. Însă Gundi ridicase 
crucifixul și îl lovi cu el în cap pe vrăjitor din toate puterile. 
Cajetan scoase un sunet înăbușit și se prăbuși la podea. 

— Nici asta nu vă va salva! strigă Fulvian, clocotind de furie. 

Gisela nu îi dădu nicio atenţie, ci se concentră asupra petei 
luminoase ce se apropia de biserică. Ușa zbură de perete și 
împletitorul de coșuri L.andelin trecu pragul. Era din nou băut 
și ea remarcă asta din primul moment. Părintele Maternus îl 
urma cu o mină de parcă se întorcea de la propria 
înmormântare, dar îl mână pe bărbat ca pe un bou spre cercul 
celor cinci. 

— Aici, Landelin! strigă Gisela. 

Când, clătinându-se, se apropie suficient, Gisela îi dădu 
drumul Keziei și apucă mâna dreaptă a noului sosit. Kezia îi 
prinse cealaltă mână și cercul magic se reînchise. Acum prin 
Gisela se scurgea acea putere după care tânjise cu disperare. O 
absorbi, se îndreptă, dominându-i pe departe pe însoțitorii ei și 
îl privi pe diavol. 

— Ai pierdut, Fulvian sau cum te vei fi numind în iad! 

Vorbele ei fură urmate de o lovitură care îl aruncă cu putere 
pe homunculus într-o coloană. În același timp, gărzile lui 
diavolești se ghemuiră în cel mai întunecat colţ sau dispărură 
prin podea odată cu flăcările care se retrăgeau în adâncimi. 

Abia acum își reaminti Fulvian de soldaţii lui. 

— Omorâţi vrăjitoarea! 

Soldaţii-câini scheunară ca niște căţeluși, dar înaintară către 
cerc cu săbiile scoase. 


Gisela suspină disperată, căci nu mai putea lupta și cu acest 
nou pericol. Atunci se ridică Dagga, care în timpul luptei dintre 
statuile însufleţite și demoni se târâse în sacristie, prin ușa 
întredeschisă, iar acum ieșea cu atâta grijă de parcă se temea 
că nu o va suporta podeaua. Dar frica manifestată de stăpână și 
mârâitul agresiv al căţelandrilor deslușit doar de ea o făceau să 
înainteze. Le va arăta ea acestor creaturi cine comandă aici! Cu 
lătrături furioase se repezi la luptători și dădu să-i înhaţe. 

Preţ de o clipă, atenţia lui Fulvian fu abătută în altă parte, 
dându-i Giselei șansa să își îndrepte puterile împotriva câinilor 
vrăjiţi. Aceștia urlau prăbușindu-se la podea. Dând să se ridice, 
hainele și armele cădeau de pe ei și ei deveneau și pentru 
ochiul omenesc acei căţelandri încă șovăitori care fuseseră 
odată. 

Dagga se aruncă cu entuziasm în mijlocul lor, mușcându-i și 
gonindu-i către sacristie, până când îi înghesui într-o nișă. Apoi 
se așeză în ușă, în așa fel încât să poată urmări atât 
evenimentele din biserică, cât și pe prizonierii ei. 

Gisela se simți între timp atât de mare încât părea că atingea 
bolta cu creștetul. Dar și diavolul crescuse la fel. In timp ce 
pentru ceilalți acesta apărea ca o făptură păroasă cu coame ca 
de ţap și cu copite despicate, Gisela îl vedea așa cum era el în 
realitate: o ființă uriașă, jumătate om, jumătate animal, 
înconjurată de flăcări întunecate și cu o răsuflare ce putea să 
topească oţelul. În mâna dreaptă demonul avea un bici lung, 
care împrăștia scântei și cu care încerca să o lovească. Ea se 
ghemui involuntar, dar în faţa ei apăru din senin un braţ cu un 
scut, care pară lovitura. 

Diavolul urlă plin de furie și vru să lovească iarăși. Atunci 
Gisela puse braţul lui Alban și braţul Keziei pe umărul ei, 
pentru a nu întrerupe cercul magic încă o dată, așa cum se 
întâmplase la primul atac al ei asupra lui Fulvian și întinse 
propriile mâini către cer, care brusc părea că atârna sub 
tavanul bisericii. 

— Prea mult te-ai aflat printre fiicele și fiii Evei, creatură 
mizerabilă. Du-te înapoi în iadul căruia îi aparţii și nu te mai 
întoarce niciodată! Dar, înainte de asta, desfă orice blestem pe 
care l-ai făcut vreodată și eliberează toate sufletele pe care le- 
ai adus în puterea ta! Ș 

Fulvian urla de parcă era ars pe rug. Încercă să se apere, dar 


puterii dobândite brusc de Gisela nu i se putea împotrivi. Când 
o altă lovitură magică îl trânti la pământ, urlă din nou și se 
răsuci ca un vierme călcat în picioare. 

— Dezleg blestemul care îi apasă pe Gaudentius și pe Alban 
dacă mă lași să plec! 

Gisela clătină din cap și își îndreptă ambele braţe spre el. Din 
degetele ei ţâșniră flăcări aurii și albastre, arzând adânc trupul 
monstruos al lui Fulvian. 

— li eliberezi pe toţi! porunci Gisela și, în timp ce striga, o 
ploaie de flăcări cerești se abătu asupra diavolului. 

Urletul de durere al lui Fulvian răsună din nou între pereţii 
bisericii, dar nimeni nu îl compătimi pe diavol. Probabil că nici 
măcar Cajetan, care se trezise din starea de inconștienţă și 
care îl văzu, spre disperarea lui, târându-se lipsit de orice 
ajutor pe plăcile de piatră ale podelei. 

— Trebuie să îl scoţi pe unul dintre cei șase din cerc, apoi 
victoria va fi a noastră! 

Fulvian voia să plătească cu aceeași monedă, dar înainte ca 
magul să fi putut face un pas, părintele Maternus apucă marea 
cruce pentru procesiuni, care atârna lângă altar, pe perete, și o 
îndreptă ameninţător către vrăjitor. 

— Încearcă numai, și vei avea de-a face cu mine! 

De fapt, voia doar să își facă curaj cu aceste cuvinte, dar 
Cajetan se îngrozi. Timp de secole evitase orice confruntare 
corp la corp și își distrusese dușmanii numai prin forța magiei. 
Și acum aruncă o vrajă asupra preotului, dar aceasta nu avu 
nici măcar efectul unei adieri. Nu mai ajunse să rostească încă 
o vrajă, căci crucea vâjâi deasupra lui și îl ţintui de podea. 

Părintele Maternus, îngrozit de fapta sa, lăsă crucea să cadă 
și se retrase din fața magului buimăcit. 

— Dumnezeule din cer, iartă ce am făcut, dar a fost pentru a- 
i apăra pe fiii tăi! 

— Fii iertat! 

Prin gura Giselei vorbea o altă voce. La o mișcare de mână 
de-a ei, Fulvian fu prins cu legături invizibile și, în același timp, 
ceva păru că se sfarmă. De văzut nu se vedea nimic, dar 
zgomotul era asurzitor. Nu fu nevoie ca Gisela să se uite încă o 
dată la Alban și la Gaudentius pentru a înţelege că blestemul 
care îi dusese până la marginea iadului fusese ridicat. O 
făptură mică, ţipând întruna, se desprinse din trupul diavolului, 


privi pierdută în jur și se îndreptă către Gisela cu ochi 
strălucitori. Primul suflet fu urmat de altele. La început, Gisela 
le mai ţinu socoteala, apoi renunţă. Păreau să fie mii. Patru 
dintre ele se alăturară Laviniei, pe care o îmbrăţișau cu lacrimi 
ce li se scurgeau pe obraji ca niște minuscule puncte 
luminoase. Și Lavinia plângea și râdea în același timp. 

— Lucrarea a fost săvârșită! Sunt mântuită! Veni la Gisela, o 
sărută, apoi arătă în sus, unde sub bolta bisericii se formase un 
cerc de flăcări aurii. Făcându-le semn celorlalte suflete să o 
urmeze, strigă: Suntem toţi mântuiţi! 

Gisela privi în urma lor și, pentru o clipă, văzu o minunată 
femeie, în rochie albă și mantie albastră strălucitoare, care 
întâmpină sufletele eliberate. 

În cele din urmă, diavolul scuipă și sufletele jertfite de 
Cajetan pentru prelungirea vieții lui înaintea apariţiei 
creștinismului. Acestea rămaseră la început dezorientate, până 
când o mână din cercul de foc le arătă calea și Lavinia le ceru 
să vină la ea. 

În timp ce sufletele căutau să ajungă în locuri sigure, Cajetan 
îmbătrânea tot mai repede. În câteva clipe, pielea îi deveni 
ridată, crăpă și se văzu cum i se descompunea carnea până 
când rămaseră doar oasele. În cele din urmă, și acestea se 
transformară în praf, care fu luat de vântul ce îl scoase afară 
prin ușa bisericii, care se deschise singură și se închise apoi la 
loc. 

Și Fulvian se micșoră, redevenind o creatură păroasă, cu 
aspect de tap, care i-ar fi ajuns unui adult până la piept. 
Dovada bărbăţiei lui, de care fusese atât de mândru ca 
homunculus, îi atârna pipernicită între picioare și în ochi i se 
citea frica față de soarta ce îl aștepta pe un diavol din ierarhia 
iadului care dăduse greș. 

Gisela ridică mâna deasupra capului, până când aproape 
atinse coroana aurie de foc. 

— Acum du-te în locul căruia îi aparțţii! 

O mână invizibilă îl prinse pe homunculus, îl ridică și îl 
expedie prin podea, parcă lovit de un ciocan. In interiorul 
bisericii răsună o ultimă bubuitură, după care se așternu 
tăcerea ca și cum toate zgomotele s-ar fi stins la poruncă. 

Oamenii își reveneau încet. Gisela nu își putea desprinde 
privirea din locul în care diavolul fusese înghiţit de pământ. 


Acolo, dala de piatră se înnegrise ca o noapte fără lună, ieșind 
în evidenţă printre celelalte dale de culoare deschisă. Alban 
încă se clătina sub amintirea groazei care îl ţinuse în ghearele 
ei și părea să se teamă să îi dea drumul Giselei. Nu îndrăznea 
nici să-i vorbească. Landelin şedea pe podea, ţinându-și capul 
între mâini. Printre degete i se prelingea sânge, de la o rană la 
frunte făcută de un ciob. Rana și forțele implicate în interiorul 
bisericii îl treziseră din beţie, dar tot nu pricepea nimic. 

Kezia îngenunchease lângă el și rupsese o fâșie din juponul 
ei. 

— Lasă-mă să îți văd rana. Vreau să te oblojesc, îi spuse ea 
împletitorului de coșuri. 

Acesta o privi ciudat și nu o opri. 

— Ai mâini moi ca ale mamei, spuse el surprins, după ce 
aceasta îl pansase. 

Preotul îl auzi și se încruntă gânditor. Văzu apoi statuetele 
distruse, molozul din jur și clătină din cap. 

— Sfântă Fecioară! Va trece mult timp până când se va face 
curat aici și se va repara totul. Şi ni se vor pune și întrebări 
care cu siguranţă nu ne vor face plăcere. 

— Nu se va întâmpla așa, răspunse o voce plăcută din eter. 

Inelul auriu din cupolă mai licări o dată, orbind pentru scurt 
timp ochii tuturor. Când putură din nou să privească, statuile 
sfinţilor se aflau pe locurile lor în toată splendoarea, icoanele 
de pe pereţii străluceau ca noi, iar prin biserică adia o boare ce 
întrema inimile. Doar lespedea de pe podea rămase neagră și 
emana un ușor iz de pucioasă, ca și cum ar fi vrut să îi 
avertizeze pe oameni că drumul către paradis nu era lipsit de 
pericole. 

Părintele Maternus îngenunche și se închină. Se adânci într-o 
scurtă rugăciune, apoi se ridică și măsură cu privirea grupul 
strâns în jurul Giselei și al lui Alban. Acum își dădea seama că 
exista o problemă mult mai dificilă decât cea a unor statuete de 
sfinți distruse. Trăise pe propria piele puterile declanșate de 
Gisela și de prietenii ei și, dacă ar fi urmat doar învățămintele 
Bisericii pe care o slujea din toată inima, ar fi trebuit să îi acuze 
de vrăjitorie. Dar Gisela și ai ei vătămaseră nici măcar un 
singur om - cu excepţia acelui fals cardinal -, ajutaseră la 
alungarea din această lume a unei creaturi diavolești și 
salvaseră de focul iadului multe suflete pe care Fulvian le 


ademenise prin intrigi și uneltiri. 

Preotul nu se simțea în măsură să ia o decizie și ridică 
privirea către tavan, unde încă mai scânteiau luminițe aurii. 
Auzi din nou vocea care îi anunţase refacerea bisericii și acum 
știa și ce trebuia să spună. 

— Am trăit o minune, dar nu vom putea niciodată să o 
mărturisim. Mulţumiţi lui Dumnezeu, Fiului Său Isus Cristos, 
Sfântului Duh și înainte de toate Sfintei Fecioare Maria, că încă 
mai trăiţi și că sufletele voastre nu sunt victime ale iadului. Aţi 
trăit pe propria piele ce se poate întâmpla dacă oamenii tânjesc 
după lucruri ce nu le sunt destinate. 

— Așa am făcut cu adevărat, părinte. 

Alban respiră adânc și o privi cu admiraţie pe Gisela. 

Părintele văzu și el asta și încuviinţă. 

— Pentru că aţi scăpat de nenorocire în biserica mea, este 
drept ca eu să stabilesc ce se va întâmpla acum. Părintele 
Maternus nu așteptă răspunsul, ci arătă către Gisela și Alban. 
Voi doi v-aţi unit unul cu altul prin taina căsătoriei și vă veţi 
menţine acest jurământ, chiar dacă până acum căsătoria nu a 
fost consumată. 

— Mulţumesc din suflet! strigă Alban, care se simţea acum 
cu adevărat ca omul Georg Alban Streller, dar adăugă temător: 
Adică, dacă vrea Gisela. 

Gisela îl privi dintr-o parte și se întrebă cum ar trebui să 
reacționeze. Fu împinsă ușor în braţele lui Georg și cineva zise: 

— L-ai luat din obligaţie și îl vei păstra din dragoste! 

Când privi în jur, văzu că niciuna dintre însoţitoarele ei nu 
putuse spune asta și privi în sus, unde lumina aurie forma o 
coroniță de mireasă. Pirostria cobori și se așeză pe capul 
Giselei. 

— Acest răspuns este suficient, declară preotul. Privirea lui 
deveni mai aspră când se opri asupra lui Gaudentius. Tu și 
ceilalți veţi renunţa la artele secrete și veţi duce o viaţă cum se 
cade unui om cu frica lui Dumnezeu. 

Gaudentius clătină din cap apărându-se: 

— Forţele de care mă ocup nu sunt rele, ba dimpotrivă. De 
exemplu, Gisela are puterea de a tămădui răni și... 

Preotul îl întrerupse ridicând tonul. 

— Nu există niciun „și”! Și niciun „dacă” sau „dar”! Dacă 
Gisela va face ceva neobișnuit și un om răutăcios va observa 


asta, ea va ajunge pe rug. Nu ar fi în siguranţă nici sub 
protecţia unei mănăstiri, iar ea nu este destinată unei astfel de 
vieţi. Juraţi că nu veţi face niciodată în mod conștient lucruri ce 
depășesc capacitatea de înţelegere a celorlalţi oameni. 
Creștinătatea a uitat din cauza intrigilor Satanei și ale 
diavolilor săi cum să aibă încredere în acele puteri speciale, iar 
pe cei care dispun de ele îi consideră creaturi ale diavolului. Și 
doar nu vreţi să fiți consideraţi așa ceva! 

— Nu, cu certitudine nu, părinte. Eu sunt gata să depun 
acest jurământ. 

Georg Streller îngenunche și ridică mâna dreaptă. La fel 
făcură Gisela, Hetta și Kezia, care îl trase pur și simplu după ea 
pe Landelin. Gaudentius mai mormăi ceva, dar apoi îngenunche 
și el. 

— Dacă trebuie, la nai... ăă... în numele Tatălui, al Fiului și al 
Sfântului Duh, amin! 

Un sunet ca un cânt îndepărtat străbătu biserica, alungând 
din inimile lor groaza trăită. Părintele Maternus inspiră adânc, 
îi mângâie pe cap pe Gisela și pe Georg, le făcu un semn scurt 
Keziei și lui Landelin și se opri în fața Hettei. 

— Dacă am reţinut bine, tu ești o văduvă lipsită de apărare, 
alungată de fiul ei vitreg. 

— Alungată nu este cuvântul potrivit, părinte, eu... 

— Să rămână așa! o întrerupse preotul. În orice caz, ai 
nevoie de protecţie și cine ar fi cel mai potrivit să ţi-o acorde 
decât cinstitul iuncher Matthias Gaudenz din Riebelsborn? 

Pe Gaudentius îl apucă tușea, în timp ce mătușa lui începu să 
râdă zgomotos. O clipă mai târziu, Anna redeveni serioasă, îi 
privi pe Hetta și pe nepotul ei, după care încuviinţă: 

— Este o idee grozavă, părinte. Ruda mea are din când în 
când nevoie de cineva care să îl mai scuture și cine poate fi mai 
potrivită pentru așa ceva decât o soţie? Hetta este o femeie 
bună și cu frica lui Dumnezeu și m-aș bucura dacă Matthias ar 
cere-o în căsătorie. 

— O va face! declară hotărât preotul, pentru ca apoi să se 
adreseze lui Landelin și Keziei. Landelin, cândva mi-ai promis 
că te vei căsători cu fata pe care am să ţi-o indic eu. Iat-o, și 
cred că nu vei găsi niciodată alta mai bună. 

— Dar pe mine nu mă întrebaţi? întrebă Kezia. 

Dar în tonul ei nu se citea urmă de supărare. După lungile 


luni petrecute în temniţa lui Cajetan, tânjea după un loc liniștit 
și sigur și se simţea într-un mod ciudat atrasă de flăcăul cel 
chipeș. 

— Cu asta totul este în ordine. Vă puteţi săruta. 

Ultimele cuvinte erau adresate Giselei și lui Georg, care 
rămăseseră lângă el, ţinându-se de mână. 

— Aici, în mijlocul bisericii? întrebă încurcat Georg. 

— Vă permit în mod excepţional. 

Preotul zâmbi și se întoarse cu spatele. Georg nu prea știa 
dacă ar trebui să urmeze sau nu sfatul părintelui Maternus. li 
aruncă Giselei o privire temătoare, apoi o întrebă: 

— Mă poţi ierta? 

Gisela se gândi la sentimentele pe care i le trezise adevărata 
înfățișare a lui Georg Streller și pe care nu va mai trebui să le 
ascundă. 

— Iubirea înseamnă iertare! 

Preotul o privi gânditor. 

— Amintește-ţi aceste vorbe când te vei afla în faţa tatălui 
tău. Chiar dacă din disperare s-a făcut vinovat faţă de tine, nu 
îţi e îngăduit a-l blestema pentru asta! 

Gisela trase adânc aer în piept și zâmbi. 

— Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face a fost acela de 
a mă fi cununat cu bărbatul meu. Și atunci de ce aș fi supărată 
pe el? Vino, Georg, vom merge la părinţii mei. 


12. 


De la evenimentele petrecute în biserica părintelui Maternus 
trecuseră zece ani. Regele Spaniei, Carlos, fusese ales și fără 
ajutorul lui Cajetan împărat al Sfântului Imperiu Roman și 
acum era numit Carol Quintul. Ţăranii asupriţi de stăpânii lor 
se răsculaseră în multe părţi ale imperiului și fuseseră deja de 
mai multe ori pedepsiți sângeros pentru aceasta. Și în regiunea 
Eichstätt fuseseră incendiate castele și gospodării ale 
stăpânilor, aşa că primatul Gabriel von Eyb trebuise să solicite 
ajutor militar bavarez pentru a putea înăbuși răscoala. Acum se 
reinstaurase liniştea, iar pe drumul ce mergea de-a lungul 
râului Altmühl cobora o coloană de care. 

Georg Streller, căruia de la acea memorabilă zi din Nürnberg 
nimeni nu îi mai spunea Alban, devenise un negustor respectat, 
cunoscut până departe. Totuşi, de la câştigarea luptei cu 
Cajetan și cu făptura diavolească a acestuia, el evitase regiunea 
de pe malurile râului unde fusese vânat ca o fiară. Acum 
călărea din nou pe acest drum unde se aflase la un pas de a-și 
pierde viața. Chipul lui părea încordat, deși vremea frumoasă 
din ultimele zile uscase drumul și carele mergeau mai bine 
decât se așteptase. Gisela, care își însoțea bărbatul, retrăia și 
ea întâmplările acelor zile. 

Veneau de la castelul Trelling, refăcut de stăpânul lui, 
cavalerul Eckehard, după ce hoardele lui Cajetan incendiaseră 
doar acareturile de lângă zidul exterior. După ce Eckehard 
primise vestea că Anna trăia, se dusese la Nurnberg călare și 
se încăpăţânase să rămână acolo până când părintele Maternus 
le dăduse binecuvântarea căsătoriei. De atunci, mătușa lui 
Gaudentius trăia ca soţie a lui Eckehard în acest castel, care 
rămăsese neatins și în urma revoltei țărănești ulterioare. 
Adusese cu ea în căsătorie bunurile imobiliare ale castelului 
Riebelsborn, deoarece Gaudentius nu se mai întorsese în patria 
sa. Acum fostul mag trăia ca stăpân respectat pe proprietatea 
pe care soţia lui, Hetta, o primise la încheierea primei căsătorii, 
proprietate de care voise să o deposedeze fiul ei vitreg. El își 
amintea fără nicio plăcere de perioada în care se num 
Gaudentius și încerca să transforme plumbul în aur. Cea de-a 
treia pereche, Kezia și Landelin, ducea o viaţă modestă, dar 
plăcută, în Nürnberg, și confecţionau cele mai bune coșuri din 


regiune. 

— Este ciudat cât de multe îţi amintești când revezi lucruri 
vechi, exclamă Georg fără să fi vrut de fapt să o facă. 

Gisela îi zâmbi drăgăstoasă. 

— Trebuie să te gândești la lucruri rele, pentru a fi înarmat 
împotriva ispitelor, și la lucruri frumoase, ca să știi să iubești 
viaţa. 

— Ai spus-o bine. 

Își privi mândru femeia care încă întrecea în frumuseţe multe 
femei mai tinere. Aceasta născuse deja trei copii, fără a se 
urâţi, cum se întâmplase cu Trude Tettenwieser. 

— Aș da un gulden ca să îţi pot citi gândurile. 

Gisela se aplecă curioasă spre Georg, cât pe-aici să alunece 
din șaua iepei sale blânde. 

Georg o prinse cu putere și o ajută să se așeze la loc. 

— Tocmai mă gândeam că ești cea mai frumoasă femeie pe 
care o cunosc. Cât privește butucul care ţi-a furat primul 
logodnic, să știi că puţin îmi pare rău pentru Bruno 
Tettenwieser. Pe acest om nopţile nu îl bucură așa cum mă 
bucură pe mine. 

— Dumnezeu și Sfânta Fecioară au orânduit bine lucrurile. 

Cuvintele Giselei trădau cât de mulţumită era de bărbatul ei. 
Georg Streller încuviinţă bucuros și își îndreptă apoi din nou 
gândurile către împrejurimile pe care le străbăteau. 

— Ajungem imediat la hanul unde vom opri de prânz. În 
Eichstätt am fost prevenit că aici clienţii lui sunt mai mult 
contrabandiști sau chiar tâlhari. Dar noi avem arme suficiente 
și nu trebuie să ne temem de nimeni. 

Chiar în timp ce vorbea, trecură de o curbă și zăriră hanul în 
faţa lor. 

Gisela strâmbă din nas. După spusele lui Georg, ar fi trebuit 
să fie vorba despre o gospodărie arătoasă, dar ochilor ei i se 
înfățișa doar o clădire marcată de vremuri și strâmbă. Mai dură 
puţin până când își dădu seama ce o deranja la clădire: hanul 
încă mai emana un iz din acea duhoare a iadului care îl însoțea 
pe Fulvian, ca și cum demonul adăstase de multe ori pe aici și 
săvârșise lucruri rele. 

— Mie nu îmi place aici! Hai să mergem mai departe! îl rugă 
ea pe soț. 

Slugile oftară, căci își făcuseră socoteala unui vin și a unui 


prânz. Dar, când priviră mai atent gospodăria, și lor li se păru 
că nu era deloc ademenitoare. Tocmai când treceau prin faţa 
ei, din casă ieși o femeie într-un surtuc pătat și cu o bluză tot 
atât de murdară. Părea să fi fost cândva frumoasă, dar o viaţă 
desfrânată lăsase urme adânci pe faţa ei și se îngrășase. Era 
fiica hangiului, care îi făcuse pe plac deseori lui Fulvian. Acum 
hanul era al ei, dar aleșii clienţi ai vremurilor trecute nu îl mai 
frecventau. În primii doi ani mai apăruseră călători care 
întrebau de cititorul în stele Cajetan. Dar acesta plecase din 
regiune și nimeni nu putea să spună unde se afla acum. Cu 
puţine excepţii, de atunci veneau la cârciumă doar oameni ale 
căror afaceri trebuiau ferite de lumina zilei și aceștia nu erau 
chiar cei mai plăcuţi oaspeţi. 

— Domniile Voastre nu doresc să poposească? întrebă ea cu 
speranţa că va putea convinge convoiul să poposească la hanul 
ei. 

Deggi, nepoata lui Dagga, care murise în urmă cu un an, pe 
cât de bătrână, pe atât de regretată, își arătă colții și mârâi, în 
timp ce Gisela privea înainte și-și continua drumul. 

Lui Georg îi părea rău de hangiţa care fusese folosită de 
Fulvian și de Cajetan în mașinaţiile lor, dar nici el nu dorea să 
intre în cârciuma atât de murdară. 

La mai puţin de opt sute de metri depărtare, descoperiră 
niște ruine pe o înălțime, iar când recunoscu burgul lui Cajetan, 
Georg simţi cum i se întorcea stomacul pe dos. Vru să le strige 
vizitiilor să grăbească boii, pentru a trece cât mai repede de 
acest loc. Dar tocmai atunci Gisela își conduse iapa la marginea 
drumului și îl rugă să o ajute să coboare. 

— Doar nu vrei să revezi ceea ce este acolo sus? întrebă el 
îngrozit. 

— Dușmanul este învins și alungat! Avem de ce ne teme 
acolo? 

Deoarece Georg nu schiță niciun gest menit să o ajute, Gisela 
cobori din șa fără ajutor, legă hăţurile de un ciot și începu 
urcușul. Deggi o urmă imediat, iar Georg se luă după ele, 
ocărând-o pe Gisela pentru încăpăţânarea ei. O ajunse abia 
când ea se afla în faţa resturilor zidurilor care odinioară 
fuseseră turnul porții. 

— Atenţie, burgul este vrăjit! o avertiză Georg. 

Privirea Giselei cuprinse ruinele. Recunoscu resturi ale 


vechii vrăji, dar acestea nu mai reprezentau un pericol. 
Hotărâtă, merse mai departe și deschise ușa în spatele căreia 
se aflase odaia străjerilor. Acoperișul era prăbușit, dar pe jos 
mai putu să vadă părți de armură și două coifuri. Craniile a doi 
câini, aflate acolo, îi demonstrau că vraja lui Cajetan și a 
homunculusului se ridicase când fuseseră învinși. Gărzile 
burgului redeveniseră câini și își găsiseră sfârșitul între aceste 
ziduri. 

— Nici nu trebuie să vedem mai mult! 

Georg îi tăcu semn Giselei să îl urmeze înapoi, în vale, dar 
soţia lui pătrunse mai adânc în ruine. Descoperise două pete 
luminoase aflate sub resturile fostei temnițe și cobori în adânc. 
Ușa, atât de solidă odată, acum era reprezentată doar de 
câteva scânduri putrezite, susținute în sfori de rafie și, când o 
deschise, descoperi umbra unui om ce fugea de ea. Se dovedi a 
fi o femeie, acoperită doar cu zdrenţe. Din spatele ei o privea 
cu teamă un copil în vârstă de vreo nouă ani. 

— Nu vă facem niciun rău, spuse Gisela cu voce coborâtă și o 
chemă pe Deggi, care voia să se îndrepte către femeie. 

Aceasta strângea copilul și o fixa plină de frică cu privirea. 
Copilul era o fetiță cu părul negru și ochi căprui, ce nu prea 
semăna cu ceilalți copii din împrejurimi. 

— Dumneavoastră sunteţi! 

Lina o văzuse doar o dată pe Gisela, când îi dusese acesteia 
și celorlalte două prizoniere mâncarea în temniță, dar o 
recunoscu imediat. 

Gisela avu nevoie de o clipă pentru a-și da seama că o avea în 
faţă pe una din cele două slujnice ale vrăjitorului. Corpul slăbit 
și cârpele ce ţineau loc de îmbrăcăminte arătau că moartea 
acestuia însemnase pentru ea mizerie cumplită. Gisela nu i-ar fi 
dorit un astfel de destin nici măcar celei mai rele dușmance a 
ei. În același timp observă că nici femeia și nici copilul nu 
prezentau urme din care să rezulte că erau damnate. Cel puţin 
în ceea ce o privea pe mamă, lucrul acesta o miră, căci știa de 
la Hetta cât de mult făcuseră slujnicele jocul lui Fulvian. 

— Nu vă facem nimic, credeţi-mă, repetă Gisela. În vocea ei 
rămăsese o undă a vechii puteri, care nu le lăsă Linei și 
copilului ei altă alternativă. Tu ești una dintre slujnicele lui 
Cajetan, așa este? 

Lina încuviință. 


— Da, stăpână. Când aţi fugit, a plecat după dumneavoastră 
și nu s-a mai întors. Ca să fiu sinceră, nu îmi pare rău. Viaţa 
mea este mai bună acum, deși doar pădurea ne hrănește pe 
mine și pe fiica mea. 

— Ce s-a întâmplat cu cea de-a doua slujnică? 

— Mine nu a putut suporta pierderea homunculusului. Când 
acesta nu s-a mai întors, ea a plecat la întâmplare să îl caute. 
Trei zile mai târziu, am văzut-o în râu, moartă. Pentru salvarea 
sufletului ei sper că nu s-a aruncat singură în apă. Eremitul 
care trăiește într-o grotă, puţin mai jos pe cursul apei, i-a ţinut 
slujba de înmormântare și a îngropat-o. Dacă Domnul este 
milostiv, îi va primi sufletul. 

Lina izbucni în lacrimi și copilul plângea și el. 

Gisela se aplecă spre cele două și le mângâie părul încâlcit. 
Spre deosebire de hangiţa pe care o văzuse mai înainte, Lina și 
fiica ei erau curate, așa că Gisela luă o decizie. 

— Nu trebuie să vă adăpostiți în continuare între acești 
pereţi uzi. Soţul meu și cu mine mergem la Augsburg, dar ne 
vom întoarce la Schwabach curând. Vă vom lua cu noi. 

Lina se retrase. 

— Stăpână, nu! Nu vreau să revin între oameni! 

— Şi fata ta va trăi pe mai departe ca acum? Aici va fi tratată 
de oameni ca o fiară sălbatică. 

Vocea Giselei era severă și categorică. 

Lina se răsucea ca un vierme. În cele din urmă, acceptă: 

— Nu ne veţi face nimic? Mă refer la faptul că eram odată 
slujnică la Cajetan, iar copilul meu este fiica lui sau a lui 
Fulvian. 

— Cu certitudine nu. Gisela o mai mângâie o dată pe cap pe 
fată și i se adresă lui Georg: Sper că nu ai nimic împotrivă? 

Buzele lui Georg tremurară ușor. 

— Nu, sigur că nu. Viaţa aici nu este una omenească. Pe 
lângă asta, deja i-ai mai forţa... ăă... ajutat și pe alţii să își 
găsească norocul. Și m-aș gândi numai la fratele tău și la 
Gundi. Niciodată nu m-aș fi gândit că cei doi se vor căsători. 

Vocea lui mai păstra o undă de mirare. Hans Guldener 
părăsise orașul în mare grabă și, timp de trei ani, nu mai auzise 
nimeni nimic despre el. În acel răstimp, două slujnice din casa 
Guldener născuseră și, pentru că fiecare dintre ele îl 
desemnase drept tată al copilului pe Hans, un nou scandal 


măcinase prestigiul acestei familii. Părinţii lui Hans voiseră să 
părăsească și ei orașul, de rușine, dar părintele Maternus 
reușise, cu mari eforturi, să scoată adevărul de la cele două 
femei. Nu cu Hans se culcaseră acestea, ci cu acel secretar al 
cardinalului, care dispăruse în același timp cu el. Pentru a evita 
transformarea evenimentului într-un mare scandal, ce ar fi 
revoltat toată negustorimea orașului, preotul le dăduse 
femeilor bani și le expediase într-un alt oraș, unde acestea își 
găsiseră între timp bărbaţi cuminţi. Apoi răspândise în 
Nurnberg zvonul că nu Hans ar fi fost tatăl copiilor, ci un 
meseriaș călător, al cărui șarm le încântase pe cele două femei 
nechibzuite. 

În acest mod aranjase ca familia Guldener să poată rămâne 
în Nürnberg. Dar de Hans tatăl nu voise să mai audă și, când 
acesta se întorsese acasă, îl alungase. Acesta căutase adăpost 
la cumnatul lui, unde Gundi, care devenise o tânără drăguță și 
energică, se îngrijise de el. Când lui Hans îi reveniseră puterile, 
începu în casa lui Georg Streller o nouă viaţă ca supraveghetor. 
Și pentru a evita ca acesta să se mai ţină după femei, Gisela îi 
ceruse categoric să se însoare și i-o recomandă ca mireasă pe 
Gundi. Spre surprinderea tuturor, cei doi fură de acord și 
căsnicia mergea într-un mod mai armonios decât ar fi fost de 
așteptat. 

Georg reuși să se elibereze de amintirile urâte și o luă cu el 
pe Lina și puţinele lucruri ale acesteia. Când vru să părăsească 
burgul, fosta slujnică a lui Cajetan se mai întoarse o dată și 
ridică mâinile. 

— Iertare, Herr Streller, dar încă nu putem pleca. Eu am 
găsit și am ascuns comoara vrăjitorului, pentru că nu voiam să 
cadă în mâini străine și să se irosească. Cu siguranţă că în ea 
se află multe lucruri îngrozitoare. 

— Arată-ne unde este. 

Fără a se lăsa intimidată de privirile sceptice ale lui Georg, 
Gisela o urmă pe slujnică la un turn prăbușit, la temelia căruia 
se mai găsea o cămăruţă cu tavanul întreg. Podeaua era 
acoperită cu un strat de mărăcini și frunze uscate, pe care Lina 
le dădu deoparte cu atâta grijă de parcă i-ar fi fost teamă că un 
demon ar putea să se ivească de sub ele. Dar de sub ele se ivi o 
cutie. Gisela o deschise și descoperi înăuntru monede de aur, 
podoabe și câteva conuri din aur prelucrat fin, acoperite ici și 


acolo cu simboluri. Se mai aflau și alte obiecte mai mult ori mai 
puţin valoroase, cărora Gisela le aruncă doar o privire fugitivă. 

Georg privi bogăţia adunată acolo și o clipă se luptă cu 
pornirea de a lua totul ca despăgubire pentru suferinţa lui și a 
prietenilor săi. 

Gisela păru să îi citească gândurile, deoarece clătină din cap 
zâmbind. 

— Asupra acestui aur apasă un blestem. Trebuie să îl lăsăm 
aici pentru veșnicie. 

— Dar dacă îl găsește altcineva? 

— Zidul turnului stă să cadă. Dacă îl prăvălim, comoara va 
rămâne îngropată pentru totdeauna. Nimeni nu va bănui că sub 
aceste ruine se ascunde ceva de valoare. 

Lui Georg îi părea rău ca atâta aur să rămână nefolosit, dar 
se supuse voinţei soţiei lui. Dobori doi pomi mai subţiri și din 
trunchiurile lor confecţionă unealta necesară. Folosindu-le ca o 
pârghie, el, Gisela și Lina prăvăliră zidul șubred deasupra 
comorii. După ce praful se depuse și se convinseră că comoara 
era bine ascunsă, întoarseră spatele castelului lui Cajetan și 
coborâră în vale. Acolo îi aștepta convoiul. Vizitiii se lăsau 
neliniștiți de pe un picior pe altul, deoarece până la următorul 
han mai aveau de mers o jumătate de zi. La porunca lui Georg, 
Lina și fiica ei fură urcate într-o căruţă și porniră la drum. 
Pentru a le mai îndepărta teama, Gisela urcă împreună cu ele și 
mângâie copilul. 

— Aș vrea să îmi iau rămas-bun de la cuviosul eremit, spuse 
brusc Lina. 

Georg oftă adânc, pentru că deja erau în întârziere. Totuși, 
așa cum își cunoștea el soţia, ea va insista ca dorinţa Linei să 
fie îndeplinită. 

— Nu este departe de drum, stărui fosta slujnică. 

— Bine! Dar repede! 

Georg nu făcea niciun efort pentru a-și ascunde 
nemulțumirea și se alese cu o privire plină de reproș a soţiei. 

— Cred că eremitul ar putea constitui o surpriză pentru noi. 

Era doar o presupunere exprimată de Gisela și ea însăși era 
încordată așteptând să vadă dacă aceasta se va adeveri. 

Ajunși într-o vale lăturalnică, descoperiră pe un versant al 
dealului o colibă construită din crengi și frunze. În spatele ei 
trebuie să fi fost o grotă, pentru că adăpostul era prea mic 


chiar și pentru un eremit lipsit de pretenţii. Cuviosul bărbat, 
îmbrăcat cu o rasă monahală din păr de capră, stătea 
îngenuncheat în fața unei cruci simple din lemn și era atât de 
adâncit în rugăciune că nici nu remarcă de la început grupul ce 
se apropia. 

— Iertare, cuvioase părinte! Sunt eu, Lina de la ruine. Vreau 
să îmi iau rămas-bun de la dumneavoastră. Acești amabili 
oameni ne iau cu ei pe mine și pe fiica mea și ne dau de lucru. 

Vocea Linei îi atrase atenţia sihastrului. Acesta se întoarse și 
își arătă faţa acoperită de o barbă aproape neagră, înspicată cu 
fire cărunte. La vederea Giselei scoase un țipăt și făcu un semn 
care să îl apere de ceea ce vedea. 

— Fortunatus! 

În ciuda rasei și a bărbii, Gisela îl recunoscu imediat pe 
fostul predicator de la Riebelsborn. 

— Drace! 

Georg făcu un pas către bărbatul care îi trădase soția, 
prietenul și pe el însuși și ridică pumnul. Și Deggi își dezveli 
colții, ca și cum ar fi vrut să îi sară la gât. 

Gisela puse brațul pe umărul bărbatului ei. 

— Şi el a fost doar o victimă a duşmanului. Ar trebui mai 
curând să îl compătimești decât să îl urăști. 

Vocea ei îl făcu atent pe fostul preot. 

— Iertaţi-mă, am făcut rău, dar... 

— Erai sedus de diavol! Dar a trecut. Acum poţi să îţi reiei 
viaţa. Fii un preot care înţelege inima oamenilor și care nu se 
lasă păcălit de aparente. 

Gisela vru să îi ofere o șansă lui Fortunatus, dar acesta 
clătină din cap trist. 

— Am greșit faţă de tine și faţă de alţi oameni și întreaga 
mea viață nu va ajunge pentru a-mi ispăși păcatele. Cum să 
îndrăznesc să îi judec pe alţii când eu însumi am greșit? 

Cu un gest obosit se reîntoarse către cruce, îngenunche în 
faţa ei și reîncepu să se roage. 

Când Georg îi ceru să vină cu ei, Gisela ridică mâna. 

— Lasă-l aici. S-a lăsat ademenit de Fulvian și a săvârșit 
fapte care îi ard sufletul. Trebuie să își găsească aici pacea. 
Hai, se face târziu! 

Deși ea avea dreptate, el mai rămase o clipă pe loc, privindu-l 
pe Fortunatus. Omul avea inima frântă și niciodată nu va mai 


avea un gând vesel. Deodată îi păru rău pentru preot și regretă 
că nu putea să mai facă nimic pentru el. 

— Să aibă Dumnezeu milă de sufletul lui. 

Cu aceste cuvinte o urmă pe Gisela, care împreună cu Lina și 
fiica ei se aflau deja la jumătatea drumului până la convoi. 

— Domnul va fi milostiv cu el pentru că Domnul este 
dragoste și nu ură! răspunse Gisela zâmbind. 

Georg tresări speriat, pentru că Gisela nu putuse să audă 
vorbele rostite de el. Apoi își reaminti de puterea ei și râse 
ușor. Deși trebuia să-și ascundă puterea pe care alți oameni ar 
fi luat-o drept vrăjitorie, nu își pierduse nimic din capacităţile 
ei. 

— Va veni o vreme când omenirea își va reaminti de noi și 
când noi o vom putea sluji, așa cum au făcut-o odinioară 
străbunele și străbunii noștri, înainte ca oameni asemenea lui 
Cajetan să utilizeze această știință și această putere spre 
propriul lor folos și să îi persecute sângeros pe ai noștri. Deci 
nu te descuraja, iubitul meu. Oare nu și în cazul nostru o 
noapte întunecoasă și furtunoasă a fost urmată de o dimineaţă 
aurie? 

— Într-adevăr! răspunse Georg și înțelese că ultima umbră 
resimţită în inimă fusese înlăturată. O apucă pe soţia sa pe 
după umeri și o trase către el. Mi-ai fost lumină în vremurile 
întunecate și îmi ești și acum în zilele însorite! 

— Așa va fi mereu! sună răspunsul, încet, dar plin de putere.