Shari Lapena — Strainul de acasa

RARI ISA 


SHARI LAPENA 


STRĂINUL DE ACASĂ 


Original: A Stranger in the House (2017) 


Traducere din engleză de: 
ALEXANDRA FUSOI 


7 


virtual-project.eu 


VP - 


PROLOG 


Locul ei nu e aici. 

O ia la goană pe ușa din spate a restaurantului abandonat, 
împleticindu-se în beznă - cele mai multe dintre felinare sunt 
arse sau stricate - și gâfâind zgomotos. Fuge ca un animal 
cuprins de panică spre locul unde și-a parcat mașina, abia 
conștientă de ceea ce face. Reușește cumva să deschidă ușa. Işi 
pune centura fără să se gândească, întoarce mașina din două 
mișcări în scârţăit de roţi și pornește val-vârtej din parcare, 
virând imprudent pe drum fără să încetinească. li atrage atenţia 
ceva din complexul comercial de peste drum, dar n-are timp să 
proceseze ce vede, pentru că a ajuns deja într-o intersecţie. 
Trece pe roșu, accelerând. Nu poate gândi. 

Altă intersecţie - o străbate accelerând. Conduce mult peste 
limita de viteză, dar nu-i pasă. Trebuie să se îndepărteze. 

Altă intersecţie, alt semafor roșu. Au început deja să treacă 
mașinile din cealaltă parte. Nu se oprește. Dă buzna în 
intersecție, ocolind o mașină care-i taie calea și lăsând un 
adevărat haos în urma ei. Aude urletul frânelor și claxoane 
violente în spate. E periculos de aproape să piardă controlul 
mașinii. Și după aceea îl pierde de-a binelea - are un moment 
de limpezime, de neîncredere, în timp ce apasă frenetic frâna. 
Mașina care derapează sare pe bordură și plonjează cu botul 
într-un stâlp. 


VP-3 


Capitolul unu 


În seara fierbinte de august, Tom Krupp își parchează mașina 
- un Lexus luat în leasing - pe aleea casei lui atrăgătoare, cu 
două etaje. Casa, cu un garaj pentru două mașini, are în față o 
peluză generoasă și este înconjurată de copaci bătrâni și 
frumoși. În dreapta drumului de acces, o alee cu dale ajunge 
până în faţa verandei, cu trepte care duc spre o ușă de lemn 
solidă, aflată la jumătatea fațadei. În dreapta ușii din faţă e o 
fereastră panoramică întinsă pe toată lățimea sufrageriei. 

Casa se află pe o stradă ușor în curbă, care se termină într-o 
fundătură. Clădirile din jur sunt toate la fel de frumoase și de 
bine întreținute și sunt relativ asemănătoare. Cei care stau aici 
sunt oameni de succes și așezați; toți sunt puţin cu nasul pe sus. 

Această suburbie liniștită și prosperă din nordul New York- 
ului, cu populaţie formată în majoritate din cupluri de oameni de 
carieră și familiile lor, pare să nu știe de problemele orășelului 
care o înconjoară, să nu aibă habar de problemele lumii largi, de 
parcă aici visul american și-ar continua existenţa, liniștit și 
netulburat. 

Dar decorul idilic nu se potrivește cu starea de spirit de-acum 
a lui Tom. Stinge farurile, oprește motorul și rămâne o clipă 
neliniștit în întuneric, detestându-se. 

După aceea, cu o tresărire, observă că mașina soţiei sale nu 
se află la locul ei pe alee. Se uită mecanic la ceas: douăzeci și 
unu și douăzeci. Se întreabă dacă n-a uitat el ceva. Trebuia să 
iasă pe undeva? Nu reușește să-și aducă aminte să fi spus ceva 
de genul ăsta, dar în ultima vreme a fost foarte ocupat. Poate că 
a ieșit doar să cumpere ceva și o să se întoarcă în orice clipă. A 
lăsat lumina aprinsă; iar asta dă casei o strălucire primitoare. 

Coboară din mașină în seara de vară - miroase a iarbă 
proaspăt cosită -, înăbușindu-și dezamăgirea. Voia, destul de 
înflăcărat, să-și vadă soţia. Rămâne o clipă cu mâna pe plafonul 
mașinii și se uită peste drum. Apoi își ia servieta și sacoul de pe 
locul pasagerului și închide plictisit ușa. Ajunge la treptele din 
față și deschide ușa. E ceva în neregulă. Își ţine răsuflarea. 


VP-4 


Tom rămâne complet nemișcat în prag, cu mâna pe clanţă. În 
primul moment, nu știe ce-l deranjează. Apoi își dă seama 
despre ce e vorba. Ușa nu era încuiată. Asta în sine nu e ceva 
ieșit din comun - de cele mai multe ori, când vine acasă seara, 
deschide ușa și intră direct, pentru că de obicei Karen e acasă 
și-l așteaptă. Dar ea a plecat cu mașina și a uitat să încuie ușa. 
Asta-i ceva foarte neobișnuit pentru nevastă-sa, care e maniacă 
în privinţa încuiatului ușilor. Expiră încet. Poate că a fost pe 
grabă și a uitat. 

Studiază rapid din priviri sufrageria, un dreptunghi tihnit de 
gri-deschis și alb. E liniște completă; e evident că nu e nimeni 
acasă. A lăsat luminile aprinse, așa că probabil n-a plecat pentru 
multă vreme. Poate că s-a dus să ia lapte. Probabil c-o să 
găsească un bileţel. Își azvârle cheile pe măsuţa de lângă ușă și 
se duce direct în bucătăria aflată în fundul casei. E mort de 
foame. Se întreabă dacă ea a mâncat deja sau dacă îl aștepta cu 
masa. 

E clar că pregătea cina. Vede o salată aproape terminată; s-a 
întrerupt în timp ce tăia o roșie. Se uită la tocătorul de lemn, la 
roșie și la cuțitul ascuţit de lângă ea. Pe blatul de granit sunt 
paste, pregătite de pus la fiert, iar pe aragazul de otel 
inoxidabil, o cratiţă mare cu apă. Aragazul e închis, iar apa din 
cratiţă e rece; bagă un deget în ea ca să verifice. Se uită pe ușa 
frigiderului să vadă dacă e vreun mesaj - pe tăbliţa albă nu e 
scris nimic pentru el. Se încruntă. Scoate telefonul mobil din 
buzunarul de la pantaloni și verifică să vadă dacă n-are vreun 
SMS de la ea, pe care să nu-l fi zărit. Nimic. Acum e ușor iritat. 
Ar fi trebuit să-i spună. 

Tom deschide ușa frigiderului și rămâne acolo o clipă, 
holbându-se absent la conţinutul lui, apoi ia o bere de import și 
se hotărăște să pună pastele la fiert. E sigur c-o să se întoarcă 
din clipă în clipă. Se uită curios în jur, să vadă ce s-ar fi putut 
termina. Au lapte, pâine, sos de paste, vin și parmezan. Verifică 
la baie - e o grămadă de hârtie igienică. Nu-i trece prin cap 
nimic altceva care să fi fost strict necesar. In timp ce așteaptă 
să fiarbă apa, o sună pe mobil, dar ea nu-i răspunde. 

După un sfert de oră, pastele sunt gata, dar nici urmă de 
nevastă-sa. Tom lasă pastele într-o strecurătoare în chiuvetă, 
închide ochiul de sub cratița cu sos de roșii și se plimbă neliniștit 
prin sufragerie, uitând de foame. Se uită pe fereastra 


VP-5 


panoramică peste peluză și către strada de dincolo de ea. Unde 
dracu’ e? 

Începe să se panicheze. O sună din nou pe mobil și aude o 
ușoară vibraţie venind din spate. Își smucește capul în direcţia 
sunetului și-i vede telefonul, care băzâie pe spătarul canapelei. 
Rahat. Și-a uitat telefonul. Cum să dea de ea acum? 

Începe să se uite prin casă după vreun indiciu care să-i spună 
unde s-ar fi putut duce. Sus, în dormitor, descoperă uimit că 
geanta ei e pe noptieră. O deschide cu degete stângace, ușor 
vinovat că scotocește în poșeta soţiei. | se pare ceva intim. Dar 
este o situație de urgenţă. Răstoarnă conţinutul în mijlocul 
patului lor făcut cu grijă. Are acolo portofelul, rujul, un pix, un 
pachet de șervețele - toate sunt acolo. Deci nu s-a dus la 
cumpărături. Poate că a ieșit puțin să-și ajute vreo prietenă? 
Vreo urgentă oarecare? Totuși, și-ar fi luat poșeta cu ea, dacă ar 
fi plecat cu mașina. Și nu l-ar fi sunat până acum, dacă ar fi 
putut? Putea să împrumute telefonul altcuiva. Nu-i stă în fire să 
fie nepăsătoare. 

Tom se așază pe marginea patului, destul de dărâmat. Inima 
îi bate prea tare. Ceva nu e în regulă. Se gândește că poate ar 
trebui să sune la poliţie. Își imaginează cum ar decurge discuţia. 
Soția mea a ieșit și nu știu unde e. A plecat fără telefon și 
geantă. A uitat să încuie ușa. Nu-i stă deloc în fire. Probabil că 
nu l-ar lua în serios, dacă e plecată de așa de puţin timp. N-a 
văzut niciun semn de luptă. Nu e nimic deranjat. 

Se ridică brusc de pe pat și cercetează rapid toată casa. Dar 
nu dă peste nimic alarmant - niciun telefon scos din furcă, nicio 
fereastră spartă, nicio pată de sânge pe podea. Chiar și așa, 
răsuflă la fel de neliniștit ca și înainte. 

Ezită. Poate că poliţia o să creadă că s-au certat. N-o să 
conteze dacă le spune că nu s-au certat, dacă le spune că nu se 
ceartă aproape niciodată. Că au o căsnicie aproape perfectă. 

În loc să sune la poliţie, dă fuga înapoi în bucătărie, unde 
Karen păstrează o listă cu numere de telefon, și începe să le 
sune pe prietenele ei. 

* 

Privind maşina făcută praf din fața lui, polițistul Kirton clatină 
resemnat din cap. Oameni și mașini. A văzut lucruri care te fac 
să-ți golești stomacul pe loc. De data asta nu fusese așa de rău. 


VP-6 


Victima accidentului, o femeie, probabil de vreo treizeci și 
ceva de ani, n-avusese acte de identitate la ea. Nicio geantă, 
niciun portofel. Dar în torpedo se aflau talonul și asigurarea. 
Mașina e înmatriculată pe numele unei oarecare Karen Krupp, 
cu domiciliul pe Dogwood Drive, numărul 24. Care va avea de 
dat niște explicaţii. Și or să fie și niște acuzații. Deocamdată, a 
fost dusă cu ambulanta la cel mai apropiat spital. 

Din câte își poate da seama, și potrivit declaraţiilor martorilor, 
gonea mâncând pământul. A trecut pe roșu și a zdrobit mașina 
Honda Civic roșie într-un stâlp. E o minune că n-a mai fost rănit 
și altcineva. 

Probabil că era drogată, își zice Kirton. O să i se facă un test 
toxicologic. 

Se întreabă dacă mașina e furată. Destul de simplu de aflat. 

Doar că nu arăta ca o hoaţă de mașini sau o drogată. Arăta ca 
o gospodină. Din câte putea el să-și dea seama, cu tot sângele 
ăla. 

* 

Tom Krupp i-a sunat pe cei cu care știe că se vede Karen cel 
mai des. Dacă nici ei nu știu unde e, atunci nu mai așteaptă. 
Sună la poliţie. 

Mâna îi tremură când ia din nou telefonul. Îi e teamă de 
paralizează. 

Se aude o voce pe fir: 

— 911. Care este urgenţa dumneavoastră? 

* 


Imediat ce deschide ușa și-l vede pe polițist în prag, cu chipul 
grav, Tom știe că s-a întâmplat ceva foarte rău. Il cuprinde o 
groază care-i provoacă greață. 

— Sunt polițistul Fleming, spune acesta, arătându-i 
legitimaţia. Pot să intru? întreabă el respectuos, cu glas scăzut. 

— Aţi ajuns repede, răspunde Tom. De-abia am sunat la 911 
acum câteva minute. 

Are senzaţia că s-ar putea să intre în stare de șoc. 

— N-am venit în urma unui apel la 911, spune polițistul. 

Tom îl conduce în sufragerie și se prăbușește pe canapeaua 
albă mare, de parcă i-ar fi cedat picioarele, fără să se uite la 
chipul polițistului. Vrea să amâne cât mai mult momentul 
adevărului. 


VP -7 


Dar momentul acela a venit. Constată că abia mai poate 
respira. 

— Lăsaţi capul în jos, spune polițistul Fleming și-i pune cu 
blândeţe mâna pe umăr. 

Tom își lasă capul în poală, având senzaţia că e pe punctul de 
a leșina. Se teme că lumea lui se sfârșește. După o clipă, ridică 
privirea. Habar n-are ce urmează, dar știe că nu poate fi ceva 
bun. 


VP-8 


Capitolul doi 


Cei trei băieţi - doi de treisprezece ani și unul de paisprezece, 
căruia îi dăduseră tuleiele pe buza de sus - sunt învăţaţi să-și 
facă de cap. Copiii cresc repede în zona asta a orașului. Seara 
târziu, nu stau acasă, zăbovind la monitoarele computerelor și 
făcându-și lecţiile sau băgați în pat. Stau pe-afară, gata să intre 
în bucluc. Și se pare că asta au făcut. 

— Hei, spune unul dintre ei, oprindu-se brusc lângă ușa 
restaurantului abandonat unde trag uneori câte un joint, dacă 
au. 

Ceilalţi doi vin în jurul lui, apoi se opresc, privind încordațţi în 
beznă. 

— Ce-i asta? 

— Cred că e un mort. 

— Nu mai spune, Sherlock. 

Cu simţurile dintr-odată în alertă, băieţii încremenesc, 
temându-se că ar mai putea fi cineva acolo. Dar își dau seama 
că sunt singuri. 

Unul dintre băieţii mai mici râde nervos, ușurat. 

Înaintează curioși, privind cadavrul de pe podea. E un bărbat, 
trântit pe spate, cu urme clare de împușcături pe faţă și piept. 
Cămașa deschisă la culoare e îmbibată de sânge. Niciunul dintre 
ei nu e defel sperios. 

— Mă întreb dacă are ceva la el, spune băiatul mai mare. 

— Mă îndoiesc, răspunde unul dintre ceilalți. 

Dar băiatul de 14 ani își strecoară expert mâna într-unul 
dintre buzunarele de la pantalonii mortului, scoțând un portofel. 
Scotocește prin el. 

— Se pare că avem noroc, spune el cu un rânjet, ridicând 
portofelul deschis ca să-l vadă și ceilalţi. 

E plin de bancnote, dar în beznă e prea greu de spus câţi bani 
sunt acolo. Din celălalt buzunar scoate un telefon mobil. 

— Luaţi-i ceasul și restul, le spune el celorlalţi, cercetând cu 
grijă pe jos în căutarea unei arme. 

Ar fi grozav să găsească o armă, dar nu vede niciuna. 


VP-9 


Unul dintre băieţi îi scoate ceasul. Celălalt se chinuie un pic cu 
un inel de aur masiv, dar până la urmă îl smulge de pe degetul 
cadavrului și-l strecoară în buzunarul jeanșilor. După aceea, 
pipăie la gâtul omului, să vadă dacă are vreun lănţișor. N-are. 

— la-i cureaua, comandă băiatul mai mare, evident șeful. Și 
pantofii. 

Mai furaseră și înainte diverse lucruri, deși niciodată de la un 
cadavru. Erau entuziasmați, cu răsuflarea  întretăiată. 
Depășiseră un fel de limită. 

— Trebuie să ieșim de-aici, spune apoi băiatul mai mare. Și nu 
puteţi spune nimănui. 

Ceilalţi doi ridică privirea spre băiatul mai înalt și dau din cap 
în tăcere. 

— Nu ne lăudăm nimănui cu ce am făcut. Aţi priceput? 
continuă cel mai mare. 

Ceilalţi dau din nou din cap, cu multă convingere. 

— Dacă întreabă cineva, n-am fost niciodată aici. Hai să ne 
cărăm. 

Cei trei băieţi se strecoară repede afară din restaurantul 
abandonat, luând cu ei lucrurile bărbatului mort. 

* 

Tom își dă seama după vocea polițistului, după expresia lui, 
că veștile sunt foarte proaste. Poliția trebuie să dea vești tragice 
în fiecare zi. Acum e rândul lui să le primească. Însă Tom nu 
vrea să știe. Vrea să-și ia de la capăt toată seara - să coboare 
din mașină, să vină la ușa din faţă și s-o găsească pe Karen în 
bucătărie, pregătind masa. Vrea să-și pună braţele în jurul ei, 
să-i simtă parfumul și s-o strângă la piept. Vrea să fie totul cum 
era. Dacă n-ar fi ajuns acasă așa de târziu, poate că așa s-ar fi 
petrecut lucrurile. Poate că e vina lui. 

— Mă tem că a avut loc un accident, spune polițistul Fleming, 
cu vocea gravă și privindu-l cu compasiune. 

Ştia el. Tom se simte amorţit. 

— Soţia dumneavoastră conduce o Honda Civic roșie? 
întreabă polițistul. 

Tom nu răspunde. Nu se poate întâmpla așa ceva. 

Polițistul citește un număr de înmatriculare. 

— Da, răspunde Tom. E mașina ei. 


VP - 10 


Vocea îi sună ciudat, de parcă vine din altă parte. Se uită la 
poliţist. Timpul pare să-și fi încetinit curgerea. Acum o să-i 
spună. O să-i spună că a murit. 

— Șoferița este rănită, spune cu blândeţe polițistul Fleming. 
Nu știu cât de grav. E în spital. 

Tom își acoperă fața cu mâinile. N-a murit! E rănită, dar simte 
cum îl cuprinde un val de speranţă dezlănţuită că poate nu-i 
chiar așa de rău. Poate că o să fie bine. |și îndepărtează mâinile 
de pe față, inspiră profund și tremurat și întreabă: 

— Ce dracu’ s-a întâmplat? 

— În accident a fost implicat un singur vehicul, spune încet 
polițistul Fleming. Mașina a intrat frontal într-un stâlp. 

— Cum? întreabă Tom. Cum poate să intre o mașină într-un 
stâlp fără niciun motiv? Karen e o șoferițţă extraordinară. N-a 
avut niciodată vreun accident. Trebuie să-l fi provocat altcineva. 

Tom observă expresia reţinută de pe chipul poliţistului. Ce 
anume îi ascunde? 

— Şoferul nu avea acte de identitate, spune Fleming. 

— Și-a lăsat geanta aici. Și telefonul. 

Tom își trece mâinile peste faţă, încercând să nu clacheze. 

Fleming își lasă capul într-o parte. 

— Domnule Krupp, relaţia dintre dumneavoastră și soţia 
dumneavoastră e bună? 

Tom îl privește consternat. 

— Da, bineînțeles. 

— Nu v-aţi certat, n-au luat-o lucrurile un pic razna? 

— Nu! Nici măcar nu eram acasă. 

Polițistul Fleming se așază într-un fotoliu în fața lui Tom și se 
apleacă. 

— Împrejurările... în fine, există o mică posibilitate ca femeia 
care conducea mașina, cea care a avut accidentul, să nu fie 
soția dumneavoastră. 

— Cum? întreabă Tom, luat prin surprindere. De ce? Ce vreţi 
să spuneți? 

— Pentru că nu avea acte de identitate asupra ei, în 
momentul acesta nu suntem de fapt siguri că soţia 
dumneavoastră conducea mașina, ci doar că este mașina ei. 

Tom îl ţintuiește cu privirea, rămas fără grai. 


VP -11 


— Accidentul s-a petrecut în partea de sud a orașului, la 
intersecţia dintre Prospect și Davis Drive, spune ofiţerul 
Fleming, privindu-l cu subînțeles. 

— Exclus, răspunde Tom. 

Era una dintre cele mai rău-famate zone ale orașului. Karen n- 
ar fi călcat acolo nici ziua în amiaza mare, cu atât mai puţin 
singură după lăsarea întunericului. 

— Știţi ce motiv ar fi putut avea soţia dumneavoastră, Karen, 
să conducă imprudent - să depășească viteza legală și să treacă 
pe roșu - în partea aceea a orașului? 

— Poftim? Ce tot spuneți? 

Tom se uită neîncrezător la poliţist. 

— Karen n-ar fi în partea aia a orașului. Și nu depășește 
niciodată viteza legală... n-ar trece niciodată pe roșu. 

Se prăbușește pe canapea. Simte un val de ușurare. 

— Nu-i soţia mea, spune el cu certitudine. 

O cunoaște pe soţia lui, n-ar face niciodată așa ceva. Aproape 
că zâmbește. 

— E altcineva. Probabil că i-a furat cineva mașina. Slavă 
Domnului! 

Se uită la poliţist, care-l cercetează în continuare cu 
îngrijorare profundă. Și după aceea își dă seama, iar panica 
revine pe loc. 

— Și atunci, unde-i soția mea? 


VP - 12 


Capitolul trei 


— Trebuie să veniţi cu mine la spital, spune polițistul Fleming. 

Tom nu prea reușește să priceapă ce se-ntâmplă. Ridică 
privirea spre poliţist. 

— Îmi pare rău, ce aţi spus? 

— Trebuie să veniţi cu mine la spital acum. Trebuie să facem 
o identificare, într-un fel sau altul. Trebuie să știm dacă femeia 
de la spital este soția dumneavoastră. Și, dacă nu este, trebuie 
s-o găsim. Mi-aţi spus că aţi făcut un apel la 911, adaugă el. Nu 
este acasă, iar mașina ei a fost implicată într-un accident. 

Tom dă din cap rapid, înțelegând acum. 

— Da. 

Își ia repede portofelul și cheile - îi tremură mâinile - și-l 
urmează pe poliţist afară, unde se urcă pe bancheta din spate al 
mașinii de poliție alb-negru parcate pe stradă. Tom se întreabă 
dacă vreunul dintre vecini se uită pe geam. Se gândește fugar la 
cum trebuie să arate el pe locul din spate al unei mașini de 
poliție. 

Când ajung la spitalul Mercy, Tom și polițistul Fleming intră pe 
la Urgenţe, ajungând în zona de așteptare zgomotoasă și 
aglomerată. Tom se plimbă agitat de colo-colo pe podeaua 
lucioasă și lustruită, în timp ce polițistul Fleming încearcă să 
găsească pe cineva care să le spună unde se află victima 
accidentului. Cât așteaptă, Tom devine din ce în ce mai nervos. 
Aproape toate scaunele sunt ocupate, iar pe lângă pereți se află 
pacienţi pe paturi mobile. Tot vin și pleacă polițiști și 
paramedici. Personalul spitalului lucrează neîntrerupt în spatele 
pereţilor despărțitori de plexiglas. De tavan sunt prinse 
monitoare TV mari, pe care rulează o serie de filmuleţe 
plicticoase despre sănătatea publică. 

Tom nu știe ce să spere. Nu vrea ca victima să fie Karen. Ar 
putea fi rănită grav. Nu suportă gândul acesta. Pe de altă parte, 
să nu știe unde e, să se teamă de ce-i mai rău... Ce dracu’ s-a 
întâmplat în seara asta? Unde e? 


VP - 13 


În cele din urmă, Fleming îi face semn din celălalt capăt al 
sălii aglomerate de așteptare. Tom se grăbește spre el. Lângă 
Fleming e o asistentă care pare hărțuită. 

— Îmi pare rău, spune ea cu blândetţe, uitându-se la Tom și 
apoi din nou la poliţist. Chiar acum îi facem un RMN. Va trebui 
să așteptați. N-ar trebui să dureze prea mult. 

— Trebuie s-o identificăm pe femeie, insistă Fleming. 

— N-o să întrerup un RMN, răspunde cu fermitate asistenta. 

Aruncă o privire compătimitoare în direcția lui Tom. 

— Uite cum facem, spune ea, am hainele și efectele personale 
pe care le avea cu ea când a ajuns aici. Pot să vi le arăt, dacă 
vreţi. 

— Ar fi de ajutor, zice Fleming, uitându-se la Tom, care dă din 
cap. 

— Haideţi cu mine. 

Îi conduce printr-un coridor lung, până în dreptul unei încăperi 
încuiate, pe care o deschide cu cheia. Apoi cotrobăie prin câteva 
dulapuri arhipline, până scoate un sac de plastic transparent cu 
o etichetă pe el și-l pune pe o masă de oțel. Ochii lui Tom cad 
imediat de conţinutul sacului. Înăuntru se află o bluză cu model 
pe care o recunoaște pe loc. Îl copleșește un val de greață. 
Karen era îmbrăcată cu ea dimineaţă, când plecase el la 
serviciu. 

— Trebuie să mă așez, spune Tom și înghite în sec. 

Polițistul Fleming trage un scaun, iar Tom ia loc greoi, 
holbându-se la sacul transparent în care se află lucrurile soţiei 
lui. Asistenta, purtând acum mănuși de cauciuc, scoate ușor 
obiectele pe masă - bluza cu model, jeanșii, pantofii de 
alergare. Bluza și pantalonii sunt stropite cu sânge. În gură i se 
ridică un pic de vomă, pe care o înghite la loc. Sutienul și chiloţii 
soţiei lui, la fel de pătate de sânge. Intr-o punguţă resigilabilă se 
află verigheta și inelul de logodnă, un lănţișor de aur cu un 
diamant, pe care i l-a cumpărat la prima aniversare a căsătoriei. 

Ridică neîncrezător privirea către polițistul de lângă el și 
spune, cu vocea frântă: 

— Sunt ale ei. 

* 

Polițistul Fleming se întoarce la secție și, în scurt timp, se 
întâlnește la cantină cu polițistul Kirton. Își iau câte o cafea și-și 
găsesc un loc unde să se așeze. 


VP - 14 


— Deci mașina nu era furată, spune Kirton. Femeia își 
conducea mașina în halul ăla. Ce dracu'? 

— Nu prea are noimă. 

— Probabil că era drogată ca naiba. 

Fleming soarbe din cafea. 

— Soțul e în stare de șoc. Când a auzit unde s-a produs 
accidentul și cum s-a întâmplat, n-a crezut că e nevastă-sa. 
Aproape m-a convins că probabil e altcineva. 

Fleming clatină din cap. 

— Părea surprins când i-a recunoscut hainele. 

— Mda, păi o grămadă de gospodine sunt dependente în 
secret de droguri, iar soţul nu știe nimic, spune Kirton. Poate de- 
asta era în zona aia de oraș... după aia s-a drogat și a luat-o 
razna cu mașina. 

— Poate. 

Fleming tace și mai ia o gură de cafea. 

— N-ai de unde să știi ce face lumea. 

Îi pare rău pentru soț, care arăta de parcă încasase un pumn 
în stomac. Fleming a văzut multe în anii de când e poliţist și știe 
că unii dintre oamenii la care te aștepți cel mai puţin ascund 
probleme cu drogurile. Și camuflează un comportament foarte 
riscant ca să-și poată întreţine obiceiurile. Mulţi oameni au 
secrete urâte. Fleming ridică din umeri. 

— Când o s-o putem vedea, poate că o să ne spună ce dracu' 
punea la cale. 

la ultima gură de cafea. 

— Sunt sigur că și bărbatu-său ar vrea să știe. 

* 

Aflat încă în sala de așteptare de la Urgenţe, Tom se plimbă 
de colo-colo agitat și așteaptă. Încearcă să-și aducă aminte dacă 
a observat ceva diferit, ceva neobișnuit la nevastă-sa în ultimele 
câteva zile. Nu-i vine nimic în minte, dar a fost foarte ocupat la 
serviciu. A pierdut din vedere ceva? 

Ce dracu’ făcea în partea aia de oraș? Și goninad? Ce-i spusese 
polițistul despre faptele ei din seara asta era așa de atipic 
pentru ea, că nu-i vine să creadă. Și totuși... ea e acolo, 
înăuntru, cu medicii. Îndată ce o să poată să stea de vorbă cu 
ea, o s-o întrebe. Imediat după ce-i spune cât de mult o iubește. 

Nu poate să nu se gândească și că, dacă ar fi ajuns acasă mai 
devreme, așa cum ar fi trebuit, în loc să... 


VP -15 


— Tom! 

Când își aude numele, se întoarce. După ce a ajuns la spital, l- 
a sunat pe fratele lui, Dan, iar acum acesta se apropie de el, cu 
îngrijorarea întipărită pe chipul lui copilăros. Tom n-a fost în 
viaţa lui mai bucuros să vadă pe cineva. 

— Dan, spune el, cu ușurare. 

Fraţii se îmbrățișează scurt, apoi se așază pe scaunele de 
plastic tare, faţă în faţă, departe de mulţime. Tom îi povestește. 
| se pare ciudat să se bazeze pe fratele lui mai mic pentru 
sprijin; de obicei, se întâmplă invers. 

— Tom Krupp, strigă o voce peste hărmălaia din zona de 
așteptare. 

Se ridică imediat și dă fuga spre bărbatul în halat alb, cu Dan 
imediat în spatele lui. 

— Eu sunt Tom Krupp, spune el agitat. 

— Sunt doctorul Fulton. Am tratat-o pe soția dumneavoastră, 
spune medicul, părând mai degrabă distant decât prietenos. A 
suferit o traumă cerebrală în urma accidentului. Am făcut un 
RMN. Are o comoție gravă, dar, din fericire, nu are hemoragie 
cerebrală. E foarte norocoasă. Celelalte răni sunt relativ minore. 
Nasul spart. Vânătăi și plăgi lacerate. Dar o să se recupereze. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spune Tom și se relaxează 
ușurat. 

Ochii i se umplu de lacrimi când se uită la frate-său. Abia 
acum își dă seama cât de încordat stătuse. 

Doctorul dă din cap. 

— Centura de siguranţă și airbagul i-au salvat viaţa. O să aibă 
dureri o vreme și o să se aleagă cu o migrenă dată naibii, dar cu 
timpul o să se facă bine. Va trebui s-o ia ușor. Asistenta o să vă 
explice cum să vă descurcațţi cu comoţia. 

Tom aprobă din cap. 

— Când pot s-o văd? 

— Puteţi s-o vedeţi chiar acum, spune doctorul, doar 
dumneavoastră deocamdată și nu prea mult timp. Am mutat-o 
la etajul al patrulea. 

— Aştept aici, spune Dan. 

La gândul c-o s-o vadă pe Karen, Tom simte o nouă 
furnicătură de neliniște. 


VP - 16 


Capitolul patru 


Karen nu se poate mișca. Și-a tot pierdut și recăpătat 
cunoștința. Geme pe măsură ce devine tot mai conștientă de 
durere. 

Încearcă din răsputeri - cu un efort formidabil - și reușește să- 
și ridice puţin pleoapele. În braţ îi intră niște tuburi. E ușor 
ridicată, iar patul are grătare metalice pe ambele părți. 
Cearșafurile sunt lipsite de personalitate, albe. Își dă seama 
imediat că se află într-un pat de spital și o cuprinde panica. 
Întoarce foarte ușor capul și simte un bubuit dureros. Tresare, 
iar camera începe să se învârtă. O femeie, în mod evident o 
asistentă, intră în câmpul ei vizual înceţoșat și rămâne plutind 
acolo, ca o siluetă nedeslușită. 

Karen încearcă să se concentreze, dar își dă seama că nu 
poate. Încearcă să vorbească, dar buzele nu i se mișcă. Totul 
pare ca de plumb, de parcă o apasă ceva greu. Clipește. Acum 
sunt două asistente. Nu, e doar una; vede ea dublu. 

— Aţi avut un accident de mașină, spune asistenta încet. 
Soțul dumneavoastră e afară. O să-l aduc înăuntru. O să se 
bucure să vă vadă. 

Asistenta iese din cameră. ` 

Tom, își spune ea recunoscătoare. Iși plimbă stângaci limba 
prin gură. Îi e foarte sete. Are nevoie de apă. Își simte limba 
umflată. Se întreabă de cât timp e aici și cât o să mai stea, așa 
imobilizată. O doare tot corpul, dar capul e cel mai rău. 

Asistenta se întoarce, aducându-l pe soțul ei de parcă i-ar fi 
adus un cadou. Vederea s-a limpezit un pic. Işi dă seama că Tom 
e agitat și extenuat, neras, de parcă ar fi stat treaz toată 
noaptea. Dar ochii lui o fac să se simtă în siguranţă. Vrea să-i 
zâmbească, dar nu prea reușește. 

Tom se apleacă spre ea, privind-o cu dragoste. 

— Karen! șoptește el și-i ia mâna. Slavă Domnului că ești 
bine. 

Karen încearcă să vorbească, dar nu se aude nimic, doar un 
fel de scâncet răgușit. Asistenta îi duce la gură prompt un pahar 


VP - 17 


de plastic cu apă, cu un pai îndoit, ca să poată să bea. Soarbe 
cu lăcomie. Când termină, asistenta ia paharul. 

Karen mai încearcă o dată să vorbească. E un efort prea mare 
și renunţă. 

— E în regulă, spune soţul ei. 

Ridică mâna, voind parcă să-i dea deoparte părul de pe 
frunte, un gest familiar, dar o lasă în jos stângaci. 

— Ai avut un accident de mașină. Dar o să fii bine. Sunt aici. 

O privește adânc în ochi. 

— Te iubesc, Karen. 

Incearcă să ridice capul, doar un pic, dar se alege cu o durere 
ascuţită, sfâșietoare, ameţeală și un val de greață. După aceea 
mai aude pe cineva intrând în încăperea micuță. Un alt bărbat, 
mai înalt și mai subţire decât soţul ei, aproape fantomatic, care 
poartă un halat alb și un stetoscop în jurul gâtului, se apropie de 
pat și coboară privirea către ea, parcă de la mare înălţime. Soțul 
ei îi lasă mâna și se dă la o parte ca să-i facă loc noului venit. 

Doctorul se apleacă deasupra ei și îi aprinde o lanternă într-un 
ochi și apoi în celălalt. Pare mulţumit și vâră lanterna în 
buzunar. 

— Aţi suferit o comoţie gravă, spune el. Dar o să vă reveniţi. 

Karen își regăsește în sfârșit vocea. Se uită la bărbatul răvășit 
și îngrijorat de lângă doctorul cu halat alb și șoptește: 

— Tom. 

* 

Lui Tom îi crește inima când se uită la soția lui. Sunt căsătoriţi 
de mai puțin de doi ani. Acelea sunt buzele pe care le sărută în 
fiecare dimineață și în fiecare seară. Mâinile ei îi sunt la fel de 
familiare ca și ale lui. În clipa asta, ochii ei albaștri minunaţi, 
înconjurați de vânătăi, par îndureraţi. 

— Karen, șoptește el. 

Se apleacă mai aproape de ea și o întreabă: 

— Ce s-a întâmplat în seara asta? 

Ea îl privește absent. 

Tom insistă; trebuie să afle. Glasul îi capătă o notă de 
insistenţă. 

— De ce-ai plecat val-vârtej de-acasă? Unde te duceai? 

Karen dă să clatine din cap, dar se oprește și închide o clipă 
ochii. li deschide iar și reușește să șoptească: 

— Nu știu. 


VP-18 


Tom o privește descurajat. 

— Trebuie să știi. Ai avut un accident de mașină. Mergeai cu 
viteză și ai intrat într-un stâlp. 

— Nu-mi aduc aminte, spune ea rar, de parcă asta i-ar 
consuma absolut toată energia pe care o mai are. 

Privirea, fixată în ochii lui, pare alarmată. 

— E important, spune Tom, aproape disperat, aplecându-se și 
mai mult. 

Karen se trage înapoi, adâncindu-se mai mult în perne. 

Intervine doctorul. 

— O să te lăsăm să te odihnești acum, spune el. 

Vorbește cu glas scăzut cu asistenta și apoi îi face semn lui 
Tom să vină cu el. 

Tom iese din cameră după doctor, aruncând o ultimă privire în 
urmă spre soţia lui aflată în patul de spital. Probabil că e din 
cauza loviturii de la cap, se gândește el, îngrijorat. Poate că e 
mai rău decât credeau. 

Cu mintea gonind, Tom îl urmează pe doctorul Fulton în hol. E 
o liniște sinistră - Tom își aduce aminte că e miezul nopții. 
Doctorul găsește o încăpere goală, în spatele biroului 
asistentelor. 

— Luaţi loc, spune doctorul și se așază pe un scaun liber. 

— De ce nu-și amintește ce s-a întâmplat? întreabă Tom 
înnebunit. 

— Staţi jos, spune ferm doctorul Fulton. Încercaţi să vă 
liniștiți. 

— Sigur, răspunde Tom, așezându-se pe singurul scaun rămas 
liber în spaţiul înghesuit. 

Dar îi e greu să-și păstreze calmul. 

— Nu este ceva neobișnuit ca pacienţii cu traumatisme 
cerebrale să sufere de amnezie retrogradă pe termen scurt. 

— Ce înseamnă asta? 

— După un traumatism fizic la cap, sau chiar o traumă 
emoțională, pacientul își poate pierde temporar amintirile 
despre ceea ce s-a petrecut chiar înaintea producerii traumei. 
Pierderea de memorie poate fi moderată sau mult mai gravă. În 
general, când e vorba de o lovitură la cap, mai întâlnim și un alt 
tip de amnezie - probleme cu memoria pe termen scurt după 
accident. Probabil că o să aveţi de-a face și cu asta o vreme. Dar 


VP-19 


uneori poate fi și retrogradă, și mult mai extinsă. Cred că despre 
asta este vorba aici. 

Doctorul nu pare prea îngrijorat. Tom încearcă să-și spună că 
asta ar trebui să fie un semn liniștitor. 

— O să-și recapete memoria? 

— A, sunt convins, răspunde doctorul. Trebuie numai să aveţi 
răbdare. 

— Putem face ceva ca s-o ajutăm s-o recupereze mai repede? 

E disperat să știe ce i s-a întâmplat lui Karen. 

— Nu prea. De odihnă are nevoie. Creierul trebuie să se 
vindece. Lucrurile astea se întâmplă la vremea lor. 

Pagerul doctorului băzâie, iar el îl privește, își cere scuze și-l 
lasă pe Tom singur cu toate întrebările lui. 


VP - 20 


Capitolul cinci 


A doua zi de dimineaţă, Brigid Cruikshank, o prietenă 
apropiată a lui Karen care locuiește vizavi de ei, stă în holul de 
la etajul al patrulea al spitalului Mercy, cu ceva de tricotat în 
poală, deșirând lâna dintr-un ghem galben moale aflat într-o 
pungă pe care o ţine la picioare. Holul, luminat de ferestre mari 
cu vedere spre parcarea aglomerată, nu e departe de lifturi. 
Tricotează un pulover pentru un bebeluș, dar se trezește că tot 
pierde ochiurile și se enervează pe pulover, când, de fapt, știe 
că nu pe pulover e ea supărată. 

Il zărește pe Tom - în jeanși și cu un tricou simplu, înalt și 
ciolănos, cu părul răvășit - mergând spre lifturi. Când o zărește, 
pare surprins. Probabil că nu se bucură s-o vadă aici. Nu se 
miră. Poate că el și Karen vor să aibă parte de intimitate. Așa 
sunt unii oameni. 

Dar și ea trebuie să știe ce se petrece, așa că-l privește fix în 
ochii, iar el se îndreaptă încet spre ea. 

Îl privește îngrijorată. 

— Tom. Mă bucur că te văd. Am încercat să te sun. Îmi pare 
așa de rău pentru... 

— Mda, o întrerupe el brusc. 

Se așază lângă ea, se apleacă și-și pune coatele pe genunchi. 
Arată ca naiba, de parcă n-ar fi dormit în ultimele douăzeci și 
patru de ore. Probabil că nici n-a dormit. 

— Am fost așa de îngrijorată, spune Brigid. 

Tom o sunase de două ori cu o seară înainte - prima dată, ca 
să vadă dacă știe pe unde era Karen și a doua oară mai târziu, 
de la spital, să-i spună că soția lui avusese un accident de 
mașină. Dar convorbirea aceea fusese scurtă, iar el o încheiase 
brusc, fără să-i dea niciun detaliu. Acum e disperată să afle. 
Vrea să audă totul. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Tom se uită drept în față, nu la ea. 

— A intrat cu mașina într-un stâlp. 

— Poftim? 

Tom dă încet din cap, parcă insuportabil de obosit. 


VP -21 


— Poliţia zice că mergea repede, că a trecut pe roșu. Cumva, 
a intrat într-un stâlp. 

Brigid se holbează la el un minut. 

— Ea ce zice că s-a întâmplat? îl întreabă pe Tom. 

El se uită la Brigid, iar ea vede un fel de neputinţă în ochii lui. 

— Zice că nu-și aduce aminte. Nici accidentul, nici ce s-a 
întâmplat înainte, spune Tom. Nu-și amintește deloc seara 
trecută. 

— Serios? 

— Da, serios, răspunde Tom. Doctorul mi-a spus că e normal 
după un traumatism ca alei. 

Brigid își mută privirea din ochii lui și o coboară iar spre 
pulover. 

— Deci... o să-și recapete memoria? întreabă ea. 

— Ei așa cred. Sper. Pentru că aș vrea al naibii de tare să aflu 
ce făcea. 

Ezită, de parcă nu e sigur că vrea să-i spună mai multe. Apoi 
zice: 

— A plecat fără geantă și a uitat să încuie ușa. Ca și cum ar fi 
fost într-o mare grabă. 

— Asta-i ciudat, spune Brigid. 

Rămâne tăcută o clipă. 

— Sunt sigură c-o să se facă bine, adaugă ea în cele din urmă. 

Pare insuficient. Tom nu bagă de seamă. 

Oftează adânc și spune: 

— Și trebuie să mă descurc și cu poliţia. 

— Poliţia? întreabă Brigid repede, ridicând din nou privirea 
spre el. 

Observă pe faţa lui niște riduri pe care nu le văzuse înainte. 

— Anchetează accidentul, îi spune Tom. Probabil că o s-o 
acuze de ceva. _ 

— Ah! exclamă Brigid și-și pune deoparte tricotajul. Imi pare 
foarte rău, Tom. Nu-ţi trebuia așa ceva acum, nu? 

— Nu. 

Vocea lui Brigid se îmbunează. 

— Dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, știi că sunt 
alături de tine, da? De amândoi. 

— Sigur, răspunde el. Mulţumesc. 

Se ridică. 

— Mă duc să-mi iau o cafea. Vrei și tu? 


VP - 22 


Brigid clatină din cap. 

— Nu, mulţumesc, sunt în regulă. Dar poţi să-i spui lui Karen 
că sunt aici? 

— Sigur. Dar s-ar putea să-ţi pierzi vremea. Nu cred că e în 
stare să vadă pe nimeni azi. Are dureri mari, așa că-i dau 
analgezice puternice. E destul de buimacă și dezorientată. Poate 
c-ar trebui să te duci acasă. 

— Mai aştept un pic. In caz că se simte în stare, spune Brigid 
și-și ia lucrul în mână. 

După ce Tom se întoarce cu spatele și pornește spre lifturi, 
ridică privirea de la tricotat și se uită după el. Nu-i vine să 
creadă că n-ar vrea s-o vadă, măcar o clipă. N-o să stea mult. 
Când Tom dispare în lift și aude ușile glisând și închizându-se, își 
strânge lucrurile și se îndreaptă spre rezerva 421. 

* 


Karen își foiește neliniştită picioarele în cearșafurile albe. E 
rezemată de perne. In dimineața asta, se simte oarecum mai 
bine gândește și vorbește mai clar. Se întreabă cât timp mai are 
un sfat aici. 

In ușa întredeschisă se aude o bătaie ușoară, iar ea zâmbește 
șovăitor. 

— Brigid, spune ea. Intră. 

— E în regulă? întreabă Brigid încet, apropiindu-se de pat. 
Tom zicea că s-ar putea să nu vrei să mă vezi. 

— De ce să zică Tom așa ceva? Firește că mă bucur să te văd. 
Haide, așază-te. 

Bate ușurel cu mâna pe pat. 

— Doamne, uite ce de flori! spune Brigid. 

— Sunt toate de la Tom, răspunde Karen. Mă îngroapă în 
trandafiri. 

— Văd, zice Brigid, așezându-se ușor pe marginea patului. 

O cercetează cu atenţie pe Karen. 

— Arăţi groaznic. 

— Serios? întreabă Karen. Nu m-au lăsat să mă apropii de 
vreo oglindă. Mă simt ca FrankenKaren. 

Zeflemeaua e o tentativă de a ţine la distanţă teama pe care 
o simţise încă de când își dăduse seama că a avut un accident - 
un accident despre care nu-și aducea aminte nimic. Karen e 
recunoscătoare că o vede pe Brigid, cea mai bună prietenă a ei. 
E o relaxare binevenită și o ușurare în anxietatea ei aproape 


VP - 23 


copleșitoare. Pare ceva normal, într-un moment în care puţine 
lucruri sunt așa. 

Nu știe ce s-a întâmplat aseară. Dar știe că, indiferent ce s-a 
petrecut, a fost înspăimântător și încă mai e o ameninţare 
pentru ea. Faptul că nu știe o înnebunește. Nu știe ce să facă. 

— Slavă Domnului că o să te faci bine, Karen. Am fost 
îngrozitor de îngrijorată. 

— Știu. Îmi pare rău. 

— Să nu-ți pară rău. Ai avut un accident. Nu-i vina ta. 

Karen se întreabă cât de mult știe Brigid, ce i-a spus Tom. 
Probabil că nu prea multe. Tom n-a plăcut-o niciodată în mod 
special pe Brigid; habar n-are de ce. Pur și simplu, n-au părut să 
se înţeleagă bine niciodată. Uneori, situaţia era penibilă din 
cauza asta. 

— E groaznic, Brigid, spune Karen șovăitoare. Nu-mi aduc 
aminte ce s-a întâmplat. Tom spune că mergeam haotic, 
goneam, și mă tot întreabă... 

În momentul acela, Tom intră în încăpere, cu două cafele în 
pahare de carton. Karen îl vede înăbușindu-și iritarea c-o 
găsește pe Brigid stând pe pat, dar pe ea n-o păcălește. Simte 
cum temperatura din cameră scade cu câteva grade. Tom îi 
întinde lui Karen una dintre cafele. 

— Bună, Brigid, spune Tom nonșalant. 

— Bună, răspunde Brigid, aruncându-i o privire scurtă. 

Se întoarce din nou spre Karen. 

— Voiam doar să te văd cu ochii mei, să fiu sigură că ești 
bine, spune ea, ridicându-se de pe pat. Mă duc acum, vă las. 

— Nu-i nevoie să pleci, protestează Karen. 

— Trebuie să te odihnești, răspunde Brigid. Mă întorc mâine, 
în regulă? 

li zâmbește lui Tom și se strecoară afară din cameră. 

Karen se încruntă la Tom și spune: 

— Totuși, de ce o antipatizezi așa de tare pe Brigid? 

— N-o antipatizez. 

— Serios? Era clar că nu te bucuri s-o vezi aici. 

— Vreau doar să te protejez, protestează Tom. Ştii ce a zis 
doctorul. Ai nevoie de linişte. 

Karen îl privește pe deasupra paharului cu cafea, fără să-l 


prea creadă. 
* 


VP - 24 


Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, după ce Tom a plecat 
să se odihnească, doctorul Fulton se întoarce. Karen îl ţine minte 
de seara trecută. 

— Cum te simţi azi? întreabă el. 

Vorbește încet și calm, iar ea îi e recunoscătoare. Durerea de 
cap s-a agravat peste zi. 

— Nu știu. Dumneavoastră să-mi spuneţi, zice ea prudent. 

Doctorul Fulton îi zâmbește profesional. 

— Cred c-o să fiţi în regulă. În afară de comoţie, toate 
celelalte leziuni sunt minore. 

Face controlul de rutină, uitându-se în ochii ei cu lanterna 
subțire și vorbindu-i în continuare cu blândețţe. 

— Singurul lucru îngrijorător e că nu vă aduceţi aminte de 
accident, dar asta nu e ceva prea neobișnuit. Cel mai probabil, 
memoria o să vă revină în scurt timp. 

— Deci aţi mai văzut așa ceva, spune ea rar, oameni care-și 
pierd memoria? 

— Da, am văzut. 

— Și revine întotdeauna? 

— Nu, nu întotdeauna. 

Acum îi ia pulsul. 

— Dar de obicei? 

— Da. 

— Cât timp durează? întreabă ea agitată. 

Trebuie să-și revină repede. Trebuie să afle exact ce s-a 
petrecut. 

— Depinde. Poate fi vorba de zile, de săptămâni. Fiecare e 
diferit. 

Verifică ceva pe un grafic și întreabă: 

— Cum e durerea? 

— Suportabilă. 

Doctorul dă din cap. 

— O să fie mai bine. O să vă mai ţinem sub observaţie o zi sau 
două. Va trebui s-o luaţi încet când ajungeţi acasă. O să vă dau 
o reţetă și puteţi să luaţi medicamentele de aici, de la farmacie, 
înainte să plecaţi. Și o să-i dau soțului dumneavoastră 
instrucțiuni despre cum să se ocupe de o comoţie ca a 
dumneavoastră. 

— Pot să fac ceva care să ajute la să-mi recapăt memoria? 
întreabă ea. 


VP -25 


— Nu prea. 

Doctorul îi zâmbește. 

— Doar să aveţi răbdare. 

Și după aceea o lasă singură, cu panica ei care mocnește. 

Mai târziu, intră o asistentă, calmă și plăcută, purtându-se de 
parcă totul ar fi bine. Dar nimic nu este bine. 

— Îmi puteţi da o oglindă? întreabă Karen. 

— Sigur, staţi să găsesc una, răspunde asistenta. 

Se întoarce cu o oglinjoară. 

— Să nu fiți prea șocată de ce vedeţi, îi spune ea. Sunt niște 
răni superficiale, dar nimic care să nu se vindece. Nu-i așa de 
rău pe cât pare. 

Karen ia oglinda neliniștită. E uluită să vadă că e aproape de 
nerecunoscut - trăsăturile ei de obicei plăcute și pielea 
sănătoasă sunt ascunse de umflăturile oribile și vânătăile negre. 
Dar propriii ei ochi, tulburaţi și înspăimântați, o sâcâie cel mai 
tare. Îi dă oglinda înapoi asistentei fără niciun cuvânt. 

* 


Mai târziu în cursul serii, doi adolescenţi se întorc acasă de la 
cinema ţinându-se de mână. E un drum lung de parcurs pe jos, 
dar e o seară frumoasă; vor să fie împreună și n-au unde să se 
ducă. În cele din urmă, băiatul o trage pe fată spre un zid 
întunecos din spatele unui centru comercial și o sărută. E mai 
mare decât ea și o ia încet - nu ca băieţii care bâjbăie și se 
reped și habar n-au ce fac. Il sărută și ea. 

Lângă tomberoanele de gunoi se aude un zdrăngănit puternic, 
iar cei doi se despart. Un bărbat care scotocește prin gunoiul din 
spatele unui restaurant se holbează la ei. Băiatul își pune 
protector braţul în jurul fetei, protejând-o. 

— Haide, spune el. Știu eu un loc. 

Trupul fetei freamătă de entuziasm. Ar fi putut continua să-l 
sărute așa la nesfârșit. Vrea să fie singură cu el, dar... Se 
oprește. 

— Unde mergem? 

— Undeva unde să avem un pic de intimitate. 

O trage mai aproape de el. 

— Dacă asta vrei. 

O sărută din nou. 

— Sau pot să te conduc acasă. 


VP - 26 


În momentul acesta, l-ar urma oriunde. Îi dă mâna și 
traversează strada, dar abia bagă de seamă pe unde merge. Nu 
e conștientă decât de atingerea mâinilor lor, de ceea ce-și 
dorește. Ajung la o ușă. El o împinge și o deschide, înclină capul 
spre ea. 

— Haide. E în regulă. Nu-i nimeni aici. 

Fata trece pragul, iar el o ia imediat în braţe. O sărută din 
nou, dar pe fată o deranjează ceva. Se simte un miros. Se trage 
de lângă băiat și atunci pare să observe și el. Îl văd amândoi în 
același timp. Pe podea e întins un cadavru, plin de sânge. 

Fata ţipă. Băiatul îi pune blând mâna la gură, făcând-o să 
tacă. 

Fata se oprește și se holbează îngrozită la bărbatul de pe jos. 
Băiatul îi ia mâna de la gură, iar ea șoptește: 

— E mort? 

— Probabil. 

Se apropie de bărbat și coboară privirea spre el. Fata nu 
îndrăznește să se apropie mai mult. Îi e teamă c-o să i se facă 
rău. 

Se întoarce, iese în goană din clădire, și se oprește în stradă, 
gâfâind. Băiatul e chiar în urma ei. Îl privește chinuită. 

— Trebuie să sunăm la poliţie. 

E ultimul lucru pe care și-l dorește fata. l-a spus mamei că se 
duce la o prietenă în seara asta. 

— Nu, spune el. Lasă să-l găsească altcineva și să sune la 
poliție. Nu-i nevoie s-o facem noi. 

Fata știe de ce-i e frică lui. Ea n-are decât cincisprezece ani. El 
are optsprezece. 

— Uite, spune el insistent, ar fi altceva dacă ar mai fi în viaţă, 
dar nu mai putem să facem nimic pentru el. Hai să mergem. O 
să-l găsească altcineva. 

Fata se gândește că nu e în ordine, dar e ușurată să-l audă pe 
el spunând-o. Aprobă din cap. Nu vrea decât să ajungă acasă. 


VP - 27 


Capitolul șase 


Ca în fiecare dimineaţă, Brigid stă în scaunul ei preferat de 
lângă fereastra panoramică largă din sufragerie, privind afară. 
Casa lui Brigid e chiar peste drum de cea a lui Tom și Karen. 
Brigid așteaptă la fereastră, cu cafeaua în mână, să-l vadă pe 
Tom plecând la spital. 

În drum spre ușă, soțul lui Brigid, Bob, intră în sufragerie să-i 
spună la revedere înainte să plece la serviciu. 

— O să întârzii diseară, spune el. S-ar putea să nu ajung la 
cină. Probabil c-o să iau ceva de îmbucat. 

Nu-i răspunde; e cufundată în gânduri. 

— Brigid? spune Bob. 

— Ce-i? răspunde ea, întorcându-se spre el. 

— Ziceam că o să ajung târziu acasă. Avem un priveghi 
diseară. 

— Bine, spune Brigid neatentă. 

— Ce planuri ai azi? o întreabă Bob. 

— Mă duc la spital s-o mai văd pe Karen. 

Poate că azi or să apuce să stea mai mult împreună. 

— Bine, asta-i bine, răspunde Bob. 

Șovăie o clipă în prag nesigur, după care pleacă. 

Brigid știe că-și face griji pentru ea. 

De fapt, lui nu-i pasă ce o să facă ea azi. Se gândește doar că 
nu-i prinde bine să aibă prea mult timp la dispoziţie. Tot ce-l 
interesează cu adevărat e dacă-și respectă programările. Așa 
că-i spune întotdeauna că da. 

* 

Fusese din capul locului un accident destul de straniu, se 
gândește Fleming - șoferița, o gospodină aparent respectabilă 
ajunsă în zona nepotrivită a orașului, fără semne evidente de 
consum de droguri sau alcool care să-i explice comportamentul. 
Și acum doctorul le spune că are amnezie. 

Îşi bate joc de mine, își zice Fleming. 

— Ce convenabil, spune polițistul Kirton, care stă lângă el. 

Se opresc puţin în faţa ușii lui Karen Krupp. Fleming întinde o 
mână să-l oprească pe doctor. 


VP - 28 


— E posibil să se prefacă? întreabă el încet. 

Doctorul Fulton îl privește surprins, de parcă nu i-ar fi trecut 
prin cap așa ceva. 

— Nu cred, spune el rar. Are o comoţie gravă. 

Fleming dă din cap gânditor. Intră toţi trei în rezervă. 

Soţul lui Karen Krupp stă deja pe singurul scaun și încăperea 
se aglomerează cu ei toți înăuntru. Karen Krupp, care arată 
învineţită și lovită, îi urmărește prudent. 

— Doamnă Krupp, începe el. Sunt polițistul Fleming, iar acesta 
e polițistul Kirton. Speram să ne puteţi răspunde la câteva 
întrebări. 

Karen se îndreaptă, cu spatele rezemat de perne. Tom Krupp 
se foiește agitat. 

— Da, bineînţeles, spune ea. Dar... nu știu dacă v-a spus 
doctorul, însă nu-mi pot aminti încă nimic referitor la accident. 

Se încruntă cu un aer de scuză. 

— Vi s-a spus ce s-a întâmplat? întreabă Kirton. 

Karen dă din cap șovăitor. 

— Da, dar de fapt nu-mi aduc aminte nimic. 

— Asta-i foarte rău, răspunde Fleming. 

Își dă seama că prezenţa lor o agită, deși încearcă s-o 
ascundă. 

— Accidentul s-a produs la intersecţia dintre Prospect și 
Davis, în capătul de sud al orașului, spune el. 

Se oprește. Karen îl privește agitată, dar nu spune nimic. 

— Dumneavoastră locuiţi în partea de nord. De ce credeţi că 
v-aţi fi putut afla în partea aceea a orașului? 

Karen clatină din cap și tresare puţin. 

— Nu... nu știu. 

— Puteţi ghici? întreabă el blând. 

Cum ea nu răspunde, el adaugă: 

— E o zonă a orașului cunoscută pentru droguri, bande și 
infracțiuni. Nu-i genul de loc pe care l-ar vizita o gospodină din 
suburbii. 

Karen ridică din umeri neajutorată și spune încet: 

— Îmi pare rău... 

Soțul ei se întinde și-i strânge mâna. 

Fleming îi dă o foaie de hârtie. 

— Ce-i asta? întreabă ea nervos. 


VP - 29 


— Mă tem că e o amendă pentru conducere imprudentă, ceea 
ce reprezintă o contravenţie gravă în New York. 

Karen o privește și-și mușcă buza. 

— Trebuie să-mi iau un avocat? întreabă ea nesigură. 

— Ar fi o idee bună, îi răspunde Fleming. E considerată 
infracţiune. Dacă sunteţi condamnată, o să aveţi cazier penal și 
e posibil să intraţi la închisoare. 

Vede cum șocul i se instalează pe chip. Tom Krupp arată de 
parcă stă să vomite. Fleming îi aruncă o privire lui Kirton și 
amândoi dau din cap în semn de rămas-bun, ieșind din cameră. 

x 

Doctorul Fulton iese după Fleming și Kirton. Oricât de 
zbuciumată ar fi viața lui de medic de urgente, a avut destul 
timp să se întrebe ce căuta pacienta lui gonind cu mașina pe 
roșu în cea mai rău-famată parte a orașului. Pare o femeie 
drăguță. Educată, vorbește corect - nicidecum genul de la care 
te-ai aștepta să facă așa ceva. In mod cert, și soţul ei e perplex. 

Se uită la polițiștii care se îndepărtează de el pe coridor - 
două siluete robuste în uniforme negre, ieșind în evidenţă în 
marea de culori pastelate a uniformelor asistentelor. Se întreabă 
în treacăt dacă ar trebui să-i cheme înapoi. Dar momentul a 
trecut și-i lasă să se ducă. 

Karen Krupp era dezorientată când a fost adusă, acum două 
seri, tot pierzându-și și recăpătându-şi cunoștința. Nu părea să 
știe cine e, nu fusese în stare să le spună nici numele. Era 
agitată și tot repeta ceva, el crede că era numele unui bărbat. 
Nu-și poate aduce aminte ce nume era - fusese o noapte 
nebună la camera de gardă - dar e destul de convins că nu era 
Tom. L-a tot sâcâit povestea asta. Poate c-o să-și amintească 
vreuna dintre asistente. 

Nu crede că se preface că e amnezică. Bănuiește că vrea la 
fel de mult ca și soțul ei să știe ce s-a întâmplat în seara aceea. 

x 


Seara - au trecut deja aproape patruzeci și opt de ore de la 
accident - Tom pleacă de la spital și se îndreaptă spre mașina 
aflată în capătul îndepărtat al parcării. Karen păruse abătută și 
supărată cât stătuse cu ea. Vizita de mai devreme a polițiștilor îi 
îngrijorase pe amândoi. Ideea că urma să aibă cazier, gândul că 
ar putea ajunge la pușcărie, chiar dacă doar pentru scurt timp - 
căutase pe Google conducere imprudentă în New York -, nici nu 


VP - 30 


suporta să se gândească la așa ceva. Trage adânc aer în piept. 
Probabil că or să fie indulgenţi cu ea. lar el trebuie să fie 
puternic; încearcă să-și scoată deocamdată din minte acuzaţiile. 

In timp ce merge spre casă cu mașina, Tom se gândește la 
Karen și la viaţa lor împreună. Fuseseră așa de fericiţi, așa de 
așezați. Și acum, asta... 

Când se cunoscuseră, Karen lucra temporar la firma unde 
este el expert contabil. Atracția fusese imediată. Abia aștepta 
să-și termine programul la firmă ca s-o invite în oraș. Totuși, 
fusese prudent, pentru că înainte se mai înșelase. Așa că-și 
promisese c-o să-și rezerve suficient timp s-o cunoască. lar asta 
păruse să-i convină și ei. La început, fusese reţinută. Tom se 
gândise că probabil că și ea se mai înșelase înainte. 

Dar nu semăna cu nicio altă femeie pe care o cunoscuse el 
până atunci. Nu făcea pe deșteaptă. Nu-l scotea din sărite. N- 
avea nimic care să-i declanșeze vreun semnal de alarmă. Și nici 
n-avusese vreodată. 

Trebuie să existe un motiv pentru ce a făcut. Trebuie să fi fost 
atrasă acolo de cineva, cu un pretext fals. O să-și recapete 
memoria și atunci o să poată să explice totul. 

Işi dă seama că e înspăimântată. Și el e. 

Parchează mașina pe alee și urcă greoi treptele din faţă. 
Odată intrat, se uită precaut prin casă. Totul e puţin vraiște. În 
bucătărie sunt vase murdare - în chiuvetă și pe masă. A ciugulit 
câte ceva la ore bizare, între drumurile la spital. 

Mai bine face ordine. N-o poate lăsa pe Karen să se întoarcă 
într-o casă dezordonată - nu i-ar plăcea deloc. Începe în 
sufragerie, unde face curat, punând lucrurile la loc și ducând 
ceștile de cafea murdare în bucătărie. Dă cu aspiratorul peste 
covorul mare, șterge cu detergent de geamuri și șerveţele 
măsuțta de cafea cu blat de sticlă. Apoi se apucă de bucătărie. 
Umple mașina de spălat vase, șterge blaturile și pune apă caldă 
și detergent de vase în chiuvetă ca să spele de mână cafetiera. 
Caută mănușile de cauciuc pe care le folosește Karen ca să 
spele vasele, dar nu le găsește. Își cufundă mâinile în apa 
fierbinte cu detergent. Vrea s-o vadă pe Karen preocupată să se 
însănătoșească, nu făcându-și griji pentru casă. 

* 


Karen e singură când doctorul Fulton se opreşte la ea pentru 
ultima dată înainte să se ducă acasă în seara aceea. E târziu, în 


VP - 31 


salon e liniște, iar Karen e somnoroasă. Doctorul se așază pe 
scaunul liber de lângă patul ei și spune șovăitor: 

— E ceva ce voiam să vă spun. 

Ea îi vede nesiguranța din ochi și-și simte trupul crispându-se. 

— Când v-au adus, eraţi foarte dezorientată, începe el. 
Spuneaţți diverse lucruri. 

Karen e acum neliniștită și perfect trează. 

— Tot spuneaţi numele cuiva. Vă aduceţi aminte? 

Rămâne complet nemișcată. 

— Nu. 

— Nu reușeam să-mi aduc aminte, dar una dintre asistente 
mi-a spus că vă tot refereați la cineva pe care-l cheamă Robert. 
Numele ăsta înseamnă ceva pentru dumneavoastră? 

O privește curios. 

Inima îi bate nebunește acum. Își mișcă încet capul înainte și 
înapoi, strângând din buze, parcă gândindu-se intens. 

— Nu, răspunde ea. Nu știu pe nimeni pe care să-l cheme așa. 

— În regulă, spune doctorul Fulton ridicându-se. M-am gândit 
că merită să încercăm. 

— Sunt sigură că nu înseamnă nimic, zice Karen. Așteaptă 
până când doctorul ajunge aproape la ușă și apoi adaugă, în 
ultima clipă: 

— Nu cred că e nevoie să-i pomeniţi soțului meu despre asta. 

Doctorul se întoarce și se uită la ea. Privirile li se întâlnesc o 
clipă. Apoi dă scurt din cap și iese din încăpere. 


VP - 32 


Capitolul șapte 


A doua zi de dimineaţă, Tom iese din duș și aude soneria de la 
ușă. Işi trage pe el niște jeanși și un tricou, dar are părul încă 
ud, însă pieptănat. In scurt timp pleacă la spital - încă o zi în 
care nu se duce la serviciu. E desculț și abia a pus de cafea. 

Nu-și poate închipui cine ar putea fi la ușă așa de devreme. 
Nu-i nici opt încă. Merge tiptil și se uită cu atenţie prin geamul 
ușii. Pe verandă stă polițistul Fleming. 

Vederea lui Fleming afară îl irită pe loc. Tom are deja destule 
pe cap și nu știe mai multe decât știa ieri. Nu-i poate ajuta pe 
politai. De ce dracu’ nu se duce Fleming învârtindu-se și nu-i 
lasă în pace până când îi revine memoria lui Karen? 

Deschide ușa; nu poţi să lași un poliţist în uniformă să-ţi stea 
în prag. 

— Bună dimineaţa, spune Fleming. g 

Tom se uită lung la el, neștiind ce să facă. Işi aduce aminte ce 
drăguţ a fost Fleming cu el prima dată când a venit acasă, cu 
vestea îngrozitoare despre accidentul lui Karen. 

— Pot să intru? întreabă Fleming în cele din urmă. 

E profesionist și respectuos, exact cum a fost și în seara 
aceea. Are un aer liniștit și relaxat. Nu e ameninţător; arată ca o 
persoană dispusă să-ți dea o mână de ajutor. 

Tom aprobă din cap și deschide ușa. Toată casa miroase a 
cafea. Bănuiește că ar fi cazul să-i ofere și lui Fleming. 

— Cafea? îl întreabă. 

— Sigur, răspunde Fleming, ar fi minunat. 

Tom se îndreaptă spre bucătăria spațioasă din fundul casei, 
cu polițistul pășind după el pe parchet. Il simte pe Fleming 
privindu-l în timp ce toarnă câte o cană de cafea pentru fiecare. 
Se întoarce, pune cănile pe masă și scoate laptele și zahărul. 

Se așază amândoi la masa din bucătărie. 

— Cu ce pot să vă ajut? întreabă Tom. 

Se simte penibil și nu e pe deplin în stare să-și ascundă 
iritarea din voce. 

Fleming își ia lapte și zahăr și-și amestecă gânditor cafeaua. 


VP - 33 


— Eraţi acolo când am discutat ieri cu soția dumneavoastră 
despre accident, îi amintește Fleming. 

— Da. 

— Înțelegeţi de ce a trebuit să formulăm acuzaţiile. 

— Da, răspunde Tom, cu vocea ascuţită. 

Expiră și adaugă cu sinceritate: 

— Mă bucur doar că n-a mai fost rănit și altcineva. 

Urmează o tăcere îndelungată și apăsătoare, în timp ce Tom 
se gândește cât de rău ar fi putut fi. Karen ar fi putut să omoare 
pe cineva - ce îngrozitor e să fii nevoit să te împaci cu așa ceva. 
Asta-i genul de lucruri pe care nu le depășești niciodată. Tom 
încearcă să-și spună că au avut noroc. 

Dintr-odată, vrea să vorbească. Nu știe de ce-i spune unui 
poliţist - practic, un străin - așa ceva, dar pare că nu se poată 
stăpâni. 

— E soţia mea. O iubesc. 

Polițistul îl privește înţelegător. 

— Dar am și întrebări, spune Tom nechibzuit, aceleași 
întrebări ca dumneavoastră. Ce dracu' făcea acolo, conducând 
nebunește? Soția mea nu-i așa. Soţia mea nu face așa ceva. 

Tom îşi împinge în spate scaunul și se ridică. Își spune cana 
pe blat și o umple din nou, încercând să-și recapete 
autocontrolul. 

— De-asta mă aflu aici, spune Fleming, privindu-l cu atenţie. 
Voiam să văd dacă v-aţi gândit la ceva, dacă v-aţi adus aminte 
ceva care ar putea clarifica vreun pic împrejurările accidentului. 
Se pare că n-aţi reușit. 

— Nu. 

Tom se holbează indispus la podea. 

Polițistul face o pauză înainte să pună următoarea întrebare. 

— Cum merge căsnicia dumneavoastră? întreabă el încet. 

— Căsnicia mea? spune Tom, ridicând brusc privirea. 

E a doua oară când îl întreabă asta. 

— De ce mă întrebaţi? 

— În seara aceea, aţi făcut un apel la 911, ca să anunţaţi că a 
dispărut. 

— Pentru că nu știam unde era. 

— Soţia dumneavoastră pare să fi fugit de ceva anume, spune 
Fleming, cu o expresie neutră. Trebuie să întreb - fugea de 
dumneavoastră? 


VP - 34 


— Ce? Nu! Cum puteți să întrebaţi așa ceva? O iubesc! 

Tom clatină din cap. 

— Nu suntem căsătoriţi de mult timp - se apropie a doua 
aniversare. Suntem foarte fericiți. 

Ezită. 

— Ne gândeam să facem un copil. 

Apoi își dă seama că tocmai a vorbit la timpul trecut. 

— În regulă, spune Fleming, făcând un gest împăciuitor cu 
ambele mâini. Trebuia să întreb. 

— Sigur, răspunde Tom. 

Vrea să-l vadă plecat. 

— Dar cum e cu viaţa amoroasă a soției dumneavoastră 
dinainte să vă cunoașteţi? A mai fost căsătorită vreodată? 

— Nu. 

Tom își așază cana pe blatul din spatele lui și încrucișează 
brațele. 

— A avut vreo problemă cu legea? 

— Nu, sigur că nu, răspunde Tom, desconsiderând întrebarea. 

Dar până și el își dă seama că, ţinând cont de împrejurări, nu-i 
chiar așa de ridicolă. 

— Dar dumneavoastră? 

— Nu, nici eu n-am avut probleme cu legea. Sunt sigur că ne 
puteţi verifica pe amândoi. Sunt expert contabil autorizat, ea e 
contabil... suntem mai degrabă banali. 

— Mă întreb... 

Fleming ezită, de parcă n-ar fi sigur ce trebuie să spună. 

— Ce anume? 

— Mă întreb dacă s-ar putea afla în vreun fel de pericol, spune 
polițistul cu grijă. 

— Cum? răspunde Tom tresărind surprins. 

— Cum am spus, conducea de parcă încerca să scape de 
ceva, de parcă era înspăimântată. O persoană calmă nu 
conduce așa. 

Tom n-are niciun răspuns. Se holbează la Fleming și își mușcă 
buza de jos. 

Fleming înclină capul într-o parte și spune: 

— Aţi vrea să vă ajut să căutaţi prin casă? 

Tom îl privește neliniștit. 

— De ce? 

— Să vedem dacă putem găsi ceva care ar putea clarifica... 


VP - 35 


Tom încremenește. Nu știe cum să răspundă. Tom cel normal, 
de dinainte să se întâmple toate astea, ar fi spus Sigur, hai să 
ne uităm. Dar acesta e Tom cel de după accident, care nu știe 
ce punea la cale soţia lui când a plecat de acasă și a făcut 
mașina praf. Și dacă e ceva ce ascundea, ceva ce poliţia n-ar 
trebui să găsească? 

Fleming se uită la el, așteptând să vadă ce decizie va lua. 

x 


Brigid își bea cafeaua de dimineață, în timp ce razele soarelui 
intră și cad pieziș pe covor. Bob a plecat deja la serviciu, 
dispărând cu un pupic pe obraz. De ceva vreme, ei și lui Bob nu 
le merge bine. 

In cea mai mare parte a timpului, el e plecat, ocupat la 
serviciu. E patronul Casei Funerare Cruikshank. Dar când e 
acasă - când crede că ea nu se uită - o privește, parcă îngrijorat 
pentru ea, preocupat de ce gândește, de ce ar putea face. Dar 
nu-i pasă sincer cum se simte, își spune Brigid. A încetat să-i 
mai pese cu ceva vreme în urmă. Acum îi pasă numai de felul în 
care faptele ei l-ar putea afecta pe el. 

Nu mai discută despre asta, dar Brigid știe că neputinţa lor - 
eșecul lor - de a avea copii a schimbat totul. Infertilitatea lor a 
transformat-o într-o ființă deprimată și irascibilă, ceea ce l-a 
făcut pe Bob să se îndepărteze de ea. Știe că s-a schimbat. Era 
nostimă, chiar un pic nesăbuită. Credea că poate să facă orice. 
Dar acum se simte mai bătrână, mai potolită, mai puţin 
atrăgătoare, deși n-are decât treizeci și doi de ani. 

Brigid l-a văzut pe poliţist venind cu mașina acum câteva 
minute, imediat după ce a plecat Bob. Se întreabă ce caută 
polițistul la familia Krupp. Tom e încă acasă. Are mașina pe alee. 

În ultima vreme, trăiește foarte mult în lumea ei. Știe că nu-i 
face bine, dar n-o interesează să-și găsească un serviciu nou și 
să-și recalibreze așteptările, cum o încurajează Bob să facă. Are 
o grămadă de timp să se gândească la diverse lucruri. Își aduce 
aminte când s-a mutat Karen aici. Tom era burlac când 
cumpărase casa - singurul bărbat necăsătorit într-un cartier plin 
de familii (Ce amărâtă se simte Brigid; ea și Bob aleseseră 
această suburbie în mod special, ca locul perfect pentru a crește 
copii - copii pe care n-or să-i aibă niciodată). După aceea, Tom a 
început să iasă cu Karen. După ce s-au căsătorit, Karen și-a pus 
amprenta asupra locului. Și-a pus amprenta asupra locului 


VP - 36 


foarte repede. Zugrăvit, decorat, arhitectură peisagistică. Brigid 
a privit cum se petrece transformarea; fără îndoială, Karen avea 
ochi bun. 

Chiar de la început - înainte chiar să se căsătorească Tom și 
Karen -, Brigid s-a asigurat că-i urează bun venit lui Karen în 
cartier. Brigid era cât se poate de prietenoasă. Karen păruse 
reținută iniţial, dar începuse rapid să-i accepte prietenia, de 
parcă ar fi tânjit după companie feminină. Ceea ce, bănuia 
Brigid, chiar era adevărat, ţinând cont că venise de curând din 
alt stat și nu cunoștea pe nimeni. Au început să stea tot mai 
mult împreună. Karen părea s-o preţuiască sincer ca prietenă, 
chiar dacă nu-i venea ușor să-i facă și confidenţe. 

Brigid a aflat că fusese angajată cu contract pe perioadă 
determinată la firma lui Tom și că-și căuta un serviciu 
permanent. Brigid fusese cea care-i găsise postul de contabil la 
Casa Funerară Cruikshank. Brigid este cea care se asigură acum 
că postul lui Karen rămâne disponibil pentru ea cât timp o să 
aibă nevoie. Între timp au un angajat temporar. 

N-o poate acuza nimeni că nu e o prietenă bună. 


VP - 37 


Capitolul opt 


Tom o aduce pe Karen de la spital seara devreme. Au trecut 
trei zile de la accident. Conduce încet, cu grijă, evitând gropile și 
opririle bruște, în timp ce ea se uită pe geam. E recunoscătoare. 
Aruncă o privire la profilul lui Tom, care conduce mașina. Işi dă 
seama, după poziţia maxilarului, că e încordat, deși încearcă să 
pretindă că totul e în regulă. 

Ajung până la urmă pe străduţa lor, iar Tom trage pe aleea de 
la Dogwood Drive numărul 24. E bine să nu mai fie la spital și să 
ajungă din nou acasă. li place că aici pomii au avut destul timp 
să crească. Nu-i nici urmă de înghesuiala aceea pe care o 
găsești în suburbiile mai noi și mai puţin scumpe, unde casele 
sunt foarte îngrămădite unele în altele și au doar câte un petic 
meschin de iarbă pe post de peluză. li place spaţiul larg de-aici, 
verdele. E mândră de grădina ei, care e plină acum de hortensii 
mari și roz. 

Stau amândoi tăcuţi o clipă, ascultând sunetul motorului care 
se răcește. Tom își pune în treacăt mâna peste mâinile ei. Apoi 
Karen coboară încet din mașină. 

Odată intrată în casă, se întoarce să închidă ușa în urma ei, 
când Tom își aruncă cheile pe masa de lângă ușă. Karen tresare. 
Zăngănitul puternic o face să simtă o durere sfâșietoare în 
tâmple și o senzaţie bruscă de vertij. Inchide ușor ochii și se 
clatină puţin, cu mâna sprijinită de perete. 

— Scuze! Te simţi bine? întreabă Tom plin de remușcări. N-ar 
fi trebuit să fac asta. 

— Sunt în regulă, doar puţin ameţită, răspunde ea. 

O deranjează zgomotele puternice, ca și lumina strălucitoare 
și mișcările bruște. Creierul ei are nevoie de timp ca să-și revină. 
După o clipă, intră în sufragerie, bucurându-se de nuanțele 
liniștitoare de gri șters și alb și de decorul aerisit. Canapeaua 
albă, aleasă cu grijă, e așezată în faţa unui șemineu de 
marmură modern, cu un exterior neted și fără zorzoane. În faţa 
canapelei e o măsuţă de cafea mare și pătrată, cu blat de sticlă, 
și cu colecţia ei de Elle Decor și Art & Antiques depozitată pe un 
raft de dedesubt. Deasupra șemineului se află o oglindă 


VP - 38 


enormă, iar pe polita căminului sunt fotografii înrămate cu ei 
doi, cu Tom și cu ea. În faţa canapelei, sunt câteva scaune gri 
asortate, cu perne pufoase în nuanţe șterse de roz și verde. 
Totul e luminos și curat și aerisit și îi e întru totul familiar. De 
parcă ultimele câteva zile n-ar fi existat. Se duce încet spre 
fereastra panoramică supradimensionată din faţa camerei și se 
uită afară. Casele de peste drum arată perfect inofensive. 

În cele din urmă, se răsucește și se duce după Tom în 
bucătărie. 

— Am făcut curat, spune el, zâmbind. 

Totul strălucește. Chiuveta, robinetele, blatul, aparatele din 
oțel inoxidabil. Chiar și parchetul e lucios. 

— Ai făcut treabă bună, răspunde ea cu apreciere, întorcându- 
i zâmbetul. 

Aruncă o privire prin ușile glisante de sticlă, uitându-se la 
curtea din spate. După aceea, simțind că-i este sete, se duce la 
dulap și se întinde să-și ia un pahar din care să bea apă. Dă 
drumul robinetului, coboară privirea în chiuvetă și se prinde 
repede de blat ca să se echilibreze. 

— Cred că aș vrea să mă întind, spune ea brusc. 

— Bineînţeles, răspunde Tom. 

Îi ia paharul din mână și-l umple cu apă de la robinet. 

Karen îl urmează pe Tom pe scări. Și dormitorul e luminos și 
aerisit, cu o mulțime de ferestre pe peretele din fund. Pe 
noptiera ei e un roman, iar pe podea, lângă pat, alte cărți. Le-a 
luat de curând de la bibliotecă; abia aștepta, în mod special, să 
citească noul roman al lui Kate Atkinson, dar acum nu poate citi 
prea mult, până nu i se mai atenuează urmările comoţiei. 
Instrucţiunile doctorului. Tom se uită la ea. 

Karen aruncă o privire înspre măsuţa ei de toaletă. Deasupra 
se află o tăviţă cu oglindă pe care stau sticlutele cu parfum. 
Alături, e cutia ei cu bijuterii. Bijuteriile ei obișnuite, pe care le 
poartă din nou - inelul de logodnă cu diamant și verigheta 
asortată, precum și lănţișorul pe care i l-a cumpărat Tom la 
prima aniversare a căsătoriei. 

Karen se studiază în oglinda familiară de deasupra măsuţei de 
toaletă, tot lovită și învineţită. Își aduce aminte cât de 
înspăimântată a fost. De fiecare dată când a ajuns acasă și a 
găsit obiecte ușor mișcate din loc, semne subtile că i-a umblat 
cineva prin lucruri. S-a speriat. Și Tom nu știe nimic despre asta. 


VP - 39 


A ascuns o grămadă de lucruri de bărbatul pe care-l iubește. 
Și a fost așa de neliniștită, așa de îngrijorată că doctorul Fulton 
i-ar putea spune lui Tom sau polițiștilor ce zisese ea la Urgenţe. 
Măcar dacă și-ar putea aduce aminte ce s-a întâmplat în seara 
aia! Se simte de parcă ar fi oarbă, încercând să navigheze 
printre numeroase primejdii pe care nu le poate vedea. 

Dintr-odată, se simte foarte obosită. Tom îi spune protector: 

— Ce-ar fi să te odihnești cât pregătesc eu cina? 

Karen dă din cap. Nu vrea să pregătească cina. Nu vrea să 
facă nimic altceva decât să se ghemuiască sub pături și să se 
ascundă de lume. 

— Unii dintre prietenii tăi au întrebat când pot să vină în 
vizită, spune el prudent. 

— Nu sunt încă pregătită să văd pe nimeni în afară de Brigid. 

Se bucură că o are pe Brigid, dar nu vrea să vadă pe nimeni 
altcineva; nu are chef să răspundă la întrebările nimănui. 

— Așa le-am zis și eu; dar vor să vină oricum. 

— Nu încă. 

Tom dă din cap. 

— Sunt convins că or să înțeleagă. Se poate amâna. Oricum, 
ar trebui să stai liniștită. 

O privește îngrijorat. 

— Cum te simţi? 

Karen vrea să spună îngrozită. În loc de asta, îi spune cu un 
zâmbet vag: 

— Mă bucur că am ajuns acasă. 

* 


Tom aprinde grătarul, marinează o friptură și face rapid o 
salată mică și pâine cu usturoi. E o ușurare s-o aibă din nou pe 
Karen acasă. 

Dar rămâne marea problemă nelămurită. Accidentul - și ce 
anume a dus la producerea lui. 

Vrea să aibă încredere în ea. 

Polițistul, Fleming, a dorit să se uite prin casă azi-dimineaţă. 
Tom își aduce aminte că a rămas cu gura căscată când i-a 
sugerat asta. Primul lucru la care s-a gândit a fost Ce caută? 
După aceea, Și dacă găsește ceva? Ceva rău? l-a spus 
poliţistului nu. 

Apoi s-a uitat de după perdele la polițistul care privise lung și 
cu regret casa. Apoi se urcase în mașină și plecase. După aceea, 


VP - 40 


Tom a făcut două lucruri. A căutat pe Internet un avocat local 
specializat în drept penal și și-a făcut o programare. Și apoi a 
întors casa cu fundul în sus. 

l-a luat aproape toată ziua - cu o pauză ca s-o viziteze pe 
Karen la spital. Bucătăria i-a luat cel mai mult. A scotocit prin 
toate cutiile cu cereale, pungile cu făină, orez și zahăr - tot ce 
nu era în ambalaj sigilat. A scos totul din fiecare dulap și sertar 
și a căutat până în fundul acestora. A pipăit suprafeţele ascunse, 
căutând ceva lipit pe ele. S-a uitat pe rafturile de sus ale 
bufetelor, sub covoare și saltele, în geamantane și în cizme și 
pantofi rareori purtaţi. S-a dus la subsol, respirând aerul stătut și 
așteptând să i se obișnuiască ochii cu lumina mai slabă. Nu erau 
prea multe acolo - doar spălătoria și câteva cutii cu vechituri. Il 
foloseau mai mult ca depozit. A răscolit prin toate. Ba chiar s-a 
uitat și în spatele cazanului. În cele din urmă, a verificat garajul. 
Tot timpul cât a căutat, a avut o stare bizară în care nu-i venea 
să creadă nici ce face, nici în ce situaţie se află. Ce dracu 
făcea? Ce anume căuta? Nu găsise nimic, absolut nimic. Se 
simţțise caraghios, iritat și rușinat. 

Și ușurat. 

Când terminase, aranjase totul la loc așa cum fusese, astfel 
încât Karen să nu știe ce a făcut. Și după aceea se dusese s-oia 
de la spital. 

Când friptura e gata, Tom o duce în casă și dă fuga sus să-i 
spună lui Karen că masa e pregătită. 

Se așază la masa din bucătărie să mănânce. Tom îi oferă vin 
roșu, dar ea scutură ușor din cap. 

— Ah, sigur, spune el. Am uitat... fără alcool cât iei 
analgezice. 

Pune vinul deoparte și aduce în schimb apă minerală. 

Tom se uită peste masă la soţia lui, cu părul ei castaniu scurt 
tuns în stil pixie, cu bretonul căzându-i pe frunte și cu zâmbetul 
fugar plin de mâhnire de pe faţă. Dacă n-ar fi vânătăile, aproape 
că ar putea crede că nu s-a schimbat nimic. 

E aproape ca înainte. Dar nu-i deloc ca înainte. 

* 

Dimineaţă, Karen se trezește foarte devreme, înainte să se 
lumineze. Se ridică din pat în liniște și-și pune un halat. Inchide 
ușa în urma ei și coboară la bucătărie. 


Lă 


VP - 41 


Știe că n-o să mai adoarmă. Pune de cafea și rămâne uitându- 
se afară cu brațele încrucișate, mângâiată de zgomotul 
cunoscut al filtrului și de mirosul familiar al cafelei, așteptând să 
se termine de făcut. 

Când răsare soarele, de pe peluza din spate se ridică o negură 
ușoară. Rămâne uitându-se multă vreme prin ușile de sticlă, 
încercând cu disperare să-și aducă aminte. Are senzaţia că viaţa 
ei ar putea depinde de asta. 


VP - 42 


Capitolul nouă 


— Bună, spune Tom, intrând în liniște în bucătărie și văzând-o 
pe Karen la masă, cu o cană în față. 

Se pare că i s-a răcit demult cafeaua, iar el se întreabă de 
când oare e trează. 

Karen ridică privirea spre el. 

— Bună dimineaţa. 

Arată puţin neglijent, dar fermecător, îmbrăcată în halat. Tom 
se simte atât de recunoscător s-o aibă aici, s-o aibă în viaţa lui, 
când i-a fost așa de teamă c-o va pierde în noaptea 
accidentului. Dar pare și ceva fragil, de parcă ar merge pe 
gheaţă. 

— Cum ai dormit? 

— Nu prea grozav, recunoaște ea. Vrei cafea? 


— Sigur. 
Se ridică și-l sărută pe gură, exact cum făcea înainte. Se 
îndepărtează de el și-l lasă cu capul vâjâindu-i. li toarnă o cană 


de cafea și începe să pregătească micul dejun. 

— Nu, stai jos. Lasă-mă pe mine, îi spune Tom hotărât. 

Pune cornurile la prăjit și sparge ouăle într-o tigaie. 

— Va trebui să reîncep să mă duc curând la serviciu, spune el, 
pe ton de scuză. Aș vrea să pot să stau acasă cu tine, dar chiar 
e mult de lucru la serviciu acum... 

— Nu, e în regulă, serios, răspunde ea. Sunt bine. N-am 
nevoie să te ocupi de mine tot timpul. Promit c-o s-o iau ușor. 

Îi zâmbește liniștitor. 

Tom mai are ceva ce trebuie să-i spună; n-are cum să evite. 

— Mai e un lucru. 

Tace, ridicând privirea din tigaie și îndreptând-o spre ea. 

— Ce? 

— Am făcut o programare la un avocat. 

Vede sclipirea bruscă de teamă din ochii ei. 

Karen își mușcă îngrijorată buza de jos. 

— Când? 

— În dimineaţa asta, la zece. 

Karen își mută privirea. 


VP - 43 


— Ah. Așa repede? 

— E o acuzaţie serioasă, Karen, zice el. 

— Știu, nu-i cazul să-mi spui, se răstește ea. 

Dintr-odată, amândoi sunt încordaţi. Tom și-ar dori să nu fie 
nevoiţi să se ducă la un avocat, să nu fi avut loc niciun accident, 
ea să nu fi fugit din casă în seara aia - simte o scânteie de furie 
împotriva ei. Dar ce-a fost, a fost, iar acum trebuie să se 
descurce cât pot ei de bine. Își dă seama că-și încleștează fălcile 
și încearcă să se destindă. Își păstrează emoţiile pentru el. 

* 


Firma de avocatură se află într-o clădire de birouri nu departe 
de casă. Karen a tăcut în tot drumul scurt cu mașina. Nici Tom 
n-a spus prea multe. 

E deja cald, dar nu găsesc loc de parcare decât la soare. Când 
intră, clădirea răcoroasă cu aer condiţionat e o ușurare. lau liftul 
până la etajul al șaselea. 

Când ajung, sala de așteptare e goală. Tom se uită la Karen 
cu coada ochiului. Ea nu spune nimic, nu se întinde după niciuna 
dintre revistele de pe măsuță. Stă liniștită pe scaun, așteptând. 
Nu durează mult. 

— Domnule și doamnă Krupp, puteţi intra, spune secretara și-i 
conduce câtre o ușă de birou pe care le-o deschide și apoi o 
închide în urma ei. 

Înăuntru, biroul arată ca orice cabinet de avocat - nu foarte 
diferit de biroul avocatului specializat în tranzacţii imobiliare la 
care a apelat Tom ca să cumpere casa de pe Dogwood Drive, 
înainte s-o cunoască pe Karen. Are o masă imensă, cu teancuri 
ordonate de dosare peste tot. In spatele biroului, avocatul - Jack 
Calvin -, un bărbat cu păr grizonant ondulat, a cărui vârstă Tom 
o apreciază pe la patruzeci și cinci de ani, se ridică și dă mâna 
cu amândoi, apoi le face semn să se așeze. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întreabă el. 

Avocatul se uită curios la ei. În spatele privirii pătrunzătoare 
se ghicește o inteligenţă ascuţită. Tom aproape că-i aude 
gândurile: Ce caută cuplul acesta drăguţ în biroul meu? 

— Am sunat ieri, pentru acuzaţia legată de recentul accident 
de circulaţie al soţiei mele, spune Tom, văzând că ea tace. 

Faptul că se află în biroul unui avocat de drept penal pare s-o 
fi intimidat. 


VP - 44 


— Aduceţi-mi aminte, spune bărbatul, deloc neprietenos. Am 
multe contravenţii rutiere. Pâinea mea cea de toate zilele. Mai 
ales conducere în stare de ebrietate. Despre asta e vorba? 

Aruncă o privire rapidă, studiind-o pe Karen. 

— Nu, răspunde Tom și începe să explice despre accident. N-a 
fost deloc vorba de alcool. Dar, din nefericire, depășise viteza 
legală și... 

Avocatul îl întrerupe. 

— Scuze... poate o lași pe ea să-mi explice ce s-a întâmplat, 
cu cuvintele ei. 

Tom îi aruncă o privire lui Karen, care pare să se crispeze. 
Avocatul o privește, așteptând să vorbească. Cum nici Tom, nici 
Karen nu spun nimic o clipă, avocatul își mută privirea de la unul 
la celălalt și întreabă: 

— E vreo problemă? 

— Da, răspunde Karen, în cele din urmă. Nu-mi aduc aminte 
de accident. Nu-mi aduc aminte nimic legat de el. 

Se încruntă în semn de scuză. 

— Serios? întreabă Calvin. 

— Nu pot să-mi aduc aminte nimic din seara aceea, spune ea. 
E un gol. 

— Așa e, zice Tom. A avut o comoţie gravă. Abia ieri a ieșit 
din spital. 

Avocatul se uită la ei, parcă uimit. 

— E pe bune? Sau asta e apărarea pe care o încercaţi? Pentru 
că nu-i nevoie de așa ceva. Sunt avocatul vostru. Lăsați 
apărarea pe seama mea. 

— Nu-i o încercare, spune Tom ferm. Are amnezie. Dar 
doctorii sunt destul de siguri că e temporară și c-o să-și 
recapete memoria. 

Se uită la Karen, care stă palidă lângă el. E trasă la faţă, ceea 
ce, de la accident încoace, e semnul începutului unei dureri 
zdrobitoare de cap. 

— Inţeleg, spune avocatul. 

Se uită curios la Karen. 

Tom îi dă hârtia pe care au primit-o de la poliţie. Calvin o 
citește rapid. Ridică privirea. 

— Cam dubioasă zonă pentru o doamnă ca tine, zice el, 
privind-o pe Karen. 


VP - 45 


Ea stă perfect neclintită și dreaptă. Avocatul se întoarce către 
Tom. 

— Ce căuta acolo? 

— Nu știu, răspunde Tom. 

— Nu știi, repetă avocatul. 

Îi cercetează pe amândoi de parcă n-ar ști ce să creadă. 
Urmează o tăcere prelungită. In cele din urmă, spune: 

— E destul de grav. Conducere imprudentă... nu-i de joacă. 

Se gândește o clipă. 

— Uite cum facem. O să am nevoie de un avans azi. Și după 
aceea o să amân prezentarea în faţa instanţei până-și aduce 
aminte ce căuta acolo și de ce conducea așa. Pentru că s-ar 
putea să existe un motiv foarte bun - sau măcar o circumstanțţă 
atenuantă. Și, chiar dacă nu există, tot trebuie să știm. 

Tom îi aruncă o privire soţiei sale, dar ea și-a coborât acum 
privirea în poală. Îşi caută carnetul de cecuri. 

— Dacă-ţi aduci aminte ceva, spune avocatul, adresându-i-se 
lui Karen, te rog să scrii totul pe hârtie, așa încât data viitoare 
când ne vedem să ai informaţiile proaspete în minte. Și sună-mă 
când se întâmplă asta, adaugă el. 

Karen dă din cap. 

— Bine. 

— Sau... poate ai vrea să ne vedem fără să fie de faţă și soţul 
tău? 

Karen îi aruncă o privire tăioasă lui Calvin. Clatină din cap și 
spune: 

— Sigur că nu. N-am nimic de ascuns faţă de soțul meu. 

Tom o privește cu atenţie. Chiar e sinceră? 

Stabilesc avansul și, când se ridică să plece, Calvin o întreabă 
pe Karen: 

— N-ai cazier, nu? 

Ea se întoarce și-i răspunde privindu-l drept în ochi: 

— Nu. 

Avocatul îi întoarce privirea și pe Tom îl îngrijorează ceva în 
ochii lui care cântăresc situaţia. Işi dă seama că avocatul n-o 
crede... n-o crede deloc. 

Pe drum spre casă, atmosfera e încărcată de tensiunea 
întrebărilor fără răspuns. Înainte, lui Tom îi plăcea să meargă 
alături de Karen - unele dintre cele mai plăcute amintiri sunt cu 
ei doi, în mașina asta, ieșind din oraș pentru un weekend, cu 


VP - 46 


bagajele pe bancheta din spate, ea cu capul lăsat pe spate, 
râzând... 

E aproape o ușurare când îi sună telefonul. Răspunde. 

După aceea se întoarce spre ea și spune, cu ton de scuză: 

— Trebuie să mă duc puţin la serviciu. 

— Bineînţeles. 

— Ești bine? 

— Mă doare capul. 

Karen închide ochii și-și sprijină capul pe spătarul scaunului. 

Tom o lasă acasă. Se apleacă și o sărută înainte să coboare 
din mașină. 

— la-o ușor. Trage un pui de somn. O să încerc să mă întorc 
devreme. 

Karen coboară din mașină și-i face semn cu mâna, mijind ochii 
în soare când el scoate mașina în marșarier de pe alee. Îi face și 
el semn și se îndepărtează, îngrijorat de ce-i rezervă viitorul. 
Intrebându-se ce secrete ar putea ascunde soţia lui. 


VP - 47 


Capitolul zece 


_ După ce pleacă Tom, Karen se întoarce spre casă și descuie. 
Intâlnirea cu avocatul a vlăguit-o; în mod evident, a crezut că-l 
minte. Işi apasă degetele pe ochii obosiţi. Se duce la bucătărie, 
deschide congelatorul și scoate punga de gheaţă pe care i-au 
dat-o de la spital. A folosit-o din când în când, pentru umflăturile 
de pe faţă. Acum și-o pune pe frunte. Senzaţia rece e plăcută. 
Se așază la masa din bucătărie, cu ochii închiși, și-și ţine punga 
de gheață pe cap, plimbând-o ușor și încercând să aline durerea 
surdă. 

E o zi foarte caldă, înăbușitoare. Simte cum i se udă bluza de 
transpiraţie, chiar și cu aerul condiţionat pornit. Poate c-ar 
trebui să-l dea mai tare. Pe măsură ce durerea de cap se 
potolește puțin, deschide ochii. Se holbează la blatul de 
bucătărie, cel pe care l-a înlocuit când s-a mutat. Incă îi mai 
place să se uite la el - suprafaţa neagră netedă și lucioasă, 
punctată cu argintiu. Insă acum vede un pahar gol lângă 
chiuvetă. 

Se uită ţintă la pahar, apoi aruncă o privire rapidă prin 
bucătărie, dar nimic altceva nu pare altfel decât ar trebui. 

Paharul de pe blatul de lângă chiuvetă nu era acolo când au 
plecat azi-dimineaţă la avocat, e sigură de asta. Pentru că, 
înainte să plece, ea și Tom - mai mult Tom - au făcut ordine în 
bucătărie, au pus în mașina de spălat vase, toate farfuriile de la 
micul dejun și au șters blaturile. Detestă când rămân farfuriile 
pe blat. E un pic maniacă atunci când vine vorba de curăţenie. 
Și știe că a aruncat o ultimă privire în bucătărie înainte să se 
ducă la Tom, la ușa din faţă, și să plece spre avocat, pentru că 
s-a întors ca să se asigure că ușile de sticlă glisante erau 
blocate. Totdeauna verifică dacă ușile sunt blocate - și de aceea 
a fost așa de descumpănită când Tom i-a spus că nu încuiase 
ușile după ea în seara accidentului. Și că nu stinsese luminile. 
Sau că nu-și luase geanta. Măcar dacă și-ar putea aduce ceva 
aminte! 

la șovăitor paharul, se uită în el, îl duce la nas și miroase. 
Acum e gol, dar a fost apă în el, e sigură - de parcă a intrat 


VP - 48 


cineva și s-a servit cu un pahar de apă de la chiuvetă înainte să 
iasă iar la căldură. Capul îi bubuie și se simte dintr-odată 
ameţită. Încearcă să se prindă de blat și scapă neîndemânatică 
paharul. Acesta se sparge cu zgomot pe podea. 

Se uită ţintă în jos spre paharul spart de la picioarele ei, 
respirând întretăiat, cu tot corpul tremurând. După aceea se 
întoarce repede, fuge în sufragerie și înșfacă telefonul. Apasă 
tasta rapidă cu numărul lui Brigid. 

— Brigid, spune ea când îi răspunde. Poţi să vii până la mine? 
Grăbește-te! 

Nici măcar nu încearcă să-și ascundă frica și panica pe care le 
simte. Vrea numai să fie Brigid cu ea, imediat. Nu vrea să 
rămână singură în casă. 

— Sigur, vin imediat, răspunde Brigid. 

Karen stă nerăbdătoare pe verandă. În câteva secunde, o 
vede pe Brigid ieșind în grabă pe ușa ei și traversând strada. 
Slavă Domnului că există Brigid. 

— lisuse, Karen, ce s-a întâmplat? întreabă Brigid. Eşti albă ca 
varul. 

— A fost cineva în casă, răspunde Karen. 

— Poftim? 

Brigid pare luată prin surprindere. 

— Ce vrei să spui? 

Karen o împinge înăuntru. 

— A fost cineva aici, cât am fost plecată cu Tom azi- 
dimineaţă. Abia m-am întors. Când am intrat în bucătărie... 

Nu poate termina ce are de spus. 

— Ai văzut pe cineva? A fost cineva în bucătărie? întreabă 
Brigid. 

Karen clatină din cap. 

— Nu. 

E mai liniștită acum, că e Brigid aici. Ce noroc are să aibă o 
prietenă bună chiar peste drum! Karen știe că, indiferent în ce 
belea ar fi, Brigid lasă totul deoparte și dă fuga la ea. Ar vrea să- 
i poată destăinui de ce e așa de înspăimântată. Dar nu-i poate 
spune adevărul celei mai bune prietene sau soțului său. 

Se uită la Brigid cum se apropie de bucătărie și se oprește 
chiar în prag, uitându-se în tăcere de jur-împrejur. După o clipă, 
se întoarce în liniște lângă Karen. 

— Karen, ce s-a întâmplat? 


VP - 49 


— Am ajuns acasă și m-am dus la bucătărie. Pe blat era un 
pahar gol. Nu era acolo când am plecat azi-dimineaţă. L-a pus 
cineva acolo, și n-am fost nici eu, nici Tom. 

— Ești sigură? întreabă Brigid. 

— Bineînţeles că sunt sigură! Crezi c-aș fi așa de întoarsă pe 
dos dacă n-aș fi sigură? 

Brigid se uită din nou la ea cu îngrijorare. Apoi aruncă o 
privire spre bucătărie și-și întoarce din nou privirea la Karen. 

— Cum s-a spart paharul? 

— L-am luat să mă uit la el și după aia am ametit... și l-am 
scăpat. 

Brigid se uită neliniștită la ea. 

— Poate c-ar trebui să-l sunăm pe Tom. 

x 


Tom conduce spre casă cât de repede poate, în limitele 
rațiunii, cu mintea gonind. Când ajunge, coboară în grabă din 
mașină și fuge pe treptele de la intrare. Năvălește în sufragerie 
și o ia la goană spre care e Karen întinsă pe canapea, cu punga 
de gheaţă pe frunte și cu Bridget în picioare alături. 

— Karen, scumpo, ești bine? Ce s-a întâmplat? 

Karen se străduie să se ridice în capul oaselor. li dă punga cu 
gheață lui Brigid, care o ia mecanic ca s-o pună la loc în 
congelator. 

— Nu știu, spune ea. Am venit acasă și am găsit un pahar pe 
blatul de bucătărie. Sunt sigură că nu era acolo când am plecat 
azi-dimineață. Am crezut că a fost cineva în casă. 

Tom se îndreaptă spre bucătărie, oprindu-se în fața pragului, 
și vede resturile de pahar spart. Prinde privirea lui Brigid când 
aceasta închide congelatorul și ocolește prudent cioburile 
sclipitoare. 

Karen vine și rămâne lângă el. 

— Eu l-am scăpat pe jos, spune ea. 

Tom o privește cu îngrijorare. 

— Ești sigură că nu era acolo și înainte? Ar fi putut să fie, 
spune Tom. 

Încearcă să-și aducă aminte dacă și-a luat un pahar cu apă 
dimineaţă și l-a lăsat pe blat, dar nu-și poate aminti. Are atâtea 
pe cap, că-i scapă genul ăsta de detalii. 

— Nu știu, spune ea, clătinând din cap. Eram foarte sigură. 
Am aruncat o ultimă privire pe-aici înainte să plecăm, ca să 


VP - 50 


verific dacă sunt încuiate ușile din spate. Am crezut că e totul 
pus la loc... 

— Haide, stai jos, îi zice Tom, ducând-o înapoi pe canapea, în 
timp ce Brigid începe să măture cioburile. 

Tom o lasă pe Karen pe canapea și verifică toată casa. Nu 
lipsește nimic. Din câte își dă el seama, nu e nimic clintit din loc. 

Când se întoarce în sufragerie, Brigid stă într-unul dintre 
fotolii, în faţa lui Karen. E îmbrăcată lejer, cu pantaloni trei- 
sferturi și un maiou cu bretele și are părul castaniu lung lăsat pe 
umeri. În timp ce o privește, ea își înnoadă părul la ceafă. Tom 
se întoarce spre Karen. 

— Nu cred că a fost nimeni aici, spune el blând. 

Karen îl privește și apoi își mută privirea. 

— Și ce, crezi că am eu închipuiri? 

— Nu, spune Tom calm. Nu cred că ai închipuiri. Cred că nu-ți 
aduci bine aminte dacă era sau nu un pahar acolo. Am băut 
amândoi multă apă pe căldura asta, oricare dintre noi putea să 
lase paharul pe blat. Poate că eu... nu-mi aduc aminte. Incă te 
refaci, Karen, îi reamintește el cu blândeţe. Adu-ţi aminte ce a 
spus doctorul - ai putea avea și probleme cu memoria pe 
termen mediu după accident. Poate că paharul era acolo 
dinainte și nu-ți mai aduci tu aminte. 

— Poate, răspunde ea cu îndoială. 

Tom se întoarce către Brigid. 

— Mă ocup eu de-acum, spune el. Mulţumesc că ai venit așa 
repede. 

— Oricând, răspunde Brigid. 

— Da, spune Karen recunoscătoare, când Brigid se ridică să 
plece. Nu știu ce m-aș face fără tine, Brigid. 

Tom o privește pe Brigid îmbrăţișând-o ușor pe soţia lui; 
Karen îi răspunde călduros la îmbrăţișare. 

— Mulţumesc și că ai maturat cioburile, adaugă Tom. 

— Nicio problemă. 

Brigid îi zâmbește lui Karen. 

— Pe curând. 

Brigid se îndreaptă spre casa ei de vizavi, în timp ce ei doi 
rămân în prag uitându-se după ea. Tom stă puţin în spatele lui 
Karen. O privește pe Brigid și o privește apoi și pe soţia lui. 


VP -51 


Capitolul unsprezece 


Detectivul Rasbach se oprește o clipă ca să cerceteze 
împrejurimile. Peste drum e un centru comercial dărăpănat, cu o 
prăvălie cu de toate, o spălătorie automată, un magazin cu 
produse ieftine și cam atât. Chiar și într-o zi însorită de vară cum 
e azi, cartierul e deprimant. În faţa lui, locul crimei - un 
restaurant abandonat. Geamurile și ușile au fost bătute în 
scânduri, dar cineva a smuls câteva dintre cele ale ferestrei din 
faţă ca să se uite înăuntru sau poate că pur și simplu au căzut 
singure în timp. Rasbach ocolește clădirea părăsită și ajunge în 
spatele ei. Face semn cu capul unor criminaliști și trece dincolo 
de banda galbenă care delimitează locul crimei. 

Pătrunde în restaurant pe ușa înnegrită din spate, care n-a 
fost bătută în scânduri cum era cea din față - sau, cel puţin, 
dacă a fost vreodată, acum nu mai era. Putea intra sau ieși 
oricine. Primul lucru care-l izbește e mirosul. incearcă să nu-l ia 
în seamă. 

In stânga lui se află un bar de modă veche pe care se putea 
mânca, dar nu și mese sau scaune; totul a fost golit - până și 
aplicele lipsesc. Insă lângă perete e o canapea veche cu niște 
cutii de bere goale în jurul ei, pe podea. Prin ferestre intră un 
strop de lumină filtrată, prin locurile unde au căzut scândurile, 
dar cea mai mare parte vine de la lămpile instalate de echipa de 
legiști. Linoleumul murdar e crăpat, pereţii sunt închiși la 
culoare și pătaţi de nicotină. lar pe podea zace un bărbat mort. 

Mirosul e destul de puternic. Așa se întâmplă când cadavrul 
nu e descoperit decât după mai multe zile în dogoarea verii. 
Duhnește destul de tare. 

Rasbach stă perfect nemișcat în mijlocul restaurantului care 
duhnește, în costumul lui elegant și scump, gândindu-se că va 
trebui să-l dea la curăţat, și-și scoate o pereche de mănuși de 
cauciuc din buzunar. 

— A sunat cineva. N-a lăsat niciun nume, îi spune polițistul în 
uniformă de lângă el. 

Detectivul dă din cap plictisit. Se îndreaptă spre mizeria de pe 
podea. Rămâne câteva minute cu privirea coborâtă spre 


VP - 52 


cadavru, cercetându-l. E un bărbat brunet, probabil de treizeci și 
cinci spre patruzeci de ani, îmbrăcat cu pantaloni negri care par 
scumpi și o cămașă la fel de scumpă - acum acoperită cu o 
crustă de sânge uscat negru și cu muște. Victima a fost 
împuşcată de câteva ori în față și o dată în piept. Pantofii 
lipsesc, dând la iveală niște șosete destul de șic. Nici curea n- 
are. 

— Vreo urmă de armă? îl întreabă Rasbach pe unul dintre 
tehnicienii care stau de cealaltă parte a cadavrului, uitându-se și 
el gânditor la acesta. 

— Nu, nu încă. 

Rasbach se apleacă atent peste trupul neînsufleţit, încercând 
să nu respire și observând umbra palidă din jurul degetului de 
pe care a fost scos de curând un inel și dunga la fel de palidă 
din jurul încheieturii mâinii, unde s-a aflat cândva un ceas. 
Fusese jefuit, însă nu acesta fusese scopul iniţial, se gândește 
Rasbach. Ce căutase bărbatul aici? Nu era de-aici, din cartierul 
ăsta. Pare mai degrabă o execuţie. Atâta doar că a fost 
împușcat în faţă și în piept în loc să fie împușcat în ceafă. 
Cadavrul arată ca și cum omul ar fi murit acum cel puţin câteva 
zile, poate mai mult. Are fața decolorată și umflată. 

— Știm cine e? 

— Nu. N-are niciun act de identitate la el. De fapt, n-avea 
nimic la el în afară de haine. 

— Vreun martor? întreabă Rasbach, știind deja răspunsul. 

— Nada. Cel puţin până acum. 

— În regulă. 

Rasbach oftează adânc. 

Cadavrul va fi luat de-aici curând și trimis la medicul legist 
pentru autopsie. O să ia amprentele cadavrului și o să vadă 
dacă au la dosar ceva care să se potrivească. Dacă nu-l pot 
identifica după amprente, va trebui să verifice persoanele 
dispărute, ceea ce va fi plicticos, dar mare parte din munca 
poliţiei e plictisitoare. Deseori e o muncă plictisitoare care dă 
rezultate. 

Criminaliștii or să caute în continuare arma crimei. Probabil un 
pistol de calibrul 38, după cum arată. E posibil ca trăgătorul să 
se fi descotorosit de el departe de locul crimei sau să-l fi luat 
altcineva, care-și ţine acum gura. Ținând cont de cartier, 
Rasbach nu se miră că i-au fost luate cureaua și pantofii, 


VP-53 


precum și portofelul și bijuteriile, și fără îndoială că și telefonul 
mobil. 

Până să termine cu cadavrul și să efectueze o percheziție mai 
amplă a zonei, tot ce-au găsit e o pereche de mănuși de cauciuc 
roz cu model cu flori lângă coate, aruncată într-o parcare mică 
aflată nu departe. Rasbach nu crede că au vreo legătură cu 
victima din restaurant, dar a cerut oricum să fie ridicate. 

Nu se știe niciodată. 

Rasbach și detectivul Jennings, împreună cu câţiva polițiști în 
uniformă, își petrec seara bătând din ușă în ușă în zonă și 
căutând martori. 

Deloc surprinzător, nu se aleg cu nimic. 

* 

Doctorul Perriera, medicul legist, îi așteaptă a doua zi 
dimineață. 

— Bună ziua, domnilor detectivi, spune el, evident încântat 
să-i vadă. 

Rasbach știe că legistului îi place când vin în vizită detectivii. 
Se miră că, nici după aproape douăzeci de ani, caracterul 
deprimant al profesiei nu pare să-l fi doborât pe legist. 
Injunghieri, împușcături, înecuri, accidente de mașină - nimic nu 
pare să-l deranjeze pe optimistul și veșnic sociabilul doctor 
Perriera. 

Le întinde un bol cu bomboane de mentă ambalate, îi ajută să 
nu mai simtă mirosul. Ambii detectivi iau câte una, iar 
ambalajele foșnesc când despachetează bomboanele. Doctorul 
Perriera întinde mâna să ia foițele și le aruncă într-un coș de 
gunoi. 

— Ce poţi să ne spui? întreabă Rasbach când ajung cu toţii în 
jurul mesei lungi de oțel, uitându-se la cadavrul care se 
odihnește pe ea. 

Rasbach e recunoscător că Jennings a avut dintotdeauna 
stomacul tare, ca și el. Jennings pare entuziast și curios și 
absolut deloc deranjat de măcelul de pe masă și are falca 
umflată de la bomboana de mentă. 

— Corpul e intact, începe vesel doctorul Perriera. Bărbat 
caucazian, peste treizeci și cinci de ani, sănătos. Primul glonţ a 
fost în piept și al doilea în obraz, dar al treilea foc, care a ajuns 
direct în creier, a fost cel care l-a ucis. Moartea a fost destul de 


VP - 54 


rapidă. A fost împușcat de aproape - de la doi - doi metri și 
jumătate distanţă - cu un pistol de calibrul 38. 

Rasbach dă din cap. 

— Când a murit, mai exact? întreabă el. 

Doctorul Perriera se întoarce spre Rasbach. 

— Știu ce mult vă place vouă să stabiliţi exact ora decesului, 
iar eu fac tot ce pot, chiar fac, dar dacă-mi trimiteţi un cadavru 
care a zăcut câteva zile... asta îmi afectează precizia, înțelegeţi 
voi. 

Detectivul știe că doctorul Perriera e un perfecţionist; 
totdeauna își confirmă concluziile. 

— Apreciez asta, spune Rasbach răbdător. Dar tot aș prefera 
să aflu ce presupui tu decât ce presupune altcineva. 

Doctorul zâmbește. 

— Am făcut autopsia aseară. Pe baza stadiului de 
descompunere și a larvelor pe care le-am găsit în corp - și fără 
să uit, desigur, de vremea foarte caldă de care am avut parte - 
presupun că a murit cam cu patru zile înainte de asta, cu o zi în 
plus sau în minus. 

Rasbach face calcule. 

— Deci, aseară erau patru zile... asta ar însemna treisprezece 
august, seara. 

Doctorul Perriera aprobă. 

— Dar ar fi putut fi ucis și în seara de doisprezece august sau 
seara de paisprezece august. Oricând în acest interval. 

Rasbach coboară privirea spre corpul neînsuflețit de pe masa 
de oţel. Ce bine ar fi dacă ar putea vorbi. 

* 


Întors la secție, Rasbach alege una dintre sălile mari de 
ședință pentru comandamentul lor ad hoc și se adresează 
echipei pe care a adunat-o în grabă. El și Jennings sunt detectivii 
și a ales câțiva polițiști în uniformă din Divizia de patrulare ca 
să-i sprijine. 

— Tot nu ştim cine e tipul ăsta, spune Rasbach. Nu i-am 
identificat amprentele nicăieri, nici la persoanele dispărute 
cunoscute, nici în alte baze de date. Haideţi să începem prin a 
trimite forţelor de ordine și presei o descriere și o fotografie - să 
vedem dacă putem afla cine e. S-ar putea să-l recunoască totuși 
cineva. 


VP-55 


Rasbach decide să verifice toate înregistrările poliţiei pentru 
perioada de patruzeci și opt de ore dintre seara de doisprezece 
august și cea de paisprezece august. Caută orice ieșit din 
comun. Nu-i mare lucru; nu apare nimic, în afară de niște capturi 
minore de droguri și câteva accidente rutiere. Unul dintre 
accidentele de mașină pare destul de limpede - o tamponare în 
cursul după-amiezii. Dar celălalt... O Honda Civic care mergea 
cu viteză - venind dinspre zona unde se află locul crimei - și a 
lovit un stâlp în jurul orei douăzeci și patruzeci și cinci, în seara 
de treisprezece august. 

Rasbach simte o furnicătură pe ceafă când îl observă. 


VP - 56 


Capitolul doisprezece 


— Cu ce te pot ajuta? îl întreabă Fleming pe Rasbach, sorbind 
cafeaua din cană. Nu vine în fiecare zi în colţul nostru de clădire 
un detectiv de la omucideri. 

Rasbach pune fotografiile victimei pe birou. 

Fleming și Kirton se apleacă amândoi să se uite. Kirton clatină 
din cap. Fleming zăbovește, uitându-se cu atenţie, dar nu zice 
nimic. 

— Cadavrul a fost găsit abia după câteva zile, spune Rasbach. 
Pe șaptesprezece august. Cel puţin, n-a sunat nimeni până 
atunci. Cred că a fost jefuit de localnici înainte. 

— Nu-l recunosc, zice Kirton. 

— Nici eu nu l-am mai văzut până acum. 

Fleming se uită la Rasbach. 

— Ce-are asta de-a face cu noi? 

— A fost ucis într-un restaurant abandonat de pe Hoffman 
Street, în jur de treisprezece august, cu o zi mai devreme sau în 
minus. Ințeleg că a avut loc un accident rutier nu departe de 
acolo, în seara de treisprezece. 

Fleming și Kirton schimbă o privire. Kirton se îndreaptă, dând 
din cap. 

— Așa e. 

— Spuneţi-mi ce știți despre el, spune Rasbach. 

— Femeia depășise viteza, a trecut pe roșu. A tras de volan ca 
să evite o mașină, a pierdut controlul și a intrat într-un stâlp, 
povestește Kirton. 

— A supravieţuit? 

— Da, răspunde Fleming, aplecându-se peste birou. A 
supravieţuit, dar se pare că are amnezie. 

— Glumești, nu? întreabă Rasbach. 

— Nu. Toată lumea a halit-o - doctorul, soțul, spune Fleming. 

— Dar nu și tu. 

— Nu știu. Soțul a sunat la 911 ca s-o dedare dispărută în 
aceeași seară. Plecase de-acasă în grabă, fără geantă și fără 
telefon, uitase să încuie ușa. 

Rasbach se întoarce spre polițistul Kirton, care clatină din cap. 


VP - 57 


— Cred că minte, spune Kirton. 

— Ce știți despre femeia asta? întreabă Rasbach. 

— O cheamă Karen Krupp, îi răspunde Fleming. Nu-i decât o 
gospodină obișnuită... dacă nu iei în considerare unde a fost și 
ce făcea în seara aia. 

— O gospodină. 

— Înî. Treizeci și ceva de ani, e contabilă. Căsătorită cu un 
expert contabil. Fără copii. Casă drăguță în suburbii - Henry 
Park. 

Rasbach își aduce aminte brusc de mănușile de cauciuc roz 
pe care le-a găsit și le-a ridicat de lângă locul crimei. Trecuse o 
mașină peste ele și aveau urme de roți. 

— Ce s-a întâmplat cu mașina? întreabă el. 

— O Honda Civic. E făcută praf, anunţă Kirton. 

— Trebuie să-i văd cauciucurile, spune Rasbach. 

Simte un mic freamăt de entuziasm. N-ar fi interesant, se 
întreabă el, să găsească o legătură între mașina respectivă - cu 
pricina - și victima lui? 

— Atunci, presupun că preiei tu de-aici, Rasbach, spune 
Fleming. 

* 

Tom e încordat și nefericit când pleacă de-acasă a doua zi 
dimineaţă. Îşi pune jeanșii ca să se ducă la serviciu câteva ore și 
să recupereze în weekend ce are de lucru. A rămas în urmă cât 
a fost Karen în spital. Pare obosită în dimineaţa asta. lar era deja 
trează când s-a sculat el; când a sărutat-o, avea faţa palidă. 
Umflăturile de pe față s-au retras, iar vânătăile au început să se 
șteargă, dar nu seamănă deloc cu vechea Karen. 

Era diferită de când se întorsese acasă. Inainte, era așa de 
caldă și de lipsită de complicaţii. Acum e puţin distantă. E prea 
tăcută. Uneori, dacă se întinde spre ea, tresare. Inainte, nu 
făcea niciodată așa. Pare agitată, încordată. lar episodul cu 
paharul i se pare tulburător. E sigur că nu fusese nimeni în casă. 
De ce e ea așa de convinsă că a fost cineva? A intrat într-o 
panică totală din cauza asta. 

Și el e îngrijorat. Karen chiar nu-și amintește seara aceea? 
Sau pur și simplu nu-i spune lui? 

Bănuiala e ceva perfid; au început să se strecoare îndoielile, 
lucruri pe care înainte reușise să nu le bage în seamă. 


VP -58 


Îndoieli legate de trecutul ei. Când s-a mutat la el, a adus 
puţine lucruri cu ea. O întrebase atunci dacă are ceva lucruri 
depozitate pe undeva. Karen îl privise în ochi și spusese: 

— Nu, asta-i tot. Nu mă agăț de lucruri. Nu-mi place 
îngrămădeala. 

El se întrebase, o dată sau de două ori, de ce pare să n-aibă 
niciun fel de legături din trecut. Când a întrebat-o despre familia 
ei, i-a explicat că n-are așa ceva. Tom a înţeles. Nici părinţii lui 
nu mai sunt și nu i-a rămas decât fratele lui. Dar ea n-are pe 
absolut nimeni. El are prieteni din colegiu, dar ea pare să n-aibă 
niciunul. Când a insistat, i-a zis că nu se prea pricepe să 
păstreze legătura cu lumea. S-a purtat de parcă el ar fi 
exagerat. 

O iubește și ea îl iubește pe el; sunt perfecţi împreună. Dacă 
n-a voit să-i spună mai multe despre viața ei de dinainte să se 
cunoască, el a acceptat. N-a bănuit niciodată că ar fi ceva 
îngrijorător - s-a gândit doar că era ea mai retrasă și nu era 
dornică să împărtășească prea multe. g 

Dar acum nu mai e așa de sigur că nu-l deranjează. Işi dă 
seama că de fapt nu știe prea multe despre propria lui soție. 

* 


Detectivii Rasbach și Jennings se află la laboratorul 
criminalistic. Tehnicienii au preluat deja mănușile roz și lucrează 
la ele, deși e duminică. 

Acum Rasbach îi oferă un espresso dublu aromat lui Stan 
Price, care a fost de acord să vină de dimineaţă și să se uite 
împreună cu ei la dovezi. E doar o cafea de la Starbucks, dar 
Rasbach știe că Stan e de obicei așa de ocupat, că n-apucă să 
iasă. 

— Mersi, spune Stan, luminându-se la față când ia paharul. O 
cafea bună e de mare ajutor. 

Au un aparat mic și amărât la subsol, unde se află laboratorul 
de criminalistică, dar cafeaua mizerabilă pe care o face acesta e 
celebră. S-ar putea să fie din cauză că nu-l curăță nimeni 
niciodată, dar nici n-a fost nimeni dispus să testeze teoria și să-l 
spele cum trebuie. Rasbach își propune să ţină minte să ia de 
Crăciun un  espressor nou pentru departamentul de 
criminalistică. 

— Ce-ai aflat? întreabă Rasbach. 


VP -59 


— Păi, mănușile. Am reușit să prelev o urmă bună de cauciuc 
de pe una dintre ele. 

Stan soarbe recunoscător din cafea. 

— Urmele de cauciuc de pe mănușă corespund cu tipul și 
modelul cauciucurilor de la mașina respectivă. Sunt tipul care 
trebuie, dar nu putem stabili concludent potrivirea cu 
cauciucurile pe care le-aţi adus. Nu putem spune categoric că 
unul dintre cauciucurile acelei mașini trecut peste mănușa asta. 
Dar s-ar putea foarte bine să fi fost așa. 

— Bine, spune Rasbach. 

E ceva. 

— Ce șanse sunt să obţineţi ADN de pe interiorul mănușilor? 

— Aș zice că destul de mari, dar o să dureze mai mult. Pentru 
așa ceva avem deja o listă de așteptare. 

— Poţi s-o urgentezi? 

— Poţi să-mi mai aduci cafea dintr-asta minunată? 

— Să fii sigur. 

* 

Karen își ia geanta, cheile și telefonul și se pregătește să iasă 
din casă. Trebuie să dea o fugă până la magazinul din colț. 

Când deschide ușa din faţă, pe verandă stă un bărbat 
necunoscut. 

E așa de surprinsă, încât aproape că scoate un țipăt. Dar 
bărbatul care-i stă în prag, deși neinvitat, nu pare ameninţător. 
E îmbrăcat frumos, cu un costum bine croit. Are părul blonziu și 
ochi și albaștri inteligenţi. Atunci îl observă și pe al doilea 
bărbat, care urcă treptele. Se uită la el alarmată și apoi își 
întoarce privirea spre cel aflat chiar în faţa ei. 

— Karen Krupp? întreabă el. 

— Da, răspunde ea bănuitoare. Cine sunteți? 

— Sunt detectivul Rasbach. 

li aruncă o privire celuilalt bărbat, care ajunge acum lângă el 
pe verandă. 

— lar acesta este detectivul Jennings. 


VP - 60 


Capitolul treisprezece 


Karen îl privește atent pe detectiv, cu inima bătându-i 
nebunește. 

— Putem să stăm de vorbă cu dumneavoastră câteva minute? 
întreabă Rasbach, scoţându-și legitimaţia și întinzând-o. 

Karen își simte pulsul bătând în tâmple. Nu vrea să discute cu 
ei. Acum are un avocat. De ce nu i-a dat acesta niciun sfat 
despre ce anume să le spună polițiștilor dacă vin s-o 
interogheze din nou? De ce nu l-a întrebat ea? 

— Tocmai plecam, reușește să rostească. 

— Nu durează mult, îi dă asigurări Rasbach, fără să se miște. 

Karen ezită, neștiind ce să facă. Dacă-i convinge să plece fără 
să discute cu ei, s-ar putea să și-i facă dușmani. Hotărăște că 
mai bine îi lasă să intre. O să le spună că nu-și aduce aminte 
nimic. În definitiv, ăsta e adevărul. Nu poate să le spună nimic 
despre seara aceea. 

— Bine, cred că se poate vreo câteva minute, spune ea și 
deschide ușa mai larg, închizând-o în urma lor după ce intră cu 
totii. 

Îi conduce în sufragerie. Karen se așază pe canapea; polițiștii, 
pe fotoliile din fața ei. Se luptă cu dorința de a trage una dintre 
pernele de pe canapea și de a o strânge la piept. In loc de asta, 
își pune fără grabă picior peste picior și se sprijină de colțul 
canapelei, încercând să pară netulburată de faptul că are doi 
detectivi în sufragerie. 

Dar inteligența evidentă din ochii detectivului o neliniștește și 
spune, puțin prea repezit: 

— Sunt convinsă că știți deja de la ceilalți polițiști care 
anchetează accidentul, dar eu nu-mi aduc aminte nimic despre 
el. 

Se gândește cât de caraghios sună. Roșește ușor. 

— Am auzit, da, răspunde detectivul. 

Pare relaxat, dar vigilent. Simte că omul ăsta e în stare de 
orice. Dintr-odată, e foarte agitată. 

— De fapt, nu accidentul în sine ne interesează. 


VP-61 


Auzindu-l, Karen simte cum se albește la față. E sigură că 
remarcă amândoi paloarea ei bruscă și incriminatoare. 

— Nu? reușește ea să întrebe. 

— Nu. Anchetăm altceva. Ceva care s-a petrecut nu departe 
de locul unde aţi avut accidentul, credem că aproximativ în 
același timp. 

Karen nu spune nimic. 

— A fost ucis un bărbat. 

Ucis. |Incearcă să-și păstreze expresia neutră, dar bănuiește 
că nu îi iese deloc. 

— Ce-ar putea să aibă de-a face cu mine? întreabă ea. 

— Asta încercăm să aflăm, răspunde detectivul Rasbach. 

_ — Nu-mi aduc aminte nimic din seara aceea, protestează ea. 
Imi pare rău, dar cred că vă pierdeţi timpul. 

— Nimic? întreabă detectivul. 

E evident că n-o crede. Karen se uită la detectivul de lângă el. 
Nici el n-o crede. 

Clatină din cap. 

— Poate că vă putem ajuta să vă aduceţi aminte, spune 
Rasbach. 

Karen se uită atent la el, speriată. Se bucură că Tom nu-i aici. 
Apoi își dorește să fi fost. 

— Credem că aţi fost la locul crimei. 

— Ce? 

Se simte sleită. 

— Am găsit la locul crimei o pereche de mănuși de cauciuc, îi 
spune celălalt detectiv. 

Acum e ameţită, iar inima îi bate să-i spargă pieptul. Simte 
cum clipește rapid. 

— Și poate că vă lipsește o pereche de mănuși de cauciuc roz, 
din cele pe care e posibil să le folosiţi la spălatul vaselor? 
întreabă Rasbach. 

Karen ridică privirea și-și îndreaptă spatele. 

— Nu, nu-mi lipsesc, spune ea convingător. 

Dar știe că-i lipsesc mănușile, le căutase ieri. Habar n-are 
unde au dispărut. Îl întrebase pe Tom, dar nici el nu știa. Are 
curajul brusc pe care-l capătă o persoană cu un instinct de 
supraviețuire foarte puternic când e încolţită. 

— De ce credeţi că ar fi ale mele? întreabă ea calm. 


VP - 62 


— De fapt, e foarte simplu, răspunde detectivul. Mănușile au 
fost găsite aproape de locul crimei, într-o parcare de alături. 

— Tot nu înțeleg ce legătură au cu mine, spune ea. N-am avut 
niciodată mănuși roz. 

— Mănușile au fost călcate, în parcare, de o mașină, continuă 
detectivul. Probele obţinute din urmele de cauciucuri... sunt 
aproape ca amprentele. Cauciucurile mașinii dumneavoastră 
sunt același tip cu cele care au lăsat urmele în parcarea aceea. 
Cred că aţi trecut peste mănușile acelea - în parcare. Și că după 
aceea, ați fugit - și aţi făcut un accident cu mașina aceea cam la 
ora producerii crimei. 

Face o pauză și se apleacă ușor. 

— Cred că aveţi o problemă. 

* 

Când parchează pe alee, Tom se întreabă a cui e mașina 
oprită în fața casei lui. O berlină simplă, mai nouă; nimeni 
cunoscut. Coboară din mașină și se uită neliniștit la automobilul 
parcat în stradă. Cine ar putea să vină în vizită la soția lui? 
Detestă neîncrederea pe care o simte. Temător, urcă în grabă 
treptele. 

Deschide iute ușa și imediat vede doi bărbaţi la costum care 
stau în sufrageria lui. 

— Tom! spune Karen, întorcând capul, vădit surprinsă. 

Expresia ei e derutantă, un amestec de ușurare și spaimă. Nu- 
și dă seama dacă e bucuroasă sau îngrozită că-l vede. Poate un 
pic din amândouă. 

— Ce se întâmplă? întreabă Tom, adresându-se tuturor celor 
din încăpere. 

Cei doi bărbaţi rămân tăcuţi, privind de la locurile lor, 
așteptând parcă să vadă ce o să-i spună soţia lui. Tom e 
neliniștit. Se întreabă dacă sunt de la asigurări, veniţi în legătură 
cu accidentul. Nu-i mai trebuie și alte vești proaste. 

— Acești doi domni sunt detectivi de poliție, îi spune Karen, cu 
un ușor avertisment în priviri. Sunt aici în legătură cu... ce s-a 
întâmplat atunci, adaugă ea. 

Cei doi bărbaţi se ridică în același timp. 

— Sunt detectivul Rasbach, spune bărbatul mai înalt, 
scoțându-și scurt legitimaţia. Acesta este detectivul Jennings. 

— Trebuie să discutăm despre asta chiar acum? întreabă Tom 
puţin grosolan, intrând în sufragerie. 


VP - 63 


Își vrea înapoi viaţa de dinainte. 

— Nu mai poate să aștepte? Avocatul nostru a spus c-o să 
amâne lucrurile până își recapătă memoria. 

— Mă tem că nu ne aflăm aici în legătură cu accidentul de 
mașină, spune detectivul Rasbach. 

Tom simte brusc că i se înmoaie picioarele. Inima începe 
dintr-odată să-i bată nebunește. Simte nevoia să se așeze. Se 
lasă pe canapea, lângă Karen. Işi dă seama că așteptase să se 
întâmple așa ceva. În sufletul lui, știuse că mai era ceva. Se 
simte de parcă a deschis undeva o ușă greșită și a ajuns în viața 
altcuiva, o viaţă care n-are nicio noimă, populată cu impostori. 

Tom se uită prudent la cei doi detectivi. Îi aruncă o privire 
nervoasă lui Karen, dar ea nu se uită la el. 

Cum o clipă nimeni nu scoate niciun cuvânt, detectivul 
Rasbach spune: 

— Tocmai îi povesteam soției dumneavoastră... anchetăm o 
crimă care a fost comisă nu departe de locul unde a avut 
accidentul. 

O crimă. 

Karen se întoarce brusc spre el și spune: 

— Vor să știe dacă nu ne lipsesc niște mănuși de cauciuc, dar 
le-am spus deja că nu. 

Tom îi întoarce privirea, cu inima bătându-i zgomotos. Clatină 
din cap. Timpul pare să încetinească. 

— Mănuși de cauciuc? Nu, nu ne lipsește nimic de genul ăsta, 
zice el. 

E ameţit și simte gustul de fiere în gât. Se întoarce către 
detectiv. 

— De ce? 

Tom știe că e un actor groaznic. Detectivul cu ochi ageri pare 
să vadă direct prin el. Detectivul știe că minte. 

— Am găsit chiar lângă locul crimei o pereche de mănuși de 
cauciuc roz pentru spălat vase. Cu un model cu flori lângă coate. 

Tom aude totul de parcă ar prinde sunetele de la distanţă. Se 
simte foarte detașat. Se încruntă. Totul pare să se petreacă în 
ralanti. 

— N-am avut niciodată mănuși de cauciuc roz, spune el. 

O privește pe Karen care se-ntoarce dinspre el spre detectiv. 
lisuse. Tocmai i-am minţit pe detectivii ăștia. Ce dracu’ se 
întâmplă? 


VP - 64 


— Sincer, nu prea contează de unde provin mănușile sau ale 
cui au fost, zice detectivul. Important e că urmele de pneuri de 
pe mănușile acelea și din apropierea locului crimei corespund cu 
cele ale roţilor de la mașina soției dumneavoastră. lar asta o 
plasează în apropiere de locul crimei cu puţin timp înainte să 
aibă accidentul. 

Se întoarce spre Karen și spune: 

— Se pare că și conduceaţi foarte repede. 

Detectivul se apleacă și adaugă: 

— Puțin cam convenabil să aveţi amnezie. 

— Nu mă insultaţi, domnule detectiv, spune Karen, iar Tom se 
holbează șocat la ea. 

N-ar fi crezut-o niciodată capabilă de atâta sânge rece. Parcă 
s-ar uita la o străină. 

— Nu vreţi să știți cine a fost ucis? întreabă detectivul 
Rasbach. 

Se joacă acum cu ei. 

— Sau știți deja? adaugă el, uitându-se cu atenţie la Karen. 

— Habar n-am despre ce vorbiţi, răspunde ea. Și nici soțul 
meu. Deci nu mai faceţi pe deștepții și spuneţi-ne odată? 

Rasbach îi întoarce privirea netulburat. 

— Un bărbat care a fost împușcat de trei ori - de două ori în 
față și o dată în piept, de aproape - într-un restaurant părăsit de 
pe Hoffman Street. Știm că mașina dumneavoastră s-a aflat în 
apropiere de locul crimei. Speram că dumneavoastră o să ne 
oferiţi nouă detalii, spune el. 

Tom simte că i se face rău fizic. Nu-i vine să creadă că poartă 
această conversație, în propria lui sufragerie. Acum câteva zile 
stătea exact în locul ăsta când a venit poliţia să-i spună că a 
avut loc un accident. Ținând cont de împrejurările în care se 
produsese aceasta, nu crezuse că șoferul ar fi putut fi soția lui. 
Dar fusese. Și acum, asta. Ce să mai creadă acum? 

— Cine era? întreabă Karen. Bărbatul care a fost ucis? 

E foarte palidă, se gândește Tom, dar are vocea fermă. E 
remarcabil de calmă. Tom parcă s-ar uita la altcineva, la o 
actriţă, care joacă rolul soţiei lui. 

— Nu știm, recunoaște detectivul. 

Apoi bagă mâna într-un plic și adaugă: 

— Vreţi să vedeţi o fotografie? 

Nu e tocmai o întrebare. 


VP - 65 


Tom tot mai are senzaţia că faza se desfășoară cu 
încetinitorul. Detectivul pune o fotografie pe măsuţa de cafea și 
o răsucește, ca Tom și Karen să fie iute la ea în poziţia corectă. 
E chipul deformat al unui bărbat cu găuri de gloanţe în frunte și 
pe obraz. Ochii bărbatului mort sunt deschiși, exprimând ceva 
care pare surpriză. Tom se dă înapoi instinctiv. Detectivul pune 
o a doua fotografie lângă prima. Aceasta arată corpul umflat al 
bărbatului, cu sânge împroșcat pe tot pieptul. Fotografiile sunt 
revoltătoare, răscolitoare. Tom nu se poate abţine, îi aruncă o 
privire soţiei lui - e așa de nemișcată, de parcă ar fi încetat să 
mai respire - și după aceea întoarce rapid privirea. Nu poate 
suporta să se uite la propria lui soţie. 

— Vă trezește ceva amintiri? o întreabă detectivul puțin 
obraznic. Îl recunoașteţi? 

Karen se uită fix la fotografii, parcă studiindu-le, și clatină 
încet din cap. 

— Nu. Categoric, nu. 

Detectivul pare să n-o creadă. 

— Cum explicaţi că mașina dumneavoastră se afla lângă locul 
crimei? întreabă el. 

— Nu știu. 

În cele din urmă, în vocea lui Karen se strecoară o notă de 
disperare. 

— Poate că mi-a deturnat cineva mașina și m-a obligat să 
aştept acolo, ca șofer cu care să fugă, spune ea. Și... poate că 
am reușit să scap și de aceea conduceam așa de repede. 

Detectivul Rasbach dă din cap, ca și cum ar aprecia eforturile 
ei de creaţie. 

Tom se gândește cu disperare £ posibil. Nu? 

— Ce alte dovezi mai aveţi? întreabă Karen cu îndrăzneală. 

— Ahh, răspunde detectivul Rasbach, asta nu sunt dispus să 
vă spun. 

Strânge fotografiile, îi aruncă o privire partenerului său, și se 
ridică de pe fotoliu. Karen și Tom se scoală și ei de pe canapea. 
Rasbach scoate o carte de vizită din buzunarul hainei și i-o 
întinde lui Karen. Aceasta o ia, o privește, apoi o pune pe blatul 
de sticlă al măsuţei de cafea. 

— Vă mulțumim pentru timpul acordat, spune detectivul, iar 
cei doi bărbaţi pleacă și Karen închide ușa după ei. 


VP - 66 


Tom, copleșit de groază, rămâne năucit lângă canapea. Karen 
se întoarce în sufragerie, iar privirile li se întâlnesc. 


VP - 67 


Capitolul paisprezece 


Pe locul pasagerului, Rasbach se gândește la interogatoriu în 
timp ce Jennings conduce spre secţie. Karen Krupp ascunde 
ceva. A dat dovadă de o stăpânire de sine admirabilă la 
suprafaţă, dar dedesubt se ascundea panica. 

Rasbach crede că se afla acolo, foarte aproape de locul 
crimei, probabil în jurul orei la care s-a petrecut aceasta - deși 
asta e o prezumție destul de îndrăzneață în clipa asta, pentru că 
momentul estimat al decesului acoperă inevitabil un interval 
mare de timp. Ce căuta acolo? 

Soțul e un mincinos de doi bani, se gândește Rasbach, 
aducându-și aminte de purtarea lui din timpul interogatoriului. E 
sigur că soţilor Krupp le lipsește o pereche de mănuși de 
cauciuc roz. 

Cineva trebuie s-o fi văzut pe Karen Krupp plecând de acasă 
în seara aceea. Trebuie să afle dacă era singură. Rasbach se 
hotărăște să se întoarcă în Henry Park mai târziu, ca să discute 
cu vecinii. Și o să aibă nevoie și de lista convorbirilor telefonice 
ale familiei Krupp. Poate că a primit un apel. O s-o verifice foarte 
meticulos pe Karen Krupp. 

Se lasă pe spate pe scaunul pasagerului, destul de mulțumit. 
Cazul a luat o întorsătură interesantă. li place când se întâmplă 
așa. 

* 

Îngrozit, Tom se holbează acuzator la soția lui. Tocmai a 
mințit poliția pentru ea. Femeia pe care o iubește. Ce a făcut? | 
se strânge inima. 

— Tom, spune ea, și apoi tace, de parcă nu-i trece prin cap ce 
să spună mai departe. 

De parcă n-ar avea cum să explice. 

Tom se întreabă dacă într-adevăr nu poate să explice sau 
dacă se preface în întregime. La început, a avut încredere în ea, 
a crezut că nu-și amintește. Dar acum nu mai știe. Cu siguranță 
pare să aibă ceva de ascuns. 

— Ce dracu' se întâmplă, Karen? întreabă el. 

Glasul îi sună rece, dar pe dinăuntru se simte disperat. 


VP - 68 


— Nu știu, spune ea cu convingere, iar ochii i se umplu de 
lacrimi. 

E foarte convingătoare. Tom vrea să fie convins, dar nu poate 
s-o creadă întru totul. 

— Cred că știi mai mult decât lași să se înțeleagă, spune el. 

Karen rămâne nemișcată în faţa lui, cu spatele drept, parcă 
provocându-l să spună ce crede el de fapt. Dar Tom nu poate. N- 
o poate acuza de... de crimă. 

Dumnezeule, ce a făcut? 

— l-ai minţit pe detectivi, zice el. Despre mănuși. 

— Și tu, răspunde ea tăios. 

Asta îl șochează; e ca o palmă trasă peste faţă. Nici nu prea 
știe cum să răspundă. După aceea zice înfuriat: 

— Am făcut-o ca să te apăr pe tine! N-am știut ce altceva să 
faci Nu știu ce dracu' se întâmplă! 

— Exact! se repede ea. 

Karen se apropie cu câţiva pași, fără să-și ia privirea de la el. 
Sunt la distanţă de un braţ unul de celălalt. 

— Asta e și ideea mea, spune ea, mai puţin agresivă acum. 
Nici eu nu știu ce se întâmplă. Am minţit în legătură cu mănușile 
pentru că n-am știut ce altceva să fac... exact ca tine. 

Tom se holbează la ea prostit. În cele din urmă, spune: 

— Indiferent dacă-ţi aduci sau nu aminte, probabil că sunt 
mănușile tale, și știm asta amândoi. La /ocul unei crime. De ce 
te aflai la locul unei crime, Karen? 

Pentru că ea nu-i răspunde, Tom continuă, îngrozit de ceea ce 
se întâmplă. 

— Au dovezi! Că erai la locul unei crime îngrozitoare! 

Nu-i vine să creadă că spune așa ceva, că-i spune așa ceva lui 
Karen, femeia pe care o iubeşte. Își trece înnebunit o mână prin 
păr. 

— În mod evident, detectivul ăla crede că tu ai făcut-o, crede 
că l-ai omorât pe bărbatul ăla. Tu l-ai omorât? Tu l-ai împușcat? 

— Nu știu! ţipă ea, cu disperare în glas. Asta-i tot ce pot să fac 
acum, Tom. Îmi pare rău. Știu că nu e destul. Nu știu ce s-a 
întâmplat. Trebuie să mă crezi. 

Tom se uită urât la ea, neștiind ce să creadă. Simte că viața, 
așa cum o știe el, se evaporă pe nesimţite. 

Karen se uită la el, fixându-l cu privirea. 


VP - 69 


— Chiar crezi că sunt în stare să ucid pe cineva? Chiar crezi că 
sunt capabilă de crimă? 

Nu. Nu și-o poate imagina ucigând pe cineva. Ideea e... 
caraghioasă. Monstruoasă. Și totuși... 

— E pe urmele tale, Karen, spune Tom copleșit. Ai văzut cum 
e detectivul ăla. O să sape și o să tot sape și n-o să se lase până 
nu lămurește totul. Nici n-o să mai conteze că nu poţi să-ţi aduci 
aminte. N-o să fie nevoie... poliţia o să afle ce s-a întâmplat și or 
să ne spună ei nouă! ` 

Acum aproape că ţipă. Incearcă s-o rănească, pentru că-i e 
teamă și e furios și nu mai poate să aibă încredere în ea. 

Karen e și mai palidă decât atunci când fuseseră detectivii 
acolo. 

— Dacă nu mă crezi, Tom... 

Se întrerupe, lăsând fraza în suspensie și așteptându-l să 
protesteze, să spună că o crede. Tăcerea se prelungește, dar 
Tom n-o spune. 

— De ce nu mă crezi? întreabă ea până la urmă. 

— Ce întrebare, răspunde el cu asprime. 

— E o întrebare legitimă, insistă Karen. 

Acum e supărată și ea. 

— Ce am făcut eu vreodată ca să crezi că aș putea ucide cu 
sânge rece pe cineva? 

Se apropie și mai mult. Tom o privește, dar nu spune nimic. 

— Mă cunoști! Cum poţi să crezi că măcar sunt în stare de așa 
ceva? Nu știu ce s-a întâmplat în seara aia, nu mai mult decât 
știi tu. 

Acum are faţa aproape, chiar lângă a lui; îi simte parfumul 
vag al pielii. 

Karen insistă: 

— Ce s-a întâmplat cu nevinovăția până la proba contrarie? 

Respiră grăbit, cu faţa aproape de el. 

— Nu știi ce s-a întâmplat, așa că de ce nu poţi să crezi că 
sunt nevinovată în toată povestea asta? Spune-mi, varianta asta 
e mai trasă de păr, mai nebunească decât că am împușcat un 
bărbat și l-am lăsat să moară? 

Acum ea este cea care aproape că ţipă. 

Tom se uită la ea, cu inima strânsă. De când o știe și o 
iubește, n-a avut niciodată nici măcar cel mai vag motiv să se 
îndoiască de ea, în nicio privinţă. Totul se reduce la seara aceea. 


VP - 70 


Ce s-a întâmplat de fapt? Nu-i datorează ceva pentru această 
încredere totală? 

Clatină din cap. Pe ton mai scăzut, spune: 

— Vine poliţia aici, te acuză... tu minţi în faţa lor... nu știu, 
Karen. 

Se oprește. 

— Te iubesc. Dar mi-e frică. 

— Știu, răspunde ea. Și mie mi-e frică. 

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu spune nimic. 

— Poate că e momentul să mergem iar la Jack Calvin, zice ea 
apoi. 

* 

În seara aceea, Karen stă în tăcere în sufragerie, ţinând în 
poală o revistă pe care n-o bagă în seamă. Mâine seară se 
împlinește exact o săptămână de la accident. O săptămână, și 
ea tot nu-și poate aminti nimic. 

După-amiaza a fost înspăimântătoare. Poliţia - detectivul ăla 
nemilos - a acuzat-o practic de crimă. Și Tom... Tom pare să 
creadă că e posibil s-o fi comis ea. 

li e teamă de poliţie, îi e teamă de ce ar putea descoperi, îi e 
teamă de ce le-ar putea spune doctorul Fulton. 

Işi dă seama că-și încleștează dinţii și încearcă să se destindă. 
O dor fălcile. 

Fotografiile... Karen nu-și poate scoate din minte imaginile 
alea oribile. Se gândește la Tom, care e sus, în biroul lui, închis 
cu ceva hârtii pe care și le-a adus de la serviciu. Sau poate că 
doar se preface, ca și ea? Stă la birou holbându-se în gol, și el 
incapabil să-și scoată din minte imaginile cu bărbatul mort? 
Probabil. Părea tulburat când a văzut pozele. Și, după aceea, 
nici măcar nu se mai uitase la ea. 

Karen aruncă o privire pe fereastra din faţă și tresare. Vede 
doi bărbaţi în costum la ușa unei case de peste drum. li 
recunoaște chiar și pe întuneric pe cei doi detectivi. Cuprinsă de 
groază, Karen se duce la fereastră, furișându-se pe lângă 
perete. Când ajunge la geam, rămâne în spatele perdelei, 
trăgând cu ochiul afară. 

Îi interoghează pe vecini. Bineînţeles. 


VP -71 


Capitolul cincisprezece 


Brigid se uită pe stradă. Se lasă întunericul. Stă mult aici, 
tricotând și privind ce se întâmplă dincolo de fereastră. 

Brigid e pricepută și creativă la lucru manual; câteva dintre 
modelele ei chiar au devenit cunoscute. Are un blog de tricotat 
de care e foarte mândră, unde își expune o parte din ce 
lucrează, și o urmăresc o grămadă de persoane. Pe bannerul de 
deasupra blogului scrie Tricotatu/ nu-i doar pentru doamnele în 
vârstă! Și mai e și o fotografie a lui Brigid. E mulțumită de poză, 
pe care i-a făcut-o un fotograf profesionist. In poza aia e foarte 
atrăgătoare; e fotogenică. 

Incercase odată s-o învețe și pe Karen să tricoteze, dar își 
dăduse seama că de fapt n-o interesa să înveţe. Și nici n-avea 
răbdare pentru așa ceva. S-au distrat puţin și au fost de acord 
că poate nu-i chiar pasiunea lui Karen. Părea totuși să-și 
dorească și să-i facă plăcere compania lui Brigid, în pofida 
intereselor lor diferite. E păcat că nu s-a apucat de tricotat; să 
tricotezi împreună cu cineva e o modalitate minunată să-l faci să 
vorbească, iar Karen nu e genul care să se deschidă cu ușurință. 

Mai devreme, Brigid fusese la magazinul ei favorit, Knit One 
Purl Too. | se termina lâna Shibui purpurie pe care o cumpărase 
data trecută. In clipa în care a intrat pe ușă și a văzut toate 
sculurile colorate de lână adunate de-a lungul pereților, aproape 
până la tavan, a simţit cum se bine dispune. Așa de multă 
culoare, atât de multe texturi... posibilități nelimitate! S-a 
plimbat fericită prin magazin, admirând, pipăind și adunând tot 
felul de lâneturi de diverse grosimi și culori, până și-a umplut 
braţele. Adoră să se răsfeţe cu lâneturi. 

Brigid mângâia o lână merinos portocalie de-a dreptul 
adorabilă când de ea s-a apropiat o femeie pe care a 
recunoscut-o vag. 

— Brigid? a spus ea. Mă bucur așa de tare să dau de tine! 
Voiam să-ți spun ce tare mi-a plăcut ultima ta postare de pe 
blog despre cum să repari greșelile de tricotat. 

Brigid aproape că a roșit de plăcere. 


VP- 72 


— Am pierdut un ochi crescut și șmecheria cu croșeta a mers 
de minune. 

— Mă bucur foarte tare că ţi-a fost de ajutor, spusese Brigid 
zâmbind. 

Era plăcut să-și împărtășească experienţa și să fie apreciată. 
Așa, merita toată munca grea cu scrisul blogului. 

Și Sandra, casiera, se bucurase s-o vadă. 

— Brigid! Nu te prea mai vedem. Trebuie să te întorci la 
cercul nostru de tricotat. 

Brigid își aruncase instinctiv privirea spre scaunele așezate în 
cerc în partea din faţă a magazinului. Nu era încă gata să se 
întoarcă. Nu putea face față. Prea multe femei tricotând fericite 
lucrușoare pentru bebeluși - cel puţin trei dintre cele care 
veneau cu regularitate erau însărcinate. Și vorbeau întruna 
despre asta. Nu putea fi sigură că n-o să lase asta s-o afecteze 
și că n-o să-și reverse cumva dezamăgirea; nu avea încredere în 
ea însăși că n-o să spună ceva neplăcut. 

N-ar fi înțeles-o niciuna dintre ele. Mai bine să se ţină departe. 

— Curând, a minţit Brigid. Chiar am mult de lucru în perioada 
asta. 

N-a spus nimănui de-aici că a renunţat la serviciu din cauza 
tratamentelor de fertilizare. Nu voia să le spună despre 
problemele ei de fertilitate. N-avea nevoie de mila lor. 

A luat sacoșa umflată și scumpă de lână și a plecat repede din 
magazin, într-o dispoziţie sumbră. 

Acum, se uită la doi bărbaţi în costume care vin în lungul 
străzii, bătând la uși. Se opresc la ușa vecinilor. Urmează ea. 

Când aude soneria, își pune tricotajul deoparte și răspunde. E 
singură acasă; Bob e plecat la un eveniment, așa cum e de 
multe ori. Cei doi bărbaţi se află în pragul ușii. Cel mai înalt, 
drăguţ, cu ochi albaștri pătrunzători, scoate o legitimaţie și i-o 
arată. 

— Sunt detectivul Rasbach, spune el. Acesta e detectivul 
Jennings. 

Brigid se crispează. 

— Da? răspunde ea. 

— Efectuăm o anchetă de poliţie. Aţi văzut-o, întâmplător, pe 
vecina dumneavoastră, Karen Krupp, plecând de-acasă în seara 
de treisprezece august? E seara când a avut accidentul de 
mașină. 


VP-73 


— Poftim? întreabă ea, deși l-a auzit foarte bine. 

— Aţi văzut-o pe Karen Krupp plecând de-acasă în seara de 
treisprezece august? A avut un accident de mașină în seara 
aceea. 

— Da, știu despre accident, spune Brigid. E prietenă cu mine. 

— Aţi văzut-o plecând de-acasă în seara aceea? insistă 
detectivul. 

Brigid clatină din cap. 

— Nu. 

— Sunteţi sigură? Staţi chiar peste drum. N-aţi văzut-o când a 
ieșit? 

— Nu, n-am văzut-o. Am fost și eu în oraș până mai târziu în 
seara aceea. De ce? 

Se uită de la unul la altul. 

— E o întrebare destul de ciudată. 

— Ne întrebăm dacă era singură. 

— Îmi pare rău, habar n-am, spune Bridget politicos. 

— Poate că soţul dumneavoastră era acasă în seara aceea? E 
aici? o întreabă detectivul. 

— Nu, nu e acasă. E plecat în majoritatea serilor. Cred că era 
plecat și în seara aceea. 

Detectivul îi întinde o carte de vizită și spune: 

— Dacă soţul dumneavoastră era întâmplător acasă și a văzut 
ceva, vreţi, vă rog, să ne sunaţi? 

Îi privește pe cei doi detectivi plecând cu pași mari pe aleea ei 
și ducându-se la casa de alături. 

* 

Nici Karen, nici Tom nu pot dormi, deși fiecare se preface în 
faţa celuilalt. Tom stă pe-o parte, cu faţa la perete și cu 
stomacul întors pe dos. Retrăiește scena cu detectivii în 
sufrageria lor în după-amiaza aceea, iar și iar. Işi aduce aminte 
ușurința cu care soţia lui i-a minţit în legătură cu mănușile. 
Dimpotrivă, el minţise prost și o știau cu toții. 

O simte pe Karen foindu-se fără încetare de cealaltă parte a 
patului; până la urmă, se ridică în liniște și se strecoară afară din 
cameră. Acum s-a obișnuit cu asta, cu sculatul ei în toiul nopții. 
În noaptea asta, e o ușurare. Aude ușa dormitorului închizându- 
se încet în urma ei și se răsucește, rămânând întins pe spate, cu 
ochii larg deschiși. 


VP - 74 


De la fereastra biroului de sus, Tom i-a văzut mai devreme pe 
detectivi plimbându-se în susul și-n josul străzii. Trebuie să-i fi 
observat și Karen. Și totuși niciunul dintre ei nu i-a pomenit de 
asta celuilalt. 

| se face rău când se gândește că o anchetează poliţia și se 
detestă pentru îndoielile care i se furișează în minte în legătură 
cu ea. Acum o privește tot timpul punându-și întrebări despre 
ea, despre ce a făcut. 

Și nu poate să nu se îngrijoreze: Ce o să afle oare poliția? 


VP -75 


Capitolul șaisprezece 


A doua zi de dimineaţă, Karen îl roagă pe Tom s-o ducă la 
biroul lui Jack Calvin în drum spre serviciu. Din fericire, Calvin și- 
a făcut timp s-o primească. Tom avea o întâlnire importantă de 
la care nu putea lipsi și n-a putut să rămână. Sau cel puţin așa 
spusese. Karen se întreabă dacă nu cumva nu mai poate face 
faţă, sau nu mai vrea. Sau poate crede că ea o să fie mai 
deschisă cu avocatul dacă nu e și el prezent. Dar n-o să-i spună 
avocatului mai mult decât i-a spus soțului ei. Vrea doar să știe 
ce ar trebui să facă. 

Tom se apleacă și o sărută pe obraz când coboară din mașină, 
dar n-o privește în ochi. Karen îi spune c-o să ia un taxi ca să se 
întoarcă acasă. Rămâne o clipă în parcare, uitându-se cum soțul 
ei se îndepărtează. După aceea, se întoarce și pornește spre 
clădire. Odată intrată, ezită o clipă în faţa lifturilor, dar apoi 
apasă pe buton. Când ajunge la biroul avocatului, își înăbușă 
teama, deschide ușa și intră. 

De data asta, are de așteptat mai mult și o lasă nervii. Când e 
condusă în cele din urmă la Jack Calvin, simte încordarea în 
umeri și în gât. 

— Te-ai întors! spune avocatul vesel. Așa de repede. Asta 
înseamnă că ţi-ai amintit ceva? 

Calvin îi zâmbește, dar ea nu-i răspunde. Se așază. 

— Cu ce pot să te ajut? întreabă Calvin, profesionist. 

— Tot nu-mi aduc aminte nimic din seara aceea, îi spune 
Karen. 

Își imaginează ce trebuie să creadă el. Probabil crede că a 
venit să-i spună ceva ce nu putea spune în faţa soțului ei - 
despre vreo problemă personală în partea rău-famată a orașului. 
O să-l dezamăgească. 

— Tom are în dimineaţa asta o întâlnire de la care nu poate 
lipsi, zice ea. 

Calvin dă din cap politicos. 

— Tot ce-ţi spun e protejat de confidenţialitatea avocat-client, 
așa este? întreabă Karen, privindu-l direct în ochi. 

— Da. 


VP - 76 


Karen înghite și-i spune: 

— Am primit o vizită din partea poliţiei ieri. 

— Bun. 

— Am crezut că era vorba despre accident. 

— Și nu era? 

— Nu. 

Karen face o pauză. 

— Anchetează o crimă. 

Sprâncenele avocatului se înalţă, iar privirea i se ascute. 
Scoate din dulăpior un carneţel nou cu hârtie galbenă liniată, ia 
de pe sugativă un stilou care pare scump și spune calm: 

— Mai bine îmi spuneţi totul. 

— A fost îngrozitor. 

Se sufocă la ultimul cuvânt. Simte cum i se face greață, 
aducându-și aminte pozele cu cadavrul. Își simte mâinile 
tremurându-i în poală și le strânge laolaltă. 

— Ne-au arătat fotografii ale cadavrului. 

Îi povestește rapid despre vizita detectivilor. 

— Nu l-am recunoscut pe bărbatul mort, spune. 

Se uită atent la avocat, sperând c-o va salva cumva. 

— Mergeaţi cu viteză, aţi trecut pe roșu, nu departe de locul 
unde s-a comis o crimă - posibil în jurul orei când a fost comisă 
crima, spune Calvin. Înţeleg de ce ar vrea să discute cu 
dumneavoastră. 

Se apleacă, iar scaunul scârțâie când se el mișcă. 

— Dar mai este și altceva care să vă lege de crima aceea? 
Pentru că, dacă nu mai e și altceva, n-aveţi de ce să vă faceţi 
griji. E o zonă periculoasă. N-are nicio legătură cu 
dumneavoastră, nu? 

Karen înghite din nou în sec. Se uită la el, se calmează și-i 
spune restul. 

— Au găsit niște mănuși. 

Avocatul o fixează cu ochii lui pătrunzători, așteptând. 

— Spune, o îndeamnă el. 

Karen trage adânc aer în piept și zice: 

— Au găsit niște mănuși de cauciuc, într-o parcare de lângă 
locul crimei. 

Ezită, apoi adaugă: 

— Sunt destul de sigură că sunt ale mele. 

Avocatul o ţintuiește cu privirea. 


VP - 77 


— Ne-au dispărut mănușile de cauciuc. 

Se oprește. 

— Nu știu ce s-a întâmplat cu ele. Sunt destul de deosebite, 
roz, cu un model cu flori lângă margine. 

— Le-aţi spus că vă lipsesc niște mănuși? întreabă Calvin. 

Karen își dă seama din tonul lui ce tâmpenie incredibilă 
credea că ar fi fost asta. 

— Nu sunt așa de tâmpită, răspunde ea caustic. 

— Bun. Asta-i bine, spune el, în mod vădit ușurat. 

— Tom a minţit pentru mine, rostește ea. 

Simte cum i se destramă toată stăpânirea de sine. 

— Le-a spus că nu ne lipsesc niciun fel de mănuși de cauciuc. 
Dar și-au dat seama că minte. 

— Regulă de bun-simţ, răspunde avocatul. Nu mințiţi poliţia. 
Nu spuneţi nimic. Și mai bine, mă sunaţi pe mine. 

— Au spus că n-au nevoie să demonstreze că mănușile sunt 
ale mele, urmează Karen. Pentru că se pare că mașina mea a 
trecut peste ele în parcare - au probe din urmele cauciucurilor - 
așa că mă pot plasa pe mine, sau mașina mea, cel puţin, în 
apropierea locului crimei. Au dovezi. 

Calvin îi întoarce privirea, cu o expresie gravă. 

— Oricum, cine e detectivul care se ocupă, cel care și-a dat 
seama? 

— E detectivul Rasbach, răspunde Karen. 

— Rasbach, repetă Calvin, părând gânditor. 

— Nu știu ce să fac, spune Karen încet. Aseară detectivii s-au 
dus peste tot pe stradă, au vorbit cu vecinii. 

Avocatul se lasă în faţă concentrat se uită fix privirea în ochii 
ei. 

— Nu faci nimic. Nu vorbești cu ei. Dacă vor să discute cu 
tine, mă suni pe mine. 

Scoate încă o carte de vizită, o întoarce și scrie un număr pe 
dosul ei. 

— Folosește numărul ăsta dacă nu mă găsești la celelalte. La 
ăsta mă poţi găsi oricând. 

Karen ia recunoscătoare cartea de vizită. 

— Crezi că au suficiente probe ca să mă pună sub acuzare? 
întreabă ea neliniștită. 

— Nu din ce mi-ai spus. Erai într-o parcare, în apropierea unei 
clădiri unde a fost comisă o crimă, posibil în jurul orei la care a 


VP - 78 


fost comisă aceasta. Mergeai cu viteză și ai avut un accident. S- 
ar putea să fi văzut ceva. Asta-i tot. Întrebarea este ce or să mai 
găsească. 

— Nu știu, spune ea agitat. Tot nu-mi pot aduce aminte nimic 
din seara aceea. 

Calvin stă un minut și mâzgălește niște notițe. În cele din 
urmă, ridică privirea spre ea și spune: 

— Detest să pomenesc de asta, dar o să am nevoie de un 
avans mai mare, pentru orice eventualitate. 

Pentru orice eventualitate. Pentru eventualitatea în care o să 
fie pusă sub acuzare pentru crimă, se gândește Karen. 
Scotocește în geantă după carnetul de cecuri. 

— Trebuie să întreb, spune Calvin încet. De ce ai fi putut avea 
o pereche de mănuși de cauciuc cu tine? 

Karen îi evită cu bună știință privirea, căutând în continuare 
carnetul de cecuri în geantă. 

— Habar n-am, îi răspunde. 


VP - 79 


Capitolul șaptesprezece 


Rasbach efectuează o verificare amănunțită a lui Karen 
Krupp. Cu excepţia recentului accident cu viteză excesivă, e un 
cetățean-model. Nicio contravenție rutieră. Nici măcar o 
amendă de parcare. O carieră destul de solidă - angajată 
temporar și apoi doi ani la Casa Funerară Cruikshank, pe un post 
de contabil cu jumătate de normă. Impozitele sunt în regulă. 
Niciun cazier penal. O gospodină drăguță și liniștită din zona de 
suburbii din nordul statului New York. 

Însă după aceea sapă un pic mai adânc. Ştie că numele ei de 
fată e Karen Fairfield, știe data și locul nașterii - Milwaukee, 
Wisconsin. Începe cu niște căutări de bază. 

Dar nu găsește mare lucru despre Karen Fairfield din 
Wisconsin - nicio dovadă că ar fi absolvit, sau măcar că ar fi 
urmat acolo nici școala elementară, nici liceul. Are un certificat 
de naștere și un cod numeric personal. Un permis de conducere 
de New York. Dar, în afară de asta, până acum câţiva ani, nu 
există nimic despre vreo Karen Fairfield cu data nașterii pe care 
a obținut-o. De parcă s-ar fi ivit, deplin formată, la vârsta de 30 
de ani, când s-a mutat în statul New York. 

Rasbach se reazemă de spătarul scaunului. A mai văzut așa 
ceva. Nu e atât de neobișnuit pe cât ar crede oamenii de rând. 
Mereu „dispar” persoane și își reîncep viaţa în altă parte, cu 
identități noi. Karen Fairfield e în mod evident o invenţie. E o 
tranziţie spre o nouă viaţă. Soţia lui Tom Krupp nu e cine zice că 
e. 

Și atunci, cine e? 

O să afle; e doar o chestiune de timp. Trece pe la biroul lui 
Jennings să-i spună ce a aflat. Jennings fluieră ușor. 

— Am și eu ceva, zice el. A primit un apel. 

Îi întinde lui Rasbach o foaie scoasă la imprimantă cu lista 
convorbirilor telefonice ale soţilor Krupp. 

Rasbach ia foaia de la celălalt detectiv și se uită atent la 
informații. 


VP - 80 


— A primit un apel la ora douăzeci și șaptesprezece, pe 
treisprezece august, în seara accidentului, observă Rasbach, 
ridicând privirea spre Jennings. 

— De pe un telefon nedetectabil, spune Jennings. Un telefon 
de unică folosință. 

Adaugă, vizibil iritat: 

— Nu știm cine a sunat-o sau de unde. 

— Nu foloseşti un telefon preplătit pe care-l arunci după aia 
dacă n-ai un motiv serios, spune Rasbach, strângând din buze. 
Ce dracu' punea la cale gospodina asta a noastră? mormăie el. 

Nu e surprins să afle că a primit un apel chiar înainte să plece 
val-vârtej de acasă în seara aceea. La asta se aștepta. Pentru că 
în seara de dinainte găsiseră doi martori care o văzuseră 
plecând. Unul dintre ei, o mamă cu trei copii care stă pe 
diagonală faţă de casa soţilor Krupp, o văzuse pe Karen 
coborând în fugă treptele din faţă și urcându-se în mașină, în 
mod vizibil grăbită. Spusese că era singură. O altă vecină, care 
stă mai încolo pe stradă, și-a adus aminte de ea, pentru că i s-a 
părut că merge prea repede când erau copiii la joacă. Și ea era 
convinsă că era singură în mașină. 

— Primește un apel la opt și șaptesprezece minute, pleacă în 
grabă în timp ce pregătește cina, nu încuie ușa și nu-și ia geanta 
sau mobilul... spune Rasbach, simțind un entuziasm familiar. 

— Apelul a fost pe telefonul fix, nu pe mobil, adaugă Jennings. 
Soțul ei a întârziat foarte mult de la serviciu în seara aceea. 
Apelul ar fi putut fi destinat oricăruia dintre ei. Poate că sunt 
implicaţi amândoi. 

Rasbach dă din cap gânditor. 

— Am face bine să-l cercetăm mai atent și pe Tom Krupp. 

* 

Karen Krupp iese din clădirea unde se află biroul avocatului și 
ajunge în bătaia soarelui fierbinte. Acum, că este din nou 
singură și nu mai trebuie să se prefacă nici față de soțul ei, nici 
faţă de avocat, simte doar o panică oarbă. Tocmai i-a dat 
avocatului un avans foarte mare, în eventualitatea că e pusă 
sub acuzare pentru crimă. 

E îngrozită. Ce-ar trebui să facă? Instinctul îi spune să fugă. 

Știe cum să dispară. 


VP - 81 


Dar de data asta e altfel. Nu vrea să-l părăsească pe Tom. ÎI 
iubește. Chiar dacă nu mai e sigură de sentimentele lui faţă de 
ea. 

* 

Tom a ajuns în sfârșit în birou, după o întâlnire insuportabil de 
lungă în cursul dimineţii. Inchide ușa și se așază pe scaunul de 
la birou. | se pare imposibil să se concentreze să lucreze; 
rămâne în urmă cu toate. E recunoscător că are un birou cu o 
ușă care se poate închide, unul care n-are pereţi de sticlă - altfel 
ar vedea toată lumea ce puţin muncește, cât de mult timp 
petrece plimbându-se de colo-colo și holbându-se pe fereastră. 

Aproape imediat, îi vibrează telefonul. Îl înșfacă și se uită la 
ecran. Brigid. Rahat. De ce dracu' să-l sune Brigid? 

— Brigid. Ce s-a întâmplat? 

— E un moment potrivit? întreabă Brigid. 

Deci nu-i o urgenţă, se gândește Tom. Incepe să se destindă 
puţin. 

— Ca oricare altul. Ce-i? 

— Trebuie să-ţi spun ceva, zice Brigid. 

Ceva din vocea ei îl avertizează că n-o să-i placă. Imediat, 
simte cum se crispează. 

— Ce anume? 

— Voiam să-ţi spun mai demult, spune ea, dar accidentul lui 
Karen m-a cam făcut să uit despre orice altceva. 

Tom ar vrea să treacă odată la subiect. 

— A fost poliţia aici aseară și a pus întrebări. 

Tom simte cum transpiră brusc. Inchide ochii. Nu vrea să 
audă ce are să-i spună Brigid, indiferent ce-o fi zis. Vrea să 
închidă. 

— Nu le-am spus detectivilor, dar cred că tu ar trebui să știi, 
spune ea. In ziua când a făcut accidentul, a fost un bărbat care 
s-a tot uitat în jurul casei voastre. 

— Cum adică s-a tot uitat? întreabă Tom tăios. 

— Tipul ăsta... se uita pe ferestre și s-a furișat prin spate. 
Pliveam buruienile pe peluza din faţă și l-am urmărit cu atenţie. 
A fost cât pe ce să sun la poliţie, însă după aia a venit la mine și 
am stat de vorbă și mi-a spus că e un prieten vechi. 

— De-al meu? 

Tom nu-și poate imagina cine ar putea fi. 

— Nu, de-al lui Karen. 


VP - 82 


Tom simte cum îl cuprinde o groază tot mai puternică. Inima îi 
bubuie în urechi. 

— A zis cum îl cheamă? 

— Nu. A zis doar că o știe din altă viată, spune Brigid, 
apăsând cuvintele. 

Tom nu spune nimic, surprins. 

— Nu vreau să te sperii, Tom, și știi ce apropiate suntem 
Karen și cu mine, urmează Brigid cu glas îngrijorat, dar ăsta e 
un comentariu cam ciudat, nu crezi? 

Din altă viață. 

— Cum arăta? reușește să întrebe Tom. 

— Înălţime și conformaţie medii, cred. Păr închis la culoare, 
destul de drăguţ. Bine îmbrăcat. 

Păr închis la culoare. Urmează o pauză lungă, în timp ce Tom 
se gândește, cu mintea gonind. 

— Ştii, totdeauna mi s-a părut ciudat că nu spune multe 
despre trecutul ei... cel puţin, nu mie, adaugă Brigid în cele din 
urmă. Detest să insinuez - știu prin ce treceţi cu accidentul și 
celelalte -, dar... 

— Dar ce? întreabă Tom tăios. 

— Dacă ne ascunde ceva din trecutul ei? 

Tom vrea să închidă, dar nu se poate clinti. 

— Ce dracu’ vrei să spui? 

— Poate că sună aiurea, dar am văzut de curând o emisiune 
la televizor despre oameni care fug de trecutul lor. Dispar și-și 
iau o identitate nouă. Poate... poate că așa a făcut și ea. 

— E ridicol, protestează Tom. 

— Chiar așa? ripostează Brigid. Se pare că lumea face așa de 
multe ori. Găsești online oameni care pot să ajute pe oricine, 
contra unei sume de bani. 

Tom își încleștează mâna pe telefon și ascultă tot mai 
alarmat. 

— Fac rost de acte noi și apoi se dau la fund, se mută în altă 
parte, o iau de la capăt. Işi schimbă înfățișarea. Devin cetățeni- 
model. Nu vor să fie trași pe dreapta, nu vor să fie băgați în 
seamă. 

Tom își aduce aminte, cu un soi de groază, cât de atentă e - 
sau era - Karen să respecte legea, până în seara accidentului. Și 
dacă Brigid are dreptate, iar soţia lui folosește o identitate falsă? 
De ce să facă așa ceva? 


VP - 83 


— Tom? Îmi pare rău, poate n-ar fi trebuit să spun nimic. E din 
cauza emisiunii ăleia nenorocite! Pur și simplu mi-a trecut prin 
minte, când a întrebat de ea bărbatul ăla... 

Tom credea că nimic nu l-ar mai putea da peste cap după 
întâmplările de săptămâna trecută, dar asta... sugestia că soţia 
lui ar putea fi altcineva? E mai mult decât poate duce. 

— Brigid, trebuie să închid, spune el brusc. 

Se ridică de pe scaun și începe să se plimbe, încercând să 
înţeleagă această nouă posibilitate îngrozitoare. La ei acasă 
fusese în dimineaţa aceea un bărbat cu părul închis la culoare, 
un bărbat care spunea că o cunoaște pe Karen din altă viată. 
Dacă Brigid are dreptate, iar Karen nu e cine spune că e? Poliţia 
o să afle. Poza aia înfiorătoare - bărbatul mort avea părul închis 
la culoare. Tom simte cum i se face greață când își aduce 
aminte. 

Poate că e doar paranoic. 

Sau poate că începe să vadă lucrurile așa cum sunt în 
realitate. 


VP - 84 


Capitolul optsprezece 


Când ajunge seara acasă, Tom are în el un amestec în clocot 
de sentimente negative - supărare, neîncredere, teamă, durere 
copleșitoare. Ştie că ea își poate da seama că s-a schimbat 
ceva. Dar n-are de gând să-i povestească despre telefonul lui 
Brigid. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Karen în cele din urmă, după o 
cină aproape mută. 

— E o întrebare cam prostească, ţinând cont de situație, 
răspunde Tom rece. Poate că nu-mi place să trăiesc cu spaima 
c-o să vină poliţia la ușă s-o aresteze pe nevastă-mea. 

Nu voia s-o spună. l-a scăpat. Vede cum Karen se albește la 
faţă. Vrea s-o acuze, să-i spună că totul e din vina ei. In schimb, 
își ia privirea de la ea. 

— N-ai întrebat despre întâlnirea cu avocatul de azi- 
dimineață, spune ea, la fel de rece. 

Tom nu uitase de ea, numai că prefera să nu știe. 

— Cum a mers? întreabă el, îngrozindu-se de ce-ar putea 
spune ea. 

— A trebuit să-i plătesc un avans mai mare. 

Tom râde cu amărăciune. 

— De ce nu mă mir? 

— Ai fi preferat să nu-l plătesc? întreabă Karen tăios. 

Cât de tare s-a deteriorat căsnicia lor în doar o săptămână, se 
gândește Tom. Înainte, n-ar fi crezut în niciun caz. În clipa asta, 
ar vrea s-o lipească de perete și să ţipe la ea să înceteze să-l 
mai mintă și să-i spună adevărul. Dar n-o face. In schimb, se 
îndepărtează de ea și pleacă din cameră. 

Nu poate scăpa de bănuiala că ea își aduce de fapt aminte ce 
s-a întâmplat în seara aceea. Nu-i vine să creadă cât de rănit 
este, cât de manipulat se simte. 

Și totuși, încă o iubește. Totul ar fi mult mai ușor dacă n-ar fi 
iubit-o. 

* 

Brigid stă singură pe întuneric, cu tricotajul în brațe. Nu s-a 

deranjat să aprindă luminile. Bob are iar un priveghi în seara 


VP - 85 


asta. Asta înseamnă afacerea cu pompe funebre, o puzderie de 
eufemisme. Ştie femei ai căror soți au afaceri sau profesii 
liberale și care-și însoțesc uneori bărbaţii la evenimente - își iau 
o rochie nouă, pantofi noi -, dar acelea sunt dineuri și petreceri 
și așa mai departe. Nu priveghiuri pentru familii îndurerate, cu 
un sicriu deschis în capătul încăperii, cu mireasma și priveliștea 
copleșitoare a florilor pretutindeni. Nu, mulțumesc. 7 

A început să deteste florile, mai ales aranjamentele florale. În 
special aranjamentele funerare. Inainte, îi plăcea să primească 
flori de la soțul ei la aniversările căsătoriei, dar după câţiva ani i- 
a spus lui Bob să nu-și mai bată capul. Și asta pentru că 
începuse să-l suspecteze că reciclează flori de la casa funerară. 
Nu l-a acuzat direct și nu era sigură. Dar i se părea genul de 
lucru pe care l-ar face Bob. E un pic zgârie-brânză când e vorba 
de lucrurile mici. Totuși, n-a obiectat în fața costului 
tratamentelor de fertilitate. 

l-ar fi plăcut ei s-o ia de-acolo vreo câteva zile - la Veneţia sau 
Paris, într-un loc plin de viaţă - departe de pompele funebre sau 
ce anume l-o ţine așa de ocupat. Dar Bob a insistat întotdeauna 
că nu poate să stea plecat așa de mult. Așa că acum Brigid 
primește în fiecare an câte o pereche de cercei fără niciun haz, 
pe care n-are nicio ocazie să-i poarte. 

Nu se pune problema că nu și-ar permite să călătorească. 
Casa Funerară Cruikshank s-a extins și acum are trei filiale în 
nordul statului, iar Bob e mai ocupat ca oricând. 

Dar ea nu e. Ar putea să lucreze ceva pentru Bob, dar, când i- 
a propus, a zis că mai degrabă i-ar înfige ace în ochi. Bob fusese 
jignit. 

Tratamentele de fertilitate chinuitoare pentru care renunţase 
la postul ei de conducere nu funcţionaseră - și acum, în afara 
blogului de tricotat, zilele îi sunt mai degrabă pustii. Și-a 
îndreptat speranţele spre adopţie. E îngrijorată că ocupaţia lui 
Bob o să le afecteze solicitarea, dar nu e ca și cum /ocuiesc într- 
o casă de pompe funebre. Sunt un cuplu normal, cu o casă 
normală. Afacerea e cu totul separată. Nici măcar nu vorbesc 
despre ea prea mult. Bob știe că ei îi displace să audă despre 
asta. Ce o sâcâie de fapt e că atunci când s-au căsătorit el 
vindea asigurări, ceea ce e cu totul respectabil. Dar avea spirit 
întreprinzător și a apărut o ocazie. E profitabil, nu poate să 
nege. Și-ar dori numai ca Bob să fi avut succes în alt domeniu. 


VP - 86 


Se uită cu atenţie peste drum, la numărul 24, la casa lui Karen 
și a lui Tom. Se întreabă oare ce crede Tom, după telefonul ei de 
mai devreme. Cumva crede, ca și ea, că soţia lui ascunde ceva 
legat de trecutul ei? Totdeauna a nedumerit-o că e așa de 
reținută faţă de ea, ţinând cont că nu o dată Karen i-a spus că e 
cea mai bună prietenă a ei. Eforturile lui Brigid de a o atrage pe 
Karen într-o intimitate mai profundă au dat totdeauna greș. 

lar Tom... Brigid vede în fiecare seară lumină în biroul lui de la 
etaj. Muncește prea mult, ca Bob, dar măcar, când lucrează 
seara, lucrează de-acasă. Karen nu stă singură în casă, ca ea, în 
fiecare seară. 

Poate că ar trebui să le ducă un platou cu negresă, 
întâmplător, a făcut o negresă după-masă. Nu vrea s-o mănânce 
singură pe toată. Și nici nu-i chiar așa de târziu. Odată ce s-a 
hotărât, dă fuga la etaj să se schimbe. 

Își perie părul castaniu care-i ajunge până la umeri, cu cărare 
pe mijloc, își dă cu niște ruj roșu și se uită în oglindă, să vadă 
cum arată. Exersează cel mai fermecător zâmbet - cel care-i 
face ochii să se lumineze - și apoi ia prăjiturile din bucătărie. 


VP - 87 


Capitolul nouăsprezece 


Karen e în bucătărie când aude soneria. Încremenește. Nici 
când sună din nou nu se clintește. Il aude pe Tom foindu-se la 
etaj. Probabil că se întreabă de ce nu răspunde ea. 

Când sună a treia oară, iese fără tragere de inimă din 
bucătărie ca să răspundă. Privirea ei o întâlnește pe a lui Tom, 
în timp ce acesta coboară treptele. Se oprește la jumătatea 
scării. Karen simte neliniștea venind dinspre el. Își simte și 
propria agitaţie când deschide ușa. 

Sunt detectivul Rasbach și partenerul lui, celălalt detectiv al 
cărui nume nu și-l poate aminti. Lui Karen i s-a uscat gura. și 
spune să fie calmă. Işi amintește că are un avocat, își aduce 
aminte de cartea lui de vizită din portofelul ei. Poate să dea de 
el la nevoie. 

Karen vrea să-i trântească detectivului ușa în nas. 

— Putem intra, doamnă Krupp? întreabă Rasbach politicos. 

Karen îl vede aruncând o privire spre soțul ei, care încă mai 
stă încremenit pe scări. 

Se gândește. N-are la dispoziţie decât o secundă sau două în 
care să ia decizia corectă. Calvin i-a spus să nu discute cu 
poliția. Dar îi e teamă că dacă-i alungă or să revină cu un 
mandat de arestare. Îl aude pe Tom coborând restul treptelor și 
venind în spatele ei. 

— Ce doriţi? îl întreabă el pe detectiv, puţin agresiv. 

— Aș prefera să nu purtăm discuţia asta în prag, răspunde 
Rasbach agreabil. 

Karen deschide ușa larg și-i lasă pe cei doi detectivi să intre în 
casă, evitând privirea lui Tom. 

Ajung în sufragerie, ca și mai înainte. 

— Vă rog, luaţi loc, spune Karen. 

Îi aruncă o privire pe furiș lui Tom și e îngrijorată de ce-i 
citește pe față. Nu știe cum să-și ascundă sentimentele. Și în 
momentul de față arată de parcă se așteaptă ca lumea lui să se 
sfârșească. 


VP - 88 


Se lasă o tăcere plină de înţelesuri până să scoată cineva 
vreun cuvânt. Rasbach nu se grăbește. Karen nu-și permite să 
se lase iritată. ÎI așteaptă. 

În cele din urmă, Rasbach începe. 

— V-aţi adus aminte ceva despre seara în care aţi avut 
accidentul? o întreabă el pe Karen. 

— Nu, răspunde ea politicos. 

După o pauză, adaugă: 

— Se pare că nu e ceva neobișnuit în cazuri de felul acesta. 

Și apoi se gândește că probabil n-ar fi trebuit s-o spună. Sună 
de parcă ar fi citit dintr-o carte. 

— Am înţeles, spune detectivul cu căldură. Pot să vă întreb - 
doar de curiozitate - ce eforturi faceţi ca să vă recuperatți 
memoria? 

— Poftim? reacţionează Karen la întrebarea neașteptată. 

Se foiește pe locul ei. 

— Mi se pare că dacă nu puteţi să vă aduceţi aminte ce s-a 
întâmplat în seara aceea, aţi încerca în vreun fel să faceţi ceva, 
spune Rasbach. 

— Cum ar fi? întreabă ea. 

Își încrucișează braţele. 

— Nu pot să iau pur și simplu o pastilă și să-mi recuperez 
memoria. 

— Mergeţi la vreun specialist? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu cred că ar ajuta. Memoria o să-mi revină la 
vremea ei. 

— Așa credeţi dumneavoastră. 

— Așa mi-a spus doctorul meu. 

Ştie că pare defensivă. Inspiră adânc și calm. 

Adevărul e că n-a îndrăznit să se ducă la un specialist, cum ar 
fi un expert în hipnoză, pentru că nu poate risca să mai audă și 
altcineva ce s-ar fi putut întâmpla în seara aceea. Trebuie să 
descopere singură. 

Detectivul schimbă tactica. 

— Știm că ați plecat singură de-acasă în seara accidentului. 
Avem martori care v-au văzut plecând de-acasă. 

— Bine, spune ea. 

Simte că Tom îi aruncă o privire tăioasă. 


VP - 89 


— Știm și că aţi primit un apel telefonic în seara aceea, spune 
Rasbach. La ora opt și șaptesprezece. 

— Așa a fost? întreabă ea. 

— Da, așa a fost. Pe telefonul fix. Am verificat lista apelurilor, 
spune Rasbach. 

— Aveţi voie să faceţi așa ceva? întreabă Tom. 

— Da, avem, răspunde Rasbach. Altfel, n-am fi făcut-o. Am 
obținut un mandat. 

Își îndreaptă din nou atenţia asupra lui Karen. 

— Cine credeţi că v-ar fi putut suna la ora aceea? 

— N-am idee. 

— N-aveţi idee, repetă Rasbach. 

Tom izbucnește, nemaifiind parcă în stare să suporte 
tensiunea. 

— E evident că știți cine a sunat-o, așa că de ce nu încetaţi să 
ne mai prostiţi și nu ne spuneți? 

Rasbach îi aruncă o privire lui Tom. 

— De fapt, nu știm cine a sunat, spune el. Apelul a fost făcut 
de pe un telefon cu cartelă. Nu putem urmări genul ăsta de 
apeluri. 

După aceea, se apleacă în fotoliu către Karen, puţin 
ameninţător, i se pare ei. 

— Dar îmi închipui că știți asta. 

Karen simte aţintiţi asupra ei ochii celor doi detectivi și ai 
sotului ei la auzul acestei informaţii. Inima îi bate de două ori 
mai repede. 

— Asta e puţin neobișnuit, urmează Rasbach, nu credeți? 

Karen se gândește la cartea de vizită din portofel. A făcut o 
greșeală când i-a lăsat să intre. 

— Interesant că apelul a fost făcut pe telefonul fix și nu pe 
mobilul dumneavoastră, spune detectivul. 

Se uită fix la el, dar nu zice nimic. Ce-ar putea să spună? 

— Poate că apelul nici nu era pentru dumneavoastră, adaugă 
Rasbach. 

Sugestia o surprinde. 

Rasbach se întoarce spre soţul ei, care pare la fel de 
contrariat ca și ea. 

— Ce vreți să spuneţi? întreabă Tom. 

— Vreau să spun că poate că apelul era pentru 
dumneavoastră, dar a răspuns dânsa, spune Rasbach. 


VP - 90 


— Poftim? spune Tom, evident luat prin surprindere. 

— Apelul a fost făcut la douăzeci și șaptesprezece - nu sunteți 
de obicei acasă la ora aceea? întreabă detectivul. 

Karen îl privește pe Rasbach, ușurată că punctul lor de interes 
s-a mutat, fie și numai o clipă, de la ea și persoana care a i-a dat 
telefonul acela anonim. Lasă-i să-și piardă timpul cu Tom, se 
gândește; n-or să găsească nimic în direcţia asta. Simte cum 
începe să se destindă, doar un pic. E evident că nu știu nimic. 
Încearcă să afle ceva. Or să plece în scurt timp, cu nimic în plus 
față de ce aveau când au venit. 

— Da, de obicei sunt acasă pe la opt sau mai devreme. Dar 
am fost foarte ocupat la serviciu în ultima vreme, spune Tom, 
defensiv. 

Detectivul așteaptă. 

— Și ce, credeţi că m-a sunat cineva pe mine de pe un telefon 
care nu poate fi urmărit? 

— Este posibil, spune Rasbach. 

— E caraghios, protestează Tom. 

Pentru că Rasbach tace în continuare, nefăcând altceva decât 
să se uite la el cu ochii lui albaștri pătrunzători, Tom spune: 

— Credeţi că m-a sunat cineva pe mine de pe un telefon care 
nu poate fi urmărit, iar soția mea a răspuns și a fugit de-acasă? 
De ce să facă așa ceva? 

Karen se uită la Tom și Rasbach, surprinsă de direcţia în care 
se îndreaptă discuţia. 

— Da, de ce? întreabă Rasbach și așteaptă în liniște. 

Tom își pierde răbdarea. 

— Domnilor detectivi, mă tem că vă pierdeţi vremea. Ca să nu 
mai vorbim de a noastră. Poate că ar trebui să plecaţi. 

— Aveţi ceva de ascuns, domnule Krupp? întreabă Rasbach, 
ca și cum ar ști deja răspunsul. 

Karen își rotește privirea surprinsă spre chipul soţului ei. 

* 


Brigid șovăie în prag, cu prăjiturile în mână, când vede 
mașina pe stradă în faţa casei soţilor Krupp. Cunoaște mașina 
aceea. Au venit iar cei doi detectivi. 

Brigid moare de curiozitate să afle ce se întâmplă. 

Se hotărăște să se strecoare prin spatele casei și să lase 
negresa înăuntru, chiar lângă ușa din spate. Nu vrea să 
deranjeze pe nimeni. E o noapte caniculară și, aşa cum spera, 


VP - 91 


ușile glisante de sticlă sunt deschise, ca să pătrundă o adiere de 
vânt. Nu e închisă decât ușa de plasă. Dacă stă de-a dreptul 
nemișcată, pe întuneric, poate că ar reuși să audă ce se 
vorbește în sufragerie, mai ales dacă deschide în liniște ușa ca 
să pună prăjiturile jos, poate pe masa de bucătărie... 


VP - 92 


Capitolul douăzeci 


Tom simte o roșeaţă urâtă urcându-i pe gât și năvălindu-i pe 
față. E furios pe detectiv, care dă buzna în casa lor cu o mulțime 
de acuzaţii viclene. Nu e obligat să suporte. 

— Nu, domnule detectiv, spune Tom. N-am nimic de ascuns. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, răspunde Rasbach după o 
clipă. 

— De ce sugeraţi măcar așa ceva? întreabă Tom și-și dorește 
pe loc să nu fi întrebat. 

Rasbach îl privește cu atenţie. 

— Pentru că am verificat cronologia evenimentelor din seara 
accidentului. Soţia dumneavoastră a avut accidentul, nu departe 
de locul crimei, aproximativ la ora douăzeci și patruzeci și cinci. 
In seara aceea, i-aţi spus operatorului de la 911 că aţi venit de 
la serviciu cu mașina și aţi ajuns acasă pe la 21:20 și aţi 
descoperit că soţia dumneavoastră a dispărut. Ușile erau 
descuiate și luminile aprinse. 

— Da, spune Tom. 

Rasbach tace o clipă și apoi spune: 

— Am discutat cu paza de la biroul dumneavoastră și au spus 
că aţi plecat la ora 20:20. De la birou până aici e un drum de 
circa cincisprezece minute cu mașina. Așadar, unde aţi fost în 
ora aceea? E un moment oarecum critic în această anchetă, de 
la 8:20 la 9:20 sau cam pe-acolo. 

Tom se simte dintr-odată ameţit. Karen se uită la el, în mod 
clar șocată, iar el își mută privirea. Simte cum transpiră, simte 
umezeala pătându-i cămașa pe sub mâneci. 

— Din acest motiv, adaugă Rasbach, nu avem decât cuvântul 
dumneavoastră că aţi fost acasă la 9:20. N-aţi început să-i 
sunați pe prietenii soției dumneavoastră până la - se uită la 
notițe - 21:20, cred. Și destul de repede după aceea aţi sunat la 
911. 

Așteaptă, dar Tom nu spune nimic. 

— Așadar, unde ați fost? 

— M-am... plimbat cu mașina, răspunde Tom, bâlbâindu-se. 


VP - 93 


— V-aţi plimbat cu mașina... timp patruzeci și cinci de minute 
în plus, spune Rasbach, cu ochii ca oţelul. De ce? 

Lui Tom îi vine să-l strângă de gât. În loc de asta, trage adânc 
aer în piept și încearcă să se calmeze. 

— Aveam nevoie să mă gândesc, să-mi limpezesc gândurile. 
Fusese o zi lungă. 

— Nu voiaţi să ajungeţi acasă, la soţia dumneavoastră? 

Tom se uită la detectiv, se întreabă ce știe și în momentul 
acela îl urăște de moarte - îi detestă seninătatea, stăpânirea de 
sine, insinuările viclene. 

— Ba da, sigur că voiam, se răstește Tom. Dar... condusul mă 
ajută să-mi limpezesc gândurile. Mă ajută să mă relaxez. Am o 
muncă foarte stresantă. 

Sună neconvingător, chiar și în ochii săi. Tom vede cum i se 
ridică sprâncenele lui Rasbach. Detectivul o face pentru efect, 
iar Tom îl detestă din cauza asta. 

— V-aţi oprit pe undeva? V-a văzut cineva? 

Tom dă să clatine din cap, dar după aceea ezită și spune: 

— M-am oprit câteva minute și m-am așezat la una dintre 
mesele de picnic de pe malul râului. Ca să iau o gură de aer. Nu 
cred că m-a văzut nimeni. 

— Vă aduceți aminte exact unde? 

Tom încearcă să se gândească. 

— Chiar lângă Branscombe, cred, în parcările de-acolo. 

Nu reușește să se convingă s-o privească pe Karen. 

Rasbach notează, îi aruncă o ultimă privire pătrunzătoare și 
se ridică, închizând carneţelul. 

În sfârșit, pleacă, își zice Tom. Au făcut destul rău pentru o 
singură seară. 

Karen îi conduce pe detectivi, în timp ce Tom rămâne așezat 
în sufragerie, holbându-se la podea și pregătindu-se pentru 
confruntarea cu soţia sa. 

* 

Karen știe că lui Tom nu-i place să conducă. Nu-l relaxează - 
din contră, îl stresează. Simte cum i se clatină pământul sub 
picioare. Trebuie să-l întrebe. 

— Așadar, de ce te-ai plimbat cu mașina o oră în seara aia? 

— Tu de ce ai intrat cu mașina într-un stâlp? izbucnește el. 

Karen cască gura surprinsă. 

— Mă duc afară, spune Tom pe neașteptate. 


VP - 94 


ÎI privește plecând. Tresare când Tom trântește ușa în urma 
lui. 

Ce făcea Tom în seara aia? Detectivul nu e prost. E posibil s-o 
mintă Tom? Să ascundă ceva de ea? 

Tulburată, se duce la bucătărie să-și ia niște apă rece și 
zărește imediat o farfurie cu negresă pe masă. Rămâne 
încremenită. Recunoaște farfuria. E a lui Brigid. Brigid a fost aici 
și și-a lăsat negresa atât de caracteristică. Negresa nu era aici 
înainte să ajungă polițiștii. Probabil că a lăsat-o pe masa din 
bucătărie în timp ce vorbeau cu Tom și cu ea în sufragerie. 
Karen simte un fior. Oare o fi auzit ceva? 

Detestă felul în care îi scapă toate de sub control, închide 
ochii, trage adânc aer în piept și se silește să se relaxeze. 

O s-o sune pe Brigid mâine și o să-i mulţumească pentru 
prăjituri. Poate să aibă încredere în Brigid. O să stea de vorbă cu 
ea și o să afle cât de multa auzit. 

Karen își umple paharul cu apă din frigider, ia farfuria cu 
negresă cu ea în sufragerie și așteaptă să se întoarcă Tom. Ce 
ascunde? Tom a fost întotdeauna ca o carte deschisă. Nu poate 
să creadă că-i ascunde ceva. Unde ar fi putut să fie în ora aia și 
de ce nu vrea să-i spună? 

* 

Tom se urcă în mașină și se duce până la un bar de cartier, 
genul de loc unde ies la bere echipele locale după un meci 
amical de baseball. Trebuie să se adune. Se strecoară într-un 
separeu gol, comandă o bere și se cocoșează deasupra 
paharului; nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. 

A intrat într-o oarecare belea. De fapt, cu cât se gândește mai 
mult, cu atât mai încurcate par lucrurile. N-a dorit să le spună 
detectivilor ce făcea în seara aia, în niciun caz de faţă cu Karen. 
Pentru că știe cum or să pară lucrurile. Acum o să se afle tot. 

În seara aceea, la opt și jumătate, ar fi trebuit să se vadă cu 
Brigid, în locul lor de lângă râu, în colţul acela liniștit dintre 
centru și suburbii, unde cărarea de pe malul apei e mai puţin 
aglomerată, iar copacii oferă un pic de intimitate. Se întâlneau 
acolo uneori, înainte, când avuseseră aventura lor scurtă, 
nechibzuită și încâlcită. 

Îl sunase la birou în ziua aceea, în ziua accidentului, și-i 
ceruse o întâlnire - nu-i spusese de ce. Însă îi trăsese ţeapă. O 


VP - 95 


așteptase mai mult de jumătate de oră în beznă, dar ea nu 
apăruse. 

Tot nu știe de ce voise Brigid să se vadă. Când vorbiseră 
prima dată, o convorbire succintă în timp ce el o căuta pe Karen, 
a întrebat-o ce voia și de ce n-a venit, dar ea nu l-a luat în 
seamă, spunând că sora ei avusese un fel de criză și că oricum 
nu era nimic urgent. Oricum, era mai preocupat s-o găsească pe 
Karen. 

Știe c-ar fi trebuit să-i spună lui Karen despre el și Brigid. 
Acum va trebui să le spună detectivilor și o să pară că se 
întâlnea cu Brigid în seara aceea pentru că așa voia el și ţinuse 
totul secret față de Karen. 

Știe că trebuie să-i spună lui Karen, astă-seară - să-i spună 
totul -, dar nu are chef de făcut mărturisiri. Poate că s-ar simţi 
mai dispus să-i spună adevărul dacă ar începe ea. 

x 


Când se întoarce acasă, soția lui îl privește cu reticență. Sunt 
precauţi unul faţă de altul acum. 

— Vrei și tu? îl întreabă Karen, arătând spre negresele de pe 
măsuța de cafea. 

— De unde au apărut? întreabă Tom când se așază. 

— Par să fie de la Brigid. Și la gust par așa. 

— A fost pe-aici? întreabă Tom. 

— Trebuie să fi fost. 

Tom se uită întrebător la ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Când ai plecat, m-am dus la bucătărie și le-am găsit pe 
masă. 

— Ce? întreabă Tom. Când le-a pus acolo? 

— Presupun că în timp ce discutam cu detectivii, răspunde 
Karen. 

— Rahat, spune Tom stânjenit. 

— O să vorbesc cu ea mâine. O să încerc să-i explic. 

Tom își trece o mână peste față. 

— Cum o să-i explici că aveam doi detectivi în sufragerie, care 
puneau întrebări despre o anchetă de omor? 

Karen nici măcar nu se uită la el. 

— O să-i spun adevărul. În seara aia a fost comisă o crimă 
lângă locul unde am avut eu accidentul. N-are nicio legătură cu 


VP - 96 


mine. Dar polițiștii sunt disperaţi și n-au nicio pistă. Or să 
renunţe când or să-și dea seama că nu află nimic, spune ea. 

Pare să fi uitat de mănuși, se gândește Tom, și de urmele de 
cauciucuri. Și de telefonul misterios. Se preface că este convinsă 
și nu are cum să fie așa. 

Urmează o tăcere lungă, încordată. În cele din urmă, Tom 
spune: 

— Poate că ar trebui să te duci la un doctor. 

— De ce? 

Vocea lui Karen e ascuțită. 

— Cum a spus detectivul... de fapt, nu faci nimic ca să încerci 
să-ţi recuperezi memoria. 

Karen se uită fix la el, dar el nu-și pleacă privirea. 

— Poate că ar trebui. 

— Și ce-o să facă un doctor? întreabă ea cu răceală. 

— Nu știu, răspunde Tom. Ai putea încerca hipnoza. 

O presează, o îmboldește. Haide să aflăm ce s-a întâmplat în 
seara aia. Eu chiar vreau să știu. Tu nu? 

Karen râde forţat. 

— Nu mă las hipnotizată. E caraghios. 

— Chiar așa? 

O provoacă și-și dă seama că ei nu-i place. 

Karen se ridică și iese din cameră, ducând farfuria cu negrese 
înapoi în bucătărie. Tom rămâne singur pe canapeaua din 
sufragerie, zdrobit de o singurătate nimicitoare. Aude ușa 
glisantă de la bucătărie deschizându-se și apoi închizându-se; 
Karen a ieșit. 


VP - 97 


Capitolul douăzeci și unu 


Karen închide ușa în urma ei și rămâne preț de câteva ore în 
curtea din spate. Trebuie să se împotrivească nevoii de a 
plânge. N-ar fi trebuit să se întâmple nimic din toate astea. Il 
pierde pe Tom. Se așază pe unul dintre scaunele de răchită, 
sperând c-o să vină și Tom. Dar el nu vine, iar ea se simte tristă 
și singură și supărată și speriată. 

Și această bănuială îngrozitoare pe care o simte dintr-odată - 
unde a fost Tom în ora aia? Ce-i ascunde? Cât își dorește să-și 
poată aminti ce s-a întâmplat în seara aceea! Ce a făcut? 

Vrea să scape de tensiunea din casă, cu ea și Tom înăuntru. 
Se ridică de pe scaun, ocolește spatele casei și coboară pe alee. 
Poate ar trebui să treacă pe la Brigid. 

Dar nu-i în stare să stea de vorbă cu Brigid acum. Merge 
repede pe trotuar, îndepărtându-se de casă. Trebuie să se 
gândească. 

* 

Karen a ieșit, iar Tom e singur acasă. Brigid l-a văzut 
întorcându-se acum câteva minute. Categoric ceva se întâmplă 
ceva. 

Brigid iese și traversează repede strada. Nu știe cât timp are 
până se întoarce Karen. Urcă treptele și bate la ușa din față. 

Nu-i răspunde imediat. Bate din nou. Până la urmă, Tom 
deschide ușa, obosit și neatent. Pe chipul lui frumos sunt 
adâncituri care nu erau acolo; pare palid. 

— Bună, spune ea. 

— Bună, răspunde Tom. 

Mâna stângă îi rămâne pe cantul ușii, de parcă e pe punctul s- 
o închidă la loc în orice moment. 

— Karen nu-i acasă, tocmai a ieșit un pic. 

— Știu, spune Brigid. Am văzut-o când a luat-o în jos pe 
stradă. 

Ezită. 

— De fapt, speram să te prind singur, doar o clipă. 


VP - 98 


Se strecoară pe lângă el în sufragerie; acum, fie îi cere să 
plece, fie închide ușa în urma ei. Brigid nu crede c-o să-i ceară 
să plece. 

— Voiam să te întreb despre Karen, spune Brigid, întorcându- 
se cu faţa spre el. Ce mai face? E bine? 

Tom o privește cu răceală. 

— Își revine. 

— Părea de-a dreptul pierdută când am fost aici ieri, spune 
Brigid. Cu paharul. Nu-i stă deloc în fire. 

Tom dă din cap. 

— E doar... se întâmplă multe în momentul ăsta. 

— Știu, răspunde Brigid. Am văzut că au venit iar detectivii 
ăia. 

Se oprește. Pentru că Tom nu spune nimic, întreabă: 

— Ce voiau? 

Tom răspunde încordat: 

— Voiau să vadă dacă își aduce aminte ceva despre accident. 
Dar nu-și amintește. Spune că nu știe ce s-a întâmplat în seara 
aceea. 

— Și tu o crezi, spune Brigid. 

— Bineînţeles că o cred, răspunde Tom înţepat. 

— Dar poliţia nu? 

— Nu știu ce crede poliția. Nimic din ce spun ei n-are logică. 

Brigid îl privește cu atenţie. Convorbirea lor telefonică de mai 
devreme despre Karen a rămas suspendată între ei. Nu rezistă 
să n-o aducă în discuţie. 

— În ziua accidentului... motivul pentru care te-am sunat și 
te-am rugat să te întâlneşti cu mine... era ca să-ţi spun despre 
bărbatul care trăgea cu ochiul și a făcut aluzii la trecutul lui 
Karen, spune ea. Credeam că, dacă încerc să-ţi spun la telefon, 
o să-mi închizi. Dar după aceea m-a sunat soră-mea și... 

— Nu vreau să discut despre asta, spune Tom brusc. 

Se lasă o tăcere stânjenitoare. Apoi, Tom spune: 

— Poate ar trebui s-o cauţi pe Karen dimineaţă. 

Brigid dă din cap. 

— Sigur. Atunci o s-o sun. 

Și adaugă: 

— Pari extenuat, Tom. 

El își trece mâna prin păr și spune: 

— Pentru că sunt extenuat. 


VP - 99 


— Dacă pot să fiu cumva de ajutor, nu trebuie decât să zici, 
spune Brigid și-și pune ușor mâna pe brațul lui. 

— Mersi, răspunde Tom băţos, dar o să fie în regulă. 

li simte sub mână căldura brațului gol. Tom se îndepărtează 
de ea, punând capăt atingerii. 

— Noapte bună, spune ea, apoi se întoarce, coboară treptele 
să se ducă acasă. 

Se uită peste peluză și stradă către casa ei, goală și aproape 
în întregime întunecată, cu excepţia luminii de deasupra ușii din 
faţă. 

* 

Tom închide ușurat ușa în urma lui Brigid, apoi își reazemă 
trupul de ea și se simte copleșit de oboseală. Totdeauna se 
simte stângaci și încordat în preajma lui Brigid. li displace 
prietenia strânsă care s-a legat între Brigid și soţia lui. Știe că e 
egoist din partea lui. Se duce încet în sufragerie, întrebându-se 
anume ce crede Brigid. l-a recunoscut pe detectivi. Detectivii nu 
anchetează accidente de mașină. In mod evident, bănuiește că 
se întâmplă și altceva. Și Tom știe că-și pune întrebări despre 
trecutul lui Karen. Își dorește să nu-i fi împărtășit și lui bănuielile 
ei. Dacă e adevărat ce suspectează Brigid, atunci purtarea 
înșelătoare a lui Karen a început cu mult înainte de seara 
accidentului. 

Dar acum... acum nu știe ce crede. Dacă într-adevăr nu-și 
poate aduce aminte, de ce nu face un efort să-și recapete 
memoria, cum a zis detectivul? 

Tom se duce în bucătărie și ia o sticlă de whisky dintr-un 
dulăpior. Mai e o grămadă de tărie rămasă de la nunta lor, de 
acum aproape doi ani. Rareori bea mai mult de o bere sau un 
pahar de vin la cină. Acum își toarnă unul zdravăn în timp ce-și 
așteaptă soţia. 


VP - 100 


Capitolul douăzeci și doi 


Karen merge repede, vioaie ca o pisică. Respiră întretăiat, din 
cauza unui amestec de efort și emoție. Simte că e pe punctul de 
a ceda. 

A trăit cu spaima-n suflet prea mult timp. 

Se gândește cum a fost prima dată când a venit acasă de la 
serviciu și a avut senzaţia că lucrurile nu erau exact cum le 
lăsase. A observat că romanul din care citise cu o seară înainte 
era așezat în stânga veiozei de pe noptieră; era sigură că-l 
pusese în dreapta lămpii, pe partea dinspre pat, chiar înainte să 
adoarmă. Nu l-ar fi pus de partea cealaltă a lămpii. Stătuse 
acolo, holbându-se fără să-i vină să creadă. Agitată, cercetase 
restul încăperii. La prima vedere, totul arăta așa cum ar fi 
trebuit. Dar când și-a deschis sertarul cu lenjerie, totul era 
rascolit, de parcă-i umblase cineva printre chiloţi și sutiene. Ştia 
că așa s-a întâmplat. Rămăsese perfect nemișcată, cu privirea 
coborâtă spre sertar, ţinându-și răsuflarea. Işi spusese că e 
imposibil să fi fost cineva în casă și să-i fi umblat prin sertar. 
Probabil că dimineaţă se grăbise și fusese neglijentă. Dar știa că 
nu-i așa. Fusese doar o zi obișnuită. 

Nu-i spusese lui Tom. 

Apoi mai era și ziua în care, nu după multă vreme, se 
întorsese acasă și se dusese în dormitor să se schimbe. 
Dimineaţă strânsese patul, așa cum făcea mereu. Totdeauna 
făcea patul așa cum învățase în tinereţe, când era cameristă 
într-un hotel de cinci stele - colţurile drepte și perfect întins. Își 
scotea cerceii, când văzuse patul în oglindă și încremenise. Apoi 
se întorsese și se uitase mai atent. Zărea - vag - urma unui corp 
pe cuvertură. De parcă cineva se întinsese pe pat și apoi îl 
aranjase neglijent. Se speriase. Ştia că nu e doar o închipuire. 
Tom pleca la serviciu în fiecare zi înainte să facă ea ordine și să 
strângă patul. Fusese așa de năucită, că-l sunase pe Tom la 
birou și-l întrebase dacă nu cumva trecuse pe-acasă în cursul 
zilei. Nu trecuse, îi spusese că a găsit o fereastră deschisă, pe 
care crezuse că a închis-o înainte să plece la serviciu, dar 


VP - 101 


probabil că uitase s-o închidă. Tom nu păruse să se mai 
gândească la asta. 

După aceea, începuse să facă dimineaţa poze cu mobilul în 
fiecare cameră din casă înainte să plece la serviciu și să le 
compare, când ajungea acasă, cu locul unde-și găsea lucrurile. 
Totdeauna pleca la serviciu după Tom și ajungea înaintea lui. N- 
aveau femeie de serviciu și nici animale de companie. Așa că, 
dacă lucrurile nu erau exact cum le lăsase... 

Ultima dată se întâmplase cu doar câteva zile înainte de 
accident. Își dădea seama că fusese cineva în casă; putea 
cumva să simtă asta. A trecut prin toată casa cu mobilul în 
mână, comparând fotografiile de pe telefon cu ce vedea în 
camerele din faţa ei. Totul era așa cum trebuia să fie. Totuși, era 
convinsă că fusese cineva înăuntru. Incepuse să se relaxeze, 
până când a ajuns în biroul de la etaj. Țintuise cu privirea biroul 
lui Tom. Trecuse printre fotografiile de pe telefon până ajunsese 
la cea făcută dimineaţă în birou. Agenda deschisă a lui Tom nu 
era în același loc pe sugativă; era cu vreo cincisprezece 
centimetri mai sus decât dimineaţă. Se holbase la poză și apoi la 
birou. Nu încăpea nicio îndoială. Fusese cineva acolo, în casa lor. 

În casă fusese cineva și răscolise prin lucrurile lor. Se 
întinsese pe patul lor. 

Nu-i spusese niciodată lui Tom. 

Și acum știe cine fusese. Fusese el, de fiecare dată. Fusese în 
casa lor, venind și plecând în voie. Privind și așteptând. | se face 
rău când se gândește. 

Dar acum e mort. Fotografiile dezgustătoare ale cadavrului îi 
invadează mintea, iar ea încearcă să le alunge din nou. 

Atunci, când cu paharul de pe blat - trebuie să se fi înșelat - 
nervii ei întinși o făcuseră să intre în panică. Paharul fusese 
probabil acolo și înainte, iar ea uitase pur și simplu, probabil că 
din cauza comoțţiei. 

Temerile ei sunt îndreptate toate asupra blestematului de 
detectiv. 

Inima îi bubuie în piept și merge și mai repede, spre casă. 

* 


Intră în casă, nerăbdătoare să ajungă înăuntru. Închide 
hotărât ușa în urma ei și o încuie. Se întoarce și-l vede pe Tom 
privind-o preocupat din sufragerie. Stă în picioare lângă 
șemineu, ţinând un pahar cu whisky în mâna dreaptă. 


VP - 102 


— Poţi să-mi pui și mie unul? întreabă ea. 

A terminat analgezicele și are nevoie de o băutură. 

— Sigur. 

Se duce după el în bucătărie. Când ia sticla din dulăpior, îl 
privește. Și-ar dori să poată depăși neîncrederea asta, 
încordarea asta. Se întreabă dacă o să mai fie posibil vreodată. 

Tom se întoarce și-i întinde un pahar cu o măsură de whisky, 
sec, 

— Mersi, spune ea. 

la o gură și simte imediat alcoolul arzând-o pe gât și calmând- 
o puţin. 

— Unde ai fost? întreabă Tom. 

Încearcă din răsputeri să evite orice semn de provocare din 
voce, încât nu mai sună deloc natural. S-a dus omul fără griji, 
fericit în mod natural, cu care se măritase. Omul care râdea din 
orice, îmbrățișările și sărutările spontane. Ea l-a schimbat. 

— M-am dus să mă plimb, spune ea, cu glas impersonal. 

Tom dă din cap. De parcă ar fi perfect normal să iasă la 
plimbare pe întuneric singură, fără el. 

Parcă am fi complet străini, se gândește Karen, sorbind din 
nou din whisky. 

— A trecut Brigid pe-aici, spune Tom. 

Se sprijină de blatul de bucătărie, cu faţa spre ea. 

Lui Karen i se strânge inima. 

— Da? Ce-a zis? A auzit ceva? întreabă ea. 

— Trebuie să fi auzit, răspunde Tom ţâfnos. 

— Dar n-ai întrebat-o? 

— Poţi s-o întrebi tu mâine, spune Tom. Oricum, mai bine s-o 
întrebi tu. 

Karen aprobă. Se uită la soţul ei și-i tresare inima când lui îi 
alunecă privirea de la ea. Amândoi trebuie să știe ce a reprimat 
mintea ei. 

— Tom, spune ea șovăitor. Vrei să mă duci acolo, unde au 
găsit cadavrul? 

— Ce, acum? întreabă Tom, luat pe nepregătite. 

— De ce nu? 

Karen își aduce aminte cum a îmboldit-o, cum a acuzat-o că 
nu face nimic ca să-și recapete memoria. Acum, propune să facă 
ceva. Dac-ar ști el cât de disperată e să deslușească ce s-a 
întâmplat în seara aceea. 


VP - 103 


— Poate c-o să mă ajute să-mi aduc aminte. 

Știe adresa; a scos-o din ziar. 

— Bine, răspunde Tom, punând jos băutura. 

Își ia cheile în drum spre ușă, iar ea vine după el. 


VP - 104 


Capitolul douăzeci și trei 


Când lasă în urmă cartierul familiar și se îndreaptă spre sud, 
Karen se simte din ce în ce mai prost. | se pare că o caută cu 
lumânarea, mergând cu un Lexus pe străzile acestea părăginite. 
Uite, încerc, ar vrea să-i spună, dar n-o face. Se uită pe geam la 
priveliștea deprimantă, încercând să-și aducă aminte, dar nu-și 
amintește nimic. 

— Cred că asta e, spune Tom, trăgând în parcarea goală a 
unui centru comercial și uitându-se peste drum, la restaurantul 
dărăpănat despre care au auzit atâtea. 

Stau în beznă, uitându-se la clădirea urâtă cu ferestrele 
bătute în scânduri. Karen nu vrea să coboare din mașină în 
cartierul ăsta. Acum nu mai vrea decât să se ducă acasă. Nu i se 
pare nimic familiar. N-a mai văzut niciodată locul ăsta. N-a mai 
fost niciodată aici. Începe să dârdâie. 

— Hai să aruncăm o privire, vrei? întreabă Tom, puţin 
insensibil. i 

Ea n-avusese de gând să coboare din mașină. Işi propusese 
doar să vadă locul de la distanță. Se face mică pe locul ei. 

— Nu vreau. 

Tom se dă totuși jos din mașină. N-are de ales și trebuie să se 
ducă după el. Nu vrea să rămână singură acolo. Coboară și 
închide cu furie ușa. Merge repede ca să-l ajungă din urmă când 
traversează strada și pornește spre restaurantul de pe partea 
cealaltă. Se uită în jur agitată, dar nu se vede nimeni. Stau 
împreună în faţa clădirii, fără să spună nimic. După felul cum își 
ține umerii, după expresia rece de pe chip, simte c-o învinuiește. 
Tom știe că ea a fost aici și nu i-o poate ierta. Fără să 
vorbească, Tom ocolește clădirea și se îndreaptă spre partea din 
spate. Karen vine după el, poticnindu-se puţin în beznă, pentru 
că se simte nesigură pe picioare. Respiră grăbit și din cauza 
asta e puţin ametţită. Simte o spaimă îngrozitoare. Dar nu 
recunoaște nimic. Nu-și aduce aminte nimic. 

În spatele clădirii, banda galbenă a poliţiei e în mare parte 
încă întinsă, dar se lasă puţin pe ici, pe colo, fluturând în adierea 
vântului. 


VP - 105 


— E de vreun ajutor? întreabă Tom, întorcându-se către ea. 

Karen clatină din cap. Ştie că pare înspăimântată. 

— Hai să ne întoarcem, Tom, spune. 

El n-o bagă în seamă. 

— Hai să intrăm. 

ÎI urăște c-o forţează așa, că nu-i pasă de cât de 
înspăimântată e. Se gândește să se-ntoarcă și să se ducă 
singură la mașină. Dacă ar avea cheile la ea, ar pleca de-acolo 
cu mașina și l-ar lăsa aici. 

În schimb, furia îi dă curajul să se ducă după el trecând pe 
sub banda poliţiei și ajungând până la ușa din spate. Tom o 
împinge cu cotul și, surprinzător, se deschide. Karen bănuiește 
că poliţia a terminat treaba aici și a lăsat lucrurile așa cum le 
găsise. 

Tom intră înaintea ei. Printr-o crăpătură din fereastra bătută 
în scânduri intră pieziș lumină de la unul dintre felinarele de pe 
stradă, destulă ca să vadă destul de bine interiorul. Pe podea se 
zărește o pată întunecată, probabil unde fusese cadavrul, și se 
simte un miros stăruitor, respingător - mirosul unui animal în 
stare de descompunere. Se oprește, țţeapănă, holbându-se la 
pată. Mâna i se ridică involuntar la gură, de parcă i-ar veni să 
verse. Tom se uită la ea. 

— Ceva? întreabă el. 

— Mi-a ajuns, răspunde ea și se întoarce, poticnindu-se afară 
din restaurant. 

Odată ajunsă afară, se apleacă și trage în piept aer curat. 
Când își ridică privirea, vede o parcare nu prea departe. Tom 
vine lângă ea și se uită în aceeași direcţie. 

— Cred că acolo au găsit urmele de cauciucuri. Și măânușile, 
spune Tom și o ia spre parcare. 

Karen se uită la el. După câţiva pași, Tom se întoarce și o 
întreabă: 

— Vii? 

— Nu. Mă întorc la mașină. 

Pornește fără să se uite la el. N-a făcut decât s-o înfricoșeze. 
N-a ajutat-o să-și aducă aminte, iar eforturile pe care le-a făcut 
nu i-au câștigat nici bunăvoința, nici simpatia soţului ei. 

* 

Tom o privește cum se îndreaptă spre centrul comercial. E 

supărată pe el, dar lui nu-i pasă. Ba chiar îi dă un fel de 


VP - 106 


satisfacție meschină. La urma urmei, e numai vina ei. O vede 
traversând strada și așteptând lângă mașină. Cheile sunt la el, 
iar ea nu poate să se urce în vehicul. 

Se uită ostentativ prin parcare, întrebându-se unde anume a 
fost oprită mașina ei. Unde le-a găsit poliţia mănușile. Nu se 
grăbeşte. Dar ţine un ochi pe ea, să se asigure că e bine, 
singură lângă o mașină scumpă. 

În cele din urmă, se întoarce la ea, descuie mașina și conduce 
în tăcere spre casă. Se gândește că toată această mică excursie 
n-a făcut decât să scoată la lumină faliile din relaţia lor deja 
fisurată. 

Când ajung acasă, e târziu. Tom azvârle cheile pe masa de 
lângă ușă și spune: 

— Sunt obosit, cred că mă duc la culcare. 

Se întoarce cu spatele la ea și se îndreaptă spre etaj. Și, cu 
fiecare pas, disperarea lui se adâncește. 

* 

Bob intră în linişte în casă. Aruncă o privire în sufragerie, unde 
ştie c-o s-o găsească pe Brigid, stând pe întuneric. Știe că n-a 
rămas trează ca să-l aştepte pe el. Inainte, aşa făcea, dar el n-o 
mai interesează, n-o mai interesează decât blestemații ăia de 
vecini. 

Și pe el îl doare. Încă ar mai putea s-o iubească, numai dacă 
ar putea să treacă și ea peste jalea că nu pot avea copii. l-a 
zdruncinat pe amândoi, iar ei îi afectează sănătatea emoţională. 
Totdeauna a fost cea sentimentală; el a fost întotdeauna cel 
stabil, stâlpul ei. Dar acum nu știe ce să mai facă. Ştie cum să 
stea de vorbă cu familiile îndurerate, o face toată ziua, se 
descurcă destul de bine, dar acasă a eșuat lamentabil. Nu-și 
poate ajuta soţia să facă faţă senzaţiei de pierdere și nici el nu 
le face faţă cum trebuie. 

— Brigid? spune el blând, văzându-i proiecția capului 
întunecat pe spătarul unui scaun. 

Pentru o clipă, rămâne așa de nemișcată, încât Bob crede că 
e adormită. Mai înaintează câţiva pași în sufragerie. Când 
vorbește, Brigid îl ia prin surprindere. 

— Bună, spune ea. 

— N-ar trebui să te duci la culcare? întreabă Bob, apropiindu- 
se și coborând îngrijorat privirea către ea. 


VP - 107 


Brigid nici măcar nu se uită la el; are ochii aţintiţi la casa de 
peste drum. 

— Detectivii ăia s-au întors astă-seară, au vorbit cu Karen și 
Tom, zice ea. 

Bob nu știe ce dracu' se întâmplă cu Karen și Tom Krupp. 
Karen pare să fi intrat într-un fel de belea. Nu-i cunoaște prea 
bine, dar știe că Brigid și Karen sunt apropiate. 

— Ce crezi că se întâmplă? 

Brigid clatină din cap. 

— Nu știu. 

— Karen și-a adus aminte ceva? 

— Nu. 

În cele din urmă, Brigid se întoarce spre el. 

— Am făcut negrese. Vrei? 

* 

Karen se uită la spatele lui Tom, iar inima i se strânge cu 
fiecare pas pe care-l face el ca să se îndepărteze de ea. 

Încă tremurând, se duce în bucătărie și-și mai toarnă un pahar 
de whisky. După aceea, îl duce în sufragerie și se prăbușește pe 
canapea, ținându-l strâns în mâinile nesigure. Soarbe lacom din 
băutură și privește pierdută în gol, habar n-are cât timp. E liniște 
desăvârșită. Dintr-odată, aude telefonul sunând în bucătărie. | 
se crispează tot corpul. Telefonul se oprește la al doilea țârâit - 
probabil că a răspuns Tom din dormitor - dar, deodată, își aduce 
de aminte celălalt apel telefonic... 

Închide ochii. Se află din nou în bucătărie, făcând o salată, 
tăind o roșie pe tocător... îl aștepta pe Tom să vină curând 
acasă. Abia aștepta să-l vadă. Când sunase telefonul, crezuse c- 
ar putea fi el, să-i spună c-o să întârzie și mai mult decât se 
aștepta. Dar nu era Tom. Își aduce aminte acum și se 
concentrează. Vrea să știe. 

Era o voce pe care n-o mai auzise de aproape trei ani, o voce 
pe care crezuse că n-o s-o mai audă niciodată. Ar fi recunoscut 
vocea aceea oricând. 

— Bună, Georgina. 

începuse să-i bubuie inima; gura i se uscase. Se gândise să 
încheie convorbirea fără să scoată nicio vorbă, dar ar fi fost ca 
un copilaș care se ghemuiește și strânge din ochi, crezând că n- 
o să-l vadă nimeni. Nu putea închide telefonul; nu putea să 
închidă pur și simplu ochii. A găsit-o. Ştia deja că o găsise; 


VP - 108 


fusese în casa ei. Așteptase, la vedere, prefăcându-se că n-o să 
se întâmple. Și acum se întâmpla. 

Fugise de viața aceea. O luase de la capăt sub o altă 
identitate. Işi găsise o fericire neașteptată cu Tom. Și, cu un 
singur apel telefonic, își simţea noua existenţă fărâmițându-se 
într-un milion de bucăți. 

li dăduse adresa unui restaurant abandonat dintr-un cartier 
unde n-ar fi pus niciodată piciorul și apoi Karen închisese. Nu se 
putea gândi decât cum să se apere și să nu lase pe nimeni să 
distrugă ce avea acum alături de Tom. Văzuse mănușile roz pe 
blat și le luase. Işi scosese pistolul din ascunzătoarea aflată în 
camera boilerului - pistolul despre care Tom nu știa nimic - și-l 
pusese împreună cu mănușile într-o pungă de pânză. Apoi 
înșfăcase cheile de pe masă și coborâse în fugă treptele, fără să 
se gândească măcar să încuie ușa sau să-i lase un bileţel lui 
Tom. 

Condusese cu mâinile încleștate pe volan, la limita vitezei 
legale, cu mintea golită. 

Pentru o clipă, totul se oprește-n loc. Karen nu-și poate aduce 
aminte ce s-a întâmplat mai departe. Mai soarbe o gură de 
whisky și încearcă să se destindă. Și apoi își amintește brusc 
cum a oprit mașina în parcarea aia. Işi aduce aminte că a scos 
mănușile din punga de pânză și le-a tras pe mâini. Arătau 
ridicol. A scos pistolul din sacoșă. Tremura. A privit în jur, să 
vadă dacă se uita cineva - zona era pustie - și după aceea a 
coborât din mașină și s-a îndreptat agitată pe întuneric spre 
partea din spate a clădirii, unde i se spusese să se ducă. Când a 
ajuns acolo, ușa era deja ușor întredeschisă și a împins-o cu 
degetele înmănușate - dar aici memoria o trădează. Așteaptă, 
încearcă s-o forţeze, dar nu se întâmplă nimic. Işi înăbușă 
lacrimile de neputinţă. Tot nu știe ce s-a întâmplat în 
restaurantul ăla. Nu știe cum a fost ucis. Trebuie să afle ce s-a 
întâmplat! Cum se poate hotărî ce se facă dacă nu știe 
adevărul? Dar nu mai poate vedea nimic. 

Ce a văzut în seara asta cu Tom... îi e îngrozitor de familiar 
acum. Nu suportă să se mai gândească la toate astea. Își 
termină băutura cu o înghiţitură mare, lasă jos paharul pe 
măsuța de cafea și-și îngroapă faţa în mâini. 


VP - 109 


Capitolul douăzeci și patru 


În dimineaţa următoare, Tom e la serviciu, iar Karen e singură 
acasă. Simte cum o sufocă pereţii. Stă în bucătărie, fără să ia 
aminte la ceașca de cafea din faţa ei, cu tot trupul încordat. 

E îngrozită c-o să se întoarcă Rasbach; între timp, și-l 
imaginează agitându-se primprejur, săpând, aflând diverse 
lucruri. Aflând lucruri despre ea. Aflând cine e bărbatul mort. 
După aceea nu mai e decât o chestiune de timp. 

Karen nu i-a spus lui Tom că acum își aduce aminte. Nu poate. 
Trebuie să se gândească, să găsească o cale s-o scoată la capăt. 
Dar mintea ei de obicei pătrunzătoare, așa de iscusită la făcut 
planuri, nu funcţionează prea bine în momentul ăsta. Poate din 
cauza comoțţiei. 

A mai scăpat și înainte - a fugit de el, de Las Vegas, a luat-o 
de la capăt. 

Îi spusese că se duce într-o excursie în ziua aceea, să vadă 
barajul Hoover, chiar lângă Vegas. În noaptea de dinainte, 
ridicase mașina la mâna a doua pe care o cumpărase cu bani 
gheață cu câteva săptămâni înainte. Aranjase s-o lase la dealer 
până când va avea nevoie de ea. Își folosise noile acte de 
identitate - obţinute prin cineva angajat online - ca să 
înregistreze mașina. După aceea plecase cu ea spre baraj și o 
lăsase în parcarea de sub pod. Chemase un taxi folosind un 
telefon cu cartelă pe care-l cumpărase cu bani gheaţă de la o 
drogherie și-i ceruse șoferului s-o ducă înapoi în centru și s-o 
lase la Bellagio. Și pe taximetrist îl plătise cu bani gheaţă. Luase 
un alt taxi până acasă și ajunsese înaintea lui. Ştia c-o să vină 
târziu. Abia reușise să doarmă în noaptea aia - era prea agitată, 
îngrijorată de ce ar putea merge prost. 

A doua zi dimineaţă, foarte devreme, se dusese din nou cu 
mașina acolo, luând-o pe U.S. 93 South dinspre Las Vegas, 
încordată la volan, și parcase în același loc, sub pod. Când își 
văzuse mașina pregătită pentru evadare așteptând-o în celălalt 
capăt al parcării, i s-a părut brusc, pentru prima dată, că 
lucrurile devin reale. Își lăsase portofelul cu toate actele în 
torpedo. Apoi se dusese la pod. Erau câţiva oameni în jur, destui 


VP - 110 


ca să fie sigură că a fost văzută. Se dusese la balustradă și 
privise în jos. Râul Colorado era la aproape 300 de metri mai jos. 
Se simțea ameţită de priveliște. Să sari sau să cazi ar fi 
însemnat o moarte sigură. Își scosese telefonul mobil și făcuse o 
poză. Apoi îi trimisese poza, împreună cu un mesaj. Nu-mi mai 
poti face rău. Asta-i tot. Și e vina ta. După ce trimisese poza, 
aruncase telefonul de pe pod. 

După aceea, trebuia să se miște repede. Plecase de pe pod, 
coborâse în parcare și intrase într-una dintre toaletele mobile 
când nu se uita nimeni. Înăuntru, se dezbrăcase rapid, păstrând 
pe ea doar sutienul și chiloţii. Avea în rucsac o rochie de vară cu 
bretele, pe care și-o trăsese peste cap, apoi își pusese sandalele 
cu toc pe care le cumpărase, își strânsese șortul, tricoul, adidașii 
și șapca de baseball în rucsac, își lăsase părul pe spate și își 
pusese o pereche de ochelari mari de soare. Scosese o 
oglinjoară și se rujase. Cu excepţia rucsacului pe care-l ducea, 
arăta cu totul altfel. 

Ceva mai încolo în parcare, o aștepta mașina ei la mâna a 
doua, cu noile acte de identitate scumpe, pe numele Karen 
Fairfield, în torpedo. Avea cu ea toţi banii gheaţă pe care reușise 
să-i pună deoparte. Se îndreptase prin parcare spre mașină, cu 
rochia învârtejindu-i-se în jurul picioarelor goale și simțind 
aproape c-ar putea să zboare. 

Se urcase în mașină, coborâse geamurile și pornise. Și cu 
fiecare kilometru începuse să răsufle din ce în ce mai ușurată. 

* 


— Te-am văzut venind pe alee, spune Brigid, deschizându-i 
uşa. Intră. 

Brigid e în mod clar bucuroasă s-o vadă și, pentru o clipă, 
totul pare să fie așa cum fusese înainte. Karen își dorește să-i 
poată povesti lui Brigid despre încurcătura în care se află. l-ar fi 
mult mai ușor dacă și-ar putea împărţi povara cu altcineva, dar 
trebuie să-și păstreze secretul, chiar și faţă de cea mai 
apropiată prietenă a ei. Și faţă de soțul ei. Pentru că nu știe ce-a 
putut face în seara accidentului. 

Din obișnuinţă, amândouă se îndreaptă de la sine spre 
bucătăria din fundul casei. 

— Tocmai puneam de cafea. Vrei și tu? E fără cofeină. 

— Sigur. 


VP - 111 


Karen se așază pe locul unde stă de obicei la masa din 
bucătăria lui Brigid și se uită la ea cum face cafeaua. 

— Cum te simţi? întreabă Brigid, aruncându-i o privire peste 
umăr. 

— Mai bine, răspunde Karen. 

— Arăţi bine, ţinând cont de împrejurări, spune Brigid. 

Karen zâmbește trist. li face bine să se prefacă, chiar dacă 
pentru scurt timp, că viața e așa cum era înainte. Işi duce cu 
prudenţă mâna la faţă. Umflăturile s-au retras, iar vânătăile s-au 
șters și îngălbenit. 

— Nu vreau deloc să mă bag - Brigid se uită iar peste umăr la 
Karen -, dar, dacă vrei să vorbești despre toate astea, sunt aici. 
Sau, dacă nu vrei, nu trebuie. O să înțeleg. 

Karen își dă seama că Brigid moare de curiozitate să discute. 

— Atâta doar că - e cât se poate de ciudat - nu-mi aduc 
aminte nimic despre seara aia, minte Karen, din momentul în 
care pregăteam cina până m-am trezit la spital, așa că n-am 
prea multe de spus. 

— Trebuie să fie foarte bizar, spune Brigid compătimitor, 
întorcându-se la masă cu două cești de cafea. 

Scoate laptele și zahărul și se așază faţă în faţă cu Karen. 

— l-am văzut pe detectivi venind și plecând de la voi. Au fost 
și aici, să pună întrebări. 

— Au venit aici? întreabă Karen, prefăcându-se surprinsă. De 
ce-au venit aici? Ce te-au întrebat? 

— Voiau să știe dacă te-am văzut când ai plecat în seara aia, 
înainte de accident, dacă mai era cineva cu tine, chestii de- 
astea. 

— Ah. 

Karen dă din cap. Lucrurile se leagă. Știu că a plecat de-acasă 
singură și în grabă, după ce a primit apelul de la ora 20:17. 
Karen și-ar dori să afle exact ce mai știu sau bănuiesc detectivii. 

— Le-am spus că n-am văzut nimic. Nu eram acasă. 

Karen soarbe din cafea. 

— Apropo, mulţumesc pentru negresă, spune ea. A fost 
delicioasă, ca de obicei. 

— A, cu plăcere. Oricum nu puteam s-o mănânc singură pe 
toată. 

— Probabil că ai lăsat-o când erau polițiștii la noi, adaugă 
Karen. 


VP - 112 


Brigid dă din cap. 

— Nu voiam să vă deranjez, spune ea, așa că m-am gândit că 
mai bine o las acolo. 

Lui Karen îi trece pentru prima dată prin cap să se întrebe de 
ce n-a lăsat-o Brigid pe verandă, cum e obiceiul pe-aici. Așa fac 
vecinii, dacă e cineva bolnav, sau are un copil mic, sau dacă a 
avut un deces în familie. Lasă o farfurie cu ceva de mâncare la 
ușa din faţă. Niciodată în spate. 

— De ce nu le-ai lăsat pe verandă? 

Brigid ezită. 

— Nu voiam să vă întrerup. M-am gândit că dacă vin în faţă s- 
ar putea să mă auziți și să veniţi la ușă. 

— Probabil că ai auzit câte ceva când erai în bucătărie, 
insinuează Karen. 

— Nu, n-am auzit nimic, răspunde Brigid. Doar le-am lăsat și 
am plecat. 

Se apleacă spre Karen, cu îngrijorarea întipărită pe chip. 

— Dar știu că nu detectivii anchetează de obicei accidente de 
mașină. Karen, ce se întâmplă de fapt? 

Karen îi întoarce privirea și face o socoteală rapidă. Trebuie 
să-i spună lui Brigid ceva. 

— Anchetează o crimă. 

— O crimă! 

Brigid pare consternată. 

— Ce-are asta de-a face cu tine? 

— Nu știu. 

Karen clatină din cap. 

— A fost împușcat un bărbat. Tot ce știu ei e că mașina mea 
era în zonă și, pentru că mergeam așa de repede și am avut 
accidentul, cred că s-ar putea să știu ceva despre ce s-a 
întâmplat. Probabil ca martor sau așa ceva. Așa că tot vin și mă 
îmboldesc să vadă dacă pot să mă facă să-mi aduc aminte ceva. 
Vor să-i ajut să-l prindă pe cel care l-a ucis pe bărbatul ăla. Insă, 
din nefericire, nu le-am prea fost de ajutor. 

Ce curgător vin minciunile, se gândește ea. 

— Doctorii au vreo idee cât o să dureze până îţi aduci aminte? 

Karen clatină iar din cap. 

— S-ar putea să nu-mi aduc aminte niciodată, pentru că 
trauma... cred că s-ar putea să fi văzut petrecându-se ceva 
îngrozitor. 


VP-113 


— Păi, mai ai și altele pe cap decât să le faci treaba poliţailor. 
Lasă-i să se descurce singuri, spune Brigid. 

Se ridică și ia din dulap o cutie cu fursecuri, pe care o aduce 
la masă. 

— Vrei? 

Karen ia un fursec din pachet. la și Brigid unul, soarbe din 
cafea și spune: 

— Deci tot n-ai idee de ce ai plecat așa în grabă de-acasă? 

Karen ezită și apoi răspunde: 

— Se pare că am primit un telefon, dar nu-mi aduc aminte de 
la cine. 

— Și poliţia nu poate să-și dea seama? întreabă Brigid pe 
deasupra ceștii de cafea, cu ochii măriţi. 

Lui Karen îi pare rău acum că i-a spus ceva. Nu vrea să-i 
povestească despre telefonul anonim. Cum să-i explice de ce nu 
pot polițiștii să afle cine a sunat-o? 

— Nu, nu poate, spune ea destul de abrupt, voind să termine 
cu discuţia asta. 

Înghite ultima bucăţică de fursec și se ridică să plece. 

— Chiar trebuie să plec, tocmai ieșeam la plimbare. 

Se ridică amândouă de la masă. Când trec prin sufragerie, 
Brigid o întreabă: 

— Crezi că ești în pericol? 

Karen se întoarce brusc și se uită la ea. 

— De ce spui așa ceva? 

Poate că Brigid îi poate citi spaima din ochi. 

— Ştii, dacă poliţia crede că ești martor și că știi ceva... poate 
că tot așa s-ar gândi și altcineva. 

Karen se holbează la ea, fără să spună nimic. 

— Îmi pare rău. Nu voiam să te panichez, spune Brigid. N-ar fi 
trebuit să spun nimic. 

— Nu. E în regulă. M-am gândit și eu, minte Karen. Brigid dă 
din cap. Stau amândouă pe veranda din faţă. 

— Dar Tom n-o să lase să ţi se întâmple nimic. 


VP - 114 


Capitolul douăzeci și cinci 


Tom a stabilit să se vadă la prânz cu fratele lui, Dan, la 
cârciuma lor preferată. Și Dan lucrează în centru; au birourile nu 
departe unul de celălalt. Când sunase dimineaţă, Dan părea 
îngrijorat. Tom îl cam lăsase în ceaţă. Dintr-odată, se simte 
vinovat că nu ţin legătura mai strâns. 

Simte și nevoia să stea de vorbă cu cineva în care are 
încredere. lar în momentul ăsta simte că fratele lui mai mic e 
singura persoană care corespunde descrierii. 

Când ajunge la restaurant, găsește o masă în colțul din spate 
și-l așteaptă pe fratele lui. Când ajunge și Dan, Tom îi face 
semn. 

— Hei, spune Dan. N-arăţi prea grozav. 

În ochi i se citește îngrijorarea. 

— Mda, păi... spune Tom, ridicând privirea spre fratele lui. 
Stai jos. 

— Ce se întâmplă? întreabă Dan, așezându-se. N-ai mai dat 
niciun semn în ultimele zile. Cum se simte Karen? 

— E bine, răspunde Tom. 

Dar suferința îi răzbate limpede din glas. Dan a știut 
întotdeauna să-l citească destul de bine. 

— Ce nu-mi spui, Tom? întreabă Dan, aplecându-se către el. 
Ce mama naibii se întâmplă? 

Tom trage adânc aer în piept și se înclină și el, făcând o pauză 
când vine chelnerul să le lase două meniuri pe masă și apoi se 
îndepărtează. După aceea îi spune lui Dan totul - despre 
bărbatul mort, despre mănuși, despre apelul de pe telefonul 
nedepistabil. 

Dan îl privește neîncrezător. 

— N-are nicio noimă. Ce-ar fi putut să caute Karen acolo? Și 
cine dracu' ar suna-o pe Karen de pe un număr necunoscut? 

— Nu știm, răspunde Tom. Dar polițiștii au devenit bănuitori. 

— Nu mai spune, zice Dan. Deci... tu ce crezi că făcea Karen 
în seara aia? 

Dan pare îngrijorat. 


VP - 115 


— Nu știu, răspunde Tom și-și mută privirea în altă parte. Tot 
mai spune că nu poate să-și aducă aminte. 

Tom se întreabă dacă Dan îi simte propriile îndoieli. Urmează 
o tăcere prelungită, iar după aceea Tom spune: 

— Poate că ar trebui să comandăm. 

i Sigur. 

In timp ce se uită pe meniuri, Tom încearcă să se hotărască 
dacă să-i spună lui Dan și restul - că începe să-și pună întrebări 
despre trecutul lui Karen, că poate îi ascunde ceva. Și dacă n- 
are dreptate? Dar, în primul rând, mai e și altceva despre care 
trebuie să discute cu el. Chelnerul le ia comanda, iar Tom pune 
meniul deoparte. 

— Poliţiștii pun întrebări și despre mine. 

— Despre tine? Ce dracu' vrei să zici? întreabă Dan. 

Acum pare sincer înspăimântat, de parcă i-ar fi teamă de ce 
urmează să audă în continuare. 

Tom se apropie de fratele lui și coboară și mai mult glasul. 

— Întreabă unde eram când a avut Karen accidentul... în 
momentul comiterii crimei. 

Urmează o pauză lungă, plină de înţelesuri, timp în care Dan 
se holbează la el. 

— De ce dracu' să te întrebe pe tine așa ceva? 

Tom înghite în sec. 

— Nu ţi-am spus niciodată, dar... o știi pe vecina aia a 
noastră, Brigid, care stă peste drum de noi? Cred că ai cunoscut- 
O. 

— Mda, sigur. Ce-i cu ea? 

Tom coboară privirea spre masă, rușinat de ceea ce urmează 
să recunoască. 

— Am fost încurcat cu ea, înainte s-o cunosc pe Karen. 

Dan răspunde, destul de tăios: 

— Nu-i măritată? 

— Ba da, dar... 

Se uită fugar în ochii lui Dan, apoi își mută privirea. 

— M-a păcălit... a spus că mariajul lor era deja destrămat, că 
se separă. Dar minţea. g 

Brigid îl atrăsese într-o aventură. Işi dăduse seama doar când 
Bob trecuse să bea împreună o bere într-o seară, în mod evident 
fără să fie conștient de ceea ce se petrecea între Tom și nevasta 


VP - 116 


lui, și a devenit limpede că habar n-avea că mariajul lui avea 
probleme. Că Brigid minţise. 

Tom fusese destul de ușor de manipulat. Simţea o atracţie 
copleșitoare pentru ea. Brigid avea ceva extrem de incitant, 
ceva legat de disprețul ei față de limite. Brigid era aventura lui 
riscantă. 

Dar imediat după ce și-a dat seama că l-a minţit în legătură 
cu Situația căsniciei ei, a pus capăt relaţiei. După cum se 
aștepta, Brigid nu reacționase bine. A încercat să-l convingă, a 
plâns, a ţipat. Lui Tom îi era teamă să nu facă vreun gest 
nechibzuit. Să-i spună lui Bob despre ei. Să-i taie cauciucurile. 
Dar apoi Brigid s-a liniștit și a fost de acord să nu-i spună soţului 
ei. La scurt timp după aceea, Tom a cunoscut-o pe Karen. Când 
lucrurile au devenit serioase, a pus-o pe Brigid să-i promită că n- 
o să-i spună lui Karen despre ce se petrecuse între ei. li era 
rușine că s-a culcat cu soţia altui bărbat, chiar dacă se 
întâmplase numai fiindcă fusese amăgit. Pe atunci, nu știa că 
Brigid și Karen vor deveni prietene apropiate. Fusese profund 
descurajat văzând cum asta se întâmplă sub ochii lui. Avusese 
câteva momente stânjenitoare - n-avea încredere totală că 
Brigid n-o să spună ceva -, dar își respectase partea ei de 
înţelegere. Multă vreme, singura lui relaţie cu Brigid fusese ca 
prietenă a lui Karen. Până când îl sunase în ziua aceea. 

— Deci, ce încerci să-mi spui, Tom? întreabă Dan, vorbind rar. 
Te culci din nou cu ea? Erai cu ea în seara aia? 

Le sosește mâncarea și întrerup brusc discuţia până rămân 
din nou singuri. 

Tom se simte foarte stânjenit de această conversaţie. Se uită 
cu sinceritate la fratele lui și spune hotărât: 

— Nu. Nu mă culc cu ea. Cum ţi-am spus, terminasem relaţia 
înainte s-o cunosc măcar pe Karen. lar Karen nu știe. Crede că 
suntem doar vecini. Am stabilit să ne ţinem gura. 

— A fost înţelept? întreabă Dan. 

— Privind acum în urmă, nu. 

— Și atunci, de ce nu poți să le spui polițiștilor unde ai fost, 
Tom? Hristoase, te rog nu-mi spune că ești amestecat în ceva... 

Dan pare agitat. 

Tom îl întrerupe: 

— N-am făcut nimic rău. Nu sunt implicat în chestia asta în 
care e băgată Karen, care dracu' o fi ea. Pe cuvânt. 


VP - 117 


Ezită. 

— Dar... Brigid m-a sunat în ziua aia, în ziua accidentului, și 
mi-a zis să mă văd cu ea seara. Voia să discute ceva cu mine. 
Spunea că e important. 

Își trece mâinile prin păr. 

— Dar n-a apărut. Am așteptat mai mult de jumătate de oră. 
Și acum poliţia vrea să știe unde am fost. Le-am spus că m-am 
plimbat o vreme cu mașina, că am încercat să mă relaxez, 
pentru că e așa de stresant la serviciu. Am minţit în faţa lui 
Karen. 

— Ce încurcătură, spune Dan. 

Tom aprobă. 

— Da, pe bune, nu-i așa? 

— Trebuie să le spui polițiștilor adevărul. Și Karen o să afle. 

Tom se încruntă nefericit. 

— Știu. 

— Și despre ce voia Brigid să vorbiţi? 

Tom ridică stingherit privirea spre fratele lui și-i spune despre 
bărbatul brunet care dădea târcoale casei în ziua aceea și 
despre bănuielile lui Brigid în legătură cu trecutul lui Karen. 

— A zis că a văzut o emisiune la televizor și ce i-a spus 
bărbatul a făcut-o să se gândească la faptul că poate Karen a 
dispărut din altă viaţă și că folosește un nume fals, spune Tom. 

— Serios? 

Tom dă din cap. 

— Știu... sună caraghios, nu? Dar mi-a spus că voia să ne 
întâlnim în seara aia și să-mi spună personal, pentru că s-a 
gândit că dacă încearcă să-mi spună la telefon o să-i închid. 

— De ce să faci așa ceva? 

Tom își mută privirea. 

— La un moment dat, mă suna... iar eu îi închideam. Dar asta 
a fost demult. 

— Și atunci, de ce n-a apărut? 

Tom se uită iar în ochii lui Dan. 

— Zice că a avut soră-sa nevoie de ea... sora ei face tot 
timpul câte o criză. În orice caz, acum i-a intrat în cap ideea că 
știm foarte puţine despre trecutul lui Karen, cum că n-are rude 
și așa mai departe. 

— Aici are dreptate, spune Dan, rostind cuvintele rar. 


VP - 118 


— Și am început să mă gândesc... Dumnezeule, Dan, și dacă 
Brigid are dreptate? 


VP - 119 


Capitolul douăzeci și șase 


Tom se întoarce la birou după prânz, dar imediat ce ajunge și 
secretara de jos îl sună și-i spune că au venit „doi domni” la el. 
Cei doi domni nu pot fi decât blestemaţii de detectivi. Tocmai i-a 
văzut aseară. De ce vor să stea de vorbă iar cu el? Tom simte 
cum i se adună transpiraţia pe șira spinării, pe sub cămașă. Stă 
o clipă să-și vină în fire, îndreptându-și puţin cravata, și apoi 
spune: 

— Trimite-i înăuntru. 

Când detectivii Rasbach și Jennings intră în încăpere, Tom 
iese din spatele biroului. 

— Bună ziua, spune el, închizând ușa în urma lor. 

Işi aduce aminte că Dan i-a cerut să coopereze cu poliţia. 
Trebuie să le spună despre Brigid. 

— Bună ziua, răspunde Rasbach afabil. 

Lui Tom îi displace afabilitatea lui Rasbach. Ştie din 
experiență că aceasta ascunde întotdeauna ceva tulburător. 
Tom se întoarce la birou și se întreabă agitat dacă mai au vreo 
surpriză pentru el. Întâi, au fost mănușile la locul crimei. Apoi 
apelul de pe telefonul nedetectabil. De data asta, ce-o să mai 
fie? 

— Mai avem câteva întrebări, începe Rasbach după ce se 
așază cu toții. 

— Sunt convins, răspunde Tom. 

Detectivul îl privește impasibil. 

— Unde ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră? întreabă el. 

— Ce importanţă are? spune Tom, surprins. 

— Faceţi-mi pe plac, spune Rasbach cu blândeţe, și 
răspundeţi la întrebare. 

— Avea un contract pe termen determinat aici, la firmă. A 
lucrat aici câteva săptămâni. E contabil, dar abia venise în oraș, 
așa că lucra pentru scurt timp cu contract pe perioadă 
determinată. Voia să fie plasată la o firmă de contabilitate. A 
lucrat pe etajul ăsta două săptămâni. Când i s-a încheiat 
contractul, am invitat-o în oraș. 

Rasbach aprobă și înclină capul într-o parte. 


VP - 120 


— Știţi multe despre soţia dumneavoastră? 

— M-am însurat cu ea... ce credeţi? răspunde Tom ţâfnos. 

Mintea i-o ia razna. Ce anume au aflat? Inima începe să-i bată 
nebunește. De-asta sunt aici. Să-i spună cine e în realitate soția 
lui. 

Rasbach așteaptă o clipă, apoi se apleacă puţin în faţă și-și ia 
o expresie mai înţelegătoare. 

— Nu întrebam dacă știți care e pasta ei de dinţi favorită. Ce 
vreau să zic e știți de unde a venit? Trecutul ei? 

— Bineînţeles. 

— Și care e acesta? întreabă Rasbach. 

Chiar dacă bănuiește că pică direct într-o capcană, lui Tom 
nu-i trece prin cap ce altceva să spună, așa că le povestește ce 
i-a zis Karen. 

— S-a născut și a crescut în Wisconsin. Părinţii au murit. N-are 
fraţi sau surori. 

— Altceva? 

— Da, o mulţime de lucruri. 

Acum Tom se uită urât la detectiv și, pentru că nu mai poate 
suporta tensiunea, spune: 

— De ce nu trecetți la subiect? 

— Foarte bine, răspunde Rasbach. Soţia dumneavoastră nu 
este cine spune că este. 

Tom se uită la el, în mod deliberat impasibil. 

— Nu păreți surprins, spune Rasbach. 

— Nu mă mai surprinde nimic din ce spuneţi, ripostează Tom. 

— Serios? răspunde Rasbach. Nu vă surprinde să aflaţi că v- 
aţi căsătorit cu o femeie care a dispărut și și-a luat o nouă 
identitate? 

Detectivul se apleacă și-și aţintește privirea în ochii lui Tom, 
iar acesta se trezește că nu poate privi în altă parte. 

— Soţia dumneavoastră nu e născută Karen Fairfield. 

Tom stă perfect nemișcat. Nu știe ce să facă. Ar trebui să 
recunoască și să le spună despre suspiciunile lui legate de 
Karen? Sau să se prefacă și să spună că habar n-are? 

În tăcerea care s-a lăsat, Rasbach insistă. 

— Soţia dumneavoastră v-a minţit în legătură cu cine este. 

— Nu, n-a minţit, spune Tom încăpățânat. 

— Ba mă tem că așa e, răspunde Rasbach. A inventat-o pe 
Karen Fairfield și un trecut al ei. A făcut o treabă bună, ţinând 


VP - 121 


cont de împrejurări, dar nu destul de bună ca să reziste unei 
verificări amănunțite. Ar fi fost în regulă dacă n-ar fi călcat 
strâmb. Dacă n-ar fi avut probleme, probabil că n-ar fi băgat 
nimeni de seamă vreodată. Dar să-ți faci apariţia la locul unei 
crime nu e o mișcare inteligentă. 

— Nu cred, protestează Tom. 

Încearcă să pară indignat, dar știe că probabil pare un om 
disperat care nu acceptă un adevăr neplăcut. 

— Ei, haideţi, spune Rasbach. N-aveţi încredere în soţia 
dumneavoastră mai mult ca mine. 

— Cum? se răstește Tom. Ce vreţi să spuneţi? Sigur că am 
încredere în soția mea. 

Tom simte cum roșește până în albul ochilor. 

— Dacă sunteți așa de inteligent, spune Tom, înainte să se 
poată abţine, cine înseamnă că e? 

Regretă imediat că a întrebat, îngrozit de răspuns. 

— Încă nu știm. Dar o să aflăm. 

— Păi, când aflaţi, sunt sigur c-o să-mi daţi de veste, spune 
Tom înverșunat. 

— Bineînţeles, îl asigură Rasbach. 

Se ridică să plece și adaugă: 

— Apropo, aţi avut ocazia să vă mai gândiţi la locul unde vă 
aflaţi în seara aceea? 

Ticălosul. Tom se pregătește psihic; știe c-o să fie dureros. 

— Nu v-am spus totul aseară, spune el. 

Rasbach, în picioare, se uită la el, așteptând. 

— Nu voiam să vă spun pentru că o să întoarceţi lucrurile pe 
toate părţile și o să devină ceva ce nu sunt în realitate. 

Rasbach se așază la loc. 

— Noi ne concentrăm asupra faptelor, domnule Krupp. De ce 
nu ne oferiţi o șansă? 

Tom se uită urâtla el. 

— Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu cineva. Cu Brigid 
Cruikshank, o vecină care stă peste drum de noi. 

Rasbach îl privește, așteptând să continue. 

— M-a sunat și voia să ne întâlnim la opt și jumătate. Lângă 
râu. M-am dus acolo, dar ea n-a apărut. 

Rasbach își scoate carneţelul din buzunarul sacoului. 

— De ce nu? 

— Zice că a avut soră-sa nevoie de ea. 


VP - 122 


— De ce voia să vă întâlniți? 

— Nu știu, minte Tom. 

Nu vrea să-i spună detectivului despre bărbatul brunet pe 
care-l văzuse Brigid dând târcoale casei lor în dimineaţa aceea. 
Brigid zisese că nu le-a povestit detectivilor despre el. 

— N-aţi întrebat-o? 

Tom știe că trebuie să le spună. 

— Dacă chiar trebuie să știți, înainte s-o cunosc pe soţia mea, 
Brigid și cu mine am avut o... mă rog, am avut o relaţie. 

Rasbach îl privește calm. 

— Continuaţi, spune el. 

— A fost foarte scurt... m-am despărţit de ea chiar înainte s-o 
cunosc pe Karen. 

— Și soţia dumneavoastră știe? 

— Nu, nu i-am spus niciodată. 

— De ce? 

— De ce dracu’ credeți? 

— Și nu știți de ce această... Brigid... voia să vă întâlniți în 
seara aceea? 

Tom clatină din cap. 

— Nu. Accidentul lui Karen mi-a scos cumva din minte 
povestea asta. 

— Nu vă culcaţi cu ea acum? 

— Nu. Categoric, nu. 

— Înţeleg. 

Tom își dorește, mai mult ca orice, să-l pocnească pe detectiv. 
Dar n-o face. Când pleacă, se ridică în picioare și se uită după ei. 
Trebuie să se abţină să trântească furios ușa în urma lor. 


VP - 123 


Capitolul douăzeci și șapte 


— Crezi că știe cine e, de fapt, nevastă-sa? întreabă Jennings 
când se urcă în mașină și-și pun centurile. 

Rasbach clatină din cap. 

— Mă îndoiesc. Părea îngrozit c-o să-i spunem despre ea ceva 
ce nu vrea să audă. 

Face o pauză, apoi adaugă: 

— Probabil că trece prin chinurile iadului. 

Jennings îl aprobă. 

— Poţi să-ţi imaginezi cum ar fi să te duci la culcare în fiecare 
seară cu o femeie care ar putea fi o ucigașă? Probabil că e 
chinuitor. 

Rasbach este frustrat că n-au fost în stare să găsească nicio 
persoană dispărută care să corespundă profilului lui Karen. 

— Cine dracu' e? se întreabă el cu voce tare. Aș vrea s-o aduc 
la secţie pentru interogatoriu, dar nu vreau s-o înspăimânt. 

Reflectează o clipă. 

— Dacă avem suficiente probe ca s-o arestăm, putem să-i 
luăm amprentele și să vedem dacă reușim să obţinem o 
identificare. Știm că e implicată cumva. Dar n-avem destule 
dovezi împotriva ei. 

— Să încerci să afli cine e ca și cum ai căuta acul în carul cu 
fân, spune Jennings. Ştii câţi oameni dispar în fiecare an în ţara 
asta? 

Rasbach ridică din sprâncene. 

— Era o întrebare retorică, bineînţeles, adaugă Jennings. 

— Cred că aici cheia e victima, spune Rasbach. O femeie 
neidentificată s-ar putea să fi ucis un bărbat neidentificat. Cine 
sunt oamenii ăştia? 

— Crimă organizată? Protecția martorilor? 

— S-ar putea. Nu știu. Dar dacă putem să-l identificăm pe 
unul dintre ei, cred că o să fim în stare să-l identificăm și pe 
celălalt. 

Rămâne tăcut o clipă. 

— Ea știe, spune Rasbach gânditor. 

Când parchează la secție, adaugă: 


VP - 124 


— Hai s-o chemăm. Fără să agităm prea tare apele. 
* 


Karen intră la duș, permiţându-și să plângă în timp ce curge 
apa pe ea. Nu vrea să fugă - nu vrea să-l părăsească pe Tom -, 
dar s-ar putea să fie singura opțiune dacă lucrurile se duc de 
râpă foarte rapid. 

După o vreme, se adună, pentru că n-are încotro. Nu poate să 
se piardă cu firea. Chiar dacă în momentul ăsta lucrurile arată 
rău, nu înseamnă neapărat că poliția o să poată să strângă 
suficiente dovezi pentru dosar. Trebuie să stea din nou de vorbă 
cu Jack Calvin, în absenţa soţului ei. Trebuie să știe ce opţiuni 
are. 

Pentru că imediat ce vor identifica victima - imediat ce or să- 
și dea seama că mortul este Robert Traynor - or să-i cerceteze 
mai aprofundat viaţa. 

Or să vadă că soţia lui a murit într-un mod tragic acum 
aproape trei ani. 

Există fotografii ale Georginei Traynor. Știe că detectivul o s-o 
recunoască. O să pună lucrurile cap la cap și o să-și dea seama 
că și-a înscenat sinuciderea ca să fugă de soțul ei, că el a găsit-o 
și că a sunat-o în seara aceea de pe telefonul nedetectabil. Și o 
să creadă că ea l-a omorât. 

E moartă de frică. E doar o chestiune de timp. 

Și Tom... ce o să creadă Tom când o să afle că eo 
impostoare, că atunci când s-au căsătorit ea era deja măritată 
legal cu altcineva? Ce o să creadă când detectivii or să încerce 
să-i spună că e o criminală? 

Se îmbracă repede și scoate din portofel cartea de vizită a lui 
Jack Calvin. Se uită la numărul de urgenţă de pe spate. l-a spus 
că-l poate suna la numărul ăsta oricând. Se așază pe canapeaua 
din sufragerie și întinde mâna după telefon, dar, înainte să 
apuce să ridice receptorul, se aude ţârâitul. Surprinsă, 
răspunde. 

— Da? 

— Sunt detectivul Rasbach. 

Au aflat. 

— Da, domnule detectiv? reușește ea să spună, cu o gheară 
în piept. 


VP-125 


— Am vrea să veniţi la secţie și să răspundetți la câteva 
întrebări. Cu totul de bunăvoie, bineînțeles. Nu sunteți obligată 
s-o faceți. 

Pentru o clipă, încremenește. Ce-ar trebui să facă? 

— De ce? întreabă ea. 

— Mai avem câteva întrebări, repetă detectivul. 

— L-aţi identificat pe bărbatul care a murit? întreabă Karen. 

— Nu încă, răspunde detectivul. 

| se accelerează pulsul. Nu-l crede. 

— Bine. Când aţi vrea să vin? 

Încearcă să-și păstreze vocea relaxată, ca să nu-și dea seama 
și detectivul cât de speriată e. 

— Oricând în cursul după-amiezii e bine. Ştiţi unde e secţia de 
poliție? 

Îi spune unde-l poate găsi, dar Karen nu ascultă. 

După ce închide, se duce în grabă în dormitor și începe să 
umple la repezeală o geantă. 


VP - 126 


Capitolul douăzeci și opt 


Tom își ia telefonul mobil de pe birou și se pregătește de 
plecare, deși e încă devreme. li aruncă secretarei un „Nu mă 
mai întorc azi” scurt, fără să se uite la ea, și iese din clădire ca 
să ajungă în parcare. 

Conduce de-a lungul râului și, o vreme, nu face decât să se 
uite fix la curgerea apei. Nu reușește să-l liniștească. 

Nu știe cine e soţia lui. Unde au început minciunile și când or 
să se termine? Simte lacrimile arzându-i ochii și le șterge. 

Dintr-odată, simte nevoia s-o ia la întrebări. Nu mai suportă 
încordarea dintre ei, stresul de a fi cercetat de poliţie, 
împunsăturile detectivului ăluia îngrozitor. Tom se urcă înapoi în 
mașină și o ia spre casă alimentându-și furia, astfel încât să aibă 
curaj s-o confrunte. Când trage pe alee, simte o împunsătură de 
spaimă în suflet. Ce-o să-l mai aștepte de data asta? 

Karen n-o să se aștepte să vină acum - e după-amiaza 
devreme. Intră în casă în tăcere. Vrea s-o ia prin surprindere, să 
vadă ce face ea când nu știe că e și el acasă. 

Se plimbă cu pas ușor la parter; nu-i acolo. După aceea urcă 
pe treptele mochetate și o ia pe coridorul către dormitor. Se 
oprește în ușă și i se frânge inima când o vede. 

Karen e întoarsă cu spatele spre el și-și face bagajul 
absorbită. Are mișcări repezite. Fuge. Avea de gând măcar să-i 
spună? 

Deschide gura să-i rostească numele, dar nu scoate niciun 
cuvânt. Rămâne acolo, înmărmurit, uitându-se cum femeia pe 
care o iubește se pregătește să-l părăsească fără să-și ia măcar 
rămas-bun. 

Karen se întoarce brusc și-l vede. Tresare ușor de surprindere 
și teamă. Și apoi se uită unul la altul o clipă prelungită, fără să 
scoată niciun cuvânt. 

— Tom, spune ea și apoi tace. 

Îi vede lacrimile umplându-i ochii și revărsându-i-se pe faţă. 
Nu se mișcă să vină spre el; nici el nu face niciun gest în direcția 
ei. 


VP - 127 


— Unde te duci? întreabă el abrupt, deși își dă seama că n-are 
importanţă. 

Pleacă, și nu contează unde se duce. Îl părăsește ca să evite o 
acuzaţie de crimă. În acest moment, nici măcar nu știe sigur 
dacă vrea s-o oprească. 

— A sunat acum câteva minute detectivul Rasbach, spune ea, 
cu vocea tremurată. Vrea să mă duc la secție pentru 
interogatoriu. 

Tom o ţintuiește cu privirea, așteptând mai mult. Spune-mi, 
se gândește el. Spune-mi adevărul ăla nenorocit. 

— Nu vreau să mă duc, continuă ea și coboară privirea, 
nemaiuitându-se la el. Nu vreau să te părăsesc. 

Lacrimile îi curg acum pe faţă. 

— L-ai omorât pe bărbatul ăla? întreabă Tom, cu glas scăzut și 
disperat. Spune-mi. 

Karen se uită la el îngrozită. 

— Nu e așa cum pare, spune ea. 

— Atunci spune-mi cum e, răspunde Tom aspru, aruncând o 
privire fugară la geanta de pe pat, cu lucrurile pe jumătate 
revărsate, și apoi ţintuindu-și privirea în ochii ei. Vreau să știu ce 
s-a întâmplat. Vreau să aud de la tine ṣí vreau să fie adevărul. 

Vrea s-o vadă dezvinovăţindu-se în ochii lui. Asta-i tot ce vrea; 
și după aceea o poate lua în braţe și pot vedea împreună ce-i de 
făcut. Vrea să-i stea alături dacă poate. O iubește, iar asta nu s- 
a schimbat. E surprins că încă o poate iubi, deși n-are încredere 
în ea. Vrea să aibă din nou încredere în ea. Vrea să fie cinstită 
cu el. 

— E prea târziu, spune Karen, prăbușindu-se pe pat și 
acoperindu-și fața cu mâinile. Au aflat. Trebuie să știe! 

— Să știe ce? Și ce știu deja? Spune-mi! strigă Tom. 

— Era soţul meu, spune ea, ridicând spre el o privire tulbure. 

— Cine? întreabă Tom, fără să înțeleagă din prima. 

— Bărbatul mort. Era soţul meu. 

Nu, își zice Tom. Nu. Nu se poate să se întâmple așa ceva. 

Karen se uită la el, cu ochii înlăcrimați. 

— Am fugit de el. Îmi era frică de el, spune ea. Era abuziv. 
Zicea că dacă-l părăsesc, dacă încerc vreodată să-l părăsesc, 
mă omoară. 


VP - 128 


În timp ce ascultă, pe Tom îl amorțește groaza. Spaima lui e 
uriașă. Dar inima i se umple și de o dorinţă aprigă s-o aline și s-o 
apere. 

— ÎI chema Robert Traynor, îi spune ea cu glas egal. Ne-am 
căsătorit acum șase ani și stăteam în Las Vegas. 

Las Vegas? Nu și-o poate imagina pe Karen în Las Vegas. 

— Imediat după ce ne-am căsătorit, s-a schimbat. Parcă 
devenise alt om. 

Coboară privirea către podea, cu umerii lăsaţi. Tom rămâne în 
picioare, uitându-se în jos la ea. După o vreme, Karen continuă. 

— Mi-am dat seama că n-o să pot să scap niciodată de el... 
nu-l puteam părăsi și nu puteam divorța. Ştiam că un ordin de 
restricţie n-ar fi fost de niciun ajutor. Știam că dacă fug o să mă 
urmărească până la capătul pământului. 

O spune cu amărăciune, cu glasul răgușit. 

Ridică privirea spre el, cu ochii plini de remușcări. 

— Îmi pare așa de rău, șoptește ea. N-am voit niciodată să-ți 
fac rău. Te iubesc, Tom. Nu voiam să ajungă la tine nimic din 
toate astea. 

Pe faţă îi curg lacrimi și are părul răvășit. 

— După ce am scăpat de el, nu voiam decât să mă prefac că 
partea aceea din viaţa mea nu s-a întâmplat niciodată. 

Se întoarce deznădăjduită. 

— Voiam să şterg trecutul. 

Apoi pare să se blocheze. 

Tom se uită la ea, cu inima sfâșiată, dar și el e precaut. Știe 
că mai urmează ceva. 

Karen își regăsește hotărârea și continuă. 

— Mi-am înscenat moartea. Era singura cale să mă asigur că 
nu vine după mine. 

Tom rămâne complet nemișcat și o ascultă cu o disperare tot 
mai mare. Karen îi spune totul - cum a obţinut o nouă identitate 
și a simulat că se aruncă de pe podul de la digul Hoover. Tom e 
sigur acum că-i spune adevărul, dar este mai îngrozit ca oricând 
de ceea ce urmează. 

— După aceea, acum câteva săptămâni, am început să observ 
diverse lucruri, care m-au speriat. 

— Ce fel de lucruri? 

Karen ridică privirea și se uită la el. 


VP - 129 


— A fost cineva în casă. Ții minte când te-am sunat la serviciu 
în ziua aia și te-am întrebat dacă ai trecut pe-acasă în cursul 
zilei? Ți-am spus că probabil am lăsat o fereastră deschisă. Dar 
nu era așa. Cineva îmi umblase prin lucruri, cineva îmi răscolise 
prin sertare. Îmi dădeam seama. Știi ce ordonată sunt eu. Știam 
că au fost mutate lucrurile. Eram îngrozită. M-am gândit că el 
era. 

Se uită la Tom cu o expresie de suferință cumplită. 

— Cred că intra în casa noastră de săptămâni întregi, 
strecurându-se când nu eram aici. 

Se înfioară. 

— O dată mi-am dat seama că în patul nostru stătuse întins 
cineva. Am început să fac poze cu telefonul, dimineaţa, înainte 
să plec la serviciu... uneori, îmi dădeam seama că au fost 
mutate lucruri. N-am știut ce să fac. Ție nu puteam să-ţi spun. 

Se uită la el rugător. 

— De ce nu puteai să-mi spui, Karen? întreabă Tom cu 
disperare. Aș fi înțeles. Te-aș fi ajutat. Ne-am fi dat seama 
împreună ce să facem. 

Așa de puţină încredere avea în el? l-ar fi stat alături, dacă ar 
fi fost sinceră cu el. 

— Am fi putut să ne ducem la poliţie. Nu l-aș fi lăsat să-ţi facă 
vreun rău. 

Și atunci n-ai fi devenit o ucigașă, iar vieţile noastre n-ar fi 
fost distruse, se gândește el. 

— Am început să-mi aduc aminte, mărturisește ea. Aseară... 
nu când am fost acolo, unde s-a întâmplat, ci mai târziu, când a 
sunat telefonul... au început să-mi revină amintirile. 

Își șterge ochii cu dosul mâinii. 

— El m-a sunat în seara aia. 

Faţa îi devine și mai palidă când îi spune restul poveștii. 

— A zis „Bună, Georgina”, și avea vocea exact la fel... mă 
lingușea și mă ameninţa în același timp. Parcă eram chiar acolo, 
cu el. 

Tom observă că ochii i-au devenit sticloși și glasul și-a pierdut 
inflexiunile. 

— Voiam să închid, dar trebuia să aflu ce pune la cale. Știam 
că m-a găsit, că a fost la noi acasă. Îmi era foarte frică. 

Începe să tremure. 


VP - 130 


Tom se așază pe pat lângă ea și-i trece braţul pe după umeri. 
O simte tremurând. Și inima lui bate nebunește. Trebuie să audă 
și restul poveștii, totul. Trebuie să știe cum stau înainte să se 
gândească la ce-i de făcut. 

— A zis că m-am crezut deșteaptă, că pot să duc de nas pe 
toata lumea. Dar nu l-am dus de nas și pe el, a zis. M-a tot 
căutat. Nu știu cum m-a găsit. A zis că dacă nu poate să mă 
aibă el, atunci n-o să poată nimeni. A zis să ne întâlnim la 
restaurantul ăla. 

Se uită la Tom cu o spaimă îngrozitoare în priviri. 

— A zis că dacă nu mă duc te omoară pe tine, Tom! Ştia totul 
despre tine! Ştia unde stăm! 

Tom o crede acum, crede fiecare cuvânt. O strânge în braţe și 
o lasă să plângă. Suspinele ei i se lovesc de piept. O sărută pe 
creștet și se gândește înnebunit la ce au de făcut. Până la urmă, 
Karen se dezlipește de el și-i spune restul, cu privirea pironită în 
podea. 

— Mi-am luat pistolul - am păstrat un pistol, ascuns, în caz că 
mă găsea vreodată - și m-am dus cu mașina să mă întâlnesc cu 
el. Am oprit în parcarea aia și m-am dus la ușa din spate a 
restaurantului. 

Ridică privirea spre el stăruitor. 

— Jur, Tom, n-am avut de gând să-l omor. Am luat pistolul ca 
să mă apăr. Voiam să-i spun că mă duc la poliţie și le spun totul, 
că nu-mi mai e frică de el... nu gândeam limpede, ar fi trebuit să 
mă duc întâi la poliţie, acum îmi dau seama. Când am ajuns 
acolo, ușa din spate era deschisă. Îmi aduc aminte că am pus 
mâna pe ea... dar asta e tot ce-mi amintesc. După aceea, totul e 
doar un gol. 

Ridică privirea spre el. 

— Nu știu ce s-a întâmplat după aia, Tom, jur. 

Tom coboară privirea spre faţa ei lovită. Chiar nu-și aduce 
aminte? 

Karen se prăbușește ostenită în braţele lui. O ţine la pieptul 
lui, iar ea plânge. 

lată, acum știe. A avut motive serioase pentru ce a făcut. N-o 
poate condamna. Probabil că într-adevăr nu-și aduce aminte. 
Probabil că-i e prea greu să facă faţă. A luat pistolul. O înţelege. 
Dar a luat și mănușile. Pare că avea de gând să-l ucidă. Ce 
dracu' e de făcut acum? 


VP - 131 


Karen se îndreaptă din nou. Are faţa înroșită de plâns și ochii 
umflați. 

— Probabil că am intrat în panică. Și am condus prea repede, 
și am trecut pe roșu, și am intrat în stâlpul ăla. 

— Ce s-a întâmplat cu pistolul? întreabă Tom, gândind rapid. 

— Nu știu. Probabil că l-am lăsat acolo. E clar că nu era în 
mașină. Presupun că l-a găsit cineva și l-a luat. 

Lui Tom îi galopează inima de teamă gândindu-se la ce a 
făcut Karen, la nesiguranța îngrozitoare a situaţiei lor. Și dacă 
predă cineva pistolul? Ce se întâmplă atunci? 

— lisuse, spune Tom. 

— Îmi pare rău, spune ea, chinuită. Nu voiam să-ţi spun. Nu 
voiam să te pierd. Și nici nu vreau să te bag în belea. Asta e 
problema mea. Trebuie s-o rezolv. Nu pot s-o las să te afecteze 
și pe tine. 

— M-a afectat deja, Karen. 

O prinde de brațe, se uită adânc în ochii ei înlăcrimaţi și 
spune apăsat: 

— E treaba avocatului tău s-o rezolve. O să fie în regulă. Te-ai 
temut pentru viaţa ta. Ai avut un motiv bun pentru ce ai făcut. 

— Ce vrei să spui? întreabă ea, trăgându-se înapoi. Tot nu 
cred că l-am omorât, Tom. Nu cred că aș fi putut să fac așa 
ceva. 

Tom o privește neîncrezător. 

— Și atunci, cine a făcut-o? 

— Nu știu. 

Se uită la el parcă îndurerată că se îndoiește de ea. 

— Nu eram singura care-l ura. 

Tom o strânge în braţe, o trage lângă el, ca să nu fie nevoit s- 
o privească în ochi, și șoptește: 

— Nu fugi. Rămâi și înfruntă toate astea. Nu mă părăsi. 


VP - 132 


Capitolul douăzeci și nouă 


O oră mai târziu, Karen și Tom se prezintă din nou în biroul lui 
Jack Calvin. Karen s-a spălat pe faţă și și-a refăcut machiajul. 
Acum se simte calmă și detașată - aproape stoică în fata 
dezastrului. Găsește alinare în sprijinul lui Tom. Dar e îngrozită 
de ceea ce se va întâmpla mai departe. 

— Intraţi, spune Calvin, vioi și profesional. 

Și-a refăcut agenda pentru această întâlnire. Azi nu mai stau 
la palavre. 

— Luaţi loc. 

În timp ce se așază, Karen se gândește cum, de fiecare dată 
când vine în biroul ăsta, lucrurile sunt din ce în ce mai grave. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Calvin, cercetându-i pe amândoi 
concentrat. 

Karen ridică privirea spre ochii lui și spune: 

— Detectivul Rasbach m-a chemat la secţie în după-amiaza 
asta ca să răspund la niște întrebări. Aș vrea să vii cu mine. 

Calvin se uită atent de la ea la Tom și înapoi. 

— De ce să te duci? Nu ești obligată. Nu ești în stare de arest, 
spune el. 

— Poate c-o să fiu în curând, răspunde Karen. 

Jack Calvin nu pare așa de surprins pe cât ar putea fi, se 
gândește ea. 

la un carnet de notițe galben și același stilou scump pe care 
Karen îl ţine minte de la ultima vizită și așteaptă. 

— Poate c-ar fi mai bine să încep cu începutul, spune ea, 
trage adânc aer în piept și apoi expiră. Mi-am înscenat 
sinuciderea și am fugit ca să scap de un soț abuziv. Am trăit cu 
o identitate nouă. 

— Bine, spune Calvin rar. 

— E o infracţiune? 

— Depinde. Nu e o infracţiune per se să-ţi înscenezi moartea, 
dar s-ar putea să fi comis alte infracțiuni ca să ajungi la asta. Și 
adoptarea unei identități false înseamnă înșelăciune. Dar o să 
revenim la asta mai încolo. Cum te chema înainte? 


VP - 133 


— Georgina Traynor. Am fost căsătorită cu Robert Traynor. El 
e bărbatul pe care încearcă să-l identifice poliţia, cel care a fost 
ucis în seara aceea. 

Îi aruncă o privire lui Tom, căutându-i sprijinul, dar el se uită 
la avocat, nu la ea. 

Acum, Calvin pare îngrijorat. Karen știe cât de urât arată 
lucrurile. 

Tom vorbește, vizibil agitat: 

— Imediat ce-l identifică pe el, or să-și dea seama. Or să vadă 
că soţia lui a murit. Despre Karen știu deja că și-a luat o 
identitate nouă, că nu e în realitate Karen Fairfield. Au venit deja 
la mine la serviciu să-mi spună. 

Karen îl privește în stare de șoc. Tom știa deja. Detectivii știu. 

— Nu mi-ai spus, zice ea. 

Dar Tom se întoarce și se uită la Calvin. 

— Contează ce pot să dovedească, spune Calvin cu glas egal. 

Se apleacă peste birou. 

— Deci, spune-mi ce s-a întâmplat în seara aceea, spune el. Și 
te rog să ţii minte că am obligaţia să nu mint în faţa Curţii, așa 
că nu-mi spui nimic care să mă pună într-o poziţie dificilă. 

Karen ezită. 

— Nu-mi aduc încă aminte totul, dar pot să-ţi spun ce-mi 
amintesc, spune ea. 

Îi povestește lui Calvin ce i-a zis și lui Tom mai devreme - 
numai că nu pomeneşte de pistol. Însă îi spune tot restul, până 
în momentul în care a deschis ușa restaurantului. 

Calvin o ţintuiește cu privirea de parcă încearcă să se 
hotărască dacă s-o creadă sau nu. In birou se lasă o tăcere de 
rău-augur. 

— Ipotetic vorbind, ai fi putut avea un pistol cu tine? 

— lpotetic vorbind, este posibil să fi existat un pistol, 
răspunde ea cu grijă. 

— Există vreo cale ca acest pistol ipotetic, în cazul în care va 
fi găsit, să poată conduce la tine? 

O privește atent și îngrijorat. 

Pistolul fusese cumpărat ilegal și nu era înregistrat pe numele 
ei. Dacă e găsit, nu pot face legătura cu ea. Și pe el nu sunt 
amprente, de asta e sigură. Nu a umblat niciodată cu el fără 
mănuși. 

— Nu, spune ea ferm. 


VP - 134 


Calvin se lasă pe spate, făcând scaunul să scârțâie puţin, și 
rămâne tăcut, în mod clar gândindu-se. Apoi se apleacă din nou 
în faţă și-și pune ambele mâini pe birou. 

— Uite cum facem, spune el. O să vedem dacă vin cu suficient 
de multe probe ca să te pună sub acuzare. Sunt sigur că or s-o 
facă, odată ce-l identifică. Dovezile circumstanţiale sunt solide - 
o să fie suficient. Dar altceva e să dovedească la proces. 

— Dar... se scapă Karen. 

Calvin o privește întrebător. 

— Dar ce? 

— N-aveam cum să-l omor, spune ea ferm. N-aveam cum, 
repetă. Nu cred că sunt în stare. 

Avocatul și soțul ei o privesc. Tom își mută repede privirea, 
aproape ca și cum ar fi jenat. Insă avocatul o fixează în 
continuare. 

— Cine crezi că l-ar fi putut omorî? întreabă Calvin. 

— Nu știu. 

— Poţi să ghicești? 

Karen îi aruncă o privire lui Tom și revine apoi la avocat. 

— S-ar putea să fi avut rivali. 

— Ce fel de rivali? 

— De afaceri. 

— Cu ce fel de afaceri se ocupa? întreabă avocatul. 

— Era dealer de antichităţi. Nu sunt sigură că toate afacerile 
lui erau respectabile și legitime, dar aveam destulă minte să nu 
întreb, adaugă ea. Cunoștea niște persoane dubioase. 

In încăpere se lasă o tăcere care pare să se prelungească la 
nesfârșit. Karen stă complet nemișcată pe scaun. Ideea de a 
ajunge la un proces pentru crimă o îngrozește. Stând în biroul 
avocatului, își dă seama că e prea târziu. Ar fi trebuit să fug, se 
gândește. 

In cele din urmă, spune: 

— Detectivul Rasbach mă așteaptă la secţie. 

— Nu te duci, răspunde Calvin. Să vină să te aresteze când o 
să considere că au destule probe. Acum... mai povestește-mi 
cum ai scăpat de Robert Traynor. 

li spune totul - despre lunile în care a plănuit totul, cum a 
dosit bani, în timp ce se ducea pe furiș la un adăpost pentru 
femei ca să găsească sprijin și, la sfârșit, ce a făcut în ziua 
aceea la podul de peste digul Hoover. Adaugă cu glas înăbușit: 


VP-135 


— Într-un fel, a fost ușor, pentru că n-aveam familie pe care s- 
o las în urmă. Părinţii mei au murit și n-am fraţi. N-aveam poliţă 
de asigurare pe viaţă pentru mine, așa că știam că asigurările n- 
or să verifice. Am crezut c-o să mă descurc și eram disperată. 
Nu consideram că am ceva de pierdut. 

Când termină, se lasă o tăcere prelungită. Apoi, Calvin 
întreabă: 

— Ce ai făcut cu rucsacul? 

— A, da, şi asta. 

Karen se oprește, aducându-și aminte. 

— A trebuit să scap de el, dar nu puteam să-l arunc pur și 
simplu pe geam. Tot ce era în el putea să ducă la mine. Așa că 
am băgat în el niște pietroaie și l-am aruncat de pe un pod, într- 
un lac, în toiul nopții. 

Tom se uită la ea în timp ce vorbește și apoi își ferește 
privirea, parcă nefiind în stare să și-o imagineze făcând așa 
ceva. 

— Știu că mă face să par lipsită de sentimente, spune Karen, 
uitându-se pe rând la ei, aproape sfidătoare. Dar ce aţi fi făcut în 
locul meu? 

Cum niciunul dintre bărbați nu răspunde, spune: 

— Sigur, n-aţi fi fost în locul meu. Ce minunat pentru voi... ce 
ușor trebuie să fie să fii bărbat. 

Tom îi aruncă o privire împăciuitoare, ca și cum el, personal, 
vrea să se revanșeze pentru toți bărbaţii nenorociţi de pe 
planetă. 

— Am tot zis c-o să-ţi povestesc la un moment dat, îi spune 
Karen. 

Acum îl întreabă, fără să-l bage în seamă pe avocat, de parcă 
nici n-ar fi în încăpere: 

— Când ar fi trebuit să-ți spun? Chiar la început? De ce-ai fi 
voit să ai de-a face cu o femeie care fugise de viaţa ei și avea o 
identitate falsă? Mai târziu? Te-ai fi simţit rănit, minţit... așa cum 
ești acum. Adevărul este că n-a existat niciodată un moment 
potrivit să-ţi spun. 

E aproape lipsită de orice emoție. Nu se scuză propriu-zis. A 
făcut ce trebuia să facă. Și acesta este rezultatul. 

Tom o strânge de mână. Dar nu se uită la ea. Privește în jos, 
la mâna ei, prinsă în mâna lui. 


VP - 136 


Capitolul treizeci 


Când pleacă din biroul lui Calvin, acesta le spune: 

— Probabil că nu mai durează mult până identifică victima, iar 
atunci situaţia o să se tensioneze. Trebuie să fiţi pregătiți pentru 
asta. 

li privește în ochi pe amândoi. Se uită mai lung la Tom, parcă 
simțind că, dintre ei doi, Tom e cel mai puţin pregătit pentru ce 
urmează. 

Tom bănuiește că are dreptate. Soţia lui e mult mai puternică 
decât și-a închipuit vreodată. Nu-și poate imagina cum ar putea 
el să-și simuleze cu sânge rece propria moarte ca să scape de 
un maniac și s-o ia de la capat devenind altcineva. Karen trebuie 
să aibă nervi de oțel, își zice el. Nu e sigur că-i place să se 
gândească așa la ea. 

Când se îndreaptă spre mașina rămasă în parcare, Tom e 
complet îngrozit. Vieţile lor or să intre într-un stadiu și mai 
îngrozitor. Probabil că o să fie pusă sub acuzare pentru crimă. 
Va trebui să se prezinte la proces. S-ar putea chiar să fie 
condamnată. Tom nu știe dacă are destulă putere pentru așa 
ceva, dacă dragostea pentru celălalt poate supravieţui lucrurilor 
ce vor urma. 

Tom conduce, concentrându-se asupra drumului din fața lui, 
în principal pentru că nu vrea să se uite la soţia sa. Dar îi simte 
privirea îndreptată asupra lui. 

— Imi pare foarte rău, Tom, spune ea. Nu voiam să-ţi fac așa 
ceva. 

Nu se încrede suficient în vocea lui ca să-i răspundă, înghite în 
sec și-și ține ochii drept în față. 

— N-ar fi trebuit să fiu de acord să mă mărit cu tine fără să-ţi 
fi spus totul, șoptește ea, tulburată. 

Și atunci își dă seama - de fapt, nu sunt căsătoriţi. În ziua 
nunţii, ea era deja măritată legal cu altcineva. Gândul îl 
ametțește. Stătea lângă el când și-au rostit jurămintele - și știa 
că e deja căsătorită cu altcineva. Jurămintele ei n-au nicio 
valoare. Trebuie să-și înăbușe dorinţa de a opri mașina și de a-i 
spună să se dea jos. 


VP - 137 


Cumva, reușește să conducă mai departe. 

— E în regulă, spune el. O să fie bine. 

O spune automat; nu crede asta. 

Poate că dacă ar putea s-o ţină pur și simplu în braţe, fără să 
se uite în ochii ei, ar fi toate în regulă. Are nevoie de o clipă ca 
să se adune și să poată merge mai departe, dar în momentul 
ăsta conduce mașina. 

Merg în tăcere. Când ajung acasă, îi spune: 

— Trebuie să mă duc puţin la serviciu, nu durează mult. Mă 
întorc repede, la cină. 

Ea dă din cap. 

— Bine. 

Tom oprește pe alee și, înainte să coboare din mașină, se 
apleacă și o îmbrățișează strâns. În momentul acela, încearcă să 
uite tot ce s-a întâmplat și să se concentreze pe ceea ce simte 
când o ţine în brațe. Apoi se trage de lângă ea și spune: 

— Nu fugi. Promite-mi. 

— Promit. 

Îi susţine privirea; nici chiar acum nu știe dacă o crede. Oare 
așa o să fie toată viaţa lor de-acum încolo? 

Tom îi dă drumul, bagă în marșarier și se îndreaptă spre 
centru. N-are de gând să se întoarcă la serviciu. Se îndreaptă 
spre locul lui de lângă râu, dorindu-și să se curețe de toată 
povestea asta dezgustătoare, dar știind că nu poate - nici acum, 
nici altcândva. 

* 

Brigid lucrase la un pulovăraș galben deschis pentru o 
prietenă însărcinată, dar se trezise că nu mai suportă, așa că 
trecuse la un pulover de toamnă colorat, cu dungi, pentru ea. 
Însă acum tricotajul pe jumătate terminat îi alunecă din poală, în 
vreme ce ea se uită la casa de peste drum. Se crispează toată și 
se apleacă puțin în față. 

Îi vede pe Tom și Karen trăgând mașina pe alee și oprind, dar, 
în loc să coboare, rămân înăuntru o clipă. Brigid rămâne în 
expectativă. Acum coboară Karen, dar nu și Tom. Brigid se 
întreabă unde au fost. Se gândește mult la Tom și Karen, unde 
sunt și ce fac, la viaţa lor împreună. Parcă ar fi prinsă de o 
emisiune de televiziune deosebit de bună și abia așteaptă să 
vadă ce urmează. 


VP - 138 


Bob îi spune că are o obsesie. Se plânge că nu-i normal, îi 
spune că a devenit obsedată de vieţile soţilor Krupp pentru că e 
singură și plictisită și n-are nimic de făcut toată ziua. Îi spune că 
e prea deșteaptă ca să nu facă nimic. 

Dar Bob nu înțelege. Nu știe. 

ÎI privește pe Tom dând cu spatele și îndepărtându-se pe 
stradă - vede prin geamul deschis al mașinii că are chipul 
încordat și întunecat. Se întreabă dacă s-au certat, își îndreaptă 
atenţia spre Karen, care descuie acum ușa din faţă. Îi citește 
descurajarea din felul cum își ţine umerii. Poate chiar s-au 
certat. 

Brigid își pune tricotajul deoparte, își ia cheile și încuie ușa în 
urma ei. Traversează la Karen și sună la ușă. 

Când îi deschide și o vede, lui Brigid i se pare că e puţin 
reținută, chiar neprimitoare. De ce nu se bucură Karen s-o vadă? 

— Bună, Brigid, spune Karen, fără să deschidă ușa larg. Abia 
am ajuns acasă. Mă doare capul. De fapt, voiam să mă întind 
puţin înainte de cină. 

— Ah, răspunde Brigid. După cum arătai, mi s-a părut că ţi-ar 
prinde bine un prieten. 

Îi zâmbește lui Karen cât poate ea de cald. 

— Sunt toate în regulă? 

— Da, e totul bine, spune Karen. 

Brigid nu dă înapoi, până Karen deschide mai mult ușa, și 
atunci pășește peste prag. 

Se așază în sufragerie. Karen pare extenuată. Are ochii 
umflaţi, ca și cum ar fi plâns, și părul ei și-a pierdut luciul. Ce 
mult s-a schimbat în doar câteva zile, se gândește Brigid. 

— Ce-ar fi să-mi spui ce se întâmplă? întreabă ea. S-ar putea 
să te ajute. 

— Nu se întâmplă nimic, răspunde Karen, trecându-și mâna 
prin părul lins. 

Dar Brigid știe că minte. A văzut de peste drum cum s-au 
petrecut toate. Și Karen arată mult prea abătută. Nu-i o proastă; 
și-ar dori să n-o ia nici Karen de proastă. 

— E totul în regulă între tine și Tom? o întreabă Brigid 
răspicat. 

— Poftim? Ce vrei să spui? ripostează Karen, în mod clar luată 
prin surprindere. 


VP - 139 


— Păi, tocmai l-am văzut plecând, și părea furios. Și tu pari 
supărată. Trebuie să fie greu pentru el, cu toate astea, spune 
Brigid subtil, cu accidentul, cu poliţia. 

Karen se holbează la ea, iar Brigid se corectează: 

— Pentru amândoi. 

Karen își îndreaptă privirea spre fereastră. După un moment 
de tăcere, Brigid întreabă: 

— Ţi-ai amintit ceva care să fie de ajutor poliţiei? 

— Nu, spune Karen, destul de tăios. Tie cum îţi mai merge? 
întreabă ea, încercând să schimbe subiectul. 

— Karen, sunt Brigid, cu mine stai de vorbă. Poţi sa-mi spui 
orice. 

Chiar vorbește serios. O sâcâie când o vede pe Karen că nu 
scoate o vorbă; nu dezvăluie prea multe detalii intime din viața 
ei. Brigid i-a spus lui Karen că nu reușește să rămână 
însărcinată, despre tratamentele ei nereușite de fertilitate. Dar 
Karen nu povestește niciodată nimic. Chiar și acum, când 
lucrurile sunt departe de a fi perfecte și ai zice că are nevoie de 
o prietenă. Ce șocant trebuie să fie pentru Karen, se gândește 
ea dintr-odată, că lucrurile nu sunt absolut perfecte. 

Lucrurile ar trebui să fie mai echilibrate între prieteni, crede 
Brigid și, în ceea ce o privește, Karen nu a făcut mari eforturi 
pentru prietenia lor. Brigid s-a străduit foarte tare în această 
relaţie. Karen habar n-are ce greu a fost, ce multe a trebuit să 
înghită. Karen nu știe despre ea și Tom și cât de greu i-a fost, 
tot timpul, să-i vadă pe Karen și Tom împreună. Să fie nevoită să 
pretindă că n-o deranjează. De așa de multe ori a fost tentată să 
se scape, dar și-a mușcat de fiecare dată limba. 

Brigid se gândește acum că pe Karen n-a interesat-o niciodată 
prea tare viaţa ei. Nu la fel de tare cum a interesat-o pe Brigid 
viaţa lui Karen. De exemplu, Karen n-a fost niciodată prea 
curioasă în legătură cu blogul ei de tricotat, o chestie care a 
săcâit-o tot timpul. Brigid Cruikshank e o zeiţă printre 
pasionatele de tricotat de pe Internet. Dar Karen nu tricotează și 
nu-i pasă. 

Karen se uită acum la ea și spune: 

— Apreciez îngrijorarea ta, Brigid, chiar o apreciez. Ești o 
prietenă bună. 

Îi zâmbește lui Brigid, care-i răspunde mecanic. 


VP - 140 


— Ştii, mă doare capul tot mai rău. Probabil că ar trebui să mă 
întind, spune Karen. 

Se ridică de pe canapea și o conduce pe Brigid la ușă. 

— Sper să-ţi treacă, răspunde Brigid și o îmbrățișează scurt pe 
Karen. 

Apoi trece strada către casa ei goală și-și ocupă poziţia la 
fereastră, cu tricotajul în braţe, așteptând să se întoarcă Tom. 

* 


S-a făcut după-amiază târziu și pare clar că doamna Krupp n-o 
să apară de bunăvoie. Rasbach cugetă la următorii pași când 
Jennings intră în biroul lui și spune: 

— S-ar putea să avem o pistă. 

Rasbach ridică privirea. 

— Tocmai am primit un telefon de la un proprietarul unui 
magazin de amanet cu care am stat de vorbă după ce am găsit 
cadavrul. Zice că tocmai a venit un băiat și a amanetat un ceas 
și un inel. 

— ÎI știe pe băiat? 

— Da. 

— Hai, spune Rasbach, luându-și hamul pentru pistol și haina. 

Când ajung la Gus's Pawn Shop, înăuntru nu mai e nimeni în 
afară de proprietar, care stă în spatele unei tejghele jegoase. 
Bărbatul dă din cap spre Jennings, recunoscându-l, și-și mușcă 
falca. 

— El e Gus, spune Jennings, prezentându-i-l lui Rasbach. 

Bărbatul dă din cap. 

— Ne arăţi ce-ai primit? întreabă Jennings. 

Bărbatul se apleacă sub tejghea, scoate un ceas bărbătesc și-l 
așază pe tejgheaua de sticlă. Lângă el, pune un inel de aur 
masiv. 

Detectivii se uită la ele. 

— Par scumpe, spune Rasbach. 

— Da. Rolex original. 

Rasbach scoate o pereche de mănuși de cauciuc și cercetează 
întâi ceasul și apoi inelul, căutând vreun semn sau inscripţie 
distinctivă, dar nu găsește nimic. Le pune înapoi pe tejghea, 
dezamăgit. 

— Cum a zis băiatul că a dat peste ele? întreabă el. 

— A zis că le-a găsit. 

— Cum îl cheamă? întreabă Rasbach. 


VP - 141 


— Uite care-i chestia, răspunde Gus. Îl știu pe puști. N-are 
decât paisprezece ani. Nu vreau să intre în vreun bucluc. 

— Inţeleg, spune Rasbach. Dar trebuie să știm dacă a mai 
găsit și altceva, vreun act de identitate, împreună cu bijuteriile. 
Ceva care să ne ajute în anchetă. Nu credem că băiatul are vreo 
legătură cu crima. 

— Vreau doar să-l speriaţi, spune Gus. Adică, să-l speriați 
zdravăn, știți ce zic? Prea mulţi copii devin infractori pe-aici. Nu 
vreau să-l văd luând-o pe calea asta. 

— Sigur. Am înţeles, spune Rasbach, dând din cap. Cum îl 
cheamă? 

— Duncan Mackie. Stă pe Fenton. Numărul 153. Îi știu familia. 
Purtaţi-vă frumos cu el. Dar nu prea frumos. 

Detectivii iau mașina până la adresa pe care le-a dat-o Gus. 
Rasbach speră că asta e pista pe care o așteptau. Bate la ușa 
din faţă a casei sărăcăcioase. E ușurat când răspunde o femeie, 
pentru că nu poate discuta cu băiatul dacă nu e prezent și un 
adult în grija căruia se află acesta. 

— Sunteţi mama lui Duncan Mackie? întreabă Rasbach. 
Femeia pare imediat alarmată. Când îi vede legitimația, se 
schimbă și mai rău la față. 

— Ce-a făcut? întreabă femeia îngrozită. 

— Vrem doar să vorbim cu el, răspunde Rasbach. E acasă? 
Femeia se trage de lângă ușă și-i lasă pe detectivi să intre. 

— Duncan! strigă ea spre etaj. 

Rasbach și Jennings iau loc în bucătărioară și așteaptă. Băiatul 
coboară, îi vede pe detectivi așezați în bucătăria lui și 
încremenește. Se uită agitat la maică-sa. 

— Stai jos, Duncan, spune femeia sever. 

Băiatul se așază și se holbează la masă. Are faţa roșie și o 
expresie ursuză. 

— Duncan, suntem detectivi de poliţie, spune Rasbach. Nu 
ești obligat să vorbești cu noi. Poţi să ne ceri să plecăm, dacă 
vrei. Nu ești reținut. 

Băiatul nu spune nimic, dar ridică prudent privirea spre el. 

— Ne interesează ceasul și inelul pe care le-ai lăsat la Gus, 
adaugă Rasbach. 

Băiatul se foiește și nu spune nimic, în timp ce maică-sa se 
uită urât la el. 


VP - 142 


— Vrem să știm dacă ai găsit și un portofel. Ceva cu acte de 
identitate în el. 

— Naiba să-l ia pe Gus, mormăie băiatul. 

— Duncan! spune maică-sa aspru. 

— Dacă ai portofelul, poate că putem să trecem totul cu 
vederea, spune Rasbach. 

Se pare că maică-sa tocmai își dă seama de ce se află 
detectivii acolo. 

— Nu-i vorba de bărbatul mort care a fost găsit aici, aproape, 
nu? 

| se vede pe faţă că e copleșită. 

Băiatul se uită nervos la maică-sa și apoi la detectivi. 

— Era deja mort când am ajuns noi acolo. Pot să aduc 
portofelul. 

Maică-sa își duce mâna la gură. 

— Cred că ar fi o idee bună, spune Rasbach. Pentru că asta o 
supără foarte tare pe mama ta, Duncan. Și cred că ar fi mai bine 
să spui adevărul și s-o iei de la capăt înainte să fie prea târziu. 
Nu vrei să fii arestat, nu? 

Băiatul clatină din cap. 

— Îl aduc. 

Se uită la maică-sa. 

— Tu rămâi aici. 

Apoi o zbughește sus, unde are în mod evident o 
ascunzătoare despre care nu vrea să știe maică-sa. 

După un moment încordat, îl aud bocănind pe trepte și 
reapare în bucătărie. Îi întinde lui Rasbach un portofel de piele. 
Încă are câteva bancnote în el. 

Rasbach ia portofelul și-l deschide. Scoate un permis de 
conducere. 

— Mulţumesc, Duncan. 

Se ridică. Jennings se întoarce spre băiat în drum spre ușă și-i 
aruncă o privire prietenoasă. 

— Să te ţii de școală, îi spune. 

În timp ce merg spre mașină, Rasbach spune cu satisfacţie: 

— L-am găsit. Robert Traynor, din Las Vegas, Nevada. 

Simte valul familiar de adrenalină care apare atunci când 
începe să facă progrese într-un caz. Se urcă în mașină și se 
îndreaptă spre secţie. 


VP - 143 


În scurt timp, Rasbach citește niște materiale foarte 
interesante. Decedatul, Robert J. Traynor, avea treizeci și nouă 
de ani și era un dealer de antichităţi de succes. Fără copii. Soţia 
lui, Georgina Traynor, murise cu trei ani în urmă. Rasbach se 
uită la o fotografie a Georginei. Se apleacă, o cercetează mai 
atent. Și-o imaginează cu părul mai scurt și mai închis la 
culoare. Se mai uită o dată la date. 

Bingo. Georgina Traynor nu e moartă. E în viaţă și sănătoasă 
și stă pe Dogwood Drive, la numărul 24. 


VP - 144 


Capitolul treizeci și unu 


Karen urcă la etaj și se întinde în pat, ușurată că e singură. 
Brigid a făcut-o să se simtă neplăcut. Poate că un pui de somn 
înainte să ajungă Tom acasă o s-o ajute să scape de durerea 
care-i bubuie în cap. 

Stă neclintită peste pături, uitându-se fix în tavan. O să fie 
pusă sub acuzare pentru crimă. 

Totul ar fi încă perfect, se gândește ea cu amărăciune, cu 
lacrimile curgându-i pe obraji, dacă Robert n-ar fi găsit-o. Se 
întreabă cum a reușit, după trei ani. Cum a reușit s-o găsească? 

În cele din urmă, se strecoară sub pături și cade într-un somn 
scurt, de extenuare. 

x 

Rasbach stă la birou și se freacă la ochii obosiţi. Ridică iar 
poza Georginei Traynor și se gândește la Karen Krupp, în casa ei 
confortabilă din suburbii. Probabil că e speriată de moarte, își 
zice el. 

Următorul lui gând - a mai fost înspăimântată și înainte și a 
găsit o soluţie. E o supraviețuitoare. 

la în considerare faptele, așa cum a fost instruit s-o facă: o 
femeie căsătorită își înscenează moartea, apare în altă parte, cu 
o nouă identitate. După trei ani, soțul pe care l-a părăsit iese la 
iveală mort și se pare că ea a fost prin preajmă. Ştie cum para 
fi lucrurile, dar nu trebuie să tragă concluzii pripite. 

Dacă era o soţie care a suferit violenţe fizice și încerca să 
scape dintr-o situaţie insuportabilă, atunci adevărul înclină în 
favoarea ei. Înclină în favoarea oricărei femei care a ajuns 
vreodată să ia astfel de măsuri extreme ca să se apere. 
Lucrurile astea n-ar trebui să se întâmple. Dar știe că se 
întâmplă, în fiecare zi. Sistemul nu prea face treabă bună când 
vine vorba să le protejeze pe femeile astea, iar el o știe. E o 
lume nedreaptă, dată peste cap. 

Gândește foarte pesimist în seara asta; nu-i genul lui. Vrea să 
rezolve cazul; totdeauna își dorește să rezolve cazul. Crede că 
știe ce s-a întâmplat aici și crede că știe și de ce. Dar apoi o să 


VP - 145 


treacă din mâinile lui în mâinile avocaţilor și nu poate prezice ce 
o să se întâmple. Toată povestea asta îl deprimă. 

Se gândește la Tom Krupp. Încearcă să-și imagineze prin ce 
trebuie să treacă acesta, dar nu prea poate. Rasbach n-a fost 
însurat niciodată. Până acum, femeia potrivită l-a ocolit. Probabil 
că e din cauza meseriei. Poate c-o s-o cunoască totuși, într-o 
bună zi. Și, când o s-o cunoască, își spune el, uitându-se încă o 
dată la fotografia Georginei Traynor, o s-o verifice el însuși 
amănunţit. 

* 

Tom s-a întors din nou acasă și au luat o cină liniștită 
împreună, doar zăngănitul tacâmurilor pe farfurii spărgând când 
și când tăcerea. Acum Karen se uită lung în beznă pe fereastra 
sufrageriei, nedorind să se ducă la culcare. N-o să facă decât să 
se uite iar fix în tavan. Își spune că nu e nimeni afară. Robert e 
mort. Nu mai are de cine să-i fie frică acum. 

Cu excepţia detectivului ăluia. Și e îngrozită de el. 

Tom e în biroul de la etaj, încă lucrează. Nu știe cum poate să 
lucreze într-un moment ca ăsta. Probabil e felul lui de a evita să- 
și facă gânduri. Preferă să se uite mai degrabă lung la niște cifre 
decât la propriul viitor înfricoșător. Nu-l învinuiește; propriile 
gânduri o înnebunesc. 

Rasbach o să se întoarcă. E sigură. E încordată, gata s-o ia la 
fugă. Dar i-a făcut o promisiune lui Tom. Trebuie să aibă 
încredere în Jack Calvin. 

Se hotărăște să se ducă sus și să facă o baie lungă și 
fierbinte. Poate c-o s-o ajute să se relaxeze. Bagă capul pe ușa 
biroului de sus și-i spune lui Tom. El ridică scurt privirea, dă din 
cap și revine la monitorul computerului. Karen se întoarce, intră 
în baie și începe să umple cada, încercând să se hotărască între 
spumă de baie și sare amară. Dar ce importanţă mai are? 
Rasbach tot o s-o aresteze. 

Când trece cu privirea peste dulăpior, încremenește. Ceva nu 
e cum trebuie. Pulsul i-o ia razna. Inima îi bubuie chinuitor în 
piept și se simte ușor ameţită. Cercetează rapid dulăpiorul, 
încercând să remarce detaliile. E vorba de parfumul ei. Cineva i- 
a scos dopul. 

Ştie că nu ea. 


VP - 146 


Karen se uită fix la sticluța de parfum, paralizată de spaimă, 
de parcă ar fi găsit un șarpe încolăcit în dulăpior. N-a folosit 
parfumul azi, e sigură. Și n-ar lăsa niciodată dopul scos. 

— Tom! 

Îi strigă numele înnebunită. Dar el nu pare să audă din cauza 
apei care curge de la robinet. O ia la fugă pe coridor spre birou, 
strigându-i numele. 

Se lovește de el în ușa biroului. 

— Ce e? o întreabă Tom, cu o privire înnebunită. 

Înainte să reușească să-i spună, el trece în fugă pe lângă ea și 
intră în baie. Karen vine în urma lui. 

— Ce? Ce e? întreabă el. 

Nu reușește să vadă ce o sperie așa de tare, dar e contaminat 
de panica ei. 

Karen arată spre sticluta de parfum, cu dopul stând pe 
dulăpior în spatele ei. 

— Parfumul meu. l-a scos cineva dopul. Nu eu. 

Tom se uită la sticluţa de parfum, apoi din nou la ea, ușurat, 
dar iritat. 

— Asta-i tot? Ești sigură? Poate că l-ai lăsat tu scos și ai uitat. 

— Nu, Tom, n-am uitat, spune ea tăios. 

Își dă seama că n-o crede. 

— Karen, spune el, ești foarte încordată. Poate că pur și 
simplu mai și uiţi câte ceva. Ştii ce a zis doctorul. Și mie mi-e 
greu să fac lucrurile cu claritate în ultima vreme. leri mi-am 
lăsat cheile de la mașină la birou și a trebuit să mă întorc până 
sus după ele. 

— Așa ești tu, răspunde Karen, nu eu. 

Se uită la el și simte cum privirea i se înăsprește. 

— Nu-mi permit să nu observ detalii ca astea, spune ea, cu o 
notă de furie ascunsă în glas. Pentru că ani de zile, dacă nu 
făceam ceva cum trebuie, dacă lucrurile nu erau exact așa, 
primeam o bătaie de nu mai știam de mine. Așa că observ 
lucrurile minore. Și n-am lăsat dopul de la sticla aia de parfum. A 
fost cineva în casă. 

— În regulă, liniștește-te, spune Tom. 

— Nu-mi spune mie să mă liniștesc! ţipă ea. 

Stau unul în fața celuilalt în baia lor mică. Karen își dă seama 
că Tom e la fel de șocat ca ea de reacția pe care a avut-o. 
Emoţia ei pură i-a tulburat și i-a îngrozit pe amândoi. Nu s-au 


VP - 147 


mai purtat niciodată așa unul cu celălalt. După aceea bagă de 
seamă cada și se grăbește să închidă robinetele înainte ca apa 
să dea pe dinafară. 

Se îndreaptă și se uită la el. E mai calmă acum, dar tot 
speriată. 

— Îmi pare rău, Tom. Nu vreau să ţip la tine. Dar trebuie să fi 
fost cineva aici. 

— Karen, spune Tom. 

Vorbește pe un ton liniștitor, de parcă s-ar adresa unui copil. 

— Fostul tău soţ e mort. Cine altcineva ar intra la noi în casă? 
Ai vreo idee? 

Pentru că ea nu spune nimic, Tom o întreabă, destul de blând. 

— Vrei să chem poliţia? 

Nu e sigură dacă e sarcastic - Vrei să chem poliția pentru o 
sticlă de parfum deschisă? Sau dacă e doar extenuat și copleșit 
de tot ce s-a întâmplat. Dar e ceva în vocea lui. 

— Nu, nu chema poliţia, spune ea. 

Pentru că el rămâne acolo fără să zică nimic, îi spune: 

— Du-te, o să fac o baie. 

Tom pleacă, iar Karen încuie ușa în urma lui. 


VP - 148 


Capitolul treizeci și doi 


Brigid stă și se uită pe fereastră; nu se satură niciodată. Din 
când în când, își adulmecă delicat încheietura mâinii. O să 
rămână trează până se duc la culcare Tom și Karen, până se 
bagă în siguranţă în pat și se sting toate luminile. 

Soțul ei, Bob, a trecut pe acasă pentru cină, dar a ieșit din nou 
în seara asta la alt eveniment. A fost plecat în fiecare seară 
săptămâna asta. Se întreabă dacă e vorba doar de muncă sau 
dacă se mai vede cu cineva. Işi dă seama că de fapt nu-i pasă. 
Totuși, furia îi fierbe sub pielea ei deschisă, albă - pielea 
deschisă și albă pe care el n-a mai atins-o de săptămâni în șir, și 
doar ar trebui să încerce să facă un copil. Uneori, îl urăște pe 
Bob. Uneori, își urăște propria viaţă și pe toţi cei care fac parte 
din ea. Atâta doar că în viața ei nu mai sunt chiar așa de mulţi 
oameni. A renunţat la o mulțime de lucruri. Mai puţin la blogul ei 
de tricotat. Și la familia Krupp. 

În cea mai mare parte a timpului, Brigid îi pândește pe Karen 
și Tom. 

Ar vrea... ar vrea să fie altcineva, într-o altă viaţă. Asta și-ar 
dori de fapt. E ușor surprinsă să-și dea seama că, până la urmă, 
ceea ce-și dorește cel mai mult pe lume nu e să poarte în 
pântec copilul lui Bob. A visat asta așa de multă vreme, încât a 
devenit ceva automat să și-o dorească, să și-o închipuie. Ce 
reconfortant e să-și dea seama că, de fapt, sincer, vrea altceva 
de data asta; că în realitate ar vrea să fie altcineva, în cu totul 
altă viaţă. 

Cineva cu un soț chipeș și afectuos, un soţ care să fie atent. 
Care să vină acasă în fiecare seară. Cineva care s-o facă să se 
simtă specială, și s-o ducă în Europa și s-o sărute în cele mai 
ciudate momente, fără niciun motiv, și să se uite la ea așa cum 
se uită Tom la Karen. Işi pune tricotajul jos. 

N-a fost în stare să reziste atracției pe care o exercită căminul 
lor. Nu s-a putut abține și a intrat din când în când în casa de 
peste drum și, a rămas acolo, singură, imaginându-și că 
locuiește cu Tom. S-a întins în patul lor. S-a uitat prin lucrurile lui 
Karen, s-a uitat prin lucrurile lui Tom. Și-a dus la față hainele lui 


VP - 149 


Tom și le-a mirosit - chiar a luat un tricou vechi al lui Tom din 
sertar și l-a ascuns acasă. A încercat hainele lui Karen în oglinda 
faţa oglinzii ei. l-a folosit rujul și parfumul. S-a prefăcut că ea e 
soţia lui Tom. 

li este la îndemână să o facă - are o cheie. Tom îi dăduse una 
în timpul scurtei lor aventuri, iar ea făcuse în secret o copie 
înainte să i-o înapoieze. Poate s-o ia pe aleea care trece pe 
lângă casa soților Krupp și duce în parcul de dincolo de ea și, 
câtă vreme nu se uită nimeni, poate să se strecoare prin poarta 
neîncuiată și să intre pe ușa din spate, fără s-o vadă vreun 
trecător. 

Ea lăsase paharul pe blatul din bucătărie în ziua aceea. 

În realitate, nu încetase niciodată să și-l dorească pe Tom. Se 
pune doar problema ce e dispusă să facă să-l recâștige. 

Concluzia o șochează destul de tare și-și ţine răsuflarea o 
clipă. 

În ultima vreme, n-a fost în stare să nu se mai gândească la 
cum erau împreună, pe vremea când erau amanți. Atracția era 
reciprocă și puternică. Și fusese o plăcere așa de mare să-l 
seducă pe Tom, era așa de nerăbdător să încerce lucruri noi. 
Așa de dornic s-o urmeze. Totul era perfect, până s-a despărțit 
de ea și, în schimb, a început să se vadă cu Karen. 

Nu-i plăcuse faptul că era măritată, dar înghiţise mica ei 
minciună ușuratică și se bucurase să se culce cu ea oricum. 
Situaţia se schimbase când aflase adevărul - îi dăduse papucii. 
Dumnezeule, cum o duruse. li făcuse viaţa grea o vreme - nu se 
putuse abţine, nu se putea stăpâni. Bob habar n-avea ce se 
întâmpla, dar putea să-și dea seama ce supărată și nefericită 
era. Insistase să se ducă la un doctor. Până la urmă, se 
adaptase. Acceptase chiar să fie de acord cu Tom - destul de 
politicos, considerase ea - și să nu spună nimănui despre 
legătura lor. O ţinuseră secretă față de Karen până acum. O, de 
câte ori nu-i venise lui Brigid să-i spună, la cafea, despre ce 
făcuse împreună cu Tom! 

Acum, Brigid își aduce aminte fiorul care o străbătuse aseară, 
când îl atinsese pe Tom pe braţ. E sigură că a simţit și el cum se 
reaprinde energia aceea sexuală intensă pe care o împărtășeau 
- cu siguranţă, de-asta se îndepărtase de ea așa de repede. Tom 
nu putea să accepte că încă mai simţea ceva pentru ea. Acum e 
căsătorit; e un om prea onorabil pentru așa ceva. Dar Brigid e 


VP - 150 


sigură că sentimentele pe care le-a avut pentru ea încă mai 
există. 

Se întreabă dacă se plictisise deja de Karen. A sesizat 
încordarea dintre ei. 

Brigid știe, Karen o consideră cea mai bună prietenă a ei, 
chiar dacă uneori nu știe cum să fie și ea o prietenă foarte bună. 
Karen a tot dezamăgit-o. li e greu să se gândească la fel la 
Karen acum, după tot ce s-a petrecut. După tot ce i-a făcut lui 
Tom. Mai ales de când Brigid și-a dat seama că s-ar putea să 
aibă o șansă să-l recâștige pe Tom. 

Karen nu e prietena ei; e rivala ei. A fost rivala ei tot timpul. 

În faţa lui Brigid pare să se deschidă o nouă lume, să răsară 
un nou viitor. 

Brigid a stat în ultimele câteva zile în locul ăsta de lângă 
fereastră, urmărind cu aviditate peripeţiile de vizavi. Karen a 
intrat într-o belea mare, știe asta. Poate că poliţia o s-o aresteze 
curând pentru crimă. 

Și apoi Tom va fi singur, și, firește, distrus. Se va îndoi de 
Karen și de tot ce au trăit împreună. lar Brigid va fi acolo, 
ajutându-l să se regăsească. Impingându-l ușor în direcția cea 
bună - departe de Karen, spre ea. 

O să mai reapară fiorul acela între ei, e sigură. Și Tom n-o să 
fie în stare să se împotrivească impulsului de a se întoarce la ea. 
Erau sortiți să fie împreună. 

Toate lucrurile se vor întâmpla cu un motiv bun. 

O să-l părăsească pe Bob; probabil că el abia dacă o să 
observe. Și o să se mute peste drum. O să aibă tot ce și-a dorit 
vreodată. Casa frumos decorată a lui Karen. Hainele ei elegante 
- întâmplarea face să poarte aceeași măsură -, pe soţul ei 
chipeș și atent. Bănuiește că Tom are și o concentraţie de 
spermatozoizi bună, spre deosebire de soțul ei cel inutil, Bob. 

Inima îi palpită la perspectiva viitorului ei, în timp ce privește 
luminile de peste drum. 

* 

În noaptea aceea, Tom stă treaz, nereuşind să adoarmă. 
Karen se tot foiește când și când în pat. 

Abia în momentul extrem de încordat din baie, cu Karen 
țipând la el, a început cu adevărat să înțeleagă prin ce trecuse 
ea și ce urmări trebuie să fi avut asta asupra ei. Pentru prima 
dată, a înțeles că în ea există părți întregi la care el n-a avut 


VP - 151 


niciodată acces. Părți negre, pline de furie, și un trecut întunecat 
pe care n-o să i-l împărtășească niciodată pe deplin. Acum știe 
în linii mari cum a trăit, dar nu știe toate detaliile urâte. Această 
privire fugară în ea, în bezna din adâncul trecutului ei, l-a 
zdruncinat puternic. În realitate, nu e femeia care credea el că 
e. E mult mai dură, mult mai dură și mult mai afectată decât a 
bănuit el vreodată. 

Nu e femeia de care s-a îndrăgostit. Femeia de care s-a 
îndrăgostit el, Karen Fairfield, a fost un miraj. 

Pe Georgina Traynor n-a cunoscut-o niciodată. Dacă ar fi 
cunoscut-o, s-ar fi îndrăgostit oare de ea? Ar fi fost destul de 
bărbat să se îndrăgostească de o femeie cu genul ei de povară 
pe umeri? Sau ar fi stat naibii deoparte? 

Ar vrea să creadă că s-ar fi îndrăgostit de ea exact la fel și ar 
fi luat-o de-acolo în siguranţă. 

Dar minciunile... Nu e sigur că poate să treacă peste minciuni. 

Da, Karen a avut motive - foarte bune - pentru ce a făcut. Dar 
l-a minţit. Jurămintele lor de căsătorie fuseseră o minciună. Și e 
sigur că l-ar fi minţit în continuare dacă n-ar fi prins-o poliţia pe 
picior greșit. Asta îl sâcâie. 

Întrebarea pe care și-o tot pune e: dacă n-ar fi avut accidentul 
în seara aceea, dacă ea ar fi reușit să se calmeze și să vină 
acasă, ar fi inventat oare vreo poveste despre o prietenă care a 
sunat-o pentru că avea o urgenţă... o poveste pe care el n-ar fi 
pus-o niciodată sub semnul întrebării? Ar fi venit la culcare și s- 
ar fi întins lângă el, știind că a împușcat mortal un bărbat... fără 
ca el să aibă vreodată habar? Pentru că Tom nu crede că ea n-ar 
fi fost în stare să-și ucidă fostul soț; acum, după izbucnirea 
aceea din baie, e sigur că este în stare. 

Dacă lucrurile s-ar fi petrecut un pic altfel, poate că s-ar fi 
aflat în continuare în bula lui fericită și neștiutoare, fără să fie 
conștient de crima ei. Dar acum n-o mai poate trece cu vederea. 

Și celălalt lucru pe care nu poate să-l uite. Mănușile. Și-a luat 
mănușile cu ea. 

Tom e sigur că ea avea de gând să-și ucidă fostul soţ - altfel, 
de ce să fi luat mănușile? În mintea lui, nu există nicio îndoială. 
Din perspectiva legii, e destul de sigur că e vinovată. 

Dacă el se poate împăca sau nu cu asta... încă n-a luato 
decizie finală. 


VP - 152 


Capitolul treizeci și trei 


A doua zi, chiar înainte de prânz, Karen e singură acasă când 
aude o bătaie hotărâtă la ușa din față. Aruncă o privire și-i vede 
pe detectivi și știe că a venit momentul. Are doar o clipă la 
dispoziție să se adune înainte să deschidă ușa. 

Rasbach stă pe verandă, părând mult mai serios decât până 
acum. Așa își dă seama - au reușit să afle cine e bărbatul mort. 

— Putem să intrăm? întreabă el, pe un ton surprinzător de 
blând. 

Karen deschide ușa. Vrea să se termine totul. Nu mai suportă 
tensiunea. 

— Soţul dumneavoastră este acasă? întreabă Rasbach. 

Karen clatină din cap. 

— Vreţi să-l chemaţi? Putem să așteptăm. 

— Nu. Nu va fi nevoie. 

Se simte calmă, detașată, de parcă nimic din toate astea nu 
s-ar întâmpla. E ca un vis, sau ca și cum i s-ar întâmpla altcuiva. 
A pierdut ocazia să fugă. Acum e prea târziu. 

— Karen Krupp, sunteți arestată pentru uciderea lui Robert 
Traynor, spune Rasbach. Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic. 
Orice spuneţi poate fi și va fi folosit împotriva dumneavoastră la 
tribunal. Aveţi dreptul la un avocat... 

Karen întinde mâinile în faţă în timp ce Jennings îi pune 
cătușele. | se înmoaie brusc picioarele. Își spune că n-o să 
leșine, aude, ca din depărtare, 7/ne-o. Simte niște braţe 
puternice pe spate - și apoi nu mai știe nimic. 

* 


Tom iese în fugă din birou și gonește spre secția de poliție. L- 
a sunat Jack Calvin, Karen e deja acolo, reţinută. Și Calvin e pe 
drum. 

Lui Tom i se albesc încheieturile degetelor de cât strânge 
volanul și-și încleștează fălcile cu putere. Lumea lui se destramă 
complet. Nu știe ce să facă, nu știe cum să se poarte. Speră c-o 
să-l poată sfătui Jack Calvin. 


VP - 153 


Se aștepta să se întâmple asta, dar tot este un șoc. Nu faci 
schimb de jurăminte de căsătorie așteptându-te ca într-o bună 
zi să auzi că soţia ta e la secţia de poliţie, reținută pentru crimă. 

Oprește la semafor. N-o înţelege pe Karen; nu înțelege de ce 
a făcut-o. Existau și alte variante. Putea să-i spună lui. Se 
puteau duce la poliţie. De ce nu s-a dus ea la poliție? Nu trebuia 
să meargă acolo în seara aceea și să-l ucidă pe ticălosul ăla. 

Se face verde și pornește mai departe cu o smucitură. E furios 
pe ea. Pentru că l-a minţit, pentru că a adus fără rost nebunia 
asta pe capul lor. O să se ducă la închisoare. Va trebui s-o 
viziteze acolo. O clipă, simte c-o să verse. Trage în parcarea 
unui magazin, până îi trece senzaţia. Acum e bucuros că încă n- 
au copii. Slavă Domnului, se gândește el cu amărăciune. 

* 

Karen stă într-o sală de interogatoriu, cu avocatul în dreapta 
ei, așteptându-i pe detectivi. Înainte să fie aduși aici, Calvin îi 
spusese la ce să se aștepte. 

— Ai dreptul să nu spui nimic și o să recurgi la el, zisese 
Calvin abrupt. O să ascultăm întrebările, să ne facem o idee 
despre ce știu sau bănuiesc. N-o să maărturisești nimic. Asta o să 
se întâmple mai târziu, când o să fii pregătită să dai o 
declaraţie. 

Ea dăduse nervos din cap. 

— În regulă. 

— Statul trebuie să demonstreze că are un dosar puternic 
împotriva ta. Treaba ta nu este să-i ajuţi s-o facă. Treaba ta e să 
respecţi instrucţiunile mele. Dacă mă asculţi și faci ce spun eu, 
s-ar putea să meargă. 

Și apoi adăugase: 

— Altfel, nu pot promite nimic, bineînţeles. 

Karen înghiţise în sec, cu gâtul uscat. 

— Probabil că au suficiente probe, altfel n-ar fi formulat 
acuzaţii, spusese Karen, cu vocea încordată. 

— La proces e necesar un alt standard de probaţiune, îi 
răspunsese Calvin. Curaj. Hai s-o luăm pas cu pas. 

Și apoi o aduseseră aici. 

Cătușele îi fuseseră deja scoase, poate pentru că e femeie, își 
zice ea, sau poate datorită tipului crimei de care e bănuită. 
Probabil că nu e considerată periculoasă; polițiștii își imaginează 
că e o femeie care și-a ucis soţul cu sânge rece, dar cu 


VP - 154 


siguranţă că nu se gândesc c-o să mai omoare și pe altcineva, 
nu? 

Când aude ușa deschizându-se, Karen tresare nervos. Intră 
Rasbach și Jennings. 

— Pot să vă aduc ceva? o întreabă Rasbach politicos. Apă? 
Cafea? 

Karen refuză dând din cap. 

După preliminariile obligatorii, începe  interogatoriul 
înregistrat. 

— Știm că identitatea lui Karen Krupp e o identitate nouă 
pentru dumneavoastră, pe care aţi adoptat-o cu circa trei ani în 
urmă, spune Rasbach. 

Stă chiar în faţa ei, cu un dosar gălbui închis pe masă. 
Detectivul coboară privirea la dosar și-l deschide. 

Karen vede imediat fotografia ei de pe vremea când era 
Georgina; recunoaște poza. Ştie că detectivul vrea s-o vadă și 
ea. Abia aruncă o privire și apoi ridică din nou capul. 

O clipă, Rasbach răsfoiește în tăcere dosarul, după care ridică 
ochii către ea. 

— Știm că sunteți în realitate Georgina Traynor și că aţi fost 
căsătorită cu Robert Traynor, bărbatul împușcat mortal 
săptămâna trecută. Și vă putem plasa la locul crimei. 

Karen nu spune nimic. Lângă ea, Calvin stă în tăcere. Pare 
total relaxat, dar vigilent - nu foarte diferit de detectivul care 
stă în diagonală cu el. E recunoscătoare că-l are pe Calvin aici. 
Dacă ar fi fost singură în încăpere cu Rasbach, s-ar fi putut să 
facă vreo greșeală. Dar Calvin e aici ca să se asigure că nu se 
întâmplă așa ceva. 

— Uitaţi ce vă propun, spune Rasbach. Eu vă spun ce cred și 
dumneavoastră puteţi doar să daţi din cap dacă sunt pe calea 
cea bună. 

— Nu e tâmpită, spune Calvin cu blândeţe. g 

— Sunt perfect conştient de asta, răspunde Rasbach scurt. In 
mod clar, cineva care reușește să-și însceneze cu succes propria 
moarte nu e tâmpit. 

Își întoarce privirea spre Karen. 

— Poate că ar trebui să discutăm întâi despre asta. Jos 
pălăria. Este evident că sunteți o femeie foarte inteligentă. 

Încearcă s-o facă să vorbească făcând apel la ego-ul ei, își 
spune Karen. 


VP - 155 


N-o să meargă. O să vorbească atunci când o să-i convină, 
când o să fie pregătită. Ştie c-o să ajungă la închisoare, pentru 
că Jack Calvin i-a spus că nu există cauţiune pentru acuzaţia de 
crimă. Gândul acesta o paralizează. 

— Spuneţi-mi cum aţi făcut, îi zice Rasbach. 

Karen nu scoate niciun cuvânt. 

— In regulă, atunci spuneţi-mi de ce aţi făcut-o. De ce să 
înscenați o moarte așa de elaborată, așa de convingătoare, și s- 
o luaţi de la capăt drept o altă persoană? 

Cum ea tot nu vorbește, detectivul spune: 

— Bănuiala mea e că fugeaţi de soţul dumneavoastră. 
Bănuiala mea e că eraţi victimă a violenţei conjugale și că a 
trebuit să fugiţi. El nu v-ar fi lăsat să plecaţi. Nu puteaţi să 
divorțaţi pur și simplu; v-ar fi urmărit. Așa că v-aţi înscenat 
moartea. Și apoi, după trei ani, vă sună la telefon. Sunteţi în 
bucătărie, în noua dumneavoastră viață. li auziți glasul. Sunteţi 
șocată, îngrozită... intraţi în panică. 

Karen îl lasă să vorbească. Vrea să audă ce are de zis. Ce 
crede el că știe. 

— Vă cere să vă întâlniți, urmează Rasbach. Probabil că vă 
ameninţă că, dacă nu vă duceţi, o să vină și o să vă omoare. Vă 
știe numărul de telefon; fără îndoială știe unde staţi. Așa că 
sunteți de acord să vă vedeți cu el. Plecaţi în fugă de-acasă în 
seara aceea. Sunteţi așa de buimăcită, că nu vă gândiţi să-i 
lăsaţi soțului un bileţel, nu vă luaţi telefonul sau geanta, nici 
măcar nu Încuiați ușa. 

Rasbach se sprijină de spătarul scaunului. Karen se uită la el; 
privirile li se întâlnesc. Detectivul așteaptă un moment 
prelungit. 

— Sau poate că gândeaţi mai limpede decât credem noi. 

Face o pauză de efect. 

— Poate că există un motiv pentru care nu v-aţi luat telefonul 
sau geanta - nu voiaţi să riscaţi să lăsaţi niciun indiciu. Poate că 
nu v-aţi luat telefonul fiindcă vă temeaţi că poate fi folosit ca să 
fiți localizată. Poate că de fapt gândeațţi foarte limpede, pentru 
că aţi luat o armă, un pistol de calibru 38, pe care, apropo, încă 
îl mai căutăm, și v-aţi adus și mănușile de cauciuc. 

Apoi adaugă: 

— Toate acestea mie mi se par premeditare. 


VP - 156 


Rasbach se lasă în faţă și o privește adânc în ochi, ochii lui 
albaștri străpungându-i pe ai ei. E înspăimântată de căutătura 
lui, dar e hotărâtă să nu arate nimic. Rasbach nu-i bagă în 
seamă pe avocatul ei sau pe celălalt detectiv, de parcă n-ar fi 
decât ei doi în încăpere. Karen trebuie să-și readucă aminte că 
nu e singură cu acest detectiv. Dar ochii lui sunt hipnotici. 

Calvin îi întrerupe. 

— Visaţi în legătură cu arma, și habar n-aveţi ale cui sunt 
mănușile. Nu puteţi dovedi că-i aparţin clientei mele. 

— Ba cred că pot, ripostează Rasbach. 

Nu-și ia ochii de la Karen ca să se uite, fie și-n treacăt, la 
avocatul ei. 

— Cred că ați luat arma și mănușile și v-aţi dus cu mașina la 
restaurantul acela abandonat de pe Hoffman Street și ați oprit în 
parcarea mică din apropiere. Aţi intrat în restaurantul pustiu, 
unde vă aștepta Robert Traynor, și l-aţi împușcat cu sânge rece. 

Karen rămâne într-o tăcere încăpăţânată și-și spune din nou 
că n-au arma cu care a fost ucis și, chiar dacă o găsesc, e 
imposibil să-i facă vreun rău. E convinsă în legătură cu arma. Nu 
pot dovedi că avea o armă când a intrat în restaurant. Pot 
dovedi numai că ea se afla acolo. 

— Ce aţi făcut cu arma? întreabă Rasbach. 

Karen simte o împunsătură neașteptată de spaimă și și-o 
înăbușă rapid. Detectivul nu știe despre armă, își zice ea - poate 
să bănuiască sau să facă presupuneri, dar atât. 

— E mai mult decât posibil, urmează Rasbach, ba chiar 
probabil, că deţineaţi ilegal o armă. O femeie așa de deşteaptă, 
o femeie care și-a înscenat moartea ducând de nas pe toată 
lumea, o femeie care o ia de la capăt cu o nouă identitate și nu 
e prinsă până n-o găsește soțul ei... apropo, cum credeţi că v-a 
găsit? 

Karen simte cum i se încordează coapsele sub masă, dar nu 
se lasă atrasă în discuţia cu el. 

Rasbach înclină capul spre ea. 

— Și după aceea, după ce l-aţi împușcat, atunci v-aţi panicat. 
Aţi văzut că l-aţi ucis. Aţi aruncat arma? Pentru că v-aţi panicat? 
Sau pentru că știaţi că nu poate fi pusă în legătură cu 
dumneavoastră și n-are amprentele dumneavoastră pe ea și că 
n-avea nicio importanţă? Sau aţi luat-o cu dumneavoastră și ați 
aruncat-o pe geam, pe undeva? 


VP - 157 


Detectivul se împinge cu scaunul de lângă masă, iar mișcarea 
bruscă o ia prin surprindere pe Karen, care tresare. Rasbach se 
ridică și începe să se plimbe prin încăpere, parcă făcându-și 
ordine în gânduri în timp ce vorbește. Dar Karen nu se lasă 
păcălită. Totul e un spectacol. Detectivul e un actor, așa cum 
este și ea. Fiecare este publicul celuilalt. Rasbach a plănuit tot 
ce avea să spună. 

— Când aţi ajuns la mașină, aţi scos mănușile și le-aţi aruncat 
acolo, în parcare. De aceea știu că în momentul acela erați 
panicată, pentru că de ce să lași mănușile? Pot exista urme de 
piele, de ADN, pe interiorul mănușilor. 

Se întoarce și o privește atent. 

Karen întoarce privirea. Simte cum începe să tremure și-și 
încordează corpul ca să oprească fiorii. Nu vrea să vadă și 
detectivul cât de speriată e. 

— Și știm amândoi cât de importante sunt mănușile astea, nu- 
i așa, Georgina? 

Se oprește în faţa ei și coboară privirea spre ea. Karen refuză 
să ridice capul și să se uite la el. 

— Pentru că dacă obținem ADN de pe mănușile acelea, ele 
vor dovedi fără nicio urmă de îndoială că aţi fost acolo. Și pentru 
că mănușile acelea demonstrează intenția. 

Își trage scaunul și se așază la loc, așteptând până ridică ea 
privirea. 

— Până în momentul acela, eraţi așa de panicată de ceea ce 
ați făcut, încât v-aţi urcat în mașină și aţi condus cât de repede 
ați putut ca să fugiţi de-acolo. Toată lumea e de acord că 
dumneavoastră n-aţi depăși niciodată viteza legală. Oricine mai 
depășește câteodată viteza legală, dar nu și dumneavoastră. Nu 
treceţi niciodată pe roșu. De ce? Pentru că nu vreţi să fiţi trasă 
pe dreapta de poliţie niciodată. Pentru că regula numărul unu 
pentru oamenii care și-au asumat identități noi este Wu atrage 
atenția. Și asta aţi făcut, ani de zile. Toţi cei cu care am vorbit 
au fost șocați de felul în care conduceaţi în seara aceea. Nu vă 
stătea în fire. Ştiţi ceva? Mă întreb care e de fapt firea 
dumneavoastră, când nu vă prefaceți că sunteți altcineva. 

Reușește s-o enerveze. Se simte furioasă și ameninţată, dar 
trebuie să-și păstreze controlul. Se întreabă de ce avocatul ei nu 
spune nimic. Știe că nu poate nega cine este. Pot dovedi cu 
ușurință că e Georgina Traynor. Știu deja că și-a înscenat 


VP - 158 


moartea, că a fugit și și-a asumat o identitate nouă. Toate astea 
sunt lucruri pe care o să le recunoască. S-ar putea să fie nevoită 
să recunoască și că a fost acolo. Dar nu pot dovedi că l-a ucis. 
N-au armă, n-au martori. Au totuși un mobil, și asta o sperie. 
Avea o grămadă de motive să-și ucidă soţul, și asta știu cu toții. 

— Așa că hai să zicem doar că aţi intrat în panică, spune 
Rasbach. V-aţi urcat în mașină, aţi condus prea repede, aţi 
pierdut controlul și ați intrat într-un stâlp. Destul de regretabil. 
Pentru că, dacă n-aţi fi intrat în panică, probabil că aţi fi scăpat 
cu faţa curată. 

Acum se uită la el; în momentul ăsta, îl urăște. 

— Dacă aţi fi condus calm spre casă, dacă aţi fi pus mănușile 
la loc în bucătărie, dacă aţi fi inventat vreo poveste pentru soțul 
dumneavoastră ca să explicaţi unde aţi fost, atunci nimeni n-ar 
fi făcut vreodată legătura între dumneavoastră și cadavrul din 
restaurantul acela abandonat. Până la urmă, ne-am fi dat seama 
cine este. Și am fi văzut că soţia lui murise cu câţiva ani înaintea 
lui, dar asta ar fi fost tot. Aici s-ar fi terminat totul, din punctul 
dumneavoastră de vedere. N-ar fi existat niciun semnal de 
alarmă - niciun accident de mașină, nicio urmă de cauciucuri, 
nicio mănușă - care să facă legătura între dumneavoastră și 
crimă. Nu v-ar fi cercetat nimeni și n-ar fi aflat că nu sunteți cine 
spuneţi că sunteţi. V-aţi fi văzut mai departe de viaţa 
dumneavoastră frumoasă, în suburbii, împreună cu noul 
dumneavoastră soț care nu bănuia nimic. 

_ li vine să-l pocnească peste fața aia îngâmfată și superioară. 
In loc de asta, își înfige unghiile în palme pe sub masă, unde n-o 
poate vedea. 

— Totuși pot să înțeleg de ce aţi făcut ce ați făcut. Chiar pot. 
Nu vreţi sa-mi spuneţi cum era viaţa cu Robert Traynor, dar cred 
c-o să se afle la proces. Dacă procuratura dovedește că l-aţi 
ucis, sigur că o să vreți să știe toată lumea de ce l-aţi omorât. O 
să vreţi să descrieți o imagine cât mai monstruoasă a omului. 
Probabil chiar era un monstru, dacă a împins o femeie drăguță 
ca dumneavoastră la crimă. 

Karen privește drept înainte, la peretele din faţa ei, 
adâncindu-și unghiile în palme. 

— Cred că asta-i tot deocamdată, spune Rasbach. 
Interogatoriul s-a încheiat. 


VP - 159 


Capitolul treizeci și patru 


Brigid știe ce s-a întâmplat. l-a văzut pe cei doi detectivi 
venind în jurul prânzului. Așteptase - sperase - să se întâmple 
așa ceva. l-a privit scoţând-o pe Karen din casă cu cătușe. Abia 
își putuse stăpâni satisfacția. 

Ținuse sub observaţie neliniștită casa toată ziua, așteptând să 
se întoarcă Tom, ca să-i poată oferi alinare. Acum o să fie singur 
în casă, cu toată viaţa aproape distrusă. Brigid știe că pentru 
Karen s-a terminat; o să fie condamnată. E sigură. Și apoi Tom o 
poate lua de la capăt, cu ea. Or să fie fericiți împreună, mai 
fericiţi decât fusese el vreodată cu Karen. lar ea n-o să-i distrugă 
niciodată viaţa așa cum o făcuse Karen. 

Intr-o bună zi, Tom o să înțeleagă că arestarea lui Karen a fost 
cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată. 

* 


Tom se întoarce acasă în stare de șoc. Soția lui a fost arestată 
pentru crimă. Și el e destul de sigur că ea a făcut-o. 

Umblă fără rost prin bucătărie și deschide frigiderul. Rămâne 
acolo, holbându-se înăuntru, amintindu-și dintr-odată că mai 
stătuse acolo, holbându-se în congelator fără să vadă nimic. În 
seara când dispăruse Karen. Seara când începuseră toate. 

Asta o să le distrugă căsnicia. O să le distrugă vieţile. Și acum 
soţia lui e prinsă în mecanismul sistemului juridic. lar pe el asta 
o să-l ducă la faliment. Se întinde să ia o bere. Deșurubează 
aproape violent capacul și apoi se întoarce și-l aruncă în cealaltă 
parte a bucătăriei. Lovește un dulap și ricoșează prin încăpere, 
ajungând undeva sub masă. Ce mama dracului o să se facă? 

Se plimbă furios prin casă. N-are ce face. Nu poate să creadă 
că s-a ajuns la așa ceva. Și e sigur că o să fie mai rău în zilele, 
săptămânile și lunile care vor urma. 

Nu se obosește să-și facă de mâncare. Nu-i trebuie mâncare. 
Termină repede prima bere și se întoarce mecanic la frigider să- 
și mai ia una. N-a mai trecut niciodată prin așa ceva și nu-i place 
ce vede. E slab, și e un laș, și o știe. A încercat să fie puternic 
pentru Karen. Dar soţia lui e mult mai puternică și mai curajoasă 
decât el. Pare să fie făcută din oţel. 


VP - 160 


Se uită fix în oglinda de deasupra șemineului. Abia se 
recunoaște. Părul îi e ciufulit de cât și-a trecut nervos mâinile 
prin el. Pare tras la faţă, aproape scheletic. Când s-a căsătorit cu 
Karen, se aștepta să aibă parte doar de soare și sărutări. Parcă 
viaţa îi făcuse o promisiune în ziua când se însurase cu ea, iar 
acum viaţa își încălcase cuvântul. li e profund milă de el însuși. 

lese pe ușile glisante de sticlă în curtea din spate și se așază 
pe terasă în noaptea de vară, în timp ce peste el se așterne 
întunericul. 

Ciudat, se gândește el după trei beri, că nu și-a adus aminte 
până acum ce greu i-a fost s-o convingă să spună da. 
Bineînţeles, acum totul e logic. Era deja măritată. 

Prima dată când a cerut-o în căsătorie a râs de el, de parcă n- 
ar fi avut cum să-și dorească așa ceva. Deși avusese grijă să nu 
se vadă, fusese și luat prin surprindere, și rănit. Se întrebase de 
ce-i tratase în glumă propunerea; el fusese cât se poate de 
serios. Stăteau întinși și înfășuraţi pe o pătură de lână aspră, 
uitându-se la stele. Se duseseră în weekend la un mic han din 
Catskills, ca să se bucure de culorile toamnei. El luase pătura 
din portbagaj și găsise un loc retras. Se întinseseră împreună, 
iar el se sprijinise într-un cot și se uitase în jos spre ea. Incă își 
mai aduce aminte cum îi cădea pe faţă lumina lunii și fericirea 
din ochii ei. O întrebase: 

— Vrei să te măriţi cu mine? 

Și ea răsese, de parcă el ar fi făcut o glumă. 

Acum privește aceleași stele, sclipind în întuneric. Cum s-a 
schimbat totul! 

Işi aduce aminte cum și-a ascuns durerea și dezamăgirea, și 
atunci, și în săptămânile care au urmat. Așteptase puțin și după 
aceea cumpărase un inel cu diamant mare, scump - voia să-i 
demonstreze că vorbise serios. | l-a oferit de Sfântul Valentin, la 
un pahar de șampanie scumpă, la restaurantul ei preferat. 
Probabil că ideea cu Sfântul Valentin a fost o greșeală. Dar 
acum nu mai are nicio importanţă. Stând pe întuneric pe terasă, 
cu berea în mână, își amintește că ea a spus atunci: Decenu 
putem să avem o poveste de dragoste în loc de o căsnicie? 

Asta era povestea lor de dragoste, prăbușindu-se peste ei. 

Oare și-ar dori acum ca ea să nu fi spus niciodată da, să nu fi 
fost de acord, până la urmă, după presiunile lui statornice, să se 


VP - 161 


căsătorească? Nu știe, și oricum e prea târziu ca să mai schimbe 
ceva. 

Totuși, acești ultimi doi ani au fost cei mai fericiţi din viaţa lui. 

Până s-au întâmplat toate astea. 

Tom vede ceva mișcându-se prin întuneric, pe lângă casă. 
Încremenește. N-a aprins lămpile în spate, nevoind să atragă 
gângăniile la lumină, așa că e complet întuneric, cu excepţia 
stelelor. Vede că se apropie cineva, dar nu-și dă seama cine e. 
Ar putea fi poliţia. Au arestat-o deja pe nevastă-sa. E sigur că n- 
or să-l aresteze și pe el? 

Se gândește că poate o fi Dan, care a venit să vadă ce face. 
Sunase mai devreme, dar Tom nu-l sunase înapoi și probabil că 
e îngrijorat. Toate astea îi trec prin cap ca argintul viu, în timp 
ce se ridică în picioare. Își pune sticla de bere aproape goală pe 
o măsuţă și mijește ochii în întuneric. 

Vede cu groază că nu Dan e cel care vine spre el în beznă - e 
Brigid. Nu vrea să stea de vorbă cu Brigid. Vrea să intre înapoi în 
casă și să închidă ușa, dar nu prea poate s-o facă. 

Brigid îl face întotdeauna să se simtă jenat. A fost așa de 
intim cu ea, așa de nereţinut. Brigid a avut întotdeauna ceva 
nechibzuit și incitant, care la început i s-a părut irezistibil și a 
trezit ceva nesăbuit și în el. Dar curând devenise prea intens 
pentru el, prea mult de dus; simţise că Brigid ar fi putut să-l 
înghită cu totul. Nu știa niciodată la ce să se aștepte din partea 
ei; era prea emoțională. Când se despărţise de ea, avusese 
parte de vreo câteva săptămâni agitate - se temea c-o să-i 
spună soţului ei, iar el o s-o dea afară din casă și ea o să vină 
să-i bată la ușă. Sau, mai târziu, c-o să-i spună lui Karen, 
înflorind cu minciuni ce se întâmplase, și să distrugă noua lor 
relaţie promițătoare. Dar păruse că s-a calmat. Și apoi, cam pe 
neașteptate, devenise prietenă foarte bună cu soţia lui. Nu 
putea să facă nimic în legătură cu asta. 

— Bună, Brigid, spune el. 

Rostește cuvintele tăios, pronunţându-le cu grijă. Nu e beat, 
după trei beri rapide pe stomacul gol. Ar zice că e doar „vesel”, 
atâta doar că nu e fericit deloc. Tom își dă seama destul de 
brusc că nu vrea să fie singur. 

— Vrei să bei ceva? o întreabă. 

Brigid se uită la el ca și cum ar fi luată prin surprindere. 


VP - 162 


— Am bătut în faţă, dar n-a răspuns nimeni. Am venit să 
vorbesc cu Karen, spune ea. E aici? 

— Nu, mă tem că nu, răspunde Tom și-și dă seama că 
amărăciunea din voce i se aude limpede. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Brigid. 

Tom îi vede privirea cu care încearcă să aprecieze cât de beat 
arată și care-i alunecă apoi spre sticla de bere de pe măsută. 

Ştie că ar fi o nebunie să se descarce în faţa lui Brigid, dar în 
momentul ăsta n-are pe nimeni altcineva. Își dă seama cât de 
îngrozitor de singur se simte fără Karen. Nu s-a mai simţit 
niciodată în viața lui așa de singur. 

Face semn spre bucătărie. 

— Stai să-ţi aduc ceva de băut. Ce vrei? O bere? Sau pot să-ţi 
prepar ceva, dacă vrei. 

Brigid vine după el înăuntru. Tom deschide dulăpiorul, 
cercetând sticlele de tărie de pe raft, ca să vadă ce poate să-i 
ofere. 

Stă chiar în spatele lui. Când se întoarce s-o întrebe ce vrea, 
Brigid îl ţintuiește cu privirea cu o asemenea aviditate, încât îl ia 
prin surprindere. Se întoarce din nou și se uită în dulăpior. 

— Am rom, votcă... 

— Poţi să-mi faci un martini? întreabă ea. 

Tom o privește tâmp. Când a devenit așa de rafinată? Habar 
n-are cum să facă un martini. Nu se aștepta să-i ceară ceva așa 
de exotic. 

— Nu știu cum. 

— Știu eu, răspunde ea cu glas plăcut, venind lângă el și 
uitându-se în dulăpior. 

Începe să scoată sticle - votcă, vermut. 

— Trebuie să ai pe undeva un shaker, spune ea, deschizând 
un alt dulăpior și uitându-se pe raftul de sus. 

Ochii ei par să dea imediat de un shaker argintiu pentru 
cocktailuri - de care el uitase. Alt cadou rămas de la nuntă. Nu l- 
au folosit niciodată - el și Karen nu sunt pretenţioşi, sunt în 
general băutori de bere și vin. Își aduce aminte cum le-a trebuit 
amândurora o gură de whisky aseară. 

— Ai gheaţă? întreabă Brigid. A 

Tom se întoarce spre congelator și scoate gheaţa. In același 
timp, își ia încă o bere. Asta o să fie ultima astă-seară, își 
promite, deșurubând capacul și uitându-se la Brigid cum își face 


VP - 163 


un martini în bucătăria lui, de parcă ar fi a ei. | se pare ciudat să 
fie ea aici, în locul lui Karen. 

— Așadar, unde-i Karen? întreabă ea. 

A terminat cu shakerul. Și-a scos un pahar de martini din 
dulăpior - Tom uitase și de astea - și-și toarnă băutura. Duce 
paharul la buze și soarbe, uitându-se sfios la el peste buza 
paharului. 

Pentru o clipă, Tom e năucit. Brigid întreabă despre Karen, 
care e la închisoare, dar tonul e cu totul nelalocul lui. Pare mai 
degrabă că flirtează cu el, așa cum făcea pe vremuri. Dintr- 
odată regretă că a invitat-o să bea ceva. E prea periculos. 

— Care-i problema? întreabă ea, părând mai aproape de tonul 
normal, iar el se gândește că poate și-a închipuit. 

Clatină din cap. 

— Niciuna, răspunde. 

După aceea: 

— Totul. 

— Povestește-mi, spune ea. 

— Karen a fost arestată. 

— Arestată! 

Tom dă din cap. Trebuie să-și ascundă trăirile. Ceea ce nu s-ar 
întâmpla dacă ar începe să devină prea intim cu Brigid. N-ar 
trebui să-i spună nimic, dar berea i-a dezlegat limba. Și ce 
importanţă mai are? Mâine, o să fie totul în ziare. 

— Arestată pentru ce? întreabă Brigid. 

Tom se întreabă dacă și arată pe cât de palid se simte. 

— Crimă. 

Brigid își duce o mână la gură, în timp ce pune băutura pe 
blatul de lângă ea cu cealaltă. Apoi își întoarce faţa, ca și cum ar 
fi copleșită de emoție. 

Tom rămâne în picioare stingherit, privind-o. 

Până la urmă, Brigid se întinde spre dulăpior după încă un 
pahar de martini și toarnă ce a mai rămas în shaker. l-l întinde 
lui Tom. 

El se uită prudent. Și apoi se gândește Ce dracu”. la paharul, îl 
ridică într-un toast tăcut și cinic și-l dă pe gât dintr-o sorbitură. 

— Tom... 

Alcoolul îl izbește puternic și repede, schimbând totul în dungi 
estompate și neclare. 

— Poate c-ar trebui să pleci, spune el. 


VP - 164 


Încearcă să minimalizeze gravitatea situaţiei; vrea doar s-o 
scoată de-aici, înainte să spună sau să facă ceva ce n-artrebui. 

— Poliţia se agaţă de orice pai. N-au alţi suspecți și încearcă 
să i-o pună ei în cârcă. Dar are un avocat bun. 

Vorbește rar, cu grijă, pentru că, își dă seama, e beat. 

— O să-și dea seama că nu ea a făcut-o. Mi-a spus că n-a 
făcut-o ea, și eu o cred. 

— Tom, repetă Brigid. 

O privește stânjenit. Îi zărește conturul sânilor pe sub tricou. 
Știe sânii ăia. Pentru o clipă, întrezărește o amintire vie cu ei doi 
în pat, cum era ea. Foarte diferită de Karen. Alungă acest gând. 

— E ceva ce trebuie să știi. 

Nu-i place tonul de avertisment pe care-l percepe în glasul ei. 
Nu vrea să audă despre micile confidente pe care i le-o fi făcut 
Karen prietenei ei de peste drum. Și nu vrea altă femeie, o 
femeie atrăgătoare, cu care are un trecut erotic, care să-i ofere 
mângâiere când este atât de vulnerabil. Simte cum se excită 
având-o atât de aproape. Probabil că alcoolul e de vină. 
Sistemul lui de apărare e la pământ. 

— Cred că trebuie să pleci. Te rog, spune Tom, privind în 
podea. 

Vrea s-o vadă plecată. 

— Trebuie să auzi, insistă ea. 

* 

E imposibil să gândeşti aici; parcă ar fi în mijlocul unei 
încăierări permanente. Karen se încolăcește în poziție fetală pe 
priciul incomod din celula ei de la subsolul secției de poliție și 
încearcă să nu clacheze pe măsură ce noaptea se scurge fără 
sfârșit. E înconjurată de beţive și prostituate; duhoarea e 
insuportabilă. Încearcă să respire doar pe gură. Până acum, a 
rămas singură în celulă, dar de fiecare dată când aude pași și 
strigăte, se teme că o să deschidă ușa celulei ei și polițiștii or să- 
i aducă pe cineva. 

Se gândește la Tom, singur în patul lor de acasă și încearcă să 
nu plângă. Măcar dacă ar fi acolo cu el, să se poată alina unul pe 
celălalt. Aici nu e loc de alinare. 


VP - 165 


Capitolul treizeci și cinci 


Tom ridică prudent privirea spre Brigid. 

— In seara aia, în seara când a avut Karen accidentul, începe 
Brigid. Eram acasă, stăteam la fereastră. Era cam opt și 
douăzeci. Am văzut-o pe Karen ieșind în fugă din casă. 

— Știu toate astea, spune Tom mohorăt. 

— M-am uitat la ea cum s-a urcat în mașină și a plecat în 
trombă. Şi m-am gândit... m-am gândit că poate e ceva în 
neregulă. 

Tom se uită fix la ea acum, întrebându-se unde vrea să 
ajungă. 

— Așa că m-am urcat în mașină și m-am luat după ea. 

Tom simte că-i stă inima în loc. La asta nu se aștepta. O să fie 
mai rău decât credea. Vrea să-și astupe urechile și să refuze să 
asculte, dar nu face decât să stea acolo în picioare și să audă 
tot. 

— Mergea un pic cam repede, dar a trebuit să oprească la 
câteva semafoare și am reușit să mă ţin după ea, mult în spate. 
M-am îngrijorat când am văzut-o fugind așa din casă. 

Brigid își ia băutura de pe blat și soarbe o dată, apoi încă o 
dată, de parcă și-ar face curaj pentru ce are de spus în 
continuare. 

— Mi-am dat seama că se ducea spre un cartier rău famat al 
orașului. Nu puteam să-mi dau seama de ce. Mă întrebam ce are 
de gând. Mi-a trecut prin cap că poate nu i-ar plăcea s-o 
urmăresc - dar e prietena mea și eu eram îngrijorată. Voiam 
doar să mă asigur că e bine. Așa că am rămas în urma ei, dar 
destul de departe ca să nu mă vadă. După o vreme, a tras în 
parcarea aia mică de lângă drumul principal. Am trecut pe lângă 
ea în timp ce parca și apoi am întors și am oprit vizavi. 

Tom se uită la ea atent, cu niște ochi care refuză să 
focalizeze; încearcă să-și dea seama dacă minte. Ținând cont de 
experiență, nu prea își dă seama când minte cineva. Se teme 
însă că spune adevărul. Se gândește că Brigid e martor și asta îl 
înspăimântă de moarte. O s-o îngroape pe Karen. 


VP - 166 


— Aproape că-mi era frică să cobor din mașină. Dar eram 
foarte îngrijorată pentru Karen. Am văzut-o cum se duce în 
spatele unui restaurant cu ferestrele bătute în scânduri. Am 
coborât din mașină și m-am apropiat. Și după aceea am auzit 
împușcături. Trei focuri de armă. 

Închide rapid ochii, apoi îi deschide. 

— Eram îngrozită. Părea să se fi auzit  dinăuntrul 
restaurantului. Apoi am văzut-o pe Karen ieșind în fugă de-acolo 
și luând-o la goană spre mașină. Purta mănușile alea de cauciuc 
roz, ceea ce mi s-a părut ciudat. Le-a scos înainte să se urce în 
mașină. Am rămas acolo, pe întuneric, lângă clădire - sunt 
sigură că nu m-a văzut - și m-am uitat la ea cum pleacă în 
trombă din parcare. Conducea prea repede. M-am gândit să mă 
iau după ea, dar știam că n-o s-o mai prind din urmă, dacă 
mergea cu viteza aia. Așa că... am intrat în restaurantul de unde 
ieșise. 

Face o pauză, să-și tragă suflarea. 

Inima lui Tom bate nebunește și nu poate gândi decât W-a 
văzut-o de fapt pe Karen apăsând pe trăgaci. 

— Am ajuns la ușă, am deschis-o și am intrat. Era destul de 
întuneric, dar am zărit că era un cadavru, un bărbat, pe podea. 

Se cutremură. 

— A fost îngrozitor. Fusese împușcat în faţă și în piept. 

Brigid se apropie de Tom, până ajunge la un braţ distanţă. 

— Tom, l-a împușcat. L-a omorât pe bărbatul ăla. 

— Nu, nu l-a omorât, spune Tom. 

— Tom, știu că ţi-e greu să auzi asta, dar am fost acolo. 

Tom spune cu disperare: 

— N-ai văzut că l-a împușcat. Ai auzit niște împușcături. Ai 
văzut-o pe Karen fugind. Poate că mai era și altcineva în 
restaurantul ăla. Poate că a fost în locul nepotrivit, la momentul 
nepotrivit. 

Ştie ce înnebunit sună, ce stupid. 

— Tom, n-am văzut pe nimeni altcineva ieșind din clădire. Și 
avea o armă când a intrat. Am văzut-o. 

— N-ai spus că ai văzut-o cu o armă când a intrat în clădire. 

— Ei bine, am văzut-o. 

— O mai avea când a ieșit? 

— Nu. 

— Ai văzut arma acolo, când erai în restaurant? 


VP - 167 


— Nu cred. 

— Cum adică, nu crezi? 

— Nu știu, Tom! N-am fost atentă la armă. Era întuneric. 
Probabil că a lăsat-o pe acolo, pe undeva. Eram prea speriată de 
cadavru, de ce făcuse ea, ca să observ arma. 

lisuse. Tom se gândește cu furie. Nu-i bine. E foarte, foarte 
rău. Trebuie să știe ce o să facă Brigid. | se învârte capul, de 
teamă și alcool. Spune rar: 

— Ce ai de gând să faci, Brigid? 

— Ce vrei să spui? 

— O să le povestești polițiștilor ce ai văzut? 

Brigid se uită la el și vine mai aproape. Ochii i se îmbunează. 
Își mușcă buza de jos. Se întinde și-l atinge blând pe faţă. Tome 
încremenit, năucit, așteptându-i răspunsul. 

— Nu, sigur că nu, spune ea. Karen e prietena mea. 

Și îl sărută cu pasiune. 

Tom se întinde către ea și cedează neputincios alinării pe care 
i-o oferă. 

* 

Karen n-a dormit deloc. Dimineaţă are o audiere pentru 
punerea sub acuzare și, în momentul acesta, avocatul stă în fața 
ei în sălița de interviu, încercând s-o facă să bea niște cafea 
tare. Dar o simte amară și acră în gură și o împinge deoparte. In 
plus, nu crede că poate să ţină nimic în stomac. Se simte 
murdară, nespălată. O doare capul și îi ard ochii. Se întreabă 
dacă așa o să se simtă tot restul vieții. O să-și petreacă restul 
vieții în închisoare? 

— Karen, trebuie să te concentrezi, îi spune Calvin insistent. 

— Unde-i Tom? întreabă ea din nou. 

E deja ora nouă. Audierea e dimineaţă. De ce nu e aici? 
Absența lui o face să se simtă părăsită. Nu crede că poate să se 
descurce dacă el nu-i e alături. 

— Sunt sigur că o să ajungă, spune Calvin. Poate că e prins în 
trafic. 

Karen întinde mâna după cafea, ca un client cuminte, în 
momentul acesta, totul depinde de ce poate face avocatul ei. 

— Toate dovezile împotriva ta sunt circumstanţiale, ceea ce 
înseamnă că nu există dovezi directe - niciun pistol cu 
amprentele tale, nicio urmă de-a ta la locul faptei - și niciun 
martor care să facă legătura dintre tine și crimă. Cel puțin, 


VP - 168 


niciunul despre care să știm până acum. S-ar putea să găsească 
vreunul. Urmele de cauciuc nu sunt concludente. Mănușile sunt 
la laborator, dar n-au obţinut încă urme de ADN de pe ele. 
Laboratorul e foarte ocupat, însă o să le vină și lor rândul. 
Probabil că or să găsească ADN. O să-mi folosesc toate 
cunoștințele ca să mă opun admiterii probei. Dar s-ar putea să 
poată dovedi că erau mănușile tale, iar în acest caz avem o 
problemă mare. 

— Nu cred că l-am omorât eu, spune ea cu încăpățânare. 

Calvin așteaptă câteva clipe. 

— Așa că trebuie să încercăm să ne dăm seama cine a făcut- 
0... să venim cu o teorie alternativă plauzibilă. Pentru că, chiar 
dacă l-ai omorât tu - avocatul vorbește cu grijă, parcă nevoind 
s-o supere - nu pot pronunţa condamnarea decât dacă reușesc 
să dovedească fapta dincolo de orice îndoială rezonabilă. E 
treaba noastră să le furnizăm acea îndoială rezonabilă. Trebuie 
să venim cu o teorie credibilă legată de cine l-ar fi putut ucide, 
în afară de tine. 

— Nu știu. Avea altă nevastă? Pentru că dacă da, probabil 
voia să-l omoare. 

Râde găunos. 

— Nu, n-avea, insistă Calvin. Ai spus înainte că s-ar putea să fi 
avut rivali. 

— Nu știu. Nu l-am mai văzut de ani de zile. Credeam că are 
de-a face cu persoane dubioase, dar nu știu cine erau. Nu m-am 
băgat în afaceri. Nu voiam să am de-a face deloc cu partea asta. 

— O să încep să pun niște oameni să-i verifice partenerii de 
afaceri, să vedem dacă a călcat pe coadă pe cineva. 

Karen se uită la ceasul de pe perete și se întreabă din nou 
unde e Tom. Incepe să se simtă neliniștită în legătură cu el. 
Poate să conteze pe el? Poate că n-o crede; poate crede că eo 
ucigașă. Oare o să vină? 

— Ai mai văzut și pe altcineva acolo? întreabă Calvin. 
Gândește-te. Ai auzit ceva în restaurant? Ar mai fi putut fi 
cineva, ascuns în umbră? 

Karen încearcă să se concentreze. 

— Nu știu. Nu pot să-mi aduc aminte nimic. Nu-mi aduc 
aminte să fi fost înăuntru. Ar fi putut să fie altcineva acolo. 

Clipește. 

— Trebuie să fi fost. 


VP - 169 


Calvin ia o gură de cafea dintr-un pahar de polistiren. 

— Mi-ai zis că ai avut senzaţia că soțul tău a fost acasă la tine 
în săptămânile de dinainte de apelul telefonic. 

— Da, sunt sigură, spune ea. 

Se înfioară fără să vrea. 

— Când mă gândesc acum... încă mă tulbură. Mă întreb dacă 
o să încetez vreodată să mă mai tem de el, chiar dacă știu că 
e... 

— Mai ai pozele pe telefon? Cele pe care le-ai făcut în casă 
dimineaţa, înainte să pleci la serviciu? 

— Da, așa cred. 

— Bine. Pozele astea demonstrează că erai într-o anumită 
stare de spirit - că ai crezut că te urmărește în propria ta casă. 
Te temeai de moarte. Trebuie să păstrăm pozele alea - în caz că 
avem nevoie de ele. 

— Dar asta nu-i mai rău? întreabă ea, cu glasul frângându-i- 
se. Dacă am crezut că m-a găsit, că intra în casă, că mă 
urmărea, nu înseamnă că ar fi și mai probabil să-l fi ucis? 

— Ba da, răspunde avocatul. 

Se oprește. 

— Dar îţi oferă și o cale de apărare. Dacă putem dovedi că a 
fost în casă. 

Calvin își notează ceva în carnețelul galben. 

— Trebuie să luăm amprente. O să mă ocup eu de asta. Se 
uită la el cu spaimă, dar nu spune nimic. Ştie cât de rău arată 
toată situaţia. N-o s-o creadă nimeni. Propriul ei avocat n-o 
crede. Și nu e sigură nici de soțul ei. 

Aude un zgomot pe coridor și ridică repede privirea. Se 
deschide ușa, iar un gardian îl conduce pe Tom înăuntru. 

Karen simte o ușurare imensă. Vrea să-l întrebe de ce dracu' 
a durat atâta, dar o singură privire spre el o oprește. Arată ca 
dracu'. Până la urmă, ea e cea care a petrecut noaptea într-o 
celulă. Simte un val de iritare. Are nevoie să se adune și el; nu 
poate face față de una singură. Nu spune nimic, dar îl privește 
atent. 

— Îmi pare rău, nu m-am trezit, spune Tom, roșind. N-am 
putut să adorm și, când am reușit până la urmă... 

Vocea i se pierde. 


VP - 170 


— Se prezintă curând în faţa tribunalului, îi spune Calvin. Tom 
dă din cap, de parcă ar fi absolut normal ca soţia lui să se 
prezinte la tribunal sub acuzaţia de crimă. 

Lui Karen îi vine să-l zgâlţâie. Pare așa de... departe. 

— Putem rămâne o clipă singuri? întreabă ea, uitându-se la 
Calvin. 

Avocatul aruncă o privire scurtă la ceas și spune: 

— Sigur, câteva minute. 

Se ridică hârșâind scaunul și iese, lăsându-i singuri. 

Karen se ridică în picioare și face un pas spre Tom. Se privesc 
unul pe celălalt. Karen sparge prima tăcerea. 

— Arăţi ca dracu’. 

— Nici tu n-arăți prea bine. 

Tensiunea mai scade și zâmbesc amândoi puţin. 

— Tom, spune Karen, nu cred că Jack Calvin mă crede. 

II încearcă. Ştie că de fapt nu contează dacă avocatul ei o 
crede; treaba lui e s-o apere oricum. Dar vrea să-l audă pe Tom 
spunând că el o crede. Are nevoie să audă. 

— Nu cred că aș fi putut să-l omor, Tom, și dacă tu nu mă 
crezi... 

Tom face un pas în faţă, o ia în braţe și o ţine strâns în timp 
ce ea își apasă obrazul la pieptul lui, înăbușindu-și un suspin. 

E plăcut s-o ţină în braţe, să-l audă cum o spune. Chiar și așa, 
începe să tremure necontrolat. Dintr-odată, începe să-și dea 
seama enormitatea lucrurilor care o așteaptă. 


VP - 171 


Capitolul treizeci și șase 


Peste drum de casa de pe Dogwood Drive numărul 24, 
fereastra panoramică largă e pustie. Nu stă nimeni să se uite 
azi. Brigid are treabă. Aseară... aseară a fost pentru ea începutul 
unei noi vieţi. Are senzaţia c-o să dea pe dinafară de bucurie. 

Și dacă trebuie să sufere altcineva ca ea să fie fericită, dacă 
altcineva trebuie să meargă la închisoare pentru tot restul 
vieţii... ei bine, asta-i situaţia. La urma urmelor, viaţa e un joc cu 
sumă nulă. 

Brigid își amintește ziua când s-au întâmplat toate, ziua care 
a schimbat totul. Începuse ca orice altă zi pe strada lor 
adormită. Făcea treabă prin casă, aruncând din când în când 
câte o privire afară, când a observat un bărbat ciudat dând 
târcoale casei soților Krupp. Oprise aspiratorul și se uitase la el. 
Bărbatul urcase treptele din faţă și se uita pe fereastra de 
deasupra ușii. Dar Brigid observase că nu bătuse și nici nu 
sunase la ușă. Părea să știe că nu e nimeni acasă. Pe alee nu 
era nicio mașină. După aceea se dusese în spate. Curiozitatea 
lui Brigid, ca și indignarea, erau stârnite. Voia să știe cine era și 
ce făcea acolo. 

Își luase mănușile de grădinărit și ieșise în curtea din faţă, să 
smulgă buruienile și să stea cu ochii pe bărbatul care dădea 
târcoale casei de vizavi. Acesta îi făcuse semn cu mâna 
prietenos și apoi venise să stea de vorbă cu ea. 

— Bună, spusese el neprotocolar. 

— Bună ziua, îi răspunsese Brigid aspru, nelăsându-se 
cucerită de zâmbetul agreabil și de înfățișarea lui plăcută. 

Nu știa cine e tipul. Poate că era vreun agent de asigurări sau 
așa ceva și avea un motiv pe deplin acceptabil să se uite pe 
proprietatea familiei Krupp. 

Dar nu arăta a agent constatator. 

— Locuiţi aici? întrebase el, arătând spre casa din spatele ei. 

— Da, răspunsese ea. 

— Atunci probabil că-i cunoașteţi pe cei de peste drum, 
spusese el, înclinând capul spre casa soților Krupp. 

Brigid aprobase prudent. 


VP - 172 


— Sunt un prieten vechi, îi spusese el, al soţiei. 

— Ah, răspunsese Brigid, deloc sigură că-l crede. De unde? 

Bărbatul o privise, cu tot farmecul dispărut, iar în ochi îi 
apăruse un fel de sclipire răutăcioasă. 

— Dintr-o altă viaţă. 

Și apoi făcuse un semn cu mâna ca pentru a o concedia și 
plecase în pas vioi. 

Purtarea bărbatului o tulburase. După ce plecase, Brigid se 
întorsese în casă, gândindu-se la conversaţia aceea bizară. O 
făcuse să-și pună întrebări despre Karen. Nu vorbise niciodată 
despre viaţa ei de dinainte să fie cu Tom, în afară de faptul că 
era din Wisconsin și că nu mai avea familie. Și încă ceva, Karen 
nu era prezentă deloc online. Nu apărea în niciun rezultat la 
căutările pe Internet. Nu era nici măcar pe Facebook. Toată 
lumea e pe Facebook. 

Brigid își amintise numele de fată al lui Karen, de pe vremea 
când ieșea cu Tom. Karen își schimbase numele în Krupp după 
căsătorie. Brigid își luase computerul și căutase pe Google 
„Karen Fairfield”, dar nu obținuse niciun rezultat. Nu era prea 
surprinzător. Dar cu cât se gândea mai mult la bărbatul acela, la 
comentariul cu din altă viață, cu atât devenea mai curioasă. Așa 
fusese atrasă Brigid în haznaua Internetului și începuse să 
citească despre cum dispar oamenii și apar într-o nouă viaţă ca 
alte persoane. N-a trecut mult înainte să înceapă să bănuiască - 
și să se convingă singură - că, de fapt Karen ar putea să nu fie 
cine spune că e. Atunci l-a sunat pe Tom la birou și a stabilit să 
se vadă cu el în aceeași seară. Voia să-i spună despre bărbatul 
ciudat și despre bănuielile ei legate de Karen. 

Dar în seara aceea, când era pe punctul să plece să se vadă 
cu Tom în locul lor de lângă râu, a văzut-o pe Karen plecând de- 
acasă într-o goană disperată. Și, din cauza vizitei de mai 
devreme a bărbatului ciudat, Brigid a urmărit-o pe ea în loc să 
plece spre Tom. El putea să mai aștepte. 

A văzut ce a văzut. lar acum, totul e altfel. 

Se gândește la ce se întâmplase cu Tom cu o seară înainte și 
un val de fierbințeală leneșă pornește de undeva de jos și i se 
răspândește în tot trupul. Ce dor îi fusese de el! Nici nu-și 
dăduse seama cât de mult îi lipsise, până nu-l sărutase din nou. 

Sărutul acela - senzual și întunecat - fusese încărcat cu tot 
felul de fiori și amintiri. Îi simţise gura exact cum și-o amintea, și 


VP - 173 


avea același gust. Plăcerea îi străbătuse trupul ca un curent. 
Sărutul acela o lăsase fără suflare. Aveau un trecut comun și 
fusese în întregime readus la viaţă în sărutul acela. Când se 
terminase, iar el se desprinsese de lângă ea și o privise, își 
dăduse seama că și el era la fel de excitat ca și ea. 

Și atunci îl luase de mână și-l dusese sus, în dormitor, unde 
făcuseră dragoste în patul lui Karen și al lui Tom. Același pat 
unde făcuseră dragoste ea și Tom, înainte să se mute aici Karen. 
Curva aia băgăcioasă. 

Brigid se gândește la lucrurile desfrânate pe care le făcuse cu 
Tom în seara de dinainte și simte din nou dogoarea aceea. și 
aduce aminte cum, după aceea, o năpădise o senzaţie de putere 
și răutate imensă. Se sprijinise într-un cot, cu sânii la vedere, și 
se uitase la Tom, care era întins în pat și vulnerabil lângă ea. Işi 
trecuse ușor degetele peste piciorul lui și spusese: 

— Nu vrei să spun poliţiei ce am văzut, nu? 

Tom se uitase înspăimântat la ea. 

— Nu. 

N-ai cum să interpretezi greșit, se gândește ea acum, 
legătura lor comună. Tom o iubise cândva, e sigură de asta, și o 
s-o iubească din nou. Va fi din nou subjugat de ea, cum fusese și 
înainte. Tom știe acum ce a făcut Karen, că este o ucigașă, 
pentru că Brigid a fost acolo și i-a spus și lui. 

Brigid îi promisese lui Tom că n-o să spună nimic la poliţie. 

Dar Brigid are un plan. 

Nu mai există cale de întoarcere. 

Totul o să fie perfect. 

* 

Tom e zguduit până în măduva oaselor de spectacolul 
audierii. În sala de tribunal e un circ, prea mult zgomot ca să 
auzi ceva, se întâmplă prea multe și prea repede. Se aștepta să 
fie mult mai solemn și ușor de înţeles. Când i s-a strigat numele, 
Karen s-a dus împreună cu Jack Calvin în faţa judecătorului. Tom 
a rămas în sală, destul de mult în spate, în singurul loc unde 
găsise un scaun. Nu putea s-o vadă pe Karen decât din spate. 
Dimensiunile sălii de judecată și freamătul dimprejur o făceau să 
pară mică și înfrântă. Tom trebuise să-și încordeze auzul ca să 
prindă ceva. 

Totul se terminase în câteva minute și apoi Karen fusese 
escortată afară din sală. Tom se ridicase. Karen îi aruncase o 


VP - 174 


privire, speriată, în timp ce o scoteau din sală. Se așezase la loc, 
uluit, neștiind ce să facă. Calvin îl văzuse și se apropiase de el. 

— Poţi să te duci acasă, îi spusese el. O s-o ducă la 
închisoarea districtuală. Poţi s-o vezi acolo mai târziu. 

Așa că Tom se dusese acasă. Nu știa ce altceva să facă. Apoi 
anunţase la birou că-și ia concediu medical pe termen 
nedeterminat. Știe că n-o să-l creadă nimeni că e bolnav, odată 
ce o să se răspândească vestea. 

Acum, se duce în dormitor și se holbează îngrozit la 
cearșafurile răvășite. N-ar fi trebuit să se mai culce cu Brigid 
niciodată. Cum putuse lăsa să se întâmple așa ceva? 

Știe cum - era foarte singur și foarte beat, iar ea era plină de 
compasiune. Și Brigid putea să fie și irezistibil de sexy, și mai 
aveau și un trecut comun. Dar apoi, după aceea, îi dăduse de 
înțeles destul de clar care e preţul tăcerii ei: să se culce cu ea. 

Acum îi e greață și frică. Și dacă minte? Dacă Brigid n-a fost 
deloc acolo? Dacă-l manipulează ca să ajungă înapoi în patul lui? 
Și dacă Brigid o vizitează pe Karen la închisoare și-i spune ce a 
făcut el? Dacă i-ar spune lui Karen că s-a culcat cu Brigid ca s-o 
protejeze pe ea, l-ar crede oare? 

Smulge brusc cearșafurile de pe pat într-o criză de furie și le 
aruncă ghem pe podea. O să le dea la spălat și o să șteargă 
orice urmă a lui Brigid din patul lor. 

Dar să scape de Brigid... asta s-ar putea să nu fie așa de 
simplu. 

* 

Jack Calvin face un zbor scurt până la Las Vegas, Nevada, ca 
să viziteze centrul pentru victimele violenței conjugale unde se 
ducea Karen când era măritată cu Robert Traynor. A verificat 
deja: încă mai e acolo. Și mai sunt acolo și oameni care-și aduc 
aminte de ea. Aceștia îl așteaptă. 

A angajat și un detectiv particular din Las Vegas ca să-i 
verifice pe asociaţii lui Robert Traynor. Poate c-o să iasă ceva 
de-acolo, dar n-are prea mari speranţe. 

Aterizează și ia un taxi până în oraș. Reperează curând 
Adăpostul pentru femei și centrul de consiliere Open Arms. 
Clădirea e un pic dărăpănată, dar încearcă din răsputeri să fie 
un loc vesel, cald și primitor. Peste tot sunt desene făcute de 
copii. 


VP - 175 


Se duce la biroul de informaţii. În foarte scurt timp, iese să-l 
întâmpine directoarea centrului, care-l conduce în biroul ei. 

— Sunt Theresa Wolcak, spune ea, oferindu-i un scaun. 

— Jack Calvin, răspunde el. Cum v-am spus la telefon, 
reprezint o femeie care locuiește acum în statul New York și 
care venea aici pentru consiliere acum trei sau patru ani. 
Georgina Traynor. 

Femeia dă din cap. 

— Pot să văd un act de identitate? 

— Da, bineînţeles. 

Işi scoate actele. Deschide și servieta și-i întinde o scrisoare 
care o identifică pe autoare drept Georgina Traynor și-i dă 
consimțământul să dezvăluie informaţii avocatului ei, Jack 
Calvin. 

Femeia își împinge ochelarii mai sus pe nas și o citește. Apoi 
dă din cap energic. 

— In regulă. Cu ce pot să vă ajut? 

— Clienta mea, Georgina Traynor, a fost pusă sub acuzare 
pentru uciderea soțului ei, Robert Traynor. 

Theresa se uită la el și dă din cap obosită. 

— Și acum legea o pune să se justifice. 

— E acuzată că a ucis un bărbat. Trebuie să se facă dreptate. 
Și, dacă e adevărat ce spune ea, nu cred că juriului o să-i fie 
foarte greu să vadă lucrurile din punctul ei de vedere, cum că se 
temea pentru viaţa ei. 

— Consilierul care a discutat cel mai des cu clienta 
dumneavoastră e o femeie pe nume Stacy Howell. Staţi s-o 
chem. 

Curând, Calvin și consiliera sunt închiși împreună într-un birou 
privat micut. Stacy, o negresă fără fumuri, cu o voce plăcută, 
aduce dosarul Georginei Traynor și-l deschide imediat după ce 
citește scrisoarea. 

— Sigur, îmi aduc aminte de ea. Ai zice că nu, pentru că văd 
așa de multe femei, toate cu aceeași poveste tristă, dar de ea 
îmi aduc aminte. Georgina nu e un nume obișnuit. Și chiar îmi 
placea. Am discutat cu ea cel puţin un an. 

— Cum era? _ 

— Era ca toate celelalte femei care vin aici. Inspăimântată de 
moarte. Imi pare rău că sunt așa de directă. Dar nimeni nu pare 
să înțeleagă prin ce trec femeile astea. Bărbatul cu care era 


VP - 176 


căsătorită era un adevărat ticălos. Se simţea prinsă în capcană. | 
se părea că dacă ar spune oricui altcuiva în afară de noi ce i-a 
făcut, n-ar crede-o nimeni. 

— Și ce i-aţi spus? l-aţi spus să-l părăsească? 

— Nu-i chiar așa de simplu. Avem femei care stau aici pentru 
propria lor protecție. E greu să pui toate măsurile de sprijin la un 
loc. Ordinele de restricţie nu prea au mare efect. 

Oftează descurajată. 

— l-am spus că are la îndemână niște pârghii. El avea o 
afacere de succes. l-am spus că, dacă vrea, poate să-l 
părăsească, să obţină un ordin de restricţie și să amenințe că-l 
face public. Amenințarea că-i faci de râs funcţionează uneori. 
Dar îi era prea teamă. 

Calvin aprobă. 

— Într-o bună zi, n-a mai venit la ședință. Am auzit că sărise 
de pe podul de la barajul Hoover. Nu i-au găsit cadavrul. Am citit 
în ziar. 

Scutură cu tristețe din cap, aducându-și aminte. 

— Am fost convinsă că el a omorât-o, că a încercat să facă să 
pară o sinucidere. 

— Aţi fost la poliţie? 

— Bineînţeles că m-am dus. L-au verificat, dar avea un alibi 
imbatabil. Lucra, îl văzuseră o mulţime de oameni în ziua aia. Au 
lăsat-o baltă. 

— N-o omorâse, spune Calvin, arătând spre scrisoare. 

— Nu, a scăpat până la urmă. Bravo ei. 

— Dar acum are o punere sub acuzare pentru crimă. 

— L-a omorât? întreabă Stacy surprinsă. 

Suflă zgomotos aerul pe nas. 

— Și-a căutat-o cu lumânarea, nemernicul. 

Apoi se uită la el frământată și întreabă: 

— Ce-o să se întâmple cu ea? 


VP - 177 


Capitolul treizeci și șapte 


Detectivul Rasbach e destul de sigur că de-acum cazul Krupp 
o să fie oarecum simplu. E ca un puzzle, dificil la început, dar, 
odată ce găsești marginile, toate piesele încep să se așeze 
frumos la locul lor. Karen Krupp e o ucigașă, lui i se pare destul 
de clar. Totuși, îi pare rău pentru ea. În alte condiţii, își zice el, e 
improbabil să fi ucis pe cineva. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe 
Robert Traynor, de exemplu. 

Acum au aflat cum a găsit-o Traynor. l-au verificat 
computerul, pe care li-l trimisese poliţia din Las Vegas. Traynor 
căutase sistematic site-urile firmelor de contabilitate și 
expertiză contabilă de pe tot teritoriul Statelor Unite. Salvase 
adresa unei pagini de pe site-ul firmei Simpson & Merritt, unde 
lucra Tom Krupp. Și acolo se vedea și ea, în fundal, la o 
petrecere de Crăciun, stând lângă Tom Krupp, a cărui biografie 
se afla pe același site. 

E așa de greu să dispari cu adevărat, se gândește Rasbach. 

Se întreabă de ce a făcut Traynor asemenea eforturi ca s-o 
găsească. Evident că nu fusese convins de sinuciderea ei, 
probabil pentru că nu fusese niciodată recuperat cadavrul. 

Rasbach crede că are un dosar solid pe care să-l prezinte 
procurorului districtual. Deși dovezile fizice nu sunt concludente 
până în momentul acesta, cele circumstanţiale sunt 
convingătoare. In pofida vizitelor din ușă în ușă, pe la firmele și 
apartamentele din zonă, n-au reușit să găsească niciun martor 
la crimă. 

Rasbach își aduce aminte interogatoriul lui neproductiv cu 
Karen Krupp. E evident că e îngrozită. Îi pare rău și pentru Tom 
Krupp. Nu-i pare niciun pic rău pentru Robert Traynor. 

Detectivul Jennings bate la ușă și intră în biroul lui Rasbach. 
Ţine în mână o pungă de hârtie cu sandviciuri în folie. Îi oferă 
unul lui Rasbach și se așază. 

— A sunat cineva cu un pont în cazul Krupp, spune el. 

— Un pont, repetă Rasbach sarcastic. 

Aruncă o privire spre ziarul deschis de pe birou. 

* 


VP - 178 


O gospodină locală, Karen Krupp, a fost arestată pentru 
uciderea unui bărbat inițial necunoscut într-un restaurant 
abandonat de pe Hoffman Street. Bărbatul este în prezent 
identificat drept Robert Traynor din Las Vegas, Nevada. Pentru 
moment, nu sunt cunoscute alte detalii. 

* 

Karen și Tom Krupp nu discută cu presa, iar poliția a făcut 
numai o declarație foarte scurtă după arestare, dezvăluind 
numele persoanelor implicate. Fără detalii. Dar nu în fiecare zi 
este pusă sub acuzare pentru crimă o gospodină atrăgătoare și 
respectabilă din suburbii. Presa o să fie foarte entuziasmată. 
Nimeni nu știe deocamdată că înainte Karen Krupp era 
altcineva, că-și înscenase moartea sau că fusese măritată cu 
victima. 

— Mda, știu, spune detectivul Jennings, urmărind privirea lui 
Rasbach. O grămadă de nebuni pe-acolo. Probabil c-or să 
înceapă să curgă apelurile. 

— Și ce-a zis martorul? 

— Era o tipă. 

— A lăsat vreun nume? 

— Nu. 

— Niciodată nu lasă, spune Rasbach. 

Jennings termină de mestecat un dumicat mare din sanavici și 
înghite. 

— A zis că ar trebui să percheziţionăm proprietatea familiei 
Krupp ca să găsim arma crimei. 

Rasbach ridică din sprâncene și flutură sandviciul prin aer. 

— Karen Krupp îl împușcă pe individ, intră în panică și fuge. 
Arma nu era la faţa locului și nu era nici în mașină. Deci unde e 
arma? Ar fi frumos dacă am avea-o și dacă am putea să 
dovedim că este arma cu care a fost ucis. Și dacă am putea face 
legătura dintre aceeași armă și Karen Krupp. Dar dacă mai avea 
încă arma cu ea când a plecat de la locul faptei, fie a ascuns-o 
undeva în apropiere - nu prea probabil, pentru că pare să fi fost 
în plină panică și noi n-am găsit-o - fie a aruncat-o pe geamul 
mașinii. Și atunci, după ce a ieșit din spital, s-a întors s-o 
culeagă sau s-o găsească, și s-o ducă înapoi acasă pe undeva. 
Nu știu, poate în sertarul cu lenjerie. 

Începe să-și despacheteze sandviciul. 

— Ceva incredibil de tâmpit. Și ea nu-i tâmpită. 


VP - 179 


— Mda, nu-i probabil. 

— Nu cred c-o să avem nevoie de niciun pont de la public ca 
să rezolvăm problema asta, spune Rasbach și mușcă din 
sandviciul cu salată de ton pe pâine integrală. 

* 


Mai târziu în cursul după-amiezii, Tom se duce s-o viziteze pe 
Karen la închisoarea districtuală. 

Rămâne un minut în picioare lângă mașină, în parcare, 
uitându-se îngrețoșat la clădirea mare, mătăhăloasă, de 
cărămidă. Nu vrea să intre. Dar se gândește la Karen și-și face 
curaj. Dacă poate ea să supravieţuiască înăuntru, poate și el 
măcar să pretindă că are curaj când o vizitează. 

Trece prin ușile din față ale închisorii, pe lângă gardienii de la 
biroul de pază. Trebuie să se înveţe cu toate barierele astea - 
uși și gardieni și proceduri și percheziţii - ca să ajungă să stea 
de vorbă cu soţia lui. Se întreabă ce face ea. O să se ţină bine 
sau o să clacheze? Când o întreabă, o să-i spună adevărul sau o 
să încerce să-l protejeze și o să-i spună că se descurcă bine? 

Până la urmă, ajunge s-o vadă, într-o încăpere mare, plină de 
mese. O zărește la una dintre ele și se așază de cealaltă parte a 
mesei, sub ochii vigilenţi ai gardienilor din faţa încăperii. În jurul 
lor se mai desfășoară și alte vizite, la alte mese, dar dacă 
vorbesc încet au destulă intimitate. 

— Karen... spune el, dar vocea i se frânge la vederea ei. 

Ochii i se umplu pe loc cu lacrimi. Le șterge și încearcă să 
zâmbească printre ele. 

Pe faţa ei curg lacrimile. 

— Tom! 

Înghite în sec. 

— Mă bucur așa de tare că ai venit. Credeam că s-ar putea să 
nu vii. 

— Sigur că am venit! O să vin mereu la tine, de câte ori pot, 
Karen, promit, spune Tom cu disperare. Până te scoatem de aici. 

E copleșit de vină și rușine pentru ce a făcut cu Brigid, în timp 
ce Karen era la închisoare. 

— Mi-e frică, Tom, spune ea. 

Arată de parcă n-ar fi dormit deloc. Are părul nespălat. Pare 
să observe cum se uită la ea și spune: 

— Nu pot să fac duș când vreau eu, știi. 

— Pot să fac ceva? întreabă el deznădăjduit. 


VP - 180 


Se simte cu totul neputincios. 

— Pot să-ţi aduc ceva? 

— Nu cred că ai voie. 

Asta aproape că-l face să cedeze. Trebuie să-și înăbușe un 
suspin. Totdeauna i-a plăcut să-i facă surprize - să-i aducă 
bomboane sau flori. Nu suportă să se gândească la viitorul 
spartan de-aici; lui Karen i-au plăcut totdeauna micile ei obiecte 
de lux. Nu e făcută pentru închisoare. De parcă ar fi cineva. 

— O să mă interesez, bine? 

Karen înclină capul spre el. 

— Hei, curaj. O să ies de-aici. Așa spune avocatul meu. 

Tom se îndoiește că Jack Calvin i-a dat asemenea asigurări, 
dar se preface că ar crede cu toţii c-o să iasă curând. Trebuie 
numai să se ţină tari. Dar are să-i spună ceva. 

— Karen, spune el prudent, cu glas foarte scăzut. Am vorbit 
aseară cu Brigid. 

— Brigid? repetă Karen, surprinsă. 

Tom speră că n-o să observe ușoara îmbujorare pe care o 
simte colorându-i faţa. Vina lui. Aruncă o privire spre masă 
pentru clipă, evitându-i ochii, apoi ridică din nou privirea. 

— Da. A venit să stea de vorbă cu tine. Nu părea să știe că ai 
fost arestată. 

— În regulă... 

— Dar mi-a spus ceva. 

— Ce? întreabă Karen, tot cu voce scăzută, dar nu precaută. 

— A zis că în seara accidentului te-a văzut ieșind pe ușa din 
faţă. 

Se uită direct în ochii minunați și mincinoși ai soţiei sale. 
Vorbește tot foarte încet. 

— Mi-a spus că te-a urmărit în seara aia. 

Karen devine brusc atentă. 

— Poftim? 

— A zis că te-a urmărit, cu mașina ei, destul de departe ca să 
n-o observi. 

Karen rămâne perfect nemișcată, iar lui Tom i se strânge 
inima văzând jocul complex de emoţii de pe chipul ei. £ 
adevărat ce a zis Brigid, se gândește el. 

— Și ce-a mai zis? 

— A spus că te-a urmărit până ai parcat și a oprit și ea peste 
drum. Te-a văzut ducându-te în spatele restaurantului. A auzit 


VP - 181 


focuri de armă. Trei împușcături. Și apoi te-a văzut fugind din 
clădire spre mașină. Zice că te-a văzut cum ţi-ai scos mănușile, 
te-ai urcat în mașină și ai plecat în viteză. 

Soţia lui nu spune nimic. E în mod clar șocată de vești. 

— Karen, șoptește Tom. 

Ea tot nu spune nimic. 

— Karen! _ 

Tom îi rostește numele ca să-i atragă atenţia. Işi coboară 
vocea, privind instinctiv în jur ca să se asigure că nu-i aude 
nimeni. Dar nu-i poate auzi nimeni în murmurul din încăpere. 

— A fost acolo! 

— Poate că minte. 

— Nu cred, spune Tom încet. De unde ar fi putut să știe 
despre mănuși? _ 

Karen e tăcută, cu ochii larg deschişi. li vede o venă pulsând 
pe gât. Nu știe nimeni despre mănuși - cu excepţia poliţiei. Tom 
clatină din cap. 

— Cred că a fost acolo. Cred că te-a văzut. Spune că aveai o 
armă în mână când ai intrat și că ai ieșit doar cu mănușile pe 
mâini. 

— Și după aceea ce a făcut? întreabă Karen, cu mâinile 
strângând marginea mesei. 

— A intrat în restaurant și a văzut cadavrul, spune Tom. 

O vede pe Karen pălind și simte cum îi urcă fierea în gât. 

— S-a speriat și a plecat dracului de-acolo și s-a dus acasă. 

Se apleacă spre ea cât de mult îndrăznește sub ochii vigilenți 
ai gardianului, tulburat de povestea pe care i-o spune chipul ei. 

— Karen, spune-mi adevărul. Tu chiar nu-ţi aduci aminte? 

O spune blând, încercând s-o convingă. O iartă - numai dacă 
i-ar spune adevărul. Vede după expresia feţei ei cât de îngrozită 
trebuie să fi fost. Cu siguranţă că o să vadă și juriul. 

— E martor, spune Karen, de parcă nu-i vine să creadă. 

— L-ai ucis? insistă Tom, cu glasul atât de scăzut încât abia se 
aude. 

Se uită din nou în jur. Nu e nimeni atent la ei. 

— Mie poţi să-mi spui. Doar mie. 

Karen se uită la el și zice: 

— Nu-mi aduc aminte. Dar nu cred că aș putea să împușc pe 
cineva. 


VP - 182 


Măcar dacă ar putea s-o creadă. Tom se lasă la loc pe scaun, 
disperat. Poate că juriul va înțelege de ce a făcut ce a făcut. 
Chiar și așa, tot o să stea în închisoare ani în șir, se gândește 
Tom sumbru. Nu-i corect, când totul a fost din vina lui Robert 
Traynor. Dacă n-ar fi venit după ea, dac-ar fi lăsat-o în pace, nu 
s-ar afla aici în momentul ăsta, într-o închisoare districtuală, 
speriaţi și nefericiţi. 

Chiar dacă ea nu-i poate mărturisi adevărul - poate că nu-l 
poate recunoaște nici măcar faţă de ea, poate că e complet 
reprimat de mintea ei conștientă -, Tom crede că încă o iubește 
pe această Karen diferită, tratată îngrozitor de nedrept. Nu 
poate s-o lase să meargă la închisoare pentru tot restul vieţii. Să 
trăiască fără ea zile pustii, nopţi pustii, gândindu-se la ea închisă 
într-o cușcă... e inimaginabil. 

— E martor, repetă Karen, adunându-se și aplecându-se spre 
el. Chiar dacă reușesc să demonstreze că mănușile sunt ale 
mele, asta tot nu dovedește că l-am omorât eu. E doar dovada 
că am fost acolo. Am fost acolo... dar... 

Se uită disperată la el. 

— Dacă aș fi fost capabilă să-l omor, aș fi făcut-o când eram 
măritată cu el, nu crezi? Dacă Brigid spune că a auzit 
împușcături și m-a văzut ieșind în fugă imediat după aceea, 
înseamnă că minte! 

Karen se uită la el cu spaimă în ochi. 

— De ce să mintă? 

Tom clatină din cap și nu spune nimic. Nu crede că Brigid 
minte; crede că minte Karen - sau, în cel mai bun caz, chiar nu 
știe ce s-a întâmplat. 

— Nu cred c-o să spună nimic, zice el în cele din urmă. 

— Cum poti să fii sigur? șoptește Karen, cu neliniște în glas. 

— E prietena ta, spune el stingherit. 

— Ce fel de prietenă inventează o asemenea minciună? Poate 
că m-a urmărit, poate că a fost acolo... dar poate că nu s-a 
întâmplat cum spune ea. 

Tom se uită nefericit la Karen. Se apleacă din nou și spune: 

— Trebuie să ne asigurăm că poliţia nu află niciodată că a fost 
și ea acolo. N-au niciun motiv să creadă că ar ști ceva. N-au 
niciun motiv s-o cheme ca martor. N-o să spună nimic. 

— Sper să ai dreptate, răspunde Karen neliniștită. Dar nu mai 
am încredere în ea. 


VP - 183 


Nici Tom n-are încredere în Brigid, dar crede că spune 
adevărul. 


VP - 184 


Capitolul treizeci și opt 


Karen începe să tremure când pleacă Tom. Se uită după el 
cum se îndepărtează și i se pare că-i dispare ultima legătură cu 
lumea exterioară. În închisoare, se teme că se va dezintegra de- 
a dreptul. Privindu-l din spate cum se îndepărtează, aproape 
ţipă Nu mă lăsa aici! Dar după aceea vine s-o ia un gardian și ea 
trebuie să se adune, pentru că, dacă nu, dacă dă dovadă de 
slăbiciune, n-o să supraviețuiască niciodată aici. 

S-ar putea să meargă, i-a spus Calvin. Dar devine tot mai greu 
de crezut. E şocată că Brigid a urmărit-o în seara aceea. Işi 
aduce aminte deodată că, la centrul comercial, a zărit cu coada 
ochiului ceva familiar pe care nu l-a înțeles așa cum trebuie la 
momentul acela - mașina lui Brigid. Acum își amintește. De ce 
nu-și poate aminti și restul? 

O scoate din minţi. 

De ce a urmărit-o Brigid? Ce motiv ar fi putut avea? Nu poate 
fi decât din cauză că Brigid a văzut-o plecând în trombă din 
casă; a sesizat dramatismul situaţiei și n-a putut să reziste. 

Ce ghinion incredibil pentru ea că Brigid stă peste drum. 

* 


Tom se îndreaptă spre mașină când primește un telefon de la 
serviciu. Îi stă inima în loc. Nu vrea să aibă de-a face cu 
serviciul. O să le spună că are nevoie de niște timp liber. N-a 
mai fost la serviciu de ieri, când fusese arestată Karen și plecase 
în grabă când îl sunase Jack Calvin. Și acum povestea e în toate 
ziarele. 

Răspunde fără tragere de inimă. 

— Tom, spune James Merritt. 

Merritt e partener principal la Simpson & Merritt. Lui Tom nu i- 
a prea plăcut niciodată. 

— Da? răspunde el nervos. 

— Avem nevoie de tine la birou, spune Merritt cu vocea lui de 
bariton, caldă și dominatoare. 

— Acum? Am... am niște lucruri de rezolvat... 

— În jumătate de oră, în sala de consiliu. 

Convorbirea se întrerupe. 


VP-185 


— Fir-ar să fie! 

Bineînțeles că au aflat despre arestarea lui Karen pentru 
crimă. N-o să dea bine în faţa clienţilor. 

Se duce repede acasă să-și pună un costum și apoi se 
îndreaptă spre serviciu. Parchează pe locul lui obișnuit și 
rămâne în mașină un minut, pregătindu-se. Cu o presimţire 
sumbră, coboară din mașină și intră cu pași mari în clădire. la 
liftul până la sala de consiliu de la etajul doisprezece, o încăpere 
unde ajunge rareori. 

Când intră, îi vede pe toţi partenerii așezați în jurul mesei 
mari lustruite. Zumzetul din cameră încetează brusc, în mod 
îngrijorător, și Tom știe că, firește, vorbeau despre el. Despre 
soția lui. 

— la loc, Tom, spune Merritt, arătându-i un scaun liber. 

Tom se așază, privind în jurul încăperii la membrii firmei 
adunaţi aici. Unii dintre ei îi caută curioși privirea, alţii, nu. 

— Despre ce e vorba? întreabă Tom cu îndrăzneală. 

— Speram că o să ne spui tu nouă, răspunde Merritt. 

Tom e neliniștit. Nu s-a integrat niciodată. Nu are formația 
potrivită. Nu provine dintr-o familie cu bani, nu joacă golf la 
cluburi luxoase. A avansat cât a avansat pentru că e un expert 
contabil al naibii de bun. Și muncește ca un maniac, fără să se 
plângă vreodată. Dar probabil că n-o să-l facă niciodată 
partener. Și acum, asta. 

— Dacă e vorba despre soţia mea, nu cred că e treaba 
voastră, spune Tom. 

— Dimpotrivă, noi chiar credem că e treaba noastră, răspunde 
Merritt. 

Îi aruncă lui Tom o privire glacială. 

— Ne pare rău pentru problemele tale, urmează el, fără să 
arate că i-ar părea rău în mod deosebit. 

Și el, și ceilalţi parteneri par mai mult consternaţi. 

— Dar, firește, suntem îngrijoraţi de felul cum arată lucrurile. 

Merritt își trece privirea peste ceilalți parteneri de la masă, 
dintre care majoritatea aprobă din cap în tăcere. 

Tom se uită atent la fiecare dintre ei, cu o furie tăcută. 

— Nu se îndoiește nimeni că ești un expert contabil 
excepţional, Tom, continuă Merritt. Dar trebuie să înţelegi 
poziția noastră. Trebuie să ne gândim la clienţii noștri, la 
susceptibilităţile lor. Mă tem că trebuie să te suspendăm, fără 


VP - 186 


plată, până la momentul când vor fi retrase acuzațiile împotriva 
soţiei tale. 

Face o pauză ca să se înțeleagă ce spune. 

— Bineînţeles, ești liber să cauţi ocazii în altă parte, adaugă 
el. Am fi bucuroși să-ţi dăm recomandări bune. 

Tom clipește rapid. Îl dau afară. Se ridică și, fără să rostească 
nicio vorbă, iese din sala de consiliu, trântind răsunător ușa în 
urma lui. 

Pleacă în trombă din parcare, furios. Are nevoie de bani 
pentru cheltuielile juridice ale lui Karen, care or să fie imense. Și 
acum n-are cu ce să le plătească. 

* 


Brigid îl vede pe Tom venind acasă. Îl privește coborând din 
mașină și trântind portiera, de parcă ar fi mânios. Urcă treptele 
cu pași mari și dispare în casă. 

Inima lui Brigid începe să bată mai repede. Se întreabă ce s-a 
mai întâmplat acum. 

Cu cât scapă Tom mai repede de Karen, cu atât mai repede o 
s-o aibă pe ea ca prezenţă constantă în viaţa lui și cu atât o să 
fie mai fericit. Brigid crede asta din toată inima. 

E perfect că soţia lui nu-i stă în cale, că e la pușcărie. Când o 
vizitează Tom, se gândește Brigid, ce diferită trebuie să fie, cu 
părul nespălat și hainele urâte de închisoare. Karen a fost 
întotdeauna așa de atrăgătoare - are trăsăturile alea perfecte și 
tunsoarea pixie scumpă care-i scoate în evidenţă osatura 
delicată. N-o să mai aibă multă vreme tunsoarea aia care o 
prinde așa de bine. Ce amuzant o să fie s-o viziteze, își închipuie 
Brigid. l-ar plăcea s-o viziteze la închisoare și s-o vadă cu ochii ei 
pe noua Karen, cea neatrăgătoare. Ce satisfacţie ar avea! Karen 
i-a dat întotdeauna senzaţia că se poartă de parcă i s-ar cuveni 
totul. Dar acum Brigid e cea căreia i se cuvine totul - inclusiv 
Tom. O să aibă toate lucrurile drăguțe ale lui Karen, inclusiv pe 
soţul ei. Nu peste multă vreme, Karen o să înţeleagă și n-o să fie 
în stare să miște niciun deget. 

Brigid o să aștepte până mai încolo, până când Bob o să vină 
acasă să mănânce pe fugă cina și o să plece din nou. Serios, 
omul ăsta nu vine acasă decât să mănânce și să doarmă. Și 
acum ea se bucură, pentru că-i permite să facă ce-și dorește. 

După-masă s-a tuns scurt, în același stil pixie pe care-l poartă 
Karen. Și și-a făcut manichiura și pedichiura. Brigid știe că și 


VP - 187 


Karen se duce cu regularitate la manichiură și pedichiură. Sau 
cel puţin se ducea. N-o să se mai ducă. Brigid zâmbește 
gândindu-se că poate, în loc de asta, Karen o să-și facă tatuaje 
artizanale în închisoare. Știe chiar și la ce salon de manichiură 
se ducea Karen, și cine o tundea, pentru că-i spusese chiar ea. 
Acum, Brigid se privește în oglinda din baie și-i place ce vede. 
Gata cu părul castaniu până la umeri, cu cărarea pe mijloc fără 
niciun haz. Noua tunsoare scurtă, cochetă, îi schimbă cu totul 
înfățișarea. Îi place la nebunie. Când stătea pe scaun la coafor 
și-și privea părul căzând pe podea în grămăjoare, simţea cum 
dispar vechea ei viaţă, vechea ei persoană. Are senzaţia că e un 
fluture splendid trezindu-se dintr-un somn îndelungat. 

Dacă se va insinua în viața lui Karen Krupp, o s-o facă așa 
cum trebuie. O să fie tot ce vrea Tom să fie ea, ba chiar mai 
mult. Își ridică mâinile în faţă și-și admiră unghiile făcute 
profesionist. 

În curând o să treacă strada și o să-l vadă din nou pe Tom. 
Freamătă de entuziasm. N-o să îndrăznească s-o alunge. 


VP - 188 


Capitolul treizeci și nouă 


La sfârșitul programului, Jennings bagă din nou capul pe ușa 
lui Rasbach. 

— Ce-i? întreabă acesta, ridicând privirea. 

— Am mai primit un apel în cazul Krupp. De la aceeași femeie. 

— Deja? Ce-a zis de data asta? 

— A întrebat de ce nu percheziționăm proprietatea familiei 
Krupp ca să căutăm arma crimei. 

Rasbach se sprijină de spătarul scaunului, în timp ce Jennings 
își ocupă locul obișnuit în faţa biroului. 

— Deci știe că nu facem percheziţie. Probabil că ţine sub 
observaţie casa. O vecină, poate. 

— Îhî. Nu te-aș fi bătut la cap cu asta, dar a mai zis ceva, care 
mi-a aprins un beculeț foarte luminos. 

— Ce? întreabă Rasbach tăios. 

— M-a întrebat dacă avem mănușile. 

Rasbach se apleacă atent. 

— Nu știe nimeni despre mănuși. 

Doar poliţia, și Karen și Tom Krupp. În ziare n-a scris nimic 
despre mănuși. 

— Femeia asta știe. 

— S-ar putea să avem un martor, spune Rasbach, sau cel 
puţin pe cineva care știe ceva. 

Simte un scurt fior de adrenalină. 

— Karen Krupp n-avea sub nicio formă cum să ducă arma 
crimei înapoi acasă, spune Rasbach. Am discutat mai devreme 
despre asta. Arma nu era în mașină când a avut accidentul și, 
dacă a ascuns-o sau a aruncat-o pe geam, am fi găsit-o. 

— Poate că nu era singura care se afla acolo, sugerează 
Jennings. Poate că mai era cineva acolo și a luat arma. 

Rasbach se uită la el și dă aprobator din cap. 

— Maa. Mai bine am obţine un mandat. 

* 

Unul dintre cele mai rele lucruri pentru Tom e că nu mai poate 
vorbi cu Karen când vrea. Până acum, nu și-a dat niciodată 
seama cât de mult se baza pe faptul că-i auzea glasul în cursul 


VP - 189 


zilei, pe e-mailurile și SMS-urile pe care și le trimiteau. Era 
întotdeauna alături de el. Și acum nu e. Nu pot să stea de vorbă 
decât când ajunge ea la telefonul de la închisoare, iar el nu știe 
când și cât de des o să se întâmple asta. Și n-o să poată să 
spună prea multe. Nu poate să se ducă la ea decât în timpul 
programului de vizită. 

A fost îngropată. Ce descriere nimerită! 

lar el e aici, singur în casă. Tom simte că-și iese din minţi - 
dar pentru ea trebuie să fie cu mult mai greu. Să fie închisă 
acolo ca un animal, cu așa de mulți alţi oameni, oameni care nu 
sunt ca ea. Oameni care au făcut lucruri rele. Karen n-a făcut de 
fapt nimic greșit, nu-i așa, în afară de faptul că s-a apărat. Dar 
chiar dacă are noroc și sunt îngăduitori cu ea, tot or să fie 
probabil câţiva ani de zile în care o să sufere îngrozitor în 
închisoare, chiar dacă a avut dreptate să facă ce a făcut. 

Și când o să iasă, până la urmă... or să fie amândoi foarte 
schimbaţi. 

Tom se gândește neliniștit la Brigid. Îi e teamă c-o să se 
întoarcă. Și nu-și permite s-o enerveze. 

Speră că n-a dorit decât o aventură de o noapte, de dragul 
vremurilor de demult, și c-o să se mulţumească doar cu atât și o 
să se întoarcă la soţul ei. Dar, ca și cum ar fi atras-o gândurile 
lui, aude un ciocănit ușor la ușă. Il face să sară în sus. 

Prea târziu, Tom își dă seama c-ar fi trebuit să rămână peste 
noapte la un hotel. Sau să se ducă să stea cu frate-său. Nu 
trebuia să se afle aici, unde-l poate găsi Brigid. Trebuie să se 
ducă să stea cu frate-său o vreme. Asta ar face-o să înceteze să 
tot vină pe-aici. Dar nu știe dacă îndrăznește, sau dacă asta n-o 
să facă decât s-o scoată din fire pe Brigid și s-o determine să le 
facă rău lui și lui Karen. 

Trebuie să-i fi văzut mașina pe alee. Fără nicio tragere de 
inimă, deschide ușa. E luat prin surprindere - și consternat - de 
înfățișarea ei. 

— Te-ai tuns, spune el înainte să se poată opri. 

— ţi place? întreabă ea sfios. 

E dezgustat. S-a aranjat ca să arate exact ca tunsoarea lui 
Karen. Ce-i cu ea? Și tonul vocii e așa de dezgustător, așa de 
nepotrivit în condiţiile date. l-ar fi displăcut mai puţin dacă ar fi 
venit și i-ar fi zis Culcă-te cu mine sau spun la poliție despre 
soția ta. Dar această prefăcătorie că sunt din nou amanți îi face 


VP - 190 


greață. Vrea să-i trântească ușa în faţă și să pună zăvorul. 
Nimeni nu-i poate lua locul lui Karen, nimeni. Cu atât mai puțin 
Brigid. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea. 

— Nimic, răspunde el, revenindu-și rapid. 

Nu e sigur cum trebuie să se poarte cu ea. Dispoziţia i se 
schimbă așa de repede; își aduce aminte cât de schimbătoare e. 
Nu vrea să se culce iar cu ea. Nu vrea s-o atingă. Nu vrea să 
aibă de-a face cu ea. Vrea s-o vadă plecată. 

— Atunci, spune ea, intrând în sufragerie și întorcându-se cu 
fața spre el când închide ușa, ce-ar fi să-mi aduci ceva de băut? 

Deci vrea o repetare a serii precedente. Tom nu e în stare. Se 
îndoiește și că ar fi în stare s-o satisfacă. Poate că asta-i 
scăparea lui. Poate că n-o să fie în stare să i se scoale, iar ea o 
să râdă de el și o să-l dispreţuiască și o să-l lase în pace. Pentru 
el, ar fi în regulă. Dar dacă o înfurie și le spune polițiștilor ce a 
văzut? 

Tom simte cum îl gădilă transpiraţia pe ceafă. Inima îi bate cu 
putere în piept. Ştie că a intrat într-un bucluc. Nu-i poate povesti 
lui Karen. 

— Brigid, spune el, lăsând extenuarea și disperarea pe care le 
simte să i se strecoare în glas, nu cred că sunt în stare de nimic 
în seara asta. Sunt extenuat. 

Brigid se uită la el, cu ochii îngustându-se de dezamăgire. 

— ȘI... sunt foarte îngrijorat pentru Karen, adaugă el. 

Își dă imediat seama că a spus ceva nepotrivit și se blestemă 
în tăcere că e un tâmpit. 

— Trebuie să încetezi să-ţi mai faci griji pentru Karen, îi 
răspunde Brigid, cu o urmă de răceală în glas. E la închisoare. N- 
ai ce să faci pentru ea. Și tu știi, și știe și ea, și știu șieucăa 
ucis un om. O să fie condamnată. N-o să iasă de acolo multă 
vreme. 

Și adaugă, cu și mai multă asprime: 

— Merită ce i se întâmplă. 

Tom nu-și poate crede urechilor. Și ura bruscă de pe chipul lui 
Brigid e îngrijorătoare. 

— Brigid... e prietena ta, îi amintește Tom. Cum poți să simţi 
așa ceva? 

Inima îi bubuie; glasul a început să-i sune rugător. 


VP-191 


— A încetat să fie prietena mea în ziua când l-a ucis pe 
bărbatul ăla și te-a minţit pe tine și ţi-a distrus viaţa, spune 
Brigid. Ce fel de femeie îi face așa ceva bărbatului pe care-l 
iubește? Meriţi mult mai mult de-atât. 

Se apropie de el și-i pune mâinile în jurul gâtului. Tom se 
silește să nu-și tragă capul înapoi, dezgustat. Acum își dă seama 
- uitându-se la părul ei tuns exact ca al lui Karen - că Brigid are 
halucinații, că a luat-o razna. Nu gândește ca un om normal. 

— Brigid, spune el, prind-o drept în ochi. Nu știu ce crezi tu... 

— A, ba cred că știi, îi răspunde ea cu glas gâfâit, sexy. 

Tom ar vrea să se ferească de ea, dar nu îndrăznește. 

li ia mâinile și i le îndepărtează de pe gâtul lui cu blândeţe. 

— Brigid, poate că noaptea trecută a fost o greșeală... 

— Nu spune asta! ţipă ea. 

Are chipul urât, schimonosit de furie. 

— Dar, Brigid, spune Tom cu disperare, suntem amândoi 
căsătoriți - eu sunt acum însurat cu Karen, și nu pot s-o 
abandonez, chiar dacă aș vrea. Și tu ești măritată cu Bob... 

— N-are importanţă, protestează Brigid. Te iubesc, Tom. Te- 
am iubit tot timpul - de când te-ai despărţit de mine și ai 
început să te vezi cu Karen. Te-am urmărit de peste drum. Mă 
simt atât de legată de tine... nu simţi și tu? Chestia asta cu 
Karen... poate că așa a fost sortit să se întâmple. Nu crezi în 
soartă? Poate că asta trebuia să se întâmple, ca să putem fi 
împreună. 

Tom se uită la ea, consternat. Nu poate să spună așa ceva. 
Dar o face. Are de-a face cu o femeie care e în mod vădit 
nebună. 

Se simte așa de manipulat, simte o asemenea furie față de 
puterea pe care o are ea asupra lui și a lui Karen și a vieţii lor 
fericite împreună, încât și-ar pune bucuros mâinile în jurul 
gâtului ei și ar strânge-o cu toată puterea. 


VP - 192 


Capitolul patruzeci 


A doua zi de dimineaţă, Tom se trezește cu o tresărire. Se uită 
în cealaltă parte a patului, partea lui Karen. E goală, bineînţeles. 
Karen e la închisoare. Totdeauna, în fiecare dimineaţă, are 
nevoie de o secundă ca să-și aducă aminte ce s-a întâmplat, să 
se trezească de-a binelea în coșmarul care e acum viața lui. Și 
încă o secundă ca să-și aducă aminte detaliile mai recente, 
paralizante. Brigid. A fost din nou în patul lui aseară. 

S-a dus înapoi peste drum, la soțul ei. Slavă Domnului. 

Aude o bătaie puternică la ușa din faţă. Aruncă o privire la 
ceasul deșteptător de pe noptieră. E ora nouă și douăzeci și 
șase. În mod normal, ar fi fost la serviciu până acum, dar nu mai 
are o slujbă la care să se ducă. 

Tom își trage repede pe el un halat și coboară tiptil treptele 
mochetate, ca să vadă cine bate, și se uită afară. E detectivul 
Rasbach. Bineînțeles. Cine altcineva mai vine la ușa lui în afară 
de blestematul de detectiv și ţicnită de vizavi? De data asta, are 
o întreagă echipă de oameni cu el. Tom simte cum începe să-i 
bubuie capul. 

Deschide ușa. 

— Ce vreţi? 

Nu-și poate ascunde proasta dispoziţie din voce. Omul ăsta, 
mai mult decât oricine - în afară de Robert Traynor - i-a distrus 
viața. Și e stânjenit de înfățișarea neînagrijită și de faptul că nu 
poartă decât un halat de baie la nouă și jumătate dimineața, în 
timp ce detectivul e proaspăt bărbierit, îmbrăcat elegant și pus 
pe treabă. 

— Am un mandat pentru percheziţia proprietăţii, spune 
Rasbach, întinzându-i o foaie de hârtie. 

Tom i-o înșfacă din mână și se uită la ea. l-o dă înapoi. 

— Daţi-i drumul, spune el. 

E doar o neplăcere, nimic mai mult. Nu-i nimic de găsit aici. 
Tom s-a uitat deja. 

— Cât o să dureze? îl întreabă pe Rasbach când acesta intră 
în casă și începe să dea instrucţiuni echipei sale. 

— Depinde, răspunde Rasbach inutil. 


VP - 193 


— O să mă duc sus să fac un duș, spune Tom. 

Rasbach dă din cap și-și vede de treabă. 

Tom se întoarce în dormitor. Își ia mobilul și-l sună pe Jack 
Calvin. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă acesta, cu repezeala lui 
obișnuită. 

— A venit Rasbach, cu un mandat de percheziţie. 

Urmează o scurtă tăcere la celălalt capăt al liniei. 

— Ce să fac? întreabă Tom. 

— N-ai ce să faci, îi spune avocatul. Lasă-i să caute. Dar stai 
pe-aproape, ca să vezi dacă găsesc ceva. 

— N-o să găsească nimic, insistă Tom. 

— M-am întors aseară târziu din Vegas. Mă duc la Karen la 
închisoare mai încolo. Ţine-mă la curent. 

Apoi avocatul încheie convorbirea. 

Tom face duș, se bărbierește și-și pune jeanși și un tricou 
curat. Abia după aceea se duce jos. Încăpăţânat, își vede de 
tabieturi. Pune la făcut cafeaua. Işi prăjește un corn și-și toarnă 
niște suc, totul în timp ce-i privește pe polițiști întorcându-i 
bucătăria cu fundul în sus cu mâinile lor înmănușate. Vă distrati 
bine? îi vine să-i ia în râs, dar n-o face. Când termină cu 
bucătăria, se ia după ei prin casă, luând cu el cana de cafea și 
privindu-i. Nu e agitat, de data asta. Știe că nu-i nimic de găsit. 

— Ce anume căutaţi? îl întreabă curios pe Rasbach, când 
dimineaţa e pe sfârșite. 

Rasbach abia se uită la el și nu răspunde. 

În cele din urmă, par să fi terminat. 

— Deci e gata aici? întreabă Tom. 

— Nu chiar. Incă mai avem de verificat curtea și garajul. 

Tom e iritat de cât de publică va deveni această percheziție. 
Dar când iese nu vede doar toate mașinile de poliție parcate în 
fața casei, ci și dubele televiziunilor de știri, reporterii și curioșii 
care s-au adunat. Își dă seama că nu mai contează; toată 
intimitatea lui s-a dus în seara când Karen a omorât pe cineva. 

Sub nicio formă n-o să discute cu presa. 

Echipa lui Rasbach se apucă întâi de garaj. E un garaj pentru 
două mașini, în mod normal gol în perioada asta din an - nu-și 
parchează mașinile acolo decât iarna. Pentru moment, e doar 
obișnuitul talmeș-balmeș de scule și unelte de grădină care 


VP - 194 


trebuie triate și mirosul familiar de ulei pe ciment. Nu poate să 
mai dureze mult; și după aceea o să scape de ei. 

Lângă bancul de lucru stă ghemuită o polițistă. Se uită cu 
grijă printr-o ladă de scule cu un capac detașabil și o tăviţă la 
fund. A căutat și el în lădița aceea, cât era Karen la spital. 

— Am găsit ceva, spune poliţista. 

Rasbach se duce lângă ea și se ghemuiește. 

— Bine, hai să vedem, îi răspunde el. 

Nu pare surprins. 

Lui Tom i se trezește curiozitatea, dar îi e și frică. Ce-au găsit? 

Cu mâna învelită în mănușa de cauciuc, poliţista ridică un 
pistol. 

Tom simte cum i se scurge sângele din el. Nu înțelege. 

— Ce-i aia? întreabă el prostește. 

— Bănuiala mea e că ar fi arma crimei, spune Rasbach calm, 
în timp ce poliţista pune arma într-o pungă pentru probe și o 
înregistrează. 

* 

Poliţia încheie percheziția după ce verifică și curtea. Au găsit 
ce căutau, se gândește Tom pustiit. | se învârte capul și nu-i 
vine să creadă. 

În clipa când pleacă polițiștii, îşi face bagajul și-l aruncă în 
mașină. Rămâne o clipă lângă ușa mașinii și se uită peste drum, 
la casa lui Brigid. E la fereastră, privindu-l. Simte un fior rece pe 
șira spinării. 

Apoi se urcă în mașină și-l sună pe Jack Calvin, care răspunde: 

— Calvin. 

— Au găsit o armă! 

Tom ţipă practic la avocat. 

— Au găsit o armă în garaj! Și poliţia crede că e arma crimei! 

— Liniștește-te, Tom, te rog, spune Calvin. Unde ești? 

— Tocmai m-am urcat în mașină. Vin spre tine. 

— Eu mă duc s-o văd pe Karen. Hai să ne întâlnim la 
închisoare și vorbim. 

Tom încearcă să se calmeze în timp ce se îndreaptă spre 
închisoare. Dacă arma pe care au găsit-o e arma crimei - și știe 
că există teste care pot dovedi concludent dacă este sau nu - 
nu fusese acolo când căutase el, după accident. Deci dacă e 
arma lui Karen, cum a ajuns acolo? Ea n-ar fi ascuns-o în garaj. 


VP-195 


N-ar fi avut cum. Ceea ce înseamnă că trebuie s-o fi plantat 
altcineva acolo. 

Nu există decât o singură persoană la care se poate gândi că 
ar fi făcut așa ceva. Și el s-a culcat cu ea. 


VP - 196 


Capitolul patruzeci și unu 


Zgomotul neîntrerupt care o înconjoară noaptea o împiedică 
pe Karen să doarmă. Nici chiar cu perna peste cap nu reușește 
să ţină larma departe. Se întreabă cum se poate obișnui cineva 
cu ea. Simte că are ochii înfundaţi și e epuizată când se face 
dimineață și e tot mai rău pe măsură ce trece ziua. 

E așa de singură, așa de speriată - ce repede i-a zdrobit 
închisoarea moralul! Trebuie să fie mai tare de-atât, dacă vrea 
să supraviețuiască. Își amintește că e o supraviețuitoare. Acum 
va trebui să fie realistă și dură. N-o să poată fugi pur și simplu 
de asta. 

O femeie-gardian se apropie de celula ei și spune: 

— Ai musafiri. 

Karen aproape izbucnește în plâns de ușurare când se ridică 
de pe prici și o urmează pe femeie, care o conduce într-o 
încăpere unde așteaptă Calvin și Tom. Karen îl îmbrățișează 
violent pe Tom, cu lacrimile arzându-i ochii, îi simte brațele 
înconjurând-o și strângând-o tare. Tom miroase a lumea de- 
afară, nu a închisoare, iar ea inspiră adânc. N-o să-i dea drumul. 
Plânge lipită de gâtul lui. În cele din urmă, Tom se trage înapoi 
și se uită la ea. Vede lacrimi și în ochii lui. Arată groaznic. 

Calvin își drege vocea; e evident că vrea să treacă la treabă. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Când se așază cu toţii, Karen își aţintește agitată privirea 
asupra avocatului. Tot viitorul ei stă în mâinile acestui bărbat. 
Întinde mâna spre Tom; are nevoie să-și tragă forţa de la el. 

— Ai fost la Las Vegas? Ai fost la adăpost? întreabă Karen. 

— Da, răspunde Calvin. Au confirmat că ai fost acolo mai mult 
de un an, ca să te ajute din cauza abuzurilor soţului tău. 

Se oprește. 

— Dar a apărut ceva nou. 

Karen îi aruncă o privire agitată lui Tom, care-i strânge mâna. 

— Au executat un mandat de percheziţie la voi acasă azi- 
dimineață. 

Karen se uită de la avocat la soțul ei; ambii par încordați. 

— Și? întreabă ea. 


VP - 197 


— Și au găsit o armă, spune Calvin. 

Karen e perplexă. 

— Ce? Cum e posibil? întreabă ea. 

Se întoarce spre Tom, căutând o confirmare. 

— Poliţia crede că e arma crimei, spune Calvin. Tocmai am 
vorbit cu detectivul Rasbach. Fac niște teste. 

— E imposibil! spune Karen apăsat. 

Simte cum o cuprinde panica, amenințând s-o sufoce. 

Calvin se apleacă și o privește direct în ochi. 

— Hai să vorbim ipotetic pentru o clipă. Este posibil, ipotetic, 
ca arma găsită în garajul vostru azi-dimineaţă, să fie arma 
crimei? 

Karen clatină din cap. 

— Nu. N-are cum. 

— Și atunci, ce dracu' se întâmplă aici? 

Își întoarce privirea spre Tom. 

— Tu știi? 

Karen îl privește pe Tom trăgând adânc aer în piept. Apoi 
spune: 

— S-ar putea să am o idee. 

Se uită la Karen, cu o expresie rău prevestitoare. 

— Cred că s-ar putea s-o fi pus-o cineva acolo. 

— Și de ce ai crede așa ceva? întreabă avocatul cu grijă. 

— Pentru că știu că nu era acolo când am căutat prin casă 
după accident, cât era Karen la spital. Am răscolit toată casa, 
inclusiv garajul. Și m-am uitat în lada aia de scule, și nu era nicio 
armă acolo. 

Karen se uită surprinsă la el. A căutat prin casă cât era ea la 
spital. Și nu-i spusese niciodată. 

— Dar arma era acolo azi, spune Calvin. Deci cum a ajuns 
acolo? Karen? 

— Nu știu, șoptește ea. N-am pus-o eu acolo. 

— Gândește-te, îi spune Tom lui Calvin. Karen a avut 
accidentul ăla de mașină. N-au găsit arma în mașină. Evident că 
n-a luat-o cu ea la spital. Cum ar fi putut să folosească arma și 
după aia s-o ascundă în garaj? Și de ce dracu' să facă așa ceva? 

Rămân toți în tăcere o clipă. 

— Mă gândesc la o variantă, spune Tom. 

Karen se uită la el înspăimântată, abia răsuflând. 

Calvin își întoarce obosit privirea spre ei. 


VP - 198 


— Serios? Și cine-ar putea să fie? 

— Vecina noastră de peste drum, Brigid Cruikshank. 

Va trebui să-i povestească și lui, se gândește Karen. 

Calvin pare oarecum interesat. 

— Și de ce ar pune femeia asta de peste drum o armă în 
garajul vostru? 

— Pentru că e nebună, răspunde Tom. 

Karen se uită de la soțul la avocatul ei și trage adânc aer în 
piept. 

— Și pentru că a fost și ea acolo. 

— Cum? întreabă Calvin, evident luat prin surprindere. 

— l-a spus lui Tom că m-a urmărit în seara aceea, spune 
Karen. 

— De ce să facă așa ceva? întreabă suspicios avocatul. 

— Nu știu, răspunde Karen. 

— Știu eu de ce, spune pe neașteptate Tom, întorcându-se 
spre ea. E obsedată de tine, Karen, și e și mai obsedată de 
mine. Stă la fereastra aia din sufragerie de peste drum și se uită 
la noi toată ziua, se uită la tot ce facem, pentru că e îndrăgostită 
de mine. Și te urăște pe tine, Karen. 

— Cum? 

Karen e uluită. 

— N-o cunoști, spune Tom scurt, nu ca mine. 

— Ce vrei să spui? Nu mă urăște, protestează Karen. E 
caraghios. Și tu abia dacă o știi. 

Tom clatină din cap. 

— Nu. 

— Tom, e cea mai bună prietenă a mea. 

— Nu, nu e, spune Tom aspru. Când a venit și mi-a spus că te- 
a urmărit în seara accidentului... 

Ezită. 

Karen îl ţintuiește cu privirea. Se întreabă nervoasă ce 
urmează, ce știe el și ea nu. Ce anume nu vrea să-i spună? 

Tom își fereşte privirea, de parcă n-ar fi în stare să i se uite în 
ochi. 

— E ceva ce trebuie să știi, Karen. Înainte să te cunosc, Brigid 
și cu mine... am avut o aventură. A fost o greșeală. M-am 
despărțit de ea chiar înainte să te cunosc pe tine. 

Se uită la ea rușinat. 


VP - 199 


Karen se holbează la el neîncrezătoare, complet nemișcată. O 
clipă, nu poate nici să vorbească. In cele din urmă, întreabă: 

— Și nu ţi-a trecut niciodată prin cap să-mi spui? 

— Nu era important pentru tine și pentru mine, spune el, cu o 
disperare tăcută. Se terminase înainte să ne cunoaștem. 

Karen se holbează în continuare la el, gândindu-se de câte ori 
a stat cu Brigid, fără să știe că se culcase cu soțul ei. | se face 
rău. 

— Am stabilit să nu spunem nimic pentru că... ar fi fost jenant 
pentru toată lumea. 

Karen se uită la el aproape cu silă. 

— E măritată, Tom. 

— Știu, dar m-a minţit... a zis că se separau, se întâlneau cu 
alţii. E foarte manipulatoare... nici n-ai idee. In seara când a 
venit și mi-a zis că te-a urmărit... a... s-a dat la mine și mi-a 
spus că dacă... dacă mă culc cu ea, n-o să spună la poliţie că a 
fost acolo, că te-a văzut în seara aia... că a auzit împușcăturile și 
te-a văzut ieșind în fugă din clădire imediat după aceea. 

Karen e uluită. 

— Ai făcut sex cu ea... în seara aia? Cu Brigid? Când eu 
eram... la închisoare? 

Pentru o clipă, nici măcar nu se gândește să-și tragă mâna, 
dar apoi o face. Tom roșește până în albul ochilor. Detestă că-i 
face rău astfel. 

— Nu voiam! Am făcut-o ca să te apăr pe tine! spune Tom. ȘI 
acum i-a venit ideea tâmpită că ea și cu mine suntem sortiţi 
unul altuia și că acum, că tu ești la închisoare, putem să fim 
împreună. Crede că așa e sortit. Nu înţelegi? Fa trebuie să fi pus 
arma în garajul nostru. Incearcă să se asigure că ajungi la 
închisoare pentru crimă! 

Karen încearcă să se gândească, iar inima îi bate nebunește. 

— Brigid a fost acolo... ea trebuie să fi luat arma. 

Tom dă din cap. 

— Asta spun și eu. 

Karen îi zice lui Tom, în timp ce gândește: 

— Poate că Brigid a lăsat vreo amprentă la locul crimei. Ai zis 
că ţi-a povestit cum a deschis ușa. 

Se întoarce spre avocat: 

— Îi pui să caute amprentele lui Robert la noi acasă? 

Calvin aprobă dând din cap. 


VP - 200 


— Poate că or să găsească și amprentele lui Brigid. Trebuie să 
fie pe-acolo. Trebuie să fie. Și-i pui să le compare cu orice au 
găsit la locul crimei. 

Tom și Calvin o privesc cu atenţie. 

Karen ridică privirea spre cei doi bărbaţi care se uită la ea. 

— Asta e îndoiala noastră rezonabilă, spune Karen. Vecina 
mea nebună de vizavi mi-a înscenat ceva. Pentru că e 
îndrăgostită de soțul meu. 


VP - 201 


Capitolul patruzeci și doi 


Detectivul Rasbach se află a doua oară în aceeași zi la 
locuinţa familiei Krupp. 

Ce repede se schimbă lucrurile, se gândește el. Abia ieri își 
zicea că dosarul a devenit destul de simplu, că toate piesele 
puzzle-ului se așază frumos la locul lor. Dar acum are senzaţia 
că tabloul care se conturează nu mai seamănă deloc cu cel de 
pe cutie. 

Fusese circumspect încă de la început în privinţa anonimului 
cu pontul. Evident, cineva cu informaţii din interior, din moment 
ce știa despre mănuși. Un posibil martor. Putea fi cineva care 
fusese acolo, care o văzuse pe Karen Krupp scoțându-și 
mănușile și fugind. Cineva care o văzuse poate împușcând-o pe 
victimă și apoi intrase și luase arma. Cine? Credea că poate 
luase cineva din cartier arma, înainte să fie raportată găsirea 
cadavrului. Dar poate că nu e chiar așa de simplu. 

Dacă arma a apărut în cutia cu scule a soţilor Krupp, trebuie 
să se mai fi aflat și altcineva la locul crimei, cineva care a pus 
mâna pe pistol. Cineva care vrea s-o trimită pe Karen Krupp la 
închisoare. Pentru că, altfel, de ce să nu lase arma acolo, la locul 
faptei? De ce s-o ia măcar, dacă n-avea alte planuri cu ea? 

Rasbach îl vede pe Jack Calvin venind spre el din bucătărie, cu 
Tom Krupp chiar în urma lui. Detectivul îl respectă pe Calvin; a 
mai avut de-a face cu el în trecut și știe că e un tip direct. 

— Despre ce e vorba, mai exact? 

— Clienta mea crede că a urmărit-o cineva în ultimele câteva 
săptămâni, intrând și umblându-i prin lucruri când erau plecaţi 
de-acasă, spune Calvin. Crede că a fost Robert Traynor. E 
evident că a pândit-o. Dacă găsim amprentele lui Traynor în 
casă, e o dovadă solidă a pericolului în care se afla. Arată și 
starea ei de spirit. 

Rasbach dă din cap. 

— De acord. Am luat amprentele cadavrului. O să ne uităm. 
Dacă sunt aici, o să le găsim. 

Calvin aprobă. 

— Și încă ceva, adaugă el. 


VP - 202 


— Ce anume? 

— Cineva intra pe furiș în casă. Dacă n-a fost Traynor, trebuie 
să aflăm cine a fost. Nu clienta mea a pus arma în lada aceea cu 
scule. Trebuie s-o fi pus-o altcineva. Trebuie să știm cine. 

Face o pauză și apoi spune cu grijă: 

— Trebuie să știm dacă există în casa asta vreo amprentă 
care să corespundă cu cele de la locul crimei. 

Rasbach îl cercetează pe avocat - Calvin încearcă să-i spună 
ceva. Dă din cap și zice: 

— În regulă. Hai să vedem ce găsim. 

Rasbach vrea să știe și cine ar mai fi putut intra în casă. Are 
senzația că a ajuns iar în punctul de unde plecase. Are un 
cadavru și o grămadă de întrebări fără niciun răspuns. 

* 

Karen se plimbă dintr-un capăt în celălalt al celulei, gândindu- 
se la ce se întâmplă acasă. Calvin a cerut poliției să găsească 
dovezi că Robert a fost în casa lor. Speră să găsească 
amprentele lui Robert, pentru că asta i-ar susține poziţia de 
victimă a abuzului conjugal, urmărită de un soț violent, 
temându-se pentru viaţa ei. Dacă trebuie, o să recurgă la asta 
ca să-și reducă sentința. Dar acum speră că se va întâmpla 
altceva, ceva care i-ar aduce izbăvirea. 

Brigid. Brigid o să fie cartea ei câștigătoare pentru ieșirea din 
închisoare. Pentru că Brigid o fi nebună, o fi îndrăgostită de soţul 
ei, dar cel mai important lucru e că e proastă. Brigid a fost așa 
de proastă, încât a pus arma crimei chiar în garajul lui Karen. 

Karen n-avea cum să prevadă că Brigid o s-o urmărească în 
seara aia. N-avea cum să prevadă că Brigid o să ia arma. E încă 
şocată de toate astea. Dar se vede luminita de la capătul 
tunelului, și, deși Brigid e un martor care ar fi putut s-o îngroape 
- împreună cu greutatea celorlalte dovezi -, a folosit situaţia cu 
totul greșit. Așa de lipsit de tact. Să planteze dovada. Să anunţe 
poliţia. Să-l preseze pe Tom să se culce cu ea. 

Karen se gândește la Brigid în patul ei, făcând sex cu soțul ei, 
în timp ce ea era ghemuită pe un prici nenorocit, într-o celulă 
nenorocită, în subsolul unei secţii de poliție, cu zgomotul și 
duhoarea în jurul ei. Se gândește cum, tot timpul, au conspirat 
să-i ascundă taina vechii lor legături amoroase. 

O scoate din sărite că Tom s-a culcat din nou cu Brigid în 
seara aia, dar e și cel mai bun lucru care se putea întâmpla. 


VP - 203 


Pentru că Tom poate spune poliţiei cum l-a șantajat Brigid să 
se culce cu ea, cum e îndrăgostită de el și vrea să nu-i stea 
Karen în cale. Și, ca să-i susțină declaraţia, amprentele lui Brigid 
vor fi la ea acasă, în locuri unde n-ar trebui să se afle dacă ar fi 
doar o prietenă ei. Or să fie în dormitor. 

Karen are mare noroc că încă n-a spus nimic poliţiei. Acum 
are de luat o decizie. Spune adevărul - că încă nu-și poate 
aduce aminte nimic după ce a atins ușa restaurantului? Sau 
minte și spune că-și aduce aminte totul? Că s-a certat cu Robert 
în restaurant și apoi a fugit ca să scape cu viaţă. Că nu l-a 
împușcat - era în viață când a plecat ea. Și apoi deducţia e 
evidentă - că Brigid a urmărit-o și a auzit tot, apoi trebuie să-l fi 
ucis chiar ea după ce a fugit Karen și a păstrat arma, gândindu- 
se că-i poate înscena crima lui Karen. 

Nu-i nevoie să demonstreze că Brigid l-a ucis pe Robert - deși 
ar fi plăcut. Se întreabă cum a sunat Brigid la poliţie să spună 
despre armă; sigur că n-ar fi sunat de pe telefonul ei. N-ar fi 
minunat dacă ar fi făcut-o? Dar chiar nu contează. Tot ce au de 
făcut e să trezească îndoiala, să semene suficientă confuzie ca 
acuzațiile împotriva lui Karen să fie anulate. 

Și Tom n-o să se mai culce cu Brigid. Nu mai are cu ce să-i 
amenințe acum, pentru că or să spună chiar e; poliţiei că Brigid 
a fost acolo în noaptea aceea. Karen știe că Tom și-a strâns 
niște lucruri și se mută deocamdată la fratele lui. Ce supărată o 
să fie Brigid că a plecat! Ce tristă, ce singură, stând la fereastra 
ei, uitându-se peste drum, la casa lor goală. 

Îţi convine de minune, se gândește Karen. 

* 


Rasbach a cerut urgentarea prelucrării amprentelor. A doua 
zi, dimineață devreme, stă alături de tehnician, uitându-se la un 
set complet de amprente ale lui Robert Traynor și la diversele 
amprente prelevate cu o zi înainte de la familia Krupp, precum 
și la cele găsite la locul crimei. 

— Pe proprietatea asta nu există nici măcar o singură 
amprentă a victimei, îi spune expertul. Nimic. N-a fost niciodată 
în casa aia. Cel puţin, nu fără mănuși. Traynor ar fi putut fi în 
casă la un moment dat, dar nu se poate spune cu certitudine. 

— Asta o să-l dezamăgească pe Jack Calvin, spune Rasbach 
gânditor. 


VP - 204 


— Deci nu făcea altceva decât să-și închipuie când zicea că a 
umblat cineva prin casă? întreabă Jennings, aflat lângă Rasbach. 

Expertul clatină din cap și spune: 

— Cum v-am zis, e posibil să fi purtat mănuși. Dar am găsit 
prin toată casa o mulţime de amprente ale unei persoane 
neidentificate, adaugă el. 

— Cam pe unde prin toată casa? întreabă Rasbach. 

— Peste tot. În sufragerie, în bucătărie, în băi, în dormitor... 
De parcă persoana asta locuia acolo. Și indiferent cine e, atinge 
totul și umblă cu lucrurile. Am găsit amprentele acestei 
persoane inclusiv în interiorul sertarului cu lenjerie al lui Karen 
Krupp. În dulăpioarele din baie. Pe sticluțele ei cu parfum. În 
interiorul dulapurilor din birou. 

— Dar în garaj? întreabă Rasbach. 

— Nu, nimic în garaj. 

— Asta-i interesant, răspunde Rasbach. 

— Nu. Ce e cu adevărat interesant, spune tehnicianul cu o 
sclipire în ochi, e că amprentele acestea corespund cu unele pe 
care le-am găsit la locul crimei, pe ușa din spate a 
restaurantului. Indiferent cine umbla prin casa familiei Krupp a 
fost și la locul crimei, cel puţin la un moment dat. 

— Asta este interesant, zice Rasbach. 

— Nu apare nimic în bazele de date. Oricine ar fi persoana 
căreia îi aparţin, aceasta n-are dosar. 

— Cred că o să reușim să restrângem lista. Bună treabă. 
Mulţumesc, spune Rasbach și-i face semn lui Jennings să-l 
urmeze. 

— O urmărea cineva, cu siguranţă, zice el. Atâta doar că nu 
cine credea ea. 

— Viaţa e plină de surprize, răspunde Jennings. 

E ciudat de bine dispus pentru un detectiv de la omucideri. 

— Trebuie să discutăm din nou cu Karen Krupp, spune 
Rasbach, și poate că de data asta o să vorbească. 


VP - 205 


Capitolul patruzeci și trei 


— Clienta mea e pregătită să facă o declaraţie, spune Calvin. 

Karen e așezată, împreună cu el, într-o sală de interogatoriu a 
închisorii. Tom nu e acolo. Rasbach stă de cealaltă parte a 
mesei, cu Jennings lângă el. În încăpere se află un sistem de 
înregistrare video, ca să-i prindă fiecare cuvânt, fiecare mișcare, 
în timp ce se zvârcolește la interogatoriu. 

Karen știe că trebuie să fie convingătoare. De asta depinde 
viaţa ei. 

Încep, după câteva formalităţi. 

— Mă cheamă Georgina Traynor, spune ea. Am fost măritată 
cu Robert Traynor, dealer de antichităţi din Las Vegas. 

Le spune totul - despre viaţa împreună cu el, despre cum a 
fugit - toate detaliile urâte. Le spune că a crezut că Robert a 
intrat în casa lor și cât de înspăimântată era. Le spune despre 
seara când a primit telefonul. 

la o gură de apă, pentru că are vocea răgușită. E îngrozitor să 
retrăiască totul; se simte rău fizic. 

— Am fost de acord să mă văd cu el. Eram îngrozită că ar 
putea să-i facă rău lui Tom. 

Glasul i se stinge, apoi continuă. 

— Aveam o armă pe care o cumpărasem când l-am părăsit, ca 
să mă apăr în cazul în care venea după mine. Am ţinut-o 
ascunsă în camera boilerului. Așa că atunci când a sunat am 
luat arma și mănușile de cauciuc din bucătărie și m-am dus să 
mă întâlnesc cu el. 

Se uită ferm la detectivul Rasbach. 

— Multă vreme, n-am putut să-mi aduc aminte ce s-a 
întâmplat în seara aceea. Cred că din cauză că a fost o traumă 
așa de mare. Dar acum... acum îmi aduc aminte totul. 

Se calmează cu o răsuflare adâncă înainte să meargă mai 
departe. 

— Când am ajuns acolo era deja întuneric. Am intrat în 
restaurant, iar Robert era acolo, așteptându-mă. La început, n-a 
părut furios, ceea ce m-a surprins. Poate pentru că a văzut că 
aveam o armă a fost mult mai atent cu mine. Dar apoi a început 


VP - 206 


să mă amenințe, așa cum făcea mereu. Mi-a spus că i-am făcut 
o mulțime de probleme și a avut cheltuieli mari ca să mă 
găsească și că dacă nu putea să mă aibă el, atunci nu putea să 
mă aibă nimeni. A zis că dacă nu plec cu el o să găsească o cale 
să ne omoare și pe mine, și pe noul meu soţ, și n-o să-și dea 
nimeni seama, pentru că oficial eram deja moartă, iar el n-avea 
nicio legătură cu Tom. A zis că or să fie niște crime perfecte, iar 
eu l-am crezut. 

Face o pauză. 

— Eu eram cea care ţinea arma, și el mă ameninţa pe mine. 
Știa că n-am curaj să-l împușc. A râs. 

Rasbach se uită la ea inexpresiv. Karen nu-și dă seama ce 
crede; niciodată nu poate să-și dea seama ce crede. 

— N-am știut ce să fac. Ştiam că nu puteam să-l împușc. Am 
intrat în panică. M-am întors și am fugit. Când am ajuns la 
mașină, am aruncat arma și mi-am scos mănușile - îmi aduc 
aminte că aveam pistolul în mână și mănușile pe mâini și nu 
puteam să-mi scot cheile din buzunar. Așa că am aruncat arma 
și mi-am scos mănușile. Și după aceea m-am urcat în mașină, 
am demarat cât de repede am putut, am mers prea repede și 
am intrat în stâlpul ăla. 

ÎI privește pe Rasbach drept în ochi. 

— Vă jur, Robert era în viaţă când am plecat. N-a venit după 
mine. M-am gândit că ar putea veni - mă tot aşteptam să mă 
tragă înapoi de păr - dar m-a lăsat să plec. Insă știa unde 
stăteam Tom și cu mine, adaugă ea. 

Se cutremură, parcă retrăind spaima. 

— Și cum credeţi că a fost ucis soțul dumneavoastră? întreabă 
Rasbach. 

— Nu știu sigur. 

— Dar aveţi o idee? 

— Da. 

— Spuneţi-mi. 

Karen nu se uită la Calvin. 

— Vecina mea de peste drum. Brigid Cruikshank. l-a spus lui 
Tom că m-a urmărit în seara aceea, că ne-a auzit pe Robert și 
pe mine în restaurant. 

Vede cum expresia lui Rasbach se înviorează. 

— De ce să vă urmărească? 

— Pentru că e îndrăgostită de soțul meu. 


VP - 207 


Crede că i-a reușit exact tonul potrivit de indignare, 
amărăciune și durere. 

— Și ce credeţi că s-a întâmplat? 

— Cred că a luat arma de unde am scăpat-o eu în parcare, a 
intrat în clădire și l-a împușcat pe Robert. 

Glasul i se stinge într-o șoaptă. 

— De ce să facă așa ceva? întreabă Rasbach, în mod vădit 
sceptic. 

— Ca să mă poată băga la pușcărie pentru crimă. A văzut 
ocazia perfectă să scape de mine și să-l îndepărteze de mine pe 
soțul meu. 

Rasbach nu pare convins. Sprâncenele i s-au ridicat dramatic. 
Karen continuă: 

— Ea și Tom au avut o aventură, chiar înainte să mă cunoască 
el pe mine. Il vrea înapoi și vrea să scape de mine. Tom mi-a 
spus că l-a șantajat ca să se culce din nou cu ea - i-a spus că 
dacă o face, ea n-o să spună că era acolo în seara aceea și că 
m-a văzut și pe mine acolo, certându-mă cu Robert. Probabil că 
a auzit tot ce am spus. 

Vede privirea pe care i-o aruncă Rasbach lui Jennings, voind 
parcă să spună că i se pare extrem de tras de păr. 

Privirea lui Karen zboară de la un detectiv la altul. 

— Ea trebuie să fi pus arma în garajul nostru. N-am pus-o eu 
acolo. Și, dacă o să căutați, o să-i găsiţi amprentele la locul 
crimei. Tom a zis că i-a povestit cum a deschis ușa. Ar trebui să 
verificaţi. 

Glasul îi devine puţin agitat. Nu par s-o creadă. 

— Am înţeles, spune Rasbach, de parcă n-ar fi crezut nicio 
vorbă. 

— A fost acolo! Trebuie să puteţi să găsiţi martori care au 
văzut-o mergând cu mașina pe stradă în urma mea în seara aia, 
spune Karen disperată. Trebuie s-o fi văzut aceiași oameni care 
m-au văzut și pe mine ieșind din casă și plecând cu mașina. L-aţi 
întrebat pe vreunul dintre ei? 

— O să cercetăm, spune Rasbach. Brigid era prietenă cu 
dumneavoastră? 

— Era. 

— Aţi invitat-o în casă, când eraţi prietene? 

— Da. Câteodată. 


VP - 208 


— Și ce făceaţi, când venea la dumneavoastră? întreabă 
Rasbach. 

— Beam o cafea, de obicei în bucătărie sau în sufragerie, și 
stăteam de vorbă. 

Acum Karen e obosită și vrea să se întoarcă în celulă. 

— În regulă, spune Rasbach cu ton impersonal. Haideţi să 
reluăm. 

* 

Rasbach se lasă pe spate în scaun și se uită la Karen Krupp, 
care stă vizavi de el. Pare extenuată și puţin șleampătă, dar îi 
susține privirea destul de prompt, parcă provocându-l să 
găsească vreo hibă în povestea ei. Își imaginează că a pregătit-o 
cu multă atenţie, aproape la fel de multă ca atunci când și-a 
pregătit evadarea. Și, deși e foarte înţelegător pentru felul cum 
a fugit de soţul ei - poate să înțeleagă de ce a făcut ce a făcut -, 
nu e dispus să acorde credit poveștii ăsteia. E vorba de 
amnezie. 

— Puțin ciudat, nu credeţi, că v-aţi recuperat brusc memoria, 
spune el. Chiar înainte de interogatoriu. 

Karen răspunde, destul de calmă: 

— Dacă staţi de vorbă cu doctorul meu, o să vă daţi seama că 
nu e deloc ciudat. Așa funcţionează. Revine când vrea ea. Sau 
deloc. 

— Am discutat cu un specialist, îi spune el și-i urmărește 
reacția. 

Karen nu reacționează în niciun fel. E destul de bună. 

— Și mi se pare destul de nimerit că vă aduceţi aminte acum 
totul. Adică, azi. 

Zâmbește. 

— Acum câteva zile nu vă aminteaţi nimic. E puţin cam prea 
convenabil, asta-i tot. 

Karen își încrucișează braţele la piept și se sprijină de spătarul 
scaunului. Nu spune nimic. 

— Vedeţi, am o mică problemă sa cred versiunea 
dumneavoastră, spune Rasbach cu ton plăcut. 

Așteaptă o clipă, ca s-o lase să fiarbă. Tăcerea se 
prelungește. 

— Partea cu care am probleme este că spuneți că v-aţi întâlnit 
cu Robert Traynor în seara aceea, că vă urmărise trei ani de zile, 
că i-aţi fluturat o armă în faţă... și el v-a lăsat să plecați. 


VP - 209 


Karen se uită impasibilă la el. 

— Din experiența mea, bărbaţii furioși și violenţi care au fost 
păcăliţi nu au un asemenea autocontrol, spune Rasbach. De 
fapt, sunt surprins că aţi scăpat cu viaţă de-acolo, dacă e așa 
cum spuneti. 

— V-am zis, spune Karen, cu vocea ușor tremurată. Cred că 
m-a lăsat să plec pentru că știa unde stau. Ştia cine e soţul meu. 
Avea de gând să ne omoare pe amândoi dacă nu făceam ce voia 
- așa că nu era nevoie să mă omoare chiar atunci și chiar acolo. 

Rasbach o privește neîncrezător. 

— Dar sigur nu credea c-o să vă duceţi acasă și o să așteptați 
să vă măcelărească pe amândoi. Și să scape apoi cu fața curată. 
Sunteţi o femeie inteligentă. Dacă urma să vă ucidă pe 
dumneavoastră și pe Tom, nu v-aţi fi dus la poliţie? 

— Am intrat în panică. V-am spus. Am fugit doar de-acolo, nu 
gândeam limpede. 

— Dar ideea e că Robert Traynor s-ar fi așteptat să vă duceți 
la poliţie, spune Rasbach, aplecându-se puţin. Sau să dispăreţi 
din nou. Deci de ce naiba v-ar fi lăsat să plecați? 

Karen e mai palidă și mai agitată acum. 

— Nu știu. Nu știu ce credea. 

— Nu cred că v-ar fi lăsat să plecaţi. Eu cred că era mort când 
aţi fugit de-acolo. 

Karen îi susține ferm privirea și nu șovăie. Rasbach schimbă 
abordarea. 

— De când știți de aventura soțului dumneavoastră cu vecina 
dumneavoastră Brigid Cruikshank? 

— Abia mi-a spus. 

Rasbach dă din cap. 

— Da, a păstrat secretul faţă de dumneavoastră, nu? De ce 
credeţi că a făcut-o, dacă aventura se încheiase, cum a spus el, 
înainte să vă cunoașteţi? 

— De ce nu-l întrebaţi pe el? ripostează ea, vizibil deranjată 
de întrebare. 

— L-am întrebat. Vreau să aud ce credeți dumneavoastră. 

Karen îl privește furioasă. 

— l-a spus că ea și soţul ei erau în curs de separare. A crezut- 
o. Altfel nu s-ar fi culcat cu ea. 


VP - 210 


— Și atunci, de ce să nu vă spună mai devreme? Credeţi că 
poate se temea că n-o să credeţi o explicaţie așa de 
convenabilă pentru el? 

Karen îi aruncă o privire acră, iar el se face că nu vede. 

— Căsnicia dumneavoastră nu e clădită chiar pe baza unei 
sincerităţi totale, arată Rasbach, dar n-are importanţă. 

— Nu știți nimic despre căsnicia mea, spune ea cu asprime. 

Incepe să se fâstâcească un pic, se gândește Rasbach. 

— Incă ceva, spune el. Am probleme și să mi-o imaginez pe 
Brigid luând din reflex arma pe care aţi aruncat-o în parcare, 
intrând apoi în restaurant și împușcându-l mortal pe Robert 
Traynor. 

— De ce? parează Karen. Eu n-am nicio problemă să-mi 
imaginez. E smintită. E obsedată de soţul meu. Vrea să ajung la 
închisoare. Vorbiţi cu Tom. E complet nebună. 

— O să vorbesc, spune Rasbach. Și o să vorbesc și cu ea. 

x 


Rasbach și Jennings merg de la închisoare spre secție. Cazul, 
care păruse la un moment dat aşa de simplu, a devenit oricum, 
numai simplu nu. Rasbach nu mai știe ce să creadă. 

— Doar fac pe avocatul diavolului. Și dacă are dreptate? 
întreabă Jennings. Dacă-i luăm amprentele acestei Brigid și se 
potrivesc cu cele din casa familiei Krupp și cu cele de la locul 
crimei? Poate că n-am băgat la închisoare pe cine trebuie. 

— Poate. Cine a pus arma în garaj trebuie să se fi aflat la locul 
crimei. Poate că a fost Brigid. Poate că a fost altcineva. Poate că 
a fost Tom la locul crimei. Poate că a avut tot timpul o aventură 
cu femeia asta de peste drum și de-asta sunt amprentele ei prin 
toată casa. 

Rasbach se uită gânditor pe geamul mașinii, privind peisajul 
care vâjâie pe lângă ei. 

— Ar trebui să avem deja rezultatele testelor făcute pe armă, 
spune el în cele din urmă. Poate că nici nu e arma crimei, caz în 
care orice trăsnit din oraș ar fi putut s-o pună acolo și încearcă 
să râdă acum de noi. Hai să vorbim cu expertul în balistică, să-i 
luăm amprentele acestei Brigid și să vedem ce dovezi avem de 
fapt. 

Când ajung la secţie, Rasbach îl sună pe expert, care confirmă 
că arma găsită în garajul lui Karen Krupp e categoric arma cu 
care a fost împușcat Robert Traynor. 


VP - 211 


— Ei bine, măcar asta știm sigur, spune Rasbach. Hai să stăm 
de vorbă cu Brigid Cruikshank. 


VP - 212 


Capitolul patruzeci și patru 


Brigid se uită urât la casa de peste drum, de parcă așa l-ar 
putea aduce înapoi. 

Mașina lui Tom a dispărut. N-a mai zărit-o de ieri. A văzut cu o 
zi înainte poliţia venind și umblând prin casă a doua oară și a 
rămas nedumerită. Nu găsiseră arma crimei? Era destul de 
sigură c-o găsiseră. li privise chiar de pe scaunul ăsta răscolind 
prin garaj și n-aveau cum să n-o fi găsit-o. 

Până la urmă, plecaseră și, nu după multă vreme, îl văzuse și 
pe Tom plecând. Puțin mai înainte, în aceeași zi, îl văzuse 
aruncând o geantă cu lucruri în mașină. Apoi stătuse lângă 
mașină și se uitase furios la ea. | se strânsese inima. De ce 
pleca? Nu aveau o înţelegere? Nu simţea și el la fel ca ea, acum, 
că erau din nou amanți? 

Dar aseară nu se întorsese. Stătuse în altă parte, iar ei i se 
păruse că întreaga ei lume se năruie. O evita. Ce poate face ca 
să-l aducă înapoi? 

Se luptă cu lacrimile de neputinţă. Nu poate să stea plecat la 
nesfârșit cu o singură valijoară. Va trebui să reînceapă să se 
ducă la serviciu, o să aibă iar nevoie de costume. Va trebui să se 
întoarcă acasă, iar ea o să-l vadă; n-o să-i scape. O să-l facă să 
înțeleagă că-i aparține. Și o să se asigure că soția lui nu mai iese 
niciodată din închisoare. 

Dacă trebuie, o să depună mărturie împotriva lui Karen, chiar 
dacă lui Tom n-o să-i placă, chiar dacă o s-o urască puţin. Pentru 
că, atâta timp cât există Karen pe lumea asta, Tom n-o s-o 
aleagă pe Brigid. Asta o supără cel mai tare. 

Vede o mașină venind pe stradă și o privește parcând în faţa 
casei ei. Ştie mașina. Şi-i recunoaște pe cei doi detectivi care 
coboară. Ce caută aici? Se crispează involuntar. 

Se aude soneria. Brigid, dintr-odată agitată, se gândește să n- 
o bage în seamă, dar probabil că au văzut-o la fereastră. Și dacă 
nu, or să se întoarcă. Se ridică să răspundă la ușă. Chiar înainte 
să deschidă, își compune ceva ce speră să fie un zâmbet calm. 

— Da? întreabă ea. 

— Bună ziua, spune detectivul Rasbach și întinde legitimaţia. 


VP - 213 


— Știu cine sunteţi, domnule detectiv, răspunde ea. Vă ţin 
minte de când aţi fost aici data trecută. 

— Putem să intrăm? întreabă Rasbach. 

— Bineînţeles, spune Brigid, deschizând larg ușa. 

Îi invită să se aşeze în sufragerie. Jennings se așază, dar 
Rasbach se duce până la fereastra panoramică largă și rămâne 
chiar lângă scaunul preferat al lui Brigid, privind peste drum 
spre casa soţilor Krupp. 

— Frumoasă priveliște, spune el. 

Apoi vine și se așază în faţa ei. Ochii lui albaștri pătrunzători 
sunt deconcertanţi. Probabil că a observat că și-a schimbat 
coafura. Se abţine să ridice mâna și să și-o ducă la păr. 

— Cu ce vă pot fi de ajutor? întreabă ea. 

— Avem câteva întrebări despre vecina dumneavoastră de 
vizavi - Karen Krupp, răspunde Rasbach. A fost arestată în 
cadrul unei anchete în desfășurare, legată de o omucidere. 

Brigid se așază picior peste picior și-și strânge mâinile în 
poală. 

— Știu. E așa de îngrozitor. Credeam c-o cunosc foarte bine, 
dar habar n-aveam cum e în realitate. Adică, bănuiesc că nimeni 
n-a știut. Sunt sigură că soţul ei n-a știut. 

— N-a fost condamnată încă, subliniază blând Rasbach. 

Brigid simte cum roșește ușor. 

— Nu, sigur că nu. 

Se îndreaptă, apoi se așază iar picior peste picior și spune din 
proprie iniţiativă: 

— Karen mi-a zis - înainte să fie arestată - că a văzut probabil 
ceva, o crimă, și că încercaţi s-o faceți să-și aducă aminte ce s-a 
întâmplat în seara aceea, ca să vă ajute cu ancheta. 

Se uită direct la detectivul chipeș. 

— Dar de fapt nu e adevărat, nu? 

Pentru că Rasbach nu-i răspunde, aruncă priviri conspirative 
de la unul la celălalt. 

— Ştiam că se întâmplă ceva... poliţia a tot venit și plecat de 
multe ori. 

Se apleacă de pe locul ei de pe canapea și speră că transmite 
îngrijorarea corespunzătoare când întreabă: 

— Cine era bărbatul? Știţi de ce a făcut-o? 

— În momentul de faţă, nu facem decât să anchetăm toate 
pistele, spune Rasbach moale. Și sperăm că ne puteţi ajuta. 


VP - 214 


— Bineînţeles, răspunde ea, trăgându-se un pic în spate. 

— Karen Krupp v-a pomenit vreodată că se temea de cineva 
sau își făcea griji pentru siguranţa ei? 

Brigid clatină din cap. 

— Nu. 

— V-a spus vreodată că avea o armă? 

Brigid le aruncă o privire surprinsă. 

— Nu. 

— Aţi văzut vreodată pe cineva suspect în jurul casei lor? 

Brigid clatină din nou din cap și spune: 

— Nu, de ce? 

— Soții Krupp spun că era cineva care a tot intrat la ei în casă, 
timp de mai multe săptămâni. Credem că s-ar putea să aibă 
legătură cu ce s-a întâmplat în seara aceea. Așa că am prelevat 
amprente în casă și, pentru că știm că aţi mai fost în vizită la 
Karen din când în când, am vrea să vă luăm amprentele, ca să 
le putem elimina din listă. Sunteţi dispusă să veniţi la secţie și 
să fiţi amprentată? Ar fi de mare ajutor. 

Brigid se uită la el și gândește rapid. Ştie că a curățat arma - 
a căutat chiar pe Google cum se face corect - și purta mănuși 
când a ascuns-o în garaj. Știe că amprentele ei nu sunt pe armă. 
Și există un motiv solid să găsească amprentele ei în casa 
soților Krupp; e prietena lor. Așa că n-are de ce să-și facă 
probleme. 

Atâta doar că o sâcâie ceva în ultima vreme. E destul de 
sigură că în seara a ceea a deschis ușa restaurantului 
împingând-o cu mâna. Dar e în regulă. Pentru că, dacă trebuie, 
poate recunoaște că a fost acolo și că a văzut-o pe Karen 
omorându-l pe bărbat. Tom o să fie furios, dar Karen o să 
dispară pentru totdeauna, iar lui o să-i treacă până la urmă. Nu i 
se pare că are de prea mult de ales acum, în privinţa 
amprentelor. Și dacă trebuie să spună că a fost acolo... ei bine, 
încă n-a declarat nimic sub jurământ despre seara aceea. Le-a 
zis doar că nu era acasă. Poate să-și schimbe declaraţia. S-ar 
putea să fie nevoită să le spună adevărul despre ce a văzut. 
Rasbach așteaptă să-i răspundă. 

— In regulă, spune ea. Acum? 

— Dacă nu vă supăraţi, răspunde el politicos. 


VP - 215 


Se aude un zgomot lângă ușa din față și-și întorc toţi capetele 
în direcția ei. Bob Cruikshank intră pe neașteptate în sufragerie, 
părând luat prin surprindere. 

— Ce se întâmplă? întreabă el. Cine sunteţi? îi interpelează el 
pe detectivi. 

— Ce cauţi aici? îl întreabă Brigid, la fel de surprinsă. 

Nu-l vrea pe Bob aici. 

— Nu mă simt bine, spune soţul ei. Am venit acasă să mă 
întind. 

Rasbach se ridică, flutură legitimaţia și spune: 

— Sunt detectivul Rasbach, iar acesta este detectivul 
Jennings. Anchetăm o omucidere și am venit să-i punem câteva 
întrebări soției dumneavoastră. 

— Ce vreţi de la ea? întreabă Bob bănuitor. E vorba despre 
femeia de vizavi, nu? Sunt prietene, dar mă îndoiesc că Brigid 
vă poate fi de mare ajutor. 

Brigid îi aruncă o privire dușmănoasă. 

— Poate că nu sunt așa de inutilă pe cât crezi tu, spune ea. 

Auzind-o, Bob o privește surprins, în timp ce detectivii îi 
urmăresc în tăcere pe amândoi. 

— Haideţi să mergem, le zice ea detectivilor și trece pe lângă 
soțul ei. 

Il aude strigându-i: 

— Unde te duci? 

Se întoarce și îl înfruntă, spunându-i: 

— Mă duc să-mi ia amprentele. 

Se bucură de expresia confuză de pe chipul lui. Lasă-/ să se 
gândească o vreme la asta. 

* 

Când Rasbach primeşte de la laborator rezultatele comparării 
amprentelor, e seara devreme. Se află împreună cu Jennings în 
biroul lui Rasbach, mâncând o pizza și discutând despre 
rezultate și încotro s-o ia mai departe. 

— Brigid Cruikshank a fost la locul crimei. Amprentele ei sunt 
pe ușă, spune Rasbach. 

Nu e deloc mirat, pentru că, în timp ce aștepta rezultatele 
testelor, el și Jennings se duseseră înapoi în cartier și-i 
interogaseră din nou pe vecini, întrebându-i dacă au văzut-o pe 
Brigid în seara aceea. Și ambele femei care spuseseră că au 
văzut-o pe Karen conducând prea repede pe stradă în seara 


VP - 216 


aceea o văzuseră și pe Brigid, la scurt timp după aceea. Așa că 
acum erau destul de siguri că Brigid o urmărise pe Karen Krupp. 

— Și amprentele ei sunt peste tot prin casa soţilor Krupp, 
adaugă Jennings. 

— Brigid e cea care o urmărea, spune Rasbach. E singura ale 
cărei amprente se aflau în sertarul de lenjerie al lui Karen, de 
exemplu. Nici măcar amprentele lui Tom Krupp nu erau în 
sertarul cu lenjerie al nevesti-sii. 

— Deci ce făcea, răscolea prin lenjeria lui Karen Krupp? se 
întreabă Jennings. Asta-i un comportament destul de tulburător. 

— Cel mai probabil, Brigid e cea care a luat arma și a pus-o în 
garaj, spune Rasbach. Karen zice că Brigid e îndrăgostită de 
Tom și încearcă să-i însceneze ei crima. 

Trage adânc aer în piept și apoi expiră. 

— Ce se întâmplă de fapt aici? întreabă el. 

— Poate că Brigid chiar e îndrăgostită de Tom, răspunde 
Jennings. Poate că e nebună. Poate că a urmărit-o pe Karen, l-a 
împușcat pe Traynor și după aceea a ascuns arma în garaj. 

— Au fost amândouă acolo, spune Rasbach gânditor. Oricare 
dintre ele ar fi putut s-o facă. Amândouă aveau motiv. N-o să le 
putem acuza pe niciuna, pentru că fiecare poate să dea vina pe 
cealaltă. 

Se lasă pe spate în scaun și aruncă iritat o coajă de pizza. 

— Arată aproape ca și cum ar fi plănuit-o împreună - crima 
perfectă. 

— Și atunci căutăm o înţelegere tacită, o conspirație? întreabă 
Jennings. 

— Nu cred c-o să reuşim să găsim așa ceva, răspunde 
Rasbach. 

Se gândește o clipă. 

— Cu ce s-ar alege Brigid? E minunat pentru Karen. Robert, 
ameninţarea, dispare definitiv. Karen scapă nepedepsită. Toate 
bune și frumoase. Dar cu ce se alege Brigid? Brigid nu se alege 
cu nimic. 

Rasbach se uită la Jennings. 

— Tu ai face așa ceva pentru un prieten? 

— Nu, n-aș face, recunoaște Jennings. 

Apoi sugerează: 


VP - 217 


— Poate că Brigid și Karen sunt mai mult decât prietene. 
Poate că sunt amante și au plănuit împreună să scape de 
Robert. lar Tom Krupp habar n-are ce se întâmplă. 

Rasbach înclină capul spre el. 

— Asta-i o gândire destul de creativă, Jennings. 

Acesta ridică din umeri bine dispus. Rasbach își trece obosit 
mâna peste faţă, apoi scutură din cap. 

— Nu cred. 

— Nici eu. 

— Nu cred că au acţionat împreună. Cred că au intenţii opuse. 

Rasbach se reazemă de spătar. 

— Trebuie s-o aducem pe Brigid la interogatoriu. Dar hai să-l 
aducem mai întâi pe Tom Krupp. 


VP - 218 


Capitolul patruzeci și cinci 


Tom e încordat când vine la interogatoriu, a doua zi 
dimineaţă. Ar vrea să fie oriunde altundeva, numai în această 
sală de interogatoriu de la secţia de poliţie nu. În încăpere e 
deja cald, de parcă aerul condiţionat ar fi închis sau stricat. Au 
făcut-o intenţionat, ca să poată să-l vadă cum transpiră? Cumva, 
pe Rasbach pare să nu-l deranjeze căldura. Tom se mișcă agitat 
pe scaun când încep. 

— Care e relaţia dumneavoastră cu Brigid Cruikshank? 
întreabă Rasbach, fără să piardă timpul. 

Tom roșește. 

— V-am spus deja. 

— Spuneţi-ne din nou. 

Nu știe dacă au vorbit deja cu Brigid și ce le-ar fi putut spune 
ea. E îngrijorat că ea o să povestească altfel decât el. Le spune 
din nou despre scurta lor aventură amoroasă și cum i-a pus el 
capăt. 

— Am crezut că se terminase. N-am crezut că mai are vreun 
fel de sentimente pentru mine. Dar după ce a fost arestată 
Karen, a venit la noi acasă și... 

Se oprește. 

— Și ce? întreabă Rasbach răbdător. 

— V-a spus deja soţia mea toate astea. 

Tom știe ce le spusese Karen detectivilor cu o zi înainte - 
toate detaliile; Calvin i-a transmis totul. Știe și că ea i-a minţit 
pe avocat și pe detectivi despre revenirea amintirilor. Și-ar dori 
să n-o fi făcut-o. 

— Vrem să auzim de la dumneavoastră, spune Rasbach. 

Tom oftează adânc. 

— Brigid mi-a spus că a urmărit-o pe Karen în seara aceea și 
că, dacă nu făceam sex cu ea, urma să spună la poliţie că a fost 
acolo, și... 

— Şi ce? 

— Și că a auzit împușcături și a văzut-o pe Karen fugind din 
restaurant imediat după aceea. 

Rasbach dă din cap gânditor. 


VP - 219 


— Am înţeles. Aţi făcut sex cu ea atunci, când v-a ameninţat 
în acest fel? 

— Da, răspunde Tom. 

Ştie că pare morocănos și rușinat; știe că deformează 
adevărul. Ridică privirea și se uită în ochii detectivului. 

— Așa că aţi crezut-o când v-a spus că soţia dumneavoastră a 
comis crima, spune detectivul. 

— Nu! Nu, n-am crezut-o, protestează Tom agitat. Am crezut 
că inventează totul și că o să se ducă la poliţie cu toate 
minciunile alea și că o să-i înrăutățească și mai mult situaţia lui 
Karen. 

Tom se foiește pe scaun și simte transpiraţia pe sub cămașă. 

— De ce crezi că te-a ameninţat Brigid? întreabă Rasbach. 

— E nebună, spune Tom. E nebună, de-aia! Stă la fereastra 
aia a ei și se uită la tot ce facem. E obsedată de noi și e 
îndrăgostită de mine. Parcă are ceva sucit în cap și suntem 
prinși și noi cumva în povestea asta, parcă am face parte din 
vreo fantezie pe care o are ea. 

N-are nicio problemă să spună toate astea, pentru că e prea 
îngrozitor de adevărat. Calvin le-a spus lui și lui Karen ce au 
găsit tehnicienii în casă; știe despre amprente. Tom se apleacă 
peste masă și-și fixează privirea în ochii detectivului. 

— Știm cu toţii acum că se ducea la noi acasă când eram 
plecați. Știm cu toţii ce arată amprentele. Probabil că venea de 
săptămâni întregi, băgându-și nasul prin casa noastră. 
Întinzându-se în patul nostru. Umblând prin lenjeria lui Karen. Şi 
acum s-a și tuns exact cum e tunsă Karen. Spuneti-mi că nue o 
nebunie! Cine face așa ceva? 

Tom își dă seama că dă dezordonat din mâini; se sprijină de 
spătar, încercând să se calmeze. 

Rasbach se uită cu atenţie la el, fără să spună nimic. 

— Acum câteva zile, adaugă Tom, Karen a crezut că i-a scos 
cineva dopul de la sticluța de parfum și l-a lăsat pe dulăpior. Am 
crezut că ea a făcut-o. Dar ghici ale cui amprente erau pe dopul 
sticluţei? Ale lui Brigid! 

— Cum credeţi că a intrat? întreabă Rasbach. 

— Mda, m-am gândit și la asta, răspunde Tom. l-am dat un set 
de chei de rezervă când ne vedeam. Mi l-a dat înapoi. Dar mă 
gândesc că trebuie să-și fi făcut o copie înainte să mi le 
înapoieze. 


VP - 220 


— Și n-aţi schimbat niciodată încuietorile? 

— Nu. De ce să le schimb? Nu mă așteptam la așa ceva. 

Dar ar fi trebuit. Bineînţeles că ar fi trebuit să schimbe 
încuietorile. 

Rasbach îl privește în continuare fix. 

— Altceva? 

— Da. E singura care ar fi putut să pună arma în garajul 
nostru. Probabil că a fost acolo în noaptea aceea, cum spune; 
probabil că a urmărit-o pe Karen. Probabil că ea a luat arma. 

Tom se lasă pe spate și-și încrucișează brațele la piept. 

— Așadar. O s-o arestaţi? 

— S-o arestăm pentru ce anume? întreabă Rasbach. 

Tom se încruntă la el fără să-i vină să creadă. 

— Nu știu, spune el sarcastic, ce ziceţi de hărțuire, plantarea 
dovezilor... 

— N-am nicio dovadă că ea a pus arma acolo, spune Rasbach. 

Tom simte gheara spaimei în suflet. 

— Cine altcineva ar fi putut s-o pună? întreabă el îngrozit. 

— Nu știu. Ar fi putut fi oricine. Apelurile au fost făcute de la 
un telefon public. 

Tom se holbează neîncrezător la Rasbach, tot mai agitat. La 
naiba. Dacă Rasbach nu crede că Brigid a pus arma... Tom simte 
cum i se strânge stomacul de frică în timp ce detectivul continuă 
să-l privească. 

— Probabil că aș putea s-o pun sub acuzare pentru violarea 
proprietăţii, spune Rasbach. 

Se ridică și adaugă: 

— Nu mai am alte întrebări deocamdată. Puteţi pleca. 

Tom se ridică încet, încercând să-și păstreze demnitatea. 

— Destul de convenabil, să-și recapete soţia dumneavoastră 
memoria dintr-odată, spune Rasbach nonșalant. 

Tom încremenește, apoi se silește să nu bage în seamă 
comentariul. N-o să spună nimic. 

— A, încă ceva, zice Rasbach. De ce voia Brigid să vă întâlniți 
în seara aceea? 

Tom se așază încet la loc. 

— Am întrebat-o, în seara aceea, când am sunat-o să văd 
dacă știe unde e Karen. Am întrebat-o de ce voia să ne întâlnim 
și de ce n-a venit. Dar a zis s-o las baltă, nu era important, că a 
intervenit ceva. 


VP - 221 


Se oprește, aducându-și aminte. 

— Eram așa de îngrijorat pentru Karen, că n-am insistat. Dar 
după aceea... 

Ezită. 

— După aceea... îl îmboldește Rasbach. 

Tom nu știe dacă ar trebui sau nu să le spună. Dar dacă le 
spune Brigid? 

— Mi-a spus că voia să ne întâlnim în seara aia ca să-mi spună 
că a văzut pe cineva dând târcoale casei noastre în dimineața 
aceea. 

— Pe cine? 

— Nu știu sigur, dar din descrierea pare să fi fost Robert 
Traynor. 


VP - 222 


Capitolul patruzeci și șase 


Bob o bătuse la cap pe Brigid să vină cu ea la secție, dar ea 
nu-l lăsase. Când ajunsese acasă cu o seară înainte, după ce i se 
luaseră amprentele, tăbărâse pe ea. De ce voiau să-i ia 
amprentele? Asta era procedura normală la poliţie? Se uita la ea 
de parcă ar fi fost îngrijorat că făcuse ceva ilegal. Brigid l-a lăsat 
să fiarbă puţin înainte să-i explice că poliţia voia amprentele ei 
doar ca să le poată exclude dintre cele găsite în casa vecinilor. 

Dar când sunaseră detectivii după-amiază și-i ceruseră să 
vină să răspundă la câteva întrebări - Bob era încă acasă, 
pentru că nu se simțea bine - a întrebat-o ce dracu’ se întâmplă. 
Brigid i-a zis că se duce la secţie pentru interogatoriu. Bob s-a 
uitat iar la ea în felul lui, de parcă era brusc foarte îngrijorat de 
ceva. Și a dat să se îmbrace și să vină cu ea, dar Brigid i-a spus 
nu și s-a urcat în mașină fără să-l aștepte. lar acum el a rămas 
blocat acasă, așteptând și făcându-și griji. Lui Brigid îi place 
partea asta. Ca să vezi, pe Bob chiar îl interesează. Zâmbește 
cu răceală. E prea târziu. Ea a trecut mai departe. 

Se anunţă la secretariat și este dusă imediat într-o sală de 
interogatoriu. Cei doi detectivi, Rasbach și Jennings, vin în scurt 
timp. Îi spun despre camera video. Îi place cum se poartă cu ea 
- sunt prietenoși, dar respectuoși, încercând s-o liniștească. De 
parcă le face un serviciu. Chiar /e face un serviciu. Ba chiar îi 
aduc o cafea, pe care o acceptă cu eleganță. Toţi sunt prieteni 
aici, cu același scop, cu siguranţă. Ei vor să prindă un criminal și 
același lucru și-l dorește și ea. 

— Ce relaţie aveți cu Karen Krupp? începe Rasbach. 

— Suntem vecine și prietene bune, răspunde Brigid. Suntem 
prietene de vreo doi ani, de când s-a măritat cu Tom și s-a 
mutat la el, în casa de vizavi de noi. 

Rasbach dă din cap încurajator. 

— Şi ce sentimente aveți pentru soțul ei, Tom Krupp? 

Roșește fără să vrea; o irită că a făcut-o. Intinde mâna după 
cafea. 

— Vreau să cred că suntem tot prieteni, răspunde ea, 
regăsindu-și calmul. 


VP - 223 


— Doar atât sunteţi? întreabă Rasbach incisiv. 

Acum Brigid roșește de-a binelea. Nu e sigură ce să spună. 
Le-a zis Tom despre aventura lor de mai de demult? Și că au 
început din nou să se culce împreună? Sigur nu. Dacă da, poate 
nu-i mai e teamă că o să spună ea c-a văzut-o pe Karen la locul 
crimei în seara aceea. Oare Karen a făcut deja vreun fel de 
înțelegere cu poliția? 

— De ce mă întrebaţi? spune ea. 

— Răspundeţi la întrebare, vă rog, insistă Rasbach ferm. 

— Nu voi răspunde la această întrebare, spune Brigid. 

Nu e arestată. Nu trebuie să răspundă la niciuna dintre 
întrebările lor. E îngrijorată că Tom le-ar fi putut spune 
detectivilor despre ei doi. Nu-i place că-și pierde avantajul. 
Trebuie să fie atentă acum, să tatoneze cu grijă. 

Detectivul trece mai departe. 

— Unde eraţi pe data de treisprezece august, în seara 
accidentului lui Karen Krupp, în jurul orei opt treizeci? 

— Nu-mi aduc aminte exact. 

— Tom Krupp spune că l-aţi sunat în ziua aceea și aţi stabilit 
să vă întâlniți seara, la opt jumate, dar n-aţi apărut. 

Brigid se foiește pe scaun, luată prin surprindere. 

— De ce voiaţi să vă vedeţi cu el? 

Se uită de la Rasbach la Jennings și înapoi. Nu vrea să aibă 
probleme pentru că n-a pomenit de asta până acum. 

— De fapt, uitasem de asta, din cauza accidentului. Dar da, în 
dimineaţa aceea, văzusem un bărbat ciudat care dădea târcoale 
în jurul casei lor, uitându-se pe ferestre. L-am sunat pe Tom la 
birou și i-am cerut să vină seara la întâlnire. 

Se oprește. 

— Și aţi considerat că trebuia să stabiliți o întâlnire față în 
față, în seara aceea? întreabă Rasbach. 

— A fost mai mult de-atât, explică Brigid. Bărbatul a stat de 
vorbă cu mine. Părea... puţin ameninţător. A spus c-o cunoaște 
pe Karen dintr-o altă viaţă. Exact așa s-a exprimat. De aceea |- 
am sunat pe Tom și i-am cerut să ne întâlnim. M-am gândit că 
trebuie să știe și nu voiam să-i spun la telefon. 

— Dar n-aţi ajuns la întâlnirea cu Tom Krupp în seara aceea. 
De ce nu? 

Brigid ezită. Ar prefera să nu le spună unde fusese în seara 
aceea. Mai bine s-o condamne pe Karen fără mărturia ei. E mai 


VP - 224 


bine pentru ea și pentru Tom, și pentru viitorul lor împreună. De- 
asta pusese arma în garaj. 

Rasbach insistă. 

— Când am venit la ușa dumneavoastră după accident, ne-aţi 
spus că nu eraţi acasă în seara aceea, că n-aţi văzut-o pe Karen 
plecând de-acasă. Unde erațţi? 

— Nu mai ţin minte. 

— Serios? întreabă Rasbach. Avem doi martori care v-au 
văzut plecând cu mașina, la doar câteva minute după Karen, și 
luând-o în aceeași direcție. 

Brigid înghite în sec. 

— Și v-am găsit amprentele digitale și o amprentă palmară pe 
ușa restaurantului unde a fost descoperit cadavrul. 

Rasbach nu mai pare prietenos. 

Brigid începe să se simtă neliniștită. 

— Cum explicaţi asta? insistă Rasbach. 

Brigid nu poate să explice - decât dacă spune adevărul. Ştia 
că e posibil să se întâmple asta. 

— În regulă. O să vă spun adevărul, răspunde ea repede, cu 
privirea fugind între cei doi detectivi. Am nevoie de un avocat? 

— Nu sunteţi arestată. Dar desigur că puteți chema un 
avocat, dacă doriți. 

Brigid clatină din cap și-și umezește nervos buzele. 

— Nu, e în regulă. Aș vrea să vă spun ce s-a întâmplat cu 
adevărat. 

Trage adânc aer în piept și apoi expiră. 

— Eram acasă în seara aceea. Mă pregăteam să plec să mă 
întâlnesc cu Tom, când am văzut-o pe Karen ieșind în grabă din 
casă. M-am gândit că arăta ciudat, de parcă avea vreo 
problemă, pentru că era foarte grăbită. Așa că m-am urcat în 
mașină și m-am hotărât să merg după ea în loc să mă duc să mă 
întâlnesc cu Tom. Îl văzusem pe-acolo pe bărbatul acela 
dimineaţă. M-am gândit că poate are nevoie de ajutor, iar ea e 
prietena mea. _ 

Brigid se oprește; detectivii o urmăresc cu atenţie. Işi frânge 
mâinile sub masă în timp ce-și spune povestea. 

— Am mers după ea în zona aia îngrozitoare. A oprit mașina 
în parcarea mică de lângă restaurant și eu am parcat într-un 
centru comercial de peste drum. Am văzut-o - purta mănușile 
alea roz de cauciuc și avea o armă. A dispărut în spatele 


VP - 225 


restaurantului. Mă îndreptam spre el când am auzit trei 
împușcături. După aceea am văzut-o pe Karen ieșind în fugă din 
clădire și ducându-se la mașină. Și-a scos mănușile, s-a urcat în 
mașină și a plecat în viteză. 

— Și ce aţi făcut? 

Brigid inspiră adânc. 

— M-am dus la ușa din spate și după aceea am intrat. Pe 
podea era întins un bărbat, mort. 

Își duce mâna la gură, ca și cum i-ar fi greață. 

— Nu-mi venea să cred. Eram îngrozită. Am fugit la mașină și 
m-am dus acasă. 

Se uită direct în ochii albaștri și pătrunzători ai detectivului. 

— Eram deja acasă de ceva vreme, întrebându-mă ce să fac, 
când a sunat Tom și m-a întrebat dacă știu unde era Karen - și i- 
am spus că nu știu. 

Incepe să plângă. 

— N-am știut ce să-i spun. Nu puteam să-i spun că soţia lui 
tocmai a ucis pe cineva. 

Își lasă lacrimile să curgă. Jennings împinge o cutie cu 
șerveţele în direcţia lui Brigid, iar ea scoate recunoscătoare 
unul. 

— De ce n-aţi venit la poliţie să spuneți că eraţi acolo și ce 
știaţi? Că eraţi martor? 

Rasbach o ţintuiește cu o privire acuzatoare, neliniștind-o. 

— De ce nu ne-aţi spus adevărul când v-am întrebat? 

— Era prietena mea, șoptește Brigid. Știu că ar fi trebuit să 
vin, dar era prietena mea. 

— Aţi luat arma? 

— Cum? 

Devine tot mai agitată. 

— Aţi luat arma pe care a aruncat-o ea? 

Nu poate să le spună că a plantat arma. 

— Nu, n-am văzut nicio armă. Era destul de întuneric, iar eu 
eram zăpăcită. N-am făcut decât să fug. 

— Deci n-aţi ridicat arma și n-aţi luat-o cu dumneavoastră, 
pentru ca apoi s-o puneţi în garajul familiei Krupp? 

Se înroșește și încearcă să pară indignată, dându-și totodată 
seama că poate ar fi trebuit să-și ia un avocat. 

— Nu, n-am făcut-o. 

Ridică vocea. 


VP - 226 


— De ce să fac așa ceva? 

— N-aţi sunat la secție, nu o dată, ci de două ori, să ne 
spuneţi să căutăm arma crimei acasă la familia Krupp? 

— Nu, n-am sunat. 

— Așadar, dacă verificăm înregistrările telefonice, nu vom 
găsi nicio înregistrare a acestor apeluri? 

— Nu. 

— Aveţi dreptate, pentru că apelurile au fost făcute de la un 
telefon public, ceea ce știți foarte bine, pentru că 
dumneavoastră le-aţi făcut. V-am găsit amprentele pe acel 
telefon public. 

Simte cum i se scurge tot sângele din corp. Nu poate gândi 
limpede; nu se poate gândi cum să scape de-aici. 

— Sunteţi îndrăgostită de Tom Krupp? 

Brigid ezită fără să vrea, o fracțiune de secundă, luată prin 
surprindere de întrebare. 

— Nu. 

— El spune că da. 

— Chiar așa? 

Se simte zăpăcită. 

— Ce-a zis? 

— Spune că sunteți îndrăgostită de el. Spune că aţi încercat 
să-l șantajaţi, că i-aţi povestit că aţi urmărit-o pe Karen în seara 
aceea, că ați văzut ce s-a întâmplat și că n-o să spuneţi poliţiei 
ce aţi văzut dacă face sex cu dumneavoastră. Este adevărat? 

Brigid e furioasă. Cum îndrăznește Tom să le spună așa ceva, 
cum îndrăznește să pună așa problema! Cu siguranţă că n-ar 
face așa ceva. Asta-i mâna detectivului, deformându-i cuvintele. 
Rămâne încremenită și nu răspunde. 

— Karen Krupp spune că Robert Traynor era în viaţă când a 
plecat ea. 

— Nu-i adevărat! strigă Brigid. 

— Karen spune că a aruncat arma și mănușile lângă mașină și 
a plecat în trombă. Spune că probabil că dumneavoastră aţi 
ridicat arma, aţi intrat în restaurant și l-aţi împușcat mortal pe 
Robert Traynor, iar după aceea ați dus arma acasă și mai târziu 
ați pus-o în garajul ei. 

— Cum? gâfâie Brigid, șocată. 

— Pentru că vreţi s-o vedeţi mergând la închisoare, fiindcă 
sunteți îndrăgostită de soțul ei. 


VP - 227 


Rasbach se apleacă până când faţa lui se apropie de a ei. 

— Știm totul despre aventura dumneavoastră cu Tom Krupp. 
Ne-a spus totul - toate detaliile. 

Se uită la ea cu ochii ăia albaștri îngrozitor de pătrunzători. 

— Și știm că v-aţi furișat în casa lor și le-aţi umblat prin 
lucruri. Amprentele dumneavoastră sunt prin toată casa lor. 
Știm că aveţi o cheie. 

Brigid spune cu șira spinării ţeapănă: 

— Astea-s aiureli. Aș vrea să sun un avocat. 


VP - 228 


Capitolul patruzeci și șapte 


Rasbach o lasă pe Brigid să plece, știind că probabil că primul 
lucru pe care-l va face va fi să-și găsească un avocat și că n-o să 
mai scoată nimic de la ea. Se întoarce împreună cu Jennings în 
biroul lui, ca să discute despre caz. 

— Ce crezi? îl întreabă Jennings când se așază. 

— Cred că e o încurcătură nenorocită, răspunde Rasbach, 
arătându-și frustrarea. 

Rămân tăcuţi un minut. În cele din urmă, Rasbach întreabă: 

— Cum ţi s-a părut Brigid? 

— Cred că s-ar putea să fie ţicnită, cum zic soţii Krupp. 

— Dar e o ucigașă? 

Jennings își lasă capul într-o parte. 

— Poate. 

— Și asta-i problema. 

Rasbach oftează adânc și continuă: 

— Tot mai cred că de fapt Karen Krupp l-a ucis pe Traynor. Nu 
cred povestea ei. Toată chestia aia cu amnezia... și apoi, brusc, 
își amintește ce s-a întâmplat? N-o înghit. 

— Nici eu. 

— Interesant cum n-a avut nimic de zis Tom Krupp despre 
asta. Mă întreb ce crede el de fapt, spune Rasbach. 

— Și eu aș vrea să știu, zice Jennings. Săracul idiot, aștepta la 
râu în timp ce se întâmplau toate astea, fără să știe nimic. 

Rasbach dă din cap. 

— Nu cred că nevastă-sa a fugit de Robert Traynor și a 
aruncat arma și că Brigid a ridicat-o, a intrat și l-a împușcat. Nu 
văd cum. Nu cred că Traynor ar fi lăsat-o pe Karen să plece și nu 
cred că Brigid gândește suficient de repede ca să pună totul la 
cale. Cred că l-a împușcat Karen, Brigid a văzut-o și apoi a 
profitat de ocazie și a luat arma pentru mai târziu. 

Jennings aprobă gânditor. 

— Procurorul districtual o să cedeze și o să renunțe la 
acuzaţia de crimă împotriva lui Karen Krupp. N-o să prea aibă de 
ales. N-o să aibă argumente dacă erau acolo două persoane, 
ambele cu motive solide - și avem dovezi plantate. 


VP - 229 


Jennings e de acord. 

— O să scape. 

— Una dintre femeile astea l-a ucis pe Robert Traynor. Cred 
că a fost Karen Krupp. Dar singurele care știu cu siguranță sunt 
Karen și Brigid. 

Se uită la Jennings și spune: 

— Și se pare că sunt îndrăgostite amândouă de același 
bărbat. N-avea cum să nu iasă o încurcătură. 

— Mă bucur al naibii de tare că nu sunt în pielea lui Tom 
Krupp, zice Jennings. 

* 

Susan Grimes e un procuror federal competent. E inteligentă 
și realistă și de aceea Rasbach știe că are în față o luptă dificilă. 

l-a prezentat cu grijă toate dovezile. Acum stă la fereastră în 
biroul ei, privind-o cum stă rezemată pe scaunul din spatele 
biroului ei masiv. Jennings e așezat în faţa ei. E momentul 
adevărului. 

— Vă bateţi joc de mine, spune Susan Grimes. 

— Din nefericire, nu, răspunde Rasbach. 

— Credeţi că a făcut-o Karen Krupp, zice Grimes. 

— Da, răspunde Rasbach. Îmi dau seama c-o să fie dificil de 
dovedit. 

— Dificil de dovedit? Nici măcar nu merită încercat. 

Oftează adânc, își scoate ochelarii și se freacă la ochii obosiţi. 

— Krupp are cel mai bun motiv - un mobil foarte solid. Știm 
că a fost acolo; avem dovezi fizice care o plasează acolo și 
mărturia beton a celeilalte femei, care a fost martor ocular. Cum 
ziceai că o cheamă? 

— Brigid Cruikshank, răspunde Rasbach. 

— Și e clar că fugea de la locul faptei. 

Rasbach dă din cap. 

Procurorul își înclină capul într-o parte și continuă: 

— Dar avem amprentele lui Brigid pe ușa restaurantului. Soții 
Krupp susţin că Brigid e îndrăgostită de Tom Krupp și încearcă 
să-i însceneze crima lui Karen Krupp. Ce dovezi au în sensul 
ăsta? 

— Brigid nu recunoaşte că e îndrăgostită de Tom Krupp; n-a 
recunoscut nici măcar că au avut o aventură, spune Rasbach. 
Aşa că e cuvântul lui contra cuvântului ei. Dar amprentele ei 
sunt prin toată casa familiei Krupp. Și mai e și arma. 


VP - 230 


— Arma, spune procurorul. Asta-i marea problemă. E evident 
că nu soţii Krupp au pus-o în garajul lor. Și se poate dovedi că 
Brigid a sunat să anunțe că era acolo, pentru că pe telefonul 
public se află amprentele ei. 

Rasbach aprobă. 

— Da. 

— Și a fost acolo, la locul crimei, așa că putea să ia arma. 

Se gândește multă vreme. 

— Dacă Brigid ar fi lăsat lucrurile să curgă de la sine, dacă ar 
fi depus doar mărturie împotriva ei, am fi putut s-o prindem pe 
Krupp. Măcar dacă n-ar fi plantat arma. Arată că Brigid avea un 
mobil. 

— Asta-i problema. 

Grimes se uită tăios la Rasbach. 

— Și ești sigur că nu există nicio dovadă că femeile astea 
două n-au clocit împreună planul? La un moment dat, erau 
prietene, nu? 

— Da. Dar nu putem găsi nicio dovadă. 

Procurorul clatină din cap cu regret. 

— Nici măcar cel mai incompetent avocat n-ar avea probleme 
să apeleze la îndoiala rezonabilă în cazul ăsta, spune ea. Îmi 
pare rău, va trebui să renunţăm. 

— Așa mă gândeam și eu c-o să spui, zice Rasbach și se uită 
mohorât pe fereastră. 


VP - 231 


Capitolul patruzeci și opt 


| se pare bizar și minunat să fie acasă după toate neplăcerile 
din închisoare. Karen se delectează cu luxul de a fi singură, de a 
avea liniște, de a nu fi asaltată permanent de căutături ostile, 
mirosuri urâte și mâncare îngrozitoare. Primele câteva zile 
acasă parcă ar fi cea mai reușită vacanţă pe care a avut-o 
vreodată Karen. Doarme până târziu, face băi lungi, cu spumant 
parfumat, își gătește mâncărurile preferate. Îi plac micile ei 
bucurii lumești; fusese un chin să fie privată de ele. 

Și apoi, mai e și ușurarea. Nu-i mai atârnă deasupra capului 
acuzaţia de crimă. Tot mai are de-a face cu conducerea 
imprudentă și acuzaţiile rezultate din falsificarea identităţii, dar 
astea sunt relativ minore, ţinând cont de situaţie. Se ocupă Jack 
Calvin de toate. 

Ușurarea e... uluitoare. 

Nu mai trebuie să-și facă griji c-o vânează și o ucide Robert 
Traynor. 

Nu mai trebuie să-și facă griji că Tom o să afle cumva despre 
identitatea ei falsă. 

Nu mai trebuie să fie îngrijorată de intrusul din casa ei. Pentru 
că acum știu cine a fost. Și n-o s-o mai facă. Au schimbat 
încuietorile. Au instalat și un sistem nou de securitate, pe care o 
să-l ţină activat tot timpul, chiar și când sunt acasă. E ceva 
neplăcut și săâcâitor, dar trebuie făcut. Chiar și cu ordinul de 
restricţie pe care l-au obţinut împotriva lui Brigid. 

Cine respectă de fapt un ordin de restricție? 

Și lucrurile dintre ea și Tom merg bine. La început, i-a fost 
teamă că n-o să reușească să treacă peste tot ce li se 
întâmplase. Lui Tom nu-i plăcuse că i-a minţit pe polițiști, când a 
spus că-și aduce aminte ce s-a întâmplat în seara aceea. 

— De ce-ai făcut așa ceva? o întrebase când rămăseseră 
singuri. Dacă nu-ţi aduci aminte, de ce nu le spui adevărul - că 
nu-ți aduci aminte? 

Era vizibil supărat. 

— Am crezut că ar fi mai bine așa, îi răspunsese ea. Am 
crezut că ne-ar fi de ajutor. 


VP - 232 


Tom se încruntase la ea. 

— Nu-mi plac toate minciunile astea, Karen. Vrăsc minciunile. 

Fusese supărat, dar apoi procurorii renunţaseră la acuzaţii și 
Tom pare să nu se mai gândească la asta. Nu știe ce crede cu 
adevărat Tom despre cine l-a împușcat pe Robert Traynor. Nu 
discută despre asta. Tom știe că ea nu-și poate aduce aminte. 
Crede în mod clar că Brigid e dezechilibrată. li e frică de Brigid. 
Karen crede că Tom e convins că ea l-a împușcat pe fostul ei 
soț, înțelege de ce și a iertat-o. De ea nu-i e teamă. 

Pare s-o iubească încă pe Karen, chiar dacă e un alt fel de 
dragoste, mai precaută. Când s-au întors împreună acasă, când 
a ieșit ea de la închisoare, imediat ce au trecut pragul Tom a 
închis hotărât ușa în urma lor și s-a întors grav spre ea. 

— Vreau s-o luăm din nou de la zero, a spus. 

Karen nu-l văzuse niciodată arătând mai serios ca atunci. 
Întinsese mâna și o prinsese de braţe, își apropiase fața de ea și 
spusese: 

— Fără minciuni. Promite-mi, Karen. 

O strângea cu putere. Karen îl privise cu atenție. 

— Promit, Tom, fără minciuni. Jur, spusese ea. 

— Acum s-a făcut lumină între noi, zisese el, și așa o să 
rămână și în continuare. Pentru amândoi. Mereu. 

— Da, promit, Tom, fusese ea de acord, cu lacrimi în ochi. 

— Promit și eu, spusese el, și apoi o sărutase, apăsat și 
profund și lung. 

În timp ce face ordine în bucătărie, Karen se gândește cât de 
furioasă trebuie să fie Brigid, stând peste drum, pe scaunul ei, 
cu lucrul în brațe, uitându-se la ei. Lucrurile n-au mers cum voia 
ea. Biata Brigid. Și Karen a auzit că Bob a părăsit-o. Ce șoc 
trebuie să fi fost pentru Bob, să afle de la poliţie că soţia lui 
pândea cuplul de peste drum, intrând în casa lor când erau 
plecaţi, jucându-se de-a familia. Că se aflase la locul crimei în 
seara aceea. Că s-ar putea să fie o ucigașă, și că poliţia crede că 
a plantat arma în garajul familiei Krupp. Nu-i de mirare că a 
părăsit-o. E o ţicnită. Probabil că se temea pentru viața lui. 
Probabil că așa ar și trebui. Nu știi niciodată ce-ar putea face 
Brigid. 

Karen a terminat-o cu Brigid, cândva cea mai bună prietenă a 
ei. A eliminat-o din viaţa lor. Acum o să se simtă bine. În cele din 
urmă, e liberă. 


VP - 233 


* 


Brigid stă în casa ei din ce în ce mai întunecoasă și pustie. Se 
uită urât peste drum, la draperiile trase de la casa cu numărul 
24 de pe Dogwood Drive. Se zărește o strălucire vagă în spatele 
draperiilor, o căldură, o bucurie la care ştie că ea nu va ajunge 
niciodată, indiferent cât de mult și-o dorește, indiferent cât de 
mult visează s-o obţină. Andrelele țăcănesc violent - e amărâtă, 
furioasă și răzbunătoare. 

Se gândește obsesiv la tot ce s-a petrecut. Cel puţin a rezu/tat 
și ceva bun din toate astea - Bob a părăsit-o. Fusese îngrozit 
când a aflat ce se întâmplase chiar sub nasul lui. Nu-i acordase 
atenție. Poate că dacă i-ar fi acordat atenție, nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Totuși, se bucură că a plecat. Mare pagubă. Nu-i trebuie 
precauţia lui, disprețul lui. Nu-i trebuie șosetele lui pe podea, 
periuţa lui de dinţi lângă chiuvetă, nu-i trebuie dezordinea lui, 
pretenţiile lui, prezenţa lui în casa asta. Câtă vreme plătește în 
continuare facturile, se bucură că a plecat. 

E fericită să fie singură pentru moment. Dacă nu-l poate avea 
pe Tom, nu vrea pe nimeni altcineva. O să aibă răbdare. 

* 

Trec câteva săptămâni, iar vara se schimbă treptat în toamnă. 
Frunzele s-au făcut portocalii și galbene și roșii, iar aerul e 
răcoros, mai ales dimineaţa. Tom și-a găsit un serviciu nou la o 
firmă de contabilitate rivală și lucrează din nou în centru, într-o 
clădire de birouri înaltă. Face o treabă minunată ca expert 
contabil senior și se întreabă ce șanse are să devină partener. 
Poate că la anul o să-și facă timp să se apuce de golf. 

Karen e din nou fericită, lucru pentru care Tom e 
recunoscător. Și Tom e fericit, sau cât se poate de fericit acum, 
când a văzut ce-ţi poate face viaţa. Tom n-o să mai trăiască 
niciodată într-o bulă confortabilă și plină de încredere, gândindu- 
se că n-o să se întâmple nimic rău. Acum știe mai bine cum stau 
lucrurile. Își face uneori griji că Brigid o să-l înfrunte, c-o să iasă 
în fugă din casa ei, cu părul răvășit tot, cu o expresie sălbatică, 
și o să încerce să-i scoată ochii cu andrelele. 

Așteaptă să apară o pancartă pe peluza de vizavi. Acum, că 
Bob a părăsit-o, Tom și Karen speră că acesta o s-o oblige pe 
Brigid să vândă casa și să se mute într-o locuinţă mai mică, în 
altă parte. Tom își luase de două ori inima în dinţi și-l sunase pe 
Bob la birou ca să-l întrebe ce au de gând cu casa. Dar Bob 


VP - 234 


refuzase să preia apelurile. Uneori, se gândește la Bob, 
întotdeauna cu vinovăţie și regret. Dacă familia Cruikshank nu-și 
scoate casa la vânzare, Tom și Karen s-ar putea să fie nevoiţi s- 
o vândă pe a lor. Cum ar putea sta vizavi de o femeie nebună 
care e obsedată de el? E tulburător. Tom ar vrea să se mute, dar 
în momentul ăsta nu se vinde nimic pe piaţă și ar pierde mult. 
Mai bine să vândă familia Cruikshank, dacă tot divorțează. Așa 
că Tom și Karen stau liniștiți deocamdată. 
Nu e situația ideală. 


VP - 235 


Capitolul patruzeci și nouă 


Karen îl conduce pe Tom când pleacă la serviciu și apoi se 
întoarce în bucătărie, să-și termine cafeaua. E într-o dispoziţie 
optimistă. Azi se duce cu trenul la New York, să-și ofere o zi de 
cumpărături. 

Își ia geanta și cheile și își pune pe ea o jachetă de toamnă, 
după care armează cu grijă sistemul de alarmă. Studiază 
locuința peste drum. E ceva automat acum, privirea aruncată 
spre casa lui Brigid, să vadă dacă are cale liberă. Cu siguranță 
nu vrea să dea nas în nas cu Brigid. 

Karen ia un autobuz până la gara din centru. O să ia expresul 
până la New York. Îi place să meargă cu trenul. Unul dintre 
lucrurile care-i plac cel mai tare e să se uite la peisajul pe lângă 
care trece când trenul înghite kilometru după kilometru, și să se 
gândească, și să plănuiască, și să viseze, îi place să-și închipuie 
că s-ar putea duce oriunde, să fie oricine. Totdeauna a fost 
tentată de calea pe care n-a apucat-o. 

Își cumpără bilet și priveşte în jur, ca să se asigure că Brigid 
nu-i acolo, pe undeva, furișându-se. Tresare. Femeia de lângă 
revistele alea ar putea fi Brigid, îmbrăcată altfel? Se crispează 
toată. Femeia se întoarce, iar Karen îi vede profilul. Nu, e cu 
totul altcineva. Karen încearcă să se relaxeze. 

În cele din urmă, își ocupă locul în tren, la fereastră. Azi nu e 
aglomerat, iar locul de vizavi de ea nu e ocupat. Karen își pune 
geanta pe locul liber, sperând să nu vină nimeni și să vrea să 
stea acolo. Vrea să fie singură. 

În ultimele câteva săptămâni, i-a revenit complet memoria, la 
început pe bucățele, iar apoi dintr-odată. Acum poate privi în 
urmă, poate deschide cu ochii minţii ușa aceea murdară și poate 
vedea cum se desfășoară totul, așa cum s-a întâmplat cu 
adevărat. Doctorul Fulton avea dreptate; a revenit, atâta doar 
că a durat. 

Acum, privește peisajul trecând în viteză pe lângă ea și se 
gândește la Tom, la cât de mult îl iubește, la cât de încrezător e 
el. Chiar nu-l merită. 


VP - 236 


E așa de drăguţ că Tom crede tot ce-i spune. E așa de 
protector - cavalerul ei în armură strălucitoare. Aproape crede 
că, dacă Robert n-ar fi deja mort, Tom s-ar duce după el, ar 
face-o pentru ea, așa de indignat e de felul cum a maltratat-o 
Robert. Dar Karen nu-i femeia care să aibă nevoie de protecţia 
unui bărbat. N-a fost niciodată genul ăsta. E genul de femeie de 
care trebuie protejaţi bărbaţii. Gândul o face să zâmbească. 

ÎI iubește pe Tom. ÎI iubește așa de mult, încât e puţin 
surprinsă. Speră c-o să-l iubească așa tot restul vieții. Dar numai 
pentru că ea îl iubește, iar el o iubește pe ea, nu înseamnă c-o și 
cunoaște. Oricum, ce e dragostea, dacă nu o iluzie măreaţă? se 
întreabă ea. Ne îndrăgostim de un ideal, nu de realitate. Tom o 
iubește pe cea care crede el că e ea. S-a dovedit că e 
remarcabil de adaptabil în privinţa asta. Ea îl iubește pe cel care 
crede ea că e el. Și ăsta e mersul lumii, își spune ea, privind pe 
geamul trenului, oamenii se îndrăgostesc și apoi nu mai sunt 
îndrăgostiţi, pe măsură ce-și modifică percepţia asupra realităţii. 

Nu e victima nimănui. Nu este o victimă a abuzurilor sau a 
violenţei conjugale și nici n-a fost vreodată. Ideea aproape c-o 
face să râdă. Ziua în care vreun bărbat ridică mâna asupra ei va 
fi ultima lui zi pe pământ. 

Robert nu abuzase niciodată de ea. Fusese un bărbat destul 
de civilizat, nu extraordinar de bun, dar nici îngrozitor de rău. 
Însă ea știa că putea deveni violent dacă i se punea cineva în 
calea câștigului. Umbla cu genul ăsta de oameni. Și știa, în mod 
evident, să spargă o încuietoare. Nu fusese niciodată 
îndrăgostită de el. Tom e singurul bărbat de care a fost 
îndrăgostită vreodată. Nu, Robert fusese o oportunitate. Datorită 
lui Robert, are o cutie de valori la Chase Manhattan Bank din 
New York, cu mai mult de două milioane de dolari cash în ea. 
Colacul ei de salvare. Și acum el n-o să mai poată s-o găsească 
și să i-i ceară vreodată înapoi. E mort. Totdeauna a fost sigură 
că, dacă o găsește, o s-o omoare pentru banii ăia. 

Își aduce aminte totul în timp ce privește pe geamul murdar, 
în drum spre oraș, își amintește cum l-a cunoscut pe Robert în 
Vegas, într-un cazinou. Era chipeș și ostentativ - avea bani și-i 
plăcea să-i cheltuie -, în timp ce ea n-avea deloc. S-a amorezat 
pe loc de ea. l-a spus că se ocupă cu antichităţi. Asta era 
adevărat, dar ea și-a dat seama destul de repede că afacerea cu 
antichități îi asigura o acoperire minunată pentru o altă 


VP - 237 


activitate - spălare de bani în timpul liber. Karen nu-i toantă. A 
trăit cu el o vreme, privind cum își făcea el treaba. Uneori avea 
o grămadă de cash de pus în seiful de-acasă, ascuns în spatele 
unui tablou nefericit din dormitor. Nu-i spusese niciodată 
combinaţia. Pierduse luni întregi încercând s-o găsească. 

Se căsătoriseră într-una dintre capelele alea îngrozitoare din 
Vegas, unde se căsătoresc oamenii triști și disperaţi, dar ei nu-i 
păsase, avea un plan. El voia să se căsătorească, așa că se 
căsătoriseră. Ea își făcuse dintotdeauna planuri pe termen lung. 
Așa ajunsese atât de departe. Numai când intră în panică o iau 
lucrurile razna. Și aflase asta din experienţă. 

Trăise cu Robert, fiind soţia lui, trei ani de zile. Fusese atentă 
la tiparele de intrare și ieșire a banilor din seif. Până la urmă, 
descoperise unde era ascunsă o înregistrare cu combinaţiile, pe 
care le schimba săptămânal. Apoi începuse să se ducă la Open 
Arms din Las Vegas, ca să-și construiască povestea de victimă a 
violenţei conjugale. Pentru că atunci știa c-o să poată scoate 
banii din seif, o să-i ia și o să-l părăsească. Ştia că el n-ar 
reclama banii furaţi - nu avea cum. Dar nici nu voia să vină 
după ea din cauza lor. Și-a planificat cu grijă așa-zisa sinucidere 
și reînvierea pe post de Karen Fairfield. Știa că, dacă ar veni 
după ea și și-ar vrea banii înapoi, va trebui să-l omoare și că, 
dacă ar fi fost prinsă vreodată, va trebui să-și construiască 
apărarea ca victimă a violenţei conjugale cu mare grijă. 

Dar n-ar fi trebuit să se ajungă la așa ceva. Totul ar fi trebuit 
să fie în regulă. Işi făcuse planuri exact pentru o astfel de 
eventualitate. Făcuse rost de o armă neînregistrată pe care 
avusese grijă să nu-și lase niciodată amprentele. Și avea 
mănușile. Dacă nu și-ar fi pierdut cumpătul în seara aceea, ar fi 
fost în regulă. Așa cum a zis detectivul Rasbach - ar fi scăpat cu 
fața curată după crimă, fără să-și pună nimeni întrebări. 

Dar fusese mult mai năucită decât se așteptase când auzise 
glasul lui Robert în seara aceea. Și, când ajunsese la momentul 
în care era față în faţă cu el și trebuia să-l ucidă... nu fusese așa 
de ușor cum crezuse. Nu fusese ușor deloc. Karen nu fusese 
niciodată o persoană violentă. Lacomă, da, dar nu violentă. 
Robert se uitase la ea foarte surprins când ridicase arma și o 
îndreptase spre el. li tremura mâna; asta vedeau amândoi. lar el 
n-a crezut că e în stare s-o facă. Nu putea s-o facă. A râs. Era 
cât pe ce să coboare arma când el făcuse un salt spre ea și, 


VP - 238 


panicată - nu intenţionase - a apăsat pe trăgaci. Și după aceea 
încă o dată, și încă o dată. Își mai aduce aminte reculul pistolului 
în mână, explozia gloanţelor în pieptul și faţa lui, ce greață îi 
făcuse, mirosul mănușilor de cauciuc când își dusese mâna la 
gură ca să-și reţină voma. 

Ce bine ar fi fost dacă n-ar fi intrat în panică! Dacă și-ar fi 
păstrat calmul, ar fi putut să plece cu mașina și ar fi aruncat 
arma în râu. Ar fi putut să strecoare mănușile la loc în bucătărie 
și să-i spună lui Tom o minciună simplă ca să-i explice unde 
fusese. Poliţia l-ar fi găsit pe Robert, și-ar fi dat seama cine era 
și ar fi aflat că soţia lui murise cu ani în urmă. Dar n-ar fi avut 
absolut nimic care să facă legătura între ea - Karen Krupp - și 
moartea lui Robert. Dacă n-ar fi intrat în panică și n-ar fi aruncat 
mănușile și n-ar fi avut accidentul ăla tâmpit. 

Dacă Rasbach n-ar fi fost așa de isteţ. 

Și dacă Brigid n-ar fi urmărit-o. Asta-i al doilea lucru care 
aproape că a distrus-o. 

Nu se așteptase. 

Dar se rezolvaseră toate. De fapt, îi e recunoscătoare lui 
Brigid. Dacă nu l-ar fi dorit cu atâta disperare pe Tom, dacă n-ar 
fi urmărit-o și n-ar fi pus arma în garaj, Karen ar fi încă în 
închisoare. 

lar acum Tom nu va afla niciodată adevărul, pentru că Robert 
e mort. 

Karen e pe deplin fericită. Se duce în oraș să-și verifice cutia 
de valori și după aceea o să se ducă la cumpărături. O să-i 
cumpere un cadou lui Tom. Viaţa e frumoasă. 

ÎI iubește pe Tom și speră că povestea lor de dragoste o să 
dureze veșnic. Poate c-or să înceapă să încerce serios să facă un 
copil. 

Va trebui să găsească la un moment dat o cale să 
moștenească o sumă mare de bani, în așa fel încât ea și Tom să 
se poată bucura cu adevărat de banii pe care i-a obţinut cu așa 
mult efort - oricum, o parte din ei. 

E sigură că o să-i vină ei vreo idee. 

* 

Singură în casa ei pustie, Brigid stă la fereastră și privește și 
aşteaptă. Are răbdare. Singurul sunet e pocnetul andrelelor ei. E 
foarte supărată. 


VP - 239 


Ştie că pe bărbatul ăla l-a ucis Karen - era și ea acolo -, și 
totuși a scăpat cu fața curată. A scăpat cu faţa curată după o 
crimă, deși Brigid a spus adevărul despre ce a văzut și a auzit în 
seara aia. Şi Karen a încercat să dea vina pe ea, s-o facă pe ea 
să pară vinovată. Cum îndrăznește? 

lar acum Karen are tot ce-și dorește. Nu numai că a scăpat de 
acuzaţia de crimă, dar îl are și pe Tom încă la degetul ei mic. Cel 
puţin așa pare. Dar poate că nu; e greu de spus de-aici. Brigid 
și-ar dori să fie o muscă în casa lor. Dar crede că Tom tot o 
iubește pe Karen, în pofida tuturor celor întâmplate. Cum mai 
poate s-o iubească, se jelește ea de una singură, cu inima 
bătându-i chinuitor, după tot ce-a făcut, după toate minciunile 
ei? E revoltător. Cum poate să nu știe că e-o criminală? Cum 
poate s-o creadă? 

Brigid își dă seama că a greșit când a pus arma în garaj. Ar fi 
trebuit să lase lucrurile așa cum erau. Declaraţia ei de martor 
ocular ar fi fost suficientă. lar acum Karen a scapat și a umilit-o. 
A umilit-o în faţa poliţiei, a soţului ei, a prietenilor lor, a tuturor. 
Acuzând-o pe ea de crimă, spunând că ea a pus arma acolo, că 
a pândit-o în casă. Acuzând-o de violare de domiciliu, obținând 
ordinul ăla caraghios de restricție împotriva ei. 

In mod clar, Karen crede că Brigid nu e pe cât de deșteaptă e 
ea de fapt. Păi, orsă vadă ei. 

Brigid nu renunţă și nici nu pleacă. Are un plan nou. O s-o 
facă pe Karen să plătească. 

Și... are un secret. Brigid zâmbește și coboară privirea spre 
lucrușorul pe care-l tricotează cu cea mai mare grijă: un 
pulovăraș de bebeluș imposibil de mic, din cea mai moale lână, 
de culoarea fildeșului. Acum are de tricotat o grămadă de 
lucruri. O bonetă asortată și botoșei pentru puloverul din poală. 
Și tocmai a terminat pulovărașul galben pe care-l făcea pentru 
altcineva, dar renunţțase la el cu câteva săptămâni în urmă, 
pentru că o înfuria să lucreze la el. 

Acum n-o mai înfurie. 

Brigid admiră pulovărașul adorabil din mâinile ei și-i crește 
inima. Ridică privirea spre casa de peste drum. 

Totul va fi perfect. 


VP - 240 


virtual-project.eu 


VP - 241