Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V3 Calul Si Baiatul

Clive Staples Lewis 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol 3 
CALUL ŞI BĂIATUL 


1. SHASTA PORNEŞTIE LA DRUM. 

Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în 
Namia şi Calormen şi în ţinuturile dintre ele, în Epoca 
numită de Aur, atunci când în Namia domnea Marele Rege 
Peter, iar fratele şi cele două surori ale lui erau Rege şi 
Regine supuse lui. 

În zilele acelea, departe, în sudul ținutului Calormen, pe o 
limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe 
numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i 
spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineaţa 
devreme, Arsheesh ieşea în larg la pescuit, iar după-amiaza 
îşi înhăma măgăruşul la căruţa încărcată cu peşte şi pornea 
înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea 
era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus şi Shasta 
scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, 
Arsheesh îi găsea mereu nod în papură şi nu de puţine ori 
Shasta mânca bătaie. Şi nu era greu să-i găsească pricină, 
căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul 
şi curăţatul plaselor de pescuit şi până la pregătirea cinei şi 
dereticatul prin colibă. 

Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părţile ce se 
întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl 
însoţise pe Arsheesh în târg şi nu văzuse nimic vrednic de 
interes. Bărbaţi asemeni tatălui lui, bărbaţi cu caftane 
lungi, soioase şi saboţi de lemn cu vârfurile întoarse în sus, 
cu capul înfăşurat în turbane şi obrazul acoperit de barbă, 
care-şi vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi 
plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să ştie ce se 


află în părţile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu 
mergea într-acolo şi nici el nu avea îngăduinţa de-a se duce. 
Şi nu de puţine ori, stând afară singur, reparând plasele 
pescarului, privirea i se îndrepta lung şi cu nesaţ înspre 
nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un 
deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălța 
doar cerul, brăzdat de câte o pasăre. 

Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: 
„Spune-mi, lată, ce se află dincolo de dealul acela?” Şi 
atunci, dacă pescarul era cu ţâfnă, îi trăgea o palmă şi îi 
spunea să-şi vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi 
răspundea: „Nu-ţi lăsa, Fiule, mintea să-ţi lenevească la 
lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia 
este izvorul limpede al bogăției, iar cel care cercetează 
lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi 
ale sărăciei» ,. 

Şi astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo 
de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu 
voia să i-o dezvăluie. În realitate însă pescarul vorbea aşa 
pentru că nici el nu ştia ce se întinde către nord. Şi, de 
altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică. 

Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toţi 
oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal 
puternic, cu coama şi coada despletite. Scările şeii şi 
căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămaşă 
de zale şi un turban de mătase din mijlocul căruia se înălța 
vârful ascuţit al unui coif de metal. La şold îi atârna un 
iatagan cu tăişul curbat, la spate avea un scut rotund cu 
ţinte din alamă şi în mâna dreaptă ţinea o suliță. Pielea 
obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru 
neobişnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen 
aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fu 
barba străinului. Era o barbă vopsită în roşu-aprins, 
răsucită şi unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care 
împodobea braţul gol al străinului, Arsheesh ştiu imediat că 


acesta era un Tarkaan, un mare nobil şi se aruncă de îndată 
cu faţa la pământ, zorindu-l şi pe Shasta să îngenuncheze. 

Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu 
îndrăzni să-l refuze. 'Toate bucatele mai de preţ din casă 
fură aşezate înaintea Tarkaanului (şi acesta nici măcar nu fu 
impresionat), iar Shasta, cum se întâmpla de obicei când 
pescarul avea oaspeţi, primi un colţ de pâine şi fu trimis 
afară din colibă. În împrejurări ca acestea, băiatul îşi 
încropea un culcuş în micul grajd acoperit cu paie, alături 
de măgăruş. Dar acum era mult prea devreme ca să 
meargă la culcare şi Shasta, căruia nimeni nu-i spusese 
vreodată că nu e frumos să asculţi pe la uşi, se aşeză cu 
urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al 
colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari. 

— Şi acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să- 
ţi cumpăr băiatul. 

— O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (şi Shasta ştiu, 
după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh 
se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preţ l-ar putea 
îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-şi 
vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, 
după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât 
supa, iar copiii mai preţioşi decât cel mai de preţ dintre 
nestemate”. 

— Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul 
spune: „Cel ce încearcă să-l înşele pe cel înţelept îşi 
dezveleşte singur spinarea pentru bici”. Nu-ţi încărca 
buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că 
acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de 
întunecat ca şi al meu, dar băiatul e bălai şi cu pielea albă, 
asemeni blestemaţilor, dar frumoşilor barbari care locuiesc 
în ţinuturile din nordul cel îndepărtat. 

— Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile 
pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înţelepciunii 
străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat 
oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m- 


am însurat niciodată şi nu am nici un copil. Dar, în acelaşi 
an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) şi-a început 
augusta şi milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, 
a fost voinţa zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am 
ridicat din culcuşul meu şi mi-am îndreptat paşii către malul 
mării, să mă răcoresc privind la valuri şi la lună şi să respir 
aer proaspăt. Şi cum stăteam aşa, nu trece mult şi aud 
plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, 
mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Şi iată 
că valurile aruncă pe malo mică barcă, în care era un 
bărbat vlăguit de foame şi de sete, care pesemne murise cu 
doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf 
de apă gol şi un copil, încă în viaţă. „Fără îndoială, mi-am zis 
eu atunci, aceşti nefericiţi au scăpat dintr-un naufragiu, dar 
prin voinţa minunată a zeilor, cel bătrăn s-a înfometat ca să 
ţină copilul în viaţă şi a murit când a văzut ţărmul aproape.” 
Şi amintindu-mi că zeii nu uită niciodată pe cel ce-i 
ocroteşte pe nevoiaşi şi fiind eu însumi cuprins de milă (căci 
umilul tău servitor este un om cu suflet milos)... 

— Scuteşte-mă de aceste vorbe fără rost cu care te lauzi 
singur, îl întrerupse Tarkaanul. Îmi este de ajuns sa ştiu că 
ai luat copilul - şi e limpede că din munca lui câştigi de zece 
ori cât face pâinea lui zilnică. Limbuţia ta mă plictiseşte. 
Spune-mi cât vrei pe el. 

— Chiar tu ai spus-o, preaînţeleptule, răspunse Arsheesh. 
Munca băiatului a fost pentru mine nepreţuită. Trebuie să 
ţinem seama de asta. Dacă-l vând, va trebui fireşte ori să 
cumpăr ori să tocmesc un altul care să-i ia locul. 

— Îţi dau cincisprezece arginţi pe el, spuse nobilul. 

— Cincisprezece! Strigă Arsheesh cu un glas undeva între 
jeluire şi țipăt. Cincisprezece! Pentru reazemul bătrâneţilor 
mele şi bucuria ochilor mei! Nu-mi batjocori barba căruntă, 
chiar de eşti tu Tarkaan. Preţul pe care-l cer e şaptezeci. 

În momentul acesta, Shasta se ridică de la locul lui şi se 
îndepărtă în vârful picioarelor. Auzise tot ce voise să audă, 
căci ascultase adesea tocmeala bărbaţilor în târg şi ştia cum 


se face. Nu se îndoia că, în cele din urmă, Arsheesh avea să- 
l vândă pe un preţ mult mai mare decât cincisprezece 
arginţi, dar mult mai mic decât şaptezeci. Dar mai ştia şi că 
celor doi le vor trebui câ-teva ceasuri ca să ajungă la o 
înţelegere. 

Nu trebuie să credeţi că Shasta se simţea la fel cum ne-am 
simţi noi dacă tocmai i-am fi auzit pe părinţii noştri plănuind 
să ne vândă ca sclavi. Ori-cum, Shasta trăia aproape ca un 
rob şi, cine ştie, poate că nobilul stăpân care călărea un cal 
atât de falnic, avea să se poarte mai bine cu el decât 
pescarul. Pe de altă parte, auzind cum fusese găsit într-o 
barcă, inima i se umpluse de emoție şi de uşurare. Căci 
adesea se simţise ruşinat din pricină că niciodată, oricât de 
mult încercase, nu reuşise să-l iubească pe pescar, aşa cum 
ştia că un fiu se cuvine să-şi iubească părintele. Dar, din 
câte auzise acum, se dovedea că nu era nici un fel de rudă 
cu Arsheesh. Simţi că i se ia o mare piatră de pe inimă. „În 
felul ăsta, aş putea să fiu oricine! Îşi zise el. Fiu de Tarkaan 
sau fiul Tisrocului (fie ca în veci să trăiască) - sau poate 
chiar fiul unui zeu!” 

Se gândea la toate acestea şi stătea pe peticul de iarbă din 
faţa colibei. Înserarea se lăsa repede şi pe cer răsăriseră 
primele stele. Dar, către soare-apune mai dăinuiau încă 
luminile apusului. Nu departe de unde sta, păştea calul 
străinului, cu funia trecută prin ochiul unui inel de fier prins 
în peretele grajdului. Shasta se apropie de el şi-l mângâie 
pe grumaz. Calul continuă să pască, nepăsător. 

Apoi, un alt gând încolţi în mintea băiatului. 

— Mă întreb ce fel de om este nobilul 'Tarkaan, zise el cu 
voce tare. Ar fi minunat să fie un om bun. Unii din sclavii 
marilor nobili nu fac mai nimic toată ziua. În schimb, poartă 
veşminte frumoase şi au carne în fiecare zi la masă. Poate o 
să mă ia cu ella război, îi salvez viaţa şi mă eliberează, apoi 
mă adoptă ca fiu al lui şi-mi dă un palat, un car şi o armură. 
Dar tot atât de bine ar putea fi un om crud şi rău, care m-ar 
trimite la munca câmpului, legat în lanţuri. Ce n-aş da să 


pot şti. Dar cum să aflu? Uite, calul acesta ştie, sunt sigur, 
măcar de mi-ar putea spune. 

Calul îşi ridicase capul din pământ şi-l privea. 

— Cât mi-aş dori să poţi vorbi, bătrâne, îi zise Shasta şi-l 
mângâie pe botul moale ca mătasea. 

Apoi, preţ de o clipă, i se păru că visează. Căci auzi Calul 
zicând cu glas scăzut, dar limpede: 

— Dar eu pot să vorbesc. 

Shasta căscă nişte ochi aproape la fel de mari ca ai calului. 

— Tu ştii să vorbeşti? Întrebă el uluit. 

— Şşşt! Nu vorbi atât de tare, zise Calul. De unde mă trag 
eu, aproape toate animalele vorbesc. 

— Şi unde e asta? Întrebă Shasta. 

— În Namia, răspunse Calul, în fericitul ţinut al Namiei - 
Namia cea cu munţi acoperiţi de iarbă-neagră şi dealuri 
înmiresmate de lămâiţă, Namia cea cu multe ape, cu văi 
mustind de umbră şi răcoare, cu peşteri căptuşite în muşchi 
şi codri adânci care răsună de ciocanele Piticilor. O, aerul 
îmbălsămat al Namiei! Un ceas de viaţă în Namia e mai bun 
decât o mie de ani în Calormen. 

Vorbele i se terminară cu un mic nechezat care aducea 
mult cu un oftat. 

— Şi cum ai ajuns aici? Întrebă Shasta. 

— Răpit, răspunse Calul. Sau furat, sau prins - spune-i 
cum vrei. Pe atunci eram doar un mânz. Mama m-a 
avertizat să nu mă îndrept spre munţii din sud, din Archen 
şi de mai departe, dar eu n-am ascultat-o. Şi, pe Coama 
Leului, dacă n-am plătit scump pentru nebunia mea. În toţi 
aceşti ani, am fost rob al oamenilor, ascunzându-mi 
adevărata natură şi prefăcându-mă mut şi nătâng, ca un cal 
obişnuit. 

— Dar de ce n-ai spus nimănui cine eşti? 

— Atâta dram de minte am avut şi eu. Dacă s-ar fi aflat că 
ştiu să vorbesc, aş fi fost târât prin iarmaroace şi aş fi fost 
păzit mai straşnic ca oricând. Mi s-ar fi spulberat orice 
şansă de evadare. 


— Şi de ce? Începu Shasta, dar Calul îl întrerupse. 

— Uite ce, zise el, hai să nu ne mai pierdem vremea cu 
întrebări fără rost. Vrei să ştii cum este stăpânul meu, 
Tarkaanul Anradin. Ei bine, e un om tare rău. Nu atât cu 
mine, căci un cal de luptă e prea scump ca să nu-i porţi bine 
de grijă. Dar tu, mai bine ai muri în noaptea asta decât să 
ajungi mâine rob în casa lui. 

— Atunci mai bine fug, zise Shasta pălind. 

— Da, mai bine, zise Calul. Dar de ce n-ai fugi împreună cu 
mine? 

— Şi tu vrei să fugi? Întrebă Shasta. 

— Da, dacă vii cu mine, răspunse Calul. E o şansă pentru 
amândoi. Vezi tu, dacă eu fug fără călăreț, oricine mă vede 
o să-şi spună: „Cal fără stăpân” şi o să fie pe urmele mele 
cât ai zice peşte. Cu un călăreț, aş putea trece neobservat. 
Aici mă poţi ajuta tu. Pe de altă parte, nici tu n-ai să poţi 
ajunge prea departe pe picioarele alea caraghioase ale tale 
(ce picioare absurde au oamenii!) fără să fii prins. Dar dacă 
mergi cu mine, n-o să te poată ajunge nici un alt cal din ţara 
asta. Aici îţi sunt eu de ajutor. Apropo, bănuiesc că ştii să 
călăreşti. 

— A, da, bineînţeles, spuse Shasta. Am călărit pe măgar. 

— Ai călărit pe ce? Pufni Calul cu un dispreţ covârşitor. 
(Cam asta a vrut să spună, dar de fapt vorbele lui au sunat 
ca un fel de nechezat prelung; „Ai călărit pe ce-he-he-he”. 
Când sunt enervaţi, caii vorbitori capătă întotdeauna un 
accent mai apropiat de cel al cailor obişnuiţi). 

— În concluzie, reluă el, nu ştii să călăreşti. Asta e un 
dezavantaj. O să trebuiască să te învăţ din mers. Dacă nu 
ştii să călăreşti, ştii măcar să cazi? 

— Bânuiesc că oricine ştie să cadă, zise Shasta. 

— Vreau să spun, poţi să cazi şi să te ridici din nou, fără să 
plângi şi iar să încaleci şi iar să cazi şi totuşi să nu-ti fie 
teamă să cazi din nou? 

— O - o să încerc, zise Shasta. 


— Sărăcuţul de tine, spuse Calul pe un ton mai blând. Am 
uitat că nu eşti decât un mânz. Las' că, în timp, scoatem noi 
din tine un călăreț pe cinste. Oricum, n-o să putem porni la 
drum până nu se culcă cei doi din colibă. Între timp, haide 
să plănuim ce avem de făcut. Stăpânul se îndrepta către 
nord, spre marea cetate Tashbaan, la curtea Tisrocului. 

— N-ar trebui să spui: „Fie ca în veci să trăiască!”? Îl 
întrerupse Shasta puţin şocat. 

— De ce? Zise Calul. Eu m-am născut în ţinutul liber al 
Namiei. De ce să folosesc graiul sclavilor şi al nerozilor? Eu 
unul nu vreau ca Tisrocul să trăiască în veci şi apoi nici nu 
va trăi în veci, fie că vreau eu sau nu. Şi dacă mă uit bine la 
tine, văd că şi tu te tragi din nordul cel liber. De acum 
înainte, între mine şi tine nu vreau să mai aud vorbe din 
astea de robi! Şi acum să ne întoarcem la planurile noastre. 
După cum ţi-am spus, stăpânul meu era în drum spre nord, 
spre Tashbaan. 

— Asta înseamnă că noi trebuie s-o luăm spre sud? 

— N-aş zice, răspunse Calul. Vezi tu, stăpânul mă crede 
neghiob, ca toţi ceilalţi cai ai lui. Dacă aş fi fost un cal 
obişnuit şi m-aş fi trezit dezlegat, m-aş fi întors într-adevăr 
acasă, la grajdul meu şi la păşunea mea, înapoi la palatul 
lui, care se află cale de două zile spre sud. Acolo o să mă 
caute, cu siguranţă. Nici prin cap nu i-ar trece că m-aş 
putea îndrepta singur spre nord. Şi apoi, va bănui probabil 
că cineva din satul vecin l-a văzut călare, l-a urmărit şi m-a 
furat. 

— Ura! Exclamă Shasta. Atunci ne vom îndrepta spre 
nord. Dintotdeauna mi-am dorit să merg în nord. 

— Nu-i de mirare, zise Calul. Chemarea sângelui care-ţi 
curge prin vine. Sunt sigur că te tragi din nord. Dar să nu 
mai facem atâta gălăgie. Cred că se vor culca în curând. 

— Mă duc să văd, spuse Shasta. 

— O idee foarte bună, zise Calul. Dar ia aminte să nu fii 
văzut. 


Se făcuse mult mai întuneric acum şi mult mai linişte. 
Singurul zgomot era al valurilor care se spărgeau de țărm. 
Dar era un zgomot pe care Shasta nu-l mai lua în seamă 
căci, de când se ştia, îl auzise zi şi noapte. Pe măsură ce se 
apropia, desluşea coliba ce părea cufundată în întuneric. Îşi 
lipi urechea de uşa din faţă. Nu se auzea nimic. Se apropie 
de singurul geam al colibei şi, după câteva clipe, auzi 
sforăitul subţire şi atât de cunoscut al pescarului. 

Dacă totul ieşea bine, nu avea să mai audă niciodată acest 
sunet. Ţinându-şi respiraţia şi simţindu-şi inima puţin grea, 
dar nu atât de grea pe cât era de bucuroasă, Shasta se 
îndepărtă prin iarbă înspre grajdul măgăruşului. Pipăi prin 
întuneric după locul unde se ţinea de obicei cheia, descuie 
şi găsi şaua şi căpăstrul Calului, care fuseseră încuiate 
acolo pe timpul nopţii. Se aplecă şi sărută măgăruşul pe 
nas. 

— Îmi pare atât de rău că nu te putem lua şi pe tine, zise 
el. 

— În sfârşit te-ai întors, spuse Calul când băiatul se 
înapoie. Începusem să mă întreb ce s-a întămplat cu tine. 

— Ţi-am adus lucrurile din grajd, zise Shasta. Îmi spui cum 
să le pun? 

Preţ de câteva minute, Shasta fixă atent şaua, cu grijă, ca 
să nu zăngăne bucăţile de metal între ele, în timp ce Calul îi 
dădea instrucţiuni: „Strânge chinga aia mai tare” sau: „Vezi 
că e o cataramă ceva mai jos” sau: „O să trebuiască să 
scurtezi mult scările.” Şi când totul fu gata, Calul zise: 

— Trebuie să avem frâu doar aşa, de ochii lumii, dar n-o 
să-l foloseşti. Leagă-l de oblâncul şeii: nu-l strânge prea 
tare, ca să-mi mişc capul în voie. Şi ţine minte: nu trebuie 
să-l atingi. 

— Atunci, la ce slujeşte? Întrebă Shasta. 

— În mod normal, frâul se foloseşte ca să struneşti şi să 
conduci un cal, răspunse Bree. Dar cum în călătoria asta 
intenţionez să fiu eu cel care va conduce, te-aş ruga să-ţi ţii 


mâinile pentru tine. Şi mai e ceva. Nu accept să te ţii de 
coama mea. 

— Dar dacă nu mă ţin nici de frâu, nici de coamă, atunci de 
ce o să mă ţin? Întrebă Shasta puţin speriat. 

— Din genunchi, îi zise Calul. Asta e secretul călăriei. Mă 
prinzi între genunchi şi strângi cât poţi de tare; stai drept, 
băţos chiar, în şa, cu coatele pe lângă corp. Şi, apropo, ce-ai 
făcut cu pintenii? 

— l-am pus pe călcâie, bineînţeles, zise Shasta. Atâta lucru 
Ştiu şi eu. 

— Te poftesc să-i scoţi şi să-i pui în desagă. S-ar putea să-i 
vindem la Tashbaan. Eşti gata? Acum încalecă. 

— Uuu! Eşti groaznic de înalt, icni Shasta după prima 
încercare nereuşită. 

— Sunt doar un cal şi nimic mai mult, veni răspunsul. Dar, 
după cum încerci să te caţeri pe mine, ai zice că sunt mai 
degrabă o căpiţă de fân! E, aşa e mai bine. Acum îndreaptă- 
ti spatele şi ţine minte ce ţi-am spus despre genunchi. Şi 
când te gândeşti că eu, care am condus şarje de cavalerie şi 
am ieşit învingător la curse, am ajuns acum să duc în spate 
un sac de cartofi! Dar asta e! Şi-acum, hai să pornim, 
încheie Calul chicotind, dar fără răutate. 

Şi astfel îşi începură cei doi drumul prin noapte. Cu mare 
grijă, însă. Mai întâi, Calul se îndreptă spre un mic pârâiaş 
care se vărsa în mare puţin mai la sud de coliba pescarului. 
Acolo avu grijă să lase în malul moale urme clare de copite, 
care păreau să se îndrepte spre sud. Intrară apoi în apă, 
dar când ajunseră pe la mijlocul pulului, Calul se întoarse şi 
o porni în susul apei. Merseră tot aşa, îndepărtându-se de 
țărm, depăşiră coliba şi intrară mai adânc în interior. 
Căutară apoi o porţiune cu pietriş, în care nu se puteau lăsa 
urme şi ieşiră pe malul dinspre nord. Şi, de acolo, o porniră 
tot înainte, spre nord, la pas, până ce singurele repere ale 
lumii lui Shasta de până atunci - coliba, pomul singuratic, 
grajdul măgarului şi limba de pămănt - rămaseră mult în 
urmă, înghiţite de noaptea lăptoasă de vară. Urcară dealul 


şi ajunseră pe coama netedă - aceeaşi coamă care fusese 
dintotdeauna hotarul universului lui Shasta. De partea 
cealaltă, până unde puteau zări prin umbrele nopţii, se 
deschidea un ţinut întins, de pământ şi iarbă; un ţinut 
nesfârşit: sălbatic, singuratic şi liber. 

— la te uită! Exclamă Calul. Ce de loc! Numai bine pentru 
un galop. Ce zici, încercăm? 

— O, nu, te rog, se rugă Shasta. Nu încă. Încă nu pot, te 
rog, Calule. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă. 

— Breehy-hinny-brinny-huuhy-hah, spuse Calul. 

— E prea greu de pronunţat, zise Shasta. Pot să te strig 
doar Bree? 

— Dacă mai bine nu se poate, bănuiesc că trebuie să 
accept, zise Calul. Pe tine cum te cheamă? 

— Mă cheamă Shasta. 

— Hm, zise Bree. lată un nume cu adevărat greu de 
pronunţat. Dar ce spuneai de ideea unui galop? Dacă ai 
şti... E mult mai plăcut decât să mergi la trap, pentru că nu 
mai trebuie să te salţi şi să cobori tot timpul în şa. Ţine-te 
strâns cu genunchii şi priveşte drept înainte printre 
urechile mele. Nu te uita în pământ. Dacă simţi că aluneci, 
strânge mai tare din genunchi şi îndreaptă-te mai mult de 
spate. Eşti gata? Şi acum la drum! Spre nord, spre Namia! 

2. O AVENTURĂ LA MARGINE DE DRUM. 

Era aproape de amiază a doua zi, când pe Shasta îl trezi 
ceva cald şi moale care îl mângâia pe obraz. Deschise ochii 
şi se trezi privind faţa prelungă a unui cal; nasul şi buzele 
acestuia aproape ca le atingeau pe ale sale. Dintr-o dată îşi 
aminti de întămplările palpitante ce avuseseră loc cu o 
seară înainte şi dădu să se ridice în capul oaselor. Dar gemu 
adânc. 

— Auu, Bree, icni el. Mă doare peste tot. Abia mă pot 
mişca. 

— Bună dimineaţa, micuţule, zise Bree. Eram sigur c-o să 
fii puţin înţepenit. Dar nu din pricina căzăturilor. Păi, n-ai 
căzut decât de vreo douăsprezece ori şi de fiecare dată pe 


iarbă proaspătă şi moale, pe care e o plăcere să cazi. Una 
singură a fost mai rea, dar ai avut noroc cu tufa aceea de 
grozamă. Îţi spun eu, nu căzăturile sunt de vină, ci călăritul 
- nu-i uşor de prima oară. Dar acum ce-ai zice de un mic 
dejun? Eu am şi mâncat. 

— Ce mic dejun! De mic dejun îmi arde mie acum? Îţi spun 
că nu mă pot mişca. 

Dar Calul îl îmboldi delicat cu nasul şi cu copita până ce 
băiatul fu nevoit să se ridice. Şi apoi se uită în jur, să vadă 
unde se aflau. În spatele lor era o pădurice; în faţă, se 
întindea un covor de iarbă, o pajişte largă, punctată cu flori 
albe, care cobora în pantă domoală până la buza unei 
falezei înalte şi stâncoase. Departe jos, la poalele falezei, se 
zărea marea, al cărei freamăt abia dacă răzbătea până la ei. 
Shasta nu mai văzuse niciodată marea de la asemenea 
înălţime sau pe o asemenea întindere şi nici nu visase câte 
culori putea avea apa. De pe buza falezei se zărea, la 
dreapta şi la stânga, ţărmul şerpuit. Se vedeau valurile 
repezindu-se în capetele promontoriilor, spuma albă care 
urca pe stânci, dar nu se auzea nimic căci faleza era înaltă. 
Pe deasupra zburau pescăruşi, iar din pamânt se ridicau 
valuri tremurânde de căldură; era o zi fierbinte. Dar ceea 
ce-i atrase imediat atenţia băiatului fu aerul. Era ceva cu 
aerul, deşi nu ştia ce anume. Şi dintr-o dată îşi dădu seama. 
Aerul nu mirosea a peşte. Căci bineînţeles, nici în colibă şi 
nici printre plasele pescarului, Shasta nu scăpase niciodată 
de mirosul de peşte. Aerul cel nou era atât de dulce, iar 
viaţa de dinainte a băiatului parcă atât de îndepărtată, 
încât, preţ de câteva clipe, Shasta uită şi de vânătăi şi de 
durere şi spuse: 

— Bree, ziceai ceva de micul dejun? 

— Ziceam într-adevăr, îi răspunse Bree. Cred că e ceva de 
mâncare într-una din cele două traiste. Sunt colo, agăţate 
în copac, unde le-ai pus tu astă-noapte - sau mai bine zis 
azi-dimineaţă. 


Căutară în traiste şi rezultatul fu îmbucurător - un pateu 
cu carne, încă destul de proaspăt, o mână de curmale 
uscate, o bucată de brânză tare, o butelcuţă de vin şi nişte 
bani; aproape patruzeci de arginţi, ceea ce era mai mult 
decât văzuse Shasta vreodată. 

Băiatul se aşeză pe jos - cu mare chin şi grijă - se sprijini 
de trunchiul unui copac şi începu să ronţăie din pateu. Bree 
luă şi el o gură de iarbă, ca să-i ţină companie. 

— Dar dacă folosim banii nu înseamnă că furăm? Întrebă 
Shasta. 

— Mmm, mormăi Calul ridicând capul, cu gura plină de 
iarbă. Nu mi-am pus niciodată problema aşa. Desigur, un 
cal liber şi cuvântător nu are voie să fure. Dar ceea ce 
facem noi nu cred că e furt. Amândoi suntem prizonieri şi 
captivi într-o ţară duşmană. Banii sunt pradă de război. Şi 
apoi, dacă nu ne folosim de ei, n-avem cu ce să cumpărăm 
de mâncare pentru tine. Căci bănuiesc că nici tu, pentru că 
eşti om, nu mănânci mâncare naturală, precum iarba şi 
ovăzul. 

— Nu pot. 

— Ai încercat vreodată? 

— Da, am încercat, dar nu-i chip să înghit. Nici tu n-ai 
putea dacă ai fi în locul meu. 

— Ciudate fiinţe mai sunteţi şi voi, oamenii, zise Bree. 

Shasta îşi termină micul dejun (care a fost de departe cel 
mai gustos pe care-l mâncase vreodată) şi Bree îi zise: 

— Înainte să pui şaua pe mine, dă-mi voie să mă tăvălesc 
un pic prin iarbă. 

Ceea ce şi începu să facă imediat. 

— E bine. E grozav de bine, zise el, frecându-şi spatele de 
iarba moale şi scuturându-şi toate cele patru picioare prin 
aer. Şi tu ar trebui să faci la fel, Shasta. Te răcoreşte 
nemaipomenit. 

Dar Shasta izbucni în râs. 

— Arăţi caraghios aşa, pe spate, cu picioarele în aer! Zise 
el. 


— Ba n-arăt deloc caraghios, replică Bree. 

Dar în clipa următoare se lăsă să cadă într-o parte, înălţă 
capul şi privi lung înspre băiat, gâfâind uşor. 

— Chiar crezi că arăt caraghios? Întrebă el îngrijorat. 

— Da, arăţi, răspunse Shasta. Dar ce importanţă are? 

— Crezi că tăvălitul prin iarbă e un lucru pe care caii 
cuvântători nu-l fac niciodată, un giumbuşluc prostesc pe 
care l-am învăţat de la caii obişnuiţi? Ar fi îngrozitor să 
descopăr, când ajungem în Namia, că am căpătat o mulţime 
de obiceiuri proaste, care nu se potrivesc cu condiţia mea. 
Tu ce crezi, Shasta? Fii sincer cu mine şi nu mă menaja. 
Crezi că adevărații cai liberi - caii cuvântători - se tăvălesc 
prin iarbă? 

— De unde să ştiu eu? Răspunse Shasta. Dar în locul tău 
nu mi-aş face atâtea griji de pe-acum. Stai să ajungem mai 
întâi în Namia. Cunoşti drumul? 

— Ştiu cum să ajungem la Tashbaan. De acolo, începe 
deşertul. N-avea grijă, ne descurcăm noi şi cu traversatul 
deşertului. Păi, începând de acolo o să avem tot timpul în 
faţă munţii din nord. Îţi dai seama? Spre nord, spre Namia! 
Nimic nu ne va mai putea opri. Totul e să trecem cu bine de 
Tashbaan. După aceea o să mă simt mult mai liniştit. E mai 
puţin primejdios dacă ne ţinem departe de oraşe. 

— Nu putem să ocolim Tashbaanul? 

— Nu putem decât dacă pătrundem mult în interiorul ţării 
şi asta ne-ar scoate la câmpuri cultivate şi la drumuri 
principale; şi apoi, nici nu cunosc locurile pe-acolo. Nu, va 
trebui să ne strecurăm numai şi numai de-a lungul 
țărmului. Aici, pe dealurile de coastă, n-o să întâlnim decât 
oi, iepuri, pescăruşi şi câţiva păstori răzleţi. Şi dacă tot veni 
vorba, mai stăm mult? Nu plecăm? 

Shasta se strâmbă de durere când încălecă şi se aşeză din 
nou în şa. Dar Calul se purtă blând cu el şi merse în pas 
domol toată după-amiaza. Pe înserat coborâră în vale, pe o 
potecă abruptă şi ajunseră la un sat. Shasta descălecă şi 
intră în sat pe jos ca să cumpere o pâine, câteva cepe şi 


nişte ridichi. Calul rătăci prin grădinile din jur şi se întâlni 
cu Shasta la capătul celălalt al satului. Acesta deveni planul 
lor pentru fiecare a doua noapte. 

Pentru Shasta, zilele se scurgeau minunate, fiecare zi mai 
plăcută decât cea dinainte, pe măsură ce muşchii i se 
întăreau şi cădea tot mai puţin. Bree însă continua să-i 
spună că se ţine în şa ca un sac de făină. „Şi chiar de n-ar fi 
nici o primejdie, micuţule, tot mi-ar fi ruşine să fiu văzut cu 
tine la drumul mare.” Dar în ciuda observaţiilor lui puţin 
plăcute, Bree se dovedi a fi un profesor plin de răbdare. 
Nimeni nu te poate învăţa mai bine să călăreşti decât un 
cal. Shasta învăţă ce-nseamnă să mergi la trap, în galop 
Mic, să sari peste obstacole şi mai învăţă să se ţină în şa 
chiar şi când calul se oprea pe neaşteptate sau făcea 
întoarceri bruşte la dreapta sau la stânga - manevre care, îi 
explică Bree, puteai fi nevoit să le faci în orice clipă pe un 
câmp de luptă. Desigur că Shasta ardea de curiozitate să 
afle despre războaiele în care Bree îl purtase pe nobilul 
Tarkaan. Şi atunci, Bree se lăsa înduplecat şi-i povestea 
despre marşuri forţate şi traversări de ape repezi, despre 
şarje şi ciocniri crăncene între corpuri de cavalerie 
dușmane - înfruntări nemiloase în care caii luptau alături 
de cavaleri, fiind toţi armăsari aprigi şi neînfricaţi, instruiți 
să izbească cu copitele şi să muşte, să se ridice pe 
picioarele dinapoi la momentul potrivit, pentru ca greutatea 
calului împreună cu greutatea călăreţului să se prăvale ca 
un trăsnet asupra duşmanului, în vuietul săbiei sau al 
securii. Dar Bree nu voia să vorbească despre bătălii atât 
de des pe cât ar fi vrut Shasta să audă. 

— Nu mai vorbi de războaie, băiete, spunea el. Au fost 
războaiele Tisrocului şi le-am luptat ca rob şi animal 
necuvântător. Dar să vezi tu războaiele Namiei când am să 
lupt ca un Cal liber printre ai mei! Acelea vor fi războaie 
care merită povestite. Şi acum spre nord, spre Namia! Bra- 
ha-ha! Bruu huu! 


Shasta învăţă repede că la auzul acestor cuvinte trebuie să 
se pregătească de un galop. 

Călătoreau de mai multe săptămăni. Shasta pierduse 
socoteala golfurilor şi a promontoriilor, a râurilor şi a 
satelor pe care le lăsaseră în urmă. Dar iată că sosi o 
noapte cu lună, când porniră la drum pe înserat, deoarece 
ziua şi-o petrecuseră dormind. Lăsaseră în urmă dealurile 
de coastă şi străbăteau acum o câmpie largă, pe care, la 
vreo jumătate de milă spre stânga, se întindea o pădure. 
Marea, ascunsă vederii de dune joase de nisip, era cam la 
aceeaşi distanţă, dar spre dreapta. Merseseră de vreun 
ceas, uneori la trap, alteori la pas, când dintr-o dată Bree se 
opri brusc pe loc. 

— Ce s-a întâmplăt? Întrebă Shasta. 

— Ş-ş-şşt! Zise Bree, încordându-şi gâtul şi ciulind 
urechile. Nu auzi nimic? Ascultă! 

— Parcă ar fi un alt cal - undeva între noi şi pădurea de 
colo, spuse Shasta după ce ascultă atent. 

— Nu ar fi, ci este un alt cal, zise Bree. Asta nu-mi place. 

— Poate-i doar un ţăran care a întârziat pe câmp şi se 
întoarce acasă, zise Shasta. Şi căscă. 

— Nu-mi spune tu mie! Fornăi Bree. Un ţăran nu călăreşte 
aşa. Şi ăsta nu e pas de cal de ţară. Nu auzi cum sună? 
Asta-i eleganţă; cel care merge aşa e un cal de rasă. Şi are 
în şa un călăreț adevărat, îţi spun eu ce este, Shasta, 
băiatule. E un Tarkaan la liziera pădurii. Şi nu e pe calul lui 
de luptă - pasul e prea uşor ca să fie cal de luptă. E o iapă 
pursânge, asta e. 

— Oricum, orice ar fi fost s-a oprit acum, zise Shasta. 

— Întocmai, spuse Bree. Şi de ce s-ar opri atunci când ne 
oprim şi noi? Shasta, băiatule, cred că cineva ne-a luat 
urma. 

— Ce ne facem? Întrebă atunci Shasta în şoaptă. Crezi că 
ne şi vede sau doar ne aude? 

— În lumina asta nu ne poate vedea, atâta vreme cât stăm 
liniştiţi, răspunse Bree. Dar uite! Se apropie un nor. 


Aşteptăm până acoperă luna şi apoi o luăm binişor la 
dreapta, în jos, spre malul mării. De-o fi mai rău şi mai rău, 
ne pitim printre dune. 

Aşteptară cuminţi până ce luna dispăru în spatele norului, 
după care, mai întâi la pas şi apoi în trap uşor, o cotiră 
înspre dune. 

Norul era mai gros şi mai întins decât păruse la început şi 
în curând nu se mai vedea nimic în jur. Shasta tocmai îşi 
spunea că mult nu mai puteau avea până la dune, când 
inima-i sări din piept de spaimă. Căci din întuneric ţâşni 
deodată un sunet îngrozitor; un răget prelung, sfâşietor, 
melancolic şi cu desăvârşire sălbatic. Dintr-o mişcare, Bree 
făcu cale-ntoarsă şi o rupse la goană înapoi, în direcţia din 
care veniseră. 

— Ce-i asta? Întrebă Shasta. 

— Lei! Îi răspunse Bree într-un suflet, fără să-şi 
domolească pasul şi fără să privească în urmă. 

Alergară întins, fără vorbe, până ce ajunseră la un fir de 
apă larg şi puţin adânc. Îl traversară în fugă şi Bree se opri 
pe malul opus. Shasta observă că tremura şi era ud de 
sudoare. 

— Cred că apa ne-a şters urma, gâfâi Bree, când reuşi să- 
şi recapete oarecum suflul. Să mergem puţin la pas. 

Şi, în timp ce mergeau, Bree zise: 

— Îmi este foarte ruşine de mine, Shasta. Mă sperii ca un 
cal prost din Calormen. E-adevărat. Nu mă simt deloc Cal 
Cuvântător. Nu-mi pasă de săbii, de sulițe sau săgeți, dar nu 
pot să sufăr creaturile astea. Hai s-o luăm la trap. 

Dar aproape imediat trapul se transformă în galop, căci 
răgetul ţâşni din nou din beznă, venind de data asta din 
stânga, dinspre pădure. 

— Sunt doi, mugi Bree, rupând-o la goană. 

După alte câteva minute de galop frenetic, când răgetele 
păreau a fi amuţit, Shasta zise: 

— Ascultă! Celălalt cal aleargă pe lângă noi. E aici, foarte 
aproape. 


— Cu atât mai b-bine, gâfâi Bree. E Tarkaan - are spadă - 
protejează pe toţi. 

— Dar Bree! Zise Shasta. Că ne omoară leii sau că suntem 
prinşi de Tarkaan e totuna. Pentru mine cel puţin, e totuna. 
Or să mă spânzure că am furat un cal. 

Leii îl înspăimântau mai puţin decât Tarkaanul pentru că 
nu văzuse niciodată vreunul; însă Bree ştia el ce ştia. 

Fornăi drept răspuns, dar o coti totuşi puţin spre dreapta. 
În mod ciudat, celălalt cal se îndepărtă şi el în partea opusă; 
în câteva clipe distanţa dintre ei se mări considerabil. Dar 
nu trecu mult şi răgetele spintecară din nou bezna, venind 
unul din dreapta şi altul din stânga. Cei doi cai se apropiară 
din nou unul de celălalt. Leii, de asemenea. De fapt, cele 
două fiare păreau îngrozitor de aproape şi ţineau pasul cu 
galopul cailor. La un moment dat, norul se risipi, iar luna, 
surprinzător de strălucitoare, lumină totul cu putere, ca în 
plină zi. Cei doi cai alergau acum unul lângă altul, ca la 
curse. De altfel, mai târziu Bree avea să spună că o mai 
frumoasă cursă nici că se văzuse vreodată în Calormen. 

Shasta îşi pierduse orice speranţă şi începuse să se 
întrebe dacă leii te omoară repede sau dacă mai întâi se 
joacă cu tine, aşa cum face pisica cu şoarecele şi cât de 
dureros va fi. În acelaşi timp (aşa cum se întâmplă 
totdeauna în momentele cele mai cumplite) observa tot ce 
era în jur. Văzu astfel că celălalt călăreț era o persoană 
mică şi slăbuţă, îmbrăcată într-o cămaşă de zale (care lucea 
în bătaia lunii) şi care călărea ca un adevărat cavaler. Barbă 
însă nu avea. 

La un moment dat, zări ceva neted şi întins care lucea în 
faţa lor, nu foarte departe. Dar până să se dumirească ce e, 
se auzi ditamai pleoscăitul şi Shasta se trezi cu gura plină 
pe jumătate de apă sărată. Suprafaţa netedă şi lucitoare se 
dovedi a fi un braţ lunguieţ al mării. Caii înotau, iar lui 
Shasta apa-i ajungea până la genunchi. În spatele lor se 
auzi un răget turbat şi furios şi, privind în urmă, Shasta zări 
conturul unei forme uriaşe de animal, lăţos şi înfricoşător, 


culcat pe burtă la marginea apei; dar era unul singur. 
„Probabil că al doilea a renunţat, „ îşi zise el. 

Dar şi leul acesta părea să-şi fi pierdut cheful de a-i 
urmări; în orice caz, nu se arătă deloc grăbit să intre în apă 
după ei. Caii continuau să înoate, umăr lângă umăr şi erau 
acum pe la mijlocul golfului. În faţă se şi vedea malul opus. 
Tarkaanul nu scosese încă nici un cuvânt. „Dar va vorbi, 
sunt sigur, îşi zise Shasta. De îndată ce ieşim pe mal. Ce-am 
să-i zic? Trebuie să inventez ceva...” 

Tocmai atunci lângă el se auziră două voci. 

— Ah, cât sunt de obosită, spuse una. 

— Ţine-ţi gura, Hwin şi nu fi proastă, spuse cealaltă. 

„Visez, îşi zise Shasta în sinea lui. Puteam să jur că şi 
celalalt cal vorbeşte.” 

Malul se apropia. Deja caii călcau pe fundul apei. Şi nu 
după mult, cu apa şiroindu-le de pe corp şi de pe cozi şi în 
scrâşnetul pietrişului strivit sub patru perechi de copite, cei 
doi cai păşiră pe malul celălalt al golfului. Spre uimirea lui 
Shasta, Iarkaanul nu dădu nici un semn cum că ar vrea să-l 
iscodească. Dimpotrivă, nici măcar nu-i aruncă o privire, ci 
păru grăbit să-şi vadă imediat de drum. Dar Bree făcu un 
salt înainte şi bară calea celuilalt cal. 

— Bruu-huu-hah! Fornăi el. Staţi aşa! Unde plecaţi? V-am 
auzit. Adevărat, vă spun. N-are nici un rost să vă prefaceţi, 
Doamnă. Eu v-am auzit. Sunteţi un Cal Cuvântător, un cal 
din Namia, la fel ca mine. 

— Şi ce te priveşte pe tine? Se repezi bătăios călăreţul, 
ducând-şi mâna la mânerul spadei. Dar vocea îl trădă. 

— E doar o fată! Exclamă Shasta. 

— Şi ce dacă sunt doar o fată? I-o reteză străinul. Tu ce-oi 
fi? Doar un băiat şi încă unul de rând şi obraznic - un sclav 
probabil, care a furat calul stăpânului. 

— Ce ştii tu, replică Shasta. 

— Nu, micuță Tarkheena, băiatul nu e hoţ, interveni Bree. 
Dacă e cineva aici care a furat, acela sunt eu. Eu l-am furat 
pe el. Şi pentru că mă întrebaţi de ce mă priveşte... Doar nu 


credeţi că aş putea să trec pe lângă o doamnă din rasa mea 
în această ţară străină fără să-i vorbesc? E un lucru cât se 
poate de firesc. 

— Aşa este, zise iapa. 

— Mai bine ţi-ai fi ţinut gura, Hwin, spuse fata. Uite în ce 
bucluc am intrat. 

— Nu ştiu despre ce bucluc vorbeşti, zise Shasta. Puteţi 
pleca oricând doriţi. Noi nu vă împiedicăm. 

— Atâta v-ar trebui, replică fata. 

— Ce fiinţe certăreţe sunt oamenii, zise Bree, adresându-i- 
se lui Hwin. Sunt mai ceva decât catârii. Nu vreţi să 
încercăm să discutăm rezonabil? Presupun, Doamnă, că 
povestea dumneavoastră este asemănătoare cu a mea. 
Capturată în tinereţe - ani de sclavie printre locuitorii din 
Calormen, nu? 

— Întocmai, Domnule, răspunse iapa cu un nechezat trist. 

— Şi acum probabil că - aţi fugit, nu-i aşa? 

— Spune-i să-şi vadă de-ale lui, Hwin, zise fata. 

— Nu, n-am să-i spun, Aravis, răspunse Hwin prompt, 
dându-şi urechile pe spate. Suntem amândouă amestecate 
în povestea asta. Şi sunt convinsă că un nobil cal de luptă, 
cum este Domnul, nu ne va trăda. Încercăm să fugim, da, să 
ajungem în Namia. 

— În Namia! Şi noi tot acolo mergem, spuse Bree. Nici nu 
era greu de bănuit, îmi închipui. Un băieţel în zdrenţe 
călărind (sau încercând să călărească) un cal de luptă în 
toiul nopţii nu poate însemna decât că e fugar. Şi, dacă-mi 
este permis, o, nobilă Tarkheena! Călărind singură, noaptea 
- îmbrăcată în armura fratelui ei - şi foarte doritoare să fie 
lăsată-n pace de toată lumea, nu poate decât să stârnească 
bănuieli. Dacă n-am dreptate să-mi spuneţi ce vreţi. 

— Bine, bine, zise Aravis. Ai ghicit. Hwin şi cu mine am 
fugit de-acasă. Încercăm să ajungem în Namia. Şi ce-i cu 
asta? 

— Păi, dacă-i aşa, de ce n-am merge împreună? Spuse 
Bree. Sper, Doamnă Hwin, că veţi putea accepta modestul 


ajutor şi protecţia pe care aş putea să v-o ofer în timpul 
călătoriei? 

— De ce insişti să vorbeşti cu calul meu şi nu cu mine? 
Întrebă fata. 

— Să-mi fie cu iertare, Iarkheena, răspunse Bree (cu o 
uşoară aplecare pe spate a urechilor), dar felul acesta de a 
vedea lucrurile se potriveşte numai celor din Calormen. Noi 
doi, Hwin şi cu mine, ne tragem din Namia cea liberă. Şi, 
dacă-mi este îngăduit, faptul că şi nobila Tarkheena tot spre 
Namia se îndreaptă, este un semn că şi ea îşi doreşte să 
cunoască această libertate. Dacă este aşa, atunci de pe 
acum trebuie să ştiţi că Hwin nu vă mai aparţine. Tot atât 
de bine se poate spune că înălţimea voastră aparţine ei. 

Fata deschise gura să vorbească, dar se opri. Era limpede 
că nu-şi pusese niciodată problema astfel. 

— Şi totuşi, spuse ea după un moment de tăcere, nu văd 
de ce-am merge împreună. Riscăm să atragem şi mai mult 
atenţia asupra noastră. 

— Dimpotrivă, mai puţin, spuse Bree. 

— Are dreptate, Aravis, adăugă Hwin. E mai bine să 
mergem împreună. Aşa, o să mă simt şi eu mai în siguranţă. 
Noi nici nu prea ştim care e drumul cel bun. Fără îndoială 
că acest nobil cal de luptă ştie mult mai multe decât noi. 

Dar Shasta insistă să le lase să plece. 

— Hai să ne vedem de drumul nostru, Bree, spuse el şi 
lasă-le pe ele să-şi vadă de-al lor. Nu vezi că nu ne vor? 

— Ba vă vrem, zise Hwin. 

— Uite ce e, spuse fata. Nu mă deranjează să merg cu 
tine, Domnule Cal-de-Luptă, dar cu băiatul ăsta ce e? De 
unde ştiu eu că nu e un spion? 

— De ce nu spui mai degrabă că nu mă consideri vrednic 
de nasul tău? Replică Shasta. 

— Nu vorbi aşa, Shasta, spuse Bree. Întrebarea 
Tarkheenei este foarte rezonabilă. Mă pun eu chezaş 
pentru băiat, nobilă Tarkheena. A fost cinstit cu mine şie un 


bun prieten. Şi apoi şi el se trage cu siguranţă ori din 
Namia, ori din Ţinutul Archen. 

— Fie, atunci. Să mergem împreună, cedă Aravis. Dar lui 
Shasta nu-i mai aruncă nici măcar o privire. Era limpede că 
pe Bree îl voia alături de ea şi nu pe el. 

— Minunat! Exclamă Bree. Şi acum, că am pus acest braţ 
de apă între noi şi acele oribile animale, ce-ar fi dacă ne-aţi 
scoate şeile ca să ne odihnim puţin şi să ne ascultăm apoi 
poveştile, unu altora? 

Zis şi făcut. Caii se apucară de păscut, în timp ce, din 
desaga ei, Aravis scoase câteva bunătăţi de mâncare. Dar 
Shasta se îmbufnă şi spuse „Nu, mulţumesc, nu-mi este 
foame.” Şi apoi se strădui să se poarte aşa cum credea elcă 
se poartă oamenii pe la casele mari. Coliba unui pescar însă 
nu este locul cel mai potrivit pentru a deprinde bunele 
maniere, iar rezultatul fu absolut dezastruos. Conştient că 
nu se pricepe, Shasta se bosumflă şi mai tare şi deveni şi 
mai stângaci. Caii însă păreau să se înţeleagă de minune, îşi 
aduseră aminte de aceleaşi locuri din Namia -pajiştile de 
deasupra Stăvilarului Castorilor” şi descoperiră că sunt veri 
de-al doilea. Ceea ce încordă situaţia şi mai mult între cei 
doi copii, până când lui Bree îi veni o idee. 

— Şi acum, nobilă Tarkheena, spune-ne povestea ta. Aşa 
pe-ndelete şi fără grabă. Mă simt mult mai bine acum. 

Aravis nu se lăsă rugată de două ori şi începu să 
povestească, stând jos pe iarbă, într-o poziţie destul de 
ţeapănă şi pe un ton mult diferit de cel obişnuit. Căci în 
Calormen, povestitul (indiferent dacă poveştile sunt sau nu 
adevărate) se învaţă, aşa cum băieţii şi fetiţele din Anglia 
învaţă să scrie compuneri. Diferenţa este că toţi vor să audă 
poveştile, în timp ce nu am auzit pe nimeni care să vrea să 
citească compunerile. 

3. LA PORŢILE CETĂŢII TASHBAAN 

— Numele meu, începu fata de îndată, este Aravis 
Tarkheena, fiică a lui Kidrash Tarkaan, fiul lui Rishti 
Tarkaan, fiul lui Kidrash Tarkaan, fiul lui Illsombreh Tisroc, 


fiul lui Ardeeb Tisroc, coborâtor din însuşi seminţia zeului 
Tash. 'Tlatăl meu este stăpân peste provincia Calavar şi unul 
dintre puţinii care se bucură de îngăduinţa de a sta încălţat 
şi în picioare în faţa Tisrocului însuşi (fie ca în veci să 
trăiască!). Când mama mea a murit (pacea zeilor fie cu ea), 
tatăl meu şi-a luat o a doua soţie. Primul dintre fraţii mei a 
căzut răpus în luptele cu rebelii de la hotarele de apus. Al 
doilea frate e doar un copil. Nenorocirea a făcut ca eu să nu 
mă bucur de bunăvoința soţiei tatălui meu. Ba, mai mult, 
atât de mare i-a fost duşmănia faţă de mine, că liniştea nu-şi 
putea găsi sălaş în sufletul ei, câtă vreme eu trăiam încă în 
casa tatălui meu. Şi astfel, şi-a pus în gând să-l convingă pe 
tatăl meu să mă dea de soţie lui Ahoshta Tarkaan. Acest 
Ahoshta nu este defel de neam, dar în ultimii ani, prin 
linguşiri şi viclenie, a izbutit să câştige bunăvoința 
Tisrocului (fie ca în veci să trăiască!), iar acesta l-a făcut 
Tarkaan şi stăpân peste multe oraşe. Se zvoneşte chiar că 
Ahoshta are să fie numit Mare Vizir când moartea va chema 
la ea pe cel ce este acum Vizir. Şi mai are Ahoshta peste 
şaizeci de ani, o spinare cocoşată şi un obraz de maimuţă. 
Dar toate acestea nu l-au împiedicat pe tatăl meu, îndemnat 
fiind de soţia lui şi ispitit de avuţia şi de puterea lui Ahoshta, 
să-i trimită acestuia soli şi oferindu-mă în căsătorie. Ceea ce 
Ahoshta nu a refuzat, ba a trimis chiar vorbă că nunta se va 
face în anul acesta, la mijlocul verii. 

Când am aflat această veste, cerul s-a întunecat deasupra 
mea şi m-am lăsat pe patul meu şi am plăns o zi întreagă. 
Dar a doua zi m-am ridicat, m-am spălat pe faţă, am 
poruncit să se pună şaua pe iapa mea, am luat cu mine un 
pumnal ascuţit care a fost al fratelui meu şi am pornit 
călare, sin-gură. Şi când am fost îndeajuns de departe de 
casa tatălui meu, într-un lu-miniş de pădure unde nu sunt 
case de oameni, am descălecat şi am scos pumnalul. Apoi 
mi-am desfăcut veşmintele, dezgolind calea cea mai scurtă 
până la inimă şi m-am rugat la toţi zeii ca de îndată ce mor 
să-mi îngăduie să-l regăsesc pe fratele meu. Şi apoi am 


închis ochii, am încleştat din dinţi şi am ridicat pumnalul să- 
| împlânt adânc în inimă. Dar înainte să pot duce la bun 
sfârşit lucrul pentru care venisem, iapa mea a prins a vorbi 
cu glasul u-nei fiice a omului. Şi iată ce mi-a spus: „O, 
stăpână a mea, nu te pripi să mori. Atât cât ţi-e dat să 
trăieşti, norocul încă te mai poate găsi. Dar morţii de morţi 
nu se pot deosebi.” 

— N-am vorbit nici pe departe atât de frumos, murmură 
Hwin. 

— Şşşt, Doamnă, şşşt, spuse Bree, care asculta fascinat 
povestea. Tar-kheena vorbeşte precum nobilii meşteri 
povestitori din Calormen. Nici cel mai de preţ vorbitor de la 
curtea Tisrocului nu ar putea grăi mai bine. Spuneţi mai 
departe, rogu-vă, Iarkheena. 

— Când am auzit limba omului rostită de iapa mea, 
continuă Aravis, pri-mul gând a fost că teama de moarte mi- 
a tulburat simţurile până într-atât în-cât am început să am 
vedenii. Şi faptul m-a umplut de două ori mai mult de 
ruşine, căci cei din neamul meu nu trebuie să aibă frică de 
moarte mai mult decât de muşcătura unei gângănii. Şi asta 
mai aprig m-a făcut să vreau să is-prăvesc. Dar n-am putut, 
căci iapa mea s-a pus cu botul în calea pumnalu-lui. Şi din 
nou a pornit să-mi vorbească şi numai adevăruri spunea şi 
mă dojenea precum o mamă îşi dojeneşte fiica. Uimirea mea 
era atât de mare, încât am uitat de toate şi de Ahoshta şi de 
ce mă aflam acolo şi am spus: „O, Hwin, cum de ştiia grăi 
precum o fiică a omului?” Şi atunci Hwin mi-a poves-tit ceea 
ce cu toţii ştim, cei ce ne aflăm aici în astă-seară şi anume 
că în Nar-nia viețuiesc animale cuvântătoare. Şi mi-a mai 
spus cum a ajuns ea, mânz răpit, să trăiască în ţinuturile de 
aici. Şi atât mi-a vorbit de codrii şi de apele Namiei, de 
cetăţile şi de corăbiile sale, până când n-am mai putut şi am 
stri-gat: „În numele marelui Tash, al lui Azaroth şi al lui 
Zardeenah, Zeița Nopţii, simt în mine o mare dorinţă de a 
cunoaşte acest Tărâm al Namiei.” 


— O, stăpână mea, spuse atunci Hwin, dacă te-ai afla în 
Namia ai fi feri-cită, căci acolo nici o fecioară nu este ţinută 
să lege căsătorie împotriva voin-ţei ei. 

— Şi am stat aşa multă vreme vorbind între noi şi inima mi 
s-a umplut din nou de nădejde şi m-am bucurat că nu mi-am 
luat viaţa. Şi atunci am hotărât să fugim, Hwin şi cu mine şi 
iată cum am făcut. Ne-am întors la casa tatălui meu şi eu 
mi-am îmbrăcat cele mai vesele veşminte şi am cântat şi am 
dansat în faţa tatălui meu şi m-am prefăcut nespus de 
bucuroasă de alegerea pe care el o făcuse pentru mine. Şi 
apoi i-am spus: „O, Tată preaiubit, dă-i fi-icei tale îngăduinţa 
de a lua cu ea pe una din însoţitoarele ei şi de a intra în 
inima pădurii, timp de trei zile şi trei nopţi, ca să aducă 
jertfe lui Zardeenah, zeiţa Nopţii şi a Fecioarelor, aşa cum 
se cuvine şi cum fac fetele când se apro-pie vremea să-şi ia 
rămas bun de la Zardeenah şi să se gătească de nuntă.” lar 
tatăl meu mi-a spus: „O, Fiică a mea, lumina ochilor mei, îţi 
dau îngăduinţă să faci precum doreşti”. 

Dar plecând din faţa tatălui meu, l-am căutat pe cel mai 
bătrân dintre ro-bii lui, acela care este scrib al tatălui meu 
şi care mă ştie de când eram prunc şi mă sălta pe genunchii 
lui, îndrăgindu-mă mai mult decât aerul şi lumina. Şi când |- 
am aflat, l-am pus să jure că-mi va păstra taina. Apoi l-am 
rugat să-mi scrie o scrisoare. Iar el a plâns şi m-a rugat 
fierbinte să-mi schimb hotărâ-rea, dar în cele din urmă a 
zis: „Aud şi mă supun”. Şi a scris întocmai ce i-am spus eu. 
Apoi am pecetluit scrisoarea şi am ascuns-o în sân. 

— Şi ce spunea în scrisoare? Întreba Shasta. 

— Taci, copile, zise Bree. Strici toată povestea. O să aflăm 
despre scri-soare la vremea potrivită. Spune mai departe, 
Tarkheena, te ascultăm. 

— Am ales apoi o însoţitoare care să meargă cu mine în 
pădure, am che-mat-o şi i-am poruncit să mă scoale a doua 
zi, dis-de-dimineaţă. Şi apoi m-am prefăcut veselă şi i-am 
dat să bea vin; dar în cupă amestecasem prafuri care ştiam 
că o vor face să doarmă timp de o noapte şi o zi. Am 


aşteptat apoi până ce somnul i-a cuprins pe toţi ai casei, 
apoi m-am ridicat din pat şi am îmbrăcat armura fratelui 
meu, pe care o ţineam în iatac, ca să-mi amintească de el. În 
chimir am ascuns bani şi câteva bijuterii, am luat de-ale 
gurii, cu mâna mea am pus şaua pe Hwin şi am pornit la 
drum la a doua strajă a nop-ţii. Dar nu m-am îndreptat spre 
pădurea unde credea tatăl meu că am să mă aflu, ci înspre 
nord, spre Tashbaan. 

Timp de trei zile cel puţin, ştiam că tatăl meu nu mă va 
căuta, înşelat fi-ind de vorbele pe care i le spusesem. În a 
patra zi, am ajuns la cetatea Azim Balda. Pentru cei ce nu 
ştiu, cetatea se află la o mare întretăiere de drumuri şi este 
locul de unde vin şi pleacă curierii Tisrocului (fie ca în veci 
să trăias-că), pe cai iuți, spre toate colţurile imperiului. A 
putea trimite mesaje prin aceşti curieri este o onoare dată 
numai celor mai de seamă dintre 'Tarkaani. M-am înfăţişat 
deci în faţa mai-marelui curierilor, în Casa Mesageriei 
Imperi-ale din Azim Balda şi iată ce i-am spus: „O, vrednice 
sol, iată aici o scrisoare de la unchiul meu Ahoshta Tarkaan 
către Kidrash Tarkaan, stăpânul Calava-rului. Ia aici cinci 
galbeni şi fă precum ţi-am spus. Şi mai-marele curierilor a 
zis: „Aud şi mă supun”. 

Scrisoarea era scrisă ca venind din partea lui Ahoshta şi 
iată ce spunea „Ahoshta Tarkaan către Kidrash Tarkaan, 
pace îţi aduc şi salutul meu. În nu-mele lui Tash, cel 
atotputernic şi neîndurător, îţi fac cunoscut ţie, că pe când 
mă îndreptam către casa ta pentru a pecetlui solia de nuntă 
între mine şi fi-ica ta, Aravis 'Tarkheena, i-a fost plăcut 
norocului şi zeilor să mi-o scoată în cale chiar pe ea, pe fiica 
ta, în pădurea unde adusese jertfe lui Zardeenah, du-pă 
obiceiul fecioarelor. Şi când am aflat cine este, vrăjit fiind 
de frumuse-ţea şi de cuviinţa ei, m-am aprins de dragoste 
pentru ea. Şi am simţit că n-aş mai fi putut deosebi ziua de 
noapte dacă nu o iau de soţie chiar atunci, pe loc. Şi aşa, m- 
am grăbit să aduc jertfele cuvenite şi am luat pe fiica ta de 
soţie în acelaşi ceas în care am cunoscut-o. Şi apoi am luat-o 


cu mine în casa mea. Şi te rugăm amândoi să binevoieşti a 
veni aici de grabă, ca să ne bucurăm împreună; şi tot aşa, ia 
aminte să aduci cu tine zestrea soţiei mele, de care am 
mare nevoie, având mari cheltuieli de făcut. Şi pentru că tu 
şi cu mine suntem fraţi, trag nădejde că nu te vei fi mâiniat 
de graba cutare s-a făcut nunta, vinovată de aceasta fiind 
doar iubirea arzătoare ce o am pentru fiica ta. Zeii să te 
aibă în pază.” 

De îndată ce-am trimis scrisoarea, am părăsit cetatea Azim 
Balda în cea mai mare grabă, dar fără teamă de a fi 
urmărită. Fără îndoială, mi-am spus eu, la primirea unei 
astfel de scrisori, tatăl meu se va îngriji să-i trimită mai întâi 
răspuns lui Ahoshta sau se va duce chiar în casa lui. 
Trăgeam nădejde că, până să se afle fapta mea, eu să fiu 
departe de Tashbaan. Aceasta este po-vestea mea de la 
început şi până în această noapte cănd am fugit din calea 
leilor şi v-am cunoscut după trecerea braţului cu apă sărată 
de mare. 

— Şi fata aceea ce-a păţit - cea căreia i-ai dat prafuri de 
dormit? O între-bă Shasta. 

— A fost biciuită, fără îndoială, pentru că s-a trezit târziu, 
răspuse Aravis cu răceală. Dar o merita - era doar o iscoadă 
a soţiei tatălui meu. Mă bucură gândul că a fost pedepsită. 

— Nu mi se pare un lucru prea plăcut, zise Shasta. 

— Nu am povestit toate astea ca să-ţi fac ţie plăcere, i-o 
reteză Aravis tă-ios. 

— Şi mai e ceva ce nu înţeleg în această poveste, insistă 
Shasta Tu nu eşti mare, vreau să spun nu cred că eşti mai 
mare decât mine. Ba dimpotrivă, cred că eu sunt mai mare 
decât tine. Cum ai putea să te măriţi la vârsta as-ta? 

Aravis nu spuse nimic, dar Bree interveni imediat: 

— Shasta, nu arătă lumii cât eşti de neştiutor. În marile 
familii, căsători-ile au loc întotdeauna la această vârsta. 

Shasta roşi până în vârful urechilor (deşi lumina era slabă 
şi nimeni nu observă) şi se simţi luat peste picior. Fu apoi 
rândul lui Bree, la rugămintea lui Aravis, să povestească 


păţaniile prin care trecuseră. Ceea ce Bree făcu cu mare 
plăcere, deşi lui Shasta i se păru că insistă mai mult decât 
ar fi fost ne-voie pe numărul de căzături cu care se alesese 
el şi cât de puţin ştia despre călărie. Bree râse cu poftă, dar 
Aravis nu zise nimic. Şi când Bree termină de povestit, 
găsiră că era de cuviinţă să se culce. 

A doua zi, porniră toţi patru la drum. Lui Shasta călătoria 
îi plăcuse mai mult înainte, când nu erau decât el şi cu 
Bree. Căci acum Calul discuta mai mult cu Aravis decât cu 
el. Bree trăise multă vreme în Calormen, printre Tar-kaani 
şi cai de nobili şi cunoştea o mulţime de oameni şi de locuri 
pe care le ştia şi Aravis. Şi ea spunea: „Dar dacă ai luat 
parte la bătălia de la Zulindreh înseamnă că l-ăi văzut şi pe 
vărul meu, Alimash, „iar Bree răspundea: „O, Alimash! Cum 
să nu! Era comandant peste carele de luptă. Din păcate, eu 
niciodată nu m-am împăcat cu ideea de car sau cu genul de 
cai ce le trag. Adevărata cavalerie este cu totul altceva. Dar 
asta nu înseamnă că Alimash nu este un nobil cavaler. După 
victoria de la Teebeth mi-a umplut desaga cu zahăr.” Sau 
alteori începea Bree: „În vara aceea am fost la lacul 
Mezreel, „ şi Aravis îl completa: „Oh, la Mezreel! Am avut o 
prietenă acolo, pe Lasaraleen Tarkheena. Ce loc minunat! 
Toate grădinile acelea şi Valea celor O Mie de Parfumuri!” 
Bree nu voia să-l excludă într-adins pe Shasta din discuţie, 
deşi băiatul era cam de altă părere. Trebuie să înţelegeţi 
însă că două persoane care au fost în aceleaşi locuri şi care 
au cunoscut aceiaşi oameni nu se pot abţine, când au 
prilejul, să nu vorbească la nesfirşit despre ceea ce ştiu. Ne- 
norocirea este că, dacă te afli de faţă, te simţi întotdeauna 
dat la o parte. 

Cât despre Hwin, aceasta era oricum sfioasă din fire, iar 
acum, în pre-zenţa unui nobil cal de luptă cum era Bree, nu 
mai vorbea aproape deloc. lar Aravis nu i se adresa 
niciodată lui Shasta decât dacă nu avea încotro. 

În curând însă mintea le fu ocupată de lucruri mult mai 
importante. Se apropiau de Tashbaan. Satele se 


înmulţiseră, iar drumurile erau tot mai pline de oameni. 
Acum cei patru fugari călătoreau numai noaptea, iar ziua 
stăteau ascunşi. Şi la fiecare popas discutau şi se 
contraziceau despre ce şi cum a-veau să facă odată ajunşi la 
Tashbaan. Gândul acesta îi speriase pe toţi şi fie-care se 
străduise să-l alunge undeva în fundul minţii. Dar de acum 
nu mai puteau să nu-lia-n seamă. Şi cu fiecare discuţie, 
Aravis devenise puţin, doar puţin, mai prietenoasă cu 
Shasta; căci e curios ce bine te înţelegi cu cei din jur atunci 
când pui ceva la cale împreună cu ei, faţă de atunci când 
vorbeşti nimicuri. 

Bree fu de părere că trebuia, înainte de toate, să-şi 
stabilească un loc de întâlnire pentru cazul în care s-ar fi 
rătăcit unii de alţii când traversau ora-şul. Şi cel mai bun 
loc, zise el, era lângă Mormintele Vechilor Regi, care se 
aflau de partea cealaltă a oraşului, chiar de unde începea 
deşertul. 

— Sunt ca nişte viespare uriaşe de piatră, le explică el. N- 
aveţi cum să nu le vedeţi. Şi ce-i minunat e că nici un 
locuitor din Calormen nu se încu-metă să treacă pe-acolo; 
locul, se spune, e bântuit de strigoi şi oamenii se tem. 

Aravis vru să ştie dacă locul era într-adevăr bântuit. Dar 
Bree răspunse că el, un cal liber din Namia, nu credea în 
poveştile astea din Calormen. Şi atunci Shasta zise că nici el 
nu se trage din Calormen şi deci nici lui nu-i pa-să dacă 
locul e sau nu bântuit. Ceea ce era o mare minciună 
desigur, dar vor-bele lui produseră o puternică impresie 
asupra lui Aravis (deşi pe moment o scoaseră din sărite) şi 
ca urmare, se grăbi să adauge că nici pe ea n-o speriau 
strigoii, oricât ar fi fost de mulţi. Rămase deci stabilit să se 
întâlnească la Morminte, de partea cealaltă a Tashbaanului, 
ceea ce-i făcu pe toţi să se sim-tă foarte stăpâni pe situaţie. 
Dar sentimentul fu de scurtă durată, până ce Hwin zise, 
încet şi sfios, că după părerea ei adevărata problemă nu era 
unde să se întălnească după ce traversau oraşul, ci cum 
anume îl vor traversa, fără a atrage atenţia. 


— Scumpă Doamnă, mâine o să lămurim toate aceste 
amănunte, o linişti Bree. Acum e vremea pentru un pui de 
somn. 

Dar amănuntele se dovediră mai greu de lămurit decât 
crezuseră. Tash-baanul era construit pe o insulă în mijlocul 
unui râu; Aravis veni cu ideea ca ei să traverseze râul înot, 
pe timpul nopţii, în felul acesta ocoleau cu totul o-raşul. Dar 
Bree nu fu de acord, în primul rând, râul era foarte lat, iar 
Hwin nu ar fi putut înota pe o asemenea distanţă, mai ales 
cu un călăreț în spate. (Distanţa era mare chiar şi pentru el, 
dar Bree trecu repede peste acest as-pect), în al doilea 
rând, pe râu aveau să fie cu siguranţă o mulţime de bărci şi 
de corăbii de tot felul. Nu se putea să nu-i vadă cineva - doi 
cai traversând râul înot, noaptea. 

Shasta întrebă dacă nu puteau merge mai în susul râului şi 
să-l traver-seze pe unde albia era mai îngustă. Dar Bree îi 
spuse că pe ambele maluri ale râului, până departe în sus, 
se întindeau grădini şi palate de vară. 

Locul ar fi fost plin de Tarkaani şi Tarkheene, ieşiţi să se 
destindă prin grădinile palatelor sau dând petreceri pe apă. 
Era locul unde riscau cel mai mult să întâlnească persoane 
care ar fi recunoscut-o pe Aravis sau chiar pe el. 

— Atunci trebuie să ne deghizăm, zise Shasta. 

După părerea lui Hwin însă cel mai puţin primejdios era să 
traverseze oraşul de la un capăt la altul, de la o poartă la 
cealaltă. Asta le-ar fi dat posi-bilitatea să se ascundă în 
mulţimea de pe străzi. Dar îi plăcu şi ideea lui Shasta cu 
deghizatul. 

— Copiii trebuie să fie zdrenţăroşi şi să arate ca nişte 
săteni sau sclavi zise ea. Armura lui Aravis şi ce mai avem le 
împachetăm şi le ducem noi în spate. Copiii se vor preface 
că ne duc de dârlogi, iar noi, că suntem nişte biete animale 
de povară. 

— Scumpa mea! Exclamă Aravis puţin zeflemitor. Cine 
crezi tu că ar pu-tea să-l confunde pe Bree cu un animal de 
povară, indiferent cât de bine îl de-ghizăm! 


— Asta cam aşa e, zise Bree pufnind şi plecându-şi 
urechile uşor, uşor de tot pe spate. 

— Ştiu că nu este un plan foarte bun, insistă Hwin. Dar 
cred că este sin-gura noastră şansă. De mult n-am mai fost 
țesălaţi şi deci nu arătăm chiar cum ar trebui să arătăm (cel 
puţin eu ştiu că nu arăt). Eu zic că dacă ne murdărim bine 
de noroi şi mergem cu capetele plecate ca şi cum am fi oste- 
niţi şi leneşi - târându-ne copitele pe jos - avem toate 
şansele să trecem neobservaţi. lar cozile ar trebui tăiate 
mai scurt: nu de tot, înţelegeţi voi, ci doar aşa cât să pară 
încâlcite. 

— Vai, Doamnă! Izbucni Bree. V-aţi găndit vreo clipă cât de 
îngrozitor ar fi să ajungem în Namia într-o stare atât de 
jalnică? 

— Eu zic, insistă Hwin (care era o iapă foarte cu capul pe 
umeri), că tre-buie mai întâi să putem ajunge în Namia. 

Nimeni nu se arătă foarte încântat de ideea lui Hwin, dar 
era cea mai bu-nă din tot ce găsiseră până atunci. Planul nu 
era foarte uşor de pus în practi-că, mai ales că necesita şi 
ceva furtişaguri, cum spunea Shasta, sau „rechizi-ţionare”, 
cum spunea Bree. Într-o noapte, dintr-o gospodărie 
dispărură câţiva saci şi din alta, nişte funie. Dintr-un alt sat 
apropiat Shasta cumpără straie de băiat, zdrenţăroase, 
pentru Aravis şi apăru cu ele triumfător cam pe la vremea 
când se lăsa seara. Ceilalţi îl aşteptau ascunşi într-un pâlc 
de copaci, la poalele unui deal împădurit. Toţi aveau emoţii, 
căci acesta era ultimul deal care-i despărţea de oraşul 
Tashbaan aflat, în vale, de partea cealaltă. 

— Cât mi-aş dori să-l fi traversat deja, murmură Shasta 
către Hwin. 

— Şi eu la fel şi eu la fel, îi răspunse Hwin neliniştită. 

În noaptea aceea urcară coasta dealului, mergând prin 
pădure, pe o po-tecă de pădurari. Şi când ieşiră dintre 
copaci, pe coama dealului, zăriră des-chizăndu-se la 
picioarele lor o vale sclipind de mii de luminiţe. Shasta nu a- 
vea idee cum arată un mare oraş şi priveliştea îl sperie. 


Mâncară de seară şi copiii se culcară. Caii îi treziră însă 
foarte devreme a doua zi. 

Stelele nu apuseseră încă, iar iarba era îngrozitor de rece 
şi de umedă. Zorile abia mijeau undeva departe spre est, pe 
cerul de la hotarul mării. Ara-vis intră în pădure şi se 
întoarse îmbrăcată în straiele cele ponosite în care arăta 
oarecum ciudat; îşi împachetase lucrurile şi le aducea în 
braţe. Acestea împreună cu armura, scutul, iataganul, cele 
două şei şi celelate piese preţioa-se din harnaşamentul 
cailor au fost apoi puse în saci. Bree şi Hwin arătau cât 
puteau de murdari şi de neîngrijiţi. Mai rămănea doar să li 
se taie cozile. Sin-gura unealtă cu care se putea face asta 
era iataganul lui Aravis, iar acesta fu-sese deja împachetat. 
Aşa că au trebuit să desfacă din nou unul din saci ca să-l 
găsească. Tăiatul cozilor le luă ceva timp şi fu destul de 
dureros pentru cai. 

— Pe cuvântul meu! Exclamă Bree. Dacă n-aş fi fost un Cal 
Cuvăntător, primeai o copită în faţă de vedeai stele verzi! 
Parcă era vorba să tai coada, nu s-o smulgi, aşa cum simt că 
faci. 

Dar, în ciuda luminii scăzute şi a degetelor amorţite de frig 
ale copiilor, totul fu în cele din urmă gata. Sacii plini fură 
legaţi pe spinările celor doi cai, copiii apucară de funii (pe 
care caii le purtau în loc de căpăstru şi dârlogi) şi porniră la 
vale, înspre oraş. 

— Şi nu uitaţi, le spuse Bree. Încercăm să stăm împreună. 
Dar dacă nu putem, ne întâlnim la Mormintele Vechilor 
Regi. Cine ajunge primul îi aşteap-tă pe ceilalţi. 

— lar voi nu uitaţi unde vă aflaţi, le zise Shasta cailor. 
Orice s-ar întâm-pla, nu care cumva să începeţi să vorbiţi. 

4. PRIMA ÎNTÂLNIRE. 

La început, Shasta nu vedea nimic în vale în afară de o 
pâclă groasa din care ţâşneau ici şi colo câteva cupole şi 
turle ascuţite; dar pe măsură ce ziua creştea, iar ceața se 
risipea, începu să vadă din ce în ce mai mult. Valea era 
străbătută de un râu lat care se despărţea în două braţe. Pe 


insula dintre cele două braţe se înălța oraşul Tashbaan, una 
din minunile lumii. Oraşul era în-conjurat la bază de un zid 
masiv de piatră, mângâiat în permenenţă de apele râului şi 
întărit cu atât de multe turnuri încât Shasta renunţă în 
curând la ideea de a le mai număra. Iar dincolo de zid, 
insula creştea ca un deal uriaş, pe ale cărui coaste, de jos şi 
până în vârf, la palatul Tisrocului şi, mai sus, la Templul lui 
Tash, se ivea un talmeş-balmeş de case şi clădiri aşezate în 
trepte - terasă peste terasă, stradă peste stradă, drumuri în 
zigzag, scări abrupte mărginite de portocali şi lămâi, 
acoperişuri cu grădini, balcoane, arcade a-dânci, alei 
mărginite de coloane, foişoare înguste, creneluri, minarete, 
turle înalte şi ascuţite. Şi când soarele răsări din mare, 
razele sale scânteiară pe cupola de argint a tempului din 
vârf. Shasta simţi că ameţeşte. 

— Mergi, Shasta, nu te opri, îl îmboldi Bree. 

Pe pereţii văii, de o parte şi de alta a râului, se înghesuiau 
grădini atât de numeroase încât de departe valea părea 
împădurită. Dar când te apropiai, ve-deai cum de sub 
ramurile pomilor te priveau pe furiş şiruri de ziduri, împrej- 
muind căsuțe albe. Shasta remarcă imediat parfumul 
delicios de fructe şi flori care plutea în aer. Nu trecu mult şi 
se aflau jos în vale, printre grădini. Mer-geau încet pe un 
drumeag drept şi domol, mărginit de-o parte şi de alta de 
zi-duri albe, peste care se aplecau coroanele pomilor. 

— Ce loc minunat! Exclamă Shasta uimit. 

— Ai dreptate, zise Bree. Dar şi mai bine m-aş simţi dacă 
ne-am afla de partea cealaltă a oraşului. Spre nord, spre 
Namia! 

În momentul acela, aerul răsună de un sunet grav şi 
prelung, care spori şi spori până ce valea întreagă fu 
cuprinsă de tremur. Era un sunet muzical, dar atât de 
puternic şi de solemn încât era întrucâtva înfricoşător. 

— Sunt cornurile care anunţă deschiderea porţilor 
oraşului, le spuse Bree. Mai avem puţin şi ajungem. Aravis, 
te rog să mergi cu umerii căzuţi şi cu pasul mai greoi. 


Încearcă să arăţi mai puţin a prinţesă, închipuie-ţi că de 
când te ştii ai fost lovită cu piciorul, că ţi s-au dat palme şi ţi 
s-a vorbit urât. 

— Dacă e pe-aşa, zise Aravis, ce-ar fi să încerci şi tu să 
mergi cu capul mai plecat, fără să-ţi arcuieşti gâtul. 
Încearcă să arăţi mai puţin a cal de lup-tă. 

— Şşşt, zise Bree, am ajuns. 

Ajunseseră într-adevăr pe malul râului, de unde drumul se 
continua peste un pod sprijinit pe un şir de piloni arcuiţi. 
Apa dansa veselă în lumina dimineţii; în dreapta lor, înspre 
gura de vărsare a râului se zăreau câteva ca-targe. Nu erau 
singuri pe drum. Pe pod se mai aflau alţi drumeţi, cei mai 
mulţi săteni, cu coşuri pe cap sau trăgând după ei măgari 
sau catâri împovă-raţi de mărfuri. Copiii se alăturară 
mulţimii, ţinând caii strâns lângă ei. 

— S-a întâmplat ceva? Îi şopti Shasta lui Aravis, pe al cărei 
chip apăruse o expresie ciudată. 

— Ce ştii tu! Îi răspunse Aravis cam sălbatic. Ce-ţi pasă ţie 
de 'Tashba-an? Eu însă aş fi putut intra aici purtată pe o 
lectică precedată de soldaţi şi urmată de sclavi, aş fi putut 
merge la un ospăț în chiar palatul Tisrocului (fie ca în veci 
să trăiască) - nu să intru aşa, pe furiş, ca un hoţ. Pentru tine 
e cu totul altceva. 

Lui Shasta toate aceste gânduri i se păreau prosteşti. 

La capătul celălalt al podului zidurile oraşului se înălţau 
uriaşe deasupra lor şi porţile de bronz erau date în lături. 
Intrarea era largă, dar din pricina înălţimii părea îngustă. 
De o parte şi de alta era străjuită de vreo şase soldaţi 
sprijiniți în sulițe. La vederea lor, Aravis nu se putu stăpâni 
să nu-şi spună: „Dacă ar şti a cui fiică sunt, ar lua imediat 
poziţie de drepţi şi mi-ar da ono-rul”. Ceilalţi însă nu-şi 
doreau decât să se poată strecura cât mai uşor pe lân-gă 
soldaţi. Din fericire, aceştia nu-i opriră, însă unul dintre ei 
apucă totuşi un morcov din coşul unui ţăran şi azvârli cu el 
în Shasta, râzând cu glas gros: 


— Măi, argatule! Strigă el. O s-o iei pe coajă dacă te 
prinde stăpânul că i-ai folosit calul de călărie ca animal de 
povară. 

Shasta se sperie puţin, căci asta arăta că oricine se 
pricepea cât de cât la cai nu se putea înşela în privinţa lui 
Bree. 

— Uite aşa mi-a poruncit stăpânul! Răspunse Shasta. 

Dar mai bine şi-ar fi ţinut gura, căci soldatul îi trase o 
palmă care-l trânti aproape la pământ. 

— Na, neisprăvitule, zise soldatul. Ca să te înveţi minte 
altă dată cum vorbeşti cu oamenii liberi. 

Dar acesta fu singurul incident. Reuşiră să intre în oraş 
fără alte necazuri. Shasta vărsă doar puţine lacrimi; bătaia 
nu era ceva neobişnuit pentru el. 

De partea cealaltă a porţilor, oraşul nu mai era atât de 
impresionant cum părea de la depărtare. Prima străduţă pe 
care merseră era strâmtă şi în zidurile care o mărgineau de 
ambele părţi abia dacă erau tăiate câteva feres-tre. Străzile 
erau mult mai aglomerate decât se aşteptase Shasta: săteni 
(în drum spre piaţă) care intraseră în oraş o dată cu ei, dar 
şi sacagii, vânzători de zaharicale, hamali, soldaţi, cerşetori, 
copii zdrenţăroşi, găini, câini fără stăpân şi sclavi în 
picioarele goale. Ceea ce te izbea imediat erau mirosurile - 
mirosul de oameni nespălaţi şi de câini nespălaţi, amestecat 
cu miros de par-fumuri, de usturoi, de ceapă şi de mormane 
de gunoi care se înălţau peste tot. 

Shasta mergea în fruntea grupului, dar Bree era cel care 
cunoştea dru-mul şi îl ghida pe băiat prin mici smucituri ale 
nasului. În curând o luară la stânga şi începură să urce o 
coastă abruptă a dealului. Aici aerul era mult mai răcoros şi 
mai respirabil, căci drumul era mărginit de pomi, iar casele 
se întindeau numai pe partea dreaptă; la stânga privirea le 
cobora peste acoperi-şurile caselor şi ajungea până jos la 
râu, ba chiar mai departe, în susul apei. Drumul se răsuci 
apoi în serpentină spre dreapta şi conţină să urce. De fapt, 
începuseră să urce şerpuit, spre centrul oraşului, care se 


afla în vârful dealu-lui. Nu după mult, ajunseră într-o zonă 
mai plăcută a oraşului, unde drumu-rile erau bune. Pe 
piedestaluri şlefuite erau aşezate statui măreţe ale zeilor şi 
eroilor calormeni - figuri mai degrabă impresionante decât 
plăcute privirii. Palmieri şi alei mărginite de coloane 
aruncau umbră pe deasupra străzilor fierbinţi. Şi dincolo de 
porţile arcuite ale palatelor pe lângă care treceau, Shasta 
văzu ramuri verzi, fântâni răcoroase şi curţi pavate cu 
iarbă. Trebuie să fie foarte plăcut înăuntru, îşi spuse el. 

La fiecare cotitură a drumului Shasta spera să scape de 
mulţime, dar mulţimea se încăpăţâna să ţină pasul cu ei. 
Înaintau greu şi din când în când erau nevoiţi să stea pe loc. 
Asta se întâmpla când peste forfota mulţimii răsu-na câte o 
voce puternică, strigând: Faceţi loc! Loc! Loc! Pentru 
Tarkaan sau pentru Tarkheena, sau pentru al 
cincisprezecelea Vizir, sau pentru Ambasa-dor. Atunci 
mulţimea toată se lipea de ziduri şi peste capetele lor 
Shasta pu-tea zări uneori pe nobilul sau pe nobila pentru 
care se producea toată acea învălmăşeală şi care se legăna 
tolănit în câte o lectică purtată pe umeri de pa-tru sau 
uneori şase sclavi uriaşi. Căci în Tashbaan exista o singură 
regulă de circulaţie care spunea că oricine este mai mic în 
rang trebuie să se dea la o parte din calea celui mai mare în 
rang, dacă nu voia să simtă muşcătura bi-ciului sau lovitura 
unui mâner de spadă. 

Însă cea mai groaznică dintre aceste opriri avu loc tocmai 
sus, pe ultima stradă din vârful dealului (mai sus de care se 
afla doar palatul Tisrocului). 

— Loc! Loc! Loc! Se auzi deodată o voce. Faceţi loc pentru 
Regele Barbari-lor Albi, oaspetele Tisrocului (fie ca în veci 
să trăiască)! Faceţi loc pentru dele-gaţia de nobili din 
Namia! 

Shasta încercă să se tragă într-o parte şi să-l facă şi pe 
Bree să dea îna-poi. Dar nici un cal, nici chiar un Cal 
Cuvântător din Namia, nu se poate da lesne îndărăt cu 
spatele. Şi o femeie cu un coş foarte colţuros, aflată chiar în 


spatele lui Shasta, îi înfipse cu putere coşul între umeri, 
răţoindu-se: 

— Ia vezi pe unde calci! Pe cine crezi tu că împingi aşa? 

Apoi altcineva îl înghionti dintr-o parte şi, în zăpăcelala 
momentului, bă-iatul scăpă funia lui Bree. Şi apoi întreaga 
mulţime din spatele lui deveni atât de compactă şi de 
nemişcată, încât Shasta rămase înţepenit pe loc. Şi uite a-şa 
se pomeni, fără voia lui, în chiar primul rând, de unde putea 
vedea bine grupul care cobora strada. 

Era un grup cu totul deosebit de tot ce văzuse în ziua 
aceea. Crainicul care mergea în faţă strigând „Loc, loc!” era 
singurul din Calormen. Şi nu se vedea nici o lectică; 
întregul grup mergea pe jos. Era alcătuit cam din şase 
bărbaţi cum Shasta nu mai văzuse niciodată până atunci. 
Toţi aveau pielea albă ca şi el şi cei mai mulţi erau blonzi. 
Veşmintele le erau cu totul deosebi-te de cele ale 
locuitorilor din Calormen. Cei mai mulţi aveau picioarele 
dezgo-lite până la genunchi. Purtau tunici colorate, în 
nuanţe frumoase, luminoase şi puternice - verde-adânc, 
galben-vesel sau albastru-curat. În loc de turba-ne, purtau 
pe cap coifuri din fier sau argint, unele încrustate cu 
nestemate, unul dintre ele având montate o pereche de 
aripioare de o parte şi de alta. Câţiva erau cu capul gol. 
Spadele care le atârnau la şold erau drepte şi lungi şi nu 
curbate ca iataganele din Calormen. Şi în loc să pară gravi 
şi misterioşi, precum cei mai mulţi dintre calormeni, străinii 
înaintau în pas săltăreţ, legă-nându-şi braţele şi umerii, 
discutând şi râzând între ei. Unul mergea fluie-rând. 
Păreau gata să lege prietenie cu oricine se arăta prietenos 
şi nici că le păsa de cei îmbufnaţi. Shasta îşi spuse că nu 
văzuse nimic mai frumos în via-ţa lui. 

Dar nu avu timp să se bucure prea mult, căci chiar atunci 
se întâmplă un lucru îngrozitor. Conducătorul grupului de 
bărbaţi blonzi arătă dintr-o da-tă înspre Shasta şi strigă cu 
voce tare: 

— Uite-l! Uite-l pe fugarul nostru! Şi îl apucă de umăr. 


În clipa următoare, Shasta primi o palmă, dar nu una 
dureroasă, care să-ţi umple ochii de lacrimi, ci doar 
usturătoare, destul ca să înţelegi că ai fost mustrat pentru o 
prostie făcută. Şi apoi străinul clătină din cap şi adău-gă: 

— Ruşine să vă fie, Domnul meu! Ruşine! Regina Susan 
are ochii roşii de cât a plâns. Cum! Să lipsiţi o noapte 
întreagă de acasă! Pe unde aţi umblat? 

Dacă ar fi putut, Shasta ar fi ţâşnit sub burta lui Bree 
încercând să se piardă în mulţime; dar bărbaţii cei blonzi îl 
înconjuraseră şi îl ţineau cu pute-re pe loc. 

Primul lui impuls fu, bineînţeles, să spună că el nu era 
decât un biet fiu de pescar şi că nobilul domn străin se 
înşela şi îl lua drept altcineva. Apoi îşi dădu seama că 
ultimul lucru de care avea nevoie, cu toată acea mulţime 
îm-prejur, era să înceapă să explice cine este şi pentru ce se 
află acolo. Dacă ar fi început, ar fi fost întrebat imediat de 
unde-şi găsise calul şi cine era Aravis - şi atunci putea să-şi 
ia adio de-a mai putea ieşi din Tashbaan. Următorul lui 
impuls fu să se întoarcă spre Bree şi să-i ceară ajutor din 
priviri. Dar Bree nu avea de gând să dezvăluie acelei 
mulţimi că era un Cal Cuvântător şi stătea acolo cu un aer 
prostănac. Cât despre Aravis, Shasta nici nu încercă să se 
în-toarcă spre ea, de teamă să nu atragă atenţia. Şi nu mai 
era timp de gândire, căci conducătorul grupului de namieni 
zise imediat: 

— Peridan, apucă respectuos pe tânăra noastră alteţă de 
una din mâini, iar eu am să-l apuc de cealaltă. Şi acum să ne 
continuăm drumul. Regina, sora noastră, se va linişti de 
îndată ce-o să-l vadă pe micul nostru fugar la adăpost în 
casa în care suntem găzduiţi. 

Şi astfel se prăbuşiră toate planurile lor, înainte să fi 
apucat să ajungă măcar la jumătatea oraşului. 

Shasta fu luat pe sus de un grup de necunoscuţi, fără să-şi 
poată lua ră-mas bun de la ceilalţi. N-avea nici cea mai mică 
idee ce i s-ar putea întâmpla mai departe. Regele Namiei - 
căci după cum i se adresau ceilalţi era cu sigu-ranţă un 


rege - continuă să-l asalteze cu întrebări: unde fusese, cum 
ieşise din palat, ce făcuse cu hainele lui şi dacă nu-şi dădea 
seama cât fusese de neastâmpărat. Numai că regele îi 
spuse „făr'de-astâmp', în loc de neastâmpă-rat. 

Shasta nu răspunse nimic, deoarece nu ştia ce putea 
spune care să nu fie periculos. 

— Cum? Aţi amuţit? Continuă regele. Trebuie să vă spun 
din capul locu-lui, Alteță, că această muţenie de câine bătut 
se cuvine încă şi mai puţin u-nuia din neamul vostru decât 
chiar fapta înfăptuită. Să fugi o noapte de aca-să poate 
trece drept o năzdrăvănie de băieţaş isteţ. Dar fiul regelui 
din Archen trebuie să se măndrească cu fapta lui, nu să 
meargă cu capul plecat ca un sclav din Calormen. 

Toată această situaţie era foarte neplăcută, căci Shasta 
simţea că acest tânăr rege era cel mai drăguţ adult pe care- 
| cunoscuse vreodată şi i-ar fi plă-cut să-i facă o impresie 
bună. 

Străinii îl conduseră - ţinându-l strâns de ambele mâini - 
de-a lungul unei străzi înguste şi în jos pe nişte scări 
scunde, apoi în sus pe alte scări pâ-nă la o intrare mare, 
tăiată într-un zid alb şi străjuită în ambele părţi de doi 
chiparoşi înalţi, de un verde-închis. Dincolo de arcul intrării, 
Shasta se pome-ni într-o curte-grădină. Un bazin de 
marmură, cu apă limpede, era alimentat de o mică fântână- 
ţâşnitoare care creştea din mijlocul său. În jurul bazinului, 
pe un covor de iarbă moale creşteau portocali, iar pe 
zidurile care închideau grădina se întindeau trandafiri 
căţărători. Zgomotul, praful şi mulţimea de pe străzi părură 
dintr-o dată foarte îndepărtate. Traversară grădina şi 
ajunseră la o intrare întunecoasă. Crainicul rămase afară. 
Străinii îl conduseră apoi pe un coridor lung, a cărui 
pardosea de piatră îi răcorea de minune tălpile înfier- 
bântate şi urcară la etaj. Câteva clipe mai târziu, Shasta se 
pomeni clipind în lumina unei încăperi mari şi spaţioase, cu 
ferestrele toate deschise înspre nord, ca să nu pătrundă 
soarele. Pardoseala era acoperită cu un covor cu cele mai 


frumoase culori pe care le văzuse Shasta vreodată, în care 
se afundă cu tălpile, ca şi cum ar fi călcat pe un pat moale 
de muşchi. De-a lungul pereţi-lor erau înşirate divane joase, 
încărcate cu perne mari şi încăperea părea pli-nă de 
oameni; oameni foarte ciudaţi, unii dintre ei, îşi zise Shasta. 
Dar nu a-vu prea mult timp să se gândească la asta, căci 
una dintre cele mai frumoase doamne pe care o văzuse 
vreodată se ridică în picioare şi îl cuprinse în braţe, 
sărutându-l: 

— Corin! Corin! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Mie, 
care ţi-am fost cea mai apropiată prietenă, după moartea 
mamei tale. Ce i-aş fi spus eu augustului tău părinte dacă 
mă înapoiam fără tine? Ar fi fost prilej de război între 
Archen şi Namia, ţinuturi prietene din zorii timpurilor. A 
fost urât, prie-tene, foarte urât din partea ta să ne faci una 
ca asta. 

„S-ar părea că sunt luat drept prinţul acestui Archen, pe 
unde o mai fi şi ăsta, îşi spuse Shasta în sinea lui. lar 
oamenii ăştia trebuie să fie toţi narni-eni. Unde o fi 
adevăratul Corin?” Dar aceste gânduri nu-l ajutară cu 
nimic. Rămase mut ca mai înainte. 

— Pe unde ai umblat, Corin? Îl întrebă doamna, cu mâinile 
încă sprijinite pe umerii lui. 

— N-Nu ştiu, se bâlbâi Shasta. 

— Ce ţi-am spus eu, Susan, zise atunci Regele. N-am 
izbutit să scot ni-mic de la el, adevăr sau minciună. 

— Măjestăţile Voastre! Regină Susan! Rege Edmund! Se 
auzi dintr-o dată o voce: şi când Shasta se întoarse să vadă 
de unde vine, aproape că-i sări ini-ma din piept de uimire. 
Căci vorbitorul era una din acele fiinţe stranii pe care le 
observase din colţul ochiului atunci când intrase prima oară 
în încăpere. A-vea cam aceeaşi înălţime cu Shasta. De la 
mijloc în sus semăna a om, dar pi-cioarele îi erau acoperite 
cu blană ca la ţap, ba chiar aveau formă de picioare de ţap. 
Avea copite de ţap şi o coadă. Pielea îi era roşiatică, părul 
creţ, avea o bărbuţă scurtă şi ascuţită şi două corniţe. 


Personajul era de fapt un Faun, dar Shasta nu văzuse aşa 
ceva nici măcar în desene şi nu ştia că există. Şi dacă aţi 
citit cumva o carte care se numeşte Şifonierul, Leul şi 
Vrăjitoarea, veţi vrea poate să aflaţi că acesta era acelaşi 
Faun Tumnus, pe care Lucy, sora Reginei Susan, îl 
cunoscuse din chiar prima zi când pătrunsese în Namia. 
Dar acum Faunul era mai bătrân, căci Peter, Susan, 
Edmund şi Lucy domneau peste Namia de mai mulţi ani. 

— Măjestăţile Voastre, spuse el, Micul nostru Prinţ are 
insolaţie. Uita-ţi-vă la el! E ameţit. Nu ştie unde se află. 

Şi atunci toată lumea încetă să-l mai dojenească şi să-l mai 
iscodească şi începu să se agite în jurul lui, fu culcat pe un 
divan, cu multe perne sub cap şi i se dădu să bea şerbet 
glasat dintr-o cupă de aur şi i se spuse să stea liniştit. 

Aşa ceva nu i se întâmplase lui Shasta în viaţa lui. 
Niciodată nu visase că va ajunge vreodată să stea întins pe 
ceva atât de comod cum era acel divan sau să bea ceva atât 
de delicios cum era acel şerbet. Încă se mai întreba ce s-o fi 
întâmplat cu Bree, Hwin şi Aravis şi cum avea să reuşească 
să scape de aici ca să-i întâlnească la Morminte şi ce se va 
întâmpla cu el când o să apară adevăratul Corin. Dar 
niciuna din grijile astea nu mai păreau atât de chi-nuitoare 
acum, când se simţea atât de bine. Şi poate, cine ştie, mai 
târziu or să apară şi ceva bucate! 

Între timp, privea cu interes la ceilalţi oameni din 
încăperea aerisită şi răcoroasă. Pe lângă Faun mai erau doi 
pitici (o altă creatură pe care el n-o mai văzuse vreodată) şi 
un Corb foarte mare. Restul erau toţi adulţi, dar ti-neri şi 
atât femeile, cât şi bărbaţii aveau chipuri şi glasuri mai 
plăcute decât majoritatea celor din Calormen. Şi nu după 
mult, Shasta începu să devină atent la ce se vorbea în jurul 
lui. 

— Şi-acum, Doamnă, o întrebă Regele pe Regina Susan 
(doamna care-l sărutase pe Shasta), ce spui? Stăm în acest 
oraş de aproape trei săptamâni încheiate. Te-ai hotărăt 


dacă te vei căsători cu acest iubit al tău cu pielea măslinie, 
cu acest Prinţ Rabadash, sau nu? Doamna clătină din cap. 

— Nu, frate, spuse ea, nici pentru toate nestematele din 
Tashbaan. 

(„La-auzi! Îşi zise Shasta. Deşi sunt Rege şi Regină, sunt de 
fapt frate şi soră, nu soţ şi soţie.”) 

— Ce veste îmbucurătoare, surioară, spuse Regele. 
Adevărat îţi spun că te-aş fi iubit mai puţin dacă l-ai fi luat în 
căsătorie. De când au venit primii ambasadori ai Tisrocului 
în Namia pentru a discuta această căsătorie şi chiar mai 
târziu când Prinţul a fost oaspetele nostru la Cair Paravel, a 
fost un mister pentru mine că inima ta i-a arătat atâta 
bunăvoință. 

— Au fost momente de nebunie, Edmund, răspuse Regina 
Susan, pentru care-ţi cer iertare. Şi cu toate acestea, când 
a fost cu noi în Namia, acest Prinţ s-a arătat într-o altă 
lumină decât aici, la Tashbaan. Căci vă iau pe toţi ca martori 
ai uimitoarelor fapte de vitejie pe care le-a înfăptuit la 
marele tur-nir şi la întrecerea pe care fratele nostru, 
Marele Rege, le-a organizat în cin-stea lui şi cât de blând şi 
curtenitor s-a purtat cu noi timp de şapte zile. Dar aici, în 
oraşul lui, ne-a arătat o altă faţă. 

— Ah! Croncăni Corbul. Există un vechi proverb care 
spune: Pe urs, de vrei să-l ştii, în bârlog vei iscodi. 

— Adevărat grăieşti, Gheară-Palidă, spuse unul dintre 
Pitici. Şi un alt proverb spune: Vino, stai în casa mea şi 
atunci mă vei afla. 

— Da, zise Regele. L-am văzut pe Prinţ aşa cum este el de 
fapt: un tiran orgolios, sângeros şi crud, care iubeşte luxul 
şi face numai ce-i place lui. 

— Atunci, în numele lui Aslan, spuse Susan, să plecăm 
chiar astăzi din Tashbaan. 

— Ei, aici e-aici, surioară, zise Edmund. Căci a venit 
vremea să-ţi mărtu-risesc tot ceea ce mi-a stat pe suflet de 
mai multe zile. Peridan, dacă nu ţi-e cu supărare, verifică la 


uşă, să nu fim ascultați. Nu-i nimeni? Bine, atunci. Trebuie 
să vorbim în mare taină. 

Asistenţa deveni dintr-o dată foarte serioasă. Regina 
Susan sări în pi-cioare şi se apropie de fratele ei. 

— Edmund, exclamă ea. Ce se întâmplă? Îţi citesc ceva 
îngrozitor pe chip. 

5. PRINŢUL CORIN 

— Scumpa mea soră şi buna mea Doamnă, începu Regele 
Edmund, tre-buie să dai dovadă de tărie. Căci, deschis îţi 
spun, ne paşte o mare primejdie. 

— Ce s-a întâmplat, Edmund? Întrebă Regina. 

— lată ce e, spuse Edmund. Nu cred că vom putea părăsi 
oraşul atât de uşor. Câtă vreme Prinţul a tras nădejde că-l 
vei accepta de soţ, am fost trataţi ca oaspeţi de onoare. Dar 
pe Coama Leului, de-ndată ce va fi întâmpinat de refuzul 
tău categoric, nu vom mai fi decât nişte prizonieri. 

Unuia dintre Pitici îi scăpă un fluierat ascuţit. 

— V-am avertizat, Majestăţile Voastre, v-am avertizat, 
spuse Gheară-Pa-lidă, Corbul. Lesne de intrat, dar anevoie 
de ieşit, aşa cum a spus racul des-pre oală! 

— L-am văzut pe Prinţ azi-dimineaţă, continuă Edmund. 
Nenorocirea fa-ce că nu e obişnuit să nu i se îndeplinească 
dorinţele. Şi e foarte deranjat de lungile tale amânări şi de 
răspunsurile în coadă de peşte. Azi-dimineaţă a in-sistat 
foarte mult să ştie care este decizia ta. L-am amânat - 
încercănd în a-celaşi timp să-i mai domolesc speranţele - cu 
câteva glume uşurele despre firea schimbătoare a femeilor 
şi i-am dat de înţeles că cererea lui ar putea fi refuzată. 
Atunci a devenit furios şi periculos; în fiecare cuvânt pe 
care l-a ros-tit a picurat stropi de ameninţare, deşi purtarea 
lui a fost încă curtenitoare. 

— Da, întări Faunul Tumnus. Acelaşi lucru l-am observat şi 
eu când am luat cina cu Marele Vizir astă-noapte. M-a 
întrebat cum îmi place 'Tashbaa-nul. Iar eu (căci nu-i 
puteam spune că urăsc fiecare piatră de aici şi nici nu 
voiam să-l mint) i-am răspuns că, de la sosirea verii, inima- 


mi tânjeşte după codrii umbroşi şi plaiurile ondulate şi 
răcoroase ale Namiei. Atunci Vizirul m-a dăruit cu un 
zâmbet strepezit şi mi-a spus: Nimic nu te va împiedica să 
dansezi din nou pe acele plaiuri, picior de ţap; cu condiţia 
să ne laşi în schimb o mireasă pentru prinţul nostru. 

— Vrei să spui că doreşte să mă ia de soţie cu de-a sila? 
Exclamă Susan. 

— Mă tem că da, surioară, spuse Edmund. Soţie sau 
sclavă, ceea ce ar fi şi mai rău. 

— Dar cum se poate? Crede el, Tisrocul, că fratele nostru, 
Marele Rege, ar suferi un asemenea afront? 

— Sire, i se adresă Peridan, Regelui. Nu pot fi atât de 
nebuni. Ce cred ei, că în Namia nu există spade şi sulițe? 

— Din păcate, eu cred că Tisrocul se teme prea puţin de 
Namia, zise Ed-mund. Noi suntem un ţinut mic. Şi micile 
ţinuturi de la hotarul marilor impe-rii stămesc întotdeauna 
duşmănia nobililor imperiului. Încolţeşte în ei pofta de a le 
distruge, de a le înghiţise prea poate ca atunci când 
Tisrocul a ac-ceptat să-l trimită pe Prinţ la Cair Paravel ca 
peţitor pentru tine, surioară, să nu fi fost decât un prilej de- 
a ne căuta gâlceavă. Cel mai probabil este că nu-treşte 
dorinţa de a ocupa Namia şi Ţinutul Archen dintr-o singură 
mişcare. 

— Să încerce numai, spuse cel de-al doilea Pitic. Pe mare 
suntem tot atât de puternici ca şi el. Şi, dacă ne atacă pe 
uscat, va avea de traversat mai întâi deşertul. 

— E adevărat ce spui, prietene, zise Edmund. Dar este 
oare deşertul o a-devărată piedică în calea lui? Ce spune 
Gheară-Palidă, sfetnicul nostru? 

— Cândva cunoşteam deşertul destul de bine, spuse 
Corbul. Deseori l-am străbătut în zbor când eram mai tânăr 
(Shasta deveni din ce în ce mai atent). Şi un lucru e sigur: 
dacă Tisrocul alege drumul care trece prin oaza cea mare, 
nu va putea niciodată să ajungă cu o armată numeroasă 
până în Archen. Căci, deşi ar putea înnopta în oază la 
sfârşitul unei singure zile de marş, izvoarele de apă care 


există acolo ar fi neîndestulătoare pentru a stinge setea 
tuturor oştenilor şi a cailor. Dar mai există un drum în afară 
de acela. 

Shasta deveni dintr-o dată foarte atent. 

— Pentru a găsi acest drum, continuă Corbul, trebuie să 
porneşti de lân-gă Mormintele Vechilor Regi şi să mergi în 
direcţia nord-vest, în aşa fel încât să nu pierzi din ochi 
piscul dublu al Muntelui Pire. După o zi şi ceva de mers 
călare, se ajunge la gura unei văi pietroase, îngustă ca o 
crăpătură. Cine nu ştie poate sta chiar pe buza ei şi să nu-şi 
dea seama ce ascunde. Poţi chiar să priveşti în gura văii, 
dar nu vei vedea nici iarbă, nici apă - nimic îmbietor. Dar, 
dacă-ţi struneşti totuşi calul în această vale, vei da până la 
urmă de un râu a cărui albie te scoate direct în inima 
Ţinutului Archen. 

— Şi oare armata Tisrocului cunoaşte acest drum? Întrebă 
Regina. 

— Prieteni, prieteni, spuse Edmund, ce rost au toate 
aceste vorbe de pri-sos? Întrebarea nu este cine va ieşi 
învingător în cazul unui război între Nar-nia şi Calormen, ci 
cum să salvăm onoarea Reginei noastre şi să scăpăm cu 
viaţă din acest oraş drăcesc. Căci, chiar dacă fratele meu, 
Marele Rege Peter, îl va înfrânge pe Tisroc de mai multe ori 
la rind, gâturile noastre vor fi fost de mult tăiate înainte să 
apucăm ziua aceea, iar graţioasa noastră Regină va fi 
devenit soţia sau mai degrabă sclava acestui prinţ. 

— Dar suntem înarmaţi, Sire, spuse primul Pitic. Iar 
această locuinţă pa-re destul de uşor de apărat. 

— Nu mă îndoiesc că niciunul dintre cei prezenţi nu ar 
ezita să-şi dea viaţa apărând intrarea în acest loc, iar 
duşmanii nu ar ajunge la Regină decât călcând peste 
cadavrele noastre, spuse Regele. Dar nu am face decât să 
ne zbatem ca nişte şobolani prinşi în capcană. 

— Foarte adevărat, croncăni Corbul. Aceste planuri de-a 
ne baricada şi de-a lupta până la ultimul om sunt bune ca 
subiecte de poveste, dar ele nu au avut niciodată sorţi de 


izbândă. După primele încercări nereuşite, duşma-nul pune 
întotdeauna foc la locuinţă. 

— Din cauza mea se întâmplă toate astea, zise atunci 
Susan izbucnind în lacrimi. Ah, dacă n-aş fi plecat niciodată 
de la Cair Paravel. Ultima noastră zi fericită a fost înainte 
de sosirea acelor soli din Calormen. Cârtiţele tocmai ne 
plantau o nouă livadă... Oh., oh... 

Şi îşi îngropă faţa în palme, plângând amarnic. 

— Curaj, Su, curaj, o îmbărbătă Edmund. Adu-ţi aminte - 
dar ce se în-tâmplă cu tine, domnule Tumnus? Căci Faunul 
se ţinea cu ambele mâini de corniţe de parcă încerca să-şi 
ţină capul să nu fugă şi se răsucea pe loc ca măcinat de o 
mare durere. 

— Nu-mi vorbiţi, nu-mi vorbiţi, zise Tumnus. Încerc să 
gândesc. Mă gân-desc aşa de tare că abia mai pot să respir. 
Aşteptaţi puţin, aşteptaţi. 

Urmă un moment de tăcere nelămurită după care Faunul 
îşi înălţă ca-pul, trase aer adânc în piept, îşi şterse fruntea 
Şi zise: 

— Singura problemă este cum să ajungem jos la corabia 
noastră - cu nişte provizii - fără să fim văzuţi sau opriţi. 

— Da, observă sarcastic unul dintre Pitici. Tot aşa cum 
singura proble-mă a cerşetorului care ar călări e că nu are 
cal. 

— Staţi puţin, staţi puţin, zise agitat Domnul Tumnus. Nu 
avem nevoie decât de un pretext pentru a primi îngăduinţa 
să coborâm astăzi la corabie şi să încărcăm câteva provizii. 

— Şi? Întrebă Regele Edmund nelămurit. 

— Ei bine, continuă Faunul, ce-aţi zice dacă Majestăţile 
Voastre l-ar invi-ta pe Prinţ la un mare ospăț, să zicem 
pentru mâine seară, la bordul corabiei noastre, Splendour 
Hyaline? Cuvintele invitaţiei trebuie bine meşteşugite, să fie 
cât se poate de curtenitoare, dar fără să angajeze cu nimic 
onoarea Regi-nei: doar atât cât să-i dea Prințului speranţa 
că Regina a început să se îndu-plece în hotărârea ei. 

— Iată un sfat cu adevărat înţelept, Sire, zise Corbul. 


— Şi apoi, se aprinse şi mai tare Tumnus, nu va mai fi de 
mirare pentru nimeni să ne vadă urcând şi coborând de pe 
vas, căci ar şti că ne pregătim de oaspeţi. Câţiva dintre noi 
vor trebui să meargă prin bazar să cumpere fructe, 
zaharicale şi vinuri, ca şi cum chiar am pregăti un ospăț. Şi 
mai trebuie să tocmim scamatori, jongleri, dansatoare şi 
cântăreţi care să fie la bordul vasu-lui mâine-noapte. 

— Înţeleg, înţeleg, spuse Regele Edmund frecându-şi 
palmele. 

— Şi apoi, continuă Tumnus, ne îmbarcăm cu toţii în seara 
asta. Şi de îndată ce se lasă întunericul... 

— Ridicăm pânzele şi scoatem vâslele! Exclamă Regele. 

— Şi ieşim în larg! Strigă Tumnus, sărind în picioare şi 
începând să dan-seze. 

— Înspre nord, zise primul Pitic. 

— Fugim acasă! Ura pentru Namia şi pentru nord! 
Exclamă celălalt pitic. 

— lar Prinţul se va trezi a doua zi de dimineaţă şi va găsi 
colivia goală! A-dăugă Peridan, bătând din palme. 

— O, Domnule Tumnus, dragă Domnule Tumnus, zise 
Regina prinzân-du-l de mâini şi învârtindu-se cu el în pas de 
dans. Ne-ai salvat pe toţi. 

— Prinţul va porni după noi, observă un alt nobil, al cărui 
nume Shasta nu-l auzise. 

— Nu mi-e teamă de asta, spuse Edmund. Am văzut toate 
corăbiile lor de pe râu şi printre ele nu se află nici un vas de 
război şi nici vreo galeră rapidă. Chiar mi-aş dori să ne 
urmărească! Căci Splendour Hyaline poate scufunda orice 
vas care s-ar încumeta să-i ia urma - presupunând că ne-ar 
putea ajunge. 

— Sire, zise Corbul. Şapte zile dacă mai stăm să cugetăm, 
tot nu vom gă-si alt plan mai bun decât al Faunului. Şi dacă 
ne-am hotărât, hai să ne îngri-jim mai înainte de cuiburi şi 
apoi de ouă, aşa cum spunem noi, păsările. Cu alte cuvinte, 
haideţi să mâncăm şi apoi să ne apucăm de treaba ce ne- 
aşteap-tă. 


La auzul acestor vorbe, toată lumea se ridică în picioare, 
uşile se deschi-seră, iar nobilii şi celelalte fiinţe din încăpere 
se dădură în lături lăsând loc pentru Rege şi Regină. Shasta 
tocmai se întreba ce să facă, dar Domnul Tum-nus îl linişti: 

— Staţi cuminte, Alteță. Vă aduc eu îndată ceva de 
mâncare. Nu e nevoie să vă mişcaţi până nu suntem gata de 
îmbarcare. 

Shasta îşi lăsă capul înapoi pe perne şi în curând rămase 
singur în încă-pere. 

„Ce mi se întâmplă e de-a dreptul îngrozitor, „îşi spuse el. 
Nu-i trecuse nici o clipă prin minte să le spună acestor 
namieni întregul adevăr şi să le ceară ajutorul. Fiind 
crescut de un om aspru şi zgârcit cum fusese Arsheesh, îşi 
făcuse un obicei de a nu spune nimic, dacă se putea, 
oamenilor mari: era convins că adulţii întotdeauna strică 
sau te împiedică să faci ceea ce vrei. Şi se mai gândea că 
Regele s-ar fi purtat frumos cu cei doi cai, deoarece erau 
animale cuvântătoare din Namia, dar nu şi cu Aravis, căci 
era din Calormen şi ar fi putut s-o vândă ca sclavă sau să o 
trimită înapoi la tatăl ei. Cât despre el, „Nici în ruptul 
capului n-aş avea curajul să le spun că eu nu sunt adevă- 
ratul-Prinţ Corin, în orice caz nu acum, îşi zise el. Le-am 
auzit toate planuri-le. Dacă ar afla că eu nu sunt unul de-al 
lor, n-aş mai ieşi viu din casa asta. Le-ar fi teamă că i-aş 
trăda Tisrocului. M-ar ucide. Dar dacă apare totuşi ade- 
văratul Corin, o să iasă totul la iveală şi atunci mă vor ucide, 
cu siguranţă.” Shasta nu avea, vedeţi voi, nici o idee de cum 
se poartă oamenii nobili şi li-beri. 

„Ce mă fac? Ce mă fac? Îşi repeta el întruna. Dar ia te uită 
- se înapoia-ză fiinţa cu picioare de ţap.” 

Faunul intră în cameră, pe jumătate dansând, purtând pe 
braţe o tavă care era aproape cât el de mare. O aşeză pe o 
măsuţă încrustată de lângă di-vanul lui Shasta şi apoi îşi 
încrucişă picioarele de ţap şi se aşeză direct pe covor. 

— Acum, micul meu prinţ, spuse el, mănâncă bine. O să fie 
ultima ta masă în 'Tashbaan. 


Era un ospăț pe cinste, după obiceiul celor din Calormen. 
Nu ştiu dacă vouă v-ar fi plăcut sau nu, dar Shasta a fost 
încântat. Se aflau pe tavă lan-guste şi salată, becaţă 
umplută cu migdale şi trufe şi un fel complicat făcut din 
ficăţei de pasăre amestecat cu orez, stafide şi nuci, apoi 
pepeni răcoroşi, jeleu de agrişe şi jeleu de dude şi o 
mulţime de alte bunătăţi pregătite cu gheaţă. Era de 
asemenea şi o carafă mare cu vin, din acela care se 
numeşte „alb” deşi, de fapt, este galben. 

Şi cât timp Shasta mâncă, bunul Faun, care-l credea încă 
ameţit de soa-re, îi vorbi despre clipele minunate care 
aşteaptă atunci când vor ajunge îna-poi acasă, despre 
bătrânul lui părinte, Regele Lune, care domnea peste Ţinu- 
tul Archen şi despre micuțul castel unde locuia pe versantul 
de sud al trecă-torii. 

— Şi nu uita, zise Domnul Tumnus, că de ziua ta vei primi 
prima ta ar-mură şi primul cal de luptă. Şi apoi Alteța 
Voastră va începe să înveţe cum să mânuiască «uliţa şi cum 
să se dueleze în turnir. Şi în câţiva ani, dacă totul merge 
bine, Regele Peter i-a promis părintelui vostru că el însuşi 
vă va unge Cavaler la Cair Paravel. Dar până atunci o să tot 
fie un du-te-vino între Nar-nia şi Archen, prin trecătoarea 
munţilor. Şi nu uitaţi că mi-ai promis că vii să stai cu mine o 
săptămână întreagă, cât ţine Festivalul Verii, când în inima 
pădurii se aprind focuri, iar Faunii şi Driadele dansează 
până-n zori. Şi apoi, cine ştie? 

— Poate o să-l vedem chiar pe Aslan! 

După ce băiatul termină de mâncat, Faunul îl îndemnă pe 
Shasta să stea liniştit acolo unde era. 

— Nu ţi-ar strica un puiuţ de somn, adăugă el. Te scol eu 
când vine tim-pul să ne îmbarcăm. Şi apoi, mergem Acasă. 
Spre nord, spre Namia! 

Lui Shasta atât de mult îi plăcuse masa şi toate câte i le 
povestise Tum-nus, că atunci când rămase singur gândurile 
lui luară o cu totul altă întorsă-tură. Îşi dorea acum ca 
adevăratul Prinţ Corin să nu apară decât când era prea 


târziu şi ca el, Shasta, să poată pleca pe corabie spre 
Namia. Mă tem că Shasta nu se gândea deloc la ce-ar fi 
păţit adevăratul Corin dacă era lăsat în urmă în Tashbaan. Îl 
îngrijora puţin gândul că Aravis şi Bree îl vor aştepta la 
Morminte. Dar apoi, îşi zise: „Şi ce pot face eu acum? 
Oricum, Aravis nu mă consideră de nasul ei, aşa că poate 
foarte bine să meargă mai departe şi sin-gură.” Shasta nu 
se putu împiedica să nu-şi spună că era mult mai plăcut să 
ajungă în Namia pe mare decât să-şi croiască drum greu 
prin deşert. 

După ce-şi spuse toate acestea, Shasta făcu ceea ce cred 
că aţi fi făcut şi voi dacă v-aţi fi sculat foarte devreme 
dimineaţa, aţi fi mers mult pe jos, aţi fi trecut printr-o 
grămadă de emoţii şi apoi vi s-ar fi dat o masă bună şi v-aţi 
fi aflat lungiţi pe un divan, într-o încăpere răcoroasă, unde 
nu se auzea nici un zgomot decât bâzâitul rătăcit al unei 
albine intrate pe fereastra deschisă. Shasta adormi. 

Ceea ce-l trezi fu un zgomot neaşteptat de obiect spart. 
Sări în picioare şi privi în jur. Îşi dădu seama imediat, după 
cum se schimbaseră lumina şi um-bra din încăpere - că 
dormise câteva ceasuri bune. Observă de asemenea şi de 
unde venise zgomotul care-l trezise: un vas scump de 
porțelan care fusese pe pervazul uneia dintre ferestre era 
acum împrăştiat în cioburi pe jos. Dar nu dădu mare atenţie 
acestui lucru. Ceea ce-i atrase însă privirile fură nişte 
degete agăţate de pervazul ferestrei. Cineva atârnat de 
partea cealaltă se tră-gea în sus, căci degetele erau 
crispate şi albe la încheieturi. Apoi în cadrul fe-restrei 
apăru un cap şi o pereche de umeri şi, câteva clipe mai 
târziu, un bă-iat de vârsta lui Shasta stătea călare pe 
pervaz, cu un picior înăuntru şi altul în afară. 

Shasta nu-şi văzuse niciodată chipul într-o oglindă. Dar, 
chiar dacă l-ar fi văzut, poate nu şi-ar fi dat seama că 
celălalt băiat arăta (în împrejurări nor-male) exact ca el. 
Acum însă acest băiat nu mai semăna cu nimeni, căci avea 
un ochi complet vânăt, un dinte lipsă, iar hainele (care 


fuseseră cu siguranţă minunate când le îmbrăcase) erau 
rupte şi murdare. Faţa îi era mânjită cu noroi şi sănge. 

— Cine eşti tu? Întrebă băiatul în şoaptă. 

— Tu eşti Prinţul Corin? Întrebă Shasta. 

— Bineînţeles, răspunse celălalt, dar tu cine eşti? 

— Eu nu sunt nimeni, adică vreau să spun, nimeni anume 
zise Shasta. Regele Edmund m-a prins pe stradă şi m-a luat 
drept tine. Presupun că se-mănăm. Pot să ies pe unde ai 
intrat tu? 

— Da, dacă te pricepi la căţărat, spuse Corin. Dar de ce te 
grăbeşti aşa? Eu zic că putem să ne distrăm cu chestia asta 
de-a fi luaţi unul drept celălalt. 

— Nu, nu, insistă Shasta. Trebuie să ne schimbăm rolurile 
imediat. Ar fi îngrozitor dacă Domnul Tum-nus ar intra 
acum pe uşă şi ne-ar găsi aici pe a-măndoi. A trebuit să mă 
prefac că sunt tu. lar voi urmează să plecaţi în noap-tea 
asta - în mare secret. Şi apoi unde ai întârziat atita? 

— Un băiat de pe stradă a făcut o remarcă necuviincioasă 
despre Regina Susan, zise Prinţul Corin, aşa că i-am dat un 
pumn şi l-am trimis la pământ. A fugit urlând şi a intrat într- 
o casă de unde a ieşit fratele lui mai mare. Aşa că m-am 
bătut şi cu fratele mai mare. Şi atunci s-au luat după mine şi 
am fugit până ne-am izbit de trei bărbaţi mai în vârstă cu 
sulițe care se numesc Straja. Aşa că m-am bătut şi cu Straja 
până ce m-au pus ei pe mine la pă-mănt. Între timp se 
făcuse întuneric. Atunci Straja m-a luat să mă închidă 
undeva. Dar pe drum i-am întrebat dacă nu le-ar plăcea o 
carafă cu vin şi ei mi-au spus că de ce nu. Atunci i-am dus la 
un negustor de vinuri şi le-am cumpărat nişte vin şi s-au 
aşezat cu toţii şi au băut până ce au adormit. Mi-am zis 
atunci că e vremea să mă fac nevăzut, aşa că am ieşit tiptil 
afară unde l-am găsit iar pe primul băiat de la care pornise 
totul - şi care se ţinu-se după noi. Aşa că i-am tras un pumn 
de l-am trimis iar la pământ. După asta m-am căţărat pe un 
burlan până pe acoperişul unei case, unde am stat cuminte 


până s-a luminat de ziuă. De atunci mi-am găsit drumul 
înapoi până aici. la zi, mai e ceva de băut? 

— Nu, am băut eu tot, spuse Shasta şi acum, arată-mi pe 
unde ai in-trat. Nu e nicio clipă de pierdut. Ai face mai bine 
să te întinzi pe canapea şi să te prefaci - dar nu se poate, cu 
toate vânătăile astea şi cu ochiul înnegrit. Va trebui să le 
spui adevărul, de îndată ce eu mă fac nevăzut. 

— Cum crezi că le-aş putea spune altceva decât adevărul? 
Întrebă Prin-ţul cam mânios. Şi la o adică cine eşti tu? 

— Nu am timp să-ţi explic, spuse Shasta într-o şoaptă 
disperată. Sunt un namian, cred; cineva din nord, oricum. 
Dar toată viaţa am fost crescut în Calormen. lar acum vreau 
să evadez, să traversez deşertul, împreună cu un Cal 
Cuvântător numit Bree. Hai, spune-mi repede pe unde să 
les? 

— Uite, zise Corin. Sări de la fereastra asta pe acoperişul 
verandei. Dar trebuie să sari uşor, pe vârfuri, că altfel se 
aude. Apoi o iei la stânga şi te sui pe zidul de colo, dacă eşti 
bun la căţărat. Mergi de-a lungul zidului până la colţ. De 
acolo sări pe mormanul de gunoi care o să fie de partea 
cealaltă a zidului şi ai scăpat. 

— Mulţumesc, îi spuse Shasta, care era deja călare pe 
pervaz. 

Cei doi băieţi se priviră unul pe celălalt şi dintr-o dată 
simţiră că sunt prieteni. 

— La revedere, spuse Corin. Şi mult noroc. Sper din tot 
sufletul să reu-şeşti să evadezi. 

— La revedere, îi răspunse Shasta. Ai avut ceva peripeții, 
nu glumă. 

— Nici pe departe ca ale tale, zise Prinţul. Haide, sări; 
uşor, îţi spun, adăugă el în timp ce Shasta îşi dăduse deja 
drumul. Sper să ne întâlnim din nou în Archen. Du-te la 
tatăl meu, Regele Lune şi spune-i că eşti un prieten de-al 
meu. Ai grijă! Aud paşi; vine cineva. 

6. SHASTA PRINTRE MORMINIE. 


Shasta alergă în vârful picioarelor de-a lungul 
acoperişului. Acesta era încins şi îi frigea tălpile. În câteva 
clipe se căţără pe zidul din capătul curţii şi când ajunse la 
colţ se pomeni privind în jos spre o străduţă îngustă şi urât 
mirositoare. Lipit de zid era un morman de gunoi, exact aşa 
cum îi spusese Corin. Înainte de a sări, Shasta privi în jur 
pentru a se orienta. Din câte îşi dădu seama, se afla acum 
de partea cealaltă a dealului-insulă pe care era construit 
oraşul. Înaintea lui totul cobora în trepte, acoperiş după 
acoperiş, până jos, departe, spre turnurile şi crenelurile 
zidului de nord al oraşului. Dincolo de ziduri se vedea râul 
şi, pe malul celalalt, peretele văii acoperit cu grădini. Dar 
dincolo de grădini începea ceva ce el nu mai văzuse 
niciodată: o întindere gri-gălbuie, plată şi nemişcată ca o 
mare, care mergea până unde vedeai cu ochii. 

La orizont se zăreau nişte înălţimi albăstrui, masive şi 
colţuroase, unele din ele cu vârfuri albe. „Deşertul! Munţii 
îşi spuse Shasta. 

Sări jos pe mormanul de gunoi şi o luă la vale cât putu de 
repede pe străduţa cea strâmtă. Aceasta se vărsa într-o 
alta, mai lată, unde erau mai mulţi oameni. Nimeni nu se 
obosi să întoarcă privirea după un băieţel zdren-ţăros care 
alerga pe stradă în picioarele goale. Cu toate acestea, 
Shasta se simţea neliniştit şi frământat până când, dând un 
colţ, zări în faţă poarta ora-şului. Mulţi erau cei care voiau 
să iasă şi Shasta se trezi înghiontit când în-tr-o parte, când 
într-alta. Pe podul de dincolo de porţi, mulţimea se 
preschim-bă într-o procesiune înceată de oameni care 
înaintau în şir, unii după alţii. Dar acolo, cu apa limpede 
curgând la dreapta şi la stânga podului, aerul era minunat 
de curat faţă de mirosurile, căldura şi zgomotul din 
Tasbaan. 

Odată ajunsă la capătul podului, lumea începea să se 
risipească; unii o luau la drepta, alţii la stânga, de-a lungul 
malului râului. Shasta o luă însă drept înainte, pe un 
drumeag ce şerpuia printre grădini şi care nu părea a fi 


W 


prea bătut. Abia ce merse puţin şi se trezi singur pe drum. 
Câţiva paşi încă şi ajunse în vârful peretelui înverzit al văii. 
Acolo se opri şi privi în jur. Era ca şi cum ar fi ajuns la 
capătul lumii, căci iarba se oprea brusc la câţiva paşi mai 
încolo şi începea deşertul: o întindere cât vedea cu ochii de 
nisip neted, ase-mănător cu nisipul de la ţărmul mării, 
numai că ceva mai aspru, căci aici ni-sipul nu era niciodată 
ud. La orizont se ridicau munţii, care erau acum mai 
îndepărtați decât i se păruseră lui mai devreme. Spre 
uşurarea lui, Shasta vă-zu în stânga, la numai cinci minute 
de mers de unde sta acum, ceea ce erau cu siguranţă 
Mormintele. Erau exact aşa cum le descrisese Bree: un 
grup de pietre înalte, roase de vreme, semănând cu nişte 
viespare, numai că puţin mai înguste. Arătau foarte negre şi 
lugubre, căci soarele apunea chiar în spa-tele lor. 

Shasta se întoarse spre vest şi porni într-acolo. Nu se 
putea stăpâni să nu scotocească cu privirea după vreun 
semn al prezenţei prietenilor lui, deşi soarele îi bătea drept 
în faţă şi îl orbea. „Oricum, îşi zise el, dacă sunt aici mă vor 
aştepta, fireşte, de partea cealaltă a Pietrei celei mai 
îndepărtate şi nu de partea asta, unde ar putea fi văzuţi din 
oraş.” 

Erau cu totul vreo douăsprezece Morminte, fiecare cu câte 
o intrare ar-cuită dincolo de care se deschidea un hău 
întunecat. Nu erau aranjate în nici un fel de ordine, aşa că 
Shasta le luă pe toate la rând, dând roată în jurul fie-căruia, 
ca să fie sigur că nu-i scapă nici un loc necercetat. Asta îi 
luă ceva timp. Dar nu găsi pe nimeni. 

Aici, la marginea deşertului, liniştea era apăsătoare; iar 
soarele apusese cu adevărat. 

Deodată, din spatele lui, răsună un sunet teribil. Inima îi 
sări din piept de spaimă şi îşi muşcă limba ca să nu ţipe. În 
clipa următoare însă îşi dădu seama ce se auzea: era 
sunetul care anunţa închiderea porţilor oraşului. „Nu fi 
prost, laşule, se certă singur Shasta. E acelaşi sunet pe care 
l-ai auzit şi azi-dimineaţă.” 


Dar între un sunet auzit în cursul dimineţii, în tovărăşia 
prietenilor tăi şi care îţi îngăduie să pătrunzi într-un oraş şi 
acelaşi sunet auzit la căderea nopţii, care te vesteşte că ai 
rămas pe-afară, singur, e o mare diferenţă. Şi a-cum, că 
porţile oraşului se închiseseră, Shasta îşi dădu seama că nu 
mai era nici o speranţă să sosească şi ceilalţi la locul de 
întâlnire, în noaptea aceea. „Fie n-au putut ieşi din oraş 
înainte de închiderea porţilor, îşi zise el, fie au plecat mai 
departe fără mine. De Aravis nu m-aş mira dacă ar face aşa 
ceva. Bree însă m-ar fi aşteptat. Sunt sigur că m-ar fi 
aşteptat - Oare?” 

În felul lui de-a o judeca pe Aravis, Shasta greşea din nou. 
Aravis era cu siguranţă orgolioasă şi fără ocolişuri în 
purtare, dar când venea vorba de cuvântul dat era de 
neclintit. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi părăsit un tovarăş 
de drum, chiar dacă nu-l plăcea. 

Acum Shasta realiză că va fi nevoit să-şi petreacă noaptea 
singur (se făcea din ce în ce mai întuneric) şi locul începu 
să-i displacă din ce în ce mai mult. Formele acelea mari şi 
mute de piatra îi dădeau fiori. Shasta încercase din 
răsputeri să nu se ducă cu gândul la strigoi, dar găsea că îi 
era din ce în ce mai greu să nu o facă. 

— Au! Au! Ajutor! Ţipă el deodată, căci chiar în momentul 
acela simţi ceva atingându-i piciorul. Cine n-ar ţipa dacă i- 
ar veni ceva pe la spate şi l-ar atinge pe neaşteptate; şi mai 
ales într-un loc ca acela şi la o oră atât de târzie, când 
inima-i este cât un purice. Shasta era atât de îngrozit, ca în 
loc să o rupă la goană îngheţă pe loc. Orice era mai bine 
decât să fie fugărit printre pietrele mormintelor de ceva la 
care nu îndrăznea să se uite. Nu, Shasta făcu lucrul cel mai 
cuminte cu putinţă. Se întoarse şi privi în spate. Şi inima 
aproape că-i plesni de uşurare. Ceea ce-l atinsese nu era 
decât o pisică. 

Lumina era prea slabă ca să o poată vedea bine. Observă 
însă că era o pisică foarte mare şi foarte solemnă. Ai fi zis că 


trăise de mulţi, mulţi ani singură printre Morminte. Ochii ei 
te lăsau să crezi că ştie taine de nimeni altcineva ştiute. 

— Pisi, pisi, începu Shasta. Bănuiesc că tu nu eşti o pisică 
cuvântătoare. 

Pisica îl privi şi mai intens. Apoi se întoarse şi se îndepărtă. 
Shasta, bineînţeles, se luă după ea. Pisica îl conduse dincolo 
de Morminte, în locul de unde începea deşertul. Acolo se 
aşeză cu spatele drept, cu coada răsucită în jurul 
picioarelor şi cu faţa îndreptată spre adâncul pustiului de 
nisip, spre Namia şi spre nord. Şi rămase aşa nemişcată de 
parcă veghea la sosirea unui duşman. Shasta se întinse 
lângă ea, cu spatele lipit de cel al pisicii şi cu faţa spre 
Morminte, căci atunci când ţi-e teamă de ceva, nimic nu-ţi 
dă mai multă tărie decât să priveşti primejdia din faţă şi să 
ai ceva cald şi solid în spate. Cu siguranţă că vouă nisipul nu 
vi s-ar fi părut foarte comod, dar de câteva săptămâni 
Shasta dormise direct pe pământ şi abia dacă luă aminte la 
cât era nisipul de tare. Foarte curând adormi, deşi chiar şi 
în vis continuă să se întrebe ce s-o fi întâmplat cu Bree, 
Aravis şi Hwin. 

Fu trezit brusc de un sunet pe care nu-l mai auzise 
niciodată până atunci. „Poate a fost doar un coşmar, „ îşi 
zise el. În acelaşi timp realiză că pisica dispăruse şi îşi 
dorea ca ea să nu fi plecat. Dar rămase nemişcat, fără să 
deschidă ochii, căci era sigur că se va speria şi mai tare 
dacă se ridica în picioare şi privea la Morminte şi la pustiu; 
exact aşa cum tu sau eu ne-am ghemui nemişcaţi, cu 
păturile trase peste cap. Dar sunetul se auzi din nou - era 
un strigăt ascuţit, prelung, sfredelitor - şi venea din spatele 
lui, dinspre deşert. Shasta fu nevoit să deschidă ochii şi să 
se ridice în capul oaselor. 

Luna strălucea puternic. Mormintele - mult mai mari şi 
mai aproape decât avusese el impresia - arătau gri în 
lumina lunii. De fapt arătau oribil, ca nişte oameni uriaşi, 
înfăşuraţi din cap până-n picioare în veşminte lungi şi gri 
care le ascundeau faţa. Nu era o privelişte plăcută pentru 


unul ce-şi petrece noaptea singur, într-un loc necunoscut. 
Dar strigătul se auzise din partea opusă, dinspre deşert. 
Shasta fu nevoit să se întoarcă cu spatele la Morminte (ceea 
ce nu-i plăcu deloc) şi să scruteze cu privirea adâncul 
pustiului întunecat. Urletul sălbatic răsună încă o dată. 

„Sper că nu sunt tot lei”, îşi zise Shasta. Urletele însă nu 
prea semănau cu răgetele pe care le auzise în noaptea 
aceea când se întâlniseră cu Hwin şi Aravis. Erau, de fapt, 
urlete de şacali, dar Shasta nu avea de unde să ştie. Şi chiar 
de-ar fi ştiut, tot n-ar fi fost plăcută întâlnirea cu un şacal. 

Urletele sfâşiau bezna iar şi iar. „Orice ar fi, sunt mulţi”, îşi 
zise Shasta. „Şi se apropie.” 

Poate dacă l-ar fi dus mintea ar fi luat-o printre morminte, 
înapoi către râu, unde se aflau case şi unde era mai puţin 
probabil să se apropie animalele sălbatice. Dar mai era (sau 
credea el că este) şi problema strigoilor. Dacă mergea acum 
printre Morminte însemna să treacă pe lângă acele intrări 
tenebroase săpate în Pietre; şi cine ştie ce putea să iasă de 
acolo? Poate vi se pare caraghios, dar Shasta simţi că mai 
degrabă riscă întâlnirea cu animalele sălbatice. Apoi, pe 
măsură ce urletele se apropiau tot mai mult, începu să se 
răzgândească. 

De fapt tocmai se pregătea s-o rupă la fugă când deodată, 
între el şi pustiu, apăru un animal mare. Cum luna bătea 
din spate, nu distingea decât o formă mare şi neagră. 
Shasta nu-şi putu da seama ce animal este, decât că are un 
cap foarte mare şi cu multă blană şi merge pe patru 
picioare. Animalul nu părea să-l fi observat pe Shasta, căci 
se opri, îşi întoarse capul înspre deşert şi dădu un răget al 
cărui ecou se lovi de pietrele Mormintelor şi păru să 
zgâlţâie nisipul de sub picioarele băiatului. Strigătele 
celorlalte creaturi amuţiră şi lui Shasta i se păru că aude 
zgomot de picioare care se îndepărtează în fugă, speriate. 
Şi apoi fiara se întoarse şi privi către Shasta. 

— E un leu. Sunt sigur că e leu, îşi zise atunci Shasta. S-a 
sfârşit cu mine. Mă întreb dacă doare tare. Ce bine ar fi 


dacă s-ar termina odată. Ce s-o fi întâmplând cu oamenii 
după moarte. O-o-o-h! Iată-l că vine!” Şi băiatul închise 
ochii şi strânse din dinţi. 

Dar în loc de colţi şi de gheare, Shasta simţi doar ceva cald 
aşezându-se la picioarele lui. Şi când deschise ochii, 
exclamă: 

— Dar nu e nici măcar atât de mare pe cât credeam! E 
numai pe jumătate... Dar ce spun eu! E doar un sfert din 
cât mi s-a părut! Zău dacă nu e chiar pisica! Probabil că am 
visat că era mare cât un cal. 

Şi într-adevăr, fie că visase sau nu, ceea ce şedea acum 
întins la picioarele lui şi îl privea neliniştitor de fix, fără să 
clipească, cu nişte ochi imenşi şi verzi, era pisica, deşi era 
una dintre cele mai mari pisici pe care le văzuse Shasta 
vreodată. 

— Oh, Pisi, răsuflă băiatul uşurat. Dac-ai şti căt sunt de 
fericit că te-ai întors! Am avut nişte vise oribile. 

Şi se lungi din nou pe jos, spate în spate cu pisica, aşa cum 
fuseseră la începutul nopţii. Căldura animalului îi pătrunse 
în tot corpul. 

— Cât oi trăi, zău dacă am să mai fac vreun rău vreunei 
pisici, zise Shasta, vorbind pe jumătate cu el, pe jumătate 
cu pisica. Am făcut odată, ştii. Am aruncat cu pietre după o 
amărâtă de miţă fără stăpân, care era aproape moartă de 
foame. Hei! Lasă-mă. 

Pisica se întorsese către el şi îl zgâriase uşor cu laba. 

— Lasă-mă acum, spuse Shasta. Ai zice că înţelegi tot ce 
spun. 

Şi cu asta adormi la loc. 

A doua zi dimineaţă, când se trezi, pisica dispăruse, 
soarele se ridicase pe cer, iar nisipul era fierbinte. Shasta 
se simţea foarte însetat. Se ridică de jos şi se frecă la ochi. 
Deşertul era de o albeaţă dureroasă şi, deşi răzbăteau până 
la el murmurele oraşului, totul era neclintit acolo unde se 
afla el. Ca să scape de soarele orbitor, îşi întoarse privirea 
puţin către stânga şi spre vest şi zări munţii din capătul 


îndepărtat la deşertului. Se vedeau atât de clar şi de 
limpede că păreau doar la o aruncătură de bâţ. Shasta 
observă mai ales un vârf foarte înalt care se despărţea în 
două piscuri şi îşi zise că acela trebuie să fie Muntele Pire. 
„Dacă e să ne luăm după spusele Corbului, aceea e direcţia 
în care trebuie să mergem, îşi zise el. Am să fac un semn, ca 
să nu mai pierdem vremea când sosesc şi ceilalţi.” Shasta se 
apucă şi săpă cu piciorul un şanţ adânc şi drept în direcţia 
Muntelui Pire. 

Următorul lucru, în mod evident, era să facă rost de 
mâncare şi de apă. Shasta o porni înapoi printre Morminte 
- care acum i se păreau atât de familiare, încât băiatul se 
întrebă cum de se putuse speria de ele - înspre grădinile de 
pe malul râului. Ici şi colo zări câţiva oameni prin jur, dar nu 
prea mulţi, căci porţile oraşului fuseseră deschise cu câteva 
ceasuri în urmă şi mulţimea de dimineaţă era deja înăuntru. 
Aşa încât nu-i fu greu să facă puţină „rechiziţionare” (cum îi 
spunea Bree). Asta a presupus să sară gardul unei grădini 
şi să se întoarcă cu trei portocale, un pepene, câteva 
curmale şi o rodie. După asta, cobori pe malul râului, ceva 
mai departe de pod şi îşi potoli setea. Apa era atât de 
plăcută încât Shasta îşi dezbrăcă hainele fierbinţi şi 
murdare şi se scăldă; crescând la malul mării, Shasta 
învățase să înoate de când învățase să şi meargă. Când ieşi 
din apă, se lungi pe iarbă şi privi oraşul - în toată 
splendoarea, puterea şi măreţia lui. Dar asta îi reaminti şi 
de pericolele pe care le ascundea. Şi imediat îşi dădu seama 
că poate ceilalţi ajunseseră la Morminte cât se scăldase el 
(„şi să vezi tu că au plecat fără mine”). Aşa că se îmbrăcă 
degrabă şi o rupse la fugă înapoi. Fugi atât de repede încât, 
atunci când ajunse la Morminte, îi era din nou cald şi sete, 
de parcă nici nu băuse şi nici nu se scăldase. 

Aşa cum se întâmplă totdeauna când eşti singur şi aştepţi 
pe cineva, ziua aceea părea să dureze o veşnicie. Avea 
multe la care să se gândească, dar când stai şi nu faci 
altceva decât să te gândeşti, timpul trece foarte încet. 


Shasta se gândi mult la namienii pe care-i cunoscuse şi în 
special la Corin. Se întrebă ce se întâmplase când 
descoperiseră că băiatul care stătuse pe divan ascultăndu- 
le toate planurile de evadare nu fusese adevăratul Corin. 
Nu-i făcea plăcere să se gândească la faptul că toţi acei 
oameni cumsecade îl con-siderau o iscoadă. 

Dar, pe măsură ce soarele urcă încet-încet pe cer şi apoi 
cobori spre apus şi nimeni nu sosi şi nu se întâmplă nimic, 
Shasta începu să devină din ce în ce mai neliniştit. Îşi dădu 
seama că atunci când hotărâseră să se aştepte unul pe 
celălalt la Morminte nimeni nu spusese şi pentru cât timp. 
El nu putea aştepta acolo la nesfârşit! În curând avea să se 
lase din nou întuneri-cul şi urma o altă noapte, ca şi cea de 
ieri. Shasta începu să-şi facă fel de fel de planuri, toate 
proaste şi în cele din urmă îl alese pe cel mai prost dintre 
ele. Se hotări să aştepte până la căderea nopţii şi apoi să se 
strecoare înapoi spre râu, să fure atâţia pepeni câţi putea 
căra şi să pornească singur înspre Muntele Pire, 
încrezându-se în direcţia pe care o indica şanţul săpat azi- 
dimineaţă în nisip. Era o idee nebunească şi, dacă Shasta ar 
fi citit tot atât de multe cărţi ca şi voi despre călătoriile în 
deşert, şi-ar fi dat seama că planul lui era greşit din capul 
locului. Dar Shasta nu citise nici fel de carte. 

Înainte ca soarele să dispară cu totul de pe cer, ceva însă 
se întâmplă. Shasta stătea în umbra unuia dintre Morminte 
când, ridicându-şi privirea, văzu doi cai venind spre el. Şi 
imediat inima-i săltă de bucurie, căci îi recunoscu pe Bree şi 
pe Hwin. Dar entuziasmul i se stinse aproape pe loc. Aravis 
nu era cu ei. Caii erau conduşi de un necunoscut, un bărbat 
înarmat, îmbrăcat ca un sclav important dintr-o familie de 
nobili. Bree şi Hwin nu mai arătau a cai de povară, ci aveau 
căpăstrul şi şaua pusă. Ce însemnau toate astea? „E o 
cursă, îşi zise Shasta. Cineva a prins-o pe Aravis şi probabil 
a torturat-o, iar ea a dat totul în vileag. Acum vor să mă facă 
să ies din ascunzătoare şi să alerg în întâmpinarea lui Bree, 
ca să mă prindă şi pe mine! Şi totuşi dacă stau ascuns aş 


putea să pierd şi ultima şansă de a mă întâlni cu ei. Ah, de- 
aş şti ce s-a întâmplat!” Şi Shasta rămase amărât în 
ascunzătoare. Din când în când, mai arunca câte o privire 
pe după piatră, întrebându-se ce a-nume ar fi putut face 
care să nu fie primejdios. 

7. ARAVIS ÎN TASHBAAN. 

lată ce se întâmplase de fapt. Când Aravis l-a văzut pe 
Shasta luat pe sus de namieni şi s-a trezit singură cu doi 
cai, care (din fericire) nu scoteau o vorbă, nu şi-a pierdut 
capul nici măcar o clipă. L-a apucat pe Bree de funie şi a 
rămas pe loc ţinând ambii cai; şi, deşi inima-i bătea să-i 
spargă pieptul, nimeni nu observă nimic. De îndată ce s-a 
îndepărtat grupul de nobili namieni, Aravis a încercat să 
meargă mai departe. Dar înainte să poată face un pas, 
peste mulţime răsună vocea unui alt crainic („Fir-ar să fie... 
Toţi oamenii ăştia!”, bombăni Aravis în sinea ei). 

— Loc! Loc! Faceţi loc pentru Trakheena Lasaraleen! 

Imediat după el au apărut patru sclavi înarmaţi şi apoi alţi 
patru care duceau pe umeri o lectică ce se legăna în tremur 
de perdele de mătase şi în clinchet de clopoței de argint, 
împrăştiind în jur miros de parfum şi flori. Lectica era 
urmată de sclave îmbrăcate în straie frumoase, apoi de 
câţiva rândaşi, mesageri, băieţi de casă şi alţi asemenea. Şi 
atunci Aravis a săvârşit prima greşeală. 

O cunoştea foarte bine pe Lasaraleen - aşa cum, am putea 
spune, se cunosc două foste colege de şcoală - pentru că 
locuiseră adesea în aceeaşi casă şi fuseseră la aceleaşi 
ospeţe. Şi Aravis nu se putu împiedica să nu ridice ochii să 
vadă cum arată Lasaraleen, acum când era măritată şi 
devenise o foarte mare doamnă. 

Mare greşeală. Ochii celor două fete se întâlniră. Şi 
imediat, Lasaraleen se ridică în capul oaselor şi strigă cât 
putu de tare: 

— Aravis! Ce cauţi aici? Tatăl tău... 

Nu era nici o clipă de pierdut. Fără să ezite, Aravis dădu 
drumul Cailor, se prinse de marginea lecticii şi se săltă sus, 


lângă Lasaraleen, şoptindu-i furioasă la ureche: 

— Taci din gură! M-auzi? Taci din gura! Trebuie să mă 
ascunzi. Spune-le oamenilor tăi. 

— Dar, draga mea..., începu Lasaraleen fără să-şi coboare 
glasul. (Nu-i displăcea câtuşi de puţin să atragă privirile; 
dimpotrivă, îi făcea chiar o mare plăcere.) 

— Fă ce-ţi spun sau nu mai vorbesc niciodată cu tine, îi 
şuieră Aravis. Te rog, te rog grăbeşte-te, Las. E foarte, 
foarte important. Spune-le oamenilor tăi să prindă cei doi 
cai şi să-i ia cu noi. Lasă-n jos perdelele lecticii şi du-mă 
undeva unde să nu pot fi găsită. Şi te implor, grăbeşte-te. 

— Bine, bine, dragă, zise Lasaraleen cu glasul ei leneş. 
Poftim. Şi adresându-se sclavilor, zise: Doi dintre voi să 
prindă caii larkheenei. Şi duceţi-mă acasă. Draga mea, 
chiar crezi că e bine să lăsăm perdelele pe o zi ca asta? 
Vreau să spun... 

Dar Aravis le trăsese deja, închizându-se împreună cu 
Lasaraleen sub un cort împodobit, parfumat, dar cam fără 
aer. 

— Nu trebuie să fiu văzută, spuse ea. Iatăl meu nu ştie că 
sunt aici. Am fugit de acasă. 

— Draga mea, dar ce palpitant, exclamă Lasaraleen. Abia 
aştept să-mi povesteşti. Nu te supăra, dragă, te-ai aşezat pe 
rochia mea. Te deranjează dacă te tragi mai încolo? Aşa. 
Ştii, e nouă. Îţi place? Am luat-o de la... 

— O, Las, te rog fii serioasă, spuse Aravis. Unde este tatăl 
meu? 

— Cum unde? Nu ştii? E aici, bineînţeles. A sosit chiar ieri 
în oraş şi întreabă de tine peste tot. Şi când te gândeşti că 
noi suntem aici amândouă şi el nici că bănuieşte! Totul e 
atât de amuzant! 

Şi se porni pe chicotit. Aravis îşi aminti că întotdeauna 
prietenei ei îi plăcuse să chicotească. 

— Ba nu e deloc amuzant, spuse ea. E chiar îngrozitor de 
serios. Unde mă poţi ascunde? 


— Nici o problemă, draga mea, spuse Lasaraleen. Te duc 
acasă. Soţul meu e plecat şi nimeni n-o să te vadă. Pfiu! Nu 
e deloc aer cu perdelele trase. Vreau să văd lumea de afară. 
Ce rost are să porţi o rochie nouă dacă mergi ferecată în 
lectică. 

— Sper că nu te-a auzit nimeni când m-ai strigat pe nume, 
spuse Aravis. 

— Oh nu, dragă, bineînţeles că nu, spuse Lasaraleen cu 
gândul aiurea. Dar tot nu mi-ai spus ce crezi despre rochie. 

— Şi mai e ceva, continuă Aravis. lrebuie să le spui 
oamenilor tăi să se poarte foarte respectuos cu cei doi cai. 
Asta face parte din secret. Amândoi sunt Cai Cuvântători 
din Namia! 

— l-auzi! Exclamă Lasaraleen. Ce interesant! Vai, draga 
mea, ai văzut-o pe regina barbarilor din Namia? E oaspete 
la Tashbaan. Se spune că Prinţul Rabadash e îndrăgostit 
nebuneşte de ea. De două săptămâni se organizează cele 
mai frumoase petreceri şi vânători şi altele de felul acesta. 
Dar mie nu mi se pare atât de frumoasă cum se spune. Dar 
unii dintre bărbaţii namieni sunt cu adevărat arătoşi. 
Alaltăieri, am fost la un banchet, pe râu şi purtam... 

— Cum îi împiedicăm pe oamenii tăi să vorbească şi să 
spună că ai în casă un oaspete îmbrăcat în haine de 
cerşetor? Vestea ar putea ajunge cu uşurinţă la tatăl meu. 

— Hai, fii bună şi nu-ţi mai face atâtea griji, spuse 
Lasaraleen. O să-ţi dăm imediat nişte haine ca lumea. lată 
că am şi ajuns! 

Lectica se oprise şi era coborâtă de pe umerii sclavilor. 
Când perdelele fură date în lături, Aravis se trezi într-o 
curte-grădină foarte asemănătoare cu cea în care fusese 
dus Shasta cu câteva minute mai devreme, deşi într-o cu 
totul altă parte a oraşului. Lasaraleen ar fi intrat direct în 
casă dacă Aravis nu i-ar fi şoptit agitată să dea poruncă 
sclavilor ca nu cumva să vorbească de ciudatul oaspete al 
stăpânei lor. 


— A, da, iartă-mă, draga mea, mi-a ieşit complet din minte, 
spuse Lasaraleen. Ia veniţi aici, cu toţii. Şi tu, străjerule. 
Nimeni n-are voie să plece din casă astăzi, ne-am înţeles? Şi 
pe cine aud că a spus cuiva de această tânără doamnă va fi 
mai întâi bătut până la moarte, apoi ars de viu şi apoi ţinut 
pe pâine şi apă timp de şase săptămâni. Am spus. 

Deşi Lasaraleen zisese că moare de nerăbdare să audă 
povestea lui Aravis, nu se arătă deloc grăbită. Dintotdeauna 
îi plăcuse mai mult să vorbească decât să asculte. Înainte 
de-a o lăsa pe Aravis să-i povestească, insistă ca prietena ei 
să facă o baie lungă şi luxoasă (băile din Calormen sunt 
renumite), după care o îmbrăcă în veşminte din cele mai 
bune. Tevatura pe care o făcu până să aleagă o rochie 
aproape că o scoase din minţi pe Aravis. Aşa fusese 
dintotdeauna Lasaraleen - preocupată mai ales de haine, 
petreceri şi bârfă. Pe Aravis, în schimb, o pasionau mai mult 
arcurile, săgețile, caii, câini şi înotul. Vă închipuiţi că fiecare 
considera preocupările celeilalte ca fiind caraghioase. Dar, 
după ce luară masa (alcătuită în special din feluri cu frişcă, 
jeleu, fructe şi gheaţă), într-o minunată încăpere cu coloane 
(care i-ar fi plăcut mai mult lui Aravis dacă răsfăţata 
maimuţică a lui Lasaraleen nu s-ar fi zbânţuit peste tot), se 
aşezară la vorbă şi, în sfârşit, Lasaraleen o întrebă pe 
Aravis de ce fugise de-acasă. 

— Dar în fond, draga mea, de ce nu vrei să te măriţi cu 
Ahoshta Tarkaan? Întrebă Lasaraleen când Aravis termină 
de povestit. Toată lumea vorbeşte despre el. Soţul meu 
spune că Ahoshta va ajunge unul din cei mai puternici 
oameni din Calormen. locmai a fost făcut Mare Vizir, acum 
când moartea l-a chemat la ea pe Axartha. Nu ştiai? 

— Nu-mi pasă. Nu pot să-l sufăr, spuse Aravis. 

— Dar, dragă, gândeşte-te numai! Trei palate, dintre care 
unul e acela splendid de pe lacul de la Ilkeen. Şiraguri 
peste şiraguri de perle. Băi în lapte de măgăriţă. Şi, în plus, 
m-ai putea vizita atât de des. 


— Din partea mea, poate să-şi păstreze perlele şi palatele, 
zise Aravis. 

— Întotdeauna ai fost o fată ciudată, Aravis, spuse 
Lasaraleen. Ce vrei mai mult decât atât? 

În cele din urmă, Aravis reuşi s-o facă pe Lasaraleen să 
înţeleagă că se află la strâmtoare. Ba chiar începură să facă 
tot felul de planuri. Caii puteau fi scoşi foarte uşor prin 
poarta de nord şi duşi la Morminte. Nimeni nu ar fi oprit un 
rândaş bine îmbrăcat, care duce la apă un cal de luptă şi o 
iapă elegantă. Iar Lasaraleen nu ducea lipsă de rândaşi. Cu 
Aravis însă era mai dificil. Aceasta întrebă dacă nu putea fi 
dusă într-o lectică cu perdelele trase. Dar Lasaraleen îi 
spuse că lecticile erau folosite numai în oraş şi că o lectică 
ieşind pe poarta oraşului nu va putea trece neobservată. 

După ce vorbiră vreme îndelungată - şi ăsta pentru că lui 
Aravis îi era greu să-şi facă prietena să nu se abată de la 
subiect - Lasaraleen bătu dintr-o dată din palme şi exclamă: 

— O, am o idee. Există o cale de a ieşi din oraş, care nu 
duce prin poarta oraşului. Grădina Tisrocului (fie ca în veci 
să trăiască!). Ştii, coboară drept la râu. Poarta de la capătul 
grădinii e folosită numai de oamenii palatului, bineînţeles - 
dar, vezi tu, draga mea (aici chicoti puţin din vârful 
buzelor), noi suntem ca şi oamenii palatului. Ai avut noroc 
că m-ai găsit tocmai pe mine. Dragul nostru Tisroc (fie ca în 
veci să trăiască!) este un om atât de bun. Suntem invitaţi la 
palat aproape în fiecare zi şi este pentru noi ca o a doua 
casă. Îmi sunt atât de dragi toţi prinții şi prinţesele, iar pe 
Prinţul Rabadash pur şi simplu îl ador. Am intrare liberă la 
oricare din doamnele palatului, la orice oră din zi sau din 
noapte. Şi mă gândesc de ce nu am merge amândouă, după 
ce se lasă seara şi să te ajut să ieşi prin poarta din fundul 
grădinii? Afară găseşti întotdeauna câteva bărcuţe. Şi dacă 
suntem văzute... 

— "Totul ar fi pierdut, zise Aravis. 

— Draga mea, nu te pierde aşa cu firea, spuse Lasaraleen. 
Voiam să spun că, dacă ne prinde cineva, lumea o să spună 


că e doar una din glumele mele nebune. Ştii, mi-am făcut 
deja o oarecare faimă cu ele. Chiar acum două zile - trebuie 
să auzi asta, draga mea, e teribil de amuzant... 

— Am vrut să spun că totul ar fi pierdut pentru mine, 
spuse Aravis, puţin sec. 

— O -a! 

— Da - acum înţeleg ce vrei să spui, draga mea. Atunci ai 
tu un plan mai bun? 

Aravis nu avea şi deci zise: 

— Nu. Va trebui să riscăm. Când putem pleca? 

— O, în nici un caz în seara asta, spuse Lasaraleen. Nici să 
nu te gândeşti. În seara asta e un mare ospăț (de altfel, în 
câteva clipe va trebui să încep să-mi aranjez părul) şi tot 
palatul va fi luminat ca ziua. Şi va fi plin de oameni! Nu, nu 
putem merge decât mâine seară. 

Vestea n-o bucură prea mult pe Aravis, dar nu avea 
încotro; trebuia să se mulţumească şi cu atât. După-amiaza 
se scurse foarte încet şi Aravis se simţi pe deplin uşurată 
când Lasaraleen plecă la palat, căci se săturase de 
chicotelile ei şi de discuţiile interminabile despre rochii şi 
petreceri, despre nunţi, logodne şi scandaluri. Aravis se 
culcă devreme şi se simţi bine: era atât de plăcut să dormi 
din nou pe perne şi între cearşafuri. 

A doua zi s-a scurs la fel de greu. Lasaraleen voia să 
schimbe întreg planul şi îi tot spunea lui Aravis că Namia 
este o ţară cu zăpadă şi gheaţă veşnică, unde locuiesc 
demoni şi vrăjitori şi că Aravis era nebună că voia să 
meargă acolo. 

— Unde mai pui că mai călătoreşti şi împreună cu un fiu de 
ţăran! Zise Lasaraleen. Gândeşte-te, draga mea! Nu se 
cade! 

Aravis se tot gândise la asta, dar era atât de plictisită de 
sporovăiala prostească a lui Lasaraleen încât pentru prima 
oară îşi zise că drumul alături de Shasta era cu mult mai 
plăcut decât viaţa mondenă din Tashbaan. Aşa că se mărgini 
să spună: 


— Uiţi că în Namia nici eu şi nici el nu vom mai fi cine 
suntem aici. Şi apoi, i-am făgăduit. 

— Şi când te gândeşti, insistă Lasaraleen, aproape în 
lacrimi, că, dacă ai avea un pic de minte, ai putea fi soţia 
Marelui Vizir! 

Aravis se hotări s-o lase în pace şi se duse să schimbe o 
vorbă cu cei doi cai. 

— Puțin înainte de apusul soarelui o să vă ducă un rândaş 
jos, la Morminte, le zise ea. N-o să mai aveţi nimic în spate. 
O să fiţi înşeuaţi şi cu căpăstrul pus. Dar va trebui să luăm 
ceva merinde în desaga lui Hwin, iar de şaua ta, Bree, o să 
legam un burduf de apă. Băiatul are poruncă să vă lase să 
vă adăpaţi bine pe malul opus al râului, la piciorul podului. 

— După care pornim spre nord, spre Namia! Şopti Bree. 
Ce ne facem însă dacă pe Shasta nu-l găsim la Morminte? 

— Îl aşteptăm, bineînţeles, spuse Aravis. Sper că au avut 
grijă de voi aşa cum se cuvine. 

— Niciodată n-am fost mai bine îngrijit, zise Bree. Dar 
dacă soţul acestei Tarkheene care ţi-e prietenă şi care 
chicoteşte tot timpul îl plăteşte pe grăjdarul şef să cumpere 
cel mai bun ovăz, atunci cred că grăjdarul şef îl înşală. 

Aravis şi Lasaraleen luară masa în încăperea cu coloane. 

Două ore mai târziu, erau gata de plecare. Aravis era 
îmbrăcată ca o sclavă de soi dintr-o într-o casă de nobili şi 
purta un văl peste faţă. Dacă cineva le oprea şi le întreba 
ce-i cu ele, se hotărâseră ca Lasaraleen să răspundă că 
Aravis este o sclavă pe care o duce în dar uneia dintre 
prințese. 

Cele două fete plecară pe jos. În câteva minute erau la 
porţile palatului. Ofiţerul străjerilor de la poartă o cunoştea 
destul de bine pe Lasaraleen şi le porunci oştenilor să ia 
poziţie de drepţi şi să dea onorul. Cele două fete intrară 
imediat în Sala de Marmură Neagră. Aici dădură peste mai 
mulţi curteni, sclavi şi alte persoane, dar asta le ajută să 
treacă neobservate. Traversară apoi Sala Coloanelor şi Sala 
Statuilor şi intrară pe coridorul cu arcade, trecând pe lângă 


uşile mari, din cupru bătut, ale sălii tronului. Tot ce se putea 
vedea în lumina slabă era cu adevărat magnific. 

În curând ieşiră în grădina interioară care cobora în 
terase. Traversară grădina şi ajunseră la Palatul Vechi. Se 
făcuse deja destul de întuneric şi se treziră străbătând un 
labirint de coridoare, luminate ici şi colo de torţe prinse cu 
inele de ziduri. La un moment dat, Lasaraleen se opri. 
Ajunseseră la o întretăiere de coridoare. 

— Nu te opri, te rog, nu te opri, îi şopti Aravis, a cărei 
inimă bătea de să-i spargă pieptul şi care avea impresia că 
în orice clipă puteau da nas în nas cu tatăl ei. 

— la să vedem... Zise Lasaraleen. Nu sunt absolut sigură 
pe unde o luăm de aici. Cred că o luăm la stânga. Da, sigur 
e la stânga. Ce palpitant e totul! 

O luară la stânga şi intrară pe un alt coridor abia luminat 
şi care se termina cu nişte scări. 

— E bine, spuse Lasaraleen. Sunt sigură că ne aflăm pe 
drumul cel bun. Mi-amintesc de treptele astea. 

Dar în clipa următoare, din faţă, văzură apropiindu-se 
pâlpâitul unei lămpi. O clipă mai târziu, de după un colţ mai 
de departe, apărură umbrele a doi bărbaţi mergând cu 
spatele şi purtând lumânări înalte. Şi cine nu ştie că numai 
înaintea regilor mergi cu spatele. Aravis o simţi pe 
Lasaraleen apucând-o de braţ - sau mai bine zis ciupind-o 
de braţ, cu gestul celui cuprins de o spaimă de moarte. Lui 
Aravis i se păru ciudată spaima lui Lasaraleen din moment 
ce 'Tisrocul era un prieten atât de apropiat, după cum îi 
spusese, dar nu mai avu timp să-şi ducă gândurile până la 
capăt. Lasaraleen se răsucise pe călcâie şi o grăbea înapoi 
pe scări. Mergeau în vârful picioarelor bâjbâind disperat 
de-a lungul zidului. 

— Aici e o uşă, îi şopti ea. Repede. 

Intrară, închiseră uşa foarte încet în urma lor şi se treziră 
în cea mai adâncă beznă. După cum respiră, Aravis îşi dădu 
seama că Lasaraleen era îngrozită. 


— Tash să ne ocrotească! Şopti Lasaraleen. Ce ne facem 
dacă intră aici. Unde ne ascundem? 

Sub picioarele lor se simţea un covor moale. Bâjbâiră prin 
întuneric şi se loviră de un divan. 

— Să ne lungim în spatele lui, scânci Lasaraleen. Ah! Cât 
îmi doresc să nu fi venit. 

Abia de era destul loc între divan şi peretele îmbrăcat în 
draperie. Cele două fete se ghemuiră cât putură de bine. 
Lasaraleen reuşi să ocupe un loc mai bun şi era complet 
ascunsă privirii. Dar fruntea lui Aravis se vedea din spatele 
divanului. Dacă intra cineva cu o torţă şi privea înspre divan 
ar fi văzut-o. Dar pentru că purta văl, nu-ţi dădeai imediat 
seama că ceea ce se vede este o frunte şi o pereche de ochi. 
Aravis se împingea disperată, încercând s-o facă pe 
Lasaraleen să-i lase mai mult loc. Aceasta însă, egoistă în 
panica ei, nu se clintea şi o ciupea de picioare. În cele din 
urmă se potoliră şi rămaseră nemişcate, răsuflând greu. 
Propria lor respiraţie părea asurzitoare. Altfel, încăperea 
era cufundată într-o linişte adâncă. 

— A trecut? Întrebă Aravis într-o şoaptă abia auzită. 

— C-c-cred că da, începu Lasaraleen. Dar bieţii mei nervi... 

Chiar atunci însă se auzi cel mai înfricoşător zgomot ce-ar 
fi putut să se audă în clipa aceea: zgomotul uşii care se 
deschide. Şi apoi apăru lumina. Şi pentru că Aravis nu 
putea să-şi tragă capul mai mult în spatele divanului, văzu 
cu ochii ei tot. 

Mai întâi intrară cei doi sclavi (muţi şi surzi, după cum 
bine ghici Aravis şi deci folosiţi la sfaturile cele mai de 
taină), mergând cu spatele şi ducând în mâini lumânările. 
Se postară în picioare unul la fiecare capăt al divanului. 
Asta era bine, căci în felul acesta Aravis era ascunsă privirii. 
Ea se uita acum printre călcâiele sclavului aşezat în faţa ei. 
Următorul care intră fu un bărbat în vârstă, foarte gras, 
care purta o ciudată tichie înaltă şi ascuţită, după care 
Aravis îl recunoscu imediat ca fiind Tisrocul în persoană. 
Cea mai modestă bijuterie pe care o purta valora mai mult 


decât toate veşmintele şi armele nobililor namieni luate 
împreună: dar era atât de gras şi atât de împodobit cu 
volane şi pliseuri şi zorzoane şi nasturi şi ciucuri şi 
talismane, încât Aravis nu se putu abţine să nu-şi spună că 
moda veşmintelor din Namia (cel puţin pentru bărbaţi) 
arăta de mii de ori mai bine. În urma lui intră un tânăr înalt, 
cu turban împodobit cu pene şi pietre preţioase, iar la şold 
cu un iatagan în teacă de fildeş. Părea foarte nervos, iar 
dinţii îi luceau fioros în lumina lumânărilor. Ultimul care 
intră fu un bărbat scund, cocoşat şi zbârcit, în persoana 
căruia Aravis îl recunoscu, cu un fior de silă, pe noul Mare 
Vizir, pe făgăduitul ei soţ, Ahoshta Tarkaan. 

De îndată ce intrară în încăpere, uşa se închise în urma 
lor. Tisrocul se aşeză pe divan cu un oftat de uşurare, 
tânărul se postă în picioare în faţa lui, iar Marele Vizir se 
ploconi la pământ, sprijinit în coate şi genunchi şi cu faţa 
îngropată în covor. 

8. ÎN CASA TISROCULUI 

— O tată al meu! O, lumină a ochilor mei! Începu tânărul, 
rostind cuvintele repede şi cam fără convingere şi 
nicidecum ca şi când 'Tisrocul ar fi fost într-adevăr lumina 
ochilor lui. Îţi doresc să trăieşti în veci, dar tu pe mine m-ai 
distrus. Dacă mi-ai fi dat cea mai iute galeră atunci la 
răsăritul soarelui, când am băgat de seamă că vasul 
blestemaţilor de barbari a dispărut de unde era, aş fi putut 
poate să-i ajung din urmă. Dar tu ai insistat mai întâi să 
trimit să vadă dacă nu care cumva doar îl mutaseră în ape 
mai bune, de partea cealaltă a capului. Şi iată cum am 
pierdut o zi întreagă. lar ei se află acum prea departe - 
mult prea departe - ca să mai trag nădejde că-i pot ajunge! 
Nestematul cel fals. 

— Şi aici urmă un şir de vorbe de ocară adresate reginei 
Susan, care nu ar arăta frumos puse pe hârtie. Aţi înţeles, 
fără îndoială, că tânărul nu era altul decât prinţul 
Rabadash, iar nestematul cel fals era Susan a Namiei. 


— Stăpâneşte-te, o, fiule, zise Tisrocul. Căci plecarea 
oaspeţilor lasă o rană care este repede vindecată în inima 
unei gazde înțelepte. 

— Dar o vreau, strigă Prinţul. Trebuie să o am. Mor dacă 
nu o am - înşelătoare, mândră, inimă haină de fiică de câine 
ce este! Somnul nu mi-l mai găsesc, mâncarea nu mai are 
gust, iar lumina ochilor mi s-a întunecat din pricina 
frumuseţii ei. Regina barbarilor trebuie să fie a mea. 

— Adevărat glăsuieşte unul dintre poeţi, se auzi atunci 
vocea Vizirului, care-şi ridică faţa cam prăfuită din covor, că 
multă apă trebuie scoasă din fântâna raţiunii pentru a 
stinge arşiţa inimii tinere. 

Prinţul păru să-şi iasă din minţi. 

— Câine, strigă el, începând să toarne la şuturi bine ţintite 
către părţile posterioare ale Vizirului. Să nu îndrăzneşti să 
citezi din poeţi în prezenţa mea. Toată ziua n-am auzit decât 
maxime şi versuri şi sunt sătul. 

Mă tem că Aravis nu simţi nici un pic de milă pentru Vizir. 

Tisrocul părea absent. Abia după o lungă tăcere, zise 
domol, ca şi cum abia observase ce se întâmpla: 

— Fiul meu, încetează de a mai lovi în venerabilul şi 
luminatul nostru Vizir: căci precum o nestemată rămâne 
nestemată chiar şi în gunoi de-i îngropată, tot astfel vârsta 
şi înţelepciunea sunt trăsături ce trebuie respectate chiar şi 
în josnicele persoane ale supuşilor noştri. Încetează deci şi 
spune-ne ce doreşti şi ce ne sfătuieşti. 

— Doresc şi te sfătuiesc, o, tată al meu, zise Rabadash, să- 
ţi aduni de-îndată oastea invincibilă şi să cucereşti ţinutul 
Namiei cea de trei ori blestemată. Să o treci prin foc şi 
sabie şi să o alipeşti imperiului tău fără margini, ucigându-l 
pe Marele Rege şi pe toţi cei din casa lui, cu excepţia 
reginei Susan. Pentru că pe ea trebuie să o am eu de soţie, 
deşi mai întâi va primi o lecţie de s-o ţină minte. 

— Înţelege dar, o, fiule, spuse Tisrocul, că nici o vorbă de a 
ta nu mă va împinge să pornesc război împotriva Namiei. 


— Dacă nu ai fi fost tatăl meu, o, Tisroc nemuritor, spuse 
Prinţul scrâşnind din dinţi, aş fi spus că ai vorbit cu vorbele 
unui laş. 

— lar dacă tu nu ai fi fost fiul meu, o, Rabadash cel iute la 
mânie, răspunse Tisrocul, viaţa ţi-ar fi fost scurtă, iar 
moartea foarte lungă din chiar clipa în care ai fi rostit astfel 
de vorbe. (Tonul calm şi imperturbabil cu care vorbise 
Tisrocul îi îngheţă sângele în vine lui Aravis.) 

— Dar de ce, Tată al meu, zise Prinţul - de data asta pe un 
ton mult mai respectuos, de ce am şovăi să pedepsim Namia 
mai mult decât am şovăi dacă ar fi să spânzurăm un sclav 
leneş sau să trimitem un cal bătrân la tăiere? Namia nu 
este nici cât a patra parte din cea mai mică provincie a 
imperiului. În nici cinci săptămâni, o mie de cavaleri ar 
putea să o supună. Namia este pentru imperiul tău ca o 
pată necuviincioasă pe un veşmânt preţios. 

— Fără îndoială, spuse Tisrocul. Aceste ţărişoare barbare 
care îşi spun libere (ceea ce înseamnă puturoase, fără 
organizare şi fără profit) sunt urâte în ochii zeilor şi în cei ai 
oamenilor cu judecată. 

— Atunci de ce am suferit atâta vreme ca o ţărişoară ca 
Namia să rămână nesupusă? 

— Află, o, Prinţ Luminat, zise atunci Marele Vizir, că până 
în anul în care augustul vostru părinte şi-a început 
binecuvântata şi veşnica sa domnie, ţinutul Namiei era 
acoperit de gheaţă şi zăpadă şi peste el domnea o puternică 
vrăjitoare. 

— Ştiu asta foarte bine, o, Prealimbutule Vizir, răspunse 
Prinţul. Dar mai ştiu şi că vrăjitoarea a murit. lar gheaţa şi 
zăpada au dispărut, aşa încât Namia este acum coaptă, 
zemoasă şi bună de cules. 

— lar această schimbare, Preaînvăţatule Prinţ, a fost fără 
îndoială rodul puternicei magii a blestemaţilor care-şi spun 
regii şi reginele Namiei. 

— Eu cred, zise Rabadash, că este mai degrabă o urmare a 
schimbării poziţiei stelelor şi un rezultat al lucrărilor 


naturii. 

— Toate acestea, îi întrerupse Tisrocul, sunt pentru cei 
învăţaţi să hotărască. Eu însă n-am să pot crede niciodată 
că o aşa de mare răsturnare şi uciderea vrăjitoarei s-au 
putut înfăptui fără ajutorul magiei. Şi faptul nu e de mirare 
într-un ţinut în care locuiesc demoni ce iau formă de 
animale cuvântătoare ca omul şi monştri pe jumătate 
oameni şi pe jumătate animale. Şi se ştie că Marele Rege al 
Namiei (fie ca zeii să-l trăsnească!) este ajutat de un demon 
malefic cu aspect înfricoşător, ce apare cel mai adesea sub 
înfăţişarea unui Leu. În atari condiţii, atacarea Namiei îmi 
apare ca un fapt primejdios şi nesocotit şi nu voi să-mi 
întind braţul acolo unde nu ştiu de va fi retezat ori nu. 

— Fericit este ţinutul Calormen, zise Vizirul, ridicându-şi 
din nou faţa din covor, pe al cărui împărat zeii l-au 
binecuvântat cu darul prudenţei! Adevăr grăieşte Tisrocul 
cel Preaînţelept şi Învăţat. Este mare păcat că nu putem 
culege o atât de mândră floare cum este Namia. Mare a fost 
harul poetului care a spus... Dar în clipa aceea Ahoshta 
observă o zvâcnire nervoasă a piciorului Prințului şi tăcu 
brusc. 

— Da, mare păcat, zise Tisrocul cu glasul lui gros şi 
imperturbabil. În fiecare dimineaţă soarele îmi pare stins şi 
în fiecare noapte somnul îmi este tulburat, când îmi 
amintesc că Namia este încă liberă. 

— O, tată al meu, zise atunci Rabadash şi dacă ţi-aş arăta o 
cale prin care să-ţi poţi întinde braţul asupra Namiei şi 
totuşi să-l poţi retrage dacă încercarea dă greş? 

— Dacă îmi arăţi o asemenea cale, o, Rabadash, vei fi cel 
mai bun dintre fiii mei. 

— Atunci ascultă-mă, Tată. În această noapte, în chiar 
acest ceas, voi aduna două sute de cavaleri şi cu ei voi 
traversa deşertul. Şi în ochii tuturor va fi ca şi cum tu nu ai 
ştiinţă de faptele mele. Mâine dimineaţă voi fi la porţile 
castelului Anvard din Archen. Ei sunt în pace cu noi şi deci 
vor fi nepregătiţi. Nici nu se vor trezi bine şi castelul va fi al 


meu. Apoi voi trece prin trecătoarea munţilor şi nu mă voi 
opri decât în Namia, la Cair Paravel. Marele Re-ge nu este 
acolo; când am plecat eu, el se pregătea de război cu uriaşii 
de la hotarul de nord. Am să găsesc castelul cu porţile 
deschise şi am să intru. 

Voi fi stăpânit şi curtenitor şi voi vărsa cât se poate de 
puţin sânge namian. Şi nu-mi va mai rămâne decât să stau 
şi să aştept sosirea corăbiei Splendour Hyaline, care o 
aduce pe Regina Susan. Îmi prind pasărea fugară de cum 
pune piciorul pe uscat, o arunc în şa şi nu mă mai opresc 
decât la Anvard. 

— Se prea poate, Fiul meu, spuse Tisrocul, ca la răpirea 
femeii să-ţi pierzi viaţa fie tu, fie regele Edmund. 

— Ei sunt o mână de oameni, zise Rabadash, iar eu voi 
porunci oştenilor mei să-l dezarmeze pe Regele Edmund şi 
să-l lege. Astfel am să-mi stăpânesc dorinţa fierbinte de 
sânge, ca să nu existe pricină de război între tine şi Marele 
Rege. 

— Şi dacă Splendour Hyaline ajunge înaintea ta la Cair 
Paravel? 

— Nu cred. Vântul e slab. 

— Până acum, Fiule Preaîndrăzneţ, zise Tisrocul, nu mi-ai 
spus decât cum vei face ca să răpeşti femeia barbară. 
Aştept să-mi arăţi cum mă ajută pe mine planul tău că să 
cuceresc Namia. 

— O, Tată, poate nu ai înţeles că, deşi eu şi călăreţii mei 
vom intra şi ieşi din Namia cu iuţeala unei săgeți ţâşnite din 
arc, castelul Anvard însă va rămâne pe veci în stăpânirea 
noastră. Şi atunci când ai Anvardul, eşti la porţile Namiei. 
Încetul cu încetul, numărul oştenilor din Anvard poate 
creşte până se strânge o oaste câtă frunză şi iarbă. 

— Gândul tău bate departe şi planul ţi-e iscusit. Dar dacă 
nu reuşeşti, cum îmi mai retrag braţul? 

— Vei spune că am făcut totul fără ştirea ta. Că am 
acţionat împotriva voinţei tale şi fără binecuvântarea ta, 


împins fiind doar de violenţa iubirii mele şi de nesăbuinţă 
tinereţii. 

— Şi ce facem dacă Marele Rege ne cere să o înapoiem pe 
femeia străină, pe sora lui? 

— Fii liniştit, Tată, nu o va cere. Căci, deşi această 
căsătorie a fost stricată din toanele unei femei, Regele Peter 
este un om cu judecată şi înţelept, care nu va voi să piardă 
onoarea şi privilegiul de a se înrudi cu Casa noastră şi de a- 
şi vedea nepotul şi strănepotul stând pe tronul imperiului 
Calormen. 

— Asta nu se va întâmpla dacă eu trăiesc veşnic, aşa cum, 
fără îndoială, îţi doreşti, zise Tisrocul cu glas încă şi mai sec 
decât de obicei. 

— Vom scrie, de asemenea, scrisori, o, Tată al Meu şi 
Lumină a Ochilor Mei, continuă Prinţul după o clipă de 
stânjenitoare tăcere, scrisori ca venind din partea Reginei, 
în care vom vorbi de iubirea ei pentru mine şi de dorinţa ei 
de a rămâne în Calormen. Este bine ştiut că femeile sunt 
schimbătoare ca vântul. Şi chiar dacă ei nu vor crede întru 
totul în vorbele acestor scrisori, tot nu vor îndrăzni să se 
arate cu oaste la porţile Tashbaanului ca să o ia înapoi. 

— O, luminate Vizir, spuse Tisrocul, împărtăşeşte-ne din 
înţelepciunea ta privitor la această neobişnuită propunere a 
fiului nostru. 

— O, nemuritor Tisroc, răspunse Ahoshta, puterea iubirii 
de părinte nu îmi este necunoscută şi am auzit adesea 
spunându-se că fiii sunt, în ochii părinţilor lor, mai preţioşi 
decât rubinele. Cum aş putea să vorbesc deschis despre un 
plan care poate primejdui viaţa acestui înflăcărat Prinţ? 

— Ba să poţi, replică Tisrocul. Căci altfel repede vei 
descoperi că a nu vorbi e la fel de primejdios. 

— Ascult şi mă supun, gemu Vizirul. Află deci, Mult 
Preaînţeleptule 'Tisroc, că primejdia la care se expune 
Alteța Sa nu este atât de mare cât ar părea la prima vedere. 
Căci zeii nu au binevoit a le da barbarilor lumina dreptei 
cumpăniri. lar poezia lor nu este ca a noastră, împodobită 


cu folositoare aforisme şi pilde, ci vorbeşte doar despre 
iubire şi război. Din această pricină, nimic nu le va apărea 
mai nobil şi mai demn de admiraţie decât o întreprindere 
nebunească precum aceasta - au! 

La auzul cuvântului „nebunească”, Prinţul îi dăduse din 
nou un şut. 

— Stăpâneşte-te, Fiule, zise Tisrocul. Iar tu, venerabile 
Vizir, nu lua aminte la fiul meu şi nu-ţi lăsa firul elocinţei să 
se destrame. Căci nimic nu se cuvine mai mult persoanelor 
alese şi sobre decât să îndure micile neplăceri cu neclintită 
demnitate. 

— Ascult şi mă supun, zise atunci Vizirul, dar încet-încet se 
trase puţin mai într-o parte, ca să-şi îndepărteze părţile 
posterioare de piciorul lui Rabadash. 

— Spuneam că în ochii barbarilor nimic nu va apărea mai 
demn de iertare, dacă nu chiar de respect, decât o astfel de 
întreprindere - hm! 

— Îndrăzneaţă şi mai ales dacă a fost stârnită din 
dragostea pentru o femeie. Dacă, din nenorocire, Prinţul 
cade în mâinile lor, sunt convins că nu-l vor ucide. Ba, 
dimpotrivă, chiar dacă Alteţa Sa nu va reuşi să o răpească 
pe aleasa inimii lui, aceasta s-ar putea înmuia în refuzul ei, 
văzând bărbăţia şi pasiunea de nestăvilit a Prințului. 

— Că bine spui, flecar bătrân, zise Rabadash. Foarte bine; 
mă întreb cum de ţi-a trecut aşa ceva prin scăfârlia aia 
urâtă. 

— Lauda stăpânilor mei este aerul ce-l respir, zise 
Ahoshta. Şi apoi, Slăvite Tisroc, a cărui domnie trebuie să 
fie şi va fi veşnică, cu ajutorul zeilor, nu este imposibil ca 
Prinţul să cucerească cetatea Anvard, precum a spus. Şi 
atunci Namia e a noastră. 

În cameră se lăsă o tăcere prelungă şi atât de adâncă încât 
cele două fete abia îndrăzneau să respire. În cele din urmă 
se auzi vocea Tisrocului. 

— Du-te, Fiul meu şi fă precum ai spus, zise el. Dar de la 
mine să nu aştepţi nici sprijin şi nici încurajare. Dacă eşti 


ucis, nu te voi răzbuna. Dacă eşti azvârlit în temniţă, nu eu 
te voi scoate. Şi mai e ceva: de eşti învins ori învingător, ia 
aminte să nu verşi o picătură de sânge nobil namian mai 
mult decât trebuie, din care pricină să se işte război. Căci, 
de vei face aşa, vei fi pe veci alungat din prezenţa mea şi 
locul îţi va fi luat de următorul tău frate. Acum du-te. Fii 
iute ca vântul, nevăzut şi neştiut şi norocul să meargă cu 
tine. Fie ca puterea lui Tash cel atotputernic şi neîndurător 
să-ţi câlăuzească paloşul şi lancea. 

— Aud şi mă supun, strigă Rabadash, şi, după ce 
îngenunche şi sărută mâinile tatălui lui, ieşi din încăpere 
alergând. Spre disperarea lui Aravis, care amorţise în 
poziţia în care sta, Tisrocul şi Vizirul rămaseră pe loc. 

— O, Vizirule, spuse Tisrocul, eşti sigur că nimeni în afară 
de noi nu ştie de sfatul cel tainic pe care l-am ţinut aici, în 
puterea nopţii? 

— O, stăpâne, zise Ahoshta, nimeni nu ştie. Tocmai de 
aceea, eu am sfătuit, iar tu, în marea ta înţelepciune ai 
acceptat, să venim aici în Palatul Vechi, unde nu se ţine 
niciodată sfat şi unde niciunul din oamenii palatului nu are 
motiv să vină. 

— Aşa să fie, zise 'Tisrocul, căci cel ce ar avea ştiinţă ar 
muri în mai puţin de un ceas. Iar tu, cumpătatule Vizir, la fel 
să faci. Şterg din inima mea şi din inima ta orice ştiinţă de 
planurile Prințului. A plecat fără ştirea sau îngăduinţa mea 
şi nu ştiu unde s-a dus. Şi totul doar din pricina înflăcărării, 
a neliniştii şi a neascultării tinereţii. Nimeni nu va fi mai 
uimit decât mine şi decât tine când va fi să aflăm de 
cucerirea Anvardului. 

— Ascult şi mă supun, zise Ahoshta. 

— Şi nici măcar în străfundul inimii tale să nu îndrăzneşti 
să-ţi spui că sunt cel mai nemilos tată care-şi trimite primul 
născut într-o misiune ce-i va aduce aproape ca sigur 
moartea. Oricât de mult te-ar bucura un astfel de gând pe 
tine, care nu-l iubeşti pe Prinţ. Căci eu văd până în 
străfundul sufletului tău. 


— O, Tisroc nepreţuit, zise Vizirul. Nimic nu-mi este mai 
drag pe lumea asta decât îmi eşti tu; nici Prinţul, nici viaţa, 
nici pâinea, nici apa, nici măcar lumina soarelui. 

— Simţămintele tale, zise 'Tisrocul, sunt drepte şi îţi fac 
cinste. Nici eu nu iubesc nimic mai mult decât măreţia şi 
puterea tronului meu. Dacă prinţul reuşeşte, o să avem 
ţinutul Archen şi, poate, cine ştie, mai târziu Namia. Dacă 
nu izbuteşte - mai am optsprezece alţi fii. Rabadash, cum e 
felul primilor născuţi, a început să devină primejdios. În 
Tashbaan mai mult de cinci Tisroci au murit înainte de 
vreme din pricină că primii lor născuţi, toţi prinți luminaţi, 
se săturaseră să-şi aştepte rândul la tron. Mai bine să-şi 
răcorească sângele printre străini decât să muşte degeaba 
din zăbală aici. Şi acum, venerabile Vizir, preaplinul de 
îngrijorare părintească mă îndeamnă la somn. Du-te şi 
cheamă muzicienii în camera mea. Dar înainte de-a te 
culca, întoarce cartea de iertăciune pe care am scris-o 
pentru cel de-al treilea bucătar. Simt în mine semnele unui 
început de indigestie. 

— Ascult şi mă supun, zise Marele Vizir. Şi apoi, se târi de- 
a-ndăratelea pe coate şi genunchi până spre uşă, se ridică 
în picioare, făcu încă o plecăciune şi ieşi. Tisrocul însă nu se 
clinti de pe divan. Rămase acolo în tăcere o vreme atât de 
îndelungată încât Aravis crezu că a aţipit. Dar, în cele din 
urmă, cu un mare scârţâit şi un oftat adânc, îşi ridică trupul 
imens, le făcu semn sclavilor să o ia înaintea lui cu lumina şi 
ieşi. Uşa se închise în urma lui, încăperea se cufundă din 
nou în întuneric, iar cele două fete răsuflară din nou 
uşurate. 

9. STRĂBĂTÂND DEŞERTUL 

— Ce îngrozitor! Ce îngrozitor de îngrozitor! Scheună 
Lasaraleen. Draga mea, mi-este atât de frică. Tremur toată. 
Uite, pune mâna pe mine. 

— Haide să mergem, spuse Aravis, care tremura şi ea. S- 
au dus spre palatul cel nou. Odată ieşite din încăperea asta, 
o să fim în afara pericolului. Dar am pierdut o grămadă de 


timp. Du-mă cât poţi de repede la poarta din fundul 
grădinii. 

— Dar, dragă, cum poţi să-mi ceri una ca asta! Miorlăi 
Lasaraleen cu glas subţire. Nu mai sunt în stare de nimic - 
în nici un caz nu acum. Sărmanii mei nervi! Nu, nu şi nu: 
stăm, ne liniştim puţin şi apoi ne întoarcem. 

— Cum adică ne întoarcem? Întrebă Aravis. 

— Nu înţelegi nimic. Nu ai nici un pic de milă, spuse 
Lasaraleen, începând să plângă. 

Aravis hotări că nu era momentul să se lase înduioşată. 

— Uite ce e! Zise ea apucând-o pe Lasaraleen de braţe şi 
scuturând-o bine. Dacă mai scoţi un cuvânt cum că să facem 
cale întoarsă şi dacă nu mă duci chiar acum la poarta aceea 
- ştii ce-am să fac? Am să ies pe coridor şi am să încep să 
ţip. Şi or să ne prindă pe amândouă. 

— Dar or să ne o-o-omoare! Se bâlbâi Lasaraleen. N-ai 
auzit ce-a spus Tisrocul? (fie ca în veci să trăiască!) 

— Ba tocmai de aceea. Mai repede aş vrea să mor decât să 
fiu nevoită să mă mărit cu Ahoshta. Aşa că haide, să plecăm 
acum. 

— Cât poţi fi de rea, spuse Lasaraleen. Şi eu, care uite în 
ce stare suni! 

În cele din urmă, Lasaraleen fu nevoită să cedeze 
insistențelor lui Aravis şi cele două fete coborâră din nou 
treptele de la capătul coridorului, traversară un alt coridor 
şi ieşiră, în cele din urmă, afară la aer. Se aflau acum în 
grădina palatului care cobora în terase până jos la zidul ce 
împrejmuia oraşul. Luna era sus pe cer şi strălucea 
puternic. Şi cum se întâmplă mereu când eşti în plină 
aventură, nu ai niciodată răgaz să admiri locurile frumoase 
pe lângă care treci. Ori eşti prea încordat, ori eşti prea 
grăbit; aşa se face că Aravis, din tot ce era în jurul ei (deşi 
mai târziu şi le aminti), nu rămase decât cu o impresie 
nedesluşită în care se amestecau parcele cenuşii de iarbă, 
fântâni susurând molcom şi umbrele înalte a şirurilor de 
chiparoşi. 


Nu le luă mult şi ajunseră în fundul grădinii, la poalele 
zidului care se ridica înalt şi ameninţător în faţa lor. 
Lasaraleen tremura atât de tare încât nu reuşi să descuie 
poarta. Aravis o deschise în locul ei. De partea cealaltă era 
în sfârşit râul, sclipind argintiu în bătaia lunii, un mic 
debarcader şi câteva bărcuţe. 

— Rămâi cu bine, îi spuse Aravis prietenei ei şi îţi 
mulţumesc. lartă-mă dacă m-am purtat urât. Dar gândeşte- 
te numai la situaţia în care mă aflu! 

— O, Aravis, draga mea, zise Lasaraleen. Nu vrei să te 
răzgândeşti? Acum că ai văzut ce om mare este Ahoshta! 

— Om mare! Exclamă Aravis. Un nenorocit de rob plin de 
umilinţă care sărută pantoful ce-l loveşte, dar ţine totul în el 
şi speră să se răzbune îndemnând-l pe oribilul acela de 
Tisroc să plănuiască moartea propriului lui fiu. Ptiu! Mai 
repede m-aş mărita cu spălătorul de vase din casa tatălui 
meu decât cu o asemenea creatură. 

— O, Aravis, Aravis! Cum poţi să vorbeşti aşa; şi tocmai 
despre cine, despre Tisrocul însuşi (fie ca în veci să 
trăiască!). Planul nu poate fi decât bun dacă tocmai el s-a 
gândit să facă aşa! 

— Rămâi cu bine, spuse Aravis şi să ştii că mi-au plăcut 
rochiile tale. Şi casa ta. Sunt sigură că o să ai o viaţă 
minunată - dar eu nu sunt făcută pentru aşa ceva. Hai, 
închide poarta încet după mine. 

Se rupse din îmbrăţişarea afectuoasă a prietenei ei, păşi 
într-una din bărcuţe, o dezlegă de mal şi o clipă mai târziu 
se afla în mijlocul râului, având deasupra capului o lună 
adevărată, imensă şi o a doua lună jos, reflectată adânc în 
apele răului. Aerul era proaspăt şi răcoros şi în timp ce se 
apropia de malul opus auzi ţipătul unei cucuvele. „A! Aşa-i 
mai bine!” îşi zise ea. Aravis trăise cea mai mare parte a 
vieţii ei afară din oraşe, la ţară şi urâse fiecare clipă 
petrecută în Tashbaan. 

Când păşi pe mal se trezi în beznă, căci luna era ascunsă 
vederii de copacii înalţi care creşteau pe povârnişul malului. 


Dar Aravis reuşi să găsească acelaşi drumeag pe care-l 
găsise şi Shasta şi ajunse, ca şi el, în locul unde se termina 
iarba şi începea nisipul. Privi apoi spre stânga (cum făcuse 
şi Shasta) şi văzu siluetele mari şi negre ale Mormintelor. Şi 
pe loc, inima lui Aravis, care altminteri era o fată curajoasă, 
se făcu mică cât un purice. Şi dacă nu găsea pe nimeni! Şi 
dacă locul era bântuit de strigoi! Dar, cu toate temerile ei, 
Aravis îşi împinse bărbia înainte (şi limba un pic în afară) şi 
porni drept înspre Morminte. Era încă departe când îi zări 
pe Bree, pe Hwin şi pe rândaşul care-i adusese. 

— Poţi să te întorci la stăpâna ta acum, îi spuse Aravis 
(uitând că băiatul nu avea cum să mai intre în oraş până a 
doua zi de dimineaţă, când se deschideau porţile). Ia aici 
nişte bani pentru osteneala ta. 

— Ascult şi mă supun, zise rândaşul şi o rupse la fugă 
înspre oraş, cu o viteză uimitoare. Nu era nevoie să-i spui să 
se grăbească: gândul la strigoi îl chinuise de când sosise. 

Câteva clipe, Aravis nu făcu decât să-i sărute şi să-i 
mângâie pe cei doi cai, pe bot şi pe grumaz, la fel cum ar fi 
făcut cu nişte cai obişnuiţi. 

— lată-l şi pe Shasta! Lăudat fie Leul! Exclamă Bree. 

Aravis se întoarse şi iată, chiar din spatele ei, venea 
Shasta, care ieşise din ascunzătoare în momentul în care-l 
văzuse pe rândaş îndepărtându-se. 

— Şi acum, zise Aravis, nu mai avem nici un moment de 
pierdut. Şi în câteva cuvinte, le povesti despre planurile lui 
Rabadash. 

— Câini! Trădători! Fornăi Bree scuturându-şi coama şi 
lovind pământul cu copita. Un atac la vreme de pace, fără 
provocare! Ei, las' că-i stricăm noi toate planurile. O să 
ajungem acolo înaintea lui! 

— Chiar crezi că putem? Întrebă Aravis, săltându-se în 
şaua lui Hwin. Shasta îşi dori să poată încăleca şi el atât de 
sprinten. 

— Bruuu-huu! Fornăi Bree. Suie-te, Shasta. Mai întrebi 
dacă putem! Cu un asemenea avans! 


— Rabadash zicea că pleacă imediat, zise Aravis. 

— Aşa spun totdeauna oamenii, zise Bree. Dar nu poţi să 
pui pe picioare o oaste de două sute de călăreţi cu cai cu tot 
- să iei apă, hrană, să pregăteşti armele şi să pregăteşti caii 
de drum - în doar un minut. Acum în ce direcţie o luăm? 
Spre nord? 

— Nu, zise Shasta. Ştiu eu în ce direcţie. Am săpat un şanţ. 
Vă explic eu mai târziu. O luăm puţin spre stânga. A! Uite 
şanţul. 

— Fiţi atenţi, le zise Bree. Tot ce se spune de mersul în 
galop o zi şi o noapte, fără oprire, sunt basme. Nu se poate 
face. De aceea, noi o să mergem la trap şi la pas: la trap 
mărunt, urmat de scurte plimbări la pas. Şi când mergem la 
pas, îi rog pe Aravis şi pe Shasta să descalece şi să meargă 
şi ei pe jos. Ne-am înţeles? Eşti gata Hwin? Şi acum, la 
drum! Spre nord, spre Namia! 

La început totul a fost minunat. Trecuseră deja destule 
ceasuri din noapte pentru ca nisipul să se răcorească de 
căldura pe care o primise în timpul zilei. Aerul era curat, 
plăcut şi proaspăt; în bătaia lunii, pustiul de nisip din jurul 
lor şi până hăt departe, lucea ca o apă netedă sau ca o 
uriaşă tavă de argint. Nu se mai auzea nimic în afară de 
zgomotul pe care-l făceau copitele celor doi cai. Pe Shasta 
chiar îl prinsese somnul şi mai-mai c-ar fi adormit dacă, din 
când în când, nu trebuia să descalece şi să meargă pe jos. 

Şi merseră aşa vreme îndelungată. Sosi apoi un ceas când 
luna dispăru de pe cer, lăsându-i într-o beznă deasă de s-o 
tai cu cuțitul. Dar nu se opriră, ci merseră mai departe şi, 
după alte câteva ceasuri, Shasta băgă de seamă că putea 
vedea din nou capul şi gâtul lui Bree. Încet-încet, ţinutul 
neted şi plat dimprejurul lor deveni din nou vizibil. Totul 
părea nemişcat; întreg ţinutul părea mort. Pe Shasta îl 
prinsese bine oboseala şi începuse să i se facă frig, iar 
buzele-i erau uscate. Şi în tot acest timp, nu se auzea decât 
scârţâitul pieii de la şa, zăngănitul bucăţilor de metal, 
zgomotul copitelor - dar nu Clop-cataclop, cum s-ar fi auzit 


pe pământ tare, ci mai degrabă Buf-budubuf peste nisipul 
uscat. 

În cele din urmă, după ceasuri nesfârşite de mers, pe 
dunga orizontului, departe în dreapta, apăru o dâră 
lunguiaţă de cenuşiu-palid urmată de o altă dâră roşiatică. 
Sosise în sfârşit dimineaţa, dar era o dimineaţă mută, fără 
un ciripit de pasăre care să o întâmpine. Acum, Shasta era 
fericit când trebuia să meargă pe jos, căci îi era foarte, 
foarte frig. 

Şi apoi soarele răsări brusc şi totul se preschimbă într-o 
clipă. Din cenuşiu nisipul deveni galben şi strălucitor, ca 
presărat cu mii de diamante. În stânga lor, peste nisip, se 
întindeau umbrele lor uriaşe, care alergau lângă ei. Piscul 
dublu al Muntelui Pire, care se zărea departe în faţă, 
străluci şi el în bătaia primelor raze ale soarelui şi Shasta 
băgă de seamă că deviaseră puţin din direcţia cea bună. 
„Mai la stânga, mai la stânga, „ strigă el. Însă cea mai 
îmbucurătoare privelişte era cea pe care o lăsau în urmă, 
unde, dacă te uitai, zăreai Tashbaanul rămas deja mic şi 
îndepărtat. 

Mormintele abia se mai distingeau, înghiţite de umbra 
acelei movile, cu coastele ca dinţii de ferăstrău, pe care se 
afla oraşul Tisrocului. Ioată lumea se simţi dintr-o dată mai 
bine. 

Dar nu pentru multă vreme. Căci, deşi Tashbaanul, când îl 
văzuseră prima oară, părea departe, pe măsură ce ei 
înaintau, oraşul refuza parcă să dispară. Shasta renunţă să 
mai privească în urmă, căci avea senzaţia că stăteau pe loc. 
Cu cât crescu ziua, lumina soarelui deveni o pacoste. 
Strălucirea nisipului îi rănea ochii: dar Shasta ştia că nu 
trebuie să-i închidă. Trebuia să-i mijească şi să nu-şi 
dezlipească privirea de pe Muntele Pire, menţinându-i pe 
ceilalţi în direcţia cea bună. După lumina strălucitoare, 
urmă arşiţa. Shasta o simţi pentru prima oară când, 
descălecând ca să meargă pe jos, fierbinţeala nisipului îl 
izbi drept în faţă, ca ţâşnită din gura unui cuptor aprins. A 


doua oară a fost şi mai rău. Dara treia oară, atingând 
nisipul cu tălpile goale, Shasta scăpă un țipăt de durere şi 
sări iute înapoi în şa. 

— Îmi pare rău, Bree, zise el cu respiraţia tăiată. Nu pot să 
merg. Mă arde la picioare. 

— Da, sigur, gâfâi Bree. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 
Acum stai în şa. N-avem ce-i face. 

— 'Ţie ce-ţi pasă, îi zise Shasta lui Aravis, care mergea pe 
jos, alături de Hwin. Tu ai pantofi în picioare. 

Aravis nu zise nimic, dar se uită la el cam de sus. Nu spun 
că a făcut-o într-adins, dar de uitat aşa s-a uitat. 

De oprit însă nu s-au oprit, ci şi-au continuat mersul când 
la trap, când la pas, când iar la trap şi metalul clinc-clinc- 
clinc şi şaua scârţ-scârţ-scârţ şi miros de cal încins şi miros 
de corp încins şi arşiţă orbitoare şi durere de cap. Şi tot 
aşa, ceas după ceas. Nici Tashbaanul nu se îndepărta, nici 
munţii nu se apropiau. Nimic nu mai exista în afară de clinc- 
clinc-clinc şi scârţ-scârţ-scârţ, miros de cal încins, miros de 
corp încins. 

În atari condiţii, încerci tot felul de şmecherii inutile ca să 
faci timpul să treacă mai repede. Şi mai încerci foarte tare 
să nu te gândeşti la nimic de băut - la un şerbet rece servit 
într-un palat din Tashbaan, la o apă limpede de izvor 
gâlgâind cu glas gros, ca de lut, ori la un lapte rece, bătut şi 
potrivit de consistent. Fireşte însă, cu cât încerci să nu te 
gândeşti, cu atât numai la asta te gândeşti. 

Şi iată că, la un moment dat, dădură peste ceva diferit - un 
pinten de stâncă ce creştea din nisip, având vreo patruzeci 
şi cinci de metri lungime şi vreo treizeci de picioare 
înălţime. Stâncă făcea doar puţină umbră, căci soarele era 
chiar deasupra ei. Dar cei patru se înghesuiră pe micuțul 
petec de umbră, unde mâncară ceva şi băură puţină apă. 
Nu e uşor să adapi un cal dintr-un burduf de apă, dar Bree 
şi Hwin se pricepeau să-şi folosească buzele. Dar nici caii şi 
nici copiii nu-şi putură potoli setea pe deplin. Nimeni nu 


scotea o vorbă. Caii erau înspumaţi şi respirau cu zgomot. 
Copiii erau palizi. 

După un scurt popas, porniră din nou la drum. Aceleaşi 
sunete, aceleaşi mirosuri, aceeaşi arşiţă orbitoare. La un 
moment dat, umbrele lor începură să cadă în dreapta şi 
prinseră a se lungi tot mai mult peste nisip, până departe, 
înspre hotarul de răsărit al lumii. Soarele se apropia încet 
de apus. Şi, slavă Domnului, când a dispărut în spatele 
orizontului, a luat cu el şi lumina aceea nemiloasă, deşi 
nisipul continua să dogorească cu aceeaşi putere. Patru 
perechi de ochi scrutau zarea după vreun semn al văii 
despre care vorbise Corbul Gheară-Palidă. Dar nu se vedea 
nimic, decât pustiul neted şi întins. Ziua se prefăcuse în 
seară, pe cer răsăriseră stelele, dar caii încă galopau, în 
timp ce copiii continuau să salte în şa, vlăguiţi de sete şi de 
oboseală. Abia după răsăritul lunii, s-a auzit glasul hârâit şi 
răguşit al lui Shasta, a cărui gură era complet uscată: 

— Uite! Acolo e! 

Şi nu greşea. În faţă şi puţin la dreapta începea în sfârşit 
un povârniş: un coborâş îngust, străjuit de-o parte şi de alta 
de movile stâncoase. Caii erau mult prea obosiţi ca să 
vorbească, ci doar cotiră spre dreapta şi, câteva clipe mai 
târziu, coborau în gura strâmtă a văii. Aici era mai neplăcut 
decât afară, în deşert. Valea era îngustă ca o crăpătură şi 
lăsa să pătrundă doar puţin aer şi lumină. Coborâşul era 
abrupt şi adânc, iar stâncile de pe margini se făcură tot mai 
înalte şi mai semeţe. Apoi dădură de primele urme de 
vegetaţie - plante cu ţepi asemeni cactuşilor şi iarbă aspră, 
din cea care te înţeapă la degete dacă o atingi. În curând 
copitele cailor începură să calce pe pietriş în loc de nisip. La 
fiecare cot al văii - şi erau multe astfel de coruri - aşteptau 
înfriguraţi să dea de apă. Caii erau la capătul puterilor, iar 
Hwin, gâfâind şi împleticindu-se, rămăsese în urma lui Bree. 
Începuse să-i cuprindă disperarea, când în sfârşit dădură 
de un pic de mâl şi de un firicel de apă care şerpuia printre 
petice de iarbă mai bună şi mai moale. Iar firicelul deveni 


un izvoraş şi izvoraşul, un pârâiaş mărginit de tufişuri şi 
pârâiaşul, un râuleţ şi, în cele din urmă, sosi un moment 
(după mai multe clipe de deznădejde decât aş putea să 
descriu) când Shasta, care, căzuse într-un fel de picoteală 
ameţită, realiză că Bree se oprise, iar el aluneca din şa. În 
faţa lor era o mică cascadă ce cădea într-un bazin larg. Caii 
erau în apă, cu capetele plecate şi beau cu nesaţ. „O-o-o-h!” 
exclamă Shasta şi se lăsă să cadă din şa direct în apa care-i 
ajungea până la genunchi. Îşi vârî capul sub cascadă. A fost 
probabil cea mai minunată clipă din viaţa sa. 

Zece minute mai târziu, au ieşit cu toţii din apă (cei doi 
copii fiind aproape uzi leoarcă) şi au început să privească în 
jur. Luna era acum destul de sus pe cer pentru ca razele ei 
să se furişeze până jos în vale. Ambele maluri ale râului 
erau îmbrăcate în covor de iarbă moale şi dincolo de iarbă 
se întindeau copaci şi arbuşti, mergând până la poalele 
pereţilor de stâncă. Fără îndoială, toată vegetaţia aceea 
învăluită-n umbră ascundea tufe cu minunate flori 
mirositoare, căci întregul crâng mustea de răcoare şi de 
îmbătătoare parfumuri. Şi din ascunzişul frunzelor răsună 
un sunet pe care Shasta nu-l mai auzise niciodată - cântecul 
unei privighetori. 

Erau prea frânţi de oboseală ca să vorbească sau să 
mănânce. Caii se lungiră pe jos, fără să mai aştepte să li se 
scoată şeile. Copiii la fel. 

După vreo zece minute, Hwin cea grijulie zise: 

— Nu trebuie să adormim. Nu trebuie să ne pierdem 
avansul faţă de Rabadash. 

— Da, zise Bree încet. Nu trebuie să adormim. Doar ne 
odihnim puţin. 

Shasta realiză (preţ de o clipă) că vor adormi cu toţii dacă 
el nu se ridică în picioare şi nu face ceva ca să-i împiedice 
să aţipească. Trebuia cu orice preţ să facă ceva. Shasta era 
decis să sară în picioare şi să-i îndemne să pornească mai 
departe. Uite, chiar acum; o clipă doar mai zăbovea; o clipă 
doar... 


Şi foarte curând, luna strălucea, iar privighetoarea cânta 
peste un grup de doi cai şi doi copii care dormeau duşi. 

Prima care se trezi fu Aravis. Soarele era sus pe cer. 
Pierduseră orele răcoroase ale dimineţii. 

— E numai vina mea, se certă Aravis furioasă. Sări în 
picioare şi începu să-i trezească pe ceilalţi. „Cine poate cere 
unei perechi de cai, fie ei şi cuvântători, să mai stea în 
picioare după o zi cum a fost cea de ieri. lar băiatului, nici 
atât; ce instruire are el? Eu însă ar fi trebuit să ştiu mai 
bine.” 

Ceilalţi se treziră ameţiţi şi buimăciţi de somnul adânc pe 
care-l dormiseră. 

— Hopa sus! 

— Bruu-huu! Exclamă Bree. Am adormit cu şaua pe mine? 
N-am să mai fac asta niciodată. E foarte incomod. 

— Haide, haide, mişcaţi-vă, spuse Aravis. Am pierdut 
jumătate de dimi-neaţa. Nu mai putem pierde nici o clipă. 

— Ca ziua să începă bine e necesară mai întâi o gură de 
iarbă, zise Bree. 

— Mă tem că nu mai putem aştepta, insistă Aravis. 

— Da' de ce atâta grabă? Întrebă Bree. Doar am străbătut 
deşertul, nu? 

— Da, dar n-am ajuns încă în Archen, spuse Aravis. Şi 
trebuie să ajungem acolo înaintea lui Rabadash. 

— O, cred că avem un avans considerabil, zise Bree. Doar 
am luat-o pe o scurtătură, nu? Shasta, n-a spus el Corbul 
acela că drumul e mai scurt pe-aici? 

— N-a spus că drumul ar fi mai scurt, răspunse Shasta. A 
spus doar că e mai bun, pentru că te scoate la un râu. Dacă 
oaza cealaltă se află la nord de Tashbaan, mă tem că 
drumul pe care am luat-o noi e chiar mai lung. 

— Oricum, nu putem porni la drum pe stomacul gol, spuse 
Bree. 'Te rog, scoate-mi zăbala, Shasta. 

— Bree, fii înţelegător t-te rog, zise atunci Hwin, sfioasă. Şi 
eu simt că nu mai pot. Dar adu-ţi aminte! Când ai în şa un 
călăreț (cu pinteni şi alte alea), nu eşti oare obligat să 


porneşti la drum indiferent dacă te simţi sau nu odihnit? 
Caii găsesc întotdeauna în ei puterea de-a merge mai 
departe. V-vreau s-să spun... Acum că suntem liberi, n-ar 
trebui să ne străduim mai mult? Căci tot ce facem acum 
pentru Namia facem. 

— Dacă-mi permiteţi, Doamnă, i-o reteză Bree foarte de 
sus, cred că dintre noi toţi, eu sunt cel care se pricepe cel 
mai bine la expediţii şi marşuri şi la cât şi ce anume poate 
face un cal. 

La asta Hwin nu mai zise nimic, fiind, ca mai toate iepele 
de rasă, o fire emotivă şi blândă şi nu prea bătăioasă. În 
realitate însă ea avea perfectă dreptate şi dacă Bree ar fi 
fost călărit de un Tarkaan care să-l îmboldească la drum, ar 
fi găsit în el puterea de a mai galopa întins preţ de câteva 
ceasuri bune. Dar când ai fost sclav şi ai fost forţat să 
asculţi de poruncă, descoperi că îţi pierzi puterea de a te 
forţa singur dacă nu te mai obligă nimeni. Şi asta nu e bine. 

A trebuit deci să aştepte ca Bree să termine de mâncat şi 
de băut apă. Neavând încotro, Hwin şi copiii se puseră şi ei 
pe mâncat şi băut. Se apropia de amiază când se urniră din 
loc. Şi chiar şi atunci Bree refuză să se grăbească, ci luă 
lucrurile mai puţin în serios decât cu o zi înainte. Cea care 
iuți pasul grupului fu de fapt Hwin, deşi era mai slăbuţă şi 
mai ostenită decât Bree. 

Valea, cu râul ei cafeniu şi răcoros, cu covorul ei de iarbă 
şi muşchi, cu florile sălbatice şi rododendronii ei, era un loc 
atât de plăcut încât te îmbia la pas domol. 

10. PUSTNICUL DE LA HOTARUL DE SUD. 

După câteva ceasuri de mers, valea se lărgi şi cei patru 
drumeţi putură vedea ce se întinde în faţa lor. Râul pe care- 
| urmaseră se vărsa într-un alt râu, mult mai lat, mai mare 
şi mai învolburat, care curgea de la stânga spre dreapta, 
îndreptându-se către est. Pe malul de dincolo se deschidea 
un ţinut îmbietor, cu dealuri molcome şi unduioase, care 
mergea chiar până la poalele Munţilor de Nord. La dreapta 
se vedeau piscuri ascuţite şi stâncoase, cu versanţii 


acoperiţi pe alocuri de zăpadă. La stânga, până unde vedeai 
cu ochii, se îngrămădeau povârnişuri acoprite de pini, 
coaste abrupte, chei înguste tăiate în munte şi piscuri 
albăstrui. Shasta nu mai ştia care este Muntele Pire. În faţa 
lor, între doi pinteni de stâncă, se deschidea o şa 
împădurită. Aceasta era cu siguranţă trecătoarea care unea 
Ţinutul Archen de Namia. 

— Bruu-huu-huu! lată nordul, Nordul cel veşnic verde! 
Necheză Bree. 

Şi, fără îndoială, ţinutul deluros de la poalele munţilor 
părea mai verde şi mai proaspăt decât orice îşi putuseră 
închipui vreodată ochii crescuţi în sud ai lui Aravis şi 
Shasta. Toţi se simțeau grozav de bine în timp ce-şi croiau 
drum spre locul de întâlnire a celor două râuri. 

Râul cel mare, care izvora dintre piscurile înalte de la 
capătul de apus al munţilor, era mult prea repede şi prea 
învolburat ca să poată fi trecut înot. Începură să-i cerceteze 
malurile, când în sus, când în jos şi găsiră în cele din urmă 
un vad, unde apele erau mai puţin adânci şi pe unde se 
putea trece. Vuietul apei, vârtejurile izbindu-se de gleznele 
cailor, vâjâitul aerului proaspăt şi tare şi puzderia de 
libelule care dansau deasupra apei îl umplură pe Shasta de 
un ciudat sentiment de emoție. 

— Prieteni, suntem în Archen! Îi anunţă Bree cu mândrie, 
împroşcând solemn cu apă în timp ce păşea pe malul 
dinspre nord. Cred că râul pe care tocmai l-am trecut se 
numeşte Săgeată Cotită. 

— Sper că am ajuns la timp, murmură Hwin. Începură apoi 
să urce, încet şi în zigzag, căci dealurile erau înalte, iar 
coastele abrupte, înaintau ca printr-un imens parc, lipsit de 
case şi de drumuri. Din loc în loc creşteau pâlcuri de copaci, 
prea rari ca să formeze crânguri. Shasta, care trăise până 
atunci într-un ţinut ierbos unde copacii erau puţini, nu mai 
văzuse niciodată atât de mulţi arbori şi atât de feluriţi. El nu 
ştia să-i deosebească, dar voi, dacă aţi fi fost acolo, aţi fi 
recunoscut cu siguranţă stejari, fagi, mesteceni albi, scoruşi 


şi castani dulci. De prin desişuri ţâşneau iepuri care fugeau 
din calea lor, ba chiar văzură, la un moment dat, o întreagă 
turmă de cerbi lopătari dispărând printre copaci. 

— E o încântare! Exclamă Aravis. 

Când ajunseră pe culmea primului deal, Shasta îşi întoarse 
capul şi privi în spate. Nu se vedea nici urmă de Iashbaan; 
deşertul, cu excepţia văii adânci şi înguste pe unde veniseră 
ei, se întindea, neted şi plat, până departe la orizont. 

— Ia te uită! Zise el deodată. Ce-o fi asta? 

— Ce anume? Întrebă Bree, întorcând capul. Hwin şi 
Aravis făcură la fel. 

— Acolo, uite! Zise Shasta arătând cu degetul. Pare fum. O 
fi vreun incendiu? 

— Aş zice, mai degrabă, o furtună de nisip, spuse Bree. 

— De unde furtună, că nu prea bate vântul, observă 
Aravis. 

— O, priviţi! Exclamă deodată Hwin. În mijlocul vârtejului 
străluceşte ceva. Uite, uite! Sunt coifuri şi armuri. Şi se 
mişcă: vârtejul se mişcă încoace. 

— Pe Tash! Exclamă Aravis. E oastea lui Rabadash! 

— Întocmai, zise Hwin. Exact de ce mă temeam. Repede! 
Trebuie să ajungem la Anvard înaintea lor. Şi fără alt 
cuvânt, se întoarse şi o rupse la fugă înspre nord. Bree 
porni în urma ei cu mare viteză. 

— Haide, Bree, haide, îi strigă Aravis peste umăr. Dar de 
ajuns nu păreau să ajungă nicăieri, căci dincolo de fiecare 
deal era încă o vale şi apoi încă o cuhne şi tot aşa până unde 
vedeai cu ochii; şi, deşi ştiau că merg oarecum în direcţia 
cea bună, n-aveau nici cea mai mică idee cât mai era de 
mers până la Anvard. Din vârful celui de-al doilea deal, 
Shasta privi din nou în urmă. Norul de praf dispăruse, în 
schimb observă pe malul îndepărtat al râului Săgeata Cotită 
o masă neagră, mişcătoare, ca o uriaşă armată de furnici. 
Căutau fără îndoială un vad. 

— Sunt la râu! Strigă el sălbatic. 


— Repede! Repede! Strigă la rândul ei Aravis. Degeaba 
am venit dacă nu ajungem înaintea lor la Anvard. Haide, 
Bree, haide. Doar eşti un cal de luptă! 

Shasta se abţinu cu greu să nu strige şi el aceleaşi 
îndemnuri; dar se gândi: „Bietul de el! Face şi el ce poate” 
şi îşi ţinu gura. Cei doi cai făceau, într-adevăr, tot ce 
credeau că le stă în putinţă. Dar una e ce crezi şi alta e ce 
poţi cu adevărat. Bree şi Hwin galopau acum umăr lângă 
umăr. Hwin era aproape la capătul puterilor. 

În clipa aceea însă starea lor de spirit fu complet răscolită 
de un zgomot care ţâşni pe neaşteptate din spate. Nu, nu 
era zgomotul pe care se aşteptau să-l audă - tropot de 
copite şi zăngănit de arme, amestecat, poate, cu strigă-tele 
de luptă ale oştenilor din Calormen. Dar Shasta îl 
recunoscu imediat. Era acelaşi răget prelung pe care-l 
auziseră în noaptea aceea cu lună, când se întâlniseră cu 
Aravis şi Hwin. Bree recunoscu şi el răgetul. Ochii i se 
înroşiră şi urechile i se culcară pe spate. Şi atunci descoperi 
că nu galopase deloc repede - în orice caz, nu atât de 
repede pe cât putea. Shasta simţi imediat schimbarea. 
Acum Bree chiar că dădea tot ce putea. În câteva clipe o 
depăşiră pe Hwin. 

— Nu e drept, îşi zise Shasta. Am crezut că măcar aici vom 
scăpa de lei! 

Îşi întoarse capul şi privi peste umăr. Totul era cât se poate 
de limpede. Pe urmele lor venea un animal uriaş, roşcat, cu 
corpul lăsat la pământ, ca o pisică ce se târăşte pe burtă 
atunci când simte un câine străin prin preajmă. Animalul se 
apropia de ei cu fiece secundă. 

Privi din nou în faţă şi zări ceva ce nu-i spuse nimic pe 
moment şi la care nici nu se gândi. Drumul le era barat de 
un zid neted de aproape zece picioare înălţime; în mijlocul 
acelui zid era tăiată o poartă. Iar în mijlocul porţii deschise, 
sta un bărbat înalt, cu picioarele goale, sprijinit într-un 
toiag drept. Purta o cămaşă lungă până-n pământ, de 
culorile toamnei. Barba-i ajungea până la genunchi. Shasta 


văzu toate astea într-o clipă, după care se răsuci şi privi din 
nou în urmă. Hwin era aproape încolţită. Leul încerca s-o 
prindă de picioarele din spate. Pe chipul ei albit de spumă şi 
cu ochii măriţi nu se mai citea decât o cumplită disperare. 

— Opreşte! Zbieră Shasta în urechea lui Bree. Trebuie să 
ne întoarcem. Trebuie s-o ajutăm! 

Mai târziu, Bree avea să susţină că el n-a auzit cuvintele 
lui Shasta ori că n-a înţeles ce voiau să spună; şi cum era, în 
general, un cal foarte cinstit, trebuie să-l credem pe cuvânt. 

Shasta îşi scoase atunci picioarele din scări, le trecu pe 
flancul stâng al calului, ezită o oribilă fracțiune de secundă 
şi sări. Impactul a fost atât de dureros încât mai că-l lăsă 
lat; dar până să realizeze cât de tare se lovise, Shasta se 
ridică de jos şi porni, împleticindu-se, să-i vină în ajutor lui 
Aravis. În viaţa lui nu făcuse aşa ceva şi nici acum nu ştia de 
ce-o face. 

Unul din cele mai sfâşietoare sunete din lume, ţipătul unui 
cal, scăpă de pe buzele lui Hwin. Aravis sta aplecată în faţă, 
peste grumazul iepei şi părea că încearcă să-şi tragă spada. 
Toţi trei - Aravis, Hwin şi leul - erau acum foarte aproape 
de Shasta. Dar înainte să ajungă lângă el, leul se ridică pe 
picioarele din spate - mai mare decât ai fi crezut că poate fi 
un leu - şi o izbi pe Aravis cu laba dreaptă. Shasta îi văzu 
ghearele imense. Aravis ţipă şi se clătină în şa. Leul îi 
sfâşiase umerii. Shasta, pe jumătate înnebunit de groază, se 
năpusti înspre fiară. Nu avea nici o armă, nici măcar un băţ 
sau o piatră. Începu să strige prosteşte, aşa cum strigi la un 
câine. „Du-te de-aici! Du-te de-aici!” O fracțiune de 
secundă, se pomeni privind drept în gura larg deschisă a 
animalului. Apoi, spre uluirea băiatului, leul, încă ridicat pe 
labele din spate, căzu brusc în faţă, se dădu o dată peste 
cap, se ridică de jos şi o rupse la goană. 

Shasta nu crezu nici un moment că plecase de tot. De 
aceea se întoarse şi începu să fugă înspre poarta din zidul 
cel verde pe care abia acum îşi aminti că-l văzuse. Hwin, pe 


jumătate leşinată, tocmai intra împleticindu-se pe poartă. 
Aravis era încă în şa, dar spatele îi şiroia de sânge. 

— Intră, copila mea, intră, spunea bătrânul cu barbă şi 
cămaşă lungă. Apoi, către Shasta, care sosi alergând şi 
gâfâind: Intră şi tu, fiule. 

Shasta auzi poarta închizându-se în urma lui. Străinul cu 
barbă o ajută pe Aravis să descalece. 

Se aflau într-o împrejmuire largă şi perfect rotundă, 
înconjurată de un zid înalt, îmbrăcat în muşchi verde. 
Imediat în faţă, Shasta văzu un bazin săpat în pământ, plin 
ochi cu apă. Suprafaţa apei era nemişcată ca o oglindă. La 
un capăt al bazinului, umbrindu-l complet cu ramurile lui, 
era cel mai falnic şi mai măreț copac pe care-l văzuse 
vreodată Shasta. Dincolo de bazin, mai departe, era o colibă 
scundă, din piatră şi acoperită cu paie, după moda veche. 
De undeva se auzi un behăit şi, privind într-acolo, băiatul 
zări câteva capre în capătul celălalt al curţii. Pământul 
neted era complet acoperit cu iarbă măruntă. 

— Sunt-sunt-sunteţi Regele Lune al Ținutului Archen? 
Gâfâi Shasta. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Nu, răspunse el cu glas liniştit, eu sunt Pustnicul de la 
Hotarul de Sud. Şi acum, fiul meu, nu mai pierde vremea cu 
întrebări de prisos, ci ascultă ce-ţi spun. Această domniţă 
este rănită. Caii sunt vlăguiţi. În chiar clipa asta, Rabadash 
caută un vad pe malul râului Săgeata Cotită. Dacă pleci 
chiar acum, mai ai timp să-l înştiinţezi pe Regele Lune. 

Shasta numai că nu leşină la auzul acestor cuvinte, căci se 
simţea neînstare de-a mai face un pas. Şi ceva în interiorul 
lui se răzvrătea împotriva unei cerinţe atât de crude şi de 
nedrepte, cum i se păreau a fi vorbele Pustnicului. Băiatul 
încă nu învățase că cine face o faptă bună primeşte drept 
răsplată o altă însărcinare, de două ori mai grea şi mai 
anevoie de înfăptuit. Dar tot ce spuse fu: 

— Unde îl găsesc pe Rege? 


Pustnicul se întoarse şi arătă cu toiagul înspre capătul 
opus al curţii. 

— Uite, zise el. Acolo este o altă poartă, faţă-n faţă cu cea 
pe care ai intrat. leşi pe acolo şi ţine-o drept înainte; dar 
numai drept înainte, indiferent că ajungi la pajişte sau 
stâncă, la pământ moale sau aspru, la teren ud sau uscat. 
Ştiinţa mea îmi spune că aşa îl vei găsi pe Regele Lune - 
mergând tot înainte. Dar trebuie să fugi; nu trebuie să te 
opreşti din fugă. 

Shasta încuviinţă, alergă la poarta dinspre nord şi dispăru 
în spatele ei. Pustnicul se întoarse apoi către Aravis, pe care 
în tot acest timp o sprijinise cu braţul stâng şi, ducând-o 
când pe picioarele ei, când în braţe, dispăru cu ea în 
interiorul colibei. 'Trecu mult timp până ieşi din nou afară. 

— Şi acum, verii mei, le spuse el cailor, este rândul vostru. 

Şi fără a mai aştepta răspuns - pe care oricum nu l-ar fi 
primit, căci caii erau mult prea frânţi ca să vorbească - le 
scoase căpăstrul şi şeile. Apoi îi ţesălă mai bine decât orice 
rândaş din grajdurile Regelui. 

— Gata sunteţi, verii mei, zise el. Acum uitaţi totul şi 
încercaţi să vă liniştiţi. Aveţi aici apă şi iarbă din belşug. O 
să primiţi şi terci cald după ce mulg caprele, care-mi sunt 
tot veri, ca şi voi. 

— Domnule, începu Hwin, care-şi regăsise glasul, va trăi 
Tarkheena? A ucis-o leul? 

— Eu, care prin ştiinţa mea cunosc prezentul, răspunse 
Pustnicul zâmbind, ştiu însă prea puţin din ce ascunde 
viitorul. De aceea, nu pot spune despre nimeni - bărbat, 
femeie ori animal din lumea asta - de va mai fi în viaţă la 
apusul soarelui. Dar să nu ne pierdem nădejdea. Se prea 
poate ca domniţa să trăiască atât cât îi e dat să trăiască 
cuiva de vârsta ei. 

Când Aravis îşi reveni din leşin se trezi lungită pe burtă, 
pe un pat scund şi nemaipomenit de moale, într-o încăpere 
răcoroasă şi aproape goală, cu pereţii din piatră netencuită. 
Nu putea înţelege de ce stătea pe burtă; dar când încercă 


să se răsucească, îşi simţi rănile usturătoare şi fierbinţi. Îşi 
aminti ce se întâmplase şi înţelese şi de ce era în poziţia 
aceea. Se întrebă din ce era făcut acel pat atât de moale şi 
elastic. N-avea de unde şti că era făcut din iarbă-neagră 
(din care se fac cele mai grozave saltele), pentru că nici nu 
văzuse şi nici nu auzise vreodată de planta asta. 

Uşa se deschise şi intră Pustnicul, aducând un vas mare de 
lemn. Îl aşeză cu grijă jos şi se apropie de pat. 

— Cum te simţi, copila mea? Întrebă el. 

— Mă arde foarte tare spatele, părinte, îi răspunse Aravis. 
Dar altfel nu am nimic. 

Pustnicul se lăsă în genunchi lângă ea, îi puse o palmă pe 
frunte şi apoi îi luă pulsul. 

— Nu ai febră, spuse el. O să te faci bine. Cred că o să te 
poţi ridica chiar mâine din pat. Dar acum, bea asta. 

Aduse vasul de lemn şi i-l duse la buze. Aravis nu se putu 
abţine să nu se strâmbe când gustă, căci laptele de capră 
are un gust izbitor pentru cine nu e obişnuit cu el. Dar lui 
Aravis îi era sete şi reuşi să-l bea până la fund. Se simţi 
imediat mult mai bine. 

— Acum, copila mea, poţi să dormi liniştită, zise Pustnicul. 
Rănile îţi sunt spălate şi bandajate. Sunt răni adânci, deşi 
nu mai adânci decât nişte muşcături de bici. Tare ciudat 
acest leu care v-a atacat, căci, în loc să te prindă, să te 
tragă din şa şi să-şi bage colții în tine, s-a mulţumit să te 
zgârie doar pe spate. Ai zece zgârieturi deschise, dar 
niciuna prea adâncă ori primejdioasă. 

— Aşa! Exclamă Aravis. Semn că am fost foarte norocoasă. 

— Fiica mea, spuse Pustnicul, trăiesc în această lume de o 
sută nouă ierni şi încă nu am aflat ce este acela Noroc. 
Există un tâlc în povestea ta care-mi este încă ascuns: dar, 
dacă ne este dat să-l cunoaştem, fii sigură că ni se va 
descoperi. 

— Şi cum rămâne cu Rabadash şi cu cei două sute de 
oşteni ai lui? Întrebă Aravis. 


— Mă îndoiesc că vor să trece pe-aici, răspunse Pustnicul. 
Cu siguranţă au găsit un vad mai la est de noi. De acolo vor 
încerca să meargă drept spre Anvard. 

— Sărmanul Shasta! Spuse Aravis. Are mult de mers? 
Oare ajunge la timp? 

— Are toate şansele, zise bătrânul. 

Aravis se lungi la loc pe pat (de data asta într-o parte) şi 
zise: 

— Am dormit mult? Mi se pare că se lasă seara. 

Pustnicul privi prin singurul ochi de geam al colibei, care 
dădea spre nord. 

— Acesta nu e întunericul nopţii, zise el după o clipă de 
tăcere. Coboară nori de la Piscul Furtunii. De acolo ne vine 
vremea rea. La noapte o să fie o ceaţă deasă. 

A doua zi, cu excepţia spatelui care încă o mai durea, 
Aravis se simţi atât de bine, încât după micul dejun (terci de 
ovăz cu lapte gras) Pustnicul îi îngădui să se ridice din pat. 
Aravis ieşi imediat afară şi se duse să vadă caii. Vremea se 
schimbase şi întreaga împrejmuire era plină de soare, ca o 
imensă cupă verde. Locul era liniştit, tăcut şi plin de pace. 

Hwin îi ieşi în întâmpinare şi o sărută afectuos. 

— Dar Bree unde e? Întrebă Aravis după ce vorbiră puţin 
de sănătate şi de cum dormiseră noaptea trecută. 

— Acolo, spuse Hwin arătând cu nasul către capătul 
îndepărtat al împrejmuirii. Ar fi bine să vorbeşti cu el. Nu 
ştiu ce are. Nu pot să scot o vorbă de la el. 

Se duseră împreună şi-l găsiră pe Bree stând jos cu faţa la 
zid. Deşi le auzise venind, nu-şi întoarse capul şi nu rosti o 
vorbă. 

— Bună dimineaţa, Bree, începu Aravis. Cum te simţi în 
dimineaţa asta? 

Bree mormăi ceva ce nimeni nu înţelese. 

— Pustnicul spune că Shasta a ajuns probabil la timp la 
Regele Lune, continuă Aravis. Se pare că am reuşit în 
misiunea noastră, încă puţin şi suntem în Namia, Bree! 

— N-am să văd Namia niciodată, zise Bree cu glas scăzut. 


— Nu ţi-e bine, dragul meu Bree? Întrebă Aravis. 

Calul îşi întoarse în sfârşit capul înspre ea. Era tras la chip, 
cum numai un cal poate fi. 

— Mă întorc înapoi în Calormen, spuse el. 

— Poftim? Zise Aravis. Înapoi la scalvie? 

— Da, zise Bree. Nu sunt bun decât de sclav. Cum aş putea 
să-mi arăt faţa printre caii liberi din Namia? Eu, care am 
părăsit o iapă, o fată şi un băiat în ghearele leilor şi am fugit 
ca vântul ca să-mi salvez propria-mi piele nenorocită! 

— Fiecare dintre noi a fugit cât a putut de repede, zise 
Hwin. 

— Shasta n-a fugit! Fornăi Bree. Sau dacă a fugit, a fugit 
înapoi, cum era normal. De asta îmi este cel mai ruşine. Eu, 
care mă consideram un adevărat cal de luptă şi mă lăudam 
cu o mie de bătălii, am fost ruşinat de un băieţel - de un 
copil, de un mânz, care nu a atins în viaţa lui o spadă şi care 
n-a avut parte de educaţie şi de exemple bune. 

— Ştiu, zise Aravis. Şi mie îmi este ruşine, Bree. Shasta s-a 
purtat admirabil. Amândoi am greşit faţă de el. Eu cel puţin, 
de când ne-am întâlnit, nu l-am privit decât cu dispreţ. Şi 
iată că acum el s-a dovedit a fi cel mai bun dintre noi toţi. 
Însă cred că e mai corect să rămânem şi să ne cerem scuze 
decât să ne întoarcem în Calormen. 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, spuse Bree. Tu nu te-ai făcut de 
ruşine. Dar eu am pierdut totul. 

— Bunul meu cal, se auzi atunci glasul Pustnicului, care se 
apropiase de ei fără zgomot, călcând peste iarba moale şi 
plină de rouă. Bunul meu cal, nu ai pierdut nimic decât 
îngâmfarea. Nu, nu, vărul meu. Nu-ţi da urechile pe spate şi 
nu-ţi scutura coama la mine. Dacă te simţi cu adevărat atât 
de ruşinat precum ziceai acum câteva clipe, trebuie să 
înveţi să asculţi de sfat. Întâmplarea asta te-a ajutat să vezi 
că nu eşti atât de nemaipomenit pe cât te obişnuiseşi să 
crezi, trăind printre cai mai simpli decât tine. Nu spun că 
nu eşti mai deştept şi mai curajos decât ei. Nici n-ai fi putut 
să nu fii. Dar asta nu înseamnă că şi în Namia vei fi la fel de 


grozav. Atâta vreme cât vei recunoaşte că nu eşti cu nimic 
mai deosebit decât alţii, vei fi un cal foarte bun care va lua 
lucrurile aşa cum sunt. Şi acum, dacă vreţi să mă urmaţi, 
verii mei, să mergem la bucătărie să vedem cum stăm cu 
jumătatea cealaltă de terci. 

11. NEDORITUL TOVARĂŞ DE DRUM. 

După ce ieşi pe poartă, Shasta începu să urce o pantă cu 
iarbă şi arbuşti pitici, care-l scoase la un pâlc de copaci. 
Mintea-i era golită de gânduri şi de planuri: ştia doar că nu 
trebuie să se oprească din alergat şi asta îi era suficient. 
Picioarele îi tremurau, simţea o durere ascuţită în coaste şi 
de pe frunte-i picurau broboane de sudoare care-l usturau 
la ochi şi-l orbeau. Nu era prea sigur pe picioare şi de mai 
multe ori fu cât pe-aci să-şi sucească gleznele călcând pe 
pietre. 


Copacii se îndesiseră acum, iar luminişurile erau pline de 
ferigi. Soarele coborâse fără ca aerul să se răcorească. Era 
una din acele zile înăbuşitoare, mohorâte, când muştele par 
să fie de două ori mai numeroase decât de obicei. Multe 
poposeau chiar pe faţa lui Shasta, dar băiatul nu încerca să 
le dea la o parte - avea alte griji mult mai urgente. 

Deodată auzi sunetul unui corn - dar nu solemn, cum 
fusese cel de la Tashbaan, ci un sunet jucăuş: Ti-ri-ti-ti! În 
clipa următoare, Shasta ieşi din desiş şi se pomeni în 
mijlocul unui grup numeros de oameni, pe o poieniţă largă, 
mărginită de pomi. 

Numeros părea la prima vedere, în realitate însă grupul 
era alcătuit din vreo cincisprezece-douăzeci de nobili, toţi în 
veşminte verzi de vânătoare şi toţi cu câte un cal. Câţiva 
erau călare, alţii erau pe jos, şi-şi ţineau caii de dârlogi. În 
centrul grupului, cineva ţinea scara unui alt bărbat care 
voia să încalece. Iar cel care voia să încalece era unul dintre 
cei mai veseli şi mai rotofei Regi din câţi pot exista, cu 
obrajii rumeni şi o luminiţă jucăuşă în priviri. 

De cum îl zări pe Shasta, Regele uită de încălecat, faţa i se 
lumină şi, întinzându-şi braţele către băiat, strigă cu glas 
puternic, ca izbucnit din fundul pieptului: 

— Corin! Fiul meu! Pe jos şi în zdrenţe! Ce... 

— Nu, gâfâi Shasta, scuturând din cap. Nu sunt Prinţul 
Corin. Se-se-semănăm, ştiu... Văzut pe Alteța Sa la 
Tashbaan... Trimite salutări. 

Regele îl privi cu nedumerire. 

— S-sunteţi R-Regele Lune? Întrebă Shasta, încă gâfâind. 
Şi apoi fără să mai aştepte răspuns, continuă: Nobile Rege - 
ca vântul - Anvard - închideţi porţile - sosesc duşmanii - 
Rabadash şi două sute de călăreţi. 

— Eşti sigur de asta, băiete? Întrebă unul dintre ceilalţi 
cavaleri. 

— Cu ochii mei, răspunse Shasta. l-am văzut. Am venit 
într-o fugă de la Tashbaan. 


— Pe jos? Întrebă cavalerul, ridicând puţin dintr-o 
sprânceană. 

— Caii - la Pustnic, zise Shasta. 

— Nu-l mai iscodi, Darrin, spuse regele. Văd pe chipul lui 
că grăieşte adevărul. Trebuie să ne grăbim, domnilor. 
Poftim un cal, băiete. Ştii să călăreşti repede, prietene? 

Drept răspuns, Shasta puse un picior în scara calului şi în 
clipa următoare era în şa. În ultimele săptămâni făcuse asta 
de o mie de ori cu Bree şi modul în care încăleca acum se 
deosebea mult de cum încălecase în acea primă noapte 
când Bree îi spusese că se suie în şa de parcă s-ar căţăra pe 
o căpiţă. 

Inima i se umplu de mândrie să-l audă pe lordul Darrin 
spunându-i Regelui: 

— Băiatul ăsta are stofă de cavaler, Sire. Pun chezaş că-i 
curge sânge nobil în vine. 

— Da, dar al cui sânge îi curge prin vine, asta-i întrebarea 
zise Regele. Şi se uită din nou la Shasta, lung, foarte lung şi 
în ochii se citea o expresie ciudată, fixă, aproape flămândă. 

Grupul de cavaleri se pusese în mişcare cu pas iute. 
Shasta stătea bine în şa, dar era cam nedumerit în ceea ce 
privea frâiele. Nu ştia ce să facă cu ele, căci nu le folosise 
niciodată câtă vreme călărise pe Bree. Aşa că se uită pe 
furiş la ceilalţi (aşa cum facem şi noi la petreceri 
simandicoase, când nu ştim ce cuţit sau ce furculiţă să 
folosim) şi încercă să facă întocmai. Dar de îndrăznit, nu 
îndrăzni să strunească calul. Spera ca acesta să meargă 
după ceilalţi. Animalul era însă un cal obişnuit, nu un Cal 
Cuvântător, şi-şi dădu repede seama că băiatul pe care-l 
ducea-n spate nu avea nici biciuşcă şi nici pinteni şi nu era 
de fapt prea stăpân pe situaţie. De aceea, nu trecu mult şi 
Shasta se trezi în coada grupului. 

Mergea totuşi destul de repede. Scăpase de muşte şi aerul 
care-i mângâia acum faţa era minunat. Îşi recăpătase în 
sfârşit suflul. Şi izbutise să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. 


Acum, pentru prima oară de când ajunsese la 'Tashbaan (cât 
de demult i se părea asta!), Shasta începu să se simtă bine. 
Privi în sus să vadă cât de aproape se afla de munţi. Dar 

spre dezamăgirea lui nu-i văzu deloc. Văzu doar o 
învolburare cenuşie care se rostogolea înspre ei. Shasta nu 
mai fusese niciodată într-un ţinut muntos şi priveliştea-l 
surprinse. „E un nor, îşi spuse el, un nor care coboară, 
înţeleg. Aici la deal, omul se simte cu adevărat în cer. Osă 
pot să văd cum e un nor pe dinăuntru. Ce grozav! De multe 
ori m-am întrebat.” 

Departe spre stânga şi puţin în spatele lui, soarele se 
pregătea să apună. 

Călăreau acum, cu mare viteză, pe un drum de pământ. 
Calul lui Shasta era însă tot în coada grupului. De câteva 
ori, la cotituri, Shasta îi pierdu din ochi pe ceilalţi, căci 
drumul era acum mărginit de pădure pe ambele părţi. 

Apoi fu ca şi cum ar fi intrat pieptiş în ceaţă sau ceața îi 
înghiţi cu totul. Lumea deveni brusc cenuşie. Shasta nu-şi 
închipuise niciodată cât poate fi de rece şi de umed în 
interiorul unui nor; şi nici cât de întuneric. Căci, aproape 
imediat, cenuşiul se transformă în negru. 

Din fruntea coloanei, cineva sufla din când în când în corn 
şi de fiecare dată sunetul se auzea tot mai îndepărtat: 
Shasta rămăsese cu mult în urma grupului, dar se linişti cu 
gândul că-l va zări la următoarea cotitură. Dar cotitura veni 
şi nu văzu pe nimeni. De fapt, de văzut nu se mai vedea 
nimic. Calul mergea acum la pas. „Haide, calule, hai, , îl 
îndemnă Shasta. Apoi, de undeva, de foarte departe, se auzi 
sunetul cornului. Bree îi spusese întotdeauna să-şi ţină 
călcâiele departe de corpul lui şi în mintea lui Shasta se 
formase ideea că dacă îşi înfige călcâiele în coastele unui 
cal se întâmplă o grozăvie. Acum i se păru o ocazie bună să 
încerce şi să vadă. 

— Uite ce e, calule, spuse el, ştii ce-am să fac, dacă n-o iei 
din loc? Am să-mi înfig călcâiele în coastele tale, asta am să 
fac. 


Calul însă nu dădu nici un semn de nelinişte. Aşa că Shasta 
se aşeză bine în şa, strânse din genunchi, strânse din dinţi 
şi lovi calul în coaste cât putu de tare. 

Singurul rezultat fu că animalul o porni într-un fel de trap 
uşor, preţ de câţiva paşi, după care iar încetini. Se lăsase 
întunericul şi cornul amuţise. Tot ce se-auzea erau stropii 
de apă care picurau neîncetat de pe ramurile copacilor. 

„Undeva tot ajungem noi, bănuiesc, chiar şi aşa la pas, îşi 
zise Shasta. Sper numai să nu dau de Rabadash şi de ai lui.” 

Şi merse tot aşa, încetişor-încetişor, o vreme care i se păru 
tare îndelungată. Începuse să urască acel cal şi i se făcuse 
foarte foame. 

La un moment dat ajunse la o răscruce. Tocmai se întreba 
care din cele două drumuri mergea la Anvard, când tresări 
speriat. De undeva din urmă se auzi ropot de copite. 
„Rabadash!” îşi zise Shasta. N-avea cum să ştie pe ce drum 
o va apuca oastea Prințului. „Dar dacă eu o iau pe unul, 
poate am norocul ca el să o ia pe celălalt, îşi zise Shasta. În 
orice caz, la răscruce nu pot să rămân, c-or să mă prindă cu 
siguranţă.” Descălecă şi, apucând calul de dârlogi, o luă 
repede pe drumul din dreapta. 

Ropotul de copite se apropia cu repeziciune. Nu trecu 
mult şi Shasta realiză că oastea se apropia de răscruce. 
Aşteptă cu sufletul la gură să vadă pe ce drum o s-o ia. 

Dintr-o dată se auzi o comandă: 

— Pe loc, stai! Urmată de un vălmăşag de zgomote diverse 
- nări răsuflând adânc, copite bătând pământul, zăbale 
muşcate, grumazuri bătute uşor cu palma. Apoi se auzi un 
glas: 

— Atenţie la mine! Ne aflăm în apropiere de Anvard. Nu 
uitaţi porunca primită. Mâine în zori, când intrăm în Namia, 
nu care cumva să ucideţi mai mult decât este nevoie. De 
data asta, o picătură de sânge namian cântăreşte mai mult 
decât un litru de sânge calormen. Dar, adevărat vă spun, 
numai de data asta. Zeii ne vor trimite şi un ceas mai fericit 
când veţi primi poruncă să nu mai rămână nimic în viaţă în 


întreg ţinutul dintre Cair Paravel şi Pustiul de Vest. Dar 
Namia nu e încă a noastră. Aici, în Archen, lucrurile stau 
altfel. Ca să cucerim cetatea Regelui Lune, n-avem 
trebuinţă decât de iuţeală. Şi aici să vă văd de ce sunteţi în 
stare. Cetatea trebuie să fie a mea în mai puţin de un ceas. 
Şi, de va fi, a voastră va fi. Totul va fi al vostru; eu, pentru 
mine, nu vreau nimic, omorâţi-mi toţi bărbaţii barbari 
dintre zidurile ei până la pruncul născut ieri şi restul vă 
rămâne vouă să-l împărţiţi cum vă e voia - femeile, aurul, 
bijuteriile, armele şi vinul. Pe cine voi vedea ezitând la 
porţile cetăţii va fi ars de viu. Şi acum, în numele lui Tash 
cel atotputernic, cel neîndurător - înainte! 

Cu un ropot asurzitor, oastea se puse în mişcare şi Shasta 
respiră uşurat. O luaseră pe drumul celălalt. 

Shasta se miră cât de mult dură până ce trecu întreaga 
oaste, căci, deşi toată ziua vorbise şi se gândise la „două 
sute de cavaleri”, nu-şi dăduse seama cât de mulţi înseamnă 
asta. Treptat însă zgomotul se stinse şi Shasta se trezi din 
nou singur şi în urechi îi răsuna doar picuratul stropilor 
care cădeau de pe ramurile copacilor. 

Acum ştia care era drumul către Anvard, dar nu se mai 
putea duce într-acolo: ar fi însemnat să cadă drept în 
mâinile oştenilor lui Rabadash. „Ce să fac?” se întrebă el. 
Dar încălecă iar pe cal şi o luă în jos pe drumul pe care-l 
alesese, nădăjduind că va da de un bordei unde să poată 
cere adăpost şi hrană. O clipă îi trecu prin minte să se 
întoarcă la Aravis şi la cei doi cai, dar nu mai ştia pe unde să 
o ia. 

„Drumul ăsta trebuie să ducă şi el undeva”, îşi spuse 
Shasta. 

Depinde însă şi ce înseamnă acest undeva. Până una alta, 
drumul nu părea să ducă decât la alţi şi la alţi copaci, din ce 
în ce mai mulţi, mai întunecaţi şi mai uzi şi la aer tot mai 
rece. Un vânt ciudat şi îngheţat sufla ceața pe lângă el, dar 
n-o risipea. Dacă ar fi fost obişnuit cu ţinuturile muntoase, 
Shasta şi-ar fi dat seama că ajunsese foarte sus - poate 


chiar în vârful trecătorii. Dar Shasta nu ştia nimic despre 
munţi. 

„Cred că nu a existat vreodată fiinţă mai lipsită de noroc 
decât mine, îşi zise el. La toţi le merge bine numai mie nu. 
la, de pildă, acei domni şi doamne din Namia... Ei au scăpat 
cu bine din Tashbaan, eu am rămas în urmă. Aravis, Bree şi 
Hwin stau frumuşel la căldură în casa bătrânului Pustnic; 
eu a trebuit să fiu trimis cu treburi. Regele Lune şi oamenii 
lui au ajuns la castel şi au ferecat de mult porţile în calea lui 
Rabadash; eu am rămas iar pe-afară.” 

Şi fiind foarte obosit şi nemâncat, Shasta se simţi cuprins 
de o deznădejde atât de adâncă, încât pe obraji prinseră a i 
se rostogoli lacrimi grele. 

Ce puse capat amărăciunii sale fu o sperietură de moarte. 
Dintr-o dată Shasta îşi dădu seama că nu era singur. 
Altcineva sau altceva mergea alături de el pe acelaşi drum. 
Bezna era atât de deasă că nu se vedea nimic, iar Lucrul 
(sau Persoana) păşea atât de încet încât abia se auzea. Ce-i 
atrase însă atenţia băiatului fu răsuflarea foarte adâncă a 
nevăzutului său tovarăş de drum. Părea că e răsuflarea unei 
fiinţe uriaşe. Mai mult decât atât, Shasta habar n-avea de 
cât timp era însoţit, căci nu devenise conştient de 
răsuflarea de lângă el decât treptat-treptat. Şocul acestei 
descoperiri fu teribil. 

Brusc, băiatul îşi aminti că mai demult auzise vorbindu-se 
că în ţinuturile din nord locuiesc uriaşi. De groază îşi muşcă 
buza. Dar acum, când avea cu adevărat motiv să plângă, 
lacrimile îi secaseră. 

Lucrul (sau Persoana) continua să păşească atât de încet 
alături de el încât în sufletul lui Shasta încolţi speranţa că 
totul nu fusese decât o închipuire a minţii. Şi era aproape 
convins de asta când, din mijlocul întunericului, răsună un 
oftat prelung şi adânc. Asta nu mai era închipuire! Pe mâna 
lui stângă, cu degetele îngheţate, Shasta simţise răsuflarea 
caldă a acelui oftat. 


Dacă ar fi fost ceva de capul calului - sau dacă el ar fi ştiut 
să-i dea de cap - Shasta ar fi riscat totul şi ar fi rupt-o la 
fugă într-un galop nebun. Dar băiatul ştia că acel cal e 
imposibil de urnit din loc. Aşa încât continuă să meargă la 
pas, iar tovarăşul său nevăzut continuă să-l însoţească şi să 
respire alături el. Până la urmă, Shasta nu mai rezistă. 

— Cine eşti? Întrebă el, aproape în şoaptă. 

— Unul ce a aşteptat mult ca tu să vorbeşti, răspunse 
Lucrul. Glasul cu care vorbise nu era puternic, ci foarte 
adânc şi solemn. 

— Eşti - eşti un uriaş? Întrebă Shasta 

— Poţi să-mi spui uriaş, răspunse Vocea Solemnă. Dar nu 
sunt ca fiinţele pe care voi le numiţi uriaşi. 

— Nu te văd, zise Shasta, după ce scrută adânc 
întunericul. Apoi (căci o altă idee şi mai îngrozitoare îi 
încolţise în minte) adăugă aproape într-un țipăt: 

— Doar nu eşti - nu eşti ceva mort, nu? Pleacă de-aici, te 
rog - te rog. Ce rău ţi-am făcut eu? Ah! Sunt cel mai 
nefericit om din lume! 

Încă o dată simţi răsuflarea caldă a Lucrului pe mână şi pe 
faţă. 

— Poftim, zise acesta, asta nu e răsuflarea unui strigoi. 
Spune-mi ce ai pe suflet şi te necăjeşte. 

Pe Shasta îl linişti răsuflarea aceea caldă: şi se porni să 
povestească despre el cum nu-şi cunoscuse niciodată 
părinţii şi cum fusese crescut cu asprime de un pescar. Şi 
apoi povesti cum fugise de-acasă şi cum îi fugăriseră leii şi 
cum trebuiseră să se arunce în apă ca să scape; şi despre 
toate câte păţise în Tashbaan şi despre noaptea petrecută 
printre morminte, când dinspre deşert au urlat la el fiarele 
sălbatice. Şi apoi povesti despre arşiţa şi setea pe care o 
înduraseră la traversarea pustiului şi cum fuseseră atacați 
de un alt leu care-o rănise pe Aravis, tocmai când erau 
aproape să ajungă la destinaţie. Şi îi mai spuse cât de mult 
trecuse de când pusese ceva în gură. 


— N-aş spune că ai fost urmărit de ghinion, zise Vocea 
Solemnă. 

— Nu crezi că a fost ghinion să dăm peste atât de mulţi 
lei? Întrebă Shasta. 

— A fost un singur leu, zise Vocea. 

— Cum adică unul singur? Nu ţi-am spus că au fost cel 
puţin doi în prima noapte, şi... 

— A fost unul singur; dar iute de picior. 

— De unde ştii tu? 

— Eu am fost leul. Şi Shasta rămase cu gura căscată, 
neînstare să mai scoată un cuvânt, în timp ce Vocea 
continuă: 

— Eu am fost leul care te-a obligat să te întâlneşti cu 
Aravis. Eu am fost pisica ce te-a însoţit printre casele 
morţilor. Eu am fost leul care a gonit şacalii de lângă tine în 
timp ce dormeai. Eu am fost leul care a dat cailor forţa fricii 
ca să ajungeţi la timp la Regele Lune. Şi tot eu am fost leul 
de care nu-ţi mai aminteşti, dar care a împins barca în care 
te aflai tu, un prunc aproape de moarte, spre ţărmul unde 
un om sta treaz în miez de noapte ca să te găsească. 

— Atunci tu ai rănit-o pe Aravis? 

— Da, eu. 

— Dar de ce? 

— Copile, zise Vocea, eu îţi spun povestea ta, nu pe aei. 
Nimănui nu-i spun altă poveste decât pe a lui. 

— Cine eşti? Întrebă Shasta. 

— Eu însumi, răspunse Vocea, foarte jos şi foarte grav şi 
pământul se cutremură sub picioarele lor; şi din nou „Eu 
însumi”, cu glas tare, limpede şi vesel; şi o a treia oară „Eu 
însumi”, într-o şoaptă abia şoptită, care venea parcă de 
pretutindeni, ca un foşnet de frunze. 

Acum Shasta ştia că Vocea nu era a unei fiinţe care-l va 
mânca şi nici a unui strigoi. Se simţi cuprins de un fel de 
tremur, cu totul diferit decât până atunci. Şi, cu toate 
acestea, îşi simţea inima bucuroasă. 


Ceaţa se făcea, din neagră, cenuşie, şi, din cenuşie, albă. 
Fenomenul începuse probabil mai demult, dar cât timp 
vorbise cu Lucrul, Shasta nu mai observase nimic în jur. 
Acum, albul-lăptos deveni un alb-strălucitor; Shasta începu 
să clipească. Undeva în faţă putea auzi ciripit de păsări. Îşi 
dădu seama că noaptea era pe sfârşite. Desluşea acum 
coama, urechile şi botul calului. Din stânga îi învăluia o 
lumină aurie. Shasta crezu că e soarele. 

Întoarse capul şi atunci văzu păşind alături de el, mai înalt 
decât calul, un imens Leu. Calul nu părea deloc 
înspăimântat sau poate că nu-l vedea. Lumina cea aurie 
radia dinspre Leu. Imaginea era de o frumuseţe şi o 
măreție cum nu s-au mai văzut. 

Din fericire, Shasta trăise până atunci în sudul ținutului 
Calormen şi nu auzise ce se şoptea la Tashbaan despre 
înfricoşătorul demon din Namia care lua înfăţişarea unui 
leu. Şi desigur nu ştia nici poveştile adevărate despre Aslan, 
marele Leu, fiul împăratului-de-peste-mări, Regele peste 
toţi Marii Regi din Namia. Dar îi fu destul să privească o 
dată la chipul Leului, că se lăsă să alunece din şa şi se 
prăvăli la picioarele acestuia. De vorbit nu putea vorbi, dar 
nici nu simţea nevoia şi apoi ştia că orice cuvinte sunt de 
prisos. 

Marele Rege peste toţi regii îşi lăsă capul în jos, spre el. 
Coama sa împrăştia o mireasmă ciudată şi pătrunzătoare, 
care-l învălui cu totul. Leul îl atinse cu limba pe frunte. 
Shasta îşi ridică ochii şi, pentru o clipă, privirile lor se 
întâlniră. Apoi imediat, strălucirea palidă a cetii şi 
strălucirea aprinsă a Leului se contopiră într-un vârtej de 
măreție, care se înălţă iute şi dispăru. Shasta se trezi 
singur, cu calul, pe un deal înverzit sub un cer albastru. 
Aerul răsuna de ciripitul păsărilor. 

12. SHASTA ÎN NARNIA. 

Oare am visat?” se întrebă Shasta. Dar nu, era imposibil să 
fi visat, căci iată, în iarbă, lângă el, Shasta văzu urma, mare 
şi adâncă, lăsată de laba dreaptă, din faţă a Leului. Era 


impresionant să te gândeşti la cât de mare trebuie să fi fost 
fiinţa care putuse lăsa o astfel de urmă. Dar nu numai 
mărimea urmei era neobişnuită. Căci, iată, chiar sub ochii 
lui, Shasta văzu cum pe fundul acesteia începe să se 
strângă apă. Foarte repede, urma se umplu, apa dădu pe- 
afară şi curând prin iarbă şerpuia un mic izvoraş, care 
prinse a curge în vale, pe lângă Shasta. 

Băiatul se aplecă şi bău - cu nesaţ - după care se stropi pe 
faţă şi îşi scufundă capul în apă. Izvorul era rece ca gheaţa 
şi limpede asemenea cristalului şi Shasta se simţi răcorit. 
Apoi se ridică în picioare, îşi scutură apa din urechi şi îşi 
dădu părul ud peste cap. Apoi privi în jur. 

După câte se părea, era încă dimineaţa devreme. Soarele 
abia răsărise din spatele pădurii din vale, departe spre 
dreapta. Ţinutul care se întindea în jurul lui era absolut nou 
pentru el. Se afla într-o vale înverzită, presărată cu copaci, 
printre trunchiurile cărora zări sclipirea unui râu care 
curgea cumva spre nord-vest. În depărtare se zăreau 
dealuri abrupte, ba chiar stâncoase, deşi mult mai mărunte 
decât munţii pe care-i văzuse ieri. Apoi începu să-şi dea 
seama unde se află. Se întoarse şi privi în spate şi înţelese 
că povârnişul pe care sta era parte a unui lanţ de munţi 
mult mai semeţi. 

„A! Acum înţeleg, îşi zise Shasta. Aceştia trebuie să fie 
munţii înalţi care despart Namia de Ţinutul Archen. Ieri 
eram de partea cealaltă. Probabil că astă-noapte am 
străbătut trecătoarea. Ce noroc că am nimerit-o! 

— De fapt n-a fost noroc, a fost El. Iar acum sunt în 
Namia.” 

Se răsuci din nou pe călcâie şi scoase şaua şi căpăstrul 
calului: 

— Deşi să ştii că eşti un cal absolut îngrozitor, zise el. Calul 
începu să pască, nepăsător la cuvintele băiatului. Era 
limpede că animalul acesta avea o părere foarte proastă 
despre Shasta. 


„Ce bine dac-aş putea mânca şi eu iarbă! Se gândi Shasta. 
N-are nici un rost să mă întorc la Anvard. Castelul e sub 
asediu. Mai bine cobor în vale şi poate găsesc ceva de 
mâncare.” 

Aşa că o luă la vale (călcând cu tălpile goale prin roua 
aproape dureros de îngheţată) şi merse până ce ajunse la o 
pădure. Printre copaci şerpuia un fel de potecă şi abia ce o 
apucă pe acolo, când auzi o voce plină şi puţin răguşită, 
zicându-i: 

— Buna dimineaţa, vecine. 

Shasta întoarse capul să vadă cine îi vorbise şi zări o fiinţă 
mică, plină de ţepi şi cu o faţă neagră, care tocmai ieşise 
dintre copaci. Era mică pentru o persoană, dar foarte mare 
pentru un arici, ceea ce şi era de fapt. 

— Bună dimineaţa, răspunse Shasta. Dar eu nu sunt un 
vecin. De fapt sunt străin de aceste locuri. 

— A! Exclamă Ariciul întrebător. 

— Am sosit de dincolo de munţi - din Archen, cred că ştii. 

— A! Ţinutul Archen, spuse Ariciul. E grozav de departe. 
N-am fost niciodată. 

— Şi cred, spuse Shasta, că ar trebui să ştiţi că cetatea 
Anvard este chiar acum asediată de o bandă de sălbatici din 
Calormen. 

— Nu mai spune! Exclamă Ariciul. Ei ca să vezi! Şi se 
spune că acest Calormen e incredibil de departe, tocmai la 
capătul lumii, dincolo de o mare de nisip. 

— Nu-i chiar atât de departe pe cât se crede, spuse 
Shasta. Dar n-ar trebui să facem ceva? N-ar trebui să-i 
spunem Regelui vostru? 

— Da, desigur, desigur, trebuie neapărat să facem ceva, 
zise Ariciul. Dar vezi tu, eu tocmai mă duceam acasă la 
culcare. A, iată, un vecin! 

Ultimele cuvinte fuseseră adresate unui imens iepure de 
culoarea biscuitelui, care răsărise undeva lângă potecă. 
Ariciul îi spuse imediat ce aflase de la Shasta şi iepurele fu 
întru totul de acord. Vestea era cu adevărat extraordinară 


şi desigur, desigur, cineva trebuia neapărat să-i spună 
altcuiva în scopul de a se lua oarece măsuri în acest sens. 

Şi o ţinură tot aşa. La fiecare câteva minute, li se alăturau 
alte şi alte vietăţi, unele sosind dintre ramurile de 
deasupra, altele ieşind de sub picioarele lor, din căsuțe 
subterane. În cele din urmă grupul numără cinci iepuri, o 
veveriţă, două coţofene, un faun cu picioare de ţap şiun 
şoarece, care vorbeau toţi în acelaşi timp şi erau toţi de 
aceeaşi părere cu Ariciul. Adevărul e că în epoca de aur 
care urmase după moartea Vrăjitoarei şi sfârşitul iernii, 
când la Cair Paravel domnea Marele Rege Peter, micul 
popor din pădurile Namiei ducea un trai atât de fericit şi 
atât de lipsit de primejdii, încât devenise cam rupt de 
realitate. 

În cele din urmă însă sosiră şi două fiinţe cu simţ practic. 
Una era un Pitic Roşu, care răspundea la numele de Duiffie. 
A doua era un cerb de o desăvârşită frumuseţe şi nobleţe, o 
creatură cu ochii mari şi umezi, corpul pătat şi picioare atât 
de zvelte şi de graţioase încât ai fi zis că le poţi frânge cu 
două degete. 

— În numele Leului! Urlă Piticul de îndată ce auzi vestea. 
Şi dacă e aşa, pentru ce stăm aici şi sporovăim degeaba? 
Duşmani la Anvard! Trebuie dat de veste la Cair Paravel. 
Trebuie strânsă oastea. Namia trebuie să sară în ajutor 
Regelui Lune. 

— A! Zise Ariciul. Dar vezi tu, n-o să-l găsiţi pe Marele 
Rege la Cair. Este plecat în nord; se luptă cu uriaşii. Şi dacă 
tot veni vorba despre uriaşi, dragi vecini, asta mi-aduce 
aminte de... 

— Cine duce vestea? Îl întrerupse Piticul. E cineva aici mai 
iute picior decât mine? 

— Eu sunt iute, spuse Cerbul. Care e mesajul? Câţi 
calormeni? 

— Două sute. Sub comanda Prințului Rabadash. Şi... 

Dar Cerbul plecase - sărind cu toate patru picioarele în 
aer - şi într-o clipită îi văzură codiţa albă dispărând printre 


copacii din depărtare. 

— Mă întreb unde s-o fi ducând el, zise un lepure. Să ştiţi 
că Marele Rege nu e la Cair Paravel. 

— Dar este Regina Lucy, zise Duffle. Şi apoi... Dar ce-i 
asta? Ce se întâmplă cu Omul? Pare cam verde la faţă. Vai 
de mine, e gata să leşine. Poate că-i mort de foame. Când ai 
mâncat ultima oară, băiete? 

— Ieri dimineaţa, spuse Shasta cu glas slab. 

— Vai de mine! Să mergem, să mergem, zise atunci Piticul, 
aruncându-şi imediat braţele vânjoase în jurul mijlocului lui 
Shasta ca să-l sprijine. Vecinilor! Ar trebui să ne fie ruşine! 
Băiete, tu vii cu mine. Un mic dejun e mai sănătos decât o 
mie de vorbe! 

Şi cu nemaipomenită zarvă, bombănindu-se singur pentru 
neglijenţa lui, Piticul o luă din loc cu mare viteză, pe 
jumătate conducându-l şi pe jumătate sprijinindu-l pe 
Shasta, să nu cadă. Merserămai adânc în pădure şi puţin la 
vale. Era un drum mai lung decât avea nevoie Shasta în 
acel moment şi picioarele începură să-i tremure. Dar nu 
după mult, ieşiră din desişul pădurii pe coasta înverzită a 
unui deal. Acolo era o căsuţă mărunţică, cu uşa de la intrare 
deschisă şi cu coşul fumegând. Şi când ajunseră în dreptul 
intrării, Duffle strigă: 

— Fraţilor! Avem un musafir la micul dejun! 

Şi imediat, amestecat cu sunetul unui sfârâit, nările lui 
Shasta adulmecară un miros pur şi simplu delicios. Un 
miros pe care nu-l mai simţise niciodată până atunci, dar pe 
care sper că voi îl cunoaşteţi: mirosul de ouă cu costiţă şi 
ciuperci puse la prăjit într-o tigaie. 

— Ai grijă la prag, băiete, îi spuse Duffle o secundă prea 
târziu, căci Shasta se şi izbise cu fruntea de pragul de sus al 
uşii, care era mult prea scund pentru el. Acum, stai jos aici, 
continuă Piticul. Masa e cam scundă pentru tine, dar şi 
scaunul e mic. Aşa. Uite aici terci de fulgi de ovăz şi lapte 
gros şi dulce şi uite şi o lingură. 


Până termină Shasta terciul de ovăz, cei doi fraţi ai 
Piticului (pe care-i chema Rogin şi Bricklethumb) îi puseră 
în faţă o farfurie cu ouă, costiţă şi ciuperci, apoi o cană de 
cafea, lapte cald şi pâine prăjită. 

Totul era nou şi necunoscut pentru Shasta, căci mâncarea 
din Calormen era mult diferită. Nici nu ştia ce sunt feliile 
acelea maronii, pentru că nu mai văzuse pâine prăjită, 
niciodată. Şi nici ce este chestia aceea galbenă şi moale 
care se întinde pe pâinea prăjită, pentru că în Calormen se 
mânca mai mult ulei decât unt. Şi casa era mult diferită. Nu 
semăna nici cu coliba pescarului Arsheesh, întunecoasă, 
îmbâcsită şi mirosind a peşte, dar nici cu saloanele cu 
coloane şi covoare ale palatelor din Tashbaan. Tavanul era 
scund şi în jur totul era din lemn şi mai era un ceas cu cuc şi 
o faţă de masă cu pătrăţele alb cu roşu şi un vas cu flori de 
câmp şi perdeluţe la ferestrele mici, cu geam gros. Nu era 
uşor să foloseşti căni şi farfurii şi tacâmuri făcute pentru 
pitici. Asta însemna că porţiile erau foarte mici, dar erau 
foarte numeroase, în aşa fel încât farfuria şi cana lui Shasta 
erau pline în permanenţă şi în fiecare moment. Piticii 
ziceau: „Dă-mi şi mie untul” sau: „O altă cană de cafea”, 
sau: „Aş mai vrea nişte ciuperci” sau „Ce-ar fi să mai prăjim 
nişte ouă?” Şi când în sfârşit mâncară pe săturate, cei trei 
Pitici traseră la sorţi cine să spele vasele. Ghinionul fu al lui 
Rogin. Şi atunci, Duffle şi Bricklethumb îl duseră pe Shasta 
afară şi se aşezară cu toţii pe o băncuţă lipită de peretele 
căsuţei; îşi întinseră picioarele, răsuflară uşuraţi şi cei doi 
Pititei îşi aprinseră pipele. Roua dimineţii se risipise şi 
vremea era însorită şi caldă; dacă n-ar fi bătut uşor vântul, 
ar fi fost chiar o zi prea fierbinte. 

— Şi acum, Străine, îi zise Duffle, să-ţi arăt ţara. De aici se 
poate vedea aproape tot sudul Namiei. Noi suntem tare 
mândri de această privelişte. Uite acolo, departe în stânga, 
în spatele acelor dealuri, se văd Munţii de Apus. Şi dealul 
acela rotund din dreapta ta se numeşte Dealul Mesei de 
Piatră. Şi imediat în spatele... 


Dar în momentul acela fu întrerupt de zgomotul unui 
sforăit. Shasta adormise, vlăguit de călătoria din timpul 
nopţii, urmată de acel excelent mic dejun. Şi văzând că 
Shasta adormise, cei doi Pitici, grijulii, începură să-şi facă 
tot felul de semne unul altuia cum că să-l lase să doarmă. Şi 
atâta îşi şuşotiră şi dădură din cap şi se ridicară de pe 
băncuţă şi se îndepărtară mergând pe vârfuri, că l-ar fi 
trezit cu siguranţă, dacă băiatul n-ar fi fost atât de ostenit. 

Dormi bine cam toată ziua şi se sculă la ţanc pentru masa 
de seară. Paturile din casă erau mult prea mici pentru el, 
dar piticii îi încropiră pe podea o saltea din iarbă. În 
noaptea aceea, Shasta dormi buştean şi fără vise. A doua zi 
dimineaţă, tocmai îşi terminaseră micul dejun când de afară 
răsună un sunet ascuţit şi furtunos. 

— 'Trompete! Strigară Piticii în cor şi împreună cu Shasta 
năvăliră afară să vadă ce se întâmplă. 

Trompetele răsunară din nou - un sunet nou pentru 
Shasta. Nu era un sunet puternic şi solemn, asemeni 
cornurilor de la Tashbaan şi nici vesel ori jucăuş cum fusese 
cornul de vânătoare al Regelui Lune, ci era un sunet 
limpede, ascuţit şi grandios. Sunetul venea dinspre pădurile 
din est şi, nu după mult, i se alătură un tropot de copite. 
Câteva clipe mai târziu, apăru fruntea coloanei. 

Mai întâi apăru Lordul Peridan, călărind un cal murg şi 
purtând marele stindard al Namiei - un leu roşu pe câmp 
verde. Shasta îl recunoscu imediat. Apoi sosiră trei cavaleri, 
călărind umăr lângă umăr, doi pe cai de luptă şi unul pe un 
ponei. Pe caii de luptă erau Regele Edmund şi o doamnă cu 
părul blond şi trăsături luminoase, care purta coif şi cămaşă 
de zale. Peste piept avea trecut un arc, iar într-o parte îi 
atârna o tolbă plină cu săgeți. („Regina Lucy”, îi şopti 
Duffle.) Dar cel de pe ponei era Corin. În urma lor apăru 
grosul oastei: cavaleri pe cai obişnuiţi, cavaleri pe Cai 
Cuvântători (care acceptau să fie călăriţi la ocazii speciale - 
ca în cazul unui război), urmaţi de centauri, de urşi aspri şi 
morocănoşi, de Câini Cuvântători din cei foarte mari. În 


coada coloanei veneau şase uriaşi. Pentru că în Namia 
trăiesc şi uriaşi buni. Dar, deşi ştia că sunt de partea cui 
trebuie, lui Shasta îi veni greu să se uite la ei de la început; 
există lucruri cu care trebuie să te obişnuieşti mai întâi. 

Când fruntea coloanei ajunse în dreptul căsuţei, iar Piticii 
începură să facă plecăciuni adânci, Regele Edmund strigă: 

— Şi acum, prieteni, e vremea pentru un popas şi o 
gustare! 

Şi dintr-o dată aerul se umplu de larmă - cavalerii 
descălecară, traistele cu merinde se deschiseră şi peste 
toate se ridică zgomot de voci. Şi în mijlocul acestei fierberi, 
Shasta se pomeni cu Corin, care sosi alergând şi, apucându- 
| de mâini, strigă: 

— Tu aici! Deci ai reuşit să scapi până la urmă! Dacă ai şti 
cât mă bucur. Ce-o să ne mai distrăm! Şi zău c-am fost 
norocoşi. Abia ce am intrat ieri-dimineaţă în port la Cair 
Paravel, că în întâmpinare ne-a ieşit Chervy, Cerbul, care 
ne-a spus că Anvardul este atacat. Nu crezi... 

— Cu cine stă de vorbă Alteța Voastră? Îl întrerupse 
Regele Edmund, care tocmai descălecase. 

— Nu-l recunoaşteţi, Sire? Zise Corin. E dublul meu: 
băiatul pe care l-aţi confundat cu mine la Tashbaan. 

— Dublul tău, într-adevăr! Exclamă Regina Lucy. Semănaţi 
ca doi gemeni. Asta e minunat. 

— Vă implor, Majestatea Voastră, începu Shasta către 
Regele Edmund, vă implor să mă credeţi că nu v-am trădat. 
Pe cuvânt că nu. A fost o încurcătură că am ajuns să vă 
ascult planurile. Dar nici o clipă nu m-am gândit să le 
dezvălui duşmanilor voştri. 

— Ştiu că nu ne-ai trădat, băiete, îi zise Regele Edmund, 
punându-şi mâna pe capul lui Shasta. Dar dacă nu vrei să te 
creadă lumea un trădător, altă dată încearcă să nu mai 
asculţi lucruri care nu te privesc. Dar acum totul a trecut cu 
bine. 

După asta, locul se umplu de atâta zarvă, voci şi agitaţie 
încât Shasta îi pierdu din ochi pe Corin, pe Edmund şi pe 


Lucy. Dar Corin nu era băiatul care să stea multă vreme 
nevăzut şi neauzit şi nu după mult Shasta îl auzi pe Regele 
Edmund exclamând: 

— Pe Coama Leului, Alteță, asta e prea de tot! N-o săvă 
potoliţi niciodată? Sunteţi mai mare pacoste decât o oaste 
întreagă pusă laolaltă! Mai repede m-aş înţelege cu un 
regiment de bărzăuni decât cu Alteţa Voastră! 

Shasta îşi croi drum prin adunare până unde îl zări pe 
Edmund, care arăta foarte furios şi pe Corin, care arăta 
puţin ruşinat şi pe un Pitic ciudat, care era aşezat pe jos şi 
făcea feţe-feţe. Doi fauni tocmai îi scoseseră armura. 

— Dacă aş fi avut sticluţa cu licoarea tămăduitoare la 
mine, spunea Regina Lucy, n-ar fi fost nici o problemă. Dar 
Marele Rege mi-a interzis s-o iau cu mine la război. Mi-a 
spus s-o păstrez numai pentru cazuri de mare primejdie! 

Ce se întâmplase de fapt? De îndată ce Corin vorbise cu 
Shasta, el fusese tras de cot de un oştean din armată, de un 
Pitic pe nume Thombut. 

— Ce e, Thombut? Întrebase Corin. 

— Alteța Voastră, răspunse Thombut, trăgându-l într-o 
parte. Drumul nostru de astăzi ne va duce prin trecătoare 
drept la castelul tatălui vostru. S-ar putea să fim pe câmpul 
de luptă chiar în noaptea asta. 

— Ştiu, spuse Corin. Nu-i grozav? 

— Grozav sau nu, zise Thombut, eu am poruncă de la 
Regele Edmund să nu care cumva să o las pe Alteța Voastră 
să intre în luptă. O să puteţi să priviţi şi asta e de-ajuns 
pentru ochii încă tineri ai Alteţei Voastre. 

— Ce prostie! Izbucni Corin. Bineînţeles că am să lupt. 
Uite şi Regina Lucy o să lupte în regimentul arcaşilor. 

— Majestatea Sa va face precum îi e voia, zise Thombut. 
Dar Alteţa Voastră este în grija mea. Fie îmi daţi cuvântul 
dumneavoastră solemn, de prinţ, că veţi sta cu poneiul 
lângă mine - nici măcar cu un pas mai în faţă - până când 
vă voi da voie să plecaţi - aşa cum mi-a poruncit Majestatea 


Sa - fie va trebui să stăm cu mâinile legate, ca doi 
prizonieri. 

— Îţi dau una de te trimit la pământ dacă încerci să mă 
legi, zise Corin. 

— Aş vrea s-o văd pe Alteța Voastră încercând, zise Piticul. 

Asta fu îndeajuns pentru un băiat cu firea lui Corin şi, în 
clipa următoare, el şi cu Piticul se năpustiră unul asupra 
celuilalt. Ar fi fost o luptă egală, căci, deşi Corin avea 
braţele mai lungi şi era mai înalt, Piticul era mai mare în 
vârstă şi mai vânjos. Dar nu apucară bine să se ia la trântă 
(ăsta-i dezavantajul când te baţi cu cineva pe un teren în 
pantă), când Thombut avu nenorocul să calce pe o piatră, 
piatra se rostogoli şi Piticul căzu în nas. Şi când încercă să 
se ridice de jos, descoperi că îşi sucise glezna atât de tare 
încât cel puţin două săptămâni de acum înainte nu va mai 
putea nici să meargă şi nici să călărească. 

— Uite ce a făcut Alteța Voastră, zise Regele Edmund. Ne- 
a lăsat fără un ostaş valoros în pragul unei bătălii. 

— Îi iau eu locul, Sire, spuse Corin. 

— Pfiu! Exclamă Edmund. Nimeni nu se îndoieşte de 
curajul Alteţei Voastre. Dar un băiat pe câmpul de luptă nu 
este un pericol decât pentru ai lui. 

În momentul acela Regele fu chemat în altă parte şi Corin, 
după ce se scuză adânc în faţa Piticului, alergă la Shasta şi 
îi şopti repede: 

— Uite aici un ponei şi armura Piticului, îmbrac-o până nu 
bagă cineva de seamă. 

— De ce? Întrebă Shasta. 

— Cum, de ce? Ca să lupţi în bătălie, bineînţeles! Nu vrei? 

— O - a, ba da, cum să nu, se bâlbâi Shasta. Dar nici o 
clipă nu-i trecuse prin cap să facă aşa ceva şi începu să 
simtă fiori pe şira spinării. 

— Aşa, spuse Corin. Trage-o peste cap. Acum pune-ţi 
spada. Va trebui însă să rămânem mai în urma oastei şi să 
facem cât mai puţin zgomot. După ce începe bătălia, or să 
fie toţi mult prea ocupați ca să ne mai ia în seamă. 


13. BĂTĂLIA DE LA ANVARD. 

Pe la ora unsprezece, armata era în picioare şi gata de 
marş. Înaintau spre vest, având munţii în stânga. Corin şi 
Shasta mergeau în urma coloanei, imediat în spatele 
uriaşilor. Lucy, Edmund şi Peridan discutau acum planul de 
luptă şi, deşi Lucy întrebă la un moment dat: „Pe unde o fi 
aiuritul acela de Prinţ?”, Edmund se mulţumi să-i răspundă: 

— Aici în prima linie nu e şi asta e bine. N-avem timp de el 
acum. 

Shasta îi povesti lui Corin toate peripeţiile prin care 
trecuse şi îi spuse cum un cal îl învățase să călărească şi de 
aceea nu prea ştia ce să facă cu frâiele. Corin îi spuse 
atunci la ce folosesc acestea şi îi mai istorisi cum scăpaseră 
din Iashbaan pe mare. 

— Şi unde e Regina Susan? 

— La Cair Paravel, spuse Corin. Ea nu e ca Lucy, care e tot 
atât de vitează ca un bărbat sau în orice caz ca un băiat. 
Regina Susan e mai degrabă o doamnă. Nu-i place să 
meargă la război, deşi trage foarte bine cu arcul. 

Poteca pe care urcau se îngustă tot mai mult şi în dreapta 
lor se deschise o râpă care devenea din ce în ce mai 
abruptă. În cele din urmă, a trebuit să meargă în şir, unul în 
spatele celuilalt, pe lângă buza unei prăpăstii. Shasta se 
cutremură la gândul că el străbătuse acelaşi drum fără să 
ştie, cu o noapte înainte. „Dar bineînţeles, îşi spuse el, nu 
era nici un pericol pentru mine. De aceea a stat Leul tot 
timpul în stânga mea. Stătea de fapt între mine şi marginea 
prăpastiei”. 

Apoi poteca o luă la stânga şi spre sud, îndepărtându-se de 
marginea râpei şi înaintând printre copaci. Armata începu 
să urce pieptiş prin trecătoare. Priveliştea ar fi fost cu 
siguranţă minunată dacă terenul ar fi fost deschis; dar 
pădurea de pe marginile drumului era deasă şi nu se vedea 
nimic, în afară, poate, de câte un pinten uriaş de stâncă ce 
ţâşnea ici şi colo pe deasupra copacilor şi de câţiva vulturi 
rotindu-se pe cerul albastru de deasupra. 


— Le miroase a bătălie, spuse Corin, arătând înspre 
păsări. Ştiu că le pregătim un festin. 

Lui Shasta însă asemenea vorbe nu-i miroseau deloc a 
bine. 

După ce trecură de culmea trecătoarei şi începură să 
coboare, ajunseră la teren mai deschis. De aici Shasta 
putea să vadă întregul Ţinut Archen, albăstrui şi ceţos, care 
se întindea la picioarele lui, ba i se păru chiar că zăreşte 
puţin din pustiul de nisip de mai departe. Dar soarele, care 
mai avea probabil vreo două ore până să apună, îi bătea în 
ochi şi Shasta nu vedea prea bine. 

Aici armata se opri şi se desfăşură într-o singură linie. 
Trecură câteva minute bune până ce îşi ocupară toţi 
locurile. Un întreg detaşament de Animale Cuvântătoare 
periculoase, pe care Shasta nu le observase până atunci şi 
care erau mai ales din familia felinelor (leoparzi, pantere şi 
altele asemenea) se îndreptară păşind încet şi mârâind 
gros, spre flancul stâng. Uriaşii fură trimişi în dreapta. Dar 
înainte de a-şi ocupa poziţiile, uriaşii puseră jos ceva ce 
duseseră până atunci pe umeri şi se aşezară o clipă. Şi 
atunci Shasta văzu că ceea ce duseseră în spate şi ceea ce- 
şi puneau acum erau câte o pereche de cizme: urâte, grele, 
acoperite cu ţinte şi care le urcau până la genunchi. După 
ce se încălţară, uriaşii îşi aruncară pe umeri bâtele enorme 
şi îşi ocupară locurile care le fuseseră date. Arcaşii, în 
frunte cu Regina Lucy, formau ariergarda şi îi puteai vedea 
îndoindu-şi arcurile şi zbârnâindu-le corzile ca să verifice 
cât sunt de întinse. Şi oriunde te întorceai vedeai oameni 
strângând chingile, punându-şi coifurile, scoţându-şi 
spadele şi aruncându-şi mantiile pe pământ. Nimeni nu mai 
scotea o vorbă. Era un moment grav şi încărcat. „Am 
încurcat-o - de data asta chiar că am încurcat-o, îşi zise 
Shasta”. Apoi de departe se auziră altfel de zgomote: larmă, 
strigăte şi un bufnit constant. 

— E berbecele, îi şopti Corin. Rabadash încearcă să 
dărâme poarta. 


Chiar şi Corin arăta serios acum. 

— De ce nu dă odată semnalul Regele Edmund? Zise 
acesta. Nu mai am răbdare. Şi apoi mi-e frig. 

Shasta dădu din cap, sperând că nu arăta atât de 
înspăimântat pe cât se simţea. 

Şi în sfârşit se auzi goarna! Armata se puse în mişcare - la 
trap - cu stindardul fluturând în vânt. Trecură de o culme 
scundă şi acum, la picioarele lor se deschise întreaga 
privelişte a câmpului de luptă. Un castel mic, cu multe 
turnulețe şi cu porţile în direcţia lor. Din păcate nu era 
împrejmuit cu un şanţ cu apă, dar porţile erau ferecate, iar 
grilajul cu ţepi era coborât. Sus pe ziduri se puteau vedea 
nişte puncte albe, care erau chipurile apărătorilor. Jos, la 
poalele castelului, vreo cincizeci de calormeni loveau porţile 
ritmic cu trunchiul unui copac. Dar dintr-o dată scena se 
schimbă. Grosul oastei lui Rabadash aştepta să ia cu asalt 
porţile. Dar Prinţul văzu armata namiană coborând dealul. 
Călăreţii lui erau cu siguranţă foarte bine instruiți, căci lui 
Shasta i se păru că în câteva clipe doar, la poalele dealului îi 
aştepta un şir întreg de oşteni călare, gata să-i înfrunte. 

Şi dintr-o dată armata Namiei porni în galop. Distanţa 
dintre cele două armate se micşora cu fiecare secundă. 
Coborau repede, tot mai repede. Cu spadele trase, cu 
scuturile ridicate până la nas, cu toate rugăciunile spuse şi 
cu toţi dinţii încleştaţi. Shasta era cumplit de înspăimântat. 
Dar deodată în minte îi răsări un gând: „Dacă dai înapoi 
acum, vei da înapoi tot restul vieţii tale. Acum ori 
niciodată.” 

Şi când cele două armate se ciocniră, totul se petrecu cu 
atâta repeziciune încât Shasta nu înţelese mai nimic din ce 
se întâmpla în jurul lui. Totul nu era decât o învălmăşeală 
ameţitoare şi un vacarm asurzitor. Spada îi zbură foarte 
repede din mână. Şi, nu ştiu cum, dar reuşi să-şi înnoade 
frâiele. Şi apoi simţi că alunecă din şa. Apoi văzu o suliță 
zburând către el. Se lăsă brusc în jos să se ferească şi căzu 


de pe cal. Îşi zdreli pumnul stâng de armura altcuiva şi 
apoi... 

Dar nu are nici un rost să vă descriu lupta prin ochii lui 
Shasta; băiatul nu înţelese mai nimic din ce se întâmpla şi 
cu atât mai puţin propriul lui rol. Ca să vă pot povesti cum 
s-a desfăşurat bătălia, ar fi bine să ne întoarcem înapoi, la 
mai multe mile depărtare de locul faptelor, în schitul unde 
Pustnicul de la Hotarul de Sud şedea şi privea în adâncul 
bazinului cu apă limpede, de sub pomul cel falnic, avându-i 
lângă el pe Bree, pe Hwin şi pe Aravis. 

Căci în acest bazin privea Pustnicul, atunci când voia să 
ştie ce se petrece în lumea de dincolo de zidurile verzi ale 
schitului lui. Acolo, ca într-o oglindă, vedea uneori ce se 
petrece pe străzile oraşelor aflate cu mult mai la sud de 
Tashbaan sau ce vapoare trag la Redhaven în îndepărtatele 
Şapte Insule, sau ce tâlhari ori animale sălbatice mişună 
prin întinsele păduri dinspre Apus, între Pajiştea Felinarului 
şi Telmar. Şi toată ziua, astăzi, Pustnicul nu părăsise 
marginea bazinului, nici măcar ca să mănânce ori să bea, 
căci ştia că în Archen se petrec lucruri de mare 
însemnătate. Aravis şi Caii priveau şi ei în adâncul 
bazinului. Nici vorbă că bazinul era vrăjit: căci, în loc să 
reflecte imaginea copacului şi a cerului de deasupra lui, în 
străfundurile lui se mişcau încontinuu umbre nedesluşite şi 
colorate. Dar ei nu înțelegeau ceea ce vedeau. Numai 
Pustnicul înţelegea şi din când în când le spunea ce se 
întâmplă. Cu puţin înainte ca Shasta să intre în prima lui 
bătălie, Pustnicul prinse a vorbi astfel: 

— Văd unu-doi-trei vulturi care se rotesc pe cerul de lângă 
Piscul Furtunii. Unul e cel mai bătrân dintre toţi vulturii. Nu 
ar fi ieşit dacă nu simţea că se pregăteşte o bătălie. Îl văd 
rotindu-se iar şi iar, privind în jos, când spre Anvard, când 
spre est, dincolo de Piscul Furtunii. A! Acum văd cu ce s-au 
îndeletnicit toată ziua Rabadash şi oamenii lui. Au tăiat şi au 
curăţat de ramuri un copac falnic şi iată-i că ies cu el din 
pădure, ducându-l ca pe un berbece. Ceva tot au învăţat din 


nereuşita asediului de aseară. Ar fi fost mai înţelept ca 
Rabadash să le dea poruncă să cioplească scări. Dar asta ar 
lua prea mult timp şi Prinţul e nerăbdător. Nebun ce este! 
Ar fi trebuit să se întoarcă înapoi la 'Tashbaan imediat după 
atacul nereuşit de aseară. Reugşita planului lui se baza doar 
pe iuţeală şi surpriză. Acum oamenii lui fixează berbecele în 
poziţie. Oştenii Regelui Lune trag cu arcul din spatele 
zidurilor. Cinci oşteni calormeni sunt la pământ: dar nu vor 
cădea mulţi. Şi-au ridicat scuturile deasupra capetelor. 
Rabadash le porunceşte ceva. Împreună cu el stau cei mai 
de încredere nobili din Calormen, toţi Iarkaani feroce din 
provinciile de est. Pot să le văd chipurile. lată-l pe Corradin 
de la Castelul Iormunt, pe Azrooth şi pe Chlamash şi pe 
Ilgamuth cel cu buza despicată şi mai văd un Tarkaan înalt 
cu barba roşie... 

— Pe Coama Leului, fostul meu stăpân, Anradin! Exclamă 
Bree. 

— Ş-ş-şt, zise Aravis. 

— Acum a început berbecele. Ce zgomot asurzitor ar fi 
dacă s-ar auzi! Plouă cu lovituri: nici o poartă nu poate 
rezista la nesfârşit. Dar staţi! Ceva a speriat păsările de 
lângă Piscul Furtunii. lată, a apărut o mulţime. Staţi... Încă 
nu văd... A! Acum văd. Coama dealului din est este 
înnegrită de călăreţi. Dacă vântul ar desfăşura stindardul 
acela, aş şti cine sunt. Dar oricine ar fi a trecut coama 
dealului şi a început să coboare. Aha! Am văzut stindardul. 
Namia! Namia! E leul cel roşu. Coboară acum în galop 
năvalnic. Pot să-l văd pe Regele Edmund. Împreună cu 
arcaşii e o femeie. O! 

— Ce e? Întrebă Hwin cu respiraţia tăiată. 

— Pisicile au ţâşnit din flancul stâng. 

— Pisici? Întrebă Aravis. 

— Pisici mari. Feline. Leoparzi şi altele asemenea, spuse 
Pustnicul nerăbdător. Văd. Văd. Pisicile strâng cercul şi vor 
să atace caii oştenilor care nu sunt călare. Bună mişcare. 
Caii sunt îngroziţi. Pisicile au năvălit printre ei. Dar 


Rabadash şi-a strâns rândurile şi are vreo sută de călăreţi 
care ies în întâmpinarea armatei din Namia. Nu-i mai 
despart decât o sută de iarzi. Cincizeci. Îl văd pe Regele 
Edmund, pe nobilul Peridan. Mai văd încă doi care nu sunt 
decât copii. Ce-o fi fost în mintea Regelui să-i lase să intre în 
luptă? Zece iarzi - armatele s-au ciocnit. Uriaşii namieni fac 
minuni... A! Dar unul a căzut... Săgetat în ochi, presupun. 
În mijloc e o învălmăşeală fără seamăn. Pot să văd mai 
multe în flancul stâng. Uite-i din nou pe cei doi băieţi. Pe 
coama Leului! Unul e Prinţul Corin. Celălalt seamănă cu el 
ca două picături de apă. E Shasta! E Shasta al vostru! Corin 
se luptă ca un bărbat. A ucis un duşman. Acum se vede mai 
bine în mijloc. Rabadash a fost cât pe-aci să-l întâlnească pe 
Edmund, dar i-a despărţit din nou vălmăşagul de oşteni... 

— Ce face Shasta? Întrebă Aravis. 

— O, prostuţul! Mormăi Pustnicul. Prostuţ curajos ce este! 
Habar n-are ce să facă. Nu se foloseşte deloc de scut. E 
complet expus. Habar n-are ce să facă cu spada. O, acum şi- 
a amintit. O roteşte sălbatic în aer... Mai-mai să-i reteze 
capul poneiului. Ba chiar o să i-l taie dacă nu e atent. Nu 
mai are spadă. I-au zburat-o din mână. E o crimă să trimiţi 
un copil în bătălie; nu ţine piept nici cinci minute. Lasă-te-n 
jos, prostuţule - vai! A căzut. 

— E mort? Întrebară toţi trei într-un suflet. 

— N-am de unde să ştiu, spuse Pustnicul. Pisicile şi-au 
făcut treaba. Toţi caii fără călăreţi au fost ucişi sau au 
scăpat: duşmanii nu mai au cum să bată în retragere. 
Pisicile se îndreaptă acum către mijlocul încleştării. S-au 
năpustit asupra celor care mânuiesc berbecele. Au oprit 
berbecele. Bine! Bine! Porţile se deschid dinăuntru: o să 
aibă loc o ieşire. Au ieşit primii trei. E Regele Lune, între 
fraţii Dar şi Darrin. În spate îi văd pe Tran şi Shar şi pe Cole 
cu fratele lui Colin. Au ieşit zece-douăzeci - aproape treizeci 
de oşteni. I-au încolţit pe calormeni din spate. Regele 
Edmund mânuieşte grozav spada. Tocmai i-a retezat capul 
lui Corradin. Mulţi calormeni şi-au aruncat armele la 


pământ şi fug înspre pădure. Cei care au rămas sunt 
împresuraţi. Uriaşii strâng rândurile din dreapta - Pisicile 
vin din stânga - Regele Lune e în spate. A mai rămas o 
mână de calormeni care se luptă spate în spate. Tarkaanul 
tău a căzut, Bree. Lune se luptă cu Azrooth; Regele pare să 
câştige - Regele rezistă - Regele a câştigat. Azrooth e la 
pământ. Regele Edmund e la pământ - nu, e în picioare. Se 
luptă acum cu Rabadash. Se luptă chiar la poarta castelului. 
Mai mulţi calormeni s-au predat. Darrin l-a ucis pe 
Ilgamuth. Nu văd ce s-a întâmplat cu Rabadash. Cred că e 
mort, sprijinit în picioare de zidurile castelului, dar nu sunt 
sigur. Singurii care se mai luptă sunt Chlamash cu Regele 
Edmund. Restul au pus armele jos. Chlamash s-a predat. 
Bătălia s-a sfârşit. Oastea lui Rabadash a fost cu desăvârşire 
înfrântă. 

Când Shasta a căzut de pe cal crezuse că i-a sosit sfârşitul. 
Dar caii, chiar şi în mijlocul unei bătălii, calcă mult mai 
puţin pe oameni decât s-ar crede. După vreo zece minute 
absolut înspăimântătoare, Shasta şi-a dat seama că în jurul 
lui nu mai era nici un cal bătând pământul cu copitele şi că 
larma (căci era încă multă larmă) nu mai era cea a unei 
bătălii. Se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Chiar şi el, 
care ştia atât de puţin despre bătălii, înţelese că victoria 
aparţinea în mod limpede oştilor din Archen şi Namia. 
Singurii calormeni care mai erau în viaţă erau prizonieri, 
porţile castelului erau larg deschise, iar Regele Lune şi 
Regele Edmund îşi dădeau mâna pe deasupra berbecelui. 
Nobilii şi oştenii din jurul lor vorbeau aprins, gâfâit, dar în 
mod evident fericiţi. Şi apoi, deodată, vocile toate se uniră 
într-una singură şi aerul se cutremură de un imens hohot 
de răs. 

Shasta se ridică de la pământ, simțindu-se neobişnuit de 
înţepenit şi alergă în direcţia castelului să vadă de ce se 
râdea cu atâta poftă. Şi atunci ochilor lui i se dezvălui o 
privelişte cu adevărat caraghioasă. Nefericitul de Rabadash 
părea agăţat pe peretele castelului. Nu atingea pământul şi 


dădea sălbatic din picioare. Cămaşa lui de zale se ridicase şi 
stătea acum strânsă sub braţe, acoperindu-i faţa pe 
jumătate. De fapt arăta ca un om surprins în timp ce- 
ncearcă să-şi tragă peste cap o cămaşă ţeapănă, puţin cam 
strâmtă. Din câte s-au povestit după aceea (şi fiţi siguri că s- 
a vorbit mult de întâmplarea asta), iată ce se petrecuse. La 
începutul luptei, unul dintre uriaşi încercase, fără succes, 
să-l zdrobească pe Rabadash cu cizma sa cu ţinte. 
Încercarea dăduse greş, căci uriaşul nu reuşise să-l 
strivească pe Rabadash aşa cum voise. Îl agăţase totuşi cu 
una din ţintele cizmei şi îi rupsese zalele aşa cum ai 
spinteca o cămaşă. Astfel că, atunci când Rabadash se 
întâlnise cu Regele Edmund la porţile cetăţii, tunica lui de 
zale era ruptă la spate. Şi când Edmund îl împinse tot mai 
aproape şi mai aproape de zid, Rabadash sărise sus pe o 
piatră de temelie şi de acolo, de la înălţime, îl potopise cu 
lovituri pe Edmund. Dar apoi, găsind că această poziţie pe 
deasupra mulţimii îl făcea o ţintă tocmai bună pentru 
săgețile arcaşilor namieni, se hotărâse să sară din nou jos. 
Dar, făcând aceasta, voise să arate - şi fără îndoială că o 
clipă a arătat - măreț şi înfricoşător, aşa cum se pregătea să 
sară, urlând: „Irăsnetul lui Tash se prăvale asupra voastră”. 
Din nefericire însă, în faţă, la picioarele lui era o mulţime de 
oşteni şi nu era loc. Aşa că fu nevoit să sară cumva în lături. 
Şi atunci, în cel mai frumos mod pe care vi l-aţi putea 
imagina, spintecătura din tunica de zale se agăţă într-un 
cârlig prins în zid. (Acum mulţi ani, prin acest cârlig era 
trecut un inel de care se priponeau caii). Şi astfel Rabadash 
s-a trezit agăţat de perete, ca o cârpă atâmată la uscat şi cu 
toată lumea prăpădindu-se de râs la vederea lui. 

— Dă-măjos, Edmund, urlă Rabadash. Dă-mă jos şi luptă-te 
cu mine ca un rege şi un bărbat; sau dacă eşti prea laş să 
faci asta atunci omoară-mă pe loc. 

— Cu plăcere, zise Regele Edmund, dar Regele Lune îl 
opri. 


— Cu voia Majestății Voastre, îi zise Regele Lune lui 
Edmund, nu faceţi asta. Apoi, întorcându-se spre Rabadash, 
zise: 

— Alteță, dacă mi-aţi fi trimis provocare acum o 
săptămână, sunt sigur că n-ar fi existat supus al Regelui 
Edmund, de la Marele Rege până la cel mai mărunt 
Şoarece Cuvântător, care să nu o accepte. Dar prin faptul 
că aţi atacat cetatea la vreme de pace, fără provocare, aţi 
arătat că nu sunteţi cavaler, ci un trădător, unul care merită 
mai degrabă să fie biciuit de călău decât să-şi încrucişeze 
spada cu o persoană de onoare. Daţi-l jos, legaţi-l şi duceţi-l 
înăuntru până ne vom face cunoscută voia. 

Mâini puternice îi smulseră spada lui Rabadash şi acesta 
fu luat şi dus pe sus în castel, ţipând şi amenințând, 
blestemând şi chiar plângând. Căci, deşi nu se temea de 
cazne, nu suporta să fie umilit. În Tashbaan, toată lumea îl 
luase întotdeauna foarte în serios. 

În acel moment, Corin alergă înspre Shasta, îl prinse de 
mână şi începu să-l târască înspre Regele Lune. 

— Uite-l, Tată, uite-l, strigă el. 

— Da, uită-te în sfârşit şi pe tine, zise Regele cu glas aspru. 
Ai intrat în bătălie, împotriva cuvântului dat. Cine a mai 
văzut un băiat care să-i frângă astfel inima părintelui său! 
La vârsta ta, s-ar potrivi mai bine o nuieluşă pe spinare 
decât o spadă în mână! Dar toată lumea, inclusiv Corin, 
putea vedea că Regele era foarte mândru de el. 

— Cu îngăduinţă vă cer, nu-l mai sfădiţi, Sire, zise arunci 
nobilul Darrin. Prinţul Corin nu ar fi fiul Majestății Voastre 
dacă nu v-ar semăna întru totul. Mai tare v-ar fi supărat 
dacă ar fi fost să-l certaţi pentru vina de a nu fi curajos. 

— Bine, bine, mormăi Regele. O să trecem cu vederea de 
data asta. Şi acum... 

Ceea ce se întâmplă apoi îl surprinse pe Shasta mai mult 
decât orice i se întâmplase până atunci. Se pomeni deodată 
cuprins într-o îmbrăţişare de urs de către Regele Lune şi 


sărutat pe ambii obraji. Apoi Regele îl puse din nou jos şi 
zise: 

— Staţi aici, băieţi, unul lângă altul şi lăsaţi-i pe curteni să 
vă privească. Ridicaţi capul. Acum, domnii mei, priviţi bine 
la amândoi. Mai are cineva vreo îndoială? 

Dar Shasta tot nu înţelese de ce lumea privea lung la el şi 
la Corin şi nici pentru ce ovaţionau. 

14. CUM A DEVENIT BREE UN CAL MAI ÎNŢELEPI. 

A cum trebuie să ne întoarcem la Aravis şi la cei doi cai. 
Privind în adâncul bazinului, Pustnicul putu să le spună că 
Shasta nu fusese nici ucis şi nici rănit grav, căci îl văzu cum 
se ridică de jos şi ce primire călduroasă îi făcuse Regele 
Lune. Dar cum putea doar să vadă, fără să audă, nu ştia ce 
se vorbea. O dată ce bătălia luă sfârşit şi începuseră 
discuţiile, nu mai avea nici un rost să mai privească în 
adâncul bazinului. 

A doua zi de dimineaţă, în timp ce Pustnicul era în casă, 
cei trei discutară ce aveau de făcut. 

— M-am săturat să stau aici, zise Hwin. Pustnicul a fost 
foarte bun cu noi şi îi sunt adânc recunoscătoare. Dar am 
început să mă îngraş ca un cal răsfăţat; mănânc toată ziua 
şi nu fac nici un pic de mişcare. Haideţi să plecăm mai 
departe, spre Namia. 

— O, nu astăzi, Doamnă, zise Bree. Eu nu m-aş grăbi. N-ar 
fi mai bine s-o lăsăm pentru altă zi? 

— Trebuie să-l vedem mai întâi pe Shasta, să ne luăm 
rămas bun - şi să ne cerem iertare, spuse Aravis. 

— Exact! Zise Bree cu mare entuziasm. Exact ce voiam să 
spun şi eu. 

— Bineînţeles, spuse Hwin. Băuniesc că Shasta e la 
Anvard. Normal că o să trecem pe-acolo să-i spunem la 
revedere. Dar Anvard e în drumul nostru. De ce să nu 
pornim imediat? Până una alta, în Namia voiam să ajungem, 
nu? 

— Bănuiesc că ai dreptate, zise Aravis gânditoare. 
Începuse să se întrebe ce va face ea în Namia după ce 


ajunge acolo şi se simţea puţin singură. 

— Desigur, desigur, zise Bree cu grabă. Dar nu e nevoie să 
ne grăbim, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu, nu înţeleg ce vrei să spui, insistă Hwin. De ce nu 
vrei să plecăm? 

— M-m-m, bruu-huu, mormăi Bree. Cum nu înţelegeţi, 
Doamnă - e un eveniment important - să revii în ţara ta - să 
intri în societate - în societatea cea mai înaltă - e atât de 
important să facem impresie bună - n-aş zice că arătăm 
chiar cum ar trebui să arătăm, nu sunteţi de aceeaşi 
părere? 

Hwin izbucni într-un râs zgomotos. 

— E vorba de coadă, Bree! Acum înţeleg. Vrei să aştepţi 
până-ţi creşte coada la loc! Dar noi nici nu ştim dacă în 
Namia se poartă cozile lungi. Zău, Bree, eşti la fel de 
vanitos ca Tarkheena aceea din Tashbaan! 

— Chiar că eşti caraghios, Bree! Adăugă Aravis. 

— În numele Leului, Tarkheena, nu sunt deloc caraghios, 
spuse Bree indignat. Îmi place să mă respect şi să-i respect 
pe cei ca mine, asta e tot. 

— Bree, spuse Aravis, pe care nu o prea interesa lungimea 
cozii lui, mai de mult am vrut să te întreb ceva. De ce juri 
mereu în numele Leului şi pe Coama Leului! Am crezut că 
nu-ţi plac leii. 

— Nu-mi plac, răspunse Bree. Dar când vorbesc de Leu, 
de acel Leu, mă refer bineînţeles la Aslan, la marele 
eliberator al Namiei, cel care a gonit Vrăjitoarea şi lama. 
Toţi namienii jură pe el. 

— Dar e un leu adevărat? 

— Nu, cum să fie! Exclamă Bree cu voce puţin şocată. 

— În Tashbaan se spune că este, răspunse Aravis. Şi dacă 
nu este un leu, atunci de ce-i spui leu? 

— Eşti prea tânără ca să poţi înţelege, zise Bree. Iar eu nu 
eram decât un mânz când am plecat din Namia, aşa că nici 
eu nu ştiu prea bine de ce. 


(Bree stătea cu spatele la peretele verde în timp ce vorbea 
şi Aravis şi Hwin stăteau cu faţa la el. Vorbea pe un ton 
puţin superior şi cu ochii pe jumătate închişi; de aceea nu 
observă expresia schimbată care apăru pe feţele lui Hwin şi 
Aravis. Şi aveau şi de ce să rămână cu gurile căscate şi cu 
ochii măriţi, pentru că, în timp ce Bree vorbea, văzură un 
leu imens sărind pe zid din partea cealaltă; era aidoma unui 
leu obişnuit numai că avea o culoare mai aprinsă şi era mai 
mare, mai frumos şi mai înfricoşător decât orice alt leu pe 
care-l văzuseră vreodată. Şi, aproape imediat, leul sări jos 
pe pământ şi se apropie de Bree pe la spate. Păşea fără 
zgomot. Hwin şi Aravis n-au fost în stare să scoată nici un 
sunet şi au rămas încremenite pe loc.) 

— Fără îndoială, continuă Bree, când se vorbeşte despre el 
ca fiind un Leu, oamenii vor să spună doar că e puternic ca 
un leu şi (împotriva duşmanilor noştri, desigur) la fel de 
fioros ca un leu. Sau ceva de genul acesta. Chiar şi o fetiţă 
ca tine, Aravis, poate înţelege că ar fi destul de absurd să 
presupui că Aslan este un leu adevărat. Ar fi chiar o lipsă de 
respect. Dacă ar fi un leu, ar trebui atunci să fie un Animal 
ca noi toţi ceilalţi. Păi, nu? (Şi aici Bree începu să râdă.) 
Dacă ar fi un leu, ar trebui să aibă patru picioare, o coadă şi 
mustăţi! Ai, oooh, huu-huu! Ajutor! 

Pentru că, de cum rosti cuvântul Mustăţi, una din 
mustăţile lui Aslan îl gâdilase în ureche. Bree ţâşni drept în 
capătul celălalt al curţii şi acolo se întoarse şi privi în urmă; 
zidul era prea înalt ca să-l sară şi nu mai avea unde fugi. 
Aravis şi Hwin tresăriră şi făcură un pas înapoi. Urmă o 
clipă de adâncă, de foarte adâncă tăcere. 

Apoi Hwin, deşi tremura toată, scoase un nechezat scurt, 
ciudat şi se apropie de Leu. 

— Vă rog, spuse ea, sunteţi atât de frumos. Puteţi să mă 
mâncaţi dacă vreţi. Prefer să fiu mâncată de 
dumneavoastră decât hrănită de oricine altcineva. 

— Scumpa mea fiică, zise atunci Aslan, sărutând-o regeşte 
pe nasul ei catifelat şi neliniştit. Ştiam că nu vei întârzia să 


vii la mine. Fericită vei fi. 

Apoi îşi înălţă capul şi vorbi cu glas pătrunzător. 

— Şi acum, Bree, zise el, apropie-te, cal amărât, mândru şi 
speriat ce eşti. Mai aproape, fiule. Nu îndrăzni să nu 
îndrăzneşti. Atinge-mă. Miroase-mă. Uite labele mele, uite 
coada, uite mustăţile. Sunt un Animal. 

— Aslan, spuse Bree cu glas tremurat, mă simt ca un 
prost. 

— Fericit este calul care ştie că nu ştie câtă vreme este 
încă tânăr. La fel şi Omul. Apropie-te, Aravis, fiica mea. 
Uite! Labele mele sunt moi. De data asta n-am să te rănesc. 

— De data asta, domnule? Întrebă Aravis. 

— Eu am fost cel ce te-a rănit, zise Aslan. Eu sunt singurul 
leu cu care v-aţi întâlnit în timpul călătoriei voastre. Ştii de 
ce te-am zgâriat? 

— Nu, domnule. 

— Zgârieturile de pe spatele tău, fiecare dintre ele, durere 
pentru durere, sânge pentru sânge, sunt aidoma 
muşcăturilor de bici pe care le-a primit sclava mamei tale 
vitrege, din pricina prafurilor pe care i le-ai dat tu ca să 
adoarmă. Trebuia să simţi durerea pe care a simţit-o şi ea. 

— Înţeleg, domnule. Mă întreb... 

— Întreabă-mă, draga mea, spuse Aslan. 

— Va mai suferi şi alt rău din pricina mea? 

— Copilă, spuse Leul, eu îţi spun povestea ta, nu pe aei. 
Nimănui nu-i spun altă poveste decât pe a lui. Apoi scutură 
din cap şi vorbi cu o voce mai blândă. 

— Bucuraţi-vă, micuţilor, spuse el. Ne vom reîntâlni în 
curând. Dar înainte de asta veţi primi un alt oaspete. Şi 
zicând acestea, leul sări din nou pe zid şi dispăru de partea 
cealaltă. 

Ciudat, dar niciunul dintre cei trei nu simţi dorinţa de a 
vorbi unul cu celălalt după plecarea Leului. Fiecare se 
îndreptă într-o altă parte a curţii înverzite şi se plimbă, 
fiecare cu gândurile lui. 


O jumătate de ceas mai târziu, cei doi Cai fură chemaţi în 
spatele casei să mănânce ceva bun, pregătit de Pustnic, iar 
Aravis, care încă se mai plimba şi mai cugeta, tresări 
surprinsă când de dincolo de poartă se auzi sunetul strident 
al unei trâmbiţe. 

— Cine-i acolo? Întrebă ea. 

— Alteța sa Regală Prinţul Cor al Ţinutului Archen, se auzi 
o voce de partea cealaltă. 

Aravis trase zăvorul şi deschise poarta, trăgând-o încet în 
lături să le facă loc străinilor să intre. 

Primii care intrară fură doi oşteni cu halebarde care îşi 
ocupară poziţiile de o parte şi de alta a intrării. Apoi intră 
un crainic însoţit de purtătorul trâmbiţei. 

— Alteța Sa prinţul Cor al Ţinutului Archen doreşte o 
audienţă la Doamna Aravis, zise Crainicul. Apoi împreună 
cu trâmbiţaşul se traseră în lături şi făcură o plecăciune, 
oştenii salutară şi în poartă apăru prinţul în persoană; 
însoțitorii lui se retraseră, închizând poarta după ei. 

Prinţul făcu o plecăciune, o plecăciune tare stângace 
pentru un Prinţ. Aravis făcu şi ea o plecăciune în stilul 
obişnuit în Calormen (care nu este deloc asemănător cu al 
nostru) şi o făcu foarte bine căci, desigur, fusese bine 
instruită. Apoi ridică capul şi privi la Prinţul din faţa ei. 

Şi văzu că acesta nu era decât un băiat. Avea capul gol şi 
pe frunte părul lui blond era prins într-un cerc foarte, 
foarte subţire de aur. Tunica de deasupra era din batist alb 
şi fin, care lăsa să se vadă tunica de un roşu-aprins pe care 
o purta pe dedesubt. Mâna stângă ce se odihnea pe teaca 
smălțuită a spadei era înfășurată într-un bandaj. 

Aravis privi de două ori la chipul Prințului şi exclamă 
uimită, „Shasta!” 

Băiatul roşi imediat până în vârful urechilor şi începu să 
vorbească foarte repede. 

— Uite ce e, Aravis, sper că n-ai să crezi că m-am deghizat 
aşa (şi am venit cu trâmbiţaş şi cu toţi ceilalţi) ca să te 
impresionez sau ca să-ţi arăt că sunt altul sau altceva de 


felul ăsta. Pentru că eu aş fi vrut să vin în hainele mele cele 
vechi, dar mi-au fost arse şi tatăl meu a spus... 

— Tatăl tău? Întrebă Aravis. 

— Se pare că Regele Lune este tatăl meu, zise Shasta. Nu 
era prea greu de ghicit, după cât de bine semăn cu Corin. 
Suntem gemeni, înţelegi? A şi numele meu nu este Shasta, 
ci Cor. 

— Cor este un nume mai frumos decât Shasta, spuse 
Aravis. 

— Aşa e obiceiul în Archen, ca fraţii să aibă nume 
asemănătoare, zise Shasta (sau Prinţul Cor, cum ar trebui 
să-i spunem de acum înainte). Dar şi Darrin, Cole şi Colin şi 
aşa mai departe. 

— Shasta - vreau să spun Cor, începu Aravis. Nu! Lasă-mă 
să vorbesc. Trebuie neapărat să-ţi spun ceva. Îmi cer scuze 
că m-am purtat atât de urât cu tine. Dar să ştii că mi-am 
schimbat părerea despre tine înainte de a afla că eşti Prinţ, 
pe cuvânt că da: mi-am schimbat-o atunci când te-ai întors 
din drum şi ai înfruntat Leul. 

— Să ştii că Leul acela nu voia deloc să te omoare, spuse 
Cor. 

— Ştiu, zise Aravis dând din cap. 

Rămaseră nemişcaţi o clipă când înţeleseră că amândoi 
ştiau despre Aslan. 

Deodată Aravis îşi aminti de mâna bandajată a lui Cor. 

— Dar uite! Exclamă ea. Am uitat! Ai fost în bătălie. Eşti 
rănit? 

— O simplă zgârietură, spuse Cor şi pentru prima oară 
vorbi puţin superior. Dar imediat izbucni în râs şi zise: Dacă 
Chiar vrei să ştii, nici măcar nu e o rană adevărată. Mi-am 
zdrelit pielea aşa cum se poate zdreli orice prost care nu s- 
a apropiat în viaţa lui de un câmp de luptă. 

— Dar ai fost totuşi acolo, insistă Aravis. lrebuie să fi fost 
grozav. 

— N-a fost deloc cum îmi închipuiam eu, spuse Cor. 


— Dar Sha - Cor, adică - încă nu mi-ai spus nimic despre 
Regele Lune şi despre cum ai aflat cine eşti. 

— Haide să ne aşezăm, zise Cor. Pentru că e o poveste 
destul de lungă. Şi, apropo, Tata e grozav. Aş fi tot atât de 
fericit - sau aproape - să ştiu că e tatăl meu, chiar dacă nu 
ar fi rege. Şi chiar dacă urmează să mi se întâmple tot felul 
de lucruri îngrozitoare, printre care şi ceva ce se numeşte 
Educaţie. Dar tu vrei să auzi povestea. Ei bine, Corin şi cu 
mine suntem gemeni. Şi la o săptămână după ce ne-am 
născut, am fost duşi, se pare, la un centaur bătrân şi 
înţelept din Namia, ca să fim binecuvântaţi sau ceva de felul 
ăsta. lar centaurul acesta era un profet, aşa cum sunt cei 
mai mulţi dintre centauri. Ai văzut vreodată vreun Centaur? 
Erau câţiva în lupta de ieri. Sunt nişte fiinţe deosebite, dar 
nu pot să spun că mă simt încă în largul meu printre ei. Îţi 
mărturisesc, Aravis, sunt o grămadă de lucruri ciudate cu 
care va trebui să te obişnuieşti în aceste ţinuturi din nord. 

— Da, te cred, spuse Aravis. Dar continuă cu povestea. 

— Ei bine, de îndată ce ne-a văzut, se pare că Centaurul s- 
a uitat la mine şi a spus: „Va sosi o zi când acest băiat va 
salva "Ţinutul Archen din cea mai mare primejdie care-l va 
ameninţa vreodată”. Tatăl şi Mama mea erau bineînţeles 
foarte fericiţi. Dar mai era cineva acolo care nu era la fel de 
fericit. Acesta era un nobil, pe nume Bar, care fusese 
cândva Cancelarul Tatălui meu. Dar se pare că greşise cu 
ceva - făcuse o lapidare de bani sau ceva de genul ăsta - 
partea asta n-am prea înţeles-o - şi Tata a trebuit să-i ia 
funcţia. Dar nu păţise nimic altceva şi primise îngăduinţa de 
a trăi mai departe în Archen. Dar trebuie să fi avut un suflet 
foarte hain, acest Bar, căci mai târziu s-a aflat că fusese un 
spion în solda Tisrocului şi că trimisese o mulţime de 
informaţii secrete la 'Tashbaan. Aşa că, de îndată ce-a auzit 
că eu am să salvez Archenul dintr-un mare pericol, s-a 
hotărât să scape de mine. A reuşit să mă răpească (nu ştiu 
exact cum) şi a mers de-a lungul râului Săgeata Cotită până 
la ţărmul mării. Pregătise totul dinainte şi acolo îl aştepta o 


corabie pe care erau oamenii lui. Aşa că au ridicat ancora şi 
au ieşit în larg de îndată ce acesta s-a suit cu mine la bord. 
Dar Tata a aflat de faptă, deşi nu chiar la timp şi a pornit în 
urmărirea lui cât a putut de repede. Corabia era deja în 
larg când Tata a ajuns pe coastă şi a văzut-o depărtându-se. 
Tata s-a îmbarcat atunci pe unul din vasele lui de război în 
mai puţin de douăzeci de minute. 

Trebuie să fi fost o cursă pe cinste. Şase zile au urmărit 
corabia lui Bar şi în a şaptea zi au atacat-o. Şi s-a încins o 
adevărată bătălie pe mare (ieri-seară mi s-a povestit mult 
despre ea) de la zece dimineaţa până la apusul soarelui. 
Bar a căzut răpus. Dar unul dintre oamenii lui a povestit ca 
în dimineaţa aceea, ştiind că va fi învins, Bar mă dăduse în 
grija unuia dintre cavalerii lui care plecase cu mine într-o 
barcă. Barca a dispărut însă fără urmă. Dar a fost aceeaşi 
barcă pe care Aslan (care se pare că e în spatele a tot ce se 
întâmplă) a împins-o la mal, la locul potrivit, ca să mă 
găsească Arsheesh. Mi-aş dori să ştiu numele cavalerului, 
pentru că s-a lăsat să moară de foame ca să mă ţină pe 
mine în viaţă. 

— Bănuiesc că Aslan ar spune că asta e povestea altcuiva, 
spuse Aravis. 

— Da, uitasem, zise Cor. 

— Mă întreb cum se va realiza profeția, spuse Aravis, care 
va fi pericolul cel mare de la care vei salva Archenul. 

— Păi, spuse Cor puţin stânjenit, toţi par să creadă că 
profeția s-a şi împlinit. 

Aravis bătu din palme. 

— Păi, sigur! Exclamă ea. Ce proastă sunt. Şi ce grozav! 
Nu cred să fi existat primejdie mai mare pentru Archen 
decât atunci când Rabadash a trecut râul Săgeata Cotită 
împreună cu cei două sute de oşteni ai lui, iar tu nu 
ajunseseşi încă la timp cu vestea. Nu te simţi mândru? 

— Mai degrabă puţin speriat, spuse Cor. 

— Şi acum ai să trăieşti la Anvard, observă Aravis puţin cu 
jind. 


— O! Spuse Cor, aproape că am uitat să-ţi spun de ce am 
venit. Tata vrea să vii să locuieşti cu noi. A spus că la curte 
(ei îi spun curte, dar nu ştiu de ce) nu a mai existat nici o 
doamnă de când a murit Mama. Ie rog să vii, Aravis. O să-ţi 
placă de Tata - şi de Corin. Ei nu sunt ca mine; ei au fost 
binecrescuţi. Nu trebuie să-ţi fie teamă că... 

— O, mai taci din gură sau chiar că ne certăm, zise Aravis. 
Bineînţeles că am să vin. 

— Şi acum, hai să vedem Caii, spuse Cor. 

Întâlnirea dintre Bree şi Cor a fost plină de bucurie şi 
Bree, care era încă sub impresia emoţiilor trăite mai 
devreme, fu de acord să plece cu toţii imediat spre Anvard; 
a doua zi, el şi cu Hwin vor putea pleca mai departe spre 
Namia. Toţi patru îşi luară un foarte călduros rămas bun de 
la Pustnic şi îi promiseră că-l vor vizita în curând. Pe la 
amiază erau gata de plecare. Caii se aşteptaseră ca Aravis 
şi Cor să se suie în şa, dar Cor le spuse că, în afară de 
cazurile de război, când toţi trebuia să facă ce ştiau mai 
bine. În Namia sau Archen nimănui nu i-ar fi trecut prin cap 
să călărească un Cal Cuvântător. 

Asta îi aminti bietului Bree cât de puţine ştia despre 
obiceiurile din Namia şi ce gafe putea face. Aşa că, în timp 
ce Hwin mergea alături de el visătoare şi fericită, Bree 
devenea, cu fiecare pas, tot mai neliniştit şi mai temător. 

— Haide, Bree, îl îmbărbătă Cor. E mult mai rău pentru 
mine decât pentru tine. Eu am să primesc educaţie. O să 
trebuiască să învăţ să citesc şi să scriu şi să mai învăţ apoi 
heraldica, dansul, istoria şi muzica, în timp ce tu vei galopa 
şi te vei tăvăli prin iarba de pe dealurile Namiei cât e ziua 
de lungă. 

— Tocmai asta e, mormăi Bree. Oare Caii Cuvântători se 
tăvălesc prin iarbă? Şi dacă descopăr că nu se tăvâălesc prin 
iarbă? E un obicei la care eu nu pot să renunţ. Iu ce crezi, 
Hwin? 

— Eu am să mă tăvălesc oricum ar fi, răspunse Hwin. Şi nu 
cred că-i va păsa cuiva de te tăvăleşti sau nu. 


— Mai e mult până la castel? Îl întrebă Bree pe Cor. 

— După următoarea cotitură ajungem, răspunse prinţul. 
— Bine, spuse Bree, atunci am să mă duc să mă tăvălesc 
chiar acum: s-ar putea să fie ultima ocazie. Aşteptaţi-mă un 

minut. 

Trecură mai bine de cinci minute până când Bree se ridică 
de jos, răsuflând greu şi având bucăţi de ferigă pe spinare. 

— Acum sunt gata, spuse el cu o voce imens de tristă. 
Condu-ne, Prinţ Cor, spre nord, spre Namia! 

Dar arăta mai degrabă ca un cal care merge la 
înmormântare decât ca unul ce se întoarce în sfârşit acasă, 
în libertate, după mulţi ani de robie. 

15. RABADASH CEL CARAGHIOS. 

Următoarea cotitură a drumului îi scoase dintre copaci şi 
acolo, pe o pajişte întinsă şi verde, cuibărit la poalele unei 
culmi împădurite care-l adăpostea de vântul din nord, se 
înălța castelul Anvard. Era o cetate foarte veche, clădită din 
piatră caldă, de culoare maroniu-roşiatică. 

Până să ajungă în dreptul porţilor, în întâmpinare le ieşi 
Regele Lune, care nu arăta nici pe departe aşa cum îşi 
închipuise Aravis că trebuie să arate un rege. Purta 
veşminte vechi şi roase, deoarece până atunci hrănise 
câinii, împreună cu responsabilul pentru vânătoare şi se 
oprise un moment doar să se spele pe mâini. Dar 
plecăciunea cu care o întâmpină pe Aravis, în timp ce o luă 
de mână, era demnă de un împărat. 

— Micuța mea doamnă, zise el, îţi dorim un foarte călduros 
bun-venit. Dacă scumpa mea soţie ar fi fost în viaţă, te-am fi 
putut întâmpină poate cu mai mare ceremonie, dar cu 
aceeaşi bunăvoință. Mi-a părut rău să aud de necazurile 
care te-au gonit din casa tatălui tău şi care nu-ţi pot aduce 
decât amărăciune în suflet. Fiul meu Cor mi-a povestit 
peripeţiile prin care aţi trecut împreună şi despre bravura 
de care ai dat dovadă. 

— Ela fost cel brav, Domnule, spuse Aravis. S-a năpustit 
asupra unui leu ca să mă apere. 


— Cum aşa? Întrebă Regele Lune şi chipul i se lumină. 
Povestea asta n-am auzit-o. 

Şi atunci Aravis îi istorisi totul. lar Cor, care voia foarte 
mult ca povestea să fie cunoscută, deşi simţea că nu se 
cădea s-o istorisească chiar el, nu se putu bucura de ea atât 
de mult cât ar fi vrut, ba chiar se simţi stânjenit. Dar pe 
Rege povestea îl încântă nespus de mult şi în următoarele 
săptămâni o povesti la atât de multă lume încât Cor îşi dori 
ca întâmplarea să nu fi avut niciodată loc. 

Apoi Regele se întoarse către Hwin şi Bree şi se purtă cu 
ei la fel de politicos ca şi cu Aravis. Le puse o mulţime de 
întrebări despre familiile lor şi despre unde locuiseră în 
Namia înainte de a fi furaţi. Caii erau cam muţi, căci nu 
erau obişnuiţi ca Oamenii - Oamenii mari, adică - să le 
vorbească de la egal la egal. Cu Aravis şi cu Cor fusese 
altceva. 

În curând de la castel sosi şi Regina Lucy. Regele Lune se 
întoarse către Aravis şi îi zise: 

— Draga mea, aici este o scumpă prietenă a casei noastre, 
care s-a îngrijit ca apartamentele tale să fie gata de oaspeţi 
mai bine decât aş fi putut-o face eu. 

— V-ar plăcea să le vedeţi? Zise Lucy sărutând-o pe Aravis. 
Se plăcură imediat una pe alta şi în curând plecară 
împreună vorbind despre dormitorul lui Aravis şi despre 
budoarul lui Aravis şi despre ce haine îi plac şi despre tot 
felul de lucruri despre care vorbesc de obicei fetele în astfel 
de ocazii. 

După prânz, pe care-l luară afară pe o terasă (şi la care 
serviră carne rece de pasăre, plăcintă cu carne de vânat, 
vin, pâine şi brânză), Regele Lune încruntă din sprâncene, 
oftă prelung şi zise: 

— Hei, prieteni! Mai avem încă de văzut ce facem cu 
amărâtul acela de Rabadash. 

Lucy stătea la dreapta Regelui şi Aravis la stânga lui. 
Regele Edmund stătea la un capăt al mesei şi nobilul Darrin 


la capătul celălalt. Peridan, Cor şi Corin erau de aceeaşi 
parte a mesei ca şi Regele. 

— Majestatea Voastră ar fi perfect îndreptăţită să-i taie 
capul, zise Peridan. Un asemenea atac mişelesc îl pune în 
rând cu ucigaşii. 

— Ai perfectă dreptate, spuse Edmund. Dar chiar şi un 
trădător se poate îndrepta. Eu cunosc unul care a făcut-o. 
Şi căzu adânc pe gânduri. 

— Dacă-l omorâm pe Rabadash, va fi greu să evităm un 
război cu Tisrocul, zise Darrin. 

— Nu-mi pasă de Tisroc, zise Regie Lune. Puterea lui stă 
într-o oaste numeroasă şi n-o să poată traversa pustiul cu 
atâţia oşteni. Ce mă tulbură este că eu nu am inima să ucid 
cu sânge rece (fie chiar şi trădători). Dacă-i tăiam gâtul în 
timpul luptei, mai era cum era - dar acum e altceva. 

— După părerea mea, spuse Lucy, Majestatea Voastră ar 
trebui să-i mai dea o şansă. Lăsaţi-l să plece dacă 
făgăduieşte că de acum încolo va fi cinstit. Poate că se va 
ţine de cuvânt. 

— Aşa cum şi maimuţele vor deveni cinstite, surioară, 
spuse Edmund. Dar, în numele Leului, dacă îşi mai calcă o 
dată făgăduinţa, mă rog să fie la un astfel de ceas şi într-un 
astfel de loc încât oricare dintre noi să-i poată lua capul în 
dreaptă bătălie. 

— Încercăm, zise atunci Regele. 

Şi apoi către unul din servitori: 

— Trimite după prizonier, prietene. 

Rabadash fu adus în faţa lor în lanţuri. Dacă te uitai la elai 
fi zis că şi-a petrecut noaptea într-o temniţă înfiorătoare, 
fără apă şi pâine; în realitate însă fusese ţinut într-o 
încăpere destul de confortabilă şi i se dăduse o cină bogată. 
Dar pentru că era negru de supărare şi mult prea furios ca 
să se atingă de mâncare şi pentru că-şi petrecuse noaptea 
bătând încăperea în lung şi-n lat, urlând şi blestemând, nu 
era de mirare că nu arăta prea bine. 


— Alteța Voastră ştie fără să i se mai spună, începu Regele 
Lune, că după legea pământului şi după legile prudenţei am 
fi mai mult decât îndreptăţiţi să vă luăm capul. Cu toate 
acestea, ţinând seama de tinereţea voastră şi de urâta 
creştere, lipsită de duioşie şi de curtenie, pe care aţi primit- 
o în ţara robilor şi a tiranilor, suntem dispuşi să vă dam 
drumul nevătămat cu câteva condiţii: mai întâi, să... 

— Blestemat să fii, câine barbar! Izbucni Rabadash. Crezi 
că voi sta aici să-ţi ascult condiţiile? Nici prin cap să nu-ţi 
treacă! Vorbeşti de bună creştere şi de mai ştiu eu ce. E 
uşor, nu, să vorbeşti aşa unui om legat în lanţuri! Desfă-mi 
aceste legături înjositoare, dă-mi o spadă şi să vedem atunci 
care dintre voi mai îndrăzneşte să stea la discuţii cu mine. 

Aproape toţi nobilii săriră în picioare şi Corin strigă: 

— Tată! Lasă-mă să-i dau un pumn, te rog! 

— Linişte! Majestăţile Voastre! Domnii mei, strigă Regele 
Lune. Oare suntem atât de puţin înţelepţi încât să ne lăsam 
jigniţi de cuvintele unui fanfaron? Corin, stai jos sau 
părăseşti această masă. O rog pe Alteța Voastră să ne 
asculte din nou condiţiile. 

— Nu accept condiţii de la barbari şi vrăjitori, zise 
Rabadash. Unul să nu îndrăznească să se atingă de mine. 
Fiecare insultă pe care mi-aţi adus-o va fi scump plătită cu 
şuvoaie de sânge ce vor înroşi Namia şi Archenul împreună. 
Cumplită va fi răzbunarea Tisrocului: chiar şi aşa. Dar 
ucideţi-mă şi pârjolul şi caznele la care vor fi supuse aceste 
provincii vor intra în legende ce vor îngrozi lumea pentru o 
mie de ani de acum înainte. Luaţi aminte! Luaţi aminte! 
Luaţi aminte! Trăsnetul lui Tash se prăvale din cer! 

— Şi rămâne vreodată agăţat într-un cui înainte de-a 
ajunge pe pământ? Întrebă Corin. 

— Ruşine să-ţi fie, Corin. Niciodată să nu batjocoreşti un 
om care e mai slab decât tine. Fie atunci precum doreşti, 
Alteță. 

— Of, Rabadash, amărâtule! Oftă Lucy. 


În momentul următor, Cor se întrebă de ce toată asistenţa 
se ridică în picioare şi rămâne nemişcată. Şi el făcu la fel, 
bineînţeles şi atunci văzu de ce. Aslan era printre ei, deşi 
nimeni nu-l văzuse venind. Rabadash tresări speriat în timp 
ce corpul imens al Leului se aşeză între el şi acuzatorii lui. 

— Rabadash, spuse Aslan. Bagă de seamă. Sfârşitul îţi este 
foarte aproape, dar poţi încă să-l eviţi. Lasă deoparte 
mândria (ai de ce să fii mândru?) şi mânia (cine a greşit 
primul?) şi acceptă mila acestor buni regi. 

Atunci, Rabadash îşi dădu ochii peste cap, îşi deschise 
gura într-un rânjet de rechin, lung, schimonosit şi lipsit de 
veselie şi îşi mişcă urechile în sus şi-n jos (oricine poate 
învăţa să facă asta dacă exersează). Găsise metoda asta 
foarte eficientă în Calormen. Când se schimonosise astfel, 
cei mai curajoşi tremuraseră, oamenii obişnuiţi se 
aruncaseră cu faţa la podea, iar cei sensibili leşinaseră. Dar 
ceea ce nu realiză Rabadash este că nu e greu să-i 
înspăimânţi pe cei pe care ştii că-i poţi fierbe de vii în clipa 
în care dai poruncă. În Archen însă aceste strâmbături nu 
păreau deloc amenințătoare; dimpotrivă, Lucy crezu că lui 
Rabadash i se făcuse rău. 

— Demon! Demon! Demon! 'Ţipă Prinţul. le cunosc. Eşti 
demonul cel rău al Namiei. Eşti duşmanul zeilor. Află cine 
sunt eu, oribilă fantasmă. Eu sunt coborâtor din 'Tash cel 
atotputernic, cel neîndurător. Blestemul lui Tash să cadă 
asupra ta. Străfulgerat vei fi de o ploaie de scorpioni. 
Munţii Namiei vor fi prefăcuţi în pulbere... 

— Ai grijă, Rabadash, spuse Aslan liniştit. Sfârşitul ţi s-a 
apropiat: este chiar aici la uşă; a ridicat zăvorul. 

— Să se prăbuşească cerul, zbieră Rabadash. Să se 
deschidă pământul! Focul şi sângele să înece lumea! Dar n- 
am să dau înapoi până ce n-o voi fi târât de păr în palatul 
meu pe regina barbară, pe fiica de căâţea... 

— Ceasul a sosit, zise Aslan. Şi Rabadash văzu, spre 
groaza lui, că toată lumea începe să râdă. 


Nu se puteau abţine. În tot acest timp, Rabadash nu 
încetase să dea din urechi şi, de îndată ce Aslan spuse: 
„Ceasul a sosit!”, urechile lui începură să se preschimbe. Se 
lungiră, se ascuţiră şi se acoperiră cu o blană cenuşie. Şi, în 
timp ce toată lumea se întreba unde mai văzuseră astfel de 
urechi, chipul lui Rabadash începu de asemenea să se 
preschimbe. Se lungi, se îngroşă în vârf, ochii i se măriră, 
nasul îi intră în faţă (sau poate că faţa îi crescu şi se 
preschimbă în bot) şi se acoperi tot de blană cenuşie. lar 
braţele i se lungiră şi îi ajunseră până la podea: numai că 
nu mai erau mâini, erau acum copite. Şi astfel se trezi 
Rabadash că stă pe patru picioare, hainele-i dispărură şi 
toată lumea râdea din ce în ce mai tare (pentru că nu se 
mai puteau abţine). Ceea ce fusese cândva Prinţul 
Rabadash se preschimbase, fără greş, într-un măgar. 
Nenorocirea fu că vorba nu-i dispăru tot atât de repede pe 
cât i se schimbase înfăţişarea, aşa încât, atunci când îşi 
dădu seama ce i se întâmplă, Rabadash prinse a ţipa: 

— O! Nu în măgar! Ai milă! Măcar fă-mă un cal —un c- 
cahal-ahal şi vorbele i se preschimbară într-un zbierat de 
măgar. 

— Acum ascultă-mă, Rabadash, zise Aslan. Judecata va fi 
îndulcită cu milă. Nu o să fii tot timpul un Măgar. 

La auzul acestor cuvinte, măgarul îşi îndreptă urechile în 
faţă - şi totul era atât de caraghios încât lumea râse încă şi 
mai tare. Încercau să se abţină, dar încercau degeaba. 

— Pentru că l-ai invocat pe Tash, zise Aslan, în templul lui 
Tash te vei vindeca. La marea Sărbătoare de Toamnă din 
acest an trebuie să stai în faţa altarului lui Tash din 
Tashbaan şi acolo, sub privirile oamenilor, îţi vei pierde 
forma de măgar şi toţi te vor recunoaşte ca Prinţul 
Rabadash. Dar de acum înainte, cât trăieşti, dacă te 
îndepărtezi mai mult de zece mile de marele templu din 
Tashbaan, te vei transforma la loc în măgar. Şi pentru a 
doua schimbare nu mai există leac. 


Urmă o scurtă tăcere şi asistenţa începu să se mişte şi se 
uitară unul la celălalt ca sculaţi din somn. Aslan dispăruse. 
Dar aerul şi iarba păreau că strălucesc şi inimile lor erau 
pline de bucurie, ceea ce însemna că nu visaseră. Şi oricum 
în faţa lor stătea măgarul. 

Regele Lune era un suflet din cale-afară de milos şi, la 
vederea duşmanului său în această stare nefericită, îşi uită 
de supărare. 

— Alteța Voastră, zise el. Îmi pare nespus de rău că 
lucrurile au ajuns atât de departe. Alteţa Voastră ştie că nu 
noi am dorit asta. Desigur, vom avea grijă să ajungeţi cu 
bine la Tashbaan pentru - âăă - leacul prescris de Aslan. 
Veţi primi cele mai bune îngrijiri ca pentru cineva de rangul 
vostru - veţi călători cu cea mai bună corabie de animale şi 
vi se vor da morcovi şi fân din cel mai proaspăt... 

Dar un răget asurzitor şi o lovitură bine ţintită către una 
din străji îi dădu clar de înţeles Regelui că toate aceste 
oferte politicoase erau foarte prost primite. 

Şi astfel, ca să scăpăm de el, ar fi mai bine să termin 
povestea lui Rabadash. A fost îmbarcat imediat spre 
Tashbaan şi dus în Templu cu ocazia Festivalului de Toamnă, 
unde s-a transformat din nou în om. Bineînţeles însă 
martori au fost patru sau cinci mii de oameni şi povestea n- 
a putut fi tăinuită. Şi după moartea tatălui său, Rabadash a 
devenit la rândul lui Tisroc, ba încă unul dintre cei mai 
puţin războinici pe care i-a cunoscut vreodată Ţinutul 
Calormen. Şi asta pentru că, neîndrăznind să se 
îndepărteze mai mult de zece mile de Tashbaan, el n-a 
putut să meargă în fruntea oştii şi nici nu voia ca Tarkaanii 
lui să câştige faimă în război pe cheltuiala lui, căci aşa ajung 
Tisrocii să fie răsturnaţi din tron. Dar, deşi motivele lui erau 
egoiste, cuminţenia lui Rabadash făcu viaţa micilor ţinuturi 
din jurul Calormenului mult mai uşoară. Însă supuşii lui nu 
au uitat niciodată că Rabadash a fost cândva un măgar. În 
timpul domniei lui şi în prezenţa lui era numit Rabadash cel 
Aducător de Pace, dar după ce muri şi în spatele lui, i se 


spunea Rabadash cel Caraghios. Dacă vă uitaţi într-o istorie 
bună a [Ținutului Calormen (poate găsiţi una la biblioteca 
locală), acesta e numele sub care-l veţi găsi. Şi până astăzi, 
în şcolile din Calormen, dacă cineva face ceva din cale-afară 
de prostesc, i se spune”Rabadash al doilea”. 

Dar să ne întoarcem la Anvard, unde toată lumea s-a simţit 
uşurată că a scăpat de Rabadash şi că astfel puteau începe 
a sărbători cu adevărat. În noaptea aceea se organiză un 
imens ospăț, pe pajiştea din faţa castelului, la lumina 
torţelor şi a lunii. Şi vinul a curs şuvoi şi s-au spus poveşti şi 
s-au făcut glume. Şi la un moment dat s-a lăsat tăcerea şi în 
mijlocul grupului de mese au ieşit muzicanţii regelui 
împreună cu Poetul Regelui. Aravis şi Cor se aşteptau să se 
plictisească, deoarece singura poezie pe care o cunoşteau 
era cea obişnuită în Calormen şi voi ştiţi acum cum era 
aceasta. Dar la primul acord al viorilor, amândoi simţiră că 
sar de pe scaune. Poetul cântă vechea legendă a 
Frumosului Olvin care s-a luptat cu Uriaşul Pire pe care l-a 
transformat în stâncă (de unde originea Muntelui Pire - cel 
cu piscul dublu - căci fusese un Uriaş cu două capete) şi 
astfel a câştigat mâna Domniței Liln. Şi Poetul abia ce 
termină că cei doi şi-ar fi dorit să înceapă din nou. Şi, deşi 
nu putea cânta, Bree povesti însă lupta de la Zalindreh. Şi 
Lucy istorisi (deşi toţi cunoşteau povestea, în afară de Cor şi 
de Aravis, dar voiau să o audă din nou) povestea 
Şifonierului şi cum sosiseră pentru prima oară în Namia 
Regele Edmund, ea, Regina Susan şi Marele Rege Peter. 

Şi nu după mult, era şi de aşteptat, Regele Lune zise că 
era timpul ca cei tineri să meargă la culcare. 

— Şi mâine, Cor, adăugă el, vei veni cu mine să cercetăm 
castelul şi zidurile de apărare ca să înveţi unde-i este tăria 
şi care-i sunt slăbiciunile: căci tu îl vei avea în pază când eu 
nu voi mai fi. 

— Dar Corin va fi Rege, Tată, nu eu, zise Cor. 

— Nu, fiule, zise Regele, tu eşti urmaşul meu. Coroana 
este a ta. 


— Dar eu nu o vreau, zise Cor, mai degrabă aş vrea să... 

— Nu e nici după voia ta şi nici după a mea, Cor, zise 
Regele. Este legea pământului. 

— Dar dacă suntem gemeni, suntem amândoi de aceeaşi 
vârstă. 

— Nu, spuse Regele, unul dintre voi e primul născut. Tu 
eşti mai mare decât Corin cu douăzeci de minute. Şi trag 
nădejde că vei fi mai de încredere decât el, deşi asta nu e 
anevoie de făcut. Şi se uită la Corin cu o sclipire jucăuşă în 
priviri. 

— Dar, tată, nu poţi să alegi tu pe cel care să-ţi fie urmaş la 
tron? 

— Nu, Regele trebuie să asculte de lege, căci legea îl face 
pe Rege. Nu ai mai multă putere să scapi de coroană decât 
are o strajă să fugă din postul său. 

— Of, dar eu nu vreau deloc coroana, zise Cor. Corin - îmi 
pare tare rău. Nu mi-aş fi închipuit că venirea mea are să te 
îndepărteze de tron. 

— Ura! Ura! Exclamă Corin. Nu mai trebuie să fiu Rege. O 
să rămân prinţ. Numai prinții se distrează. 

— Şi mare adevăr grăieşte fratele tău, Cor, mai mare 
decât îşi poate închipui, zise Regele Lune. Căci iată, să fii 
rege înseamnă să fii primul la atac şi ultimul la retragere şi 
când foametea bântuie ţara (aşa cum se întâmplă în anii răi) 
să porţi veşminte subţiri şi să râzi cel mai tare pe deasupra 
celei mai sărăcăcioase mese din întreg regatul. 

Şi, în timp ce mergeau sus la culcare, Cor îl întrebă din 
nou pe Corin dacă nu puteau face ceva ca să schimbe 
această situaţie. Dar Corin zise: 

— Dacă mai scoţi o vorbă despre asta, îţi dau un pumn de 
te trimit la podea. 

Ar fi frumos să încheiem povestea spunând că cei doi fraţi 
nu s-au mai certat niciodată după aceea, dar mă tem că nu 
ar fi adevărat. În realitate, s-au certat şi s-au bătut la fel de 
des cât e de aşteptat să se bată şi să se certe doi băieţi de 
vârsta lor. Şi toate bătăile lor fie s-au încheiat, fie au început 


cu Cor, care era trimis la podea. Căci, deşi, după ce au 
crescut şi au devenit dibaci în mânuirea spadei, Cor s-a 
dovedit a fi cel mai primejdios dintre ei doi pe un câmp de 
luptă, nimeni însă, nici din Namia şi nici din Archen, nu-l 
putea întrece pe Corin la lupta cu pumnul. De aceea şi 
primi porecla de Corin Pumn de Fier. Şi toată lumea 
cunoştea fapta lui de curaj, împotriva Ursului cel Decăzut 
de pe Piscul Furtunii, care era de fapt un Urs Cuvântător 
care revenise la obiceiurile urşilor obişnuiţi. Într-o zi de 
iarnă, când zăpada acoperea încă dealurile, Corin se caţără 
până în bârlogul lui, pe versantul dinspre Namia a Piscului 
şi îl ţinu în pumni timp de treizeci şi trei de runde, fără 
arbitru. După asta, ursul, care nu mai putea vedea cu nici 
un ochi, îşi revizui adânc comportamentul. 

Şi Aravis continuă să se certe (ba chiar să se şi păruiască 
din când în când) cu Cor, dar după fiecare ceartă se 
împăcau repede. Aşa încât, atunci când s-au făcut mari, 
erau atât de obişnuiţi să se certe şi să se împace, încât s-au 
căsătorit, ca să poată continua să se certe şi să se împace 
într-un cadru mult mai potrivit. Şi după moartea Regelui 
Lune, au devenit Rege şi Regină peste Ţinutul Archen, iar 
Ram cel Mare, cel mai renumit dintre regii Archenumi, a 
fost fiul lor. Bree şi Hwin au trăit şi ei fericiţi, până la adânci 
bătrâneţi, în Namia şi amândoi s-au căsătorit, dar nu unul 
cu altul. Şi nu trecea o lună fără ca unul sau amândoi să nu 
traverseze trecătoarea şi să nu vină în vizită la prietenii lor 
de la Anvard. 


SFÂRŞIT