Lawrence Alexander — Rubicon

“CONSPIRAȚIE LA CASA ALBĂ 


iiid aaa titi 


PI ap 


LAWRENCE ALEXANDER 


RUBICON 


CONSPIRAȚIE LA CASA ALBĂ 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
ANCA FLOREA 


LAWRENCE ALEXANDER 
Rubicon 
Copyright © Lawrence Alexander, 2008 


Editura RAO 


Lui J.C. pentru tot ce m-a învățat 


Capitolul 1 


Bobby Hart stătea în biroul său, amintindu-şi cu un fel de 
nostalgie amară nopţile răcoroase de vară petrecute la reşedinţa 
sa din Santa Barbara, când se plimba pe plajă purtând doar un 
pulover aruncat pe umeri, iar nisipul umed şi întunecat i se lipea 
de tălpi. Pe de altă parte, vara în District era un iad nesfârşit, cu 
o căldură sufocantă şi un aer apăsător şi irespirabil. Oriunde te-ai 
fi dus - aceeaşi umezeală pătrunzătoare şi neînduplecată, iar 
nopţile nu erau cu nimic mai grozave decât zilele, îi producea o 
iritare constantă, neliniştită şi, odată cu aceasta, o suspiciune 
stranie, nesfârşită, de parcă, cu acea vreme rea, era dificil să 
crezi în orice, mai puţin în partea demonică a naturii umane. Abia 
aştepta să ajungă acasă. 

Secretara bătu la uşă în felul în care o făcea ori de câte ori 
avea ceva important să îi comunice. 

— Domnule senator, îl am pe linie pe domnul Shoenfeld. Mă 
gândeam că vreţi să vorbiţi cu el. 

Dieter Shoenfeld era o persoană cunoscută, editorul uneia 
dintre cele mai influente gazete din Europa şi un vechi prieten. 
Citise tot, putea vorbi despre orice şi, în acelaşi timp, insista cât 
se poate de serios că nu ştie nimic. 

— Trebuie să te văd, spuse Shoenfeld. Am ceva să-ţi spun. 

Hart privea cum, sub fereastra sa, traficul din Washington se 
mişca extrem de lent. 

— Am numai două ore înainte de zbor; nu prea văd cum... 

— Anulează-l. 

Strania stăruinţă din vocea lui Dieter Shoenfeld îi spunea lui 
Bobby Hart că era vorba despre ceva serios. 

— Anulează-l, repetă Shoenfeld. Du-te mâine, dacă mai crezi 
că trebuie. Ce am eu să-ţi spun e foarte important. Nu te-aş fi 
sunat dacă n-aş fi fost convins de asta. 

— Unde? Când? întrebă Hart, încercând să găsească ceva de 
scris. 


O oră mai târziu, Hart cobora dintr-un taxi în Georgetown, îşi 
petrecuse aproape întreaga zi pe holurile Senatului şi în şedinţe. 
In ciuda căldurii insuportabile şi a umezelii, îşi dorea să stea 
afară câteva minute, unde să poată respira în linişte, pierdut în 
anonimatul mulţimii de pe stradă. In San Francisco sau Los 
Angeles nu se putea plimba pe stradă fără să fie privit insistent 
de cineva. Aici privirile erau mai subtile şi mai reţinute - de 
obicei, o căutătură rapidă şi prietenoasă urmată de o mişcare 
scurtă din cap, ca şi cum fusese recunoscut de cineva care 
lucrase la Washington. 

Doi bărbaţi puţin trecuţi de 30 de ani - vârsta tuturor ambițiilor 
- traversau strada din sensul opus, mişcându-se, în ciuda căldurii 
copleşitoare, cu aceeaşi eficienţă cu care învăţaseră să facă 
toate lucrurile. l-au zâmbit reţinut, în semn de recunoaştere, 
fiecare dintre ei întrebându-se dacă vreodată, în viitor, se va uita 
şi la ei cineva cu acelaşi respect. 

Restaurantul unde urma să-l întâlnească pe Shoenfeld era 
aglomerat, cu greu puteai ajunge la bar, trebuia să îţi faci drum 
printr-o mare de chipuri strălucitoare, mustind de noutăţi. 
Shoenfeld îl aştepta în picioare, în vreme ce Hart îşi croia drum 
printr-un labirint de mese. ÎI îmbrăţişă călduros şi îi strânse 
mâna. 

— Bobby, mă bucur să te văd. 

Ochii mici ai lui Shoenfeld erau încadraţi de pleoape umflate şi 
de cearcăne mari şi întunecate. Avea un nas destul de mare, cu 
nări proeminente. Buzele, chiar şi atunci când te asculta în 
tăcere, erau într-o continuă mişcare, ca şi cum i-ar fi fost 
imposibil să îşi reţină interesul şi entuziasmul faţă de tot ce 
auzea. 

— Ce mai faci, Dieter? îl întrebă Hart, în timp ce se aşeză la 
masă. Şi ce mai face încântătoarea ta soţie? 

O sclipire scurtă apăru în ochii gravi ai lui Shoenfeld. 

— E foarte supărată, prietene, foarte supărată, replică el cu o 
undă de maliţiozitate. Privirea îi deveni mai circumspectă şi 
serioasă. Şi-ar fi dorit să candidezi. Era convinsă că eşti singura 
persoană care ar fi putut schimba lucrurile în bine. 

Era semnul propriei încrederi neatente şi probabil al ambiţiei 
lui Hart că întrebarea a fost, chiar dacă era vorba despre Dieter 
Shoenfeld, una la care s-a simţit obligat să răspundă în termeni 


pur politici sau, mai degrabă, să nu răspundă deloc, ci să o 
respingă cu acea modestie comodă care spune un lucru, dar 
semnifică altul. 

— Mă îndoiesc că aş fi câştigat. 

Shoenfeld îl studie cu mai multă atenţie. 

— Ştii ce i-a răspuns Napoleon generalului care l-a întrebat 
cum ar putea cuceri Viena? „Dacă vrei să cucereşti Viena, 
cucereşte Viena.” 

Hart izbucni în râs şi se înclină spre el. 

— Asta crezi că şi-a spus Napoleon când s-a decis să invadeze 
Rusia? Dacă vrei să cucereşti Moscova, cucereşte Moscova? 

— Gândeşte-te cât de bine te-ai fi descurcat în dezbaterile 
alea. Toate acele prudente, atent programate, cântărite pe 
îndelete... 

Clătină din cap, lăsându-şi gândul să se deruleze singur până 
la capăt, apoi se sprijini din nou pe coate. 

— Tu ai insistat că e o competiţie deschisă, că oamenii au 
nevoie de o figură nouă. De ce nu ai...? 

Preţ de-o clipă Hart chibzui dacă, în ciuda greutăților pe care 
le-ar fi întâmpinat, ar fi făcut-o, profitând de şansă, când aceasta 
i s-ar fi arătat. 

— Oamenii ar fi vrut pe cineva nou. Cât mai poate merge aşa? 
Aceleaşi două familii conduc ţara de aproape treizeci de ani, 
folosind preşedinţia ca pe o proprietate personală pe care şi-o 
împrumută unii altora; aceleaşi feţe inexpresive, aceleaşi 
discursuri insipide, aceleaşi... N-o puteam face, deşi am votat 
împotriva războiului. Prentice Alworth ştia ce face. A lăsat ca 
dovezile să conducă spre el. A putut ataca administraţia fără să 
fie nevoit să-şi justifice faptele. 

Uitând o clipă că se afla în Washington şi nu într-un restaurant 
din Europa, Shoenfeld îşi duse mâna spre buzunarul hainei, 
încercând să găsească un pachet de ţigări. 

— Sper că nu te deranjează, spuse el scoțând o ţigară şi 
aprinzând-o. 

Cu privirea pierdută, trase un fum şi apoi încă unul. 

— Ai idee unde mi-am petrecut dimineaţa? întrebă el în timp 
ce cu o mână încerca să împrăştie micile spirale de fum. 
Împreună cu distinsa ta doamnă secretar de stat şi cu doi colegi 
din presa germană. 


— Cu ce ocazie? 

— A încercat să ne explice că întâmplările de săptămâna 
trecută dovedesc că tot ce a spus administraţia despre terorism 
este adevărat. Speră că Europa va înţelege în cele din urmă că 
avem de-a face cu o ameninţare serioasă şi reală, spuse 
Shoenfeld. Şi-a amintit că, în urmă cu două luni, îi spusesem că 
lucrul cel mai grav din istoria Statelor Unite erau Abu Ghraib! şi 
celelalte dezvăluiri legate de răpiri şi abuzuri. l-am spus că nu 
găseam vreo justificare pentru acele fapte, care distruseseră 
orice urmă de încredere a Europei în America. Mi-a amintit de 
toate astea, apoi a început să mă mustre că am tupeul să pun la 
îndoială dreptul Americii de a se folosi de orice mijloace pentru a 
se apăra. 

Shoenfeld mai trase un fum din ţigară. Avea o privire anxioasă, 
intensă. 

— Parcă ascultam un robot programat să repete anumite 
propoziţii, câteodată fraze întregi, toate lipsite de însemnătate şi 
fără vreo legătură cu discuţia noastră sau cu lumea din jur. Are 
ceva surprinzător de superficial: a adunat atâtea date şi cifre, 
fără să aibă habar cum să le lege şi fără să ştie măcar ce 
înseamnă. E foarte inteligentă, poate prea inteligentă; cunoaşte 
multe lucruri din domenii diferite, însă face greşeala de a crede 
că sensul inteligenţei se rezumă la cantitatea informaţiilor şi nu 
la profunzimea înţelegerii. Îi veni în minte un lucru la care nu se 
gândise până atunci. Ai ascultat-o vreodată cântând la pian? 
Fiecare notă este corectă, precisă, dar lipsită de viaţă, mecanică, 
de parcă tot ce-ar urmări e să sfârşească mai repede, ca să 
poată trece la următoarea sarcină din programul ei încărcat. 

Chelnerul le aduse comanda. Hart începu să ciugulească din 
mâncare, întrebându-se care era motivul pentru care fusese 
chemat acolo. Shoenfeld căzu pe gânduri. 

— Ei bine, ăsta e motivul, spuse el dintr-odată. Ceea ce am 
spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte - felul în care oamenii 
sunt torturați şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. 
Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală că 


1 Închisoare din Irak, aflată la aproximativ 25 km de Baghdad, unde în 
perioada guvernării lui Saddam Hussein au fost ucişi peste 4 000 de deţinuţi. 
Inchisoarea a devenit cunoscută în urma scandalului provocat după publicarea 
în 2004 a unor fotografii ce înfăţişau deţinuţi irakieni torturați şi umiliţi de 
gardieni americani. (n.tr.) 


scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l 
pună la îndoială. Vezi tu, de asta te-am chemat; mi-am dat 
seama că nu i-aş putea vorbi ei sau cuiva din guvern despre 
această ameninţare. Trebuia să găsesc pe cineva de încredere, o 
persoană care să poată opri acest dezastru. 

— Despre ce ameninţare vorbeşti? Şi ce să opresc? întrebă 
Hart, însă Shoenfeld nu terminase ce avea de spus. 

— iți mai aminteşti ce ţi-am spus imediat după evenimentele 
din 11 septembrie? Că au existat în guvernul tău voci care au 
susţinut că ar trebui folosite arme nucleare tactice şi că atât 
Bagdadul, cât şi Teheranul ar trebui distruse. Nu e nevoie să-ți 
amintesc despre cine e vorba - amândoi le cunoaştem numele. 
De fapt, o parte din ei; pentru că, Bobby, trebuie să îţi 
mărturisesc, guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea 
agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât 
mă îndoiesc că vom reuşi vreodată să aflăm cine a fost 
responsabil pentru măcar o jumătate din lucrurile care s-au 
întâmplat. Dar dincolo de asta, ceea ce ţi-am spus atunci a fost 
adevărat, nu-i aşa? Au existat planuri pentru folosirea armelor 
nucleare tactice în Iran şi Irak, nu-i aşa? 

Hart îşi împinse farfuria deoparte. 

— Într-adevăr, mi-ai spus şi am verificat. Mai bine zis, am 
încercat să verific, fiindcă n-am primit decât răspunsul - 
standard. Niciodată nu mi s-a spus tot adevărul. 

O urmă de zâmbet apăru pentru o clipă pe chipul lui Shoenfeld, 
semn că aprecia o minciună bine spusă. 

— Ai, probabil, cele mai bune surse de informare din 
Washington. 

— Am fost doar un membru minoritar în Comisia de Informaţii 
a Senatului?. 

— Tatăl tău a făcut parte din CIA. 

— Tatăl meu e mort de aproape nouă ani. 

— Nu cunosc vreun om care să se fi bucurat de acelaşi respect 
în domeniul ăsta. A fost şi motivul pentru care tu ai votat 
împotriva războiului. În mod confidenţial, câţiva colaboratori de- 
ai lui ţi-au mărturisit că administraţia folosea informaţii suspecte, 


2 Senate Intelligence Committee - a fost înfiinţată în 1976 de către Senatul 
american, având în principal competenţa de a verifica natura şi sfera de 
cuprindere a activităţilor de informaţii desfăşurate de către guvernul SUA. 


unele în mod clar false. Cu acei oameni te-ai sfătuit după ce eu 
ţi-am spus ce aflasem, iar ei ţi-au spus că... 

— Însă lucrurile acelea nu s-au mai întâmplat, îi aminti Hart. 
Poate că cineva s-a gândit la asta - e treaba celor de la Pentagon 
să aibă un plan de măsuri pentru orice situaţie de urgenţă. 

— Da, şi toate sunt îngropate într-un dosar, fără să le ia cineva 
în serios. Însă, de data asta, lucrurile au fost privite cu 
seriozitate, nu-i aşa? Gândul că toate problemele din Orientul 
Mijlociu s-ar putea rezolva dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi 
şterse de pe hartă dintr-o singură lovitură... 

— Nu-mi dau seama dacă a fost într-adevăr ceva serios, au 
fost doar nişte discuţii, asta-i tot ce ştiu. 

— Discuţii la cel mai înalt nivel, insistă Shoenfeld. 

Hart nu-l contrazise. 

— Asta-i tot ce ştiu. 

Shoenfeld începu să bată uşor cu degetele în masă, lăsându-şi 
privirea să rătăcească în gol. 

— Am locuit în Berlin cea mai mare parte din perioada 
Războiului Rece. Eram tânăr student atunci când Kennedy a venit 
să ţină un discurs în faţa unei mulţimi de peste un milion de 
oameni. Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de 
cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s- 
a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit, iar oamenii au decis că 
vor putea face tot ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura 
de viaţa sa prosperă, politica şi diplomaţia au rămas pe mâinile 
unor diletanti, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. 
Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici. 

Shoenfeld întinse mâna către sticla de vin şi, în ciuda 
protestelor lui Hart, umplu din nou ambele pahare. 

— Trebuie să vii în Germania; şi încă foarte repede. 

Hart încercă să-i explice faptul că nu putea face aşa ceva, dar 
văzu expresia plină de îngrijorare de pe faţa lui Shoenfeld. 

— De ce? De ce toate astea? De ce mi-ai spus iar de 
conversaţia noastră de după evenimentele din 11 septembrie? 

— Ca să-ţi amintesc că nu mai există reguli şi că acum totul 
este posibil. Şi ca să-ţi spun că va avea loc un nou atentat. De 
aceea trebuie să mergi în Germania. Acolo e cineva care îţi poate 
spune mai multe, un vechi prieten de-al tatălui tău, care nu va 
vorbi decât cu tine. Am aranjat deja întâlnirea. 


— Ai aranjat...? 
— O să vă vedeţi în Hamburg mâine după-amiază. 


Capitolul 2 


Nimeni nu-l aştepta pe Bobby Hart a doua zi, când ateriză în 
Hamburg. Shoenfeld îi spusese cum se numea locul unde urmau 
să se întâlnească, însă nu şi numele persoanei. Niciun nume, 
nicio descriere; nimic, cu excepţia unei vagi asigurări că va fi 
aşteptat de cineva într-un loc numit Cafe Petite la ora trei şi 
jumătate după-amiază. 

Taxiul, un Mercedes negru de ultimă generaţie, înainta pe un 
bulevard larg, străjuit de copaci, pe care se aflau case cu aspect 
prosper, amplasate la o distanţă rezonabilă de carosabil. 
Şantierul naval, căile ferate, fabricile, întreaga infrastructură 
industrială a Hamburgului fuseseră distruse în timpul războiului, 
însă cartierele elegante în care trăiau familiile înstărite scăpaseră 
aproape neatinse. 

— Cafe Petite, îl anunţă şoferul, arătând către o micuță 
cafenea aflată pe una dintre străzile înguste de pe partea opusă, 
la câţiva metri mai în faţă. 

Hart îşi luă în grabă bagajul şi cobori. Era o după-amiază 
liniştită şi caldă, una dintre acele zile în care oricine ar căuta un 
pretext să iasă din casă. Mesele de pe stradă erau pline cu femei 
îmbrăcate elegant, ţinând la picioare plase de cumpărături şi 
vorbind fiecare în propria limbă. Undeva mai în spate, adăpostiţi 
de umbra în creştere a copacilor, stăteau cupluri de tineri tăcuţi, 
cu privirea pierdută unul în ochii celuilalt. 

Păşi cu atenţie pe strada îngustă şi umbroasă, aşteptând să-i 
surprindă cineva privirea, să-i atragă atenţia printr-un semn că 
era persoana cu care urma să se întâlnească. Cobori cele două 
trepte de la intrare şi păşi înăuntru. Femeia de la casă îl întrebă 
dacă doreşte o masă în restaurant sau în grădina din spate. 

— În grădină, dacă se poate, răspunse cineva din spatele său. 

Hart vru să se întoarcă, însă omul care vorbise se îndrepta deja 
către uşa îngustă care dădea spre grădiniţa din spate. Era înalt, 
chiar mai înalt decât Hart, care la rândul lui avea peste un metru 


şi optzeci de centimetri, cu umeri drepţi şi părul lung şi cărunt, 
dar cu un aspect cam neîngrijit. Părea un boem de modă veche, 
în costumul său vechi, dar bine croit. 

Grădina era un adevărat patio, mărginit de un zid înalt de 
cărămidă. Jumătate de duzină de mese erau aliniate pe un singur 
rând. Cea care se afla cel mai aproape de uşă era liberă. După ce 
se aşezară, străinul se prezentă: 

— Mă numesc Gunther Kramer. L-am cunoscut pe tatăl tău. 

Înfăţişarea lui Gunther Kramer nu ieşea în evidenţă prin nimic 
neobişnuit, ceva care să te facă să îl priveşti cu atenţie, nu exista 
vreun detaliu pe care să-l remarci ulterior, nimic de care să-ţi 
aminteşti în mod deosebit. Avea un chip care se putea pierde 
foarte uşor în mulţime. 

— Mi-a spus Dieter, replică Hart. 

— A fost un om deosebit. El... 

— Da, vă mulţumesc, interveni Hart pe un ton mai tăios decât 
şi-ar fi dorit. Dieter mi-a spus că aveţi o informaţie importantă 
pentru mine. Am bătut un drum lung până aici, domnule Kramer, 
şi dacă nu vă supăraţi, orice ar fi, aş vrea să îmi spuneţi. 

— Ai şi vocea, şi obiceiurile tatălui tău - mereu grăbit să 
ajungă la subiect. lar dacă ai comis o greşeală şi lucrurile n-au 
ieşit exact aşa cum ţi-ai dorit, las-o baltă - chiar astea erau 
vorbele lui - las-o baltă şi gândeşte-te la următoarele lucruri pe 
care ar trebui să le faci. Este un lux pe care numai americanii şi-l 
permit - acela de a trăi mereu în viitor, fără să chibzuiască prea 
mult la trecut. Poate că tocmai asta i-a adus moartea. 

— l-a adus...? Tatăl meu a murit în urma unui atac de cord, 
peste o lună se împlinesc nouă ani de atunci. 

Cu o expresie extrem de gravă, Kramer se înclină spre el. 

— Tatăl tău a fost ucis pentru că ştia ceva, un lucru pe care n- 
ar fi trebuit să-l afle. 

— Şi cum de ai aflat toate astea? întrebă Hart sceptic. 

— Au existat câţiva oameni, un grup secret, care au început 
să-şi pună laolaltă propriile surse, surse de la care puteau obţine 
informaţiile de care aveau nevoie. 

Kramer comandase cafea. Acum sorbea din ea pe îndelete. 

— Ei spun că ai şanse să ajungi preşedinte, ba mai mult, că 
aşa ar trebui. Tatăl tău ar fi fost foarte mândru de asta. Trecând 


3 Curte interioară 


peste ce am spus mai devreme, era departe de a fi un american 
tipic; îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele 
sale. Făcu o pauză şi zâmbi, pentru ca imediat zâmbetul să-i 
dispară. A fost omorât, poţi fi sigur de asta. N-a existat nicio 
autopsie, nu-i aşa? 

— N-a existat... Ţi-a vorbit despre acest grup de oameni care s- 
a adunat pentru a-şi pune pe picioare propriul sistem informativ? 
De ce ţi-a spus tocmai ţie? De ce nu s-a dus la cineva de la 
Agenţie, care avea puterea să intervină? 

— Fiindcă nu avea nicio dovadă. De aceea a venit la mine. 

— Nu înţeleg. Presupun că tu lucrai pentru serviciile germane, 
de ce...? 

Kramer îşi ridică bărbia, în vreme ce privirea îi devenise 
distantă. 

— M-am născut în Germania de Est. Când am împlinit vârsta 
potrivită, m-am înscris la Universitatea din Moscova. Lucram 
pentru serviciile secrete din Germania comunistă, când l-am 
cunoscut pe tatăl tău, însă nu ne-am întâlnit în Germania, ci în 
Bagdad, în anii 1980. Un an mai târziu, am început să lucrez 
pentru el, îi transmiteam informaţiile pe care le obţineam despre 
diferite guverne - guverne cu care prietenii mei, ruşii, aveau 
relaţii mai bune decât Statele Unite. 

Kramer păru să se mai relaxeze puţin. O undă de melancolie îi 
străbătu privirea. 

— Ne vedeam la diverse reuniuni diplomatice - petreceri date 
de ambasade, lucruri de genul ăsta. Eu eram ataşat cultural - era 
acoperirea pe care o foloseam; toată lumea ştia ce însemna, de 
fapt. Mi-a plăcut tatăl tău; pe de o parte, a fost numele - 
Maximilian Hart. În clipa în care l-am auzit, când ni s-a făcut 
cunoştinţă, m-am trezit repetându-l cu glas tare. E ciudat ce fel 
de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a 
ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot 
să am încredere. 

Kramer încercă să-şi dezmorţească mâinile - le închise şi le 
deschise de câteva ori. Avea degete lungi, elegante şi uimitor de 
flexibile. Hart rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui şi dintr-odată 
avu o revelaţie. 

— Tu eşti pianistul! Tata nu vorbea niciodată despre munca lui, 
dar odată, când se pregătea să plece, l-am întrebat unde se 


duce. Mi-a spus că are un prieten bun, un pianist, pe care se 
duce să-l viziteze. 

— Max a avut întotdeauna ochi pentru detaliile mărunte, acel 
lucru care îl deosebeşte pe un om de altul. Aş fi putut deveni un 
pianist destul de bun, însă partidul a considerat că va avea 
foloase mai mari dacă-mi încurajează talentul pentru limbile 
străine. Ăsta e un alt aspect care m-a apropiat de tatăl tău - 
eram amândoi vorbitori de limbă arabă. Puteam purta o 
conversaţie într-o încăpere aglomerată, fără ca majoritatea celor 
prezenţi să priceapă o iotă. 

Kramer se aplecă în faţă, sprijinit în coate. 

— Max a fost cel care şi-a dat seama de existenţa acestui efort 
organizat pentru dezvoltarea de noi contacte şi surse de 
informaţii. Nu neapărat mai bune, mai corecte, ci surse care ar fi 
furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul 
interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau 
niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar 
ca să pară importanţi erau din nou folosiţi. 

Clătină din cap, în timp ce gesticula din mâini, în încercarea de 
a descrie exact situaţia, pentru ca Hart să o poată înţelege. 

— Să zicem că ai avea o sursă care susţine că nu sunt dovezi 
că Siria încearcă să dezvolte arme nucleare şi o altă sursă care 
declară că ar exista asemenea probe, care e singura concluzie 
rezonabilă la care ai putea ajunge? Că e posibil ca Siria să 
încerce să dezvolte arme nucleare. Nu trebuie să dovedeşti 
nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi 
doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. 
Pentru că o ameninţare posibilă este una reală. 

— lar tatăl meu ştia de toate lucrurile astea şi de aceea crezi 
că...? 

— Ştia, însă nu putea dovedi c-ar fi fost ceva mai mult decât 
excesul de zel al unor agenţi care foloseau surse pe care ar fi 
trebuit să le verifice mai temeinic înainte să le dea crezare. Nu 
putea dovedi că ei foloseau, în mod intenţionat, acele surse care 
le puneau la dispoziţie informaţii prin care să poată dovedi că 
singura opţiune pentru Statele Unite ar fi fost eliminarea 
anumitor regimuri politice ostile. Din cauza asta a apelat la mine. 
Apoi, mai era un om de ştiinţă irakian, o minte strălucită, care 
studiase la Cambridge. El avea toate informaţiile despre 


programul de înarmare al lui Saddam. Ştia că totul nu e decât un 
sat al lui Potemkin“, o născocire menită să împiedice alte state 
sau chiar grupuri din Irak să încerce să-l înlăture pe Saddam. Il 
cunoşteam destul de bine pe acest om. Soţia lui era nemţoaică. 
Max m-a rugat să-l folosim pe el pentru a transmite informaţia - 
o demonstraţie clară că aşa-zisul program de înarmare al lui 
Saddam era, de fapt, o înşelătorie - către una dintre surse, un 
general irakian despre care se ştia că mai furnizase informaţii 
false. În felul acesta ar fi putut depista la cine ajunge informaţia 
şi dacă era raportată corect. În acel moment a murit tatăl tău; 
atunci l-au ucis. 

— Nu poţi fi sigur de asta. Tu însuţi ai spus că nu avea nicio 
probă. Cât despre asasinarea lui... 

— Te îndoieşti că tatăl tău a fost ucis? Oamenii ăştia aveau de 
gând să schimbe întreaga lume, să aducă libertatea şi 
democraţia în Orientul Mijlociu! Ce mai însemna o viaţă în 
comparaţie cu un aşa ideal? Moartea lui devenise o necesitate, 
era mijlocul prin care-şi puteau atinge scopul. O viaţă! Oare câte 
mii, poate sute de mii de vieţi au pierit, pentru ca oamenii 
aceştia să poată construi imaginea unei lumi clădite după 
modelul american? Saddam Hussein era un dictator violent, care 
şi-a ucis mii de concetăţeni, însă cât timp crezi că ar mai fi rămas 
la putere, cât ar fi durat până să-l înlăture, din momentul în care 
s-ar fi aflat că toate armele lui grozave şi mortale, în realitate, nu 
existau? ` 

Kramer sorbi o gură din cafea, însă între timp se răcise. li făcu 
semn chelneriţei să-i aducă alta. 

— Sunt lucruri pe care ai prefera să nu le crezi, spuse el 
privindu-l cu subînţeles. Dar eşti conştient că ei ţi-au ucis tatăl, 
nu? 

— Ai dreptate, dar aş prefera să nu cred. Tu însă nu ai nicio 
îndoială. De ce? Cum de eşti atât de sigur? A 

Chelneriţa îi aduse lui Kramer o nouă ceaşcă de cafea. Incepu 


4 Expresia este echivalentă cu ideea de mistificare, escrocherie, manipulare. 
La originea termenului stă Grigori Potemkin, general al țarinei Ecaterina a Il-a 
a Rusiei, care, cu ocazia unei vizite în Crimeea a împăratului losif al Il-lea şi a 
reginei Poloniei, din dorinţa de a-i impresiona, a construit de-a lungul drumului 
pe care urmau să treacă vizitatorii sate şi orăşele din carton, pe care le 
transfera în ziua următoare la noua destinaţie, pentru a produce iluzia unei 
regiuni populate şi prospere. (n.tr.) 


să bea încet, ţinând-o cu ambele mâini. 

— Am văzut ce-i determină pe oameni să facă puterea care 
slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca 
Hitler să vină la putere; apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi 
oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în 
Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că 
tot ce stă în calea istoriei - istoria conform învățăturilor lui Marx 
şi Lenin - ar trebui distrus. Douăzeci de milioane de chiaburi - 
tărani înstăriți - au fost ucişi în Rusia în numele progresului. lar 
pe cei care s-au opus sistemului ori au încercat să se refugieze în 
Germania de Est, pentru ca de acolo să poată ajunge în Vest, noi 
am fost nevoiţi să-i ucidem. Acelaşi lucru se repetă acum, am 
abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, 
fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm - Dumnezeu sau 
democraţia - justifică mijloacele pe care le folosim. Da, cred că 
prietenul meu Max a fost ucis pentru ceea ce ştia. Din această 
cauză am venit să te previn, înainte ca lucrurile să se 
înrăutăţească. 

— Să mă previi în legătură cu ce? 

— Va urma un atac, însă nu precum cel de dinainte, din 11 
septembrie. Va urma un asasinat, un asasinat politic. 

— Al cui? Cine va fi asasinat? Cine sunt cei care o vor face? Şi 
cum plănuiesc s-o facă? 

— Sursele mele din Orientul Mijlociu - oamenii pe care îi mai 
contactez - au auzit cu toţii zvonuri despre plănuirea unui 
asasinat. Nu ştiau exact când va avea loc, doar că va fi foarte 
curând, undeva, înaintea alegerilor. E neobişnuit ca lucrurile să 
fie atât de neclare. La început, m-am gândit că ar putea fi două 
cauze - fie lucrurile se fac în mare secret, fie e vorba despre o 
organizaţie de care niciunul dintre noi nu auzise. Apoi, am aflat 
printr-o întâmplare. La început, pur şi simplu nu mi-a venit să 
cred, însă acum sunt sigur. 

Kramer privi fix spre uşă. Devenise nervos, foarte agitat. Se 
uită la Hart. 

— Trebuie să plec, şi aşa am stat prea mult. 

— Nu poţi pleca acum, trebuie să-mi spui ce ştii. Ai destul timp 
să te întorci la Berlin. 

— Nu locuiesc în Berlin, ci în Damasc. E singurul loc în care 
sunt în siguranţă, îi explică el în timp ce-şi rotea privirea 


împrejur. N-ar fi trebuit să vin, însă trebuia să te previn, aveam o 
datorie faţă de tatăl tău. 

Capul lui Kramer fii brusc proiectat în faţă, apoi se răsuci într-o 
parte. O clipă îl privi pe Hart cu nedumerire, neştiind parcă ce se 
întâmplă. Urmă o explozie de sticle zdrobite şi porţelanuri 
sfărâmate, iar Kramer căzu pe podea. Hart încercă să-l prindă, 
să-l ajute cumva, când simţi o durere ascuţită şi fierbinte în 
umăr. Apoi auzi pocnitura stridentă a unei arme şi îşi dădu seama 
că fusese împuşcat. Văzu cum sângele ţâşneşte din pieptul 
cămăşii albe a lui Kramer, în vreme ce acesta zăcea pe jos 
căutându-i privirea. Hart stătea acolo privind în jur, ca şi cum, în 
loc să se afle în bătaia gloanţelor, ar fi fost un simplu observator 
de la distanţă, care încerca să afle de unde venise glonţul. Un 
glonţ îi vâjâi pe lângă ureche, iar altul îi trecu pe lângă picior; 
încercă să-şi găsească un adăpost. Imprejur erau numai ţipete şi 
panică. Hart se apropie de Kramer să verifice dacă mai e în viaţă. 

— Rubicon, îi şopti Kramer, când Hart se aplecă asupra lui. 
Codul este Rubicon. Ţine minte - este cheia întregii situaţii. 

— Şi ce reprezintă? întrebă Hart în timp ce făcea semne 
disperate după ajutor. Ce este Rubicon? 

Kramer deschise gura pentru a-i da un răspuns. Nu mai rosti 
nicio vorbă, se auzi doar şuierul ultimei sale suflări. 


Capitolul 3 


Dieter Shoenfeld stătea sprijinit de balustrada docului uscat. 
Privea cum Jefferson Memorial străluceşte în lumina roşiatică a 
apusului. 

— Îmi place să vin aici în zorii zilei doar ca să mă uit la asta - la 
privirea limpede şi încrezătoare a lui Thomas Jefferson. Lincoln a 
salvat Uniunea, dar era Uniunea pe care o crease Jefferson. Mă 
întreb dacă există un sentiment mai înălţător decât să ştii că ai 
clădit ceva ce va fi invidiat de toată lumea. Ce lucru rar e să 
existe bărbaţi care să-şi dorească mai mult decât putere! 

Shoenfeld îşi prinse mâinile la spate şi îşi cobori umerii. Un 
zâmbet trist, plin de nostalgie îi licări pe buze. Il luă pe Hart de 
braţ. 

— Vino, hai să facem câţiva paşi împrejurul monumentului. 
Povesteşte-mi despre Gunther Kramer - tot ce ţi-a spus înainte 
de a muri. Dar mai întâi, spune-mi, tu eşti în regulă? Glonţul ţi-a 
pătruns prin umăr? O să aibă urmări permanente? 

— Am avut noroc, doar câţiva centimetri şi... lar dacă aş fi stat 
de cealaltă parte a mesei, eu eram acum cel mort. 

Hart se întorsese târziu, cu o noapte înainte. Dormise câteva 
ore în avion doar fiindcă era epuizat, apoi acasă nu mai fusese în 
stare să doarmă nicio clipă. De câte ori închidea ochii, vedea 
chipul lui Gunther Kramer, acea privire stranie şi uimită, care 
părea că ştie, dar în acelaşi timp nevenindu-i să creadă că ar 
putea muri într-o clipă. Era ca şi cum, într-un singur moment, 
toată povara propriei vieţi îi fusese transferată lui Hart şi tot ce 
urma să se întâmple de acum încolo era legat de trecutul lui 
Gunther Kramer. 

— Pentru cine lucra? Ştiu că era agent dublu, în Occident îi 
raporta tatălui meu şi intenţiona să treacă în tabăra adversă. Ştiu 
că a dispărut şi i-a făcut pe toţi să creadă că a murit. Ştiu că a 
fost în Orientul Mijlociu şi, cel puţin în ultima vreme, a locuit în 
Damasc. Dar pentru cine lucra? Şi dacă în Germania toată lumea 


l-a crezut mort în ultimii ani, cum de-ai ştiut că e încă în viaţă? 

Shoenfeld se opri. Se uită la Hart şi dădu încet din cap, 
încercând să decidă cât ar trebui să-i dezvăluie. 

— Gunther Kramer era fratele meu, spuse în cele din urmă. 

— Fratele tău? 

— Frate vitreg, ca să fiu mai precis. A fost din pricina războiului 
sau, mai bine zis, din cauza lucrurilor care s-au întâmplat după 
aceea. Cu o mână pe braţul lui Hart, începu din nou să se mişte, 
însă foarte încet. Tatăl meu - îmi amintesc că ţi-am mai spus 
asta - a fost ucis la Stalingrad. Mama a fost prinsă în ceea cea 
devenit zona rusă. Ea s-a recăsătorit şi a mai avut un copil. 

— Gunther mi-a spus că tatăl său a fost înrolat în SS. Mama ta 
era evreică. 

— Toţi minţeau în legătură cu identitatea lor. Tot ce ştiam era 
că, la fel ca şi tatăl meu, luptase ca soldat în război. Gunther a 
aflat toate acestea după moartea tatălui său. Mamei nu i-am 
spus niciodată. Eu n-am suspectat niciodată nimic. El o adora pe 
mama, deşi cred că ea nu l-a iubit niciodată cu adevărat. 
Lucrurile mergeau destul de prost după război, iar mama era o 
femeie frumoasă. A făcut ce trebuia ca să supravieţuiască, asta e 
realitatea. Ceea ce s-a întâmplat în Germania nu poate fi explicat 
dacă nu ai trăit pe pielea ta. 

A urmat o tăcere lungă înainte ca Shoenfeld să-şi reia firul 
povestirii. 

— Am avut noroc. Am plecat din ţară şi mi-am trăit mare parte 
din viaţă în Occident. Însă Gunther a trăit la fel ca majoritatea 
nemților, ca prizonier într-un război fără sfârşit. Războiul se 
terminase în 1945, însă dacă ai fi locuit în Germania răsăriteană, 
în loc de al Treilea Reich, ai fi trăit sub blocul comunist sovietic. 
N-am prea avut legături cu Gunther până mult mai târziu, după 
căderea Zidului Berlinului. Mi-a dat de ştire că e în viaţă, astfel că 
puteam aranja s-o vizitez pe mama. lar acum e mort şi nu am cui 
să-i spun fără să dezvălui secretul că, în toţi aceşti ani, a trăit în 
exil, în Damasc. M-ai întrebat pentru cine lucra. Nu ştiu, dar avea 
surse mai bune decât orice birou de informaţii din Vest. Gunther 
nu numai că vorbea fluent arabă şi farsi, dar putea trece drept 
arab dacă era nevoie. 

Shoenfeld privi cu insistenţă împrejur. 

— Ascultă, te-am întrebat mai devreme ce ţi-a spus. Ultima 


dată când am vorbit cu el mi-a spus că descoperise ceva. Era 
ceva ciudat în vocea lui. N-aş putea spune exact ce, dar când mi- 
a zis că ştia cine e în spatele acestei afaceri, ceva m-a făcut să 
cred că nu e foarte sigur. Ştia că era urmărit, că fusese pus sub 
supraveghere. Aşa s-a încheiat conversaţia şi m-a asigurat că va 
reveni. De asta m-am speriat. 

— Speriat? 

— Dacă îl urmăreau pe Gunther, nu putem fi siguri că nu te 
urmăresc şi pe tine. 

Hart a încercat să obiecteze, însă Shoenfeld l-a prins de mână. 

— Ascultă-mă, n-ai auzit ce-am spus? Gunther e mort. E de 
presupus că individul care a comis crima ştie totul. Chiar dacă nu 
ştiu tot ce ţi-a spus el, pot ghici. Şi, nu uita - nu trăgeau numai în 
Gunther, trăgeau şi în tine. Spune-mi, ce ţi-a dezvăluit? 

— Mi-a spus că cineva urmează să fie asasinat chiar înainte de 
alegeri. Mi-a spus că nu ştia cine este ţinta, însă numele de cod 
al operaţiunii e Rubicon. 

— Rubicon, doar atât ţi-a spus, nimic mai mult? Shoenfeld 
schiţă un gest scurt din cap, apoi continuă: Am spus că l-au 
urmărit pe Gunther în Germania, dar mă întreb dacă acest lucru 
e posibil. Mă întreb dacă nu cumva te-au urmărit pe tine. 

— Să mă urmărească pe mine? Nu înţeleg. 

— Îţi dai seama de ce calităţi a fost nevoie - de câtă duplicitate 
a dat dovadă Gunther ca să poată face ce a făcut în toţi anii din 
urmă? Era agent secret pe vremea când lucra pentru tatăl tău, 
apoi a dispărut şi toată lumea l-a crezut mort. Un asemenea om 
putea simţi pericolul şi şi-ar fi dat imediat seama dacă era 
urmărit. Tu nu ai cum să ştii - eşti o persoană cunoscută, oamenii 
îţi urmăresc reacţiile. Dar asta înseamnă că ţinta ucigaşilor nu 
era el, ci tu. 

— Dar de ce? Cine-ar vrea să mă ucidă? Şi cum mă putea 
urmări cineva până la Hamburg? 

Shoenfeld îşi întoarse privirea către statuia lui Jefferson. 

— Sunt camere video peste tot. O sumedenie de imagini trec 
prin computere care funcţionează tot timpul în căutare de lucruri 
extraordinare - o figură care nu se integrează în peisaj, orice 
detaliu care le poate indica acestor indivizi care deţin puterea că 
s-ar putea întâmpla. Dacă există un grup de tipul celui descris de 
Gunther, cei care l-au ucis pe tatăl tău, crezi că le-ar fi greu să-ţi 


dea de urmă? 

— Vrei să-mi spui că e posibil să fiu urmărit tot timpul? 

— E posibil. Dar la fel de posibil e să nu fi fost urmărit până în 
Germania, iar ceea ce s-a întâmplat cu Gunther să nu aibă 
legătură cu tine. Tot ce ştim e că acum el e mort. Rubicon - asta 
ţi-a spus? Ciudat. 

— Ciudat? Ce te face să spui asta? 

— E ciudat ca un plan pus la cale în Orientul Mijlociu, prin care 
se urmăreşte asasinarea cuiva în SUA, să fie numit după un 
eveniment din istoria Romei. 

— Ciudat sau nu, cunosc câţiva oameni la Langley. Voi încerca 
să aflu dacă CIA a dat peste acest nume în interceptările lor. 
Făcu o pauză, încercând să cântărească ceea ce auzise. Crezi că 
ştia cine se află în spatele acestui plan şi că era uimit? 

— Da, a fost uimit, ceea ce în sine e un lucru straniu, dat fiind 
că Gunther era trecut prin atâtea. 

— Când te întorci la Berlin, Dieter? 

— Am un zbor în după-amiaza aceasta. Mai am câteva surse în 
Orientul Mijlociu - nu la fel de bune ca Gunther -, dar aş vrea să 
aflu dacă ştiu ceva. 

Shoenfeld îşi lăsă mâna pe braţul lui Hart. 

— A fost o decizie înţeleaptă să nu declari la poliţie numele 
real al lui Gunther. 

— Bănuiesc că folosea acte false. Le-am spus că nu ştiu cine 
este, că stăteam întâmplător la aceeaşi masă. 

— Ziarele germane au relatat despre asasinarea unui cetăţean 
sirian care călătorea în interes de afaceri. Am reuşit să evităm 
să-ţi fie pomenit numele. Aşa e cel mai bine, am evitat o 
sumedenie de întrebări. 

Shoenfeld avea dreptate când spunea că Hart se obişnuise să 
fie în centrul atenţiei. Ajuns lângă maşină, Hart privi cu atenţie 
într-o parte şi în cealaltă înainte de a deschide portiera. Apoi, în 
timp ce pornea motorul, se uită în oglinda retrovizoare, încercând 
să descopere ceva suspect sau ieşit din comun. Întâi îi trecu prin 
cap că e paranoic, pentru ca, în secunda următoare, să se 
întrebe dacă nu cumva, dacă ar fi fost mai atent, Gunther Kramer 
ar fi fost încă în viaţă. 

Se gândea încă la Gunther Kramer şi la ce-i spusese acesta în 
timp ce se ducea la o şedinţă a Comisiei de Informaţii a 


Senatului, în aceeaşi după-amiază. 

Şedinţa nu începuse încă. Cel mai apropiat prieten din Senat al 
lui Hart, Charles Thomas Ryan, senator junior din Michigan, îl 
trase deoparte. Aveau amândoi în jur de 45 de ani şi erau, prin 
educaţie şi temperament, intoleranţi faţă de minciună, 
prefăcătorie şi prostie - ceea ce presupunea că în Washington 
aveau foarte puţini aliaţi, iar ca prieteni adevăraţi se bazau doar 
unul pe celălalt. Nu făceau parte din acelaşi partid politic şi, în 
felul acesta, le era mai uşor să spună adevărul despre cei mai 
cunoscuţi oameni din ţară. 

— Circulă un zvon că Alworth te-ar vrea pe buletinul lui de vot, 
că o să te roage să candidezi ca vicepreşedinte. Ryan îşi trecu 
mâna prin smocul de păr roşu-castaniu, în timp ce încerca să-şi 
mascheze o grimasă. O parte dintre cei care au susţinut părerile 
soţiei sale - cum o fi chemând-o - spuneau că ai fi un candidat 
extraordinar, că ai putea obţine voturi în multe state importante, 
că... Ei bine, ştii - minciunile obişnuite. 

Rânjetul lui Ryan căpătă o strălucire drăcească, nerăbdătoare. 
Era un fel de joc între ei - cât de repede îl putea determina Ryan 
pe Hart să înjure, să lase să-i scape o obscenitate acceptabilă 
despre duplicitatea tovarăşilor săi din politică. Însă Hart izbucni 
în râs. 

— Probabil că spun asta despre toţi cei care nu vor fi invitaţi să 
candideze. Oamenii se simt datori mai degrabă faţă de cei care 
cred că i-au ajutat atunci când au pierdut. 

— Zvonul nu se reduce la atât, insistă Ryan. Alworth are o listă 
scurtă pe care e şi numele tău. 

— Ce nume nu e? 

Hart auzise că numele său se afla pe lista scurtă a candidaţilor. 
Că era prima opţiune şi favoritul lui Prentice Alworth. Nu era 
interesat de candidatură şi spusese acest lucru oricui îl întrebase, 
însă nu făcuse nimic să oprească speculaţiile. 

Ryan se uită la ceas. 

— Pe un lucru te poţi baza în privinţa preşedintelui - nu e 
niciodată punctual. 

Aruncă o privire în sala de şedinţă. Toţi membrii erau de faţă, 
fiind obligaţi, ca de obicei, să aştepte începerea audierii. 

— N-ai accepta, nu-i aşa? întrebă el privindu-l din nou pe Hart. 
Dacă Alworth ti-ar face o ofertă, ai refuza? 


— Ştii ce cred despre Alworth. Nici nu se pune problema. Dacă 
numele meu e pe vreo listă, au făcut-o doar ca să ţină pe toată 
lumea în suspans. Nu există vreun motiv pentru care eu ar trebui 
să fiu pe buletinul de vot. N-are nevoie de mine pentru voturile 
din California. 

— Clinton nu l-a ales pe Gore ca să obţină voturile din 
Tennessee. Bush nu l-a ales pe Cheney ca să obţină Wyoming. 
Politica nu mai e o chestiune locală, ci una naţională. Tu eşti 
senatorul care a condus lupta împotriva companiilor private care 
au făcut bani de pe urma războiului. Puteai fi nominalizat, dacă 
ţi-ai fi dorit asta. Alworth era guvernator. Nu are experienţă în 
politica externă, are nevoie de cineva din Senat. Ryan îi căută 
privirea lui Hart. 

— Ştii toate astea. Ştii că o să te întrebe. Nu faci decât să 
exersezi motivul pe care ai să i-l serveşti atunci când îl vei 
refuza. 

— N-aş fi putut s-o fac nici dacă aş fi vrut. Mă aflu în plină 
campanie de realegeri. Nu pot renunţa la asta sub pretext că m- 
am decis să devin vicepreşedinte. 

Hart dădu să se întoarcă, dar îşi aminti că voia să-i spună ceva 
lui Ryan, un lucru important pe care acesta ar fi trebuit să-l ştie. 

— Charlie, ascultă-mă, am auzit de la cineva din Comitetul 
Naţional că lucrurile nu stau prea bine în Michigan. Mi s-a spus că 
ai pierdut câteva procente dintre alegători. Ai probleme? 

— Încă nu, dar e posibil să am. Câţiva dintre prietenii mei mai 
conservatori m-au anunţat că nu sunt tocmai mulţumiţi de o 
parte dintre lucrurile pe care le-am făcut. Un zâmbet pieziş îi 
răsări pe buze, deşi privirea îi rămăsese serioasă. Când eram 
copil, veneau în oraş pelerini creştini. Câte un predicator cu 
privirea rătăcită şi stropi de sudoare prelingându-i-se pe faţă le 
spunea tuturor că Ziua Judecăţii e foarte aproape şi că lucrul cel 
mai potrivit e căinţa. Era ca un spectacol de carnaval, unul din 
rarele momente care-i fac pe unii oameni să se simtă mai bine şi 
îi distrează pe toţi. Nimeni n-ar fi crezut că ceea ce s-a spus la 
una dintre întâlnirile acelea din timpul verii - oameni vorbind în 
dodii, ţipând isteric, plini de frică şi extaz - se referea la modul în 
care trebuia condusă ţara. Însă acum lucrurile par să stea la o 
extremă ori alta. Cum spunea Yeats: „Centrul nu are echilibru”. 

Privi spre Hart cu o expresie mai degrabă timidă. 


— Nu mă pot abţine. Părinţii mei au fost amândoi profesori de 
engleză. 

Era şi motivul pentru care - credea Hart - indiferent de ce-ar fi 
spus sondajele, Ryan avea să câştige alegerile: felul în care 
reuşea întotdeauna să strecoare un gând serios într-un discurs 
sau conversaţie, citând vorbele altcuiva, cu acea stânjeneală 
adolescentină care-l făcea să pară mai surprins decât oricine de 
ceea ce spusese. 

Se deschise o uşă laterală. Ryan izbucni în râs. 

— Preşedintele a întârziat numai 20 de minute! Probabil a fost 
obligat să le explice ziariştilor cum am învins în al Doilea Război 
Mondial. Singurul american care nu numai că-şi aminteşte 
sloganul „Limba slobodă mult te vatămă”, dar de câte ori îl 
repetă, îşi ţine degetele la gură, ca să se asigure că toată lumea 
ştie ce înseamnă. 

Aşezat la masa martorilor, chiar în faţa completului, Raymond 
Caulfield, director adjunct al CIA, asculta impasibil introducerea 
elaborată şi consistentă a preşedintelui, care, după cum îi plăcea 
să arate, participase la câteva războaie naţionale şi cunoştea 
importanţa vitală a informaţiilor. 

Incovoiat peste masă, directorul adjunct îşi încordă buzele într- 
o expresie de concentrare uimită. Caulfield era trecut bine de 60 
de ani şi arăta chiar mai bătrân de atât. Ochii săi cenuşii erau 
obosiţi, epuizați de efort, iar vocea, ecoul palid al unui entuziasm 
trecut. Tot ce avea legătură cu el sugera oboseala. 

Caulfield citea dintr-un raport despre numărul diferitelor tipuri 
de ameninţări descoperite în ultimele trei luni, paşii urmaţi 
pentru combaterea acestora şi cum ar putea să acţioneze 
teroriştii, conform estimărilor CIA. Era un raport analitic, lumea şi 
pericolele sale erau reduse la matematică: X  recitând 
transmisiuni electronice; Y, apeluri telefonice din diverse locuri 
ale lumii. Era ca şi cum ai fi ascultat un agent de asigurări 
recitând tabele cu date privind mortalitatea, ca să stabilească un 
preţ al asigurării, fără să menţioneze măcar o dată că la un 
moment dat vei muri. 

Audierea se desfăşura ţinând cont de funcţia fiecărui membru 
al comisiei şi urma rutina cunoscută, predictibilă. Pentru fiecare 
întrebare care presupunea un efort de gândire din partea 
martorilor, urmau cel puţin o duzină care nu cereau decât o 


aprobare grăbită şi câteva fraze generale despre importanţa 
crucială a problemei ridicate de senatorul respectiv. Erau 
întrebări care solicitau clarificarea unui anumit aspect şi întrebări 
care nu erau interogaţii, ci doar invitaţii de a lua cunoştinţă de 
importanţa muncii depuse. 

— Domnule Hart, aveţi întrebări pentru directorul adjunct? 

Hart se înclină, stând pe marginea scaunului. 

— Toate declaraţiile dumneavoastră de azi şi aproape toate 
răspunsurile la întrebările care vi s-au adresat sunt o analiză 
statistică, o evaluare de risc bazată, printre altele, pe volumul de 
trafic informaţional. N-aţi menţionat nici măcar o singură 
ameninţare clară şi ce măsuri se pot lua. 

— Am încercat să ofer comisiei o privire generală asupra a 
ceea ce ne-a permis să facem programul de supraveghere 
autorizat de Congres. 

— V-a permis să vă infiltraţi în vreo organizaţie teroristă? 

— Nu pentru asta a fost conceput programul; a fost creat... 

— Pentru detectarea comunicaţiilor electronice şi pentru 
stabilirea unui model, spuse Hart. Ochii îi străluciră de nerăbdare. 
Cu alte cuvinte, răspunsul e nu. Nu ne-a ajutat să pătrundem în 
nicio organizaţie sau reţea teroristă. Nu ne-a pus la dispoziţie 
informaţii specifice referitoare la vreun plan de atacare a SUA 
sau împotriva intereselor noastre din străinătate. 

Caulfield era amabil şi respectuos. Işi petrecuse prea mulţi ani 
depunând depoziţii în faţa comisiilor Congresului, ca să-l mai 
afecteze ceva. 

— Nu, domnule senator, însă ne pune la dispoziţie un 
instrument important prin care putem stabili dimensiunea, 
obiectivul şi legăturile dintre diferite celule care alcătuiesc aceste 
reţele, răspunse el didactic. Referitor la întrebarea 
dumneavoastră legată de amenințările specifice şi cum pot fi ele 
oprite, primim informaţii zilnic - câteodată zeci sau chiar sute - 
din diverse surse din întreaga lume şi suntem în permanenţă... 

— Câte dintre aceste surse sunt în Siria sau Iran? izbucni Hart 
dintr-odată cu putere. Ca să fiu mai precis: câte surse din fiecare 
tară aveţi în agenţiile de informaţii? 

Caulfield îşi mută privirea într-un arc fix de la Hart către 
preşedinte. 

— Nu am libertatea - există un ordin executiv care interzice 


dezvăluirea detaliilor operaţionale de genul celor implicate în 
întrebarea dumneavoastră. 

Hart nu-i oferi preşedintelui şansa de a fi de acord. 

— Permiteţi-mi să vă adresez o altă întrebare. Există, nu-i aşa, 
o anumită relaţie între agenţia de informaţii siriană şi CIA? 

— Nu sunt sigur că înţeleg... 

— O serie de prizonieri - bărbaţi pe care SUA îi ţinea în 
detenţie la Guantanamo sau în alte locuri - au fost predaţi 
sirienilor pentru investigaţii. Predare este termenul folosit pentru 
asemenea aranjamente. Probabil că nu aţi făcut asta doar pentru 
a le da sirienilor o şansă de a-şi rafina propriile metode de 
extragere a informaţiei, ci ca să vă dea informaţii pe care nu le- 
aţi fi putut obţine prin propriile - cum să le numesc - metode 
„civilizate”. 

— Care este întrebarea dumneavoastră, domnule senator? 
întrebă preşedintele pe un ton politicos. 

Hart îl ignoră. 

— Predăm sirienilor prizonieri care vor fi interogaţi. Asta e una 
dintre surse - informaţiile provenind de la agenţia siriană - 
despre amenințările specifice la care făceaţi referire? 

— Repet, domnule senator, nu pot divulga sursele de 
informaţii; nu pot... 

— Nu vă cer să ne spuneţi numele! Vă întreb dacă serviciul 
secret sirian - în ciuda tuturor problemelor pe care le avem cu 
guvernul - cooperează cu noi pentru a descoperi amenințările 
teroriste înainte ca acestea să se materializeze într-un nou atac. 
Vreţi să spuneţi că nu puteţi - sau nu vreţi - să răspundeţi nici la 
această întrebare? 

Caulfield începu să repete motivele pentru care nu putea 
răspunde. Preşedintele îl întrerupse. 

— Întrebarea mi se pare îndreptăţită. Nu vi se cere să daţi 
nume. Doar să ne precizaţi ce fel de relaţie există - dacă există 
vreuna - între CIA şi serviciul de informaţii sirian. Oricine citeşte 
ziarele, domnule Caulfield, ştie poveştile despre predare. Este o 
întrebare logică. Vă sugerez să răspundeţi. 

— Cum am mai spus, domnule preşedinte, nu pot... 

Preşedintele comitetului îl privi un moment cu asprime şi apoi, 
cu ochii aţintiţi asupra martorului, îi ceru „bunului său prieten, 
senatorul Hart”, să reducă numărul întrebărilor. 


— lar întrebările la care martorul alege să nu răspundă i le 
puteţi adresa din nou când îl vom aduce cu somaţie şi va fi pus 
sub jurământ. 

— Domnule preşedinte, protestă Caulfield, mă aflu sub 
incidenţa unui ordin executiv, care-mi interzice să discut anumite 
probleme; nu cred că... 

— Domnule senator Hart, vă rog. 

Ceilalţi membri ai comisiei se întoarseră către Hart, curioşi să 
afle ce avea de gând să mai întrebe. Ezită o clipă, de teamă că 
nu va spune ce trebuie. Întrebarea trebuia să fie simplă, directă, 
fără posibilitatea de a crea confuzii. 

— Domnule Caulfield, iată ce-aş vrea să ştiu: a primit CIA de la 
cineva din agenţia siriană informaţii referitoare la un complot 
care urmăreşte moartea preşedintelui? 

Caulfield se îndreptă de umeri. O undă de uimire îi împietri pe 
chip. 

— Nu, lăsă să-i scape înainte să aibă timp să se gândească. Nu 
am primit nicio informaţie - de la nicio sursă - despre aşa ceva. 

— Nu aţi primit nicio informaţie de la nicio sursă? întrebă Hart 
cu insistenţă. Nici măcar ceva care să sugereze...? 

Caulfield îşi reveni din şocul iniţial şi începu să se gândească la 
restul implicaţiilor. Reveni la stilul său ambiguu preferat. 

— Domnule senator, apar tot timpul o mulţime de ameninţări; 
majoritatea sunt numai zvonuri despre posibile planuri de 
masacrare a unor cetăţeni americani, aici sau în lumea largă. Cu 
certitudine, poate fi vorba despre atacuri împotriva liderilor noştri 
politici, inclusiv asupra preşedintelui însuşi. 

Hart clătină din cap nemulţumit. 

— Alegerile prezidenţiale vor fi peste câteva luni şi tot ce ne 
puteţi spune despre pericolul care ne ameninţă sunt doar peltele 
birocratice, care nu fac decât să ne consume timpul. 

Caulfield încercă să protesteze. Hart îl opri repede. 

— Am auzit cu toţii zvonuri că urmează să se întâmple ceva, că 
se pune la cale un asasinat între alegeri. Ceea ce aş vrea să ştiu 
- ceea ce ar vrea să ştie toţi membrii comisiei - e ce ştiţi despre 
asta şi ce plănuiţi să faceţi ca să preveniţi un asemenea 
eveniment? 

Nu conta că în afară de Hart nimeni nu mai auzise de aşa ceva. 
Fiecare presupunea acum că toţi ceilalţi auziseră zvonurile; 


nimeni nu era dispus să admită că era singura persoană care nu 
ştia nimic. S-au tras cu toţii mai aproape, dornici să afle ce ştiau 
Caulfield şi CIA şi ce intenționau să facă. 

— Domnule preşedinte, cred că trebuie să discutaţi acest 
aspect cu directorul. 

Hart izbucni. 

— Înţeleg din ceea ce spuneţi că agenţia deţine anumite 
informaţii. După părerea dumneavoastră, e posibil să se fi pus la 
cale un atentat împotriva preşedintelui sau a altui lider politic? 

— Chiar nu pot face comentarii în această privinţă. Tot ce pot 
spune e că, pentru motivele pe care le-aţi enunțat - apropierea 
alegerilor, importanţa de a proteja integritatea procesului 
democratic, informaţiile pe care le deţinem cu privire la 
interesele grupărilor teroriste din trecut - facem tot ce putem ca 
să ne asigurăm că asemenea fapte nu se vor petrece niciodată. 

— Şi presupun că o parte din eforturile pe care le veţi face 
pentru a vă asigura că nimeni nu va fi ucis implică să vă 
contactaţi sursele - din Siria sau alte ţări din Orientul Mijlociu - ca 
să aflaţi ce ştiu. Şi mai presupun că tot o parte din efort 
înseamnă avertizarea aceloraşi surse că, dacă nu vor divulga 
toate informaţiile pe care le deţin şi se întâmplă ceva, vor fi la fel 
de responsabile ca şi teroriştii care le comit? 

Caulfield aprobă cu emfază, declarând că vor preciza cu 
siguranţă importanţa unor asemenea informaţii. 

Hart nu mai avea alte întrebări. Asculta absent în timp ce un 
membru republican al comisiei îi spunea directorului adjunct 
ceva de tipul „mulţumită eforturilor dumneavoastră n-a mai fost 
niciun atac din 11 septembrie”, după care n-a mai auzit nimic. 

După ce şedinţa Comisiei de Informaţii a Senatului s-a încheiat, 
Hart fu nevoit să se grăbească spre Senat, unde era aşteptat să 
voteze. Asistentul său administrativ, David Allen, îl însoțea. 
Scund şi cu un început de chelie, cu mâini mici şi ochi ageri, Allen 
voia să afle ce se întâmplase în Comisie. 

— N-a fost foarte rău, răspunse Hart, ridicând plictisit din 
umeri. Cel puţin acum ştie toată lumea că e posibil să apară o 
ameninţare. Ai ceva pentru mine? Ştiu despre ce e vorba în 
propunerea legislativă şi cum am să votez. Nu de asta mă 
aşteptai. 

— E vorba despre Alworth. A sunat Jenkins. 


— Cine e Jenkins? 

— Directorul de campanie al lui Alworth - noul „geniu” din 
politica americană. 

— Şi ce vrea geniul? 

— Să ne informeze că Alworth vrea să te vadă. 

Hart se opri. Privi împrejur să se asigure că nu era nimeni care 
ar fi putut auzi conversaţia. 

— E vorba despre funcţia de vicepreşedinte, nu-i aşa? Nu 
există vreo cale să... 

— A spus că Alworth vrea să te vadă, continuă Allen ca şi cum 
ar fi început să spună un banc. 

— Şi? 

— Şi nimic. Asta-i tot ce-a spus. 

Lucraseră împreună atâţia ani, încât se puteau înţelege din 
priviri. 

— Şi pentru că Alworth e ca şi ales preşedinte, e suficientă o 
vorbă din partea lui Jenkins şi ne vom grăbi să candidăm. Pe Hart 
îl distra imaginea lui Allen şezând şifonat şi cinic în micul său 
birou şi ascultând cu gura deschisă de uimire vocea de la celălalt 
capăt al firului. 

— De câte ori l-ai făcut să repete? 

— De trei ori. Apoi l-am întrebat de ce. Allen imită o voce seacă 
şi prețioasă. Guvernatorul doreşte să discute cu dumneavoastră 
câteva aspecte foarte importante. 

Hart grăbi pasul către uşa Senatului, care era la mai puţin de 
30 de metri distanţă. 

— Presupun că voi fi nevoit s-o fac, spuse cu un aer resemnat. 

Sergentul de gardă deschise uşa, însă Hart se opri şi îi aruncă 
un zâmbet maliţios lui Allen. 

— Asta dacă nu-l suni pe geniu să-i spui că sunt prea ocupat. 

Şedinţa Senatului se târî câteva ore. Nu îi mai rămăsese timp 
pentru cină. Hart înghiţi în grabă un sanavici şi o cafea neagră în 
biroul său unde avu întâlniri până la nouă şi jumătate. Era 
aproape zece şi jumătate când ajunse la reşedinţa sa din 
Georgetown, unde, în absenţa soţiei, locuia singur. Era o lumină 
aprinsă în bucătărie. Îl aştepta cineva - ştia cine este. 

— Aştepţi de mult? întrebă în timp ce deschidea frigiderul şi 
scotea două sticle de bere. 

— Nu, răspunse Raymond Caulfield, nu de mult. 


Acceptă cu recunoştinţă sticla care-i fusese înmânată, trase o 
duşcă, apoi, cu o privire satisfăcută, o aşeză pe masă. 

— Ai fost cam dur azi cu mine, spuse cu o voce blândă şi 
liniştită. 


Capitolul 4 


Raymond Caulfield îşi aruncă privirea prin bucătăria cu 
dispozitive strălucitoare şi plăci de gresie lustruite. li plăcea aerul 
de linişte domestică, locul unde tot ce se întâmpla rămânea 
privat. După o viaţă de burlac, când vizita alte locuinţe, de cele 
mai multe ori avea sentimentul că pierduse ceva. Işi scotea 
ochelarii şi ştergea fiecare lentilă cu batista. Se holbă la podea în 
timp ce ţinea în mână sticla rece de bere. 

— M-ai făcut de râs, un birocrat anonim care refuză să declare 
în faţa Congresului o vorbă în plus faţă de ceea ce este obligat. 
Pe scurt, continuă ridicându-şi privirea, exact ceea ce sunt: un 
slujbaş de carieră pe punctul de a fi pensionat. 

Hart se instala într-un scaun de cealaltă parte a vechii măsuţe 
de lemn, obiect achiziţionat de soţia lui dintr-un sătuc din sudul 
Franţei. Era şi pentru el curios cum de putuse ajunge atât de uşor 
în public într-o stare de indignare ostilă atunci când Caulfield 
depusese mărturie din partea agenţiei. In fond, nutrea pentru el 
un respect enorm şi chiar afecţiune. 

— Ultimul fel în care cineva s-ar gândi să te numească e 
neghiob, remarcă Hart aruncându-i o privire plină de blândeţe şi 
înţelegere. Cât despre „birocratul necunoscut” - este rolul pe 
care-l joci pentru a proteja anonimatul unuia dintre ultimii mari 
agenţi pe care i-a avut organizaţia. Şi... chiar te obligă să te 
retragi? Acum, după tot ce s-a întâmplat? 

— Directorul mi-a spus acum câteva săptămâni că tocmai şi-a 
dat seama - spre surprinderea şi dezamăgirea lui, înţelegi - că 
mai aveam doar o jumătate de an până la vârsta pensionării şi că 
mi se va duce dorul, cu siguranţă. Formalităţile au început deja. 

— De ce? Fiindcă ştii prea multe? Pentru că se tem? 

— Pentru că ştiu prea puţine. De mai bine de un an nu mai 
sunt la curent cu ce se întâmplă, n-am mai fost invitat la cele mai 
importante întâlniri. Mai luă o gură de bere. In ochii săi 
îmbătrâniţi apăru o căutătură piezişă. N-ai observat cât de des 


mă cheamă la Capitol Hill să depun mărturie? 

Aruncă din nou o privire în bucătărie - ordinea din jur îi dădea 
o stare de confort, fiecare lucru era aşezat la locul său, sugerând 
o anumită precizie, o rutină adânc înrădăcinată şi absenţa 
autocompătimirii. Nu era singurul motiv pentru care îl plăcea pe 
Bobby Hart, însă era unul dintre ele. 

— Au încercat să mă excludă de la începutul războiului, când 
nu le-am dat ce voiau. Când lucrurile mergeau bine în vremea 
războiului însemna că eu nu înţelesesem, că nu eram în stare să 
înţeleg importanţa crucială a informaţiilor pe care ei pretindeau 
că le au. Se opri, concentrându-se asupra a ceea ce încerca să 
explice. Apoi, când a devenit evident pentru toată lumea că 
armele de distrugere în masă nu au existat, iar sursele în care-şi 
puneau atâta bază fuseseră doar invenţii sau minciuni, şi-au dorit 
cu atât mai mult să scape de mine. Au fost plini de indignare şi, 
probabil, s-au speriat că ştiam ce făcuseră şi cât de grav se 
înşelaseră în privinţa lucrurilor. 

Caulfield răsucea sticla, mişcând-o într-un sens şi apoi în 
celălalt, privind acea mişcare înainte-înapoi ca pe o metaforă 
despre repetarea prostiilor în lume. 

— Le-am spus la un moment dat, mai devreme - când 
vicepreşedintele şi câţiva dintre oamenii săi au început să forţeze 
agenţia să facă demersurile necesare pentru război - că, pe 
atunci, Chalabi era un exilat, un om care avea nevoie de ajutorul 
nostru ca să se poată întoarce în ţară şi că toate lucrurile pe care 
le afli de la un exilat sunt în cel mai bun caz o exagerare. 

Scutură din cap, reflectând la ironia celor întâmplate. Privea 
fix, nu foarte departe, cu dispreţ, neiertător, aproape crud. 

— Ai citit aceste descrieri ale vicepreşedintelui în presa 
publică: perspectiva întunecată pe care se presupune că o are 
asupra lumii, convingerea că totul se reduce la lupta 
„hobbesiană”> pentru existenţă. Ai citit despre câţiva dintre cei 
care lucrează pentru el - intelectuali străluciți şi curajoşi, mânarii 
noi apostoli ai unui imperiu american. Cu toate acestea, când 
ajungi să-l cunoşti pe vicepreşedinte şi pe oamenii săi, descoperi 
că n-au citit nimic. Ignoranţa lor e monumentală. Când le-am 


5 Thomas Hobbes (1588-1679), filosof englez, autor al cărţii Leviathan în care 
susţine că e nevoie de o autoritate centrală puternică pentru a evita răul şi 
„războiul tuturor împotriva tuturor”. (n. red.) 


spus că nu ar trebui să-i creadă pe cei din exil, am adăugat că 
ideea nu-mi aparţine: principiul fusese stabilit încă de pe vremea 
lui Machiavelli. Nu ştiau asta şi li s-a părut extrem de lipsit de 
importanţă. Unul dintre ei a spus: „Nu suntem la nu-ştiu-ce 
seminar”. 

— E în cartea a treia din Discursuri, dacă-mi amintesc bine, 
spuse Hart. 

— Da, aşa e. 

— Ar trebui să-mi amintesc. Anul trecut m-ai sfătuit s-o citesc. 
Dar să revenim puţin la discuţia despre agenţie. Nu te pot obliga 
să te retragi înainte de vârsta de pensionare, ceea ce se va 
întâmpla după alegeri. Indiferent cine câştigă preşedinţia, 
directorul va fi înlocuit. Sunt şanse ca viitorul preşedinte să-ţi 
propună acest post. 

— Sunt de prea mult timp acolo. Au nevoie de o persoană 
nouă. În plus, am văzut destule. Sunt pregătit să plec. Ce s-a 
întâmplat, o parte din lucrurile pe care le facem... Nu m-am 
angajat pentru aşa ceva. 

Caulfield schiţă un gest cu mâna în aer, semn că spusese deja 
prea multe. Erau şi alte lucruri mai importante despre care ar fi 
trebuit să discute. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hart concentrat şi prudent. După 
ce te-ai întors azi la Langley, după ce ai depus mărturie? 

— Am făcut raportul complet - un rezumat - al lucrurilor care 
s-au spus. Am subliniat că interesul principal al comisiei era legat 
de un alt atac, un posibil asasinat. 

Caulfield începu să-şi plimbe degetul mare pe gura sticlei 
maro-închis, cu o expresie îngândurată pe buze. Părea că se 
afundă în sine, cum fac oamenii obişnuiţi cu singurătatea şi cum 
proceda, probabil, şi atunci când era înconjurat de alte persoane. 

— Am spus că exista un interes special legat de folosirea 
surselor pe care le aveam în Orientul Mijlociu - inclusiv serviciile 
siriene - pentru a afla cât de reală era o asemenea ameninţare. 
Degetul lui Caulfield nu se mai mişcă. Îl privi pe Hart, care se afla 
de cealaltă parte a mesei. Ai aflat ceva - mi-am dat seama 
imediat. Ce este - nişte zvonuri pe care le-ai auzit, informaţii 
culese de la persoane pe care le cunoşti din străinătate? Ai fost 
în Germania, într-o excursie neplanificată şi ai stat doar câteva 
zile. 


— Ştiai despre asta? întrebă Hart. Era puţin enervat şi oarecum 
speriat. Sunt urmărit? 

Cu un râs tăios, Caulfield îşi aruncă privirea spre tavan. 

— Cu toţii suntem urmăriţi, şi ascultați, şi verificaţi, şi 
identificaţi. E 1984 şi Mândra lume nouă la un loc: toată teama şi 
pedeapsa pentru oricine depăşeşte graniţa descrisă de George 
Orwell; toate narcoticele care modifică starea de spirit a 
individului şi pornografia despre care Aldous Huxley spunea că 
vor fi folosite pentru divertismentul şi controlul maselor. Dacă ai 
fost urmărit? Nu, nu încă, cel puţin din câte ştiu eu. Dar în 
momentul în care cumperi un bilet, numele îţi apare în 
computerul cuiva, şi asta, de fiecare dată când arăţi paşaportul... 

— Dar tu? întrebă Hart. Eşti urmărit şi ascultat, şi verificat, şi 
identificat? 

— Tot ce fac; oriunde merg. Dar am învăţat să fiu precaut, 
remarcă el cu o privire enigmatică. Părea amuzat de idee, era o 
ironie ca un spion să fie spionat de altcineva; era amuzat şi, în 
acelaşi timp, jenat că se ajunsese la aşa ceva, că trebuia să te 
păzeşti de aceiaşi oameni pe care îi considerai aliaţi. Nu m-a 
urmărit nimeni până aici, adăugă el. Sunt sigur. Spune-mi ce ştii, 
ca să încerc să te ajut. 

— Numele Gunther Kramer îţi spune ceva? 

— Ştiu foarte bine acest nume. De ce? E mort de ani de zile. 

— A murit acum trei zile. Eram împreună cu el când a murit. A 
fost ucis. 

Caulfield era uimit. Se înclină în faţă, cu o privire curioasă şi 
intensă. 

— Eşti sigur că era el? Aveam informaţia că a murit în 1989, 
cam pe vremea când a căzut Zidul Berlinului. Eşti sigur că era 
Gunther Kramer? 

— Pianistul. 

— Cum? 

— Aşa îi spunea tatăl meu. Sunt sigur că era Gunther Kramer. 
A înţeles imediat ce însemna porecla asta. Şi nu încape nicio 
îndoială, ţinând cont de lucrurile pe care mi le-a spus, că l-a 
cunoscut pe tata, chiar destul de bine. Lucrase pentru el, 
devenise agent dublu. Voia să fugă din Est, iar tata urma să-l 
ajute. 

Caulfield dădu aprobator din cap. 


— Ar fi trebuit, însă am fost depăşiţi de evenimente. Nimeni nu 
se aştepta ca Uniunea Sovietică să se prăbuşească. Nimeni nu se 
aştepta să se petreacă atât de repede, aproape fără avertisment. 
Dintr-odată, Germania răsăriteană n-a mai existat. Cei care 
făcuseră parte din aparatul de securitate comunist şi-au 
schimbat numele şi au dispărut, ori au încercat să-şi schimbe 
identitatea. Kramer şi-a dat seama că nu se mai poate întoarce în 
Germania, că şi în condiţiile în care ar fi putut dovedi că lucrase 
pentru noi ar fi fost considerat un spion lipsit de onoare care-şi 
vânduse serviciile pentru cel mai bun preţ. În tot timpul acesta a 
fost în viaţă şi a locuit la Hamburg? 

— Nu în Hamburg. A locuit în Damasc. 

Caulfield scoase un oftat care era mai mult decât o aprobare, 
era o apreciere a talentului, şireteniei, curajului şi îndrăznelii 
veritabile cu care se descurcase, reuşind să convingă pe toată 
lumea că era mort, în timp ce trăia în siguranţă în ultimul loc de 
pe lume unde cineva s-ar fi gândit să-l caute. 

— Dar l-ai întâlnit în Hamburg. A venit din Damasc să te 
întâlnească acolo? 

— Şi l-a costat viaţa. 

— Ar fi putut transmite toate informaţiile pe care le deţinea 
cuiva din Damasc, însă te-a ales pe tine. De ce? Datorită tatălui 
tău, presupun. Şi-a imaginat că poate avea încredere în tine. 

— S-a gândit că ar trebui să mă prevină. 

— Să te prevină? 

— Credea că va fi asasinat cineva. Bănuiesc că îşi închipuia că 
eu aş fi acela. 

Caulfield îşi ţuguie buzele, punând în balanţă posibilităţile şi 
încercând să stabilească dacă, din perspectiva a ceea ce spera 
să obţină un terorist, uciderea unui senator avea sens. 

— Dacă la asta se gândea, avea dreptate din două motive. Eşti 
o vedetă, un om care-ar putea deveni preşedinte într-o bună zi. 
Dacă ai fi asasinat, s-ar pierde o parte din viitorul acestei ţări. 

— Şi celălalt motiv? întrebă Hart în timp ce se ridică de la 
masă şi aruncă sticla goală de bere în coşul de gunoi de sub 
chiuvetă. 

— Nu eşti protejat de Serviciul Secret. E la fel de uşor să fii ucis 
cum poate fi împuşcat un străin de pe stradă. 

Hart privea pe fereastră clarul de lună, chibzuind la ceea ce 


spusese Caulfield: cât de uşor i-ar fi cuiva să-l ucidă, dacă asta ar 
urmări. 

— Nu într-un an cu alegeri prezidenţiale, remarcă el, uimit de 
convingerea cu care se auzise spunând acest lucru. Se întoarse şi 
surprinse scepticismul din privirea lui Caulfield. 

— Dacă vor să boicoteze alegerile şi să arate lumii că 
democraţia nu e sigură nici în Statele Unite, vor încerca să-l 
ucidă pe preşedinte. Gândeşte-te la ce se va întâmpla: 
vicepreşedintele devine preşedinte, dar numai pentru câteva 
luni. Alegerile se transformă într-un haos complet, în timp ce 
fiecare partid va încerca să arunce vina asupra celuilalt pentru 
ceea ce s-a întâmplat. Dacă acum suntem plini de teamă şi 
mânie, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla într-o asemenea situaţie! 

— Ce ţi-a mai spus Gunther Kramer? Bănuiesc că avea o bază 
pentru ce ţi-a comunicat, avea informaţii precise despre 
planificarea asasinatului. 

Hart se întoarse la masă, se aşeză şi începu să-şi studieze 
mâinile. 

— A fost foarte ciudat. Mi-a spus că toți cei cu care vorbise, 
toate sursele păreau sigure că urma să se petreacă ceva, un 
resort fusese pus în mişcare, însă nimeni nu părea să ştie cine 
era implicat sau de unde venea ordinul. 

Caulfield îşi mângâie bărbia, cu o îngrijorare gravă pe chip. 

— Cel mai grozav coşmar al nostru: o celulă teroristă care 
aşteaptă să îndeplinească o misiune primită cu câţiva ani înainte. 
Este acoperirea perfectă: nu conduce către nimeni. Ce altceva ți- 
a mai spus? 

— Ultimul lucru pe care mi l-a spus înainte să moară e că 
numele de cod al operaţiunii este Rubicon. Poţi afla dacă 
asemenea informaţii au fost depistate în cadrul verificărilor 
informatice pe care le-a făcut agenţia? Şi apoi, sirienii trebuie să 
ştie ceva. Dacă a aflat Kramer, înseamnă că... 

— O să văd ce găsesc. Trebuie să fiu prudent. N-ar trebui să 
fac mare lucru zilele acestea, doar să stau în birou şi să mă ocup 
de formalităţi. 

Hart se uită la Raymond Caulfield, care se apropia de sfârşitul 
anilor săi lungi de serviciu, ignorat şi aproape uitat, şi se întrebă 
dacă, în cazul în care tatăl său ar fi trăit, nu i s-ar fi întâmplat 
acelaşi lucru. Generaţia lor fusese cea care luptase în războiul cel 


mare şi apoi văzuseră cum, pe măsură ce îmbătrâneau, o altă 
generaţie îi lăsa pe alţii să lupte în locul lor, uitând cum se 
păstrează pacea. 

— Cât de bine îl cunoşteai pe Gunther Kramer pe vremea 
aceea? 

O undă de melancolie, amintire a unor vremuri mai bune, sclipi 
fulgerător în ochii rotunzi şi întunecaţi ai bătrânului. 

— Am crezut că ştiu totul despre el, deşi nu ne-am întâlnit 
niciodată. Era un fel de legendă, un om cu o cultură şi o 
inteligenţă neobişnuite - lucru rar printre agenţii din Germania de 
Est. Tatăl tău a ajuns să-l admire aşa cum numai el ştia. 

— Mă tem că nu prea înţeleg - „aşa cum numai tatăl meu 
ştia”. 

— Max era un om foarte înţelept şi educat. Citise tot ce se 
putea despre Revoluţia rusă, despre Marx şi Engels şi despre 
Lenin. Studia tot timpul şi, în plus, învăţa extrem de uşor limbi 
străine, calitate pentru care noi, ceilalţi, nu puteam decât să-l 
invidiem. 

Un zâmbet abia schiţat şi distant la amintirea deplină a 
trecutului îi alunecă aproape neobservat pe buze. Acum vorbea 
pe alt ton, mai puternic şi mai sigur pe sine. 

— Înţelegea cum trebuia să fi fost pentru cineva ca Gunther 
Kramer - sclipitor, înzestrat - să crească într-un regim atât de 
brutal şi de corupt. Max credea că, într-un mod ciudat, acest 
lucru l-ar fi făcut chiar mai inteligent decât ar fi devenit în alt 
context - nevoia constantă de a-şi controla cuvintele, de a-şi 
măsura fiecare acţiune ca să devină conform cu ceea ce se 
aştepta şi se cerea de la un bun membru de partid. Gândeşte-te 
cum ar fi să-ţi trăieşti viaţa ştiind că un singur cuvânt rostit greşit 
te poate arunca în gulag sau în faţa unui pluton de execuţie. 

Caulfield se ridică de la masă. Avea aerul uşor distras al unui 
om care are multe pe cap. 

— Nu vei...? îşi începu Hart întrebarea. 

Scutură imediat din cap ca pentru a-şi cere scuze. 

— Spune cuiva de la agenţie? răspunse Caulfield, fără a se 
arăta atins în vreun fel. Sigur că nu. Există doar patru sau cinci 
oameni în care pot avea încredere. Şi toţi, ca şi mine, sunt pe 
punctul de a fi pensionati. Niciunul nu se află în poziţia de a mă 
ajuta şi, în plus, nu vreau să-i expun vreunui risc. 


— Risc? 

— Agenţia respinge tipul de comunicare informală pe care eu 
şi cu tine l-am folosit în ultimii ani. Din punct de vedere tehnic, în 
ciuda funcţiei pe care o ai în comisie, aş putea fi acuzat de 
divulgarea unor informaţii confidenţiale. Directorul şi cei cărora le 
raportează sunt singurii care au voie să facă aşa ceva. Dacă aş fi 
prins, în cel mai bun caz mi-ar retrage pensia. Merită, adăugă el 
înainte ca Hart să poată spune ceva. Au mai rămas printre noi 
câţiva care cred că ţara poate fi salvată din starea în care au 
adus-o aceşti indivizi. 

— Kramer mi-a mai spus ceva, răspunse Hart, în timp ce 
Caulfield se pregătea să plece. 

Caulfield intui ezitarea şi precauţia din vocea lui Hart. 

— Despre scenariul acestei crime - sau despre tatăl tău? 

Hart îi aruncă o privire ascuţită şi pătrunzătoare. 

— De ce crezi că ar fi vorba despre...? Ce ştii? 

— Ce ţi-a spus? întrebă Caulfield fixându-l cu ochi liniştiţi. 

Undeva, în depărtare, un câine lătra în noapte. Altul îi 
răspundea de la distanţă. 

— Că tatăl meu a fost ucis, că nua murit în urma unui atac de 
cord, aşa cum s-a spus. 

— N-am vrut niciodată să cred asta, spuse Caulfield după o 
tăcere lungă şi dureroasă. N-am vrut niciodată şi cu toate astea, 
subconştient, bănuiesc că întotdeauna... 

— Kramer a spus că a fost ucis fiindcă aflase ceva, un lucru pe 
care urma să-l dovedească. E posibil? Se putea întâmpla aşa 
ceva? 

— Nu ştiu, nu ştiu ce ar fi putut afla. 

— Kramer spunea că aflase de existenţa unui efort organizat 
de falsificare a informaţiilor secrete, de a stabili surse care să 
raporteze orice ar fi vrut să audă aceşti oameni. Căutau o cale 
prin care să arunce îndoiala asupra oricărui lucru care ar fi 
sugerat că nu există o ameninţare reală. _ 

— Max avea surse foarte bune - probabil cele mai bune. In 
guvernul irakian erau demnitari care nu ar fi vorbit cu altcineva. 
Probabil că pentru el era frustrant, medită Caulfield, ca tot ce afla 
să fie discreditat de surse în care nu avea încredere sau despre 
care nu ştia nimic. Dacă ar fi aflat că totul se făcuse cu un scop, 
nimic nu l-ar fi oprit să meargă până la capăt. 


Hart se uită fix în ochii lui. 

— Kramer spunea că tatăl meu aflase de existenţa unui grup 
care-şi organiza propriile operaţiuni atât aici, cât şi în străinătate. 
Unii dintre ei erau foşti agenţi care fuseseră înlăturați fiindcă nu 
erau de încredere sau erau implicaţi politic. E posibil? Se poate 
să fi existat - şi încă să existe - o asemenea organizaţie? Se 
poate ca ei să-mi fi ucis tatăl? 

— Guvernul e plin de indivizi care au contribuit la privatizarea 
războiului, înființând companii pirat care au făcut averi oferind 
trupe de securitate private care să facă lucruri ce nu trebuiau 
raportate. Agenţia e plină de oameni care cred că nimic nu 
depăşeşte limita, că orice mijloace sunt permise atâta vreme cât 
îţi oferă ceea ce crezi că-ţi este necesar. Aşadar, e posibil? Da, 
fără îndoială. S-a întâmplat? Nu ştiu, dar nu m-ar surprinde să 
aflu că s-a întâmplat. 

— Inventarea surselor, fabricarea informaţiilor, asasinarea 
tatălui meu când a aflat - nu sunt lucruri pe care le puteau face 
câţiva agenţi scoşi din funcţie. Cineva s-a aflat cu siguranţă la 
conducere şi i-a direcționat. 

Caulfield îl privi lung şi pătrunzător. 

— Cineva din afara agenţiei, spuse el în cele din urmă, cineva 
care avea o considerabilă putere politică, cineva care putea trage 
toate sforile deodată, cineva... 

— Cineva ca vicepreşedintele? 

— Ti-am spus că el şi oamenii din anturajul lui n-au citit 
Machiavelli. Ceea ce nu înseamnă că nu erau perfect capabili de 
machiavelism. Am văzut cum operează, amenințările, 
intimidările, pofta de a minţi pe oricine. Nu există vreun lucru pe 
care nu l-ar face. 

— Inclusiv crimă? 

— Dacă Gunther Kramer a spus adevărul, tatăl tău le punea în 
pericol planurile. L-ar fi ucis? Fără să stea o clipă pe gânduri. Dar, 
ascultă-mă, Bobby. Nu încerca să mai afli ceva; nu mai pune 
întrebări. Sunt prea periculoşi, au oameni peste tot. 

Îi strânse mâna promiţându-i să afle tot ce se putea. Hart 
stinse lumina din bucătărie şi, sub protecţia nopţii, Raymond 
Caulfield dispăru. 

Era aproape unsprezece noaptea, ceea ce însemna că pe 
Coasta de Vest era ora 20. In dormitorul de la etaj, pe care nu-l 


mai împărţise cu soţia sa de luni bune, Bobby Hart se aşeză pe 
marginea patului, încercând să o sune. Lăsă telefonul să sune iar 
şi iar, până în momentul în care, dacă ar fi fost vorba de 
altcineva, ar fi renunţat. Dar era vorba de Helen, aşa că lăsă 
telefonul să sune mai mult, deşi era convins că n-ar fi răspuns 
nici dacă ar fi apelat-o toată noaptea. Ar fi vrut ca ea să ştie că el 
era cel care o sunase şi că era acolo, la celălalt capăt al liniei şi 
că nu se gândea decât la ea. Inchise în cele din urmă şi se uită 
îndelung pe fereastră, la copacii clătinaţi uşor, foarte uşor de 
vânt. 


Capitolul 5 


Holul hotelului Willard era aglomerat. Oamenii veneau şi 
plecau, grăbiţi cu toţii, implicaţi în campania prezidenţială, unde 
se petreceau încă schimbări. Doi agenţi ai Serviciului Secret 
stăteau în faţa apartamentului pe care-l ocupa Prentice Alworth. 
Unul îi verifică actele de identitate ale lui Hart, iar celălalt vorbi 
într-un microfon mic, pe care-l purta la încheietura mâinii. Câteva 
secunde mai târziu, uşa se deschise, iar Bobby Hart fu invitat 
înăuntru. 

— Durează numai câteva minute, domnule senator, spuse un 
tânăr îmbrăcat într-un costum de culoare închisă. Guvernatorul e 
pe cale să încheie o conversaţie telefonică. 

Doi tineri cu înfăţişare de tocilari stăteau lângă o fereastră şi 
discutau despre ceva ce părea a fi textul unui discurs. Şezând 
sau, mai degrabă, prăvălit pe-un colţ de sofa, un bărbat mai în 
vârstă, cu un smoc rebel de păr grizonant, se scobea în dinţi în 
timp ce digera un snop nesfârşit de sondaje. 

— Şi când te gândeşti că în tot acest timp am crezut că ai 
inventat numărul de care aveai nevoie. 

Henry Glazer îşi ridică privirea speriat. Jenat, sări în picioare. 

— Îmi pare rău, domnule senator, nu ştiam că sunteţi aici. Ce 
mai faceţi? îl întrebă în timp ce-şi strângeau mâinile. Îi luă numai 
o secundă să intre în atmosferă. Ei bine, aceste cifre - nu aveam 
cum să le inventez. Îi aruncă lui Hart un zâmbet conspirativ. Ai 
putea susţine un infractor condamnat şi tot ar câştiga alegerile. 
Nu contează cine este, aproape că nu contează nici în ce crede - 
singurul lucru important e că nu este republican. 

Henry Glazer era un expert în sondaje publice foarte solicitat. 
La Washington era renumit pentru lipsa de reverență, dar şi 
pentru acurateţea sondajelor sale de opinie. 

— Ceea ce înseamnă, continuă el cu o sclipire istovită în ochi, 
că este un fel de cursă pe care doar un democrat o poate pierde. 
Dintr-odată, privi spre Hart cu o expresie uimită. Aştia te fac să 


aştepţi? Cu un an în urmă acest individ nu putea intra la primarul 
din Cleveland, şi acum... Se îndreptă către uşa încăperii unde 
Prentice Alworth se întâlnea cu consilierii, dar Hart îl opri. 

— Nu mă deranjează să aştept. Am ocazia să stau de vorbă cu 
cineva care ştie ceva. Ce se mai aude despre cursa pentru 
Senat? 

— Dacă nu se întâmplă nimic extraordinar, democraţii ar trebui 
să obţină patru din cinci voturi. Cu puţin noroc, ar putea obţine 
chiar mai mult de-atât. 

— Nimic extraordinar, repetă Hart rar. Ce s-ar întâmpla dacă s- 
ar petrece un eveniment major, ceva serios? 

— Vrei să spui...? 

— Un alt atac. Poate nu chiar ca în 11 septembrie, însă ceva. 

Henry Glazer îşi adună picioarele şi îşi ţintui privirea în podea. 
Toată ireverenţa dispăruse. Avusese doi prieteni apropiaţi, ambii 
ucişi în New York. 

— Depinde de ceea ce urmează să se întâmple, spuse el 
ridicându-şi privirea suficient cât s-o întâlnească pe a lui Hart. Şi 
depinde de reacţie. 

— Reacţie? 

Henry Glazer ridică din umeri. Costumul de gata pe care-l 
purta era cu un număr mai mare. Haina făcea o cută la mijloc şi, 
când nu zâmbea, părea un agent de vânzări obosit şi deprimat 
de călătoriile sale. 

— Îţi aminteşti evenimentele din 11 septembrie, expresia de 
pe chipul preşedintelui - de căprioară prinsă în lumina farurilor? 
Aminteşte-ţi de Giuliani: cum a preluat puterea? Închipuie-ţi că ar 
fi candidat pentru aceeaşi funcţie. Nu e prea greu să-ţi imaginezi 
pentru care dintre ei ar fi votat cei mai mulţi oameni. Caracterul 
contează. Problema e că nu-ţi poţi da seama cine îl are înainte să 
fie prea târziu. 

Glazer îşi petrecuse suficient timp la Washington cât să ştie că 
un politician rareori punea o întrebare fără vreun motiv. 

— Faci parte din Comisia de Informaţii. Ar trebui să ştiu ceva? 

— Nu, spuse Hart clătinând din cap. Cu doi ani în urmă, se 
discuta foarte mult despre cum teroriştii ar putea încerca să 
boicoteze alegerile pentru Congres. Mă întreb ce s-ar întâmpla 
dacă ar exista o asemenea tentativă. 

Hart se uită la ceas. 


— Cincisprezece minute, spuse Glazer, care se gândea în 
acelaşi timp la calcule şi la ore. 

Uşa se deschise şi unul dintre asistenții seniori ai 
guvernatorului îl întâmpină pe Hart cu un zâmbet larg şi o mână 
întinsă, apoi îl conduse înăuntru. Prentice Alworth, în picioare 
lângă un birou, îl pofti să se aşeze. 

— Mă bucur să vă văd, domnule senator, a început el pe un ton 
care lui Hart i s-a părut un soi de ezitare nervoasă. 

Puțin trecut de cincizeci de ani, Alworth avea înfăţişarea 
plăcută a omului pentru care siguranţa de sine putea fi 
confundată foarte uşor cu capacitatea de a conduce, însă ceva 
lipsea din privirea sa. Hart observase acelaşi lucru şi la alţi 
politicieni: o privire lipsită de viaţă, absenţa expresivităţii, ca şi 
cum, concentrându-se atât de tare pe propria ambiţie, nu mai 
puteau vedea nimic dincolo de ea. 

— Dati-mi voie să trec direct la subiect, spuse Alworth, afişând 
un zâmbet care, văzut de la distanţă, te-ar fi învăluit în căldură, 
însă de aproape părea nu numai artificial, ci şi straniu şi 
nepotrivit. Aş vrea să-mi fiţi coleg de campanie. Aş vrea să 
candidaţi ca vicepreşedinte. Cred că am face o echipă 
imbatabilă. 

Hart se gândi imediat la Henry Glazer şi la numărătoarea 
voturilor. Oare despre asta discutase Alworth cu oamenii săi cât 
timp îl ţinuseră la uşă? Hart rămase tăcut şi aşteptând, în timp ce 
Alworth îşi susţinea cauza. 

— Uite, ştiu că nu sunt prima ta opţiune pe listele de candidaţi. 
Poate că nu sunt prima opţiune a nimănui, adăugă el cu o mină 
şireată şi calculată. Ştiu că mulţi oameni - nu numai din partidul 
nostru - ar fi dorit să fii nominalizat. Înţeleg asta. Înţeleg şi că 
eşti într-o campanie de realegeri în California şi... 

— Nu pot s-o fac, domnule guvernator. 

Alworth se aştepta ca acesta să fie primul răspuns al lui Hart, 
sau ceva asemănător. Era un gest înţelept, prima mişcare dintr-o 
negociere sensibilă. Fusese avertizat că Hart era cu puţin 
înaintea tuturor. 

— Nu trebuie să-ţi reamintesc, domnule senator, că acestea 
sunt nişte alegeri foarte importante, poate cele mai importante 
pe care tu şi cu mine le vom vedea vreodată, continuă el pe tonul 
cel mai sincer îngrijorat pe care-l putea adopta. Trebuie să 


recuperăm ţara, să o salvăm de tot ce i s-a întâmplat în ultimii 
opt ani. Trebuie să câştigăm aceste alegeri, Bobby, trebuie. Şi 
nimeni nu ne poate ajuta aşa cum ai putea s-o faci tu. 

Hart îl privea fix pe Alworth, întrebându-se dacă guvernatorul 
credea o iotă din cele spuse şi dacă se gândise şi la altceva în 
afară de ceea ce voia să obţină, ce ar fi vrut să-i facă pe ceilalţi 
să creadă despre gândurile şi sentimentele sale. 

— Nu ai nevoie de mine ca să obţii voturile din California, aşa 
că nu văd vreun motiv să... 

— Am nevoie de tine pentru voturile din Missouri şi Ohio, poate 
chiar din anumite zone din sud. Oamenii din acele regiuni au un 
mare respect pentru tine. Toate sondajele pe care le-am făcut... 

— Dacă aş candida, ar trebui să-ţi petreci jumătate din timp 
explicând diferenţele dintre noi. Am fost şase ani în Senat, încă 
patru în Camera Reprezentanţilor - mii de voturi, nu îmi amintesc 
de toate şi nu le poţi susţine pe toate. 

Prentice Alworth îl privi încurajator ca pe mulţi alţii pe care îi 
convinsese că-şi pot îndeplini orice vis atâta vreme cât el are 
puterea de a-i sprijini. 

— Ti-am studiat dosarul. Nu e nimic ce ne-ar putea crea 
probleme. 

— E o lege care urmează să fie aprobată şi care ar putea crea 
probleme, spuse Hart, uimit de modul în care-l privea Alworth - 
ca şi cum ar fi fost o persoană care umplea doar un spaţiu gol. 
Un anumit proiect. 

Alworth îşi schimbă atitudinea, privindu-l cu încredere, având 
siguranţa că nu existau dificultăţi majore, aspecte care să nu 
poată fi negociate. Hart îşi aminti că avea de-a face cu o 
persoană a cărui minte se deplasa pe canale înguste. 

— Proiectul nu va dispărea, iar sesiunea e pe sfârşite. A fost 
doar un gest, un act simbolic, spuse Alworth, adresându-se pe 
tonul folosit atunci când dădea declaraţii pentru presă. Un mod 
de a demonstra că nici administraţia şi nici republicanii din 
Congres nu erau dispuşi să facă tot ce-ar fi trebuit ca să câştige 
războiul. 

— Mă tem că e mai mult decât un simplu gest, domnule 
guvernator. Cred că ar trebui să avem planul. Nu se putu abţine 
să nu continue pe tonul cu care se adresa presei când vorbea 
despre proiectul căruia i se opunea aproape toată lumea. 


Niciodată n-am înţeles de ce numai copiii săraci ar trebui să aibă 
şansa de a-şi sluji patria. 

Alworth dădu din cap în semn de aprobare, cum făcea de 
fiecare dată când era obligat să asculte ce avea de spus 
altcineva. 

— Nu va fi nicio problemă, insistă el. Propui o lege de câte ori 
ai ceva de susţinut, după care, atunci când lucrurile sunt clare, 
nu mai există motive să continui. 

— Acea lege e o chestiune de principiu pentru mine. Cred în 
importanţa sacrificiului comun. 

— Cu toţii credem, Bobby; însă trebuie să priveşti problema în 
ansamblu. Principiile tale nu vor însemna nimic - şi nici ale mele 
- atâta vreme cât nu vom câştiga alegerile şi un alt republican va 
păstra controlul ramurii executive a guvernului. Cu siguranţă 
înţelegi asta. 

Hart se simţea ca Hamlet, obligat să-l asculte pe Polonius 
declamând regulile succesului urmate de nebuni - o lecţie de 
înţelepciune practică de la un om care nu putea vedea mai 
departe de propriul nas. 

— Nu pot fi de acord cu ceea ce-mi ceri din mai multe motive. 
Sunt în mijlocul unei campanii pentru Senat. A rămas prea puţin 
timp şi, dacă partidul ar numi alt candidat, ar însemna... 

Alworth respinse obiecţia. 

— Nu e un an pentru conservatori, mai ales în California. Nu te 
teme. Un democrat va obţine acel fotoliu. 

— Da, şi acela voi fi eu. Apreciez oferta. Sunt onorat, dar nu 
sunt pregătit să candidez pentru un post naţional. 

Prentice Alworth îşi cobori privirea. Căpătă un ton rigid, ciudat 
şi ezitant. A 

— Ştiu că ai probleme cu soţia. Inţeleg că vrei să o protejezi de 
atenţia pe care o va atrage asupra sa în urma unei asemenea 
campanii. 

Privirea lui Hart deveni rece şi amenințătoare. 

— Şi ce crezi că ştii despre soţia mea? 

— Nu e treaba mea, dar nu e un secret pentru nimeni că soţia 
ta, Helen, are anumite... probleme, că... 

— Are o boală psihică. Asta vrei să spui? De ce n-o spui direct? 

— N-am vrut... nu încerc să... murmură Alworth. 

Lui Hart i se făcu dintr-odată milă de el. Alworth se afla într-o 


situaţie imposibilă şi nu era vina lui. Cu un zâmbet uşor empatic, 
Hart îl lăsă să înţeleagă că nu-l învinovăţea pentru nimic. Apoi 
minţi. 

— Se luptă uneori cu depresia. Se simte mai bine dacă nu 
trebuie să întâlnească mulţi oameni. Acum, că eu sunt în Senat, 
n-o deranjează nimeni, dar ce-mi ceri... Presa, mass-media n-ar 
lăsa-o în pace. 

— Spune-le tuturor despre problema ta, îl sfătui Alworth. 
Explică-le de ce ea nu se poate implica în campanie. In felul 
acesta se vor sfârşi toate. 

Felul în care o spusese, sugerând că e una dintre problemele 
de care oamenii guvernatorului se ocupaseră, că boala sau 
tragedia unor oameni sunt părţi din proces care se pot rezolva, îi 
îndepărtă lui Hart orice îndoială legată de decizia sa. 

— Nu contează ce au spus grupurile de analiză a opțiunii 
electorale, nu am de gând s-o fac. Nu voi candida ca 
vicepreşedinte. Nu pot. A 

Prentice Alworth părea sincer dezamăgit. Inţelegea că planul 
său se sfârşise, iar Bobby Hart nu avea cum să se răzgândească. 
Îi strânse mâna, îi spuse că-şi dorea să colaboreze cu el după 
alegeri şi apoi începu să se gândească la următorul candidat. 

Întors la Senat, Hart îi povesti lui David Allen ce se întâmplase. 
Allen îşi trecu mâna peste părul împuţinat de calviţie. 

— E clar că nu se teme să aibă un candidat care are susţinători 
proprii. Asta-l face chiar mai bun decât credeam. 

— Nu mai bun, doar mai ambițios. Ar spune orice ca să câştige 
alegerile. Mi-ar fi promis orice dacă aş fi fost dispus să candidez. 

— Nu era dispus să susţină un proiect. 

— Crede că l-ar costa voturi, fără să aibă vreo legătură cu 
puterea sau autoritatea pe care vicepreşedintele ar trebui să o 
aibă în administraţie. Cu siguranţă, după alegeri, după ce mi-aş fi 
îndeplinit misiunea, ar fi uitat ce mi-a promis chiar mai repede 
decât angajamentele faţă de alegători. Acum, că l-am refuzat, pe 
cine crezi că va alege? 

— Pe altcineva din Senat, spuse Allen calm şi sigur. Cineva 
care are cunoştinţe de politică externă. Va fi cineva din Comisia 
de Relaţii Externe. 

— Probabil că ai dreptate, spuse Hart cu indiferenţă. Trebuie 
să prind avionul, şi nici măcar nu mi-am făcut bagajele. E totul în 


regulă în California? întrebă în timp ce-şi strângea documentele 
pe care intenţiona să le ia cu el. 

— Stone o să te ia de la aeroport, spuse Allen - referindu-se la 
Jeffrey Stone, directorul de campanie. Vrea să stea de vorbă cu 
tine înaintea evenimentelor de mâine. 

— Spune-i că vom discuta la micul dejun, mâine-dimineaţă. Mă 
duc acasă. Trebuie să mă văd cu Helen diseară. 

Hart încerca să se strecoare prin trafic, supărat că nu se 
gândise să-şi facă bagajul noaptea trecută şi să-l ia cu el la birou. 
Ar fi plecat de acolo direct la aeroport, în loc să treacă întâi prin 
Georgetown. Totul era un talmeş-balmeş, lucrurile erau 
îngrămădite unele peste altele şi nu mai avea timp să se 
gândească la următorul pas. Cuvântul „Rubicon” îi răsuna în 
minte şi tot nu avea idee ce însemna. Ar fi vrut să spună cuiva 
despre cele întâmplate, despre faptul că fusese împuşcat, iar 
Gunther Kramer ucis, dar dacă Raymond Caulfield nu afla ceva 
de la CIA, cine l-ar fi crezut? 

Charlie Ryan îl aştepta pe treptele de la intrare. 

— N-ar trebui să fii în campanie, în Michigan? îl întrebă Hart în 
timp ce deschidea uşa. 

— Allen mi-a spus că vii aici, îi explică Ryan în timp ce se 
ştergea de praf. Cât despre campanie, nu ştiu cât ne-ar putea 
ajuta. 

— Stai jos, spuse Hart, bucuros să-l vadă. Cu ce te servesc? 

Ryan se tolăni într-un fotoliu lângă rafturile pe care se aflau 
albumele de artă colecţionate de Helen. 

— Nimic, mulţumesc. Ştiu că trebuie să ajungi la aeroport, 
împachetează în continuare. Crăpă puţin jaluzelele şi se uită 
afară. Te-ai gândit că ai putea fi urmărit? 

Hart stătea pe marginea canapelei. 

— De ce? Crezi că cineva...? 

Ryan se încruntă, dădu drumul jaluzelei şi clătină din cap. 

— Probabil din cauza lucrurilor pe care le auzim în Comisie. 
Ajungi să crezi că jumătate din oamenii pe care-i întâlneşti pe 
stradă îţi vor zbura creierii. Dar, în ultima vreme, am un 
sentiment... Nu din cauza asta am vrut să te prind înainte să 
pleci. Ai auzit ceva? Vreau să ştiu dacă voi avea probleme. Sper 
că ai voştri fac sondaje electorale. 

Hart îl cunoştea prea bine pe Ryan ca să poată crede că era 


îngrijorat numai din cauza procentelor pe care le-ar obţine 
opoziţia. Ryan avea sondajele sale, fără a lua în considerare 
sondajele publice făcute de ziare sau reţelele de televiziune. 

— Din câte ştiu, nu sunt diferenţe faţă de ceea ce mi-ai spus 
data trecută. Eşti înaintea procurorului general, care are o 
mulţime de bani şi, cu toate astea, e cu trei procente în urma ta. 

— Înseamnă că ne înscriem în marja de eroare, adică suntem 
în competiţie, interveni Ryan. Părea uimit. Sondajele noastre nu 
diferă prea mult, ceea ce mă face să cred că n-are niciun sens. 

— Ce nu are sens? 

— Credeam că există posibilitatea ca sondajele noastre să fie 
greşite, că altcineva poate demonstra că pot să pierd, şi încă 
foarte rău. 

— Ce te face să crezi asta? 

Privirea lui Ryan rătăcea în toate direcţiile, încercând să 
găsească un motiv care să poată explica inexplicabilul. 

— Banii s-au terminat. Sunt probabil în cea mai mare 
competiţie naţională, iar banii nu mai sosesc. 

— E o nebunie. 

— Asta le-am spus celor de la Casa Albă acum trei zile. Am 
cheltuit foarte mult - am fost nevoit s-o fac - însă Comitetul 
Naţional găseşte întotdeauna ceva în plus. De data asta, când 
suntem în miezul problemei, iar fotoliul meu ar putea face 
diferenţa, ei îmi spun că mi-au dat tot ce fusese prevăzut în 
buget şi că poate în octombrie... Aşa că m-am dus la Casa Albă şi 
nu mi-au putut spune decât că vor vedea ce se poate face. 

— Ce te face să crezi că nu vor lua măsuri? 

Ryan se uită fix în ochii lui cu o privire intensă şi expresivă. 

— Atitudinea lor. Părea că nu le pasă de ce se va întâmpla, 
dacă obţin sau nu fotoliul. 

Exista o explicaţie simplă, însă Hart înţelegea că Ryan nu o 
poate vedea, fiind prea implicat. _ A 

— Probabil că nu le pasă, Charlie. Işi vor pierde posturile. In 
câteva luni vor fi aleşi un nou preşedinte şi o altă administraţie. 

— Nu, altceva se petrece, spuse Ryan clătinând din cap cu 
emfază. Răzbunarea, şansa lor de a mi-o plăti pentru toate 
momentele în care am refuzat să-i susţin, pentru toate 
problemele pe care le-am provocat în situaţii pe care ei le 
considerau importante. Am început să verific, să iau urma banilor 


- unde ajung şi unde nu ajung. Banii sunt acolo, dar pur şi simplu 
nu-i dau unuia ca mine. 

Nu avea niciun sens. Ryan făcea prea multe presupuneri. 

— Chiar dacă preşedintele şi oamenii săi sunt de această 
părere, restul membrilor din partid nu-şi pot dori să piardă un loc 
în Senat în favoarea unui democrat. 

— Crede-mă, Bobby, orice ai crede că ştii - Casa Albă deţine în 
continuare controlul. Afirmația aceea - eşti cu noi sau împotriva 
noastră - nu se aplică numai în cazul străinilor. Am fost primul 
republican din Senat care a ridicat problema războiului în mod 
serios. Vicepreşedintele mă urăşte pentru asta. Crede că dacă eu 
n-aş fi spus nimic, ceilalţi nu şi-ar fi schimbat opinia. Stă în 
şedinţe cu ceilalţi consilieri fără să spună vreo vorbă. Apoi are 
întâlniri private cu preşedintele, unde ia decizii. 

— Chiar dacă te urăşte, e greu de crezut că ar putea considera 
că un democrat ar îmbunătăţi situaţia. 

Ryan se aplecă înainte. Avea o privire rece şi plină de 
nerăbdare. 

— Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e 
în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre 
război, nimeni nu-l poate opri. 


Capitolul 6 


Când era mai tânără şi abia începuse să iasă cu Bobby, femeile 
o opreau pe stradă şi îi spuneau că arată ca un star de cinema. 
Bobby o tachina, s-o facă să înţeleagă de ce se întâmplă acest 
lucru, din ce cauză o considerau cu toţii prea frumoasă ca să 
poată fi altceva decât o persoană faimoasă. Ceea ce nu înţelegea 
el era că femeii nu-i plăcea ca străinii să se uite la ea, iar 
motivele pentru care-i strângea atât de tare mâna când intrau 
într-un restaurant sau alt loc public bine luminat erau o agitată 
conştiinţă-de-sine şi teama ucigătoare că face ceva rău. Se agăța 
de Bobby nu doar pentru că se îndrăgostise de el, ci şi fiindcă-i 
dădea un sentiment de siguranţă. Ceea ce nu înţelegea ea 
atunci, fiind prea tânără, era că Bobby, din prea multă încredere 
de sine, presupunea că suferinţa ei se datora timidităţii tinereţii. 

Era ciudat ca ea să fie atât de tăcută şi de retrasă în preajma 
altor oameni. Când erau numai ei doi, era complet diferită. Işi 
amintea acum, în timp ce conducea pe drumul şerpuitor prin 
Montecito, aproape de Santa Barbara - felul în care alerga 
desculţă să-l întâmpine când se întorcea acasă noaptea; vocea ei 
delicată şi fragilă, plină de strălucire şi voioşie, care-l făcea să 
uite tot ce se întâmplase peste zi. Voia să audă din nou acea 
voce; voia să vadă aceeaşi dorinţă sclipindu-i în ochi şi 
naturaleţea din mişcări; voia să aibă din nou parte de toate 
lucrurile pe care le iubise şi pe care, în binecuvântata sa 
ignoranță, credea că nu le-ar putea pierde. 

Hart se opri în faţa porţii. Probabil că grădinarul sosise. Rugul 
încâlcit de bougainvillea care se căţărase pe poartă, 
îngreunându-i deschiderea, fusese în cele din urmă curăţat. Işi 
lăsă motorul pornit în timp ce-şi căuta cheile, însă poarta era 
deschisă, aşa că n-ar fi trebuit decât să o împingă. Se uită în jur, 


€ Plantă cunoscută sub denumirea populară de „floare de hârtie”, datorită 
aspectului florilor, care par decupaje din hârtie creponată de diferite culori. 
(n.tr.) 


amintindu-şi cât de emoţionaţi şi de fericiţi fuseseră în ziua în 
care au găsit-o - casa visurilor lor - cu o perspectivă generoasă 
spre Pacific şi luminile din Santa Barbara în spate, şi foşnetul 
delicat al frunzelor de eucalipt la fereastra dormitorului. Era o 
hacienda’ spaniolă, cu stucatură albă şi plăci de ceramică, aflată 
la mare distanţă de drum şi împrejmuită de ziduri groase şi înalte 
de gard viu şi porţi acoperite de viță-de-vie, ca s-o ferească de 
privirile curioşilor. 

In casă era întuneric. Vru să deschidă uşa de la intrare, apoi 
ezită, întrebându-se dacă ea auzise maşina. 

— Helen, eu sunt, spuse în timp ce intra. 

— Bună, Bobby. 

Îşi ridică privirea speriat şi o văzu în sufragerie, la câţiva metri 
distanţă. Ţinea pisica în braţe. 

— Uite, spuse ea, mângâind pisica pe spate. Bobby a venit să 
ne vadă. 

In ochii ei mari şi ovali care priveau distant şi pierdut, părea să 
se citească o acuzaţie, un protest tăcut în faţa abandonului şi a 
trădării. 

— Nu eram sigure că va veni, nu-i aşa? îi şopti ea pisicii în timp 
ce se apleca să o elibereze. 

El se apropie de ea. 

— Helen, eu... 

— Vrei să mănânci ceva? încă mai ştiu să gătesc. 

Apoi se îndepărtă şi, fără niciun alt cuvânt, se duse în 
bucătărie. 

El îşi lăsă geanta şi o urmă. 

— Aş putea să-ţi fac ouă. Aş putea... 

li aruncă cea mai tristă privire pe care el o văzuse vreodată. 

— Doamne, Bobby, de ce? izbucni în plâns şi din vocea ei 
dispărură strălucirea şi bucuria. 

El o luă în braţe şi-i spuse că lucrurile se vor rezolva. Ea îşi 
lipise faţa plină de lacrimi de pieptul lui. 

— Te rog, nu pleca, nu mă părăsi. 

— Nu te voi părăsi niciodată, promise el, în felul în care o făcea 


7 În Spania, „proprietate, moşie organizată după reguli autonome”. Sistemul a 
fost introdus şi în Mexic, în secolul al XVI-lea, prin împroprietărirea 
conchistadorilor spanioli pentru serviciile aduse coroanei. Unele haciende 
deţineau pe terenurile lor plantaţii, mine sau manufacturi, transformându-se, 
în timp, în mici state, cu locuitori, politică şi economie proprii. (n.tr.) 


mereu. Nu voi pleca niciodată. 

Cu un zâmbet plin de curaj, ea îi spuse că înţelegea ce vrea să 
spună. 

— Nu pentru totdeauna sau ceva de genul ăsta, însă acum şi 
încă o bună bucată de timp chiar trebuie. 

Apăruse din nou acea privire disperată, chinuită, care-i 
pătrundea ca un pumnal în creier. 

— Ştiu că ţi-am promis că n-o voi face, începu el, folosind 
cuvintele pe care le repetase de mai multe ori pe drumul lung de 
la aeroport. Ti-am promis atunci când am candidat prima dată, 
însă lucrurile s-au schimbat şi am ceva de făcut... 

— Ştiu, spuse ea, cu o privire sălbatică, neajutorată. Era 
desculţă şi purta numai o cămaşă de noapte din mătase albă. 
Avea părul strâns la spate, cum obişnuia să-l poarte de multe ori, 
lăsând să se vadă gâtul lung şi subţire, ca un piedestal pentru 
chipul ei încântător şi desăvârşit. Ai spus că n-ai să mai 
candidezi, ai spus că ne vom întoarce acasă. Este singurul lucru 
care m-a ţinut în viaţă şi sănătoasă - gândul că toate se vor 
termina şi fiecare zi care trece înseamnă o zi mai puţin până 
când ne vom întoarce aici. 

II luă de mână şi îl duse în salonul din spatele bucătăriei, locul 
unde obişnuiau să-şi petreacă serile. Se aşeză pe scaunul unde 
stătea în fiecare noapte; el se puse alături, aşteptând. 

— Ştiu că ai fost nevoit, spuse ea după o tăcere prelungită, îl 
privi analizându-l cu o privire atât de intensă, încât părea 
aproape vizionară. Ştiu că ai de făcut anumite lucruri. Încerc să-ţi 
spun că ştiu asta şi sper că mă poţi ierta. Probabil că sunt o 
dezamăgire pentru tine. 

Se uită pe fereastră, gândindu-se la toate problemele pe care 
credea că i le-a pricinuit. 

— Ştii, am încercat - am încercat, dar n-am reuşit, nu m-am 
putut ascunde în spatele unui zâmbet absent, n-am putut rosti 
toate cuvintele stranii şi goale pe care toată lumea se aşteaptă 
să le spui. Îşi întoarse capul şi îi aruncă o privire visătoare şi 
tandră. Oamenii chiar îi cred pe cei care spun asemenea lucruri? 

Privi pe fereastră către oceanul nesfârşit, luminat de lună, 
dorindu-şi ca toate lucrurile care se schimbaseră să revină la 
forma iniţială. 

— Am avut o viaţă bună atâta vreme cât îmi aparţineai numai 


mie şi nu trebuia să te împart cu toţi cei care te vedeau la TV. 
Dar mă descurc, Bobby; nu sunt nefericită să trăiesc aici singură. 
Ştiu că te gândeşti la mine, ştiu că mă suni, spuse ea cu voce 
scăzută, împăcată cu propria singurătate, ca şi cum n-ar mai fi 
fost nimic de spus. 

— Intoarce-te cu mine, stai în casa din Georgetown cât timp 
trebuie să fiu la Washington. Vom sta aici împreună ori de câte 
ori putem pleca. 

— In fiecare zi îmi spun că asta voi face mâine; apoi, când 
soseşte ziua de mâine, sunt tot aici. Văzu tristeţea din ochii lui şi 
simţi mâhnirea din sufletul său. Ce vei face când te vei întoarce 
acasă? Când o să-ţi dai seama că eu sunt singura casă pe care o 
vei avea vreodată? Vrei să salvezi lumea, Bobby Hart, sau vrei să 
mă salvezi pe mine? 

Bobby nu era sigur c-ar fi putut face vreunul din cele două 
lucruri, însă ştia că trebuie să încerce. Trebuia să facă tot ce-i 
stătea în puteri s-o ajute, indiferent de costurile pe care le-ar fi 
suportat propria ambiţie. 

— Îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit la Florenţa? Bobby îşi 
prinse genunchii cu braţele şi se lăsă pe spate, de parcă ar fi 
avut tot timpul din lume şi nu trebuia decât să-şi amintească, îţi 
aminteşti cât de mult ţi-a plăcut şi cum ne-am promis să revenim 
ca să vizităm şi alte locuri din Italia? 

O umbră de zâmbet îi flutură pe buze în timp ce-şi amintea, 
făcând-o să se simtă mai bine. 

— Hotelul de unde vedeam vârful Domului şi râsetele celor 
care treceau beţi pe stradă şi ne trezeau în flecare noapte; 
lungile plimbări de-a lungul râului Arno şi vechile biserici în care 
am intrat, şi toate străduţele acelea întortocheate, şi cât de des 
ne-am rătăcit... 

— Mă gândeam că am putea merge în noiembrie, după alegeri, 
şi să închiriem o vilă în Fiesole. Ţi-a plăcut, ţi-aminteşti? Pe 
dealurile de lângă Florenţa, unde nu e aglomeraţie şi zgomot. 
Numai noi doi: fără să mi se ştie numele. Ţi-ar plăcea, nu-i aşa, 
să ne întoarcem? Am putea vizita şi alte locuri, continuă el, 
încercând să anime discuţia. Roma sau, dacă vrei, putem merge 
undeva în sudul Franţei. 

La început păru să-i placă - să construiască un plan, ceva care 
să-i umple zilele şi nopţile cu speranţă. Apoi, cu strania luciditate 


care o ajuta uneori să prevadă viitorul, zâmbetul i se topi şi-i 
spuse că ar fi bine să discute despre asta mai târziu. 

— Trebuie să pleci atât de repede? îl întrebă ridicându-se şi 
luându-l de mână. Nu poţi rămâne până dimineaţă? 

El încercă să-i explice, însă ea îl privi cu neîncredere şi-i puse 
un deget pe buze. 

— Ştiu că ai de făcut o sumedenie de lucruri, ştiu că ar trebui 
să fiu acolo cu tine. Voi încerca, Bobby. Promit că voi încerca. 
Rămâi peste noapte şi apoi întoarce-te cât mai curând şi vom sta 
mai mult de vorbă, iar eu voi încerca să fiu mai puternică şi să 
mă tem mai puţin. Când eşti aici, nu mă tem de nimic. 

El plecă de dimineaţă, în timp ce ea încă dormea. Inainte de a 
pleca îi scrise un bilet în care-i spunea că o iubeşte şi că se va 
întoarce în aceeaşi noapte. 

* 

Jeffrey Stone îl aştepta la şapte fără un sfert la restaurantul 
unui motel de pe plaja din Santa Barbara. Condusese prima 
campanie pentru Senat a lui Hart, cunoştea California şi politica 
ei la fel de bine ca oricine din branşă şi nu pierduse nicio 
competiţie naţională. Hart nu era sigur că-l place sau că ar putea 
s-o facă vreodată. Stone era un tip prea calculat, jonglând cu 
cifrele aşa cum fac jucătorii la pariuri, mereu atent la schimbări, 
la prima tendință de cădere sau la primul semn de creştere. 
Pentru el totul se reducea la matematică, o politică golită de 
sens, cu excepția statisticilor pe care le construia. Hart intră în 
tavernă, încercând să pară bucuros că-l întâlneşte. 

Stone dădu deoparte carnetul ieftin în care mâăzgălise câteva 
notițe. Luă o gură din cafeaua care se răcise, apoi îi făcu semn 
unei chelneriţe să-i mai aducă una. 

— Ai spus 6.30. 

— Am întârziat. Ai de gând să mă concediezi? 

— Dacă ai lucra pentru mine, aş face-o. Bănuiesc că trebuie să- 
ţi fiu recunoscător. Cel puţin, de data asta ai ajuns. 

— Te referi la singurul weekend în care n-am ajuns, replică 
Hart. Îi zâmbi chelneriţei în timp ce-i turna cafea în ceaşcă. A 
intervenit ceva. Şi înainte de a începe această discuţie, continuă 
el, în timp ce zâmbetul de pe faţă devenise provocator, pot 
interveni şi alte lucruri. Îmi poţi stabili întâlniri cum vrei, de acum 
până la alegeri, însă nu uita că pot apărea oricând schimbări. 


Stone îl privi pe Hart cu o indiferenţă clinică. 

— Candidez, nu candidez; apar, nu apar; câştig, pierd - nu-mi 
pasă. Ar fi bine să decizi ce naiba vrei să faci. Ştiu că e vorba 
despre California, ştiu că ai şaisprezece procente în avans, dar 
mai ştiu, spuse în timp ce se apleca în faţă sprijinindu-se pe 
coate, că asemenea avantaje au mai fost pierdute. 

Stone avea cu zece ani mai mult decât el şi îşi arăta vârsta, 
îmbrăcat cu o haină cu un număr mai mare şi o cămaşă cu un 
număr mai mic, o cravată niciodată legată şi şosete care nu se 
potriveau nici măcar în zilele bune. Avea un zâmbet plin de 
mânie, iar ceea ce urma de obicei - un torent vulcanic de injurii - 
făcea ca zâmbetul să pară aproape plăcut în retrospectivă. Nu 
avea respect faţă de cei care nu voiau să învingă şi nici pentru 
cei care voiau. Era persoana cea mai nefericită genetic pe care o 
întâlnise Hart vreodată. 

— De ce te ocupi cu asta, de ce conduci campanii? Din câte-mi 
dau seama, nu ţi-a plăcut niciun candidat pentru care ai lucrat - 
aici mă includ şi pe mine. Ce-ţi pasă dacă pierd ori câştigă - sau 
te temi că vei fi acuzat dacă pierd? 

Stone trăia din confruntări, din atacurile verbale. Singurii 
prieteni erau duşmanii pe care şi-i făcea. 

— De ce mă ocup cu asta? Să-i împiedic pe băieţii răi să 
câştige. 

— Să-i împiedici pe băieţii răi...? 

— Să câştige. Simplu. Vrei să-ţi explic? Sunt băieţi buni şi 
băieţi răi. Eu îi ajut pe cei buni - chiar şi atunci când nu ştiu că 
sunt băieţi buni. 

Era un fel de Alice în Ţara Minunilor. Hart începu să râdă. 

— Vezi, domnule senator Cum-Te-Cheamă - eşti un băiat bun. 
Nu e vina ta, adăugă el repede, clătinând din cap să se absolve 
de orice responsabilitate. Nu e din pricina a ceva ce ai făcut, ci 
din cauza faptelor celorlalţi - băieţii răi - republicani în 
majoritate, conservatori în totalitate. Îi urăsc, mereu i-am urât. 
Aşa am fost crescut. Tatăl meu a luptat în al Doilea Război 
Mondial, mama a fost profesoară la şcoala primară. Până la zece 
sau unsprezece ani, mă jur pe Dumnezeu, am crezut că Franklin 
Roosevelt era fratele lui Isus - tablourile lor stăteau unul lângă 
altul pe perete, primul lucru pe care-l vedeai când intrai la noi în 
casă. Ştiu - nu trebuie să-mi spui - mulţi democrați, dintre care 


unii pentru care am lucrat, nu sunt cu nimic mai buni decât 
târâturile din cealaltă tabără. Problema e că nu sunt în cealaltă 
tabără. Sunt de partea mea, cea bună, tabăra care încearcă să 
facă un lucru bun, măcar din când în când. Aşa că, dacă-ţi spun 
că nu ai fi primul care poate pierde un avantaj de şaisprezece 
procente, nu e fiindcă nu-mi pasă dacă vei câştiga, ci pentru că 
m-ar ucide gândul că idiotul din tabăra adversă n-ar pierde. 
Apropo, adăugă Stone punându-i în faţă statisticile cu ultimele 
cifre din care reieşea că avantajul lui Hart se păstrase, poate te 
gândeşti să candidezi data viitoare. Probabil că nu ai fi cel mai 
rău preşedinte din câţi am avut. 

— Cum să pierd cu un asemenea entuziasm, replică Hart, 
căruia începuse să-i placă Jeffrey, în pofida convingerilor sale. 
Spune-mi, ce trebuie să fac în dimineaţa asta? 

Pe un ton alert şi monoton, Stone începu să enumere lista cu 
locurile unde ar fi trebuit să ajungă Hart şi ora la care era 
programat să sosească la fiecare destinaţie. 

— Vei termina diseară cu o cină în San Diego. Vei petrece 
noaptea acolo, şi mâine-dimineaţă... _ 

— Nu, spuse Hart cu putere. La noapte mă întorc aici. Imi voi 
petrece aici toate nopţile, atâta vreme cât sunt în California. Fără 
nicio excepţie. Aşteptă până când văzu prima schismă caustică 
pe buzele strâmbe de iritare ale lui Jeffrey. Asta dacă nu insişti că 
n-ar trebui să o fac. Dacă nu e absolut necesar, am motivele 
mele să o fac. 

Rar şi aproape uitat, un zâmbet firav îşi făcu cea mai scurtă cu 
putinţă apariţie pe gura strâmbă şi blazată a lui Stone. 

— Desigur, domnule senator. Nu e nicio problemă, mă voi 
ocupa de-asta. 

Părăsiră restaurantul şi se îndreptară către aeroport, unde-i 
aştepta un avion pentru zborul scurt către L.A. Hart privea pe 
fereastră în timp ce avionul privat lua altitudine, încercând să-şi 
identifice casa printre dealurile umbrite. Se simţea confortabil la 
gândul că era acolo, departe de politică şi terorism, un loc unde 
ştia că Helen se află în siguranţă. 

În următoarele câteva ore avu senzaţia că se află pretutindeni 
în acelaşi timp, ţinând acelaşi discurs la nesfârşit, cu pauze la 
momentul potrivit, spunând ce trebuia spus despre ameninţarea 
serioasă cu care se confrunta în prezent ţara, cu un sentiment de 


realism şi speranţă deopotrivă. Părea că se hrăneşte din asta, 
devenind mai puternic şi mai plin de energie de fiecare dată când 
o spunea. Era ca un narcotic: o dietă sigură de atenţie şi aplauze, 
faptul că ştia că vorbele rostite erau nu numai auzite, ci şi 
digerate de public, sentimentul straniu că, în timp ce o făcea, 
stând în faţa mulţimii şi spunându-le ce gândea şi credea, nu mai 
simţea nimic din ce n-ar fi vrut sau ar fi putut să-i facă rău. Nu 
avea timp să se gândească la Helen şi la neajunsurile pe care i le 
putea provoca. 

Trecuse de miezul nopţii când se întoarse acasă, însă Helen îl 
aştepta, nerăbdătoare să-i vorbească. Era îmbrăcată cu o fustă 
obişnuită şi o bluză. Se machiase şi îşi aranjase părul. Se vedea 
că făcuse un efort, iar Bobby Hart se simţea mai bine decât se 
simţise în restul zilei. 

— Te-am văzut la televizor - când explicai că n-ai vrut să 
candidezi ca vicepreşedinte. Dar ai fi candidat dacă nu eram eu, 
nu-i aşa? Ai fi candidat la preşedinţie dacă n-aş fi fost eu, dacă n- 
ar fi trebuit să-ţi faci griji pentru ce-o să se întâmple, dacă eu aş 
fi putut face faţă, dacă aş fi putut... 

Hart îşi turnă ceva de băut, apoi se afundă în canapeaua de 
lângă ea. 

— Nu există vreun lucru pe care nu l-aş face pentru tine, însă 
acesta n-a fost unul dintre ele. Adevărul este că nu-mi place 
Alworth. Nu am încredere în el. Partea proastă e că am impresia 
că nici el nu are. E în situaţia în care se află acum mulţi dintre cei 
care candidează pentru preşedinţie - sunt ceea ce vor alţii să 
creadă despre ei. 

— Dar tu nu eşti aşa, nu eşti ceea ce vor alţii să fii. 

— Ţi-am spus că n-aş fi avut nicio şansă dacă m-aş fi decis să 
candidez. 

Ea râse puţin, apoi se opri, îşi aşeză mâna pe umărul lui şi 
închise ochii. El o luă în braţe şi o ţinu aşa mult timp, privind 
afară Santa Barbara învăluită în noapte şi stelele argintii, 
strălucitoare peste imensa solitudine a oceanului, care izbea la 
nesfârşit ţărmul. 

* 

El dormi până târziu şi după ce se trezi, pregăti micul dejun 
pentru amândoi. Sub soarele cald al dimineţii, albastrul 
Pacificului părea o mare sclipitoare de bronz. Palmierii din 


spatele piscinei erau nemişcaţi în aerul călduţ de septembrie. 

— M-am gândit la ce mi-ai spus noaptea trecută. Te-ai gândit 
vreodată că nu vreau să devin preşedinte? Îi trase scaunul şi se 
aşeză în celălalt capăt al mesei. Nu m-am gândit la asta când am 
candidat prima dată pentru Congres. Nu m-am gândit nici acum 
şase ani, când am candidat pentru Senat. Se întâmplă ca alţi 
oameni să vorbească despre asta şi apoi începi să te întrebi dacă 
se poate, te uiţi în jur şi-i vezi pe cei care au şanse să câştige şi 
îţi dai seama că nu sunt mai buni decât alţii şi începi să te 
gândeşti... Işi înfipse furculiţa în gălbenuşul moale de ou. Dar, nu, 
nu am făcut aşa de data asta şi, chiar dacă aş fi vrut, nu am 
motive să cred că lucrurile vor sta altfel peste patru sau opt ani. 
O privi într-un mod care-o făcea să înţeleagă că se gândise mult 
la ce avea să-i spună. In plus, după ce s-a petrecut şi ce poate 
urma din cauza celor întâmplate, e posibil să nu rezist până la 
capăt. Un an, poate doi, după care aş fi nevoit să renunţ, îi 
aruncă o privire sinceră, aproape rugătoare. Crezi că ai mai 
putea rezista un an sau doi? 

O frântură de zâmbet, plin de curaj şi hotărât, îi apăru pe chip, 
fiind pregătită pentru orice judecată ar fi avut de înfruntat. 

— Voi încerca, Bobby, promit că voi încerca. 

— Să plecăm undeva, sugeră el încet. Să mergem în susul 
coastei, pe plaja aceea pe care nu pare s-o ştie cineva. Nu vom fi 
nevoiţi să vedem sau să vorbim cu nimeni. 

Işi petrecură întreaga zi bucurându-se de confortul singurătăţii, 
departe de privirile celorlalţi şi de străinii care se simțeau obligaţi 
să se prezinte şi să-i spună senatorului ce gândesc, îşi luară 
prânzul la pachet, cum obişnuiau să facă atunci când erau mai 
tineri, înainte ca el să candideze pentru Congres, înainte ca să-i 
cunoască cineva numele. Nu-şi vorbiră prea mult, nici nu aveau 
nevoie. Statură singuri pe plaja pustie şi, când simţiseră nevoia, 
intraseră desculți în apă, până la glezne. Plecară după asfinţitul 
soarelui şi, în lungul drum spre casă, în timp ce el conducea, 
după numai câteva minute ea îi adormi pe umăr. El o purtă pe 
braţe înăuntru şi, deşi trezindu-se, protestase cu un zâmbet, o 
aşeză în pat şi rămase lângă ea până când adormi din nou. 

Nu se mai simţise aşa de bine ca în ziua aceea de mult timp. 
Se plimba în jurul casei, întrebându-se de ce se gândise vreodată 
să fie altcineva şi să facă alte lucruri. Chiar credea în cele spuse - 


că ar fi renunţat după un an sau doi. După tot ce se întâmplase şi 
văzuse, singura ambiţie pe care o nutrea era să facă tot ce putea 
ca să-i ofere lui Helen o viaţă mai bună. 

Îşi luă o bere din frigider şi decise ca, înainte să se strecoare în 
pat lângă ea, să vadă ce mai este la televizor. 

Dacă ar fi pornit televizorul cinci minute mai târziu, ar fi aflat 
abia dimineaţă. Era o ştire scurtă şi neînsemnată, nici măcar 
reportajul zilei la jurnalul local. 

— Din ştirile naţionale - un eveniment tragic a sfârşit viaţa 
directorului adjunct al CIA, Raymond Caulfield. Din câte se ştie, 
Caulfield se îndrepta spre locuinţa sa din Maryland când a pierdut 
controlul maşinii. 

Pentru câteva momente, lui Bobby Hart nu-i veni să creadă. 
Raymond Caulfield fusese asasinat. 


Capitolul 7 


— Cât timp a trăit directorul adjunct în acelaşi loc? 

Ronald Townsend îl privi pe senator ca şi cum n-ar fi înţeles 
întrebarea. Hart îi aruncă o privire care-i dădea de înţeles că 
trebuie să-i dea cât mai repede un răspuns. 

— În acelaşi loc, domnule director Townsend. Sunteţi directorul 
CIA. Aveţi de gând să staţi acolo, în faţa comisiei şi să ne spuneţi 
că nu ştiţi unde a locuit directorul adjunct al agenţiei 
dumneavoastră sau câţi ani a stat acolo? 

Cu urechile mici şi ascuţite şi o gură care părea să-i tremure 
dezaprobator, Townsend avea manierele unui bibliotecar pe 
punctul de a-şi pierde răbdarea. 

— Voi răspunde, dacă mă lăsaţi. Domnul Caulfield a lucrat în 
agenţie mai bine de 40 de ani. Urma să se pensioneze în 
aproximativ 4 luni, dacă nu mă înşel. Cât despre întrebarea 
legată de locul unde-şi avea reşedinţa sau cât a locuit acolo... 
Întins mâna după un dosar pe care i-l înmână un asistent. Sunt 
sigur că avem undeva această informaţie. 

— Nu ştiţi unde locuia? Nu l-aţi vizitat niciodată? 

— Mă tem că n-am avut această plăcere, spuse directorul pe 
un ton lipsit de inflexiuni. Cercetă dosarul care se afla deschis în 
faţa sa. Da, aici este. Spuse adresa ca pe un fapt lipsit de 
importanţă. Cât despre cât a locuit acolo... Se pare că este 
singura adresă pe care a avut-o, cel puţin de când s-a angajat la 
agenţie, de acum 40... nu, 42 de ani. 

— Destul de mult, cred, ripostă Hart cu o privire acidă, cât să- 
şi cunoască drumul spre casă. Raymond Caulfield era agent de 
teren, nu-i aşa? Mai exact, multă vreme a fost şeful agenţilor sub 
acoperire. 

— Da, cred că este corect. 

— „Credeţi” că este corect, domnule Townsend? Nu sunteţi 
sigur că e corect? 

— E un fel de a spune, domnule senator. Aveţi dreptate, zise el 


verificând dosarul pe care-l avea în faţă. A fost şeful... 

— Nu-l cunoşteaţi pe vremea aceea, nu-i aşa? 

— Am fost numit director acum 18 luni. 

— După ce v-aţi petrecut o bună parte din viaţă în sectorul 
privat - industria de apărare, mai exact. 

— E corect. Am fost... 

Hart îl întrerupse. 

— Sunt familiarizat cu CV-ul dumneavoastră - şi cu limitele lui. 
Nu suntem aici să discutăm despre modul în care conduceţi 
agenţia. Suntem aici să aflăm cum investigaţi moartea 
directorului dumneavoastră adjunct. Intrebarea mea vi se poate 
părea irelevantă, o pierdere de vreme, însă nu vi se pare ciudat 
că Raymond Caulfield, care conducea pe acelaşi drum spre casă 
de 40 de ani, să piardă brusc controlul maşinii şi să se 
prăbuşească într-o râpă? Nu vi se pare ciudat ca o persoană atât 
de prudentă - era directorul adjunct al CIA, pentru numele lui 
Dumnezeu! — să acţioneze atât de neatent? 

— Poliţia locală a făcut investigaţii. Ei au tras concluzia că a 
fost un accident, domnule senator. Nu avem motive să credem 
contrariul. Din nefericire, asemenea lucruri se întâmplă tot 
timpul. 

— V-am trimis o scrisoare prin care vă ceream să veniţi 
pregătit să răspundeţi la anumite întrebări. Văd că o aveţi la 
dumneavoastră. 

Townsend scoase scrisoarea din alt dosar, dar nu se obosi să 
se uite la ea. 

— Da, domnule senator. Răspunsul la toate cele trei întrebări 
este nu. 

— Dacă nu vă deranjează, domnule Townsend, am să vi le 
adresez oricum, replică Hart cu o străfulgerare de mânie. Apoi se 
răzgândi. Aruncă pe masă creionul pe care-l ţinea între degete şi 
se aşeză. Susţineţi că directorul adjunct al CIA nu lucra la un caz 
legat de recentele zvonuri despre o tentativă de asasinat politic? 

— E adevărat. În cadrul agenţiei există niveluri de autoritate 
bine definite. Domnul Caulfield nu era responsabil cu 
investigarea acestui tip de ameninţări interne. 

— Ameninţări interne? Vă referiţi la faptul că se petrec pe 
pământ american, deşi sunt comise de cetăţeni străini? 

— Da, asta am vrut să spun. 


— Chiar dacă nu era responsabilitatea lui, ca director adjunct 
se putea implica în orice investigaţie ar fi vrut. 

Era evident că senatorul nu înţelegea regulile de bază ale 
eficienţei organizaționale. 

— Nicio organizaţie, ca să poată funcţiona corect, nu poate 
permite cuiva să acţioneze în afara gradului de autoritate cu care 
a fost învestit. Din momentul în care se întâmplă aşa ceva, 
nimeni nu mai ştie ce atribuţii are fiecare angajat. 

— Era director adjunct. 

— Nu era treaba lui. Nu ar fi avut permisiunea să o facă... 

Hart îl presă în continuare: 

— Nu-i era permis? De cine? De către dumneavoastră? Vreţi 
să-mi spuneţi - vreţi să spuneţi acestei comisii - că directorul CIA 
i-a interzis directorului său adjunct, care lucra pentru agenţie de 
42 de ani, să se intereseze sau măcar să pună întrebări despre 
un complot care punea în pericol alegerile? 

— După cum v-am mai spus, domnule senator, există 
instrucţiuni precise legate de nivelul de autoritate şi 
responsabilităţi. Nu i-am spus domnului Caulfield că nu poate 
face anumite lucruri. Nu a fost nevoie. Ştia ce are de făcut. 

— Pentru că lucrurile au fost clarificate când aţi preluat 
conducerea, în urmă cu un an şi jumătate... Hart luă creionul şi 
lovi cu el uşor în masă. Dar dumneavoastră, domnule Townsend? 
V-aţi implicat în încercarea de a afla cine ar intenţiona să pună la 
cale asasinatul? Sau nu intră în aria dumneavoastră de 
autoritate? 

Townsend se arătă deranjat de insinuare. 

— Am fost implicat în fiecare etapă a investigaţiei. 

— Vă întâlniți regulat, sunteţi informat în fiecare moment, 
aveţi posibilitatea să-i chestionaţi pe toţi cei implicaţi? 

Hart îi adresă întrebările cu aparentă indiferenţă în timp ce se 
uita la un document. 

— Da, desigur, domnule senator, în fiecare zi. 

Hart îşi ridică privirea. Un zâmbet îi apăru în colţul gurii. 

— Raymond Caulfield n-a fost invitat la acele întâlniri. Asta 
pentru că se discutau lucruri pe care n-aţi fi vrut să le afle? 

— Nu, e absurd. De ce aş...? 

— Decizia ca directorul adjunct să nu participe la întâlniri, să 
vă asiguraţi că nu ştia nimic despre acţiunile agenţiei... 


— Obiectez faţă de această interpretare, domnule senator. Nu 
am avut această intenţie. 

— Decizia ca Raymond Caulfield să nu participe la întâlniri vă 
aparţine sau a venit de la un nivel mai înalt? 

— Eu conduc CIA! Uitaţi, domnule senator, că Raymond 
Caulfield urma să se pensioneze. Am trecut printr-un proces 
major de reorganizare. Lucrurile nu se mai fac cum se făceau pe 
vremuri. Am fost numit ca să promovez schimbările necesare 
pentru ca agenţia să poată face faţă provocărilor lumii actuale, 
aşa cum este după evenimentele din 11 septembrie. Am avut un 
mare respect faţă de Raymond Caulfield, faţă de tot ce-a făcut, 
de anii săi lungi în serviciu, însă nu era parte din viitorul agenţiei. 

— Aşa că l-aţi îndepărtat - sau măcar aţi încercat. 

— Nu se punea problema să fie îndepărtat... încercat? Nu cred 
că înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Când a apărut ultima dată în faţa comisiei, domnului 
Caulfield i s-a cerut să afle ce ştiau anumite servicii din Orientul 
Mijlociu, în special cele siriene. 

Townsend înţelese pe loc. Contradicţia era doar aparentă. 

— A redactat un raport complet în faţa comisiei. Intrebarea 
legată de informaţiile pe care le puteau avea serviciile siriene a 
ajuns la mine. Domnul Caulfield era extrem de conştiincios. 

— Şi ce-aţi aflat? 

— Nimic mai mult decât ceea ce ştiam: zvonuri legate de un 
asasinat. 

— Nimic legat de perioada în care ar fi trebuit să se petreacă? 
Nimic în afară de detaliul evident că, fiind o încercare de 
boicotare a alegerilor, ar trebui să aibă loc înaintea acestora? 

— Nu, nimic de genul acesta. 

Hart se lăsă pe spate. 

— Vă întrebam în scrisoarea pe care v-am trimis-o dacă 
agenţia are informaţii recente despre un fost agent din Germania 
răsăriteană, pe nume Gunther Kramer. 

— Nu, n-am primit nimic recent, însă nu există motive să 
avem. A murit în 1989. Există vreun motiv pentru care domnul 
senator e interesat de cineva care a murit de atâta timp? 

— Nu sunt angajat CIA, domnule Townsend. De unde să ştiu că 
nu mai trăieşte? Mă interesează, fiindcă mi s-a spus odată că 
nimeni nu ştie multe despre Orientul Mijlociu. Mă gândeam că 


ne-ar putea ajuta să găsim pe cineva care nu avea numai 
informaţii, dar ne-ar fi putut spune adevărul despre zona 
respectivă. Sunteţi sigur că e mort? Circula un zvon că n-ar fi 
murit, că trăieşte în Damasc şi are contacte foarte bune cu lumea 
arabă. 

— Nu avem informaţii despre aşa ceva. Şi chiar dacă ar fi aşa, 
de ce credeţi că un fost agent din Germania comunistă ne-ar 
ajuta? 

— Fiindcă şi el a lucrat pentru CIA. Gunther Kramer era agent 
dublu, lucra pentru Occident. Această informaţie trebuie să se 
găsească pe undeva în dosarele dumneavoastră, asta dacă nu au 
fost distruse. Domnule Townsend, aş vrea să vă adresez o altă 
întrebare despre domnul Caulfield. 

Hart îşi alese cu atenţie cuvintele. Nu voia să-l prindă într-o 
cursă pe Townsend. Voia să afle cât de multe ştia. 

— Sunt sigur că a menţionat în raportul pe care vi l-a înaintat 
că, după ultima apariţie în faţa comisiei, la sfârşitul sesiunii, i-am 
spus, în particular, că în afară de zvonurile legate de asasinat, 
am aflat că acest scenariu avea un nume. 

— Un nume, domnule senator? Nu-mi amintesc să fi 
menţionat... 

— Rubicon. 

Ochii lui Townsend se micşorară, într-un efort de concentrare. 
Colţurile gurii i se crispară. Dădu de două ori din cap, apoi se uită 
la Hart. 

— Da, acum îmi amintesc. A menţionat ceva despre asta, însă 
n-am găsit nimic care s-o confirme. 

— V-a raportat dumneavoastră? Nu a încercat să verifice 
singur? 

— Nu, domnule senator. După cum vă explicam mai devreme, 
domnul director adjunct nu era implicat... 

— Mulţumesc, domnule preşedinte, nu mai am alte întrebări 
pentru martor, anunţă Hart dintr-odată. 

Caulfield aflase despre Rubicon cu numai câteva zile înainte să 
moară. Se putea să-i fi spus ceva directorului, însă Hart avea 
îndoieli. Townsend se străduia să-i ofere lui Hart răspunsul pe 
care bănuia că-l aşteaptă, o minciună care să-l mulţumească pe 
senator. 

Preşedintele comisiei se pregătea să încheie audierea. 


— Dacă nu mai există întrebări pentru domnul director, 
comisia va... 

— Am eu o întrebare pentru domnul director. Poate chiar mai 
multe. 

Charlie Ryan se înclină în faţă, în aşa fel încât preşedintele, 
întors pe jumătate, să-l poată vedea. Preşedintele, care avea şi 
alte treburi, nu-şi ascunse dezamăgirea. 

— În regulă, domnule senator, însă nu uitaţi că suntem într-o 
săptămână de lucru scurtă. Cu o convenţie care începe în acest 
weekend şi una săptămâna viitoare, senatorii din ambele partide 
vor avea mai puţin timp la dispoziţie şi... 

— Voi fi scurt. Domnule Townsend, senatorul Hart v-a întrebat 
dacă decizia de a-l exclude pe directorul adjunct... 

— Nu aş numi-o aşa... 

— Decizia de a-l exclude v-a aparţinut sau a venit de la un 
nivel mai înalt? Răspunsul dumneavoastră, ca să vă citez, a fost: 
„Eu conduc CIA”. 

Ryan îl fixă cu un zâmbet fatal. 

— Ceea ce, în mod evident, nu a fost un răspuns. Aşadar, voi 
repeta întrebarea, deşi, cu tot respectul pe care-l port distinsului 
senator de California, într-un mod diferit. Decizia de a-l exclude 
pe directorul adjunct de la întâlnirile în care s-a discutat despre 
un posibil scenariu de asasinat a fost luată împreună cu cineva 
din afara CIA? 

— Nu ca subiect principal al discuţiei. 

Charles Thomas Ryan fusese ani de-a rândul procuror federal. 
În câteva cazuri de corupţie, anchetase conducerea politică a 
ambelor partide. Nimic nu-i oferea mai multă satisfacţie decât să 
desființeze un martor din tabăra adversă. Îl privi pe Townsend şi 
izbucni în râs. 

— Nu ca subiect principal al discuţiei. Răspunsul este, cu alte 
cuvinte, da. 

— Sigur că discut în mod regulat cu şeful Departamentului de 
Apărare Naţională şi cu alte persoane din administraţie despre 
schimbările care au loc în agenţie, despre... 

— Alte persoane din administraţie? Vă referiţi la preşedinte şi 
vicepreşedinte? Şi niciunul din ei n-a avut, pare-se, vreo obiecţie 
legată de faptul că Raymond Caulfield care lucrase pentru 
agenţie mai mult decât oricine, care ştia cel mai bine cum 


funcţiona - şi mai ales cum ar fi trebuit să funcţioneze - dintre 
cei care erau în viaţă nu trebuia să afle nimic despre acest 
scenariu. Dar cred că aţi răspuns deja la această întrebare. 
Spuneti-mi, ce-aţi făcut când aţi aflat despre Rubicon? Ştim că nu 
i-aţi cerut domnului Caulfield să întreprindă ceva. Cum aţi 
acţionat? Aţi convocat o şedinţă? Ryan îi cercetă privirea lui 
Townsend, aproape provocându-l să spună o minciună. Sau aţi 
apelat la acea tehnologie avansată despre care ne-aţi spus că va 
face diferenţa şi aţi încercat să aflaţi dacă termenul „Rubicon” 
apărea în discuţiile pe care se presupune că le-aţi interceptat şi 
descifrat? 

Pe măsură ce asculta, faţa directorului devenea tot mai rigidă 
şi mai lungă. 

— Cred că am răspuns mai devreme la această întrebare. N- 
am descoperit nimic din care să reiasă că acest cuvânt ar fi fost 
folosit. 

— Nu asta era întrebarea mea, domnule Townsend. Am 
întrebat ce metodă aţi folosit. Nu mai contează. O singură 
chestiune e importantă în acest moment. Undeva, cineva 
plănuieşte să ucidă o persoană - e posibil să fie preşedintele sau 
altcineva - şi noi nu ştim cine este. Am descris corect situaţia, 
domnule Townsend? 

— Da, domnule senator, mă tem că aveţi dreptate. 

Audierea se încheiase. Blestemând în barbă, directorul îşi 
strânse documentele îndosariate cu grijă şi plecă. Preşedintele şi 
ceilalţi membri ai comisiei se grăbiră să plece la celelalte întâlniri 
programate. Ryan îl opri pe Hart în hol, aproape de ieşire. 

— Ce se întâmplă, Bobby? Ştii ceva ce noi nu ştim. Nu i-ai spus 
nimic în particular lui Caulfield, n-ai pomenit de Rubicon. Noi doi 
am plecat împreună în ziua audierii. N-ai stat de vorbă cu 
Caulfield. Ştii ceva, Bobby. Spune-mi despre ce e vorba. 

Hart îl trase deoparte, într-un loc unde nu puteau fi auziţi. 

— După ultimele alegeri l-au adus pe Townsend şi au început 
reorganizarea. De ce? 

— Ca să se acopere, replică Ryan fără ezitare. Ca să-şi şteargă 
urmele, să scape de lucrurile care ar fi dovedit că ştiau mai mult 
decât au spus şi că aveau cunoştinţă de la început despre 
anumite evenimente care s-au petrecut. În Townsend pot avea 
încredere. A lucrat pentru vicepreşedinte când erau amândoi 


angajaţi în sectorul privat. A fost întotdeauna unul dintre cei mai 
mari cotizanţi - probabil că le-a dat milioane de-a lungul anilor. 
Va avea grijă să nu rămână nimic din ce-ar putea fi folosit de 
cineva pentru a demonstra că toate acestea - dovezile de 
tortură, închisorile secrete - au existat vreodată şi o va face 
având conştiinţa curată pentru că preşedintele şi 
vicepreşedintele încearcă doar să salveze ţara. De ce? Crezi că 
există vreun alt motiv? 

— Nu putem sta de vorbă aici. Nu avem timp. Am o şedinţă la 
Comisia judiciară şi o grămadă de lucruri pe care trebuie să le fac 
după aceea şi... Se uită dintr-odată la Ryan cu o expresie uimită. 
Dar tu ce cauţi aici? De ce nu eşti acasă, în Michigan, în 
campanie? 

— Sunt aici fiindcă m-ai chemat şi mi-ai spus că e urgent, că ar 
trebui să vin la comisie azi şi că ştiai că Raymond Caulfield a fost 
asasinat. 

— Eu te-am sunat... Şi da, a fost ucis. Sunt sigur de asta. 

— Ştiu ce-ai spus, însă... 

— Prea multe coincidenţe - ştiu că asta nu reprezintă o dovadă 
-, însă Raymond Caulfield era cel mai precaut om pe care l-am 
cunoscut. Am să-ţi povestesc când ne vedem. Azi, ceva mai 
târziu - la cină? întrebă în timp ce se îndepărta pe hol. 

— Sigur, de ce nu? De ce să lăsăm un lucru atât de neînsemnat 
ca alegerile să stea în calea încercării noastre de a dezvălui o 
conspirație în a cărei existenţă nu crede nimeni în afară de tine? 
Poate-mi împrumuţi câteva dintre procentele tale, strigă după el. 
Unde vrei să ne întâlnim? 

— Voi veni la biroul tău, strigă şi Hart. Pe la şase. 

Şedinţa Comisiei Judiciare începuse deja când Hart se strecură 
în scaunul său din al doilea rând din spate. Procurorul general 
terminase de citit discursul pe care şi-l pregătise. Alvin Roth din 
Pennsylvania, preşedintele comisiei, aflat la mijlocul celui de-al 
cincilea mandat în Senat, nu părea încântat. 

— Dumneavoastră aţi afirmat, domnule procuror general 
Lopez, că, din cele mai practice motive, nu vor exista limitări 
efective ale puterii prezidenţiale. 

Vorbea rar, acordând importanţă fiecărui cuvânt rostit şi 
ascultându-i ecoul, ca şi cum orice cuvânt spus căpăta o viaţă 
proprie. 


— Nu asta am spus, domnule preşedinte. Chiar nu am spus aşa 
ceva. 

Antonio Lopez avea o faţă plăcută, de băieţandru, însă când 
dezbătea un subiect, chiar şi unul lipsit de importanţă, te privea 
pătrunzător. 

— Pot să jur că asta aţi spus, domnule Lopez; pot să jur. Aţi 
spus - citez - că în vreme de război, nu există niciun impediment 
constituţional pentru ca orice decide preşedintele - în calitate de 
comandant suprem - să fie obligatoriu de înfăptuit. Nu asta aţi 
spus, domnule Lopez? Nu încerc să vă pun în cârcă declaraţii 
inventate. 

— Pe timp de război, domnule senator Roth, mi se pare că asta 
face diferenţa. Orice limitare a puterii pe timp de război 
înseamnă să limitezi puterea preşedintelui de a câştiga războiul. 

Rosti cuvintele cu atâta convingere, ca şi cum ar fi fost vorba 
despre un lucru de la sine înţeles. 

— Dacă vă urmăm logica până la capăt, domnule procuror 
general Lopez, susţineţi că, în cazul în care Congresul nu acordă 
fondurile necesare pentru război, preşedintele ce ar trebui să 
facă? Să ordone Ministerului de Finanţe să colecteze, suma 
necesară? 

— Nu, bineînţeles că nu, domnule senator. Dar în chestiuni 
legate de modul în care se poartă azi războiul, luând în 
considerare funcţia executivă a guvernului, preşedintele e liber 
să-şi exercite puterea după cum consideră. 

— Chiar dacă există o lege aprobată de Congres, unde se 
prevede că nu are acest drept? 

E greu să explici un lucru evident. Roth avea aproape de două 
ori vârsta lui, însă Lopez era cel care afişa zâmbetul stânjenit al 
părintelui frustrat. 

— Lincoln a suspendat legea privind habeas corpus, fiindcă a 
considerat că, în felul acesta, va salva Uniunea. 

— O decizie care a fost, mai târziu, revocată de Curtea 
Supremă a Statelor Unite, îi aminti Roth. 

— Dar numai după ce Uniunea a fost salvată, domnule senator. 


5 Habeas corpus („tu ai corpul”, în limba latină) a fost votată în 1679 de către 
Parlamentul britanic şi este legea care garantează libertatea individului - se 
referă la dreptul oricărei persoane de a contesta legalitatea reţinerii sale în 
arest. (n.tr.) 


Roth nu era persoana căreia să i se ţină prelegeri, mai ales 
când venea vorba despre Constituţie sau istoria republicii. 

— Da, Lincoln a salvat Uniunea, însă nu cred că e o pretenţie 
pe care administraţia actuală chiar este pregătită s-o facă. 

— Războiul e război, domnule senator, replică Lopez, cu o 
privire rece şi distantă. 

— Da, ştiu, domnule Lopez. Am participat la unul sau două 
dintre ele. Intenţionase să dea cuvântul următorului senator, din 
opoziţie, dar se răzgândi brusc. Ceea ce sugeraţi de fapt, 
domnule Lopez, indiferent dacă vreţi sau nu să recunoaşteţi, e 
că, în vreme de război, preşedintele nu e nimic altceva decât un 
dictator absolut.  Susţineţi că preşedintele deţine toate 
prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar 
războiul pe care-l ducem acum - împotriva terorismului - poate 
dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa 
limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face 
decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult 
decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că 
singura cale prin care putem aduce democraţie în lume 
presupune moartea ei chiar aici, acasă? 


Capitolul 8 


— Ar fi trebuit să fii acolo. Ar fi trebuit să vezi. 

Charlie Ryan se uită în punga de hârtie pe care Hart i-o 
azvârlise peste birou. _ 

— Asta e cina? Un hamburger şi cartofi prăjiţi. li făcu semn lui 
Hart să se aşeze şi începu să desfacă hamburgerul. Unde ar fi 
trebuit să fiu? Ochii i se luminară după ce luă prima înghiţitură. 
Bineînţeles! Alvin Roth s-a confruntat cu Lopez azi. Îl urăşte. Alvin 
urăşte mulţi oameni, însă în mod special pe Lopez. Nu-l poţi 
acuza pentru asta. Lopez e ca mulţii alţii din administraţia 
actuală, care cred că doar ei înţeleg ameninţarea cu care se 
confruntă națiunea. Fără să fi fost vreodată soldaţi, se cred 
generali. Işi puse picioarele pe colţul biroului şi apoi îşi slăbi 
nodul cravatei. Un individ vorbeşte în faţa unei camere video 
câteva minute într-o peşteră din Pakistan sau Afganistan, spune 
că va arunca America în aer de sâmbătă într-o săptămână şi ei 
sunt gata să pună ţara în alertă generală. Se sperie din orice. 

Ryan înfulecă în grabă restul hamburgerului. Işi şterse 
ketchupul de pe bărbie şi râse. 

— Ce vrei să-mi spui şi de ce mă tem că nimic din ce-am să 
aud n-o să mă facă să simt mai bine? Incepe cu motivul pentru 
care crezi că Raymond Caulfield a fost omorât. 

— Pentru că aproape tot timpul cât am fost la Comisia de 
Informaţii, Raymond Caulfield m-a ajutat, mi-a furnizat informaţii 
pe care nu le putea spune comisiei, mi-a permis accesul la date 
pe care nimeni din afara agenţiei n-ar fi trebuit să le cunoască. 

Ryan nu era întru totul surprins. 

— Tu ai fost întotdeauna mai bine informat decât noi, ceilalţi. 
Dar de ce? De ce-a făcut-o şi de ce tu? Bineînţeles! Il cunoştea pe 
tatăl tău, nu-i aşa? In felul acesta era convins că poate avea 
încredere în tine. Aşa se explică. Cu toate astea, îşi asuma un 
risc, atâta timp cât dezvăluia informaţii clasificate... Şi crezi că 
din cauza asta a fost ucis? 


— Cred că a fost ucis fiindcă cineva a aflat că el făcea verificări 
despre operaţiunea Rubicon. 

— E numele pe care l-ai menţionat în comisie, când îi puneai 
întrebări lui Townsend. Numele de cod - care ar putea fi numele 
de cod... apoi Townsend a minţit. De asta l-ai întrebat. Să vezi 
dacă acoperă ceva. 

Hart se scărpină în cap. Nu se atinsese de hamburgerul care 
zăcea, încă învelit, pe colţul din faţă al biroului lui Ryan. Îl luă, 
începu să-l despacheteze, apoi îl puse la loc. 

— Probabil că n-a auzit niciodată de Rubicon. N-a vrut să 
recunoască faptul că Raymond Caulfield îi ascundea informaţii şi 
că depăşea graniţele sacre ale autorităţii sale. 

— Lasă-l acum pe Townsend, vreau să fiu sigur că înţeleg. Tu i- 
ai spus lui Caulfield despre Rubicon, nu el ţie? 

— Exact, eu i-am spus. 

— Tu de unde ştiai? Cine ţi-a spus numele? 

Hart desfăcu hamburgerul şi începu să mănânce. Dacă exista 
în Senat o persoană de încredere, aceasta era Charlie Ryan - un 
tip care nu se temea de nimic, dispus să ia partea celor 
neîndreptăţiţi, indiferent dacă asta îl făcea să piardă nenumărate 
voturi. Spre deosebire de mulţi dintre colegii săi, nu exista nicio 
urmă de făţărnicie în fiinţa sa: una era să fii milostiv atunci când 
câştigi, însă Ryan era milostiv atunci când era învins. Nu avea 
niciun motiv să nu-i spună şi, după tot ce se întâmplase, avea 
nevoie de ajutor. 

— Gunther Kramer. 

Ryan vărsă cafeaua din care începuse să bea. 

— Spionul din Germania comunistă care a murit în 1989? 

— Agentul dublu, care lucra pentru Vest. Agentul care şi-a 
înscenat moartea la căderea Zidului şi care ştia că nu se poate 
întoarce în Germania. 

— Zvonurile de care ai pomenit nu erau deloc zvonuri. E încă în 
viaţă, locuieşte la Damasc. A aflat despre Rubicon şi ţi-a spus ţie. 
Ce altceva ţi-a mai spus? Ce altceva mai ştie? 

— Că va fi asasinat cineva, iar numele de cod al operaţiunii 
este Rubicon. Hart clătină din cap nemulţumit. Stăteam la masă, 
aşa cum stau cu tine acum. Un lunetist, cineva, nu ştiu cine, l-a 
ucis chiar în faţa mea. Apoi - Doamne! - nu ştiu cum s-a 
întâmplat... am fost împuşcat... 


— Ai fost împuşcat? 

— Da, în umăr. Hart îşi duse mâna spre locul unde fusese 
împuşcat, în umărul stâng. Am avut noroc, a trecut prin mine. 

— Ai fost împuşcat? lar Kramer a fost ucis, la fel ca şi Caulfield? 
Amândoi ştiau ceva despre Rubicon şi au fost omorâţi? Când s-a 
întâmplat? Tu unde erai? întrebă cu o privire plină de interes. 

— În Hamburg, unde mă dusesem să mă întâlnesc cu el. 

Ryan dădu deoparte paharul de carton cu cafea şi se aplecă 
peste birou. 

— De unde ştiai de el? De ce te-ai dus la Hamburg să-l 
întâlneşti? Caulfield te-a pus în legătură cu el? 

— Nu, a fost Dieter Shoenfeld, editorul german. Era fratele 
vitreg al lui Kramer. E o poveste ciudată. Tatăl lui Dieter a fost 
ucis în război, iar mama lui s-a recăsătorit. Dieter s-a refugiat în 
Vest, în timp ce Gunther Kramer a rămas în Est. N-am ştiut nimic 
înainte să-mi spună Dieter, după ce Kramer a fost ucis. Am vorbit 
cu el după ce m-am întors, i-am spus ce aflasem. Avea de gând 
să afle mai multe, dar acum a dispărut. Nimeni n-a mai auzit de 
el de o săptămână. Mă tem că... 

— Shoenfeld e o persoană de încredere, căreia îi poţi spune 
adevărul? 

— Da, cu siguranţă, nu încape nicio îndoială. 

— În regulă, să ne lămurim: Gunther Kramer află despre 
Rubicon şi e ucis în Hamburg. Raymond Caulfield află despre 
Rubicon şi, dacă e aşa cum spui, e ucis aici, aproape de 
Washington. Şi acum Dieter Shoenfeld a dispărut şi tu eşti de 
părere că a fost ucis. 

— Nu ştiu ce altceva aş putea crede. Am vorbit cu secretara lui 
Dieter din Berlin. Nu ştia unde era plecat, însă în câteva zile ar fi 
trebuit să aibă o şedinţă a consiliului de conducere şi era 
convinsă că va participa. Nu a ajuns. 

Ryan părea să reflecteze. Ceva îl nedumerea. 

— Rubicon - ciudată alegerea unui asemenea nume de cod în 
situaţia actuală. 

— Asta e ceea ce... De ce? Ce ţi se pare aşa ciudat? Că e luat 
din istoria romanilor? 

— Da, poţi spune şi asta, dar poate că nu e deloc ciudat. Ce 
semnificaţie are Rubiconul, la ce ne referim când spunem că 
cineva a trecut Rubiconul? Ce-a însemnat atunci când a făcut-o 


Cezar? 

— Că nu mai există cale de întoarcere, că e prea târziu, că 
odată ce ai făcut primii paşi nu te mai poţi răzgândi. Caulfield mi- 
a spus ceva de genul acesta. „Cel mai îngrozitor coşmar al 
nostru”, aşa l-a numit. O celulă teroristă care a primit o misiune 
cu câţiva ani în urmă, apoi a fost abandonată, fără conducător şi 
fără linii de comunicaţie care să poată fi interceptate. Aşa se 
explică: toate zvonurile care au fost lansate în acelaşi moment 
despre un eveniment care urmează să se întâmple fără să se ştie 
cine se află în spate. Cu toate astea, se pare că Gunther Kramer 
aflase. 

— Ştia cine e în spate? De ce nu mi-ai spus? A fost omorât 
înainte să-ţi transmită informaţia, nu-i aşa? Dar ştia - eşti sigur 
de asta? Crezi că şi Caulfield aflase? 

— Mă îndoiesc. Tot ce voia să facă era să ruleze numele 
Rubicon în computerele de la Langley ca să vadă dacă nu se 
găsea în vreun raport. 

Ryan îşi roti scaunul până când ajunse într-o parte a biroului. 
Îşi prinse genunchiul drept cu ambele mâini şi încercă să se 
gândească. 

— Dacă există o asemenea celulă, e chiar mai rău decât şi-a 
imaginat Caulfield. Probabil că un membru al lor e infiltrat printre 
noi. Lovi biroul cu palma şi sări în picioare. Nu vezi? E singurul 
mod prin care se explică tot ce s-a întâmplat, numai aşa se poate 
face legătura între două crime petrecute la asemenea distanţă. 
Kramer e ucis în Hamburg. O serie de celule teroriste au fost 
descoperite acolo. Al Qaeda sau altă grupare poate fi implicată. 
Dar Caulfield e ucis aici. Şi n-a fost ucis după ce a făcut 
investigaţii în zona arabă - ceea ce Kramer făcuse cu siguranţă -, 
ci e omorât după ce şi-a băgat nasul în nişte documente de la 
CIA. Înseamnă că cineva din cadrul agenţiei nu vrea să se ştie 
despre Rubicon. 

— Sau un grup din cadrul agenţiei. 

Ryan nu-l mai auzi. Era prea preocupat de un alt detaliu pe 
care-l spusese Hart. 

— Nu ştim cine se află în spatele acestei afaceri. Nu putem şti 
sigur ce vor face, cine va fi următoarea victimă şi trebuie... Când 
ţi-a spus Gunther Kramer despre asta? Acum două săptămâni! 
Isuse Hristoase, Bobby, trebuie să spunem cuiva despre asta, 


trebuie. 

— Cui să spunem? Toată lumea a auzit zvonurile şi, începând 
de azi, Townsend şi CIA ştiu despre Rubicon. Cui să mai spunem? 
In plus, restul sunt pure speculaţii. 

— E imposibil să nu putem face nimic, murmură Ryan doar 
pentru sine. Se plimba în susul şi-n josul încăperii. Ai dreptate, 
spuse în cele din urmă. Tot ce ştim sunt speculaţii şi nu contează 
prea tare că sunt singurele lucruri care au sens. Asta nu 
înseamnă că trebuie să stăm şi să aşteptăm ca altcineva să fie 
ucis. Ştiu nişte ţipi la Ministerul de Justiţie, am lucrat cu ei pe 
vremea când eram procuror - merg direct la ţintă, nu sunt 
funcţionari politici care fac tot ce le spune administraţia. Cu unul 
dintre ei am fost coleg de liceu. Lasă-mă să vorbesc cu el, să-i 
spun ce ştiu. 

Hart fu de acord. Cum nu-i plăcea să piardă vremea, Ryan 
puse mâna pe telefon şi îl sună pe fostul său coleg de liceu. 

— Mă văd cu el la micul dejun, mâine-dimineaţă, îl anunţă 
imediat ce închise telefonul. Te anunţ dacă se întâmplă ceva. 

Hart se simţea eliberat şi recunoscător că se implicase şi 
altcineva - o persoană în care avea încredere şi pe care o 
respecta. 

— Mulţumesc, Charlie. Nu ştiu o altă persoană căreia aş fi 
putut să-i spun. 

Se pregătea să plece. Ryan îi făcu semn către hamburger, care 
se răcise deja. 

— Nu pleca. Nu ţi-ai terminat cina. 

Senzaţia de grabă dispăruse cu totul din ochii verzi şi limpezi 
ai lui Ryan. Făcuse primul pas în rezolvarea problemei. Nu mai 
avea nimic de rezolvat în seara respectivă. Prin minte îi treceau 
alte gânduri legate de politică şi de ce urma să se întâmple la 
convenţia republicană. 

— Se pare că, în pofida tuturor lucrurilor, vom avea parte de 
alte alegeri prezidenţiale tipice: un partid numeşte un candidat 
cu principii pe care nimeni nu le poate înţelege; celălalt partid 
numeşte un candidat ale cărui principii niciun om întreg la minte 
nu le-ar susţine. Voi ni-l daţi pe Prentice Alworth, noi vi-l dăm pe 
Arthur Douglas. Amândoi îşi fac campanie spunând ţării că 
celălalt nu merită postul. lar ţara are de ales între doi oameni 
cinstiţi! Ryan îşi scutură capul plin de dezgust. Doamne, Bobby, 


ar fi trebuit să candidezi - aş fi votat pentru tine. Gura i se crispă 
şi începu să râdă. Desigur, împotriva lui Douglas, aş putea chiar 
să votez pentru Alworth. 

* 

În timp ce republicanii îşi ţineau convenţia, Hart era în 
Washington, cufundat în dosarele cu informaţii pe care pusese 
mâna, căutând orice i-ar fi putut spune cine era în spatele 
Rubiconului şi ce urma să se întâmple. Lucra în biroul său de la 
Senat, cu televizorul deschis, urmărind ultima noapte a 
Convenţiei republicanilor, când, dintr-odată, apăru pe ecran 
chipul lui Charlie Ryan. Puse mâna pe telefon şi sună la Santa 
Barbara. 

— Helen, deschide televizorul, Charlie e în direct. 

— Nu ţine un discurs, nu-i aşa? întrebă ea. Mi-ai spus că ştii de 
la el că nu va avea voie. 

— Nu, e un fel de interviu cu Charlie şi cu vicepreşedintele. 

Ştia că pe Helen nu o prea interesa politica şi avea o aversiune 
faţă de majoritatea politicienilor, însă îl plăcuse întotdeauna pe 
Charlie Ryan. Îi plăcea că nu se lua în serios aşa cum făceau alţii; 
probabil, sugerase ea cu ceea ce Hart considera o înţelegere 
pătrunzătoare, pentru că Ryan considera că nu trebuie să mai 
demonstreze ceva. Era emoţionată că-l putea vedea la televizor 
şi spuse că-l va deschide imediat. 

— Sună-mă mai târziu. Sau te sun eu. 

Ryan şi vicepreşedintele erau intervievaţi de William Griffin, 
redactorul unui jurnal politic foarte citit de neoconservatori. 
Prima întrebare îi fu adresată vicepreşedintelui. 

— Aţi spus că sunteţi aici să-l sprijiniți pe Arthur Douglas, însă 
Arthur Douglas a declarat că nu e de acord cu politica 
administraţiei referitoare la război. Crede că s-au făcut greşeli, 
că... 

— Nu asta a declarat, interveni preşedintele vizibil iritat, 
nerăbdător şi plictisit, în acelaşi timp. A spus că susţine politica 
menţinerii trupelor americane în Irak până când irakienii vor fi 
capabili să-şi asigure protecţia singuri. E o politică sănătoasă - 
singura, din punctul meu de vedere - dacă nu suntem pregătiţi 
să-i lăsăm pe terorişti să câştige, ceea ce democraţii şi, mă tem, 
chiar o parte din republicani sunt dispuşi să facă. 

Urmărind să stârnească o polemică, Griffin se întoarse către 


Ryan. 

— Cred că se referă la dumneavoastră, domnule senator. 

Ryan nu-şi schimbă expresia feţei. 

— Nu, sunt sigur că nu e aşa. Făcu o pauză suficient de lungă, 
încât Griffin şi publicul să se întrebe dacă asta era tot ce avea de 
spus. Dacă ar fi făcut-o, sunt convins că mi-ar fi spus-o în faţă. 

Se întoarse către vicepreşedinte, care, dacă participase 
vreodată la o luptă, nu o mai făcuse din şcoala primară. 

— Nu credeţi asta, nu-i aşa? Că aş fi de acord - cum aţi spus - 
să-i lăsăm pe terorişti să câştige. 

Vicepreşedintele se înroşi, apoi îşi retrase imediat ofensiva. 

— Nu, domnule senator, nu sugerez că asta vreţi. Susţin că 
politica pe care o promovați va avea cu siguranţă acest efect. 

— Ce politică e asta, domnule vicepreşedinte? Sugeraţi că ar fi 
mai bine să găsim o cale de a ne retrage înainte de a suferi mai 
multe pierderi? Aceasta nu e o politică, domnule vicepreşedinte, 
îmi acordaţi prea multă încredere. E singura cale de urmat pe 
care o avem. Cât despre a-i lăsa pe terorişti să câştige, cu fiecare 
zi în care rămânem acolo, numărul lor va creşte. Poate greşesc, 
dar nu sunt sigur că cel mai bun mod de a câştiga un război e să 
aduci mai mulţi soldaţi în rândul duşmanului pe care încerci să-l 
învingi. 

— Dacă renunţăm la Irak, pierdem Orientul Mijlociu, replică 
vicepreşedintele pe un ton de o agresivitate inflexibilă. 

— Şi când a fost Orientul Mijlociu al nostru, ca să-l pierdem? 
Chiar credeţi că e suficient să ne organizăm alegeri ca să 
instaurăm pacea şi democraţia în întreaga regiune? 

— Dacă nu refacem Orientul Mijlociu, ne vom confrunta cu 
terorismul în următorii o sută de ani şi nu va fi în Orientul Mijlociu 
- ci chiar la noi acasă. Asta vreţi, domnule senator? Chiar asta 
credeţi că trebuie să facem? 

— Încercarea aceasta de a reface totul şi războiul pe care l-aţi 
început ne-au adus toate problemele, ripostă Ryan. 

Vicepreşedintele aşteptă până când îşi simţi din nou capul pe 
umeri. Se uită lung la Ryan. 

— Vreţi să spuneţi că democraţia e un lucru rău pentru 
Orientul Mijlociu? 

— Nu, vreau să spun că n-o puteţi impune cu forţa. Am 
încercat. Uitaţi ce ne-a adus. 


— Ceea ce dumneavoastră şi oamenii ca dumneavoastră nu 
înţelegeţi, spuse vicepreşedintele, e că America are interese şi 
responsabilităţi în întreaga lume. Nu suntem o republică mică, 
cum eram la început, acum două sute de ani. Este un război al 
civilizaţiilor, domnule senator: Islamul radical de o parte, America 
şi Vestul de cealaltă. E cel mai important război pe care l-am dus 
vreodată şi trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem 
ca să învingem. 

— Greşiţi. Nu suntem un imperiu care-şi impune voinţa asupra 
celorlalţi. Cea mai puternică influenţă pe care o putem avea e 
forţa propriului exemplu. Adevărata întrebare, domnule 
vicepreşedinte, nu este dacă putem reface Orientul Mijlociu, 
adevărata întrebare este dacă această țară poate supraviețui 
războiului nesfârşit la care vă refereaţi, în care nu suntem cu 
nimic mai buni decât cei împotriva cărora luptăm. 

După terminarea interviului, Hart se duse în biroul lui David 
Allen de alături. 

— Ai văzut? Din când în când cineva face un lucru şi îţi 
aminteşti ce înseamnă cu adevărat să fii membru al Senatului. 
Charlie Ryan e aşa cum trebuie să fie un senator. De fapt, e aşa 
cum ar trebui să fie un preşedinte. Dar mă tem că asta nu se va 
întâmpla niciodată. Şi acum, când a fost la un pas să-l facă pe 
vicepreşedinte mincinos şi nebun la televiziunea naţională, e 
posibil să nu mai fie reales. 

Hart făcu un schimb de priviri cu Allen. 

— Nu sunt sigur că vreau să fiu reales dacă trebuie să-l ascult 
pe Arthur Douglas predicându-ne de la Casa Albă despre nevoia 
de a lupta cu aceeaşi hotărâre de nezdruncinat împotriva 
terorismului şi a taxelor. 


Capitolul 9 


Discursul care îl făcu pe Bobby Hart chiar mai faimos decât 
fusese dură doar douăsprezece minute, discursul pe care nimeni 
dintre cei care îl ascultară nu l-ar fi putut uita, discursul care 
deveni standardul după care se măsurară discursurile următoare 
şi, odată măsurate, să se constate că nu se apropie de modelul 
lor. Fără să fie neapărat o chemare la acţiune, discursul ţinut de 
un candidat, ca o serie de alternative rigide, trezindu-le în minte 
toate falsele opţiuni şi, pe parcurs, luând în batjocură aroganta şi 
importanţa eşecurilor din ultimii opt ani. 

— Să-i taxăm pe cei care pot plăti mai mult sau să renunţăm la 
responsabilitatea pe care fiecare generaţie o datorează 
urmaşilor. Şi cine-şi permite să plătească mai mult - cei săraci 
care muncesc şi clasa de mijloc care se luptă în nevoi sau cei 
câţiva bogaţi care ştiu să profite de oportunităţi? 

Această frază îi făcuse pe cei de pe Wall Street să geamă, dar 
ridicase în picioare Convenţia democraţilor. 

— Să decizi că vei investi tot ce ai într-un război - aşa cum am 
făcut în cazul fiecărui război pe care l-am câştigat - sau să tai şi 
să fugi, în felul în care procedează administraţia actuală - prea 
speriată să ceară sacrificiul fiilor şi fiicelor din toate clasele, prea 
incompetentă să poată opri rănile unui război în care ne-au târât 
printr-o minciună! 

Existau voci care ar fi jurat că, dacă cineva ar fi alergat la 
microfon şi ar fi spus că trebuie s-o facă, Bobby Hart ar fi fost 
nominalizat pentru alegerile prezidenţiale în aclamaţiile generale 
ale Convenţiei. 

— Nu cred c-a fost foarte rău, spuse Hart, cu faţa roşie şi plină 
de transpiraţie. Îi înmână asistentului său administrativ copia 
discursului. Pune asta undeva. Cred că vreau s-o păstrez. 

Coborâseră de pe scenă, fiind acum înconjurați de ecoul 
aclamaţiilor. 

— Oamenii lui Alworth sunt furioşi, raportă Allen cu un rânjet 


larg. Orice discurs ar trebui să primească acceptul lor, mai întâi. 

Hart făcu semn către arenă, unde zgomotul, în loc să se 
liniştească, devenea mai puternic şi mai persistent, cu fiecare 
minut care trecea. Nu-i păsa că lui Prentice Alworth nu-i plăcea 
ce făcuse. 

— Arvrea să mă întorc şi să retrag tot ce-am spus? 

Allen îi făcu semn către uşa de metal din faţă. 

— Sunt cam un milion de reporteri care vor să te întrebe orice, 
de la culoarea chiloţilor, până la părerea ta legată de şansele ca 
Alworth să câştige în noiembrie. 

— Orice, atâta vreme cât nu mă întreabă dacă eu cred că ar 
trebui. 

Majoritatea întrebărilor pe care presa începuse să i le adreseze 
după ce intrase pe uşă în lumina orbitoare a camerelor nu aveau 
legătură cu candidatul democraţilor la preşedinţie; toate aveau 
legătură cu el. 

Regreta că nu candidase el însuşi? Arboră un zâmbet 
adolescentin, care-l făcea să pară timid şi stângaci. 

— Nu, nu tocmai, replică. 

Se gândeşte să candideze peste patru ani? Zâmbetul se lărgi, 
simțind nevoia să devină acid. 

— Împotriva lui Alworth Prentice? ripostă. 

Exista vreo şansă să se răzgândească şi să accepte 
candidatura la vicepreşedinţie pe care i-o oferise Alworth? Un 
zâmbet se ivi şi dispăru imediat. Devenise serios; nu mai era loc 
pentru neînţelegeri. 

— Candidez din nou pentru Senat şi reprezint California. 
Senatul e locul unde sper să-mi petrec cel puţin şase ani de- 
acum încolo. 

Întrebările erau pe sfârşite, se mai auzeau doar câteva voci 
care încercau să se facă auzite. Cu o fluturare prietenoasă din 
mână, Hart se întoarse şi plecă. 

— Domnule senator, sunteţi membru al Comisiei de Informaţii. 
Ştiţi să existe vreun plan pentru asasinarea preşedintelui SUA? 

Hart se întoarse, încercând să identifice figura reporterului. O 
femeie slabă, cu o atitudine îndrăzneață stătea în spatele 
mulţimii de cameramani şi reporteri care se întoarseră brusc. 
Hart o recunoscu imediat. 

— Norma Roberts, se prezentă ea, ridicând cu îndrăzneală 


bărbia. Corespondent Times din Londra. Există rapoarte şi 
zvonuri de la sursele noastre din Orientul Mijlociu că... 

Hart clătină din cap în semn că ştie despre ce vorbea, dar nu 
există motive să se alarmeze. 

— Cum aţi spus, doamnă Roberts, sunt doar zvonuri că s-ar 
putea întâmpla diferite lucruri, că anumite organizaţii teroriste 
încearcă să ne perturbe alegerile. Ca să vă răspund la întrebare: 
nu, nu am informaţii despre vreun atentat la viaţa preşedintelui 
sau a altei persoane. Făcu o pauză înainte de a adăuga: Asta nu 
înseamnă că nu trebuie să fim prevăzători. Dacă nu ştim cu 
siguranţă că există o ameninţare, nu înseamnă că nu pot fi 
oameni care ar vrea să ne atace. 

Norma Roberts era un reporter foarte respectat, care, de 
obicei, ştia ceva mai mult decât ceilalţi. Hart se întreba ce mai 
aflase şi de ce părea că ştie mai multe decât el. 

* 


Securitatea fusese foarte strictă chiar de la începutul 
Convenției - trebuia să treci prin mai multe şiruri de detectoare 
de metale, gărzi înarmate în interiorul şi în afara arenei, însă pe 
măsură ce se apropia de sfârşit, în ultimele două zile apoteotice, 
devenise vizibil mai riguroasă. În noaptea în care Prentice 
Alworth îşi tinu discursul de acceptare, o parte dintre delegaţi se 
văzură nevoiţi să aştepte mai mult de o oră până când li se 
verificară acreditările. 

Hart stătea împreună cu membrii delegaţiei din California, 
amestecându-se printre ei ca un simplu participant anonim. Se 
simţea bine în tovărăşia lipsită de sens a unei convenţii politice, 
unde singura îndeletnicire serioasă era să bântui prin zonă şi să 
bârfeşti. Singura surpriză era legată de vicepreşedinte. Circula 
zvonul că Alworth îl alesese pe senatorul Harcourt din Delaware, 
un membru cunoscut şi respectat al Comisiei de Relaţii Externe. 
Apoi zvonul fu urmat de altul, că ar putea fi un membru al 
Comisiei de Relaţii Externe, dar nu Harcourt. Prea liberal - îl 
considerau unii, prea conservator - susțineau alţii. Dornici de 
senzaţii tari, unii erau de părere că Alworth va face ceea ce 
făcuse Adlai Stevenson în 1956, lansând o competiţie pentru cei 
dornici să participe. Cineva îl întrebă pe Hart ce credea că va 
face Alworth. 

— V-a oferit acest post, însă l-aţi refuzat, nu-i aşa? 


Cu o expresie care sugera că întregul eveniment fusese 
exagerat, Hart replică: 

— Nu puteam candida pentru vicepreşedinţie; îmi depun o 
nouă candidatură pentru Senat. 

Era argumentul pe care i-l oferise lui Alworth, însă nu acesta 
era singurul motiv pentru care nu voia să candideze. Alworth 
reprezenta tot ce Hart ura în legătură cu politica şi ambițiile 
înguste şi stupide ale politicienilor. 

— Pe cine credeţi că va alege? 

Hart declară că nu avea idee cine va fi; dar pentru că acela 
care-l întrebase era din delegaţia lui şi avea o faţă prietenoasă, 
adăugă încet, pe un ton maliţios: 

— Pe cel mai mare politician din generaţia lor. Cu alte cuvinte, 
pe oricine îl va ajuta să câştige alegerile. 

După ce acceptă nominalizarea, Alworth se lansă într-un 
discurs general, evitând cu diplomaţie toate subiectele despre 
care Hart spusese cu câteva zile mai devreme că ar trebui 
dezbătute de orice candidat care avea intenţii serioase să 
conducă ţara. Puţini îşi dăduseră seama. Era atâta emotie, atâta 
entuziasm incandescent în jurul unui candidat care avea şanse să 
ajungă la Casa Albă, încât nu mai conta ce spunea. În plus, 
Prentice Alworth ştia cum să ţină un discurs. Cu fraze calde şi 
curgătoare, o ironie ascuţită şi un zâmbet strălucitor, chiar şi 
atunci când rostea lucruri lipsite de sens, era seducător şi reuşea 
să te asigure că viitorul luminos la care se referea va veni în cele 
din urmă. Lui Hart îi amintea de Bill Clinton. 

— Probabil că de la el a învăţat, îi spuse lui David Allen, care 
stătea lângă el. A urmărit înregistrări, a împrumutat chiar o serie 
de gesturi de la el. Are acelaşi efect. Nu-şi pot lua ochii de la el, 
dar la mai puţin de cinci minute după ce a terminat, nu vei găsi 
trei oameni care să poată reproduce o vorbă de-a lui. 

Alworth se pregătea să încheie. Era pe punctul de a anunţa 
ceea ce aşteptaseră cu toţii atâta vreme: opţiunea lui pentru 
vicepreşedinte. Privi către publicul numeros, apoi către camerele 
TV de unde era urmărit de milioane de spectatori de acasă. 

— Am decis că... 

Brusc, se auzi o bubuitură, un singur pocnet răsunător. Speriat, 
Alworth se retrase împleticindu-se în spate. Hart sări în picioare, 
privind spre balconul din spate. 


— E doar un balon, strigă o voce de la distanţă. 

Convenţia, redusă la tăcere, reveni la viaţă. Un râs nervos 
umplu sala. 

Alworth reveni pe scenă, făcu publicului semne cu mâna, ca să 
le demonstreze că nu se întâmplase nimic şi încercă să 
glumească, motivând că fuseseră cu toţii destul de stresaţi în 
ultimele zile. Însă Hart observase momentul în care Alworth îşi 
trădase frica de care probabil nu fusese conştient până atunci. 

— Aşadar, am decis, exclamă Alworth înainte ca toţi ceilalţi să 
aibă timp să reflecteze la cele întâmplate, senatorul Richard 
Harcourt va candida alături de mine, iar după alegeri va deveni 
vicepreşedinte al SUA! 

Unele zvonuri erau adevărate, în cele din urmă. 

— Mai important, declară Hart atunci când reprezentanţii 
presei veniră să-i ceară punctul de vedere, Richard Harcourt e cel 
mai potrivit om pentru această funcţie: are experienţă, este 
inteligent şi bine informat. Nimeni din Senat nu ştie mai multe 
despre relaţiile externe. Este alegerea perfectă. Guvernatorul 
Alworth merită laudele noastre. 

Apoi Bobby Hart părăsi convenţia cât de repede putu ca să 
prindă zborul spre California. 

În ziua următoare, David Allen sună din Washington. 

— Geniile care se ocupă de campania lui Alworth vor să 
organizeze un tur electoral de o zi, cu trenul, din San Francisco 
până în Los Angeles, unde va ţine un discurs important în aceeaşi 
noapte. 

— Nu trebuie să meargă în campanie în California. 

— Vor s-o facă pentru acoperirea naţională. Vor să vii şi tu cu 
ei. 

— Pun pariu că vor, râse Hart. 

— Candidezi din nou pentru Senat. Circulă o mulţime de 
poveşti potrivit cărora alegerea vicepreşedintelui nu ţi-ar fi picat 
bine. Nu văd cum ai putea să nu accepti. 

— Când vor să-l organizeze? 

— Luni, de acum în două zile. 

— M-au prins într-un moment foarte aglomerat. Foloseşte-te de 
scuza asta. Spune-le că nu am la dispoziţie întreaga zi. Am să 
particip începând cu ultima întâlnire dinainte de Los Angeles. 
Acolo ar trebui să apară întrebări în cazul în care nu vin. 


Luni după-amiază târziu, Hart se urcă la penultima staţie în 
trenul care fusese numit Expresul Democratic şi, împreună cu 
câteva sute de reporteri obosiţi şi politicieni zeloşi îl însoţi pe 
Prentice Alworth în scurta sa vizită prin Los Angeles. 

Era extrem de cald, acea arşiţă care face aerul să fiarbă şi 
transformă pământul în praf. Era una dintre acele zile în care 
Bobby Hart se simţea plin de viaţă, în după-amiezile lungi de 
vară şi nopţile răcoroase din California, când singurele haine de 
care avea nevoie erau un tricou şi o pereche de jeanşi. In timp ce 
trenul gonea pe şine sub cerul roşu şi necruţător, el stătea într- 
un vagon cu aer condiţionat şi bea dintr-o bere pe care i-o 
dăduse cineva, privind fără să asculte sporovăială celor din jur, 
visând să fie undeva într-un orăşel din California, fără nicio grijă 
în afară de întrebarea dacă are suficienţi bani cât să-şi ducă soţia 
la un film în acea noapte. 

Stătea în vagonul-salon cu mulţi alţi demnitari care fuseseră 
invitaţi să-l însoţească pe candidatul democrat şi cel cu care 
candida pe acelaşi buletin de vot. Se aflau acolo ca să-l susţină - 
figuri familiare ale unor politicieni cunoscuţi, expresia simbolică a 
unităţii de partid. Nu aveau nimic de făcut decât să stea, ca parte 
a unui public select, în care oricine s-ar fi făcut remarcat numai 
prin absenţă. 

Mai aveau zece minute până la Los Angeles când Prentice 
Alworth ieşi din compartimentul său privat şi-şi făcu apariţia. 
Chiar şi Hart, care era obişnuit cu asemenea lucruri, putea simţi 
avântul de energie, explozia de emoție care însoțea un candidat 
la preşedinţie ca un suflu puternic şi favorabil. Nimic nu se 
compara cu asta, senzaţia de apropiere de puterea supremă. 
Prentice Alworth dădu mâna cu Hart cu încrederea familiară a 
unui om care nu mai are nevoie de nimic. 

— Ai ţinut un discurs extraordinar la Convenţie, Bobby, spuse 
el cu un zâmbet larg care acum, cel puţin în public, lipsea de pe 
chipul său de o frumuseţe aspră. Nu cred că am fi putut aştepta 
ceva mai bun. 

Apoi se îndreptă către altcineva, cu un nou set de complimente 
care să-l facă să creadă pe cel care le primea că Alworth era 
candidatul pe care-l doriseră dintotdeauna. Hart avusese ocazia 
să mai vadă acest ritual de vanităţi şi ambiţii, lecţia prin care se 
demonstra cât de repede îşi găseşte puterea susţinători. Privea 


cu un soi de amuzament trist cum oameni care deunăzi luau în 
derâdere nu numai şansele lui Alworth de a câştiga, ci şi 
calificarea acestuia, acum îi declarau cât sunt de dornici să-i 
susţină campania. Aici era diferenţa, detaliul care-l ţinea 
deoparte, deşi nu-l putea spune nimănui din lipsă de încredere: 
încă nu credea că Prentice Alworth are vreo legătură cu funcţia 
de preşedinte. 

Trenul se opri. Cei doi candidaţi, Alworth şi Harcourt, ieşiră pe 
platforma din spate, unde, însoţiţi de toţi politicienii care 
încăpuseră în spatele lor, se pregăteau să adreseze câteva 
cuvinte mulţimii numeroase care venise să-i vadă. 

Hart aşteptă până când ceilalţi se adunară, apoi, nerăbdător să 
plece, făcu drumul înapoi prin vagonul-salon şi cobori din tren. Se 
plimbă prin spatele mulţimii şi împreună cu ceilalţi îl privi pe 
Prentice Alworth vorbind despre planurile importante pe care 
noua administraţie avea de gând să le înfăptuiască pentru 
America. Mulțimea arsă de soare îl ovaţiona din ce în ce mai 
gălăgioasă. Alworth se alimenta din această energie, devenise o 
parte din ea, vorbea cu vocea mulţimii, spunându-le ce doreau să 
audă. Acum strigau mai tare, îi strigau numele, strigau pentru ei 
înşişi, strigau pentru toate lucrurile pe care el urma să le 
schimbe. 

Purtat de nevoia politicianului de fi aproape de oameni, de a 
intra în legătură cu ceea ce devenise cealaltă parte a fiinţei sale, 
Alworth le spuse că ar vrea să dea mâna cu cât mai mulţi dintre 
ei înainte să plece. Cobori pe şină, iar mulţimea se repezi, 
încercând să se apropie şi împingând funia care trebuia să 
păstreze un perimetru liber. O duzină de agenţi ai Serviciului 
Secret îşi strânseră imediat mâinile ca să-i reţină pe oameni. 

Secondat de Harcourt, Alworth trecu de linie, încercând să dea 
mâna cu toţi cei care se întindeau să-l atingă. Privind de la 
distanţă, Hart era uimit de fervoarea şi emoția de pe feţele celor 
din mulţime, oameni care, chiar dacă nu erau suficient de 
aproape cât să-l poată atinge pe candidat, erau cuprinşi de 
strania euforie doar pentru că erau aproape de cei care au făcut- 
o. Toată lumea ovaţiona, striga şi râdea de contorsiunile 
nebuneşti pe care le făceau diverse persoane ca să poată atinge, 
fie şi pentru o secundă, mâna întinsă a unui bărbat care ar fi 
putut ajunge preşedinte. 


Zâmbind, Hart se întoarse cu gândul de a pleca. Directorul său 
de campanie, Jeffrey Stone, îl aştepta cu maşina în faţa gării şi ar 
fi vrut să evite mulţimea. Ceva îl reţinuse, un lucru care i se 
păruse ciudat şi total nepotrivit cu locul respectiv. Era cald, teribil 
de cald, atât de cald, încât atunci când inspirai aveai senzaţia că 
inspiri şi fum. Cei mai mulţi oameni erau îmbrăcaţi în pantaloni 
scurţi şi sandale; chiar şi cei mai în vârstă, trecuţi de 60 de ani, 
purtau cămăşi cu mânecă scurtă sau rochii de vară. Dar acolo, 
lângă linia de demarcaţie, aştepta fără nicio reacţie un tânăr 
solitar, îmbrăcat într-un hanorac cafeniu, închis până la gât. 
Prentice Alworth, care dădea mâna cu mulţimea şi zâmbea 
tuturor feţelor exaltate, se afla la mai puţin de trei paşi de el. 

Agentul Serviciului Secret care se afla aproape de Alworth îl 
observă pe bărbat în acelaşi moment. Hart se uita cum agentul 
încerca să ajungă la el. Probabil că îşi dăduse seama că era prea 
târziu. Sinucigaşul cu bombă făcu un pas în faţă. Fu ultimul lucru 
pe care îl văzu Hart înainte ca explozia să-l orbească. 

Urmă o secundă în care lumea şi tot ce era în jur fu redusă la 
tăcere şi se opri. Hart nu mai auzea nimic, apoi, dintr-odată, 
zgomot şi vacarm pretutindeni. Oamenii strigau, unii fugeau 
speriaţi, alţii înlemniseră de spaimă. Zeci de oameni, printre care 
mulţi copii, zăceau răniţi, cu feţele acoperite de sânge şi cu 
membrele rupte şi contorsionate. Hart încercă să se uite în locul 
unde se petrecuse explozia. Nu mai rămăsese decât un morman 
de resturi care ardeau şi o groapă de câţiva metri adâncime. 
Prentice Alworth şi câteva zeci de persoane, printre care şi 
agentul Serviciului Secret care încercase să-i salveze viaţa, la fel 
şi Richard Harcourt, candidatul la vicepreşedinţie, omul pe care 
Hart îl respectase dintotdeauna, muriseră cu toţii pe loc. i 

Hart alergă în mulţime, încercând să facă tot ce putea. Işi 
rupse o mânecă de la cămaşă pe care o folosi drept garou ca să 
oprească hemoragia unei femei rănite a cărei arteră de la picior 
fusese retezată. O lăsă în grija soţului şi se ocupă de următoarea 
persoană care avea nevoie urgentă de ajutor. Când sosiră, 
medicii au fost nevoiţi să-l îndepărteze cu forţa, fiindcă încerca să 
resusciteze un bărbat de 80 de ani, care murise în urma unui 
atac de cord provocat de oroarea carnagiului la care fusese 
martor. 

Jeffrey Stone îl găsi pe bancheta din spate a unei ambulante, 


învelit cu o pătură peste umerii goi. 
— E vina mea, spuse cu o privire întunecată şi mânioasă. Ar fi 
trebuit să fiu în stare să previn toate astea. 


Capitolul 10 


— Asasinarea lui Prentice Alworth, domnule Townsend. Vreţi să 
repet? Candidaţii la preşedinţie şi vicepreşedinţie din partea 
unuia dintre cele două partide politice importante - şi încă 11 
oameni - au murit, fiindcă un sinucigaş cu bombă s-a aruncat în 
aer, nu în Bagdad, ci în Los Angeles. Asasinarea, domnule 
Townsend! Ce-aţi aflat despre asta? 

— Domnule senator Hart, nu-mi place acest ton. Am făcut... 

— Nu vă place tonul meu? Sunteţi directorul unei agenţii care 
nu a reuşit să prevină cel mai direct atac asupra instituţiilor 
democratice ale acestei ţări din toată istoria şi nu vă place tonul 
meu? 

— Îmi pare rău, domnule senator. Toţi suntem cu nervii întinşi 
zilele acestea. Directorul CIA deschise un carnet negru, se uită pe 
prima pagină, apoi trecu la a doua. Ştim că planul a fost pus la 
cale şi executat de Al Qaeda. Ştim că teroristul care purta bomba 
se afla în SUA de aproape un an. 

Hart îl privi cu un dispreţ nedisimulat. 

— Ştim asta pentru că a trimis o casetă video unui post de 
televiziune din Los Angeles şi a anunţat pe toată lumea de 
intenţiile sale, dar nimeni nu a trimis nimic către Al Jazeera şi 
niciun membru Al Qaeda - sau din altă grupare teroristă - nu şi-a 
asumat răspunderea pentru ce s-a întâmplat. Nu vi se pare puţin 
ciudat, domnule Townsend? Oarecum neobişnuit? 

Gura lui Townsend începu să zvâcnească nervos. Luă un creion 
şi îl ţinu cu ambele mâini, răsucindu-l încet înainte şi înapoi. 

— Nu aş crede că o persoană care intenţiona să se arunce în 
aer ar fi minţit în legătură cu motivele pentru care o face, 
domnule senator, sau ar greşi numele organizaţiei. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate, domnule Townsend, dar asta 
nu răspunde la întrebarea mea, nu-i aşa? 

Când şedinţa comisiei se termină, Charlie Ryan îl urmă pe Hart 
în biroul său. Se aruncă într-un scaun de cealaltă parte a mesei 


de lucru a lui Hart. Acesta privi dincolo de el, spre capătul 
îndepărtat al camerei şi la ferestrele stropite de ploaie de furtuna 
care tocmai se oprise. 

— Nu l-am putut opri, spuse Hart uitându-se în continuare pe 
geam. FBI, CIA - nici măcar n-am ştiut de unde să începem. Dacă 
ar fi pomenit cineva despre o tentativă de asasinat, ne-am fi 
gândit că ţinta va fi preşedintele. Ar fi trebuit să fim mai 
pregătiţi. Ce mod de a demonstra că democraţia nu e sigură 
nicăieri decât să-l ucizi pe unul dintre cei doi candidaţi pentru 
cea mai importantă funcţie în stat? 

Încet şi cu eforturi vizibile, Ryan se ridică. De la evenimentele 
din Los Angeles lumea devenise dură şi greu de suportat. Totul 
părea acum o povară. Nu mai existau vremuri bune. 

— Oamenii sunt speriaţi de moarte. Nimeni nu mai ştie ce să 
facă. E destul de greu să le spui tuturor că ar trebui să-şi vadă de 
treburile lor atunci când un candidat la preşedinţie e mort, iar 
celălalt şi-a anulat toate apariţiile publice. 

Hart îl privi fix. 

— Şi toată lumea caută un ţap ispăşitor. Ai auzit în comisie. 
Oamenii vor să prindă pe cineva, fără să le pese prea mult cine 
e. Ai auzit ce-a spus preşedintele noaptea trecută, că singurul 
mod de a preveni repetarea unei asemenea catastrofe e să rămâi 
în luptă, să-i urmăreşti pe terorişti oriunde s-ar afla oricât va fi 
nevoie. Aminteşte-ţi ce a spus: „dacă nu schimbăm lumea, lumea 
ne va schimba pe noi”. Ştim amândoi ce se va întâmpla. Vor 
pretinde şi mai puţine restricţii în calea deciziilor lor şi, dată fiind 
starea ţării, Congresul le va da tot ce vor cere. 

— E posibil să existe un membru sau doi care să obiecteze, 
spuse Ryan în timp ce-şi intersectau privirile. 

Hart îşi îndepărtă privirea, cu gândul la alte lucruri. Ecoul unui 
tunet surd se auzea încet de departe. O rază fragilă de soare 
pătrunse în întunericul cenuşiu, colorând totul în tonuri de 
galben. 

— A fost greu, nu-i aşa? îl întrebă Ryan. 

Încerca să nu pară prea empatic. Nu voia ca Hart să creadă că 
se îndoia de capacitatea sa de a face faţă evenimentelor. 

Hart se uită la el, încercând să-şi ceară scuze. Apoi, fiindcă 
erau prieteni, făcu un gest neajutorat cu mâinile. 

— În fiecare noapte am acelaşi coşmar. Totul se petrece cu 


încetinitorul: puştiul cu hanorac maro, teroristul care nu arăta 
deloc a terorist, stând acolo calm, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Apoi agentul Serviciului Secret Albert Humphreys, cel mai 
curajos om pe care l-am văzut - sărind la el. Parcă plutea în aer, 
plutind aşa, cu braţe întinse. Apoi, o secundă mai târziu... 

Hart îşi strânse pumnul şi îl lovi uşor de bărbie. Se cutremură 
gândindu-se că nu va uita niciodată ce ştie. Scutură din cap, în 
semn că era bine. Apoi scutură din nou, fiindcă nu era foarte 
sigur. 

— A apărut un articol în Times în dimineaţa asta, remarcă el 
după o scurtă pauză. Sugerează că alegerile ar trebui amânate. 
Comitetul Naţional Democrat se întâlneşte săptămâna asta să 
aleagă un nou candidat, dar cum au rămas mai puţin de două 
săptămâni, nu e suficient timp să facă cineva faţă unei campanii 
serioase. 

— Am citit articolul. Un grup de la Justiţie se întreabă cum se 
poate face. 

Hart era surprins, dar după ce se gândi, îşi dădu seama către 
ce se îndreptau lucrurile. 

— Au fost voci care au cerut amânarea alegerilor locale în New 
York după evenimentele din 11 septembrie. Şi după Katrina au 
existat persoane care au cerut să se amâne alegerea primarului 
din New Orleans. Dar atunci nu s-a întâmplat şi n-ar trebui să o 
facem nici acum. N-am întârziat niciodată alegerile prezidenţiale. 
Ar fi ca şi cum am ceda, nu crezi? 

— Ai dreptate, nu putem, confirmă Ryan. Sau, cel puţin, n-ar 
trebui. Dar ce-o să se întâmple în acest weekend? Personalul de 
campanie al lui Douglas e îngrijorat. Nimeni nu vrea să vorbească 
despre asta în public, însă se crede că e posibil un val de 
simpatie extraordinar, iar oamenii pot considera că singurul mod 
în care pot demonstra teroriştilor că nu pot decide soarta 
alegerilor e să voteze pentru oricine îl va înlocui pe Alworth. Ryan 
îl cercetă din priviri pe Hart. 

— Persoana care-i îngrijorează cu adevărat eşti tu. După 
discursul pe care l-ai ţinut în convenţie, după ce-ai făcut în Los 
Angeles în urma atacului, dacă vrei, nominalizarea îţi aparţine. 

— Când mi s-a dat şansa, nu am candidat; acum... Nu, după 
tot ce am văzut. Ar părea că iau ceva de la mort, ceva ce nu mi-a 
aparţinut niciodată. Ar trebui să fie cineva care a candidat în 


alegerile primare din partid. 

— Nu e un motiv bun, Bobby, insistă Ryan. Cei care au 
candidat în preliminarii împotriva lui Alworth au pierdut. Ai putea 
repune ţara asta pe picioare. Douglas e un prost. Va fi mai rău 
decât ce avem acum, dacă se poate. 

— Nu pot. N-am putut nici până acum din cauza lui Helen, iar 
acum, după tot ce s-a întâmplat... 

Era aşa cum bănuia Ryan: Hart renunţase să candideze pentru 
preşedinţie din cauza soţiei. Il admira pentru asta. 

— Cum se mai simte? Mai bine? 

Hart se uită în altă direcţie. 

— Mai bine? Da, aşa cred. 

Ryan se ridică, dorind să plece. 

— Nu te teme, îi spuse cu un zâmbet aspru. Ţara va trece şi de 
asta. Ne-am descurcat şi în situaţii mai rele. 

— Da, ne-am descurcat, nu-i aşa? 

Hart îşi amintea panica pe care o văzuse în jurul său în ziua 
aceea îngrozitoare în Los Angeles, dar îşi amintea şi de 
nenumăratele acte de eroism. Oameni care, deşi aveau răni 
severe, se grăbeau să-i ajute pe cei din jur. Şi, dacă existaseră 
congresmani şi senatori care nu se gândiseră la nimic mai bun 
decât să ceară cu înverşunare şi fără minte răzbunarea, erau şi 
oameni ca Charlie Ryan, care îndemnaseră la răbdare, la tărie 
morală şi la respectarea decentă a opiniilor celorlalţi. Ţara 
reacţionase bine în condiţiile respective, poate cu mult mai bine 
decât ar fi reuşit orice altă ţară. 

Hart îşi petrecuse restul săptămânii în Washington. Camera 
Reprezentanţilor şi Senatul se reuniseră într-o sesiune la câteva 
zile după asasinat. Campania politică fusese întreruptă câtă 
vreme ţara îşi îngropase morţii, încercând să înţeleagă ce se 
întâmplase. Forţele americane intraseră în alertă în toată lumea, 
iar Gărzile Naţionale fuseseră chemate să protejeze populaţia de 
un alt atac terorist. Toată lumea aştepta cu nerăbdare să vadă ce 
se va întâmpla. 

Vineri după-amiază, David Allen a fost informat că toată lumea 
- cel puţin cei din Washington - îl aştepta. 

— Va fi Jeremy Taylor. Am aflat de la sursa din Comisia 
Naţională. 

Taylor, senator senior din Illinois şi membru superior al 


Comisiei pentru Relaţii Externe din Senat, candidase la 
prezidenţiale, însă nu reuşise să primească suficient sprijin 
popular. Fusese unul dintre primii candidaţi care se retrăseseră. 

— Puternic, respectabil, însă nu a câştigat niciodată în 
alegerile primare. 

— Nimănui nu-i pasă de asta, răspunse Allen. Este exact aşa 
cum ai spus - puternic şi respectabil, o persoană în care oamenii 
pot avea încredere. Oferă stabilitatea de care are nevoie ţara. In 
plus, ştie mai multe despre politica de apărare şi despre forţele 
armate decât oricine altcineva. O să-l învârtă pe Douglas pe 
degete în discuţii. 

— Ce zici de a doua întrebare? Ce va face Comisia Naţională în 
privinţa amânării alegerilor? 

— Nimeni nu e de acord cu asta acum. Taylor îi va aduce pe 
câţiva dintre oamenii săi, însă echipa care l-a susţinut pe Alworth 
va rămâne. Ei cred că pot câştiga, iar eu nu sunt sigur că nu sunt 
de acord cu ei. 

Hart se uită la ceas. 

— E trecut de nouă. De ce nu pleci? 

Allen aruncă o privire spre mormanul de documente de pe 
biroul său. Nu acesta era motivul pentru care se afla încă aici, şi 
Hart o ştia. Întotdeauna erau grămezi de hârtii pe biroul lui Allen. 

— N-ai fi aici dacă n-aş fi şi eu. Nu trebuie să mă păzeşti. N-o 
să mi se întâmple nimic aici. 

Allen încercă să nege, dar Hart îl opri cu o privire. 

— Plec oricum în câteva minute. A fost o zi lungă. Ne vedem 
mâine. 

Deşi protesta că mai are de lucru, Allen îşi înşfacă haina din 
cuier şi se îndreptă spre uşă. Hart se întoarse la biroul său, şi 
mâzgăli câteva notițe legate de planurile de a doua zi, apoi îşi 
adună lucrurile. Cu servieta sub braţ, încuie uşa biroului său 
privat şi părăsi clădirea. 

Luna fusese acoperită de nori şi o ceaţă groasă se lăsase peste 
strada străjuită de copaci. Un vânt mohorât şuiera printre 
frunzele groase de toamnă. Lui Hart i se păru că aude ceva. Se 
opri şi se uită în spate, însă nu văzu nimic. Se ironiză singur la 
gândul că, de când cu evenimentele din Los Angeles, imaginaţia 
îi juca extrem de uşor feste. Pornind de la acele întâmplări şi 
imaginea lui Gunther Kramer mort, se întreba dacă nu cumva îi 


fusese atins vreun nerv, atâta vreme cât începuse să aibă 
reacţiile întârziate despre care citise. Le spunea întotdeauna 
oamenilor să nu se lase cuprinşi de frică şi, cu toate astea, frica, 
nu de ceea ce i se putea întâmpla lui, ci de ceea ce se putea 
întâmpla pur şi simplu, părea să-l însoţească pretutindeni. 

Ajunse la maşină şi încercă să deschidă uşa. | se păru că aude 
din nou nişte paşi în spate. 

— Nebunule, îi scăpă, ruşinându-se de propria slăbiciune, însă 
o mână apăru brusc de nicăieri şi-l apucă de braţ. Intorcându-se, 
se trezi faţă-n faţă cu o stafie. Nu se poate! 

Dieter Shoenfeld îl asigură că era el. Apoi, înainte ca Hart să 
poată rosti vreun cuvânt, Shoenfeld se îndreptă în grabă către 
cealaltă portieră a maşinii. 

— Urcă! strigă el. Trebuie să plecăm de aici. Nu trebuie să fim 
văzuţi. 


Capitolul 11 


Dieter Shoenfeld se schimbase. Faţa i se scofâlcise, iar 
cearcănele din jurul ochilor deveniseră mai adânci şi mai 
întunecate decât înainte. Părea aproape epuizat. 

— De ce nu m-ai sunat? îl întrebă Hart. De ce nu m-ai anunţat 
că eşti aici? Dacă n-am mai auzit nimic despre tine am crezut... 

— Că sunt mort. Se uită la Hart, care pornise maşina. Au fost 
momente în ultimele zile când chiar credeam că sunt sau că nu 
mai am mult. E o minune că sunt încă în viaţă. E un miracol că tu 
eşti în viaţă. 

Erau zeci de întrebări pe care Hart ar fi vrut să i le pună. Nu se 
mai gândea la drum, la locul unde ar fi putut merge. Conducea la 
întâmplare, nu foarte departe de Capitoliu. Îşi întorcea capul doar 
ca să-l privească pe Shoenfeld în ochi. 

— E o minune că sunt încă în viaţă? Spune-mi ce se întâmplă. 
De unde nevoia asta bruscă de discreţie? 

— După ce am să-ţi spun, nu vei mai pune întrebarea asta. Se 
uită în faţă. Unde mergem? 

— Unde stai? Putem discuta acolo. 

Shoenfeld stătea în întuneric, privind Capitoliul care se vedea 
luminat în noapte. Nu spunea nimic, se uita în continuare pe 
fereastră, cu o expresie ciudată întipărită pe chip. 

— Roma, spuse în cele din urmă, fără un scop evident. Asta a 
fost prima şi cea mai puternică impresie pe care am avut-o când 
am venit aici pentru prima dată, cu ani în urmă. Roma, aşa cum 
trebuie să fi fost cu două mii de ani în urmă, un oraş aflat în 
centrul lumii, în care fiecare clădire, fiecare stradă era expresia 
vizibilă a măreției sale. Washingtonul a fost construit în acelaşi 
fel, cu bulevarde largi şi Capitoliu, centrul de guvernare, ridicat 
pe un deal, dominând împrejurimile. 

— Dieter, nu cred că înţeleg ce legătură au toate astea cu... 

— Roma, repetă Shoenfeld. Am uitat ce a devenit Roma. 

După felul în care vorbea, se vedea că Shoenfeld era obosit şi 


delirează. Nimic din ce spunea nu avea sens. 

— De când n-ai mai dormit? îl întrebă Hart, convins că aceasta 
era cauza. Spune-mi unde stai. Te duc acolo. O să faci un duş, îţi 
schimbi hainele, apoi mergem să mâncăm ceva şi o să-mi 
povesteşti ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni. 

Shoenfeld întinse mâna şi o puse pe umărul lui Hart. 

— Ştiu, crezi că bat câmpii, şi probabil că o şi fac, dar încerc 
să-ţi spun ceva. 

— Spune-mi după masă. Unde să te duc? 

— Nu locuiesc nicăieri, nu m-am cazat la hotel. Vin direct de la 
gară. 

— De la gară? Nu ai venit cu avionul la Washington? 

— Vin cu trenul de la New York. N-am putut să risc. 

— Să rişti? Nu înţeleg. 

Shoenfeld clătină din cap. Avea de gând să-i explice mai târziu. 

— Vreau să vezi ceva. Putem merge la casa ta din 
Georgetown? Ar trebui să fim în siguranţă acolo. Nu cred că m-a 
urmărit cineva. Cred că am scăpat de ei în New York. 

— Ai scăpat de ei în... Da, sigur, putem merge la mine acasă. 
Poţi să stai acolo. Avem suficient loc. Dar de ce te temi că te-ar 
putea urmări cineva? 

— Fiindcă am aflat ce înseamnă Rubicon. Nu s-a terminat, 
Bobby. Gunther avea dreptate: Rubicon abia a început. 

Shoenfeld era atât de nervos, precipitat şi tensionat, încât cu 
greu putea sta pe loc. Se uita în permanenţă în jur, să vadă dacă 
nu sunt urmăriţi. De câte ori treceau printr-o intersecţie, îşi 
plimba ochii de pe o parte a străzii pe cealaltă şi se afunda mai 
adânc în scaun. Ţinea în braţe o servietă neagră, singurul bagaj 
pe care-l avea. 

— Am primit o scrisoare de la un avocat din Damasc, un om eu 
un caracter îndoielnic, pot spune, o persoană pe care Gunther o 
cunoştea de câţiva ani şi cu care avusese relaţii, cel puţin 
ocazional. Mi-a scris să mă anunţe că Gunther îi lăsase un colet 
care trebuia să-mi parvină dacă i se întâmpla ceva. Şi cum 
Gunther acum era „din nefericire mort” - este expresia pe care a 
folosit-o - voia să mi-l dea. A intrat în detalii, menţionând 
anumite cheltuieli - o sumă exorbitantă, după părerea mea - pe 
care a trebuit să le suporte atâta vreme cât coletul era în grija 
lui. Fiindcă Gunther îi fusese prieten, declara că e de acord să 


suporte o parte din cheltuieli şi era dispus să accepte nu mai 
mult de echivalentul a zece mii de dolari pentru tot deranjul. 
Exista o singură dificultate - din anumite considerente, nu putea 
accepta decât bani gheaţă. Mi-a sugerat să merg în Damasc, 
unde puteam face schimbul personal. 

— Aşa că te-ai dus în Damasc... 

Shoenfeld privi peste umăr pe geamul din spate. 

— Aceeaşi maşină ne urmăreşte de ceva vreme... nu, a 
schimbat direcţia. E în regulă. Ce? Da, m-am dus la Damasc. Mă 
duceam acolo oricum. Trebuia să aflu ce s-a întâmplat cu 
Gunther şi ce aflase despre Rubicon. Speram să găsesc ceva în 
apartamentul lui - o bucată de hârtie, poate un jurnal - o dovadă 
scrisă de la care să pornesc. 

— Şi ai găsit? întrebă Hart, nerăbdător să afle ce descoperise 
Shoenfeld. 

Însă Shoenfeld avea prea multe de spus şi nu voia să uite 
niciun detaliu. Clipi de câteva ori şi dădu din mână ca să respingă 
orice întrerupere. 

— Am ajuns în Damasc acum două săptămâni. Parcă ar fi 
trecut doi ani. Avocatul mă aştepta în biroul său, o văgăună 
întunecată, plină de muşte, într-o clădire cu trei etaje fără lift. 
Avea o singură fereastră, dar o perdea ieftină oprea lumina să 
pătrundă în încăpere. Întâi am crezut că se afla acolo pentru că 
în Damasc e o căldură insuportabilă, dar pe măsură ce ochii mi 
se obişnuiau cu întunericul, mi-am dat seama că perdeaua 
acoperea în permanenţă fereastra, cel puţin atunci când avocatul 
nu era singur. Avea cea mai scârboasă figură pe care am văzut-o 
vreodată: gras, cu buze groase şi vineţii şi ochi mici şi răutăcioşi. 
Era suficient să pară urât, însă păţise ceva, un lucru care... la 
început nu-ţi dădeai seama. Avea obiceiul să-şi ţină capul întors, 
în aşa fel încât îi vedeai numai obrazul stâng, dar chiar şi aşa nu 
putea ascunde ce păţise. Obrazul drept, începând de la ochi şi 
până la colţul buzei îi fusese desfigurat în mod crud şi macabru, 
rămăsese doar o urmă din carnea care fusese mâncată de acid. 
Mi-a spus că era opera poliţiei secrete încă de pe vremea când 
era student, fiindcă făcuse greşeala de a distribui o petiție care 
îndemna la pace şi alegeri libere. 

— Nu mi-am dat seama, spuse el cu un rânjet de-a dreptul 
înfricoşător, că aveam alegeri libere şi corecte, iar preşedintele 


Assad câştiga întotdeauna cu mai mult de nouăzeci la sută din 
voturi. 

Shoenfeld a strâns mai tare la piept servieta. Amintindu-şi o 
clipă ce văzuse, s-a uitat cu atenţie în faţă. Avea o privire extrem 
de hotărâtă. 

— Reuşise cumva să-şi termine studiile, însă nu mai avea nicio 
şansă, după ce i se întâmplase, să-şi continue cariera. Trăia la 
periferie, ca un proscris, fiind nevoit să accepte orice slujbă care i 
se oferea. A devenit membru al rezistenţei siriene, în măsura în 
care putea exista una. Aşa l-a cunoscut pe Gunther sau, mai bine 
zis, aşa l-a cunoscut Gunther pe el. Nu ştia cum auzise Gunther 
de el. Tot ce ştia era că Gunther părea să cunoască pe toată 
lumea. 

Shoenfeld făcu o pauză, se uită la Hart şi dădu din cap în semn 
că era de acord cu spusele sirianului. 

— Gunther a avut întotdeauna acest talent. Cunoştea pe toată 
lumea - nu doar prietenii şi duşmanii, ceea ce a făcut ca 
lucrurile... 

Hart intrase pe podul care ducea către Georgetown. Strada 
principală, în mod obişnuit aglomerată chiar şi într-o seară din 
mijlocul săptămânii, era acum aproape părăsită. După atacul din 
Los Angeles oamenii nu mai ieşeau în oraş, iar atunci când o 
făceau, nu stăteau prea mult. Hart coti la dreapta, apoi, după 
două blocuri, încă o dată la dreapta. Strada pe care locuia era 
mai întunecată decât de obicei. Felinarele de pe stradă erau 
aprinse, dar majoritatea caselor din cărămidă îngustă erau slab 
luminate, din loc în loc puteai vedea o lumină aprinsă la etajul al 
doilea sau al treilea, de obicei în spatele jaluzelelor, aproape 
toate trase. 

— Aproape am ajuns, spuse Hart, încercând să-l liniştească. 
După colţ, pe aleea din spate. 

Shoenfeld privi în urmă; apoi, ca să fie sigur, se mai uită o 
dată. _ 

Hart parcă în garajul de pe aleea din spate. Incercă să aprindă 
luminile de la curtea din spate, ca să vadă drumul spre uşa de la 
bucătărie. Shoenfeld îi puse mâna pe braţ, sugerându-i să 
renunţe. Împiedicându-se de prima treaptă a terasei, Hart începu 
să blesteme în barbă. Reuşi cu greu să descuie uşa, apoi, după 
ce Shoenfeld fu în siguranţă înăuntru, îşi aminti s-o încuie la loc. 


Nu aprinse nicio lumină până când nu ieşiră din bucătărie, apoi 
trecură prin sufragerie până în camera de zi din faţă. 

Shoenfeld stătea aşezat pe mijlocul canapelei, ţinând în 
continuare servieta în braţe. Se uită în bibliotecă, cu ochiul 
experimentat al unui om care citise mult. Părea că se relaxează, 
că se bucură de prezenţa unor lucruri familiare, sute de cărţi într- 
o cameră bine mobilată. Lăsă servieta deoparte şi începu, fără 
să-şi dea seama, să studieze titlurile. Hart îi pregăti ceva de băut. 

— In maşină îmi povesteai despre Damasc - despre avocatul 
sirian care avea ceva ce-i aparținuse fratelui tău. 

Shoenfeld amestecă gheaţa din pahar, apoi sorbi o gură pe 
îndelete. 

— Mulţumesc pentru asta, spuse, făcând semn spre băutură în 
timp ce-o punea pe măsuţa din faţă. Şi pentru tot. 

Se mută la capătul canapelei şi se lăsă pe spate. Hart stătea în 
fotoliul aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Da, avocatul sirian. Mi-a părut rău pentru el. Era imposibil să 
nu-ţi fie milă de el pentru ce-i făcuseră. Asta nu schimba cu nimic 
faptul că era un hoţ, şi i-am spus-o: „Îmi povesteşti ce prieten 
bun ţi-a fost Gunther, cât a încercat să te ajute şi, cu toate astea, 
insişti să plătesc zece mii de dolari înainte să-mi dai ceea ce te 
rugase el?” Nu l-a deranjat întrebarea, mă înţelegi. Şi-a desfăcut 
pur şi simplu palmele lui murdare şi slinoase şi mi-a explicat că, 
aşa cum ştia şi Gunther, era sărac şi obligat să câştige bani după 
cum putea. 

— Aşa că i-ai plătit? 

— Sigur că i-am plătit. Nu m-am gândit nicio clipă să nu-i 
plătesc. Trebuia să aflu ce-mi lăsase Gunther. l-am dat toţi banii, 
aşa cum ceruse, peşin. Apoi a deschis un sertar şi a scos un plic 
mare pe care, după cum mi-am dat imediat seama, îl deschisese 
deja. Nu era nimic înăuntru. 

— Era ceea ce înţelegea un sirian prin ideea de glumă. Un 
asemenea om, ei bine... cred că n-a mai avut aşa ocazii să se 
distreze. Expresia de pe faţa mea i s-a părut amuzantă. Inainte 
să apuc să spun ceva - ce cred despre el şi glumele lui -, a 
deschis acelaşi sertar şi a scos un pachet mic. Fusese în plic, însă 
nu era deschis. Probabil că sirianul trăise o anume bucurie după 
ce, descoperind ce era în plic, ceea ce-mi lăsase Gunther, a 
comis gestul onorabil de a nu căuta mai departe. E greu să 


explici cuiva care nu e obişnuit cu mentalitatea siriană, dar 
situaţia semăna întru câtva cu aceea a unui om care jefuieşte o 
bancă, dar nu se gândeşte să se atingă de bani. E un lucru pe 
care nu l-am putut înţelege niciodată. 

— Pachetul ce conţinea? 

— Ajung şi la asta. Intinse mâna după pahar, luă o înghiţitură, 
o savură o clipă, apoi reveni la Hart. O cheie şi o scrisoare; 
scrisoare pe care nu am citit-o acolo, în birou, ci mai târziu, când 
m-am întors la hotel. Întâi m-am gândit că e cheia unui seif, aflat 
probabil undeva în Elveţia - unde s-ar fi putut găsi şi banii pe 
care-i strânsese de pe urma... ei bine, ceea ce făcuse în anii de 
după ce părăsise Germania definitiv. Dar nu era aşa. Era cheia 
unei cutii pe care o ţinea ascunsă în apartamentul său. 
Scrisoarea conţinea o listă, un fel de inventar al obiectelor aflate 
în cutie. M-am dus la apartament. L-am mituit pe proprietar să-mi 
dea voie să intru. Nu mai era nimic înăuntru, locul fusese golit. 
Proprietarul spunea că pătrunsese cineva cu forţa. Am întrebat 
dacă pot rămâne singur câteva minute. În baie, sub o dală 
desprinsă în spatele toaletei, exact în locul descris de Gunther, 
am găsit cutia de metal. 

Hart devenea din ce în ce mai curios şi mai lipsit de răbdare cu 
fiecare clipă. 

— Scrisoarea conţinea informaţii despre Rubicon? Era ceva în 
cutie care...? 

Shoenfeld clătină din cap. Ochii îi străluceau cu intensitate, 
amintindu-şi tot ce văzuse în Damasc. 

— Scrisoarea. Da, scrisoarea. Conţinea lista, inventarul de care 
ţi-am pomenit, dar mai era încă o listă, în care erau trecute şapte 
nume, având fiecare o adresă în Orientul Mijlociu - trei adrese în 
Cairo, două în Damasc, una în Bagdad şi una în Tel Aviv. Spunea 
că atunci când voi citi scrisoarea el va fi mort, iar cei şapte erau 
oameni în care puteam avea încredere - oameni care mă vor 
ajuta, dacă va fi nevoie, să aflu ce se întâmplase. 

— Nimic despre Rubicon? 

— Ba da, dar puţin mai târziu. 

— Era ceva în cutia de metal pe care ai găsit-o? 

— Da, însă legătura era indirectă. Erau câteva paşapoarte, cu 
fotografii modificate şi cu nume diferite. Erau mulţi bani lichizi, 
monede din diferite ţări. Şi mai era o carte. 


— O carte? Ce fel de carte? 

— O carte veche, foarte veche, renumită, scrisă în greceşte. O 
am cu mine. Făcu semn către servieta neagră care era lângă el 
pe canapea. Asta şi alte câteva lucruri care m-au ajutat să 
înţeleg ce făcea Gunther când a fost omorât. 

Dieter Shoenfeld era unul dintre cei mai sofisticaţi şi mai 
cosmopoliţi bărbaţi pe care-i cunoscuse Hart. Nimic nu părea să-i 
perturbe calmul - cel puţin aşa credea Hart. Şi iată-l acum, la 
numai câţiva paşi distanţă, cu o faţă la fel de uimită ca şi a altor 
oameni pe care-i întâlnise Hart. 

— Anumite pasaje erau subliniate, am găsit note scrise de 
mâna lui Gunther pe margine, însă nimic mai mult decât simpla 
informaţie că, din anumite motive, începuse un studiu serios al 
istoriei romanilor. Primul pasaj marcat era descrierea lui Cezar şi 
a armatei sale trecând Rubiconul. 

— Dar cum poate asta... în afară de nume? 

Lui Shoenfeld îi străluceau ochii de bucurie la gândul celor 
aflate, deşi lucrurile păreau în continuare greu de crezut. 

— Apoi am găsit-o, prinsă între ultima pagină şi coperta din 
spate: o bucată de hârtie subţire, împăturită în patru. Gunther 
construise o diagramă care conţinea anumite paralele istorice. La 
sfârşitul paginii - aici, dă-mi voie să-ţi arăt! 

Deschise servieta neagră şi scoase cu grijă un singur volum 
gros. Pielea de pe copertă era zgâriată şi ruptă la colţuri, din 
cauza vremii şi a uzurii. Hârtia cerată era acolo unde o găsise. Îi 
dădu cartea lui Hart, care desfăcu hârtia pe care fusese desenată 
o diagramă foarte minuțioasă. Hart se uită la ea, apoi i-o restitui. 

— Pare a fi în germană şi... 

— Da, iartă-mă. Ar fi trebuit să ţin minte. Dar vezi numele 
Rubicon mâzgălit deasupra primei din cele două coloane - lista 
paralelelor istorice? Prima coloană se referă la istoria romanilor. 
Dar vezi, pe a doua coloană, apare din nou numele. De data asta 
nu e la început, ci la sfârşit. Gunther şi-a dat seama. Rubicon a 
însemnat începutul unor lucruri în Roma şi urma să fie sfârşitul 
altora în America. Rubicon înseamnă mai mult decât ceea ce s-a 
întâmplat în Los Angeles. Acela a fost doar începutul. 

— De unde ştii asta - din câteva pasaje subliniate într-o carte 
veche şi o diagramă ciudată, desenată pe o foaie de hârtie? 

— E mai mult, mult mai mult. Cele şapte nume pe care mi le-a 


dat Gunther. Am găsit şase dintre ei. Am aflat că Gunther nu a 
fost omorât de o organizaţie teroristă. Gunther a... 

— Ai spus că i-ai găsit pe şase dintre ei, a spus Hart, 
întrebându-se dacă a ratat ceva. N-ai spus că erau şapte? 

— Mohammed al Farabi. Ar fi trebuit să fie în Cairo, însă nu mai 
e acolo. Din câte am putut afla, se mută în mod constant. Ar 
trebui să-l întâlnesc săptămâna viitoare. E posibil să aibă ultima 
piesă din puzzle. 

Telefonul de sus începu să sune. Helen era singura care 
folosea acest număr. 

— Trebuie să răspund. Nu durează mult, spuse Hart lăsându-l 
pe Shoenfeld în camera de zi şi se grăbi să ajungă în dormitorul 
de la etaj. 

Era Helen şi părea să se simtă mai bine decât în ultima vreme. 

— Voiam doar să-ţi aud glasul, spuse ea. Izbucni în râs şi 
începu să-l tachineze cu lucrurile care-i lipseau. Stau şi privesc 
apusul de soare în cea mai frumoasă zi pe care am văzut-o 
vreodată. Cerul e portocaliu şi roşu şi purpuriu, iar oceanul are o 
strălucire care seamănă cu aurul lichid. Ţi-ar plăcea să fii aici în 
seara asta, Bobby Hart, sunt sigură că ţi-ar plăcea. De ce nu vii 
acasă, să stai cu mine? 

— Am un zbor de dimineaţă. Am câteva treburi de rezolvat 
după-amiază, dar promit că voi ajunge la cină. 

Ea începu din nou să râdă, tachinându-l cu acelaşi timbru al 
vocii. 

— Cred că nu mai ştiu să gătesc. Nu vrei să mergem undeva, 
numai noi doi? 

Îi vedea chipul în lumina lumânării, cu un zâmbet care-i dansa 
neîntrerupt pe buze. li auzea trilurile de râs, aşa cum făcea 
înainte ca lucrurile să se înrăutăţească. 

— Am stabilit o întâlnire. Ne vedem. 

Dintr-odată, se auzi o larmă teribilă şi violentă, urmată de 
zgomot de sticlă spartă. 

— Ce s-a întâmplat, Bobby? 

Auzi un zgomot puternic de paşi alergând pe palierul de 
dedesubt, apoi un strigăt, vocea lui Dieter şi o pocnitură de armă. 
Casa fu învăluită de linişte. 


Capitolul 12 


— Eu sunt bine, şopti în receptor şi apoi închise. 

Se apropie de uşa deschisă de la dormitor, încercând să vadă 
ce se întâmplă jos. Zări doi bărbaţi înarmaţi care percheziţionau 
casa. Se lipi de perete, încercând să-şi ţină respiraţia. 

— Unde-i celălalt? spuse unul din ei cu o voce gravă şi grăbită. 
Ar fi trebuit să fie doi! Nu e aici - încearcă sus! 

Hart se uită în spatele lui, la fereastra aflată în cealaltă parte a 
dormitorului. Singura lui şansă era să sară. 

— Nu contează, spuse celălalt, nu mai e timp. Poliţiştii o să 
ajungă aici în câteva minute. la servieta şi hai să plecăm. 

Luminile începură să se aprindă în tot cartierul. Sunetul 
sirenelor se auzea în depărtare, venind din ce în ce mai aproape. 
Hart cobori şi-l găsi pe Dieter Shoenfeld prăbuşit pe canapea, cu 
ochii deschişi şi cămaşa plină de sânge. Servieta neagră 
dispăruse, dar cartea, volumul vechi de istorie romană, cu toate 
hârtiile importante împăturite înăuntru, rămăsese pe măsuţă, la 
vedere. 

Sirenele se auzeau din ce în ce mai puternic. Puse cartea pe un 
raft unde nu putea fi văzută şi apoi, cât putu de repede, cotrobăi 
prin buzunarele lui Dieter, căutând un semn care i-ar fi putut 
dezvălui ce aflase Shoenfeld despre Rubicon. Găsi un carnet mic, 
pe care îl băgă în buzunar, apoi se repezi spre uşă, de unde le 
făcu disperat semn cu mâna poliţiştilor. 

O maşină de poliţie opri zgomotos şi doi ofiţeri înarmaţi, 
îmbrăcaţi în uniforme, veniră în grabă spre casă. 

— Sunteţi bine? întrebă unul dintre ei, cercetând holul gol. Ce 
s-a întâmplat? 

— Au intrat prin spate. Eu eram sus, dar Dieter... 

Hart făcu semn spre camera de zi. Acolo... 

Apărură alte maşini de poliţie şi, în câteva minute, se strânse o 
mulţime de oameni în stradă. Poliţiştii instalaseră un cordon în 
faţa casei şi începuseră să cerceteze încet şi metodic curtea din 


spate. 

— Asta nu e o spargere nereușită, îi spuse unul dintre ofiţeri 
partenerului său. Se vede după modul în care ticăloşii au pătruns 
pe uşa din spate. Au scos-o din balamale, l-au împuşcat pe 
nenorocit şi au spart toate geamurile. N-a fost un jaf, a fost o 
nenorocită de execuţie. 

La douăzeci de minute după sosirea poliţiştilor, un detectiv îl 
găsi pe Hart în biroul de lângă dormitorul de la primul etaj. 

— Locotenent Coleman, domnule senator, Leonard Coleman, 
îmi pare rău pentru cele întâmplate. 

Leonard Coleman avea aproape şaizeci de ani, un detectiv de 
culoare, cu o vorbă domoală şi reţinută. 

— Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? Ştiu că cineva - doi 
bărbaţi, din câte am înţeles - au intrat pe uşa din spate şi l-au 
împuşcat mortal pe prietenul dumneavoastră, domnul Shoenfeld. 
E clar că au venit cu intenţia de a omori pe cineva, aşa că 
întrebarea justificată e dacă trebuia să fiţi dumneavoastră, 
domnule senator. 

— De cât timp sunteţi detectiv, domnule locotenent? 

— De aproape douăzeci de ani. 

— Majoritatea asasinatelor sunt ceea ce se numesc „crime 
pasionale”, nu-i aşa? 

— Majoritatea, da, însă nu şi în cazul acesta. Dar ştiţi asta, aşa 
că, dacă nu vă supăraţi, de ce mă întrebaţi? 

— Nu sunt sigur; poate că încerc să plasez faptele în categoria 
corectă. Am fost în Los Angeles şi... 

— Ştiu, domnule. Ştiu unde aţi fost şi ştiu şi ce aţi văzut. 

— În noaptea asta, deşi n-am văzut tot ce s-a întâmplat, ştiu ce 
s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat în Los Angeles nu a fost o crimă 
pasională. Stătea acolo, liniştit, la fel de calm ca orice alt om; în 
ochii lui nu vedeai teamă, mânie sau ură. Era un credincios - 
dacă vreţi, un zelot - o persoană care n-ar fi socotit nicio clipă că 
ceea ce face e un lucru rău. In noaptea asta, doi bărbaţi - îi 
aruncă locotenentului o privire scurtă şi plină de înţeles - doi 
bărbaţi albi de treizeci, patruzeci de ani, unul din ei avea 
mustață, iar celălalt, un accent de New York sau New Jersey, nu 
sunt sigur care dintre ele - nu erau terorişti şi nici din Orientul 
Mijlociu. Era să uit - unul avea cel puţin 1,80 în, iar celălalt era 
mai scund şi lat în umeri. 


— Sunt informaţii foarte bune, domnule senator. Ne vor fi de 
folos. 

— Mă îndoiesc. 

— Dumneavoastră...? 

— N-au venit aici să plătească o poliţă. Nu era ceva personal. 
Erau asasini profesionişti. Şi, ca să vă răspund la întrebare, 
veniseră să ne împuşte pe amândoi. Eram sus, în dormitor. 
Primisem un telefon de la soţia mea, care e în California. L-am 
lăsat pe Dieter în camera de zi. Au spart uşa, l-au ucis pe Dieter 
şi au pornit să mă caute pe mine. Cel puţin asta intenționau. 
Singurul motiv pentru care sunt încă în viaţă e fiindcă şi-au dat 
seama că, după zgomotul pe care-l făcuseră, nu mai aveau timp. 

— Sunteţi sigur că voiau să vă ucidă şi pe dumneavoastră? 

— Asta e partea interesantă. Nu ştiau pe cine urmăresc, pe 
cine trebuiau să ucidă. Unul din ei i-a spus celuilalt după ce l-a 
împuşcat pe Dieter: „Ar fi trebuit să fie doi”. 

— Şi altceva, domnule senator? Mai e şi altceva, nu-i aşa? 

— Nu sunt sigur. La început am crezut că... Dieter credea că 
era posibil să fie urmărit şi... 

— De ce credea asta, domnule senator? De ce ar fi crezut 
domnul Shoenfeld - după actele de identitate din portofel, cred 
că era cetăţean german - de ce ar fi crezut că era urmărit? 

— Sunt anumite lucruri pe care nu vi le pot spune. Se ocupa de 
ceva, încerca să afle anumite lucruri. 

Coleman emise o ipoteză. 

— Bănuiesc că există o legătură cu evenimentele din Los 
Angeles, domnule senator. 

Hart îl privi cu mai multă consideraţie, dar nu-i răspunse direct. 

— N-am ştiut că o să vină. A apărut în faţa biroului meu, ne-am 
plimbat puţin cu maşina şi am ajuns aici, în cele din urmă. Dacă 
era urmărit, probabil că persoanele respective au venit după noi 
până aici. Acum, când mă gândesc, nu găsesc logica tuturor 
lucrurilor. Eram aici de cincisprezece, douăzeci de minute, mă 
întreb cum ar fi putut contacta doi ucigaşi, doar dacă... 

— Dacă asasinii fuseseră deja angajaţi. Ceea ce înseamnă, 
domnule senator, că veniseră aici pentru dumneavoastră. Cineva 
vă supraveghea locuinţa, ca să-i poată anunţa când ajungeţi. 

Coleman cercetă încet şi îndelung biroul, se uită la pereţii 
acoperiţi de cărţi şi fotografii, imagini cu oameni de stat şi 


politicieni zâmbind, de parcă n-ar fi avut nicio grijă. Îşi întoarse 
privirea către singura fotografie de pe biroul senatorului. 

— Soţia dumneavoastră? Se înclină puţin să se uite mai bine. 
Foarte frumoasă, remarcă, aprobând printr-o mişcare din cap. 
Spuneţi că e în California? 

— Da, la locuinţa noastră din Santa Barbara. 

Coleman ascultă o clipă agitația de jos. 

— Ar putea fi un loc potrivit şi pentru dumneavoastră. Nu 
înţeleg de ce ar vrea cineva să vă ucidă, însă, după tot ce s-a 
întâmplat în noaptea asta, nu cred că se vor opri aici. 

Coleman scoase un carnet din buzunar şi îl deschise. Cu un 
scris mic şi ilizibil, îşi notă rezumatul detaliilor pe care le aflase. 
Apoi îl rugă pe Hart să-l însoţească afară şi să-i povestească tot 
ce se întâmplase din momentul în care sosise împreună cu 
Shoenfeld. 

— Am intrat pe alee, îi explică Hart. Îi arătă drumul de la garaj 
până la stradă. În acelaşi fel în care intru în fiecare seară. 

Coleman se aplecă. Ridică cu grijă, într-o batistă, resturile unei 
țigări. 

— Fumaţi, domnule senator? 

— Dieter fuma, dar n-a făcut-o în seara asta. 

Coleman puse ţigara într-o pungă de plastic. Făcu semn spre 
stradă, în direcţia pe care i-o arătase Hart. 

— Probabil maşina lor era parcată undeva pe stradă. E destul 
de întuneric. Nimeni nu i-ar fi observat. Au venit pe jos pe alee - 
maşina ar fi făcut prea mult zgomot. Unul din ei fuma o ţigară, 
din obişnuinţă, probabil ca să se liniştească. Se poate să fi stat 
aici puţin, s-au uitat în jur să se asigure că nu vine nimeni, apoi s- 
au îndreptat spre uşă. Vom trimite asta la criminalistică, spuse el 
în timp ce punea punga în care se afla ţigara în buzunar, să 
vedem ce aflăm. 

Mai zăboviră puţin lângă garaj. 

— Aţi coborât din maşină - dumneavoastră şi domnul 
Shoenfeld - şi v-aţi dus direct în casă. Aţi aprins luminile, aşa 
cum sunt acum? 

— Nu, am vrut, dar Dieter mi-a spus să nu le aprind. Se temea 
atât de tare că putea fi urmărit, încât... 

— Da, dar asta confirmă ce aţi spus mai devreme în legătură 
cu lucrurile pe care le-aţi auzit. Unul dintre ei a spus că „ar trebui 


să fie doi”. Asta înseamnă că nu v-au văzut pe amândoi. Nu se 
poate să vă fi urmărit. Da, în regulă, să continuăm. Aţi traversat 
curtea şi toate luminile erau stinse. Aţi intrat în bucătărie. Ce s-a 
întâmplat după aceea? 

Hart îl conduse pe Coleman în bucătărie, apoi, aşa cum făcuse 
şi cu Shoenfeld, trecură prin sufragerie până în camera de zi. Un 
poliţist făcea ultimele fotografii ale cadavrului. Hart nu se putu 
uita. Se îndepărtă. Coleman îi spuse ceva fotografului, care 
termină în grabă. 

— Aţi spus că domnul Shoenfeld trebuia să rămână aici peste 
noapte, dar nu văd să fi avut bagaje. 

— Nu avea decât o servietă, replică Hart. Stătea lângă 
biblioteca din apropierea ferestrelor din faţă, privind fix spre 
podea. Făcu un efort să-şi ridice privirea spre canapeaua 
murdară de sânge. Era acolo, lângă el. 

— Nu mai e acolo. 

— Nu, unul din ei - îmi amintesc acum - i-a spus celuilalt să o 
ia înainte să plece. 

Coleman se uită la Hart, apoi la cadavrul lui Shoenfeld, care 
era pus într-un sac de plastic negru şi aşezat pe o targă. Avea o 
privire îngrijorată. 

— Dar n-a fost un jaf. Nu au venit aici să fure ceva. De ce s-ar 
fi deranjat să ia servieta dacă nu ştiau - sau cei care i-au trimis 
nu ştiau - ce era în ea? 

Hart înţelegea implicaţiile sau cel puţin aşa credea. 

— Înseamnă că Dieter avea dreptate. Era urmărit, pentru că 
altfel nimeni n-ar fi putut să ştie că era aici. Dar asta înseamnă... 

— Că oamenii care-l urmăreau sunt aceiaşi indivizi care vor să 
vă ucidă pe dumneavoastră. Coleman îi aruncă lui Hart o privire 
iscoditoare. Ați încercat amândoi să  dezlegaţi misterul 
evenimentelor din Los Angeles. Citesc ziarele, domnule senator. 
Toată lumea ştie ce probleme aţi ridicat. Din această cauză a 
venit domnul Shoenfeld aici în seara asta, nu-i aşa - tocmai din 
Germania, fără bagaje, doar cu o servietă? Era ceva urgent. Ce 
conţinea? Ce aflase? 

— Nu ştiu. N-a apucat să-mi spună. A început doar, mi-a spus 
pe unde fusese în ultimele două săptămâni, în timpul în care 
toată lumea îl dăduse dispărut. Mi-a spus că aflase ceva despre 
Rubicon... 


— Rubicon, domnule senator? Ce e asta? 

— Numele de cod - ceea ce noi consideram a fi numele de cod 
- al evenimentelor din Los Angeles. Tot ce ştiu, tot ce-a apucat 
să-mi spună, e că ceea ce s-a întâmplat în Los Angeles nu 
reprezenta sfârşitul Rubiconului - era doar începutul. 

Deşi slabă şi aproape imperceptibilă, senzaţia era reală, iar în 
momentul în care înţelese, în mod dureros, ochii mari şi 
indiferenți ai lui Leonard Coleman respinseră adevărul. 

— Şi există oameni în această ţară care vor ca nimeni să nu se 
afle asta, nu-i aşa? Îşi muşcă buza şi se concentră un moment. 
Faceţi parte din sistem, cunoaşteţi procedurile. Cineva mai sus 
va încerca să se ocupe de caz. Eu sunt un simplu poliţist. FBI va 
prelua acest dosar aproape la fel de repede ca reporterii de 
afară, spuse făcând semn spre strada unde maşinile televiziunilor 
începuseră să sosească. Credeţi că ar fi... 

Hart îi aruncă o privire tristă. 

— După ce s-a întâmplat, credeţi că mai pot avea încredere în 
FBI sau în orice alt reprezentant al guvernului? Din câte ştiu... Nu 
renunţaţi la acest caz, nu-mi pasă cine o să vă împiedice. 

— Nu mă cunoaşteţi, domnule senator. Abia ne-am întâlnit. De 
ce-aţi avea mai multă încredere în mine decât...? 

Hart îl privi drept în ochi. 

— De obicei nu am încredere în nimeni, mai ales în acest oraş, 
însă mi-am dat seama imediat că pot avea încredere în 
dumneavoastră. E vorba de instinct. În plus, ce altă şansă am? 

Îşi notă în grabă numărul de telefon mobil pe spatele unei cărţi 
de vizită. 

— Nu ştiu unde am să mă duc, însă mă puteţi găsi oricând la 
acest număr. Trebuie să plec de aici. Sunt câteva locuri unde 
trebuie să ajung. Pot pleca? Mai e ceva...? 

— Nu, e suficient pentru moment. Cineva trebuie să rezolve 
ceva în legătură cu reporterii de afară. Vreţi să...? 

Hart se gândi ce-ar trebui să facă. Era încă sub influenţa 
adrenalinei şi o ştia foarte bine. Nu trecuse încă peste moartea 
lui Dieter Shoenfeld; nu scăpase încă din coşmarul care se derula 
încontinuu în mintea sa. Se întoarse către Coleman. 

— Veniţi cu mine. 

Cu Leonard Coleman lângă el, aflat cu un pas în spate, Hart 
stătea pe scările din faţa reşedinţei sale din Georgetown, 


explicând pe scurt ce se întâmplase. 

— Ceva mai devreme în seara aceasta, doi bărbaţi au pătruns 
în casa mea şi l-au ucis pe Dieter Shoenfeld, care venise din 
Germania să mă viziteze. După cum mulţi dintre dumneavoastră 
ştiu, Dieter Shoenfeld era distinsul editor al unuia din cele 
importante ziare din Europa. Motivul celor întâmplate încă nu e 
clar. Vă pot spune cu siguranţă că nu a fost vorba de un atac 
terorist. Le-am auzit vocile şi... Făcu o pauză, chibzuind dacă ar 
trebui să spună, apoi îşi dădu seama că, indiferent de riscuri, 
trebuia să o facă. Şi le-am văzut feţele. Erau americani, amândoi. 
Ca urmare a acestor evenimente, sunt sigur că veţi înţelege că, 
cel puţin pentru moment, nu pot răspunde la alte întrebări. Dau 
cuvântul locotenentului Coleman, care se ocupă de investigaţii. 

Atinse uşor braţul lui Coleman, apoi se întoarse înăuntru. 
Ofiţeri în uniforme se plimbau în continuare prin casă, adunând 
probe. Se duse direct sus, încuie uşa dormitorului şi începu să-şi 
facă bagajele. Apoi o sună pe Helen. 

— Sunt bine, îi spuse. Dar Dieter... începea să simtă primele 
semne de slăbiciune, un val de oboseală care-l cuprindea ca o 
ceaţă groasă şi densă. Incercă să-şi revină. Dieter e mort. Uite, 
Helen, trebuie să plec pentru câteva zile, dar nu te teme, nu e 
nicio problemă. Sau nu va fi atâta vreme cât ştiu că tu eşti bine. 

Ascultându-i promisiunea, ştiu că-şi va respecta cuvântul şi, 
ştiind asta, găsi mai multă forţă să reziste. 

— Te sun de îndată ce voi putea. 

Mai aruncă o privire în cameră. Apoi, cu bagajul de-o noapte în 
mână, cobori în grabă scările. Ajunsese la bucătărie când îşi 
aminti. Se întoarse în camera de zi şi luă ceva de pe raftul 
bibliotecii. 

— Ar fi bine să am ceva de citit, explică el când un tânăr ofiţer 
observă ce lucea. Îşi îndesă sub braţ cartea pentru care Dieter 
Shoenfeld îşi riscase şi îşi pierduse viaţa ca să i-o aducă şi ieşi în 
grabă pe uşa din spate. 


Capitolul 13 


Norocul era totul. Dacă Dieter Shoenfeld ar mai fi aşteptat o zi, 
Hart s-ar fi dus singur acasă şi ar fi fost ucis. Dacă Dieter 
Shoenfeld ar mai fi aşteptat o zi, Dieter era în viaţă acum. Dacă 
Helen ar fi sunat cu trei minute mai târziu, ar fi fost omorât 
împreună cu Dieter. Toţi cei care aflaseră despre Rubicon 
deveniseră o ţintă a crimei, iar acum, doar ajutat de noroc, Hart 
era singurul dintre cei care ştiau ceva care nu fusese omorât. 

Merse cu maşina prin Georgetown, trecând podul pe lângă 
Capitoliu, îndreptându-se spre clădirea dărăpănată unde David 
Allen avea un apartament. Parcă după colţ, la trei blocuri 
distanţă, aproape de lămpile cu neon care pâlpâiau în faţa unui 
vechi hotel. Îşi apucă în grabă bagajul, îşi ridică gulerul hainei şi 
merse în pas alert, însă nu foarte repede, ca să nu atragă 
atenţia, către blocul lui Allen. 

— Am încercat să te sun! exclamă când deschise uşa şi se trezi 
cu el acolo. 

Recent divorţat, Allen locuia într-un apartament mic, cu un 
singur dormitor. Totul părea că e parte dintr-un proces de 
tranziţie. Rafturile de cărţi - un model ieftin pe care-l poţi 
asambla singur - erau pline cu rapoarte ale congresului, 
propuneri legislative, documentele obişnuite ale unui asistent 
administrativ. Allen luă un braţ de ziare de pe singura canapea 
din cameră şi le aruncă peste un alt morman de lângă uşă. 

— la loc, ia loc. 

Îi luă geanta de pe umăr şi îi făcu semn să se aşeze pe 
canapea. Trase un scaun de la biroul din colţ şi-l aşeză alături. 

— Am tot încercat să te sun, dar nu te-am găsit. Mă gândeam 
să mă urc în maşină şi să vin până la tine. 

— Am închis telefonul mobil. N-am vrut să vorbesc cu nimeni şi 
nu voiam să fiu găsit. 

— Găsit? Din cauza telefonului? 

Hart aruncă o privire prin încăperea mică şi dezordonată, apoi 


încercă să se concentreze. 

— Pot să te rog să-mi dai ceva de băut? 

Allen îi pregăti un scotch cu apă. Hart luă o gură, apoi se uită 
în depărtare, descurajat. 

— Dieter... Vocea i se frânse, iar numele răsună în tăcere. 

— Ar fi bine să rămâi aici în noaptea asta, spuse Allen. 
Canapeaua e extensibilă. Am aşternuturi curate în camera de 
alături. N-o să fie foarte rău. Îşi plecă într-o parte capul lipsit păr, 
vizibil îngrijorat. Pari foarte afectat, Bobby. Ai nevoie de odihnă. 

— Să mă odihnesc? Nu cred că pot dormi în noaptea asta nici 
dacă încerc. Au fost trimişi să mă ucidă doi asasini plătiţi. l-am 
văzut pe amândoi. Mă căutau pe mine şi l-au omorât, în schimb, 
pe Dieter. 

Hart luă încă o gură din băutură, mai mult şi mai încet decât 
prima dată. Pala de foc îi creă o senzaţie plăcută în gât. Se 
înclină în faţă, ţinând băutura între genunchi şi privind fix în ea, 
în timp ce se gândea ce trebuie să facă. 

— Vreau să-mi faci un serviciu, spuse, ridicând privirea. Vreau 
să-mi împrumuţi maşina ta. 

— Sigur, doar că are ceva kilometri la bord şi... De ce? Ce s-a 
întâmplat cu a ta? 

Hart îl privi în ochi. 

— E parcată pe stradă, aproape de hotel. Trebuie să ajung la 
Michigan şi aş prefera să nu folosesc maşina mea. Imi cunosc 
numărul. 

Allen sări de pe scaun şi începu să se mişte încoace şi încolo, 
apoi dându-şi seama că nu are suficient spaţiu, se aşeză la loc. Il 
privi pe Hart, nu ca pe senatorul pentru care lucra, ci ca pe cel 
mai vechi prieten. 

— Cine a încercat să te omoare în noaptea asta? Şi de ce? 

— Rubicon. 

— Nu mi-ai spus ce înseamnă, mi-ai explicat doar că e numele 
de cod al scenariului legat de asasinat. 

— Dieter era convins că evenimentele din Los Angeles au fost 
doar primul pas - dar primul pas către ce, nu ştiu. Nu mi-a spus. 
Telefonul a sunat, ştiam că e Helen şi trebuia să răspund şi, cât 
eram sus la telefon... 

Mai luă o înghiţitură, apoi lăsă paharul pe masă. 

— Când a fost ucis Caulfield - ştiu că a fost omorât -, singura 


concluzie logică era că cineva care avea legături cu o celulă 
teroristă a reuşit să pătrundă în agenţie. Ce s-a întâmplat în 
noaptea asta a fost o crimă plătită. De când angajează 
organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu asasini plătiţi ca să le 
facă treaba? Nu ştiu cine e în spatele acestei afaceri. Nici măcar 
nu ştiu ce încearcă să facă. Toţi cei care au încercat să afle ceva 
despre Rubicon au fost omorâţi. 

Hart întinse mâna după pahar, dar se răzgândi dintr-odată şi 
sări în picioare. 

— Vreau ca mâine la prima oră să zbori până în California. Aici 
nu eşti în siguranţă. Trebuia să pleci oricum în câteva zile, spuse 
când Allen încercă să protesteze. Du-te acum. Ai grijă ca Helen 
să fie în siguranţă. 

Allen ştia că nu va avea succes dacă încearcă să-l oprească, îi 
dădu cheile de la maşină şi îi spuse unde era parcată. 

— Vrei să te întâlneşti cu Charlie Ryan. De asta pleci, nu-i aşa? 
Doar n-ai de gând să conduci până acolo? Sunt o mie de 
kilometri. 

Timp, distanţă, nimic nu mai părea să conteze. Nu existau 
alternative, nu avea alte opţiuni. Totul ţinea de şansă, dar şansa 
însemna destin, iar drumul pe care-l avea în faţă era singurul pe 
care-l putea alege. 

Conduse ore întregi, până în Pennsylvania, pierdut în migraţia 
neîntreruptă a americanilor care se mişcau în toate direcţiile în 
acelaşi timp. Cu puţin înainte de ora trei dimineaţa opri să 
alimenteze cu benzină. La staţia de benzină era o cafenea. După 
ce umplu rezervorul, intră să mănânce ceva. Doi şoferi de camion 
stăteau în celălalt capăt al cafenelei. O chelneriţă de vârstă 
mijlocie, cu o aluniţă la colţul gurii îi turnă o ceaşcă de cafea 
înainte să ceară. l-a dat un meniu din plastic. Nu s-a obosit să-l 
deschidă. 

— Şuncă, două ouă şi pâine prăjită. 

Ouăle erau moi, iar şunca neagră şi sfărâmicioasă, dar lui Hart 
nu-i păsa. Era bucuros că se dăduse jos din maşină şi îşi putea 
întinde picioarele. Asculta vocile celor doi şoferi, cu vorbele lor 
sigure şi simple şi simţea un fel de invidie faţă de viaţa oamenilor 
obişnuiţi. 

— Conduceţi toată noaptea? întrebă chelneriţa, în timp ce-i 
încălzea cana. 


— Nu sunt sigur, mărturisi. 

— Unde mergeţi? 

— În Michigan, răspunse. La Ann Arbor. 

Femeia părea că se gândeşte la cele auzite, ca şi cum şi-ar fi 
petrecut zilele - sau mai degrabă nopţile - calculând pentru alţii 
timpul şi distanţa, în funcţie de anotimp şi de starea vremii. 

— Ar trebui să ajungeţi acolo la prânz, dacă nu faceţi vreo 
pauză prea lungă pe drum. Se luminează în câteva ore. O să fie 
mai puţin dificil. Pe de altă parte, e un motel decent nu prea 
departe de aici. Dar, cum spuneam, curând se face lumină. 

Ce doi şoferi se ridicară de la masă. Fiecare îi lăsase un bacşiş 
generos. 

— Ne vedem peste câteva zile, spuse unul din ei cu un zâmbet 
obosit în timp ce plecau. 

Femeia spălă vasele în urma lor şi şterse tejgheaua. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat azi-noapte? îl întrebă femeia când 
se întoarse cu ceaşca de cafea. Un nou atac. Nu ca data trecută - 
nu s-a mai aruncat nimeni în aer -, dar au încercat să ucidă un 
senator! La el în casă! L-au ratat, însă au omorât pe altcineva. 
Chiar în casa lui, în Washington, capitala ţării. Nimeni nu mai e în 
siguranţa, nu-i aşa? 

Hart îi plăti nota şi lăsă câţiva dolari lângă farfurie. 

— Mulţumesc, spuse în timp ce ieşea pe uşă. 

— Să vă întoarceţi cât mai curând, îi răspunse femeia cu o 
voce visătoare. 

Işi luă rămas-bun cu indiferenţă şi rămase sprijinită de uşă, să 
privească traficul nesfârşit care continua în noapte. 

Cafeaua îl ţinu treaz pe Hart până când se crăpă de ziuă şi 
soarele începu să se ridice. Ajunse în Michigan la 11 şi, aşa cum 
calculase chelneriţa, în Ann Arbor, la prânz. Când ajunse în faţa 
casei în stil georgian a lui Charlie Ryan, îşi dădu seama că, abia 
întors de la Convenţia republicanilor şi aflat în plină campanie 
pentru alegeri, Ryan putea fi oriunde în Michigan, mai puţin 
acasă. 

Se uită în oglinda retrovizoare. Avea părul dezordonat şi nu se 
bărbierise. Cobori din maşină, îşi întinse braţele şi se îndreptă 
către uşa din faţă. Poate era totuşi cineva acasă care să-i spună 
unde ar trebui să se ducă. Uşa se deschise înainte să ajungă 
acolo. Charlie Ryan ieşise să-l întâmpine. 


— Cum ai...? 

— M-a sunat David Allen după ce ai plecat de la el aseară. De 
ce naiba ai venit cu maşina? De ce n-ai sunat? Aş fi venit eu, 
luam primul zbor, insistă Ryan în timp ce închidea uşa în spatele 
lui. Vorbim despre asta mai târziu. Acum du-te sus, fa un duş 
fierbinte şi cât mai lung, curăţă-te. Apoi mergi la culcare. 

— Nu pot, nu încă. O să fac totuşi un duş, cred că sunt un 
dezastru. 

O jumătate de oră mai târziu, după duş, se bărbieri şi îşi puse 
haine curate, apoi se aşeză la masa din bucătărie, încercând să-i 
spună lui Ryan tot ce aflase. 

— Ai cartea şi diagrama cu tine? Lucrurile pe care Shoenfeld le 
considera atât de importante? 

Hart îi înmână lui Ryan volumul îmbrăcat în piele. Ryan îl 
examină cu o sprânceană ridicată şi cu privirea gânditoare. 

— Plutarh. Nu l-am mai citit din şcoală. Deşi părintele Henriot, 
bătrânul meu profesor de istorie, ar fi putut să-ţi spună că nu l- 
am citit nici atunci. 

Deschise cu grijă coperta zdrenţuită ca să nu se rupă mai tare. 
O uşoară grimasă întrerupse linia dreaptă a gurii sale. 

— Greacă! Singura materie despre care ştiu chiar mai puţine 
decât despre istoria antică. 

— Dar ştii. 

— Dacă ştiu? Presupun că, folosind un dicţionar bun, aş putea 
traduce zece sau douăsprezece rânduri într-o lună sau mai bine. 
Văzu mina dezamăgită de pe faţa obosită de moarte a lui Hart. Il 
pocni peste genunchi şi se ridică. Dar nu teme, am o soluţie. 

Ryan dispăru în sufragerie. Se întoarse câteva minute mai 
târziu, cu o carte mică, învelită într-o copertă verde. Părea foarte 
mulţumit de sine. 

— E ceva ce mi-am imaginat că voi studia într-o bună zi. Arată 
încă bine, nu-i aşa? Puse cartea pe masă şi o deschise la 
întâmplare, să-i arate lui Hart de ce este utilă. Pe aceeaşi pagină: 
textul în engleză la stânga, versiunea în greacă veche la dreapta. 
Ar trebui să funcţioneze. Arată-mi primele pasaje pe care le-a 
subliniat - Gunther Kramer, nu? 

Ryan îşi amintea suficient greceşte cât să poată găsi pasajul 
corespunzător în ediţia bilingvă şi apoi corespondentul în 
engleză. După aproape o oră, stătea şi se uita pe geam, 


plimbându-şi privirea de la marginea unui pârâu la un pâlc de 
mesteceni care începuseră să îngălbenească. Nori cenușii se 
mişcau cu repeziciune pe cerul estic, aducând un fel de răceală 
şi, pentru câteva minute, primii fulgi de zăpadă din acest 
anotimp. In lumina rece a soarelui, aerul era limpede, pur şi 
curat. larna venea mai repede anul acesta. 

— Totul pare destul de clar, spuse Hart în timp ce Ryan privea 
ultimii fulgi de zăpadă care se topeau în iarbă. 

— Ce? întrebă Ryan. Se întoarse de la fereastră. Hart era încă 
aplecat peste ediţia Loeb, recitind pasajele subliniate. Da, cred. 
Nu sunt sigur. 

Işi ridică privirea. Credea că îi înţelesese îndoiala. 

— Vreau să spun, pasajele subliniate de Kramer, spuse Hart. 
Legătura cu Rubiconul este o altă problemă. 

_ Ryan începu să bată încet şi liniştit cu degetele în masă. 
Incerca să gândească. 

— Toată lumea ştie povestea - cei care au fost obligaţi să 
citească istoria romanilor. Şi chiar dacă n-au făcut-o, toţi au auzit 
celebra replică: „Veni, vidi, vici” - am venit, am văzut, am 
cucerit. Cezar povesteşte ce a făcut în Galia, dar are legătură cu 
ce a făcut mai târziu, după ce a traversat Rubiconul. Primul pasaj 
marcat: el trece Rubiconul. De ce era aşa de important? Fiindcă i 
se spusese să nu o facă, fiindcă armata urma să fie dusă departe 
de Roma. Dar de ce era considerată armata romană o 
ameninţare pentru Roma însăşi? Celălalt pasaj - îţi aminteşti? 

Privirea lui Hart se întoarse la text, la pasajul în care Gunther 
Kramer trăsese paranteze cu mare grijă şi precizie. Sensul părea 
destul de clar. Hart rezumă ceea ce spunea. 

— Primele zile ale Republicii, când Roma era mai mică, nimeni 
nu comanda o armată mai mult de câteva luni sau un an. Dar 
mai târziu, pe măsură ce Roma îşi mărea teritoriul, a devenit un 
imperiu, iar armata era trimisă în locuri foarte îndepărtate, unde 
se ajungea în câteva luni. Armata devenise mai puţin loială 
Romei decât unor persoane care, la fel precum Cezar, fuseseră 
generali. Cu alte cuvinte, adăugă Hart, amenințările împotriva 
Republicii au început când Roma a devenit un imperiu. 

— Mai e ceva, spuse Ryan. Nu era sigur că o poate spune în 
cuvinte. Ceva legat de tonul în care e scrisă cartea. Ai 
sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era inevitabil, că din 


momentul în care cineva are atâta putere, e doar o chestiune de 
timp, până când începea să o folosească. 

— Dar notele pe care le-a făcut Kramer pe margine? 

— Nu ştiu germană, dar un prieten de-al meu o predă la 
Universitate. Îl pot suna. Mă întreb ce i s-a părut lui Kramer atât 
de fascinant. 

— Poate e lucrul la care ne gândim şi noi acum - de care eu nu 
mi-am dat seama înainte. 

Ryan avea un aer uimit. Hart râse încet, uşor stingherit. 

— Nu sunt sigur că ştiam că a existat o republică romană. Tot 
ce ştiu despre istoria Romei e din piesa lui Shakespeare: Cezar a 
fost ucis, apoi a urmat un război civil. Credeam că Cezar a trecut 
Rubiconul ca să se lupte cu duşmanii săi de la Roma. 

— Asta ştiu majoritatea oamenilor. Ce părere ai? 

— Părerea mea e că am confundat ideea de Imperiu Roman cu 
o lungă listă de împărați romani. Nu mi-am dat seama că 
imperiul a apărut înaintea împăraţilor şi că imperiul i-a adus cu 
sine pe Împărați în mod inevitabil. 

Ryan dădu din cap în semn de confirmare. 

— Ce lecţie tragem din asta? 

— Că devenind imperiu, o republică îşi poate pierde libertatea. 

— Probabil. Dar uită-te şi la următorul pasaj însemnat de 
Kramer. Ce nu era inevitabil era geniul lui lulius Cezar. A 
schimbat totul, dar a lăsat să se creadă, cel puţin pe timpul vieţii 
sale, că nu schimbase nimic. A păstrat toate vechile structuri ale 
Republicii; totul se făcea conform formulei antice „cu voia 
Senatului şi a poporului roman”, deşi nimic nu se întâmpla dacă 
nu voia Cezar. 

— E foarte interesant, Charlie, dar unde ajungem? Au vrut să 
mă ucidă aseară, oricine ar fi, şi tot ce avem e această carte. 

Dintr-odată, îşi aminti ceva. Desfăşură hârtiuţa subţire pe care 
Gunther Kramer scrisese două coloane paralele. 

— Şi asta e în germană, dar Rubicon apare de două ori: primul, 
pe coloana din stânga, şi ultimul, pe coloana din dreapta. Dieter 
mi-a spus că Gunther Kramer dezlegase misterul. 

Ryan se ridică să-şi dezmorţească mâinile. 

— Am să-l sun pe prietenul acela. De ce nu te duci sus, să 
încerci să te odihneşti? Îl privi pe Hart cu o expresie îngrijorată. 
Nimeni nu ştie că eşti aici, cu excepţia lui David Allen, ceea ce 


înseamnă că nimeni nu te poate găsi. Probabil că toţi reporterii 
din Washington încearcă să dea de tine, să obţină o reacţie la 
evenimentele de aseară. Dacă nu apari cât de curând, vor începe 
să speculeze că ai dispărut şi ştii foarte bine la ce conduc 
asemenea zvonuri. 

Hart se ridică de la masă. 

— Allen va spune tuturor că m-am retras, fiindcă moartea lui 
Dieter Shoenfeld a fost o lovitură teribilă şi am nevoie de timp să 
mă liniştesc. În felul acesta am să câştig câteva zile. Trebuie să 
plec din ţară fără să afle nimeni. Îţi explic mai târziu. 

Hart urcă în camera de oaspeţi, în timp de Ryan dădea 
telefonul. Se gândi să se întindă câteva minute şi să se 
odihnească, închise ochii, încercând să nu se mai gândească la 
nimic. 

— Bobby, spuse Ryan încet, scuturându-l de umăr. Trezeşte-te. 
Avem traducerea. 

Hart nu ştia despre ce vorbeşte Ryan. Camera în care 
adormise era întunecată. Credea că trăsese cineva draperiile. Se 
ridică şi se uită împrejur. 

— Cât timp am dormit? 

— Şase ore, poate ceva mai mult. Vino jos. Clare a venit acasă, 
vom lua masa. 

Clare Ryan era medic, chirurg cardiac la Spitalul Universitar din 
Michigan. Zveltă ca un alergător de cursă lungă, cu ochi mari şi 
blânzi, avea una dintre cele mai ascuţite minţi pe care le 
întâlnise Hart vreodată. Vedea dintr-o privire lucruri pe care alţii 
nu le-ar fi observat niciodată. O înţelesese imediat pe Helen. 
Fuse primul lucru de care întrebase. 

— Cum se simte? Cum rezistă după tot ce s-a întâmplat? 

Clare îl luă de braţ pe Hart şi îl însoţi de la capătul scării lungi, 
în spirală până în sufragerie. Masa fusese aranjată pentru trei 
persoane. Îi aruncă un zâmbet jovial, dar reţinut. 

— Ştiu că eşti extenuat, dar poţi suporta. Prietena mea Helen, 
pe de altă parte, nu se bucură de protecţia unui anumit nivel de 
idioţenie care-i face pe oamenii ca tine sau Charlie să pretindă că 
nu există niciun pericol. Chiar au încercat să te omoare noaptea 
trecută? Dumnezeule, spre ce se îndreaptă ţara asta? 

Îl sărută pe celălalt obraz şi îi spuse că ar fi o idee bună să 
încerce să rămână în viaţă. 


— Charlie mi-a zis că trebuie să pleci din ţară, spuse Clare 
scurt după ce începură să mănânce. Am o soră în Toronto, e 
avocat şi se ocupă de actele de muncă ale imigranţilor. Te poate 
ajuta să obţii un paşaport ca să ieşi din Canada. Poţi merge cu 
maşina de la Detroit la Windsor şi, de acolo, să treci în Toronto. 
Işi schimbă uşor expresia. Tocmai îşi dăduse seama de un lucru 
pe care ar fi trebuit să-l ştie. Sau te-ai gândit deja la asta? 

Conversaţia se abătu către alte subiecte - care era situaţia în 
cursa electorală şi ce urma să se întâmple cu Charlie Ryan. 

— Acum câteva săptămâni mi-ai spus că nu mai primeşti bani 
de la Washington, remarcă Hart. Nu cred că atitudinea pe care ai 
avut-o faţă de vicepreşedinte zilele trecute o să te ajute prea 
mult să rezolvi problema asta. Cât de gravă e situaţia? 

Ryan încercă să minimalizeze subiectul. 

— Există aici oameni care vor să te ajute. Nu ştiu însă în ce fel 
vor afecta evenimentele din Los Angeles mersul lucrurilor şi ce 
rezultat va avea cursa prezidenţială. Nu e uşor, ştiind că Taylor 
ar fi un preşedinte mult mai bun, să fii nevoit să pretinzi public că 
Douglas nu va fi un nou dezastru. 

Clare îşi aruncă şervetul pe masă. 

— Doamne, Charlie, nu crezi că e momentul să renunţi la 
minciuni? Ştii că Douglas e cel mai rău lucru care se poate 
întâmpla. N-a avut niciodată vreo idee care să nu-i fi fost şoptită 
de la Casa Albă. De ce n-ai curajul să ieşi în faţă şi să le spui 
oamenilor ce crezi cu adevărat? Cineva a încercat să-l ucidă pe 
singurul tău prieten de la Washington şi tu încă reciţi textele 
partidului? De ce - ca să nu pierzi? Ce rost are victoria dacă nu 
poţi spune adevărul? 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât se enerva mai tare, iar 
zâmbetul de pe faţa lui Charlie se lăţea. Se întoarse către Hart. 

— Ce părere ai? Mi se pare o idee a dracului de bună. 

Clare nu-l credea. Ştia că spune ceea ce gândeşte, că era o 
idee bună, dar nu şi că ar face-o, că ar risca toate lucrurile pentru 
care muncise. Înţelegea că jocul avea anumite reguli; dar ştia şi 
că nu existau prea mulţi bărbaţi sau femei în politică dispuşi să 
încalce atât de multe, cum făcuse omul cu care se măritase. 

Când cina luă sfârşit, Clare fu nevoită să-şi ia rămas-bun. Avea 
pacienţi de vizitat la spital şi urma să se întoarcă târziu. 

— Uite adresa şi numărul de telefon ale surorii mele. Am s-o 


sun să-i spun să te aştepte şi de ce ai nevoie. Nu vreau să te văd 
plecând, dar ştiu că trebuie şi e probabil mai bine să treci în 
Canada în noaptea asta. Am s-o sun pe Helen de la birou să o 
asigur că am avut grijă de tine. Sigur vrea să afle asta, spuse ea 
în timp ce-i dădea ultimul sărut. 

— Mulţumesc, Clare, spuse el, mişcat de amabilitatea cu care 
se oferise să-l ajute şi de cât de mult ţinea la Helen. Mulţumesc 
pentru tot. Traducerea? întrebă Hart după ce plecă Clare. Ce 
înseamnă toate notitele de pe margine? lar diagrama are vreun 
sens? 

— Traducerea e gata. Dacă dă vreo explicaţie? Nu sunt foarte 
sigur. 

Se întoarse în bucătărie şi se aşeză pe aceleaşi locuri. Cartea 
era acolo, cu diagrama alături şi cu cele două pagini care 
conţineau traducerea textului scris de mână. 

— Câteva note făceau referire la alte pasaje. Unele 
reprezentau doar un cuvânt sau două pe care voia să fie sigur că 
le-a tradus corect din greacă. 

Ryan întoarse prima pagină cu traducerea textului, pentru ca 
Hart s-o poată vedea. 

— Glosa de pe marginea comentariului despre cum trecerea 
Rubiconului a reprezentat punctul culminant al expansiunii 
romane, rezultatul de care avea nevoie imperiul - este o notă 
despre Irak. 

— lrak? întrebă uimit Hart. Citi traducerea cu voce tare. Să 
presupunem că războiul din Irak nu a început din cauza armelor 
de distrugere în masă sau a celorlalte motive care ne-au fost 
date. Să nu mai vorbim despre petrol. A început pentru că era, 
considerau ei... Hart îşi ridică privirea. Ei considerau? Cine sunt 
„ei"? 

Ryan îi spuse să citească în continuare. 

— A început fiindcă era, considerau ei, pretextul perfect pentru 
a stabili un stat-client - aşa cum romanii aveau state-clienţi - o 
prezenţă militară, un guvern model, un guvern marionetă, o 
colonie în inima Orientului Mijlociu. Imperiul se extinde, locuitorii 
de acasă sunt mulţumiţi cu promisiunea că democraţia se 
răspândeşte, petrolul va fi ieftin şi ţara prosperă. 

— Cealaltă pagină, diagrama desenată de Kramer, explică 
Ryan. 


— Prima coloană e o listă cu tot ce s-a întâmplat în Roma după 
ce Rubiconul a fost trecut. A doua coloană e o listă cu lucrurile 
care pot aduce un imperiu - un imperiu republican - în acelaşi 
punct. Începe cu al Doilea Război Mondial, apoi strategia militară 
a Războiului Rece, apoi destrămarea Uniunii Sovietice şi a unei 
lumi în care exista o singură superputere. Apoi - citeşte ce e scris 
la sfârşit, ultimele rânduri înaintea cuvântului Rubicon. 

Hart îl citi repede în gând, apoi îl repetă cu voce tare: 

— Asasinatul politic - ameninţarea duşmanilor din exterior - 
susţinerea unui război nesfârşit - expansiunea - mai multe 
asasinate: tot ce are legătură cu necesitatea sau, mai bine zis, cu 
credinţa în necesitatea că trebuie făcut ceva violent, 
fundamental şi fără precedent. 

— Gunther Kramer nu credea că Rubicon era numele de cod al 
unui scenariu terorist, spuse Ryan. Avea convingerea că este o 
conspirație menită să distrugă republica americană, dar cum şi 
de către cine? Ceva nu se leagă. Ce s-a întâmplat în Los Angeles 
a fost un atac terorist. Ştim cine era sinucigaşul cu bombă şi de 
unde provenea. Ştim şi cum îl cheamă şi motivele pentru care a 
făcut-o. Lipseşte ceva, Bobby, şi nu ştiu exact ce. 

— Uită-te la asta, spuse Hart întinzându-i diagrama lui Ryan. La 
sfârşit. 

— Scrie doar Rubicon. 

— Nu, mai e ceva, mai jos. 

Ryan se uită din nou. Mai exista un fel de completare pe care 
n-o observase când se uitase prima dată peste traducere. 

— Este ceea ce i-a spus al Farabi. Ce înseamnă? 

Hart băgă mâna în buzunarul jachetei, de unde scoase carnetul 
pe care îl luase de la Dieter Shoenfeld. Il deschise la pagina unde 
văzuse acest nume prima dată. 

— Dieter ar fi trebuit să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi 
la începutul săptămânii viitoare la Roma. O să mă duc eu în locul 
lui. Spunea că al Farabi ar putea avea piesa lipsă. Asta a fost 
expresia pe care a folosit-o „piesa lipsă”. 


Capitolul 14 


Hart nu-şi putea scoate cuvântul din minte. Îl scrisese într-un 
carnet în timpul zborului de la Toronto la Roma; îl scrisese în 
camera de hotel, după ce se cazase. Ce însemna Rubicon? Era 
mai mult decât scenariul de asasinare a unui lider politic, mai 
mult decât o încercare de a sabota alegerile. Dar cât de mult şi 
spre ce ducea? Lista pe care o făcuse Gunther Kramer: 
asasinatul, ameninţarea duşmanilor din exterior, un posibil război 
şi apoi alte asasinate - toate cu scopul de a demonstra că ceva 
„fără precedent” trebuia făcut. Ce era fără precedent şi, orice ar 
fi fost, cum ar fi putut duce către Rubicon într-un fel care să se 
asemene cu ceea ce se întâmplase în Roma cu mai bine de două 
mii de ani în urmă? 

Mai erau două zile de aşteptare, două zile în care nu avea 
nimic de făcut. Ar fi vrut să sune acasă, să o anunţe pe Helen că 
e bine şi că nu are de ce să se îngrijoreze. Trecuse aproape o 
săptămână de la noaptea crimei, cinci zile de când nu-i mai 
auzise vocea, dar devenise paranoic, era convins că i se ascultau 
aproape toate convorbirile. Işi amintea ce-i spusese Caulfield 
despre romanul 1984 al lui Orwell şi teoria că trăim sub 
supravegherea continuă a unei puteri omnisciente. Işi petrecuse 
trei zile la Toronto şi tot timpul trăise cu impresia că e privit şi 
urmărit. Roma îi dădea mai multă siguranţă şi, lucru mai 
important, se simţea mai aproape de ceea ce spera să fie 
sfârşitul cursei, când avea să afle cine era în spatele Rubiconului 
şi ce urma să se întâmple după evenimentele din Los Angeles. 

Hotelul unde stătea Hart era cel în care Dieter Shoenfeld ar fi 
trebuit să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi luni după- 
amiază, adică ziua următoare. Epuizat fizic şi aflat la capătul 
puterilor psihice, Hart reuşise să doarmă întreaga noapte, ceea 
ce nu se întâmplase toată săptămâna. Luă micul dejun târziu, 
apoi hotărî că trebuie să iasă, că nu-şi poate petrece toată ziua în 
cameră. Imbrăcat într-o jachetă şi cu o pereche de ochelari de 


soare, vestimentația tipică a unui turist, porni spre Tibru, luând-o 
pe vechiul pod pietonal de pe cealaltă parte a Vaticanului. 
Bulevardul larg care începe de la castelul Sant'Angelo era blocat 
de creştinii care aşteptau să primească binecuvântarea papei la 
prânz. 

Tot drumul era plin de magazine şi de tonete care vindeau 
diferite obiecte religioase şi fotografii sau cărţi poştale cu 
imaginea papei. Brusc îi năzări ideea să cumpere o carte poştală 
pe care să i-o trimită lui Charlie Ryan. „Papa a întrebat de tine, se 
gândi să-i scrie. A spus că ar vrea să-ţi asculte confesiunea, dar 
dat fiind ce ai tu de mărturisit, nu e sigur că ar avea atâta timp la 
dispoziţie.” 

Avea sentimentul straniu că lucrurile îi sunt familiare, că e 
acasă. Vedea chipul de irlandez pistruiat al lui Ryan râzând la 
citirea celor scrise. Puse cartea poştală în buzunar şi se urcă într- 
un autobuz pentru turişti, lăsând în urmă mulţimea adunată la 
catedrala Sfântul Petru. 

Soarele Romei îi mângâia cald şi blând pielea, în timp ce 
autobuzul se deplasa încet de-a lungul Tibrului. O clipă, cu toată 
căldura care-i încălzea faţa, simţi sau avu impresia că simte cum 
trebuie să fi fost să faci parte din armata romană care se 
întoarce după ce imperiul cucerise mare parte din lumea 
cunoscută, iar un soldat roman revine întotdeauna triumfător. Îşi 
dorea să fi citit mai mult, să fi studiat mai mult, să fi ştiut mai 
multe despre motivele pentru care Roma se prăbuşise. Îşi dădu 
seama că nu ştia mare lucru. 

Vorbind rar şi cu pauze, dar într-o engleză corectă, ghidul 
descria fiecare loc renumit pe lângă care treceau, aducând 
scurte, dar necesare omagii completei ineficienţe a traficului din 
Roma. 

— Trei milioane de locuitori. Trei milioane de maşini. E 
imposibil să ajungi undeva şi, cu toate astea, toţi reuşesc. 

Hart se uită în jos, pe partea unde se afla în autobuz şi văzu 
cum apărătoarea unui Alfa Romeo era la câţiva centimetri de o 
coliziune înainte să apese frâna şi să dea înapoi. Autobuzul se 
deplasă cu efort înainte, în timp ce se auzeau zgomotele extreme 
ale motorului. 

— Şi aici, la stânga dumneavoastră - un lung şir de ruine ale 
unor construcţii antice. Este ceea ce a rămas din cele 250 de 


scaune în aer liber, ocupate de cei care asistau la întrecerile de 
care de la Circus Maximus. Avea o lăţime de 200 de metri şi o 
lungime de 800 de metri. 

Un bărbat în vârstă, tuns scurt şi grizonant şi cu ochi vioi şi 
cenuşii, care stătea împreună cu soţia în faţa lui Hart, făcu semn 
spre marele câmp acoperit de iarbă, unde singurele semne ale 
curselor erau câteva urme de roţi abia vizibile. 

— Când Roma a căzut pradă corupţiei, remarcă el cu un accent 
britanic rece, când nu mai rămăsese nimic de făcut în politică, 
când poporul pierduse puterea şi totul era în mâna împăraţilor, 
singurul mod de a-i controla, de a-i face să uite ce au pierdut, era 
să le ofere hrană şi divertisment. 

Râse, pe un ton scăzut şi întrerupt, învăluit în ironie. 

— Gândiţi-vă ce ar fi putut face dacă aveau televiziune! 

Autobuzul făcu un ocol larg, întorcând şi luând-o pe două 
străduţe întortocheate, apoi ieşi pe bulevardul lat care ducea 
direct la Colosseum. 

— Numele „Colosseum”, explică ghidul la un microfon care 
emitea sunete metalice, e o greşeală. Adevăratul nume este 
„Amfiteatrul Flavian”. Este prima structură autonomă de acest tip 
din lume. A fost început de împăratul Vespasian în anul 64 d.Hr. 
Şi terminat de fiul său, împăratul Titus, în anul 72 d.Hr. 

Autobuzul opri. Cei care doreau să se plimbe în jurul 
Colosseumului coborâră. 

— Aceasta a fost următoarea etapă în procesul de corupţie a 
Romei, îi explică englezul soţiei sale. Rareori se uita la ea când 
vorbea, deşi era convins că îl ascultă. Distracţiile de la 
concursurile atletice nu erau suficiente. Aveau nevoie de o 
supapă care să depresurizeze nevoia de agresiune acumulată. 
Le-au oferit un carnagiu. Când a fost deschis, erau concursuri o 
sută de zile la rând. Se spune că veneau cetăţeni romani din 
întregul imperiu - lucru pe care îl uităm: că ei colonizaseră 
jumătate din globul pământesc şi oferiseră cetăţenie celor care îi 
slujiseră cu loialitate -, ca să asiste la măcelărirea a peste cinci 
sute de animale, majoritatea aduse din Africa special pentru 
acest spectacol. Reprezentaţiile nu s-au terminat niciodată. 
Aproape două sute de ani mai târziu, când aniversau o mie de 
ani de la înfiinţarea Romei, două mii de gladiatori au luptat cu 
elefanţi, tigri, lei, girafe şi chiar hipopotami doar pentru plăcerea 


de a vedea cum curge sângele. Şi, desigur, mai erau şi jocurile în 
care gladiatorii se omorau unii pe alţii. Ştii, câteodată mă 
gândesc că rasa umană nu are speranţe de izbăvire. 

— Albert, spuse soţia lui privind în depărtare, asta s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă. Ce au făcut romanii acum nu mai 
face nimeni. 

— Nu, aşa e. Acum aruncăm bombe peste oameni ca să-i 
ucidem. Şi nu trebuie să venim la Colosseum ca să vedem aşa 
ceva. O putem face din sufragerie, nu-i aşa? 

— Bine, nu înţeleg cum poţi compara ce se întâmpla atunci cu 
ceea ce se petrece în prezent, insistă ea. 

Înainte ca soţul să-i răspundă, autobuzul porni şi ghidul începu 
să povestească despre următoarea destinaţie. 

Vorbele englezului îi amintiră lui Hart de ceea ce-i spusese 
Caulfield despre Orwell şi Huxley: supravegherea neîncetată din 
1984 şi controlul mai blând, dar dintr-un anumit punct de vedere 
şi mai invaziv despre care se vorbeşte în distopia ştiinţifică din 
Mândra lume nouă. Nevoia de hrană şi adăpost a oamenilor este 
satisfăcută. Toţi sunt mulţumiţi de propria viaţă cu ajutorul 
drogurilor care îţi dau senzaţia că ai tot ce-ţi trebuie şi te 
eliberează de tensiuni. Sexul e eliberat de constrângerile 
procreării şi ale iubirii. Şi, ca o încununare, distracţia trebuie să 
producă o reacţie nu doar emoţională, ci şi fizică, ceea ce Huxley 
numea în povestea sa „tactile”. 

Cobori din autobuz la următoarea staţie şi hoinări câteva ore 
prin mulţime, printre marile monumente ruinate şi rămăşiţele 
distruse ale ceea ce fusese cândva capitala unui imperiu care 
păruse pe-atunci destinat să reziste atâta vreme cât exista viaţă 
pe planetă. În timp ce se plimba printre chiparoşii zvelţi şi 
blocurile imense de pietre răsturnate, se gândea la lucrurile pe 
care le auzise sau le ştia: cum Roma se transformase dintr-o 
republică în care toţi cetăţenii luptau în războaie, într-un imperiu 
în care generalii conduceau veterani plătiţi, loiali doar 
comandanților; de la o republică în care - cum spusese englezul 
din autobuz - fiecare cetăţean lua parte la viaţa civică, într-un 
imperiu în care cetăţenii erau ţinuţi în ascultare prin nenumărate 
jocuri fără minte şi măceluri nesfârşite. 

Hart nu se oprise la paralela evidentă dintre ceea ce se 
întâmplase cu Roma când ea încetase să fie o republică şi ce se 


petrecuse cu propria ţară după războaiele din secolul XX. Nimeni 
nu putea susţine că democraţia din America semăna cu cea de 
acum două sute de ani; ţara era prea mare, prea industrializată, 
specializată şi extinsă pentru asta. Era însă o cale lungă până la 
absenţa totală a democraţiei. Nu era la fel, îşi spuse. Din 
momentul în care Cezar a preluat puterea, nu au mai existat 
alegeri libere. N-au mai existat libertate de expresie, dezbateri 
reale, nici măcar în Senat, din momentul în care Cezar a trecut 
Rubiconul, iar puterea a depins în totalitate sau în principal de 
exercitarea forţei. 

Hart se întoarse şi privi încă o dată spre Colosseum, strălucind 
în toată măreţia sa ruinată şi îmbătrânită în lumina soarelui 
trandafiriu, apoi porni pe jos spre hotel. 

Aproape ajunsese, era lângă piaţa Navona, când văzu titlul 
unui ziar. Nu l-ar fi observat, amestecat printre alte gazete din 
ţări europene, dacă redactorii ziarului britanic nu i-ar fi pus 
fotografia alături de ştirea că acelaşi senator american căruia 
puţin îi lipsise să fie ucis în propria locuinţă, era acum dat 
dispărut, fiind probabil mort. 

Era un ziar de scandal. Bobby Hart nu mai fusese văzut de o 
săptămână, din noaptea în care doi bărbaţi înarmaţi 
pătrunseseră în eleganta sa reşedinţă din Georgetown şi, în urma 
unui schimb de focuri, îl omorâseră pe Dieter Shoenfeld, unul 
dintre cei mai cunoscuţi editori din Europa. Deşi reprezentanţii 
oficiali ai lui Hart susțineau că se retrăsese după moartea lui 
Shoenfeld, nimeni nu mai ştia nimic despre el. Acest fapt 
condusese la speculaţia - „Speculaţia!” spuse Hart cu voce tare - 
că senatorului i se întâmplase ceva şi, din motive legate de 
confidenţialitate, autorităţile refuzau să facă declaraţii. Surse 
informate insistau asupra îngrijorării crescânde că era posibil ca 
senatorul să fi fost răpit de către aceiaşi oameni care încercaseră 
să-l ucidă şi este ţinut ostatic undeva, probabil în afara ţării, într- 
o ţară din Orientul Mijlociu. 

— La naiba, bombăni Hart încet, vârându-şi ziarul sub braţ şi 
îndreptându-se grăbit către hotel. 

Intrarea în hotelul Rafael se făcea dintr-o stradă îngustă, 
pavată cu piatră cubică, pe care cu greu puteau parca trei sau 
patru maşini una lângă alta. Portarul stătea sprijinit de perete cu 
o ţigară între degete şi vorbea cu un bărbat de culoare, îmbrăcat 


într-un costum elegant la două rânduri de nasturi. Când îl văzu 
pe Hart apropiindu-se, aruncă ţigara şi o stinse cu tocul 
pantofului, după care deschise uşa. 

— Domnule Hart, putem să stăm puţin de vorbă? 

Străinul bine îmbrăcat îl apucă pe Hart de braţ şi îl conduse 
către Mercedesul albastru pe lângă care trecuse mai devreme. 
Hart fusese atât de surprins să-şi audă rostit numele, încât se 
trezi pe bancheta din spate a maşinii fără să ştie exact ce i se 
întâmplase. Încercă să coboare. Trase de mâner, însă uşa era 
blocată. Automobilul demară, îndepărtându-se de hotel şi 
părăsind străduţa îngustă cu piatră cubică. In maşină erau doi 
bărbaţi - şoferul, căruia nu-i văzuse faţa şi cel care-l luase cu 
forţa înăuntru şi care acum stătea lângă el. Hart îi ceru să 
oprească maşina şi să-i dea drumul. Răspunsul îl surprinse. 

— De ce, domnule Hart, aveaţi alte planuri pentru cină? 

— Acolo merg - la cină? Nu ştiam că sunt invitat undeva. 

Şoferul coti pe câteva străduţe înguste până când ieşi în strada 
principală care mergea în paralel cu Tibrul, apoi, având în faţă 
irizaţiile bazilicii Sf. Petru ce strălucea în soarele crepuscular al 
Romei, întoarse spre stânga şi se îndreptă către Colina Palatină. 

— V-aţi simţit bine în Roma până acum, domnule Hart? li 
adresă întrebarea pe un ton ce părea deopotrivă interesat şi 
dornic să ajute. Probabil că nu e o întrebare foarte inteligentă, 
ţinând cont de faptul că aţi ajuns de curând, ca să nu mai vorbim 
despre motivul sosirii dumneavoastră. 

Vorbea o engleză impecabilă, cu o tonalitate mai clară şi mai 
aspră decât a unui american, însă fără urme de accent britanic. 
Cu siguranţă, studiase la una dintre cele mai bune universităţi 
din Orientul Mijlociu. Probabil, se gândi Hart, în Egipt, unde 
influenţa britanică nu se reducea la o simplă imitație. Işi sprijinea 
un braţ pe scaunul dintre ei. Purta butoni din aur şi un ceas 
scump, deşi un model mai puţin cunoscut. Hart crezu că ştie cine 
era bărbatul. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi Mohammed al Farabi. 

Egipteanul păru uimit. 

— Dacă sunt...? Nu. Dar înţeleg cum aţi ajuns la această 
concluzie. Nu, nu sunt. Însă ne îndreptăm către el sau, mai bine 
spus, este persoana pe care urmează să o întâlniți. Asta dacă nu 
preferaţi să oprim şi să plecaţi. De îndată ce rosti aceste vorbe, 


clătină din cap, cerându-şi scuze pentru lipsa de etichetă. De 
fapt, voiam să spun că vă putem conduce înapoi la hotel, dacă 
doriţi. Deşi, vă asigur, Mohammed al Farabi va fi foarte 
dezamăgit. 

Hart se întrebă dacă era adevărat, dacă acest om l-ar fi dus 
înapoi şi l-ar fi lăsat acolo, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Cu câteva minute în urmă, acelaşi necunoscut egiptean cu 
maniere rafinate îl urcase cu forţa în maşină şi demarase în 
trombă. lar cum se purta de parcă nu s-ar fi petrecut nimic 
neobişnuit. 

— Depinde, spuse Hart cu o privire serioasă. 

— Imi cer scuze, ce anume depinde? 

— Întoarcerea mea la hotel - depinde de ce-mi veţi spune 
dumneavoastră. În primul rând, cine sunteţi şi unde mă duceţi? 

— Numele meu nu are nicio importanţă. E suficient să ştiţi că 
vă conduc la persoana al cărei nume l-aţi menţionat mai 
devreme, Mohammed al Farabi, şi pentru care aţi venit până aici. 
Sau mă înşel? 

Hart ignoră întrebarea. Îşi dorea să afle alte lucruri. 

— De unde ştiţi pentru ce mă aflu aici, care este motivul venirii 
mele la Roma? 

Străinul clătină din cap cu mişcări scurte şi calculate. Deveni 
dintr-odată foarte serios. 

— Dieter Shoenfeld stabilise - prin intermediul meu - să-l 
întâlnească pe Mohammed al Farabi aici, în Roma, mâine după- 
amiază. Mohammed al Farabi avea motivele sale pentru care 
dorea să-l vadă. El va decide dacă vi le va dezvălui sau nu. Unul 
dintre motive era că domnul Shoenfeld mă avertizase că 
dumneavoastră fuseserăţi informat despre majoritatea lucrurilor 
pe care le aflase. Din acest motiv ne-am închipuit că veţi veni 
aici. Am aflat din rapoarte publice că domnul Shoenfeld a fost 
ucis în locuinţa dumneavoastră şi că existau motive ca şi 
dumneavoastră să fiţi urmărit. Apoi, când am aflat că aţi dispărut 
- şi toată lumea vă pierduse urma - exista o mică posibilitate să 
vă îndreptaţi încoace. Cum, înainte să moară, domnul Shoenfeld 
vă anunţase că urma să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi, 
ne-am gândit că aţi putea veni în locul lui. Ne bucurăm că aţi 
făcut-o. 

— Vă bucuraţi...? porni Hart să întrebe, dar egipteanul îi 


aruncă o privire care-i dădu de înţeles că va afla în curând 
motivul. 

Erau aproape de locul unde fusese Hart mai devreme - Circus 
Maximus, mai exact, ce rămăsese din el. 

— De ce aţi venit după mine? De ce n-aţi aşteptat până mâine, 
când era programată întâlnirea? 

— Fiindcă nu era sigur. N-am ştiut cine sunteţi până când nu v- 
am văzut. N-aveam de unde să ştiu dacă nu aflase altcineva 
unde urma să meargă Dieter Shoenfeld - şi pe cine trebuia să 
întâlnească. Vă asigur, domnule Hart, că aceiaşi oameni care l-au 
omorât şi ar vrea să vă ucidă şi pe dumneavoastră sunt mai mult 
decât dornici să scape de oricine află de ei şi de planurile lor. Il 
privi pe Hart într-un mod care nu mai lăsa vreo îndoială că 
lucrurile erau foarte serioase, apoi adăugă: Aveţi mare noroc că 
sunteţi încă în viaţă. Dacă aţi fi musulman, un frate de credinţă, 
aş spune că sunteţi unul dintre cei puţini aleşi de Allah să 
înfăptuiască lucrarea Domnului. Un zâmbet slab şi enigmatic îi 
străbătu gura lată cu buze subţiri. Chiar dacă nu sunteţi 
credincios, poate că e totuşi adevărat. 

Lăsară în urmă Circus Maximus, locul unde se ţineau cursele şi 
unde se aflau fantomele vechilor care romane, îndreptându-se 
acum către Colina Palatină. Zece minute mai târziu, opri în faţa 
porţilor păzite ale unei vile cu ziduri înalte şi cobori geamul. Cu o 
armă automată în mână, paznicul verifică interiorul maşinii, apoi 
se dădu câţiva paşi în spate şi le făcu semn să intre. 

— Dieter mi-a spus că Mohammed al Farabi locuia în Cairo, dar 
acum s-a mutat în Roma. 

— Cairo nu mai era un oraş sigur. De fapt, n-a fost niciodată, 
dar după ce s-a întâmplat, după ce l-au dus... 

— L-au dus undeva? 

Ochii străinului, atât de plini de curaj şi de încredere mai 
devreme, deveniră dintr-odată umili şi sfioşi. Comportamentul 
său, extrem de corect şi sigur de sine, devenise acum aproape 
umil. Hart se întoarse să vadă la ce se uita, ce produsese această 
remarcabilă schimbare. 

În faţa maşinii, cu o barbă neagră tăiată scurt şi ochi 
pătrunzători ca tăciunele, stătea cineva care părea să fi descins 
direct din paginile celor O mie şi una de nopți. şi ţinea capul 
drept, nu doar ca un soldat bine instruit, ci cu mândria, 


indiferența, cutezanţa omului crescut din primele clipe de viaţă 
cu mentalitatea unui conducător. Nu calitatea de comandant al 
celorlalţi îl făcea atât de impresionant, ci controlul pe care-l 
exercita asupra propriei persoane. Hart simţi imediat că se află în 
apropierea unei inteligenţe rare, un om care iubea deşertul şi 
claritatea spaţiilor goale, cineva care putea în acelaşi timp să 
râdă şi să plângă de vanităţile lumii. 


Capitolul 15 


— Bună seara, domnule senator Hart. Sunt Mohammed al 
Faradi, spuse bărbatul în timp ce ieşea din umbră. Imi pare tare 
rău pentru ce-a păţit domnul Shoenfeld. Dar mă bucur că 
dumneavoastră sunteţi bine şi că putem sta de vorbă acum. 
Intraţi, vă rog. Vom lua cina. 

Stăteau într-o logie de unde se vedea mult din ruinele vechii 
Rome. Farurile din traficul îndepărtat păreau o armată de făclieri. 
Mirosul de iasomie umplea aerul cald al nopţii. 

— Augustus, din câte mi s-a spus, s-a născut nu departe de aici 
şi, potrivit poveştii, şi-a dorit să locuiască în aceeaşi casă simplă 
şi după ce a devenit împărat. A fost obligat - de circumstanţe sau 
de soţie - să construiască un palat. Ironia sorții, dacă se poate 
spune că este o ironie, a fost că, făcând ceea ce nu-şi dorise, toţi 
împărații care l-au urmat au vrut să facă acelaşi lucru: şi-a 
construit fiecare propriul palat. Majoritatea oamenilor trăiesc 
imitându-i pe alţii, domnule senator Hart; singura diferenţă 
constă în modelul pe care şi-l aleg. 

O briză uşoară ca respiraţia unei femei însufleţi o clipă 
draperiile albe de mătase care atârnau de coloanele de piatră ale 
logiei, le trase cu putere pentru ca apoi să le lase să cadă fără 
viaţă în acelaşi loc. Cina era servită de un mic trib de servitori 
care apăreau şi dispăreau în funcţie de sarcinile fiecăruia. Era de 
parcă aerul însuşi ar fi fost înzestrat cu inteligenţa de a putea 
prevedea şi aranja orice lucru necesar. 

— Familia mea a trăit întotdeauna în Egipt. Mi s-a spus de 
către cei care au ştiinţă despre asemenea lucruri că nu a existat 
în istorie vreun moment în care numele al Farabi să nu apară. A 
existat un bărbat destul de cunoscut cu acest nume acum o mie 
de ani, însă n-aş putea pretinde că sunt un descendent direct al 
lui. 

Mohammed al Farabi se întoarse spre Hart, care stătea în 
dreapta lui şi îi zâmbi cu modestie. 


— Dar i-am citit operele, sau cel puţin am încercat. Mai recent, 
familia mea s-a apucat de comerţ. Tatăl meu - şi înainte, tatăl lui 
- au fost bancheri, oameni cu stare şi, pentru că bogăţia are 
adepţii săi, au devenit persoane influente. Erau amândoi 
prevăzători, ştiau când trebuie să tacă, oameni care înţeleseseră 
- sau cel puţin credeau că înţeleseseră - că anumite lucruri nu 
pot fi schimbate. Au învăţat să se adapteze celor care erau la 
putere. Eu, pe de altă parte, eram tânăr şi nu aveam răbdarea 
lor. Eram, de asemenea, pentru a spune totul, obişnuit cu 
bogăţia. 

Scânteia din ochii săi demonstra că înţelesese că diferenţa de 
gândire dintre el şi tatăl sau bunicul său era posibilă doar pentru 
că ei făcuseră anumite lucruri pentru el. Hart se simţea atras de 
el într-un mod neaşteptat. Venise să stea de vorbă cu un om care 
fusese furat, un paria care trăia de azi pe mâine la marginea 
societăţii şi găsise, în schimb, un prinţ al negoţului. 

— Am avut bani, mai bine zis familia mea a avut. Nu m-am 
gândit niciodată cât de greu se strâng şi ce dificil trebuie să fie 
să-i păstrezi. Mă gândeam doar cum pot fi folosiţi. Şi, fireşte, i-am 
folosit în chip nepotrivit: maşini rapide, femei rapide, lucruri de 
genul acesta. A scuturat din umeri, luând în derâdere gândul că 
ceea ce făcuse în tinereţe ar fi avut nevoie mai puţin de regrete 
decât de izbăvire. 

— Maşini rapide, femei rapide, repetă cu o voce plină de ironie 
şi nostalgie. Rămâne între noi - am păstrat câteva maşini. 

Au stat de vorbă pe toată durata cinei sau, mai degrabă, 
Mohamed al Farabi a vorbit, povestindu-i lui Hart despre 
peripeţiile sale de tinereţe, într-un mod care descria mai degrabă 
educaţia sa, ce învățase crescând într-un loc în care frivolitatea 
avea cel puţin avantajul de a fi sigură. 

— Dacă aveai bani, nimănui nu-i păsa cu ce te ocupi. Asta, 
fireşte, atâta vreme cât plăteai pe cine trebuia, pe cei de la 
guvernare care pretindeau că-ţi sunt prieteni. Se împrumutau 
întotdeauna de la bănci, împrumuturi care, după cum ştiau 
ambele părţi, nu erau plătite niciodată. Dar cui îi păsa, atâta 
vreme cât erau atâţia bani în joc? Nici n-am băgat de seamă. Pur 
şi simplu aşa mergeau lucrurile. Apoi s-a întâmplat ceva - unul 
dintre acele lucruri care schimbă totul. Un prieten al tatălui meu 
pe care-l cunoştea de la Universitate a fost arestat. Evenimentul 


era important, fiind vorba de editorul unuia dintre cele mai 
conservatoare ziare din Egipt, un ziar care militase întotdeauna 
cu putere împotriva fundamentaliştilor şi a extremiştilor, cei care 
încercau să înlăture guvernul. Dar făcuse greşeala - ceea ce s-a 
dovedit ulterior a fi o eroare foarte gravă - de a scrie un editorial 
în care susţinea că era momentul să se renunţe la restricţiile 
privind libertatea adunărilor publice şi a exprimării opiniei 
afirmând că amânarea acestui fapt nu făcea decât să crească 
disprețul oamenilor faţă de guvern şi să le dea apă la moară 
celor care susțineau rezistenţa violentă. A fost închis. Nu au 
existat acuzaţii şi nicio sentinţă oficială. A fost ţinut în închisoare 
şi bătut cu violenţă în mai multe rânduri. Când l-au eliberat, 
aproape un an mai târziu, rămăsese doar o umbră a omului care 
fusese. Ce s-a întâmplat cu prietenul tatălui meu, un om pe care-l 
cunoşteam de-o viaţă, a schimbat totul. Am vorbit cu tata să 
vedem ce putem face. Era atât de supărat din cauza celor 
petrecute, încât nu a ezitat deloc atunci când i-am spus ce am de 
gând să fac, deşi ştia mai bine decât oricine ce se va întâmpla. 

Servitorii, chemaţi parcă prin puterea gândului, strânseră 
masa şi aduseră cafeaua. Cu o linguriţă de argint, al Farabi îşi 
amesteca zahărul în cană. Căpătă o expresie gânditoare şi sobră. 

— Ce-aţi făcut? întrebă Hart încet şi fără grabă. Il interesa ce 
urma să-i spună al Farabi, înțelegând că face parte din povestea 
mai mare, fiind prefața necesară a acelor informaţii pe care Hart 
venise să le afle. Ce lucru voiaţi să faceţi, pe care numai mânia 
tatălui v-a permis să-l căpătaţi? 

Al Farabi îşi ridică privirea. Un zâmbet luminos străluci în ochii 
săi întunecaţi. 

— Am cumpărat ziarul. 

— Aţi cumpărat...? 

— Da, şi primul editorial pe care l-am scris a fost despre 
acţiunile guvernului, despre modul în care au reprimat chiar 
vocile acelora care l-au susţinut atunci când erau neînţelegeri 
peste tot. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hart uimit. 

— Nimic, la început. Au crezut că sunt un tânăr cu mintea 
înfierbântată, un băiat de bani gata nedisciplinat, care preluase 
gazeta ca pe-o distracţie, într-un elan tineresc de moment. l-am 
surprins. Acum, spuse zâmbind blând, daţi-mi voie să vă mai torn 


nişte cafea. 

Rămase tăcut câteva minute, gândindu-se la ce se întâmplase. 
Ochii i se micşorară într-o concentrare intensă. 

— Ştiu de ceva vreme, continuă, că Egiptul şi întregul Orient 
Mijlociu sunt prinse între două situaţii imposibile - două tipuri de 
tiranie, una laică şi alta religioasă, ambele condamnate la 
dispariţie. Ziarul le-a atacat pe amândouă - extremiştii religioşi, 
cum sunt cei din Iran, şi regii feudali sau preşedinţii despotici 
care conduc aproape tot. Uneori mulțimile religioase îmi aruncau 
cu pietre în geamuri. Altă dată am fost arestat de poliţie. 
Ferestrele au fost înlocuite şi, pentru că făceam parte dintr-o 
familie cunoscută, guvernul n-a putut face orice. Apoi a venit 
septembrie 2001 şi au avut şansa să scape de mine definitiv. M- 
au arestat, le-au spus americanilor că am informaţii utile despre 
terorişti, apoi, legat la ochi şi cu un căluş în gură, m-au urcat într- 
un avion. În ziua următoare eram în închisoarea numită 
Guantanamo. 

Lui Hart nu-i venea să creadă că cineva fusese în stare să facă 
o asemenea greşeală. 

— Aţi fost închis la Guantanamo ca prizonier de război? Acolo 
ar fi trebuit să fie duşi numai cei care au fost prinşi în timpul 
ostilităţilor, pe câmpul de luptă din Afganistan, sau membri Al 
Qaeda care aveau informaţii despre alte planuri de atac. Fac 
parte din Comisia de Informaţii a Senatului; am fost informat 
despre... 

Işi dădu seama cât de penibil părea, ce prost fusese. Nu avea 
nevoie ca Mohammed al Farabi să-i spună că toate informaţiile 
pe care le primea erau de cele mai multe ori o diversiune, 
jumătăţi de adevăr sau chiar minciuni. 

— Chiar şi acum, după tot ce s-a întâmplat, încă mi-e greu să 
accept că vreun guvern al ţării mele a fost de acord cu asemenea 
fapte. 

— Da, e dificil pentru un american care a fost crescut să lupte 
pentru libertate şi a acceptat războiul numai din necesitate să 
afle că, atunci când te simţi ameninţat, ai face orice să înlături 
pericolul. 

Făcu o pauză după ce rosti cuvântul „orice”, pentru ca 
semnificaţia ecoului să nu poată fi ratată. Hart voia să fie sigur. 

— Spuneţi că aţi fost torturat acolo, ca prizonier la 


Guantanamo. Aţi fost torturat de americani? 

— Chiar de la început şi la intervale regulate. Nu m-au crezut 
atunci când le-am spus că nu simt terorist şi că nu ştiu de 
existenţa unui scenariu terorist. Poate că sunt noi în această 
îndeletnicire aceşti agenţi ai dumneavoastră, deşi cred că nu 
sunt atât de noi pe cât le place unora să pretindă, dar, novici sau 
nu, învaţă repede. Au acest obicei - te leagă de o scândură şi te 
scufundă într-un bazin cu apă... 

— Simularea înecării. Susţin că aşa au obţinut informaţii 
importante care le-au permis să oprească alte atacuri. 

— Probabil, nu am de unde să ştiu. Cu mine nu a funcţionat 
foarte bine, pentru că asemenea metode nu pot dat rezultate 
dacă nu ai nimic de spus. Indiferent dacă este sau nu eficientă, 
această metodă are o calitate - nu lasă niciun fel de semne prin 
care victima să poată dovedi mai târziu că a fost maltratată. 
Nimic, în afară de cuvântul său, dar cine are încredere în 
declaraţiile unui terorist? lar noi ştim că este terorist, fiindcă 
altfel de ce ar fi în Guantanamo? Cine-ar crede că un editor 
egiptean poate fi ţinut dezbrăcat zile în şir într-o celulă rece ca 
gheaţa sau poate fi legat cu lanţuri în timp ce un câine-lup îşi 
cască fălcile, la câţiva centimetri de organele genitale? Sigur, 
nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Guvernul american neagă 
cu vehemenţă asemenea fapte. 

— Imi pare rău, bâigui Hart cu o privire mohorâtă şi mânioasă. 
O să fac tot ce pot. Când mă întorc, o să fac o anchetă. 

Al Farabi îi puse o mână pe braţ. 

— Avem lucruri mai importante de făcut, deşi e posibil să nu 
fie complet separate. Nu mă refer la ce mi-au făcut mie, ci la 
celelalte lucruri care s-au întâmplat la Guantanamo - ce i-am 
spus lui Gunther Kramer, ceea ce se pare că el i-a spus... Zâmbi 
văzând faţa uimită a lui Hart. Mă tem că m-am cam grăbit. 
Gunther Kramer e cel care m-a salvat. 

— V-a salvat? Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că, dacă nu ar fi fost el, acum eram încă în 
Guantanamo. 

— Ce putea face Gunther Kramer? Fusese agent în serviciul de 
informaţii al Germaniei de Est - Stasi - deşi câţiva ani lucrase 
pentru Vest. Tatăl meu era legătura lui. Tatăl meu a lucrat la CIA. 
Ce a făcut...? 


Chipul lui al Farabi se lumină. ÎI privi pe Hart ca şi cum 
informaţia despre tatăl său îi ajutase să devină mai mult decât 
simple cunoştinţe. 

— Mi-a spus că a fost spion est-german, dar că lucra pentru 
Vest. A menţionat că a cunoscut pe cineva din serviciul de 
informaţii vestic, un om de o mare înţelepciune şi inteligenţă, dar 
nu i-a pomenit numele. Gunther avea acest obicei; mi-a relatat 
multe despre viaţa lui, însă pomenea rar numele cuiva. Era, dacă 
am înţeles corect, un obicei pe care-l exersase, un mod prin care 
evita să-i scape, din neatenţie, o informaţie care ar fi putut pune 
pe cineva în pericol. _ 

— V-a spus că este spion est-german şi că lucra pentru Vest. In 
ce context a afirmat asta? 

— Nu ştiu cât de mult aţi aflat despre el. 

— Ştiu că era un muzician înzestrat şi avea un mare talent la 
limbi străine. L-am întâlnit o singură dată, în Hamburg. Eram cu 
el când a fost asasinat. Venise să mă prevină că urma să aibă loc 
un atentat. 

— Moartea lui a fost o mare pierdere pentru mine. A fost cel 
mai bun prieten pe care l-am avut. Ne-am cunoscut cu mulţi ani 
în urmă, la scurt timp după ce-am devenit editorul ziarului şi 
aveam frecvent probleme cu legea. Îşi petrecuse cea mai mare 
parte a vieţii în Orientul Mijlociu şi înţelegea această lume într-un 
mod în care nu cred că a mai reuşit cineva să o facă. Nu o vedea 
din perspectiva celui născut aici, care nu-şi pune întrebări şi nici 
din perspectiva îngustă a cuiva care se gândeşte numai la 
interesele Vestului. O vedea în toată complexitatea şi cu toate 
contradicţiile sale. O studia în mod constant, fiindcă ştia că 
evenimentele care se petreceau în Orientul Mijlociu determinau, 
în mare măsură, mersul lumii. 

Noaptea romană învăluia tot ce era în jur. Masa, luminată de 
candelabre antice, devenise un câmp de umbre care se mişcau 
într-un nesfârşit dans halucinant. Vocea lui Mohammed al Farabi, 
venind într-un moment din depărtare, pentru ca apoi să 
şoptească de alături, părea o creaţie a propriei minţi înainte ca 
vorbele să fie rostite. 

— Şi v-a salvat? se trezi Hart întrebând. V-a scăpat din 
Guantanamo. Cum a fost posibil aşa ceva? 

Râsul lui al Farabi se auzi încet în noapte. 


— Cred că era imposibil, ceea ce explică reuşita lui. V-am spus 
că ştia toate contradicţiile Orientului Mijlociu. S-a plâns unui 
prieten de-al său din serviciile siriene că un alt amic fusese 
predat americanilor din greşeală. Prietenul sirian i-a spus, fireşte, 
că, deşi situaţia era nefericită, nu era nimic de făcut. Gunther a 
insistat că, pe lângă faptul că se putea face ceva, el, sirianul, o 
putea face foarte uşor, nu doar din plăcerea de a ajuta un om 
nevinovat, ci şi pentru că ar fi avut posibilitatea să se 
îmbogăţească. Al Farabi se uită la Hart şi suspină. Gunther 
Kramer ar fi putut scrie o istorie a slăbiciunilor omeneşti. 
Prietenul său, sirianul, nu a fost impresionat de gândul că ar fi 
putut salva un om nevinovat, chiar dacă era vorba de un efort 
minim, însă la ideea că s-ar putea îmbogăţi l-au trecut sudorile. 

Hart asculta relaxat, bucurându-se de fiecare cuvânt auzit. 

— Şi cât de mic a fost efortul? 

— Nu foarte mare, o mică scorneală, câteva documente 
contrafăcute. 

— Din care să reiasă că sunteţi nevinovat, cum aţi susţinut în 
permanenţă. 

— Nu, dimpotrivă! Soluţia era să demonstrăm că reprezentam 
un pericol mai mare decât îşi închipuiseră americanii. Al Farabi se 
aplecă, în timp ce ochii i se  luminaseră amintindu-şi 
extraordinarul curaj de care dăduse dovadă Gunther Kramer. 

— A durat ceva să conceapă întregul plan. Toate părţile 
trebuiau puse la punct. Dar când totul a fost gata - ei bine, sunt 
puţine lucruri care-ţi pot oferi o satisfacţie mai mare ca o 
minciună bine spusă. Sirienii s-au dus la americani, i-au informat 
că omul pe care-l ţineau închis - Mohammed al Farabi - fusese 
implicat în numeroase  comploturi nu numai împotriva 
americanilor, ci şi a guvernelor din zonă; totul era bine dacă 
americanii reuşeau să smulgă de la el toate informaţiile, însă 
dacă nu o făceau, existau persoane din cadrul serviciului sirian 
care ar fi avut mai mult noroc cu metode proprii. 

— Aşa aţi ieşit de la Guantanamo? i 

— Cred că dumneavoastră numiţi asta extrădare. Intr-o 
noapte, târziu, am fost urcat într-un avion şi următorul lucru de 
care-mi amintesc e că m-am trezit în Damasc. Câteva săptămâni 
mai târziu, potrivit declarațiilor pe care anumite oficialități siriene 
bine plătite le-au dat anumitor americani creduli, prizonierul 


Mohammed al Farabi a decedat în timpul interogatoriilor. Un 
accident nefericit - s-a spus. 

Un zâmbet dulce-amar îi trecu pe buze. Privi în noaptea plină 
de ruine şi de amintiri. 

— Numai lui Gunther Kramer i-ar fi putut trece aşa ceva prin 
cap; numai Gunther Kramer ar fi putut s-o scoată la capăt. Şi din 
cauza asta, el e mort acum. Se întoarse spre Hart. Dacă nu m-ar 
fi salvat, dacă aş fi murit în locul acela, el nu ar fi aflat toate 
lucrurile pe care le-am descoperit eu acolo. Ceea ce ştia l-a ucis, 
domnule senator. Ceea ce a aflat de la mine. 

— Am adus cu mine - e în servieta pe care am lăsat-o la hotel 
- o carte în care Kramer a subliniat anumite pasaje făcând note 
pe margine şi o bucată pe hârtie pe care a desenat o diagramă, 
două coloane paralele care... 

— Am cunoştinţă despre ambele lucruri. Cartea - Viețile lui 
Plutarh, iar diagrama - anumite paralele între ceea ce s-a 
întâmplat în Roma antică şi evenimentele de acum din America. 
Are legătură tot cu ce i-am spus eu. 

Hart nu era sigur că înţelege ce spunea al Farabi. 

— Întâmplările pe care i le-am povestit eu din perioada cât am 
fost prizonier. Dar cum au ajuns la dumneavoastră aceste 
obiecte? Bănuiesc că le aveţi de la Dieter Shoenfeld, dar cum le-a 
obţinut...? 

— Kramer i-a trimis lui Dieter o scrisoare în care-i spunea unde 
le poate găsi, împreună cu alte lucruri pe care voia să i le lase. 

— Înţeleg, dar de ce a făcut Gunther asta, care era legătura 
dintre cei doi? 

Hart îşi aminti privirea tristă şi afectată din ochii lui Dieter când 
îi împărtăşi secretul pe care nu-l mai spusese nimănui. 

— Erau fraţi, fraţi vitregi. Aveau aceeaşi mamă. 

O undă stranie învălui ochii negri şi pătrunzători ai lui 
Mohammed al Farabi. Făcându-i semn cu mâna să-l însoţească, 
se ridică de la masă şi se îndreptă către balustrada de la margine 
logiei. Rămase acolo, cu o faţă rigidă, de nepătruns. Lovi brusc 
balustrada cu palma şi blestemă. 

— Dacă Gunther mi-ar fi spus! Dacă Shoenfeld mi-ar fi spus! 
Se uită la Hart cu o privire îndurerată. Dacă aş fi ştiut că sunt 
fraţi, m-aş fi întâlnit cu el imediat. Habar nu aveam că sunt fraţi 
şi de aceea am amânat, am încercat să-i verific identitatea 


înainte să-l întâlnesc. Dacă ne-am fi întâlnit când m-a rugat 
prima dată, ar fi aflat ce se întâmplă, ar fi înţeles pericolul. N-ar fi 
făcut niciodată ce-a făcut, n-ar fi încercat să vă întâlnească. Avea 
şanse să rămână în viaţă. 

Gura i se strâmbă într-o grimasă de batjocură şi de reproş 
personal. Îşi aruncă mâinile în aer. 

— Este misterul vieţii, dublat de toate secretele pe care le 
avem, iar Gunther avea mai multe decât noi toţi. Ştiam că e 
evreu, deşi adevărul e că Gunther nu credea în nicio religie. Era 
unul dintre puţinii oameni cu adevărat înzestrați care refuză să 
creadă că există vreun lucru în afara raţiunii. In ciuda 
raționalismului şi a suspiciunii faţă de lucrurile care se pot 
înţelege doar cu ajutorul inimii, avea decenţa unui om obişnuit. 
Un evreu care a salvat un arab, pentru simplul motiv că arabul îi 
era prieten. 

Îşi strânse palmele la spate şi începu să se plimbe de-a lungul 
logiei. Vorbele lui erau măsurate şi precise. 

— Gunther Kramer trăia în întregime în propria minte. Studia în 
permanenţă, nu doar ca să înveţe ceva nou, lucruri pe care nu le 
cunoscuse, ci ca să dobândească o înţelegere mai profundă a 
lumii şi a felului în care funcţiona. A studiat istoria romanilor 
pentru că avea impresia că-l poate ajuta să înţeleagă ce se poate 
întâmpla cu o altă ţară care-şi propune să devină imperiu. De 
aceea, când i-am povestit ce aflasem în Guantanamo a fost atât 
de neliniştit şi de alarmat. 

Al Farabi se opri şi se întoarse către Hart. 

— Cartea - Viețile lui Plutarh -, pasajele pe care le-a subliniat, 
se refereau la momentul de cotitură, momentul decisiv în care 
Roma s-a schimbat. Am dreptate? 

— Da, totul. Inclusiv notele de pe margine. 

— lar diagrama - coloanele paralele despre care vorbeaţi erau 
despre ce s-a întâmplat la Roma, respectiv ce se întâmpla sau, 
mai bine zis, la momentul respectiv, ce urma să se întâmple în 
Statele Unite. Am dreptate şi acum? 

— Da, exact. Asasinatul politic, urmat de situaţia de război, 
mai multe asasinate, apoi... Ce aţi aflat la Guantanamo? Ce l-a 
„alarmat” atât de tare? Hart îşi aminti ce scrisese Kramer la 
sfârşitul celei de-a doua coloane. A făcut o notă care avea 
legătură cu o informaţie pe care o aflase de la dumneavoastră. 


— Da, aşa e. 

Al Farabi se sprijini de balustrada de fier. Luminile Romei 
străluceau în spatele lui, dar păreau acum un lucru minor, o 
pâlpâire slabă în imensitatea arcadei luminate a cerului. Două mii 
de ani de istorie nu mai însemnau nimic, păreau o secundă faţă 
de eternitatea lumii. 

— E curios modul diferit în care oamenii reacţionează la 
durere. Puţini pot îndura tot ce li se întâmplă şi se consideră laşi 
dacă vor ţipa; cei mai mulţi oameni au limite, pot fi înfrânți. Pe 
unii i-au distrus la Guantanamo, iar alţii au cedat. 

Metodele erau condamnabile, însă până şi Hart a fost nevoit să 
admită că scopul era justificat. Ce mod mai bun de a preveni un 
atac decât să foloseşti pe cineva care activa într-o organizaţie 
teroristă şi care-ţi putea spune ce planuri aveau? 

— Nu, nu asta intenționau. Oamenii pe care i-au racolat şi care 
urmau să lucreze pentru ei aveau o altă misiune. Trebuiau să 
recruteze şi să pregătească tineri bărbaţi arabi pentru ţinte de pe 
teritoriul Statelor Unite. Terorişti sinucigaşi, domnule senator 
Hart, pe care să-i folosească împotriva  concetăţenilor 
dumneavoastră. Trebuie să recunosc, la început nu am înţeles. 
Dar când i-am spus lui Gunther Kramer ce am aflat, şi-a dat 
seama imediat. Sau cel puţin a bănuit. 

— Nu mi-a spus nimic despre asta când a venit la Hamburg să 
mă prevină în legătură cu ce avea să se întâmple. Spunea că 
toată lumea pare să fi auzit, însă nimeni nu ştia cine e în spatele 
acestui plan. Dacă ştia... 

— L-aţi fi crezut? 

Al Farabi îl privi fix în ochi pe Hart, chestionându-l într-o 
manieră care îl făcu să-şi pună el însuşi semne de întrebare. 

— Aţi fi crezut o poveste bazată pe ceea ce se presupune că a 
aflat un om care-a fost închis la Guantanamo? Un om salvat cu 
ajutorul serviciilor siriene, pe care l-au raportat ulterior mort? 
Gunther ştia cu ce se confrunta. V-a spus ce a putut să vă spună. 
A încercat să vă orienteze în direcţia corectă. Avea nevoie ca 
dumneavoastră să începeţi investigaţiile în zona în care el nu 
putea ajunge, în interiorul guvernului SUA. 

Hart îşi aminti ce se întâmplase în Los Angeles, privirea calmă 
şi imperturbabilă a teroristului, atât de convins că face voia 
Domnului când se va arunca în aer şi se va transforma în 


milioane de bucăţi; un terorist, care, după cum aflase acum, 
fusese recrutat, pregătit şi echipat de aceiaşi oameni care ar fi 
trebuit să lupte împotriva terorii. Ce nu putea încă înţelege era 
motivul pentru care cineva din guvern ar face asta. 

— Gunther avea un răspuns. Ochii lui al Farabi erau încruntaţi 
şi neiertători. Pentru a stârni un nou val de teroare şi, în felul 
acesta, pentru a declanşa din nou frica. Numai când simt cum 
este să te temi din nou, oamenii încep să se gândească la 
lucrurile necesare. Numai atunci când cred că viaţa le este în joc 
sunt pregătiţi să facă tot ce trebuie ca să supravieţuiască. Şi 
pentru ce motiv trebuie să facă asta acum - să stârnească din 
nou teroarea? Ca să aibă un motiv, o scuză, pentru un alt război. 
lrakul nu este ceea ce au crezut oamenii care au vrut să-l 
cucerească. Dar Irakul nu era sfârşitul luptei. A fost întotdeauna 
numai o parte din acest „război global împotriva terorii”. Acum 
lrakul ameninţă cu subminarea războiului, îl face mai greu de 
purtat. E nevoie de o nouă justificare. Un alt atac - de data 
aceasta asupra sistemului politic, un atac care vizează inima 
democraţiei voastre - oferă o justificare mai bună decât cea pe 
care au avut-o anterior. Pentru că acum toată lumea va fi 
convinsă că acest aşa-zis război împotriva terorii - războiul 
pentru refacerea Orientului Mijlociu - va continua şi trebuie să 
continue mai multe generaţii. 

Era o explicaţie a faptului că aceiaşi oameni care-l omorâseră 
pe Gunther Kramer erau şi ucigaşii lui Raymond Caulfield, în 
acelaşi fel se justifica apariţia atâtor zvonuri despre un scenariu 
terorist şi confuzia generală în legătură cu cei care ar fi 
răspunzători. În felul acesta se explicau o mulţime de lucruri, nu 
însă şi cine se afla în spatele planului, cu excepţia faptului că, 
operaţiunile desfăşurându-se în Guantanamo, exista o legătură 
cu guvernul. 

— E curios, nu credeţi, domnule senator Hart, adăugă al Farabi 
cu o privire subtilă şi iscoditoare, că primul asasinat a fost şi un 
mod de a reduce la tăcere opoziţia. Credeţi că dintr-un accident 
l-au ucis pe candidatul care avea să schimbe actuala politică din 
Orientul Mijlociu? 

Hart credea că avea o părere prea bună despre Alworth. 

— Alworth nu ştia ce urma să facă în legătură cu Orientul 
Mijlociu sau orice altceva. Făcea numai ceea ce i-ar fi adus 


popularitatea. 

— Ceea ce s-a şi întâmplat, îi aminti al Farabi cu blândeţe, 
înainte să fie ucis. 

Era târziu. Mohammed al Farabi chemă şoferul să-l conducă pe 
Hart la hotel. Îl însoţi până la maşină, având îndoieli dacă ar fi 
trebuit să-l lase să plece. 

— Nu am mulţi vizitatori cu care să pot să stau de vorbă aşa 
cum am făcut-o cu dumneavoastră în noaptea asta. Prietenul 
meu Gunther Kramer m-a mai învăţat ceva: n-au mai rămas mulţi 
oameni întregi la minte. 

Îşi strânseră mâinile şi Hart se întoarse să plece. 

— Mai e ceva, spuse al Farabi, făcând câţiva paşi ca să-l prindă 
din urmă. Nu ştiu dacă înseamnă ceva, însă lui Gunther i s-a 
părut important când i-am spus. Planul pe care îl aveau, folosirea 
terorismului pentru propriile scopuri, avea un nume - Rubicon. 


Capitolul 16 


Dură o secundă până când David Allen înţelese că era chiar 
senatorul. Apoi i se adresă ca şi cum Hart nu a fi fost niciodată 
plecat. 

— Drăguţ din partea ta că ai sunat. Întâi îmi furi maşina - am 
fost sunat de Poliţia din Toronto care m-a întrebat dacă a fost 
furată; şi dacă nu a fost, de ce era lăsată pe o stradă la nici doi 
kilometri de aeroport, cu motorul pornit. 

— M-am grăbit, nu te teme, o să mă ocup, o să... 

— Lasă maşina. Eşti bine? Sper că nu e genul de telefon pe 
care-l vezi în filme, în care o să-mi spui că ai fost răpit şi trebuie 
să le dau tot ce-mi cer. Fiindcă - dacă este aşa - ai văzut în ce 
casă stau. Eşti bine, nu-i aşa? 

— Sunt bine. Sunt în New York, m-am întors. O să-ţi povestesc 
tot când ne vedem. Dar ce cauţi acolo? De ce nu ai plecat la Los 
Angeles, aşa cum te-am rugat? 

— Ai fost plecat, n-ai citit ziarele. 

— Poveştile despre dispariţia mea, în care se spune că aş fi 
fost luat ostatic şi ţinut undeva în Orientul Mijlociu? Am auzit. 

— A fost o problemă, însă e mai mult de atât. Mult mai mult. 
Totul s-a dus naibii, toată lumea a înnebunit. Cât de repede te 
poţi întoarce? Cineva trebuie să oprească asta. 

— Ce vrei să spui? Ce se întâmplă? 

— Citeşte ziarele şi o să înţelegi ce vreau să zic. Când poţi să 
ajungi aici? Cât de curând - diseară, mâine-dimineaţă? Trebuie 
să amânăm o conferinţă de presă. Trebuie să explici unde ai fost 
şi de ce nu te-a găsit nimeni. 

— Nu sunt sigur. Nu am... 

— Uite, Bobby, acum nu e momentul să fii indecis. 

— Nu e asta. E vorba despre ce am aflat. Nu ştiu care e cel mai 
bun mod de a rezolva situaţia; nu ştiu ce trebuie să fac. 

— Ce ai aflat - e serios? 

— Cât de serios se poate. 


— Asta uşurează lucrurile. 

— Le uşurează? 

— Sigur. Spune adevărul. Spune tuturor ce ştii. 

— Crezi că e aşa uşor? 

— Crezi că ar trebui să minţi? 

Cu siguranţă acestea nu erau singurele posibilităţi, şi o ştiau 
amândoi. Dar când Hart se întoarse la hotelul unde se cazase şi 
se cufundă în ziare, începu să-şi dea seama că Allen avea 
dreptate. În ultimele 24 de ore fuseseră lansate atacuri aeriene 
împotriva taberelor suspecte de pregătirea teroriştilor din 
Afganistan şi, în ciuda dezminţirii autorităţilor, chiar şi pe 
teritoriul Siriei. Se zvonea că forţe aeriene şi terestre puteau fi 
trimise în „atacuri chirurgicale”? pe teritoriul Pakistanului sau „al 
oricărei alte ţări care ar fi putut adăposti terorişti responsabili 
pentru lovitura din Los Angeles”. Se citau surse anonime din 
interiorul guvernului, potrivit cărora existau dovezi că Iranul era 
direct implicat în planificarea atacului. 

Când trecu de la ştirile naţionale şi internaţionale în zona 
politică, informaţiile despre campania prezidenţială erau şi mai 
sinistre. Arthur Douglas, candidatul republican, declarase că 
susţine „tot ce face administraţia”, adăugând că el ar merge 
„mult mai departe”. Întrebat dacă asta presupune folosirea 
tuturor armelor din arsenalul american, inclusiv cele nucleare, 
replicase: „Cred că ar fi o greşeală dacă nu ne-am păstra deschişi 
pentru orice opţiune în acest moment”. 

Indiferent dacă declaraţiile lui Douglas fuseseră făcute la 
repezeală - din nevoia de a se disocia de preşedinte - sau 
proveneau din convingerile sale principiale, chiar dacă 
nechibzuite, rezultatul era că obținuse un avantaj de cinci 
procente faţă de Jeremy Taylor. După cum nota cu regret o sursă 
din interiorul campaniei pentru candidatul democraţilor, „Nimeni 
nu mai vrea să se audă vorbind despre cumpătare”. 

Lui Hart îi îngheţă sângele în vine. Vedea ochii lui Mohammed 
al Farabi micşorându-se pe când i-ar fi pus acea întrebare 
provocatoare pentru care egipteanul ştia că el nu are răspunsul: 
A fost doar un accident, o lovitură orbească a sorții faptul că acel 
terorist, un pion într-un plan de dimensiuni machiavelice, îl 


° În original, surgical strike - atac iniţiat fără avertisment asupra unei ţinte 
specifice. (n.tr.) 


ucisese pe Prentice Alworth în locul lui Arthur Douglas? 
întrebarea părea să conţină şi răspunsul. Hart aruncă ziarul pe 
podea şi îl sună din nou pe David Allen. 

— Poţi să dai de Quentin Burdick de la Times? 

— Cel care se ocupă de subiectele despre securitatea 
naţională? întrebă Allen, ca să se asigure. 

— Sună-l. Avertizează-l că nu trebuie să spună nimănui de ce îl 
suni şi nici măcar că ai făcut-o. Spune-i că trebuie să vorbesc cu 
el astăzi, că sunt în New York numai pentru câteva ore. Spune-i 
să aleagă un loc - undeva în această parte din Manhattan. Apoi 
sună-mă înapoi. 

— Ai de gând să faci o declaraţie publică? Eşti sigur că nu vrei 
să aştepţi până mâine? Am programat deja o conferinţă de presă 
la prânz. N-am spus că vei fi prezent, doar că vom anunţa ce s-a 
întâmplat. O să fie plin. Dar dacă ai gând să vorbeşti întâi cu 
Burdick de la Times, atunci... 

— Nu de asta mă văd cu el. Îţi explic mai târziu. O să iau un 
tren în seara asta. Ne putem întâlni? 

Zece minute mai târziu, Allen revenea cu un telefon. 

— A fost nevoit să anuleze ceva, dar n-a ezitat. Apartamentul 
lui e pe East 63rd Street. Te aşteaptă acolo într-o jumătate de 
oră. 

Quentin Burdick era genul de bărbat care putea trece uşor 
drept un şoarece de bibliotecă efeminat, o persoană al cărei 
interes principal în viaţă îl constituia poezia lui Elizabeth Barret 
Browning!0. Slab ca o scoabă, cu nasul lung şi ascuţit, se îmbrăca 
tot timpul într-o jachetă de tweed, cămaşă dungată cu nasturi şi 
un papion vesel. Dacă s-ar fi făcut un film despre rafinamentul 
ponosit al vieţii într-un colegiu neînsemnat din New England, el ar 
fi jucat rolul unui profesor. Într-o oarecare măsură, Burdick se 
bucura de felul cum arăta şi de ce credeau ceilalţi despre el. Se 
bucura de avantajul acestei înşelătorii, fără să fi făcut ceva 
pentru a-i minţi pe ceilalţi. Deschise uşa şi îl întâmpină pe Bobby 
Hart ca pe un prieten pe care nu-l mai văzuse de mult timp. 

— Au circulat tot felul de poveşti despre tine pe aici, spuse el 
pe un ton dramatic şi ridicat. De toate pentru toţi - de la teoria 
că ai fost luat prizonier de către Al Qaeda, până la posibilitatea 


10 Poetă engleză (1806-1861) foarte populară în Anglia şi în Statele Unite încă 
din timpul vieţii (n.tr.) 


de a putrezi într-un şanţ cu un glonţ în cap. Mă bucur să constat, 
ca de obicei, că nimic din ce se aude de la Washington nu e 
adevărat. la loc. Cu ce te servesc? 

Hart îşi aruncă privirea prin camera de zi. După cum arăta, 
apartamentul îi aparţinea lui Burdick de ceva vreme. Construcţia 
fusese înălțată înainte de război şi rareori se găseau 
apartamente în asemenea clădiri. Pe polita de deasupra 
şemineului, Hart observă o serie de fotografii, majoritatea cu 
Burdick, soţia şi fiicele acestuia; una, mai puţin vizibilă, ascunsă 
în spatele celorlalte, îi reţinu atenţia. Se deplasă până acolo şi, 
cerându-i permisiunea din priviri lui Burdick, o studie 
îndeaproape. Se uită la ea aşa cum cineva examinează o 
amintire pierdută din trecutul dureros al altcuiva. 

— Eram slab şi pe vremea aceea, spuse Burdick, încercând să 
înveselească atmosfera. 

În fotografie era un locotenent de marină tânăr, fără cămaşă 
pe el, alături de alţi patru bărbaţi, stând într-un luminiş dintr-o 
junglă, undeva în Vietnam, într-o zi sufocantă. Hart se întreba 
câţi dintre ei se întorseseră vii. 

— În ultimele luni ai scris o serie de articole despre modul în 
care sunt trataţi prizonierii la Guantanamo şi în alte locuri. Ai fost 
primul care a scris despre existenţa închisorilor secrete în Europa 
de Est. Ai scris şi despre faptul că trimitem prizonierii în ţara lor 
de origine, ca să fie interogaţi acolo. 

Hart începu să se plimbe nervos prin încăpere. Burdick stătea 
într-un fotoliu, într-un colţ al camerei. Îl cunoştea pe Hart de pe 
vremea primului mandat în Congres. Ajunsese să-l cunoască şi 
mai bine de când acesta devenise membru al Senatului. Nu-l 
văzuse niciodată atât de aprins sau iritat. 

— Ştii la fel de bine ca oricine ce se întâmplă în Guantanamo şi 
în locurile de tipul acesta. 

— Faci parte din Comisia de Informaţii a Senatului, replică 
Burdick, văzând cum Hart priveşte în toate direcţiile. Presupun că 
ştii mai multe decât mine. 

Hart îi aruncă o privire acră. 

— Probabil că ştiu mai puţin decât oricine - cel puţin până 
acum câteva zile. Uite ce vreau să ştiu: cât de greu ar fi de aflat 
cine lucra acolo - la Guantanamo - şi se ocupa de interogarea 
prizonierilor în urmă cu un an şi ceva? 


Burdick îşi încrucişă braţele. Un zâmbet reţinut şi gânditor, 
cum se întâmplă când eşti nevoit să-ţi recunoşti greşeala sau 
neştiinţa, i se întipări pe buze. 

— Mult prea dificil, aş putea spune imposibil pentru mine. Ce 
se întâmplă acolo, cine e implicat - sunt informaţiile cu gradul cel 
mai mare de secretizare. Tu nu poţi afla? Comisia poate trimite 
citaţii, desigur, „un privilegiu executiv”. li poţi chema la audieri, 
dar fără o luptă de durată în tribunal n-o să-i faci să răspundă. 

Hart nu avea de gând că cedeze. 

— Tu ai surse, oameni care vorbesc cu tine, chiar şi când nu ar 
trebui să o facă. Reportajele pe care le-ai scris despre închisori 
secrete şi extrădare nu se bazau pe informaţii pe care cineva ar 
fi dispus să le declare public. 

— Da, dar numele celor care conduc anchetele - unii dintre ei 
sunt membri CIA - şi ştii ce înseamnă să divulgi numele unui 
agent. Nimeni nu face asta. Şi chiar dacă ar face-o, nu cred că 
este momentul să tipărim o asemenea informaţie. 

— Nici dacă sunt implicaţi în organizarea propriei grupări 
teroriste, care este responsabilă pentru ce s-a întâmplat luna 
trecută în Los Angeles? 

Quentin Burdick arăta de parcă cineva i-ar fi spus că cel mai 
bun prieten al său a murit. Fiecare parte din el ar fi vrut să nege, 
dar ştia că e adevărat. Sau, cel puţin, că Hart credea că e 
adevărat. 

— De unde ştii? întrebă, vorbind încet şi cu efort. Ce te face să 
crezi că aşa ceva e posibil? 

— Te ocupi de zona de afaceri externe şi probleme de 
securitate naţională de mulţi ani. Te ocupai de asta acum 
douăzeci de ani, când Reagan era preşedinte, când a venit 
Gorbaciov la putere, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, 
când a căzut Zidul, când... 

— Da, eram la Berlin când s-a întâmplat, dar ce... 

— Ai auzit de un agent al serviciilor din Germania comunistă, 
pe nume Gunther Kramer? 

— In serviciul de informaţii est-german era un bărbat pe care-l 
chema Wolf. | se spunea „omul fără chip”, fiindcă nimeni din Vest 
nu ştia cum arată. Pe de altă parte, Kramer nu şi-a ascuns 
niciodată identitatea. Nu avea de ce. Şi-a petrecut cea mai mare 
parte din timp în Orientul Mijlociu, unde... Dar de ce mă întrebi? 


— Pentru că el a fost primul care m-a avertizat că va urma un 
asasinat. 

— Gunther Kramer? S-a crezut că e mort din... înţeleg. Ştia ce 
urma să i se întâmple în noua Germanie. Deci, a fost în viaţă în 
tot acest timp. 

— Până când a fost ucis în timp ce încerca să-mi spună ce 
descoperise, ce se întâmpla, de fapt, atunci când a aflat de 
Rubicon. Kramer a fost primul. Apoi au urmat şi alţii: Raymond 
Caulfield... 

— S-a spus că a fost un accident. 

— Caulfield a fost omorât. Încerca să afle dacă numele Rubicon 
apărea în arhivele agenţiei. 

Burdick se ridică. Îl privi pe Hart cu o privire întrebătoare. 

— De asta sunt aici, spuse Hart. În fine, unul dintre motive. O 
să-ţi spun tot ce ştiu şi poţi folosi informaţiile - toate -, însă nu 
mă poţi cita ca sursă - nu încă. Numele meu poate să apară în 
povestea ta, poţi spune ceva de genul „s-a aflat că” m-am 
întâlnit cu Mohammed al Farabi, însă nu mă poţi folosi drept 
sursă. 

Se mutară în sufragerie şi preţ de câteva ore, în timp ce 
Burdick lua notițe detaliate, Hart îi povesti aproape tot ce se 
întâmplase. Nu îi spuse că Raymond Caulfield îi furniza informaţii 
de ani buni şi nu menţionă nimic legat de modul în care reuşise 
să iasă din ţară şi să ajungă la Roma. Ce făcuse Caulfield avea o 
justificare, însă era una care putea fi atacată cu uşurinţă; ce 
făcuse Charlie Ryan împreună cu soţia lui nu era treaba nimănui. 

— De ce te-au urmărit oamenii aceia? întrebă Burdick după ce 
Hart îşi termină povestirea. Erau nevoiţi să-i oprească pe Kramer 
şi pe Caulfield fiindcă existau şanse ca amândoi să fi aflat ce 
făceau şi ce plănuiau ei, dar te-au urmărit şi pe tine şi pe Dieter 
Shoenfeld. 

— Amândoi ştiam ceva despre Rubicon. Dieter se dusese la 
casa fratelui său din Damasc, găsise diagrama şi cartea. Ştia că e 
urmărit. Eu aş fi iscat probleme, aş fi pus întrebări în comisie. Nu- 
şi permiteau să afle cineva despre Rubicon şi semnificaţia sa. 

— Ai spus că Los Angeles a fost numai începutul, că vor urma 
şi alte asasinate şi alte atacuri. De ce? 

— E vorba despre acea diagramă, cele două paralele, toate 
detaliile sunt înşirate clar şi precis: un asasinat politic, un 


scenariu de război, alte asasinate. Mai multe asasinate! Dar cine 
şi din ce motiv? Ca să creeze teamă? Kramer ştia ceva, dar încă 
nu am reuşit să-mi dau seama ce. 

— Kramer pare să fi analizat situaţia din perspectivă istorică, 
comparând Imperiul Roman de acum două mii de ani cu imperiul 
american de azi. Probabil se gândea că, din momentul în care 
încep să se întâmple asemenea conspirații pentru asasinarea 
liderilor politici, lucrurile nu se vor opri aici, va fi ca pe vremea 
romanilor, după ce au trecut Rubiconul. Aminteşte-ţi, n-au fost 
mulţi împărați care să fi murit din cauze naturale. 

Burdick avea o altă întrebare. Dar, cu toate că lucrase atâţia 
ani ca reporter, îi era greu să întrebe. Puse jos creionul şi dădu 
deoparte carnetul. 

— Cât de sus crezi că merge afacerea asta? Crezi că sunt 
implicaţi şi oameni de la Casa Albă? 

Hart îşi prinse palmele la ceafă, meditând la întrebarea care 
nu-i dădea pace. După o pauză lungă, îşi puse mâinile în poală şi 
se aplecă în faţă. 

— Tatăl meu a murit acum nouă ani. E posibil să fi fost ucis 
chiar de unii dintre aceşti oameni. Făcea parte din ceea ce se 
poate numi „vechea şcoală” CIA, prima generaţie, cei care s-au 
înscris chiar după al Doilea Război Mondial. Nu ţi-am spus mai 
devreme, dar Gunther Kramer lucrase pentru Vest în anii de 
dinaintea căderii Zidului. Tatăl meu era persoana de legătură. 

Privirea lui Burdick se lumină. Dădu din cap nerăbdător. 

— Da, mă întrebam de ce te-ar fi ales Kramer tocmai pe tine, 
riscând să se întoarcă în Germania. 

— Kramer e cel care mi-a spus că tatăl meu descoperise ceva, 
o organizaţie, un grup în interiorul agenţiei care folosea, în mod 
deliberat, surse nesigure, oameni care fuseseră prinşi cu 
minciuni, surse dispuse să le ofere informaţiile pe care voiau să 
le audă. Căutau o cale prin care să nască suspiciuni, să 
discrediteze orice serviciu care ar fi încercat să demonstreze că 
lrakul nu reprezenta o ameninţare serioasă. Tatăl meu ştia ce se 
întâmplă şi era pe punctul de a o demonstra înainte să moară. Nu 
pot dovedi că a fost omorât, nu pot dovedi că aceşti oameni au 
făcut-o. Dar piesele se potrivesc. Au înţeles de la început cât de 
important e să preia controlul asupra informaţiilor. Trebuiau să se 
asigure că nimeni nu va pune serios sub semnul întrebării 


necesitatea planurilor lor. Şi au obţinut ce voiau, au obţinut 
războiul de care credeau că ţara are nevoie. Nu s-a dovedit a fi o 
victorie lipsită de sânge, aşa cum au crezut, dar sunt convinşi - 
poate chiar mai mult decât înainte - că, dacă nu ne învingem 
inamicul în Orientul Mijlociu, vom fi nevoiţi să ne luptăm cu el la 
noi acasă. 

Burdick luă creionul în mână. Lovi cu putere cu guma în lemnul 
mesei. Creionul ricoşa de câte ori se lovea de lemn. Repetă 
întrebarea. 

— Neoficial: cât de sus crezi că merg lucrurile? Casa Albă? 

Hart scutură din cap, în semn că respinge această posibilitate. 
Apoi se răzgândi şi îi spuse lui Burdick ce credea. 

— Cine sunt cei care susţin că ducem un război pentru 
supravieţuire, iar civilizaţia e în pericol? Cine a spus de 
nenumărate ori că trebuie să folosim toate mijloacele necesare, 
inclusiv tortura, dacă trebuie? 

— Crezi că vicepreşedintele...? 

— Cine ar fi putut face aşa ceva, cine ar fi putut organiza 
lucrurile la un asemenea nivel? Gândeşte-te la ce au făcut. 
Cineva trebuie să muncească luni sau ani întregi la Guantanamo 
ca să obţină mărturia câtorva terorişti. Cineva a pus la cale 
uciderea lui Gunther Kramer în Hamburg; cineva s-a ocupat de 
asasinarea lui Raymond Caulfield în Washington. Nu poate fi 
opera unui agent declasat care a lucrat pe cont propriu. A fost 
nevoie de planificare şi coordonare atentă. 

— Dar care e scopul? Ce au de câştigat? 

— Dacă nu ar fi fost atacul din Los Angeles, dacă Prentice 
Alworth nu ar fi fost ucis, Douglas nu avea nicio şansă. Acum e 
lider. De ce s-o facă? Pentru ca viitorul preşedinte să păstreze 
politica, aceea care - după cum insistă vicepreşedintele şi 
oamenii din jurul său, oamenii care au contribuit la fabricarea 
informaţiilor care ne-au adus în război - va salva ţara. 

Burdick ridică dintr-o sprânceană. 

— Cu preţul uciderii unui candidat la preşedinţie, a zeci de 
persoane şi rănirea altora? Nimeni nu va crede asta fără probe 
solide şi de necontestat. Il privi pe Hart cu o expresie 
îngândurată. Dar eu cred. De asta au încercat să te ucidă - să se 
asigure că nu vei dovedi nimic. Ai grijă. Fii sigur că vor încerca 
din nou. 


Era aproape cinci după-amiaza când au terminat conversaţia. 
Burdick îl conduse până afară. Trebuia să se întoarcă la birou. 

— Am un program încărcat în seara asta, remarcă în timp ce 
cobora în stradă şi fluiera după un taxi. Trebuie să dau o mulţime 
de telefoane înainte să mă apuc să scriu articolul, care, îţi 
garantez, va fi mâine ştirea zilei. 


Capitolul 17 


Era o mulţime de oameni, mai mulţi reporteri decât văzuse 
vreodată David Allen la o conferinţă de presă pe Dealul 
Capitoliului. Toţi reprezentanţii programelor de ştiri TV, reţelele 
importante, inclusiv cele prin cablu, aveau acolo camere de luat 
vederi. Reporterii se călcau în picioare, se înjurau unii pe alţii, în 
încercarea de a obţine o poziţie mai bună. Incepură 
bombardamentul cu întrebări chiar din momentul în care Hart 
intră pe uşă. Hart îi ignoră. 

— Am de făcut o scurtă declaraţie, apoi vă răspund cu plăcere 
la întrebări. 

Strigătele se transformară în murmure, apoi se făcu linişte. 
Citind dintr-un text scris dinainte, Hart explică motivul dispariţiei. 

— Mâine se împlinesc două săptămâni de când doi bărbaţi 
înarmaţi au pătruns în locuinţa mea din Georgetown şi l-au ucis 
pe Dieter Shoenfeld. Veniseră acolo cu gândul să mă omoare şi 
pe mine. Domnul Shoenfeld fusese urmărit din Germania şi, 
înainte de asta, din Orientul Mijlociu. Din câte se pare, şi eu mă 
aflam sub supraveghere de ceva vreme. Motivul pentru care 
cineva avea interesul să ne vadă morţi pe amândoi se datorează 
faptului că fiecare din noi intrase în posesia unor informaţii 
despre atacul din Los Angeles. Dieter Shoenfeld descoperise cu 
ajutorul propriilor surse că evenimentele din Los Angeles făceau 
parte dintr-un plan mai amplu şi că acest plan avea un nume. Se 
numea Rubicon. În seara în care a fost ucis, urma să-mi spună tot 
ce aflase. Am plecat din Washington în aceeaşi noapte, pentru că 
trebuia să mă întâlnesc cu cineva, o persoană pe care ar fi 
trebuit să o contacteze Dieter Shoenfeld, pentru că deţinea ceea 
ce el numea „piesa lipsă dintr-un puzzle”. Hart împături hârtia de 
pe care citise şi o puse în buzunar. Acolo am fost şi asta e ceea 
ce am făcut; din acest motiv nu am spus nimănui ce intenţii am 
şi când am să mă întorc. Acum vă ascult cu plăcere întrebările. 

Reîncepu bombardamentul cu întrebări. 


— Am să răspund pe rând. Făcu semn unui reporter care se 
afla în spate, unul dintre cei care participau des la şedinţele 
Senatului. 

— New York Times relatează astăzi că v-aţi întâlnit cu o 
persoană numită Mohammed al Farabi, iar acesta susţine că 
evenimentele din Los Angeles nu fac parte dintr-un plan terorist, 
ci dintr-o conspirație pusă la cale în ţara noastră. Prima întrebare 
este v-aţi întâlnit cu al Farabi? 

— Da, m-am întâlnit, iar ceea ce declară Times - că teroriștii 
închişi la Guantanamo sunt folosiţi pentru a recruta şi pregăti alţi 
terorişti pentru atacurile de pe teritoriul SUA - este exact ce mi-a 
spus al Farabi. 

O clipă rămaseră cu toţii muţi de uimire, apoi mulţimea 
explodă. Strigau cu toţii în acelaşi timp. 

— Dar, domnule senator, problema reală este dacă îl credeţi. 
Casa Albă a dezminţit deja categoric informaţiile. Insistă că... 

— A dezminţit categoric? De unde ştiau ce se întâmpla la 
Guantanamo? Nu ştiau nimic nici despre Abu Ghraib, cel puţin 
aşa au declarat, ripostă Hart. Şi acum, fără să se deranjeze să 
facă o investigaţie, fără să încerce să afle dacă cineva din 
interiorul guvernului sau care avea legături cu guvernul putea fi 
implicat, îl neagă fără drept de apel şi îl dezmint categoric? 

— Să lăsăm puţin Casa Albă, interveni reporterul unei 
televiziuni prin cablu. Ce v-a făcut să credeţi că acest al Farabi 
este o sursă credibilă? Ce v-a făcut să credeţi că nu e doar o 
încercare de a detrona responsabilitatea pentru evenimentele din 
Los Angeles de la teroriştii care le-au înfăptuit? De unde ştiţi că 
nu sunteţi folosit, domnule senator Hart? 

Hart îl surprinse pe reporter cu sinceritatea sa. 

— E o întrebare corectă şi foarte importantă. Este prima 
întrebare pe care i-aş fi adresat-o dacă el m-ar fi căutat pe mine. 
Însă eu am fost cel care l-a căutat. El nu ştia că voi veni. Stabilise 
o întâlnire cu Dieter Shoenfeld. Dacă era vreo istorie, o ficţiune 
pe care ar fi vrut s-o vândă, nu părea să facă prea mult efort să- 
şi găsească publicul. Nu acesta e singurul motiv. Lucrurile pe 
care mi le-a spus au fost, pur şi simplu, cele pe care le auzise. N- 
a pretins că ştie cine e în spatele afacerii şi nici motivul. La 
momentul când a aflat aceste informaţii, nu credea să însemne 
prea mult - un alt zvon care putea fi adevărat sau nu. Acesta 


putea fi sfârşitul, după atacul din Los Angeles, dacă nu ar fi auzit 
nişte zvonuri despre un plan numit Rubicon, cu un an înainte, 
când era la Guantanamo. Pentru el n-a însemnat nimic, însă a 
avut o mare importanţă pentru cineva care auzise acelaşi nume 
în legătură cu un posibil plan de asasinare a cuiva din SUA. 

— Aşadar, îl credeţi şi consideraţi că există o organizaţie 
secretă aici, în Statele Unite, care a planificat atacul de la Los 
Angeles pentru a-şi pune în practică propria agendă? întrebă 
corespondenta unei televiziuni, cu o strălucire cinică în ochi. 

Hart se uită lung la ea. 

— Inţeleg de ce există o reticenţă legată de această 
posibilitate. Nici eu n-am fost dispus să o cred. Să luăm în 
considerare faptele, ceea ce ştim. Niciun grup din Orientul 
Mijlociu n-a revendicat evenimentele din Los Angeles. Din 
momentul în care am început să ne interesăm de Rubicon, să 
înţelegem ce semnificaţie are, au început să moară oameni. 
Directorul adjunct al CIA a fost chemat în faţa Comisiei de 
Informaţii a Senatului şi i s-a cerut să afle dacă numele Rubicon 
apare în înregistrările agenţiei. Câteva zile mai târziu Raymond 
Caulfield a fost omorât... 

— Maşina lui a derapat de pe carosabil, obiectă cineva. Poliţia 
a declarat că moartea lui a fost un accident. 

— Caulfield a fost omorât, insistă Hart. Dacă vreţi să credeţi că 
nu a fost, nu e nicio problemă; dar cum se explică moartea lui 
Dieter Shoenfeld şi tentativa de a mă ucide pe mine? l-am văzut 
şi i-am auzit vorbind. Erau americani, asasini plătiţi. Cine credeţi 
că i-a angajat? Al Qaeda? Nu, Rubicon a fost conceput şi pus în 
practică aici, în ţara noastră. In SUA, cineva încearcă să schimbe 
politica ţării şi nu-i interesează cine trebuie să moară pentru 
asta. 

— Vreau să revenim la Mohammed al Farabi, strigă un reporter 
hotărât, care-şi croise drum până în al doilea rând. Surse din 
cadrul CIA declară că nu a fost niciodată înregistrată o persoană 
cu acest nume la Guantanamo sau în alt loc unde au fost închişi 
prizonieri prinşi în urma atentatelor teroriste. 

Un zâmbet reţinut şi caustic apăru pe buzele lui Hart. 

— Mă bucur să aud că CIA deţine asemenea înregistrări 
precise. Sunt sigur că nu vor avea obiecţii să permită unui grup 
de reporteri - sau câtorva membri ai Senatului - accesul la 


informaţii privind numele tuturor prizonierilor închişi acolo odată 
cu Mohammed al Farabi. Sunt sigur că, în felul acesta, se va 
dovedi care este situaţia şi dacă domnul al Farabi spune 
adevărul. 

Alt reporter se arătă interesat cum i-ar răspunde Hart 
vicepreşedintelui, citat într-un articol din Times, care pretindea 
că aceste acuzaţii nu erau nimic mai mult decât - reporterul citi 
din notițele sale - o încercare condamnabilă şi disperată de a 
distrage atenţia de la incapacitatea candidatului democrat la 
preşedinţie de a avea o poziţie fermă în favoarea războiului 
împotriva terorismului. 

— Prentice Alworth a fost ucis în Los Angeles. Eram acolo. Am 
văzut cu ochii mei. Au fost ucise şi alte persoane ca să ne 
împiedice pe noi, ceilalţi, să descoperim cine se află în spatele 
acestui plan şi ce urmăreşte. L-au ucis pe prietenul meu Dieter 
Shoenfeld, au încercat să mă omoare şi pe mine. Dacă 
vicepreşedintele crede că greşesc, atunci să nu se mai ascundă 
în spatele privilegiilor executive şi să răspundă la întrebarea care 
ne poate ajuta să aflăm adevărul. Ori e posibil ca 
vicepreşedintele să ştie mai multe decât e dispus să declare? 
Încerc chiar să-l provoc să iasă în faţă şi să ne spună ce ştie. 
Dovediţi că greşesc, domnule vicepreşedinte, şi am să 
demisionez din Senat! 

Hart îşi petrecu încă o jumătate de oră răspunzând la întrebări, 
care erau doar variaţiuni pe temele discutate anterior. 

De îndată ce lansă promisiunea că va demisiona dacă se va 
dovedi că greşise, buletinele informative de seară au avut ştirea 
zilei, iar Quentin Burdick, care-şi scria următorul episod al istoriei 
pe care o începuse în dimineaţa respectivă, îşi găsi fraza de 
început. 

Aflată în mijlocul unei furtuni, Casa Albă îşi moderă abordarea. 
Nu dezminţi anterioara dezminţire categorică, dar insistă că 
declaraţiile lui Hart nu puteau fi adevărate şi sugerau că, după 
cum se exprimase secretarul de presă al Casei Albe, „toată 
lumea trebuie să se liniştească”. Hart greşise, continuau ei, însă 
nu era vina lui. „Senatorul a trecut prin multe. Trebuie să 
înţelegem asta. A participat la evenimentele din Los Angeles, 
prieteni de-ai săi au fost ucişi. El însuşi fusese erou pe câmpul de 
luptă în acea zi. A ajutat la salvarea unor vieţi. După aceea, doi 


bărbaţi i-au pătruns în casă - hoţi, asasini, nu ştim încă - şi au 
împuşcat mortal pe cineva care venise în vizită la el acasă. Un 
asemenea incident ar afecta pe oricine. De ce a ales să fugă în 
Europa şi să discute cu acest Mohammed al Farabi - dacă acesta 
e numele lui real - cred că trebuie să-l întrebaţi pe el.” 

După ce-l văzu pe secretarul de presă vorbind la televiziune, 
Hart se întoarse către David Allen, amuzat de absurdul situaţiei. 

— Nevinovat pe motiv de nebunie. Nu daţi vina pe Hart: a 
trecut prin prea multe ca să poată fi conştient de ce face acum. 

Allen închise televizorul şi se aşeză pe scaun. Stăteau amândoi 
în biroul lui şi mâncau un sandvici, în timp ce priveau la TV 
reportajele despre activitatea lui Hart din după-amiaza 
respectivă. Allen fu de părere că decursese aşa cum se 
aşteptaseră. 

— Chiar mai bine. Ai declarat totul public. Acum toată lumea a 
aflat despre Rubicon. La Washington toată lumea se gândeşte ce 
trebuie să facă. Povestea n-o să dispară prea uşor. E prea 
importantă. Indiferent de prostiile pe care încearcă să le facă cei 
de la Casa Albă, tu nu eşti un nebun care vede conspirații la 
fiecare colţ de stradă. Vor urma investigaţii, şi încă unele 
serioase. Senatul, Casa Albă, toate comisiile care cred că pot 
scăpa vor încerca să cerceteze mai îndeaproape subiectul. 
Dezbaterea dintre candidaţii la prezidenţiale va avea loc într-o 
săptămână. Aceasta e prima întrebare care va fi pusă. Ce va 
spune Arthur Douglas? Că nu crede că ar trebui să se facă o 
anchetă? Că nu crede că CIA sau cei implicaţi în administrarea 
închisorii Guantanamo ar trebui să spună comisiilor Congresului 
ce ştiu? O să-l îngroape dacă încearcă să facă aşa ceva, şi el ştie 
asta. 

Hart se ridică, pentru a se duce în biroul lui de alături. 
Telefonul lui Allen sună pe linia de la recepţie. Apăsă tasta 
intercom. 

— Senatorul e cu tine? 

— Chiar aici, răspunse Hart. 

— E cineva care a sunat toată dimineaţa. A revenit acum un 
minut. A spus că e important şi că o să vreţi să vorbiţi cu el. 
Cineva de la poliţie - un detectiv Coleman, Leonard Coleman. 

Hart şi Allen făcură un schimb de priviri. 

— Sună.-l, te rog. O să vorbesc din biroul meu. 


Două minute mai târziu, Leonard Coleman era pe fir. 

— Voiam să vă întreb dacă puteţi veni până la secţie. Chicoti 
când îşi dădu seama la ce putea duce asta. Nu, bănuiesc că n-ar 
fi o idee prea bună, nu-i aşa? Jumătate din reporterii din 
Washington ar bloca strada. Trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră despre un anumit aspect. Poate ne vedem în 
seara asta. Făcu o pauză scurtă, uşor stânjenit. Mergeţi acasă 
ori...? 

— Nu, nu încă. Noaptea trecută am stat la hotel. Cred că voi 
sta tot acolo o perioadă. 

— Cred că e o idee bună. Dacă nu vă deranjează, domnule 
senator, aş vrea să ne întâlnim la locuinţa dumneavoastră, pe la 
nouă. Vreau să vă arăt ceva. 

Fiindcă se temuse că ar fi dureros şi chiar cumva înfricoşător 
pentru Hart să se întoarcă în casa unde fusese aproape omorât, 
iar prietenul său ucis, Leonard Coleman ajunse înaintea lui şi 
aprinse toate luminile. Stătea pe scara din faţă, cu uşa de la 
intrare întredeschisă atunci când Hart intră pe alee. 

— Locurile astea au întotdeauna stafii, explică Coleman, în 
timp ce se ridică să dea mâna cu el. E mai bine să nu le vezi în 
întuneric. Uşa din spate a fost înlocuită. Toate lucrurile au fost 
puse la locul lor, aproape cum erau înainte. Veniţi aici într-o 
după-amiază ca să decideţi ce vreţi să faceţi. 

Hart îl privi într-un mod pe care Coleman îl văzuse de multe, 
prea multe ori. Era o întrebare la care nu ştia cum să răspundă. 

— Sunt oameni care, după ce trec prin aşa ceva, nu se mai 
întorc. Scot casa la vânzare şi se mută în alt oraş sau, cel puţin, 
în alt cartier. Alţii, pentru că au impresia că mutându-se vor 
adânci suferinţa celor deja îndurate sau fiindcă toate amintirile 
trăite - bune sau rele - ţin de locul acela, nu se gândesc să plece. 

— Dumneavoastră ce aţi face dacă aţi fi în locul meu? 

— Dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Coleman, cu mâinile înfipte 
adânc în buzunare, îşi cobori privirea, întrebându-se dacă ar fi 
avut o soluţie. Cum am spus, răspunse în cele din urmă, 
asemenea locuri au întotdeauna stafii. Dacă mi s-ar fi întâmplat 
mie, bănuiesc că aş vinde totul şi m-aş duce într-un loc unde, de 
câte ori dau colţul străzii sau aud un zgomot, să nu fiu năpădit de 
amintiri. Dar asta aş face eu, domnule senator; oamenii sunt 
diferiţi. 


Intrară în casă şi, dintr-odată, Hart auzi la fel de clar ca în acea 
noapte vocea lui Dieter Shoenfeld, care-i spunea că e aproape 
sigur de semnificaţia cuvântului Rubicon. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule locotenent. Nu 
cred că mă mai pot întoarce aici. 

Coleman îl conduse în sufragerie şi îi făcu semn spre 
candelabrul de cristal. Se căută prin buzunare. 

— Am găsit ăsta. E un Mic, nu-i aşa? Inregistrează sunetele 
perfect. Am găsit şi altele - dispozitive de ascultare erau prin 
toată casa, şi în telefon. Nu ştiu de cât timp vă urmăreau, dar au 
putut auzi tot ce s-a vorbit. 

Hart îşi aminti de noaptea în care a stat împreună cu Raymond 
Caulfield în bucătărie şi au discutat despre Rubicon şi despre ce 
încerca să afle Caulfield. Raymond Caulfield nu avusese nicio 
şansă. Îi ştiau toate intenţiile înainte să facă ceva. 

Coleman lăsase un dosar pe masa din sufragerie. Trase un 
scaun şi-i făcu semn lui Hart să-l ia pe cel de alături. Voia să-i mai 
arate ceva. Deschise dosarul şi scoase un alt dosar galben, mai 
mic, pe care îl deschise. Hart îşi dădu seama că înăuntru erau 
fotografii. 

— Nu e foarte plăcut, domnule senator, însă trebuie să-mi 
spuneţi dacă acesta e unul din cei doi bărbaţi care au pătruns în 
casă şi l-au omorât pe Dieter Shoenfeld. 

Era o fotografie de la morgă reprezentând un bărbat trecut de 
treizeci, poate spre patruzeci de ani, aşezat cu faţa în sus pe o 
masă de metal. Avea o parte din lobul frontal stâng distrusă. 

— Împuşcat în cap de la spate, ca o execuţie. E unul din cei doi 
pe care i-aţi văzut? 

Hart se uită îndelung la fotografie. Era convins că e unul din cei 
doi bărbaţi care-l omorâseră pe Dieter Shoenfeld şi încercaseră 
să-l ucidă şi pe el, dar voia să mai vadă ceva. 

— N-o să-l găsiţi, domnule senator; nu mai e acolo. Nu se mai 
vede când sunt morţi. 

— Scuze - ce anume? 

— Vreţi să ştiţi ce-l determină pe un om să facă aşa ceva, să 
devină un asasin. Acum nu se mai vede. Sau poate că se vede, 
dar nu mai înseamnă nimic. Numai când sunt în viaţă, poţi vedea 
că au ochii morţi. 

— Dar cum...? 


— De au ochii morţi? Unii se nasc aşa, alţii... Se uită la 
fotografie şi scutură din cap. Acesta e Frank DeStefano. Crima 
plătită a reprezentat o promovare pentru el. A început ca un 
executant de mâna a doua, un tip care strângea datoriile de la 
jocurile de noroc, un mafiot de joasă speţă care accepta orice 
slujbă neînsemnată pe care i-o dădea vreo organizaţie din New 
Jersey. Aţi avut dreptate să spuneţi că avea accent. 

Coleman ţinea dosarul deschis, dar întoarse cu faţa în jos 
fotografia individului, pentru ca Hart să nu o mai vadă. 

— DeStefano avea un dosar mare şi relativ neinteresant - a 
fost închis o vreme, aproape doi ani, pentru fapte destul de 
serioase - atacuri, jafuri, escrocherii -, dar nimic care să aibă 
legătură cu crima. Dacă Mafia ar fi vrut să omoare pe cine, avea 
alte nume de unde putea alege înainte să ajungă la el. Apoi, 
acum doi ani, Frank DeStefano a dispărut, a ieşit din bătaia 
radarului. Nimeni nu ştia ce păţise, dar nu-i păsa nimănui de el. 
Poate fusese prins furând de la Mafie, poate fusese omorât. 
Nimeni nu ştia şi, cum am spus, nu avea mulţi prieteni. Acum, 
după doi ani, acelaşi Frank DeStefano ucide sau ajută la uciderea 
unui om într-un mod care presupune nu numai planificare atentă, 
ci şi tehnici sofisticate de supraveghere, pentru ca, după numai 
câteva zile, să fie găsit într-un loc pustiu, cu mâinile legate la 
spate şi o parte a creierului făcută zdrenţe. 

Coleman îşi mângâie bărbia şi apoi, uimit şi amuzat, se 
scărpină în ureche. Privi de jur împrejurul sufrageriei, apoi, prin 
uşa deschisă, se uită în camera de zi unde avusese loc crima. 

— Un tip ca DeStefano nu ştia decât să apese pe trăgaci şi 
probabil că nici asta nu i-ar fi reuşit dacă ar fi venit singur. Dar 
individul acesta... Coleman scoase a doua fotografie din dosar şi 
o aruncă pe masă, în faţa lui Hart. Tipul ăsta ar putea oricând să 
vină aici şi să stea lângă noi, fără să ne dăm seama. 

Era fotografia unui ofiţer de armată îmbrăcat în uniformă. Era 
tânăr, proaspăt bărbierit, cu păr mult mai scurt, iar Hart fu sigur 
că era celălalt bărbat, pe care-l văzuse împreună cu DeStefano. 

— Vi-l prezint pe Henry Lattimore, fost infanterist, fost soldat în 
forţele speciale, fost - ei bine, nu suntem siguri. Ca şi DeStefano, 
Lattimore a dispărut. A dezertat din armată. Mai ciudat e că a 
făcut asta cu un an înainte de a se împlini termenul de retragere. 
Armata nu are datele sale personale - adresă, nimic. Cel puţin 


aşa ne-au spus nouă. 

— Cum l-aţi identificat? Ţigara pe care aţi găsit-o în noaptea 
aceea? 

Coleman ridică din sprâncene, ca un comentariu ironic dar 
atotştiutor despre iminenţa sorții. 

— O ţigară, o greşeală. E singurul semn pe care l-a lăsat. L-a 
ucis pe DeStefano în aceeaşi noapte. Cadavrul a fost găsit la 
câteva zile după aceea, însă data morţii se potriveşte destul de 
bine. Nu există dovezi fizice din care să rezulte că Lattimore e 
făptaşul, dar e singura explicaţie logică. Şi dacă aşa s-a întâmplat 
- dacă Lattimore l-a ucis, înseamnă că lucrurile au fost planificate 
de la bun început: să-l folosească pe DeStefano pentru această 
misiune - o persoană căreia nimeni nu-i simţea lipsa - şi apoi să-l 
elimine înainte să facă vreo prostie care să-i dea de gol. 

Hart îşi îndreptase privirea către camera de zi. Canapeaua pe 
care stătuse Dieter, de unde sărise în picioare după ce auzise 
zgomotul şi apoi îi văzuse şi înţelesese ce urmează; canapeaua 
care fusese umplută de sânge, sângele lui Dieter, dispăruse. 

| se păru ciudat că nu observase până acum. Coleman se uită 
în ochii lui. 

— Am luat-o, e o probă, însă nu cred că o vreţi înapoi. 

— Nu, răspunse Hart cu hotărâre. Când terminaţi cu ea, 
aruncaţi-o. Îşi mută scaunul cu spatele la camera de zi, în aşa fel 
încât curiozitatea nestăpânită a ochilor să nu-l mai trădeze. 

— Acest Lattimore, cel care e încă în viaţă... 

— Nu suntem siguri de asta, îl preveni locotenentul. Din tot ce 
am aflat, din tot ce... Un zâmbet subtil îi apăru în colţul gurii. Din 
ce-am citit în ziare, cei care se află în spatele acestei afaceri par 
dispuşi să facă tot ce trebuie să nu lase lucrurile neterminate. 
Lattimore poate fi în viaţă, dar poate fi şi mort. Indiferent de 
situaţie, trebuie să fac ceva, însă am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Orice. Tot ce ţine de mine. 

— L-aţi identificat pe Lattimore ca fiind unul din făptaşi, iar pe 
DeStefano drept celălalt. Vreau să pun la dispoziţia presei 
fotografia lui Lattimore, să informez pe toată lumea că este 
căutat pentru uciderea lui Dieter Shoenfeld, de tentativa de a vă 
ucide pe dumneavoastră şi, după aceea, de omorârea lui Frank 
DeStefano. 


— Mi se pare o idee foarte bună. Spuneaţi că aveţi nevoie de 
ajutorul meu. Ce pot face? 

— Două lucruri: unul e simplu, celălalt e, probabil, mai 
complicat. Întâi, aş vrea să colaboraţi cu un desenator care face 
portrete. Avem această fotografie, dar e veche, de pe vremea 
când era în armată. Îl puteţi ajuta să adauge modificările de 
fizionomie. După aceea vom arăta două fotografii - aceasta, a 
spus indicând spre fotografia din armată - şi cea care-i 
înfăţişează aspectul din prezent. 

— Sigur, mă bucur că vă pot ajuta. Când vreţi să o fac? 

— Diseară, dacă nu vă deranjează. 

— Diseară? Dar cum...? 

— Artistul e un prieten de-al meu. A spus că ajunge mai târziu, 
dacă asta poate ajuta. M-am gândit că nu vor fi atâţia oameni în 
jur, că vă putem aduce şi scoate din casă înainte să afle presa. 

Hart îl privi cu atenţie pe Coleman. Îl plăcuse de la început şi 
avusese implicit încredere în el, iar acum, mai mult decât 
oricând, ştia că instinctul lui fusese corect. 

— Sunteţi întotdeauna cu un pas înainte, nu-i aşa, domnule 
locotenent? 

— Vârsta şi experienţa, domnule senator; vârsta şi experienţa 
- asta e tot. Mai e un lucru de care nu sunt sigur, iar acesta e al 
doilea aspect despre care spuneam că va fi mai dificil. E vorba de 
anchetarea unei crime, iar în acest caz trebuie urmate anumite 
reguli, însă de data asta implicaţiile nu se reduc la prinderea 
asasinului. Dacă publicăm fotografia lui Lattimore, dacă toată 
lumea ştie pe cine căutăm, e posibil să nu-l mai prindem 
niciodată viu. L-au ucis pe DeStefano; nu au niciun motiv să nu-l 
ucidă pe Lattimore, dacă asta le oferă siguranţă. Lattimore nu e 
prost. Dacă-şi vede fotografia în ziare, o să ştie că trebuie să 
dispară, că oamenii pentru care lucrează nu-şi permit ca el să fie 
prins. 

— Ceea ce înseamnă că ar putea fi dispus să ofere informaţii în 
schimbul protecţiei personale. 

— Poate, dar mă îndoiesc. Un individ ca el - cu pregătirea pe 
care o are - se va ascunde într-un loc pe care-l consideră sigur, 
cât mai departe - în sud-estul Asiei sau vreun loc de felul ăsta. 
Poate că e deja acolo sau poate că e mort. Nu avem de unde să 
ştim, domnule senator, acesta e şi motivul întrebării mele. 


— Nu prea înţeleg ce mă întrebaţi, domnule locotenent. 

— Dacă ar trebui să arătăm public fotografia. E posibil să avem 
mai multe şanse să-l găsim dacă oamenii care l-au angajat nu 
vor suspecta că ştim cine este. 

— Am spus deja presei că am fost acolo când s-a întâmplat şi 
că i-am văzut pe amândoi. 

— l-aţi văzut în fugă faţa, nimic mai mult de-atât, o faţă fără 
nume şi fără posibilitatea de a fi identificată. Şi nici noi n-am fi 
reuşit dacă nu s-ar fi oprit să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, 
ca să-i putem stabili ADN-ul. Cum spuneam, anchetăm o crimă. 
In mod normal, aş fi distribuit fără ezitare fotografia sau o 
descriere, orice ne-ar fi putut ajuta să-l descoperim pe criminal şi 
să aflăm unde este. De data aceasta mă tem că i-ar ajuta pe cei 
care sunt în spatele scenariului să-şi ascundă urmele. 

Hart chibzui o clipă. 

— Nu, declaraţi public tot ce aveţi şi tot ce ştiţi despre el. 
Puneţi presiune pe oamenii aceştia, oricine ar fi ei. Daţi-le de 
ştire că planul lor aşa de bine pus la punct se destramă, că nu a 
fost nici măcar aproape de crima perfectă pe care o 
premeditaseră. Mai am un motiv, domnule locotenent, adăugă în 
timp ce se ridica, de data aceasta privind intenţionat către locul 
unde fusese împuşcat Dieter Shoenfeld. Cineva de acolo îl 
cunoaşte sau l-a cunoscut; cineva dintr-o agenţie, cum ar fi CIA, 
a lucrat probabil cu el la un moment dat; cineva care nu e 
implicat în treaba asta. 

Coleman înţelese imediat ce voia să spună Hart. 

— E ceea ce vor gândi oamenii care se află în spatele acestei 
afaceri: că cineva care l-a cunoscut va ieşi în faţă şi va încerca 
să-i prindă în cele din urmă. Că se vor ridica unii împotriva altora, 
se vor urmări şi vor începe să facă greşeli. 

— Poate, spuse Hart în timp ce stingeau luminile şi închideau 
uşa. Măcar se vor gândi de două ori înainte să încerce să ucidă 
pe altcineva ori să comită un nou atac. 

Hart îşi petrecu o oră împreună cu desenatorul într-o cameră 
lipsită de ferestre de la sediul poliţiei. În final, portretul arăta 
perfect, în cele mai mici detalii. Aşezat lângă fotografia din 
armată, schimbările de fizionomie ale lui Henry Lattimore 
aduceau exact modificările la care te-ai fi aşteptat odată cu 
trecerea timpului. Era uşor să-l identifici din mijlocul unei 


mulţimi. 

— Aveţi de gând s-o distribuiţi mâine? întrebă Hart doar ca să 
fie sigur. 

— Primul lucru, replică Coleman. Împreună cu un comunicat în 
care vom prezenta toate detaliile pe care le cunoaştem despre 
el. 

— Pun pariu că asta aţi făcut - nu-i aşa? cât timp eu eram 
dincolo cu portretistul. 

Ochii îmbătrâniţi ai lui Coleman sclipiră tinereşte. 

— Tocmai l-am terminat, n-au trecut nici cinci minute. Vreţi să 
vă uitaţi pe el? 

— Nu, sunt sigur că aţi spus ce trebuie. Puteţi trimite o copie a 
comunicatului şi a fotografiilor cuiva în New York în noaptea 
asta? 

— Sigur. Durează un minut. 

— Lăsaţi-mă să dau un telefon înainte. 

Işi scoase telefonul mobil şi se deplasă într-un colţ al camerei 
unde câţiva detectivi care se aflau încă la birou îşi scriau 
rapoartele. Quentin Burdick răspunse la primul sunet al 
telefonului. 

— Lucrezi până târziu în seara asta, spuse Hart. Probabil că ai 
un articol important. Pun pariu că are de-a face cu un senator 
care a declarat că demisionează dacă se va dovedi că a greşit. Ei 
bine, dacă subiectul acesta nu e suficient, îţi trimit un comunicat 
de presă şi câteva fotografii pe care le poţi folosi. 


Capitolul 18 


Bobby o găsi în grădină, tăind trandafiri. 

— Bună, Helen, îi spuse încet. 

Ea nu se întoarse până când nu fu sigură că era într-adevăr 
vocea lui şi nu cea pe care şi-o închipuise zi după zi, apoi, râzând 
şi plângând în acelaşi timp, lăsă coşul să cadă şi, cu florile 
zburând în toate direcţiile, îi sări în braţe. 

— N-ai sunat, n-ai... N-am ştiut unde eşti, ce faci şi cât timp vei 
fi plecat şi nici dacă eşti în pericol. 

Chicoti amuzată de felul în care-i ieşeau cuvintele poticnindu- 
se, cum dintr-odată avea atât de multe de spus şi nu se putea 
linişti să o facă. 

— Sunt bine, îi spuse Bobby, încercând s-o liniştească. Îmi pare 
rău că am fost nevoit să dispar aşa, însă am avut un motiv. 
Trebuia să... 

— Ştiu, ştiu. Am văzut la TV, am citit ziarele. E cel mai cumplit 
lucru, nu-i aşa, ce-au încercat să facă oamenii aceia. Să nu mai 
vorbim despre asta acum. Eşti acasă. Nimic altceva nu mai 
contează. 

Strânseră trandafirii de pe jos şi mai culeseră câţiva din tufele 
bine îngrijite. La celălalt capăt al Pacificului, soarele, aflat chiar în 
faţa lor, se mărea, aşa cum se întâmpla aproape în fiecare seară 
din această perioadă a anului. 

— lţi place locul acesta, nu-i aşa? 

— Mai mult decât mi-aş fi imaginat că mi-ar plăcea ceva, în 
afară de tine, Bobby Hart. Îţi aminteşti cum l-am găsit? 

— Noroc chior, răspunse el râzând. Mergeam cu maşina prin 
zonă, am cotit şi a apărut semnul „de vânzare” chiar în fata 
noastră. 

— Poţi să-i spui noroc, dacă vrei. Ştim amândoi că a fost 
soarta. Poţi spune că şansa e cea care ne-a ajutat să ne întâlnim. 
Nici măcar nu voiam să merg la dans în noaptea aceea; nu m-aş 
fi dus dacă restul fetelor nu mă luau pe sus. Dar de ce le-aş fi 


lăsat să o facă dacă n-aş fi ştiut undeva, în sufletul meu, că, dacă 
nu aş fi mers, tot restul vieţii m-aş fi întrebat ce s-ar fi întâmplat 
dacă mergeam. Poţi să spui ce vrei, Bobby Hart, ştim amândoi că 
am mers pe-acolo cu maşina dintr-un motiv anume, a existat un 
motiv pentru care am ales acel drum şi un motiv pentru care 
casa asta s-a întâmplat să fie de vânzare. Il privi cu atâta 
siguranţă, de parcă i-ar fi luat în râs toate obiecțiile. Abia 
puseseră semnul „de vânzare”. iți aminteşti ce a spus agentul 
imobiliar? Dacă am fi trecut pe acolo cu o oră mai devreme, am fi 
ratat-o. 

Lui Bobby i se părea că are dreptate, că lucrurile păreau mai 
logice aşa cum le prezenta ea. Viaţa devenea mai uşor de 
acceptat şi mai decentă dacă erai de acord că lucrurile se 
întâmplă dintr-un motiv şi că viaţa ta nu era doar o jucărie a 
sorții. 

— Şi dacă nu m-ai fi sunat atunci, dacă nu m-aş fi urcat la etaj 
să răspund la telefon... 

— Ştiu, răspunse ea încet. Ştiu. 

lar Dieter, se întrebă el în gând, cum rămâne cu Dieter? A fost 
soarta sau destinul? Există un motiv atunci când lucrurile se 
întâmplă aşa cum voiai şi e vorba de hazard atunci când se 
întâmpla exact invers? E o nebunie să încerci să descifrezi „de 
ce-ul” lucrurilor. 

Pentru Helen era suficient că Bobby era viu şi, cel puţin o 
vreme, se afla acasă, alături de ea. 

Aproape terminaseră cina când îşi aminti. 

— A sunat Clare Ryan, în noaptea când erai la ei în Ann Arbor 
şi urma să pleci în Canada, în drum spre Europa. 

— A spus că o s-o facă. iți place de ea, nu-i aşa? 

— A mai sunat de câteva ori după aceea. Şi da, îmi place de ea 
mai mult decât de majoritatea altor oameni. Nu e ca alte femei 
care încearcă să te măsoare, să vadă unde eşti în marea schemă 
a lucrurilor de la Washington. 

Bobby râse molcom. 

— Poate fiindcă ea, ca şi tine, nu locuieşte acolo. Are o viaţă 
proprie în Ann Arbor. 

Helen turnă pentru amândoi câte un pahar de vin roşu. 

— A spus că ea şi Charlie ar vrea să petreacă aici câteva zile 
după alegeri. A fost amuzantă. A spus că, indiferent dacă pierde 


sau câştigă, Charlie o să aibă nevoie de puţin soare şi de o 
persoană căreia să-i spună adevărul. 

Amintindu-şi de discuţia din Ann Arbor de la cină, Bobby zâmbi 
în pahar. 

— Ea crede că Charlie ar trebui să-l susţină pe Jeremy Taylor. 

Helen nu vedea nimic nepotrivit în asta. 

— E mult mai bun decât Douglas. 

— Charlie e republican şi candidează într-una dintre cele mai 
strânse curse pentru Senat. Promovarea candidatului la 
preşedinţie al celuilalt partid nu e considerată, de obicei, o 
strategie câştigătoare. 

ÎI privi cu o mină sincer uimită. 

— De ce nu? A mai făcut cineva asta? 

Bobby dădu să răspundă, după care descoperi că nu era sigur 
ce voia să spună. 

— Nu, şi dacă a făcut-o cineva, nu-mi amintesc. Dacă ar face 
asta, o mulţime dintre oamenii care intenţionează să voteze 
pentru Douglas ar putea să nu mai voteze pentru Charlie. 

— Şi o mulţime de oameni care nu ştiu pentru cine să voteze, 
care cred că politica partidelor înseamnă escrocherie şi prostie îşi 
pot schimba părerea dacă ar avea şansa să voteze pentru o 
persoană atât de onestă. 

— Îţi place de Charlie foarte mult, nu-i aşa? 

— Aş vota pentru el, dacă aş avea posibilitatea. 

Bobby nu putu rezista. 

— Şi dacă ar candida împotriva mea? 

Îi veni o idee. O întoarse pe toate părţile, întrebându-se dacă 
ar trebui să o rostească, dar în cele din urmă refuză să mintă. 

— Da, aş vota. Dacă Charlie ar câştiga, tu ai sta aici cu mine, 
şi, în locul tău, ar fi o persoană onestă şi decentă. 

Bobby se uită lung la ea, simțind un pic de invidie pentru 
claritatea minţii, pentru precizia logică şi limpede cu care fiecare 
problemă îşi găsea un răspuns univoc şi clar. 

— Dacă Charlie ar candida împotriva mea, spuse el imediat, 
probabil că şi eu aş vota pentru el. 

— De ce nu-i spui asta când o să vorbeşti cu el, ceva mai 
târziu? Te-a căutat mai devreme. 

— M-a căutat? De ce nu mi-ai spus? 

— A spus că n-o să poţi vorbi cu el - are o treabă legată de 


campanie - şi că o să te sune mai târziu, după miezul nopţii, ora 
lui. l-am spus că nu ştiu dacă ajungi azi acasă. Nu ştiam. Deşi, 
când a sunat Charlie, m-am gândit că e posibil să vii. Apoi când ai 
venit, am uitat de tot, mai puţin că eram extrem de bucuroasă să 
te văd. Am mai uitat ceva, un lucru pe care trebuie să ţi-l spun, 
continuă pe tonul delicat şi însufleţit care-l făcea să uite de tot, 
mai puţin de ea. 

— Arăţi minunat, spuse el brusc. 

— Da? N-am avut timp să... 

— Arăţi minunat, repetă el. O privi în ochi, în timp ce ea făcea 
acelaşi lucru. Ce ai uitat, ce voiai să-mi spui? 

— Că te iubesc. 

— Ai uitat asta? 

— Nu, dar voiam să-ţi spun asta. Celălalt lucru pe care voiam 
să ţi-l spun e că am luat o decizie. După alegeri, mă mut cu tine 
la Washington. O să fac tot ce pot, Bobby. Nu pot sta departe de 
tine, iar când s-a întâmplat lucrul acela, în casa noastră - m-am 
simţit de parcă te-aş fi trădat, fiindcă te-am lăsat singur atunci 
când ar fi trebuit să fiu acolo. 

— Slavă Domnului că nu ai fost! 

— Nu, dar cu tot ce se întâmplă acum, cu toate lucrurile astea 
îngrozitoare care se petrec, nu pot să stau aici şi să visez la ziua 
în care vom fi din nou împreună. Nu trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa mea, Bobby. Sunt mai puternică acum, mai puternică 
decât atunci când am avut căderea aceea nervoasă. 

— Ştiu că eşti, dar ar fi bine să aşteptăm puţin înainte de a lua 
această decizie. Aici eşti în siguranţă şi nu ştiu dacă în altă parte 
va fi la fel. Vom vedea. Întinse mâna peste masă şi o apucă pea 
ei. Îţi mulţumesc că te-ai gândit. Ştiu cât ţi-a fost de greu. 

Stătea perfect dreaptă, controlându-şi emoţiile. Acum era mai 
puternică şi mai hotărâtă să facă ceea ce ştia că e corect. 

— Nu a fost - nu este - deloc dificil, Bobby. O să merg cu tine 
oriunde trebuie să fii şi tu. 

El se ridică de la masă şi strânse farfuriile. 

— Cred că ai dreptate, spuse el câteva momente mai târziu, în 
timp ce se aşeza la masă şi întindea mâna după sticla de vin. 

— Dreptate? 

— Nu a fost „noroc chior”. Am fost favorizați de soartă să 
găsim casa asta. Vreau să vând casa din Georgetown - după ce 


s-a întâmplat acolo. În timpul sesiunii parlamentare putem 
închiria un apartament. Poate fi amuzant, un locşor pe care să-l 
folosim în timpul săptămânii, după care în weekenduri şi în 
vacanțe să venim aici. Şi, cum spuneam acum câteva săptămâni: 
un an, poate doi sunt de-ajuns ca să termin ce am început, după 
care renunţ. După aceea vom sta aici tot timpul, tu şi eu. Incercă 
s-o tachineze. E posibil să te plictiseşti, dacă o să mă ai în 
preajmă atâta timp. Sunt destul de plicticos, ştii. De aceea ţin 
atâtea discursuri - oamenii trebuie să mă asculte. 

Au stat de vorbă mult timp. Era nouă şi câteva minute - puţin 
trecut de miezul nopţii în Michigan - când telefonul începu să 
sune. 

— Trebuie să fie Charlie. Răspund din birou. 

Nu era Charlie Ryan, era Quentin Burdick de la New York şi 
avea nevoie de o declaraţie. 

— Vicepreşedintele a anunţat o conferinţă de presă pentru 
mâine-dimineaţă. Se pare că deţine nişte informaţii despre 
Mohammed al Farabi şi vrea să le comunice. 

Hart stătea lângă masa de sticlă pe care o folosea drept birou 
şi bătea cu degetele în ea. 

— Ce fel de informaţii? 

— Nu o să-ţi vină să crezi. Vocea lui Burdick şuiera ca un fluier. 
Au recunoscut că al Farabi a fost închis la Guantanamo, însă 
numai pentru o perioadă scurtă, după care a fost predat 
oficialilor din ţara sa de origine, ca să fie investigat după 
procedurile locale. Susţin că au documente prin care pot dovedi 
că al Farabi a fost implicat în activităţi teroriste. 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus, cum l-a scos de acolo Gunther 
Kramer? Cum au folosit documente false, din care să reiasă că e 
vinovat, ca să poată fi trimis în Siria? A făcut o treabă atât de 
bună, încât acum vicepreşedintele le poate folosi pentru a dovedi 
că al Farabi era exact ce nu fusese. E foarte bun la fabricarea 
dovezilor. 

— Pot cita fraza asta: documentele au fost falsificate şi în felul 
acesta l-au putut scoate de la Guantanamo? 

— Poţi să mă citezi cu toată povestea: tot ce ţi-am spus despre 
Mohammed al Farabi - în primul rând de ce a ajuns acolo, cea 
aflat despre Rubicon, cum a fost scos - cum singurul mod în care- 
| puteau scoate era să spună o minciună, pentru ca oamenii 


noştri - oamenii noştri! - să poată fi convinşi că trebuie trimis în 
Orientul Mijlociu, unde se practicau metode de tortură mai 
rafinate decât cele folosite la Guantanamo. 

Hart era atât de mânios, încât Burdick îl întrebă dacă nu vrea 
să se mai gândească înainte de a face o altă declaraţie. 

— Să mă mai gândesc? Nu, nu vreau să mă mai gândesc. 
Mohammed al Farabi ne-a fost predat pentru că a comis 
infracţiunea de a spune ceea ce gândeşte, pentru că şi-a publicat 
într-un ziar opiniile despre un guvern care îi închide pe oameni 
pentru că au avut curajul de a nu fi de acord cu el. Ne-a fost 
predat fără să existe vreo dovadă a acţiunilor sale teroriste. 
Întreabă-l pe vicepreşedinte de ce, dacă al Farabi era un terorist 
atât de cunoscut, a stat în Guantanamo nu doar pentru „perioada 
scurtă” despre care vorbesc ei acum, ci mai bine de patru ani 
înainte să sosească documentele de la serviciul de informaţii 
sirian. 

Hart se uita pe geam la oceanul luminat de lună. Ştia ce urma 
să se întâmple. 

— Nu susţine o conferinţă de presă doar ca să declare că 
Mohammed al Farabi e un terorist cunoscut, nu-i aşa? Vrea să mă 
atace pe mine, să mă discrediteze prin orice metode. El şi 
oamenii lui nu-şi permit să creadă cineva că evenimentele din 
Los Angeles fac parte dintr-un scenariu intern. 

— Va spune că al Farabi era un terorist cunoscut şi oricine 
crede ce a spus - că evenimentele din Los Angeles fac parte 
dintr-un scenariu al guvernului - nu e numai nebun, ci oferă 
sprijin şi încredere duşmanului şi toată lumea ar trebui să ştie 
asta. E 

— Mai înainte, eram nebun; acum sunt trădător. Intreabă-l 
asta: dacă evenimentele din Los Angeles fac parte dintr-un atac 
terorist, aşa cum susţine, cine i-a angajat pe Henry Lattimore şi 
Frank DeStefano? Cine i-a trimis la mine acasă să ne ucidă pe 
Dieter Shoenfeld şi pe mine? Apoi întreabă-l ce ştie despre 
Rubicon - întreabă-l dacă toate crimele fac parte din acest 
scenariu! 

După ce termină convorbirea cu Burdick, Helen îşi dădu seama 
că e supărat. 

— Ei nu ştiu să facă decât un singur lucru, îi explică el. 

Stăteau în camera de lângă bucătărie, livingul cu vedere la 


ocean. Helen se îmbrăcase în cămaşa de noapte. Stătea pe 
canapea, cu picioarele strânse şi mâinile prinse în jurul 
genunchilor. Bobby deschise una dintre uşile franceze şi inspiră 
adânc. 

— Nu ştiu să facă decât un singur lucru, repetă. Să atace. 
Oricine nu e de acord cu ei, e un trădător. După tot ce s-a 
întâmplat - după câţi oameni au fost ucişi - guvernul ar trebui să 
se ocupe numai de asta: FBl-ul să lucreze peste program, toate 
agenţiile de investigaţii să scormonească după dovezi, să încerce 
să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în Los Angeles şi dacă acela 
a fost sfârşitul sau doar începutul. Însă nimeni nu face nimic. 

Se uită la Helen ca şi cum ar fi înţeles dintr-odată ceva. 

Se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră. Un 
zâmbet amar îi apăru pe buze. 

— Un asasinat politic: alegerile sunt perturbate, toată lumea 
pune la îndoială siguranţa democraţiei; insuflă o asemenea 
teamă, încât nimeni nu-şi mai pune întrebări dacă ceea ce le 
spun cei de la putere trebuie făcut sau nu. Acesta trebuie să fie 
motivul pentru care Gunther Kramer şi apoi Dieter Shoenfeld s-au 
gândit că nu va fi un singur atac. De aceea Los Angeles a fost 
doar începutul... 

Helen înţelese din privirea lui că nu-i spunea tot. 

— Ştii cine e vinovat, nu-i aşa? Ştii cine a început toate astea. 

— Raymond Caulfield mi-a spus, dar n-am fost suficient de 
deştept să înţeleg. Mi-a spus despre oamenii din jurul 
vicepreşedintelui, cei care vorbeau despre imperiul american, 
care credeau că avem puterea de a reface Orientul Mijlociu. Mi-a 
mai spus un lucru pe care nu l-am înţeles atunci: că reputaţia lor 
de intelectuali străluciți, cunoştinţele lor de istorie - istorie 
adevărată - erau aproape inexistente. Lucrurile se leagă, spuse 
el cu o privire tristă. 

— Dar planul a eşuat, nu-i aşa? întrebă Helen. Tot ce au 
încercat să facă s-a năruit. 

— Dacă lucrurile ar fi mers aşa cum se aşteptau, nu ar fi fost 
nevoie de un plan cum este Rubicon. Lucrul acesta l-am înţeles 
pe parcurs. Cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât sunt mai 
convinşi că au avut dreptate şi sunt mai hotărâți să meargă până 
la capăt. Sunt cei care au curajul şi determinarea să susţină un 
plan atâta timp cât e nevoie. Ei cred că am fi învins în Vietnam 


dacă am fi rămas acolo în continuare, dacă nu ne-am fi pierdut 
răbdarea. De aceea a fost necesar Rubicon: să readucă teama 
care le-a permis să declanşeze această nenorocire. 

— Crezi că vicepreşedintele...? 

— Cineva care împarte lumea în prieteni şi duşmani, cineva 
care nu se gândeşte de două ori înainte de a sugera că oricine 
critică politica pe care o susţine oferă sprijin şi încredere 
duşmanului, cineva care vorbeşte despre un război al civilizaţiei 
care va dura o sută de ani. Cred eu că o asemenea persoană ar fi 
în stare să ceară celor din jurul lui să facă tot ce e necesar, 
fiindcă cea mai mare ameninţare pentru securitatea ţării o 
reprezintă acei oameni care încearcă să-i oprească, că viitorul 
ţării şi al lumii depinde de ei? Da, asta cred. Trebuie să fie 
vicepreşedintele. Numai el putea face toate astea. Singura 
problemă e că nu pot dovedi nimic. Nu, deocamdată. 

Bobby se uită la ceas. Era aproape 10, ora 1 dimineaţa în 
Michigan. 

— Mă întreb de ce n-a sunat Charlie. 

* 

A doua zi Helen insistă să urmărească la TV conferința de 
presă a vicepreşedintelui. 

— Nu va fi plăcut, o avertiză Bobby. 

Era obişnuit cu lupta, o luptă de multe ori fără reguli, care 
domina campaniile politice. Era pregătit pentru ce era mai bun 
sau mai rău, în funcţie de reacţiile taberei adverse. Lucrurile 
stăteau diferit atunci când soţia lui trebuia să le asculte. Crezuse 
că îl va deranja, până când îşi dădu seama că subestimase atât 
rezistenţa, cât şi simţul umorului pe care le poseda Helen. 

Vicepreşedintele rosti discursul pe care-l pregătise dinainte pe 
un ton anost, ca un contabil, transformând lucrurile pe care le 
spune în informaţii factuale. Chiar dacă învinuia un membru al 
Senatului american că făcuse un pact cu duşmanul, din acuzaţiile 
lui reieşea că nu există un reproş personal. 

— Asta fiindcă poate distruge pe cineva fără să se gândească 
de două ori înainte, remarcă Bobby. 

— Asta fiindcă pentru el totul e o abstracţiune. Nu are simţul 
lucrurilor concrete, spuse Helen cu ochii aţintiţi spre ecran. 

— Nu are...? 

— Nu a fost niciodată în armată. Nu a văzut oameni murind. A 


fost tot timpul un birocrat, indiferent dacă a lucrat sau nu în 
politică. Pentru el lumea se măsoară în cifre şi categorii. 
Singurele lucruri pe care le pricepe sunt cele care se pot măsura. 
Totul e mecanic, chiar şi atunci când vorbeşte. Totul e analitic, 
lipseşte judecata. 

În momentul acela, vicepreşedintele trecea în revistă numărul 
celor care muriseră luptând împotriva terorismului. 

— Mii de americani, bărbaţi şi femei plini de curaj, în uniforme, 
şi-au dat viaţa pentru această cauză. Faptul că o persoană cu o 
poziţie de răspundere - un membru al Senatului american - ia de 
bun cuvântul unui terorist cunoscut şi pretinde că moartea 
guvernatorului Alworth face parte dintr-o conspirație internă este 
fie rezultatul unei minţi tulburate, fie o desconsiderare fără 
precedent a adevărului şi a bunei-cuviinţe. Mohammed al Farabi 
a fost reţinut pe baza unor informaţii credibile oferite de un 
guvern prieten. A fost repatriat în ţara sa de origine de unde am 
primit mai târziu informaţia că este mort - printr-o greşeală, 
după cum se vede. Îşi continuă activitatea împotriva SUA, 
împotriva extinderii democraţiei, numai că de data aceasta este 
asistat de unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Democrat. 
Sunt de părere, după evenimentele prin care a trecut ţara, că 
liderii Partidului Democrat, ca şi candidatul la preşedinţie, ar 
trebui să denunțe acţiunile senatorul Hart sau să explice 
poporului american de ce preferă să dea credibilitate unui 
autoproclamat terorist în detrimentul oricărei autorităţi legale 
credibile din ţara aceasta. 

Prima întrebare veni de la Quentin Burdick. 

— Negaţi orice posibilitate ca atacul din Los Angeles să facă 
parte dintr-o conspirație internă? 

— Categoric. 

— Pe ce investigaţii vă bazaţi? 

— Aţi văzut caseta video pe care a făcut-o teroristul. Vi s-au 
înmânat copii ale documentelor care dovedesc că al Farabi era 
terorist, deşi cred că prezenţa sa ca ostatic la Guantanamo era o 
dovadă suficientă. 

— Potrivit declaraţiilor senatorului Hart, acele documente au 
fost falsificate, pentru ca domnul al Farabi, editor al unui ziar din 
Cairo, să poată fi trimis înapoi în Orientul Mijlociu. Aţi furnizat o 
informaţie eronată atunci când aţi spus că a fost trimis înapoi în 


ţara sa de origine. A fost trimis în Siria - unde, tot potrivit 
senatorului Hart, a fost eliberat cu ajutorul mitei. 

Deranjat de afirmaţiile jurnalistului, vicepreşedintele negă că 
ar fi făcut vreo declaraţie greşită. 

— Am spus că a fost trimis în Orientul Mijlociu, de unde venise. 
Referitor la întrebarea dumneavoastră, ceea ce sugeraţi e 
absurd. De ce ar falsifica cineva documente din care să reiasă că 
e vinovat? 

Se întoarse către un reporter de la unul dintre cele mai 
conservatoare şi mai obiective canale. Nu se aşteptase la aşa 
întrebare. 

— Rămâne întrebarea, domnule vicepreşedinte, legată de 
faptul că ţinta scenariului criminal era senatorul Hart. Cum puteţi 
explica acest fapt? Bărbaţi înarmaţi au pătruns în locuinţa sa, l- 
au ucis pe Dieter Shoenfeld, un editor german pe care mulţi 
dintre noi îl cunoşteam. Poliţia i-a identificat pe cei doi asasini. 
Frank DeStefano, mafiot din New Jersey, a fost la rândul lui 
omorât. Se pare că Henry Lattimore a avut anumite contacte cu 
membri din guvern în trecut. Există informaţii, până acum 
neconfirmate, că Lattimore a fost angajat la un moment dat de 
CIA pentru ceea ce se numeşte o „misiune specială”. 

— Nu există nicio legătură între cele două evenimente, spuse 
vicepreşedintele. Un terorist - un sinucigaş cu bombă - e 
responsabil pentru ce s-a întâmplat în Los Angeles. Avem caseta 
video. Ştim cine este şi de ce a făcut-o. Intrarea cu forţa în casa 
senatorului Hart din Georgetown - cei doi bărbaţi, acum 
identificaţi, care l-au împuşcat mortal pe Dieter Shoenfeld şi nu i- 
au făcut niciun rău senatorului. De ce au venit acolo, ce urmau să 
facă... 

— Rubicon, domnule vicepreşedinte, strigă Quentin Burdick, 
hotărât să readucă acest subiect în discuţie. O serie de oameni, 
printre care şi directorul adjunct al CIA, care începuseră să facă 
cercetări în legătură cu ceea ce aparent era numele de cod 
pentru atacul din Los Angeles, au murit. Sugeraţi că aceste 
decese sunt simple coincidenţe? 

— Nu sugerez nimic, cu excepţia faptului că nu există niciun fel 
de probe care să susţină acuzaţiile fanteziste şi nocive ale 
senatorului Hart. Nu numai că nu există dovezi pentru toate 
acestea, dar probele pe care vi le-am adus azi dovedesc că 


Mohammed al Farabi a fost şi este un terorist. 

— Consideraţi că senatorul Hart ar trebui să demisioneze din 
Senat? A spus că o va face în cazul în care se va dovedi că 
declaraţiile sale sunt incorecte. 

Vicepreşedintele nu rata nicio ocazie de a-i spune cuiva ce ar 
trebui să facă. Privi fix în camera de luat vederi. 

— Asta ar face un om de cuvânt. 

La câteva minute după încheierea conferinţei de presă, 
telefonul începu să sune. Primul a fost David Allen. 

— Când îţi redactez declaraţia de demisie, vrei să îţi las câteva 
luni, ori să aibă efect imediat? spuse pe un ton mucalit. Serios, ce 
ai vrea să spun? Trebuie să dăm un răspuns. 

Hart ţinea receptorul la distanţă de gură. Se uita la Helen. 

— David vrea să ştie ce vom spune. Tu ce părere ai? 

— Documentele la care s-a referit, cele care dovedeau că 
bărbatul pe care l-ai cunoscut e un terorist - poţi spune că dată 
fiind experienţa vicepreşedintelui de a inventa lucruri, ai crede că 
poate depista un fals atunci când îl vede. 

— Helen sugerează... 

— Am auzit. E mai bună decât orice idee mi-ar fi trecut mie 
prin cap. Bobby, mai e ceva. Probabil că aflase de intenţiile 
vicepreşedintelui. A dat o declaraţie imediat ce s-a încheiat 
conferinţa. 

— Despre ce vorbeşti? Cine a dat o declaraţie? 

— Senatorul Ryan. A spus că oricine crede că senatorul Robert 
Hart oferă sprijin şi încredere duşmanilor SUA nu merită să ocupe 
o funcţie publică. 

— Chiar aşa? Charlie a ştiut întotdeauna să înceapă o luptă. 

A mai vorbit câteva minute cu Allen despre răspunsul pe care 
ar fi trebuit să-l dea atacului vicepreşedintelui. Apoi îl sună pe 
Ryan. Îl prinse între două vizite de campanie aproape de Detroit. 

— Îţi mulţumesc, Charlie, dar nu trebuia şi faci asta. 

— Din cauza asta nu te-am mai sunat aseară. Biroul 
vicepreşedintelui a trimis declaraţia fiecărui candidat republican 
pentru Cameră şi Senat. Mă tem că o să fie un cor puternic de 
susţinători printre toţi cei care nu ştiu nimic. Am crezut că pot da 
o lovitură dacă sunt în tabăra cealaltă. Dar nu-ţi face iluzii. Din 
partea mea, a fost un simplu calcul politic. 

— Calcul? Hart râse, aşteptând logica trăsnită prin care Ryan 


transformase un act generos într-un monument dedicat motivelor 
sale pur egoiste. _ 

— Mai mult chiar. In primul rând, o bună parte dintre 
susţinătorii mei cu drept de vot îl dispreţuiesc pe vicepreşedinte. 
O dezicere publică de el nu-mi poate face rău. În al doilea rând... 
Urmă o pauză forţată, abţinându-se cu greu din râs. În al doilea 
rând, într-o cursă strânsă cum e asta, modul sigur prin care aş 
putea pierde ar fi dacă soţia mea ar intenta acţiune de divorţ 
înainte de alegeri, ceea ce mi-a promis că va face dacă nu fac o 
declaraţie publică împotriva acestui nemernic prost. Şi al 
treilea... Acum pauza devenise serioasă, cu implicaţii importante. 
Nu am avut de ales. El nu are dreptate, tot ce spune e greşit. 
Rubicon e ceea ce ai spus tu că este. Toate crimele au legătură. 
Ai avut dreptate şi în privinţa celorlalte lucruri. Nu s-a terminat 
totul. Simt asta. Mă tot gândesc la ceea ce a scris Gunther 
Kramer, la notițele lui şi la diagrama aceea. Rubicon nu a fost 
doar un plan care să tulbure alegerile, pentru ca una dintre părţi 
să poată câştiga mai uşor. E ceva mai important, mult mai 
important în joc. Aminteşte-ţi ce-a scris: asasinatul, scenariul de 
război, apoi alte asasinate. Simt asta, Bobby, va mai fi ucis şi 
altcineva. 


Capitolul 19 


În ciuda tuturor acuzațiilor şi a contraacuzaţiilor, a retoricii 
înveninate, cursa pentru preşedinţie nu s-a schimbat. Arthur 
Douglas şi-a păstrat avantajul în faţa concurentului democrat, un 
avantaj care, deşi cumva diminuat, era încă mai mare decât 
marja de eroare. 

— Dezbaterea poate decide acest aspect, spuse Jeffrey Stone 
cu o faţă nemulțumită. Se întoarse spre Hart, care stătea pe locul 
din dreapta, lângă el. Taylor e un candidat mai bun decât Alworth 
- arată şi vorbeşte aşa cum trebuie să o facă un preşedinte. Ar 
trebui să urce cu şase sau şapte procente. Douglas e un 
palavragiu, un fraier. Nu înţeleg ce se întâmplă. 

— Ba sigur că înţelegi, replică Hart, privind pe fereastră şirul 
lung de clădiri din sticlă de pe bulevardul Wilshire. Douglas 
mizează pe patriotism şi pe frică. În anii cincizeci, existau oameni 
ca Joe McCarthy, care credeau că sub fiecare pat se ascunde un 
comunist. Acum sunt oameni ca Douglas şi vicepreşedintele, care 
cred că la fiecare colţ de stradă stă câte-un terorist. 

Hart se uita cum lumina soarelui făcea ca sticla colorată a 
clădirilor de pe stradă să reflecte diverse nuanţe. Era ceva 
aproape maiestuos în modul în care acele înalte structuri 
colţuroase formau o linie lungă şi ameţitoare care părea perfectă 
pentru acel loc. li amintea lui Hart de felul în care ţara ar fi 
trebuit să funcţioneze în momentele ei cele mai bune: deşi luate 
separat, părţile nu erau ideale, împreună constituiau o realizare 
remarcabilă. 

— Până la cutremur, spuse el cu voce tare. 

— Cutremur? întrebă Stone uimit. 

— Scuze, spuse Hart, întorcându-se spre el. Mă gândeam la 
ceva. 

— Vorbeai despre comuniştii din anii cincizeci şi teroriştii de 
acum, îi aminti Stone. 

— Tata a încercat să-mi explice cum a fost. Oamenii au fost 


obligaţi să semneze jurăminte de credinţă - de parcă cineva care 
avea gânduri subversive ar fi putut să refuze să semneze. Orice 
suspiciune cât de mică, cea mai uşoară deviaţie de la normalitate 
devenea un motiv de suspiciune. Uneori din teamă, alteori din 
fals patriotism sau din cea mai sordidă formă de ambiţie, oamenii 
se denunţau unii pe alţii, deveneau informatori. Un prieten al 
tatălui meu, erou de război, un om care lucrase pentru agenţie 
de la început, a fost obligat să demisioneze, pentru că în 
studenţie, în anii treizeci, făcuse parte dintr-un grup de studenţi 
care susţinuseră Rusia după ce Germania a invadat Uniunea 
Sovietică. 

Hart se uită la ceas. Se încadrau în program. Scoase discursul 
pe care intenţiona să-l susţină la Los Angeles City Club. 

— Asta-i tot ce am făcut, am explicat iar şi iar de ce cred că 
am dreptate, iar vicepreşedintele şi ceilalţi, nu. Dar încă nu am 
dovezi, totul ţine de circumstanţe. 

— Majoritatea oamenilor te cred. 

— Nu, cei mai mulţi oameni cred că guvernul ascunde ceva, 
cei mai mulţi oameni cred că ar trebui să se facă o investigaţie 
completă. Cât despre întrebarea dacă ceea ce s-a întâmplat în 
Los Angeles a fost un atac terorist de tipul celui din 11 
septembrie sau e parte dintr-o conspirație internă, nu mulţi sunt 
cei care cred că lucrurile au fost puse la cale aici. 

Stone cunoştea procentele. Hart omisese un lucru important. 

— E drept că numai o treime cred că ai dreptate, dar nici 
numărul celorlalţi nu e aşa de mare. Restul sunt indecişi; ceea ce 
înseamnă că nu vei avea nevoie de multe dovezi să-i convingi că 
ai dreptate. 

Aproape ajunseseră, când lui Hart îi sună telefonul. Era 
Leonard Coleman. Hart îl ascultă fără să scoată vreo vorbă. 

— Mulţumesc, domnule locotenent, spuse în cele din urmă. 

Işi puse telefonul înapoi în buzunar şi începu imediat să 
mâzgălească nişte modificări pe discursul pe care urma să-l ţină. 

City Club era plin. În spatele încăperii erau aliniate camerele 
de luat vederi. Reporterii se îngrămădeau oriunde găseau un loc 
liber. Hart stătea la masa de prezidiu, lângă pupitru şi încă scria 
la discurs în timp ce restul îşi luau prânzul. Aruncă o ultimă 
privire în timp ce era prezentat, apoi vâri foaia în buzunarul 
hainei. 


— În apogeul crizei economice, când milioane de oameni nu 
aveau de lucru, Franklin Roosevelt a rostit în primul său discurs 
acele vorbe atât de necesare, astăzi celebre, că „singurul lucru 
de care trebuie să ne temem este teama însăşi”. Treizeci de ani 
mai târziu, în plin Război Rece, John F. Kennedy, în discursul său 
inaugural, a amintit ţării că, în relaţia cu duşmanii, „nu trebuie să 
negociem de frică, dar nu trebuie să ne fie frică să negociem”. 
Doi preşedinţi - doi mari preşedinţi - au înţeles că frica nu face 
decât să înrăutăţească lucrurile. Cu toate astea, există astăzi 
oameni care cred că frica este singurul mod de guvernare. 

Hart aminti audienței ce se întâmplase, cum candidatul 
democraţilor la preşedinţie fusese asasinat şi, la scurt timp după 
aceea, Dieter Shoenfeld fusese ucis în locuinţa sa, înainte de a 
apuca să-i spună ce reprezenta atacul din Los Angeles şi cine era 
responsabil. 

— Câteva zile mai târziu am participat la o întâlnire 
programată de Dieter Shoenfeld. L-am întâlnit pe Mohammed al 
Farabi, care fusese închis la Guantanamo şi am aflat de la el că 
au fost aduşi în ţară terorişti pentru a pune în aplicare un plan 
numit Rubicon. Am făcut aceste declaraţii într-o conferinţă de 
presă; am fost calificat drept laş, nebun şi chiar trădător. 
Vicepreşedintele SUA m-a numit în felul acesta. Incă aştept ca el 
să înceapă o anchetă. 

Hart făcu o pauză. Privirea sa scrută sala dintr-un capăt în 
celălalt. 

— Mohammed al Farabi nu e terorist, e un om pe care ne 
putem baza, o voce a raţiunii din Orientul Mijlociu. leri l-a 
identificat pe bărbatul care l-a ucis pe Dieter Shoenfeld şi m-ar fi 
putut omori şi pe mine. A fost chestionat de un membru al 
poliţiei din Washington. | s-au arătat şase fotografii şi a fost 
întrebat dacă recunoaşte vreuna dintre persoane. Fără nicio 
ezitare, a ales fotografia lui Henry Lattimore. A spus că avea un 
chip pe care nu l-ar fi putut uita, pentru că Lattimore a fost unul 
dintre cei care l-au interogat când era prizonier la Guantanamo. 

Hart privi în faţă, cu un aer dur şi hotărât. Vorbi într-un ritm 
lent şi măsurat. 

— Lattimore nu s-a dus din proprie iniţiativă la Guantanamo. 
Fusese trimis de cineva din guvern. De unde rezultă că ceea ce s- 
a întâmplat în Los Angeles nu a fost un atac al unei organizaţii 


teroriste, ci a făcut parte dintr-o conspirație internă. Întrebările 
care rămân - cel puţin pentru cei care nu suferă din pricina „unei 
minţi tulburate şi al unui dispreţ fără precedent faţă de adevăr şi 
bună-cuviinţă” - sunt: câţi oameni au fost implicaţi şi până la ce 
nivel al guvernului! 

Hart plecă fără să răspundă la întrebările presei. Trebuia să se 
întoarcă la Washington. Lattimore era cheia pentru Rubicon, 
legătura dintre ce i se întâmplase lui Dieter Shoenfeld şi ce i s-ar 
fi putut întâmpla şi lui şi atacul din Los Angeles. Cineva îl 
trimisese pe Lattimore la Guantanamo şi cineva trebuia să ştie 
cine fusese cel care o făcuse. 

Avionul ateriză în Washington cu câteva minute înainte de ora 
11. David Allen îl aştepta acolo. Hart avea o întrebare. 

— Ai reuşit? Preşedintele a stabilit o întrunire de urgenţă? 

— Mâine-seară la ora şapte, ca să aibă timp toată lumea să 
ajungă. Nu vor veni cu toţii, adăugă el, străduindu-se să ţină 
pasul cu Hart. Dar cei mai mulţi vor fi aici. 

Hart mergea într-un ritm susţinut, îndreptându-se cu paşi 
sacadaţi către parcarea slab luminată. 

— Şi directorul? A fost vreo problemă? 

— Oarecum. A spus că are nevoie de ceva timp să pună cap la 
cap informaţiile, fiindcă nu vrea să vină nepregătit. Preşedintele 
comisiei l-a anunţat că nu mai e timp şi are de ales - poate să 
vină de bunăvoie ori cu somaţie. 

Hart încetini ritmul. O expresie mirată îi apăru pe chip. 

— E mai mult decât mă aşteptam. Nu eram sigur că o va face. 

— Nimănui nu-i place să fie minţit şi, după ce s-a aflat în 
dimineaţa asta despre Lattimore şi Guantanamo, e greu de 
crezut că Townsend nu ştia mai mult decât a spus comisiei, e 
greu de crezut că, dacă nu minţea, nu a încercat să afle adevărul 
despre Rubicon şi despre moartea lui Raymond Caulfield. 

Ajunseră la maşină, BMW-ul lui Hart. 

— A mea e încă în Canada, spuse Allen. 

— Probabil că e un loc bun pentru ea, replică Hart cu rânjet 
scurt, în timp ce se aşeza pe locul din dreapta. 

— Te-a dus până acolo. 

Hart clătină din cap, amintindu-şi câte se întâmplaseră. 

— Au trecut numai câteva săptămâni şi mi se pare că au fost 
ani. Uneori e greu ca lucrurile să rămână neschimbate. Toată 


lumea ar trebui să fie în campanie, să participe la evenimentele 
locale de care ne plângem cu toţii; să zâmbească, să-şi strângă 
mâna, să spună prostii, lucruri fără sens şi, în acelaşi timp, să se 
simtă mai plină de viaţă decât ne-am simţit sau ne vom simţi noi 
vreodată. In schimb, ţara e cuprinsă de frică, speriată de ce-ar 
putea să se întâmple, derutată fiindcă nu ştie pe cine să dea vina 
pentru situaţia actuală. Lucrurile trebuie să înceteze. Îl privi pe 
Allen. Locotenentul mă aşteaptă? 

Privirea lui Allen se lumină. 

— Ştii ce a spus când l-am anunţat că vii în seara asta şi că 
vrei să îl vezi? Cu cât mai târziu, cu atât mai bine. Doar atât. N-a 
întrebat de ce, nu s-a plâns că e aproape miezul nopţii, nici 
măcar nu i s-a părut ceva ciudat. 

Hart privea ţintă în întuneric. 

— Când m-a sunat dimineaţă, cred că se aştepta să mă întorc. 
Are un instinct special în privinţa lucrurilor, intuieşte ce urmează 
să se întâmple. Poate că vine din experienţă: din faptul că-şi 
petrece viaţa ocupându-se de moartea altora. 

— Cum şi-a dat seama că al Farabi ar putea şti ceva despre 
Lattimore? Cum de s-a gândit că Lattimore fusese la 
Guantanamo? 

Hart nu răspunse; avea propriile întrebări în minte. 

— Care a fost reacţia? Ceva din partea biroului 
vicepreşedintelui? 

— Se păstrează pe aceeaşi linie. Că al Farabi e un terorist şi 
nimeni nu ar trebui să aibă încredere în cuvântul lui şi chiar dacă 
Lattimore a fost la Guantanamo la un moment dat, asta nu 
dovedeşte nimic despre vreo conspirație. Allen se abătu suficient 
de la axul drumului încât să-l facă pe Hart să înţeleagă că, în 
ciuda poziţiei oficiale, lucrurile se schimbaseră. 

— Dar sunt nervoşi. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Nimeni nu 
s-a aşteptat. Toţi aşteaptă să vadă ce se va întâmpla, o nouă 
revelaţie. Speculaţiile nu au sfârşit. Numai despre asta se 
vorbeşte. Cercul se închide. Doar că nimeni nu ştie cine îl va 
închide. 

— Se închide cu vicepreşedintele, spuse Hart. Avea privirea 
rece, hotărâtă, plină de o mânie mai greu de reprimat. El e în 
spatele tuturor lucrurilor. Ştiu asta şi jur că o voi dovedi! Trebuie 
să existe un detaliu care să facă legătura între Lattimore şi 


vicepreşedinte. 

Allen opri în faţa secţiei de poliţie. Se oferi să-l aştepte, dar 
Hart îi spuse să se ducă acasă. 

— Ai nevoie de un somn bun în noaptea asta - mâine ai o 
mulţime de treabă. 

Secţia era aproape pustie. La capătul unui coridor gol se auzi o 
uşă trântită amuţind vocea nervoasă care ţipa în cameră. 
Leonard Coleman stătea în micul său birou. Avea un birou mai 
mare decât cele din camera de alături şi un scaun confortabil de 
piele cu spătar înalt. Pardesiul său vechi şi ponosit atârna de un 
cui pe interiorul uşii. Din raţiuni inexplicabile, Coleman purta atât 
centură, cât şi bretele. li crea aparenţa unei eficienţe prudente. 
Când Hart intră, tocmai împacheta o batistă. 

— Alergiile, spuse el cu ochi apoşi şi o grimasă neajutorată. 
Sau poate e efectul decalajului orar, sau am contractat ceva din 
avion. Sau m-am contaminat cu o boală mortală la aeroport, în 
timp ce aşteptam să trec de controalele de securitate. Îl privi pe 
Hart peste ochelarii pe care-i purta la jumătatea nasului. De unde 
aţi ştiut că al Farabi îl cunoştea pe Lattimore? Din acest motiv am 
făcut călătoria - am zburat până în Italia, la Roma - fiindcă mi-aţi 
spus că sunteţi sigur că îl poate recunoaşte într-o fotografie. 

Hart se aşeză şi începu să-i povestească un lucru care nu era 
complet adevărat - calea metodică şi logică prin care ajunsese la 
concluzia aceea - apoi ridică din umeri. 

— Am ghicit. 

— Asta mi-am imaginat şi eu. 

— Atunci de ce v-aţi dus? 

Cu un gest care-l imita perfect pe al lui Hart, Coleman ridică şi 
el din umeri. 

— Am bănuit că aveţi dreptate. Lucrurile aveau sens. Este 
motivul pentru care n-a fost o simplă bănuială. Ştiaţi ceva. Ştiaţi 
- nu puteaţi dovedi -, dar ştiaţi - că moartea domnului Shoenfeld 
şi încercarea de a vă ucide aveau legătură cu Rubicon, şi mai 
ştiaţi - pentru că al Farabi vă spusese - că o parte din acest plan 
se baza pe folosirea teroriştilor deţinuţi la Guantanamo. 
Inseamnă că există oameni din guvern - poate din CIA - care 
sunt implicaţi. Date fiind informaţiile pe care le aveaţi despre 
Lattimore - ce a făcut în armată, modul în care a dispărut dintr- 
odată - există o şansă rezonabilă să fi fost implicat de la început. 


— Cum am spus, domnule locotenent, o bănuială norocoasă. 

— Numiţi-o cum vreţi, aţi avut dreptate. 

— Dar ne ajută să-l prindem, să-l găsim pe Lattimore cât e încă 
în viaţă? 

— Avem câteva piste, nimic sigur. Câţiva oameni au pretins că 
l-au văzut, dar nu s-a confirmat. Am aflat, oricum, că l-a cunoscut 
pe acest individ. 

Deschise un dosar de pe birou şi scoase o fotografie alb-negru 
veche. Henry Lattimore, în uniformă de infanterist, stătea de 
vorbă cu un civil, un bărbat slab şi cu privire intensă. 

— Este H.L. Harrison. A fost în personalul de securitate 
naţională până acum câţiva ani. Unde a fost făcută fotografia? 

— Nu suntem siguri. Pare a fi undeva în Orientul Mijlociu, sau 
în Africa de Nord. 

— Nu ştiţi sigur? De unde o aveţi? 

— Nici asta nu ştim cu siguranţă. 

Punând mâinile pe masă, Coleman îşi desfăcu degetele. Le 
mişcă încet înainte şi înapoi, unele împotriva celorlalte, abia 
atingându-le. 

— Într-o dimineaţă a apărut pe biroul meu, într-un plic pentru 
documente sigilat cu grijă, cu numele meu tipărit - mai bine zis 
scris la maşină - pe faţă. Nicio notă, niciun mesaj, nimic. Cineva 
a vrut ca eu să aflu că Lattimore şi Harrison s-au cunoscut. Că nu 
s-au cunoscut pur şi simplu, ci, după cum arată poza, au lucrat 
împreună la un moment dat. E aşa cum aţi spus, când v-am 
întrebat dacă ar trebui să facem publică fotografia lui Lattimore - 
cineva ar putea să-şi amintească de el. 

— Cineva din agenţie, spuse Hart. Poate cineva care-l 
cunoscuse pe Raymond Caulfield. Indiferent cine a vrut să se 
asigure că o veţi primi, ce mai ştiţi despre Harrison? Unde e? Ce 
aţi aflat? 

— Domnul Harrison a dispărut, a plecat din ţară pe 
neaşteptate, a doua zi după ce Lattimore a pătruns la 
dumneavoastră în casă şi a scăpat de Frank DeStefano. Coleman 
strâmbă din gură. A doua zi după ce Lattimore şi DeStefano au 
încercat să vă ucidă şi nu au reuşit. 

— Aveţi idee unde ar putea fi? 

— Oriunde. Nu are familie. A fost căsătorit o dată, dar a 
divorţat acum mult timp. Fosta soţie nu mai ştie nimic despre el. 


— Unde a fost în ultimii ani, după ce a părăsit guvernul? 
Aşteptaţi o clipă, îmi amintesc: a făcut parte dintr-un grup de 
consiliere, apoi a lucrat la o companie privată care furniza forţe 
de securitate în Irak şi în alte locuri. Lucrurile se leagă. Să văd ce 
pot afla. 

Hart se ridică să plece. Coleman, mişcându-se încet, se 
îndreptă către locul unde era haina şi scoase un plic din buzunar. 
l-I dădu lui Hart. 

— Mohammed al Farabi. Ochii întunecaţi ai lui Coleman 
căpătară o nouă intensitate, luminându-se brusc. E un om pe 
care merită să-l întâlneşti. Inainte să plec, mi-a dat asta. A spus 
că şi-a amintit ceva. Nu era sigur dacă are vreo semnificaţie, însă 
credea că dumneavoastră puteţi înţelege. 

Hart deschis plicul şi scoase o bucată de hârtie pe care 
Mohammed al Farabi, cu un scris îngrijit şi lizibil, notase câteva 
fraze scurte. Hart le citi de două ori, apoi puse hârtia înapoi în 
plic şi pe acesta, în buzunar. 

— Inainte să plece de la Guantanamo a auzit pe cineva 
vorbind, un anchetator. Nu era sigur, însă credea că putea fi 
Lattimore. Omul acela a spus: „Când se va termina, nu mai 
rămâne niciunul”. 

— Ce credeţi că înseamnă asta? întrebă Coleman speriat. 

— Nu ştiu. O mulţime de lucruri. 

— Coleman îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor şi se 
uită în ochii lui Hart, care devenise brusc evaziv. 

— Nu asta credeţi cu adevărat, nu-i aşa? Ştiţi ce înseamnă? 

Avea în minte vocea lui Charlie Ryan, ultimele vorbe pe care i 
le spusese când se văzuseră. Hart se uită la Coleman care 
aştepta, întotdeauna cu un pas înaintea lucrurilor, cu simţul său 
neobişnuit de a prevedea ce urma să se întâmple. 

— Înseamnă că nu avem prea mult timp. Înseamnă că vor muri 
mulţi oameni. 


Capitolul 20 


Ronald Townsend era singur la masa martorilor şi bătea 
darabana. Apoi, surprins de ce făcea, îşi retrase mâna şi şi-o 
aşeză în poală. Începu să bată din picior. 

La şapte fix, când toţi membrii îşi ocupaseră locurile, 
preşedintele Comisiei de Informații a Senatului deschise 
sesiunea, cu o declarație lapidară. 

— Avem acum dovezi care sugerează cel puțin posibilitatea ca 
atacul din Los Angeles să fie parte dintr-o conspirație internă, 
deşi rămâne încă neclar scopul final al operaţiunii. Ce este clar, 
în orice caz, este faptul că, în acest moment, comisia trebuie să 
afle ce informaţii avea guvernul şi, în special, CIA despre această 
situaţie şi de când deţine aceste date. Domnul director Townsend 
a fost de acord să vină în seara aceasta voluntar. Oricum, va face 
declaraţii sub jurământ. 

Eliberându-se de  nervozitatea  înăbuşită până atunci, 
Townsend ţâşni de pe scaun şi ridică mâna dreaptă. 

— Întrucât senatorul Hart s-a implicat mai mult decât oricine în 
încercarea de a dezvălui ce se întâmplă, continuă preşedintele 
după depunerea jurământului, lăsând la o parte faptul că a fost el 
însuşi o ţintă a asasinilor, am să-l rog să conducă anchetarea 
directorului. 

Hart îi înmână uneia dintre grefiere un teanc de fotografii, copii 
ale aceleiaşi imagini şi o rugă să le distribuie membrilor comisiei. 
Apoi se întoarse către director. 

— In dimineaţa aceasta v-am trimis la birou această fotografie, 
împreună cu numele şi datele cunoscute despre trecutul celor doi 
bărbaţi care apar în ea. Văd că aveţi fotografia cu 
dumneavoastră. 

— Da, domnule senator, răspunse Townsend pe un ton ferm. 

— Cei doi bărbaţi au fost identificaţi drept Henry Lattimore şi 
H.L. Harrison. Sunteţi de acord? 

— E corect, domnule senator. 


Hart se pregătise toată ziua. Trecea de la o întrebare la alta 
fără să se oprească. 

— Henry Lattimore a fost identificat drept unul din cei doi 
bărbaţi care au pătruns în locuinţa mea din Georgetown, l-au ucis 
pe Dieter Shoenfeld şi, există motive să o cred, ar fi trebuit să 
mă omoare şi pe mine. Hart făcu semn spre dosarul gros aflat pe 
masa de lângă director. Vi s-a dat o copie a declaraţiei pe care 
am făcut-o la poliţie şi restul materialelor care descriu modul în 
care s-a făcut identificarea? 

— Da, domnule senator. Nu încape nicio îndoială că Lattimore 
este unul din cei doi care l-au asasinat pe Shoenfeld. Cum nu 
încape îndoială că Lattimore este unul din cei doi bărbaţi din 
fotografie. 

— Ajungem la asta într-un minut, domnule director Townsend. 
Mai întâi - aţi primit, cred, o copie a declaraţiei făcute de domnul 
detectiv Leonard Coleman, de la Poliţia din Washington, unde 
detaliază circumstanţele discuţiei cu Mohammed al Farabi şi 
modul în care s-a stabilit că Lattimore a fost implicat în 
interogarea prizonierilor de la Guantanamo. 

Townsend lovea cu degetele coperta dosarului. 

— Da, domnule senator, am primit. 

Hart îl privi pe director ca şi cum ar fi aşteptat o explicaţie. 
Directorul se uita la senator cu o expresie prudentă. Liniştea 
deveni mai profundă şi mai gravă. 

— Domnule senator, nu înţeleg ce aşteptaţi de la mine, spuse 
în cele din urmă. Se pare - vreau să spun, nu există nicio îndoială 
că Lattimore e unul din cei doi care au intrat în locuinţa 
dumneavoastră şi l-au ucis pe Shoenfeld. Şi, da, se pare că a fost 
la Guantanamo la un anumit moment. 

— Se pare? Cred că e mai mult decât o părere, domnule 
Townsend. Uitaţi-vă din nou la fotografie. Când v-am trimis-o de 
dimineaţă, v-am rugat să încercaţi să identificaţi locul şi 
momentul în care a fost făcută. Puteţi face asta? 

Townsend trase dosarul în faţa sa. Îl deschise şi se duse direct 
la pagina care-l interesa. 

— A fost făcută acum aproximativ trei ani, răspunse. 

— Cu puţin înainte ca Lattimore să părăsească armata şi să 
dispară, interveni Hart. Unde a fost făcută? 

Townsend îşi strânse buzele, părând că încearcă să se 


concentreze. 

— Cred că undeva în Afganistan, însă nu pot fi sută la sută 
sigur. Dacă ar trebui să ghicesc, asta aş spune: Afganistan, acum 
trei ani. 

— Pe vremea aceea - în urmă cu trei ani - ce poziţie ocupa 
H.L. Harrison în structurile guvernamentale? 

— Era director adjunct al Consiliului Consultativ de Securitate 
Naţională. 

— Şi ce este Consiliul Consultativ de Securitate Naţională, 
domnule director Townsend? Vreţi să explicaţi comisiei? Nu face 
parte din CIA, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse cu o mişcare rapidă şi laterală a capului, 
dornic să se disocieze de orice legătură cu subiectul. Consiliul 
Consultativ de Securitate Naţională a fost creat pentru a 
coordona colectarea informaţiilor de la diferite agenții. 
Îndeplineşte un rol similar cu cel al Consiliului de Securitate 
Naţională, care coordonează problemele de politică externă. 

— Consilierul pe probleme de securitate naţională raportează 
direct preşedintelui. Cui raportează directorul acestei agenţii? 

— Vicepreşedintelui. 

— Înţeleg. Vicepreşedintelui. Aşadar, H.L. Harrison lucra pentru 
o agenţie care raporta vicepreşedintelui, iar acum trei ani se afla 
în Afganistan, unde, după cum se vede în fotografie, avea o 
conversaţie familiară cu Henry Lattimore, care se ocupa de 
activităţi legate de forţele speciale? 

— Da, aşa se pare. 

— Apoi, un an mai târziu, acelaşi Henry Lattimore se afla la 
Guantanamo, unde avea ca sarcină anchetarea prizonierilor. 
Atunci nu era implicat în forţele speciale, nu-i aşa? Plecase din 
armată cu un an înainte. Părăsise forţele speciale şi se angajase 
la dumneavoastră - la CIA - nu-i aşa, domnule director 
Townsend? 

Venele de pe tâmplele directorului începuseră să pulseze; 
muşchii din jurul maxilarelor îi erau tari ca piatra. 

— Nu, domnule senator, nu a fost aşa. Henry Lattimore nu a 
fost niciodată angajat al agenţiei. Scoase un oftat, ca şi cum s-ar 
fi eliberat de o obligaţie. Nu în mod direct. 

Hart chibzui o clipă asupra ultimelor cuvinte. După aceea, 
privirea lui deveni ucigătoare. 


— Nu direct, repetă cu aceeaşi cadență lentă pe care-o folosise 
directorul. Se aplecă în faţă, ironizând subterfugiul discret al 
directorului. Nu direct. Vreţi să spuneţi că CIA nu l-a angajat 
direct. CIA a angajat o companie, unul dintre contractorii privaţi 
care s-au îmbogăţit de pe urma războiului, iar una din aceste 
companii l-a angajat pe Lattimore. 

— Da, aşa se pare. 

— Aşa se pare. Dumneavoastră angajaţi pe cineva; ei îl 
angajează pe Lattimore. Apoi când Lattimore e prins - când se 
dovedeşte că e omul care a comis o crimă la mine în casă, că a 
fost la Guantanamo, când devine evident că a fost implicat în 
conspirația care a generat evenimentele din Los Angeles şi 
Dumnezeu mai ştie ce - atunci dumneavoastră şi ceilalţi ca 
dumneavoastră puteţi nega liniştiţi că aţi ştiut sau că ar fi trebuit 
să ştiţi despre el şi faptele lui! De data aceasta nu va fi la fel de 
uşor să fugiţi de responsabilitate. Cum se numea antreprenorul 
acela privat, domnule Townsend? 

Inainte ca Townsend să răspundă, Hart îşi ridică mâinile furios. 

— Nu vă mai deranjaţi. Nu contează. Spuneţi-ne doar atât: 
compania - compania angajată de agenţia dumneavoastră - este 
cea care, acum trei ani - aproape de data la care a fost făcută 
fotografia - l-a angajat pe H.L. Harrison? 

Hart îi adresă mai multe întrebări, restrângând cercul. 

— Unde este H.L. Harrison? 

— Îmi pare rău, domnule senator, nu ştim. 

— Nu ştiţi sau nu l-aţi căutat? 

— Am aflat de posibila implicare a lui Harrison în dimineaţa 
aceasta, domnule senator - când ne-aţi trimis fotografia. 

— Dar ştiţi că dispăruse, că nimeni nu mai auzise nimic despre 
el din seara în care s-a petrecut crima de la locuinţa mea? 

Townsend îi făcu semn spre dosarul de pe masa din faţa lui. 

— E ceea ce reiese din raportul poliţiei. 

— Da, spuse Hart sec. Slavă Domnului că există poliţia! 

Hart îl chestionă pe director aproape trei sferturi de oră. 

După ce termină, îl preluă Charlie Ryan, care fuse chiar mai 
agresiv. 

— Ultima dată când aţi apărut în faţa comisiei, v-am spus că 
problema era serioasă, că Rubicon presupunea mai mult decât 
un singur asasinat, că evenimentele din Los Angeles puteau fi 


doar începutul a ceea ce reprezenta Rubicon. Şi, cu toate 
acestea, dumneavoastră aţi aşteptat ca senatorul Hart şi poliţia 
din Washington să descopere că un om care a lucrat pentru 
agenţia dumneavoastră - direct sau indirect, nu contează - un 
om care a lucrat pentru agenţia dumneavoastră l-a interogat pe 
Mohammed al Farabi la Guantanamo şi a fost mai târziu implicat 
în uciderea unui om şi în încercarea de asasinare a unui senator 
al SUA. 

— Imi pare rău, domnule senator, aveţi şi o întrebare? 
interveni directorul, cu un zâmbet caustic, care aproape că îl făcu 
pe Ryan să sară de pe scaun. 

— O întrebare? Am o întrebare. Fie sunteţi cea mai 
incompetentă persoană care a condus vreodată o agenţie 
federală, fie cineva v-a spus să nu vă ocupați de Rubicon. Care 
din cele două situaţii e adevărată, domnule Townsend? Sunteţi 
depăşit de slujbă sau încercaţi să acoperiţi, să protejaţi anumite 
persoane, autorităţi importante implicate în crimă şi asasinat? 

Townsend se prinse de marginea mesei, încercând să se 
abţină. 

— Nu, domnule senator, nu încerc să fac aşa ceva. Şi resping... 

Uşa laterală a camerei de audieri se deschise brusc. O tânără 
asistentă se îndreptă în grabă către preşedinte şi-i şopti panicată 
ceva la ureche. Bărbatul se îngălbeni. Se ridică şi lovi cu ciocanul 
în masă. In cameră se făcuse deja linişte. 

— A avut loc un alt atac, spuse cu o voce care-i tremura de 
emoție. Alt sinucigaş cu bombă. Acum încep să sosească 
rapoarte. Nu ştim câte persoane au fost ucise. S-a întâmplat 
lângă un hotel din Atlanta, acum câteva minute. Singura 
informaţie sigură este că Arthur Douglas e mort! 

Nimeni nu se mişcă şi nu scoase o vorbă, de parcă ar fi 
paralizat subit. Apoi camera comisiei deveni un haos, toţi 
vorbeau deodată. Townsend luă dosarul de pe masă şi se ridică 
în picioare, cu intenţia de a pleca. Alţi membri ai comisiei se 
ridicară şi ei de pe scaune. Ciocanul preşedintelui se auzi din 
nou. 

— Comisia e încă în sesiune, le aminti preşedintele. Tot ce ştim 
e ceea ce v-am spus. Propun să ne retragem şi să revenim ceva 
mai târziu în seara aceasta sau mâine-dimineaţă. Se uită către 
Townsend, care stătea la masa martorilor, cu dosarul sub braţ. 


Domnule director Townsend, vă aşteptăm cu un raport detaliat. 

După ce preşedintele le aminti în stilul său greoi şi chibzuit de 
responsabilităţile care le reveneau odată cu funcţia, membrii 
comisiei părăsiră sala în ordine. Cei mai mulţi dintre ei urmau să 
se întoarcă în birourile lor, ca să afle mai multe despre ceea ce 
se întâmplase la Atlanta. 

Charlie Ryan îl prinse pe Bobby Hart în hol. Ştia la ce se 
gândea Hart. 

— Incă nu ştim nimic. Alt sinucigaş cu bombă, alt asasinat - e 
tot ce ştim. Nu trage nicio concluzie. 

— Am greşit! strigă Hart. Era supărat, supărat pe el însuşi. 
Eram aşa de sigur, de convins că era o conspirație pusă la cale să 
schimbe rezultatul alegerilor! Eram atât de sigur că 
vicepreşedintele se afla în spatele acestui plan - dar acum 
Douglas? 

Ryan îl apucă de braţ şi-l sili să se potolească. 

— Ascultă-mă! încă nu ştim nimic, în afară de faptul că 
Douglas e mort. Orice s-ar întâmpla, celelalte lucruri rămân 
neschimbate: toate crimele, Lattimore, Harrison - totul! 

— Poate că lucrurile nu s-au schimbat, dar nu mai înseamnă ce 
însemnau înainte. Dacă Rubicon ar fi fost ceea ce credeam - o 
încercare de a păstra preşedinţia în mâinile celor care nu vor să 
schimbe politica - ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să-l 
asasineze pe lui Arthur Douglas. 

Incepură din nou să meargă, cu paşi mai repezi. Ryan clătină 
din cap, parţial în dezacord. 

— După Los Angeles, după primul atac - despre ce am crezut 
că era vorba? Un asasinat, dar nu pentru a elimina un candidat 
ca să câştige celălalt - ci pentru a crea nesiguranţă, teamă şi 
sentimentul că toată lumea e sub asediu, că ar trebui să ne 
retragem şi că ne aflăm într-un război nesfârşit împotriva terorii. 
Ce metodă mai bună de-a face asta dacă nu un asasinat, un nou 
asasinat împotriva candidatului care promite că va fi cel mai 
mare duşman al terorismului? 

Când ajunseră la biroul lui Hart, deschiseră televizorul, în timp 
ce David Allen îi punea la curent cu ultimele noutăţi. 

— Douglas tocmai îşi terminase discursul. S-a întâmplat când a 
ieşit din clădire. Se urca în limuzină când o maşină încărcată cu 
explozibil a intrat în ei. 


Allen făcu semn către imaginile care se derulau la TV. Cadre în 
direct din Atlanta arătau rămăşiţele carbonizate ale limuzinei şi 
multe alte vehicule. Fațada hotelului era o masă încâlcită de oţel 
răsucit şi bucăţi de beton. Pe pământ erau mormane de sticlă. 

— Câţi...? întrebă Hart, uimit de dezastru. 

Allen nu putu să intuiască. 

— Spun că sunt zeci; ar putea fi mai mulţi. 

— Douglas şi toţi cei care erau cu el...? începu Ryan 
întrebarea, însă părea o obscenitate, o amintire prea sumară a 
morţii. 

După scenele carnagiului din Atlanta, emisiunea transmise 
imagini din Washington. Allen dădu sonorul mai tare. Din fata 
Casei Albe, un reporter citea primele rânduri dintr-o declaraţie 
semnată de preşedinte. 

— Duşmanii libertăţii au ucis pentru a doua oară un candidat la 
preşedinţie. Arthur Douglas era un funcţionar public curajos şi un 
om bun şi decent. Moartea lui nu va rămâne nepedepsită. 
Teroriştii vor fi aduşi în faţa justiţiei. Ar trebui să înţelegem cu 
toţii - nu mai e loc pentru dezacorduri - că America are în faţă un 
duşman dispus să facă orice pentru a ne distruge. Vremea pentru 
discuţii şi dezbateri a trecut. Nimeni nu a înţeles mai bine decât 
Arthur Douglas că America e în război, un război pe care trebuie 
să-l câştigăm. l-am dezonora amintirea dacă nu ne-am folosi în 
această luptă de tot ce avem. 

Hart şi Ryan se priviră în ochi. Amândoi înțelegeau ce avea să 
urmeze. Los Angeles reprezenta o traumă, o lovitură adusă 
sufletului naţional; putea fi însă înţeleasă ca eveniment singular, 
izolat, deşi tragic. Nimeni nu mai vedea lucrurile aşa după 
Atlanta. Nimeni nu mai putea să stea calm şi să spere că ceea ce 
s-a întâmplat o dată nu se va repeta. Teroriştii îl uciseseră întâi 
pe candidatul democraţilor, apoi pe cel republican. Uciseseră doi 
bărbaţi care se bucuraseră, în egală măsură, de toată protecţia 
pe care o putea oferi Serviciul Secret. Dacă teroriştii puteau face 
aşa ceva, nimeni nu mai era în siguranţă. 

— Am să vă spun un lucru pe care nu trebuie să-l facem, 
insista unul dintre cei mai influenţi realizatori de radio. Nu trebuie 
să ne mai pierdem timpul ascultând indivizi ca Bobby Hart. 
Vorbim despre o persoană care nu-şi poate da seama că un 
sinucigaş cu bombă e chiar un terorist. Acest om face parte din 


Comisia pentru Informaţii a Senatului şi ce face? încearcă să afle 
cine ne pune ţara în pericol, cine vrea să ne pună la pământ? Nu, 
fiindcă insistă că avem de-a face cu o conspirație: organizaţii 
secrete, grupuri din cadrul guvernului, un scenariu bizar al CIA, 
Dumnezeu mai ştie ce. Şi ce se întâmplă în cele din urmă? Câte 
vieţi s-au pierdut fiindcă senatorul e mai interesat de publicitate 
decât de propria slujbă? N-ar trebui să avem de-a face cu 
asemenea oameni în această ţară şi poate că, după ce s-a 
întâmplat acum, nici nu vom mai avea. 

Chiar şi canalele media convenţionale erau de părere că ce e 
prea mult strică. Editorialiştii din toate colţurile ţării, inclusiv din 
New York şi California, sugerau că, indiferent care ar fi fost 
adevărul despre cei care pătrunseseră în casa senatorului Hart şi 
îl uciseseră pe Dieter Shoenfeld, atacurile din Los Angeles şi 
Atlanta erau, în mod evident, opera Al Qaeda şi a altor organizaţii 
teroriste. Era imposibil să crezi că putea fi altceva. 

Quentin Burdick nu era atât sigur. 

— L-am cunoscut pe H.L. Harrison, explică el. De câte ori am 
avut de-a face cu el, a fost destul de cinstit. De câte ori exista un 
subiect despre care nu putea vorbi, îmi spunea, însă de cele mai 
multe ori era dispus să-mi detalieze viziunea administraţiei 
legată de probleme de siguranţă naţională, deşi nu-mi amintesc 
să-mi fi permis vreodată să-i citez numele. Era întotdeauna 
„cineva din cadrul organizaţiei” sau aşa ceva. 

Burdick îl privea pe Hart, care stătea în faţa lui, într-un 
restaurant din Upper East Side, în Manhattan. La trei după- 
amiaza era un loc liniştit unde puteai sta de vorbă. Hart părea 
îngrijorat. Sprijinit în cot, Burdick îşi rula marginea papionului. 

— Îţi aminteşti expresia preşedintelui Truman: „Dacă vrei un 
prieten în Washington, ia-ţi un câine?” 

Pentru prima dată în ultimele zile, Hart zâmbi. 

— Mai sunt câţiva oameni care nu mi-au întors spatele. 

— Senatorul Ryan e unul dintre ei? 

— Charlie Ryan e unul. Zâmbetul se mări puţin. Nu e vina lui, 
înţelegi. Cred că i-ar plăcea să întoarcă spatele cuiva măcar o 
dată, să vadă cum e, dar nu-i stă în fire, nu ştie cum s-o facă. Dar 
voiai să-mi spui ceva despre H.L. - de la ce vin inițialele astea, 
apropos? 

— Hannibal Lawrence. 


— Hannibal. Hart scutură din cap. Ce-i cu el? Ce-i cu Harrison? 
Nu l-au găsit încă, nu-i aşa? Nici nu-mi imaginez că îl caută 
cineva acum. Cu excepţia poliţiei din Washington. 

Burdick băgă mâna în buzunar. 

— Am făcut rost de asta. Este discursul pe care l-a ţinut la o 
conferinţă organizată de comisia lui de experţi. La vremea 
respectivă nu i-am dat mare importanţă. Era un fel de plângere 
destul de des întâlnită în cercurile respective. Singura diferenţă e 
momentul în care a fost scrisă. 

Hart se uită pe prima pagină, la data şi locul unde probabil 
două sute de oameni ascultaseră un discurs pe care majoritatea 
îl şi uitaseră. Titlul discursului nu era numai general, ci şi 
neinspirat: „Democraţia americană, imperiul american - o 
alegere pentru secolul 21”. 

— Nemulțumirea lui, continuă Burdick, era că guvernul 
devenise prea greoi, prea complex pentru cerinţele noului secol. 
Că, potrivit intereselor şi responsabilităţilor care existau în lume, 
guvernul nu putea răspunde fiecărei noi crize cu aceeaşi energie 
pe care o avuseseră în minte creatorii Constituţiei, dacă ar fi 
acţionat după cum voia Congresul. Imi amintesc cu precizie 
motivul pentru care am făcut referire la ea. Făcu semn spre text. 
Am subliniat pasajul, pe ultima pagină. Spune că în epoca terorii 
orice intervenţie asupra capacităţii executivului de a decide ce 
trebuie făcut este o ameninţare pentru securitatea naţională, iar 
imperiul trebuie să acţioneze ca unul. 

Hart nu înţelegea unde bătea. 

— Această afirmaţie a mai fost făcută. Lopez, procurorul 
general, a declarat cu câteva luni înainte în Comisia Judiciară că 
puterea preşedintelui nu poate fi limitată pe timp de război. In 
niciun fel. Poate face tot ce crede el că e bine pentru ţară. 
Argumentul nu stă în picioare, dar atâta vreme cât oamenii care 
se află la putere cred că deţin autoritatea necesară, singurul mod 
în care pot fi opriţi este fie să le refuzi banii de care au nevoie, fie 
să-i aduci în faţa tribunalului. Argumentul, dacă îl iei în serios, e 
la fel de grav ca şi susţinerea unei dictaturi alese prin vot. 

Burdick îl privi cu o intensitate pe care Hart nu o pricepu iniţial. 
Apoi începu să înţeleagă. 

— Doar nu crezi câ...? 

— De ce nu? întrebă Burdick. Începe cu numele: Rubicon. Ce a 


însemnat - după ce a fost trecut de Cezar? 

— Că s-a luat o decizie şi nu mai era cale de întoarcere. 

— A însemnat şi sfârşitul Republicii, că indiferent de forma de 
guvernare, noua realitate era că Roma urma să fie condusă de 
un singur om. A 

— Nu vor obţine ceea ce vor, insistă Hart. In mai puţin de o 
lună vom avea alegeri. Avem... 

— Alegeri cu un sigur candidat? 

— Comitetul Naţional Republican se întâlneşte săptămâna 
viitoare. Vor alege pe altcineva. Scrutinul va avea loc. 

— Vor alege alt candidat când a rămas mai puţin de o lună. 
Eşti sigur că se va întâmpla asta? 

— Sigur. De ce nu? 

— Nu mai e timp. S-a vorbit deja despre amânarea alegerilor, 
astfel încât noul candidat - oricine ar fi - să aibă timp pentru 
campania electorală. 

— Chiar dacă s-ar amâna, tot nu văd cum s-ar putea întâmpla 
ceea ce sugerezi. 

Burdick păru uşurat la gândul că Hart nu vedea această 
posibilitate. Îi făcu semn chelnerului să le mai aducă ceva de 
băut. 

— Dar are sens, nu-i aşa? izbucni dintr-odată Hart intrigat. 
Paralela este corectă: ce a scris Gunther Kramer, pasajele pe 
care le-a subliniat, tot ce s-a întâmplat la Roma după trecerea 
Rubiconului. Mă întreb câţi oameni s-au gândit atunci la ce se va 
întâmpla, că tot ce ştiau de-o viaţă, ce se întâmplase atâtea 
generaţii - patru sute de ani - se putea schimba, şi încă atât de 
repede? 

Burdick stătea aplecat deasupra paharului gol, cu o expresie 
îngândurată pe faţa lui prelungă. 

— Circulă zvonul că la Casa Albă se discută despre o posibilă 
lege marţială, despre declararea stării de urgenţă până când toţi 
teroriştii implicaţi în atacuri vor fi prinşi. Am auzit şi că 
Pentagonul a primit ordin să înceapă planificarea unui atac 
asupra Siriei şi Iranului. 

— Pentru că Siria şi Iranul sunt vinovate pentru ce s-a 
întâmplat aici? 

Chelnerul aduse al doilea rând. Burdick luă o înghiţitură, apoi 
tinu paharul în faţa ochilor, privind cum scotch-ul şi apa îşi 


schimbau culoarea în penumbră. 

— H.L. Harrison, medită el cu voce tare, din câte ştiu, nu era 
un individ religios, însă avea în ochi aceeaşi siguranţă. Credea în 
acţiunile lor, credea cu fervoare că America are misiunea de a 
remodela Orientul Mijlociu. 

Burdick mai luă o înghiţitură, de data asta mai lungă. Cu o 
agitaţie nervoasă, îşi aţinti privirea într-un punct fix, exact sub el. 
Părea că se concentrează ca să-şi poată limpezi mai bine 
gândurile. 

— Lucrul ciudat, spuse în cele din urmă, e că am avut mereu 
impresia că nu ştia nimic. Nu a fost chiar aşa. În mod evident ştia 
o mulţime de lucruri, dar numai despre evenimente curente: 
fapte, cifre, argumente folosite de fiecare tabără în dezbaterile 
care aveau loc în administraţie. Insă democrație, imperiu, 
intențiile fondatorilor - erau simple cuvinte, fraze pe care le 
alegea pentru ca lucrurile pe care le spunea să pară mai 
importante, mai istorice. Discursul acela - citeşte-l când ai timp - 
nu spune nimic altceva cu excepţia convingerii că facem ceea ce 
este corect şi nimic nu trebuie să ne limiteze puterea de a face 
ce trebuie. 

— Chiar dacă asta presupune uciderea câtorva zeci de oameni 
nevinovaţi, spuse Hart, clătinând din cap la aroganţa oarbă şi 
brutală a acestui tip de mentalitate. Voia să mai spună ceva când 
sună telefonul lui Burdick. 

— Scuză-mă, spuse Burdick după ce văzu numărul. Sunt de la 
ziar. 

Işi duse telefonul la ureche. După câteva secunde, culoarea din 
obraji îi dispăru. 

— Ce e? întrebă Hart în timp ce Burdick lăsa telefonul jos. Ce s- 
a mai întâmplat? 

— Ceea ce spuneam mai devreme: Rubicon. Ar fi bine să te 
întorci de urgenţă la Washington. 

— De ce? Ce...? 

— Alt atac, alt sinucigaş terorist. Jeremy Taylor e mort. În 
Philadelphia, lângă Independence Hall. Nu vor mai fi alegeri. 
Despre asta e vorba, spuse Burdick plin de mânie. Rubicon. 
Trebuie să-l opreşti. 


Capitolul 21 


Al treilea atac omorâse mai mulţi oameni decât primele două 
la un loc. Mai mult de o sută de oameni fuseseră răniţi. Faptul că 
se petrecuse lângă locul unde se născuse independenţa Americii 
intensifica sentimentul de frustrare şi furie care cuprinsese 
întreaga ţară. 

Jeremy Taylor tocmai îşi încheiase discursul, în care insistase 
că, indiferent de numărul atacurilor teroriştilor, America nu putea 
fi învinsă atâta vreme cât nu renunţa la principiile după care se 
ghidase de la început şi dăduseră speranţă întregii lumi. 

Cuvintele îi pieriseră o dată cu propria moarte. Se decretă 
legea marţială. Gărzile Naţionale începură să patruleze pe străzi, 
primind autorizaţia de a aresta orice suspect şi de a împuşca pe 
loc pe oricine nu respectă legea. Avioanele comerciale fuseră 
reţinute la sol temporar, până când forţele armate au luat 
măsurile de securitate necesare în aeroporturi. Casa Albă anunţă 
că preşedintele organizează o sesiune extraordinară a 
Congresului în seara următoare. 

— Ce crede Burdick că este? întrebă Charlie, foarte interesat 
de ceea ce-i spusese Hart. 

— Crede că Rubicon presupune mai mult decât paralela la care 
ne-am gândit. 

Ryan se afundă mai tare în scaunul de piele. Cu o mişcare 
precisă şi metodică, bătea darabana în masă, în timp ce se uita 
în tavan. Îşi dezbrăcă haina şi-şi suflecă mânecile cămăşii. 

— Imperiul american. Cuvintele îi alunecau încet pe limbă. 
Sunt câteva paralele. Făcu semn spre un teanc de cărţi de pe 
bufetul din spatele său. Am mai citit câte ceva, nişte cărţi de 
istorie pe care ar fi trebuit să le citesc în liceu. Romanii au pornit 
războiul contra vecinilor şi au continuat lupta până când au 
cucerit Italia; noi am luptat contra indienilor şi a britanicilor, apoi 
împotriva spaniolilor, până când am cucerit continentul. Romanii 
au continuat să se extindă - noi am continuat să ne extindem. In 


ambele cazuri, o republică s-a transformat în imperiu fără să-şi fi 
propus asta, iar în acest proces a căpătat putere şi bogăţie. Ryan 
întoarse capul, până când întâlni privirea lui Hart. Aminteşte-ţi 
din şcoală - istoria Americii - tipul de fermier al lui Jefferson: 
independent, capabil să scrie şi să spună ce gândeşte pentru că 
nu depinde de nimeni pentru nevoile sale şi ale familiei. Şi cum 
toate s-au schimbat odată cu revoluţia industrială, cum bogăţia 
s-a concentrat în din ce în ce mai puţine mâini, cum toţi au 
devenit într-un anume sens dependenţi de ceilalţi. S-a întâmplat 
la Roma - marile diferenţe de avere au condus la diferenţe de 
putere. Egalitatea a dispărut şi totul a fost lăsat în mâna câtorva 
persoane favorizate. Roma a devenit coruptă şi Cezar a triumfat. 

— Pâine şi circ, iar acum televiziunea, spuse Hart amintindu-şi 
ce spunea un britanic în timpul plimbării cu autobuzul prin Roma. 
Bine, de acord. Paralelele sunt corecte, cu o singură excepţie. 

Ryan se ridică şi dădu din cap cu convingere. 

— Corect. Cezar a venit cu o armată care i-a fost loială mai 
mult lui decât Romei. Acum nu avem de-a face cu aceeaşi 
situaţie. Dacă avem dreptate, Rubicon este o conspirație pusă la 
cale pentru a genera frică şi pentru a opri sau, cel puţin, amâna 
alegerile. Dar de ce? De ce o amânare? Ce s-ar obţine din asta? 

— Burdick pare să creadă... 

— Burdick nu ştie. Ştie o mulţime de lucruri, dar nu ştie nimic 
despre asta. Dacă l-ar fi ucis pe Taylor şi l-ar fi lăsat în viaţă pe 
Douglas, era clar că încercau să decidă cine va fi următorul 
preşedinte. Dar aşa! Niciunul n-a mai rămas în viaţă. 

— Este chiar fraza pe care a auzit-o al Farabi la Guantanamo: 
când se va sfârşi totul, nu va mai rămâne niciunul în viaţă. 
Acesta a fost planul de la început: să-i ucidă pe toţi candidaţii... 

— De ce? Ca să amâne alegerile până când vor fi aleşi alţi 
candidaţi - şi apoi? Trebuie să mai fie ceva, un detaliu care ne 
scapă, ceva care funcţionează numai în situaţia asta: alegeri 
prezidenţiale care nu pot avea loc, alegeri care trebuie amânate. 

Pierzându-şi răbdarea, Hart începu să se plimbe prin încăpere. 

— Orice-ar fi, e chiar în faţa noastră, iar noi suntem prea orbi 
să vedem. 

Ryan avu o idee. 

— Dacă citeşti cărţile de istorie, începi să vezi că evenimentele 
petrecute în Roma erau aproape inevitabile. Că decizia de a trece 


Rubiconul fusese luată cu mult timp înainte, că atunci când Roma 
a început să-şi trimită armatele la distanţe mari, când... înţelegi 
ce vreau să zic. Anumite lucruri trebuiau să se întâmple în 
situaţia dată. De ce n-ar fi şi aici la fel? Harrison - şi, dacă a fost 
Harrison, trebuia să fie şi vicepreşedintele - ştia cum vor 
reacţiona oamenii. Ştiau ce se va întâmpla atunci când singura 
întrebare era ce trebuie să facem ca să protejăm ţara de un alt 
atac. Şi uite ce-au tăcut! Au decretat legea marţială, folosind 
armata pentru scopurile interne, practic pentru suprimarea 
oricărei opoziții politice. Problema este - ce mai vor? Ceva 
permanent, o schimbare fundamentală a modului de guvernare a 
ţării, dar ce, mai exact? 
* 

Când preşedintele se adresă, în seara următoare, sesiunii 
reunite a Congresului, trupe înarmate începuseră să patruleze în 
jurul Capitoliului, iar tancurile staţionau la fiecare intersecţie 
importantă. Nimeni nu se putea apropia la mai puţin de 400 de 
metri tară să fie legitimat. Senatori, congresmani şi chiar membri 
ai Curţii Supreme erau obligaţi să treacă prin detectoarele de 
metale, fiind apoi percheziţionaţi. 

Atmosfera de la Casa Albă era sumbră, rece şi, mai presus de 
toate, nesigură. Toată lumea, indiferent de partid, era de părere 
că lucrurile nu puteau continua aşa, că trebuia făcut ceva. Cu 
toate acestea nimeni nu ştia ce ar trebui făcut, iar dacă ştia, nu 
era dispus să o spună. 

Vorbind cu aceeaşi rectitudine rigidă cu care se adresase mai 
devreme Congresului, preşedintele cerea măsuri de securitate 
mai severe şi o mai mare unitate, promitea pedepse şi se angaja 
să continue şi să intensifice războiul contra terorii. Ceru 
aprobarea urgentă a noii legislații, prelungirea perioadei de lucru 
a comisiei, extinderea puterii guvernului de a controla 
supravegherea regulată a telecomunicaţiilor interne sau externe. 
Mai solicită, de asemenea, o serie de lucruri care-i ofereau 
puterea de a lupta mai eficient împotriva terorismului şi, de câte 
ori o făcea, Congresul răspundea cu aplauze. In final, 
preşedintele vorbi despre alegeri şi despre ce era de făcut în 
această privinţă. 

— Moartea tragică a celor trei candidaţi la preşedinţie, 
atacurile mişeleşti asupra cetăţenilor nu vor putea distruge 


instituţiile noastre democratice. Alegerile prezidenţiale vor merge 
mai departe atâta vreme cât sunt sigure. Nu vom permite 
teroriştilor să ne impună rezultatul alegerilor prin crimă. Nu le 
vom permite teroriştilor să oprească confruntarea onestă şi 
completă dintre candidaţii pentru funcţia cea mai înaltă din ţară. 
Vom face tot ce e necesar ca să asigurăm un climat normal 
pentru alegeri de îndată ce va fi posibil. Democraţia în America 
va fi în siguranţă. 

Un torent de aplauze spontan şi prelungit se revărsă peste 
încăpere, un fluviu imens de sprijin pentru preşedinte, 
conducătorul naţiunii, decis, ca ei toţi, să păzească democraţia 
americană de oricine ar fi îndrăznit să o ameninte. 

După ce preşedintele îşi termină discursul şi plecă, sala 
rămase goală, dar Charlie Ryan nu se clinti din scaun. Avea în 
ochi o siguranţă ciudată şi sfidătoare şi un zâmbet atotştiutor pe 
buze. Se uită la Hart. 

— Până când va fi sigur. Vom amâna alegerile prezidenţiale 
până când vor fi „sigure”. Şi cine decide când va fi asta? Cred că 
înţelegem unde duc toate astea, cu ce intenţie a fost conceput 
Rubiconul. Sări în picioare. Când va fi sigur! Cine naiba se cred 
indivizii ăştia? 

Charlie Ryan nu era singurul care se întreba ce a vrut să spună 
preşedintele. Quentin Burdick subliniase exact acelaşi pasaj din 
discursul preşedintelui în articolul de pe prima pagină, care urma 
să apară a doua zi în Times. Alvin Roth nu avea nevoie ca un ziar 
să-i spună că apăruse o serioasă chestiune constituţională. 
Preşedintele Comisiei Judiciare a Senatului era de părere că 
administraţia ar trebui să dea o explicaţie. La trei zile după 
discursul din Congres al preşedintelui, procurorul general era din 
nou pe Dealul Capitoliului şi asculta o nouă prelegere pe care nu 
o considera necesară. 

— Domnule procuror general Lopez, spuse Roth evident 
nemulţumit, avem alegeri - alegeri prezidenţiale - programate de 
marţea viitoare în două săptămâni. Din cauza acestor atacuri 
teroriste, niciun partid nu mai are candidat. Inţelegem cu toţii că 
alegerile trebuie amânate. Ce nu înţeleg eu este reținerea 
dumneavoastră în a susţine alegerea unei noi date. Sunteţi de 
acord, nu-i aşa, că e important să stabilim un nou termen de 
îndată ce va fi posibil, pentru ca lucrurile să înainteze pe făgaşul 


firesc, partidele să-şi poată selecta candidaţii şi aceştia să-şi 
poată începe campania. Alegerea unui preşedinte e o chestiune 
serioasă, domnule procuror general Lopez. 

— Sunt perfect conştient de asta, domnule preşedinte - acesta 
e şi motivul pentru care nu se pot organiza. 

— Nu se pot organiza? Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să 
spuneţi. ` 

— Nu putem alege o dată la întâmplare. Intâi, trebuie să ne 
asigurăm că nu vor fi probleme, că nu se vor repeta faptele 
petrecute. Trebuie să avem siguranță, domnule senator Roth. 
Preşedintele a spus foarte clar acest lucru în discursul său. Și 
cred că nu e lipsit de relevanţă să observăm că majoritatea 
cetăţenilor americani cred că ar trebui să amânăm alegerile până 
când toţi teroriştii implicaţi în cele trei atacuri vor fi prinşi şi 
închişi. 

Roth făcea eforturi să-şi păstreze cumpătul. 

— În întreaga istorie a acestei ţări nu s-a mai întâmplat ca 
alegerile să nu aibă loc la data programată, domnule procuror 
general Lopez. Probabil că de data asta nu avem altă şansă 
decât să amânăm alegerile, însă ar trebui să stabilim un nou 
termen de urgenţă. Şi nu ar trebui să depăşească mijlocul sau, 
cel mai târziu, sfârşitul lui decembrie. 

Lopez afişă un zâmbet zelos. 

— E posibil, însă acum e prematur să stabilim. 

Roth îl privi cu răceală. 

— Mi se pare, domnule procuror Lopez, că Congresul are 
autoritatea de a stabili o nouă dată pentru alegeri; că Congresul, 
nu executivul, are puterea de a decide ce e important aici: să 
stabilim siguranţa înaintea alegerilor ori să ne asumăm toate 
riscurile necesare ca să păstrăm intacte instituţiile democratice. 

Lopez se înclină în faţă cu un zâmbet rigid şi ostil pe buze. 

— Nimeni nu e mai implicat în păstrarea siguranţei instituţiilor 
noastre democratice decât preşedintele, de aceea suntem decişi 
să ne asigurăm că alegerile să vor desfăşura în siguranţă, 
domnule senator. Cu referire la cealaltă problemă, mă îndoiesc 
că Congresul ar susţine o lege care să submineze capacitatea 
preşedintelui de a-i împiedica pe terorişti să ucidă alţi candidaţi 
la preşedinţie. 

Ryan nu se arătă surprins când Hart îi povesti ce se întâmplase 


şi nici nu păru dezamăgit în mod special. 

— Alvin Roth are o capacitate limitată de a înţelege cele mai 
multe lucruri, inclusiv Constituţia, spuse el dur. Dar instinctul său 
funcţionează corect. Ar trebui să se specifice prin lege. 
Preşedintele nu poate decide când se vor ţine următoarele 
alegeri. Dar Roth încă nu a înţeles că puterea de a amâna, 
puterea de a întârzia înseamnă puterea de a preveni. Să-l lăsăm 
pe preşedinte să decidă când putem avea alegeri sigure şi e 
posibil să nu mai aibă loc niciodată. Roth încă nu a înţeles asta, 
dar sunt şi câteva lucruri pe care nici Lopez nu le înţelege. 

Ryan era aproape turbat, se plimba în sus şi în jos, 
întrerupându-şi discursul în mod inexplicabil cu reprize scurte de 
râs, pentru ca apoi, brusc, să înceapă să înjure în barbă. Hart nu 
era sigur ce să înţeleagă din asta. 

— E în regulă, Bobby. Avea în privire acelaşi dispreţ sumbru pe 
care Hart îl văzuse în noaptea în care preşedintele îşi ţinuse 
discursul. Nu mi-am pierdut minţile. Făcu o pauză. Ai susţinut 
vreo cauză în faţa Curţii Supreme? 

— Să susţin o cauză în faţa...? N-am practicat niciodată 
dreptul. Am o diplomă, dar atât. De ce? La ce te...? 

— Faci parte din Comisia Juridică. Asta este, probabil, o 
practică mai bună decât câţiva ani în serviciul privat. Rosti 
aceste vorbe ca pe o chestiune foarte importantă. Important e că 
te descurci la fel de bine ca toţi pe care-i cunosc. 

— Despre ce vorbeşti? 

Ryan se întoarse către scaunul care se afla în faţa biroului lui 
Hart. Se uită la tabloul Congresului Curţii Constituţionale care 
atârna deasupra şemineului de marmură, aflat în partea 
îndepărtată a încăperii. 

— Despre asta vorbesc - despre Constituţie - şi despre ce vei 
face ca să o salvezi. Intentăm o acţiune în numele Congresului 
SUA împotriva preşedintelui Statelor Unite. _ 

Ryan îşi vâri mâna în servieta care se afla la piciorul său. li 
aruncă lui Hart un document voluminos, dosarul pe care 
intenţiona să-l prezinte în faţa Curţii Supreme. 

— Aruncă-ţi un ochi. Spune-mi ce crezi. Dacă eşti de acord, 
mâine la prima oră depunem acţiunea. 

Hart se uită la copertă, apoi răsfoi paginile ca să-şi dea seama 
cât era de mare. 


— Tu l-ai făcut? Când ai avut timp? 

— N-a fost aşa de greu, odată ce-ai înţeles care e problema. 

După expresia lui Ryan, Hart îşi dădu seama că nu era vorba 
despre un simplu detaliu tehnic. Ryan bagateliza întotdeauna 
situaţia atunci când miza era mare şi riscul uriaş. 

— De fapt, care e problema? 

Ryan se uită la el. Nu era nicio urmă de îndoială în privirea sa. 

— Dacă ţara aceasta rămâne o republică sau devine o 
dictatură. 

— Şi iei această...? 

— Noi luăm această hotărâre, îl corectă Ryan, eu şi cu tine. 
Aşa trebuie să fie. Vom obţine şi alte semnături, însă noi doi - un 
democrat şi un republican - vom susţine această cauză. Nu va fi 
o competiţie partizană, în care una din părţi să încerce să obţină 
un avantaj politic în detrimentul celeilalte. 

— Ne vom adresa Curţii Supreme? Preşedintele Curţii a fost 
numit de preşedinte. Majoritatea sunt conservatori. 

— Pe asta mă bazez, spuse Ryan în timp ce se ridica. Ei 
vorbesc întotdeauna despre intenţia originală, despre ce a 
reprezentat Constituţia pentru cei care au creat-o. E cea mai 
bună speranţă şi, poate, singura pe care o avem. 

Hart aruncă din nou o privire către dosar. Sări direct la ultima 
pagină, unde reclamantul îşi subliniase intenţia, ceea ce dorea de 
la Curte. Aproape că sări de pe scaun. 

— Cerem Curţii să decidă continuarea alegerilor conform 
programului? E imposibil! 

— Nu, de fapt nu este, răspunse Ryan. Un rânjet strâmb îi 
desenă o linie încovoiată pe faţa uşor pistruiată, dându-i o 
strălucire adolescentină. Citeşte întregul dosar. Numai aşa vei 
înţelege. 

Aproape ajunsese la uşă când îşi aminti. 

— Apropo, ar fi bine să anulezi orice ai plănuit pentru acest 
weekend. Avem nevoie de toată perioada asta ca să ne pregătim. 

— Să ne pregătim? De ce, când artrebui să...? 

— Va fi o procedură de urgenţă. Curtea va stabili o audiere luni 
dimineaţă. 

— Luni dimineaţă? Azi e joi. 

— lar dosarul nostru e aproape complet, spuse Ryan amuzat 
de expresia panicată a lui Hart. Gândeşte-te cât au de lucru 


nemernicii din tabăra adversă de acum încolo! 

Când Ryan plecă era aproape 7.30 seara. Hart se strecură în 
biroul lui David Allen şi îi povesti ce se întâmplase. 

— Nu pot pleca, nu mă pot întoarce în California acum. 

— Oricum nu ai nimic de făcut acolo. Nu mai e nicio campanie. 
Nimeni nu ştie ce are de făcut. Toată lumea aşteaptă. 

Hart îşi îndesă dosarul sub braţ. Se uită prin biroul dezordonat 
al lui Allen, la dosarele pline de proiecte legislative - propuse, 
aflate în discuţie, trimise către comisie, reformulate, anulate; 
apoi redeschise, rescrise, amendate, schimbate complet faţă de 
intenţia iniţială; apoi, în cele din urmă, aprobate şi transformate 
în legi sau anulate şi transformate în cauze. Era dezordine, risipă 
şi extrem de ineficient; cu toate astea, era singurul lucru care 
funcţiona, o bătălie nesfârşită în care cineva câştiga şi cineva 
pierdea, iar apoi, înarmat doar cu vorbe scrise sau spuse, pornea 
din nou la luptă. _ 

Allen ştia la ce se gândeşte. li făcu semn către dosarul pe care 
Hart îl luase cu el ca să-l citească în noaptea aceea. 

— Crezi că Ryan poate s-o facă? 

— N-am practicat niciodată dreptul, dar am cunoscut câţiva 
avocaţi. Ryan e mai bun decât toţi la un loc. Dar poate s-o facă? 
Să convingă o Curte ca aceasta că...? Nu ştiu. Poate. Dacă nu 
cumva sunt şi cei de la Curte implicaţi în... 

— Rubicon? 

Se priviră în ochi. Hart se întoarse să plece, apoi reveni. 

— Ai mai aflat ceva de la locotenent? A sunat? 

— Nu, nimic, nicio vorbă. De ce? Aşteptai vreo veste despre...? 

Hart clătină din cap. Avea o privire dezamăgită. 

— Sper, în continuare, să se întâmple ceva. Nu-mi pasă că toţi 
mă consideră nebun. Mă deranjează că oamenii aceştia - 
Harrison, Lattimore, vicepreşedintele şi toţi ceilalţi, oricine ar fi şi 
indiferent cât de sus s-ar afla - par să fi scăpat. 

— Vor face o greşeală, spuse Allen în timp ce Hart deschidea 
uşa. Oamenii de genul ăsta fac mereu greşeli. 

Hart nu era atât de sigur. Nu toate crimele se rezolvau, nu toţi 
ucigaşii erau prinşi şi aruncaţi în închisoare. lar acum, cu 
excepţia lui Leonard Coleman, nimeni nu mai făcea investigaţii. 
Nu interesa pe nimeni cine era ucigaşul lui Dieter Shoenfeld sau 
cine l-ar fi putut omori pe Raymond Caulfield; nu-i păsa nimănui 


că Henry Lattimore era liber sau că H.L. Harrison dispăruse. Ţara 
fusese atacată şi undeva puteau încă exista terorişti, parte din 
aceeaşi reţea, din aceeaşi celulă, punând la cale un alt atac, 
chiar mai grav. Era război, nu aveau timp pentru teorii ale 
conspirației. 

Lângă clădirea Russell a Senatului singurele autovehicule de 
pe stradă aparţineau armatei. La fiecare colţ se afla un punct de 
control, nimeni nu putea trece fără să aibă autorizarea necesară. 
Instituţiile publice nu mai erau deschise pentru cetăţeni. 

Aerul nopţii era rece şi tăios. Hart hotărâse să meargă puţin pe 
jos. Avea nevoie de mişcare ca să-şi poată limpezi mintea. Abia 
după ce trecu de câteva blocuri îşi dădu seama că nu mai era 
nimeni în jur. La această oră, mai ales pe durata sesiunii 
Congresului, străzile erau, de obicei, pline de oameni care lucrau 
pe Dealul Capitoliului - unii dintre ei mergând spre casă la 
sfârşitul zilei de birou, alţii luând o pauză pentru cină înainte să 
se întoarcă la lucru, dacă aveau de terminat ceva pentru 
dimineaţa următoare. Întregul oraş părea că se ascunde, 
temându-se să meargă într-un loc care nu se afla sub protecţie 
armată. Coti pe prima stradă şi se trezi în faţa unei ţevi de armă. 

— Actele de identitate! strigă un soldat tânăr. 

— Şi dacă nu am, ce o să faci, o să mă împuşti? La lumina unui 
felinar, Hart îşi dădu seama că întrebarea lui nu fusese înţeleasă. 
Ai de gând să mă împuşti? repetă cu o indiferenţă senină. Dacă 
am ieşit din birou - fiindcă vreau să mă plimb puţin - şi am uitat 
să-mi iau portofelul, asta ţi s-a ordonat să faci? Să mă împuşti? 

Soldatul începuse să se enerveze. Tinea arma într-o poziţie 
rigidă, foarte ciudat. 

— Actele de identitate! 

Avea o voce ascuţită, goală şi forţată. 

Arma din faţa lui Hart părea climaxul unui eveniment extrem 
de teribil şi violent care se petrecuse înainte. Nu se gândea la ce 
face; acţiona din instinct, era o reacţie, o formă de agresiune 
înverşunată care înlătura orice gând la propria siguranţă. 

— Răspunde la întrebarea mea, soldat! Dacă n-am hârtia 
necesară, mă împuşti? Nu ştii cine sunt, nu ştii ce am făcut, cu 
excepţia faptului că mergeam pe stradă, şi ai de gând să mă 
împuşti? 

Soldatul se îmbujoră la faţă; mâinile începuseră să-i tremure. 


— Actele de identitate! 

— De asta te-ai înrolat - să împuşti alţi americani - cetăţeni 
neînarmaţi - atunci când nu fac ce le ceri? 

Ochii soldatului se dilatară. Îi era teamă, iar Hart o ştia. 

— Nu-i nimic, soldat. Nu e vina ta. Dacă laşi jos arma, îmi scot 
şi eu portofelul. 

Soldatul se uită la actele lui Hart, apoi, ca să fie sigur, le 
confruntă cu chipul lui Hart. 

— Îmi cer scuze, domnule senator. N-am ştiut... 

Hart îl opri cu o privire. Plecă mai departe, de data asta mult 
mai repede, grăbindu-se spre hotel. După ce găsi un taxi, începu 
să mediteze la cât de nechibzuit fusese, cât de uşor putea fi ucis 
şi toate astea ca să demonstreze un lucru care nu avea 
importanţă decât pentru el, o neînsemnată formă de rebeliune 
împotriva evenimentelor pe care încercase, dar nu reuşise să le 
controleze. Era ceea ce-l făcea să-şi piardă minţile - faptul că ştia 
ce se petrece, ştia cum începuse totul şi cine se afla în spatele 
tuturor acţiunilor, dar nu putea face nimic pentru a le preveni. Işi 
scoase telefonul mobil şi o sună pe Helen. Încercă să pară vesel 
şi optimist. Nu-i povesti incidentul cu soldatul. 

— Sunt pe cale să devin avocat pledant. Eu şi Charlie ne-am 
deschis propria firmă. Primul nostru caz e la Curtea Supremă, 
lunea asta. De marţi, spuse râzând, ne lăsăm de afaceri. 

Helen nu înţelegea despre ce vorbeşte, dar îi simţi tensiunea. 

— Întotdeauna ai spus că vrei să începi din vârf şi să termini 
jos. Dar nu ai nevoie de autorizare ca să poţi pleda în faţa Curţii? 
Nu e o regulă pentru asta? 

— N-ai auzit - nu mai există niciun fel de reguli. Făcu o pauză 
şi deveni serios. Eşti bine, e totul în regulă? 

— Îmi fac griji pentru tine, Bobby Hart, îmi fac griji numai 
pentru tine. 

Îi stârni un mic zâmbet, avea acelaşi efect asupra lui, durerea 
blândă din vocea ei, vulnerabilitatea cu care-i mărturisea cât ar 
suferi dacă lui i s-ar întâmpla ceva. 

— Stai la hotel? întrebă ea. Nu te întorci acasă? 

— Nu mă pot întoarce. Nu e la fel când tu nu eşti acolo şi apoi, 
după cele întâmplate... Nu, vom face cum am vorbit: închiriem o 
casă pe care s-o folosim de câte ori trebuie să venim aici. 

— Îmi pare rău că nu vei fi aici în weekend, dar nu mai e mult. 


Toate astea se vor sfârşi în curând, nu-i aşa, Bobby? Tu şi Charlie 
la Curtea Supremă... O să câştigaţi, ştii. 

— Sper să ai dreptate. 

— Când n-am avut eu dreptate - în privinţa ta, vreau să zic? 

Helen îl ajutase să se elibereze de o bună partea din tensiunea 
acumulată. Când ajunse la hotel, îşi aruncă pantofii, îşi puse două 
perne sub cap şi începu să citească dosarul lui Ryan. După ce-l 
termină, se duse în cealaltă încăpere şi se aşeză la masă. Voia 
să-l parcurgă din nou, de data asta mai încet şi să-şi ia notițe. Era 
greu de crezut că Ryan reuşise să-l facă în numai câteva zile. 

O jumătate de oră mai târziu sună la room service şi comandă 
cina. Nu mai avea timp să iasă. Era atât de captivat de ce avea 
de făcut, atât de prins de argumentele pe care le dezvoltase 
Ryan, încât atunci când room service-ul bătu la uşă, el continuă 
să citească în timp ce se deplasa către intrare. 

— Lăsaţi-o acolo, spuse, indicând aproximativ, către măsuţa de 
cafea, fără să-şi desprindă ochii din dosar. 

Se întoarse şi făcu câţiva paşi, când simţi presiunea unei ţevi 
de revolver lipite de ceafa. Îşi ridică privirea spre oglinda de pe 
perete. Omul care ţinea arma era îmbrăcat în chelner, dar îi mai 
văzuse chipul de două ori, în două fotografii diferite. Henry 
Lattimore era în viaţă. 


Capitolul 22 


Lattimore îl răsuci pe Hart cu faţa către el şi-i puse arma la 
piept. 

— Ascultă-mă cu atenţie. O să-ţi spun o singură dată. leşim din 
hotel şi ne urcăm în maşina care e parcată pe stradă. O să facem 
o mică plimbare. Dacă faci vreo prostie, eşti mort. Simplu ca 
bună ziua. 

Il împinse pe Hart pe scaun. 

— Intinde braţele în faţă şi ţine-le la vedere. 

Precaut, cu un ochi la Hart, Lattimore mai aruncă o privire în 
cameră. Se apropie de uşa deschisă care ducea spre dormitor şi 
se uită înăuntru. Hart îşi lăsase haina pe spătarul unui scaun. 
Lattimore se dezbrăcă de haina de chelner şi îmbrăcă jacheta lui 
Hart. 

— In regulă, ridică-te. Nu e departe. Deschise uşa şi îl împinse 
pe Hart înainte. Mergi până la capătul holului, o luăm pe scări. 

Hart era uimit că nu simţea niciun fel de teamă sau mânie. Tot 
ce simţea era o intensă curiozitate, nu neapărat legată de ce 
urma să se întâmple cu el, ci mai degrabă de Lattimore şi ce ştia 
el despre Rubicon. 

— Ai oarece probleme, domnule Lattimore, spuse în timp ce se 
deplasau pe coridorul acoperit cu mochetă şi luminat slab. Era el 
însuşi uimit de calmul cu care rostise aceste vorbe. Dar ai o 
şansă să scapi de toate astea. E posibil chiar să scapi de 
pedeapsă - să fii absolvit de crimă - dacă spui tot ce ştii despre 
Rubicon şi cine este implicat. 

Lattimore continua să meargă înainte, ţinând discret arma la 
mică distanţă de spatele lui Hart. Brusc, la câţiva paşi în faţa lor, 
se deschise o uşă. Un cuplu de vârstă mijlocie, turişti străini de 
oraş, ieşea din cameră. 

— Bună seara, spuse Hart. 

Simţea cum arma îl apasă mai tare în spate. 

— Bună seara, răspunse femeia. Il privi o clipă cu insistenţă. 


Nu sunteţi...? 

Lattimore împinse revolverul mai tare. Hart îi zâmbi femeii 
peste umăr. Ea îl văzuse şi îl observase şi pe Lattimore. Asta era 
tot ce-şi dorea. 

— Ţi-am spus să nu faci prostii, remarcă Lattimore cu o privire 
amenințătoare în timp ce intrau pe casa scării şi coborau 
treptele. 

— S-a uitat la mine. Trebuia să o ignor? 

Lattimore îl împinse. Hart se împiedică şi aproape căzu. 

— Mişcă-te naibii! Nu am toată ziua la dispoziţie! 

Coborâră scările, ieşiră pe uşa de serviciu şi intrară pe aleea 
din spatele hotelului. Un beţiv care se odihnea după cheful tras 
dormea încolăcit în spatele unui morman de resturi de conserve. 
O pisică jigărită sări de pe o cutie de carton şi o luă la goană. 
După câţiva paşi, ajunseră la maşină. Lattimore deschise uşa din 
dreapta, îl împinse pe Hart pe scaunul şoferului şi îi azvârli cheile. 

— Tu conduci. 

— Unde? 

— Unde îţi spun eu. 

Hart se uită în oglinda retrovizoare în timp ce porni motorul. 
Această parte din Washington era extrem de supravegheată. 
Dacă ar fi văzut un poliţist, dacă i-ar fi putut atrage atenţia - 
dacă i-ar da poliţistului un motiv să oprească maşina... 

— Condu încet. Nu face mişcări bruşte. 

— Unde mergem? 

— Nu contează, spuse Lattimore cu un tulburător sentiment al 
sfârşitului. Poate că ar trebui să te las pe tine să decizi, domnule 
senator. Unde ţi-ar plăcea să mergi? La locuinţa din Georgetown? 
Amuzant, dar acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc. Când am venit 
prima dată la Washington - trebuie să fie mai bine de douăzeci 
de ani de atunci. Georgetown. Sună tare bine. Eram un tânăr 
locotenent pe atunci, n-aveam nicio şansă să locuiesc acolo din 
cât câştigam. 

Hart îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— De-asta ai devenit asasin plătit? Pentru bani? 

Lattimore se uită la el. 

— Bani? Crezi că am făcut toate astea pentru bani? Am făcut-o 
pentru ţara mea, am făcut-o ca să-i împiedic pe cei ca tine să ne 
vândă. 


— Să ne vândă? Hart strânse cu putere volanul. Articulațiile 
degetelor i se albiră. Contribui la organizarea unui atac împotriva 
propriei ţări, pui la cale asasinarea a trei candidaţi la preşedinţie 
şi ai tupeul să spui că oameni ca mine vând ţara? 

— Câţiva politicieni - ce înseamnă asta în comparaţie cu 
milioane de oameni din această ţară ale căror vieţi sunt puse în 
primejdie de terorişti, fiindcă cei ca tine nu ne permit să luptăm? 

— Asta ţi-a spus Harrison? Aşa te-a convins să începi un război 
pe cont propriu, să recrutezi o mână de terorişti şi să distrugi 
toate valorile acestei ţări? 

Lattimore răspunse printr-un râs dur şi caustic. 

— Harrison? Tu ai crezut că Harrison...? El a fost doar un 
mesager şi nici asta n-a făcut-o prea bine. Individul ăsta nu e în 
stare nici să urineze dacă nu-i dă cineva permisiunea. 

— Rubicon nu a fost ideea lui? 

Hart îşi concentra atenţia la drum. Lattimore dădea în 
continuare din cap, în semn că Hart era foarte departe de 
adevăr. 

— A făcut ce i s-a spus. Cu toţii am făcut la fel. Îi făcu semn 
către un panou de marcaj. la-o pe ieşirea aceea. 

Era drumul către Jefferson Memorial. Îşi aminti dimineaţa în 
care Dieter Shoenfeld încercase să-l prevină că sunt urmăriţi. 
Insistase, încercând să minimizeze pericolul, că nimeni nu mai 
era în siguranţă. 

— Acolo ai de gând s-o faci - acolo vrei să mă ucizi - la 
Jefferson Memorial? 

Lattimore părea de-a dreptul amuzat. 

— Ştii un loc mai bun unde ai putea să mori? 

Pus în faţa perspectivei iminente a morţii, descoperi că era 
destul de important să nu-i ofere lui Lattimore satisfacția de a-şi 
arăta slăbiciunea. Pentru el era important ca, în cazul în care ar fi 
trebuit să moară, să o facă aşa cum se cade, aşa cum credea că 
ar face-o un bărbat. 

— Dacă Harrison era doar un soldat şi asculta ordinele altcuiva 
- cine era responsabil de toate astea? Cât de sus mergea totul? A 
cui a fost ideea? 

— Pui prea multe întrebări. 

Hart se strădui să râdă. 

— Cui aş putea să-i spun? Aştepta un răspuns, însă Lattimore 


nu-i oferi niciunul. Tu l-ai ucis pe DeStefano. L-ai ucis şi pe 
Harrison? Asta e slujba ta - să scapi de toţi cei care ştiu ceva 
după ce şi-au îndeplinit scopul? 

— Ţi-am spus, pui prea multe întrebări. Dar, da, există şi 
persoane în care nu poţi avea încredere. 

— Harrison? 

— S-a speriat. Credea că ştii prea multe, că te-ai apropiat prea 
tare. Devenise nervos. Nu mai era de încredere. 

— Cine ştia despre Rubicon? Cât de sus merge totul? E 
vicepreşedintele, nu-i aşa? 

Lattimore se uită la el ca la un nebun, ca la cineva care nu 
vede ce e în faţa lui - o persoană prea orbită de propriile 
presupuneri, mult prea inocente, ca să poată vedea ceva care ar 
fi trebuit să-i sară-n ochi. 

— Toată lumea ştia despre Rubicon. Toţi au citit documentul. 
Toţi ştiau ce presupunea. 

— Documentul? Ce document? Vrei să spui că totul a fost 
stabilit în scris, iar Casa Albă a semnat pentru asta? 

— Şi probabil e încă acolo, într-un dosar, planul de contingenţă 
pentru ce s-ar putea întâmpla şi măsurile care trebuiau luate. 

— Planul de contingenţă? Despre ce vorbeşti? 

— A început după evenimentele din 11 septembrie. Erai acolo. 
Îţi aminteşti. Erau programate alegeri în New York - unii au fost 
de părere că ar trebui amânate. Alţii, inclusiv Giuliani, considerau 
că n-ar trebui să se mai ţină alegeri, iar primarul să rămână în 
funcţie. Atunci a început: un plan de contingenţă cuprinzând 
măsurile necesare în cazul unui atac terorist care ar fi avut loc 
înaintea alegerilor prezidenţiale şi cum ar funcţiona guvernul 
dacă nu s-ar ţine alegerile. 

Hart îşi amintea vag nişte discuţii purtate în acel moment 
legate de măsurile care se puteau lua dacă apărea o asemenea 
situaţie. 

— Dar asta nu e... 

— Este, domnule senator. Este exact ce s-a întâmplat. Când ai 
un plan de contingenţă, nu-ţi rămâne decât să creezi starea de 
urgență. 

— Cui Îi aparține decizia? întrebă Hart. E posibil ca toată lumea 
să fi aflat despre planul de contingenţă - ce trebuia făcut în urma 
unui alt atac, în cazul în care alegerile trebuiau amânate - însă 


nu toţi ştiau despre Rubicon. Cine a fost, Lattimore? Cine e în 
spatele Rubiconului? Spune-mi! E vicepreşedintele, nu-i aşa? 

Erau în parc, de cealaltă parte a bazinului de lângă Jefferson 
Memorial. Statuia celui de-al treilea preşedinte, pe care Dieter 
Shoenfeld îl admirase atâta, era luminată în spatele coloanelor, 
ca un far în întuneric. 

— Parchează acolo, lângă copacii aceia. Ce importanţă mai are 
dacă a fost vicepreşedintele sau cineva mai sus? Oricum, e prea 
târziu. Nu-i mai poţi opri. 

— Harrison a lucrat pentru vicepreşedinte, aşa că... 

Un zâmbet răutăcios încreţi gura lătăreaţă şi arogantă a lui 
Lattimore. 

— Ţi-am spus. Ştiau cu toţii. 

— Vrei să spui că nu a fost numai vicepreşedintele, a fost...? 

— Coboară din maşină! îi ordonă Lattimore. 

Cu arma îndreptată către Hart, ieşi cu grijă pe uşa din dreapta. 

Hart ar fi putut să fugă. Era întuneric şi, până la copaci, mai 
erau doar câţiva paşi. Ar fi putut s-o facă, era singura lui şansă. 
Lattimore era un trăgător iscusit şi un lunetist bine pregătit, dar 
avea totuşi o şansă. 

— Ţine-ţi mâinile la vedere, spuse Lattimore în timp ce se 
deplasa în faţa maşinii. 

Hart privi peste umăr, măsurând distanţa şi încercând să-şi 
calculeze şansele. Era prea târziu şi era conştient de asta. Nu se 
gândea decât la Helen, dacă va avea suficientă putere să treacă 
peste vestea morţii lui. Incercă să-şi concentreze gândurile 
numai la ea, dorindu-şi ca prin ultima suflare să-i transmită toată 
forţa lui. 

— Opreşte-te. Rămâi acolo. 

Lattimore întinse mâna şi îndreptă arma către el. Hart stătea 
neclintit, fără să opună rezistenţă. Se terminase. Urma să moară 
şi nu se temea, ba mai mult, era mândru de asta. Totul se 
încheia aşa, cu ultimul moment al vieţii, felul în care îţi întâmpini 
propria moarte. Îşi ridică bărbia aşteptând. 

O şuierătură puternică aproape că îl puse la pământ. Se 
auzeau zgomote de peste tot, o explozie asurzitoare şi apoi o 
undă orbitoare de lumină. Lattimore se retrase câţiva paşi înapoi, 
mişcând frenetic revolverul deasupra capului. Hart se aruncă la 
pământ. 


— Aruncă arma! 

Lattimore căzu în genunchi şi începu să tragă în elicopterul 
care se rotea deasupra lui. Se uită după Hart, învârtindu-se cu 
arma gata să ţintească. Apoi, dintr-odată, fu izbit şi trântit cu faţa 
la pământ, murind înainte să atingă solul. 

Elicopterul plana deasupra lor în timp ce o duzină de poliţişti 
încercuiră locul. O maşină care nu avea însemnele poliţiei opri în 
spatele lor. Leonard Coleman cobori şi veni la faţa locului. Hart îşi 
prinsese palmele, încercând să-şi oprească tremuratul. 

— N-a fost o seară prea reuşită, nu-i aşa, domnule senator? 

Hart deschise gura, însă nu reuşi să articuleze niciun sunet. 
Coleman îl luă pe după umeri. 

— Haide. Vă aduc o cafea. Vorbim despre asta mai târziu. 

Lui Hart îi reveni vocea. 

— Cum aţi...? 

— Nu numai băieţii răi se pricep la spionaj. Mi-am imaginat că 
cei care v-au vrut moartea nu se vor opri doar fiindcă nu au 
reuşit prima dată. Am pus pe cineva să vă urmărească de câte 
ori aţi fost în Washington. 

— Câteva secunde dacă aţi fi întârziat şi... Trase aer în piept. 
Harrison e mort. Lattimore mi-a spus că el l-a omorât din acelaşi 
motiv pentru care l-a ucis şi pe DeStefano - ca să-l împiedice să 
vorbească, să facă vreo greşeală. 

Coleman privi spre locul unde Lattimore zăcea mort cu faţa în 
iarbă. 

— V-a spus pentru cine lucra - cine a mai fost implicat? 
Lattimore nu a făcut nimic din proprie iniţiativă. 

Era aceeaşi întrebare la care şi reporterii aşteptau un răspuns. 
În câteva minute începuseră să sosească. La marginea drumului, 
la câţiva metri de locul unde Lattimore îl silise pe Hart să 
oprească maşina, Coleman încerca să-i reţină, oferindu-le o 
scurtă descriere a evenimentelor despre care deja aflaseră. 

— Henry Lattimore, căutat pentru uciderea lui Dieter Shoenfeld 
şi a complicelui său Frank DeStefano a fost omorât într-un 
schimb de focuri cu poliţia. Lattimore l-a răpit pe senatorul Hart 
de la hotelul său şi, sub ameninţarea armei, l-a silit să conducă 
până aici, aproape de Jefferson Memorial, unde avea de gând să-l 
ucidă. Sunt sigur că înţelegeţi, senatorul a trecut printr-o... 

— Nu, sunt bine, insistă Hart, apropiindu-se de mulţimea de 


reporteri. Voi răspunde cu plăcere întrebărilor dumneavoastră. 

Înainte de toate mai avea ceva de spus. 

— Ce s-a întâmplat ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru 
oricine că a existat un plan organizat pentru împiedicarea 
alegerilor prezidenţiale. Trei candidaţi la preşedinţie au fost 
omorâţi în atacuri plănuite şi puse în practică printr-o conspirație 
internă, din care făceau parte Henry Lattimore şi H.L. Harrison. 
Lattimore mi-a mărturisit că l-a ucis pe Harrison. A făcut-o pentru 
că anumiţi oameni se temeau că Harrison putea fi prins şi ar fi 
spus tot ce ştia. Lattimore mi-a mai spus şi că Harrison nu a fost 
un pion important în această conspirație, ci un simplu executant 
al ordinelor. 

Pulsul lui Hart se accelera. În jurul său sclipeau bliţurile 
camerelor foto, în timp ce sirena stridentă a ambulanţei care 
venise să ridice cadavrul lui Lattimore îi urla în urechi. Cu toate 
astea, avea o stranie senzaţie de linişte interioară. Ştia exact ce 
face. Îşi asculta vorbele de parcă le-ar fi rostit altcineva. Privi cu 
interesul unui spectator cât de repede trecuseră reporterii peste 
ce avea de spus şi cât de uşor ajunseseră la întrebarea care-i 
interesa. 

— Aţi spus că Harrison era cel care primea ordine. Cine dădea 
aceste ordine, domnule senator? V-a spus Lattimore cine mai era 
implicat în acest caz? 

Hart nu avu nicio ezitare. 

— Lattimore mi-a spus totul. Voia să mă omoare, aşa că nu-l 
interesa ce ştiu. Făcu o pauză. Mi-a spus numele tuturor 
persoanelor implicate. 

— Cine sunt? strigă un reporter. Cine a mai fost implicat? 
întrebă altul. Nu vreţi să ne spuneţi? se mai auzi o voce. 

— Fiecare dintre aceşti indivizi va fi supus unei investigaţii. Aş 
pune în pericol integritatea anchetei dacă v-aş divulga numele 
lor înainte de a le comunica persoanelor autorizate. 

— Sunt implicaţi oameni de la Casa Albă? 

— Nu vă pot spune mai mult decât am făcut-o deja. Nu cred că 
veţi avea de aşteptat prea mult până când veţi afla cine sunt 
aceşti oameni. Din momentul în care au aflat că s-a terminat şi 
Lattimore a vorbit, îmi imaginez că cel puţin unii dintre ei vor 
încerca să se salveze şi vor declara din proprie iniţiativă ce ştiu. 

— E implicat cineva din cabinetul vicepreşedintelui? 


— Cum am mai spus... 

— A fost implicat chiar vicepreşedintele? 

Hart nu mai rosti nicio vorbă. 

— Vicepreşedintele a fost...? Dar...? Lucrurile merg mai sus de 
atât? 

Coleman ieşi în faţă şi făcu un semn cu mâna că senatorul 
trebuie să plece. Nu-i mai spuse nimic lui Hart până când 
ajunseră în maşină. 

— Lattimore v-a spus că a scăpat de Harrison, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Şi v-a spus că Harrison făcea doar ce i se ordona? 

— Asta a spus. 

— Dar nu v-a mai spus şi altceva, nu-i aşa? V-ar fi putut spune 
că a fost implicat vicepreşedintele sau chiar Casa Albă, dar nu v- 
a dat şi alte nume, nu-i aşa? 

Hart nu era surprins că locotenentul ştia. 

— Cum v-aţi dat seama că am minţit? 

— Nu sunt sigur că e vorba de o minciună, dacă e singura cale 
prin care se poate ajunge la adevăr, spuse Coleman, chibzuind la 
ceea ce făcuse Hart. Când se vor trezi mâine-dimineaţă, cei 
implicaţi - dacă n-au văzut la TV - vor citi în ziare că, înainte să 
moară, Henry Lattimore v-a spus numele lor. 

— Tot nu mi-aţi spus cum v-aţi dat seama. 

— Din instinct, bănuiesc. Şi pentru că mi-am dat seama că 
sunteţi suficient de inteligent încât să ştiţi cum să profitaţi de 
moartea lui Lattimore. _ 

Când se întoarse la hotel, Hart dădu două telefoane. Întâi o 
sună pe Helen să-i spună că era bine şi că, în ciuda întâmplărilor 
pe care le văzuse la TV sau le va citi în presă, nu fusese cu 
adevărat în primejdie. 

— De ce mă minţi în halul ăsta? întrebă ea după o pauză 
prelungită. Nu îţi imaginezi că am să te cred sau că mi-aş putea 
închipui că nu ai fost în pericol. Mă minţi pentru că acum ştiu că 
eşti bine, că nu eşti praf şi pulbere după ce nebunul acela a 
încercat să te ucidă dacă nu l-ar fi oprit poliţia în ultima clipă. 

Hart stătea pe marginea patului, cu coatele sprijinite de 
genunchi şi cu ochii aţintiţi în podea. Leonard Coleman intuise că 
îl minţise, Helen o ştia din experienţă. Se decise să-i spună 
adevărul. 


— Nu mi-a fost teamă în tot timpul acela. M-am speriat de 
moarte când s-a terminat, când mă ştiam în siguranţă. Mai e 
ceva, un lucru pe care aş vrea să-l ştii. Când am crezut că o să 
mor, singurul gând care mă îngrijora era legat de starea ta şi mă 
întrebam dacă ai să ştii că ai fost ultima persoană la care m-am 
gândit. 

A doua persoană pe care o sună fusese Charlie Ryan. Acum 
vorbea în alt registru. 

— Ştii, Hart, întotdeauna te-ai priceput la publicitate. Nimeni 
nu poate capta atenţia aşa cum o faci tu. 

Hart ţâşni în picioare şi merse ţopăind în camera alăturată. Un 
zâmbet larg i se întinse peste chip. Făcu eforturi mari să nu 
izbucnească în râs. 

— Era să-mi zboare creierii şi singurul lucru la care te gândeşti 
este cum ar putea schimba asta întreaga situaţie a campaniei din 
America? 

— Ascultă, îi spuse Ryan pe un ton confidenţial, dacă 
funcţionează, îţi dai seama că cineva va face o încercare. Urmă o 
scurtă pauză, apoi o schimbare a stării de spirit. Te-ai întors la 
hotel? Fă-ţi bagajele şi pleacă. Vin să te iau într-o jumătate de 
oră. O să stai aici în weekendul acesta. Avem oricum de lucru. 

— Nu, protestă Hart. Hotelul e în regulă. Nu văd de ce... 

— Crezi că Lattimore e singurul asasin angajat de indivizii 
aceştia? Vin să te iau peste 30 de minute. 

Ryan avea un apartament la două blocuri de Dupont Circle. Era 
într-o zonă liniştită şi retrasă. Majoritatea locuitorilor din clădire 
făceau parte din personalul diplomatic al unor ambasade. 

— Sunt invitat la cele mai bune recepții, remarcă Ryan cu un 
rânjet larg în timp ce-l conducea pe Hart înăuntru. 

Aruncă geanta lui Hart pe patul din camera de oaspeţi, aduse 
câte o bere pentru fiecare, apoi se apucară de lucru. Se opriră la 
ora două şi reîncepură a doua zi la nouă dimineaţa. 

— Ne vor bombarda cu întrebări înainte să apucăm să scoatem 
două vorbe din gură. Vor încerca să transforme fiecare întrebare 
într-o variantă a singurei chestiuni care contează: care sunt 
limitele autorităţii preşedintelui. Lopez va susţine că, într-o 
asemenea situaţie, preşedintele poate să facă ce va considera că 
e potrivit. 

Era după-amiază. Câteva firimituri de pâine rămase dintr-un 


sandvici pe o farfurie goală şi două ceşti goale de cafea zăceau 
acolo de la prânz. Ryan stătea aplecat pe scaun, cu degetele 
prinse la ceafa şi picioarele întinse în faţă. Hart îşi sprijinea 
bărbia în mână, întins pe masă. 

— Parcă am fi din nou la Facultatea de Drept, nu-i aşa? întrebă 
Ryan amuzat de expresia descurajată a lui Hart. Cu o zi înainte 
de examen, când descoperi dintr-odată că, după un an de studiu, 
ai învăţat mai puţin decât ştiai la început. Se aplecă. Picioarele 
din faţă ale scaunului scârţâiră puternic pe podea când sări în sus 
şi-şi întinse braţele. Dar tu ai ştiut dintotdeauna că ai să treci, nu- 
i aşa? lar de data asta ştii că ai să câştigi. Porni spre bucătărie, 
se gândi la ceva şi se întoarse către Hart. Dacă nu ne împuşcă 
înainte! 

La un alt nivel, Hart lua lucrurile în serios. 

— Asta n-o să se întâmple. Îi arătă ziarul azvârlit pe un colţ al 
mesei. Cei implicaţi în Rubicon sunt prea îngrijoraţi de propria 
soartă ca să se mai gândească la noi. 

Ryan dădu din cap admirativ. 

— Tu chiar ai inventat toate lucrurile astea la câteva minute 
după ce individul acela a încercat să te ucidă? Şi te îngrijorează o 
simplă audiere, câteva întrebări din partea unor judecători? 

— Nu le-am inventat. Lattimore mi-a spus că lucrurile nu se 
opreau la vicepreşedinte, însă nu a intrat în amănunte. Nu a 
rostit nume, nu mi-a dat detalii. Nu avea de gând să-mi ofere o 
asemenea satisfacţie. Voia să mor cu aceste întrebări. 

Hart se ridică şi trecu pe lângă Ryan în timp ce se îndrepta 
spre bucătărie. Voia nişte cafea. Se opri suficient cât să-i arunce 
o privire care spunea că ştiau amândoi ce miză era în joc. 

Şi în noaptea aceea lucrară până târziu, mult după miezul 
nopţii, revenind asupra fiecărui rând din dosar, încercând să-şi 
imagineze fiecare întrebare care le-ar fi putut fi adresată şi 
fiecare răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea. Duminică, la 
insistența lui Ryan, lucrară numai până la sfârşitul după-amiezii. 

— Totul se reduce la asta, spuse Ryan. Legea sau ce rămâne 
din ea nu contează. Se pune întrebarea dacă prin Constituţie se 
oferă o soluţie pentru situaţiile pe care legislatorii nu le-au 
prevăzut. 

— Exact. lar răspunsul...? 

Hart studiase cazul pe toate părţile. Putea răspunde la 


întrebări şi în somn. 

— E acelaşi răspuns pe care l-a dat Lincoln. 

Ryan îl aprobă gânditor, cu o încredere tăcută. Se ridică în 
picioare, îşi puse mâinile în şolduri şi îşi trase umerii în spate. 

— Spune-mi, când ai candidat prima dată pentru Congres, te-ai 
gândit că se va ajunge la asta - că salvarea Uniunii va depinde 
de tine? 

Hart se gândea la lucruri mai la îndemână. 

— Dacă pierdem mâine şi Curtea nu face ceea ce-i cerem noi, 
dacă nu se vor organiza alegeri, înseamnă că ei vor scăpa. 
Lattimore şi Harrison sunt morţi şi, în ciuda declaraţiilor pe care 
le-am dat presei, în ciuda faptului că ştim amândoi foarte bine că 
vicepreşedintele şi oamenii lui sunt implicaţi în treaba asta până 
peste cap, nu vom fi în stare să o demonstrăm. Ba mai mult, 
dacă pierdem mâine, ei vor reuşi să ne fure ţara pentru 
totdeauna. 


Capitolul 23 


Şeful Curţii Supreme se aplecă în faţă. Walter Devlin lucra la 
Curte de şaisprezece ani. Cu pomeţii înalţi şi ascuţiţi şi ochii 
albaştri ca gheaţa, avea înfăţişarea ascetică a unui erudit, un om 
de litere care-şi petrecuse întreaga viaţă printre manuscrise 
vechi şi fragile şi cărţi prăfuite. Când vorbea, vocea lui scotea 
sunete scârţâite, asemenea unei uşi care se deschidea după 
câteva secole. Era bătrân, dar părea mai în vârstă de-atât. Oliver 
Wendell Holmes fusese judecător al Curţii la nouăzeci de ani, însă 
părea mult mai tânăr în comparaţie cu venerabilul Walter Otis 
Devlin, care avea numai 76 de ani. Ca şi Holmes, Devlin trăia 
pentru lege şi se aştepta ca oricine prezenta o cauză în faţa 
Curţii Supreme a SUA să simtă la fel. Un avocat care nu ştia 
despre ce vorbeşte nu era, pentru şeful Curţii Supreme, un 
avocat. 

— Acest caz este susţinut în numele Congresului Statelor 
Unite, anunţă el pe un ton plat, împotriva preşedintelui Statelor 
Unite şi cere Curţii să declare anticonstituţional un ordin executiv 
care amână alegerile prezidenţiale deja programate şi instituirea 
altor măsuri de remediere. Fiind vorba de o chestiune urgentă, în 
dimineaţa aceasta am renunţat la practica obişnuită. Curtea, 
luând la cunoştinţă de dosarul reclamantului şi constatând 
premisele... 

Devlin continua să turuie, tăindu-şi cale prin hăţişul 
chestiunilor juridice, până când ajunse la punctul unde consideră 
că discuţia ar trebui analizată. 

— Aşadar, domnule Lopez, să începem cu întrebarea dacă 
preşedintele are autoritatea de a amâna alegerile. Ce statut 
federal sau prevedere a Constituţiei SUA conferă o asemenea 
putere? 

Procurorul general se ridică de la masă şi se îndreptă către 
podiumul aflat în faţa banchetei lungi şi curbate unde stăteau cei 
nouă judecători îmbrăcaţi în robele lor negre. 


— Preşedintele a decretat stare de urgenţă şi a impus legea 
marţială, începu el cu voce joasă şi ezitantă. Făcu o pauză, 
încercând să se adune. [ine de puterea executivă conferită 
preşedintelui prin articolul II din Constituţie ca acesta să facă tot 
ce consideră necesar pentru a-i proteja pe cetăţenii Statelor 
Unite. Nicio altă ramură a guvernului nu poate... 

— Nu asta am întrebat, îl întrerupse Devlin. V-am rugat să 
citați statutul exact ori prevederile specifice ale Constituţiei care- 
i permit preşedintelui să ia decizia de a suspenda alegerile. E o 
întrebare simplă, domnule Lopez. Poate sunteţi amabil să 
răspundeţi. 

— Cred că tocmai am făcut-o, domnule preşedinte Devlin. 
Articolul II din Constituţie conferă puterii executive... 

— Preşedintelui - da, mă credeţi sau nu, domnule Lopez, eram 
oarecum conştient de Articolul II înainte ca dumneavoastră să 
aveţi amabilitatea de a mi-l aminti. 

Preşedintele Curţii, care se înclinase puţin în faţă, se retrase. 
Cu braţele încrucişate peste pieptul îngust, îl privi încruntat pe 
procurorul general. 

— lronizaţi Curtea, domnule Lopez. Unde mai exact în Articolul 
Il se face referire la această autoritate? 

— In calitate de comandant suprem, preşedintele are 
autoritatea exclusivă în vreme de război de a decide ce trebuie 
făcut pentru protejarea Statelor Unite. Aceasta include, în mod 
necesar, puterea de a proteja instituţiile guvernamentale şi, în 
această situaţie, integritatea alegerilor prin care cei care conduc 
aceste instituţii urmează să fie selectaţi. Chiar dacă nu am fi în 
stare de război, puterea executivă a guvernului poate fi 
exercitată numai de către preşedinte. Intr-o situaţie ca aceasta, 
în care candidaţii la preşedinţie au fost ucişi şi nu e suficient timp 
să fie înlocuiţi, şi chiar dacă ar fi fost timp, operaţiunea nu ar fi 
sigură, cineva trebuie să decidă ce e de făcut, iar persoana 
respectivă nu poate fi decât preşedintele. 

— Dar, domnule Lopez, spuse judecătoarea Brandes, ştiţi 
probabil că există un amendament la Constituţie unde se 
precizează că, în situaţia în care unul sau mai mulţi candidaţi nu 
sunt apți, Congresul trebuie să stabilească o nouă dată pentru 
alegeri. 

Judecătoare asociată timp de paisprezece ani, Kathryn Brandes 


era o femeie scundă, extrem de controlată, cu un zâmbet acid şi 
ochi pătrunzători şi întunecaţi. Vorbea încet, pe un ton măsurat, 
dar atât de hotărât, încât ea părea să-şi mărească dimensiunile, 
devenind o prezenţă fizică ce domina încăperea. După ani întregi 
în care ascultase dispute verbale, căpătase obiceiul deconcertant 
de a aştepta un răspuns cu o privire de un scepticism de 
neclintit. 

— Amendamentul a fost conceput pentru cazurile uzuale, 
răspunse Lopez, întâmpinându-i privirea cu o grimasă de 
inocenţă exersată. Pentru situaţia în care un candidat - după cea 
câştigat alegerile - dar înainte de a ocupa postul - moare sau 
rămâne invalid. Din păcate, nu se referă şi la situaţia în care ne 
aflăm noi acum. Ţara e sub asediu. Trei candidaţi au pierit în 
urma unor atacuri teroriste şi nu există motive care să ne asigure 
că nu se va întâmpla acelaşi lucru şi cu alţi potenţiali candidaţi. 
Trebuie să ne asigurăm că situaţia nu se va repeta, trebuie să... 

— Nimic din toate astea nu are legătură cu problema noastră, 
domnule Lopez, insistă judecătorul Caruso explodând de bucuria 
cu care de obicei distrugea argumentele şi încrederea avocaţilor 
care dădeau o interpretare greşită Constituţiei. In niciun caz. 
Chestiunea nu are legătură cu faptul că ţara ar fi sub asediu. Se 
pune problema dacă preşedintele are autoritatea de a amâna 
alegerile şi, dacă e aşa, dacă are şi autoritatea de a decide când 
vor avea loc noile alegeri. Întrebarea este, domnule Lopez, dacă 
avem de-a face cu puterea executivă sau legislativă şi, după cum 
a observat doamna Brandes, dacă există un amendament din 
care să reiasă că intră în atribuţiile Congresului, şi nu ale 
preşedintelui, să stabilească acea dată. 

Lopez părea înmărmurit. Caruso era un conservator declarat, 
un interpret strict al legilor şi un susţinător strălucit - chiar dacă 
uneori agresiv - al ideii că interpretarea Constituţiei se putea 
face doar în legătură cu intenţiile celor care o scriseseră, că 
semnificaţia cuvintelor - departe de a se fi schimbat odată cu 
trecerea timpului - nu suferise vreo modificare. În cazul în care 
Caruso avea îndoieli legate de această afirmare a puterii 
prezidenţiale, Lopez urma să aibă probleme. 

— Admiţând că nu se poate şi nici nu ar trebui să citim 
Constituţia prin prisma circumstanțelor particulare legate de o 
situaţie de urgenţă, aceasta oferă cu siguranţă o soluţie pentru 


asemenea cazuri. Preşedintele are obligaţia să menţină şi să 
protejeze Constituţia SUA. Ceea ce presupune, în mod evident, 
datoria de a proteja onestitatea metodei prin care preşedintele 
însuşi este ales. 

— Nu sunt sigur că sunt de acord cu ceea ce sugerează 
judecătorul Caruso - că evenimentele care au dus la situaţia de 
urgenţă actuală sunt irelevante pentru chestiunea pe care o 
discutăm, spuse judecătorul William Paulson. 

Prudent în judecată, Paulson era considerat un liberal de către 
conservatori, în vreme ce liberalii nu erau siguri în ce ape se 
scaldă. Nicio persoană, indiferent dacă era liberal sau 
conservator, nu se îndoise vreodată de claritatea aproape 
matematică a minţii sale. 

— E o chestiune care mi se pare în mod special importantă 
despre care aş vrea să vă vorbesc. Cum ştiţi, există în Drept acel 
principiu bine cunoscut, numit „cu mâinile curate”. Dacă ceri 
Curţii o despăgubire, trebuie să fii nevinovat. lată ce aş vrea să 
ştiu: când spui că preşedintele are autoritatea de a amâna 
alegerea unui succesor până la o dată pe care o va stabili el 
însuşi şi susţii că acest lucru e necesar deoarece candidaţii la 
preşedinţie au fost ucişi în urma unor atacuri teroriste, ai mai 
insista că preşedintele are puteri constituționale, dacă 
preşedintele însuşi - sau dacă nu el, cineva din administraţia lui - 
ar fi responsabil pentru acele crime? Exact asta vreau să spun, 
domnule Lopez. După părerea dumneavoastră, Constituţia dă 
dreptul - nu, autorizează - un preşedinte să decidă după propria 
voie când trebuie să aibă loc alegerile dacă, în fapt, el însuşi este 
cauza situaţiei de urgenţă care a condus la starea de necesitate 
despre care vorbim? 

Curtea, plină până la capacitatea maximă, era şocată de 
teribila posibilitate care fusese acum rostită deschis pentru prima 
dată. Lopez era tensionat şi încerca din răsputeri să-şi păstreze 
stăpânirea de sine. Cu doar câteva cuvinte bine alese, 
judecătorul Paulson îl forţase să treacă în defensivă, făcând să 
pară că procurorul general nu susţinea cauza unui preşedinte, ci 
a unui asasin. 

— Dacă un preşedinte se dovedeşte vinovat de o crimă atât de 
monstruoasă, Constituţia prevede o soluţia clară: acuzarea. Cu 
toate acestea, puterea constituţională a executivului nu poate fi 


limitată de posibilitatea ca aceste atribuţii să fie abuzate printr-o 
lege penală. E ca şi cum ai susţine că nu i se pot atribui puteri. 

Procurorului general îi mai fură adresate câteva întrebări şi din 
partea celorlalţi judecători şi, în cele din urmă, preşedintele îşi 
ridică privirea şi cu un semn simplu din capul său îmbătrânit 
invită tabăra adversă să-şi susţină cauza. 

Hart se ridică în picioare; Ryan nu-şi părăsi scaunul. Hart îl 
privi uimit, apoi, când îşi dădu seama că Ryan nu avea intenţia să 
i se alăture, fu cuprins brusc de panică. Ochii lui Ryan erau plini 
de încredere. 

— E permisă intervenţia unui singur avocat. Am dat cu banul. 
Ai pierdut. 

— Domnule Hart, dacă sunteţi pregătit, spuse preşedintele cu 
o voce monotonă şi răguşită. 

— Da, onorată instanţă, spuse Hart de la pupitru. 

Preşedintele Curţii avea un aer amuzat. 

— Nu sunteţi avocat pledant, nu-i aşa? N-aţi mai apărut 
niciodată în faţa acestei Curți - de fapt, în faţa niciuneia - e 
adevărat? 

— Da, e adevărat, dar... 

Devlin ridică mâna pentru a anunţa că are ceva important de 
comunicat. 

— Fiindcă sunteţi aici pentru prima dată, domnule Hart, trebuie 
să vă supuneţi regulii de două minute. Se aplecă în faţă, cu o 
grimasă răutăcioasă şi jucăuşă pe buzele subţiri şi deshidratate. 
Aşa ne arătăm aici onestitatea şi ne asigurăm că experienţa 
uneia din părţi nu va fi avantajată în raport cu lipsa de experienţă 
a celeilalte. Aveţi la dispoziţie două minute în care puteţi face 
câte greşeli vreţi. Numai după aceea - după două minute întregi 
- o să vă tratăm ca şi pe ceilalţi şi o să vă crucificăm pentru orice 
greşeală, chiar şi cea mai mică. Vi se pare corect, domnule Hart? 

— Absolut corect, onorată instanţă. 

Nu era vorba de vreun capriciu al preşedintelui Curţii; era o 
acţiune intenţionată, prin care se înlătura tensiunea care pusese 
stăpânire pe Curte, un moment de respiro şi un răgaz pentru 
disciplina forţată a argumentelor verbale. Hart înţelese imediat 
despre ce era vorba din privirea îngheţată a lui Devlin, înţelese şi 
semnificaţia secundă a acţiunii preşedintelui: să-l facă să se 
simtă la fel de bine-venit ca toţi ceilalţi care îşi făcuseră apariţia 


acolo. 

Devlin îşi îndreptă spatele. 

— Bine. Ce aveţi de gând să ne spuneţi? Am citit cu toţii 
dosarul - ce mai aveţi de spus? 

— Că suntem de acord cu procurorul general. Constituţia oferă 
o soluţie pentru situaţia în care ne aflăm. In acest caz, probabil 
mai mult decât în altele, intenţia iniţială a celor care au 
conceput-o este singurul lucru care ne poate salva. 

Caruso îl întrerupse înainte să mai rostească vreun cuvânt. 

— Ştim ce soluţie doriţi, domnule senator. Cu toate acestea, se 
pune întrebarea dacă, pe timp de război, preşedintele poate 
amâna alegerile folosindu-se de puterea sa executivă implicită. 

— Noi susţinem că nu. Nu există niciun precedent în acest 
sens. Nu s-a întâmplat în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Nu s-a întâmplat în 1864, în timpul Războiului Civil. 

— În situaţiile de mai sus nu a fost asasinat niciun candidat. Nu 
exista vreun motiv pentru care să nu se organizeze alegeri. 
Caruso dădu cu emfază din mână. Inchipuiţi-vă situaţia în care, 
cu o zi înainte de alegeri, ambii candidaţi mor pe neaşteptate - 
asasinați sau în urma unui dezastru natural, nu contează. 
Amândoi sunt morţi. Ce se întâmplă după aceea? Vreţi să spuneţi 
că nici într-o asemenea situaţie preşedintele nu poate amâna 
alegerile? 

— Exact asta susţinem. Chiar şi într-un asemenea context, 
preşedintele trebuie să se consulte mai întâi cu ambele camere 
ale Congresului înainte de a cere amânarea. Şi în acest caz, 
Congresul - şi nu preşedintele - este cel care decide data 
alegerilor. Problema este, domnule judecător Caruso, şi singura 
chestiune importantă - că nu putem permite, şi nici Constituţia 
nu permite preşedintelui sau altei persoane să-şi exercite 
puterea absolută de a decide nu doar când, ci dacă se pot 
organiza alegeri prezidenţiale. 

— V-am înţeles corect? interveni preşedintele. Susţineţi că 
puterea de a decide data alegerilor este puterea de a bloca 
organizarea acestor alegeri? 

— Da, exact. Fiindcă problema nu este doar că preşedintele 
are autoritatea de a amâna alegerile pentru o altă dată. 
Problema este că preşedintele, în calitate de comandant suprem, 
are autoritatea de a decide când se pot organiza alegeri sigure. 


Ceea ce înseamnă că, atâta vreme cât preşedintele insistă că nu 
e sigur să avem alegeri, nu se vor organiza; ceea ce înseamnă 
că... 

Preşedintele Curții ridică mâna. Îşi întoarse privirea 
pătrunzătoare către procurorul general care stătea singur la altă 
masă. 

— Domnule Lopez. 

Speriat, Lopez se ridică de pe scaun. 

— Domnule Lopez, vreau să-mi răspundeţi la următoarea 
întrebare. Da, ştiu că, de obicei, nu procedăm aşa, spuse ca 
răspuns la expresia uimită şi uşor iritată de pe faţa procurorului 
general. Dar acum nu avem de-a face cu un caz obişnuit, nu-i 
aşa? Dacă aveţi amabilitatea: explicaţi-ne exact ce se întâmplă 
dacă preşedintelui i se va permite să facă ceea ce aţi spus că ar 
trebui să întreprindă. Pentru cât timp poate amâna preşedintele 
alegerile? 

— Până când va considera că sunt sigure. 

— Când vă referii la siguranţă, luaţi în calcul ameninţarea unui 
nou atac terorist? întrebă judecătoarea Brandes, ridicându-şi 
sceptic bărbia un centimetru. 

— Da, desigur. Până când se poate garanta că alegerile nu vor 
fi amenințate de violenţă. 

— E posibil ca asta să nu se întâmple niciodată, spuse 
judecătorul Paulson. Acest război al terorii poate dura câteva 
generaţii, potrivit - dacă nu greşesc - declaraţiilor pe care le-aţi 
dat chiar dumneavoastră în faţa Congresului. 

Lopez îşi frângea degetele. Un zâmbet nervos îi străbătu 
fulgerător chipul. 

— Cred că vorbim despre două lucruri diferite. Războiul 
împotriva terorii poate dura câteva generaţii, însă acum avem 
de-a face cu o situaţie mult mai izolată, acţiunea unei singure 
celule, după cum rezultă din datele pe care le-am strâns... 

— Organizate şi controlate de persoane din interiorul 
guvernului! strigă Hart înainte ca preşedintele să-l reducă la 
tăcere cu o privire dezaprobatoare. 

Lopez nu lăsă acest lucru să treacă neobservat. 

— Cel care este responsabil - oricine ar fi - va primi cu 
siguranţă pedeapsa maximă! 

— Destul! spuse preşedintele Curţii. Domnule Lopez, încă nu 


aţi răspuns la întrebare. Dacă preşedintele refuză să stabilească 
o nouă dată, nu ne vom afla în situaţia de a nu avea alegeri şi, ca 
atare, un lider al guvernului? 

Acesta era momentul despre care Charlie Ryan ştiuse că 
trebuia să sosească. Era - după cum îi spusese lui Hart - secretul 
care, odată înţeles, explica semnificaţia planului Rubicon. 

— Acest lucru nu se va întâmpla, spuse Lopez cu multă 
siguranţă. Preşedintele va continua să-şi exercite atribuţiile. 

— Până când? întrebă judecătorul Caruso. Privirea îi devenise 
mai iscoditoare, mai intensă, pe măsură ce se înclina cu umerii 
centraţi deasupra mâinilor pe care le sprijinea îndoite pe banca 
de dedesubt. După părerea dumneavoastră, cât timp va rămâne 
preşedintele în funcţie? 

Lopez părea uimit, însă nu de întrebare, al cărei răspuns îl 
considera evident, ci de faptul că cineva - mai ales un judecător 
cu principii conservatoare - se gândise să i-o adreseze. 

— Până la următoarele alegeri, domnule judecător Caruso. 
Până când va fi ales un succesor. Constituţia nu permite ca acest 
post să rămână vacant. 

Caruso renunţă şi reveni la Hart. 

— Sunteţi de acord cu această situaţie? întrebă pe un ton 
circumspect. Preşedintele actual poate rămâne în funcţie până la 
alegerea unui succesor? 

— Constituţia oferă detalii destul de explicite în acest caz, 
spuse Hart după o scurtă ezitare. Secţiunea 1 din Articolul Il 
stabileşte termenul unui mandat pentru 4 ani. Secţiunea 1 din 
Amendamentul al XII-lea stipulează: „Mandatul preşedintelui şi al 
vicepreşedintelui încetează la prânz, pe data de 20 ianuarie”. 

Işi mută privirea de la un judecător la altul, până când, timp de 
o clipă, îi privi pe toţi nouă deodată. 

— Trei candidaţi la preşedinţie au fost ucişi împreună cu zeci 
de alţi cetăţeni, nu din cauza unui grup terorist care voia să 
demonstreze că şi în America democraţia e în pericol, ci ca să ne 
determine să trecem Rubiconul nostru, să ignorăm Constituţia şi 
tot ce reprezintă ea şi să ne predăm în faţa falsei promisiuni a 
unui fel de dictaturi alese în care preşedintele însuşi decide cât 
va rămâne în funcţie. Aceşti oameni susţin că nu e sigur să 
organizăm alegeri; susţin că putem să ne încredinţăm 
preşedintelui spre a decide când ar trebui să-i alegem 


succesorul; ei susţin - după cum a făcut-o şi procurorul general - 
că nici chiar Constituţia nu poate limita puterea preşedintelui de 
a acţiona cum doreşte. Constituţia spune că preşedintele trebuie 
să părăsească biroul la prânz, pe data de 20 ianuarie. Procurorul 
general afirmă că preşedintele rămâne în funcţie pentru că 
guvernul trebuie condus de cineva. Trei oameni au fost ucişi 
pentru ca noi să nu mai avem alegeri şi acum se spune că 
trebuie să renunţăm la Constituţie ca să putem fi, în continuare, 
guvernaţi. Singurul mod legitim de interpretare a Constituţiei 
este acela despre care a vorbit Lincoln: trebuie citită în lumina 
principiilor stabilite în Declaraţia de Independenţă, principii 
durabile ale libertăţii şi drepturilor omului. Necesitatea alegerilor, 
durata limită a unui mandat - acestea sunt lucruri menite să 
protejeze libertatea, împiedicând tocmai faptele pe care 
procurorul general ne spunea că ar trebui să le permitem: un 
guvern care să decidă în nume propriu ce poate face şi pentru 
cât timp. Când Cezar a traversat Rubiconul, Republica romană a 
murit şi a început epoca împăraţilor. Acum ne aflăm în faţa 
propriului nostru Rubicon. Dacă-l trecem, Republica americană 
va muri şi ea. 


Capitolul 24 


Quentin Burdick nu era convins că Hart îi spune adevărul. Nu 
credea că minte, ci mai degrabă că nu avea suficientă încredere 
în el. 

— Au fost doar ideile senatorului Ryan? îl întrebă cu un 
scepticism binevoitor. Tu ai pledat cauza, nu el. 

Cei doi luau micul dejun vizavi de Casa Albă, la hotelul Hay 
Adams, de cealaltă parte a parcului Lafayette. Hart izbucni în râs 
în timp ce-şi ungea cu unt pâinea prăjită. 

— Nu mi-am dat seama că o s-o fac până în clipa în care eu m- 
am ridicat şi Ryan, nu. 

— Vorbeşti serios? Ai crezut...? 

— Că vom pleda împreună? în ignoranţa mea, tocmai asta am 
crezut. Am crezut că el va face mare parte din treabă, iar eu voi 
adăuga câte ceva din când în când. Nu cred că aş fi putut să o 
fac dacă mi-ar fi spus dinainte că voi fi singur. Bănuiesc că 
tocmai din acest motiv nu mi-a spus nimic până în clipa când era 
prea târziu să mai pot face ceva. N-aş fi susţinut niciodată o 
cauză singur. 

Sprâncenele subţiri ale lui Burdick se înălţară. 

— Şi ai continuat, l-ai făcut pe Lopez să pară nebun. 

Hart nu era atât de optimist. 

— Curtea nu s-a pronunţat încă. 

— Ai făcut declaraţia ieri. Mi s-a spus că la Curte luminile au 
fost aprinse până aproape de ora 1 dimineaţă. Cu siguranţă se va 
lua o decizie până la sfârşitul zilei. 

Hart muşcă din pâinea prăjită, după care se şterse la gură cu 
un şerveţel. Voia să se asigure că indiferent de ce ar fi urmat, 
oricare ar fi fost decizia Curţii, Burdick, şi prin el întreaga ţară, va 
afla ce făcuse Ryan. 

— Am răspuns la câteva întrebări. La asta s-a rezumat 
contribuţia mea şi am fost capabil s-o fac doar fiindcă m-a învăţat 
Charlie. Crezi că aş fi fost în stare să concep...? Aş fi lucrat la 


nesfârşit fără să înţeleg cât de simplu era totul dacă pătrundeai 
în mecanismele sistemului, dacă-ţi aminteai cum a funcţionat 
acest proces la început. Noi toţi ne gândim la colegiul electoral 
ca la un anacronism. Charlie Ryan ştia mai mult de atât. 

Burdick abia dacă se atinsese de ce avea în farfurie. Era prea 
captivat de această poveste încă în desfăşurare ca să se mai 
poată gândi la mâncare. 

— Dincolo de meritul pe care i-l atribui senatorului Ryan, toată 
lumea vorbeşte numai despre pledoaria pe care ai susţinut-o în 
faţa Curţii. 

Hart îşi termină ouăle şi dădu deoparte farfuria goală. 
Sprijinindu-se în coate, îl fixă pe Burdick cu o privire sinceră. 

— De la cap la coadă, acesta a fost cazul lui Charlie Ryan. El a 
construit dosarul. El s-a ocupat de pregătiri. Am fost de acord cu 
tot ce a scris, cu fiecare rând. M-am implicat doar fiindcă el a 
considerat că e important - iar eu am fost de acord - că într-o 
situaţie atât de importantă, cu o miză atât de mare, cazul ar 
trebui susţinut de reprezentanţii ambelor partide, care să lupte 
împreună împotriva acţiunilor pe care aveau să le întreprindă 
preşedintele şi vicepreşedintele. A fost cazul lui Ryan - niciodată 
al meu. 

Un zâmbet bizar flutură pe buzele subţiri ale lui Burdick. 

— El neagă totul. 

Hart îşi dădu ochii peste cap şi scutură din cap cu o grimasă 
neajutorată. 

— El e cel care minte. Îşi îndepărtă privirea, apoi se întoarse 
brusc. Şi poţi să mă citezi. 

— El spune că tu ai fost cel care şi-a amintit - în timpul 
discuţiilor - prevederile Amendamentului al XX-lea, că mandatul 
preşedintelui încetează la prânz pe data de 20 ianuarie. 

Hart schiţă un gest cu mâna, semn că ceea ce făcuse el era 
lipsit de importanţă. 

— Ryan a fost cel care a înţeles că, potrivit Constituţiei, 
Colegiul Electoral alege preşedintele. Totul s-a redus la o 
ştampilă, o simplă formalitate la care ne gândim foarte rar. 
Numărăm voturile din fiecare stat şi considerăm că s-a terminat. 
Dar Ryan a înţeles că, dacă nu am avea persoane care să poată 
candida, dacă nu putem avea alegeri unde cetăţenii să-şi poată 
exprima opţiunea, putem alege totuşi electori în fiecare stat, care 


să se reunească în Colegiul Electoral. Numai că, de data aceasta, 
în loc să decidă cine a câştigat majoritatea voturilor, ei vor trebui 
să decidă - după cum prevede Constituţia - care dintre noi este 
persoana cea mai calificată să ocupe fotoliul de preşedinte al 
SUA. 

— A trecut ceva vreme de când Colegiul Electoral n-a mai făcut 
asta, observă Burdick sec. 

— Da, însă ultima dată când au făcut-o a fost ales George 
Washington. Indiferent ce s-ar întâmpla şi pe cine ar alege - în 
cazul în care Curtea va accepta ce am cerut - va fi mult mai bine 
decât ca preşedintele să rămână la putere după terminarea 
mandatului. 

Hart scrută cu privirea sala de mese, plină de lobbyişti!! şi 
power brokeri!?, parte a puterii de la Washington, cărora, în sens 
fundamental, nu le păsa de politică, fiindcă pentru ei se reducea 
la schimburi de favoruri. Câteodată, privindu-i în toată indiferența 
lor plină de vanitate în legătură cu orice, mai puţin micile lor 
ambiţii, îşi aminti o vorbă - „Ce e o Constituţie atunci când eşti 
printre prieteni” - care părea să reflecte foarte bine starea şi 
maniera în care se petreceau aici majoritatea lucrurilor. Se 
întoarse din nou spre Burdick. 

— Ce crezi că se va întâmpla? Ai fost acolo ieri. Ce crezi că va 
face Curtea? 

Burdick îşi uni degetele arătătoare şi le frecă de bărbie. 

— Cu acea Curte - nu ştiu. Dar pot să-ţi spun asta: Casa Albă e 
îngrijorată. Nimeni nu a făcut încă nicio declaraţie, însă după ce 
era cât pe ce să fii omorât de Lattimore, după ce Lattimore ţi-a 
povestit despre Rubicon şi cine sunt cei implicaţi... Cei cu care 
am discutat sunt de părere că, în funcţie de decizia Curţii, va fi 
doar o chestiune de zile până la începerea investigaţiilor şi până 
când cineva va fi arestat. 

— In cazul în care Curtea decide că preşedintele poate amâna 
alegerile şi poate stabili o nouă dată, îi aminti Hart, nu se vor 
face arestări şi nici investigaţii. Vor ascunde totul în virtutea 
privilegiului executiv. 


11 Agent special care primeşte misiunea de a influenţa un parlamentar, (cf 
Dicţionar de neologisme, 1986) (n.tr.) 

12 Persoane care exercită o influenţă economică şi politică puternică în special 
prin controlarea deciziilor şi voturilor altor indivizi. (cf Thesaurus) (n.tr.) 


După ce termină la Hay Adams, Hart se duse direct la birou. 
Primise zeci de telefoane, însă nu voia să discute cu nimeni. 
Stătea singur şi se întreba cât va dura până când Curtea va lua o 
decizie şi ce putea face în cazul în care pierdeau. După o oră de 
agonie, îşi dădu seama că făcea lucruri care nu aveau niciun 
sens. Era ca şi cum ar fi aşteptat rezultatul alegerilor după 
închiderea urnelor. Nu depindea de el, nu exista vreun lucru pe 
care el sau altcineva să-l fi putut face. Putea să se ducă acasă. 

Brusc, înţelese că acela era singurul loc unde şi-ar fi dorit să se 
afle. 

— Fă-mi rost de un bilet de avion, strigă la David Allen. La 
primul zbor. 

Allen îi rezervă un bilet pentru primul avion către Los Angeles. 
Helen îl întâmpină la aeroport, după scurtul transfer de la Santa 
Barbara. El nu vorbi prea mult în timp ce ea conducea pe drumul 
îngust şi şerpuit, printre dealurile arămii. Se gândea încă la ce se 
întâmplase şi la ce putea urma. Când ajunseră acasă, deschise 
televizorul doar cât să afle că magistraţii Curţii nu se 
pronunţaseră încă. 

Nu ştia ce să facă. Insistă să ia masa în oraş, pentru ca două 
minute mai târziu să se răzgândească şi să vrea să rămână în 
casă. Se aşeză pe canapea, apoi se ridică şi începu să se plimbe 
fără ţintă prin jur. Se aşeză din nou, clătină din cap uimit de 
propria nerăbdare, ţâşni în picioare şi înjură cu putere. 

— Scuză-mă, spuse jenat. Nu ştiu ce fac. 

Helen îl privi şi zâmbi. 

— Charlie m-a sunat aseară. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— A sunat să-mi spună că, deşi este de-o viaţă avocat, ce-ai 
făcut tu la Curtea Supremă a fost cel mai impresionant lucru pe 
care l-a văzut. A spus că n-a fost niciodată atât de mândru de 
cineva cum a fost de tine. De ce nu te aşezi - îţi aduc ceva de 
băut - şi poţi să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat ieri. Apoi eu 
am să-ţi spun de ce ai să câştigi. 

Helen reuşise întotdeauna să-l facă să uite de absolut orice, cu 
excepţia ei. El povesti, iar ea ascultă şi tot ce auzi Hart din 
propriile vorbe se reflecta în ochii ei blânzi şi iubitori. La sfârşit, 
după ce îi povesti tot ce se întâmplase, uită de griji, de toate 
presimţirile şi îndoielile legate de faptele trecute sau de ce ar fi 


putut urma. 

Cinară tăcuţi şi se culcară devreme. La şapte dimineaţa, când 
sună telefonul, el era deja treaz de o oră. Era Charlie Ryan. 

— Curtea a luat o decizie. Se va anunţa în două ore, la prânz - 
ora 9 a.m. acolo. Am câştigat, Bobby. Acum câteva minute m-a 
sunt un cunoscut de acolo. Au fost de acord cu tot ce am cerut. 
Au stabilit că preşedintele nu are autoritatea de a amâna sau de 
a programa alegeri, iar Colegiul Electoral are responsabilitatea 
de a alege preşedintele, indiferent dacă există sau nu candidaţi 
care pot participa la alegeri. Fraza pe care au folosit-o a fost: 
„Constituţia SUA nu se aplică numai în situaţiile considerate 
convenabile sau sigure”. Mai e ceva, spuse Ryan pe un ton 
confidenţial. Se va anunţa că a fost o decizie unanimă a Curţii. 
Nu a fost aşa. Votul a fost 5 la 4. Devlin, preşedintele Curţii, a 
insistat că atâta vreme cât a existat o majoritate, indiferent de 
numărul acesteia, ar trebui să existe o singură opinie pentru care 
trebuie să semneze toată lumea. Le-a spus că o Curte divizată ar 
duce la divizarea ţării. Am fost foarte aproape, a lipsit foarte 
puţin ca oamenii aceia să scape şi să preia guvernarea. Dacă n-ai 
fi fost tu şi tot ce ai făcut în Curte, am fi pierdut. 

— N-am făcut nimic, Charlie, şi o ştii foarte bine. Tu ai câştigat. 
Singur. 

Două ore mai târziu, Hart stătea pe canapea lângă Helen şi 
urmărea la TV anunţul oficial prin care Curtea Supremă se 
pronunţa împotriva preşedintelui, stabilind că alegerile 
prezidențiale vor urma procedura descrisă în Constituție. O oră 
mai târziu, Charlie Ryan telefonă din nou. 

După ce închise, Hart se îndreptă către uşa de sticlă care 
dădea spre patio. Privi îndelung spre oceanul albastru sclipitor şi 
argintiu, mirându-se de vanitatea oamenilor conduşi de visul 
gloriei care se termina aproape întotdeauna prost. 

— Ce este, Bobby? Ce s-a întâmplat? 

— Şeful de cabinet al preşedintelui. L-au găsit într-o maşină 
parcată lângă Potomac. Pare a fi sinucidere, însă Ryan crede că a 
fost omorât. Nu eram singurii care aflaseră dinainte decizia 
Curţii. Acum îşi acoperă urmele sau, cel puţin, încearcă. Vor să 
fie siguri că toţi cei care au ştiut ceva despre Rubicon nu vor 
spune nimic. 

— Dar asta nu înseamnă că s-a terminat, că nu mai există 


Rubicon? 

Îşi aminti ce-i spusese Ryan despre cât de strâns fusese 
rezultatul de la Curte. 

— Aproape că scăpaseră. Un alt atac, unul real; destulă teamă, 
câţiva oameni care au puterea şi vor să o păstreze... 

— Nu renunţa, Bobby. Nu părăsi Senatul. Nu vreau să faci asta. 
Am avut o ţară minunată. Poate fi din nou o ţară minunată. 

Bobby Hart o cuprinse pe Helen cu braţul pe după mijloc, 
recunoscător că încă îl iubea, recunoscător pentru forţa pe care 
el nu bănuise că această femeie o avea.