Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1934 (Anul 11, nr. 517-552) 502 pag/DimineataCopiilor_1934-1669230896__pages351-400

— Aha! Aha! Aha! făcu de câteva ori Martinică. Ştiu 
ce va să zică „aha!”. Va să zică: noi nu ţi-am furat copilul 
şi nici nu ştim unde este. Aha! Aha! Aha! 

— Martinică, îi zise lepurilă mustrător, văd că pai un 
bob de minte în cap. 

— Ştiu că n'am! răspunse Martinică suspinând. 

— Aha, zise mai departe  lepurilă, va să zică: „Noi 
știm unde îţi este copilul! Aha va să zică şi altceva: „Iți 
vom spune unde este, dacă juri că vei pleca din pădure 
şi nu te vei mai întoarce niciodată.” lar acum, își încheie 
lepurilă vorba, să tăceți din gură şi să mă lăsaţi să mă 
gândesc”. 

Martinică se duse lângă un tufiş şi acolo începu să-și 
zică singur: „Aha! Aha! Aha!” de fiecare dată schimbând 
glasul. Iepyrilă își luă capul între lăbuţele de dinainte şi 
se porni să se gândească. Insă Ghiţulică, despre care ştim 
că nu era tocmai curajos, nu-l lăsă pe lepurilă să se gân- 
dească liniștit, ci îi vorbi în felul ce urmează: 

„Mi-a spus Puky că un cangar cu buzunar este deseori 
o fiară sălbatecă, dar dacă îi furăm copilul, se poate can- 
gar cu buzunar să fie ca două fiare sălbatice. Și dacă se 
face ca două fiare sălbatice, iar noi îi zicem Aha! poate 
că se supără şi se repede la noi. 

— Ghiţulică, îi zise lepurilă, care începuse să ascută 
vârful unui creion, văd că n'ai curaj nici cât un purice. 

— E greu să ai curaj, răspunse Ghiţulică oftând, când 
eşti mic, iar picioarele nu te ajută la fugă. 

— "Tocmai fiindcă eşti mic, îi întoarse lepurilă vorba, 
ai să ne fii de mare folos, ca să ne scăpăm de cangar cu 
buzunar”. 

După aceea, lepurilă luă o coală de hârtie, pe care 
scrise cu creionul, umplând-o de sus până jos. După ce is- 
prăvi de scris, chemă pe Martinică şi pe Ghiţulică şi le 
zise: „Ascultaţi ce am scris!” Jar ei ciuliră urechile şi as- 
cultară cu gura deschisă. 


„Cum să-l prindem pe Ro 


— Care Ro? întrebă Martinică și Ghiţulică. 

— Ro e copilul lui eangar cu buzunar. Aşa am 
că-l cheamă. Insă asculta. Și lepurilă citi din nou: 

„Cum să-l prindem pe Ro. 

1. Ceeace se ştie. — Cangar cu buzunar fuge mai iute 
decât noi, chiar şi decât mine. 

2. — Ceeace se ştie și mai bine. — Cangar cu buzunar 
nu-și ia nici odată privirile dela copilul său Ro, afară nu- 


auzit 


mai când îl are în buzunar, iar buzunarul este bine în- 
scria 


— Prin 1 urmare. == Dacă vrem să-l prindem pe Ro, 


nar aleargă : mai tute “decât noi, chiar și decât mine. (Vezi 
n-rul 1). 

4. — La ce mam gândit. — Când vedem că Ro nu este 
în buzunar, îi spunem lui Ghiţulică să sară el în buzunar, 
iar cangar cu buzunar n'o să priceapă că i-a sărit alt cine- 
va, de oarecce Ghiţulică este un animal foarte mic. 


5. — Ghiţulică, văzut de departe, seamănă cu Ro. 

6. — Cangar cu buzunar va privi în altă parte, aşa că 
nu-l va vedea pe Ghiţulică sărind în buzunarul lui. 

7. — Vezi n-rul 2. 


8. — La ce mam mai gândit. — Dacă Martinică îl ţine 
de vorbă pe cangar cu buzunar, e sigur că acesta se va uita 
în altă parte. 

9. — lar eu aş putea fugi cu Ro. 

10. — Cangar cu buzunar nu va vedea că are în bu- 
zunar pe Ghiţulică în locul lui Ro decât mai târziu”. 


lată ce a citit lepurilă, umflându-și glasul şi fiind foar- 
te mândru de ceeace scrisese. Câteva minute, Ghiţulică şi 
Martinică mau zis nimic, fiindcă aveau nevoe să se gân- 
dească. 

Pe urmă, Ghiţulică vorbi cel dintâiu, zicând: „Şi ce o 
să fie când cangar cu buzunar o să vadă că eu nu sunt Ro 
şi că Ro nu este eu? 

— Atunci, îi răspunse lepurilă, o să 
deodată: Aha! 

— Dar tustrei deodată? întrebă Ghiţulică. 

— De sigur, tustrei deodată. 

— Dacă-i aşa, zise Ghiţulică, îmi este mai puţin teamă. 
Căci numai eu singur n'aş putea să strig aha/... Dar este 
oare adevărat că numai în lunile de iarnă cangar cu buzu- 
nar este rău și sălbatic? 

— Da, este adevărat, îi întări lepurilă vorba. Apoi, în- 
torcându-se spre Martinică, îi zise: „Ştii ce ai de făcut cu 
cangar cu buzunar? 

— Ce am de făcut? întrebă Martinică mirat. 

— Să-l ţii de vorbă să-i povesteşti despre orșice. 

— Am să-i povestesc despre miere și am să-i spun o 
poezie. 

— Foarte bine!” îi zise lepurilă. 

Apoi porniră tustrei, ca să vadă unde este cangar cu 
buzunar. 


strigăm tustrei 


(Va urma). 


Patru mici artiști de cinematograf luând ceaiul 


OCHII 
PRINȚESEI LUNATICE 


Poveste 

DRE 
ONEL sta la fereastră şi se uita la frumosul cer 
de vară înnoptat. Deodată, o stea se desprinse 
din locul ei și alunecă luminoasă. Când cade o 
stea şi-ţi rosteşti o dorință, dorinţa ţi se înde- 
plinește. 


„Aş vrea ca steaua să cadă în curtea noastră !” — zise 
lonel. 
Steaua căzu în curtea lor, pe o brazdă cu flori. Era 


mare cât o stea de-a Irozilor şi strălucea ca o lumină elec- 
trică, Ionel se repezi s'o ridice, vrând s'o ducă în casă, dar 
p'a putut. Atunci steaua îi zise: 

„Nu te mai căzni degeaba, că tot n'o să izbuteşti! 
Ți-am împlinit dorinţa; fii mulţumit! Nimeni nu poate să 
mă oprească aici ! Dumnezeu m'a mutat din locul meu în- 
traltă parte a cerului; acum trebue să plec”. 


Băieţelul nostru căută că vadă unde o fi gura stelei. 
dar nu găsi nicio gură. 

„la-mă cu tine, dragă steluțo! — se rugă el. 

— Bine; te iau. Prinde-te cu mâinile de două din ra- 


zele mele — şi să pornim!” 

Porniră, — cu o iuțeală așa de grozavă, că se zărea în- 
dărăt dâra de lumină ce lăsa steaua în drumul ei. Părul lui 
Ionel flutura pământului un adio vijelios. 

Cerul se apropia mereu. se apropia mereu. Hait, acum 
se vor ciocni! In clipa asta, un fulger năpraznic despică 
bolta albastră, iar cei doi călători aerieni zbucniră înăun- 
tru, pe poarta lui de foc. 

„Am ajuns, — zise steaua. Uite, aici e locul meu cel 
nou, de unde nu mai am voie să mă mişe. Dacă vrei, tu 
plimbă-te prin cer mai departe”. 

Și, încheindu-și spusele, se înțepeni într'o găoace 
pată în azur, începând să pâlpâe liniştită. 

Ionel se plimbă ce se plimbă, apoi nu mai ştiu ce să 
facă şi se plictisi. Tocmai se gândea cât să mai meargă aşa, 
când văzu un îngeraş drăguţ, cu părul cârlionțat şi cu ari- 
pioare albe de porumbel. Ingeraşul ţinea în mână un beţi- 
şor de os, cu un capăt roşu și cu celălalt negru. 

„Bună seara, îngeraşule! — îl întâmpină lonel. Ce faci 
cu bețișorul ăsta ? 

— Bună seara, lonele! — răspunse cel întrebat. Eu 
sunt Licurici, îngerașul care îngrijește de stele. Le aprind 
seara şi le sting dimineaţa. Dar tu ce stai aici, singur singu- 
rel ? Hai cu mine să-ţi arăt ceva!” 

Ionel nu se miră, cum de-i cunoaşte îngerașul numele, 
ci-l urmă bucuros. In curând, ajunseră la un glob străve- 
ziu de cleștar, ce răspândea o lumină aurie puternică. 

„Asta e Luna, — zise Licurici. Apropie-te şi priveşte 
înăuntrul ei ! Ce vezi ? 

— Văd curtea noastră, — răspunse Ionel, — şi pe mine 
adormit cu capul pe glaful ferestrei. Mama vine să mă ia 
în braţe, şi (cum de văd prin pereţi ?) mă culcă în pătucul 
meu. 


să- 


Aşa e, — îl lămuri îngerașul. Ai adormit uitându-te 
la cer, iar acum visezi. Până să te scoli, mai e însă destulă 
vreme ! Hai să mai colindăm prin Impărătia Cerului!” 

Ionel nu era nicidecum grăbit, așa că se învoi. Deabia 
făcură însă vre-o câţiva paşi, că privirile îi fură atrase de 
două stele mici și plăpânde, care străluceau una lângă alta, 
ca două surori gemene, — şi care nu-şi împrăştiau lumina 
într'altă parte decât înspre Lună, în apropierea căreia se şi 
aflau. 

„O, îngerașule, — strigă el, — uite ce stele frumoase şi 
ciudate ! Dece stau atât de aproape de Lună ? 


— Asta e o poveste, — răspunse Licurici. Ascultă: A 
fost odată ca niciodată o prințesă frumoasă şi tristă, pe 


care o chema Luciana. Şi prințesa asta era lunatică. 
Se  întristase poporul de boala prințesei, şi albiseră 
bieţii ei părinţi de atâta amărăciune, căci nici un leac n'o 


12 


de Victor Adria 
BETRE OSUNA E 


vindecase, nici un doctor nu-i putuse da ajutor. De-o închi- 
deau în casă, decum se însera, şi astupau ferestrele, ca să 
nu se mai uite la cer, prințesa tânjea şi s'a îmbolnăvit; nu- 
mai când vedea iarăş astrul cel auriu al nopții, i se mai îm- 
bujorau obrajii şi-i licăreau ochii — bieţii ei ochi obosiţi 
de atâta pustie lumină de Lună ! 

Şi veneau crai, şi veneau prinți, şi veneau regi şi îm- 
păraţi, ca s'o ceară de nevastă, — dar prinţesa nici nu-i as- 
culta; ochii ei tot la Lună, noaptea, — şi somnoroșşi, ziua. 

Până când, într'un miez liniștit de noapte, prințesa a 
ieşit dibuind, din camera cei, pe sălile luminate de sfeşșnice 
mari de argint, cu lumânări pe jumătate, arse. 

„Aprindeţi luminile ! — se rugă ea plângând. 
mi-a oblonit fereastra, cine mi-a ascuns Luna ?” 

Prinţesa era oarbă. 

Și atunci au înţeles toţi că Luna era de vină, că ea îi 
furase ochii. Ochii cei albaştri ai prinţesei se scurseseră 
ceas cu ceas, noapte cu noapte, pe firele vrăjite ale razelor 
de Lună, — iar acum licăreau în cer, ca două stele. 

— Ca două stele ? 

— Da, — răspunse îngeraşul. terminându-și povestea. 
Stelele sunt ochii morţilor şi ai orbilor. 

— Lună, dragă Lună, — zise Ionel înduioşat, — de ce 
i-ai furat prințesei ochii ? Uite, sub balconul ei, suspină ne- 
mângâiat un prinţ tânăr şi frumos, care o iubeşte mult; 
prinţesa însă nu-l vede nici pe el, nici dragostea lui; se 
uită la cer, dar nici cerul nu-l vede. Lună, dragă Lună, dă-i 
ochii înapoi!” 

Dar degeaba se ruga micuțul ! Luna strălucea înainte, 
liniştită şi rece, ca un glob de cleştar gol ce era, în care nu 
se afla nici inimă, nici altceva, ci doar lumină îngheţată. 

„O ! — zise atunci lonel mânios, — dacă nu i-i dai tu, 
o să i-i dau eu !” 

Şi, până să-l oprească îngeraşul, se repezi la cele două 
steluțe care erau ochii prințesei lunatice — și le luă în 
mână. 

„Au ! — strigă el aproape numai decât, dându-le dru- 
mul. Frig ! Doamne, cum frig” 

Scăpate din mâna lui, stelele căzură pe duşumeaua ce- 
rului; însă, în loc să se oprească, străpunseră găocile unde 
stătuseră până adineori — şi se prăbuşiră în gol. Peste câ- 
teva clipe, se afundară sfârâind în mare. 

Nici nu se dezmeticise bine Ionel din încremenirea ce-l 
cuprinsese, că doi îngerași se apropiară în goană: „Fuga, 
Licurici, fuga +—ziseră ei. ie chiamă Dumnezeu. la-l şi pe 
Ionel cu tine !” 

Ingerașul Licurici îl apucă pe Ionel de mână — şi aler- 
gară tuspatru la Dumnezeu! 

Stăpânul ceresc şedea pe un tron de nori groși, iar chi- 
pul lui era asemenea celor făcute de nori pe boltă, căci nici 
o clipă nu se arăta la fel ca înainte. Imprejurul capului 
sfânt sclipea un triunghi alcătuit din șapte stele. 

„Licurici, — începu Dumnezeu, — mi-a plăcut ruga 
lui Ionel către Lună, dar fapta lui nu. Să plece dar singur, 
ca să caute stelele căzute în mare: iar după ce le-o afla să 
le aducă prinţesei lunatice. Odată cu ochii, prințesa își va 
căpăta înapoi şi sănătatea. 

— Doamne... — zise Ionel căzând în genunchi, vrând 
să mulțumească şi să ceară iertare ; însă în fața lui nu mai 
era decât un abur uşor, ce dispărea. 

— Hai, lonele !” — șopti Licurici cu blândeţe. 

Băieţelul îl ascultă, plin de râvnă, — și se înapoiară 
lângă cele două găoci din cer, pe unde picaseră stelele. 

„Acum o să-ți dau drumul în mare, — urmă îngerașul. 
Fiindcă nu este vreme de pierdut, o să alegem calea cea 
mai dreaptă”. 

Zicând aceste cuvinte, făcu un semn cu beţişorul lui cel 
minunat, — și un fulger grozav spintecă cerul chiar sub pi- 


Cine 


cioarele lui Ionel, care incepu să se prăbuşească prin văz- 
duh, cu o repeziciune ameţitoare. 

Până să-şi dea bine seama ce se întâmplă cu el, micu- 
tul nostru se pomeni buf! în valurile mării. 

Cu toate că niciodată nu învățase înnotul, se scufundă 
voiniceşte, fără ca apa să-i stingherească răsuflarea câtuși 
de puţin. Insfârşit, ajunse pe fundul nisipos şi ciudat al 
mării, unde zăcea un întuneric de nepătruns; din pricina 
asta, peştii cari rătăceau pe acolo străluceau ca nişte feli- 
nare, împrăştiind astfel oleacă bezna dimprejurul lor. 

Ionel prinse un pește din aceştia şi porni la căutat cu 
el în mână, în loc de lumânare. Dacă se așteptase însă cum- 
a să izbutească ușor, se încredinţă curând că sa înșelat. 

Peste tot creșteau pomișori neobișnuiţi, în cari atâr- 
nau fructe mici, rotunde şi luminoase, — iar fundul mării 
era acoperit cu o mulțime de ierburi încâlcite şi felurit co- 
lorate. Nici urmă de cele două stele căzute din cer! Totuşi, 
nu se descurajă, ştiind că, nu departe de locul unde căzuse 
el, trebuia să găsească şi ochii prințesei, cei prefăcuţi în 
stele. 

Căută ce căută, când deodată îi ieși înainte un peşte u- 
riaș, cu trupul umflat ca o pară și cu ochii mari şi bulbu- 
caţi. 

„Cine eşti, ce cauţi şi cum de-ai pătruns în Impărăția 
Fundului Mării, unde eu sunt stăpân ? întrebă supărat. 
Sunt prinţul Ionel și am venit din cer ca să caut o- 
chii prințesei Luciana, care au căzut în împărăţia ta sub 
formă de stele, — răspunse fără teamă Ionel, fiind sigur— 
aşa pe neașteptate că el este tânărul cel furmos pe care 
îl văzuse prin Lună că suspină de dorul prinţesei bolnave. 

— Imi pare foarte rău, — îi întoarse vorba împăratul 
Fundului Mării, — dar stelele acestea tocmai le-am înghi- 
tit eu, că prea străluceau frumos ! Totuş, ţi le-aș putea îna- 
poia, dacă izbuteşti să omori caracatița fioroasă care locu- 
cueşte în măruntaiele unui vapor scufundat şi aduce jale și 
prăpăd printre toţi supușii mei. 

— Bine ; mă învoesc!” — se grăbi să zică 
nostru, —- adică vream să spun: prințul Ionel. 

Peştele îi arătă încotro să apuce, iar el porni voiniceş- 
te la drum. Merse, merse, până ce ajunse într'un loc plin de 
stânci mari și colțuroase, unde se afla vaporul scufundat. 
Fără nici o frică, vru să pătrundă înăuntru, dar fiara, care 
îl simţise, i-o luă înainte şi-l înhăţă în braţele ei multe și 


băieţaşul 


Prinţul nu se sperie nicidecum, ci — cu o putere de 
care se miră singur — dădu în capul caracatiţei un pumn 
aşa de năpraznic, încât aceasta rămase fără simțiri și-și 


desfăcu strânsoarea. Atunci, folosindu-se de răgaz, o apucă 
de unul din braţe şi o trânti odată, de două ori, cu capul 
de catargul vaporului cu atâta furie, că rupse catargul, dar 
stărâmă şi caracatița. 

Sângele care izvori din corpul terciuit, întunecă și mai 
mult locul împrejurul său, de nu se mai zăreau nici felina- 
rele peștilor, nici pomişorii luminaţi. Stătu niţel, așteptând 
să se mai limpezească apa, apoi îşi duse prada la împăratul 
Fundului Mării. Acestuia, de mirare, i se bulbucară şi mai 
rău ochii în cap. 

„Pe cinstea mea, — zise el, — nu te credeam în stare 
de aşa ispravă ! Nădăjduiam că n'o să te mai întorci nici- 
odată. ca să-ţi iei răsplata ! Dar, fiindcă ne-am învoit, o să 
mă țin de cuvânt !” 

Și, opintindu-se niţel, scuipă afară cele două steluțe. 

lonel le luă cu grabă, temându-se ca peștele să nu se 
răzgândească. Pe urmă se ridică la suprafaţa apei şi în- 
cepu să înoate de zor, scotindu-se dacă o putea să străbată 
așa până la prințesa Luciana, căci deocamdată nu întreză- 
rea alt mijloc de a ajunge la ea. 

lată însă că scăpă şi de grija asta. Un vultur — mare 
cât un vițel — se cobori din nori spre prietenul nostru şi-i 
zise : „O să mă las acum jos de tot; sue-te pe mine, că 
Dumnezeu mi-a poruncit să te duc la prinţesa lunatică!” 

Vulturul făcu aşa cum spusese, iar Ionel, agățându-i- 
se de picioare, se cocoţă în spinarea lui. 

Pasărea cea năzdrăvană se înălță în aer şi începu să 
înainteze iute ca vântul. Călătoreau ei aşa de câtăva vre- 
me, când deodată pe Ionel îl cutremură un gând: „Doam- 
ne, dacă mi s'o termina visul prea degrabă şi m'oi deştepta 
nainte să-i duc ochii prinţesei mele iubite!—hai repede, 
vulture, mai repede! — îl îndemnă el. Mi-e frică să nu a- 
jungem prea târziu, adică niciodată!” 

Vulturul își iuți zborul şi mai mult; acum doar gândul 
mai putea să-i întreacă. Peste câteva clipe, se coborau în 
grădina palatului în care locuia aleasa inimii lui, prinţesa 
lunatică. 

Mulţumind vulturului pentru ajutorul dat, voinicul 
nostru se înfăjișă înaintea regelui Barbă-Rară, tatăl fetei. 

„Măria Ta,—zise el îngenunchiând cu zmerenie, — am 
adus ochii prințesei Luciana !” 

Regele Barbă-Rară, dându-i lacrimile, sărută amândo 
obrajii noului sosit, apoi alergă la regina Inimioară-Bună, 
ca să-i împărtășească și ei vestea cea atât de dorită și ne- 


( continuarea în pag. 15-a) 


A 


(, i 


— 


N 
Ù IN 


NICUSOR 


fArefăcur in sfârleamă 


Nicușor, un copilaş drăguţ, dar cam supărăcios şi 
schimbăcios, fusese dus de mămică-sa în grădina Cişmigiu, 
aşa cum era dus în toate zilele frumoase şi cu soare. 

„Nicuşor, vrei să ne jucăm? îl întrebă mămica sa. 

— Nu, nu-mi place să mă joc, răspunse Nicuşor îm- 
bufnat. M'am săturat de jocurile de copii mici. 

— Atunci vrei să-ţi citesc ceva din această carte fru- 
moasă ce ţi-am cumpărat alaltăeri? 

— Nu, nu vreau să-mi citeşti şi nu vreau să ascult ni- 
mic, răspunse Nicuşor tot aşa de îmbufnat. 

— Dacă nu vrei să-ţi citesc, îi mai zise mămică-sa, şezi 
lângă mine să-ți spun o poveste. 

— Nu-mi place nici o poveste”, răspunse Nicuşor şi 
mai îmbufnat. 

Mamă-sa nu-i mai zise nimic, însă Nicuşor văzu că a 
supărat-o cu felul lui de a răspunde. De altfel, în ziua a- 
ceea Nicuşor era supărat şi pe sine însuşi, fără să ştie de 
ce este supărat. Atâta numai că nu-i plăcea nimic. 

Insă, după câteva minunte, privind în sus, văzu în vâr- 
ful unei clădiri înalte o bucată subţire şi lungă de tablă lu- 
cioasă, care se învârtea mereu ca o sfârlează. _ 

„Mămico, dece se învârteşte bucata aceea de tablă de 
acolo sus? intrebă el pe mămica sa. 

— Bucata aceea de tablă, îi lămuri mamă-sa, este 
pusă acolo sus, ca să arate din care parte suflă vântul. Se 
învârteşte când la dreapta, când la stânga, după cum e îm- 
pinsă de vânt. Vezi că se învârtește întocmai ca o sfâr- 
lează”. 

Nicuşor se uită mult la bucata de tablă, apoi zise: 
„Văd că nu vrea să stea de loc liniştită. Şi nu se învârteşte 
numai într'o singură parte, ci schimbă mereu; ba la 
dreapta, ba la stânga. 

— Da, îi întări mămică-sa vorba, seamănă cu un copil 
pe care îl cunosc”. 

Nicuşor înţelese că prin cuvintele „un copil pe care îl 
cunosc”, mamă-sa a vrut să spună despre el. De aceea, răs- 
punse supărat: „Dar eu nu mă învârtesc ca o sfârlează. 

— Nu te învârtești ca o sfârlează, îi zise mamă-sa, însă 
te schimbi și tu, aşa cum bucata de tablă din vârful clădi- 
rei celei înalte îşi schimbă partea în care se  învârteşte. 
Ai spus că vrei să te joci şi după două - minute spui că 
nu vrei, ba că vrei să-ţi citesc, ba că nu vrei, ba că vrei 
să-ți spun o poveste, ba că nu vrei. Vezi, așa dar, că și tu 
semeni cu o sfârlează sau cu bucata de tablă, la care te 
uiţi”. 

Nicuşor se pregătea să răspundă. Vroia să spună ma- 
mei sale că se înșală. Vroia chiar să-i zică: „Mămico, 
spune-mi acum o poveste !” Insă, fără să-și dea seama cum 
şi în ce fel, simţi că se suie sus, tot mai sus în aer, aşa de 
sus, că nu mai putea auzi nici un cuvânt din ce îi spunea 
mamă sa. 

Cu toate că se suise aşa de sus și se depărtase de mă- 
mică-sa, lui Nicuşor nu-i era frică de loc. Simţea chiar o 
plăcere. 

In sfârșit, se pomeni cocoţat în vârful celei mai înalte 
clădiri din oraș. De acolo sus, vedea că mămică-sa se uită 
la dânsul şi îi face semne. „Stai să-i vorbesc și să-i spun 
să fie liniștită”, îşi zise Nicuşor. Se plecă deci spre partea 
unde era ea, își duse mâinile la gură în formă de pâlnie, 
ca să fie auzit mai bine, dar tocmai în clipa în care vroia 
să vorbească, se văzu luat şi începu să se învârtească iute, 
iute, ca o adevărată sfârlează. 

Iar în urechi auzea  răsunându-i: „,Vi-vi-viti! Invâr- 
tește-te în partea aceasta ! Invârtește-te în partea aceasta ! 
. — Lasă-mă, că vreau să vorbesc mamei! strigă Ni- 
cuşor. 

— Vi-vi-vii-viii! îi răsună din nou în urechi. Nici nu 
vreau să ascult cu cine ai de vorbit. Treaba ta este să te în- 
vârtești mereu încotro te suflu eu. 


14 


— Dar cine ești tu? întrebă Nicuşor, fiindcă nu vedea 
pe nimeni. >- 

— Vii-viii-viiii! Eu sunt Vântul! Eu sunt Vântul dela 
Răsărit! 

— Dragă Vântule dela Răsărit, i se rugă Nicuşor, fii 
aşa de bun şi întoarce-mă spre partea unde este mama, ca 
să-i pot spune două vorbe. 

— Vi-vi-viiil! Nu se poate! Nu se poate! Acum tu ești 
o sfârlează şi trebue să te învârteşti, fără să stai o clipă, 
în partea în spre care te suflu eu. Vreau ca oamenii să știe 
că suflă Vântul dela Răsărit. 

— Dar eu nu sunt o sfâr...”, vru să zică Nicușor, dàr 
navu vreme să isprăvească vorba, că auzi acum un vâjăit 
mult mai puternic şi mai sălbatec decât vâjiitul Vântului 
de Răsărit. 

„Vu-vu-vuuu! Sunt eu, Vântul dela Miazănoapte, Vân- 
tul cel mai viteaz dintre toate Vânturile de pe pământ. 
Vântule dela Răsărit, fugi iute din drumul meu și mergi de 
te ascunde undeva, căci, altfel, praful se va alege din tine4” 

Aşa vorbi Vântul dela Miazănoapte, care se porni să su- 
fle cu furie. Insă nici Vântul dela Răsărit nu vroi să se lase 
mai prejos şi să se dea bătut. Se încăeră deci cu Vântul dela 
Miazănoapte, suflând unul într'altul cu toată puterea. 

Bietul Nicuşor! Bietul Nicuşor! Prins între cele două 
XVânturi, se învârtea când într'o parte, când într'alta, cu 
toată iuţeala, de credeai că s'a sfârşit cu el. Bine că cele 
două Vânturi au obosit şi au plecat, întorcându-se fiecare 
în văgăunile de unde eşiseră. 

Nicuşor, mai mult mort decât viu, rămase liniștit o 
clipă, când iată că auzi în urechi un nou vâjâit, încă, spre 
norocul lui, de rândul acesta un vâjâit mai domol. 

„Sunt Vântul dela Apus, îi zise noul venit. SărmanuF 
de tine! Mi e milă, când văd în ce hal te-au adus cei doi 
nebuni, care, spun spre ruşinea mea, sunt fraţii mei. Mi sa 
făcut aşa mult.milă de tine, că îmi vine să plâng”. 

Și în adevăr, Vântul dela Apus se porni să plângă, iar 
pe pământ, oamenii, care mergeau pe stradă, s'au grăbit 
să deschidă umbrelele; Aceasta, pentrucă lacrimile Vântu- 
lui dela Apus erau ploaia. A plâns aşa vreo oră, două, făz 
cându-l și pe Nicușor ud leoarcă. 

Insă, dintre nourii aduşi de Vântul dela Apus eşi măre- 
țul soare și zise cu glas poruncitor: „Vântule dela Apus, 
opreşte-ţi lacrimile şi întoarce-te de unde ai venit. Imprăş- 
tiaţi-vă şi voi nourilor, şi aici o urmă să nu mai rămână 
pe cerul lui Dumnezeu! Vreau ca tot cerul să fie albastru 
dela o margine până la cealaltă!” 

Şi se făcu așa cum porunci măreţul Soare. 

Dar Soarele văzu pe Nicuşor cocoţat în vârful celei 
mai înalte clădiri din oraş. „Aici, îi strigă el, nu e locul pen 
tru copiii mici. Spune-mi ce vrei, numai dacă ştii cu ade- 
vărat ce vrei. 

— Vreau, răspunse Nicuşor, să mă întorc numai de- 
cât la mămica şi să nu mai fiu o sfârlează, pe care să o în- 
vârtească vânturile. 

— Dar n'ai să-ţi schimbi din nou gândul și mai să vrei 
să fii iarăşi o sfârlează? îl întrebă Soarele. Știu că tu vrei 
un lucru și peste un minut vrei cu totul altceva. 

— Jur, zise Nicuşor, că n'am să vreau, decât ceeace 
are să vrea mămica, şi că n'am să fac, decât ceeace îmi va 
spune ea să fac. 

— Dacă-i aşa, e bine!” răspunse Soarele zâmbind. Po- 
runci apoi unei raze, care îl luă pe Nicușor și-l duse drept 
în braţele mămichii lui. 

Din ziua aceea, Nicuşor nu mai este copilul supără- 
cios şi schimbăcios, ci sa făcut un copil foarte drăguţ şi 
foarte ascultător. 

MARIA SOREL 


CPTI 


PR 7 E Poole memeo ate temem me PAD ee iile mii i iii a ia i ii | 


Concursul de jocuri pe luna lunie 


== SERIA Íl 


NN A 
La acest concurs oferim următoarele premii: 10 premii în cărţi în valoare de ei, abona- 


CINEL == 


ment pe 1 an, 3 abonamente pe 6 luni și 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineaţa Copiilor“ 


Golf de cuvinte 


Cum ajungem din LAC în PUȚ trecând prin fazele arătate de 


steluțe? 
de DAGOBERT NACHT 
N. B. Se va schimba câte o literă, în locul arătat de steluțe. 


SARADA 


de ILEANA C. BELLU — Abrud 


Partea doua o găsiţi 

Iaťo scrisă pe hârtie 
Pe-amândouă de uniţi 
Intraţi "'ntr'o prăvălie. 


Partea "'ntâia a trebuit 
Ouăle când aţi vopsit 

Chiar acum în acest an 
Cu vopsea dela băcan. 


Deslegările acestor jocuri se primesc împreună cu celelalte, 
la sfârşitul concursului. Soluţiile trimise separat, nu vor fi luate 
în seamă. Orice deslegare şi colaborare la jocuri va purta deacum 
înaintea menţiunea: pentru Cinel. 


Premianţii concursului pe luna Martie 


PREMIUL I: 1 ab. la „Dimineața Copiilor” pe timp de un an: 
iminerva Laitin, clasa II gimn. Orşova. 

PREMIUL II: 1 ab pe 6 luni la „Dim. Cop.”: Dinu Gany, Cuza 
Vodă 124 A, Loco; Lucica şi Mircea Roic, Internatul Liceului-P. 
Neamţ; Donbonel 1. Dobrică, str. I. H. Rădulescu, Târgovişte. 

PREMIUL HI: 1 ab. pe 3 luni la „Dim. Cop.”: Samy Petraru, 
Str. Ştefan cel Mare, Tecuci; Dimitriu Ştefan, Ungureni, jud. Bo- 
toşani; Mircea Raţiu Piaţa Regina Maria 1, Turda; Puica Pribeagu, 
Str. Colţei 7, Loco. 

Vor primi cărţi în valoare de 80 lei următorii deslegători : 
Desirée Atias, Str. Negu Vodă No. 6, Loco; Stoica Adriana, Str. 
Tabla Buţii 109, Loco; Ribca Craiz, Tașlâc, jud. C.-Albă; Voinescu 
Liviu, Str. Griviței No. 3, Ploeşti; I. şi J. Finkelștein, Str. Romu- 
lus No. 2, Loco; Gella Mihăilescu, Str. Câmpineanu No. 48, Loco; 
Uţa Zegrea, Str. Spitalului 11, Storojineţ; Chicoş Mariana, Calea 
Griviței No. 10, Loco; Cleo şi Verginel Exergian, Str. Sf. Ionică 
No. 17, Loco; Rudy Braunstein, Str. Bibescu-Vodă 19, Loco. 

Cititorii din Capitală se pot prezenta personal spre a lua pre- 
miile câștigate. 


Deslegătorii concursului de jocuri pe luna Martie 


(Continuarea din numărul trecut, a deslegătorilor din provincie) 


Ribca Crai;. Târgoviște: Bombonel I. Dobrică (9); Mişu Haber (5); 
Nelu S. Rogoz (8). Tecuci: Samy  Petraru (9); Carol Aizic (5); 
Clăruţa Kaufmann (6). Tg. Mureş: Rodica Costin (3). Telega. Rân- 
daşu Gh. loan (7). Timişoara: Mioara Severineanu (7); Andrei 
Repca (7); Simonne Boulleu (8); Lucienne Griffoin (8); Mioara 
şi Radu Cândea (2). Tulcea: Eugenia Dimitriu (7). Turda: Mioara 
Pătăceanu (8); Mircea Raţiu (9). T. Severin: Violeta Lupescu (8); 
Aida şi Olga Petcoft (8); lonescu Ileana (1); Elvira şi Virginia 
Răiculescu (8); Elena Jujescu (8). Ungureni: Dimitriu Ştefan (9). 
Videle: Steluţa şi Victoria Constantinovici (7). Voineasa: D. Gălă- 
tescu (8). Zorleni: Mioara şi Nelly Drugescu (9). 


15 


Ochii prinţesei lunatice 
(Continuare din pag. 13) 


mai sperată, că se făcea că trecuse un an de când plecase 
la drum prinţul Ionel. 

După asta, plini de bucurie și de mirare, îl însoţiră pe 
tânărul până la odaia prințesei oarbe. 

Ionel scoase din buzunar cele două steluțe şi i le dădu 
fetei în mână. Prinţesa le apucă—-pe una într'o palmă pe 
alta într'altă palmă — și le apăsă îndelung pe ochii ei 
stinşi. Când îşi resfiră degetele, stelele dispăruseră, topite ` 
în orbitele ochilor, — iar aceştia scânteiau iarăși. 

„Iţi mulţumesc, lonele! — zise ea. Abia acum văd cât 
de mare ţi-e dragostea! Pe tine te voiu lua de bărbat”. 

Şi s'a făcut o nuntă mare şi minunată cum nu mai po- 
meniseră nici bunicii de pe atunci, nici bunicii bunicilor ; 
iar regele cel bătrân i-a dat lui Ionel jumătate din ţară. 

Cât despre Ionel al nostru, — neîncrezător în atâta no- 
roc, îşi zicea într'una: „Dă, Doamne, să nu mi se isprăveas- 
că visul prea curând”. 

Trecu astfel un an de zile fermecate, — și, Barbă-Rară 
murind, lonel ajunse rege. Frumoasa Luciana, nevastă-sa, 
îi făcu un copil drăgălaş, pe care îl botezară tot Ionel, ca 
pe tatăl lui. Şi regele cel nou își zicea mereu, știind că totul 
nu-i decât un vis: „Dă, Doamne, să nu mi se isprăvească 
visul niciodată!” 

Acum, într'o noapte de vară, şedea la o fereastră a pa- 
latului Ionel cel mic, — prinţişorul, fiul regelui Ionel, — 
şi se uita la bolta înstelată. Deodată, o stea de pe cer se 
desprinse din locul ei şi căzu în grădină. 

Steaua se făcu înger mic, — iar îngerul nu era altul 
decât Licurici, cel care aprindea și stingea luminile din Im- 
părăţia Cerului. Şi — vezi minune! — prințişorul lonel îl 
cunoştea. 

„ Hai, lonele, zise îngeraşul, — să sfârşim visul!” 

Și, auzindu-l, prinţişorului Ionel i se păru că n'a fost de 
câl un lonel: cel care a adormit la ferestra unei căsuțe albe 
şi a visat că este prințul lonel, care aduce ochii prinţesei 
lunatice, se însoară cu ea și ajunge rege, având dela prinţe- 
sa un copil, pe Ionel cel de acum, dela fereastra palatului. 

Ingeraşul Licurici îl luă de mână şi zburară în cer, în- 
torcându-se iarăşi lângă globul cel de cleştar al Lunei, a 
cârei lumină era acum mai mult argintie. 

„Se face ziuă !” — vesti Licurici şi începu să ţopăe din 
stea în stea, atingându-le pe toate cu capătul cel negru al 
beţişorului său năzdrăvan. 

In curând toate stelele fură stinse. Numai Luna mai 
strălucea, răspândind o lumină ştearsă ce pierea şi ea cu 
încetul. 

Ionel trebuia să plece. Ingerașii din cer, mulţi, veniră 
să-şi ia rămas bun dela el; apoi, doi dintr'înşii aduseră un 
coş împletit dir paie şi legat de toarte cu două sfori groase 
şi lungi de nu se mai terminau. 

„Acum o să te coborim binișor cu hârzobul din cer !” 
— zise Licurici zâmbind. 

Ionel intră în hârzob. Ingeraşii împinseră Luna mai la 
o parte,iar prin deschiderea ivită dădură drum hârzobului, 
slobozind storile cu băgare de seamă. 

Băieţelul nostru se cobori astfel câtva timp; dar, pe la 
jumătatea drumului, sforile s'a rupt, iar el se pomeni că- 
zând în adânc — şi căzu; căzu... din pat, drept sub pat! 

Na, s'a isprăvit visul !” — îşi zise Ionel cu părere de 
rău, pipăindu-se ca să vadă de nu-i creşte vreun cucui. 

„De atunci s'a scurs vreme multă, iar azi Ionel e domn 
mare. A mai visat, desigur de multe ori; dar cel mai fru- 
mos vis pe care l-a avut vreodată și de care își amintește 
totdeauna cu drag — a fost acesta, pe care tocmai îl sfârșii 


de povestit. 
VICTOR ADRIAN 


CPE 


MARI SCRIITORI ROMANI 


cari nu mai sunt in viaţă Fotografii din Edit, 
: „Cartea Românească, 


M. Eminescu Z. Alecsandri 


Duiliu Zamfirescu G. Coşbuc 


A 


D. Bolintineanu Al. Vlahuță 


CUPON DE JOCURI 
PE LUNA IUNIE SERIA Il 


Atelierele „„Adeverul“ S. A, 


Preţul 5 lei 


E 
E 
[i 
5 
s 
E 
E 
E 
? 
A 
E 
g 
< 


A 
a > 


„Vacanţă! Vacanţă!“ 


Câte sute şi sute de mii de copii nu strigă în ziua în ca- 
re au terminat cu desăvârşire cu şcoala: „Vacanţă! Va- 
canță !” 

Da, începe vacanţa cea mare, vacanţa ce durează mai 
bine de două luni. O vreme pe care copiii şi-o închipue că 
este așa de lungă, încât li se pare că n'o să se mai ispră- 
vească. Totuşi, va trece și ea, cum au trecut şi vacanţele 
din ceilalți ani. 

Oricum, pentru drăguţele noastre cititoare și iubiții 
noştrii cititori încep acum zile mai bune şi mai frumoase. 
Sunt zile în care nu mai sunt obligaţi, chiar dacă le-ar mai 
fi somn, să se scoale la anumită oră de dimineaţă și să ple- 
ce numai decât la şcoală. 

Acum, pot dormi în voe. Nu-i mai așteaptă școala şi 
mau nevoie să se gândească la lecţiile ce trebuiesc învăţate. 
N'au de deslegat probleme, mau de scris teme şi compo- 
ziţii. 
Sunt doar în vacanţa cea mare, iar noi le dorim ca a- 
ceastă vacanţă să le fie cât mai plăcută şi mai folositoare. 
Folositoare, mai ales pentru sănătatea, urarea și dorința 
noastră fiind ca toți copiii să fie cât mai sănătoși şi mai 
voinici. 


Cum trebue petrecută vacanţa ? 


Nu de mult, am pus unui copil această întrebare. lată 
ce mi-a răspuns el: „Să mâncăm, să dormim şi să ne ju- 
căm!”. 

Atât ! Nu-i așa că nu este deajuns ? Pentrucă nu poți 
mânca mereu, nu poţi dormi mereu şi nu te poţi juca de 
dimineaţă până seara. Rămâne vreme — şi încă destulă — 
şi pentru altceva. : 

lar acest altceva este, precum lesne se ghiceşte, cititul 
şi cartea. : 

De sigur, nu vom stătui pe copii, mai ales pe aceia care 
şi-au trecut clasa cu succes, ca şi în vacanţa de vară să nu 
facă altceva, decât să citească iarăși cărțile de şcoală, să 
deslege probleme sau să înveţe pe din afară munții şi râu- 
rile cutărui stat sau cutărui continent. 

Insă, pot citi lucruri care să fie plăcute şi în acelaș 
timp folositoare. lată, „Dimineața Copiilor” le dă în fie- 
care săptămână destulă materie de citit. Şi avem credința 
că în „Dimineaţa Copiilor” nu se publică măcar o bucată 
cât de mică, fie în proză, fie în versuri, care să nu fie citită 
cu plăcere și cu atenţie. 


DIMINEAȚA 


COPIL LOR 


| 
| 
Revistă săptămânală pentru copii şi tineret 


16 PAGINI) 5 LEI 
e ——— Da) 


ANULUI SCOLAR 


Mai sunt de citit atâtea cărţi potrivite pentru copii şi 
tineret. 


Răsplata elevilor silitori 


Elevii care au fost silitori tot timpul și au trecut cu 
bine examenele dela sfârșitul anului școlar, își găsesc mai 
întâi răsplata în bucuria și mulţumirea ce simt ei înșiși, 
precum şi în bucuria și mulţumirea ce simt profesorii şi 
părinţii lor. 

La rândul nostru, luăm și noi parte la această mulțu- 
mire și bucurie, cu atât mai mult, cu cât ştim că foarte 
mulţi copii în vârstă mică, mai înainte de a merge la şcoa- 
lă, au învăţat să citească prin „Dimineața Copiilor”. La 
mulţi dintre micuţii noştri cititori, revista noastră a fost cel 
dintâiu învăţător, lucru de care ne bucurăm. 

O altă răsplată ce dăm copiilor silitori, este că vom pu- 
blica aşa cum am făcut şi anii trecuţi, fotografiile acelora, 
care au luat anul acesta la școală premiul l-iu sau premiul 
al II-lea. 

Rugăm însă pe cititori și mai ales pe părinţii lor să ci- 
tească cu toată atenţia cele ce urmează. 


Cum se vor publica fotografiile premianţilor 


1) Nu se vor publica decât fotografiile acelora, despre 
care direcția şcoalei respective dă adeverinţă că au fost în 
adevăr premianţi, arătându-se, bine înţeles, clasa pentru 
care au luat premiu și dacă au luat premiul I-iu sau al I- 
lea. Fără această adeverinţă nu se publică nici o fotografie. 
Aceasta ca să se ştie bine dela început. ; 

2) Se vor publica mai întâiu fotografiile elevelor şi e- 
levilor, care au luat premiul I-iu şi numai după ce se va 
termina cu publicarea acestor fotografii, se va. începe pu- 
blicarea acelora care au luat premiul al II-lea. 3 

3) Fotografiile se vor publica în ordinea primtrei lor. 
Să se ştie bine că orice stăruinţă pentru a sări rândul este 
de prisos. Nu putem face nici o favoare, pentru că o favoa- 
re înseamnă o nedreptate, iar noi n'avem voe să fim ne- 
drepţi — mai ales când este vorba despre copii. 

4) Ziua de 15 August este ultima dată până la care se 
primesc fotografii de premianţi. A 

5) Pentru publicarea fotografiilor nu se plătește nimic. 
Să se ştie însă că nu ne luăm obligaţia de a trimite îndărăt 
fotografiile cititorilor din provincie. Premianțţii din Capi- 
tală pot veni ei înşişi să și le ia înapoi, după ce au fost 
publicate. 


PREȚUL ABONAMENTULUI 


Lei 200 
1oo 
5o 


Pe un an a a „æ: 
Pe şase luni . . . - ue 
Pe trei luni . . . . ss 


ADMINISTRAŢIA 
București, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 


FEDACTŢIA ŞI 


T £E:4:EB. FO 3 — 84 — 30 


REDACȚIA ŞI 


20 lunie 1934 — Nr. 541 


ADMINISTRAŢIA: 


BUCUREȘTI.—STR. CONST. MILLE (SĂRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


1 AN 
6 LUNI 


200 LEI 


ABONAMENTE. 
ENE 106: 


REPRODUCEREA BUCĂŢILOR A i 
ESTE STRICT regat Pia Director: N. BATZARI 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
NU SE INAPOIAZĂ 


UN vas CIUDAT 


ntr'o vară, părinţii mei aveau să se ducă unde- 
va într'un oraş, iar eu eram sortit să rămân a- 
casă, singur și trist. La plecarea lor, au plâns a- 
tât de mult, că m'am culcat suspinând şi am a- 
dormit întrun somn adânc. 

Se făcea un vis ciudat: că rătăceam pe un drum ne- 
cunoscut şi iată că în cale, mi se arată un înger, aşa cum 
îl aveam pe o'icoană în dormitor: copil cu aripi. 

Se făcea că ma întrebat de ce sunt trist şi i-am spus 
supărarea mea, la care el, luându-mă de mână şi mergând 
mai departe, îmi zise: „Ce vezi în fața noastră?” 

— Văd trei copii și o femee, zisei: doi copii pleacă ve- 
seli, iar al treilea rămâne lângă mamă-sa plângând. 

— lată, mă desluşi îngerul: cei trei copii, sunt fraţi; 
femeia e mama lor. Cei doi, care pleacă după fragi prin 
pădure, vor fi prinşi de lupi și sfăşiaţi; cel ce rămâne 
plângând, e cel mai fericit”. 

Şi îngerul, văzându-mă din: ce în ce mai nedumerit, 
mă luă de mână şi merserăm mai departe. La o răspântie 
de drum, îmi zise: „Pe care drum vrei s'o luăm, pe cel din 
dreapta, sau pe cel din stânga? 

— Eu zic să mergem pe cel ce duce spre dreapta, că 
pare mai bun. 

— Nu e tocmai precum zici; drumul din dreapta e 
bun aci la început; dar mai încolo e plin de glozi şi de ur- 
cuşuri, cel din stânga arată acum, a fi rău, dar duce prin 
locuri foarte frumoase”. 

Și apucând pe drumul din stânga şi întâlnind doi oa- 
meni: unul bătrân, altul în floarea vârstei, îngerul mă în- 
trebă: „Ce poţi crede despre aceşti oameni? 

— Ce aş putea spune, zisei, e că cel tânăr arată foarte 
vesel şi sănătos, pe când bătrânul ce se sprijină în băț, nu 
mai duce mult pe picioare. 

— 'Te 'înşeli. copile, răspunse îngerul; dimpotrivă: bă- 
trânul va mai trăi cincişprezece ani, iar cel tânăr va muri 
peste șase zile! 

— Hm! Te iei după zicala că sunt mai multe piei de 
miel, decât de berbece? îi zisei zâmbind neincrezător. 


— Ba nu glumesc deloc; zilele tânărului sunt numă- 
rate. 

Va fi la o petrecere şi mergând la vânătoare, va fi 
împuşcat din nebăgare de seamă, de unul dintre cheflii. 

— Iar cel bătrân? întreb eu. Mai mult duce o oală do- 
gită decât una nouă? 

— Nu totdeauna, mă lămuri îngerul.. Ci acest bătrân 
se îngrijește mai bine, pentrucă vrea să amâne sfârșitul; 
dar tinerii toţi se bizuesc mult în puterile lor şi totdeauna 
ei cred că sfârşitul le este foarte departe”. 

In zare se înălța un nor de praf şi o trăsură aurită 
trecu pe lângă noi. 

„Vezi tu pe tânărul ce stă răsturnat în trăsură? mă 
făcu atent îngerul. 

— Văd. ŞI-l cred cel mai fericit om din lume. 

— Nu e aşa, mă întrerupse zâmbind tovarășul de 
drum. E cel mai nefericit: şi trăsura cu cai îi e amane- 
tată. Mâine îi vin creditorii şi-l scot afară din casă. E 
drept, că a avut dela părinți o moştenire foarte frumoasă, 
pe care el a răsipit-o în petreceri; iar mâine nu va avea 
după ce bea apă. 

Pe holdele cu spicul auriu, ce se răsfățau la dogoarea 
soarelui, se vedea un om, necăjind cu coasa prin nişte bă- 
lării. 

— Despre acela, ce-mi poţi spune, prietene? luai vor- 
ba, ca să nu mă 'ntrebe el. 

— Ce-ţi pot spune, decât că: în toamnă, arând cu plu- 
gul, va găsi în brazde o comoară”. 

Şi apropiindu-ne de o altă răspântie de drumuri. ne 
oprirăm. 

„Dar despre mine, ce poţi spune, îngere, tu care le ştii 
pe toate: și bune şi rele? . 

— 'Tocmaj aceasta îmi este oprit a-ţi spune; decât a- 
tât, ca în viaţă, să nu plângi după o bucurie pierdută şi să 
nu crezi într'o bucurie prea mare; că de multe ori se poate 
să aducă bucuria un necaz, iar tristeţea, o bucurie”. 

Şi cum termină, se făcu nevăzut. 


MINERVA ALEXANDRESCU 


(PIINE 
k OPIILOR 


DOCTORUL MITITELU 


MEDICUL ANIMALELOR 


Roman englez 
a TI IIS ȘI RS SEE 


Traducere de N. Batzaria 


2) Doctorul Mititelu învaţă limba animalelor 


— Mai vorbește-mi în limba păsărilor, zise doctorul 
Mititelu, în care se trezise o mare curiozitate. Se repezi a- 
poi la dulap, de unde luă un caet în care ţinea socoteala 
măcelarului şi un creion. . Vorbeşte, îi zise Polinesiei, însă 
nu te grăbi, ci spune cuvintele cât mai rar, iar eu am să 
scriu pe hârtie. Este interesant, este foarte interesant, e 
un lucru cu totul nou. Spune-mi mai întâiu alfabetul din 
limba păsărilor, însă pronunţă literele una câte una cât 
mai rar și mai desluşit”. 

Așa putu să afle doctorul Mititelu că animalele au o 
limbă a lor, în care îşi vorbesc unul altuia. In toată după 
amiaza acelei zile, pe când afară ploua, Polinesia şedea 
pe masa dela bucătărie, învățând pe doctorul Mititelu cu- 
vinte din limba păsărilor, cuvinte pe care doctorul le 
scria pe hârtie. 

La ora când doctorul obișnuia să-și ia ceaiul, intră în 
bucătărie Jip, câinele. „Vezi, îi zise doctorului Polinesia, 
Jip vorbeşte cu dumneata. 

— Mi se pare că strâmbă din nas, răspunse doctorul. 

— Dar animalele nu vorbesc totdeauna cu gura, îl lă- 
muri papagalul. Deseori vorbesc cu nasul, cu urechile, cu 
picioarele, cu coada — în sfârșit, vorbesc cu orișice. Une- 
ori se întâmplă că mau nevoe să facă sgomot. Nu vezi a- 
cum felul cum Jip strâmbă din nas? 

— Şi ce vrea să spună cu strâmbatul acesta? întrebă 
doctorul. . 

— Vrea să spună aşa: „Nu vrei să te uiţi pe fereastră 
şi să vezi, dacă a stat ori n'a stat ploaia?” Te întreabă ce- 
va. Aproape totdeauna câinii se folosesc de bot, ca să facă 
întrebări”, 

După trecere de câtva timp, doctorul Mititelu, cu a- 
jutorul papagalului Polinesia, a putut să înveţe limba ani- 
malelor aşa de bine, că stătea el însuşi de vorbă cu ele şi 
înţelegea tot ce spuneau. Din ziua aceea n'a mai vrut să fie 
medic de oameni. 

La rândul său, pisicarul Martin a început să dea de 
veste prin oraş că doctorul Mititelu s'a făcut medic de a- 
nimale. Şi iată că s'au pornit să vină cucoane bătrâne, a- 
ducând maimuțe, câini, pisici, care se îmbolnăviseră, 
fiindcă le dăduseră să mănânce prea mult. Şi țăranii adu- 
ceau dela mulți chilometri depărtare vaci şi oi bolnave. 

Intro zi un ţăran îi aduse un cal bolnav, pe care îl 
întrebuința la plug. Bietul cal era nespus de mulţumit că 
a putut găsi un om, cu care să vorbească în limba cailor. 

„Ştii, doctore, îi povestea calul, că medicul veterinar, 
care locueşte colo sus, în deal, nu pricepe boabă din bolile 
noastre. A crezut că am ceva la genunchi şi de şase săptă- 
mâni mă tot chinuește cu tot felul de leacuri, care nu-mi 
sunt de nici un folos. Ceeace îmi trebue mie, este o pereche 
de ochelari. Aproape că nu mai văd de ochiul stâng. Şi 
dacă suntem cai, nu înseamnă că nu trebue să purtăm și 
noi ochelari, așa cum poartă oamenii. Insă, tâmpitul acela 
de veterinar nu s'a uitat măcar odată la ochii mei. 

Nu mwa slăbit cu hapurile și cu fleacurile sale de doc- 
torii. Mam căznit eu să-i spun care îmi este păsul, însă el 
wa putut înţelege un cuvinţel din limba cailor. Ochelari 
— iată ce-mi trebue mie. 

— Se înţelege că ai nevoe de ochelari, îi întări vorba 
doctorul Mititelu. Şi numai decât am să-ţi fac eu rost de o 
pereche. 


a OPLLLOS 


— Aş dori să-mi dai o pereche ca ochelarii dumitale, 
îi zise calul, — o pereche de ochelari verzi. Ochelarii verzi 
îmi apără ochii de soare, când trag la plug şi ar ogorul. 

— De sigur, de sigur, îţi voi face rost de ochelari 
verzi, îi răspunse doctorul Mititelu. 

_— Ştii, doctore, povesti mai departe calul, pe când 
doctorul îi deschisese poarta ca să iasă, marele necaz 
pentru noi, animalele, este că orișicine crede că poate fi 
medicul nostru — și aceasta din pricina că noi nu ne 
plângem. 

Adevărul însă este că un medic de animale trebue să 
fie un om mult mai deştept, decât un medic de oameni. 

„Bunăoară, servitorul stăpânului meu îşi închipue că 
el ştie totul despre cai. Aş dori să-l poţi vedea şi dumneata, 
cu obrajii aşa de graşi şi umflaţi, în cât se pare că mar 
avea ochi, iar minte mare nici cât un păduche de cartofi. 

Acum o săptămână, a vrut şi el să-mi pună un plas- 
ture de muștar. 

— In care parte ţi l-a pus? întrebă doctorul Mititelu. 

— Nu mi l-a pus de loc, răspunse calul. A încercat 
numai. 

Eu însă i-am tras una cu copita şi l-am asvârlit în bal- 
ta rațelor. 

— O, O! făcu doctorul. 


SE t; 
9 A E. t pi 
d ` 
S 


Frăţiorul şi surioara. 
ARERR EA E 25 EDS. 


re. 


—- Eu, zise iarăşi calul, sunt o făptură liniştită, foarte 
răbdăto: cu oamenii şi nu fac nici o dată mofturi. Insă pă- 
{sern destul cu medicii veterinari, care mă tot îndopau cu 
leacuri ce nu-mi trebuiau. Şi când tâmpitul acela de ser- 
vitor s'a apucat să facă şi el pe medicul cu mine, n'am 
mai putut răbda. 

— Şi l-ai lovit rău? întrebă doctorul. 

— Nu, nu l-am lovit rău, răspunse calul. l-am tras 
numai una tocmai la locul unde trebuia. Acum îl îngrijesc 
medicii veterinari... Dar când au să fie gata ochelarii mei? 

— li vei avea săptămâna viitoare, zise doctorul. Vino 
din nou în ziua de Marţi. Până atunci, la revedere şi um- 
blă sănătos!” 

In adevăr, doctorul Mititelu făcu rost de o pereche 
frumoasă şi mare de ochelari verzi, iar calul nu mai orbi 
de ochiul drept, ci putea să vadă tot aşa de bine, ca și mai 
înainte de a se fi îmbolnăvit. 

De atunci, întâlneai foarte des în jurul orașului Pău- 
nești cai de plug purtând ochelari. Cât despre cai orbi, 
aşa ceva nu s'a mai pomenit. 

Lucrurile au mers, de asemenea, foarte bine şi cu 
toate celelalte animale bolnave pe care stăpânii lor le a- 
duceau la doctorul Mititelu. Indată ce animalele au prins 
de veste că acest doctor știe să vorbească în graiul lor, ele 
îi povesteau singure ce boală au și unde le doare, aşa că, 
precum lesne se înțelege, era mai ușor pentru doctorul Mi- 
titelu să le poată îngriji şi vindeca. 

Dar s'a mai întâmplat ceva. Toate animalele îngrijite 
şi vindecate de el, când se înapoiau la locuinţele lor, po- 
vesteau fraţilor, prietenilor şi cunoscuţilor lor că în casa 
cea mică, cu grădina mare stă un doctor, cum nu se găseş- 
te un al doilea, stă un adevărat doctor. Şi oricare vietate 
cădea bolnavă — nu numai cai, vaci şi câini — dar şi mi- 
cile vietăţi de pe câmp, ca șoareci, șobolani, bursuci, li- 
lieci şi altele, veneau singure la casa doctorului Mititelu, 
așa încât grădina era toată ziua plină de animale, care se 
se încercau să-l vadă și să-i spună păsul. 

Veneau aşa de multe, că doctorul a trebuit să facă in- 
trări deosebite pentru fiecare neam de animale. Așa, a 
scris „Pentru cai” deasupra porţii din faţă, „Pentru boi și 
vaci” deasupra porţii de alături, „Pentru oi” pe uşa dela 
bucătărie. 

Fiecare fel de animale își avea intrarea deosebită. 
Chiar şi pentru şoareci și șobolani făcuse un tunel îngust, 
care ducea la beciu, unde făpturile acestea aşteptau cu 
răbdare să vie doctorul şi să le vadă şi pe ele. 

Și aşa, în câţiva ani, toate vietăţile, care trăiau la 
mulți chilometri depărtare, au aflat despre doctorul Miti- 
telu, doctorul animalelor, adică medicul lor. Iar păsările, 
care plecau toamna și mergeau să ierneze în ţările calde, 
povesteau tuturor animalelor din ţări străine despre mi- 
nunatul doctor din orașul Păunești, spunând că numai a- 
cest doctor le înţelege graiul și le poate fi de folos la boală 
şi la alte necazuri. 

In chipul acesta, doctorul Mititelu ajunse vestit prin- 
tre animale, printre animalele de pe întregul pământ — 
mult mai cunoscut decât fusese printre oameni. lar el se 
simţea fericit şi îi plăcea foarte mult acest fel de viaţă. 

Intr'o după amiazi, pe când doctorul scria ceva în- 
trun caet, Polinesia şedea la fereastră — aşa cum făcea 
aproape totdeauna — privind afară în grădină la frunzele 
în care sufla vântul. 

Deodată, Polinesia râse puiernic. 

„Ce-i cu tine, Polinesio? întrebă doctorul, ridicând o- 
chii de pe caetul în care scria: 

— Tocmai mă gândeam la ceva”, răspunse Polinesia 
— şi continuă să privească înainte la frunzele în care su- 
fla vântul. 

„Dar la ce te gândeai? întrebă din nou doctorul. 

— Mă gândeam la oameni, zise Polinesia. Să-ţi spun 
drept că oamenii mă plictisec. Işi închipue că ar fi grozavi. 
Nu-i aşa că oamenii și animalele trăesc pe pământ de mai 
multe mii de ani? Ei bine, în toată această vreme aşa de 
lungă, singurul lucru ce au învățat oamenii să înţeleagă 
din limba animalelor, este că atunci când un câine dă din 
coadă, ştiu şi ei că zice: „Sunt mulțumit!” E amuzant, e 
chiar de râs, nu-i așa? 


„Dumneata, doctore, zise mai departe Polinesia, ești 
primul şi adevăraţul om, care ştii să vorbeşti ce şi noi. U- 
neori oamenii mă scot din răbdări, când îi văd că fac pe 
grozavii şi spun despre noi, animalele, că am fi mute. Noi, 
mute! Haida de! Am cunoscut eu odată un papagal, care 
putea să zică: „Bună dimineața” în şapte feluri deosebite, 
fără măcar să deschidă gura. Papagalul acesta ştia să 
vorbească în orişi ce limbă, chiar şi în limba greacă veche. 
L-a cumpărat un profesor bătrân, cu o barbă căruntă. 

„Insă papagalul n'a vrut să stea la el. Zicea că pro- 
fesorul acesta nu ştia să vorbească greceşte corect, iar el 
nu putea să-l asculte cum învaţă greşit această limbă. 
Deseori mă gândesc unde o fi acum. Iți mai spun că pa- 
pagalul acesta ştia mai multă geografie decât ar putea 
oamenii să înveţe vreodată. 

„Oamenii! Nişte lăudăroşi și mai multe nu. Imi închi- 
puiam că dacă ar învăța şi ei să sboare, așa cum sboară, 
de pildă, vrăbiile de pe gard, au să ne rupă urechile cu 
laudele lor. 

— Polinesia, îi zise doctorul Mititelu, ești un papagal 
bătrân şi înţelept. Dar fiindcă veni vorba de bătrâneţe, 
oare ce vârstă ai tu? Ştiu că papagalii şi elefanții trăesc 
uneori mult, foarte mult. 

— Nu pot şti cu siguranţă vârsta mea, răspunse Poli- 
nesia. Sunt ori de o sută optzeci şi trei, ori de o sută opt- 
zeci şi doi de ani. Ştiu numai că m'am născut în Africa. 


de unde am venit aici. 
(Va urma) 


Noua carte „NOUILE PAŢANII ALE 
LUI HAPLEA” de Moş Nae, cuprinde întâm- 
plările cele mai hazlii din viaţa lui Haplea. Toa- 
te paginile acestei cărţi sunt împodobite cu nu- 
meroase desene, aşa că este şi ca un Album de 
toată frumuseţea. Preţul unui volum este de 
lei 60. De vânzare la librării. 


7 A 
F 


— 57 
» 
d. 
a, 


Capii japonezi jucându-se de-a soldaţii. 


ml Liiva) 


ACĂ ţineţi minte ceeace am povestit săptămâna 
trecută, atunci ştiţi cum ne-am întors cu Haplea 
dela cârciumă. Adică ştiţi că prietenul Haplea, 
fiindcă se afumase rău de tot, umbla pe trei că- 
rări și vorbea vrute şi nevrute. Eu însă mă gân- 
deam tot drumul: „Ce o să spună coana Frosa şi ce primire 
o să ne facă ?” - 

In sfârşit, am ajuns şi acasă — vreau să zic, la casa lui 
Haplea. Pe coana Frosa am găsit-o mâncând. Mai întâiu s'a 
făcut că nici nu ne văzuse, că nici nu băgase de seamă că 
am venit și am intrat chiar în cameră. Ea mânca, mânca 
de zor. Gătise pentru dânsa, pentru Haplea, pentru mine şi 
pentru încă vre-o doi musafiri. Insă, fiindcă eu și Haplea 
întârziasem să ne întoarcem, iar alți musafiri nu veniseră 
şi fiindcă era tare supărată, coana Frosa sa pus să mă- 
nânce ea singură mâncarea ce gătise pentru toată lumea. 

Apoi, cum să nu se prăpădească şi să n'ajungă slabă 
„ca un ţâr”, cum avea ea obiceiul să se plângă ? 

Şi n'a vrut să-și arunce măcar o privire la noi și nici 
n'a vrut să ne spună o vorbă, până ce n'a dat gata cea din 
urmă farfurie de mâncare şi cea din urmă bucăţică de 
pâine. După aceea, mai dând pe gât unul după altul vre-o 
trei pahare de vin, sa milostivit și coana Frosa să-și des- 
chidă guriţa. 

Zău, mai bine nu şi-o deschidea, ci mergea să se culce 
supărată şi fără să ne vorbească. 

Rog, nu mă întrebaţi cam ce a spus coana Frosa. Mai 
întâi mi-ar trebui coale întregi de hârtie, ca să scriu tot ce 
a eşit în seara aceea din frumoasa ei guriță. Al doilea, nici 
nu mi-ar fi cu putință să scriu sau să povestesc cele spuse 
de dânsa. 

Bietul Haplea! Ce de blesteme și ce de ocări a primit 
“el în seara aceea, n'ar fi trebuit să le uite, câte zile mai are 
de trăit. Zic „mwar fi trebuit să le uite”, pentrucă el nici nu 
le-a ținut minte de loc, așa că nici n'a avut ce să uite sau 
să nu uite. -Haplea nici n'asculta și nici nu prea înţelegea 
ce îi tot îndrugă drăguţa sa coana Frosa. El se legase doar 
de două, trei vorbe, pe care le spunea într'una: „Froso, se 
învârteşte casa! Froso, mi se pare că e cutremur!” 

Să spun drept, nici cu mine coana Frosa n'a vorbit 
chiar așa de drăguţ. Poate, ar fi vorbit mai urât și, poate, 
war fi blestemat, dacă... dacă nu sar fi gândit că, văzân- 
d-o cum îmi vorbește, mă supăram și eu plecam la Bu- 
cureşti, fără s'o fi luat și pe dânsa. 

De aceea, se mărgini să-mi spună: „Moş Nae, ai făcut 
foarte rău, că te-ai potrivit tâmpitului meu de Haplea şi 
celorlalţi nătărăi de seama lui. Ai făcut foarte rău, că ai 
întârziat așa de mult la cârciumă și m'ai silit pe mine, care 
sunt așa de delicată, să mănânc singură toată mâncarea ce 
gătisem pentru voi şi pentru musafiri. 

— Să-ţi fie de bine!” i-am răspuns eu, silindu-mă să 
râd şi închipuindu-mi că în felul acesta o mai îmbunez și o 
fac să-i mai treacă supărarea. 

Insă coana Frosa izbucni din nou, aprinsă la faţă. „Ce 
să-mi fie de bine, când mă ştii că n'am poftă de loc şi când 
vezi că mă prăpădesc cu zilele ? lar dacă în seara aceasta 
am mâncat toată mâncarea, am mâncat-o numai din pri- 
cină că sunt tare necăjită și amărâtă. 

„Dar, adaogă ea, mai potolindu-se puţintel, să ştii că 
la București n'am să te mai las să stai seara târziu în oraș. 
Am să merg și eu, unde mergi şi domniata, și, cel mai tår- 
ziu, când se face ora șapte seara, ne întoarcem acasă şi pu- 
nem numai decât masa. lar la orele opt: nani! pentru ca să 
te poţi scula a doua zi mai de vreme—așa pe la orele nouă, 
zece” 

Sărmanul de mine, ce traiu mă așteaptă ! Nu ştie coa- 
na Frosa că eu în fiecare seară mă culc aproape de miezul 
nopții şi că în fiecare dimineață mă scol regulat la orele 
şase. Ea crede că a te scula la orele nouă sau zece, înseam- 
nă a te scula de vreme, pe când eu unul, până la orele zece, 
citesc şi scriu în toate zilele o grămadă de lucruri. 

Insă, altceva era mai urgent și mai important de făcut. 


e 


COANA FROSA EINE SCAU 


Anume, să-i scot din capul coanei Frosa gândul că eu aș fi 
venit la Hăpleşti, ca să o iau pe dânsa la Bucureşti, ori că 
m'aș simţi cine ştie ce fericit, fiindcă o să se ţie scaiu de ca- 


pul meu, hrănindu-mă cu ciorbă de burtă şi cu pastramă și 


făcându-mă să dorm triespreze ore sau patrusprezece ore 
în şir. 

De aceea, am crezut că fac bine zicându-i: „Ei lasă,- 
coană Froso, că nu-i aşa mare grabă ca să pleci numai de 
cât la Bucureşti. Ne mai gândim şi mai vorbim noi despre 
asta. ; 

— Nu mai este nimic de gândit şi de vorbit, îmi răs- 
punse ea cam repezindu-mă. Plecăm chiar mâine cu „Rapi- 
du!” Și nici moartă nu mă mai întorc la Hăpleşti. Asta e 
gânditul şi ăsta e vorbitul! Când mi-am pus eu ceva în 
gând, trebue să se facă, măcar de ar fi să se întoarcă pă- 
mântul pe partea cealaltă. Şi ca să vezi cum ştiu eu să fac 
treaba repede, vino să-ţi arăt ceva !” 3 

Nu-mi dete timp să mai spun şi eu o vorbă, ci, luându- 
mă de mână, m'a dus în camera de alături, unde mi-a a- 
rătat un sac mare şi cârpit şi un coș, în care ea ţine de obi- 
ceiu cartofi. 

„Vezi, îmi zise ea, că în vremea, cât ai stat la cârciumă, 
eu mi-am şi strâns lucrurile. In sacul acesta am pus hai- 


nele mele şi ale copiilor, iar în coş am pus pălăriile mele * 


pantofii mei și ai copiilor și alte lucruri. Vezi, prin urmare, 
că sunt gata, ca să plecăm chiar mâine dimineaţă, că, poa- 
te, ei fi având şi domniata ceva treburi pe la Bucureşti. 
lar mâine seară, cu toate că am să fiu cam obosită de 
drum, vreau însă să mă duci la Moși. Nu ştii cât mi-e dor 
să mă dau în lanțuri şi nu știi ce poftă am de turtă dulce 
şi de mititei! Lasă, Moş Nae, că ai avut noroc; o să ducem 
la Bucureşti o viață minunată. 
Hm, da, zic eu mai mult bombănind, decît vorbind, 
am avut noroc, am avut mare noroc! Insă, uite ce e, coană 
Froso, ştii și domniata vorba ceea: graba strică treaba. Eu 
abia am venit, iar domniata vrei să mă goneşti. Nu uita că 
sunt om bătrân şi că nu pot fi mereu pe drumuri, fără să 
stau şi să mă odihnesc. De aceea, să mă ierţi, dar eu nu 
pot pleca chiar mâine. Vreau să mai stau o zi, două, vreau 
să mă văd mai bine cu prietenii de aicea. ş 
— Ce prieteni! îmi întoarse ea vorba răstită. Nişte be- 
tivi şi niște tâmpiţi. Unul mai tâmpit decât altul. Dă-i în- 
colo pe toţi nătărăii ăștia și... uite, m'am gândit la ceva. Fi- 
indcă zici că eşti obosit de drum, mâine stai toată ziua în 


casă şi te odihnește. O să stăm frumușel de vorbă despre 


tot ce avem de făcut şi cum avem de trăit la Bucureşti. Se 
poate să vină să ne ţie de urât și notarul Blegilă. Nu-l știi 
cât e de potilicos și cilifisat. Şi apoi, este tobă de carte. 
Mi-a spus chiar că a făcut şi o clasă la o şcoală înaltă de 
tot — cileu, leciu, aşa ceva îi spune. 

„De aceea, își încheie coana Frosa vorba, acum du-te 
şi te culcă. Mâine stai aicea, iar poimâine dimineaţa o şi 
ştergem la Bucureşti. O ştergem pentru totdeauna. Să nu 
mai aud de Hăplești și nici de Haplea !” 

Am văzut că gluma se cam îngroaşe. Insă, fiindcă mai 
am o zi la mijloc, găsesc, poate, ceva ca să o şterg la Bucu- 
reşti tot aşa de singur cum am venit. 

MOŞ NAE 


Mâncând gogoși la Moși 
"DIEZ IEEE NITA SEE es 


lia vită 


fost odată un om, despre care toată lumea spu- 

nea că e tobă de carte şi că este cel mai mare în- 

țelept. Omul acesta știa lucruri, pe care nu le 
știa nimeni altul. 

Ştia, bunăoară, dece plouă, când cerul e aco- 
perit de nouri sau dece fragile nu cresc pe arbori. Mai știa 
dece peştii nau pene, dece câinii nu sboară — și multe alte 
lucruri. e 

Ca să înveţe el toate aceste lucruri, stătea încuiat în- 
tro odaie întunecoasă şi ziua şi noaptea, citind mereu în 
niște cărţi groase, foarte groase. Citea şi se gândea, se gân- 
dea şi citea. 

Intr'o frumoasă zi de vară, vântului îi veni poftă să se 
apuce de nebunii. Şi aşa, merse la orașul unde locuia omul 
cel înţelept: Merse suflând, urlând, vâjâind şi alergând ca 
un nebun, că oamenii nu mai știau cum să fugă mai repe- 
de, ca să se ascundă şi să se adăpostească. Vântul izbea, 
deschidea şi trântea uşile şi ferestrele. lua cărți şi hârtii şi 
le ducea departe. 

In sfârșit, veni şi la casa omului înțelept. Acolo făcu 
nebuniile cele mai mari. Se apucă să se joace cu toate lu- 
crurile. 

Trânti la pământ gardul din grădină şi rupse crăcile 
câtorva arbori. 

Apoi, suflă cu toată puterea în fereastra dela odaia o- 
mulni înțelept și izbuti să o deschidă. 

Vântul începu acum să sburde în odaie. Se uită mai în- 
tâiu la bătrânul înţelept, care citea la masa de lucru. Inţe- 
leptul nici nu băgă de seamă că vântul îi intrase în odaie. 
El citea şi se gândea — se gândea şi citea. 

„Lasă că te fac eu să vezi că ţi-am venit musafir!” zise 
vântul râzând şi suflă mai ușurel în capul pleșuv al înţe- 
leptului. 

E „Hm.!” bombăni înțeleptul, dar fără să bage de seamă 
- că suflă vântul. 

Atunci vântul suflă ceva mai tare. „Hm!” bombăni şi 
înțeleptul ceva mai tare, însă iarăși fără să bage de sea- 
mă că suflă vântul. 

Acum vântul suflă cât putu mai tare. „Ei, drăcic! stri- 
gă înțeleptul. Mi se pare că vântul a spart geamul de la fe- 
reasiră. Dar eu nu pot munci, dacă îmi suflă aşa de tare la 
cap. Trebue să fac ceva!” 

| 
|. 228 | 


P 


ASE 


“3 E 


Şi stătu să se gândească. Se gândi, se gândi mult, iar în 
toată vremea aceasta, vântul sufla întruna în creștetul 
pleșuv al capului. 

„Am găsit! strigă la urmă înțeleptul plin de bucurie. 
Trebue să-mi pun pălăria! Numai un om foarte înţelept, 
aşa cum sunt eu, ar fi putut găsi aşa ceva!” 

Işi luă pălăria din cuier, şi-o puse şi o îndesă bine în 
cap până peste urechi. Iși potrivi apoi ochelarii pe nas, se 
aşeză iarăși la masa de lucru şi începu din nou să se gân- 
dească şi să citească — să citească şi să se gândească. 

„Ho-ho! zise vântul râzând. Lasă că mai am eu destule 
glume în traistă.!” Şi se porni să sufle acum pe jos, aler- 
gând dela un colț până la celălalt colț al odăiei. Sufla, ridi- 
când de jos praful, care stătea îngrămădit de ani de zile. 

„Huşșt!” strănută odată înțeleptul nostru, însă fără 
să-și ridice ochii de pe carte. Dar vântul suflă acum ceva 
mai tare în praful din odaie. 

„Huşșt! Huşșt!” strănută de două ori înțeleptul, iarăși 
fără să-şi ridice ochii de pe carte. Dar vântul suflă acum 
cu toată puterea în praful din odaie. 

Huşșt! Huşşt! Huşşt!” strănută de trei ori înțeleptul, 
de rândul acesta lăsând cartea şi ridicându-se de pe scaun. 
E groaznic! zise el. Cum pot să citesc sau pot să mă gân- 


desc, dacă trebue să strănut mereu ? Trebuie să fac ceva!” 

Şi stătu să se gândească. Se gândi, se gândi mult, iar 
în toată vremea aceasta, vântul sufla într'una în prafui din 
odaie. 

„Am găsit! strigă la urmă înțeleptul plin de bucurie. 
Trebue să ţin la nas batista şi să respir numai cu gura ! 
Numai un om foarte înţelept, așa cum sunt eu, ar fi putut 
găsi aşa ceva!” 

Işi puse deci batista înaintea nasului. Acum şedea cu 
pălăria pe cap, îndesată până peste urechi, cu batista la 
nas şi cu ochelarii pe nas. Şedea, citea şi se gândea — se 
gândea şi citea. 

„Ho-ho! râse vântul. Cum ajungi caraghios, când zici 
că ești om înţelept! Insă stai, că mai am ceva în fundul tra- 
istei !” 

Incepu acum să sufle în jurul mesei înțeleptului, în- 
curcând hârtiile, luându-le de pe masă şi împrăștiindu-le. 


(Continuare la pag. 9) 


Puky, Miţu şi Dorel 


Puky, Miţu şi Dorel 

Vor să sburde puțintel, 

Să alerge, să se joace 

In grădină cum le place, 

Insă, Mitu Miţişor, 

Ce-i de șoareci vânător, 

Tot la Puky stă, privește 

Ș'apoi astfel ii vorbeşte: 

„Dacă mă iubeşti niţel, 

Să-mi găsești un șoricel, 

lar eu de găsesc vr'odată, 

ți dau ție ciocolată”. 
uky e cam speriat, 

Să nu fie sgăriat. 


1) Tina şi frăţiorul ei Fănel, după ce au petrecut o 
frumoasă zi de vacanţă la ţărmul mărei, au prins, mai îna- 
inte de a se întoarce acasă cu părinţii lor, mai mulţi raci 
mari şi frumoși. 

„Să-i punem în cutia în care am:avut mâncarea ! zise 
Tina. 

— Da, da, îi întări vorba Fănel, şi să dăm cutia la tren, 
la vagonul de bagaje”. 


(i 


3) Insă pe drum, lui Moş Nicoară i se făcuse foame. 
„Ce-ar fi, îşi zise el, dacă aş mânca şi eu o prăjitură din 
cutia ce mi-au dat Tina şi Fănel ? Cutia trebuie să fie plină 
de prăjituri, așa că, dacă aș mânca și eu una, nici nu sar 
cunoaşte”, 

Tocmai atunci trenul se apropia de gară, la care Tina 
şi Fănel trebuiau să se dea jos. 


Q 


E 


Dorel nu. se-astâmpăra, 
Ca nebun chiar alerga 
După păsări mari şi mici, 
După vrăbii, rândunici, 
Să le prindă se căzneşte, 
In zadar se ostenește. 
Păsărelele fac haz, 
Dorel iatră de necaz. 
Și aşantr'o zi de vară 
Se distrează toți afară. 


— 


2) S'au dus, prin urmare, la gară. Din fericire pentru 


"dânşii vagonul de bagaje era în supraveghierea lui Moș Ni- 


coară, un bătrân pe care ei îl cunoșteau de mult. 
„Moş Nicoară, i se rugă Fănel, fii aşa de bun şi prime- 
ște-ne şi nouă această cutie de prăjituri! 
— Cu toată plăcerea”, răspunse Moș Nicoară. 


4) Moş Nicoară, mulțumit că o să se înfrupte şi el cu 
o prăjitură, deschise cutia. Insă, ce-i a fost dat să vadă ? 

In cutie, precum ştim, nu era nici urmă de prăjitură. «x 
ci numai raci — vii cu toţii. Racii s'au prins, strângând 
tare, de mâinile lui Moş Nicoară, pe care îl vedem cum a- 
leargă pe peron, țipând de durere, pe când Tina şi Fănel 
fac mare haz de păţania lui. 


À 


Ne cheamă cucul 


Cucul cântăn voe bună 
„Cu-cu !” glasu-i tot răsună 
Şi ne cheamă la pădure, 
Să culegem fragi şi mure. 


Prin poeni sunt mii de flori 
In tot felul de culori. 
Strălucește mândrul soare, 
Ca într'o zi de sărbătoare. 


„Cu-cu ! Cu-cu! Nu mai staţi, 
La pădure alergaţi, 

Unde-i umbră și frumos, 
Vesel sus şi vesel jos”. 


Mai deștept de cât un înţelept 
(Urmarea din pagina 7-a) 
Mai ales, vântului îi plăcea să sufle în foile de cărţi în care 
citea înțeleptul. 

„Puu!” zise acesta supărat, însă se căzni să citească 
mai departe. 

Vântul suflă ceva mai tare, aşa că foile cărţii începură 
să se întoarcă încoace și încolo. 

„Puu! Puu! zise de două ori înțeleptul, dar se căzni şi 
acum să citească mai departe. Insă vântul suflă acum cu a- 
tâta putere, că foile se porniră să se învârtească aşa de iu- 
te, încât nu mai era chip de citit. : 

„Ei, drăcie! strigă omul cel înţelept. Dar cum pot citi, 
când foile cărţii joacă încoace şi încolo ? Trebue făcut 
ceva !” 

Și stătu să se gândească. Se gândi, se gândi mult. In 
toată vremea aceasta, vântul sufla din ce în ce mai tare. 
Era chiar o minune că n'a luat şi n'a asvârlit afară pe fe- 
reastră cartea cu foi, cu tot. 

„Am gășit! strigă la urmă înțeleptul. Trebue să caut 
câteva pietre și să le pun pe marginile cărţii, pentru ca 
vântul să nu poată întoarce foile. Numai un om foarte în- 
ţelept, aşa cum sunt eu, sar fi putut gândi la așa ceva!” 

Eşi în stradă, ca să găsească pietre. Tocmai atunci un 
băeţaş mic se juca în stradă. „Ce vrei să faci cu pietrele?” 
îl întrebă băeţașul. 

Omul cel înţelept îi răspunse: „Vântul, care mi-a des- 
chis fereastra, îmi întoarce mereu foile cărţii, așa că nu pot 
citi. 

— Aha! făcu băețașul mirat.-Şi dece ţii batista la nas? 

— Pentrucă vântul ridică praful din odaie, praful îmi 
gâdilă nasul, iar eu strănut. 

— Aha! făcu din nou băeţașul. Şi dece ţi-ai îndesat pă- 
lăria până peste urechi ? 

-- Pentrucă vântul îmi suflă în cap şi răcesc, răspunse 
înțeleptul supărat. Copil obraznic ce ești, mai ai să mă în- 
trebi ceva ?” 

Copilul râse şi răspunse: „Mai am o singură întrebare : 
dece nu închizi fereastara? 

— Sfinte Dumnezeule! zise înțeleptul nostru. Numai 
un om foarte înțelept — un om mai înțelept decât mine — 
s'ar fi gândit la aşa ceva!” ALICE DELEANU 


nala 


mi 
a Eo 


ARINEL, un băețaş bun şi sârguitor, cu toate că 
n'avea decât nouă anișori, ajuta însă mult la 
muncă pe tatăl său, Aşa, în zilele de vară, ducea 
în fiecare dimineaţă la păşunat pe muntele din 
apropiere trei capre — fiindcă atâtea aveau pă- 
rinţii săi, oameni săraci. 
Fiecare capră avea atârnat de gât un clopoțel, iar fie- 
care clopoțel suna într'altfel. După sunetul acestor clopoței, 
Marinel ştia pe unde sunt caprele. 


MANI 


lămplare _. 


EL == 


Insă, într'o seară s'a întâmplat ceva așa de ciudat, că 
aproape nu este de crezut. Era la vremea când soarele, ca- 
re se pregătea să se culce, pictase întrun roşu nespus de 
frumos creştetele munţilor. Marinel îşi chemă caprele, 
vrând să se întoarcă acasă. : 

Insă, pe neașteptate, se ivi, par'că ar fi eşit din pă- 
mânt, o capră străină şi începu să sară printre cele trei ca- 
pre ale lui Marinel. Mică era această capră, dar o minune 
de frumoasă! : Ł 

Părul ei era alb ca zăpada, iar la gât îi atârna un clo- 
poţel, care suna mult mai puternic și mai frumos decât clo- 
poţeii caprelor lui Marinel. 

Deodată, capra aceasta se întoarse și se îndreptă fu- 
gind şi sărind în spre partea cealaltă a muntelui. Sărea așa 
de uşor și aşa de iute peste stânci, iar caprele lui Marinel se 
luară după ea. 

In zadar le chema şi le striga Marinel. Ele nici nu vro- 
iau să audă. Văzând aceasta, se luă şi el după ele. Caprele 
alergau din ce în ce mai iute, dar şi Marinel nu le slăbea. 
Alerga, aşa cum n'alergase niciodată până atunci. 

Insă, iată: capra cea albă pieri și cu ea pieriră şi cele- 
lalte trei capre. Marinel se uită în jurul său, ca să vadă pe 
unde apucaseră, şi văzu o deschizătură în pământ — o des- 
chizătură destul de mare. Intră şi el în deschizătura aceasta 
şi se găsi întrun întuneric beznă. Dar în întuneric auzea 
clopoțeii caprelor, așa că alerga înainte, ținându-se după 


(Citiţi continuarea în pag. 10-a) 


sunetul clopoţeilor. El mavea decât gândul că nu trebuie 
să-şi piardă caprele. Se poticnea în întunerec, cădea, iar 
se scula, dar nu se lăsa de urmărit caprele. 

Dintr'odată, întunericul se lumină. Marinel putu să-şi 
vadă caprele, când, după puțin, eşi din nou pe pământ. A- 
colo rămase uimit de ceeace i-a fost dat să vadă. 

Inaintea sa se întindea o poiană în care crescuse cea 
mai frumoasă iarbă verde. Iarba aceasta era presărată cu 
mii, cu multe mii de flori de toate culorile. Insă partea ha- 
zlie era că în mijlocul poienei stăteau mai mulţi pitici. 

Mici de tot erau piticii aceștia, numai că feţele lor erau 
de oameni bătrâni şi aveau cu toţii bărbi lungi şi albe. Ma- 
rinel era aşa de mirat, că nici nu i-a venit să se sperie. 

„Ce cauţi aicea ? îl întrebă un pitic, care părea a fi că- 
petenia piticilor. 

— Am venit după caprele mele, răspunse Marinel. 

— Ai făcut o prostie, îi întoarse piticul vorba. Aceste 
capre nu mai sunt ale tale. 

— Ba sunt caprele tatălui meu ! stărui Marinel. 

— Caprele acestea, zise răstit piticul, s'au luat după ca- 
pra noastră vrăjită, aşa că sunt acum ale noastre, pentrucă 
tot ce se găseşte în poiana aceasta este al nostru și numai 
al nostru”. 

După aceea, piticul întoarse lui Marinel spatele și 
porunci altor pitici să închidă caprele într'un grajd, ceeace 
piticii făcură numai decât. Marinel însă stătea nemișcat lo- 
cului, ne mai ştiind ce era de făcut. 

„Şterge-o de aici! îi strigă piticul. Iată drumul pe unde 
te poţi întoarce acasă”. Și îi arătă deschizătura din pă- 
mânt, pe unde venise. 

— Nu plec de aici fără capre! 
rinel. 

— Dacă nu pleci acum, îi mai zise piticul, nai să mai 
pleci niciodată, ci ai să stai toată viaţa la noi ca păzitor de 
capre”. 

Și aşa, fu închis şi băiatul în grajd la un loc cu ca- 
prele. lar doi pitici au stat de pază lângă deschizătura din 
pământ, pe când ceilalţi au mers să se culce, fiindcă înop- 
tase. 

Marinel s'a culcat alături de capre, dar nu putu dormi. 
Se uita la grajd şi se uita şi la capre: la cele trei capre ale 


răspunse hotărît Ma- 


sale și la capra cea albă și vrăjită. Şi se tot frământa cu 
gândul cum ar face să scape de acolo, luând însă şi ca- 
prele. 

Auzea cum piticii stau încă de vorbă în casele veci- 
ne.. Aşteptă până ce sa făcut linişte desăvârşită, apoi se 
sculă și deschise încet uşa grajdului. Era la aer liber. De 
văzut, nu putea vedea nimic. Simţea însă verdeaţa sub pi- 
cioarele sale şi auzea sforăitul piticilor, care adormiseră. 

Incet de tot, se întoarse la capre. Acum, ochii i se obiş- 
nuiseră cu întunerecul. Se lăsă în genunchi înaintea capre- 
lor şi le scoase clopoţeii dela gât, însă cu atâta băgare de 
seamă, că n'a făcut nici un sgomot. 

Făcu la fel şi cu clopoţelul caprei albe vrăjite. Apoi, 
trecu de gâtul acesteia cei trei clopoței dela caprele sale. Cu 
mâna stângă ţinea strâns clopoțeii. Așa scoase din grajd pe 
capra albă şi vrăjită, apoi o lăsă liberă şi îi dete o lovitură 
ușoară cu palma mâinei. Capra o rupse la fugă. Cei trei 
clopoței dela gâtul ei sunau mai tare, tot mai tare. Speriată 
de acest sgomot cu care nu era obișnuită, capra fugea, aler- 
gând mai iute, tot mai iute. 

De sunetul clopoţeilor s'au trezit şi piticii, au sărit din 
paturile lor, au eșit afară şi au început să alerge, strigând: 
„Băiatul a fugit cu caprele. După el! Să nu-l lăsăm să le 
ia !” Şi luându-se după sunetul clopoţeilor, alergau cu toţii 
în întunerec, chiar şi cei doi paznici dela deschizătura din 
pământ. 

Ce făcu atunci Marinel ? Lăsându-i pe pitici să alerge, 
el se întoarse la grajd la caprele sale, luă într'o mână clo- 
poţelul de argint dela capra cea albă şi vrăjită şi porni, a- 
lergând înaintea caprelor. Caprele mergeau după sunetul 
clopoțelului de argint, aşa cum făcuseră şi mai înainte. 

Marinel alerga, sunând într'una clopoţelul de argint. 
Intră în deschizătura din pământ și alergă mai iute, tot mai 
iute. Iar caprele se ţineau după dânsul. Tot alergând, Ma- 
rinel trăgea mereu cu urechea, ca să audă, dacă piticii îl 
urmăresc sau nu-l urmăresc. Insă nu auzi alt ceva decât 
paşii săi şi tropăitul caprelor, care îl urmau. 

In sfârşit, zări lumină şi încordându-şi puterile, 
din intrarea de sub pământ și eşi din nou la aer liber. 

Lumina ce zărise venea dela razele lunei. Marinel pu- 
tea acum să găsească drumul spre casă. Și așa, merse drept 
înainte, pe drumuri și cărări cunoscute, sunând mereu din 
clopoţelul de argint, pentru ca să fie urmat de capre. 

Când ajunse la poiana, unde își ducea de obiceiu ca- 
prele la pășunat, Marinel se opri puţin din mers, vrând să 
asculte. Se mai uită la drumul pe care venise. Nu se auzea 
nici un sgomot, ci totul era tăcut și liniştit. Nu se zărea nici 
un pitic — deci, nu-l mai urmărea nimeni. Prin urmare, 
scăpase şi el, scăpase și caprele. 

Când ajunse aproape de casă, Marinel zări doi oameni, 
care veneau spre dânsul. Ii recunoscu şi dând un strigăt de 
bucurie, alergă drept la ei. Erau tatăl său și maică-sa. 


sări 


19 
Ae TATA 


Marinel le povesti toate pățaniile, iar părinţii săi îl as- 
'cultau plini de mirare. 

„Auzisem eu mai de mult despre piticii din pădure, 
zise tatăl său. Se spune că ei au obiceiul să omoare pe toţi 
câţi merg la dânşii. 

— Ah, iubitul meu Marinel, strigă mamă-sa, nu trebue să 
mai mergi niciodată în acele locuri așa de periculoase! 

— Dar eu singur nici n'aş putea găsi drumul, răspunse 
Marinel. Insă, tot m'am ales cu ceva bun: am pus mâna pe 
acest clopoțel vrăjit. De acum încolo știu că niciodată ca- 
prele mau să fugă şi n'au să o ia razna. 

— Eşti cel mai bun și cel mai vrednic păzitor de ca- 
pre!” zise tatăl său, răzând de mândrie. 

S'au întors cu toţii acasă, Marinel mergând printre pă- 
rinţii săi. 

Ținea însă strâns în mână clopoţelul vrăjit de argint. 
lar cele trei capre se țineau după dânsul. 

In ziua următoare, Marinel nu se putea dumeri de loc 
de pe urma întâmplării sale din ajun. Ii se părea că totul 
n’ar fi fost decât un vis. Când se uită însă la clopoţelul de 
argint, înţelegea că întâmplarea sa fusese adevărată. Dar 


de atunci, n'a mai văzut niciodată pe piticii cei răi şi nici 


In românește de MARCU IONESCU 


capra lor vrăjită. 


MARUINICA $ 


O poveste cu multe peripeții 
„POE A o Ta A e ID ae ie S S SAT ROSE 


Localizare de Moş Nae 


11) Ghiţulică in buzunarul lui cangar cu buzunar 


Cangar cu buzunar şi copilul său Ro petreceau o plă- 
cută după amiazi în partea din pădure, unde era mai 
mult nisip. Ro făcea mici sărituri în nisip, cădea în gău- 
rile de şobolani și iarăşi eșea. Cangar cu buzunar se în- 
vârtea în jurul lui, supraveghindu-l și-i zicea: „Mai sari 
odată, drăguţul meu, și pe urmă să ne întoarcem acasă”. 

Tocmai când îi spunea aceasta, iată că se ivi și Mar- 
tinică, venind de pe un deal. Se apropie şi zise: „Bună 
„seara, cangar cu buzunar. 

— Bună seara, prietene Martinică. 

— Martinică, priveşte la mine cum ştiu să sar, îi stri- 
gă Ro, şi căzu într'o altă gaură de șobolani. 

— „Salutare, micuţule Ro”, îi zise Martinică. 

Dar acum se iviră şi Ghiţulică și lepurilă, care au 
venit prin partea cealaltă a dealului. Cangar cu buzunar, 
despre care vedem că nu era de loc rău şi sălbatic, îi 
văzu şi salută pe fiecare, zicându-le: „Bună seara, prie- 
tene Iepurilă. Bună seara, prietene Ghiţulică”. 

Răspunseră şi ei cu „bună seara, cangar cu buzunar”, 
iar Ro le ceru și lor să se uite la el cum știe să sară. Ei 
au stat şi sau uitat. Cangar cu buzunar se uita de ase- 
menea la copilul său Ro. 

„Ascultă, cangar cu buzunar, îi zise Martinică, după 
ce lepurilă îi făcu de două ori semn cu ochiul, nu ştiu 
dacă dumitale îți plac poeziile. 

— „Nu-mi plac de loc”, răspunse cangar cu buzunar. 
Apoi întorcându-se spre Ro, îi zise: „Mai sari o dată, dră- 
guţul meu, că trebue să ne întoarcem acasă”. 

Pa d 


Se făcu o tăcere scurtă în timpul căreia Ro căzu într'o 
altă gaură de șobolani. 

— „Dă-i înainte!” îi şopti destul de tare lepurilă lui 
Martinică, dându-i în spate și o lovitură cu lăbuţa sa. 

Martinică începu din nou, zicându-i: „Fiindcă veni 
vorba de poezie, iată că eu am făcut o poezioară, pe când 
veneam încoace. E o poezioară, care o să-ți placă. 

— O să-ţi placă mult, zise şi Iepurilă. 

— O să-ţi placă foarte mult, se aruncă în vorbă şi 
Ghiţulică. 

— Trebue să o asculţi cu toată atenţia, zise iarăşi Ie- 
purilă. 

— Hm, da! făcu cangar cu buzunar, nepăsător des- 
pre poezia ce făcuse Martinică, dar fără să-și ia privirile 
dela copilul său Ro. 

„Hai, Martinică, spune poezia!” îi dete zor Iepurilă. 

Iar Martinică, după ce tuşi puţin, ca să-și mai dreagă 
vocea, spuse poezia ce urmează. 


Când e Luni și este soare, 
Mă gândesc-eu la mâncare. 
Bucurie-i şi plăcere, 

Să mănânci mereu la miere. 


Când e Marţi și-i vremea rea, 
Mult mai mare-i pofta mea. 
Mă gândesc eu cu plăcere, 
Să mănânc mereu la miere. 


Când e Miercuri şi-i senin, 
Eu de foame chiar leşin. 
Şi-mi zic singur: „Ce plăcere, 
Să mănânc mereu la miere!” 


Când e Joi şi-i mai răcoare, 
Multă poftă am de mâncare. 

lar de vrei să-mi faci plăcere, 
Să-mi dai trei grămezi de miere. 
Când e Vineri... 

Insă cangar cu buzunar nu mai vru să asculte ce era 
să se întâmple cu Martinică în ziua de Vineri. Se întoarse 
deci spre Ro şi-i zise: „Mai sari odată drăguţul meu, că 
acum trebue neapărat să ne întoarcem acasă”. 

Dar lepurilă îi dete lui Martinică un pumn zdravăn 
în spate. lar Martinică începu din nou, zicând: „Fiindcă 
veni vorba despre poezie, vezi pasărea aceea din stejarul 
acela? 

— Care pasăre şi care stejar? întrebă cangar cu bu- 
zunar. 

— Uite, pasărea care este în stejarul dindărătul tău”, 
zise Martinică, vrând să-l facă pe cangar cu buzunar să 
se întoarcă și să se uite îndărăt. 

Insă cangar cu buzunar nu se întoarse, ci răspunzând 
numai: „Nu, nu o văd”, îi zise lui Ro: „Acum, drăguţule 
Ro, sări în buzunarul meu și să ne întoarcem acasă”. 

Dar fiindcă Ro nu prea se grăbea să sară în buzunar, 
lepurilă îl luă între lăbuţele sale și zise: „N'aș putea să 
ţi-l pun eu în buzunar?” 

La rândul său, Martinică îi dedea înainte cu vorba. 
„Mi se pare, zise el, că pasărea din stejar nu e pasăre, ci 
e peşte. 

— Şi mie mi se pare, grăi şi Ghiţulică. 

— Nu e pește, ci e pasăre toată ziua, zise lepurilă. 
Priveşte şi tu, cangar cu buzunar, şi să ne spui, dacă e 
pasăre sau pește”. 

In sfârşit, întoarse și cangar capul, ca să privească 
la pasărea sau peștele din stejar. Atunci lepurilă, după 
ce făcu lui Ghiţulică un semn cu capul, strigă cu glas tare: 

„Haide, drăguţule Ro, intră în buzunar!” 

In aceiaşi clipă, Ghiţulică sări în buzunarul lui can- 
gar cu buzunar, iar lepurilă, ţinând strâns între lăbuţele 
sale pe Ro, o rupse la o fugă nebună. 

„Ei, dar unde a pierit lepurilă?” întrebă cangar cu 
buzunar, după ce întoarse din nou capul. Apoi, mai zise: 
„Eşti bine în buzunar, drăguțule Ro?” 

Iar Ghiţulică răspunse printrun guiţat din fundul 
buzunarului, căznindu-se să imite vocea lui Ro. 

„Llepurilă, zise Martinică, a plecat, fiindcă i-a venit 
un musafir. Şi lui Ghiţulică i-a venit un musafir, mai zise 
Martinică, minţind cu nerușinare. 

— Dacă-i aşa, răspunse cangar cu buzunar, să mer- 
gem şi ni pe la casele noastre. Pa! şi la revedere pe mâi- 
ne”, prietene Martinică. 

Plecă, dar pe drum văzu că în buzunar, în loc de Ro, 
are pe Ghiţulică. Insă, din pricina aceasta nu-și făcu ini- 
mă rea, ci îşi zise: „Prietenii, pe semne, au vrut să glu- 
mească. Stai că am să le plătesc şi eu tot cu o glumă”. 

Intorcându-se deci acasă, scoase pe Ghiţulică din bu- 
zunar şi prefăcându-se că n'a observat că nu e Ro, îi zise: 


Nea 


„Drăguţule Ro, cred că e mai bine ca, mai înainte de a te 
culca, să-ţi fac o baie rece”. 

Când auzi de baie — şi mai ales rece — pe Ghiţulică 
îl trecură fiori de spaimă. De aceea, strigă speriat: „Can- 
gar cu buzunar, eu nu sunt Ro, eu sunt Ghiţulică! 

— Drăguţule Ro, îi zise cangar cu buzunar, da, se- 
meni puţin cu Ghiţulică, fiindcă te-ai murdărit, când te-ai 
jucat în nisip. De aceea, am să-ţi fac o bună baie rece, 
am să-ţi dau săpun mai mult şi am să te frec mai tare”. 

Fără să mai spună şi fără să bage în seamă că Ghi- 
țulică guiţa şi ţipa de mama focului, îl băgă tot în călda- 
rea cu apă rece şi începu să-i dea peste tot cu săpun. 

„Aoleu!” strigă Ghiţulică, dar i se umplu gura cu 
săpun. 

După aceea, cangar cu buzunar începu să-l frece cu 
o perie tare, de credeai că vrea să-i smulgă şi părul şi 
pielea. Ghiţulică se porni din nou să ţipe, dar i se umplu 
iarăşi gura cu săpun. 

Apoi, îl scoase din găleată şi-l înfășură într'un cear- 
şaf şi începu să-l frece din nou — de rândul acesta, ca 
să se usuce. 

După ce i sa părut că sa uscat, i-a zis: „Acum, dră- 
guţule Ro, să-ți dau doctoria şi p'urmă te culci.. 

— Ce, ce doctorie? întrebă Ghiţulică speriat. 

— Doctoria, ca să creşti mare şi să nu rămâi mic şi 
jigărit, aşa cum a rămas Ghiţulică. Haide, deschide gura!” 

Tocmai în momentul acela, se auziră bătăi în uşă. 
„Intră !” strigă. cangar cu buzunar. Şi intră Puky — Puky 
din pădure, se înţelege. 

„Puky, Puky! strigă Ghiţulică, spune-i lui cangar cu 
buzunar cine -sunt eu, că el tot zice că eu sunt Ro! Eu 
nu sunt Ro, nu-i aşa? 


— Tu nu poţi fi Ro, răspunse Puky, pentrucă mai a- 
cum câteva minute l-am văzut pe Ro jucându-se cu lepu- 
rilă acasă la lepurilă. : 

— Poftim ce greşală am făcut! zise cangar cu buzu- 
nar, făcând pe miratul. neea 

— Păi, eu ţi-am spus de atâtea ori că sunt Ghițulică 
şi nu sunt Ro, i-a întors Ghițulică vorba. 

-~ — Dar nici Ghițulică nu cred că ești, zise Puky, fiind- 
că părul lui Ghiţulică este cu totul de altă coloare”. 

Ghiţulică a căutat să-i explice că, dacă părul său şi-a 
schimbat coloarea, este din pricina baiei ce i-a făcut can. 
gar cu buzunar sau, poate, fiindcă a înghiţit săpun. Insă 
cangar cu buzunar se aruncă în vorbă şi zise: „Ştiam eu 
că nu e Ghiţulică. Dar e vorba, cine este? 

Poate că e vreun neam de al lui Martinică, zise 
Puky râzând, Poate, e nepotul sau unchiul lui Martinică. 

— Așa trebue să fie, răspunse cangar cu buzunar, râ- 
zând şi el. De aceea, eu zic că e bine să-l botezăm Marti- 
nel Martinuș. 

— Da, da, Martinel Martinuş”, zise şi Puky, râzând 
şi- mai tare.. 

Insă, nou botezatul Martinel Martinuş sări din bra- 
țele lui cangar cu buzunar și o sbughi pe uşă afară. Aler- 
gă, cum n'alergase niciodată în viața sa. Dar când ajunse 
la vreo sută de metri aproape de locuința sa, se opri din 
alergat şi începu să meargă dearostogolu, căutând unde 
era noroiu mai mult. 

Aşa îşi capătă Ghiţulică din nou coloarea ce avea 
mai Înainte de baia ce-i făcuse cangar cu buzunar. 

Cangar cu buzunar nu mai plecă din pădure, pentru- 
că toţi se împrieteniră cu el. Mai ales Iepurilă nu mai pu- 
tea de dragul lui Ro, cu care se juca toată ziua și căruia 
îi delea tot felul de bunătăţi. Şi aşa se înmulţi numărul 
prietenilor noştri din pădure. 


(Va urma) 


-— 


Din marii scriitori străini 


DECE PAREREA 


ARE GATLE JUL ÎNGUST 


fost odată, drăguţa mea, a fost odată o balenă, 
care mânca peşti. 
Mânca  roşioare şi bărboae, merlani si 
peşti sburători, calcani, scrumbii şi pe copii: tor- 
Toţi peştii, pe care-i putea prinde, îi înghi- 
tea, — uite aşa! 

Până în cele din urmă, n'a mai rămas în mare decât 
un singur peşte şi acela era un peșştişor viclean, care în- 
nota numai lângă urechea dreaptă a balenei. 7 

Sprijinindu-se odată în coadă, balena „Mi-e 
foame!” 

lar peştișorul viclean răspunse cu un glas tot atât de 
viclean: 

„Balenă nobilă şi mărinimoasă, ai gustat vreodată 
carne de om? 

— Nu, răspunse balena; ce gust are? 

— Este bună, dar trebue să-l cauţi. 

— Atunci, caută-mi unul!” porunci balena. 

Şi făcu marea să spumege, isbind-o cu coada. 

„Deocamdată, unul ne ajunge, mai zise peştişorul vi- 
clean. Dacă înoţi până la 50 de grade latitudine Nord şi 
40 de grade longitudine Vest, (asta-i curată vrăjitorie) 
vei găsi pe o plută, în mijlocul apei, fără nimic pe el, de- 
cât o pereche de nădragi albaştri, prinşi cu bretele (să nu 
uiţi bretelele, drăguța mea), și cu cuţit de marinar, vei găsi 
un corăbier naufragiat, care, — trebue să ştii lucrul a- 
cesta — este un om foarte îndemânatec și ager la minte”. 

Balena plecă, înotând până la numărul 50 de latitu- 
dine Nord şi 40 de longitudine Vest și acolo, pe o plută, în 
mijlocul apei, fără nimic pe el decât o pereche de nă- 


zise: 


de Rudiyard Kiplirg 


dragi albaştri, o pereche de. bretele (mai ales bretelee să 
nu le uiţi, iubito) şi cuțitul de pescar, găsi un corăbier nau- 
fragiat, singur cuc, care-şi răsucea degetele picioarelor în 
apa sărată. (Mamă-sa îi dase voe să se bălăcească, altfel 
n'ar fi îndrăsnit, Doamne fereşte, tocmai fiindcă era un om 
foarte îndemânatec şi ager la minte!) 

Atunci balena căscă gura mare, mare, mare, parcar 
fi vrut să se despice până la coadă şi înghiţi pe corăbierul 
naufragiat împreună cu pluta, nădragii, bretelele, şi cuţi- 
tul de marinar. 

Inchise totul la căldură în adâncimile întunecoase ale 
burţii sale și pe urmă plesni — aşa — din limbă, răsucin- 
du-se de trei ori în jurul cozei. 

Dar corăbierul, care era un om foarte îndemânatec şi 
ager la minte, cum pătrunse la căldură în adâncimile în- 
tunecoase din pântecele balenei, începu să se învârtească, 
să danseze, să lovească, să muște, să sară, să sape, să se ca- 
țere, să urle, să se trântească, să piseze şi să joace într'un 
picior pe unde nu trebuie, atât de bine, încât balena nu 
prea era fericită. 

(Nu uita bretelele!...) 

In cele din urmă, se plânse peştişorului viclean. 

„Omul acesta mă necăjește rău... 

De altfel, mă face să sughit. 

Ce pot să-i fac? a 

— Spune-i să iasă, răspunse şiretul peştişor”. 

Balena strigă corăbierului din pântecele ei: 

„leşi afară şi aminteşte-ţi că te țiu în stăpânirea mea! 
Imi vine să sughit! 


(Citiţi continuarea în pag. 14-a) 


Micul pianist dă examen. 
ES SEES NE E E a F32 


— Nici nu mă gândesc, răspunse corăbierul. Treaba 
e cu totul într'altfel. Du-mă până la malurile râpoase ale 
ținutului meu și pe urmă, vom vedea”. 

Şi începu să danseze cu și mai mare înverşunare. 

„Zic şi eu că ar fi mai bine să-l ducem până aproape 
de ţinutul lui, zise peştișorul viclean. 

Te-am înștiințat doar că omul acesta este foarte în- 
demânatec şi ager la minte” 

Şi aşa balena cu tot sughiţul ei plecă înnotând cât mai 
repede din înnotătoare şi coadă şi însfârşit, zări malurile 
albe ale Angliei şi asvârlindu-se cu jumătatea corpului pe 
prundiș, căscă gura mare, mare, mare, strigând: 

„Toată lumea scoboară la Winchester, Ashuelot, Nas- 
hua, Keene și toate staţiile, de pe linia Fichtburg!” 

Şi tocmai când spunea „Ficht”, ieși şi corăbierul. 

Insă, pe când balena înnota, corăbierul, care era în- 
tr'adevăr un om îndemânatec şi cu mintea ageră,luase cu- 
titul de marinar şi tăiase pluta în formă de zăbrele, în- 
crucișând la capăt bucăţile de lemn şi legându-le cu bre- 
telele sale. 

(Acum îţi dai seama de ce nu trebuia să uiţi brete- 
iele?) Târi zăbrelele dealungul gâtlejului balenei, rămâ- 
nând înfipt aproape de ieşire. 


Plecă în cele din urmă cu mânile în buzunare, pe 
pietrele rotunjite de valuri, înapoindu-se la mamă-sa, ca- 
re-i dase voe să se bălăcească cu picioarele în apa sărată, 
se căsători şi avu o mulţime de copii. 

Deasemenea şi balena. 

Dar, din ziua aceia, zăbrelele ce-i rămăseseră în gâtlej 
şi pe care nu le-a putut da afară, tuşind, nici scobori, în- 
ghiţindu-le, nu-i dau voe să se hrănească decât cu peşti- 
şori. Iată de ce balenele din ziua de azi nu mănâncă nici- 
odată oameni, nici băeţi şi nici fetiţe. 

Peştișorul viclean alergă să se ascundă în nămolul de 
la intrarea trecătoarei Porţilor Ecuatorului. 


Ii era teamă că balena sa supărat pe el. 

Marinarul aduse acasă cuțitul. Avea aceiaşi nădragi 
albaștri, când a pus piciorul pe pietrele prundișului, ple- 
când spre casă cu mânile în buzunare. 


Cât despre bretele, avusese nevoie de ele pentru a le- 
ga zăbrelele şi le lăsase acolo. 


Şi astfel se termină povestea. 
In româneşte de C. DIACONESCU 


anala a 
IA, > ai y 


ff n a N a 


Cel mai mare şi cel mai mic jucător! 


Miţu cel fricos 


„Haide, Miţu, ce tencurci ? 
Ti-e frică, văd, de curci ! 
Ţi-ai pus coada 'ntre picioare. 
Ptiu ! ruşinea e mai mare | 


„Miţu, fii mai curajos ! 
N'am văzut așa fricos ! 
Curca-i proastă și apoi rare 
Nici un dinte şi nici ghiare. 


„Hai curaj şi-aruncă laţul ! 
Rău îți tremură, văd, brațul ! 
Și mai spui că ești cotoi 

Și cai fost și la război /” 


Miţu rău s'a speriat, 

Când curcanul sa umflat, 
lar spre el când se'ndreptă, 
Miţu putina spălă. 


lar tot neamul de pisici, 
Cele mari şi cele mici, 
Pe Miţu sa supărat, 
De necaz, l-au sgăriat. 
ST. PR. 


Un dans de copii scoțieni. 


Concursul de jocuri pe luna lunie 


SERIA Ill 


CINEL 


Ca acest concurs oferim următoarelep remii: 10 premii în cărţi în valoare de 800.lei, 1 abona- 
ment pe 1 an, 3 abonamente pe 6 luni și 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineaţa Copiilor“ 


Î 


SIE: 
Í R9 ” 
JG 


N 
` 

(3 
Á 


ApS 
OMAE ADM: 


Z 
M 
zi 
să 
w 
kad 


RIES 
ge 


APE 


ORIZONTAL: 1) Ocean. 7) Lucra pământul. 10) Cea- 
tă de ţigani. 11) Metal. 12) Oraş în România. 13) Parte din 
mână. 15) Mare europeană. 13) Artist, FI. african. 20) No- 
roi. 21) Pron. 22) Tipul nerodului. 24) Mare în Europa. 27) 
Pasăre de munte. 29) Implor. 30) FI. în Italia. 34) Merge 
pe şine. 32) Salutare! 33) Fac o operaţie aritmetică. 35) 
Prepoziţie. 36) Măsură chinezească. 37) Uşor (provincia- 
lism). 38) Păstrez. 39) Apă stătătoare. 40) Ocean. 43) Po- 
sedă. 44) Ocean polar. 45) Flori. 

VERTICAL: Mare europeană. 2) Gard de nuele. 3) 
Contingent (pop.). 4) Poftim. 5) Ţeavă. 6) Podiş asiatic. 7) 
Lucrezi pământul. 8) Animale de apă. 9) Primul om. 10) 
Bloc de hărţi. 12) A fărămiţa carnea. 1) Peşte. 18) Condu- 
cătorii regatelor. 21 a) Unsoare (Mold.). 23) Mare europea- 
nă. 24) Punct cardinal. 25) Altă mare europeană. 26) Bău- 
tura cea mai bună. 28) Mare în Europa. 29) Capetele unui 
„rest”. 32) Mic de statură. 33) Campion. 34) Dumănie. 36) 
Plăţi lunare. 37) Numeral. 38) Ceremonial deosebit a unei 
religii. 38a) Pană de despicat (Trans.). 40) Salutare. 41) 
Măsură. 42)Un coc gol. 43) Ca la 41 vertical. 


IACOB I. LAZĂR 
Soluţiile acestei serii se primesc la sfârşitul concursului, 


împreună cu celelalte. Soluţiile trimise separat nu vor fi 
luate în seamă. 


Indreptare 


Câteva din explicaţiile dela desenele din pagina 9 a 
n-rului trecut nau apărut sub desenele unde le era locul. 
Vina nu este a Redacției. Credem însă că le-a fost ușor 
cititorilor să găsească desenele la care se potrivește fiecare 


explicaţie. 


Cereţi la librării 


„Nouile păţănii ale lu; Haplea” 


de MOȘ NAE 


„Nouile pățanii ale lui Haplea” este o carte 
a cărei citire trezeşte râs şi veselie dela înce- 
put până la sfârşit. 

In această carte, care este de format mare 
şi cu toate paginile împodobite cu numeroase 
desene, „Moş Nae” a strâns tot ce a scris el mai 
frumos despre apea şi nenumărate păţanii 
şi aventuri ale lui Haplea. 

Din câte cărţi a scris Moş Nae despre Ha- 
lea, „Nouile păţanii ale lui Haplea” este, fără 
ndoială, cea mai frumoasă şi mai reuşită. 

Moş Nae nu putea face cititorilor săi o sur- 
priză mai plăcută de Paşti, decât scoțând pen- 
tru dânşii „Vouile pățanii ale lui Haplea”. 

Cartea va avea, desigur multă cutare. De 
aceea, sfătuim pe cititori să se grăbească a o 


cumpăra. 
De vânzare la toate librăriile. Preţul unui 
volum lei 60. 


Zi de vară 


Potop de raze aurii revarsă mândrul soare 

Prin lanuri, holde și câmpii, prin țarini şi ogoare 
Lumina-i dulce ca din raiu, pe bolta cea senină, 

Ce-aruncă pulbere de-argint în valuri de lumină. 


I 


Cântând, sosesc în stoluri mari cosașii în câmpie, 
Sunt veseli toți șimpodobiţi cu flori la pălărie. 
Pe gresie coasele-ascut și apoi se pun pe muncă, 
De cântecul şi vorba lor răsună'ntreaga luncă. 


HI 


Căzută-i iarba la pământ şi strâns n mare claie, 
Pământu-i ars ca de pårjol şi ceru-i de văpaie; 
Văzduhu'ntreg e ca de foc și nici un semn de boare. 
Ca suliți razele țâșnesc din auriul soare. 


IV 


Revarsăn râul de diamant cascadă de lumină, 
Mireazma fânului cosit cu-a florilor se'mbină. 
Cosașii dorm pe lângă clăi și liniștită-i lunca, 

Dar toţi sunt gata şi voioşi să nceapă iarăși munca! 


NEGRILESCU LUCIAN 


București, 1933. 


CIOT 


ka | 


Drăguţii de ei ! 


Două surioare. 


cititorii noștri 


Un viitor cititor. O cititoare drăguță dansând. In costum de mandarin. 


DE JOC 
PE LUNA IUNIESERIAIII 


_ 


+ 


O cititoare, care se gândește la frumoasele povești din „Dimineaţa Copiilor“ 


Preţul 5 lei 


DE-ALE INCEPĂTORILOR 
EDS PPE BI DIE BETE A 


rietenul meu din clasele primare 


veam mulţi colegi în clasele primare, pe care îi 

stimam, dar prietenie nu prea am legat cu ni- 

meni. Când îi vedeam cum ţipă, se bat și sburdă 

prin curte, nu știu dece îmi era frică de ei. Sin- 

gura ființă, deoarece nu-i pot zice om, cu care 
am avut o strânsă legătură de prietenie și căruia îi des- 
tăinuiam toate bucuriile precum şi toate necazurile, era 
micul meu căţel Cezar. 

Cezar nu era, după cum sar crede, un câine de vână- 
toare care să facă „frumos”, „aport” sau alte de acest fel. 
Era un căţel ciobănesc mic de vreo două săptămâni, când 
mi l-a adus tata dela ţară. 

Il găsise în magazia cu butoaie (era în toiul culesului) 
scâncind şi dijbuind, căci avea ochii nedeschişi încă. 

L-a luat, i-a dat lapte cu linguriţa şi după câtva timp 
mi l-a adus mie. 

Mare mi-a fost bucuria, dar gândindu-mă că-i nebote- 
zat, am căzut pe gânduri. Am întrebat pe toți ai casei ce 
nume să-i pun și, în fine, îmi plăcu numele împăratului 
roman Cezar. 

Când se întâmpla să primesc vreo săpuneală de la 
tata, fugeam la mine în odaie şi luând pe Cezar în. braţe, 
îmi îngropam faţa în mâini, suspinând înăbușit. Tare mă 
miram eu că Cezar nu plângea și el, căci eu, când îl bătea 
cineva, îl luam în braţe şi-l mângâiam, plângând şi spu- 
nându-i tot felul de cuvinte, ca să nu mai plângă. 

Cu toate că el nu mă mângâia când plângeam, Cezar 
era un câine foarte bun. Chiar când se făcuse dulău, tot îi 
plăcea să se joace cu pisica și o apăra de alţi câini. Mân- 
cau dintr'o farfurie, ba Cezar o lăsa pe Pussy să mănânce 
ea întâi și stăteau mai toată ziua împreună. 

Odată Cezar dormea. Pussy torcea. Numai ce vine de- 
odată un bondar, trezește pe Pussy şi se aşează pe urechea 
lui Cezar. Acesta mișcă din ureche, ceeace _perățeşte pe 
Pussy și-i face poftă de joacă. 

Bondarul se plimbă niţel prin aer, apoi se'ntoarce iar 
pe urechea lui Cezar. Acesta mișcă supărat din ureche. 
Pussy nu mai putu răbda; dintr'o săritură fu lângă ureche 
şi începu să dea cu lăbuța în ea. Cezar mârâe prevestitor. 
Pussy se joacă înainte, dând cu laba'n ureche, ca şi cum 
w'ar fi auzit. 

Se aude iarăşi un mâriit mai puternic, Pussy nu se as- 
tâmpără de loc. In clipa următoare Cezar se repezi la pi- 
sică şi înfuriat o muşcă. Pussy, care nu se aștepta la așa 
ceva, sări iute pe un dulap, uitându-se furioasă la Cezar. 

Aşa i-am găsit, când am intrat în cameră. Mi-am in- 
chipuit cam ce sa întâmplat. Am luat pisica după dulap 
şi, cu sila, i-am făcut să se pupe bot în bot. Asta a fost sin- 
gura lor ceartă şi de-atunci sunt prieteni nedespărţiți. 

Pussy a fost puţintel cam rezervată în primele zile, 
după cearta lor, dar pe urmă se juca cu urechile lui Cezar 


DIMINEAȚA 


C O P Erno R 


Revistă săptămânală pentru copii şi tineret 


PAGINI = EEE SE 


REDACTIA ŞI 
București, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 
TE: LE: F OUN: 


5 LE! 


fără grije, iar acesta le mișca fără să se mai supere pe 
prietena lui. 

Vara Cezar mergea la ţară (bineînţeles cu Pussy). Il 
puneam în cușca câinilor și tocmai în gara Ulmeni îl sco- : 
team. Gura-Sărăţii, sajul unde aveam noi moşie, e un sat 
spre deal în judeţul Buzău. 

Podgorii întinse și păduri nesfârșite îl înconjoară spre 
Nord. Privind din gară, se vede foarte bine satul şi tot dea- 
lul și chiar vârful Penteleului, muntele Buzăului. , 

Acolo mergeam eu în excursii cu iubitul meu prieten 
care era nelipsit dela niciuna din excursiile mele. 

Odată pornind spre pădurea satului, ca la doisprezece 
chilometri de casă, treceam pe lângă o cârciumă. 

Un om beat îmi iese înainte și vorbind împleticit, pune 
mâna pe mine şi ridică braţul. 

Dar Cezar era acolo. Dintr'o săritură fu lângă beţiv, 
îl muşcă şi întorcându-se spre mine, văzui în-ochii lui mân- 
drie amestecată cu dorința de a fi mângâiat. L-am mån- 
pâiat, iar el nu mai putea de bucurie. 

Tot timpul cât a ţinut drumul, Cezar mergea alături 
de mine, uitându -se mândru împrejur şi par'că zicea : 
„Vedeţi ? Merg alături de stăpânul meu şi el e mândru de 


mine”. 
VLADIMIR-MIHAESCU-NIGRIM 
cl. HI de liceu. Sf. Iosif 


COPIII 


Cu fața veselă, zglobie 
Vorbesc, se joacă şi tot râd 
Par'car fi îngeri. bădie ! 
Dar las' să fie. 


Cu mingea, cu cercul, 
Și alte jucării, 

Se joacă mereu, 

Și fac nebunii. 


lar dacă se'ntâmplă cumva, 
Ca ei să cadă pe jos, 
Plâng şi se vaită săracii 
De dau lumea pe dos. 
BOLER 


Cea mai frumoasă şi mai amuzantă carte de citit este 
„Nouile pățanii ale lui Haplea” de Moş Nae. 


PREȚUL ABONAMENTULUI 


Die e 
foo 


Pe un an 
Pe şase luni .. . . y 
Pe trei luni . . a a. „s 


ADMINISTRAŢIA 


3 — 84 — 30 


ANUL 11 
e 
D 

3 R 
Pr, 


y 
des HE 


REDACȚIA ȘI 


€ 
1AN 
6 LUNI 


200 LEI 


ABONAMENTE. 
” 100 „ 


REPRODUCEREA BUCĂŢILOR F i 
ESTE STRICT serii o Director: N. BATZARI 


UINEATA 4 
OPILLOR) 


ADMINISTRAŢIA: 
BUCUREŞTI.—STR. CONST. MILLE (SĂRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


27 lunie 1934 — Nr. 542 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
NU SE INAPOIAZĂ 


+ 


DUDUIA 


uica era o fetiță cu ochișori albaștri și cu părul 
negru. Avea însă un mare cusur: se supăra iute 
și era foarte mânioasă. 

Intro seară fu culcată mai devreme, pentrucă 
își trăsese de păr pe frăţiorul ei Roni. 

Stătu câtva timp În pat, liniştită şi cuminte, jucându- 
se cu frumoasa ei păpușică. 

Deodată, îi veni o toană şi apucând pe duduia Păpu- 
şica, îi trase o bătaie zdravănă. 

„Nu te mai iubesc, îi zicea duduei Păpuşica Puica, şi 
de aceea nu mai iubesc pe nimeni” 

Apoi, ridicându-se în pat, apucă pe păpuşică de un 
picior şi o asvârli în celălalt capăt al camerei. La urmă, 
căzu şi ea între perne și adormi. 

Duduia Păpuşica ajunse cu faţa într'un colţ al came- 
rei, unde își rupse năsucul. Dar fiind foarte cuminte, nu 
plânse nici un pic şi rămase în locul în care căzuse. 

După o jumătate de oră, servitoarea veni să-l culce și 
pe Roni, care, după ce strigă de câteva ori, pe sora sa, a- 
dormiră amândouă. 

„Cât de nefericită sunt eu ! zise > duduia Păpuşica, du- 
pă ce, cei doi copii adormiră. Cu toate că rare ori pot vorbi 
şi mânca, totuşi nu plâng niciodată. Lumea își închipue 
că eu nu pot gândi, vedea şi simţi. Ei bine, lumea se în- 
şeală. 

— Se înşeală foarte mult, dudue Păpușşică, se amestecă 
în vorbă Căpitanul Albăstrel, un ofiţer fin şi inteligent, pe 
care micul Roni îl aruncase cu o zi mai înainte în acelaș 
colţ, în care Puica își aruncase păpuşica. 

„Copiii cred că dacă nu plângem, când ne lovesc, noi 
nu simțim. Uită-te cum Roni mi-a sucit capul şi mi-a ciun- 
tit talia, termină căpitanul Albăstrel trist. 

— Priveşte la năsucul meu, zise duduia Păpuşica. Puica 
mi l-a rupt de tot. 

Se cade ca eu care am păr aşa de buclat şi auriu, o- 
brăjori graşi şi ochişori albaștri, care se deschid şi se în- 
chid, să fiu atât de prost tratată şi să-mi rupă năsucul ? 

— „Sunt foarte trist de toate acestea, dudue Păpușică, 
răspunse indignat căpitanul Albăstrel, dar vai ! ce rău îmi 
pare că nu vă pot lipi nasul, după cum nici dumneata nu 
îmi poţi îndrepta capul. De aceea zic: Jucării suntem şi 
vom rămâne pentru totdeauna. 

— „Nu ! zise duduia Păpuşica cu o voce misterioasă, 
eu sunt sigură că nu voi rămâne jucărie, pentru totdeauna 
şi cred că nici domnia ta”. 

Văzând lipsa de curiozitate a Căpitanului Albăstrel, 
ea adause: 

„Vrei să ştii povestea vieţii mele ? 

— O ascult cu plăcere, dudue Păpușică, zise căpitanul 
Albăstrel, mai ales când este adevărată. 


A PĂPHJ ȘI SICA ȘI 
anul Alb 


KA 


— O ! povestea mea e adevărată, răspunse duduia 
Păpuşica, amărîtă. 

„Dragul meu căpitan Albăstrel, cred şi vei crede şi 
d-ta că eu n'am fost totdeauna o păpușă cu față şi trupul 
ei porțelan de China şi cu ochi care se închid şi se des- 
chid. 

Nu! Eu am fost o fetiță mică, ce locuiam într'o casă 
mare şi aveam mai multe jucării de cât îmi trebuia. 

Din nefericire, eram ca Puica o fetiță foarte rea, de 
supăram pe toată lumea. Intr'o seară, pe când arsesem faţa 
unei păpuși, veni în odae la mine o zână şi mă făcu pe loc 
păpuşă. 

„Păpuşă vei rămâne, îmi zise ea supărată, până ce o 
fetiţă răutăcioasă ca și tine te va face să suferi atât cât ai 
chinuit-o şi tu pe păpuşa ta. Să nu te faci iar fetiță, îmi 
zise mai departe zâna, până ce acea fetiță răutăcioasă nu 
se va cuminţi singură. 

— Ah ! făcu căpitanul Albăstrel, uitându-se cu părere 
de rău la năsucul ei rupt. Cred că prima parte a pedepsei 
sa împlinit. 

— Da, zise Păpușica. Puica este tot atât de răutăcioasă 
pe cât eram și eu. Oare se va face ea cuminte ? Tare mi-e 
teamă ca „Zâna” să n'o facă şi pe dânsa păpușică. 

Te întreb, căpitane, dacă știi că toate păpușile sunt 
fetiţe ce ajunseseră foarte răutăcioase ? 

— Nu, dudue Păpuşică, n'am ştiut aceasta, 
cred. Apoi vorbind din ce în ce mai încet, zise: 

„Trebue să ştii că toţi soldaţii de plumb, care suntem 
jucării, suntem în realitate băeţei care am fost prefăcuțţi 
de-o bătrână vrăjitoare. Eu am fost un băeţel tare ticălos. 
Stricam cu sabia mea de lemn tot ce întâlneam în cale. 

Astfel, odată am stricat vasele mamei și călimara ta- 
tălui meu. Deaceea, am fost schimbat în soldat și nu mă 
voi face iarăși copil, până ce acest băeţel, a cărui jucărie 
sunt acum, nu se va cuminţi. Dar am început să desper, 
căci Roni a rupt capetele a patruzeci şi nouă de soldați ce 
erau sub comanda mea. lar dintre toţi eu singur am scă- 
pat ca prin minune, căci micul Roni nu mi-a putut rupe 
capul și atunci m'a aruncat în acest colţ. Ah ! Toate aces- 
tea mă fac să zic: Jucării suntem și vom rămâne pentru 
totdeauna. 

— Eu, răspunse duduia Păpușica, voi crede totdeauna 
în bine. Ai observat ce ușor doarme Puica de când vorbim 
între noi ? Sunt sigură că a auzit tot ce am vorbit, pentru 
că ea nu doarme deabinelea. 

Acum ei i se pare că-i un vis, dar cred că mâine di- 
mineaţă, când se va scula, își va aminti şi poate va deveni 
o fetiţă bună și îl va face şi pe Roni la fel”. 

Și chiar aşa se întâmplă. 


totuşi 


Traducere de $. 


Roman englez 
ni 


DOCTORUL MITITELU 


MEDICUL ANIMALELOR 


Traducere de N. Batzaria 


3) Gospodăria doctorului e ţinută de animale 


In curând, doctorul Mititelu a început să câştige din 
nou bani. Din banii aceştia, d-ra Sofia, sora sa, şi-a cum- 
părat o rochie nouă, ceeace a făcut-o să se simtă fericită. 

Unele din animale, care veneau să-l vadă, erau aşa de 
grav bolnave, că era nevoe să stea acasă la doctorul cel 
puțin o săptămână. Când începea să le meargă mai bine, 
doctorul Mititelu le punea să șeadă în grădină în niște sca- 
une anume făcute. 

Multe din ele, chiar după ce se făceau bine de tot, nu 
mai vroiau să plece, deoarece țineau mult la doctor și le 
plăcea să stea acasă la el. Cât despre doctorul Mititelu, 
nici o dată nu-l lăsa inima să le spună să se ducă, atunci 
când aceste animale îl întrebau dacă n'ar putea să stea cu 
el. In chipul acesta creștea mereu numărul animalelor ce 
strânsese acasă. 


Intr'o după amiazi, pe când doctorul ședea lângă zidul 
grădinei sale, fumându-și liniștit pipa, trecu pe drum un 
flașnetar italian, care avea o maimuţă legată cu o sfoară. 
Doctorul Mititelu văzu îndată că sfoara era prea strâns 
trecută de gâtul maimuţei și că maimuța era murdară şi 
nenorocită. Aproape cu sila, îi luă lItalianului maimuța, 
îi dete câţiva bani pentru ea şi îi spuse să se ducă. 

Italianul se supără foc şi zise că nu vrea să-și vânză 
maimuța, de care avea nevoe, ca să-și câștige pâinea de: 
toate zilele. Insă doctorul îl ameninţă că dacă nu se duce 
şi nu-i lasă maimuța, are să-i tragă câţiva pumni în nas. 

Adevărul este că doctorul Mititelu era un om voinic, 
deși nu înalt de statură. 

___ Văzând că n'are încotro, flașnetarul italian plecă, ame- 

ninţând și ocărând, iar maimuța rămase la doctorul Miti- 
telu, având parte de o locuinţă bună și de un trai şi mai 
bun. Celelalte animale ale casei iau numele de „Ci-Ci”, 
cuvânt care în limba maimuţelor înseamnă piper. 

Câtăva vreme după aceea, venise în orășelul Păunești 
un circ. Crocodilul dela circul acesta avea o mare durere 
de dinţi. De aceea, într'o noapte fugi dela circ și intră în 
grădina doctorului Mititelu. Doctorul se înţelese cu el, vor- 
bind în limba crocodilească, îl luă în casă și-l vindecă de 
durerea de dinţi. 

Insă, crocodilul a văzut în ce casă bună nimerise — o 
casă cu tot felul de locuri și despărțituri pentru tot felul 
de animale — și n'a mai vrut să plece de acolo. S'a rugat, 
aşa dar, de doctor să-i dea voe să doarmă în eleşteul peş- 
tilor din fundul grădinii, promițând şi jurând că n'o să 
mănânce măcar un peștișor. 

Dar oamenii dela circ au venit să-l ia îndărăt. Văzân- 
du-i că se apropie de el, crocodilul s'a înfuriat şi s'a făcut 


E Ma 


aşa de sălbatic, încât ei, tremurând de frică, au şters-o nu- 
mai decât. Dar atât cu doctorul Mititelu, cât și cu toate 
animalele şi vietăţile din casă, crocodilul se purta cum nu 
se poate mai frumos, par'că ar fi fost un pisoiu blând și 
drăguţ. 

pă din pricina acestui crocodil, femeile bătrâne din 
oraş se temeau să se mai ducă ori să mai trimită la docto- 
rul Mititelu pe pisicile şi pe câinii bolnavi. De asemenea, 
țăranii din împrejurimi nu vroiau să creadă că oile sau 
vacile lor bolnave n'au să fie mâncate de crocodil. De a- 
ceea nu le mai aduceau să fie îngrijite și căutate. 


pezze 


CT TAIA, 


Ari FI 
TE Mult 


Văzând aceasta, doctorul merse la crocodil şi îi spuse 
că trebue să se întoarcă la circul de unde venise, fiindcă 
din pricina lui nu-i mai vin clienţi. Dar crocodilul se porni 
să plângă cu lacrimi așa de mari și se rugă aşa de mult să 
fie lăsat să stea în eleșteu, că doctorul Mititelu nu s'a în- 
durat să-l gonească. 

Dar iată că veni d-ra Sofia, sora doctorului, şi îi zise, 
vorbindu-i cu un aer mustrător: „Ioane, (știm că numele de 
botez al d-rului Mititelu era loan) trebue neapărat să a- 
lungi de aicea dihania aceasta de crocodil. Vezi că ţăranii 
şi cucoanele bătrâne din oraș se tem să mai aducă ori să 
mai trimită la noi animalele lor bolnave — şi aceasta toc- 
mai când începuse să ne meargă din nou mai bine. Acum 
ne vom prăpădi iarăşi și vom ajunge să n'avem după ce 
bea apă. Să ştii că eu una n'am să mai stau aici și n'am 
să mai îngrijesc de casă şi gospodărie, dacă nu faci vânt 
acestei dihănii. 

— Numele lui este crocodil şi nici decum dihanie, răs- 
punse liniștit doctorul Mititelu. 

— Puțin îmi pasă cum îi spune, îi întoarse vorba d-ra 
Sofia. Nu mai pot de scârbă, când îl găsesc culcat sub pa- 
tul meu. Iţi spun încă odată că nu vreau să-l ţinem în casă. 

— Dar mi-a promis şi chiar a jurat că n'o să muște pe 
nimeni şi n'o să se atingă de nici unul din animalele noas- 
tre. Lui nu-i mai place să se întoarcă la circ, iar eu n'am 
bani să-l trimit îndărăt în Africa, de unde a fost adus în 
părţile acestea. De altfel, îşi vede liniștit de treabă și se 
poartă foarte frumos. De aceea, Sofio, nu fii și tu aşa de 
rea și cicălitoare. 

— Iţi spun din nou, zise răstită d-ra Sofia, că nu vreau 


“ca pocitania aceasta de crocodil să stea la noi, dacă nu-l 


vr 


trimiți îndărăt la circ — și chiar acum, numai decât — să 
ştii că eu plec şi merg să mă mărit! 

— Foarte bine, răspunse doctorul liniștit, mergi şi te 
mărită. Eu nu te pot opri”. Spunând acestea, își luă pălă- 
ria din cuier şi eşi în grădină. 

Insă d-ra Sofia își strânse lucrurile și plecă din casă, 
așa că doctorul Mititelu rămase singur de tot — adică sin- 
gur, dar având o numeroasă familie de animale. 

In curând, bietul doctor ajunse mai sărac, decât fu- 
sese vreodată. Avea doar atâtea guri de hrănit, avea o casă 
întreagă de care trebuia să ducă de grijje. Şi, cum vedem, 
n'avea pe nimeni să-i dea o mână de ajutor, să-i mai drea- 
gă o haină sau să-i cârpească o pereche de ciorapi şi nu 
câștiga nici un ban, cu care să plătească băcanului, măce- 
larului sau brutarului. Treaba mergea deci greu de tot. 
Insă doctorul Mititelu nu-și făcea de loc sânge rău din pri- 
cina aceasta. 

„Banii, avea el obiceiu să spună, au fost făcuţi numai 
ca să avem necazuri din pricina lor. Am fi trăit cu toții 


mult mai bine, dacă n'ar fi fost bani de loc. Ce nevoe este. 


de bani, atâta vreme cât suntem fericiţi ?” 

Insă nu după mult, au început şi animalele să se fră- 
mânte şi să se necăjească, fiindcă, din pricina sărăciei doc- 
torului, nici lor nu le mergea bine. 

Și așa, într'o seară, când doctorul adormise în scaunul 
său de lângă focul din bucătărie, animalele au început să 
şi vorbească între ele, însă încet și pe șoptite. Şi iată că 
bufnița Tu-Tu, care era pricepută la socoteli și la Aritme- 
tică, le arătă că ar fi fost bani destui pentru încă o săptă- 
mână, dacă fiecare s'ar fi mulţumit să mănânce o singură 
dată pe zi — și nu de mai multe ori. 

După dânsa, luă cuvântul papagalul Polinesia, care 
zise: „Cred că avem datoria să facem înşine toată treaba 
din casă. E sigur că o putem face destul de bine. La urma 
urmelor, să nu uităm că din dragostea ce are pentru noi, 
doctorul şi stăpânul nostru a ajuns să fie aşa de sigur şi 
așa de sărac”, 

Și s'au înţeles ca maimuța Ci-Ci să facă pe bucătarul 
şi să cârpească hainele, rufele și ciorapii doctorului. Câi- 


> nele Jip să măture pe jos. Rața Dab-Dab să şteargă praful 


şi să facă paturile. Bufnița Tu-Tu să ţie saltelele, iar por- 
cul să se ocupe de grădinărit. 

Cât despre Polinesia, ea a fost aleasă să fie gospodina 
casei, — așa cum fusese mai înainte d-ra Sofia — mai a- 
les că era cea mai în vârstă. 

Bine înţeles că în primele zile, animalelor le-a fost 
foarte greu să se obișnuiască şi să facă așa cum trebue 


ă 


= ya PN 
E7 , Syt pi 


treaba ce avea de făcut fiecare. Numai maimuţei Ci-Ci i-a 
fost mai uşor, deoarece ca și orişi ce maimuţă, avea mâini, 
aşa că putea munci întocmai ca un om. Insă nu după mult, 
sau obișnuit şi celalte să lucreze destul de bine. Și se fă- 
cea mare haz, atunci când Jip, câinele, mătura pe jos, a- 
vând înfășurată în jurul cozii o cârpă, care îi ținea loc de 
mătură. După trecere de câtva timp, toată treaba gospo- 
dăriei era făcută aşa de bine, că doctorul Mititelu spunea 
că nici odată casa nu fusese ținută aşa de curată şi aşa de 
frumos îngrijită. 

Pentru o bucată de vreme, lucrurile au mers bine de 
tot în chipul acesta. Totuşi, fără bani nu era tocmai lesne 
de trăit. 

Atunci animalele au împărţit grădina în două: într'o 
parte au pus zarzavaturi, iar în partea cealaltă flori. Şi le 
vedeai cum eșeau la poarta grădinei şi vindeau ridichi şi 
trandafiri oamenilor, care treceau pe acolo. 

Cu toate acestea, se părea că nu câștigă bani în dea- 
juns, ca să poată plăti ceeace trebuia să cumpere dela bă- 
can, dela măcelar sau dela brutar. Numai că doctorul Mi- 
titelu nu-și făcea inimă rea din pricina aceasta. 

Aşa, când Polinesia veni și îi spuse că vânzătorul de 
peşte nu mai vrea să le dea nici un pește, doctorul îi răs- 
punse, zicându-i: 

„Polinesia, să nu-ţi pese de loc. Câtă vreme găinile fac 
ouă și vaca ne dă lapte, putem face jumări şi alte bună- 
tăți. Fii pe pace și vezi-ţi de treabă ! Așa s'a necăjit şi so- 
ră-mea Sofia şi a plecat de aicea. Mă mir de ea, o femeie 
așa de cuminte să se necăjească și să-și facă inima rea 
pentru o nimica toată”. 

Insă iarna a venit mai de vreme, decât avea obiceiul 
să sosească în alţi ani și cu toate că bătrânul cal șchiop 
căra mereu la lemne din pădurea de dincolo din oraş, aşa 
că în bucătărie focul ardea bogat și ziua şi noaptea, cele 
mai multe zarzavaturi din grădină se isprăviseră, iar cele 
ce mai rămăseseră fuseseră acoperite de zăpadă. 


Multe din animalele doctorului sufereau în adevăr de 
foame. (Va urma) 


In n-rul viitor: „DOCTORUL MITITELU PLEACĂ IN 
AFRICA LA MAIMUȚELE BOLNAVE”. 


~ 


Aa - 


A crezut că şi racii trag la ham 


S ak OPLI AA 


PROGRAMUL «e 


——cOanNCIi 


ată că a sosit şi ziua următoare, adică cea din 

urmă zi în care mai putem sta la Hăpleşti. In ziua 

aceasta era să se hotărască, dacă izbutesc să mă 

despart cu binele de coana Frosa şi de Haplea 

— bine înţeles, lăsându-i pe amândoi acasă la ei 
— sau dacă mă cert şi plec supărat și certat cu dânșii. Căci 
nici vorbă nu putea fi să-l iau pe Haplea şi să-l ţin la mi- 
ne „cel puţin şase luni”, cum spunea el, ceeace înseamnă 
că ar fi putut sta şi de trei ori şase luni. 

De asemenea, nici gând să fac aşa cum îmi cerea coa- 
na Frosa, adică să o iau şi să se mute la mine pentru toată 
viața ei sau pentru câţi ani mai am de trăit eu însumi. 
Incă odată, mulțumesc de așa plăcere şi fericire ! 

Insă, tocmai când mă gândeam ce mijloc să găsesc şi 
să mă scap mai lesne, iată că în odaia în care vetrecusem 
noaptea, dă buzna coana Frosa, care ţinea în mună o coală 
mare de hârtie. 

„Moş Nae, îmi zise ea, fără să-mi dea măcar „bună 
dimineaţa”, citește ce stă scris pe hârtia aceasta ! Eu am 
dictat, iar drăguțul de Hăplişor a scris întocmai”. 

Am luat hârtia în mână, mi-am pus ochelarii pe nas şi... 
am citit. lată, în momentul acesta, am coala de hârtie îna- 
intea mea. De aceea, cred că nu e rău să o copiez, ca să 


vadă și cititorii ce dictase lui Hăplișor mult stimata coana 
Frosa. 


Despre cum vom trăi și cum vom petrece 
la București cu Moș Nae 


1. Moş Nae nu va eși nici o dată singur din casă. Ori- 
unde și la orice treabă se va duce, eu îl voi însoți și n'am 
să mă despart nici atâtica de dânsul. Impreună vom merge 
la rivistă şi la Adunarea aceea, unde Moş Nae este acum di- 
topat. (Coana Frosa crede că așa se spune la deputat). 

2. Când lui Moş Nae au să-i vie musafiri, am să-i pri- 
mesc eu și am să stau de vorbă cu dânșii, ca să rămâe tâm- 
piţi şi cu gura căscată, văzându-mă cât sunt de inteligeantă 
şi de dată dracului. Insă, dacă vin cucoane, care nu sunt 
rude apropiate de ale lui Moş Nae, nu le las să intre mă- 
car în casă. N'au ce căuta aceste cucoane, când, de acum 
încolo, eu sunt stăpână în casă. lar dacă vin domni de ăia 
scrântiți, care vor să mă ia cu chesche-mesche, pe franţu- 
zeşte sau pe nemţește, le spun odată, vorbindu-le mai poti- 
licos: „Haideţi, căraţi-vă de aicea !” şi îi dau afară, fiindcă 
eu nu vreau să-mi spurc limba. Moș Nae n'are dreptul să 
se amestece în astfel de treburi. 


3. Eu și Moș Nae nu vom lua masa decât numai șase ori 
pe zi. Mai mult nu e bine, fiindcă nu trebue să ne îngrășem, 
iar mai puţin e rău, findcă nu trebue să ne prăpădim cu 
totul. Mie îmi place să fiu, așa cum sunt şi acum, delicată 
şi subțirică, dar nici nu vreau să ajung ca o scobitoare, iar 
la faţă să fiu galbenă ca o lămâe. 

4. Vom merge de trei ori pe săptămână la Moși, unde 
am să mă dau în lanţuri şi am să gust puţin, așa vreo 20-30 
de mititei, vreo zece gogoși şi cinci bucăţi mai mărişoare 
de turtă dulce. Mai mult nu mănânc, oricât să mă roage 
Moş Nae, findcă de felul meu nu sunt lacomă și aa 
cioasă. 

5. Moş Nae mă va duce de patru ori pe săptămână la 
cinema, însă nu acolo unde să mă facă să plâng, ci numai 
acolo unde sù mă facă să râd — s* râd aşa, ca să răsune 
toată sala, căci destul am plâns în. traiv! vieţii mele. 

6. Când vom eşi să ne plimbăm pe jos, vom merge 
braţ, la braţ, iar eu, ca să-i fac plăcere lui Mo; Yae, am 
să-mi pun pe cap pălăria cu trei ciori, am să mă îmbrac în 
rochia mea cu picățele și am să port în mână umbrela 
mea cu cap de “âscă. Aceasta, pentru ca să crape de necaz 

"2 cucoanele, care sar uita la mine, văzându-mă cât 


[ROSA 


sunt de aligantă, iar Moş Nae să se bucure și să se mån- 
drească. 

7. Dacă Moş Nae nu vrea sau zice că nu poate să 
se lase de fumat, va trebui să mă înveţe și pe mine să fu- 
mez. li promit că am să fumez tot atâtea ţigări, câte fu- 
mează şi el. 

8. Ca să nu fie între noi vreo ceartă sau supărare, Moş 
Nae va face întotdeauna, așa cum îi voi spune eu și nici 
odată nu va eşi din vorba mea. Amin și aşa să ne ajute 
Dumnezeu ! 


Aţi citit ce dictase lui Hăplișor drăguţa coana Frosa? 
Şi dacă aţi citit, va plăcut? Dacă ar fi să mă întrebaţi pe 
mine, vă spun drept că nu mi-a plăcut, dar nu mi-a plă- 
cut de loc. Să n'am voe să fac o mișcare, să n'am voe să 
fac un pas singur! Şi să umblu mereu pe la Moși și pe 
la cinematografe, eu care nu merg cu anii la Moși și abia 
dacă la trei luni odată intru în vreun local de cinemato- 
graf! Frumos va fi „traiul vieţei mele”, ca să scriu și eu, 
așa cum a scris coana Frosa, care mai spune că e potili- 
coasă, că e aligantă, că e inteligeantă! Şi să se facă ea 
stăpână pe casa mea, pe prietenii mei şi chiar pe mine 
însumi, fiindcă, precum aţi văzut, nu-mi dă voe să es mă- 
car odată din vorba ei! Frumoase zile mă așteaptă — 
n'am ce spune! 

Mă supărase aşa de rău citirea programului „Despre 
cum vom trăi şi cum vom petrece la București”, încât mi-a 
venit să-i arunc în obraz coala de hârtie, pe care îl scri- 
sese, şi să-i spun: „Să nu mai aud niciodată de domniata, 
coană Froso!” şi să plec numai decât, întorcându-mă acasă. 

Mă mir chiar că am putut să mă ţiu și să nu fac în 
felul acesta. Dar mult mai bine că mam stăpânit și că în 
loc de a mă supăra, mi-a venit în gând o minciună, care 
mi s'a părut foarte potrivită, ca să pot scăpa mai lesne. 

In adevăr, pe când coana Frosa mă tot zorea, ca să-i 
spun că primesc și că îmi place totul și că voi face întoc- 
mai cum scrisese ea, eu am stat și m'am gândit cum aș pu- 
tea eşi din încurcătură. lar când am găsit ceeace am cre- 
zut că e bine și se potriveşte, i-am răspuns coanei Frosa 
în felul ce urmează: 

„Stimată coană Froso, totul este minunat şi numai o 
persoană inteligeantă, cum eşti domniata, putea să se gån- 
dească la lucruri aşa de frumoase şi aşa de bine potrivite. 
Insă, tot ce spui, nu o putem face decât peste un an de 
zile. Până atunci, va trebui să stai şi să rabzi la Hăpleşti. 

— Dece peste un an şi dece nu numai decât? mă în- 
trebă coana Frosa mirată şi cam încruntând sprâncenele. 

— Pentrucă eu am să plec dela București, am să fiu 
departe un an de zile. Acuma, fiindcă sunt ditopat, cum 
spui domniata, guvernul mi-a spus să merg în străinătate 
şi să văd cum îngrijesc oamenii de acolo de găini şi cum 
îngrașe gâştele şi curcile. Şi fiindcă treaba aceasta este 
mare și importantă, va trebui să colind multe țări și să 
mă opresc câtăva vreme în fiecare țară. 

— Dacă-i așa, zise coana Frosa nemulțumită, stau eu 
la București și păzesc singură casa, până ce te întorci. 

— Bine, decât casa am şi închiriat-o la cineva, i-am 
întors eu vorba. 

— Atunci, am găsit ceva mai bun şi mai frumos! zise 
coana Frosa, bătând în palme de bucurie. Merg și eu cu 
tine în străinătate, că singur are să-ţi fie foarte greu şi o 
să te plictiseşti. Asta e Moş Nae: plecăm împreună în stră- 
inătate și vedem împreună cum sunt îngrijite găinile şi 
cum sunt îngrășate gâștele şi curcile”, 

Am păţit-o! Văd că minciuna mea n'a prins şi că nu 
e lesne să mă scap de coana Frosa. Va trebui să mă gân- 
desc la altceva. 


MOŞ NAE 


had 


FRUNZA încăpâtinată 


« ulmul cel înalt din fundul grădinii rămăsese 

o singură frunză. Era o frunză mică de coloare 

inchisă. Toate celelalte frunze căzuseră de câteva 

luni de zile. Acum, asemenea unui covor gros, 

stau aşternute pe pământ, ca să apere rădăcinile 
plăpânde ale florilor de îngheţ şi de vânturile reci ale 
iernii. 

Numai frunza ceea mai mică, fiind o încăpățânată 
fără de pereche, hotărise să nu cadă din ulm, crezând că 
în chipul acesta face mult mai bine decât făcuseră toate 
celelalte surori ale sale. 

„Dece trebue să cad? se întreba singură, vorbind ursuz. 

Mă simt vrednică să stau lipită locului şi cu toatecă acum 
sunt mai închisă la coloare, cred că aşa sunt mai fru- 
moasă şi în acelaş timp mai folositoare de cum fusesem 
mai înainte. In adevăr, acum sunt singura podoabă a ul- 
mului în care m'am născut”. 
Vântul era foarte supărat pe această frunză aşa de 
încăpăţinată şi în fiecare zi sufla cu toată puterea printre 
crăcile ulmului, încercând totul, ca să o facă pe mica frunză 
de coloare închisă să cadă jos la pământ. 

„Dă-te jos! Dă-te jos! îi striga vântul şuerând. Nu vezi 
că te cheamă jos, ca să ajuţi şi tu să acoperi pământul şi 
să-l fereşti de îngheț? Dacă ai şti cât eşti de caraghioasă, 
stând colo sus în arbore, fără să fii bună la ceva, ai cădea 
cu plăcere-la pământ, aşa cum au făcut toate surioarele 
şi toate vecinele tale. Insă, dacă nu vrei să te desprinzi din 
arbore de bunăvoie, să ştii că ai să cazi și fără voia ta!” 
Şi vântul suflă cu atâta supărare în jurul frunzei, că 
frunza a trebuit să se ție cu toată puterea, ca să nu fic 
măturată din ulm şi asvârlită în eleşteul din grădină. 

„Nu vreau să mă dau jos din ulm! Nu vreau să aud! îi 
spunea vântului frunza cea mică de coloare închisă, vor- 
bind cu o voce subţire şi răguşită. Mergi şi suflă undeva în 
altă parte. Pe mine n'ai să mă deslipeşti de aicea!” 

După aceea, ulmul însuşi îi vorbi foarte serios frunzei: 
„Aminteşte-ţi, draga mea copilă, că ai fost crescută ca să 
fii de folos şi să nu fii egoistă. In lunile de vară mi-ai ajutat 
ca să fac o umbră răcoroasă, pentru ca pământul să nu fie 
ars de căldura soarelui. Ai dat umezeală aerului și o lo- 
cuinţă fericită pentru prietenele noastre păsările — cu 
toate că încă de atunci eu băgasem de seamă că păreai a fi 
prea mândră de coloarea ta, de îmbrăcămintea și de felul 
cum foşneai. Orice a fost, însă acum, când a trecut vara și 
treaba ce era de făcut în timpul verei, ţi-ai dat arama pe 
faţă şi ţi-ai arătat încăpăţinarea, refuzând să faci cu dragă 
inimă şi dintr'un sentiment de datorie, aşa cum au făcut 
toate celelalte frunze ale mele. Şi tare îmi este teamă că vei 
avea mult de suferit din pricina acestei încăpăţinări. In cu- 
rând vor începe să iasă nouile mele frunze, aşa că tu, vrând 
nevrând, ai să fii împinsă şi asvârlită departe”. 

Pe când ulmul vorbea în felul acesta, razele calde aie 
soarelui se jucau strălucitoare printre crăcile şi ramurile 
lui. Fiecare rămurică se umplu de sevă proaspătă, iar 
frunza cea veştedă de coloare închisă simți un brânciu toc- 
mai la rădăcina éi. 

„Cine mă impinge? strigă ea supărată. Stai şi nu mai 
împinge, oricine ai fi! Mie nu-mi place să mă duc de aici! 

—Eu te-am împins, răspunse o voce subțire și slabă, 
părând că vine de departe dela cineva al cărui cap ar fi 
fost înfăşurat într'o pătură groasă. 

— Cine eşti tu? întrebă frunza, vorbind aspru. 

— Nu te supăra, dar sunt frunza cea nouă. Am să mă 
căznesc să ocup cât mai puţin loc cu putință. Totuş, nu 
văd cum am putea sta amândouă pe aceiași rămurică”. 

Bătrâna frunză de coloare închisă fu-apucată de o 
mânie grozavă. Tremura și se sguduia toată. 


„Cum îndrăznești să eşi afară! strigă ea furioasă. Să 


ştii că am să te arunc la omizi să ie mănânce în clipa în 
care vei scoate capul!” 
Se auzi atunci un tremurat de spaimă, venind din dă- 


rătul frunzei vechi și veştede. 


7 


Poveste Poveste engleză 


„lartă-mă, cucoană, dar n'am încotro, NB ep o AA fi aşa de rea 
şi aspră cu mine! Eu, biata, nu sunt încă decât o frunză 
mică, micuță de tot. Dar şi eu sunt împinsă din dărătul 
meu. E vremea când toate frunzele noui es afară. N'ai pu- 
tea să te muţi de aicea și să te duci pe altă ramură?” 

Intrebarea aceasta arăta tinerețea şi lipsa de expe- 
rienţă a frunzei celei noui. 

„Ca şi cum aş putea să mă agăţ după placul meu de 
oricare arbore, aşa după cum agăţi o cheie în cuiu”, își zise 
singură frunza cea bătrână şi veştedă. Şi se hotărî să nu 
mai plece urechia la tot ce spune frunza cea nouă, ci să 
se poarte, cu ea, aşa cum te-ai purta cu cineva, cu care nici 
nu merită să stai de vorbă. 

Dar pe când se încerca să se gândească la alt ceva — 
buf ! simţi în spate un nou brânciu, de rândul acesta mult 
mai puternic, simţi cum e ruptă din ulm şi cum sburând și 
zvârcolindu-se în aerul cald al primăverii, se duce în jos, 
tot mai în jos, până ce căzu în pământul umed din jurul 
unor flori. 

Acum, zăcea acolo bombănind şi văitându-se. „Este o 
ticăloşie ce s'a făcut cu mine! Să nu mă lase la locul meu 
din ulm!” 

Un melc, care trecea pe acolo, se opri să o privească. 
„Cum se face că ai venit aicea? o întrebă melcul cam în bă- 
tate de joc. Nu vezi că eşti toată uscată și veștedă? Toate 
celelalte frunze de seama şi de vârsta ta stau sănătoase și 
foarte liniştite sub pământ. Au fost puse în pământ de 
grădinar şi se formează acolo o societate foarte plăcută. 
Multe din ele şi-au găsit slujbă bună, ca doici la viorele ce 
sau născut de curând”. 

Bătrâna frunză de ulm sa încruntat şi a aruncat mel- 
cului o privire de dispreţ şi semeţie. 

„Cred că merit să fiu ceva mai mult decât o doică!” 
răspunse ea. Insă, nici nu isprăvise bine de spus aceste 
vorbe, că unul din copiii vântului dela miazăzi, care juca 
şi sburda vesel în lumina strălucitoare a soarelui, a dat 
peste ea şi mai înainte ca frunza să aibă vreme să spună 
măcar un „La revedere!” a şi ridicat-o în sus şi a asvârlit-a 
printre vreascurile uscate ce stăteau îngrămădite aproape 
de coliba din grădină. 

Ziua următoare, vreascurile au fost luate de soția gră- 
dinarului, care a făcut cu ele foc, pentru a găti mâncarea 
soţului ei. Bătrâna frunză din ulm a fost luată o dată cu 
vrescurile. S'a căznit ca să se ferească de foc şi să nu ardă, 
însă era așa de uscată, că flacăra, cum a zărit-o, a şi în- 
conjurat-o şi în câteva clipe a prefăcut-o în scrum și în 
cenuşe. 

Acesta a fost tristul sfârşit al încăpăţinatei frunze de 
ulm. 


Din limba engleză de ALICE DELEANU 


Copii beigieni depun flori la tabloui Regelui Albert i 
SS 0 N RER SRR S DI E ir 2 a EI DST AERIENE SP FR EEE 


Distractie cu alfabete secrete 


puneam cititorilor noștri mai mici, care încă nu 
S ştiu anume lucruri, că guvernul, atunci când dă 

miniştrilor, care reprezintă țara în străinătate, 
S telegrame, despre al căror cuprins nu vrea să 

afle altcineva, în loc să scrie cuvintele cu lite- 
rele obişnuite, întrebuințează cifre, care ţin locul literelor. 
Când citeşti o astfel de telegramă, vezi numai cifre înşi- 
rate, din care nu înţelegi nimic. 

Insă, persoana care o primește, are ceeace se numește 
cheia, adică explicația cifrelor. De exemplu — exemplul 
este dat aşa la întâmplare — să zicem că cifra 17 înseamnă 
litera a sau că cifra 8 înseamnă litera r. 

Din cauza că sunt scrise cu cifre, aceste telegrame se 


.. ... c.. 
... . 
— — amm — em OED èë ou ăě GED CHD 


NO 
1) Alfabetul cu puncte 


Precum se vede, unul, două sau mai multe puncte re- 
prezintă o literă. Deci, când veţi scrie cu acest alfabet, veţi 
scrie numai punctele şi linia — pentru literele care au sub 
puncte o linie — iar nici de cum literele. Alfabetul acesta 
este mai ușor, de cum sar părea la prima vedere. 

Mai întâi, trebue să observăm că este tăiat în două. A- 
nume, până la litera M este numai cu puncte, iar dela li- 
tera N se repetă dela început, cu deosebirea că sub puncte 
este o linie. Deci, dacă reținem în memorie prima jumătate 
din acest alfabet, știm în acelaș timp şi cealaltă jumătate. 


3) Alfabetul cu cifre 


Alfabetul acesta, în loc de a fi cu puncte sau cu altfel 
de semne, este cu cifre, începând cu O (zero) şi mergând 
până la cifra 9. Insă, fiindcă nu sunt cifre în deajuns pen- 
tru câte litere avem într'un alfabet, se mai întrebuinţează 
şi trei cercuri. 


Şi la acest alfabet este aceiaşi împărțire în două, ca și 
la celelalte două alfabete de mai sus: dela A până la M şi 
dela N până la Z. Deosebirea este o liniuţă, care se pune 
sub cifrele sau sub cercurile dela a doua jumătate. 


RESSE E 2 ES IE i DRU ITS 229 PT ORB 303 I O PUII, 


Noua carte „NOUILE PAŢANII ALE 
LUI HAPLEA” de Moş Nae, cuprinde întâm- 
plările cele mai hazlii din viaţa lui Haplea. Toa- 
te paginile acestei cărți sunt împodobite cu nu- 
meroase desene, aşa că este şi ca un Album de 
toată frumuseţea. Preţul unui volum este de 
lei 60. De vânzare la librării. 


numesc cifrate. Rânduiala cifrelor se schimbă destul de 
des, așa ca să n'aibă cineva timp să le prindă „cheia” şi 
să le găsească secretul. 

Alfabetele secrete, pe care le publicăm mai jos, n'au 
nici o legătură cu alfabetele cifrate ce întrebuinţează gu- 
vernele și alte autorităţi ale statului. Le dăm așa, ca o sim- 
plă distracţie. 

Anume, doi prieteni, având fiecare unul din alfabetele 
acestea, se înţeleg între dânșii să-și scrie așa ca alţii să nu 
le poate citi scrisorile. Dăm patru modele de alfabete se- 
crete: unul cu puncte, al doilea cu diferite semne, al treilea 
cu cifre, iar al patrulea cu figuri geometrice, 


Š 


ee Er Zile gl 
NOPQRSTUVW 


2) Alfabetul cu diferite semne 


Alfabetul acesta este mai încurcat, mai greu de învăţat 
pe din afară. Din această cauză însă, unei persoane străine, 
care va prinde scrisoarea și va vroi să o citească, îi va fi a- 
proape cu neputinţă să găsească cheia alfabetului. 


Şi în acest alfabet, ca şi în cel de mai sus, literele se 
împart în două jumătăţi: dela A până la M și dela N până 
la Z. Vedem că dela litera N se repetă aceliași semne, nu- 
mai că înaintea lor se trage o linie verticală. 


O" On 

> Ob 
®© 01 
D2 mə 
MS mos 
2 oa 
CI Io 
<8 =B 
gs ce 
XI Aia 
<a FE 
N° Zo 


/ 
A 
7 
N: 
4) Alfabetul cu figuri geometrice 


Alfabetul acesta are asupra celorlalte trei alfabete de 
mai sus un avantaj. Anume, tot scriind şi învăţându-l în- 
văţăm în acelaş timp să desenăm mai exact diferitele fi- 
guri geometrice. 

De sigur, o persoană străină, dacă mare cheia, nu va 
putea să-l citească și să-l descifreze, adică, să-l înţeleagă. 

Şi în acest alfabet semnele se repetă, incepând cu li- 
tera N. Numai că sub fiecare semn se pune un punct. 

„SE la NEA e DEP ca De TAA E SARRE EEES AIE 


Fotografii gratuite pentru premianţi 


pro 


Cititorii noştri din\Capitală cari au luat la finele aces- , 


tui an şcolar premiul l-iu sau al Il-lea, pot fi fotografiați 
gratuit de Casa „Foto-Wells”, calea Victoriei No. 43, etaj, 
dacă prezintă adeverinţa dela direcția şcoalei respective, 
prin care se arată că au luat unul din aceste două premii. 

Cu această ocaziune amintim din nou că nici o foto- 
grafie nu va fi publicată, dacă nu este însoțită de adeve- 
rinja de mai sus. Scrisori sau mărturii verbale nu pot fine 
loc de adeverinţă. 


O premiantă la mare 


D-ra Negra Negrenila, absolventă a patru clase pri- 
mare dela școala din Tam-Tim-Tam din centrul Africii, a 
luat premiul I-iu. Ca răsplată, părinţii săi au trimis-o să 
petreacă vacanţa la mare. Insă, fiindcă ei aveau treabă, 
au trimis-o singură, încredinţând-o elefantului Bamba, 
care este foarte cuminte și totodată un paznic foarte cre- 
dincios. 

Vedem că Bamba este cam grăbit. Vrea să ajungă cât 
mai repede la mare, pentrucă şi el are nevoie de odihnă 
şi de câteva băi. 


LI ara 


Pâăpuşa vrea să doarmă 


S'au făcut orele opt seara, iar păpușica închide ochii 
şi cască într'una. E semn că îi este somn. lar buna sa mă- 
mică Lucia — o mămică de cinci anişori — o ia încet şi o 
culcă în pătuc. 

„Nani, nani, păpuşică, 

Să crești mare, frumuşică ! 
Vino, rață, de-o răsfaţă ! 

Și tu, curcă, de mi-o culcă ! 

Și tu, peşte, de mi-o creşte ! 

Și tu, soamne de mi-o-adoarme!” 

Insă tot cântându-i, i s'au închis și mămicăi ochișorii 
şi a adormit și ea lângă fetița ei. 


prietenului 


1. „Fichi, zise şoricelul Țiţi vecinului şi 
său. lată, am adus două perechi de mănuși de box. Ai cu- 
rajul să te lupţi cu mine, adică să boxezi ? 


— Se înţelege că am curajul, răspunse Fichi cu seme- 
ţie. Un boxer mai bun decât mine nu se găseşte în tot nea- 
mul şoricesc. 

De aceea, îţi spun de acum că ai să o păţeşti cu mine”. 


2. „Vom vedea !” zise Țiţi, zâmbind cu şiretenic. 
Şi ce făcu vicleanul de iţi ? Pe când Fichi era întors 
cu spatele, ca să se desbrace de haină, iţi luă o sticlă cu 


cerneală roșie și turnă cerneala în perechea de mănuși, pe 
care trebuia să și-o pună Fichi. 


3. In adevăr, Fichi n'a băgat de seamă și şi-a pus mă- 
nușile. Lupta începu. Amândoi „boxeurii grozavi” se ți- 
neau bine, părând a fi foarte îndemânateci. 

Insă, iată că Țiţi izbeşte cu putere într'o mănușă a lui 
Fichi. Din mănușă a țâşnit cerneala, stropindu-l rău pe 
Fichi. Lui Fichi însă i s'a părut că este sânge și de aceea a 
strigat: „Nu mai pot! Văd că îmi curge tot sângele şi că 
mi se apropie moartea ! Și a recunoscut că a fost învins, 
pe când iţi râdea cu poftă că îi reuşise șmecheria. 


i 


GA M PUNY 


Localizare de „Localizare de Mos Nac, Nae 


oveste cu multe peripeții 


N Puky şi prietenii săi parna la Polul Nord 


Intr'o frumoasă zi de vară, Martinică plecă de acasă 
şi porni prin pădure, vrând să meargă la prietenul său 
Puky. „Am să-l intreb pe Puky, îşi zicea Martinică, vorbin- 
du-și singur, dacă mă iubeşte şi el atâta de mult, cât îl iu- 
besc şi eu” 

Insă, îşi spuse acesta de câteva ori, fiindu-i teamă să 
nu uite, până ce ajunge la casa lui Puky. 

Dar în ziua aceea Martinică avea poftă de cântat și de 
tăcut o poezie. Nu-i vorba, avea el poftă şi de altceva. Ghi- 
ciţi lesne că acest „altceva” era mierea cea dulce și gus- 
toasă. Numai că blestematele de albine, cum îl zăreau, în- 
cepeau să-și ascută acele. 

De aceea, până să se împace într'un fel cu albinele, ca 
să-i dea miere de bunăvoie, Martinică avea, deocamdată, 
poftă de cântat şi de făcut o poezie — o poezie, care să fie 
cea mai frumoasă poezie din câte poezii au fost făcute până 
atunci. 

Insă Martinică nu ştia ce să facă mai întâiu. „Să încep 
să cânt ori să încep să fac poezia?” Aşa se întreba el. După 
acea, îşi zicea: „Dar să nu uit că merg la Puky, ca să-l 
întreb, dacă mă iubeşte şi el atâta de mult, cât îl iubesc 
şi eu”. 

După ce mai făcea tâţiva pași prin pădure, îl auzeai 
iarăși: „Să încep să cânt ori să încep să fac poezia? Dacă 
încep să cânt, poate să uit că am de făcut şi poezia; iar 


Š 
dacă fac mai întâiu poezia, poate că uit să-i potrivesc și un este un um, un animal, care s'a rătăcit, ori este vreun pom 
cântec. lar dacă fac în acelaş timp şi cântecul şi poezia, sau ceva bun de mâncare?” 
poate că uit că eu merg acum la Puky să-l întreb, dacă mă Puky râse cu poftă, auzind astfel de întrebări. Apoi îl 
iubeşte şi el atâta de mult, cât îl iubesc şi eu”. lămuri pe Martinică precum urmează: „Polul Nord, iar nu 

Tot vorbindu-şi în felul acesta, Martinică ajunse la casa Lopul Dort sau Nolul Pord, cum spui tu pe dos, nu este 
lui Puky, fără să fi făcut nici cântec, nici poezie. Il văzu pe nici om, nici animal, nici pom și nici vreun lucru de mån- 
Puky stând afară şi încălțându-și cizmele sale cele mari. care, Polul Nord este un loc, care se găseşte tocmai în creș- 
Când văzu că Puky își încalţă cismele, Martinică uită dece tetul pământului. Vom merge noi până în creștetul pămân- 
venise la Puky. li zise numai: „Bună dimineaţa, drăguțule tului și vom da de Polul Nord. 
Puky! — Dar ştim drumul până acolo? mai întrebă Marti- 

— Bună să-ți fie inima, iubitul meu prieten Martinică! nică. 
îi răspunse Puky, care îi mai zise: Vino să-mi dai o mână — II ştiu eu puţin, îi răspunse Puky, însă dacă se în- 
de ajutor, că singur nu pot să încalț cizmele. tâmplă şi ne rătăcim, mai întrebăm noi pe cineva. Dar a- 

— Dar eu nu știu cum se încalță cizmele, fiindcă n'am cum, drăguţule Martinică, dă fuga şi spune tutulor prie- 
purtat nici o dată cizme, îi întoarse Martinică vorba. tenilor noștri să fie gata de plecare. Spune lui lepurilă, lui 

— Uite ce ajutor vreau dela tine îi lămuri Puky. Să  Ghiţulică, lui Urechilă, coanei Bufnița, și lui cangar cu bu- 
te reazemi de mine și să mă ii, fiindcă eu când trag ciz-  zunar și lui Ro, ca să vie cu toţii aicea şi să pornim. Până 

4 


i0 


mele, trag așa de tare, încât cad pe spate”. 

Martinică și-a băgat cele două labe de dinapoi în pă- 
mânt, apoi l-a sprijinit puternic pe Puky, ca să nu cadă pe 
spate, când își încalță cizmele. După ce Puky și le-a în- 
călțat, Martinică îl întrebă: „Acum ce mai avem de făcut? 

— Vom pleca, îi răspunse Puky, şi vom merge cu toţii 
departe departe de aici. Vom merge să descoperim Polul 

ord. 

— Ho-ho!” făcu Martinică foarte mirat. Apoi întrebă: 
„Dar ce este Polul Nord și dece să-l descoperim, dacă este 
acoperit? 

— Martinică, Martinică! îi zise Puky, mustrându-l în 
glumă, n'ai un bob de minte în cap. 

— Ştiu că n'am! răspunse Martinică oftând. Mi-a spus-o 
şi lepurilă. Dar eu n'am auzit niciodată de Nolul Pord 
sau cum îi spune și nu ştiu dece trebue să-l descoperim, 
dacă este acoperit. 

— Drăguţule şi prostuţule Martinică, îi zise Puky zâm- 
bindu-i şi pupându-l pe bot, „să-l descoperim” înseamnă 
„să-l găsim”, fiindcă până acum nu l-a găsit nimeni. 

— Dar cine l-a pierdut? mai întrebă Martinică. 

— Nu l-a pierdut nimeni și nu l-a găsit nimeni, de a- 
ceea, vom merge și-l vom găsi noi. 

— Dar după ce îl vom cunoaște? întrebă iarăși Marti- 
nică. Lopul Dort sau Nolul Pord sau cum îi mai spui tu, 


p 


Q 


Tad 


ce îi chemi şi îi aduci aicea, eu am să curăț și am să-mi 
incarc puşca”. 

Martinică plecă dela Puky, ca să-i cheme și să-i strângă 
pe ceilalți prieteni. Cel dintâiu, pe care l-a întâlnit, a fost 
lepurilă. ; 

„lepurilă, îi strigă Martinică, fii gata de plecare, că 
plecăm cu Puky şi cu toţi ceilalţi prieteni. 

— Şi încotro mergem? întrebă lepurilă. 

— Mergem, îl lămuri Martinică, să descoperim un Lop, 
un Dop, un Mot sau aşa ceva. Puky știe mai bine cum îi 
spune. 

— Şi ce este acest Lop, Dop sau Mop? întrebă iarăși 
lepurilă? 

— Mi se pare că este o corabie și că în ea sunt tot felul 
de bunătăţi de mâncare. Acum eu merg să-i spun și lui Ghi- 
țulică, iar tu fii aşa de bun şi spune-i lui cangar cu bu- 
zunar şi lui Ro”. ' 

Lăsându-l pe lepurilă, Martinică dete fuga la Ghițu- 
lică, pe care îl găsi jucându-se înaintea casei sale cu o 
floare de păpădie. Sufla în floare şi îi împrăştia foile, ceea 
ce lui Ghiţulică îi făcea o mare plăcere. 

„Ghiţulică, îi strigă Martinică, lasă floarea și fii gata 
de plecare. Mergem cu Puky şi cu toți ceilalți prieteni să 
descoperim ceva. 

— Ce este acest „ceva”, pentru care mergem să-l des- 
coperim? întrebă Ghiţulică. 

— Este ceva bun, îi răspunse Martinică, fiindcă uitase 
cu desăvârşire ce anume mergeau să descopere. 

— Să nu fie ceva rău, zise Ghiţulică. Să nu fie ceva cu 
dinţi şi ghiare. De aceea, e mai bine să-l lăsăm acoperit, 
decât să-l descoperim. 

— Nu, mare nici dinţi, nici ghiare”, îl asigură Marti- 
nică. Atunci şi Ghiţulică zise că e gata de plecare. 

In vreun sfert de oră, s'au strâns cu toţii în faţa casei 
lui Puky. Ba s'au strâns mai mulţi, de cum fusese la început 
vorba. Aceasta, pentrucă lepurilă şi-a adus copiii şi toate 
neamurile. 

„Unde mergem?” întrebară ei pe Puky, pentrucă, așa 
crea am văzut mai sus, Martinică nu prea ştiuse să le ex- 
plice. 

De aceea, Puky, ducându-și mâinile la gură, ca să fie 
auzit mai bine, le zise: „Mergem să descoperim Polul Nord, 
care este în creștetul pământului. Până acum nu l-a desco- 
perit nimeni, aşa că noi vom fi cei dintâi, care îl vom des- 
coperi. 

— N'are dinţi şi ghiare? întrebă din nou Ghiţulică pe 
Martinică, şoptindu-i la ureche. 

Nu, Lopul Pord n'are dinţi şi ghiare”, îi răspunse 
Martinică. 

Şi o porniră, Puky mergând în fruntea tutulor, iar a- 
proape de el având pe lepurilă și pe Martinică. Umblară 
mult, foarte mult — poate, chiar o jumătate de oră — și 
ajunseră departe, foarte departe, până aproape de mar- 
ginea pădurii. 


Acolo se opriră, pentrucă deteră de un râu care curgea 
printre stânci. Apa se lăsa de sus din stâncă, formând un 
fel de cascadă, apoi, după ce făcea o baltă în josul stâncii, 
se lăsa din vârful altei stânci, forma altă cascadă, altă 
baltă. 

Când ajunseră aci, Puky zise: „Să ne oprim, să ne 
odihnim şi să ne gândim cum putem trece dincolo de apa 
aceasta şi de stâncile acestea”. 

Șezură cu toții jos, ba chiar Ghiţulică se trânti bine, 
închise ochii şi adormi, pornind să sforăe puternic. Insă 
Urechilă se apropie de Martinică și-l întrebă: „Nu simți 
ceva înțepături undeva? 

— Da, răspunse Martinică, sărind în sus. Văd că am 
stat pe ceva care m'a înţepat. 

— Ai stat pe mărăcini şi mi-ai stricat bunătatea de 
mâncare”, zise Urechilă nemulțumit. Şi se şi porni să se 
înfrupte cu „bunătatea” de mărăcini. 

Dar... priviţi la micuțul şi drăguțul Ro! Cum văzu 
bălțile cu apă din partea de jos a stâncilor, sări din buzu- 
narul lui cangar cu buzunar şi se aruncă într'o baltă. 

„Puky, Martinică, lepurilă, striga el vesel, vedeţi cum 
ştiu să înot!” Şi eşind dintr'o baltă, sărea într'alta. 

Cangar cu buzunar se speriase. „Eşi din apă, drăgu- 
tule Ro, îi zicea el, eşi că mi-e teamă că te îneci!” Insă Ro 
n'asculta. Ba, după ce înotă cam mult, începu să se simtă 
obosit, însă n'avea putere să iasă. Atunci Urechilă se în- 
toarse cu spatele la baltă, își vâri coada în apă și îi zise 
lui Ro: „Vino şi te apucă de coada mea, ca să te scot a- 
fară”. Dar Ro nu putea să înoate până la coada lui Ure- 
chilă. 

Insă, iată că veni Martinică, ținând între lăbuţele sale 
o prăjină lungă, încât ajungea în partea cealaltă a bălții. 
De capătul al doilea a apucat-o cangar cu buzunar. Ro a 
putut să se agaţe de prăjină şi aşa a scăpat dela înnec. 

„Martinică, îl întrebă Puky, unde ai găsit prăjina?” 
Martinică i-a arătat locul unde o găsise. 

„Să ştiţi, zise Puky, că acolo este Polul Nord”. Implântă 
apoi prăjina în pământ, bătu în ea o scândură, iar pe scân- 
dură scrise cuvintele ce urmează: = 


Polul Nord a fost descoperit de Martinică 
și numai de Martinică 


Martinică nu mai putea de bucurie, văzând că a des- 
coperit, ceeace nici astăzi el nu prea ştie ce a fost. 
„lar acum, zise iarăşi Puky, fiindcă am descoperit 
Polul Nord, hai să ne întoarcem pe la casele noastre!” 
(Va urma). 


(NORA 


=—MI CHI MAUS ——— 


CUM A SCĂPAT 


DELA MOARTE + 


icul Michi Maus eşise într'o zi să se plimbe, 
când iată că pe drum sa întâlnit cu Mifu Miţi- 
şor, ce-i de şoareci vânător. lar în ziua aceea, 
Miţu Miţişor era foarte flămând. 

„Michi-Maus, îi zise Miţu Miţişor, sunt așa de 
flămând, că trebue să te mănânc numaidecât cu piele, cu 
păr, cu tot. 

— Ah, te rog, nu mă mânca! se rugă Michi-Maus. La- 
să-mă să trăesc! Iar eu am să-ţi aduc o mâncare dulce şi 
gustoasă, cum n'ai mâncat până astăzi. 

— Bine, adu-mi o mâncare dulce şi gustoasă”, îi zise 
Miţu Miţișor şi şezu să-l aștepte. 

Michi Maus dete fuga şi merse glonţ la prietena sa 
broscuţa. 

„Broscuţă drăguță, îi zise el plângând, învaţă-mă ce 
să fac? Pisica Miţu Miţişor o să mă mănânce, dacă nu-i 
aduc o mâncare dulce şi gustoasă. 

— Hai să mergem la prietena noastră găina, îi zise 
broscuţa drguţa. Ea este foarte deşteaptă, așa că poate să 
ne ajute”. 

Merseră împreună la găină. Coana Moțata, fiindcă aşa 
o chema pe găina aceasta, stropea în grădină frumoasele 
sale flori. 

„Ah! drăguță coană Moţată, zise Michi Maus, fii bună 
şi ajută-mi. Pisica Miţu Miţişor vrea să mă mănânce, dacă 
ceara o mâncare dulce şi  gustoasă. Invaţă-mă ce să 

ac 

— Așteaptă puţin, îi răspunse coana Moţata. Să-mi 
pun numai pălăria mea roşie și frumoasă, să-mi trec și 


eu o rochie şi apoi mergem împreună la capra Meca Meca. 
Ea este foarte deşteaptă, aşa că o să ne învețe ce să 
facem”. 

După ce coana Moţata şi-a pus pălăria ei cea mai 
frumoasă şi rochia ei cea mai nouă, sau dus câteși trei la 
capra  Meca-Meca. Au găsit-o citindu-şi jurnalul în gră- 
dină. 

„Ah! drăguță Meca-Meca, i se rugă plângând bietul 
Michi Maus. Pisica Miţu Miţișor vrea să mă mănânce, dacă 
nu-i duc o mâncare dulce şi gustoasă. Invaţă-mă ce tre- 
buie să fac ? 

— Așteaptă puţin, răspunse Meca-Meca, să mă îmbrac 
şi apoi mergem împreună la vrăjitoarea cea bătrână din 
pădure. Desigur că ea o să ne dea un sfat bun”. 


TU 
| 


jl 


A dm, 
i% 


LARN 


N 
| \ A 
nN NO 


Meca-Meca sa îmbrăcat în hainele ei de sărbătoare, 
şi-a pus pe cap o pălărie frumoasă şi a mers apoi cu prie- 
tenele sale la vrăjitoarea din pădure. 

„A bătut în poartă, vrăjitoarea a venit să deschidă şi 
a întrebat: „Ce doriţi d-voastră?” 

Meca-Meca i-a povestit trista întâmplare a lui Michi 
Maus şi a rugat-o să-i dea sfat şi ajutor. 

„Am să-l ajut cu plăcere pe drăguțul Michi Maus”, 


răspunse vrăjitoarea prietenoasă. 


Aduse apoi o oală, făcu de câteva ori cu mâinile sem- 
ne deasupra ei şi spuse câteva cuvinte de descântec şi de 
vrajă. După aceea dete caprei Meca-Meca oala să o poarte. 

Meca-Meca o purta cu toată grija şi umbla mergând 
încet încetişor, iar Michi Maus, broscuța drăguţa şi coana 
Moţata mergeau după ea. Au căutat-o pe pisica Miţu Miţi- 
şor şi au găsit-o în acelaș loc unde o lăsase Michi Maus. 
Miţu Miţişor şedea lungită la soare şi își făcea toaleta, 
lingându-și părul cu limba. 

„i-am adus mâncare dulce şi gustoasă, îi zise Michi 
Maus. O poartă prietena mea Meca-Meca, fiindcă este foar- 
te grea. Insă mai înainte de a ţi-o da, trebue să-mi promiţi 
că nu mă mai mănânci, 

— Puff! Paff! răspunse Miţu Miţișor torcând; îți pro- 
mit să nu te mai mănânc. 


TD EEE E DEP AIENEA ABTA SA TA I PACE PEE GER POST PUS NES E ADRESE SERI 
(Citiţi continuarea în pag. 13-a) 


12 


Cum a scăpat Michy-Maus de la moarte 


(Urmarea din pagina 12-a) 


— Şi să-i promiţi că mai să-l mai fugărești, zise bros- 
cuța drăguţa. 

— Puff! Paff! Promit să nu-l mai fugăresc, răspunse 
Miţu Miţişor. 

— Să-i mai promiţi că pai să-i faci nici un rău şi nici 
o supărare, zise coana Moţata. 

— Puff! Paff! Promit să nu-i fac nici un rău și nici 
o supărare”, răspunse torcând Miţu Miţișor. După aceea îşi 
linse buzele, pregătindu-se pentru mâncarea cea dulce și 
gustoasă. 

„Dacă-i așa, poftim oala cu mâncare”, îi zise capra 
Meca-Meca, punându-i oala înainte. 

Miţu Miţișor'a dat gata mâncarea în câteva clipe. 
Insă, pe când mânca, se făcea mai uşoară, tot mai ușoară, 
până ce la urmă ajunse ca un fulg. Atunci veni vântul, o 
suflă, o ridică în sus şi o duse departe, departe, până 
unde nu se știe. Se ştie numai că de atunci nimeni n'a 
mai văzut-o pe pisica Miţu Miţișor. 

In românește de TIȚU 


Şcoli în-aer liber 


De vorbă cu cititorii 


VIOR. BR.-Loco. — Dragul meu, ai un scris frumușel, 
dar cele trei poezii trimise de d-ta sunt slăbuţe de tot. Iată, 
în cele douăsprezece versuri, cât are poezia „Pisica şi rân- 
dunica”, opt au rimă numai în „ea”, ceeace sună neplăcut 
la ureche. 

Şi în celelalte două repeţi mereu aceeași rimă. 

DOL. MOŞ.Dorohoi.— „Legenda împăratului Benmal- 
chemus”. O poveste cu un subiect asemănător a fost publi- 
cată de mult în „Dimineaţa Copiilor”. De aceea, ne pare 
rău că nu putem publica legenda trimisă de d-ta. 

I. SAT.-Loco. — „Păţania lui Azurel”. Mai întâi, de ce 
„Azurel”, când toată lumea spune „Azorel” ? Al doilea. 
Dacă ţi-ai da mai multă silinţă şi ai fi mai puţin grăbit, ai 
reuși să faci versuri bune de publicat. 


13 . 


ate 


 SCĂPATA DIN 


de Vintilă Bratu cs 
ENEA A PSI SER IA 3 III 


= ONİ şi surioara sa mai mică Tina petreceau îm- 
preună cu părinţii lor vacanța de vară întrun 
sat mai măricel de pescari dela marginea Mă- 
rii Negre. Acolo făcură ei cunoştinţă cu Bob, 
care era cam de aceiași vârstă cu Toni. 

Tatăl lui Toni şi al Tinei era funcţionar la ua Mini- 
ster, pe când tatăl lui Bob era un acrobat dintre cei mai 
buni. Mai ales când era vorba de a merge pe frânghie, nu 
se găsea un al doilea acrobat, care să-l ajungă. Lui Bob 
îi făcea plăcere şi simțea o mândrie să povestească despre 
isprăvile curajoase ale tatălui său. Apoi, adăuga destul de 
modest: „Și despre mine spun cei ce m'au văzut făcând 
tot felul de exerciţii de gimnastică şi mergând pe frân- 
ghie, că seamăn cu tata şi că într'o zi am să-l ajung”. 

Toni însă era cam invidios pe Bob. De aceea, îi zicea: 
„De două săptămâni, de când eşti aicea, te lauzi mereu, 
dar până acum nu ne-ai arătat nimic din ceeace ştii şi 
poţi. La tine e numai vorbă goală”. 

Bob, cu toate că se simţea foarte jignit de astfel de 
vorbe, se silea să nu se supere și răspundea liniștit: „Abia 
m'am sculat din pat după o boală de două luni de zile. Sunt 
încă prea prea slab, iar până nu mă fac bine de tot, tata 
nu-mi dă voe să fac nici un fel de exerciții de gimnastică. 

— Nici să vii cu noi să ne cățărăm pe stâncile dela 
marginea mării? îl întrebă Toni. 

— Nici să mă caţăr pe stânci, răspunse Bob. 

— Lăudărosule!” îi aruncă Toni această vorbă foarte 
jignitoare. Cu atât mai jignitoare, cu cât, precum vom ve- 
dea ceva mai jos, era nedreaptă. 

După aceea, Toni, luând de mână pe surioara sa 
Tina, se depărtă, mergând să se caţere amândoi pe stân- 
cile dela marginea mării. 

Rămas singur, Bob merse să rătăcească pe străzile 
vechiului sat de pescari. Intră într'o stradă unde niște lu- 
crători reparau o-casă, care se dărăpănase rău de tot. 

Strada era plină de scânduri și grinzi, printre care 
Bob îşi făcu anevoe drum. 

„inguste mai sunt străzile în satul acesta! îşi zicea 
Bob. Așa de înguste, că dacă stai la fereastră, poţi să-ţi 
dai mâna cu unul care şade în casa din partea cealaltă a 
străzii”. 

Intre acestea, începuse să se însereze, iar lucrătorii, 
luându-și sculele, părăsiră lucrul, mergând fiecare pe la 
casele lor. Tocmai atunci Toni și Tina se întorceau dela 
plimbarea ce făcuseră. 


„Miroase a fum! strigă Toni, când veni lângă Bob. 
lată, fumul ese în casa, care e peste drum de casa noa? 
stră. Oare, ce s'o fi întâmplat? i 

— Văd că es flăcări pe coș, zise Bob. Oare nu e ni- 
meni în casă?”. 

Insă, o coloană de fum eşi şi prin poarta de jos a ca- 
sei. Toni alergă şi bătu tare în poartă, dar nu răspunse 
nimeni. Se căzni să o deschidă, dar nu putu. In timpul 
acesta se auzi din casă un țipăt, un plânset slab şi subţire. 

„Toni, strigă desperată Tina, fetiţa cea mică a veci- 
nului nostru d. Răleanu este în casă. lată-o la fereastra 
dela etaj cum plânge”. 

In adevăr, la fereastra dela etaj a unei odăi se ivi, 
plângând şi ţipând, o fetiţă cam în vârstă de trei anișori. 

Văzând aceasta, Bob uită şi de slăbiciunea sa şi de 
boala sa şi se puse îndată pe lucru, luând comanda. Mai 
ales că la ora aceea, în afară de el, de Toni şi de Tina, 
nu mái era altcineva pe stradă, care să dea o mână de 
ajutor. .: - 5 i 

Şi ce făcu Bob, pe care Toni îl învinuise pe nedrept? 
Işi înfăşură mai întâiu mâna dreaptă în haina sa şi izbi 
în geamul de la fereastra unei camere de jos. Apoi ii 
strigă Tinei: „Dă fuga la poștă şi spune să telefoneze după 
pompieri!” _ 

După aceea, sări prin geamul spart și intră în casă. 
Vroia să se sue pe scara, care ducea la etaj, să ajungă 
la fetiţă şi să o scape. 3 

Işi dete însă îndată seama că aşa ceva nu este cu pu- 
tință. 

Abia făcuse câţiva paşi şi văzu că seara era toată cu- 
prinsă de flăcări. Era amenințat el însuşi să fie înconju- 
rat de flăcări şi înăbuşit de fum. De aceea, sări din nou - 
afară în stradă şi punând mâna pe o scândură mai lungă 
și mai groasă, îi strigă lui Toni, care privea mirat și spe-. 
riat: „Apucă scândura de capătul celalt şi ajută-mi să o 
ducem în casa voastră”. 

Pe când vorbea în felul acesta, Bob părea ca un co- 
mandant, care poruncește, fără să stea să explice ce are 
de gând să facă. 

De aceea, nici Toni nu-l întrebă ceva, ci făcu precum 
îi spusese. : 

Scândura fu dusă la etajul de sus al casei lui Toni şi, 
scoasă pe fereastra ce era tocmai în faţa ferestrei la care 
se găsea fetiţa din casa ce luase foc. Ajutat de Toni, Bob 
putu să împingă scândura până la fereastra de peste 
drum. După aceea, îi zise lui Toni: „Ţine-o bine, ca să nu 
cadă”. lar el porni pe scândură, ca să ajungă la casa de 
peste drum. 

Nici nu se putea o încercare mai periculoasă. Scân- 
dura tremura, se  clătina, ameninţa în tot momentul să 
cadă. Numai un acrobat foarte iscusit putea merge pe ea, 
fără să-și piardă echilibrul, iar bietul Bob era încă slăbit 
de boala de care suferise. : 

In stradă, se strânsese acum lume multă, care privea 
îngrozită la curajul fără seamăn al lui Bob. In sfârşit, Bob 
ajunse la fereastră şi luă în braţe pe fetiţa, care era cât 
p'aci să fie cuprinsă de flăcări. 

Insă acum începea partea cea mai periculoasă pentru 
Bob. Nu se mai putea întoarce pe scândură, de oarece a- 
vea pe fetiţa, care se mișca și se sbătea. Nici nu putea să 
aștepte să vie cineva cu o scară, pe care sar fi putut cop 
bori. Nu era de pierdut o clipă, fiindcă flăcările îl încon- 
jurau şi pe el și pe fetiţă. i 

Văzând aceasta, Bob strigă lumei din stradă: „Re- 
pede o pătură și ţineţi-o bine întinsă!” + 

A fost adusă, chiar din casa părinţilor lui Toni şi ai 
Tinei, o pătură mare şi groasă, pe care o ţineau întinsă 


(Citiţi continuarea în pag. 15-a) 


e a 
n 


Concursul de jocuri pe luna lunie 


== 
CINEL 


SERIA IV 


La acest concurs oferim următoarelep remii: 10 premii în cărţi în valoare de 800 lei, 1 abona- 
ment pe 1 an, 3 abonamente pe 6 luni și 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineaţa Copiilor“ 


Deslegătorii concursurilor pe Aprilie şi Mai 
"e CAPITALA 


E. Marcovici şi Marcel Manole (6); Opran Aniela (6); Teo- 
dorescu Sofia (13); Ioniță Constantin (6); Klopholz Jak (6); Re- 
vici Mauriciu (6); Harmelin Mia (6); D-tru Petrescu (6); Letiţia 
Cosmescu (6); Honorina şi Traian Ionescu (6); Elena Palița (6); 
Ovidiu Georgescu (6); Haimovici Dodo (6); Lia Greif (6); Spie- 
gler A. (6); Bărbulescu loan (6); Gârneţiu Ion (6); Teodorescu 
C-tin (6); Rovena Herscovici (6); Niculescu Valeriu (1); Bârlea 
Victor (9); C-tin şi Marijeana Petrescu (7); Ene Eugenia (7); Mos- 
covici losef (2); Lazăr Marcu (8); Bădescu Veronica (3); Bom- 
bonel Frâncu (8); Traian Prescură (1); R. Kaufman (1); M. Făr- 
cășariu (15); Traian şi Violette Ionescu (1); Ivonne Gărdescu (1); 
Mircea Ellman (15); Mioara şi Antonică Lăpuşneanu (1); Petre și 
Vasiică Schiopul (1); Solo Iacob (7); Marioara Rozorea (6); Ga- 
briela Cpt. Stănescu (7); Richard Sfetcovici (1); Albulescu G. V. 
(15); Mircea şi Verginel Exergian (15); lancu Avramescu (15); 
Mircea Leibovici (15); Dică Schein (15); Oana Vasiliu (6); Ida 
Dain (6); Mariette şi Traian Paloşanu (6); Alice Finkelstein (6); 
Gigel Popp (15); loneluș Cpt. Dumitrescu (9); Fenster Theodor 
(1); Cuby şi Seno Friedmann (4); Cernătescu Corina (9); Florian 
Eugenia (6) ; Silvia Thaubmann (9); Dinu Gany (15); Rudy Braun- 
ştein (15); Coca Potârniche (6); Bianco loan (6); Luiza și David 
Chitlaru (6); Miulescu Constanţa (6); Gaby Thauby (6); Eliza şi 
Marcel Engher (6); Mioara Buruiană (15); curgă a Puica Gold (6); 
Rabinovici M. (6); Mihail Gujbă (6); Popovici Vasile (7); Valeria 
Marinescu (6); Daniel Reichler (6); Alexandru Herdan (15); Du- 
mitrescu Elena (6); Cohn Paul (6); Z. C. şi loneluş Cpt. Dumi- 
trescu (6); Marieta și Traian Polosann (6); Paraschivescu Pia (6); 
Spirea Petre (6); Marcu Fidor (19); Halpern Anuţa (6); Valentin 
Tăriceanu (6); Rozina Lazarovici (6); Sachelarescu Despina (15); 
Sonia şi Silvia Tomescu (6); Ackerman Avram (6); Paul Roth (6); 
Lenuţa Stoicescu (6); Lucia şi Lila Gheorghiade (6); Rostema 

1) Dublu pătrat Schwartz (1); Viorica Marincel (6); Aureliu Ganea (7); Niculescu 
Paula (6); Radu Vişan (6); Sp ner Andrei (5); Harry și Beatrice 
Focşaner (6); Desirée Atias (15); Dorina Ionescu (6); S. P. Ar- 


1) Trup. mand şi Gaston Menachim (6); Achimescu Narsing (6); Stelian 
2) Programul orelor de lucru. Sava (6); Rădulescu Niculina-Verona (14); Reviţa Țaraş (6); Popa 
3) Bărbieriţi loan (6); Radu Berceanu (6); Radu loan (6); Harry Zunermann 
s (15); Costel Constantin (6); Tănjel Naneş (6); O) za Andrencenco 

4) Cauză. (6); nuc zi re [Ei masari Netty (6) i x ica i gril Aa- 
tonescu ; Cristina ncu (6); Na adovici ; Ciofu 

5) Pantalon țărănesc. Elena (15); Sandrin şi Drusus Bergheanu d); Iosef Ştefănuţă (6); 

6) Vapor. Bodia Kese În, Aaa re cra Resy (6); core cane Hi 
- : > Mady neider ; Paleia Niculina ; Niculescu Victor a 

7) Oraș în Transilvania. Radu Ştefan (6); Nicu Rozalia (6); Boris L'erner (15); Rodica 
ertical ia fel. everineanu (6); ris Katz (14); Filofteia Popescu (6); tlie 
Vertical la fel S i ); Boris K Fil P (6); Gotlieb 


IN Gheorghe (6); Gheorghiu Cornelia (5); Gina Kaiser (6); Bombo- 
EDMOND BROWERMANN nica Fussu (15); Mina și Nușa Teodorescu (5); Elvira Stămbulescu 


(6); Ionescu Vlaicu (5); Margareta Brăneanu (6); Ketschner Za- 
ruhi (3); Cauly Roza (6); Mariette Bercovici (6); Mary Golden- 


2) E N I G M Ă berg (6); Suzy Bayer (4); Raul, Joyi şi Benedict Solomon (6); Leo 

ai strigi: (6); Parra ere (Sii cererea M. (90. Meisen 

ap- z ani ice ; Simon Artur ; Jean Jager ; Lucia escu - 

Punând la „fereastră 0 „cămașe țăr ănească” Tya şi Veta Saidufis (15); Zaharia Const. şi Popa Vasile (6); Flo- 
Veţi obține numai decât o „biserică turcească”. rica Mărgăritescu (6); Olaru Viorica (15); Puica Pribeagu (15); 
Loebel Desirée (15); Rizescu George (6); Eschenazi Isac (6); Lora 


IACOB I. LAZĂR Lift (10); Mela Bercovici (10); Rosenberg Netty (15). Gigel Pop 


EOE DPO AYE REARS A URR TE E 5 ES RE E EREI: în BITI 
3) ENIGM Ă (Continuare din pag. 14-a) 


mai mulţi oameni. Atunci Bob, ținu pe fetiţă cu braţul 
stâng, iar el, agățându-se de scândură cu braţul drept, se 
CINEI lăsă în jos, căutând să fie mai aproape de pătură. Apoi, 

ic dete fetiţei drumul, care căzu în mijlocul păturii, fără 
să-şi facă vreun rău. 


4) I N T R E B A R E „Luaţi fetița de pe pătură!” strigă din nou Bob. 


inot ; Fetița a fost luată, jar un moment după aceea, se lăsă 
Ce conţine fiecare continent, de două ori mai mult de- şi Bob în pătură. Atât fetița, cât şi el, care începea să 
simtă amețeli de pe urma sforțării ce făcuse, fură duși în 
EDMOND BRAWERMANN Casa părinţilor lui Toni și ai Tinei. 
Din fericire, afară de spaima fetiţei şi de oboseala lui 
Bob, amândoi nu păţiseră nimic. 

Soluţiile acestui concurs se primesc timp de 15 zile dela „Bob, îi zise Toni, strângându-l în braţe şi udându-i 
apariţia numărului de faţă. Deslegări se pot trimite „im- obrajii cu lacrimi, eşti un viteaz, eşti un erou! Te rog 
primat”. Mai mulţi deslegători pot trimite soluţia în acelaș rc ar câte reia br ere şi ţi-am spus mai 
plic având însă fiecare cupoanele respective. Orice desle- — Să fim şi poe sp puri prieteni I” îi răspunse 


gare şi colaborare la jocuri va purta menţiunea „pentru Bob, îmbrăţișând la rândul său pe Toni. 
Cinel”. VINTILA BRATU 


Suprimaţi începutul unei ape stătătoare și veţi obţine 
alta! 


cât Europa? 


15 


ști. Sursa de apă d 


Călimăne e Căciulata. 


Câteva din frumoasele 


noastre staţiuni 
ha lne are 


gri =: R 


Băile Călimăneşti 


Băile Sovata 


CUPON DE JOCURI SERIA IV 


PE LUNA IUNIE 


DIMINEATA. 
COPIILOR 


Pa, premianților! La anul voi fi şi eu premiant! Preţul 5 lei 
TAR Pa ae A PETE 733 E GOET PRD ARE GI EE EEE SEE Zi a i PĂRERE GDI RE: 


ERE SEPI 
Baby Le Roy 


DE-ALE INCEPAIORILOR 


Ce a spus o bancă de clasă care a vorbit.... 


ntr'o zi, pe când eram la şcoală și venisem mai 
de vreme decât celelalte colege, am auzit de- 
odată o voce. Mă uitam în toate părțile, neştiind 
cine vorbea. Apropiindu-mă însă de banca mea, 
am auzit-o vorbind aşa: 

„Sunt făcută de câţiva ani. In mine au stat diferiţi 
copii buni, care-şi făceau datoria către școală și mă păs- 
trau întotdeauna curată. 

Alţii, răi, mă loveau adesea fără milă, neștiind că şi 
eu sufăr ca şi ei. 

Am răbdat întotdeauna, fără să-i răsplătesc pentru 
toate relele pe cari mi le făceau. 

In mine își puneau ghiozdanele, caetele şi cărţile. 
Niciodată n'am ştiut cum să fac cuiva un rău, așa cum ei 
îmi făceau mie. 

Până când am fost făcută, am suferit mult, căci în 
mine au intrat cuie, am fost bătută cu ciocanul fără nici 
o milă. Am răbdat, totuși, așteptând ca pentru toate aces- 
tea, noi să facem tuturor numai bine şi să uităm de toate 
câte am suferit. ; 

Cu toate acestea, copiii nau nicio milă față de noi, 
căci n'au suferit şi nu sufăr ceeace suferim noi. Noi însă 
ne gândim că ei sunt încă prea mici, ca să-şi poată da 
seama cum trebue să se poarte. 

Răbdăm mereu cu gândul că mai târziu va fi mai bine 
de noi. 

Aşa suntem noi, băncile: 
speranţă”. 

Deodată, uşa clasei se 
intră. 

Băncile nu mai vorbiră nimic. 

Imi dădui seama că şi eu, care am făcut de multe ori 
acest rău, trebue să mă îndrept. 

MARIANA RABINOVICI 


răbdătoare, miloase, şi cu 


deschise şi o colegă de clasă 


Dreptatea 


Intr'o ţară, depărtată de noi, unde păsările îno- 

“tau în fundul apelor, iar peştii zburau în înălțimile ceru- 

„lui, trăia odată o biată copilă, asuprită de mama ei vitre- 

gă. Această femeie avea și ea o fiică făcută parcă dintr'o 
bucată cu mamă-sa. 


Mioara, căci aşa o chema pe copila cea urgisită, fu tri- 


measă într'o zi la pășune cu oile. Deodată cerul se întunecă 
şi fulgere mari isbucniră. Apoi un vultur se scobori și zise 
Mioarei: 

„Mioară, Mioară, nu te spăimânta! 

Căci norocul te va aștepta. 

După aceea, vulturul pieri, cerul se lumină din nou; 

iar Mioara, îmbărbătată, îşi luă un miel mic şi foarte blând 
cu care plecă la drum. 


DIMINEAȚA 


CO: PET 'E:O:R 


Revistă săptămânală pentru copii şi tineret 


16 PAGINI) 


DEE 


Astfel colindă cinci mări şi patru țări, în tovărăşia 
blândului miel. Intra cincea țară un corb se scoborî din 
cer, se repezi asupra Mioarei și îi fură ochii. Rămase fără 
vedere, fu luată de o vrăjitoare, care o puse la tot felul 
de chinuri. 
Mioara. 

Dar mielul, care era vrăjit, o scotea din toate încurcă- 
turile prin sfaturile lui înțelepte. 


Astfel începu din nou viața grea pentru, 


Odată, pe când vrăjitoarea dormea, veni vulturul și. 


îi zise Mioarei: | 

„Mioară, ia inelul babei, pune-ţi-l în degetul arătător 
şi pleacă acasă”. 

Mioara se duse la babă, care dormea buștean, îi scoase 
inelul din deget şi îl puse în degetul ei. 

Deodată simţi un dor nebun să plece acasă. Numai 
decât se simți ridicată în aer și purtată de vânt. In două 
clipe fu acasă. 

Mama ei vitregă murise, iar fiica ei era servitoare la 
tatăl Mioarei. 

Mioara fu primită cu mare bucurie de tatăl său, care 


o credea moartă. 
ST. SISIN 


î M 


A 


Școală, tu, făclie pusă 
De lumină dătătoare, 
Veşnic candelă aprinsă 
A științei 'nălțătoare 


Tu isvor de apă vie 

Și de cugete curate, 
Creatoare de virtute 

Şi de cinste și de fapte. 
Tu eşti mama 'nţelepciunii, 
Seva pomului de aur, 


Tu 'ncununi frunțile noastre 
Cu virtute şi cu laur. 


Tu ne 'ndrumi pe calea vieții, 

Călăuză luminoasă, 

Tu eşti drumul fericirii 

Și menirea ţi-e frumoasă. 

| Ñ LELIA D. RĂDULESCU 
A N Elevă — Diţeşti 


| 


PREȚUL ABONAMENTULUI 


Pe un an a a a . Lei 200 
Pe şase luni . a. . - ba 100 
Pe trei luni . . . . ss 5o 


ADMINISTRAŢIA 


REDACTIA ŞI 
București, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 


PE AEON: 3 — 84 — 30 


O PIITaA 


ȘCOALA i 


— 


+ 


11 Iulie 1934 — Nr. 544 


ANUL 11 


i 
COPI 


B 
C 


1 AN 


6 LUNI 


ic aere 100 


REPRODUCEREA BUCĂŢILOR 
ESTE STRICT INTERZISĂ 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 
BUCUREȘTI.—STR. CONST. MILLE (SĂRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


200 LEI 


Director: N. BATZARI 


R) 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
NU SE INAPOIAZĂ 


nărgelele 


Z 


us, în cerul sfânt al lui Dumnezeu, un îngeraș 
drăgălaș, așa cum sunt toți îngerii, se juca într'o 
zi cu un şirag de mărgele. 
Il văzu însă un alt îngeraş tot aşa de drăgălaș 
şi îi zise: „Dă-mi şi mie mărgelele să mă joc pu- 
țin cu ele”. 

Ingerașul i le dete, dar când celălalt îngeraş le luă în 
mână, se rupse sfoara pe care erau înşirate şi mărgelele 
căzură jos pe pământ. 

Văzând aceasta, cel dintâi îngeraș se porni să plângă. 
Din minunaţii lui ochișori curgeau lacrimi mai frumoase 
şi mai strălucitoare decât mărgelele ce căzură pe pământ. 

Al doilea îngeraş se întristă, văzând că prietenul său 
plânge. Il mângâie, îl sărută şi-i zise, vorbindu-i cu toată 
biândeţea și duioșia: „Nu plânge și nu te amări, drăguţul 
meu prieten ! lată, mă cobor numai decât pe pământ, le 
găsesc și ți le aduc”. Şi zicând acestea, îşi întinse aripioa- 
rele și zbură venind pe pământul nostru. 

In drum, atât nourii, cât şi vântul se dădeau la o parte, 
făcându-i loc să treacă. Oamenii nu-l vedeau; pentrucă-oa- 
menii nu pot vedea pe îngeri, decât atunci când vr'un în- 
ger păzitor vrea să se arate vreunui copil cuminte. 

Ingerașul nu se întoarse repede la Cer, ci zăbovi cam 
multișor pe pământ. li plăcea să se uite la copii, cum se 
joacă între ei, cum râd şi cum petrec. 

In sfârşit, când se întoarse, îi zise îngeraşului ale cui 
erau mărgelele: „Prietene, să mă ierţi că nu ţi-am adus 
mărgelele. Le-am găsit, dar nu m'a lăsat inima să le iau şi 
să le aduc din nou aicea. Mai înainte de a ajunge eu pe 
pământ, le găsiseră niște copii. l-am văzut cum se jucau 

` a ele şi erau așa de veseli şi mulţumiţi, încât n'am vrut 
să le stric veselia şi mulţumirea”. 

Primul îngeraş nu se supără, aflând această veste. Din 

_potrivă. Simţi şi el multă mulţumire că jos, pe pământ, 
copiii se joacă cu mărgelele lui şi se bucură că le-au găsit. 

De aceea, îi zise celui de al doilea îngeraş: „Ai făcut 
foarte bine că mai luat dela copii mărgelele. Insă, ca să 


le facem mereu bucurie, în fiecare dimineață să trimi- 
tem pe pământ mărgele, cu care să se joace. 

— Şi le vom lăsa pentru totdeauna pe pământ? în- 
trebă al doilea îngeraş. 

— Nu, nu le vom lăsa, răspunse primul îngeraș, ci în 
fiecare zi vom ruga soarele să le ia şi să le aducă din nou. 
Apoi, în dimineaţa următoare le vom arunca iarăși pe 
pământ şi aşa vom face întoate dimineţile, cât timpul va 
fi frumos”. 

Şi s'a întâmplat așa cum a vorbit acest îngeraş dră- 
gălaș. Aceia care se scoală dimineața, însă cât mai de vre- 
me, pot să vadă pe flori şi pe verdeață o mulțime mare 
de mărgele. E drept că nu stau multă vreme, fiindcă vine 
soarele, le ia şi le aduce din nou sus, la cer. 

Ştiţi ce sunt aceste mărgele, pe care le-am putea ve- 
dea cu toţii, dacă am fi harnici şi ne-am scula disdedimi- 
neaţă ? 

Sunt picăturile de rouă. 


MARIA SOREL 


AINUN 


Doctorul Mititelu 


medicul animalelor 


Roman englez 
RER GRI: 


Traducere de N. Batzaria 


5) Numeroase peripeții de călătorie 
SEESE RAT SI 72 PERENE ZITEC E EEE PSD: IPSOS ZE E PO DEE PP TIE SST 


Şase săptămâni întregi, călătorii noştri au tot mers cu 
corabia pe mare, ţinându-se după rândunică. Rândunica 
sbura înaintea corăbiei şi le arăta drumul. In timpul nopți 
rândunica purta un felinar mititel, pentru ca ei să nu-i piar- 
dă urma în întunerec. 

Călători, care treceau cu alte corăbii, spuneau că lumi- 
nita aceasta trebue să fie o stea căzătoare. 

Cu cât doctorul Mititelu înainta mai departe spre Mia- 
zăzi, cu atât căldura se făcea din ce în ce mai mare. Papa- 
galul Polinesia, maimuța Ci-Ci şi crocodilul nu mai puteau 
de bucuria soarelui cald. Alergau râzând dela un capăt la 

“celălalt al corăbiei şi priveau mereu să vadă, dacă nu se ză- 
reşte încă Africa. 


Insă pentru porcul Gub-Gub, pentru câinele Jip şi pentru 
bufnița Tu-Tu căldura aceasta era un adevărat chin. Toată 
ziua şedeau la coada corăbiei la umbră, aşezaţi pe un butoiu 
mare, lăsând limbile să le atârne în afară şi înghițind în- 
truna limonată rece. 

Cât despre rața Dab-Dab, ea avea obiceiul să se răco- 
rească, aruncându-se în mare şi înotând după corabie. Şi ori 
de câte ori simţea că creştetul capului i se încinsese de -căl- 
dură, se cufunda sub corabie şi eşea în partea cealaltă. Tot 
cu mijlocul acesta Dab-Dab prindea şi scrumbii în zilele de 
Miercuri şi Vineri, când toţi cei din corabie mâncau peşte, 
pentru ca să le ţie mai mult carnea de vacă. 

Când s'au apropiat de Ecuator, au văzut câţiva peşti 
sburători, care veneau înspre dânşii. lar peştii au întrebat pe 
papagal dacă aceasta este corabia doctorului Mititelu. 
Când Polinesia le-a spus că acesta este, peştii au răspuns că 
sunt mulţumiţi, de oarece bietele maimuțe din Africa erau 
tare necăjite, fiindcă îşi închipuiau că doctorul î'o să vie 
nici odată. 

După aceea, Polinesia i-a întrebat câte mile mai sunt 
până în Afica, iar peştii sburători i-au spus că nu sunt decât 
cincizeci şi cinci de mile până la ţărmul Africii. 

Intr'o altă zi, o întreagă şcoală de purcei de mare a ve- 
nit, dansând printre valuri. Şi ei au întrebat-o pe Polinesia, 
dacă acesta este corabia vestitului doctor Mititelu. Când au 
aflat că aceasta şi nu alta — este corabia docorului, purceii 


de mare au mai întrebat pe Polinisia, dacă doctorul n'are ne- 
voe de ceva pentru călătoria sa. 


Polinesia a răspuns zicând: 
pă, fiindcă am isprăvit-o. 

— Nu departe de aici, îi ziseră purceii, este o insulă, 
unde creşte ceapă sălbatică, înaltă şi mare. Indreptaţi cora- 
bia înspre partea aceea, iar noi vom intra în insulă şi vom 
culege ceapă, ca să vo dăm”. 

Spunând acestea, purceii se depărtară, făcându-se ne- 
văzuţi printre valurile mării. Insă nu după mult, Polinesia îi 
văzu din nou, întorcându-se cu o mulţime de căpăţâni de 
ceapă, legate cu iarbă de mare. 

In seara zilei aceleia, pe când soarele se pregătea să a- 
pună, doctorul zise maimuţei: „Ci-Ci, dă-mi ochianul. Călă- 
toria noastră se apropie de sfârşit. Foarte curând va trebui 
să vedem țărmurile Africei”. 


In adevăr, tocmai după o oră şi jumătate, doctorul Miti- 
telui şi animalele de pe corabie au crezut că văd ceva înain- 
tea lor şi că acest „ceva” nu putea fi decât pământul Africei. 
Insă, a început să se lase întunerec din ce în ce mai mare, 
aşa că n'au fost.siguri dacă ceeace văzuseră era sau nu era 
pământ. 

După aceea, se deslănţui o furtună mare, cu fulgere şi 
trăznete. Vântul urla, ploaia cădea ca un adevărat potop, 
iar valurile se făcuseră aşa de înalte, că treceau peste co- 
rabie. 

Insă, deodată se auzi o lovitură puternică. Corabia se 
opri şi începu să se plece pe o parte, ca şi cum s'ar scufunda. 

„Ce s'a întâmplat? întrebă doctorul Mititelu, venind de 
jos pe puntea corăbiei. 


— Nici nu ştiu bine ce s'a întâmplat, răspunse Poline- 
sia. Dar mi se pare că se scufundă corabia. Spune- i raţei să 
iasă din corabie şi să vadă”. 

Şi aşa, rața Dab-Dab a sărit în mare, băgându-se sub 
valuri şi sub corabie. Când se întoarse, povesti că — nici ea 
nu ştie cum — corabia s'a izbit de o stâncă şi că în fundul 
corăbiei s'a făcut o gaură mare. 

„Prin gaura aceasta, mai spuse Dab-Dab, apa intră în 
corabie, aşa că repede de tot se va îneca şi corabia şi toţi 
câţi nu ştiu să înoate. 


— Dar noi trebue să fi fost acum la ţărmul Africii, zise 
doctorul adăugând: „Sfinte Dumnezeule, ce întâmplare ne- 
norocită !” Apoi zise din nou hotărît: „Ei bine, vom înota cu 
toţii până la țărm!” 

Insă maimuța Ci-Ci şi porcul Gub-Gub nu ştiau să în- 
noate. „Daţi-mi o frânghie! strigă atunci Polinesia. Spuse- 
sem eu la plecare că o să avem nevoe de frânghii. Dar unde 
e rața? Dab-Dab, haide, vino încoa! la acest capăt al frân- 
ghiei, scoboară cu el până la țărm şi prinde-l de un copac. 
iar noi vom ţine celălalt capăt aici, pe corabie. Cei ce nu 
ştiu să înoate, să se agaţe de frânghie şi aşa să iasă pe uscat. 
Vedeţi cum o frânghie ne scapă de la moarte”. 


Şi aşa cu toţii au ajuns teferi la țărm—unii înnotând, al- 
ţii sburând, iar cei ce au mers agăţaţi de frânghie, au luat 
cu ei cufărul şi bagajul de mână al doctorului. 

Cât despre corabie, se vedea bine că e dusă şi pierdută, 
cu gaura ei mare din fund. Marea înfuriată o prefăcu în bu- 
căţi, izbind-o de stânci, iar rămăşiţele corăbiei au fost luate 
de valuri şi duse departe. 


„Avem nevoe dë nişte cea- 


Aremaa 


După aceea, doctorul Mititelu şi animalele sale se adă- 
pestiră într'o frumoasă peşteră uscată, pe care o găsiră sus 
printre stânci şi stătură acolo, până ce se potoli furtuna. 
lar când soarele răsări în dimineaţa zilei următoare. mer- 
seră să se usuce ei înşişi pe plaia cu nisip. 

„Bătrâna şi iubita mea Africa! zise Polinesia suspinând. 
Cât e de frumos că mă întorc la tine! Mâine se împlinesc toc- 
mai o sută sasezeci şi nouă de ani, de când te-am părăsit! 
Şi văd să aici nu s'a schimbat nimic. Aceiaşi curmali, acelaş 
pământ roşu, aceleiaşi bătrâne furnici negre! 

Orice s'ar spune, dar nicăieri nu e mai bine decât acasă!” 

Ceilalţi au observat că Polinesia avea lacrimi în ochi— 
aşa de mult se bucurase că-şi vede din nou ţara ei de naz- 
tere. | 

Insă doctorul îşi pierduse pălăria — o pălărie înaltă şi 
tare. I-o suflase vântul şi i-o aruncase în mare în timpul 
furtunei. 

„De aceea, rața Dab-Dab intră în mare să o caute. O 
văzu departe de țărm, plutind pe apă, şi semănând cu o lun- 
tre făcută de copii ca jucărie. 

Când Dab-Dab a sburat până la pălărie, a văzut că în 
fundul pălăirei era unul din şoarecii albi, care tremura de 
frică. 

„Ce faci aici? îl întrebă mirată Dab-Dab. Nu ştii că ti 
s'a spus să stai acasă şi să nu vii cu noi? 

— N'am vrut să stau acasă, răspunse şoarecele. Do- 
ream să viu şi eu şi să văd cu ce seamănă Africa. Apoi ştiu 
că aicea trebue să am neamuri şi prieteni. De aceea, m'am 
ascuns în bagaj şi am fost luat în corabie. Insă, când s'a 
înecat corabia, m'am speriat grozav de mult, fiindcă nu pot 
înota departe. Am înotat atâta, cât am putut, dar am obosit 
repede şi am crezut că mă înec şi eu. Tocmai în clipa aceea 
a venit lângă mine plutind pălăria stăpânului nostru. Am in- 
tat în pălărie, fiindcă nu-mi plăcea de loc să mă înec și să 
mor”. 

Atunci Dab-Dab apucă pălăria cu ciocul şi o trase, cu 
şoarecele din lăuntru, până la țărm, unde o dete doctorului 
Mititelu. Celelalte animale s'au strâns în jurul - pălăriei. fă- 
când haz de păţania şoarecelui. 


Acum, pe când cu toţii căutau un loc în bagaie, unde 


l-ar putea pune pe şoarecele alb, ca să facă drumul cât mai 
bine, maimuța Ci-Ci strigă deodată: 

„Sst! Aud paşi de om, care se apropie!” 

S'au oprit cu toţii din vorbă şi au stat să asculte. Şi iat 
după puțin eşi din pădure un Negru, care se apropie de doc- 
tor şi-l întrebă ce caută şi ce  învârteşte prin locurile 
acestea. 

„Numele meu, răspunse doctorul, este loan Mititelu, 
medicul animalelor. Am fost chemat să viu aici, în Africa, 
pentru a îngriji de maimuţele, care s'au îmbolnăvit. 

— Mai întâiu, răspunse Negrul, trebue să veniţi şi să | 
vă înfăţişaţi cu toţii regelui. 

— Care rege? întrebă doctorul, care nu vroia să piardă 
timpul în zadar. 

— Regelui din Jolijinki, răspunse Negrul. Ale lui sunt 
toate pământurile acestea; iar toţi străinii trebue să fie dusi 
înaintea lui. De aceea, veniţi după mine!” 

Neavând încotro, doctorul şi animalele au strâns ba- 
gaiele şi cărându-le în spinare, au mers după Negru, stră- 


bătând o pădure. 
(Va urma) 


In n-rul viitor: „UN MARE ŞIRETLIC AL POLINE 
SIEI”. 
DE cei G E EEE PIE Fa PETER A A ta ca rate DE i Bei, 


Port din Basarabia 


„Trăiască Vacanța!“ 


In fiecare vară, trece prin oraşe şi prin sate o zână 
veselă cu ochii selipitori de tinereţe şi de viaţă. 

Copiii, care au aşteptat-o tot anul, o întâmpină cu stri- 
găte de bucurie aducându-i cărţile de școală şi caetele 
vechi pe care ea le aruncă în fundul unui sac: Sacul ui- 
tării ! 

„lar în urma ei mii de voci tinere strigă fericite: „Tră- 
iască vacanţa !” 
MARGARETA PETCU 


QZTHN 


Minunata 


prâvălic 


fost odată un moşneag cu o barbă lungă şi albă. 
Moşneagul acesta avea o prăvălie de jucării, 
așa cum nu se mai găseşte nicăeri. 

Mai întâiu că  prăvălia aceasta era mare, 
foarte mare. De jur împrejurul pereţilor erau 
rafturi înalte pline cu tot felul de jucării, eu păpuşi, cărți 
cu poze şi multe alte lucruri, care plac copiilor aşa de 
mult. Persoanele mari m'aveau voe să intre în prăvălie. 
Erau primiți numai copii, cărora li se dedea voe să pri- 
vească la toate frumuseţile de acolo şi să-şi aleagă ceeace 
le dorea mai mult sufletul. 

După ce copiii îşi alegeau jucăria ce le plăcuse, moş- 
neagul o împacheta frumos şi apoi o dedea copiilor, zâm- 
bindu-le cu prietenie. Zâmbeau şi copiii şi după ce mul- 
țumeau cu cuvinte frumoase, plecau cu jucăria. 

Nu mă întrebaţi cât costau aceste jucării, ori, dacă 
mă întrebaţi, vă răspund: nu costau nimic. Stăpânul pră- 
văliei, adică moșneagul, nu le vindea cu bani, ci le dă- 
ruia. 

Insă, lucrul cel mai ciudat era că uneori multe din ju- 
căriile acestea dispăreau în timpul nopții. Așa, dacă erau 
copii, care rupeau piciorul vreunui soldat de plumb sau 
braţul unei păpuși sau foile unei cărţi cu poze, a doua zi 
dimineaţa ei nu mai găseau nici o urmă din aceste Ju- 


CITEA RI 
AAAA arni 
aaa 


TOANT 


III 


B 


S IOINRS 


= A 
ENN! 


ji 


SOE í 


25 


Meg AN 


dc jucarii 


Aa 


/ 
K 


= 


We 
1, `~ 
Ili 


A 
11108 Me 
t 


cruri. Insă, dacă, după câteva zile, mergeau din nou la 
prăvălia moşneagului, găseau acolo pe acelaş soldat de 
plumb, pe aceiaşi păpuşă şi pe aceiași carte cu poze, nu- 
mai că acum erau întregi și noui. 

Dar copiii n'aveau voe să-şi ceară îndărăt vechile lor 
jucării, ci trebuiau să-și aleagă altele. 

Incă ceva. Prăvălia de jucării a moșneagului nu era 
deschisă decât o singură zi pe lună. Se deschidea în prima 
zi a fiecărei luni. 

Intro astfel de zi, Petrişor şi surioara sa Doina s'au 
dus împreună la prăvălie. Petrişor şi-a ales un tren, care 
umbla, formând mereu cercuri, ori decâte ori îi întorceai 
o rotiţă. s = 

Insă Doina nu se hotăra ce anume să aleagă. Ii plă- 
cuse un cățeluș cu părul negru şi cu ochii galbeni, dar îi 
mai plăcuse şi o păpuşă frumoasă, îmbrăcată într’o ro- 
chiță albă şi lungă și având pe cap o căciuliță roșie. In 


6 


siârşit, a luat păpuşa şi amanaoi copiii erau aşa de bucu- 
roşi de jucăriile lor, că nici nu se gândeau la altceva. 

Dar când se apropie ora să meargă la culcare, Petri- 
şor şi Doina se luară la ceartă. Petrişor vroia ca Doina să 
se joace cu el şi cu trenul, pe când Doina vroia ca Petri- 
şor să se joace cu păpuşa, făcând pe doctorul de păpuşi 
bolnave. Nici unul din doi nu vroia să facă pe placul ce- » 
luilalt, aşa că atunci când mămica lor intră în cameră, îi 
găsi încăeraţți. lar Petrişor trăgea de păr pe Doina. 

Lui Petrişor, mămica i-a poruncit să:se culce numai 
decât, ceeace l-a supărat foarte mult, de oarece el era cu 
un an şi jumătate mai mare decât Doina, din care pricină 
se culca maì târziu în toate serile. 

Cu toată supărarea sa, Petrişor nu uită să-și așeze fru- 
mos trenul în cutie, fiindcă ştia ce se întâmplă cu jucăriile 
de care copiii nu duc de grije. Şi Doina făcu la fel cupă- 
puşa, atunci când a trebuit să meargă şi ea să se culce. O 
culcă frumușel în pătucul, care era în colţul din cameră, 
şi o înveli cu pătura. Apoi îi spuse lui Petrişor „noapte 
bună”, însă Petrişor nauzi sau nu vru să răspundă, ffind- 
că, de necaz, îşi trecuse pătura peste cap. 

Doina adormise de mult, pe când Petrişor stătea în 
pat, ţinând ochii deschişi. „Toată vina este a păpușşii, îşi 


ANPHA 


zicea el singur, vorbindu-și încet. Nu e chip să te joci cu 
această păpuşă proastă!” 

Deodată, îi veni un gând rău. Se dete jos din pat şi 
se duse la pătucul păpușii. Scoase păpuşa, o puse în mij- 
locul camerei, apoi, se vâri din nou în pat. „Doina n'are 
să o mai găsească nicăeri!” își zise Petrişor, bucurându-se 

„de răutatea ce făcuse. 

In dimineaţa următoare, când se trezi din somn, Pe- 
trișor îşi aminti ce făcuse în timpul nopţii. Ii trecuse su- 
părarea, dar îl năpădise ruşinea pentru fapta sa. Se dete 
jos din pat şi privi la Doina. Doina dormea încă zdra- 
văn. Se uită apoi jos, în cameră, dar nu văzu pe păpuşă 
la locul unde o pusese. Păpuşa dispăruse, așa cum fusese 
şi dorința lui Petrişor, atunci când o luase din pătucul ei. 
Ruşinat și mai tare, Petrişor se culcă din nou. 

Când, la rândul ei, se trezi şi Doina, sări din pat și 
dete fuga la pătucul păpuşii. In patul său, Petrişor ardea 
de nerăbdare să vadă ce are să se întâmple. Insă, nu s'a 
întâmplat nimic: păpuşa era în pătuc și învelită cu pă- 
tura, așa cum o culcase Doina. 

_ Petrişor era mulțumit de lucrul acesta. Dar se întreba 
singur foarte mirat: „Cine a dus din nou pe păpușă în 
pătucul ei?” 

Şi iată că veni mămica lor și îi îmbrăcă pe amândoi. 
După ce sa îmbrăcat, Petrişor a dat fuga în camera în 
care își ţinea trenul. 

Deschise cutia, dar din trenul său nu era nici o urmă. 
Il săută peste tot, însă în zadar. Intrebă şi pe mămica sa 
şi pe Doina, dar nici una nu văzuse trenul. 

Deodată, Petrişor se  întristă şi se  posomori. Bănui 
ceeace se întâmplase. Trenul său trebue să fi fugit şi să 
fi mers din nou la prăvălia de jucării a moşneagului. A- 
ceasta ca o pedeapsă pentru ceeace făcuse el cu păpuşa 
Doinei. Ceva pitici sau spiriduşi trimişi de moşneag au 
culcat din nou pe păpușă în pătucul ei și au luat trenul 
“lui Petrişor. 

In toată ziua aceea, Petrişor a fost foarte trist şi amă- 

$ rît. Vrând să-i facă pe plac, Doina s'a jucat mereu cu jocu- 
rile care îi plăceau lui mai mult, pentrucă şi ei îi părea 
foarte rău, văzând că Petrişor este aşa de trist. 

In seara aceleiași zile, când a sosit din nou vremea de 
culcare, Petrişor n'a mai putut răbda, ci, plângând, i-a po 
vestit Doinei ceeace făcuse. Doina îl îmbrăţișă şi îi zise : 
„Nu-ţi face atâta sânge rău din pricina unui fleac de tren. 

“Să ştii că ai să-l capeţi din nou!” 

Zilele următoare, Petrişor uită de supărare şi de tren, 
se făcu iarăși vesel, jucându-se mereu cu păpuşa Doinei. 
El făcea pe doctorul, care îngrijea de păpuşa bolnavă. 

„Aşa au trecut zilele şi săptămânile, până când sosi 
prima zi a lunei următoare, când se deschidea iarăşi pră- 
vălia de jucării a moşneagului. 

Petrişor și Doina s'au dus cu mămica lor mai întâiu 
la piaţă, iar pe când mămica făcea cumpărături, ei mer- 
seră la prăvălia de jucării. 

Cea dintâiu jucărie ce văzură, a fost trenul lui Pe- 


trişor. Insă, despre aceasta, nici unul din ei doi nu spuse 
un cuvânt celuilalt. Când mămica lor veni să-i ia, ca să se 
întoarcă acasă, văzu că Petrişor şi Doina o așteptau îna- 


intea prăvăliei. Fiecare din ei avea-în mână. câte un-pa-- 


chet destul de mare. - sa ră -x 

„Văd că astăzi v'aţi ales repede de tot jucăriile, le 
zise mămica. Nu mi-aţi putea spune şi mie ce jucării fru- 
moase aţi ales ?” £ 

Cei doi copii răspunseră în acelaş timp: „Acesta este 
secretul meu, Petrişor nu ştie ce am ales! 

— Acesta este secretul meu, Doina nu ştie ce am ales! 

— Un secret?!” zise mămica mirată, însă nu-i întrebă 
mai departe. 

Moşneagul stătea la ușa prăvăliei şi zâmbea prietenos. 

Când s'au întors acasă, Petrişor şi Doina sau dus în 
camera lor. 

Doina i-a dat lui Petrişor pachetul ei, zicându-i: „Pa- 
chetul acesta este pentru tine. | 

— Şi pachetul meu este pentru tine!” strigă Petrişor. 

Pachetul Doinei era greu, iar când Petrişor îl desfăcu, 
văzu că înlăuntru era trenul, care fugise în noaptea de 
pomină. 

Pachetul lui Petrişor era uşor, iar când Doina îl des- 
făcu, găsi înlăuntru căţelușul cu părul negru şi cu ochii 
galbeni, cățelușul care îi plăcuse așa de mult. 

Amândoi copiii se bucurară foarte şi, luându-se de 
mână, se porniră să joace şi să sară prin cameră. 


Localizare de VINTILĂ BRATU 


De vorbă cu cititorii 


O INŞTIINȚARE. — Aducem la cunoştinţa celor ce ne 
trimit manuscrise spre publicare că din cauza că suntem 
foarte ocupați, nu putem răspunde repede la această ru- 
brică despre soarta manuscrisului trimes. Despre manus- 
crisele publicate nu e nevoe să răspundem, fiindcă răspun- 
sul cel mai bun este că manuscrisul se publică. Intrucât 
priveşte celelalte manuscrise, faptul că după trecere des- 
tul de lungă dela trimiterea lor nu se publică, înseamnă că 
manuscrisul trimis n'a fost găsit bun de publicat. 

De altfel, ceeace ni se trimite mai mult, sunt poezii fă- 
cute de începători, adică lucruri de care navem nevoie și 
n'ajută cu ceva ca „Dimineaţa Copiilor” să fie mai bună. 

E adevărat, mulţi ne scriu că putem face îndreptări și 
schimbări, însă este aşa de greu să îndrepţi și să schimbi 
în bine ceva care, dela început, nu este gândit şi nu este 
scris cum trebue. Şi se pierde mai mult timp să îndrepţi şi 
o bucată slabă, decât îţi trebue să scrii singur una mai 
bună. 

EID. I. PEP.-Loco. — „Ciulei”. — Ce să facem, dragul 
meu, cu o poezie copiată — şi chiar copiată cu greşeli? De 
exemplu, ai scris „Bacău” cu b mic şi alte greşeli. Conti- 
nuă a fi drăguţul nostru cititor. 

MAR. BR.-Bălţi. — Poezia „Primăvara”, trimisă de 
d-ta, nu „corespunde materialului pentru tipărirea ei în 
revisfă”, ca să-ți răspundem cu propriile d-tale cuvinte. 
E prea slăbuţă, ceeace mar fi putut să fie altfel. Nu uita că 
eşti încă în clasele primare. Deci, învaţă carte, citește re- 
vista şi fii cât mai sănătos. 

LER. C.Chișinău. — „Inchisul”. Pentru o mică dom- 
nişoară de zece ani, bucata trimisă de d-ta este destul de 
bine scrisă. Subiectul însă este foarte trist, iar noi nu obiş- 
nuim să publicăm în revistă lucruri triste. Avem credința 
că, atunci când vei crește mai mare și vei învăţa mai mul- 
tă carte, vei scrie bucăţi frumoase. 

E. ȘAH.-Chișinău. — „Moștenitorul lui Fulger Impă- 
rat”. — Ne serii aşa: „Vă rog, că după ce vă veţi convinge 
de conţinutul! acestei poveşti pentru copii, s'o publicaţi în 
revista dvs”. 

Am citit povestea și.. ne-am convins că este prea lun- 
gă, că e cu un subiect ce seamănă cu multe alte basme și 
poveşti şi că d-ta ai scris atâtea pagini, fără să începi mă- 
car odată dela capul rândului. Mai află că manuscrisele ce 
se trimit spre publicare, nu se scriu pe ambele feţe ale 
hârtiei. 


ARTEN 


Fotografiile cititoarelor și cititorilor care au luat la școală premiul l-iu 


IL Arnan 


clasa TI, pr. d şcoala de hbăeți 


No. 16, Bucureşti 


Tănase Menciu 


clasa IV, pr. I, şcoala primară 


„Spiru Haret”, București 


Weissblüth A. Lucien 


clasa II A., pr. I, şcoala primară 


de băeţi „Sft. Andrei” 


Dammnnti 


Cosmescu V. Ioan 
clasa I B., pr. I, şcoala „Sf, 
Andrei”, Bucureşti 


Wechsler Lazăr 
clasa III, pr. I, şcoala primară 
de băeţi „Sf Andrei”, București 


Paraschiv N. loan 
clasa III B., pr. I, şcoala prim. 
de băeţi No. 24 „Cuza Vodă” 
Bucureşti 


Grigore I. Claudiu 


Bucureşti 


Lahovari G. Paul Şapira Beno 
clasa II, pr. I, şcoala primară 


de băeţi No. 44, Bucureşti de băeţi „Ronetti Roman”, 


.. .. at 


clasa H, pr. I, şcoala primară 
de băeţi No. 4 „Cuibul cu barză” 


clasa IV, pr. I, şcoala primară 


Dante Viecelli 
clasa II pr. 1] şcoala primară 
de băeţi „Notre Dame de Sion”, 
laşi 


Constantinescu N. Mircea 
clasa I, pr. I, şcoala de băeţi 
No. 33 Bucureşti “ 


Bucoveanu Traian 
clasa I, pr. I şcoala primară 
de băeţi No. 2, Bucureşti 


Alexandru Cristescu 


clasa I, pr. I» şcoala primară 


de băeţi No. 12, Bucureşti 


Margulius M. Mihail 
clasa III, pr. I, şcoala primară 
de băeţi „T. T. Malbin Mischon 


7nikwv” Rnanragti 


Avram L Marcel 
lasa H, pr. I, şcoala primară 
de băeţi „Luca Moise”, Ploeşti 


Silviu Athanasescu 
clasa III, pr. I, şcoala prim. 
»V. Alexandri”, București 


Dimitropol i Traian 
clasa I, pr. I, şcoala primară 
de băeţi Româno Catolică, 
Galaţi 


Brinder Letiţia 
clăsa IV B., pr. I, şcoală prim- 
de fete „P. S. Aurelian” Buc. şi 
Davidestu C. Grigore 
clasa II, pr. I, şcoala primară 
de băeţi No. 13, Bucureşti 


ARTHA 


__ Yheohari N. 'Fheohari 
clasa IV, pr. I, şcoala primară 
de băeţi „Sf. Ștefan”, Bucureşti 


— 


Ionescu Traian 
clasa II, pr. I, şcoala primară 
de băeţi a Societăţii pentru 
Cultura Poporului, Bucureşti 


Fotografiile cititoarelor și cititorilor care au luat la școală premiul l-iu 


Demetrescu P. Ovidiu Şerbănescu Georgeta Leibovici David Ionescu Onorina 
tlasa I, pr. I, şcoala primară clasa JJI, pr. I, şcoala primară clasa I, pr. I, şcoala primară clasa III, pr. I, şcoalea primară 
de băeţi „St. Andrei”, Bucur, și de fte No. 31, Bucureşti Isr. Română, Dorohoi de fete odoxă Naţională a 


Demetrescu P. Paul 
tlasa IV, pr. I, școala primară 
„Sf. Andrei”, Bucureşti 


Femeilor Române, Bucureşti 


Georgeta Bădulescu Lealea Druja Erica Schrager Coloianu P. 
tlasa IV, pr. I, şcoala primară clasa H, pr. I, școala primară clasa I, pr. I, şcoala primară clasa II, pr. I, şcoala primară 


No. 24 bis „Pieptănari”, Bucur. de fete din Soroca „Serban-Vodă”, Bucureşti de fete No. 14, Bucureşti 


Zisu Ana s Aronoviei Marcu Stela Chicoş Grünberg Lidi 
clasa II-a pr. I, şcoala primară clasa lI A., pr. I, şcoala de fete clasa III A., pr- I, şcoala primară. clasa II, pr. I, şcoala primară 
de fete din Roman No. 2 (Lucaci), București de fete No. 41, București 'e fete „Ana D Baruch Kahane’ 
oeşti 


x 


Petrovici Sanda Gribovsehi Nadia de Weith D. Magdalena Weissman S. Iosef 
clasa IV, pr. I, şcoala primară clasa IV, pr. I, şcoala primară clasa I pr. I, şcoala primară lasa II, pr. I, şcoala primară 
de fete No. 2 „Lucaci”, București de fete No. 13, București de fete „Sf. Anton”, Bucureşti Isr. Română, Dorohoi. 


Ionescu Zoea Adriana Martoviei Joset Charlotie 
ciasa IV, pr. I, şcoală primară clasa II, pr. D şcoala primară clasa ÎI A., pr. I, şcoala primară clasa IV B., pn L şcoala primară 
de fete No. 12, Bucureşti de fete „Clemenţa”, Bucureşti de tetè No. 2, Bucureşti de fete „sttucţiunea Goldfarb 
Ionestu Traian Bucureşti 


clasa Il-a A», pr. I, Liceul 
„Gheorghe Şincai”, Bucureşti 


ARREN 


MARTINICA ȘI PUNY 


O poveste cu multe peripeții 
EET 


Localizare de Moş Nae 


14) Cum a scăpat Ghiţulică dela înnec 


Casa lui Pucky era tocmai în vârful dealului din pă- 
dure. Şi acolo, pe deal, ploua, ploua, ploua mereu, dar apa 
nu putea ajunge până la casa lui Puky.Era mai de grabă o 
plăcere să stai la fereastră şi să te uiţi jos, în pădure şi în 
văi şi de jur împrejur să vezi peste tot numai apă. 

Insă, fiindcă ploua zile şi nopţi întregi fără întrerupere, 
lui Puky a început să i se urască, stând mereu singur şi în- 
cuiat în casă şi gândindu-se la tot felul de lucruri. 

De aceea, în fiecare dimineaţă Puky eşea cu umbrela şi 

- împlânta un beţişor la locul până unde apa ajunsese aproape 
de casa lui. Şi în fiecare dimineaţă următoare Puky nu mai 
vedea bețişorul, fiindcă era acoperit de apă. Atunci punea un 
alt beţişor la locul până unde apa ajunsese aproape de casa 
lui, apoi se întorcea din nou în casă. In felul acesta, Puky 
avea în fiecare dimineaţă un drum tot mai scurt de făcut de 
la casa lui până la locul unde venea apa. 


In sfârşit, în dimineaţa zilei a cincea Puky a văzut că 
apa este de jur împrejurul casei sale. Atunci, pentru întâia 
oară în viața sa, a văzut că se găseşte într'o insulă adevă- 
rată, ceeace era foarte, foarte interesant. 

Tocmai în dimineaţa aceea, coana Bufniţă a venit la 
Puky, sburând deasupra apei. Indată ce l-a văzut, i-a stri- 
gat din sbor. „Cum o mai duci, prietene Puky? 


— O, coană Bufniţă, răspunse Puky bucuros că o vede, 
nu-i aşa că e foarte amuzant? la priveşte să vezi că eu sunt 
intr'o insulă”. 


Insă coana  Bufniţă avea o meteahnă. Anume, uneori 
îi plăcea să vorbească, aşa cum se spune, ca din cărţi. Acea- 
sta pentru că. mai înainte de a veni să-şi facă locuinţa în 
pădure, ea, timp de câţiva ani de zile, îşi avea cuibul la casa 
unui om, care era tobă de carte şi care nu vorbea decât. cu 
cuvinte alese, dar cam greu de înţeles. Puky—şi cu atât mai 
puțin Martinică, Ghiţulică şi ceilalţi prieteni din pădure — 
nu o înțelegeau, atunci când coana Bufnița se pornea să vor- 
bească, înşirând cuvinte mari şi grele. 

Aşa făcu şi de rândul acesta. La întrebarea lui Puky: 
„Nu-i aşa, că e foarte amuzant?” Coana Bufniţă răspunse 
„După cum se putea afla dela Institutul meteorologic, con- 
diţiunile atmosferice deveniseră în ultimele zile foarte ne- 
favorabile. 

— De unde se putea afla şi ce se putea afla? o întrebă 
Puky, care nu înţelesese aproape nimic. 

: — Se putea afla că o să plouă mult, îl lămuri coana Buf- 
niţă. 

— Ah, da! zise Puky. Asta am văzut-o, fără să ne spu- 
nă cineva. 

— Apa, vorbi mai 


departe coana Buiniţă, a atins un 
nivel fără precedent. 


— Ce a făcut apa? întrebă Puky, care iarăşi nu înţele- 
sese nimic. 

— A căzut foarte multă apă, îl lămuri coana Bufnița. 

soră Da, a căzut, îi întări Puky vorba. Uite-o de jur îm- 
preiurul nostru. 

— Oricum, îi dete înainte cu vorbele-i mari coana Buf- 
niță, tendinţele se arată să devie favorabile foarte repede. 
In fiecare moment... 

— L-ai văzut pe Martinică? îi tăie Puky vorba. 

— Nu, nu l-am văzut. In fiecare moment... 
ip Sper că iubitului meu prieten Martinică nu i s'a în- 
tâmplat vreo nenorocire, zise Puky. Mai sper că şi Ghiţulică 
este cu el. Nu crezi şi domniata, coană Bufniţă, că ei sunt 
bine? 

— Sper şi eu, răspunse coana Bufniţă, nemulțumită că 
Puky nu o lasă să vorbească în felul în care o pornise. De 
aceea, începu din nou: „Precum vezi, în fiecare moment... 

— Du-te şi vezi ce-i cu Martinică, îi zise Puky, Mi-e tea- 
mă că Meartinică al meu, fiindcă nu prea are multă minte. 
să nu fi făcut vreo prostie. Mergi şi vezi, coană Bufniţă. Vrei 
să mergi? 


— Bine, răspunse coana Bufniţă, voi merge şi voi ve- 


dea”. 

Zicând acestea, îsi luă _sborțl îndărăt. Insă, mu după 
mul, se întoarse. „„Martinică nu este acasă la el, zise ea. 

— Nu este acasă la el? întrebă Puky speriat. 

— Nu este, dar a fost. A stat în craca stejarului său, 
având cu el nouă oale de miere. Insă acum nu este nici aca- 
să, nici în cracă. 

— Martinică! Martinică! începu să strige Puky. Unde 
eşti, Martinică? - 

— Jată-mă! auzi Puky îndărătul său o voce cam gros- 
cioară. 

— Martinică, tu eşti!” 

Si s'au aruncat unul în brațele celuilalt. 

„Cum ai putut veni până aicea, Martinică? îl întrebă 
Puky, după ce s'au desprins din îmbrăţişare. 


— Cu luntrea mea! răspunse Martinică semet. Mi s'a 
trimis într'o sticlă o scrisoare foarte importantă, însă, fiind- 
că îmi intrase apă în ochi, n'am putut citi bine ce scrie. De 


aceea, ţi-am adus-o să mi-o citeşti. Ţi-am adus-o cu lun- 
trea mea!” repetă Martinică. 

Apoi dete lui Puky bucăţica de hârtie găsită în sticla 
despre care cred că n'a uitat nimeni. 

„Dar scrisoarea e dela Ghiţulică! strigă Puky, după ce 
a citit-o. 

— Şi scrie ceva despre mine?” întrebă Martinică, pri- 
vind peste umerii lui Puky, pe când acesta o citea. Insă 
Puky o citi cu glas tare, ca să audă şi Martinică. 

„Trebue să mergem şi să-l scăpăm numai decât pe Ghi- 
țulică! zise Puky. Eu credeam că Ghiţulică este cu tine, 
Martinică. Nu-i. aşa, coană Bufniţă, că ai putea să-l scapi pe 
Ghiţulică, luându-l în spinare? 

— Nu pot să-l iau, răspunse coana Bufniţă, după ce stă- 
tu să se gândească. Am -spinarea delicată ...”. 

Dar Puky îi tăie vorba şi îi zise: „Cel puţin, vei fi asa 
de drăguță şi să sbori numai decât până la el, ca să-i spui 
că vom merge să-l scăpăm. Eu şi Martinică vom găsi oricum 
mijloc de scăpare. Hai, nu mai zăbovi, coană Bufniţă, ci plea- 
că numai decât!” 

Coana Bufniţă, care se gândea să mai spună ceva cu- 
vinte mari şi grele, se văzu nevoită să sboare şi să meargă 
la Ghiţulică. 

„lar acum, drăguţule Martinică, îi zise Puky, după ce 
rămaseră ei doi, unde îţi este luntrea, cu care te lauzi atâta? 

— Trebue să-ţi spun. îi răspunse Martinică, încurcân- 
du-se, adică, trebue să ştii, că luntrea mea nu este o luntre 
ca toate luntrile. Uneori este luntre, însă alte ori nu este 
luntre. 

— Cum vine treaba aceasta? întrebă Puky, care nu în- 
țelegea ce vrea să spună Martinică. 

— Este luntre,|îi zise Martinică, atunci când eu sunt 
călare pe ea, dar nu mai este luntre, atunci când eu sunt 
sub ea. 

— Dar unde este această luntre aşa de ciudată? îl mai în- 
trebă Puky. 

— lat-o colo! arătând spre partea unde era deasupra 
apei Ursul plutitor, despre care ştim că nu era altceva decât 
o oală de miere. 

Pe Puky îl pufni râsul. Oricât îl ştia pe Martinică pu- 
țintel la minte, cu toate acestea nu se aştepta ca să-i spun? 
luntre unei oale de miere. Totuşi, n'a vrut să-l necăjească 
şi să-şi râdă de el, mai ales, că-l vedea pe Martinică stând 
cu capul plecat în jos şi frecându-şi botul cu lăbuţa. 

De aceea, îi zise numai: „Luntrea ta e prea mică pentru 
noi doi, Martinică”. 

— Pentru noi trei, fiindcă îl 
răspunse Martinică. 

— Atunci se face şi mai mică, zise Puky. Martinică. 
Martinică, spune-mi ce-i de făcut?” 

Martinică nu răspunse numai decât, ci, aşa cum avea el 
obiceiul, stătu să se gândească. Se gândi mult, foarte mult. 


vom lua şi pe Ghiţulică, 


Şi după ce se gândi mult, foarte mult, pentru întâia oară în 
viața sa găsi şi el un răspuns, de care se miră şi Puky în- 
suşi, atâta era de cuminte răspunsul acesta. 

„Am putea să mergem în umbrela ta!” lată ce răspuns 
găsise să dea Martinică, iar Puky s'a grăbit să-l îmbrăţişe- 
ze: „O, Martinică, tu eşti ursul cel mai bun şi cel mai des- 
tept! Da, vom merge în umbrela mea, care va servi ca lun- 
tre!” 

Puky puse, asa dar, umbrela deschisă pe apă, punân- 
d-o cu băţul în sus. Umbrela plutea, însă se clătina rău de 
tot. Cu toate acestea, Martinică sări în ea. Dar tocmai când 
se pregătea să spună că stă foarte bine, văzu că nu stă bine 
de loc, de oarece căzu din umbrelă şi după ce făcu o baie. 
care nu-i era pe plac, se duse din nou lângă Puky. 

Intrară apoi în acelaş timp amândoi în umbrelă, iar umbrela 
se porni să plutească, fără să se clatine prea tare. 

„Martinică, zise Puky, umbrela mea este acum o luntre 
Şi fiindcă e luntre, trebue să-i dăm un nume, iar numele cel 
mai potrivit este „Deşteptul Martinică”. Şi aşa a rămas. 

Deşteptul Martinică, împins de vânt, se îndreptă toc- 
mai spre locuinţa lui Ghiţulică. Ne închipuim uşor bucuria lui 
Ghiţulică, atunci când i-a văzut pe cei doi prieteni, care ve- 
neau să-l scape. Până să vie ei. primise vizita coanei Buf- 
nite, care, aşezându-se pe o crâcă din arborele în a cărui 
scobitură Ghiţulică îşi avea locuinţa, începuse să-i spună o 
poveste lungă şi nesfârşită. 

li povestea cum, o dată, o mătuşă a ei a clocit din greşală 
un ou de coțofană, cum a stat pe oul acesta zi şi noapte, a- 
proape fără să se mişte. 

Ghiţulică, stând cu capul scos pe fereastră, asculta, as- 
culta, până ce, cuprins de un fel de ameţeală, fu apucat de 
somn. Însă, pe când dormea, alunecă şi ajunse până lângă 
apă. Era chiar cât p'aci să cadă deabinelea în apă şi să se 
înece, dacă tocmai în clipa aceea, coana Bufnița nu dedea un 
țipăt. N'a ţipat, ca să-l trezească pe Ghiţulică, însă dat un 
țipăt, ca să arate cum ţipase mătuşa ei, atunci când a văzut 
că din oul ce-l clocise aşa de mult, a eşit un puiu de coţofană. 

Dar de ţipătul acesta s'a trezit Ghiţulică şi trezindu-se 
a putut să sară în casă şi să scape dela înnec. 

După puţin iată că veni aproape de el şi Deşteptul Marti- 
nică, adică umbrela în care erau Puky şi Martinică. Au putut 
să ducă umbrela chiar sub fereastra lui Ghiţulică, iar Ghi- 
tulică a sărit în ea. | 

Martinică, izbind apa cu lăbuţele, aşa cum ar fi făcut cu 
lopeţi adevărate, putu să îndrepte din nou umbrela spre lo- 
cuinţa lui Puky, unde au stat tustrei, până ce a încetat ploaia 
şi s'a retras apa. 

(Va urma) 


Haplea ne scrie: 
„Cei ce mă iubesc, 
Noua-mi carte o citesc 
lar cine nu mă citeşte, 
E semn că nu mă iubeşte 


mau 


Frații cu 


nasurilc rupte, 


Poveste de Dinu Pivniceru 


| -ntrun oraș dela ţărmul mării trăia odată un 

negustor, care avea doi copii — amândoi băeţi. 

Pe cel mai mare îl chema Lic, iar pe al doilea 

| Pic. Negustorul era om cu dare de mână, însă 

— din prisosul câștigului său ajuta.pe săraci şi pe 

nevoiaşi, așa că atât el, cât şi cei doi copii ai lui erau iu- 

biţi de toţi locuitorii orașului, 

In curtea casei negustorului, aşa mai la fund, era un 
şopron în care negustorul își To felurite mărfuri. 

f Intr'una din-zile, Lic zise Tui Pic: „Hai să vedem care 
din noi doi poate să se suie mai repede pe acoperişul şo- 
pronului. Tu suie-te prin partea dreaptă, iar eu mă suiu 
prin partea stângă”. 

$ Cei doi frați s'au cățărat pe şopron. Insă, tocmai când 
să ajungă pe acoperiș, suflă dintr'o dată un vânt puter- 
nic, care îi trânti pe amândoi la pământ. Mama lor, care 
era în casă, le auzi ţipetele şi alergă să vadă ce li s'a în- 
tâmplat. 

l-a găsit pe amândoi însângeraţi şi zăcând fiecare de 
o parte a şopronului. La amândoi li se rupseseră și li se 
strâmbaseră nasurile. Numai că nasul lui Lic se strâm- 
base înspre partea stângă, pe când nasul hri Pic se strâm- 
base înspre partea dreaptă. 

Deşi foarte îndurerată de această nenorocire, mama 
lor nu se pierdu cu firea şi nu stătu să plângă şi să se 
vaete. Unul după altul, îi-luă în braţe şi îi duse pe amân- 


` bine să mulţumim lui 


doi în casă, unde căută să-i îngrijească şi să-i lecuiască, 
așa cum putea să o taie și pe ea capul: 

Seara, când tatăl lui Lic şi Pic se întoarse acasă şi 
văzu nenorocirea întâmplată, zise îndurerat: „Frumoasă 
treabă ! Bieţii noştri copii o să ajungă să fie nişte sperie- 
toare de ciori. 

— Scumpul meu soţ, îi întoarse vorba soţia sa, un nas 
rupt şi strâmb nu te împiedică să ai noroc în viaţă. Mai 
Dumnezeu că sărmanilor noştri 
copii nu li s'a întâmplat ceva mai rău”. 

Să pomenim aci în treacăt că nici nasul acestei femei, 
de altfel o mamă așa de bună, nu era un nas tocmai bine 
făcut, fiind prea lung şi prea gros. 

Au trecut ani după ani. Când Lic a împlinit vârsta 
de şasesprezece ani, tatăl său îl luă într'o călătorie ce fă- 
cea pentru treburile sale de negustor într'o țară vecină. 
Insă, negustorul, apucat de o boală năprasnică, muri în 
țara aceea, aşa că Lic se întoarse singur acasă. 

Dar nu stătu mult, ci ceru dela mamă-sa să-i dea par- 
tea ce i se cuvine din averea lăsată de tatăl său, spunând 
că vrea să meargă din nou în țara unde murise tatăl 
său şi să se apuce acolo de negustorie. 

Avea de gând să stea acolo zece ani şi apoi să se în- 
toarcă acasă. 

Işi luă, aşa dar, rămas bun dela mamă-sa şi dela fra- 
tele său, căruia îi zise: „Iubitul meu Pic, în zece ani de 
zile ne vom schimba mult la înfăţişare. Ne vom recunoa- 
şte însă totdeauna după nasurile noastre rupte”. 

Alţi ani au trecut la mijloc, iar în vremea aceasta a 
murit şi mama lor, aşa că Lic şi Pic au rămas singuri pe 
lume, însă fără să aibă veşti unul despre celălalt, fiind- 
că în vremea aceea nu se ştia ce este poşta și cu atât 
mai puţin se bănuia că după trecere de multe veacuri are 
să fie inventat telegraful. 


Dar iată că a izbucnit un războiu între cele două ţări 
între ţara în care mersese Lic şi ţara în care rămăsese 
Pic. Sa dat poruncă în amândouă ţările ca toţi tinerii să 
fie luaţi la oştire şi să fie trimiși pe câmpul de luptă. A 
fost luat deci şi Pic, despre care se spune că sa luptat 
ca un viteaz neîntrecut. 

Cu toate acestea, biruința a fost câștigată de oastea 
dușmană. Viteazul Pic a fost făcut prizonier, pus în lan- 
ţuri şi închis în temniţa cea mai întunecoasă din Capitala 
regatului dușman. La urmă, i sa împărtășit într'o seară 
vestea că în dimineaţa zilei următoare are să fie spân- 
zurat. = 

Se înţelege că această veste l-a îndurerat nespus de 
mult pe bietul Pic. Şezând: jos pe aşternutul de paie, s'a 
pornit să plângă, vărsând şiroaie de lacrimi. 

Insă, deodată, în curtea închisorii răsună un puternic 
ropot de cai şi se auzi sgomot făcut de roţi de trăsuri. 
Paznicul închisorii alergă să-i spună lui Pic că a venii 
să-l vadă cel dintâiu sfetnic al regelui. 

„Nam ce face cu sfetnicii regelui şi nici cu regele 
vostru”, răspunse Pic, căruia nu-i ardea de loc de vizite. 


Dar paznicul închisorii, care era un om bun la ini- 
mă, îi zise: „Sfetnicul regelui poate să-ţi scape viaţa. Tre- 
bue să ştii că el are în ţara noastră o putere nemărginită 
In afară de aceasta, și nasul lui este rupt şi strâmb ca al 
tău, așa că se poate să i se facă milă de tine”. 


eg PEOTAIA