Karl May — Urmasii Lui Winnetou

KARL MAY 


KARL MAY 


URMAȘII LUI WINEIOU 


CUPRINS: 

Capitolul I - Invitaţii misterioase 3 

Capitolul II - La Cascada Niagara 40 

Capitolul III - O farsă 77 

Capitolul IV - Aşta 115 

Capitolul V - Taina Amvonului Diavolului 149 
Capitolul VI - La „Urechea lui Manitou” 173 
Capitolul VII - Cel de-al doilea testament 197 
Capitolul VIII - Clanul Îngerilor păzitori 234 
Capitolul IX - „Păr Negru” 254 

Capitolul X - În „Casa Morţii” 290 

Capitolul XI - „Eu sunt dorinţa popoarelor roşii!” 312 
Capitolul XII - Noi descoperiri 358 

Capitolul XIII - Adevăratul Winnetou 406 
Capitolul XIV - Ultimul duel 432 

Capitolul XV - Tot ce este vechi se năruie... 457 
Capitolul XVI - Vechile preziceri se împlinesc 489 


Capitolul I - Invitaţii misterioase. 

Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în 
lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie 
unui scriitor pentru a se apuca de lucru? 

Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit 
poşta de dimineaţă. 

„Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia 
ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, „Sufleţelul, tău are 
grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, 
ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să 


faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într- 
adevăr, importante pentru tine.” 

Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de 
alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxoneil şi 
văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte 
„Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat 
mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. 
Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, 
spunându-i „Sufleţel”. 

Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt 
camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un 
adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. 
Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde 
tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le 
răspund eu însumi la scrisori. 

Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi 
sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele 
mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce 
am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse 
deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de 
antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un 
titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: 
„Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a 
teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. 
Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” 
să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. 
Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor 
universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea 
ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi 
interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu 
toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul 
în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele 
Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi 
America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, 
dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era 
echivalentă cu dispariţia ei fizică. 


Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi 
sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi 
culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că 
ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de 
timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta. 

Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se 
trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa 
sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături 
de celelalte rase şi popoare ale lumii. 

În cele din urmă, trebuie să spun - şi asta este părerea 
mea - că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit 
pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi. 

Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din 
„Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu 
se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau 
acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. 
Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi 
aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul 
că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de 
caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă 
adresa, compusă din numai trei cuvinte: 

May. 

Radebeul, Germania. 

Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care 
fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, 
pentru ca apoi să fie împăturită. 

Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba 
engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru 
cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână 
nesigură, nedesprinsă cu scrisul. 

„Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu 
siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care 
a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în 
limba feţelor palide? 

Wagare-ley, Căpetenia şoşonilor.” 


După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am 
privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că 
primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. 
Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că 
scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare- 
Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, 
căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre 
căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” 
(Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de 
treizeci de ani, Wagare-Iey era un tânăr lipsit de 
experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi 
pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht- 
Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste 
exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai 
spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi 
pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a 
murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că 
bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat 
de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou. 

Nu ştiam unde este Mount Winnetou, doar că apaşii, 
precum şi triburile cu care aceştia erau în relaţii de 
prietenie vroiau să dea unui munte numele „Winnetou”, în 
onoarea căpeteniei apaşilor. Nu ştiam nici că acest lucru se 
şi întâmplase şi nici care era muntele ales de ei spre a purta 
numele căpeteniei. Puteam să-mi dau seama doar de faptul 
că era vorba despre unul dintre munţii aflaţi pe teritoriul în 
care se găseau apaşii. 

Teritoriile în care şoşonii îşi aveau satele şi terenurile de 
vânătoare se aflau la o distanţă de mai multe zile de mers 
călare, la nord faţă de pământurile apaşilor. Pentru un 
bătrân de o sută de ani era o cale lungă şi obositoare, chiar 
dacă era îndemnat la drum de sufletul său tânăr. 

Mă întrebam de ce vroia bătrânul să se îndrepte spre sud 
şi să parcurgă împreună cu fiul său un drum atât de lung. 
Am căutat multă vreme răspunsul la această întrebare, fără 
a-l găsi însă. Nu puteam face altceva decât să aştept şi alte 


scrisori de felul aceleia pe care tocmai o primisem. Era 
imposibil să le răspund căpeteniilor şoşonilor, fiindcă nu 
ştiam unde se află. Oricum, cei doi trebuiau să aibă un 
motiv foarte serios pentru a face aşa un drum lung. Am 
crezut că motivul nu putea fi unul personal şi că trebuia să 
fie, mai curând, vorba despre altceva. 

Pentru că aveam încă destui prieteni în America, prieteni 
cărora le scrisesem de-a lungul anilor şi pentru că ei ştiau 
adresa mea, speram să aflu mai multe despre întâlnirea de 
pe Mount Winnetou. 

Dorinţa avea să mi se îndeplinească foarte curând. La 
două săptămâni după ce primisem scrisoarea căpeteniei 
şoşonilor, mi-a sosit o altă scrisoare, de la cineva de la care 
nu mă aşteptam să-mi scrie. 

Pe plic era adresa mea, iar înăuntrul lui era următoarea 
scrisoare, al cărei conţinut îl voi traduce pentru cititori: 
„Vino la Mount Winnetou să ne luptăm pentru cea din urmă 
oară! Dă-mi scalpul tău, care trebuia să fie în mâna mea de 
o veşnicie! Asta are a-ţi spune, 'Io-kei-chun, căpetenia 
comanşilor Raccurah.” 

La o săptămână după ce am primit scrisoarea căpeteniei 
comanşe, poştaşul mi-a adus următorul mesaj: „Dacă eşti 
viteaz, vino la Mount Winnetou! Singurul glonţ pe care îl 
mai am îţi duce dorul! 

Tangua, bătrâna căpetenie a kiovaşilor. 

Scris de mâna fiului meu, Pida, marea căpetenie a 
kiovaşilor, al cărui suflet doreşte mult bine sufletului tău.” 

Amândouă scrisorile erau foarte ciudate. Era ca şi cum 'Io- 
kei-chun şi 'Tangua se aflau în acelaşi loc şi erau însufleţiţi 
de aceleaşi gânduri. Amândoi mă urau de moarte. Ciudat 
era că fiul lui Tangua îmi trimitea salutul său, în ciuda urii 
pe care o nutrea, desigur, pentru mine. Nu-mi era greu să 
înţeleg de ce făcea asta. Salutul reprezenta un mod de a 
mulţumi. Mai important decât toate acestea era faptul că şi 
duşmanii apaşilor doreau să vină la Mount Winnetou. 


Într-una dintre scrisori era vorba despre o ultimă luptă. 
Asta nu prevestea nimic bun şi începusem să fiu îngrijorat. 
Oare mă aştepta în America un vechi duşman care dorea ca 
eu să fac neapărat călătoria până acolo pentru a mă umili? 

Peste alte două săptămâni am primit o scrisoare din 
Oklahoma. Aveam motivele mele pentru a crede întru totul 
cele scrise în scrisoare: „Dragul meu frate alb, Marele şi 
bunul Manitou, pe care-l port în adâncul sufletului meu, m-a 
îndemnat să-ţi spun că sfatul bătrânelor căpetenii şi sfatul 
tinerelor căpetenii se vor aduna la Mount Winnetou, pentru 
a hotări asupra feţelor palide şi asupra sorții oamenilor 
roşii. Iu vei veni acolo. Şi eu voi veni acolo. Sufletul meu 
este bucuros, fiindcă-l va întâlni pe al tău. Număr zilele, 
orele şi minutele ce mai trebuie să treacă până când te voi 
revedea. 

Fratele tău roşu, Matto Shahko, căpetenia osagilor.” 

Şi această scrisoare fusese scrisă în limba engleză de fiul 
căpeteniei osage, al cărui scris îl cunoşteam, pentru că mai 
corespondasem cu acesta. O dată cu scrisoarea, Matto 
Shahko îmi trimisese şi totemul3 său din piele, aşa cum 
făcea de fiecare dată când era vorba despre ceva 
important. Asta însemna că la Mount Winnetou urmau să se 
petreacă lucruri cu adevărat importante şi că nu era vorba 
doar de cineva care vroia numai să mă umilească. Începuse 
să mă preocupe gândul de a întreprinde o călătorie în 
America. Pentru a face însă acest lucru, trebuia să mai aflu 
câte ceva. Peste câtăva vreme mi-a sosit prin poştă un plic 
voluminos, care conţinea un fel de invitaţie. 

Redau mai jos conţinutul acesteia: „Stimate domn, În 
sfaturile căpeteniilor care s-au ţinut până acum, s-a hotărât 
ca unul dintre vârfurile Munţilor Stâncoşi să poarte numele 
lui Winnetou, cea mai vestită dintre toate căpeteniile. A fost 
ales un vârf pe care credem că îl cunoaşteţi, cel puţin din 
punct de vedere geografic. Este vorba despre vârful pe 
care trăieşte în singurătate 'Tatellah-Satah (Thousand 


Years4), vraciul învăluit în mister. La poalele acestui vârf se 
vor aduna, în luna septembrie a acestui an: 

1. Sfatul bătrânelor căpetenii. 

2. Sfatul tinerelor căpetenii. 

3. Sfatul soțiilor căpeteniilor. 

4. Sfatul războinicilor şi femeilor roşii care se bucură de 
faimă. 

Va avea loc întâlnirea finală, prezidată de cei ce semnează 
această scrisoare. 

Rămâne ca dumneavoastră să hotărâți dacă doriţi să 
participaţi la această întrunire. Dacă vă hotărâți să luaţi 
parte la întâlnirea amintită, vă rugăm să vă prezentaţi la 
preşedintele sau la vicepreşedintele comitetului, care 
răspund de desfăşurarea întrunirii. Aceştia vă vor informa 
în legătură cu cele ce s-au discutat la întrunirile 
precedente. Vă rugăm, pe această cale, să nu discutaţi 
despre aceste întâlniri cu reprezentanţi ai altor rase. Ne 
simţim datori să vă cerem discreţie totală şi ne permitem să 
presupunem că ne-aţi dat cuvântul dumneavoastră de 
onoare în legătură cu faptul că veţi fi discret. Veţi primi din 
partea grefierului un număr ce corespunde locului pe care 
îl veţi ocupa în cadrul întrunirilor. Pentru o mai bună 
înţelegere, în cadrul dezbaterilor se va vorbi în limba 
engleză. 

Cu mult respect, Comitetul. 

Semnează: 

Simon Bell (Isho-lo-let), profesor de filozofie-preşedinte, 
Edward Summer (i-iskama), profesor de filologie clasică- 
vicepreşedinte, William Evening (Pe-widah), agent-grefier, 
Antonius Paper (Okih-tshin-tsha), bancher-casier, Old 
Surehand, persoană particulară-director.” 

În josul acestei scrisori, erau aşternute, de mâna lui Old 
Surehand, câteva rânduri: „Sper că vei veni. Chiar dacă nu 
ne aflăm la noi acasă, locuinţa mea va fi şi a ta. Acum sunt 
director şi călătoresc mult. Vei avea o surpriză foarte 


plăcută. Vei fi foarte mulţumit de ceea ce au făcut băieţii 
noştri. 

Credinciosul tău prieten, Old Surehand.” 

Această scrisoare lungă a fost urmată de o epistolă scurtă, 
al cărei conţinut îl redau mai jos: „Dragă frate, Ştiu că eşti 
invitat. Vino neapărat! M-ar bucura nespus să te văd. O să-ţi 
scrie şi cei doi băieţi. Al tău, Apanatshka, căpetenia 
comanşilor Pohonim.” „Băieţii”, cum le spusese Old 
Surehand, „cei doi băieţi”, cum îi numise Apanatshka, mi-au 
scris, într-adevăr, următoarele: „Mult stimate domn, Atunci 
când ne-aţi arătat că trebuie să ne dedicăm adevăratei arte, 
v-am promis că nu se va mai auzi de noi decât atunci când 
vom fi în stare să dovedim lumii, prin adevărate opere de 
artă, că pieile roşii nu sunt cu nimic mai prejos, nici chiar în 
artă, faţă de alte rase. Moştenim talentul de la bunica 
noastră, care, aşa cum ştiţi, era indiancă din creştet până-n 
tălpi, comportându-se uneori chiar ca un adevărat 
războinic. Suntem gata să aducem această dovadă. Ne-aţi 
promis că, atunci când va sosi această clipă, veţi veni aici, 
deşi locuiţi foarte departe de meleagurile noastre, pentru a 
vă spune părerea despre operele făurite de noi. 

Credem că nu ne vom face de ruşine şi vă aşteptăm la 
Mount Winnetou pe la mijlocul lunii septembrie, pentru a vă 
putea ura „bun venit”. 

Am aflat că, aşa cum era de la sine înţeles, aţi fost invitat 
să luaţi parte la întrunirile secrete şi foarte importante de 
aici. 

Suntem convinşi că nimic nu vă va putea opri să veniţi şi 
că veţi fi aici la momentul potrivit. 

Cu tot respectul, ai dumneavoastră, Young5 Surehand, 
Young Apanatshka.” 

Această din urmă scrisoare mi-a făcut mare plăcere, deşi 
„cei doi băieţi” o scriseseră spre a-mi da un motiv serios 
pentru a întreprinde călătoria în America. 

Despre aceşti doi tineri am mai scris şi în romanul „Old 
Surehand”, în care s-a dovedit că Old Surehand şi 


Apanatshka erau fraţi. 

Cei doi fuseseră răpiți de la mama lor, o indiancă dăruită 
cu mult talent artistic. Pentru a-şi găsi copiii, indianca se 
travestise şi îşi luase numele de Kolma Pushi. Călătorise 
prin estul Americii, trecuse prin savane şi străbătuse 
pădurile, fără a-şi găsi copiii. Winnetou şi cu mine am 
întâlnit-o şi am reuşit să dăm de urma copiilor ei; unul 
dintre ei era cunoscut în tot „Vestul sălbatic”, iar celălalt 
ajunsese o respectată căpetenie comanşă. Aceşti doi bărbaţi 
deosebiți mi-au rămas prieteni de-a lungul timpului, chiar 
dacă viaţa ne-a mai schimbat. 

Cei doi s-au căsătorit mai târziu cu două surori din tribul 
lui Winnetou, adică din rândul apaşilor Mescalero. Mai 
târziu, fiecare dintre ei a avut bucuria de a i se naşte un fiu. 
Aceşti doi băieţi au moştenit harul bunicii lor, Kolma Pushi. 

Amândoi au avut posibilitatea de a-şi cultiva talentul şi 
fuseseră trimişi în Est pentru a studia. 

Unul avea să devină arhitect şi sculptor, iar celălalt, pictor 
şi sculptor. Speranţele, pe care cei apropiaţi şi le puseseră 
în ei, s-au împlinit. 

Mai apoi, cei doi artişti au plecat pentru câţiva ani în 
străinătate. Au fost la Paris, unde au lucrat în atelierele 
celor mai cunoscuţi artişti, apoi au plecat în Italia şi, în cele 
din urmă, au fost în Egipt, pentru a descifra tainele 
giganticelor capodopere ale artei şi arhitecturii vechilor 
egipteni. 

Când s-au întors din această lungă călătorie, au trecut prin 
Germania pentru a mă vizita. Mă bucurasem să îi revăd şi 
asta nu numai pentru că îl venerau pe Winnetou ca pe un 
zeu, ci şi pentru faptul că cei doi tineri aveau talent şi 
ambiţie. Din păcate, ei priveau totul în stil tipic american, 
adică din punctul de vedere al profitului pe care îl puteau 
obţine. Aşa se face că, în loc să audă de la mine vorbe de 
laudă, s-au pomenit cu un avertisment, pe care nu-l 
uitaseră. 


Asta era cauza pentru care, ani de-a rândul, nu auzisem 
nimic nici despre cei doi artişti, nici despre părinţii lor. Nu 
ştiam, mai ales, de ce tinerii artişti doriseră să studieze 
tocmai arta şi arhitectura vechilor egipteni. Această dorinţă 
fusese, de-a lungul anilor, un mister pentru mine. Acum, 
însă, începeam să-mi dau seama că cei doi făcuseră acest 
lucru tocmai pentru a realiza operele de artă despre care 
trebuia să-mi spun părerea. 

Nu aş fi putut considera că scrisorile ce sosiseră pe adresa 
mea, una după alta, erau doar un prilej de bucurie. De ce 
nu mi se spunea deschis despre ce era vorba? Ce rost aveau 
toate aceste întruniri? Hotărârile importante sunt luate, de 
obicei, fără a fi nevoie de dezbateri lungi şi zgomotoase. 
Dezbaterile nu puteau duce, după părerea mea, decât la 
luarea unor hotărâri asupra unor probleme lipsite de 
importanţă. De ce era nevoie ca sfatul bătrânelor căpetenii 
să fie separat de cel al tinerilor şefi de trib? Pentru ce era 
nevoie de sfatul soțiilor căpeteniilor? Cine erau oare acei 
războinici şi acele femei care se bucurau de faimă? Nu 
cumva era vorba chiar despre domnii care organizau aceste 
întruniri? Mă gândeam chiar că aceştia doreau să participe 
la întâlniri şi să influenţeze hotărârile care se vor lua! 

Numele celor doi profesori de origine indiană îmi erau 
cunoscute. Amândoi se bucurau de o reputaţie excelentă, 
dar tonul pe care îmi scriau sunt sigur că nu ar fi făcut prea 
mare plăcere unor oameni ca Sam Hawkens, Dick 
Hammerdull sau Pitt Holbers6. 

Nu îl cunoşteam nici pe grefier, nici pe casier şi apoi, Old 
Surehand era director. Ce însemnau toate astea? De ce era 
nevoie de un „director”? Poate pentru că cineva trebuia să 
răspundă pentru toate câte aveau să se întâmple, sau poate 
pentru că era nevoie de cineva care să se ocupe de afaceri. 

Old Surehand era unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai 
respectaţi oameni din Vestul Sălbatic. Nu ştiam însă dacă el 
era în stare să se descurce şi în afaceri. Toate aceste lucruri 


mi se păreau cu atât mai ciudate, cu cât mă gândeam mai 
mult la ele. 

Faptul că Old Surehand era director i s-a părut straniu şi 
soţiei mele. Trebuie să amintesc faptul că şi ea a primit o 
scrisoare, cu următorul conţinut „Draga mea soră, În 
sfârşit, ochii mei te vor vedea; spun aşa pentru că sufletul 
meu te-a văzut de multă vreme. Stăpânul casei şi al 
gândurilor tale va veni la Mount Winnetou, unde vom vorbi 
despre lucruri frumoase şi de mare însemnătate. Ştiu că el 
nu va face această lungă călătorie, dacă tu nu-l vei însoţi. 

Te rog să-i spui că am pregătit cel mai bun cort pentru tine 
şi pentru el şi mai spune-i că aştept venirea ta ca pe o iubită 
rază de soare, care îţi încălzeşte sufletul, atunci când zilele 
vieţii se împuţinează. Vino, deci şi adu cu tine o fărâmă din 
dragostea ta pentru oameni, un strop din căldura sufletului 
tău şi credinţa arzătoare în Manitou cel mare şi drept, 
credinţă pe care aş vrea să o simt la fel de puternic şi în 
sufletul meu! 

Kolma Pushi.” 

Cititorii trebuie să ştie că soţia mea purta corespondenţă 
cu Kolma Pushi şi că scrisoarea pe care am redat-o mai sus 
a avut foarte mare importanţă în ceea ce priveşte hotărârea 
pe care urma să o luăm. 

Dintre scrisorile care au mai sosit, m-am mai oprit asupra 
uneia singure. Scrisoarea era cu totul deosebită, pentru că 
scrisul era aproape caligrafic, iar hârtia, de foarte bună 
calitate, fusese învelită în totemul expeditorului. Acest 
totem era alcătuit dintr-o bucată de piele de antilopă, care 
era subţire ca o foaie de hârtie, albă ca zăpada şi fină ca 
porţelanul. Simbolurile erau pictate cu albastru şi cu roşu. 
Pentru aceasta, indianul folosise chinovar? şi încă un 
colorant necunoscut mie. 

Scrisoarea avea următorul conţinut: „Bătrânul meu frate 
alb, L-am întrebat pe Manitou despre tine. Voiam să ştiu de 
te mai afli printre aceia despre care se spune că sunt în 
viaţă. Răspunsul mi-a apărut ca o speranţă, căci am auzit că 


ai fost invitat să iei parte la întrunirile din septembrie, care 
se vor ţine în munţii mei, a căror veşnică linişte va fi 
tulburată. Te rog, în numele celor pe care i-ai iubit odată şi 
pe care îi mai iubeşti şi azi, să vii aici. Vino, de oriunde ai fi, 
salvează-l pe Winnetou! Unii îl înţeleg greşit sau nu-l înţeleg 
deloc! Nu m-ai văzut şi nu te-am văzut nicicând. Aşa cum tu 
nu mi-ai auzit vreodată vocea, nici eu nu ţi-am auzit 
vreodată glasul. Astăzi, însă, spaima mă face să strig cu 
putere, atât de tare. Strig, încât glasul să mi se audă 
dincolo de ocean şi să ajungă până la tine, să-l auzi şi să vii 
cu orice preţ. 

Nimeni nu ştie că eu te chem. Numai cel ce scrie aceste 
cuvinte o ştie. El este mâna mea. El nu vorbeşte. Înainte de 
a veni aici, du-te la Nugget sil. Acolo sunt cinci molizi. Cel 
din mijloc îţi va spune tot ce nu-i pot încredința acestei 
hârtii. Molidul îţi va vorbi. Fie ca vocea lui să fie pentru tine 
precum vocea marelui Manitou, spiritul veşnic iubitor! 

Te rog, încă o dată, vino, oh, vino şi salvează-l pe 
Winnetou! Unii vor ca el să dispară pentru totdeauna! 

Tatellah-Satah, păstrătorul marilor leacuri.” 

Mai întâi, se cuvine să spun câte ceva în legătură cu 
Nugget 'Isil, despre care se aminteşte în scrisoare. 
„Nugget” sunt numite pepitele pe care căutătorii de aur le 
găsesc fie câte una, fie, dimpotrivă, în grămezi mari. În 
graiul apaşilor, „tsil” înseamnă „munte”. Nugget sil s-ar 
traduce, aşadar, prin „Muntele Pepitelor” sau „Muntele din 
Aur”. Pe acest munte, un anume Santer i-a ucis pe tatăl şi 
pe sora lui Winnetou8. Înaintea morţii sale, Winnetou îmi 
spusese că îşi îngropase testamentul la Nugget sil şi 
anume, la mormântul tatălui său. Winnetou îmi mai spusese 
că atunci când îl voi dezgropa, voi găsi mult aur. Când am 
plecat spre Nugget sil, spre a lua testamentul, am fost 
surprins de Santer şi am fost luat prizonier de kiovaşii de 
care el era însoţit. Kiovaşii erau conduşi de Pida, tânărul 
războinic din partea căruia îmi era transmis salutul în 
scrisoarea lui Tangua. Santer a furat testamentul şi a fugit, 


pentru a lua aurul care era îngropat într-un loc descris în 
acesta. Santer a pierit căutând aurul, şi, o dată cu el, s-a 
pierdut şi testamentul, iar aurul s-a risipit în adâncurile 
„Apei întunecate”. 

În legătură cu Tatellah-Satah, păstrătorul marilor leacuri, 
trebuie să recunosc faptul că mi-am dorit să-l cunosc pe 
acest indian misterios. Niciodată nu am avut însă ocazia să-l 
văd sau să-i vorbesc. 

Numele Tatellah-Satah ar însemna, tradus, cuvânt cu 
cuvânt, din graiul indienilor tao, „O mie de sori”. Din punct 
de vedere al înţelesului, acest nume înseamnă însă „O mie 
de ani”. Purtătorul acestui nume avea o vârstă atât de 
înaintată, încât nimeni nu mai ştia câţi ani avea „păstrătorul 
marilor leacuri”. De asemenea, nimeni nu ştia unde se 
născuse Tatellah-Satah. El nu era membrul nici unui trib. 
Toţi indienii, indiferent de tribul din care făceau parte, îl 
respectau la fel de mult. Acest om cunoştea secretele a sute 
şi sute de vraci. 

Pentru ca şi cititorii să înţeleagă mai bine ce vreau să 
spun, trebuie să ştie că, la indieni, vraciul vindecă boli, 
cheamă ploaia şi poate fi considerat şi scamator. 

Pentru indieni, cuvântul „vraci” are cu totul alt înţeles 
decât acela pe care îl are pentru europeni. 

Când indienii au început să-i cunoască pe albi, au aflat şi 
au văzut multe lucruri care i-au impresionat. Cel mai mult i- 
a uimit efectul pe care îl aveau medicamentele noastre. Le 
era imposibil să înţeleagă care este sursa efectului 
miraculos pe care îl aveau medicamentele omului alb şi 
medicina pe care el o practica. Pentru ei, aceste 
medicamente erau un dar pe care Cerul îl făcuse oamenilor, 
ca semn aliubirii sale faţă de aceştia. Ei auzeau cuvintele 
„medicament” şi „medicină” pentru prima dată şi le asociau 
cu noţiunile de minune, de binecuvântare, de dragoste a 
zeităților faţă de oameni, de efect miraculos, necunoscut 
oamenilor, învăluit pentru totdeauna în mister. Cuvintele 
„medicament” şi „medicină” a fost preluate în toate 


graiurile şi dialectele indienilor. 'Tot ceea ce, din punct de 
vedere al religiei şi credinţei lor, era misterios sau de 
neînțeles, era denumit „medicament” sau „medicină”. 
Lucrurile legate de ştiinţa şi cultura europeană, pe care 
indienii nu le puteau înţelege, deoarece nu ştiau nimic 
despre acestea, erau denumite de către ei „medicină”. 
Indienii erau destul de inteligenţi şi de cinstiţi pentru a 
recunoaşte că „feţele palide” le erau superioare. Ca urmare 
a acestui fapt, ei doreau să-l imite pe omul alb, învățând de 
la el şi lucruri bune dar, din păcate şi lucruri rele. Uneori, 
războinicii roşii erau asemenea unor copii, însuşindu-şi 
unele obiceiuri ale albilor numai pentru faptul că nu le 
înțelegeau. Ei făceau acest lucru fără a se interesa de 
importanţa sau de însemnătatea obiceiurilor sau obiectelor 
omului alb. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu termenii 
„medicină” şi „medicament”, care erau folosiţi pentru a 
desemna lucruri neînţelese sau sacre, indienii nedându-şi 
seama că astfel denumeau ceva sacru, cu ajutorul unor 
cuvinte care aveau, de fapt, un cu totul alt înţeles şi care nu 
desemnau ceva sacru. Trebuie să spun că, în timpurile în 
care indienii auzeau pentru prima dată cuvintele 
„medicină” şi „medicament”, acestea nu aveau înţelesul pe 
care îl au pentru noi astăzi. Aceste cuvinte erau legate în 
special de „vracii” şi „vindecătorii” europeni, care aveau 
câteva cunoştinţe de teologie şi de medicină, ştiinţă aflată 
pe atunci la începuturile ei. Indienii nu îşi dădeau seama că, 
denumind pe unii dintre ei „vraci” şi spunând despre 
aceştia că au leacuri sau „medicamente” şi că stăpânesc 
tainele „medicinii”, stricau bunul renume de care se 
bucuraseră vracii lor. 

Numai cercetând trecutul rasei roşii putem afla ce 
cunoştinţe aveau vracii indieni înainte de a veni în contact 
cu „ştiinţa” omului alb. Ocupându-ne de trecutul acestei 
rase, ne putem da seama că, de foarte multe ori, 
reprezentanţii ei nu erau cu nimic mai prejos decât 
reprezentanţii rasei albe. Tot ceea ce au realizat indienii, fie 


că este vorba de lucruri bune, măreţe, sau nobile, se 
datorează inteligenţei şi înţelepciunii acelora pe care ei i-au 
numit, în decursul timpului, „vraci”. „Vraci” erau 
consideraţi, de către indieni, teologii, politicienii, 
conducătorii, arhitecţii, pictorii, sculptorii, medicii şi 
profesorii lor, adică toţi aceia care au reprezentat forţa 
inteligenţei şi tradiţiilor lor. Printre „vracii” indieni s-au 
numărat, de-a lungul timpului, mari personalităţi, ale căror 
nume erau la fel de cunoscute ca şi cele ale marilor 
personalităţi asiatice sau europene. Aceste personalităţi au 
fost uitate în timp, pentru că noi nu am pătruns încă 
suficient de adânc în negura trecutului, pentru a şti totul 
despre istoria acestei rase. Nu numai indienii erau vinovaţi 
pentru faptul că vraciul indian de acum nu mai era la fel cu 
cel din trecut. Nu trebuie să uităm că incaşii9, toltecii10 şi 
azteciil 1, adică „vracii” mexicanilor şi ai peruvienilor aveau 
un nivel de cultură cel puţin la fel de ridicat cu celal 
oamenilor lui Cortes12 şi Pizarro1 3. Nu trebuie să ne mire 
faptul că, după ce au fost cuceriţi de către spanioli, 
strălucirea culturii şi civilizaţiei lor s-a pierdut, ei fiind 
numiţi „sălbatici” de către cei care i-au supus. Nu trebuie 
să ne mire, aşadar, nici faptul că vracii indieni nu mai sunt 
ceea ce erau predecesorii lor. Aceştia au avut soarta tuturor 
reprezentanţilor rasei din care făceau parte. 

Cu toate acestea, vracii nu sunt ceea ce unii vor să creadă 
că sunt. Nu am cunoscut încă nici un alb pe care să-l fi 
iniţiat în tainele sale vreun vraci indian, sau vreun alb care 
să fi înţeles măcar câte ceva din tot ceea ce făcea un vraci. 
Un adevărat vraci indian nu îşi propune niciodată să arate 
celorlalţi ce puteri are. Aşa-numiţii vraci, care apar din 
când în când prin oraşe şi fac tot soiul de scamatorii, ar fi, 
desigur, dispreţuiţi de adevărații vraci indieni. Acest lucru 
este tot atât de firesc, pe cât de normal este ca un adevărat 
teolog sau om de ştiinţă european să nu facă scamatorii sau 
giumbuşlucuri într-un bâlci, cot la cot cu un măscărici. 


Nu doresc să-i plictisesc pe cititori şi nici nu vreau ca 
aceştia să creadă că toate explicaţiile pe care le-am dat sunt 
de prisos. Trebuie să scriu toate acestea pentru că a venit 
timpul să ţinem seama de adevăr şi să îndreptăm greşelile 
pe care le-am făcut, atunci când i-am judecat pe indieni. 
Pentru că Tatellah-Satah era unul dintre adevărații vraci 
indieni, un simbol al vremurilor apuse, m-am simţit dator să 
vorbesc despre trecut şi prezent. 

Omul învăluit în mister, faţă de care nutream un profund 
respect, nu fusese unul dintre prietenii, dar niciunul dintre 
duşmanii mei. Gândurile, sentimentele şi faptele sale erau o 
expresie a dragostei faţă de semenii săi. Sentimentele lui 
faţă de mine erau ciudate. Vraciul se purta, în ceea ce mă 
priveşte, ca şi când i-aş fi fost duşman. Pentru el, nici măcar 
nu existam. Mă ignora şi mă întrebam de ce. Poate pentru 
că din ziua în care fuseseră ucişi tatăl şi sora lui Winnetou, 
eu considerasem că Tatellah-Satah este, de fapt, vinovat 
pentru moartea celor doi. 

Frumoasa soră a lui Winnetou urma să devină, la dorinţa 
ei şi la dorinţa tribului din care făcea parte, soţia mea. Eu 
fusesem însă împotriva acestei căsătorii. 

Sora lui Winnetou se numea Nşo-ci, iar acest nume era 
întru totul potrivit pentru ea, fiindcă, în graiul apaşilor, Nşo- 
ci înseamnă „Zi frumoasă”. 

O dată cu moartea ei, pentru apaşi şi pentru Tatellah- 
Satah „ziua frumoasă” a luat sfârşit şi s-au năruit toate 
speranţele pe care aceştia şi le puseseră în ea. Pentru 
bătrânul vraci, sora lui Winnetou era cea mai frumoasă fiică 
a apaşilor. El spunea că, dacă nu m-aş fi împotrivit 
căsătoriei, tânăra fată nu ar fi fost ucisă. Eu fusesem gata 
să admit acest lucru, dar nu avusesem remuşcări. Mă 
simţeam ca şi când fata ar fi fost în viaţă. Ea a dorit să 
meargă undeva, în Est, pentru a studia. Pornise la drum 
împreună cu tatăl ei, Inciu-Ciuna, dar cei doi fuseseră 
împuşcaţi şi prădaţi. Eu reprezentasem motivul pentru care 
cei doi hotărâseră să facă această călătorie, dar Winnetou 


nu-mi reproşase niciodată nimic. Tatellah-Satah îşi 
propusese însă să mă uite, să uite pentru totdeauna de 
existenţa mea. De multă vreme, vraciul trăia retras în 
munţi, departe de oameni. Numai căpeteniile aveau voie să- 
| vadă şi să-i vorbească şi aceasta, cât mai rar cu putinţă. 
Căpeteniilor le era permis să-l tulbure pe bătrânul vraci 
numai atunci când era vorba despre lucruri foarte 
importante. Numai lui Winnetou îi era îngăduit să meargă 
la Tatellah-Satah de câte ori dorea şi aceasta pentru că 
bătrânul ţinea foarte mult la el. Vraciul îi îndeplinea orice 
dorinţă, cu excepţia uneia, aceea pe care Winnetou o 
exprimase de atâtea ori şi anume, dorinţa de a i se permite 
să-l însoțesc şi eu. 

După toate cele întâmplate, bătrânul mă chema stăruitor! 
Pentru aceasta, vraciul trebuie să fi avut motive serioase. 
Citind scrisoarea, încercasem să-mi dau seama despre ce 
putea fi vorba. 

Trebuia să plec neapărat în America, trebuia să ajung la 
Nugget sil, pentru a asculta cele ce avea să-mi spună 
molidul, iar soţia mea trebuia să mă însoţească. 

Când i-am spus ce hotărâsem, soţia mea nu s-a bucurat 
deloc, ci, dimpotrivă, a devenit foarte serioasă. Ea se 
gândea la faptul că o astfel de călătorie este foarte 
obositoare, precum şi la pericolele care se puteau ivi la tot 
pasul, pentru că trebuia să călătorim călare prin Vestul 
Sălbatic. Era de la sine înţeles că participanţii la întruniri, 
în majoritatea lor căpetenii ale diverselor triburi, nu vor 
călători cu trenul. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva, 
deoarece toţi cei invitaţi trebuiau să fie foarte discreţi. 

Atunci când soţia mea vorbise despre efort şi despre 
pericole, ea nu se gândise la persoana ei, ci numai la mine. 
Mi-a fost însă destul de uşor s-o conving că nu avea de ce 
să-şi facă griji, spunându-i că nu mai putea fi vorba de nici 
un fel de pericole şi că Vestul nu mai putea fi numit „Vestul 
Sălbatic”. l-am mai spus că, pentru mine, călătoria călare 
nu va însemna un efort, ci va fi mai curând o plăcere. În 


ceea ce o privea pe soţia mea, aceasta era pregătită să facă 
faţă oricărei situaţii, era sănătoasă şi nu o deranja lipsa 
confortului, aşa încât am considerat că era persoana cea 
mai potrivită spre a mă însoţi. Ştia engleza şi, de la mine, 
învățase multe cuvinte şi expresii în diferite graiuri indiene, 
iar toate acestea aveau să-i fie acum de folos. Trebuie să 
mai spun că ea ştia să călărească. În această privinţă, 
călătoria pe care o făcusem împreună în Orient fusese 
pentru ea ca o ucenicie în ale călăriei. 

Ca întotdeauna, soţia mea s-a dovedit a fi omul care ştia să 
aibă grijă de toate. 

Primisem din partea mai multor edituri americane oferte 
legate de editarea operelor mele în limba engleză. 

Aceste ediţii urmau a fi destinate cititorilor din Statele 
Unite ale Americii. Soţia mea, Klara, era de părere că ar fi 
fost nimerit să mă întâlnesc personal cu directorii editurilor 
din partea cărora primisem ofertele, mai ales că urma să 
facem această lungă călătorie. Consoarta mea făcuse 
fotografii în format mare după anumite desene, care urmau 
să servească drept model pentru ilustrațiile volumelor mele 
în limba engleză. 

Cea mai reuşită fotografie i s-a părut a fi aceea a lui 
Winnetou înălțându-se spre cer, în viziunea lui Sascha 
Schneiderl4. Acelaşi artist i-a reprezentat cu multă 
măiestrie pe Abu Kital cel cumplit şi pe Marah Durimey, 
întruchiparea sufletului omenesc1 5. Şi aceste două ilustraţii 
au fost fotografiate, iar fotografiile au fost puse într-o valiză. 

Cred că cititorii înţeleg de ce nu am vrut să luăm 
originalele cu noi. Nimeni nu doreşte să piardă lucruri care 
au o anumită valoare, iar de-a lungul călătoriei era posibil 
să avem tot soiul de surprize neplăcute. Astfel, se putea 
întâmpla ca valizele noastre să se rătăcească. Nu puteam să 
nu ne gândim chiar la un naufragiu sau la un accident de 
tren. 

Fie-mi îngăduit să fac o scurtă precizare pentru cititorii 
care se întreabă de ce puneam un atât de mare preţ pe cele 


trei ilustraţii. Cu acest prilej voi spune şi câteva cuvinte 
despre legătura care există între Sascha Schneider şi 
cărţile mele. 

Sascha Schneider este un artist foarte cunoscut, datorită 
picturilor şi sculpturilor sale, care locuieşte la Loschwitz, 
lângă Dresda. Artistul este unul dintre prietenii mei 
apropiaţi 6. 

Schneider a pătruns ca nimeni altul în universul operelor 
mele şi a exprimat în imagini sentimentele care l-au 
însufleţit. 

El nu l-a reprezentat pe Winnetou ca pe o tânără şi 
neînfricată căpetenie apasă, ca pe un apărător al dreptăţii 
şi al binelui, ci şi l-a imaginat în momentul morţii, înălţându- 
se spre cer. Din părul omului însufleţit odată de sentimente 
alese, se desprinde ultimul semn al preţuirii de care s-a 
bucurat pe pământ: pana de căpetenie. 

Tot astfel, artistul i-a reprezentat pe Abu Kital, şeicul cel 
cumplit din piesa mea „Babei und Biebel17” şi pe Marah 
Durimey, regina din Sitara. 

Îi rog pe cititori să nu creadă că m-am abătut de la firul 
întâmplărilor, pentru a prezenta nişte amănunte lipsite de 
importanţă. Pe parcursul povestirii se va vedea că aceste 
trei fotografii au importanţa lor. 

Cei care mă cunosc, ştiu deja că eu nu cred în coincidenţe 
şi că sunt convins de faptul că tot ce ni se întâmplă se 
datorează voinţei lui Dumnezeu. Sunt convins că acelaşi 
lucru a fost valabil şi în ceea ce priveşte cele trei fotografii. 

De ofertele amintite nu am avut timp să mă interesez şi 
acestea au rămas numai nişte simple oferte. 

Tot în aceeaşi perioadă am primit însă o alta, nu scrisă, ci 
orală şi tot din partea unui american. Deosebit de 
interesante sunt împrejurările în care aceasta mi-a fost 
făcută. 

Avem un prieten care locuia în Dresda, un psihiatru 
renumit. Acest prieten al meu se bucura de un renume 
deosebit şi era solicitat atât de concetăţeni, cât şi de străini. 


Într-o seară, când medicul mi-a făcut o vizită, i-am povestit 
despre intenţia noastră de a pleca la New York, apelând la 
serviciile companiei Lloyd, care avea o filială în Germania. 

— Plecaţi în căutare de pepite? Întrebă el grăbit, ca şi 
când ar fi aşteptat cu sufletul la gură să-i vorbim despre 
planurile noastre. 

— Cum de te-ai gândit tocmai la pepite? Am întrebat eu. 

— M-am gândit la pepite pentru că tocmai am văzut astăzi 
una. Era mare cât un ou de porumbel, prinsă pe un lanţ de 
ceas. 

— Cine era posesorul pepitei? 

— Un american, un om mult mai interesant chiar decât 
pepita ce-i servea drept podoabă. Acesta mi-a spus că se 
află aici numai de două zile şi mi-a atras atenţia printr-un 
subiect care este un „caz” pentru orice psihiatru ce se 
respectă. 

— Ce vrei să spui, dacă nu sunt indiscret? 

— Nu, deloc, din moment ce nu voi da nume. Nici n-aş 
putea şi vei vedea numaidecât din ce cauză. Era vorba de 
dorinţa de a se sinucide, pe care o manifestau membrii unei 
anumite familii. Această dorinţă era, mai întâi, o idee 
trecătoare, pentru ca, o dată cu trecerea timpului, ea să 
devină din ce în ce mai intensă şi să fie, în cele din urmă, 
atât de puternică, încât cei care o nutreau să nu-i mai poată 
rezista. 

— Am auzit de astfel de cazuri, am spus eu, ba chiar am 
cunoscut un om care era chinuit de această dorinţă. Este 
vorba despre un austriac, medic pe un vapor cu care am 
călătorit de la Suez până în Ceylon. Ne-am petrecut o 
noapte întreagă pe punte, discutând despre diverse 
probleme filosofice. Tot vorbind, i-am câştigat încrederea şi 
aşa se face că mi-a spus ce nu mai spusese nimănui până 
atunci. Fratele şi una dintre surorile sale se sinuciseseră. 
Tatăl său îşi luase şi el viaţa, iar acum, cealaltă soră îi scria 
că nu mai poate rezista dorinţei de a se sinucide. Austriacul 


mi-a mărturisit că devenise medic, tocmai pentru a găsi un 
leac împotriva acestei îngrozitoare boli nervoase. 

— Ce s-a întâmplat cu medicul şi cu sora lui? Mă întrebă 
oaspetele meu. 

— Nu mai ştiu nimic despre el, am răspuns eu. Mi-a promis 
că-mi scrie şi-mi dă adresa lui, dar de atunci n-am mai 
primit nici o veste de la el. 

Bănuind ceva, l-am întrebat pe musafirul meu din acea 
seară: 

— Americanul este într-o situaţie la fel de disperată? 

— N-aş putea să spun dacă e vorba chiar despre el, mi-a 
răspuns prietenul meu. Nu mi-a dat nici un nume şi nu mil- 
a spus nici măcar pe al său. Pe tot parcursul discuţiei a vrut 
să-mi lase impresia că vorbeşte despre nişte prieteni şi nu 
despre propriile rude. Eu cred, însă, că acel american 
vorbea chiar despre sine însuşi. În privire i se oglindea 
tristeţea şi cred că avea un suflet bun. Mi-a părut nespus de 
rău că nu am putut să-l ajut. 

— Ai încercat măcar să-l consolezi? Am întrebat eu. 

— Da, am încercat să-l consolez şi să-i dau câteva sfaturi, 
spuse oaspetele meu, dar gândeşte-te câte nenorociri s-au 
abătut asupra sa: mama lui s-a otrăvit, tatăl lui a dispărut 
fără urmă. Cei doi au avut cinci băieţi, dintre care mai sunt 
în viaţă doar doi. Cu toţii au fost căsătoriţi, dar mai apoi au 
fost părăsiţi de soţii, pentru că groaznica afecţiune s-a 
transmis, iar copiii rezultați în urma căsătoriilor s-au sinucis 
la vârsta de nouă, sau zece ani. Un singur copil ajunsese la 
vârsta de 16 ani. Aşa cum spuneam, mai sunt în viaţă doi 
fraţi. Amândoi luptă, zi şi noapte, cu dorinţa de a se 
sinucide, dar nu cred că vor rezista prea mult. 

— Groaznic! Am exclamat eu. 

— Da, într-adevăr, groaznic, fu de acord prietenul meu. Tot 
ceea ce s-a întâmplat este groaznic, dar şi ciudat. 
Nenorocita dorinţă despre care vorbeam se face simțită la 
fiecare a doua generaţie. Mi-a fost imposibil să aflu dacă 
aceasta s-a transmis prin mama care s-a otrăvit. În zadar 


am încercat să aflu şi dacă boala a fost provocată de un 
anumit eveniment care ar fi putut avea ca urmare o emoție 
puternică. Dacă aş fi avut amănunte în sensul acesta, mi-aş 
fi putut da seama întrucâtva despre ce este vorba. Neavând 
însă nici cel mai mic indiciu, a trebuit să mă mulţumesc la a 
recomanda mult efort fizic şi intelectual, ambele bazate un 
program de lucru susţinut, care să cuprindă şi momente de 
relaxare, dar şi anumite activităţi menite să cultive voinţa 
bolnavului. În astfel de cazuri voinţa are un rol foarte 
important. 

— Ai aflat ceva în legătură cu situaţia acestei familii 
nefericite? Am întrebat eu. 

— Da. De altfel, acesta a fost unul dintre lucrurile pe care 
doream şi eu să le aflu de la american. Tatăl a umblat mult 
prin Vestul Sălbatic şi a avut tot felul de ocupaţii. A fost, 
printre altele, călăuză, vânător, căutător de aur. El aducea 
acasă banii şi bunurile care-i prisoseau. Am înţeles că îşi 
dorea să ajungă milionar. Chiar dacă dorinţa nu i s-a 
împlinit, familia lui a fost, la un moment dat, foarte bogată. 
Cei cinci fraţi au pus pe picioare o mare afacere cu cai, vite, 
porci şi oi. 

— Cei cinci făceau afaceri cu marile abatoare? L-am 
întrerupt eu. 

— Bineînţeles. 

— Cred că asta nu avea cum să le facă bine, am spus eu. 
— Sigur că nu, a confirmat oaspetele meu. Ei vedeau cum 
sunt sacrificate animalele. Adulmecau mirosul sângelui cald 

şi mirosul cărnii. Probabil că erau profund impresionați de 
tot ceea ce vedeau! Poate că astfel se explică şi faptul că în 
mintea lor a încolţit dorinţa de a se sinucide. I-am spus 
toate astea americanului, iar acesta mi-a răspuns că şi el 
era de aceeaşi părere şi că tocmai de aceea îi sfătuise pe cei 
doi fraţi, care mai erau în viaţă, să renunţe la afacerile lor şi 
să vândă tot. Am mai aflat că, în urmă cu un an, cei doi îi 
urmaseră sfatul, dar că suferinţa lor era la fel de puternică. 
lată că îţi spun acum, seara, lucruri care ar putea să te 


tulbure şi să-ţi alunge somnul. Te rog să mă ierţi şi să-mi dai 
voie să plec, înainte de a mă pofti chiar tu s-o fac. Noapte 
bună! 

El părăsi casa mea în mare grabă, aşa cum nu o făcuse 
niciodată până atunci. 

Era ca şi când ar fi venit numai şi numai pentru a ne 
povesti despre acel american. 

Soţia mea avea aceiaşi impresie şi îmi spuse: 

— În seara asta, doctorul mi s-a părut a fi mai curând un 
mesager, nu un prieten care a venit în vizită. Nu cumva asta 
se datorează faptului că toate acestea ne privesc, într-un 
anume fel şi pe noi? 

În dimineaţa zilei următoare, pe la ora 11, în timp ce 
scriam, am auzit clopotul de la uşă. Apoi, am auzit cum 
cineva era invitat să intre. Îi spusesem soţiei mele că în ziua 
aceea nu sunt acasă pentru nimeni. Peste câteva minute, 
consoarta mea veni sus, în biroul meu, şi-mi aduse o carte 
de vizită. 

— lartă-mă, dar nu m-am putut abţine să nu te deranjez! 
Totul e foarte ciudat. O să te miri şi tu. 

Mi-am aruncat privirile pe cartea de vizită. Pe aceasta se 
putea citi „Hariman F. Enters”. Am privit-o apoi întrebător 
pe Klara. 

— Da, e, într-adevăr, ciudat, a spus ea. Omul care vrea să 
te vadă are prinsă pe lanţul de la ceas o pepită. 

— Chiar aşa? 

— Da, chiar aşa şi are nişte ochi foarte trişti. 

— Ce vrea? 

— Vrea să-ţi vorbească. 

— Nu am timp. l-ai spus că nu am timp? Roagă-l să vină 
altă dată. 

— Mi-a spus că trebuie să plece chiar azi, pentru că altfel 
pierde vaporul. Mi-a spus că nu pleacă fără să stea de vorbă 
cu tine şi m-a rugat să-i comunic ce preţ are timpul pe care 
eşti dispus să i-l acorzi, pentru că el e gata să plătească. 


— Asta-i o prostie tipic americană! Ţi-a spus cu ce se 
ocupă? 

— Da, a spus că e editor. Mi se pare că nu ştie germană 
deloc. Vrea să obţină drepturile pentru „Winnetou”. 

— l-ai spus cumva că aş fi de acord cu astfel de 
propunere? Am întrebat eu. 

— l-am dat a înţelege că ni s-au mai făcut astfel de 
propuneri şi că vrem să facem o călătorie în America pentru 
a ne ocupa personal de problemele astea. 

— Trebuie să-ţi spun, dragă Sufleţel, că n-ai fost prea 
inspirată când i-ai dat toate detaliile astea. 

— Şi de ce nu? Se miră soţia mea. 

— Pentru că o persoană care vrea să facă o călătorie în 
Vest trebuie să fie în primul rând discretă, chiar dacă între 
timp lucrurile s-au mai schimbat şi Vestul nu mai este la fel 
de „sălbatic”, precum era odinioară. 

— Dar nu am plecat încă! 

— Când îţi vorbeam despre discreţie, nu mă gândeam la 
cei care sunt în Vest, ci la cei ce doresc să plece în Vest în 
afară de asta, nu e nevoie să plecăm noi acolo, pentru că 
vine Vestul la noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Vestul Sălbatic a pătruns în casa 
noastră în persoana americanului care aşteaptă jos! 

— Crezi? 

— Sunt sigur de asta! În curând îţi vei da seama că am 
dreptate, indiferent cine pretinde că este şi indiferent ce 
intenţii spune că are, eu ştiu că a venit să culeagă informaţii 
despre noi. Noi însă îi vom da peste cap planurile! Du-te 
acum şi transmite-i că voi veni şi eu îndată, dar te rog să-i 
spui numai atât. 

Klara a plecat şi la puţin timp după aceea, am urmat-o şi 
eu. 

Domnul Enters, un bărbat solid, nu purta barbă sau 
mustață şi părea să aibă în jur de 40 de ani. Americanul 
era, după toate aparențele, o persoană binevoitoare, fără a 


avea însă distincţia unui erudit. Deşi se vedea că era 
educat, oaspetele meu dovedea o oarecare stângăcie în 
mişcări. Klara avusese dreptate, privirea bărbatului, care 
dorise să-mi vorbească neapărat, era dominată de tristeţe. 
Soţia mea a făcut prezentările şi ne-am aşezat faţă-n faţă. 

Am început prin a-l ruga să-mi spună cu ce îi puteam fi de 
folos. Acesta mi-a răspuns însă printr-o întrebare: 

— Dumneavoastră sunteţi Old Shatterhand? 

— Aşa mi se spunea pe vremuri, am răspuns eu. 

— Aveţi de gând să întreprindeţi o călătorie în America? 

— Da. 

— Unde anume vreţi să mergeţi? 

— Nu ştiu încă. 

— Cu ce vapor vreţi să călătoriţi? 

— Nu m-am decis deocamdată. 

— Cât timp intenţionaţi să rămâneţi în America? 

— Voi vedea atunci când voi ajunge acolo. 

— Vreţi să vizitaţi nişte prieteni? 

— Poate. 

— Unde veţi zăbovi mai mult, în nordul sau în sudul 
Statelor Unite? 

După această din urmă întrebare, m-am sculat de pe 
scaun şi înclinându-mă în faţa musafirului meu, m-am 
îndreptat spre uşă. 

— Unde mergeţi, domnule May? M-a întrebat acesta 
repede. 

— Mă duc să lucrez, i-am răspuns eu. V-am rugat să-mi 
spuneţi cu ce vă pot fi de folos, iar dumneavoastră mi-aţi 
pus întrebări pe care nu aveaţi nici un drept să mi le puneţi 
şi la care eu nu am timp să vă răspund. 

— l-am spus doamnei May că sunt dispus să plătesc pentru 
timpul pe care mi-l acordaţi, a replicat el. 

— Nu puteţi, i-am răspuns. Pentru asta sunteţi prea sărac. 

— Chiar atât de sărac par? S-a mirat americanul. Oh, dar 
vă înşelaţi! 


— Ba nicidecum! L-am contrazis eu. Nici măcar un 
milionar nu are atâţia bani, încât să poată acoperi preţul în 
aur al vieţii celui mai sărac om din lume! 

— Aveţi dreptate, admise americanul, dar, vă rog mult să 
staţi jos. Vă voi spune pe scurt despre ce este vorba. 

După ce m-am aşezat din nou pe scaun, oaspetele meu a 
continuat. 

— Eu sunt editor şi ştiu că aţi scris „Winnetou”. 

— Vorbiţi germana? Citiţi în limba germană? L-am întrebat 
eu. 

— Nu. 

— Atunci cum e posibil să ştiţi lucrul acesta? Romanul nu a 
fost tradus în limba engleză. 

— Romanul mi-a fost tradus de nişte prieteni care ştiu 
foarte bine limba germană. Atât de mult mi-a plăcut 
romanul dumneavoastră, încât am angajat un tânăr de 
origine germană care era şomer, numai pentru a-mi 
traduce acest roman. l-am propus tânărului să parcurgem 
de mai multe ori cartea, astfel încât să pot înţelege tot ce se 
petrece în roman şi să-mi pot face şi unele însemnări. 

— Însemnări? Pentru ce să vă faceţi însemnări? 

Deşi a încercat să-şi ascundă cât mai bine sentimentele, se 
vedea că pentru american această întrebare fusese 
stânjenitoare. 

— Este vorba numai despre nişte însemnări de ordin 
literar, pe care le-am făcut în calitatea mea de editor. Am 
călătorit mult în Vest şi luând cu mine hârtiile pe care îmi 
făcusem însemnările, am văzut eu însumi toate locurile în 
care se petrece acţiunea romanului. Astfel, sunt în măsură 
să vă spun că toate locurile pe care le descrieţi în carte 
există într-adevăr! 

— Mulţumesc! Am spus eu, văzând că oaspetele mă 
urmărea atent, pentru a vedea dacă aprecierea lui avusese 
vreun efect asupra mea. 

— Totuşi, continuă el încet, nu am fost în stare să descopăr 
două dintre aceste locuri. 


— Care, domnule? 

— Nugget Tsil şi Apa Întunecată. Aveţi de gând să treceţi 
prin aceste aşezări? 

— Poate că da, poate că nu, am răspuns eu. Văd că iar îmi 
puneţi întrebări, în loc să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos! 

M-am încruntat şi am vrut să mă ridic de la locul meu. 

— Vă rog să vă aşezaţi, zise repede americanul. Trec 
imediat la subiect. Doream doar să vă spun că am verificat 
existenţa locurilor descrise în carte şi că, după părerea 
mea, aceasta merită a fi tradusă în engleză. 

— Aţi verificat? Bine, dar pentru asta este nevoie de foarte 
mult timp. 

— Aşa e, aveţi dreptate, admise editorul, fără să-şi dea 
seama că rolurile se schimbaseră şi că acum eu eram cel ce 
punea întrebările. A durat foarte mult până ce am văzut 
locurile pe care le-aţi descris în roman. 

— Aţi călătorit mult pe vremea când eraţi om de afaceri? 

— Desigur, pe vremea aceea noi ne ocupam cu animale: 
cai, vite, porci şi oi. Am fost de multe ori în Vest pentru a 
cumpăra animale. 

— Aţi spus „noi”. Asta înseamnă că la afacere luau parte 
mai multe persoane ca parteneri? 

— Da, dar aceşti parteneri nu erau doar nişte prieteni 
oarecare, ci erau fraţii mei. Împreună am fondat o asociaţie 
familială. Am fost cinci. Acum nu mai suntem decât doi. 
Suntem în continuare parteneri, dar în prezent ne ocupăm 
de cărţi. Dorim să ne daţi dreptul de a edita romanul 
„Winnetou”. 

— Numai romanul „Winnetou”? Am întrebat eu. 

— Da, numai romanul „Winnetou”. 

— De ce nu vă pasionează şi alte cărţi care au ca subiect 
călătoriile pe care le-am făcut? 

— Pentru că pe noi nu ne interesează. 

— Eu cred că mai important este ce îi interesează pe 
cititori. 


— Pe noi nu ne privesc toate acestea. Noi dorim numai să 
avem dreptul de a edita romanul „Winnetou”, atât şi nimic 
mai mult 

— Hm! Şi cum aţi dori să procedăm? Am întrebat eu. 

— Foarte simplu. Dumneavoastră ne cedaţi toate 
drepturile asupra romanului, odată pentru totdeauna şi noi 
plătim odată pentru totdeauna. 

— Când sunteţi dispuşi să plătiţi? 

— Imediat Vă pot da un cec. Cât doriţi? 

— Cât oferiţi? 

— Depinde! Ne permiteţi să tipărim atâtea exemplare câte 
credem de cuviinţă? 

— Desigur, dacă ajungem la o înţelegere. 

— Aşadar, am putea să tipărim şi un număr mai mic de 
exemplare? 

— Nu. 

— Cum? De ce? De ce nu? 

— Eu scriu cărţi pentru ca ele să fie citite şi nu pentru ca 
acestea să dispară. 

— Să dispară? Se miră americanul. Cine v-a spus că ele 
urmează să dispară? 

— Este adevărat că nu v-aţi exprimat astfel, dar aţi spus că 
este posibil să tipăriţi romanul şi într-un număr mai mic de 
exemplare. 

— Bineînţeles. Dacă romanul nu se va vinde, vom renunţa 
să-l mai tipărim. După părerea mea, este de prisos să mai 
vorbim despre asta. 

— Spuneţi-mi, vă rog, aţi venit în Germania, la Dresda şi 
cu alte treburi? 

— Nu. Nu am de ce să vă ascund faptul că am venit din 
America numai pentru a vorbi cu dumneavoastră despre 
romanul „Winnetou”. 

— Atunci îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că nu sunt 
dispus să vă cedez drepturile şi că regret faptul că aţi făcut 
în zadar această călătorie. 


În timp ce spusesem toate acestea, mă ridicasem în 
picioare, iar oaspetele meu făcuse acelaşi lucru. Acesta nu 
era în stare să-şi ascundă dezamăgirea. Mai mult decât 
atât, în ochii lui se putea citi disperarea. 

— Oare am înţeles bine? Nu doriţi să cedaţi drepturile 
pentru editarea romanului „Winnetou”? Întrebă el, cu voce 
tremurând! 

— În orice caz, nu doresc să vă cedez dumneavoastră 
aceste drepturi. Cine doreşte să editeze operele mele 
trebuie să le editeze pe toate. 

— Ce aţi spune dacă, pentru editarea lui „Winnetou”, v-aş 
da suma pe care o pretindeţi pentru editarea tuturor 
cărţilor pe care le-aţi scris? A insistat editorul. 

— Nici măcar în aceste condiţii nu v-aş ceda drepturile. 
Pentru traducerea cărţilor mele în limba engleză voi găsi la 
momentul potrivit editura care să-mi convină. 

— Aşadar, trebuie să înţeleg că respingeţi oferta mea. 
Sunteţi chiar atât de bogat, domnule May? 

— Bogat? Nicidecum! Am cele necesare traiului şi sunt 
foarte mulţumit cu ceea ce am. Cei care au citit, într-adevăr, 
„Winnetou” ştiu că nu am pornit în căutarea unor bunuri 
care să-mi aducă bogăţia, ci în căutarea unor altfel de 
comori, care să fie pentru cititorii mei un prilej de bucurie. 
Pentru asta este nevoie de editorul potrivit, iar de faptul că 
nu dumneavoastră sunteţi acela m-am convins chiar acum. 

Din cele spuse de mine şi din felul în care rostisem 
cuvintele, soţia mea a înţeles că luasem o hotărâre 
definitivă, de la care nimeni şi nimic nu mă mai putea abate. 
Îmi părea rău de acel american pe care tocmai îl refuzasem, 
căci făcuse o figură atât de jalnică, de parcă asupra lui s-ar 
fi abătut o mare nenorocire. Nu putea crede că refuzul meu 
era definitiv. A încercat în zadar să mă convingă să-mi 
schimb hotărârea. Mi-a făcut tot felul de promisiuni. Dându- 
şi seama de situaţie, americanul mi-a spus: 

— Nu pierd speranţa că îmi veţi acorda dreptul de a edita 
„Winnetou”. Văd că doamna May nu este întru totul 


hotărâtă să refuze propunerea mea. Vă rog să vă sfătuiţi cu 
dânsa asupra propunerii mele şi să-mi daţi şi mie răgazul 
ce-mi este necesar pentru a discuta cu fratele meu. 

— Cred că toate astea nu v-ar fi de nici un folos, am 
replicat eu. 

— Sunteţi sigur de asta? Oare nu este posibil ca, după ce 
mă sfătuiesc cu fratele meu, să vă fac o propunere care să 
fie pe placul dumneavoastră? 

Mi-am dat seama că omul din faţa mea nu ar fi suportat să 
fie refuzat din nou. Şi mie mi-era milă de el, dar ştiam că 
atunci când iau o decizie nu trebuie să dau frâu liber 
sentimentelor. 

Sufleţel îmi arunca priviri pline de nemulţumire, iar apoi 
mă luă de mâni. 

— Fie, am spus eu, în cele din urmă. Să ne mai gândim 
fiecare dintre noi la cele discutate! Soţia mea nu a mai fost 
niciodată în America şi doreşte să vadă neapărat cascada 
Niagara. Vom călători, aşadar, cu vaporul de la New York la 
Albany, iar de aici vom merge cu trenul la Buffalo. Odată 
ajunşi acolo, vom fi la o distanţă de numai o oră faţă de 
cascadă. Vom poposi în Canada la Niagara Falls şi anume, la 
hotelul Clifton18. 

— Cunosc hotelul foarte bine, mă întrerupse americanul. E 
un hotel foarte bun, un hotel de lux, unde te poţi bucura de 
linişte, confort şi. 

— Ei bine, i-am spus eu, acolo ne veţi putea găsi. 

— Când? 

— N-aş putea să vă spun. Cel mai bine ar fi să luaţi 
legătura cu administraţia hotelului şi vi se va spune dacă ne 
aflăm sau nu acolo. 

Îi spusesem, aşadar, oaspetelui unde şi cum ne poate găsi, 
şi, după câteva cuvinte de complezenţă, această vizită, care 
avea să se dovedească a fi mai importantă decât aş fi 
crezut, s-a încheiat. 

Soţia mea părea nemulțumită. Era de părere că nu 
fusesem îndeajuns de politicos şi că mă purtasem distant cu 


americanul. 

— De ce te-ai purtat astfel? A întrebat ea. 

— Fiindcă a minţit, am spus eu. Pentru că nu a fost cinstit 
şi pentru că n-a vorbit deschis. Ştii cine e? 

— Este unul dintre cei doi fraţi care fac parte din acea 
nefericită familie, ai cărei membri erau chinuiţi de dorinţa 
de a se sinucide. 

— Aşa este, el e unul dintre cei doi fraţi, dar nu se numeşte 
Enters. 

— Crezi că poartă un nume fals, că este un escroc, un om 
care pretinde a fi altceva decât este în realitate? 

— Nu. Vreau să spun că, tocmai pentru că este un om 
cinstit, poartă un nume fals. Îi e ruşine de numele său 
adevărat Cred chiar că, datorită celor scrise de mine în 
„Winnetou”, şi-a schimbat numele. În realitate omul se 
numeşte Santer. 

Soţia mea m-a întrebat foarte mirată: 

— De care Santer vorbeşti, de cel care i-a ucis pe tatăl şi 
pe sora lui Winnetou? 

— Da, străinul care tocmai ne-a vizitat este fiul lui. 

— Imposibil! Dovedeşte-o! 

— De fapt, nici nu e nevoie să fac aşa ceva. Cred că şi tu ţi- 
ai dat seama de asta. 

— Crezi? Până acum nu-mi dau seama decât că, pentru 
tine, omul ăsta e un mincinos pentru că a spus că se 
numeşte Enters, în loc să fi spus că-l cheamă Santer. 

— Cât de mult greşeşti! Dacă m-aş baza numai pe lucrul 
ăsta, aş fi un greenhorn19 şi ar trebui să-mi fie ruşine să 
spun că mă pricep la oameni. le rog să nu uiţi însă un lucru: 
A angajat un om care să-i traducă romanul, astfel încât el 
însuşi să poată face însemnări. Cât timp a pierdut cu treaba 
asta? 

— Câţiva ani, probabil. 

— Bine. Pentru ce a făcut aceste însemnări? 

— Din motive pur literare, ca editor. El aşa a spus. 


— Perfect. Ei bine, tocmai acum urmează minciuna lui, 
minciuna care m-a făcut să devin suspicios, care m-a făcut 
să bănuiesc care era adevăratul lui nume. Omul a 
recunoscut că făcea afaceri cu animale. Ştii sau nu când a 
încetat să se mai ocupe de astfel de afaceri? 

— Da, ştiu! Anul trecut. Cel puţin aşa i-a spus doctorului. 

— Cu toate astea, el făcea de câţiva ani „însemnări din 
motive pur literare”. Crezi, într-adevăr, asta? 

— Nu. Acum totul e limpede. Poate că nici măcar nu e 
editor. 

— Sigur că nu e! Ei, vezi că gândim amândoi la fel? Fii 
atentă: Omul a auzit de la nişte prieteni că am scris 
„Winnetou”. A plătit un om care să-i traducă romanul şi 
care să-i citească traducerea. Crezi că l-a pus pe traducător 
să-i tălmăcească toată cartea? 

— Sigur că nu. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Pe american l-au interesat 
numai anumite pasaje, care erau foarte importante pentru 
el şi care au avut asupra lui un efect puternic. În timp ce 
traducătorul citea, el îşi făcea însemnări. Oare de ce? În 
orice caz, nu pentru a reţine totul până în cele mai mici 
amănunte. Un om reţine lucrurile care îl impresionează, 
fără a fi nevoie să şi le noteze. El a recunoscut că, atunci 
când a făcut cercetări în Vestul Sălbatic, a avut cu sine 
hârtiile pe care îşi făcuse însemnările. A întreprins, aşadar, 
multă vreme, cercetări, căutând. 

— Căutându-l pe tatăl dispărut! 

Am fost de acord cu soţia mea, iar ea a continuat: 

— Extraordinar! Sigur că a pornit în căutarea tatălui 
despre care nu ştia unde se află! 

— Aş fi vrut să-ţi mai spun câteva lucruri, în temeiul cărora 
ai fi ajuns la concluzia asta, dar văd că nu mai e nevoie să o 
fac, am replicat eu. Ţin doar să-ţi aduc aminte că oaspetele 
nostru nu reuşise să descopere două dintre locurile 
descrise de mine în roman, Nugget Tsil şi Apa Întunecată şi 
că ţinea foarte mult să afle unde anume sunt ele. 


— Dorinţa asta are legătură numai cu Santer? 

— Da. 

— Nu are legătură cu nici o altă persoană sau cu pepitele? 

— Nu. În ce priveşte vreo altă persoană, singura care intră 
în discuţie sunt eu. Toţi cei care au avut legătură cu 
lucrurile întâmplate demult fie că au murit, fie că sunt mai 
puţin importanţi în legătură cu întâmplările de atunci. Ar fi 
de-a dreptul caraghios să cred că americanul a început să 
colinde Vestul numai pentru a-mi da de urmă. Oricum, prin 
vizita pe care ne-a făcut-o, a dovedit el însuşi că mă poate 
găsi uşor. În ceea ce priveşte aurul, a citit doar că acesta s-a 
pierdut. Prin urmare, există doar două persoane care sunt 
importante în legătură cu cele întâmplate la Nugget Tsil şi 
la Apa Întunecată. De mine nu putea fi vorba, aşadar, 
rămâne în discuţie doar Santer. Şi acum, fii atentă, Sufleţel: 
Americanul vrea să cumpere drepturile pentru „Winnetou”. 
De ce? Ca să-l traducă, să-l tipărească şi apoi să-l vândă? 

— Nu, ci tocmai pentru a împiedica editarea traducerii în 
America. Ai dreptate. Lucrul ăsta se putea deduce din felul 
în care a vorbit, din disperarea care l-a cuprins atunci când 
i-ai spus că nu eşti de acord ca el să se ocupe de traducerea 
şi de editarea cărţii. Omul nu vrea ca trecutul şi faptele 
tatălui său să fie cunoscute în America. 

— Da. Eu sunt convins că ăsta este adevărul. Americanul a 
crezut că mă poate momi cu grămada lui de dolari, deşi ar fi 
trebuit să ştie din „Winnetou” că nu sunt omul care să 
înghită asemenea momeală. Pentru mine, vizita şi oferta 
americanului nu au fost decât o jignire şi trebuie să-ţi 
mărturisesc că am fost de acord să ne întâlnim la Niagara 
pentru că am motive serioase de a nu-i pierde din ochi, de 
acum încolo, pe fraţii Enters, sau Santer. Ştii doar că pentru 
un om care are experienţa Vestului Sălbatic este foarte 
important să nu se lase surprins de indivizi periculoşi. 

— Periculoşi? Întrebă soţia mea. Eu cred despre Enters că 
este un om cumsecade, deşi ar putea fi unul dintre fiii lui 
Santier. 


— Şi eu cred asta, dar oare bunătatea nu se poate 
preschimba uneori în răutate? Adânca tristeţe a acestui om 
nu ascunde oare un pericol de care este bine să ne ferim? 
Şi apoi, îl cunoaştem pe fratele lui? Ştii doar bine că fraţii 
nu seamănă întotdeauna între ei, nici la fire, nici la 
înfăţişare. Sunt convins că, atunci când ne vom întâlni la 
Niagara, îi vom cunoaşte mai bine pe cei doi şi vom şti cum 
să ne purtăm faţă de ei, astfel încât să nu calce pe urmele 
părintelui lor. Doctorul ne-a vorbit de acea nenorocită 
dorinţă de sinucidere. Cred că dorinţa asta poartă în ea şi 
ceva din plăcerea de a distruge, de a ucide, pe care o avea 
Santer. Vezi, călătoria noastră devine palpitantă, chiar 
înainte de a începe. 

— Crezi că ne pândeşte vreun pericol? Întrebă consoarta 
mea. 

— Nu e vorba de asta! Eu ştiu doar că trebuie să ajungem 
în America, la Mount Winnetou, că trebuie să-l cunoaştem 
pe Tatellah-Satah, „păstrătorul marilor leacuri”. El îmi scrie 
că trebuie să-l salvez pe Winnetou. Dacă asta este ceea ce 
trebuie să fac, atunci pentru mine nu mai există pericole. 
Ce spui? 

— Te însoțesc cu plăcere! 

— Să pornim, atunci şi fie ca norocul să ne însoţească! 

Capitolul II - La Cascada Niagara. 

Odată ajunşi în America, ne-am instalat la hotelul Clifton, 
care era aşezat în imediata apropiere a cascadei Niagara. 
Din hotel aveam o minunată perspectivă asupra cascadei, 
permanentă prăvălire de ape. Cele mai bune camere erau 
cele de la primul etaj, cu vedere spre cascadă. Camerele 
acestea dau către o terasă îngustă, străjuită de acoperişul 
susţinut de coloane. Încăperile erau astfel dispuse, încât 
dacă oaspetele intra în camera sa, venind din hol şi ieşea pe 
terasă, acesta putea să vadă foarte bine cascada. 

Dacă acest hotel ar fi fost construit în Germania, oamenii 
ar fi fost deranjaţi de această terasă comună, pentru toate 


încăperile de la primul etaj şi-ar fi împărţit-o, izolând una de 
alta suprafeţele corespunzătoare fiecărei camere în parte. 

În America, însă, fiecare om, fiecare oaspete al hotelului a 
înălţat un zid în jurul său, care, deşi este invizibil, este atât 
de puternic, încât pereţii despărțitori din lemn nu îi sunt de 
nici un folos. 

Când am ajuns la hotel, am avut bucuria de a afla că s-a 
eliberat un apartament de trei camere, de la primul etaj, cu 
vedere spre cascadă, mai precis, un apartament aşezat pe 
colţ. M-am bucurat pentru că, datorită poziţiei încăperilor, 
urma să avem un singur vecin şi nu doi. În singurul 
apartament ce se învecina cu al nostru stăteau însă doi 
fraţi: Hariman F. Enters şi Sebulon L. Enters. 

Îmi închipuisem că cei doi vor închiria o cameră sau un 
apartament în acel hotel, pentru a putea fi acolo imediat ce 
am fi sosit noi. Nu m-aş fi aşteptat, însă, ca tocmai ei să ne 
fie vecini. Trebuie să recunosc faptul că acest lucru mă 
bucura, pentru că astfel puteam să-i ţin sub observaţie. 

Fiecare persoană care dorea să închirieze o cameră sau 
un apartament la hotelul Clifton trebuia să-şi treacă numele 
în registrul aflat la recepţie. Aceasta era singura informaţie 
care i se cerea: numele. Când am sosit la hotelul Clifton, am 
trecut în registru „domnul şi doamna Burton”. M-am folosit 
de acest nume de împrumut şi pentru că era bine să fiu cât 
mai discret cu putinţă; am procedat însă astfel şi pentru 
faptul că ştiam că fraţii Enters mă vor căuta la hotel, având 
ca indiciu adevăratul meu nume. 

Aşa cum am mai spus, apartamentul nostru era alcătuit 
din trei camere, aşezate pe colţ. Camera soţiei mele dădea 
către partea în formă de potcoavă a cascadei şi era mai 
mare decât a mea, dar nu avea ieşire în balcon. Camera 
mea, deşi era mai mică, dădea spre latura cascadei care 
ţine de Statele Unite ale Americii şi avea ieşire spre terasă. 
Între aceste două camere, era o a treia ce servea drept 
vestibul şi care făcea legătura între ele. 


Când ni s-a recomandat acest apartament, am întrebat 
cine erau vecinii noştri, iar groom20-ul care ne-a condus şi 
care era şi ospătar, mi-a răspuns: 

— Doi fraţi. Sunt americani şi îi cheamă Enters. Aş putea 
zice că sunt numai pe jumătate oaspeţii noştri. Ştiţi, ei nu 
mănâncă aici, ci altundeva. La noi vin doar să se culce. 
Pleacă cu noaptea-n cap şi vin seara târziu, iar noi nu mai 
servim masa la ora aceea. 

Spunându-mi toate acestea, omul avusese o anume 
expresie a feţei care îmi stârni curiozitatea. 

— Ce vă frământă? L-am întrebat eu. 

— Vedeţi, hotelul Clifton e un hotel de lux. Cel ce nu se 
simte bine la noi, doarme aici, dar nu serveşte masa, fiindcă 
Cascada Niagara ne oferea un spectacol fantastic... 

Nu-i agreează pe oaspeţii noştri. Respectivul poate încerca 
o dată să mănânce aici, dar dacă nu îi prieşte, nu cred să ia 
prea curând masa la hotel. 

Toate acestea fuseseră spuse cu multă siguranţă. Cititorii 
trebuie să ştie că, în Statele Unite, 60 din 100 de ospătari 
sunt fie germani, fie austrieci. Cel care tocmai îmi vorbise 
era un canadian de origine engleză. Astfel se explica de ce 
era atât de sigur de ceea ce spunea. Pentru că însoţitorul 
nostru mă privea mai curând cu dispreţ decât mânat de 
curiozitate, i-am spus că mă număr printre aceia care 
obişnuiesc să dea bacşişuri, numai că acestea sunt 
împărţite în două părţi egale. 

— Prima jumătate, i-am spus eu, o dau la sosire, pentru a 
arăta că doresc să fiu servit cum se cuvine, iar a doua 
jumătate o dau la plecare asta însă numai dacă sunt 
mulţumit de felul în care am fost servit. 

Spunând aceste din urmă cuvinte, i-am dat omului prima 
parte a bacşişului. Acesta privi nerăbdător bancnota 
primită pentru a vedea ce valoare avea, apoi făcu o 
plecăciune, pe care sunt convins că nici un austriac sau nici 
un neamţ n-ar fi fost în stare să o facă mai frumos. 


— Mă aflu la dispoziţia dumneavoastră! Zise el. Am să-i 
spun şi cameristei să vă servească cu cea mai mare atenţie! 
Poate vă deranjează fraţii Enters, domnule Burton. Doriţi să 
îi rugăm să se mute în alt apartament? 

— Nu, vă rog să-i lăsaţi în pace. Nu ne deranjează, am 
răspuns eu. Omul mai făcu o plecăciune şi se retrase fericit, 
aruncându-ne priviri pline de respect şi de bunăvoință. 
Când am chemat camerista, ne-am dat seama imediat că 
binevoitorul nostru chelner îi spusese totul în legătură cu 
obiceiul meu de a împărţi bacşişul în două şi i-am oferit 
posibilitatea de a fi la fel de mulţumită ca şi colegul ei. 

Roadele acestui mod de a acţiona, arătând angajaţilor că 
eşti gata să le fii recunoscător de la bun început şi nu atunci 
când este prea târziu, aveau să se arate foarte curând, iar 
cititorii vor înţelege de ce am amintit toate acestea. 

Am ajuns după-amiaza la hotel şi am făcut, chiar în aceeaşi 
zi, cele două călătorii de agrement pe care cred că le-a 
făcut orice turist care s-a aflat în apropierea cascadei 
Niagara. Este vorba despre călătoria cu trenul şi de cea cu 
vaporul. 

Linia ferată coboară pe latura dinspre Canada a cascadei 
şi urcă apoi brusc pe partea dinspre Statele Unite ale 
Americii a acesteia. Jos se văd apele învolburate fierbând, 
iar pe laturi, stâncile se înalţă spre cer. Şinele ajung pe 
alocuri la o distanţă de numai doi metri faţă de cascadă. Cel 
ce călătoreşte cu trenul are sentimentul că pluteşte şi apoi 
se prăbuşeşte în cascada asemănătoare unei guri uriaşe, 
pregătite să-şi înghită prada. 

Călătoria cu vaporul se face cu vestita Maia of Mist21, cu 
care călătorii sunt duşi până în apropierea cascadei. Cei ce 
sunt îndeajuns de curajoşi şi doresc să se laude cu faptul că 
au fost „chiar în spatele cascadei” sunt debarcaţi într-un 
anumit loc. 

După aceea am cinat în sufrageria hotelului, care se afla la 
parter. Ambianţa era foarte plăcută, pentru că aici cânta un 
cvartet. Ne-am retras apoi în apartamentul nostru, adică, 


mai precis, am stat pe balcon şi am privit cascada la lumina 
lunii. 

Era ora 11, când a venit camerista să ne anunţe că au sosit 
fraţii Enters. 

— Unde sunt? A întrebat soţia mea. 

— Jos, la recepţie. Ştiţi, în fiecare seară când vin, au 
obiceiul să se uite în registru. După ce îl consultă, se duc la 
culcare. 

— De ce se uită în registru? 

— Ca să vadă dacă nu au sosit cumva doi nemți, soţ şi 
soţie, doamna şi domnul May. La început întrebau, acum se 
uită în registru pentru că simt că nu-s bineveniţi aici. Nici 
eu nu vorbesc cu ei. 

Fata plecă, iar noi n-am mai stat pe terasă, pentru a nu fi 
văzuţi. Această veste a fost primul serviciu pe care l-am 
obţinut în schimbul bacşişurilor. 

Pentru ca şi cititorii să înţeleagă mai bine cele ce vor 
urma, trebuie să descriu uşile care dădeau spre terasă. Aşa 
cum ştiu oaspeţii hotelului Clifton, aceste uşi au fost făcute 
astfel încât nimeni să nu poată pătrunde din exterior în 
camere sau în apartamente. Aceste uşi erau prevăzute atât 
cu geamuri, cât şi cu fante pentru aerisire. Fantele puteau fi 
deschise sau închise după dorinţa celui ce se afla în 
apartament, respectiv în cameră, iar geamurile puteau fi 
acoperite cu perdele. 

Astfel, cel ce se afla în cameră putea vedea şi auzi tot ce se 
petrecea şi tot ce se vorbea afară. 

Nu am făcut lumină şi am aşteptat cu răbdare ca fraţii 
Enters să iasă pe terasă, după ce vor fi ajuns în 
apartamentul lor. 

Într-adevăr, nu am avut prea mult de aşteptat şi cei doi au 
apărut. Luna era încă pe bolta cerească şi l-am recunoscut 
imediat pe omul care ne vizitase. Cei doi fraţi vorbeau între 
ei şi se plimbau încolo şi încoace. Apoi s-au oprit şi s-au 
aşezat chiar în dreptul camerei mele. Cerusem să se pună o 
masă acolo pentru a putea scrie. Pentru că lăsasem 


deschise fantele pentru aerisire, puteam auzi tot ce 
vorbeau. Pentru început nu ne-a prea interesat discuţia lor. 
După o pauză, acela dintre fraţi pe care nu-l cunoşteam, 
adică Sebulon, a exclamat: 

— Nu prea-mi place că trebuie să stăm aici! Poate că vin 
peste câteva săptămâni! 

— Sunt sigur că nu-i aşa. Or să vină mai curând, spuse 
Hariman. Au zis că poposesc mai întâi aici. Poate că după 
aceea se întâlnesc cu editorii. Or să vină într-una din zilele 
astea. 

— Rămâi la părerea ta? 

— Da. Trebuie să fim cinstiţi! E adevărat că omul nu s-a 
purtat prea frumos cu mine, dar îţi spun că, dacă nu suntem 
sinceri cu el, n-o scoatem la capăt, iar soţia lui pare foarte 
de treabă. M-aş simţi prost dacă n-aş fi cinstit faţă de ei. 

— Fleacuri! Ce-i aia „să fim cinstiţi”? Cinstit trebuie să fii 
mai întâi faţă de tine însuţi! lar dacă vrem să facem o 
afacere care să iasă bine pentru noi. 

— Ssst! Linişte! Şopti Hariman. 

— Ce e? Întrebă Sebulon. 

— S-ar putea să ne-audă profesorul de alături. Spunând 
acestea, omul arătă spre uşa noastră. 

— Profesorul? Interveni Sebulon. Bine, dar ştii doar că 
profesorul stă şi citeşte zilnic jos, în bibliotecă, până la 
miezul nopţii, apoi urcă în camera lui şi mai citeşte până la 
ora unu. Uite, nu-i lumină în camera lui. Înseamnă că e încă 
jos. 

— Cu toate astea ar fi bine să vorbeşti mai încet şi oricum, 
sunt obosit. Mă duc să mă culc. Mâine dimineaţă plecăm la 
Toronto şi ne întoarcem abia poimâine. Trebuie să fim 
odihniţi. Să mergem. 

Cei doi se ridicară de la masă şi intrară în apartamentul 
lor. Nu aflasem prea multe, dar măcar ştiam că Hariman FE. 
Enters era un om cinstit. Eram convinşi că, pe măsură ce va 
mai trece timpul, ne vom da seama şi ce fel de persoană era 
Sebulon L. Enters. 


Când am coborât, a doua zi dimineaţă, pentru a lua micul 
dejun, ospătarul ne-a spus că fraţii Enters părăsiseră 
hotelul în urmă cu douăzeci de minute şi dăduseră 
dispoziţie ca, dacă domnul şi doamna May ar fi sosit la 
hotel, să fie anunţaţi că fraţii Enters au plecat la Toronto şi 
se întorc abia a doua zi. Cu un gest de dispreţ, omul 
adăugă: 

— Fraţii Enters sunt nişte scandalagii! Sunt imposibili. 
Doamnă şi domnul May, oamenii ăştia, care trebuie să 
sosească din Germania şi pe care-i caută fraţii Enters, nu au 
ce căuta aici şi cred că nu li se va închiria nici măcar o 
cameră. Ce bine mi-a părut că la hotel eram cunoscuţi sub 
un alt nume! Dintre cele spuse de ospătar rezulta că 
trebuia să fim şi mai prudenţi în legătură cu vecinii noştri, 
deşi un scandalagiu nu trebuie neapărat să fie un om rău, 
cu toate că el este întotdeauna un ins lipsit de educaţie. 

Trebuie să spun că la hotelul Clifton existau numai mese 
mici şi nu din cele lungi, la care toţi clienţii stau laolaltă. 
Mesele cele mai bune erau, după părerea mea, cele de pe 
veranda hotelului. Această verandă era îngustă, într-o 
oarecare măsură, fiindcă nu aveau loc decât două rânduri 
de mese. Cei care se aşezau la una dintre acestea, care 
erau puse pe verandă, puteau vedea foarte bine cascada. 
Ne-am ales una dintre mesele de pe verandă şi am fi dorit 
să stăm întotdeauna acolo când mâncam. L-am întrebat pe 
ospătar dacă ar fi fost posibil aşa ceva şi acesta ne-a 
răspuns: 

— De obicei, nu, dar pentru dumneavoastră voi avea eu 
grijă de toate. Cea mai bună ar fi ultima, pentru că aceasta 
se învecinează cu o singură masă, prin urmare, oamenii 
care o ocupă pot fi văzuţi, auziţi şi deranjaţi mai greu. Din 
păcate, masa aceea este ocupată deja de doi domni, pe 
toată durata şederii lor aici. Ei au dorit-o, iar dorinţa le-a 
fost îndeplinită. 

Ospătarul ne spusese toate acestea pe un ton obişnuit. 
Coborând însă glasul, adăugă: 


— Nu au fost refuzaţi pentru că plătesc numai în pepite 
din aur, în nuggets! Au o geantă plină cu pepite, pe care au 
lăsat-o în seiful hotelului. 

Persoanele care doreau să ia loc la masa cu pricina erau 
îndrumate spre alte mese. 

Tocmai când micul dejun era pe sfârşite, au apărut doi 
bărbaţi care au atras asupra lor toate privirile celor ce luau 
masa. Cei doi aveau vârste apropiate şi erau indieni. Lucrul 
acesta se observa din prima clipă. Nou-veniţii erau înalţi şi 
atletici. Aveau trăsături aspre care le dădeau o anumită 
distincţie. S-au îndreptat spre masa aceea retrasă, despre 
care ne vorbise ospătarul, dând impresia că nu privesc pe 
nimeni. Nu erau îmbrăcaţi în veşminte indiene, ci purtau 
costume din stofă, croite obişnuit, iar părul îl aveau tăiat 
scurt. Se vedea însă că aceşti doi oameni se simțeau foarte 
bine în şaua unui cal, în savană sau în Munţii Stâncoşi. Deşi 
erau foarte bronzaţi, trăsăturile lor trădau faptul că 
obişnuiau să gândească foarte mult la lucruri deosebite. 
Despre astfel de oameni se spune că sunt meditativi. 
Impresia pe care o lasă aceştia este şi mai puternică, atunci 
când în privirea lor se reflectă o adâncă tristeţe şi anume 
acea tristeţe pe care o poartă în suflet aceia ce au văzut de- 
a lungul anilor popoare stingându-se. Această tristeţe mută, 
dar izbitoare se putea citi în ochii celor doi indieni. 

— Aceştia sunt cei doi domni despre care v-am vorbit, 
nişte oameni minunaţi, chiar dacă-s numai indieni! Nişte 
oameni minunaţi! Repetă ospătarul, frecând degetul mare 
de arătător, pentru a sublinia cele spuse. 

— De unde sunt? Am întrebat eu. 

— Nu ştiu prea bine, mi-a răspuns chelnerul. Unul pare să 
vină de foarte departe, altul mi se pare că este de prin 
părţile astea. Amândoi au trecut prin Quebec şi prin 
Montreal. Se zice că ar fi căpetenii. 

— Cum se numesc? Am fost eu curios să aflu. 

— Domnul Athabaska şi domnul Algongka. Ce nume 
frumoase, nu credeţi? Sună ca un cântec! Ce mai cântec! 


Oamenii plătesc în aur! 

Acesta era criteriul după care ospătarul nostru aprecia 
oamenii şi nici măcar nu se sfiia de faptul că ne dădusem 
seama de acest lucru. Înainte de a pleca, omul nostru avu 
grijă să ne mai spună că domnii ocupau cele mai scumpe 
camere pe care le avea hotelul. 

„Cei doi domni” mâncau încet şi cu măsură, ca şi când ar fi 
fost nişte obişnuiţi ai hotelurilor de talia lui Clifton. Era o 
plăcere să-i priveşti. Desigur că am făcut acest lucru cât 
mai discret cu putinţă. Soţia mea era uimită de eleganța 
gesturilor acestor doi bărbaţi şi de modestia lor. Nu purtau 
nici un obiect de podoabă, nici un inel, nici un lanţ care ar fi 
putut trăda faptul că erau bogaţi. 

Mie, cei doi mi-au atras atenţia prin faptul că discutau 
foarte aprins, deşi ştiam că indienii sunt destul de tăcuţi. Mi 
se părea ciudat şi faptul că cei doi aveau câte un caiet în 
care făceau nişte însemnări. Era vorba, desigur, de nişte 
însemnări importante şi, în acelaşi timp, valoroase, pentru 
că indienii deschideau caietele cu grijă şi le priveau ca pe 
nişte obiecte de mare preţ. Cei doi bărbaţi făceau 
însemnările cu atâta repeziciune şi siguranţă, încât era clar 
că ştiu să mânuiască nu numai securea şi cuțitul de 
vânătoare, ci şi pana şi creionul. 

La hotelul Clifton exista obiceiul de a se da ospătarilor 
bacşişul imediat după terminarea mesei. Aşa am făcut şi 
noi: după ce am luat micul dejun, am chemat ospătarul 
pentru a-i mulţumi şi pentru a-i da bacşiş. Omul, care 
observase interesul nostru pentru cei doi indieni, ne-a 
întrebat: 

— Doamna şi domnul doresc să le rezerv masa de lângă 
aceea pe care o ocupă cei doi domni? 

— Da, răspunse Klara. 

— Doriţi ca acea masă să vă fie rezervată permanent? 

— Da! 

— Well22! Voi avea grijă ca dorinţa să vă fie îndeplinită! 
Spuse ospătarul. 


Când am venit, apoi, să luăm prânzul, cele două căpetenii 
se aflau deja la masa lor. Toate celelalte mese, în afară de 
aceea pe care o reţinusem, erau ocupate. 

Ospătarul ne aştepta şi ne spuse că, în ceea ce priveşte 
dorinţa de a ocupa permanent acea masă, totul era 
rezolvat. Astfel, ne aflam atât de aproape de cei doi indieni, 
încât puteam auzi tot ce-şi spuneau. Cei doi îşi luaseră şi de 
această dată caietele şi făceau însemnări atât în timp ce le 
erau servite diversele feluri de mâncare, cât şi în timp ce 
mâncau, lăsând tacâmurile deoparte pentru câteva clipe. 

Oricine îşi poate închipui cât de uimit am fost atunci când 
mi-am dat seama că cei doi vorbeau în graiul lui Winnetou. 
Ei îşi propuseseră să descopere asemănările ce existau 
între graiurile athabasce23. Printre acestea se număra şi 
graiul apaşilor. Pentru Athabaska acest lucru era legat şi de 
graiul oamenilor din mijlocul cărora se trăgea, în timp ce 
pentru Algongka, nu. Acesta din urmă făcea parte din tribul 
krih şi spusese un lucru care pentru mine prezenta interes. 
Indianul arătase că are liste cuprinzând cuvinte în limba 
rayuatl, adică limba vechilor azteci. Această limbă, spunea 
el, era înrudită cu limba sa maternă. 

Ascultând ce vorbeau indienii, am putut trage o concluzie 
foarte importantă şi anume, aceea că ei se îndreptau spre 
Mount Winnetou şi vorbeau între ei numai în graiul apaşilor 
pentru a şi-l aminti. 

Îmi dădusem seama de faptul că cei doi ştiau foarte multe 
în legătură cu limbile şi cu graiurile indienilor. Desigur că 
erau căpetenii. Erau chiar mai mult decât atât, dar ce 
anume? Nu trebuia să mă frământ foarte tare, căutând 
răspunsul la această întrebare, deoarece atât ei, cât şi noi 
urmam să ajungem la Mount Winnetou şi eram convins că 
acolo îi voi cunoaşte mai bine. După-amiază am plecat la 
Buffalo. Doream să mergem la Forest Lawn Cemetery24, 
pentru a vizita mormântul şi monumentul căpeteniei Sa-ga- 
ye-wat-ha. Vroiam să depunem flori la mormântul acestui 


om de seamă, pe care americanii îl considerau încă un 
„strongand peerless ora-tof25”. 

Cimitirul de care aminteam avea o frumuseţe aparte. 
Americanii nu sunt zgârciţi atunci când este vorba despre 
terenurile destinate cimitirelor. Ei înving moartea prin 
simţul artistic. În cimitir nu trebuie, de pildă, să existe 
dealuri, care, după părerea mea, nu sunt decât nişte semne 
de exclamare create de natură. Americanii aleg un anumit 
teren care devine cimitir, numai că ei transformă cimitirul 
în parc. Mormintele şi monumentele se află la distanţe mari 
unele faţă de altele şi acest lucru te face să te gândeşti că 
va veni o zi în care toţi acei morţi vor învia. În aceste 
cimitire este impresionant faptul că morţii sunt trataţi în 
mod egal. Săracul are loc de veşnică odihnă laolaltă cu 
bogatul; neştiutorul de carte, alături de un om învăţat, iar 
cel ce se află pe treapta cea mai de jos a societăţii va avea 
numele înscris pe o placă din marmură, iar această placă va 
fi aşezată pe mormântul său. 

Un om sărac, un necunoscut, un nimeni moare călcat de o 
maşină. lată că se apropie un milionar, se opreşte şi îi 
întreabă pe cei care s-au strâns în jurul mortului dacă-l 
cunosc. 

— Nu, nu-l cunoaştem, răspund aceştia. 

— Atunci, el face parte din familia mea, spune milionarul şi 
are grijă ca mortul să fie îngropat cum se cuvine, chiar la 
locul de veci al familiei. 

Americanii fac toate acestea şi încă multe altele. 

Era o zi frumoasă, scăldată în razele soarelui. Am pus 
florile lângă monumentul marii căpetenii şi ne-am aşezat pe 
muchia soclului ce-l reprezintă pe Sa-ga-ye-wat-ha. 
Monumentul se înalţă până aproape de coroanele copacilor 
ce-l înconjoară. Am început să vorbim despre el. Vorbeam în 
şoaptă, aşa cum obişnuiesc să vorbească în cimitire oamenii 
care cred că va veni o zi în care morţii vor învia şi care au, 
de asemenea, credinţa că, după viaţa trăită aici, pe pământ, 
urmează o alta. De aceea, cei ce s-au apropiat de 


monument nu ne-au auzit. Nici noi nu i-am auzit, fiindcă 
iarba crescuse din belşug în jur şi zgomotul paşilor se 
pierdea în covorul ei mătăsos. Cei care se apropiau nici nu 
ne puteau vedea, decât daca ajungeau pe acea latură a 
soclului pe care ne aflam. Erau chiar cei doi indieni pe care- 
i văzusem la hotelul Clifton! Aceştia au dorit, ca şi noi să 
viziteze monumentul vestitului orator. Ei şi-au dat seama 
imediat de faptul că ne aflam acolo, dar s-au purtat ca şi 
când nu ne-ar fi observat. Cei doi s-au îndreptat încet spre 
pietrele funerare, destinate diverşilor membri ai familiei 
căpeteniei. Acolo depusesem florile, iar indienii se opriră în 
dreptul acestora. 

— Uff! Exclamă Athabaska. Aici a fost cineva care a vorbit 
în graiul iubirii! Cine să fi fost? 

— În nici un caz o faţă palidă, răspunse Algongka. 

Acesta din urmă se aplecă şi luă câteva flori pentru a le 
examina. Athabaska făcu şi el acelaşi lucru, iar apoi cei doi 
schimbară priviri în care se citea surprinderea. 

— Florile sunt proaspete. Au fost culese în urmă cu mai 
puţin de-o oră, spuse Athabaska. 

— Florile au fost aduse aici în urmă cu mai puţin de-un 
sfert de oră, spuse la rândul său Algongka, privind urmele 
paşilor noştri, care se mai puteau desluşi încă în iarbă. Deci 
au fost, totuşi, feţe palide! 

— Da, cele de-aici. Vorbim cu ele? 

— Cum vrea fratele meu roşu. El să hotărască! 

Indienii aveau dreptate. Nu adusesem flori, ci le culesesem 
din apropiere. 

Soţia mea păstrase două, una pentru sine, una pentru 
mine. 

Cele două căpetenii vorbiseră între ele în graiul apaşilor. 

După ce aşeză florile la locul lor, Athabaska mi se adresă în 
engleză: 

— Credem că dumneavoastră aţi pus aceste flori aici. Aşa 
este? 


— Da, am răspuns eu şi m-am ridicat respectuos de la locul 
meu. 

— Şi pentru cine sunt florile? 

— Pentru Sa-ga-ye-wat-ha. 

— De ce? 

— Pentru că-l iubim. 

— Pentru a iubi pe cineva, trebuie să-l cunoaştem! 

— Îl cunoaştem şi îl înţelegem. 

— Îl înţelegeţi? Întrebă Algongka, iar ochii i se îngustară în 
semn de neîncredere. I-aţi auzit vreodată glasul? Omul a 
murit demult! Sunt aproape opt decenii de atunci. 

— Nu a murit. Noi îi auzim glasul adesea, iar cei ce vor să-l 
perceapă cu adevărat îl pot auzi şi azi la fel de limpede, ca 
şi atunci când el le-a vorbit „lupilor” din tribul său. Din 
păcate, aceştia nu l-au auzit. 

— Ce-ar fi trebuit să audă? 

— Nu ar fi trebuit să audă vorbele, ci ar fi trebuit să 
cuprindă înţelesul vorbelor lui, înţeles dat de marele 
Manitou. 

— Uff! Exclamă Athabaska. Ce era de înţeles? 

— Că nici un om, nici un popor şi nici o rasă nu trebuie să 
fie mai prejos decât alt om, alt popor sau altă rasă. Că 
fiecare savană, fiecare munte şi fiecare vale au fost făcute 
de Marele Spirit spre a purta oameni însufleţiţi de gânduri 
nobile, nu inşi care trăiesc doar pentru a se lupta între ei. 
Că Marele Cârmuitor al lumii dă fiecărui om şi fiecărui 
popor în parte timpul necesar şi prilejul prielnic pentru a 
evolua. Că oamenii care nu vor să evolueze îşi pierd dreptul 
la viaţă. Marele Manitou e bun, dar e şi drept. Marele Spirit 
a vrut ca indienii să fie buni, mai ales faţă de fraţii lor roşii. 
Pentru că războinicii nu au încetat a se ucide între ei, 
Manitou le-a trimis feţele palide. 

— Care să ne ajute să pierim mai repede! Mă întrerupse 
Algongka. 

Cei doi indieni aşteptau cu nerăbdare răspunsul meu. 


— Nu, ci pentru a vă salva, am spus eu. Sa-ga-ye-wat-ha a 
priceput lucrul acesta şi ar fi dorit ca şi poporul său să-l 
priceapă. Nimeni nu a vrut să-l asculte. Indienii ar fi putut fi 
salvaţi, dacă ar fi evoluat, dacă ar fi devenit bărbaţi, în loc 
să rămână copii. 

— Cum adică, bărbaţi? Întrebă Algongka. 

— Răspunsul se află chiar în înţelesul cuvântului „bărbat”. 
Bărbat este acela care nu foloseşte forţa, indiferent de 
situaţia în care este pus. Un bărbat cugetă înainte de a 
pune mâna pe armă. Înainte de toate, un bărbat se poartă 
frăţeşte cu membrii rasei din care face parte, cu membrii 
poporului din care face parte şi se alătură lor pentru a se 
apăra de duşmani. Aceste lucruri le-a repetat mereu 
căpetenia tribului seneka, omul la mormântul căruia ne 
aflăm acum. Cuvintele lui nu s-au pierdut în vânt. 

Mi-am scos pălăria în semn de salut şi am vrut să plec, 
împreună cu Klara. 

Ea spuse, spre surprinderea mea: 

— Luaţi aceste flori! Nu vi le dau din partea mea, ci vi le 
dau din partea lui! Sunt florile înţelegerii, ale adevărului şi 
ale iubirii. Sunt florile pe care el le-a dăruit demult 
poporului său. Ele sunt veştede, dar parfumul lor rămâne. 
Priviţi cum se apropie încet razele soarelui pentru a revărsa 
lumină şi căldură asupra numelor săpate în piatră. Auziţi 
cum şoptesc frunzele care umbresc mormântul. Nici măcar 
mormântul nu aparţine morţii! 

Klara a dat fiecăruia câte o floare şi apoi am vrut să 
plecăm. 

— Nu plecaţi, rămâneţi! Spuse Athabaska. 

— Da, mai rămâneţi! Întări Algongka. Dacă îl iubiţi, locul 
vostru este aici. 

— Nu încă, am spus eu. Eu sunt prietenul, voi, însă, sunteţi 
fraţii lui. Plecarăm. După ce ne îndepărtarăm destul de 
mult, astfel încât cei doi nu ne mai puteau vedea, soţia mea 
m-a întrebat: 

— Nu cumva am făcut vreo greşeală? 


— Ce greşeală? 

— Tu le-ai ţinut o lungă cuvântare, iar eu le-am dat flori. 
De obicei, nu femeile sunt cele care oferă flori. 

— Poate că nu, dar nu-ţi face griji! Există în viaţă momente 
în care cel mai bun lucru este să faci asemenea greşeli. Eu 
cred că tocmai am trecut printr-un astfel de moment. Dacă 
ar fi fost vorba de altcineva, n-aş fi ţinut o „cuvântare”, dar 
cred că-i cunosc pe indieni şi, în afară de asta, mă gândesc 
la situaţia în care ne aflăm şi care mă îndeamnă să spun mai 
mult decât aş fi spus oricui altcuiva. Oricum, felul în care s- 
au purtat ne arată că am avut dreptate să facem ceea ce am 
făcut. Nu ne-au poftit ei să mai rămânem? la gândeşte-te, 
ne-au poftit să mai zăbovim la acest mormânt! Să mai 
rămânem împreună cu ei, cu ei care sunt nişte căpetenii! 
Astfel au dovedit că ne respectă! După părerea lor ne-am 
purtat, aşadar, cum se cuvine. Să fi făcut noi vreo greşeală? 
Nicidecum! 

Imediat ce ne-am întors la Niagara, s-a dovedit că 
avusesem dreptate. Ne-am înapoiat abia către seară. De 
data asta, n-am călătorit cu trenul, ci cu vaporul. 

Ospătarul a apărut imediat ce a aflat că ne-am întors la 
hotel: 

— Mă iertaţi că vă deranjez, a spus el. Trebuie să vă fac 
cunoscut un lucru neobişnuit. Domnul Athabaska şi domnul 
Algongka nu iau masa jos, ci în apartamentul lor. 

— Da? Dar de ce ar trebui să ne privească asta? Întrebai 
eu. Ar trebui să vă privească, fiindcă am primit misiunea de- 
a vă înştiinţa, doamnă şi domnule Burton, că sunteţi invitaţii 
domnului Athabaska şi ai domnului Algongka. 

Această invitaţie era, într-adevăr, neaşteptată, dar m-am 
mulţumit să-l întreb pe ospătar, cu prefăcută indiferenţă: 

— La ce oră? 

— La ora nouă. Domnii au hotărât să vină ei înşişi pentru a 
vă conduce la apartamentul dumnealor. Eu, însă, trebuie să 
mă întorc cât mai curând cu putinţă la dânşii, pentru a le 
spune dacă acceptaţi invitaţia sau nu. 


— Asupra acestui lucru va hotărî doamna Burton, nu eu. 
Ospătarul o privi întrebător pe soţia mea, iar ea îi răspunse: 

— Acceptăm invitaţia şi vom fi punctuali. 

— Mulţumesc! Domnii au rugămintea să-i consideraţi a fi 
nişte prieteni care nu ţin cont de felul cum se îmbracă 
oamenii. 

Am fost foarte bucuroşi la auzul acestor din urmă cuvinte, 
pentru că nu trebuia să ne îmbrăcăm neapărat într-un 
anume fel, potrivit unui anumit eveniment şi pentru că ne 
puteam considera prietenii celor care ne invitau la masă. 

Cele două căpetenii au venit la ora nouă să ne ia, fără a 
întârzia nici un minut măcar. Lucrul acesta spunea foarte 
multe. 

Deşi cei doi veniseră de-a lungul holului, ne-au rugat să 
mergem în apartamentul lor folosind nu holul, ci terasa 
exterioară. Împlinindu-le dorinţa, am ieşit prin uşa care 
dădea spre exterior şi am observat că luna era mai 
luminoasă decât fusese cu o seară înainte. Aveam în faţa 
ochilor cascada, frumoasă ca un basm. Vuietul ei ajungea 
până la noi şi ni se părea că este glasul veşniciei, un glas pe 
care fiecare om trebuie să-l audă, dacă nu vrea să piară. 
Indienii se opriră, iar Athabaska spuse: 

— Nu numai albii, dar şi indienii ştiu că tot ce avem a 
aştepta de la soartă se aseamănă cu o pildă. Una dintre cele 
mai însemnate pilde pe care ni le dă Manitou se găseşte 
aici, sub ochii noştri. 

Cel ce vorbise, trecu mai departe, ajungând lângă 
Algongka, la marginea terasei. 

I-am urmat pe cei doi, ţinând-o de braţ pe soţia mea, care 
îmi făcu un semn discret. Strânsoarea mâinii ei m-a făcut să 
înţeleg foarte bine ce voia să spună. Oricum, ni se întâmplă 
foarte des să gândim amândoi acelaşi lucru. Şi de această 
dată ea îşi dădu seama, la fel de bine ca şi mine, de ce 
indianul spusese ceea ce spusese. El vroia să ne testeze, 
chiar dacă era vorba de o simplă întrebare. Eram, prin 
urmare, puşi la încercare, pentru că cele două căpetenii 


doreau să ştie dacă se cuvenea să fim trataţi ca nişte 
oameni oarecare, sau nu. 

De ce aceasta? Pentru că era posibil ca toate câte le 
spusesem la mormântul marelui şef de trib să fie numai 
nişte lucruri citite într-o carte sau nişte lucruri auzite la 
alţii, pe care să le spun atunci când se ivea ocazia. 

Toate acestea voise să mi le transmită soţia mea, prin 
semnul discret pe care mi-l făcuse. 

I-am dat a înţelege că pricepusem ce dorea, tot printr-un 
semn discret. 

Am păstrat tăcere câteva minute. Apoi, arătând cu mâna 
apele cascadei aflate într-o veşnică rostogolire, într-o 
cădere fără sfârşit, Algongka spuse: 

— lată soarta omului roşu. Omul alb a înţeles? 

— De ce să nu înţeleagă? Am întrebat eu. 

— Fiindcă nu e vorba de soarta lui, ci de soarta altuia. 

— Credeţi că albii nu înţeleg decât lucrurile care îi privesc 
pe ei şi nu pricep deloc lucrurile care-i privesc pe alţii? 

— Puteţi să dezlegaţi ghicitoarea? 

— Să dezleg ghicitoarea? Mi-aţi spus că-i vorba de o pildă, 
nu de o ghicitoare. Pildele nu se ghicesc, ele se explică. 

— Atunci, vă rog s-o explicaţi! 

— Cu plăcere! Avem în faţa noastră apele care se 
prăbuşesc. Nu vedem apa, lacul cel mare din care vine 
cascada şi nici lacul în care ea se varsă. Amândouă sunt 
ascunse ochilor noştri. 

— Da, aşa este, dar ce vor să însemne toate acestea? 
Întrebă Athabaska. 

— Acum rasa roşie trece prin vremuri grele şi nu vedem 
decât prăbuşirea ei. Prăbuşirea asta seamănă cu 
prăbuşirea apelor cascadei. Vuietul apelor poartă în sine 
strigătul tuturor acelora care au murit şi care vor mai muri. 
Trebuie să aflăm care sunt înaintaşii acestui popor care 
trece prin greutăţi. În ce ţară trăiau aceşti înaintaşi? Când 
au trăit aceştia? Nu ştim asta! Ochii noştri nu văd mulţimea 
de popoare, triburi, familii care se dezbină, se pierd, se 


prăbuşesc în abis. Aşa se face însă o formaţie din numai o 
sută de oameni. Aceşti oameni sunt oameni precum apele în 
vâltoare pe când se pierd cu totul odată cu limbile, graiurile 
şi dialectele pe care le vorbesc. Dispar apoi şi lingviştii care 
cercetează aceste limbi, graiuri şi dialecte. Când şi unde se 
vor uni toţi aceşti oameni dezbinaţi, aşa precum îşi adună 
Niagara apele? Oare când va putea acest popor să 
năzuiască la un viitor care să-i fie prielnic? Pe ce meleaguri 
va exista acest popor? Noi nu ştim toate astea. Ochii noştri 
nu pot vedea acele meleaguri. Noi nu putem spune acum 
decât că aceste ape care ne slujesc pentru pildă îşi au 
izvorul în lacul Erie şi că se varsă în lacul Ontario şi putem 
spune că rasa roşie îşi are originea într-un popor de 
războinici şi va ajunge un popor animat de gânduri 
nobile26. Aceasta cred eu, domnilor, că se ascunde în 
spatele acestei pilde! 

Cei doi n-au mai scos nici o vorbă. Am mai rămas o vreme 
pe terasă, păstrând tăcerea, până când l-am văzut pe 
ospătar stând în pragul apartamentului celor ce ne 
invitaseră la masă. 

Fără nici un cuvânt, Athabaska o luă de braţ pe soţia mea 
şi o conduse spre uşa în pragul căreia stătea ospătarul. Am 
păşit în urma lor împreună cu Algongka. 

Ca şi noi, cele două căpetenii ocupau mai multe camere. În 
cea mai mare dintre acestea era pusă masa. Trebuie să 
spun că în această cameră nu se afla nici un obiect care să 
ducă cu gândul la bogăţie. Dimpotrivă, tot ce vedeam aici 
puteam vedea şi jos, unde luam masa. 

Pentru noi, cei ce ne invitaseră, pregătiseră ca băutură 
vin, iar pentru ei înşişi, apă. Klara a spus, văzând acestea, 
că noi am vrea să bem apă, ci nu vin. La un semnal 
gazdelor, ospătarul luă sticlele de pe masă. 

Fiecare dintre cei doi avea în faţă, pusă într-o vază mică, 
floarea pe care o primise din partea soţiei mele. În faţa 
noastră fusese pus câte un trandafir. Nimeni însă nu spuse 
nimic despre aceste flori. În timpul mesei s-a vorbit, de 


altfel, foarte puţin. Gazdele nu scoaseră o vorbă despre sine 
şi nu ne întrebară nimic despre noi înşine. Nu am discutat 
decât despre un singur subiect: trecutul şi viitorul 
indienilor; nu am vorbit decât despre soarta rasei roşii. 

Trebuie să recunosc deschis că, deşi am stat foarte puţin 
împreună, am învăţat multe de la aceşti oameni. Ei nu 
rosteau nici un cuvânt în vânt. Fiecare vorbă avea rostul şi 
valoarea ei. 

Cele două căpetenii puteau fi asemuite cu doi uriaşi, ale 
căror gânduri se prăvălesc precum bolovanii din munţi, 
într-o vale în care micuţi oameni spărgeau aceşti bolovani 
cu măruntele lor unelte. 

Am petrecut o seară minunată, o seară în care gândurile şi 
dorinţele noastre au fost mai adânci, mai profunde. Am 
petrecut o seară care sunt sigur, nu o vom uita niciodată. 
Era aproape miezul nopţii când ne-am despărţit de gazdele 
noastre. 

N-am rămas tot timpul în cameră, ci am adus scaunele şi 
masa pe terasă, pentru a putea sta şi afară. 

Fiecare dintre noi îşi depăna gândurile, privind cascada 
Niagara. 

Abia înainte de a ura noapte bună gazdelor noastre, am 
aflat că acestea doreau să plece a doua zi şi că voiseră să 
petreacă această seară împreună cu noi, în semn de 
mulţumire pentru florile pe care le primiseră din partea 
soţiei mele! 

Niciunul dintre cei doi indieni nu bănuia că am fi germani 
şi, cu atât mai puţin, că ţinta călătoriei noastre coincidea cu 
ţinta călătoriei lor. Căpeteniile nu ne întrebară de unde 
suntem şi nici nu ne spuseră dacă ar dori sau nu să ne mai 
întâlnească vreodată. Când le-am întins însă mâna, ei mi-o 
strânseră îndelung. Athabaska se apropie apoi de soţia mea 
şi, punându-i mâinile pe cap, o trase uşor către el şi o 
sărută pe păr, spunând: 

— Athabaska vă binecuvântează! 

Algongka făcu apoi acelaşi lucru. 


Cei doi indieni spuseseră aceste vorbe cu toată 
sinceritatea, din adâncul sufletului. Această sinceritate se 
putea ghici din felul în care rostiseră cuvintele şi din faptul 
că dispărură foarte repede, intrând în apartamentul lor. 
Acest apartament era aşezat undeva, la mijlocul şirului de 
camere care aveau ieşire spre terasă. Apartamentul nostru, 
a cărui uşă o lăsasem deschisă, se afla în capătul acestui şir. 
Pentru a ajunge la locuinţa noastră, trebuia să trecem pe 
lângă apartamentul în care locuiau fraţii Enters. Pe măsură 
ce ne-am apropiat mai mult, am văzut că la ei era lumină. 
Spre deosebire de noi ei nu lăsaseră uşa deschisă. În 
schimb, prin fantele de aerisire răzbătea lumina şi se 
auzeau glasurile celor doi. Discutau aprins. Se întorseseră, 
aşadar, chiar în aceeaşi zi şi se certau, umblând prin 
cameră. 

Ne-am oprit surprinşi în faţa uşii lor. Hariman tocmai îi 
spunea fratelui său: 

— Îţi zic înc-o dată: nu mai ţipa aşa! După cum cred că ştii, 
nu suntem singuri în hotelul ăsta! 

— La naiba cu hotel Clifton! Nimeni de-aici nu ne tratează 
cum trebuie! În afară de asta, plătesc pentru camera în 
care stau şi pot să ţip cât îmi place! Profesorul n-are cum să 
m-audă. E plecat. Profesorul e înscris în registru, în schimb 
numele „May” tot nu apare acolo! Treaba asta nu-mi 
convine deloc! Cât să mai aşteptăm? Doar ai auzit şi tu azi 
cum stă treaba la Devil's Pulpit27. Dacă întârziem fie şi 
numai o jumătate de zi, pierdem toţi banii, fără să ştim 
măcar despre ce sumă este vorba! 

— De asta mă tem şi eu, spuse Hariman, dar putem să 
plecăm fără să aşteptam să vină soţii May din Germania? 
Ştii cât de importanţi sunt oamenii ăştia pentru noi. 

— De ce nu? Unul din noi poate pleca pentru a se ocupa de 
Kiktahan Shonka28, până vine celălalt. Nu asta mă supără, 
însă. Mă supără aşa numita „cinste” de care vrei să dai 
dovadă. În situaţia în care ne aflăm asta-i tot ce ne mai 
lipsea. Trebuie neapărat să ştim unde anume se află 


Nugget Tsil şi Apa Întunecată. Mă rog, din partea mea 
poate să se cheme şi Apa Neagră, dar noi trebuie să dăm de 
ea, iar neamţul ăsta e singurul care poate să ne arate unde 
sunt locurile respective. Pentru asta nu trebuie să fii 
neapărat foarte amabil cu el. 

— Cine-a zis aşa ceva? Nu ţi-am cerut decât să fii cinstit! 

— Ce prostie! Vrei să fii cinstit faţă de ucigaşul tatălui 
nostru! 

— Nu-i adevărat! Nu e el ucigaşul tatălui nostru! Iata e 
singur de vină că a murit aşa cum a murit! L-am moştenit 
cu toţii. Numai noi doi am mai rămas şi, dacă nu vom fi 
cinstiţi, vom sfârşi mai rău ca el! Eu tot mai sper că există 
ceva care ne poate salva. Asta nu se poate întâmpla decât 
după ce sunt iertate păcatele trecutului, iar pentru aşa ceva 
neamţul este iarăşi singurul om care ne-ar putea ajuta, nu- 
ţi dai seama? 

Sebulon nu răspunse imediat. Pentru scurt timp, liniştea 
luă totul în stăpânire. Am auzit apoi nişte şoapte, care mai 
târziu s-au transformat în suspine. Cine suspina? Hariman? 
Sebulon? 

Mai apoi, Sebulon spuse cu o voce, din care răzbătea 
suferinţa: 

— E înspăimântătoare dorinţa asta stăruitoare din lăuntrul 
meu. Parcă mă apasă, parcă-i un îndemn din ce în ce mai 
stăruitor! Îmi doresc să fi murit deja! 

— Şieu! 

Se făcu iar linişte, apoi se auzi din nou vocea lui Sebulon: 

— Mă gândesc! Mă tot gândesc neîncetat, zi şi noapte! 
Dacă putea avea comoara care s-a pierdut, care a pierit o 
dată cu tata! Oare cât ne-ar da Kiktahan Shonka dacă i l-am 
aduce plocon pe neamţ? Câte pungi de pepite? Atâtea câte 
să încapă într-o casă, sau atâtea încât să poţi acoperi cu aur 
un oraş întreg?! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Striga Hariman, speriat. 
Nu te mai gândi la lucrurile astea! 


— Te-ai întrebat dacă pot să nu mă mai gândesc? Gândul 
ăsta mă mână şi a pus stăpânire pe mine! Gândul ăsta e mai 
puternic decât stropul de voinţă pe care-l mai am! Mi-e 
frică! Mi-e tare frică! Dacă stă cineva în fata uşii şi ne- 
ascultă? 

Am luat-o repede pe Klara de braţ şi am intrat împreună 
cu ea în cameră. Nici nu ne-am mai ostenit să închidem uşa, 
ci ne-am strecurat, cât am putut de repede, în vestibul. 
Ajunşi aici, ne-am oprit şi am tras cu urechea. Ce bine că nu 
am închis uşa! Cei doi fraţi ieşiseră pe terasă şi stăteau în 
faţa uşii noastre. 

— Nu-i nimeni, spuse Hariman. Ţi s-a părut. 

— Se poate, răspunse Sebulon. Am avut o presimţire, 
pentru că de auzit nu am auzit nimic. Dar, ia uită-te la uşa 
asta! Era deschisă când am venit? 

— Da. Bătrânul nu-i aici şi camerista a lăsat uşa deschisă 
ca să se aerisească apartamentul. 

— Eu intru! 

— Prostii! Dacă ar fi fost, într-adevăr, cineva aici care să fi 
tras cu urechea, ar fi închis uşa, asta-i sigur! 

Celălalt intră, totuşi, făcu câţiva paşi şi se împiedică de un 
scaun. 

— Nu face zgomot! Spuse Hariman. 

La auzul acestor cuvinte, Sebulon se întoarse şi ieşi afară. 

Hariman împinse puţin uşa, astfel încât aceasta rămase 
întredeschisă. După aceea, cei doi fraţi dispărură în 
apartamentul lor. 

Noi ne-am retras, însă, în camera soţiei mele. Aici puteam 
face lumină, fără ca fraţii Enters să observe acest lucru. 

Klara era foarte speriată: 

— Să te ducă plocon! Spuse ea. Vai de mine! şi apoi, cine-i 
acest Kiktahan Shonka, de care tot vorbeau? 

— Poate vreo căpetenie sioux. Nu ştiu. N-am auzit 
niciodată de el. Tu îţi faci griji, Sufleţel, dar n-ai nici un 
motiv absolut niciunul! 


— Vor să te dea pe mâna unui indian, şi tu-mi spui că n-am 
de ce să nu fiu îngrijorată. 

— Pentru că am aflat ce au de gând, voi avea grijă să nu 
ducă la sfârşit ceea ce şi-au propus. Oricum, e numai o 
dorinţă care-l obsedează pe bietul om. În afară de asta, ei n- 
ar întreprinde nimic împotriva mea până când nu le-aş 
arăta locul în care a pierit Santer. Până când nu voi face 
acest lucru, nu am de ce mă teme pentru viaţa mea. Dracul 
nu e chiar aşa de negru pe cât pare. 

— Ce-au vrut să zică cu „Amvonul Diavolului”? Ce 
denumire înspăimântătoare! 

— Nu cred că-i înspăimântătoare, cred că-i mai curând 
romantică. În ţara asta există tot atâtea locuri ale căror 
nume se leagă de cel al diavolului, câte locuri cu denumiri 
ciudate există şi în Germania. la gândeşte-te la 
Breitenbach29, Ebersbach30 sau Langenberg31. Voi afla 
mâine dimineaţa la hotelul Prospect, unde este acest 
„Amvon al Diavolului” despre care vorbeau cei doi. 

— Ce hotel este ăsta? 

— E hotelul în care voi dormi în noaptea asta. 

— Vei dormi la un alt hotel? Întrebă, mirată, soţia mea. 

— Da, voi dormi la un alt hotel! 

— Mă mir! Spuse soţia mea. 

— Eu nu mă mir! În afară de asta, important este, într-o 
căsnicie fericită, dacă se miră, sau nu, soţul. Cred că nu mai 
e nevoie să-ţi spun care sunt motivele ce mă îndeamnă să 
procedez astfel. Plec acum la hotelul Prospect, mănânc 
ceva, închiriez o cameră şi-i trimit domnului Hariman F. 
Enters o scrisoare de două-trei rânduri, în care-i dau a 
înţelege că am sosit la Niagara-Falls şi că, uitându-mă în 
registrul hotelului Clifton, mi-am dat seama că locuieşte în 
acest hotel. Îi voi mai explica domnului Enters că am avut 
motive serioase spre a mă opri la hotelul Prospect, unde-l 
aştept mâine şi îl rog să vină împreună cu fratele său, între 
orele 8 şi 10, dar nu mai târziu, deoarece trebuie să mă 


dedic problemelor legate de soţia mea, care nu a sosit încă 
în Statele Unite. Eşti de acord? 

— Trebuie, n-am încotro, spuse consoarta mea, zâmbind şi 
trebuie să spun că sunt de asemenea de acord să te muţi. 
Este posibil sa faci lucrul ăsta acum, noaptea?! 

— Aici, orice este posibil. 

— Pleci fără bagaj? Pot să-ţi dau un pachet? N-o să fie bine 
dacă apari aşa la hotel, fără să ai nimic la tine! 

— Toate astea n-o să aibă altă urmare, decât că o să faco 
anumită impresie, atâta tot! Mai am o rugăminte la tine: fă 
aşa încât să nu fii zărită. 

— O să-mi fie destul de greu! Nu pot să te însoțesc măcar 
până jos? 

— Mulţumesc, dar nu e bine să fii văzută. O să ne 
despărţim aici sus. 

În holul hotelului mai era lume, dar nimeni nu m-a luat în 
seamă. Am ieşit în stradă şi am traversat podul care făcea 
legătura între cele doua părţi ale oraşului. Un sfert de oră 
mai târziu, îmi luasem o cameră la hotelul Prospect. 

Am trimis o scrisoare domnului Hariman F. Enters, am luat 
masa şi m-am culcat. Eram foarte mulţumit de cele ce 
făcusem în ziua aceea. Şi la hotelul Prospect avusesem grijă 
să mă trec în registru sub numele de Burton. 

A doua zi dimineaţa, când am coborât să beau o cafea la 
parterul hotelului, fraţii Enters sosiseră deja. Hariman se 
grăbi să mi-l prezinte pe Sebulon şi-mi spuse că se 
bucurase mult de sosirea mea, dar că era dezamăgit de 
faptul că nimeni din hotel nu-i putuse spune nimic în 
legătură cu domnul sau cu doamna May. 

— Călătoresc sub numele de Burton. 

— Înţeleg, spuse Hariman. Faceţi asta din cauza cititorilor 
care nu v-ar da pace, dacă ar şti cine sunteţi cu adevărat. 

— Desigur, am aprobat eu. 

— Şi doamna Burton unde este? N-am avut plăcerea s-o 
vedem. 


— Nu a sosit încă. O veţi vedea mâine, sau poimâine. Am 
fost, bineînţeles, mai întâi la hotelul Clifton. V-am văzut 
numele în registru, da am preferat să vin aici. Sper că vă 
convine. 

— Desigur. Ne pare rău însă că nu vom putea să o vedem 
şi pe doamna Burton. Plecăm chiar astăzi. 

— Aşa? Înseamnă că am avut dreptate. Nici acum, când ne 
reîntâlnim nu vom putea ajunge la o înţelegere. 

— De ce spuneţi asta? Noi speram că vom putea ajunge la 
o înţelegere cu dumneavoastră, domnule Burton. 

— De ce nutriţi această speranţă? 

— Pentru faptul că sunteţi un om înţelept şi inteligent, dar 
să nu mai vorbim despre asta! Acesta nu este locul potrivit 
pentru a sta de vorba. 

În privinţa asta, omul avea dreptate. La parterul hotelului 
se afla o mulţime de oameni. Nu acesta era, aşadar, locul 
cel mai nimerit pentru a discuta probleme confidenţiale. 
Ne-am grăbit să luăm micul dejun şi apoi am făcut o scurtă 
plimbare de-a lungul apei, pentru a ne aşeza pe una din 
băncile de pe mal. Aici puteam vorbi despre orice doream, 
fără a ne teme că ne-ar auzi cineva. Hariman nu se 
schimbase deloc de la prima noastră întâlnire. Sebulon avea 
„ochii trişti”, ca şi fratele lui, dar părea a fi un om nervos şi 
inconsecvent. 

— Am avut o presimţire, pentru că de auzit nu am auzit 
nimic. Dar, ia uită-te la uşa asta! Era deschisă când am 
venit? 

În ceea ce mă privea, eram hotărât sa le spun celor doi cât 
mai puţine lucruri ăi să mă exprim cât mai concis cu 
putinţă. Imediat ce ne-am aşezat pe o bancă, Hariman a 
deschis discuţia: 

— Aşa cum v-am mai spus, noi credem că dumneavoastră 
sunteţi un om înţelept şi inteligent. Putem să trecem, prin 
urmare, la afaceri, sir? 

— Da, am răspuns eu. Trebuie să vă întreb, mai întâi, cu 
cine vreţi să staţi de vorbă, cu omul care cunoaşte Vestul 


Sălbatic, sau cu scriitorul? 

— Cu omul care cunoaşte Vestul Sălbatic vom vorbi poate 
mai târziu, deocamdată dorim să vorbim cu scriitorul. 

— Well! Amândoi, atât scriitorul, cât şi omul Vestului, vă 
stau la dispoziţie, dar cel mult pentru un sfert de oră. 
Timpul meu e măsurat. 

Am scos ceasul, le-am arătat cadranul şi le-am spus: 

— Acum este ora opt. Puteţi să vorbiţi cu scriitorul până la 
opt şi un sfert şi cu omul Vestului până la opt şi jumătate. 
După ce a trecut această jumătate de oră, întâlnirea 
noastră va fi luat sfârşit. 

— Dar, ne-aţi scris că ne veţi acorda două ore încheiate, 
spuse Sebulon. 

— Aşa este, am recunoscut eu, dar pentru o oră şi 
jumătate vă putea sta la dispoziţie prietenul. Văd însă că 
vreţi să vorbiţi numai cu scriitorul şi cu omul care cunoaşte 
Vestul. De prieten nici măcar nu aţi pomenit, aşa ca aveţi la 
dispoziţie o jumătate de ceas. 

— Noi sperăm să vă devenim prieteni. Putem spera că în 
această situaţie ne veţi acorda două ore? 

— Chiar şi mai mult, dar haideţi să începem, să nu mai 
pierdem timpul în zadar! 

— Aveţi un fel foarte ciudat de a discuta afaceri! Spuse 
Sebulon, supărat. 

— Numai atunci când am refuzat ceva şi sunt nevoit să 
vorbesc din nou despre acel ceva, pierzând timp cu un 
lucru despre care nu voiam să mai vorbesc. Deci, vă rog! 

După ce am tăcut, Hariman luă cuvântul: 

— Aşa cum am mai spus, este vorba despre faptul că dorim 
sa obţinem de la dumneavoastră drepturile pentru 
„Winnetou”. 

— Vreţi să-l tipăriţi? Am întrebat eu. 

— Credeţi că drepturile pentru cărţi se cumpără pentru 
a.? 

— Haideţi să nu ne mai ascundem în spatele vorbelor! 
Vreau un răspuns concis! Da, sau nu? Vreţi să obţineţi 


drepturile pentru a traduce şi pentru a edita romanul? 

Fraţii Enters se priviră unul pe altul. Niciunul din ei nu 
spuse nimic, aşa că am continuat: 

— Pentru că nu vreţi să răspundeţi, voi răspunde eu în 
locul dumneavoastră: Nu vreţi să tipăriţi romanul, ci vreţi 
să dispară, pentru că vă gândiţi la dumneavoastră, la 
numele pe care-l purtaţi şi la tatăl dumneavoastră. 

Amândoi săriră în sus şi începură să strige şi să-mi pună 
tot felul de întrebări. I-am întrerupt printr-o mişcare a 
mâinii şi am strigat. 

— Linişte! Vă rog să încetaţi! Poate că pe scriitor aţi fi 
reuşit să-l înşelaţi, dar nu şi pe omul Vestului. Vă numiţi 
Santer. Sunteţi fiii acelui Santer care m-a obligat prin 
comportarea sa să povestesc lucruri neplăcute despre el. 
Sper că despre dumneavoastră voi putea scrie lucruri mai 
plăcute! 

Amândoi au rămas nemişcaţi, de parcă erau nişte statui 
din lemn. Apoi s-au aşezat din nou, privind în gol. 

— Ce spuneţi? Am întrebat eu. Hariman se întoarse spre 
Sebulon: 

— 'Ţi-am spus de la bun început, dar nu m-ai crezut. Cu 
omul ăsta nu trebuia să procedăm aşa. Mă laşi pe mine să 
vorbesc? 

Sebulon aprobă printr-o mişcare a capului, iar Hariman se 
întoarse acum spre mine: 

— Sunteţi dispus să ne cedaţi dreptul pentru roman, ştiind 
că acesta nu va fi editat? 

— Nu. 

— Cu nici un preţ? 

— Cu nici un preţ şi asta nu din dorinţa dea mă răzbuna 
sau mândrie, ci numai pentru faptul că afacerea asta nu v- 
ar aduce nici un folos. Ceea ce am scris nu poate să dispară 
pur şi simplu. În America există mii de exemplare ale 
romanului, editate în limba germană. După legile de acum, 
eu nu sunt protejat ca autor. Fiecare om are dreptul să 
traducă romanul sau să-l editeze în câte exemplare doreşte. 


Asta ştie orice editor, iar dumneavoastră mi-aţi dovedit, 
atunci când aţi fost în Germania şi mi-aţi făcut oferta pe 
care mi-aţi făcut-o, că nu sunteţi editor. Eu pot să bag banii 
în buznar şi pe urmă să râd de dumneavoastră în voie. Vreţi 
asta? 

— Ai văzut? Îl întrebă Hariman pe fratele său. Ai văzut că e 
cinstit? 

Sebulon se sculă de pe bancă şi veni în faţa mea. Ochii îi 
ardeau şi omul articula cu buze tremurânde: 

— Domnule Burton, arătaţi-mi ceasul dumneavoastră! 
După ce i-am îndeplinit dorinţa, omul spuse: 

— Mai sunt două minute până se scurge sfertul de oră. 
Vedeţi, eu sunt gata să respect timpul pe care mi l-aţi 
acordat. Voi fi concis, aşa cum vă place dumneavoastră. 
Ceea ce va urma nu se va întâmpla însă din vina noastră, ci 
din vina dumneavoastră, iar dumneavoastră veţi fi cel care 
va avea conştiinţa încărcată! Ei bine, da, ne numim Santer 
şi tatăl nostru a fost acel Santer pe care l-aţi cunoscut. Ne 
cedaţi drepturile pentru „Winnetou”? 

— Nu! 

— Gata! Acum nu mai vorbesc cu scriitorul, ci cu omul 
care cunoaşte Vestul Sălbatic! Vă întreb: Cât ne luaţi pentru 
a ne duce pe amândoi la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată? 

— Nu am de gând să fac aşa ceva pentru nimic în lume. Nu 
sunt ghid. 

— Nici măcar dacă pentru asta aţi fi foarte bine plătit? 

— Nici măcar atunci! 

Dintr-o dată, Sebulon îşi întrebă fratele: 

— Crezi că pot să-i spun? Crezi că am voie să-i spun? 
Hariman aprobă tăcut, făcându-i un semn, iar Sebulon 
continuă: 

— Cu toate astea, o veţi face, chiar dacă nu pentru bani. Îi 
cunoaşteţi pe indienii sioux? 

— Desigur! Citiţi „Winnetou! 

— Atunci ascultați ce am să vă spun. De adevărul 
cuvintelor pe care le voi rosti, garantăm amândoi şi suntem 


gata să băgăm mâna-n foc. Aşadar: Căpeteniile sioux au fost 
chemate undeva de căpeteniile apaşilor. Unde şi de ce, asta 
nu mai ştiu. Nu ştiu decât că între cele două triburi ar urma 
să fie pace. 

Numai căpeteniile au fost chemate. Atât. Căpeteniile sioux 
au hotărât să se unească cu duşmani apaşilor pentru a-i 
nimici. Credeţi asta? 

— Ar trebui verificat, am răspuns eu, cu răceală. 

— Să continui: Există un loc în care se vor aduna duşmanii 
apaşi, pentru a face planul de atac şi de nimicire a apaşilor. 
Cunosc acest loc. 

— De unde? De la cine? 

— Asta nu ar trebui să vă spun, pentru că am putea rata o 
afacere, dar vă voi spune, pentru că ştiu că-mi veţi fi 
recunoscător. Eu îi cunosc pe indienii sioux şi ei mă cunosc 
pe mine. Când făceam afaceri cu cai şi cu vite, aveam 
legături cu ei. Acum ne-au propus un târg, o afacere care 
ne-ar putea aduce foarte mulţi bani, mai mulţi ca niciodată. 
Noi trebuie sa preluăm prada pe care o vor lua ei de la 
apaşi. Înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Înţeleg foarte bine. 

— Urmează să se dea o luptă. Se va lăsa cu vărsare de 
sânge. Ştiu ca dumneavoastră sunteţi prietenul apaşilor. Vă 
dau ocazia să zădărniciţi planurile duşmanilor 
dumneavoastră. Eu am să vă duc la locul în care duşmani 
apaşilor se vor aduna ca să ţină sfat. Renunţ la tot ce aş fi 
avut de câştigat din urma acestei afaceri. Vă cer în schimb 
un singur lucru: să ne duceţi la Nugget sil şi la Apa 
Întunecată. Acum vă întreb: o veţi face, sau nu? 

Sebulon vorbise repede pentru a economisi timp şi pentru 
că vorbise astfel, tot ceea ce spusese părea de două ori mai 
înspăimântător, mai grav decât era în realitate. Cu toate 
acestea, eu am continuat calm şi liniştit. 

— Vreţi să mă duceţi la locul în care urmează să se ţină 
sfat? În ce parte ar trebui s-o luăm ca să ajungem acolo? 

— Spre Trinidad. 


— Care „Irinidad”? Există mai multe aşezări care poartă 
numele acesta. 

— Oraşul din Colorado. 

Oraşul Trinidad, despre care îmi vorbise Sebulon, este 
capitala ținutului Los Animas, din statul american Colorado. 
Acest oraş era important nod de cale ferată şi un punct 
însemnat pentru comerţul de vite. Probabil că asta era 
cauza pentru care fraţii Enters cunoşteau bine oraşul şi 
regiunea în care se afla acesta. 

Sebulon continuă cu o întrebare: 

— Aţi fost vreodată la Trinidad, domnule Burton? Am dat 
un răspuns imprecis: 

— Trebuie să mă gândesc. Am trecut prin atâtea oraşe, 
încât nu mi le mai amintesc pe toate. Deci aici se vor întâlni 
duşmanii apaşilor? 

— Da, dar nu chiar în oraş, ci undeva, în munţi. 

— Aşa? Prin urmare, indienii trebuie să-şi ascundă 
intenţiile? Probabil credeţi că sunt un prost, dacă aţi 
presupus că mi-ar fi trecut prin cap ca indienii s-ar aduna 
într-un oraş atât de mare. Cred, de aceea, că nu e bine să 
plecăm împreună. Vreau să vă pun o singură întrebare: 
Când ar trebui să ajungem la locul cu pricina? 

— Noi plecăm chiar astăzi, pentru că avem nişte treburi la 
Chicago, unde stăm o zi şi la Leavenworth, unde ne oprim 
pentru două zile. Puteţi să ne urmaţi. Indienii se vor întâlni 
peste zece zile. Noi vă vom aştepta la Trinidad, cu trei zile 
înainte de a avea loc întâlnirea pieilor roşii. 

— Spuneţi-mi mai precis unde ar trebui să ne întâlnim, 
pentru că oraşul Trinidad nu este aşa de mic, încât să vă 
văd imediat ce ajung acolo. 

— Când ajungeţi în Trinidad, întrebaţi de hotelul Vestul 
Sălbatic. Acolo ne veţi găsi. Dar, domnule, au trecut deja 
unsprezece minute. Mai avem patru. Gândiţi-vă la ce v-am 
propus şi daţi-ne un răspuns, altfel expiră timpul pe care ni 
l-aţi acordat! 


— Nu vă faceţi griji, vom termina în exact cincisprezece 
minute. 

— Să sperăm! Oricum, asta ar fi, în primul rând, în 
avantajul dumneavoastră şi apoi în avantajul nostru! 

— De ce? 

— Pentru că, fără noi, nu-i puteţi salva pe apaşi. 

Era momentul să dau cărţile pe faţă, pentru că aveau 
pretenţii şi erau prea siguri pe ei. I-am privit şi i-am 
întrebat aproape în glumă: 

— Nu cumva vă înşelaţi? Sau poate credeţi că mi-ar fi greu 
să mă întâlnesc cu căpetenia Kiktahan Shonka la Amvonul 
Diavolului? 

Cei doi erau acum foarte surprinşi. Fu rândul lui Hariman 
să se ridice de la locul său: 

— Cerule! Ştie deja! Dumneavoastră ştiţi chiar tot, 
domnule? 

— Da, ştiţi chiar tot? Întrebă şi Sebulon. 

Stăteau în faţa mea, ca doi băieţaşi care fuseseră prinşi în 
timp ce furau mere. 

Mi-am scos ceasul şi am privit cadranul. 

— Nimeni nu ştie tot, dar pentru că sunt numai scriitor, ci 
şi un om ce a umblat prin Vestul Sălbatic, am obiceiul de a fi 
mereu cu ochii-n patru. Cunoşteam secretul 
dumneavoastră, înainte de a mi-l fi mărturisit. Vă înşelaţi 
dacă nutriţi speranţa că în schimbul celor ce mi-aţi spus să 
vă duc la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată. Lucrurile stau cu 
totul altfel decât credeţi. Nu puteţi câştiga nimic cu ajutorul 
indienilor sioux, ci numai cu ajutorul apaşilor şi numai eu 
sunt acela care v-ar putea aduce vreun câştig. 

După ce m-am ridicat de la locul meu, am continuat: 

— Peste şapte zile voi fi în Trinidad, la hotelul Vestul 
Sălbatic. Din clipa în care voi ajunge acolo, vă voi pune la 
încercare. Dacă voi fi mulţumit, veţi vedea Nugget sil şi 
Apa Întunecată, dacă nu, nu! Fiţi de partea războinicilor 
sioux, sau fiţi de partea apaşilor, dar aşa cum spuneaţi chiar 
dumneavoastră mai devreme, ceea ce va urma nu se va 


întâmpla însă din vina mea, ci din vina dumneavoastră. Aşa! 
Au trecut cele cincisprezece minute. La revedere, domnilor! 
Să ne vedem cu bine la Trinidad! 

Mi-am băgat ceasul în buzunar şi am plecat, fără a 
întoarce capul. Cei doi fraţi nu au făcut nimic pentru a mă 
opri. 

Nu au scos nici un cuvânt. Erau buimăciţi. 

M-am întors imediat la hotelul Clifton, unde nimeni nu 
observase absenţa mea. Dacă cineva m-ar fi privit atent, ar 
fi crezut că mă întorceam de la o plimbare matinală. 

De când plecasem, Klara nu ieşise din camera ei, prin 
urmare, nu luase micul dejun. Am coborât împreună şi ne- 
am aşezat la masa noastră. Soţia mea putea, în sfârşit, să 
mănânce liniştită. Cele două căpetenii părăsiseră deja 
hotelul, iar la masa pe care o ocupaseră stăteau acum alţi 
oaspeţi ai hotelului. 

I-am povestit Klarei cum a decurs întâlnirea cu fraţii 
Enters, iar ea mi-a spus, spre bucuria mea, că sunt un om 
cu simţul onoarei. 

Stăteam lângă o fereastră care dădea spre apă. De la locul 
nostru puteam vedea persoanele care treceau pe pod. 
Tocmai încheiase relatarea, când i-am văzut pe cei doi fraţi 
traversând podul şi îndreptându-se spre hotel. Ospătarul îi 
văzu, la rândul lui. 

— Vin vecinii dumneavoastră! Spuse el. Astăzi au plecat 
mai devreme. Au primit o scrisoare. Niciodată până acum 
nu i-am observat pe-aici în timpul zilei. Astăzi văd că se 
întorc la hotel. Ce-o fi cu ei? 

Nimic nu ne bucura mai mult decât curiozitatea 
ospătarului. Acesta ieşi afară, dar se întoarse numaidecât şi 
spuse: 

— Pleacă! Mai întâi la Buffalo şi apoi cu trenul la Chicago. 
Tot la Chicago au plecat şi cei doi domni. Ce rău îmi pare c- 
au plecat! Tare îmi pare! Plăteau numai în aur! 

După puţină vreme, i-am văzut pe fraţii Enters părăsind 
hotelul îndreptându-se spre pod. Aveau bagaj puţin: numai 


două genţi din piele. 

Nu mai aveam motive să mă întreb unde şi cum îşi 
petrecuseră dimineaţa. Deocamdată, nu mai prezentau 
interes pentru mine. Trebuie să plecăm şi noi? Întrebă soţia 
mea. 

— Da. Mâine dimineaţă. 

— Unde plecăm? 

— Dacă aş fi singur, nu m-aş mai opri decât la Trinidad. 

— Crezi că nu rezist? Întrebă ea. 

— E obositor! 

— Pentru mine, nu! Spuse soţia mea. Totul se poate, dacă 
ai un pic de voinţă. Stai puţin! 

Se duse la recepţie şi luă mersul trenurilor. Am făcut 
împreună un calcul. Nu trebuia să fim văzuţi în Chicago sau 
în Leavenworth. 

Asta nu era deloc greu. Nu trebuia să o luăm neapărat 
prin Leavenworth, ci puteam să trecem foarte bine şi prin 
Kansas City. E adevărat că de acolo mai era drum lung până 
la Trinidad. Am avut, însă, în vedere că în trenurile 
americane te puteai bucura de tot confortul şi ne-am gândit 
că drumul nu va fi atât de obositor. 

— O să reuşim! Exclamă Klara. Călătorim până la Trinidad, 
fără a ne mai opri nicăieri. Trebuie să cumpărăm bilete! 

A doua zi dimineaţa, ne aflam într-un vagon al firmei 
Pullman şi ne îndreptam cu toată viteza spre Vestul Sălbatic 
şi spre tot ceea ce avea să ne aştepte acolo. 

Capitolul III - O farsă. 

Nu mă supăra deloc faptul că trebuia să călătorim tocmai 
până la Trinidad. Nu aş fi trecut prin Statele Unite, fără să 
fi vizitat acest oraş, dar probabil că mi-aş fi rezervat 
această plăcere pentru mai târziu şi poate că aş fi trecut 
prin oraşul ăsta cu puţin timp înainte de a ne întoarce 
acasă. Mă gândisem mai întâi să ajung din Kansas City 
direct la Nugget Tsil. Pentru a ajunge în statul Colorado, 
mai precis, la Trinidad, trebuia să facem un ocol, iar 
distanţa era de două ori mai lungă decât cea pe care 


dorisem s-o parcurgem iniţial, dar nu mă mai gândeam la 
toate astea. Trebuia să găsesc neapărat Amvonul Diavolului. 
Trebuia să aflu unde se strâng duşmanii apaşilor, pentru a 
putea şti ce planuri urzeau. 

Din fericire, aveam timp destul şi nu trebuia să ne temem 
că ajungem prea târziu la Mount Winnetou. 

Spuneam mai înainte că această călătorie până la Trinidad 
nu ne supăra defel şi iată de ce: 

În Trinidad locuiau doi vechi prieteni ai mei, care fuseseră 
pe vremuri vânători, iar acum erau proprietarii unui hotel şi 
anume chiar ai hotelului Vestul Sălbatic, pe care fraţii 
Enters îl aleseseră ca punct de întâlnire. Când s-au lăsat de 
meserie, cei doi dispuneau de o avere frumoasă, dar le-a 
mers precum lui Hans din basmul german „Hans cel 
nNorocos32”. 

Călătoria până la Trinidad a fost lungă... 

Pentru că erau doi inşi care nu puteau sta locului, ei au 
preferat sa investească banii în tot soiul de afaceri, în loc să 
se bucure de sumele pe care le puteau avea din dobânzi. 
Nenorocul lor a fost că se pricepeau mai bine la blănuri de 
castor33 şi de bizon34, decât la socoteli. Aşa se face că 
banii lor s-au împuţinat şi cei doi au ajuns proprietarii unui 
aşa numit hotel. 

Asta fusese ultima veste pe care o avusesem despre ei. 
Care era însă numele celor doi bărbaţi, împreună cu care 
trecusem de atâtea ori prin savană şi împreună cu care 
vânasem de atâtea ori? Erau cunoscuţi pe tot cuprinsul 
savanei şi al Munţilor Stâncoşi, numele lor purtau însa 
faima de care se bucurau cei doi. Numele acestea erau. Nu- 
i va păsa nimănui dacă i-ar chema, de fapt, altfel. Aceste 
nume, cititorul le va afla la momentul potrivit. 

Călătoria a fost lungă şi pe parcursul ei nu a avut loc nici 
un eveniment demn de amintit aici. 

Am ajuns, aşadar, în oraşul Trinidad şi am avut grijă ca 
geamantanele noastre să fie duse la hotelul Vestul Sălbatic. 


I-am spus Klarei, imediat ce am coborât din tren, că, 
pentru o vreme va trebui să renunţăm la confort şi s-a 
dovedit că avusesem dreptate. 

Oraşul Trinidad se schimbase mult de când fusesem acolo 
pentru prima dată. Acum nu mai era o simplă aşezare 
aruncată undeva, între prerie şi munte, dar, oricum, nu era 
un oraş care să-ţi ofere tot ce ţi-ai fi dorit. Vestul Sălbatic nu 
putea fi numit hotel. Trebuie să spun că hanurile din 
Germania sunt mult mai primitoare. 

Un ospătar, care mânca parcă numai în zilele de post, ne-a 
arătat camerele noastre, două încăperi alăturate, 
sărăcăcioase, dar curate. Aceste „camere” aveau avantajul 
că ferestrele dădeau spre grădină. Privind pe fereastră, ne- 
am dat seama imediat că „grădina” era, de fapt, un loc 
împrejmuit de un gard de zid coşcovit, în care se puteau 
vedea două mese vechi, trei scaune mai vârstnice decât 
mesele, un copac chel care era fie un tei, fie un plop, patru 
tufe despre care nu puteam spune nimic, pentru că nici ele 
însele nu ştiau ce soi de plante sunt şi, în sfârşit, câteva zeci 
de fire de iarbă care îşi dădeau de ani de zile osteneala de a 
deveni gazon. 

La una dintre mese stăteau doi bărbaţi care păreau a fi 
doborâţi de plictiseală. Unul era scund şi gras, celălalt, înalt 
şi slab. Primul avea în mână o halbă, dar renunţase să bea, 
pentru că halba era goală, cel de-al doilea ţinea între 
degete un trabuc, dar nu fuma, pentru că trabucul se 
stinsese. Amândoi păreau foarte nefericiţi şi, mai mult decât 
atât, păreau că sunt supăraţi unul pe celălalt. Asta putea să 
creadă cineva care nu-i cunoştea pe cei doi, dar cel ce îi ştia 
bine nu se lăsa înşelat de aparenţe. Cei doi erau prieteni 
nedespărţiţi, chiar dacă se certau destul de des. 

— Uite-i, spuse soţia mea. Sunt exact aşa cum mi i-am 
închipuit numai că mai bătrâni. 

— Da, au îmbătrânit şi au albit, dar cred că sunt încă în 
putere. Fi atentă! Să vezi ce-am să le fac! Pe tine nu trebuie 
să te vadă! 


M-am apropiat şi mai mult de fereastră, având grijă să 
rămân în umbra zidului. Apoi mi-am băgat degetele în gură, 
pentru a putea imita mai bine strigătul de luptă al indienilor 
SIOUuX. 

Efectul a fost uluitor. Cei doi au sărit de pe scaun, iar cel 
mic şi îndesat a început să strige: 

— Hei, hei, vin sioucşii! 

Cei doi prieteni se uitară în toate părţile şi, pentru că nu 
văzură pe nimeni prin preajmă, se priviră unul pe celălalt. 

— Sioucşii? Întrebă lunganul. Tare aş vrea să ştiu de unde 
până unde vin sioucşii în oraş şi tocmai de la câteva zile de 
mers călare, din locul pe unde mai sunt sioucşii! 

— Dacă au venit, sau n-au venit, asta nu contează! Eu ştiu 
că unul e pe-aici! 

— Prostii! 

— Nu-s prostii! Pot să-ţi spun că era un sioux Ogellallah! 

— Mă faci să râd, Dick! Dacă un. 

Omul nu apucă să termine, pentru că am repetat strigătul 
de luptă. 

— Ascultă! Dacă ăsta n-a fost un Ogellallah, sunt gata să 
mă las legat la stâlpul caznelor şi să-i poftesc pe indieni să- 
şi facă curele din pielea mea! Zise omul victorios. 

— Atunci spune-mi şi mie unde e! 

— De unde să ştiu eu? Cred că strigătul a venit de undeva 
de sus, de deasupra noastră. 

— Da, numai că s-ar putea la fel de bine să se fi auzit de 
undeva de jos, de sub pământ! Cred că cineva ne face o 
farsă, atâta tot! 

— Dacă-i glumă, sau nu, asta nici nu mai contează! Dacă 
nu-i un strigăt de luptă, e un semn! 

Fără să mai stau pe gânduri, am strigat din nou. 

— Ai auzit, Pitt Holbers, prostănac bătrân? Fie că omul e 
cu adevărat un sioux Ogellallah, fie că e o vulpe bătrână ca 
şi noi, care ne-a văzut stând aici şi care. 

Omul fu întrerupt de o voce de femeie care se auzi dinspre 
uşa din spate a hotelului: 


— Veniţi repede! Nu ştiu ce să gătesc! 

— Să găteşti? Clienţii mai vor şi altceva în afară de 
băutură? Întrebă Dick Hammerdull. 

— Da! Vor să mănânce şi doresc să închirieze două 
camere! 

— A venit vreun străin? 

— Sunt chiar doi! 

— Ce noroc! În sfârşit! Unde sunt acum? 

— În camerele 3 şi 4. Sunt soţ şi soţie. 

— 3 şi 4? Camerele astea sunt cu ferestrele spre grădină, 
şi geamurile erau deschise, spuse Dick. Acum ştiu de unde 
se auzea strigătul! 

— Prostii! Spuse lunganul. Unde ai mai pomenit tu oameni 
serioşi, soţ şi soţie, să urle ca pieile roşii? 

— Dacă-au urlat, sau nu, asta nu mai contează! E vorba că 
n-a urlat femeia, ci bărbatul. E un prieten de-al nostru. 
Poate să mă ungă cineva cu păcură, să mă umple de fulgi, 
să mă linşeze şi. 

— Veniţi odată! Se auzi din nou vocea feminină. Oaspeţii 
noştri vor să mănânce şi n-am carne şi nici bani! 

Cei doi intrară, fără să mai scoată o vorbă. Sufleţel spuse 
râzând: 

— Hai că am nimerit bine, cei doi se descurcă de minune, 
n-am ce zice, dar par nişte oameni cumsecade şi. 

Cineva bătu la uşă. 

— Intraţi! Strigă soţia mea. 

Cine intră? Nimeni alţii decât Dick Hammerdull şi Pitt 
Holbers, care erau cunoscuţi prin isprăvile şi prin şotiile lor, 
din prerie până-n Munţi Stâncoşi. 

Timpul îşi pusese amprenta asupra lor. Ţineau spatele 
drept, ca atunci când, împreună cu Winnetou şi cu Old 
Surehand, îl puseseră pe fugă pe „General”. Faţa rotundă 
ca o lună plină a lui Hammerdull era acum brăzdată de mii 
şi mii de cute, iar Pitt lunganul părea şi mai înalt şi parcă 
mai slăbise. Din privirea lui Dick nu pierise însă acea 
luminiţă care lăsa să se vadă inteligenţa omului, iar 


„bătrânul vulpoi” te privea de parcă nu ar fi simţit apăsarea 
celor peste şaptezeci de ani, câţi număra. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Dick, de parcă ar fi vorbit 
numai pentru sine. Am auzit strigătul de luptă al sioucşilor 
Ogellallaşi şi voiam. Noi ne gândeam. Şi. Şi bun venit, 
mister Shatterhand, bun venit! 

Omul îşi pierduse graiul atunci când mă văzuse şi şi-l 
recăpătase atunci când mă recunoscu. Desfăcu braţele, ca 
şi când s-ar fi pregătit sa mă strângă la pieptul său, dar se 
opri, gândindu-se că aşa ceva nu se face mulţumindu-se să- 
mi strângă mâna. Omul îmi scutură cu putere braţul şi 
emise tot soiul de exclamaţii, care dădeau în vileag bucuria 
de a ma revedea şi poate că nu s-ar fi oprit, dacă o mână 
puternică nu l-ar fi dat deoparte. 

— Opreşte-te, Dick. Mai sunt şi eu pe-aici! Bun venit, 
mister Shatterhand, cât de mult mă bucur să vă văd în 
oraşul ăsta vechi şi prăfuit! Fiul mamei mele ar plânge de 
bucurie, dar aşa ceva nu se cade să facă o mârţoagă 
bătrână ca mine! 

Omul dăduse frâu liber simţămintelor sale şi făcu un pas 
strângându-mi amândouă mâinile cu putere. 

Pitt Holbers era un om tăcut, se putea spune chiar că era 
prea tăcut şi îmi dădeam seama că ţinuse un adevărat 
discurs şi că vorbele lui ieşiseră din adâncul sufletului. 

Klara a fost atât de impresionată de reîntâlnire, încât i-au 
dat lacrimile, iar eu a trebuit să fac tot posibilul pentru a-mi 
păstra calmul. 

— Dacă se cade, sau nu, asta nici nu contează, de vreme 
ce vorbele au fost rostite din adâncul sufletului, nu-i aşa? 
Spuse Dick. Dumneavoastră aţi strigat, mister 
Shatterhand? 

— Da, eu am strigat. 

— Ştiam eu, spuse omul. Numai unul ca dumneavoastră 
putea să facă aşa ceva. 

— Da, numai unul ca mine, recunoscui eu, râzând. Aşa 
cum i-ai spus mai devreme prietenului dumitale, nu putea 


să fie o femeie, deci soţia mea iese din cauză. 

— Soţia dumneavoastră? Mii de draci. Vă cer de mii de ori 
iertare, spuse omuleţul, bătându-se peste gură. Chiar şi în 
prerie sau în savană trebuie să saluţi întâi femeia şi apoi 
bărbatul! O să-mi repar acum greşeala. Pitt Holbers, vulpoi 
bătrân, arată că ştii să te porţi ca un adevărat gentleman. 

După ce spuse toate acestea, omul încercă să facă o 
reverență cât mai adâncă. 

Imediat, Pitt căută să afle ce mai făcusem şi prinse să ne 
povestească prin ce trecuse el şi prietenul său. Nu voiam să 
încep să povestesc şi să ascult ce avea să-mi spună vechiul 
meu prieten, pentru că în astfel de ocazii trebuie să ai 
dispoziţia potrivită. De aceea, i-am invitat să ia masa 
împreună cu noi şi să dea ordinele necesare, astfel încât să 
putem mânca peste o oră în grădină. 

— Ne vedem la masă, le-am spus celor doi. Aş vrea să fac o 
plimbare împreună cu soţia mea, pentru a-i da ocazia să 
cunoască oraşul, în care doi dintre cei mai buni prieteni ai 
mei sunt proprietarii unui frumos hotel. 

— Hm, mormăi Dick, că suntem, sau nu proprietarii 
hotelului, asta nu contează. Oricum, hotelul nu ne va mai 
aparţine mult timp, nu-i aşa Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

— Dacă vrei să spui că am ajuns la sapă de lemn, ai 
dreptate, Dick. 

Dick nu se aşteptase să i se răspundă verde-n faţă, iar 
după ce îi aruncă soţiei mele o privire nesigură, zise printre 
dinţi: 

— Trebuie să-ţi spun că nu am ajuns nicidecum la sapă de 
lemn! Auzi! Dick Hammerdull a ajuns la sapă de lemn! 
Caraghios! Ăsta-i chiar un lucru pe care nimeni nu ar fi în 
stare să şi-l închipuie! În ceea ce te priveşte, e cu totul 
altceva. Dacă nu aş fi fost prin preajma ta, nu ştiu ce s-ar fi 
ales din tine. 

— Termină, grasule! Nu te mai umfla-n pene ca un curcan! 
Dacă am fost atât de prost, încât am risipit jumătatea mea 
de avere, tu nu ai fost cu nimic mai deştept decât mine! 


— Dacă-s mai deştept ca tine, sau nu, asta nici nu mai 
contează, dacă te crezi cumva mai deştept ca mine, te 
înşeli. Nu-ţi permit să crezi asta! 

— lar eu nu-mi permit să se afle cine sunt de fapt, i-am 
întrerupt pe cei doi. 

— Păcat! Foarte păcat! Strigă Dick. Şi eu care voiam să le 
spun tuturor că Old Shatterhand e la noi. 

— Să nu cumva să vă dea prin cap una ca asta! Am eu 
motivele mele pentru care nu vreau să se afle cine sunt. Nu 
aveţi decât să spuneţi că am umblat mult prin Vestul 
Sălbatic, atât şi nimic mai mult. Acum mă numesc Burton, 
iar voi sunteţi mult mai vestiți ca mine, aţi înţeles? 

— Că aţi umblat mult prin Vest, asta nici nu mai contează. 
Dacă nu putem să spunem nimănui că sunteţi Old 
Shatterhand, mai bine-mi ţin pliscul, nu-i aşa, Pitt Holbers, 
vulpoi bătrân? 

— Dacă tu crezi că-i mai bine să-ţi ţii pliscul, n-ai decât s-o 
faci, dragă Dick, răspunse Pitt Holbers, cu voce mieroasă. 

— La dracu! Când am zis că e mai bine să-mi ţin pliscul, m- 
am gândit şi la tine. 

— Cu ce drept? Cine-ţi dă voie să împodobeşti o faţă, care 
nici măcar nu-i a ta, cu un plisc! Eu, în nici un caz! 

Aşa erau ei. Aşa fuseseră mereu. Erau nedespărţiţi şi, 
totuşi, nu pierdeau nici o ocazie fără să se certe, fără să se 
tachineze reciproc. 

Am luat-o pe soţia mea la plimbare prin oraş şi ne-am 
întors la hotel având grijă să fim punctuali. Ne-am dus mai 
întâi în cameră şi, uitându-ne pe geam, am văzut că 
veniseră şi alţi oaspeţi. Erau vreo şase tineri, care doreau şi 
ei să ia masa în „grădină”. Numai pentru noi fusese pregătit 
prânzul. Pentru tineri fusese adusă în grădină un fel de 
masă lungă şi nişte scaune. Stăteau cu toţii în faţa unei 
sticle de brandy şi făceau un zgomot infernal, pentru că 
singura faţă de masă de care dispunea hotelul era pusă pe 
masa noastră. Ei ar fi vrut să li se dea mâncarea pregătită 
pentru noi. Îi convinseseră pe Dick Hammerdull şi pe Pitt 


Holbers să se aşeze la masa lor şi să bea cu ei, iar cei doi 
fuseseră atât de înţelepţi încât să dea curs invitaţiei. 
Mesenii strigau la cei doi proprietari şi voiau să-şi bată joc 
de ei. Ei, însă, erau foarte liniştiţi şi îşi păstrau calmul. Cel 
mai în vârstă dintre cei şase se numea Howe, aşa cum 
aveam să aflăm mai târziu. Când am intrat în cameră, am 
auzit prin fereastra deschisă: 

— Cine-i, de fapt, acest domn Burton, pentru care aţi 
pregătit totul? 

Hammerdull se uită la fereastra camerei mele, mă văzu şi 
spuse, zâmbind şiret. 

— E muzicant. 

— Cum adică, muzicant? 

— Trage şi el de armonică, iar nevastă-sa cântă la chitară. 

— De ce nu trage şi nevastă-sa de chitară? Gluma asta 
proastă fu răsplătită cu râsete. 

— De ce vorbeşte omul ăla aşa nişte prostii? Întrebă soţia 
mea, supărată. 

— Nu-l lua în seamă, o rugai eu. Vorbeşte gura fără el. 
Cred că-i unul dintre aceia care nu plac oamenilor din Vest 
şi anume, un tânăr care vrea neapărat să-şi bată joc de cei 
despre care crede că sunt proşti sau cărora crede că le este 
superior în vreun fel. 

— Tinerii ăştia sunt nişte golani? Mă întrebă Klara. 

— Nu. Cred că se poartă numai ca nişte golani şi tocmai de 
aceea o lecţie le-ar prinde mult mai bine decât unor 
adevăraţi vagabonzi. Mă gândeam la caii ăştia care sunt ai 
lor, după câte se pare. 

— Sunt nişte cai buni? Vru să afle soţia mea. 

Am ezitat să răspund, fiindcă tocmai priveam patrupedele 
cu toată atenţia. 

În spatele gardului de zid al grădinii, era numai teren 
sterp, pe care nu se afla nimic atunci când venisem noi. 
Acum însă, pe acel teren se vedeau câţiva peoni35 care se 
pregăteau să monteze un cort. În imediata lor apropiere 
erau nişte cai şi nişte asini, împărţiţi în două grupuri. 


Primul grup era format din nouă cai şi patru asini. Caii erau 
nişte animale „de primă mână”, cum se spune, iar asinii 
proveneau din Mexic şi aparţineau acelui soi de animale 
care sunt cunoscute sub denumirea de nobiliario36. Fiecare 
dintre aceste animale valora cel puţin o mie de mărci. Cel 
de-al doilea grup era format din numai trei cai, dar ce cai! 
Erau nişte armăsari tărcaţi, dar nu negri cu pete albe, ci 
negri cu pete roşcate. Culoarea asta se obținea cu mare 
greutate, prin multe împerecheri. Prin rasă, prin felul în 
care arătau şi prin musculatura lor, aceşti cai îmi aminteau 
de cei ai apaşilor, dar şi de armăsarii din Dakota, un soi de 
cai care acum nu mai există şi care erau crescuţi de 
anumite triburi de indieni din Dakota de Nord. Caii despre 
care vorbeam erau astfel dresați şi antrenați, încât 
deveneau, cu timpul, deosebit de rapizi. 

De la distanţa la care mă aflam nu puteam şti foarte exact 
despre ce fel de cai era vorba. Pentru asta ar fi trebuit să-i 
văd de-aproape. Eram sigur de un singur lucru: cei trei cai 
pătaţi erau foarte valoroşi. Asta se putea vedea şi din faptul 
că erau separați de celelalte patrupede. Caii cabrau, se 
fugăreau şi se adunau apoi din nou laolaltă, părând nişte 
copii care se joacă şi care n-au fost nicicând despărțiți. 

În apropierea cortului se afla o grămadă de pături şi de 
alte lucruri care sunt de folos atunci când vrei să călătoreşti 
călare sau când vrei sa înnoptezi sub cerul liber. Printre 
toate aceste lucruri se găseau şi foarte multe şei, vreo 
douăzeci. Am văzut şi câteva şei de damă. La ce le folosea 
acestor şase oameni zgomotoşi şeile de damă? Acestui grup 
li se alăturaseră şi câteva femei pe care nu le văzusem 
deocamdată? Grupul era format din mai mult de şase 
persoane? Până acum nu se zăreau decât cei şase tineri şi 
trei peoni. 

Oricum, nu m-am înşelat atunci când am spus că cei şase 
nu erau nişte haimanale, ci se comportau doar ca atare. Era 
clar însă că dădeau dovadă de proastă creştere şi că nu 
erau tocmai întregi la minte. Asta se putea vedea şi din felul 


în care îi tratau pe cei doi prieteni ai mei, precum şi din 
faptul că îşi permiteau să facă glume nesărate pe seama 
noastră. Era foarte posibil, însă, să nu fie doar nişte 
haimanale! 

Am scos cele două revolvere din geamantan, le-am 
încărcat şi le-am luat asupra mea. 

— Vrei să tragi cu pistolul? Întrebă soţia mea. 

— Trebuie să fiu pregătit pentru orice. 

Klara se neliniştise vizibil. 

Acum se dovedea că, poate, făcusem o greşeală, 
expunând-o primejdiilor unei astfel de călătorii. 

— Nu vrei să luăm masa aici? Întrebă ea. 

— Şi să ne ascundem ca nişte laşi? 

— Nu, răspunse ea cu hotărâre. Să mergem! 

Am coborât şi ne-am aşezat la masa noastră. La masa 
vecină s-a făcut linişte. Oamenii ne priveau şi ne cântăreau 
din ochi. Dick Hammerdull şi Pitt Holbers se ridicară de la 
locurile lor şi veniră la masa noastră, pentru că îi invitasem 
să ia prânzul împreună cu noi. Cei şase începură să 
vorbească în şoaptă şi ne puturăm da seama că făceau 
glume pe seama noastră. 

— Sunt artişti, spuse Dick, aşezându-se la masă şi 
privindu-i pe furiş pe cei de la masa vecină. 

— Ce fel de artişti? Am întrebat eu. 

— Pictori şi sculptori. Ei zic că vor să se îndrepte spre sud, 
să ajungă pe pământurile apaşilor. 

— Aşa? Şi ce vor să facă acolo? 

— Habar n-am. Nu mi-au zis nimic. Din cele ce-au vorbit 
între ei, mi-am dat seama că ar fi invitaţi acolo. Mâine, în 
Zori, vor să plece. Cred că au pe dracu-n ei. Niciunul dintre 
ei n-are treizeci de ani! Nişte puştani care se poartă de 
parcă ar fi mâncat deşteptăciune cu lingura. Aţi auzit ce-am 
vorbit? Aţi auzit ce le-am spus? 

— Da. 

— Şi sunteţi mulţumit? 


— Foarte mulţumit. Nu-mi pasă ce cred oamenii ăştia 
despre mine. 

— Ce cred, sau ce nu cred ei, asta nici nu mai contează, 
fapt e că sunt supăraţi pe dumneavoastră şi cred că pun 
ceva la cale. 

— Să poftească! 

Nici nu apucasem să sfârşesc ce avusesem de spus, că 
dorinţa mi s-a şi împlinit. Howe se ridică de la locul lui şi 
veni încet la masa noastră. 

— Începe distracţia! Mă avertiză Dick. 

— Va fi o plăcere pentru mine, am spus eu. Lasă-mă pe 
mine să vorbesc şi nu mă întrerupe! 

Între timp, Howe ajunse la masa noastră şi se înclină în 
bătaie de joc: 

— Sunteţi domnul Burton, dacă nu mă-nşel? 

— Eu sunt, am aprobat eu. 

— Dumneavoastră cântaţi la armonică şi soţia 
dumneavoastră cântă la chitară? 

— Desigur. Doriţi, poate, să ne ascultați? 

— Acum nu, poate mai târziu. Acum ne trebuie asta. 

Spunând acestea, omul trase faţa de masă care era 
pregătită pentru noi şi plecă cu ea. 

— Asta-i neruşinare! Spuse Dick. 

— Stai liniştit! Spusei eu. Vreau să văd de ce sunt în stare. 
Aş fi putut să pun capăt acestei obrăznicii, dându-le 
tinerilor câte-o palmă. 

Aş fi putut la fel de bine să le spun că sunt Old 
Shatterhand, dar nu voiam s-o fac. Doream să le dau o 
lecţie usturătoare. 

A apărut chelnerul şi a început să pună masa. Mai întâi a 
adus farfurii şi tacâmuri. Abia terminase, că Howe apăru şi 
ne luă farfuriile şi tacâmurile din faţă pentru a le duce la 
masa lui. Ospătarul aduse supa şi dându-şi seama ce se 
petrecuse, lăsă oala pe masă. Oala ne fu însă luată imediat 
de tinerii noştri vecini şi golită cu repeziciune. Ni se aduse 
alta oală, care dispăru la fel de repede ca şi prima. Aceeaşi 


soartă au avut-o şi celelalte vase şi feluri de mâncare ce ni 
s-au adus pe urmă. 

— Ăştia nu-s nici negri, nici indieni, sunt albi! Ce ziceţi de 
asta, domnule? Întrebă Dick. 

— O să-ţi răspund imediat, am replicat eu. 

— O să spun să ni se aducă altceva! 

— Nu. Nu încă. Mai întâi trebuie să punem capăt comediei 
ăsteia. Când va fi gata mâncarea pentru aceşti domni? 

— Poate să dureze foarte mult, până când e gata 
mâncarea lor. Bucătăreasa e bună, dar e bătrână şi durează 
o veşnicie până când jumuleşte o găină tânără. Asta pentru 
că smulge pană cu pană. Gaşca asta şi-a dorit supă de găină 
şi nu mai aveam decât una singură, de şase ani, Până când 
va fi gata găina asta or mai trece, dacă nu mă înşel, vreo 
cinci-şase ore. Acum puteţi să vă daţi seama şi singur când 
va fi gata mâncarea pentru aceşti „domni”. 

— Nemaipomenit! Ce zici, Sufleţel, le cântăm puţin acestor 
„domni”? 

Klara mă privi, fără a înţelege prea bine ce voiam să spun. 

— Cu puţin timp în urmă te-ai speriat de „instrumentele” 
la care şti să cânţi, i-am spus eu, zâmbind. 

Soţia mea răspunse, supărată de faptul că îndrăznisem să 
dau în vileag spaima ei la vederea armelor: 

— Ah, revolverele? Desigur, cum vrei tu! 

— Tu nu trebuie să mă ajuţi cu nimic, am spus eu ca s-o 
necăjesc. Astea sunt treburi de care se ocupă numai şi 
numai bărbaţii. Fii atentă începe dansul! 

Howe se apropie din nou de noi şi se postă în faţa noastră, 
spunând: 

— Vin cu o rugăminte: noi suntem pictori şi am dori să vă 
desenam, pe dumneavoastră, pe doamna Burton, pe 
domnul Hammerdull şi pe domnul Holbers. Ne daţi voie? 

— Cu plăcere! Vă pun însă o singură condiţie. 

— Care? 

— Să ne desenaţi în poziţia în care suntem acum. 


— Well! Noi am fi vrut să staţi în altă poziţie, dar vom fi 
mulţumiţi şi aşa. Încercaţi numai să nu vă mişcaţi, ca să 
putem să vă oferim o adevărată operă de artă. Să începem! 

Tinerii scoaseră creion şi hârtie şi se puseră pe treabă. 
Stând la masă, am observat că dinspre terenul sterp, care 
se afla în spatele hotelului, venea cineva. Omul era 
înveşmântat în straie indiene şi purta pe spate o sarcină 
grea, învelită-n piele. Că ducea ceva greu în spate, se vedea 
după faptul că mergea încet şi aplecat. Se părea că indianul 
era foarte ostenit. Când a ajuns în dreptul cailor, se opri şi îi 
privi. Apoi îşi continuă drumul. Când s-a apropiat suficient 
de mult pentru a i se putea distinge faţa, mi-am dat seama 
că număra 22-23 de ani. Avea trăsături plăcute şi purta 
părul aşa cum obişnuia să-l poarte Winnetou, legat spre 
vârful capului şi lăsat să cadă pe umeri. Se părea că omul 
cunoştea locurile, pentru că se îndrepta spre poarta care 
dădea în „grădină”. 

— Dumnezeule, el e! Strigă Hammerdull. Ce zici, Pitt 
Holbers, vulpoi bătrân? 

— Dacă crezi că-i tânărul indian de-atunci, îţi dau 
dreptate, răspunse Holbers. 

— Îl cunoaşteţi? Am întrebat eu. 

— E Vulturul cel Tânăr. Acum patru ani a venit pe jos de la 
munte, ca şi acum. A rămas două zile la noi ca să se 
odihnească. În afară de hainele pe care le purta, avea un 
rând de haine noi. Hainele noi ni le-a lăsat nouă în păstrare. 
A spus că, dacă n-o să moară, o să vină peste câţiva ani să şi 
le ia. Nu avea bani, ci numai nuggets. Aurul pe care-l purta 
atunci cu el făcea cam 300-400 de dolari. Doamne, ce palid 
şi ce obosit e! 

— Îi e foame, am spus eu. Asta se vede imediat. 

— Da, e vlăguit, spuse Klara. O să-i spun să mănânce cu 
noi! Aduceţi repede încă un scaun, domnule Hammerdull! 

Omuleţul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa. 

Soţia mea se ridică de la masă, se duse la uşă şi îl pofti pe 
tânărul indian la masa noastră. Între timp, Dick adusese 


încă un scaun. 

Deşi era foarte obosit, războinicul rămase în picioare şi îşi 
îndreptă ochii mari şi negri spre aceea care se purtaseră 
atât de frumos cu el. 

— Sunteţi aşa cum mi s-a povestit că era Nşo-ci: plină de 
bunătate! Rosti indianul, închizând ochii. 

Tânărul indian era atât de obosit, încât nu se gândise să-şi 
dea jos sarcina pe care o purta pe spate. 

Am desfăcut curelele şi am luat povara pe care o purta. 
Era foarte grea, învelită în piele groasă. Omul cărase ceva 
care cântărea 40-50 de kilograme. Am presupus că era 
vorba de un obiect din fier. l-am luat, aşadar, sacul din piele 
de pe spate şi l-am pus jos, lângă scaunul pe care se 
aşezase. Hammerdull s-a dus la masa tinerilor noştii vecini 
şi i-a ruga să-i dea un pahar de brandy. 

— Pentru cine? Vru să ştie Howe. 

— Pentru indianul de colo. E foarte ostenit. 

— Băutura asta nu-i pentru pieile roşii, ci pentru albi. 
Cară-te de-aici! Supărat de această obrăznicie, bătrânul 
meu prieten reveni la masa noastră. 

— Nu te supăra, am încercat eu să-l liniştesc. Vor plăti cu 
vârf şi îndesat. Du-te, te rog, la bucătărie şi adu-mi de unde 
ştii o farfurie de supă. Supa e mai bună decât orice 
băutură! 

Dick intră repede în hotel, iar indianul, care auzise 
cuvintele mele spuse, ţinând în continuare ochii închişi: 

— Nu brandy! Niciodată brandy! 

Omul o amintise pe Nşo-ci, sora lui Winnetou şi de aceea 
mă întrebam dacă era apaş. 

Hammerdull aduse supa şi o puse pe masă, spunând: 

— Din găina cea bătrână, dar să ştii că-i bună! 

Deşi farfuria cu supă îi fusese pusă în faţă, indianul nu făcu 
nici o mişcare. Cu toate astea se putea vedea că omul era 
chinuit de foame. 

Numai după ce Klara îl rugă de mai multe ori să mănânce, 
indianul puse mâna pe lingură. Privindu-l, îmi dădeam 


seama că tânărul războinic umblase mult printre oameni cu 
educaţie aleasă. Se vedea însă că privirea mea îl făcea să se 
simtă jenat. 

În timp ce indianul mânca, tinerii noştri vecini ne aduseră 
desenele. Erau atât de nereuşite, încât nu puteau fi numite 
nici măcar schiţa. Oamenii credeau că o să ne supărăm, 
dându-le astfel prilejul să râdă pe seama noastră. Noi am 
făcut însă exact contrariul, arătându-ne încântați de ceea ce 
vedeam: 

— Extraordinar! Într-adevăr, extraordinar! Exclamai eu. 
Cât costă aşa un desen? 

— Ia auziţi! Strigă Howe. Aşa ceva numeşte dânsul desen! 
Suntem darnici! Vă facem cadou „operele” astea! 

— Toate şase? Am întrebat eu. 

— Din partea mea, le puteţi lua pe toate şase! 

— Mulţumesc! 

Am luat cu grijă foile de hârtie şi le-am băgat în buzunar. 
Apoi am continuat: 

— Eu sunt un om căruia nu-i place să primească ceva, fără 
a se arăta recunoscător. Poate unul dintre dumneavoastră 
să mă deseneze călare? Nu-mi pasă dacă mă costă patru- 
cinci dolari. 

— Cinci dolari? Pe toţi dracii! Aduc imediat un cal! Strigă 
unul dintre ei. 

Omul plecă, urmat de tovarăşii lui, care voiau, pesemne, să 
aleagă vreo mârţoagă. 

— V-aţi pus ceva în gând? Mă întrebă Hammerdull. 

— Bineînţeles! Am răspuns eu. Acum îşi vor primi 
pedeapsa. Te rog frumos să aduci nişte oameni care vor să 
fie martori la toate câte au să se întâmple. Cel mai bine ar fi 
să aduci nişte oameni ai legii şi să-i rogi să se ducă sus, într- 
una dintre camerele noastre. De acolo vor putea auzi şi vor 
putea vedea totul. 

— Well! Well! Mă îngrijesc imediat de toate! 

Prietenul meu plecă în mare grabă, iar cei şase tineri 
aduseră calul. Howe îmi ceru cei cinci dolari înainte, iar eu 


i-i dădui. Numai după asta am avut voie să încalec. M-am 
purtat de parcă nu mai încălecasem niciodată un cal şi, 
după trei încercări, aproape că am reuşit să mă salt în şa, 
dar mi-am luat prea mult avânt şi am căzut, însă nu pe 
partea pe care voisem să încalec, ci pe partea opusă. Toată 
treaba asta a stârnit râsul tinerilor. 

Am fost ajutat să încalec şi mi s-au pus hăţurile în mână. 

— O să iasă ceva minunat! Spuse unul dintre „artişti”. 
Când e călare, domnul Burton e falnic de parcă ar fi un 
cavaler care iese învingător în fiecare turnir. 

Deşi simţeam batjocura ce se ascundea în spatele acestor 
cuvinte, am intrat în joc: 

— E-adevărat? 

— Desigur! Desigur! Se vede de la o poştă că niciunul 
dintre noi nu vă întrece la călărie! 

— Chiar aşa? 

— Bineînţeles! 

— Spuneţi-mi, vă rog, cam cât costă aşa un cal? 

— Vreţi să cumpăraţi un cal? 

— Poate chiar mai mulţi! Dacă dumneavoastră sunteţi de 
părere că aş fi un călăreț de mare clasă, aş fi chiar prost să 
călătoresc cu trenul. În afară de asta, călătoria cu trenul mă 
costă o grămadă de bani! Dacă aş călători călare, aş ieşi 
mai ieftin. Nu credeţi? 

— Sigur că ieşiţi mai ieftin. Avem câţiva cai care ne 
prisosesc. Poate vă vindem unul. 

Tinerii schimbară priviri furişe şi pline de înţeles. 

— Vreţi să-mi vindeţi numai un cal? Mie mi-ar trebui cinci 
sau şase. 

— Chiar aşa? Pentru cine? 

— Pentru mine şi pentru doamna Burton. 

— Cea care cântă la chitară? Întrebă Howe, batjocoritor. 

— Da. Şi mi-ar mai trebui nişte cai pentru nişte prieteni 
de-ai noştri. 

— Sunt şi ei tot muzicanți? 


— Dacă doriţi să ştiţi neapărat, ei bine, da, sunt tot 
muzicanți. Mi-ar face plăcere să cumpăr trei cai, trei asini şi 
şase şei. Cât mă costă toate astea? 

Pentru început, cei şase nu mai ştiau ce să creadă. Se 
uitară la mine, apoi unii la alţii. Howe mă întrebă încet: 

— Trei cai şi trei asini? Care anume? 

Le-am arătat asinii pe care-i doream şi am spus: 

— Aş dori cei trei cai cu urechi lungi, cei care s-au culcat la 
pământ, am spus eu, arătând cu mâna cei trei cai tărcaţi. 

„Artiştii” se înveseliră parcă dintr-o dată, iar eu continuai 
nestingherit: 

— Îmi plac asinii şi caii dumneavoastră. Sunt gata să 
plătesc oricât. 

Tinerii începură să râdă: 

— Domnul doreşte asinii aceia şi caii de colo! 
Nemaipomenit, ordinar! 

După ce au râs pe săturate şi s-au distrat de minune, 
Howe a întrebat: 

— Plătiţi oricât? Chiar aşa? De ce sumă dispuneţi, 
domnule: 

— Am 250 de dolari! Am exclamat eu, cu mândrie 
prefăcută, şi cred că mi-ar ajunge să cumpăr toţi caii pe 
care-i aveţi! De data aceasta, cei şase au izbucnit într-un 
râs asurzitor. Vorbeau pe şoptite, strânşi unul într-altul. 
Puneau la cale ceva care era „în folosul” meu. Nici nu se 
mai gândeau la portretul meu călare, ci plănuiau cum să 
pună mâna mai repede pe banii mei. 

— Coborâţi, spuse Howe. Ne sunteţi foarte drag, domnule 
Burton! Va dăm caii, asinii şi şeile! Vi le dăm fără nici un 
ban, dacă vreţi! 

— Fără nici un ban? Dar de ce? Am întrebat eu. 

— Vrem să vă admirăm călărind! Dorim însă să vă vedem 
călare pe cal dar şi pe asin! Înşeuăm imediat animalele! 
Dumneavoastră ne veţi face plăcerea de a veni încoace 
călare. Nu veţi intra însă pe poartă, ci veţi sări gardul! 


— Va trebui să sar gardul călare? Am întrebat eu. Să sar 
cu calul un gard care este înalt de peste un metru? 

— Da. Aveţi curajul să faceţi asta? 

— De ce nu? Dumneavoastră m-aţi asigurat că sunt un 
călăreț foarte bun. Dacă ţin bine hăţurile şi dacă nu scot 
picioarele din scări, n-am cum să cad de pe cal. 

— Sigur că nu, spuse Howe, râzând. 

După ce tinerii săi prieteni râseră şi ei pe săturate, 
nechezând precum caii, Howe continuă: 

— Orice cal şi orice asin cu care reuşiţi să săriţi peste 
gard, fără a cădea din şa, va fi al dumneavoastră! 

— Am voie să-mi scot pălăria şi haina? 

Tinerii „artişti” izbucniră în râs, iar Howe se stăpâni şi 
spuse: 

— Puteţi să vă scoateţi sau să vă puneţi orice haine doriţi. 
Puteţi să vă puneţi şi haine de măscărici, noi nu avem nimic 
împotriva. Nu vă punem decât o condiţie: trebuie să ne daţi 
imediat cei 250 de dolari. Daca reuşiţi să săriţi gardul pe 
fiecare dintre cele 6 patrupede, veţi primi banii înapoi. 
Dacă nu reuşiţi, banii sunt ai noştri. Aţi înţeles care este 
condiţia pe care v-o punem? 

— Desigur, am răspuns eu. Dumneavoastră puneţi la 
bătaie caii şi asinii, iar eu trebuie să vă arat ca sunt un om 
curajos. Banii mi-ar ajunge să cumpăr toţi caii pe care-i 
aveţi, dar eu îmi respect cuvântul. 

Râseră din nou cu toţii. 

— Aşa e, spuse Howe. Şi pentru ca noi va punem la 
dispoziţie chiar acum caii şi asinii, dumneavoastră aveţi 
obligaţia sa ne daţi banii imediat. 

— Da, desigur, imediat ce facem contractul, am spus eu. 

— Contractul? Întrebă Howe. 

— Desigur. Ştiu că geambaşii37/ sunt oameni nu tocmai 
cinstiţi şi ar fi bine să iei anumite măsuri, înainte de a face o 
afacere cu ei. 

— Dar noi nu suntem negustori de cai, noi suntem artişti! 


— Cu toate astea vreţi să vindeţi cai şi asini, iar pe mine nu 
ma priveşte cine vinde, atâta vreme cât este vorba de cai şi 
de asini. 

— Bine, sunt de acord. Daţi-mi hârtie! 

— Şi eu sunt de acord, am spus, coborând de pe cal cât 
mai greu cu putinţă. 

Howe se aşeză, iar eu îi dictai. Scria întocmai ce-i dictam. 
„Artistul” era hotărât să scrie şi să semneze orice, pentru 
că era convins că, în încercarea mea de a mă dovediun 
călăreț de soi, am să cad din şa. Vorbisem destul de tare, 
pentru că la ferestrele camerelor noastre văzusem martorii 
de care aveam nevoie. Am spus că doresc să dau banii unei 
persoane nepărtinitoare şi că vreau ca aceeaşi persoană să 
înşeueze animalele. Am arătat, de asemenea, că omul cel 
mai potrivit pentru toate acestea ar fi domnul Holbers. 

Howe şi tovarăşii lui erau atât de siguri de ei, încât nu s-au 
opus acestei condiţii, iar Howe s-a grăbit s-o treacă în 
contract. 

Apoi am semnat, i-am dat contractul lui Holbers, iar acesta 
l-a băgat în buzunar. Tinerii „artişti” credeau că nu aveau 
nimic de pierdut. Eu eram însă de cu totul altă părere. l-am 
dat banii lui Pitt Holbers. Soţia a zâmbit, pentru că bănuia 
ce avea să urmeze, iar apoi mi-a făcut un semn discret. 

Indianul îşi revenise între timp şi urmărea foarte atent tot 
ce se întâmpla. Omul mă privea insistent şi am putut citi în 
ochii lui că bănuia ce aveam de gând să fac. 

— Să înşeuăm animalele! Strigă Howe, ieşind pe poartă, 
împreună cu prietenii săi. 

Pitt Holbers îi urmă. Eu am mers încet şi calm după ei, 
urmărindu-i cu multă atenţie. Tinerii le-au spus peonilor ce 
urma să se întâmple. 

Trebuie să amintesc pentru cititor că un peon este un 
argat sau grăjdar. De obicei, peonii sunt aleşi din rândul 
mexicanilor. Oamenii pe care-i aveam în faţă erau însă 
americani şi anume nişte americani ce nu păreau a fi tocmai 
săraci. Peonii aceştia erau bărbaţi în toată firea, cu toţii 


trecuţi de vârsta de 40 de ani. Am văzut că atunci când 
vorbeau cu artiştii, se purtau de parcă ar fi fost nişte 
stăpâni şi nu nişte grăjdari. Cu toate că peonii păreau să fie 
în realitate nişte domni, ei au fost imediat de acord cu cele 
puse la cale de cei şase tineri şi au început să râdă atunci 
când au auzit despre ce era vorba. Când Howe s-a 
îndreptat, împreună cu doi dintre peoni, spre locul unde 
erau cei trei cai tărcaţi, cel de-al treilea le-a strigat: 

— Ce păcat că Sebulon şi Hariman nu sunt aici cu noi! Ar 
muri de râs! Mai ales Sebulon! 

Oricine îşi poate imagina ce-am simţit atunci când au fost 
rostite aceste două nume! Fraţii Enters! Eram convins că 
numai despre ei putea fi vorba şi datorită ordinii în care 
fuseseră rostite numele. „Grăjdarul” îl amintise mai întâi pe 
Sebulon, pentru că el se simţea mai bine printre aceşti 
oameni, decât fratele lui. Nu aveam însă timp să mă 
gândesc la toate acestea, pentru că trebuia să aleg şeile pe 
care le doream. Nu ştiam dacă în acel moment era 
important ce şei alegeam, avusesem însă anumite bănuieli, 
care mai târziu se dovediseră a fi adevărate. 

M-am oprit, aşadar, asupra unei şei de damă şi asupra 
unui număr de cinci şei pentru bărbaţi, cele mai bune 
dintre cele pe care le aveau „artiştii”. Mai târziu a trebuit 
să dau una dintre aceste şei în schimbul unui samar38. 

Cititorii care au urmărit cu sufletul la gură toată această 
poveste legată de cai şi de cei şase „artişti” ar putea să 
creadă că cele întâmplate nu sunt demne de Old 
Shatterhand. Cu toate acestea, eu îi rog să nu se simtă 
dezamăgiţi. În tot ceea ce întreprinde, omul trebuie să se 
gândească la țelul pe care-l are. Aşa am făcut şi eu. Nu 
aveam de gând să las lucrurile să se desfăşoare la voia 
întâmplării, ci să le întind acestor băieţi obraznici, despre 
care bănuiam că ar fi, de fapt, nişte bandiți, o capcană bine 
ticluită. Pentru asta trebuia însă să fac pe prostul, dar ce 
mai conta? Se ştie doar că cine râde la urmă râde mai bine. 


Mai rău era că o implicasem şi pe Klara în acest „joc” al 
meu, dar nu avusesem încotro, fusesem obligat s-o fac. 

Mă gândeam că, după câţiva ani buni petrecuţi în faţa 
mesei de scris, ar fi bine ca Old Shatterhand să. Nu, nu să 
ridice din nou pumnul său de fier, ci să arate încă o dată şi 
cine ştie, poate, pentru ultima oară, prin forţa gândirii şi 
prin inteligenţă, că adevărații bărbaţi care au colindat 
Vestul, în lung şi-n lat, nu au pierit. 

Băieţaşii ăştia erau atât de orbi, încât nu îşi dădeau seama 
de lucruri clare ca lumina zilei. De aceea, eram îndreptăţit 
să cred că nu-mi va fi greu să le dau o lecţie. 

Din grămada de douăzeci de şei, eu le alesesem pe cele 
mai bune. Asta ar fi trebuit să le dea de gândit, însă ei nu îşi 
dădeau seama de nimic şi credeau că sunt un bătrân nebun 
pe care puteau să-l ducă de nas. 

Doream să le arăt că se înşelau amarnic. I-am lăsat în pace 
şi nu am luat în seamă obrăzniciile lor. Am mers chiar până 
acolo încât l-am rugat pe unul dintre grăjdari să-mi 
împodobească cizmele cu pintenii săi mexicani. Holbers 
înşeuă mai întâi asinii, apoi caii. 

Caii au stat liniştiţi cât timp au fost înşeuaţi, dar se pare că 
nu aveau de gând să se lase încălecaţi. 

M-am prefăcut că nu ştiu pe ce parte trebuie să încalec şi 
am încercat să mă salt în şa mai întâi pe partea dreaptă a 
calului. Acesta se întorcea însă astfel, încât nu reuşeam 
deloc. Caii nu lăsau să se apropie nimeni de ei, nici atunci 
când veneai pe la spatele lor. Toţi trei dădeau din picioare 
vrând să-l lovească pe cel ce ar fi îndrăznit să încerce 
măcar să le stea prin preajmă. Aflasem tot ce trebuia să aflu 
şi anume ştiam acum ca îmi va fi foarte uşor să sar gardul 
cu aceşti cai. Cu asinii nu era acelaşi lucru. Trebuia să-mi 
dau seama, mai întâi, dacă puteau duce în spinare şi altceva 
în afară de poveri. 

— Daţi-i drumul, domnule Burton! Strigă Howe, 
nerăbdător, daţi-ne timp să ajungem în grădină, pentru a vă 
putea admira atunci când săriţi gardul! 


Toţi s-au uitat atent la mine cum am încălecat şi cum am 
luat-o râzând, spre grădină. Peonii au rămas lângă cort, 
împreună cu Holbers. Acesta mi-a făcut un semn prin care 
voia să-mi dea de înţeles că ma puteam bizui pe el. Nu se 
schimbase deloc. Rămăsese acelaşi om atent şi prevăzător, 
căruia nimeni nu-i putea citi gândurile. 

Acum era momentul să văd de ce era în stare asinul pe 
care îl încălecasem. Mi se părea că animalul se mişca din ce 
în ce mai repede, fără să aibă nevoie să-l îndemn eu. A luat- 
o mai întâi înainte, apoi la stânga apoi la dreapta. S-ar fi 
putut crede că patrupedul fugea încotro voia. Asinul se 
întoarse, alergă în semicerc, se întoarse din nou. Eu 
alunecam încolo şi-ncoace. În cele din urmă, asinul o luă la 
trap. Mi-au scăpat hăţurile de două ori şi mi-au ieşit 
picioarele din scări. Recunosc că am fost pus la grea 
încercare, dar am vrut să văd de ce este în stare animalul 
pe care-l călăream. Mi-am dat seama că pot stăpâni asinul 
şi ştiam ce fel de patruped este. Era un animal dresat după 
cele mai bune metode mexicane. Am vrut să mă îndrept 
spre gardul de zid. Asinul a înţeles ce aveam de gând şi şi-a 
luat avânt, înainte ca eu să-l mai pot struni. Astfel ne-am 
apropiat de gard şi ne-am oprit la patru-cinci paşi de el. 

— Haideţi, domnule Burton! Săriţi! Mă îndemnă Howe. 

— Rămâne, prin urmare, aşa cum ne-am înţeles? L-am 
întrebat eu. 

— Desigur! 

— Atunci, să nu mi-o luaţi în nume de rău! 

— Nici prin cap nu ne trece! Săriţi! 

— Hai! Sus! Sus! 

În timp ce îndemnam asinul cu acele cuvinte pe care le 
rostim atunci când vrem să facem un salt călare, am sărit 
gardul cu mare uşurinţă şi m-am oprit în „grădină” atât de 
repede, de parcă nici nu m-aş fi mişcat din loc. 

— Mii de draci! A exclamat Howe, iar tovarăşii lui au 
rămas, de asemenea, foarte surprinşi. 


Am alunecat din şa, fără a spune o vorbă, am scos 
patrupedul din „grădină”, l-am dus în curte şi l-am legat de 
un stâlp. 

Am fost întrebat de ce duc asinul în curte, dar am preferat 
să nu răspund, i-am zâmbit soţiei mele şi m-am îndepărtat 
pentru a încăleca alt asin. Şi acesta a făcut săritura la fel de 
uşor ca şi primul. 

— Poftim! Strigă Howe. Ăsta ştie să călărească! Ne-a 
minţit! 

Nu l-am băgat în seamă şi am dus animalul în curte. Apoi i- 
am spus Klarei: 

— Te rog să aduci bagajul meu şi să-l pui lângă tufişuri. 
Când m-am îndreptat spre locul în care stăteau peonii, unul 
dintre aceştia mi-a spus: 

— Se pare că vreţi să glumiţi pe seama noastră, sir! 

— Chiar dacă ar fi aşa, intenţia mea ar semăna leit cu a 
voastră! 

— Aveţi grijă, mă avertiză omul. Din toate astea ar putea 
ieşi ceva serios. 

— În ceea ce mă priveşte, am răspuns eu, orice glumă 
devine un lucru serios, atunci când e vorba de lucruri 
serioase. 

Grăjdarul se apropie foarte mult de mine şi spuse: 

— Eu nu fac decât să vă atrag atenţia! 

— Prostii! Am replicat eu, cu dispreţ. Am crezut de 
cuviinţă că nu mai avea rost să mă prefac, aşa că am sărit 
repede în şaua celui de-al treilea asin, pe care Holbers îl 
ţinea de hăţuri. 

— Cum o să faceţi cu caii? M-a întrebat acesta. 

— Cum am făcut şi cu asinii, am răspuns eu. 

— Bine, dar caii ăştia nu lasă pe nimeni să se apropie de 
ei! 

— Nu te îngrijora, i-am spus eu. Nu numaicăosămă 
apropii de ei, dar o să-i şi încalec! 

Am parcurs drumul în zbor şi tot în zbor am sărit gardul. 


Când am adus cel de-al treilea asin lângă ceilalţi doi, 
curtea se umpluse de oameni. Lumea aflase ce se petrecea 
şi se strânsese ca să vadă „spectacolul”. Şi în grădinile şi în 
curţile vecine se adunau din ce în ce mai mulţi oameni. 

Klara îmi adusese geamantanul jos, aşa cum o rugasem şi 
îmi spusese că alături de Dick Hammerdull, la ferestrele 
camerelor noastre, se aflau patru martori: trei oameni ai 
legii şi un domn pe care lumea îl numea corregidor. 

— Corregidor înseamnă primar, i-am spus eu Klarei. 
Mexicanii folosesc acest cuvânt spaniol pentru a-l numi pe 
cel ce se află în fruntea oraşului. 

Nu era timp pentru prea multe explicaţii. M-am ascuns în 
tufiş şi am îmbrăcat repede haina din piele albă, pe care 
războinicii roşii o poarta atunci când se adună la sfat. 
Această haină din piele albă era împodobita cu franjuri la 
cusături. Apoi mi-am pus pe cap podoabele făcute din pene 
strălucitoare de vultur, cuvenite unei căpetenii. 

Tânărul războinic era aşezat astfel încât vedea tot ce 
făceam. Sun sigur că a fost uimit de pregătirile mele, dar n- 
a scos un cuvânt. 

Cititorii trebuie să ştie că, pentru podoabele despre care 
vorbeam mai înainte, se foloseau de obicei numai două pene 
de vultur. Eu purtam însă pe cap ceva cu totul deosebit, 
lucrat chiar de mâna meşteşugarilor indieni. Penajul meu 
era atât de bogat, încât ajungea din creştetul capului până 
la pământ. 

Când am ieşit din tufiş, doi-trei „artişti” au izbucnit în râs, 
dar Howe s-a răstit la ei: 

— Tacă-vă gura! Nu băgaţi de seamă ce-o să se întâmple? 
Cunoaşte secretul cailor şi nu-i nimic de râs în treaba asta! 
Totuşi, trag nădejde că o să-şi rupă gâtul! 

Am trecut liniştit printre ei şi am luat-o către locul în care 
se aflau caii. Peonii stăteau lângă patrupede şi nu scoteau 
un sunet, dar dacă privirile lor ar fi avut puterea gloanţelor, 
aş fi căzut ciuruit la pământ. Cei trei cai tărcaţi stăteau 
strânşi unul într-altul. M-am îndreptat încet spre ei. S-au 


uitat la mine, fără să se mişte. Şi-au umflat nările roşcate, 
au început să-şi mişte urechile mici şi să-şi agite cozile. 

Mi-am dat imediat seama ce se întâmplase, căci animalele 
au simţuri mult mai ascuţite decât cele ale omului. În timp 
ce un om s-ar fi putut lăsa înşelat de hainele şi podoabele 
mele potrivite pentru o căpetenie, animalele se lăsau 
călăuzite de instinct şi de simţul mirosului şi nu credeau că 
un alb împodobit precum o mare căpetenie era, într-adevăr, 
un războinic roşu, aşa cum nici un câine nu crede că are în 
faţă un alt câine, atunci când se vede pe sine însuşi în 
oglindă. 

Trebuia să mă gândesc, aşadar, la un alt mijloc prin care 
aş fi putut să-i fac pe aceşti cai să se supună voinţei mele. 
Ştiam foarte bine că trebuia să mă port cu blândeţe. Am 
povestit în romanul „Old Surehand” o astfel de întâmplare 
cu un calindian pe care voiam să-l îmblânzesc. Nici: Old 
Wabble, the king of the cowboys39, care se pricepea ca 
nimeni altul la cai, nu a crezut că sunt în stare să fac aşa 
ceva. Totuşi, am făcut-o şi asta numai pentru că am amăgit 
calul cu ajutorul mirosului. 

Dar, să ne întoarcem la povestea noastră! 

Desigur că atunci când am pornit împreună cu soţia mea 
în această călătorie şi anume în 1908, nu aveam de unde să 
ştiu prin ce încercări aveam să trecem, însă, ca orice om 
care a bătut lumea-n lung şi-n lat, eram pregătit pentru 
orice. Şi de această dată mă gândisem la toate şi culesesem, 
imediat ce ajunsesem la Niagara Falls, un anume soi de 
plantă pe care indienii o folosesc drept mirodenie, o plantă 
care creşte în America, precum creşte la noi pătlagina. 

Mi-am frecat, aşadar, mâinile şi faţa cu această plantă 
„miraculoasă”. Mirosul ei era specific indienilor, iar caii au 
început imediat să se comporte altfel. 

Am parcurs drumul în zbor şi tot în zbor am sărit gardul. 

Doi dintre aceştia m-au lăsat să mă apropii. Cel de-al 
treilea însă s-a tras înapoi cu teamă. Acest al treilea cal 
avea o pată mică, rotundă şi albă, chiar puţin mai sus de 


bot, ochi limpezi şi adânci, un căpşor mititel şi era atât de 
bine proporţionat, încât am hotărât pe loc că acesta va fi 
calul meu. M-am săltat în şaua unuia dintre ceilalţi doi cai 
şi, după ce ne-am învârtit de două ori în galop, am sărit 
peste gard atât de uşor, de parcă am fi sărit peste o treaptă 
mică a vreunei scări. 

Oamenii care se adunaseră au început să strige şi să 
aplaude. „Artiştii” erau însă muţi. 

După ce am dus calul în curte, lângă asini, am încălecat şi 
cel de-al doilea cal şi am sărit peste gard, fără a avea nici 
cea mai mică supărare. 

Când m-am îndreptat pentru ultima oară spre locul unde 
erau caii, peonul care-mi mai vorbise, mi-a spus: 

— Domnule, recunoaşteţi că aţi avut de gând. 

— Că am avut de gând să vă dau o lecţie? Da, asta am avut 
de gând, l-am întrerupt eu. 

— Aţi reuşit! Ne-aţi dat o lecţie! Acum opriţi-vă! Nu mai 
vrem să fim părtaşi la „jocul” ăsta! 

— Nici nu mai este nevoie, am răspuns eu. lermin imediat! 
M-am săltat în şa şi m-am grăbit să dau pinteni calului. 
Calul a făcut un salt, iar peonul a fost nevoit, la rândul său, 
să sară într-o parte ca să nu fie lovit de copitele 
patrupedului. 

— Câine! Strigă grăjdarul. Ai să mi-o plăteşti! Apoi 
continuă, adresându-se tovarăşilor lui: 

— Haideţi, repede! Să mergem în curte! Contractul nu 
face doi bani! Trebuie să ne dea caii şi asinii înapoi! 

Omul o luă la fugă, însoţit de ceilalţi „grăjdari”. Eram deja 
pe cal şi nu se mai punea problema că mă va împiedica 
cineva să sar gardul, dar peonii vroiau să ajungă înaintea 
mea în curte. Se vede că erau siguri de faptul că acest al 
treilea cal nu va mai fi atât de ascultător ca şi ceilalţi doi. 
Din fericire pentru mine, se înşelau. Calul nu a făcut nici o 
încercare de a se opune voinţei mele sau de a mă arunca 
din şa. 


Nu i-am dat pinteni, ci am încercat să-l îndemn cu vorbe 
blânde. Pentru că eram sigur că acest cal fusese dresat de 
indienii Dakota, am încercat mai întâi să-l liniştesc, 
vorbindu-i în graiul acestora: 

— Şuktanka tehike, waşteh! Amani-wo, tokiye-wo! Fii 
cuminte, căluţule! Mergi înainte! 

Calul nu reacţiona deloc la îndemnurile mele, aşa că m-am 
văzut nevoit să încerc altceva. l-am vorbit în graiul apaşilor: 
— Inciu, arkugo! Tatişah, nakate eâkhantaş! Fii cuminte! 
Fugi! Fugi! Calul ciuli urechile şi începu să dea din coadă. 
Auzise, aşadar, aceste vorbe, dar pesemne nu erau tocmai 

vorbele potrivite. Asta m-a făcut să-i spun în comanşă: 

— Miaro namakzo! Fugi! Repede! 

Reacţia calului m-a uimit. Acesta necheză de bucurie şi 
începu să „danseze” pe toate cele patru picioare ale sale. 

Gândindu-mă la armăsarul roşcat, la care prietenul meu 
Apanatshka, marea căpetenie a comanşilor naiini ţinea atât 
de mult, mi-am adus aminte câtă osteneală şi-a dat atât el, 
cât şi Old Surehand ca să poată obţine o rasă de cai în urma 
amestecului dintre caii comanşi, caii apaşi şi caii Dakota. 
Eforturile lor nu au rămas fără rezultat. Existau acum 
crescătorii mari, în care se obțineau astfel de cai. Cea mai 
însemnată dintre acestea era pe Bijou Creek, un afluent al 
fluviului La Plata. Acolo, Old Surehand avea o crescătorie 
de cai şi o locuinţă în care se retrăgea câteva luni pe an. 
Aceasta era locuinţa despre care îmi scrisese că va fi şi a 
mea. Era oare cu putinţă ca aceşti trei cai să fie din acea 
crescătorie? Asinii erau oare tot de acolo? Era posibil ca 
aceşti şase aşa-numiţi artişti, precum şi peonii lor sa fie hoţi 
de cai? Oricum, nu era cu totul imposibil. Trinidad era un 
oraş mare, în care se făcea comerţ cu cai. Prin acest oraş 
treceau tot felul de oameni, iar în Trinidad era foarte lesne 
să vinzi cai furaţi. 

Toate acestea mi-au trecut prin minte într-o clipă. Nu 
avusesem nici măcar timp să mă gândesc pe îndelete la ele. 


Aşa cum am spus, calul era foarte vesel. L-am îndemnat şi 
am sărit gardul. 

— A câştigat! A câştigat! Caii sunt ai lui! Strigau oamenii 
care urmăriseră tot ce se întâmplase. 

Holbers ajunsese în spatele meu, şi, după ce am coborât 
de pe cal, omul mi-a luat frâiele din mână, iar eu l-am rugat 
să ducă patrupedul în curte. 

— Staţi pe loc! Nimeni nu merge nicăieri! Strigă Howe, 
poruncitor. Calul ăsta-i al nostru şi tot ai noştri sunt şi 
ceilalţi doi cai şi asinii! 

Howe smulse hăţurile din mâna lui Holbers. Atunci m-am 
apropiat de el şi i-am spus: 

— Ia mâna de pe cal! Număr până la trei: Unu, doi, trei! 

Când am spus „trei” l-am lovit cu pumnul în coaste. 
„Artistul” a căzut la picioarele tovarăşilor sâi. Howe a 
încercat să se ridice şi a reuşit să o facă cu greu. Între timp 
se apropiase de noi peonul care mi-a făcut „plăcerea” de a 
mă numi câine. Omul venea spre mine cu pumnii strânşi. 
Când a ajuns destul de aproape, a început să urle: 

— Cum? Dai cu pumnii? Asta o să. 

„Grăjdarul” nu a apucat să mai continue, pentru că Dick 
Hammerdull a intrat în grădină şi nu singur, ci urmat de 
câţiva bărbaţi musculoşi şi l-a întrerupt, strigând mai tare 
ca el: 

— Linişte! Ţineţi-vă gura! Vine supa! Încheiaţi-vă socotelile 
după ce veţi fi mâncat! În hotelul meu nu sunt bine venite 
încăierările! Eu am o vorbă: întâi mâncăm şi pe urmă ne 
ocupăm de afaceri! 

Dick Hammerdull era şiret. S-ar fi părut că dă vina pe 
mine, spunând ca „nu sunt binevenite încăierările”, dar din 
privirea lui am înţeles că nu trebuia să iau în serios această 
observaţie făcută numai pentru a-l linişti pe „grăjdar”. 

În timp ce bărbaţii de care venise însoţit duceau tacâmuri 
şi farfurii, el însuşi aducea oala cu supă de găină. Aşa 
credeam eu şi nu numai eu, ci şi oamenii adunaţi în grădină. 
Hammerdull mă rugă să ridic capacul oalei şi apoi arătă 


tuturor ce se afla în ea. În oală se putea vedea o bucată 
mare de friptură de vânat. 

— Găina s-a preschimbat în vânat! Strigă Dick, vesel, 
făcându-mi cu ochiul. 

Am înţeles imediat ce a vrut să spună bătrânul meu 
prieten prin gestul său: friptura era pentru noi, pentru că 
nu reuşisem să mâncăm în linişte. Hammerdull voia să-i 
facă să creadă pe cei din jur că masa era pregătită pentru 
„artişti” şi pentru prietenii lor. 

— Să poftească la masă toţi cei pentru care a fost 
pregătită mâncarea, spuse el. 

— Well! Strigă peonul. Aşa să fie! Mai întâi să mâncăm şi 
apoi ne vom ocupa de cai! Domnul Burton poate să aştepte 
până luăm masa! 

— Nu, să nu aştepte! Îl contrazise Howe, care se îndrepta 
şchiopătând spre un scaun. Să cânte pentru noi! Să cânte 
ca să ne tihnească mâncarea! 

— Da, aşa să facă! Spuse peonul, făcându-mi semn cu 
mâna. Să vină armonica, să vină chitara! 

— Imediat! Am răspuns eu, scoțând cele două revolvere 
din buzunarele hainei şi îndreptându-mă spre masa la care 
stăteau „amicii” mei. Iată chitara şi armonica mea! Începe 
jocul, un joc foarte simplu: cine încearcă să pună mâna pe 
armă va primi imediat un glonţ! Dacă mâncarea pregătită 
pentru noi a fost a voastră, mâncarea pregătită pentru voi e 
a noastră! Vă rog, domnule Hammerdull! Aduceţi faţa de 
masă şi puneaţi-o pe masa noastră! Aduceţi tacâmurile şi 
farfuriile încoace! Aduceţi mâncarea! 

Pentru câteva clipe, nu se auzi nici un sunet. Niciunul 
dintre „artişti” şi niciunul dintre peoni nu îndrăzni să spună 
nimic. Amenințarea mea îşi făcuse efectul. Nimeni nu 
îndrăznea să se împotrivească. 

Apoi, oamenii care se adunaseră în grădină au început să 
aplaude. 

Hammerdull şi Holbers s-au grăbit să-mi îndeplinească 
dorinţele şi nimeni nu a încercat să-i împiedice. Dintr-o 


dată, oamenii începură să se agite pentru că cineva voia 
neapărat să ajungă din curte în grădină. 

Apoi am auzit pe cineva spunând: 

— Vine corregidor! Corregidor! 

Venea chiar primarul, însoţit de cei trei apărători ai legii, 
martorii noştri. Ei nu veneau însă numai în calitate de 
simpli martori. Primarul mi se adresă mai întâi mie: 

— Băgaţi pistoalele în buzunar, domnule Burton! Ele şi-au 
făcu datoria şi acum, că mă aflu aici, nu mai sunt de folos. 
Caii şi asinii sunt ai dumneavoastră şi tot ai dumneavoastră 
sunt şi banii. Nimeni nu vă poate lua ceea ce vă aparţine! 

Peonul care mă insultase prinsese curaj, pentru că nici o 
armă nu mai era îndreptată asupra lui şi spuse: 

— Hei, mai suntem şi noi pe-aici! 

— Sigur că mai sunteţi şi dumneavoastră pe-aici, mai ales 
dumneavoastră! Vreau să ştiu care este numele 
dumneavoastră, dar adevăratul nume! 

— Numele meu? Dar de ce? Întrebă mirat peonul şi se 
simţi obligat să adauge: Eu nu port nume false! 

— Eu ştiu cel puţin zece-unsprezece nume pe care le-aţi 
purtat pentru a vă ascunde adevărata identitate. Numele 
dumneavoastră este, de fapt, Wycliffe. Ultima dată aţi fost 
arestat sub un nume fals în Springfield şi aţi fost condamnat 
pentru jaf şi furt de cai, dar aţi reuşit să evadați! 

— Asta-i o minciună! Eu sunt un om cinstit şi nu am înşelat 
niciodată pe nimeni, nici măcar cu un cent! 

— Chiar aşa? Vreţi să vedeţi pe cineva care susţine exact 
contrariul? 

— Aduceţi-l încoace! 

— Ilată-l! 

Spunând aceasta, primarul se dădu la o parte şi un bărbat 
făcu un pas înainte. 

— Mă recunoaşteţi, domnule Wycliffe? Eu sunt cel care v-a 
arestat la Springfield. Acum am grijă ca legea să nu fie 
încălcată în oraşul Trinidad. 


Omul abia rostise ultimele cuvinte, când peonul izbucni 
furios: 

— Puşlamaua asta-i aici! Puşlamaua asta! Să vă ia dracu 
pe toţi! Ei, haideţi, veniţi toţi, ieşiţi de pe unde v-aţi ascuns! 
Spunând acestea, omul făcu o săritură, ajunse lângă noi, 
ieşi din grădină şi o luă la fugă pe câmp pentru a ajunge la 

cai. 

— Prindeţi-l! Vrea să scape! Strigă primarul, pornind el 
însuşi în urmărirea fugarului. 

„Artiştii” şi „grăjdarii” îi urmară exemplul, cu o viteză care 
te făcea să crezi că fuseseră nevoiţi să fugă de foarte multe 
ori. 

Eu sunt obişnuit să iau hotărâri foarte rapide, atunci când 
este nevoie şi am reuşit să pun mâna pe ultimul dintre 
fugari. Omul a încercat să scape, dar Hammerdull îl luă în 
primire, îl trânti la pământ şi îi puse genunchiul în piept. 

Ceilalţi fugeau cât îi ţineau picioarele. În cele din urmă, au 
reuşit să ajungă la cai, să încalece şi să plece în goană, 
luând cu ei şi calul tovarăşului lor, care se afla în mâinile 
noastre. 

— Puşlamalelor! Strigă acesta furios. Ce mă fac eu acum? 

— Depinde, am spus eu. 

— Cum adică? Întrebă omul. 

— Imediat, am răspuns eu. 

Eram atent acum la cele ce se întâmplau în jurul meu. Toţi 
cei prezenţi luaseră parte la urmărire: oamenii care se 
adunaseră în curte şi în grădină, soţia mea, indianul, 
Hammerdull şi Holbers. Chiar dacă fugarii plecaseră călare, 
nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să renunţe la urmărire. 

— Repede, la corral. 

Cititorii trebuie să ştie că un corral este un ţarc în care 
sunt adăpostiţi caii. 

În Trinidad erau mai multe astfel de corral-uri, iar oamenii 
erau foarte grăbiţi să ajungă la ele pentru a-şi lua caii şi 
pentru a-i urmări pe fugari. Rămăsesem cu prizonierul pe 


care Hammerdull îl ţinea lipit de pământ, apăsându-i 
genunchiul în piept. 

— Ridică-te, i-am spus omului, iar Dick îl lăsă liber numai 
atât cât i-a trebuit să se ridice în picioare. Dacă îmi 
răspunzi la o întrebare şi dacă spui adevărul îţi dau drumul. 

— Îmi daţi drumul şi pot să plec încotro vreau? 

— Da. 

Prizonierul mă măsură din priviri şi apoi spuse: 

— Nu păreţi a fi un mincinos. Întrebaţi-mă ce vreţi. 

— De la cine aveţi caii tărcaţi? 

— De la ferma unuia căruia i se zice Old Surehand. 

— Şi asinii? 

— Tot de-acolo. 

— l-aţi furat? 

— Nu, nu chiar. S-ar putea spune că am tras pe cineva pe 
sfoară. Wycliffe a prins de veste că cei mai buni cai erau 
pentru unu care venea din Germania, împreună cu nevastă- 
sa. Iot de la ferma asta trebuiau să-şi ia cai nişte pictori şi 
nişte sculptori. 

— Să-şi ia cai? Pentru ce? 

— Trebuiau să plece în teritoriul apaşilor, la o întâlnire 
importantă. Tânărul Surehand i-a invitat la întâlnirea asta, 
numai că el şi Surehand bătrânul plecaseră deja de la 
fermă. Pentru că lucrurile stăteau aşa, am pus totul la cale 
în aşa fel, încât omul care se ocupa de fermă ne-a crezut şi 
ne-a dat tot ce i-am cerut. 

— Aha, încep să înţeleg cum stau lucrurile. Voi nici măcar 
nu sunteţi artişti! Unii dintre voi nici nu şi-au dat prea mare 
osteneală ca să deseneze urât! 

— Da, aveţi dreptate. Ce vreţi să mai ştiţi? 

— Nimic. Dacă te-aş mai întreba ceva, aş afla prea multe şi 
ar însemna să nu mă ţin de cuvânt. Nu mai vreau să aflu 
nimic de la tine. 

— Pot să plec? Da. 

— Vă mulţumesc. Sunteţi un om de cuvânt, sir, dar, ştiţi, n- 
am cal. 


— Nu pot să te-ajut. 

— Nu puteţi să-mi daţi măcar un asin? 

— Să-ţi dau un animal furat? Nu, asta nu se poate! 

— Bine, dar acum când ştiţi că asinii şi caii nici măcar nu 
sunt ai noştri, nu aveţi voie să-i păstraţi! 

— Nici nu vreau să-i păstrez. Îl cunosc pe Old Surehand şi 
pe tânărul Surehand şi o să am grijă să le înapoiez ceea ce 
le aparţine, sau cel puţin o parte din ceea ce le aparţine. O 
să iau şi cortul. 

— Well! Nu-mi pasă, dar fără cal nu pot să plec! O să auziţi 
astăzi că de undeva s-a furat un cal. N-o să vă mustre 
cugetul? 

— Nicidecum, fiindcă nu-mi încarc conştiinţa cu necazurile 
altora. Pleacă! 

— Bine, gata, plec! 

Omul se pregăti, într-adevăr, să plece, dar Dick 
Hammerdull i se puse în cale, spunându-i: 

— Dacă vrei neapărat să vezi ce se petrece în cugetul 
altora, al meu îţi stă la dispoziţie! O să am grijă ca azi să nu 
dispară nici un cal din oraş! Peste zece minute tot oraşul va 
afla că vrei să furi cai! Întinde-o! 

Hoţul vru să plece, dar Hammerdull îl apucă de braţ, 
zicând: 

— Mai am o vorbă cu tine! Se pare că am uitat un lucru 
important. Ai bani? 

— Da, am cât îmi trebuie. 

— Unde? 

— Aici, în buzunar, răspunse omul, dând la iveală o pungă 
plină de bani, pe care ne-o arătă, nu fără mândrie. 

După ce se făli cu banii pe care-i avea, hoţul de cai 
întrebă: 

— Ce vă pasă dacă am bani, sau nu? 

— Ne pasă, fiindcă vrem să plăteşti, răspunse 
Hammerdull, râzând. Eu sunt Dick Hammerdull şi nu mă las 
dus de nas de unul ca tine. Ai să plăteşti ce-ai mâncat şi ce- 
ai băut împreună cu prietenii tăi! 


— Pentru mine plătesc, dar nu şi pentru ceilalţi! Nici nu 
mă gândesc să plătesc pentru ei! 

— Asta s-o crezi tu! Dă punga-ncoace! 

Spunând acestea, Dick îi smulse hoţului punga din mână şi 
mi-o dădu, spunându-mi: 

— Vă rog să fiţi atât de bun şi să plătiţi, sir! Pe nemernicul 
ăsta-l ţin eu bine! 

Spunând acestea, Hammerdull a făcut socoteala, eu am 
plătit şi apoi i-am pus omului punga înapoi în buzunar. 
„Artistul” a plecat, înjurând cu năduf, dar trebuie să vă 
spun că mergea cât putea de repede. 

Capitolul IV - Aşta. 

După ce a plecat hoţul de cai, am dezbrăcat veşmintele 
indiene şi le-am pus în geamantan. În sfârşit, puteam să 
mâncăm liniştiţi. Vulturul cel Tânăr îşi mai revenise, dar era 
stânjenit de faptul că observasem în ce stare se găsea. Îşi 
dorea să nu ne facem o părere greşită despre el şi, din 
cauza asta, ne-a spus că în urmă cu patru zile calul îi fusese 
furat undeva în apropiere de Carriso Creek. Împreună cu 
calul, i se furase tot ce avea în desagi. Pe drum nu mâncase 
decât ce găsise, adică rădăcini şi fructe. Cărase acea povară 
grea şi nu era de mirare că fusese atât de obosit când 
ajunsese la hotel. După ce a aflat că hainele pe care le 
lăsase în păstrare îi stăteau la dispoziţie, a început să 
mănânce, stând cu noi la masă. 

Îmi puneam tot felul de întrebări în sinea mea, dar m-am 
abținut să i le pun şi tânărului războinic. Se vedea că 
Hammerdull şi Holbers ar fi vrut şi ei să afle câte ceva în 
ceea ce-l privea, numai că Vulturul cel Tânăr, deşi era, într- 
adevăr, foarte tânăr, se purta ca un bărbat căruia, dacă nu 
voia să spună ceva, nu era bine să-i pui întrebări. 

Nici nu cred că am fi aflat ceva despre el, dacă nu s-ar fi 
hotărât să rup tăcerea şi să ne spună unele lucruri în timpul 
mesei. Omul ne-a povestit că o dată cu calul, i s-au furat şi 
armele şi banii, deci nu mai avea nimic. 


Soţia mea mi-a aruncat o privire şi am înţeles imediat ce 
voia să-mi spună. Trebuia să-l rog pe tânărul războinic să 
călătorească împreună cu noi. Acesta fusese, de altfel şi 
motivul pentru care voisem trei cai şi nu doi. l-am propus, 
aşadar, Vulturului cel Tânăr să ne însoţească şi un zâmbet 
lumină imediat trăsăturile feţei lui, se ridică de pe scaun, 
dar se stăpâni, pentru că un indian nu trebuie să-şi dea în 
vileag nici suferinţa, nici bucuria. Am observat că, deşi 
războinicul nu mă văzuse niciodată, bănuia cine eram. 

Când l-am întrebat din ce trib făcea parte şi unde voia să 
ajungă omul a tăcut pentru o clipă. Apoi a răspuns: 

— Sunt apaş şi merg spre sud. Spunând acestea, 
războinicul nu m-a privit, ci s-a uitat în pământ, dar îmi 
puteam da seama că aştepta nerăâbdător răspunsul meu. 

— Şi noi mergem tot spre sud, am răspuns eu, privindu-l 
pe furiş. Pentru asta avem însă nevoie de câteva îndrumări. 
M-am întors spre Hammerdull şi l-am întrebat: 

— Cunoşti cumva locul care se află pe undeva, pe-aici şi 
care este numit Amvonul Diavolului? 

— Dacă îl cunosc, sau nu, asta nici nu mai contează, dar 
pot să spun că am fost de mai multe ori acolo împreună cu 
Pitt. Şi Vulturul cel Tânăr ştie unde-i Amvonul Diavolului. 
Acum patru ani mi-a spus că vine chiar de-acolo. Amvonul 
Diavolului e la vest de locul unde ne aflăm. Vreţi să mergeţi 
într-acolo? 

— Da, vreau să ajung neapărat la Amvonul Diavolului, deşi 
ar trebui s-o iau spre sud-est. Trebuie să fac neapărat un 
ocol. Trag nădejde că nu-i un ocol prea mare. 

— Dacă ocolu-i mare, sau nu, asta nici nu mai contează. 
Călare, ajungeţi în mai puţin de-o săptămână. Să vă 
însoțesc? 

— Vrei să faci asta? 

— Auzi! Ce întrebare! Dacă vreau? Sigur că vreau, numai 
că o fac cu o singură condiţie! 

— Care? 


— Vă însoțesc până la Amvonul Diavolului, dacă îmi daţi 
voie să vă însoțesc şi mai departe. Se poate? 

— Se poate, se poate, domnule Hammerdull. Soţul meu 
ţine mult la dumneavoastră şi eu vă preţuiesc mult, şi, în 
afară de asta, el are trei cai şi trei asini, adică mai mulţi 
decât ne trebuie, spuse Sufleţel, foarte bucuroasă. 

Am început să râd cu poftă, însă nu m-am putut abţine să 
nu întreb: 

— Dar hotelul? 

— Hotelul? Nu mă interesează hotelul, şi, în afară de asta, 
Pitt se poate ocupa singur de şandramaua asta până când 
mă-ntorc eu. Ce zici Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

Holbers tăcu şi se gândi, ca şi când s-ar fi pregătit să ţină o 
cuvântare. Cu toate astea, omul nu spuse decât un singur 
cuvânt: 

— Nu. 

Hammerdull ridică din sprâncene şi faţa i se făcu toată 
numai cute. 

— Nu vrei? Pot să ştiu şi eu de ce nu vrei? 

— Ei! Şandramaua asta, căreia toţi îi zic hotel, nu mă 
interesează nici măcar cât te interesează pe tine. În hârtii 
tu eşti proprietarul, nu eu. 

— Că sunt, sau nu proprietarul, asta nici nu mai contează, 
oricum tu ai aceleaşi drepturi asupra Vestului Sălbatic, pe 
care le am şi eu. Dacă nu-mi dădeai banii tăi, nici nu 
puteam să cumpăr hotelul, ştii bine că eu ajunsesem la 
fundul sacului. 

— Aşa o fi, dar hai să nu ne certăm. Ţi-am dat banii pentru 
că. Pentru că mi-au plăcut locurile astea, ştii tu de ce. Asta 
nu înseamnă că am rămas aici de dragul hotelului. Din 
partea mea poate să facă cine ce-o vrea cu el! Vin şi eu cu 
tine! 

— Nu se poate! Eşti prea bătrân pentru drumul obositor 
pe care îl avem de făcut. 

— Taci din gură, grasule! Vorbeşti de parcă ai fi cu 
douăzeci de ani mai tânăr ca mine. Diferenţa de cinci ani 


dintre noi nici măcar nu se simte. Mai sunt şi eu bun de 
ceva. Nu mă puteţi lipsi de bucuria de a va însoţi, mister 
Shatterhand... Cerule, ce-am zis! 

Omul ne spusese tot ce avea pe suflet şi, dând frâu liber 
simţămintelor sale, îl luase gura pe dinainte. 

Pitt Holbers nu mai scoase o vorbă. Pe faţa indianului 
trecu un zâmbet şi acesta spuse: 

— Nu vă faceţi sânge rău! Am ghicit cine este acest om şi 
oricum i-aş fi spus fratelui marelui nostru Winnetou şi 
prietenului poporului meu că eu l-am recunoscut! Trebuia 
să-i spun că l-am recunoscut! 

Klara era foarte bucuroasă pentru că lucrurile mergeau 
aşa cum şi-ar fi dorit ea. 

— Mi s-a împlinit dorinţa! Ne vor însoţi toţi trei, nu-i aşa, 
dragule? 

— Toţi trei? Cum să ne însoţească Vulturul cel Tânăr? Te-ai 
gândit la sacul lui greu din piele? 

Punând soţiei mele această întrebare, l-am privit cu coada 
ochiului pe tânărul apaş. Privirea i se luminase. 

— Vulturul cel Tânăr are timp. Pentru el ar fi o mare cinste 
să vă însoţească. 

— Bine, am spus eu. Ne vor însoţi toţi trei. Vulturul cel 
tânăr va lua calul tărcat cu pete negre. Prietenii noştri vor 
lua asinii şi cortul. 

După ce am mâncat, am strâns cortul şi l-am dus în hotel. 
De acolo nu-l mai putea fura nimeni. 

Deodată, Hammerdull ne spuse: 

— Ia priviţi! Ce să fie asta? 

— Un asin! Al patrulea asin! A strigat soţia mea. 

— Da, e un asin care s-a întors la tovarăşii lui. Le-a scăpat 
bandiţilor! 

Avusesem noroc. Acum aveam un animal în plus, pe care-l 
puteam folosi la căratul poverilor şi eram foarte bucuros că 
toate patrupedele care îi fuseseră furate lui Old Surehand 
erau în mâinile noastre. 


Am cumpărat pentru Vulturul cel Tânăr o puşcă şi un 
revolver, pentru că războinicul nu mai avea nici o armă în 
afara cuţitului. După aceea am scris o scrisoare adresată lui 
Hariman F. Enters, care avea următorul conţinut: „M-am 
ţinut de cuvânt şi am venit la Trinidad. l-am cunoscut pe 
prietenii dumneavoastră, Wycliffe şi Howe. Pot spune că vă 
cunosc mai bine decât aş fi vrut. Cu toate astea, sunt gata 
să-mi ţin promisiunea. Dacă sunteţi cinstiţi, dar numai dacă 
sunteţi cinstiţi, sunt gata să vă arăt cele două locuri pe care 
le căutaţi. 

Burton.” 

Nimeni nu mă putea sili să rămân la Trinidad pentru a-i 
aştepta pe fraţii Enters. 

Convenisem să ne întâlnim în acel oraş şi, în alte condiţii, 
aş fi fost gata să aştept oricât pentru a-mi respecta 
cuvântul. Ştiam însă că fraţii Enters îi cunosc pe hoţii de 
cai. Aflasem destule despre aceşti doi fraţi care încercaseră 
deja să mă ducă de nas. Din cauza asta, am crezut că 
ajunge să le scriu această scrisoare. 

În ceea ce priveşte planurile mele, am preferat să păstrez 
tăcerea. Era mai bine ca oamenii din oraş să nu ştie încotro 
ne îndreptam. 

Cei care porniseră pe urmele hoţilor de cai s-au întors 
seara. Nu reuşiseră să prindă pe niciunul dintre aceştia. 
Hoţul pe care-l eliberasem se părea că-şi lăsase, 
deocamdată, deoparte îndeletnicirea, pentru că nu am auzit 
pe nimeni din oraş spunând că s-ar fi furat vreun cal. 

În dimineaţa următoare, am părăsit oraşul şi ne-am 
îndreptat spre vest. 

Aşa cum am mai spus, am împărţit patrupedele cum s-a 
putut mai bine. Soţia mea, eu şi Vulturul cel Tânăr călăream 
câte un cal tărcat. Cei doi prieteni ai mei călăreau fiecare 
câte un asin, iar ceilalţi doi asini erau încărcaţi cu lucrurile 
noastre. Printre aceste lucruri se numărau cortul şi sacul 
din piele al războinicului. Nu ştiam ce conţinea acest sac şi 
nici nu l-am întrebat pe tânărul războinic. Pentru că sacul 


amintit era foarte greu, am tras concluzia că ar conţine un 
obiect din fier, obiect care părea să aibă foarte mare preţ 
pentru apaş, fiindcă acesta avea mare grijă de povara sa. 
Era o plăcere să-i vezi pe bătrânii mei prieteni stând în şa. 
Amândoi îşi ţineau spatele drept, iar pe faţă li se citea 
bucuria pe care o simțeau pentru faptul că puteau fi alături 
de noi. Amândoi purtau la brâu câte două pistoale şi 
nelipsitul cuţit Bowie. Pe spate, fiecare părea să poarte o 
bâtă prinsă cu o curea de piele. Cel ce-i privea mai atent îşi 
putea da seama foarte uşor că nu era vorba de bâte, ci de 
puşti. Numai proprietarii lor ar fi avut curajul să tragă cu 
asemenea puşti şi asta numai pentru că puştile amenințau 
să sară în mii de bucăţi dacă cineva ar fi îndrăznit să tragă 
fie şi numai un foc cu ele. Cei doi însă nu şi-ar fi dat puştile 
nici măcar în schimbul celor mai noi şi mai scumpe arme. 
Seara, cei doi se ocupaseră ore întregi de puştile lor şi asta 
nu de dragul de a le face să semene cât de cât cu nişte 
puşti, ci pentru a îndepărta rugina care se pusese pe ele, 
pentru că nu mai fuseseră folosite de foarte multă vreme. 

Trebuie să amintesc că m-am folosit de prima ocazie care 
s-a ivit pentru a depăna amintiri împreună cu cei doi vulpoi 
ai Vestului Sălbatic. În ziua în care am ajuns la Trinidad, nu 
am avut timp pentru aşa ceva. 

Când am pornit la drum, mi-am mânat calul astfel încât să 
mă aflu între cei doi. 

Nu mai fusesem de mulţi ani în Vest şi nu era de mirare că 
nu mai ştiam nimic despre soarta multora dintre cei care 
fuseseră prietenii mei. Este adevărat că mai 
corespondasem cu unii dintre ei, dar toată lumea ştie ce 
scrie lumea de obicei în scrisori: lucruri banale, lucruri pe 
care omul le scrie în general despre sine, fără a da însă 
prea multe amănunte. Ştiam, totuşi, câte ceva despre unii 
dintre vechii mei prieteni. 

Ştiam că Old Firehand se odihnea pe veci în Saint Louis, 
unde se retrăsese, după ce se ocupase de o mină de argint 
care se afla în apropierea Lacului Argintiu. Nu ştiam însă 


nimic despre Harry, nici despre fiul său rezultat din prima 
căsătorie cu Ribanna. Băiatul lui Harry învățase, din păcate, 
prea curând să se descurce singur în viaţă şi nu simţise 
nevoia să se bazeze prea mult pe tatăl său. Ştiam că se 
ocupa cu vânătoarea, pentru că nu era în stare să rămână 
prea mult într-un loc anume. Setea lui de răzbunare nu se 
potolise. În ciuda celor întâmplate - lucruri despre care am 
scris în romanul „Winnetou” - uciderea mamei şi a surorii 
lui îl transformaseră într-un duşman neînduplecat al 
sioucşilor Ogellallah. Puşca lui semănase moarte şi 
nenorocire în rândurile acestora. Bănuiam că acest tânăr 
ducea o viaţă agitată. Aşa cum am scris în romanul 
„Dervişul”, mătuşa Droll pierise ucisă de glonţul unui 
ucigaş. 

Unde erau oare toţi eroii Vestului: Bloody Fox, vânătorul 
de urşi, Dick Stone, Will Parker, Davy lunganul şi toţi ceilalţi 
bărbaţi ale căror nume erau atât de cunoscute în această 
parte a Americii? Poate că vreun deal răsărit în savană sau 
vreo stâncă le acoperă trupurile. Poate că oasele lor se 
odihneau în nisipurile din Llano Estacado sau în vreo 
prăpastie necunoscută omului, din Grand Canyon. Pieriseră 
toţi aceşti prieteni ai mei! 

Corabia vieţii i-a dus numai pe câţiva dintre ei într-un port 
liniştit. Ştiam, de pildă, că Fammy grăsunul trăia liniştit, sub 
numele său adevărat, Jakob Pfefferkorn, undeva, lângă lacul 
Ontario. 

Hobble-Frank era rentier şi se gândea adesea cu durere în 
suflet la prietenul său Droll, dar nimic nu l-a putut convinge 
să se mai bucure măcar o dată de priveliştile savanei şi să-şi 
părăsească locuinţa de pe malurile Elbei40. 

Despre bătrânul Sam Hawkens, cei doi însoțitori ai mei îmi 
spuseseră câte ceva. Eu însumi nu mai aflasem nimic 
despre el, pentru că nu-mi scrisese nici măcar o singură 
dată. Acest lucru nu mă mira. Ştiam foarte bine că Sam 
prefera să atace cu cuțitul un urs Grizzly, decât să 
„îmnegrească hârtia albă cu cerneală neagră”, aşa cum el 


însuşi obişnuia să spună. Holbers şi Hammerdull mi-au spus 
că bătrânul Sam Hawkens ii vizitase în urmă cu opt ani şi că 
atunci când trecuse pe la ei, prin Trinidad, se bucura de o 
sănătate excelentă. 

Înainte de a se despărţi de el, Dick l-a întrebat dacă nu s-a 
gândit să se stabilească undeva şi să ducă un trai liniştit. 
După ce îşi îndesase peruca pe cap, mângâindu-şi, barba 
mare şi stufoasă, omuleţul răspunsese: 

— Liniştit? Sam Hawkens să trăiască liniştit? Şi cum îţi 
închipui c-ar fi asta, mă rog? Crezi oare că fiul mamei mele 
ar avea destulă răbdare pentru a sta măcar o zi între aceste 
ziduri? Nici nu mă gândesc! Toată viaţa am trăit sub cerul 
liber, dacă nu mă-nşel şi acolo vreau să-nchid ochii pentru 
totdeauna. O să găsesc eu un locşor care să-mi fie pe plac şi 
în care să stau liniştit împreună cu Liddy41. Hihihihi! 

Spunând acestea, bătrânul Sam îşi luase puşca în spinare 
şi dispăruse. 

— Şi de-atunci nu aţi mai auzit nimic în legătură cu el? Am 
întrebat eu. 

— Este cel din urmă lucru pe care-l ştim. 

— O mai fi trăind? 

— Şi de ce nu?! Bătrânul Sam nu te făcea să crezi c-ar fi 
cu un picior în groapă. Poate să trăiască şi o sută de ani. 
Doamne, rău îmi pare că n-am dat dracului şandramaua aia 
căreia-i zice hotel. Trebuia să plec cu el atunci când ne-am 
văzut ultima dată! Spuse Dick, supărat. 

— Cine te-a împiedicat? 

— Mai şi întrebaţi! Omul cu minte de copil care călăreşte 
alături cu dumneavoastră! Nu voia deloc să plece de prin 
părţile astea! 

— Aşa? Şi de ce, mă rog? 

— Hm! Nu mi-o luaţi în nume de rău, mister Shatterhand, 
dar nu ştiu dacă-mi este îngăduit să vorbesc despre asta. 

— Dă-i drumu', spuse Pitt Holbers. Îţi dau voie să vorbeşti. 
Faţă de mister Shatterhand n-am secrete. 


— Dacă-i secret, sau nu, asta nici nu mai contează, dar nu 
voiam să zic nimic, fără să ştiu dacă-mi dai voie s-o fac sau 
nu. 

— Mă faci curios, mister Hammerdull. 

— Ei, o să vă miraţi când o să auziţi despre ce-a fost vorba. 
Undeva, în bătrâna prerie, la trei zile de mers călare faţă de 
locul unde ne aflăm acum, cu mulţi ani în urmă, Pitt a trecut 
printr-o întâmplare foarte însemnată, pentru viaţa lui, la 
care se mai gândeşte şi acum. 

Privindu-l pe Holbers, mi-am dat seama că nu putea fi 
vorba decât despre una dintre acele întâmplări care sunt 
foarte importante pentru un om al Vestului şi care îl fac să 
devină un adevărat bărbat, un om singuratic şi tăcut. 

— Din păcate, continuă Dick, cele ce vreau să vi le 
povestesc s-au întâmplat înainte ca Pitt să mă fi întâlnit pe 
mine. Dacă m-ar fi întâlnit, poate că lucrurile ar fi luat altă 
întorsătură. Cred că şi tu eşti de aceeaşi părere, nu-i aşa, 
Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

— Nu întru totul, dragă Dick, îl contrazise lunganul. Acum 
patruzeci de ani şi mai bine, eram cu totul alt om şi ai fi 
putut să-mi spui orice, că tot nu te-aş fi ascultat. 

— Doamne, Dumnezeule! 'le cerţi cu mine ş-acum, la 
bătrâneţe, Pitt? 

— Nu-i vorba de-acum, e vorba de vremurile de-atunci. 

— Că-i vorba de vremurile de-atunci, sau nu, asta nici nu 
mai contează, oricum aş fi făcut eu într-un fel ca lucrurile să 
fi luat altă întorsătură. 

— Acum, că a trecut atâta vreme, e lesne să credem că 
lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, dar eu îţi spun că, de dragul 
ei, aş fi fost în stare să mă iau de piept cu toată lumea! 

— De dragul ei? E vorba cumva de vreo fată? Am întrebat 
eu, mânat de curiozitate. 

— Că-i vorba de-o fată, sau nu, asta nici nu mai contează, 
dar, vă rog, mister Shatterhand, uitaţi-vă puţin la prietenul 
meu. Vă vine a crede că ar fi putut trezi simţăminte de 


iubire în inima unei fete? Vă rog să-mi spuneţi adevărul, că 
doar vă pricepeţi la oameni. 

— Nu l-am cunoscut pe mister Holbers la vremea aceea şi 
mi-e greu să răspund la întrebare, am spus eu, evitând 
astfel o situaţie stânjenitoare. 

— Nu-i nimic, l-am cunoscut eu pe amicul Pitt, la puţină 
vreme după ce-a cunoscut-o pe fata asta şi pot să vă spun: 
Băiatul n-avea nici cea mai mică şansă. Îţi dai seama acum 
că n-aveai nici o şansă, Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

„Vulpoiul bătrân” se aplecă mult în şa, astfel încât să nu se 
vadă nimic pe trăsăturile obosite ale feţei. Apoi se îndreptă 
din nou şi spuse, fără să ne privească: 

— Dacă-mi dau seama? Asta nici nu mai contează. Pentru 
mine ea a fost, hm, singura iubire a vieţii mele. 

Omul spusese toate acestea cu simplitate şi cu hotărâre, 
stăpânindu-şi atât de bine sentimentele, încât aş fi dorit să-i 
strâng mâna. Şi Hammerdull tăcu câteva clipe, spunând 
apoi cu o seriozitate neobişnuită pentru el: 

— Că era vorba de dragoste, sau nu, asta nici nu mai 
contează. Oricum trebuie să recunoşti că ştiu să-ţi respect 
sentimentele. Nu am avut nimic împotrivă să te duci, an de 
an, în locul care ţi-a adus atâta suferinţă, aşa cum un bun 
creştin merge adesea la mormântul iubitei care-şi doarme 
somnul de veci. 

Pitt Holbers îşi trecu palma peste frunte, ca şi când ar fi 
vrut să alunge gândurile negre şi spuse: 

— Acum ştiţi de ce m-am simţit legat de locurile astea, 
domnule Shatterhand. Poate că vreodată, când o să am 
poftă s-o fac, am să vă povestesc totul pe-ndelete. 

După ce Holbers spuse toate acestea, ne-am continuat 
drumul în tăcere. Nu voi stărui prea mult asupra descrierii 
drumului, ci mă voi mulţumi să amintesc doar faptul că 
ducea către un platou care cobora apoi în minunata vale 
Apishapa, vale care se află între platoul propriu-zis şi 
stâncile numite Spanish Peaks. 


Peisajul montan era încântător. Am trecut călare prin acest 
paradis care părea că nu se va mai sfârşi vreodată. La 
vremea prânzului am făcut un popas lângă un râu, limpede 
precum cristalul. 

I-am spus soţiei mele câte ceva despre deosebirile care 
existau între munte şi şes în ceea ce priveşte frumuseţea 
peisajului. După obiceiul său, Vulturul cel Tânăr păstra 
tăcerea, ascultând. Nici Pitt Holbers nu scotea nici un 
cuvânt. Numai rotofeiul Dick Hammerdull mai spunea din 
când în când câte-o vorbă. După o vreme, Dick îi zise Klarei: 

— Mâine veţi vedea cu proprii ochi care sunt aceste 
deosebiri. O să trecem pe lângă un lac „al câmpiei” care 
este împrejmuit de munţi foarte înalţi. 

— Eu cunosc lacul ăsta? L-am întrebat pe prietenul meu. 

— Nu ştiu. E vorba despre lacul Kanubi. 

— Am auzit de un lac cu numele ăsta când am fost în 
Massachusetts, venind de la Lawrence. Se spune că lacul 
are o mare însemnătate în legătură cu trecutul mai multor 
triburi indiene, mai ales cu cel al indienilor seneka. Apa lui 
străluceşte scăldată în razele soarelui, iar insuliţele care se 
află pe el par a fi învăluite într-o mantie verde. Toate 
insulele acestea au fost leagănul a numeroase triburi. Aici, 
în mijlocul naturii minunate, indienii au dus o viaţă paşnică. 
Ştiu că unui lac de prin apropiere i s-a pus acelaşi nume. 
Sunt curios să văd dacă-l merită. 

— Cred că-l merită, spuse Holbers, după ce tăcuse destul 
de multă vreme. 

— Ai văzut lacul ăsta vreodată? L-am întrebat eu. 

— Eu? Da, foarte des. 

Spunând acestea, omul oftă. Poate că tocmai lacul acesta îl 
purta în lumea amintirilor tulburi, pe care le evocase cu 
puţină vreme în urmă prietenul său. Am preferat să tac 
pentru a nu-i răscoli sufletul. Pitt trase aer în piept şi spuse: 

— Lângă lacul ăsta m-a rănit puşlamaua. Era să mă 
omoare. 

— Cine? Am întrebat eu. 


— Un anume 'lom Muddy. Aţi auzit vreodată de nemernicul 
ăsta? 

— Nu. 

— Cred că nici măcar nu era ăsta numele lui adevărat. N- 
am aflat niciodată cum îl chema de fapt. 

— L-ai mai întâlnit de atunci? 

— Din păcate, nu, cu toate că l-am căutat mult timp. Poate 
că am să vă povestesc totul când s-o întuneca. Pentru 
indienii seneka e foarte important. 

— Ce e important? 

— Că şi-au aşezat satele pe malul lacului aceluia din 
Massachusetts. Ştiţi care era de fapt numele tribului? 

— Da, Senontowana. 

— Aşa este. Cei care i-au numit seneka au fost albii. Eu 
unul m-am înţeles întotdeauna foarte bine cu indienii din 
tribul ăsta, spuse Pitt, ca şi când s-ar fi simţit dator să-mi 
dea neapărat o explicaţie. 

— Dar de ce? L-am întrebat eu. 

— Pentru că. Pentru că. Pentru că. hm. O să vă spun mai 
multe în seara asta. Deocamdată, voi păstra tăcere. Vă rog 
să nu vă supăraţi. 

În cursul după-amiezii, ne-am continuat drumul şi am 
ajuns pe o culme de unde puteam vedea un podiş care se 
întindea spre apus. Soarele se pregătea să apună. În 
mijlocul acestui podiş, se vedea strălucind în razele lui un 
diamant, încadrat de o salbă de smaralde lucitoare, care 
păreau scăldate în cununi de foc. 

— Acela e lacul Kanubi, spuse Holbers. Pe cât de aproape 
pare a fi, pe atât de departe se află în realitate. Ne-ar 
trebui trei ore ca să ajungem acolo. Ar fi mai bine să 
poposim aici, adică, dacă n-aveţi nimic împotrivă, vom 
poposi în acelaşi loc în care am înnoptat eu când am văzut 
locurile astea pentru prima oară. 

Pitt ne duse într-un loc mai ferit de vântul rece al nopţii. În 
apropiere, curgeau apele unui mic râu, iar caii aveau hrană 
din belşug. Nici nu ne-am fi dorit un adăpost mai bun. Am 


pregătit cortul pentru soţia mea şi am făcut focul. Noi, 
bărbaţii, am preferat să dormim sub cerul liber. Era în toiul 
verii şi pentru oricine era o plăcere să doarmă sub cerul 
liber. 

Noaptea ne-a învăluit în timp ce mâncam şi a răsărit luna. 
Aerul era curat şi cerul, senin. Totul se vedea foarte bine şi 
foarte clar la lumina lunii. Diamantul care strălucise în 
razele soarelui avea acum luciri argintii şi era aidoma unei 
perle. 

Pitt Holbers începu să-şi depene amintirile. 


— Ca şi azi, lacul lucea sub ochii mei. Lacul ăsta mă 
atrăgea, mă chema la el. În ziua aceea m-am trezit foarte 
devreme şi am pornit călare, înainte ca soarele să se fi 
înălţat pe cer, am ajuns lângă lac. În iarbă se vedeau urme 
care trădau faptul că pe acolo trecuseră oameni, indieni. 
Asta m-a făcut să fiu cu băgare de seamă. Mi-am ascuns 
calul şi am urmărit atent urmele pe care le văzusem în 
iarbă. Ele m-au purtat prin tufişuri, până în apropierea 
lacului. Acolo, lângă lac, am văzut nişte cabane, sau mai 
bine spus nişte case. Nu erau numai wigwam-uri sau 
corturi, ci şi case, case în toată puterea cuvântului, case 
construite din bârne şi din scânduri. Pe malul lacului erau 
mai multe bărci. Am văzut şi nişte plase de pescuit care 
fuseseră puse la uscat. Uşile caselor erau închise şi nu se 
vedea nici ţipenie de om. Toţi dormeau şi dormeau fără 
grijă, fiindcă n-am văzut străji pe nicăieri. Atunci am ieşit 
încet de după un tufiş şi am văzut-o. Am văzut-o pe cea mai 
frumoasa fată din lume. Stătea pe o piatră şi privea spre 
răsărit, spre locul de unde tocmai apăruse soarele. Era 
îmbrăcată într-un veşmânt din piele albă, împodobit cu 
franjuri roşii, iar în părul negru, care-i atârna pe spate, 
purta flori şi agrafe asemănătoare păsărilor colibri. Când 
agrafele au început să strălucească în lumina soarelui, fata 
s-a ridicat, şi-a desfăcut braţele şi a exclamat cu supunere şi 
venerație: 

— O, Manitou! O, Manitou! 

Apoi şi-a împreunat mâinile şi a rămas nemişcată multă 
vreme, privind spre soare. 

N-am mai putut sta locului şi m-am îndreptat încet spre ea. 
Când m-a văzut, fata nu s-a speriat, ci a rămas nemişcată, 
mulţumindu-se să mă privească cu nişte ochi în care se 
citea mirarea. Eu m-am purtat ca un dobitoc sadea, pentru 
că în loc să o salut, am întrebat-o: 

— Cum te cheamă? 

— Aşta, mi-a răspuns ea imediat. 


Mai târziu am aflat că „Aşta” însemna, în graiul ei, 
„bunătate”. Aşa şi era. Fata asta era plină de bunătate. Era 
liniştită, binevoitoare şi blândă. Pot să vă spun că luni de 
zile am trecut pe la lacul ăsta şi prin împrejurimile lui, 
numai că fata nu-mi plăcea numai mie, ci şi altora. Cei ce 
apucau s-o vadă o dată n-ar mai fi plecat de lângă ea. Aşta îi 
furase inima şi lui lom Muddy, dar şi unui sioux Ogellallah. 

Am văzut-o pe cea mai frumoasă fată din lume. 

Stătea pe o piatră şi privea spre răsărit... 

Holbers îşi întrerupse pentru câteva clipe povestirea, iar 
soţia mea ii zise: 

— Domnule Holbers, nu ne-aţi spus ale cui erau casele de 
pe malul lacului şi nu ne-aţi povestit cine era tatăl lui Aşta. 

— Nu v-am spus? Hm, aşa sunt eu, când mi-aduc aminte 
de Aşta, uit de toate. Tatăl ei era vraciul tribului seneka. 
Vraciul a plecat de pe pământurile tribului său însoţit de 
câţiva războinici, pentru că „omul alb” îl ura de moarte. Aşa 
a ajuns tatăl lui Aşta în Vestul Sălbatic, adică, mai precis, 
prin locurile astea şi a văzut lacul. A rămas uimit de 
frumuseţea acestei oglinzi de apă şi de asemănarea cu lacul 
de pe plaiurile sale natale. Toate astea l-au făcut să se aşeze 
lângă lac, împreună cu cei ce-l însoţiseră. Vraciul şi oamenii 
săi şi-au construit case, aşa cum aveau obiceiul cei din 
tribul său. Indienii au dat acestui lac denumirea lacului de 
pe malurile căruia plecaseră. L-au denumit Kanubi. De 
această aşezare a indienilor au aflat curând şi vânătorii albi 
şi vânătorii roşii. Toţi veneau în acel loc pentru a găsi pace 
şi linişte. Toată lumea ştia că acolo se respecta o lege 
nescrisă: cine venea în acea aşezare de lângă lac trebuia să 
lase deoparte ura şi duşmănia şi să se lase stăpânit doar de 
iubire. 

Omul tăcu din nou câteva clipe, trase aer în piept şi 
continuă: 

— Astea au fost timpuri frumoase, a fost singura dată în 
viaţa mea când am fost cu adevărat fericit, vreau să spun nu 
numai ca bărbat care aparţinea Vestului, ci şi ca om. Dar, să 


depăn firul povestirii. Printre albii care veneau foarte des în 
aşezarea de lângă lacul Kanubi se număra şi Iom Muddy, 
iar printre războinicii roşii care erau întâlniți foarte adesea 
pe lângă lac era şi un tânăr vraci din tribul sioucşilor 
Ogellallah, care venise la tatăl lui Aşta pentru a-şi face 
ucenicia şi pentru a învăţa lucrurile tainice pe care le 
cunosc numai pieile roşii. Nimeni nu ştia unde îşi avea 
sălaşul acest tânăr vraci, dar cred că era o cabană undeva, 
în apropierea unui afluent al râului Purgatorio. Se pare că 
indianul îşi părăsise locuinţa pentru a fi împreună cu 
maestrul său. Vraciul acesta era un tânăr frumos, care 
cunoştea taina mânuirii tuturor armelor, dar care era 
condus numai de gânduri paşnice. Nici nu era de mirare că 
Aşta era atrasă mai mult de el, decât de toţi ceilalţi bărbaţi 
care veneau s-o vadă. Eu n-am ştiut asta, ci am aflat-o de la 
Tom Muddy. 

Tom Muddy ăsta nu era nici frumos şi nici foarte iubit. 
Nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Pusese un ochi pe 
Aşta, ba aş spune că i-a pus pe amândoi, dar ea nu voia să-l 
vadă, se ferea de el şi făcea tot ce-i stătea în putere să nu-i 
vorbească, pentru că lui Tom îi intrase în cap că ea trebuie 
să fie cu orice preţ soţia lui. Cred, însă, că o iubea, dar o şi 
ura, în aceeaşi măsură, pentru că fata îşi dăduse pe faţă 
simţămintele faţă de el. În sufletul lui se dădea o luptă 
aprigă. Cel mai bine se înţelegea cu mine, nici astăzi n-aş 
putea spune de ce. Poate pentru că mie nu mi-era greu să-i 
spun că nu vreau să am de-a face cu el, aşa cum îi spuneau 
ceilalţi. Făceam tot ce puteam pentru ca el să nu-şi dea 
seama că şi eu o iubeam pe tânăra indiancă. M-am gândit 
de foarte multe ori că ea nu era de nasul meu, dar apoi mi- 
am spus că nu eram de lepădat şi că puteam să mă măsor 
oricând, cu oricine. Când o vedeam, îmi pierea curajul, mi 
se topea inima şi uitam tot ce vrusesem să-i spun. 

Într-o zi, când mă întorceam de la vânătoare, am aflat de 
la Tom Muddy că tânărul vraci Ogellallah a cerut tatălui 


Aştei mâna fiicei sale şi că bătrânul fusese de acord ca 
indianul s-o fure în timpul nopţii. 

— S-o fure? A întrebat soţia mea. Asta trebuia să facă 
tânărul indian? 

— Nu numai că aşa trebuia, dar aşa se şi cădea să facă. 
Am aflat şi eu că toate datinile astea trebuie respectate din 
anumite pricini foarte precise. Tatăl şi mama îşi cresc fata, 
înfruntând toate greutăţile. Iată că vine un străin şi le-o 
fură. Străinul îi ia fetei o mare parte din sufletul ei şi ea îl 
urmează cu drag, fără să se întrebe dacă străinul merită 
dragostea ei. Toate frământările astea sufleteşti sunt 
oglindite în tradiţii. Fata este gata să se lase răpită, dar 
părinţii fac tot ce le stă în putere pentru a împiedica asta. 
Viitorul soţ, pe de altă parte, face tot ce-i stă-n putere 
pentru a răpi fata şi pentru ca toate măsurile pe care le iau 
părinţii să fie de prisos. Dacă nu poate răpi fata printr-un 
şiretlic, el o va răpi cu forţa. În această confruntare dintre 
viitorul mire şi rudele fetei, băiatul trebuie să-şi dovedească 
şiretenia şi curajul, pentru că, de foarte multe ori, fata este 
apărată de întregul trib din care face parte. Prin faptele 
sale, viitorul mire dovedeşte că este demn de fata pe care o 
răpeşte, iar membrii tribului fetei vor şti la ce se pot aştepta 
de la viitorul soţ. 

Când am aflat de la Tom Muddy cum stăteau lucrurile, m- 
am simţit de parcă aş fi primit un pumn în frunte. Eu eram 
năucit, dar Tom Muddy era furios. El s-a jurat pe tot ce-avea 
mai scump că fata nu va fi niciodată soţia vraciului sioux. 
Când şi-a dat pe faţă simţămintele, Tom mi-a arătat pistolul 
şi mi-a spus: 

— Dacă-mi apare în faţa ochilor, îi fac o gaură-n burtă 
nemernicului ăla roşu, aşa, să-i piară pofta să mai 
râvnească la fata asta. 

Am crezut că era de datoria mea să-l previn pe tânărul 
sioux, dar el dispăruse. Dispăruse pentru că, din clipa în 
care primise încuviințarea tatălui fetei, el trebuia să plece şi 
să revină mai târziu pentru a arăta că este în stare să 


răpească fata. Tânărul trebuia să se comporte ca şi când ar 
fi fost în joc chiar viaţa lui. Pentru a duce la îndeplinire 
totul, indianul nu putea întreprinde nimic în timpul zilei, de 
aceea mi-am dat toată osteneala să-l găsesc în timpul 
nopţilor care-au urmat. Asta era o treabă primejdioasă, 
pentru că ştiam bine că şi lom Muddy făcea tot posibilul 
pentru a-l găsi pe tânărul sioux. Trebuia, aşadar, să mă 
feresc de unul şi să-l găsesc pe celălalt şi vă spun că asta nu 
era o treabă deloc uşoară. Trebuia să fiu cu mare băgare de 
seamă. L-am căutat o săptămână întreagă pe tânărul vraci, 
dar nu am dat de urma lui. După toată săptămâna aceea, a 
urmat o noapte neagră, fără lună şi fără stele. Nu ploua, 
dar era umed. Cu toate astea, nu m-am mulţumit să stau 
liniştit lângă foc, ci am continuat să-l caut pe indian. 
Presimţeam că se va întâmpla ceva chiar în noaptea aceea 
neagră şi umedă, ceva la care eu trebuia să iau parte cu 
orice preţ. M-am strecurat uşor până când am ajuns la 
peretele din spate al casei în care se afla Aşta. Apoi m-am 
târât încet până în colţul casei, unde voiam să mă întind pe 
burtă pentru a trage cu urechea la ce se va mai întâmpla şi 
pentru că din locul în care eram puteam auzi dacă s-ar fi 
mişcat ceva pe lângă două dintre laturile casei. Când am 
ajuns la colţul casei, am vrut să mai înaintez puţin şi. 
Dumnezeule mare! În faţa mea se afla cineva, întins pe 
burtă ca şi mine. Era să dau nas în nas cu el! Cu toate că 
era întuneric, omul mă văzuse, aşa cum îl văzusem şi eu pe 
el. Oare cine era? Era siouxul sau era Iom Muddy? Am 
deschis gura pentru a spune ceva, când cel ce se afla în faţa 
mea ridică braţul. Am auzit împuşcătura şi apoi m-am 
rostogolit pe-o parte ca un sac, fără a fi în stare să scot nici 
măcar un sunet. Am zăcut aşa, fără simţire, până când am 
fost găsit, purtat în casă şi readus la viaţă. 

Sigur că cei ce se aflau în casă au auzit împuşcătura şi au 
ieşit pentru a vedea ce se întâmplase. A venit bătrânul 
vraci, a venit soţia lui, fiica lui, Aşta şi mulţi alţii. Printre cei 
care au venit pentru a vedea ce se întâmplase se afla însă şi 


tânărul vraci Ogellallah. Indianul şi-a dat seama imediat că 
putea întoarce toată situaţia în folosul lui. Când oamenii 
care se strânseseră în jurul meu m-au dus în casă şi m-au 
întins pe un pat, de afară s-a auzit strigătul de izbândă al 
sioucşilor Ogellallah. Oamenii au văzut imediat că Aşta nu 
era nicăieri şi şi-au dat seama că indianul reuşise s-o 
răpească. Dacă indianul ar fi putut să se îndepărteze cu 
tânăra fată de casa părinţilor ei, aceasta era pe veci a lui. 
Tânărului vraci nici măcar nu i-a fost foarte greu să facă 
lucrul ăsta, pentru că Aşta l-a urmat de bunăvoie. Tânărul 
sioux a adus fata în casa părinţilor ei şi a fost întâmpinat ca 
un fiu al acestora. Trăgând asupra mea, Iom Muddy 
înlesnise planul indianului. Ponoasele le trăgeam eu. Am 
stat mult timp țintuit la pat, chinuit de fierbinţeală, plutind 
între viaţă şi moarte. M-am refăcut foarte greu, dar imediat 
ce-am putut merge, am avut grijă să plec şi să nu spun 
nimănui nimic din tot ce ştiam. Nimeni nu bănuia cine şi din 
ce cauză trăsese asupra mea. 

Puşlamaua aia de Tom a dispărut fără urmă, chiar în 
noaptea cu pricina. Mi-am dat toată osteneala să dau de 
urma lui, dar nu l-am găsit nicăieri. Peste câţiva ani, m-am 
întors la lacul Kanubi. Casele, în care locuiseră oamenii 
care se aşezaseră pe malul lacului, erau goale, părăsite. 
Indienii din tribul seneka fuseseră atacați de o bandă de 
răufăcători albi şi fuseseră ucişi cu toţii. Nu mai era în viaţă 
decât Aşta, pentru că plecase împreună cu soţul ei şi trăia 
într-unul din satele sioucşilor Ogellallah. 

— Aţi mai întâlnit-o vreodată? Întrebă Klara. 

— Nu, niciodată, răspunse Pitt Holbers. Pentru mine, 
sioucşii Ogellallah au fost duşmanii albilor. Sigur că am 
încercat să aflu câte ceva despre Aşta şi am şi aflat că era 
foarte fericită alături de soţul ei. De asemenea, că vraciul 
Ogellallah ar trăi undeva, în apropierea râului Niobrara, 
unde s-ar fi retras într-o rezervaţie, împreună cu ucenicii 
săi. Se spune că vraciul se ocupă numai de totemuri şi 


wampum-uri42 şi că citeşte cărţile pe care i le trimit albii. 
Se mai spune că ar fi foarte respectat de albi. 

— Ştii cum se numeşte indianul ăsta? L-am întrebat pe 
Holbers. 

— Da, a răspuns el. 

— Se numeşte cumva Wakon? 

— Da, Wakon. 

— Am auzit şi eu de el, deşi nu l-am văzut niciodată. Şi-a 
dedicat întreaga viaţă studiului rasei roşii şi a scris cărţi 
despre indieni, cărţi care, din păcate, n-au fost încă tipărite. 
El nu vrea să le publice decât atunci când va fi terminat de 
scris ultimul volum. Lumea nu se interesează însă prea mult 
de cărţile lui. 

— Câţi ani are vraciul acum? Întrebă soţia mea. 

— E cam de-aceeaşi vârstă cu Pitt, am răspuns eu, dar 
trebuie să spun că bărbaţii adevăraţi nu mor, până când nu 
duc la îndeplinire ceea ce şi-au pus în gând. Când spun 
asta, nu mă gândesc, desigur, la eroii care îşi pierd viaţa în 
luptă. Sunteţi obosiţi? Întrebarea i-o pusesem mai ales lui 
Holbers, care se înfăşurase în pătura lui şi părea că vrea să 
se culce. 

— Nu, nu mi-e somn, a răspuns el, dar amintirile mi-au 
răscolit sufletul. Am iubit-o mult pe indianca aceea, foarte 
mult! De atunci nu m-am mai uitat niciodată la vreo femeie 
şi nu m-am mai gândit niciodată la însurătoare. Am fost un 
singuratic şi cred că, atunci când mi-o veni ceasul, am să 
mor singur. Aş vrea să mă culc. Noapte bună! 

I-am urat la rândul nostru „noapte bună”, dar noaptea a 
fost bună doar pentru unul dintre noi, mai precis pentru 
Hammerdull, care se înfăşurase în pătură deja de când 
prietenul său îşi începuse istorisirea, pentru că el cunoştea, 
desigur, toate amănuntele acestei triste poveşti de 
dragoste. Dick dormea tun, în schimb, noi nu ne mai 
găseam locul. Timp de două ore, Pitt Holbers s-a întors de 
pe-o parte pe alta şi, în cele din urmă, s-a sculat şi a început 
să se plimbe, încolo şi-ncoace, pentru a se linişti. 


Trebuie să spun că atunci, în seara aceea, l-am cunoscut 
pe Pitt Holbers sub o altă înfăţişare. Era cu totul altul decât 
cel pe care-l ştiusem până atunci. Carapacea în care se 
închidea căzuse, bucată cu bucată. Omul ţinuse, probabil, 
cea mai lungă cuvântare din viaţa lui, dar nu numai asta mă 
uimise, ci şi felul în care se exprimase. Aş îndrăzni să spun 
că Pitt vorbise literar. Am descoperit astfel o latură a 
sufletului său, a cărei existentă nici n-o bănuiam, pentru că 
omul era scump la vorbă şi părea să nu ţină la nimeni. Îl 
întâlnisem de multe ori pe acest om, dar niciodată nu-mi 
vorbise despre lucrurile despre care ne-a povestit în acea 
seară. 

Se făcuse miezul nopţii şi Holbers nu se întorsese încă în 
mica noastră tabără. Am adormit, în cele din urmă, răpus 
de oboseală, dar m-am trezit peste vreo două ore. Acum Pitt 
era la locul său. Se întorsese din plimbarea nocturnă, dar 
nu se culcase. M-am ridicat în picioare, când Vulturul cel 
Tânăr a sărit în sus ca un arc. Din cort s-a auzit vocea soţiei 
mele: 

— Nici eu nu dorm. Pot să vă fac o propunere? 

— O propunere? Am întrebat eu, curios. 

— Să plecăm! Haideţi să mergem la lac! Oricum, nu mai 
putem dormi şi asta ni se întâmplă din cauza poveştii triste 
pe care-am ascultat-o înainte de a ne culca. 

Holbers spuse la rândul său: 

— Well, Să plecăm! Probabil că lacul îl atrăgea cu 
amintirile pe care i le trezea. 

Oare numai din cauza poveştii lui Holbers nu putusem să 
dormim aproape deloc, sau mai era şi altceva care ne 
făcuse să ne trezim cu mult mai devreme decât plănuisem? 

Am călărit tăcuţi, unul lângă altul, şi, în curând, am ajuns 
la şes şi am început să înaintăm mai repede. 

S-a luminat de ziuă, iar când soarele a luat în stăpânire 
cerul, am ajuns într-o pădure care împrejmuia lacul. Am 
intrat în pădure, trecând peste o câmpie care se termina 
într-un luminiş. Acest luminiş a devenit din ce în ce mai 


îngust, transformându-se, în cele din urmă, într-o cărare 
lată de cinci-şase metri. 

— Acesta-i drumul pe care am mers şi atunci, a spus 
Holbers, numai că acum pădurea este mai deasă şi copacii 
sunt mai înalţi. Aici am dat de urmele acelea. Peste puţină 
vreme, vom vedea oglinda lacului. 

Pitt a luat-o înainte şi, la un moment dat, s-a întors spre 
Nn0i şi ne-a spus: 

— Astea sunt cele din urmă tufişuri. În curând ajungem la 
lac şi o să vedem piatra pe care stătea Aşta, atunci când am 
văzut-o pentru prima dată. Ah, Cerule! 

Omul trecuse şi de cele din urmă tufişuri, dar se oprise 
deodată, cu un strigăt de uimire. L-am urmat repede şi ne- 
am dat seama că avea tot dreptul de a fi uimit. 

Ajunsesem pe malul dinspre răsărit al lacului, care era de 
o frumuseţe răpitoare. Într-adevăr, lacul acesta putea fi 
asemuit cu lacul Kanubi din statul Massachusetts. Nu 
aveam însă timp să ne lăsăm vrăjiţi de frumuseţea lui. În 
dreapta noastră se găseau ruinele a ceea ce fuseseră odată 
casele indienilor din tribul seneka. În faţa ochilor noştri se 
întindeau apele transparente, albastre-verzui ale lacului, 
care părea că îşi revarsă peste maluri verdele intens al 
apelor sale. În stânga noastră, unde tufişurile se întindeau 
până la malul lacului, era o piatră mare, albă, netezită de 
ape, iar pe acea piatră se afla. O indiancă tânără, care 
semăna leit cu fata pe care ne-o descrisese Holbers cu o 
seară înainte! 

Era îmbrăcată într-un veşmânt din piele albă, împodobit 
cu franjuri roşii, iar în părul negru, care-i atârna pe spate, 
purta flori care străluceau în soare, precum pietrele 
preţioase. Fata nu stătea cu faţa spre soare, ci privirea îi 
era aţintită chiar spre locul din care ne-am ivit noi. Era 
frumoasă, foarte frumoasă. 

Tânăra indiancă nu făcu nici o mişcare, ci ne privi liniştită 
cu ochii ei mari şi negri. 


Pitt Holbers a descălecat şi s-a îndreptat ca vrăjit spre 
fată, păşind cu grijă, de parcă s-ar fi temut să n-o tulbure, s- 
a oprit şi a întrebat-o: 

— Cum te cheamă? lar ea i-a răspuns: 

— Mă cheamă Aşta. 

— Care-i vârsta ta? 

— Optsprezece veri. 

Holbers îşi trecu mâna peste faţă, de parcă ar fi vrut să se 
trezească dintr-un vis. 

— Nu, nu, nu se poate, tu nu eşti ea, chiar dacă semănaţi 
ca două picături de apă! 

— Vorbeşti de bunica mea? Întrebă fata. Se spune că 
semăn foarte mult cu ea. 

— Cum o cheamă pe bunica ta? 

— Aşta, ca pe mine. 

— Cine-i bărbatul bunicii tale? 

— Numele lui este Wakon. Aşezarea noastră e undeva la 
nord, lângă râul Niobrara. 

Împreunându-şi mâinile, Holbers exclamă: 

— Este o nepoată de-a ei. O nepoată! Fata s-a înclinat 
surprinsă spre el. 

— Îi cunoşti pe bunica şi pe bunicul? Nu te-am văzut 
niciodată pe plaiurile noastre. 

— Nici eu nu i-am văzut nicicând în locurile în care s-au 
aşezat acum. I-am cunoscut înainte ca. Înainte ca ei să fie 
soţ şi soţie. 

— Cum? Erai în ţinuturile de lângă lac, atunci când s-au 
cunoscut bunicii? 

Fata s-a apropiat mai mult de el şi a continuat: 

— Atunci ştiu cine eşti. În tribul nostru s-a vorbit adesea 
despre un alb, căruia marele vraci al sioucşilor şi femeia lui 
trebuie să-i fie recunoscători. Tu semeni foarte mult cu 
bărbatul alb al cărui chip mi-a fost zugrăvit de-atâtea ori. 
Spune-mi, numele tău este Pitt Holbers? 

— Da, acesta-i numele meu. 


— Înseamnă că tu l-ai salvat pe Wakon. Tu eşti acela care 
s-a sacrificat pentru el. De ce nu ai venit niciodată la noi? 
Marele vraci şi soţia lui s-au întrebat adesea unde eşti, au 
vrut să afle care-i soarta ta, dar totul a fost în zadar, căci n- 
au putut să-ţi dea de urmă. Îngăduie-mi să te salut! 

Înainte ca Holbers să fi făcut vreo mişcare, fata îi luase 
mâinile amândouă şi i le sărutase. 

Pitt tremura din toate încheieturile, atât de mari fuseseră 
uimirea şi emoția de care era stăpânit. Desigur că şi acea 
întâlnire neaşteptată îl emoţionase profund. 

— De unde ştie Wakon că glonţul acela trebuia să-l ajungă 
pe el? Eu n-am spus nimănui, niciodată, nimic! 

— Ba da! Ai făcut-o fără să vrei şi fără să ştii, când erai 
chinuit de fierbinţeală. Wakon l-a întâlnit de două ori pe 
omul care a vrut să-i curme firul vieţii, dar nu a putut să-l 
prindă. Numele lui nu era Tom Muddy, ci Santer. Aseară, 
când focul vostru s-a văzut în noapte ca o steluţă 
sclipitoare, bunica mi-a spus: „Aşa strălucea focul 
ocrotitorului nostru alb în noaptea dinaintea zilei în care l- 
am văzut întâia dată”. 

— Bunica ta este aici? A întrebat Pitt, repede. 

— A fost aici. Acum nu mai este, a răspuns indianca. A fost 
aici, împreună cu mai multe femei şi fete, dar a plecat cu 
ele, imediat ce s-a crăpat de ziuă. Numai eu am mai rămas. 
Să stau de strajă, să văd ce se mai întâmplă şi să le dau de 
ştire celorlalte. 

— Să le dai de ştire? A întrebat Pitt, zâmbind. Şi dacă am fi 
fost nişte duşmani ai tribului tău? 

— Atunci nu m-aţi fi văzut. 

— Ai vrut să ştii cu orice preţ cine suntem? 

— Da, pentru că am văzut focul pe care l-aţi aprins. 

— A, da, aşa este! Şi acum trebuie să pleci repede? 

— Da. Ca să le ajung din urmă pe celelalte. Nu am voie să 
părăsesc locul ăsta, până ce nu aflu când şi unde te voi 
întâlni din nou. 

— Unde mergeţi? 


— N-am voie să spun. 

La auzul acestor cuvinte, Vulturul cel Tânăr cobori de pe 
cal şi se apropie de fată, spunându-i: 

— Ai voie! Uită-te la mine! Eu sunt fratele tău! 

Vulturul cel Tânăr era îmbrăcat în veşmintele cele noi pe 
care i le păstrase Hammerdull. Indianul îşi puse degetul pe 
partea dreaptă a pieptului, unde, pe haina din piele, era 
prinsă o stea în douăsprezece colţuri, făcută din perle. Am 
văzut că şi fata avea prinsă-n piept o asemenea stea. 

— Eşti un Winnetou? L-a întrebat ea, privindu-l cu atenţie. 

— Da. 

— Eu sunt o Winnetah. Amândoi purtăm în piept steaua 
marelui Winnetou, deci suntem frate şi soră. Eu sunt o sioux 
Ogellallah, iar tu? 

— Eu sunt un apaş Mescalero. 

— Eşti din tribul lui Winnetou. Rogu-te, spune-mi numele 
tău. 

— Mi se spune Vulturul cel Tânăr. Fata se arătă surprinsă. 

— Ştiu că un învățăcel al marelui vraci Tatellah-Satah, un 
învățăcel pe care vraciul îl preţuieşte, poartă acest nume. 
Războinicul a fost numit astfel, de pe vremea când era 
foarte tânăr. Alţi tineri de vârsta lui nu au încă un nume. 
Vulturul cel Tânăr a fost primul căruia Tatellah-Satah i-a 
îngăduit să poarte steaua lui Winnetou. Ştii tu oare unde se 
află acest războinic acum? 

— Se află în faţa ta. 

— Tu eşti acela? Trăieşti? S-a auzit că ai fi dispărut, spuse 
fata, lăsându-se în voia bucuriei care o cuprinsese. 

— 'Toate vorbele care s-au spus sunt adevărate. 

— Ai plecat în căutarea lutului sfânt din care se face pipa 
păcii? 

— Da. Şi am fost pus la încercări şi mai grele. 

— Se spune că tu însuţi te-ai supus unor încercări foarte 
grele. 

— Şi asta-i adevărat. 


Era o încântare să-i priveşti pe cei doi tineri. Eram convins 
de faptul că ei reprezentau viitorul rasei lor. 

— Ai putut să treci prin toate aceste încercări? 

— Da. Marele Manitou m-a călăuzit şi m-a ocrotit. Au 
trecut patru ani de când am părăsit Mount Winnetou. Acum 
mă întorc. Ai acelaşi drum? 

— Da. 

— Nu te mai întreb încotro trebuie să-ţi îndrepţi paşii, 
pentru că ştiu că te voi revedea. Rogu-te, dă-mi mâna ta. 

— ȚŢi le dau pe amândouă, a spus fata, întinzându-i mâinile 
şi privind cu ochi mari chipul frumos şi sobru al tânărului 
războinic. 

Vulturul cel Tânăr nu o privea pe fată, ochii lui rătăceau 
undeva, dincolo de apele lacului, departe în zare. Cei doi 
tăcură câteva clipe, apoi războinicul spuse: 

— Nepoata celui mai mare vraci al sioucşilor, nepoata celui 
ce caută şi celui ce ştie şi ucenicul marelui Tatellah-Satah, 
la care sufletul chinuit al rasei roşii a aflat adăpost. Aceasta 
eşti tu şi acesta sunt eu. Marele Manitou este acela care a 
vrut ca noi doi să ne întâlnim aici. Că noi ne despărţim este 
doar o părere, căci binecuvântat este locul în care ne vom 
întâlni din nou. Fii binecuvântată, frumoasă Winnetah! 

Războinicul sărută amândouă mâinile fetei, apoi o întrebă: 

— Pleci chiar acum? 

— Da, chiar acum, dar spuneţi-mi unde duce drumul 
vostru. 

— Mai întâi, trebuie să ajungem la Amvonul Diavolului. Ştii 
unde este? 

— Da, ştiu unde este şi mă bucur că m-ai întrebat, căci 
trebuie să-ţi spun să te fereşti de cineva. 

— De cine? 

— De Kiktahan Shonka, bătrâna căpetenie a sioucşilor 
Ogellallah. 

— De căpetenia tribului tău? 

— Ah! Exclamă fata, cu mândrie. Aşta nu are căpetenie! 
Triburile Dakota se frământă. Războinicii tineri sunt de 


partea lui Winnetou, cei bătrâni sunt împotriva lui! Ştiu că 
bătrânul Kiktahan Shonka vine la Amvonul Diavolului 
pentru a ţine sfat cu bătrânele căpetenii ale războinicilor 
utah. Fereşte-te să cazi în mâinile lor! Se spune că şi Old 
Shatterhand va fi acolo! 

— Ştiu. 

— Şi crezi că-i adevărat? 

— Cred. 

— Atunci îl vom vedea, dacă scapă de primejdiile care-l 
pândesc. 

— Ştii care sunt acele primejdii? 

— Nu. Tot ce ştiu este că sunt oameni care vor să-l prindă 
şi să-l vadă murind la stâlpul caznelor, aşa cum şi-ar fi dorit 
toţi duşmanii lui Winnetou. Se spune că a îmbătrânit şi că 
păru-i este alb. La bătrâneţe, trupul şi sufletul îşi pierd 
puterea. Ce mult s-ar bucura duşmanii lui, dacă bătrânului i 
se va întâmpla acum, la bătrâneţe, ce nu i s-a întâmplat la 
tinereţe! Dacă aş şti când şi de unde vine, aş pune iscoadele 
să-l păzească şi să-i spună să se păzească! 

— Nu-ţi face griji pentru el, Aşta! 'Toate vorbele pe carei 
le-ar spune iscoadele tale i s-au spus deja. 

— l-a spus cineva să fie cu băgare de seamă? 

— Da! 

— Manitou fie lăudat! Acum pot să-mi văd de drum, dar 
stai! Numai o clipă! 

Fata îşi îndreptă paşii spre ruinele unei case pentru a-şi 
lua calul. Acolo încalecă şi se îndreptă spre noi, pentru a-i 
strânge încă o dată mâna Vulturului cel Tânăr. 

— Rămâneţi cu bine! Să ne vedem cu bine! Spuse tânăra 
indiancă. Unde ne vom întâlni? Îl întrebă apoi pe Pitt. 

Holbers nu ştia ce să-i răspundă, dar, în cele din urmă, 
spuse şovâind: 

— Îl însoțesc pe Vulturul cel Tânăr. Unde vom merge 
împreună? Asta încă nu ştiu. 

Făta spuse râzând: 


— Îl însoţeşti pe Vulturul cel Tânăr? Atunci sunt liniştită. 
Ştiu că vă voi revedea. 

Indianca ne privi apoi pe noi, pe soţia mea şi pe mine, ne 
întinse mâna şi spuse: 

— Nu mi s-a spus cine sunteţi, aşa că nu-mi este îngăduit 
să întreb. Rămâneţi cu bine! 

Spunând acestea, fata îşi mână calul printre ruinele 
caselor şi apoi dispăru în spatele unor tufişuri. 

Holbers şi Vulturul cel Tânăr au privit mult timp după ea, 
iar bătrânul Pitt merse puţin pe urmele ei, ca prins în 
mrejele unui vis. 

Tânărul războinic rămase tăcut şi apoi îşi întoarse calul 
dintr-o dată, cu o smucitură, ca şi când i-ar fi fost greu să se 
desprindă de imaginea celei pe care tocmai o cunoscuse. 

Noi, ceilalţi, am descălecat, iar eu am căutat să desluşesc 
urmele celor ce trecuseră prin acele locuri. Între timp, 
Klara a pregătit toate cele trebuincioase pentru a face 
cafeaua. 

Mi-am putut da seama după urme că lângă lac se aflaseră 
aproximativ patruzeci de persoane. Se trezise în mine 
spiritul omului care umblase mult prin Vestul Sălbatic. M- 
am încruntat fără să vreau, pentru că mi-am dat seama că 
în locul acela se aflaseră mai ales femei. Pe vremuri, ar fi 
fost de neconceput ca nişte femei să umble singure prin 
Vestul Sălbatic şi mi-am adus aminte cu durere în suflet că 
acele vremuri trecuseră. 

Apoi mi-a revenit în minte întâlnirea pe care tocmai o 
avusesem. Indianca Aşta aducea cu sine ceva care 
aparţinea noilor vremuri, ea era pentru mine întruchiparea 
rasei roşii, a tinerilor care aparţineau acestei rase, tineri cu 
care bătrânii oameni ai Vestului Sălbatic nu se puteau 
împăca prea lesne. Pentru mine ea era însă şi o imagine a 
lui Winnetou, care dăinuia în timp. 

În cele din urmă, am lăsat deoparte toate aceste gânduri şi 
mi-am zis că trebuia să trăiesc în prezent, în prezentul care 
avea să însemne atât de mult pentru mine. 


Holbers s-a întors şi ne-a spus că Aşta o luase spre sud şi 
că toate urmele duceau într-acolo. 

Dacă Tatellah-Satah nu m-ar fi chemat stăruitor la Nugget 
Tsil, unde avea să-mi vorbească unul dintre cei cinci molizi 
aflaţi acolo, am fi pornit imediat pe urmele lui Aşta, după ce 
am fi trecut pe la Amvonul Diavolului, cu atât mai mult cu 
cât ultima ţintă a călătoriei noastre era Mount Winnetou, 
care se afla undeva la sud de locul în care eram. Aşa, 
trebuia să ajungem mai întâi la Amvonul Diavolului şi, de 
acolo, să pornim spre sud-est şi să ocolim oraşul Trinidad pe 
la sud. Mi se părea, dintr-o dată, că ne vom petrece timpul 
pe care îl aveam la dispoziţie călătorind încolo şi-ncoace, 
urmând să ajungem chiar până la limita teritoriilor care 
aparţineau indienilor. 

— Nu-i aşa că asta-i o minune? Ne-a întrebat Holbers, 
aşezându-se. 'Toate s-au petrecut ca atunci şi ei ştiu că 
glonţul ăla nu-mi era hărăzit mie! Ei m-au căutat! M-au 
căutat până-n ziua de astăzi! Doamne, ce mă mai bucur! 
Pentru mine azi e sărbătoare! 

— Hm, mormăi Dick, dacă-i sărbătoare, sau nu, asta nici 
nu mai contează, dar pot să spun că mie toată povestea asta 
mi se pare neobişnuită. 

— Dar de ce? Întrebă Pitt. 

— Mai şi întrebi! Eu n-am mai pomenit aşa o potrivire! Să 
se întâmple lucrurile în acelaşi loc şi în acelaşi fel! E chiar 
mai mult decât pot eu să cred! 

Poate că bunul Dick Hammerdull gândea la fel ca mine şi 
toate întâmplările care se repetau i se păreau ciudate şi îl 
puneau pe gânduri. Dick fu contrazis de Vulturul cel Tânăr: 

— Bătrânul vânător al Vestului greşeşte, pentru că aici nu 
poate fi vorba de înşelătorie. Indianca este o Winnetah şi nu 
va spune nicicând o minciună şi nici măcar nu ar lua parte 
la vreun şiretlic. 

— Dac-o fi Winnetou, sau Winnetah, asta nici nu mai 
contează, mormăi Dick, neîncrezător. Nu las pe nimeni să- 
mi umble cu cioara vopsită şi o să fiu cu ochii-n patru. 


Nu numai pentru Holbers, dar şi pentru mine întâlnirea cu 
tânăra şi frumoasa indiancă avea o însemnătate deosebită. 
Mă gândeam mai ales la cele două stele din perle. Aceste 
stele erau un semn de recunoaştere. Vulturul cel Tânăr nu 
spusese nimic despre aceste stele, iar eu mă mulţumisem să 
nu-l întreb nimic despre ele. Bănuiam despre ce era vorba. 
Existau diferenţe între trib şi clan, în înţelesul pe care 
aceste două cuvinte îl au atunci când este vorba despre 
rasa roşie. 

Diferenţa dintre aceste două cuvinte este de mare 
importanţă pentru toţi aceia care au studiat diferenţele 
existente între clanuri şi triburi de-a lungul evoluţiei 
indienilor din America de Nord. Fie că cercetătorii nu au 
descoperit care sunt toate deosebirile care există între 
clanuri şi triburi, fie că nu s-au ocupat îndeajuns de serios 
de acestea. 

În dezvoltarea omenirii şi deci şi în evoluţia fiecărei rase în 
parte, se întâlnesc două tendinţe distincte: tendinţa de 
separare şi tendinţa de unire, sau, altfel spus, tendinţa spre 
unitate şi tendinţa spre pluralitate. Separarea duce la 
fărâmițarea raselor, şi, astfel, o rasă este împărţită în 
popoare, popoarele sunt împărţite în oameni care trăiesc în 
sate şi oraşe, oamenii care trăiesc în sate şi oraşe se împart 
în familii şi familiile se împart în oameni care se gândesc 
numai la avutul lor şi îşi aduc aminte foarte rar că sunt o 
părticică din marea familie a lumii. 

Unirea este un proces total opus celui pe care l-am descris 
mai sus înseamnă unirea tuturor printr-un singur gând 
măreț, care-i adună la olaltă pe toţi oamenii într-un singur 
popor, într-o singură fiinţă. 

Oamenii nu ştiu care dintre aceste două căi este aceea 
care le-ar putea aduce fericirea şi, din această cauză, 
omenirea trebuie să găsească răspunsul, trecând uneori 
prin clipe grele. 

Acest lucru se observă cel mai bine dacă avem în vedere 
rasa roşie, pentru că nici o altă rasă nu a trecut prin atâtea 


încercări. Nicăieri, nici măcar în Orientul îndepărtat nu se 
poate întâlni o rasă atât de împărţită, atât de fărâmiţată, ca 
aceea a pieilor roşii. Fiecare dintre triburile mai mari sau 
mai mici ale indienilor este mândru de sine însuşi. Atât de 
mândru, încât este gata să se stingă, încât este gata să 
moară. Această separare în triburi ar fi atras după sine 
dispariţia rasei roşii, dacă marii vraci indieni nu ar fi făcut 
tot ce le-a stat în putere pentru a împiedica acest lucru, pe 
două căi: religioasă şi socială. 

Din punct de vedere religios, ei porniseră de la existenţa 
Marelui Spirit, a Marelui şi Bunului Manitou. Cercetările au 
demonstrat şi vor mai demonstra că indianul adevărat a fost 
monoteist43. Monoteismul a adus în sufletul indianului 
fericirea şi liniştea, până în momentul în care s-a răspândit 
credinţa în tot felul de zeități şi până când au apărut şi s-au 
dezvoltat tot felul de graiuri şi dialecte, fenomene care au 
dus la împărţirea rasei în triburi şi seminţii. Această 
evoluţie a rasei era reprezentată foarte bine de apele 
cascadei Niagara. Această cascadă reflecta cel mai bine 
dezbinarea şi, în cele din urmă, dispariţia rasei. 

Din punct de vedere social, s-a pornit de la formarea 
clanurilor, prin care s-a reuşit unirea triburilor dezbinate. 
Desigur că nu trebuie să se pornească, în acest caz, de la 
înţelesul pe care cuvântul „clan” îl are în limba engleză sau 
în scoțiană. În ceea ce-i privea pe indieni, clanurile erau 
formate pornindu-se de la ideea de a fi drept, credincios, 
bun şi cinstit. Cel ce dorea să aparţină la un anume clan al 
indienilor trebuia să aibă tăria şi voinţa de a face numai 
fapte bune, de a nu spune niciodată o minciună, de a nu fi 
niciodată necredincios sau nedrept. Toate acestea însemnau 
că omul putea să fie membru al unui clan, că vorba sau 
strângerea de mână aveau pentru el valoarea unui 
jurământ. Cel ce încălca principiile ce trebuiau respectate 
era exclus din clan şi se spunea despre el că este lipsit de 
onoare. Pentru a exista o deosebire între clanuri, fiecare 
dintre acestea purta numele unui animal, a cărui imagine îi 


distingea pe membrii unui clan de cei ai altuia. Astfel, 
marea căpetenie a tribului seneka, Sa-ga-ye-wat-ha, la al 
cărui monument din Buffalo fusesem, făcea parte din clanul 
lupilor. Exista, de asemenea, un clan al vulturilor, al corbilor 
sau al broaştelor țestoase. 

Într-un astfel de clan putea intra oricine, indiferent de 
tribul din care făcea parte. În clanuri erau acceptaţi bărbaţi 
sau femei care făceau parte din triburi adverse. Chiar şi 
duşmanul de moarte era ocrotit şi ajutat, dacă se supunea 
condiţiilor pe care trebuia să le îndeplinească în cadrul 
clanului. De exemplu, chiar dacă între kiovaşi şi navajo 
dăinuia o duşmănie neîmpăcată care nu putea fi potolită 
decât prin moarte şi prin sânge, în cazul în care un kiovaş 
făcea parte din acelaşi clan al cărui membru era un navajo, 
duşmănia dintre cei doi războinici era uitată pentru 
totdeauna. 

Oricine îşi poate imagina ce rol benefic aveau aceste 
clanuri. Din păcate, toate aceste clanuri au început să se 
destrame imediat ce în rândurile lor au fost primite feţele 
palide. Albii care au intrat în clanuri şi-au urmărit numai 
interesele personale, fără a ţine seama de rigorile cărora ar 
fi trebuit să se supună. Prin aceasta, clanurile au început 
să-şi piardă bunul renume de care se bucuraseră şi menirea 
pe care o avuseseră din punct de vedere social. Numai 
viitorul poate spune dacă aceste clanuri vor reînvia. 

Întotdeauna clanurile au purtat denumiri de animale şi 
niciodată numele unui om. Eu, cel puţin, nu auzisem 
niciodată de un astfel de clan care să poarte numele unei 
anumite persoane. Era pentru prima dată când aflam de 
existenţa unui astfel de clan, care purta numele lui 
Winnetou! 

Nu era nici o îndoială că era vorba despre un clan. Semnul 
de recunoaştere era steaua în douăsprezece colţuri, pe 
care o purtau Vulturul cel Tânăr şi Aşta. Cine a pus bazele 
acestui clan şi când? Acest lucru se întâmplase, desigur, în 
urmă cu cel puţin patru ani. De atunci erau hainele pe care 


le purta Vulturul cel Tânăr. El fusese primul membru al 
acestui clan. Această onoare îi fusese făcută de către 
Tatellah-Satah. El era, prin urmare, fondatorul acestui clan 
al lui Winnetou. Bărbaţii care făceau parte din acest clan 
erau numiţi Winnetou, iar femeile membre ale acestuia 
erau numite Winnetah. Ce țeluri înalte aveau membrii 
acestui clan? Ce obligaţii? Nu l-am întrebat nimic pe 
Vulturul cel Tânăr, pentru că speram să aflu curând 
răspunsurile la întrebările pe care mi le puneam. Că 
membrii acestui clan doreau pacea, se putea presupune şi 
din faptul că Aşta şi Vulturul cel Tânăr făceau parte din 
două triburi diferite, între care domnea o ură de moarte. 

Capitolul V - Taina Amvonului Diavolului. 

În timp ce ne beam cafeaua, Pitt Holbers ne-a spus că în 
seara aceea vom ajunge la Devil's Pulpit şi ne-a rugat să-i 
lăsăm un răgaz de o oră, timp în care voia să revadă 
împrejurimile lacului Kanubi. Nu aveam nimic împotriva 
dorinţei lui, numai că Pitt a revenit în mai puţin de o oră în 
locul unde poposisem. 

— Eu aş zice să pornim, dacă nu vă e cu supărare! Dacă 
mai stau prin locurile astea, în sufletul meu se va strânge 
mai multă amărăciune decât bucurie şi asta nu-mi trebuie 
la bătrâneţile mele! 

Omul avea dreptate. Lacul Kanubi era frumos ca şi lacul cu 
acelaşi nume din Massachusetts, numai că, pentru noi, 
apele lui nu erau prilej de bucurie, ci de tristeţe. Am 
preferat să păstrăm acest lac în amintire, ca pe un loc în 
care am făcut un scurt popas, pentru a pleca apoi mai 
departe. 

Am pornit călare prin valea lui Rio Grande44 şi am urmat 
apoi un fir de apă limpede precum cristalul, care avea să ne 
călăuzească spre ţinta noastră. 

O dată cu venirea nopţii am ajuns în apropierea Amvonului 
Diavolului şi, pentru că se întunecase, am propus să nu ne 
apropiem de locul care purta acest nume straniu şi 
înfricoşător, pentru că fuseserăm preveniţi că acolo s-ar fi 


putut să ne pândească primejdia. Ar fi fost, aşadar, mai bine 
să facem un popas, mai ales că, din cauza întunericului, nu 
ne puteam da seama unde se află eventualii duşmani. 

— Well, spuse Hammerdull, care avea chef de vorbă, în 
timp ce Pitt se cufundă în muţenia-i obişnuită, am să vă duc 
într-o ascunzătoare pe care nici un războinic roşu n-o s-o 
găsească, chiar dacă are ochi ageri. Eu am găsit 
ascunzătoarea asta printr-o întâmplare şi cred că, în afară 
de mine şi de Pitt, nu mai ştie nimeni de existenţa ei. 

— Cred că exagerezi, spuse Pitt. 

— Ba nu exagerez deloc! Răspunse Dick şi continuă, 
crezând că se cuvine să ne dea unele explicaţii. Mai facem 
câţiva paşi, ajungem la un râuleţ care pare că îşi are izvorul 
într-un iaz liniştit şi ascuns. Iazul nu-i mare şi e înconjurat 
de stânci înalte. Stâncile astea n-au nici cea mai mică 
crăpătură, cel puţin aşa i se pare cuiva care nu cunoaşte 
locurile, dar trebuie numai să treci de partea cealaltă a 
iazului ca să vezi că în stâncă e o gaură, prin care, dacă 
pătrunzi, ajungi la adevăratul izvor al râuleţului, pentru că 
trebuie să ştiţi că acest râu mic nu porneşte din iaz, ci chiar 
din inima stâncilor, adică din locul în care ne vom petrece 
noaptea. 

— Crăpătura din stâncă e destul de largă pentru a putea 
trece prin ea cu tot cu bagaje? Am întrebat eu. 

— Da, numai că trebuie să punem beţele de cort pe lung şi 
nu pe lat. 

— Cât de adâncă e apa? 

— Apa are o adâncime de mai puţin de-un metru. 

— Adică, vrei să spui că atât era de adâncă apa când ai 
fost dumneata ultima oară aici. 

— Hm! Credeţi cumva că apa a devenit mai adâncă între 
timp? Aşa ceva n-am mai auzit în toată viaţa mea. Apele 
stătătoare obişnuiesc să sece, nu să devină mai adânci. Dar, 
ia stai! Ne aflăm chiar lângă râuleţ. O să pornim de-a lungul 
lui şi o să ajungem între stânci. Hai, ajută-mă, Pitt Holbers, 
vulpoi bătrân! 


I-am ajutat pe cei doi să aşeze altfel beţele de cort şi apoi 
l-am lăsat pe Dick să o ia înainte. 

Mai aveam destulă lumină ca să putem vedea încotro 
călărim. Am ajuns, în cele din urmă, la iazul care era 
cufundat în întuneric ca o taină de nepătruns. Am trecut de 
partea cealaltă a acestuia şi am ajuns, într-adevăr, la o 
gaură săpată în stâncă. Această gaură era acoperită de 
verdeață. Ne-am continuat drumul, urmând cursul micului 
râu şi am ajuns în locul în care acesta îşi avea izvorul. Aici 
se vedea o altă gaură în piatră, mare şi rotundă. Eram 
înconjurați de stânci foarte înalte. 

— Ei, ăsta-i locul! Spuse Dick. N-avem decât să rămânem 
aici şi-o sută de ani, că tot n-o să ne dea nimeni de urmă! 

— Locul ăsta-i umed? Am întrebat eu. 

— Dacă-i umed, sau nu, asta nici nu mai contează. În afară 
de asta, suntem în plină vară, şi, până trece vara, mai sunt 
câteva săptămâni bune. Oricum, pe timpul verii nu pică 
strop de ploaie! 

— Pereţii ăştia de stâncă pot fi escaladaţi? 

— Nu ştiu. N-am încercat niciodată, fiindcă niciodată nu 
m-a îmboldit inima să mă caţăr pe stânci. 

— Şi de sus poate să ne vadă cineva? 

— Ca să ne vadă, ar trebui să se caţere mai întâi pe stânci, 
pornind de-aici. 

— M-am liniştit. Haideţi să facem mai întâi focul şi apoi să 
punem cortul. 

Zis şi făcut! Într-o jumătate de oră, focul era aprins şi 
cortul era gata. Nu am legat caii şi asinii, pentru ca aceştia 
să se poată mişca în voie. Mai întâi, patrupedele au băut 
apă şi apoi s-au tăvălit prin muşchi, semn că erau 
sănătoase. Animalele aveau cu ce să se hrănească, pentru 
că în locul acela se găsea verdeață din belşug. Puteam să 
rămânem acolo mai multe zile, fără a ne face griji că asinii 
şi caii n-aveau ce mânca. Patrupedele aveau însă mai mult 
nevoie de odihnă decât de hrană, pentru că drumul de la 
lacul Kanubi până la ascunzătoarea dintre stânci fusese 


lung şi istovitor. Şi noi eram obosiţi. Am mâncat repede şi 
ne-am culcat. De data asta am adormit imediat şi nu ne-am 
mai frământat, aşa cum făcusem cu o noapte înainte. 
Trebuie să recunosc cu ruşine că am dormit buştean şi că 
m-am lăsat în voia somnului, până când m-a trezit Dick 
Hammerdull, spunându-mi: 

— Doamna Burton s-a sculat deja şi. Auziţi? Macină 
cafeaua în cort ca să nu vă trezească. 

— Aşa că m-ai trezit ca nu cumva să-mi pierd bunul 
renume? 

— Renume, sau nu, asta nici nu mai contează, dar cum o 
să doarmă Old Shatterhand, după ce soţia lui s-a trezit? 
Asta nu prea merge! 

Acum am început să admir în voie locul în care ne aflam. 
Totul era foarte frumos şi nu se vedea pe nicăieri vreo urmă 
care să fi trădat trecerea omului prin locurile acelea. 
Printre stânci se ridicau copaci foarte înalţi şi foarte 
bătrâni, vârsta lor fiind de câteva sute de ani. Aceşti copaci 
dădeau posibilitatea escaladării stâncilor şi erau un ajutor 
pentru cel ce s-ar fi încumetat s-o facă. 

Vulturul cel Tânăr mâncase în grabă şi încerca acum să 
ajungă pe creasta stâncilor. Tânărului războinic i-a fost 
foarte uşor să ajungă în vârf şi, după ce a privit în jur, a 
strigat: 

— Uff! Uff! Ochii mei văd o minune! 

— Mai încet! Am strigat eu. Se poate să mai fie şi alţi 
oameni pe-aici! 

— Aici unde mă aflu eu nu mai este nimeni, a răspuns 
războinicul. În jurul meu nu e decât aer! 

— Ai ajuns atât de sus? Ce se vede de acolo? 

— Devil's Pulpit! 

— Amvonul Diavolului? Adevărat? 

— Da. 

— Nu se poate, spuse Dick Hammerdull. 

— De ce nu se poate? L-am întrebat eu. 


— Fiindcă ştiu prea bine că nu se poate. Drumul spre 
Amvonul Diavolului e spre stânga, noi am apucat-o spre 
dreapta. În afară de asta, Amvonul Diavolului e împrejmuit 
din toate părţile de stânci, pe care nimeni nu s-ar putea 
căţăra pentru a ajunge-n vârf. Cum poate să vadă indianul 
Amvonul Diavolului? 

— Poate că drumul spre Devil's Pulpit este întortocheat şi 
poate că te-ai înşelat. 

— Dacă-i întortocheat, sau nu, asta nici nu mai contează, 
dar nici un om, nici un animal şi nici un drum nu poate să 
fie atât de întortocheat, încât să mă înşele. 

L-am întrebat încă o dată pe tânărul războinic dacă e sigur 
că ceea ce vede este Amvonul Diavolului şi pentru că mi-a 
răspuns că n-are nici o îndoială, am prins să o iau pe urmele 
lui, pentru a ajunge pe creastă. La puţin timp după aceea, 
exemplul meu fu urmat de Klara, însă cei doi vânători au 
preferat să rămână în ascunzătoare. 

— Niciodată n-am fost vreo capră neagră, a spus Dick, iar 
acum, la bătrâneţe, e prea târziu să mă mai schimb. Drumul 
drept, un cal bun şi o şa bună, astea-s lucrurile care-mi 
plac. Urcaţi cât de sus vreţi, eu rămân aici! 

Când am ajuns sus, în faţa ochilor noştri s-a aşternut o 
imagine de vis. 

Rog cititorii să-şi închipuie un acoperiş neted, care este 
alcătuit din blocuri mari de piatră şi care este înţesat cu 
tufişuri dese, astfel că cel ce ajungea sus nu putea fi văzut 
de jos. Dacă cel ce era sus, pe acest aşa-numit acoperiş, se 
apropia de marginea acestuia, putea vedea că stâncile pe 
care se sprijinea „acoperişul” erau aproape verticale. 

Pe un astfel de „acoperiş” neted ne aflam noi acum, iar la 
picioarele noastre se întindea căldarea largă a unei văi. 

Vulturul cel Tânăr mâncase în grabă şi acum încerca să 
ajungă pe creasta stâncilor. 

Mi-am imaginat mereu că Amvonul Diavolului era o stâncă 
singuratică şi acum vedeam că valea pe care o aveam în 
faţa ochilor avea forma unei elipse, adică era ovală. Această 


elipsă avea două „focare”, cum s-ar spune în termeni 
geometrici, iar aceste „focare” erau două stânci care se 
înălţau singuratice, pornind parcă din inima văii. 

Această vale avea forma unui ou şi era atât de simetrică, 
încât am crezut mai întâi că nu natura, ci mâna omului îl 
turnase apoi în forme perfecte. Dacă aşa s-au întâmplat 
lucrurile, înseamnă că totul s-a petrecut cu foarte multă 
vreme în urmă, pentru că rocile îşi mai pierduseră din 
perfecţiune. Pe alocuri se vedeau crăpături, adâncituri, 
colţuri, spărturi. La toate aceste deformări contribuiseră şi 
copacii, tufişurile, plantele de tot felul, iarba şi muşchiul. 

Fundul văii era acoperit de verdeață. Gândindu-mă la 
acest covor verde mi-am dat seama de un lucru ciudat: 
această vale era toată numai stânci, adică numai rocă 
stearpă, şi, totuşi, pe fundul văii crescuseră copaci înalţi. 
Aceşti copaci nu mai aveau însă coroane. Coroanele se 
uscaseră cu totul, în decursul timpului. Era, deci, posibil ca 
pământul pe care se dezvoltaseră aceşti copaci să fi fost 
adus de mâna omului. Mai târziu, când aveam să cobor în 
aceasta vale, aveam să-mi dau seama că pe fundul văii 
exista, într-adevăr, un strat subţire de pământ, acoperit de 
plăci din piatră. Copacii şi tufişurile se hrăneau din acest 
strat subţire de pământ. Pe fundul văii nu existau însă nici 
un fel de flori, pentru că acestea aveau rădăcini prea firave 
pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea dezvolta. 
Aşa se explica şi faptul că cei mai mulţi copaci nu mai aveau 
coroane. 

Prima întrebare pe care mi-am pus-o nu numai eu, ci şi-ar 
fi pus-o orice persoană care ar fi examinat atent această 
vale, era, de ce fusese acoperit stratul de pământ cu plăci 
din piatră? 

Altă ciudăţenie a acestei văi era aceea că aproximativ o 
treime din vegetaţia ei nu era atinsă de mâna omului. Nu 
acelaşi lucru se putea spune însă de restul de două treimi, 
ba mai mult, se pare că omul intervenise destul de des aici. 
Mai era apoi ceva neobişnuit: aveam impresia că era chiar 


interzis să te apropii de acea mică parte de vegetaţie deasă 
de care omul nu se atinsese niciodată. Cele două suprafeţe, 
adică cele două feluri de vegetaţie păreau a fi delimitate 
strict. 

O a doua întrebare care mă frământa era, de ce această 
delimitare strictă a vegetației? 

Aşa cum am mai spus, două stânci se înălţau singuratice, 
pornind parcă din inima văii, aceste două stânci 
reprezentau pentru mine un mare semn de întrebare. Se 
pare că, demult, omul voise să umple cu apă întreaga vale. 
Astfel s-ar fi format un lac, din care ar fi ieşit cele două 
stânci care ar fi arătat ca nişte insule. De-a lungul secolelor, 
probabil că apa s-a scurs încet, încet, iar oglinda de apă a 
fost din ce în ce mai joasă şi, în cele din urmă, apele au lăsat 
în urma lor numai pământul gol. 

Toate aceste presupuneri mă făceau să cred că oamenii 
fuseseră prezenţi în această vale. Credeam, de asemenea, 
că indienii din vechime făcuseră mult mai multe decât erau 
în stare să facă indienii de acum. 

Mai era ceva care îmi dădea de gândit şi anume cele două 
insule. Le-am numit insule, pentru a păstra termenul pe 
care l-am folosit şi până acum. Ele erau aşezate simetric în 
perimetrul văii. Aceasta mă ducea cu gândul la faptul că 
omul a jucat un rol deosebit de important în ceea ce 
priveşte această vale. Cele două insule erau aşezate astfel 
în urma unor calcule. Pe de altă parte, toate acestea păreau 
a fi imposibile, pentru că nu înţelegeam ce scop ar fi avut. 
Mă gândeam la toate acele calcule astronomice pe care le 
făcuseră vechii egipteni, ele fiindu-le de folos la construirea 
piramidelor, mă gândeam, de asemenea, la calculele pe 
care le-au făcut anticii pentru a putea înălța toate 
monumentele din vechime. Eu nu sunt nici arhitect, nici 
constructor şi nici om de ştiinţă şi de aceea nu mă puteam 
aventura în presupuneri şi cercetări în legătură cu 
monumentele antichităţii. 


Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de Dik Hammerdull, 
care m-a întrebat care-i treaba pe la noi pe sus. 

Când i-am spus că presupuneam că-n faţa noastră se arată 
valea Amvonului Diavolului, omuleţul s-a ridicat în picioare 
şi a început, încet-încet, să se caţere pe stâncă. A trecut 
destulă vreme, până când Dick a ajuns în locul în care ne 
aflam noi. 

— Aşa! lată-mă! Am ajuns, spuse el, vreau să ştiu şi eu ce 
prostie. Omul s-a întrerupt şi a rămas cu gura căscată. 

— Despre ce prostie vorbeşti? L-am întrebat eu. 

— Prostia care, care. pe toţi dracii! Ce-mi văd ochii? 

— Ce zici? E Amvonul Diavolului, sau nu? 

— Ele! Vai, Dick Hammerdull, ai minte cât o oaie! Şi să ţi 
se întâmple asta tocmai acum, la bătrâneţe! Aşa ceva i se 
poate întâmpla oricând unui greenhorn dar nu unui om 
îmbătrânit în Vest, aşa cum sunt eu. Dacă află cineva ce mi 
s-a întâmplat, sunt pierdut pe veci, ce zici, Pitt Hol.? 

Dick şi-a întrerupt vorba, pentru că şi-a dat seama că cel 
căruia i se adresa nu era lângă el. Eu înţelegeam foarte 
bine de ce se lua singur în râs. Era vorba aici de experienţa 
pe care o avea şi de anii îndelungaţi pe care îi petrecuse în 
Vestul Sălbatic, era vorba despre renumele lui. Din fericire, 
nu era nimeni prin apropiere care să fi spus în gura mare 
ce păţise bătrânul Dick Hammerdull, iar eu l-am asigurat, 
de mai multe ori, că nu voi spune niciodată, nimănui, nimic 
despre toate cele întâmplate şi omul s-a mai liniştit 
întrucâtva. 

Pentru Dick nu mai era nici o îndoială: în faţa noastră se 
găsea Amvonul Diavolului. Pe mine, însă, faptul că bătrânul 
Dick se înşelase mă neliniştea şi de aceea m-am adresat 
Vulturului cel Tânăr, care preferase sa păstreze tăcerea de 
când ajunsesem sus: 

— Vulturul cel Tânăr ne-a călăuzit bine, l-am lăudat eu. 
Vreau să ştiu care dintre locurile pe care le vedem acum 
este denumit Amvonul Diavolului? 

— Stânca aceea. 


Spunând aceasta, indianul arătă spre partea vestică a văii, 
în care se găsea stânca mai puţin înaltă. 

— Şi stânca ce se află chiar aici, în faţa noastră? 

— Asta este Stânca Tăcerii. Trebuie să ştii că oamenii roşii 
numesc Amvonul Diavolului „Manitou-ottowung45”. Aici 
Marele Spirit ascultă ce spune diavolul şi-l blestemă. 

Tot ce mi-a spus războinicul m-a făcut să fiu mai atent şi i- 
am spus: 

— Ceea ce văd ochii mei îmi dă mult de gândit. lată, în 
partea dinspre răsărit a văii totul este lăsat să crească în 
voie, iar în partea dinspre apus copacii sunt rari şi mi se 
pare că unii dintre ei au fost doborâţi pentru a fi puşi pe 
foc. 

— Da, asta se întâmplă atunci când oamenii roşii se adună 
la sfat. 

— La sfat? Bine, dar aici nu se vânează? 

— Nu. Locul ăsta este sfânt pentru omul roşu. Aici 
războinicii nu se adună decât atunci când trebuie să ţină 
sfat de seamă, atunci când la sfat se întâlnesc căpeteniile 
mai multor triburi. Aici nu se spun niciodată vorbe-n vânt. 

— Cum? Chiar aşa? 

— Da, mă asigură tânărul războinic. Eu ştiu asta bine. 
Mereu când aici se adună la sfat războinicii roşii, oricât de 
mulţi ar fi ei, niciunul nu îndrăzneşte să calce în partea de 
răsărit a văii sau să se apropie de Stânca Tăcerii. Se spune 
că acolo sălăşluieşte Spiritul cel Rău, diavolul. De aceea, 
partea dinspre apus a văii se numeşte Amvonul Diavolului. 

— Despre Amvonul Diavolului se spun tot felul de lucruri, 
tot felul de poveşti de demult. Crezi cele ce se spun despre 
locul acesta? 

— Cred în sâmburele de adevăr al poveştilor. 

— Ştii care este acest sâmbure de adevăr? 

— Nu, dar trag nădejde să aflu asta de la Tatellah-Satah. 
El este acela care mi-a spus toate câte le ştiu despre valea 
asta. 


— Şi ela vorbit despre amvon şi despre ureche, ca şi cum 
ar fi vorba de unul şi acelaşi lucru? Gândeşte-te că amvonul 
este un loc de unde vorbeşti pentru a te face auzit, iar 
urechea este aceea care te ajută să auzi. Nu crezi că există 
o oarecare deosebire între aceste două lucruri? 

— Nu, mi-a răspuns cu hotărâre Vulturul cel Tânăr. Eu nu 
m-am gândit la toate aceste lucruri, aşa cum s-a gândit 
domnul Burton. Eu respect tradiţia, aşa cum o respecta şi 
tatăl meu, fără a mă gândi dacă e drept sau adevărat tot ce 
se spune. 

— Vulturul cel Tânăr nu va pune piciorul în acest loc sfânt? 

— Domnul Burton vrea să se ducă acolo? 

— Da, eu mă voi duce. 

— Atunci îl voi însoţi pe domnul Burton. Am trăit patru ani 
printre feţele palide şi am învăţat să deosebesc înţelesul 
unui lucru de lucrul în sine. Pentru mine este important 
înţelesul. Înfăţişarea lucrurilor nu este importantă pentru 
mine, dar sunt atent la ea şi nu caut s-o schimb decât atunci 
când cred că aduce cu sine răul. 

Mi-am dat seama că acest tânăr războinic vorbea aproape 
ca un alb cultivat şi, din cauza aceasta, am început să-l 
respect din ce în ce mai mult. Dick Hammerdull, care 
tăcuse până atunci, întrebă dintr-o dată: 

— M-am înşelat eu, sau aţi spus că vreţi să coborâţi în 
vale? 

— Sigur că vrem să coborâm în vale. Doar trebuia să 
ajungem la Amvonul Diavolului! Am răspuns eu. 

— Şi când vreţi să coborâţi? 

— Acum, imediat! 

— Să înşeuez caii! 

— Nu trebuie, mergem pe jos. 

— Oho! Credeţi dumneavoastră că Dick Hammerdull îşi 
toceşte pingelele, atunci când are un cal sau un asin? 

— Nu cred aşa ceva, dar nici n-a spus nimeni că o să mergi 
pe jos, pentru că vei rămâne aici, împreună cu Pitt. 

— Să rămân aici, împreună cu Pitt? A întrebat Dick, uimit. 


— Da. 

— Oare nu merităm să venim şi noi cu dumneavoastră? 

— Nu spune prostii! Îmi sunteţi de mai mult folos aici sus, 
decât jos, în vale. Ştim că vor veni nişte duşmani de-ai 
noştri, dar nu ştim când vor veni. Ei pot sosi în orice clipă, 
poate chiar atunci când ne aflăm în vale şi nu-i vedem 
venind. În afară de asta, nu vreau să plecăm călare, pentru 
că urmele făcute de cal sunt mai uşor de văzut decât 
urmele lăsate de om şi apoi, dacă plecăm călare, cel ce ne 
pândeşte ne poate vedea mai lesne. 

— Ah! Am ghicit, m-a întrerupt Dick. 

— Ce-ai ghicit? 

— Vom sta de strajă aici, sus şi vom fi atenţi la tot ce se 
întâmplă, nu-i aşa? 

— Chiar aşa! 

— Atunci se schimbă treaba! Spuneţi-mi ce ar trebui să 
facem. 

— Nimic mai simplu. Ştim de unde vor veni războinicii 
utah şi sioucşii. Sioucşii vor veni dinspre nord, iar 
războinicii utah, dinspre apus, dar ei nu pot ajunge aici din 
direcţia din care-am venit noi, ci tocmai din partea opusă. 
Această parte va fi chiar sub ochii voştri şi îi veţi vedea pe 
războinicii roşii cu mult înainte ca ei să fi ajuns aici. Dacă îi 
vedeţi că vin, ne daţi de ştire. 

— Cum? 

— Veţi fluiera o dată lung şi ascuţit. Să mergem. 

La îndemnul meu, Vulturul cel Tânăr m-a urmat. Am 
coborât împreună şi am ajuns în locul în care ne aşezasem 
tabăra. Aici i-am spus lui Holbers ce aveam de gând şi mi- 
am luat carabina Henry. 

— Vrei să tragi cu puşca? M-a întrebat Klara. 

— Poate se iveşte prilejul să vânez ceva. Şi Vulturul cel 
Tânăr îşi va lua puşca. 

Soţia mea i-a făcut indianului un semn cu mâna. Ştiam ce 
voia să însemne gestul ei. Eram uluit de felul în care tânărul 
războinic privea arma pe care o luasem în mână. 


— Uff! Exclamă el. Asta-i puşca aceea vestită! Am voie s-o 
privesc şi eu? 

— Ia-o! 

Vulturul cel Tânăr luă carabina, fără a îndrăzni însă s-o 
cerceteze mai îndeaproape. 

Această carabină, cu care trăsesem pe vremea când 
Winnetou mai era în viaţă, i se părea apaşului un obiect 
sfânt. 

— O puşcă cum nu-i alta! Exclamă războinicul, înapoindu- 
mi arma. 

— Nu-i singura puşcă de felul ăsta. Unii au râs de mine 
când le-am spus că pot trage cu ea douăzeci şi cinci de 
focuri. Au existat chiar oameni cu multă minte care, din 
cauza acestei puşti, au crezut că sunt un mincinos, cu toate 
că nu se pricepeau câtuşi de puţin la armele de foc. Trebuie 
să-ţi spun că există puşti chiar mai bune decât asta. În 
Italia, maiorul Cei-Rigotti a inventat o puşcă cu douăzeci şi 
cinci de focuri, care este folosită în armata italiană, iar 
ministrului englez de război, un inventator scoţian i-a oferit 
o puşcă cu douăzeci şi opt de focuri, cu care se poate trage 
la o distanţă de 3 100 de metri. Trebuie să mai ştii că puşca 
asta este la fel de valoroasă ca şi puşca cu ţinte de argint 
care a fost a lui Winnetou. 

— Puşca cu ţinte de argint? A întrebat indianul. O mai 
aveţi? 

— Desigur. 

— Puteţi să-mi spuneţi câte ceva despre această puşcă? 

— Mai târziu. Acum trebuie să ne folosim de fiecare clipă 
pentru a cerceta Amvonul Diavolului. Când vor fi venit 
duşmanii noştri, nu vom mai avea timp s-o facem. Să nu mai 
pierdem timpul! 

Am fost întrerupt de un hohot de râs şi mi-am dat seama 
că Pitt Holbers era cel care râdea. Omul s-a apropiat de noi 
şi ne-a spus: 

— Aha! Noi trebuie să rămânem aici, dar dumneavoastră 
trebuie să plecaţi călare! În afară de asta o să aveţi nevoie 


mare, mare de mine! 

Gândindu-mă la cele ce-mi spusese Pitt, mi-am dat seama 
că avea dreptate. 

— O să plecăm călare? A întrebat Klara. O să plecăm 
călare şi o să avem nevoie de ajutorul dumneavoastră? Nu 
vă supăraţi, dar cred că vom merge pe jos. 

— O să plecaţi călare! Trebuie să-mi daţi şi mie ascultare, 
măcar o dată, chiar dacă vreţi sau nu, sau poate doriţi ca 
domnul Burton să-şi ude picioarele şi să răcească sau să 
păţească Dumnezeu mai ştie ce. Ca să nu mai vorbim că o 
să-l apuce şi strănutul! 

Holbers avea dreptate. Sigur că un bărbat obişnuit cu 
rigorile Vestului Sălbatic nu o să se întrebe neîncetat dacă 
se udă, sau nu, dar o să facă tot ce-i stă-n putere pentru a 
se feri de umezeală. Pentru a ajunge acolo unde voiam, 
trebuia să trecem prin iaz, adică prin apă. Am luat-o de-a 
lungul pârâiaşului, până când am ajuns în locul prin care 
trecusem cu o zi înainte. Pe măsură ce înaintam spre 
Amvonul Diavolului, apa devenea din ce în ce mai adâncă. 
Drumul nostru era întortocheat şi ne-am dat seama că nu 
aveam cum să ajungem de-a dreptul la Amvonul Diavolului. 
Trebuia să facem un ocol. Din cauza acestui ocol 
semicircular, Dick Hammerdull se înşelase atunci când 
spusese că era imposibil ca stânca văzută de Vulturul cel 
Tânăr să fie Amvonul Diavolului. 

Pe măsură ce coboram, părea că stânca fusese tăiată cu un 
ferăstrău uriaş. Se vedea şi gaura aproape verticală prin 
care apa se scursese, croindu-şi drum printre roci. Toate 
acestea dovedeau că la formarea acestui peisaj 
contribuiseră, în egală măsură, natura şi omul. Se vedea, de 
asemenea, că aici existase cândva un lac, ce secase în timp, 
pe măsură ce apa se scursese. În această vale mai exista 
apă, deoarece un râu trecea prin căldarea ei, dar acest râu 
nu a putut străpunge plăcile din piatră, pentru a se putea 
scurge în pământ. Râul îşi formase însă o matcă alcătuită 
din pietriş. Urmând cursul lui, am ajuns în partea văii în 


care vegetaţia era abundentă. Nu ne-am oprit însă aici, 
pentru că era de aşteptat ca indienii să se adune tocmai în 
partea opusă, adică pe latura dinspre apus, acolo unde 
vegetaţia era rară. 

Ajunşi aici, am observat că plăcile din piatră se vedeau pe 
alocuri foarte bine, pentru că pământul fusese dat 
deoparte. Copacii care crescuseră în această parte a văii nu 
erau înalţi, iar tufişurile erau rare. Se vedea că lemnul 
copacilor fusese folosit destul de des pentru a se face focul. 
Locurile lipsite de vegetaţie erau atât de numeroase, încât 
eram îndreptăţit să cred că în această parte a văii era 
destul loc pentru sute de oameni care s-ar fi adunat la sfat. 
„Insula” din această parte a văii era mai înaltă decât cel mai 
înalt copac aflat prin preajmă, fără a fi însă neobişnuit de 
mare, fiindcă trebuie să spun că nici copacii nu erau 
deosebit de falnici. Această aşa-numită insulă nu era 
acoperită de vegetaţie, ci era alcătuită numai din stânci 
golaşe. În mijloc se afla un bloc de piatră care semăna cu un 
fotoliu. În jurul acestui fotoliu din piatră se aflau o serie de 
alte pietre care puteau fi asemuite cu nişte scaune. Acesta 
era, aşadar, locul în care se adunau marile căpetenii pentru 
a ţine sfat şi pentru a le spune apoi oamenilor care se aflau 
la baza acestei „insule” ce hotărâri luaseră. 

Am urcat, fără a descoperi nimic demn de atenţie. O dată 
ce am ajuns sus, mi-am îndreptat privirea spre „insula” 
aflată în partea de răsărit a văii, „insulă” care era mai mare 
decât aceea pe care ne aflam şi care era acoperită de 
vegetaţie deasă. 

M-am gândit mult la aceste două „insule”, la aceste două 
„focare”, dintre care unul era numit Amvonul Diavolului sau 
„Urechea lui Manitou”, iar celălalt, Stânca Tăcerii. Mi-am 
pus întrebarea dacă această vale nu avea cumva anumite 
calităţi acustice deosebite. Ştiam că în antichitate se 
construiau amfiteatre care aveau anumite forme 
geometrice şi că în aceste amfiteatre se auzea foarte clar, 
dintr-un anume punct, ceea ce se spunea foarte încet într- 


un alt punct al acestora. Nu am vorbit nimănui despre ceea 
ce gândeam. 

Am coborât cu toţii şi, când am ajuns jos, ne-am înălţat 
privirile pentru a-l putea zări de Dick Hammerdull. Acesta 
nu era nicăieri, dar eram convins că se ascunsese foarte 
bine şi că ne privea din ascunzişul lui. 

Ne-am îndreptat apoi spre cealaltă „insulă” aflată în acea 
vale, care, aşa cum am mai spus, era acoperită de vegetaţie 
deasă. Ne-am domolit paşii, pentru că am descoperit nişte 
urme. Erau însă nişte urme care nu ne îngrijorau, ci care 
ne-au stârnit mai degrabă bucuria, pentru că ele îmi 
aduceau aminte de copiii care umblau prin pădure pentru a 
găsi fragi şi mure. Imediat ce am ocolit cu grijă cea de-a 
doua „insulă”, am întrebat-o pe soţia mea: 

— Sufleţel, ţi-e poftă de o labă de urs sau de o bucată de 
muşchi de urs? 

— Dumnezeule! A exclamat ea speriată. Sunt ursi pe-aici? 

— Da. 

— Urşi grizzly? 

— Nu. Nu te gândi la urşi grizzly. Este vorba, mai curând, 
de un urs negru care şchiopătă. Probabil are ceva la o labă, 
laba stângă din spate. Cred că a fost rănit cândva şi s-a 
obişnuit cu infirmitatea lui. Bănuiesc că animalul este 
erbivor şi mă îndoiesc de faptul că s-ar da în vânt după 
carne de om. E pe „insula” asta. 

— Acolo, sus? A întrebat soţia mea. Apoi, după ce privi în 
sus, Klara exclamă: 

— Da, ai dreptate. Îl văd! Tocmai se uită la noi! Uite-l! 
Uite-l! 

În timp ce soţia mea rostea aceste cuvinte, Vulturul cel 
Tânăr a dus puşca la ochi, dar ea i-a spus: 

— Nu trage, nu trage! E atât de drăguţ! E atât de scump! 

Dorinţa ei a venit prea târziu. S-a auzit o împuşcătură. 
Glonţul a intrat în ochiul animalului şi i s-a oprit în creier. 
Văzându-ne, ursul a vrut să se ridice în două labe. Când l-a 


lovit glonţul, a căzut şi a alunecat pe stâncă, oprindu-se la 
picioarele noastre. 

— Ce păcat! A exclamat Klara. Putea să mai trăiască! 

— De ce, ca să se chinuie? Ia priveşte, i-am spus eu, 
examinând ursul. Nu era rănit. Avea laba ruptă şi, pentru că 
nu s-a bucurat de îngrijirile nici unui medic, trebuia s-o 
târască după el. Moartea a fost pentru el o uşurare. 

— Bine, dar pentru asta nu trebuia împuşcat! A spus 
consoarta mea, cu încăpățânare. 

O cunoşteam pe soţia mea îndeajuns de bine pentru a şti 
că nici un argument nu o putea abate de la părerea ei, aşa 
că am încercat să fac o glumă, spunându-i: 

— Carnea de pe oasele rupte are un gust mai bun decât 
carnea de pe oasele întregi! 

— Eşti lipsit de milă! Strigă soţia mea, furioasă. Ce-o să se 
întâmple acum cu ursul? Cine o să-l ducă sus, în tabăra 
noastră? 

— Asta va fi treaba celor doi vânători care ne însoțesc. 
Animalul are peste patru ani şi cântăreşte câteva sute de 
kilograme, dar avem cai şi putem să-l cărăm. Trebuie să 
facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca nimeni să nu-şi dea 
seama că am trecut pe-aici, asta mai ales din cauza 
indienilor pe care-i aşteptăm să sosească. Mai întâi trebuie 
să-i luăm blana lui moş Martin! 

Am jupuit ursul foarte repede, ajutat de Vulturul cel Tânăr, 
care a dovedit că se pricepe foarte bine la o asemenea 
treabă. După ce am învelit ursul în propria-i blană, ne-am 
continuat cercetările. Pentru a ajunge sus, pe cea de-a doua 
„insulă”, am urcat nişte trepte. De ambele părţi ale acestor 
trepte erau dispuse plăci din piatră. Aceste plăci fuseseră 
puse aici după ce lacul secase. Pe prima dintre acestea 
fusese sculptat conturul „insulei”. Pe o altă placă se vedea 
silueta unui bărbat care urca treptele. Pe a treia se putea 
observa un monstru înspăimântător care îl înghiţea pe 
curajosul ce îndrăznise să urce treptele. Toate aceste 
sculpturi erau un avertisment adresat celui care ar fi 


îndrăznit să meargă pe Stânca 'Tăcerii. Ce rost avea acest 
avertisment? Probabil că pe această stâncă se petreceau 
lucruri pe care nu trebuia să le afle nimeni. Ne-am 
continuat drumul. Când am ajuns sus, am văzut o căsuţă din 
piatră, care era înconjurată de verdeață din toate părţile. 
Căsuţa semăna foarte mult cu o gheretă în care se stă de 
pază. Lângă această căsuţă se afla bârlogul ursului. Nu era 
de mirare faptul că animalul nu putuse intra în micuța 
clădire, pentru că nu avusese cum să deschidă uşa. Noi, în 
schimb, am deschis-o şi am văzut că micul adăpost din 
piatră era gol. 

Mi-am dat seama că în acesta căsuţă nu puteau intra mai 
mult de patru oameni. Pentru cine fusese construit acest 
adăpost? Poate pentru cineva care trebuia să vadă şi să 
audă tot ce se întâmpla? Cel ce se ascundea în această 
căsuţă nu putea fi observat de nimeni, dar putea să observe 
ce se întâmpla pe cealaltă „insulă”, unde nu exista un astfel 
de adăpost şi nici verdeață care să-i fi ferit pe cei de acolo 
de privirile curioase ale vreunei iscoade. 

Asta era tot ce puteam vedea aici şi îmi spuneam că, dacă 
Amvonul Diavolului avea vreo taină, aceasta îşi avea izvorul 
în vreo ciudăţenie a naturii. De aceea i-am rugat pe Vulturul 
cel Tânăr şi pe soţia mea să se înapoieze la Amvonul 
Diavolului şi să se aşeze pe „scaunele” pe care le ocupau de 
obicei căpeteniile adunate la sfat. 

— De ce? A întrebat soţia mea. 

— Vreau să fac cuiva o surpriză. 

— O surpriză? 

— Da, vreau să fac cuiva o surpriză! Crede-mă! Dacă ţi-aş 
explica acum totul, nu ar mai fi vorba de-o surpriză, nu 
crezi? 

— Ba da. 

— Atunci du-te, te rog. Nu avem timp de pierdut. Plecând, 
Klara mi-a spus, clătinând din cap a nemulţumire: 

— De la o vreme încoace, eşti plin de mistere! 


Soţia mea a plecat împreună cu apaşul. l-am văzut 
îndepărtându-se şi discutând. Au ajuns în cele din urmă la 
Amvonul Diavolului şi au început să urce. 

Trebuie să mărturisesc că eram nerăbdător să văd ce se 
va întâmpla. Deodată, am auzit foarte clar vocea soţiei 
mele, dar nu din direcţia în care tocmai priveam, ci de 
undeva, din spatele meu: 

— N-o să-şi găsească liniştea! O să facă tot ce este posibil 
pentru a desluşi taina „Urechii”, adică, mă rog, a 
„Amvonului”! Îl cunosc eu prea bine! 

Au ajuns în vârful „insulei” şi mi-am dat seama că auzisem 
cuvintele Klarei, numai din clipa în care ea se afla la o 
anumită înălţime. I-am văzut pe amândoi stând în picioare. 
Nu le puteam distinge trăsăturile feţelor şi nici nu-mi 
puteam da seama ce gesturi făceau, pentru că distanţa 
dintre mine şi ei era destul de mare. 

După o pauză, am auzit din nou vocea Klarei: 

— Nu. Nu ştiu. Nici n-a avut timp să-mi spună. 

Din cele spuse de Klara trăsesem concluzia că apaşul o 
întrebase ceva şi că eu nu auzisem întrebarea pe care 
acesta o pusese. Probabil că mă aflam într-o poziţie din care 
nu puteam distinge cuvintele lui. Observasem că tânărul 
războinic se afla la mijlocul „Amvonului”, aşa încât m-am 
dus şi eu la mijlocul stâncii pe care mă aflam. În mijlocul 
acesteia era tocmai adăpostul din piatră. Când am ajuns în 
dreptul acestuia, am auzit glasul Klarei mai limpede decât 
înainte: 

— Din păcate n-am preparat niciodată aşa ceva şi sunt 
nevoită să te cred. Este adevărat că labele sunt cele mai 
gustoase? 

Tot atât de limpede am auzit şi răspunsul tânărului apaş: 

— Fără îndoială! Nu există ceva mai gustos! 

— Este adevărat că în labe trebuie să pătrundă mai întâi 
viermii? 

— Da, întocmai. 

— Ah, ce scârbos! 


— De ce vă este scârbă? Viermii se dau deoparte şi nu se 
mănâncă decât carnea. 

— Da, numai că din aceeaşi carne s-au hrănit şi viermii! De 
aceea mi-e scârbă. 

— Atunci carnea nu trebuie lăsată să putrezească! 

Ca să glumesc, am spus cu voce tare: 

— Nicidecum! Trebuie să aştepţi neapărat până putrezesc 
labele şi până când intră viermii-n carnea lor. Pe urmă 
prăjeşti carnea, iar cu viermii hrăneşti prigoriile46 şi 
privighetorile. 

Imediat am auzit-o pe Klara râzând şi spunând: 

— Ăsta-i soţul meu care ciripeşte precum un vrăbioi! Ne-a 
ajuns din urmă, dar unde-o fi oare? 

— Sunt aici! Chiar aici! Am strigat eu. 

— Unde? A întrebat soţia mea. 

— Sunt sus, lângă Dick Hammerdull! 

— Glumeşti, desigur! Hai, vorbeşte serios! 

— Bine! Află că sunt în copacul de lângă tine! 

— Lasă glumele şi vorbeşte serios! Asta-i vreun şiretlic de- 
al tău! 

— Fie, cum vrei tu! M-am ascuns în buzunarul stâng al 
hainei Vulturului cel Tânăr! 

— Uff! Uff! Strigă indianul. Acum am înţeles! 

— Ce? A întrebat soţia mea. 

— Nu-i aici, pentru că vocea i se aude când de sus, când de 
jos, când din stânga, când din dreapta! E în locul de unde- 
am pornit! A dezlegat taina şi acum vocea lui ajunge până la 
noi! 

— Asta o fi fost surpriza de care mi-a vorbit? 

— Desigur! Aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, nu şi-a 
găsit liniştea până când nu a desluşit taina „Urechii”, adică 
a „Amvonului”. Acum cred că s-a liniştit! 

— Ai dreptate, acum m-am liniştit, am spus eu. 

— Unde eşti? A întrebat Klara. 

— Sunt aici, pe „insula” mea. Stau în faţa căsuţei din 
piatră. 


— Glumeşti, sau e, într-adevăr, aşa? 

— Nu, nu. Acum vorbesc foarte serios. Mă aflu chiar în faţa 
căsuţei din piatră de pe Stânca Tăcerii şi vă aud tot atât de 
bine, pe cât de bine mă auziţi şi voi pe mine. Am bănuit că 
aşa va fi şi de aceea v-am trimis pe cealaltă insulă. Acum 
presupunerile mele s-au adeverit şi sunt foarte mulţumit. 

— Dacă tot ce spui este adevărat, atunci s-ar putea spune 
că este vorba despre o minune. 

— Nu este vorba de o minune, ci de folosirea unor 
proprietăţi ale naturii. 

— Înseamnă că din locul în care eşti tu putem să auzim tot 
ce vorbesc războinicii care se adună la sfat. 

— Da, putem să ascultăm fiecare cuvânt pe care-l rostesc, 
fără a fi văzuţi şi fără a fi în pericol. 

— Înţeleg că descoperirea pe care ai făcut-o ne este de 
mare folos, pentru că vom avea un mare avantaj asupra 
duşmanilor noştri. 

— "Toate bune şi frumoase, dar acum trebuie să vedem de 
unde se aude mai clar şi din ce punct se aude tot ce se 
vorbeşte. 

În cele din urmă, ne-am putut da seama de unde se auzea 
mai clar şi unde ar fitrebuit să ne aflăm pentru a auzi tot ce 
se spunea. Nu se distingeau, însă, cuvintele şoptite. 
Şoaptele semănau cu o adiere de vânt, din care nu se 
puteau desluşi vorbele rostite. În schimb, dacă cineva 
striga, puterea sunetului putea fi asemuită cu un tunet. Cel 
care trăgea cu urechea s-ar fi putut speria chiar. În afară de 
asta, nu se înțelegeau toate cuvintele rostite cu voce foarte 
puternică. Tot ceea ce nu era şoptit sau strigat se înţelegea 
atât de clar, încât aveai impresia că te aflai chiar lângă cel 
care vorbea. 

Soţia mea a propus să schimbăm locurile. 

— Tu vii pe „insula” pe care mă aflu eu şi eu vin pe „insula” 
pe care te afli tu, numai că tu vei aşeza în căsuţa din piatră 
un lucru anume, pe care am să-l numesc eu, pentru a fi 
sigură că tu te-ai aflat, într-adevăr, acolo. 


— Tot mai crezi că glumesc? 

— Nu mă prea pricep la fenomenele din natură şi vreau să 
mă conving şi altfel de faptul că această nemaipomenită 
descoperire a ta este reală. 

— Spune-mi, ce vrei să las în căsuţă? Ceasul? Cuţitul? 

— Nu. Vreau ceva mai romantic: o scrisoare de dragoste! 

— Oho! Şi cui să-i fie adresată scrisoarea asta de 
dragoste? 

— Mie, bineînţeles! Doar nu mai e nici o femeie prin 
împrejurimi. Rupe o foaie din carneţelul tău şi scrie ce-am 
să-ţi spun acum. 

— Bine. Uite, mi-am luat foaia de hârtie şi creionul. Spune! 

Soţia mea mi-a dictat următoarele: „Dragă Sufleţel, Te 
iubesc foarte mult şi mă bucur că suntem amândoi eroii 
unei aventuri în Vestul Sălbatic.” 

Am lăsat biletul în căsuţa din piatră şi am coborât de pe 
„insula” mea pentru a mă îndrepta spre cealaltă „insulă” 
din vale. M-am grăbit să ajung în locul unde cu puţin timp 
înainte se aflaseră Klara şi Vulturul cel Tânăr. Am ajuns sus 
şi n-am scos nici un sunet. Aşteptam să văd ce se va 
întâmpla. Trăgeam cu urechea. 

I-am văzut pe cei doi ajungând sus, în locul în care până 
atunci mă aflasem eu. Soţia mea s-a dus imediat la 
adăpostul din piatră şi am auzit-o spunând: 

— E, într-adevăr, aşa cum a spus. Foaia de hârtie se află 
aici! A scris întocmai ce i-am spus eu! Nu mai încape nici o 
îndoială. 

— Hai să ne întoarcem în tabăra noastră, am întrerupt-o 
eu. Nu voi pleca împreună cu voi. Ne întâlnim lângă apă, la 
intrarea în căldarea văii. 

Când am ajuns la locul de întâlnire pe care îl stabilisem, 
Klara şi apaşul nu sosiseră încă acolo, deşi drumul nu era 
deloc lung. A mai durat o vreme până când i-am văzut 
venind. 

— Ne pare râu că ne-am lăsat aşteptaţi, a spus soţia mea, 
dar am vrut să pregătim totul, astfel încât să te poţi simţi 


cât mai bine. 

— Cum? 

— Postul tău de observaţie, căsuţa din piatră în care vei 
sta ore în şir! A trebuit să fac mai întâi curat pe-acolo. Apoi 
am adus nişte crenguţe uscate, ca să poţi sta pe cât se 
poate mai comod. Mergem sus? 

— Da, dar numai noi doi. Vulturul cel Tânăr va trebui să-l 
aştepte aici pe Dick Hammerdull. Vor aduce ursul 
împreună. E prea greu ca să-l poată căra un singur om. 

Apaşul a fost de acord şi s-a întins pe covorul de muşchi în 
aşteptarea lui Dick. Noi doi, soţia mea şi cu mine, am făcut 
tot posibilul pentru a ajunge cât mai repede în tabăra 
noastră. Imediat ce am ajuns acolo, am aflat că Hammerdull 
fusese tot timpul cu ochii pe noi. Omul auzise şi 
împuşcătura şi s-a bucurat când a aflat că vânasem un urs. 

Dick a pregătit asinii pentru a putea aduce ursul şi, înainte 
de a pleca, mi-a spus cu faţa scăldată în lumina unei mari 
bucurii: 

— Mister Shatterhand, mare noroc am avut că aţi venit! 
Acum viaţa-i iarăşi aşa cum ar trebui să fie! 

Capitolul VI - La „Urechea lui Manitou” 

Ne aşteptam la venirea războinicilor sioux şi a 
războinicilor utah, aşa încât trebuia să fim cu mare băgare 
de seamă. Întrucât Dick Hammerdull plecase să aducă 
vânatul, l-am rugat pe Pitt Holbers să rămână la cai şi 
pentru că omul a acceptat bucuros această sarcină, am 
urcat la „postul de observaţie”. 

De aici, întreaga valea se vedea atât de clar şi se distingea 
atât de bine forma ei de elipsă, încât nu a fost foarte greu 
să-i explic soţiei mele de ce într-unul dintre focarele acestei 
elipse se auzea atât de clar ce se vorbea la celălalt focar şi 
invers. 

După ce ursul a fost adus, a rămas de strajă Vulturul cel 
Tânăr, iar noi ne-am îndreptat spre tabăra noastră. Dick 
Hammerdull i-a explicat soţiei mele cum trebuiau legate şi 
puse în pământ labele de urs pentru a se muia carnea, fără 


ca viermii să ia şi ei parte la ospăț. Muşchiul animalului a 
fost curăţat cu grijă de grăsime, a fost tăvălit prin scrum şi 
a fost bine legat şi împachetat. Dick şi Pitt s-au ocupat de 
pulpele din faţă, pentru că urma să ne ospătăm mai întâi 
din ele. Cei doi le-au luat şi le-au bătut timp de-un ceas, cu 
două bâte groase. Între timp, eu am căutat tot felul de 
ierburi de care orice om care a trăit în Vest are nevoie 
atunci când vrea să-şi pregătească o friptură de urs la 
proţap sau o friptură de urs înăbuşită. Toată lumea era 
ocupată, dar mai ales Sufleţel, care voia să coacă pâine 
pentru mai multe zile. Soţia mea voia să pregătească şi o 
plăcintă cu mure, mai ales pentru că murele se găseau 
chiar în apropierea cortului nostru. Una dintre cutiile cu 
făină pe care le-am cumpărat la Trinidad s-a golit cu 
această ocazie. Klara s-a grăbit să amestece făina cu 
grăsimea de urs şi se cuvine să spun că grăsimea de urs 
este mult folosită în Vest, iar unii spun că această grăsime 
dă un gust mai bun mâncărurilor. 

Indienii o folosesc de multă vreme, chiar dinaintea 
apariţiei omului alb pe aceste meleaguri. Aproape în fiecare 
oraş există locuri destinate sacrificării urşilor şi chiar 
creşterii lor. 

Războinicii sioux şi războinicii utah nu au apărut în 
următoarele două zile şi m-am folosit de această ocazie 
pentru a o învăţa pe soţia mea cuvinte şi expresii noi în 
graiul apaşilor, iar Vulturul cel Tânăr m-a ajutat foarte mult. 
Klara voia neapărat s-o uimească pe Kolma Pushi cu 
cunoştinţele ei. 

De-abia în seara celei de-a treia zile s-au arătat cei pe care 
îi aşteptam. De pe platoul pe care ne aflam, i-am văzut 
urcând de-a lungul unei stânci golaşe. Indienii mergeau 
călare, unul în spatele celuilalt. Ei înaintau în „şir indian”, 
aşa cum obişnuiau pe vremuri, atunci când Vestul mai putea 
fi numit, într-adevăr, „sălbatic”. Pe vremea aceea, indienii s- 
ar fi ferit să se arate pe un vârf golaş de munte, căci o astfel 
de stâncă nu le dădea posibilitatea de a se ascunde de 


privirile eventualilor duşmani. Pentru că indienii nu erau în 
luptă cu nimeni, cel puţin deocamdată, aceştia nu erau 
vopsiți în culorile războiului, care-i deosebeau pe membrii 
unui trib de membrii altuia. Mi-am putut da seama după 
lăncile, după căpestrele cailor şi după podoabele pe care le 
purtau că era vorba despre indieni din tribul utah. Erau 
însă, dacă mă pot exprima astfel, indieni utah războinici, 
mai puţin paşnici, pentru că deosebisem războinici utah 
Pah, 'Teish, Kapote, Wihminutsh, Yampa, Pahwang şi chiar 
utah Sempish. Văzându-i pe războinicii utah, m-am gândit 
imediat la căpetenia lor Tusahga Sartish47, despre care am 
scris şi în romanul „Old Surehand”. Războinicii se aflau însă 
la o distanţă atât de mare, încât nu le puteam distinge 
trăsăturile feţelor. Aveam să aflu mai târziu că printre 
războinici se afla şi Tusahga Sartish, căpetenia tribului utah 
Kapote, care, deşi încheiase pace cu noi, cu mult timp în 
urmă, se număra acum, la bătrâneţe, printre duşmanii 
noştri. 

După ce indienii au ajuns la Amvonul Diavolului, ne-am 
putut da seama, din atitudinea lor, că şi pentru ei locul 
acesta era sacru. Indienii priveau stânca pătrunşi de teamă 
şi de respect. Îşi aduseseră cu ei până şi lemne de foc, 
pentru a nu trebui să se atingă nici măcar de un copac sau 
de un tufiş din valea aceea. Oamenii au rămas în partea 
dinspre apus a văii, fără a se apropia deloc de partea 
dinspre răsărit, în care se afla Stânca Tăcerii. Pentru noi 
era şi mai important faptul că niciunul dintre ei nu s-a 
apropiat prea mult de Amvonul Diavolului şi nici nu putea fi 
vorba ca vreunul dintre ei să urce chiar pe „Amvon”. 
Oricum, sfatul urma să se ţină numai când ar fi venit 
sioucşii, iar pe noi asta ne interesa şi nimic altceva. De 
aceea nu ne-am ostenit să ne furişăm până în apropierea 
taberei războinicilor utah. Nu voiam să ne expunem 
pericolului de a fi descoperiţi, doar pentru a ne satisface 
curiozitatea. Am preferat, aşadar, să rămânem în tabăra 


noastră şi să dormim, pentru că nu ştiam când vom mai 
avea ocazia s-o facem. 

Războinicii utah au aprins câteva focuri, dar acestea erau, 
din păcate, prea mici pentru ca noi să fi putut vedea ce 
făceau. Aceştia erau şi foarte tăcuţi, pentru că de acolo de 
unde eram, nu puteam auzi nimic din cele ce spuneau, în 
timpul nopţii am dormit liniştiţi, deoarece nu s-a întâmplat 
nimic deosebit. 

A trecut şi ziua următoare, fără ca sioucşii să se fi arătat. 
Am mai avut o noapte liniştită. În dimineaţa care a urmat, 
însă, am observat că cei ce stăteau de strajă în tabăra 
indienilor utah au început să se agite, pregătindu-se, 
probabil, pentru sosirea sioucşilor. Sioucşii au sosit, într- 
adevăr, înaintând în „şir indian”, aşa cum făcuseră şi 
războinicii utah. Aveau în fruntea lor o mare căpetenie, un 
bărbat bătrân, slab şi înalt. Calul căpeteniei era ţinut de 
dârlogi de doi războinici, care aveau probabil menirea să 
ducă animalul la pas. Bătrâna căpetenie nu mai părea a fi în 
deplinătatea forţelor şi asta mă îndreptăţea să cred că omul 
era mânat de o voinţă arzătoare. Altfel nu s-ar fi explicat de 
ce bătrânul acesta fusese gata să facă atâta drum. 

Această căpetenie sioux a fost întâmpinată cu mult respect 
de către războinicii utah şi abia când omul a fost ajutat să 
descalece, am văzut cât era de slab. Dacă toate acestea nu 
s-ar fi petrecut în plină zi, aş fi crezut că bătrâna căpetenie 
era o stafie. Acest bărbat în vârstă era, aşa cum aveam să- 
mi dau seama foarte curând, Kiktahan Shonka, „Câinele 
care veghează”, omul care dorise să-i vadă pierind pe apaşi 
şi pe toţi prietenii şi aliaţii acestora. Indienii au întins câteva 
pături moi în faţa căpeteniei utah, Tusahga Sartish. Pe 
aceste pături a fost aşezat, ca un copil mic, bătrânul 
Kiktahan Shonka. La spatele lui, războinicii au bătut câţiva 
ţăruşi, de care bătrâna căpetenie sioux se putea sprijini. 
Privindu-l pe acest bătrân bolnav, m-am gândit că oamenii 
suferinzi nutresc o ură şi o sete de răzbunare mult mai 
puternice decât cei sănătoşi. Venise timpul să ne luăm în 


primire postul de observaţie. Soţia mea m-ar fi însoţit cu 
plăcere, numai că nu-mi putea fi de nici un ajutor, cel mult 
mi-aş fi făcut griji şi pentru ea. Klara trebuia, aşadar, să 
rămână în ascunzătoare. Cei doi vânători au renunţat de 
bunăvoie să mă însoţească. 

— Ce să caut eu acolo? M-a întrebat Dick Hammerdull. Cel 
ce vrea să tragă cu urechea la cele ce spun indienii, trebuie 
să priceapă graiul lor mai bine decât îl pricep eu. E- 
adevărat că numele meu e Dick Hammerdull şi că mă 
pricep binişor să mânuiesc puşca, dar când vine vorba de 
graiurile pieilor roşii, s-a terminat cu priceperea mea! Mai 
bine rămân aici, cu doamna Burton, şi-o rog să ne mai facă 
o plăcintă cu mure. Ce zici, Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

— Dacă vrei să spui c-o să-ţi ţin tovărăşie atunci când o fi 
să mănânci plăcintă, dragă Dick, pot să-ţi spun că ai 
dreptate. 

Aşa stând lucrurile, am pornit prin pădure, împreună cu 
Vulturul cel Tânăr. Am luat cu noi şi puştile, pentru a avea şi 
arme cu bătaie lungă. Am făcut tot posibilul pentru a nu 
lăsa urme şi pentru a nu fi zăriţi. Ştiam că peste o zi ar fi 
fost ziua despre care-mi vorbiseră fraţii Santer şi mă 
gândeam că, probabil, vor sosi şi ei la Amvonul Diavolului. 
M-am gândit că poate cei doi fraţi ar fi stat la pândă, pentru 
a se arăta abia mai târziu, după ce ar fi aflat ce voiau să 
afle. 

Am trecut numai prin locuri în care solul era destul de 
tare, astfel încât să nu lăsăm nici o urmă şi s-a dovedit mai 
târziu că am procedat foarte bine. Am profitat de siluetele 
copacilor pentru a rămâne nevăzuţi şi, în cele din urmă, am 
ajuns la căsuţa din piatră. 

Aici am observat că soţia mea pregătise totul, astfel încât 
puteam sta şi întinşi. Din păcate nu era acum momentul să 
ne odihnim. Trebuia să-i ţinem sub observaţie pe războinicii 
adunaţi la Amvonul Diavolului şi pentru asta ocheanul meu 
era de foarte mare folos. Am văzut că în tabăra 
războinicilor roşii erau patruzeci de sioucşi şi patruzeci de 


indieni utah. Se pare că acest număr fusese stabilit 
dinainte. Ne-am dat seama că nu veniseră decât indieni cu 
o oarecare poziţie în triburile din care făceau parte. 
Războinicii obişnuiţi, cei care urmau să-i atace pe apaşi, nu 
se aflau în această vale. Am vorbit deja despre marile 
căpetenii ale cele două triburi. În afară de aceste două mari 
căpetenii, se mai aflau în vale cinci căpetenii sioux şi cinci 
căpetenii utah. Despre ceilalţi se putea spune că erau 
războinici care îşi câştigaseră faima prin faptele lor sau 
războinici care se bucurau de încrederea căpeteniilor lor. 

Sub ochii mei se petreceau lucruri obişnuite pentru o 
tabără a indienilor. Caii fuseseră adăpaţi, iar războinicii se 
pregăteau să mănânce. 

Îi urmăream foarte atent pe cei doi mari şefi de trib 
Kiktahan Shonka şi Tusahga Sartish. Ceilalţi mă interesau 
mai puţin, deocamdată, privind prin ochean, l-am 
recunoscut imediat pe cel ce era marea căpetenie utah. 
Indianul era bătrân şi părea a fi mai bătrân decât era de 
fapt, pentru că faţa îi era toată numai cute. Aceasta mă 
făcea să cred că marele şef de trib nu purta în sufletul său 
bunătatea şi celelalte sentimente care îl fac pe om să se 
simtă tânăr sufleteşte şi să pară şi trupeşte mai tânăr decât 
este. Pe de altă parte, căpetenia sioux avea un nas subţire 
ca o lamă de cuţit. Buzele nu i se vedeau deloc, iar ochii i se 
afundaseră în orbite. Bătrânul sioux purta părul lung şi 
pentru a părea mai lung şi mai des, i se prinseseră în păr 
şuviţe care, dacă priveai mai atent, vedeai că nu sunt ale 
sale. 

Ştiu foarte bine că nu este frumos să-l judeci pe om după 
înfăţişare, dar mă văd nevoit să spun că acest indian era 
antipatic, ba chiar respingător. 

Cina a durat mult, peste două ore. Apoi căpeteniile au 
început să urce spre vârful Amvonului Diavolului. Kiktahan 
Shonka nu era în stare să meargă, aşa că fusese legat cu 
frânghii pentru a fi tras în sus. 


Am început să fim foarte atenţi la tot ceea ce se petrecea 
în Amvon. Mai întâi, a fost aprinsă pipa păcii. Marea 
căpetenie utah s-a ridicat de la pământ, a suflat fumul în 
şase direcţii diferite şi a vorbit primul. Marele şef sioux nu 
putea sta în picioare, aşa încât a tras din pipa păcii şi a 
vorbit stând jos. Celelalte zece căpetenii au făcut acelaşi 
lucru, astfel că am ascultat douăsprezece cuvântări, pe care 
îmi este imposibil să le redau aici. Toate aceste cuvântări nu 
erau decât introducerea pentru sfatul care urma să se ţină. 
Aceste cuvântări puteau dura şi trei zile, pe care noi le-am 
fi petrecut în micul adăpost din piatră. Tot acest timp s-a 
limitat în cele din urmă la trei ore şi aveam, oricum, toate 
motivele să ascult, pentru că tot ce vorbeau indienii mă 
interesa foarte mult, fiindcă era vorba despre. Mine! 

Deşi nu îmi propun să le redau aici, cuvântările celor 
douăsprezece căpetenii meritau a fi ascultate. Toate 
începeau cu afirmaţia că apaşii şi membrii triburilor 
înfrăţite cu aceştia erau cei mai josnici oameni de pe 
Pământ, dar că cei mai josnici dintre ei erau Winnetou şi 
prietenul lui, Old Shatterhand. Cei doisprezece nu erau de 
acord cu faptul că în onoarea lui Winnetou urma să fie 
înălţat un monument din aur, acest aur urmând a fi 
procurat de câtre reprezentanţii tuturor triburilor indiene. 
Urma ca aurul să fie adus din locuri care le erau 
necunoscute albilor şi despre care acestora nu le spusese 
nimeni, nimic, de-a lungul atâtor ani. Era vorba de câteva 
sute de kilograme de aur. Toate acestea urmau să se facă 
pentru un singur om, pentru acest coiot, pentru acest 
pimo48! Cine urma să facă acest monument? Un sculptor şi 
un pictor, adică Young Surehand şi Young Apanatshka, ai 
căror taţi erau nişte trădători ai rasei roşii, nişte puşlamale. 
Monumentul fusese pictat pe pânză şi apoi modelat din lut. 
Acum, toate căpeteniile, cei mai faimoşi bărbaţi şi cele mai 
respectate femei care aparţineau rasei roşii, trebuiau să se 
adune la Mount Winnetou pentru a-şi spune părerea despre 


tablou şi despre modelul din lut. Până şi câinele de Old 
Shatterhand fusese chemat! 

Această îngâmfare a apaşilor, spuneau mai departe 
căpeteniile, trebuia domolită. Ei trebuiau să afle că o astfel 
de statuie i se cuvine unui războinic sioux sau utah, dar nu 
unui câine de pe Rio Pecos! În acest sfat de la „Urechea lui 
Manitou”, urma să se hotărască ce era de făcut şi când 
trebuia făcut ceea ce se va hotărî. Oricum, hotărârile luate 
trebuiau respectate, chiar dacă astfel urma să piară 
întreaga rasă roşie! 

Sfatul a fost întrerupt dintr-o dată de apariţia unui om 
care venea de-a lungul apei. Acest om nu era nimeni altul 
decât Sebulon L.. Enters. Sebulon avea pinteni, dar mergea 
pe jos. Omul purta toate armele pe care le purtau în urmă 
cu treizeci de ani oamenii din Vestul Sălbatic. 

Sioucşii nu l-au împiedicat să se apropie, ceea ce însemna 
că îl cunoşteau. Războinicii l-au condus imediat la Amvonul 
Diavolului, iar Sebulon Enters a urcat în Amvon pentru a se 
alătura căpeteniilor adunate la sfat. Apoi am auzit din nou 
voci. 

— Cine-i faţa palidă? A întrebat Tusahga Sartish. 

— E un om pe care-l cunosc, a răspuns Kiktahan Shonka. 
Eu l-am chemat aici. Trebuia să vină abia mâine. De ce a 
venit el deja azi? 

Această întrebare îi fusese adresată lui Sebulon, pe un ton 
care nu era deloc prietenos. Indienii îi dispreţuiesc pe albii 
pe care-i folosesc drept iscoade. 

— M-am grăbit. Am vrut să ajung cât mai repede aici ca să 
vă spun să fiţi cu băgare de seamă şi să vă păziţi, a răspuns 
Sebulon. 

— De cine trebuie să ne păzim? 

— De cel mai mare duşman al vostru, de Old Shatterhand. 
EI va veni încoace! 

— Uff, uff, uff, uff! Au exclamat cu toţii. Kiktahan Shonka a 
strigat uimit 

— Uff, uff! Old Shatterhand! De unde ştii tu asta? 


— Mi-a spus el însuşi. 

— L-ai văzut şi i-ai vorbit? 

— Da. 

— Unde? 

— La cascada Niagara. 

— Uff! Ştiam că va veni, dar n-am aflat că a venit deja. Va 
trece şi pe la Amvonul Diavolului? De ce? Ce vrea? 

— Să afle ce vorbiţi şi ce hotărâți. 

— Uff, uft! A aflat că ne adunăm aici? A aflat de ce ne 
adunăm aici? 

— Ştie tot. 

— De la cine? 

— Asta nu mi-a spus. A plecat de la cascadă şi, la puţină 
vreme după aceea, am plecat şi noi. În Trinidad am dat de 
urma lui. Cred că de acolo a venit încoace. 

— Uff, uff, uff, uff! Au exclamat, din nou, cu toţii. Kiktahan 
Shonka a strigat furios: 

— Oare câinele ăsta nu este destul de bătrân pentru a-şi fi 
pierdut agerimea ochiului şi ascuţimea auzului? Nu putea 
să rămână de partea cealaltă a Marii Ape49 în wigwam-ul 
lui împuţit? 

— E împreună cu soţia lui, a adăugat Sebulon. 

— Cum? Squawa50 lui? Spui că este cu el? 

— Da. 

— A fost cu el la cascada Niagara? 

— Şi în Trinidad a fost cu el. Ştiu asta, pentru că am 
întrebat şi mi s-a spus. 

— Uff, uff! Asta e pentru noi o veste bună! Asta înseamnă 
că are mintea slabă. Numai un nebun îşi ia squawa cu el 
atunci când e-n luptă cu omul roşu. E nebun! Nu mai poate 
face nici un rău nimănui! Poate să vină. Nu ne temem de el. 
Va muri la stâlpul caznelor, iar femeia lui ne va fi slugă. 

— Fratele meu să nu cuvânteze fără a gândi, a spus 
Tusahga Sartish. Old Shatterhand îşi cunoaşte femeia, tu n- 
o cunoşti. Dacă a luat-o cu el, înseamnă că ştie că poate să 
facă asta, fără să-şi producă vreun rău. Poate că este mai 


bătrân, dar a ajuns la vârsta la care orice om este mai cu 
băgare de seamă şi mai înţelept, sau ajunge iar copil. Eu 
cred că a venit clipa în care trebuie să ne temem mai mult 
de el decât ne temeam înainte, pentru că el este mai tânăr 
decât noi cu multe veri. 

— Cei doi nu sunt singuri, a spus Sebulon. 

— Cine mai este cu ei? A întrebat Kiktahan Shonka. 

— Două bătrâne vulpi ale Vestului sălbatic, pe numele lor 
Pitt Holbers şi Dick Hammerdull. 

— Uff! Am auzit de ei. Sunt viteji şi şireţi. Dacă ei sunt 
alături de Old Shatterhand, se cade să fim cu băgare de 
seamă. 

— Şi mai este cineva cu ei, a spus Sebulon. Un tânăr apaş 
Mescalero, Vulturul cel Tânăr. 

— Vorbeşti oare de acel războinic ce a plecat la feţele 
palide ca să înveţe a zbura? 

— Asta nu ştiu, dar am auzit în Trinidad spunându-se că ar 
fi fost patru ani printre albi şi că acum s-ar întoarce printre 
oamenii tribului său. 

— Aşa este! El e unul dintre primii care s-au numit 
„Indienii Tineri”. Printre ei sunt numai dintre aceia care 
vorbesc de omenie, cunoaştere, împăcare şi dragoste. El 
este şi unul dintre primii care au intrat în clanul Winnetou. 
Se povesteşte că este rudă de sânge cu Winnetou. Dacă 
Vulturul cel Tânăr este împreună cu Old Shatterhand, 
trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să punem mâna 
pe cei patru bărbaţi şi pe femeie. Unde ţi-ai lăsat calul? 

— De partea cealaltă a muntelui, a răspuns Sebulon, unde 
fratele meu păzeşte caii. Eu m-am furişat pe jos până aici, 
pentru a căuta urme şi pentru a vedea ce se întâmplă. 

— Pe unde-aţi luat-o după ce aţi plecat din Trinidad? 

— Am trecut pe lângă lacul Kanubi. 

— Aţi văzut vreo urmă de-a lui Old Shatterhand? 

— Nu. Am văzut urmele multor femei care au făcut popas 
lângă lacul Kanubi. 


— Erau femeile nebune din tribul nostru, femei care-şi 
spun „Indience Tinere”. Ele mergeau la Mount Winnetou ca 
să vadă statuia şi ca să dea nuggets. Nu putem să le oprim, 
dar îi vom pedepsi pe apaşi. Old Shatterhand ţi-a pomenit 
despre Mount Winnetou? 

— Nu. 

— Nu ţi-a spus pe ce drum vrea s-o apuce? 

— Nu, dar am aflat că voia să ajungă la Amvonul Diavolului 
pentru a-l vedea pe Kiktahan Shonka, marele şef de trib al 
sioucşilor. 

— A rămas acelaşi care era pe vremuri, a scăpat de atâtea 
ori de stâlpul caznelor, dar acum nu va mai scăpa. Dacă se 
apropie, nu poate veni decât dinspre răsărit. De acolo ai 
venit şi tu? 

— Da. 

— O să pun să se caute temeinic prin împrejurimi. Tu 
întoarce-te la fratele tău şi adu-l aici. Nu vom mai sta la sfat, 
până nu suntem siguri că Old Shatterhand nu-i pe undeva 
pe-aproape. 

Sebulon L.. Enters s-a îndepărtat. Am văzut cum a luat-o 
tocmai pe drumul pe care venisem noi şi m-am gândit că 
avusesem o idee bună când făcusem tot posibilul pentru a 
nu lăsa urme foarte vizibile. Tusahga Sartish a coborât din 
Amvon, însoţit de căpetenii, pentru a lua parte la căutarea 
noastră. Numai Kiktahan Shonka a mai rămas. Ne căutau 
patruzeci de războinici sioux şi patruzeci de războinici utah. 
Asta era o treabă nu tocmai plăcută pentru noi. 

Nu mă gândeam că soţia mea sau că cei doi bătrâni vulpoi 
ai Vestului Sălbatic vor ieşi din ascunzătoare, dar mă 
temeam ca nu cumva cineva să se fi gândit că drumul care 
ducea până la iaz ar fi continuat, poate şi mai departe. În 
ceea ce ne privea pe noi doi, adică pe Vulturul cel Tânăr şi 
pe mine, nu trebuia să ne amăgim cu gândul că ne-am fi 
aflat în deplină siguranţă. Era de ajuns ca un singur 
războinic din cei optzeci, câţi ne căutau, să nu se teamă de 


„Spiritul cel Rău” şi să treacă în partea estică a văii, pentru 
a descoperi urmele noastre. 

Am simţit nevoia de a mă sfătui cu tovarăşul meu, pentru a 
vedea ce puteam să facem în situaţia în care ne aflam. Până 
atunci vorbisem cu Vulturul cel Tânăr numai în limba 
engleză şi aceasta numai pentru că nici soţia mea şi nici cei 
doi prieteni ai mei nu cunoşteau atât de bine graiul apaşilor, 
încât să ne fi putut înţelege. Acum însă, pentru că eram 
singuri, puteam să-i vorbesc tânărului războinic chiar în 
limba lui maternă: 

— Fratele meu mai tânăr a înţeles tot ce s-a vorbit? L-am 
întrebat eu, pe şoptite. 

— Am auzit tot, a răspuns el, încet. 

— Fratele meu crede că ne vor găsi? 

— Nu. 

— Şi eu cred la fel, dar un războinic prevazător trebuie să 
fie pregătit pentru orice. Trebuie să ne gândim la două 
lucruri. Fratele meu ştie la ce mă refer? 

— Se poate să fim descoperiţi aici şi se poate să fie 
descoperită tabăra noastră. 

— Aşa este! Trebuie să ne gândim ce vom face. Dacă 
duşmanii ne găsesc aici, ar fi o nebunie să încercăm să 
fugim în tabăra noastră pentru a ne putea apăra mai bine. 
Atunci ar trebui ca fratele meu mai tânăr să se strecoare în 
tabără pentru a îi duce pe soţia mea, pe cei doi vânători, 
precum şi animalele în altă parte. Dacă ar fi aşa, eu i-aş ţine 
la distanţă pe duşmanii noştri. leşirea din căldarea văii este 
foarte îngustă şi niciunul dintre ei n-ar scăpa de gloanţele 
mele. 

— Şi dacă duşmanul descoperă unde se află tabăra 
noastră? A întrebat el. 

— Nici dacă s-ar întâmpla astfel nu mi-aş face griji. Cei doi 
vânători stau de pază şi au văzut că războinicii au plecat din 
tabăra lor pentru a ne căuta. Amândoi îşi vor lua puştile şi 
se vor ascunde undeva lângă iaz. Drumul care duce la iaz 
este foarte îngust. E nevoie doar de un singur om pentru a 


ţine în loc o întreagă armată. Iar noi le-am cădea 
duşmanilor în spate. Nu avem de ce să ne facem griji. 
Putem să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. 

A durat mai bine de o oră, până când indienii s-au întors, 
pe rând, în tabăra lor. Nu descoperiseră nimic, dar 
deveniseră mai atenţi şi au pus străji peste tot, din păcate şi 
în locurile pe unde trebuia să trecem dacă am fi vrut să ne 
întoarcem în ascunzătoarea noastră de lângă iaz. 

În curând au venit şi fraţii Enters. Sfatul a început din nou. 
Căpeteniile s-au urcat din nou în Amvonul Diavolului. Acum 
toţi vorbeau mai încet şi nu auzeam decât un mormăit. 
Vorbeau în şoaptă pentru că voiau să dispună de albi, fără 
ca aceştia să afle prea multe. După ce căpeteniile s-au 
hotărât cum să-i folosească pe fraţii Enters, li s-a dat voie să 
urce în Amvon. Kiktahan Shonka i-a întrebat pe un ton sec 
şi plin de dispreţ: 

— Mai ştiţi ce v-am spus şi ce-am vorbit cu voi? 

— Da, ştim foarte bine, a spus Sebulon, care părea să 
vorbească pentru amândoi. 

— Şi sunteţi gata să îndepliniţi cele ce s-au hotărât între 
voi şi noi? 

— Da, chiar astăzi. 

— Pe lângă toate astea vrem să vă mai cerem ceva: trebuie 
să ni-i aduceţi pe Old Shatterhand şi pe femeia lui. Sunteţi 
gata să faceţi asta? 

— Numai dacă asta ne aduce un folos. 

— Vă aduce folos! Dar azi nu-i timp să vorbim despre 
răsplată. Dacă-i prindem noi, nu vă dăm nimic. Noi mai 
stăm trei zile aici. Dacă vine în locul ăsta, nu ne scapă, îl 
prindem cu siguranţă şi atunci nu veţi mai primi nimic. Noi 
ştim acum că a plecat din Trinidad înaintea voastră şi de 
aceea credem că are alte planuri şi că nu s-a îndreptat spre 
Amvonul Diavolului. Credem că le-a întâlnit pe femeile 
noastre lângă lacul Kanubi. Şi pentru că femeile noastre 
sunt atât de nebune, încât văd în Winnetou şi în Old 
Shatterhand nişte zei, albul nu s-a lăsat prea mult rugat şi a 


plecat împreună cu ele. Din mândrie, va fi gata să facă un 
ocol. 

— Asta se poate, a spus Sebulon, repede. Noi am văzut şi 
urmele unor bărbaţi în apropierea lacului. 

— Asta-i de ajuns! El a fost. Acum trebuie să faceţi tot ce 
vă stă în putinţă pentru ca noi să vă dăm banii pe care vi-i i- 
am promis. Aveţi noroc. Noi ştim încotro se îndreaptă 
femeile. Se îndreaptă spre Tovuntfits-payavh51. Ştiţi unde 
este acest munte? 

— Nu. 

— Vestitul meu frate, Tusahga Sartish, ştie unde este şi vă 
va spune cum să ajungeţi acolo. 

Nici eu nu ştiam unde era Muntele Vulpii şi de aceea am 
fost foarte atent, astfel încât să nu-mi scape nimic din cele 
ce se spuneau. Marea căpetenie a început să explice ce 
drum ar fi urmat să parcurgă fraţii Santer. Indianul a 
descris totul foarte amănunţit şi mi-am putut da seama că 
Muntele Vulpii era chiar Nugget Tsil! Mă bucuram cu atât 
mai mult, cu cât spre acest munte voiam să ne îndreptăm şi 
noi. Într-acolo plecaseră, aşadar, femeile. Atunci când Aşta 
îmi spusese că se îndreaptă spre sud, am crezut că femeile 
urmau să o ia spre Mount Winnetou. Nu înţelegeam de ce 
femeile făceau un ocol atât de mare, dar explicaţia a venit 
imediat, pentru că, descriind drumul pe care fraţii Enters 
urmau să-l parcurgă, Tusahga Sartish a spus: 

— Pe femei le-a cuprins duhul nebuniei, căci altfel nu s-ar 
îndrepta spre răsărit! 

— Fratele meu se înşelă, a spus Kiktahan Shonka. Fratele 
meu n-o cunoaşte pe Aşta, femeia lui Wakon, cea care este 
mai mare peste femei. Ea ştie întotdeauna ce face. Am aflat 
cu ajutorul iscoadelor că Aşta mai aşteaptă şi alte femei 
care gândesc la fel ca ea şi care vor să i se alăture. Ea vrea 
să fie însoţită de cât mai multe femei, ca să fie cât mai 
sigură că va împlini ce şi-a pus în gând. Ele merg la 
Tovuntfits-payavh, la mormintele care sunt sfinte pentru 
ele, ca să se roage pentru a izbândi în cele ce-au gândit. 


Acum aflasem tot ce voiam să aflu. Ştiam despre ce 
morminte era vorba şi o admiram pe soţia lui Wakon pentru 
că voia să le ducă pe femei la mormântul lui Nşo-ci, înainte 
de a ajunge la locul unde trebuiau să se adune la sfat. 
Puteam fi sigur că nu vom sosi prea târziu la Mount 
Winnetou şi ştiam că le vom prinde din urmă pe femeile 
care desigur că înaintau destul de încet. Trebuia numai să 
evit întâlnirea cu grupul de indience, pentru că voiam să 
ajung neînsoţit la Nugget Tsil pentru a vedea ce avusese să- 
mi transmită bătrânul Tatellah-Satah. 

Fraţii Enters şi-au făcut câteva însemnări în carnetele pe 
care le aveau la ei, apoi Kiktahan Shonka a continuat: 

— Veţi merge într-acolo. Îi veţi ţine tovărăşie lui Old 
Shatterhand şi nu îl veţi mai scăpa din ochi! Sunteţi în stare 
de asta? 

— Desigur! Dar cum să vi-l aducem? Când şi unde? Oare el 
ne va urma de bunăvoie? 

— O să vă urmeze. Aţi auzit vreodată de Wiconte-mini52? 

— Nu, răspunse Sebulon. 

— De aici plecăm într-acolo pentru a ne uni cu kiovaşii şi 
cu comanşii împotriva apaşilor. Lui trebuie să-i spuneţi 
numai că în locul ăsta se adună kiovaşii şi comanşii. Mânat 
de curiozitatea lui nestăvilită, el va veni într-acolo şi atunci 
va fi în mâinile noastre. 

Fraţii Enters şi-au făcut din nou câteva însemnări, pentru 
a putea găsi fără ajutorul meu lacul numit Wiconte-mini. 
Din explicaţiile marii căpetenii, cei doi fraţi au aflat că lacul 
era în Arizona, la vest de Mount Winnetou. Toate acestea l- 
au făcut pe Sebulon să cadă mai întâi pe gânduri, pentru ca 
apoi să spună: 

— Vreţi să vă îndreptaţi chiar spre lacul ăsta, plecând de- 
aici? Asta înseamnă că veţi ajunge acolo cu mult timp 
înaintea noastră. Veţi aştepta acolo până îl aducem pe Old 
Shatterhand, dacă el va vrea să ne urmeze? 

— O să vă urmeze cu siguranţă, pentru că arde de 
curiozitate să afle ce vom vorbi atunci când ne vom aduna 


la sfat. Este sigur că ne veţi întâlni acolo. Noi înaintăm 
încet. Până la adunarea de la Mount Winnetou mai sunt 
câteva săptămâni. Noi ne vom reuni la Wiconte-mini numai 
cu câteva zile înainte de a pleca la marele sfat de la Mount 
Winnetou. Gândeşte-te că nu putem să adunăm acolo, 
pentru câteva săptămâni, un număr atât de mare de 
războinici şi de cai, fiindcă pentru duşmanii noştri trebuie 
să rămânem nevăzuţi. Voi fiţi fără grijă şi faceţi precum v- 
am spus. Aduceţi-l pe acest câine alb şi aduceţi-o şi pe 
femeia lui ca să ne putem răzbuna! 

— Şi răsplata? 

— Despre asta vom vorbi atunci când ne veţi spune că se 
apropie Old Shatterhand. 

— De ce nu ne spuneţi chiar acum care va fi răsplata 
noastră? 

— Fiindcă nu ştim cum vă vom răsplăti. Nu ştim dacă vă 
vom da animale, nuggets, arme sau o parte din prada pe 
care-o luăm de la duşmani. Nu daţi crezare cuvântului 
nostru? 

— Ba da, vă credem. 

— Atunci nu mai avem ce vă spune! Plecaţi chiar acum! Vă 
sfătuim să nu pierdeţi nici măcar un ceas. Ajungeţi-l din 
urmă pe Old Shatterhand şi asta cât mai repede. Cu cât veţi 
face mai curând şi mai bine ce-aveţi de făcut, cu atât vom fi 
mai siguri de izbândă şi cu atât va fi mai mare răsplata 
voastră. 

Fraţii Enters au părăsit Amvonul şi s-au îndreptat spre caii 
lor. Hariman FE. Enters nu spusese nici un cuvânt, iar 
căpeteniile tăceau, de asemenea şi au continuat să tacă 
până când au plecat cei doi albi. După aceea, marea 
căpetenie utah n-a spus decât un singur cuvânt: 

— Ticăloşii! 

— Mişeii! Adăugă Kiktahan Shonka. Nu sunt demni nici 
măcar să fie scuipaţi! Crede fratele meu că, pentru 
trădarea asta, ei vor primi măcar preţul unui fir de iarbă 
sau pe cel al unei pene? 


— Şi târgul pe care l-au făcut cu voi şi cu noi? A întrebat 
Tusahga Sartish. 

— Nu le va aduce nici un folos, a răspuns, râzând, bătrânul 
sioux. Ei plătesc preţul, dar noi păstrăm ce avem. Am grăit 
oare pe gândul fratelui meu? 

— Da. Fratele meu a grăit foarte înţelept. 

— Oh! Nu este nevoie de înţelepciune ca să înşeli o faţă 
palidă. 

— Dar trădătorii vor voi să-i răsplătim aşa cum le-am spus. 

— Nu vor voi nimic, fiindcă cel ce nu mai este în viaţă nu 
mai vrea nimic. Am grăit şi de-această dată pe gândul 
fratelui meu roşu? 

— Da. 

Toţi au fugit care-ncotro, grăbindu-se să coboare din 
Amvon... 

— Este şi pe gândul celorlalţi? 

— Da, da, da, da, au răspuns pe rând celelalte căpetenii. 

Nu m-am mai putut abţine şi am rostit, în graiul indienilor 
sioux, chiar cuvântul pe care-l rostise cu puţin timp înainte 
Kiktahan Shonka: 

— Sitşepi! Mişeii! 

Mai întâi s-a făcut linişte. Apoi am auzit: 

— Uff, uff. Uff, uff! Cine-a fost? Ce-a fost asta? De unde s-a 
auzit? 

Privind prin ochean, am putut vedea că toţi se uitau 
speriaţi în toate părţile, aşa că am strigat: 

— Şikşitşe-lahgtşa! Ticăloşilor! 

S-a lăsat o linişte profundă şi am văzut că toţi s-au ridicat 
de la locurile lor, unul după altul. Chiar şi bătrânul Kiktahan 
Shonka s-a sculat în picioare, cu mare greutate. 

— Nici voi nu sunteţi demni nici măcar să fiţi scuipaţi, am 
continuat eu. 

Din nou s-a făcut linişte. Apoi am auzit vocea bătrânului 
Sioux: 

— Uff, uff! Ăsta nu-i om! 

— Nu-i om! A spus şi Tusahga Sartish. 


— Ştie fratele meu roşu ce spun toate vechile wampum-uri 
despre Amvonul Diavolului pe care tocmai ne găsim? 

— Da. 

— Ştii că bunul Manitou aude tot ce vorbeşte duhul rău? 

— Da. 

— Şi ştii că-l pedepseşte. 

— Da, îl pedepseşte foarte aspru. 

— Cel ce-a vorbit a fost oare duhul cel bun? Ce facem? Eu 
nu mai rămân aici! 

— Nici eu! 

— Plecaţi! Plecaţi! Am strigat eu. 

Cuvintele mele au avut efect. Toţi au fugit care-ncotro, 
grăbindu-se să coboare din Amvon. Numai Kiktahan Shonka 
nu putea să coboare şi striga din toate puterile: 

— Ajutaţi-mă! Şi eu vreau să cobor! Şi eu! Şi eu! 

Dar vitezele căpetenii erau foarte grăbite şi, în 
învălmăşeala creată, nu le mai stătea capul la bătrânul 
sioux. A fost nevoie să vină câţiva războinici de jos pentru a- 
şi ajuta căpetenia. Kiktahan Shonka şi-a pierdut şuviţele 
care nu erau ale lui şi care dădeau impresia că bătrânul 
avea părul mai lung decât îl avea de fapt, dar asta nu-l mai 
interesa. Bătrâna căpetenie sioux a fost purtată în braţe de 
războinici şi ridicată pe cal. Imediat ce s-a văzut călare, 
Kiktahan Shonka le-a poruncit războinicilor săi să plece 
imediat din acel loc ce devenise pentru indieni şi mai 
misterios, un loc sacru pentru ei. Toţi îşi dădeau silinţa să 
dispară cât mai repede. Nimeni nu se mai gândea acum să-l 
aştepte sau să-l prindă pe Old Shatterhand. Cei care 
stătuseră de pază au fost chemaţi imediat în tabără şi apoi 
indienii au plecat, toţi optzeci, aşa cum veniseră, în „şir 
indian”. În timp ce îi privea cum plecau, faţa Vulturului cel 
Tânăr era luminată de un zâmbet şi trebuie să mărturisesc 
faptul că eu însumi devenisem, dintr-o dată, foarte vesel. 

— De izbânda asta mă bucur mai mult decât dacă i-am fi 
învins în luptă, a spus tânărul apaş. Mă bucur, pentru că-i o 
izbândă a ştiinţei şi nu a armelor. 


— Îţi este cunoscută această ştiinţă? L-am întrebat. 

— Da. A trebuit să învăţ despre acustică, ecou şi 
deplasarea prin aer. Am fost la feţele palide pentru a învăţa 
aerostatica şi aeronautica. Ştiu că vechii asirieni, 
babilonieni şi egipteni cunoşteau taina construirii unor 
monumente, astfel încât să se poată auzi foarte clar ceea ce 
se vorbea într-un punct îndepărtat. Mă bucur să aflu că şi 
strămoşii oamenilor roşii cunoşteau această taină, la fel ca 
şi celelalte popoare din vechime. Trebuie să aducem în 
sufletul oamenilor care aparţin aceleiaşi rase cu noi tot ce s- 
a pierdut din timpuri trecute, aceasta este datoria noastră. 
Mă rog la Bunul Manitou să ne dea putere ca să ducem la 
îndeplinire această datorie a noastră. 

Era pentru prima dată când apaşul îşi descărca sufletul, 
era pentru prima dată când îl auzeam vorbind astfel. Nu m- 
a mirat nimic din cele ce mi-a spus. Vulturul cel Tânăr era 
un bărbat tăcut, dar care dovedea calităţi deosebite. Avea 
puterea şi curajul de a face lucruri neobişnuite. Faţa lui, 
atât de sobră de obicei, era acum scăldată în soare, iar 
trăsăturile lui, luminate de bucurie, îmi aminteau de cele 
ale lui Winnetou. Mi se părea că apaşul pe care-l aveam în 
faţă semăna foarte mult cu bunul meu prieten Winnetou. 

După ce dispăru şi ultimul dintre cei optzeci de indieni, am 
părăsit ascunzişul în care stătusem până atunci. Nu ne-am 
întors imediat în tabăra noastră, ci ne-am îndreptat mai 
întâi spre partea apuseană a căldării văii, acolo unde se 
aflaseră cu puţin timp înainte indienii. Voiam să vedem dacă 
am fi citit în urmele lor ceva care ne-ar fi putut fi de folos. 
Nu am observat nimic deosebit, dar când am urcat spre 
Amvon, am descoperit pe una dintre treptele care duceau 
într-acolo un obiect care nu se aflase în locul acela înainte 
de venirea războinicilor. Dacă s-ar fi găsit acolo, l-aş fi văzut 
cu siguranţă. Erau două labe de câine. Nu erau doar 
ghearele, ci chiar labele, cusute cu multă grijă, cu păr de 
cerb, acolo unde fuseseră tăiate. Labele erau unite între ele 
printr-un os de cerb şi semănau cu două mâini ale căror 


degete arătau în direcţii opuse. I-am arătat obiectul găsit 
Vulturului cel Tânăr. 

— Un leac! A exclamat el. 

— Da, aşa se pare, dar al cui să fie? 

— Al bătrânului Kiktahan Shonka! 

— Oare cum l-o fi pierdut? După ştiinţa mea, leacurile se 
ţin în traista pentru leacuri. Acestea sunt labe de câine, iar 
căpetenia sioux se numeşte „Câinele care veghează”. Cum 
se poate ca bătrânul să fi pierdut tocmai labele de câine? 
Fratele meu roşu să le privească cu băgare de seamă. 

Apaşul le-a privit foarte atent. Apoi mi-a spus: 

— Labele nu au fost purtate în traista pentru leacuri. Au 
fost cusute la cingătoare. Labele i-au fost smulse atunci 
când a fost ajutat să urce pe cal, sau atunci când l-au 
coborât cu frânghiile din Amvonul Diavolului. Lucrul găsit 
are mare însemnătate. 

— Da, dar poate aduce şi primejdie. Dacă bătrânul sioux 
vede foarte curând ce-a pierdut, se întoarce aici ca să 
caute. Dacă vede asta mai târziu, nu va şti unde a pierdut 
leacul, aici, sau undeva pe drum. Oricum, nu trebuie să mai 
zăbovim foarte multă vreme. Să mergem! 

Am luat leacul şi l-am băgat cu mare grijă în buzunar. Apoi 
ne-am îndreptat spre tabăra noastră. Dick ne urmărise tot 
timpul, pentru că ne-a aşteptat şi a adus caii ca să nu 
trecem pe jos prin apa iazului. 

— Totul s-a întâmplat repede, foarte repede, a spus Dick. 
Or să se-ntoarcă iar? 

— Să sperăm că nu, am răspuns eu. 

— Ce treabă! De obicei stau zile-ntregi la sfat. De ce or fi 
plecat aşa degrabă? Aţi aflat ceva? 

— Ai răbdare până când ajungem în tabără, să le spunem 
şi celorlalţi. Asta aşa era. Puteam citi în privirea Klarei că 
ardea de nerăbdare să afle ce s-a întâmplat. Nici n-am mai 
aşteptat să ajungem în ascunzătoarea noastră, ci am strigat 
de departe: 

— Am reuşit! Am reuşit! 


— Minunat! A strigat ea. Descălecă şi povesteşte. 

La un semn al meu, Vulturul cel Tânăr a urcat pe o stâncă 
pentru a sta de strajă şi pentru a-mi spune imediat dacă 
bătrânul Kiktahan Shonka s-ar fi arătat din nou. 

Am povestit pe scurt toate cele întâmplate. Imediat ce-am 
terminat, Sufleţel a sărit în picioare şi a spus foarte 
hotărâtă: 

— Să strângem tot şi să plecăm imediat de-aici. 

Spunând acestea, soţia mea a şi pus mâna pe oale şi pe 
vase. Eu însă am rămas nemişcat. 

— Unde să mergem? Am întrebat-o. 

— S-o luăm pe urmele fraţilor Enters! 

— Numai tu singură? 

— Singură? Cum aşa? 

— Uite-aşa. Dacă vrei să pleci, va trebui s-o faci singură, 
pentru că eu mai rămân puţin pe aici. 

— Ce să facem aici? 

— Nimic. 

— Şi vrei să mai rămâi aici? Uimită, Klara s-a adresat lui 
Dick: 

— Nimic! Şi el vrea să mai rămână! Pricepeţi ceva, 
domnule Hammerdull? 

— Dacă pricep, sau nu, asta nici nu mai contează, dar dacă 
dânsul vrea să rămână, înseamnă că are anume motive, iar 
noi nu ne putem opune acestei dorinţe. 

— Motive? Mereu are motive! 

— Asta ştim foarte bine atât eu, cât şi Pitt. 

— Şi sunteţi de părere că trebuie să-l ascult? 

— Desigur. Pentru numele lui Dumnezeu, aşezaţi-vă şi 
aveţi încredere în soţul dumneavoastră! Mereu ştie ce vrea. 
Mai rămânem aici. 

— Cât timp? 

— Cred că până mâine-n zori, a răspuns Dick, încet. 

— E adevărat? M-a întrebat soţia mea. 

— Da, am răspuns eu. 


— Şi vrei să-i laşi pe fraţii Enters să-şi vadă liniştiţi de 
drum? 

— Da. Cel puţin, astăzi, asta am de gând să fac. Ştiu 
încotro au luat-o. De ce trebuie să-i ajungem din urmă chiar 
azi şi să fim tot timpul pe urmele lor? O să avem nevoie de 
ei. Ei poartă cu sine izvorul din care vom lua şi noi apă, 
adică ştiu multe lucruri pe care vrem să le aflăm, dar n-are 
rost să ne ţinem după ei. Nici nu-i plăcut. 

— Da, ai dreptate. 

Toţi au fost de părerea mea. Nu aveam de ce să-i hărţuim 
pe cei doi. Ne puteam pregăti în linişte pentru a ne 
continua drumul. Niciunul dintre indienii care fuseseră la 
Amvonul Diavolului nu s-a întors. „Câinele care veghează” 
nu-şi dăduse seama că pierduse leacul. Ce însemna această 
pierdere nu pot înţelege decât cei ce cunosc importanţa pe 
care o au leacurile pentru indieni. 

Capitolul VII - Cel de-al doilea testament. 

Am părăsit Amvonul Diavolului şi ne-am îndreptat spre 
Mugworthills. Aşa cum am scris şi în romanul „Winnetou”, 
munţii cunoscuţi sub denumirea de Mugworthills erau 
numiţi, de către Winnetou şi de către tatăl lui, Nugget sil. 
Ca şi noi, fraţii Enters voiau să ajungă tot la Nugget sil. 
Ştiam exact pe ce drum urmau să apuce. Exista însă o cale 
mult mai scurtă pentru a ajunge acolo, o cale pe care o 
cunoşteam. Apucând-o pe acest drum mai scurt, câştigam 
atât de mult timp, încât nu numai că-i ajungeam din urmă 
pe cei doi fraţi, dar puteam să fim înaintea lor la 
Mugworthills, deşi părăsisem Amvonul Diavolului cu mult 
după ce plecaseră ei de acolo. Nu era, aşadar, foarte greu 
pentru noi să-i ajungem din urmă pe cei doi, ba mai mult, 
puteam să-i aşteptăm unde doream. Cel mai bine ar fi fost 
să le ieşim în cale la Canadian-River, chiar în acel loc în 
care, după moartea lui Winnetou, îi întâlnisem pe Gates, 
Clay şi Summer53. Acolo aveam apă de băut, era destulă 
iarbă pentru cai şi toată regiunea era împânzită de tufişuri 
înalte, astfel încât puteam sta liniştiţi, fără a fi văzuţi de 


nimeni. Undeva, în mijlocul acestor tufişuri era un loc pe 
care fusese făcut de multe ori focul şi pe care nu mai 
creştea iarba. Acolo am pus cortul. 

În timp ce pregăteam toate cele necesare, soţia mea 
prepara masa de prânz. Carnea ursului avea să ne ajungă 
încă multă vreme. Pe drum vânasem un cocoş şi două 
găinuşe sălbatice. Aveam, prin urmare, carne din belşug şi 
nu mai era nevoie să vânăm. După ce-am mâncat, am 
preferat să ne odihnim, nu atât pentru că eram obosiţi, dar, 
mai ales, pentru că ne aflam pe pământurile comanşilor şi 
ale kiovaşilor şi ştiam că trebuia să facem cât mai puţine 
lucruri care ar fi putut trăda prezenţa noastră. 

Se lăsase seara, când din direcţia din care ne aşteptam să 
apară fraţii Enters s-au văzut venind doi călăreţi. Cei doi s- 
au apropiat încet. Caii erau foarte osteniţi. Abia când s-au 
apropiat mai mult, i-am recunoscut pe fraţii Enters. 
Amândoi erau înarmaţi cu puşti, revolvere şi cuțite. 

Pentru că nu venisem pe acelaşi drum cu ei, cei doi fraţi nu 
au văzut nici o urmă de-a noastră. Fraţii Enters au 
descălecat, şi-au adăpat caii şi au început să caute crengi 
uscate pentru foc. Cei doi au făcut focul în câmp deschis şi 
flacăra lui putea fi văzută foarte uşor de la mare distanţă, 
imediat ce se lăsa noaptea. Flacăra asta i-ar fi trădat nu 
numai pe ei, ci şi pe noi. M-am ridicat în picioare, hotărât să 
îi avertizez. 

— Pot să vin şi eu? M-a întrebat Dick Hammerdull. Aş vrea 
să văd ce mutre or să facă atunci când o să vă recunoască! 

— Să mergem! L-am îndemnat eu. 

Am păşit încet printre tufişuri şi, când ne-am aflat foarte 
aproape, m-am gândit că ar fi fost mai bine ca, pentru 
început, să se ducă numai Hammerdull la ei. Omul s-a 
apropiat pe la spate şi a spus: 

— Bună ziua, domnilor! Pot să vă întreb dacă doriţi să fiţi 
scalpaţi repejor pentru a fi omorâţi mâine la stâlpul 
caznelor? 

Amândoi fraţii au sărit speriaţi în picioare. 


— Scalpaţi? De cine? A întrebat Sebulon. 

— Să fim legaţi şi omorâţi la stâlpul caznelor? A întrebat 
Hariman. Cine să ne omoare? De ce să ne omoare? 

— Kiovaşii şi comanşii care spun că pământurile astea-s 
ale lor, a răspuns Dick. Văd c-aţi făcut focul de parcă aţi 
vrea cu orice preţ să vă-nhaţe netrebnicii ăia roşii. De ce n- 
aţi aprins un foc în spatele tufişurilor? 

— Pentru că n-avem de ce să ne temem nici de kiovaşi, nici 
de comanşi, a răspuns Sebulon. 

— Sunteţi prieteni cu ei? 

— Noi suntem prieteni cu toţi oamenii care ne ies în cale. 

— Well! Prin urmare, sunteţi şi prietenii mei! Aşa stând 
lucrurile, aş fi curios să aflu numele prietenilor mei! Se 
poate? 

— Ne numim Enters. Eu sunt Sebulon Enters, iar el este 
fratele meu, Hariman Enters. 

— Vă mulţumesc. Dar, ia spuneţi-mi, de unde veniţi şi- 
ncotro vă duceţi? 

— Noi venim din Kansas City, ne-am abătut spre apus şi 
am trecut prin Trinidad şi acum ne îndreptăm spre Rio 
Grande del Norte. Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Numele meu este Dick Hammerdull şi vin tot din 
Trinidad. Încotro mă-ndrept? Nici eu nu ştiu prea bine. 

Fraţii Enters au făcut o mişcare de surprindere. 

— Dick Hammerdull! Ce coincidenţă! Am locuit la hotelul 
dumneavoastră. Acolo trebuia să ne întâlnim cu cineva. Din 
păcate, cel cu care aveam întâlnire nu se mai afla acolo. Şi 
dumneavoastră plecaserăţi, iar din cauza asta n-am aflat 
nimic despre omul nostru. Poate că ne spuneţi 
dumneavoastră câte ceva. 

— Dacă o să vă spun, sau nu, asta nici nu mai contează, 
dar despre cine este vorba? 

— Despre soţii Burton, care-au fost în Trinidad. Au locuit 
în hotelul dumneavoastră. Acolo ar fi trebuit să ne şi 
aştepte. Ştiţi ceva despre ei? 


— Hm! Dacă ştiu ceva? Aţi pus întrebarea asta tocmai 
omului potrivit. 

— Vai, ce ne bucurăm! Păi, dacă dumneavoastră sunteţi 
omul potrivit, atunci spuneţi-ne dacă. 

— Eu, omul potrivit? La întrerupt Dick. Nu sunt eu omul 
potrivit. 

— Nu? Dar atunci cine e omul potrivit? 

leşisem din ascunzătoarea mea pentru a-l împiedica pe 
Hammerdull să spună, poate, vreun lucru pe care n-aş fi 
dorit să-l afle cei doi fraţi. Văzând aceasta, Dick a spus: 

— Dânsul este omul la care mă gândeam. 

Fraţii Enters au fost surprinşi de apariţia mea, dar nu într- 
o foarte mare măsură. Le-am spus să stingă focul, să-şi ia 
caii şi să ne urmeze, iar ei n-au ezitat să-mi asculte sfatul. 
Cei doi au salutat-o cu mult respect pe soţia mea. Despre 
Hariman credeam, într-adevăr, că este un om respectuos, 
dar în ceea ce îl privea pe Sebulon, aveam impresia că se 
preface. Este adevărat că omul îşi dădea toată silinţa 
pentru a face o impresie bună, numai că privirea lui era 
plină de neîncredere şi devenea uneori amenințătoare. Atât 
soţia mea, cât şi eu ne-am dat seama imediat de toate 
acestea. 

Niciunul dintre ei nu a îndrăznit să ne întrebe de ce nu am 
călătorit împreună cu femeile sioux care se adunaseră pe 
malul lacului Kanubi, pentru a nu-şi da gândurile în vileag. 

Oricum, cei doi au vrut să afle de ce nu i-am aşteptat în 
Trinidad, aşa încât le-am spus: 

— Fiindcă aveam motivele mele care m-au făcut să nu 
doresc să mă aflu în tovărăşia voastră. V-am lăsat o 
scrisoare. V-a parvenit? 

— Da, am primit scrisoarea, imediat ce am spus cum ne 
numim, a spus Sebulon. În scrisoare spuneaţi că Wycliffe şi 
Howe ar fi prietenii noştri. Trebuie să vă spunem că nici nu 
poate fi vorba de aşa ceva. Noi am făcut doar afaceri cu ei, 
pe vremea când eram negustori de cai. După ce i-am 
cunoscut puţin mai bine, n-am mai vrut să avem de-a face 


cu ei. Nu sunt cinstiţi. Îmi daţi voie să vă întreb încotro aţi 
luat-o după ce aţi plecat din Trinidad? 

— A fost la vânătoare de urşi, a răspuns soţia mea, repede. 
Răspunsul acesta era pe cât de scurt, pe atât de inspirat, 
pentru că ne scutea de tot felul de explicaţii legate de 
Amvonul Diavolului. 

— Aţi vânat ceva? A întrebat Sebulon. 

— Da, am răspuns eu. Acum avem şi şuncă de urs. De labe 
n-o să ne atingem decât atunci când ajungem la Tovuntfits- 
payavh. 

— La Tovuntfits-payavh? A întrebat Sebulon, aruncându-i 
fratelui său o privire fugară şi plină de înţelesuri. 
Cunoaşteţi locul? 

— Da, de multă vreme, am răspuns eu. 

— Şi noi vrem să mergem într-acolo. 

— Vreţi să mergeţi într-acolo? De ce? 

— Asta a fost dorinţa căpeteniilor sioux şi utah. 

— Aşa? I-aţi întâlnit pe şefii de trib? 

— Da. La Amvonul Diavolului. Ce păcat că nu v-am întâlnit 
în Trinidad! V-am fi luat cu noi! 

— Mie nu-mi pare rău. Oricum, n-ar fi fost în folosul meu 
să mă vadă la faţă. 

— Da, aşa e, dar poate că aţi fi putut trage cu urechea la 
cele ce-au vorbit! 

— Şi la ce mi-ar fi folosit? Eu sper să aflu de la voi toate 
câte s-au petrecut acolo. 

— Să vă povestesc? 

— Da, te rog. 

Omul a început să povestească. Ne-a spus numele celor 
două mari căpetenii şi a înflorit istorisirea sa, pentru că cei 
optzeci de indieni de la Amvonul Diavolului se făcuseră 
patru sute. Cele câteva ore cât ţinuse sfatul căpeteniilor s- 
au transformat în trei zile. Povestitorul a mai spus că 
indienii vorbiseră despre lucruri de foarte mare 
însemnătate. Totul ne-a fost prezentat, de parcă cei doi fraţi 
se aflaseră în centrul atenţiei, de parcă indienii i-ar fi tratat 


cu cea mai mare cinste. Mai ales despărţirea de cei doi mari 
şefi a fost redată ca fiind deosebit de călduroasă. Astfel am 
aflat că Tusahga Sartish şi Kiktahan Shonka s-au întors de 
două-trei ori, după ce se despărţiseră de cei doi fraţi, 
pentru a le strânge mâna. 

— Indienii au plecat de-acolo înaintea voastră, am spus eu. 
Şi încotro au luat-o? 

— Asta-i un secret şi n-avem voie să spunem nimic 
nimănui, cu nici un preţ. Dumneavoastră, însă, am să vă 
spun, ca să vă dovedesc cât de cinstit sunt în ceea ce vă 
priveşte. Indienii au plecat spre locul pe care ei îl numesc 
Wiconte-mini. Cunoaşteţi acest loc? 

— E o apă, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. Indienii ne-au descris întocmai drumul 
până acolo. 

— Trebuie să ajungeţi la apa aceea? 

— Bineînţeles. Acolo vom afla care sunt planurile de atac 
împotriva apaşilor şi împotriva celor ce le sunt prieteni sau 
aliaţi. Cred că vă daţi seama cât de importante sunt toate 
acestea pentru dumneavoastră, nu? Vreţi să vă spunem ce 
se va vorbi acolo? 

— Desigur! 

— Noi suntem gata să facem acest lucru pentru 
dumneavoastră şi sperăm să ne fiţi recunoscător. 

— Veţi culege ceea ce veţi semăna. 

— Spuneţi-mi, Wiconte-mini, Apa Morţii, este departe de 
Apa Întunecată în care tatăl nostru şi-a găsit sfârşitul? 

— Dacă mă gândesc bine, cele două lacuri sunt foarte 
aproape unul de altul. O să-mi pot da seama când voi 
ajunge acolo. 

Nu ar fi fost cuminte din partea mea să-i spun că prin Apa 
Morţii şi Apa Întunecată indienii înțelegeau, de fapt, unul şi 
acelaşi lac. 

— Ah, văd că vreţi să ajungeţi şi dumneavoastră la Apa 
Întunecată. 


— Desigur, dacă n-aveţi nimic împotrivă. În privirea pe 
care Sebulon i-o aruncă fratelui său se citea bucuria 
victoriei. Era foarte mulţumit pentru faptul că eu acceptam 
fără şovâire tot ce spunea. Omul nu-şi dădea seama că-şi 
întindea sieşi o capcană în care avea să cadă foarte curând. 

— Şi de ce am avea ceva împotrivă? Doar sunteţi cu toţii 
prietenii noştri şi ne bucurăm că ne veţi însoţi în drumul 
nostru spre această Apă a Morţii. Pentru asta vă punem o 
condiţie: să ne duceţi la Nugget sil şi să ne arătaţi unde 
este Apa Întunecată. 

— Am să vă duc. Dar, spuneţi-mi, cum se face că nu aţi 
plecat de-a dreptul spre sud, împreună cu Kiktahan 
Shonka? De ce v-a spus s-o luaţi mai întâi spre răsărit şi să 
ajungeţi la Tovuntfits-payavh? 

— Pentru că trebuie să fim cu ochii pe femeile sioux care 
au apucat-o într-acolo. Numai după aceea ne vom întâlni cu 
Kiktahan Shonka şi-i vom spune ce-am văzut. Din cele ce 
ne-a spus indianul, mai avem de mers două zile până acolo. 

— Aşa e. Vreau să vă rog să-mi răspundeţi la o întrebare, 
şi, dacă-mi veţi răspunde, mă voi declara mulţumit de toate: 
De ce m-aţi întrebat tocmai pe mine unde este Apa 
Întunecată şi unde se află Nugget sil? Mi se pare de 
necrezut că n-aţi descoperit încă aceste două locuri. Despre 
Nugget 'Isil puteaţi să-i întrebaţi pe kiovaşi şi anume chiar 
pe căpetenia lor, Tangua, sau pe fiul acestuia, Pida. În ce 
priveşte locul unde se află Apa Întunecată, nu se poate să 
nu fi întâlnit vreun apaş care să nu vă fi putut spune unde 
se află ceea ce căutaţi. 

— Toate astea par foarte la îndemână, dar nu sunt, mi-a 
răspuns Sebulon. Am stat un timp printre kiovaşi, dar am 
avut nenorocul să-l cunosc numai pe Pida, care mi-a vorbit 
cu mare dispreţ. Pe de altă parte, imediat ce întrebam un 
apaş unde se află Apa Întunecată, indianul mă privea ca pe- 
un duşman şi nu scotea o vorbă. Sunt foarte prevăzători 
netrebnicii ăştia! 


— Netrebnicii ăştia sunt prietenii mei, domnule Enters, şi, 
dacă mai spuneţi vreo vorbă de ocară despre ei, veţi 
călători singur! Acum soţia mea va pregăti cina, iar după 
aceea ne vom culca. Mâine în zori pornim spre Tovuntfits- 
payavh. Sunteţi de acord? 

— Desigur. Numai că noi nu vom înnopta aici, ci puţin mai 
încolo. Ştiţi, sforăim cam tare şi printre noi se află o doamnă 
pe care n-am vrea s-o deranjăm. Pretextul era copilăresc şi 
nu mai încăpea nici o îndoială că cei doi voiau să fie singuri 
pentru a putea vorbi nestingheriţi. Mi-a trecut prin minte să 
mă strecor pe urmele lor şi să ascult ce vorbeau, dar am 
renunţat repede, pentru că fraţii Enters erau atât de 
neciopliţi, încât nici măcar nu merita să-mi dau prea multă 
osteneală cu ei. Puteam afla şi singur tot ce aş fi aflat de la 
ei. 

Dintre fraţii Enters, Sebulon fusese singurul care vorbise. 
Hariman păstrase tăcerea. Se părea că cei doi fraţi nu erau 
de acord asupra anumitor lucruri. 

La fel de tăcut fusese şi Vulturul cel Tânăr, care se purtase 
de parcă cei doi nici măcar nu s-ar fi aflat acolo. Toate 
acestea mă făceau să cred că nu aveam să ne simţim prea 
bine împreună. Aşa cum spusese Sebulon, cei doi nu au 
înnoptat împreună cu noi, ci au preferat să plece imediat 
după cină. În zorii zilei s-au întors, iar trosnetul crengilor 
care ardeau le-a dat de veste că ne trezisem deja. Când a 
răsărit soarele, cortul era strâns şi puteam să pornim din 
nou la drum. Am observat imediat că fiecare dintre cei doi 
fraţi avea atârnată o sapă de şa. Seara nu ne dădusem 
seama de lucrul acesta pentru că fusese întuneric. Dick 
Hammerdull a observat imediat că priveam sapele cu mult 
interes şi le-a spus celor doi: 

— Văd că v-aţi luat sape. Aţi pornit în căutare de comori? 

— Poate, a răspuns Sebulon, pe un ton care s-a dorit a fi 
batjocoritor. 

— Ce fel de comori? 


— Încă nu ştiu. Oricum, avem cu ce să săpăm dacă va fi 
nevoie s-o facem. Kiktahan Shonka ne-a spus că nu ne dă 
bani, ci o parte din pradă, lucruri, cai şi altele de felul ăsta. 
Poate ne dă şi metal, argint, cupru şi, poate, chiar aur. 
Poate descoperim vreo mină sau, poate, trebuie să săpăm 
ca să dăm de vreun filon şi, dacă trebuie să săpăm, o să 
avem cu ce. 

Se părea că Sebulon avea gânduri şi planuri foarte 
îndrăzneţe. Era atât de plin de el, încât nici nu-i dădea prin 
gând că nu era decât o unealtă care, o dată ce nu va mai fi 
de folos, va fi aruncată. 

Urmam drumul pe care îl parcursesem cu ani în urmă, 
împreună cu Gates, Clay şi Summer. Am poposit chiar în 
locul în care poposisem cu mult timp în urmă, împreună cu 
cei trei şi nu am aprins focul. În dimineaţa zilei următoare, 
am spus în treacăt că, în jurul prânzului, vom ajunge la 
Tovuntfits-payavh. M-am ferit să vorbesc despre 
Mugworthills. 'Tovarăşii mei de drum şi-ar fi dat seama 
imediat că era vorba, de fapt, despre Nugget sil. Spre 
mirarea mea, Sebulon m-a întrebat: 

— Aţi auzit doar vorbindu-se de muntele ăsta, sau ştiţi 
unde se află? Aţi fost vreodată acolo, mister Burton? 

— Am fost de mai multe ori acolo, am răspuns eu. Pe vârf 
sunt două morminte. Ştiaţi asta? 

— Am auzit ceva. Se spune că acolo ar fi îngropate câteva 
căpetenii kiovaşe. 

— Da, aşa este. 

— Da, sigur că aşa este, pentru că asta ne-a spus-o cineva 
care a fost acolo de mai multe ori. 

— O să poposim chiar lângă cele două morminte de care v- 
am vorbit. Este cel mai bun loc de popas. Asta ştiu de mai 
demult. 

În timpul acelei dimineţi n-am vorbit aproape deloc cu 
Klara. Locurile prin care treceam îmi răscoleau amintirile. 
La rândul ei, soţia mea era cufundată în gânduri. 


Vulturul cel Tânăr mă privea din când în când dintr-o 
parte, dar îşi întorcea privirea ori de câte ori mă întorceam 
spre el. 

Numai fraţii Enters trăncăneau în spatele nostru şi le 
puneau tot soiul de întrebări lui Hammerdull şi lui Holbers, 
la care aceştia răspundeau în doi peri. 

Înainte de ora prânzului, am zărit, la sud, munţii. Pe cel 
mai înalt vârf al acestora se afla încă acel pom care era mai 
înalt decât toţi cei din jur. 

Am trecut pe lângă grotele care se aflau în partea de vest 
a acestui grup de munţi, apoi am cotit-o spre stânga pentru 
a ajunge în valea pe care am descris-o şi în romanul 
„Winnetou”. Am luat-o pe firul acestei văi şi am urcat 
pieptiş, ducând caii de dârlogi. Am trecut apoi prin pădure 
şi, în cele din urmă, am ajuns la ţinta pe care o aveam. Aici 
se afla mormântul lui Inciu-Ciuna, tatăl lui Winnetou, 
înmormântat pe calul său. Aici se afla piramida din piatră, 
în vârful căreia se afla copacul care se zărea din depărtare, 
datorită înălţimii sale. La rădăcina acestui copac îşi dormea 
somnul de veci Nşo-ci. M-am oprit în dreptul acestor 
morminte şi, deodată, mi s-a părut că numai cu o zi în urmă 
plecasem din acele locuri. Copacii deveniseră mai înalţi, iar 
tufişurile, mai dese. Se părea că liniştea acestui loc nu 
fusese tulburată multe decenii la rând. 

— Acestea sunt mormintele căpeteniilor kiovaşe, a spus 
Sebulon Enters. Am ajuns. Rămânem aici peste noapte? 

— Da. Poate, mai rămânem şi mâine, am spus eu. 

— Du-i pe ăştia doi de-aici măcar pentru o vreme, m-a 
rugat soţia mea, încet. Să mă lase liniştită măcar o oră! 

Am vrut să-i îndeplinesc dorinţa, dar Sebulon mi-a luat-o 
înainte: 

— Să plec împreună cu fratele meu la vânătoare? Doriţi 
vânat proaspăt, sau ne vom înfrupta din labele de urs? 

— Ar fi bine să vânaţi ceva, a spus Klara, repede. Aveţi 
destul timp pentru asta. Oricum, nu o să mâncăm decât 
după-amiază. 


Cei doi au plecat, iar eu am pus cortul, ajutat de Dick şi de 
Pitt. Bătrânii vânători făceau tot ce le stătea în putere 
pentru a nu produce vreun zgomot, fiindcă observaseră că 
soţia mea stătea gânditoare lângă mormântul surorii lui 
Winnetou. Apoi s-a dus la mormântul căpeteniei apaşe. 
Chiar la picioarele acestui mormânt, în partea dinspre apus, 
se vedea o adâncitură în pământ care era acoperită cu 
iarbă şi muşchi. 

— Aici ai săpat atunci? M-a întrebat Klara. 

— Da, am răspuns eu. Am astupat bine gaura, dar cred că, 
în timp, pământul s-a mai lăsat şi se vede adâncitura. 

— Poate că asta le va da unora ideea să sape aici! 

— N-au decât să o facă! Nu vor găsi nimic. 

— Nu fi atât de sigur! 

— De ce nu? 

— Fiindcă m-am tot gândit. 

— Te-ai gândit la ceva anume atunci când ai văzut 
adâncitura? 

— Da şi trebuie să-ţi spun că, pe măsură ce ne-am apropiat 
mai mult de munţi, mi-am amintit foarte limpede tot ce mi- 
ai povestit. Tot gândindu-mă, mi-am adus aminte de nişte 
cuvinte pe care ţi le-a spus Winnetou, nişte cuvinte pe care 
ţi le-a spus chiar foarte des. Mai ştii cum numea el aurul, 
nuggets? 

— Te gândeşti cumva la deadly dust54? 

— Da, mă gândesc tocmai la deadly dust. Chiar înaintea 
morții lui, când ţi-a vorbit despre testament, ţi-a spus că tu 
eşti făcut pentru un destin mai nobil şi nu doar pentru 
dorinţa de a avea aur. După aceea, tu ai săpat aici, lângă 
mormântul tatălui său pentru a găsi aur. Nu cumva ai făcut 
vreo greşeală? 

— Nu cred, pentru că aurul despre care era vorba în 
testamentul pe care l-am găsit aici nu era pentru mine, ci 
era destinat unor scopuri nobile. 

— Poate că-i aşa cum zici, dar tot nu pot spune că 
răspunsul tău mă mulţumeşte. la gândeşte-te! Aici, unde ai 


găsit testamentul, crezi că nu mai era chiar nimic pentru 
tine, cel mai bun prieten al lui Winnetou? Crezi că 
Winnetou, apaşul cu o minte atât de luminată, nu s-a gândit 
atunci când a fost vorba despre ultimele lui dorinţe, decât la 
aurul său? 

— Hm, hm, Sufleţel, poate că ai dreptate. Trebuie să 
recunosc că atunci am căutat numai testamentul şi nu m-am 
gândit la nimic altceva, pentru că viaţa-mi era în primejdie. 
Aş fi putut să mă întorc după câţiva ani aici, să mai caut, dar 
nu m-am gândit la asta. Niciodată nu m-am gândit la asta. 

— Şi acum? 

— Ce vrea să însemne întrebarea asta? 

— Vrei să-mi îndeplineşti o dorinţă? 

— Dacă pot să ţi-o îndeplinesc, cu mare plăcere! 

— Mai sapă o dată, dar mai adânc decât ai făcut-o atunci, 
demult. 

— Bine, aşa am să fac. 

— Cred că vom mai găsi ceva şi anume ceva foarte 
important. În testament este vorba despre locul în care se 
află ascuns aurul, dar cred că adevărata comoară este 
altundeva. 

— Cum spui tu toate astea! Ca şi când ai şti precis că aşa 
este cu adevărat. 

— Nu ştiu, dar presimt că aşa este. Winnetou avea mai 
multă minte şi era mai înţelept decât crezi tu, dragul meu 
soţ. El era puţin mai în vârstă decât tine, dar cred că era 
mai aşezat şi mai cumpănit. Trebuie să săpăm de două ori 
mai adânc aici, la mormânt, dar trebuie să cauţi de două ori 
mai bine, să-ţi aminteşti de toate cele ce s-au petrecut cu 
mult timp în urmă. Nu cred că vom găsi deadly dust, dar, 
desigur, vom descoperi perle şi nestemate venite din 
adâncul comorilor sufleteşti. Nu vrei să începem? Am avea 
o ocazie foarte bună, pentru că fraţii Enters au plecat. 

— Ăsta nu-i un motiv temeinic, pentru că ar fi foarte greu 
să săpăm astfel încât să nu se observe ce-am făcut. Dacă 
fraţii Enters s-ar întoarce pe neaşteptate, şi-ar da seama 


imediat ce s-a întâmplat aici în lipsa lor. Au trecut treizeci 
de ani de când locul ăsta a rămas neatins şi cred că mai 
poate rămâne astfel pentru alte câteva ore. Nu uita că 
Tatellah-Satah mi-a scris că trebuie să ajung la cei cinci 
molizi. El mi-a scris: „înainte de a veni aici, du-te la Nugget 
Tsil. Acolo sunt cinci molizi. Cel din mijloc îţi va spune tot ce 
nu-i pot încredința acestei hârtii. Molidul îţi va vorbi. Fie ca 
vocea lui să fie pentru tine precum vocea Marelui Manitou, 
spiritul veşnic iubitor!” 

— Sigur că trebuie să faci precum ţi-a scris, dar unde sunt 
cei cinci molizi? 

— Nu departe de-aici. Să mergem. 

Am pornit împreună prin pădure, şi, într-un anume loc, se 
înălţau mai multe stânci care păreau să fi ieşit de-a dreptul 
din pământ. De la picioarele acestor stânci izvora un pârâu. 
Aici se găseau molizii despre care era vorba în scrisoare. 
Aceşti molizi aveau crengi care ajungeau până aproape de 
pământ. M-am uitat la molidul din mijloc şi mi-am dat seama 
imediat despre ce era vorba. Klara însă a privit copacii pe 
rând, şi-a împreunat mâinile şi a spus: 

— Molizii sunt toţi la fel, numai că cel din mijloc este mai 
înalt decât ceilalţi! Toţi copacii sunt foarte deşi şi au crengi 
până la pământ! Molidul din mijloc îţi va vorbi? Ce vrea să- 
nsemne asta? 

— Mai priveşte-l o dată cu atenţie! 

— Nu văd nimic deosebit la el, a spus Klara, după un timp. 

— Asta pentru că nu ai umblat prin Vestul Sălbatic. Ştii 
care-i diferenţa dintre un molid şi un brad? Mai uită-te o 
dată la molidul din mijloc! Către poalele pomului sunt 
câteva crengi uscate. Numără-le de jos în sus şi arată-le cu 
degetul! 

Soţia mea a început să numere crengile uscate: 

— Una, două, trei, patru, cinci, şase. 

— Opreşte-te! Am întrerupt-o eu. Uită-te atent la cea de-a 
şasea creangă! E o creangă de molid? 

— Nu, e de brad, a recunoscut Klara. 


— Vezi că molidul începe să-mi vorbească? 

— Ah! Să-ţi vorbească în felul ăsta? 

— Da, în felul ăsta! Crezi că această creangă a crescut pur 
şi simplu pe molid? Bineînţeles că nu. Cineva a tăiat 
creanga de molid şi a pus în locul ei una de brad! 
Desprinde-o! 

— Crezi că cineva a înfipt creanga asta în trunchiul 
copacului? 

— Să vedem! Desprinde-o! Am încurajat-o eu. 

Ochii nu mă înşelaseră. Cineva tăiase creanga de molid, 
făcuse o gaură în trunchiul copacului şi pusese creanga de 
brad în locul celei tăiate. După ce am îndepărtat creanga 
uscată, mi-am dat seama că scoarţa copacului fusese 
înlăturată cu grijă, pentru ca apoi să fie aşezată la loc şi 
prinsă cu ajutorul crengii de brad. Am dat la o parte scoarţa 
şi am observat că sub ea se afla o bucată de hârtie albă. 
Klara a luat repede biletul şi a strigat bucuroasă: 

— Asta-i „vocea copacului”! Asta e! Cât de prevăzător şi 
cât de înţelept poate fi, totuşi, un indian! 

— Bine, dar nu trebuie să fii neapărat indian ca să-ţi vină-n 
minte astfel de idei, am spus eu, zâmbind. Astfel de lucruri 
se mai fac şi prin alte părţi ale lumii. 

— Tu vorbeşti de parcă toate lucrurile astea ar fi fireşti. Eu 
sunt, însă, pentru prima dată în Vest. Trebuie să-ţi 
mărturisesc deschis că Tatellah-Satah începe să-mi placă 
din ce în ce mai mult. 

Spunând acestea, soţia mea încerca să descifreze cele 
scrise pe foaia de hârtie, dar peste puţină vreme mi-a întins 
biletul şi mi-a spus dezamăgită: 

— Vai, nu înţeleg nimic! 

— Sunt desene? 

— Nu, totul e scris cu litere latine, dar în grai indian şi nu 
înţeleg nimic. 

— Să văd. 

— Hai să ne aşezăm undeva. Omul înţelege mai greu 
atunci când stă în picioare, a spus Klara, râzând. 


Ne-am aşezat şi am citit. Biletul era scris în graiul apaşilor. 
Scrisul era foarte îngrijit, iar hârtia era de foarte bună 
calitate, ca şi aceea pe care Tatellah-Satah îmi scrisese 
scrisoarea pe care mi-a trimis-o în Germania. Biletul avea 
următorul conţinut: „De ce mai cauţi deadly dust? De ce 
mai cauţi pulberea galbenă a morţii? 

Crezi, oare, că Winnetou, care este atât de bogat, nu le-ar 
lăsa urmaşilor săi altceva mai bun decât aurul? 

Oare Winnetou, pe care tu ar trebui să-l cunoşti foarte 
bine, a fost atât de lipsit de gândire, încât ar fi fost nevoie 
să sapi mai adânc pentru a găsi comori? 

Acum ştii de ce te-am duşmănit. 

Păstrătorul marilor leacuri.” 

Scrisoarea fusese scrisă de Tatellah-Satah cel de demult. 
Am împăturit hârtia şi am băgat-o în buzunar. Ne-am privit 
unul pe altul. 

— Nu crezi că totu-i nemaipomenit? M-a întrebat Sufleţel. 

— Ba da, este, într-adevăr, nemaipomenit. El exprimă în 
scris exact ce mi-ai spus tu. Vai, ce ruşine-mi e! 

— Nu pune totul la inimă! 

— Ba da, e cazul să mă supăr! Văd că nu m-am gândit 
destul de bine la cele ce-a vrut să spună Winnetou. Acum 
cred şi eu că, dacă voi mai săpa încă o dată, voi găsi lucruri 
mai importante. 

— De ce, pentru că aşa a spus Tatellah-Satah? 

— Nu, nu e vorba numai de asta! De-abia acum încep să-l 
înţeleg pe deplin pe Winnetou! Ce-ar mai fi râs, dacă m-ar fi 
văzut acum! Dar mie nu-mi vine să râd! Şi când mă gândesc 
că au trebuit să treacă treizeci de ani! O viaţă de om! Hai, 
Sufleţel! Trebuie să săpăm! 

— Da, trebuie să săpăm, atâta vreme cât fraţii Enters sunt 
plecaţi! 

— Nu-mi mai prea pasă dacă sunt plecaţi, sau nu. Ascultă! 
Le-aud vocile. Vorbesc cu Hammerdull, deci s-au întors. 

Se întorseseră, într-adevăr şi vânaseră un iepure de prerie 
care se rătăcise prin munţi. Sebulon vorbea de parcă ar fi 


obţinut o mare victorie. 

— Lăsaţi-l încolo de iepure! L-am întrerupt eu. Acum avem 
lucruri mai însemnate de făcut! 

Avusesem intenţia să le spun fraţilor Enters totul despre 
acest munte şi despre morminte, numai după ce ne vom fi 
reluat drumul, pentru că nu eram sigur cum ar fi 
reacţionat. Acum însă aveam alte intenţii, aşa că am 
continuat: 

— Vreau să vă spun unele lucruri, pe care voiam să vi le 
spun ceva mai târziu. Vă înşelaţi asupra locului în care ne 
aflăm acum. Aici nu sunt îngropate căpetenii kiovaşe, aici se 
află mormintele. Mormintele tatălui şi surorii lui Winnetou! 
Tovuntfits-payavh este Nugget sil. 

Aceste cuvinte i-au uimit pe cei doi fraţi. Amândoi au 
rămas fără grai. 

— Aţi înţeles ce v-am spus? l-am întrebat eu. 

Când am pus această întrebare, Hariman a căzut în 
genunchi, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să 
plângă în hohote. Sebulon mi-a aruncat o privire veninoasă 
şi m-a întrebat: 

— E adevărat ce-aţi spus? 

— De ce v-aş minţi? 

— Well! Vă credem! Astea sunt, care va să zică, 
mormintele lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci? 

— Da. 

— Trebuie să-mi arunc şi eu o privire. 

Sebulon s-a îndreptat mai întâi spre mormântul căpeteniei 
apaşe şi apoi spre mormântul fiicei sale. Omul părea foarte 
sigur de sine, dar se putea vedea că se pierduse cu firea, 
pentru că mergea împleticit. Încet-încet, s-a întors în locul 
unde lăsase iepurele şi, lovindu-l cu piciorul, a spus, 
scrâşnind: 

— Un biet iepuraş! Întocmai cum s-a întâmplat cu Gates şi 
cu Clay. Vedeţi, domnule Burton, că am ţinut minte? Vedeţi 
că am citit şi am reţinut tot? Chiar şi întâmplarea cu 


iepurele şi cu porumbeii din carnea cărora n-a mai vrut să 
guste nimeni. Aş vrea să vă rog ceva. 

— Spuneţi. 

— Aduceţi la viaţă aceste locuri. Aduceţi la viaţă oamenii 
care animau acest ţinut. Mă înţelegeţi? 

— Da, înţeleg. Vreţi să încălecăm chiar acum şi să vă duc 
în locul în care au fost împuşcaţi Inciu-Ciuna şi fiica sa şi 
mai vreţi să vă arăt unde mi-a furat tatăl dumneavoastră 
testamentul. 

— Da, asta vrem. 

— Oricum, aveam de gând să-i arăt aceste locuri soţiei 
mele. Dacă doriţi să ne însoţiţi, n-am nimic împotrivă. 
Domnul Holbers va rămâne aici şi va sta de veghe. 

— Cu mare plăcere, a răspuns bătrânul vânător. Oricum, 
nu intenţionam să bat drumuri care-mi sunt cunoscute. 

Pitt ar fi zis mai multe, pentru că se vedea că nu-i putea 
suferi pe cei doi fraţi, dar se mulţumi să spună doar atât. 

Noi ceilalţi puteam porni la drum, pentru că nici măcar nu 
luasem şeile de pe cai. Am mers o vreme pe calea pe care- 
am venit apoi am luat-o spre sud pentru a ajunge la izvorul 
lângă care poposisem pe vremuri, împreună cu Winnetou, 
Inciu-Ciuna, Nşo-ci, Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker 
şi cu treizeci de apaşi. Apoi ne-am continuat drumul, în 
parte călare, în parte pe jos, până când am ajuns în locul 
unde, cu mult timp în urmă, au fost ucişi cu focuri de armă 
Inciu-Ciuna şi fiica sa. Astfel, parcurgând acest drum, soţia 
mea şi fraţii Enters şi-au putut crea o imagine asupra celor 
petrecute. Ne-am îndreptat apoi spre locul în care îmi 
fusese furat testamentul şi le-am povestit însoţitorilor mei 
cum s-au petrecut lucrurile. Pe tot drumul, Hariman Enters 
n-a scos nici măcar un singur cuvânt şi nu m-a privit nici 
măcar o singură dată. Îmi era milă de el. Uneori i se 
aprindeau privirile şi câteodată îşi ştergea fruntea de 
sudoare. Omul avea febră. Cu totul altfel stăteau lucrurile 
cu Sebulon. Pe el părea că nu-l impresionează nimic. Era 
foarte liniştit, atât de liniştit încât chiar şi o persoană care 


se pricepea la oameni s-ar fi înşelat. Ochii, ochii erau cei 
care-i trădau gândurile. Sebulon era furios pentru că tatăl 
său nu reuşise să ducă la îndeplinire tot ce-şi propusese. 
Probabil că Sebulon mă ura chiar mai mult decât tatăl său. 
Sebulon Enters era în stare de orice, era în stare chiar să 
ucidă şi, totuşi, nu aveam de ce să-mi fac griji pentru viaţa 
mea, cel puţin nu acum, când trebuia să mă dea pe mâna lui 
Kiktahan Shonka, viu şi nevătămat. 

Când ne-am întors la mormântul lui Inciu-Ciuna, Sebulon a 
observat adâncitura şi m-a întrebat: 

— Aici aţi săpat atunci? 

— Da, am răspuns eu. 

— Aici era testamentul? 

— Da, dar nu numai testamentul. 

— Ce mai era? 

— Nu ştiu, dar vom afla imediat. Vă rog să-mi daţi o sapă. 
Vreau să mai caut o dată aici. 

— Credeţi că se mai află şi altceva? 

— Sunt convins. 

În ochii lui Sebulon se putea citi nerăbdarea de care era 
stăpânit. Această stare de spirit era atât de puternică, încât 
glasul îi suna dogit. 

— Şi chiar vreţi să vă dăm o sapă? Nici nu ne trece prin 
cap! O să săpăm chiar noi, fratele meu şi cu mine! 

Omul s-a grăbit să ia o sapă şi să-i întindă una şi fratelui 
său, strigând: 

— Ridică-te şi nu mai boci ca o babă! Ai auzit doar că mai e 
ceva acolo! Probabil ceva valoros! Ridică-te! Acum se cuvine 
să muncim! Hai, la treabă! 

Hariman se aşezase şi lăsase capul în pământ, dând 
deoparte sapa pe care Sebulon i-o întinsese. 

— Lasă-mă! Nu mişc un deget! Blestemat să fie tot aurul 
din lume şi pofta ta nestăvilită de a pune mâna pe aurul 
altuia! Din asta o să ţi se tragă sfârşitul ca şi. Lui! 

— Prin urmare, nu vrei să m-ajuţi? 

— Nu. Mie mi-e de-ajuns! 


— Laşule! Babo! A strigat Sebulon, dispreţuitor. La aceste 
cuvinte, Hariman s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de 
Sebulon, întrebându-l: 

— Cine-i laş, tu, sau eu? Eu am puterea să lupt, tu n-o ai. 
Vreau să scap de răul care ne-a stăpânit şi care încă ne mai 
stăpâneşte. Acest rău, acest diavol nu cunoaşte milă şi 
iertare. El vrea să-i dăm ascultare şi să pierim. El ne 
îndeamnă la fărădelegi sau ne călăuzeşte spre sinucidere, 
pentru a ispăşi păcatele tatălui nostru. Tu n-ai curajul să 
lupţi împotriva lui şi din cauza asta tu ai ales fărădelegea. 
Eu am ales. Am ales moartea! Cine-i laşul, eu, sau tu? 

— Eu nu aleg fărădelegea, eu aleg aurul! Şi dacă nu mă 
ajuţi, o să dau de el şi singur! 

Spunând acestea, Sebulon a aruncat o sapă, iar cu cealaltă 
s-a apucat de lucru. Hariman s-a aşezat din nou. 

Dick Hammerdull s-a apropiat şi a ridicat sapa aruncată de 
Sebulon. 

— Sap şi eu. Dacă suntem doi, avem mai mult spor. 
Sebulon s-a răstit însă la el: 

— Plecaţi de-aici! Nu aveţi ce căuta! Nu vreau să văd pe 
nimeni prin preajma mea! 

— Dacă vreţi, sau nu vreţi, asta nici nu mai contează, dar 
dacă nu vreţi să vă ajut, eu n-am să stărui. 

Dick a lăsat sapa din mână, dar Sebulon lucra ca un ieşit 
din minţi. Săpa repede şi fără întrerupere, cu o putere şi cu 
o grabă de parcă s-ar fi temut să nu treacă nici o clipă în 
zadar, de parcă ar fi fost vorba de viaţă şi de moarte. Gaura 
devenea din ce în ce mai adâncă, iar Sebulon privea mereu 
înăuntru, fără să-l intereseze ce se întâmpla în jurul său. 
Sudoarea îi curgea pe frunte şi pe obraji. 

— E nebun! Mi-a şoptit Klara. Se poartă de parcă totul i-ar 
aparţine! Ce-o să se petreacă? 

— Nu-ţi face griji, i-am răspuns eu, încet. 

— Dacă găseşte ceva, ce se întâmplă? 

— Nu-l interesează decât aur sau lucruri de valoare, 
altceva nimic. 


— Şi dacă va găsi ceva care îl va tenta? O să te lupţi cu el? 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de el şi nu te mai 
frământa! E vorba despre. 

— Ascultă! M-a întrerupt soţia mea. Ce-a strigat? 

Sebulon scosese un strigăt de bucurie şi acum parcă săpa 
de două ori mai iute. Pământul era aruncat repede din 
groapă. M-am apropiat şi am privit în adâncitură. 

— Plecaţi! Plecaţi de-aici! Mi-a strigat omul. 

— Vreau să arunc doar o privire, i-am spus eu, foarte 
liniştit. 

— Nu se poate! Plecaţi că de nu, dau! 

Spunând acestea, Sebulon a ridicat sapa şi m-a privit 
ameninţător. Am făcut un pas înapoi şi l-am întrebat: 

— Putem afla măcar de ce aţi strigat? 

— Asta pot să vă spun: am găsit aur. 

— Aur? 

— Da, am dat de ceva tare şi lat. Gaura e prea strâmtă. 
Trebuie s-o mai lărgesc, dar am să fac asta singur. Dacă se 
apropie cineva, îl omor cu sapa! 

M-am întors liniştit la locul meu, iar Klara a început din 
nou să dea glas îngrijorării ei: 

— Vezi că am dreptate? E în stare să te omoare! 

— Da, dar n-o s-o facă. Te rog, nu-mi îngreuna situaţia! Nu 
ai nici un motiv de îngrijorare! 

Soţia mea s-a mai liniştit puţin, deşi Sebulon nu era tocmai 
omul a cărui prezenţă să fi liniştit pe cineva. Până atunci se 
mai oprise din când în când pentru a-şi şterge fruntea, dar 
între timp renunţase şi transpiraţia i se scurgea de pe faţă 
şi cădea în stropi mari. Toată faţa lui părea umflată. Ochii îi 
ieşeau din ce în ce mai mult din orbite. Gemea şi ofta de 
fiecare dată când înfigea sapa în pământ. Din când în când 
se oprea pentru a-şi trage răsuflarea. Braţele au început să- 
i tremure, iar el făcea tot felul de mişcări şovâitoare. 
Vederea lui ne înspăimânta. Sebulon semăna cu un duh rău. 
Pentru a-l putea privi liniştit pe acest om, trebuia să dai 
dovadă de multă stăpânire de sine. 


Mai întâi s-au auzit două strigăte de bucurie şi apoi 
Sebulon a exclamat: 

— Tată, tată, eşti aici! Mă ajuţi! Eu ştiu asta! O simt! Îţi 
mulţumesc! După ce a dat glas bucuriei sale, Sebulon s-a 
întors spre noi şi ne-a spus, cu un rânjet care-i strâmba 
faţa: 

— Nimeni n-are voie să se-apropie. Pe cel ce îndrăzneşte 
să se-atingă de comori îl omor. Ţineţi minte ce v-am spus! 

Gaura era acum adâncă şi largă, atât de adâncă, încât 
Sebulon intra în ea până la brâu. Aplecându-se, omul a scos 
din groapă un obiect pe care l-a pus pe margine. Era un vas 
din lut. Apoi s-a mai aplecat o dată şi a scos încă un 
asemenea vas şi încă unul. După aceea a mai săpat o vreme 
şi a ieşit din groapă. A tras adânc aer în piept şi a strigat: 

— Gata! Asta-i tot! Nu mai e nimic! 

Hariman stătuse tot timpul cu spatele la fratele lui. Apoi s- 
a întors, a privit vasele de lut, s-a ridicat în picioare şi s-a 
apropiat de Sebulon. 

— Ah, ai venit? L-a întrebat Sebulon, batjocoritor. Să nu 
crezi că ai să primeşti ceva! lotul e-al meu! Totul! 

— Nimic nu-i al tău! Strigă Hariman. 

— Dar al cui? 

— Al domnului Burton. Winnetou a îngropat toate lucrurile 
astea aici pentru domnul Burton, numai şi numai pentru 
domnul Burton! 

— Dovedeşte că e cum spuitu! A strigat Sebulon, zâmbind. 
Domnul Burton şi-a luat de-aici tot ce-i aparţinea în urmă cu 
treizeci de ani. A luat testamentul şi a lăsat tot ce mai era 
îngropat, asta pentru că restul nu era al lui! Astăzi norocul 
mi-a surâs şi am găsit ceva. Aşa cum este obiceiul în Vest, 
tot ce-am găsit eu este al meu! 

— Greşeşti! L-a contrazis Hariman. Ce ştiai tu despre 
comorile astea? Domnul Burton ştia unde se află şi a vrut să 
sape, să le scoată de-acolo de unde se găseau. De aceea a 
cerut o sapă. Tu însă nu i-ai dat numai sapa, i-ai dat şi 


braţele tale, puterea ta. Tu ai săpat în locul dânsului. Aşa 
stau lucrurile. 

— Aşa? Se răsti Sebulon. Şi toate astea mi le spui tocmai 
tu, fratele meu! De unde ştii tu că am săpat pentru el şi nu 
pentru mine? Cât am săpat, a stat liniştit, s-a uitat la mine şi 
n-a spus că ce-am să găsesc eu o să fie-al lui. Când a venit la 
marginea gropii ca să vadă ce-i înăuntru şi l-am gonit, nu s- 
a împotrivit şi nu a cerut nimic din ce-aveam să găsesc eu. 
Ai înţeles? Oalele astea trei sunt ale mele. Acum, ajută-mă. 
Vreau să văd ce-i în ele! 

Soţia mea m-a privit îngrijorată şi întrebătoare în acelaşi 
timp, iar eu i-am şoptit: 

— Să aşteptăm şi să vedem ce-i înăuntru. În nici un caz nu- 
i aur. 

— De unde ştii? 

— M-am uitat atent. Vasele sunt prea uşoare pentru a fi 
pline cu aur. Ai răbdare! 

Vasele din lut erau pătrate, aveau o culoare verde-maronie 
şi erau împodobite cu diverse figuri specific indiene. Se 
vedea că aceste vase din lut ars erau lucrate de meşteri 
olari din tribul Moqui, sau din tribul Zuni şi erau alcătuite 
din două părţi, cea superioară şi cea inferioară, lipite între 
ele cu chit şi legate cu frânghie din scoarță de copac, unsă 
cu ulei. Toate acestea m-au făcut să cred că în vasele acelea 
se afla ceva care trebuia ferit de umezeală, deci nu putea fi 
vorba de metal. 

— Ajută-mă! Îi spuse Sebulon, din nou, fratelui său. Dar fii 
atent să nu spargi ceva! 

Cei doi s-au aşezat şi au început să desfacă mai întâi 
frânghia. 

Hariman făcea acest lucru cu grijă şi cu răbdare, Sebulon, 
însă, lucra încordat şi se vedea că e nerăbdător. Braţele şi 
degetele de la mâini au început să-i tremure. 

— Nodurile astea blestemate! A spus el. Ce încet merge! 
Mişcă-te mai repede, dar vezi să nu spargi ceva! 


După ce au desfăcut frânghia, fraţii Enters au început să 
desprindă chitul cu cuţitele. Această operaţie cerea multă 
răbdare şi timp, pentru că, de-a lungul anilor, chitul se 
pietrificase. În timp ce lucra, Sebulon îi vorbea fratelui său 
tot timpul despre argint aur, perle, podoabe mexicane 
vechi, bijuterii şi podoabe aztece şi peruviene. El îşi 
închipuia că în acele vase de lut se aflau lucrurile cele mai 
valoroase din câte există pe lume. Tot gândindu-se la 
obiecte de mare preţ, Sebulon a început să vorbească fără 
şir. Cei doi au terminat în acelaşi timp. 

Acum fiecare dintre ei putea să deschidă vasul pe care-l 
avea în faţă. Niciunul dintre ei nu s-a grăbit s-o facă, erau 
mult prea emoţionaţi. Amândoi şi-au tras răsuflarea. 

— Ghiceşte ce-i înăuntru! A spus Sebulon, cu buze 
tremurânde. Aur? Diamante? 

— Nu vreau să ghicesc, a spus Hariman. Să deschidem! 

— Bine, atunci am să număr! Unu, doi, treeei.! 

Capacele au fost ridicate în acelaşi timp. Fiecare dintre ei 
se uita în vasul pe care-l avea în faţă. 

— Aici e ceva învelit în piele, a spus Sebulon. 

— E ceva învelit în piele, a spus şi Hariman. 

— O fi aur? 

— Nu, e prea uşor ca să fie aur. 

— Diamante? Bijuterii? 

— Nu, pentru că aşa ceva e mult mai greu. 

— Or fi bancnote? 

Ochii lui Sebulon au început să strălucească. 

— Trei teancuri mari de bancnote! Asta-nseamnă o avere! 
Să desfacem învelişul! Să-l desfacem repede! A strigat 
Sebulon. 

Curelele din piele au fost tăiate imediat, iar pielea a fost 
înlăturată. 

— Caiete, spuse Hariman, dezamăgit. 

— Caiete! Mii de draci! Numai caiete! Să le ia naiba de 
caiete! Să nu le văd în ochi! Strigă Sebulon, aruncându-le 
încotro nimerea. 


— Bine, dar ce fel de caiete? Uită-te, poate că între file 
sunt bani, spuse Hariman. 

Sebulon a adunat repede caietele pe care le aruncase şi, 
după ce le-a răsfoit, le-a aruncat din nou. 

Sebulon a pus vasul lângă sine, a luat sapa şi m-a privit 
ameninţător... 

— Pagini întregi pe care apare mult iubitul nume 
„Winnetou”. 

— Şi la mine e acelaşi lucru, a spus Hariman, după cea 
răsfoit caietele pe care le avea în faţă. 

— Atunci să le-aruncăm, a spus Sebulon. Ăsta-i ultimul. 
Trag nădejde să găsesc în el şi altceva! 

Oricine îşi poate închipui că nu eram chiar atât de liniştit 
pe cât voiam să par. Pentru mine, fiecare bucată de 
frânghie, fiecare bucăţică de piele şi fiecare filă de caiet 
erau sfinte. Îi lăsasem pe cei doi să facă ce vor, pentru că nu 
voisem să intervin, dar îmi propusesem să nu-i las să 
distrugă nimic. 

Cei doi fraţi şi-au îndreptat atenţia spre cel de-al treilea 
vas. De data asta, însă, Sebulon îşi pierduse întru totul 
răbdarea. Omul a început să taie şi să desfacă frânghia aşa 
cum s-a nimerit. 

— Treaba merge mult prea-ncet! N-o să mai stăm să 
desprindem chitul! Asta ia prea mult timp! Am să sparg 
oala! 

La aceste cuvinte ale lui Sebulon, m-am apropiat repede 
de cei doi fraţi. 

— N-o să spargeţi nimic! l-am spus eu. Vasele acestea 
conţin lucruri ale unui mare om, ale unui om nobil care nu 
mai este printre noi! Toate aceste lucruri sunt pentru mine 
mai valoroase decât aurul şi decât pietrele preţioase. N-am 
să dau voie nimănui să spargă aceste vase! 

Sebulon a pus vasul lângă sine, a luat sapa şi m-a privit 
ameninţător, întrebându-mă: 

— Şi dacă am să sparg oala, ce-o să se-ntâmple? 


— N-o să aveţi vreme s-o faceţi! Am să vă dobor şi veţi pica 
la pământ ca nişte saci! 

— Ah! Exclamă omul, batjocoritor. Încercaţi, dar ascultați 
ce vă spun. Vedeţi sapa din mâna mea? Cu ea am să sparg 
mai întâi oala şi apoi am să vă sparg capul, dacă îndrăzniţi 
să mai faceţi vreo mişcare! Şi acum, n-aveţi decât să faceţi 
ce vreţi! 

Omul a ridicat sapa, pentru a sparge vasul, iar eu m-am 
pregătit să-l lovesc cu pumnul, când Hariman i-a spus 
fratelui său deodată: 

— Eşti nebun? Lasă imediat sapa! 

Sebulon l-a privit ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn 
adânc şi ar fi început să priceapă ce se petrece în jurul său 
şi apoi a lăsat sapa deoparte. Buzele au început să-i 
tremure şi i-a spus fratelui său: 

— De ce-mi stai în cale? Nebunule, nu-nţelegi că trebuie să 
mă lupt pentru moştenirea pe care ne-a lăsat-o tatăl 
nostru? 

Hariman îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Mogştenirea tatălui nostru? Ce bine-mi pare că ai folosit 
cuvântul ăsta! Ştii ce am moştenit de la el? Ştii? 

— Dreptul de a avea aur! A răspuns Sebulon. 

Hariman a izbucnit într-un râs amar. 

— Aur, aur şi iar aur! A spus el, batjocoritor. Îţi spun că n-o 
să ne alegem cu nici un strop de aur. Moştenirea pe care 
am primit-o de la tatăl nostru e blestemul de a trebui să 
nimicim şi să ucidem mereu. Să-i nimicim pe alţii şi să ne 
nimicim pe noi înşine! Să spulberăm fericirea noastră şi pe- 
a altora! Să distrugem totul. Totul! 

Sebulon nu mai spunea nimic. Îşi privea fratele, cu ochii 
rătăciţi ai unui nebun. Soţia mea i-a pus mâna pe umăr şi i-a 
spus: 

— Fratele dumneavoastră a spus adevărul. Stăpâniţi-vă. E 
spre binele dumneavoastră. 

Sebulon se chirci şi se trase înapoi, strigând: 

— Lăsaţi-mă-n pace! 


Glasul lui nu suna furios, ci rugător. 

— Nu mă mai priviţi aşa! Nu mai suport privirea 
dumneavoastră! După ce-a rostit aceste cuvinte, se părea 
că nu-l mai ţineau picioarele. Omul a căzut la pământ şi a 
rămas aşa, privind în gol. Klara s-a aşezat lângă el şi a 
început să-i vorbească cu blândeţe: 

— Bine, nu vă mai privesc, dacă asta vă face să vă simţiţi 
mai bine, dar am voie să vorbesc? Dacă daţi din cap, 
înseamnă că pot să vorbesc. Nu vreau să vă fac nici un rău. 
Luaţi vasul şi deschideţi-l cu grijă. A apucat vasul în mâini şi 
a rămas nemişcat. Era ca şi când ar fi aşteptat să se 
întâmple ceva înăuntrul lui. În cele din urmă, i-a spus lui 
Hariman: 

— Hai să ne vedem de treabă, dar cu atenţie, să nu se 
spargă vasul cumva. Ai înţeles? 

Sebulon a început să lucreze ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic, liniştit, calm şi cu grijă, cu o grijă care m-a mirat. 
Soţia mea zâmbea. Din când în când, omul făcea gesturi 
repezi care trădau nerăbdarea, dar lupta împotriva acestei 
nerăbdări. Făcea tot posibilul pentru a se stăpâni şi această 
stăpânire de sine nu l-a părăsit până în clipa în care era pe 
punctul de a îndepărta capacul vasului. În acel moment, 
Sebulon s-a oprit, a tras aer în piept şi a spus: 

— Doamnă Burton! Dacă înăuntru se află numai caiete, să 
fie toate ale dumneavoastră! Dacă e aur sau altceva de felul 
ăsta, nu dau nimănui nimic! Acum mă uit! 

Soţia mea i-a zâmbit şi a dat din cap aprobator. Omul a dat 
deoparte capacul. 

— Iar e ceva învelit în piele, a gemut el. După ce a desfăcut 
curelele, a exclamat: 

— Caiete! Pagini întregi scrise! Ce păcat! 

Hariman se juca absent cu bucăţile de curea cu care 
fuseseră legate părţile din primele două vase. Trăsăturile îi 
erau împietrite. Nu se putea spune dacă era dezamăgit sau 
dacă era nepăsător. Sebulon nu putea suporta această 
linişte a fratelui său şi-l scutură de umeri, strigând: 


— Ei! Spune şi tu ceva! 

— Ce să spun? 

— Ceva, orice! Nu mai sta aşa nepăsător, ca şi când dracul 
nu şi-ar fi bătut joc de noi chiar în clipa asta! Ah, e 
groaznic! Poate să te-apuce nebunia! 

Disperat, Sebulon a prins să se plimbe încoace şi-ncolo. 
Noi am început să aşezăm în ordine caietele pe care el le 
aruncase. Omul s-a aşezat lângă noi, şi-a acoperit faţa cu 
mâinile şi a început să plângă. După o vreme, Sebulon s-a 
ridicat în picioare, a privit în jurul său ca şi când s-ar fi 
trezit dintr-un vis şi a strigat furios: 

— Ce spuneam eu? Spuneam că tatăl nostru-i aici? 
Nebunul de mine! De pe urma bătrânului n-a rămas nimic, 
nici măcar un fir de praf. Ne-a rămas numai ruşinea! Asta-i 
tot ce ne-a lăsat: ruşinea! Şi ne-a mai lăsat dorinţa de a face 
rău, dorinţa de a ucide, dorinţa de a ne nimici chiar pe noi 
înşine! Asta e tot ce-i datorăm. Asta-i tot! Şi un astfel de om 
s-a numit tată! Ptiu! 

Sebulon scuipă şi se îndepărtă, însă după ce făcu câţiva 
paşi se întoarse spre noi, spunând: 

— Doamnă Burton, mă lipsesc de toate hârţoagele. Vi le 
dăruiesc dumneavoastră, auziţi? Numai şi numai 
dumneavoastră! Ioate terfeloagele sunt ale 
dumneavoastră! Faceţi ce vreţi cu ele! 

Rostind acestea, Sebulon ne-a întors spatele şi a luat-o 
spre pădure, iar în curând a dispărut printre copaci. 

— Om nebun! Mormăi Hariman, care privise ca şi noi în 
urma fratelui său. 

Klara ar fi trebuit să pregătească masa, dar n-a făcut-o, 
pentru că voia să ştie ce cuprindeau caietele care fuseseră 
scoase la lumină. Eu l-am rugat pe Hammerdull să sape mai 
adânc, pentru ca nu cumva să rămână din nou ceva 
îngropat şi uitat în acel loc. Holbers s-a oferit imediat să-l 
ajute şi cei doi au continuat să sape până când gaura s-a 
adâncit cu două picioare55. Nu au mai găsit însă nimic şi au 
astupat cu grijă groapa. Între timp, am răsfoit împreună cu 


soţia mea caietele găsite în cele trei vase de lut. Aceste 
caiete erau legate ca nişte cărţi, iar filele erau acoperite de 
un scris frumos. Literele aveau aceeaşi înclinaţie şi aceeaşi 
dimensiune. Scrisul era lizibil şi uniform, un scris limpede şi 
frumos ca şi sufletul celui ce-l aşternuse pe hârtie. Totul 
semăna mai mult a desen sau a pictură, decât a scris. Nu se 
vedea nici cea mai mică pată, nici cea mai mică ştersătură şi 
nu era vorba doar de treizeci sau cincizeci de pagini, ci de 
mult mai multe. Mă întrebam unde le va fi scris Winnetou. 
Pe unele caiete se putea citi: „Scris la Nugget sil”, „Scris la 
mormântul tatălui meu”, „Scris la mormântul lui Klekih- 
Petra”, „Scris în locuinţa lui Old Shatterhand de lângă Rio 
Pecos”, „Scris la Tatellah-Satah”, „Scris pentru fraţii mei 
albi”, „Scris pentru fraţii mei roşii”, „Scris pentru toţi 
oamenii din lume”. Nu pe toate caietele fusese însemnat 
ceva. Winnetou scrisese totul în limba engleză, iar acolo 
unde nu găsise termenul potrivit, în grai indian. De la mine 
învățase câteva cuvinte şi expresii în limba germană şi eram 
emoţionat când descopeream, pe alocuri, câteva dintre 
aceste cuvinte şi expresii. La sfârşitul ultimului caiet în care 
m-am uitat, se găsea o scrisoare care-mi era adresată şi 
care avea următorul conţinut: „Dragul şi bunul meu frate, ÎL 
rog pe Marele şi Bunul Manitou să te-aducă din nou pe 
aceste meleaguri, pentru ca tu să iei aceste caiete. Dacă nu 
le vei găsi atunci când vei săpa prima dată în acest loc, 
înseamnă că nu va fi venit încă vremea pentru ca toate 
aceste caiete să ajungă în mâinile tale. De acolo de sus, de 
unde mă voi afla, nu voi înceta să mă rog ca tu să te întorci 
şi să le găseşti, pentru că ele ţie ţi-au fost hărăzite. 

Nu i-am lăsat aceste comori lui Tatellah-Satah, fiindcă el 
nu te iubeşte, deşi, ca întotdeauna, el nu are decât gânduri 
nobile. Nici altcuiva n-am vrut să le las, pentru că 
încrederea mea în Părintele Atotputernic este mai mare 
decât încrederea mea în oameni. Am să îngrop aceste 
caiete adânc în pământ, pentru că ele au o mare 
însemnătate. Mai este un al doilea testament pe care l-am 


lăsat, aşa încât ceea ce găseşti aici să-ţi fie cunoscut numai 
ţie, dar ascuns altora. Tatellah-Satah ştie că sunt două 
testamente, aşa că, dacă te vei mai întoarce vreodată pe 
aceste meleaguri, nimic să nu se piardă. 

Şi acum, deschide-ţi sufletul şi ascultă ce-am să-ţi spun! 

Eu sunt fratele tău. Vreau să fiu şi să rămân fratele tău, 
chiar şi atunci când glasurile apaşilor vor spune tuturor: 
Winnetou, căpetenia noastră, a murit! Tu m-ai învăţat că 
moartea este cea mai mare minciună a lumii. Îţi mulţumesc 
pentru cele ce mi-ai spus şi vreau să-ţi arăt cât adevăr este 
în cuvintele tale. Vreau ca atunci când se va spune despre 
mine că am murit, să te ocrotesc aşa cum te-am ocrotit cât 
timp am trăit. Vreau să te ocrotesc, dragă prietene, dragă 
frate! 

Marele şi Bunul Manitou a vrut ca drumurile noastre să se 
întâlnească. Noi nu suntem două fiinţe, ci una singură şi 
astfel vom şi rămâne. Nu există nici o putere pe pământ 
care poate schimba aceasta. Nici măcar mormântul nu ne 
va putea despărţi. Eu voi fi alături de tine mereu, chiar şi 
după moarte. 

De când te-am cunoscut, ai fost îngerul meu păzitor, iar eu 
am fost acelaşi lucru pentru tine. Tu mi-ai fost mai aproape 
decât oricare alt om pe care l-am prețuit. Eu ţi-am dat 
îndemnuri. Tu mi-ai dăruit mult mai mult, mi-ai dăruit 
comori pentru minte şi pentru suflet, iar eu am încercat să 
mi le însuşesc mereu. Eu îţi sunt dator, dar această datorie 
nu mă apasă, ci îmi face cinste. Oare de ce nu ne-au stat 
aproape toate feţele palide, aşa cum tu mi-ai stat aproape? 
Îţi spun că toţi oamenii roşii s-ar fi simţit datori faţă de 
oamenii albi, aşa cum mă simt eu dator faţă de tine. Rasa 
roşie ar fi mulţumit rasei albe, aşa cum Winnetou îţi 
mulţumeşte ţie, iar dacă milioane de oameni ar fi adus 
mulţumire altor milioane de oameni, întreg pământul ar fi 
fost un rai. 

Dar tu ai făcut mai mult decât atât. Tu ai fost legat nu 
numai de prietenul tău roşu, ci şi de întreaga rasă din care 


făcea parte, o rasă hulită şi dispreţuită, deşi tu ştiai, la fel 
de bine ca şi mine, că pentru asta vei fi disprețuit şi că mulţi 
te vor lua în râs. Să nu dai înapoi de la nimic, prietene, căci 
eu voi fi mereu lângă tine. Cei ce nu te vor crede pe tine, 
care eşti în viaţă, vor trebui să mă creadă pe mine, care am 
murit şi dacă ceea ce scrii tu nu va fi înţeles de către unii, 
arată-le ce am scris eu. Cred că asta este cea mai 
însemnată şi cea mai îndrăzneață faptă a fratelui tău, 
Winnetou, care în ceasurile de linişte a lăsat deoparte puşca 
şi a luat în mână pana. La început mi-a fost foarte greu, 
pentru că pana nu voia să-mi dea ascultare mie, o piele 
roşie. Mi-a fost şi uşor pentru că vocea inimii mele se aude 
în fiecare rând scris pe care-l las oamenilor. 

Fratele tău, Winnetou, îţi va sta alături şi după ce va fi 
murit, pentru că dragostea lui trăieşte. Fratele tău va fi 
alături de tine, luptând pentru sine şi pentru rasa lui. 
Pentru a te apăra, m-am înălţat până la tine. Lasă-te apărat 
de cel ce a murit! Dacă vei face asta, poporul meu va ajunge 
la fel de nobil ca şi poporul tău şi toate suferinţele poporului 
meu vor fi şterse, dacă nu prin mersul istoriei, atunci prin 
Winnetou! 

Tu ştii că voi fi alături de tine, atunci când ochii tăi vor citi 
aceste rânduri şi vei simţi în sufletul tău cald că-ţi sunt 
alături. Ce bine ar fi dacă toţi oamenii de pe acest pământ 
ar purta în suflete căldura inimii tale! 

Oare sper prea mult când scriu aceste rânduri? Îţi 
transmit salutul meu! Tot ce ai fi vrut să auzi de la mine vei 
găsi în aceste pagini. Am adus tot ce am scris la Nugget sil. 
Mormântul tatălui meu este deschis deja şi aşteaptă să 
primească în sine cele scrise de mine. Sunt cu totul singur! 
Mereu te-am iubit! Tu ai fost mintea şi sufletul meu, inima şi 
voinţa mea. Ceea ce am devenit pentru tine, am devenit 
datorită ţie. Mai sunt atât de mulţi care ar vrea să fie ce am 
fost eu pentru voi. Pentru voi! 

Al tău, Winnetou.” 


Soţia mea stătea lângă mine. Îi citisem totul încet. După ce 
am terminat, nu a scos o vorbă, s-a cuibărit în braţele mele, 
şi-a pus capul pe umărul meu şi a plâns. Şi eu eram foarte 
impresionat de cele ce citisem. Am rămas aşa multă vreme. 
Apoi am pus caietele din nou în vasele de lut şi le-am dus în 
cort. Scrisoarea am păstrat-o însă la mine. 

— O să-i arăţi scrisoarea Vulturului cel Tânăr? M-a 
întrebat Klara. 

— Da, vreau să o citească. Şi eu m-am gândit la acelaşi 
lucru. Ne-am apropiat de tânărul apaş. Se purta de parcă 
nici nu i-ar fi păsat de toate cele întâmplate. Când i-am dat 
însă scrisoarea, explicându-i în câteva cuvinte despre ce era 
vorba, peste faţa lui a trecut o rază de soare. Indianul s-a 
ridicat în picioare şi a luat scrisoarea, spunându-mi: 

— Mulţumesc, mister Burton! Vă rog să credeţi că ştiu 
prea bine ce înseamnă să primeşti o astfel de scrisoare, 
aşternută pe hârtie de o astfel de mână! 

— 'Ţi-am arătat scrisoarea cu un scop anume, i-am spus eu. 
Ţi-am arătat-o ca să ţi-o dau în grijă şi păstrare. Eu nu pot 
să stau tot timpul lângă cort şi te rog pe tine să o păzeşti. 
Mă duc să-l caut pe Sebulon Enters. 

— Eu o să am grijă să mă ocup de mâncare, de hrana 
trupului, a spus soţia mea. O să pregătesc ceea ce i-ai 
promis lui şi fratelui său: labele de urs. Sper să reuşesc cu 
ajutorul domnului Hammerdull. 

Aveam motivele mele pentru care îl căutam pe Sebulon. 
Nu numai că omul ne punea în pericol pe toţi, dar îmi era şi 
milă de el. În afară de asta, nu voiam să-l scap din ochi. Aş fi 
vrut să-l aduc şi pe el pe calea cea bună, după ce am reuşit 
asta, într-o oarecare măsură, cu fratele lui. 

Am luat-o încet pe urmele lui Sebulon. Aceste urme mă 
călăuzeau în adâncul pădurii, dar drumul pe care mi-l 
arătau nu era drept, cum este acela al unui om care ştie 
încotro vrea să meargă, ci ducea ba la stânga, ba la 
dreapta, ba înapoi. Paşii erau nehotărâţi, ca aceia ai unui 
nebun care nu mai ştie ce vrea şi încotro s-o apuce. Din 


când în când, Sebulon se oprise şi făcuse câţiva paşi în toate 
direcţiile, ca şi când s-ar fi simţit înconjurat de oameni de 
care trebuia să se apere. 

Am înaintat foarte încet, pentru că mă opream din când în 
când pentru a mă gândi la toate acestea. În cele din urmă, |- 
am auzit. Vorbea singur. Am luat-o în direcţia din care i se 
auzea glasul. Omul stătea sprijinit de trunchiul unui fag 
înalt. În apropierea copacului erau nişte tufişuri dese, după 
care m-am ascuns. Sebulon vorbea de parcă în faţa sa s-ar 
fi aflat nişte fiinţe în carne şi oase. Omul dădea din cap şi îşi 
agita mâinile. 

L-am auzit spunând: 

— Voi toţi aţi murit deja! Voi toţi! Numai noi doi am mai 
rămas! Trebuie să pierim şi noi? Hariman vrea să moară, 
dar eu vreau să trăiesc. Eu vreau să îndeplinesc dorinţa 
tatii, ca să nu mă omoare şi pe mine, pe mine care sunt cel 
din urmă! Vreau să-l duc la moarte pe acest Old 
Shatterhand! Vreau! Vreau! Vreau să-l nimicesc pe cel mai 
mare duşman al familiei Santer, ca să pot rămâne eu în 
viaţă. Dar sunt în stare s-o fac? Sunt oare în stare? 

Sebulon a întors capul, ca şi când în faţa sa s-ar fi aflat 
nişte oameni aşezaţi în semicerc. Apoi a ascultat cu atenţie 
de parcă cineva i-ar fi dat un răspuns. Apoi a continuat: 

— Femeia asta e de vină! Femeia asta cu ochi albaştri, a 
cărei privire nu o pot îndura! Mi se pune în cale ca o 
oprelişte vie. 

Sebulon a dus amândouă mâinile la gură şi le-a făcut 
pâlnie. Apoi a spus: 

— Sunt ochii albaştri ai mamei noastre. Ochii aceia dragi 
care au plâns de atâtea ori, până când s-au stins de 
suferinţă şi s-au închis pentru totdeauna! Aţi băgat şi voi de 
seamă asemănarea? Ochii ăştia trebuie să se umple de 
lacrimi din cauza mea? Oare trebuie nimicită atâta 
bunătate? Bunătatea trebuie să se preschimbe în ură, în 
răzbunare? Sunt eu în stare să fac asta? Am eu voie să fac 
asta? Şi totul pentru o lepădătură? Pentru o lepădătură.? 


Omul a ascultat din nou cu mare atenţie, ca şi când cineva 
i-ar fi spus ceva. Apoi a făcut un gest hotărât de 
dezaprobare. 

— Nu! Tata m-a tras pe sfoară! M-a tras pe sfoară ca la 
carte! Nu era aur, era numai hârtie! Oare mă va trage pe 
sfoară şi în privinţa lui Kiktahan Shonka? A tras pe sfoară 
pe toată lumea, câte zile a avut. Acum, c-a murit, nu ne mai 
poate trage pe sfoară decât pe noi. Întotdeauna a tras pe 
câte cineva pe sfoară! Oare pot să-l las să-mi facă una ca 
asta? Tare mai am poftă să-l trag şi eu pe sfoară în privinţa 
lui Old Shatterhand. Poate că am s-o fac. Cred c-am s-o fac! 
Vreau să mă port şi eu ca elo dată! Vreau. 

Sebulon a fost întrerupt de fratele său care s-a apropiat, 
trecând pe lângă fag: 

— Taci, fii mai atent! Strigătele şi văicărelile tale o să ne 
pună-n încurcătură pe amândoi! 

— Toţi au fost aici, toţi! A spus Sebulon, părând că vrea să 
se scuze. 

— Prostii! Nu-i nimeni aici! Dar poate veni cineva în orice 
clipă şi dacă cel care vine aude ce le povesteşti tu copacilor, 
va afla tot ce te străduieşti să ascunzi! 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre Old Shatterhand. A plecat în pădure şi a luat-o 
chiar pe-acolo pe unde-ai luat-o tu. Eu cunosc duhul care te 
face să spui totul cu voce tare, de aceea am venit după tine, 
ca să te previn, dar n-am ştiut unde eşti. Mi-a trebuit mult 
până am dat de urma ta şi apoi te-am auzit strigând. 

— Strigătele mele au fost şi ele bune la ceva. Dacă nu 
strigam, n-aveai cum să mă găseşti. 

— Nu mai vorbi prostii! În scurtă vreme ne vor chema să 
mâncăm. Haide! 

Fraţii Enters au plecat împreună, iar eu m-am grăbit, 
pentru că trebuia să-i ajung din urmă şi să-i întrec. Când s- 
au apropiat de locul în care ne instalasem tabăra, mă aflam 
deja acolo şi stăteam liniştit lângă Vulturul cel Tânăr, ca şi 
când m-aş fi înapoiat cu mult timp în urmă. 


Labele de urs fuseseră pregătite cu boabe de ienupăr, 
ciuperci şi peliniţă, dar peste câteva zile ar fi fost şi mai 
gustoase. 

După ce am mâncat, am plecat călare, împreună cu soţia 
mea. Aveam de gând să mergem la molidul despre care îmi 
pomenise Tatellah-Satah în scrisoarea sa. Acest copac se 
afla, aşa cum am mai spus, pe vârful unei stânci, constituind 
un excelent punct de observaţie, pentru că îmi oferea o 
perspectivă foarte bună asupra locurilor din jur. Femeile 
sioux voiseră să ajungă la Nugget sil şi ar fi trebuit să fi 
sosit aici cu mult timp în urmă, dar ele nu erau de văzut 
nicăieri. Nu observasem nici o urmă care să le fi trădat 
prezenţa şi toate acestea mă făcuseră să-mi doresc 
neapărat să arunc o privire în jur. M-am suit în molid, atât 
cât mi-a permis-o trăinicia crengilor. 

Aerul era curat, sub mine se afla muntele Nugget sil, iar 
înaintea mea, cât puteam cuprinde cu privirea, se vedea 
preria, pătată parcă, ici-colo, cu verde. Îmi luasem ocheanul 
şi puteam observa foarte clar împrejurimile. Nu se vedea 
nici ţipenie de om. M-am înapoiat împreună cu Klara în 
tabăra noastră. Puteam fi siguri că, în cursul acelei zile, nu 
vom fi tulburaţi de nimeni. 

Dick şi Pitt avuseseră grijă să adune lemn uscat care să ne 
ajungă pentru toată noaptea. Lemnul era stivuit în faţa 
cortului, iar Hammerdull întreținea focul. Vulturul cel Tânăr 
stătea lângă cei doi prieteni. Fraţii Enters stăteau şi ei 
lângă foc şi pregăteau friptură de iepure. Ne-au poftit să 
gustăm şi noi din friptura lor şi nu i-am refuzat. Ni s-a părut 
că erau alţi oameni, pentru că păreau foarte liniştiţi şi luau 
parte la discuţiile noastre de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Ce era cu ei? Oare nu mai aveau aceleaşi intenţii 
ca mai înainte? Probabil că nu. Eram îndreptăţit să cred că 
şi Sebulon gândea altfel, pentru că era foarte calm, ca şi 
când ar fi uitat cu totul lucrurile pe care le făcuse atunci 
când îşi dorise cu orice preţ sa găsească aur. 

Capitolul VIII - Clanul Îngerilor păzitori. 


Datorită întâmplărilor prin care am trecut, în ziua aceea 
am vorbit numai despre Winnetou şi despre apaşi. Am 
povestit câteva întâmplări mai deosebite din vremurile în 
care eram împreună. Hammerdull a redat împrejurările în 
care l-a cunoscut, iar Holbers a mai făcut din când în când 
câte o observaţie scurtă, în felul care îi era caracteristic. 
Vulturul cel Tânăr a vorbit despre influenţa pe care 
Winnetou o avea, chiar şi după moartea sa, asupra 
indienilor şi mai ales asupra apaşilor şi a indienilor din 
triburile cu care apaşii se aflau în relaţii de prietenie. Fraţii 
Enters n-au scos nici un cuvânt, dar au ascultat tot ce s-a 
spus şi se vedea pe feţele lor că erau foarte atenţi la cele 
povestite. Lucrul acesta mă bucura foarte mult, deoarece 
credeam că au auzit de la tatăl lor şi de la prietenii acestuia 
atâtea lucruri urâte despre Winnetou şi despre mine, încât 
nu le strica să mai afle şi lucruri bune şi adevărate despre 
noi. Vulturul cel Tânăr şi-a dat seama ce urmăream în 
privinţa lor şi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a 
transforma ura celor doi în respect. 

La cină, firul aducerilor aminte s-a rupt pentru scurtă 
vreme, iar după masă, Dick Hammerdull şi Pitt Holbers şi- 
au aprins trabucuri dintre cele din care îşi cumpăraseră în 
Trinidad. Fraţii Enters şi-au scos, la rândul lor, pipele scurte 
şi pungile de tutun. Vulturul cel Tânăr nu fuma, pentru că, 
aşa cum el însuşi a spus, nu se cuvenea să se fumeze decât 
la sfaturi şi atunci trebuia să se folosească numai kalumet- 
ul56 şi nimic altceva. În ceea ce mă priveşte, se ştia foarte 
bine că fumam foarte mult. Trebuie să recunosc că eu 
însumi eram cel mai înrăit fumător din câţi cunoscusem. 
Acum nu se mai poate spune acelaşi lucru despre mine. În 
urmă cu cinci ani57, soţia mea m-a rugat să mai las tutunul. 
Ea era de părere că mai aveam destule de spus cititorilor 
mei şi trebuia să trăiesc cât mai mult cu putinţă. La această 
rugăminte a Klarei, am stins trabucul pe care îl fumam şi i- 
am spus: 

— Ăsta a fost ultimul. N-am să mai fumez niciodată. 


Mă aflam, aşadar, în aceeaşi situaţie cu Vulturul cel Tânăr 
şi eram de aceeaşi părere cu el. De fumat nu trebuie să se 
fumeze decât la sfaturi şi atunci se cuvenea să se folosească 
numai kalumet-ul şi nimic altceva! 

Cu toate acestea, nu vreau să spun că un trabuc de 
calitate sau că un tutun de pipă foarte bun nu au uneori un 
efect benefic asupra gândirii noastre, nu vreau să spun că 
nu gândim mai lesne şi mai în tihnă, atunci când norişorii 
albaştri se înalţă spre cer. În acele clipe s-ar părea că ideile 
ne vin mai repede, că sufletul se deschide. Gândindu-mă la 
toate acestea, l-am privit atent pe Vulturul cel Tânăr. 
Războinicul nu fuma, dar vedeam cum se juca cu inelele de 
fum care ieşeau din gura lui Hammerdull. El inhala fumul şi 
gândurile lui păreau să se îndrepte mereu către alte 
lucruri. Indianul se exprima parcă şi altfel. Se întâmplă un 
lucru ciudat. Indianul liber nu este un fumător în sensul pe 
care noi îl cunoaştem şi, cu toate acestea, sau poate tocmai 
pentru aceasta, indianul este mai expus efectelor nicotinei. 

Indianul nu fumează decât la ocazii foarte importante, sau 
în anumite momente care au caracter sacru. El este însă 
foarte religios şi nu întreprinde nimic important fără a se 
adresa zeilor, iar înainte de a se adresa acestora şi uneori şi 
după aceasta, indianul fumează. 

Vulturul cel Tânăr avea o viaţă sufletească foarte intensă, 
dar era tăcut. Era prima dată de când îl cunoşteam, când 
războinicul dădea glas simţămintelor sale, dar o făcea cu 
măsură, treptat. Omul nu a spus nimic despre sine, ci a 
vorbit numai despre Winnetou. Cu această ocazie, Klara i-a 
pus apaşului o întrebare care o frământa deja din clipa în 
care Vulturul cel Tânăr o întâlnise şi îi vorbise Aştei lângă 
lacul Kanubi. Tânărul războinic vorbea tocmai despre 
întâlnirea cu Aşta, când soţia mea l-a întrebat: 

— Am văzut că fata purta o stea, o stea pe care şitu o 
porţi. Ce înseamnă această stea? Ce se înţelege prin 
„Winnetou” şi „Winnetah”? E vorba de vreun secret? 


Indianul a închis ochii timp de-o clipă, apoi i-a deschis şi a 
răspuns: 

— Nu e nici un secret. Oricine poate să audă ce am să vă 
spun. Aş vrea chiar ca lumea întreagă să audă cuvintele 
mele, numai că nu ştiu dacă a sosit clipa potrivită pentru a 
vorbi despre aceasta. 

În timp ce rostea ultimele cuvinte, tânărul războinic a 
aruncat o privire fugară fraţilor Enters. Înţelegându-l, i-am 
spus: 

— De ce să nu fi sosit clipa potrivită? Nimic nu te 
împiedică să vorbeşti. 

— Aşa să fie! A spus indianul şi, după ce a închis ochii 
pentru a se gândi, a început să povestească. Aş fi dorit să vă 
pot vorbi în graiul apaşilor, căci acest grai este ca o haină în 
care sunt îmbrăcate toate cele despre care vreau să vă 
vorbesc şi care şi-au găsit loc în inima mea. Limba feţelor 
palide redă altfel tot ce se află în sufletul meu. 

Vulturul cel Tânăr spusese toate acestea cu ochii închişi. 
Apoi i-a deschis şi a continuat. 

— Departe, foarte departe de aici se află o ţară numită 
Ginnistan, o ţară care ne este cunoscută numai nouă, 
oamenilor roşii. 

Oricine îşi poate imagina cât de mult m-a surprins 
mărturisirea indianului. Soţia mea a fost la fel de surprinsă 
ca şi mine şi mi-a luat mâna de parcă ar fi avut nevoie de 
ajutor, ca şi când ar fi trebuit să facă mari eforturi pentru a 
nu izbucni, pentru a nu-i spune Vulturului cel Tânăr că se 
înşeală atunci când presupune că noi nu ştim despre ce este 
vorba. 

— Ginnistan? Am întrebat eu. Acesta este un cuvânt din 
graiul apaşilor? 

— Nu, este un cuvânt dintr-o limbă care nu e cunoscută 
deloc pe aceste meleaguri, a răspuns apaşul. Au trecut 
multe mii de ani de când America era legată de Asia. În 
nord se afla o punte care făcea legătura între Asia şi 
America. Această punte de pământ s-a rupt şi s-a prefăcut 


în mai multe insule. În acele vremuri, adică în urmă cu 
multe mii de ani, nişte oameni care erau uriaşi şi la trup şi 
la minte au venit la strămoşii noştri şi le-au adus salutul 
stăpânei lor, regina Marameh. 

Soţia mea îmi strânse mâna din nou, pentru că îşi dădea 
seama, la fel de bine ca şi mine, că apaşul vorbea de fapt 
despre Marah Durimeh, dar Vulturul cel tânăr a continuat: 

— Solii reginei au venit cu daruri nemaivăzute şi cu 
porunca de a nu primi nimic în dar la rândul lor, pentru că 
un dar care se face în schimbul unui alt dar nu se mai poate 
numi „dar”, el se numeşte „datorie”. Acei trimişi au povestit 
despre regatul numit Ginnistan. În acest regat nu exista 
decât o singură lege, „legea îngerilor păzitori”, de aceea, 
regatul mai era numit şi „Ţara îngerilor păzitori”. Orice 
supus din regatul acela trebuia să fie îngerul păzitor al altui 
supus. Cel ce se hotăra să devină îngerul păzitor al 
duşmanului său era socotit a fi erou, pentru că astfel s-a 
învins pe sine însuşi. Toate acestea au fost pe placul 
strămoşilor noştri, pentru că şi ei erau la fel de nobili ca şi 
asiaticii. Ei le-au spus trimişilor că ar vrea s-o roage pe 
regina Marameh să-i ajute ca această lege a îngerilor 
păzitori să prindă rădăcini şi în America. Solii au spus că 
vor îndeplini această rugăminte a strămoşilor noştri şi au 
plecat. 

— S-au mai întors? A întrebat soţia mea. 

— Nu au venit aceiaşi soli, au venit alţii. La fiecare nouă 
generaţie veneau alţi soli care aduceau daruri şi care voiau 
să ştie dacă acea lege a lor se mai respectă în acest colţ al 
lumii. Astfel au trecut mai multe mii de ani. Paradisul 
devenise realitate, pentru că nu exista nici o diferenţă între 
oameni şi îngeri. Toţi oamenii erau îngeri, pentru că fiecare 
era îngerul păzitor al celuilalt. Apoi, solia care venea la 
trecerea fiecărei generaţii n-a mai venit şi nici următoarele 
solii. Oamenii au încercat să afle ce se întâmplase, s-au dus 
la punte, numai că puntea se rupsese, iar în urma ei nu mai 
rămăseseră decât insulele scăldate de apele învolburate. 


— Dacă nu mă-nşel, insulele astea mai există şi azi şi se 
cheamă Aleutine58, a spus Dick Hammerdull. 

— Aşa e, am spus eu, zâmbind. Văd că eşti un mare 
geograf, domnule Hammerdull. 

— Dacă sunt, sau nu geograf, asta nici nu mai contează, a 
răspuns Dick, dar pot să spun că ăsta e unul dintre puţinele 
lucruri pe care le mai ţin minte, de când mergeam la şcoală. 

— Au trecut multe generaţii, fără ca vreo solie a reginei 
Marameh să mai fi venit a spus Vulturul cel Tânăr. 
Legăturile dintre ei şi noi s-au destrămat. 

— Bine, dar nu a încercat nimeni să reînnoade aceste 
legături? A întrebat soţia mea. Cel întrebat a răspuns, 
zâmbind aman. Ai noştri nu au făcut nimic. Erau doar 
indieni! Voiau să fie fericiţi, dar fără să facă nimic pentru 
fericirea lor. Li s-a părut prea greu să lupte pentru asta. Au 
crezut că îşi pot dobândi fericirea mai uşor. Nu s-au gândit 
că Marele şi Atotputernicul Manitou i-a pus la încercare, că 
EI a vrut ca solii să nu mai vină la ei pentru a le da un semn 
că doreşte să facă ceva. Strămoşii nu au făcut nimic. Ei au 
respectat legea din Ginnistan, dar nu au făcut nimic pentru 
Manitou şi pentru regină, nu au făcut nimic pentru fericirea 
lor. Ăsta este marele păcat al strămoşilor noştri, un păcat de 
neiertat, pe care noi îl purtăm până-n ziua de azi! 

La aceste cuvinte, Sebulon a spus încet: 

— Strămoşii. Părinţii! 

— Taci, nu-l întrerupe, i-a spus Hariman, rugător. Tânărul 
apaş a continuat: 

— Legii din Ginnistan îi lipsea ceva: legătura dintre cele 
două popoare şi puterea ei s-a pierdut. Îngerii au redevenit 
oameni. Paradisul n-a mai existat. Dragostea a murit. Ura, 
pizma, iubirea de sine, îngâmfarea şi-au început din nou 
domnia. Marea împărăție care se supunea unei singure legi 
a început să se clatine. Rasa care respecta această singură 
lege şi care a câştigat datorită ei nobleţe sufletească a 
început să se dezbine. Dezbinarea a durat mii de ani, totul 
s-a întâmplat încet dar sigur. Cei care conduceau poporul 


au devenit asupritori. Cei care vegheau la respectarea legii 
au devenit tirani. Dacă odată exista doar o singură lege a 
iubirii, acum exista numai legea asupririi. Ceea ce fusese 
odată binecuvântare devenise blestem. 'Tot ce dusese odată 
la unire ducea la dezbinare. Soarta părea că se află în 
mâinile celor puternici, în mâinile asupritorilor şi asupritorii 
şi-au arătat puterea, domnind cu o mână de fier, dar numai 
câteva mii de ani, pentru că o presiune naşte 
contrapresiune, se formează căldură, o căldură care vrea să 
se elibereze, ieşind din trupul în care s-a strâns. Presiunea 
asta, asemănătoare celei a unor ape ţinute cu forţa între 
nişte maluri, a crescut până când malurile nu au mai putut 
stăpâni apele. Apăsarea miilor de ani s-a făcut simțită. Am 
să vă dau o pildă geografică pentru a putea zugrăvi mai 
bine ce s-a întâmplat în istorie. Apele lacului din nord au 
împins apele lacului Michigan, apele acestuia au împins 
apele lacului Huronilor, iar acestea din urmă au împins, la 
rândul lor, apele lacului Erie. Acum trebuiau să se surpe 
chiar şi malurile din stâncă şi s-au surpat! Astfel a luat 
naştere Niagara, mai întâi fluviul şi apoi cascada, cascada a 
cărei curgere nu poate fi oprită, cascada ce arată că rasa 
roşie se risipeşte, precum apele ei, în mii şi mii de părţi. 
Aceste picături, aceşti stropi, aceste unde de apă nu se pot 
uni decât printr-un gând însemnat salvator, care să adune 
apele în ceea ce va urma să fie lacul Ontario. Cred că tot 
acest tablou nu vă este cunoscut. 

— Ne este cunoscut, a răspuns soţia mea. Tabloul acesta ni 
s-a întipărit în suflet fără ajutorul nimănui. Am mai vorbit 
despre toate acestea şi acasă şi aici. Ultima dată am vorbit 
despre toate acestea chiar lângă cascada Niagara, cu 
Athabaska şi cu Algongka, căpeteniile triburilor. 

— Cu Athabaska şi cu Algongka? A întrebat, bucuros, 
tânărul războinic. 

— Da. 

— Cu amândoi deodată? 

— Da, cu amândoi deodată, pentru că erau împreună. 


Această veste l-a bucurat nespus pe Vulturul cel Tânăr şi 
îmi dădeam seama care era cauza bucuriei lui. M-am 
mulţumit însă, să nu spun nimic şi l-am lăsat pe el să 
continue. 

— Erau împreună! A strigat apaşul. Au venit împreună la 
cascada Niagara! Pe urmă, pe urmă. Ştiţi cumva încotro au 
pornit, pe urmă? 

Nici de această dată n-am spus nimic, ci am lăsat-o pe 
soţia mea să-i dea indianului vestea pe care el o aştepta cu 
multă nerăbdare. 

— Au pornit spre Mount Winnetou, a spus Klara. 

La auzul acestor cuvinte, tânărul războinic şi-a împreunat 
mâinile şi a exclamat bucuros, privind spre cer: 

— Spre Mount Winnetou! E salvat. E salvat! 

— Ce e salvat? A întrebat soţia mea. 

Vulturul cel Tânăr a ezitat puţin, dar în cele din urmă a 
răspuns: 

— Gândul cel mare, care se va înălța din adâncul apelor 
Niagara. 

— S-a născut acest gând? 

— Acest gând nu trebuia să se nască. El a fost purtat în 
minţi şi în suflete de mii de ani, dar a fost dus de apele 
cascadei. Acest gând nu a fost însă nimicit precum am fost 
nimiciţi noi, ci a ieşit la suprafaţă limpede, clar, strălucind 
ca o minune, chiar în momentul când apele se pregăteau să- 
l înghită. Acest gând a fost însuşit de urmaşii acelora care 
nu s-au ostenit să apere legea din Ginnistan. 

Indianul vorbise atât de frumos, încât o impresionase şi pe 
soţia mea şi îi transmisese înflăcărarea sa. Klara a 
exclamat: 

— Ştiu ce vrei să spui! Cunosc acest gând salvator! 

— Cunoaşteţi acest gând? A întrebat, neîncrezător, 
Vulturul cel Tânăr. 

— Desigur! Îl cunosc de multă vreme. Vorbeşti despre 
legea din Ginnistan: Fiecare om trebuie să fie îngerul 
păzitor al altui om. Am dreptate? 


Războinicul a răspuns uimit: 

— Într-adevăr, m-aţi înţeles! Cum se poate, doamnă 
Burton? 

— Se poate pentru că peste tot în lume există oameni care 
năzuiesc la mai bine şi pentru că, fii atent la cele ce am să-ţi 
spun, peste tot în lume se ştie despre Ginnistan şi despre 
regina acestei ţări, deşi ai spus că numai oamenii roşii au 
cunoştinţă despre toate acestea. 

Apaşul m-a privit întrebător. 

— Are dreptate, i-am spus eu. Noi ştim chiar numele 
adevărat al reginei. Ea se numea Marah Durimeh şi nu 
Marameh. De-a lungul timpului, voi aţi transformat numele 
alcătuit din cinci silabe într-un nume alcătuit din trei silabe, 
adică l-aţi prescurtat. 

— Poate că aşa este. Nu voi pune acum întrebări despre 
acest nume. Mă bucur că aţi auzit de regină, că aveţi ştire 
despre ţara numită Ginnistan şi despre legea acestei ţări. 
Înseamnă că ne puteţi ajuta chiar mai mult decât Athabaska 
şi Algongka. Ei ştiu cine sunteţi? 

— Nu, nu le-am spus. Pentru ei am fost doamna şi domnul 
Burton. Nicicând nu am văzut faţa Vulturului cel Tânăr 
inundată de atâta bucurie. 

— Ce fericit sunt! A exclamat el. Cât de surprinşi trebuie 
să fie cei care vă recunosc! Ce bucurie va avea Tatellah- 
Satah, maestrul meu, când va afla că Old Shatterhand 
doreşte acelaşi lucru ca şi el! Sunteţi aşteptat cu bucurie şi 
cu teamă, domnule Burton! 

— De ce cu teamă? 

— Pentru că Tatellah-Satah crede că sunteţi mai puternic 
decât arătaţi a fi, pentru că puteţi spune ceea ce gândiţi 
despre monument, despre această operă, unor oameni 
îngâmfaţi şi puţini la minte. Cuvântul dumneavoastră 
cântăreşte greu, Tatellah-Satah ştie asta şi asta o ştim cu 
toţii. Dacă el va cădea în talerul celor îngâmfaţi, nu ne 
aşteaptă renaşterea, ci moartea. Sufletul poporului nostru, 
al rasei noastre s-a trezit. El începe să se trezească, să 


gândească, să dorească unirea membrilor rasei într-un tot. 
Toţi cei care gândesc vor unirea, dar priviţi la sioucşi, la 
comanşi, la războinicii utah, la kiovaşi. Ei pun mâna pe 
arme şi o fac nu pentru a lupta împotriva albilor, ci pentru a 
lupta împotriva lor înşişi. Ei sunt gata să calce în picioare şi 
să nimicească acest suflet care abia s-a trezit. De ce? 

Tânărul războinic ar fi vrut să dea el însuşi răspunsul la 
întrebare, dar soţia mea a spus: 

— Pentru că Old Surehand, Apanatshka, fiii lor şi toţi cei ce 
le sunt apropiaţi jignesc simţămintele războinicilor care nu 
uită că fac parte dintr-un anumit trib şi care nu vor ca unei 
căpetenii a apaşilor să i se facă o cinste exagerată, pe care 
această căpetenie nu o merita. 

Războinicul i-a aruncat soţiei mele o privire uimită, 
aproape înspăimântată. Se părea că omului nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. 

— Cum a spus doamna Burton? A întrebat el. Dânsa a spus 
că această cinste este exagerată şi nemeritată? 

— Da, aşa am spus, a răspuns Klara. 

— Şi spuneţi că-l iubiţi pe Winnetou, doamnă Burton? 

Vulturul cel Tânăr a devenit dintr-o dată foarte serios. Faţa 
lui părea a fi sculptată în marmură. Soţia mea devenise şi 
ea foarte sobră. 

— Îl iubesc şi îl respect, cum îl iubesc şi îl respect numai 
pe soţul meu. 

— Şi cu toate astea, vorbiţi despre exagerare şi despre 
lipsa de merit? Spunând acestea, indianul s-a ridicat în 
picioare, iar Klara i-a urmat exemplul, ridicându-se la 
rândul ei. Aveam sentimentul că în acele clipe aveau să se 
decidă lucruri de care avea să depindă ceea ce avea să 
urmeze. 

Aveam de trei ori vârsta acestui războinic, dar nu-mi 
trecea nici o clipă prin cap că sunt şi de trei ori mai înţelept 
decât el. Pentru mine, el nu întruchipa numai tot ceea ce 
însemna mişcarea numită „Indienii Tineri”, dar şi viitorul 
rasei sale. El se aflase timp de patru ani printre albi şi se 


pare că se bucura de respectul acestora, îi cunoştea pe 
Athabaska şi Algongka, îi scria vestitului Wakon, iar acesta îi 
răspundea la scrisori. El era ucenicul preferat al lui 
Tatellah-Satah, pentru mine el era urmaşul lui Winnetou şi 
astfel trebuiau să gândească despre Vulturul cel Tânăr toţi 
membrii rasei roşii. Nu aveam voie să-l subestimez pe acest 
războinic. Deşi era tânăr, avea înţelepciunea unui bărbat de 
vârsta mea. Gândindu-mă la toate astea, am răspuns eu în 
locul Klarei: 

— Tocmai pentru că-l iubim atât de mult, nu putem să dăm 
voie nimănui să-şi râdă de el. Monumentul poate fi oricât de 
măreț, în realitate, Winnetou este cu mult, mult mai măreț 
decât acest monument! Cu cât monumentul pe care ochii îl 
pot vedea va fi mai înalt, cu atât el va fi coborât mai jos. 
Winnetou nu a fost nici învăţat, nici comandant de oşti, nici 
fondatorul unui oraş. La ce ar folosi, aşadar, un monument? 
La ce ar folosi un lucru fără măsură? Oare nepreţuitul 
nostru prieten a meritat o astfel de răsplată? Nu este o 
dovadă de dispreţ dacă spun că el nu a fost nici învăţat, nici 
comandant de oşti, nici fondatorul unui oraş, căci el a fost 
mai mult decât atât, el a fost un om nobil! A fost primul 
indian în trupul căruia a înviat sufletul adormit al rasei sale. 
Odată cu el, acest suflet a renăscut. El a fost tot numai 
suflet şi a vrut să rămână astfel. De aceea eu cred că 
monumentele nu-şi au locul aici! El a fost în sufletele 
noastre şi tot în sufletele noastre trebuie să rămână şi de 
aici înainte! Cel ce crede că îl va smulge din sufletele 
noastre şi-l va întruchipa, folosind piatra sau metalul, va 
avea de-a face cu noi! Winnetou trebuie să trăiască, trebuie 
să trăiască şi de acum încolo prin mine, prin noi, prin voi, 
urmaşii lui, în. Sufletul poporului său, care s-a trezit în el, al 
poporului său care este sortit pieirii şi pentru care singura 
cale de a se salva este legea din Ginnistan. Winnetou ar fi 
putut să fie un erou, să stea în fruntea oamenilor săi şi să-i 
conducă în luptă, dar el nu a vrut nimic din toate acestea, 
pentru că astfel ar fi grăbit sfârşitul poporului său. Ela 


propovăduit pacea, iar în locurile prin care a trecut a lăsat 
în urmă pace. El era îngerul păzitor al tuturor acelora pe 
care-i întâlnea, indiferent dacă-i erau prieteni sau duşmani. 
Atunci când sufletul poporului său a reînviat prin el, această 
reînviere a fost legată de legea îngerilor păzitori. El a fost, 
aşadar, urmaşul ultimului mare stăpânitor indian la care au 
venit solii reginei Marameh, acei soli care nu au mai revenit 
nicicând după aceea. Voi, fraţii şi surorile lui care vă mai 
aflaţi pe acest pământ, aţi înţeles asta? Aţi înţeles voi oare 
că nici un popor nu are voie să rămână copil? Aţi înţeles ce 
se întâmplă atunci când, timp de mii de ani, războinicii care 
fac parte din sute de triburi diferite, oameni în vinele 
cărora curge acelaşi sânge se războiesc şi se nimicesc între 
ei? Aţi înţeles că toate acestea au însemnat o sinucidere 
înceată care a dus la moartea rasei? Aţi înţeles că numai 
prin iubire puteţi să reparaţi tot ce aţi distrus prin ură? Aţi 
priceput că raiul strămoşilor voştri s-a pierdut în clipa când 
omul roşu a devenit un diavol pentru fratele său şi că acest 
rai nu poate fi refăcut decât atunci când fiecare indian va 
deveni îngerul păzitor al fratelui său, aşa cum se întâmpla 
atunci când regina Marameh a încetat să vă mai vorbească 
prin solii ei? 

Spusesem toate acestea de parcă lângă mine s-ar fi găsit o 
mulţime de ascultători, când de fapt aveam în faţă numai o 
mână de oameni. Winnetou îmi scrisese însă că îl voi simţi în 
sufletul meu, că va fi mereu alături de mine şi iată că 
spusesem cuvinte pe care poate nu le-aş fi spus vreodată. 
Vulturul cel Tânăr, care stătea în faţa mea, mă urmărise 
foarte atent, de parcă ar fi vrut să-mi soarbă fiecare cuvânt 
de pe buze. Abia terminasem ce avusesem de spus, când 
indianul m-a întrebat: 

— Spuneţi-mi, domnule Burton, nu aţi fost, într-adevăr, 
niciodată la Tatellah-Satah? 

— Niciodată, i-am răspuns eu. 

— Ciudat! Şi nici de la Winnetou nu vă pot veni. 

— Ce? 


— Gândurile cărora tocmai le-aţi dat glas. 

— Fiecare om are o lume a gândurilor sale. Eu nu fur 
gândurile care aparţin altora. Şi întrebările pe care le-am 
pus vin din lumea gândurilor mele. Eşti liber să răspunzi la 
ele, sau să nu răspunzi. 

— Răspund cu plăcere şi nu numai prin vorbă, ci şi prin 
faptă. Aţi întrebat dacă noi am înţeles. Poate, nu am înţeles 
tot, dar am înţeles aproape tot. Dovada se află aici. 

Spunând acestea, indianul a arătat steaua în 
douăsprezece colţuri şi apoi a continuat. 

— Doamna Burton voia să ştie ce vrea să însemne asta, iar 
eu îi voi spune. Asta înseamnă că vrem să ispăşim greşelile 
din trecut, că nu vrem să mai urâm, ci vrem să iubim, că am 
încetat să fim diavolii fraţilor noştri, că vrem să fim din nou 
vrednici de raiul pe care l-am pierdut, că vrem ca legea din 
Ginnistan să domnească din nou. Vrem să fim uniţi 
sufleteşte, nu mai vrem să fim dezbinaţi. Nu avem nici un 
conducător care să ne poruncească toate astea, aşa că ne 
poruncim chiar noi înşine. Toate aceste gânduri au pornit 
de la maestrul Tatellah-Satah. Eu am fost primul pe care el 
l-a numit „Winnetou”, apoi au fost zece, douăzeci, cincizeci, 
o sută, iar acum printre „Urmaşii lui Winnetou” se numără 
mii de suflete. 

— De ce aţi ales tocmai numele lui Winnetou? A întrebat 
Klara. 

— Oare a existat vreodată unul mai nobil decât el? 
Winnetou n-a fost oare întruchiparea tuturor poruncilor pe 
care le avem de respectat şi a tuturor faptelor ce le avem 
de îndeplinit? Oare numele Old Shatterhand şi Winnetou nu 
sunt pentru popoarele oamenilor roşii o întruchipare a 
prieteniei, a iubirii faţă de oameni şi a dorinţei de a sări în 
ajutorul altora, chiar cu preţul propriei vieţi? Oare nu 
întruchipează ei cel mai bine cuvântul legii care spune că 
fiecare dintre noi trebuie să fie îngerul păzitor al celuilalt? 
Ceea ce am făcut noi nu este un lucru deosebit. Noi am 
alcătuit un nou clan, un clan cum a existat şi mai există încă. 


În clanul nostru, fiecare membru trebuie să fie îngerul 
păzitor al altui membru, pentru întreaga viaţă. Noi am 
numit acest clan clanul „Winnetou” şi am făcut ceea ce 
trebuia, pentru că astfel îl cinstim pe cel ce a fost căpetenia 
tuturor apaşilor, pentru că noi toţi ne numim urmaşii lui 
spirituali. Dar acesta trebuie să fie singurul monument pe 
care rasa roşie îl înalţă în onoarea sa. Nu există un 
monument mai frumos şi mai valoros. El trebuie să fie şi să 
rămână însuşi sufletul nostru. Astfel el va fi mai măreț decât 
orice monument şi decât orice vârf de munte! Astfel el este 
mai măreț decât monumentul uriaş pe care oamenii cei mici 
vor să i-l înalțe acum! Mă bucură faptul că Old Shatterhand 
gândeşte astfel. Veţi cunoaşte mai bine pe cei ce fac parte 
din clan, atunci când veţi ajunge la Tatellah-Satah, adică la 
Mount Winnetou. 

— Nu putem afla mai multe chiar acum? 

— Eu sunt un om care se întoarce acasă. Chiar şi atunci 
când am fost departe, m-am aflat în legătură cu cei de la 
Mount Winnetou, dar nu mi s-au adus la cunoştinţă decât 
lucrurile foarte importante. Pot să vă spun că nici eu nu ştiu 
chiar tot. 

Fraţii Enters păstraseră tot timpul tăcerea. De aceea ne-a 
surprins că Hariman a întrebat tocmai atunci: 

— Putem să ştim măcar dacă din acest clan pot face parte 
şi albi? 

— Clanul a fost destinat numai indienilor, a răspuns 
Vulturul cel Tânăr. Ar fi însă împotriva gândului care ne-a 
însufleţit să ne împotrivim primirii albilor în clan. Noi vrem 
ca dragostea pentru aproapele nostru să nu ne 
însufleţească numai pe noi, ci pe toţi oamenii din lume. 

— Ar putea să ne împiedice cineva să întemeiem un clan 
„Winnetou” pentru noi? 

— Nimeni nu vă poate împiedica. 

— Fiecare membru poate să şi-l aleagă pe cel pe care vrea 
să-l apere? 


— Nu. Asta nu se poate, pentru că dacă fiecare şi l-ar 
putea alege pe cel pe care vrea să-l apere, ar exista unii 
care ar fi ocrotiţi de mai mulţi „îngeri” şi ar rămâne foarte 
mulţi neocrotiţi. Nu ai nici un merit dacă ocroteşti un om pe 
care-l iubeşti, dar faci un sacrificiu dacă-l aperi pe cel pe 
care-l urăşti sau pe cel ce este disprețuit. Acesta este 
sacrificiul pe care trebuie să-l faci de dragul iubirii de 
oameni. 

— Şi se ştie cine pe cine ocroteşte? 

— Nu. Asta rămâne o taină. Nici chiar cel ocrotit nu ştie 
cine este ocrotitorul său. Numai după ce moare ocrotitorul 
sau cel ocrotit, se află pe cine a ocrotit sau de cine a fost 
ocrotit cineva. Fiecare ocrotitor poartă numele celui pe 
care îl ocroteşte pe partea dinăuntru a stelei sale. După 
moarte, această stea se ia şi se vede pe cine a ocrotit 
acesta, adică al cui înger păzitor a fost. 

— Well! Asta se va vedea şi la mine! 

— La tine? A întrebat Sebulon, uimit. 

— Da. La mine. 

— Mă faci să râd! Crezi că te vor primi în clan tocmai pe 
tine? 

— Nici nu mă gândesc la asta, dar, totuşi, voi fi un 
„Winnetou”. Toată treaba asta-mi place şi asta va fi intenţia 
mea. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Voi întemeia un clan numit „Winnetou”, al albilor. 

— Când? 

— Azi, chiar acum, pe loc! 

— Nebunule! A exclamat Sebulon, făcând cu mâna un gest 
de dispreţ. Hariman nu s-a lăsat deloc descurajat şi i-a spus 
fratelui său: 

— N-ai decât să râzi de mine cât vrei! Eu tot am s-o fac! 
Trebuie să fac asta! Şi tu o să trebuiască s-o faci! 

— Eu? Să fac eu aşa ceva? Nici prin gând nu-mi trece! 

— Nici mie nu mi-a trecut prin gând la început, dar ideea 
asta îţi vine fără să vrei şi, o dată ce ţi-a venit, nu mai poţi 


scăpa de ea. Prin urmare, aşa cum am spus, eu întemeiez 
acum un clan „Winnetou”, al albilor. Nu-mi pasă acum dacă 
voi fi unicul şi singurul membru al clanului. Nu-mi pasă nici 
dacă lumea va râde de mine. Vreau numai că din clan să 
mai facă parte cineva şi acela eşti tu, Sebulon! 

— Nici să nu te gândeşti! 

— Totuşi, eu mă gândesc. Tu singur o să vezi că trebuie să- 
mi urmezi exemplul! Doamnă Burton, cred că aveţi la 
dumneavoastră toate cele trebuincioase pentru cusut?! 

— Bineînţeles, a răspuns soţia mea. 

— Vă rog să-mi daţi un ac, aţă neagră şi o foarfecă! 

— Vă aduc tot ce vă trebuie, a spus soţia mea, 
îndreptându-se spre cort. 

— Şi dumneavoastră, domnule Burton, sunteţi scriitor, mi- 
a spus Hariman. Aveţi, desigur, cerneală şi toc. 

— Da, am cu mine cele trebuincioase scrisului, i-am 
răspuns eu. 

— Daţi-mi, vă rog, tocul şi un strop de cerneală! Hârtie am 
eu. 

— Soţia mea o să aducă tot ce trebuie. 

— Ce vrei să faci cu tocul şi cu cerneala? A întrebat 
Sebulon. 

— Vreau să scriu numele aceluia pe care vreau să-l 
ocrotesc. 

— Asta-i nebunie curată! Pot să ştiu şi eu de cine-i vorba? 

— Nu! Nimeni n-are voie să ştie asta! Cu atât mai puţin tu! 

După ce soţia mea a adus toate cele trebuincioase, 
Hariman a tăiat din blana iepurelui, din a cărui carne ne 
înfruptasem în ziua aceea, o stea în douăsprezece colţuri, 
îndepărtând cu ajutorul cuţitului firele de păr. Apoi a tăiat o 
bucată de hârtie pe măsura stelei şi a scris încet şi cu grijă, 
ţinând hârtia pe genunchi, numele persoanei la care se 
gândise, a însemnat pe reverul hainei locul în care voia să-şi 
pună steaua, a dezbrăcat haina şi a început să coasă steaua 
pe reverul acesteia. Sebulon urmărea atent fiecare mişcare 
a fratelui său. Pe trăsăturile feţei sale se puteau citi 


disprețul şi încordarea. Hariman nu se pricepea la cusut. 
După primele împunsături de ac, omul a descusut aţa. 
Situaţia s-a repetat şi Hariman a devenit nerăbdător. 


— Parcă cineva n-ar vrea să-mi duc gândul la îndeplinire, 
dar, totuşi, am s-o fac! A spus Hariman, hotărât. 

Văzând ce se întâmpla, soţia mea l-a întrebat: 

— Îmi daţi voie să cos eu steaua? Mie îmi va fi mai uşor s-o 
fac. 

— Vreţi să faceţi dumneavoastră asta, doamnă Burton? 
Cât de bună sunteţi! Da, aici aveţi haina, steaua şi bucata 
de hârtie care trebuie pusă în spatele stelei, aveţi aici totul! 
Dar, vă rog să păstraţi taina mea! 

Soţia mea a pus bucata de hârtie împăturită pe locul pe 
care i-l arătase Hariman, a pus steaua deasupra bucății de 
hârtie şi a început să coasă cu grijă. Steaua număra 
douăsprezece colţuri şi Klara avea mult de lucru. 

— Sigur că nu mi-aş fi dat atâta osteneală, a spus Hariman 
şi apoi a continuat, vorbind parcă numai pentru sine. Ce 
ciudat, atunci când am scris numele a fost ca şi când mi-aş fi 
semnat condamnarea la moarte. Şi, totuşi, m-am simţit 
uşurat! 

Sebulon nu-şi lua ochii de la soţia mea. El era atent nu atât 
la ceea ce făcea Klara, ci mai ales la trăsăturile feţei ei. Din 
când în când, omul închidea ochii, ca şi când l-ar fi chinuit 
vreo durere. Îl priveam şi deodată. Dar ce era asta? Am 
văzut cum de pe frunte i se prelingeau picături de sudoare. 
Oare transpira? 

Mâinile i s-au îndreptat tremurând spre blana de iepure. 
Era ca şi când Sebulon n-ar fi vrut s-o facă, dar, în cele din 
urmă, a prins în mâini blana, a luat o foarfecă şi a început 
să taie. A tăiat din blană o stea în douăsprezece colţuri, la 
fel cum făcuse şi fratele său cu puţin timp înainte. Sebulon 
făcea toate acestea împotriva voinţei lui, de parcă s-ar fi dat 
pradă unui vis. Sebulon a înlăturat perii cu cuțitul şi apoi i-a 
dat steaua Klarei, spunând: 

— Vă rog, doamnă Burton, vreau şi eu! 

— S-o cos? 

— S-o coaseţi! A spus Sebulon, dând din cap. 

— Împreună cu bucata de hârtie? 


— Da, numele-l scriu chiar acum! 

— "Totuşi, vrei s-o faci! N-am spus eu că aşa se va 
întâmpla? A izbucnit Hariman. 

— Taci! l-a răspuns Sebulon, răstit. Nu o fac pentru că vrei 
tu, o fac pentru că vreau eu! Şi eu sunt în stare să ocrotesc 
pe cineva! Ai înţeles? 

— Bine, dar pe cine? A întrebat Hariman, curios. 

— Asta-i taina mea! Oare tu mi-ai spus numele pe care l-ai 
scris? Nici tu n-ai să afli numele scris de mine! 

Sebulon a luat tocul şi hârtia şi a scris. Era vorba despre 
un singur cuvânt, adică despre un singur nume, dar omului 
i-a trebuit multă vreme ca să-l scrie, pentru că s-a întrerupt 
de mai multe ori şi a tras adânc aer în piept. În cele din 
urmă a terminat şi a aşteptat să se usuce cerneala. Apoi a 
împăturit cu grijă bucata de hârtie şi a întins-o soţiei mele. 

Faptele celor doi fraţi au trezit în mine un sentiment 
ciudat. Poate pentru alţii totul ar fi putut să pară o copilărie, 
mie însă îmi era imposibil să zâmbesc atunci când mă 
gândeam la cele întâmplate. Credeam că amândoi 
acţionaseră mânaţi de o pornire lăuntrică, în faţa căreia 
niciunul dintre ei nu rezistase. 

După ce Klara a terminat treaba, cei doi fraţi şi-au 
îmbrăcat hainele, privindu-se reciproc, mai întâi cu 
seriozitate, apoi cu ură şi apoi din ce în ce mai prietenos. În 
cele din urmă Hariman a râs, iar Sebulon s-a mulţumit să 
zâmbească. 

— Ştii ce eşti tu acum? A întrebat Hariman. 

— Un „Winnetou”, a răspuns Sebulon. 

— Da, dar ştii şi ce înseamnă asta? 

— Că sunt îngerul păzitor al unui om pe care trebuie să-l 
ocrotesc. 

— Aşa este. Trag nădejdea că ai ales bine. 

Sebulon l-a privit neîncrezător pe fratele său şi l-a 
întrebat: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Trebuie să te gândeşti că. 


— Nu m-am gândit la nimic, a izbucnit Sebulon. Fac ce 
vreau! Când chibzuiesc prea mult, mă încearcă gânduri 
străine de voinţa mea. Eu am devenit un „Winnetou” şi. 

— Nu, niciunul dintre voi nu-i un „Winnetou”! A spus 
Vulturul cel Tânăr. 

Era prima dată când războinicul i se adresa lui Sebulon, 
fără ca acesta să-l fi întrebat ceva. 

— Nu suntem? L-a întrebat Sebulon. Dar ce mai lipseşte? 

— Jurământul prin care vă legaţi să respectaţi poruncile 
sfinte pentru membrii clanului. 

— Un jurământ? Trebuie să jurăm? 

— Da, trebuie să juraţi. Sunteţi albi şi trebuie să juraţi că 
vă veţi face datoria ca îngeri păzitori. Oamenii roşii nu 
trebuie să jure. Pentru ei, strângerea de mână ajunge, 
fiindcă pentru ei strângerea de mână cântăreşte la fel de 
greu ca un legământ. 

— Şi pentru noi! A strigat Hariman. 

— Da şi pentru noi! A încuviinţat Sebulon. 

— Atunci ridicaţi-vă! Le-a spus tânărul războinic. 

Cei doi s-au ridicat, iar indianul le-a urmat exemplul. În 
clipa aceea, Hammerdull a aruncat o bucată mare de lemn 
în foc. Flacăra s-a înviorat şi şi-a întins limbile în toate 
direcţiile. Era ca şi cum pădurea s-ar fi umplut de spirite. 
Umbrele copacilor şi tufişurilor, care se îmbrăcaseră în 
mantia nopţii, au început să se mişte, să se încline încolo şi- 
ncoace, ridicându-se şi apoi aplecându-se către pământ. 

— Daţi-vă mâinile! A poruncit Vulturul cel Tânăr. 

Cei doi fraţi au făcut întocmai ceea ce le spusese indianul, 
care şi-a pus la rândul său mâna peste mâinile celor doi 
albi. 

— Spuneţi după mine. Vom fi credincioşi până la moarte 
celor pe care îi ocrotim! 

— Vom fi credincioşi până la moarte celor pe care îi 
ocrotim! Au spus fraţii Enters, într-un glas. 

— Acesta este jurământul nostru! Spuneţi şi asta! 

— Acesta este jurământul nostru! Au repetat cei doi. 


— Aşa! Acum puteţi spune că sunteţi doi „Winnetou”, 
fiindcă nu steaua este importantă, ci voinţa şi voi aţi dat 
glas acestei voințe. Eu sunt martorul vostru! Daţi-mi şi mie, 
ca martor al vostru, mâinile voastre! 

— Iat-o pe-a mea! A spus Hariman. 

— Şi pe-a mea! A spus Sebulon. 

Tânărul apaş a prins mâniile celor doi albi într-ale sale, pe 
una dintre ele cu dreapta sa, iar pe cealaltă cu stânga. 

— Ştiţi cât de însemnată este această clipă? A întrebat el. 

Niciunul dintre fraţi n-a răspuns, dar tânărul războinic a 
continuat. 

— Ceea ce voi nu ştiţi, ştie Manitou, iar ceea ce voi nu 
puteţi, poate Manitou. Cel ce-i ocroteşte pe alţii, se 
ocroteşte pe sine. Pentru că vreţi să fiţi îngerii păzitori ai 
celor pe care vreţi să-i ocrotiţi, cei pe care vreţi să-i ocrotiţi 
au devenit îngerii voştri păzitori! Fiţi credincioşi faţă de voi 
înşivă şi faţă de ei! Astfel veţi deveni şi în realitate ceea ce 
vreţi să deveniți: Urmaşi ai lui Winnetou! 

Capitolul IX - „Păr Negru” 

Îmi propusesem ca, a doua zi, să-mi arunc o privire asupra 
caietelor pe care le descoperisem, dar, spre regretul meu, 
nu am avut timp pentru asta. 

Ne aflam cu toţii la micul-dejun, când am auzit voci şi 
zgomotul paşilor unor oameni care se apropiau. Vulturul cel 
Tânăr s-a îndreptat repede spre marginea sudică a 
luminişului în care ne aflam. 

— Vin mai mulţi oameni, a spus el. Cred că sunt femeile 
sioucşilor, care aveau de gând să se îndrepte spre Mount 
Winnetou, dar nu sunt numai femei, sunt şi bărbaţi. 

Când a aflat bătrânul şi bunul Pitt Holbers despre ce era 
vorba, l-a cuprins o emoție pe care şi-o putea stăpâni cu 
greu. Fraţii Enters nu se simțeau în siguranţă şi ne-au 
întrebat dacă ar fi fost cazul să plece. Întrebarea asta era o 
dovadă că se gândiseră bine la toate cele ce se puteau 
întâmpla. 


— Acum v-aţi alăturat nouă şi veţi rămâne cu noi, le-am zis 
eu. Vă rog să nu spuneţi nimănui cine sunt. 

Astfel fusese stabilit tot ceea ce se cuvenea. Atât soţia mea, 
cât şi eu priveam cu mare încordare în direcţia din care 
urma să se apropie grupul de oameni despre care vorbise 
tânărul apaş. Mă gândeam cu părere de rău că nu voi avea 
timp să citesc cele scrise în caiete. Au mai trecut câteva 
minute. Era clar că cei ce se apropiau nu se grăbeau. În 
cele din urmă, am auzit mai clar zarva făcută de vocile unor 
persoane care discutau între ele, zarvă întreruptă, din când 
în când, de exclamaţii. Oamenii se apropiau pe jos. Caii 
fuseseră lăsaţi la poalele muntelui, fiindcă pantele erau 
destul de abrupte. Grupul de oameni ne-a observat înainte 
de a se apropia de copaci. Ne-am dat seama de acest lucru 
din faptul că glasurile au amuţit dintr-o dată. S-a apropiat 
de noi un bărbat înalt şi slab, care mergea legănat. Nu era 
îmbrăcat în straie de indian, ci purta un costum de cea mai 
bună calitate, avea guler alb şi înalt şi nişte manşete la fel 
de albe. Pe piept avea prinsă o perlă veritabilă, iar pe 
degete străluceau câteva diamante şi alte pietre preţioase. 
Bărbatul avea mâini mari, picioare şi mai mari şi un nas. Ce 
să mai vorbim de nas! Acest nas nu putea fi moştenit decât 
de la o mamă indiancă get-beget şi de la un tată armean 
sadea. Nici nu se putea altfel, pentru că nasul părea parcă 
şlefuit. Era atât de mare, încât ochii păreau prea mici şi faţa 
prea îngustă. Capul era asemănător cu cel al unei păsări, 
dar nu al unui vultur neînfricat, ci mai curând al unui fucan 
cu ciocul mare. 

Acest om s-a apropiat de noi, s-a oprit în faţa noastră, fără 
să ne salute şi ne-a privit pe rând, ca şi cum am fi fost nişte 
obiecte de vânzare sau nişte oameni cărora nu merita să le 
dai atenţie, întrebându-ne în cele din urmă: 

— Cine sunteţi? 

Glasul îi era ascuţit şi sonor. Oamenii care au o astfel de 
voce sunt de obicei lipsiţi de sentimente şi nepăsători faţă 


de cei din jurul lor. Pentru că nu a obţinut imediat răspunsul 
dorit, a repetat întrebarea: 

— Cine sunteţi? Trebuie să ştiu! 

Nici soţiei mele şi nici mie nu ne trecea prin cap să-i dăm 
vreun răspuns, iar Vulturul cel Tânăr a tăcut, plin de 
mândrie. Fraţii Enters aveau motivele lor pentru a nu dori 
să iasă în evidenţă, astfel încât sarcina de a rezolva 
problema i-a revenit lui Hammerdull. 

Acesta s-a întors calm către prietenul său şi l-a întrebat: 

— Ce zici, Pitt, s-o fac? 

— Dacă tu gândeşti că altfel nu ne va da pace, îţi dau 
dreptate. 

— Dacă ne va da pace, sau nu, asta nici nu mai contează, 
dar vreau să-i spun de la bun început tot adevărul. 

Zicând acestea, Dick s-a ridicat de la locul său, s-a 
apropiat de străin şi a început: 

— Trebuie să aflaţi numele noastre? Dar cine vă obligă la 
aşa ceva? 

— Să mă oblige? Nu-i vorba că sunt obligat de cineva. Eu 
vreau! Dacă nu vreţi să-mi răspundeţi la întrebare, am 
toate mijloacele pentru a vă învăţa cum se cuvine să vă 
purtaţi. 

— Să ne învăţaţi cum să ne purtăm? Dumnezeule! La omul 
care spune aşa nişte vorbe trebuie să mă uit mai atent. 

Hammerdull l-a apucat pe străin de mâini, la întors spre 
dreapta, apoi spre stânga, apoi l-a învârtit în cerc şi la 
scuturat de i-au trosnit toate oasele, după care a spus: 

— Hm! De obicei nu-s tocmai prost, dar în ceea ce-l 
priveşte pe acest domn nu mă prea pot lămuri. Nu sunteţi 
indian get-beget. Sunteţi indian numai pe jumătate. Aşa-i? 

Cel întrebat a vrut să izbucnească, dar bătrânul vulpoi al 
Vestului l-a scuturat a doua oară, spunându-i: 

— Gata! Fără necuviinţe! Nu rabd aşa ceva! Cel ce vine- 
ncoace şi vrea să ne forţeze să-i dăm ascultare, fără a ne 
saluta măcar, este în primul rând un necuviincios şi, în al 
doilea rând, n-are minte nici cât o oaie. Acesta este locul pe 


care noi ne-am aşezat tabăra. După legile preriei, locul 
ăsta-i al nostru până-n clipa-n care plecăm de-aici. Am fost 
aici înaintea dumneavoastră. Suntem, cum s-ar zice, la noi 
acasă. Cel ce ne intră în casă trebuie să salute cu respect şi 
să-şi spună numele, fie el cine-o fi. Aţi înţeles? Şi-acum, 
înainte de toate, ia spuneţi-mi numele dumneavoastră! 

Dick îl ţinea atât de strâns cu amândouă mâinile, încât 
străinul a spus încet, strâmbându-se de durere: 

— Măcar daţi-mi drumul. Numele meu este Okih-tshin- 
tsha, iar albii mă cunosc sub numele de Antonius Paper! 

— Antonius Paper şi Okih-tshin-tsha? Buuun! Dar nu 
sunteţi indian sadea? 

— Nu. 

— Mama dumneavoastră era indiancă? 

— Da. 

— Din ce trib? 

— Sioux. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 

— Tata a venit din ţara binecuvântată şi era armean. 

— De-o fi venit din ţara binecuvântată, sau nu, asta nici nu 
mai contează, dar toţi armenii care-au venit încoace sunt 
comercianţi. Dumneavoastră sunteţi tot comerciant? 

— Eu sunt bancher! A răspuns omul, plin de mândrie. Dar 
acum daţi-mi drumul şi spuneţi-mi cine sunteţi! 

— Aşa să fie! Eu sunt un bătrân vânător foarte cunoscut în 
prerie, iar numele meu este Dick Hammerdull. Lunganul de 
colo, care vă priveşte cu atâta drag, e prietenul meu, Pitt 
Holbers. Pot să vă spun că şi despre el se povestesc multe. 
Şi el este un bătrân vulpoi al Vestului. Oricum, ne face 
plăcere amândurora să-i învăţăm, din când în când, pe 
oameni cum se cuvine să se poarte. Aşa cum ne-am dat 
seama, nu sunteţi singur. Însoţitorii dumneavoastră sunt 
acolo, printre copaci? 

— Aşa este. 

— Printre cei ce vă-nsoţesc se află şi femei? 

— Da. 


— Femeile sioux care vor să ajungă la Mount Winnetou? 

— De unde ştiţi asta? 

— Asta-i treaba mea şi nu a dumneavoastră. Cine sunt 
bărbaţii care vă însoțesc? 

— Sunt nişte domni care fac parte dintr-un comitet, iar 
împreună cu ei se află însoțitorii lor. 

— Ce fel de comitet? 

— Pentru înălţarea unui monument. 

Omul nu a mai continuat, ci a preferat să tacă, pentru că s- 
a gândit că albii nu trebuiau să afle totul. Apoi a spus: 

— Întrebaţi-i pe ei, eu nu pot să vă dau toate datele legate 
de scopul pe care-l urmăreşte comitetul şi daţi-mi drumul 
odată! 

Dick l-a lăsat slobod în cele din urmă şi i-a spus: 

— Întoarceţi-vă la cei ce vă însoțesc şi spuneţi-le numele 
meu! Şi Pitt Holbers le transmite salutul său, mai ales 
doamnelor! Printre însoțitorii dumneavoastră se numără şi 
unii care se vor bucura atunci când le veţi spune toate 
astea. 

Domnul Antonius Paper a plecat, legănându-se şi a 
dispărut, în cele din urmă, printre copaci. Numele lui 
indian, Okih-tshin-tsha, înseamnă, în graiul sioucşilor, 
„bâiat”. Se pare, aşadar, că, de mic, acest om nu promitea 
să se facă cunoscut prin lucruri şi calităţi care aveau să 
dovedească faptul că ar fi un adevărat bărbat. El era 
casierul comitetului care se ocupa de monumentul lui 
Winnetou. 

Mă întrebasem de la bun început ce legătură era între 
acest om şi Old Surehand. Acum, când îl vedeam pentru 
prima oară, puteam spune că impresia pe care mi-o făcea 
nu era una dintre cele mai bune. Această impresie era 
împărtăşită şi de către soţia mea. 

— Un metis! A exclamat ea. Tu ai fost mereu de părere că 
metişii moştenesc tot ce-i mai rău de la părinţii lor! 

— Da, cred că aşa se întâmplă de cele mai multe ori, dar 
uite-i că vin! Abia pronunţase Okih-tshin-tsha numele de 


Pitt Holbers, când se şi auzi un glas de femeie strigând de 
bucurie. Imediat după aceea am văzut două femei care se 
apropiau cu paşi repezi de luminiş. Una dintre ele era Aşta, 
indianca pe care o întâlnisem pe malul lacului Kanubi, 
cealaltă era probabil bunica ei. Aşta şi bunica ei erau 
urmate îndeaproape de celelalte femei, iar acestea erau 
urmate, la rândul lor, de bărbaţii care se apropiau în pas 
domol şi măsurat. Ne-am ridicat cu toţii. 

— Mă simt aşa ciudat a spus Pitt Holbers, sprijinindu-se de 
pomul din spatele lui şi privind cu nerăbdare spre toţi cei ce 
se apropiau. 

Se observa imediat că cele două femei erau rude, atât de 
mult semănau. La toate astea se mai adăuga şi faptul că 
erau îmbrăcate absolut la fel. De altfel, toate cele patruzeci 
de indience aveau îmbrăcăminte asemănătoare şi multe 
dintre ele purtau în piept steaua clanului „Winnetou”. 

Consoarta lui Wakon trebuia să aibă, după socotelile mele, 
aproape şaizeci de ani, dar vârsta nu-i răpise nimic din 
frumuseţea trăsăturilor feţei pe care ţi-o dă frumuseţea 
sufletului. 

— Uite-l, i-a spus Aşta bunicii ei, arătând spre Pitt Holbers. 
Şi lângă el se află Vulturul cel Tânăr, războinicul despre 
care ţi-am povestit. 

Bătrâna avea însă ochi numai pentru vânătorul alb. Ea s-a 
oprit puţin şi l-a privit din cap până-n picioare. 

— Da, el este, a spus ea. Apoi s-a apropiat de Pitt, i-a luat 
amândouă mâinile într-ale sale şi l-a privit în faţă, 
întrebându-l: De ce nu aţi venit? De ce aţi fugit de noi? Este 
foarte rău atunci când nu vrei să primeşti mulţumirea celor 
ce ţi-o aduc din toată inima! Bătrânul vânător nu a fost în 
stare să facă nici o mişcare. Din pieptul lui a izbucnit un 
sunet care era pe jumătate un oftat şi pe jumătate strigăt 
de bucurie. Apoi şi-a smuls mâinile din cele ale bătrânei 
Aşta, s-a întors şi a dispărut în pădure. Cele două femei l-au 
urmat încet. 


Credeam că nou-veniţii vor păstra tăcerea, dar m-am 
înşelat. Desigur că de data aceasta nu domnul Antonius 
Paper a luat cuvântul, deşi se putea vedea că tare ar mai fi 
vrut să vorbească. Un alt domn a făcut câţiva paşi înainte şi 
s-a apropiat de noi, zâmbind. 

— Am vrea să ne prezentăm. Eu sunt agent, mă ocup cu 
tot soiul de lucruri şi numele meu este Evening. Aici se află 
domnul Simon Bell, profesor de filosofie, iar acesta este 
domnul Edward Summer, profesor de limbi clasice. Vă este 
de ajuns? 

Se vedea că omul voise să ne impresioneze şi trebuie să 
recunosc că până atunci avusesem tot respectul pentru cei 
doi profesori care ne fuseseră prezentaţi, deşi nu-i 
cunoscusem personal. Deocamdată nu simţeam nevoia să 
mă prezint frumos şi respectuos, deşi ei se numărau printre 
prietenii lui Old Surehand şi aveau să hotărască asupra 
monumentului lui Winnetou. 

Dick Hammerdull s-a pregătit să spună ceva, dar l-am 
oprit cu un gest al mâinii. M-am înclinat, întocmai cum o 
făcuse şi domnul Evening cu puţin timp înainte şi apoi am 
spus: 

— Sunt onorat să cunosc nişte oameni eminenţi ai lumii 
ştiinţei. Îmi este îngăduit să întreb cu ce le-aş putea fi de 
folos acestor domni? 

— Desigur, cu mare plăcere. Veţi primi numaidecât 
răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Pot să vă întreb 
mai întâi cum vă numiţi? 

— Mă numesc Burton. 

— Şi doamna care se află lângă dumneavoastră? 

— Este soţia mea. 

— Şi cei doi domni care stau în spatele dumneavoastră? 

— Sunt fraţi. Este vorba despre domnul Hariman şi despre 
domnul Sebulon Enters. Lângă mine se află Vulturul cel 
Tânăr, un războinic din tribul apaşilor Mescalero, iar aici 
este domnul Dick Hammerdull, vânător al Vestului sălbatic. 


— Vă mulţumesc. Acum însă daţi-mi voie să vă spun despre 
ce este vorba. Noi am venit încoace pentru a privi mai 
îndeaproape locul acesta şi am crezut că nu vom găsi pe 
nimeni aici. Prezenţa dumneavoastră este stânjenitoare 
pentru noi. 

Pe cât de reverenţios erau spuse aceste cuvinte, pe atât de 
pline de nepăsare erau ele. l-am privit pe cei doi profesori 
şi nu am răspuns imediat. 

— M-aţi înţeles, nu-i aşa? M-a întrebat domnul Evening. 

— Desigur, am răspuns eu. Doar v-aţi exprimat destul de 
clar. 

— Ei bine? 

— Doriţi să ne îndepărtăm? 

— Da. 

— Cât de mult? 

— Ce întrebare! Desigur că nu vreau să mergeţi zece- 
douăzeci de paşi mai încolo! Vreau să plecaţi de-aici! Să 
plecaţi cu toţii! 

— Şi domnii profesori doresc aceasta? 

Cei doi domni şi-au exprimat foarte hotărât dorinţa ca noi 
să plecăm, iar agentul a mai adăugat, vrând parcă să dea o 
explicaţie: 

— Domnul Antonius Paper a fost întâmpinat de către 
dumneavoastră în mod grosolan. Iar noi suntem aici cu o 
treabă delicată, cum să spun...? Suntem aici cu o treabă 
foarte delicată. Cred că nu sunteţi de teapa noastră. 

— Mi-am dat şi eu seama de asta, domnule Evening! Vom 
părăsi acest loc. 

— Vorbiţi serios? 

— Da. 

— Când? 

— Imediat. Vă rog doar să ne daţi timp să strângem cortul 
şi să ne înşeuăm caii. 

— Cu plăcere! Văd că sunteţi mai înţelept decât credeam. 

Am început să strâng cortul împreună cu soţia mea şi i-am 
rugat pe Vulturul cel Tânăr, pe Hammerdull şi pe fraţii 


Enters să ne ajute. 

— Ce păcat că trebuie să plecăm dintr-un loc sfânt pentru 
noi, a spus soţia mea, pe care aproape că o podidise 
plânsul. 

— Fii liniştită, i-am spus eu. O să trecem pe aici atunci 
când ne vom întoarce şi o să ne bucurăm de mai multă 
linişte. 

Klara nu a fost mulţumită de cele ce i-am spus. 

— Trebuie să facem asta? A întrebat ea. Trebuie să cedăm 
aşa de uşor acestor oameni? 

Am întrebat-o încet: 

— Vrei să te cerţi cu ei? 

— Asta nu, dar. 

— Lasă, i-am spus. Cu ei ne vom socoti mai târziu. Acum, 
te rog să strângi lucrurile! 

Operaţiunea asta a durat mai puţin decât ne-am fi 
aşteptat, pentru că domnii au avut „bunătatea” de a ne 
pune la dispoziţie câţiva hands59. Eram pregătiţi de 
plecare, tocmai în clipa în care Pitt Holbers s-a întors din 
pădure, însoţit de cele două femei. Faţa lui era scăldată de 
lumina unei mari bucurii. 

Când a văzut că asinii erau pregătiţi, caii înşeuaţi şi l-a 
zărit şi pe Vulturul cel Tânăr săltându-se în spinarea calului, 
a întrebat mirat: 

— Ce-i asta? Vreţi să plecaţi? 

— Da, vrem să plecăm, i-am răspuns eu. Încalecă! 

— Nu se poate! Am promis că rămân! 

— Atunci, rămâi! Trebuie să te ţii de cuvânt! Eu am spus 
însă că părăsesc Nugget 'Isil şi asta imediat. 

— Cui i-aţi spus asta? 

— Domnilor de-aici, i-am răspuns eu, arătând spre cei 
patru. 

— Nu suntem de nasul lor! A spus Dick, dând frâu liber 
supărării sale. 

— Nu suntem delicaţi, adică nu suntem destul de delicaţi! 
A spus şi Hariman Enters. Ei cred că nu suntem de teapa 


lor! 

— Asta-i o obrăznicie nemaiauzită! A izbucnit Holbers. Noi 
suntem oameni de treabă şi. 

— Te rog să nu mai spui nimic! L-am întrerupt eu. Nu ne 
mai putem schimba hotărârea! Noi plecăm. Poţi să ne 
ajungi mâine din urmă. 

— Cum? Să vă las singur pe dumneavoastră şi pe doamna 
Burton? Dacă aş face aşa ceva, ar însemna că sunt cea mai 
mare puşlama! Nu, nu! Vin şi eu! O să le rog pe cele două 
doamne să-mi dea voie să-mi iau vorba înapoi şi ştiu că-mi 
vor îndeplini rugămintea, pentru că am să le spun că ne 
vom revedea foarte curând! 

Pitt Holbers şi-a luat rămas-bun, spunând cuvinte puţine, 
dar spunându-le într-un mod care ar fi impresionat pe 
oricine şi apoi s-a îndreptat spre asinul lui care era înşeuat. 

Femeia lui Wakon s-a ridicat de la locul în care se aşezase 
şi a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat aici? Asta vreau să ştiu eu, femeia lui 
Wakon cel neprihănit, a lui Wakon care n-a vrut să facă 
parte din această adunare. Spuneţi-mi! Vocea bătrânei 
indience a răsunat puternic, acoperind parcă întreaga 
adunare. 

— Cel ce vine acum îţi va spune ceea ce vrei să ştii, a spus 
nepoata celei ce pusese întrebarea, arătându-l pe Vulturul 
cel Tânăr, care s-a îndreptat călare spre locul în care se 
aflau cele două femei. 

O dată ce a ajuns lângă ele, tânărul războinic a strigat, 
astfel încât toţi cei aflaţi acolo să-l poată auzi: 

— Eu sunt un „Winnetou”, din tribul apaşilor. Mă întorc din 
aşezările feţelor palide şi mă îndrept spre aşezările 
strămoşilor mei. Mi se spune Vulturul cel Tânăr. 

— Vulturul cel Tânăr. Vulturul cel Tânăr! S-a auzit imediat 
ca un vuiet trecând prin mulţimea de oameni. 

Numele era cunoscut, deşi cel care-l purta era încă atât de 
tânăr. Războinicul apaş a continuat. 


— Eu spun în numele tuturor apaşilor care fac parte din 
clanul „Winnetou” că acest comitet nu este demn de a da 
răspunsul la marea întrebare pe care noi toţi ne-o punem şi 
de a hotări care este răspunsul la această întrebare! Am 
zis! Howgh60! 

Vulturul cel Tânăr s-a pregătit să plece, când bătrâna Aşta 
l-a întrebat: 

— Trebuie să pleci? 

— Este nevoie de mine, dar ne vom revedea. 

— Când şi unde? A întrebat de data aceasta nepoata 
bătrânei Aşta. 

— La Mount Winnetou. 

Tot acest dialog se purtase pe şoptite şi nu în limba 
engleză, ci în graiul apaşilor. 

Bătrâna Aşta a mai spus: 

— Tu eşti unul dintre cei care-i sunt foarte, foarte dragi 
soţului meu, Wakon. Îl vei întâlni şi pe el la Mount 
Winnetou. Vei ajunge la Tatellah-Satah înainte de a veni la 
sfatul care se va ţine la Mount Winnetou? 

— Aşa aş vrea. 

— Atunci spune-i că Aşta, femeia lui Wakon, precum şi 
nepoata celui mai mare vraci al tribului seneka, împreună 
cu toate femeile roşii, îi stau alături în lupta sa împotriva 
celor lipsiţi de judecată. 

— Îţi mulţumesc în numele lui. Cum se poate să mergeţi 
alături cu această adunare de oameni lipsiţi de judecată? 

— Întâmplarea a făcut să-i întâlnim şi ei au dorit să 
călătorească împreună cu noi, chiar dacă noi n-am vrut 
astfel. Ei au vrut să afle ce vom vorbi şi ce vom hotărî la 
Mount Winnetou. Noi nu le vom spune nimic din toate 
acestea. Îl lăsăm în grija ta pe prietenul şi salvatorul nostru 
şi te rugăm să veghezi asupra lui. Cine este faţa palidă care 
călătoreşte împreună cu squawa lui şi care se află alături de 
tine? 

— Nu v-a spus domnul Holbers? 


— Nu. L-am întrebat, dar nu ne-a spus nimic. Cred că-i 
respectă foarte mult pe amândoi. 

Îmi mânasem calul atât de aproape de cele două femei, 
încât auzisem fiecare cuvânt pe care îl rostiseră. Consoarta 
lui Wakon credea că eu, albul, nu aveam cum să înţeleg ce 
se vorbeşte. Vulturul cel Tânăr mi-a aruncat o privire 
întrebătoare. Se vedea că ţinea mult la ambele femei şi le- 
ar fi spus cu dragă inimă cine eram. Printr-o înclinare a 
capului i-am dat a înţelege că le putea spune ceea ce voiau 
să afle. Indianul şi-a mânat calul şi mai aproape de ele şi le- 
a spus: 

— Dacă vrei ca albul şi soţia lui să nu înţeleagă cele ce 
spui, se cuvine să vorbeşti mai încet. 

— Dar de ce? 

— Pentru că înţelege graiul apaşilor. La auzul acestor 
cuvinte, bătrâna s-a speriat. 

— A înţeles tot, a zis consoarta lui Wakon, cu părere de 
rău. 

— Desigur, a înţeles fiecare cuvânt, a spus Vulturul cel 
Tânăr. Asta nu trebuie să te sperie. El a fost prietenul lui 
Winnetou şi este şi prietenul tău. Nu vrea ca numele lui să 
se ştie deja, dar dacă nu veţi spune nimănui nimic, îl puteţi 
afla. 

— Nu vom spune nimic! 

— Ei bine, el este Old Shatterhand. 

— Old Shat. De uimire femeia nu a putut pronunţa numele 
până la capăt şi s-a înroşit după ce, pentru o clipă, se făcuse 
albă ca varul. Este adevărat? 

— Da, el este, a asigurat-o Vulturul cel Tânăr. 

— Cel mai bun, cel mai credincios prieten. Fratele lui 
Winnetou! Îl văd pentru prima dată-n viaţa mea! Oh, de-aş 
putea. De-aş putea. 

Spunând acestea femeia îşi împreună mâinile şi mă privi 
descumpănită. Nepoata ei s-a apropiat însă de mine şi a 
spus, ridicând mâna dreaptă în semn de salut: 


— Old Shatterhand va fi binevenit printre toţi fraţii şi 
printre toate surorile din clanul „Winnetou”. El este precum 
raza de soare pentru toţi cei al căror spirit este aidoma 
celui al marii căpetenii. El îi va duce pe toţi spre lumină, aşa 
precum a spus Wakon. 

Le-am întins mâna celor două indience, spunându-le: 

— Îl preţuiesc mult pe Wakon, cel ce caută neobosit şi cel 
ce găseşte, pentru că el caută sufletul poporului său. Mă 
bucur, fiindcă-l voi vedea la Mount Winnetou şi sunt mândru 
că mi-a fost dat să le întâlnesc azi pe squawa şi pe nepoata 
lui. Cea mai mare fericire este pentru mine aceea de a şti că 
suntem fraţi. Amintirea lui Winnetou se cuvine să rămână în 
inimile bărbaţilor şi ale femeilor, în sufletele popoarelor, dar 
nu în nimicnicirile deşarte puse la cale de oamenii fără 
judecată. Vă rog să nu spuneţi nimănui că m-aţi întâlnit aici. 
Ne vom revedea în clipa potrivită, la locul potrivit! 

Am plecat, salutându-le respectuos pe femei, dar fără a 
arunca bărbaţilor nici măcar o privire. Am pornit pe drumul 
abrupt pe care îl urmasem pentru a ajunge la Nugget Tsil. 
Am văzut caii celor ce ne poftiseră să plecăm, dar nu le-am 
dat nici cea mai mică atenţie. După ce drumul a devenit 
drept şi am ieşit din pădure, am început să înaintăm mai 
repede şi toate acestea nu pentru că ar fi trebuit să ne 
grăbim, pentru că nu am fi avut vreme destulă, ci pentru că, 
având în vedere cele întâmplate, nu voiam să ţin drumul 
drept. Următoarea ţintă a călătoriei noastre era chiar la 
sud-vest faţă de locul în care ne aflam. Noi am apucat-o 
tocmai spre sud-est, spre locul în care se intersectează 
North Fork şi Salt Fork, adică spre Red River, mai precis 
spre acea regiune în care, cu ceva timp în urmă, se aflaseră 
corturile kiovaşilor61. M-am gândit bine înainte de a o 
apuca pe drumul acesta. Este adevărat că vremea luptelor 
sângeroase trecuse, slavă Domnului, dar este la fel de 
adevărat că vechea ură nu se stinsese. Lucrul acesta l-am 
înţeles foarte clar din scrisorile pe care le-am primit de la 
To-kei-chun, căpetenia comanşilor Raccurah şi de la 


Tangua, bătrâna căpetenie a kiovaşilor. Drumul nostru 
trecea chiar prin teritoriul acestor două triburi, şi-mi 
dădeam seama că, deşi nu se putea spune că făcusem o 
mare greşeală, se putea afirma, cu siguranţă, că dădeam 
dovadă de îndrăzneală, fiindcă mă aventurasem pe aceste 
meleaguri împreună cu soţia mea. Deşi nu eram liniştit, m- 
am ferit să-i spun Klarei acest lucru. Nu am făcut ceea ce 
am făcut fiindcă nu mă gândisem îndeajuns de bine la toate, 
ci pentru că voiam să-i induc în eroare pe domnii din 
comitetul ce se ocupa de monumentul lui Winnetou, domni 
care, pentru a-şi atinge ţinta, urmau s-o apuce şi ei spre 
sud-vest. Ei nu trebuiau să bănuiască faptul că noi ne 
îndreptam spre Mount Winnetou şi nici să-şi dea seama ce 
intenţii aveam, dacă ar fi observat urmele noastre, ci să 
creadă că am luat-o spre sud-est. Aveam de gând să ne 
îndreptăm mai târziu spre sud-vest şi să parcurgem un 
drum paralel cu cel pe care aveau să-l facă domnii din 
comitet. 

Soţia mea nu ştia nimic despre toate acestea şi, în timp ce 
înaintam în galop, îmi arunca din când în când, pe furiş, o 
privire pe care am remarcat-o şi de înţelesul căreia mi-am 
dat seama imediat. Klara nu poate să tacă, dacă a greşit cu 
ceva, chiar dacă nu este vorba despre un lucru făptuit, ci 
numai despre un lucru gândit. Ea trebuie să spună mereu 
ce are pe suflet, pentru că altfel nu îşi găseşte liniştea. 
Acum avea ceva pe suflet, era vorba de ceva care-o apăsa, 
care nu-i dădea pace. De asta mă privea pe furiş. Am 
urmărit-o şi, când mi-a aruncat încă o astfel de privire, am 
început să râd şi i-am spus: 

— Ei, hai, dă-i drumul! 

— Cum adică să-i dau drumul? 

— Mărturiseşte ce ai pe suflet! 

— Să mărturisesc ce am pe suflet? Mă întreb ce ar trebui 
să am eu de mărturisit? 

— Nu ştiu! Sper să-mi spuitu! 


— Aşa? Ascultă! Ce zici tu despre o căsnicie în care biata şi 
nefericita soţie nu are voie să-şi privească soţul, pentru că 
el crede că în fiecare privire pe care i-o aruncă soţia se 
ascunde ceva ce ar trebui mărturisit? 

— Eu cred că biata şi nefericita soţie are o căsnicie 
fericită, pentru că soţul ei o cunoaşte şi o înţelege. 

— Hm! Un soţ care cu toate acestea nu ştie ce ar trebui să- 
i mărturisească soţia şi atunci zice mereu: „Sper să-mi spui 
tu!” Cu toate astea, trebuie să recunosc că ai dreptate, dar 
numai de data asta! Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Nu am 
fost de aceeaşi părere cu tine, chiar dacă n-am spus nimic. 

— N-ai fost de aceeaşi părere cu mine? În ce privinţă? 

— Eu voiam să rămânem acolo şi mi s-a părut că dai 
dovadă de slăbiciune atunci când ai spus că trebuie să 
plecam, dându-te la o parte din faţa acelor oameni. 

— Şi acum? 

— Acum cred că ai făcut ceea ce trebuia. Dacă am fi rămas 
acolo, s-ar fi ivit tot felul de pricini pentru a ne lua la ceartă 
şi victoria asta a noastră ar fi fost mai mult o înfrângere. 
Nici nu ne puteam gândi măcar să citim în linişte caietele 
scrise de Winnetou. Acum avem linişte, nu trebuie să ne 
certăm cu nimeni, nu trebuie să ne amărâm şi. Prima 
bătălie a fost câştigată. 

— Asta e părerea ta? 

— Da, desigur! Oricum, bătrâna Aşta, soţia lui Wakon, mi-a 
plăcut foarte mult. E o femeie foarte înţeleaptă. Niciunul 
dintre membrii comitetului nu gândeşte la fel de profund ca 
ea. Ea nu merge la Mount Winnetou pentru a ţine cuvântări 
în calitate de conducătoare a femeilor. Ştie foarte bine ce 
vrea, dar nu spune nimic! Asta-mi place foarte mult la ea! 
Lăsându-te gonit, ţi-ai făcut din ea un prieten de nădejde, 
un prieten al cărui sprijin nu e de lepădat. 

— Da, am spus, râzând. Cred că se va da o luptă între 
membrii comitetului şi femeia asta care seamănă c-o 
amazoană. Sunt tare curios ce o să se mai întâmple. Am 
auzit că bătrânul Kiktahan Shonka este un duşman 


neîmpăcat al lui Wakon. Cred că aşa cum Wakon va veni la 
Mount Winnetou în fruntea tinerilor sioucşi, Kiktahan 
Shonka îi va duce pe sioucşii bătrâni la Apa Întunecată! 
Două grupuri de oameni, care fac parte din acelaşi trib, dar 
care se duşmănesc, se vor întâlni pe pământ străin! Ce 
întâmplare nefericită! Tocmai în acest fel a început să se 
stingă rasa roşie! Trebuie ca totul să ia altă întorsătură! 
Eşti de părerea mea? 

— Întru totul. Unde poposim în seara asta? 

— Lângă Red River, la North Fork. Mâine o să ajungem la 
Salt Fork, adică în locul în care se afla odată satul kiovaşilor, 
sat care acum nu mai există. 

Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum am prevăzut. Spre 
seară, am ajuns la braţul nordic al Râului Roşu şi ne-am 
oprit lângă undele apelor sale. 

Înainte de a ne culca, le-am descris prietenilor mei drumul 
pe care l-am făcut demult împreună cu tovarăşii mei, 
urmărindu-l pe Santer, care pornise spre satul kiovaşilor. 
Le-am propus să mergem pe un alt drum, nu pe cel pe care- 
| urmasem eu cu ani în urmă, iar ei au fost de acord. Aşa se 
explică faptul că aveam să ajungem în apropierea țintei 
noastre cu trei săptămâni mai devreme, decât dacă am fi 
apucat-o pe alt drum. 

Regiunea prin care am trecut în ziua următoare era aridă. 
Nu exista nicăieri nici un strop de apă. Nu se vedea nici un 
pom, nici un tufiş şi nici un fir de iarbă care ar fi putut 
bucura ochiul călătorului. Doar stânci şi bolovani. 

Până atunci drumul fusese întins, acum însă începea să 
urce. Era ora prânzului, dar nu ne-am oprit pentru a mânca 
sau pentru a ne odihni, fiindcă nu aveam apă. Ştiam că vom 
găsi apă pe măsură ce continuam să urcăm. 

La un moment dat am zărit în faţa noastră un călăreț pe 
care nu-l observasem până atunci, fiindcă se afla mai sus 
decât noi. Omul, care ne zărise din ascunzătoarea sa, se 
îndrepta acum, încet, spre noi. Oare de ce nu rămăsese în 
ascunzişul său? De ce se arăta? Era imposibil să ne fi 


recunoscut. Un războinic încercat ar fi aşteptat să ne mai 
apropiem. Mă gândeam că, poate, omul credea că 
vremurile în care Vestul era un ţinut plin de pericole 
trecuseră şi nu mai avea rost să fie prudent. 

Călărețul care se apropia de noi, ducându-şi calul la pas, 
era un indian. S-a oprit şi a aşteptat să ne apropiem. 
Războinicul roşu era slab şi de statură medie. Hainele sale 
în culori vii erau ţesute în pueblo62, iar de sub pălăria 
împletită din fir de agavă63, părul lung i se revărsa pe 
umeri. La brâu avea un cuţit, iar în mână ţinea o puşcă de 
calibru mic. Calul era un mustang de cea mai pură rasă, iar 
călăreţul stătea mândru în şa, poziţia lui trădând mândria 
tipică a războinicului roşu. Unui european această atitudine 
i s-ar fi putut părea trufaşă. Faţa lui, pe care, desigur, nu 
creştea nici un fir de păr, mi se părea cunoscută, dar nu-mi 
puteam da seama de ce. Figura războinicului avea trăsături 
mai blânde, iar culoarea pielii era puţin mai deschisă decât 
aceea pe care o are de obicei pielea unui indian. Şi privirea 
aceea care-mi amintea de ochii surorii lui Winnetou, Nşo-ci. 
Şi tot gândindu-mă la acest războinic mi-am adus aminte, 
dintr-o dată, unde-l mai văzusem! În clipa în care mi-am 
amintit unde îl mai întâlnisem, m-a recunoscut şi el. Omul 
intrase chiar în mijlocul grupului nostru şi nu mă observase 
chiar din prima clipă. 

Vedeam în faţa ochilor imagini pe care un povestitor mi le 
aducea din amintire. Retrăiam întâmplări care avuseseră 
loc de-a lungul unor zile ce nu fuseseră atât de liniştite 
precum cele pe care le trăiam acum. M-am văzut luptând 
pentru testamentul lui Winnetou. M-am văzut pus la stâlpul 
caznelor de kiovaşi şi mi-am adus aminte pe cine aveam în 
faţă. 

Nici nu-mi trecea prin minte să le spun celorlalţi cine era 
acest războinic. 'Toate acestea păreau o glumă, o glumă 
nebunească, ce-i drept, dar, totuşi, o glumă. 

Războinicul părea a fi trist şi nu ne-a spus nici un cuvânt 
de salut. Din cauza asta, Dick Hammerdull, care mergea în 


fruntea micului nostru grup, a simţit nevoia să ia cuvântul: 

— Îl salutăm pe fratele nostru roşu! Asta-i drumul spre 
Wiconte-mini? 

Cel întrebat a răspuns: 

— Eu fac parte din tribul kiovaşilor. Wiconte-mini este o 
vorbă rostită în graiul sioucşilor, cu toate astea cunosc locul 
numit astfel. Da, ăsta este drumul ce duce spre apă. Fraţii 
mei vor să se-ndrepte într-acolo? 

— Dacă vrem să ne îndreptăm într-acolo, sau nu, asta nici 
nu mai contează, dar noi vrem s-ajungem acolo oricum. 

— Atunci se cuvine să fiţi cu băgare de seamă. 

— De ce? 

Călărețul care se apropia de noi, ducându-şi calul la pas, 
era indian... 

— Fiindcă Wiconte-mini înseamnă „Apa Morţii” şi dacă 
mergeţi într-acolo, acea apă ar putea fi pentru voi o apă a 
morţii. 

Hammerdull pusese întrebarea într-un amestec de 
engleză, grai indian şi spaniolă, răspunsul i-a fost dat însă 
într-o engleză destul de corectă. Vocea războinicului kiovaş 
semăna cu aceea a unei femei care-şi dă osteneala să 
vorbească mai gros, pentru a părea bărbat. 

— De ce ne ameninţi cu moartea? A întrebat bătrânul 
vânător. 

— Nu vă ameninţ, vă previn, a răspuns indianul. 

— Dacă ne ameninţi, sau dacă ne previi, asta nici nu mai 
contează, noi am vrea să ştim numai de ce. 

— Am motivele mele întemeiate, dar motivele astea se 
spun numai prietenilor. 

— Noi suntem prietenii tăi. 

— Asta spui tu, dar eu nu te cunosc. 

— Atunci îţi voi spune cine suntem: numele meu este Dick 
Hammerdull, iar lângă mine se află Pitt Holbers. Aceşti doi 
domni sunt Hariman şi Sebulon Enters. În spatele nostru 
este domnul Burton, iar doamna de lângă el este doamna 


Burton, soţia lui. Fratele nostru roşu, care este lângă mine, 
este un fiu al apaşilor numit Vulturul cel Tânăr. 

Kiovaşul ne-a privit pe rând, cu ochi pătrunzători, în 
ordinea în care fuseserăm prezentaţi. Privirea lui trecu 
repede peste chipul soţiei mele, dar când a auzit numele 
apaşului s-a apropiat de el: 

— La noi se povesteşte despre Vulturul cel Tânăr, din tribul 
apaşilor. Se spune că el este din tribul lui Winnetou şi se 
mai spune că Vulturul cel Tânăr ar fi rudă cu Winnetou. Tu 
eşti oare acel războinic? 

— Da, eu sunt acela. 

— "Ţi-ai dobândit numele de pe vremea când erai numai un 
copil, pentru că ai prins un vultur, l-ai legat şi l-ai silit să te 
aducă în zbor de pe înălţimea de pe care se afla. Aşa este? 

— Aşa este. 

— Atunci îţi întind mâna. Văd pe pieptul tău steaua 
clanului „Winnetou”. Şi eu sunt un „Winnetou”. Dar acum 
am motive pentru a-mi ascunde steaua. lată! Acum ai 
încredere în mine? 

Punând această întrebare, kiovaşul a îndepărtat puţin 
veşmântul pe care-l purta şi de sub haină a ieşit la iveală 
steaua în douăsprezece colţuri a clanului „Winnetou”. 

— Am încredere în tine, l-a asigurat Vulturul cel Tânăr. 

— Atunci îngăduie-mi să vă fiu călăuză! V-am aşteptat. 

— Tu. Ne-ai aşteptat? A întrebat apaşul, neîncrezător. 

— Acesta-i adevărul, crede-mă! 

Vulturul cel Tânăr nu ştia ce să spună. În faţa lui se afla un 
războinic kiovaş, un duşman de moarte al apaşilor. Steaua 
pe care acesta o purta putea fi numai un obiect în spatele 
căruia se ascundeau intenţii rele. Apaşul m-a privit 
întrebător, iar eu i-am făcut un semn discret de 
încuviinţare. 

— Da, tu vei fi călăuza noastră! A decis, în cele din urmă, 
Vulturul cel Tânăr. 

Apaşul ar mai fi vrut să spună ceva, dar Sebulon Enters i-a 
luat-o înainte, întrebându-l pe kiovaş: 


— Sioucşii au venit? 

— Care sioucşi? A întrebat kiovaşul. 

— Cei în fruntea cărora se află bătrâna căpetenie Kiktahan 
Shonka, cei care voiau să ajungă la Wiconte-mini. Au venit 
războinicii utah, în fruntea cărora se află Tusahga Sartish? 
Căldura din privirea kiovaşului a dispărut imediat şi noul 
nostru prieten a devenit foarte serios: 

— Le cunoaşteţi pe aceste două căpetenii? 

— Da, a răspuns Enters. 

— Am auzit că sunteţi fraţi. 

— Da, suntem fraţi. 

— Kiktahan Shonka este acela care v-a chemat la Wiconte- 
mini? 

— Da. 

— Atunci se cuvine să vă grăbiţi. Sunteţi aşteptaţi acolo. 
Mergeţi la Pida, căpetenia kiovaşilor, fiul vestitei căpetenii 
Tangua! El vă va duce la Kiktahan Shonka şi la Tusahga 
Sartish. 

— Să ne grăbim? De ce? 

— Nu ştiu. Asta nu mi s-a spus. 

— Şi dumneavoastră ce veţi face? Când şi unde ne vom 
întâlni din nou? 

Această întrebare îi fusese pusă soţiei mele. 

— Nu vă faceţi griji, am răspuns eu. Dacă vă promit acum 
că ne vom vedea la timpul potrivit, în locul potrivit, mă voi 
ţine de cuvânt, aşa cum a făcut-o întotdeauna Old 
Shatterhand. Urmaţi-vă liniştiţi drumul. Puteţi avea 
încredere în cuvântul kiovaşului. 

— Wiconte-mini este, cu adevărat, Apa Întunecată în care 
şi-a găsit sfârşitul tatăl nostru? 

— Da. Locul e descris în cartea mea şi o să-l găsiţi foarte 
lesne. 

— Aşa este, numai că nu ştim drumul. Cât veţi mai călători 
împreună cu noi? 

Kiovaşul a răspuns repede în locul meu: 


— De acum încolo veţi călători singuri. Ceilalţi vor merge 
pe alt drum. Aşa vrea Kiktahan Shonka şi voi trebuie să-i 
daţi ascultare. Nu trebuie să vă faceţi griji, drumul vostru 
merge drept. Când ajungeţi lângă lac, veţi da de războinicii 
care stau de strajă. Ei vă vor duce la Pida. 

Kiovaşul spusese toate acestea pe un ton care trăda 
hotărârea. Fraţii Enters i-au dat ascultare, şi-au luat rămas- 
bun de la noi şi şi-au continuat drumul. Se părea că n-ar fi 
vrut să se despartă de noi, deşi trebuiau să o apuce pe altă 
cale şi să le spună duşmanilor noştri unde ne aflam. După 
ce fraţii Enters s-au depărtat atât de mult încât nu îi mai 
zăream, kiovaşul l-a întrebat pe Vulturul cel Tânăr: 

— Fratele meu îi cunoaşte pe aceşti doi oameni? 

— Îi cunoaştem foarte bine. 

— Ştiţi că ei sunt duşmanii voştri? 

— Da. 

— Ştiţi că vor să vă dea pe mâna lui Kiktahan Shonka? 

— Ştim şi asta. 

— Şi cu toate astea aţi călătorit împreună? Uff, uff. Faceţi 
precum Winnetou şi Old Shatterhand odinioară. Lor le 
plăcea primejdia. Spunând acestea, omul mi-a aruncat o 
privire prietenoasă şi apoi a continuat. De ce i-aţi însoţit 
spre apa lângă care vă aştepta pieirea? Numai ca să-i faceţi 
să-şi dea pe faţă gândurile şi să-i pedepsiţi? Nu! Mai aveaţi 
şi alte gânduri. Pot să-ncerc să le ghicesc? 

— Încearcă! I-a spus Vulturul cel Tânăr. 

— Voiaţi să aflaţi ce se va întâmpla atunci când se vor 
întâlni kiovaşii, comanşii, sioucşii şi războinicii utah. Am 
dreptate? 

— Fratele meu are o minte foarte ageră. 

La auzul acestor cuvinte, kiovaşul a izbucnit în râs, 
spunând: 

— Pida, prietenul lui Old Shatterhand, are o minte şi mai 
ageră. 

— Eşti trimisul lui? Faci totul la îndemnul lui? L-am 
întrebat eu. La această întrebare, kiovaşul m-a privit în ochi 


şi mi-a răspuns: 

— Nu. El nu ştie ce fac eu. El este căpetenia tribului său şi 
fiul tatălui său. Căpetenia tribului şi fiul tatălui trebuie să fie 
duşmanul vostru. Dar el îl iubeşte pe Old Shatterhand şi îl 
respectă ca pe nimeni altul. De aceea el doreşte, în adâncul 
sufletului său, ca Old Shatterhand să învingă, aşa cum a 
învins întotdeauna, dar nu cu arma, ci cu dragostea şi cu 
împăcarea. Pida nu vrea să ştie ce fac eu şi de aceea eu fac 
tot ce cred că e mai bine. Am să vă duc în locul în care voiţi 
să ajungeţi. 

— Nu ne duci la Apa Morţii? 

— Ba da, numai că am să vă duc pe câi ocolite, casâănuvă 
vadă nimeni. Aşa veţi ajunge nu numai la Apa Morţii, dar şi 
la Casa Morţii. Vă temeţi de spirite? 

— Se cuvine să te temi numai de cei ce sunt în viaţa, nu şi 
de cei ce nu mai trăiesc. Nu am auzit niciodată de locul 
numit Casa Morţii. Unde este acest loc? 

— Lângă lac. Acest loc nu era cunoscut nimănui, el a fost 
descoperit numai în urmă cu doi ani. Locul acesta este plin 
de oseminte din vremuri trecute, totemuri, wampum-uri şi 
alte lucruri sfinte. Toate aceste lucruri au fost aşezate în 
ordine, timp de săptămâni în şir. Apoi s-a fumat pipa tainei 
şi de atunci nimeni nu mai are voie să meargă în acel loc. 
Cel ce ar îndrăzni să se apropie de locurile din apropierea 
Casei Morţii, care se află pe malul lacului, va pieri ucis de 
spiritele celor ce au trăit cândva acolo. 

— Cu toate astea, tu vrei să te-ndrepţi într-acolo? 

— Da. 

— Eşti foarte viteaz! A exclamat, cu mirare, Vulturul cel 
Tânăr. Nu se putea şti dacă apaşul spusese toate acestea cu 
admiraţie. Kiovaşul a privit în jos şi apoi şi-a înălţat repede 
capul, spunând: 

— Nu m-aş duce niciodată singur acolo, dar, dacă sunt cu 
voi, nu mi se poate întâmpla nimic. De asta sunt sigur, sunt 
atât de sigur, de parcă mi-ar fi spus-o însuşi Marele Manitou 
cu gura Lui. Voi nu mă cunoaşteţi şi aveţi tot dreptul să nu 


mă credeţi. Cu toate astea, vă rog să mă urmaţi! Nu vă pot 
da siguranţă, dar pot să vă pun o întrebare: O cunoaşteţi 
poate pe Kolma Pushi? 

— Da. 

— Ea este prietena mea. O cunoaşteţi poate şi pe Aşta, 
squawa lui Wakon, vestitul bărbat care face parte din tribul 
Dakota. 

— Da, îi cunoaştem. 

— Ne aflăm la distanţă mare unii faţă de alţii, dar păstrăm 
legătura prin soli. Trag speranţa să-i revăd curând, deşi 
între triburile noastre domneşte duşmănia. Acum aveţi 
încredere în mine? 

Era înduioşător faptul că omul îşi dădea toată silinţa 
pentru a ne câştiga încrederea. Cine ştie prin câte trecuse 
pentru a ne fi de folos, numai că nu-şi dădea seama că, 
dezvăluindu-ne legăturile sale de prietenie cu Kolma Pushi 
şi cu Aşta, deci cu două femei, trăda faptul că este, de fapt, 
femeie. 

— Avem încredere. Am avut încredere din prima clipă în 
care te-am văzut. Călăuzeşte-ne! Te vom urma, am spus eu. 

— Veniţi! A spus kiovaşul. 

Fraţii Enters se îndepărtaseră mult. Mai întâi am înaintat 
încet pe urmele lor, astfel încât să nu-şi fi putut da seama 
care era drumul pe care mergeam. Apoi am luat-o spre 
dreapta. Pentru că urma să ajungem la Casa Morţii, nu 
trebuia să o luăm de-a dreptul spre lac, ci trebuia să facem 
un ocol. 

Kiovaşul mergea în frunte, iar Dick Hammerdull, care se 
afla lângă el, îi punea tot soiul de întrebări. Mai întâi, 
bătrânul vânător l-a întrebat de unde îi cunoştea pe fraţii 
Enters. 

— Nu-i cunosc, a răspuns indianul, dar Kiktahan Shonka a 
trimis un sol la lac pentru a vesti sosirea lui. Solul a mai 
spus că trebuiau să sosească două feţe palide care ar fi fraţi 
şi care s-ar fi legat să-l aducă pe Old Shatterhand şi pe 
squawa lui, pe doi bătrâni vânători albi şi pe apaşul numit 


Vulturul cel Tânăr. Toţi cinci erau sortiţi morţii. Atunci m-am 
hotărât să pornesc la drum ca să-i salvez. Plecând de la lac, 
am mers călare o jumătate de zi şi m-am oprit într-un loc pe 
lângă care trebuiau să treacă neapărat. Am aşteptat şi ieri 
şi azi, iar acum v-am văzut venind. Totul se potrivea: un 
indian, cinci albi şi o squawa. V-am venit în întâmpinare. Mi- 
am pus în gând să vă despart de cei doi fraţi trădători şi 
toate s-au întâmplat pe gândul meu. 

— Crezi cumva că domnul Burton este Old Shatterhand? 

— Da. Mă-nşel oare? 

— Întreabă-l tu însuţi! 

— Nu mai e nevoie. Dacă n-ar fi fost el, mi-ai fi spus-o, dar 
ai ocolit răspunsul şi asta mi-e de-ajuns. 

Nu am mai auzit ce vorbeau cei doi, pentru ca au grăbit 
pasul cailor, dar soţia mea mi-a spus: 

— Taina ta a fost dată în vileag. 

— Încă nu, i-am răspuns eu. 

— Crezi că acest kiovaş n-o să spună nimic? 

— Dacă-i cer să nu spună nimic, n-o să spună nimic. 

— Îţi place indianul ăsta? 

— Desigur. 

— Şi mie. Ştii, poartă în sine mândrie şi tristeţe. Tristeţea 
asta se poate vedea în privirea fiecărui indian, numai că în 
ochii războinicului ăstuia simţământul parcă se oglindeşte 
mai clar. S-ar părea că poartă tot timpul durerea în sine. Ar 
trebui ajutat, nu crezi? 

— Hm! Tu ai vrea să-i ajuţi pe toţi cei ce suferă, dar nu-i 
aşa uşor să descoperi care este rădăcina suferinţei lor. 
Trebuie să afli mai întâi cauzele suferinţei şi tu ştii prea 
bine că indienii sunt nişte oameni tăcuţi. 

— Tare mult aş vrea să ştiu. 

— Pun rămăşag, am întrerupt-o eu, râzând, că vei avea 
surprize în ceea ce-i priveşte pe oamenii din Vestul Sălbatic, 
dar poate că indianul ăsta e o excepţie. 

Klara m-a privit întrebător, dintr-o parte. Ea nu ştia despre 
indianul ăsta tot ce ştiam eu, sau, mai bine spus, ce 


credeam că ştiu. Ea şi-ar fi dorit numai să-l îndepărtez pe 
Dick Hammerdull de indian. 

— Îmi dai voie, sau nu? A întrebat soţia mea. 

— Chiar te rog, i-am răspuns eu. Sunt gata să te ajut! 

Spunând acestea, l-am strigat pe Dick Hammerdull şi i-am 
dat astfel Klarei ocazia să intre în vorbă cu indianul. 

Drumul devenea mereu mai abrupt. Ne apropiam de 
munţii care înconjurau Apa Întunecată. Către seară, am 
zărit undeva, lateral, liziera pădurii, fapt care ne 
îndreptăţea să credem că ne apropiam de lac. Acolo am 
făcut popas peste noapte pentru a ajunge, a doua zi, pe 
malul apei. De această dată am ocolit pădurea şi lacul, am 
trecut printr-un râu care, deşi era lat, nu era foarte adânc. 
Am lăsat aici caii să se adape şi apoi ne-am îndreptat spre o 
înălţime împădurită. În ziua aceea aveam să ne oprim acolo, 
pe acea înălţime îmbrăcată cu arbori deşi. Era prea târziu 
pentru a încerca să ajungem la Casa Morţii în aceeaşi zi, 
fiindcă se întunecase deja. Era atât de întuneric, încât a 
trebuit să ne grăbim să punem cortul şi să adunăm bolovani 
din care să facem o vatră pentru foc, astfel încât flacăra să 
nu poată fi văzută de alţii. Kiovaşul ne-a asigurat că nu 
trebuia să ne temem de iscoade, fiindcă locul pe care ne 
aflam făcea parte din teritoriul cunoscut sub denumirea de 
Casa Morţii. Indianul ne-a mai spus că, pentru a ajunge la 
Casa Morţii, mai trebuia doar să coborâm de-a lungul unei 
pante, numai că nu puteam face acest lucru o dată ce se 
lăsa noaptea, pentru că panta era foarte abruptă. Trebuia, 
aşadar, să aşteptăm sosirea dimineţii. 

Jos, lângă lac îşi aşezaseră separat tabăra kiovaşii şi 
comanşii. Sioucşii şi războinicii utah nu sosiseră încă, dar 
erau aşteptaţi din clipă-n clipă. 

În timp ce Vulturul cel Tânăr se îngrijea de cai, am aşezat 
cortul, ajutat de cei doi vânători. Dick nu era în apele lui. 
Tuşea şi mormăia tot timpul, ca şi când ar fi vrut să spună 
ceva, dar nu ar fi ştiut cum să-nceapă. De aceea l-am 
întrebat de-a dreptul ce era cu el. 


— Ce să fie cu mine? A răspuns vânătorul, destul de tare 
pentru a-l putea auzi şi Pitt Holbers. Sunt supărat! 

— De ce? 

— Nu am încredere-n kiovaşul ăsta! 

Ştiam ce voia să spună bunul Dick, dar nu voiam să-i fac 
jocul şi de aceea l-am întrebat: 

— De ce? 

— Mă mai şi-ntrebaţi? Chiar nu vedeţi nimic? N-aveţi ochi? 

— Pentru ce? 

— Pentru ce! Ce întrebare! Pentru ce! De ce! Cum! Şi eu 
trebuie să vă dau un răspuns cumsecade la întrebările 
astea! Ştiţi cumva câtă vreme a trecut de când l-am întâlnit 
pe kiovaşul ăsta? 

— Aproape şase ore. 

— Aşa-i. Şi ce-a făcut el în astea şase ore? 

— Ne-a călăuzit încoace. 

— Dacă ne-a călăuzit, sau nu, asta nici nu mai contează. 
Nu la asta m-am gândit eu. Era de datoria lui. A mai făcut 
un lucru care nu era de datoria lui. Asta nu vă supără? 

— Nu ştiu ce ar trebui să mă supere. 

— Aşa? Oare nu trebuie să vă supăraţi pentru că indianul 
ăsta a mers şase ore încheiate alături de stimata 
dumneavoastră soţie, care n-a mai avut ochi şi urechi 
pentru nimeni, nici măcar pentru dumneavoastră? Aşa-i că 
am dreptate, Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

— Dacă tu crezi că doamna Burton trebuie să te-ntrebe 
mai întâi pe tine cu cine are şi cu cine n-are voie să 
vorbească, atunci nu-ţi dau dreptate, dragă Dick. 

— Vai, ce prostie! Auzi, să vorbească! De parc-ar fi vorba 
numai de asta! N-ai rămas decât un greenhorn sadea, Pitt, 
cu toţi anii care-au trecut peste tine. Ce-ai zice tu dacă 
bunul kiovaş n-a vrut decât s-o tragă de limbă pe doamna 
Burton, pentru ca apoi să le istorisească tot kiovaşilor şi 
comanşilor care-s acum acolo, jos? 

— Asta n-o s-o facă. Mister Shatterhand are-ncredere în el 
şi mister Shatterhand ştie-ntotdeauna ce face. 


— Pitt are dreptate, cred că kiovaşul ne este prieten, am 
spus eu. 

— Înainte de a numi pe cineva prieten, obişnuiesc să-l 
cercetez luni de zile. Şi dumneavoastră eraţi odată cu 
băgare de seamă. Eraţi chiar mai cu băgare de seamă ca 
mine. Acum v-aţi schimbat cu totul. Eu nu fac decât să vă 
previn! 

— Ah! Te superi fără rost, mister Hammerdull. Îmi este 
îngăduit să-ţi amintesc de faptul că n-ai avut încredere nici 
în tânăra Aşta, indianca din tribul sioux? Vezi cât de mult te- 
ai înşelat? Ai încredere în mine, dragă Dick şi nu te mai tot 
gândi la kiovaş! E o călăuză de nădejde! 

— E nemaipomenit ce încredere aveţi în indianul ăsta. 
Well, uitaţi tot ce-am spus, dar eu am să fiu cu ochii-n patru. 
Eu nu mă las înşelat. 

Acestea fiind spuse, discuţia despre kiovaş luase sfârşit 
deocamdată. Îl înţelegeam foarte bine pe bunul Dick. Îl 
invidia pe kiovaş. O respecta pe soţia mea şi, pentru că o 
viaţă întreagă nu avusese alt tovarăş decât pe Pitt, care era 
un om scump la vorbă, se bucura atunci când Klara vorbea 
un sfert sau chiar o jumătate de ceas cu el. În cursul acelei 
zile nu avusese bucuria asta şi de aceea fusese acum atât 
de supărat. 

După ce am mâncat, soţia mea s-a retras în cort, şi, curând 
după aceea, ne-am culcat şi noi. 

Dacă aş fi fost neîncrezător, aş fi insistat să facem numai 
noi de strajă. Pentru că bănuiam cine era kiovaşul şi pentru 
că aveam încredere în el, mi s-a părut de prisos să iau 
această măsură de precauţie. Dick Hammerdull era însă de 
altă părere şi din cauza asta şi-a făcut culcuşul lângă kiovaş, 
astfel încât să poată fi cu ochii pe el în timpul nopţii. 

În dimineaţa zilei următoare, nu m-am trezit eu însumi, ci 
am fost trezit de cineva şi anume de Dick Hammerdull, care 
era agitat şi roşu la faţă. 

— lertaţi-mă, domnule Burton, că vă scol din somn! S-au 
întâmplat nişte lucruri îngrozitoare, nişte lucruri care m-au 


îndemnat să vă trezesc! 

— Ce este? L-am întrebat eu, sărind în picioare. 

— S-a întâmplat ceva groaznic! Ceva înspăimântător! 

— Ce s-a întâmplat? Spune repede! 

— Nu pot să vă spun totul aşa repede precum vreţi 
dumneavoastră! Trebuie să vă pregătesc mai întâi! 

— Lasă! Spune-odată! 

Eram, într-adevăr, îngrijorat, pentru că nu ştiam ce se 
întâmplase, dar Dick nu avea de gând să-mi spună aşa, cu 
una, cu două, despre ce anume era vorba. 

— Dacă nu vă pregătesc mai întâi, s-ar putea să leşinaţi de 
spaimă şi să nu vă mai reveniţi nicicând! 

— Eu? Nu stau aşa de prost cu nervii. E vorba cumva 
despre soţia mea? 

— Da, desigur, despre soţia dumneavoastră! 

— Ce i s-a întâmplat, spune-odată! 

Bătrânul vânător arăta de parcă s-ar fi petrecut, într- 
adevăr, un lucru foarte grav, un lucru iremediabil. Mă 
aşteptam la ce era mai râu. 

— 1 s-a întâmplat vreo nenorocire? L-am întrebat eu, 
văzând cum stătea în faţa mea şi continua să tacă. 

— Hm, depinde cum vreţi s-o luaţi. Poate că dânsei nu, dar 
dumneavoastră, cu siguranţă! Ascultaţi! 

În loc să se apropie mai mult de mine, aşa cum ar fi făcut 
orice om care ar fi vrut să-mi spună ceva tainic, Dick s-a dat 
cu doi paşi înapoi şi a spus, în sfârşit, ce îl frământa: 

— Nu vă este credincioasă! 

Îmi închipuiam deja ce avea să urmeze: o comedioară a 
cărei desfăşurare începuse să mă amuze de pe-acum. După 
părerea mea, bunul Dick Hammerdull avea să fie cel ce se 
înşelase asupra celor întâmplate. 

Îmi luasem o mină destul de cruntă pentru a-l încuraja să- 
mi spună totul şi omul s-a apropiat din nou de mine, 
vorbindu-mi cu toată seriozitatea: 

— Eu am respectat-o pe soţia dumneavoastră. Am crezut 
că este cea mai bună şi cea mai cinstită femeie din lume. Aş 


fi fost în stare să trec pentru dânsa prin apă şi prin foc. 
Toate astea s-au sfârşit începând din ziua de azi! Nici măcar 
prin cap nu-mi trece să mai mişc un deget pentru dânsa de- 
acum încolo! Nu merită! M-a dezamăgit! Să aibă aşa un soţ 
şi să nu-i fie credincioasă! Să-l înşele! Şi cu cine, mă rog?! 

— Şi cine este acest „cineva”? 

— Chiar nu ghiciţi? 

— Nu. 

— Hm! Vă cred! Nici nu-i de ghicit! Măcar de-ar fi vorba 
de Dick Hammerdull sau de Pitt, bătrânul vulpoi, dar să vă 
înşele cu o piele roşie, asta-i prea gogonată! 

— O piele roşie, ai spus? Vulturul cel Tânăr e la locul său, 
dar kiovaşul a dispărut, a plecat. Despre el e vorba? 

— Da, despre el! Şi a plecat şi soţia dumneavoastră! 

— Ei şi ce mai e? 

— Ascultaţi-mă! Mai am o groază de lucruri să vă spun. 
Vreţi să vă povestesc? 

— Desigur! 

— Iată ce s-a întâmplat: Eram supărat pe individul ăsta, 
fiindcă ieri a vorbit cu soţia dumneavoastră toată după- 
masa. V-am spus că eram bănuitor. N-am dormit toată 
noaptea. Kiovaşul s-a trezit foarte devreme. La puţin timp 
după ce s-a trezit indianul, soţia dumneavoastră a ieşit din 
cort. Dânsa se trezeşte mereu prima, asta ştiu prea bine. 
Apoi se plimbă şi trage adânc aer în piept. Aşa a făcut şi azi. 
Când s-a îndepărtat, kiovaşul a urmat-o. Asta m-a împins la 
bănuieli. Am aşteptat puţin şi pentru că nu se întorcea nici 
kiovaşul, nici soţia dumneavoastră, m-am strecurat pe 
urmele lor şi ce credeţi că mi-a fost dat să văd? 

— Ei, ce? 

— Stăteau pe-o stâncă, îmbrăţişaţi. 

— Atât? 

Lui Dick Hammerdull nu-i venea să-şi creadă urechilor. 
Întrebarea mea îl uluise cu totul. 

— Vreau să zic, am continuat eu, că nu-i nimic dacă soţia 
mea a legat prietenie cu indianul. 


Spunând acestea, omul s-a îndepărtat de mine, şi-a 
împreunat mâinile şi a spus tânguitor: 

— Dumnezeule bun! M-am gândit eu! lată că s-a-ntâmplat 
nenorocirea, chiar dacă nu-i întocmai precum m-aşteptam. 
Omul nu leşină, nu mă loveşte, dar înnebuneşte şi vorbeşte 
de prietenie, atunci când soţia lui face ochi dulci altuia! 

La auzul acestor vorbe, i-am pus lui Dick mâna pe umăr. 

— Dragă Dick, i-am spus eu, atât de puţin mă cunoşti, 
încât să crezi asemenea lucruri despre mine, să crezi că mi- 
am pierdut, într-adevăr, minţile? Am să-ţi fac o propunere: 
Vom merge acolo unde se află cei doi şi vom vedea despre 
ce este vorba. Îţi spun de pe acum că n-am să fiu atât de 
aspru faţă de kiovaş cum te-ai aştepta tu. În ultimele zile am 
vorbit despre kiovaşi. Ştii ce mi-a fost dat să trăiesc atunci 
când am fost ultima dată „oaspetele” lor? 

— Ştiu povestea. Trebuia să muriţi la stâlpul caznelor şi aţi 
fost salvat de fiica unui mare războinic, unul căruia i se 
spune „O pană”. 

— Aşa este, fata asta se numea Kakho-Oto64. Ei îi datorez 
viaţa. 

— De dragul ei vreţi să-l iertaţi pe kiovaşul cu care vă 
înşeală soţia dumneavoastră? 

— Da, asta vreau. 

— Ascultaţi-mă! Asta nu merge! Asta ar fi o dovadă de 
slăbiciune care ar fi de neiertat! Trebuie să vă spun că. Că. 
Am o rugăminte! 

— Care? 

— Daţi-mi cel puţin voie să-l apuc pe indianul ăsta de guler 
şi să-i dau câteva palme zdravene! 

— Asta te-ar bucura? 

— Mi-ar face mare bucurie! 

— Atunci, fă-o! Poţi să dai cât de mult şi cât de tare vrei! 

— Aşa! Acum pot să strig: Mulţumescu-ţi Doamne! Am să 
dau nişte palme, cum nu s-au mai dat nicicând altele! Acum, 
haideţi! Repede! Repede! 


Dick a luat-o înainte grăbit, iar eu l-am urmat. M-a dus 
printre nişte tufişuri spre o stâncă golaşă. La un moment 
dat, s-a oprit şi mi-a spus: 

— Ia uitaţi-vă! Acolo sunt! Ei, cum vă place? 

Soţia mea stătea lângă kiovaş, pe un bolovan. Ea îşi pusese 
braţul drept după gâtul indianului şi cu mâna stângă ţinea 
amândouă mâinile războinicului. 

Războinicul era puţin mai mic decât Klara şi îşi sprijinise 
capul pe umărul ei. Dick m-a privit ca şi când s-ar fi aşteptat 
să izbucnesc furios. Eu m-am mulţumit să zâmbesc şi asta l- 
a scos din sărite. M-a întrebat încet, dar apăsat: 

— Râdeţi? Eu vă întreb foarte serios: cum vi se pare? 

— Sunt puţin prea apropiaţi, nimic mai mult. 

— Puțin prea apropiaţi! Nimic mai mult! A repetat omul. Ei 
bine, eu cred că puşlamaua asta nu-i numai apropiată, e 
chiar obraznică! Şi pentru că mi-aţi dat voie să-l pălmuiesc 
pe indianul ăsta, am s-o fac chiar acum! Fiţi atent! 

Spunând acestea, omul a trecut de tufişuri şi s-a îndreptat 
spre locul în care se aflau Klara şi kiovaşul, iar eu l-am 
urmat îndeaproape. Atât războinicul roşu, cât şi soţia mea s- 
au ridicat imediat ce ne-au văzut venind. 

Se părea că Hammerdull era hotărât să-şi ducă la 
îndeplinire gândul, pentru că, fără să spună o vorbă, l-a 
apucat pe kiovaş cu stânga de piept şi s-a pregătit să 
lovească cu mâna dreaptă. L-am apucat repede de mâna cu 
care se pregătea să dea. 

— Opreşte-te, dragă prietene! Să nu uităm nimic din ceea 
ce spun normele etichetei că trebuie să facă doi domni în 
asemenea cazuri! 

— Ce fel de etichetă, ce norme? A întrebat Dick, încercând 
să-şi elibereze mâna din strânsoare. 

— Înainte de a-şi da palme, doi domni sunt obligaţi să se 
prezinte! 

— Ce înseamnă „să se prezinte”? 

— Să spună unul altuia cine sunt şi cu ce se ocupă! 


— Asta n-are nici un rost, fiindcă ne cunoaştem deja. 
Puşlamaua asta roşie, pe care o numiţi „domn”, ştie că mă 
numesc Dick Hammerdull şi eu ştiu foarte bine că el nu este 
un domn, ci este o stârpitură roşie. De asta pot să. 

— Bine, dar încă nu l-ai întrebat cum se numeşte. După 
câte ştiu eu, domnul acesta nu este un domn, ci este, de 
fapt, o doamnă şi se numeşte, din câte ştiu eu Kakho-Oto. 
Aşa! Şi acum poţi să-i dai palme! 

Spunând acestea, i-am dat drumul lui Dick, dar omul nu s- 
a mişcat. M-a privit fără să scoată o vorbă, de parcă îi 
pierise graiul. 

— Ka-kho-O-to? A întrebat el, în cele din urmă, ca şi când 
s-ar fi aflat pe altă lume. 

— Da, i-am răspuns. 

— Nu-i bărbat e. e. femeie? 

— Da, întocmai! 

— Adică e fiica lui „O pană”, cea care v-a salvat viaţa 
atunci, demult? 

— Ea este! 

La aceste cuvinte, bătrânul vânător a tras adânc aer în 
piept, iar pe faţa lui se citea disperarea. 

— Pe toţi sfinţii! A exclamat el. Una ca asta poate să mi se 
întâmple numai mie. Când s-a mai auzit ca oarecine să vrea 
să-i dea unui bărbat palme şi să iasă la iveală că bărbatul 
ăla care trebuia să capete palmele era femeie? S-a zis cu 
mine, odată pentru totdeauna! Am să-mi pierd urma! O să 
mă fac nevăzut! 

Spunând acestea, Dick s-a întors pe călcâie şi a plecat în 
fugă. Când a ajuns în dreptul tufişurilor, s-a întors şi a 
strigat: 

— Mister Shatterhand, pot să vă spun că asta n-a fost o 
glumă pe care să i-o faceţi unui prieten. 

— Dar de ce? L-am întrebat. 

— Puteaţi să mă scutiţi de ruşinea asta. Trebuia să-mi 
spuneţi din vreme că n-avem de-a face cu-n bărbat, ci c-o 
femeie! 


— Asta nu-i vina mea, ci a dumitale, Dick Hammerdull! 
Totul ar fi fost în regulă, dacă aveai încredere în Old 
Shatterhand! Ţi-am spus doar din vreme că acest kiovaş e 
demn de-ncredere! De ce nu m-ai crezut? 

— Pentru că-s un măgar! Un măgar sadea! 
Caracterizându-se astfel, Dick s-a făcut nevăzut. Kakho-Oto 
stătea în faţa mea, cu ochii-n pământ. Această atitudine 
dovedea stânjeneala ei şi m-am simţit dator să-i întind mâna 
şi să-i spun în graiul kiovaşilor: 

— Îţi mulţumesc! Nu te-am uitat. Vrei să fii sora noastră, a 
amândurora? 

— Da, din toată inima! Vreau să fiu sora ta şi a ei! Spunând 
acestea, femeia s-a îndepărtat de noi cu paşi repezi. 

Klara m-a întrebat mai întâi de ce voise Hammerdull să o 
lovească pe Kakho-Oto. I-am povestit pe scurt despre ce 
fusese vorba, iar Klara a râs cu poftă. Apoi mi-a mulţumit 
pentru faptul că nu i-am spus cine era de fapt kiovaşul. 
Dacă aş fi făcut asta, spunea ea, i-aş fi răpit plăcerea 
surprizei pe care o avusese în dimineaţa aceea. Ne-am 
întors la cortul nostru, în faţa căruia Pitt Holbers aprinsese 
un foc mic, la care Klara a fiert cafeaua. În scurtă vreme, ni 
s-au alăturat Dick Hammerdull şi Kakho-Oto. Toate s-au 
întâmplat de parcă cei doi făcuseră tot posibilul pentru a 
veni în acelaşi timp. Se vedea că bătrânul vânător era încă 
tulburat de toate cele întâmplate. O privea pe indiancă pe 
furiş şi se părea că o plăcea. Deodată, a apucat-o de mână şi 
a spus mârâind printre dinţi: 

— Şi aşa o femeie am vrut eu să pălmuiesc! Oare nu se 
cuvine ca eu însumi să capăt nişte palme? 

Cu această întrebare totul fusese spus între ei, căci 
trebuie să mărturisesc faptul că au devenit foarte buni 
prieteni. 

Capitolul X - În „Casa Morţii” 

După micul dejun, am strâns cortul. Am înşeuat caii, dar n- 
am mai pus beţele pe lat, ci pe lung, deoarece Kakho-Oto ne 
spusese că drumul care ducea spre Casa Morţii era foarte 


îngust. Coborâşul a început să fie atât de abrupt la un 
moment dat, încât n-am mai putut înainta călare. Am fost 
nevoiţi să descălecăm şi să mergem pe jos. Am intrat într-o 
prăpastie care, la început, era împădurită. 

A trebuit să mergem mai bine de o jumătate de ceas pe 
drumul care ducea în jos. După aceea am văzut, dintr-o 
dată, o grămadă de pietre, nu era vorba însă de pietre 
mărunte, ci mai curând de un grup de stânci golaşe, care 
mă făceau să mă gândesc la faptul că, în urmă cu sute de 
ani, avusese loc o cădere de stânci. Avea să se dovedească 
foarte curând că mă înşelasem. 

— Am ajuns la Casa Morţii! A spus Kakho-Oto, arătând 
spre grupul de stânci. 

— Asta este Casa Morţii? Am întrebat eu. Între stânci se 
face un gol? 

— Da. Stâncile nu sunt aduse aici de natură, ci de mâna 
omului. Veniţi! Indianca ne-a condus spre colţul grupului de 
stânci şi, odată ajunşi aici, ne-am dat seama că ne aflam în 
faţa unei porţi masive care era mai mult lată decât înaltă. 
Partea de sus a acestei porţi era dreaptă. Stâlpii porţii 
aveau o lăţime de peste doi metri şi erau sculptați, 
reprezentând căpetenii care se pregăteau să intre în 
templu. Faptul că războinicii reprezentaţi în sculpturi erau 
căpetenii se putea vedea după felul în care purtau în păr 
una, două sau trei pene de vultur. Mai sus, dincolo de 
poartă, se afla o stâncă de câţiva metri înălţime, care 
reprezenta un altar, pe care căpeteniile îşi depuneau 
leacurile. 

— Bine, dar asta nu este o „casă a morţii”, nu este un 
cimitir, ci un templu în care căpeteniile ţin sfat, cu un altar 
pe care ele îşi pun leacurile înainte de a se aşeza la sfat şi le 
iau după ce s-a încheiat sfatul. 

Kakho-Oto mi-a spus, zâmbind: 

— Toate astea le ştiu prea bine, numai că noi nu spunem 
oamenilor de rând ce se află aici. Dacă am face-o, locul şi-ar 
pierde din însemnătatea pe care vor să i-o dea căpeteniile. 


În afară de asta, aici se află atâţia morţi, încât locul îşi 
merită numele de „Casa Morţii”. Vreţi să intrăm? 

— Cât de departe se află lacul? 

— Lacul se află la o depărtare de două sute de paşi. 

— Atunci trebuie să fim atenţi. Aici nu vin numai indieni 
din triburile pe ale căror pământuri ne aflăm, ci şi indieni 
din alte triburi, care nu vor ţine seama că nu se cuvine să 
vină în acest loc. Trebuie să ne ascundem caii şi trebuie să 
ne dăm osteneala să nu lăsăm urme. Numai după ce ne 
ascundem caii, o să intrăm în templu. Să căutăm un loc 
bun! 

— Am găsit un asemenea loc. L-am găsit când am plecat de 
lângă lac, pentru a vă ieşi în întâmpinare. 

Spunând acestea, indianca ne-a dus puţin înapoi pe 
drumul pe care venisem şi ne-a îndrumat spre o mică 
adâncitură. Această adâncitură, care putea fi asemuită cu o 
mică prăpastie, dădea într-o altă prăpastie, care era tocmai 
potrivită pentru scopul pe care-l urmăream. Aici se găseau 
apă şi iarbă din belşug. Am scos şeile de pe cai şi de pe 
asini, i-am priponit şi i-am lăsat în grija bătrânului Holbers. 
Era foarte mulţumit, fiindcă „nu trebuia să-şi târască oasele 
încolo şi-ncoace”, după cum el însuşi spusese. Noi, ceilalţi, 
ne-am întors la Casa Morţii. 

Am cercetat mai întâi împrejurimile. Nicăieri nu se vedea 
nici o urmă, nici de om şi nici de animal. Am început imediat 
să ştergem, cu ajutorul unor crengi, urmele pe care le 
lăsasem. Când coborâsem de pe înălţimea pe care 
înnoptasem, ajunsesem de fapt pe latura nordică a 
templului. Pe această latură se afla, aşa cum am mai spus, 
poarta lăcaşului. Această poartă era ascunsă de tufişuri şi 
copaci, astfel încât nimănui nu i-ar fi dat prin gând că în 
acel loc s-ar fi găsit un templu. Doar pe măsură ce înaintai 
şi observai că vegetaţia era arsă de focul ce fusese aprins, 
îţi puteai da seama că acolo se afla o poartă şi descopereai 
taina acelor locuri. Se mai vedeau încă urmele pe care focul 
le lăsase în urma sa. Câteva pietre erau afumate. Ajunşi pe 


latura sudică a templului alcătuit din piatră, am văzut, la 
depărtare de două sute de paşi, apele lacului, întocmai cum 
spusese Kakho-Oto. Acea grămadă de bolovani putea fi 
zărită dinspre lac, dar nimeni nu şi-ar fi putut închipui că la 
aşezarea lor mai contribuise şi altcineva, în afară de natură. 
Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că aceste stânci erau, 
de fapt, o construcţie înălţată de mâna omului. Aceste 
stânci erau atât de abrupte şi de neregulate, încât era 
imposibil să le escaladeze cineva. Prin colţurile şi 
crăpăturile rocilor uriaşe, vântul depusese pământ şi praf, 
pe care crescuseră fire de iarbă. Restul era numai stâncă 
goală, piatră moartă. 

Aşa arăta partea exterioară a acestui templu. Când am 
pătruns în interiorul său, imediat ce am păşit dincolo de 
poartă, ne-am aflat într-o încăpere nu prea mare, dar foarte 
înaltă, care avea o arhitectură cu totul aparte. Cititorul 
trebuie să-şi imagineze un degetar uriaş tăiat în două, una 
dintre aceste părţi, mai precis cea dreptunghiulară, 
sprijinindu-se parcă pe stâncă, iar cealaltă, având forma 
unui trunchi de con, fiind formată din bucăţi de piatră. În 
interior peretele nu se înălța drept, ci se curba în sus. 
Suprafaţa peretelui nu era uniformă, ci alcătuia, datorită 
modului în care erau aşezate bucăţile din piatră, o serie de 
nişe în care s-ar fi putut dispune mumii sau schelete. 
Peretele era astfel construit, încât se putea merge în zig- 
zag spre partea de sus a încăperii. 

Pe pământ, chiar în mijlocul templului, se afla un altar din 
piatră. În interiorul altarului se găsea, aşa cum aveam să 
vedem mai târziu, o adâncitură în care era o placă netedă şi 
grea. Pe suprafeţele laterale ale acestui altar erau săpate 
douăzeci şi patru de sculpturi, mai precis douăsprezece 
pene de vultur şi douăsprezece palme strânse. Aceste 
sculpturi alternau, fiecare pană fiind urmată de o palmă 
strânsă, făcută pumn. Palma strânsă, făcută pumn, este 
semnul tăcerii. Aceste sculpturi spuneau, aşadar, că numai 
căpeteniile aveau dreptul să se apropie de acest altar şi că 


tot ce se vorbea şi se hotăra aici trebuia tâinuit. Mijlocul 
plăcii era negru, semn că, în timpul sfaturilor care se ţineau 
aici, se aprindea focul. 

Lumina din această ciudată încăpere te ducea cu gândul la 
aventură. Totul era învăluit în semiobscuritate. Firul de 
lumină care pătrundea se datora găurilor lăsate intenţionat 
în partea de sus a pereţilor, ici-colo, lipsind câte o bucată de 
piatră şi lăsând să intre lumina zilei. Zidul era însă atât de 
gros, încât fiecare dintre aceste deschizături păreau mai 
curând tunele care duceau în afară, tunele al căror capăt 
nu se zărea de jos. Aceste găuri erau bine ascunse pentru 
cel ce le-ar fi privit din afară, astfel încât nu puteau fi zărite 
dinspre lac. Aşa se face că mare parte din lumina de afară 
se pierdea încă înainte de a se scurge în interiorul 
templului. Am mai întâlnit acest semiintuneric în 
mormintele faraonilor din Egipt. Încăperile acelea erau 
foarte joase. Templul de la „Lacul Morţii” era însă foarte 
înalt, iar efectul pe care îl avea lumina era mult mai 
puternic. În fiecare nişă se afla fie o mumie neagră, parcă 
şezând, fie un schelet alb, care părea să se fi aşezat în nişă. 
În fiecare astfel de nişă era înfiptă o pană de vultur, astfel 
încât să se ştie că acolo se găseau osemintele unei 
căpetenii. 

Aerul era plăcut, fiindcă existau numeroase găuri prin 
care putea pătrunde nestingherit, aceste găuri mergând 
până sus, spre vârful templului. Deosebit de interesant mi 
se părea faptul că se putea ajunge de la o gaură la alta, sau, 
dacă mă pot exprima astfel, de la o fereastră la alta. Mai 
bine spus, s-ar fi putut ajunge cândva de la o fereastră la 
alta şi de la o nişă la alta, pentru că din perete ieşeau o 
serie de blocuri de piatră care formau un fel de scară. Cele 
mai de jos trepte ale acestei scări lipseau acum. Aceste 
trepte fuseseră sparte de curând, fiindcă bucăţile de piatră 
erau, pe alocuri, mai albe. 

— Ce păcat că treptele astea nu mai sunt! A spus soţia 
mea. 


— De ce? Am întrebat-o. 

— Fiindcă aş vrea să ajung până sus. 

— Parc-ai fi o capră neagră, am spus eu, râzând. 

— Nu te mai preface, a răspuns ea. le cunosc prea bine. 
Nimeni nu-şi doreşte mai mult ca tine să ajungă până sus. 
Tu trebuie să te uiţi în fiecare nişă şi să priveşti pe fiecare 
fereastră în parte pentru a descoperi ce se vede, sau vrei să 
spui că nu-i aşa? 

— Nu. Numai că exagerezi când spui că vreau să mă uit în 
fiecare nişă. Cred însă că e chiar necesar să mă uit pe una 
din ferestre. Probabil că de la o asemenea fereastră se 
poate vedea tot ce-i în jur. Trebuie să ştiu cât de bine se 
vede lacul de la o astfel de fereastră. Poate că de sus se 
zăreşte ceva ce s-ar putea să ne scape. 

— Cum vrei să ajungi la înălţimea de la care încep 
treptele? 

— Foarte simplu: o să facem o scară. 

— Aşa e! A spus soţia mea bucuroasă. Hai să-ncepem! 

Am ieşit din templu şi am găsit foarte uşor două bucăţi 
lungi de lemn. Apoi am făcut nişte trepte pe măsură. Nu 
aveam ciocan şi nici cuie, aşa că ne-am văzut nevoiţi să 
legăm bucăţile de lemn între ele. Curele aveam destule. În 
curând, scara era gata, aşa încât am dus-o înăuntrul 
templului, am sprijinit-o de unul dintre pereţi şi am început 
să urcăm. Scara ajungea tocmai până la înălţimea la care se 
afla prima treaptă din piatră. Am continuat să urcăm, fără a 
avea o balustradă de care am fi putut să ne ţinem. Lucrul 
nu era lipsit de pericol, pentru că fiecare piatră trebuia mai 
întâi încercată pentru a vedea dacă rezistă greutăţii. Am 
trecut pe lângă o mulţime de nişe în care erau dispuse 
mumii şi schelete. Priveliştea era înfiorătoare. 

La un moment dat, am ajuns destul de sus pentru a ne 
putea strecura către una dintre aşa-numitele „ferestre”. 
Aceasta era îndeajuns de mare pentru ca noi să putem intra 
în ea aplecaţi. „Fereastra” era asemănătoare unui gang. 
Pentru a ajunge afară a fost suficient să facem nouă paşi. O 


dată ce am ajuns afară, am putut vedea lacul, în cea mai 
mare parte a sa. Ne-am aşezat, pentru a nu putea fi văzuţi, 
aceasta fiindcă un kiovaş sau un comanş ne puteau observa 
imediat, dacă am fi continuat să stăm în picioare şi să ne 
mişcăm. S-a dovedit că prin apropiere nu se afla numai un 
singur indian, ci chiar mai mulţi! Războinicii au trecut pe 
lângă noi călare, încet şi cu oboseala întipărită pe faţă. 
Înaintau în şir indian, unul în spatele celuilalt. 

— Sunt sioucşii bătrânului Kiktahan Shonka, am spus eu. 
Războinicii utah fie că au trecut deja, fie că trebuie să vină. 
Asta înseamnă că s-au odihnit câteva zile de-a lungul 
drumului, altfel ar fi ajuns demult aici. Sunt foarte mulţi, o 
adevărată armată. 

— Asta înseamnă că am ajuns la timp, a spus Klara. 

Vulturul cel Tânăr n-a scos nici un cuvânt, dar Kakho-Oto a 
spus: 

— Trebuie să vă părăsesc. Dacă vă spun că nu voi rosti nici 
o vorbă care v-ar putea face rău, mă veţi crede? 

— Te credem, i-am spus eu, în graiul kiovaşilor. Când te 
întorci printre noi? 

— Nu ştiu. Mă duc să văd ce se-ntâmplă şi apoi mă întorc 
să vă spun ce-am văzut. Dacă nu voi avea ce vă spune, nu 
mă întorc, dar dacă aflu ceva însemnat, mă înapoiez 
repede. Unde vă voi găsi? 

— Unde vei voi. 

— Atunci am să vă rog să rămâneţi în locul în care se află 
acum caii. Nu vă puneţi în primejdie şi, mai ales, nu 
încercaţi să ne urmăriţi! Eu voi veghea pentru voi! Ochii 
mei vor fi ochii voştri! Veţi afla tot ce voi putea să aflu eu. 

I-am promis că vom urma întocmai sfaturile ei. Apoi 
indianca s-a îndepărtat. Noi, însă, am mai rămas pentru a-i 
privi pe indienii care treceau. S-a scurs multă vreme până 
când a trecut prin faţa noastră ultimul sioux. Au urmat apoi 
războinicii utah. Mă durea să văd cum se furişează, încet- 
încet, toţi aceşti oameni împovăraţi de ură. 


— Cine va birui? A întrebat consoarta mea. Ei, sau noi? 
Întrebarea aceasta venea din partea unui om care nu îşi 
dădea seama cât de mare era pericolul, care nu bănuia prin 
ce trecuseră prietenii mei, împreună cu mine, pe aceste 
meleaguri. 

— Trag nădejde că noi vom birui, am răspuns eu, scurt. 

Vulturul cel Tânăr, care voia să o liniştească pe soţia mea, 
a adăugat: 

— Nu au provizii nici pentru ei, nici pentru caii lor. Asta ne 
va aduce biruinţa. 

La cele spuse de apaş, Klara m-a privit întrebător şi eu am 
încercat să-i dau o explicaţie ce ar fi fost în măsură să-i mai 
alunge temerile: 

— Indienii ăştia nu mai acţionează aşa cum o făceau acum 
cincizeci sau acum treizeci de ani. Au pierdut din calităţile 
de războinici ai rasei lor şi le-au pierdut pentru că nu s-au 
mai folosit de ele. Pe vremuri, când porneau la luptă, 
indienii se adunau în grupuri mici, niciodată în grupuri mari 
de mii de oameni, fiindcă atunci când este vorba de un grup 
Mic, cele necesare sunt mai uşor de transportat şi de găsit. 
Atunci când vânau bizoni, indienii treceau prin acele părţi 
ale preriei în care găsea iarbă din belşug, iarbă care era 
atât de trebuincioasă pentru cai. Primăvara, indianul îşi 
procura carne pentru şase luni şi apoi toamna, pentru încă 
şase luni. Carne era din belşug şi uscată şi sărată, astfel 
încât se putea porni la luptă. Unde sunt acum bizonii? Unde 
este acum vânatul mic? Unde este acum indianul care avea 
în cortul său carne pentru mai multe luni? Toate acestea se 
întâmplau în trecut. Acum, însă, totul s-a schimbat. Cel ce 
crede că poate să acţioneze ca în trecut, acela este pierdut. 
Acum trăim în alte timpuri. „Doborâtorul de urşi65” l-am 
lăsat acasă, carabina Henry nu-mi mai este de folos atât de 
mult precum îmi era odată. Dar ce fac Kiktahan Shonka şi 
Tusahga Sartish? Pornesc în fruntea a o mie de războinici 
sioux şi a o mie de războinici utah. Cai şi oameni care nu au 
experienţa războiului şi care, mai ales, nu au alimente! 


Acum se văd nevoiţi să cerşească de la kiovaşi şi comanşi. 
De unde să aibă kiovaşii şi comanşii carne din belşug, când, 
la rândul lor, nu au cele de trebuinţă? Kiovaşii şi comanşii 
vor porni şi ei la drum. Vor fi, deci, patru mii de oameni şi 
patru mii de cai, fără a avea cele necesare. De unde vor lua 
hrana pentru oameni şi pentru cai, de unde vor lua apa? 
Niciunul dintre ei nu trebuie să piară de mâna vreunui 
duşman. Foamea şi setea îi vor nimici. Văzându-i cum trec 
pe lângă noi, mi se pare că nu sunt trupuri, ci suflete care 
se îndreaptă spre lumea cealaltă, spre plaiurile pe care ar 
vâna în veci, dar pe care nu mai există vânat. Se îndreaptă 
spre aceste meleaguri pentru a pieri şi acolo de foame. 

— Uff, uff! A exclamat apaşul, mişcat de descrierea pe care 
o făcusem. 

Soţia mea a păstrat tăcerea; îşi dădea foarte bine seama 
că aveam dreptate. Ea vedea cu ochii minţii patru mii de 
oameni murind şi îi părea rău că şi noi vom contribui la 
moartea lor. 

După ce ultimul dintre războinicii utah a trecut pe lângă 
noi, am coborât, am ascuns scara în nişte tufişuri, astfel 
încât să nu fi putut fi descoperită de privirile vreunui intrus 
şi ne-am întors la Holbers şi la caii noştri. 

— Kakho-Oto a fost aici, a spus omul, imediat ce ne-a 
văzut. A înşeuat un cal şi a plecat în grabă. A zis că ştiţi 
încotro se duce. 

Am pus cortul şi ne-am aşezat cât mai comod cu putinţă. 
Eram hotărâți să respectăm întocmai sfaturile indiencei şi 
să nu ne expunem inutil pericolelor. Se părea că cel mai 
bine era să rămânem acolo. Aveam, deci, timpul şi liniştea 
necesară pentru a mă apleca asupra celor scrise de 
Winnetou. Am desfăcut cu grijă învelişurile în care 
păstrasem caietele şi am citit, împreună cu soţia mea, 
întreaga dimineaţă şi după-amiază. Despre conţinutul 
acestor caiete voi mai vorbi66. Pot să spun doar că nu am 
citit nicicând ceva asemănător şi că aceste caiete 


cuprindeau o comoară ce nu se putea compara cu tot aurul 
din lume, o comoară pe care Winnetou o lăsa urmaşilor săi. 

Kakho-Oto a revenit către seară. Ea ne-a spus că 
războinicii utah, kiovaşii, comanşii şi sioucşii se adunaseră 
acum laolaltă şi că erau în total patru mii de războinici, cam 
o mie din fiecare trib. Era, prin urmare, precum am 
presupus. În cursul dimineţii, războinicii îşi aşezaseră 
tabăra şi mâncaseră. După-amiaza, se ţinuseră sfaturi. În 
cele din urmă, toţi căzuseră de acord asupra unor lucruri şi 
trebuia să aibă loc un mare sfat, ca o concluzie a celor 
hotărâte până atunci. 

— Se va ţine un mare sfat? Am întrebat eu. 

— Da, mi-a răspuns Kakho-Oto. 

— Când? 

— La miezul nopții. 

— De m-aş putea afla şi eu acolo, fără a fi văzut de nimeni! 

La cuvintele mele, soţia mea a exclamat, pradă îngrijorării: 

— Nu! Nu se poate! E prea primejdios! 

— De ce e primejdios? 

— Dacă te văd, eşti pierdut! Am eu un gând şi cred că 
toată osteneala pe care ţi-ai da-o n-ar avea nici un rost. 

— Să vedem. M-ai făcut curios. 

— Kakho-Oto va lua parte la acest mare sfat. 

Am exclamat, râzând: 

— Ce idee! Cum îţi închipui tu că o femeie ar fi poftită să ia 
parte la un mare sfat la care sunt bine venite numai 
căpeteniile? 

— Nu se poate să ia parte şi ea? A întrebat Klara, 
dezamăgită. Asta nu e bine. Totuşi, trebuie să aflăm ce se 
vorbeşte la acest sfat. Cum să facem? 

Întrebarea Klarei a adus pe faţa indiencei un zâmbet. 

— Vă veţi afla la acest sfat, a spus ea şi nimeni nu vă va 
vedea. Căpeteniile se vor aduna la sfat în Casa Morţii. Aşa a 
vrut vraciul comanşilor şi vraciul kiovaşilor a fost de aceeaşi 
părere. Ei au spus că acest loc numit Casa Morţii este, de 
mii de ani, o casă în care căpeteniile se adună la sfat şi că se 


cuvine ca lăcaşul să fie din nou ceea ce a fost odată. Pe 
femeile şi pe războinicii obişnuiţi îi aşteaptă pedeapsa cu 
moartea, dacă ar îndrăzni să pună piciorul în Casa Morţii. 
În afara căpeteniilor, pot pătrunde aici numai cei ce le 
slujesc. 

— Ai spus că vor veni la miezul nopţii? A întrebat soţia 
mea, gâtuită de emoție. 

— Da, cu puţin timp înainte, pentru că sfatul trebuie să 
înceapă chiar la miezul nopţii. 

— Atunci ar fi bine să ne aflăm acolo înainte de sosirea 
căpeteniilor, poate, chiar cu o oră înainte. 

— Tu nu! Am protestat eu. 

— Dar de ce nu? A întrebat ea. 

— Pentru că asta nu-i o treabă pentru o femeie! Am 
replicat eu scurt. 

— Adică e o treabă primejdioasă? A întrebat Klara. 

— Da, am răspuns eu, fără să-mi dau seama că astfel 
turnasem gaz pe foc. 

— Aşa? Ei află atunci că n-ai să scapi de mine. Dacă eşti în 
primejdie, vreau să fiu lângă tine. Căsătoria înseamnă şi 
prietenie. Te rog să mă iei cu tine! 

La asemenea argumente nu mai aveam ce să spun. 

— Trebuie să ne ascundem, am spus eu. Pentru asta se 
cuvine să găsim din vreme un loc potrivit. În afară de asta, 
trebuie să ne calculăm bine timpul, pentru a nu ajunge prea 
târziu. Oricum, nu ştim câţi oameni. 

— Ştiu eu, a spus Kakho-Oto. Vor veni cele patru mari 
căpetenii Kiktahan Shonka, Tusahga Sartish, To-kei-chun şi 
Tangua, vraciul kiovaşilor şi vraciul comanşilor, precum şi 
alte patru căpetenii, câte una din partea fiecărui trib. Vor 
mai veni şi câţiva războinici fără ranguri, care au sarcina de 
a aduce lemn de foc şi de a-l căra pe Tangua, care nu poate 
merge. Trimişii fiecărui trib trebuie să aprindă un foc. Se va 
aprinde un foc şi pe altar. Înăuntrul altarului se vor pune 
leacurile marilor căpetenii şi se vor lăsa acolo până când se 
iau hotărârile. 


— E de crezut că vor veni cam treizeci de oameni, am spus 
eu. Nu ştim cum şi unde se vor aşeza. Se cuvine să fim cu 
mare băgare de seamă. În locul în care se va ţine sfatul nu 
există nici o ascunzătoare sigură pentru noi. Nu există 
nimic în spatele căruia ne-am putea ascunde. Există numai 
altarul în jurul căruia se vor aduna cu toţii. 

— Ne vom ascunde sus, a spus soţia mea. În spaţiul pe 
care ni-l oferă ferestrele! O să folosim scara! 

— Aşa e! Te-ai gândit însă la fumul care se va înălța? Chiar 
dacă nu o să ne sufocăm din cauza fumului, o să tuşim şi o 
să strănutăm şi asta ar trăda prezenţa noastră. Se vor 
aprinde cinci focuri: câte unul pentru fiecare trib şi unul pe 
altar. Dacă pentru foc nu se folosesc vreascuri bine uscate, 
se face foarte mult fum, iar acolo unde vrei tu să ne 
ascundem nu vom putea să rezistăm. Totul ar fi să găsim un 
loc în care să nu ajungă fumul. 

— Hm! Oare există un asemenea loc? 

— Sper. Aşa cum spuneam, jos nu ne putem ascunde, aşa 
că trebuie să găsim sus un ascunziş, un loc mai puţin înalt, 
astfel încât să putem auzi tot. Trebuie să ţinem seama de 
direcţia vântului şi de direcţia curenților de aer care trec 
prin încăpere. Poarta templului, precum şi ferestrele se află 
mereu deschise, aşa că se face curent din belşug, dar care 
este direcţia curenților de aer? Cred că ar trebui să aflăm 
asta, făcând nişte încercări! Nu ne mai rămâne decât un 
sfert de oră până când se întunecă. Să mergem repede în 
Casa Morţii, să aprindem focul şi să vedem încotro se duce 
fumul. 

— Ca să fim prinşi mai lesne! A exclamat Hammerdull, 
vrând parcă să ne avertizeze asupra pericolului. 

— Nu va veni nimeni, a spus Kakho-Oto. Ne putem vedea 
liniştiţi de ale noastre. 

Am procedat aşa cum ne propusesem. Ne-am îndreptat cu 
toţii - cu excepţia lui Holbers care a trebuit să stea de strajă 
la cai - spre Casa Morţii. Pe drum am adunat destule 
vreascuri pentru a putea aprinde un foc, adică pentru a 


putea face experienţa plănuită. Am luat scara şi am 
sprijinit-o de perete. La rugămintea mea, Hammerdull a 
făcut focul şi l-a întreţinut. Vulturul cel Tânăr a urcat şi a 
început să urmărească direcţia în care se răspândeau 
căldura şi fumul. Astfel, apaşul a descoperit locul care ar fi 
fost cel mai nimerit pentru ascunzătoarea noastră. Vulturul 
cel Tânăr a coborât şi am început să ştergem cu toţii urmele 
lăsate de foc. Ne-am întors apoi în tabăra noastră. Kakho- 
Oto a plecat, fiindcă trebuia să se alăture kiovaşilor, dar a 
promis că se va întoarce în dimineaţa următoare. În timp ce 
soţia mea pregătea cina, am făcut nişte lumânări din 
grăsime de urs, folosind sfoară de bumbac în loc de fitil. 
Aceste lumânări ne erau foarte trebuincioase în drumul 
spre ascunzătoarea noastră şi ne erau de folos fiindcă nu 
voiam să stăm în întuneric chiar în Casa Morţii. 

Drumul pe care îl aveam de făcut era periculos, pentru că 
trebuia să ne căţărăm. De aceea am vrut să urc însoţit 
numai de Vulturul cel Tânăr. Îi rugasem pe Pitt Holbers şi 
pe Dick Hammerdull să-i ţină tovărăşie Klarei şi să aibă 
grijă de lucruri şi de cai. Consoarta mea insista însă să mă 
însoţească, spunând că este dreptul ei de a-mi fi alături 
atunci când mă aflam în primejdie. 

În jurul orei unsprezece, am pornit. Le-am spus celor doi 
vânători că, dacă nu ne-am fi înapoiat până în dimineaţa 
următoare, să pornească pe urmele noastre şi să vadă ce ni 
se întâmplase, să vadă dacă nu cumva eram prizonieri în 
Casa Morţii. 

Ne-a fost uşor să parcurgem drumul până la Casa Morţii, 
mulţumită faptului că cerul era plin de stele. În templu am 
aprins trei lumânări. Am urcat mai greu decât m-aş fi 
aşteptat şi aceasta din cauza scării care ne era atât de 
necesară pentru a putea ajunge la prima treaptă din piatră. 
Spuneam că urcuşul a fost greu din cauza scării, fiindcă nu 
o puteam lăsa în urmă, sprijinită de perete. 

Vulturul cel Tânăr a urcat primul, apoi a urmat soţia mea 
şi, în cele din urmă, eu însumi. Scara am dus-o noi, bărbaţii. 


Apaşul susţinea partea din faţă, iar eu, partea din spate a 
acesteia, astfel încât servea soţiei mele ca sprijin. Încet, 
încet, am ajuns sus şi am băgat scara într-o deschizătură în 
care aceasta a intrat cu totul. Apoi am stins lumânările şi 
am ieşit din templu printr-o gaură din zid. 

Peste noi veghea un cer plin de stele. În lumina astrelor 
lacul ni se arătă, suprafaţă argintie, lucind stins, prinsă în 
braţele de umbră ale tufişurilor de pe maluri. 

Nu am avut mult de aşteptat pentru a observa că, în 
preajma oglinzii de apă, războinicii se puseseră în mişcare. 
Se vedeau oameni înaintând unul în spatele celuilalt. Am 
văzut şi targa pe care era purtată căpetenia kiovaşilor. 
Această targă era făcută din două pături prinse între două 
crengi groase. Am văzut şi câţiva războinici care duceau 
bucăţi de lemn şi surcele. Erau, în total, douăzeci şi patru 
de persoane şi am aşteptat până când ultima dintre ele a 
intrat în Casa Morţii, apoi ne-am strecurat în gaura prin 
care ieşisem din templu. Înăuntrul templului era întuneric 
şi am preferat să ne aşezăm. 

Am auzit zgomote undeva, sub noi. Nimeni nu vorbea, nu 
se auzea nici un strigăt, nici o poruncă. Se părea că nu mai 
era nimic de spus, pentru că totul fusese spus dinainte, 
apoi, dintr-o dată, s-a văzut o scânteie, apoi încă una şi încă 
una. Toate aceste scântei s-au transformat pe urmă în 
flăcări mărunte, iar flăcările, în focuri. Focurile, în număr 
de patru, păreau a fi colţurile unui dreptunghi care încadra 
altarul. În jurul celor patru focuri se strânseseră indienii, 
care păreau zugrăviți. La fiecare foc stăteau reprezentanţii 
câte unui trib. Fumul a început să se înalțe, fără a ne 
stânjeni, căci se scurgea prin deschizătura din partea opusă 
celei în care ne aflam. Lumina focurilor se ridica parcă în 
văzduh, ajungând până la noi şi dând încăperii un aer 
tainic. În dansul flăcărilor totul părea să prindă viaţă - 
nişele, mumiile, scheletele. Soţia mea m-a apucat de mână 
şi mi-a strâns-o cu putere, şoptind: 

— E înfiorător! 


— Nu vrei să pleci din locul ăsta? Am întrebat-o. 

— Nu, nu! Aşa ceva nu-mi va mai fi dat să văd nicicând! 
Parc-am fi în infern. 

Comparaţia făcută de Klara mi se părea nimerită, dar eu 
aş fi spus mai curând că ne aflam în flăcările iadului, pentru 
că ceea ce aveau să hotărască cei ce se aflau în templu era 
un mare păcat, numai că acest păcat nu trebuia să aducă 
după sine blestemul. Noi ne aflam acolo tocmai pentru a 
împiedica păcatul şi blestemul. Mi se părea că acele fiinţe, 
care se strânseseră la sfat, nu erau urmaşii unor oameni 
care existaseră de mii de ani pe acele meleaguri, ci, mai 
curând nişte suflete rătăcite, venite din timpuri 
imemorabile, care se adunaseră acolo pentru a pune la cale 
o ultimă faptă cumplită, care ar fi vrut, totuşi, să găsească o 
cale de a ieşi din întuneric. În timp ce mă gândeam la toate 
acestea, de jos s-au auzit primele cuvinte: 

— Eu sunt Avat Tovavh67, vraciul comanşilor. Eu vă spun: 
Este miezul nopţii! 

Imediat a răsunat un al doilea glas: 

— Eu sunt Onto Tapa68, vraciul kiovaşilor. Eu poruncesc: 
Să înceapă sfatul! 

— Să înceapă! A strigat Tangua. 

— Eu sunt gata! A exclamat 'Io-kei-chun. 

În acelaşi fel şi-au anunţat prezenţa şi Tusahga Sartish şi 
Kiktahan Shonka. 

Ne era cu neputinţă să vedem feţele vorbitorilor. Le 
zăream numai siluetele şi le auzeam vocile, de parcă 
acestea ar fi venit dintr-o altă lume, care se afla undeva, 
sub noi. 

Vraciul comanşilor s-a îndreptat spre altar, spunând: 

— Stau în faţa locului sfânt în care se păstrează leacurile. 
În templul bătrânului şi vestitului nostru frate Tatellah- 
Satah se află blana uriaşă a leului argintiu, care s-a stins 
demult. Pe ea stă scris: Păstraţi-vă cu sfinţenie leacurile! 
Faţa palidă vine de dincolo de Marea Apă şi trece prin 
prerie pentru a vă fura leacurile. De va fi el un om bun, vă 


va aduce binecuvântare. De va fi el un om rău, în toate 
taberele şi corturile voastre va domni jalea. 

Imediat după aceea, s-a apropiat de altar şi vraciul 
kiovaşilor şi a spus: 

— Lângă astă blană a leului argintiu stau penele 
vulturului, iar pe ele e scris. Dar apoi va veni un erou, unul 
despre care se va spune că este „cel ce deşteaptă poporul”. 
El va zbura de trei ori în jurul Muntelui Leacurilor şi apoi se 
va cobori pe pământ pentru a vă da tot ce v-a furat faţa 
palidă. Atunci sufletul rasei roşii se va trezi din somnul în 
care a zăcut mii de ani, iar poporul împărţit se va uni într- 
unul singur. Eu vă întreb pe voi, marile căpetenii ale celor 
patru triburi înfrăţite: veţi rămâne credincioşi hotărârilor 
luate astăzi sub oblăduirea noastră? Sunteţi gata să puneţi 
aici leacurile, drept zălog al credinţei voastre? 

Cuvântul „da” a răsunat puternic, rostit de patru glasuri 
deodată. 

— Atunci, aduceţi-le şi puneţi-le aici! 

Cele patru căpetenii au făcut întocmai. Până şi Iangua a 
dorit să fie dus la altar, pentru a pune leacul acolo cu mâna 
lui. Kiktahan Shonka s-a plâns vraciului, dându-i leacul său: 

— Nu mai am decât jumătate, cealaltă jumătate s-a pierdut 
atunci când Manitou şi-a îndepărtat privirea de la mine. 
Apoi şi-a întors din nou privirea spre mine şi a făcut ca astă 
a doua jumătate să nu se piardă! Povara anilor pe care-i 
port mă împinge spre mormânt. Oare trebuie să ajung pe 
tărâmul de dincolo de moarte fără leacul meu şi să fiu 
pierdut pe veci? Chiar şi numai pentru a mă feri de 
pierzanie, trebuie să-mi ţin cuvântul! 

Placa a fost ridicată de pe altar şi apoi, după ce leacurile 
au fost aşezate înăuntrul lui, a fost pusă la loc. Pe această 
placă, din bucăţi de lemn şi vreascuri, a fost aprins focul. 
Această operaţie a fost făcută după metoda folosită de 
indieni şi nu aşa cum obişnuim noi, europenii, astfel încât 
focul aprins avea o flacără plăpândă! În foc ardeau propriu- 
zis numai vârfurile bucăţilor de lemn, iar poziţia lor era 


modificată, pe măsură ce erau mistuite de foc. Acesta era 
focul la care se cuvenea să fie ţinut sfatul ce trebuia să 
înceapă. Totul a decurs foarte ceremonios, şi, pentru 
început, toţi cei ce participau la sfat au fumat pipa sfatului. 
Toţi participanţii au ţinut cuvântări. Ar fi interesant să le 
redau aici pe toate, fiindcă unele dintre ele s-au dovedit a fi 
adevărate mostre de artă retorică indiană. Făcând aceasta, 
aş întrerupe însă pentru prea multă vreme firul povestirii. 
Este de ajuns să spun că, din locul în care ne aflam, am 
auzit foarte clar fiecare cuvânt rostit. Aş putea spune chiar 
că nu ne-a scăpat aproape nimic. 

Concluzia era simplă. Cele patru triburi doreau să atace 
tabăra apaşilor şi a aliaţilor acestora, la Mount Winnetou. 
Prin acest atac se dorea împiedicarea cinstirii lui Winnetou. 
Se dorea şi capturarea unor comori care s-ar fi aflat acum 
în tabăra apaşă. Era vorba mai ales de nuggets şi metale 
preţioase care fuseseră donate de triburi, clanuri, societăţi 
sau persoane particulare. Căpeteniile au mai decis că 
războinicii trebuiau să mai rămână câteva zile la Apa 
Întunecată pentru a se odihni după drumul lung pe care-l 
parcurseseră, pentru ca apoi să se îndrepte spre locul pe 
care ei îl numeau Valea Peşterii. Această vale se afla în 
apropiere de Mount Winnetou şi era o ascunzătoare sigură, 
chiar şi pentru un număr atât de mare de războinici. Din 
acel loc urmau să fie atacați apaşii şi aliaţii acestora. 

De foarte mare însemnătate era pentru noi îndeosebi un 
anume lucru pe care reuşisem să-l aflăm şi anume că 
triburile, ai căror reprezentanţi se adunaseră la sfat în Casa 
Morţii, aveau un aliat în tabăra apaşilor, care se angajase să 
le aducă la cunoştinţă tot ce se întâmpla acolo. Acest spion, 
acest trădător era cu atât mai periculos, cu cât se număra 
printre persoanele foarte respectate, având în vedere că 
făcea parte din comitetul care se ocupa de înălţarea 
monumentului lui Winnetou. Era vorba, mai precis, de 
domnul Antonius Paper, cunoscut printre indieni cu numele 
de Okih-tshin-tsha, omul cu mers legănat. Pentru cele ce 


avea să facă, lui Okih-tshin-tsha i se promisese o parte 
importantă din pradă. Nu se spunea însă nimic despre 
această parte a prăzii, promisă domnului Antonius Paper. 
Se părea că marile căpetenii se feresc să spună mai mult 
despre acest lucru în prezenţa căpeteniilor de rang mai 
Mic. 

S-a mai vorbit şi despre fraţii Enters, care nu aveau să 
primească ceea ce li se promisese, pentru că trebuia 
răsplătit domnul Antonius Paper. S-a exprimat şi părerea că 
domnului Paper nu ar trebui să i se dea chiar tot ce i se 
promisese, pentru că se cuvenea să fie răsplătiți şi fraţii 
Enters. Se putea observa că, despre subiectul acesta, 
căpeteniile nu vorbeau cu plăcere. Tot atât de clar era şi 
faptul că toţi vorbitorii doreau ca fraţii Enters şi Antonius 
Paper să fie înşelaţi şi să dispară o dată pentru totdeauna. 

Când sfatul a luat sfârşit, focul de pe altar a fost stins de 
cei doi vraci. Aceştia au înlăturat cenuşa de pe placa pe 
care arsese focul şi s-au dat câţiva paşi înapoi. 

Vraciul comanşilor a spus ceremonios: 

— De câte ori se stinge focul ce arde deasupra leacurilor, 
trebuie să repetăm cuvintele marelui leu argintiu: Păstraţi- 
vă cu sfinţenie leacurile! Faţa palidă vine de dincolo de 
Marea Apă şi trece prin prerie pentru a vă fura leacurile. 

După aceea, vraciul kiovaşilor a rostit: 

— De câte ori se stinge focul ce arde deasupra leacurilor, 
trebuie să repetăm cuvintele marelui vultur: Va veni un 
erou, unul despre care se va spune că este „cel ce 
deşteaptă poporul”. El va zbura de trei ori în jurul Muntelui 
Leacurilor şi apoi se va cobori pe pământ pentru a vă da tot 
ce v-a furat faţa palidă. Atunci sufletul rasei roşii se va trezi 
din somnul în care a zăcut mii de ani, iar poporul împărţit 
se va uni într-unul singur. 

Din clipa în care vraciul kiovaş a rostit ultimul cuvânt, n-a 
mai vorbit nimeni. Cei ce se adunaseră la sfat au aşteptat 
până când s-au stins, pe rând, cele patru focuri şi ultimul 
dintre ele s-a prefăcut într-o mică scânteie. Apoi indienii au 


plecat din Casa Morţii, în acelaşi fel în care au venit: încet şi 
în linişte, unul după altul. l-am urmărit cu privirea până 
când au ajuns în apropierea lacului. 

— Ce noapte! N-am s-o uit niciodată! A exclamat consoarta 
mea. Ce facem acum? 

— Coborâm şi luăm leacurile, am spus eu. 

— Hm! O treabă destul de periculoasă. 

— Da, este periculoasă, dar numai dacă eşti prins în timp 
ce o faci. Cine fură leacuri este pedepsit cu moartea. Nici 
un indian nu ar face aşa ceva. Noi o vom face din 
prevedere. 

Vulturul cel Tânăr a auzit toate acestea, dar n-a spus 
nimic. Am aprins lumânările, am luat scara şi am început să 
coborâm cu mare atenţie. Când ne-am apropiat de altar, 
tânărul războinic m-a întrebat în graiul apaşilor: 

— Vrei să iei, într-adevăr, leacurile? 

— Da, neapărat, am răspuns eu. Ele ne dau putere, o 
putere pe care o vom folosi spre binele şi în folosul omului 
TOŞu. 

— Ştiu toate acestea, dar sunt indian şi cunosc 
însemnătatea leacurilor. Mai ştiu şi că ele nu trebuie să fie 
atinse, dacă au fost lăsate într-un astfel de loc. Ştii ce este 
de datoria mea să fac? 

— Da. Trebuie să mă împiedici să le ating. Dar vreau eu 
oare să le păstrez altfel decât ca pe nişte lucruri sfinte? 
Vreau eu oare să le aduc vreun neajuns? 

— Nu, nu vrei asta. Tu eşti Old Shatterhand şi cine sunt 
eu? Nu mă pot lupta cu tine, dar te rog să-mi îngădui să 
pun o condiţie. 

— Îţi este îngăduit. 

— Dacă vrei să fii faţa palidă a marelui leu argintiu, care 
vine la noi pentru a ne lua leacurile, atunci lasă-mă pe mine 
să fiu vulturul care coboară de pe Mount Winnetou pentru a 
le aduce fraţilor săi. 

— Poţi să faci asta? 

— Dacă tu vrei, da. 


— Poţi să zbori? Să zbori de trei ori în jurul muntelui? 

— Da. 

Momentul era deosebit, aş putea spune chiar că acele 
clipe erau de foarte mare însemnătate. Locul acesta 
întunecos şi înfiorător! Un alb împovărat de bătrâneţe, un 
indian foarte inteligent şi foarte viteaz, aflat la vârsta cea 
plină de speranţe a tinereţii! Stăteam în faţa altarului, 
fiecare dintre noi ţinând în mână câte o mică lumânare, a 
cărei flacără era parcă înghițită de întuneric, imediat ce-şi 
întindea lumina la o distanţă mai mare de doi-trei paşi. 

El vorbea despre zbor. Spunea că poate să zboare şi asta 
pe un ton ce nu dădea loc nici unei îndoieli! Vorbea despre 
zborul efectiv, fizic. Eu mă gândeam la zborul spiritual pe 
care el, tânărul reprezentant al rasei sale, trebuia să-l 
întreprindă dacă voia să aducă „leacurile” pierdute de 
semenii săi în urmă cu mii de ani. Cu toate acestea, aveam 
mare încredere în el, aş putea spune chiar că aveam 
încredere în el ca-ntr-un zeu. 

— Am deplină încredere în tine! I-am spus eu. Am să iau 
acum leacurile, dar ţi le voi da imediat ce mi le vei cere. 

— Dă-mi mâna! 

— Iat-o! 

Ne-am strâns mâinile. 

Am aprins lumânările, am luat scara şi am început să 
coborâm cu mare atenţie... 

— Ia-le! A spus apaşul şi a apucat placa pentru a mă ajuta 
s-o dau la o parte. Placa era încă fierbinte. Am luat leacurile 
din interiorul altarului. Am pus apoi placa la locul ei, am 
stins lumânările, am părăsit Casa Morţii şi ne-am îndreptat 
spre tabăra noastră. Am luat scara cu noi pentru a nu ne 
trăda trecerea prin acele locuri. 

Părăsind Casa Morţii, am privit lacul care era aidoma unei 
oglinzi. De partea cealaltă a lacului se înălța o stâncă, al 
cărei vârf părea retezat. Am dus mâna spre stânca aceea şi 
am spus: 


— Acolo s-a întâmplat! Acolo Santer s-a aruncat el însuşi în 
braţele morţii! 

Am privit cu toţii acea stâncă încărcată de amintiri. Klara 
m-a întrebat, deodată: 

— Oare fiii lui, fraţii Enters, vor găsi şi fără ajutorul tău 
locul în care tatăl lor a murit? 

— N-au decât să facă ce vor! Am răspuns. Fraţii Enters ne- 
au trădat o dată. Nu-mi voi încărca conştiinţa cu gândul că 
i-am ajutat, sau nu. 

Vulturul cel Tânăr nu a scos nici un cuvânt şi ne-am 
continuat drumul spre tabăra noastră. 

Capitolul XI - „Eu sunt dorinţa popoarelor roşii!” 

Câteva ore mai târziu, am mers de la Apa Întunecată spre 
ţinta noastră propriu-zisă. Am petrecut noaptea lângă 
Klekih 'Toii, iar dimineaţa ne-am continuat drumul de-a 
lungul apei. Klekih Toii sunt cuvinte din graiul apaşilor, care 
înseamnă „Râul Alb”. Acest râu dă într-o serie de mici 
cascade, ale căror ape se prăvălesc de pe Mount Winnetou. 
Spuma albă a adus râului numele pe care-l poartă. Albia sa 
este săpată adânc în stâncă, de aceea malurile-i sunt foarte 
înalte şi abrupte. Unul din aceste maluri este îmbrăcat în 
pădure deasă, celălalt este străjuit de fagi. Aceste cascade, 
care veneau din înălțimile muntelui, alcătuiau un peisaj de 
basm. 

Nici măcar neamţul, care este obişnuit cu frumuseţile 
patriei sale, cu câmpia întinsă şi însorită, cu idilica vale a 
Rinului, cu vraja dealurilor şi cu frumuseţea mândră a 
Alpilor, nu-şi poate închipui ce minuni ne aşteptau în 
regiunea în care ne aflam. 

Kakho-Oto ni s-a alăturat în dimineaţa zilei care a urmat 
marelui sfat din Casa Morţii şi ne-a spus că în tabăra 
indienilor nu se întâmplase nimic deosebit. Nu ne-a întrebat 
nimic despre cele ce se spuseseră la marele sfat şi nici noi 
nu i-am spus nimic, pentru a nu o împiedica să-şi facă 
datoria ca membră a clanului sau a tribului căruia îi 
aparţinea. Ea nu trebuia să ştie că mă aflam în posesia 


leacurilor. Când i-am spus că voiam să ne continuăm 
drumul, indianca s-a întristat, pentru ca nu ne putea însoţi, 
gândindu-se că ar fi putut face mai multe pentru noi dacă 
ar fi rămas împreună cu cei din tribul ei. Ne-am înţeles să 
ne reîntâlnim la Mount Winnetou, indiferent ce s-ar fi 
întâmplat. 

Acum ne apropiam de acest munte pe care nu-l zăream 
încă, fiindcă înaintam pe valea adâncă a râului. De la Apa 
Întunecată am fi putut s-o apucăm pe un alt drum, mai 
puţin anevoios, pe care trebuia însă să-l ocolim, fiindcă 
aveam motive să credem că pe el circulau acum mulţi 
oameni. Voiam să evităm pe cât posibil întâlnirile nedorite şi 
să ajungem la ţinta noastră neştiuţi de nimeni. Din cauza 
asta, a trebuit să mergem pe valea lui Klekih Toii, pe un 
drum anevoios, astfel încât să purcedem spre ţinta noastră. 
Am văzut imediat că pe drumul pe care mergeam trecuse 
multă lume. Am observat asta foarte uşor, datorită mulţimii 
de urme lăsate de cai şi de oameni. Trecând călare, am 
zărit indieni ascunşi într-un tufiş. Erau patru. Fără să fie 
vopsiți, erau înarmaţi numai cu lănci şi cuțite. Se putea 
crede, însă, că sunt comanşi Pohonim. Cum ne-au văzut 
venind, s-au ridicat în picioare şi ne-au privit cu mare 
atenţie. Indienii erau de strajă şi trebuiau să fie foarte 
atenţi la cei ce treceau pe acel drum. Vulturul cel Tânăr, 
care se afla la o lungime de cal în faţa noastră, i-a salutat şi 
a trecut mai departe. Pe el l-au lăsat să treacă. Pe noi însă 
ne-au oprit. 

— Încotro vor să meargă fraţii mei albi? M-a întrebat cel 
mai în vârstă dintre comanşi. 

— Vrem să ajungem la Mount Winnetou. 

— Ce vreţi să faceţi acolo? 

— Vrem să ajungem la Old Surehand. 

— El nu este astăzi acolo. 

— Vrem să ajungem şi la Apanatshka, mai-marele 
comanşilor Pohonim. 


— Nici el nu este azi acolo. A plecat împreună cu Old 
Surehand. 

— Atunci o să-i aşteptăm acolo până se întorc. 

— Asta nu se poate. Feţele palide nu au voie să meargă 
acum la Mount Winnetou. 

— Cine a poruncit astfel? 

— Comitetul. 

— Ce fel de comitet? Mount Winnetou este al oamenilor 
din acest comitet? 

— Nu, a răspuns, încet, comanşul. 

— Atunci acest comitet nu are ce să ne poruncească şi ce 
să ne interzică! 

Spunând acestea, am vrut să trec mai departe, indianul a 
apucat însă frâiele calului, zicând: 

— Nu am voie să vă las să treceţi. Trebuie să vă întoarceţi 
de unde-aţi venit! Eu trebuie să vă opresc! 

— Încearcă! Am spus eu şi mi-am mânat calul astfel, încât 
indianul a fost nevoit să se îndepărteze. 

Ceilalţi trei comanşi voiau să o ţină-n loc pe soţia mea şi pe 
cei doi vânători. Mi-am dus calul între cei trei războinici şi i- 
am obligat astfel să se împrăştie. 

Dick Hammerdull a spus, râzând: 

— Să ne trimită pe noi înapoi! Cine-a mai auzit aşa ceva? 
Pe cel ce are îndrăzneala să m-atingă îl dobor cu mâna 
mea! 

Dick s-a îndreptat, călare pe asin, spre locul în care erau 
înfipte în pământ cele patru lănci ale indienilor. În secunda 
următoare, mă aflam şi eu lângă Dick. Cu stânga, vânătorul 
a prins o lance de cureaua din piele, iar cu dreapta s-a 
pregătit să arunce cea de-a doua lance. Eu am făcut acelaşi 
lucru. 

— Aşa! A strigat el, râzând. Cine nu vrea să fie înţepat, să- 
şi ia tălpăşiţa! Haidem! 

Ne-am continuat drumul. 

Comangşii erau tineri. Cel mai în vârstă dintre ei nu avea 
nici treizeci de ani. Ei nu aparţineau vechii generaţii de 


războinici şi nu ştiau prea bine ce aveau de făcut. În cele 
din urmă, au încălecat şi au pornit după noi. Ne-au rugat să 
le înapoiem lăncile şi să aşteptăm până când raportau 
venirea noastră. Astfel aveam să aflăm dacă puteam să 
trecem mai departe, sau nu. Pentru că nu voiam să-i 
provocăm pe războinici, le-am înapoiat lăncile şi ne-am 
reluat liniştiţi drumul. Comangşii n-au mai îndrăznit să 
încerce să ne oprească, dar au continuat să ne urmeze, 
fiindcă se părea că nu ne puteau lăsa nesupravegheaţi. 

După o vreme, am văzut un alt „post de observaţie” format 
tot din patru oameni. Şi aceşti patru războinici au încercat 
să ne oprească, dar am refuzat să ne supunem dorinţei lor. 
Primii patru comanşi se simțeau acum mai siguri pe ei. 
Adversarii ne depăşeau numeric. Toate acestea puteau duce 
la o luptă pe care doream s-o evit. Am scos cele două 
revolvere şi am tras opt focuri, unul după altul. Fiecare 
dintre cei opt războinici au simţit o smucitură în braţul 
drept, în care ţinea lancea. Găurisem mânerele din lemn ale 
lăncilor. Am încărcat repede pistoalele şi i-am avertizat. 

— Am ţintit lăncile. De-acum încolo, ţinta mea vor fi 
războinicii! 'Țineţi minte ce vă spun! 

Am continuat să înaintăm nestingheriţi. Războinicii au 
rămas locului pentru câtva timp, vorbind între ei, apoi ne-au 
urmat toţi opt, fără a îndrăzni însă să ne atace. Am dat 
peste un alt „post de observaţie”, situat la o distanţă egală 
cu aceea care era între primele două. Şi aici se aflau patru 
războinici înarmaţi cu lănci şi cuțite, care au vrut mai întâi 
să ne întoarcă din drum, dar s-au oprit uimiţi, când au văzut 
că eram însoţiţi. Ne-au lăsat să trecem şi s-au sfătuit cu 
ceilalţi opt războinici. Toate acestea păreau s-o amuze pe 
soţia mea. 

— Acum sunt doisprezece! A spus ea, râzând. Noi suntem 
însă numai patru bărbaţi şi o femeie! Aceştia sunt oare 
vitejii războinici roşii despre care s-a scris şi s-a povestit 
atât de mult? Aceştia sunt comanşii despre care se spunea 
că sunt cei mai îndrăzneţi dintre indieni? 


— Nu te lăsa amăgită de ceea ce vezi! l-am spus eu. 
Războinicii ăştia sunt tineri şi lipsiţi de experienţă. Poate că 
au poruncă să nu omoare pe nimeni. l-am descumpănit pur 
şi simplu. Asta-i tot. 

Am mers destul de mult până când am întâlnit următorul 
punct în care se aflau oameni de strajă. De data aceasta era 
vorba de o colibă mare din lemn, în faţa căreia se găseau 
nişte buşteni ce serveau probabil drept bănci. Aici se aflau 
zece oameni, opt indieni şi doi albi şi tot atâţia cai. Cei doi 
albi stăteau deoparte, mâncau ce îşi aduseseră cu sine în 
gentile de piele şi beau brandy. Pe măsură ce ne-am 
apropiat, ne-am dat seama că ne înşelasem. Cei doi nu erau 
albi, erau indieni, sau, mai bine spus, unul dintre ei era 
indian, iar celălalt metis, dar erau îmbrăcaţi în haine 
specifice albilor. Cei opt comanşi purtau, în schimb, 
veşminte indiene. Îi ştiam bine pe aceşti doi domni 
îmbrăcaţi precum albii. Unul era domnul Antonius Paper, 
cunoscut şi sub numele de Okih-tshin-tsha, iar celălalt ni se 
prezentase sub numele de Evening, agent care, aşa cum 
spusese el însuşi, se ocupa „cu tot soiul de lucruri”. Se 
părea că „albii” se aflau la o partidă de vânătoare. 

Imediat ce ne-au recunoscut, au sărit în picioare. 

— Hallo! Hallo! A strigat Paper. Ilată-l pe Burton cu 
însoțitorii săi! De asta a mers Vulturul cel Tânăr înainte, ca 
să-i strecoare şi pe ei încoace! Opriţi-vă! Nu aveţi voie să 
treceţi mai departe! Luaţi-i prizonieri! 

Această poruncă era adresată indienilor. Noi n-am dat însă 
nici o atenţie acestui ordin, ci ne-am mânat patrupedele 
spre apă, pentru a le lăsa să se adape şi am descălecat. Nu 
am auzit nimic din cele ce au mai spus cei doi domni, dar ne 
puteam lesne închipui că nu ne aduceau laude şi nu-şi 
exprimau tocmai respectul faţă de noi. 

— Sper că acest Paper nu are de gând să-ţi facă vreun 
rău! A spus Klara, îngrijorată. 

— Ba cred că tocmai asta o să încerce! 


Abia terminasem de rostit aceste cuvinte, când s-a 
apropiat de noi domnul Antonius, cu mersul său legănat şi 
s-a înfipt chiar în faţa mea, spunând: 

— Iar ne-aţi apărut în cale, domnule Burton? Acum sunt 
obligat să cred că aveţi intenţii rele. Sunteţi prizonierul 
meu! 

Am preferat să nu răspund. 

— Aţi auzit? M-a întrebat el. Dacă aş avea cătuşe cu mine, 
vi le-aş pune, pentru că aşa nişte ticăloşi. 

— Ticăloşi? L-am întrebat eu. 

— Da, ticăloşi! Numai nişte ticăloşi. 

Omul nu şi-a putut exprima gândul până la sfârşit, fiindcă 
l-am apucat cu amândouă mâinile de brâu, l-am ridicat de la 
pământ, l-am dus până lângă râu şi l-am aruncat în apă. 

— Ajutor! Ajutor! A început el să strige, ca din gură de 
şarpe. 

Apoi nu l-am mai văzut, pentru că s-a dus la fund. După 
puţină vreme a ieşit însă din nou la suprafaţă şi a început să 
înoate câineşte, dar a fost dus mai departe de curenţii de 
apă. 

— Ajutor! Ajutor! A continuat să strige metisul. 

— Scoateţi-l din apă! A poruncit, nervos, agentul William 
Evening. Să nu se înece! Repede! Repede! 

Indienii s-au grăbit să-l ajute pe domnul Paper, care era 
purtat de apă, încercând să-l aducă la mal cu ajutorul 
lăncilor. Eu m-am îndreptat către agent, i-am zâmbit la fel 
de reverenţios precum îmi zâmbise el la Nugget sil, am 
făcut o plecăciune la fel de adâncă precum făcuse el atunci 
când ne-am întâlnit şi i-am spus, folosindu-mă chiar de 
cuvintele lui: 

— Noi am venit încoace pentru a privi mai îndeaproape 
locul acesta şi am crezut că nu vom găsi pe nimeni aici. 
Prezenţa dumneavoastră este stânjenitoare pentru noi. 

Omul m-a privit cu ochi mari. 

— M-aţi înţeles, nu-i aşa? L-am întrebat, de data aceasta, 
eu pe domnul Evening, repetând chiar întrebarea pe care 


mi-o pusese el însuşi atunci când avusesem „plăcerea” de a- 
| întâlni. 

Omul părea să-şi aducă aminte exact de cuvintele pe care 
le rostise şi şi-a dat seama că doream să-i întorc 
„amabilitatea”. 

— Desigur, a răspuns el. Doar v-aţi exprimat destul de clar. 

— Ei bine? 

— Doriţi să ne îndepărtăm? 

— Da! Şi asta, imediat! Altfel vă ajut eu! Spunând acestea, 
am scos pistolul. 

— Plecăm, plecăm, a spus agentul, părând foarte grăbit să 
îmi îndeplinească dorinţa. lată că-l aduc pe domnul Paper, a 
continuat el. Sper că sperietura nu l-a vlăguit atât de mult, 
încât să nu mai poată călări. 

— Dacă se va întâmpla asta, sunt gata să-mi dau toată 
silinţa ca omul să-şi recapete forţele. A cui este pălăria 
aceea atârnată de creangă? 

— A domnului Paper! 

— Minunat! 

Între timp, indienii îl scoseseră din apă pe domnul Okih- 
tshin-tsha, care era ud până la piele şi nu mai voia, după 
toate aparențele, decât să intre cât mai repede în colibă. 
Omul nu ajunsese încă în adăpostul din lemn, când am 
ridicat revolverul, am ochit pălăria şi am tras. Am nimerit-o, 
iar Paper s-a speriat atât de straşnic, încât s-a oprit pe loc. 

— Asta a fost pălăria! Am strigat eu. Acum urmează omul 
care a vrut să mă ia prizonier! Îi dau domnului Antonius 
Paper numai cinci minute pentru a-şi lua tălpăşiţa. Dacă 
omul nu a plecat în decurs de cinci minute, am să mai fac o 
gaură, dar de data asta nu în pălărie, ci în oase! Farewell69, 
domnule Evening! Sper ca şi dumneavoastră să plecaţi la 
fel de repede! 

La acestea, Dick Hammerdull şi-a scos pistolul şi mi-a 
strigat: 

— Dacă îşi iau tălpăşiţa, sau nu, asta nici nu mai contează. 
Au cinci minute, nu mai mult! După cinci minute voi avea 


grijă de unul şi dumneavoastră de celălalt! 

Domnul Okih-tshin-tsha şi-a luat pălăria găurită, şi-a pus-o 
pe cap şi s-a îndreptat în grabă spre calul său. 

Agentul a adunat tot ce mai rămăsese de mâncat, a luat 
cele două puşti, şi, pentru că lui Antonius Paper îi pierise 
frica întru totul, cei doi au plecat foarte repede, înainte de a 
se fi scurs cele cinci minute. 

Nimic nu-i place indianului mai mult decât curajul şi 
hotărârea. Prin ceea ce făcusem ne câştigasem respectul 
comanşilor. Acest lucru s-a putut observa imediat. Cel mai 
în vârstă dintre ei s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat: 

— Este adevărat că fraţii mei albi îl cunosc, aşa cum mi s-a 
spus, pe Old Surehand? 

— Da, îl cunoaştem, am răspuns eu. 

— Şi pe căpetenia noastră, Apanatshka? 

— Da şi pe el. Îi cunoaştem şi pe Young Surehand şi pe 
Young Apanatshka. Taţii şi fiii mă numesc prietenul lor. 

— l-au spus fratelui meu ce se va petrece aici? 

— Da, mi-au scris şi m-au poftit să vin la Mount Winnetou. 

— Are fratele meu scrisorile asupra sa? 

— Da. 

— îl rog să mi le arate. 

— Cu mare plăcere! 

Eram gata să-i arăt scrisorile, deşi pentru asta trebuia să 
caut o anumită valiză în care le păstram. Soţia mea a vrut 
mai întâi să mă ajute să le găsesc. Există însă situaţii în care 
omul nu se poate abţine să nu facă o farsă. Aveam să ne 
aflăm chiar peste câteva clipe într-o astfel de situaţie. Soţia 
mea a luat pur şi simplu din geamantan nişte facturi de la 
hotelurile din Leipzig, Bremenhaven, New York şi Albany şi 
i le-a dat comanşului, spunându-i: 

— Poftim! Ai aici scrisorile primite de la Apanatshka, de la 
Old Surehand şi de la fiii lor! 

Indianul a făcut un semn cu mâna prin care voia să-şi 
exprime respectul, a luat hârtiile şi le-a cercetat cu mare 
atenţie. Pe măsură ce se uita mai atent la hârtii, omul îşi lua 


din ce în ce mai mult expresia unuia „care se pricepe”, ca să 
spun aşa. După această operaţie, indianul s-a întors către 
oamenii săi şi a spus, ridicând fiecare chitanţă în parte: 

— Este întocmai! Iată aici scrisoarea de la Old Surehand şi 
aici scrisoarea de la Young Surehand, asta-i scrisoarea de la 
Apanatshka şi asta-i de la Young Apanatshka! În toate cele 
patru misive stă scris că feţele palide sunt prieteni şi că pot 
merge la Mount Winnetou. 

Războinicii ştiau prea bine ce poate şi ce nu poate să facă 
cel care „citise”, pentru că unul dintre ei, care părea să fie 
foarte cinstit, a întrebat: 

— Ai citit tu toate astea? 

Răspunsul a venit cât se poate de prompt: 

— Nu, dar am văzut, howgh! 

Spunând aceasta, cel ce „citise” i-a înmânat „scrisorile” 
celui ce întrebase. Acesta le-a examinat foarte atent şi a 
spus, la rândul său: 

— Şi eu am văzut, howgh! 

Apoi chitanţele au trecut din mână în mână şi războinicii 
au spus pe rând: 

— Şi eu văd, howgh! 

După acest ceremonial, hârtiile ne-au fost înapoiate şi cel 
mai în vârstă dintre războinici a decis: 

— Fraţii mei albi şi squawa să meargă mai departe în 
pace! Comanşii Pohonim trebuie să asculte de căpeteniile 
lor şi nu de oamenii din comitet! 

— Fratele meu roşu nu este numai deştept şi înţelept, dar 
se pricepe şi la tâălmăcirea wampum-urilor şi totemurilor 
noastre. Îi mulţumesc! 

I-am dat mâna şi ne-am continuat drumul. 

Soţia mea credea că Vulturul cel Tânăr se va fi oprit 
undeva pentru a ne aştepta. Eu eram însă de altă părere. 
Credeam că s-a despărţit de noi şi că făcuse aceasta din 
anumite motive numai de el ştiute. Apaşul nici nu bănuia că 
în drumul nostru ni se puseseră în cale piedici atât de uşor 
de înlăturat. 


Urmându-ne drumul, am întâlnit şi alte aşa-numite posturi 
de observaţie. Indienii nu au mai încercat însă să ne 
oprească, ci s-au grăbit să se dea la o parte din calea 
noastră. Din privirile duşmănoase pe care ni le aruncau, am 
înţeles că poruncile lor nu erau spre folosul nostru. Existau 
motive să cred că domnul Okih-tshin-tsha ne pregătise o 
primire care nu avea de ce să ne bucure, dar care nici nu 
trebuia să ne îngrijoreze. 

Aveam credinţa că ne apropiasem mult de ţinta noastră. 
La coturile râului vedeam, ici-colo, câte un bloc de stâncă 
cu formă ciudată, care, pe măsură ce ne apropiam de el, 
devenea parcă din ce în ce mai mare, depăşind în înălţime 
toate stâncile de pe malul râului. Apoi s-a zărit, pe 
marginea drumului, un cort, după aceea încă unul şi încă 
unul. Corturile au devenit din ce în ce mai dese şi din ce în 
ce mai multe. La un moment dat, am văzut corturi aşezate 
chiar unele lângă altele. Ajunsesem la marginea unei tabere 
întinse. În faţa acestor corturi se aflau indience care ne 
priveau cu foarte mare curiozitate. Se părea că aflaseră 
despre sosirea noastră. Copiii nu se vedeau nicăieri. 
Femeilor nu li se dăduse voie să-i aducă la Mount Winnetou. 
Nici bărbaţi nu se puteau zări. Probabil că ne pregăteau o 
primire pe cinste. 

Valea râului s-a lăţit brusc, malurile au devenit line şi în 
faţa privirilor noastre s-a arătat un podiş. Imaginea pe care 
am avut-o, pe neaşteptate, ne-a impresionat atât de mult, 
încât ne-am oprit caii dintr-o dată, ca la un semn. 

— Minunat! Minunat! Am exclamat. 

Soţia mea era mută de uimire, mai ales pentru că ea nu 
mai fusese niciodată în America. 

Îi rog pe cititori să-şi imagineze o catedrală imensă, cu o 
înălţime de peste o mie de metri, în faţa căreia se întinde un 
spaţiu vast. Acest spaţiu, străbătut parcă de nişte trepte, 
este împărţit în două: partea superioară şi partea 
inferioară. Catedrala se află undeva, în partea apuseană a 
acestui spaţiu şi pare împodobită cu turnuri mai mari şi mai 


mici care bat în cenuşiu-albăstrui. Pe celelalte trei laturi ale 
spaţiului imens pe care l-am îmbrăţişat cu privirea se află 
stânci mai puţin înalte, strânse laolaltă, astfel încât nu se 
observă decât o singură breşă - albia râului de-a lungul 
căruia venisem. 

Această imensă catedrală despre care am vorbit este 
Mount Winnetou. 

„Turnul principal” - vârful muntelui - se înalţă spre nori ca 
o piesă de arhitectură gotică. Vârful dantelat al turnului 
este încadrat de un verde crud şi se sfârşeşte în rocă 
golaşă. Între rocile dantelate ale turnului străluceşte, albă, 
zăpada, pe care soarele o încălzeşte cu sărutul său şi o 
transformă în undă de apă care sare din piatră-n piatră, 
până în adâncuri. 

Mergând cu privirea de sus în jos, în locul în care turnul se 
îmbină cu clădirea propriu-zisă a catedralei, apele se adună 
laolaltă şi alcătuiesc un lac. Pe două dintre laturile acestui 
lac se formează două cascade, ale căror ape se prăbuşesc în 
gol la peste şaizeci de metri, curgând apoi spre nord şi spre 
sud, pentru ca, în cele din urmă, să se unească şi să 
formeze râul Klekih Toii, de-a lungul căruia înaintasem noi 
în ziua aceea. Acel verde care se putea vedea pe umerii 
stâncilor era de fapt o pădure care devenea din ce în ce mai 
deasă. Acea pădure împrejmuia misterios lacul şi, pe 
măsură ce cobora, se transforma într-o sumedenie de 
tufişuri care împodobeau preria. Acest lac se numeşte 
Nahtowa-pa-apu70. În partea dinspre răsărit a catedralei 
se afla „poarta”, o vale largă prin care se ajungea pe coama 
muntelui, la Lacul Leacurilor. Lângă această poartă se 
vedea un turn lateral al catedralei cu care putea fi 
comparat Mount Winnetou. Acest turn nu era atât de înalt 
ca turnul principal, dar era asemănător cu Dolomiţii 
Tirolezi. Nici acest turn nu era împădurit în totalitate, vârful 
lui ieşind dintre brazi şi molizi. La jumătatea acestei stânci 
se afla un turn de pază, din care se putea cuprinde cu 
privirea întreaga regiune. La câteva picioare mai jos, 


muntele şi pădurea păreau să se retragă, lăsând loc unei 
suprafeţe asemănătoare unei palme, pe laturile căreia se 
puteau vedea clădiri aşezate ca într-o cetate. Această 
aşezare data din vremea toltecilor şi aztecilor şi stătea 
mărturie unor vremuri ale căror urme sunt azi atât de rare. 

Undeva, pe acele înălţimi sălăşluia 'Tatellah-Satah, 
păstrătorul marilor leacuri. Cel ce dorea să ajungă la el 
trebuia să treacă prin valea cea largă şi apoi printr-o vale 
lăturalnică. Acest lucru nu-l putea face însă nimeni, fără 
încuviințarea marelui vraci. 

Turnul principal era propriu-zis Mount Winnetou, iar 
turnul lateral era „Muntele Leacurilor”. Despre acest 
munte se spune că „cel ce deşteaptă poporul” va zbura de 
trei ori în jurul său şi apoi se va cobori pe pământ pentru a 
le da indienilor tot ce le-a furat faţa palidă. În faţa Muntelui 
lui Winnetou preria se întindea pe o suprafaţă destul de 
mare, mai bine spus, pe o distanţă pe care am fi putut-o 
parcurge într-o jumătate de oră de mers călare. Pe această 
întindere se vedeau acum corturi şi colibe într-o 
aglomerare care s-ar fi putut compara cu aceea a unui oraş. 

Pentru că întreaga regiune era împărţită în două, se putea 
vorbi despre „oraşul de sus” şi „oraşul de jos”. Am făcut 
această diferenţă datorită înălţimii diferite la care erau 
aşezate cele două părţi ale oraşului şi datorită faptului că 
nu puteam observa deocamdată alte diferenţe. „Oraşul de 
jos” era mai populat şi era alcătuit numai din corturi. În 
„oraşul de sus” se vedeau şi colibe din lemn, precum şi alte 
clădiri despre care nu puteam şti în ce scop fuseseră 
construite. Unele dintre ele păreau a fi magazii, altele 
arătau ca nişte hoteluri sau hanuri. Poate că aceste clădiri 
serveau drept locuri de întrunire. Printre corturi, în faţa 
cărora erau înfipte lăncile celor ce se aflau în interiorul lor, 
păşteau cai. Se vedeau multe focuri arzând. La aceste 
focuri se pregătea mâncarea, fiindcă era ora prânzului. În 
oraş se vedeau destul de mulţi oameni, dar niciunul dintre 
aceştia nu era alb, toţi erau indieni. Cei mai mulţi dintre ei 


purtau haine indiene. Se vedea şi un fel de piaţă întinsă, 
împărţită în spaţii pentru lupte, călărie, întruniri şi aşa mai 
departe. În aceasta piaţă se aflau şi aproximativ douăzeci 
de scaune care semănau cu nişte tronuri. Aceste scaune 
erau destinate, probabil, membrilor consiliului şi altor 
personalităţi importante. Tocmai în această piaţă despre 
care am vorbit erau strânşi foarte mulţi oameni, care au 
început să ne privească foarte atent, imediat ce ne-au zărit. 

Înaintând, ne-am aflat la un moment dat în faţa unui pod 
străvechi din piatră, care era curbat. Cel ce voia să-l treacă, 
trebuia mai întâi să urce şi apoi să coboare. Aceste poduri 
erau şi pe vremuri foarte importante, permiţând, pe de-o 
parte, trecerea râurilor şi fiind considerate, pe de altă 
parte, adevărate puncte strategice. În cealaltă latură se afla 
un grup de indieni pedeştri. Se putea citi pe feţele lor că ne 
aşteptau. Noi nu ne-am grăbit însă să trecem podul. Am 
admirat priveliştea minunată pe care ne-o oferea această 
regiune muntoasă. Totul era grandios şi m-am întrebat dacă 
nu cumva, pe vremuri, oamenii fuseseră mai mari, mai 
înalţi. Întregul peisaj era zămislit parcă pentru nişte giganţi 
care umblă călare pe cai de mărimea elefanților şi ai căror 
regi stau pe tronuri ce ajung până în înaltul cerului. Soarele 
strălucea pe bolta cerească fără pic de nor şi arunca umbre 
la picioarele noastre, luminând fiecare colţişor, pătrunzând 
în fiecare ungher şi în fiecare crăpătură. Nu adia nici o pală 
de vânt. Ochiul privea cu nesaţ toate acestea şi inima ţi se 
umplea de bucurie şi de putere. Aceste înălţimi trebuiau să 
fie un îndemn la gânduri bune, care să aducă fericire 
omului. 

După ce am admirat pe îndelete tot ce puteam vedea în 
jurul nostru, am urcat şi apoi am coborât pe pod. Ajunşi de 
partea cealaltă a acestuia, am fost înconjurați imediat de 
indieni, aşa cum, de altfel, ne şi aşteptam. Aceşti războinici 
aveau porunca de a ne lua prizonieri. Fiecare dintre 
războinici avea o banderolă colorată pe braţ şi erau, aşa 
cum aveam să aflăm mai târziu, oameni însărcinaţi de 


comitet cu păstrarea ordinii, adică, un fel de poliţişti. 
Imediat ce ne-au încercuit, şeful lor ne-a întrebat în limba 
engleză: 

— Dumneavoastră sunteţi feţele palide care l-au aruncat în 
apă pe domnul Antonius Paper? 

— Da, noi suntem, a răspuns Dick Hammerdull, râzând. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi, atunci veţi fi pedepsiţi de 
către membrii comitetului! 

— Ca să vezi! Şi unde este, mă rog, onorabilul comitet? 

— Acolo! A răspuns indianul, arătând spre locul destinat 
întrunirilor. 

— Atunci mergeţi acolo şi spuneţi-le domnilor din comitet 
că venim imediat! Aşa nişte oameni merită a fi văzuţi mai 
de-aproape! 

— Noi suntem însărcinaţi să vă luăm ostatici, de aceea vă 
vom însoţi. 

— Să ne luaţi ostatici? A întrebat Dick Hammerdull, 
izbucnind din nou în râs. Ia încercaţi! 

Spunând acestea, Hammerdull şi-a mânat asinul astfel 
încât animalul să se învârtă în cerc, iar noi i-am urmat 
exemplul. Indienii s-au dat în lături, iar noi am luat-o repede 
spre locul indicat chiar de şeful lor. Ajungând acolo, 
urmăriţi de ceata de războinici care fugeau furioşi după noi, 
am intrat chiar în mijlocul oamenilor adunaţi, care ne-au 
făcut loc şi apoi am descălecat. 

— Locul ăsta-i bun, am spus eu. Aici rămânem! Să luăm 
bagajele! 

— Oho! A strigat cineva care se afla în spatele meu. Ăsta 
vorbeşte de parcă n-ar fi prizonier, ci ar fi pus să împartă 
porunci pe-aici! 

M-am întors şi l-am zărit pe cel care vorbise. Era însuşi 
domnul Antonius Paper, zis şi Okih-tshin-tsha. Lângă el se 
afla domnul Evening, agentul care se ocupa „cu tot soiul de 
lucruri”. 

— Prizonier? Am întrebat eu, îndreptându-mă cu mâinile 
întinse spre cei doi, care au preferat să se ascundă în 


spatele tovarăşilor lor. 

Au păşit în faţă cei doi profesori, Simon Bell şi Edward 
Summer, iar Bell ni s-a adresat, făcând cu mâna un gest de 
respingere: 

— Înapoi! Trebuie să vă recunoaşteţi situaţia! Sunteţi 
prizonierii noştri! Vi s-a spus deja la Nugget Isil că 
prezenţa dumneavoastră ne stânjeneşte! Această prezenţă 
ne stânjeneşte şi acum! 

— Vreţi să spuneţi că, dacă cineva vă stânjeneşte, îl luaţi 
ostatic! Minunat! Logica asta este neaşteptată din partea 
unui profesor de filosofie! 

— Tăcere! Nu vă luăm ostatici fiindcă prezenţa 
dumneavoastră nu ne face plăcere, ci fiindcă aţi îndrăznit 
să vă atingeţi de un membru al comitetului nostru! 

— Să fie bătut! Să fie bătut! A început să urle Antonius 
Paper. 

Pitt Holbers era gata să-mi sară în ajutor, iar Dick 
Hammerdull s-a repezit cu pumnii strânşi la domnul Paper. 
Prin această mişcare a lui Dick s-a creat un spaţiu între noi 
şi cei ce ne înconjurau. Astfel am putut zări două persoane 
care se apropiaseră de locul rezervat întrunirilor şi 
priviseră toată scena cu atenţie. Deşi nu mai erau îmbrăcaţi 
în costume europene, ci purtau haine indiene, i-am 
recunoscut imediat. Cei doi erau Athabaska şi Algongka, pe 
care îi întâlnisem la hotelul din apropierea cascadei 
Niagara. 

— Ce se întâmplă aici? A întrebat Athabaska, apropiindu- 
se de profesorul Bell. 

— Luăm ostatici nişte oameni fără căpătâi şi o squawa, 
pentru că au avut îndrăzneala de a pune mâna pe Okih- 
tshin-tsha şi de a-l arunca în apă. Îi vom judeca după legile 
preriei. Vă rugăm să luaţi parte la această judecată. 

Toate acestea fuseseră rostite cu adânc respect. 

— Vom vedea, a răspuns Algongka. 

Celor doi li s-a făcut loc imediat şi s-au apropiat de noi. 
Cum era de aşteptat din partea unor adevărate căpetenii 


indiene, feţele lor nu trădau nici cea mai mică urmă de 
surprindere. 

Ca şi când nu ne-am fi despărţit decât cu o zi înainte, cei 
doi ne-au întins mâinile, iar Athabaska s-a adresat celor doi 
profesori: 

— Aceştia nu sunt oameni fără căpătâi, sunt doamna şi 
domnul Burton, pe care noi îi respectăm foarte mult. Cine îi 
jigneşte pe dânşii mă jigneşte şi pe mine. Howgh! 

— Întocmai, a spus, la rândul său, Algongka. Cine îi 
jigneşte pe dânşii mă jigneşte şi pe mine. Howgh! 

— Dar acest Burton m-a aruncat în apă! A strigat Antonius 
Paper. Probabil că Athabaska îl cunoştea destul de bine, 
pentru că l-a întrebat pe un ton care trăda batjocura şi 
disprețul: 

— V-aţi apărat? 

— Puțin, a răspuns cel întrebat. 

— V-aţi înecat? 

— Nu! 

— Atunci poate s-ar fi cuvenit să vă apăraţi mai mult, dacă 
ştiaţi că o baie rece nu vă este tocmai pe plac. Bucuraţi-vă 
că sunteţi teafăr! 

Domnul Okih-tshin-tsha nu mai avea nimic de spus, dar 
Summer considera că i se ştirbise autoritatea de 
vicepreşedinte al comitetului şi nu se simţea în largul lui. El, 
teoreticianul, nu se putea ridica la valoarea celor două 
căpetenii care aveau o bogată experienţă de viaţă. 
Algongka şi Athabaska îi impuneau respect şi asta îl supăra. 
De aceea, omul a încercat să se opună, spunându-le celor 
doi: 

— Vă atrag atenţia, domnilor, că, după regulile noastre, 
nici un alb nu are voie să vină la Mount Winnetou! Aceste 
persoane sunt toate albe! 

Domnul vicepreşedinte a spus acestea destul de tăios şi 
aveam toate motivele să cred că existaseră anumite 
neînţelegeri despre care noi nu ştiam nimic. 


Athabaska şi-a îndreptat spatele şi părea acum şi mai înalt. 
Cu un zâmbet jucând în colţul buzelor, ela întrebat: 

— Pot să ştiu şi eu cine a stabilit aceste reguli? 

— Noi, comitetul! Şi trebuie să spun că am făcut-o din 
motive temeinice! 

— Şi cine este, mă rog, acest comitet? Cine l-a ales? Cine îi 
dă acestui comitet dreptul de a face legi şi de a le aplica cu 
o mână de fier? Aveţi autoritate dată de Dumnezeu sau de 
guvernul Statelor Unite? Sunteţi membri ai unui comitet 
prin bunăvoința lui Old Surehand şi a lui Apanatshka! Atât 
şi nimic mai mult! V-aţi ales unii pe alţii! Acum însă venim 
pentru a vedea cum aţi fost aleşi şi ce înseamnă regulile 
voastre! 

Athabaska a vorbit cu mândrie şi cu hotărâre, precum un 
rege. Cei doi profesori nu îndrăzneau să spună nimic. Cel ce 
vorbise a aruncat o privire în jur şi a continuat. 

— Acesta este locul în care trebuie să se ţină sfat şi să se 
hotărască soarta oamenilor roşii. Cine sunt oamenii care 
vor lua hotărâri? Văd aici douăzeci de scaune. Cinci dintre 
ele sunt foarte înalte. Pentru cine sunt aceste cinci scaune? 

— Pentru noi, membrii comitetului. 

— Şi celelalte? 

— Pentru căpeteniile care au fost poftite la sfat. 

— Cine sunt aceste căpetenii? 

Summer a amintit numele căpeteniilor. Printre aceste 
nume se aflau şi cele ale lui Athabaska şi Algongka, precum 
şi numele tuturor căpeteniilor care îmi scriseseră. 

— Eu simt lipsa unei căpetenii şi anume simt lipsa acelei 
căpetenii al cărei nume îl aud cu cea mai mare încântare, 
adică numele lui Old Shatterhand. 

— El este alb! 

— Şi de aceea nu a fost invitat? 

— Ba da, a fost invitat. l-am scris chiar şi l-am rugat să se 
prezinte la grefier, din partea căruia va primi un număr ce 
corespunde locului pe care îl va ocupa în cadrul întrunirilor. 


— Şi credeţi că va face astfel? Cât de mult vă înşelaţi! Eu 
vă spun că dacă va veni, într-adevăr, Old Shatterhand îşi va 
alege locul pe care va dori să-l ocupe şi nu pe acela pe care 
i-l oferiţi dumneavoastră! lar noi doi, Athabaska şi 
Algongka, renunţăm la locurile pe care ni le-aţi rezervat! 
Oare cum îndrăznesc membrii comitetului să se aşeze pe 
scaune mai înalte decât cele ale bătrânilor şefi de trib? Cine 
le-a dat dreptul să stea pe nişte tronuri care să fie mai 
înalte decât scaunele pe care vom sta noi, ceilalţi? Faceţi 
loc! Noi plecăm! Noi n-avem ce căuta aici! 

Spunând acestea, Athabaska ne-a luat de mână pe soţia 
mea şi pe mine şi ne-a poftit să plecăm. Indienii au început 
să se dea la o parte din calea noastră. După ce a făcut 
câţiva paşi împreună cu noi, Athabaska s-a oprit, s-a întors 
spre profesorul Summer şi i-a spus: 

— Atunci când n-aţi poftit la Mount Winnetou pe feţele 
palide care nutresc dragoste faţă de rasa noastră, aţi făcut 
cea mai mare greşeală pe care o puteaţi face. Nici un om nu 
se poate înălța fără ajutorul altuia. Acelaşi lucru se poate 
spune şi despre diferitele rase. Faceţi statuia lui Winnetou 
din piatră şi vopsiţi-o în roşu cât poftiţi. Tot voi veţi fi aceia 
care veţi roşi atunci când veţi vedea opera voastră! 

Apoi Athabaska mi s-a adresat mie: 

— Ştiu ce sentimente aveţi pentru bieţii indieni. Din cauza 
asta mă miră faptul că vă aflaţi aici. Ştiţi despre ce este 
vorba? 

— Ştiu că se doreşte ridicarea unei statui, sau a unui 
monument uriaş în onoarea lui Winnetou. 

— Aşa este. Acest gând a pornit de la Old Surehand şi de 
la Apanatshka. Ei vor ca fiii lor să se bucure de 
recunoaştere, pentru că fiii lor urmează să înalțe 
monumentul. S-a format un comitet care să se ocupe de 
toate aceste lucruri şi s-au trimis invitaţii către toate 
căpeteniile triburilor indiene. Toate acestea s-au făcut cu 
aceeaşi pricepere cu care sunt fondate aici, în America, 
societăţile de căi ferate sau societăţile petroliere. Totul a 


început să se facă din timp şi pe tăcute. Mai întâi s-a luat în 
stăpânire această regiune minunată în care ne aflăm. 
Muntele a fost denumit Mount Winnetou şi se doreşte 
construirea unui oraş care urmează să se numească 
Winnetou City şi în care să locuiască indieni. Pe aici, prin 
apropiere, s-au construit pompe cu ajutorul cărora să fie 
extras ţiţeiul. Apele cascadei au fost zăgăzuite pentru a 
produce curent electric. Astfel s-a început nimicirea naturii 
şi a gândurilor frumoase pe care le are marele Tatellah- 
Satah. Se taie copacii, pădurea este nimicită datorită 
carierelor de piatră. Piatra se va folosi la înălţarea 
monumentului şi la construirea caselor. Se doreşte chiar 
distrugerea minunii acestei regiuni, Cascada de Dantelă, 
pentru a se lăsa loc destul caselor. Toate aceste lucruri nu 
le-aţi ştiut, dar le veţi afla în curând, acestea şi multe altele. 

Athabaska a făcut o pauză, dându-i astfel răgaz lui 
Algongka să vorbească. 

— Se tot spune că înălţarea acestei statui va aduce cu sine 
unirea tuturor indienilor. Prin asta se face însă tocmai 
opusul. Vom fi dezbinaţi şi în gând şi în faptă. Acest lucru îl 
puteţi vedea şi din felul în care este împărţit totul. Există 
„oraşul de sus” şi „oraşul de jos”. Jos se află cei care sunt 
pentru înălţarea monumentului. Sus sunt cei ce se opun 
înălţării monumentului, iar printre aceştia ne numărăm şi 
noi. Undeva sus, deasupra tuturor, se află Iatellah-Satah, 
ros de amărăciune. De când se construieşte aici, n-a 
coborât nici măcar o singură dată şi nu a dat voie nimănui 
să urce la el. Nu îi primeşte la sine decât pe cei ce fac parte 
din clanul „Winnetou”. Numai prin ei păstrează legătura cu 
lumea noastră. Nici noi nu l-am văzut încă. L-am anunţat că 
am sosit aici. El ne-a înştiinţat că trebuie să avem răbdare 
până când va veni omul pe care-l aşteaptă. Numai acest om 
îi va curma suferinţa sufletească. A sosit vremea pentru cel 
mult aşteptat, spunea Tatellah-Satah, să-şi lase căminul şi 
să se arate celor ce simt şi gândesc la fel ca el. 

— Cine să fie oare acest om? A întrebat soţia mea. 


— Noi ştim tot atât de puţin cât ştie şi războinicul din 
clanul „Winnetou” care ne-a adus această veste. Noi 
aşteptăm şi ne dorim ca omul la care s-a gândit Tatellah- 
Satah să vină cât mai curând. Nu ştim care este ţinta 
dumneavoastră, domnule Burton. Aţi sosit aici întâmplător? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Atunci înseamnă că aţi vrut să veniţi la Mount 
Winnetou? 

— Da şi vreau să rămân aici până când se va lua o 
hotărâre în legătură cu monumentul. 

— Unde veţi locui, în oraşul de jos, sau în oraşul de sus? 

— În oraşul de sus. 

— Atunci o să vă rugăm să vă aşezaţi cortul lângă noi. 
Poate că astfel vom afla ce, sau cine v-a făcut să vă 
îndreptaţi paşii tocmai spre Mount Winnetou. 

— Ah, dar asta puteţi afla acum, imediat! Am fost invitat să 
vin aici. În afară de asta, aş fi venit oricum la Mount 
Winnetou, fiindcă aţi vorbit atât de mult despre muntele 
acesta şi despre toate câte trebuiau să se întâmple aici. 

— Noi? Noi doi? M-a întrebat indianul. 

— Da. La hotelul Clifton, din apropierea cascadei Niagara. 

— Într-adevăr, acolo v-am cunoscut pe dumneavoastră, dar 
nu v-am vorbit despre Mount Winnetou! 

— Dar aţi vorbit între dumneavoastră despre asta. Noi am 
stat chiar la masa aflată lângă aceea pe care aţi ocupat-o şi 
am auzit fără să vrem tot ce-aţi vorbit. 

— Uff, uft! Au exclamat Algongka şi Athabaska, iar cel din 
urmă a spus: Noi am vorbit în graiul apaşilor şi eram siguri 
că nu ne înţelege nimeni! Dumneavoastră aţi înţeles? 

Am vrut să răspund, dar din oraşul de sus s-au auzit nişte 
strigăte. Printre corturi s-a stârnit agitaţie. Parcă toată 
lumea se pusese în mişcare. Se transmitea o solie şi aceasta 
a ajuns, în cele din urmă şi la noi. 

— Vine Tatellah-Satah! Vine Tatellah-Satah! S-a auzit ca 
un zvon care trecea din gură-n gură. 

— Nu se poate! A exclamat Algongka, mirat. 


— E adevărat? A întrebat Athabaska. Atunci înseamnă că a 
sosit cel pe care 'Tatellah-Satah îl aştepta cu atâta 
nerăbdare. Cine este? Cine l-a văzut? 

Au apărut doi călăreţi, sau, mai bine spus, două femei 
călare. Se apropiaseră în galop, venind din oraşul de sus. 
Şi-au aruncat privirile peste mulţimea de oameni care se 
strânsese, apoi şi-au mânat caii spre noi. Era bătrâna Aşta, 
însoţită de nepoata ei. 

S-au oprit în faţa noastră, au descălecat şi ne-au salutat cu 
mare bucurie, o bucurie care era aproape de neînțeles. Mi- 
am dat seama despre ce era vorba, numai după ce femeia 
lui Wakon mi-a spus: 

— Acum suntem mântuiţi cu toţii! Şi asta numai datorită 
dumneavoastră, domnule Burton! 

— Mântuiţi? Datorită mie? Am întrebat eu. 

— Da, datorita dumneavoastră! Aşteptarea a luat sfârşit! 
Tatellah-Satah va trece la fapte. Vulturul cel Tânăr a ajuns 
aici, s-a dus imediat la Tatellah-Satah şi i-a spus că sosiți. Aţi 
fost văzuţi din turnul de pază şi s-a dat imediat de ştire că 
veţi veni. Marele vraci al tuturor triburilor indiene 
părăseşte acum pentru prima dată, după multă vreme, 
adăpostul său din piatră pentru a vă veni în întâmpinare. 
Acesta este un lucru de mare însemnătate! 

Spunând acestea, femeia mi-a strâns mâna şi i-a salutat cu 
bucurie pe soţia mea, pe Dick Hammerdull şi mai ales pe 
tăcutul Pitt Holbers. Athabaska şi Algongka nu-şi puteau 
ascunde uimirea la auzul celor spuse de Aşta, dar nu aveau 
timp să-şi exprime surprinderea în cuvinte, pentru că 
dinspre oraşul de sus s-a apropiat un grup de călăreţi care 
ne-a atras atenţia. 

În fruntea acestui grup se afla Vulturul cel Tânăr. Apaşul 
era urmat de cei ce-l păzeau pe vraci. Oamenii erau 
împărţiţi în două cete şi aveau cai negri ca smoala. Pe aceşti 
cai erau aşternute blănuri de leu argintiu. Călăreţii, cu toţii 
foarte tineri, erau îmbrăcaţi precum se îmbrăca odinioară 
Winnetou, dar nu erau înarmaţi cu lănci şi puşti, ci purtau 


revolvere şi cuțite la brâu, iar pe umăr le atârna lasoul. 
Fiecare dintre ei purta în piept steaua clanului „Winnetou”. 
Imediat ce grupul de călăreţi s-a apropiat de noi, Vulturul 
cel Tânăr s-a oprit şi a arătat cu braţul spre noi. 'Toţi ceilalţi 
s-au oprit la rândul lor şi s-au dat în lături. Din mijlocul lor 
s-a desprins un bătrân. Acesta s-a apropiat de noi şi ne-a 
privit atent. Omul călărea un minunat asin alb, a cărui 
coamă împletită ajungea până aproape de pământ. 
Spinarea animalului era acoperită cu o împletitură făcută 
din pene. Scăriţele erau din aur pur, lucrate după un model 
incaş-peruvian. Omul purta o mantie care acoperea cu totul 
veşmintele pe care le avea pe dedesubt. Această mantie era 
de un albastru pe care nu l-aş putea compara cu nimic. 
Stofa era deosebit de fină şi părea a fi mătase, dar era, de 
fapt o țesătură despre care se spune că numai femeile 
vechilor regi sud-americani o puteau urzi. Capul bătrânului 
era acoperit numai de părul bogat, alb-argintiu, împletit în 
două cozi care ajungeau până la scăriţe. 

— Marah Durimeh! Mi-a şoptit Klara. 

Soţia mea avea dreptate. Marah Durimeh, despre care 
povestisem în cărţile mele, purta părul în acelaşi fel. 
Bătrânul semăna cu regina şi în ceea ce priveşte trăsăturile 
feţei. Ochii erau izbitori. Doi ochi mari, de nepătruns, în 
care se îmbina asprimea neiertătoare cu sfânta bunătate, 
care puteau înţelege şi puteau ierta totul. Când omul a 
început să vorbească, am fost încercat de un sentiment de 
teamă. Această voce plină, sonoră era parcă vocea reginei 
Marah Durimeh, poate puţin mai gravă. 

— Care dintre voi este Old Shatterhand? A întrebat 
bătrânul, privindu-ne cu atenţie. 

La apariţia bătrânului indian, toată lumea amuţise, atât de 
mare era respectul pe care acesta îl impunea. Atunci când 
indianul a pronunţat însă acest nume, lumea a început să 
şoptească: 

— Old Shatterhand? Old Shatterhand? Dar nici măcar nu e 
aici! Nu se poate să fie aici! 


— Eu sunt! Am răspuns, apropiindu-mă încet de bătrân. 

Pentru o clipă mi s-a părut că privirea lui avea să mă ardă, 
apoi omul a sărit cu foarte mare uşurinţă din şa, s-a 
îndreptat cu paşi mari spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale 
sale. Am stat faţă-n faţă, cu seriozitatea întipărită pe 
chipuri, dar cu sufletele pline de bucurie. Ne-am privit 
adânc în ochi, dându-ne seama de însemnătatea acelei 
clipe. Bătrânul indian a început apoi din nou să vorbească: 

— Mi s-a spus că eşti un bătrân, dar văd că nu eşti! Ura 
poate îmbătrâni, nu însă şi dragostea faţă de semeni, o 
dragoste care ne uneşte, deşi eu am început să te înţeleg de 
puţină vreme. Îţi urez bun venit! Luându-mi mâna într-a sa, 
omul şi-a rotit privirile asupra celor prezenţi şi a continuat: 
Eu sunt Tatellah-Satah, iar lângă mine se află Old 
Shatterhand. Acestea sunt numele sub care suntem 
cunoscuţi. În realitate, noi suntem însă mai mult decât nişte 
simple nume. Eu sunt dorinţa popoarelor roşii care priveşte 
spre răsărit iar el este ziua care începe şi care trece pe 
deasupra ţărilor şi mărilor şi care ne va aduce viitorul. 
Trebuie ca fiecare om să simtă în sine pe toţi oamenii 
acestui pământ, iar ce veţi face aici, la poalele muntelui 
meu, fie bine, sau râu, nu veţi face pentru ziua de astazi, ci 
veţi face pentru sutele şi miile de ani care vor urma, pentru 
toate popoarele acestui pământ. Bătrânul m-a privit din nou 
şi mi-a spus: încalecă şi urmează-mă! Eşti oaspetele meu! 
Tot ce-i al meu va fi şi al tău! 

— Nu sunt singur, am spus eu, ezitând să-l urmez. 

— Ştiu asta. Mi s-a adus la cunoştinţă pe când te aflai la 
Nugget sil. Adu cu tine femeia despre care iscoadele mi-au 
spus că este precum raza de soare! Adu-i şi pe cei doi 
vânători credincioşi! 

Am adus-o pe soţia mea şi, din câte o cunoşteam, mă 
aşteptam ca ea să se încline adânc în faţa bătrânului. Ela 
împiedicat-o să facă acest gest, prinzând-o de mâini şi 
uitându-i-se adânc în ochi. 


— Cine eşti tu oare? A întrebat-o el. Eşti tu oare Nşo-ci, 
speranţa apaşilor, cea care a plecat spre răsărit, cu gândul 
de a ajunge în oraşele feţelor palide şi care nu s-a mai 
întors niciodată? Sau poate că ea s-a întors, s-a întors acum 
prin tine? Vrei tu oare să fii pentru noi Nşo-ci? Vrei să fii 
sora noastră? Dacă asta vrei, atunci eu îţi spun de mii de ori 
bun venit şi, o dată cu mine, ţi-o spune tot poporul meu! 

Klara nu a fost în stare să scoată o vorbă, într-atât o 
impresionase bătrânul. S-a mulţumit să-l privească pur şi 
simplu, iar el i-a spus cu blândeţe: 

— Încalecă! 

Dick Hammerdull i-a adus calul şi soţia mea i-a îndeplinit 
dorinţa. Tatellah-Satah a strâns mâna celor doi vânători şi i- 
a rugat să ni se alăture. Înainte de a încăleca, am simţit că 
este de datoria mea să le aduc în faţa bătrânului vraci pe 
Aşta, soţia lui Wakon şi pe nepoata ei, cât şi pe Athabaska şi 
pe Algongka. Tatellah-Satah şi-a câştigat imediat dragostea 
celor două femei şi celor doi bărbaţi, prin felul în care i-a 
tratat. Apoi a încălecat şi ne-a condus spre grupul 
însoţitorilor săi, care au pornit în aceeaşi ordine în care 
veniseră, în fruntea lor aflându-se şi de această dată, 
Vulturul cel Tânăr. Jumătate dintre tinerii care îl însoţiseră 
pe vraci şi care făceau parte din clanul „Winnetou” au 
pornit înaintea lui Tatellah-Satah. Noi am mers lângă el, în 
spatele nostru s-au aflat cei doi vânători şi asinii pe care 
pusesem bagajele, iar în spatele lor urmau ceilalţi tineri 
indieni care formau suita bătrânului vraci. Am plecat din 
oraşul de jos, am trecut prin oraşul de sus şi ne-am 
îndreptat spre valea pe care am numit-o „poarta de la 
Mount Winnetou”. 

Peste tot pe unde treceam, indienii îşi arătau respectul pe 
care-l purtau marelui lor învăţat. Era de parcă ar fi trecut 
pe lângă ei un rege, sau un sfânt. 

După ce am trecut de partea populată a muntelui, în faţa 
noastră s-a arătat o uriaşă poartă din stâncă şi am intrat 
într-o vale străjuită de pereţi înalţi şi împăduriţi. 


— Înainte de a vă duce la „castelul” meu, vreau să vă arăt 
minunea mea: Cascada de Dantelă, o cascadă cum nu se 
mai află alta în lume. O să vă mai arăt şi altceva, aşa- 
numitele „Urechi ale Diavolului”. O să vedeţi, de asemenea 
şi planurile la care lucrează Young Surehand şi Young 
Apanatshka, planuri care vor fi de folos pentru înălţarea 
monumentului lui Winnetou. 

Nu am spus nimic. Am preferat să păstrez tăcerea şi să mă 
comport, ca şi când aceste „Urechi ale Diavolului” nu ar fi 
însemnat nimic pentru mine. Mă gândeam însă la „Urechea 
lui Manitou”, la „Amvonul Diavolului” şi la „Stânca Tăcerii”, 
la locul din care auzisem tot ce vorbiseră căpeteniile 
războinicilor sioux şi ale războinicilor utah. Soţia mea m-a 
privit cu înţeles. 

Ea era de părere că trebuia să spun ceea ce ştiam. Eu m- 
am mulţumit însă să dau uşor din cap. 

Înaintam pe o suprafaţă care nu semăna cu o cărare, ci 
mai degrabă cu o uliţă veche şi prăpădită a unui sat german 
pe care trec mereu căruţe încărcate. Se vedeau peste tot 
urme adânci de roţi şi urme lăsate de copitele cailor. Toate 
acestea te duceau cu gândul la faptul că pe aici erau 
transportate încărcături grele, cu ajutorul animalelor. Soţia 
mea şi-a spus părerea în legătură cu drumul pe care 
înaintam, ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile. Tatellah-Satah 
nu a scos un cuvânt, dar şi-a încruntat sprâncenele şi a 
devenit dintr-o dată foarte sobru. 

Drumul de căruţe urca lin. În curând, am ajuns însă la o 
potecă lată care era mai abruptă. 

— Acesta este drumul spre „castelul” meu, a spus 
bătrânul. Vom înainta călare. 

Poteca pe care o apucasem dădea într-un loc viran, care 
era îngust la început, pentru ca apoi să devină din ce în ce 
mai lat. Aici stâncile erau foarte abrupte. Aceste stânci 
formau un cerc aproape perfect, fiind dispuse uniform, de-o 
parte şi de alta a drumului şi având forma unor nişe. Mi-am 
dat seama imediat că stâncile erau rotunjite simetric. 


Desigur că natura era aceea care crease toate acestea, dar 
aveam motive să cred că omul jucase, la rândul său, un rol 
însemnat de-a lungul miilor de ani. Îmi era foarte clar că 
toate fuseseră înfăptuite cu un scop anume. Tot ce vedeam 
aici îmi aducea aminte de Amvonul Diavolului din Colorado. 
Pământul din faţa celor două nişe era acoperit cu plăci de 
piatră, lipite unele de altele, care nu permiteau vegetației 
să se dezvolte. Pe aceste plăci se înălța o stâncă de forma 
unui amvon, care era asemănător unei mici insule şi către 
care ducea un şir de trepte. Mi-am adus imediat aminte de 
stânca pe care căpeteniile se adunaseră la sfat şi de 
treptele pe care găsisem cele două labe de câine care 
alcătuiau o parte din leacul lui Kiktahan Shonka. În spatele 
nişelor, pământul era invadat de copaci şi tufişuri şi oricine 
şi-ar fi putut imagina că dincolo de vegetaţie se ascunde un 
al doilea amvon, asemănător Stâncii Tăcerii, pe care îşi 
făcuse ursul bârlog, acel urs pe care îl vânasem. S-ar fi 
putut spune că valea în care ne aflam era o copie fidelă a 
văii ce era cunoscută sub denumirea de „Amvonul 
Diavolului”. 

— Acestea sunt „Urechile Diavolului”, a spus Iatellah- 
Satah, rupând tăcerea. Una este aici, alta este de cealaltă 
parte. Poate am să-ţi vorbesc mai târziu despre ele. 

În locul în care ajunsesem, copacii erau foarte deşi şi 
foarte bătrâni. După ce am trecut de aceşti arbori seculari, 
am putut cuprinde din nou cu privirea întregul peisaj şi am 
observat înaintea noastră o cascadă grandioasă. 

— Aceasta e minunea despre care v-am vorbit, aceasta 
este Cascada de Dantelă, a spus vraciul, întinzând braţul. 

Undeva, mai sus, se afla Lacul Tainelor sau Lacul 
Leacurilor. Aşa cum am mai spus, acest lac dădea în două 
cascade, care formau, la rândul lor, Râul Alb. Pe lângă 
aceste două cascade exista şi o a treia, Cascada de Dantelă. 
Marginea acestei a treia cascade era dreaptă, iar apele ei 
care se prăbuşeau în vale erau parcă netede, cascada în 
întregul ei semănând cu o oglindă şlefuită. 


Era, într-adevăr, o minune! Mult mai interesant mi se 
părea însă faptul că această cascadă nu forma un lac, ci se 
scurgea de-a dreptul în pământ. 

— Unde se varsă această apă? Am întrebat eu. 

— În Valea Peşterii, la patru ore de mers călare faţă de 
locul în care ne găsim acum, a răspuns bătrânul. 

M-am gândit că Valea Peşterii era locul în care Kiktahan 
Shonka voia să poposească împreună cu aliaţii săi. Tatellah- 
Satah a continuat. 

— La această oră din zi, cascada pare ţesută din aur şi 
nestemate şi nu din dantelă. Cascada de dantelă trebuie s-o 
priveşti seara şi noaptea, la lumina stelelor! Dacă te afli 
lângă cascadă pe înserat, sau atunci când noaptea învăluie 
lumea în negura ei, crezi că ai ajuns într-o altă lume şi că 
te-ai desprins de lumea asta pământească ce nu mai are în 
ea nimic sfânt! Spunând acestea, vraciul ne-a arătat un fel 
de construcţie care se afla în apropierea cascadei şi care se 
înălța spre cer, de parcă ar fi vrut să pună în umbră 
minunea naturii, Cascada de Dantelă. Această construcţie 
era alcătuită dintr-un soclu masiv şi greu, făcut din zece 
trepte mari şi foarte late, care cântăreau, cu siguranţă, 
câteva mii de kilograme. Aceste trepte uriaşe păreau 
înălțate pentru a putea rezista la o greutate foarte mare. Pe 
acest soclu erau construite schele din lemn şi se vedea că se 
lucra la o statuie. Erau deja terminate picioarele, unul 
dintre ele până la genunchi, iar celălalt, până dincolo de 
genunchi. Omul a cărui statuie se construia avea să poarte 
mocasini şi pantaloni de călărie. 

— Mai mare păcatul! A exclamat Klara. Cum se poate ca 
oamenii să pună o statuie atât de mare lângă o minune 
zămislită de mâna naturii?! Cine este cel ce a avut ideea 
asta? 

— Asta nu este ideea unui singur om, ci ideea pe care au 
avut-o patru oameni, a răspuns bătrânul vraci. Aceşti patru 
oameni sunt Old Surehand, Apanatshka şi fiii lor. 


— Cum? Asta urmează să fie statuia lui Winnetou? Am 
întrebat eu. Tatellah-Satah s-a mulţumit să dea din cap 
afirmativ. 

— Nu se poate! Eu credeam că statuia lui va fi pe vârful 
muntelui. Pe măsură ce parcursesem drumul, ne 
apropiasem din ce în ce mai mult de cel ce mergea în 
fruntea noastră, adică de Vulturul cel Tânăr. Pentru că se 
afla lângă mine şi mă auzise, apaşul a spus: 

— Aşa este. Statuia va fi dusă pe un vârf de munte, pe care 
am să vi-l arăt. Modelul după care se face statuia se află în 
„oraşul de jos”. Tot ce vedeţi aici este o încercare pentru 
care Old Surehand şi Apanatshka sunt gata să plătească din 
buzunarul lor. Este un sacrificiu pe care îl fac de dragul 
vanităţii şi de dragul fiilor lor. Ei vor ca fiii rasei roşii să îşi 
dorească asemenea monumente şi să contribuie apoi cu 
bani la înălţarea acestora. Totul va începe cu această 
statuie, care va fi luminată noaptea de focuri şi lampioane 
pentru a aduce încântare celor ce vin s-o privească. 
Cascada de Dantelă are un rol foarte important în tot acest 
proiect. 

— Şi voi îngăduiţi asta? A întrebat soţia mea, care era 
foarte sensibilă la tot ceea ce era legat de stil şi de gust. 

— Eu nu! A exclamat Tatellah-Satah, ridicând mâna ca şi 
când ar fi vrut să jure. Dar eu am fost singur. Nu am putut 
decât să pregătesc totul şi să aştept. Acum însă a venit cel 
pe care l-am aşteptat cu atâta nerăbdare şi îi pun aceeaşi 
întrebare: Şi tu îngădui asta? Această întrebare îmi fusese 
adresată mie şi m-a făcut să mă simt ciudat. Am răspuns cu 
altă întrebare: 

— Am eu oare vreo înrâurire asupra poporului tău? 
Asupra rasei tale? Nu! 

— Nu? Te înşeli, a spus Tatellah-Satah. Pentru mulţi 
indieni, Old Shatterhand este un simbol. Eu am nevoie de 
ochiul tău, de urechea ta, de mâna ta, de inima ta. Dacă mi 
le vei da pe toate acestea, atunci voi birui. 

I-am întins mâna şi i-am spus: 


— Iată ochiul, iată urechea, iată mâna, iată inima! Sunt al 
tău! Bătrânul mi-a strâns mâna cu putere, spunându-mi: 

— Dacă este astfel, îţi spun încă o dată bun venit! Vreau ca 
tu să fii oaspetele meu într-un fel în care nu a mai fost 
nimeni. 

L-am întrerupt, spunându-i: 

— Lasă-mă să-ţi fiu oaspete în felul în care-l doresc eu. 

— Ce doreşti? 

— Doresc să fiu liber. Să vin şi să plec atunci când vreau, 
fără ca nimeni să mă împiedice. Doresc să găsesc la tine 
încredere, o încredere pe care n-o ai decât în tine însuţi! 

— Aşa să fie! Tu eşti propriul tău stăpân. Tot ce este al 
meu este şialtău! 

Am avut din nou un sentiment ciudat şi am spus, arătând 
soclul la care se lucra: 

— Eu îţi spun: mai bine ar fi ca aceste trepte, acest soclu 
să se surpe, să intre în pământul pe care se află, decât să 
vedem un Winnetou din piatră, luminat de lampioane şi de 
focuri. Trebuie să împiedicăm asta, mai întâi prin dragoste! 

— Da, să încercăm mai întâi prin dragoste! A încuviinţat 
vraciul. Haideţi să ne întoarcem! Am terminat aici! 

Ne-am întors pe drumul pe care venisem şi am ajuns la 
bifurcația de unde am luat-o, de fapt, spre „castelul” 
vraciului. Am aflat de la Tatellah-Satah că în apropierea 
Cascadei de Dantelă se lucra mult, numai că, acum, toţi cei 
ce lucrau lângă cascadă erau plecaţi la carierele de piatră. 

În cele din urmă, am ajuns în locul din care se putea vedea 
vârful muntelui. Aici, Tatellah-Satah s-a oprit şi a ridicat 
braţul, spunând: 

— Vedeţi cuibul de vultur aflat pe latura dinspre sud a 
vârfului, acel cuib în care se pare că nimeni nu poate 
ajunge? Am privit cu toţii cuibul şi vraciul a continuat: acolo 
s-a urcat Vulturul cel Tânăr pe vremea când era doar un 
copil. El a vrut să-şi ia numele şi leacul din cuibul vulturului. 
Lasoul pe care-l avea a fost prea scurt şi copilul a sărit în 
cuib. I-a omorât pe cei doi pui. Atunci a venit mama lor şi 


tânărul s-a luptat cu ea şi a silit-o să-l ducă din înălţimi. 
Ghearele şi ciocul mamei sunt acum podoabele Vulturului 
cel Tânăr, iar ghearele şi ciocurile puilor sunt leacul lui. De 
atunci, războinicul este numit Vulturul cel Tânăr, iar eu sunt 
cel care l-am botezat astfel, căci atunci când a venit în zbor, 
dus de aripile păsării, eu mă aflam chiar în sălaşul lui şi 
tânărul s-a oprit din zbor chiar la picioarele mele. 

Toate cele câte le povestea bătrânul păreau a fi un basm, o 
exagerare şi, totuşi, lucrurile acestea trebuiau să fie reale, 
pentru că bătrânul îşi cântărea cu grijă vorbele. Vulturul cel 
Tânăr nu auzise nimic din cele spuse de vraci, pentru că 
acesta se afla undeva, în faţa noastră, iar noi nu l-am rugat 
pe Iatellah-Satah să ne spună mai multe, fiindcă ştiam că va 
face el însuşi acest lucru, fără a mai fi nevoie să fie rugat. 

Am înaintat călare pe un drum întortocheat şi am ajuns pe 
înălţimea pe care se afla „castelul”. Drumul continua, 
ajungând până în partea dinspre răsărit al Muntelui 
Leacurilor. De acolo am putut vedea „oraşul de sus” şi 
„oraşul de jos”, locurile din care Vulturul cel Tânăr urcase 
pe culme pentru a-i anunţa păstrătorului marilor leacuri 
sosirea noastră. Deasupra noastră se zărea turnul de pază. 
Tatellah-Satah a ridicat braţul şi i-a spus Vulturului cel 
Tânăr. 

— Vei locui acolo, sus. Acum, însă, vei veni cu noi şi vei 
fuma pipa păcii şi a ospeţiei! 

„Castelul” nu era alcătuit dintr-o singură clădire sau din 
câteva clădiri. Era un adevărat oraş durat în piatră. Acest 
oraş fusese înălţat în cursul sutelor şi miilor de ani, de 
aceea în această aşezare se puteau întâlni toate tipurile de 
clădiri americane, de la simpla gaură în stâncă, ce fusese 
primul adăpost al omului de pe aceste meleaguri, la căsuţa 
din Anzi, de la adăpostul peruvian, asemănător unei cetăţi, 
până la casa în stil mexican, de la wigwam-ul atât de des 
întâlnit în America de Nord, la clădirile din piatră şi 
cărămidă, atât de frecvente în pueblo. Acestea din urmă 
erau folosite, aşa cum aveam să-mi dau seama mai târziu, 


ca magazii în care erau păstrate cantităţi mari de alimente 
uscate. Clădirile aveau ziduri deosebit de înalte, putând fi 
comparate cu construcţiile din oraşele orientale. Am trecut 
pe lângă corturi indiene, colibe, case, mici palate, balcoane, 
verande, acoperişuri, magazii, şoproane, care alcătuiau 
toate un brâu din piatră în înaltul muntelui şi care păreau a 
fi simboluri ale altor timpuri, privind în jos, spre oraşul în 
care oamenii mici ai prezentului se opuneau din toate 
puterile la înălţarea lor spirituală. Oricât de mult stimez 
rasa roşie şi oricât de mult aş vrea să povestesc numai 
lucruri bune şi încărcate de nobleţe despre indieni, trebuie 
să recunosc faptul că toate aceste clădiri măreţe şi 
impunătoare, erau atât de specifice. Indienilor. Nimic nu 
era înălţător. Nu existau decât câteva ferestre. Nimic nu 
arăta nevoia de aer, de lumină. Printre toate aceste clădiri 
nu exista niciuna asemănătoare unei biserici sau unei 
moschei. Turnul de pază părea a fi în aparenţă o excepţie, 
dar numai în aparenţă, pentru că el era destinat spre a privi 
în jos, trebuind să domine ceea ce se afla sub el. 

Toate acestea mă întristau atât pe mine, cât şi pe soţia 
mea. Vedeam tristeţea întipărită pe chipul ei. Aici se afla 
întreaga suferinţă a unei rase pe cale de dispariţie, 
suferinţă întrupată în toate aceste clădiri din piatră! Nici 
măcar turnul de pază nu arăta ca un turn, ci putea fi 
asemănat cu un cub masiv, care avea un acoperiş plat. 
Indienii nu au turnuri şi minarete. Ei nu au luat nimic din 
înălţimea arborilor care îi înconjurau. Nu au construit 
domuri. Nici spiritual indienii nu s-au înălţat. Ei au privit 
păsările zburând. Pentru vultur aveau un respect deosebit. 
Podoaba cea mai de preţ a indienilor erau penele acestuia, 
dar ei nu şi-au dorit nicicând să zboare, iar cine nu îşi 
doreşte să zboare rămâne undeva jos, lipit de pământ, fie că 
este vorba despre un om, sau despre un popor. Acest om, 
sau acest popor va fi depăşit de ceilalţi oameni, sau de 
celelalte popoare, el continuând să se târască pe pământ. 


Aceasta ar fi urmat să fie şi soarta indianului, dacă nu s-ar fi 
hotărât să se ridice de la pământ. 

Senzaţia neplăcută pe care mi-o dăduse acel aşa-numit 
castel din piatră a fost diminuată prin faptul că aşezarea 
era populată. Peste tot se vedeau oameni, pe balcoane, pe 
acoperişuri, la ferestre, pe uliţe. Pretutindeni erau bărbaţi, 
femei şi copii. Bărbaţii erau îmbrăcaţi precum odinioară 
Winnetou. Toţi purtau în piept steaua în douăsprezece 
colţuri a clanului. În privirile tuturor se puteau vedea 
inteligenţa şi bucuria. Nimeni nu avea întipărită pe faţă 
acea tristeţe şi acea indiferenţă care se pot citi atât de des 
în ochii indienilor. 'Toţi aveau feţe luminoase, toţi se 
bucurau, râdeau. Tatellah-Satah a fost întâmpinat cu 
strigăte de bucurie, cu gesturi care trădau respectul. Se 
vedea că toţi îl preţuiau, că toţi îl iubeau. Toate privirile 
erau îndreptate spre soţia mea şi spre mine, fiindcă toată 
lumea ştia pe cine dorise să întâmpine personal păstrătorul 
marilor leacuri. Unii pronunţau numele meu, alţii mă 
aclamau, pentru că toţi sperau ca acum, după atâta 
aşteptare, gândurile lor să se împlinească. 

— Şi aceea este squawa lui, am auzit spunându-se. 

Trebuie să amintesc că cuvântul squaw nu are în sine 
nimic dispreţuitor. Există anumiţi scriitori care au spus că 
femeile indiene sunt lipsite de orice drept, prezentându-le 
ca pe nişte sclave ale bărbaţilor. Toate aceste lucruri sunt 
neadevărate. Au existat chiar femei-căpetenii. Poziţia femeii 
indiene este cu totul alta, fiindcă urmaşii se stabilesc, 
îndeosebi, avându-se în vedere femeile din familie. Urmaşul 
unui războinic mort nu este în primul rând propriul său fiu, 
ci fiul surorii sale. Nu era, aşadar, nimic neobişnuit în faptul 
că soţia mea se bucura de respect, în aceeaşi măsură ca şi 
mine. 

Am intrat pe poarta lată şi joasă a „castelului” propriu-zis. 
Peretele exterior al acestuia era brăzdat pe alocuri de 
creneluri înguste sau de deschizături foarte înalte. Fiecare 
dintre aceste deschizături ducea într-un balcon cu brâu de 


piatră din care se putea vedea Mount Winnetou. După ce 
am trecut de poartă, am ajuns într-o curte mare. Trecând 
prin curte, am intrat printr-o altă poartă şi am avut în faţa 
noastră o a doua clădire foarte asemănătoare primei. Şi 
aceasta era străjuită de o poartă. Am trecut şi de această 
dată într-o curte şi am ajuns la oa treia clădire. Aceste porţi 
şi clădiri erau săpate chiar în stâncă. Atât porţile şi curţile, 
precum şi clădirile erau late la bază şi din ce în ce mai 
înguste către vârf. Curțile erau mărginite de pereţi de 
stâncă. Aceşti pereţi dădeau în nişte poteci ce duceau către 
pădure, iar acolo, pe aceste poteci, păşteau caii marelui 
vraci. 

Ne-am oprit în prima dintre curţi, care era şi cea mai 
largă. Am descălecat şi Tatellah-Satah ne-a dus pe Klara, pe 
Vulturul cel Tânăr şi pe mine în clădirea din piatră, nimeni 
altcineva neavând voie să ne urmeze. Bătrânul ne-a condus, 
de-a lungul unor trepte, într-o încăpere aflată undeva, sus. 
În mijlocul acestei încăperi înalte se afla o placă sprijinită 
pe corpurile a şase urşi grizzly, deosebit de mari. Pe această 
placă se găseau zece-douăsprezece pipe. Se pare că în 
această încăpere erau primiţi oaspeţii. Am trecut prin 
această încăpere şi apoi prin mai multe altele. În cele din 
urmă, am ajuns în faţa unei perdele din piele tăbăcită, 
împodobită cu picturi. După ce a dat perdeaua deoparte, cu 
un gest larg, vraciul ne-a spus: 

— Intraţi şi aşezaţi-vă. Vin şi eu numaidecât! 

Am intrat şi am privit în jur. Se părea că ne aflam într-o 
încăpere care trebuia ferită de ochii muritorilor de rând, 
precum un sanctuar de mare preţ. Lumina pătrundea prin 
două ferestre mici, acoperite cu sticlă, înăuntru se afla un 
cort, alcătuit din blănuri de castor alb, care este atât de rar 
şi din pene de găinuşă de munte. Pe jos erau aşternute piei 
de bivol alb. Aceste piei erau dispuse astfel, încât alcătuiau 
nişte scaune moi. Coarnele bivolilor alcătuiau braţele, iar 
capetele animalelor erau spetezele acestor scaune. Între 
scaune se afla un vas mare, strălucitor, susţinut de patru 


capete de jaguar. Vasul era din lut sfânt, mai precis, din 
lutul din care se făceau pipele. În acest vas era aşezată o 
pipă care nu se deosebea cu nimic de altele, dar mie mi-a 
atras atenţia de la bun început. Am recunoscut imediat pipa 
care, pentru oamenii din această aşezare, era considerată 
un obiect sfânt. 

— Pipa lui Winnetou! Am exclamat eu. Pipa pe care o purta 
atunci când l-am cunoscut! Ce surpriză! 

— Îţi mai aduci aminte de ea? M-a întrebat Klara. Vreau să 
spun că a trecut atâta vreme de atunci! 

— Nu se poate să mă înşel. 

— Atunci trebuie să mă uit şi eu la ea, a spus soţia mea, 
vrând să ia pipa. 

— Stai! Am strigat eu. N-o atinge! Ne aflăm într-un loc 
sfânt, pe care chiar şi noi, care suntem consideraţi prieteni, 
trebuie să-l respectăm. 

Am dus-o pe Klara la una dintre ferestre. De aici puteam 
vedea corturile şi colibele care se aflau undeva, sub noi. 

Se pare că sosiseră persoane importante, pentru că toată 
lumea era în mişcare. Nu am avut însă timp să ne gândim la 
toate acestea, deoarece a venit Tatellah-Satah. Bătrânul îşi 
pusese o mantie, iar sub aceasta purta un costum indian 
simplu, croit din piele tăbăcită, fără franjuri, fără cusături, 
fără nici un fel de podoabă. 

Vraciul a prins-o pe Klara de mână şi a rugat-o să se aşeze 
înaintea sa. La dreapta bătrânului m-am aşezat eu, iar la 
stânga lui, Vulturul cel Tânăr. Hammerdull şi Holbers 
rămăseseră jos, la cai. 

După o scurtă pauză, bătrânul a început să vorbească: 

— Inima mi-e adânc mişcată şi sufletul meu luptă cu 
durerea vremurilor trecute. Atunci când aici s-a fumat 
ultima dată kalumet-ul, s-a fumat pipa despărțirii. Pe locul 
pe care stă acum sora noastră albă, a stat Nşo-ci, cea mai 
frumoasă dintre fiicele apaşilor, speranţa tribului nostru. Pe 
locul pe care stă acum Old Shatterhand, a stat Winnetou, 
omul cel mai apropiat sufletului meu, pe care nimeni nu l-a 


cunoscut atât de bine ca mine. Locul care este acum al 
Vulturului cel Tânăr a fost locul pe care a şezut Inciu-Ciuna, 
tatăl înţelept şi viteaz al celor doi copii ai săi. Nşo-ci voia să 
plece spre răsărit, să se îndrepte spre oraşele feţelor 
palide, pentru a deveni ea însăşi o faţă palidă. Ochii mi-erau 
scăldaţi în lacrimi. Cea care purta cu sine toate dorinţele şi 
nădejdile noastre ne părăsea, pentru că iubirea ei nu se mai 
revărsa asupra noastră. Era o zi mohorâtă. Afară urla 
furtuna, iar în sufletul meu domnea întunericul. Nşo-ci şi 
tatăl ei au fost ucişi. Numai Winnetou s-a întors aici. l-am 
vorbit. Am rostit cuvinte grele pentru cel de dragul căruia 
fata se îndepărtase de noi. Atunci Winnetou şi-a pus 
kalumet-ul în acest vas de lut şi a jurat că nu va mai atinge 
această pipă până în clipa când voi îngădui ca fratele său, 
Shatterhand, să se aşeze aici lângă noi pentru a fuma pipa 
păcii. Winnetou a mai fost la mine. A lucrat multe luni în 
castelul din piatră, dar nicicând nu a mai intrat în acest 
cort, nici el şi nici altcineva. Numai jurământul lui Winnetou 
a rămas în acest cort şi a aşteptat, a aşteptat multă vreme. 
Winnetou a murit şi atunci când a murit, sufletul său s-a 
aflat aproape de Old Shatterhand. Supărarea mea devenise 
acum şi mai mare. Mi se părea că viitorul apaşilor murise o 
dată cu Winnetou. Eu eram păstrătorul marilor leacuri. Am 
urmărit pas cu pas trecutul rasei noastre şi m-am gândit la 
viitorul ei. Am vrut să împiedic pieirea, moartea rasei 
noastre. Sufletul ei trebuia să învie prin Winnetou, cel mai 
înţelept, cel mai nobil dintre indieni. Winnetou murise şi eu, 
nebunul de mine, credeam că, o dată cu el, a murit şi 
sufletul rasei noastre! 

Bătrânul a tăcut preţ de câteva clipe şi a privit pe 
fereastra pe care eu o lăsasem deschisă. Apoi a continuat: 

— Au venit zile senine, zile însorite. Glasul vieţii a ajuns 
până la mine. Am auzit vorbe şi aceste vorbe erau despre 
Winnetou. El trăia. Se întorcea din locul în care fusese ucis, 
trecând prin prerie, prin văi şi prin munţi. Se întorcea 
acasă. Faptele lui au căpătat viaţă. Cuvintele lui au trecut 


de la un cort la altul. Sufletul său a început să grăiască, să 
le grăiască oamenilor, urcând până la noi, pe Muntele 
Leacurilor. Sufletul său a ajuns până la mine. Nu era însă 
numai sufletul lui Winnetou, era, în acelaşi timp, sufletul 
tribului şi al poporului său, sufletul urmaşilor săi. Sufletul 
acesta a rămas lângă mine. În fiecare ceas, în fiecare zi am 
auzit rostindu-se numele lui Winnetou. Acest nume răsuna 
de peste tot. Acest nume se putea auzi rostit de membrii 
tuturor triburilor. Acest nume era precum o flacără uriaşă 
care luminează deasupra savanelor şi munţilor. Cei ce 
aveau gânduri bune, curate şi nobile vorbeau despre 
Winnetou. Cei ce voiau să facă lucruri înălţătoare vorbeau 
tot despre el. Winnetou a devenit o icoană, prima icoană a 
rasei sale. Am învăţat să înţeleg lucruri pe care odinioară 
nu le înţelegeam. Am învăţat să-mi păstrez liniştea, atunci 
când numele lui Winnetou era amintit alături de cel al lui 
Old Shatterhand. Am recunoscut că aceste două nume sunt 
de nedespărţit în gândurile oamenilor. În ceasurile în care 
luptam cu mine însumi, am intrat în cortul în care vă 
vorbesc acum. În aceste ceasuri, l-am zărit pe Winnetou 
aşezând kalumet-ul în vas, ridicând mâna şi jurând că nu va 
mai păşi în acest cort înainte ca alături de el să se afle 
fratele său, Shatterhand. 

Bătrânul s-a oprit din nou. Prin fereastra deschisă se 
auzeau voci, cuvinte rostite în semn de salut. Tatellah-Satah 
s-a ridicat de la locul său şi a privit pe fereastră, spunând: 

— Au sosit căpeteniile. Sunt împodobite cu pene. În 
curând vom afla mai multe. 

După ce a rostit aceste cuvinte, bătrânul s-a aşezat din 
nou. 

— Niciodată până acum n-am simţit mai limpede că 
Winnetou trăieşte. Old Shatterhand a trecut peste mări şi 
ţări şi a venit pentru a întări gândul că nu există plaiurile 
vânătorii, plaiuri de dincolo de această lume şi că aceste 
plaiuri sunt doar o poveste scornită pentru cei ce nu pot 
vedea adevărul. Eu i-am scris lui Old Shatterhand şi l-am 


rugat să vină pentru a-l salva pe fratele său, Winnetou. Eu 
cred, însă, că Old Shatterhand ştie prea bine din partea cui 
venea această rugăminte. Ea nu venea din partea lui 
Tatellah-Satah. Ea venea din partea lui Winnetou, din 
adâncul sufletului rasei sale. Acest suflet urmează să fie 
ucis chiar de câtre oamenii care fac parte din această rasă! 
Acest suflet vrea să se înalțe! Vrea să înveţe să zboare! Nu 
mai vrea doar să mănânce şi să bea, vrea să ia parte la tot 
ceea ce Manitou le-a dat tuturor oamenilor. Nu mai vrea să 
fie doar un copil, căci vai de poporul care rămâne numai un 
copil gălăgios! Acest suflet vrea mai mult. Vrea să-i înfrunte 
pe cei ce vor să-l mintă pe copil, spunându-i că este un 
bărbat sau un erou, această minciună fiind sprijinită şi de 
chipuri zămislite din metal sau din marmură. lotul este o 
înşelăciune nemaiauzită! O minciună care trebuie să îi facă 
pe toţi membrii rasei să se mintă chiar pe sine. Toate 
acestea Tatellah-Satah nu le va îngădui şi nici Old 
Shatterhand nu trebuie să îngăduie astfel de lucruri! Sunt 
atât de bucuros că el a venit şi mi-a întins mâna! El stă la 
dreapta mea, întocmai cum stătea odată Winnetou. În 
mintea mea el este chiar Winnetou, iar sora noastră albă 
este Nşo-ci, cea mai iubită dintre fiicele poporului nostru! 
Eu sunt Iatellah-Satah, păstrătorul marilor leacuri şi eu vă 
spun bun venit! Eu îl simt aproape de sufletul meu pe cel pe 
care l-am prețuit cel mai mult. Eu simt că astăzi cea mai 
mare dorinţă a sa se va împlini. Old Shatterhand este aici. 
L-am urât, dar acum îl iubesc. Fie ca el să fie fratele meu, 
aşa precum eu sunt fratele său. Kalumet-ul lui Winnetou ne 
va sta martor! 

Spunând acestea, vraciul a luat pipa, a umplut-o cu tutun, 
a aprins-o, a tras din ea de şase ori şi a trimis fumul mai 
întâi în sus, în jos şi în cele patru puncte cardinale, rostind 
formulele obişnuite în aceste ocazii. Apoi vraciul mi-a întins 
pipa. 

M-am ridicat în picioare şi am spus: 


— Îl salut pe Winnetou şi ascult dorinţele poporului său. 
Eu am fost mereu una cu el, iar ela fost mereu una cu 
mine. Fie ca lucrurile să fie astfel şi astăzi şi astfel să 
rămână în veci! Am vorbit destul! Să trecem la fapte! A sosit 
clipa potrivită! 

Spunând acestea, am tras de şase ori din pipă şi i-am dat-o 
vraciului, iar acesta i-a dat-o, la rândul său, Klarei, zicând: 

— Ia kalumet-ul! Fie ca prin gura ta să vorbească Nşo-ci! 

Soţiei mele i se făcea o mare cinste. Mă bucuram, dar 
bucuria mea era amestecată cu îngrijorarea. Klara trebuia 
să vorbească! Oare ce avea să spună? Ea trebuia să şi 
fumeze, iar tutunul era tare şi, pe deasupra, amestecat cu 
oţetar! Soţia mea m-a privit şi a citit în ochii mei 
rugămintea: „Sufleţel, pentru numele lui Dumnezeu, nu ne 
face de râs!” 

M-a fixat cu seriozitate, a luat pipa şi a spus: 

— O iubesc pe Nşo-ci, fiica apaşilor. Am fost la mormântul 
ei şi am simţit că acolo nu se află moartea, adică 
despărţirea veşnică de lume. Ceea ce este nefolositor 
moare, toate celelalte rămân. Aşa precum a dispărut ea, a 
dispărut şi o parte din poporul tău. Sufletul acestui popor a 
rămas. Acest suflet este veşnic, la fel cum veşnic este 
sufletul fiecărui popor, sufletul fiecărei rase. Dacă voi, 
purtătorii acestui suflet veţi avea voinţă, el îşi va găsi şi un 
trup, un trup după care tânjeşte de multă vreme. 

Klara a tras de şase ori din pipă, trimițând fumul în cele 
şase direcţii. Apoi i-a înapoiat-o vraciului. 

Kalumet-ul a ajuns în mâna Vulturului cel Tânăr. 

— Toată lumea, a spus el, trece prin vremuri însemnate. 
Aceste vremuri n-au trecut. Noi suntem chiar în miezul 
acestor vremuri. Toţi oamenii vor să se ridice la înălţimea 
celor ce le sunt modele. Să ne înălţăm şi noi! Noi suntem 
urmaşii lui Winnetou! Vulturul cel Tânăr şi-a desfăcut 
aripile. Dacă el va zbura de trei ori în jurul muntelui, 
indienii vor învia, va veni vremea lor! 


Şi apaşul a tras de şase ori din pipă, pentru ca apoi să i-o 
înmâneze păstrătorului marilor leacuri. 

Acesta a fumat pipa liniştit, fără a se mai rosti un singur 
cuvânt. Astfel, ceremonialul a luat sfârşit. 

Tatellah-Satah ne-a condus apoi spre încăperea în care se 
afla placa pe care erau aşezate pipele. În această încăpere 
se afla acum un indian foarte solid. Bătrânul vraci ne-a 
spus: 

— El este Inciu-Inta71. El vă va duce în locuinţa voastră şi 
va fi slujitorul vostru. El vă va spune tot ce vreţi voi să ştiţi. 
Inciu-lInta a fost unul dintre apropiații lui Winnetou. Fie ca 
acum el să fie unul dintre apropiații voştri! Îi rog pe oaspeţii 
mei ca azi, în prima zi, să mănânce împreună cu mine. Masa 
va dura o oră. După aceasta sunteţi liberi să faceţi tot ce 
veţi pofti şi puteţi veni la mine când doriţi. 

Spunând acestea, bătrânul ne-a strâns mâna şi s-a retras. 

Am coborât mai întâi în curte, unde ne aşteptam să-i găsim 
pe cei doi vânători. Spre surprinderea noastră, acolo nu se 
afla însă decât calul Vulturului cel Tânăr şi asinul pe care se 
afla pachetul din piele al indianului. Apaşul a încălecat 
imediat şi s-a îndreptat spre turnul de pază, care avea să-i 
servească drept locuinţă. Caii şi asinii noştri fuseseră duşi, 
aşa cum aveam să aflăm de la Inciu-Inta, în faţa locuinţei 
noastre, de către cei doi vânători. 

Aşa cum am mai spus, Inciu-lInta era foarte solid, aş putea 
spune că avea statura unui uriaş, dar trecuse de vârsta de 
şaizeci de ani. Deşi nu mai era tânăr, indianul părea încă în 
putere. După toate aparențele, acest bătrân indian era 
iubitor de dreptate, credincios şi mândru. Dacă el avea să 
fie slujitorul nostru, acest lucru se întâmpla din voinţa lui şi 
nu în urma unei porunci. Oricum, Inciu-Inta era propriul 
său stăpân. El ne-a condus prin mai multe curţi interioare, 
pe sub şase porţi, spre locuinţa noastră. Clădirea în faţa 
căreia am ajuns ne era destinată numai nouă. 

— Aceasta este casa lui Winnetou, ne-a spus Ochi Ager. 

— Dar locuia destul de rar aici, am replicat eu. 


— De câte ori venea pe aceste meleaguri, mi-a explicat 
însoţitorul nostru. Încăperile în care va locui Old 
Shatterhand sunt astfel precum le-a lăsat Winnetou, atunci 
când a fost aici pentru ultima oară. Şi Inciu-Ciuna a locuit 
aici, iar Ngşo-ci avea camerele ei în această clădire. Sora 
noastră albă va locui chiar în încăperile frumoasei surori a 
lui Winnetou. 

Această clădire avea şi ea, la rândul ei, balcoane şi 
creneluri, şi, pentru că era aşezată destul de sus, bănuiam 
că de aici ochiul putea cuprinde mai bine tot ce se afla în 
jur, chiar mai bine decât din locuinţa lui Tatellah Satah. Caii 
şi asinii noştri erau adăpostiţi într-o clădire alăturată, un fel 
de şopron, sau grajd. 

După ce am urcat câteva trepte, ne-am aflat într-o cameră 
mare, împodobită în stil indian. În această încăpere se aflau 
mai multe vase din lut pentru spălat, scaune de diverse 
mărimi şi o placă pe care erau mai multe pipe. 

— Asta este o încăpere în care sunt întâmpinați oaspeţii, 
am spus eu, dându-mi imediat seama de scopul pe care îl 
avea camera. 

Vraciul a luat pipa, a umplut-o cu tutun, a aprins-o şia tras 
din ea de şase ori... 

Pe pereţi erau tot soiul de arme. Am văzut câteva cuțite, 
pistoale şi flinte care aparținuseră prietenilor împreună cu 
care vânasem demult. Inciu-Inta ne-a dus prin întreaga 
clădire care ar fi putut adăposti 30-40 de persoane. Ar fi 
multe de spus în legătură cu felul în care erau aranjate 
toate încăperile. Ar fi de amintit multe lucruri care i-ar 
interesa pe cei ce l-au iubit şi l-au respectat pe Winnetou. 

Oricine îşi poate închipui ce am simţit atunci când am 
intrat în cele trei încăperi care fuseseră cândva ale lui 
Winnetou. În stânga se afla dormitorul, lipită de acesta era 
camera de zi, mai spațioasă, iar alături se afla camera de 
lucru. Fiecare dintre aceste trei încăperi dădea într-un 
balcon, de unde se putea admira o privelişte minunată. În 
dormitor se găseau doar un pat înalt şi curat, alcătuit din 


pături şi blănuri, precum şi vase din lut în care se păstra 
apa de băut şi apa pentru spălat. Camera de zi era decorată 
în stil european şi în stil indian, aici găsindu-se atât mese şi 
scaune joase, cât şi mese şi scaune înalte. Pe pereţi erau 
agăţate diverse obiecte, multe dintre ele fiindu-mi 
cunoscute, fiindcă Winnetou le primise chiar de la mine. Pe 
un perete erau şi două fotografii de-ale mele, pe care i le 
dăruisem cândva prietenului meu. Timpul îşi pusese 
amprenta pe ele şi pozele erau destul de neclare. Într-o 
mapă am găsit câteva foi de hârtie, pe care indianul 
încercase să deseneze imaginea mea, aşa cum era ea 
reprezentată în poze. 

— Trebuie că a ţinut mult la tine, a spus soţia mea, privind 
desenele. Nu era lipsit de talent, dar nu s-a bucurat de 
îndrumare şi nu avea exerciţiu. Toate aceste încercări ale 
sale sunt emoţionante. 

În camera de lucru se afla. Un birou, da, un birou cu 
sertare, pene, călimări şi cu multă hârtie. Cerneala era 
uscată acum. Aici învățase să scrie tânăra căpetenie. Aici 
încercase să stăpânească pana acela care stăpânise cei mai 
sălbatici armăsari şi care se pricepea să mânuiască orice 
armă! Aici îşi scrisese testamentul, testamentul al cărui 
mesaj ajunsese, în cele din urmă, până la mine! 

Apaşul nu folosise aici numai pana, ci şi cuțitul, cleştele, 
pila şi ciocanul. Folosise chiar ac şi aţă, pentru a croi o 
mapă din piele. 

Am deschis mapa şi am găsit în ea o singură foaie de 
hârtie. Pe această foaie erau scrise doar trei cuvinte: 
„Charlie72, dragă Charlie.” 

Aceste trei cuvinte ar fi urmat să fie începutul unei 
scrisori? Sau poate că gândurile lui Winnetou se îndreptau 
către mine? lată o întrebare la care răspunsul era foarte 
greu de găsit acum! 

Inciu-Inta, care se afla lângă noi, a văzut că soţia mea a 
început să plângă când a citit cele trei cuvinte. Şi eu aveam 
ochii împăienjeniţi de lacrimi. Privindu-ne, indianul, 


războinicul uriaş, ne-a întors pentru o clipă spatele pentru 
a-şi trece palma peste faţă. 

— E atât de curat aici, de parcă Winnetou abia a plecat! A 
spus Klara, după câteva clipe de tăcere. Cine a avut grijă ca 
în aceste încăperi totul să se afle la locul său? 

— Eu am făcut-o, pentru că aşa m-a îndemnat inima, a 
răspuns încet Inciu-Inta. 

— De când faci asta? 

— Din clipa în care Winnetou a părăsit această casă. 

— De atâta timp? Cu toate că el murise? 

La această întrebare, uriaşul s-a mulţumit să dea încet din 
cap, spunând: 

— Winnetou mi-a spus că nu există moarte. Aşa i-a spus 
fratele său, Old Shatterhand. Eu i-am crezut pe amândoi. 
Asta mai cred şi astăzi. 

Însoţitorul nostru şi-a trecut uşor palma peste un costum 
din piele care se afla pe perete şi a spus: 

— Winnetou purta aceşti pantaloni şi această haină atunci 
când dorea să rămână în această casă. Atunci când sunt 
singur aici, mi se pare de multe ori că aud foşnetul pielii 
acestor haine şi mă întreb dacă nu cumva ela trecut pe- 
aici. Uneori, când intru în această încăpere, mi se pare că 
Winnetou a ieşit puţin pe balcon pentru a privi în zare, aşa 
cum făcea de atâtea ori când îl chinuia vreun gând sau când 
îl ardea dorul de cineva. El m-a numit prietenul său, dar eu 
eram mândru să pot fi slujitorul său. Aş fi fost fericit să pot 
muri de mii de ori în locul său, dar, din păcate, a trebuit să 
moară el. Nu prin viaţa sa, ci datorită morţii sale oamenii 
din tribul său şi indienii din toate triburile au deschis ochii 
şi au văzut cât de mult preţuieşte viaţa unui om, cât de mult 
preţuieşte viaţa unei rase! Noi am fost orbi, dar acum ne- 
am recăpătat vederea. 

Spunând acestea, Inciu-Inta s-a întors spre mine şi mi-a 
luat mâna. 

— Fii cel ce vorbeşte în numele celui ce nu mai este 
printre noi, nu numai aici, ci şi aici, a spus indianul, 


ducându-şi mâna la piept. 

Apoi Inciu-Inta s-a întors către şotia mea, zicând: 

— Pe tine te rog să fii pentru noi Nşo-ci! Vorbeşte-le 
femeilor care se vor aduna aici! Călăuzeşte-le faptele! 
Tatellah-Satah este vraci, nu războinic! Nu uitaţi asta! 
Marea dorinţă a lui Winnetou a fost aceea ca fratele său alb 
să intre în această casă. Sufletul care a reînviat are nevoie 
să fie ocrotit faţă de propriul său popor! Acest suflet şi-a 
pus nădejdea în voi! 

Capitolul XII - Noi descoperiri. 

Mount Winnetou se află în sudul statului Arizona, la 
graniţa cu New Mexico. Indienii liberi, care trăiesc pe 
aceste meleaguri, nu se supun nici unei autorităţi statale 
sau guvernamentale. Comitetul care se ocupa de înălţarea 
statuii lui Winnetou avusese îndrăzneala de a se adresa 
Congresului Statelor Unite ale Americii şi obținuse 
permisiunea „de a fonda un oraş care să fie numit Winnetou 
City, de a înălța un monument în cinstea căpeteniei apaşilor 
care să aibă dimensiunile pe care le vor stabili membrii 
comitetului, de a lua toate măsurile, astfel încât să se poată 
construi locuinţe şi clădiri care să aibă alte scopuri”. Astfel 
suna hotărârea pe care le-o înmânase unul dintre membrii 
Congresului american. 

Având această hotărâre, membrii comitetului au trecut la 
treabă, fără să le pese de drepturile celorlalţi. 

Din toate acestea apaşii aveau un mic câştig, pentru că era 
vorba despre cinstirea căpeteniei lor. Într-un fel avuseseră 
de câştigat şi comanşii, fiindcă Apanatshka era căpetenia 
comanşilor. De când murise Winnetou, nu mai existase nici 
o căpetenie căreia toţi apaşii să i se supună. În ceea ce-l 
privea pe Tatellah-Satah, acesta nu putuse fi convins să facă 
uz de autoritatea de care se bucura în rândul tuturor 
indienilor. Cu toate acestea, Old Surehand şi Apanatshka 
sperau să-l atragă de partea lor pe marele vraci. Ei doreau 
să-l câştige pe bătrân prin ceea ce aveau să facă şi, mânaţi 


de acest gând, au început să construiască, fără a ţine seama 
de nimic. 

Old Surehand şi Apanatshka nu mai erau oamenii pe care-i 
cunoscusem cândva. Datorită faptului că se îmbogăţiseră şi 
făceau afaceri, îşi schimbaseră modul de a gândi, dar 
deveniseră robii banului. Despre proveniența banilor am 
scris în romanul „Old Surehand”, atunci când am vorbit 
despre cele întâmplate la banca Wallace & Co., din 
Jefferson City. Cei doi voiau să se lanseze într-o „afacere”. 
Ei doreau ca fiii lor să devină faimoşi. Această faimă trebuia 
să le aducă bani. 

Tatellah-Satah nu era însă omul care să renunţe foarte 
uşor la ceea ce el credea că este drept şi bine. El părea că 
dă înapoi în faţa lucrurilor care se petreceau şi nu putea să 
împiedice folosirea apelor cascadei în scopul obţinerii 
curentului electric, nu se putea opune distrugerii pădurii 
datorită existenţei carierelor de piatră, nu se putea opune 
folosirii indienilor ca muncitori. Aceşti indieni erau însă, în 
general, oameni care fuseseră excluşi din rândurile 
triburilor lor. Cuvântul lui Tatellah-Satah s-a făcut auzit 
atunci în rândul apaşilor Mescalero, Llanero, Icarilla, 
Taracone, Navajo, Chiricahua, Pinalenjo, Kojotero, Gilas, 
Lipan, Mimbrenjo, precum şi în rândul celor care lucrau în 
minele de cupru. Pentru indienii care făceau parte din 
triburile apaşe amintite, Iatellah-Satah, păstrătorul marilor 
leacuri, era cel mai însemnat bărbat din rândul rasei lor. 

Vraciul i-a chemat la sine pe şefii acestor triburi şi le-a 
spus că nu era vorba despre cinstirea lui Winnetou, ci mai 
curând despre o idee a lui Young Surehand şi Young 
Apanatshka, despre o afacere. Bătrânul reuşise chiar să-i 
convingă de faptul că era o ruşine ca o astfel de statuie să 
fie înălţată în cinstea celui dispărut. El le-a dovedit că toate 
acestea nu vor întârzia, ci vor grăbi moartea rasei, pentru 
că acest monument va atrage asupra apaşilor ura celorlalte 
triburi. 


Pe scurt, Tatellah-Satah reuşise să convingă căpeteniile de 
faptul că avea dreptate şi le spusese să se întoarcă la 
triburile lor, să le dea de ştire despre cele ce vorbiseră cu 
vraciul. Clanul „Winnetou” exista deja şi avea rolul său. 
Tatellah-Satah voia să se opună construirii oraşului şi 
înălţării monumentului, în momentul în care avea să aibă 
loc marea întrunire de la Mount Winnetou. Această 
întrunire avea să se desfăşoare foarte curând, iar bătrânul 
vraci voia să ştie care dintre căpetenii îi stau alături şi care i 
se împotrivesc. Tatellah-Satah nu se arătase însă, rămânând 
retras în „castelul” său. Nu coborâse printre oameni, decât 
pentru a-mi ieşi în întâmpinare. 

Toate acestea ni le-a spus bătrânul în timpul mesei de 
prânz, dar nu ni le-a spus pentru a se plânge. Privirea lui 
era vie şi ageră. Vraciul ştia, probabil, prea bine că 
depindea numai de el dacă indienii vor mai avea un viitor 
sau nu. O astfel de adunare la care aveau să participe 
reprezentanţii tuturor triburilor indiene nu avea să mai fie 
posibilă nicicând. De aceea era foarte important ca indienii 
să se trezească la viaţă. Vraciul era hotărât să facă orice 
pentru ca rasa să aibă un viitor. Bătrânul avea toate 
calităţile pentru a-şi duce la îndeplinire gândul, toate în 
afara uneia, a aceleia de a ataca şi de a vorbi deschis. 
Această calitate nu-i este proprie nici unui indian. Desigur 
că vechii războinici aveau puterea de a vorbi şi de a lupta 
deschis, dar şi-au pierdut-o atunci când au întâlnit viclenele 
feţe palide. Pentru a face faţă omului alb, indianul a trebuit 
să-şi ascundă gândurile, iar cu timpul, această necesitate s- 
a transformat în trăsătură de caracter. Numai indienii cu 
suflet nobil, aşa cum era Winnetou, aveau curajul de a lupta 
deschis şi de a-şi anunţa mai întâi duşmanul. În mod 
obişnuit, indienii nu se poartă astfel atunci când au în faţa 
lor un alb. Asta era cauza pentru care Tatellah-Satah 
ezitase atâta vreme să treacă la fapte şi preferase să mă 
aştepte. Pentru a mă exprima mai clar, vraciul îmi atribuia 
curajul de a scoate, cum se spune, „castanele din foc” în 


locul său şi în locul celor care-l sprijineau. Pentru bătrânul 
vraci fusese foarte important să afle de a cui parte mă 
aflam, de partea sa, sau de partea celor care erau de 
părere că era cazul să fie înălţată o statuie în cinstea lui 
Winnetou. Din clipa în care Vulturul cel Tânăr i-a spus că voi 
fi cu totul de partea sa, Tatellah-Satah a simţit că i s-a luat o 
piatră de pe inimă. De atunci bătrânul mă aşteptase cu 
nerăbdare, iar acum mă întreba dacă eram gata să fiu 
pumnul său de fier, pumnul cu care dorea să-i doboare pe 
duşmani. 

— Sunt gata, am răspuns eu. Cred însă că ar trebui să 
încercăm mai întâi să învingem prin puterea cuvântului şi 
numai apoi, dacă nu vom fi izbândit astfel, vom folosi 
pumnul. 

Răspunsul meu l-a mulţumit pe bătrân şi mi-a spus că 
eram liber să fac ce credeam de cuviinţă. Eram, aşadar, 
liber să acţionez cum voiam şi înţelegeam să mă folosesc de 
această libertate. 

Trebuia să vedem mai întâi planurile care fuseseră 
întocmite pentru înălţarea monumentului lui Winnetou. 
Imediat ce am luat masa, m-am îndreptat spre oraş, 
împreună cu Klara şi cu Inciu-Inta, slujitorul nostru. Acesta 
mi-a cerut permisiunea să ia cu sine şi şase războinici tineri 
din clanul „Winnetou”, care aveau rolul de a mă proteja. 
Indianul mi-a mai spus că aceasta fusese dorinţa lui 
Tatellah-Satah. Am fost întru totul de acord, mai ales că 
aceşti războinici aveau să-mi fie de folos. 

Înainte de ajunge în oraş, am luat-o mai întâi spre Cascada 
de Dantelă. Acolo am început să cercetez locul, 
îndreptându-mi atenţia în special asupra celor două 
amvoane. Am făcut acest lucru cât mai discret cu putinţă, 
fiindcă nu voiam să spun nimănui ce-mi pusesem în gând. 
Inciu-Inta poseda, aşa cum aveam să-mi dau seama foarte 
curând, un spirit de observaţie deosebit de ascuţit. Lucrul 
acesta nu m-a mirat, mai ales că ştiam că acest indian se 
aflase multă vreme în preajma lui Winnetou. Slujitorul 


nostru era atent la fiecare mişcare pe care o făceam, la 
fiecare privire a mea. Omul se gândea la cele ce 
intenţionam să fac şi, când am luat-o spre oraş, şi-a adus 
calul lângă al meu şi mi-a spus: 

— Old Shatterhand nu s-a oprit pentru a vedea Cascada de 
Dantelă. 

L-am privit întrebător şi indianul a continuat: 

— Old Shatterhand nu s-a oprit aici nici pentru a vedea 
cum se lucrează la statuia lui Winnetou. 

— Atunci de ce m-am oprit? L-am întrebat eu. 

— Pentru a vedea cele două stânci. 

Inciu-Inta avea dreptate. Pentru asta mă abătusem din 
drum. Aceste două stânci erau mai importante pentru mine 
decât cascada. 

M-am mulţumit să mormăi, iar reacţia mea l-a îndemnat să 
continue: 

— Eu cunosc aceste stânci. Nu este adevărat ce se spune. 
De pe aceste stânci se poate vedea totul, dar nu se poate 
auzi nimic. 

— Ai cercetat fiecare loc în parte? 

— Da, am cercetat fiecare loc în parte. Am fost peste tot, 
chiar şi în spatele stâncilor, în locul în care nimeni nu are 
voie să se ducă. Nici de acolo nu se aude nimic. 

— Pot fi sigur că nu vei spune nimănui nimic? Am întrebat 
eu. La această întrebare, Inciu-Inta a dus mâna la inimă şi 
mi-a spus: 

— Îţi promit aceasta din tot sufletul, aşa cum o făcea 
odinioară Winnetou. 

— Atunci îţi voi arăta cum se cuvine să asculţi. Cunoşti 
Valea Peşterii? 

— Da, o cunosc şi încă foarte bine! 

— Poate, cunoşti chiar peştera. 

— Da, cunosc şi peştera. 

— E mare? Cât e de lungă? 

— E foarte mare şi foarte lungă! Dacă porneşti de aici, 
mergi călare patru ceasuri până ajungi la ea. Peştera este 


atât de lungă, încât, dacă intri în ea, poţi să ajungi până în 
apropierea Cascadei de Dantelă. 

— Mâine dimineaţă mergem s-o cercetăm. Pregăteşte 
toate cele trebuincioase, dar nu spune nimănui nimic! 

Cu acestea, discuţia dintre noi a luat sfârşit şi ne-am 
continuat drumul spre oraş. O dată ce am ajuns în dreptul 
primelor corturi, am observat că în oraş era agitaţie, ca şi 
atunci când sosisem acolo. Am văzut că spre noi veneau 
câţiva călăreţi care voiau să ajungă, după toate aparențele, 
la „castelul” lui Tatellah-Satah. Imediat ce s-au aflat în 
dreptul nostru, s-au oprit, iar doi dintre ei au venit mai 
aproape. Erau Athabaska şi Algongka. Amândoi stăteau 
mândri în şa. După ce ne-au salutat cu respect, Athabaska a 
spus: 

— Voiam să mergem în vârful muntelui, pentru a-l saluta 
pe Old Shatterhand, oaspetele tuturor indienilor. Noi l-am 
simţit aproape de inima noastră, imediat ce l-am văzut. L- 
am respectat chiar din clipa în care l-am cunoscut, fără a şti 
care este numele său. Acum, că a venit aici şi a spus cine 
este, nu avem voie să aşteptăm până când va veni în cortul 
nostru. Noi trebuie să mergem la el, pentru că el este mai 
presus decât noi. 

— Oare între fraţi poate fi unul mai presus decât celălalt? 
Am întrebat eu. Avem cu toţii acelaşi părinte. Acest părinte 
al nostru este Manitou. Atâta vreme cât El ne ocroteşte, 
niciunul dintre noi nu este mai presus decât celălalt. Eu îi 
ascult pe fraţii mei şi vin în corturile lor, pentru a fuma 
împreună cu ei pipa ospeţiei. 

Respectul de care dădeam dovadă i-a bucurat pe cei doi 
şefi de trib şi Athabaska mi-a spus: 

— Noi suntem mândri de această dorinţă a fratelui nostru 
alb. Să aibă bunătatea de a ne urma. Fratele nostru va 
întâlni prieteni şi cunoscuţi de odinioară. Atunci când au 
auzit că a sosit Old Shatterhand, ne-au rugat să-i lăsăm să 
ne însoţească, pentru că voiau să-l vadă. Ei aşteaptă acolo. 


Spunând acestea, indianul a arătat spre grupul de călăreţi 
care aştepta la mică distanţă faţă de noi. Ne-am îndreptat 
cu toţii spre acel grup de călăreţi şi, deşi trecuse multă 
vreme, am avut surpriza de a-i vedea pe Wagare-ley, 
căpetenia şoşonilor, pe Matto Shahko, marea căpetenie a 
osagilor, care erau însoţiţi de alte căpetenii de rang mai 
mic. Ne-am bucurat cu toţii de revedere. Printre căpeteniile 
care erau în oraş se afla şi Avaht-Niah, care împlinise o sută 
de ani! Desigur că bătrânul nu putuse să facă drumul spre 
sălaşul lui Tatellah-Satah şi rămăsese în cortul său. Le-am 
cerut indienilor permisiunea de a merge la cortul lui şi de a- 
l saluta. 

Wagare-ley şi Matto Shahko fuseseră rugaţi să-şi aşeze 
corturile în „oraşul de jos”, dar ei avuseseră înţelepciunea 
de a se interesa care era situaţia. Aflând cum stăteau 
lucrurile, cei doi şefi de trib au venit în „oraşul de sus” şi s- 
au alăturat lui Athabaska şi Algongka. 

Ne-am îndreptat spre cortul lui Wagare-Iey, în care stătea 
şi bătrânul său părinte. De-abia pornisem într-acolo, când 
ne-au ieşit în faţă doi comanşi Kanean, care se îndreptau 
spre castelul lui Tatellah-Satah. Imediat ce m-au văzut, s-au 
oprit şi mi-au spus că fuseseră trimişi de Young Surehand şi 
Young Apanatshka pentru a mă invita la cei doi artişti, care 
nu fuseseră în oraş atunci când sosisem eu. Cei doi soli mi- 
au spus că Young Apanatshka şi Young Surehand mă 
aşteptau chiar atunci pentru a-mi arăta statuia lui 
Winnetou. Am vrut să spun ceva, dar Athabaska mi-a făcut 
semn să tac, adresându-se el însuşi comanşilor: 

— Vedeţi că aici se află Athabaska şi Algongka, şefii 
triburilor aflate la miazănoapte. Vedeţi că aici se află de 
asemenea, Wagare-Iey, căpetenia şoşonilor şi Matto 
Shahko, marea căpetenie a osagilor. Întoarceţi-vă la Young 
Apanatshka şi la Young Surehand şi spuneţi-le că vrem să le 
vorbim! Să vină imediat aici! Avem să le spunem ceva foarte 
însemnat. Athabaska vorbise cu atâta hotărâre, încât cei doi 


comanşi n-au îndrăznit să scoată nici o vorbă şi s-au grăbit 
să se întoarcă de unde veniseră. 

Ne-am continuat drumul şi am ajuns, în cele din urmă, la 
locul în care Athabaska, Algongka, Wagare-Tey şi Matto 
Shahko îşi aşezaseră corturile. Am observat imediat că 
acestea erau puse foarte aproape unele de altele. În faţa 
acestor corturi, stătea Avaht-Niah, bătrânul de o sută de 
ani. 

Părul lui alb era legat şi i se revărsa parcă pe spate. Avaht- 
Niah nu era scheletic, precum Kiktahan Shonka şi se mişca 
încă destul de repede pentru vârsta lui. Avea privirea 
limpede şi inteligentă, iar glasul îi era plăcut şi hotărât, 
lăsând impresia că bătrânul avea şaizeci de ani şi nu o sută. 

Când ne-a zărit, s-a ridicat de la pământ, fără a se sprijini 
de nimic. Fiul său, Wagare-Tey, i-a povestit cum m-a întâlnit 
pe mine şi pe soţia mea în timp ce se îndrepta, împreună cu 
celelalte căpetenii, spre munte. Faţa bătrânului era 
brăzdată de cute, care nu-i dădeau însă un aer de răutate. 
Mă bucura foarte mult că avea o figură curată şi luminoasă, 
neatinsă parcă de trecerea timpului care îşi pune pecetea 
pe feţele atâtor bătrâni. Aş fi putut spune că Avaht-Niah 
arăta foarte bine pentru anii pe care-i avea. 

Imediat ce fiul său i-a povestit ce se întâmplase, m-a privit. 
Ochii îi străluceau de bucurie. S-a îndreptat spre mine, m-a 
îmbrăţişat şi a spus: 

— Oh, Bunule şi Milostivule Manitou! Îţi mulţumesc pentru 
bucuria pe care mi-o dai! Cât de mult am voit să-l mai văd o 
dată pe cel mai bun prieten al tuturor indienilor, înainte de 
a împărţi în două undele Apei Neştiute a Morţii. Dorinţa mi 
s-a împlinit. Aşezaţi-vă cu toţii în cerc şi aduceţi-mi pipa 
sfântă! Vreau să mai am o dată cinstea de a conduce 
această adunare a ospeţiei. Old Shatterhand să se aşeze la 
dreapta mea. Squawa sa să se aşeze la stânga mea! 
Aprindeţi focul bucuriei! 

Această primire m-a impresionat profund. Pipa a trecut 
din mână-n mână şi multe amintiri au început să fie evocate. 


Toate aceste amintiri erau legate de Winnetou. Nu aveam 
însă timp să ne lăsăm purtaţi de ele. Se cuvenea să luăm în 
seamă, în primul rând, ceea ce se întâmpla în prezent. 

În timp ce vorbeam, au apărut Young Surehand şi Young 
Apanatshka. Amândoi au venit călare. Imediat ce au 
descălecat, au vrut să spună ceva, dar s-au abținut, apoi s- 
au întors pe călcâie şi au vrut să plece întocmai precum 
veniseră, dar Athabaska a spus: 

— Fiul lui Old Surehand şi fiul lui Apanatshka să se 
apropie! Vocea indianului avea într-însa ceva poruncitor şi 
cei doi i-au dat imediat ascultare. Nimeni nu a rostit un 
cuvânt. Se auzea trosnetul lemnelor mistuite de foc. În cele 
din urmă, Athabaska i-a întrebat pe cei doi: 

— Young Surehand şi Young Apanatshka sunt căpetenii? 

— Nu, au răspuns aceştia. 

— Old Shatterhand este căpetenie? 

— Da. 

— Peste el au trecut şaizeci de ierni grele, peste voi nu au 
trecut nici măcar treizeci de veri frumoase. Cu toate astea, 
nu vreţi să mergeţi la el, ci vreţi ca el să vină la voi! De când 
există la indieni obiceiul ca vârstnicul să se supună celui 
tânăr, ca înțeleptul să se supună celui lipsit de înţelepciune? 
Noi vrem ca poporul nostru să se trezească din somn, să-şi 
cunoască, în sfârşit, drepturile şi îndatoririle. Noi vrem ca 
poporul nostru să se numere printre popoarele civilizate. 
Cum să se întâmple însă toate acestea, dacă noi nu 
respectăm nici măcar legea care glăsuieşte că tinerii 
trebuie să-i onoreze pe bătrâni? 

Auzind acestea, Young Surehand a înălţat capul cu 
mândrie şi a spus: 

— Noi suntem artişti! 

— Uff, Uff! A exclamat Athabaska. Este oare mai bine să fii 
artist, decât să fii bătrân şi să ai experienţă? Eu cred că nu! 
Gândiţi-vă la Winnetou! El era, înainte de toate, modest. El 
îi respecta pe bătrâni, chiar şi atunci când ei erau numai 
oameni simpli. Se pare că voi nu l-aţi înţeles nicicând pe 


Winnetou. Oare cum veţi putea voi să ne redaţi chipul lui 
aşa cum era el în realitate? 

Amândoi au coborât privirile şi Athabaska a întrebat: 

— Unde sunt taţii voştri? Sunt acasă? 

— Încă nu. Au plecat de dimineaţă şi se întorc numai 
seara. 

— Atunci spuneţi-le ce am să vă spun eu acum: Căpeteniile 
adunate aici le cer să vină la Old Shatterhand, care are să 
le vorbească despre fiii lor. Noi vom veni peste un ceas în 
coliba voastră pentru a vedea planul vostru pentru statuie 
şi pentru a ne da seama dacă sunteţi sau nu artişti! Acum 
puteţi pleca! 

Cei doi au încălecat imediat, fără a se scuza şi fără a 
încerca să spună măcar un cuvânt în apărarea lor. 

Când am ajuns, mai târziu, la coliba în care se afla planul, 
sau, mai bine spus, proiectul pentru ceea ce avea să fie 
statuia lui Winnetou, cei doi stăteau în prag şi ne-au 
întâmpinat tăcuţi, aşa cum fac oamenii care ar vrea să dea 
frâu liber mâniei şi nu au voie s-o facă. 

Lăsând la o parte felul în care se purtaseră, trebuie să 
spun că amândoi erau nişte tineri frumoşi şi îmi puteam da 
seama că soţia mea ar fi vrut să le ia apărarea. Klara le-a 
zâmbit, dar eu nu puteam decât să le fac un semn discret, 
nimic mai mult. 

Când am intrat în colibă, am dat cu ochii de o seamă de 
domni din comitet. Aceştia veniseră acolo pentru a le 
impresiona pe căpetenii, numai că şefii de trib i-au tratat cu 
atâta nepăsare, încât membrii comitetului nu au îndrăznit 
să scoată o vorbă sau să se apropie de nou-veniţi. 

Coliba era rotundă, asemănătoare unei arene şi se 
compunea dintr-o singură încăpere. Pereţii erau acoperiţi 
cu pânză, iar pe această pânză era reprezentată regiunea 
în care se afla Mount Winnetou, cu turnul de pază şi cu 
„castelul” lui Tatellah-Satah. Se vedea statuia maiestuoasă a 
lui Winnetou, conturată în câteva linii. Cei doi artişti 
realizaseră şi o statuie în miniatură, care se afla în mijlocul 


încăperii. Această statuie avea o înălţime de aproximativ doi 
metri. Lumina se revărsa asupra ei de undeva de sus, 
dându-i un aspect foarte plăcut. Seara şi noaptea, această 
statuie era luminată cu ajutorul electricităţii, obţinută fără 
mari cheltuieli, cu ajutorul apei cascadei. Se dorea 
obţinerea curentului electric necesar pentru iluminatul 
întregului oraş care avea să poarte numele lui Winnetou. 

Mai întâi am privit faţa lui Winnetou, aşa cum o realizaseră 
cei doi artişti. Trăsăturile le reuşiseră foarte bine şi, cu 
toate astea, faţa mi se părea într-un fel străină. În 
trăsăturile acestea nu se vedea amestecul de seriozitate şi 
de bunătate ale apaşului. Pe faţa personajului reprezentat 
se citea o expresie pe care Winnetou nu o avusese 
niciodată, o expresie provocatoare, pe care i-o conferiseră 
creatorii statuii. Îmbrăcămintea era realizată cu o 
exactitate care deranja: mocasinii împodobiţi cu păr de 
porc sălbatic, pantalonii, vesta din piele fără nici o urmă de 
cută, pătura purtată pe umăr cu mândrie, pe sub care se 
vedeau capetele lasoului care trecea dinspre umărul drept 
spre şoldul stâng. La brâu se vedea traista cu praf de puşcă 
şi gloanţe, care aminteau de vremurile trecute. Lângă 
acestea se putea observa cuțitul băgat în teaca din piele şi 
pistolul. Piciorul drept era adus în faţă, ca şi când Winnetou 
s-ar fi pregătit să facă o săritură. Mâna stângă era sprijinită 
pe ţeava puştii cu ţinte de argint, iar în dreapta ţinea un 
pistol. Această atitudine îi dădea personajului un aer 
războinic. Privind statuia, mă gândeam la o panteră care se 
pregătea să sară asupra prăzii, pândind în ascunzişul său. 
Toate acestea erau în ton cu expresia feţei în care se 
păstraseră, totuşi, trăsăturile plăcute ale lui Winnetou. 

— Ce mare păcat, mi-a şoptit Klara. 

— Da, aşa e! Şi, totuşi, sunt artişti adevăraţi! 

— Fără îndoială! Numai că felul în care l-au reprezentat nu 
oglindeşte realitatea. Nu pot să înţeleg cum de s-au putut 
înşela atât de mult asupra lui Winnetou! Cum de nu l-au 


înţeles! Şi statuia urmează să fie pusă pe acest munte 
minunat? 

— Am să fac tot ce pot pentru ca asta să nu se întâmple şi 
dacă lumea nu va voi să mă asculte, voi sfărâma eu însumi 
statuia, sub privirile tuturor! 

Căpeteniile au păstrat tăcerea şi s-au mişcat încet în jurul 
statuii, pentru a o vedea din toate părţile. Young Surehand 
şi Young Apanatshka intraseră şi ne priveau, siguri de 
succesul lor. Ei păreau convinşi de faptul că membrii 
comitetului vor avea un cuvânt important de spus în 
legătură cu opera lor. Artiştii se aşteptau ca noi să fim atât 
de încântați, încât să izbucnim în strigăte de admiraţie. 

Când au observat că nu se întâmpla nimic din toate 
acestea, au început ei înşişi să-şi admire opera. Făceau tot 
felul de remarci prin care îşi lăudau statuia, invitându-ne 
parcă să le urmăm exemplul. Astfel au obţinut însă efectul 
contrar. Căpeteniile au luat-o, rând pe rând, spre ieşire, 
fără a scoate un cuvânt. Noi doi, soţia mea şi cu mine, am 
urmat exemplul căpeteniilor. Cei doi artişti şi membrii 
comitetului ne-au urmat imediat. Voiau să afle părerea 
noastră. 

Athabaska încălecase deja şi ne aştepta şi pe noi să facem 
acelaşi lucru. Apoi indianul s-a întors spre domnii din 
comitet şi le-a spus: 


— Winnetou este, aşa cum l-aţi zămislit voi, cea mai mare 
minciună care a fost scoasă vreodată la lumină între aceşti 
munţi. Nimiciţi statuia! Ea nu va sta niciodată sus pe 
munte! 

Spunând acestea, şeful de trib şi-a îndreptat braţul către 
vârful scăldat în soare al Muntelui lui Winnetou. 

— Niciodată! A strigat Algongka. 

— Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată! Au strigat 
celelalte căpetenii. 

— Hotărârea voastră este nedreaptă! A strigat Young 
Surehand. 

— Asta înseamnă batjocorirea artei! A spus Young 
Apanatshka. Mereu nervosul domn Antonius Paper a venit 
spre noi cu mersul lui legănat şi a ţipat, de parcă ar fi vrut 
să ne bage-n pământ. 

— Noi suntem comitetul însărcinat cu înălţarea statuii lui 
Winnetou! Se va face ceea ce am hotărât noi! Statuia va fi 
pusă pe vârful muntelui! 

În timp ce vorbea, domnul Paper îşi agita mâinile chiar sub 
botul calului lui Matto Shahko. Acesta şi-a mânat calul, 
trântindu-l la pământ pe nervosul domn Paper şi a spus: 

— Chiar aşa? Voi sunteţi comitetul? Dacă este aşa, noi vă 
vom elibera din funcţiile pe care le aveţi şi vom numi alt 
comitet. 

— Da, vom numi alt comitet! Au strigat şi ceilalţi şefi de 
trib, în timp ce domnul Antonius se ridica de la pământ, 
refugiindu-se în spatele celorlalţi membri ai comitetului. 

Profesorului Bell, care era preşedintele comitetului, i-a 
venit o idee, dându-şi seama că situaţia nu era chiar aceea 
la care se aşteptase el. A făcut câţiva paşi spre mine şi m-a 
întrebat: 

— Care este părerea dumneavoastră, domnule 
Shatterhand? Vă rog să vorbiţi deschis! 

— Vai de mine, dar n-are importanţă ce cred eu! Am 
replicat încercând să mă eschivez. 


— Ba eu cred că da! A spus Bell. Ştiu că se va ţine seama 
de cele ce veţi spune şi de aceea vă rog să vă faceţi 
cunoscută părerea. 

— Nu este nici timpul şi nici locul potrivit pentru a-mi 
spune părerea. Nici nu ştiu ce loc mi s-a rezervat acolo 
unde trebuie să se desfăşoare întrunirile. Nu am primit din 
partea grefierului numărul ce corespunde locului pe care îl 
voi ocupa în cadrul întrunirilor. De aceea îl rog pe grefier să 
vină la locuinţa mea. 

Mi-am întors calul şi am plecat. Ceilalţi mi-au urmat 
imediat exemplul. Ne-am oprit apoi în „oraşul de sus” şi am 
ţinut sfat. Am ajuns la concluzia că nu puteam întreprinde 
nimic, înainte de a fi vorbit cu Old Surehand şi cu 
Apanatshka. Se cuvenea, prin urmare, să mai aşteptăm. 

Ne-am luat rămas-bun de la căpetenii şi ne-am îndreptat 
spre locul în care îşi puseseră corturile femeile din tribul 
sioux, fiindcă voiam să o invităm la noi pe bătrâna Aşta şi pe 
nepoata ei. Cele două femei au acceptat cu bucurie invitaţia 
noastră. 

Ne-am întors la „castel”, am lăsat caii şi am luat-o încet 
prin pădure pentru a ajunge la turnul de pază în care se 
afla Vulturul cel Tânăr. Voiam ca şi el să fie oaspetele nostru 
în seara aceea. Tânărul apaş nu era singur. În turnul său se 
aflau mai multe indience şi mai mulţi indieni, care sculptau 
în lemn sau care se ocupau cu tâmplăria. Nu l-am întrebat 
însă la ce serveau toate astea. 

Tatellah-Satah nu era nicăieri de găsit, aşa încât am 
petrecut seara împreună cu cei trei oaspeţi ai noştri, 
observând cu bucurie cum cei doi tineri erau din ce în ce 
mai apropiaţi. În cursul serii ni s-au alăturat Dick 
Hammerdull şi Pitt Holbers. Primul era numai zâmbet, al 
doilea căzuse pe gânduri. 

Mă aşteptasem ca Old Surehand şi Apanatshka să mă 
caute imediat ce se vor fi înapoiat. Lucrurile nu s-au 
întâmplat însă astfel. În schimb, în dimineaţa zilei 
următoare mi s-a înfăţişat un sol care venea din partea 


celor doi. Aceştia mă întrebau, prin solul lor, dacă ştiu cât 
de mult ţineau la mine, cât de mult mă respectau şi cât de 
mult îşi doreau să mă vadă. Ei îmi transmiteau că le era 
imposibil să vină în locuinţa duşmanului lor, Tatellah-Satah 
şi se cuvenea, spuneau ei, să aleg între vraci şi ei, fiindcă nu 
ar exista cale de mijloc. Old Surehand şi Apanatshka îmi 
trimiteau vorbă că i-aş putea găsi oricând la locuinţele lor 
din „oraşul de jos” pentru a discuta şi despre fiii lor, de care 
se părea că eram nemulţumit. 

Nici nu mă gândeam să pun la inimă ceea ce îmi 
transmisese solul. Mă întrista numai că mă îndepărtasem 
sufleteşte de cei doi prieteni ai mei. Nu se cuvenea să 
ajungem la neînţelegeri şi îmi propusesem ca, atunci când 
voi avea timp, să îi vizitez pe cei doi. 

Acum trebuia să plec în Valea Peşterii pentru a cerceta 
locul, astfel încât să fiu pregătit în clipa în care duşmanii 
noştri s-ar fi ascuns acolo. 

Inciu-Inta, uriaşul nostru slujitor şi cei ce aveau să ne 
însoţească erau pregătiţi de plecare deja înainte de 
revărsarea zorilor. Bătrânul avusese grijă să avem tot ce ne 
trebuia, de la hrană, la făclii, frânghii şi cârlige, astfel încât 
să putem cerceta peştera temeinic şi fără riscuri. Această 
grotă era foarte importantă pentru mine. De când văzusem 
că apele cascadei intră de-a dreptul în pământ şi aflasem că 
exista o peşteră care ajungea până în apropierea cascadei, 
eram convins că aceasta avea să fie foarte importantă 
pentru evenimentele ce aveau să urmeze. 

Pentru ca şi cititorii să înţeleagă mai bine toate cele ce 
urmează a fi povestite în continuare, vreau să amintesc de 
existenţa Peşterii Mamuţilor din statul Kentucky, peşteră 
care se întinde pe aproximativ trei sute de kilometri. 
Mergându-se de-a lungul tunelului principal al acestei 
grote, se parcurge o distanţă de şaisprezece kilometri pe 
sub pământ. De-a lungul acestui tunel există o sumedenie 
de nişe, praguri, ganguri laterale, stânci, bălți, lacuri, râuri 
şi cascade. 


Îmi imaginam că peştera din apropierea Muntelui lui 
Winnetou era asemănătoare peşterii din Kentucky şi foarte 
curând aveam să am dovada faptului că nu mă înşelasem. 
Peştera pe care dorisem s-o cercetăm nu era chiar atât de 
mare pe cât mă aşteptasem, dar era încărcată de tot felul 
de minunăţii zămislite de natură. Ceea ce ne-a uimit de la 
bun început a fost mulţimea de stalactite73 care se 
formaseră aici. 

Drumul spre peşteră şerpuia de-a lungul versantului sudic 
al Muntelui Leacurilor şi apoi de-a lungul Râului Alb, spre 
sud, pe cursul unui mic râu care voia parcă să-i ducă înapoi, 
de unde veniseră, pe toţi cei ce ar fi mers pe firul său. 
Drumul era şerpuit şi cobora din ce în ce mai mult. La un 
moment dat, puteam vedea foarte clar Muntele lui 
Winnetou şi locul în care Tatellah-Satah îşi avea sălaşul. 
Apoi am zărit foarte limpede cuibul vulturului, în care se 
aflase cu mult timp în urmă Vulturul cel Tânăr. Cu acest 
prilej, soţia mea l-a întrebat pe bătrânul nostru slujitor dacă 
ştia povestea Vulturului cel Tânăr. Apaşul nu era cu noi şi de 
aceea puteam vorbi deschis despre el. 

— Ştiu tot, a răspuns Inciu-Inta. M-am aflat alături de 
Tatellah-Satah în clipa când Vulturul cel Tânăr a fost adus 
de pasărea cea mare în zbor. Eu l-am ajutat pe copilul de 
atunci să omoare această pasăre care era foarte mare şi 
foarte puternică. Nimeni nu ştia câţi ani mai avea pasărea, 
dar toţi o văzuseră, toţi o ştiau. Pasărea asta nu răbda lângă 
ea nici un bărbătuş. Dacă vreunul îndrăznea să se apropie, 
îl gonea şi îl lovea cu ciocul. Toţi vorbeau despre puterea 
nemaiauzită a acestei păsări. Pe vremea aceea, Vulturul cel 
Tânăr avea doisprezece ani şi trăia aici, împreună cu noi. 
Toată lumea îl iubea. Deşi era foarte tânăr, el a plecat spre 
miazănoapte ca să-şi ia lut sfânt pentru pipă din munţii din 
Dakota. Imediat ce s-a întors şi şi-a făcut pipa, ne-a spus că 
venise vremea să-şi găsească şi un leac potrivit pentru el. A 
plecat din nou şi a postit. Atunci când se afla în singurătate, 
a visat că va omori puii de vultur care se aflau în cuib şi că 


ghearele şi ciocurile lor vor fi leacul lui. Era slăbit de post 
şi, totuşi, a îndrăznit să ducă la îndeplinire visul, fără a-şi 
lua nici un răgaz. Pentru a ajunge la cuibul vulturului, 
băiatul trebuia să se lase în jos, folosindu-se de lasou. 
Pentru că lasoul era prea scurt şi pentru că tânărul era sleit 
de puteri, s-a lăsat să cadă în cuib. Capătul lasoului a rămas 
undeva, deasupra lui şi băiatul nu mai avea cum să se 
prindă de el. 

— Cumplit! A exclamat Klara. Şi nu mai exista nici o cale 
de a pleca din cuib? 

— Niciuna, a spus bătrânul, zâmbind. Vulturii nu-şi fac 
cuiburile în vecinătatea cărărilor omului. Puii erau singuri 
în cuib, iar tânărul le-a tăiat capetele şi ghearele, 
aruncându-le trupurile. Acum Vulturul cel Tânăr trebuia să 
se gândească la o cale de scăpare, dar nu avea niciuna. 
Deasupra lui se afla capătul lasoului, la care nu putea 
ajunge. Sub el se căsca prăpastia. Copilul se afla în cuibul 
din care nici măcar un şobolan n-ar fi putut scăpa, darămite 
un om! În timp ce cugeta la toate astea, băiatul a văzut 
vulturul venind. În gheare avea o sălbăticiune pe care o 
vânase pentru pui. Furioasa mamă a lăsat prada din gheare 
şi s-a năpustit asupra omului din cuib. Tânărul a scos cuțitul 
ca să se apere, dar, în aceeaşi clipă, a auzit o voce care i-a 
spus: „Nu o ucide, nu o răni, căci dacă vei face astfel, vei fi 
pierdut!” 

— Groaznic! A exclamat soţia mea. 

— Da, a spus Inciu-Inta. Tânărul a trecut printr-o 
încercare prin care nu oricine ar fi putut să treacă. 

— Bietul băiat! Şi cum s-a descurcat? 

— Nu trebuie să spuneţi „bietul băiat”. Trebuie să spuneţi 
„neînfricatul, înțeleptul, curajosul băiat”! Aici nu încape 
mila! Aici nu încape decât admiraţia! Aţi văzut că acest cuib 
de vultur este pe o ieşire din stâncă. Aici se află şi o 
adâncitură în care vulturul şi-a pus bucăţi de lemn. Trebuie 
să ştiţi că vulturul îşi face în fiecare an un cuib din ce în ce 
mai înalt. Aici, în această adâncitură s-a ascuns copilul, 


atunci când vulturul s-a repezit furios asupra lui şi s-a 
apărat. A lovit pasărea cu bucăţile de lemn, gândindu-se tot 
timpul la o cale de scăpare. Tot cugetând şi negăsind nici o 
cale de scăpare, Vulturul cel Tânăr s-a gândit să-l facă pe 
duşmanul înaripat să-l ducă în zbor, din înălţime până jos. 

— Dar era prea greu! A spus soţia mea. 

— Băiatul s-a gândit că n-o să fie vorba de un zbor lin, 
pentru că vulturul va face tot ce îi va sta în putere ca să-l 
poarte prin văzduh. Oricum, avea să fie vorba de un zbor şi 
nu de o prăbuşire în gol. Băiatul a sperat ca vulturul să-l 
ţină în aer cu aripile lui uriaşe. Trebuia să lege vulturul 
astfel, încât să nu-l poată răni nici cu ghearele şi nici cu 
ciocul. Orice copil ştie cum se poate face asta. Băiatul avea 
cu sine curele, iar cu ajutorul unui băț, ela silit vulturul să 
ţină gâtul şi ciocul întinse. Tot din lemn, Vulturul cel Tânăr a 
făcut un fel de gratii, forțând vulturul să-şi bage capul prin 
ele pentru a-l apuca. După ce băiatul a pregătit tot ce-i era 
de trebuinţă, vulturul a venit în zbor pentru a ataca. Se 
pare că găsise trupurile puilor, căci mama era parcă mai 
furioasă decât atunci când atacase prima dată. Imediat ce a 
venit în cuib, tânărul i-a prins capul cu ajutorul curelelor, 
silind-o să-şi ţină gâtul şi ciocul întinse. Cu alte curele, 
băiatul i-a descleştat ghearele. După aceea, Vulturul cel 
Tânăr a tras spre sine pasărea şi a legat-o mai bine. Astfel, 
nici cel care ataca, nici cel care fusese atacat nu au fost 
răniţi. Acum trebuia să urmeze lucrul cel mai însemnat: 
zborul care aduce a prăbuşire, sau prăbuşirea care avea să 
fie asemenea unui zbor. 

— Mulţumescu-ţi Doamne că n-am fost eu în locul 
băiatului! A exclamat Dick Hammerdull. Mie-mi este mai 
lesne să stau în jurul a zece focuri, împreună cu nişte 
indieni care n-au gânduri paşnice, decât să mă aflu într-un 
cuib de vultur! Ce zici, Pitt Holbers, vulpoi bătrân? 

— Dacă tu crezi că n-ai destul curaj pentru a înfrunta un 
vultur, atunci sunt de părerea ta. 


— Dacă am, sau nu destul curaj, asta nici nu mai contează. 
Oricum, nu se cade să trăncăneşti atâta. Tare-aş fi vrut să te 
văd pe tine în locul Vulturului cel Tânăr! 

Fără să ia în seamă vorbăria celor doi vânători, Inciu-Inta 
şi-a continuat povestea: 

— Acum băiatul putea părăsi cuibul vulturului. Fără să 
piardă o clipă, tânărul s-a dus la buza cuibului. Ochii 
nemiloşi ai vulturului ardeau de furie, şi, totuşi, acest vultur 
era singurul care-l putea salva. Băiatul s-a legat cu cele mai 
bune şi mai trainice curele de ghearele păsării, astfel încât 
aceasta să nu-l poată lovi cu aripile peste faţă. Apoi a tăiat 
curelele cu care legase aripile vulturului, strigând: „Oh, 
Manitou, ajută-mă”! Vulturul a început să biciuie aerul cu 
aripile sale, ducând cu sine băiatul dincolo de marginea 
cuibului. 

— Spune, spune mai departe! Spune mai repede! A 
exclamat tăcutul Pitt Holbers. 

— O, Doamne! A strigat Klara, la rândul ei, împreunându-şi 
mâinile. 

— Băiatul închisese ochii, a continuat Inciu-Inta. Se 
prăbuşise oare? Nu! Dacă s-ar fi prăbuşit, s-ar fi lovit de 
stânci. Timpul trecea şi el era încă în viaţă. Deasupra lui se 
auzea foşnetul aripilor, iar el plutea încolo şi-încoace. 
Vulturul a ţipat. Ţipătul său a răsunat prin munţi şi prin văi, 
astfel că orice om trebuia să privească spre cer. Băiatul a 
deschis ochii. A văzut că se îndrepta spre pământ, plutind în 
cercuri din ce în ce mai mici. Nu se prăbuşea, pentru că 
vulturul se zbătea din toate puterile. Pasărea ducea o 
povară prea grea şi asta o trăgea în jos. În apropierea 
castelului, pasărea şi copilul au atins pământul. Copilul nu 
era încă în siguranţă. Nu mai avea cuțitul şi nu putea să taie 
curelele cu care se legase de ghearele vulturului. S-a încins 
o luptă, o luptă în care vulturul s-a dovedit a fi mai puternic 
decât băiatul. Pasărea îl lovea cu aripile pe Vulturul cel 
Tânăr. Asta n-a durat decât câteva clipe, fiindcă cei doi se 
aflau chiar în faţa noastră, a lui Tatellah-Satah şi a mea. Am 


luat o piatră şi am omorât vulturul. Vulturul lovise copilul cu 
aripile, dar copilul era fericit, zâmbea, pentru că avea ceea 
ce îşi dorise: leacul. De atunci băiatul este numit Vulturul 
cel Tânăr. Cel mai mult îi place să vorbească despre zbor. El 
a fost în oraşele albilor pentru a învăţa să zboare. 

— Şi acum ştie să zboare? A întrebat soţia mea. 

— Asta nu cunosc. El vrea să construiască aripi. Cred că 
vrea să încerce să zboare, dar despre asta ştim numai noi. 

În timp ce bătrânul indian povestea, făcusem o bucată 
bună de drum. Acest drum ducea prin văi şi prin prăpăstii 
care se deschideau către toate direcţiile, aşa că ar fi greu 
de spus dacă mergeam spre nord, spre sud, spre est, sau 
spre vest. Eram plecaţi deja de trei ore. Tot înaintând, am 
ajuns la un mic râu ale cărui unde limpezi ne dădeau de 
veste că apa venea de undeva dintre stânci. 

— Acesta e râul peşterii, a spus Inciu-Inta. Vom merge de- 
a lungul lui şi vom ajunge de-a dreptul la ţinta noastră. 

Am urmat cursul râului. Drumul urca şi ne îndreptam din 
nou spre Mount Winnetou, dar, de această dată, venind din 
altă direcţie. Făcusem, de fapt, un ocol. 

Valea râuleţului era plină de brazi. Pe alocuri, copacii erau 
atât de deşi, încât abia dacă puteam trece printre ei. Am 
înaintat astfel cu greu, preţ de o jumătate de ceas. Apoi, 
dintr-o dată, copacii s-au dat parcă la o parte din calea 
noastră şi ne-am urmat drumul, mergând drept înainte. Am 
ajuns apoi în faţa unei adâncituri asemănătoare cu un 
crater, tăiat în două de apele râului, a cărui matcă era 
parcă trasată cu o riglă. Pe laturile acestei adâncituri se 
zăreau copaci foarte înalţi. Se puteau vedea aici şi tufişuri 
foarte dese. larbă era, de asemenea, din belşug. Exista 
hrană destulă pentru sute de cai, hrană care ar fi ajuns 
chiar pentru mai mult timp. 

— Aceasta este Valea Peşterii, a spus Inciu-Inta. 

— Şi unde e peştera? A întrebat soţia mea. 

— În fundul văii. Peştera dă spre Mount Winnetou. 

Ne-am continuat drumul. 


Acesta era, aşadar, locul în care voiau să se aşeze 
războinicii sioux, utah, kiovaşi şi comanşi. Locul nu era 
prost ales, numai că cel ce ar fi vrut să ne atace pornind de 
aici, ar fi fost silit să facă un drum greu de patru ore, sau 
poate că exista altul mai scurt, în cazul acesta, era el 
cunoscut duşmanilor noştri? Mă tot gândeam la lucrurile 
acestea pentru că mi se păreau deosebit de importante şi 
aveam să mă conving curând că grijile mele erau 
întemeiate. Mi-am strunit calul şi le-am făcut semn şi 
celorlalţi să se oprească, pentru că văzusem nişte urme. Am 
descălecat şi am început să le cercetez. Aceste urme 
fuseseră lăsate de doi cai. Călăreţii veniseră însă pe un alt 
drum decât cel pe care venisem noi. Ei coborâseră de 
undeva, din stânga noastră şi asta în urmă cu numai o oră. 
Undeva, în faţa noastră, se aflau doi călăreţi. În orice caz, 
erau indieni, mai mult nu se putea spune despre ei. Am scos 
un revolver din buzunar şi ne-am continuat drumul încet şi 
cu multă atenţie. Am înaintat unul în spatele celuilalt, 
mergând pe urmele lăsate în pământul moale, care duceau 
spre fundul văii. 

— Ştiu atât de bine unde se află, încât au luat-o de-a 
dreptul prin munţi, am spus eu. 

I-am văzut pe cei doi călăreţi pe care îi căutam. Amândoi 
erau întinşi pe burtă şi priveau ceva care părea a fi o 
bucată de hârtie... 

— Merg la peşteră, a spus Inciu-Inta. Asta înseamnă că 
ştiu unde se află ea. 

Ne apropiam de fundul văii, mai precis de locul în care apa 
izvora din stâncă. Am văzut o deschizătură mare, de trei ori 
mai lată decât râul şi atât de înaltă, încât se putea intra 
foarte uşor în ea. Aceasta era intrarea în peştera pe care 
urma s-o cercetăm. În faţa acestei intrări era un loc viran, 
acoperit cu pietriş. Ne-am oprit şi am descălecat fiindcă i- 
am văzut pe cei doi călăreţi pe care-i căutam. Amândoi erau 
întinşi pe burtă şi priveau ceva care părea a fi o bucată de 


hârtie. Caii celor doi păşteau liniştiţi. Prin apropiere am 
zărit şeile, genţile, precum şi puştile. 

Ne-am dus caii puţin mai înapoi, pe drumul pe care 
venisem. Am vrut să-i legăm, pentru a nu ne trăda 
prezenţa. Ne-am întors şi ne-am ascuns după nişte tufişuri 
pentru a-i observa pe călăreţi. 

— Îi recunoşti? Am întrebat-o pe soţia mea. 

— Nu, a spus ea, dând din cap. 

— Cu toate astea, vreau să-ţi spun că i-ai văzut chiar timp 
de mai multe ore. 

— Unde? 

— În Casa Morţii, în timpul marelui sfat al căpeteniilor. Cei 
pe care-i vezi sunt vraci. Unul dintre ei este vraciul 
kiovaşilor şi celălalt este vraciul comanşilor. Ei sunt cei care 
au pus leacurile în altar. 

— Tu vezi mai bine ca mine, a spus Klara. Eu nu le-am 
zărit feţele la lumina slabă a focurilor. 

— Nu i-am văzut mai bine decât tine, dar un om care 
trăieşte în Vestul Sălbatic se sileşte să reţină cât mai bine 
feţele celor pe care-i observă. Tu nu eşti obişnuită să faci 
astfel. Hârtia pe care o privesc pare să fie de mare preţ 
pentru ei. Cred că este o hartă, sau ceva asemănător. Îşi 
mişcă degetele pe ea atât de repede, de parcă s-ar 
contrazice. Vorbesc atât de tare, încât aproape că se aude 
pân-aici ce-şi spun. Mă strecor până la ei, ca să aflu ce 
vorbesc. 

— Singur? A întrebat soţia mea, dezamăgită. 

— Da, singur, i-am răspuns eu, zâmbind. Nu cumva vrei să 
mă însoţeşti? Dacă ne-am strecura amândoi până lângă ei, 
s-ar putea să facem cam mult zgomot. 

— Şi eu mă tem să nu păţeşti ceva. Nu-mi place să te las 
singur la primejdie. 

— Foarte drăguţ din partea ta, dar în situaţia în care ne 
aflăm este mai bine să mă duc singur. Cel ce m-ar însoţi mi- 
ar putea strica socotelile. Ai puţină răbdare! Poţi să mă 
urmezi mai târziu, împreună cu prietenii noştri. 


Soţia mea era nevoită să se mulţumească cu această 
explicaţie. 

Le-am spus celor doi vânători şi lui Inciu-Inta ce aveam de 
gând să fac şi m-am strecurat printre tufişuri, pentru a mă 
apropia mai mult de cei doi indieni. Asta n-a fost deloc greu, 
fiindcă vracii erau atât de prinşi de treburile lor, încât nu 
aveau ochi să vadă şi nici urechi să audă ce se întâmpla în 
jurul lor. Am ajuns atât de aproape de ei, încât dacă aş fi 
întins mâna de după tufişul în spatele căruia mă 
ascunsesem, aş fi putut atinge piciorul vraciului kiovaş care 
era întins pe burtă. 'Tot ceea ce vorbeau era foarte 
important atât pentru ei, cât şi pentru noi. 

Ceea ce credeam eu că era o bucată de hârtie s-a dovedit 
a fi, de fapt, o bucată de piele albă, care era acoperită pe 
ambele feţe cu simboluri, sau cu litere. Pe una dintre feţele 
bucății din piele se putea vedea o reprezentare exactă a 
Muntelui lui Winnetou şi un plan al „castelului” în care 
locuia păstrătorul marilor leacuri. Pe cealaltă faţă a fâşiei 
de piele albă am zărit o hartă a peşterii în faţa căreia ne 
găseam. Cei doi vorbeau foarte aprins între ei. Harta era 
întoarsă pe toate părţile. Cei doi pronunţau numele 
diverselor locuri consemnate pe hartă, le căutau şi le 
găseau. Am încercat să rețin toate aceste nume şi să mi le 
întipăresc în minte. Am aflat că harta aparţinea vraciului 
comanşilor. El moştenise această hartă de la una dintre 
rudele sale. În afara acestui vraci, nimeni nu ştia de 
existenţa acestei hărţi şi numai datorită importantului scop 
pe care comanşul îl urmărea se hotărâse să dea în vileag 
taina sa. 

Vraciul kiovaşilor era stăpânit de dorinţa de a reţine tot ce 
conţinea harta. 

— Oare este totul întocmai aşa cum este zugrăvit pe 
această piele? A întrebat kiovaşul. Suntem cu adevărat aici, 
în acest loc? 

Întrebând, vraciul a pus degetul pe un anumit punct de pe 
hartă. 


— Da, a răspuns celălalt. 

— Şi de aici se poate merge, pe sub pământ, până la 
Mount Winnetou? Se poate merge chiar călare? 

— Desigur. 

— Şi pe drumul ăsta vrei să ne duci pe noi şi pe cei patru 
mii de războinici până în casa în care se află Tatellah-Satah 
şi toţi apropiații săi? Uff, uff! Acesta-i un plan minunat! 
Fratele meu roşu a mers vreodată pe drumul acesta? A 
ajuns vreodată până sus? 

— Nu, dar unul dintre înaintaşii mei a pornit pe acest 
drum şi a ajuns sus. Se poate merge acolo pe mai multe căi, 
dar el a găsit calea pe care vreau să vă călăuzesc şi eu. 

— Vom ajunge în spatele cascadei? 

— Da. Acolo se poate merge şi călare. Se poate ieşi din 
peşteră şi pe alte căi, dar numai pe jos. 

— Şi dacă nu izbutim? Dacă cei patru mii de războinici, 
aflaţi în peşteră, nu vor mai putea înainta şi nici nu vor mai 
putea da înapoi? Fratele meu trebuie să se gândească la 
cele trebuincioase pentru atâţia oameni şi pentru caii lor. 

— M-am gândit la toate. De aceea am pornit-o înainte 
pentru a cerceta peştera şi te-am luat cu mine doar pe tine, 
fiindcă eşti un păstrător al leacurilor ca şi mine, ca şi 
Tatellah-Satah. În tine pot să mă-ncred. 

— Atunci, să nu mai pierdem vremea! 

Spunând acestea, vraciul s-a ridicat de la pământ. 

Cei doi nu se certaseră, dar discutaseră atât de aprins, 
încât mi se păruse că se contraziceau. 

Vraciul comanş s-a ridicat, de asemenea, în picioare, 
împăturind cu grijă harta pentru a o pune la păstrare. Am 
ieşit, la rândul meu, din ascunziş şi le-am spus: 

— Fraţii mei roşii vor trebui să mai piardă puţin timp 
înainte de a-şi vedea de treburile lor. 

— Uff! A exclamat kiovaşul, speriat. Un alb! 

— Uff, uff! A strigat în acelaşi timp, comanşul. O faţă 
palidă! Nelăsându-l să se dezmeticească, i-am smuls 
comanşului harta din mână, am băgat-o în buzunar, m-am 


aşezat astfel încât cei doi să nu poată pune mâna pe puşti şi 
le-am spus: 

— Voi păstra deocamdată harta şi vă voi ajuta să găsiţi 
drumul prin peşteră. 

Cei doi îşi reveniseră şi s-au pregătit de luptă. 

— Cine eşti tu, de îndrăzneşti să mă furi? M-a întrebat 
comanşul. Punând această întrebare, indianul se apropia de 
mine, încercând să apuce puşca. 

Am scos pistolul şi am replicat: 

— Eu nu fur! Dacă această hartă este, într-adevăr, a ta, ţi-o 
voi da înapoi. Nu te apropia de puşti, că trag! Nu sunt 
singur! 

Le-am făcut semn celor care mă însoțeau. Inciu-Inta, cei 
doi vânători şi războinicii din clanul „Winnetou” s-au 
apropiat îndată. Soţia mea a venit în urma lor, şovăind. 

— Uff! Uff! A exclamat kiovaşul cuprins de spaimă. 

— Uff! Uff! O squawa albă! A strigat la rândul său, 
comanşul. 

— Aţi auzit de această squawa albă, le-am spus eu. 

— Ce ne priveşte pe noi o sqguawa? A întrebat comanşul, cu 
indiferenţă. 

— Eu vă spun că şefii de trib ai comanşilor, kiovaşilor, 
sioucşilor şi războinicilor utah îşi dau toată osteneala 
pentru a ne prinde pe amândoi, pe ea şi pe mine. 

— Pentru a o prinde. pe. Ea şi. pe. Tine? Uff! Atunci tu. Tu. 
Trebuie să fii. 

— Old Shatterhand! A strigat kiovaşul. 

— Old Shatterhand! A exclamat şi comanşul. Duşmanul 
nostru de moarte! 

— Asta-i o minciună! Eu nu sunt duşmanul nimănui. 
Întrebaţi-le pe căpeteniile voastre de câte ori le-am cruțat! 
Întrebaţi-i pe bătrânii voştri războinici de câte ori au auzit 
din gura mea vreo vorbă de ură sau de câte ori am făptuit 
eu ceva ca să mă răzbun! Sufletul meu este aproape de toţi 
oamenii. Sufletul meu este aproape şi de voi şi sunt gata să 
vă ajut, împiedicându-vă să duceţi la îndeplinire planurile 


care vă vor aduce nenorocirea. Un astfel de plan puneţi voi 
la cale astăzi! Voi face tot ce-mi stă-n putere pentru a 
zădărnici totul. Aşezaţi-vă şi daţi-mi cuţitele! Sunteţi 
prizonieri! 

— Nu suntem prizonieri, noi suntem. 

Cu aceste cuvinte, vraciul comanş s-a repezit la mine. Am 
făcut un pas spre dreapta, l-am prins în braţe şi l-am 
aruncat la pământ. Inciu-Inta, uriaşul, i-a pus genunchiul în 
piept şi l-a imobilizat, fără a-şi da prea multă osteneală. 
Vânătorii s-au ocupat între timp de kiovaş. Cei doi vraci 
erau legaţi fedeleş, astfel încât nu se mai puteau mişca. Ne- 
am aşezat lângă ei. Războinicii din clanul „Winnetou” au 
adus caii. Am scos harta din buzunar şi am privit-o cu 
atenţie. Se confirma tot ce vorbiseră cei doi vraci între ei. L- 
am întrebat pe comanş: 

— Să-mi spună Avat Iovavh dacă are multe cărţi, adică 
dacă are o bibliotecă. 

— Nu, nu am, a răspuns el. Niciunul dintre războinicii 
comanşilor nu are aşa ceva. 

— Ştie Avat Tovavh unde se află o astfel de bibliotecă? 

— La Mount Winnetou, la Tatellah-Satah. 

— Şi nicăieri altundeva? 

— Nu am ştiinţă de o altă bibliotecă. 

— Atunci nu îţi voi înapoia această hartă, ci o voi da 
proprietarului ei. Ea este a lui Tatellah-Satah şi i-a fost 
furată. 

— Nu-i adevărat! A strigat vraciul. 

— Este adevărat, am spus eu, calm. 

— Dovedegşte! 

— Imediat! Cred însă că nu ai să mă poţi înţelege pe de-a- 
ntregul. Această hartă are un număr, un număr aşa cum 
obişnuiau să-l scrie vechii mayaşi?74 care grăiau în dialectul 
poconci. Aici, în colţul de jos sunt înscrise sutele. Iată, Jo- 
tuc, aceasta înseamnă de cinci ori douăzeci, adică o sută. În 
celălalt sunt înscrise zecile şi unităţile. Wuk-laj, aceasta 
înseamnă şapte şi zece, adică şaptesprezece. Această hartă 


are numărul 117 din cadrul unei biblioteci, sau din cadrul 
unei anumite părţi a unei biblioteci. Am să i-o arăt lui 
Tatellah-Satah şi se va vedea dacă această hartă îi aparţine. 

— N-ai să-i arăţi nimic! Harta asta a fost furată, dar a fost 
furată acum, de tine! Tu eşti hoţul! 

— Taci, că de nu, îţi dau una peste bot, secătură bătrână! 
L-a întrerupt Dick Hammerdull. Unde-s fraţii Enters? 

Această întrebare era bine venită. Astfel, indienii îşi 
puteau da seama că nu suntem chiar atât de neştiutori 
precum ne credeau ei. Vracii au fost, într-adevăr, surprinşi, 
dar şi-au ascuns repede sentimentele şi comanşul a 
întrebat, aparent nepăsător: 

— Fraţii Enters? Cine sunt fraţii Enters? 

— Sunt cei doi fraţi care-au promis că ne vor da pe mâna 
voastră. Acum aţi aflat destule lucruri care să vă 
lămurească de faptul că n-avem de gând să ne purtăm prea 
gingaş cu voi. Mai spuneţi o vorbă care să nu ne fie pe plac 
şi o să vedeţi ce-o să păţiţi! 

Această izbucnire a lui Hammerdull nu fusese necesară, 
dar în ziua aceea Dick avea din nou în faţa sa, după multă 
vreme, nişte prizonieri, aşa că i-am lăsat bătrânului vânător 
plăcerea de a face pe eroul. Din acel moment, cei doi vraci 
n-au mai scos o vorbă. Numele de Enters şi explicaţiile lui 
Dick îşi făcuseră efectul. 

Ne-am folosit de ocazia pe care o aveam, pentru a ne 
odihni şi pentru a lua micul dejun. Soţia mea a despachetat 
alimentele pe care le adusesem cu noi. Am scos şeile de pe 
cai, astfel încât să se adape şi să pască. Pentru mine harta 
era însă mult mai importantă decât mâncarea. Am început 
s-o studiez, cerându-i sfatul lui Inciu-Inta, care spusese că 
ar cunoaşte foarte bine peştera. Explicaţiile bătrânului nu 
corespundeau întocmai cu însemnările de pe hartă. 
Conform desenului, exista o singură intrare în peşteră şi 
anume acea intrare în faţa căreia ne aflam. Existau trei 
ieşiri, dintre care una era destul de mare pentru a permite 
unor călăreţi s-o folosească şi să ajungă în spatele cascadei. 


Celelalte două ieşiri puteau fi folosite numai de pedeştri. 
Una dintre ele dădea chiar către „castelul” lui Tatellah- 
Satah, iar pe cealaltă se ajungea undeva sus, chiar în 
apropierea locului unde urma să fie dispusă statuia lui 
Winnetou, sau lângă unul dintre Amvoanele Diavolului. 
Inciu-Inta nu cunoştea însă niciuna dintre aceste ultime 
două căi. Bătrânul ştia că, pe timpuri, peştera avusese mai 
multe intrări şi ieşiri, dar acestea fuseseră astupate. Nu a 
putut să-mi spună de ce fusese făcut acest lucru şi pentru el 
acest fapt nu fusese demn de luat în seamă. Inciu-Inta 
spunea că drumul prin peşteră era foarte lat, că ducea în 
sus şi că se termina într-un grup de stalactite şi 
stalagmite75, adică în nişte „pietre-picătură”, cum le 
numea bătrânul indian. Inciu-Inta mai spunea că acest grup 
de stalactite şi stalagmite se afla undeva, la sud de Cascada 
de Dantelă şi că apele cascadei puteau fi auzite chiar din 
peşteră de cel ce avea auz bun. 

Care era adevarul? Oare Inciu-Inta cunoştea bine peştera, 
sau era corect drumul indicat pe hartă? Înclinam să cred că 
harta era exactă şi m-am hotărât să mă bazez pe ea, cel 
puţin în legătură cu ieşirile din peşteră. În ceea ce privea 
drumul până la aceste ieşiri, eram decis să mă las călăuzit 
de bătrânul slujitor. Am vrut să luăm caii cu noi şi ne-am 
gândit că vom fi nevoiţi fie să ne întoarcem la intrarea în 
peşteră, fie să ne îndreptăm spre locuinţa noastră, dacă am 
fi găsit ieşirea. Dacă interiorul peşterii era, într-adevăr, atât 
de lat şi de înalt, încât putea să treacă un călăreț, nu avea 
rost să lăsăm caii, să ne întoarcem şi să parcurgem apoi un 
drum de patru ore. Inciu-Inta era de părere că, dacă am fi 
luat caii cu noi, am fi fost nevoiţi să ne întoarcem, dar eu mă 
gândisem că nimeni n-ar fi avut interesul să astupe complet 
cele trei ieşiri din peşteră. Credeam cu tărie că aceste ieşiri 
fuseseră doar acoperite şi mă bazam pe perspicacitate şi pe 
agerimea ochilor. 

După ce am mâncat, ne-am pregătit să cercetăm peştera. 
Aveam cu noi făclii şi lumânări. Am căutat printre lucrurile 


prizonierilor noştri şi am constatat că şi ei se înarmaseră cu 
asemenea obiecte. Inciu-Inta se gândise la frigul şi la 
umezeala din peşteră. De aceea luase pături indiene subţiri, 
dar impermeabile. Aceste pături, în care ne-am înfăşurat, 
aveau să ne servească drept pelerine. Am înşeuat 
patrupedele, i-am legat pe cei doi vraci pe caii lor, am 
aprins câteva făclii, am încălecat şi am pornit într-o 
călătorie subterană în care îmi pusesem mari speranţe, deşi 
nu urmăream un scop anume. 

Mi-aş dori din toată inima să pot descrie cititorilor această 
minunată peşteră, numai că nu prea ştiu cum aş putea să 
fac asta, fiindcă vorbele pălesc în faţa frumuseţii. Nu-mi 
rămâne decât să dau glas impresiei pe care mi-a făcut-o. 
Am trecut printr-o minunată lume subpământeană. În 
frunte se aflau Inciu-lInta şi un războinic din clanul 
„Winnetou”, care purta o torţă în mână. În spatele lor ne 
aflam noi, soţia mea şi cu mine. În urma noastră veneau cei 
doi prizonieri, iar aceştia erau însoţiţi de cei doi vânători şi 
de ceilalţi războinici „Winnetou”, unii dintre ei purtând 
făclii. 

Calea pe care înaintam ducea din ce în ce mai mult în sus. 
Acest lucru nu ne punea însă probleme foarte mari. Peştera 
era atât de înaltă, încât nu am fost nevoiţi să descălecăm 
nici măcar o dată de-a lungul drumului. Niciuna dintre 
„încăperile” subterane prin care am trecut nu era 
asemănătoare alteia. Totul era uluitor, o permanentă 
surpriză. Uneori eram atât de fascinaţi de ceea ce vedeam, 
încât nu ne puteam stăpâni strigătele de încântare şi de 
uimire. Părea că ne aflăm pe un tărâm de basm, ţesut din 
stalactite şi stalagmite, în care se contopiseră aragonitul76, 
spatul77 şi zgura, reprezentând coloane, tuburi de orgă şi 
alte obiecte pe care parcă nu le zămislise natura. Nu aveam 
timp să ne oprim pentru a admira aceste minunâţii. Trebuia 
să ne continuăm drumul, pentru a vedea dacă puteam 
înainta prin peşteră, sau nu. Am trecut astfel prin ganguri, 
holuri, cămăruţe mici, săli imense, biserici, troițe, saloane 


încadrate de coloane colosale. Am trecut peste adevărate 
prăpăstii, din adâncul cărora se auzea susurul râului. Ne- 
am strecurat printre fire subţiri de apă care păreau să ude 
florile unei grădini nevăzute. Am trecut pe sub bolți, din 
înălțimile cărora părea că ploaia se revarsă asupra noastră. 
Am trecut pe lângă mici cascade. Nu ne-am oprit însă, ci am 
continuat să înaintăm, până când am ajuns în locul în care 
drumul s-a îngustat, dar s-a îngustat atât de mult, încât nu 
mai puteam înainta decât pe jos. 

— Am avut dreptate, a spus Inciu-lInta. Pe aici nu se mai 
poate trece călare. Dar, ascultați! Se aude foşnetul apelor 
cascadei! Nu cred că există vreo ieşire care să dea în 
spatele ei. 

Se părea că indianul avea dreptate. Ne aflam într-un 
coridor mic. Acest coridor era blocat de stalactite şi 
stalagmite şi se continua apoi într-un gang foarte strâmt 
care ducea spre dreapta. Pe hartă se putea vedea însă că 
drumul nostru mergea drept şi era desenat şi gangul care 
se ramifica spre dreapta. Acum avea să se dovedească dacă 
mă puteam baza, într-adevăr, pe perspicacitate şi pe 
agerimea ochilor. Am început să examinez stalactitele şi 
stalagmitele şi am observat că nu trebuia să fii deosebit de 
inteligent pentru aţi da seama despre ce era vorba de fapt. 
Stalactitele sunt conurile calcaroase care se formează pe 
tavanul peşterilor, stalagmitele sunt acele formaţiuni conice 
care se grupează pe solul peşterilor. Dacă stalactitele se 
unesc cu stalagmitele, în cursul formării lor, acestea 
alcătuiesc coloane. Stalactitele se pot deosebi uşor de 
stalagmite, pentru că ele se formează în mod diferit unele 
faţă de altele. De aceea mi-am dat seama imediat că 
stalactitele erau autentice, dar stalagmitele erau, de fapt, 
stalactite prelungite de mâna omului în locul în care se 
aflau acum şi fuseseră fixate pe solul peşterii. Ce sens aveau 
toate acestea? Răspunsul este foarte simplu: aveau rostul 
de a bloca drumul. 


Am descălecat şi am încercat să mişc o „stalagmită” de la 
locul ei şi aceasta s-a desprins foarte uşor. Am îndepărtat 
apoi, pe rând, alte astfel de „stalagmite” şi ceilalţi mi-au 
urmat exemplul. Ne-am putut convinge, după scurtă vreme, 
că drumul pe care venisem se continua, într-adevăr. l-am 
făcut semn lui Dick Hammerdull şi unuia dintre războinicii 
„Winnetou”, care purta în mână o torţă să mă urmeze. Între 
timp, ceilalţi trebuiau să înlăture perdeaua de „coloane”, 
astfel încât să fie destul loc şi pentru cai. 

Am continuat drumul în trei, având grijă să luăm cu noi o 
făclie de rezervă. Am mers pe jos. Drumul era mai abrupt şi 
am auzit foarte clar zgomotul puternic al apei, acel zgomot 
asemănător unor tunete, care îmi aducea aminte de 
cascada Niagara. Era un bubuit atât de puternic, încât nu 
ne mai puteam auzi unii pe alţii. În stânga noastră se vedea 
o prăpastie. Nu ne rămânea decât s-o luăm spre dreapta. 
Am zărit o lumină care trecea parcă printr-un geam foarte 
gros, o lumină lăptoasă şi apoi, deodată, după o cotitură a 
drumului nostru, am zărit apele cascadei prăbuşindu-se de- 
a dreptul în adâncurile lumii subterane şi formând râul, de- 
a lungul căruia am mers pentru a ajunge la peşteră. Vântul 
era atât de puternic, că a trebuit să avem grijă să nu ne ia 
pălăriile. Parcă ne aflam pe un drum de munte din Elveţia. 
Pe o latură nu exista decât stânca, pe cealaltă se căsca 
prăpastia. Drumul era însă atât de lat, încât puteau înainta 
patru cai unul lângă altul. Am continuat şi am trecut de 
cascadă. Foşnetul apei a amuţit dintr-o dată şi s-a făcut 
întuneric. A trebuit să aprindem din nou făclia. Ne-am 
continuat drumul, mergând printr-o galerie care urca şi 
şerpuia spre stânga. Am auzit din nou zgomotul făcut de 
apa în cădere. Acest zgomot a devenit din ce în ce mai 
puternic şi am zărit din nou lumina zilei, dar de această 
dată lumina nu venea de sus, ci din faţă. Am mers către 
punctul luminos şi, în câteva minute, am ieşit din peşteră. 
Ne aflam exact între perdeaua de apă a cascadei şi stânca 
de pe care apele se prăbuşeau în gol. Noi trecusem pe 


lângă locul în care apele cascadei se revărsau în pământ. 
Ne aflam exact în situaţia în care erau turiştii de la cascada 
Niagara care doreau să fie duşi „chiar în spatele cascadei”. 
Era de ajuns să înaintăm între apă şi stâncă, ajungând către 
partea exterioară a cascadei, pentru a pune piciorul pe 
pământ ferm. 

Acum aflasem tot ce dorisem să aflu, aşa că ne-am întors în 
locul în care ne aşteptau tovarăşii noştri de drum. Treaba 
nu era încă terminată. Unele dintre „coloane” erau foarte 
grele, şi, pentru a le da la o parte, trebuia un efort destul de 
mare. Mi-am propus să aflu încotro ducea gangul strâmt din 
dreapta noastră. Am pornit de-a lungul acestui gang, însoţit 
nu de Hammerdull, ci de Inciu-Inta şi de un războinic 
„Winnetou” care urma să ne lumineze drumul. Soţia mea a 
insistat să mă însoţească şi am fost de acord, deşi prezenţa 
ei putea fi stânjenitoare. 

Bănuiam că, mergând spre dreapta, vom ajunge în locul în 
care se înălța încet, încet statuia imensă a lui Winnetou. Pe 
hartă se vedea clar că acest mic gang se bifurca la un 
moment dat. Când am ajuns în locul respectiv, am găsit din 
nou un şir de stalactite puse pe sol, pe post de stalagmite. 
Inciu-Inta nu şi-a dat seama de situaţie şi a continuat să 
meargă înainte, împreună cu războinicul „Winnetou”, pe 
drumul care nu era blocat. Acea bifurcaţie închisă de 
„coloane” era chiar drumul care ducea spre cele două 
Amvoane ale Diavolului şi mi-am propus să-l parcurg singur 
altă dată. Nu le-am spus nimic celor doi indieni şi am 
continuat să mergem pe urmele lor. Drumul ducea la 
„castel”. La un moment dat, părea să se termine. 

— Drumul se sfârşeşte aici, a spus Inciu-Inta, oprindu-se. 

— Nu duce mai departe? Am întrebat eu. 

— Este la fel ca mai-nainte. 

— Da, chiar aşa! Este la fel ca mai-nainte. Dacă dăm în 
lături pietrele, vedem că drumul nu s-a terminat. La treabă! 

Stalactitele care blocau drumul nu erau atât de grele şi le- 
am înlăturat rând pe rând, ajutat de Inciu-Inta. Lucrurile 


stăteau întocmai precum bănuisem: drumul nu se sfârşea 
acolo. Am continuat să înaintăm şi nu am mai întâlnit în cale 
nici stalactite, nici stalagmite. Totul era un şir de grote care 
duceau mereu mai sus. A trebuit să urcăm, pe alocuri 
pieptiş. Apoi şirul de încăperi zămislite de mâna naturii s-a 
terminat şi am urcat de-a lungul unor trepte şi al unor 
cotloane săpate de mâna omului. Nu m-am uitat la ceas şi 
nici nu am numărat treptele, dar înclinam să cred că 
urcasem timp de mai bine de un sfert de oră, când aceste 
trepte au luat sfârşit. Nu mai puteam înainta. În jurul 
nostru nu existau decât pereţi. Nicăieri nu se vedea nici cea 
mai mică crăpătură. 

Deasupra ultimei trepte se afla o placă din piatră care nu 
părea să fie deosebit de grea. Am încercat s-o urnesc, dar 
n-am reuşit. În acest bloc de piatră erau săpate, probabil nu 
fără motiv, două adâncituri. Am băgat cuțitul în aceste 
adâncituri şi am încercat să mişc piatra înainte, înapoi, spre 
dreapta. Nu s-a întâmplat nimic. Când am împins spre 
stânga, am avut impresia că bucata de rocă se mişca pe 
nişte role şi deasupra mea s-a zărit o deschizătură 
dreptunghiulară prin care mă puteam strecura. M-am 
mulţumit să-mi bag mai întâi capul prin deschizătura asta şi 
anume numai până la nivelul ochilor. 

Am zărit, uimit, o încăpere foarte înaltă, în opt colţuri, cu 
două uşi. Pereţii acestei încăperi erau plini de Floarea 
Patimilor. Florile propriu-zise ajungeau până aproape de 
tavanul găurit spre a lăsa lumina zilei să pătrundă în 
încăpere. Florile inundau pereţii şi faptul că se dezvoltau şi 
creşteau, chiar în această perioadă a anului, nu se putea 
datora decât altitudinii şi spaţiului închis. Există peste două 
sute de feluri de astfel de flori, în această încăpere puteam 
observa numai două. Pereţii erau acoperiţi cu Passiflora 
quadragularis, ale cărei flori sunt de un roşu deschis, 
bătând spre roz şi pot ajunge până la un diametru de zece 
centimetri. Pe acest fundal roz se zăreau florile albe de 
Passiflora incarnata, care erau aşezate astfel, încât formau 


o cruce înaltă de aproximativ patru metri. Mă întrebam ce 
rost avea acest simbol al creştinismului aici, în acest loc 
misterios. În faţa mea era o uşă închisă. Imediat ce am 
pătruns cu totul în încăpere, am zărit şi o a doua uşă. Am 
observat că în această cameră, ai cărei pereţi erau 
îmbrăcaţi în flori, erau câteva trepte care duceau către o 
ieşire, mai bine spus, către o uşă închisă cu zăvor. Am urcat 
treptele, am dat zăvorul deoparte şi am ieşit. Mă aflam sub 
cerul liber, dar nu aveam timp să cercetez împrejurimile. 
Am închis uşa, am tras zăvorul, am coborât şi l-am rugat pe 
Inciu-Inta să mă urmeze. Ajuns în ciudata încăpere, 
bătrânul indian a exclamat: 

— Uff! Aceasta este odaia cu flori în care Tatellah-Satah 
vine să se roage! 

— Cui se roagă el? Am întrebat eu. 

— Marelui şi Bunului Manitou, cui să se roage? 

— Dar iată crucea, imaginea creştinismului! 

— Asta-i mâna lui Winnetou. El a sădit florile aşa încât să 
crească astfel. El spunea că acesta-i semnul fratelui său, 
Old Shatterhand. Tot el spunea că nu înţelege încă acest 
semn, dar că va încerca să-l priceapă, pe măsură ce florile 
vor creşte! 

Oricine va înţelege cât de mult m-a mişcat mărturisirea 
bătrânului indian. Nu puteam să mă las însă pradă 
simţămintelor mele. 

— Încotro duce uşa din faţa noastră? L-am întrebat pe 
Inciu-Inta. 

— Spre camera în care doarme Tatellah-Satah. 

— Şi cealaltă? 

— Prin uşa cealaltă se iese afară şi se poate ajunge chiar la 
drumul care duce spre munte. Nimeni n-a bănuit că aici mai 
este o uşă, uşa prin care-am intrat noi. 

Uşa secretă despre care vorbise Inciu-Inta se deschidea cu 
ajutorul plăcii pe care o mişcasem. Era de ajuns să aduc 
placa în poziţia în care se aflase şi această uşă secretă, care 
făcea parte din podeaua camerei, se închidea. 


Au pătruns în cameră soţia mea şi războinicul „Winnetou”. 
Klara nu şi-a putut stăpâni un strigăt de uimire la vederea 
mulţimii de flori. Ea nu auzise nimic din cele ce vorbisem cu 
Inciu-Inta şi, totuşi, a ghicit la ce servea această încăpere. 

— Acesta este un loc de rugăciune! A exclamat ea. 

În mijlocul camerei se afla o bancă peste care fuseseră 
puse blănuri. Soţia mea s-a aşezat pe bancă, chiar în faţa 
crucii şi a spus: 

— Aici se aşeză, desigur, Tatellah-Satah pentru a vorbi cu 
Manitou. Ciudat. În faţa lui se află tocmai semnul mântuirii 
la care se închină atâtea popoare. Acesta este locul în care 
bătrânul vraci se roagă pentru mântuirea rasei lui, un loc în 
care şi eu aş vrea să fiu singură, cu Dumnezeul meu! 

— O să ai ocazia s-o faci, i-am spus eu. Acum trebuie să 
plecăm, dar ne vom întoarce curând aici. 

— Când? 

— Poate chiar peste o jumătate de ceas. Vrem să-i aducem 
pe cei doi ostatici şi să-i purtăm de-aici, pe acest drum, în 
„castel”. Este mai bine pentru noi să ne facem nevăzuţi. Nu 
are nici un rost să ne însoţeşti tot drumul. Oricum, ar trebui 
să te întorci aici. 

— Bine, o să rămân. Dar ce fac, dacă mă găseşte cineva în 
locul ăsta? 

— Fii fără grijă! Nimeni n-o să intre aici stăpânit de 
gânduri rele. În afară de asta, poţi să faci astfel încât să nu 
fii văzută. Urci scările astea, dai zăvorul deoparte, deschizi 
uşa şi ieşi afară. Astfel, nu te va găsi nimeni aici. Nimeni n-o 
să cerceteze dacă uşa este zăvorâtă sau nu. 

— Aşa-i cum spui tu! Nu mai am nicio grijă. Plecaţi liniştiţi. 
Eu v-aştept aici. 

Spunând acestea, Klara s-a aşezat din nou pe bancă. Noi, 
ceilalţi, am părăsit camera, coborând în gangul subteran. 
Am închis uşa secretă cu ajutorul plăcii din piatră şi ne-am 
întors la cei pe care-i lăsasem în urmă. Înlăturaseră o bună 
parte din coloanele formate din stalactite şi stalagmite. 
Treaba era pe sfârşite. M-am aşezat puţin. Cum stăteam 


aşa, am simţit că pică ceva de sus, din tavan. Nu era apăci 
rocă fărâmată. De sus curgea un nisip fin ca făina. Din când 
în când, mai pica şi câte-o piatră de mărimea unui bob de 
mazăre sau chiar de mărimea unei nuci. Făcliile noastre 
aruncau în jur o lumină prea slabă pentru a putea vedea ce 
se întâmpla sus, pe tavanul peşterii. Am zărit, totuşi, o 
crăpătură şi, pentru că în peşteri acest lucru nu este tocmai 
ceva neobişnuit, nu m-am gândit prea mult care ar putea fi 
cauza acestei căderi de nisip şi pietriş. 

Când, în sfârşit, calea pe care ar fi urmat să pornim era 
liberă le-am spus prietenilor mei că trebuia să ne 
despărţim. Cei doi vraci urmau să meargă pe jos, împreună 
cu mine, cu Inciu-Inta şi cu un războinic din clanul 
„Winnetou”, pe drumul din care tocmai ne întorsesem. 
Ceilalţi aveau să meargă călare sub conducerea lui Dick 
Hammerdull, pe drumul care ducea în spatele Cascadei de 
Dantelă. De acolo ar fi urmat să meargă la „castel”. Am 
aşteptat până când au plecat ceilalţi. I-am legat la ochi pe 
cei doi vraci, fără ca vreunul dintre ei să fi opus rezistenţă. 
L-am luat de mână pe comanş şi Inciu-Inta la apucat de braţ 
pe kiovaş. 

Războinicul din clanul „Winnetou” a luat-o înainte, ducând 
făclia în mână. Am parcurs drumul spre „odaia cu flori”. De 
data aceasta însă nu într-o jumătate de oră ca prima dată ci 
într-o ora, fiindcă am înaintat încet, ducându-i de mână pe 
prizonierii noştri. locmai mă pregăteam să mişc placa 
pentru a deschide uşa secretă când am auzit voci. Se părea 
că soţia mea nu era singură. Am mişcat placa atât de încet 
cât am putut, pentru a face zgomot cât mai puţin. Uşa 
secretă fiind dată deoparte, am privit discret în camera cu 
pereţii acoperiţi cu flori, pentru a vedea cine vorbea. Soţia 
mea dispăruse. Pesemne că ieşise afară. Pe bancă, în faţa 
crucii, se afla acum Tatellah-Satah. În jurul său erau 
adunate douăsprezece căpetenii apaşe, toţi războinici 
foarte tineri, dintre care nu cunoşteam pe niciunul. Cel mai 


în vârstă dintre ei nu părea să aibă nici treizeci de ani. 
Bătrânul păstrător al marilor leacuri le vorbea din suflet. 

— Bunul nostru Manitou, spunea bătrânul vraci, este chiar 
mai măreț decât cred oamenii roşii. Ei cred că Manitou este 
doar zeul lor, nu şi zeul tuturor celorlalţi oameni. Ce mic ar 
fi Manitou, dacă toate acestea ar fi adevărate! El ar fi zeul 
câtorva cete de indieni săraci care s-au lăsat călcaţi în 
picioare de omul alb! Cât de măreț ar fi atunci Dumnezeul 
omului alb! Cât de mult ar trebui să ne dorim noi, indienii, 
ca Dumnezeul albilor să ia locul lui Manitou! Această 
dorinţă ne-a fost împlinită înainte ca noi s-o avem. lată! 
Aveţi în faţa voastră crucea! Ea înfloreşte pentru a ne 
mântui pe noi! Ea ni-lia pe Manitou pentru a ni-l da înapoi 
pe Manitou. Crucea ne spune că există un singur Dumnezeu 
care este Atotputernicul, înțeleptul, Atoateştiutorul, 
Atoateiubitorul. Crucea ne spune că noi vrem puterea şi 
bunătatea lui Dumnezeu numai pentru noi, pentru noi care 
suntem cel mai nefericit popor, pentru noi care suntem cea 
mai oropsită dintre rase. Crucea îşi are rădăcina în pământ 
şi se înalţă spre Dumnezeu. Aceasta ne spune crucea. 
Crucea îşi întinde însă şi braţele pentru a-i cuprinde, pentru 
a-i îmbrăţişa pe toţi oamenii de pe pământ. Acesta este un 
alt lucru pe care ni-l spune crucea. Nimeni înaintea noastră 
n-a ştiut toate acestea. Old Shatterhand a fost acela care 
ne-a spus aceste lucruri. Noi n-am vrut să le auzim. Unul 
singur a simţit solia lui Old Shatterhand pătrunzându-i în 
suflet şi acela a fost Winnetou. Ela privit în jur, a căutat. În 
cele din urmă a început să creadă. Pe măsură ce a început 
să creadă tot mai mult, a venit la mine din ce în ce mai des 
şi m-a rugat să-i dau voie să sădească aceste flori care să 
alcătuiască o cruce, chiar aici, în odaia în care-mi fac 
rugăciunile. El a mai dorit să-l aducă la mine pe Old 
Shatterhand. El trebuia să vadă aici că în sufletul fratelui 
său, Winnetou, exista un singur Manitou. Eu l-am urât pe 
Old Shatterhand. Winnetou a plecat şi nu s-a mai întors 
nicicând. S-au întors numai gândurile şi dorinţele pe care le 


purta în suflet. Toate acestea m-au făcut să vin aici, în acest 
loc, în fiecare zi. Toate acestea m-au învăţat să nu mă mai 
rog la Manitou, Dumnezeul oamenilor roşii, ci la marele, 
atotputernicul Manitou al lui Old Shatterhand, singurul 
care ne poate face pe noi, copiii săi roşii, să devenim ceea 
ce vrem să fim. Astăzi, el, Old Shatterhand, se află printre 
noi. Eu i-am deschis inima şi uşa casei mele. Astăzi îl iubesc. 
Astăzi ştiu că fără el nu pot întreprinde nimic, aşa cum rasa 
roşie nu poate întreprinde nimic fără rasa albă. El va fi faţa 
palidă care ne va aduce leacurile. Ştiţi ce înseamnă asta? El 
va fi acela care ne va uni prin dragoste, chiar dacă noi ne- 
am dat pradă urii şi am vrut să ne nimicim unii pe alţii. Şi în 
timp ce noi. 

Vraciul s-a oprit deodată. Făclia noastră, pe care nu 
putusem s-o stingem, a început să trosnească şi să scoată 
scântei şi fum. Fumul a pătruns prin gaura din podea şi 
indienii l-au simţit imediat. Toţi şi-au îndreptat privirile spre 
locul din care venea fumul, iar Tatellah-Satah s-a ridicat de 
la locul său. Nu aveam altă soluţie decât aceea de a ieşi din 
ascunzătoare. 

— Old Shatterhand! A exclamat bătrânul vraci. Old 
Shatterhand, despre care tocmai vorbeam! 

— Old Shatterhand? El este? Au întrebat tinerele 
căpetenii. 

— Da, el este, a răspuns bătrânul. Dar iată o gaură-n 
pământ. Încotro duce ea? De unde vii? 

Aceste întrebări îmi fuseseră adresate mie. M-am 
îndreptat spre Tatellah-Satah, am scos din buzunar harta 
pe care o aveam de la vraciul comanş, am despăturit-o şi i- 
am dat-o. 

— Priveşte! Vei vedea tu însuţi de unde vin! Bătrânul a 
văzut numerele de pe hartă şi a exclamat: 

— Din biblioteca secretă! Asta-i harta care i-a fost furată 
unuia dintre înaintaşii mei. Hoţul a fost căutat, dar nu a fost 
găsit. S-a crezut că cel care a furat harta a fost vraciul 
comanşilor, căci el a fost oaspete aici timp de mai multe 


săptămâni şi a intrat de foarte multe ori în bibliotecă. Şi 
acum Old Shatterhand îmi aduce harta! Ce minune! De 
unde o ai? 

— De la strănepotul hoţului. Ţi-l arăt imediat. 

L-am strigat pe Inciu-Inta şi acesta a intrat în încăpere, 
împreună cu cei doi prizonieri şi cu războinicul din clanul 
„Winnetou”. Tatellah-Satah şi tinerele căpetenii apaşe au 
izbucnit în strigăte de uimire. 

— Faceţi linişte! Le-am spus eu. Ostaticii nu trebuie să-şi 
dea seama unde se află. Am să vă povestesc totul mai 
târziu. Aveţi aici, în castel, o încăpere în care putem să-i 
ducem pe ostatici, fără să-i zărească nimeni? 

— Avem aici beciuri foarte sigure în care închidem 
ostaticii, a spus Tatellah-Satah. 

— Atunci îl rog pe Inciu-lInta să binevoiască să-i ducă pe 
prizonieri într-un beci şi să se întoarcă aici. 

Tatellah-Satah i-a şoptit slujitorului câteva cuvinte şi 
acesta a plecat, împreună cu cei doi vraci şi cu războinicul 
„Winnetou”. I-am privit tăcuţi cum se îndepărtau. Apoi s-a 
deschis uşa care ducea afară şi a apărut soţia mea. Reuşise 
să se facă nevăzută tocmai la timp şi, pentru că uşa nu era 
bine închisă, ea a văzut că mă întorsesem şi credea că 
putea să-şi facă apariţia. Cititorii îşi pot imagina că tinerii 
şefi de trib au privit-o cu uimire, dar nu cu duşmănie. 

Le-am povestit ceea ce am crezut eu de cuviinţă, pentru 
că, deocamdată, nu voiam să le spun chiar tot ce se 
întâmplase. Toate acestea au luat timp. Când am terminat, 
s-a întors Înciu-Inta, spunând că ostaticii erau la loc sigur şi 
că cei doi vânători şi războinicii „Winnetou” ajunseseră la 
„castel”. L-am rugat pe uriaşul slujitor să mă mai însoţească 
încă o dată în peşteră şi să ia cu sine două făclii. 

Soţia mea a vrut să vină cu mine, dar am rugat-o să 
rămână în „castel”. Tatellah-Satah m-a întrebat atunci dacă 
squawa mea poate să-i ţină tovărăşie. Bătrânul vraci a spus 
că o aştepta pe Kolma Pushi, şi, atunci, cele două femei ar 


putea să-şi petreacă vremea împreună. Am fost de acord şi 
am plecat liniştit, împreună cu Inciu-Inta. 

Trebuie să spun că cele douăsprezece căpetenii apaşe 
aveau un rang destul de important în cadrul triburilor lor. 
Aceşti şefi de trib sosiseră chiar în ziua aceea în „oraşul de 
sus”, unde îşi puseseră corturile. Ei reprezentau acele 
triburi apaşe în membrii cărora bătrânul vraci avea toată 
încrederea. 

Aveam motivele mele pentru a mă întoarce în peşteră. 
Voiam să le pot spune cât mai multe lucruri acestor 
căpetenii tinere pe care urma să le cunosc. Aşa cum am mai 
spus, din Valea Peşterii se putea ajunge călare până în 
spatele Cascadei de Dantelă trecându-se prin minunata 
lume subpământeană. Tot din peşteră se putea ajunge, aşa 
cum am amintit, pe un gang strâmt, până la încăperea cu 
flori în care se ruga Tatellah-Satah. Acest gang strâmt se 
bifurca la rândul său şi de această bifurcaţie trecusem fără 
a avea timp să o cercetăm. Văzusem bine că şi această cale, 
pe care nu mersesem încă fusese blocată cu aşa-zise 
stalagmite. Aici, la această bifurcaţie, la această cale 
blocată voiam să mă întorc acum. Îl luasem cu mine numai 
pe Inciu-Inta, pentru că el era omul de încredere al lui 
Tatellah-Satah şi fiindcă era vorba, probabil, de un pasaj 
secret pe care doream să-l cercetez. Făcând legătura dintre 
locurile existente la suprafaţă şi căile subterane, am ajuns 
la următoarele concluzii: drumul lat, de-a lungul căruia se 
putea trece călare prin peşteră se sfârşea în spatele 
Cascadei de Dantelă, galeria strâmtă de-a lungul căreia se 
putea merge numai pe jos, ieşea în „castel”; drumul care se 
bifurca şi pe care îl căutam acum trebuia să se sfârşească 
undeva, între cascadă şi „castel”. Credeam că acest al 
treilea drum subteran ducea la unul dintre Amvoanele 
Diavolului sau la Urechea Diavolului, cum o numeau 
indienii. Aveam toate motivele să cred că acest loc, această 
„Ureche a Diavolului” se afla în legătură cu peştera 
învăluită în mister. Cine putea şti care era de fapt legătura 


dintre peşteră şi aceste stânci? De aceea era important 
pentru mine să descopăr cât mai multe lucruri, fără a le 
împărtăşi şi altora care nu se bucurau de toată încrederea 
mea. Aceasta era cauza pentru care am dorit să-l iau cu 
mine numai pe credinciosul Inciu-Inta. 

Am ajuns la bifurcația cu pricina şi am început să cercetăm 
stalactitele şi stalagmitele. S-a dovedit că stalagmitele erau, 
de fapt, nişte stalactite, puse în acel loc de mâna omului. 
Am început să îndepărtăm câteva dintre ele, dar numai atât 
cât era nevoie pentru a ne putea strecura. Am observat că, 
într-adevăr, coloanele de calcar aveau rostul de a închide o 
galerie. Întrebarea pe care mi-o puneam acum era: încotro 
ducea această galerie? 

Ne-am oprit puţin pentru a ne odihni, după ce înlăturasem 
coloanele care blocau galeria. Stând liniştiţi, am auzit un 
susur care venea parcă dinspre gangul prin care ajunsesem 
în „castelul” lui Tatellah-Satah. Pentru a afla despre ce era 
vorba, ne-am întors repede în locul din care pornisem şi am 
văzut că acel susur se datora căderii de nisip şi pietriş, care 
părea să se scurgă de undeva din podeaua camerei în care 
ne aflasem cu puţin timp înainte. Se cuvenea să fim cu 
băgare de seamă, dar pentru că nu puteam să-mi explic ce 
se întâmpla, ne-am întors la galeria strâmtă pe care nu o 
cercetasem încă şi am pornit de-a lungul ei. 

— Parcă ai fi Winnetou, a spus Inciu-lInta. Tu vezi şi auzi 
totul. Noi, cei care ne aflăm în aceste locuri de atâta vreme, 
nu ştim mai nimic despre ele. Tu eşti ca el şi el a fost ca 
tine! 

Şi această galerie ducea în sus, fiind chiar mai abruptă 
decât aceea spre „castel”. La un moment dat, am dat peste 
nişte trepte săpate de mâna omului şi am ajuns la capătul 
lor. Nu se vedea nicăieri nici o uşă, nici un zid. La capătul 
acestor trepte se zărea o mulţime de rădăcini încâlcite, care 
se înălţau din pământ. A trebuit să tăiem rădăcinile cu 
cuțitul şi am distins, în cele din urmă, tufişuri dese printre 
care se prelingea lumina zilei. 


Aceste tufişuri păreau să răsară direct din pământul 
acoperit cu pietriş, adus aici pentru a ascunde ieşirea din 
peşteră. Ne-am târât cu greu printre tufişuri, încercând să 
lăsăm urme cât mai puţine. Ne aflam. Chiar lângă una 
dintre „Urechile Diavolului”, mai precis la cea din stânga. 
Cealaltă „ureche” era pe partea opusă a drumului. 

— Uff! Uff! A exclamat Inciu-Inta. Se întâmplă minuni! 

— Nu este nici o minune să descoperi lucruri care există 
de multă vreme, am spus eu. Suntem lângă unul dintre 
Amvoanele Diavolului. 

— A cărui taină n-o poate afla nimeni, a spus Inciu-lInta. 

— N-o poate afla nimeni? Chiar aşa să fie? 

— Da, chiar aşa este! Nici chiar Winnetou n-a putut 
dezlega taina! 

— Aşteaptă! Poate chiar tu vei fi acela care va dezlega 
această taină! 

— Eu? A întrebat bătrânul, uimit. Nu se poate! 

— Ba se poate! Mi-ai promis că nu vei spune nimănui nimic 
din toate câte le vei afla, nici măcar lui Tatellah-Satah, cel 
puţin pentru o vreme. Te vei ţine de cuvânt? 

— Da, mă voi ţine de cuvânt! A spus bătrânul, privindu-mă 
cu nişte ochi în care se citea nerăbdarea. 

— Bine, atunci hai să cercetăm locurile. Vom urca mai întâi 
pe Urechea Diavolului! 

Am pornit şi, pe măsură ce urcam, priveam uimit în jur, 
fiindcă împrejurimile erau asemănătoare Amvonului 
Diavolului din Colorado, unde Vulturul cel Tânăr a răpus 
ursul şi unde am comunicat cu soţia mea, aflându-ne fiecare 
pe câte-un vârf de munte. Şi aici se găseau două 
„amvoane”, exact ca şi în Colorado. Datorită drumului, nu 
exista aici o elipsă perfectă cu două focare. Era necesar să 
ne folosim altfel de proprietăţile acusticii. Eram adâncit în 
gânduri, când ceva anume mi-a atras atenţia. Lucrurile se 
mai schimbaseră de când trecusem ultima dată pe aici. 
Statuia lui Winnetou se înălţase mult, atât de mult, încât 
abia acum îmi dădeam seama cât de mare era numărul 


căruţelor cu care se aduceau blocuri de piatră şi al celor ce 
lucrau în carieră, cât de mulţi erau muncitorii care montau 
aceste blocuri de piatră, fixându-le între ele cu benzi de fier, 
cleme şi bolţuri. Statuia era gata până la mijloc. Se adusese 
şi o parte din piatra pe care urma să fie sprijinită. Schelele 
pe care trebuiau să lucreze constructorii şi artiştii fuseseră 
şi ele înălțate. Din toate cele pe care le vedeam, precum şi 
din dimensiunile schelelor, puteam să-mi dau seama că 
statuia urma să fie neobişnuit de mare. 

Văzând că priveam cu mult interes statuia şi tot ceea ce se 
petrecea în jurul ei, Inciu-Inta mi-a spus: 

— Lucrează mult şi repede, pentru că nu mai sunt atât de 
siguri de izbânda lor. Ei văd, zi de zi, că nu toţi oamenii sunt 
de părerea lor. Statuia trebuie să fie înălţată cât mai repede 
pentru a-i ului pe toţi cei ce vor veni s-o vadă. Când am 
adus făcliile, înainte de a porni încoace, am aflat că s-a 
hotărât să se muncească zi şi noapte pentru înălţarea 
statuii, mai ales de când s-a auzit că te-ai opune înălţării ei, 
după ce membrii comitetului au tras nădejde să te aibă de 
partea lor. 

— Asta a fost probabil ideea domnului Antonius Paper, zis 
Okih-tshin-tsha. Lasă-l să facă ce vrea! Noinu o să ne 
ocupăm acum de statuie. Trebuie să încercăm să dezlegăm 
taina Amvonului Diavolului. De fapt, avem aici patru stânci, 
două de-o parte şi două de cealaltă parte a drumului. Acum 
ne aflăm pe stânca din faţă. Tu vei trece drumul, te vei sui 
pe stânca ce se află faţă-n faţă cu aceea pe care rămân eu şi 
vei spune cu voce joasă zece cifre. Poate că eu nu te voi 
auzi, dar mă vei auzi tu pe mine, pentru că şi eu îţi voi 
spune, la rândul meu, zece cifre. 

— Să-mi spui? Şi eu să aud ce spui? A întrebat indianul. 

— Întocmai. 

— Nu se poate! 

— O să vedem. Acum, du-te, te rog! Nu spune nimănui 
încotro te duci şi ce vrei să faci! 


Omul a plecat, cu neîncrederea zugrăvită adânc pe chip. 
L-am urmărit, ferindu-mă de privirile căruţaşilor şi 
muncitorilor care treceau pe drum. Aceştia nu i-au acordat 
bătrânului indian nici cea mai mică atenţie. Am aşteptat 
nerăbdător să văd ce se va întâmpla, şi, într-adevăr, 
aşteptarea nu mi-a fost zadarnică. Am auzit rostite toate 
numerele pare de la 2 la 20. Am aşteptat puţin şi am rostit, 
la rândul meu, aceste zece numere, clar şi răspicat aşa cum 
le rostise şi Inciu-Inta. 

— Uff! Uff! A strigat, uimit, Inciu-Inta. Tu ai vorbit? 

— Da, eu am vorbit. 

— Şi m-ai auzit? 

— Te-am auzit la fel de limpede, precum m-ai auzit tu pe 
mine. Acum du-te, te rog, pe stânca din spatele celei pe 
care te afli şi spune ceva. 

— Ce? 

— Orice! Tu îmi vei pune o întrebare şi eu îţi voi răspunde 
la ea. 

— Bine! Mă duc! 

Am coborât şi eu din „amvonul” în care mă aflam şi m-am 
suit pe stânca din spatele acestuia. Am ajuns repede sus şi l- 
am auzit pe indian urcând. Spun asta, pentru că bătrânul 
gâfâia în timpul urcuşului. Apoi Inciu-Inta a ajuns în vârful 
stâncii şi a întrebat 

— Mai eşti acolo? Mă auzi? 

— Da, te aud, i-am răspuns eu, fără a-i da de ştire că-mi 
schimbasem locul. 

— Vrei să număr? 

— Da. Spune zece numere. 

La rugămintea mea, indianul a înşirat numerele impare 
între 31 şi 49, iar eu am repetat aceste numere. 

L-am rugat apoi pe bătrânul indian să se întoarcă pe 
stânca pe care se aflase înainte. Omul a spus şi de această 
dată zece numere, dar nu l-am auzit. 

Acum ştiam despre ce era vorba. Cele două perechi de 
stânci se aflau într-o dublă elipsă. În aceste locuri puteai să 


asculţi sau să te faci auzit, puteai să nu asculţi şi să nu te 
faci auzit după cum voiai. Totul depindea de locul în care te 
aflai. 

Am coborât şi m-am apropiat de marginea drumului. Înciu- 
Inta a apărut de partea cealaltă a acestuia, spunând: 

— Nu mi-ai mai răspuns, sau poate că nu te-am auzit eu? 
Ce minune, uff, uff. La depărtarea asta nimeni nu poate auzi 
vorbele atât de limpede şi, totuşi, eu te-am auzit. Cum se 
poate aşa ceva? 

— Gândeşte-te! Tu eşti cel care trebuie să dezlege această 
taină! 

— Pentru asta ar trebui să chibzuiesc multă vreme şi, apoi, 
de ce să aflu eu, cu greu, ceea ce tu ştii deja? Dacă n-ai fi 
ştiut totul de la bun început nu m-ai fi trimis acolo unde m- 
ai trimis. Îmi spui care-i taina? 

— Mai târziu, când va fi de faţă şi Tatellah-Satah. Acum 
haide să ne-ntoarcem în castel. Soarele stă să apună! 

Cerul era plin de norişori gălbui. Undeva, spre apus, se 
vedeau razele soarelui, care se oglindeau în apele Cascadei 
de Dantelă. Ce păcat numai că această minune avea să fie 
umbrită de prezenţa imensei statui! Schelele imense erau 
de-a dreptul supărătoare. Unul dintre căpriorii pe care se 
sprijineau schelele părea a fi strâmb. Cel puţin aşa mi s-a 
părut, când am privit în treacăt. 

Capitolul XIII - Adevăratul Winnetou. 

Ne-am întors la „castel”. Pe tot parcursul drumului, Inciu- 
Inta a păstrat tăcerea. Se părea că cele întâmplate cu puţin 
timp înainte îl preocupau. Imediat ce am ajuns sus, ne-am 
despărţit. Inciu-Inta s-a dus la Tatellah-Satah, iar eu m-am 
înapoiat în locuinţa mea, unde bănuiam că se afla Klara. 
Era, într-adevăr, acolo şi se afla în tovărăşia lui Kolma Pushi. 
Imediat ce am intrat, s-au ridicat amândouă şi mi-au ieşit în 
întâmpinare. Numele „Kolma Pushi” provine din dialectul 
Moqui şi s-ar traduce prin „Ochi negru”, sau „Ochi 
întunecat”. De altfel, trebuie să spun că am recunoscut-o pe 
indiancă tocmai după ochii ei, pentru că, în rest, femeia se 


schimbase mult. Era mult mai în vârstă decât mine şi trupul 
ei, altădată drept se încovoiase. Părul cenuşiu îi era strâns 
în cozi, trecute de mai multe ori în jurul capului. Cu toate 
acestea, îşi păstrase o anume frumuseţe, acea frumuseţe a 
bătrânilor, care se naşte în urma suferințelor îndurate şi a 
frământărilor. Astfel s-a înfăţişat ochilor mei Kolma Pushi. S- 
a oprit în faţa mea, m-a privit lung şi scrutător şi pe faţa ei 
serioasă s-a aşternut o urmă de zâmbet. Apoi indianca a 
spus: 

— Da, el este! Arată la fel ca odinioară, deşi au trecut mulţi 
ani de când nu ne-am mai văzut! Am voie să-l salut pe Old 
Shatterhand? 

Femeia mi-a pus acestă întrebare, fără să-mi întindă mâna. 

— De ce n-ai avea voie s-o faci? Am întrebat-o eu. 

— Din cauza duşmăniei! 

— Ce duşmănie? Nu ştiu despre ce duşmănie poate fi 
vorba. 

— Nici eu n-am ştiut până în ziua de azi. Old Shatterhand 
este potrivnicul nostru din cauza statuii. 

— Potrivnic poate, dar niciodată duşman. Eu am respectat- 
o, am iubit-o şi am admirat-o întotdeauna pe Kolma Pushi şi 
voi păstra prietenia ei cât voi trăi. O rog, aşadar, să-mi 
întindă mâna ei vitează şi puternică. Faţa indiencei s-a 
luminat dintr-o dată, ca şi când peste toate cutele şi ridurile 
ei s-ar fi revărsat soarele. Ne-am strâns mâinile şi ne-am 
aşezat pentru a continua discuţia întreruptă de venirea 
mea. Am auzit şi am văzut că Kolma Pushi învățase foarte 
multe de-a lungul anilor care trecuseră, învățase o dată cu 
nepoţii ei, Young Surehand şi Young Apanatshka, dar 
nutrea, din păcate, aceleaşi idei ca şi ei. Ea era mai mult 
decât bucuroasă la gândul că avea să se înalțe o statuie a 
lui Winnetou, care, credea ea, va duce la cinstirea marii 
căpetenii, făcând din el un zeu. Femeia crezuse că şi noi ne 
vom număra printre cei care erau pentru înălţarea statuii. 
Când au apărut neînțelegerile, ea a sperat că, o dată cu 
venirea noastră, aceste neînţelegeri se vor curma, fiindcă 


noi vom fi de părerea celor ce gândeau la fel ca ea. Abia în 
ziua aceea se întorsese împreună cu Old Surehand şi 
Apanatshka la Mount Winnetou şi aflase că sosisem acolo, 
că fusesem trataţi cu duşmănie şi cu dispreţ şi că Tatellah- 
Satah ne făcuse cinstea de a ne întâmpina el însuşi şi de a 
ne pofti la „castel” ca pe nişte oaspeţi ai săi. Toate acestea 
făcuseră ca neînțelegerile dintre cei aflaţi în „oraşul de sus” 
şi cei din „oraşul de jos” să se adâncească. Anumiți oameni 
din „oraşul de jos” se temeau că acum, când se bucura de 
atâta cinste din partea lui Tatellah-Satah, Old Shatterhand 
va avea un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte statuia. 
Old Surehand şi Apanatshka erau împotriva bătrânului şi de 
aceea le era peste putinţă să vină la locuinţa mea. Lui 
Kolma Pushi îi fusese greu să nu ne vadă şi atunci l-a rugat 
pe păstrătorul marilor leacuri să-i îngăduie să vină în 
locuinţa noastră. 'Tatellah-Satah a încuviinţat cu bucurie şi 
cele două femei vorbeau de ore întregi când am ajuns eu la 
„castel”. Klara reuşise, după câte se părea, să-i ofere 
indiencei chiar ceea ce aceasta îşi dorea mai mult. Trebuie 
să amintesc că scrisoarea pe care Kolma Pushi ne-o 
trimisese în Germania se încheia cu următoarele cuvinte: 
„Vino, aşadar şi adu cu tine o fărâmă din dragostea ta 
pentru oameni, un strop din căldura sufletului tău şi 
credinţa arzătoare în Manitou cel mare şi drept, credinţă 
pe care aş vrea să o simt la fel de puternic şi în sufletul 
meu”! Această dorinţă a indiencei fusese îndeplinită. Ceea 
ce eu, ca bărbat, aş fi spus pe un ton hotărât, spusese soţia 
mea cu calm şi cu blândeţe. Când am sosit, Kolma Pushi era 
convinsă aproape întru totul că noi aveam dreptate şi ar fi 
fost nevoie de numai câteva cuvinte pentru a o convinge pe 
deplin. Când m-a rugat să vin, totuşi, în „oraşul de jos” 
pentru a-i întâlni pe Old Surehand şi pe Apanatshka, i-am 
spus: 

— Nu am voie să fac asta. Eu sunt oaspetele lui Tatellah- 
Satah şi cei pe care el nu vrea să-i vadă, nu trebuie să-i vad 
nici eu. 


— Înţeleg, a răspuns ea, dar. 

— Nici un dar, am replicat eu. După legile oamenilor roşii, 
casa gazdei mele este şi casa mea. Cine o necinsteşte, mă 
necinsteşte şi pe mine. 

— Iartă-mă! Dacă vorbeşti de necinstire, te înşeli. Nimeni 
nu va îndrăzni să te necinstească. 

— Asta este doar o vorbă, dar lipseşte dovada celor spuse. 
Să vedem. Am fost poftit să vin la Mount Winnetou. Am 
venit. Mai întâi, am vrut să nu mă recunoască nimeni. Acum 
se ştie cine sunt, ar trebui să fiu bine venit. Oare voi fi? 

Klara mi-a făcut un semn prin care încerca parcă să mă 
roage să nu mai vorbesc pe un astfel de ton. Eu ştiam bine 
ce voiam şi am continuat la fel ca înainte: 

— O rog pe Kolma Pushi să meargă la Old Surehand şi la 
Apanatshka şi să le spună că îi poftesc să ia mâine prânzul 
împreună cu mine şi asta aici, la locuinţa mea! Vor mai fi 
aici şi alţi oaspeţi ai mei, ale căror nume nu le voi rosti 
acum! 

Faţa femeii a devenit mai sobră decât fusese până atunci. 

— Crezi că fiii mei vor veni? A întrebat ea. 

— Trag nădejde că o vor face! 

— Şi dacă nu vor veni? 

Punând această întrebare, Kolma Pushi şi-a aţintit ochii 
mari asupra mea. 

— Atunci voi lua asta drept o mare jignire care mi se aduce 
şi Old Shatterhand nu se lasă nici acum jignit! 

— Dar e vorba despre prieteni! 

— Un prieten care mă jigneşte este mai rău decât un 
duşman. Spune-le toate acestea! Fă-i să priceapă că mi-a 
albit părul, dar că sunt tot cel de demult! Dacă ei nu vin, nu 
voi ţine seama de nimic. Comitetul vostru va fi trimis la 
dracu' şi în locul său va fi numit un altul mai bun. Winnetou 
a fost căpetenia apaşilor. Cum trebuie el cinstit trebuie să 
hotărască urmaşii lui şi aceştia sunt apaşii. 

— Atunci când ameninţă Old Shatterhand, treaba e 
serioasă, asta ştiu prea bine, a spus indianca, dând din cap. 


— Da, foarte serioasă! Pentru ce a trăit Winnetou? Pentru 
ce a murit? Pentru a aduce fala unui sculptor şi a unui 
pictor, amândoi tineri? Şi cum l-au înfăţişat aceşti tineri 
lipsiţi de cunoaştere? Cum arăta sufletul său? Orice văcar, 
puitor de capcane, golan sau om fără căpătâi putea să stea 
gata de luptă, aşa cum stă figura aceea din lut despre care 
ni s-a spus că ar trebui să-l înfăţişeze pe Winnetou! Te rog, 
Klara, arată-i-l pe Winnetou, pe Winnetou al nostru! 

Soţia mea a adus fotografiile după ilustrațiile lui Sascha 
Schneider, pe care le făcuse acasă, în Germania. Când m- 
am apropiat de Klara pentru a alege una dintre ele, ea mi-a 
şoptit: 

— Nu fi aşa de neiertător cu ea! Aproape că plânge! Nu 
are nici o vină! 

— Vina ei este mai mare decât crezi tu! I-am spus eu, tot 
pe şoptite. Nu se pricepe deloc la artă şi îi ridică în slăvi pe 
nepoţii ei. Lasă-mă-n pace! 

Am mai spus că luasem cu noi o copie fotografică după 
ilustraţia lui Sascha Schneider, în care Winnetou era 
reprezentat înălțându-se spre cer. Această copie am fixat-o 
pe perete cu patru ace. Am aprins lămpile, pentru că între 
timp se făcuse întuneric. Lumina se revărsa din două părţi 
asupra pozei. Apaşul părea viu. Gura sa părea că vorbeşte, 
privirea părea să întrebe ceva. 

— Acesta este Winnetou al nostru, am spus eu. Este altfel 
decât al vostru. Uită-te la el! 

Indianca şi-a ridicat privirea, s-a apropiat de poză, dar nu 
a spus nimic. S-a dat înapoi, pas cu pas şi a tăcut în 
continuare. Apoi s-a aşezat, rămânând cu ochii la acea 
reprezentare a lui Winnetou care se afla pe peretele din 
faţa ei, dar tot nu a spus nimic. Dintr-o dată, s-a mişcat 
perdeaua din spatele indiencei şi în cameră a intrat cineva 
din partea căruia nu ne-am fi aşteptat să vină. Era Tatellah- 
Satah. El îmi acordase deplină libertate şi îşi propusese să 
mă stânjenească pe cât mai puţin în tot ceea ce 
întreprindeam. Probabil că, după toate cele ce i le povestise 


Inciu-Inta, bătrânul simţise nevoia să-mi vorbească, pentru 
a afla mai multe în legătură cu peştera, căci, în prezenţa 
căpeteniilor apaşe, nu-i putusem spune tot. Bătrânul a 
văzut poza, s-a oprit la uşă şi a privit-o uimit. Apoi a intrat 
cu totul în cameră, a făcut câţiva paşi înainte, câţiva paşi 
înapoi şi, în cele din urmă, s-a oprit cu ochi sclipitori. În cele 
din urmă bătrânul a exclamat: 

— Uff! Uff! Acesta este Winnetou al nostru! Adevăratul 
Winnetou! Am dat afirmativ din cap şi Tatellah-Satah a 
continuat: 

— Nu-i vorba numai de trup, ci mai ales de suflet! Eu l-am 
cunoscut pe acest om care-a fost ca nimeni altul. Am 
petrecut multe ceasuri împreună. De câte ori a stat lângă 
mine în balconul castelului şi am vorbit amândoi, privirea 
lui se plimba prin zările îndepărtate, prin adâncurile văilor 
şi prin înălțimile munţilor. Ce frumos! Ce frumos! 

Bătrânul rămăsese pironit locului. Buzele i se mişcau, dar 
nu se auzea nici un cuvânt. Abia după multă vreme vraciul a 
spus cu voce tare: 

— Acesta este el! Da, acesta este el! De-am putea să-l 
arătăm oamenilor astfel cum îl vedem aici! De-am putea să-i 
înălţăm o statuie în care să fie aşa cum îl văd eu acum, în 
care să se vadă sufletul lui Winnetou! 

— Putem! Am spus eu. 

— Peste putinţă! 

— De ce este peste putinţă? 

— Să dăm la iveală sufletul lui Winnetou, zămislit în fier, 
marmură sau piatră? 

— Nu zămislit în fier şi nici în piatră, dar mai măreț şi mai 
frumos decât statuia lipsită de viaţă care se înalţă pe Mount 
Winnetou! 

— Nu te înţeleg! 

— Ai să mă înţelegi şi asta poate chiar mâine. Vino! Şezi 
lângă mine! Am să-ţi mai arăt câteva lucruri. 

Bătrânul s-a aşezat şi Kolma Pushi s-a ridicat în picioare. 
Până atunci tăcuse, dar acum simţea nevoia să vorbească şi 


a spus: 

— Old Shatterhand a învins. A învins, ca întotdeauna, 
împreună cu fratele său Winnetou! 

Spunând acestea, indianca a arătat poza şi a continuat: 

— Desigur că nici Young Surehand şi nici Young 
Apanatshka nu-l puteau zugrăvi astfel pe Winnetou. Ei nu-i 
pot zugrăvi sufletul astfel, pentru că el nu le-a rămas astfel 
în amintire. Le voi spune celor pe care-i aştepţi că i-ai poftit 
la prânz şi trag nădejde ca ei să vină. Eşti gata să le arăţi pe 
Winnetou aşa cum ţi-l închipui tu şi cum este el zugrăvit 
aici? 

— Da. Dacă ei vor voi aceasta. 

— Atunci rămâneţi cu bine! N-am ştiut până acum că 
există tablouri care pot spune mai mult decât vorbele! 

Femeia a plecat. Da, ea nu îşi dăduse seama până atunci 
care era lucrul cel mai de preţ pe care-l purtase în sine cel 
mai nobil dintre indieni. Eu ştiam asta foarte bine şi de 
aceea i-am arătat fotografia. Speram ca imaginea aceasta 
să trezească în inima ei sentimentele pe care le purtase în 
suflet Winnetou. Această indiancă îl cunoscuse pe apaş. Îl 
respectase şi îl iubise. Datorită lui şi datorită mie viaţa ei 
plină de nefericire luase o asemenea întorsătură şi necazul 
se preschimbase în bucurie. Era imposibil ca fotografia pe 
care i-o arătasem să nu aibă nici un efect asupra ei. 
Fusesem aspru cu ea pentru a-mi atinge scopul şi puteam 
spune că obţinusem ceea ce voiam. După ce indianca s-a 
îndepărtat, Tatellah-Satah mi-a spus: 

— Venisem la tine pentru a te întreba despre peşteră şi 
pentru a-ţi arăta biblioteca din care a fost furată harta, dar 
aş vrea să vorbim mai întâi despre poza aceasta. Nu ai 
decât una? Te întreb, pentru că, dacă nu ai decât una, nu 
voi da glas dorinţei pe care-o port în inimă. 

— Spune-mi care-i dorinţa ta. 

— Aş fi vrut să te rog să-mi dăruieşti această poză. Acest 
dar nu este, de fapt, pentru mine, fiindcă Winnetou va trăi 
veşnic în sufletul meu. Această fotografie trebuie să-şi aibă 


locul aici, în castel, unde atâtea alte lucruri amintesc despre 
cel ce nu se mai află printre noi. Această imagine trebuie să 
le amintească tuturor celor ce vin aici cum era omul al cărui 
nume îl poartă acest munte, cum era acela care a trezit la 
viaţă sufletul poporului său, care a stat în adormire timp de 
mii de ani, pentru ca poporul al cărui fiu a fost să intre în 
rândul celorlalte popoare ale lumii. 

Cuvintele bătrânului vraci m-au mişcat profund şi i-am 
întins poza, spunându-i: 

— Ia-o! i-o dăruiesc! Nu este decât o imagine. Mai am 
acasă poze ale lui Winnetou. Nu puteam să-l păstrez numai 
pentru mine, pentru că ela însemnat mult prea mult. Ştiu 
prea bine că el trăieşte şi va trăi mereu în sufletul tău. Mai 
ştiu că nu ai nevoie de o imagine pentru a-l păstra în 
amintire. 

O lumină a trecut peste faţa bătrânului şi mi-a spus: 

— Îţi mulţumesc! Oare nu e ciudat că gândurile lui Old 
Shatterhand se îndreaptă atât de des spre fraţii lui roşii? 
Ceea ce primeşte de la ei este neînsemnat, căci ei sunt 
săraci. El le dăruieşte însă comori sufleteşti pentru care nu 
există nici o răsplată. Crezi că îi vei învinge pe duşmanii 
noştri cu această poză? 

— Nu cred că îi voi învinge cu ajutorul imaginii lui 
Winnetou, cred că îi voi învinge chiar cu ajutorul lui 
Winnetou. Această poză va fi numai cheia ce va deschide 
sufletele şi care va aduce înţelegerea. Dacă ceilalţi 
construiesc o statuie lângă Cascada de Dantelă, cred că ar 
trebui să construiesc şi eu. 

— Să construieşti? Ce anume să construieşti? 

— O imagine a lui Winnetou, dar una cu mult mai măreaţă 
decât aceea pe care o dau lumii artiştii. 

— Şi cine va fi acela care o va construi? Tu? 

— O, nu! Cel ce va zămisli totul, constructorul şi sculptorul 
va fi însuşi Winnetou! El a scos la lumină o capodoperă 
măreaţă. O capodoperă care este deja terminată. Trebuie 
doar s-o arăt. 


— Unde păstrezi această capodoperă? 

— Aici, în camera de-alături. Am dezgropat-o la Nugget 
Tsil. Sunt mărturisirile lui. Sunt caietele pe care le-a scris. 
Să-i lăsăm, prin urmare, pe toţi acei ce sunt asemenea lui 
Surehand şi lui Apanatshka să construiască jos, lângă 
Cascada de Dantelă! Noi vom face acelaşi lucru aici, sus, în 
castelul tău. Care dintre cele două opere de artă va fi mai 
curând gata şi care dintre ele va fi mai valoroasă? Toate 
acestea se vor vedea. Te rog numai să-mi îngădui să chem 
pe câte cineva mâine, la masa de prânz! Chiar la ora 
douăsprezece. I-am chemat pe Old Surehand, pe 
Apanatshka, precum şi pe Kolma Pushi. 

— Uff! Nu vor veni! 

— Vor veni! Am rugat-o pe aceea ce le va duce solia să le 
spună că dacă nu vor veni, mă vor jigni şi că voi răsplăti 
această jignire cum se cuvine. 

— Atunci vor veni! 

— Îi voi pofti pe toţi şefii de trib care sunt de partea ta, pe 
Athabaska, pe Algongka, pe Wagare-Iey, pe Avaht-Niah, pe 
Matto Shahko şi pe toţi ceilalţi. Numai pe tine nu te poftesc, 
pentru că tu eşti mai presus decât toţi cei ce vor veni aici. 

— Fă tot ceea ce crezi de cuviinţă. Ştii prea bine că eşti 
stăpân aici! Spune-i lui Inciu-Inta care sunt lucrurile de 
care ai nevoie, spune-i mai ales care sunt mâncărurile pe 
care le doreşti pentru oaspeţii tăi. El va avea grijă de toate. 
Îmi este îngăduit să te întreb de ce dai această masă? 

— Mai întâi, pentru a-i sili pe Old Surehand şi pe 
Apanatshka să vină încoace, dar vreau să le aduc la 
cunoştinţă căpeteniilor un lucru de seamă şi să le fac o 
propunere. Ele vor fi poftite în fiecare seară la castel şi se 
vor afla sub conducerea ta. Eu voi citi cele scrise de 
Winnetou şi astfel se va afla ce le transmite Winnetou 
indienilor şi albilor. 

— Uff! Uff! Minunat! A exclamat păstrătorul marilor 
leacuri. 


— În aceste caiete, Winnetou şi-a deschis sufletul. Eu voi 
citi şi voi da glas gândurilor celui ce a fost un mare om. În 
inima celor ce vor asculta se va naşte imaginea lui 
Winnetou. Cei ce vor înţelege, cei ce vor simţi prezenţa 
trupească şi sufletească a lui Winnetou vor fi pierduţi 
pentru oameni, ca domnul Okih-tshin-tsha. Eşti de părerea 
mea? 

Bătrânul mi-a întins mâna, spunând: 

— Sunt întru totul de părerea ta. Nu cunosc fiecare cuvânt 
din cele aşternute pe hârtie de Winnetou, dare el mi-a 
îngăduit să arunc uneori o privire asupra celor scrise şi 
cred că prin calea pe care ai ales-o vom împiedica vărsarea 
de sânge. 

— Dacă este aşa precum spui, atunci îngăduie-mi să-ţi 
dăruiesc această poză şi să-ţi mai arăt încă una. 

Spunând acestea, am fixat pe perete poza care o 
reprezenta pe Marah Durimeh. Imediat ce a zărit-o, 
bătrânul s-a ridicat de la locul său. 

— Cine este? A întrebat el. Această imagine mă reprezintă 
pe mine, sau pe sora mea? Este vreun strămoş de-al meu? 

— Este Marah Durimeh, despre care am să-ţi povestesc 
multe lucruri. 

— Tu spui „Marah Durimeh”. Nu este vorba cumva despre 
regina Marameh? 

— Da, ea este, numai că despre ea am să-ţi povestesc mai 
târziu. Pentru că tot suntem la fotografii, am să-ţi mai arăt 
una. 

Spunând acestea, am aşezat lângă poza lui Marah 
Durimeh o alta, în care era reprezentat Abu Kital. 

Această poză părea că avusese un efect puternic asupra 
lui Tatellah-Satah, pentru că omul a rămas nemişcat. Apoi a 
închis ochii, s-a gândit şi a spus, fără să-i deschidă: 

— Îl ştiu! Mi l-a descris Winnetou şi mi-a spus că il-ai 
descris tu. Acesta nu poate să fie decât omul cel cumplit a 
cărui vedere te face să te cutremuri! Iu l-ai numit Abukal! 


— Ai dreptate, este omul cel cumplit, dar nu l-am numit 
Abukal, ci Abu Kital. Am vorbit de multe ori cu Winnetou 
despre el. 

— Acum n-aş vrea să-l privesc, dar te rog să-mi îngădui să- 
Il privesc mai târziu. 

— la poza cu tine! Ia şi poza lui Marah Durimeh! Le poţi 
păstra pe amândouă. Eu mai am astfel de fotografii. 

— Dă-mi-le! 

I-am îndeplinit dorinţa, şi, abia atunci când a avut pozele 
în mână, bătrânul a deschis ochii, spunând: 

— Acum plec. Voi lua cu mine şi aceste fotografii care nu- 
mi dau pace. Aş fi vrut să-ţi arăt şi biblioteca, dar acum nu 
sunt destul de liniştit ca s-o fac. Ţi-o voi arăta mâine, dar 
mai târziu. Spune-i lui Inciu-Inta ce-ţi trebuie pentru masa 
de prânz. Acum mă duc. 

Bătrânul vraci a plecat într-adevăr, dar noi am rămas cu 
un sentiment foarte ciudat. De fapt, nu vrusesem să aducem 
aceste poze aici, la Mount Winnetou şi acum ele păreau de 
foarte mare importanţă tocmai în acest loc. Soţia mea era 
preocupată de alte gânduri. După cum se poate ghici, toate 
aceste gânduri erau legate de prânzul de a doua zi. 

Eu făcusem invitaţia la masă şi Klara se afla acum în 
postura gazdei. Pentru că soţia mea gândea ca orice femeie 
dintr-o ţară europeană, ea era de părere că trebuia să 
discute despre toate cele necesare cu Inciu-Inta. În primul 
rând, Klara a rugat ca uriaşul nostru slujitor să fie chemat. 
Pe mine toată situaţia începuse să mă amuze. Inciu-Inta a 
ţinut să o asigure, mai întâi, pe soţia mea că se găseau din 
belşug toate cele trebuincioase, adică făină, carne şi altele 
asemenea. 'Toate acestea au avut rolul de a o linişti pe Klara 
şi de a-i da curaj. Ea a început să alcătuiască un meniu în 
toată puterea cuvântului, iar eu m-am mulţumit să asist 
zâmbind, la tot ce făcea ea, convins fiind că lucrurile se vor 
desfăşura cu totul altfel decât prevedea soţia mea. Inciu- 
Inta a ascultat-o cu multă atenţie şi a dat din cap cu multă 
supunere. El avea totul, el ştia totul, el putea face orice şi 


promitea orice. În realitate, faţa lui devenea însă tot mai 
lungă. Soţia mea vorbea despre tot felul de mirodenii şi 
atunci când a cerut o râşniţă de piper, indianul a asigurat-o 
că va procura tot ce dorea să aibă. 

— Auzi? Avem tot ce ne trebuie! A izbucnit Klara, 
bucuroasă. O să fie o masă pe cinste! 

— N-ai vrea mai bine să vezi cu ochii tăi tot ce ţi s-a 
promis? Am întrebat-o eu. 

— Ba da, ba da, numai că tu nu vei fi de faţă. 

— Dar de ce, mă rog? 

— Pentru că n-am nevoie de ajutorul tău şi, în afară de 
asta, mă stânjeneşti dacă stai să mi te uiţi în oale. 

— Atunci, du-te şi pregăteşte totul! Gândul meu bun te va 
însoţi în bucătărie! 

— Mulţumesc! Mă duc. 

Spunând acestea, Klara s-a îndepărtat cu pas grăbit, 
fericită. Inciu-Inta o urma. Înainte de a ieşi din cameră, 
omul mi-a aruncat o privire disperată. M-am abținut să nu 
izbucnesc în hohote de râs. După o oră, mi-a fost adusă 
cina. Klara îmi trimitea vorbă că va trebui să mănânc 
singur, fiindcă ea va veni mai târziu. După încă o oră, soţia 
mea l-a trimis pe Inciu-lInta care trebuia să-mi transmită că 
ea mai avea nevoie de încă două ore pentru a termina cu 
pregătirile pe care le avea de făcut. Aş fi vrut să aflu mai 
multe de la bătrânul indian, dar el a dispărut aşa de repede, 
că n-am apucat să-l întreb nimic. Am început să citesc cele 
scrise de Winnetou. 

După ce s-au scurs două ore, am auzit din prag vocea 
soţiei mele: 

— Culcă-te, dacă eşti obosit! Eu mai am treabă! 

M-am întors spre uşă, dar n-am mai apucat să văd decât 
perdeaua mişcându-se. Klara se făcuse nevăzută. Am mai 
aşteptat o oră şi apoi m-am dus în dormitorul lui Winnetou 
şi m-am culcat. Nu ştiu cât am dormit. Tot ce ştiu este că m- 
am trezit dintr-o dată şi am văzut-o pe soţia mea care stătea 


în pragul uşii ce dădea către locuinţa surorii lui Winnetou, 
care era acum locuinţa Klarei. 

— Nu dormi? M-a întrebat ea. 

— Nu dorm, acum m-am trezit. Cât e ceasul? 

— E aproape trei. 

— Şi-ai stat tu atâta vreme în bucătărie? 

— Da, numai că aceea nu-i o bucătărie. E cu totul altceva. 
Am să-ţi arăt despre ce e vorba când se va lumina de ziuă. 
Totul este uriaş şi. 

Aici soţia mea s-a oprit, iar eu nu m-am putut abţine să nu 
duc până la sfârşit gândul ei, fiind chiar puţin răutăcios: 

— Nu este după cum te aşteptaitu. 

— Ba nu! A spus ea, cu încăpățânare. 

— Aşa? Atunci nu trebuie să-mi mai fac griji? 

— Ce fel de griji? 

— Mă temeam că vei munci peste puterile tale, sau că vei 
face mai mult decât ar fi nevoie. 

— Eşti groaznic! A exclamat ea, supărată. Eu îţi voi dovedi 
însă că nu mă dau bătută atât de uşor. În afară de asta, ar 
trebui să-mi mulţumeşti, în loc să mă iei în râs. Toate 
pregătirile se fac pentru tine. Pentru că tot ajunsesem până 
aici cu discuţia noastră, am ţinut să-i atrag atenţia soţiei 
mele asupra faptului că greşea. 

— Te înşeli, i-am spus eu. Toată osteneala pe care ţi-o dai 
izvorăşte din dorinţa de a arăta că eşti o gospodină 
neîntrecută. Acest lucru este lăudabil, dar este inutil în 
situaţia în care ne aflăm acum. Şefii de trib, care vor fi 
oaspeţii mei, nu vin aici pentru a mânca bine, ci pentru a 
vorbi despre lucruri însemnate. 

— Vrei să-mi răpeşti plăcerea de a-i primi pe oaspeţi aşa 
cum se cuvine? A întrebat soţia mea. 

— Nu, asta nu, dar nu vreau să exagerezi. Pune-le în faţă 
ceea ce se găseşte şi ei vor fi mulţumiţi! 

— Nu pot să le pun în faţă fasole, porumb şi carne friptă la 
proţap! Asta obişnuiesc să mănânce, dar asta nu dă mesei 
un aer sărbătoresc. 


— Ai dreptate, dacă ai în vedere obiceiurile europene, nu 
însă şi dacă te gândeşti la cele indiene. Cum şi ce vrei să 
pregăteşti, asta rămâne să hotărăşti tu. Eu vreau numai să 
nu te osteneşti în zadar şi să nu-ţi faci griji degeaba. 

— Asta-i cu totul altceva, a spus Klara, zâmbind împăcată. 
Înţeleg ce vrei să spui şi îţi promit că voi ţine seama de 
sfaturile tale. Şi acum, noapte bună! Somn uşor! 

Astfel a luat sfârşit conversaţia noastră nocturnă. Klara s-a 
dus în dormitorul ei şi s-a culcat. 

M-am sculat târziu şi am găsit pe pătură un bilet scris de 
mâna Klarei: „M-am trezit la ora cinci. Totul merge de 
minune. Mâncarea va fi nemaipomenită. Poţi să dormi până 
la unsprezece şi jumătate. Voi veni să te trezesc. Am aranjat 
totul în sufragerie. Dacă te trezeşti mai devreme, du-te în 
sufragerie să vezi dacă nu cumva lipseşte ceva. Nu am 
apucat să vorbim despre invitaţi. De aceea am invitat eu 
toate căpeteniile. Am făcut bine? Mâncare avem din belşug. 
Avem chiar şi ceai din frunze de fragă şi salată de fetică78. 

Sufleţel.” 

M-am sculat imediat şi l-am chemat pe Inciu-Inta. Acesta 
mi-a spus că doi albi mă aşteptau de o oră. 

— Doi albi? Am crezut că albilor nu le este îngăduit să vină 
în aceste locuri. 

— Sunt prieteni de-ai lui Ok-tshin-tsha. El le-a îngăduit să 
vină. 

— Aşa deci! Au spus cum se numesc? 

— Da. Sunt fraţi şi se numesc Enters. 

— Aha! Şi unde sunt acum? 

— Sunt în curte. Să-i aduc sus? 

— Nu. Am să cobor eu. Ce face soţia mea? Unde-i acum? 

— Este tot în bucătărie şi dă porunci ca o regină. 

— Eu credeam că face treabă. 

— Face şi treabă, dar din dimineaţa asta o ajută cineva. 

— Cine? 

— Aşta, femeia lui Wakon, vestitul vraci al sioucşilor. Ea a 
auzit că squawa lui Old Shatterhand va fi gazda oaspeţilor 


de astăzi şi a venit imediat aici, vrând cu orice preţ să dea o 
mână de-ajutor. O să fie două gazde, una indiană şi una 
europeană. Ele vor să le servească chiar ele însele pe 
căpetenii. Dar ce se întâmplă acolo? 

Ne aflam amândoi la fereastră şi, punând această 
întrebare, Inciu-Inta arătase spre „oraşul de jos”. Acolo se 
putea zări un şir de aproximativ o sută de indieni. loţi erau 
îmbrăcaţi în piele şi, după câte se părea, aveau cai foarte 
buni. Nu ne puteam da seama din ce trib făceau parte. 
Călăreţii nu s-au oprit în „oraşul de jos”, ci s-au îndreptat 
imediat spre „oraşul de sus”. În fruntea lor se putea zări un 
bărbat înalt care se ţinea mândru pe cal. Nu aveam însă 
timp să văd ce se mai întâmpla, fiindcă voiam să aflu de ce 
mă căutau fraţii Enters. 

Pentru a rămâne pe cât posibil neobservaţi, cei doi se 
retrăseseră într-un colţ al curţii. Se putea observa că 
Hariman era bucuros să mă vadă. Sebulon era tăcut ca 
întotdeauna. 

— Desigur că vă miraţi să ne vedeţi aici, domnule Burton, 
a spus Hariman. Nu am spus nimănui prea multe, fiindcă nu 
voiam să se afle că există vreo legătură între noi şi 
dumneavoastră. De ce nu v-aţi arătat la Apa Întunecată? 

— Pentru că a trebuit să plecăm mai repede decât 
avusesem de gând. Războinicii celor patru triburi mai sunt 
acolo? 

— Acum, nu. Sunt pe drum şi vor sosi aici peste trei zile. 

— Câţi sunt? 

— Peste patru mii de călăreţi. 

— Unde îşi vor aşeza tabăra? 

— Într-o vale numită Valea Peşterii, nu departe de-aici. 

— Cunoaşteţi valea asta? 

— Nu. O s-o căutăm chiar azi, ca să vedem despre ce este 
vorba. Cel mai important lucru pentru noi a fost să ajungem 
la dumneavoastră. 

— Cum se face că aţi reuşit să ajungeţi până aici? Era 
vorba că nici un alb nu va avea voie să se apropie de Mount 


Winnetou. 

— Am fost trimişi la domnul Antonius Paper. 

— Cine v-a trimis la el? 

— Kiktahan Shonka. 

— Unde staţi acum? 

— Suntem găzduiţi de licheaua de Antonius Paper. 

— Cum? Ce? Lichea? De ce spuneţi că este o lichea? 

— Fiindcă este o lichea! Noi am venit aici şi am vrut să fim 
cinstiţi faţă de el. l-am spus tot ce i-a transmis Kiktahan 
Shonka. El s-a purtat ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten 
al nostru, ne-a propus chiar să ne găzduiască. Am ascultat 
întâmplător ce vorbea cu agentul Evening şi ne-am dat 
seama că el e cea mai mare secătură din câte-am întâlnit. 
Gândiţi-vă numai, domnule Burton, Kiktahan Shonka, Paper 
şi Evening urmau să ne folosească, fără ca noi să primim 
nimic pentru tot ce-am făcut. Mai mult decât atât, atunci 
când nu ar mai fi fost nevoie de noi, trebuia să dispărem. 
Nu-i aşa că n-aţi mai pomenit aşa ceva? 

— Ştiam asta de multă vreme. Ştiu chiar mai mult. Paper şi 
Evening vor fi traşi pe sfoară de Kiktahan Shonka, la fel ca 
şi voi. Şi ei vor dispărea după ce planul pus la cale de 
Kiktahan Shonka va reuşi. Cei patru şefi de trib care s-au 
aliat vor totul pentru ei. 

— La naiba! Dumneavoastră sunteţi singurul om cinstit de- 
aici! Suntem înconjurați de mincinoşi şi de trădători! Daţi- 
ne un sfat bun, domnule Burton. Avem nevoie de el! 

I-am sfătuit să facă un lucru foarte simplu şi anume să 
rămână în continuare în tovărăşia lui Paper, să fie numai 
ochi şi urechi şi să-mi spună tot ce aflau. Le-am mai zis că 
vom vedea ce se va mai întâmpla. Cei doi au dat să plece, 
iar eu eram acum sigur că mă puteam bizui pe ei. Înainte 
de a se îndepărta, Sebulon s-a întors spre mine şi m-a 
întrebat: 

— Îmi este îngăduit să aflu cum îi merge doamnei Burton? 

— Mulţumesc de întrebare, îi merge foarte bine. Vorbeşte 
adesea de voi. 


— Spuneţi asta doar din politeţe? 

— Nu, nu o spun din politeţe, spun adevărul. La auzul 
acestor cuvinte, omul s-a luminat dintr-o dată. Pe faţa lui se 
citea bucuria, o bucurie care-l făcea să uite tot ce era rău şi 
neplăcut. Buzele lui s-au mişcat, ca şi când ar fi vrut să 
spună ceva, dar n-a scos un sunet. 

Vrând să iasă pe poartă, cei doi fraţi au trebuit să se dea 
puţin în lături, fiindcă tocmai atunci a intrat un călăreț. Era 
tocmai indianul care venise în fruntea călăreţilor pe care-i 
zărisem cu puţin timp înainte pe fereastră. Indianul nu le-a 
aruncat fraţilor Enters nici măcar o privire şi mi s-a 
adresat: 

— Nu te-am văzut nicicând! Tu eşti Old Shatterhand? 

— Eu sunt! Am răspuns. 

— Mă îndreptam spre tine şi, când am ajuns aici, am auzit 
că squawa mea se află împreună cu squawa ta. Numele 
meu este Wakon şi i-am adus cu mine pe cei mai buni tineri 
din tribul meu. 

Pe faţa lui se citea bucuria pe care ţi-o prilejuieşte 
întâlnirea cu un om pe care doreşti să-l vezi. 

Wakon a descălecat şi m-a salutat, ca şi când m-ar fi 
cunoscut de multă vreme. 

— Eu sunt prietenul tău, a spus el. Vreau să fiu fratele tău! 
Du-mă acum, te rog, la squawa ta şi la squawa mea pentru 
că vreau să le salut şi pe ele. 

Nu ştiam unde se găsea aşa-numita bucătărie. Noroc că în 
clipa aceea a venit Inciu-lInta care ne-a călăuzit. „Bucătăria” 
se afla la parter. Pentru a ajunge acolo, am trecut printr-o 
încăpere mare. Când ne-au văzut că venim, cele două femei 
ne-au ieşit în întâmpinare. Klara avea mânecile suflecate şi 
obrajii înroşiţi de căldura focului din vatră. Aşta, tot cu 
mânecile suflecate, avea mâinile unse cu grăsime, ulei şi 
alte asemenea bunătăţi. Am râs toţi patru. Nici nu putea fi 
vorba despre strângeri de mână, astfel că noi, bărbaţii, am 
salutat femeile scurt şi le-am lăsat să-şi vadă de gustoasele 
îndeletniciri. 


Inciu-Inta a luat în grijă calul vraciului, iar eu am crezut că 
era de datoria mea să-l conduc pe Wakon la Iatellah-Satah. 
Ajunşi la locuinţa păstrătorului marilor leacuri, am aflat că 
acesta era în bibliotecă, adică într-o clădire alăturată celei 
ce-i servea bătrânului drept locuinţă. Voi trece peste 
complicatele formule de salut pe care şi le-au adresat 
reciproc cei doi vraci. 

Tatellah-Satah ne-a condus prin bibliotecă şi apoi prin mai 
multe încăperi. Am trecut şi printr-un templu, în care se 
găseau diverse obiecte, martore ale evenimentelor 
petrecute de-a lungul a mai multor mii de ani. Nu am putut 
privi totul în tihnă, pentru că nu ne-o permitea timpul. A 
fost mai curând o scurtă trecere în revistă a tuturor 
bogățiilor şi minunăţiilor pe care numai indienii le cunosc. 
Atunci când mă voi opri asupra testamentului lui Winnetou, 
voi spune mai multe despre aceste încăperi prin care am 
trecut. Voi aminti acum numai un singur lucru. În templul în 
care am intrat, am văzut blana uriaşă a leului argintiu, 
animal care nu mai exista de multă vreme şi despre care 
vorbise vraciul comangşilor în Casa Morţii. Acest leu argintiu 
era cu mult mai mare decât o pumă. Lângă această blană se 
aflau penele marelui vultur, despre care vorbise vraciul 
kiovaşilor. 

Nu văzusem nici măcar o mică parte din tot ceea ce era de 
văzut în templu, dar l-am rugat pe Tatellah-Satah să ne 
îngăduie să plecăm, fiindcă în câteva minute urmau să 
sosească invitaţii mei. L-am rugat pe Wakon să-mi fie alături 
în clipa în care îi voi primi, pentru că pe mulţi dintre ei nu-i 
cunoşteam. 

Mi-am întâmpinat oaspeţii în camera în care se afla placa 
pe care erau aşezate pipele. Abia ajunsesem acolo, când au 
început să sosească şefii de trib. Ultimii sosiți au fost... Old 
Surehand şi Apanatshka. Amândoi s-au oprit în prag şi şi-au 
plimbat privirile peste cei sosiți. Când m-au zărit, le-au 
revenit în minte vremurile trecute şi au uitat parcă de 
neînțelegerile care apăruseră între noi. Au venit spre mine, 


m-au îmbrăţişat şi nu au mai plecat de lângă mine. Ştiam că 
învinsesem! 

Pipele au fost umplute cu tutun. Era de datoria mea să-mi 
salut oaspeţii şi am făcut-o cu cea mai mare bucurie. A 
urmat apoi ritualul fumatului şi a vorbit fiecare dintre 
invitaţi. 

După aceea se cuvenea să spun care era scopul pentru 
care îi invitasem pe toţi acei oameni la mine. Tocmai mă 
ridicasem în picioare şi mă pregăteam să vorbesc, când s-a 
deschis uşa şi a intrat Tatellah-Satah, păstrătorul marilor 
leacuri. “Toţi cei prezenţi s-au ridicat în picioare, 
exprimându-şi astfel respectul faţă de bătrânul vraci. Am 
aprins repede o pipă şi i-am înmânat-o. Tatellah-Satah a 
tras de şase ori din pipă în semn de salut şi mi-a înapoiat 
pipa. Apoi bătrânul a spus: 

— Eu sunt Iatellah-Satah. Voi sunteţi vocile poporului meu, 
pe care-l iubesc mai mult decât orice. Voi veţi vorbi, iar eu 
vă voi asculta. Cel mai nobil om al acestui popor a fost 
Winnetou, căpetenia apaşilor. Lui trebuie să i se înalțe un 
monument. Ce înseamnă asta? Amintirea lui trebuie să fie 
întruchipată într-un anumit lucru. Unii dintre voi se 
gândesc la un monument din fier şi din piatră. Noi, ceilalţi, 
ne gândim la ceva viu, la ceva din carne şi oase. Fiecare 
indian trebuie să fie o picătură de sânge din acest trup viu. 
Cei lipsiţi de minte vor ca Winnetou să fie sculptat, 
construit, turnat. Winnetou, aşa cum îl vedem noi, trebuie 
să se nască din adâncul sufletelor. Toţi indienii trebuie să 
devină urmaşii lui Winnetou, astfel încât să poată sta 
deasupra a tot ce este mic şi neînsemnat în viaţă. Aceasta 
trebuie să fie mândria noastră şi bucuria lui Winnetou, cel 
mai nobil şi cel mai curat dintre toţi indienii. 

Bătrânul s-a întors apoi către Old Surehand şi Apanatshka 
şi a continuat: 

— Voi şi fiii voştri vreţi să-l construiți pe Winnetou din 
piatră. Dacă asta e bine, sau e rău, trebuie să hotărâți chiar 
voi. Vreţi ca statuia lui Winnetou să fie înălţată lângă 


Cascada de Dantelă ca să-l putem vedea şi admira cu toţii. 
Vă rugăm să ne îngăduiţi să-l cinstim şi noi! Îl veţi cunoaşte 
pe Winnetou aşa cum îl vedem noi. El nu trebuie să se înalțe 
numai în faţa ochilor voştri, ci şi în voi înşivă. Nu trebuie 
numai să-l vedeţi, trebuie să-l şi simţiţi. Apoi veţi compara. 
Îi veţi pune, faţă în faţă, pe Winnetou astfel cum îl vedeţi voi 
şi pe Winnetou astfel cum îl vedem noi. Apoi vom stabili 
pentru care ne hotărâm. Cine este de părerea mea? 

— Howgh! Am spus eu. 

— Howgh! Au strigat toţi cei care şi până atunci fuseseră 
de părerea mea. 

— Howgh! Au spus şi Old Surehand şi Apanatshka, mânaţi 
de respectul pentru bătrânul vraci, dar şi pentru că nu-l 
înţeleseseră prea bine şi mai sperau să-şi pună în aplicare 
planul. 

Tatellah-Satah a continuat: 

— Vă poftesc pe toţi la mine în seara asta, după ce se 
întunecă. Aduceţi-i şi pe Young Surehand şi pe Young 
Apanatshka, cei doi artişti care nu au în faţa ochilor decât 
statuia în piatră a lui Winnetou. Ei vor cunoaşte adevărata 
artă care nu trebuie să aibă ca ţintă zămislirea lucrurilor 
pământeşti, ci zămislirea celor cereşti în lucruri pământeşti. 
Ei îl vor auzi vorbind în casa mea pe cel al cărui chip vor să- 
| zămislească în piatră şi să-l aşeze în vârful muntelui. 
Atunci vor înţelege, desigur, ce aşteaptă Winnetou de la ei 
şi noi îi vom întreba dacă mai vor să facă pentru noi un 
monument din piatră lipsit de viaţă, în loc să se rostească 
pentru viaţă, pentru suflet, pentru tot ceea ce este din 
carne şi oase. Aşadar, vă aştept pe toţi. Am zis! 

Bătrânul a făcut un gest cu mâna, s-a întors şi a ieşit din 
cameră. Nimeni nu a scos un cuvânt, atât de puternică 
fusese impresia pe care o făcuse Tatellah-Satah asupra 
tuturor. 

Imediat după aceea a venit Inciu-lInta şi a spus că masa 
este pregătită. Toţi s-au ridicat şi l-au urmat pe bătrânul 
slujitor. 


Soţia mea m-a surprins în primul rând prin aceea că se 
îmbrăcase asemenea unei femei indiene şi purta un costum 
din piele moale, împodobit cu franjuri şi perle şi apoi prin 
felul în care Aşta şi ea s-au gândit la toate. Eram convins că 
la pregătirea camerei în care urma să mâncăm îşi 
aduseseră contribuţia mai multe persoane, astfel încât 
aceasta să aibă un aer sărbătoresc şi specific indian. 
Mâncărurile pregătite erau nemaipomenite, chiar dacă, la 
vederea lor, un bucătar englez, sau francez ar fi fost 
profund indignat. 

În timpul mesei s-a vorbit foarte mult. Nici nu era de 
mirare, dacă ne gândim cine erau mesenii. Eu am stat cum 
era de aşteptat, între Old Surehand şi Apanatshka. Ne-am 
povestit unii altora, pe scurt, tot ce făcusem de când nu ne 
mai văzusem. Am povestit şi cum am ajuns să dau de urma 
cailor şi asinilor de la ferma lui Old Surehand. Cei doi voiau 
să mă atragă de partea lor în ceea ce priveşte monumentul 
ce urma să fie înălţat în onoarea lui Winnetou. Nu m-am 
lăsat atras de planurile lor, dar nici nu m-am certat cu ei. 
Povestindu-le despre cele ce găsisem la Nugget Tsil, voiam 
să-i pregătesc pentru ceea ce avea să urmeze în seara 
aceea, fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru. 

Cu puţin timp în urmă, Old Surehand şi Apanatshka 
fuseseră pe Coasta de Vest. De aici urmau să fie 
aprovizionate cu alimente şi cu alte lucruri din aşezările din 
regiunea în care se afla Muntele lui Winnetou. Din această 
afacere puteau ieşi foarte mulţi bani. În ce privea 
construirea unei căi ferate, era nevoie să se facă toate 
pregătirile necesare, astfel ca oamenii ce urmau să 
sosească în aceste locuri să nu ducă lipsă de nimic. 
Aprovizionarea avea să se facă cu ajutorul căruţelor şi 
animalelor de povară. 

După ce masa s-a încheiat, toţi cei ce fuseseră oaspeţii mei 
au plecat. Numai Wakon şi soţia lui au rămas împreună cu 
noi. Ne-am apropiat foarte repede unii de alţii şi am aflat că 
nepoata lor era în turnul de pază, împreună cu femeile care 


munceau sub îndrumarea Vulturului cel Tânăr. Am propus 
să urcăm şi noi în turn. Bătrâna Aşta a fost de acord şi ne-a 
rugat să-l luăm cu noi şi pe bunul Pitt Holbers. Wakon a 
dorit însă să rămână în camera lui Winnetou, pentru a citi în 
linişte testamentul lui. Am fost de acord întru totul cu cei 
doi oaspeţi ai mei. Bătrânul vraci dorea să-l vadă însă mai 
întâi pe cel care-i salvase viaţa. Pitt Holbers a fost chemat 
imediat şi s-a bucurat să-l reîntâlnească pe indian. 

Am luat-o apoi prin pădure, pentru a ajunge la Vulturul cel 
Tânăr. 

Indianul a fost foarte bucuros să ne revadă şi ne-a dus pe 
acoperişul plat al locuinţei sale. Acolo existau o seamă de 
lucruri ciudate. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un 
avion, sau un aeroplan cu totul deosebit de cele pe care le 
văzusem până atunci. Aparatul avea două aripi foarte 
subţiri şi două corpuri goale, făcute dintr-o împletitură dură 
din lemn de narcis. Micul avion avea şi un motor greu şi 
puternic, pe care apaşul îl adusese cu sine de undeva, din 
Est. Aceasta era, aşadar, sarcina misterioasă pe care 
indianul o purta mereu cu sine. Împletitura nu era 
terminată. La ea lucra tânăra Aşta, care era hotărâtă să 
ducă treaba până la capăt. 

Priveliştea care ni se oferea din turn era minunată şi am 
mai rămas mult timp acolo pentru a ne bucura de ea. Apoi 
ne-am întors în locuinţa noastră. Aici, Wakon era atât de 
adâncit în lectură, încât abia că ne-a auzit intrând. 
Îngândurat el a pus caietul deoparte şi a spus, ridicându-se: 

— Da, acesta este Winnetou! Este Winnetou însuşi! Dacă 
vom citi aceste rânduri în seara asta, Winnetou se va înălța 
măreț în sufletele noastre şi îi va nimici pe toţi duşmanii 
noştri. Eu deja îl simt cum trăieşte în sufletul meu, mândru, 
serios şi nobil, înălțându-se tot mai mult, tot mai deplin. Tot 
ce-a scris aici este minunat şi ne va înălța sufletele. N-o voi 
lipsi pe Aşta de această minunâţie! Squawa mea mă va 
însoţi! 


— Şi eu îl voi însoţi pe soţul meu! A spus Klara. Şi eu mă 
număr printre urmaşii lui Winnetou! 

— Sigur că aşa va fi! Am spus eu. Nimeni nu vă va opri să 
ne însoţiţi. Nimeni nu va îndrăzni s-o facă. Aici nu este 
vorba despre o întâlnire a căpeteniilor, pentru că au fost 
invitaţi şi Young Surehand şi Young Apanatshka. Acolo unde 
li se îngăduie lor să fie, vi se va îngădui şi vouă să fiţi. 

În clipa aceea, Kolma Pushi a intrat în încăpere şi ne-a 
spus că Old Surehand, Apanatshka şi fiii lor se aflau deja la 
Tatellah-Satah. Ea voise să întrebe şi dacă Aşta şi soţia mea 
aveau îngăduinţa de a lua parte la întâlnirea din acea seară. 
Acest lucru le-a fost acceptat imediat. Am luat cu mine 
numai primele două caiete pe care le scrisese Winnetou. 

Tatellah-Satah mi-a spus că sosiseră toţi invitaţii şi că 
dăduse dispoziţie ca ei să fie duşi în odaia cu flori, în care 
bătrânul vraci obişnuia să se roage. Păstrătorul marilor 
leacuri ne-a condus şi pe noi într-acolo. În acea încăpere 
fuseseră aduse mai multe scaune acoperite cu blănuri. Erau 
şi lumânări înalte din ceară de albine sălbatice, care 
ardeau. Uşa care dădea în afară era deschisă. 

Pentru cel ce urma să citească, adică pentru mine, fusese 
pregătit un scaun mai înalt iar în jurul acestui scaun 
fuseseră aprinse mai multe lumânări. În momentul în care 
am intrat în odaia cu flori, toţi cei ce erau acolo s-au ridicat 
în picioare şi nimeni nu s-a mirat de faptul că eram însoţiţi 
de soțiile noastre. La un semn al lui Tatellah-Satah, toată 
lumea s-a aşezat. El însuşi a rămas în picioare pentru a 
spune câteva cuvinte. El le-a transmis tuturor care era 
scopul acelei întâlniri şi a arătat că toţi cei ce se aflau acolo 
se puteau considera urmaşii lui Winnetou. 

În prima pagină a caietului din care mă hotărâsem să 
citesc, Winnetou scria: „Eu sunt Winnetou. Se spune despre 
mine că sunt căpetenia apaşilor. Eu scriu pentru poporul 
meu şi scriu pentru toţi oamenii care trăiesc pe acest 
pământ. Bunul şi Marele Manitou să-şi întindă mâinile 


asupra poporului meu şi asupra tuturor acelora care 
nutresc numai gânduri bune pentru poporul meu.” 

La auzul acestor cuvinte, cei prezenţi au început să se 
mişte şi să murmure: 

— Winnetou, Winnetou, Winnetou! 

Am continuat să citesc. Mi-am dat seama că fratele meu 
roşu avea un stil elevat şi clar. Acest lucru i-a atras pe 
ascultătorii mei! În ceea ce priveşte conţinutul, nu pot să-l 
redau aici pe larg şi voi spune doar câteva cuvinte despre 
acesta. Din cele scrise ieşea la iveală sufletul tânărului 
Winnetou, sufletul întregii rase din care făcea parte apaşul. 
Acest suflet s-a maturizat încet, încet. 'Toate încercările prin 
care a trecut erau încercările prin care trecuseră toţi 
membrii rasei din care făcea parte. În primul caiet din care 
am citit, Winnetou descria copilăria sa, în cel de-al doilea, el 
vorbea despre lucrurile pe care le trăise, foarte tânăr fiind. 

Scaunul meu se afla chiar în faţa uşii deschise. Când am 
ridicat ochii a doua oară, am văzut un om care se apropia şi 
care nu a intrat în cameră, ci s-a aşezat în faţa uşii. Omul pe 
care îl văzusem era tânăr, dar nu puteam să-i zăresc faţa. 
Părul des îi atârna pe spate. Oare era Winnetou? Oare 
venise din lumea de dincolo pentru a fi de faţă atunci când 
se citeau cele scrise de el? 

Toţi cei ce erau de faţă erau mişcaţi până în adâncul 
sufletului. Ochii lor erau aţintiţi asupra mea. Din când în 
când se auzea câte un „Uff”. Oamenii ascultau cu încordare, 
o încordare care creştea din ce în ce mai mult. Cel din faţa 
uşii nu se mişca, atât de atent asculta ceea ce citeam. Am 
continuat până la miezul nopţii. Am dorit să mă opresc, dar 
nimeni n-a fost de acord cu acest lucru. 

— Citeşte! Citeşte! Auzeam din toate părţile. 

Wakon s-a ridicat şi a dorit să citească mai departe în locul 
meu. Vraciul a citit ore-n şir, până când, de afară, a ajuns la 
noi lumina zilei. Acum mi-am putut da seama că cel care 
stătea în faţa uşii era Vulturul cel Tânăr. M-am ridicat şi i- 
am rugat pe toţi cei adunaţi acolo să continuăm să citim 


seara. Numai când au auzit că vom continua să citim cele 
scrise de Winnetou, ei au fost de acord să ne retragem. Toţi 
s-au ridicat fără să spună nici un cuvânt. Tuturor li se părea 
că vorbele erau de prisos acum. 

Tatellah-Satah a arătat spre răsărit şi a spus: 

— Fraţii mei văd că se naşte o nouă zi şi această naştere a 
unei noi zile se numeşte „răsărit”. În acelaşi timp simt şi 
dacă Manitou o vrea, vor simţi şi alţii, că începe o nouă zi, o 
zi mai frumoasă decât toate celelalte care au trecut, ziua 
minunată a rasei roşii. Această zi s-a născut în voi toţi în 
timpul în care ne-am gândit la Winnetou. Îl simţiţi în 
adâncul sufletului vostru? Simţiţi sufletul aceluia al cărui 
testament vrem să-l citim? Îl vedeţi? 

— El este aici! A exclamat Athabaska. 

— Da, el este în sufletul nostru! A strigat şi Aşta, cu 
însufleţire. 

— Este cu noi! Au exclamat şi ceilalţi. 

Chiar şi Old Surehand şi Apanatshka au spus că simțeau 
prezenţa apaşului. Fiii lor nu rosteau nici un cuvânt. Şi ei 
fuseseră impresionați de cele auzite, dar ştiau prea bine, 
că, pe măsură ce efectul celor scrise de Winnetou era mai 
puternic, posibilitatea ca planul lor să nu fie dus la bun 
sfârşit era tot mai mare. 

— Fraţii mei vor veni din nou aici imediat ce se lasă seara? 
A întrebat Tatellah-Satah. Îi voi aştepta pe toţi la ceasul la 
care s-au adunat aici seara trecută. 

— Venim, l-a asigurat Algongka. 

— Da, venim cu siguranţă, a spus şi Kolma Pushi, care era 
acum cu totul de partea noastră. 

Toţi ceilalţi au spus că vor veni. De această dată doreau să 
vină din toată inima şi cei doi tineri artişti. 

Capitolul XIV - Ultimul duel. 

Am continuat să citesc zilnic din caietele lui Winnetou. 
Acest lucru a făcut minuni. Cea mai mare minune era 
pentru mine faptul că Young Surehand şi Young Apanatshka 
soseau mereu primii în locul în care urma să ne întâlnim cu 


toţii pentru a ne bucura de cele scrise de Winnetou. Pe cât 
de mare era bucuria noastră, pe atât ne străduiam mai mult 
ca acest lucru să nu se observe. La rândul lor, cei doi făceau 
tot posibilul ca monumentul la care lucrau să fie terminat 
cât mai repede. Statuia de lângă Cascada de Dantelă se 
înălța văzând cu ochii, pentru că părţile din care aceasta se 
compunea erau deja sculptate, urmând ca ele să fie doar 
îmbinate. Era ca şi când între ei şi noi ar fi existat o 
întrecere, urmând să se vadă care monument va fi mai întâi 
gata, cel al lor, din piatră, sau monumentul nostru sufletesc, 
care se construia pas cu pas, pe măsură ce citeam şi care 
era parcă din ce în ce mai mare, din ce în ce mai frumos. 

La trei zile după ce fraţii Enters sosiseră la Mount 
Winnetou şi veniseră la mine, am fost vizitat din nou de 
Hariman. Pentru a nu fi văzut de nimeni, el se gândise că 
era mai bine să vină pe înnoptate. În seara cu pricina sosise 
un grup de indieni în „oraşul de jos”. Se pare că printre 
aceştia se numărau şi câteva persoane importante, ale 
căror nume nu le putusem afla. Hariman venise tocmai 
pentru a-mi spune cine sosise. L-am întâmpinat împreună 
cu soţia mea. 

— Ştiţi cine a venit, domnule Shatterhand? A întrebat el. 

— Nu. 

— Cei mai mari duşmani ai dumneavoastră, cei patru şefi 
de trib. 

— Aşa? Au venit singuri? 

— Nu, sunt însoţiţi de vreo treizeci de oameni. 

— Sunt cu ei şi căpeteniile de rang mai mic? 

— Nu. 

— Cât de neprevăzători sunt! Din toate acestea se poate 
înţelege tot ce pun la cale. Căpeteniile de rang mai mic ar 
trebui să fie împreună cu marile căpetenii. Dacă aceste 
căpetenii lipsesc, asta înseamnă pericol. Aceste căpetenii se 
află, cu siguranţă, împreună cu cei patru mii de războinici 
care trebuiau să se strângă în Valea Peşterii. 


— Desigur, dar toate aceste lucruri sunt mai puţin 
importante acum. Lucrul cel mai important este că veţi fi 
provocat la duel! 

— Oho! Foarte interesant! Auzind acestea, soţia mea a 
izbucnit: 

— Cum? O provocare? O provocare la duel? Oare cine este 
omul care vrea să-mi ucidă soţul? 

— Nu-i vorba despre un singur om. Sunt patru. 

— Cum? Patru? Cine sunt aceşti patru? 

— Kiktahan Shonka, Tusahga Sartish, Tangua şi Io-kei- 
chun. 

— Vor să se năpustească toţi patru deodată asupra bietului 
meu soţ? 

— Vor să se dueleze cu dânsul, atâta tot. 

— Aşa! Atâta tot! Ca şi când asta ar fi un lucru 
neînsemnat! Vor s-o facă toţi patru deodată? 

— Nu, vor să-l înfrunte pe rând. 

Soţia mea, la început mută de îngrijorare, a avut în cele 
din urmă puterea să spună: 

— Dar asta-i ca la tragerea la ţintă, la noi în Germania. 
Dacă nu nimereşte unul dintre trăgători, va nimeri celălalt! 
Ţinta cade până la urmă! 

— Aceasta este şi părerea lor. Old Shatterhand trebuie 
neapărat să moară. Când el va muri, ei se vor fi răzbunat. Ei 
sunt împotriva lui Old Shatterhand, deşi el este de părerea 
lor în ceea ce priveşte monumentul lui Winnetou. După ce 
Old Shatterhand va fi murit, ei îşi pot pune în aplicare 
nestingheriţi planurile împotriva apaşilor. Cu ajutorul celor 
patru mii de călăreţi ei pot să. 

— Oho! L-a întrerupt Klara, izbucnind furioasă. El nu va fi 
mort! Înainte să fie împuşcat, eu voi face tot ce-mi stă-n 
putere ca să. 

Soţia mea s-a oprit brusc. Şi-a dat seama că teama o 
zăpăcise şi a făcut tot posibilul să zâmbească. Apoi a 
început să râdă şi am râs şi eu cu poftă. Klara s-a calmat 
apoi şi am putut vorbi mai departe, în linişte. 


Cele patru căpetenii voiau să mă provoace la luptă pe viaţă 
şi pe moarte, conform tradiţiilor indiene. Era clar că vor 
pune asemenea condiţii, încât să nu scap cu viaţă din 
această confruntare. Nu avea rost să mă gândesc acum la 
toate acestea. Trebuia mai întâi să aflu care erau condiţiile 
pe care le puneau cele patru căpetenii. Urma ca Pida, fiul 
lui Tangua, să-mi transmită cele hotărâte de şefii de trib pe 
care urma să-i înfrunt. După cum se ştie, Pida îmi era 
prieten şi speram să înlătur cu ajutorul lui pericolul care mă 
pândea. 

I-am spus toate acestea soţiei mele şi ea s-a mai liniştit 
întrucâtva, dar nu întru totul. 

— Cred, a spus ea, că Pida este un om de nădejde, aşa cum 
mi l-ai descris întotdeauna, dar condiţiile pe care trebuie să 
le respecţi rămân condiţii şi. 

— Te rog, am spus, toate celelalte lucruri ţin de riscurile 
pe care trebuie să şi le asume fiecare dintre cei ce iau parte 
la un duel. 

— Trebuie? A întrebat Klara. 

— Desigur. 

— Şi dacă tu le-ai spune că eşti împotriva oricărui duel? La 
această întrebare, am izbucnit în râs. 

— Klara! Ia gândeşte-te: Old Shatterhand, care a luptat de 
atâtea ori, care l-a învins pe Inciu-Ciuna, care nu s-a dat 
înapoi de la nici o luptă, care a pus de atâtea ori mâna pe 
armă, e drept, numai ca să se apere de duşman, Old 
Shatterhand să spună acum că este împotriva oricărui 
duel? 

Klara a coborât privirea ruşinată şi frământată de 
gândurile ei. Ea dorea să-şi ferească soţul de orice 
primejdie, dar să ştie, în acelaşi timp, că el îşi va păstra şi 
bunul renume. Apoi mi-a aruncat o privire, şi, fiindcă ştiam 
ce voia să mă întrebe, am preferat să-i răspund la 
întrebare: 

— Fii fără grijă! Cele patru căpetenii sunt cât se poate de 
hotărâte să urmeze ceea ce şi-au pus în gând. Eu vreau să-i 


fac de râs. 

Soţia mea m-a privit surprinsă. 

— Crezi că toată treaba asta nu-i primejdioasă? M-a 
întrebat ea. 

— Nu. 

— Şi crezi că vei scăpa teafăr şi nevătămat? 

— Neapărat. 

— Căpeteniile s-au gândit şi la asta, a spus Hariman. Ele 
ştiu că sunteţi şiret şi că aveţi mereu câte-o idee care vă 
ajută să ieşiţi din încurcătură. De aceea ne-au chemat pe 
fratele meu şi pe mine şi ne-au spus că va trebui să vă 
ucidem. Dacă aţi reuşi să scăpaţi cu viaţă printr-o minune, 
fratele meu şi cu mine avem sarcina de a vă înlătura pe 
dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră. 

— Şi pe mine? A întrebat Klara. Şi aţi acceptat? 

— Desigur, dar numai ca să-i ducem de nas! Nici prin gând 
nu ne trece să vă facem vreun rău! Noi vă suntem 
credincioşi! 

— Vă cred! A răspuns soţia mea, cu toată sinceritatea. 

— Mă credeţi? A întrebat el, cu bucuria întipărită pe chip. 

— Bineînţeles! A răspuns ea. 

— Şi dumneavoastră, domnule Shatterhand? 

— Şieu vă cred. 

— Asta mă bucură! Vă pot dovedi chiar că suntem cinstiţi. 
Am la mine un fel de contract. 

— Scris? Am întrebat eu uimit. 

— Da. 

— Incredibil! Şi cine l-a întocmit? 

— A fost întocmit din ordinul celor patru căpetenii şi 
domnii Evening şi Paper au semnat ca martori. lată-l! 

Spunând acestea, omul mi-a dat hârtia. Nu era propriu-zis 
un contract ci, mai curând, un angajament în urma căruia 
cei doi fraţi şi cei doi martori urmau să fie plătiţi. 

Angajamentul fusese făcut în scris, pentru că cei patru 
urmau să fie traşi pe sfoară. Cele patru căpetenii nici măcar 
nu se gândiseră la faptul că această hârtie ar fi putut să 


ajungă în mâinile vreunui duşman. Acest document urma să 
rămână numai pentru scurtă vreme în posesia fraţilor 
Enters, pentru că le-ar fi fost luat imediat ce ei ar fi fost 
înlăturați. Am citit totul şi am vrut să-i înapoiez lui Hariman 
hârtia. 

— V-ar putea fi de folos, dacă l-aţi păstra? M-a întrebat el. 

— Chiar de foarte mare folos. 

— Atunci, vă rog să-l păstraţi. Este al dumneavoastră! 

— Vă mulţumesc! Mi-aţi dovedit că sunteţi cinstit. Dar de 
ce nu l-aţi adus şi pe fratele dumneavoastră? 

— Pentru că nimeni nu trebuie să afle nimic despre 
întâlnirea noastră şi doi oameni sunt descoperiţi mai repede 
decât unul singur. Dacă vom mai avea să vă spunem ceva, 
va veni el. Acum, vă rog să-mi daţi voie să plec. 

— Este, într-adevăr, demn de încredere, a spus soţia mea, 
după ce Hariman s-a îndepărtat. 

— Mă întreb dacă putem avea încredere şi în fratele lui. 

— Nu cred c-ar face ceva rău. 

— Ţie cu siguranţă că nu. Dar mie? Nu mă are la suflet dar 
nu mă tem de el, pentru că dacă mi-ar face vreun rău, te-ar 
supăra pe tine. Iată deci că în cazul ăsta mă aflu sub 
protecţia ta! 

— Da, ai nevoie de protecţia mea! A spus Klara, în glumă. 
Mai ales mâine, când patru căpetenii vor trage asupra ta. 

I-am aruncat o privire şi ea mi-a spus: 

— Arată tot ce poţi! Am încredere în tine! 

În dimineaţa zilei următoare, au venit la mine doi kiovaşi 
care mi-au spus că Pida, căpetenia lor, ar vrea să-mi 
vorbească. Trebuia să le spun când sunt gata să-l primesc. 
Le-am zis că îl voi aştepta la prânz. După ce au plecat cei 
doi războinici, l-am rugat pe Inciu-lInta să-i cheme, cu un 
sfert de ceas înaintea orei prânzului, pe toţi cei care veneau 
de obicei seara ca să mă asculte citind. 

Au venit cu toţii la ora stabilită şi le-am spus pe scurt 
despre ce era vorba. Mi se părea foarte important să am cât 
mai mulţi martori atunci când voi fi provocat la duel. Pida a 


venit însoţit de foarte mulţi războinici, dar i s-a dat voie 
numai lui să vină la mine, fiindcă cei ce-l însoțeau nu erau 
căpetenii. Pida se stăpânea destul de bine, dar se vedea că 
era uimit de faptul că nu eram singur, ci eram înconjurat de 
foarte multă lume. Soţia mea, Aşta şi Kolma Pushi erau şi 
ele de faţă. Când a intrat Pida, m-am ridicat de la locul meu 
şi am făcut câţiva paşi spre el, spunându-i: 

— Pida, căpetenia kiovaşilor, a rămas cândva în sufletul 
meu. El este acolo şi astăzi, numai că nu ştiu dacă pot să-i 
vorbesc din adâncul sufletului. El trebuie să-mi spună dacă 
vine la mine ca oaspete pentru a mă saluta, sau vine la mine 
ca fiu al tatălui său, care nu mi-ar transmite nicicând salutul 
său. 

Pida avea acum în jur de cincizeci de ani. Trăsăturile i se 
mai înăspriseră, dar erau plăcute. Indianul mă privea ca pe 
un vechi prieten, dar vocea lui avea un ton aspru, care 
trăda importanţa momentului: 

— Old Shatterhand ştie prea bine dacă Pida îl iubeşte, sau 
îl urăşte. Am venit aici ca sol al tatălui meu şi al aliaţilor săi. 

— Pida să se aşeze şi să vorbească! 

Spunând acestea, m-am dus la locul meu şi, printr-o 
mişcare a mâinii, l-am poftit pe indian să se aşeze în faţa 
mea. 

— Pida va rămâne în picioare. Numai pacea trebuie să se 
aşeze şi să cuvânteze. Old Shatterhand trebuie să vadă în 
mine solul a patru războinici vestiți. Îi voi numi: Tangua, 
căpetenia kiovaşilor, 'To-kei-chun, căpetenia comanşilor 
Raccurah, Tusahga Sartish, căpetenia războinicilor utah 
Kapote şi Kiktahan Shonka, căpetenia cea mai vârstnică a 
sioucşilor. Au trecut mulţi ani, multe veri şi multe ierni de 
când aceste căpetenii au crezut că este de datoria lor să-l 
înlăture pe Old Shatterhand din rândul celor vii. El le-a 
scăpat. El mai este în viaţă. O dată cu eltrăieşte şi vina lui. 
Ea nu s-a şters. Ela uitat de această vină şi a crezut că şi 
aceşti patru războinici au uitat-o. Ela avut îndrăzneala de a 
veni în ţara lor, de a călca potecile pe care piciorul său nu 


are voie să le calce. Făcând astfel, el s-a dat pe mâna celor 
patru războinici. El trebuie să moară. 'Timpurile stâlpului 
caznelor au apus şi cei patru şefi de trib vor să fie cinstiţi. 
El poate scăpa de moartea binemeritată. Ei vor să-l cheme 
la luptă. Ce-mi răspunde el? 

M-am ridicat liniştit în picioare şi am spus: 

— Nu numai timpurile stâlpului caznelor au apus, dar au 
apus şi timpurile cuvântărilor lungi. Voi spune pe scurt tot 
ce am de spus. Niciodată nu am fost duşmanul vreunui 
indian. Nu merit nici ura şi nici moartea. Astăzi nu umblu 
pe cărări pe care nu-mi este îngăduit să umblu şi nu mă 
simt ca şi cum m-aş fi dat pe mâna căpeteniilor. A trecut şi 
vremea luptelor sângeroase şi a duelurilor. Eu blestem 
orice vărsare de sânge, care nu are nici un rost astăzi, mai 
mult ca oricând şi sunt împotriva oricărei lupte care poate 
să aibă loc. 

Soţia m-a privit cu uimire şi a putut face acest lucru fără s- 
o observe nimeni, pentru că se afla chiar lângă mine. Eu am 
continuat însă: 

— Dar pentru că ştiu cât de vestite sunt căpeteniile şi 
pentru că respect părul lor alb, nu vreau să-i jignesc. Sunt 
gata să lupt cu ei. 

— Eşti nebun? A şoptit soţia mea. 

Nu i-am răspuns, fiindcă Pida a luat din nou cuvântul: 

— Old Shatterhand este neschimbat. El nu a ştiut 
niciodată ce înseamnă teama, dar se cuvine să fie cu băgare 
de seamă! Căpeteniile vor pune nişte condiţii neobişnuit de 
grele. După aceea, Old Shatterhand va spune care sunt 
condiţiile sale, dar nu trebuie să se aştepte ca. 

— Nu pun nici un fel de condiţii, l-am întrerupt eu. Voi 
îndeplini toate condiţiile pe care mi le pun căpeteniile. 

Kiovaşul m-a privit uimit şi a întrebat: 

— Old Shatterhand glumeşte, sau vorbeşte serios? 

— Vorbesc serios! 

— Old Shatterhand să-mi mai spună o dată ce mi-a spus 
mai înainte! Mai întâi se cuvine să asculte ce vor 


căpeteniile: arma va fi puşca; Old Shatterhand va lupta cu 
fiecare dintre căpetenii; ordinea în care ei vor lupta se va 
trage la sorţi; se va trage şezând; fiecare va trage mai întâi 
un foc; adversarii vor sta faţă-n faţă, la o distanţă de numai 
şase paşi unul faţă de altul; primul va trage cel mai în 
vârstă; al doilea foc se va trage la un minut după ce s-a tras 
primul; se va lupta până la moarte; acesta va fi sfârşitul lui 
Old Shatterhand; dacă Old Shatterhand mai este în viaţă 
după ce căpeteniile au tras fiecare în parte câte un foc, 
lupta se va lua de la capăt. Acestea sunt condiţiile. 

După fiecare condiţie pe care mi-a transmis-o, Pida a făcut 
câte o pauză, privindu-mă aproape cu îngrijorare. Îmi 
venise rândul să răspund şi am zis: 

— Condiţiile sunt foarte bine puse. Cine va da semnalul? 

— Vicepreşedintele comitetului. 

— Cât trebuie să se aştepte? Dacă cel ce trebuie să tragă 
primul foc nu trage? 

— Nu trage? Căpeteniile sunt toate mai în vârstă decât Old 
Shatterhand, care nu are şaptezeci de ani. Niciuna dintre 
ele nu va întârzia să tragă. Căpeteniile vor trage imediat ce 
se va da semnalul. 

— Cine poate fi sigur de asta? Eu am văzut cum lucruri 
care păreau a fi imposibile au fost posibile, în cele din urmă, 
aşadar, întreb: dacă şefii de trib vor trage mereu primii şi 
eu voi fi al doilea care va trage, cât de mult trebuie să 
aştept până când am voie să trag? 

— Exact un minut, din clipa în care ar fi trebuit să fie tras 
primul foc. 

— Sunt de acord. Mai există şi alte condiţii? 

— 'Ţinta va fi inima. 

— Aşa? Nici o altă parte a corpului? 

— Nici o altă parte a corpului! 

— Unde va avea loc lupta? 

— La graniţa dintre oraşul de jos şi oraşul de sus. Locul va 
fi însemnat. 

— Când se va hotări totul? 


— Cu o oră înainte ca soarele să dispară în spatele lui 
Mount Winnetou. 

— Cine va avea grijă ca toate condiţiile să fie respectate cu 
sfinţenie? 

— Câte doi oameni de fiecare parte. Căpeteniile i-au ales 
de partea lor pe agentul William Evening şi pe bancherul 
Antonius Paper. Old Shatterhand să-şi aleagă doi oameni! 

— Eu mi-i aleg pe prietenul şi fratele meu Matto Shahko, 
căpetenia osagilor şi pe prietenul şi fratele meu Wagare- 
Tey, căpetenia şoşonilor. Ei vor sta la dreapta şi la stânga 
mea şi vor împuşca orice căpetenie care îşi calcă cuvântul, 
sau care trage mai devreme decât ar trebui. Pida, solul 
duşmanilor mei, este de acord? 

— Da, sunt. Dar Old Shatterhand? 

— Repet că sunt de acord ca lupta să se dea în condiţiile 
despre care am vorbit mai înainte. 

— Doamne, Dumnezeule! A strigat soţia mea atât de tare, 
încât toţi cei de faţă au auzit-o. Eu nu pot lăsa să se 
întâmple aşa ceva! Eşti pierdut! 

Norocul a fost că soţia mea mi s-a adresat în germană şi n- 
a înţeles-o nimeni în afară de mine. Trebuie să spun că 
discuţia dintre mine şi Pida o purtasem în limba engleză. 

— Old Shatterhand mai are să-mi spună ceva? A întrebat 
Pida. 

— Doar că voi veni la ora hotărâtă, împreună cu puşca 
mea, atâta tot. Pida, căpetenia kiovaşilor, şi-a îndeplinit 
solia. Acum poate să plece. 

Indianul a ridicat mâna în semn de salut şi s-a întors, 
îndepărtându-se. Îndată ce a ajuns în faţa uşii, s-a întors, a 
alergat spre mine, mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus: 

— Pida îl iubeşte pe Old Shatterhand. El nu vrea ca Old 
Shatterhand să moară. Old Shatterhand nu poate schimba 
nimic în legătură cu această luptă care l-ar duce la moarte? 

— Aş putea s-o fac, dar nu vreau, am răspuns eu. Pida este 
fratele meu, iar eu sunt fratele său. Lupta nu-mi va aduce 
moartea. Old Shatterhand ştie întotdeauna ce spune. Pida 


să aibă încredere în mine şi acum, cum a avut încredere şi 
pe vremuri! Nici un comanş, nici un kiovaş, nici un utah şi 
nici un sioux nu mă va ucide. Eu cred că toţi vor fi foarte 
curând prietenii noştri. Crede-mă! 

— Cred şi mi-o doresc! A spus Pida. Old Shatterhand 
vorbeşte în ghicitori, dar fiecare vorbă pe care-o rosteşte 
are temeiul şi ţinta sa. De aceea el ştie dinainte ceea ce alţii 
nu pot şti. Am zis! Spunând acestea, Pida i-a salutat pe toţi 
cei prezenţi şi a ieşit din cameră, cu capul sus. 

După ce a plecat Pida, am fost asaltat de întrebări, dar mi- 
a fost imposibil să răspund la toate aşa cum aş fi dorit. Dacă 
nu voiam ca planul meu să se ducă de râpă, nu trebuia să 
spun ce aveam de gând să fac. Din cauza asta, cei ce 
fuseseră de faţă la întâlnirea mea cu Pida erau foarte 
neliniştiţi, iar neliniştea aceasta au răspândit-o în întregul 
oraş. Faţă de soţia mea nu puteam să păstrez tăcerea. 
Trebuia să o liniştesc şi de aceea i-am spus că aş avea patru 
lucruri prin care glonţul nu putea pătrunde. Aceste lucruri 
erau leacurile pe care le luasem din Casa Morţii. Nici unui 
indian nu i-ar trece prin cap să aducă vreun neajuns 
propriului său leac, el preferând să moară decât să facă aşa 
ceva. Aveam o parte din leacul lui Kiktahan Shonka. Acest 
leac era alcătuit din labe de câine. Nu puteam vedea 
leacurile celorlalte căpetenii, pentru că acestea se aflau în 
săculeţi pentru leacuri, făcuţi din piele şi cusuţi la gură. Am 
înnodat aceste leacuri între ele, folosindu-mă de curelele de 
care erau atârnate, astfel încât ele să stea chiar în dreptul 
inimii atunci când mi le atârnam de gât. Acum eram 
pregătit pentru dificilul duel care mă aştepta. Văzând 
acestea, Klara s-a mai liniştit. 

Nu a trecut prea multă vreme şi am putut observa agitația 
pe care o stârniseră cele ce urmau să se întâmple. Locul 
duelului a fost marcat şi s-au luat toate măsurile, astfel 
încât sute de oameni să poată privi lupta. Atât în „oraşul de 
sus”, cât şi în „oraşul de jos” domnea neliniştea. Nu se mai 
vorbea despre nimic altceva decât despre lupta dintre Old 


Shatterhand şi cele patru căpetenii vestite, luptă care avea 
să fie pe viaţă şi pe moarte. Unii spuneau că eram de-a 
dreptul nebun că acceptasem condiţiile căpeteniilor. Alţii 
spuneau că Old Shatterhand nu făcuse până acum nici un 
lucru la care să nu se fi gândit foarte bine dinainte şi că el 
ştiuse mereu cum să se ferească de moarte, aşa încât Old 
Shatterhand nu trebuia judecat în nici un fel şi era mai bine 
ca toţi să aştepte sfârşitul luptei. Pe scurt, despre această 
luptă vorbea toată lumea şi era de aşteptat ca şi Tatellah- 
Satah să afle despre toate câte urmau să se întâmple. 

Tocmai mâncam de prânz, când păstrătorul marilor leacuri 
a venit la mine. Eram împreună cu soţia mea. Bătrânul s-a 
apropiat şi m-a privit atent, întrebându-mă: 

— Vrei să te lupţi cu cele patru căpetenii? 

— Nu, am răspuns eu, calm. La auzul acestui răspuns, 
bătrânul a zâmbit: 

— Ştiam eu! A exclamat vraciul. Old Shatterhand nu 
întreprinde nimic fără să gândească. Te vei duce la locul 
luptei la ceasul hotărât? 

— Da. 

— Nu te întreb ce vrei să faci. Tu eşti propriul tău stăpân 
şi nu trebuie să dai nimănui socoteală pentru faptele tale, 
dar voi veni şi eu cu tine! 

— Singur, sau cu războinicii Winnetou? 

— Voi face aşa cum vei voi tu. 

— Atunci vino singur. Lumea trebuie să afle că noi putem 
învinge şi singuri, nu numai cu ajutorul cetelor de 
războinici. 

— În această seară vei citi din nou? 

— Da. Ziua de astăzi va fi o zi ca toate celelalte. Duelul 
este o comedie, un joc al unor măscărici, chiar dacă 
porneşte de la ceva foarte serios. 

— Să ne dorim ca această comedie să se termine astfel 
precum îţi doreşti. 

Bătrânul ne-a întins mâna şotiei mele şi mie şi a plecat. La 
puţină vreme după aceea l-am zărit în apropierea locului în 


care avea să se desfăşoare lupta. Privea totul cu mare 
atenţie şi se părea că împarte porunci. Alături de Tatellah- 
Satah se aflau căpeteniile care erau de partea mea. 

Am făcut o plimbare împreună cu soţia mea, dar nu am 
mers acolo unde se afla bătrânul vraci, ci am apucat-o într-o 
cu totul altă direcţie şi anume spre vale şi apoi spre 
Cascada de Dantelă. Şi aici domnea agitația. Era vorba 
despre un alt fel de agitaţie şi pe oamenii de aici îi interesa 
altceva. Unii înfigeau în pământ ţăruşi înalţi, alţii trăgeau 
de sfori şi de cabluri. Am văzut o mulţime de felinare din 
hârtie şi foarte multe becuri electrice şi corpuri de iluminat 
care aveau forma unor bile sau forma unor lalele. Am văzut 
câţiva oameni cu aparate fotografice. Un inginer de origine 
indiană avea, după câte se pare, sarcina de a monta un 
aparat de proiecţie pe unul dintre Amvoanele Diavolului. 
Toate acestea au uimit-o pe soţia mea. Ea face fotografii cu 
mare plăcere şi este mereu dornică să afle lucruri noi. 

Era atât de entuziasmată de tot ce vedea, încât m-a lăsat 
baltă pur şi simplu şi s-a dus la inginer ca să-l supună unui 
interogatoriu, pentru că altfel nu se poate numi ceea ce 
făcea ea. 

M-am aşezat şi am început să privesc toată acea mulţime 
de oameni. 

Mă întrebam ce rost aveau toate acestea. Mi se spusese că 
statuia lui Winnetou urma să fie luminată, astfel încât acest 
monument să atragă cât mai mulţi oameni. Am mai spus că 
preferam ca monumentul să se surpe, să intre în pământul 
pe care se află, decât să vedem un Winnetou din piatră. Mă 
întrebam acum dacă se pregătea sistemul de iluminare al 
monumentului. Monumentul nu era însă terminat. Lipseau 
gâtul şi capul. Pe măsură ce mă uitam mai atent la statuie, 
mi se părea că aceasta se apleca din ce în ce mai mult într-o 
parte. M-am uitat la diverse porţiuni ale statuii şi tot mi se 
părea că este înclinată. Ultima dată când am privit-o, mi s-a 
părut că unul dintre căpriorii pe care se sprijineau schelele 
era strâmb. M-am apropiat de acest căprior şi am văzut că 


statuia şi schelele erau înclinate într-o parte, nu foarte 
mult, dar suficient ca acest lucru să se vadă cu ochiul liber. 
Acel căprior era, de data aceasta, drept şi toţi ceilalţi 
stăteau strâmb, la fel ca şi statuia care părea parcă 
aplecată spre dreapta. 

M-am speriat, fiindcă mi-am adus aminte că, atunci când 
mă aflasem în peşteră, din tavanul acesteia se scurgeau 
nisip şi pietriş. Oare greutatea statuii era prea mare pentru 
ca soclul pe care fusese aşezată să poată rezista? Acest 
lucru putea atrage după sine o nenorocire. În timp ce mă 
gândeam la toate acestea, s-a înapoiat soţia mea. 

Ea aflase de la inginer că în seara următoare avea să fie 
încercat sistemul de iluminare. 

Se dorea ca toţi cei prezenţi în oraş să vină şi să vadă 
minunea. 

— La ce foloseşte aparatul de proiecţie? Am întrebat-o eu. 

— Cu ajutorul lui vor fi proiectate pe perdeaua de apă a 
cascadei fotografiile lui Young Surehand şi Young 
Apanatshka, de o parte şi de alta a statuii. Artiştii vor fi 
reprezentaţi la stânga şi la dreapta operei lor! 

— Asta dovedeşte că domnii au spirit de afaceri! Am să fac 
tot ce pot ca să-i împiedic să-şi ducă la îndeplinire planurile! 
— Crezi că te vor asculta? Mă gândesc că asta ar duce la 
neînţelegeri şi sunt de altă părere. Gândeşte-te că este 
vorba numai de o încercare. Nu e mai bine să aşteptăm 
până vor fi făcut această încercare şi vor trece la fapte? 

— Da, poate că ar fi mai bine aşa, dar cred că, oricum, 
toate aceste lucruri care se petrec nu mai stau în puterea 
noastră, cred că aici acţionează o forţă care se află 
deasupra voinţei noastre. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te mai atentă la statuie şi la schele. Sunt drepte? 
Soţia mea a privit cu atenţie monumentul şi a exclamat: 

— Cred că sunt! Doar n-au de gând să înalțe o statuie care 
să stea strâmb! 


— Nu, nu intenţionat şi cu toate astea statuia stă strâmb. 
Tu nu-ţi dai seama de asta, fiindcă n-ai spiritul de 
observaţie atât de ascuţit ca al meu. Compară poziţia statuii 
cu direcţia pe care cade apa şi spune-mi. 

— E-adevărat! Statuia stă strâmb! M-a întrerupt soţia 
mea. Doamne, Dumnezeule! Crezi că o să se prăbuşească? 
Ce grozăvie! 

— Nimic nu este imposibil. Trebuie să aşteptăm şi să 
vedem dacă statuia se înclină mai mult şi, dacă se înclină, 
este interesant de văzut cât de mult creşte înclinația. Astăzi 
nu am timp, dar mâine mă voi duce în peşteră ca să văd 
dacă mai cade nisip şi pietriş din tavan. 

— Te rog să nu faci asta! E primejdios! 

— Încă nu e periculos. 

— Bine, dar tu însuţi crezi că tavanul peşterii se va 
prăbuşi! 

— Sunt chiar convins că aşa se va întâmpla, numai că nu 
atât de repede. Pentru ca tavanul peşterii să se 
prăbuşească astăzi, sau mâine ar trebui ca înclinația pe 
care o are statuia să fie mult mai mare. Te rog să nu spui 
nimănui nimic despre toate acestea! Am eu motivele mele 
pentru care vreau să păstrez taina asta. 

— Nici Tatellah-Satah nu trebuie să afle nimic? 

— Nici el. Vreau să întreprind totul singur. Nu doresc să 
mă însoţească nimeni, fiindcă un însoțitor ar putea strica 
totul! 

— Ştii cât este de primejdios pentru tine? A întrebat soţia 
mea, îngrijorată. 

— Da, ştiu. E foarte primejdios, dar mai ştiu că am s-o scot 
la capăt. Să plecăm! Trebuie să mergem acasă! Nu vreau să 
ajung nici măcar cu un minut mai târziu în locul în care se 
va da lupta. 

— Ah! Lupta asta îngrozitoare! A exclamat Klara, 
dovedindu-mi astfel că îşi făcea griji foarte mari şi că 
această aparentă veselie nu era de fapt decât stăpânire de 
sine. 


Întreaga atitudine a Klarei m-a impresionat şi i-am spus: 

— Nu-ţi face griji! Trebuie să ai încredere în mine. 

Când am ajuns la „castel”, Tatellah-Satah ne-a trimis vorbă 
că va veni să ne ia. Din partea căpeteniilor a venit un sol 
care ne-a transmis că mă vor însoţi. Am refuzat, spunând că 
toate cele ce-aveau să se întâmple nu meritau atâta 
osteneală. Cu ocazia acestei confruntări trebuia să îmbrac 
veşmintele de căpetenie. Am încărcat carabina Henry, deşi 
eram convins că nimeni nu va trage nici un singur foc. Nu 
aveam voie să iau eu însumi cele patru leacuri, aşa încât le- 
a luat soţia mea şi le-a pus în geanta atârnată de şa. Klara 
voia să fie neapărat alături de mine, atunci când aveam să-i 
înfrunt pe cei patru şefi de trib. Nu m-am împotrivit dorinţei 
ei. Când am crezut că era timpul să plecăm, am ieşit în 
curte. Inciu-Inta ne pregătise caii, iar lângă el se aflau 
Vulturul cel Tânăr şi cei doi vânători care au vrut cu orice 
chip să mă însoţească până în locul în care, sperau ei, 
victoria va fi de partea mea. A apărut şi Iatellah-Satah, 
călare pe asinul său alb. Bătrânul nu era însoţit de nimeni. 
Am pornit cu toţii. În frunte mergeam noi trei, Tatellah- 
Satah, soţia mea şi cu mine, iar în urma noastră veneau 
Vulturul cel Tânăr şi cei doi vânători. 

Am văzut că toţi locuitorii „oraşului de sus” şi ai „oraşului 
de jos” erau strânşi deja acolo unde urma să aibă loc lupta. 
Era o mulţime de lume. Trebuie să spun, însă, că am 
observat cu bucurie faptul că indienii îşi păstrau două 
dintre cele mai de seamă calităţi ale lor: erau tăcuţi şi 
calmi. Nimeni nu vorbea, nimeni nu se certa. Fiecare îşi 
căuta un loc în tăcere. Noi am fost ultimii sosiți acolo unde 
avea să se desfăşoare duelul. 

Adversarii mei erau pregătiţi. Când am intrat în cercul 
care se formase, s-au sculat cu toţii în picioare, cu excepţia 
lui 'Tangua care nu se putea ridica. Tatellah-Satah îşi 
alesese locul astfel încât să-i poată vedea foarte bine pe cei 
patru şefi de trib. Mi s-a spus că preşedintele comitetului, 
domnul Simon Bell, urma să ţină un discurs. Urma, de 


asemenea, ca fiecare dintre cele patru căpetenii să 
vorbească, venindu-mi apoi mie rândul să spun câteva 
cuvinte. De abia după aceea va avea loc lupta. Auzind 
acestea, am făcut un pas înainte şi am spus destul de tare, 
încât să fiu auzit de toată lumea: 

— Old Shatterhand nu a venit pentru a vorbi, ci a venit 
pentru a lupta. Atunci când se apropie primejdia, numai 
fricosul deschide gura mare, curajosul tace şi trece la fapte. 
Despre toate aceste cuvântări nu s-a spus nici o vorbă între 
Pida şi mine. Voi îngădui să se facă numai ceea ce am vorbit 
împreună cu Pida. 

La auzul celor spuse de mine, preşedintele comitetului a 
făcut o mişcare cu mâna, prin care cred că ar fi vrut să mă 
intimideze şi a spus: 

— Membrii comitetului au hotărât ca eu să vorbesc şi ceea 
ce a hotărât comitetul trebuie să. 

— Tăcere! Am strigat. Tot ce s-a hotărât, s-a hotărât între 
Pida şi mine! Comitetul dumneavoastră nu există pentru 
mine. Îngădui numai prezenţa dumneavoastră. Am acceptat 
să fiţi aici ca să daţi semnalul în clipa când căpeteniile 
trebuie să tragă şi apoi să daţi semnalul la un minut după 
aceea, când trebuie să trag eu. Mai mult nu vă este 
îngăduit! 

— Dar nu stau pe-aici ca să. 

— Dacă nu vreţi să staţi în picioare, atunci staţi jos! L-am 
întrerupt eu, apropiindu-mă de el şi obligându-l să se aşeze. 

Omul a rămas aşa câteva clipe, cu teama întipărită pe chip, 
iar eu am continuat pe acelaşi ton: 

— Conform condiţiei lui Pida, i-am chemat aici pe vestiţii 
mei fraţi Matto Shahko şi Wagare-ley, pentru ca ei să vadă 
dacă condiţiile puse sunt respectate şi pentru a avea grijă 
ca fiecare dintre noi să lupte cinstit. Ei vor spune care sunt 
acele condiţii! 

Matto Shahko şi Wagare-Tey s-au ridicat în picioare şi au 
spus care erau condiţiile. Este adevărat că adversarii mei îi 
desemnaseră pe William Evening şi pe Antonius Paper 


pentru a-i asista, dar eram hotărât să nu-i las pe aceştia să 
ia cuvântul. Am insistat ca martorii mei să se ocupe şi de 
tragerea la sorţi, iar cei patru şefi de trib au fost de acord, 
pentru că erau convinşi că aceasta era ultima dorinţă pe 
care aveam s-o mai am în decursul vieţii mele. S-a făcut 
tragerea la sorţi şi urma ca aceste patru căpetenii să tragă 
asupra mea în ordinea următoare: Tusahga Sartish, 'Io-kei- 
chun, Kiktahan Shonka şi Tangua. Ei s-au aşezat în această 
ordine pe nişte scaune puse în semicerc faţă de scaunul pe 
care urma să stau eu. Cei patru şefi de trib aveau puşti cu 
două ţevi şi pe feţele lor se citea bucuria victoriei. Înainte 
de a mă aşeza, am privit în jur şi m-am îndreptat spre 
Avaht-Niah, căpetenia centenară a şoşonilor. M-am înclinat 
în faţa lui, i-am strâns mâna şi i-am spus: 

— Tu eşti cel mai bătrân dintre toţi cei care se află aici. 
Asupra ta s-a coborât binecuvântarea şi dragostea Marelui 
Spirit care nu ţi-a călăuzit paşii încoace pentru ca tu să vezi 
curgând sângele celor pe care-i iubeşti. Tu eşti cel mai 
înţelept şi cel mai încercat dintre noi toţi. Tu vei fi primul 
care va şti că lupta la care am fost silit să iau parte este o 
nebunie, aşa cum este orice luptă dintre oameni. De 
această nebunie ar trebui să râdem cu toţii, dacă urmările 
ei n-ar fi atât de triste. 

Bătrânul mi-a strâns mâna, la rândul său, în semn de salut 
şi mi-a spus: 

— Old Shatterhand să ne arate că lupta între oameni este 
o nebunie, pentru ca urmaşii noştri să urască lupta. Fie ca 
victoria să fie a sa! M-am dus la locul meu şi soţia mea s-a 
aşezat lângă mine. Văzând aceasta, Kiktahan Shonka a 
izbucnit furios: 

— Ce caută squawa printre războinici? Să plece de-aici! 

— Te temi de o squawa? L-am întrebat, zâmbind. Dacă te 
temi, pleacă! Ea nu se teme. Ea rămâne aici! 

— Old Shatterhand a devenit femeie? El nu simte jignirea 
pe care eu, ca războinic, o simt? 


— Ca războinic? Oho! Crezi, într-adevăr, că voi sunteţi 
nişte războinici? Sunteţi nişte bătrâni care-au dat în mintea 
copiilor. De asta am încuviinţat toate condiţiile voastre, fără 
a mă gândi la ele. Lui Old Shatterhand nu-i trece prin gând 
să lupte cu voi, pentru că Old Shatterhand este bărbat. Ela 
adus-o şi pe squawa lui pentru a vă da o lecţie, astfel încât 
să vă gândiţi mai bine la toate. Dacă vă este teamă de ea, 
plecaţi! 

— N-are decât să rămână aici! A strigat Kiktahan Shonka, 
furios. Se cuvine să ştii că primul meu glonţ este pentru 
tine, dar al doilea este pentru ea! 

— Da, să rămână aici! Să moară împreună cu el! Au spus 
ceilalţi trei şefi de trib. Să înceapă lupta! 

Matto Shahko a ridicat mâna şi a spus: 

— Eu sunt Matto Shahko! Cel ce va trage în squawa albă 
va fi răpus de glonţul meu! 

Adversarii mei şi cu mine ne aflam în centrul spaţiului 
marcat în care urma să se desfăşoare confruntarea. 
Martorii noştri se aflau lângă noi. Primul cerc ce se formase 
în jurul nostru era alcătuit din căpetenii. Printre acestea se 
aflau şi cele douăsprezece căpetenii apaşe. În spatele 
acestor căpetenii se găseau căpeteniile de rang mai mic şi 
alte persoane care erau mai însemnate. În spatele tuturor 
acestora se afla mulţimea de curioşi care nu voiseră să le 
scape această luptă. Printre curioşi se aflau şi muncitorii de 
la cariera de piatră, precum şi cei care lucrau la 
monumentul lui Winnetou. Toţi aceşti muncitori se purtau 
ca nişte scandalagii şi vorbeau tot timpul. În prezenţa 
tuturor căpeteniilor, muncitorii nu îndrăzneau însă să 
vorbească foarte tare. Laolaltă cu şefii de trib care ne 
priveau, se aflau, în afară de Kolma Pushi, Aşta şi nepoata ei 
şi alte două femei a căror prezenţă era deosebit de 
importantă pentru mine. Este vorba despre soţia lui Pida şi 
despre sora ei, Păr Negru, care acum era îmbrăcată în 
straie femeieşti. Amândouă reuşiseră, aşadar, să ajungă la 
Mount Winnetou. Faptul că ele se aflau aici era pentru mine 


cea mai bună dovadă că în Valea Peşterii se adunaseră 
patru mii de războinici. 

Ochii tuturor celor prezenţi erau aţintiţi asupra noastră. 

Preşedintele comitetului, Simon Bell, pe care îl făcusem să 
se aşeze, şi-a dat seama ce misiune avea, s-a ridicat în 
picioare şi s-a pregătit să dea semnalul. 

Matto Shahko şi Wagare-ley şi-au scos revolverele şi le-au 
spus adversarilor mei că sunt gata să-l împuşte pe acela ce 
va încălca oricare dintre condiţiile stabilite. Cei doi erau 
hotărâți să respecte întocmai ceea ce spuseseră. 

Tatellah-Satah a spus: 

— Niciunul dintre cele patru dueluri nu va începe decât 
atunci când eu voi ridica mâna şi nu mai devreme. Cel care 
are sarcina să dea semnalul de începere nu va face nimic, 
până când eu nu voi fi ridicat mâna. Primul care va lupta va 
fi Tusahga Sartish, căpetenia războinicilor utah. Este el 
pregătit? 

Cel întrebat a tras siguranţa puştii sale şi a spus: 

— Sunt gata! Acum să ne dovedească Old Shatterhand că 
adus-o pe squawa lui pentru a ne da o lecţie, astfel încât să 
ne gândim mai bine la toate. 

I-am făcut un semn Klarei, iar ea a adus repede leacul lui 
Tusahga Sartish şi mi l-a atârnat de gât. Astfel inima mea 
era protejată de leacul indianului. 

— Şi eu sunt gata! Am spus. Lupta poate să înceapă 
Tusahga Sartish poate să tragă! La un minut după aceea voi 
trage eu! 

S-a făcut linişte. Toată lumea privea săculeţul pe care soţia 
mea mi-l pusese la gât, dar nimeni nu ştia ce însemna asta. 
Tatellah-Satah a strigat: 

— A venit vremea. Începeţi! 

Preşedintele comitetului a dat semnalul, dar Tusahga 
Sartish nu a tras. Indianul ţinea puşca în mână, dar cu 
ţeava îndreptată în jos. În ochii lui larg deschişi se citea 
spaima. Omul se uita cu teamă la pieptul meu. 


— Leacul meu! Leacul meu! A exclamat, în cele din urmă, 
indianul. 

— Trage! I-am strigat eu. 

— Să trag asupra leacului meu? A întrebat, deznădăjduit, 
şeful de trib. De unde-l ai? Cine ţi l-a dat? M-a întrebat el. 

— Nu mai întreba! Trage! L-am îndemnat eu. 

Din mulţime s-a auzit un oftat de uşurare. Oamenii nu 
înțelegeau nimic, dar îşi dădeau seama că nu eram cu totul 
lipsit de apărare, aşa cum crezuseră la început. Feţele 
prietenilor mei se luminau văzând cu ochii, iar Tatellah- 
Satah a întrebat, cu bucurie în glas: 

— De ce nu trage Tusahga Sartish? De ce nu se dă 
semnalul pentru Old Shatterhand? El trebuie să aştepte 
numai un minut până când are voie să tragă. Un minut, nu 
mai mult! Să începem! Old Shatterhand să-şi ia puşca! 

Am urmat îndemnul vraciului. | s-a spus din nou lui 
Tusahga Sartish să tragă. 

— Nu pot să trag! A strigat acesta. Cine trage asupra 
propriului său leac nu va ajunge nicicând pe plaiurile 
veşnice ale vânătorii! 

— A trecut un minut! A strigat Tatellah-Satah. Mi s-a spus 
să trag. 

— Tusahga Sartish, s-a terminat cu tine! Trebuie să mori! 
Am rostit eu, îndreptând carabina spre pieptul indianului. 

— Uff! Uff! A strigat Tusahga Sartish, ridicându-se şi 
luând-o la fugă. 

— Mulţumescu-ţi, Doamne! A strigat soţia mea şi apoi a 
continuat, privindu-mă: Acum parcă mi-e mai bine! Am avut 
încredere în tine, dar mi-a fost foarte frică! 

Era de-a dreptul caraghios să-l vezi pe bătrânul şef de trib 
fugind cu iuţeala cu care ar fi fugit un copilandru, dar 
nimeni nu râdea. După legile preriei, indianul era 
dezonorat. El ar fi trebuit să se lase împuşcat de mine. 

Indianul ţinea puşca în mână, dar cu ţeava îndreptată în 
jos. În ochii lui larg deschişi se citea spaima... 


Următorul meu adversar a fost To-kei-chun. Omul avea o 
expresie a feţei ce nu poate fi descrisă în cuvinte. El ştia 
prea bine că cele patru leacuri fuseseră aşezate laolaltă. 
Dacă aveam unul dintre aceste leacuri, probabil că le 
aveam şi pe celelalte, deci şi pe al său. Nu l-am lăsat să 
aştepte prea mult pentru a-şi da seama de adevăr. Soţia 
mea mi-a prins de gât leacul căpeteniei comanşilor, astfel 
încât leacul acesta îl acoperea pe acel al lui Tusahga 
Sartish. 

— To-kei-chun, căpetenia comanşilor, trebuie să tragă. Eu 
sunt gata! 

Indianul era atât de surprins, încât părea că avea să se 
sufoce. Comanşul trăgea adânc aer în piept, iar ochii i s-au 
făcut mici, Mici şi s-au umezit. 

— 'To-kei-chun este gata? A întrebat Tatellah-Satah. 

— Nu! Nu sunt gata! A strigat şeful de trib, ridicându-se şi 
dispărând repede. 

Cei ce ne priveau au început să zâmbească. 

— A venit rândul lui Kiktahan Shonka, marea căpetenie a 
sioucşilor, am spus eu. 

Indianul s-a răstit însă la mine: 

— Old Shatterhand este un câine care fură! Fură leacuri! 
Old Shatterhand are şi leacul meu? 

— Da, am spus eu, făcându-i semn soţiei mele să-mi aducă 
jumătate din leacul bătrânei căpetenii, adică jumătatea pe 
care am luat-o din Casa Morţii. 

Văzând aceasta, indianul mi s-a adresat batjocoritor: 

— Crede Old Shatterhand că jumătăţile de leacuri au vreo 
însemnătate? Glonţul meu îl va răpune cu siguranţă, pentru 
că jumătăţile de leac nu au nici o putere. Jumătate din 
leacul meu lipseşte. 

— Nu am jumătate din leacul tău. Am leacul întreg, am 
răspuns eu. Kiktahan Shonka să se convingă! 

Spunând acestea, i-am arătat labele de câine pe care le 
găsisem la Amvonul Diavolului. 

Indianul s-a speriat şi apoi s-a răstit la mine: 


— Mâinile care fură poartă în sine putere dumnezeiască? 
Cine ţi-a dat ţie ce am pierdut eu? 

— Nimeni nu mi-a dat nimic. Labele de câine le-am găsit 
chiar eu. 

— Unde? 

— Pe treptele Amvonului Diavolului, unde căpeteniile sioux 
şi utah au vorbit despre drumul pe care-l vor face la Mount 
Winnetou. Acolo l-au aşteptat pe Old Shatterhand pentru a-l 
prinde. În timp ce căpeteniile se sfătuiau, a răsunat vocea 
Marelui Spirit. Când ai fugit, ţi-ai pierdut o parte din 
şuviţele de păr şi o parte din leac. Jumătatea leacului tău 
am găsit-o eu şi am luat-o pentru a o întregi acum cu 
cealaltă jumătate. 

— Ai ascultat ce am vorbit acolo, la Amvonul Diavolului? 

— Da. 

— Uff! Uff! 

Se părea că spaima pe care i-o provocasem lui Kiktahan 
Shonka îl va omori pe loc. Indianul s-a chircit atât de mult, 
încât bărbia părea să-i atingă genunchii. 

— Sunt gata de luptă! l-am spus păstrătorului marilor 
leacuri. La rândul său, acesta a întrebat: 

— Este şi Kiktahan Shonka gata de luptă? 

La această întrebare, Kiktahan Shonka şi-a ridicat privirea 
şi, zărindu-şi oamenii, le-a spus: 

— Luaţi-mă şi duceţi-mă de-aici! Războinicii au îndeplinit 
porunca căpeteniei. L-au ridicat pe bătrân, l-au suit pe cal şi 
au pornit, de o parte şi de alta a acestuia, pentru a-l sprijini 
pe bătrânul şef de trib. 

Rămăsese numai langua, tatăl lui Pida, cel mai aprig 
dintre duşmanii mei. Stătea pe pământ, împietrit, cu ochii 
închişi, ţinând în mână puşca sa cu două ţevi. Niciun 
muşchi de pe faţa lui nu trăda ce gândea şi am simţit nevoia 
să-i spun: 

— Tangua, cel mai vârstnic dintre şefii de trib ai kiovaşilor, 
mi-a scris: „Dacă eşti viteaz, vino la Mount Winnetou! 


Singurul glonţ pe care îl mai am, îţi duce dorul”! Iată-mă! 
Unde-i glonţul tău? 

În timp ce spusesem toate acestea, Klara îmi adusese 
leacul căpeteniei kiovaşe. 

Tangua a deschis ochii, a zărit leacul şi a spus: 

— Ştiam eu! Ai şi leacul meu! Eu nu trag în leacul meu! Nu 
voi trage, dar pe tine te rog, după ce se scurge un minut, 
trimite-mi un glonţ în inimă! După ce mor, te rog să-mi pui 
leacul în mormânt! Vrei să faci asta? 

— Nu. 

— Atunci, m-am înşelat în privinţa ta. Te urăsc aşa cum n- 
am mai urât pe nimeni în viaţa mea. Credeam însă că eşti 
un duşman cinstit. 

— Te înşeli! Sunt cinstit, dar nu sunt duşmanul tău. Eu nu 
doresc moartea ta. Nu am ce să pun în mormântul tău, deci 
nu voi pune nici leacul. 

— Ce vrei să faci cu leacul? Vrei să-l nimiceşti? 

— Nu. Leacurile voastre nu-mi aparţin. Eu nu le voi păstra. 
Voi veţi hotărî cui voi da eu aceste leacuri. 

— Noi? Noi patru? 

— Da. Am să vă pun la încercare. Dacă sunteţi demni de a 
vă recăpăta leacurile, vi le veţi recăpăta. Dacă nu, le voi da 
lui Tatellah-Satah. El este păstrătorul leacurilor. El le va 
pune la loc sigur, astfel ca nepoţii nepoților voştri să afle ce 
oameni răi au fost strămoşii lor. Vreau să spun că-ţi 
dăruiesc viaţa, dar nu-ţi dăruiesc şi leacul. Leacul trebuie 
să-l câştigi! Am zis! Howgh! 

M-am sculat în picioare şi soţia mea mi-a urmat exemplul. 
Tatellah-Satah s-a ridicat de la locul său şi a spus: 

— Lupta s-a sfârşit! Old Shatterhand a învins! A fost o 
victorie obţinută fără vărsare de sânge şi de aceea este o 
victorie înzecită! 

Capitolul XV - Tot ce este vechi se năruie... 

Ne-am întors la caii noştri, am încălecat şi am plecat 
însoţiţi de aceiaşi oameni care ne însoţiseră şi la venire. Toţi 
cei ce ne erau prieteni scoteau strigăte de bucurie. Cei ce 


ne erau duşmani amuţiseră. Trecând pe lângă grupul de 
muncitori, am auzit cuvinte care au avut darul de a-mi 
atrage atenţia: 

— Old Shatterhand! Secătură! Venetic! Câine! Coiot! 
Duşman! Răzbunare! Te strâng de gât! Te ucid! 

Toate acestea m-au mirat. Nu-mi puteam închipui care era 
motivul acestei uri. Le-am spus toate acestea lui Iatellah- 
Satah şi Vulturului cel Tânăr. Auzind că eram nedumerit 
Dick Hammerdull mi-a spus: 

— Da, muncitorii vă urăsc, domnule Shatterhand. Vă urăsc 
toţi, de la primul până la ultimul. Ei ştiu prea bine că vă 
împotriviţi construirii monumentului. Ei cred că 
dumneavoastră vreţi să le zădărniciţi lucrul şi că astfel ei nu 
vor mai câştiga nimic. Se strâng în fiecare zi şi se sfătuiesc 
pentru a vedea cum ar putea să-i înlăture pe Old 
Shatterhand şi pe Tatellah-Satah. La aceste adunări ale 
muncitorilor participă şi domnii din comitet! 

— Ei! Aşa stau lucrurile? Asta este foarte important! Am 
recunoscut eu. De unde ştii toate astea? 

— De la Sebulon Enters! 

— Nu de la Hariman? 

— Nu, nu, de la Sebulon. Ştiu prea bine că nu aveţi atâta 
încredere în el, câtă aveţi în fratele lui, dar trebuie să ştiţi 
că, de când a aflat că urmează să fie tras pe sfoară, vă este 
chiar mai credincios decât Hariman. Seara, cei doi fraţi vin 
pe furiş la Pitt şi la mine şi stăm de vorbă. 

— Fără să-mi spuneţi nimic? Am întrebat eu. 

— Dacă v-am spus, sau nu, asta nici nu mai contează, dar 
nu trebuie să vă faceţi griji. Acum e foarte important să 
păstrăm legătura cu ei. Imediat ce aflăm ceva sigur sau 
ceva foarte important venim şi vă dăm de veste. Cel mai 
mult se vorbeşte despre dumneavoastră la cantină. 

— La care cantină? 

— O baracă din scânduri, aflată în apropierea carierei de 
piatră, în care muncitorii vin să mănânce sau să mai stea de 
vorbă. 


— Ştii unde-i cantina asta? 

— Da. 

— N-am auzit niciodată că ar exista aşa ceva pe-aici. 
Trebuie s-o văd şi eu şi asta chiar astăzi, înainte să se 
întunece. Să mergem amândoi într-acolo! 

— Vrei să rămâi în hainele de căpetenie? A întrebat soţia 
mea. 

— Da. N-am timp să mă schimb. Penajul îl vei duce tu 
acasă. 

— Eu credeam că pot să te-nsoţesc. 

— Nu de data asta, Klara. Mergem repede în recunoaştere 
până la locul cu pricina. Asta nu-i o treabă pentru tine. 

Spunând acestea, mi-am luat rămas bun de la Vulturul cel 
Tânăr şi de la Tatellah-Satah şi m-am îndreptat, împreună 
cu cei doi vânători, spre Cascada de Dantelă, pentru a 
ajunge apoi la cariera de piatră. 

Deşi soarele se retrăsese în spatele Muntelui lui Winnetou, 
nu se întunecase încă. Am pornit în galop, am trecut printr- 
o vâlcea, pentru a ieşi din valea propriu-zisă care se 
întindea dincolo de Mount Winnetou şi am ajuns în regiunea 
în care omul distrugea cu bună ştiinţă frumuseţile naturii. 
Pentru noi, cariera de piatră era ca o rană săpată în inima 
muntelui. Toate cablurile, toate schelele şi construcţiile 
ridicate pentru a înlănţui căderea cascadei şi pentru a-i 
transforma apele în electricitate supărau ochiul fiecărui om 
care iubea natura. Am zărit în apropiere şoproane şi 
grajduri murdare, precum şi mai multe căruţe mari. 

Un ferăstrău ţipa ascuţit. Barăci pitice şi corturi cârpite se 
vedeau peste tot, aşezate în dezordine. Hammerdull a 
arătat cu mâna o baracă mare şi lungă, construită din 
buşteni. 

— Aia-i cantina, a spus vânătorul. Proprietarul este un om 
uriaş. | se spune „negroteiul”. 

— Pentru un indian asta este o jignire, am spus eu. 

— De-o fi jignire, sau nu, asta nici nu mai contează, dar 
omul s-a obişnuit să i se zică aşa şi nu se supără. Altminteri, 


însă, e un om necioplit şi violent. Se spune că mama lui era 
negresă. Fraţii Enters se află destul de des în tovărăşia lui. 

— Vai de mine! Dar de ce? 

— Ca să-l tragă de limbă. El se află, de fapt, în fruntea 
muncitorilor. Se spune chiar că unii şefi de trib au mare 
încredere în el. E foarte sigur că domnii din comitet pun 
mare preţ pe el. Se spune chiar că domnii William Evening 
şi Antonius Paper îşi petrec nopţile aici, bând şi jucând 
cărţi. Vreţi să-l vedeţi? 

— Da. Dacă se poate, aş vrea să-l văd, fără ca elsă mă 
zărească. 

— Se poate, dar trebuie să mai aşteptăm câteva minute ca 
să se întunece. Apoi vă voi duce în încăperea în care 
negroteiul îi primeşte numai pe apropiații săi. Ca să nu ne 
vadă nimeni, o să ne mai plimbăm puţin. 

Până atunci stătusem în dosul unor tufişuri care ne 
acopereau cu totul. Am mai mers o vreme de-a lungul 
tufişurilor. S-a înserat repede şi apoi noaptea s-a lăsat cu 
totul. Era lună nouă şi stelele nu luminau foarte puternic. 
Ne-am apropiat de baracă. După ce am ajuns în dreptul 
celor din urmă tufişuri, am descălecat. Pitt Holbers a rămas 
lângă cai, în timp ce Dick şi cu mine ne-am apropiat de 
baracă, vrând să ajungem nevăzuţi de nimeni lângă 
peretele din spate al acesteia. Nu ne-a fost prea greu s-o 
facem. 

Am zărit o grămadă de lăzi şi de butoaie, înşirate de-a 
lungul peretelui. Dacă era nevoie, am fi putut să ne 
ascundem în dosul lor. Din fericire n-a fost nevoie s-o facem. 
În baracă era lumină şi am putut vedea că ea se compunea 
din mai multe încăperi; una dintre ele era mai mare, iar 
celelalte erau mai mici. Spre una dintre încăperile mici m-a 
călăuzit Dick Hammerdull. Aceasta nu avea decât o singură 
fereastră care era deschisă. Sub fereastră se afla o ladă 
mare şi solidă, astfel încât se putea escalada, călcând pe 
ladă, fără ca aceasta să cedeze sub greutatea persoanei. 


— Asta-i odaia negroteiului, mi-a şoptit Dick Hammerdull. 
Ştiu asta pentru că fraţii Enters mi-au descris-o în amănunt. 
Înăuntru se aud voci. Auziţi? 

— Da. Am să mă sui pe ladă, să văd despre ce e vorba. 

— Bine. Eu am să stau de pază. 

De pe ladă, am putut vedea foarte bine ce se petrecea în 
cameră. În mica încăpere se găseau două mese din 
scânduri de lemn şi câteva scaune, tot din lemn. Am văzut 
cinci bărbaţi. Pe patru dintre ei îi cunoşteam foarte bine. 
Doi dintre ei erau fraţii Enters, iar ceilalţi doi erau Tusahga 
Sartish şi 1o-kei-chun. Al cincilea era, desigur, proprietarul 
cantinei. De o statură uriaşă, omul era îmbrăcat în straie 
indiene. Avea nasul turtit şi pielea neagră. Acest metis era, 
după părerea mea, o adevărată întruchipare a violenţei şi a 
răutăţii. 

Tocmai când mi-am aruncat o privire în încăpere, 
negroteiul a spus: 

— Cred că cei din castel nici nu ştiu măcar că cei doi vraci 
au fugit. Blestemat fie acest Old Shatterhand care a reuşit 
să pună laba pe hartă! Spre norocul nostru, harta nu ne 
mai trebuie. Vracii or să găsească drumul şi fără ea. Old 
Shatterhand ăsta-i un mare prost! Când s-a dus acolo ca să- 
i înfrunte pe şefii de trib şi a făcut pe grozavul arătând 
leacurile, nici nu-i trecea prin cap că cei doi vraci erau 
liberi şi că planul pentru mâine era deja făcut. Victoria lui n- 
a folosit la nimic! A mai câştigat o zi, atâta tot! Mâine seară 
va muri, cu nevastă-sa cu tot! Vă veţi ţine de cuvânt? 
Această întrebare le fusese adresată fraţilor Enters. 

— Vom face ceea ce am promis! A spus Hariman. 

— Pentru noi nu va fi plăcere mai mare decât aceea de a-i 
avea în mâinile noastre pe acest bărbat şi pe această 
femeie! Nici nu ne trece prin minte să ne lipsim de plăcerea 
asta! 

— Nici măcar nu v-ar fi de vreun folos! A spus negroteiul. 
Eu vă zic numai atât. Mâine vor muri doi oameni, fie că ei 
vor fi cei doi soţi din Germania, fie că ei vor fi fraţii Enters! 


De asta puteţi să fiţi siguri amândoi! Încă nu am deplină 
încredere în voi! E vorba de munca noastră! De miile de 
dolari pe care vrem şi putem să le câştigăm. De asta le-am 
dat căpeteniilor toţi muncitorii pentru mâine seară. De asta 
vreau ca totul să se întâmple întocmai precum am promis. 
Cel ce nu-şi respectă cuvântul, va plăti cu viaţa! Aşa va fi! 

To-kei-chun, căpetenia comanşilor, s-a ridicat în picioare şi 
a spus: 

— Da, aşa va fi! Suntem chemaţi cu toţii. Vom veni. Fiecare 
dintre noi ştie care este locul său. Vracii îi vor călăuzi pe cei 
patru mii de războinici prin peşteri. Vor veni pe jos. Caii 
rămân în vale. Nu ştim dacă tot drumul prin peşteră se 
poate face călare. 

— Între timp eu voi veni cu muncitorii mei, a spus 
negroteiul. Fraţii Enters trebuie să aibă grijă de Old 
Shatterhand şi de soţia lui. Când războinicii voştri vor 
ajunge la Cascada de Dantelă, ei vor trage un foc, astfel că 
noi vom şti de sosirea lor. O dată ce a fost tras acel foc, fraţii 
Enters îi vor înjunghia pe Old Shatterhand şi pe soţia lui. Eu 
voi ataca în fruntea muncitorilor mei, netezind drumul 
războinicilor care vin la Cascada de Dantelă. 

Tusahga Sartish s-a ridicat la rândul său şi a spus: 

— Planul este bun. Dacă se schimbă ceva, o să-ţi trimitem 
un sol. Apoi s-au ridicat cu toţii şi negroteiul i-a condus 
până la uşă. Fraţii Enters au rămas singuri şi s-au privit 
unul pe altul, cu îngrijorare. 

— Totul se poate sfârşi rău, a spus Hariman. 

— De ce? L-a întrebat Sebulon. Am aflat ce voiam să aflăm. 
Mâine dimineaţă mergem amândoi la Old Shatterhand. Îi 
povestim totul şi-i spunem să fie cu băgare de seamă. Ce 
crezi că se poate întâmpla? 

— Nu mă gândesc la noi! Noi o să scăpăm! Mă gândesc 
numai la măcelul care va fi! Nici măcar Old Shatterhand nu 
poate să împiedice vărsarea de sânge, atunci când e vorba 
despre o asemenea confruntare! Mă gândesc la tatăl 


nostru. Mă gândesc la soarta lui şi aş vrea să împiedic orice 
vărsare de sânge. 

Aflasem destule şi m-am dat jos de pe ladă. 

— Aţi aflat ceva important? M-a întrebat Hammerdull. 

— Chiar ceva foarte important! Am răspuns. Îmi vine să 
cred că se mai întâmplă minuni. Parcă cineva ne-a mânat 
încoace tocmai la timp ca să putem asculta ce s-a vorbit. 
Trebuie, totuşi, să-ţi spun ceva chiar acum, imediat. Cei doi 
vraci pe care i-am luat prizonieri la intrarea în peşteră au 
scăpat. 

— Nu se poate! Când? 

— Cred că în dimineaţa asta! Au făcut-o, fără ca nimeni să 
fi băgat de seamă. S-au dus repede la căpeteniile lor şi au 
pus la cale planul despre care tocmai am aflat. Să ne 
grăbim! Trebuie să ajungem repede acasă. 

Ne-am strecurat până lângă cai, am încălecat şi am plecat 
în mare grabă. Pe drum le-am povestit celor doi prieteni tot 
ce aflasem. Ei ştiau că prizonierii fuseseră lăsaţi în grija 
unui războinic de încredere. Acesta locuia la parterul unei 
clădiri mari care îi aparţinea lui Tatellah-Satah. În aceeaşi 
clădire se găsea şi încăperea în care fuseseră duşi cei doi 
prizonieri. 

Am lăsat caii în grija unui războinic şi ne-am îndreptat 
paşii mai întâi spre încăperea în care locuia indianul care ar 
fi trebuit să-i păzească pe prizonieri. Omul nu era acolo. Nu 
avea nici soţie şi nici copii, aşa încât nimeni nu ne-a putut 
spune unde se dusese. Am mers apoi în încăperea în care 
fuseseră închişi prizonierii. Această încăpere era un fel de 
beci. Uşa era încuiată pe dinafară. Când am vrut să 
deschidem, am auzit strigăte şi bătăi în uşă. Am reuşit să 
dăm deoparte zăvorul şi ne-a ieşit în întâmpinare. Cel ce ar 
fi trebuit să fie paznicul prizonierilor. El spunea că în 
dimineaţa aceea, când le dusese mâncare prizonierilor, 
aceştia tăbărâseră asupra lui şi îl loviseră până când 
leşinase. Când s-a trezit se afla el însuşi închis în beciul 
întunecos. Făcuse zgomot şi strigase tot timpul, dar nu îl 


auzise nimeni. Indianul se temea că va fi aspru pedepsit şi 
m-a rugat să vorbesc în numele lui cu 'Iatellah-Satah. I-am 
promis că voi face întocmai precum m-a rugat şi l-am lăsat 
să plece. 

M-am dus în locuinţa mea. Klara nu se afla acolo. Îmi 
lăsase un bilet prin care mă înştiinţa că plecase la Tatellah- 
Satah şi că luase cu sine caietele lui Winnetou, din care 
urma să citească Wakon. Soţia mea mă mai ruga să o urmez 
cât mai curând cu putinţă. 

Am intrat în locuinţa păstrătorului marilor leacuri şi m-am 
dus până în dormitor. În odaia cu flori era deocamdată 
linişte. Am deschis încet uşa prin care se ajungea din 
dormitor în această cameră cu pereţii acoperiţi de flori şi l- 
am auzit pe Old Surehand spunând: 

— Da, aşa este. El este mai nobil decât noi toţi la un loc, 
mai măreț decât ne-am fi închipuit. 

— Winnetou era asemenea unui erou din basmele vechi, 
pe care le-am auzit de la părinţii noştri, a spus Apanatshka. 

— Ce se mai aude cu statuia? A întrebat Athabaska. 

— Statuia este prea mică pentru el, oricât de înaltă ar fi 
ea! A strigat Kolma Pushi. 

— Noi nu vrem o statuie din piatră! A spus Aşta, femeia lui 
Wakon. Noi vrem să-l păstrăm în sufletele noastre! 
Cuvintele nepreţuite pe care el le-a rostit prin gura 
cititorului să rămână în sufletul poporului nostru pe veci! 

Tatellah-Satah m-a văzut stând în pragul uşii şi mi-a spus: 

— Ai venit la timp. Tocmai ne oprisem puţin, fiindcă eram 
prea mişcaţi de cele ce-am auzit. Tocmai se citise despre 
gândurile tale legate de omul cu suflet nobil, gânduri pe 
care şi le-a însuşit şi Winnetou şi pe care le-a transmis 
apaşilor. Am auzit cum el şi-a schimbat gândurile legate de 
luptă în gânduri paşnice, cum a trecut de la ură la iubire, de 
la răzbunare la iertare. Toate acestea ne-au înălţat. S-a 
risipit perdeaua de ceaţă şi am putut vedea care au fost 
gândurile şi faptele sale şi cât de neînsemnate sunt faptele 
noastre. Toate acestea i-au cutremurat şi i-au trezit la 


realitate chiar şi pe Old Surehand, pe Apanatshka şi pe fiii 
lor. 

— Nu ne-au adus la realitate, a spus Young Apanatshka, 
ne-au făcut să vedem lucrurile limpede. Noi am crezut că 
opera noastră este foarte reuşită, dar de-acum încolo o vom 
examina cu mare atenţie. Ni s-a spus că arta noastră este 
superficială, că este o artă lipsită de suflet şi de gândire şi 
că statuia noastră ar ilustra din plin toate aceste lucruri. Vă 
invităm mâine seară la Cascada de Dantelă şi dorim să ne 
fiţi oaspeţi. Acolo vom încerca să dăm viaţă pietrei prin 
lumină. Dacă vom reuşi, e bine, dacă nu vom reuşi. 

— Vom reuşi! A exclamat Young Surehand, foarte sigur de 
sine. Am văzut imediat că unii dintre cei care erau de faţă 
ar fi vrut să-l contrazică şi de aceea am spus repede: 

— Să aşteptăm! 

— Da, să aşteptăm! A spus Athabaska. Chiar dacă totul va 
reuşi, statuia ar reprezenta doar un om însufleţit de gândul 
luptei. Noi am cunoscut aici un altfel de om, l-am cunoscut 
pe adevăratul Winnetou, cel care este înzestrat cu suflet, cu 
înţelepciune şi cu nobleţe şi care ne cere să fim şi noi 
asemenea lui. Aşa cum el voia să se înalțe mereu mai mult 
prin spirit, trebuie să vrem şi noi acelaşi lucru, noi, cei care 
suntem membrii rasei din care a făcut parte şi el. El este cel 
care ne înalţă. Noi suntem urmaşii lui spirituali. 

Spunând acestea, Athabaska le-a arătat tuturor poza lui 
Winnetou pe care i-o dădusem lui Tatellah-Satah. Acum 
poza era prinsă pe florile albe care formau crucea. La 
dreapta şi la stânga acesteia, se aflau fotografiile care îi 
reprezentau pe Marah Durimeh şi pe Abu Kital cel cumplit. 
Aceste fotografii îi impresionaseră profund pe cei ce se 
adunaseră în seara aceea pentru a se bucura de cele scrise 
de Winnetou. Probabil că şi datorită acestor imagini, 
ascultătorii fuseseră atât de impresionați. Gândurile pe 
care Winnetou le transmisese celor ce ascultau erau atât de 
profunde, încât el începuse să prindă contur în minţile şi în 
inimile celor prezenţi. De fapt, toţi ar fi dorit să se continue 


lectura celor scrise de Winnetou, dar liniştea sufletească a 
ascultătorilor fusese spulberată. Old Surehand propuse să 
nu se mai citească în seara aceea şi pentru faptul că mai 
erau de făcut pregătiri în vederea importantului eveniment 
ce urma să aibă loc a doua zi. Ioţi cei de faţă au fost de 
acord şi au plecat. Numai Klara şi cu mine am mai rămas cu 
Tatellah-Satah. 

— Azi am obţinut o mare victorie, a spus vraciul. Imediat 
ce au văzut imaginea lui Winnetou pe care am primit-o de la 
voi, soarta statuii a fost pecetluită. Nici măcar cei doi artişti, 
nici taţii lor şi nici Kolma Pushi nu pot să nege asta. Sunt 
prea cinstiţi pentru a minţi. Vor să-şi salveze opera mâine 
seară, lângă Cascada de Dantelă, dar ei ştiu prea bine, deja 
de azi, că toate strădaniile lor sunt degeaba. Ai fost 
împreună cu cei doi vânători la carierele de piatră şi v-aţi 
întors foarte târziu. Toate astea mă fac să cred că nu aţi fost 
acolo fără nici un rost. 

— Într-adevăr, am fost acolo cu folos. Am aflat multe 
lucruri, chiar dacă ele nu sunt un prilej de bucurie. Am 
aflat, de pildă, că cei doi vraci, adică vraciul comanşilor şi 
vraciul kiovaşilor au reuşit să scape. 

— Uff! Uff! A strigat bătrânul, speriat. 

Soţia mea era, la rândul ei, foarte surprinsă de cele auzite, 
dar am continuat. 

— Acesta nu este lucrul cel mai rău. Vă voi spune ceva mai 
îngrijorător, dar, haideţi să ne aşezăm! Vreau să vă 
povestesc totul. 

După ce am povestit cele ce aflasem, Tatellah-Satah mi-a 
spus: 

— Îngrijorarea mea ar fi mare, dacă nu aş vedea cât eşti 
de liniştit! De ce nu ai povestit totul atunci când şefii de trib 
mai erau încă aici? 

— Se cuvenea să afle şi ei toate acestea? Avem nevoie de 
ajutorul lor. Atunci când este vorba despre lucruri 
primejdioase, obişnuiesc să mă bizui numai pe mine însumi. 

— Crezi că vei putea împlini totul de unul singur? 


— Da. 

— Chiar şi dacă este vorba de patru mii de duşmani? 

— Da. 

Bătrânul vraci m-a privit cu uimire şi a spus, dând din cap: 

— Acum înţeleg un simţământ al lui Winnetou, pe care nu 
l-am putut înţelege în timpul vieţii lui: încrederea 
nemărginită pe care o avea în tine. Acum am şi eu acelaşi 
simţământ, acum am şi eu încredere în tine. Spune-mi ce 
vrei să faci împotriva tuturor acelora care ne ameninţă. 

— Voi face un lucru foarte la-ndemână: le voi închide calea 
prin peşteră! Îi voi închide în Valea Peşterii şi îi voi lăsa 
astfel până când, răzbiţi de foame, vor cere îndurare. Îi voi 
prinde pe şefii lor de trib şi îi voi folosi ca ostatici. Câţi 
războinici „Winnetou” ascultă de poruncile tale? 

— Peste trei sute. Mâine pot avea peste cinci sute şi apoi 
chiar mai mulţi. 

— Sunt îndeajuns de mulţi. Deocamdată mi-ar trebui vreo 
douăzeci de războinici şi aş avea nevoie de credinciosul 
Inciu-Inta. Voi cobori în peşteră, plecând chiar din această 
încăpere şi voi aşeza stalactitele, astfel încât atunci când cei 
doi vraci se vor întoarce cu războinicii, se vor rătăci. 

— Şi dacă vor da de urma drumului cel bun? Dacă vor 
înlătura stalactitele, aşa cum tu însuţi ai făcut-o? 

— Ei nu pot face asta, decât dacă o apucă pe drumul mai 
lat care îi duce în spatele Cascadei de Dantelă. Această 
ieşire o vom astupa, astfel încât războinicii să nu poată ieşi 
din peşteră. Toate acestea le vom face astăzi şi mâine. 
Poimâine îi vom înconjura pe duşmanii noştri care se vor 
afla în vale. 

Am vrut să plec, dar Klara ezita. Avea ceva pe suflet. 
Deodată, am văzut că s-a îndreptat hotărâtă spre 
păstrătorul marilor leacuri şi l-a rugat să-i îngăduie să-l 
fotografieze a doua zi. M-am speriat. Klara îi cerea lui 
Tatellah-Satah un lucru pe care n-aş fi îndrăznit niciodată 
să i-l cer! Bătrânul a zâmbit şi a întrebat-o: 

— Îmi este îngăduit să aflu la ce foloseşte această poză? 


— Asta este o taină, a răspuns soţia mea, dar este o taină 
bună şi folositoare, care va aduce bucurie multora. 

— Atunci nu pot să nu îngădui squaw-ei fratelui meu 
Shatterhand să aibă o astfel de taină care este „bună şi 
folositoare”. Poţi veni când vrei. Te voi aştepta. 

În timp ce ne îndreptam spre locuinţa noastră, am 
întrebat-o pe Klara pentru ce îi trebuia fotografia. 

— Îmi trebuie ca s-o pot proiecta. 

— Aha, înţeleg! 

— Mâine seară vor fi proiectate, pe perdeaua de apă a 
cascadei, portretele celor doi artişti, astfel încât ele să se 
vadă de o parte şi de alta a statuii. Vreau să fac ceva 
asemănător. Vreau să proiectez imaginea lui Winnetou şi de 
aceea îi voi cere vraciului să-mi împrumute fotografia pe 
care i-am dat-o. De o parte şi de alta a imaginii lui 
Winnetou, care se va vedea undeva deasupra statuii, vreau 
să proiectez chipurile lui Tatellah-Satah şi Marah Durimeh. 

— Ideea e bună, e chiar foarte bună, fiindcă idealurile nu 
au nici o legătură cu afacerile, dar îţi trebuie mai multe 
aparate, o sumedenie de lentile. 

— Am tot ce-mi trebuie! Am tot ce-mi trebuie! M-a 
întrerupt Klara. Inginerul cu care am stat de vorbă îmi va 
da tot ce am nevoie. 

— Şi crezi că te va ajuta? 

— Cu cea mai mare plăcere! 

— Şi nu va spune nimănui nimic? 

— Sigur că nu! Bag mâna-n foc! 

— Atunci sunt de acord cu tot ceea ce vrei să faci. 

— Şi dacă tot eşti de acord, mă iei cu tine-n peşteră? 

— Bineînţeles! Şi asta numai ca să nu-ţi faci griji din 
pricina mea! 

Când ne-am întors mai târziu la Tatellah-Satah, Inciu-Inta 
ne aştepta deja, împreună cu cei douăzeci de războinici 
„Winnetou”. Războinicii aveau făclii din belşug şi chiar şi 
unele scule de lucru. Am dat deoparte blocul de piatră care 
despărţea peştera de odaia cu flori şi am coborât. Am 


căutat mai întâi locul în care galeria strâmtă dădea în 
coridorul mai lat. În acel loc înlăturasem stalactitele, pentru 
a o apuca pe drumul subteran care ducea la Cascada de 
Dantelă. Am aşezat la locul lor toate stalactitele pe care le 
desprinsesem şi am mai adăugat şi altele, astfel încât să nu 
se observe că drumul fusese barat de oameni. Drumul prin 
galerie era acum blocat în aşa fel, încât nimănui nu i-ar fi 
dat prin cap că la perdeaua de calcar îşi adusese 
contribuţia şi altcineva, în afara naturii. 

Am mai privit încă o dată locul care mi se păruse suspect şi 
anume locul în care „ploua” cu nisip şi pietriş. În tavan se 
formaseră mai multe crăpături şi nisipul şi pietrişul curgeau 
de sus, neîncetat. Se auzea şi un zgomot neplăcut, 
asemănător celui pe care îl fac două bucăţi de sticlă groasă 
atunci când sunt frecate una de cealaltă. Undeva în 
întuneric, s-a auzit o bubuitură şi au început să cadă 
bolovani mai mari şi mai mici. loate aceste lucruri erau 
înspăimântătoare şi a trebuit să fac tot posibilul ca să mă 
stăpânesc. Mărturisesc deschis că m-am bucurat atunci 
când ne-am terminat treaba în locul acela. Nu numai eu 
fusesem îngrijorat, pentru că şi Klara a spus: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat! Mi-a fost cam 
frică! 

— De ce? Am întrebat-o. 

— Fiindcă mi s-a părut că totul se va prâăbuşi peste noi! 

— Şi tu ai avut senzaţia asta? 

— Imediat ce am intrat în peşteră. N-am spus nimic, 
fiindcă nu voiam să te nelinişteşti. Ce se află deasupra 
peşterii, în locul în care cad pietre? 

— Cred că e vorba despre statuia lui Winnetou. 

— De asta-i strâmbă? A întrebat soţia mea. 

— Da. Şi se înclină din ce în ce mai mult. 

— Crezi că tavanul peşterii se va prăbuşi? 

— Mai mult ca sigur. 

— Şi crezi că astăzi, sau mâine. 


— Nu pot să spun cu precizie când se va întâmpla. Pentru 
asta ar trebui să cercetez cu atenţie stâncile. Trag nădejde 
ca nenorocirea să nu se întâmple zilele astea. 

Dacă aş fi ştiut cât de repede se va petrece catastrofa, 
nimic nu m-ar fi putut împiedica să-i previn pe cei patru mii 
de indieni. Ne-am continuat drumul de-a lungul galeriei 
înguste, până când am ajuns la bifurcația ce dădea spre 
Amvoanele Diavolului. Am acoperit bine şi această 
bifurcaţie, astfel încât nimeni nu ar fi putut bănui existenţa 
ei. Ne-am întors apoi şi am apucat-o din nou pe drumul care 
ducea spre odaia cu flori. Am blocat şi această cale, având 
grijă să o perdeluim numai în partea de sus, fiindcă trebuia, 
totuşi, să ne putem întoarce în „castel”. Mijeau zorii zilei 
când am ajuns în încăperea în care Tatellah-Satah obişnuia 
să se roage. Bătrânul vraci nu era acolo. Am împins la locul 
său blocul de piatră, astfel încât să închidem intrarea în 
peşteră şi ne-am despărţit de însoțitorii noştri, ca să 
dormim puţin. 

Când ne-am trezit, Inciu-Inta ne aştepta şi ne-a spus că 
fraţii Enters veniseră de mai mult timp şi că voiau să ne 
vorbească. l-am spus indianului să-i poftească şi i-am 
întâmpinat cu amabilitate. Cei doi fraţi erau încurcaţi şi nu 
ştiau cum să înceapă. 

Văzând aceasta, am spus: 

— Aţi venit să ne spuneţi că în seara asta trebuie să 
murim? Fraţii Enters s-au speriat, dar eu am continuat 
netulburat. 

— Cei doi vraci au fugit. Vor să-i aducă pe cei patru mii de 
războinici şi să ne atace. Muncitorii, sub conducerea 
negroteiului, sunt gata să le dea o mână de ajutor. 
Războinicii îi vor anunţa pe muncitori că au ajuns în spatele 
cascadei, trăgând un foc de armă. Imediat ce se va fi tras 
acel foc de armă, fraţii Enters urmează să o ucidă pe soţia 
mea şi pe mine. Muncitorii îi vor ataca pe toţi cei care sunt 
de partea noastră. 

Cei doi au înlemnit, atât de mare le era mirarea. 


— Ei? A spus Klara. Cum vă plac toate astea? Recunoaşteţi 
că aşa trebuie să se întâmple, sau vreţi să negaţi? 

Sebulon a fost primul care şi-a recăpătat graiul şi a 
întrebat: 

— Să negăm? Nu! Noi am venit aici pentru a vă spune 
toate acestea şi pentru a vă preveni. Suntem atât de uluiţi 
pentru că ştiţi deja totul, totul până în cel mai mic amănunt! 
Toate astea trebuiau să fie făcute în mare taină. 

— Taină? Oho! L-am întrerupt eu. Noi am ştiut tot ce era 
important de ştiut cu mult timp înaintea voastră. Ştim chiar 
că aseară, la cantină, după ce Tusahga Sartish şi 'To-kei- 
chun au plecat, aţi luat hotărârea să venişi aici, în dimineaţa 
asta, pentru a ne povesti totul. 

— Cum se poate asta? Doar n-aţi stat sub masă, sau sub 
vreunul dintre scaune! 

— Oh, nu! Nu trebuia să ne dăm atâta osteneală! Oamenii, 
care se pare că sunt duşmanii noştri, ne povestesc totul 
chiar ei înşişi. Acesta e norocul lor. Dacă n-ar face-o, ei ar fi 
primii care ar cădea în seara asta, seceraţi de gloanţele 
noastre. 

— Oh! A exclamat Hariman. Nu ne-ar întrista dacă am afla 
că mâine vom muri! Deasupra noastră nu veghează nici 
norocul şi nici vreo stea. Acesta este blestemul care s-a 
transmis din tată-n fiu. 

— Nu este un blestem, e o binecuvântare! L-am contrazis 
eu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— E vorba despre binecuvântarea de a putea îndrepta 
greşelile făcute în trecut şi de a putea elibera astfel 
părintele de blestem. 

— Dumneavoastră credeţi în astfel de lucruri, domnule 
Shatterhand? 

— Bineînţeles! Şi vreau să vă spun de ce. Fiecare faptă şi 
fiecare dorinţă ascund în sine binecuvântarea şi blestemul. 

— Doamne-ajută! Înseamnă că viaţa noastră mai are un 
rost pentru noi. Ne vom înfrunta cu mult curaj soarta. Ştiţi, 


aşadar, că în această seară trebuie să ne aflăm prin 
preajma dumneavoastră. Ne veţi îngădui asta? 

— Cu plăcere! 

— Aveţi încredere în noi? 

— Cred că sunteţi cinstiţi. 

— Dumnezeu să vă aibă-n pază pentru cuvintele pe care 
le-aţi rostit! Putem face ceva pentru dumneavoastră? 

— Acum, nu. Poate în seara asta. Vom face tot ce este cu 
putinţă ca să nu se ajungă la luptă. Atacul va fi împiedicat 
oricum. 

— Se cuvine să vă spunem să vă feriţi din calea 
negroteiului. Vă urăşte din tot sufletul, căci crede că 
dumneavoastră purtaţi vina pentru toate relele. El vrea să 
vă împuşte. Şi acum trebuie să plecăm. Am stat destul şi nu 
vrem să se bage de seamă că ne aflăm aici. 

Cei doi s-au îndepărtat şi soţia mea a spus: 

— Îmi pare rău de ei! Nu mai sunt cei de odinioară. Mi-aş 
dori ca viaţa lor să fie fericită de-acum înainte. 

În timp ce luam micul dejun, ne-am bucurat de vizita a 
două femei: consoarta lui Pida şi sora acestuia, Păr Negru. 
Venirea lor a fost un prilej de mare bucurie pentru noi şi 
soţia mea s-a grăbit să le invite la masă. 

De la ele am aflat că femeile comanşilor şi kiovaşilor 
sosiseră la Mount Winnetou cu o seară înainte. Ele se 
alăturaseră imediat femeilor sioux, care erau conduse de 
Aşta, pentru a-şi spune părerea în legătură cu monumentul 
lui Winnetou. 

Mi-am dat seama că cele două femei veniseră ca să-mi 
spună ceva foarte important, ca să mă prevină şi nu ştiau 
cum să facă pentru a nu-i trăda pe războinicii din tribul lor. 
Le-am dat curaj, spunându-le că ştiam tot. Le-am spus, de 
asemenea, că aflasem de venirea celor patru mii de 
războinici care urmau să treacă prin peşteră şi să îi atace 
pe toţi cei ce erau de partea noastră. Cele două indience au 
răsuflat uşurate şi au spus că Pida plecase în dimineaţa 
aceea în Valea Peşterii, fiindcă el trebuia să se afle în 


fruntea războinicilor ce aveau să vină prin peşteră. Soţia lui 
Pida şi sora acestuia nu credeau că există decât două 
posibilităţi: dacă biruia Pida, eu aş fi pierit, dacă biruinţa 
avea să fie a mea, aceasta ar fi însemnat sfârşitul lui Pida. 
De aceea ele găsiseră cu cale să vină la mine şi să-mi spună 
totul, mânate fiind de teama ce le stăpânea. Le-am asigurat 
că nici lui Pida şi nici mie nu ni se va întâmpla nimic rău şi 
cele două indience au plecat liniştite. 

Klara s-a dus la Tatellah-Satah pentru a-l fotografia, iar eu 
am însoţit-o. Era atât de nerăbdătoare să ducă la 
îndeplinire ceea ce îşi pusese în gând, încât s-a grăbit să-l 
caute pe inginerul care se oferise s-o ajute. 

Împreună cu Tatellah-Satah, am mers la turnul de pază, 
pentru a-i face o vizită Vulturului cel Tânăr. 

Se pare că apaşul aflase de venirea noastră, fiindcă ne-a 
strigat din turn: 

— Veniţi! Totul e pregătit! „Vulturul” meu este gata! 

Am intrat în turn şi am urcat treptele care duceau spre 
acoperişul plat al acestuia. Acolo am văzut, stând pe patru 
role, o maşinărie care era asemănătoare unei păsări cu 
două corpuri, cu două aripi uriaşe şi cu două cozi. Cele 
două corpuri se uneau în faţă, gâturile lor formând un 
singur cap, un cap de vultur. Aşa cum am mai spus, 
împletitura era foarte solidă şi ascundea, probabil, în sine 
motorul. În rest, avionul era alcătuit din materiale uşoare 
dar, după câte se părea, foarte rezistente. Cele două cozi 
erau, de fapt, două suprafeţe suprapuse. Între cele două 
corpuri se aflau două scaune în care se putea sta foarte 
comod. Se vedeau mai multe cabluri care duceau toate la 
nişte manete aflate în vecinătatea celor două scaune. 
Aceste manete serveau, probabil, la manevrarea păsării 
uriaşe. În afară de noi se mai aflau acolo cei doi vânători 
albi şi tânăra Aşta. 

Vulturul cel Tânăr ne-a explicat, cu vădită mândrie, că el 
construise avionul, în urma unor calcule foarte precise pe 
care le efectuase şi trebuie să spun că noi doi, Tatellah- 


Satah şi cu mine, eram convinşi că aparatul era construit 
cum se cuvine şi nutream dorinţa să zburăm. 

Tatellah-Satah a privit în zare şi toată faţa îi era scăldată în 
lumină. După multă vreme, vraciul a spus: 

— Veniţi! 

Îndemnul ne fusese adresat nouă, Vulturului cel Tânăr şi 
mie. Bătrânul vraci s-a întors şi a început să coboare 
scările, pentru a ieşi din turn şi a luat-o apoi spre pădure. 
Vraciul mergea înainte, iar noi îl urmam. Nimeni nu scotea 
o vorbă. Am trecut de cealaltă parte a muntelui şi ne-am 
oprit, în cele din urmă, într-un loc din care puteam zări apa 
lacului şi Cascada de Dantelă. De cealaltă parte a lacului se 
zărea stânca înaltă, în formă de catedrală, străjuită de colţi 
uriaşi de piatră. Printre aceste vârfuri de munte se vedea 
unul care se înălța atât de mândru spre cer, de parcă nu i- 
ar fi fost nicicând îngăduit omului să pună piciorul pe 
coama sa. Spre acest vârf de munte şi-a îndreptat braţul 
bătrânul vraci şi ne-a spus: 

— Acesta este Muntele Mormintelor împărăteşti. Înainte 
ca indienii să se împartă în triburi mici, el era stăpânit 
numai de regi şi împărați, iar pe platoul său, care se înalţă 
dincolo de nori, se află locurile de veci ale acestora. 
Mormintele lor sunt durate în piatră. Toate aceste 
morminte alcătuiesc un oraş lipsit de viaţă, cu străzi şi cu 
pieţe. Acolo nu se află numai osemintele acelor regi şi 
împărați. Acolo se află, în fiecare mormânt, păstrate în lăzi 
de aur, cărţile în care este scris ce s-a întâmplat în fiecare 
an al domniei aceluia ce şi-a găsit în acel loc ultimul sălaş 
pământesc. Acolo nu se află numai mormintele celor ce au 
fost stăpânitori peste rasa roşie, dar şi scrierile în care este 
consemnată istoria de multe mii de ani a acestei rase. 
Nimeni nu mai poate ajunge însă acolo. Când a fost 
îngropat ultimul rege indian, a fost distrus drumul care 
ducea spre morminte. Nici un muritor n-a mai putut ajunge 
până sus, la ele. Se spune că ar fi o potecă îngustă, 
lăturalnică, ce ar duce într-acolo, dar nimeni n-a putut-o 


găsi. Într-una dintre cele mai vechi cărţi pe care le am stă 
scris că ar fi o cheie prin care s-ar dezlega taina drumului, 
dar că ea s-ar afla sus, pe Muntele Leacurilor, chiar la 
poalele celui mai înalt vârf al acelui munte. Acolo s-ar afla, 
se spune în carte, o piatră care arată precum o jumătate 
dintr-un glob. „Cel ce deşteaptă poporul”, omul pe care 
indienii îl aşteaptă de atâta amar de vreme, aşa cum se 
poate citi în penele marelui vultur, va zbura de trei ori în 
jurul Muntelui Leacurilor şi va lua această piatră. Ridicând- 
O, el va găsi cheia. 

Tatellah-Satah a privit spre vârful înalt despre care vorbise 
şi la poalele căruia ar fi trebuit să se afle cheia, apoi şi-a 
întors privirile spre Muntele Mormintelor împărăteşti şi a 
continuat: 

— Ştiam toate acestea şi în pieptul meu ardea dorinţa 
popoarelor roşii. Atunci s-a arătat la picioarele mele copilul 
curajos care a silit cea mai puternică dintre păsări să-l 
aducă din ghearele morţii înapoi pe pământ. El a fost numit 
Vulturul cel Tânăr. Oare el era acela pe care indienii îl 
aşteptau de atâta vreme? Eu am crezut că el era cel mult 
aşteptat, l-am luat sub ocrotirea mea şi l-am crescut. Era 
ruda de sânge a lui Winnetou. I-am sădit în suflet dorinţa de 
a zbura. Când am auzit că în California erau oameni care 
încercau să zboare, am hotărât să-l trimit la feţele palide, 
pentru a deprinde de la ele meşteşugul zborului. El a plecat 
şi a făcut ceea ce i-am spus. Acum s-a întors. El spune că 
poate să zboare şi mai spune că a construit un vultur în ale 
cărui aripi se poate încrede. Eu îl cred. El este primul şi cel 
mai însemnat războinic „Winnetou” şi buzele lui n-au rostit 
nicicând o minciună. Totuşi, eu îl întreb acum, în acest ceas 
însemnat: ai cutezanţa să zbori într-acolo şi să vezi dacă 
există o piatră sub care se află cheia care ne-ar putea 
călăuzi paşii spre mormintele împărăteşti? 

Vulturul cel Tânăr a răspuns imediat, cu multă încredere 
în sine: 

— Nu numai că am curajul s-o fac, dar este şi foarte uşor. 


— Şi când poţi zbura? 

— Când vei voi. Clipa pe care o vei hotări va fi întocmai pe 
placul meu. 

— Această clipă n-a venit încă. Astăzi trebuie să ne gândim 
la alte lucruri, dar îţi mulţumesc pentru răspunsul tău care 
mă face să privesc viitorul cu încredere! 

Aşa cum am mai spus, din locul în care ne aflam puteam 
zări lacul şi Cascada de Dantelă. Am văzut-o pe Klara 
împreună cu inginerul şi cu un grup de indieni care duceau 
aparate fotografice. Soţia mea îşi punea, aşadar, planurile 
în aplicare. 

Noi ne-am întors în turn şi, de acolo, în „castel”, unde mă 
aşteptau, spre surprinderea mea, Old Surehand şi 
Apanatshka. 

— Să nu te mire faptul că ne vezi aici, mi-a spus Old 
Surehand. Avem un motiv foarte bine întemeiat pentru care 
am vrut să-ţi vorbim şi vrem să şi lămurim ceva. Îl cunoşti 
pe omul numit „negroteiul”, care este proprietarul cantinei 
în care mănâncă muncitorii? 

— L-am văzut o singură dată, am răspuns, precaut. 

— Şi i-ai vorbit? 

— Nu. 

— Deci nu l-ai jignit cu nimic? 

— Nu, niciodată. 

— Cu toate astea, te urăşte din tot sufletul. De ce te 
urăşte, poţi să-ţi dai seama şi singur. El e de partea noastră 
şi de aceea nu putem să-i stăm împotrivă. El este un om 
lipsit de judecată şi foarte violent, care a mers de data asta 
prea departe, mânat de ura împotriva ta. S-a întâlnit cu noi 
mai adineauri ca să vorbim despre nişte afaceri şi felul în 
care a vorbit despre tine ne-a pus pe gânduri. Ne-a spus că 
astăzi este ultima zi din viaţa ta şi că de lucrul ăsta trebuie 
să fie convinşi şi alţii. Astăzi se va vedea, zicea el, cine este 
stăpânul aici, la Mount Winnetou. Am crezut până acum că 
ne poate fi de folos, dar felul în care a vorbit ne-a îngrijorat. 


Am venit să-ţi dăm de ştire. Se pare că a pus ceva la cale 
împotriva ta, dar nu am putut afla ce anume. 

— Vă mulţumesc, am fost prevenit. 

— Ai fost prevenit? Asta ne bucură! Tu ai rămas tot cel de 
altădată şi şti mai multe decât ceilalţi. Spune-ne, sunt 
întemeiate temerile noastre? Se pune ceva la cale împotriva 
ta? 

— Nu numai împotriva mea, ci şi împotriva altora. 

— Adevărat? Despre ce e vorba? 

— Urmează să fie înlăturați toţi cei ce se împotrivesc 
înălţării statuii lui Winnetou. Am aflat tot ce ar urma să se 
întâmple şi am luat toate măsurile pentru a împiedica 
mersul lucrurilor. Pentru că aţi fost cinstiţi cu mine, care 
sunt împotriva proiectelor voastre, vreau să vă povestesc 
despre ce e vorba. 

Le-am spus pe scurt tot ce ştiam. Oricine îşi poate închipui 
care a fost reacţia lor. Erau hotărâți să plece imediat în 
Valea Peşterii, împreună cu toţi oamenii pe care îi aveau, 
pentru a-i urmări pe duşmanii noştri şi pentru a-i nimici. Nu 
le-am spus nimic despre faptul că blocasem anumite galerii 
din peşteră şi astfel cei doi nu puteau întreprinde nimic în 
lipsa mea. A trebuit să stărui foarte mult pentru a-i 
convinge pe cei doi că era cazul să se liniştească şi să lase 
totul în seama mea. Nu i-am putut abate însă cu nici un chip 
de la un lucru pe care şi-l puseseră în gând şi anume acela 
de a pleca imediat la cantină pentru a vorbi cu negroteiul şi 
pentru a-l sili să renunţe la planurile sale. Toate acestea 
puteau să-mi dea peste cap socotelile, aşa că am preferat 
să-i însoțesc, pentru a împiedica ce se putea împiedica. 

Trecând pe lângă Cascada de Dantelă, am observat că 
pregătirile pentru evenimentele ce aveau să se desfăşoare 
în seara aceea erau în toi şi toată lumea era ocupată. 
Aruncând o privire asupra statuii, mi s-a părut că aceasta se 
înclinase şi mai mult. 

Lângă cantină am văzut-o pe soţia mea, în tovărăşia 
inginerului. Făceau fotografii. Lângă ei se zăreau fraţii 


Enters, care, aşa cum aveam să aflu mai târziu, se aflaseră 
în cantină şi ieşiseră afară pentru a vedea ce făceau Klara şi 
inginerul. Chiar în clipa în care ne-am apropiat de cei patru 
şi am descălecat, negroteiul a ieşit din cantină. Imediat ce l- 
au zărit Apanatshka şi Old Surehand l-au luat în primire. 
Old Surehand a izbucnit lăsând deoparte stăpânirea de 
sine: 

— Am venit să te luăm ostatic, ai ieşit din baracă exact la 
momentul potrivit! 

— Să mă luaţi ostatic? Pe mine? S-a mirat negroteiul. 
Vreau să-l văd şi eu pe ăla care-i în stare de aşa ceva! Pot 
să-ntreb de ce? 

— Din cauza mascaradei pe care ai pus-o la cale pentru 
seara asta. Omul s-a speriat, dar şi-a recăpătat foarte 
curând sângele rece. Nu a încercat să nege, ci a început să 
râdă cu poftă, întrebând: 

— Vreţi să mă luaţi ostatic, fiindcă vreau să frâng gâtul 
duşmanilor voştri? Well! Asta zic şi eu recunoştinţă! 

— Crezi că poţi să ne duci de nas? L-a întrebat 
Apanatshka. Am aflat că nu e vorba numai despre duşmanii 
noştri, ci chiar şi despre noi! Vor fi ucişi nu numai ei, ci şi 
noi! 

— De la cine aţi aflat? A întrebat negroteiul, cu ochii 
scânteind de ură. 

Apanatshka a izbucnit. 

— To-kei-chun şi Tusahga Sartish nu au fost aseară la tine? 
Nu aţi vorbit în amănunt despre tot ce trebuia să se 
întâmple? Nu au fost de faţă şi fraţii Enters? 

Asta a fost marea greşeală pe care a făcut-o Apanatshka. 
Urmările ei aveau să se vadă foarte curând. Negroteiul şi-a 
dus mâna la brâu, vrând, probabil, să scoată pistolul. Şi-a 
îndreptat spatele şi a spus, şuierând printre dinţi şi 
privindu-ne pe fiecare în parte: 

— Am fost trădaţi! Asta nu-nseamnă nimic! Ce trebuie să 
se întâmple are să se întâmple! 


Klara s-a apropiat imediat de mine, crezând că mă aflam în 
pericol. Fraţii Enters s-au apropiat şi ei şi stăteau acum 
lângă proprietarul cantinei. Acesta i-a privit cu dispreţ şi a 
spus: 

— Ştiţi cine a trădat? Voi, nemernicilor! Căpeteniile nu s-ar 
fi dat singure pe mâna duşmanilor lor! Ar trebui să vă 
împuşc acum, pe loc, dar de voi o să am eu grijă mai târziu! 
Mai întâi am să mă ocup de câinele ăsta din Germania şi de 
squawa lui, pe care am s-o împuşc, fiindcă. 

Întrerupându-şi ideea, negroteiul a scos pistolul şi l-a 
îndreptat spre mine şi spre soţia mea. Fraţii Enters l-au 
prins de mâini, astfel încât să nu poată trage. Old Surehand 
şi Apanatshka au scos şi ei repede pistoalele. Klara a vrut să 
se pună în faţa mea, dar am tras-o repede şi am împins-o în 
spatele meu, spunându-i: 

— Nu face o prostie! 

Negroteiul încerca să scape din strânsoarea celor doi fraţi, 
dar aceştia erau hotărâți să-l ţină bine. 

— Să nu-l împuşti pe Old Shatterhand! Mai bine împuşcă- 
mă pe mine! A strigat Hariman. 

Sebulon îşi dădea toată osteneala să-şi ajute fratele. 

În cele din urmă, negroteiul a reuşit să-şi elibereze braţul 
drept şi a strigat: 

— Well! Mai întâi va veni rândul vostru, ca să scap de voi! 

Spunând acestea uriaşul şi-a îndreptat fulgerător arma 
mai întâi spre Sebulon şi apoi spre Hariman. S-au auzit 
două împuşcături şi apoi încă două, fiindcă Old Surehand şi 
Apanatshka au tras la rândul lor. Gloanţele l-au nimerit pe 
negrotei în frunte. Uriaşul s-a întors şi a căzut la pământ, 
împreună cu fraţii Enters, pe care-i împuşcase în piept. 

Negroteiul a scos pistolul şi l-a îndreptat spre mine şi spre 
soţia mea. Fraţii Enters l-au prins de mâini, astfel încât să 
nu poată trage Apanatshka şi Old Surehand s-au apropiat 
repede de uriaşul proprietar al cantinei, pentru a se 
asigura că el nu va mai face niciodată vreun rău. 


Soţia mea a îngenuncheat lângă Sebulon, iar eu, lângă 
Hariman. Amândoi aveau răni mortale. Hariman a mai 
deschis o dată ochii. 

— Eu am fost războinicul „Winnetou” care v-a ocrotit chiar 
din seara aceea când ne aflam la Nugget Tsil, a şoptit el. 
Faptele mele sunt iertate? 

— "Toate, toate! l-am răspuns eu. 

— L-aţi iertat şi pe tatăl meu? 

— Şipeel! 

— Atunci. Mor. Fericit! 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit 
Hariman înainte de a muri. 

Sebulon zăcea întins pe spate, nemişcat, dar pleoapele îi 
tremurau. Soţia mea plângea şi îl mângâia pe obraz. Rănitul 
a deschis dintr-o dată ochii, s-a sprijinit într-un cot, a privit- 
o pe soţia mea şi a întrebat-o: 

— Plângeţi, doamnă Burton? Dar eu sunt atât de fericit! 

Sebulon a zâmbit şi a dus cu ultimele puteri mâna Klarei la 
buze. 

— Citiţi, vă rog, numele pe care l-am scris pe hârtiuţa de 
sub steaua mea de „Winnetou“, a rugat-o el. 

Klara a dat din cap. 

După o pauză, Sebulon a întrebat cu voce stinsă: 

— Credeţi. Că tatăl meu. Este iertat? 

— Da, cred, l-a asigurat soţia mea. 

— Atunci. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. N-a fost totul 
zadarnic. N-a fost zadarnic! 

Spunând acestea, Sebulon a căzut pe spate şi a murit. Ne- 
am ridicat în picioare. Negroteiul murise, la rândul său şi 
zăcea cu ochii larg deschişi înspre victimele sale. 

— Trebuiau să se întâmple toate astea? A întrebat soţia 
mea. 

— Nu! Am răspuns eu, cu hotărâre. 

— Aşa este. Nu trebuia să se întâmple nimic din toate 
astea, a spus Old Surehand, la rândul său. Am fi putut să 
împiedicăm lucrurile astea, dar ne-am pripit. 


— V-aţi pripit ca pe vremuri! Nu m-am putut abţine să 
remarc. 

Cei doi n-au protestat şi am continuat: 

— Ce facem acum? Credeţi că muncitorii nu mai sunt 
periculoşi datorită morţii conducătorului lor? Sau credeţi că 
tocmai moartea acestuia îi va face să fie mai hotărâți şi să 
treacă la fapte? 

— Hm, a mormăit Old Shatterhand. Ai dreptate. Ce facem? 

Cei doi s-au privit reciproc, dar nu le-a venit nici o idee. 

— Cât durează până când ajung aici vreo zece-doisprezece 
comanşi? 

— Dacă-i aduc eu, cel mult un sfert de ceas, a răspuns 
Apanatshka. 

— Nimeni nu ştie încă ce s-a petrecut aici. Muncitorii sunt 
cu toţii la carieră şi lângă Cascada de Dantelă. Ia cu tine 
nişte războinici de încredere care să-l ascundă pe negrotei. 
Apoi se va răspândi zvonul că s-a certat cu fraţii Enters, că 
i-a împuşcat şi că a fugit ca să scape de vreo pedeapsă. 
Astfel, muncitorii nu vor şti ce s-a petrecut cu adevărat şi 
putem spera că se vor linişti. 

— Asta-i o idee bună! A exclamat Old Surehand. Grăbeşte- 
te! I-a spus acesta lui Apanatshka. Adu oamenii! 

Indianul a plecat în galop şi s-a întors surprinzător de 
repede cu câţiva războinici care au luat cadavrul 
negroteiului, l-au legat pe un cal şi au plecat. Doi dintre ei 
au rămas lângă trupurile neînsufleţite ale fraţilor Enters. 

Klara era adânc mişcată de toate cele întâmplate şi a vrut 
să plece acasă. Am însoţit-o până la „castel”. După-amiază 
când s-a mai liniştit soţia mea l-a căutat pe inginer pentru a 
continua să se ocupe de fotografii. Către seară s-a întors şi 
mi-a spus că lumea se adunase în apropierea Cascadei de 
Dantelă. După ce am mâncat, am plecat şi noi într-acolo, 
însoţiţi de păstrătorul marilor leacuri şi de Vulturul cel 
Tânăr. Dick, Pitt, Inciu-Inta şi toţi ceilalţi plecaseră deja. 

Tatellah-Satah vorbise cu mine despre felul cum trebuia să 
se acţioneze şi dăduse toate poruncile necesare. Muncitorii 


urmau să stea în imediata apropiere a monumentului. 
Mulțimea privitorilor obişnuiţi avea să se strângă pe spaţiul 
viran din faţa statuii şi trebuie să spun că aici era loc destul 
pentru câteva mii de oameni. Acest loc gol se întindea de la 
statuie până la Amvoanele Diavolului. În aceste amvoane 
aveau voie să urce numai marile căpetenii, căpeteniile de 
rang mai mic şi alte persoane însemnate. Între muncitori şi 
privitori se aşezaseră pe trei rânduri, războinicii 
„Winnetou”. Aceştia erau înarmaţi cu revolvere şi erau 
pregătiţi să intervină, dacă muncitorilor le-ar fi dat prin cap 
să pună în aplicare planul urzit de negrotei şi de cele patru 
căpetenii. 

Trebuie să spun că, în cursul acelei zile, se aduseseră, cu 
ajutorul mai multor căruţe, alimente pentru oamenii ce 
urmau să se adune la statuia lui Winnetou. Cu aceste căruţe 
sosiseră şi oameni în pelerinaj la monumentul lui Winnetou 
şi aflaseră cu bucurie că vor avea plăcerea de a vedea, 
chiar în acea seară, statuia scăldată în lumină. 

Toţi aceşti oameni care veniseră cu căruțele s-au adunat 
imediat în locul din faţa statuii. Aşa se explică faptul că 
acolo se aflau foarte multe persoane. Aşa cum am mai spus, 
căpeteniile erau în amvoane. Aceste Amvoane ale Diavolului 
erau două perechi de stânci, aşezate astfel: în stânga 
drumului se aflau stâncile 1 şi 2, în dreapta drumului, 
stâncile 3 şi 4. Stâncile 1 şi 3 erau situate în faţă, iar 
stâncile 2 şi 4 se aflau în spate. Cei ce se aflau pe stânca 1 
auzeau ce se vorbea pe stânca 3, cei ce se aflau pe stânca 2 
auzeau orice zgomot care se făcea pe stânca 4 şi invers. 
Pentru că era foarte important să aflăm ce vorbeau cei 
patru şefi de trib care ne erau duşmani şi pentru că ei au 
urcat pe stânca, sau ca să spun aşa, în amvonul 3, noi am 
urcat în amvonul 1. Sigur că trebuia să fim atenţi ce 
spuneam şi să vorbim în şoaptă atunci când voiam ca 
duşmanii noştri să nu ne audă. Se ocupase, în afară de cele 
două amvoane pe care le-am amintit, numai amvonul 4, 
amvonul 1 ne fusese păstrat nouă. 


Când am ajuns pe terenul din faţa statuii, acesta era 
luminat numai de câteva becuri electrice de putere mică. Ni 
s-a făcut loc, astfel încât să putem ajunge în amvonul 1. De 
la poalele acestui amvon se putea ajunge în peşteră. Când 
am ajuns acolo, am fost întâmpinați de toţi prietenii noştri. 
Printre ei se număra şi Avaht-Niah, bătrâna căpetenie a 
şoşonilor. Le spusesem să nu urce în amvon, cisă mă 
aştepte la poalele acestuia. Mi-au îndeplinit rugămintea, 
fără să cunoască motivul. Le-am spus repede totul despre 
Urechile Diavolului şi au rămas uimiţi, pentru că 
dezlegasem taina lor. 

I-am rugat să urce în amvon, dar să vorbească în şoaptă şi 
să îşi acopere gura cu palma atunci când vorbeau. Le-am 
spus că voiam să discut cu duşmanii noştri şi că fiecare 
cuvânt se va auzi în amvonul în care-i rugasem să urce. 

Am plecat. Bătrânul Kiktahan Shonka era în amvonul 3, 
împreună cu însoțitorii săi. Trebuie să spun că această 
stâncă era înconjurată de o ceată de războinici „Winnetou”. 
Le-am spus acestor războinici că toţi cei care urcaseră în 
acel amvon erau prizonieri şi că nimeni nu avea voie să 
coboare şi să plece de acolo fără încuviințarea mea. Am 
urcat în amvon. 

— Old Shatterhand! A exclamat Tangua, care m-a zărit 
primul. 

— Da, eu sunt, am răspuns. Vin pentru a vă spune lucruri 
însemnate, ca să nu mai aşteptaţi în zadar. Ştiţi că 
negroteiul, aliatul vostru, nu mai e pe-aici? 

— Ştim, a răspuns 'To-kei-chun, dar el nu este aliatul 
nostru. 

— Ba este! L-am contrazis eu. Aseară eram la fereastra 
odăii în care aţi vorbit despre toate câte trebuiau să se 
întâmple în seara asta! 

— Uft! Uff! A strigat indianul, speriat. 

— Fraţii Enters au murit, dar a murit şi el. Old Surehand şi 
Apanatshka l-au împuşcat! 

— Uff! Uff! Uff! Uff! Au exclamat indienii. 


— Pida, care a plecat în Valea Peşterii ca să-i conducă pe 
cei patru mii de războinici sioux, utah, kiovaşi şi comanşi 
prin peşteră până la Cascada de Dantelă, nu va mai ajunge 
aici pentru a ne ataca. Am închis galeriile peşterii şi îi vom 
lua prizonieri pe toţi. 

— Uff, uff! 

— Comitetul vostru nu mai are nici o putere! Fraţii Enters 
mi-au dat o hârtie pe care aţi semnat-o. Toată lumea ştie că 
aţi vrut să mă ucideţi, dar acum totul s-a terminat. Veţi fi 
pedepsiţi. Această stâncă este înconjurată de războinici 
„Winnetou”. Ei vă vor lua prizonieri. Cel ce va încerca să 
fugă va fi împuşcat. 

Nimeni nu mai striga acum „uff, uff”. Toţi erau foarte 
speriaţi. Erau prezenţi acolo şi cei patru domni din comitet. 
Nici ei nu scoteau vreun cuvânt. 

Această linişte a fost întreruptă de un zgomot puternic. Se 
părea că pământul avea să se surpe cu noi. 

— Auziţi? I-am întrebat. Acesta este glasul peşterii în care 
se găsesc nefericiţii voştri războinici. Ei sunt pierduţi. 

Spunând acestea, am coborât repede din amvon şi m-am 
grăbit să ajung la prietenii mei. Peste tot domnea liniştea. 
Oamenii erau speriaţi de zgomotul pe care îl auziseră cu 
puţin înainte şi de faptul că pământul se cutremurase. S-a 
auzit doar vocea puternică a lui Old Surehand care a 
poruncit să se aprindă luminile. Inginerul şi-a făcut datoria, 
şi, în acea clipă, asupra statuii s-a revărsat o lumină 
puternică. De o parte şi de alta a statuii, pe perdeaua de 
apă a cascadei se puteau vedea chipurile lui Young 
Surehand şi Young Apanatshka. 

Statuia fără cap nu a impresionat pe nimeni, iar feţele 
celor doi artişti i-au lăsat pe oameni indiferenți, fiindcă nu 
exprimau nimic înălţător. 

Am ajuns în amvonul meu, le-am făcut prietenilor mei un 
semn prin care voiam să le dau de înţeles că se cuvenea să 
vorbească încet şi i-am întrebat în şoaptă: 

— Aţi auzit tot? 


Toţi au dat din cap. 

— Aţi simţit că s-a cutremurat pământul? 

— Am simţit, a răspuns Klara, cu îngrijorare în glas. 

— Nenorocirea nu mai vrea să aştepte. Cred că ea se va 
petrece chiar acum! 

S-a auzit din nou un zgomot surd, venit din măruntaiele 
pământului. Părea că ceva se năruie. Vocea lui Old 
Surehand s-a auzit pentru a doua oară. Inginerul a închis 
aparatul de proiecţie şi a învârtit o manetă. Imaginile 
reprezentându-i pe cei doi artişti au dispărut, dar în schimb 
s-au aprins toate becurile, de la cel mai mic până la cel mai 
mare. Nici această lumină abundentă nu a impresionat pe 
nimeni. Lumina era rece, iar statuia rămânea aceeaşi. 

Cu toate acestea, pentru mine statuia se schimbase într-un 
fel, mai precis, se înclinase şi mai mult, atât de mult, încât 
soţia mea m-a apucat de mână şi mi-a spus, înspăimântată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, se prăbuşeşte, se 
prăbuşeşte! 

Abia rostise Klara aceste cuvinte, când pământul a început 
să se clatine sub noi. S-au auzit nişte bubuituri. Statuia s-a 
înclinat spre stânga, apoi s-a aplecat înainte şi apoi s-a 
înclinat spre dreapta. S-a auzit un tunet, un zgomot 
infernal, de parcă avea să se năruie întreg pământul. 

— Fugiţi! Fugiţi! Salvaţi-vă! Strigau muncitorii, luând-o la 
goană care-ncotro. 


După ce s-au auzit aceste strigăte, a început adevăratul 
dezastru. Tunete, bubuituri, trosnete, explozii! Pământul s-a 
căscat. Statuia s-a rotit pe soclul ei greu şi a dispărut cu 
totul, într-un zgomot asurzitor. O dată cu statuia, s-a năruit 
tot ce se afla în jurul ei: schelele, prăjinile, buştenii, 
becurile. Toate acestea au dispărut fiind parcă înghiţite de 
pământ. Peste tot şi peste toate s-a lăsat întunericul. Miile 
de voci s-au unit într-un singur strigăt de groază. Apoi s-a 
lăsat liniştea şi s-a auzit numai glasul deznădăjduit al lui 
Tangua: 

— Pida, Pida! Fiul meu, fiul meu! E pierdut! 

Miile de voci au izbucnit din nou. Toată lumea urla, ţipa, 
striga. Se părea că toţi aceşti oameni înnebuniseră. Toţi 
voiau să iasă din vale. Pământul se putea cutremura 
oricând, chiar pe o suprafaţă mai mare. Cei mai mulţi dintre 
prietenii noştri coborâseră din amvon şi se sfătuiau pentru 
a vedea ce era de făcut. Sus nu mai rămăseseră decât şase 
persoane: Tatellah-Satah, Dick, Pitt, Inciu-Inta, soţia mea şi 
cu mine. 

— Nu mai lăsa pe nimeni să urce, m-a rugat Iatellah- 
Satah. Numai noi trebuie să auzim ce vorbesc duşmanii 
noştri. 

— Veţi rămâne doar voi doi aici, i-am răspuns eu. Nu avem 
timp să tragem acum cu urechea, trebuie să salvăm tot ce 
se mai poate salva. 

I-am trimis pe Inciu-Inta şi pe cei doi vânători la „castel” 
pentru a aduce făclii. Apoi i-am căutat pe Old Surehand şi 
pe inginer şi i-am întrebat dacă puteau face ceva pentru a 
avea din nou lumină electrică. Cei doi au promis că vor face 
tot ce le va sta în putinţă şi mi-au spus că mai aveau destul 
cablu şi destule becuri. Am vorbit apoi cu şase dintre cele 
douăsprezece căpetenii apaşe şi le-am spus să plece 
împreună cu războinicii lor în Valea Peşterii pentru a vedea 
care era situaţia acolo, cu toate că se întunecase. 

Abia trecuse o primejdie, când ne ameninţa o alta! Apa 
cascadei nu se mai scurgea acum cu totul în pământ. O 


parte din această apă umplea gaura care se făcuse în 
pământ şi era posibil ca, în scurt timp, această gaură să se 
umple cu apă şi să fie inundată valea. Dacă se întâmpla 
acest lucru, cei ce se aflau în peşteră nu ar mai fi putut fi 
salvaţi. Din fericire, lucrurile n-au mers chiar până-ntr- 
acolo. Apa a fost mai puternică decât pământul şi decât 
piatra, aşa încât nu s-a format un lac în gaura din pământ 
fiindcă apa a săpat neîncetat şi s-a prăbuşit, în cele din 
urmă, în adâncuri. 

Capitolul XVI - Vechile preziceri se împlinesc Inciu-Inta, 
Hammerdull şi Holbers s-au întors de la „castel”, aducând 
cu sine făclii. Pe lângă cei trei am luat cu mine şi câţiva 
războinici de încredere şi am coborât în peşteră prin 
gangul care dădea spre amvonul în care ne aflasem. 

Am ajuns la bifurcația prin care se putea trece în odaia cu 
flori. Pe lângă stalactitele pe care le pusesem acolo, se mai 
strânseseră o grămadă de pietre. Situaţia nu era deloc 
îmbucurătoare şi ne-a trebuit aproape un ceas pentru a ne 
croi drum. De acolo am luat-o spre locul în care galeria 
mică se termina în gangul mare, prin care se putea ajunge 
în spatele Cascadei de Dantelă. Aici văzusem că din tavan 
cădeau pietre şi curgea nisip. Galeria era blocată în 
întregime, tavanul se surpase pe de-a-ntregul. Am dat peste 
doi oameni care erau lungiţi la pământ şi nu se mişcau. 
Lângă ei se vedea un rest dintr-o făclie. Erau cei doi vraci 
care fuseseră, nu demult, prizonierii noştri, care îi 
conduseseră pe duşmanii noştri prin peşteră. Acum nu mai 
mişcau şi abia ne-au recunoscut. Înnebuniţi de frică, 
aruncau priviri rătăcite în jur. Ne-a trebuit mult timp ca să 
înţelegem din vorbele lor dezlânate tot ceea ce se 
întâmplase. 

Războinicii au lăsat caii în vale şi au intrat pe jos în 
peşteră. Pentru că aveau timp, au înaintat încet. Atunci 
când plafonul peşterii a început să se prăbuşească, indienii 
se aflau pe gangul larg, de-a lungul căruia se putea merge 
şi călare. Din fericire, ei nu se găseau chiar în locul în care 


s-a prăbuşit plafonul. S-a simţit un puternic curent de aer şi 
s-au stins câteva făclii. Pereţii au început să se clatine, 
pământul a început să se cutremure şi plafonul a început să 
pârâie. Mulţi dintre războinici au fost loviți de pietrele care 
cădeau de sus. Oamenii au intrat în panică. Toţi voiau numai 
să scape cu viaţă, dar încotro s-o apuce? Unii dintre 
războinici s-au repezit înainte. Alţii s-au repezit înapoi. Toţi 
urlau. 

Apa cascadei şi-a schimbat cursul. Părea că se va forma un 
lac. Acest lac s-a transformat apoi într-un râu. Toate acestea 
au făcut ca în peşteră apa să pătrundă cu mare putere, 
ducând cu sine pe orice om care nu reuşise să se prindă de 
ceva. În furia ei, apa purta cu sine bucăţi mari de stâncă, 
barându-le indienilor ieşirea către Valea Peşterii. Ieşirea din 
peşteră s-a blocat apoi cu totul şi apa a început să se adune 
în galerii. 

Vracii îmi povestiseră toate astea în propoziţii dezlânate, 
cu spaima întipărită pe feţe şi în priviri. Apoi n-au mai zis 
nimic şi a trebuit să le pun tot felul de întrebări pentru a-i 
face să spună mai departe ce s-a întâmplat. Cei doi au 
început din nou să povestească fără nici o noimă. Mi-a fost 
foarte greu să pun cap la cap cele spuse de cei doi vraci, 
pentru a-mi putea da seama întrucâtva de cele întâmplate. 

Dintr-o dată, cei doi păreau să-şi reamintească tot ce se 
petrecuse în decursul ultimei ore. Acum imaginea pe care 
au redat-o era clară şi se completau unul pe altul: 

— Nu puteam ieşi decât pe sus, a spus vraciul comanş, 
ridicând braţul. Cei ce voiseră să ajungă în Valea Peşterii se 
întorceau. Nu am putut să ieşim nici pe sus, fiindcă şi calea 
asta ne-a fost închisă. 

Spunând acestea, bietul om şi-a coborât braţele, ca şi când 
abia atunci ar fi descoperit faptul că va fi îngropat de viu, 
împreună cu ai săi. Pentru scurtă vreme, s-a lăsat tăcerea, 
apoi vraciul kiovaş a spus: 

— Calea asta nu a fost închisă cu totul. Am văzut, după un 
timp, că între pietre rămăsese o crăpătură, numai că locul 


trebuia cercetat cu băgare de seamă. Războinicii ne-au 
trimis pe noi doi, pe fratele meu roşu şi pe mine, să 
cercetăm locul, fiindcă noi eram aceia care-i călăuzisem 
prin peşteră. 

— Acum înţeleg de ce v-am găsit aici, despărțiți de toţi 
ceilalţi. V-aţi croit drum prin crăpătura aceea şi aţi ajuns 
până aici. Apoi aţi vrut să vă întoarceţi şi să le spuneţi şi 
celorlalţi că drumul era liber, când. 

— Când s-a cutremurat întreaga peşteră pentru a doua 
oară, m-a întrerupt comanşul. Fratele meu şi cu mine am 
fugit de moarte, cu toate că nu nădăjduiam să mai scăpăm 
cu viaţă, fiindcă simţeam că Manitou este împotriva noastră 
şi că s-a supărat pe noi. Ce s-a mai întâmplat nu mai ştim, 
căci ne-au părăsit toate simţurile. După o vreme, ne-am 
văzut aici, în locul ăsta în care ne aşteptam sfârşitul. 

Era impresionant să-i auzi pe aceşti doi bărbaţi care 
fuseseră duşmanii noştri de moarte vorbind astfel. Credeam 
că se ivise prilejul să le spun câteva lucruri pe care erau 
dispuşi să le asculte, acum, când se aflau încă sub imperiul 
spaimei. 

— Oamenii roşii au spus adevărul, am început eu. Manitou 
este supărat pe ei. Manitou este supărat pe toţi aceia care 
stau împotriva marelui Tatellah-Satah. El le trimite spaima 
morţii, fiindcă ei trebuie să ştie c-au apucat-o pe o cale 
greşită. Mânia lui Manitou nu este veşnică. El este drept şi 
ştie când trebuie să pedepsească, dar este şi plin de 
dragoste şi îi iartă pe aceia ce văd că au făcut un rău şi vor 
să-l îndrepte. Pentru asta El ne-a trimis pe noi. Ne-a trimis 
să vă salvăm. Urmaţi-ne şi vă vom duce la suprafaţă. Apoi 
ne vom întoarce pentru a-i aduce şi pe fraţii voştri, atâţia 
câţi mai sunt în viaţă. 

Cei doi ne-au urmat fără să spună un cuvânt. Nu ne-au 
întrebat nici măcar dacă îi vom trata ca pe nişte duşmani, 
sau dacă eram gata să-i iertăm. Am ieşit cu toţii din peşteră 
şi am văzut că inginerul şi oamenii săi reuşiseră să lumineze 
locul cu ajutorul câtorva becuri. I-am dus pe cei doi vraci la 


amvonul în care se aflau Tangua şi tovarăşii săi, care erau 
acum prizonierii noştri. Când i-a zărit pe cei doi vraci, 
Tangua a izbucnit. 

— Sunt salvaţi! Sunt salvaţi! Ei s-au aflat în frunte! Dacă ei 
au scăpat cu viaţă, înseamnă că nici Pida n-a murit! 

Desigur, concluzia la care ajunsese Tangua era pripită. Nu 
aveam însă timp să-i explic că era posibil să se înşele. I-am 
trimis pe cei doi vraci sus, lângă el, ca să-i povestească tot 
ce se petrecuse. Aşa se face că vracii se aflau acum sub 
pază sigură şi puteam să fiu liniştit. 

M-am dus apoi la Old Surehand. În subordinea lui se aflau 
muncitorii de care aveam acum atâta nevoie. Împreună cu 
el, am pus la punct un plan pentru salvarea celor ce se aflau 
în peşteră. Apoi Old Surehand şi-a adunat oamenii şi le-a 
spus despre ce era vorba. Stihiile naturii îi speriaseră şi pe 
aceştia, care acum nu se mai gândeau la răzbunare, ci erau 
gata să treacă imediat la treabă. Ei voiau să încerce să sape 
un tunel, înlăturând pietrele prăbugşite în peşteră de forţa 
naturii. Acum s-a dovedit cât de folositoare putea fi lumina 
electrică. Cu ajutorul cablurilor şi becurilor, drumurile 
subterane au fost luminate. Astfel, muncitorii nu trebuiau să 
lucreze la lumina slabă a făcliilor fumegânde. 

În timp ce bărbaţii îşi puneau în joc toate puterile şi chiar 
viaţa pentru a înlătura bolovanii prăbuşiţi, am chemat toate 
femeile care se adunaseră la Mount Winnetou şi le-am 
vorbit despre îndatoririle pe care le aveau. Nu a trebuit să 
vorbesc prea mult fiindcă se zăreau în faţa mea indience 
care ştiau prea bine ce trebuia făcut atunci când era nevoie 
să fie oblojite rănile şi când erau bolnavi de îngrijit. Ne 
aflam într-o situaţie cu totul neobişnuită, pentru că trebuiau 
găzduiţi aproximativ patru mii de oameni. Cea mai mare 
problemă o constituia hrana pentru toţi aceşti răniţi. 

Pentru a rezolva această problemă, nu puteam să apelez la 
femei. Trebuia să vorbesc despre asta cu Old Surehand. L.- 
am găsit împreună cu Apanatshka, în peşteră, supraveghind 
lucrul muncitorilor. Le-am spus că vreau să discutăm şi ne- 


am îndreptat către un loc mai retras, unde puteam sta de 
vorbă în linişte. 

Din fericire, problema se putea rezolva în foarte scurt 
timp. Old Surehand dispunea de provizii suficiente de 
alimente chiar la Mount Winnetou. În ceea ce priveşte 
cheltuielile pentru aceste alimente, urma ca el să se 
înţeleagă cu şefii de trib ai căror războinici trebuiau scoşi 
din peşteră şi îngrijiţi. 

Vorbind cu Old Surehand şi cu Apanatshka, am observat 
că erau prietenoşi şi respectuoşi. Mi-am dat seama însă că 
amândoi erau rezervaţi şi, într-un fel, nesiguri. Din cauza 
asta m-am hotărât să pun capăt acestei stări de lucruri 
neobişnuite între prieteni vechi, cum eram noi trei. Se 
cuvenea să procedez cu multă atenţie. Pe de-o parte, 
trebuie să recunosc că am şi eu mândria mea şi nu puteam 
să uit tot ce se întâmplase, pe de altă parte, cei doi se 
bucurau de un renume pe care nu voiam să-l ştirbesc şi, în 
sfârşit nu le făcusem, de fapt, nici un rău celor doi vechi 
prieteni. 

— Da! Am spus eu, în cele din urmă, vrând să schimb 
subiectul discuţiei, fără ca prietenii mei să-şi dea seama de 
acest lucru. Toate aceste lucruri sunt de neuitat, dar nu ştiu 
ce m-a impresionat mai mult, faptul că aici, la Mount 
Winnetou, toate s-au prăbuşit, sau întâmplările prin care 
am trecut împreună cu ani în urmă, atunci când am ajuns la 
Devil's Head şi am fost martorii cumplitului sfârşit al lui Old 
Wabble, pentru ca apoi să-l vedem murind pe aşa-zisul 
general Dan Etters. 

Apanatshka m-a privit insistent. Mi-am putut da seama 
foarte bine de acest lucru, fiindcă lumina becurilor electrice 
ajungea până la noi. Indianul voia să ghicească parcă ce se 
petrecea în adâncul sufletului meu şi tăcea. Old Surehand, 
care m-a privit în treacăt, căuta parcă un răspuns pe care l- 
a găsit, se pare, în cele din urmă: 

— Eu zic, a început el, că astăzi s-au întâmplat lucruri 
înspăimântătoare, lucruri groaznice, care nu se pot 


asemăna cu cele ce s-au petrecut odinioară. Atunci a murit 
un bătrân păcătos şi un bandit renumit, adică doi oameni cu 
totul. Acum este vorba de patru mii de oameni, dintre care 
se poate ca niciunul să nu mai fie în viaţă. Aceşti patru mii 
de oameni nu sunt nici păcătoşi şi nici bandiți, sunt numai 
nişte oameni. Care-au fost duşi pe căi greşite. 

Old Surehand rostise vorba cea mare. „Oameni care-au 
fost duşi pe căi greşite”, spusese el. Pentru vorba asta i-aş fi 
strâns mâna. Old Surehand mă privea acum cu insistenţă, la 
fel ca şi tovarăşul său. Privirile noastre s-au întâlnit. În ele 
se putea citi acum bucuria revederii şi dorinţa de împăcare. 

— Oameni care-au fost duşi pe căi greşite. Asta-i expresia 
cea mai potrivită, mister Surehand şi mă bucur că ai rostit- 
o. Nu spun asta de dragul de a dovedi că am dreptate, ci o 
spun cu bucurie, fiindcă aţi priceput despre ce este vorba. 

Ochii lui Apanatshka s-au luminat dintr-o dată. Se pare că 
războinicul mândru repurtase cea mai mare victorie, ieşise 
învingător în lupta cu sine însuşi. Indianul a spus apoi cu 
voce tare ceea ce privirea lui exprima atât de clar: 

— Vrem să-ţi spunem deschis tot adevărul, mister 
Shatterhand. Treaba asta cu statuia uriaşă a fost o mare 
greşeală. Totul a fost un plan nebunesc, fii bun şi dă-ne voie 
să nu mai vorbim despre asta! Important este că ne-am dat 
seama că am greşit. 

În loc de orice răspuns, i-am întins mâna. Indianul mi-a 
strâns-o cu putere. 

Old Surehand nu voia să fie lăsat deoparte şi a întrebat: 

— Eu nu mă pot număra printre cei ce sunt de partea 
voastră? I-am întins mâna şi vechiul meu tovarăş a început 
să vorbească repede şi cu bucurie în glas: 

— Ştii ce ne-a făcut să ne schimbăm gândurile? Tot ce ne- 
ai citit din caietele lui Winnetou! Ne-ai arătat un Winnetou 
în carne şi oase şi atunci imaginea lui zămislită în piatră a 
început să se năruie pentru noi, chiar înainte de a se fi 
năruit şi în realitate. Mânia naturii ne-a spulberat şi 
ultimele gânduri legate de această statuie şi ne-a făcut să 


ne recunoaştem greşeala. Doamne, cum s-a prăbuşit totul! 
Asta a fost o palmă zdravână pe care am primit-o noi şi 
băieţii. Toată nebunia asta pe care ne-am permis-o ne-a 
costat o grămadă de bani. Băieţii noştri plătesc la rândul 
lor, fiindcă îşi vor pierde încrederea în talentul lor artistic. 
Pe noi totul ne-a costat o grămadă de bani, bani pe care 
trebuie să-i considerăm pierduţi. 

— Pierduţi numai pentru o vreme, am spus eu. 

— Cum adică? A întrebat, repede, Old Surehand. 

Mă bucuram mult că le puteam spune o vorbă bună, un 
cuvânt rostit din toată inima, aşa, ca între nişte vechi 
prieteni care au umblat mult prin Vestul Sălbatic şi care s- 
au regăsit. 

— Vreau să spun că, datorită tinereţii, îşi vor regăsi 
încrederea în sine, fiindcă amândoi sunt adevăraţi artişti. 
Critica, oricât de aspră ar fi ea, trebuie să fie un îndemn 
pentru ei. Ei pot să facă dovada talentului lor, zămislind noi 
opere, în care se va regăsi întreg sufletul lor. Nu va dura 
mult şi cei doi vor putea să ţină din nou fruntea sus, fiindcă 
vor avea de ce să fie mândri. Voi, părinţii lor, trebuie să vă 
gândiţi că statuia s-a năruit, într-adevăr, dar că o parte din 
planurile voastre rămân, totuşi, în picioare, adică acea 
parte care vă poate aduce profituri mari. 

— Care parte? A întrebat Old Surehand. 

— Oraşul, Winnetou City. 

— Nu crezi că ne-am făcut de râs cu statuia noastră şi că 
totul s-a dus de râpă, chiar în clipa când ea s-a prăbuşit? 

— Bineînţeles că nu! Eu aş fi primul care m-aş bucura din 
suflet de fondarea acestui oraş. 

— Dacă s-ar putea! A exclamat Old Surehand, fericit în 
timp ce Apanatshka mă privea cu ochi scânteietori, fără a 
rosti o vorbă. 

— Se va putea! L-am asigurat eu. Dacă vrem ca rasa roşie 
să aibă un suflet nobil, un suflet mare, nu este de ajuns să 
ne gândim numai la partea spirituală. Se cuvine să ne 
gândim şi la un loc în care cei ce vor veni să se simtă 


puternici. Acest loc va fi oraşul Winnetou City, pe care aţi 
vrut să-l fondaţi, fără să vă fi gândit la sufletele oamenilor 
ce urmau să-l populeze. Ce străzi, ce pieţe, ce locuinţe şi ce 
clădiri ar trebui construite în acest oraş! Câte o casă în care 
membrii fiecărui trib şi membrii fiecărui clan să se poată 
aduna la sfat. Cea mai frumoasă dintre ele va fi pentru cel 
mai nou dintre clanuri, pentru clanul „Winnetou”! la 
gândiţi-vă câte clădiri ar trebui construite! „Castelul” 
trebuie să fie renovat şi să vegheze deasupra întregului 
oraş. Gândiţi-vă că se va deschide calea spre Muntele 
Mormintelor împărăteşti şi că trebuie să vă îngrijiţi de 
comorile care se găsesc acolo, aşa cum se cuvine în cazul 
unor asemenea bogății nepreţuite. Acestea sunt doar 
câteva lucruri pe care vi le pot spune. 

Amândoi mă ascultaseră fără a rosti o vorbă. Erau fericiţi. 
Apanatshka s-a mulţumit să-şi exprime sentimentele printr- 
o strângere de mână care valora mai mult decât orice 
cuvântare pretențioasă. Old Surehand a vorbit însă mult şi 
cu înflăcărare. În cele din urmă, mi-a strâns mâna şi a spus: 

— Mulţumesc, mister Shatterhand! Acum s-a întâmplat 
întocmai precum s-a întâmplat cu ani în urmă. Cine îţi urma 
sfatul şi era de partea ta nu avea decât de câştigat. Hai să 
uităm tot ce ne-a despărţit pentru o vreme şi să fim din nou 
buni prieteni ca altădată. 

Trebuie să spun că, datorită acestor din urmă cuvinte 
rostite de Old Surehand, am părăsit peştera cu inima 
uşoară, de parcă nu aş mai fi avut nici o grijă, de parcă nu 
m-aş fi gândit nici o clipă la cei patru mii de oameni care 
erau acolo jos, îngropaţi sub pământ, morţi sau vii. 

Noaptea s-a scurs repede şi abia către dimineaţă am putut 
dormi puţin. M-a trezit un sol care venise din partea 
căpeteniilor apaşe pe care le trimisesem în Valea Peşterii. 
Solul mi-a spus că războinicii apaşi ajunseseră cu bine în 
vale şi îi prinseseră pe câţiva dintre cei ce rămăseseră de 
strajă la caii războinicilor care porniseră prin peşteri. De 


ceilalţi războinici care erau de strajă la cai, apaşii se 
îngrijeau, probabil, chiar atunci când solul se afla la mine. 

Aflasem, deocamdată, tot ce voisem să aflu. Am mâncat 
repede ceva şi m-am dus în oraş. Aici toată lumea se afla în 
mişcare. Gaura care se făcuse în pământ se căsca pustie şi 
adâncă. O sumedenie de oameni se agitau în toate părţile. 
Toţi se întrebau când vor fi aduşi primii războinici din 
peşteră. Totul avea să dureze ore-n şir, fiindcă galeria la 
care se săpa era foarte îngustă, astfel încât la săpături nu 
puteau lua parte foarte mulţi muncitori deodată şi treaba 
mergea foarte încet. Era posibil să treacă întreaga zi, până 
când ar fi urmat să fie salvaţi primii oameni prinşi sub 
galeriile surpate. Din când în când, se auzea strigătul 
deznădăjduit al bătrânului Tangua: 

— Pida. Fiul meu. Fiul meu! 

Alteori se auzeau strigătele căpeteniilor: 

— Comanşii mei! Războinicii tribului utah! Sioucşii mei! 
Sigur că aceste strigăte şi vaiete mă impresionau, dar nu 
puteam să-i ajut cu nimic pe aceşti şefi de trib încăpăţânaţi, 

care-şi plângeau războinicii. Ei înşişi îşi împinseseră 
oamenii spre nenorocire. Acum era nevoie de răbdare şi de 
speranţa că, în urma săpăturilor, oamenii vor fi salvaţi. 

În cursul dimineţii, l-am întâlnit pe Vulturul cel Tânăr, care 
m-a întrebat ce făcusem cu leacurile pe care le luasem din 
Casa Morţii. 

— Mi-ai promis că mi le vei da atunci când ţi le voi cere, 
mi-a spus el, amintindu-mi de promisiunea pe care i-o 
făcusem. Acum a venit timpul. Ştii ce rol îmi revine în acest 
joc pe care trebuie să-l ducem până la capăt fie bine, sau 
rău, pentru a arăta acestui popor, care nu crede decât ceea 
ce vede, că vechile preziceri se împlinesc cu ajutorul nostru 
şi că a sosit în sfârşit, clipa cea mare a înfrăţirii între toţi 
oamenii roşii. Chiar astăzi vreau să zbor. Apoi vreau să le 
dau duşmanilor noştri din trecut leacurile, dacă ei ne sunt 
azi prieteni şi dacă ne vor rămâne prieteni şi pe viitor. 


Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca un indian să vorbească astfel. 
Îmi dădeam seama că acest tânăr se folosise din plin de 
timpul petrecut printre albi, pentru a se forma şi pentru a 
învăţa cât mai mult. 

— ȚŢi le voi da când vrei, i-am răspuns binevoitor. Eu am 
obţinut, cu ajutorul lor, tot ce am vrut să obţin. Vino în 
locuinţa mea şi ţi le voi da! Poţi face cu ele tot ce doreşti, 
dar te rog să-i spui mai întâi lui Tatellah-Satah ce ai de gând 
să faci. 

Se pare că apaşul mi-a urmat sfatul, fiindcă, pe la prânz, l- 
am văzut umblând pe lângă avionul lui pe care îl instalase 
pe un teren înalt aflat în apropierea castelului. 

Mi-am dat seama că acel teren fusese ales cu pricepere 
pentru decolare. Avionul avea în faţa sa o suprafaţă care 
cobora în pantă lină, iar de dimineaţă începuse să bată un 
vânt puternic ce avea forţa de a împinge şi de a ridica 
pasărea uriaşă, construită cu atâta măiestrie. 

L-am văzut pe Vulturul cel Tânăr suindu-se în avionul său. 
Câţiva războinici au început imediat să împingă aparatul, 
care s-a ridicat brusc de la pământ şi a început să plutească 
şi să se înalte din ce în ce mai mult. Priveam uimit acest 
zbor lin. Nu mai văzusem nicicând un avion plutind atât de 
uşor prin aer. 

În acel moment un sol mi-a spus că trebuia să vin la amvon 
şi că Tatellah-Satah mă aştepta. Ajuns acolo, am văzut că 
toţi cei care nu lucrau la tunelul din peşteră se aflau în acel 
loc pentru a admira zborul Vulturului cel Tânăr. Întreaga 
mulţime era mută de admiraţie. 

Avionul se înălţase mult, datorită măiestriei cu care era 
condus şi fiindcă pilotul ştia să se menţină mereu pe 
direcţia vântului. L-am zărit apoi îndreptându-se spre 
Muntele Leacurilor şi aterizând lângă cel mai înalt vârf al 
acelui munte. Suprafaţa pe care se găsea avionul era destul 
de mare pentru a permite aterizarea, dar probabil şi pentru 
a permite decolarea, altfel, curajosul pilot ar fi rămas acolo, 
între stânci. 


S-au scurs câteva minute care păreau să nu se mai 
sfârşească. Privitorii aşteptau tăcuţi şi încordaţi. Avionul s-a 
înălţat! Reuşise, aşadar, să decoleze şi s-a rotit de trei ori în 
jurul Muntelui Leacurilor, întocmai precum se prezisese în 
vechime. 

Oamenii au izbucnit în strigăte de bucurie. 

— E Vulturul cel Tânăr! El este „cel ce deşteaptă poporul”! 
El zboară de trei ori în jurul Muntelui Leacurilor, aşa cum 
spun vechile legende! Aduce leacurile care s-au pierdut! 
Exclamau oamenii. 

Tatellah-Satah urmărea cu atenţie avionul, întâlnindu-mi 
privirea, vraciul a dat din cap, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Un joc făcut de dragul mulţimii, dar e mai mult decât un 
simplu joc! Trebuie să ne folosim de această clipă 
prielnică”! 

Uriaşa pasăre a coborât din ce în ce mai mult şi a aterizat 
pe terenul viran de lângă drumul pe care treceau de obicei 
căruțele. Toţi, în frunte cu 'Tatellah-Satah, ne-am grăbit spre 
avion. Când am ajuns acolo, Vulturul cel Tânăr tocmai 
cobora din aparatul său de zbor. 

— Ai găsit ce-ai căutat? La întrebat Tatellah-Satah. 

— Da, a răspuns apaşul, cu ochii strălucind de bucurie. Am 
găsit piatra şi, sub piatră, am dat de aceste două farfurii. 
Spunând acestea, tânărul războinic i le-a dat vraciului. Erau 
două farfurii foarte vechi, din lut, ale căror margini fuseseră 
lipite între ele cu un liant foarte tare. Trebuia să le 
spargem, pentru a putea vedea obiectul ascuns între ele. 
Obiectul respectiv era o bucată de material alb, lucios. 
Uitându-ne mai atent, am văzut că era vorba de planul unui 
drum, desenat cu un lichid colorat, foarte persistent. 
Tatellah-Satah a aruncat o privire pe acest desen şia 
exclamat, cu bucurie: 

— Asta este! Asta este cheia! Este drumul care duce de la 
Muntele Leacurilor, până-n vârful Muntelui Mormintelor 
Împărăteşti! Vom merge chiar mâine, sau poimâine în 
recunoaştere la mormintele regilor şi împăraţilor! De azi 


încolo trebuie să domnească bucuria! Bucuria pentru 
urmaşii lui Winnetou! 

Deşi galeriile se surpaseră şi prinseseră sub ele atâţia 
oameni, la poalele Muntelui lui Winnetou domnea o 
atmosferă de sărbătoare. Nu mă puteam însă bucura. 
Voiam să aflu cum stăteau lucrurile în peşteră. 

Am văzut că se lucrase cu sârg, dar cantitatea de pietriş şi 
de pământ care trebuia înlăturată era atât de mare, încât 
deocamdată nu se ştia nimic precis. 

Au mai trecut câteva ore şi am primit vestea că muncitorii 
se apropiaseră atât de mult de cei prinşi în galeriile 
peşterii, încât se auzea cum aceştia băteau în pereţii din 
piatră. Am aflat că avea să mai dureze cel puţin o oră, până 
când războinicii urmau să fie scoşi din peşteră. 

Am chemat câţiva şefi de trib care se aflaseră de la început 
de partea mea şi, sub conducerea lui Iatellah-Satah, am 
ţinut sfat, pentru a hotări asupra sorții prizonierilor noştri. 

Acest sfat l-am ţinut în amvon, pentru că voiam ca şefii de 
trib, despre soarta cărora urma să vorbim, să audă în 
aparenţă totul. Spun în aparenţă, fiindcă nu voiam decât să- 
i înspăimântăm pe duşmanii noştri, stabilind pentru ei o 
pedeapsă foarte aspră, ca iertarea venită din partea 
noastră să ducă la împăcarea dintre noi. 

Când am coborât din amvon, am aflat că se eliberase 
drumul celor ce fuseseră blocaţi în peşteră. Toţi erau foarte 
speriaţi. Am mai aflat că morţi erau puţini, dar răniţi, foarte 
mulţi. Pida nu păţise nimic. 

Le-am transmis oamenilor să-l scoată din peşteră şi am 
mers la ieşire pentru a-l întâmpina. Indianul purta spaima 
adânc săpată în trăsăturile feţei şi întipărită în priviri. 
Foarte rar m-a privit cineva cu atâta seriozitate, cum mă 
privea acum Pida. 

— Pida este prizonierul meu, dar eu îi îngădui să meargă 
la tatăl său şi să se sfătuiască cu el. Cred că Pida este prea 
mândru pentru a încerca să fugă, iar pe lângă aceasta, 
încercarea pe care ar face-o nu i-ar fi de nici un folos. 


Pida s-a îndepărtat, fiind însoţit de un războinic 
„Winnetou” şi s-a întors peste numai o jumătate de oră. Am 
văzut imediat că se întâmplase ceva neobişnuit şi credeam 
că, o dată ce a vorbit cu şefii de trib care erau prizonierii 
noştri, se lovise de mândria acestora. Apoi mi-am dat seama 
că atitudinea lui se datora altui fapt. Indianului nu-i venea 
să creadă că prizonierii noştri auziseră tot ce spusesem în 
legătură cu ei şi ştiau ce soartă îi aştepta. El credea în 
continuare într-o minune. 

L-am lăsat să creadă ce voia şi l-am rugat să spună pe 
scurt ce avea de spus: 

— Tangua, tatăl meu, a început Pida, m-a rugat să-ţi 
mulţumesc că am fost scos din peşteră. El mă iubeşte. S-a 
temut foarte mult pentru viaţa mea. Căpeteniile vor să 
vorbească cu Old Shatterhand. Ei nu pot crede că toţi 
războinicii lor sunt pierduţi. 

— Spune-le că vom fi miloşi. Războinicii vor preda armele, 
vor ieşi din peşteră şi vor fi liberi. Îi vom îngriji şi îi vom 
obloji pe răniţi. Dacă-mi dai cuvântul tău de onoare că nu 
vei încerca să fugi, vei fi liber peste o oră. 

Pida mi-a promis că nu va încerca să fugă şi a spus că va 
face tot ce-i va sta în putere pentru a-i convinge pe 
războinicii din peşteră, dar şi pe şefii de trib că era mai bine 
să se facă pace. Pida a plecat şi l-am trimis pe Vulturul cel 
Tânăr în amvon, pentru a auzi ce vorbeau căpeteniile aliate 
cu Tangua. Eu însumi m-am dus la peşteră pentru a vedea 
ce se mai întâmpla cu războinicii care fuseseră blocaţi sub 
pământ. 

În scurtă vreme, în apropierea Muntelui lui Winnetou s-a 
produs o agitaţie greu de descris. Războinicii dezarmaţi 
ieşeau din peşteră, se grupau. Morţii fuseseră lăsaţi 
înăuntru, urmând ca de sufletele lor lumea să se îngrijească 
mai târziu. Răniţii erau scoşi din peşteră şi femeile îi luau 
imediat în primire pentru a-i îngriji. Peste tot se vedeau 
oameni care purtau în piept steaua clanului „Winnetou”. Ei 
îi îngrijeau pe foştii duşmani şi încercau să-i liniştească. 


Povesteau despre prăbuşirea statuii şi spuneau că lumea nu 
trebuia să-şi dea osteneala pentru ridicarea unei statui, ci 
pentru unirea tuturor în clanul „Winnetou”, din care urmau 
să facă parte toţi indienii din America de Nord. Cei ce 
făceau parte din clanul „Winnetou” vorbeau despre legile 
clanului lor şi le spuneau foştilor duşmani că membrii 
acestuia nu trebuiau să facă nimic altceva decât să-i 
ocrotească pe ceilalţi oameni şi să se sacrifice, la nevoie, 
pentru aceştia. 

Cred că şi Pida auzise toate aceste lucruri. El s-a apropiat 
de mine, chiar în clipa în care Klara îşi punea planul în 
aplicare, împreună cu inginerul. Ea a proiectat pe perdeaua 
de apă a cascadei chipul lui Winnetou şi l-a încadrat între 
chipul lui Tatellah-Satah şi acela al lui Marah Durimeh. 
Mulțimea de oameni, prieteni şi foşti duşmani, s-a oprit 
uimită, privind totul în tăcere. Pida mi-a spus că fusese 
îndemnat să devină membru al clanului „Winnetou”. 

— Aş vrea să fac acest pas, iar cei ce se află acum în 
amvon nutresc aceeaşi dorinţă. 

— Fratele meu, Pida, ştie foarte bine să aducă lucrurile 
astfel încât să fie în folosul celor în numele cărora vorbeşte, 
am spus eu, zâmbind. Dacă am să rostesc acum adevărul, 
spunând că şi şefii de trib, care sunt acum prizonieri, vor să 
fie primiţi în rândurile clanului, ar trebui ca ei să fie 
eliberaţi şi iertaţi. 

— Aceasta ar fi o faptă demnă de un adevărat „Winnetou”, 
a spus Pida. Tatăl meu este gata să facă pace, dar nu poate 
merge. Dacă ar fi putut merge, ar fi venit el însuşi la tine. 

— Dacă-i aşa, am să te însoțesc eu la el. Aşteaptă o clipă! 

Le-am spus totul lui Tatellah-Satah şi Vulturului cel Tânăr 
şi i-am rugat să mă însoţească. În scurtă vreme, am ajuns 
pe stânca pe care se aflau prizonierii. Aici lucrurile stăteau 
aşa cum îmi dorisem. 'Toţi erau speriaţi şi dispuşi să facă 
pace. Pida îşi făcuse din plin datoria de sol al prizonierilor 
noştri. 


Tangua a luat cuvântul. Ela arătat că datina cere ca elsă 
se ridice în picioare atunci când vorbeşte, dar că îi era cu 
neputinţă să facă asta, fiindcă trupul său nu i-o îngăduia. 
Bătrâna căpetenie a spus că trebuia să-şi exprime 
recunoştinţa pentru salvarea fiului său, stând jos. 

Apoi, războinicul, odinioară atât de neînduplecat, a vrut să 
ceară iertare pentru faptele sale pline de ură. 

Nu l-am lăsat să-şi ducă gândurile până la capăt, 
spunându-i: 

— Nu ai de ce să te mai rogi pentru iertarea ta! Suntem 
chit. Dacă ai avut tăria să-ţi recunoşti faptele, Old 
Shatterhand nu vrea să fie mai prejos decât tine! Eu nu am 
venit aici, la voi, ca să vă judec, sau ca să mă răzbun, eu am 
venit aici pentru că răspund de tot ce ne-a lăsat Winnetou şi 
vreau să vă primesc în rândul urmaşilor săi. Pentru toţi 
indienii a venit vremea fericirii şi înălţării. Duşmanul şi 
prigonitorul vostru de până acum, omul alb, vrea să vă ajute 
frăţeşte. 

Eu nu am venit aici ca să vă judec, sau ca să mă arăt bun, 
ci am venit pentru că răspund de tot ce mi-a lăsat 
Winnetou... 

Am povestit apoi despre vremuri îndepărtate, în care omul 
alb a venit pe Marea Apă pentru a-i fura fratelui său roşu 
leacurile. Am continuat să merg pe urmele istoriei. Nu am 
exagerat şi nu am ascuns nimic. Am vorbit despre greşelile 
pe care le-au făcut indienii, despre calităţile lor, despre 
suferinţele lor, recunoscând că cea mai mare parte a 
suferințelor le-au fost pricinuite de feţele palide. Le-am mai 
spus că omul alb era gata să-şi recunoască şi să-şi repare 
greşelile. Omul alb, am mai arătat eu, trebuie să-şi purifice 
sufletul şi conştiinţa şi de aceea trebuie să le ceară iertare 
fraţilor săi roşii. 

Vorbind, m-am apropiat de căpetenii şi le-am întins 
amândouă mâinile. Pentru o clipă, s-a făcut linişte, apoi toţi 
cei ce se aflau de faţă au izbucnit în strigăte de bucurie. 


Şefii de trib au spus că şi războinicii triburilor lor 
greşiseră şi că se cuvenea să-şi ceară iertare. 

— Să ne iertâm unii pe alţii! Voi să ne iertaţi pe noi şi noi 
să vă iertăm pe voi! A strigat Tangua. Apoi să ne ajutăm unii 
pe alţii! Te-am urât, dar de-acum încolo te voi iubi! Atunci 
când voi muri, pacea va domni peste mormântul meu! Mai 
suntem ostaticii voştri? 

— Nu, a spus Tatellah-Satah. Se cuvine să fiţi liberi şi să 
păstraţi tot ce este al vostru, caii şi armele, dar trebuie să 
fiţi gata de a face pace pe vecie. 

— Vrem să fim primiţi în rândurile clanului „Winnetou”, a 
spus Tangua, cu glas rugător. Căpetenia vorbise serios 
atunci când îşi exprimase această dorinţă faţă de Pida. Ce 
se va întâmpla cu leacurile noastre? A întrebat apoi fostul 
prizonier. 

Acum am înţeles tot. Vraciul fusese atât de înţelept, încât 
păstrase la sine aceste obiecte atât de preţioase. Venise 
momentul potrivit pentru rezolvarea acestei probleme. 
Tatellah-Satah i-a dat un semn Vulturului cel Tânăr şi acesta 
a făcut un pas înainte, spunând: 

— Eu sunt Vulturul cel Tânăr, sunt „cel ce deşteaptă 
poporul” şi, aşa cum spune legenda, le aduc oamenilor roşii 
leacurile pe care le-au pierdut. Luaţi-le! 

Căpeteniile nu şi-au putut stăpâni strigătele de bucurie şi 
şi-au luat repede leacurile. 

— Fratele meu mai tânăr a dus la îndeplinire o sarcină 
foarte grea, i-a spus Tatellah-Satah Vulturului cel Tânăr. Noi 
toţi suntem datori să-i mulţumim. Să ne spună el cum 
doreşte să fie răsplătit. 

Răspunsul a venit neaşteptat de repede şi a fost 
neaşteptat de scurt: 

— Îl rog pe Tatellah-Satah să vorbească în numele meu cu 
Wakon şi s-o peţească pentru mine pe nepoata sa, Aşta. Cea 
mai mare dorinţă a mea este ca ea să-mi fie soţie. 

Bătrânul Tatellah-Satah a zâmbit şi a zis: 


— Mă aşteptam să ai această dorinţă şi pot să-ţi spun de 
pe-acum că ea este îndeplinită, fiindcă eu ştiu ce gândeşte 
Wakon despre tine. El îi va da cu dragă inimă Vulturului cel 
Tânăr pe nepoata lui. 

Păstrătorul marilor leacuri s-a adresat apoi foştilor noştri 
duşmani: 

— Acum sunteţi prietenii noştri şi veţi fi primiţi în 
rândurile clanului „Winnetou”. Aceasta va fi o sărbătoare a 
înfrăţirii tuturor triburilor oamenilor roşii. Apoi noi, 
căpeteniile, ne vom îndrepta călare spre Muntele 
Mormintelor împărăteşti, pentru a găsi vestigiile istoriei 
poporului nostru. Ne vom sfătui cu toţii şi vom căuta 
răspuns la toate întrebările care privesc soarta rasei 
noastre. Noi, şefii de trib, vom face aceasta. Acel comitet, 
care a avut îndrăzneala să le dea oamenilor roşii statuia 
lipsită de viaţă a lui Winnetou şi să hotărască ce au şi ce nu 
au voie să facă aceştia, este dizolvat. Puterea şi 
răspunderea sunt din nou numai şi numai ale căpeteniilor. 
Howgh! 

Acea zi memorabilă s-a încheiat cu strigăte de bucurie. Eu 
m-am hotărât însă să fac, împreună cu soţia mea, o 
plimbare prin vale, o regiune minunată. Am ajuns până în 
apropierea cantinei, unde zăceau încă trupurile 
neînsufleţite ale fraţilor Enters. Ele fuseseră acoperite cu 
grijă şi erau păzite de doi comanşi. Nimeni nu avusese timp 
să se îngrijească de aceşti morţi. Era de datoria noastră să 
ne ocupăm de înmormântarea lor. Le-am îndeplinit ultima 
dorinţă: am căutat numele ascunse în dosul stelelor pe care 
le purtau. Hariman scrisese pe bucata de hârtie numele 
meu, iar Sebulon, pe cel al soţiei mele. Ei reuşiseră să se 
schimbe, deveniseră ocrotitorii noştri şi îşi dăduseră viaţa 
pentru noi. Ei se dovediseră a fi demni urmaşi ai lui 
Winnetou. 

Astfel a luat sfârşit lupta pentru statuia lui Winnetou, cel 
mai nobil dintre toţi reprezentanţii rasei sale. O putere mai 
presus decât puterea omului a distrus acest monument 


înălţat de mâna lui. O putere mai presus decât puterea 
omului a zguduit sufletele celor care se lăsaseră mânaţi de 
ură şi îi făcuse să-şi schimbe gândurile. Trecutul unei rase 
nu continuă să existe prin statui din piatră, sau din metal, ci 
prin spiritul şi faptele urmaşilor, care se arată demni de 
cele ce au primit de la părinţi, păstrează cu sfinţenie ce-au 
moştenit şi clădesc mereu, pentru a cobori binecuvântarea 
asupra lor şi asupra tuturor oamenilor de pe pământ. 


SFÂRŞIT 


1 Este vorba despre volumul „Der Waldschwarze” 
(Pădureanul negru). (N. tr.) 

2 Mount Winnetou - Muntele lui Winnetou. (N. tr.) 

3 Animal considerat de unele triburi primitive ca strămoş 
al populaţiei respective Şi venerat ca atare. (N. tr.) 

4 O mie de ani. (N. tr.) 

5 Tânăr (lb. Engleză). (N. tr.) 

6 Eroi din romanele lui Karl May. (N. tr.) 

7 Sulfura roşie de mercur, folosită drept colorant şi ca 
medicament (N. tr.) 

8 A se vedea romanul „Winnetou”. (N. tr.) 

9 Nume dat suveranilor imperiului Kichua din Peru, în 
timpul descoperirii Americii. Ei au fondat un puternic 
imperiu, care a fost distrus de cuceritorii spanioli. Au avut o 
civilizaţie remarcabilă. (N. tr.) 

10 Popor indian care a ocupat Mexicul, începând cu 
secolul al X-lea. În 1246, au fost cuceriţi de către azteci. (N. 
tr.) 

11 Vechi popor al Mexicului, stabilit aici în 1325 care a 
dominat ţara până la venirea spaniolilor în 1520. Posedau o 
cultură, o civilizaţie şi o organizare politică deosebite. (N. 
tr.) 


12 Căpitan spaniol (1495-1547). În 1519 a plecat să 
cucerească Mexicul, a distrus imperiul aztec (1521) şi a 
reorganizat întreaga ţară. (N. tr.) 

13 Conchistador spaniol (1475-15419) care, cu ajutorul 
fraţilor săi, a cucerit Peru. (N. tr.) 

14 Grafician, pictor şi sculptor german, contemporan cu 
autorul. (N. tr.) 

15 Personaje întruchipate de Karl May. (N. tr.) 

16 Artistul a murit în 1927; decesul acestuia este 
consemnat în Anuarul Karl May, din 1928. (N. tr.) 

17 Babel şi Biblia. (N. tr.) 

18 Hotel Clifton, în care Karl May a locuit, într-adevăr, în 
timpul călătoriei pe care a făcut-o în America în 1908, a ars 
în 1932. (Nota editorului german) 

19 Boboc, începător (lb. Engleză). (N. tr.) 

20 Om de serviciu (lb. Engleză). (N. tr.) 

21 Fecioara ceţurilor. (N. tr.) 

22 Bine (lb. Engleză). (N. tr.) 

23 Athabaska - râu canadian cu o lungime de 1 200 km, 
care izvorăşte în ţinutul Alberta şi să varsă în lacul 
Athabaska. Este vorba despre indienii care sunt răspândiţi 
în regiunile traversate de acest râu. (N. tr.) 

24 Cimitirul din Pădure. (N. tr.) 

25 Orator mare şi fără egal (lb. Engleză). (N. tr.) 

26 Când face această afirmaţie legată de viitorul rasei roşii 
autorul se bazează pe faptul că o serie de persoane, 
aparţinând diverselor rase, s-au impus prin calităţile 
deosebite de care au dat dovadă. (N. a.) 

27 Amvonul Diavolului. (N. tr.) 

28 În dialectul sioux numele ar însemna „Câinele care 
veghează”. (N. tr.) 

29 Râul Lat. (N. tr.) 

30 Râul Mistreţului. (N. tr.) 

31 Muntele Lung. (N. tr.) 

32 Este vorba despre un personaj care îşi risipeşte, încetul 
cu încetul, averea. (N. tr.) 


33 Mamifer acvatic rozător, care trăieşte în colonii, 
clădindu-şi pe malul apelor locuinţe făcute cu deosebită 
măiestrie. (N. tr.) 

34 Animal rumegător, de talie mare, din sub-familia 
bovinelor, specific pentru America de Nord, în prezent pe 
cale de dispariţie. (N. tr.) 

35 Argaţi, grăjdari. (N. tr.) 

36 Nobil. (N. tr.) 

37 Negustori de cai. (N. tr.) 

38 Şa mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari 
sau pe catâri. (N. tr.) 

39 Regele văcarilor (lb engleză). (N. tr.) 

40 Fluviu care străbate teritoriul Germaniei şi Cehiei. (N. 
tr.) 

41 Numele puştii lui Sam Hawkens. (N. tr.) 

42 Wampum - salbă sau colier purtate de indieni, în 
special de cei din America de Nord. (N. tr.) 

43 Persoană care recunoaşte existenţa unei singure 
divinităţi. (N. tr.) 

44 Autorul se referă la fluviul Rio Grande del Norte (2 870 
km), care se află în America de Nord, izvorăşte din Munţii 
Stâncoşi (Statul Colorado) şi se varsă în Golful Mexic (N. tr.) 

45 Urechea lui Manitou. (N. tr.) 

46 Prigoria (Merops apaster), specie de pasăre călătoare 
de mărimea unei turturele, ciocul lung, subţire şi puţin 
curbat în jos. Pe cap şi pe ceafă este roşie, pe bărbie şi pe 
spate este galbenă, pe vârful aripilor şi pe coadă este 
neagră, iar pe pântece este verde-albăstruie. (N. tr.) 

47,„Cânele Negru”. (N. a.) 

48 Denumire dată apaşilor de către duşmani acestora, în 
bătaie de joc. (N. tr.) 

49 Indieni numeau oceanul, atât pe cel Atlantic, cât şi pe 
cel Pacific, „Apa cea Mare”. (N. tr.) 

50 Sqauw - Soţie, femeie. (N. ir.) 

51 Muntele vulpi (grai utah). (N. a.) 


52 În graiul indienilor sioux, numele s-ar traduce prin 
„Apa Morţii”. (N. a.) 

53 Personaje ale romanului „Winnetou”. (N. tr.) 

54 Praful morţii (lb. Engleză). (N. tr.) 

55 Un picior (foot) - unitate de măsură egală cu 30,48 cm. 
(N. tr.) 

56 Pipa păcii. (N. tr.) 

57 Acest roman a fost scris în 1909. (N. tr.) 

58 Grup de insule situate pe coasta de nord-vest a 
Americii de Nord, cu o suprafaţa de 37 800 km pătraţi. (N. 
tr.) 

59 Servitori. (N. tr.) 

60 Am spus. (N. tr.) 

61 Autorul se referă la regiunea respectivă şi în romanul 
„Winnetou”. (N. a.) 

62 Aşezare din piatră, asemănătoare unei cetăţi. (N. tr.) 

63 Nume dat unor plante ornamentale, originare din 
America; din firele frunzelor uneia dintre specii (Agave 
americana) se fac frânghii şi diferite ţesături. (N. tr.) 

64 Păr Negru (N. a). 

65 Una din armele autorului. (N. tr.) 

66 Autorul se referă la volumul „lestamentul lui 
Winnetou”, pe care l-ar fi scris, dacă moartea nu i-ar fi 
smuls pana din mână. (N. editorului) 

67 Marele Şarpe. (N. a.) 

68 Cinci Munţi. (N. a.) 

69 Cu bine (lb. Engleză). (N. tr.) 

70 Lacul Tainelor sau Lacul Leacurilor. (N. a.) 

71 Ochi ager. (N.a.) 

72 Varianta englezească a numelui Karl. (N. tr.) 

73 Stalactită - Formaţiune calcaroasă de formă conică, 
prezentă pe tavanul peşterilor, rezultată din depunerea 
calcitului, în urma evaporării apelor de infiltraţie. (N. tr.) 

74 Mayaşi - Indieni din America Centrală, cu grad de 
civilizaţie şi de cultură foarte înalt. Apogeul culturilor a fost 
atins în secolele VII-VII d. Hr. (N. tr.) 


75 Stalagmită - Formaţiune calcaroasă de piatră conică, 
pe solul peşterilor, rezultată din depunerea îndelungată a 
picăturilor care se scurg din vârful stalactitelor. (N. tr.) 

76 Aragonit - Mineral alcătuit din carbonat de calciu 
cristalizat, din care se realizează obiecte ornamentale. (N. 
tr.) 

77 Spat - Varietate de calcit cristalizat în prisme 
romboidale, transparente. (N. tr.) 

78 Plantă erbacee cu flori mici, albe-albăstruie 
(Valerianella olitoria). (N. tr.)