Mark Robson — Spioana imperiala

MARK ROBSON 


PIOANA. 
IMPERIALĂ. 


Mark Robson 
Spioana Imperială 


Pentru Ruth (senior), 
mamă, bunică, străbunică, 
femeie înțeleaptă, vrăjitoare a cuvântului 
şi prietenă. 
Toate astea la doar 35 de ani... 
şi un pic de TVA! 


Personajele 


În Shandrim, capitala Shandarului 


FEMKE - Tânără spioană talentată, care lucrează pentru 
împăratul Shandarului. Maestră a deghizării. 

SURABAR - General al legiunilor shandeze. Devine împărat 
după moartea împăratului impostor, lordul Vallaine. 

SHALIDAR - Membru al Societăţii Asasinilor şi vechi duşman al 
lui Femke. 

LORDUL VALLAINE - Lord vrăjitor al Ochiului Interior. 
Cunoscut pentru înşelătorie şi fapte malefice. Işi foloseşte 
puterile de vrăjitor pentru a se da drept împărat, după ce îl 
omoară pe adevăratul conducător, cu ajutorul lui Shalidar. 

VAMMUS - Comandantul unei legiuni shandeze. Un militar 
supraponderal, cu idei prea pretenţioase pentru condiţia sa. 

LORDUL FERRAND - Maestru al spionilor. Mentorul lui Femke. 
Dispărut, presupus mort de doi ani. 

LADY ALYSSA - O iluzie. Adică un alter ego al lui Femke. O 
tânără răsfăţată, cunoscută ca fiind fiica unui bogat lord 
negustor dintr-un oraş de pe coastă. Adevărata lady Alyssa - o 
tânără neatrăgătoare. Fiica retrasă a unui lord negustor din 
oraşul de coastă Channa. 

VERSANDE MATTHIASON - Proprietar al „Potirului de Argint”, 
un han elegant din centrul Shandrimului. 

RIKALA - Croitoreasă şi prietenă a lui Versande Matthiason. 

REYNIK - Tânăr soldat proaspăt admis în legiunea de elită a 
generalului. Unul dintre cei numai doi astfel de legionari de elită 


care n-au împlinit încă optsprezece ani. 

LORDUL DANAR - Un tânăr chipeş şi petrecăreţ de la curtea 
imperială. Singurul fiu al lordului Tremarle, un puternic lord 
conservator. Cunoscut la curtea shandeză ca fiind un aventurier, 
fiice o pasiune pentru lady Alyssa, alter ego-ul lui Femke. 

LORDUL TREMARLE - Lord conservator shandez cu mare 
influenţă. Tatăl lordului Danar. 

LORDUL KEMPTEN - Lord conservator shandez. Regent al 
imperiului shandez în lipsa împăratului Surabar. 

SIDIS - Căpitan în legiunea de elită a împăratului. O însoţeşte 
pe Femke în călătoria în Thrandor. 

KALHEEN - Servitor supraponderal din palatul regal din 
Shandrim. Înclinat spre exagerări, un povestitor neobosit. O 
însoţeşte pe Femke în călătoria în Thrandor. 

PHAGEN - Servitor de la palatul regal din Shandrim. Slab şi 
introvertit. O însoţeşte pe Femke în călătoria în Thrandor. 

LADY KEMPTEN - Soţia lordului Kempten, o doamnă delicată. 
Soţul său i se adresează afectuos cu „lzzie”. 


În Mantor, capitala Thrandorului 


MALO - Regele Thrandorului. Un bătrân blând, obişnuit să 
domnească peste un regat paşnic, dar care a avut de înfruntat 
recent invazii atât din nord, cât şi din sud. 

KRIDER - Şeful personalul domestic al regelui Malo. 

VELDAN - Majordom-şef în palatul regal din Mantor. 

LORDUL SHANIER - Subordonat al lordului Vallaine, care şi-a 
înşelat stăpânul conducând dinadins armata shandeză în sudul 
Thrandorului, unde aceasta a fost distrusă 

BARONUL ANTON - Prieten vechi şi apropiat al regelui Malo. 
Potenţial urmaş la tron, înainte să fie ucis. 

CONTELE DREBAN - Nobil insipid de la curtea regală din 
Thrandor. 

ENNAS - Nume folosit de un spion imperial, coleg al lui 
Femke. Trimis de împăratul Surabar s-o ajute pe Femke. 

LORDUL BRENDEN - Nobil thrandorian. Reprezentatul acuzării 
în procesul lui Femke. 

COMANDANTUL SATERIS - Comandant al primei legiuni 
shandeze. Reprezentant al apărării la procesul lui Femke. 

PENNOLD - Alchimist chemat ca martor la procesul lui Femke. 


Prolog 


Puneţi mâna pe omul acela! Va fi arestat pentru trădare. Preţ 
de o secundă, Shalidar fu luat prin surprindere. Se aşteptase să- 
| întâlnească pe împărat. In schimb, generalul Surabar stătea în 
biroul împăratului şi arăta acuzator cu degetul spre el. Cei doi 
gardieni care intraseră în cameră împreună cu Shalidar 
întârziară să răspundă la ordin. Instinctul de supravieţuire şi 
experienţa bogată îi dădură avantajul de care avea nevoie. Cât 
ai clipi din ochi, Shalidar se răsuci, lovindu-i fulgerător cu 
mâinile pe cei doi gardieni, care se prăbuşiră înainte să apuce 
să se mişte. Fără să se oprească, scoase un cuţit şi-l aruncă 
spre general. A 

Timpul păru că încetineşte când dădu drumul lamei. În clipa în 
care se desprinse de mâna lui, o văzu pe fata spion, Femke, 
scoțând un cuţit din cizmă. Pe faţa ei se citea un amestec ciudat 
de durere şi ambiţie, iar ochii ei gri-albăstrui îl îngheţară. 
Generalul Surabar se dădu la o parte, evitând lama aruncată 
spre el, dând dovadă de o uimitoare agilitate pentru vârsta sa 
înaintată. 

Aproape în acelaşi timp, Femke îşi lansă cuțitul, iar Shalidar 
plonjă afară prin uşa deschisă. 

Cuţitul trecu atât de aproape, încât îl simţi vâjâind pe lângă 
el. Se înfipse vibrând în tocul uşii, cu un pocnet, convingându-l 
pe asasin că fusese aruncat cu o forţă mortală. Timp de mulţi 
ani, nimeni nu mai fusese atât de aproape de a-l omori. Mai rău 
decât atât, cuțitul fusese azvârlit de o tânără care abia trecuse 
pragul dintre copilărie şi vârsta matură. 

Asasinii erau în mod normal ucigaşii nevăzuţi - neştiuţi şi 
neaşteptaţi. Loviturile erau planificate cu atenţie, pentru ca 
asasinul să nu fie prins. Erau întotdeauna factori neprevăzuţi 
care sfidau şi cea mai bună planificare, dar Shalidar avea fler 
pentru improvizații. Era cel mai bun în domeniu şi numai cei mai 
bogaţi îşi permiteau să apeleze la serviciile lui. Astăzi nu era 
plănuită nicio lovitură, dar Femke reuşise cumva să răstoarne 
situaţia în favoarea ei. Tânăra îi întinsese o cursă, motiv pentru 
care avea să pună la cale o răzbunare dureroasă la momentul 
potrivit. Deocamdată îl interesa doar să scape cu bine din palat. 

Ca o umbră care se ascunde de lumină, Shalidar o luă la fugă 
pe coridor. Paşii lui nu făceau niciun zgomot şi alerga atât de 


uşor, încât părea că se scurge pe holuri. După câteva cotituri, 
asasinul se opri să se uite în urmă şi să asculte. Nu erau semne 
că ar fi fost urmărit, dar nu vru să-şi asume riscuri inutile. 

Shalidar era cunoscut în palat, deşi puţini ştiau cu ce se 
ocupă. Majoritatea credea că e o gardă de corp sau un consilier 
al împăratului. Păstrarea secretului era esenţială, întrucât, dacă 
adevăratul lui rol în palat ar fi ieşit la iveală, ar fi devenit 
nefolositor pe post de armă. 

Lui Shalidar îi fulgerau prin minte tot felul de gânduri pe 
măsură ce-şi analiza situaţia. Ţesătura complicată de înşelăciuni 
şi istoria amestecului său în chestiunile imperiale erau acum 
distruse, ceea ce-l mânia peste măsură. Furia îi mistuia 
măruntaiele, dar îşi stăpâni emoţiile şi se concentră. 

Se părea că generalul Surabar preluase puterea în Shandar, 
veste extrem de proastă pentru toţi asasinii. Aversiunea 
generalului faţă de ucigaşii plătiţi era bine cunoscută. Credea că 
numai soldaţii aveau voie să ucidă, de nevoie, pe câmpul de 
luptă şi că omorul nu era o îndeletnicire pentru cei care adunau 
avere de pe urma vieților altora. Ar fi indicat ca Shalidar să 
plece din capitală cât mai repede posibil. Poate chiar ar trebui 
să ia în considerare părăsirea Shandarului. 

Shalidar desconsiderase întotdeauna grosolănia şi metodele 
evidente ale militarilor, dar respecta reputaţia generalului 
Surabar de eficienţă şi rigurozitate. Cu un număr imens de trupe 
în oraş, menţinând ordinea publică după recentele tulburări, 
generalul Surabar avea puterea să-i facă viaţa dificilă lui 
Shalidar. 

— Ar fi timpul să-mi văd de drum, şopti, răsucind fără să-şi 
dea seama brăţara de argint parţial ascunsă sub mânecă. Dar 
am ceva de rezolvat mai întâi. 

Cu pas iute, Shalidar se strecură pe coridoare către cea mai 
apropiată ieşire. În câteva minute ieşise din palat şi se îndrepta 
spre cea mai apropiată poartă care dădea în oraş. Soldatul de la 
poartă abia se uită în direcţia lui când ucigaşul părăsi teritoriul 
palatului - datoria lui era să-i împiedice pe intruşi să între în 
palat, nu să-i ţină pe oameni înăuntru. 

Odată ieşit pe străzi, Shalidar încetini pasul, de parcă ar fi fost 
la plimbare, amestecându-se în forfota obişnuită a oraşului. Era 
plin de soldaţi peste tot, mai ales în grupuri mici, de la şase 
până la zece persoane, patrulând în căutarea oricărui semn de 


conflict. Shalidar îşi planifică ruta astfel încât să evite zonele 
oraşului în care tulburările erau la ordinea zilei. Niciunul dintre 
soldaţi nu-l băgă în seamă când trecu pe lângă patrulele lor. 
Stradă după stradă, mergea dinadins dinspre zona centrală a 
oraşului către inima cartierului militar. 

În mod normal, Shalidar şi-ar petrece câteva zile pregătind o 
lovitură, dar acum nu-şi permitea luxul acesta. Cunoştea în 
amănunt planul reşedinţei următoarei sale victime, altfel ar fi 
fost obligat să abandoneze asasinatul. Chiar şi aşa, riscul la care 
se supunea era considerabil, dar n-avea ce face. Persoana 
pentru care lucra acum, comandantul Vammus, cunoştea prea 
multe despre activităţile lui recente. Dacă generalul ar fi făcut 
presiuni asupra lui, Shalidar ştia că Vammus avea să vorbească. 
Acesta nu greşise cu nimic, dar pentru Shalidar era în plus, o 
sursă periculoasă de informaţii de care ar trebui să scape 
înainte ca generalul să ajungă la el. Nu se punea problema de 
conştiinţă sau regret. Era vorba doar de afaceri. Dar exista o 
mică problemă. Comandatul locuia împreună cu alţi comandanţi 
în reşedinţa generalului. A 

Nu va avea decât o singură şansă pentru lovitură. Indrăzneala 
faptului pe care era pe cale să-l săvârşească îi aduse un zâmbet 
crud pe buze, în timp ce-şi imagina cum ar vedea lucrurile 
colegii săi asasini: o lovitură cu specific de legendă. Îşi ridică 
mâneca dreaptă şi privi lung imaginea stilizată a dragonului de 
pe brăţara de argint. „Da”, se gândi. „Va fi o crimă demnă de 
dragon.” 

Shalidar nu cunoştea niciun alt asasin care să se aventureze 
în casa generalului Surabar în plină zi, să-l omoare pe unul 
dintre comandanții săi şi apoi să spere că va scăpa basma 
curată. Totuşi, comandantul Vammus făcuse aceste lucruri 
posibile şi chiar în mod foarte direct. Comandantul aranjase să 
se instaleze în camera care permitea cel mai uşor acces din 
toată casa. Procedase astfel ca să faciliteze întâlnirile secrete cu 
Shalidar într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit la aşa ceva. 
Dacă totul mergea bine, duplicitatea comandantului se va 
întoarce acum împotriva lui. 

Shalidar se apropie de casă pe aleea care despărţea reşedinţa 
generalului de locuinţa alăturată. Nu zări pe nimeni, iar asasinul 
escaladă repede gardul înalt al grădinii, fiind atent să se uite pe 
deasupra zidului şi să se asigure că grădina era goală înainte să 


se aburce. Pe partea aceasta a casei se afla o ferestruică, iar 
Shalidar ştia că şansele ca cineva să se uite şi să-l vadă în 
aceste puţine secunde erau mici. 

De pe zidul grădinii şi până la pervazul îngust care înconjura 
casa era o distanţă de un pas mare, iar în lumina zilei saltul era 
uşor de apreciat. Shalidar sări fără ezitare, conştient că succesul 
depindea acum de cât de rapid şi de silențios era, dar şi de o 
doză moderată de noroc. 

Asasinul înaintă clătinându-se pe pervaz cât de repede putu, 
trecu de un colţ dificil şi înaintă pe latura din spate a casei. 
Odată ajuns acolo, Shalidar se înălţă şi se apucă de glaful 
ferestrei comandantului. Degetele găsiră de ce să se apuce, îşi 
făcu vânt şi se ridică, lăsându-şi fără zgomot toată greutatea pe 
antebraţ, odată ce ajunse suficient de sus. 

Comandantul Vammus era singur, scrijelind concentrat cu 
pana pe un pergament. Era atât de absorbit de munca sa, încât 
nici nu-l observă pe Shalidar până când asasinul nu deschise 
încet fereastra. 

Ochii comandantului se măriră de surpriză. 

— Sha... începu să zică, ridicându-se din scaun. 

Privirea pătrunzătoare a lui Shalidar îl făcu pe Vammus să nu-i 
poată termina de rostit numele. Shalidar sări de pe pervaz şi 
ateriză pe tăcute înăuntru, apoi duse un deget la buze şi arătă 
spre uşă. După cum se aştepta, Vammus întoarse capul să se 
uite încotro indica Shalidar. Asasinul se folosi de momentul 
acesta ca să se apropie şi, cu o mişcare expertă, apucă şi răsuci 
rapid gâtul nefericitului comandant, rupându-i-l. 

Shalidar se clătină când îl opri pe Vammus să se prăbuşească 
pe podea şi îl înjură în barbă pe comandantul mort pentru că nu 
se menţinuse în formă. Fostul său angajator era atât de gras, 
încât ar fi fost un chin să conducă oameni într-o campanie de 
infanterie. Lui Shalidar i se părea surprinzător că un general 
renumit precum Surabar accepta să aibă un ofiţer ca Vammus în 
subordinea sa. „Gras şi incompetent”, îşi zise Shalidar 
strâmbându-se. „Dacă n-ai fi deţinut atâtea informaţii, Surabar 
poate mi-ar fi mulţumit că te-am ucis.” 

Atent să nu facă niciun zgomot inutil, Shalidar trase trupul 
comandantului lângă uşă şi o deschise un pic. Nu era nimeni pe 
palierul de sus, dar se auzeau voci conversând într-una din 
camerele din stânga şi altele la parter. Preţ de o clipă, Shalidar 


se întrebă dacă era nevoie ca moartea comandantului să pară 
un accident. Era foarte puţin probabil ca generalul să se lase 
păcălit, aşa că de ce s-o facă? Ar fi putut să se strecoare afară 
pe fereastră acum şi nu l-ar fi văzut nimeni, dar capul scărilor 
era atât de aproape, iar lui Shalidar nu-i plăcea să fie neglijent. 
Corpul rostogolindu-se în jos pe trepte ar fi creat o diversiune 
excelentă, mascând zgomotele evadării sale. 

Deveni tot mai hotărât. Deschise uşa şi îl trase uşor pe 
Vammus către capătul scărilor. II împinse cu putere, iar trupul 
comandantului căzu grămadă pe trepte, cu o serie de sunete 
înfundate şi bufnituri răsunătoare, provocând exclamaţii şi 
zgomote de paşi grăbiţi. 

Shalidar se mişcă repede. Se strecură într-o clipită înapoi pe 
uşă şi o închise încet după el. După câteva secunde, ieşise deja 
pe fereastră şi cobora pe pervazul de dedesubt. 

Nimeni în afară de Surabar n-avea să-şi imagineze că lui 
Vammus i s-a întâmplat altceva decât să se împiedice şi să cadă 
pe scări, dar Surabar era încă la palat. Zarva dinăuntru îl făcu pe 
Shalidar să zâmbească. Lovitura funcţionase ca unsă. Dragonul 
acţionase din nou. 


Capitolul 1 


— Prea bine, voi accepta mantia de împărat, dar vreau să se 
ştie că sunt doar pe post de regent până când se prezintă un 
candidat mai potrivit. 

— Maiestate, spuse Femke, făcând o reverență adâncă şi 
plecându-şi capul, permiteţi-mi să sugerez că nu ar fi bine să vă 
anunţaţi intenţiile viitoare, altfel veţi fi asaltat de nobili, mari 
sau mici, care vor pretinde cu toţii că sunt candidaţi numai buni 
pentru mantie. De ce nu luaţi titlul şi abia apoi, la timpul 
potrivit, să-l cedaţi celui mai potrivit candidat? Dacă nimeni nu 
vă va cunoaşte intenţiile, aveţi şanse mai mari să descoperiţi 
cum sunt în realitate. 

— Bine, Femke! Logica ta e sănătoasă. Unora dintre 
comandanții cu care am lucrat le-ar prinde bine o doză din 
judecata ta. Aşa să fie. Du-te. Imprăştie vorba că împăratul 
Surabar a preluat controlul şi lucrurile sunt pe cale să se 
schimbe. 

— Da, Maiestate. Cu plăcere. 


Înainte să plece, Femke înconjură biroul pentru a-şi recupera 
primul pumnal din umărul lordului vrăjitor, Vallaine, acum mort. 
Chiar şi aşa, ochii lui Vallaine emanau o răutate neliniştitoare. 
Femke se gândi să lase pumnalul acolo unde era, dar nu-şi 
dorea ca noul împărat să-i observe neliniştea. Se aplecă şi 
smulse lama din umărul vrăjitorului. 

Sângele se adună în rană, dar nu se scurse; dovada finală că 
inima lui Vallaine se oprise. Vrăjitorul rezistase surprinzător de 
bine la otrava ei în timpul luptei. Lui Femke îi trecuse prin cap 
că ar putea să folosească vrăjitoria ca s-o păcălească din nou, 
dar de data asta nu se mai prefăcea. Vrăjitorul era mort. 

În trecut, omorul îi provoca lui Femke un sentiment profund 
de vinovăţie. Era îngrozitor să iei viaţa altcuiva, iar tânăra 
spioană fusese deseori bântuită în vise de cei pe care-i ucisese. 
Lista victimelor ei nu era lungă, dar fuseseră ocazii în care 
uciderea era o necesitate. Femke nu ezitase niciodată să-şi 
asume responsabilitatea. Dar când îi luă viaţa lordului Vallaine 
nu simţi nicio vină. Privind trăsăturile deformate ale vrăjitorului, 
Femke se gândi că dacă răul ar putea să se manifeste sub forma 
unei persoane, atunci Vallaine se potrivea perfect. 

Planurile necinstite ale lui Vallaine de a câştiga puterea 
supremă în Shandar fuseseră inteligente. El şi Shalidar 
păcăliseră întregul palat cu înşelăciunile lor. Shalidar îl ucisese 
pe adevăratul împărat din Shandar pentru Vallaine. Vrăjitorul îşi 
folosise apoi puterile pentru a-şi modifica trăsăturile zbârcite, 
astfel încât să-l poată înlocui pe împărat fără ca nimeni să-şi dea 
seama. Încă nu se ştia unde ascunseseră corpul adevăratului 
împărat. Femke avu nevoie de luni întregi pentru a alcătui 
puzzle-ul şi a da în vileag deghizarea lordului Vallaine, dar astăzi 
pusese capăt uneltirilor vrăjitorului şi îl făcuse pe Shalidar să 
fugă. Imperiul shandez avea în faţă un viitor mai luminos, căci 
mantia imperială intrase în posesia generalului Surabar. „Dacă 
exista cineva care ar fi putut îmblânzi intrigile sălbatice de la 
curtea shandeză, atunci acesta era generalul”, reflectă Femke. 

Femke părăsi biroul împăratului, iar Surabar îl ajută pe 
soldatul de la picioarele sale să se ridice şi-i spuse să mobilizeze 
toată forţa de pază a palatului pentru căutarea lui Shalidar. 

— Femke, poţi să trimiţi un medic să vadă de băiatul ăsta? 
întrebă Surabar peste umăr, arătând spre soldatul inconştient. 
Probabil e în regulă dar cineva trebuie să aibă grijă de el. 


— Sigur, Maiestate, răspunse ea. Trase cu putere şi scoase cel 
de-al doilea cuţit din tocul de lemn al uşii, ascunzându-l la locul 
lui, în mânecă. Mă duc chiar acum. 

În seara aceea a fost atât de obosită, încât abia a putut trage 
păturile peste ea să se învelească. După evenimentele 
tensionate ale dimineţii, urmaseră o după-amiază şi o seară în 
care se agitase prin oraş, împrăştiind veştile despre înşelătoria 
lui Vallaine şi preluarea puterii de către Surabar către cei mai 
eficienţi bârfitori şi colportori de zvonuri din Shandrim, capitala 
Shandarului. Când Femke îşi închise ochii, colţurile gurii i se 
ridicară într-un uşor zâmbet de satisfacţie, gândindu-se la tot ce 
făcuse în ziua aceea. Toată lumea va crede că generalul îl 
demascase pe Vallaine. Ea rămânea în continuare anonimă şi 
avea să se retragă încă o dată încet în fundal - locul perfect 
pentru un spion. Femke spera ca împăratul Surabar să se 
folosească de abilităţile ei aşa cum o făcuse şi ultimul împărat. li 
plăcea cu adevărat munca ei. 


A doua zi de dimineaţă, veştile zbârnâiau pe străzile din 
Shandrim. Nu era decât un singur subiect de conversaţie, iar 
Femke era mulţumită să observe că puţine voci exprimau 
impresii negative despre Surabar în postura de nou împărat. 
Înainte să se întoarcă la palat, Femke petrecu o oră plimbându- 
se pe străzi, ascultând discuţiile. 

Generalul era în biroul în care tânăra îl văzuse ultima dată cu 
o zi înainte, deşi cu greu putea fi recunoscut. Dulăpiorul cu 
băuturi dispăruse, iar scobitura din perete folosită de foştii 
împărații pentru a-i ascunde pe spioni era acum umplută cu 
rafturi încărcate cu rânduri ordonate de cărţi şi pergamente. 

Biroul fusese mutat în aşa fel încât să stea cu faţa la uşă, 
formând o barieră pentru persoana care intra. Toate celelalte 
scaune fuseseră îndepărtate, iar tablourile şi decoraţiile, 
înlocuite cu o selecţie de arme strălucitoare, toate aşezate cu 
precizie militară. Nu exista niciun dubiu asupra trecutului celui 
care ocupa camera. 

Când Femke intră, făcu o plecăciune şi aruncă o privire rapidă 
de jur-împrejur pentru a înregistra modificările înainte să-şi 
îndrepte atenţia către zâmbetul de întâmpinare al împăratului. 

— Ei bine, ce părere ai? întrebă el glumet. 

— Să fiu sinceră, Maiestate, mă simt de parcă tocmai aş fi 


intrat într-o curte marţială şi urmează să fiu judecată, răspunse 
Femke, ridicând din umeri în semn de scuză. 

— Perfect! spuse el hotărât. În mare, asta e ideea. Mă bucur 
să văd că ai curajul să fii sinceră. Sper că o să rămâi aşa. 

Surabar o privi pătrunzător în ochi. Expresia de pe chipul lui 
era uşor de interpretat - toţi cei apropiaţi trebuiau să-i fie loiali 
până la ultima suflare. Femke îşi începuse bine relaţia cu noul 
împărat, dar nu ştia cu ce ochi îi vedea Surabar pe spioni. Se 
ştia că nu-i plăceau asasinii. Dacă ar fi simţit la fel şi faţă de 
spioni, atunci Femke rămânea fără slujbă. 

— Spune-mi, Femke, ai mai auzit ceva de Shalidar de ieri 
încoace? 

— Nu, Maiestate. Am fost prea ocupată ca să mă mai gândesc 
să-l urmăresc. Să înţeleg că oamenii Maiestăţii Voastre nu l-au 
găsit? 

Surabar se încruntă şi se bătu pe bărbie cu arătătorul, iritat. O 
cântări din priviri pentru o secundă, măsurându-i corpul suplu, 
ţinuta dreaptă şi ochii inteligenţi şi luminoşi. Îşi miji ochii, 
întrebându-se dacă părul blond, până la umeri, era adevărat sau 
era o perucă foarte convingătoare. Probabil a doua variantă, se 
hotări. 

Fata avea stofa de spion perfect. Era isteaţă, îndemânatică şi 
mortală în luptă. Nu era nici înaltă, nici scundă. Avea nasul 
drept, cu nimic ieşit din comun. Nu avea pomeţi proeminenţi, ca 
frumuseţile clasice, dar era ceva deosebit în simetria trăsăturilor 
ei. Acest echilibru îi făcea chipul incredibil de adaptabil. O 
unealtă foarte folositoare, îşi dădu el seama. 

— A fost văzut ieşind din palat după ce a părăsit grăbit scurta 
noastră întâlnire de ieri, spuse generalul în cele din urmă. 
Nimeni nu l-a mai zărit de atunci. Se pare că i-a făcut o vizită 
comandantului Vammus la începutul după-amiezii, ca să-i aducă 
omagii. 

— Presupun că nu comandantul v-a informat personal de 
această vizită, observă Femke, tresărind uşor. 

— Vammus a suferit un accident neplăcut. Martorii l-au auzit 
căzând pe scări, dar nimeni nu l-a surprins strigând. Când a 
ajuns jos, avea gâtul rupt. Sunt aproape convins că era mort 
înainte ca trupul să i se rostogolească pe scări. 

— Sunt sigură că aveţi dreptare, Maiestate. Shalidar e 
renumit în anumite cercuri pentru abilităţile sale. N-ar vrea să 


lase în urmă detalii nerezolvate. Dacă Vammus deţinea 
informaţii despre activităţile lui Shalidar în interiorul palatului, 
acesta ar avea grijă să-l reducă la tăcere. Pare un caz clar de 
crimă. 

Gândurile lui Femke se îndreptară preţ de o clipă către 
mentorul său. Lordul Ferrand îl urâse pe Shalidar. Asasinul îi 
fusese cândva coleg şi prieten apropiat, dar Shalidar îşi trădase 
pregătirea în spionaj. Îşi vânduse statutul onorabil de spion de 
încredere pe aurul pe care oameni malefici erau dispuşi să-l 
plătească pentru angajarea unui ucigaş profesionist. Astfel, 
Ferrand îi devenise duşman pe vecie. Femke se simţea trădată 
în acelaşi fel. Doar gândul la uciderea pentru bani îi întorcea 
stomacul pe dos. 

— Mi-am zis că trebuie să ştii, de vreme ce Shalidar ar putea 
să te considere şi pe tine un detaliu nerezolvat, adăugă 
generalul, urmărindu-i cu atenţie reacţia. Se pare că asasinul a 
fost părtaş la înşelătoria lui Vallaine, deşi alegerea sa de a lucra 
cu comandantul Vammus a fost una ciudată. Era clar că Shalidar 
manipula lucrurile în palat în interes propriu. l-ai stricat 
planurile, aşa că trebuie să fii foarte atentă. O să-i pun pe 
oamenii mei să-l caute cu orice ocazie, dar, dacă ne gândim cât 
de uşor a pătruns în reşedinţa mea din districtul militar şi cât de 
bine cunoaşte palatul, trebuie să rămâi cu ochii-n patru. 

Pe moment, Femke a fost şocată. Nu se gândise că ar fi putut 
deveni o ţintă a asasinului. Se întâlniseră de câteva ori în ultimii 
ani. Se părea că Shalidar era implicat în toate. Femke avea o 
puternică bănuială că el îl ucisese pe unul dintre puţinii ei 
prieteni adevăraţi din palat, în urmă cu un an. De asemenea, 
bărbatul făcuse aluzii că ar fi ştiut ceva despre dispariţia 
misterioasă a mentorului ei în anul dinainte. Femke îşi 
exprimase dezgustul faţă de el de-a lungul timpului, enervându-i 
de câte ori avea ocazia, ceea ce nu-i aducea decât puţine 
satisfacţii, dar câteodată îi oferea o plăcere de moment. 

Era periculos să calci pe nervi un asasin, dar exista un anumit 
grad de protecţie oferit de Crezul Asasinilor. Toţi membrii 
Societăţii Asasinilor depuseseră un jurământ că nu vor ucide 
niciodată de plăcere. Crimele erau o afacere. Dar acum situaţia 
era diferită. Femke nu numai că era enervantă, dar ajunsese să 
se amestece în treburile serioase ale lui Shalidar. Nu avea să 
uite cât de aproape fusese cuțitul ei de a-l lovi şi era foarte 


puţin probabil s-o ierte că-i distrusese şansele unui viitor 
prosper în palat. Dacă Vammus ar fi câştigat mantia 
împăratului, recompensele pentru Shalidar ar fi fost uriaşe, 
Când îşi dădu seama de vulnerabilitatea ei, Femke simţi dintr- 
odată o tensiune între omoplaţi. Era dificil să-şi stăpânească 
impulsul inconştient de a-şi roti umerii ca să-şi relaxeze muşchii, 
dar era hotărâtă să nu-l lase pe general să-i observe 
disconfortul. 

Odată ce digeră teoria lui Surabar, judecata începu să susţină 
o nouă ipoteză, iar tulburarea i se mai diminuă. 

— Sunt destul de în siguranţă pentru moment, spuse Femke 
gânditoare. Dacă Shalidar ar fi vrut să se răzbune, ar fi lovit 
repede, cum a făcut şi cu Vammus. Cu trupele Maiestăţii 
Voastre scotocind prin oraş după el, Shalidar va sta deoparte o 
vreme. Dacă aş fi în locul lui, aş rămâne în umbră până când 
vânătoarea ar mai slăbi. Apoi m-aş întoarce pentru lovitură. 

Generalul Surabar analiză logica lui Femke pentru o clipă, 
apoi ridică din umeri. 

— S-ar putea să ai dreptate, recunoscu. Totuşi, n-o să-ţi strice 
să iei câteva măsuri în plus. Nu vreau să stai în palat. Du-te în 
ascunzătoarea din oraş pe care o consideri cea mai sigură. Vino 
la raport în fiecare zi săptămâna asta, dar la ore diferite. O să-ţi 
scriu un orar de care ar trebui să ştim numai noi doi. Nu intra 
sau ieşi din palat prin porţi previzibile. Mişcă-te la întâmplare 
prin oraş - sunt sigur că ştii mecanismul. 

— Mulţumesc, Maiestate. O să am grijă să fiu atentă. 

— Mă gândesc să-ţi încredinţez o misiune specială care să te 
ţină departe de Shalidar o vreme, adăugă generalul, în timp ce 
ochii i se îndreptară automat spre un teanc de documente 
perfect ordonate de pe birou. Dar o să-ţi explic asta după 
ceremonia oficială de încoronare de mâine. 

— Mâine! exclamă Femke. Asta o să-i ia pe nobili prin 
surprindere. Nu vor anticipa o ceremonie atât de curând. 

— Prima regulă a luptei, spuse rânjind Surabar. Inamicul 
trebuie ţinut în gardă. Dacă poţi să-ţi iei prin surprindere 
duşmanii şi să nu-i laşi să-ţi anticipeze mişcările, vor fi 
întotdeauna în defensivă. Nu numai că ceremonia va avea loc 
mâine, dar, ca general al legiunilor, mă voi asigura ca întreaga 
zonă în care va avea loc încoronarea să fie împânzită de trupe. 
Nobilii nu vor putea nici să se mişte fără se împiedice de soldaţi. 


Mă îndoiesc că vor încerca ceva prostesc atâta vreme cât sunt 
înconjurat de sute de trupe loiale. 

Femke râse zgomotos. Aveau să fie câţiva nobili frustraţi şi 
neliniştiţi la ceremonia de a doua zi. Nu se va găsi niciun asasin 
în întregul imperiu atât de nebun încât să încerce o lovitură pe 
nepusă masă, în prezenţa atâtor soldaţi. Tacticile generalului 
păreau excelente, deşi ar trebui şi el să fie atent pentru un timp, 
cel puţin până când nobilii care puneau probleme vor fi 
identificaţi şi convinşi că domnia sa e îndreptăţită sau vor fi 
ţinuţi sub control. 

— Se pare că vă descurcaţi cu toate, Maiestate, spuse Femke 
cu o voce încă evident veselă. Ar trebui să ştiţi că starea de 
spirit pe străzile din Shandrim în legătură cu venirea Mariei 
Voastre la putere este una pozitivă. Oamenii cred c-aţi reuşit să 
anihilaţi planurile lordului Vallaine de unul singur. Sunt sigură că 
o să vă amuze unele variante mai exagerate despre cum i-aţi 
pus la cale prăbuşirea. Mai important este că nu trebuie să vă 
îngrijoraţi în legătură cu oamenii de rând. Se speculează mult 
despre ce veţi face în legătură cu planurile recente de a recruta 
personal pentru legiuni din rândurile orăşenilor. Şi, după 
înfrângerea noastră militară în Thrandor, oamenii sunt curioşi să 
vadă cum o să vă descurcaţi cu situaţia diplomatică actuală. La 
urma urmei, noi eram invadatorii. Se ştie că nu putem sta 
degeaba, sperând ca regele Thrandorului să uite de incursiunea 
noastră. Dacă nu facem ceva cât de repede, răzbunarea va 
urma în mod inevitabil. Locuitorii par mai degrabă curioşi decât 
îngrijoraţi. Se pare că oamenii au deja încredere, într-o oarecare 
măsură, în judecata Mariei Voastre. 

Surabar dădu aprobator din cap, cu privirea pierdută, în 
vreme ce se gândea la implicaţiile celor pe care fata i le 
adusese la cunoştinţă. Preţ de o clipă, bătu darabana cu o mână 
pe birou, dar nu rămase mult timp căzut pe gânduri. 

— Ar mai trebui să ştiu şi altceva? întrebă. 

— Nimic care să prezinte interes, Maiestate. Aveţi vreo 
misiune pentru mine azi? Vreun zvon pe care aţi vrea să-l lansez 
sau vreo informaţie pe care aţi vrea s-o obţin? 

— Nimic în mod deosebit, Femke. Continuă, te rog, să asculţi 
cu atenţie zvonurile care circulă. Nu cred că, pentru moment, e 
nevoie să întăreşti speculaţiile. Voi începe să furnizez informaţii 
către populaţie după încoronarea de mâine. Veştile despre 


eveniment se vor răspândi destul de repede atunci când nobilii 
îşi vor primi invitaţiile în după-amiaza asta. Tu doar fii atentă şi 
ţine-te deoparte pentru moment. Mi-ar plăcea să vii mâine la 
ceremonie. Ai haine potrivite ca să te dai drept nobilă? 

Femke ridică uşor o sprânceană şi zâmbi. 

— Glumiţi? întrebă ea. O să mă amestec printre ei, Maiestate. 
Am mai făcut asta şi înainte. Sunt bine cunoscută ca fiica unui 
lord din una din cetăţile de pe coastă. Participarea mea nu va 
cauza nicio problemă. 

— Şi chiar eşti fiica unui lord? întrebă zâmbind Surabar. 

Încep să cred că mă pot aştepta la orice din partea ta, Femke. 

— Nici vorbă, Maiestate, răspunse ea râzând. Dar îmi place să 
joc rolul ăsta. 

— Bine. 

Generalul scoase o bucată de pergament din sertarul biroului, 
îşi înmuie pana în călimară şi notă o listă cu ore, cu un scris clar 
şi ordonat. l-o dădu lui Femke pe deasupra mesei. _ 

— Poftim. Învaţ-o pe dinafară şi distruge-o. Întâlnirea de 
mâine este seara, ca să-mi poţi raporta informaţii de la 
ceremonie. Încearcă să-ţi dai seama care dintre aristocrați îmi 
vor sprijini domnia şi cât de mult o vor face. 

— La ce oră va avea loc ceremonia, Maiestate? 

— Încoronarea va începe la al doilea clopot după miezul zilei. 
Am invitaţii pentru toţi nobilii locali. Am luat lista din una din 
evidenţele lui Vallaine. Paranoia lui mi-a fost de ajutor - se pare 
că-i urmărea pe toţi, într-o oarecare măsură. Am aici o invitaţie 
şi pentru tine. Ce să scriu pe ea? 

— Voi fi acolo sub numele de lady Alyssa, Maiestate, răspunse 
Femke, zâmbind senină şi nerăbdătoare. 

Surabar scrise numele pe invitaţie şi i-o înmână. O privi cum 
face o reverență, se întoarce şi iese din încăpere. Bărbatul 
zâmbi când se gândi la sarcina pe care o avea în minte pentru 
ea. „Da”, îşi zise. „Femke va fi perfectă pentru rol. E mai tânără 
decât mi-ar plăcea, dar e mai mult decât suficient de abilă.” 


Femke îşi petrecu noaptea aceea în lux. Era necesar să fie 
aproape de palat şi voia să-şi restabilească identitatea de fiică 
răsfăţată a unui nobil bogat, aşa că se cază la „Potirul de 
Argint”, una dintre cele mai scumpe case de oaspeţi din 
Shandrim. Înainte de asta, Femke se abătu un pic de la drum ca 


să se schimbe în haine potrivite şi să aranjeze expedierea unor 
bagaje la casa de oaspeţi pentru mai târziu, în aceeaşi zi. 

Shandrim era un oraş vechi. Fusese capitala Shandarului încă 
dinainte de marea expansiune a imperiului. În centru se găseau 
clădiri vechi de câteva secole, dar zone întinse fuseseră 
demolate şi reconstruite atunci când fusese înălţat actualul 
palat imperial. Constructorii se folosiseră de această ocazie 
pentru a lărgi străzi principale, pentru a reduce densitatea 
clădirilor şi a degaja centrul oraşului. Dimpotrivă, zonele 
mărginaşe ale Shandrimului erau pline de case îngrămădite, cu 
străzi întunecate şi înguste. Organizațiile criminale înfloreau şi 
se aflau în competiţie, făcând sectoarele mai sărace periculoase 
pentru cei fără băgare de seamă. 

Femke cunoştea îndeaproape fiecare stradă şi alee 
lăturalnică. Reţeaua ei de informatori şi agenţi era extinsă. Alte 
persoane îi ofereau case sigure şi locuri de depozitare a 
echipamentului şi a costumaţiilor în care se deghiza. În cea mai 
apropiată dintre acestea se găsea tot ce-i trebuia pentru rolul ei 
de tânără nobilă. 

O perucă de păr brunet, buclat şi împletit într-un stil elaborat, 
combinată cu un machiaj îngrijit şi haine minunat croite au 
schimbat atât de mult înfăţişarea lui Femke, încât numai aceia 
care o ştiau foarte bine ar fi putut s-o recunoască. Expresia 
semeaţă exersată cu atenţie şi aerul indiferent completau 
deghizarea. Femke nu putu să nu zâmbească mulţumită în timp 
ce privea rezultatele în oglindă. 

Lady Alyssa era unul dintre alter ego-urile ei preferate. Nu 
putea să spună exact de ce-i plăcea atât de mult să joace rolul 
tinerei nobile atrăgătoare, dar enervante. Faptul că Alyssa trăise 
întotdeauna în lux era parte din motiv, deşi asta nu explica 
atracţia. Femke mai pozase de multe ori în personaje bogate şi 
se bucurase de un confort similar. Poate era bucuria secretă de 
a vedea cât de scandalizaţi erau ceilalţi de egoismul total al 
Alyssei. Era ceva delicios de neobrăzat în insistența ei ca 
stăpânul de la „Potirul de Argint”, Versande Matthiason, să-i 
aducă personal Alyssei bagajele, iar fiica acestuia s-o servească 
pe post de cameristă personală în timpul şederii sale acolo. 

„Potirul de Argint” era una dintre cele mai vechi clădiri din 
Shandrim, ceea ce-i dădea caracterul care le lipsea altor hanuri 
scumpe din centrul oraşului. Camera ei era frumos decorată, iar 


Femke îşi permise luxul de a merge desculţă pe covorul moale 
şi gros. Totul fusese aranjat cu bun gust. Tablourile în care erau 
reprezentaţi nobili şi cai se potriveau armonios cu mobila 
scumpă din lemn închis la culoare şi cu roşul şi verdele profund 
al covoarelor şi draperiilor. Cuverturile erau de un alb lăptos, cu 
flori frumos brodate, dând patului un aspect proaspăt şi 
îmbietor.  Cearşafurile fuseseră perfect întinse şi înveleau 
impecabil salteaua generoasă. 

Era greu să găseşti lucruri de care să te plângi, dar în rolul ei 
de lady Alyssa, Femke ştia că era atât necesar, cât şi de 
aşteptat ca ea să facă asta. Îl puse pe Versande să dea jos de 
pe perete unul dintre tablouri, susţinând că i se părea că unul 
dintre domnii de acolo îi rânjea batjocoritor oriunde s-ar fi dus. 
De asemenea, îi ceru să ia o vază cu flori, pe care o descrise ca 
fiind vulgară. De fapt, fusese unul dintre cele mai frumoase 
aranjamente pe care le văzuse, dar Alyssa era cunoscută pentru 
firea ei agasantă, iar Femke nu voia să dezamăgească. 

Versande îndeplini totul fără să pună întrebări, întrucât ştia ce 
reputaţie avea lady Alyssa, atât ca oaspete dificil, cât şi ca 
posesoare a unui portofel foarte adânc. Era tot timpul dispus să 
treacă cu vederea factorii care provocau neplăceri şi 
excentricităţile oaspeţilor săi atunci când aceştia plăteau bine. 

Femke se relaxă în luxul camerei sale şi aşteptă până când 
restul nobililor primiră invitaţiile la încoronare. Cu o inimă 
răutăcioasă, continuă să facă cereri sâcâitoare pe parcursul 
întregii după-amiezi. Era uşor să se justifice: întreținea imaginea 
personajului, dar era de asemenea delicios de plăcut. 

Mai întâi se bucură de o baie fierbinte, care, bineînţeles, 
trebuia să fie exact la temperatura cerută, necesitând câteva 
modificări: apa trebuia să fie mai întâi fierbinte, apoi rece, apoi 
din nou fierbinte. După asta se şterse cu prosoape moi, care au 
fost încălzite mai înainte, aşa cum insistase ea. Apoi comandă o 
tocană indiană şi primi cu încântare o fiertură minunat de 
aromată, servită cu prăjituri calde şi o porţie generoasă de 
frişcă. Până şi Alyssei i-ar fi fost greu să găsească motiv de 
nemulţumire în toate astea, hotărî Femke, în vreme ce lichidul 
fierbinte dizolva prăjitura pufoasă de pe limbă. 

La scurt timp după ce termină, se auzi o uşoară bătaie în uşă, 
iar fata care îi adusese tocana intră. 

— A fost pe gustul domniei voastre? întrebă timidă, luând 


tava cu capul plecat. 

— A fost adecvat, mulţumesc, răspunse Femke cu dispreţ. 
Spune-mi, fetiţo, aveţi un croitor aici? Cred că o să am nevoie 
de o nouă ţinută pentru mâine, aşa că voi cere să mi se facă 
una în noaptea asta. 

— O rochie până mâine? lăsă să-i scape fata, cu un amestec 
de neîncredere şi groază în voce. Nu cred că există cineva aici 
care să poată face asta, doamna mea. Dar o să-l întreb pe tata, 
poate ştie el pe cineva. 

— O, sunt sigură că ştie, declară încrezătoare Femke. Pare o 
persoană destul de competentă. La urma urmei, trebuie să fi 
fost şi alţii care au avut nevoie de serviciile unui croitor. Nu cred 
că sunt singura care are trebuinţă de haine din când în când. 

— Da, doamna mea. O să merg să întreb imediat, doamna 
mea. 

Fata cea mică a lui Versande ieşi făcând tulburată o 
reverență. Omul avea, fără îndoială, cunoştinţe, căci după 
numai o oră o croitoreasă bătu la uşa Alyssei. 

Femeia micuță şi vânjoasă, cu un chip pe care cu greu se 
citea ceva, lucra repede şi aproape fără să ţină seama de rangul 
sau poziţia pe care le avea lady Alyssa. In momentul în care 
Alyssa ridică glasul ca să se plângă de vocea răstită şi de 
maniera directă a femeii, croitoreasa cea micuță se opri şi o 
privi ferm. 

— Vreţi o rochie nouă până mâine sau nu? întrebă. 

— Păi... bineînţeles că vreau... 

— Foarte bine, o întrerupse brusc croitoreasa, dacă aşa stau 
lucrurile, atunci faceţi cum vă zic şi nu-mi provocaţi neplăceri, 
că altfel plec de aici imediat. Vă garantez că nu mai găsiţi pe 
altcineva dispus să vă facă o rochie în mai puţin de o zi şi, chiar 
dacă reuşiţi, nu ar avea îndemânarea mea. Deci cum rămâne? 

Femke fu cu adevărat surprinsă de atitudinea micuţei femei şi 
îşi dădu seama că-şi găsise naşul. Nu avea prea multe de 
câştigat dacă făcea în continuare pe nobila înţepată, aşa că 
încuviinţă resemnată din cap şi se lăsă trasă şi împunsă fără să 
scoată un sunet, în timp ce croitoreasa îi lua o mie de măsuri. 
Nu mai erau şi alţii în cameră s-o vadă atât de umilită, iar 
Femke se îndoia că femeia va vorbi despre asta. Nu părea genul 
care să bârfească. 

Femeia susţinea că e cea mai bună croitoreasă din Shandrim 


şi refuză să i se spună ce să facă. 

— O să vă fac o rochie şi o să vă placă sau nu. Prea puţin 
contează asta pentru mine. Pot să-mi vând întotdeauna 
produsele, spuse semet. 

Cu măsurile lui Femke notate pe o plăcuţă de ardezie, femeia 
se grăbi să iasă din încăpere, lăsând-o pe Femke să se întrebe 
cu ce fel de veşmânt se va întoarce a doua zi. 

x 

Tânăra n-ar fi trebuit să-şi facă griji; femeia nu se lăudase 
degeaba. Rochia era uimitoare. Era făcută din mătase de un 
roşu-închis, completată perfect cu o broderie minuțioasă din fir 
de argint. Linia decolteului, corsetul frumos cusut şi lucrătura 
din jurul gâtului şi de la mâneci erau rafinate. Era de necrezut 
că ceva atât de frumos a putut fi creat în mai puţin de o zi. 

— O, uau! exclamă uimită. E incredibil! Pot s-o încerc, vă rog? 

— Cu manierele astea, puteţi, răspunse croitoreasa, în mod 
evident mulţumită de efectul pe care-l provocase munca ei. 

— Cum se face că n-am mai auzit de domnia voastră până 
acum? întrebă Femke, ieşind pentru o clipă din pielea 
personajului său, fără să-şi dea seama. 

— Ei bine, nu lucrez chiar pentru oricine, tânără domniţă. 
Prietenii şi-au câştigat dreptul la serviciile mele, iar Versande a 
fost un prieten bun de-a lungul anilor. 

— Vă rog, am fost extrem de nepoliticoasă cu domnia 
voastră, iar pentru asta îmi cer scuze. Aş putea să vă întreb cum 
vă numiţi, fiindcă mi-ar plăcea foarte mult să vă mai comand 
haine pe viitor? Sunteţi un geniu. 

— Puteţi întreba, lady Alyssa, şi nu voi refuza o cerere atât de 
cinstită. Numele meu este Rikala, dar dacă vă spun numele nu 
înseamnă că dreptul la serviciile mele vă este garantat. 

Rikala o ajută pe Femke să se îmbrace, închizând cu grijă 
rândul dublu de nasturi mici, care se întindea pe toată lungimea 
spatelui. | se potrivea perfect, iar Femke se admiră în oglindă. 

— E frumoasă, Rikala. Mulţumesc, mulţumesc mult de tot. Cât 
vă datorez? Oricare ar fi preţul, rezultatul e pe măsură. 

— Aveţi grijă de munca mea, lady Alyssa, răspunse Rikala. Voi 
şti dacă n-aţi procedat astfel. li puteţi achita costurile lui 
Versande. Sunt sigură că va cere un preţ corect. Să aveţi o zi 
bună. 

„Incredibil”, se gândi, răsucindu-se din nou în faţa oglinzii. 


„Oricâte aş afla despre Shandrim, mă aşteaptă mereu câte o 
surpriză.” 

Pentru a demonstra că este demnă de încrederea Rikalei, 
Femke ceru o trăsură cu care să se deplaseze pe scurta distanţă 
către palat în după-amiaza aceea. Deşi nu avea mai mult de un 
minut de mers până la porţi, Femke simţi că Alyssa ar trebui să- 
şi facă intrarea cu un fast pe măsura noii sale ţinute. In plus, 
vistieria împăratului plătea pentru ca ea să fie o tânără domniţă 
bogată, aşa că simţea că e de datoria ei să-şi joace rolul cum 
trebuie. 

Când a ieşit din trăsură la poarta palatului imperial, nu puţini 
au fost cei care s-au oferit s-o ajute să coboare treptele. O 
mulţime de lorzi şi lady soseau pentru ceremonia de încoronare. 
Toţi erau îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun pentru această ocazie, 
dar niciunul nu trecu cu privirea eleganța uimitoare a lui lady 
Alyssa. Nu era corect ca ochii să fie aţintiţi asupra ei, de vreme 
ce îşi petrecea mare parte a vieţii încercând să treacă 
neobservată, şi totuşi era acolo, în centrul atenţiei, bucurându- 
se din plin de fiecare secundă. Fiind atât de marcantă, Femke 
reuşi să devină invizibilă. Toţi îi vor remarca prezenţa, dar nu 
vor vedea decât o frumoasă nobilă. 


— Gardă de ceremonie, mormăi Nelek din cealaltă parte a 
cortului. Stătea picior peste picior pe mormanul lui de pături, cu 
o parte din armură într-o mână şi o cârpă în cealaltă. După cinci 
ani în legiunea de elită a generalului, mă pune gardă de 
ceremonie. Dar soldaţii ce au? De ce nu pot să-şi lustruiască ei 
cataramele şi să stea drepţi? 

Reynik zâmbi pentru sine. Unii oameni nu erau niciodată 
mulţumiţi. Gândul că toată nobilimea din Shandrim avea să-l 
vadă îi gâdila orgoliul de a face parte din forţele speciale ale 
generalului. Era o onoare să fii ales pentru această legiune. 
Doar câţiva norocoşi erau luaţi direct de la antrenamentele de 
bază pentru infanterie, iar competiţia pentru cele câteva locuri 
disponibile în fiecare an era acerbă. Reynik era unul dintre cei 
doar doi membri din întreaga legiune care nu-şi sărbătoriseră 
încă cea de-a optsprezecea aniversare, deci realizarea era cu 
atât mai specială. 

Tânărul se uită preţ de o clipă la imaginea sa reflectată în 
platoşa pe care o lustruia. Chiar şi deformată de suprafaţa 


curbată a metalului, Reynik era încântat să observe că faţa care 
îl privea nu mai era cea a unui băiat. Programul de pregătire 
intensă prin care trecuse îl maturizase atât fizic, cât şi mental. 
Exuberanţa copilărească se mai citea încă în trăsăturile sale 
numai când zâmbea. _ 

Nimeni nu catadicsi să răspundă mormăitului lui Nelek. In 
schimb, bărbaţii se străduiau să-şi lustruiască armura de 
ceremonie cât puteau de bine. Capul de coloană i-ar pedepsi 
imediat dacă ar găsi şi cel mai mic cusur uniformelor lor. Nicio 
persoană cu capul pe umeri nu l-ar supăra. In ceea ce-i privea 
pe soldaţi, capul de coloană era un zeu. Rezultă că secundul era 
un semizeu, deci şi acesta trebuia ascultat fără rezerve. 

Comandanții, generalii şi nobilii care se implicaseră în 
chestiuni militare erau văzuţi în mare ca nişte păuni care îşi 
etalează cozile, plini de sine, dar rupţi de realităţile dure ale 
vieţii militare din prima linie. Cu toate acestea, Reynik avea o 
perspectivă unică asupra rangurilor ofiţereşti. Atât tatăl, cât şi 
unchiul său fuseseră comandanţi ai legiunilor. Acum, că trecuse 
prin pregătirea de bază pentru infanterie şi prin cea avansată 
pentru postul actual, Reynik putea să-şi dea seama cât de vaste 
trebuiau să fie cunoştinţele ofiţerilor. Pentru el, tatăl şi unchiul 
erau cei mai profesionişti soldaţi pe care îi ştia şi scopul său era 
să le calce pe urme şi să urce până în vârful ierarhiei. Voia cu 
disperare să-şi facă tatăl mândru. 

Reynik fusese antrenat cu fineţe din momentul în care cei 
dintâi paşi. Tatăl său a fost primul care l-a învăţat cum să bată 
pasul şi apoi cum să-şi balanseze braţele ca un soldat în marş, 
făcând ca totul să pară o joacă de copii, care lui Reynik i-a 
plăcut la nebunie. Pe măsură ce creştea, şi jocurile deveneau 
mai complicate. Hârjonelile dintre tată şi fiu de care s-a bucurat 
nu au fost ca ale majorităţii copiilor. Dacă alţi taţi pur şi simplu 
se rostogoleau pe podea ca să se amuze, tatăl lui Reynik 
introducea treptat tehnici de luptă fără arme, deprinzându-l 
subtil pe fiul său cu aptitudini pe care mulţi adulţi se chinuiau să 
le stăpânească. 

Cât fusese copil, lui Reynik îi plăcuse să-şi asculte tatăl şi 
unchiul dezbătând tactici şi strategii militare. Când se gândea 
acum la acele discuţii, îi era uşor să-şi dea seama cât de diferită 
trebuie să fi fost viziunea unui ofiţer faţă de cea a unui soldat 
obişnuit. Dacă unchiul său n-ar fi fost ucis în urmă cu mai bine 


de doi ani, acum s-ar fi bucurat şi mai mult să asculte aceste 
dezbateri. 

Furia îşi făcu preţ de o clipă loc în inima lui Reynik, la gândul 
uciderii unchiului său. Fusese de faţă când se întâmplase. 
Unchiul n-avusese nicio şansă de scăpare. Nu fusese nicio 
ameninţare, niciun motiv plauzibil, nicio provocare care să poată 
justifica omorul cu sânge rece. Acum Reynik, vărul şi unchiul 
său jucau ceva în mijlocul străzii, iar în clipa următoare un străin 
a apărut de nicăieri, l-a înjunghiat pe unchiul lui Reynik în piept 
şi a dispărut pe o alee din apropiere. 

Reynik a apucat să vadă în fugă chipul ucigaşului. Ştia că n- 
avea să-l uite niciodată. L-a urmărit până pe alee, dar doar 
câţiva paşi. Strigătele de ajutor ale vărului său l-au oprit din 
drum, sfâşiat de nehotărâre. Uitându-se acum înapoi, era clar că 
decizia de a-şi susţine vărul înnebunit de durere fusese cea 
corectă. Dacă l-ar fi urmărit pe ucigaş, ar fi fost puţin probabil 
ca Reynik să supravieţuiască unei confruntări cu el. 

Din câte spunea tatăl său, ucigaşul era aproape sigur un 
asasin. Nu era, deci, surprinzător că autorităţile nu reuşiseră 
niciodată să pună mâna pe el. Chiar şi acum, Reynik cerceta 
figurile oamenilor în locuri publice, în speranţa că-l va vedea pe 
criminal şi-l va putea aduce în faţa justiţiei, deşi şansele erau 
foarte mici. 

— In regulă, soldaţi! Vreau să vă văd plini de viaţă! 

Vocea puternică a secundului întrerupse reveria lui Reynik. 
Toţi săriră în picioare şi luară poziţia de drepţi la marginea 
paturilor. 

— Uniforma de ceremonie. Inspecţie. Afară. ACUM! La 
următorul semnal, pornim în marş spre palat. Fiţi sprinteni. N- 
avem toată ziua la dispoziţie. 


Capitolul 2 


— Cine e tipa ala? şopti lordul Danar cu o voce joasă şi 
conspirativă. 

Micul grup de nobili tineri din jurul său urmări cu priviri subtile 
încotro se uita Danar şi remarcă o tânără atractivă într-o rochie 
regală, de un roşu-închis. Unul dintre bărbaţi tuşi încet. 

— O partidă fascinantă pentru tine, Danar. Lady Alyssa are o 
reputaţie interesantă. 


— Interesantă? În ce fel, Sharyll? Vorbeşte, omule, n-am mai 
auzit până acum de lady Alyssa şi nici n-am văzut-o la curte. 

— Poate că te-a evitat special, Danar. Ai o reputaţie de 
prădător când vine vorba de doamne, spuse unul dintre ceilalţi, 
râzând încet. 

— Nu, mă îndoiesc, zise Sharyll, scuturând uşor din cap. Lady 
Alyssa e un element care apare întâmplător în Shandrim. Sunt 
momente când vine la evenimente oficiale sau petreceri 
particulare timp de o săptămână sau două, apoi n-o mai vezi cu 
lunile. Când apare iar, se poartă de parcă n-ar fi fost deloc 
plecată. Nu ştie nimeni unde se duce şi cum se ţine la curent cu 
bârfele de la curte. E o enigmă. 

— A, ador provocările, murmură Danar, încă urmărind-o cu 
privirea pe Alyssa prin sala mare. 

— Ei bine, n-aş fi zis, judecând după câteva dintre domniţele 
cu care ai ales să-ţi împarţi afecțiunea în ultima vreme! Acum n- 
ai putea să mai spui că ultima ta cucerire a fost o provocare, 
nu? S-a ţinut ca râia de tine din primul moment în care ai arătat 
că te interesează. În ochii lui Sharyll se citea amuzamentul în 
timp ce observa privirea intensă a lui Danar. Lady Alyssa e 
foarte diferită de ce serveşti tu de obicei. S-ar putea spune că 
este unică tocmai pentru că nu se implică în relaţii, e imposibil 
de prins. Se zice c-ar fi singura fiică a unui lord negustor bogat 
dintr-una din cetăţile de pe coastă, deşi nu mi-a fost confirmat 
din care anume. E plină de bani, dar e capricioasă şi se ţine 
departe şi de cele mai firave avansuri romantice. E ca şi când ai 
încerca să aduni ceața dimineţii într-un borcan, Danar - n-o s- 
ajungi nicăieri. 

Tânărul lord îşi îndepărtă privirea de la lady Alyssa şi îl fixă pe 
prietenul său, care rânjea. O expresie amuzată îi lumină 
trăsăturile ştrengăreşti şi chipeşe şi, fără să-şi dea seama, îşi 
trecu degetele prin părul negru tăciune. Danar chicoti, iar 
zâmbetul îi accentuă gropiţele copilăreşti şi îi aprinse o luminiţă 
în ochii de un albastru intens. 

— Asta e o provocare căreia nu pot să-i rezist. Pe zece seni de 
aur c-o să păşească alături de mine în mai puţin de o 
săptămână, declară el. 

— S-a făcut, acceptă Sharyll fără ezitare. Deja pot să simt 
greutatea aurului în buzunarul meu. lţi arunci banii pe geam, 
prietene. Vechiul tău farmec nu va face minuni cu lady Alyssa. O 


să te citească imediat. Te pregăteşti să fii învins, Danar, şi o să 
râdem bine pe seama ta şi o să bem un butoiaş de bere cândo 
să plăteşti. 

Ceilalţi tineri nobili râdeau înfundat, dar Danar nu-i băgă în 
seamă, preferând să se uite din nou în mulţime după Alyssa, cu 
mintea plină de idei despre cum ar trebui s-o abordeze. 

x 


În adunarea din sala mare a palatului imperial se găseau toţi 
membrii înaltei societăţi din Shandrim. Toate numele sonore se 
învârteau printre coloanele înalte ale sălii, dar, departe de a fi 
civilizaţi şi cu inima uşoară, murmurul conversaţiei adăpostea 
un amestec potenţial exploziv de emoţii. Grupuri pline de furie 
stăteau alături de grupuri exaltate şi bucuroase. Expresiile de pe 
chipurile lor variau de la sobrietate până la extaz, de la 
nerăbdare până la încruntări prevestitoare. Femke se bucura că 
Surabar hotărâse să trimită forţe armate numeroase. Simţurile 
ei îi strigau că evenimentul era un dezastru pe cale să se 
desfăşoare. 

Păstrându-şi chipul senin, Femke se strecură prin mulţime, 
făcând ca privirile să se întoarcă după ea oriunde ar fi mers. Era 
uşor să joci un rol de lady dacă arătai ca ea. O binecuvântă din 
nou în tăcere pe Rikala. Cu reverenţe subtile către lorzii mai în 
vârstă şi înclinări din cap către cei tineri, Femke străbătu sala 
mare pe întreaga lungime, uitându-se după grupuri care păreau 
că pun ceva la cale. Câţiva se arătau ostili faţă de noua 
încoronare, dar, din câte îi ştia pe aceştia, căpătă convingerea 
că nu vor face nimic prostesc. În ciuda faptului că în mijlocul 
nobilimii curgea suficientă fiere încât să genereze o mie de 
tentative de asasinare, Femke începu să se relaxeze. 

— Poate că până la urmă o să apuc să mă bucur de 
eveniment, îşi zise ea încet. 

Pe Femke o îngrijorau cel mai mult nobilii conservatori, acei 
lorzi care erau de părere că aristocrația se transmitea pe linie 
de sânge. N-ar fi primit niciodată cu braţele deschise un împărat 
aparţinând castei militare, chiar dacă era general. Surabar nu se 
trăgea din rândurile nobilimii şi nicio „Casă” nu-i putea susţine 
pretinderea mantiei de împărat. Nobililor conservatori nu le 
păsa că Surabar era potrivit să cârmuiască. Pentru ei, era doar 
un pretendent la mantie şi n-aveau să renunţe până când cineva 
cu sânge albastru nu o va purta în locul lui. 


În ciuda presimţirilor rele, Femke nu detecta iminenţa vreunei 
acţiuni în sală. Anunţul încoronării venise prea repede şi fusese 
prea surprinzător pentru a lăsa loc de tentative de complot. 
Planul lui Surabar de a-i lua pe nobili prin surprindere începuse 
bine. 

Când Femke îl văzu pe lordul Danar făcându-şi loc prin 
mulţime către ea, oftă în sinea ei. N-avea pe unde să scape, şi el 
se apropia ca o molie atrasă de lumină. 

— Dintre toate locurile în care putea să se ducă, trebuia să 
vină spre mine! bombăni ea încet. 

Nu putea să-şi găsească o scuză rapidă, apoi să iasă iute. 
Femke va trebui să negocieze politicos avansurile lui inevitabile, 
pe cât de diplomat posibil. Danar era un afemeiat notoriu. De 
asemenea, era fiul cel mare al lordului Tremarle, unul dintre cei 
mai puternici lorzi din Shandrim. Drept urmare, în ciuda unei 
dorinţe nebune de a-i trage una între picioare, făcu o reverență 
şi îl privi în ochii albaştri şi scânteietori cu respectul cuvenit 
rangului său. Apropierea sa rapidă şi plecăciunea ridicol de 
adâncă pentru un aristocrat o făcură să i se strepezească dinţii 
chiar înainte ca el să deschidă gura să spună ceva. 

— Bine te-am găsit, doamna mea, spuse, afişând un zâmbet 
clar rezervat pentru domniţe. 

— Într-adevăr, lord Danar, e o zi numai bună pentru întâlniri, 
nu-i aşa? 

— M-ai pus în inferioritate, doamna mea. În timp ce tu îmi 
cunoşti, evident, numele, eu n-am avut încă plăcerea de a-l afla 
pe al tău. 

— Haide, lord Danar, nu încerca să-mi spui că din grupul de 
seamă de tineri lorzi cu care erai când am intrat în sală n-a ştiut 
niciunul să-ţi spună numele meu. Mi-e greu să cred asta, adăugă 
ea pe un uşor ton de dojană. Aş fi zis că măcar lordul Sharyll și- 
ar aminti de mine, am avut o conversaţie mai lungă în urmă cu 
nici şase luni. 

— Ai demascat tâlharul din start, recunoscu el ridicând din 
umeri, folosindu-şi zâmbetul copilăresc despre care ştia că face 
ravagii. Vai, voiam doar să aud numele de pe buzele tale, 
doamna mea, căci mă întrebam dacă nu cumva mi-au întins o 
cursă. Nu e neobişnuit pentru prietenii mei să facă glume şi sunt 
sigur că, dacă te uiţi la grupul pe care l-ai pomenit, vei vedea că 
ne urmăresc îndeaproape. 


Femke îi privi şi câteva capete se întoarseră repede, făcând-o 
să râdă. Se folosi de ocazie ca să se mai uite o dată prin 
mulţime, dar nu erau semne de pericol iminent. Femke îşi 
întoarse atenţia către lordul Danar şi, deşi enervată că o 
întrerupsese din munca ei, simţi un fior de atracţie. Lui Femke i- 
ar fi plăcut să fie curtată de lordul Danar în alte împrejurări, deşi 
ştia că este un fustangiu. Dar nu şi-ar risca identitatea fabricată 
pentru un flirt frivol cu ocazia acestui eveniment. 

— Eu sunt Alyssa, spuse Femke, lăsând intenţionat deoparte 
titlul de „lady”, aşa cum se cuvine când vorbeşti cu un lord mai 
în vârstă. 

— Lady Alyssa, repetă Danar cu o altă plecăciune politicoasă. 
Ciudat, se pare că Sharyll nu numai că şi-a amintit de tine, dar a 
şi ales să-mi spună numele tău adevărat. Crezi că-mi joacă o 
festă şi mai mare? Sau poate... o, fie ce-o fi! O tânără şi 
frumoasă lady ca tine probabil că nu e interesată de uneltirile şi 
jocurile tinerilor de la curte. 

— „O tânără şi frumoasă lady ca tine”? Şi ce înseamnă asta 
mai exact, lord Danar? întrebă Femke cu sprâncenele ridicate, 
Uitându-se pentru o secundă pe deasupra umărului său pentru a 
observa grupurile de nobili din spatele lui, după care îl privi iar 
în ochi. 

— Nimic rău, te asigur, răspunse el repede, fără să observe că 
ea era atentă şi-n altă parte. Doar că am observat că nu i-ai 
căutat pe cei de-o seamă cu tine când ai intrat în sală. Într- 
adevăr, rar am mai văzut pe cineva să se simtă atât de bine în 
compania propriei persoane. 

— Bine observat, domnul meu, dar atunci de ce ai ales să-mi 
invadezi spaţiul intim? Se ştie că nu-mi place compania 
bărbaţilor, aşa că ar trebui să ai un alt motiv decât propria 
singurătate. Un pariu, poate? Un rămăşag cu acei prieteni 
uneltitori? 

Danar fu surprins de spiritul ei de observaţie, dar avu grijă să 
nu lase se vadă. Alyssa era mai isteaţă decât femeile pe care le 
curta în mod obişnuit, iar asta ar fi o schimbare interesantă. 
Decise că ar fi o plăcere rară să petreacă timp în compania unei 
femei care era atât atrăgătoare, cât şi cu mintea ageră. 

— Nici gând, lady Alyssa! Nu voi nega faptul că ceilalţi mi-au 
spus de lipsa ta de preocupare faţă de curtenitori, iar asta, într- 
adevăr, mi-a stârnit interesul. Dar nu provocarea unei potenţiale 


cuceriri m-a adus către tine. Este vorba de eterna mea căutare 
a unui suflet pereche. Partenera mea perfectă, dacă doreşti. Am 
căutat aproape toată viaţa, dar vai!, încă n-am avut noroc... 
doar dacă... 

La început, Femke fu tentată să-şi bage degetul pe gât ca să 
arate ce credea despre replica asta. După aceea, instinctul o 
împinse să se manifeste verbal, dar se stăpâni şi răspunse cu o 
replică înşelător de blândă. 

— A, femeia perfectă pentru lordul Danar! Din câte am auzit, 
acea domniţă ar fi într-adevăr greu de găsit, spuse, profitând de 
ocazie ca să-l înconjoare de parcă ar fi cercetat un animal în 
piaţă, dar de fapt folosindu-se de asta pentru a arunca din nou o 
privire în mulţime. 

Danar îi făcea sarcina mult mai dificilă decât ar fi trebuit să 
fie. 

— Mă îndoiesc că eu m-aş încadra, mai spuse, încheindu-şi 
cercul. 

— Serios? Şi cum ai ajuns la această concluzie? întrebă Danar, 
cu vocea debordând de curiozitate. 

— Generalizând. În trecut, ai avut gusturi pentru un anumit 
tip de femei, domnul meu. Aş putea spune că multe dintre ele 
au însuşiri fizice deosebite, care mie îmi lipsesc. De asemenea, 
au cam aceeaşi perspectivă a statutului lor în societate - îşi 
doresc să se mărite bine şi să procreeze. Pot să spun cu toată 
sinceritatea că am puţine în comun cu aceste doamne. 

Danar râse de sinceritatea ei şi de observaţiile juste. 

— Categoric, eşti diferită. Dar nu e neapărat un lucru rău să fii 
diferit. Cine poate spune că n-am căutat printre femei care nu 
mi se potrivesc deloc? Eşti atrăgătoare, singură şi deşteaptă - 
de ce n-aş vrea să te cunosc mai bine? 

Lui Femke îi trecu prin cap o duzină de replici tăioase, dar 
chiar când să deschidă gura să-i servească răspunsul ales, zări 
cu coada ochiului ceva ce-i îngheţă sângele în vine. 

— Îmi cer scuze, lord Danar, nu doresc să fiu nepoliticoasă, 
dar oricât de mult mi-ar plăcea să continui această conversaţie, 
tocmai mi-am dat seama că a sosit lordul Kempten. Te rog să 
mă ierţi, am de discutat cu el treburi urgente, care nu pot 
aştepta. Poate ne întâlnim altă dată să ne continuăm discuţia? 

Femke îşi dori imediat să-şi poată retrage ultimele cuvinte. De 
ce îi dădea lui Danar ocazia s-o caute? Ce fusese în mintea ei? 


— Păi... desigur. Dacă doreşti, răspunse Danar, care aproape 
că nu mai ştia ce să spună. Credea că făcuse progrese şi totuşi, 
dintr-odată, ea îl dădea la o parte. Ce spusese? Conversaţia 
fusese inofensivă şi lady Alyssa părea o persoană caldă în 
comparaţie cu imaginea pe care i-o zugrăviseră prietenii lui. 
Acum fata abia aştepta să plece de acolo. 

— Doreşti să te ocupi de afaceri acum, doamna mea? 
Ceremonia e pe cale să înceapă. N-ai putea să...? 

Dar Femke deja se pregătea să plece şi nu se opri să-l 
asculte. Ultima observaţie a lordului Danar despre ceremonie 
era corectă. O fanfară triumfală de trompete anunţa sosirea lui 
Surabar şi vestea, de asemenea, sosirea gărzilor sale armate. O 
coloană mare de soldaţi intră pe uşă în faţa generalului, 
mărşăluind prin centrul sălii mari către scena din capătul opus, 
creând în trecere un culoar central prin mulţime. In marșul 
soldaţilor, coloana se împărţi uşor. Unul câte unul, bărbaţii 
plecau din fruntea coloanei, pentru a ocupa poziţii stabilite 
dinainte. Cu o precizie rafinată, milimetrică, se formară două 
rânduri strânse de soldaţi care priveau spre interior, într-o 
etalare ameţitoare a paradei milităreşti. Astfel, se creă un culoar 
de trecere lat de vreo trei paşi, prin care generalul urma să 
înainteze. 

— Nu acum, domnul meu. Să nu uitaţi ce voiaţi să spuneţi 
până data viitoare când ne întâlnim, zise hotărâtă Femke peste 
umăr şi dispăru, abia schiţând o reverență. Ochii îi erau aţintiţi 
asupra lordului Kempten şi se ruga încet să ajungă la el la timp, 
fără a crea vreun incident care să-i atragă atenţia. Nu era sigur 
că încerca să-i ia viaţa lui Surabar, dar când Femke îi văzuse 
chipul pentru o clipă, avusese o presimţire. Învăţase de mult să 
se încreadă în astfel de instincte. 

Femke era pe partea cealaltă a rândurilor de soldaţi care se 
formau, aşa că nu-şi putea surprinde prada. Dacă nu ar ajunge 
în capătul opus al sălii mari înainte ca alaiul să-i blocheze calea, 
atunci n-ar avea nicio putere să intervină în orice ar fi încercat 
lordul Kempten. Aplecându-se şi strecurându-se prin mulţimea 
de nobili, Femke se scuza aproape la fiecare răsuflare, dar nu se 
opri din înaintare. La un moment dat, părea că se va împotmoli 
în spatele liniei de soldaţi, dar în cele din urmă, cu o ultimă 
manevră, îşi făcu loc pe lângă un grup de doamne, aparent 
absorbite de precizia militarilor şi de armurile lor strălucitoare, şi 


reuşi să se strecoare prin faţa coloanei şi să treacă de partea 
cealaltă a sălii. ă 

— La naiba! Unde s-a dus? bombăni Femke. In ultima parte a 
traseului ei, în care fusese obligată să-şi croiască drum prin 
mulţime ca un şarpe, se concentrase mai mult la cum să 
traverseze sala şi-l pierduse din ochi pe lordul Kempten. 

— Nu poate să fie prea departe. 

Înălţându-se pe vârfuri, Femke se uită în mulţime după el, dar 
fără succes. Îl văzu, în schimb, pe generalul Surabar, care 
intrase în sală şi înainta cu pas regal prin culoarul de soldaţi, 
încă în formare. 

Mintea lui Femke analiza sute de posibilităţi. „Ce aş face dacă 
aş fi în locul lui Kempten?”, se gândi, încercând să-şi liniştească 
bătăile inimii. Îi bubuia atât de tare în piept, încât n-ar fi fost 
surprinsă dacă cei din jur ar fi început să se plângă de zgomot. 
„incă n-a avut timp să plănuiască nimic complicat şi, după 
expresia pe care o avea mai devreme, e şi neliniştit, şi hotărât. 
Haide, Femke, gândeşte! E un tradiţionalist cu o reputaţie de 
om care se ţine de cuvânt în orice afacere ar încheia. Dacă pune 
ceva la cale, are de gând să acţioneze singur, nu e genul care 
să între într-o conspirație. E posibil să fie implicaţi şi alţii, dar 
cred că şansele sunt slabe. Dacă aş încerca să-l omor pe 
Surabar şi dacă aş fi un bărbat cum e Kempten, cum aş face-o?” 

Erau prea mulţi soldaţi de faţă. Lordul Kempten avea puţine 
opţiuni dacă voia să nu devină chiar el un martir. Atunci îşi dădu 
dintr-odată seama. 

— O, prostul de el! exclamă încet şi începu să-şi croiască 
drum printre oameni pentru a ajunge cât mai aproape de locul 
prin care avea să treacă Surabar. 

„Asta e”, se gândi înnebunită. „Are de gând să se martirizeze. 
Cel mai probabil într-un atac cu pumnalul, pe care l-a otrăvit, ca 
să fie sigur. Nu-i de mirare că părea neliniştit!” 

Ce era de făcut? Întrebarea îi ardea în minte. Dacă lordul 
Kempten avea să încerce un atac sinucigaş asupra generalului 
Surabar, cum să-l împiedice? Femke ar fi putut cu greu să 
justifice uciderea lui doar pe baza intuiţiei. Şi oricum nu voia să-l 
omoare. Totuşi, dacă n-ar reuşi să ia măsuri şi atacul lordului 
Kempten asupra lui Surabar va avea succes, atunci ea ar fi 
responsabilă. Era o dilemă care devenise şi mai puternică în 
momentul în care îl pierduse din vedere. 


Dintr-odată, acea parte a problemei se rezolvă. Femke îl zări 
pe lordul Kempten în apropiere. Evident, se afla în partea din 
faţă a mulţimii. Faţa lui ca de ceară era de un cenuşiu palid, iar 
la tâmple îi apăruseră mici broboane de transpiraţie. 

În momentul în care-l văzu, Femke ştiu că instinctele ei erau 
întemeiate. 

Surabar nu era departe. Nu mai avea timp să se gândească. 
Femke trebuia să facă ceva şi trebuia s-o facă acum. Işi dădu 
seama imediat că uciderea lordului Kempten nu era o opţiune. 
Chiar dacă ar fi reuşit să facă asta fără să fie observată de cei 
care se aflau în jurul ei în mulţime, îi spusese în mod prostesc 
lordului Danar că se ducea să stea de vorbă cu Kempten şi 
probabil că acesta încă o urmărea. Chiar dacă Danar era un flirt 
enervant, nu era prost. Dacă Kempten ar pica mort în mulţime, 
ar pune totul cap la cap. 

Fără să se oprească pentru a-şi gândi următoarea mişcare, 
Femke îşi scoase un pieptăn din păr şi-şi făcu loc repede printre 
oameni până când ajunse exact în spatele lordului Kempten. Il 
împunse uşor cu un capăt al pieptănului în zona rinichilor, în 
partea de jos a spatelui, şi îi şopti în ureche: 

— Nu vă mişcaţi, domnul meu, sau vă omor chiar aici. 
Pieptănul pe care îl ţin în spatele domniei voastre are ascuns în 
el un ac înmuiat într-o otravă mortală. Vă rog să nu mă obligaţi 
să-l folosesc. Dacă o s-o fac, moartea domniei voastre nu va 
servi niciunei cauze. 

— Ce...? Cum...? Lady Alyssa? îngăimă el. 

— Sssst! îl potoli Femke, avertismentul ei şoptit abia auzindu- 
se în urechea lui. Staţi nemişcat până când trece Surabar. Apoi 
mergem la o mică plimbare. 

N-avură mult de aşteptat, căci generalul se apropia. Surabar 
trecu pe lângă ei cu un pas măreț şi cumpănit, iar Femke zâmbi 
când îşi dădu seama că generalul făcuse o mişcare curajoasă 
acceptând mantia îmbrăcat complet în ţinută militară, inclusiv 
cu armură. O precauţie inteligentă, se gândi. Avea să-i înfurie pe 
lorzii conservatori, atrăgându-le şi mai mult atenţia asupra 
mediului din care provenea, dar asta nu putea fi evitat. 

— In regulă, domnul meu, şopti Femke, aplecându-se peste 
umărul lordului Kempten. Acum, să mergem. Vă rog, fără 
mişcări bruşte. Nu vreau să vă înfig ăsta în spate din greşeală; 
ar fi jenant să vă otrăvesc aici. Niciunul dintre noi n-ar dori să se 


întâmple asta, nu-i aşa? 

Lordul Kempten dădu uşor din cap în semn că nu. Îndrumat 
de mâna lui Femke aşezată pe spatele său, ieşi repede din 
rândul de soldaţi şi pătrunse în mulţime. Cei doi se mişcară 
încet prin adunarea de nobili, având grijă să nu facă nimic ce i- 
ar fi putut distrage de la înaintarea generalului Surabar. 

Femke îl ghida pe lordul Kempten spre zona laterală a sălii şi 
gândurile îi alergau. Era la cheremul ei, dar ce ar fi trebuit să 
facă acum cu el? se gândi să-l încuie într-o încăpere până când 
ar putea să i-l predea lui Surabar. Asta ar fi fost soluţia cea mai 
logică, dar Femke ştia că, dacă lordul Kempten avea să 
mărturisească, atunci Surabar nu va arăta milă. Lordul Kempten 
ar muri cu siguranţă, ca şi când l-ar fi otrăvit ea. Surabar era 
cinstit, dar Kempten plănuise să-l asasineze pe viitorul împărat. 
Aceasta era o ofensă capitală. Femke nu voia să mai aibă încă o 
moarte pe conştiinţă. Exista vreo cale de a rezolva asta fără 
vărsare de sânge? 

Zona de lângă peretele lateral al sălii mari era mai puţin 
aglomerată, iar când vocea puternică a Înaltului Preot din 
Shandar se auzi pronunţând frazele de început ale ceremoniei 
de încoronare, mare parte a nobilimii adunate se mişcă mai 
înainte, ca să vadă şi să asculte. Cum oamenii erau atenţi la 
partea din faţă a sălii, era uşor să-l îndrepte pe lordul Kempten 
cu vorbe şoptite înapoi, către cea mai apropiată ieşire. Uşa era 
încuiată. Femke ar fi fost surprinsă dacă nu ar fi fost aşa. 
Generalul Surabar n-ar fi permis azi nicio scăpare evidentă în 
asigurarea pazei. Sigura cale de a ieşi din sală era pe la intrarea 
principală, care era în momentul acela înconjurată de zeci de 
soldaţi. Nu aveau ce să facă. Şi nici nu se punea problema să 
plece înainte de sfârşitul ceremoniei. 

— Domnul meu, o să ne aşezăm cât se poate de aproape de 
ieşirea principală. Vom pleca imediat după ce noul împărat va 
părăsi sala. Vă asigur că nu doresc să vă fac niciun rău. 
Dimpotrivă, de fapt, dar trebuie să discutăm în linişte înainte de 
a vă lăsa să părăsiţi palatul. 

— Ai de gând să mă laşi să plec, Alyssa? N-are nicio logică. 
Credeam că o să mă predai gărzilor. Categoric, eşti plină de 
surprize, tânără domniţă. Cum ai ştiut ce voiam să fac? întrebă 
lordul Kempten într-o şoaptă înfiorată care se auzi destul de 
tare. 


Femke îi făcu semn să tacă fără să-şi mişte buzele şi apoi 
dădu uşor din cap către scena înălţată din capătul îndepărtat al 
sălii. 

— Fiţi atent la ceremonie, domnul meu. Suntem urmăriţi şi nu 
vreau să stârnesc suspiciuni. Să spunem deocamdată că am doi 
ochi şi-i folosesc. Aţi ieşit în evidenţă. Nu voiam să vă risipiţi 
viaţa degeaba. Shandarul are nevoie de domnia voastră şi de 
alţii asemenea. Vom vorbi mai încolo. 

Ultimele comentarii măgulitoare fuseseră rostite cu intenţia 
de a-l ajuta pe lordul Kempten să se relaxeze. Şi avură efectul 
dorit. În timp ce se îndreptau spre spatele sălii, Femke îl zărise 
pe lordul Danar, care îşi făcea loc cu coatele prin mulţime ca să- 
i urmărească. Femke blestemă ca pentru sine neplăcerea 
acestei întâlniri. Danar era uşor de remarcat, pentru că era mai 
înalt decât majoritatea celor prezenţi şi pentru că era singura 
persoană din sală care se uita în mod evident în altă parte decât 
către scenă. Avea nevoie să scape fără alte intervenţii şi 
complicaţii inutile din partea urmăritorului său. 

În timp ce vocea monotonă a înaltului Preot recita 
formalităţile măreţe ale ceremoniei, minutele se dilatau în 
mintea lui Femke şi-i dădeau senzaţia că evenimentul n-avea să 
se mai termine. Şi apoi, dintr-odată, vocea nu se mai auzi. 
Preotul se aplecă, ridică încet diadema simplă a împăratului şi o 
aşeză pe capul lui Surabar, într-un ropot de aplauze. Apoi îi puse 
pe umeri mantia regală, adevăratul simbol al puterii în Shandar, 
şi-i închise catarama ornamentată. De data aceasta aplaudă 
toată lumea, dar nici pe departe cu entuziasm. 

Acum, că-i fuseseră încredințate simbolurile cârmuirii sale ca 
împărat, Surabar ţinu un discurs scurt în care făcu un rezumat al 
înşelăciunilor şi trădărilor lordului vrăjitor Vallaine. 

Împăratul dinaintea lui ascultase prosteşte de sfaturile lui 
Vallaine şi îi încredinţase controlul asupra câtorva legiuni. Lordul 
vrăjitor trimisese o armată numeroasă în Thrandor, susţinând că 
ştia dinainte viitorul, dintr-o viziune pe care o avusese. 
Garantase că armata va pune stăpânire pe capitală, Mantor, cu 
o condiţie: ca forţele shandeze să fie conduse de un anume lord 
Shanier. Vallaine spera că va putea câştiga puterea în Thrandor 
pentru propriile sale interese, dar interpretarea pe care o 
dăduse viziunii sale se dovedise a fi incorectă. Lordul Shanier l-a 
înşelat, iar rezultatul a fost măcelărirea armatei shandeze şi 


căderea în dizgrație al lordului Vallaine. 

Surabar povesti apoi cum Vallaine îl ucisese în secret pe 
adevăratul împărat şi cum îşi schimbase înfăţişarea folosindu-se 
de magie, pentru a-i lua locul, punând astfel pe ascuns mâna pe 
putere în Shandar. Abuzurile vrăjitorului şi ambițiile lui 
disproporţionate au fost trecute în revistă repede, apoi au urmat 
câteva declaraţii generale despre cum intenţiona Surabar să 
vindece unele dintre rănile pe care Vallaine le provocase în 
relaţia cu vecinii lor, thrandorienii. 

— Pacea, spuse el hotărât, este mereu de preferat războiului. 
Războiul ar trebui să fie întotdeauna ultima opţiune, ar trebui să 
fie folosit numai când toate celelalte mijloace de negociere au 
dat greş. Ca soldat cu mulţi ani de experienţă, pot să spun cu 
autoritate că războiul poate aduce câteodată noi teritorii pentru 
imperiu şi poate subjuga popoare, dar durerea şi pierderile 
implicate în obţinerea acestor câştiguri rareori merită preţul 
plătit în vieţi omeneşti. Sper ca domnia mea ca împărat să 
oglindească aceste păreri şi ca Shandarul să prospere sub 
cârmuirea mea ca un imperiu paşnic. 

După discurs urmară aplauze politicoase. Femke simţea că 
printre nobili erau câţiva care răspundeau acestor cuvinte cu 
mai multă căldură decât le-ar fi plăcut să recunoască. Dar, deşi 
Surabar începuse pe o notă pozitivă, va avea nevoie de mai 
mult decât de câteva vorbe pentru a împiedica tentativele 
inevitabile de înlăturare a mantiei de pe umerii săi. 

În sunetul trompetelor, Surabar se retrase prin culoarul de 
soldaţi care se închidea cu precizie în urma lui, realcătuind 
coloana şi mărşăluind afară din sală, după el. Când ultimii 
soldaţi părăsiră sala mare, Femke îl împunse pe lordul Kempten 
să-i urmeze. În loc să se îndrepte spre coridorul principal către 
ieşirea oficială, Femke îl trase pe Kempten într-un pasaj lateral 
şi îl duse în inima palatului. Odată scăpaţi de mulţime, Femke 
încercă uşa de la unul din birourile administraţiei palatului. Se 
deschise. Întrucât toată lumea era cu ochii pe procesiunea 
noului împărat, şansele de a fi deranjaţi aici erau scăzute. 

Odată aflaţi înăuntru, Femke îl invită pe lordul Kempten să ia 
loc, în vreme ce ea se aşeză pe marginea biroului, a cărui 
înălţime făcea ca ea să-l privească de sus pe lord. Era un 
avantaj mic, dar dădea iluzia de autoritate. Avusese ceva timp 
la dispoziţie cât durase ceremonia pentru a pune la cale un 


plan, aşa că Femke trecu direct la atac. Adevărul, sau măcar o 
parte din el, i-ar uşura foarte mult munca. 

— Uitaţi, lord Kempten, să lăsăm deoparte orice gânduri 
neplăcute de a ne răni unul pe celălalt, bine? propuse Femke, 
apăsând degajată cu degetul mare ultimul dinte al pieptănului. 
Un ac ascuţit apăru deodată din celălalt capăt, scoțând un sunet 
metalic. Era bine ca el să vadă că nu minţise. Il puse lângă ea, 
pe birou, şi se aşeză picior peste picior, într-o poziţie relaxată. 

— Sunt sigură că vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă v-aş 
numi trădător. Dacă aş chema gărzile şi aş pune să fiți 
percheziţionat chiar acum, ar găsi o armă. Dacă presupunerea 
mea este corectă, testele vor arăta apoi că această armă este 
otrăvită, la fel ca pieptănul meu. 

— De unde ştii toate astea? N-am mai spus nimănui, nici 
măcar soţiei mele. 

— Nu contează. Ascultaţi-mă. Din fericire, în momentul 
acesta, împăratul pleacă urechea la ce am eu de spus şi sunt o 
mulţime de lucruri despre el pe care nu le ştiţi. Aţi fost nesăbuit 
astăzi. Curajos, dar totuşi nesăbuit. Ar fi o pierdere fără sens să 
renunţaţi la viaţă încercând să-l împiedicaţi pe Surabar să 
devină împărat. Fiul cel mare al domniei voastre creşte repede, 
dar nu e încă pregătit să vă ia locul, domnul meu. Vă rog să nu 
vă mai grăbiţi să faceţi din nou pe martirul. Adevărul este că 
Surabar nu vrea să fie împărat. Nu intenţionează să păstreze 
mantia prea mult. 

— Cum? Şi atunci de ce, pentru numele lui Shand, a luat 
mantia? întrebă Kempten neîncrezător. 

— Încercaţi să priviţi altfel, domnul meu: pe cine v-aţi aştepta 
să vedeţi luând mantia, dacă nu pe Surabar? îl îmboldi Femke. 

— Păi, nu ştiu exact. Sunt câteva Case care ar putea pretinde 
în mod legitim mantia... 

— Exact! îl întrerupse Femke. Mai precis, domnul meu, sunt 
câteva Case Nobile care s-ar tăia între ele în bucăţi pentru a 
pune mantia pe umerii unuia dintre lorzii lor. Ar ieşi o baie de 
sânge. Shandarul are acum nevoie de pace, nu de şi mai multe 
crime. Am suferit pierderi drastice în timpul invaziei neinspirate 
din Thrandor. Ultimul lucru care ne trebuie este să reducem 
numărul Caselor Nobile prin pornirea unui conflict de succesiune 
sângeros. Când generalul Surabar l-a demascat pe trădător, pe 
Vallaine, a decis, pentru binele Shandarului, să preia puterea 


pentru atâta timp cât e necesar ca să restabilească ordinea. 
Apoi va decide care dintre Case este cea mai îndreptăţită să 
pretindă mantia. Din câte am înţeles, odată ce va stabili care 
dintre familiile de nobili are candidatul cel mai merituos şi mai 
capabil, intenţionează să abdice în favoarea persoanei alese. 
Trebuie să recunoaşteţi, domnul meu, că sunt nobili care, deşi 
revendică mantia, ar fi nişte conducători dezastruoşi ai 
Shandarului. _ 

— Da, e adevărat, recunoscu Kempten. Inţeleg logica, dar 
crezi sincer că Surabar va renunţa la mantie? Puterea poate 
deveni un drog care creează dependenţă. 

— Surabar e deja general de câţiva ani, domnul meu. E 
obişnuit să-şi exercite puterea asupra multor oameni. Din câte 
ştiu, n-a abuzat niciodată de această responsabilitate şi e bine 
cunoscut faptul că e un om de cuvânt. Cred că-şi va respecta 
intenţiile până la capăt. A preluat mantia forţat de împrejurări. 
Nu pot să dezvălui mai multe despre circumstanţe, dar vreau să 
vă gândiţi foarte bine la ce am spus. Vă rog, gata cu tentativele 
de asasinat. De asemenea, vă sfătuiesc să păstraţi secrete 
intenţiile împăratului. Surabar va căuta cel mai puternic 
candidat dintre cei care vor apărea. Dacă interveniţi în acest 
proces şi îi daţi la iveală intenţiile, vor fi consecinţe cumplite 
atât pentru domnia voastră şi familia domniei voastre, cât şi 
pentru imperiu. Nu trebuie să spuneţi nimănui. Dacă se 
descoperă că planurile lui părăsesc buzele domniei voastre, 
atunci veţi muri imediat, împreună cu întreaga Casă. Aţi fost 
avertizat, lord Kempten. Acum o să vă conduc înapoi către una 
dintre ieşirile laterale ale palatului. Vă sugerez să-l susţineţi pe 
împăratul Surabar şi să-i încurajați şi pe alţii să facă la fel. Cei 
care vă vor asculta au şanse să beneficieze din plin de asta, mai 
ales dacă fac parte din una din Casele mari. 

După câteva minute, Femke privi cum lordul Kempten iese 
gânditor printr-una din porţile pentru servitori şi fu mulţumită că 
el înţelesese suficient din discursul ei cât să devină prudent. 
Fără îndoială că el simţea o mare uşurare ştiindu-se scutit de 
moartea rezervată trădătorilor. Întâmplarea o să-i rămână 
proaspătă în minte câtăva vreme. Femke îi citise răspunsurile. 
Era convinsă că se va retrage şi-l va urmări pe Surabar o vreme, 
înainte să facă din nou vreo mişcare împotriva lui. Femke va 
trebui să-l informeze pe împărat de riscurile pe care le prezenta 


lordul Kempten, dar era sigură că putea să-l facă să vadă 
beneficiile soluţiei ei. Dacă lordul Kempten îi luase discursul în 
serios, atunci interceptarea lui de astăzi s-ar putea dovedi mai 
importantă pentru viaţa împăratului Surabar, atât timp cât avea 
să se afle la putere, decât ceremonia de încoronare. 


Lordul Danar privi dezamăgit cum lady Alyssa se strecura 
afară din sala mare înaintea lui. Voia să încerce să reia 
conversaţia cu ea, dar, din cauza îmbulzelii, îi era imposibil s-o 
ajungă din urmă. Strecurându-se printre grupuri cât de politicos 
putea, era nevoit să se oprească şi să se ţină ţanţoş, căci 
mulţimea de trupuri se îngrămădea pe coridorul îngust. 
înălțându-se pe vârfuri, încerca să vadă în faţă pe deasupra 
celorlalţi. Pe lady Alyssa n-o zări nicăieri, iar lordul Kempten 
dispăru odată cu ea. 

O zarvă ce cuprindea şi zăngănitul unor arme îl făcu să se 
împingă înainte. Fără să bage în seamă nemulţumirile şi 
protestele, se strecură şi avansă pentru a afla ce se întâmpla. 
Spre surprinderea lui, în curţile din faţa palatului se dădea o 
bătălie în toată regula. Nou învestitul împărat şi soldaţii săi 
fuseseră forţaţi să se retragă şi să se lipească de zidul din faţă 
al palatului. Erau înconjurați şi depăşiţi numeric, dar se părea că 
se ţineau tare printre luptătorii de rând care se agitau în jurul 
lor. 

Niciunul dintre nobili nu avea arme la vedere şi niciunul nu 
părea dispus să-şi scoată arma, chiar dacă o ţinea asupra sa, 
ascunsă. Aproape la fel ca în sala mare, reacţiile nobililor în faţa 
acestei situaţii erau amestecate. Unii se arătau şocaţi de- 
adevăratelea, alţii erau evident mulţumiţi, iar alţii încercau să se 
detaşeze de rebeliunea de moment. Dar niciunul dintre ei nu se 
aruncă în luptă în numele noului împărat. 

Lui Danar îi păsa prea puţin de soarta împăratului Surabar. 
Omul putea să trăiască sau să moară. Vor fi o mulţime de nobili 
pregătiţi să poarte mantia în locul lui. Judecând după 
evenimentele curente, cel puţin unul dintre ei avea de gând să 
preia conducerea. Lui Danar nu-i păsa. Gândurile lui erau în altă 
parte şi era complet dezinteresat de politica momentului. 

„Ce treabă avea Alyssa cu Kempten?”, se întreba el, încă 
uitându-se după ei prin mulţimea de oameni care mai ieşeau 
prin porţile largi din faţa palatului. „Doar nu încuraja o relaţie 


romantică.” Se scutură. „Nu fi ridicol”, îşi spuse hotărât. 
„Kempten nu e genul care să facă asta. E cel mai loial familist 
din câţi există. E primul care condamnă orice infidelitate 
săvârşită de vreunul dintre noi. Şi atunci de ce stăteau atât de 
aproape când vorbeau? Alyssa părea că-l cuprinsese cu braţul. 
Se poate ca ea să prefere compania bărbaţilor mai în vârstă?” 

Danar scrută valurile de oameni şi se uită după rochia ei 
roşie, în timp ce avea grijă să nu fie atras în încăierare. Nu văzu 
rochia nicăieri. Părea că astăzi urmărirea Alyssei se va încheia 
aici. Oricum, se hotărî ca va câştiga pariul, nu de dragul 
rămăşagului în sine, ci pentru că era atras de această tânără 
misterioasă. Aşa cum îl asigurase Sharyll, era o enigmă. Danar 
nu mai fusese niciodată atât de intrigat de o femeie. Prietenii săi 
spuseseră că e o pradă imposibil de cucerit; dar, presupunând 
că n-a fost ucisă în această răzmeriţă ridicolă, instinctele îi 
spuneau că încă mai avea o şansă. 

— Poate că mi-ai scăpat printre degete azi, Alyssa, dar o să te 
găsesc, îşi promise, bombănind în şoaptă. O să te găsesc. 


Capitolul 3 


— Din întâmplare, Reynik stătea chiar lângă împărat când se 
porni atacul. O mulţime numeroasă de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi 
obişnuit, de parcă ar fi fost servitori sau lachei, zăbovea lângă 
porţile palatului, aparent aşteptându-şi stăpânii să iasă din 
clădirea principală. Nimeni nu şi-a dat seama decât după aceea 
că niciunul dintre ei nu purta vreo livrea specifică. 

Sincronizarea atacului a fost exactă. Impăratul era prea 
departe de uşile intrării principale pentru a se putea întoarce 
înăuntru. În momentul în care prima armă a fost scoasă, 
oamenii din legiunea de elită a generalului au şi reacţionat. 

— ÎN FORMAȚIE ÎN SPATELE MEU! strigă comandantul. 

Ordinul veni cât se poate de clar, iar soldaţii strânseră 
rândurile în momentul în care se lansă atacul inamicilor 
deghizați. Nu ezitară deloc. Dacă soldaţii erau surprinşi, nu 
lăsau să se vadă. Cu aceeaşi precizie de care dăduseră dovadă 
şi în timpul ceremoniei, Reynik şi ceilalţi se aşezară într-o 
formaţie în formă de V, cu vârful întărit îndreptat direct către 
atacul inamic. Împăratul şi înaltul Preot erau în siguranţă, 
protejaţi de cele două rânduri. 


Fusese o alegere excelentă, căci grupul de atacatori se 
împrăştie în momentul în care lovi. Mare parte din inamici pur şi 
simplu se răzleţiră şi ricoşară spre partea din faţă a V-ului. După 
câteva secunde, se împrăştiau fără vreo organizare precisă de-a 
lungul liniilor de soldaţi, în grupul de apărare. 

Reynik era poziţionat în interiorul laturii stângi a V-ului, care 
se întindea până la zidul exterior al clădirii principale a palatului. 
Astfel, tot ce putea să facă era să rămână pe poziţie, să 
privească şi să aştepte, în vreme ce masa de atacatori se 
împingea în laturile exterioare ale V-ului. Palmele îi 
transpiraseră, iar inima îi bătea tare în piept, în timp ce confuzia 
din aer era alimentată de zăngănitul armelor izbite una de alta, 
de strigătele de luptă şi de ţipetele celor răniţi sau pe moarte. 
Dintre toate locurile în care ar fi putut să-şi câştige prima 
experienţă de luptă, nu se gândise niciodată că aceasta va avea 
loc pe domeniul palatului imperial. 

Reynik nu era sigur dacă ar trebui să spere că-şi va încrucişa 
sabia cu cea a duşmanului sau dacă acesta va fi pus pe fugă 
înainte de a fi nevoie ca arma lui să fie pătată de sânge. Se 
înghesuiau şi se împingeau pentru a câştiga teren, căci inamicul 
îi îngrămădise înapoi cu toată forţa, dar formaţia în formă de V 
se ţinea tare pe poziţii, iar împăratul se afla în siguranţă, în 
mijloc. 

Din instinct, Reynik se uită peste umăr la împărat, să vadă 
cum reacţiona la acest început violent al domniei sale. In ciuda 
mantiei imperiale, Surabar era general din cap până-n picioare. 
Chipul îi era calm în vreme ce observa scena, iar sabia o ţinea 
trasă, gata să o folosească. Pe faţă nu i se citea nicio urmă de 
şoc sau surpriză. Reynik remarcă doar un interes detaşat, 
profesional. 

Înaltul Preot, dimpotrivă, arăta atât scandalizat, cât şi 
îngrozit. Tinea pumnii încleştaţi pe toiagul de ceremonie aurit, 
pe care îl strânsese cu putere la piept, în semn de alinare. Când 
îl văzu pe preotul înspăimântat, Reynik începu să zâmbească, 
dar abia dacă apucă să schiţeze surâsul, că faţa îi îngheţă pe 
dată. De după colţul clădirii, nu departe de flancul drept, slab 
apărat, apăru un alt grup de bărbaţi, aruncându-se înainte într- 
un atac pe viaţă şi pe moarte. Grupul era compact şi era 
departe de a părea prietenos. 

— Maiestate! strigă Reynik, arătând către duşmanii care se 


apropiau. 

Strigătul său fusese suficient de puternic încât să-i atragă 
atenţia lui Surabar, iar împăratul îşi întoarse capul să se uite în 
direcţia în care arăta Reynik. Nu aveau timp să schimbe 
formaţia. Reynik ştia că ar fi nesocotit un ordin direct dacă şi-ar 
fi modificat poziţia în V, dar flancul drept avea nevoie de întăriri, 
iar flancul stâng rezista şi fără el. 

Noul grup de luptători se izbi de flancul drept, împingând 
imediat linia către interior şi făcând o mică breşă în ea. Câţiva 
bărbaţi pătrunseră printre soldaţi şi îl atacară pe împărat. 
Înainte să ajungă la el, Reynik îi interceptă într-un atac maniacal 
pe cont propriu. Din gâtlejul lui ieşi un strigăt spontan de luptă 
în momentul în care, cu o lovitură de sabie, reuşi să dea lao 
parte lama conducătorului. Fără să-şi piardă avântul, lăsă jos 
braţul şi se aruncă asupra grupului, împrăştiind trupurile ca pe 
popice. 

Contraatacul neortodox distruse simţul coerenţei în grupul 
inamic. Înainte de a avea vreo şansă să-şi revină, Surabar deja 
ucisese doi dintre ei. Nu i se vedea deloc vârsta înaintată în 
loviturile fluide de sabie şi în mişcările rapide. 

Reynik se lovi atât de tare de conducător, încât îşi scăpă 
sabia. Se ridică în picioare, dar n-o văzu nicăieri. Astfel, se văzu 
nevoit să înfrunte câţiva luptători numai cu un pumnal şi cu 
armura de ceremonie, care să-l protejeze. Timp de o fracțiune 
de secundă, se întrebă dacă nu cumva cariera lui militară avea 
să fie cea mai scurtă din familie. Apoi, instinctele de 
supravieţuire preluară din nou controlul. 

Dintr-o singură mişcare, Reynik scoase şi aruncă pumnalul de 
la centură către cel mai apropiat adversar. Deşi el fusese rapid, 
ţinta lui fusese şi mai rapidă. Bărbatul se dădu la o parte din 
calea lamei care străpunse aerul, dar lui Reynik nici că-i păsa. 
Aruncarea fusese totuşi bună la ceva, servise pe moment drept 
diversiune. Reynik îşi urmări pumnalul, lansându-se de-a 
rostogolul prin spaţiul deschis printre duşmani de aruncătura sa. 
Auzi ceva vâjâind în aer şi simţi impactul metalic al lamei în 
timp ce trecea printre cei doi bărbaţi. Dar în urma loviturii nu 
simţi nicio durere, lama fusese respinsă de armura sa. Reynik 
nu stătu deloc pe gânduri şi ţâşni în picioare lângă înaltul Preot. 

Smulse cu putere toiagul de ceremonie din strânsoarea 
acestuia şi se întoarse să-şi întâmpine inamicii cu băţul auriu, 


deja în mişcare în mâinile sale. Toiagul era mai uşor şi mai lung 
decât ar fi preferat Reynik, dar se potrivea perfect nevoilor sale. 
Dacă atacatorii fuseseră surprinşi de primul atac sinucigaş al lui 
Reynik, de cel de-al doilea au fost de-a dreptul şocaţi. Totuşi, 
pentru prima dată în timpul scurtei lupte, tânărul soldat era 
încrezător în şansele sale. 

Reynik primise pentru prima dată un toiag cioplit la vârsta de 
cinci ani şi era expert în luptele cu astfel de arme deja de câţiva 
ani. Tatăl său susţinuse dintotdeauna că în lupte strânse, mai 
ales împotriva mai multor oponenți, toiagul era o armă mai 
eficientă decât sabia. Reynik se încredea în judecata tatălui său 
şi hotărî să demonstreze că avea dreptate. 

Nu era locul pentru mişcări fanteziste. Cu o eficienţă brutală, 
Reynik începu să-i doboare unul după altul pe luptătorii inamici, 
aruncând cât colo săbiile de parcă s-ar fi plimbat printr-o pădure 
şi erau doar crengi în calea sa. Oamenii erau total nepregătiţi 
pentru versatilitatea armei cu două capete, iar Reynik lovea iar 
şi iar, ţintind către părţi vulnerabile ale corpului, rănind şi lăsând 
inconştienţi câţiva luptători, într-o succesiune rapidă. Pe măsură 
ce aceştia cădeau, Surabar înainta repede şi câştiga avantaj. Nu 
le dădea timp nici să respire. Făceau un duo formidabil. 

Incă doi dintre colegii lui Reynik, care se aflau pe flancul 
stâng, observând în cele din urmă breşa, se alăturară 
împăratului în lupta sa împotriva ultimilor doi inamici rămaşi. 
Flancul drept se recuperă repede după impactul iniţial al 
atacului. Calitățile superioare în luptă ale soldaţilor de elită se 
simțeau din plin asupra adversarilor. Deşi erau mai numeroşi, 
atacatorii îşi pierdură curajul când se convinseră că tactica lor 
de surprindere dăduse greş. Lupta nu mai dură mult. Inamicii îşi 
dăduseră seama repede că nu îi vor învinge pe soldaţii experţi. 
Câteva minute mai târziu, erau în plină retragerea. 

— Frumos toiag, Eminenţa Voastră. Îmi cer scuze că l-am 
vopsit, comentă Reynik cu o figură serioasă, înmânându-i 
degajat preotului simbolul ceremonial deteriorat. 

Sfinţia Sa era încă într-o stare puternică de şoc şi nu putu face 
altceva decât să ia toiagul cu o expresie uimită pe faţă. 

— Cum te numeşti, soldat? întrebă împăratul Surabar, fără să- 
şi poată ascunde în întregime amuzamentul provocat de lipsa 
de politeţe a tânărului. 

— Reynik, Maiestate. 


— Mulţumesc, Reynik. Ai luptat bine. 


Femke îşi completă raportul către împăratul Surabar. 
Împăratul nu era convins că eliberarea lordului Kempten fusese 
o mişcare inteligentă, dar o ascultase fără să comenteze. După 
ce se gândi mai atent la problemă, se hotărî să susţină planul lui 
Femke. Era mult mai uşor să monitorizeze activităţile lordului 
Kempten dacă ştia ce fel de ameninţare reprezintă. Rămânea de 
văzut dacă jucase vreun rol în organizarea atacului de după 
ceremonie, dar, având în vedere câţi bărbaţi capturaseră, 
împăratul era sigur că detaliile despre orice fel de implicare vor 
ieşi repede la iveală. 

— Vom vedea cu timpul dacă ai făcut alegerea potrivită, 
spuse, apoi trecu repede la alte treburi. 

Femke nu pomeni nimic în raport despre avansurile lordului 
Danar, subiectul n-avea de-a face aproape deloc cu siguranţa 
împăratului şi era mai bine ca unele lucruri să rămână 
personale. 

— Femke, următoarea ta misiune e în Thrandor. O să mergi în 
calitate de ambasador cu drepturi depline la palatul regal din 
Mantor şi o să începi un proces de pace cu regele Malo. Nu e 
nevoie să-ţi mai spun cât este de importantă această misiune. 
Este vitală pentru viitorul imperiului. 

— În Thrandor! Eu? exclamă Femke. De ce eu, Maiestate? Nu 
ştiu aproape nimic despre Thrandor. Nu am experienţă în 
diplomaţie. Cu siguranţă aveţi la dispoziţie mulţi oameni care 
sunt mult mai potriviţi pentru rolul de ambasador. 

Împăratul zâmbi şi dădu încet din cap. 

— Ai mai multă experienţă decât crezi, răspunse. E adevărat 
că sunt unii care ştiu mai multe despre Thrandor. De asemenea, 
există oameni mai experimentați în diplomaţia internaţională, 
dar posezi aptitudini specializate pe care niciunul dintre aceşti 
oameni nu le mai are. Ai putere de observaţie şi te pricepi de 
minune să citeşti caracterul oamenilor, ştii să scoţi la iveală 
informaţii şi eşti cât se poate de discretă. Mai mult, eşti o 
supraviețuitoare. Am văzut asta de prima oară când ne-am 
întâlnit. L-ai întrecut pe Shalidar, un asasin de vârf, priceput la 
înşelăciuni şi prefăcătorii. Puţini ar putea să se laude cu toate 
astea. Am convingerea că-ţi pot încredința această misiune, 
Femke. Nu mă dezamăgi. 


— O să fac tot ce-mi stă în putinţă, Maiestate. 

— Asta e tot ce pot să cer. Sunt sigur că tot ce-ţi stă în putinţă 
va fi suficient de bun. Cât timp vei fi în Thrandor, aş vrea să faci 
mai mult decât să întinzi o mână pentru împăcare şi pace. Vreau 
să aduni informaţii despre regele din Thrandor şi consilierii săi 
apropiaţi. Orice poţi să afli despre felul în care regele din 
Thrandor îşi conduce ţara va fi folositor în procesele viitoare de 
negociere. Informaţiile despre cum ne-au înfrânt decisiv 
armatele vor fi primul obiectiv pe lista ta, dar orice intrigi şi 
zvonuri de la palat vor fi, de asemenea, folositoare. 

— Înţeleg, Maiestate. Am câteva întrebări practice, dacă se 
poate, zise, încercând să dea impresia că e încrezătoare, când 
de fapt era neliniştită în legătură cu sarcina descurajatoare care 
o aştepta. 

— Sigur că da, spune. 

— Prima întrebare e simplă: când plec? 

— Poimâine, de cum se crapă de ziuă. Cu cât vei porni mai 
repede, cu atât mai bine, răspunse bărbatul. Ai nevoie de câtva 
timp ca să organizezi călătoria, dar trebuie să pleci repede. 
Vreau să ajungi acolo înainte ca thrandorienii să se gândească 
la moduri de răzbunare. Probabil că au pus deja la cale o 
contralovitură, dar simt că e puţin probabil s-o şi aplice. Trebuie 
să te asiguri că ei înţeleg că Vallaine e mort şi că nu intenţionez 
să-i urmez exemplul agresiv. Să pui accent pe trecutul meu. 
Asta o să-i facă să se gândească de două ori înainte să 
contraatace. Vreau să ştie că Shandarul rămâne puternic, dar, 
după schimbarea domniei, politica imperiului este aceea de a-şi 
apăra graniţele şi de a oferi în acelaşi timp posibilitatea unor 
relaţii de prietenie şi comerţ intens. 

Femke dădu aprobator din cap. Va fi bucuroasă să transmită 
un mesaj ca acesta. 

— Voi merge singură, Maiestate, sau voi fi însoţită de o 
delegaţie? 

— Nu, nu singură, dar nu cred că va fi necesară o delegaţie 
completă. O să numesc doi oameni din personalul palatului să te 
însoţească în calitate de servitori şi doi soldaţi care să-ţi asigure 
protecţia. Un grup mai mare ar atrage atenţia şi s-ar mişca prea 
încet. Dacă sunteţi numai cinci, veţi putea călători repede şi nu 
veţi fi percepuți ca o ameninţare. 

— Prea bine, Maiestate. Am o ultimă întrebare. Aţi spus că ar 


trebui să mă prezint cu daruri în faţa Maiestăţii Sale, regele 
Thrandorului. V-aţi gândit la ceva anume sau ar trebui să mă 
ocup eu de asta? întrebă Femke. 

Surabar râse. 

— Nu-ţi face probleme, o linişti el. O să pregătesc eu darurile 
potrivite. Vor trebui să fie substanţiale, dacă vrem să le arătăm 
că imperiul este serios în legătură cu tratativele de pace. O să 
vorbesc la trezorerie să-ţi dea tot ce-ţi trebuie. 

— Mulţumesc, Maiestate, o să merg să-ncep pregătirile. 

Sunt o mulţime de lucruri de făcut. Înainte să devin 
ambasadoare, trebuie să mă asigur că lady Alyssa iese cum se 
cuvine din Shandrim. 

— Duci o viaţă complicată, observă Surabar cu un zâmbet. 
Oricum, această călătorie te va ţine departe de Shalidar o 
vreme. Sper să-l arestez până te întorci sau măcar să-i dau 
suficient timp să-i piară nevoia de răzbunare. 

In sinea ei, Femke simţea că Shalidar nu va renunţa la ideea 
de a se răzbuna pe ea pentru că se amestecase în planurile lui, 
dar asasinul avea un caracter ciudat. Orice era posibil. Un lucru 
era sigur, totuşi: Femke era hotărâtă să-şi ţină garda sus, în 
cazul în care Shalidar ar fi făcut vreo mişcare. 

Acum, că ordinele erau clare, Femke părăsi biroul împăratului 
şi se întoarse la „Potirul de Argint”. Lady Alyssa nu era deloc 
potrivită să fie ambasadoare a Shandarului. Această sarcină o 
va obliga pe Femke să joace un rol cu totul şi cu totul diferit. 
„Ce păcat”, se gândi. Ultimele două zile în pielea capricioasei 
domniţe fuseseră distractive. 

Când ajunse la han, Versande Matthiason se afla în micul 
spaţiu de recepţie. Femke nu se putu abţine să nu se răsfeţe cu 
câteva ultime mofturi, aşa că, înainte să-şi anunţe iminenta 
plecare, îi înnebuni pe hangiu şi pe angajaţii săi cu tot felul de 
nimicuri. Versande reuşi să-şi păstreze calmul atunci când 
Alyssa anunţă că va pleca în curând, dar Femke îşi dădu seama 
după relaxarea trăsăturilor chipului său că era uşurat. Cuferele 
sale nu se vor mai umple cu grămezi de bani, dar era clar că 
Versande simţea că îndurase destul pentru o singură vizită. 

Nu mai avea rost ca Alyssa să rămână la „Potirul de Argint” şi 
Femke nu voia ca plecarea Alyssei din Shandrim să aibă loc în 
aceeaşi zi cu cea a ambasadoarei în Thrandor. Chiar şi o zi 
distanţă era puţin, dar nu prea avea de ales. De vreme ce 


ambasadoarea nu va arăta ca Alyssa, era puţin probabil ca 
cineva să facă legătura. Totuşi, dacă ar pleca în seara asta, ar 
ridica suspiciuni, căci, deşi Alyssa era capricioasă din fire, foarte 
rar se întâmpla să pornească dintr-odată la drum lung. Aşa că 
Femke se mai bucură de o noapte de lux în pielea domniţei 
Alyssa. 

Erau multe de făcut. Alyssa trebuia văzută părăsind oraşul şi 
ideal ar fi fost ca şi ambasadoarea să fie văzută sosind. Cu toate 
astea pe cap, Femke nu-i mai enervă mult pe Versande şi pe 
oamenii săi înainte să se schimbe în haine mai obişnuite şi să se 
strecoare afară neobservată, pentru a-şi vizita câteva dintre 
cunoştinţele din centrul Shandrimului. Avu nevoie de câteva ore 
ca să aranjeze totul aşa cum îi convenea. Femke se întoarse la 
„Potirul de Argint” la lăsatul serii, mulţumită că totul era 
pregătit. 

— V-a căutat un tânăr, doamna mea. A lăsat astea şi m-a 
rugat să vă transmit complimentele sale, împreună cu 
rugămintea de a cina cu el în seara asta, îi spuse Versande în 
timp ce fata intra în holul hanului. 

Bărbatul îi înmână un buchet de flori mic, dar aranjat cu mult 
gust. Împreună cu florile primise şi un bileţel: 


Dragă Alyssa, Îmi pare rău că n-am avut ocazia să ne 
terminăm conversaţia mai devreme. Am putea-o relua, oare, la 
cină? Am să te aştept în sala de mese a hanului la ceasul al 
optulea. 

Al tău, 
Danar 


Femke mormăi uşor. 

— De parcă viaţa n-ar fi şi aşa destul de complicată, bombăni 
ea. 

— S-a întâmplat ceva, doamna mea? întrebă Versande. Pot să 
vă ajut cu ceva? 

— Da, Versande, poţi. Sunt sigură că ai remarcat cine a lăsat 
astea. Lordul Danar va ajunge aici în scurt timp. Şi-a exprimat 
dorinţa de a cina cu mine şi aşteaptă să mă întâlnească în sala 
de mese la ceasul al optulea. Când soseşte, anunţă-l amabil pe 
lordul Danar că sunt indispusă. O să iau o gustare uşoară în 
cameră mai târziu. 


— Da, desigur, doamna mea, încuviinţă Versande, înclinându- 
se încet. Înţeleg pe deplin. 

Femke se îndoi că aşa stăteau lucrurile, dar nu se apucă să 
mai explice. Era de ajuns ca Versande să-l ţină la distanţă pe 
lordul Danar. 

— Încă ceva, Versande. 

— Da, doamna mea? 

— Sub nicio formă să nu-i spui lordului Danar că plec mâine 
dimineaţă. Dacă află, ar putea insista să mă vadă şi nu vreau să 
fiu deranjată în seara asta. Ai înţeles? 

— Da, doamna mea. O precauţie logică, doamna mea. O s-o 
trimit pe Soffi sus imediat, să vadă ce vreţi să mâncaţi. Trag 
nădejde că veţi dormi bine. 

A doua zi de dimineaţă, Femke se trezi devreme şi îşi strânse 
lucrurile. Abia mijiseră zorile când cobori la recepţie să-şi 
plătească nota. Nu o surprinse faptul că Versande era deja 
acolo. Se întrebă dacă omul ăsta dormea vreodată. 

— Bună dimineaţa, Versande. Sper că nu ai avut neplăceri 
aseară, spuse Femke, cât putu de arogant. 

— Nimic care să nu se poată rezolva în linişte, doamna mea, o 
asigură Versande. Lordul Danar a fost un pic... supărat că nu aţi 
putut cina cu el, dar nu a provocat deranj inutil. Presupun că 
vreţi să vă achitaţi nota? 

Femke încuviinţă din cap cu o sclipire ştrengărească în ochi, 
întrebându-se ce o fi însemnat „un pic supărat”. 

— Ei bine, doamna mea, v-am făcut socotelile. Sper că v-aţi 
simţit bine la noi. 

— Da, mulţumesc, Versande. Camera a fost cât se poate de 
adecvată. Tu şi angajaţii tăi aţi fost foarte amabili, răspunse 
fata, făcând eforturi să nu-i spună că de fapt camera fusese 
excelentă şi serviciile n-ar fi putut fi mai bune. 

Totuşi, „cât se poate de adecvată” şi „amabili” erau cuvinte 
de înaltă apreciere venite din partea cuiva ca lady Alyssa. 
Versande nu se simţi ofensat, mai ales la tarifele pe care le 
practica. 

Femke se uită la suma totală şi, fără să clipească în faţa 
preţului exorbitant, începu să numere monedele de aur şi argint. 
În sinea ei, era scandalizată de cât ceruse Versande pentru un 
schimb de cearşafuri, şederea în apartament pentru două nopţi, 
puţină mâncare uşoară şi ceva băutură. Era inclus şi onorariul 


Rikalei pentru rochie, dar Femke era sigură că preţul trecut de 
Versande pe notă era mult umflat faţă de cel pe care avea să-l 
primească Rikala. Femke îl trimise pe Versande sus, ca să-i 
aducă personal genţile, parţial ca un ultim moft din partea 
Alyssei, parţial ca un semn personal de protest faţă de nota de 
plată astronomică. Era hotărâtă să-l exploateze cât se putea 
pentru banii respectivi. 

Femke aranjase ca doi servitori s-o însoţească la ieşirea din 
han. Sosiră cu armăsarii exact la timp, când ceasul bătea de 
şase. Fără să scoată o vorbă, încărcară genţile Alyssei şi îi ţinură 
calul până încălecă. Fără să se uite înapoi, Femke porni la drum, 
lăsându-l pe Versande în uşa hanului, aparent deja uitat. 

Schimbul se petrecu fără probleme. Femke străbătu oraşul 
călare, mergând pe străzile dinspre est, apoi părăsi Shandrimul. 
Într-un punct de întâlnire stabilit dinainte, se întâlni cu altă 
cunoştinţă de-ale ei, care îi aduse haine, o perucă şi machiajul 
pe care îl indicase, împreună cu un cal odihnit. Era uşor să-şi 
schimbe înfăţişarea suficient de mult încât să nu fie recunoscută 
ca Alyssa şi să facă un ocol amplu al oraşului, călare. 

Femke intră din nou în Shandrim prin cartierul de sud şi se 
duse direct către palat. Primi ultima instrucţie în biroul 
împăratului. Acesta adăugă foarte puţine indicaţii la cele din 
ziua precedentă, apoi făcu o trecere în revistă a darurilor pe 
care le alesese pentru regele din Thrandor şi-i spuse numele 
celor care aveau să călătorească împreună cu ea. In final, 
informaţia se dovedi a nu fi pe deplin precisă, căci a doua zi 
dimineaţă, când veni timpul să plece, unul dintre cei doi 
servitori era prea bolnav ca să poată călători şi a trebuit să fie 
înlocuit. Servitorul ales să meargă în locul lui păru şocat de 
întreaga poveste, dar reuşi să se pregătească suficient de 
repede încât întârzierea să fie minimă. 

De vreme ce misiunea era una de durată, Femke se hotărî să 
călătorească sub numele ei adevărat. Soldaţii şi servitorii n- 
aveau de unde să ştie că nu exista nicio ambasadoare shandeză 
pe nume Femke, aşa că era sigură că nu vor demasca o 
impostoare. În plus, astfel era îndepărtată problema de a fi 
mereu concentrată la numele fictiv. După ce înlocuitorul 
servitorului bolnav îşi aşeză bagajele pe calul de povară, se 
prezentară toţi scurt şi Femke îi conduse pe străzile oraşului. 

— Putem să ne cunoaştem cum trebuie în vreme ce călărim, 


spuse pe un ton autoritar. Vom avea timp suficient pentru asta 
până ajungem în Mantor. 

După două săptămâni de drum, Femke reflectă la aceste 
cuvinte cu o strâmbătură. Spioana nu se simţise niciodată 
confortabil pe cal. Deşi era o călăreaţă competentă, nu-i făcuse 
niciodată plăcere şi nu se încumeta prea des. După cinci zile de 
la plecarea din Shandrim, fundul o durea atât de tare, încât 
restul călătoriei deveni o tortură fizică, înrăutăţită de cei patru 
însoțitori ai săi. 

Cei doi soldaţi, Sidis şi Reynik, erau reţinuţi şi se purtau ca doi 
profesionişti. Sidis deţinea rangul de cap de coloană, în timp ce 
Reynik era un umil legionar. Femke îşi formă repede impresia că 
Reynik ascundea o personalitate plăcută sub scutul rece pe care 
îl afişa, dar în faţa lui Sidis nu se va purta altfel decât ca un 
soldat profesionist. Soldatul mai în vârstă era o persoană 
distantă, care n-avea timp pentru civili. Era clar că Sidis nu voia 
să se afle în această misiune. Se simţea ca şi când ar fi dădăcit 
copii, o slujbă nepotrivită pentru un militar cu rangul şi 
experienţa sa. Nu după mult timp, Femke ajunsese să-şi 
dorească să-i poată îndeplini dorinţa evidentă de a se întoarce 
la legiunea sa. 

De parcă reținerea celor doi soldaţi n-ar fi fost de ajuns, 
Femke trebuia să suporte şi ciudăţeniile celor doi servitori, 
Kalheen şi Phagen. Cel care li se alăturase în ultimul moment, 
Phagen, era atât de tăcut, încât ziceai că e mut. In cele din 
urmă, Femke renunţă să mai încerce să-l angajeze pe tânărul 
slăbuţ în vreo conversaţie. In cel mai bun caz, reuşea să scoată 
de la el răspunsuri din unul sau două cuvinte. Părea suficient de 
inteligent şi de capabil, dar era atât de introvertit, încât cele mai 
mari eforturi ale lui Femke de a-l include în conversații dădură 
greş. 

Singura ocazie în care Phagen şi-a oferit serviciile în timpul 
călătoriei a fost atunci când şi-a dat seama că Femke suferea de 
dureri acute din cauza şeii. In seara celei de-a cincea zile, a 
abordat-o discret după ce au aşezat tabăra şi i-a dat o alifie 
pentru posterior. Aceasta îi provocă o senzaţie de amorţire care 
îi făcu atât de bine, încât lui Femke îi dădură lacrimile în semn 
de mulţumire. După asta, deveni mult mai dispusă să-i ierte 
firea reticentă. 

Kalheen era opusul lui Phagen. El avea tot timpul ceva de zis. 


Să-i întrerupi monologurile sau povestirea amintirilor se dovedi 
la fel de greu ca a-l face Phagen să spună mai mult decât „Da, 
doamna mea” şi „Nu, doamna mea”. La început, asta fusese 
bine. Câteva dintre istoriile lui Kalheen erau amuzante - 
evident, mult exagerate, dar au ajutat ca timpul să treacă mai 
repede. Vocea lui joasă era expresivă, iar ritmul şi construcţia 
poveştii dovedeau calităţi care le lipseau multor barzi. Totuşi, 
fiecare istorisire aducea cu sine o alta şi apoi o alta, într-un şir 
nesfârşit. Ceea ce deveni obositor după numai o zi. 

In timp ce Phagen era slab ca un băț, Kalheen era mai 
degrabă grăsuţ. In locurile de popas, Kalheen părea că-şi 
găseşte întotdeauna doar muncile care îl solicitau fizic cel mai 
puţin. Asta nu era o problemă, căci ceilalţi trei bărbaţi, împreună 
cu Femke, erau în formă şi dispuşi să facă lucrurile în locul lui, 
dar după câteva zile, pe Femke începu s-o irite faptul că el evita 
cu neruşinare efortul fizic de câte ori avea ocazia. 

La două zile după ce ieşiseră din Shandrim, tânăra era gata 
să-i sugrume pe toţi însoțitorii ei, dintr-un motiv sau altul. Dacă 
n-ar fi fost atât de importanţi în menţinerea imaginii ei de 
ambasadoare, s-ar fi descotorosit de ei. Totuşi, echipa aceasta 
fusese aleasă special pentru ea şi nu avea timp s-o schimbe, 
aşa că strânse din dinţi şi le îndură ciudăţeniile. 

— Slavă lui Shand! oftă ea când trecură de culmile din nordul 
Mantorului şi văzu oraşul pentru prima dată. Stai un pic, spuse, 
întrerupând intenţionat ultima poveste a lui Kalheen. Să ne 
recapitulăm planul înainte să intrăm în oraş. 

Traseră de frâie şi se uitară la ea. Sidis afişa o expresie de 
plictiseală dezinteresată, Kalheen părea iritat pentru că i se 
curmase istorisirea şi Reynik era atent altundeva. Tânărul soldat 
se tot uita la Sidis, de parcă ar fi aşteptat să-i spună dacă s-o 
asculte sau s-o ignore. Singurul care părea să fie concentrat era 
Phagen. Părea stânjenit de lipsa de politeţe a celorlalţi. Deşi nu 
spuse nimic, o fulgerare de mânie îi străbătu ochii când se uită 
la ei. 

— În regulă, o să fiu scurtă. Când intrăm în oraş, ne 
îndreptăm direct spre palat. Dacă e nevoie, întrebaţi cum se 
ajunge acolo, dar nu vă lăsaţi atraşi în conversații. Pe cât 
posibil, priviţi doar în faţă, trebuie să dăm impresia de disciplină 
şi seriozitate. Nu e nevoie să vă reamintesc că suntem aici în 
numele împăratului, pentru a discuta cu regele acestui ţinut. Eu 


nu sunt singurul ambasador aici. Fiecare dintre noi va trece 
astăzi prin faţa oamenilor din Thrandor, aşa că hai să le arătăm 
că ne aflăm aici cu treburi importante. Sidis, Kalheen şi Phagen 
mă vor însoţi în audiența în faţa regelui. Reynik, dacă ţi se 
permite să ieşi în oraş, aş vrea să mergi să cumperi lucrurile 
despre care am discutat. Vă rog pe toţi să staţi cu ochii larg 
deschişi şi urechile ciulite. Îi vom raporta împăratului tot ce 
putem afla despre aceşti oameni şi despre obiceiurile lor, căci 
vor fi informaţii folositoare. Nu suntem aici într-o misiune de 
capă şi spadă, aşa că nu faceţi nimic nebunesc. E clar pentru 
toată lumea cum trebuie să procedeze? 

Bărbaţii încuviinţară toţi din cap, iar Femke se uită în ochii 
fiecăruia. Toţi răspunseră acestei priviri cu o încredere care o 
mulţumi. 

— Prea bine, să-i facem o vizită regelui din Thrandor. 

Cei doi soldaţi dădură pinteni cailor şi o luară înainte, Reynik 
ţinând steagul alb de pace astfel încât să fluture deasupra lui în 
vântul uşor. Femke era imediat în spatele lor, iar la urmă veniră 
cei doi servitori, care trăgeau după ei cei câţiva cai de povară. 

Thrandorienii au fost surprinşi să vadă oameni din Shandar 
vizitându-le capitala sub semnul steagului alb. Toţi i-au urmărit 
din momentul în care au sosit. Gărzile de la poarta oraşului n-au 
vrut să-i lase pe Femke şi pe ceilalţi să pătrundă fără escortă. 
Au insistat ca Sidis şi Reynik să renunţe la arme înainte să între, 
dar Femke se gândise dinainte la asta. Cei doi soldaţi îşi predară 
săbiile şi arcurile fără împotrivire. Avură parte de o scurtă 
întârziere, cât soldaţii din Thrandor merseră să aducă patru 
bărbaţi călare, care să însoţească grupul din Shandar. 

Drumul final până la palat dură ceva timp. Caii merseră la 
pas, dar oraşul se întindea pe întreg dealul, iar palatul regelui se 
găsea în vârf. Femke nu întoarse capul pe tot parcursul 
drumului, dar era cu ochii în patru şi acumula în minte informaţii 
despre structura oraşului. 

Amplasarea în vârf de deal a acestuia era diferită de cea a 
Shandrimului. Relaţia dintre avuţie şi poziţionarea pe panta 
dealului uşura distincţia de clasă. Pe măsură ce urcau în oraş, 
casele deveneau tot mai luxoase. Femke se întrebă ce părere 
aveau cei din zonele rău famate de această situaţie. Hoţii ar şti 
în care case se găsesc prăzile cele mai mari, dar dacă o patrulă 
ar fi găsit în zonele mai înalte ale oraşului pe cineva care nu-şi 


avea locul acolo, atunci asupra acestuia avea să fie aruncată 
automat vina pentru orice nelegiuire. Nu semăna deloc cu 
Shandrim, unde bogaţi şi săraci trăiau deopotrivă în toate 
cartierele oraşului. In capitala shandeză, oamenii cei mai 
sărmani puteau adesea fi văzuţi plimbându-se pe străzile 
bogaţilor. Structura  Mantorului prezenta avantaje pentru 
menţinerea ordinii, dar lui Femke i se păru ciudată şi 
descurajanta. 

Către vârful dealului, zări trei bărbaţi intrând într-una dintre 
locuinţele mai mari. Pentru o secundă, ar fi putut să jure că cel 
din mijloc era Shalidar. O străbătu un fior, dar imediat îşi veni în 
fire. Şansele ca Shalidar să fie aici, în Mantor, şi să se plimbe 
prin faţa ei erau extrem de reduse. Asemănarea era 
remarcabilă, dar nu putea să fie decât o coincidenţă. Bărbatul şi 
asociaţii săi se strecurară în clădire, iar Femke se certă în sinea 
ei că se speriase aşa uşor. 

— Concentrează-te, Femke, îşi porunci cu asprime. N-ai timp 
pentru prostii. 

Când au ajuns la palat, s-au confruntat cu obişnuitele 
întârzieri administrative. Mai întâi, la poarta principală, gărzile 
regale au insistat să-l cheme pe căpitan înainte să-i escorteze în 
interiorul zidurilor palatului. Când urcară treptele mari, Femke 
se minună de coloanele grandioase ale fațadei. Scările de piatră 
urcau printre două rânduri de arbuşti ornamentali cu diferite 
forme, apoi treceau pe sub nişte panouri cu însemne regale, 
atârnate de bare orizontale sub acoperiş. 

Inainte să urce treptele dintre cele două coloane aflate de-o 
parte şi de alta a intrării principale, o privire aruncată în urmă o 
răsplăti cu o panoramă uimitoare a oraşului întins în vale. 
Contemplarea acestui peisaj fu întreruptă de un om pe nume 
Krider, îmbrăcat imaculat şi odios de formal, care îi întâmpină la 
uşă. Îi puse lui Femke întrebări despre natura vizitei sale, apoi 
insistă ca cele trei mici cufere cu daruri din partea împăratului 
Surabar să fie golite şi cercetate amănunţit. Acestea au fost 
după aceea umplute la loc şi înapoiate. Krider supraveghe totul 
cu precizie maximă, după care le dădu instrucţiuni altor angajaţi 
mai tineri ai casei regale să-i conducă pe Femke şi pe însoțitorii 
săi în săli de aşteptare adecvate. Fata şi ceilalţi profitară de 
ocazie ca să se spele şi să se schimbe din hainele de călătorie în 
ţinute mai formale pentru întâlnirea cu regele. 


Delegaţia shandeză n-a fost scăpată din ochi nicio secundă. 
De când au intrat în Mantor şi până când au ajuns în biroul de 
audienţe al regelui, au fost supravegheați de către cineva la 
fiecare pas. După aceea, Femke îşi dădu seama că nu era 
deranjată de monitorizarea constantă, ci de faptul că niciunul 
dintre chipurile acelea nu zâmbea, nici nu se arăta bucuros s-o 
întâlnească. Femke simţi puţină căldură când se află pentru 
prima dată în prezenţa regelui, dar chiar şi atunci sentimentul 
era supravegheat. 

Majordomul-şef, Veldan, îi escortă pe Femke şi pe cei trei 
aleşi să poarte darurile către biroul de audienţe. Veldan era o 
persoană reţinută, dar nu ostilă. Pentru el, Femke era pur şi 
simplu o altă persoană pe care trebuia s-o recomande regelui. 

— Maiestate, daţi-mi voie s-o prezint pe lady Femke, 
ambasadoare a Shandarului, anunţă Veldan. 

Aşteptarea se terminase, iar stomacul fetei se strânse de 
emoție şi nerăbdare. 

„N-ar trebui să fiu agitată”, îşi spuse încet. „În biroul 
împăratului Surabar intru fără să am reţineri nicio clipă. Nici 
acum nu e altfel.” 

Era altfel, evident, dar Femke îşi controlă sentimentele şi 
zâmbi cu toată prietenia de care putu fi în stare în momentul în 
care intră în biroul regelui. Spre uşurarea ei, acesta îi întoarse 
zâmbetul cu ceea ce părea a fi o bună dispoziţie autentică. 
Regele Malo nu era singur, iar când făcu reverenţa, Femke 
profită de ocazie pentru a scruta încăperea. 

— Bine aţi venit, lady Femke. Intotdeauna ne face plăcere să 
primim un emisar de pace de la vecinii noştri cei mai apropiaţi. 
Ce vă aduce în umilul meu regat? întrebă regele. 

Tonul său era prietenos, plin de căldură presărată cu puţină 
ironie. 

Femke îi studie chipul, care părea binevoitor şi înţelept. 
Regele Malo îşi purta bine vârsta. Părul argintiu desăvârşea 
coroana simplă, din aur. Stătea drept, ochii sclipindu-i de 
inteligenţă. Femke îşi dădu seama că acesta nu era locul potrivit 
pentru minciuni inutile. 

„Un sfătuitor apropiat, două gărzi înarmate la uşă şi un tânăr 
care ar putea să fie fiul regelui, aşezat într-o parte”, remarcă ea. 
„Şi Veldan”, adăugă ea şi încheie astfel lista pe care o făcuse în 
gând, ţinând seama de paşii din spatele ei. 


— Maiestate, Maiestatea Sa Imperială, Surabar, noul împărat 
al Shandarului, vă salută şi vă oferă aceste daruri drept 
despăgubire pentru recenta invazie nejustificată a teritoriului 
suveran al Maiestăţii Voastre. Doreşte să-şi ceară iertare din 
partea imperiului şi să caute o cale de a inaugura o nouă eră a 
comerţului şi a cooperării cu Thrandorul, spuse ea, mânară că 
reuşise ca în voce să i se simtă atât încrederea, cât şi căldura. 
La un semn al fetei, Sidis, Kalheen şi Phagen înaintară şi 
deschiseră cuferele pline de comori pe care le aveau asupra lor. 

Femke observă cu mulţumire cum regele ridică puţin din 
sprâncene, semn că era cu adevărat surprins de conţinutul 
micilor cufere. Crezuse că probabil Krider sau unul dintre ceilalţi 
servitori îi făcuseră o trecere în revistă a conţinutului cuferelor. 
„Dar probabil că nu”, concluzionă fata. „Doar dacă nu cumva 
regele joacă teatru mai bine decât mă pricep eu să citesc 
chipuri.” 

Observă că regele se uită lung la tânărul cu păr bălai care 
stătea într-un capăt al încăperii. O mică înclinare a capului îl 
făcu pe rege să zâmbească. „Mă întreb despre ce e vorba.” In 
mintea lui Femke se derula o mulţime de posibilităţi. „Din acea 
privire, tânărul părea a deţine o poziţie prea înaltă pentru a fi 
fiul regelui. Ar putea oare să fie lordul Shanier, vrăjitorul care 
fusese mai inteligent decât lordul Vallaine şi distrusese armata 
shandeză invadatoare? Dar pare mai tânăr decât mine!” Femke 
ştia că şi ea părea mai tânără de douăzeci de ani, cât avea de 
fapt, doar dacă nu încerca în mod voluntar să-şi ascundă vârsta. 
Poate că la fel era şi cu acest bărbat. „Pare prea tânăr pentru a 
fi o ameninţare, ceea ce-l face cu atât mai periculos”, se gândi. 
Tinereţea se dovedea adesea un mijloc folositor de a induce în 
eroare atunci când trebuia să-şi mascheze abilităţile, aşa că 
simţi o oarecare empatie faţă de tânărul vrăjitor, dacă asta era. 

Cum era ea însăşi o maestră a deghizării, Femke putu să 
aprecieze beneficiile tinereţii aparente a lui Shanier, dar ştia că 
era posibil ca ea să nu vadă adevărata lui înfăţişare. Timp de 
luni de zile, lordul Vallaine îi păcălise pe toţi, inclusiv pe Femke, 
şi-i făcuse să creadă că el e împăratul Shandarului. 

Dacă zvonurile erau adevărate, Shanier avea puteri 
vrăjitoreşti chiar şi mai mari decât cele ale lui Vallaine. Cine ştie 
de ce era în stare? 

— Lady Femke, accept cu bucurie aceste daruri din partea 


împăratului Surabar şi în cel mai scurt timp o să vă dau un 
răspuns în legătură cu propunerea sa de pace. Ultimele luni au 
fost dificile pentru noi toţi, dar Thrandor a încercat dintotdeauna 
să păstreze pacea cu vecinii. Le-aş face un mare deserviciu 
supuşilor mei dacă aş refuza acum o astfel de propunere. Fiţi 
binevenită în palatul meu. Veldan vă va găsi camere potrivite. 
Sunt sigur că sunteţi obosiţi după călătorie şi înţeleg că n-aţi 
avut timp să vă odihniţi după ce aţi intrat în oraş. Mergeţi s-o 
faceţi acum. Vorbim din nou mâine. Mi-ar plăcea să aud mai 
multe despre împăratul Surabar şi aş aprecia şansa de a afla 
despre planurile sale de pace şi comerţ intens. 

— Desigur, Maiestate, răspunse Femke, încă zâmbind. Vă 
mulţumesc pentru primirea călduroasă. Gestul e cât se poate de 
generos, date fiind nedreptăţile recente care vi s-au făcut de 
către poporul meu. Sunt în serviciul Maiestăţii Voastre pe toată 
durata şederii mele aici, deşi mă tem că de data aceasta nu voi 
rămâne prea mult timp. Maiestatea Sa Imperială, împăratul 
Surabar, doreşte să audă răspunsul în legătură cu oferta de 
pace, iar eu trebuie să mă supun. 

Regele Malo înclină din cap aprobator şi îşi ţuguie puţin 
buzele înainte să răspundă. 

— Înţeleg. Şi eu mi-aş dori acelaşi lucru dacă aş fi în locul său. 
Totuşi, pentru moment, fiţi binevenită. Vă puteţi plimba în voie 
prin palat şi prin curţile sale, căci nimeni nu vă va face niciun 
rău în interiorul zidurilor. Totuşi, dacă domnia voastră sau 
vreunul dintre însoțitori doriţi să vă aventuraţi în oraş, atunci 
insist să luaţi o escortă - pentru propria siguranţă, înţelegeţi? 
Printre oamenii mei se află şi cei care au pierdut recent 
persoane dragi. Sângele încă le clocoteşte la gândul răzbunării. 
Să nu le dăm şanse inutile celor care ar putea face ceva 
prostesc dintr-un impuls de nestăpânit. 

— E o măsură de precauţie cât se poate de înţeleaptă, 
Maiestate. Pe mâine, răspunse Femke, făcând încă o dată o 
reverență adâncă, apoi se întoarse şi ieşi pe uşa pe care Veldan 
se grăbi să i-o deschidă. 

Majordomul-şef o conduse în aripa de vest a palatului şi-i 
arătă câteva camere la primul etaj, care erau mai luxoase decât 
tot ce văzuse Femke până atunci. Nici măcar în rolul Alyssei nu 
se bucurase de un apartament ca acesta. 

Zona de locuit era uriaşă, cu scaune şi mese frumoase, 


aranjate în încăpere într-un stil lejer. Ornamente bogate şi 
tablouri splendide împodobeau pereţii, în timp ce podeaua era 
complet acoperită cu un covor moale, gros şi cu modele 
complicate. Se mai aflau acolo două biblioteci înţesate cu multe 
volume legate în piele, o masă de scris şi un şemineu mare. 
înăuntru erau surcele, iar o cantitate generoasă de buşteni era 
aşezată într-o tainiţă special făcută în peretele de alături. 
Lămpile cu ulei, puse atât pe etajerele din colţuri, cât şi pe alte 
suprafeţe disponibile, promiteau că vor da multă lumină în 
timpul serii, iar în cameră se mai observau vaze generoase cu 
flori şi boluri cu fructe, împreună cu alte mici gustări. Dormitorul 
şi băile erau încă şi mai somptuoase. Femke se abţinu cu greu 
să nu râdă când Veldan o întrebă dacă încăperile erau pe gustul 
ei. 

— Sunt cât se poate de confortabile, mulţumesc, Veldan, 
răspunse fata, atentă să-şi păstreze vocea calmă şi chipul 
netulburat. Aş vrea să fac o baie, dacă se poate. Ai putea aranja 
să vină cineva să-mi aducă apă fierbinte, te rog? 

— Nu trebuie adusă, lady Femke. Avem câţiva oameni 
deştepţi în Mantor. Unul dintre ei a câştigat rangul de cavaler 
acum câţiva ani, când a dezvoltat un sistem de pompare a apei 
calde prin ţevi direct în camerele de baie. O să trimit pe cineva 
să pună în funcţiune pompa pentru domnia voastră şi baia ar 
trebui să se umple în câteva minute. 

— Mulţumesc, Veldan. O să privesc procedeul cu interes. 
Dacă această pompă se dovedeşte a fi pe cât de eficientă zici, 
mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe acest cavaler. Crezi că ar accepta 
să monteze o instalaţie şi în palatul imperial din Shandrim? Sunt 
sigură că Maiestăţii Sale Imperiale i-ar plăcea ca personalul 
angajat în palat să nu mai umble de colo-colo cu găleţile cu apă. 

— Cine ştie, doamna mea, cine ştie? spuse Veldan cu un 
zâmbet ironic. Dacă mai doriţi şi altceva, trageţi de sfoara 
clopoţelului din colţ. 

— Încă ceva, te rog, Veldan, adăugă Femke repede, căci 
majordomul se întorsese să plece. Unde sunt cazaţi ceilalţi din 
delegaţia mea? 

— Sunt în anexa de sud, doamna mea. Camerele de oaspeţi 
de acolo nu sunt echipate la acelaşi standard ca acestea, dar vă 
asigur că nu le va lipsi nimic, răspunse Veldan. 

Privind în jur prin camera ei, Femke nu se îndoi de spusele lui. 


— Sunt sigură că vei avea grijă de ei într-un mod admirabil, 
Veldan. Doar că mă gândeam că mi-ar plăcea să mai vorbesc cu 
ei din când în când. Pe parcursul şederii noastre aici, va mai 
trebui să le dau instrucţiuni legate de pregătirea drumului de 
întoarcere, spuse fata cu o voce caldă. Apoi, pe un ton ironic de 
şoaptă conspirativă, adăugă: Mai ales în ceea ce priveşte lista 
de suveniruri de cumpărat. 

— Desigur, răspunse Veldan, evident amuzat de mărturisirea 
ei. Doar sunaţi din clopoțel. Servitorul domniei voastre vă va 
îndruma într-acolo dacă i-o veţi cere. 

— Mulţumesc frumos, Veldan, mi-ai fost de mare ajutor. 

— Cu multă plăcere, lady Femke. 

Veldan plecă, iar Femke se minună din nou de dimensiunea 
căzii uriaşe din marmură, îngropată în podea. Ar fi putut mai 
degrabă să înoate decât să facă o baie, decise, cu un fior de 
nerăbdare. Era surprinsă că ceva atât de greu putuse fi montat 
la un etaj superior, dar cu siguranţă se potrivea în decor. 
Întregul palat fusese împodobit la scară mare. 

Din obişnuinţă, Femke cercetă camerele în căutare de intrări 
camuflate, ascunzători pentru spioni şi căi de scăpare. Spre 
surprinderea ei, nu găsi vreun semn de puncte de 
supraveghere. Ori regelui nu i se părea potrivit să-şi 
monitorizeze oaspeţii, ori punctele de spionaj erau atât de bine 
camuflate, încât ea nu le putea localiza. După ce aruncă încă o 
privire, Femke renunţă la a doua variantă şi ajunse la concluzia 
că reţeaua de spionaj a regelui, dacă ar fi avut, într-adevăr, una, 
nu opera la acelaşi nivel ca în Shandrim. Intriga şi comploturile 
făceau parte din stilul de viaţă shandez. 

Femke fu încântată de rezultatele căutărilor sale. Munca ei 
aici avea să fie mai uşoară. Fără o reţea organizată de spionaj 
de care să se lovească, thrandorienii îi înmânaseră cheile 
palatului şi-i spuseră: „Haide, ia tot ce-ţi trebuie”. 


Reynik era dezamăgit că nu-l întâlnise pe rege. După un drum 
atât de lung, i se părea umilitor să fie exclus de la evenimentul 
principal. Încă nu era sigur dacă făcuse bine că-i atrăsese 
atenţia împăratului Surabar în timpul luptei de după ceremonia 
de încoronare. Muncise atât de mult ca să între în legiunea de 
elită a generalului. Şi acum, când încă nici nu apucase să se 
acomodeze, fusese smuls din rândul trupelor ca să facă pe 


escorta pentru domniţa ambasador. 

Ambasadoarea Femke era o persoană suficient de plăcută. 
Reynik ştia că nu era vina ei că el se afla aici, dar era frustrat 
că-şi începuse cariera în legiunea generalului cu o astfel de 
misiune. Câţiva dintre colegii săi soldaţi îl invidiaseră pentru 
ocazia de a vedea Mantorul. Asta va duce inevitabil la conflicte 
la întoarcere, ceea ce n-avea cum să fie bine, mai ales că era 
proaspăt recrut. Tot ce putea să spere era că din această 
călătorie va câştiga o experienţă care se va dovedi utilă în viitor. 

Sidis fusese un tovarăş de călătorie dezastruos. Din cauza 
bătrânului cap de coloană, cu faţa lui acră, nimic n-avea cum să 
fie distractiv. Reynik era de părere că, dacă Sidis ar fi fost mai 
prietenos, ambasadoarea ar fi fost şi ea o companie mai 
plăcută. Astfel, cele două săptămâni fuseseră o tortură lentă. În 
plus, Sidis nu voise să se antreneze cu armele, aşa că Reynik se 
simţea înţepenit şi nemulţumit. 

Servitorii îl conduseră pe Reynik prin palat până la locul unde 
urma să fie cazat. Palatul era un labirint. Cu siguranţă s-ar rătăci 
pe aici, se gândi posomorât. Totuşi, când se deschise uşa de la 
camera lui, Reynik nu-şi putu reţine un zâmbet. Era mai luxoasă 
decât tot ce cunoscuse în Shandar. „Poate că, până la urmă, 
călătoria asta n-o să fie atât de rea”, se gândi. 


Capitolul 4 


— A plecat? Unde a plecat? 

Lordul Danar era iritat de chipul placid al lui Versande 
Matthiason. Hangiul părea imperturbabil în faţa furiei sale. Ca o 
stâncă la țărm în timpul furtunii, lăsa valurile de mânie să se 
reverse asupra lui şi, dacă mişcarea asta l-ar fi modelat în vreun 
fel, atunci n-ar fi făcut decât să-i netezească trăsăturile feţei. 

— Nu sunt sigur unde a plecat lady Alyssa, domnul meu. Nu e 
treaba mea să le pun întrebări oaspeţilor despre deplasările lor, 
dar am observat că genţile pe care le-a luat cu ea erau pline. 
Dacă ar fi să fac o presupunere, aş spune că a părăsit oraşul şi 
că e în drum spre casă, răspunse calm Versande. 

— A părăsit oraşul! exclamă Danar. 

Ridică atât de mult din sprâncene, încât aproape că îi 
ajunseră până la linia părului şi fiecare trăsătură a chipului său 
expresiv arăta neîncredere. 


— Când a plecat? 

— În dimineaţa asta. Devreme. Îmi pare rău, lord Danar. 
Alyssa fugise din nou de el. Mai întâi reuşise să se sustragă 
eforturilor lui de a o vedea după încoronare. Acum îl făcuse de 
râs în faţa lui Versande. Şi apoi, ca o insultă în plus, umilinţa 
avea să-l mai coste zece seni de aur, când prietenii lui vor 
descoperi că fata a plecat. 

— Ai idee când se va întoarce? întrebă el, cu foarte puţină 
speranţă în voce. 

Versande clătină din cap. 

— Mă tem că nu, domnul meu. Când lady Alyssa a plecat, n-a 
zis nimic despre când va reveni. 

— Asta pare a fi una dintre tendinţele generale ale Alyssei, 
mormăi Danar. A plecat în dimineaţa asta, zici? Atunci, poate că 
aş putea s-o ajung din urmă, adăugă, mai mult pentru sine 
decât pentru hangiu. Mulţumesc, Versande. Dacă mai auzi ceva 
de lady Alyssa, aş fi recunoscător să primesc veşti despre ea. 

— Înţeleg, domnul meu. Dacă aud pe unde este, o să vă trimit 
vorbă. Dacă vă e de ajutor cu ceva, să ştiţi că Alyssa şi servitorii 
săi au luat-o în jos, pe Bulevardul de Est. 

Danar încuviinţă din cap, apoi se întoarse şi ieşi încet din han, 
cu chipul gânditor. Oare se amăgea singur? Chiar stabilise o 
legătură cu Alyssa sau era doar imaginaţia lui? Era obişnuit ca 
femeile să leşine la picioarele lui chiar în clipa când se arăta 
interesat de ele. Era enervant şi totuşi ciudat de reconfortant că 
Alyssa nu se lăsa cucerită atât de uşor. Ar trebui s-o 
urmărească? Nici nu ştia din ce oraş vine, dar cu siguranţă în 
oraşele de pe coastă ar exista câteva femei care corespundeau 
descrierii Alyssei şi rangului său. Ar putea încerca să-i ia urma. 
Dacă i-ar pierde-o pe drum, ar putea întreba în următorul oraş. 
Va fi Alyssa impresionată de insistența lui de a o urmări sau el 
se va dovedi a fi doar o pacoste de evitat? Era o dilemă grea. 
Danar încă n-o cunoştea pe Alyssa suficient de bine încât să 
facă o evaluare echilibrată. 

— Oricum aş proceda, trebuie să mă hotărăsc acum. Dacă 
mai amân mult, îi voi pierde urma, murmură. Se opri şi privi 
tăcut în gol pentru o clipă. N-are rost, trebuie să fac ceva. Dacă 
o las să plece, atunci poate că n-o s-o mai văd niciodată. 

Nu vreau să mă întreb ce-ar fi fost pentru tot restul vieţii. Bine 
sau rău, trebuie să mă duc după ea. 


Străzile erau aglomerate. Se apropia momentul clopotului de 
la miezul zilei. În curând avea să se aglomereze şi mai mult, căci 
oamenii se întrerupeau din muncile lor şi ieşeau să caute de 
mâncare pentru prânz. Mergeau de colo-colo, fiecare în treaba 
lui. Nu era timp de sporovăială, iar cei care se angajau în 
conversații vorbeau în propoziţii scurte. Toată lumea se grăbea 
să facă ceva. Danar se hotărâse, aşa că se amestecă în mulţime 
şi se puse pe treabă. 

Lăsă mesaje pentru prieteni şi rude că va lipsi din oraş o 
vreme, apoi adună câteva obiecte de care avea nevoie în 
călătorie. Nu mai drumeţise prea mult şi n-o făcuse niciodată 
singur. Nu mai campase şi nici nu cunoştea căile pe care urma 
să le apuce. Mai târziu în după-amiaza aceea, când ieşi din 
reşedinţa tatălui său şi o porni pe Bulevardul de Est, bagajele îi 
erau sărăcăcioase, echipamentul, prost ales şi planul, cât se 
poate de neconvingător. Avea o perspectivă îngustă - nu-şi 
dădea seama de neajunsuri şi era concentrat exclusiv pe scopul 
său. 

Când a plecat din Shandrim, vremea era frumoasă, sporindu-i 
iluzia că această călătorie va fi o aventură minunată. Avea un 
cal bun din grajdul tatălui său, o sabie ascuţită şi o grămadă de 
bani. Se simţea pregătit să înfrunte orice. Ironia făcu însă ca în 
momentul în care el părăsi oraşul, îndreptându-se spre est, 
Femke să se întoarcă prin sud. 


Femke era la palatul din Thrandor de două zile când vraja 
luxului se rupse brusc. 

— Doamna mea, doamna mea, spuse Kalheen gâfâind, după 
ce dădu buzna în apartamentul ei fără să anunţe. 

— Unde-ţi sunt manierele, Kalheen? izbucni Femke cu vocea 
gravă, plină de dojană. Slujeşti de destulă vreme încât să ştii că 
nu intri niciodată într-o cameră fără să baţi la uşă, mai ales în 
cea a unei femei. 

Femke era foarte surprinsă că servitorul încălcase un protocol 
atât de simplu. Dacă lui i se părea că putea fi familiar cu ea 
pentru că timp de trei săptămâni călătoriseră împreună, atunci 
Femke era gata să fie dură cu el pentru a elimina imediat astfel 
de păreri greşite. 

— Îmi pare rău, doamna mea, spuse el răsuflând din greu, 
străduindu-se să-şi revină după ce alergase către camera ei. Lui 


Femke îi era greu să-şi imagineze cât de mult alergase Kalheen, 
căci nu cunoştea încă planul palatului. Nu era în formă, deci 
presupuse că nu fugise mult. Promit că o să ţin seama de 
maniere pe viitor, dar acum e prea important ca să mai pierd 
vremea şi cu politeţurile. A avut loc o crimă, doamna mea, aici, 
în palat. 

— O crimă, Kalheen? Cine? întrebă Femke. 

| se ridicase părul ceafă. Instinctul îi spunea că n-aveau să-i 
placă veştile lui Kalheen. 

— Baronul Anton, doamna mea. A fost găsit mort în camera 
lui în dimineaţa asta, dar e ceva şi mai rău de-atăât... 

— Spune repede, Kalheen, ce e? 

— Toată lumea crede că domnia voastră l-aţi ucis, hârâi el. De 
fapt, când spun „toată lumea” nu mă includ şi pe mine, evident. 
Nici Phagen, Sidis şi Reynik nu cred asta, dar thrandorienii zic că 
domnia voastră l-aţi ucis. Un grup de soldaţi vine încoace să vă 
aresteze. De aceea am alergat. Trebuie să fugiţi, doamna mea. 
Acum, trebuie să fugiţi. Dacă vă prind, cine ştie ce vă vor face? 

Era panicat şi vorbea repede, iar cuvintele deveneau şi mai 
greu de înţeles, căci pieptul lat i se înălța şi cobora din cauza 
efortului depus. 

Femke nu se sperie. Inspiră adânc şi numără încet până la 
cinci, în gând. Disciplina funcţiona. 

— Mulţumesc, Kalheen, dar încă nu sunt pregătită să fug, 
spuse calm. N-am săvârşit nicio nelegiuire şi cu siguranţă n-am 
omorât pe nimeni. Am fost aici, în camera mea, toată noaptea, 
deci de ce cred ei că eu sunt de vină? 

— Au găsit broşa domniei voastre în pumnul încleştat al 
baronului şi un cuţit în stil shandez înfipt în pieptul său. Era 
broşa pe care aţi purtat-o ieri la rochia verde. 

— Aşa deci, mai mult declară ea decât întrebă. Să vedem 
despre ce-i vorba, nu? 

Femke se îndreptă spre dormitor, apoi către garderoba uriaşă 
în care îşi atârnase hainele. Rochia verde era pe umeraşul cel 
mai din faţă, unde o aşezase cu o seară înainte, dar nici urmă 
de broşă, iar rochia era uşor ruptă în locul în care bijuteria 
fusese prinsă de material. Cineva smulsese broşa din rochie, dar 
Femke se îndoia că fusese baronul Anton. Cine îi furase broşa 
voia să-i întindă o cursă. Mai rău, când îşi verifică centura 
pentru cuțite, văzu că lipsea un cuţit. Mânerele erau lucrate într- 


un stil shandez greu de confundat. Dacă în urmă cu câteva 
minute ideea de a evada i se păruse prostească, dintr-odată 
părea să fie mult mai bună. 

Femke ştia că n-ar putea niciodată să-şi dovedească 
nevinovăția din interiorul unei temnițe sau, mai rău, atârnată 
într-o spânzurătoare. Dacă fugea, va părea vinovată, dar cel 
puţin va avea libertatea de a-şi căuta adversarul necunoscut şi 
de a încerca să-i descopere motivele. Ştia doar foarte puţine 
despre sistemul juridic thrandorian şi încă şi mai puţine despre 
cum va fi tratat un diplomat străin acuzat de uciderea unui nobil 
de seamă, prieten al regelui. O trecu un fior gândindu-se câte 
variante existau şi decise să nu aştepte să afle. 

— Încuie uşa, Kalheen, îi ordonă. Mi s-a întins o cursă. Ai 
dreptate, trebuie să ies de aici şi nu cred că ajung departe dacă 
o iau pe coridoare. 

Femke fugi în sufragerie şi se duse la fereastră. Deschise 
partea mai mare a ferestrei şi se aplecă în afară o clipă, studiind 
ruta de scăpare pe care o avea în minte. Era una periculoasă. 
Nu se aşteptase să fie nevoită să părăsească în grabă palatul 
thrandorian şi totuşi, din obişnuinţă, apucase să caute toate 
variantele de ieşire. Fusese cea mai bună mişcare pe care o 
făcuse. Nu era pentru prima dată când planurile ei se 
dovediseră folositoare. 

Femke nu cobori imediat pe fereastră, ci se întoarse repede în 
dormitor şi răscoli printre lucrurile ei. Înşfăcă un mic rucsac şi 
aruncă mai multe articole în el. Bani thrandorieni, două 
schimburi de haine, mica ei colecţie de cuțite şi deschizători de 
lacăte, împreună cu o cutiuţă din lemn pentru bijuterii în care îşi 
ţinea provizia de otrăvuri, în flacoane minuscule de metal, bine 
închise, ascunse sub fundul fals. O bătaie puternică în uşa 
sufrageriei făcu ca inima să-i bată puternic în piept. Nu mai 
avea timp. Trebuia să plece. 

Îşi aruncă rucsacul pe umeri, îşi schimbă pantofii de curte cu 
nişte ghete scurte şi fugi pe fereastra deschisă. Rochia nu era 
potrivită pentru genul acesta de activitate, dar acum nu mai 
avea ce să facă. Kalheen o ajută să-şi menţină echilibrul când se 
urcă pe pervaz. Ea se întoarse pentru o clipă. Observă că 
servitorul voinic trăsese deja zăvorul uşii. 

— Încearcă să-i întârzii cât poţi de mult. Aş fi recunoscătoare 
pentru tot timpul pe care mi-l poţi câştiga, şopti fata. 


— O să fac tot ce pot. Mult noroc, doamna mea, răspunse. 

Pervazul era îngust. Rucsacul pe care îl avea pe umeri o 
împiedica să stea cu spatele la perete, aşa că trebuia să se 
deplaseze cu faţa la zid, fără să vadă aproape nimic. Marginea 
rochiei îi fâlfâia în jurul gleznelor şi o distrăgea, căci vântul 
trăgea de material cu degete invizibile. Trebuia să treacă de 
patru pervazuri înainte de ajunge jos. Era îngrijorată să nu fie 
văzută din interior în timp ce le traversa, dar avu noroc. 
Camerele pe lângă care trecu erau toate goale şi, când ajunse în 
punctul din care trebuia să coboare, nu erau semne că cei care 
bătuseră la uşă se uitau deja în afară după ea. 

Femke îşi întinse gâtul să privească peste umăr. Copacul din 
apropiere păruse mult mai aproape de perete când îl văzuse de 
la fereastra apartamentului său. Acum, distanţa dintre pervazul 
pe care se afla şi cea mai apropiată creangă îi dădu senzaţia că 
ar avea nevoie de aripi ca să străbată cu bine golul care le 
despărţea. 

Se opri să se gândească ce opţiuni avea, dar acestea erau 
limitate. Deşi se afla doar la primul etaj, aripa de vest fusese 
construită la scară mare, iar camerele erau extrem de înalte. 
Dacă s-ar fi lăsat să atârne cu mâinile agăţate de pervaz, tot ar 
mai fi avut vreo şase metri până la pământ. De la o aşa 
înălţime, ar fi riscat să-şi rupă un braţ sau un picior. În cel mai 
bun caz, s-ar alege doar cu vânătăi şi durere, dar nici pe 
acestea nu şi le putea permite. 

Ar mai fi fost varianta să continue să meargă pe pervaz, să 
între pe o fereastră şi să spere că poate evita să fie descoperită 
pe coridoare până când va găsi scările pe care să coboare până 
la parter. Dar cu atâţia oameni care o căutau, riscurile implicate 
erau de neacceptat. 

Nu-i rămânea decât să se arunce în copacul din apropiere. 
Nici nu voia să se gândească. Va putea oare sări atât de 
departe? Dacă nu va reuşi să se prindă, va avea o a doua şansă 
cu crengile de mai jos sau îşi va lua prea mult avânt şi acestea 
nu-i vor putea împiedica prăbuşirea? 

Femke nu se temuse niciodată de moarte şi uneori curajul ei 
mergea până la nesăbuire. Ca şi acum. Inchise ochii şi se 
concentră. Pentru o clipă, timpul păru că încetineşte, iar inima 
mai avea puţin şi i se urca în gât, dar se ghemui să-şi ia elan. 
Adrenalina îi curgea în vene, în timp ce corpul i se balansa, 


pregătindu-se pentru salt. Trupul i se înclină, iar Femke sări din 
ghemuire şi se azvârli cu spatele în aer, cu toată puterea de 
care era în stare. Se răsuci la jumătatea saltului şi se întinse ca 
un trapezist care încearcă să apuce bara ce se apropie rapid. 

Săritura îi ieşi perfect. Mâinile îi găsiră creanga la care dorea 
să ajungă, dar, spre groaza ei, aceasta era prea groasă ca să se 
poată apuca aşa cum trebuie. Odată prinsă de cracă, trupul i se 
balansă, dar nu reuşi să se ţină bine şi se lovi cu picioarele de 
copac. Răsucindu-se a doua oară la jumătatea saltului, ca o 
pisică ce se redresează înainte de impact, Femke reuşi să se 
îndrepte cu faţa în jos, tocmai la timp pentru ca trupul ei să se 
lovească de o creangă de dedesubt. Ramura o izbi în plin de-a 
lungul abdomenului, atât de puternic încât simţi cum îi iese tot 
aerul din plămâni. Valul de durere i se răspândi în corp, iar ochii 
i se umeziră. 

Atârnată de creangă, Femke nu avu timp să-şi găsească 
echilibrul. Înainte să-şi revină de pe urma impactului, se 
răsturnă şi căzu cu picioarele înainte. Se apucă disperată cu 
mâinile şi picioarele, apoi reuşi să găsească ceva stabil pe care 
să se sprijine şi îşi restabili echilibrul. Pentru moment, era din 
nou în siguranţă, dar, dacă rămânea prea mult timp expusă în 
copacul desfrunzit, cineva avea să o observe. Trebuia să treacă 
de zidul exterior al palatului şi să între în oraş dacă voia să 
rămână liberă suficient de multă vreme cât să-şi dovedească 
nevinovăția. 

Muşchii abdomenului ei învineţit protestau pe măsură ce 
cobora cu atenție din copac, dar n-avea timp să facă o pauză. 
Când sări de pe creanga cea mai de jos, se auzi un strigăt de la 
fereastra apartamentului său de la primul etaj. Era urmărită. O 
luă la fugă spre zidul exterior, percepând vag ţipete de răspuns 
care veneau de la parter, de undeva din dreapta ei. 

Ajunse la baza zidului. Acesta se înălța imens deasupra ei. La 
prima vedere, părea neted, dar Femke făcuse mai înainte o 
plimbare prin curtea palatului şi ştia că nu era peste tot la fel. 
Erau multe locuri de-a lungul lui cu suficiente crăpături în zidărie 
care să-i permită unui căţărător agil să-l escaladeze fără 
probleme. Trebuia doar să găsească o astfel de zonă, şi asta 
repede. 

Un alt zgomot îi stârni din nou teama care-o cuprinse ca o 
gheară. Femke se întoarse şi, preţ de o secundă, îngheţă. 


Gărzile regale alergau către ea. Se aflau încă la distanţă, dar se 
apropiau repede. Zgomotul care îi dăduse fiori nu venea însă 
dinspre gărzi, ci dinspre câinii imenşi şi fioroşi care alergau 
alături. 

— Stai pe loc, îl auzi pe unul dintre oameni strigând. Opreşte- 
te sau dăm drumul câinilor. 

Femke nu ezită. Acţionă imediat, fugind cât putea de repede 
de gărzile care se apropiau. Era imposibil să nu-i bage în seamă, 
dar se concentră să găsească o porţiune din zid pe care să se 
poată căţăra. Instinctul îi spuse la început că gărzile voiau doar 
s-o păcălească. Era improbabil să dea drumul câinilor, 
asmuţindu-i pe un ambasador. Dar era oare sigură că statutul 
său diplomatic îi va face să se gândească de două ori? Din 
nefericire, se părea că în momentul acesta gărzile nu aveau de 
gând să ia în calcul imunitatea diplomatică. 

Femke uită de durerea provocată de căderea în copac şi 
alergă de-a lungul zidului, binecuvântându-i în gând pe arhitect 
şi pe grădinari că nivelaseră atât de bine peluzele. Găsi exact 
porţiunea pe care o căuta. Sări, îşi înfipse degetele în prima 
crăpătură şi se trase în sus cât putu de departe de pământ. 

Tocmai îşi găsise primul suport bun pe care să-şi sprijine 
piciorul şi se ridica tot mai sus pe zid când două lucruri care îi 
distraseră atenţia se întâmplară în acelaşi timp. Mai întâi, un 
mârâit energic, căci colții unui câine îi zgăriaseră piciorul. O 
durere puternică îi izbucni deasupra gleznei, dar dulăul nu putu 
să se apuce bine şi se desprinse de ea. Animalul avu nevoie de 
un moment ca să aterizeze şi să se lanseze într-un nou atac, 
timp în care un nou acces de disperare o împinse pe Femke să 
se înalțe şi mai sus pe zid. In aceeaşi clipă în care câinele ataca, 
o săgeată de arbaletă se izbi de zid în dreapta ei şi fu 
împroşcată de bucățele de lemn şi piatră. 

— N-o omori, idiotule! strigă cineva. Regele vrea să-i pună 
întrebări. Şi o să-i fie greu dacă e moartă! Repede. Prinde-o 
înainte să treacă de zid. 

Femke ar fi zâmbit dacă n-ar fi strâns din dinţi din cauza 
efortului de a se căţăra. Glezna şi abdomenul o dureau. Ochiul 
drept i se zbătea şi-i lăcrima abundent, căci fusese lovit de o 
bucăţică de piatră când săgeata se zdrobise de zid. Oricum, 
nimeni nu avea s-o mai prindă de partea aceasta a gardului şi o 
veselie puternică puse stăpânire pe ea pe măsură ce se apropia 


de siguranţa temporară. 

Cu un ultim elan, Femke încălecă zidul şi se uită înapoi la 
gărzile care erau acum la baza acestuia. 

— Veniţi jos, domniţă ambasador. Dacă părăsiţi teritoriul 
palatului, n-o să vă mai pot proteja, strigă la ea gardianul pe 
care Femke îl recunoscu ca fiind cel care le ordonase celorlalţi 
să nu tragă. 

Femke se gândi că e probabil cel mai înalt în rang dintre cei 
prezenţi. 

— Să mă protejaţi? Am fost atacată de câini şi s-a tras asupra 
mea şi numiţi asta protecţie? spuse ea râzând. Nu, mulţumesc, 
o să-mi încerc norocul afară. 

— Regele nu vrea decât să stea de vorbă cu domnia voastră, 
insistă gardianul. Vă rog, coborâţi de pe zid. Promit că vă voi 
escorta personal în camera de audienţe. 

— Şi după aceea bănuiesc că mă veţi escorta de asemenea 
din camera de audienţe în temniţă. Nu cred, adăugă ea 
sarcastică. Mi s-a înscenat o crimă. N-am de gând să stau prin 
preajmă şi să văd deznodământul logic al poveştii. Transmiteţi-i 
salutările mele regelui. Spuneţi-i că intenţionez să aflu cine l-a 
ucis pe baron. Când o să am informaţia asta, atunci o să vin să 
vorbesc cu el. 

— Nu faceţi asta, zise gardianul pe un ton de „nu forţaţi 
nota”. 

Femke nu-l băgă în seamă. Se lăsă de partea cealaltă a 
zidului până atârnă doar de vârfurile degetelor, apoi îşi dădu 
drumul. Deşi ateriză uşor şi îşi amortiză căderea printr-o 
rostogolire, şocul lovirii unui trotuar de piatră îi zgudui corpul. 
Durerea o străbătu din cap până în vârful picioarelor, dar ştia că 
n-are timp să-şi îngrijească rănile. 

Porni mai departe şchiopătând, în căutarea unei ascunzători 
pe străzile din apropiere. Simţea cum sângele i se scurge în jos 
pe picior, până în gheată. Nu putea rămâne mult timp în spaţii 
deschise. Gărzile regale vor ieşi în curând în număr mare şi vor 
lua imediat la rând străzile din partea de sus a oraşului. Un 
avantaj era acela că gărzile nu ştiau că era rănită, aşa că se 
aşteptau să fugă mai departe decât intenţiona ea. 

Erau mai puţine străzi în vecinătatea palatului decât în 
Mantor, dar instinctele lui Femke îi spuseră că urmăritorii se 
aşteaptă ca ea să fugă ca un iepure speriat. Nu vor scotoci cu 


prea mare grijă în partea de sus a oraşului. Femke voia ca în 
cele din urmă să se amestece printre oamenii de la poalele 
oraşului, dar pentru moment ar fi fost bucuroasă să-şi găsească 
o ascunzătoare care s-o ajute să scape de primele căutări ale 
urmăritorilor. 

Erau doar puţine reşedinţe dintre care putea alege, căci toate 
erau mari şi aşezate la distanţă una de alta. Casele aveau 
grădini enorme, ceea ce putea fi un avantaj. Şi străzile pustii îi 
erau de folos. Până acum, Femke nu văzu nici ţipenie, ceea ce 
însemna că nimeni n-ar fi putut spune că a zărit-o trecând. 

Dacă stăteai să te gândeşti, era ciudat că în oraşul de jos era 
forfotă la ora asta. Vânzătorii îşi scoseseră probabil deja 
mărfurile, întinse în pieţele de vechituri care se aflau peste tot 
pe acele străzi, strigând şi făcând semne ca să atragă atenţia 
către tarabele lor. Viaţa în oraşul de sus înainta într-un ritm mai 
lent. Cei care locuiau cel mai aproape de palat avea venituri 
sigure sau averi familiale care nu-i obligau să se învârtă de colo- 
colo ca s-o scoată la capăt. Aici, cel mai agitat moment al zilei 
era seara, când bogaţii se adunau ca să se distreze la petreceri 
sau la alte întâlniri. Dimineaţa şi-o petreceau revenindu-şi şi 
strângând după aceste petreceri, dar asta nu însemna că bogaţii 
ignorau ceea ce se întâmpla în jurul lor. Femke ştia că trebuia să 
fie cu băgare de seamă oriunde s-ar fi dus în acest oraş. 

Să între prin efracţie într-o casă ar fi fost şi mai periculos. 

In mod normal, înainte s-o facă, Femke urmărea casa o 
vreme, de preferinţă câteva zile. Comportamentul tipic al 
locatarilor furniza informaţii esenţiale dacă voia să între şi să 
iasă neobservată, dar acum nu avea timp pentru astfel de 
pregătiri. Singura variantă care îi rămăsese era aceea de a se 
ascunde într-o dependinţă. Un grajd sau un atelier, un şopron 
sau un umbrar - oricare ar fi fost bun, oferind o ascunzătoare 
rapidă şi eficientă. 

Din instinct, Femke se opri şi se uită în jur. Simţurile îi spuseră 
că era urmărită de o pereche de ochi şi, deşi hotărî că de vină 
era doar hiperactivitatea acestora, intuiţia îi întări senzaţia că în 
apropiere o păştea un pericol şi mai mare. 

Renunţă să se gândească la asta pentru moment. Orice 
pericol era relativ. Prioritatea ei era să-şi păstreze avansul faţă 
de gărzile regale şi asta nu avea să fie atât de simplu, mai ales 
că şchiopăta. De toate celelalte urma să se ocupe pe drum. 


Riscurile erau inevitabile; acesta nu era decât primul. 

Femke găsi ceea ce căuta la câţiva zeci de metri de zidul 
palatului. O casă impresionantă, cu grădini frumos îngrijite, avea 
alături o mică anexă de aproape patru metri lungime şi doi şi 
jumătate lăţime. Femke se uită din nou repede împrejur, să 
vadă dacă o urmăreşte cineva, sări peste gardul grădinii, care îi 
venea până la mijloc, şi şchiopătă până la uşa micii construcţii. 

Uşa era încuiată, dar asta nu era o problemă. Era simplu să 
deschidă lacătul şi să între înăuntru. Cu o expresie tăcută de 
durere pe faţă, îşi dădu jos rucsacul de pe umeri şi cotrobăi în el 
până găsi un şperaclu potrivit. Tropotitul copitelor care se 
apropiau din direcţia palatului îi dădu o motivaţie în plus să se 
grăbească. Timpul se scurgea repede. Gărzile regale se 
mobilizaseră mai repede decât anticipase. Graba combinată cu 
durerea provocată de răni făceau ca o operaţie simplă să pară 
că durează o veşnicie. 

Femke simţi cum îi curge transpiraţia pe frunte în timp ce se 
chinuia să desfacă mecanismul încuietorii. Ştia că apasă în 
punctul care trebuie, dar încuietoarea nu voia să cedeze. Tânăra 
spioană se găsi într-un moment agonizant de îndoială, pe 
măsură ce caii se apropiau la pas, dar în cele din urmă 
mecanismul rigid al încuietorii cedă şi se deschise cu un hârâit 
moale. Femke descuie repede uşa şi intră. Din fericire, 
balamalele fuseseră unse mai bine decât zăvorul, iar uşa se 
deschise încet, apoi se închise la fel. Câteva momente mai 
târziu, Femke încuie uşa pe dinăuntru şi oftă uşurată. Era puţin 
probabil ca urmăritorii să deschidă uşi încuiate în prima fază a 
căutărilor. 

„Dacă eşti într-o situaţie tensionată, nimic nu poate fi mai rău 
decât o încuietoare neunsă care să-ţi strice ziua”, îl câtă ea pe 
mentorul său şi se gândi cu plăcere la lecţiile pe care le luase cu 
el. Câtă dreptate avusese! Ce ar spune Ferrand dacă ar putea s- 
o vadă acum? Această misiune se arătase de la bun început a fi 
neobişnuită, dar Femke nu putea să nu se întrebe cum o relaţie 
sinceră ajunsese să fie un dezastru total atât de repede. Nu 
existase niciun indiciu că ceva ar fi fost în neregulă. 
Thrandorienii n-o primiseră chiar cu braţele deschise, dar se 
purtaseră civilizat. In puţinul timp pe care îl petrecuse în palat, 
Femke nu observase nimic ce putea sugera că omorul era ceva 
obişnuit în politica thrandoriană. Ferrand ar fi ştiut ce să facă. El 


părea tot timpul că are situaţia sub control, indiferent de 
circumstanţe. Ce anume îi provocase eşecul? Femke încă n-avea 
idee ce se întâmplase cu mentorul ei, iar acesta era unul dintre 
misterele cele mai discutate în Shandar. Nici chiar împăratul 
Shandarului nu ştiuse ce se întâmplase cu spionul său şef, dar 
Femke era sigură că bătrânul său prieten îşi trăise deja ultimele 
clipe. 

Ferrand fusese întotdeauna un excentric în comunitatea 
spionilor. Mulţi dintre aceştia îşi duceau viaţa rămânând cenuşii 
şi anonimi, adunând în linişte informaţii, în fundal. Foarte rar se 
întâmpla ca Ferrand să nu fie în centrul atenţiei. Era un lord 
puternic şi un personaj de frunte în înalta societate shandeză, 
deşi puţini ştiau că era de asemenea un maestru al deghizărilor. 
Timp de mulţi ani fusese cel mai bun spion al împăratului, iar 
Femke fusese norocoasă să-i fie elevă. 

Gândurile acestea melancolice o făcură să ofteze zgomotos. 
Va avea timp de astfel de amintiri odată trecut pericolul care o 
păştea acum. Locul în care se ascundea pe moment era un 
pariu imens. Dacă gărzile regale aveau câini de urmărire, atunci 
nu putea să scape. Adăpostul nu avea o altă uşă prin care ar fi 
putut să fugă, ceea ce era contrar tuturor celor învăţate de ea. 
Câinii de atac care o urmăriseră în interiorul palatului nu 
aparţineau unei rase cunoscute pentru capacitatea de a mirosi 
urmele, deci Femke nu se simţea ameninţată de ei. Totuşi, nu 
ştia ce alte resurse mai aveau gărzile la dispoziţie. 

În adăpost era întuneric, dar nu beznă. Raze mici de lumină 
pătrundeau prin lateralele ferestrei acoperite cu un oblon. După 
câteva minute, Femke simţi că ochii încep să i se adapteze la 
lumina slabă şi căpătă încredere că se poate mişca fără să se 
împiedice din greşeală de ceva. Ar fi dezastruos să facă acum 
vreun zgomot. 

Din câte se putea vedea, adăpostul era folosit atât ca atelier, 
cât şi ca depozit pentru echipamentul de grădinărit. Unelte de 
grădină cu mânere lungi erau aşezate frumos într-un suport în 
dreapta uşii, în timp ce pe un banc de lucru erau expuse o 
mulţime de unelte de tâmplărie, toate înşirate cu grijă în diverse 
cârlige şi rafturi, aflate sub fereastra oblonită din stânga. 

În capătul îndepărtat al micului adăpost stătea la pândă o 
formă ciudată, butucănoasă şi acoperită de umbre, ca un mare 
monstru ghemuit, gata să sară la atac. Femke îngheţă pentru o 


clipă, apoi îşi reveni în simţiri. Singurul lucru de care se putea 
teme aici era să nu fie descoperită de gărzile regale. 

Având grijă să nu facă vreun zgomot, păşi încet către umbră. 
Bâjbâind cu mâinile, îşi dădu seama că era ceva tare, înfăşurat 
într-o cârpă moale şi închisă la culoare. Dintr-odată, îngheţă din 
nou. Auzi pe cineva cum bate la uşa casei, apoi sunetul unor 
ghete care se apropiau pe cărarea din faţa adăpostului. 

Femke auzi vag pe cineva întrebând: 

— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? 

— Bună dimineaţa, domnul meu, căutăm o femeie care a fost 
văzută ultima dată îndreptându-se în această direcţie. E slabă, 
brunetă... 

Femke îşi ţinu răsuflarea. În timp ce-l asculta pe gardian 
vorbind cu proprietarul casei, auzi cum cineva încerca mânerul 
uşii atelierului. Acesta făcu un zgomot puternic, căci persoana 
se hotări să tragă tare de uşă, să verifice dacă era într-adevăr 
încuiată sau numai uşor prinsă sau blocată dinăuntru cu vreun 
obiect. 

Ghemuită la pământ, Femke ridică încet marginea 
materialului din faţa ei şi se forţă să privească în întunericul de 
dedesubt. Pânza acoperea o stivă de cherestea tăiată. Spre 
încântarea ei, în marginea din dreapta era suficient spaţiu încât 
ea să se poată strecura sub material şi să se ascundă de o 
eventuală inspecţie. Abia îndrăznind să respire, îşi răsuci corpul 
şi intră în micul spaţiu. Abia se aşeză, când se auzi un scârţâit, 
iar lumina inundă adăpostul prin fereastra laterală. Persoana 
care încercase uşa fusese suficient de suspicioasă încât să 
smulgă obloanele de lemn ale ferestrei atelierului. Dacă Femke 
nu s-ar fi ascuns, gardianul ar fi prins-o ca pe un şarpe într-o 
groapă. 

— Hei, fii atent! Nu-i nevoie să forţezi obloanele alea, au 
închizători sus şi jos. Sper că nu le-ai rupt. 

— Îmi pare rău, domnul meu, se scuză o voce de bărbat, deşi 
tonul nu reflecta scuzele. Aici nu e nimeni, sergent, spuse 
aceeaşi voce. 

Sunetul paşilor care se retrăgeau o făcu pe Femke să expire 
încet a uşurare. 

— Ei bine, domnul meu, dacă o vedeţi pe ambasadoare, vă 
rog să anunţaţi imediat gărzile regale. Vă sfătuiesc cât se poate 
de serios să nu o abordaţi sau să o reţineţi cu forţa, poate fi 


periculoasă, spuse respectuos sergentul. 

— Da, desigur, domnule sergent, cu siguranţă aşa voi fiice. 
Mult succes cu căutările. 

Femke zâmbi şi îşi schimbă în linişte poziţia până se aşeză cât 
putu de confortabil în spaţiul îngust. Corpul plin de vânătăi o 
durea în multe locuri, dar, pe măsură ce sunetele urmăritorilor 
se îndepărtau repede, Femke îşi dădu silinţa să ignore durerea 
şi se concentră la planificarea următoarei sale mişcări. Primul 
impuls a fost acela de a aştepta lăsarea întunericului. În timpul 
acesta, gărzile vor fi descurajate de căutarea nefructuoasă şi 
vor fi mai relaxate. Cât despre unde ar trebui să meargă mai 
departe, asta nu putea decide. Mintea ei oscila între posibilităţi 
şi le analiza pe fiecare în parte. 

Trecură câteva minute încet şi în linişte, iar Femke începu să 
simtă cum o moleşeală somnoroasă pune stăpânire pe ea. Aerul 
închis şi întunericul de sub pânză îşi făcură vraja, îi amorţiră 
mintea şi încet-încet începu să nu mai ştie de ea, până când un 
sunet brusc o făcu să tresară alarmată. Era zgomotul unei chei 
care se răsucea în încuietoarea uşii atelierului. 

Femke rămase complet nemişcată, rugându-se cu disperare 
ca persoana care intră în atelier să n-o descopere. Se auzi un 
scârţâit uşor, uşa se deschise şi în încăpere pătrunse mai multă 
lumină. După o scurtă pauză, vocea lordului care vorbise cu 
gardienii se auzi moale, dar pe un ton clar: 

— In regulă, domniţă ambasador, poţi să ieşi acum. 


Capitolul 5 


— Am spus că poţi să ieşi acum, repetă vocea, fermă. Nu 
încerca să faci nimic prostesc. Sunt înarmat şi n-am reţineri să 
lovesc o femeie. leşi de sub pânză şi hai în casă, unde putem 
discuta mai confortabil. 

Mintea lui Femke zbârnâia, dar nu putea face altceva decât să 
se conformeze. Lordul o prinsese în cursă. Ar fi putut să-l 
doboare sau să-l ucidă şi să scape din nou, dar asta n-ar face 
decât să-i aducă şi mai multe necazuri. Omorârea unui lord al 
Thrandorului n-ar ajuta-o să-şi dovedească nevinovăția în cazul 
uciderii baronului Anton. Bărbatul ştia că ea se afla acolo, dar nu 
le spusese gărzilor. De ce? Ar fi interesant de văzut ce pune la 
cale, se hotărî. Se va dovedi a fi un aliat neaşteptat? Experienţa 


îi spunea că asta era foarte puţin probabil. Mai degrabă fusese 
îndreptăţită senzaţia ei că se află în pericol în momentul în care 
fugise din palat; în loc să scape de necaz, se băgase direct în 
ghearele lui. 

— Prea bine, domnul meu, aveţi un avantaj asupra mea, 
spuse Femke cu voce scăzută. Vă accept invitaţia. Aveţi cumva 
şi o băutură caldă? Am plecat de la palat în grabă în dimineaţa 
asta şi n-am apucat să-mi termin paharul. A fost cât se poate de 
neplăcut. 

— Sunt sigur că putem aranja să avem un pahar de fiertură, 
spuse bărbatul, lungind cuvintele cu o urmă de amuzament la 
cererea ei nepăsătoare. 

Femke dădu la o parte materialul şi miji ochii către silueta 
întunecoasă din prag. Omul avea înălţime medie, dar, după 
contur, părea supraponderal. Văzu că are mâna pe mânerul unei 
săbii, care era prinsă în talie de o curea. Nu era normal ca lorzii 
să poarte săbiile la ei tot timpul, deci probabil că şi-a luat-o 
după ce plecaseră gărzile. O avea doar ca să intimideze sau 
chiar ştia cum s-o folosească? Robusteţea lui ar fi sugerat prima 
variantă, dar intuiţia lui Femke o făcu să creadă că a doua era 
cea adevărată. La prima vedere, nu părea agil, dar nu putea fi 
sigură că nu fusese un maestru al sabiei în tinereţe. 

Femke se strecură afară din colţul întunecat şi auzi un sunet 
fin pe care îl recunoscu imediat ca fiind acela al destrămării 
pânzelor de păianjen. Păianjenii n-o deranjau în mod deosebit, 
dar simţi cum o străbate un tremur involuntar. În ciuda durerii 
pe care acesta o provocă, ea se scutură energic. lşi trecu 
mâinile prin păr de câteva ori, dar tot simţi o furnicătură pe 
pielea capului, ca şi când s-ar fi mişcat ceva. 

— De asemenea, mi-ar prinde bine şi o baie acum, spuse 
Femke, încercând să păstreze un ton degajat. 

Lordul o ignoră şi se uită în schimb afară, de jur-împrejur, fără 
s-o scape însă din ochi, ca nu cumva să facă vreo mişcare 
bruscă. Femke nu făcu nimic care să-i aducă şi mai multe 
neplăceri. Durerea provocată de numeroasele vânătăi şi 
zgârieturi o împiedica şi să stea în picioare cum trebuie. 
Inţepenise destul în ascunzătoarea strâmtă şi ultimul lucru de 
care avea chef era să fugă din nou. 

— Hai repede. Intră în casă până nu te vede cineva. 

leşi pe uşă cu spatele şi-i făcu semn cu mâna liberă, Uitându- 


se încontinuu după gărzile regale. 

Femke se conformă cât putu de bine şi ieşi clătinându-se în 
lumina zilei. Estimă că stătuse ascunsă mai puţin de o oră, dar 
fusese suficient pentru ca ochii ei să se adapteze la întuneric. 
Ochiul drept era încă foarte sensibil. Îi intrase ceva în el în 
timpul atacului cu arbaleta şi acum îl făcea să-i lăcrimeze în 
lumina puternică. Deşi se chinuia să se concentreze, nu putu să 
nu observe că era plină de sânge pe mâini şi pe haine. 

— Ce nai...? rosti ea. 

— N-avem timp pentru asta acum, domniţă. Hai înăuntru. 
Repede! 

Femke simţi un brânci puternic în spate, se împiedică şi 
aproape căzu pe cărarea scurtă care ducea la o uşă laterală a 
casei mari. Picăturile despre care credea că sunt de transpiraţie 
când încercase să deschidă încuietoarea adăpostului şi apoi le 
simţise şi în căldura de sub materialul care acoperea 
cheresteaua fuseseră şiroaie de sânge de la una sau mai multe 
răni la cap. Deşi nu-şi amintea să se fi lovit, presupuse că se 
tăiase în bucăţile de piatră împroşcate de săgeata arbaletei. 
Rănile la cap sângerează mereu abundent. Femke văzuse 
destule încât să-şi dea seama că şi cea mai mică zgârietură 
putea provoca o sângerare spectaculoasă, dacă se afla în locul 
potrivit. 

— Drace! spuse printre dinţi. Va fi dificil să fugă dacă arăta în 
halul ăsta. Comentariul ei amuzat despre o baie fusese mai 
potrivit decât îşi imaginase. 

Femke intră pe uşă clătinându-se, iar lordul o închise uşor în 
urma lor. Erau într-o bucătărie, deşi nu se vedea niciun angajat. 
Femke se întoarse şi se uită pentru prima dată cu atenţie la cel 
care o luase în captivitate. Omul îi părea cunoscut, deşi când 
Femke îl văzuse în palat nu avea zâmbetul lacom de acum. 

Femke întâlnise mulţi nobili în palat cât timp stătuse acolo. Se 
plimbau mereu în grupuri mici pe coridoare. Regele o 
prezentase scurt la o sesiune a curţii în a doua ei zi acolo, iar ea 
se folosise de ocazie ca să stea de vorbă cu unii dintre ei după 
ce problemele de pe ordinea de zi fuseseră discutate. Să fi fost 
acest bărbat unul dintre cei cu care vorbise? Femke se îndoia. 
Reţinea bine detaliile şi şi-ar fi amintit numele lui dacă i s-ar fi 
adresat mai înainte. 

— Deci, domniţă ambasador, înţeleg că ai avut parte de nişte 


aventuri în palat. Ai întărâtat gărzile regale şi acum bâzâie pe 
aici ca gărgăunii. Mă întreb ce ai făcut de i-ai supărat aşa de 
tare. Eşti dispusă să-mi spui sau va trebui să aştept până mai 
târziu, când voi face o vizită la palat? 

Femke analiză întrebarea preţ de o clipă. Bărbatul ăsta avea 
ceva ce nu-i plăcea. Era dezgustător. O ducea cu gândul la o 
broască umflată, cu un rânjet flămând şi ochi lacomi. Işi imagină 
cum scoate limba repede, o prinde şi o bagă în gură, ca pe o 
muscă. O trecu un fior pe şira spinării. 

— Mi s-a întins o cursă, lord... 

— Conte, de fapt... Contele Dreban, completă nobilul rotofei, 
cu o privire ca de broască şi plină de dispreţ faţă de ignoranţa 
ei. 

— Conte Dreban, se corectă Femke, înclinând din cap în semn 
că-şi recunoaşte greşeala. Mi s-a înscenat o crimă, când de fapt 
eu sunt aici într-o misiune de pace. Situaţia e cu totul şi cu totul 
bizară. 

Contele ridică din sprâncene când auzi de aşa ceva şi miji 
ochii, nesăţios. 

— Crimă? întrebă, cu vocea-i savurând gustul cuvântului pe 
limbă. Nu e vorba de rege, nu? 

— Nu, domnul meu, regele e în viaţă. Baronul Anton a fost 
ucis şi cineva s-a priceput să facă să pară că eu aş fi criminalul. 

Spre surprinderea lui Femke, contele începu să râdă; un râs 
adânc şi încet, care era departe de a arăta amuzament. 

O trecu încă un fior pe şira spinării văzându-l cum se bucură. 
Pentru o clipă, se gândi să încerce să fugă imediat. 

— Baronul Anton! Baronul care avea să fie rege - ucis! Ha, ha, 
ha! Foarte nostim, domniţă, deşi probabil că tu nu apreciezi 
fineţea situaţiei. 

— Nu văd umorul dintr-o crimă, conte Dreban. Mai ales când 
acuzatul sunt eu. 

Contele continuă să chicotească, mulţumit de veştile aduse 
de Femke şi fără să se îngrijoreze de situaţia ei. In cele din 
urmă, îşi veni în fire. Îi zâmbi; broasca ce-şi prinsese musca 
suculentă. Ochii lui albaştri sclipeau de răutate. 

— Nu eşti thrandoriană, domniţă ambasador, spuse misterios. 
Dacă ai fi, ai aprecia frumuseţea poveştii. E destul de simplu. 
Gloriosul nostru rege, Malo, care pentru mine nu e nici glorios şi 
nici demn de a fi rege, nu a făcut nimic în timpul domniei sale 


pentru a ridica Thrandorul din mlaştina obscurităţii. Într-adevăr, 
a eşuat într-atât în îndatoririle sale, încât a neglijat până şi să 
procreeze un moştenitor pentru momentul în care în sfârşit ne 
va face un serviciu şi va părăsi această lume. Lipsa 
moştenitorului a stârnit interesul multora în legătură cu urmaşul 
la tron în eventualitatea morţii regelui. 

— Inţeleg de ce lipsa unui moştenitor evident poate cauza 
nelinişte printre cei pe care poziţia îi face să aspire la tron, 
răspunse Femke, alegându-şi cu atenţie cuvintele. Recent am 
avut şi noi o situaţie similară în Shandar. Baronul Anton era unul 
dintre cei mai puternici pretendenți? 

— Anton? Nici vorbă! pufni Dreban. Nu are... nu avea sânge 
regal deloc. A fost ideea lui Malo să-l pună pe Anton în schema 
pentru tron. Se ştia la curtea regelui de câţiva ani că Malo 
intenţiona să-l numească pe Anton succesorul său. Odată ce ar 
fi făcut asta, dinastia actuală, întemeiată pe linie de sânge, s-ar 
fi sfârşit pentru totdeauna cu moartea lui Malo. Anton şi familia 
sa ar fi fondat o nouă dinastie, iar Malo ar fi fost văzut timp de 
secole ca un trădător de către neamul său. 

— Dar ce spuneţi de victoriile militare recente? Nu le puteţi 
ignora. Credeţi-mă, împăratul Shandarului îl ia foarte în serios 
pe regele Malo. Dacă ne gândim că înainte de a prelua mantia, 
împăratul Surabar a fost un general de prim calibru, aş spune că 
în ultimul an regele Malo i-a readus Thrandorului reputaţia de 
ţară puternică. Sunt surprinsă că nu e universal văzut ca un 
erou. 

— Victoriile militare! scuipă Dreban cu dispreţ. Pot să le ignor 
şi am s-o şi fac. In ambele situaţii a fost salvat de câte un puşti 
de rând, care nu avea în vene mai mult sânge nobil decât un 
şobolan de canalizare. Adevărul este că a fost extrem de 
norocos de ambele dăţi şi ştie şi el asta. Cel mai bun lucru pe 
care l-a făcut Malo pentru Thrandor a fost să nu procreeze un 
urmaş. În felul acesta, una dintre ramurile mai abile ale familiei 
va avea şansa să demonstreze ce înseamnă să fii rege. 

— Presupun că dacă baronul Anton era favoritul regelui la 
tron, asta i-a atras o mulţime de duşmani, spuse Femke 
gânditoare. 

— Aş spune „rivali” mai degrabă decât duşmani, domniţă, 
replică Dreban, deşi expresia de pe chipul său îi contrazicea 
cuvintele. Politica noastră nu e controlată prin vărsare de sânge 


aici, în Thrandor. Viaţa în Mantor nu e barbară. 

— Bine, dacă aşa spuneţi, conte Dreban, dar până acum 
experienţa mea cu oraşul acesta m-ar face să cred altceva. 

— O, mă îndoiesc că uciderea baronului Anton a avut o 
motivaţie politică, răspunse contele. 

— Serios? Cum puteţi fi atât de sigur? întrebă Femke, 
intrigată de certitudinea din tonul lui. 

— La curte am reputaţia de a fi cel mai nemilos dintre nobili şi 
nici chiar eu nu m-aş cobori la nivelul ăsta. Săvârşesc orice act 
necinstit de care am nevoie ca să-mi subminez şi să-mi 
discreditez rivalii, dar n-aş recurge niciodată la omor şi cred că 
niciunul dintre nobilii noştri n-ar fi în stare de tactici atât de 
sângeroase. Ascultă ce-ţi spun, domniţă ambasador, ăsta nu e 
un asasinat politic. 

— Dar dacă nu este politic, atunci cine l-a ucis pe baron? 
întrebă Femke, pe care argumentele contelui n-o convinseseră. 

In Shandar se găsea tot timpul cineva gata să ucidă pentru a- 
şi atinge scopurile. Era un risc al meseriei pentru cei aflaţi la 
putere şi era greu să-ţi imaginezi că Thrandorul era scutit 
complet de acest mod de gândire. 

— Habar n-am. Sunt şi eu curios să aflu, dar în ceea ce 
priveşte restul Thrandorului, răspunsul la această întrebare va fi 
evident. Ambasadorul  nou-venit este elementul implicat 
întâmplător. Bineînţeles că tu ai făcut-o, iar eu mă voi umple de 
glorie pentru că te-am capturat şi te-am adus în faţa justiţiei. 
Cine ştie, asta ar putea să-mi dea un avantaj asupra celorlalţi în 
noua luptă pentru succesiune care se va isca. 

Contele îşi frecă mâinile, privind în gol o clipă şi savurându-şi 
norocul. În acest timp, Femke se gândea intens la această 
întorsătură a lucrurilor. Nu voia să-l rănească pe conte şi să 
ajungă într-o situaţie şi mai complicată şi nu era convinsă că va 
reuşi să scape de el fără să facă asta. Dar contele probabil că n- 
o va duce direct la rege. Dacă ar fi vrut să facă asta, atunci ar fi 
predat-o gardienilor când aceştia au venit şi au bătut la uşă. Nu. 
Dacă înţelesese ea bine cum stau lucrurile, contele Dreban 
urma s-o ţină închisă şi să-l lase pe rege să transpire câtă vreme 
gărzile regale scotoceau prin oraş fără rost. Asta însemna că va 
avea timp să-şi pregătească evadarea. 

Dacă va avea noroc, nu va fi nevoită să plece în împrejurări 
atât de stresante ca atunci când părăsise palatul regelui. 


Presupunerile lui Femke se dovediră corecte, deşi speranţa ca 
nobilul s-o trateze cu respect, dat fiind statutul ei, se dovedi 
nefondată. Contele o forţă, cu sabia îndreptată spre ea, să se 
dezbrace până la lenjerie şi o privi cu o expresie avidă şi lascivă, 
dar nu încercă s-o atingă. Ridică din sprânceană când văzu 
micul arsenal de arme pe care îl avea ascuns pe lângă corp. 
Când Femke rămase îmbrăcată doar în lenjerie, era deja sigură 
că Dreban avea mult mai multe motive să o considere o 
asasină. Dar, chiar dacă gândea aşa, el nu zise nimic. In schimb, 
îi puse lucrurile grămadă pe masa din bucătărie, lângă micul ei 
rucsac. Fără să spună o vorbă, aprinse o torţă de la focul din 
bucătărie şi-i făcu semn să iasă pe o altă uşă. 

— Aţi putea să-mi daţi apă să-mi spăl rănile? întrebă Femke în 
timp ce era îndrumată către nişte scări reci de piatră ce duceau 
într-o pivniţă. _ 

Dar contele nu voi să-şi asume niciun risc. Işi ţinu sabia 
îndreptată către ea până cobori. 

— Nu cred că e necesar. Şi impresia o să fie mai puternică 
dacă te prezint ca o fugară, domniţă, răspunse el. In politică, 
totul ţine de prezentare. 

Femke ajunse la uşa de la baza scărilor şi se opri. Era rece şi 
întunecat, în ciuda luminii torţei care pâlpâia în spatele ei. 
Încuietoarea şi zăvorul erau destul de simple, iar Femke zise 
încet o rugăciune de mulţumire când văzu că nu e decât un 
singur zăvor. Dacă ar fi fost mai multe, s-ar fi aflat într-o 
încurcătură serioasă. _ 

— Deschide uşa, domniţă. Noua locuinţă te aşteaptă. Imi pare 
rău că umila mea casă nu se ridică la nivelul aripii de vesta 
palatului regal, dar va trebui să te mulţumeşti cu asta pentru 
moment, spuse el. 

Femke trase zăvorul şi împinse uşa, care se deschise până la 
jumătate, cu un scârţâit. Păşi înăuntru, apoi se întoarse şi-i 
aruncă nobilului o privire plină de dezgust. 

— Presupun că n-o să mă lăsaţi în groapa asta, spuse. O să 
mor îngheţată imediat. 

— O să-ţi aduc o pătură mai încolo, răspunse Dreban cu un 
rânjet care nu arăta deloc înţelegere. Dacă mă gândesc la 
obiectele din rucsacul tău şi la armele pe care le aveai la tine, 
mi-e greu să cred că eşti o floare ofilită care nu poate îndura 
puţin disconfort. Eşti, fără îndoială, cel mai neobişnuit 


ambasador pe care l-am întâlnit. Aproape că te-am crezut 
nevinovată un timp. Joci bine rolul de victimă inocentă, dar porţi 
cu tine ustensile de asasin bine pregătit. Nu poţi să negi dovezi 
ca astea. Ceea ce nu pot să înţeleg este de ce împăratul 
Shandarului te-ar trimite acum aici. E un moment ciudat ales. O 
să vreau răspunsuri de la tine înainte să te dau pe mâna regelui. 
Răspunsuri adevărate. 

Contele făcu un pas înainte şi o împinse pe Femke în pivniţă 
cu vârful sabiei. Tânăra abia avu timp să se uite în jur în lumina 
tremurândă a torţei, căci Dreban trase uşa şi o închise cu un 
zdrang! puternic, lăsând încăperea cufundată într-un întuneric 
ca de cerneală. Urmă sunetul zăvorului şi zăngănitul cheilor, 
apoi se auzi siguranţa trasă la zăvor. Acel scurt moment de 
lumină fusese suficient să-i domolească lui Femke cea mai 
puternică teamă. Camera nu era goală. Era plină cu o grămadă 
de lucruri vechi, care nu mai erau folosite, dar acolo se aflau 
resurse ample care o puteau ajuta să scape. 

Femke se ocupase deja de partea cea mai dificilă a 
deschiderii uşii. Dreban o făcuse să-şi dea jos hainele, unde 
avea ascunsă majoritatea ustensilelor sale, dar reuşise să 
pitească una dintre acestea în gură când îşi ridicase rochia 
peste cap. 

Avusese dintotdeauna obiceiul de a-şi dosi tot felul de 
ciudăţenii în haine, iar azi, acest obicei dădu roade. li fusese la 
îndemână să prindă mica bobină cu dinţii în timp ce-şi dădea jos 
rochia, apoi s-o ascundă cu limba în interiorul obrazului. Era 
uşor să manipuleze micuța piesă de metal astfel încât firul său 
subţire să se desfăşoare. 

Când Dreban îi ţinuse scurtul discurs în uşa pivniţei, fără să 
fie văzută, Femke introdusese cu degetul mare bobina în 
balamaua zăvorului. Apoi, cu mâinile la spate, trăsese de firul 
bobinei, îl desfăşurase parţial şi îl adusese în pivniţă, în partea 
stângă a uşii. Când va fi pregătită să evadeze, nu va trebui 
decât să prindă capătul firului şi să tragă uşor de el. Firul va 
mişca bucata de metal ataşată, fixată în balamaua zăvorului. 
Era o şmecherie simplă, dar, ca să funcţioneze, trebuia ca 
zăvorul să nu fie înţepenit. Firul, deşi puternic, se putea rupe. 
Femke nu-şi făcea probleme legate de această uşă, căci zăvorul 
făcut dintr-o bucată dreptunghiulară de metal se trăsese uşor 
atunci când îl deschisese ea. Nu avea motive să creadă că va 


merge mai greu când o va face din nou. 

Problema principală era să găsească ceva cu care să deschidă 
încuietoarea. Cum nu avea lumină deloc, Femke trebuia să se 
descurce numai pe pipăite. Era greu să-şi dea seama câte 
ceasul, dar estimă că îi va lua cam o oră să extragă un cui 
potrivit dintr-unul din rafturile de pe perete. La un moment dat, 
un zgomot uşor de dincolo de uşă o făcu să se oprească din 
căutări şi să-şi reia locul în încăpere. Se gândi că poate contele 
aducea pătura pe care o promisese sau mâncare şi ceva de 
băut. Femke rămase lângă uşă şi ascultă timp de mai multe 
minute. Nu mai auzi şi alte sunete. În cele din urmă, ridică din 
umeri şi se întoarse la treabă. 

După ce obţinu cuiul, deschise încuietoarea în mai puţin de 
două minute, dar apoi o închise imediat la loc. Din câte îşi dădu 
seama, era o oră târzie a dimineţii. Gărzile regale probabil îşi 
desfăşurau toate forţele pentru a o găsi. Femke era bine 
ascunsă aici şi nu se grăbea să se arunce înapoi în cursă. 

In schimb, văzu unde se află firul care ducea la balamaua 
zăvorului şi îl aşeză la baza tocului uşii, ca să-l ascundă cât se 
putea de bine. Apoi se puse să aştepte căderea întunericului. 

Era greu să se simtă confortabil, dar Femke găsi ceva care 
semăna cu o carpetă sau cu un covor subţire şi se înfăşură cu 
el, ca să-i ţină de cald. Se ghemui într-un fotoliu vechi şi închise 
ochii ca să se odihnească, dar, în ciuda liniştii şi întunericului, 
somnul nu venea uşor. Durerea provocată de vânătăile de pe tot 
corpul, căpătate în urma căderii în copac, începu să-i revină, 
răspândindu-i-se în corp ca o plantă agăţătoare. Crescând. 
Strângând. Invadând. In comparaţie cu asta, zgârietura de pe 
picior, provocată de colții câinelui, părea a fi doar un pic mai 
mult decât o arsură neimportantă. Femke nu ştia în ce loc se 
tăiase la cap, dar rănile de acolo nu o dureau, aşa că le lăsă în 
pace, de teamă că, dacă le-ar zgândări, ar începe iar să 
sângereze. În cele din urmă, o cuprinse un somn agitat. 

Vise chinuitoare o tulburară pe parcursul întregii zile lipsite de 
lumină. Când, în cele din urmă, se trezi cu o tresărire dintr-un 
coşmar tulburător, nu-şi mai aminti nimic din ce visase. Dar 
ceea ce ştia era că nobilul nu coborâse în pivniţă în timpul zilei. 
Tânăra spioană ştia că dormise iepureşte şi că somnul fragil i-ar 
fi fost deranjat şi de cele mai uşoare zgomote. 

N-avea cum să fie sigură ce oră era, dar instinctul îi spuse că 


afară se lăsase întunericul. Era timpul să se mişte şi să ajungă în 
oraşul de jos, înainte ca Dreban s-o predea regelui. 

Avu nevoie de câteva momente ca să se orienteze în 
întunericul ca de smoală. Când dădu jos de pe ea aşa-zisa 
pătură, începu să tremure. Se furişă de-a lungul încăperii, iar 
podeaua de piatră îi îngheţă picioarele desculţe. Preţ de o clipă, 
nu putu găsi cuiul şi firul. Un atac de panică puse stăpânire pe 
ea, dar îşi recăpătă curajul când le descoperi pe amândouă, 
câteva secunde mai târziu. Femke răsuflă uşurată şi se certă în 
gând pentru că-şi pierduse cumpătul pe moment. 

Cu o uşurinţă venită din experienţă, deschise fără zgomot 
încuietoarea. Luă capătul liber al firului. Simţi cum adrenalina îi 
curge prin vene. Exista întotdeauna pericolul ca un obiect 
neprevăzut căzut pe fir să-i rupă legătura cu libertatea. Spuse în 
gând o rugăciune către orice zeitate care s-ar fi întâmplat să 
asculte, strânse din dinţi şi trase de fir cu atenţie. Recompensa 
fu zgomotul uşor al metalului lovindu-se de metal. Încet - 
incredibil de încet -, Femke trase până când simţi că firul 
cedează, căci mica pană de metal căzu din balama. Tresări când 
aceasta se mişcă şi se lovi de şild cu un zgomot ascuţit care 
păru puternic în liniştea temniţei întunecate. În realitate, 
zgomotul era prea slab ca să se audă până departe. 

Uşa era deschisă, dar Femke ştia că de acum norocul avea să 
joace un rol important dacă voia să aibă parte de o evadare 
curată. Avu grijă să nu deschidă uşa decât până la jumătate şi 
ieşi din pivniţă. Scările se dovediră la fel de întunecoase ca şi 
pivnita, aşa că urcă de-a buşilea, pipăind înainte fiecare treaptă, 
ca nu cumva să se lovească de ceva ce ar putea să facă 
zgomot. Uşa de la capătul de sus al scărilor dădea într-un hol 
care lega bucătăria de ceea ce părea a fi camera de zi 
principală a reşedinţei contelui. Când ajunse sus, de dincolo de 
uşă nu pătrundea niciun strop de lumină, aşa că putea 
presupune că nu era nimeni în holul întunecos. 

Femke încercă mânerul şi descoperi mulţumită că uşa nu era 
încuiată. Următoarele câteva minute vor fi cruciale. 

Imbrăcămintea era prima pe lista priorităţilor, dar dacă ar fi 
fost nevoită să fugă aşa cum era, ar fi făcut-o. Ultima dată îşi 
văzuse hainele în bucătărie. La fel şi rucsacul, aşa că bucătăria 
era primul loc în care trebuia să caute. 

O lumină slabă pătrundea în hol printr-o fereastră mică. Îi 


dezvăluia drumul la fel de bine ca orice altă torţă. Înainte să 
iasă din hol, se opri şi ascultă. Casa era cufundată în linişte. 
Oare Dreban le dăduse liber tuturor servitorilor în ziua aceea, ca 
nu cumva vreunul dintre ei s-o descopere? N-ar fi fost surprinsă. 
Avea un caracter urât, căci nu-şi ţinuse promisiunea de a-i 
aduce o pătură şi nici nu-i dăduse nimic de mâncat şi de băut. 

„Contele s-a gândit să mă prezinte în faţa curţii regale ca pe o 
evadată disperată”, se gândi Femke furioasă. „Când o să aflu 
cine l-a ucis pe baronul Anton, o să dau în vileag şi ce şarpe 
jegos şi prefăcut e el.” 

Din nou, de după uşa de la bucătărie nu pătrundea niciun pic 
de lumină. Nu ezită s-o deschidă. Totuşi, când apăsă pe clanţă, 
ceva împinse uşa şi o forţă să se deschidă către ea. Un obiect 
mare căzu pe podea la picioarele ei, iar pe hol răsună un 
zgomot înfundat. 

Femke sări înapoi şi duse o mână la gură să-şi înăbuşe un 
strigăt, căci atunci când se uită în jos, doi ochi lipsiţi de viaţă o 
priveau la rândul lor. Era contele. Spre groaza lui Femke, lumina 
de afară, ce pătrundea prin ferestrele bucătăriei, o ajută să vadă 
că unul dintre cuţitele sale era împlântat în gâtul lui până la 
plăsele. 

Lordul Danar se întoarse sfârşit înapoi în Shandrim la zece zile 
după ce plecase s-o găsească pe lady Alyssa. Era furios, frustrat 
şi obosit. Danar pornise la drum cu mari speranţe c-o va ajunge 
repede pe tânără şi călărise mult. Cu toate astea, îi pierdu urma 
încă din prima zi. După cele dintâi ore de mers, nu găsise pe 
nimeni care s-o fi văzut sau să fi auzit de ea, ceea ce părea 
ciudat, pentru că Alyssa nu era genul de persoană pe care s-o 
uiţi repede. 

O dată sau de două ori fuseseră unii care, auzind că se oferă 
bani ca recompensă pentru informaţii, pretinseseră că ar fi 
văzut-o. Dar când Danar îi chestionă mai îndeaproape, deveni 
evident că nu încercau decât să-i ia aurul. Alyssa dispăruse fără 
urmă. 

Când îşi dădu seama că-i scăpase, Danar hotărî să meargă 
mai departe cu planul de a se îndrepta către cel mai apropiat 
oraş de coastă şi călări ca vântul şi ca gândul până ajunse acolo. 
Mergea mult, până după lăsarea întunericului, apoi se trezea 
înainte de răsărit în fiecare zi şi continua cu aceeaşi grabă. |n 
cele din urmă, când ajunse la oraşul port Channa, tânărul lord 


descoperi că misterul dispariţiei Alyssei se adâncea tot mai 
mult. 

Niciunul dintre nobilii din Channa nu auzise de o lady Alyssa 
care să se potrivească descrierii pe care o făcea Danar. Se pare 
că exista o lady Alyssa, care era într-adevăr fiica unui bogat lord 
negustor, dar toţi cei cu care vorbise îi spuseseră aceeaşi 
poveste - Alyssa nu era nici frumoasă şi nici nu fusese vreodată 
în Shandrim. Poveştile erau greu de crezut pentru Danar. Ca să 
se asigure, călători s-o vadă pe această Alyssa, în speranţa că 
cei cu care vorbise se înşelaseră. Dar nu era aşa. 

Lordul negustor fu surprins să primească vizita unui 
gentleman care dorea să-i vadă fiica. Niciunul nu mai venise 
până atunci. Danar observă speranţa trecătoare care licări în 
ochii negustorului atunci când el anunţă că doreşte să-i vadă 
fata. Zări, de asemenea, cum această speranţă se stinge când 
întrebă dacă Alyssa fusese recent în Shandrim. 

— Nu, răspunse lordul negustor. Nu prea mai iese nicăieri. 

Danar înţelese de ce atunci când fiica ieşi dintr-un salon să-i 
salute. Sărmana fată era grasă şi nu fusese binecuvântată cu un 
chip drăguţ. Avea părul subţire şi lins şi, în vreme ce unele fete 
îşi mascau defectele prin haine frumoase şi machiaj, părea că 
acestei tinere nu-i pasă. 

Lordul Danar se scuză pentru greşeala pe care o făcuse şi 
plecă. 

— Ce ghinion ar fi să aflu că în tot timpul ăsta Alyssa a fost în 
Shandrim, mormăi Danar în vreme ce-şi mâna calul obosit spre 
centrul oraşului. Pun pariu că eu m-am dat de ceasul morţii pe 
drumuri de ţară, în timp ce ea petrece cu prietenii mei aici, în 
oraş. Cu siguranţă Sharyll şi ceilalţi vor râde pe săturate pe 
seama mea. N-au decât! O să-mi plătesc datoria faţă de Sharyll, 
dar m-aş bucura ca ei să râdă, dacă asta ar însemna că o voi 
vedea din nou pe Alyssa. 

Când a ajuns în centrul oraşului, Danar s-a dus direct la casa 
lui Sharyll, să verifice dacă temerile îi erau întemeiate. Sharyll a 
râs într-adevăr de eforturile zadarnice ale lui Danar. l-a luat şi 
banii, dar cea mai mare insultă a fost aceea că Sharyll nu mai 
auzise nimic de Alyssa de la ceremonia de încoronare. 

Lordul Danar era obosit, cu moralul la pământ şi aproape gata 
să renunţe la căutări - aproape, dar nu chiar. Mai era o ultimă 
pistă pe care nu o încercase. Ultima dată când Danar o văzuse 


pe Alyssa, ea vorbea cu lordul Kempten. Ştia bătrânul nobil 
unde se dusese? se gândi că merită încercat. 

„Dacă bătrânul Kempten nu ştie nimic, o să renunţ pentru 
moment”, îşi promise Danar în gând, îndepărtându-se de casa 
lui Sharyll. „Alyssa trebuie să iasă iar la suprafaţă, deci o să mă 
asigur că toată lumea o să fie cu ochii pe ea. Când o să apară, o 
să fiu prin preajmă ca să aflu mai multe despre ea. Dacă aş 
putea să-mi dau seama ce anume la ea este atât de 
atrăgător...” 

Gândul acesta neterminat îl tachina. Nu putea să-şi dea 
seama ce avea Alyssa în plus de era dispus să facă atâtea ca s-o 
vadă. Tânăra era atrăgătoare fizic, dar nu mai mult decât 
numeroase alte domniţe de la curte. Flirtase cu multe femei a 
căror înfăţişare fusese mai plăcută. Avea ceva, o calitate de 
nedefinit, care îl făcea să vrea s-o cunoască mai bine. Poate 
pentru că Alyssa era greu de cucerit? Sau oare tânăra nu era cu 
adevărat deranjată de interesul pe care i-l stârnise? Era atât de 
greu de zis. Ambele ar fi fost reacţii noi în ceea ce-l priveşte pe 
Danar şi fiecare dintre ele îl atrăgea prin prospeţime. 

Danar era sigur ca dorea s-o revadă. Încercă să se convingă 
că nu voia decât o şansă să-i exploreze caracterul, dar în 
adâncul inimii recunoscu faptul că era doar un pretext care 
ascundea motivații mai adânci. Dar acum motivaţia nu era 
relevantă. Nu putea să progreseze dacă n-o găsea, iar asta se 
dovedea a fi mult mai dificil decât anticipase. 


Capitolul 6 


— Casa lordului Kempten era mare şi impunătoare. În 
general, clădirile shandeze nu erau deosebite, căci arhitecţii 
preferau modelele practice. Chiar şi printre nobili, erau puţini cei 
care risipeau timp şi bani cu faţade frivole şi fanteziste care nu 
aveau niciun scop. Excepţia, desigur, era palatul imperial, dar 
asta era o chestiune de mândrie. Nu se putea ca imperiul să fie 
condus dintr-o clădire pătrată din cărămidă, lipsită de suflet, 
indiferent cât de practic ar fi fost. De aceea, palatul fusese un 
proiect desfăşurat de-a lungul mai multor generaţii de pietrari, 
cei mai buni din ţinut, iar silueta şi frumuseţea sa dominau zona 
centrală din Shandrim. 

Danar întinse mâna şi sună la clopoţelul de aramă aşezat într- 


o scobitură în zidul din dreapta uşii principale. Puse clopoţelul la 
loc şi zâmbi gândindu-se câţi clopoței fusese nevoit lordul 
Kempten să-şi procure în timpul vieţii. În ziua de azi, majoritatea 
nobililor renunţase la tradiţia clopoţeilor şi decisese să-şi pună 
în loc ciocănele frumos ornamentate. Şi asta din cauza unei 
perioade în care colecţionarea clopoţeilor de la uşi devenise o 
modă în cultura tinerilor de rând şi nobili deopotrivă. 

Provocarea consta în dobândirea unora dintre cei mai „dificili” 
clopoței, ceea ce îi făcea cu atât mai râvniţi. Danar îşi aminti 
câteva dintre propriile sale aventuri. Îşi amintea în mod deosebit 
de bătaia pe care o primise de la tatăl său când fusese prins 
încercând să-l uşureze pe lordul Vittara de clopoţelul său nou- 
nout la doar câteva minute după ce bătrânul năzuros îl aşezase 
la uşă. Pedeapsa fusese dureroasă, dar nu-l împiedicase să se 
întoarcă a doua zi şi să-şi adauge clopoţelul la colecţie. 

Uşa de la casa lordului Kempten se deschise. O servitoare 
într-o rochie simplă, maro, îl salută politicoasă pe Danar, 
invitându-l să nu mai stea în frig, ci să vină înăuntru. Danar 
răspunse bucuros propunerii şi îi mulţumi, trecând pragul. Şi 
mai multe amintiri îi veniră în minte pe măsură ce privea 
tablourile, ornamentele şi steagurile de luptă vechi, care 
decorau pereţii holului de la intrare. Mai fusese aici înainte, o 
dată, cu tatăl său, în urmă cu mai mulţi ani. Nimic nu se 
schimbase, absolut nimic. Întregul hol era exact aşa cum şi-l 
amintea. 

— A, tinere lord Danar, ce plăcere neaşteptată! exclamă 
lordul Kempten când intră în hol pe o uşă laterală. Bătrânul lord 
se apropie şi îi întinse mâna, aşa cum se salutau cei de rang 
egal, ceea ce îl surprinse pe moment pe Danar, căci era obişnuit 
ca tatăl său să-l trateze tot ca pe un puşti. Vino, să servim 
împreună nişte tocană. Tocmai am cerut să se facă o oală 
proaspătă şi, după cât eşti de roşu la faţă, bănuiesc că afară e 
frig. O picătură de ceva cald va fi, fără îndoială, binevenită. 

— Mulţumesc, lord Kempten, sunteţi foarte amabil, răspunse 
Danar, sincer surprins de primirea bătrânului. Şi-l amintea pe 
Kempten ca pe un bătrân cu faţa acră, care n-avea timp de 
discuţii cu tinerii şi rareori spunea ceva de bine despre cineva. 
La ceremonia de încoronare afişase chipul său morocănos 
dintotdeauna. Căldura asta era suspicios de neobişnuită pentru 
firea sa. 


Lordul Kempten îl conduse într-o sufragerie unde lady 
Kempten stătea într-un fotoliu confortabil, cu un goblen în poală 
şi o cutie deschisă, plină cu mosorele de aţă, pe o măsuţă 
alăturată. Pe o alta se afla o tavă cu o oală de tocană fierbinte, 
două căni goale şi un borcănaş de îndulcitor. Danar se înclină 
către lady Kempten şi începu să se scuze că îi întrerupsese în 
timpul de relaxare, iar în acest timp o altă servitoare intră cu o a 
treia cană şi începu să toarne fiertura. 

— Nu-ţi face probleme, Danar, chiar deloc, spuse graţioasă 
lady Kempten, punându-şi goblenul deoparte şi făcându-i semn 
să se aşeze într-unul dintre fotoliile moi din apropiere. Ne 
bucurăm întotdeauna să avem musafiri. Mă tem că toţi tinerii 
noştri sunt în oraş momentan, au de rezolvat o treabă sau alta. 
Pe care dintre ei voiai să-l vezi? 

— De fapt, doamna mea, doream să stau un pic de vorbă cu 
lordul Kempten, dar mi-ar plăcea să vă ţin companie la o cupă 
de fiertură mai întâi, răspunse el cu un zâmbet uşor jenat. 

— A, o discuţie între bărbaţi, nu? spuse ea, făcându-i cu 
ochiul. N-o să te stânjenesc. Ai vrea să fii singur cu soţul meu 
câteva minute? Mi-e uşor să găsesc ceva de făcut, dacă preferi 
să plec. 

— Prostii, dragă, sunt sigur că nimic din ce ar putea spune 
lordul Danar n-ar fi nepotrivit pentru urechile tale, interveni 
hotărât lordul Kempten. Nu-i aşa, tinere? 

— Păi... începu Danar ezitant. 

— Nu-l forţa, iubitule. Dacă îi este mai comod să vorbească de 
la bărbat la bărbat, atunci pentru mine nu e nicio problemă să 
vă las singuri câteva minute. 

— Mulţumesc, lady Kempten. Vă apreciez înţelegerea. Promit 
că n-o să răpesc decât un moment sau două din timpul soţului 
domniei voastre. 

Lady Kempten termină de turnat tocana, apoi îşi luă cana şi 
ieşi în linişte, cu un zâmbet blând pe chip. Danar spera din 
suflet că lordul Kempten nu era implicat în vreun fel de relaţie 
extramaritală cu Alyssa. Lady Kempten părea o soţie minunat 
de mulţumită, iar Danar nu-şi putea imagina cum ar fi ca ea să 
audă că lordul are o aventură. 

— Să vedem, Danar, despre ce e vorba? îi faci curte vreuneia 
dintre fetele noastre? In cazul acesta, soţia mea e mai mult 
decât în stare să reziste la astfel de veşti... începu Kempten, 


puţin iritat de plecarea soţiei sale. 

— Nu, nu, domnul meu, nimic de genul acesta. Voiam să vă 
vorbesc despre tânăra cu care eraţi la ceremonia de încoronare 
acum două săptămâni, îl întrerupse Danar repede, vorbind încet 
şi pe un ton conspirativ. 

— Lady Alyssa? întrebă Kempten, fără să-şi coboare vocea 
câtuşi de puţin. Ce-i cu ea? 

— Ei bine, domnul meu, continuă Danar, stânjenit de 
îndrăzneala bătrânului. Mai întâi voiam să vă întreb ce... adică... 
păi, stăteaţi foarte aproape de ea la ceremonie şi mă întrebam 
dacă nu cumva... 

— Ha, ha, ha... izbucni puternic lordul Kempten la tentativa 
firavă a lui Danar de a deschide subiectul relaţiei dintre bătrân 
şi tânăra domniţă. Crezi că eu şi Alyssa... ha, ha, ha! 

— Bine! spuse Danar oftând zgomotos, înroşindu-se la faţă de 
stânjeneală. Bănuiesc că asta răspunde la întrebare. Dar una şi 
mai importantă pentru mine, totuşi, este dacă ştiţi unde o pot 
găsi pe lady Alyssa. O caut de aproape două săptămâni şi nu e 
nici urmă de ea nicăieri. 

— Ei bine, tinere Danar, apreciez că ai încercat să mă scuteşti 
de jena de a vorbi despre asta de faţă cu lady Kempten, zise 
bătrânul Lord cu o voce încă veselă. Nu am cu lady Alyssa nicio 
relaţie de genul celei la care te-ai gândit, dar îi sunt îndatorat şi 
o să mă asigur să-i mulţumesc pentru ce a făcut data viitoare 
când o văd la curte. Din păcate, nu ştiu unde poate fi găsită şi n- 
aş fi surprins dacă Alyssa ar rămâne învăluită în mister multă 
vreme de acum încolo. Mă îndoiesc că ar fi mulţi în întreg 
imperiul care să ştie unde s-a găsit ea într-un moment sau altul, 
căci am suspiciunile mele în ceea ce-o priveşte. 

— Pot să întreb ce fel de suspiciuni, domnul meu? întrebă 
Danar, ros de curiozitate, pe măsură ce mintea lui căuta să 
pună cap la cap uşurarea, frustrarea şi interesul faţă de ce-i 
spunea lordul Kempten. Ideea că bătrânul îi era îndatorat 
Alyssei era fascinantă, dar Danar ştia că trebuie să rămână 
concentrat pe scopul lui principal. Dacă îl lăsa pe lordul 
Kempten să înceapă să-i împărtăşească poveşti nesfârşite, fără 
nicio legătură cu locul în care se afla Alyssa, Danar ştia că ar 
putea pierde ocazia de a afla unde se dusese. Orice indiciu pe 
care i-l putea oferi bătrânul era mai bun decât nimic. 

— Mă tem că nu pot să vorbesc nimănui despre lucrurile 


astea în momentul de faţă, dar îţi pot sugera să încerci într-un 
anume loc, dacă eşti aşa hotărât să afli unde este Alyssa, 
răspunse lordul Kempten, coborând uşor vocea, de parcă ar fi 
fost pe cale să-i împărtăşească un secret. 

— Orice, răspunse avid Danar. Vă rog, o să ascult orice 
sugestie. 

Lordul Kempten îl privi pe tânărul nobil cu o expresie curios 
de mulţumită, iar Danar începu să simtă o mâncărime 
stânjenitoare şi ciudată pe şira spinării. De ce îi plăcea atât de 
mult bătrânului lord situaţia asta? Avea un indiciu promiţător 
sau pur şi simplu îi făcea plăcere să-l aibă pe Danar la degetul 
mic? 

— Păi, dacă vrei să ştii unde este lady Alyssa, îţi sugerez să 
ceri o audienţă la împărat şi să-i întrebi pe el, spuse Kempten 
încet. 

Danar rămase cu gura căscată. 

— La împărat? vorbiţi serios, domnul meu? se bâlbâi el. Ştiu 
că mi s-a dus vestea că joc farse şi că pedeapsa nu e blândă 
pentru asta, dar aş aprecia dacă aţi lăsa gluma deoparte pentru 
moment. Merit să-mi fie plătit cu aceeaşi monedă. Să mi se 
joace feste. Dar această chestiune poate avea urmări serioase. 
Am nevoie de un răspuns sincer, domnul meu. E mai important 
pentru mine decât tot ce am făcut până acum în viaţa mea. 

— Vorbesc serios, Danar, du-te şi întreabă-l pe împărat. Am 
motive să cred că ştie unde este Alyssa. Bineînţeles, n-am idee 
dacă o să-ţi spună şi ţie, dar, dacă nu-l întrebi, n-o să afli 
niciodată. 


— În numele zeilor, ce...? răsuflă Femke, uitându-se în jos la 
corpul contelui Dreban, în timp ce groaza punea stăpânire pe 
mintea ei. 

Era şi aşa suficient de rău că i se înscenase o crimă, dar acum 
tânăra trebuia să se mai ocupe de încă un cadavru. Dacă ar fi 
fost găsită în apropiere, ar fi părut că e prinsă asupra faptului 
împlinit. Pentru moment, şocul o ţintui locului, iar creierul 
încerca să înregistreze această ultimă întorsătură de situaţie. 
Cineva, undeva, încerca s-o pună în încurcătură, dar Femke nu 
avea nici cea mai vagă idee cine ar fi putut să fie şi de ce făcea 
aşa ceva. 

Părea că aceste acţiuni erau îndreptate către ea personal, dar 


Femke nu se putea gândi la nimeni pe care să-l fi înstrăinat 
suficient de mult în scurta perioadă cât stătuse în Thrandor 
astfel încât persoana aceea să vrea să pună la cale genul acesta 
de răzbunare. Incerca cineva să pericliteze procesul diplomatic 
pe care îl începuse sau era folosită ca un ţap ispăşitor numai 
bun pentru crime care fuseseră plănuite înainte de sosirea ei? 
Dacă această ultimă teorie era adevărată, atunci Femke 
avusese un ghinion incredibil că-şi alesese casa contelui Dreban 
ca primă ascunzătoare. 

— Nu e vorba de coincidenţă aici, îşi spuse în şoaptă. Dreban 
s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Ucigaşul 
probabil că m-a urmărit de la palat sau a dat de mine cumva în 
timpul evadării. 

Femke fusese destul de disperată când escaladase zidul 
palatului. Nu era foarte surprinsă că nu băgase de seamă că ar 
fi urmărită. 

— Hai, Femke,  adună-te! mârâi, inspirând adânc şi 
pregătindu-se din nou de acţiune. 

Evitând cu grijă corpul contelui, intră în bucătărie şi descoperi 
cu încântare că rucsacul şi hainele erau tot acolo. Rucsacul era 
deschis. Cineva căutase prin el. Dar când răsturnă repede totul, 
văzu că aparent nu lipsea nimic în afară de cuțitul folosit la 
uciderea contelui. Spre surprinderea ei, chiar şi banii erau la 
locul lor. 

Era esenţial să se mişte repede. Se îmbrăcă imediat cu nişte 
haine închise la culoare, pe care le luă din rucsac, iar în locul 
acestora puse rochia pe care o purtase în timpul evadării din 
palat, împreună cu restul obiectelor recuperate. 

Femke nu se scârbea uşor, dar recuperarea cuţitului din 
corpul contelui nu era o treabă tocmai plăcută. Trase lama din 
beregată şi observă precizia şi forţa cu care lovise atacatorul. 
„Cel care a aruncat-o, oricine ar fi fost, ştia bine ce face”, se 
gândi ea încruntată. Nu erau prea mulţi cei care puteau azvârii 
un cuţit cu atâta putere şi precizie - un fapt care îi restrângea 
mult câmpul de căutare. 

Deşi era tentant să-şi bage nasul prin casa contelui şi să 
caute mai multe indicii despre identitatea ucigaşului, Femke ştia 
că astfel putea să-şi creeze şi mai multe probleme. Probabil că 
n-ar fi găsit nimic nici pe timp de zi, dar să rişte să aprindă 
lămpi ar fi fost extrem de nesăbuit. Nu, era timpul să plece. Va 


avea vreme destulă să pună piesele cap la cap, odată instalată 
în siguranţă într-un han liniştit, undeva în partea de jos a 
oraşului. 

leşi pe o uşă laterală a casei. Tocmai atunci, auzi apropiindu- 
se zgomotul făcut de mai multe perechi de ghete. Apoi cineva 
bătu tare cu pumnul în uşa de la intrare, iar acest bubuit se auzi 
puternic în aerul nemişcat al nopţii. Decizia de a nu scotoci prin 
casă părea să fi fost cea mai bună alegere pe care o făcuse 
întreaga zi. Tăcută ca o umbră, spioana închise uşa şi se 
strecură în partea din spate a casei, pentru a căuta o altă ieşire. 
Din fericire, umbra era adâncă şi se putea ascunde. Corpul încă 
îi era extrem de rigid şi de dureros. De asemenea, îşi dădu 
seama că, surprinsă de găsirea contelui, uitase să se şteargă pe 
faţă de sângele uscat provocat de evadările anterioare. 

Ca un spion cu experienţă, Femke ştia că era bine să pui 
greşelile pe seama stresului provocat de situaţie, dar asta nu 
schimba faptul că făcea erori majore. Până atunci, reuşise să 
improvizeze în jurul acelor greşeli, folosind aptitudini secrete, 
tactici disperate şi mult noroc. Dar acesta nu era un mod 
eficient de a progresa dacă voia să rezolve misterul şi să 
împiedice potenţialul scandal diplomatic care se putea cu 
uşurinţă isca. 

„S-a zis cu încrederea lui Surabar”, se gândi încruntată. „Ar fi 
trebuit să trimită un diplomat adevărat. N-am făcut decât să 
creez haos. De ce trebuia să fug? Dacă aş fi rămas la palat şi aş 
fi procedat ca orice diplomat, cel puţin situaţia nu s-ar fi 
înrăutățit. Se pare că dezastrele trag la mine ca muştele la 
miere.” 

În faţa ei, în umbra a trei copaci mari, aşezaţi în rând, se afla 
zidul grădinii vecinilor. Femke mulţumi în gând că acesta nu era 
înalt. l-ar fi fost uşor să se caţere pe el fără să facă zgomot şi 
fără mişcări dureroase pentru corpul ei rănit. Clepsidra ei 
mentală calcula timpul rămas până ce soldaţii aveau să 
găsească trupul contelui. Nu mai era mult, dar ştia că în 
întuneric şansele ei de a scăpa neobservată din reşedinţa 
acestuia erau sporite simţitor. 

Ghemuindu-se în umbră pe lângă zid, Femke străbătu în 
linişte grădina, apoi o luă pe lângă imensa casă a vecinilor. 
Toate ferestrele aveau perdelele trase, dar experienţa şi valul 
recent de ghinioane n-o lăsară să rişte să fie văzută de cei 


dinăuntru. 

Crăpături de lumină se vedeau în locurile în care, în unele 
camere, perdelele nu fuseseră trase de tot sau nu se lipeau de 
zidul interior. Aceste fâşii de lumină erau strălucitoare în 
comparaţie cu tot ce văzuse ea de când fusese închisă în pivniţa 
contelui. Pentru că ochii îi erau acum acomodaţi cu întunericul, 
Femke rezistă tentaţiei de a se uita într-acolo, de teamă ca după 
ceea să nu mai vadă la fel de bine în noapte. Lumina stelelor 
era suficient de puternică pentru a putea desluşi totul limpede şi 
fără ajutorul luminii artificiale. Se mişcă repede, ajunse de 
partea cealaltă a casei şi tocmai dădea colţul când auzi larma 
care semnala descoperirea trupului contelui. Se gândi că peste 
numai câteva minute soldaţii vor începe să percheziţioneze casa 
şi să discute ce e de făcut mai departe. Apoi vor chema şi mai 
mulţi oameni. Cât de repede se va desfăşură lanţul inevitabil al 
evenimentelor depindea de cine conducea grupul care sosise la 
casă. Din nou, logica îi spuse că cel mai mic rang al unei 
persoane care putea conduce un grup care ar veni să 
inspecteze casa unui conte ar fi acela de sergent. Dacă era 
sergent, atunci norocul nu prea ar fi fost de partea ei. Ofițerii 
credeau în general că ar trebui să facă mai multe de unii singuri 
înainte să cheme ajutoare. Sergenţii de obicei judecau situaţia 
la rece şi organizau lucrurile mai repede. Femke se rugă în gând 
ca aceşti oameni să fie conduşi de cineva care nu ştia ce face. 
Orice avantaj în momentul acela ar fi de ajutor. 

Alergă pe lângă casă până la colţul din faţă, unde se opri, încă 
învăluită în umbră. Pe stradă nu era nimeni, dar perdelele vor fi 
trase la o parte în curând. Zarva iniţială din reşedinţa contelui 
Dreban sunase destul de tare, dar era imposibil să se fi auzit şi 
în alte case de pe stradă. Dacă ar conduce ea patrula care 
descoperise cadavrul, Femke s-ar grăbi să trimită oamenii la 
toate casele din apropiere, să vadă dacă nu cumva mai sunt şi 
alte surprize. De asemenea, i-ar avertiza pe locatari să-şi încuie 
uşile şi să fie atenţi la orice posibili intruşi. 

N-avea de ales. Din locul în care se afla şi până la colţul străzii 
nu prea avea unde să se ascundă. Felinarele de stradă erau 
puternice, luminând totul într-un fel care accentua mişcările 
bruşte. Va trebui să fugă cât poate de tare şi să spere că va fi 
bine. Deci, fără să-şi dea timp pentru gânduri agitate, Femke o 
luă la goană către cea mai apropiată umbră adâncă de la 


capătul străzii. 

Acesta era mai aproape decât i se păruse de la colţul casei. 
Femke se aştepta să audă la fiecare pas strigăte şi zgomote din 
partea urmăritorilor, dar acestea nu veniră. Plonjă din nou cu 
recunoştinţă în umbre, apoi se opri o clipă. Îi era greu să respire, 
căci pieptul îi era plin de zgârieturi şi vânătăi, iar piciorul o 
durea foarte tare acolo unde o zgâriaseră colții câinelui. 

Se uită în jur. Ceva nu era în regulă. Părul de pe ceafa i se 
ridică, pentru că un al şaselea simţ o avertiza că, deşi nu se 
auzeau strigăte şi urmărirea nu era evidentă, cineva era cu ochii 
pe ea. Era o senzaţie care îi dădea fiori, dar, oricât de mult s-ar 
fi uitat în jur, nu găsi nicio dovadă că simţurile sale nu 
reacţionau exagerat în aceste împrejurări extreme. Dacă era, 
într-adevăr, cineva acolo, atunci nu făcea nimic ca s-o împiedice 
să evadeze. li rămăsese, deci, să se asigure că cel care o 
observa nu va reuşi s-o urmărească până la locul în care ar fi 
decis să-şi petreacă noaptea. 

După poziţia stelelor, Femke aprecie că era înainte de miezul 
nopţii, deci probabil că încă vor fi câţiva oameni pe stradă în 
oraşul de jos. Cei mai mulţi tâlhari profesionişti ieşeau la treabă 
noaptea - cel puţin aşa se întâmpla în Shandrim, iar Femke n- 
avea motive să creadă că în Mantor era altfel -, aşa că trebuia 
să fie atentă dacă voia să nu între fără să vrea în belele şi mai 
mari. 

„Dacă eşti acolo, o să-ţi fie greu să mă urmăreşti”, îi jură ea în 
gând urmăritorului pe care şi-l imagina şi, zicând asta, porni la 
vale pe panta dealului, către oraşul de jos. 

Pe măsură ce înainta, îşi lua toate măsurile de siguranţă. 

Tânăra spioană se mişca în linişte de la o umbră la alta, dând 
colţul din când în când la întâmplare, ca să evite o schemă 
clară, dar căutând constant să ajungă în oraşul de jos. De multe 
ori, se oprea dintr-odată într-un loc cu umbră adâncă şi stătea 
acolo şi câteva minute, să vadă dacă poate detecta pe cineva 
care o urmărea. Nimic nu părea să se mişte. În mod ciudat, în 
loc să se relaxeze, era din ce în ce mai tensionată. Sentimentul 
că era privită deveni atât de puternic, încât ajunse să fie 
convinsă că cineva, cumva, era pe urmele ei. Era cât se poate 
de supărător. 

Femke încercă toate trucurile pe care le ştia ca să-şi prindă 
umbra imaginară. Mergea când mai repede, când mai încet, se 


ascundea după colţuri, se întorcea înapoi pe unde a venit, dar 
nimic din toate astea nu dădu rezultate. 

Pe măsură ce cobora pe străzile oraşului de jos, întâlnea tot 
mai mulţi trecători. În felul acesta, era mai dificil să-şi prindă 
urmăritorul. Rămânea tot timpul în umbră, pentru ca oamenii să 
nu vadă în ce stare era, dar ştia că în scurt timp va sosi 
momentul când cineva va observa sângele uscat de pe faţă şi 
din părul încâlcit. Ar urma, inevitabil, întrebări care ar putea-o 
pune în pericol. 

Deşi nu scăpase de senzaţia că cineva era pe urmele ei, nu 
erau semne clare că ar fi fost urmărită de gărzile regale. Totuşi, 
n-avea cum să ştie că soldaţii nu se apropiau. Cu fiecare pas, 
simţea tot mai puternic nevoia să se spele şi să se deghizeze, 
astfel încât să-i poată păcăli pe urmăritori. Odată camuflată, 
Femke ştia că ar putea câştiga timp de gândire, care îi va 
permite să-şi pună la punct următoarea serie de paşi. 

Din câte aflase în ultimele zile despre Mantor, exista un izvor 
natural între zidurile oraşului, care ar fi furnizat apă în caz de 
asediu. Din nefericire, Femke ştia doar că se afla undeva în 
cartierul de nord-vest al oraşului şi nu voia să-şi petreacă toată 
noaptea căutându-l. Se gândea că cel mai bine ar fi să găsească 
fie o tavernă prost luminată, unde ar fi putut să folosească o 
baie înainte ca cineva să-şi dea seama că e ceva în neregulă, fie 
o casă goală în care să între. A doua opţiune, deşi ilegală, era 
mai sigură în aceste împrejurări, căci în felul acesta nimeni n- 
avea să fie martor la transformarea ei. 

Era riscant să între undeva prin efracţie în acest moment al 
serii, dar la fel de riscant era şi să fie văzută în starea aceea. 
Femke nu-şi permitea să piardă toată noaptea căutând o casă, 
aşa că decise să meargă la noroc. 

Casele de aici nu se comparau cu extinsa reşedinţă a 
contelui. Erau simple, lipite una de alta şi aşezate în şir şi 
aparţineau negustorilor mai puţin înstăriți, militarilor de rang 
mediu sau meşteşugarilor. Important nu era să-şi dea seama cui 
aparţinea casa, ci mai degrabă dacă se afla cineva înăuntru. Mai 
erau o grămadă de indicii pe lângă cele evidente: lumini care 
răzbăteau prin crăpăturile obloanelor trase sau fire de fum 
înălțându-se din hornuri. Obiceiul prin părţile acestea era ca 
oamenii se lase încălţămintea pe prispă înainte de a intra în 
casă. Dacă nu era încălţăminte în prag, atunci era foarte 


probabil să nu fie nimeni acasă. 

Femke observă, de asemenea, că mulţi localnici din Mantor 
preferau să-şi atârne rufele spălate pe frânghii întinse de-a 
lungul grădinilor, pentru a le lăsa să se zvânte la aer, mai 
degrabă decât să le întindă pe uscătoare de lemn şi să le aşeze 
în faţa şemineului. Se presupunea că astfel hainele vor mirosi a 
proaspăt, dar Femke se îndoia că această practică va prinde şi 
în rândurile nobilimii. Veşmintele aveau să se umezească din 
nou dacă erau lăsate afară după lăsarea întunericului, aşa că 
era logic să fie băgate în casă după căderea serii. Deci erau 
şanse mari ca acele case care aveau încă rufele întinse pe 
sârmă să fie goale. 

Tânăra îşi dădu seama că asta nu era întotdeauna adevărat, 
dar o ajuta să-şi facă o imagine şi să poată aprecia dacă 
locatarii erau plecaţi şi în cât timp urmau să se întoarcă. N-avea 
rost să între prin efracţie într-o casă goală dacă proprietarul va 
reveni imediat. Femke avea nevoie de puţin spaţiu ca să respire 
şi de ocazia să-şi vină în fire. 

Nu avu nevoie de mult timp ca să identifice o proprietate 
convenabilă. Îi luă încă şi mai puţin să pătrundă înăuntru. Odată 
intrată, Femke decise să rişte şi să aprindă o lampă mică. Toate 
obloanele erau trase şi era puţin probabil ca cineva care trecea 
pe stradă să considere neobişnuită o lumină fixă. Ştia că trebuie 
să evite să mute lumina de colo-colo, căci asta ar fi părut 
suspect. Şmecheria era să facă să pară că locatarul era implicat 
într-o activitate într-o singură cameră sau că lumina fusese 
lăsată aprinsă ca să ţină departe orice persoană ar fi vrut să dea 
vreo spargere. 

Femke hotărî că cel mai bun loc în care putea aprinde lampa 
era bucătăria. Voia să se spele, dar şi să-şi întindă lucrurile pe 
masă şi să se îngrijească de schimbarea înfăţişării îndeajuns de 
mult încât să poată merge prin Mantor fără teama de a fi 
descoperită. 

Cu lumina aprinsă, nu-i luă mult timp să găsească butoiul cu 
apă, chiar lângă uşa din spate, şi o oglindă de copii, care era 
numai bună pentru ce voia ea să facă. Folosind o cârpă pe care 
o găsise în bucătărie şi un lighean de apă rece, Femke începu 
să-şi spele părul şi să-şi curețe faţa. La început, nu era uşor să 
îndepărteze sângele uscat, iar tăietura de la cap începu să 
sângereze din nou, deşi se spălă cu atenţie în jurul ei. Strângând 


din dinţi, Femke puse pe rană nişte sare de masă, în încercarea 
de a o închide mai repede. Durerea ascuţită o străbătu imediat 
ce sarea pătrunse în tăietură, dar nu dură mult. După un minut 
sau două, îşi pierdu din intensitate şi deveni pulsândă. 

Femke îşi trată piciorul cât putu de bine. De la muşcăturile 
animalelor puteau apărea întotdeauna infecţii, aşa că nu vru să- 
şi asume riscuri. În majoritatea gospodăriilor din Shandar, 
oamenii ţineau în casă câte un borcan cu tinctură din rădăcină 
de brusture, care era cunoscută pentru proprietăţile sale 
dezinfectante. Chiar dacă în această locuinţă se afla aşa ceva, 
Femke nu găsi borcanul cu pricina când căută prin dulapuri, aşa 
că se rezumă la a-şi curăța bine cu apă rece rana lungă de 
carne sfâşiată. 

Tânăra spioană termină îngrijirile de prim-ajutor şi începu să- 
şi înfăşoare un bandaj improvizat dintr-o bucată de material 
ruptă din rochia ei, dar chiar atunci o mână îi astupă gura şi 
simţi pe gât vârful ascuţit al unui cuţit. 

— Bună, Femke! Ce surpriză să te întâlnesc aici. Nici să nu te 
gândeşti să ţipi, că-ţi retez vocea din gâtlej. 

Glasul şoptit al lui Shalidar era inconfundabil. Inima lui Femke 
tresări din cauza şocului, apoi îi îngheţă în piept de frica rece şi 
paralizantă pe care o provoca vocea asasinului. Mintea ei, deşi 
obosită după câte se întâmplaseră în timpul zilei, începu imediat 
să ia în calcul o mulţime de acţiuni posibile, căci fata îşi dădu 
seama că în următoarele secunde ar putea fi moartă dacă nu 
făcea ceva impresionant. Shalidar îi luă mâna de la gură pentru 
ca ea să poată vorbi, dar nu mişcă vârful cuţitului de la gâtul 
fetei. 

— Bună, Shalidar. Ţi-a plăcut plimbarea din seara asta prin 
Mantor? Ar fi trebuit să mi te alături mai devreme şi am fi putut 
să ne bucurăm împreună de privelişte. 

Era imposibil să elimine complet tensiunea din voce, dar 
Femke era mulţumită că, măcar pentru urechile sale, tonul îi 
rămăsese calm şi încrezător. Dacă l-ar fi putut ţine de vorbă o 
vreme, Femke ştia că avea o şansă mică de a-l face pe Shalidar 
să se relaxeze suficient cât să greşească. 

— A, dar atunci aş fi fost văzut colaborând cu o ucigaşă. N-aş 
vrea să-mi pătez reputaţia printr-o legătură cu un criminal 
periculos, răspunse Shalidar, aproape bucuros. Autorităţile de 
aici ţin foarte mult să pună mâna pe tine, Femke. Se spune că 


te-ai dat drept ambasadoare a împăratului din Shandar ca să 
intri în palatul regal şi să-l ucizi pe rege. Zvonurile că împăratul 
te-ar fi trimis ca asasin, ca să stârneşti haos în Mantor înainte ca 
el să-şi expedieze următorul val de soldaţi peste graniţa cu 
Thrandor, circulă nebunește. 

— Ce prostii! izbucni ea cu dispreţ. Mă îndoiesc că regele 
crede mormanul ăsta de minciuni. 

— Femke, ai fi surprinsă să descoperi ce e dispus să creadă 
regele. A acceptat de curând faptul că magia e reală şi e primul 
monarh thrandorian de câteva generaţii încoace care crede 
asta. Sunt de acord că nu eşti plauzibilă ca asasin. Un 
profesionist adevărat n-a fi făcut nici pe departe atâtea greşeli 
elementare câte ai făcut tu, dar, pe de altă parte, Malo nu 
posedă asasini proprii, aşa că n-are cu ce să te compare. Tot ce 
ştie e că doi dintre nobilii săi sunt morţi, inclusiv cel mai bun 
prieten al lui de ani de zile. Nu gândeşte la fel de limpede ca în 
mod normal. 

— Ce-i cu vizita asta, Shalidar? Ai de gând să mă ucizi după 
ce ai înscenat toate astea atât de frumos? Ce rost au? Sau eşti 
îngrijorat că sunt suficient de capabilă să mă întorc în Shandar 
şi să scap de spânzurătoarea regelui? întrebă Femke, 
provocându-l în mod voit pe cel care o capturase. 

Lui Femke îi era deja clar că Shalidar n-avea de gând să se 
folosească de cuţit, căci altfel ar fi făcut-o până acum. Avea 
impresia că el se afla acolo ca să râdă pe seama ei. Impăratul o 
avertizase că Shalidar va dori să se răzbune, dar Presupusese că 
o va face încercând s-o omoare. Femke se îndoia că cineva ar fi 
putut prezice că Shalidar va merge atât de departe pentru un 
act simplu de răzbunare. 

— O, nu, tânăra mea spioană. Nimic de genul acesta, te 
asigur. Vezi tu, spânzurătoarea te aşteaptă şi în Shandar. Am 
trimis mesageri care să-i împărtăşească împăratului povestea 
trădării tale aici. Sunt sigur că le va fi destul de uşor să-l 
convingă pe Surabar că thrandorienii se pregătesc să lanseze un 
atac miliar ca răspuns la crimele pe care le-ai comis. Dacă te 
gândeşti că thrandorienii s-au confruntat până acum cu o 
invazie şi cu un asasin din partea împăratului, de ce n-ar 
răspunde cu violenţă? Din câte îl ştiu pe Surabar, va desfăşură 
la graniţă o imensă forţă defensivă, care va fi văzută în schimb 
de thrandorieni drept o altă forţă de invazie. lar de aici, dintr-o 


simplă scânteie, poate izbucni un război în toată regula. 

Femke era uluită. Nu se putu gândi să întrebe altceva decât: 

— De ce? De ce să-ţi încalci preţiosul Crez al Asasinilor şi să 
obligi cele două ţări să între într-un alt război? 

— O, dar n-am încălcat Crezul, Femke. S-a plătit pentru 
ambele crime. Am grijă întotdeauna să respect Crezul la literă. 
În plus, războiul e bun pentru afaceri. Din ce alte motive? şopti 
Shalidar, abţinându-se să nu râdă. Există întotdeauna, de 
ambele părţi, oameni care vor să scape de persoane importante 
din tabăra opusă. Asasinatele sunt mult mai populare pe vreme 
de război. Pur şi simplu îmi fac provizii pentru viaţă. După ce mi- 
ai distrus ultimul plan, a trebuit să mă gândesc la ceva care să- 
mi asigure confortul la bătrâneţe. Cireaşa de pe tort a fost că 
puteam să mă şi răzbun pe tine în acelaşi timp, dar asta a 
constituit doar o coincidenţă. 

— Deci acum ştiu, spuse oftând Femke. Mintea îi zbârnâia, 
gândindu-se nu numai la cum să scape. Cine îl plătise pe 
Shalidar să-i ucidă exact pe oamenii pe care-i voia, exact la 
momentele potrivite? Lucrurile se aranjaseră mult prea bine. 

— Şi acum ce urmează? întrebă ea, ca să tragă de timp. Ai de 
gând să mă omori sau să mă predai gărzilor regale? Apreciez 
mica noastră discuţie, evident. Când cazi pe un morman de 
rahat, e întotdeauna drăguţ să ştii cine te-a împins. Te ajută să 
vezi totul în ansamblu şi să speri că, în timp, situaţia se va 
răsturna. 

Shalidar râse, iar Femke simţi vârful cuţitului împungându-i 
gâtul în timp ce el îşi exprima amuzamentul. Un firişor de sânge 
din cea mai mică dintre tăieturi i se scurse uşor pe gât, 
gâdilând-o. „Incă o rană de adăugat pe listă, chiar dacă asta e 
doar o zgârietură”, clocoti Femke în tăcere. „Trebuie să existe o 
cale de scăpare, trebuie.” 

— Ce am de gând să fac acum cu tine? Păi, să-ţi dau drumul, 
desigur! răspunse Shalidar, încă râzând. li spusese lui Femke 
ultimul lucru pe care ea se aştepta să-l audă. Fără îndoială că 
vei reuşi să eviţi gărzile regale pentru un timp, dar, în cele din 
urmă, vei fi prinsă. N-ai unde să te duci în altă parte, aşa că sunt 
sigur că-ţi vei da silinţa să-ţi dovedeşti nevinovăția. Aş fi teribil 
de dezamăgit dacă n-ai încerca, măcar. Nimeni n-o să te creadă, 
evident, chiar dacă reuşeşti să-i spui regelui sau apropiaților săi 
ce se întâmplă. Sunt extrem de multe dovezi împotriva ta. 


Acum, o să-ţi iau cuțitul de la gât şi-ţi sugerez să rămâi 
nemişcată. Altfel vo; fi nevoit să te omor, ceea ce va fi o 
dezamăgire, după efortul pe care l-am depus încercând să pun 
la cale acest mic joc. Rămâi unde eşti suficient de mult pentru 
ca eu să pot ieşi din casă. Mişcă-te prea repede şi te omor când 
ieşi. Mişcă-te prea încet şi gărzile regale te vor înconjura. O să-ţi 
dea din nou de urmă în următoarele câteva minute. Distracţie 
plăcută, Femke. 

Shalidar îi luă cuțitul de la gât şi Femke avu senzaţia că 
asasinul se mişcă, deşi nu putea auzi nimic. Pe frunte i se 
rostogolea o picătură de sudoare. Cât de mult trebuia să 
aştepte? Chiar plecase? Shalidar se pricepea prea bine să se 
mişte fără să facă zgomot, aşa că Femke nu putea să-şi dea 
seama. Secundele treceau una după alta, dar ea se hotări să nu 
cedeze fricii pe care asasinul i-o insuflase. Dacă era încă acolo, 
atunci ea era hotărâtă să-l facă să muncească pentru prada lui. 
Dacă nu era, atunci n-avea de gând să-i lase un avans prea 
mare. 

Hotărâtă şi cu inima bubuindu-i de emoție, Femke se aruncă 
de pe scaun într-o parte şi se rostogoli. 


— Phagen! Phagen! Ai auzit? gâfâi Kalheen, dând buzna în 
camera lor cu faţa roşie de agitaţie. 

Phagen oftă când văzu intrusul. Kalheen părea că nu înţelege 
ce înseamnă linişte şi pace. Grasul era cel mai enervant coleg 
de cameră pe care-l avusese vreodată. Phagen puse deoparte 
tunica pe care o cosea şi se uită la Kalheen, expresia răbdătoare 
a chipului său ascunzând exasperarea care îl încerca. Era 
aproape ora prânzului. Sperase să termine tunica până atunci, 
dar acum asta nu mai părea posibil. 

— Ambasadoarea Femke a fost acuzată de crimă! continuă 
Kalheen. Crimă, Phagen! A fugit din palat şi acum e urmărită 
prin oraş. Aş fi venit să-ţi spun mai devreme, dar m-au reţinut 
soldaţii pentru întrebări, după ce am tras de timp să nu-i las să 
între în camerele ambasadoarei. 

— Ea e în regulă? întrebă Phagen, în voce citindu-i-se o 
îngrijorare tăcută. 

— Cred că da. Am urmărit-o cum a sărit peste zid. Ar fi trebuit 
s-o vezi, Phagen, a fost uimitoare. A sărit într-un copac de pe 
pervazul camerei ei. Jur c-am crezut că n-o să reuşească... 


Kalheen înşiră o descriere a evadării lui Femke, care era în 
mod evident exagerată, dar Phagen aşteptă răbdător până când 
îşi termină povestea. 

— Zici că această crimă s-a întâmplat aseară? întrebă el când 
grăsanul se opri să răsufle. 

— Da, aseară târziu. 

— Tu ai fost pe afară atunci. Ai observat ceva neobişnuit? 

— Nu, nimic. Eram... ăăă... stăteam de vorbă cu Neema, 
camerista pe care am întâlnit-o ieri în salonul servitorilor. Ne-am 
văzut din nou după cină. E o fată minunată, răspunse Kalheen, 
iar faţa rotundă i se înroşi şi mai tare. 

— Păi, cred că ar trebui să ne începem propria investigaţie, 
spuse Phagen gânditor. Dacă am putea s-o ajutăm pe 
ambasadoare, atunci ar trebui s-o facem. 

— Absolut, Phagen. Sunt perfect de acord. Merg să-i chem pe 
Sidis şi Reynik. Sunt sigur că ne vor ajuta. 


— Pot să mă antrenez cu voi? 

Reynik urmă câteva instrucţiuni primite şi în cele din urmă 
găsi zona de antrenament armat, retrasă undeva în partea din 
spate a palatului. Nu-i fusese uşor să-şi găsească drumul prin 
labirintul de coridoare din palat, dar acum, că ştia unde se află, 
Reynik hotărî că la următoarea vizită avea să ocolească clădirile 
mai degrabă decât să le străbată. 

Câţiva soldaţi din garda regală exersau cu săbiile. Păreau cu 
toţii nişte militari desăvârşiţi. Când auziră cererea politicoasă a 
lui Reynik, cei doi care se aflau cel mai aproape de el se opriră 
din luptă şi îl salutară. Amândoi îl priviră suspicioşi pe tânărul 
soldat shandez. 

— Shandez? întrebă nedumerit unul dintre bărbaţi. 

— Exact. Am venit aici cu ambasadoarea într-o vizită 
diplomatică. Însoţitorii mei nu ţin foarte mult să exerseze, dar 
mie mi-ar plăcea să mă antrenez. Vă deranjează dacă mă 
alătur? 

— Deloc, spuse cel mai înalt dintre cei doi, cu un rânjet 
răutăcios. N-am avut ocazia să mă lupt cu niciunul dintre ai tăi 
la Kortag, aşa că ar fi o plăcere să văd dacă voi, legionarii, 
sunteţi la fel de buni pe cât şoptesc zvonurile. Bănuiesc că 
săbiile sunt în regulă. Sau ai o altă armă preferată? 

Preţ de o clipă, Reynik îşi aminti de încercările sale recente cu 


toiagul, dar alungă ideea. 

— Nu mă deranjează, spuse. O să apreciez antrenamentul, 
oricare ar fi arma. 

Gardianul îi aruncă o privire tăioasă, încercând să-şi dea 
seama dacă tânărul soldat shandez încerca să se dea mare sau 
se pricepea, într-adevăr, să mânuiască toate armele. Părea prea 
tânăr ca să fi fost antrenat la orice nivel cu mai mult de una, dar 
avea ceva în el care îi contrazicea tinereţea. 

— Pot să împrumut o sabie cu care să mă antrenez? Eu a 
trebuit să predau toate armele când am intrat în palat. Nu mi-au 
fost încă înapoiate. 

— Uite, poţi s-o iei pe a mea, spuse soldatul mai scund, 
dându-i lui Reynik arma sa. 

— Mersi. 

Timp de câteva secunde, Reynik răsuci sabia, de încercare, 
simţindu-i greutatea şi felul straniu în care se echilibra. Era 
diferită de a sa, dar înainte exersase cu suficiente săbii încât 
această diferenţă să nu fie semnificativă într-o şedinţă de 
antrenament. 

Ridicând arma în chip de salut, în stil shandez, Reynik îşi luă 
poziţia defensivă. 

— Pur şi simplu? Fără încălzire? Eşti sigur că eşti gata? întrebă 
adversarul lui Reynik, încruntat. 

— O să mă încălzesc pe parcurs, răspunse el cu un rânjet. 

Soldatul din garda regală ridică din umeri, salută repede şi luă 
o poziţie asemănătoare cu a lui Reynik. Fără alte avertismente, 
thrandorianul atacă. Lama sa trecu razant şi violent pe lângă 
corpul lui Reynik. Acesta se feri uşor, ignorând ocazia subită de 
contraatac. Lovi încă o dată, iar Reynik îi pară şi acum sabia, 
uşor ofensat de violenţa loviturilor gardianului. Sunetul de metal 
izbindu-se de metal era mai puternic decât cele care veneau 
dinspre celelalte perechi aflate la antrenament. Incleştarea 
subită şi viguroasă a săbiilor atrase atenţia asupra acestei 
perechi. Mulţi se opriră să privească. 

Gardianul se lansă într-o suită rapidă de lovituri, date cu mai 
multă forţă decât era obişnuit într-un antrenament. Fiecare 
dintre acestea ar fi putut răni cu uşurinţă sau chiar omori, dacă 
şi-ar fi atins ţinta. Pentru o clipă, Reynik se întrebă dacă fusese 
o idee bună să vină aici. 

De pe margine, era evident că gardianul încerca să 


impresioneze. Totuşi, Reynik putea face faţă provocării. Bloca şi 
para loviturile adversarului cu o graţie care nu putea fi negată. 

Gardianul se repezi către Reynik, iar el se feri de sabie, astfel 
încât aceasta trecu pe alături fără să-l lovească, stârnind un 
uşor murmur de înfiorare din partea gardienilor care priveau de 
pe margine. Thrandorianul era rapid, dar nu suficient încât să-l 
îngrijoreze pe Reynik. Incepu să-şi dorească să nu fi fost atât de 
nepăsător faţă de încălzirea iniţială. 

Erau multe ocazii de contraatac, dar Reynik le ignoră. În 
schimb, se concentră în totalitate pe apărare. Nu avea intenţia 
de a râni pe cineva. Venise aici ca să construiască poduri, nu ca 
să le distrugă. In felul lui, considera că acesta este rolul său 
diplomatic, ca reprezentant al Shandarului. N-a fost obraznic. N- 
a vrut să atace, aşa cum ar fi făcut ceilalţi soldaţi. N-a făcut 
nimic provocator. Pur şi simplu a blocat şi a parat atacurile 
gardianului, asigurându-se că cei din jur vedeau că proceda 
intenţionat astfel. După câteva minute de luptă violentă, tactica 
sa începu să dea roade. 

— Destul, Espen! Ar fi putut să te ucidă de zece ori sau mai 
mult. 

Cel mai scund dintre cei doi gardieni făcu un pas în faţă, între 
cei doi combatanți, forţându-i să se despartă, căci altfel ar fi 
riscat să-l rănească. 

— Eşti într-adevăr talentat, legionare. Eu sunt Faslen. Tu cum 
te numeşti? 

— Reynik, răspunse el, strângând ferm mâna pe care i-o 
întinsese Faslen. 

— Bine ai venit, Reynik. Îmi cer scuze pentru ostilitatea 
colegului meu în acest antrenament. Te-ai descurcat bine şi 
talentul de care ai dat dovadă face onoare legiunii tale. Spune- 
mi, cu câte arme poţi lupta bine? 

— Sunt bun în lupta cu toiagul, mă descurc cu arcul şi 
arbaleta şi ştiu să folosesc cum trebuie sulița, toporul şi 
buzduganul. Totuşi, mi s-a spus că abilităţile mele sunt cel mai 
bine puse în evidenţă în lupta corp la corp, adăugă Reynik 
modest. 

— Dacă nu eşti mai în vârstă decât pari, instructorii tăi au 
făcut o treabă uimitoare. Sunt sigur că putem învăţa multe de la 
tine. Haide, să ne antrenăm mai prieteneşte, vrei? întrebă el, 
aruncându-i lui Espen o privire înţepătoare. 


— Îmi pare rău, Reynik, m-a luat valul, se scuză Espen. 

— Nicio problemă, Espen. Sunt sigur că un thrandorian care ar 
fi vizitat legiunile ar fi primit un test similar. De ce nu mai 
încercăm noi doi o dată înainte să încep cu Faslen? M-am 
încălzit un pic acum, sugeră zâmbind Reynik. 


Capitolul 7 


— Intră, porunci dintr-odată vocea împăratului Surabar. Lordul 
Danar inspiră adânc, deschise uşa, apoi păşi iute înăuntru. Era 
ceva în glasul împăratului care-ţi cerea sa stai drept şi să arăţi 
elegant, de parcă toţi cei care intrau pe uşă erau la paradă. 
Experienţa îndelungată de conducător militar îi înăsprise vocea 
lui Surabar, astfel încât inducea un sentiment instantaneu de 
inferioritate în toţi cei care o ascultau. Danar aprecie că, pentru 
împărat, aceasta era o însuşire folositoare. Vocea lui îl pusese la 
respect încă dinainte de a păşi în încăpere. 

Nici când trecu de uşă nu scăpă de senzaţia că era o 
persoană măruntă şi că se afla sub observaţie. Camera avea 
puţine piese de mobilier şi un decor minimalist. Biroul mare la 
care stătea împăratul Surabar era aşezat cu faţa la uşă. 
Singurele ornamente de pe pereţi erau nişte arme încrucişate şi 
câteva scene deprimante de bătălie, zugrăvite în tablouri şi 
tapiserii. Danar nu avea unde să se aşeze, aşa că trase uşa în 
urma sa, înaintă şi rămase în picioare în faţa biroului. 

În timp ce Danar se apropia, împăratul studia intens nişte 
pergamente. Tânărul lord se opri şi păstră tăcerea, simțind 
disconfortul unui şcolar chemat în biroul directorului, fără să ştie 
dacă este acolo ca să fie lăudat sau mustrat. 

— Deci, lord Danar, cu ce te pot ajuta? întrebă Surabar direct. 
Presupun că n-ai venit să socializezi cu mine, căci sunt înclinat 
să cred că te învârţi în alte cercuri. 

Danar îşi împreună mâinile la spate, ca să nu-i trădeze 
nervozitatea mai mult decât avea s-o facă vocea. Palmele i se 
umeziseră deja şi ştia că se va juca inconştient cu degetele, 
dacă nu se străduia să împiedice acest lucru. 

— Păi, nu, Maiestatea Voastră Imperială, nu chiar să 
socializez, spuse repede. De fapt, am venit să caut informaţii... 
informaţii despre lady Alyssa. Lordul Kempten m-a sfătuit să 
vorbesc cu Maria Voastră şi mi-a spus că s-ar putea să ştiţi unde 


este Alyssa. 

Surabar îi aruncă lui Danar o privire care ar fi putut să 
străpungă şi piatra. 

— Deci lordul Kempten ţi-a spus asta, da? Şi ţi-a mai spus 
lordul Kempten şi altceva despre lady Alyssa sau de ce aş şti eu 
unde se află? întrebă împăratul, cu vocea ascuţită şi cu ochii 
scânteindu-i periculos. 

Tânărul lord se simţise ciudat încă de la început, dar acum 
simţea că e pe punctul de a fi prăjit de viu. Se gândi că poate nu 
fusese o idee atât de bună să-l asculte pe lordul Kempten şi se 
strădui să alcătuiască un răspuns coerent. 

— Nu, Maiestate. Lordul Kempten a insinuat că Alyssa este o 
femeie misterioasă de la curte, ceea ce nu a fost ceva nou 
pentru mine. A refuzat să-mi spună mai multe, dar mi-a 
dezvăluit că-i era îndatorat, fără să-mi dea detalii despre ce fel 
de datorie este vorba. De fapt, mi-a spus foarte puţine despre 
Alyssa, doar că Maria Voastră aţi putea să mă ajutaţi s-o găsesc, 
dacă nu vă supăraţi. 

— Îndatorat? Kempten a spus că-i este îndatorat? Asta e 
interesant, comentă împăratul gânditor. Eşti sigur că astea au 
fost cuvintele lui? 

— Da, Maiestate. Lordul Kempten a vorbit destul de clar. Mi-a 
împărtăşit şi intenţia de a-i oferi mulţumirile sale când o va 
vedea data viitoare la curte, răspunse Danar, dezorientat de 
interesul împăratului pentru un subiect pe care îl considerase 
minor în conversaţia sa cu bătrânul lord. Era, evident, mult mai 
important decât îşi imaginase. 

— Şi de ce, mai exact, vrei s-o găseşti pe lady Alyssa? zise 
împăratul Surabar, apoi dădu din cap când încă nu terminase 
întrebarea. Uită că te-am întrebat asta. Este evident de ce o 
cauţi. Din ce alt motiv ar căuta lordul Danar o tânără 
atrăgătoare de la curte? 

— Maiestate, vă asigur că nu e o pasiune nechibzuită. O 
respect şi o cinstesc pe lady Alyssa şi doresc să explorez 
posibilitatea unei relaţii serioase cu ea, protestă Danar, căci 
indignarea îl făcu mai curajos. 

— O relaţie între tine şi lady Alyssa ar fi imposibilă din mai 
multe puncte de vedere. Îţi sugerez să renunţi s-o mai cauţi şi 
să te concentrezi în schimb pe aspectele mai serioase ale vieţii 
la curte. Tatăl tău nu mă susţine şi îi înţeleg punctul de vedere. 


În ochii lui, eu sunt un impostor care a preluat tronul, un om 
de rând care n-ar fi trebuit niciodată să îmbrace mantia de 
împărat. Dar are câteva legături periculoase cu unii dintre 
cunoscuţii săi. Îţi sugerez să-i urmăreşti întâlnirile şi uneltirile. 
Nu-l lăsa să facă nimic prostesc, altfel te vei trezi că eşti capul 
familiei mai devreme decât te aşteptai. Nu voi tolera trădarea. 
Cei vinovaţi vor fi pedepsiţi conform tradiţiei. Nu-l lăsa pe tatăl 
tău să fie printre cei pe care îi dau exemplu sau zilele tale de 
cochetat cu domniţe vor fi de domeniul trecutului. 

Împăratul Surabar îşi plecă din nou ochii în foile de pergament 
din faţa sa, iar Danar înţelese că asta însemna sfârşitul discuţiei. 
Mânia clocoti în el ca printr-o fântână de foc în vârful unui 
vulcan. 

— Asta-i tot? întrebă, ridicând uşor vocea, căci nu reuşi să-şi 
păstreze calmul pe  de-a-ntregul. Politica e importantă, 
Maiestate, nu neg asta. Promit că voi face tot posibilul să-l 
conving pe tatăl meu să înceteze orice activităţi legate de 
trădare, dar vă rog, vă implor, Spuneţi-mi ceva despre Alyssa. 
Ştiţi unde este? 

Împăratul îşi ridică ochii, iar privirea lui era atât de calculată 
şi de calmă, încât clocotul din inima lui Danar îngheţă. 

— Da, ştiu unde este Alyssa. Şi nu, n-o să-ţi spun. O să observ 
cu atenţie, să văd dacă-cţi ţii promisiunea, şi apoi, dacă sunt 
impresionat de eforturile tale, s-ar putea să revin asupra 
deciziei. Acum, du-te şi fă ceva demn cu viaţa ta. 

Acelui ton nu i te puteai împotrivi. Dădea ordine cu o 
autoritate absolută, pe care Danar se îndoia că ar fi putut s-o 
nege cineva. Îi venea greu să creadă că-şi găsise curajul să-şi 
ţină pledoaria finală în faţa împăratului, dar se bucura că o 
făcuse. Cel puţin, în felul acesta Surabar nu-l va considera un 
ratat total. Danar dăduse dovadă de hotărâre, chiar dacă 
Surabar simţise că era prost plasată. 

Danar făcu o plecăciune, dar, chiar dacă Surabar observase 
gestul, păru să nu ţină seama de el. Impăratul era deja cufundat 
în hârtiile sale. Danar ieşi din încăpere în linişte. Pus pe gânduri, 
analiză porunca lui Surabar în vreme ce se îndrepta cu paşi 
greoi pe coridoarele palatului către prima ieşire. Părea că n-are 
altă soluţie decât să facă după cum dorea împăratul. 

Tatăl lui Danar se implica în comploturi care ar fi putut să-l 
ducă la spânzurătoare. Împăratul era la curent cu acest fapt şi 


lansase avertizarea la timp, aşa că Danar nu putea s-o ignore. 
Dintr-odată, responsabilităţile vârstei şi poziţiei sale în familie îl 
loviră în moalele capului. Trebuia să ia măsuri repede ca să 
salveze reputaţia familiei sale, dar n-avea deloc de gând să 
renunţe s-o mai caute pe lady Alyssa. Dacă doar asta îl va 
convinge pe împărat să-l ajute s-o găsească, atunci aşa să fie, 
se hotărî el. 

Regele Malo era copleşit de sentimente. Mintea lui oscila 
sălbatic între furie şi durere şi îi era greu să gândească raţional, 
indiferent despre ce ar fi fost vorba. 

— De ce ar trimite împăratul din Shandar un asasin să-l 
omoare pe Anton? întrebă din nou camera goală, plimbându-se 
de colo-colo. Urzeala ambasadoarei a fost atât de eficientă, 
încât ar fi putut să mă doboare şi pe mine la fel de uşor ca pe 
Anton, deci de ce el? 

La situaţia aceasta confuză se adăuga durerea care-i umpluse 
ochii de lacrimi toată ziua. Uciderea lui Anton n-avea niciun 
sens, căci asasinul ar fi putut să-l omoare pe rege şi să arunce 
tara din nou în haos. Era posibil ca împăratul să fi văzut în Anton 
adevărata forţă care condusese la recentele victorii militare ale 
Thrandorului, dar cu siguranţă asta nu era de ajuns ca să-l 
amplaseze deasupra regelui pe lista cu inamici. 

Şi acum mai era şi confuzia legată de moartea contelui 
Dreban. Era un alt asasinat sau pur şi simplu contele fusese la 
locul nepotrivit, în momentul nepotrivit? Nu existau legături 
evidente între interesele lui Dreban şi cele ale lui Anton, iar cei 
doi se situau în puncte diametral opuse în cercurile politice şi 
sociale. Malo n-avea de gând să jelească moartea contelui, dar 
în faţa împăratului shandez va protesta puternic pentru uciderea 
lui. Oricare ar fi fost motivul din spatele acestor crime, 
ambasadoarea Femke trebuia să răspundă la o mulţime de 
întrebări. Regele Malo era hotărât să poruncească să fie găsită 
şi adusă în faţa lui, ca să-i poată pune personal acele întrebări. 

— Krider! strigă el. Krider, vino aici acum, te rog. 

Uşa se deschise aproape în aceeaşi clipă. Şi ochii lui Krider 
erau înroşiţi din cauza lacrimilor vărsate de curând, dar reuşi să- 
şi ţină emoţiile în frâu când făcu o plecăciune rigidă în faţa 
regelui. 

— Da, Maiestate? 

— Cheamă cel mai rapid mesager. Vreau să-i trimit o 


scrisoare vecinului nostru, împăratul Surabar. N-a mai fost un 
asasinat în Thrandor de peste o sută de ani şi n-o să stau 
degeaba, să las chestiunea fără răspunsuri. Spune-le celor de la 
grajduri să pregătească cel mai bun cal. Vreau ca scrisoarea 
mea să ajungă în mâinile împăratului într-o săptămână. 

— Da, Maiestate, imediat, spuse Krider, plecându-se din nou. 

Malo ştia că e imposibil să ajungi în Shandrim într-o 
săptămână, dar era hotărât să-l zorească pe mesagerul regal 
cât putea de tare. In momentul în care bătrânul servitor închise 
uşa, Malo se aşeză la birou şi începu să-şi compună scrisoarea 
de protest. Nu avu nicio reţinere în limbaj şi aruncă vina pentru 
aceste atrocități categoric în curtea împăratului. După ce o 
semnă, ezită o clipă. Oare se pripea? Era o misivă de 
condamnare care putea cu uşurinţă să stârnească un război. 

— Nu, spuse hotărât. A trecut de mult vremea reacţiilor 
potolite. In lunile din urmă s-au succedat numai acte de nebunie 
violentă. Să vadă şi Surabar că sunt mânios şi îndurerat de 
acest ultim act de agresiune. Nu voi mai face pe conducătorul 
blând al unui regat minor. 


Femke ateriză pe podea şi se rostogoli, rămânând ghemuită, 
într-o poziţie de atac, cu un cuţit scos şi braţul pregătit să-l 
înfigă cu toată forţa. Într-o clipă, privi roată prin cameră şi îşi 
dădu seama că Shalidar plecase. Cât de departe ajunsese, nu 
era sigur; instinctele îi spuneau că părăsise clădirea, dar n-avea 
rost să-şi asume riscuri inutile. Femke nu plănuia să iasă din 
casă pe uşa din faţă, căci astfel Shalidar avea prea multe şanse 
să-i demonstreze că se înşelase. În schimb, îşi luă rucsacul, îşi 
aruncă lucrurile înăuntru şi îl puse pe umeri. 

Câteva minute mai târziu, Femke părăsea casa, ieşind pe 
fereastra de la bucătărie. 

Escaladă peretele din spatele clădirii ca un păianjen, apoi se 
târi pe panta uşoară a acoperişului din plăcuţe de ardezie. 
Corpul încă o mai durea în diverse locuri, dar, pentru moment, 
mândria personală o durea mai mult. Fusese luată prin 
surprindere de asasinul care intrase pe nesimţite în casă şi 
acum era hotărâtă să nu-l lase să iasă învingător pe deplin. 
Perseverenţa ei încăpăţânată o făcea să-şi forţeze corpul dincolo 
de oboseală şi durere. 

Cu simţurile ascuţite de natura periculoasă a situaţiei, Femke 


se furişă pe partea cea mai înaltă a acoperişului şi inspectă 
strada. Preţ de un minut întreg ochii săi scrutară colţurile 
întunecate şi umbrele străzii, în căutarea asasinului. Cu 
siguranţă Shalidar n-ar fi putut ajunge departe, se gândi, în 
scurta perioadă cât ea aşteptase nemişcată în bucătărie. Nu-i 
venea să creadă că personajul acesta alunecos îi scăpase atât 
de uşor. Ar fi putut chiar să se afle în continuare în casă, dar, din 
nou, instinctul îi spunea altceva. De asemenea, bărbatul ar fi 
putut să anticipeze faptul că ea se va urca pe acoperiş. În cazul 
acesta, probabil că ar sta pe partea interioară a străzii, pentru 
ca ea să nu-l poată vedea de la înălţime. 

— OK, Shalidar, pe unde ai luat-o? şopti Femke ca pentru ea. 
Dacă aş fi în locul tău, unde m-aş duce? Aş lua-o... la stânga, 
cred. 

Odată hotărâtă, Femke începu să se deplaseze de-a lungul 
acoperişului, încercând să rămână cât putea de jos, ca să nui se 
vadă silueta în luminile din susul dealului. N-ar fi vrut să-i 
îndeplinească dorinţa lui Shalidar şi să se lase prinsă de gărzile 
regale la doar câteva minute după ce-a ieşit din casă. 

Cel puţin Femke era acum îmbrăcată în hainele închise la 
culoare, mai potrivite pentru camuflare. Faţa şi părul îi erau 
curate şi şansele de a atrage atenţia în public erau mai mici, dar 
n-avusese timp să-şi schimbe înfăţişarea în mod semnificativ. 
Oricine ar fi avut o descriere detaliată a ei ar fi recunoscut-o cu 
uşurinţă ca fiind ambasadoarea Shandarului. 

Din fericire, Shalidar o prinsese înainte să apuce să folosească 
pentru deghizare puţinele articole pe care le avea în rucsac. 
Două proteze pentru gură care să-i schimbe forma obrajilor, 
împreună cu o perucă cu păr negru care s-o înlocuiască pe cea 
deschisă la culoare pe care o folosea, şi Femke ştia că ar putea 
arăta foarte diferit de descrierea pe care o ştiau gărzile regale. 
Avea de gând să opereze transformarea imediat ce găsea 
ocazia. 

Ajunse la ultima casă din şir şi se cocoţă din nou pe vârful 
acoperişului. Îl localiză imediat pe asasin pe o stradă alăturată. 
Era însoţit. O patrulă a gărzii regale vorbea cu el. După gesturile 
pe care le făcea, le dădea indicaţii asupra casei în care o găsise 
pe Femke. 

— Să te ia naiba, Shalidar, dar lucrezi fin, nemer... 

Femke nu apucă să-şi termine blestemul scrâşnit, căci trebui 


să se ascundă după vârful acoperişului, ca să nu fie văzută de 
către patrulă. Controlându-şi perfect mişcările, cobori uşor spre 
partea din spate a casei şi începu să caute un mod convenabil 
de ajunge jos, pe pământ. Colţul clădirii se dovedi potrivit, cu 
numeroase puncte de sprijin. 

In câteva clipe cobori şi se strecură pe stradă aproape de 
locul în care îl văzuse pe Shalidar cu patrula. Gardienii porniră 
către strada transversală, în direcţia în care arătase Shalidar. 
Femke îl văzu în treacăt pe asasin dispărând după un colţ, 
undeva mai la vale, pe o stradă paralelă. Ştia că va trebui să fie 
extrem de atentă dacă voia să-i ia urma lui Shalidar. Acesta 
avea să folosească multe dintre trucurile pe care Femke le 
încercase pentru a-l prinde mai devreme, atunci când fugise din 
casa contelui Dreban. Experienţa ei cu asasinul îi spunea că era 
foarte posibil ca el să aibă câteva trucuri noi şi capcane proprii, 
aşa că trebuia să fie de două ori mai atentă. 

Shalidar se aştepta ca ea să-l urmărească, dar lui Femke îi 
trecu deodată un gând prin minte şi tot scenariul urmăririi 
periculoase deveni irelevant. În ziua în care intrase în Mantor cu 
cei patru însoțitori ai ei, îşi aminti că văzuse pe cineva care 
semăna cu el dispărând într-una din casele mai mari aflate sus, 
pe deal. Işi aduse aminte exact unde era casa şi zâmbi larg. 

— Pun pariu pe ultimul meu sennut de cupru că acolo stai, 
Shalidar, mormăi bucuroasă. E timpul să schimbăm regulile. Ne- 
am jucat prea mult de-a şoarecele şi pisica după regulile tale. 
Acum poţi să joci un pic şi după cum cânt eu. 

Având grijă să nu fie văzută de la distanţă, o luă pe străzi într- 
o direcţie complet diferită de cea în care pornise Shalidar. Apoi, 
cufundată în umbră, ascunsă pe o alee lăturalnică tăcută, îşi 
dădu jos rucsacul şi îşi scoase puţinele obiecte cu care avea să 
se deghizeze. Peruca şi protezele pentru gură vor fi îndeajuns 
pentru această seară, hotărî ea încrezătoare. A doua zi avea să 
fie destul de uşor să-şi mai ia provizii din piaţa desfăşurată pe 
străzile oraşului de jos. Ştia că până mâine la prânz va deveni 
aproape invizibilă. 

O oră mai târziu, instalată într-o cămăruţă într-unul din 
hanurile aflate la baza Mantorului, Femke se relaxa într-un pat 
îngust. În ciuda durerilor care îi străbăteau corpul, alunecă 
imediat într-un somn adânc şi fără vise, încrezătoare că nimeni 
nu-i va da de urmă peste noapte. 


Când se trezi, soarele răsărise de câteva ore, iar mirosul de 
mâncare gătită care intra pe geam îi făcu burta să chiorăie de 
foame. Atunci îşi dădu seama că nu mâncase nimic timp de o zi 
întreagă, ceea ce explica de ce era atât de flămândă acum. 

Cu un geamăt de durere, se dădu jos din pat şi, când se ridică 
în picioare, se îndreptă de spate. Nu era nicio părticică a 
corpului care să n-o doară, dar după ce-şi luă ligheanul cu apă şi 
bucata mică de săpun lăsate în faţa uşii, descoperi mulţumită că 
în multe locuri durerea era mai redusă atunci când se mişca. 
Muşchii îi erau acum ţepeni de la efortul la care îi supusese cu o 
zi în urmă, dar dacă nu îi va forţa prea tare timp de o zi sau 
două, rănile minore pe care le suferise în timpul evadării ar 
trebui să se vindece repede. 

În timp ce-şi aşeza peruca în oglindă, se gândi dintr-odată că 
Shalidar fusese cel care cotrobăise prin rucsacul ei în casa 
contelui Dreban, iar nu contele, aşa cum Presupusese iniţial. Se 
hotări că n-avea rost să-şi asume riscuri. Aşa că decise că, 
imediat după ce va termina micul dejun, primul lucru pe care-l 
avea de făcut în ziua aceea era să-şi cumpere două rânduri de 
haine complet noi şi câteva obiecte mai elaborate cu care să-şi 
alcătuiască deghizările. 

Se părea că aromele divine de mâncare ce se strecuraseră în 
camera ei nu veneau de la bucătăriile hanului, ci de la una din 
tarabele de afară. Strada cea mai de jos din Mantor avea tarabe 
înşirate şi de o parte, şi de alta. Din câte îşi putu da seama 
Femke, piaţa era semi-permanentă. Negustorii mai săraci îşi 
strigau mărfurile de pe tarabele improvizate, în competiţie 
directă cu magazinele permanente din clădirile de pe stradă. 

La câteva tarabe se serveau sandviciuri. Feliile groase şi 
fierbinţi de carne de porc prăjită, dată prin sos şi aşezată între 
bucăţi de pâine proaspătă alcătuiau o gustare consistentă. 
Fiecare vânzător striga tare că sosul lui era cel mai bun din 
Mantor. Femke se gândi că toţi spuneau adevărul, pentru că 
gusturile diferă. 

Îşi puse lucrurile în rucsac şi părăsi hanul, ca să se alăture 
forfotei de pe străzi. Hangiul insistase să i se plătească toate 
cheltuielile cu o seară înainte, aşa că nu mai avea nicio notă de 
achitat. Femke se îndoia că se va caza de două ori în acelaşi loc 
în următoarele câteva seri. Hotări că era mai bine pentru 
moment să aleagă la întâmplare unde va sta. Tânăra spera în 


străfundul său că, folosindu-se de experienţa pe care o avea în 
adunarea informaţiilor, va fi în stare să adune suficiente dovezi 
cât să-l pună repede la zid pe Shalidar. In felul acesta, ar putea 
să repare orice daună diplomatică survenită din cauza acestei 
chestiuni, înainte ca lucrurile s-o ia razna. 

Femke s-ar fi simţit mult mai bine dacă ar fi trebuit să rezolve 
problema în Shandar. Shalidar se simţea mai confortabil aici 
decât ea şi era limpede că asasinul mai fusese în Mantor 
înainte. 

Ţinând în mână un sandvici imens şi fierbinte, Femke se 
plimba pe strada mare a pieţei, căutând haine potrivite şi alte 
obiecte necesare. Toate acestea se găseau din abundență. Ar fi 
putut să cheltuiască de zece ori banii pe care îi avea, dar era 
conştientă că mica sumă pe care o înşfăcase în timpul evadării 
din palat n-avea să ţină mult. N-ar fi inteligent să cheltuiască tot 
din prima zi. Mai era varianta de a fura bani, dar aceasta 
conţinea şi un element de risc. 

Trecuseră câţiva ani de când Femke fusese nevoită să 
supravieţuiască în Shandrim, oraşul său natal, cu banii altora, 
dar acum era mult mai pricepută în această artă decât fusese în 
acele zile întunecate. Dacă nu fusese chiar cel mai bun tânăr 
hoţ de buzunare din Shandrim, atunci cu siguranţă se numărase 
printre cei mai buni. Timp de câţiva ani, supravieţuise 
confortabil din recolta de genţi şi podoabe, pe care le vindea pe 
piaţa neagră. În acea perioadă nu fusese nici măcar aproape de 
a fi prinsă. Apoi, într-o zi, îşi alesese ţinta nepotrivită şi viaţa i se 
schimbase pentru totdeauna. 

Privind înapoi, tentativa de a uşura buzunarul lordului Ferrand 
fusese de fapt o greşeală cât se poate de fericită, căci el a fost 
cel care i-a transformat abilităţile neobişnuite în ceva productiv 
şi legitim. El o antrenase în arta de a fi spioană. 

Procesul fusese îndelungat, mai ales partea în care trebuia s-o 
înveţe eticheta nobilimii şi arta mai rafinată legată de 
comportamentul unei domniţe de la curte. In orice caz, lordul 
Ferrand fusese răbdarea în persoană de-a lungul procesului de 
instruire şi avusese un mod minunat de a găsi ceva bun până şi 
în cele mai dezastruoase tentative ale ei de a învăţa lucruri noi. 

Femke a trăit în casa lui pe parcursul acestui proces, ruptă de 
lumea exterioară, până când noul ei maestru s-a declarat 
mulţumit că era pregătită. Cu încurajări şi îndrumări constante, 


Femke se transformă dintr-un copil al străzii isteţ într-un spion 
sofisticat şi cu abilităţi deosebite în mai puţin de un an. Nu mai 
cunoscuse o perioadă atât de fericită în copilăria ei. Casa în care 
locuia familia ei nu fusese un loc vesel, aşa că restricţiile pe 
care lordul Ferrand i le impusese libertăţii sale nu o deranjaseră 
prea tare. Dar nici n-au împiedicat-o să testeze limitele şi 
resursele lordului, despre care Femke află repede că erau mai 
mult decât adecvate ca s-o stăpânească. După cum o prinsese 
cu mâna în buzunarul lui când s-au întâlnit pentru prima oară, 
tot aşa lordul o prinsese şi când încerca să se strecoare într-o 
vizită în oraş. Dar pentru că Ferrand părea că vede tot şi o 
ameninţase că o aruncă înapoi pe stradă dacă mai iese 
vreodată din cuvântul lui, Femke învățase să se poarte frumos. 

Tânăra avea speranţe mari că va reuşi cumva să rezolve 
situaţia de aici, din Mantor, înainte să fie nevoită să fure, dar era 
liniştitor să ştie că nu avea să moară de foame, indiferent ce s- 
ar fi întâmplat. Ştia cu cine are de-a face, ceea ce îndepărtă 
incertitudinile din ziua precedentă. Dacă Shalidar n-ar fi ţinut să- 
i râdă în nas, atunci poate că i-ar fi trebuit săptămâni întregi să 
descopere cine era în spatele înscenării. Pe Shalidar îl cunoştea, 
aşa că probabil va fi simplu să-şi dea seama, pe măsură ce 
aduna informaţiile, ce măsuri de precauţie sunt necesare. 

Pe stradă se vedeau patrule ale gărzilor regale, dar niciuna 
dintre acestea nu se arătă interesată de Femke. Peste numai 
câteva ore, tânăra spioană ştia că va putea să umble fără să fie 
recunoscută. Asemeni unui cameleon, avea să se piardă pur şi 
simplu pe fundalul vieţii de oraş. 

Femke îşi alese pe îndelete două rânduri de haine şi se 
interesă discret cine furnizează palatului uniformele pentru 
angajaţii casei regale. Şi-a amintit că auzise o conversaţie între 
doi servitori când era în palat. Una dintre cameristele mai în 
vârstă urma să iasă la pensie în curând, iar această informaţie 
era cât se poate de folositoare. 

In calitate de spioană, Femke fusese învățată că minciunile 
funcționau cel mai bine atunci când erau spuse în contexte 
convingătoare. In acest fel, aluziile vagi pe care le făcuse în 
legătură cu natura postului de cameristă pe care spera să-l 
obţină, combinate cu faptul că se ştia că va fi un loc liber, i-ar fi 
făcut pe oamenii cu care vorbise să pună cap la cap aceste 
detalii, în cazul în care ar fi fost chestionaţi. De fapt, acest post 


liber o făcu pe Femke să pară convingătoare şi află repede 
numele persoanei care furniza uniformele. 

La scurt timp după aceea, spioana îşi luă o uniformă de 
cameristă pentru palat. Aceasta fusese cumpărată sub acelaşi 
pretext. Nu-i fuseseră adresate întrebări, iar ea nu oferi de 
bunăvoie nicio informaţie, lăsându-i în schimb pe negustori să 
tragă propriile lor concluzii. 

Din prăvălia unui alchimist îşi luă un ulei pentru corp care să 
confere pielii ei o nuanţă închisă, un auriu profund care avea să 
dureze o săptămână. Îşi cumpără de asemenea decolorant 
pentru a-şi deschide nuanţa părului până la un blond pal şi 
machiaje pentru a-şi colora buzele şi pleoapele după o modă 
populară în prezent printre toate femeile din Mantor, indiferent 
de rang. Mai luă o altă perucă brunetă, dar într-un stil diferit de 
al celei pe care o avea şi fu mulţumită şi de măsură, şi de 
calitate. Peruchierii din Thrandor stăpâneau tehnici mult mai 
avansate faţă de cei din Shandar, iar Femke se jură că n-avea 
să mai cumpere niciodată peruci din Shandar. 

Mai târziu în după-amiaza aceea, după ce îşi luă o cameră la 
un alt han, Femke se transformă într-o femeie diferită de cea 
care se cazase cu ceva timp în urmă. Nimeni n-o băgă în seamă 
nici în han, şi nici pe stradă. Noile haine (în afară de uniformă) 
fuseseră alese special să nu atragă atenţia. Şi se părea că 
alesese bine. 

— OK, Shalidar, să vedem ce pui la cale, mormăi ea pentru 
sine. Mai întâi, cred c-o să fac o vizită la casa unde te-am văzut 
intrând acum câteva zile. 

Femke ştia că nu va fi uşor să stabilească o legătură între 
Shalidar şi baronul Anton. În plus, va fi delicat, dacă nu chiar 
imposibil, să demonstreze că Shalidar îl omorâse pe baron, când 
broşa ei fusese găsită în mâna lui încleştată. Compararea rănilor 
provocate de cuţit va dovedi, de asemenea, o potrivire cu 
lamele ei, dar ea ştia că astfel de probe pot fi văzute ca fiind 
circumstanţiale, doar dacă pumnalul ei dispărut n-ar fi fost găsit 
la locul asasinării lui Anton. A doua crimă ar fi putut fi de ajutor. 
Însemna că Shalidar ar avea nevoie de două alibiuri, ceea ce ar 
fi putut înclina balanţa în favoarea ei, măcar un pic, dar era prea 
devreme ca să ştie sigur. 

Îi luă o oră să urce în oraş şi să ajungă la casa cea mare în 
care îl văzuse pe Shalidar. Pentru o clipă care păru că durează o 


veşnicie, Femke studie imensa proprietate, pierdută în gânduri. 

— E totul în regulă, domniţă, pot să vă ajut? 

Vocea unui negustor care era în trecere o înfioră uşor pe 
Femke. Văzuse că e în preajmă, dar nu-l băgase în seamă, 
considerându-l irelevant şi inofensiv. Acum mintea şi corpul îi 
erau în alertă. Oricine s-ar fi arătat preocupat de ea era un 
posibil pericol, aşa că Femke răspunse cu grijă, încercând să nu- 
i stârnească şi mai mult interesul. 

— Sunt bine, domnule, deşi, dacă mi-aş permite să întreb, ştiţi 
cumva a cui este casa aceea frumoasă? Clădirea şi grădinile 
sunt încântătoare. 

— Intr-adevăr, da! Casa îi aparţine unuia dintre puţinii 
negustori de carieră de aici. Se ocupă de negoţ în Thrandor de 
câţiva ani şi e foarte respectat pentru cinstea şi reuşitele sale în 
afaceri. 

— Nu cumva îl cheamă Shalidar? întrebă Femke, care deja 
ştia răspunsul. Ş 

— Shalidar, el e. Il cunoaşteţi? Un om bun din toate punctele 
de vedere, deşi nu m-aş mira dacă nu i-ar fi bine în următoarele 
câteva săptămâni, spuse negustorul coborându-şi glasul, de 
parcă ar fi împărtăşit un secret. 

— İl ştiu numai din auzite, domnule. N-o să-i fie bine, ziceţi? 
De ce? întrebă ea curioasă. 

— Cu siguranţă aţi auzit veştile, nu? Mai întâi, ambasadoarea 
din Shandar l-a ucis pe baronul Anton cu două seri în urmă şi se 
spune c-ar fi lovit din nou aseară. De data aceasta, victima a 
fost contele Dreban. Cum e şi normal, situaţia a provocat şi mai 
multe resentimente faţă de shandezi, dacă asta e posibil. 

— Am auzit ceva de genul ăsta, spuse Femke, încuviinţând 
din cap. Inţeleg că sunt patrule care o caută prin tot oraşul. Vă 
rog, domnule, mai permiteţi-mi o întrebare. Deşi am mai auzit 
de negustorul Shalidar înainte, nu ştiam că deţine proprietăţi 
aici, în Mantor. Casa o are de mult? 

— Cred că de câţiva ani, domniţă. E negustor în Mantor de 
multă vreme, dar cred că mai are treburi şi prin alte locuri în 
lume - un om cât se poate de bogat. Cred că acum se află în 
oraş, deşi călătoreşte des. Inainte să sosească, acum o 
săptămână, nu mai fusese văzut în Mantor de ceva timp, dar, 
ţinând cont de recentele tulburări, probabil că e mai bine aşa. 
Bănuiesc că-şi doreşte să fi stat deoparte mai multă vreme, 


dacă mă gândesc la povestea asta cu ambasadoarea. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule. Nu vreau să vă 
mai rețin. O să mă asigur că-l complimentez pe negustorul 
Shalidar pentru gustul în materie de case, dacă mă întâlnesc cu 
el. 

Femke merse mai departe, în jos, pe stradă, cu pas domol. 
Shalidar avea o proprietate substanţială în Mantor, iar această 
întorsătură neaşteptată de situaţie se putea dovedi cu uşurinţă 
problematică. Dacă Shalidar avea o reşedinţă aici şi o reputaţie 
bună de negustor, probabil că se bucura de mulţi aliaţi în oraş. 
Deci va fi mai greu să-i convingă pe thrandorieni că au crescut o 
viperă la sân în tot acest timp. 

Dacă Shalidar făcea aici comerţ legal de câţiva ani, atunci 
cuvântul său de negustor cinstit era mult mai apreciat decât cel 
al unei ambasadoare care venise doar de câteva zile şi era 
primul suspect pentru două crime. 

Jocul devenea tot mai complex cu fiecare minut care trecea şi 
avea să fie greu de câştigat dacă Shalidar deţinea toate 
atuurile. 

— Hai, Femke, gândeşte! Ce ar fi făcut Ferrand acum? 
murmură, încercând să se concentreze la tot ce ar fi putut să 
aducă o rază de lumină în groapa întunecată care ameninţa s-o 
înghită. 

„Ferrand nu şi-ar fi pierdut calmul”, îşi zise. „Şi, mai presus de 
toate, nu s-ar fi dat bătut.” Gândul acesta o făcu să păşească 
mai uşor. 


Capitolul 8 


— Domniţă ambasador, domnia voastră sunteţi? 

Femke îngheţă. Pentru o fracțiune de secundă, inima îi săltă 
în piept, iar mâna i se duse instinctiv pe mânerul unui cuţit. Avu 
nevoie de o clipă pentru ca mintea să înregistreze vocea şi să 
încheie procesul de identificare. 

— Kalheen! Cum de rătăceşti prin palat la ora asta târzie din 
noapte? întrebă Femke în şoaptă şi se întoarse cu faţa la 
servitorul său shandez. 

Nu putea să-şi imagineze cum de-o recunoscuse, dar faptul că 
se întâmplase asta o neliniştea. Era atât de prost deghizată 
încât putea fi identificată imediat? „Nu, cu siguranţă nu”, se 


gândi ea. Gărzile nu dăduseră nici cel mai mic semn că ar şti 
cine este când intrase pe poarta pentru angajaţi. 

— Aş putea să vă pun aceeaşi întrebare, lady Femke, şopti 
Kalheen aspru, trăgându-se mai aproape şi Uitându-se de jur- 
împrejur de parcă ar fi aşteptat să dea de necaz în fiecare 
secundă. Aţi înnebunit de tot, să vă întoarceţi aici atât de 
curând? Aţi intrat într-o capcană, doamna mea. Gărzile regale 
vă aşteaptă. Am auzit ieri cum erau instruiți în legătură cu asta, 
aşa că am stat toată seara în partea asta de palat, sperând să 
vă găsesc înaintea lor. Din fericire, zeul Shand mi-a purtat 
noroc, dar acum trebuie să plecaţi, şi încă repede. Plecaţi de aici 
şi nu vă mai întoarceţi. 

Tonul lui Kalheen era atât de hotărât, încât Femke aproape că 
cedă tentaţiei de a fugi către cea mai apropiată ieşire, dar 
rămase pe poziţii, căci era curioasă şi avea nevoie de informaţii. 
Tânăra spioană nu putea să facă nimic dacă nu afla mai multe 
despre ce se întâmpla. Voia foarte mult să se uite prin camerele 
baronului Anton, sperând să găsească ceva, orice, care ar fi 
putut să-l lege pe Shalidar de moartea lui. Fără dovezi care să 
susţină ceea ce ea ştia că este adevărat, Femke îşi dăduse 
seama că nu are nicio şansă de a ieşi din această situaţie şi că 
viitorul nu-i poate fi decât întunecat. 

— Kalheen, înainte de a pleca, trebuie să-mi spui cum de m-ai 
recunoscut, zise Femke, uitându-se repede într-o parte şi în alta 
a coridorului. Nu văzu pe nimeni. Credeam că deghizarea mea e 
bună, dar tu m-ai recunoscut imediat. 

— Lady, deghizarea e în regulă, dar am călătorit împreună 
timp de trei săptămâni, vă aduceţi aminte? De asemenea, vă 
mărturisesc că ştiam care vă este adevărata meserie înainte de 
a pleca din Shandar. 

— Cum aşa? întrebă Femke, cu adevărat şocată. 

— Eu îmi ţin ochii deschişi, doamna mea. Au fost 
dintotdeauna destui spioni prin palat şi, după atâţia ani în care 
am lucrat acolo, cred că m-am obişnuit să-i recunosc. Aţi fost 
unul dintre cei mai dificil de detectat, dar probabil că m-am 
perfecţionat şi eu cu timpul. 

— La naiba, dacă aş fi ştiut că ai aşa spirit de observaţie, te- 
aş fi folosit mai eficient în călătoria asta, înjură Femke, furioasă 
pe ea însăşi pentru că-l judecase greşit pe servitorul cel 
vorbăreţ. Spune-mi, ai mai observat şi pe altcineva din 


Shandrim aici, în palat? 

Kalheen zâmbi. 

— Dacă vorbiţi despre Shalidar, de ce nu spuneţi aşa? 
Lucrurile sunt mult mai uşoare dacă sunteţi cinstită. De fapt, 
doamna mea, nu e timp pentru asta. Vorbesc serios, trebuie să 
plecaţi de aici acum. 

— Nu, Kalheen, trebuie să ştiu. L-ai văzut pe Shalidar în 
noaptea în care a fost asasinat Anton? Trebuie să încep să pun 
totul cap la cap cât pot de repede. Ştii cine este Shalidar, dar ştii 
cum îşi câştigă existenţa? 

— Bănuiesc că e şi el un spion, doamna mea. Nu l-am văzut 
pe aici în seara crimei, dar a fost în palat a doua zi, cred. A avut 
câteva întâlniri cu regele şi cu câţiva dintre nobilii mai în vârstă. 
Nu sunt sigur cu cine anume s-a întâlnit sau în ce ordine, pentru 
că nu l-am urmărit. Dacă mă gândesc mai bine, cred că Shalidar 
a fost gazda unui soi de cină festivă în seara crimei, pentru că a 
doua zi, când l-am văzut aici, în palat, îmi amintesc că i se 
mulțumea pentru ospitalitate. Un nobil care era în trecere a 
comentat că toată lumea se simţise bine. De ce? Nu lucraţi 
împreună aici? 

— Nu, Kalheen, nu lucrăm împreună. Shalidar nu e spion. E 
asasin - unul dintre cei mai buni pe care Shandarul îi are de 
oferit. Din nefericire, drumurile noastre profesionale s-au 
intersectat în urmă cu puţină vreme şi eu i-am dat peste cap 
câteva dintre planurile personale. Cred că el mi-a întins cursa 
asta, dar n-am nimic solid pe care să fondez acuzaţia. 

— Asasin, răsuflă Kalheen, vădit înspăimântat doar la auzul 
cuvântului. Pe numele lui Shand, lady! leşiţi de aici acum. Dacă 
aţi întâlnit un asasin, sunteţi ca şi moartă dacă nu o luaţi la 
fugă. 

— Adună-te! ordonă Femke în şoaptă, dar cu vocea hotărâtă. 
N-am timp de panică. Am nevoie de ajutorul tău şi asta chiar 
acum. Unde stătea baronul Anton? Trebuie să mă uit prin 
camerele lui. S-ar putea să găsesc indicii acolo, dovezi de care 
am nevoie ca să-l pun la zid pe Shalidar. Ştiu că şansele sunt 
mici, dar trebuie să arunc o privire. 

— E o capcană, lady. Nu vă duceţi, insistă Kalheen. Gărzile 
regale au împânzit partea aceea a palatului toată ziua. Veţi fi 
recunoscută fără îndoială. Shalidar probabil că a anticipat că 
veţi face asta. Dacă e un asasin atât de bun pe cât sugerati, 


atunci nu veţi găsi dovezi acolo. Asasinii de vârf nu lasă 
niciodată urme, ar trebui să ştiţi asta. 

Nici nu-şi termină bine fraza, că un zgomot uşor, venit din 
spatele ei, îi atrase atenţia lui Femke. O patrulă a gărzilor regale 
apăru de pe un coridor lateral şi se îndreptă către ei. Soldaţii 
erau încă la o oarecare distanţă şi Femke era pe punctul de a-i 
spune lui Kalheen să se prefacă, dar o mână puternică o apucă 
de încheietură şi-i răsuci braţul la spate, cu o forţă care îi 
provocă durere. 

— Ce faci, Kalheen? mârâi către el, îngrozită. 

— Aveţi încredere în mine, doamna mea. Promit c-o să fac tot 
posibilul să vă eliberez, şopti el. Apoi strigă tare către gărzile 
regale care se aflau pe coridor: Uitaţi-o, am prins-o. Nu-i nevoie 
să vă grăbiţi, domnilor, nu pleacă nicăieri. 

Femke gemu uşor şi se uită înapoi, să verifice coridorul şi în 
cealaltă direcţie. Un alt grup de gărzi apăru şi de pe partea 
opusă şi se apropie de ei. Femke abandonă dintr-odată orice 
gând de a scăpa din strânsoarea lui Kalheen şi a fugi pentru a-şi 
recâştiga libertatea. N-avea rost, era încolţită de soldaţi. Ar fi 
trebuit să-l asculte pe Kalheen de la început. Încercase să-i 
spună să fugă, dar ea a crezut că ştie mai bine. Până acum, în 
această călătorie în Thrandor, Femke nu era chiar mândră nici 
de aptitudinile, şi nici de judecăţile ei. 

— Să te ia naiba, Shalidar! înjură ea printre dinţii încleştaţi. 
Cum de eşti atât de mult înaintea mea? 

Gardienii n-au fost foarte duri, dar nici blânzi. Primul lucru pe 
care l-au făcut a fost să-i strângă mâinile la spate cu o pereche 
de brățări metalice, legate între ele cu un lanţ scurt şi închise cu 
o încuietoare dublă. Chiar şi rămasă singură cu şperaclul 
preferat, Femke ştia că i-ar fi greu să desfacă aceste legături, 
căci mâinile ei nu aveau suficient spaţiu de manevră încât să fie 
eficiente. 

Gardianul şef îi mulţumi lui Kalheen pentru ajutor, apoi îi 
spuse să se întoarcă la treabă sau în camera sa, unde ştia el că 
trebuie. Femke era mulţumită că nu-l reţinuseră şi pe el, căci el 
încercase să-o avertizeze, dar, în încăpăţânarea ei, ea refuzase 
să asculte. N-avea rost să se văicărească acum de judecata ei, 
aşa o învățase Ferrand. Cel mai bun lucru pe care putea să-l 
facă era să se conformeze şi să fie gata să profite de orice 
greşeală cât de mică pe are aveau s-o facă supraveghetorii ei. 


Cu mâinile strâns legate la spate, Femke era condusă pe 
coridoare către camerele centrale ale regelui. Incăperea în care 
se ţineau audierile, biroul personal al regelui, sala curţii regale şi 
multe dintre celelalte camere de zi pe care le folosea pentru 
întâlniri sau primirea oaspeţilor se aflau toate în zona centrală a 
palatului. Gardienii vorbeau foarte puţin, doar îi mai ordonau din 
când în când să se mişte, ceea ce pentru Femke era ridicol. N- 
avea cum să se oprească, de vreme ce era împinsă cu putere în 
spate. 

Ajunseră pe coridorul care ducea către biroul personal al 
regelui. Gardianul-şef se opri. 

— Ţineţi-o aici şi n-o scăpaţi din ochi. Aduceţi-vă aminte ce 
am discutat. Nu vreau ca vreunul dintre colaboratorii săi să aibă 
nici cea mai mică şansă de a o elibera. O să-l informez pe 
Maiestatea Sa că ambasadoarea a fost capturată. Nu va dura 
mult. 

Femke era uşor amuzată. „Colaboratori!”, se gândi, cu un 
zâmbet amar. „Ce n-aş da acum pentru câţiva colaboratori!” 

Apoi îşi dădu seama că de fapt chiar are un colaborator în 
Kalheen, dar n-avea rost să se bazeze pe asta. Ce-ar putea să 
facă el pentru ea acum? Nimic. Femke era pe cont propriu şi aşa 
fusese de la început. Nu putea decât să spere că va avea 
inspiraţie şi şansa de a-şi folosi iscusinţa pentru a scăpa din 
această situaţie tot mai disperată. 

Intr-un fel, se îndoia că vreuna dintre ustensilele ei avea să 
scape de inevitabilul control până la piele care urma. Era uimită 
că gardienii nu o scuturaseră deja de diferitele cuțite pe care le 
avea ascunse asupra ei, dar trebuia să fie o contorsionistă ca să 
ajungă la ele cu mâinile legate şi nu putea face mare lucru cu 
ele. 

Gărzile regale au dus-o către biroul regelui şi au ţinut-o afară 
în vreme ce liderul lor bătu la uşă. Dinăuntru se auzi un ordin 
înfundat de a intra, iar Femke recunoscu vocea regelui. 
Gardianul se strecură înăuntru, apoi urmă un dialog scurt, pe 
care cei care aşteptau pe coridor nu-l putură auzi. 

Deodată, uşa se deschise din nou şi gardianul făcu semn ca 
Femke să fie adusă înăuntru. Când păşi înainte, fu împinsă în 
spate cu destulă forţă, astfel încât se împiedică de prag. Femke 
se uită înapoi peste umăr la faţa uşor amuzată a gardianului 
care o împinsese, apoi îi aruncă o privire care i-ar fi făcut pe toţi 


cei care o cunoşteau să doarmă iepureşte cel puţin o lună. 

Când se uită din nou în faţă, văzu că regele o studia atent. 
Avea pe chip o expresie pe care nu crezuse că o va vedea 
vreodată şi care îi dădu fiori. 

— Uitaţi, Maiestate, ce v-am spus? A fost prinsă, exact cum 
am zis. N-aş fi deloc surprins să aflu că nu Maiestatea Voastră 
era ţinta ei în seara asta, dar, din fericire, după cum am spus şi 
mai devreme, o cunosc pe tânăra aceasta şi ştiu cum 
acţionează. Vă sugerez, Maiestate, s-o terminaţi cu ea repede şi 
fără milă, căci regatul nu va fi în siguranţă până când asemenea 
scursuri nu vor fi exterminate. 

In clipa în care vocea începu să vorbească, Femke ştiu că 
fusese din nou cu un pas în urmă. Shalidar era în aceeaşi 
încăpere cu regele şi Femke începu să se simtă ca o marionetă 
manevrată de nişte sfori pe care asasinul le trăgea după bunul 
plac. Acum, dansul era unul agitat, care ar fi putut foarte uşor 
să o ducă spre moarte. 

— Ei bine, negustor Shalidar, oricât de dureros ar fi să 
recunosc, se pare că ai avut dreptate de la început, spuse 
regele Malo cu un oftat greoi. N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut-o 
pe ambasadoarea Femke cu ochii mei. Nu pot să vă spun, 
domniţă ambasador, dacă într-adevăr asta sunteţi, cât de 
dezamăgit sunt că acele cuvinte curajoase pe care aţi spus că le 
aduceţi din partea împăratului nu s-au dovedit a fi adevărate. 
Speram foarte tare ca toate neplăcerile din ultimele luni să fi 
rămas în urmă, dar se pare că vremurile grele sunt abia la 
început. Aveţi vreo explicaţie pentru ce-aţi făcut în ultimele 
două zile? De ce sunteţi acum îmbrăcată ca o servitoare de-ale 
mele şi deghizată astfel încât numai cei care ştiu ce să caute să 
vă poată identifica? 

— Maiestate, începu Femke, cu vocea plină de umilinţă şi 
dorinţă de iertare. Credeţi-mă, nimeni din acest palat n-ar putea 
fi mai tulburat decât mine de evenimentele din ultimele două 
zile. Ştiu că nu trebuia să fug atunci când mi s-a adus la 
cunoştinţă că cineva pusese pe seama mea moartea baronului 
Anton. Ar fi trebuit să rămân pe poziţii şi să încerc să-mi 
demonstrez inocenţa înainte ca situaţia să se agraveze. Sunt 
aproape sigură că ştiu cine l-a ucis pe prietenul Maiestăţii 
Voastre, dar nu am nicio dovadă fermă care să confirme vreo 
acuzaţie, aşa că de data asta prefer să nu spun nimic. 


— Ziceţi că ştiţi cine l-a omorât pe baronul Anton? Dar nu veţi 
spune numele ucigaşului, interesant! Mă întreb de ce. Poate 
pentru că aveţi impresia că ucigaşul e aici, în încăpere cu 
domnia voastră? întrebă regele cu subiînţeles, privind către 
Shalidar şi făcând o sugestie care cu greu ar fi putut fi mai 
evidentă. 

— Aş prefera să nu spun, Maiestate. Sper că într-o zi veţi 
înţelege. Ştiu că trebuie să mă închideţi şi să faceţi dreptate, 
dar vă implor să rămâneţi cu ochii în patru. Aveţi cuvântul meu 
că nu sunt ucigaşul pe care îl căutaţi. Impăratul doreşte pace. 
Cel care este în spatele acestor crime face tot ce-i stă în putere 
pentru a întrerupe demersurile deschise de împăratul Surabar, 
începu să pledeze Femke şi nu se putu abtine să nu se uite la 
faţa încrezută a lui Shalidar. 

— Vedeţi, Maiestate? exclamă Shalidar în şoaptă, dar cu 
vocea puternică. Exact cum v-am spus. Femke este o asasină, 
da, dar nu cea mai strălucită dintre ucigaşi. Ştiu ce caută. Nu 
vrea decât răzbunare şi nimic altceva. Am mai întâlnit-o pe 
această tânără şi, după ce i-am stricat planurile în acea 
întâlnire, ştiam că va veni după mine să caute răzbunarea. Nu 
pot decât să-mi cer iertare că nobilii Maiestăţii Voastre au fost 
cei pe care Femke i-a folosit drept unelte pentru acest scop. Era 
uşor de ghicit că va inventa o poveste ridicolă ca să arunce vina 
pe mine pentru lucrătura ei murdară. Ei bine, Femke, n-o să-ţi 
meargă. Ai lăsat mult prea multe indicii la locul crimei pentru ca 
cineva să mai creadă în poveştile tale nebuneşti de data asta, 
aşa că n-are rost să-ţi răceşti gura de pomană. N-o să ai parte 
de nicio răzbunare astăzi aici, ai înţeles? 

— Nu astăzi, negustor Shalidar, dar în curând vei fi descoperit 
şi se va şti cine eşti cu adevărat, răspunse Femke pe cât de 
dispreţuitor putea. Înţeleg că n-are rost să mai joc, de vreme ce 
tu ai toate atuurile, aşa că nu mai zic nimic. V-aş implora, 
Maiestate, să-mi îngăduiţi o judecată cum se cuvine, cu 
reprezentanţi imparţiali din ţara mea. Ar fi posibil? 

Regele se gândi o clipă şi îi privi pe rând pe cei doi. 

— Dacă ne gândim cine a fost ucis, probabil că n-aş fi de 
acord, dar cazul acesta nu e simplu. O să mă gândesc la 
propunerea domniei voastre, dar nu promit nimic. Orice decizie 
aş lua, nu voi amâna prea mult procesul. Anton a fost prietenul 
meu cel mai bun timp de mulţi ani. Nu voi permite ca cel care l- 


a ucis să rămână nepedepsit şi chiar şi numai ăsta... scrâşni 
Malo, cu vocea aspră din cauza mâniei reprimate, şi se aplecă 
spre gheata lui Femke, de unde scoase unul dintre cuţitele ei cu 
modele specifice şi i-l flutură în faţă...şi chiar şi numai ăsta mă 
face să-mi doresc să fiţi spânzurată pentru omorârea lui. Nu mă 
interesează certurile personale ale domniei voastre, dar ştiu că, 
în lumina rece a zilei, conştiinţa mă va certa dacă voi spânzura 
pe cine nu trebuie. Acum nu vreau să vă mai văd pe niciunul. 
Am nevoie să jelesc în pace. 

— Desigur, Maiestate, spuse Shalidar încet, strecurându-se 
către uşă cu o graţie instinctivă. Sunt la dispoziţia Mariei 
Voastre dacă mai doriţi ceva de la mine. Noapte bună, 
Maiestate. 

După ce Shalidar ieşi din încăpere, gardienii care rămăseseră 
înăuntru o înşfăcară din nou pe Femke şi o traseră brutal către 
uşă. 

— Aveţi grijă ca ambasadoarea să fie percheziţionată până la 
piele, dar vreau ca de asta să se ocupe o femeie. Nu doresc să 
aud acuzaţii deplasate dacă va fi găsită nevinovată la proces, aţi 
înţeles? După abilităţile pe care le-a etalat până acum, nu 
trebuie ca tânăra Femke să ne mai surprindă, reuşind să ne 
scape printre degete, ordonă Malo hotărât. 

— Desigur, Maiestate, răspunse imediat liderul gardienilor. 
Rezolvăm imediat, Maiestate. 

Gardienii au salutat, apoi au împins-o pe Femke înapoi pe 
coridor. După aceea se porni forfota, căci bărbaţii au fost trimişi 
să găsească femei care s-o poată percheziţiona şi, de 
asemenea, haine de detenţie pe care să le poarte cât timp avea 
să fie în închisoare. Femke se tot întreba unde va fi aceasta, 
căci nu observase niciodată vreo zonă păzită în palat. S-ar fi 
putut ca celulele să nu se afle în interiorul palatului, desigur, dar 
Femke nu-şi putea imagina că regele ar permite ca un 
asemenea prizonier să fie ţinut departe. 

Mai întâi, tânăra a fost dusă într-una dintre camerele regale 
de oaspeţi şi obligată să stea pe podea cu picioarele încrucişate 
şi capul plecat până când au fost găsite femeile care s-o 
percheziţioneze. Când acestea au sosit şi bărbaţii au plecat, 
Femke descoperi că aceste doamne ştiau bine ce aveau de 
făcut. Spre disperarea ei, toate ustensilele ei ascunse au fost 
găsite, până la ultima. Deşi tânăra spioană se aştepta pe 


jumătate la aşa ceva, păstrase totuşi o slabă speranţă că le va 
scăpa măcar unul dintre instrumentele cele mai mici. Dar n-a 
fost să fie. Imediat după aceea, Femke era condusă pe 
coridoare către parterul aripii pentru servitori. Era desculţă, 
îmbrăcată cu o tunică lungă şi dreaptă şi lenjerie de corp 
simplă. 

Se deschise o uşă care semăna foarte bine cu toate celelalte 
uşi din aripa servitorilor, şi dincolo de ea văzu o scară în spirală, 
care cobora. Asta îi dădu lui Femke o senzaţie neplăcută legată 
de natura celulei către care era dusă. Scara era îngustă şi 
întunecată. Deşi unii dintre gardieni aveau torţe, coborârea nu 
era deloc plăcută. 

La baza scării se afla un hol cu patru uşi. Gardienii o 
împinseră către uşa care se afla chiar în faţa lor. Unul dintre 
bărbaţi scoase de la centură un inel mare cu chei, descuie 
lacătul şi deschise uşa către interior, lăsând să se vadă o 
încăpere mică şi întunecoasă. Femke fu din nou împinsă înainte 
şi forţată să între în celulă, unde un alt gardian îi scoase 
cătuşele. 

Fata îşi frecă încheieturile şi făcu ochii roată prin cameră. Era 
un pat mic de campanie, pe care se afla un singur pled 
împăturit frumos, o gaură în podea în colţul camerei, despre 
care presupuse că era toaleta, şi o gură de ventilaţie în tavan, 
acoperită cu un grătar solid de fier. Gardienii plecară fără să 
spună nimic şi închiseră uşa cu putere în urma lor, lăsând 
încăperea în beznă. Sunetul zăvoarelor trase şi cheia răsucită în 
încuietoarea masivă de metal îi aduseră în suflet o depresie 
adâncă. 

— De două ori în două zile, mormăi furioasă. Prinsă şi închisă 
de două ori în două zile! Asta nu mai este amuzant. 

Femke îşi dădu seama după câteva secunde că întunericul din 
această celulă nu era total, cum fusese în pivnita contelui 
Dreban. Afară, la baza scărilor, încă se mai auzea zgomot şi o 
rază subţire din lumina torţelor pătrundea prin crăpătura de sub 
uşă. Ascultă cu atenţie şi înţelese imediat că soldaţii pregăteau 
o gardă permanentă în faţa celulei sale. Cel puţin holul de afară 
va fi luminat tot timpul, ceea ce însemna că un pic avea să 
pătrundă şi în celula ei, se gândi ea, încercând să găsească ceva 
pozitiv în toată situaţia asta. Cu puţină lumină, celula n-o s-o 
mai claustreze atât. 


Sunetul înfundat al vocilor de afară se stinse, dar lumina de 
sub uşă rămase. Femke oftă resemnată. N-o să fie uşor să scape 
de aici, dar avea în ea o scânteie puternică de hotărâre care nu 
era gata să se lase stinsă. Femke ştia că regele Malo ar putea 
decide să o judece fără reprezentare independentă, dar, dacă îi 
interpretase corect limbajul corpului, tânăra se simțea 
încrezătoare că regele îi va răspunde cererii. O asemenea 
reprezentare probabil că nu avea să schimbe rezultatul 
procesului, dar i-ar demonstra împăratului Surabar dorinţa de a 
vedea că s-a făcut „dreptate”. 

Femke ceruse în primul rând acest lucru pentru că voia să 
câştige destul timp cât să-i sporească şansele de a evada şi a-şi 
dovedi nevinovăția. Pe moment, mintea îi era încă plină de 
mânia că Shalidar fusese din nou cu un pas înaintea ei, aşa că 
decise că mai bine se culcă. 

Pătura de pe pat mirosea a vechi, dar Femke era mulţumită 
că avea cu ce să se învelească. În comparaţie cu pivniţa casei 
contelui Dreban, aici se simţea chiar confortabil. Se întinse pe 
patul îngust. Rănile şi vânătăile nu-i mai erau atât de dureroase 
ca în ziua precedentă. Avea un pat pe care să doarmă, 
îmbrăcăminte şi o pătură care să-i ţină de cald, puţină lumină şi 
probabilitatea ca soldaţii să-i aducă mâncare în mod regulat - 
nu era cea mai rea dintre situaţii. 

În mod straniu, în ciuda tuturor relelor care o urmăriseră în 
ultimele zile, înainte să se culce, Femke se gândi la lordul 
Danar. Trăsăturile sale ştrengăreşti şi zâmbetul zburdalnic îi 
veniră deodată în minte, cum se mai întâmplase de câteva ori în 
timpul călătoriei sale către Mantor. Femke nu ştia de ce se tot 
gândea la tânărul lord, dar se întreba vag oare cum reacţionase 
el la dispariţia Alyssei înainte să reuşească s-o curteze cu 
farmecul său legendar. 

Dacă vreunul dintre gardieni ar fi avut ocazia să se uite 
înăuntru la prizoniera lor în acel moment, ar fi fost fără îndoială 
surprins să vadă că, pe măsură ce o lua somnul, o expresie de 
bucurie liniştită se instalase pe chipul ei şi rămase acolo destulă 
vreme. 


— A, lord Danar, intră. Te aşteptam. 
— Maiestatea Voastră Imperială, răspunse Danar, oprindu-se 
pentru a se pleca înainte de a păşi în biroul împăratului. Am 


venit cât am putut de repede. 

Surabar zâmbi, iar pe chip i se citi cea mai caldă expresie pe 
care Danar o văzuse vreodată la nou încoronatul împărat. 
Pentru o clipă, îi veni greu să împace această expresie cu 
imaginea împăratului din ultima întâlnire pe care Danar o 
avusese cu el. Prima impresie a tânărului lord fusese cea a unui 
lider militar aspru, ale cărui corp şi minte erau extrem de 
disciplinate. Credea că Surabar este intransigent, despotic, rece 
şi neîndurător; totuşi, bărbatul cu păr grizonat care îi zâmbea 
acum din spatele biroului nu era nimic din toate astea. 

— Mulţumesc pentru că ai răspuns rapid la solicitarea mea, 
lord Danar. Sunt foarte mulţumit atât de sosirea ta promptă, cât 
şi de rapoartele pe care le-am primit în legătură cu eforturile 
tale de acasă. 

— Dar cum de...? începu Danar să întrebe, fără să se 
gândească prea mult. 

— Asta e o întrebare la care nu vrei să ştii răspunsul, zise 
Surabar chicotind uşor. Deşi sunt sigur că o să-ţi dai seama 
destul de repede. Sursele mele îmi spun că ai fost elocvent şi 
convingător în discuţiile cu tatăl tău. Acum nu mai rămâne 
decât să vedem în timp dacă asta va fi suficient ca să-l întoarcă 
de pe calea pe care a apucat-o, dar te asigur că mi-ai câştigat 
respectul pentru ce ai făcut după ultima noastră întâlnire. 
Datorită loialității tale, atât faţă de mine, cât şi de familia ta, am 
hotărât să-ţi spun unde s-a dus lady Alyssa. 

— Într-adevăr? rosti Danar, cu vocea dintr-odată plină de 
speranţă şi bucurie. 

— Da, răspunse împăratul. Totuşi, motivul meu pentru 
această dezvăluire nu e să te ajut în viaţa amoroasă. O să-ţi 
spun câteva lucruri despre lady Alyssa care nu trebuie să 
părăsească această încăpere. Probabil că ai observat deja că 
sunt bine informat despre ce se întâmplă dincolo de zidurile 
palatului. Poţi lesne să-ţi imaginezi că voi şti dacă ai încălcat 
această parte a înţelegerii. Am fost clar, lord Danar? 

— Foarte clar, Maiestate, răspunse tânărul lord, un pic ofensat 
de schimbarea tonului de la prietenos la ameninţător în doar 
două fraze. Acest fost general era un personaj cu multe feţe, 
greu de înţeles, dar Danar era dispus să-i ierte lui Surabar toate 
capriciile dacă-i dădea informaţia pe care o promisese. 

— Bine, pentru că ceea ce face Alyssa e delicat şi strict 


secret. Dacă vreo persoană nepotrivită aude cea mai mică 
aluzie despre activităţile sale, asta ar putea fi neplăcut pentru 
imperiu şi fatal pentru ea, spuse Surabar grav. Sunt sigur că nu 
vrei să i se întâmple nimic rău tinerei domniţe, aşa că am 
încredere că, ştiind că viaţa ei depinde de discreţia ta, vei avea 
grijă să nu-ţi scape prosteşte vreun detaliu. 

Lordul Danar încuviinţă din cap în tăcere, în ochi citindu-i-se 
şocul provocat de cuvintele dure ale împăratului. Dacă până 
acum credea că Alyssa este un personaj interesant, opinia sa se 
întărise însutit. 

— Lady Alyssa este membră a reţelei imperiale de spionaj. De 
fapt, Alyssa nu e doar un simplu membru, ci un agent de vârf, 
care operează de multe ori sub acoperire, interpretând o serie 
de roluri. Înainte să continuăm, ar trebui să-ţi spun că Alyssa nu 
este numele ei adevărat, sau cel puţin nu cred că este. 

Împăratul se opri pentru o clipă şi căzu pe gânduri. 

— Dar ar putea fi şi numele ei adevărat, însă sunt aproape 
sigur că Alyssa nu s-a născut într-o familie de nobili, aşa că cel 
puţin titlul ei este fictiv. 

— Asta se potriveşte cu puţinul pe care l-am descoperit 
despre ea când am încercat s-o găsesc pe /ady Alyssa, mărturisi 
Danar, vrând să-l încurajeze pe împărat să-i împărtăşească mai 
multe. 

— Ei bine, e suficient să ştii că, în momentul de faţă, Alyssa 
foloseşte numele de Femke. Aveam impresia că acesta e 
numele ei adevărat, dar, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu 
am nicio dovadă ca să demonstrez asta. Am trimis-o pe Femke 
pe post de ambasadoare în Thrandor, pentru a le întinde o mână 
împăciuitoare vecinilor noştri de la sud şi, de asemenea, pentru 
a cerceta şi aduna informaţii generale, desigur. Din nefericire, 
se pare că lucrurile nu au mers după cum am plănuit. 

— În ce sens, Maiestate? Thrandorienii nu vor pace? întrebă 
Danar. Aş fi crezut că după tulburările recente, ar primi bucuroşi 
şansa unei remedieri paşnice. 

Surabar îi observă expresia feţei şi ştiu că face ceea ce 
trebuie. Acest tânăr lord era suficient de copt pentru a fi 
introdus în serviciul imperial. Danar era dedicat unui scop care 
în momentul acesta avea legătură cu planurile lui Surabar. Dacă 
se folosea şi de un şantaj familial, atunci toată lumea avea să 
iasă mulţumită din această poveste. 


— O, cu siguranţă că thrandorienii doresc pace, dar ceva n-a 
mers cum trebuie în Mantor. Cineva a ucis doi nobili 
thrandorieni de vază în timp ce Femke se afla acolo în vizită. Un 
mesager din partea regelui Malo a sosit acum mai puţin de un 
ceas şi mi-a expus pe scurt întâmplările. Veştile sunt dezolante. 
Toate dovezile sugerează că Femke a fost ucigaşul. Obiecte de- 
ale ei au fost găsite la locul faptei şi, pentru ca lucrurile să se 
înrăutăţească, atunci când oamenii regelui au venit în camera ei 
pentru a o lua şi a o duce în faţa acestuia, unde ar fi povestit 
versiunea ei despre cele întâmplate, Femke a fugit. Sunt atâtea 
dovezi împotriva ei încât, dacă aş fi în locul regelui Malo, mi-ar fi 
greu să cred că nu ea este ucigaşul. 

— Dar de ce ar vrea Alys... Femke să-i ucidă pe nobilii 
thrandorieni? N-are logică, protestă Danar vehement. 

— Tu îţi dai seama de asta şi eu la fel, dar se pare că cineva 
va trebui să-l convingă pe regele din Thrandor de nevinovăția ei. 
Cred că tu ai putea la fel de bine ca oricare altul să-l îndupleci 
pe rege şi de aceea te trimit acolo imediat, spuse Surabar 
hotărât, reuşind cumva să rămână serios, dar zâmbind în acelaşi 
timp. 

— Eu? Să-l conving pe rege? Dar cum? întrebă Danar, dintr- 
odată nesigur pe sine. 

— Ştiu c-o să te gândeşti tu la ceva, răspunse Surabar 
încrezător. Dacă nu, în mai puţin de o lună o să-l trimit la 
spânzurătoare pe tatăl tău pentru implicare în organizarea 
revoltei din faţa palatului, la încoronarea mea. În plus, o să mai 
trimit cu tine un membru al reţelei imperiale de spionaj, ca să te 
ajute. Va avea ordin să te sprijine cu tot ce-i stă în putinţă 
pentru a rezolva această problemă pe căi cât mai amiabile şi a 
reduce şansele ca situaţia să degenereze într-un alt război. 
Imperiul are nevoie de pace şi stabilitate pentru a prospera. 
Evenimentele recente au dăunat relaţiilor noastre internaţionale 
şi încrederii propriei noastre populaţii în cârmuirea imperială. 
Dacă vrem să rămânem puternici, trebuie să dăm timp rănilor 
să ni se vindece. 

Danar analiză atent situaţia. Nu-i plăcuse niciodată politica, 
dar n-avea încotro. N-avea de gând să stea cu mâinile-n sân şi 
să-i permită împăratului să-i spânzure tatăl, dacă exista o şansă 
de iertare. In sfârşit, se ivise ocazia de a face ceva pentru a 
câştiga respectul tatălui său. De asemenea, va intra în grațiile 


împăratului şi va putea să meargă după Alyssa sau Femke sau 
cum o fi chemând-o. Toată lumea va avea de câştigat. Ba mai 
mult, spionul profesionist care va merge cu el va face probabil 
mare parte din treburi, dar meritul îi va fi atribuit lui. Situaţia n- 
ar fi putut să se aranjeze mai bine nici dacă ar fi plănuit-o el. 

— Prea bine, Maiestate, voi pleca imediat. Unde îl găsesc pe 
tovarăşul meu de drum? întrebă grăbit tânărul lord. 

— Te aşteaptă la grajdurile palatului, Danar, dar nu te pripi. Ai 
idee cum vei da de Femke când soseşti în Mantor? S-ar putea să 
nu mai arate deloc ca lady Alyssa, aşa că ai nevoie de un soi de 
plan de acţiune pentru când vei ajunge. Cum crezi că trebuie 
abordată cel mai bine situaţia? 

Danar se gândi o clipă, îşi duse instinctiv mâna dreaptă la 
bărbie şi începu să şi-o pipăie cu degetele, de parcă şi-ar fi 
îndreptat firele de păr din barbă. Ochii îi sclipeau, iar prin minte 
îi treceau idei şi planuri din care încerca să aleagă ceva care să 
merite încercat. 

— N-ar fi mai bine să mă duc deschis? sugeră el, cu privirea 
plină de entuziasm. Aş putea, la fel cum a făcut şi Femke, să 
merg cu un răspuns din partea Mariei Voastre pentru Maiestatea 
Sa, regele. Regele va şti atunci că mesajul său a fost primit şi că 
sunteţi suficient de îngrijorat încât să trimiteţi un nobil care să 
răspundă acuzațiilor puse pe seama ambasadoarei. În acelaşi 
timp, dacă intru în oraş în văzul lumii, Femke poate auzi că au 
sosit mai mulţi vizitatori shandezi şi ar îndrăzni să ne 
contacteze. Odată ce ştim şi versiunea ei, eu şi spionul, 
împreună cu ea, desigur, vom putea decide ce să facem mai 
departe. 

Împăratul Surabar se gândi la acest răspuns, apoi încuviinţă 
din cap. 

— Pare un bun punct de plecare. Discută şi cu însoţitorul tău. 
Cred că doreşte să fie cunoscut sub numele de Ennas în această 
călătorie. Ascultă de el, Danar. Are experienţă în spionaj şi îţi va 
oferi multe informaţii şi sfaturi de expert, dacă îi dai ocazia. 
Mergi cu bine şi noroc! 

— Mulţumesc, Maiestate. N-o să vă dezamăgesc, promise 
Danar entuziast. Se plecă şi se întoarse să plece, adăugând ca 
pentru sine: Şi nici pe tine n-o să te dezamăgesc, Alyssa. 
Sosesc. 


Capitolul 9 


— Unde ai fost, Phagen? Lipseşti de-un secol. 

__ Phagen era surprins să-l găsească pe Kalheen în camera lor. 
In ultima vreme nu-şi văzuse colegul prea des. 

— Incercam să aranjez o vizită s-o văd pe ambasadoare, 
răspunse Phagen aproape în şoaptă. 

— Serios? Şi ai reuşit? Mă simt foarte prost pentru că am dat- 
o aşa pe mâna gărzilor. Poate că ar fi trebuit să-i ofer o şansă să 
scape. Era o situaţie delicată. N-am vrut să fiu şi eu aruncat în 
temniţă. 

Phagen nu răspunse. Strânse din buze şi scutură din cap în 
semn că nu. 

— N-ai avut noroc? Am încercat şi eu acum câteva zile, dar 
gărzile regale sunt de neînduplecat, continuă Kalheen, fără să 
înţeleagă gestul lui Phagen. Sunt hotărâți să nu lase pe nimeni 
lângă ea până la proces. Am vorbit şi cu Sidis şi Reynik mai 
devreme. N-au aflat nimic despre crime care să ne poată fi de 
ajutor. Toate dovezile duc către ambasadoare. Crezi că e ea e 
vinovată? 

— Nu cred, răspunse. Dar nici eu n-am găsit nimic şi timpul 
trece. Dacă nu descoperim repede adevăratul ucigaş, va fi prea 
târziu. 

x 

— Nu sta mult. Să n-avem probleme. 

— Nu stau. Mersi, Faslen, răspunse Reynik în şoaptă, 
recunoscător. 

Uşa de la celulă se deschise. Ambasadoarea Femke arăta 
palidă şi uşor îngrijorată, dar se lumină la faţă în clipa în care 
văzu cine intră. 

— Reynik! Cum i-ai convins să te lase înăuntru? Nu mă 
aşteptam să mai văd pe cineva înainte să fiu chemată la proces. 

— Mi-am făcut câţiva prieteni printre gardienii din palat. Sunt 
oameni de treabă, odată ce ajungi să-i cunoşti, răspunse Reynik 
rânjind. Uitaţi, n-am decât un minut. Voiam doar să ştiu dacă 
sunteţi în regulă şi dacă putem face ceva să vă ajutăm. Noi, 
adică eu, Sidis, Kalheen şi Phagen, nu credem că aţi săvârşit 
acele crime, dar n-am putut găsi niciun indiciu despre cine ar fi 
criminalul. 

— E un om pe nume Shalidar, spuse Femke repede. E un 


asasin shandez. Are o casă aici, în partea de sus a Mantorului. 
Se pare că e cunoscut drept un negustor shandez bogat şi 
probabil conduce o afacere perfect legală. 

— Shalidar. Bine. O să fiu cu ochii pe el. 

— Kalheen îl cunoaşte, dar ascultă: Reynik, ceilalţi ştiu că eşti 
aici? întrebă Femke grăbită. 

— Nu. Doar ce am reuşit să-l conving pe Faslen să mă aducă 
aici, jos. 

— Nu le spune că m-ai văzut. S-ar putea să fiu paranoică, dar 
cred că e mai bine să implicăm cât mai puţini oameni. Dacă poţi 
să afli câte ceva, aş aprecia, dar fii cu băgare de seamă. 
Shalidar este extrem de periculos. Te-ar ucide într-o clipită. Ştiu 
că el e criminalul. Mi-a spus-o cu gura lui, dar n-am nicio 
dovadă. Am senzaţia că dovezile nu se vor găsi prea uşor. 

— Nu vă îngrijoraţi, domniţă ambasador. Voi fi atent. O să-mi 
dau silinţa şi... 

— Reynik şopti cât putu de încet - o să văd dacă pot cumva 
să vă scot de aici. Fiţi pregătită pentru când va fi momentul. 

— Te rog, nu face nimic prostesc, Reynik. Vizita asta a fost şi 
aşa un dezastru pentru relaţiile internaţionale. Nu vreau să 
înrăutăţim lucrurile. 

— Aveţi încredere în mine, doamna mea, şopti Reynik cu un 
zâmbet care îl făcea să arate ca un copil. Trebuie să plec. Curaj! 


— Scuzaţi-mă, domnule. 

— Da, Hanri, ce se întâmplă? întrebă Shalidar, enervat că 
fusese deranjat. 

— Unul dintre străjeri a raportat că e un tânăr care se tot 
învârte pe afară. Spune că e a doua zi când îl vede 
supraveghind casa. Aţi vrea să fie adus înăuntru? 

Shalidar se gândi un moment. 

— Nu, spuse, fluturându-şi mâna indiferent. Spune-le să-l 
„convingă” să nu mai stea pe aici, bine? Dar să nu-l omoare. 
Doar să-i tragă vreo câteva. O să prindă el mesajul imediat. 

— Prea bine, domnule. O să mă ocup îndată. 


Femke bătea darabana pe marginea de lemn a patului. Au 
trecut oare paisprezece zile sau cincisprezece? se întreba 
deznădăjduită. De la vizita lui Reynik trecuseră cinci, dar înainte 
de asta fuseseră nouă sau zece zile în temniţă? Dar chiar nu mai 


conta. În tot acest timp nu reuşise să găsească nicio cale de 
scăpare. 

Femke ajunsese de mult la concluzia că cel care proiectase 
celula făcuse treabă bună. Uşa era solidă, cu un zăvor dublu şi o 
încuietoare robustă. Avea instalate două plăcuţe de metal 
glisante. Una se afla la înălţimea capului, pătrată, lată cam cât 
palma lui Femke. Cealaltă era aproape de podea şi funcţiona ca 
o fantă. Pe aici gardienii împingeau farfuriile cu mâncare în 
momente obscure din zi şi din noapte. Din câte-şi putuse da 
seama, intervalele dintre mesele ei nu aveau nicio logică, dar 
ştia câte ceva despre strategiile de tratament al prizonierilor. 
Probabil gardienii încercau s-o dezorienteze, jucându-se cu 
noţiunea timpului. Dar ei nici că-i păsa. 

judecând după raza firavă de lumină naturală care pătrundea 
în timpul zilei prin gura de aerisire din tavan, cam la zece metri 
deasupra acesteia ieşeai la suprafaţă. Dar era prea îngustă ca 
să te poţi căţăra prin ea şi era blocată cu bare solide din fier. 
Canalul de scurgere de la toaletă era, de asemenea, îngust şi 
blocat. Aerisirea, canalul de scurgere şi uşa erau singurele 
puncte de intrare şi ieşire din celulă. Femke analiză toate 
posibilităţile de a se folosi de ele, dar nu găsi nimic convenabil. 

Se gândi prima dată că poate lua materiale care să-i 
înlesnească evadarea din micul pat de campanie. Ascultă cu 
atenţie la uşă, să vadă când trage un pui de somn gardianul 
care o păzeşte, apoi aşteptă până simţi că poate face un pic de 
zgomot fără să trezească suspiciuni, răsturnă patul pe o parte şi 
începu să caute în locurile în care bucăţile de lemn erau 
îmbinate. Cel care făcuse patul fusese extrem de inteligent şi nu 
folosise nici măcar un singur cui sau şurub de metal la 
construirea acestuia. Intregul pat fusese asamblat cu lipici, aşa 
că nu avea la dispoziţie nicio bucăţică de metal care s-o ajute. 

Nici farfuriile cu mâncare pe care le împingeau gardienii pe 
sub uşă nu îi erau de mai mare folos. Femke se bucurase când 
văzuse siluetele tacâmurilor în lumina difuză a celulei. Dar 
bucuria nu dură mult, căci furculiţa şi cuțitul se dovediră a fi din 
lemn. Nicăieri în interiorul micii încăperi nu putea găsi ceva cu 
care să deschidă, zgândărească sau împinge eficient 
încuietoarea. Fără ajutor din afară, Femke nu avea nimic care 
să-i permită să evadeze. 

Odată ce tânăra spioană văzu că nu poate scăpa, începu să 


se gândească la cum de îi anticipase Shalidar mişcările atât de 
inteligent şi la cum ar putea să dovedească faptul că el îi 
ucisese pe Anton şi Dreban. 

Rememorând ordinea evenimentelor şi momentele în care se 
întâmplaseră, Femke începu să elaboreze scenarii. Spioana lăsă 
deoparte propriile convingeri şi se folosi de experienţa ei 
obiectivă pentru a studia faptele din punctul de vedere al 
regelui. 

Se părea că Shalidar are alibiuri de neclintit pentru 
momentele ambelor crime. Din ce spusese Kalheen înainte ca 
Femke să fie prinsă, asasinul organizase o cină festivă la el 
acasă în timpul primei crime, apoi reuşise să se afle în palat 
aproximativ la ora la care avusese loc a doua. Dacă ceea ce 
spusese Kalheen era de încredere, atunci Shalidar n-ar fi putut 
să-i ucidă pe niciunul dintre cei doi. Dacă servitorul nu era de 
încredere, atunci se deschideau o mulţime de posibilităţi. 

Dar ce făcea Kalheen pe coridor în toiul nopţii? Voia cu 
adevărat s-o ajute sau era un aliat al lui Shalidar? Kalheen o 
determinase să fugă din palat prima dată, când venise s-o 
anunţe că Anton fusese omorât. Kalheen chiar fusese îngrijorat 
pentru ea sau voia numai s-o facă să pară vinovată pentru 
crime? Cu cât Femke se gândea mai mult la rolul servitorului în 
această poveste, cu atât enigma din jurul lui sporea. Fusese cu 
adevărat atent şi o remarcase pe când umbla deghizată sau o 
urmărise dinainte? 

Apoi mai era şi Shalidar. Multe dintre informaţiile despre el şi 
rolul pe care îl juca aici nu se potriveau. Era posibil ca, după 
eşecul planurilor sale în Shandar, să se fi hotărât să vină în 
Thrandor şi să se ocupe de afaceri negustoreşti legale în 
Mantor. Dar Femke decise că această variantă era foarte puţin 
probabilă. Shalidar era la apogeul carierei sale de asasin. De ce 
ar renunţa o persoană la ceva ce stăpâneşte foarte bine doar 
pentru că unul dintre planurile sale a fost dat peste cap? Femke 
nu putu găsi niciun motiv. Apoi, dacă Shalidar îi omorâse pe 
Anton şi Dreban, cine îl plătise pentru aceste lovituri? Crezul 
Asasinilor nu le permitea să ucidă din răzbunare personală sau 
din plăcere. In afară de crimele pentru bani, mai aveau voie să 
omoare atunci când anonimatul le era pus în pericol. 

Aşa cum spusese contele Dreban, era posibil ca gelozia 
vreunui alt nobil să fi fost motivul pentru angajarea unui asasin 


care să-l ucidă pe baronul Anton. S-ar fi putut ca Dreban să fi 
enervat pe cineva atât de tare, încât acesta să fi cumpărat 
serviciile unui asasin. Ceea ce era dificil de înţeles erau şansele 
ca acele crime să fi fost aranjate din motive care nu aveau 
legătură cu înscenarea care i se pregătise lui Femke. Asta era 
greu de imaginat, mai ales că tânăra spioană fusese în ambele 
ocazii exact la locul potrivit pentru a se arunca vina asupra ei. 
Asta însemna fie că Shalidar nesocotea Crezul Asasinilor, fie că 
aranjase să fie plătit pentru a-i ucide pe ambii nobili. E posibil să 
fi justificat crimele cu motivul menţinerii anonimatului, dar îi 
spusese deja lui Femke că fuseseră lovituri plătite. 

Oricum ar fi încercat Femke să aranjeze piesele puzzle-ului, 
acestea nu se potriveau. Un lucru era sigur: Shalidar nu lucra 
singur aici, în Mantor. Asta ar fi trebuit să fie evident de la 
început şi-i păru rău că nu-şi dăduse seama mai devreme. 
Shalidar avea o casă aici, aşa că nu era străin de Mantor şi 
avea, deci, asociaţi şi poate chiar o întreagă reţea de cunoştinţe 
prin oraş. Aşa se explica faptul că reuşise să-i dea de urmă după 
ce dispăruse după întâlnirea lor în partea de jos a oraşului. 

Shalidar o mai înşelase înainte pe Femke cu o şmecherie 
asemănătoare, în Shandrim, dar Femke nu luase în calcul 
posibilitatea ca asta să se repete şi aici. Era un truc destul de 
simplu, dar, sub presiunea situaţiei, Femke nu mai luase măsuri 
de prevenire. Îşi dădu seama că asasinul probabil aranjase ca 
cineva să-l urmărească discret, păstrând o distanţă suficient de 
mare pentru a vedea dacă mai încerca şi altcineva să facă 
acelaşi lucru. Dacă ar fi fost extrem de precaut, era posibil ca şi 
urmăritorul să fi fost urmărit, la rândul său, de încă cineva. 
Principiul de bază era simplu: asasinul avea s-o apuce pe un 
drum la întâmplare, către un punct de întâlnire prestabilit, unde, 
dacă urmăritorul n-ar fi observat nimic, avea să primească un 
semnal că totul era în regulă. Dacă Shalidar nu primea 
semnalul, atunci l-ar fi dus pe cel care îl urmărea pe o pistă 
moartă sau către o capcană. 

În noaptea uciderii contelui Dreban, Femke hotărâse să nu-l 
urmărească pe Shalidar. Totuşi, crezând că a rămas de capul ei, 
nu se îngrijise să verifice dacă era urmărită. Urmăritorul pus de 
Shalidar pur şi simplu o localizase şi mersese după ea până la 
hanul unde se cazase pe timpul nopţii. Odată ce acesta se 
convinsese că ea va rămâne peste noapte, îi raportase lui 


Shalidar unde se afla, iar el pusese pe cineva s-o urmărească 
atunci când ieşise din han. 

Femke deveni extrem de nervoasă când îşi dădu seama că 
fusese urmărită şi în ziua următoare. Hotări încruntată că 
Shalidar ştia totul. Ştia exact ce haine îşi cumpărase, când şi de 
unde. Dacă, aşa cum bănuia, el aranjase ca un grup mic de 
persoane să-i înregistreze fiecare mişcare, atunci aflase că 
trecuse pe strada sa, că pusese întrebări despre casă şi, cel mai 
important, că seara târziu intrase în palat deghizată. Pe scurt, 
neglijase una dintre regulile de bază ale spionajului: să nu te 
concentrezi niciodată pe ceva fără să te gândeşti că sunt alţii 
care ar putea să te observe. 

— Of, pe Shand! înjură ea deodată. Reynik! Nu l-am avertizat! 
înjură din nou. 

Dar acum era prea târziu să-l mai ajute pe tânărul soldat. 
Acesta nu ştia nimic de reţeaua de agenţi a lui Shalidar. Femke 
nu putea decât să se roage să nu dea de belea. 

Reynik era descurajat. Supraveghease pe furiş casa lui 
Shalidar timp de două zile şi nu observase nimic suspect. Aflase 
foarte repede unde locuia bărbatul, căci se părea că mulţi îl 
cunoşteau. Totuşi, problema era să-l vadă cu ochii lui pe 
presupusul negustor. 

Lui Reynik îi trecu prin minte că Shalidar ar putea fi ucigașul 
unchiului său. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci ar fi fost 
interesat în mod deosebit să demonstreze că e vinovat de 
crimele din palat. Dar dacă nu dădea cu ochii de el, avea puţine 
şanse să afle. 

Reynik oftă şi se îndepărtă din nou de casă. Nu voia să devină 
evident că supraveghează proprietatea, aşa că petrecea prin 
preajmă doar intervale scurte. Nu trebuia decât să fie răbdător, 
să spere că va avea noroc şi să încerce în continuare. 

Tânărul soldat nu ajunsese prea departe când observă că era 
urmărit. Se uită repede în spate şi văzu patru bărbaţi care 
veneau după el. Nu păreau prietenoşi. Işi dădu seama că voiau 
să pună mâna pe el, iar inima începu să-i bată mai tare. 

— Calmează-te, îşi spuse încet. N-ai de unde să ştii sigur. 

La primul colţ o coti la dreapta şi intră pe o străduţă laterală, 
ca să vadă dacă vor veni după el. Şi veneau. Ba mai mult, 
iuţiseră pasul şi alergau. Ar trebui oare să fugă? Dacă o lua la 
goană şi-l prindeau, ar avea mai puţine şanse într-o luptă decât 


dacă ar rămâne pe poziţii. Nu fusese niciodată prea bun la 
alergările pe distanţe mari. Nu voia nici să încerce să se lupte cu 
cei patru. Şansele erau destul de bune, dar încă nu ştia sigur că 
bărbaţii vor să se bată. Ezitant, Reynik se hotări să-i lase să se 
apropie şi să afle ce vor. 

Când văzură că Reynik se întorsese ca să le ţină piept, cei 
patru bărbaţi lăsară pasul mai moale. Pe faţa şefului apăru un 
zâmbet urât. Privirea lui nu era un semn bun, hotărî Reynik. 
Niciunul dintre cei patru nu fusese binecuvântat cu o înfăţişare 
frumoasă. Toţi erau musculoşi, iar chipurile aveau trăsături 
dure. Se apropiară, apoi îl încercuiră pe tânăr. 

— Bună seara, domnilor, pot să vă ajut cu ceva? întrebă 
Reynik politicos, concentrându-se asupra celui care rânjise, căci 
el părea a fi şeful. 

— Ai supravegheat o casă, spuse omul cu o voce aspră. Lu’ 
stăpânu' nu-i place. Zice că tre’ să te opreşti. 

— Am supravegheat o casă? întrebă Reynik neştiutor. Dar 
despre ce casă e vorba? 

— Ştii şi tu care casă. Noi o să-ţi arătăm că nu face bine la 
sănătate să urmăreşti casa aia, răspunse el, în timp ce rânjetul i 
se făcea mai larg şi mai urât ca niciodată. 

— Prea bine, atunci. O să mă asigur că n-o să mai 
supraveghez case. Mulţumesc pentru avertizare. 

— Acum e prea târziu. 

Şeful făcu un semn din cap şi cei patru atacară în acelaşi 
timp. Reynik era pregătit. Se răsuci, apoi ridică piciorul drept şi-l 
lovi pe cel din spatele său, care se rostogoli la pământ. Aproape 
simultan, întinse mâna stângă pentru a lovi un altul în gât. 
Impactul îl opri pe acesta, căci se apucă de mărul lui Adam, 
îngrozit şi doborât de durere. Dar oricât ar fi fost de rapid, 
Reynik nu putu să-i înfrunte pe toţi patru. 

Chiar când îl lovea pe al doilea bărbat, al treilea îl înşfăcă din 
faţă şi îi strânse braţele pe lângă corp. Inainte ca Reynik să aibă 
ocazia măcar să se gândească să se elibereze, şeful celor patru 
îi trase un pumn în stomac. Încercă să se încordeze ca să reziste 
loviturii pe cât de bine putu, dar tot i se tăie răsuflarea. Bătăuşul 
care rânjea continuă să-i tragă o lovitură în faţă, din lateral, atât 
de puternică încât Reynik se întrebă pentru o secundă dacă nu 
cumva i se rupsese falca. Ştiu în clipa aceea că, dacă nu se 
elibera în următoarele secunde, va fi la mila acelor bărbaţi. 


Gândul îl umplu de teamă, dar îi dădu şi o putere interioară 
pe care nu ştia că o are. Reynik era ţinut din spate şi încercă să 
folosească acest lucru în avantajul său, căutând un efect de 
pârghie. Îşi ridică piciorul drept cu toată forţa pe care o putu 
aduna şi-l lovi pe şef în burtă. Omul se îndoi, cu o privire de 
panică bolnavă, iar genunchiul drept lui Reynik îl lovi din nou 
direct în faţă. Bărbatul căzu ca o vită la abator. 

Reynik avea ambele picioare în aer şi le lăsă în jos cu putere, 
călcându-l pe picioare cât putu de tare pe cel care îl ţinea. 
Bărbatul începu să urle de durere şi slăbi din strânsoare 
suficient cât Reynik să capete un avantaj. Se răsuci şi-l pocni pe 
al patrulea bărbat peste umăr, iar acesta se izbi de cel pe care 
tânărul soldat îl lovise mai devreme în gât. Amândoi erau acum 
la pământ. 

Reynik se uită repede în jur. Bărbatul pe care îl doborâse cu 
prima lovitură tocmai se ridica din nou în picioare. Ceilalţi trei 
erau în continuare pe jos. Nu era o luptă pe care ar fi vrut s-o 
prelungească, aşa că-şi spuse că mai bine pleacă înainte ca 
şansa să-i devină potrivnică. 

Încă răsuflând greu, se îndepărtă şchiopătând. După cum se 
şi aşteptase, bărbatul care se ridicase în picioare nu dădea 
semne că ar vrea să-l urmărească. Reynik ştia că avusese 
noroc. Dacă i-ar întâlni din nou, ei ar fi mai atenţi, iar el ar avea 
slabe şanse să mai scape doar cu nişte vânătăi. 


Femke încercase să se angajeze în discuţii cu gardienii. De 
cele mai multe ori, n-avusese sorţi de izbândă, căci regulile nu 
le permiteau să comunice cu prizonierii. Totuşi, unul dintre 
gardienii mai tineri începu la un moment dat să se deschidă şi 
să stea de vorbă cu ea când era de serviciu. Ros de plictiseala 
turelor lungi, începu prin a da din când în când răspunsuri scurte 
la întrebările lui Femke, în timp ce asculta pălăvrăgeala ei 
jovială. Deşi nu-i spuse niciodată cum îl cheamă, tânărul prinse 
să vorbească deschis despre tot felul de subiecte, pentru ca 
timpul să treacă mai repede. 

Gardianul vorbea mult despre familia lui şi despre cum trăise 
dintotdeauna la ţară, fără să vrea vreodată să se apropie de un 
oraş, cu atât mai puţin de capitală. Femke află că mama 
gardianului se îngrijorase foarte tare când el se hotărâse să 
între în armată, dar fusese extrem de mândră când îl aleseseră 


pentru gărzile regale. Povestea cu o voce călduroasă cum îşi 
cheltuise primele salarii punând un artist de stradă să facă o 
schiţă cu el în uniformă, schiţă pe care o trimisese apoi acasă, 
mamei sale. Acum stătea la loc de cinste, pe polita de deasupra 
căminului. 

Femke află totul despre noua prietenă a gardianului, despre 
visele şi speranţele lor de a-şi lua o casă frumoasă în partea de 
sus a oraşului, apoi de a se retrage, bogaţi şi fericiţi, înapoi la 
ţară. Îşi dorea ca într-o zi să devină căpitan al gărzilor regale, 
ceea ce i-ar fi dat posibilitatea financiară de a-şi atinge scopurile 
domestice şi se lamentă de faptul că scăpase ocazia de a 
avansa rapid în timpul conflictelor recente. In loc să se ducă 
unde se desfăşurau luptele, fusese pus de pază la trezoreria 
regală. 

În timp ce gardianul vorbea despre timpul petrecut ca paznic 
acolo, o sămânță mică încolţi în mintea lui Femke. Ideile 
începură să curgă. Problema era că această sămânță putea 
deveni orice, de la copacul înalt şi magnific care ar fi putut fi un 
plan măreț şi până la cea mai neînsemnată buruiană. Tot ce 
putea să facă era s-o hrănească, în speranţa că se va dovedi a fi 
o minune, odată crescută pe de-a-ntregul. 

După numărătoarea lui Femke, era după-amiaza celei de-a 
cincisprezecea zile în temniţă, când inima începu să-i bată de 
teamă la auzul paşilor care coborau scările. Erau bărbaţii care 
aveau s-o ducă la curtea regelui pentru judecată? Hotărâse 
regele să înceapă procesul fără să-i acorde reprezentare 
independentă? 

Tânărul gardian ieşise recent din tură. Femke ştia că n-avea 
rost să-i ceară informaţii celui care era acum de serviciu. Dar nu 
trebui să aştepte mult pentru un răspuns. 

— Deschide uşa. Lasă preoţii să între, îi porunci o voce 
gardianului care stătea acum de strajă. 

— Da, domnule, răspunse acesta, apoi sunetul cheilor pe inel 
şi al zăvoarelor trase spori şi mai mult teama lui Femke. 

Ce însemna prezenţa preoţilor? C-o să fie binecuvântată, apoi 
executată? Se desfăşurase vreun proces în absenţa ei? Inima îi 
bătea tare în piept, iar ea se înfăşură în pătură şi se ghemui în 
micul pat de campanie pentru a ascunde tremurul nervos al 
mâinilor şi picioarelor. Uşa se deschise larg. Trei persoane 
îmbrăcate în mantii maro închis intrară împreună cu gardianul în 


celula mică. 

— Ne poţi lăsa singuri cu prizoniera, spuse unul dintre preoţi 
cu o voce limpede. Sunt sigur că această tânără nu ne va face 
niciun rău în cele câteva minute pe care le vom petrece aici. 

— Foarte bine, părinte, dar ştii pentru ce este închisă, nu? 
Pentru crimă. Fata e o criminală, părinte, aşa că nu vă încredeţi 
prea mult în ea. 

— O să fim atenţi, căpitane. Mulţumim pentru grijă. Te rog, 
dă-ne voie să păstrăm una dintre torţe, ca să vedem pe cine 
binecuvântăm. Ne vom îndeplini îndatorirea pentru care ne-a 
chemat zeiţa noastră, continuă preotul pe un ton calm. Ascultă, 
copilă, suntem preoţii lui Ishell şi am venit să... începu preotul, 
coborând glasul tot mai mult până când Femke se văzu nevoită 
să se concentreze pentru a auzi ce-i spunea. 

Uşa se închise cu un sunet înfundat, dar unul dintre preoţi 
încă mai avea o torţă, aşa că mica celulă se umplu cu mai multă 
lumină decât puteau îndura ochii lui Femke. Işi puse mâinile 
paravan împotriva luminii, strânse din ochi cât putu de tare şi 
încercă din răsputeri să fie atentă la omul care îi vorbea în 
şoaptă. 

Imediat după ce uşa se închise, căpetenia preoţilor se uită la 
ea, pentru a verifica dacă vizorul era tras de tot, apoi îşi dădu 
jos gluga. Femke clipi uluită atunci când îşi dădu seama cine se 
afla în faţa ei. 

— Lor... 

El îi astupă gura cu o mână şi rânji. 

— Surpriză! chicoti el în şoaptă. Hai să vedem cum te 
scoatem de aici. 

In timpul acesta, ceilalţi doi bărbaţi începură să intoneze 
incantaţii care sunau a rugăciuni, pentru a le acoperi 
conversaţia. Sunetul umplea mica încăpere cu tonuri solemne 
care, cumva, se potriveau, dar păreau şi deplasate. 

— Dar cum? întrebă Femke în şoaptă, străbătută de un tremur 
uşor din cauza emoţiei şi a disconfortului provocat de tonul trist 
al cântării. Dacă îl doborâm pe gardian, vom avea multă bătaie 
de cap în palat. 

— Nu vă faceţi griji, domniţă, ne-am gândit la toate, şopti o 
voce familiară. 

Reynik îşi trase gluga, se opri din cântat şi îşi afişă zâmbetul 
copilăros. Avea buza spartă şi umflată în partea dreaptă, dar în 


A 


rest arăta bine. Femke era atât de bucuroasă că-l vedea în 
viaţă, încât îl îmbrăţişă dintr-odată. O grămadă de întrebări îi 
veniră în minte, dar ştia că nu e nici timpul, nici locul pentru o 
discuţie. 

— Nu va fi nevoie de violenţă, o asigură Danar, cu o urmă de 
gelozie în voce pentru dovada de afecţiune pe care o primise 
Reynik. Ennas, aici de faţă, a fost de acord să te înlocuiască o 
vreme. Să sperăm că va reuşi să-i păcălească pe gardieni un 
timp, înainte ca ei să-şi dea seama c-ai dispărut. 

— Ennas? Îţi dai seama că vei fi complice la evadarea mea şi 
vei fi tras la răspundere? întrebă Femke, căci nu voia să i se 
întâmple nimic rău. 

— Nu te îngrijora, Femke, la momentul potrivit voi fi pregătit 
să plec, răspunse Ennas, apoi îşi scoase mantia şi i-o întinse. 

— Tu! Bănuiesc că împăratul te-a trimis ca să mă aduci 
înapoi, zise ea, recunoscându-i imediat pe Ennas ca fiind unul 
dintre cei mai buni spioni imperiali. 

— De fapt, împăratul credea că eşti încă în libertate. Sunt 
surprins c-ai fost prinsă atât de repede. Te cam ofileşti şi tu, 
comentă Ennas încet, pe chip încolţindu-i un zâmbet care o 
tachină. 

— Nu începe! Mi-a fost înscenat totul din clipa în care am 
intrat pe porţile oraşului. O să-ţi povestesc odată, spuse Femke, 
cu vocea clocotindu-i de furie reprimată din cauza ruşinii la care 
era supusă. Mişcându-se repede, se dezbrăcă de tunică, i-o 
aruncă lui Ennas şi, pe când el o prinse, îi zise cu un zâmbet: 
Scuze pentru miros. Thrandorienii nu cred că prizonierii au 
dreptul la igienă personală. 

Ennas strâmbă din nas, ridică din umeri, apoi îşi trase tunica 
peste cap. Femke se îmbrăcă şi ea la fel de repede în 
veşmintele preoţeşti. Cu o deosebită plăcere, ridică gluga, şi-o 
puse pe cap şi o lăsă să-i acopere faţa în întregime. Ennas 
înşfăcă pătura, se înveli cu ea şi se aşeză pe pat cu faţa întoarsă 
către perete. 

— Gata? întrebă Danar. 

Toţi încuviinţară din cap, aşa că Danar bătu la uşă cu dosul 
palmei. 

— Deschide, te rog, strigă el către gardian. 

După o scurtă pauză, se auzi cum cheia se răsuceşte în 
încuietoare şi zăvoarele sunt trase. Uşa se deschise şi afară 


căpitanul şi gardianul aşteptau cu priviri curioase. 

— E totul în regulă? întrebă căpitanul bănuitor. N-aţi stat 
înăuntru prea mult. 

— Se pare că ambasadoarea nu crede în cultul nostru 
„păgân” pentru zeiţa Ishell. Domnița ne-a spus că nu acceptă 
binecuvântări decât din partea preoţilor lui Shand, aşa că n-are 
rost să mai rămânem. Noi ne-am oferit rugăciunile, dar fără 
participarea ei nu putem face mare lucru, răspunse Danar cu 
tristeţe. 

Căpitanul privi dincolo de preoţi. În semiîntunericul celulei, 
văzu silueta ambasadoarei mişcându-se sub pătura de pe pat. 
Era cu spatele către uşă, ceea ce părea un semn voit de 
respingere. 

— Fiecare cu ai lui, spuse el ridicând din umeri. Tonul nu-i mai 
era suspicios. Atunci, veniţi după mine. Vă arăt cum să ajungeţi 
înapoi la poartă. 

— Mulţumim, căpitane. Apreciem ajutorul pe care ni l-ai dat în 
înlesnirea acestei vizite. Cu siguranţă o să rostesc rugăciuni 
pentru tine şi familia ta când o să ajung la templu. 

Femke zâmbi încet sub glugă. „Dacă Danar îl mai unge mult, 
o să ne fie greu să-l urmăm pe căpitan pe scări fără să 
alunecăm”, îşi zise ea, chicotind în gând. Apoi degetele reci ale 
îndoielii îi cuprinseră inima, căci Femke îşi dădu seama că Danar 
e lipsit de experienţă cu genul acesta de înşelăciune. „Nu 
întinde coarda”, îi porunci ea încet, sperând din suflet ca tânărul 
lord să nu facă nimic prostesc. Se descurcase atât de bine până 
acum. Ar fi fost o pierdere cumplită să se destrame totul pe 
ultima sută de metri. 

Dar Femke n-avea motive să se îngrijoreze. Străbătură palatul 
fără incidente. Ajunseră imediat afară şi o porniră către templul 
lui Ishell. Când se îndepărtară de palat, Danar se întoarse să 
discute cu Femke. Ea îl dojeni în şoaptă. 

— Jucaţi-vă rolul până scăpăm de mantiile astea, îi spuse 
fermă. Vom avea destul timp să vorbim mai târziu. Chiar 
mergem la templu? 

— Da, răspunse Danar. E un vestiar undeva în spate, unde ne 
putem lăsa mantiile. Sunt haine potrivite pentru tine într-unul 
dintre dulapurile de acolo, împreună cu ale noastre. 

— Bine, răspunse Femke scurt şi-şi continuă mersul târşâit, 
ţinând capul în jos. 


Nimeni nu băga în seamă trei preoţi care păşeau încet pe 
stradă. De parcă ar fi fost invizibili, se gândi Femke amuzată. In 
Shandar, oamenii erau mai interesaţi de preoţi, căci cei de rang 
înalt aveau tendinţa să se amestece în politică. Aici, preoțimea 
se îngrijea aproape numai de cei săraci şi nevoiaşi. Bogaţii, ca şi 
cei care urcau pe scara socială, nu aveau nicio legătură cu 
bisericile. Dacă voiai să eviţi să fii privit de nobili, ce deghizare 
mai bună ai putea alege decât o persoană pe care aceştia o 
ignorau din principiu? Era un detaliu pe care Femke îl reţinu cu 
gelozie, dorindu-şi ca ideea să fi fosta ei. 

Când au ajuns la templu, tânăra descoperi cu surprindere că 
nu era clădirea măreaţă la care se aşteptase. Era mare, dar 
practică, lipsită de ornamentele imensului templu al lui Shand. 
Cei trei merseră cu paşi târşâiţi şi capul în jos, ocoliră clădirea 
până în spate şi intrară în vestiarul de care pomenise Danar. Pe 
un perete se întindea un şir de dulapuri din lemn, iar în mijlocul 
camerei se afla un cuier lung, cu cârlige fixate la distanţe egale, 
de care erau agăţate câteva mantii. In zonă nu era nimeni, aşa 
că Danar scoase cheile şi deschise câteva încuietori. 

— Uite hainele tale, îi zise lui Femke, cu o tandreţe în voce 
care trase un semnal de alarmă în mintea ei. 

Cât ţinuse drumul de la palat încoace, Femke se întrebase 
întruna de ce străbătuse lordul Danar cale atât de lungă până în 
Mantor, şi apoi în celula ei. Tânăra spioană nu voia să 
recunoască răspunsul evident. În momentul în care el îşi dăduse 
jos gluga, în celulă, ei aproape că-i venise să ţipe de spaimă. 
Visase la el de câteva ori cât fusese în temniţă, gândindu-se cu 
drag cum ar fi putut avea o relaţie cu el, dacă viaţa ei ar fi fost 
altfel. A fost de parcă unul dintre vise devenise realitate în faţa 
ochilor ei. Pentru o clipă, Femke se întrebase dacă nu cumva 
avea halucinaţii, dar îndată ce Danar vorbise, ştiuse că e real. 

Dar ce căuta el aici? Lordul Danar era un cuceritor, un tânăr 
care-şi pierdea controlul printre domniţele frumoase de la 
curtea shandeză. Ar putea să se gândească serios la o relaţie cu 
ea? Mai ales acum, că ştia că nu era lady Alyssa, ci o spioană a 
împăratului. Femke era prea înspăimântată de idee ca să vrea 
să se gândească până la capăt. Ajunse la concluzia că cel mai 
bun lucru pe care îl putea face era să fie rece şi nepăsătoare 
faţă de el. Dacă va putea să-l convingă să-şi piardă repede 
interesul, atunci îşi va continua viaţa ca şi când nu s-ar fi 


întâmplat nimic. O relaţie între un lord şi o spioană nu avea 
niciun viitor. Cineva urma să fie rănit. Şi Femke ştia că, cel mai 
probabil, acel cineva va fi ea. 

Se schimbară cu toţii repede, îşi aşezară mantiile la 
întâmplare pe cârligele goale şi traseră pe ei hainele din dulap 
în cea mai mare grabă. Danar lăsă cheile în încuietorile 
dulapurilor goale şi ieşi primul pe uşa pe care tocmai intraseră. 
Femke şi Reynik nu spuseră nimic. Fata se întrebă dacă Reynik 
ştia de ce se afla Danar acolo cu adevărat. Işi dădea seama 
tânărul soldat cu ce avea de-a face? îşi dăduse măcar seama că 
Femke era spioană? Ea se gândi că era mai bine să nu-l implice 
mai mult decât era necesar. 

Danar presupuse că el avea să fie liderul, de parcă era dreptul 
lui. Femke îşi jură în gând că n-o să stea prea mult în fruntea lor. 
Tânărul va afla curând care-i era locul în toată această poveste, 
iar Femke va fi cea care i-l va arăta. 

Odată ieşiţi înapoi pe stradă, Femke păşi alături de Danar şi 
încercă să afle cu ce cărţi jucau în noua rundă. Danar îi zâmbi 
călduros, dar, dacă se aştepta să i se răspundă cu aceeaşi 
căldură, avea să fie dezamăgit. 

— Unde o să stăm? întrebă Femke pe un ton neutru, fără să 
lase să se vadă în niciun fel sentimentele amestecate care îi 
încolţiseră în suflet. 

— Avem camere rezervate la „Căruţaşul bătrân”, răspunse 
Danar, fără ca entuziasmul să-i fi fost diminuat de întrebarea ei 
directă. Nu e chiar salubru, dar Ennas m-a convins că nu vrem 
să atragem atenţia asupra noastră stând într-un loc prea 
dichisit. Problema e că oamenii îşi aduc aminte de cei cu bani, 
mai ales dacă aceştia sunt dispuşi să-i cheltuiască. 

— Înţeleg motivele, lord Danar. Credeţi că eu nu ştiu nimic? 
„Căruţaşul bătrân” e în regulă pentru început, dar va trebui s-o 
luăm din loc repede, preferabil astăzi. 

— De ce am vrea să facem asta? întrebă Danar curios. Lui 
Ennas i s-a părut o idee bună să stăm la hanul ăsta. Şi Reynik a 
fost de acord, nu-i aşa, Reynik? 

— Într-adevăr, am fost, încuviinţă Reynik, frecându-şi mâinile 
neliniştit. Totuşi, lady Femke are dreptate, trebuie să plecăm de 
acolo repede. Imediat ce gărzile regale îşi vor da seama că în 
temniţa lor nu se mai află ambasadoarea Shandarului, ci un 
tântălău despre care vor crede că a fost plătit ca să-i ia locul, 


vor porni pe urmele noastre. Gardienii nu sunt proşti. Îi ştiu pe 
câţiva dintre ei. N-o să le ia mult timp să-şi dea seama că nu 
eram preoţi adevăraţi, ceea ce îi va conduce la templu. De acolo 
şi până la „Căruţaşul bătrân” va mai dura un pic, dar bănuiesc 
că cineva le va indica direcţia potrivită destul de repede. 

— Atunci ar trebui să plecăm către Shandar imediat? întrebă 
tânărul lord, pe un ton mai puţin sigur. Eşti convinsă că e prea 
periculos să rămâi aici? 

— Mă tem că lucrurile au mers prea departe ca să mai fug, 
răspunse Femke serioasă. Dacă nu-i demonstrez regelui că 
împăratul Surabar nu m-a trimis aici ca asasin, e posibil să 
înceapă un alt război şi niciuna dintre ţări nu vrea asta. De 
asemenea, nu mă întorc în Shandar până nu mă asigur că Ennas 
a ieşit din temniţă cu bine şi că Shalidar a fost demascat. Totuşi, 
ar fi o idee bună să părăsim oraşul pentru un timp. Prea mulţi 
oameni m-au văzut în prea multe deghizări. Voi avea nevoie de 
una total diferită, pentru care îmi vor trebui anumite materiale. 
Astea se pot obţine destul de uşor. 

Lordul Danar nu arăta prea încântat, dar Reynik încuviinţă 
gânditor. 

— O să vă aduc eu ce vă trebuie, se oferi el. M-am plimbat 
prin pieţe şi ştiu unde să găsesc mai toate lucrurile. Daţi-mi o 
listă. Pot să vă estimez destul de bine măsurile. Vă gândiţi la un 
plan? 

Femke rânji. 

— O, da! răspunse râzând răutăcios. Am un plan şi e bun de 
tot. 

— Ştiţi, domniţă ambasador, când mi s-a dat misiunea asta, 
am crezut că o să fie plictisitoare. Dacă aş fi ştiut c-o să fie atât 
de distractiv, aş fi arătat mai mult entuziasm, spuse Reynik, cu 
faţa radiindu-i de bucurie. 

Lordul Danar privi ba la un chip zâmbitor, ba la celălalt şi 
începu să simtă o teamă stranie. Această călătorie în Thrandor 
fusese în întregime o aventură. Deghizarea ca preot şi riscurile 
pe care le-a presupus pătrunderea în inima palatului regal 
pentru salvarea lui Femke îi amintiseră de şotiile pe care le 
făcea în Shandrim. Işi dădu seama dintr-odată că văzuse 
această întreagă misiune ca pe una dintre poveştile pe care i le 
spusese tatăl său pe când era copil. Işi imaginase că este eroul 
curajos care porneşte s-o salveze pe prinţesa întemniţată şi apoi 


ea se va îndrăgosti de el şi vor trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. 

Dar abia acum începea să înţeleagă care era de fapt 
realitatea. Femke, deşi la fel de atrăgătoare ca orice tânără de 
la curtea shandeză, nu era genul care să se lase impresionată şi 
să se îndrăgostească. In schimb, era o tânără spioană puternică, 
având o voinţă de neînvins şi hotărâtă să-şi ducă misiunea la 
bun sfârşit. 

Lordul Danar încă se simţea atras de Femke, dar acum, că-şi 
dăduse jos lentilele roz prin care văzuse lumea, începea să se 
întrebe în ce se băgase. 


Regele Malo stătea în biroul său şi bătea cu degetele în 
imensa masă ovală. Moartea baronului Anton şi cea a contelui 
Dreban fuseseră foarte diferite, dar erau legate printr-o 
atrocitate comună, aşa că bătrânul monarh nu putea să şi le 
scoată din minte. Crimă: numai când se gândea la acest cuvânt 
inima îi era cuprinsă de un fior rece de mânie şi disperare. Ambii 
fuseseră ucişi cu lovituri de cuţit - unul în inimă, celălalt în gât. 
Raportul medicilor arăta că Dreban fusese omorât cu un cuţit de 
aceleaşi dimensiuni ca cel înfipt în pieptul lui Anton. Unul dintre 
servitorii ambasadoarei identificase cuțitul şi spusese că-i 
aparţinea ei. 

Toate dovezile indicau clar că ambasadoarea Femke comisese 
cele două crime. Niciun ambasador întâlnit de Malo până atunci 
nu avea abilităţile necesare pentru a evada din palat în modul 
spectaculos în care reuşise Femke. Negustorul, Shalidar, întărise 
dovezile, confirmând că femeia era o asasină. Şi atunci de ce 
regele era frământat de ceva ce respingea toate probele? 

Il deranjase ceva în scurta întrevedere avută cu Femke. 
Ambasadoarea avea un aer de nevinovăție care îl bântuia. Ştia 
că va trebui să stea din nou de vorbă cu ea, dar amâna de zile 
întregi. Mesagerii pe care îi trimisese împăratului shandez ar fi 
trebuit să ajungă de mult în Shandar. Fără îndoială că o altă 
delegaţie shandeză va sosi în curând. Întrebarea care îl 
frământa pe rege era când s-o interogheze din nou pe 
ambasadoare. Ar trebui să aştepte ca reprezentantul shandez 
să fie de faţă sau ar trebui s-o interogheze acum? Era o decizie 
grea. 

Regele îi chestionase pe ceilalţi membri ai delegaţiei 


ambasadoarei, cu diferite grade de reuşită. Cei doi soldaţi nu 
dezvăluiseră mare lucru. Respectaseră codul militar: „Cu cât 
spui mai puţin, cu atât provoci mai puţine necazuri”. lar asta nu- 
i fusese de folos. 

Puţinul pe care-l ziseseră cei doi bărbaţi constituise o 
adevărată revelaţie. Spuseseră amândoi că ambasadoarea îi 
rugase să adune informaţii despre evenimentele recente, dar că 
nu avuseseră ocazia să raporteze ce descoperiseră. De ce ar fi 
interesat un asasin de astfel de informaţii? Asta ţinea mai mult 
de adunarea de informaţii generale, ceea ce era în conformitate 
cu rolul unui ambasador sau cel puţin cu o operaţiune de 
spionaj, şi nu cu preocupările unui asasin. Regele avea 
sentimentul puternic că, dacă ambasadoarea era ucigaşă, 
atunci cei doi soldaţi nu ştiuseră dinainte de vreun plan de 
asasinat. 

Cei doi servitori fuseseră mai greu de citit. Unul vorbi atât de 
puţin, încât întrevederea se dovedi o pierdere de vreme. Era 
greu de zis dacă era timid, secretos sau se ferea să spună ceva 
ce ar fi putut-o incrimina pe ambasadoare. Însă celălalt servitor 
n-ar fi putut fi mai diferit. A încerca să opreşti potopul de 
cuvinte care-i ieşeau pe gură era de parcă încercai să stăvileşti 
un val cu mâinile goale. Din nefericire, informaţiile pe care le-a 
furnizat au fost complet inutile, căci îi era foarte loial 
ambasadoarei şi n-ar fi spus niciun cuvinţel împotriva ei. 

Malo era bucuros că acceptase cererea lui Femke de a-i aduce 
reprezentanţi din Shandar. Asta îi dăduse timp să se gândească 
din nou de câteva ori la întreaga serie bizară de evenimente, 
căci erau o mulţime de lucruri minore care nu aveau logică. De 
asemenea, avusese timp să se calmeze suficient încât să fie mai 
obiectiv în legătură cu acuzaţiile pe care le avea de înfruntat 
Femke, ceea ce va fi bine când procesul va ajunge în instanţă. 
Acum se simţea sigur că ar putea să-i ofere ambasadoarei o 
audiere corectă, de care n-ar fi fost în stare dacă ar fi ţinut 
procesul imediat. 

De asemenea, era ceva ciudat în informaţiile pe care le 
oferise negustorul. Lui Shalidar părea că-i face plăcere s-o 
condamne pe ambasadoarea shandeză, iar povestea lui despre 
cum dejucase un mai vechi plan al ei nu părea reală. Dacă era 
adevărat că ea dorea răzbunare, atunci constituia un motiv 
valabil. Dar regele era sigur că în joc se aflau mai multe decât 


părea. 

— Of, Anton! oftă el cu voce tare. De ce a trebuit să fii tu? În 
momente din astea am nevoie de mintea ta calmă şi de 
judecata limpede. Ce să fac, bătrâne prieten? 

Vocea regelui se risipi şi în încăpere se aşternu din nou 
liniştea. Malo ştia că nu va primi răspunsuri din această 
nemişcare, ci doar din inima lui. Avea să aştepte. 
Ambasadoarea nu pleca nicăieri. Hotărî că-şi putea permite să 
aştepte răspunsul împăratului la mesagerii săi înainte să aducă 
acest caz în instanţă. Cu siguranţă Surabar nu va întârzia să 
răspundă unui mesaj atât de urgent. Malo se hotărî să-i mai 
acorde împăratului încă trei zile. Dacă nimeni nu sosea în 
Mantor în timpul acesta, atunci curtea se va reuni oricum şi 
procesul va începe. 

— Încă trei zile, îşi jură. Trei zile şi apoi termin cu povestea 
asta. 


Capitolul 10 


— Asta e tot? 

— A, da, şi o foarfecă, o să am nevoie să-mi tai părul, 
răspunse Femke, încheind lista. Mersi, Reynik. După ce te 
întorci, o să discutăm detaliile planului şi o să ne gândim unde o 
să ne mutăm în seara asta, Danar şi cu mine. Incearcă să nu 
întârzii prea mult. Ar fi bine să te întorci la palat înainte să se 
facă târziu, altfel s-ar putea să apară întrebări. 

Reynik încuviinţă din cap, ridică mâna într-un gest rapid de 
rămas-bun, apoi dispăru pe uşă. Femke îi zâmbi recunoscătoare 
şi se întoarse fără tragere de inimă către lordul Danar, pe care îl 
simţea c-o priveşte cu ochii lui de căţeluş. Era ceva nou să fie 
curtată şi se simţea flatată că era vorba de un nobil tânăr şi 
frumos. Totuşi, era stânjenitor şi neadecvat în situaţia de faţă. 
Nici nu-i trecea prin cap să permită să se dezvolte o relaţie între 
ei, oricât de atrăgător şi de galant ar fi fost el. 

Femke nu putea să nege că se simţea atrasă de Danar, deşi 
mai degrabă ar fi murit decât să lase să vadă că farmecul lui o 
afectase. Observase cum cucerise inimile multor alte domniţe 
de la curte şi le dispreţuise pentru neştiinţa lor. Dacă i-ar fi spus 
cineva, înainte să plece din Shandar, că Danar va călători până 
în Thrandor de dragul unei relaţii cu o domniţă, Femke ar fi râs 


de cât de ridicol ar fi sunat. Avea destule femei frumoase gata 
să-i cadă la picioare acolo, în Shandrim. 

„Va trebui să aştepte”, se gândi ea nemiloasă. „Dacă a venit 
până aici, n-o să renunţe aşa de uşor. Mă întreb dacă noua mea 
deghizare o să-l facă să se răzgândească.” 

— Lord Danar, n-am avut ocazia să vă întreb de ce aţi venit în 
Mantor împreună cu unul dintre cei mai buni spioni ai 
împăratului, spuse Femke tare, hotărâtă să elimine tensiunea 
dintre ei. 

— Te rog, spune-mi Danar. Nu e nevoie de formalităţi. 

— Prea bine, Danar. Ce te-a adus aici? 

— Păi, a fost un pic ciudat, răspunse Danar, cu zâmbetul 
ştrengăresc caracteristic lui. Voiam să închei o conversaţie cu o 
tânără frumoasă pe care am întâlnit-o la recenta ceremonie de 
încoronare a noului împărat al Shandarului. Din anumite motive, 
tânăra, cunoscută curţii shandeze sub numele de lady Alyssa, n- 
a avut bunăvoința să se vadă cu mine după ceremonie şi a 
părăsit oraşul înainte ca eu să am vreo şansă s-o conving să se 
răzgândească. Am vrut să aflu câte ceva despre ea, ceea ce m-a 
făcut ca în cele din urmă să ajung să discut cu împăratul 
Surabar. El mi-a oferit cu amabilitate un tovarăş de drum 
capabil şi m-a trimis aici, în Mantor. 

Femke oftă şi-l privi pe Danar în ochi. 

— Atunci călătoria este irosită, lor... Danar. Femeia pe care o 
cauţi e un produs al imaginaţiei tale... nu, al imaginaţiei me!/e, 
creat pentru un scop anume. Scopul acesta nu este şi nu va fi 
deviat spre o relaţie frivolă. 

— Ştiu, răspunse Danar încet, păstrând încă zâmbetul pe faţă. 
Mi-am dat seama cu ceva timp în urmă că Alyssa nu e reală, dar 
asta nu contează. Sunt sigur că cea care a creat personajul ei va 
fi cel puţin la fel de interesantă. Problema mea este cum să aflu 
cine este acea persoană şi, atunci când voi şti mai multe despre 
ea, cum va primi interesul meu. 

Femke nu se putu abţine să nu zâmbească uşor la vorbele 
sale. Acest bărbat era un fermecător înnăscut, iar ea nu poseda 
imunitatea pe care şi-ar fi dorit-o atât de mult acum şi care ar fi 
ajutat-o să-i ignore carismă. 

— Să fiu sinceră pe de-a-ntregul, nu sunt foarte sigură, spuse 
ea. Ar trebui să ştii că trecutul meu e cât se poate de diferit de 
al tău. Dacă insişti să urmăreşti o iluzie, dă-mi voie s-o risipesc 


acum. Am fost al treilea copil din cei şase ai unei familii sărace 
din cartierul de est al Shandrimului. Tatăl meu e un ratat din 
toate punctele de vedere. Ultima dată când am auzit de el, 
fusese dat afară de la slujba lui de nimic ca ţesător pentru că 
întârzia mereu la lucru. Amintirile mele despre el nu sunt 
plăcute. Era aproape tot timpul beat şi o bătea pe mama, care 
era ori prea proastă, ori prea încăpăţânată ca să-l părăsească. 
Ne bătea şi pe noi, copiii, când era suficient de treaz ca să ne 
prindă. La vârsta de nouă ani ajunsesem deja să fur, iar la 
doisprezece, eram o hoaţă faimoasă. Dacă ai vreo viziune 
romantică despre mine, cum că aş fi vreo fată bogată şi 
plictisită care s-a apucat de spionaj pentru puţină distracţie, 
atunci e timpul să renunţi la ea. De opt ani încoace, familia mea 
habar n-are unde am dispărut şi nu pare că le-ar păsa. Din câte 
mi-am dat seama, dispariţia mea n-a însemnat decât că au cuo 
gură mai puţin de hrănit. 

— Povestea familiei tale nu contează pentru mine. Pe tine 
vreau să te cunosc, femeia care s-a dezvoltat din fetiţa aceea. 
Ce e cu ea? Pot spera să aflu mai multe despre cea care a creat- 
o pe lady Alyssa şi pe celelalte personaje? 

— Nu sunt sigură, Danar. Până nu se rezolvă situaţia aici, în 
Mantor, niciunul dintre noi nu are şanse să afle. Evenimentele 
din următoarele zile vor influenţa chestiuni mult mai importante 
decât orice relaţie personală. Trebuie să mă ocup de o treabă 
periculoasă. Dacă voi supravieţui, atunci mă voi gândi mai 
îndeaproape la întrebările tale. 

Danar încuviinţă din cap. 

— Înţeleg, spuse. Cred că te înşeli, dar înţeleg. Relaţiile 
personale  şlefuiesc multe şi felul în care oamenii 
interacționează poate avea un efect profund asupra lumii 
înconjurătoare. Nu mă sfiesc să recunosc că nu mi-e foarte clar 
ce s-a întâmplat pe aici. Totuşi, sunt sigur că una sau două 
relaţii personale bune între oameni-cheie ar uşura aceste 
probleme. 

Femke râse, apoi îi păru rău, căci văzu că amuzamentul ei îl 
rănise. Danar avea dreptate: nu înţelegea. Cum ar putea 
relaţiile personale să vindece rănile provocate de crimă, 
dezamăgire şi război? Situaţia era atât de complicată, încât 
aproape că numai un miracol ar fi putut astupa prăpastia ce se 
adâncea tot mai mult între cele două ţări. Femke avea un plan 


care ar fi putut să îndeplinească telul acesta, dar era extrem de 
periculos şi nu exista nicio garanţie că va funcţiona. 

— Te rog să nu mă înţelegi greşit, Danar, în unele privinţe ai 
dreptate. Dacă Surabar şi Malo erau prieteni buni, atunci da, 
înţeleg că lucrurile ar fi stat altfel. Totuşi, nu sunt şanse ca asta 
să devină realitate dacă nu îndrept răul pe care Shalidar l-a 
făcut în ultimele săptămâni. Shalidar trebuie demascat şi asta n- 
o să fie uşor. 

— Ei bine, nu am priceperea ta, dar dacă pot să te ajut cu 
ceva... 

— E o ofertă generoasă, dar nu cred că e bine să te pun într- 
un astfel de pericol sau să te implic în activităţile mai puţin... 

— Femke tuşi şi păru uşor stânjenită - mai puţin /ega/e pe 
care trebuie să le întreprindem pentru a pune în aplicare planul 
meu. Ar fi mai bine să nu ştii ce am de gând. Dacă nu ai aflat 
nimic, atunci nu poţi fi acuzat că n-ai reuşit să mă împiedici, 
încheie ea cu un zâmbet, încercând să se scuze. 

De data aceasta era rândul lui Danar să râdă. 

— Draga mea Femke, chicoti. Te cheamă Femke, nu? Sau e şi 
ăsta un nume inventat? 

Femke dădu din cap zâmbind şi confirmă: 

— Femke e numele meu adevărat. 

— Ei bine, dragă Femke, ar trebui să ştii din vizitele tale la 
curte că toată viaţa am intrat în belele, încă de pe la vârsta de 
şase ani. Mi s-a dus vorba că am încălcat mai multe rânduieli 
decât orice alt lord de la curte. Crezi că mă faci să renunţ pentru 
că va trebui să încalc câteva reguli ici-colo? Sunt deja implicat 
până peste cap. Am ajutat să te scoatem din închisoarea regală, 
nu-i aşa? Mă îndoiesc că autorităţile locale vor fi îngăduitoare 
dacă vor afla. 

— Cred că nu, încuviinţă Femke fără tragere de inimă. Dar 
dacă vrei să te implici şi mai mult, atunci trebuie să fii de acord 
să faci ce ţi se spune. N-ai voie să improvizezi, ai înţeles? Dacă 
o să calci pe alături chiar şi o singură dată, o să-l pun pe Reynik 
să te lege şi să te ducă undeva într-o groapă până când vom fi 
pregătiţi să ne întoarcem în Shandar. Dacă vrei să fii de ajutor, 
du-te şi adu ceva de mâncare. Ce am mâncat eu în ultimele 
două săptămâni a fost suficient de hrănitor, dar n-aş putea 
spune că a fost şi gustos. Orice are gust ar fi apreciat acum. 

Danar se ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 


— Da, doamna mea. Mai doriţi şi altceva, doamna mea? Un 
vin uşor? Un borcan cu ulei parfumat pentru salonul domniei 
voastre? întrebă el, cu ochii plini de amuzament. 

— „Doamna mea” ar dori să vadă spatele lordului Danar cum 
iese imediat pe uşă ca să-mi aducă ceva de mâncare, mormăi 
Femke cu o furie prefăcută. Acum! 

Danar râse din nou, dar făcu după cum i se ceruse. Femke 
răsuflă uşurată când închise uşa după el. Se gândi că nu-i va fi 
uşor să rămână concentrată în următoarele zile. 

Spre uşurarea ei, primul care se întoarse cam după o 
jumătate de oră fu Reynik, ţinând sub braţ o legătură 
voluminoasă. După zâmbetul de pe faţa tânărului soldat, Femke 
înţelese că scurta sa ieşire la cumpărături fusese fructuoasă. 

— N-ai stat mult. Să înţeleg că n-ai avut probleme? întrebă 
Femke, uitându-se plină de speranţă la pachet. 

— Nimic deosebit, răspunse Reynik degajat. Cel mai greu de 
obţinut a fost foarfeca. Din nu ştiu ce motive, nimeni nu avea 
vreuna de care să vrea să se despartă. Dar nu vă faceţi griji, 
până la urmă am găsit. 

Reynik puse legătura pe pat, iar Femke o desfăcu în câteva 
secunde. Nu întrebă de unde luase foarfeca, dar spera că fusese 
discret. Tunici, pantaloni strâmţi, cizme, o curea, mănuşi, 
bandaje, machiaj - toate lucrurile pe care Femke le ceruse erau 
întinse pe pat. Ridică tunicile simple şi le potrivi pe rând în faţa 
corpului, încuviinţând mulţumită că Reynik putuse aprecia 
modelul şi măsura. 

— Perfect! spuse, apoi îi mulţumi lui Reynik pentru eforturile 
sale. Dar ştiu că nu te joci, adăugă. Mie mi-ar fi luat ore întregi 
să aleg toate astea. 

— De-asta o să găsiţi mereu bărbaţi în taverne devreme, râse 
Reynik. Tatăl meu m-a învăţat să nu pierd vremea prea mult 
prin pieţe, căutând târgul cel mai profitabil. Te duci, cumperi şi, 
după aia, direct la cârciumă. Cheltuim mai mult cu o senna sau 
două, dar ia uitaţi-vă cât timp de băut câştigăm! 

Femke începu şi ea să râdă, căci ştia că el nu obişnuia să bea. 
Se dădea mare, aşa cum învățase de la militarii din legiune. 

— Spune-mi, Reynik, te pricepi şi să tunzi la fel de repede? 

— Bineînţeles, dacă vreţi să arătaţi ca un bărbat, zise el 
pufnind. 

— Cam asta ar fi ideea, răspunse Femke. De ce crezi că am 


vrut tunici şi pantaloni, iar nu rochii? 

— Păi, am văzut o mulţime de femei aici în Thrandor 
îmbrăcate în tunici şi pantaloni strâmţi, comentă Reynik 
gânditor. Credeam că pur şi simplu vreţi să vă schimbaţi stilul. 
Deci bandajele sunt... 

— Ca să-mi turtesc pieptul, da, completă Femke rânjind. Nu c- 
ar avea nevoie prea tare să fie turtit. 

— Mă bucur ca domnia voastră aţi spus asta şi nu altcineva, 
râse Reynik. Da, o să vă tai părul. Cred c-o să fiţi un tânăr destul 
de arătos. Fără îndoială că domnişoarele vă vor cădea imediat în 
braţe. 

Femke îi aruncă ironic o privire amenințătoare, iar el râse şi 
mai tare. Cât de diferit se simţea faţă de acum câteva ore, se 
gândi Femke, oftând uşor, mulţumită. Stând în celula ei 
întunecată din palat, întrebându-se când avea să înceapă 
procesul, iar acum râdea şi glumea într-o cameră de han. Viaţa 
fusese plină de surprize în ultima vreme. Şi doar câteva 
fuseseră plăcute. Dar când trăiai genul de viaţă pe care o ducea 
ea, răsturnările dure de situaţie erau ceva obişnuit. 

— Spune-mi, Reynik, ai reuşit să afli ceva despre activităţile 
lui Shalidar? Se pare c-ai fost ocupat, observă ea, arătând către 
buza lui. 

Reynik îşi duse mâna involuntar la faţă. Încuviinţă din cap, 
apoi îi făcu semn să se aşeze pe un scaun în faţa micii oglinzi de 
toaletă, ca să poată începe să o tundă. 

— Mă tem că n-am aflat nimic. Nu l-am văzut deloc pe 
Shalidar, deşi am întâlnit vreo câţiva dintre oamenii lui. Nu sunt 
chiar prietenoşi. 

— Ai făcut bine c-ai plecat, observă Femke. Mersi c-ai 
încercat. Dar Shalidar te-a văzut? 

— Ei bine, cineva a făcut-o. Totuşi, n-am idee dacă a fost 
Shalidar. Credeam c-am acţionat discret. Se pare că mai am 
multe de învăţat despre cum să spionezi pe cineva. 

Reynik se ţinu de cuvânt şi nu-i luă mult timp s-o tundă. 
Tocmai făcea ultimele retuşuri ca s-o aranjeze la spate, când se 
întoarse Danar. 

Lordul se opri dintr-odată, cu un picior înăuntru şi unul afară, 
căci văzu ce se întâmplase cu părul lui Femke. Ar fi puţin spus 
că arăta şocat. Ea se întoarse şi se abţinu cu greu să nu râdă de 
expresia lui, aflată undeva între stupoare şi groază deplină în 


faţa schimbării pe care Reynik o crease numai cu o foarfecă. 

— la te uită! exclamă el când îşi veni în fire. Eşti mereu plină 
de surprize, nu-i aşa? Nu te-aş fi recunoscut dacă n-aş fi ştiut că 
mă aştepţi aici. 

— Cam asta ar fi ideea, răspunse Femke zâmbind. N-o să mai 
port rochie de bal o vreme - decât dacă o să am o perucă la 
îndemână, desigur -, dar nici rolul meu nu e unul strălucitor de 
data asta. 

— Văd şi eu, spuse Danar, uitându-se cu regret la cosiţele ei 
împrăştiate pe jos, în jurul scaunului. Uite, am adus mâncare 
pentru toată lumea. Haideţi la masă. 

Danar cumpărase multă mâncare, iar Femke se puse imediat 
pe înfulecat. Cei doi bărbaţi mâncau şi ei cu poftă, dar nu erau 
atât de preocupaţi ca Femke să devoreze tot ce le pică în mână. 
După ce ea îşi potoli foamea iniţială şi ajunse să mănânce mai 
încet, într-un ritm mai aproape de cel normal, Danar rupse 
tăcerea care se instalase. 

— Deci, Femke, ai de gând să ne împărtăşeşti planul tău? 
Sunt curios să aflu ce vrei să faci acum, dar mai întâi aş dori să 
ştiu şi ce s-a întâmplat. Împăratul ne-a spus că ai fost acuzată 
de crimă şi, de asemenea, că eşti fugară şi te afli undeva în 
Mantor. Cum de ai fost prinsă şi, mai ales, cum de ţi s-a întins 
capcana asta? 

Femke inspiră adânc şi apoi, printre înghiţituri, începu să 
depene povestea vizitei ei dezastruoase în capitala 
thrandoriană. Şi nu dură puţin, căci avea o mulţime de relatat. 
Reynik încuviinţă din cap încruntat, atingându-şi încă o dată faţa 
învineţită când Femke spuse că-şi dăduse seama că Shalidar 
avea o întreagă reţea de oameni aici, în Mantor. 

— Şi atunci aţi apărut voi, domnilor, aşa că jocul începe din 
nou. 

— Joc? zise Danar, nevenindu-i să creadă. Aşa vezi tu toate 
astea, ca un joc? 

— Păi, e un punct de vedere ca oricare altul, răspunse Femke. 
Sunt sigură că tatălui tău i-ar plăcea să crezi că politica 
imperiului e o chestiune de viaţă şi de moarte şi nu trebuie luată 
în glumă, dar mă îndoiesc că tu susţii ideea asta. In ce fel e 
situaţia noastră diferită? În final, important e doar să obţii 
rezultatele pe care le doreşti. Nu contează dacă vezi totul ca pe 
un joc care trebuie luat în serios sau ca pe un incident 


diplomatic ostil, cu potenţiale implicaţii fatale. Sunt o 
profesionistă şi fac ceea ce trebuie pentru ca dorinţa 
împăratului să fie împlinită. 

— Şi care anume crezi tu că este dorinţa împăratului? întrebă 
Danar precaut. l-am spus împăratului că voi încerca să-l conving 
pe regele Thrandorului că nu tu i-ai ucis pe baronul Anton şi pe 
contele Dreban. De asemenea, i-am promis că vom sosi în 
Mantor fără să ne ascundem. Până acum, n-am îndeplinit 
niciunul dintre aceste lucruri. Ar fi bine să ştim că facem ceva 
conform cu ce doreşte împăratul. 

— Ah, oftă Femke, tresărind uşor în timp ce se gândea la asta. 
Păi atunci o să vrei să te gândeşti de două ori înainte să fii de 
acord cu ce am de gând să propun. 

Danar mormăi şi se luă cu mâinile de cap, mimând 
disperarea. Reynik râse. 

— Hai, spune-mi ce-i mai rău. La ce te gândeşti? întrebă 
Danar cu o voce resemnată. 

— Păi, înainte să vă dezvălui, trebuie să ştiu câţi bani ai adus 
cu tine. 

— Bani? întrebă Danar, cu adevărat surprins. Mai mulţi decât 
sunt necesari pentru a trăi confortabil o vreme, cred. De ce 
întrebi? 

— Ai avea suficienţi ca să angajezi un asasin? adăugă Femke, 
ştiind care urma să fie răspunsul. 

— Să angajez un asasin? Cu siguranţă nu! Sau, cel puţin, mă 
îndoiesc. Bănuiesc că nu sunt ieftini. Ce pui la cale, Femke? zise 
Danar, clătinând din cap. 

— În cazul acesta, vom avea nevoie de mult mai mulţi bani, 
spuse Femke, ignorând întrebarea lui Danar. 

— Şi bineînţeles că ştiţi exact de unde o să-i luăm, sugeră 
Reynik rânjind. 

— Evident, răspunse Femke. De la trezoreria regală, de unde 
altundeva? 


— Maiestatea Voastră Imperială, a sosit un alt mesager din 
Thrandor. Spune că aduce veşti grave, pe care trebuie să le 
primiţi imediat. 

— Încă unul? Ai face bine să-l chemi înăuntru chiar acum. Să 
vedem ce dezastru s-a mai întâmplat de data asta, porunci 
Surabar cu un oftat în care se simțeau extenuarea şi stresul. 


— Imediat, Maiestate. 

Servitorul făcu o plecăciune foarte scurtă şi ieşi repede, iar 
Surabar îl privi cu un oarecare amuzament obosit. Stătea liniştit 
la biroul său şi se uită lung la cel mai recent teanc de rapoarte, 
fără să încerce să le citească. Avea o mulţime de informaţii de 
filtrat în fiecare zi, dar învăţa treptat ce rapoarte trebuiau citite 
cu atenţie şi care puteau fi doar răsfoite. Veştile primite de la 
graniţa cu Thrandorul nu vorbeau despre nimic neobişnuit. Dacă 
regele Malo se gândea la acţiuni militare, atunci nu făcuse încă 
nicio mişcare semnificativă. 

Se auzi din nou o bătaie în uşă, iar Surabar îi strigă persoanei 
care ciocănise că poate intra. Era din nou acelaşi servitor, uşor 
îmbujorat, dar stăpânindu-se bine, şi care, cu o voce fermă, îl 
prezentă pe mesagerul regelui Malo. 

— Fii binevenit, spuse Surabar călduros. Te rog, intră, înţeleg 
că aduci veşti urgente de la regele Malo. Aş fi bucuros să le aud. 
Ultimele noastre ştiri primite de la regele Thrandorului au fost 
grave. Sper ca noutăţile tale să fie mai fericite. 

Mesagerul părea stânjenit şi ridică uşor din umeri, fără să-şi 
dea seama, apoi răspunse: 

— Ei bine, Maiestatea Voastră Imperială, regele Malo voia să 
vă informeze că ambasadoarea Femke a fost găsită şi reţinută. 
De asemenea, au ieşit la iveală noi dovezi că ea ar fi vinovată 
de moartea baronului Anton şi de cea a contelui Dreban. Există 
martori care o numesc asasină, ceea ce a pus serioase semne 
de întrebare asupra viitoarelor relaţii dintre Thrandor şi 
Shandar. Ambasadoarea Femke a cerut un susţinător din partea 
imperiului, care să-i reprezinte interesele la proces, iar acesta se 
va ţine la curtea regală din Mantor. Regele doreşte să 
răspundeţi cât se poate de repede. Insistă să înceapă procesul 
şi să vadă că se face dreptate. 

Surabar era cu adevărat şocat de veşti. Din câte o ştia pe 
Femke, era perspicace, isteaţă şi se descurca excelent când 
venea vorba să se facă nevăzută, aşa că ar fi pariat jumătate 
din trezorerie că nu avea să fie prinsă de către thrandorieni. 
Situaţia din Mantor era, într-adevăr, cumplită. 

— Un reprezentant? A menţionat regele ce fel de 
reprezentant? întrebă el. 

— Nu, Maiestate. Regele Malo a spus că ambasadoarea 
Femke a cerut ca un reprezentant să fie prezent la proces, 


pentru a vedea probele şi a susţine o pledoarie. Regele nu a 
specificat vreun rang sau vreo profesie. 

Împăratul Surabar se ridică încet în picioare şi îşi duse absent 
mâna dreaptă la bărbie. Preţ de o clipă, păru pierdut în gânduri, 
apoi se uită fix la mesager, cu o privire pătrunzătoare. 

— Prea bine, spuse hotărât. Ambasadoarea Femke îşi va avea 
reprezentantul. Nu plănuisem încă să merg în vizită în Thrandor, 
dar rezultatul acestui proces este atât de important pentru 
viitorul ţărilor noastre, încât cred că ar fi cel mai bine să vin 
personal şi să mă asigur că interesele ei sunt bine reprezentate. 

Mesagerul înghiţi în sec şi păli. 

— Bănuiesc că nu veţi veni singur, Maiestate, zise el răguşit, 
căci îi pieri şi vocea atunci când dori să-şi exprime îngrijorarea. 

— Nu, n-ar fi inteligent să fac asta, răspunse el gânditor. Dar 
nici n-o să vin în fruntea unei mici armate. Nu vreau să alarmez 
pe nimeni. Crezi că un detaşament între douăzeci şi treizeci de 
soldaţi ar pune probleme? 

— Cred că ar fi în regulă, Maiestate. Nu-mi imaginez că un 
contingent atât de mic ar putea cauza o mare consternare. 

Îi voi duce regelui cât voi putea de repede vestea vizitei 
iminente a Mariei Voastre. 

— Mulţumesc. la-ţi un răgaz şi odihneşte-te, serveşte nişte 
răcoritoare înainte să porneşti din nou la drum. Nu voi putea 
pleca mai devreme de mâine. Voi avea nevoie de ceva vreme 
pentru a-mi pune lucrurile în ordine aici, iar grupul meu va 
călători mai încet decât un mesager călare. Du-te şi dormi. 
Meriţi. 

Mesagerul făcu o plecăciune adâncă şi se întoarse să iasă. 
Servitorul, care rămăsese înăuntru cât durase scurta 
întrevedere, îi deschise uşa. Făcu şi el o plecăciune şi se pregăti 
să părăsească încăperea, dar Surabar îl chemă înainte s-o facă. 

— După ce-l conduci pe mesagerul regelui Malo în camera sa, 
ai putea să trimiţi, te rog, să fie chemat lordul Kempten? Am 
nevoie să vorbesc cu el urgent. 

Servitorul făcu din nou o reverență, ieşi şi trase uşa după el. 
Surabar se uită abătut către uşă şi se întrebă dacă era bine cum 
proceda. Abia dacă avusese prilejul de a-şi prelua rolul de 
împărat. Domnia lui avusese parte de opoziții evidente, 
manifestate prin atacul din ziua încoronării. Incă nu avea dovezi 
în legătură cu ce nobili erau implicaţi, dar îi era destul de clar 


care erau jucătorii-cheie. Oare să se grăbească să plece în 
această misiune în Mantor? Ar putea foarte uşor să trimită pe 
altcineva. Femke era doar un ambasador de formă. La fel ca 
soldaţii sau spionii, ambasadorii nu erau de neînlocuit. Intr- 
adevăr, nu era bine să pierzi ambasadori - mai ales în situaţii ca 
cea de faţă -, dar nu era treaba împăratului să se intereseze 
personal de astfel de lucruri. 

— E bine că domnia mea e considerată a fi doar un 
inconvenient temporar, îşi spuse cu voce tare Surabar. la să 
vedem din ce aluat e făcut bătrânul Kempten. Cine ştie, poate 
se va dovedi un succesor potrivit la mantie. Cel puţin, dacă îl las 
în locul meu cât sunt plecat, n-o să-mi mai fac griji că vreunul 
dintre lorzii conservatori va încerca să preia controlul. 

Nu existau niciodată garanţii în politica la nivel înalt şi în 
disputarea puterii. Surabar ştia asta la fel de bine ca toată 
lumea, dar generalul simţea că se puteau întâmpla lucruri mult 
mai neplăcute decât să-l lase pe Kempten regent în absenţa lui. 
Doar trecerea timpului îi va dovedi dacă avusese dreptate. 


— Trezoreria regală? Ai înnebunit de tot, explodă Danar. 

— Sssst! Vrei să te audă toată lumea? Păstrează-ţi calmul, 
ştiu eu ce fac, răspunse Femke, calmă şi împăciuitoare. 

Danar îşi cobori vocea şi începu să şoptească aspru, dar 
ajunse să vorbească iar tare. 

— N-ai destule pe cap cu două acuzaţii de crimă? Acum vrei 
să adaugi pe listă şi tâlhărie şi complicitate la omor. Pentru 
numele lui Shand, de ce ai vrea să angajezi un asasin? Aici au 
fost deja ucişi destui şi, dacă vrei să pui să fie omorât Shalidar, 
atunci îţi iroseşti timpul şi banii. Asasinii nu acceptă să lucreze 
unii împotriva celorlalţi. Doar ştii asta! 

Femke ridică o sprânceană şi-i aruncă lui Danar o privire care 
spunea multe. 

— Nu te grăbi să tragi concluzii, /ord Danar, şi lasă-mă să-ţi 
explic până la capăt. O să-ţi fie totul clar. N-o să golim trezoreria 
regală, ci doar o să împrumutăm un pic. Vreo două mii de 
coroane thrandoriene de aur ar trebui să fie o tentaţie îndeajuns 
de mare pentru ca Shalidar să accepte contractul. Asasinii 
profesionişti ca el au propriul cod de onoare, cunoscut drept 
Crezul Asasinilor, pe care jură să-l respecte atunci când consimt 
să fie membri ai societăţii lor secrete. Odată ce va accepta 


plata, va fi obligat de acest Crez să ducă la bun sfârşit crima sau 
să moară încercând. Numai că noi vom fi pregătiţi pentru 
această tentativă şi ne vom asigura că e suficient de publică 
încât Shalidar să fie demascat. Dacă reuşeşte să lovească fără 
să fie văzut, am un plan de rezervă care îl va duce oricum către 
o capcană. Atunci, cu ajutorul regelui şi al gărzilor regale, ar 
trebui să putem recupera aurul pe care l-am plătit şi va fi mult 
mai uşor să demonstrăm că Shalidar i-a ucis pe Anton şi Dreban. 

Reynik şi Danar căzuseră pe gânduri şi nu spuseră nimic o 
vreme. Niciunul dintre ei nu se bucura prea tare. 

— Ar putea să meargă, spuse Reynik rar, urmărind firul logicii 
lui Femke. Totuşi, e teribil de riscant, mai ales pentru cel care 
va fi ţinta lui Shalidar. Bănuiesc că v-aţi gândit la cineva. 

— Păi, da, m-am gândit, răspunse Femke, îmbujorându-se de 
stânjeneală. Înainte să apăreţi voi doi, aveam de gând să mă 
propun pe mine ţintă. Ar fi fost probleme evidente în cazul ăsta, 
dar acum avem un nou ambasador din Shandar. 

Reynik şi Femke îşi întoarseră amândoi privirile către Danar. 

— De ce am senzaţia că n-o să-mi placă deloc ce-o să aud? 
spuse el oftând. 

— Ai zis că ai venit să mă ajuţi, rosti Femke, zâmbind uşor. 

— Nu m-am gândit că voi fi chiar o ţintă care o să fie ciuruită 
de săgeți pentru amuzamentul tău, Femke, şuieră furios Danar. 

— Ei bine, dacă plănuim cu atenţie operaţiunea, n-ar trebui să 
se ajungă la asta. 

Femke mai spuse în gând, numai pentru ea, că n-o să lase să 
se întâmple asta, pentru că deja nutrea pentru el sentimente pe 
care nu voia să le recunoască. Ceea ce făcea era dezgustător. Il 
folosea. Îl folosea în cel mai cumplit mod, pentru că ştia că 
acum el va face aproape orice ca să-i câştige inima. Era cea mai 
urâtă formă de abuz, dar nu vedea alte variante. Se justifica 
spunându-şi că era spre binele imperiului. 

— Să terminăm cu întâia fază a planului şi apoi o să-l 
discutăm încă o dată, spuse hotărâtă, controlându-şi gândurile. 
Prima problemă ar fi să jefuim trezoreria regală. 

— Surabar n-o să fie de acord cu asta, începu Danar, încă 
furios. 

— Danar! încetează! Sugerez să mă asculţi cu atenţie. Tot 
ceea ce vom face de acum încolo e riscant, aşa că hai să 
încercăm să nu greşim prosteşte. Stai să auzi tot planul. După 


aceea, dacă ai idei mai bune, o să te ascult. Dacă nu vrei să mă 
ajuţi, du-te acasă. O să găsesc o altă cale de a rezolva 
problema. Cred că e just să spun că trebuie să fim cu ochii în 
patru în următoarele zile. Ţineţi minte că Shalidar nu e prost. 
Deşi crede că sunt bine pusă la adăpost în temniţa regală, n-o 
să lase garda jos. Trebuie ca la fiecare pas să fim mai deştepţi 
decât el, să avem un plan mai bun şi să gândim în avans, altfel 
n-o să funcţioneze. Trebuie să reuşim pe deplin. Dacă dăm 
greş... păi, hai să nu dăm greş. Nu vreau să trăiesc cu genul 
acesta de eşec pe conştiinţă. 


Capitolul 11 


— Aţi auzit veştile? întrebă Reynik entuziasmat. 

— Da, tot oraşul vorbeşte. Surabar vine aici. Am auzit că va 
sosi peste patru sau cinci zile, răspunse Femke. Nu mai avem 
prea mult timp. 

— Nu, dar o să-mi fie mai uşor diseară cu ce-am de făcut. E 
motivul perfect pentru o demonstraţie în faţa palatului. Ar trebui 
să reuşesc să atrag majoritatea gardienilor către poarta din faţă 
şi să-i rețin acolo un timp, după cum aveţi nevoie. Am găsit deja 
un localnic destul de furios, care o să fie un lider numai bun. N-o 
să-mi ia mult să-l întărât. Apoi o să mă retrag în fundal şi o să 
privesc artificiile. După ce mă asigur că diversiunea vă va da 
suficient timp ca să intraţi şi să ieşiţi, o să mă duc la ieşirea 
servitorilor şi o să aştept în apropiere, în caz că veţi avea nevoie 
de ajutor pe ultima sută de metri. 

— Sună foarte bine. 

— Cum v-aţi descurcat cu celelalte lucruri de care avem 
nevoie? 

— N-au fost probleme, zâmbi Femke, mulţumită de reuşita ei. 
Danar şi cu mine vom fi complet echipați până după-amiază. 
Uniformele sunt gata, iar armurierul a spus că pot lua armele 
după prânz. Vom fi pregătiţi să plecăm imediat după aceea, aşa 
că nu-ţi face probleme dacă diversiunea ta izbucneşte un pic 
mai devreme. Până atunci ar trebui să fim suficient de 
adaptabili încât să putem pune planul în aplicare în orice 
moment. 

— Cum a rămas cu elementele mai exotice? întrebă Reynik, 
curios să vadă cât de bine se descurcase Femke. 


— Am rezolvat şi cu astea, răspunse ea zâmbind. Alchimistul 
ştia exact ce vreau şi mi-a dat din toate fără să pună întrebări, 
în ciuda cantităților pe care le-am cerut. E bine să descoperi că 
mai sunt negustori care nu pun întrebări aiurea la cerinţele 
ciudate. 

— Totuşi, n-aş fi surprins dacă ar raporta cuiva, spuse Reynik 
serios. 

— Nu contează. Shalidar probabil că nu stă cu ochii pe 
alchimişti, de ce ar face asta? lar dacă regele va fi informat, ei 
bine, nu va conta prea mult pentru plan, aşa că hai să nu ne 
îngrijorăm pentru ce nu putem îndrepta. 

— Unde e lordul Danar? Nu l-am văzut în dimineaţa asta. 

— L-am trimis din nou după mâncare, zise Femke zâmbind 
larg. Se bucură când poate fi util şi se pricepe să găsească 
mâncăruri gustoase. 

— Credeam că prin stomac trece calea spre inima unui 
bărbat, glumi Reynik. 

— Cum în momentul ăsta sunt bărbat, s-ar putea să fie pe 
drumul cel bun, răspunse pompos Femke, cu o voce exagerat de 
groasă, dar nu reuşi să rămână serioasă mai mult de câteva 
secunde şi începură amândoi să râdă. 

Mai târziu, în după-amiaza aceea, Femke mulțumea în gând 
pentru tânărul vorbăreţ care îi furnizase atâtea informaţii câta 
vreme fusese prizonieră în temniţa regală. Nu fusese dificil să 
intercepteze o cerere de materiale adresată intendentului regal 
şi s-o modifice uşor, astfel încât aceasta să mai includă două 
uniforme. Dacă ştiai cum se procedează, jumătate din lupta 
pentru obţinerea de materiale prin înşelăciune era deja 
câştigată. După discuţiile sale lungi cu gardianul, Femke avea 
senzaţia că înţelesese bine sistemul militar thrandorian. Printr-o 
simplă notă la baza cererii, aranjase ca uniformele să fie ridicate 
direct de la croitor. Intendentul avea să observe costul 
suplimentar abia după câteva zile, şi asta dacă îl băga de 
seamă. 

Danar ridică cele două uniforme. Fiecare dintre ele era 
împachetată într-un rucsac de mărime medie. Fuseseră luate de 
la magazinul croitorului, dar ghetele, curelele şi diverse alte 
accesorii fuseseră toate adunate şi puse în rucsacuri. Singurele 
piese ale uniformei care nu erau incluse erau armele. Acestea 
trebuiau luate separat de la fierar, iar cea care se duse după ele 


fu Femke. 

Fierarul îi aruncă o privire pătrunzătoare atunci când ea îi 
dezvălui de ce venise. 

— Deci o să faci parte din garda regală, aşa-i? întrebă el, 
măsurând de sus până jos silueta băieţească, îmbrăcată în 
tunică şi pantaloni. 

— Da, să trăiţi, răspunse Femke, dând din cap cu entuziasm. 

— Să fiu cinstit, sunt surprins că ai trecut testul de forţă cu 
braţele alea ale tale. N-ai deloc muşchi pe oase, băiete. 

— Sunt mai puternic decât par, domnule, zise Femke senină, 
aparent netulburată de braţele şi picioarele fierarului, puternice 
ca nişte trunchiuri de copaci. 

— Probabil că aşa e. Am înţeles că mai iei pentru cineva? 

— Da, să trăiţi. 

— Păi, noroc la antrenamente, fiule. Dacă ai un pic de minte, 
ar trebui să mănânci mai bine şi să mai pui nişte carne pe 
braţele alea. Într-o luptă, n-o să fii niciodată luat în serios cu 
bicepşi ca ăia. 

Femke îi mulţumi fierarului pentru sfaturi şi-i promise că va 
încerca să le urmeze. Apoi, cu săbiile şi cuţitele sub braţ, ieşi de 
la fierar şi se îndreptă grăbită către locul de întâlnire stabilit. 

Se arătă încântată să vadă rucsacurile pe care le adusese 
Danar. Cum acestea făceau parte din uniformă, faptul că un 
membru al gărzii regale purta unul în interiorul palatului n-avea 
să ridice suspiciuni. Va fi modul ideal de a transporta prada, 
împreună cu niscaiva dintre obiectele cumpărate din magazinul 
alchimistului. 

— Se pare că avem totul pregătit, zise Femke când se apropie 
de Danar, în locul de întâlnire. 

— Se pare că da. 

— În regulă. Să mergem înapoi la „Braţele brutarului” şi să ne 
schimbăm. Trebuie să ajungem imediat la palat, în caz că 
Reynik s-a mişcat mai repede decât era stabilit. Agitarea 
mulţimii nu e o ştiinţă exactă. N-am vrea să scăpăm ocazia. 

„Braţele brutarului” era un alt han mediocru, care oferea 
camere acceptabile, deşi foarte simple, la preţuri mici. Femke 
alesese hanul pentru că avea şi o ieşire în spate. Uşa era ţinută 
încuiată, dar proprietarul se învoise să le ofere fiecăruia câte o 
cheie pe durata şederii lor acolo. Aranjamentul nu era foarte 
sigur, căci hoţii puteau abuza de această uşă. Dar cei doi aveau 


puţine lucruri care să merite furate şi pe cele pe care le preţuiau 
le luau cu ei mereu, aşa că lui Femke nu-i păsa prea mult. 

Uşa din spate a hanului dădea într-o alee liniştită. Aceasta 
ducea către una dintre străduţele laterale, care la rândul ei 
dădea într-una din străzile principale, ce străbătea nivelurile 
oraşului Mantor. Danar şi Femke preferară să se strecoare 
înăuntru pe uşa din spate, să se schimbe şi să iasă din nou 
înainte ca cineva să bage de seamă că sunt acolo. 

Danar îşi ducea rucsacul, în care Femke aşezase cu grijă 
câteva sticluţe înfăşurate în pânză, ce conţineau diferite prafuri 
colorate. Într-o parte a rucsacului, multe straturi de cârpă moale 
despărţeau şase fiole cu pudră albastră de acelaşi număr de 
fiole cu pudră verde. 

— Astea pentru ce sunt? întrebă Danar, văzând cât se 
străduieşte Femke să protejeze fiolele. 

— Să spunem doar că, dacă ajungem să le folosim, înseamnă 
că lucrurile nu merg conform planului, răspunse Femke pe un 
ton în care se putea citi şi: „Asta-i tot, nu mă întreba mai 
multe”. 

— Mă gândeam să întreb, în caz că voi avea nevoie să le 
folosesc, mormăi Danar nemulţumit. 

— N-o s-o faci, spuse ferm Femke. Dacă, în vreun moment de 
nebunie, mă hotărăsc să te las să foloseşti fiolele, poţi fi sigur 
că-ţi voi da instrucţiuni precise. Incearcă să uiţi de ele şi nu le 
atinge decât dacă-ţi spun eu. E clar? 

— Perfect, bombăni Danar. 

— Uite, ia asta, adăugă ea, întinzându-i un bandaj ciudat din 
pânză. Era lat de vreo şapte centimetri şi tivit sus şi jos cu un 
material care se întindea. Dacă scot flacoanele, trage-ţi pânza 
peste faţă şi poart-o ca o mască peste gură şi nas. Şi ţine-o 
undeva la îndemână. 

— Grozav, spuse Danar amărât, pipăind ciudatul material şi 
întrebându-se din ce naiba o fi făcut. Îmi zici şi mie încă o dată 
de ce merg cu tine? 

— Pentru că te-ai oferit. Pentru că n-ai vrut să fii lăsat pe 
dinafară. Pentru că eşti încăpățânat şi nu vrei să accepţi că m-aş 
descurca perfect şi singură, răspunse Femke, numărând 
motivele pe degete. Şi pentru că în felul ăsta nu trebuie să car 
eu prada prin tot oraşul, până aici, adăugă zâmbind larg, ca să 
mai îndulcească duritatea comentariilor anterioare. N-avea rost 


să-l ia cu ea dacă urma să fie morocănos tot drumul. Dar a 
trebuit să recunoască în gând că unul dintre motivele principale 
pentru care făcuse asta era că-i plăcea să-i vadă zâmbetul 
ştrengăresc de copil. 

„Pentru numele lui Shand, e drăguţ”, îşi zise Femke, inima 
bătându-i mai tare la gândul că acest lord tânăr şi frumos 
încerca din răsputeri să-i între în graţii. Era uimită că era în 
continuare dispus să-şi murdărească numele de dragul ei, deşi 
se îmbrăca în bărbat şi-l trata de parcă i-ar fi stat în cale. „Dacă 
mişcarea asta ne iese bine, o să fiu un pic mai blândă cu el”, îşi 
promise ea. 


Şi-au ocupat poziţiile aproape de poarta principală a palatului 
regal la o oră mai înaintată a după-amiezii decât intenţionase 
Femke. Acolo au aşteptat, încercând să nu atragă atenţia 
asupra lor, până când au auzit zgomotele unei mulţimi furioase, 
care se apropia rapid. 

— Se pare că Reynik e pe dram, comentă Danar zâmbind. 

— Era şi timpul. Cel puţin, aduce mulţi prieteni cu el. Hai, să 
mergem, spuse Femke, uşurată că se pune din nou în mişcare. 

Intr-o misiune ca asta, partea cea mai grea era aşteptarea. 
Odată ce evenimentele începeau să se succeadă şi adrenalina 
să se scurgă în sânge, Femke era în elementul ei. lar astăzi 
lucrurile nu stăteau altfel. 

Ocoliră împreună zidul palatului până la poarta servitorilor, 
unde intrară fără să li se pună întrebări. Femke nu-şi făcuse 
niciodată griji că uniforma o va da de gol, căci ştia că înfăţişarea 
ei este convingătoare. Singurul element al deghizării care o 
îngrijora era mersul. Deşi observase cu atenţie şi exersase mult, 
Femke nu stăpânise niciodată arta de a merge ca un bărbat. 
Mişcările aveau ceva atât de străin, încât nu le putea imita într- 
un mod autentic. 

Atât Danar, cât şi Reynik o asiguraseră că ei simțeau că 
aproximarea ei era suficient de bună, dar Femke nu accepta 
decât perfecțiunea. Era enervată la gândul că era ceva ce nu 
putea stăpâni pe deplin. 

Tânăra ştia exact unde aveau să meargă, aşa că îl conduse 
fără ezitare pe Danar de la poartă către cea mai apropiată uşă a 
clădirii principale a palatului. Servitorii şi curtenii deopotrivă 
trecură pe lângă ei prin labirintul de coridoare, întâmpinându-i 


doar cu gestul obişnuit de a înclina politicos din cap, aşa că 
înaintară repede şi fără probleme spre inima palatului. 

După cum spusese tânărul gardian, pe culoarul care ducea la 
salonul principal al curţii, nu departe de intrare, se afla o uşă 
simplă. Femke se opri în faţa acesteia şi-l privi pe Danar în ochi. 

— Ţine minte, nu spui nimic. Lasă-mă pe mine să vorbesc, 
zise hotărâtă. 

— Cum vreţi, domnule, răspunse Danar cu un zâmbet ironic şi 
făcându-i cu ochiul. 

Femke oftă încet şi speră că nu va face şi nu va zice nimic 
stupid. Totul mergea bine, dar următoarele secunde aveau să 
fie cruciale. Femke inspiră adânc, deschise uşa şi trecură 
amândoi pe partea cealaltă, prin holul mic, închizând-o după ei. 
Holul era luminat de patru torţe, fixate pe pereţi în nişte 
suporturi, iar dinspre acestea venea o lumină pâlpâitoare. 

Cei doi gardieni de la capătul îndepărtat al holului îi văzură 
imediat şi-şi duseră mâinile instinctiv către săbii, dar, observând 
uniformele, renunţară să mai scoată armele şi îşi luară o poziţie 
mai relaxată. Femke şi Danar se îndreptară cu încredere de-a 
lungul holului către cei doi gardieni, până când aceştia le 
porunciră să se oprească şi să raporteze în ce scop se aflau 
acolo. : 

— Ne-a trimis unul dintre căpitani, răspunse Femke. Imi pare 
rău, dar nu ştiu cum îl cheamă. Noi nu ne-am început instruirea 
de mult, dar căpitanul ne-a dat ordin să vă înlocuim. Vrea să vă 
duceţi la poarta principală. Se pare că are loc o răzmeriţă acolo, 
un protest legat de venirea împăratului Shandarului. Căpitanul 
s-a exprimat destul de plastic: „Mişcaţi-vă curul la uşa 
trezoreriei şi trimiteţi-i pe dobitocii ăia doi pe care îi găsiţi acolo 
la poarta principală. Chiar şi voi ar trebui să fiţi în stare să staţi 
în faţa unei uşi încuiate fără să arătaţi ca un morman de rah...” 

— Căpitanul Mikkals, răspunseră în acelaşi timp cei doi 
gardieni, rânjind unul la altul, crezând că îl recunoscuseră. Alte 
instrucţiuni? 

— Nu, n-a spus decât să vă duceţi la poarta principală şi să 
daţi o mână de ajutor, zise Femke ridicând din umeri. Dacă aţi 
putea să mergeţi repede, v-am fi recunoscători, fiindcă... fiindcă 
n-am ştiut prea bine unde se află trezoreria şi ne-a luat ceva 
timp până să vă găsim. Şi ştiţi cum e căpitanul, o să ne jupoaie 
de vii la următoarea instrucţie dacă o să creadă c-am fost 


delăsători. 

— Oricum o să vă facă zile fripte, răspunse unul dintre 
gardieni, încă zâmbind cu toată gura. Aşa e Mikkals, sunt 
convins că e un sadic. Haide, Wils, am face bine să mergem 
acolo şi să vedem ce se întâmplă. 

— Nu ştiu, n-ar trebui să se ducă unul dintre noi să confirme 
ordinul? E foarte neobişnuit să fii înlocuit din schimb la 
jumătatea turei, răspunse Wils nesigur. 

— Câte răscoale ai mai văzut până acum la porţile palatului? 
întrebă nerăbdător primul gardian, care voia în mod evident să 
între în acţiune. Niciuna! Şi nici eu. Haide. Avem ocazia să 
facem ceva interesant şi tu te îngrijorezi că abandonezi cea mai 
plictisitoare dintre îndatoriri. 

— Păi, mă gândesc doar că... 

— Te gândeşti prea mult. Hai, să mergem. 

Cei doi gardieni o luară din loc, de-a lungul holului. 

— Hei, ce-i cu rucsacul ăla? întrebă Wils bănuitor când Danar 
trecu pe lângă el. 

Tânărul deschise gura ca să răspundă, dar Femke se băgă în 
faţă repede. 

— Eram în drum spre terenul de instrucţie când ne-a oprit 
căpitanul. Colegul meu, Sodan, şi-a stricat atât de tare 
echipamentul la ultimul antrenament, încât a trebuit să mergem 
să-i luăm un set de schimb înainte de următoarea inspecţie. 

— Şi aşa s-a dus şi solda, nu? spuse celălalt gardian, pe un 
ton în care se citea un amestec de simpatie şi amuzament. 

Danar încuviinţă posomorât. 

— Ai avut ghinion, Sodan. Dar priveşte partea bună, peste 
numai două luni o să începi să primeşti mai mult de doi arginţi 
pe săptămână. Cei doi gardieni râseră şi se îndepărtară, 
străbătând coridorul. Vom încerca să nu stăm mult. Distracţie 
plăcută, strigară în urma lor, apoi dispărură pe uşă. 

Aceasta se închise în urma lor, iar Femke rămase nemişcată 
două sau trei secunde, apoi se întoarse şi se uită cu un ochi de 
expert la una dintre cele două încuietori, cea situată mai jos pe 
uşa solidă de metal din spatele lor. 

— Hai c-a ieşit bine, zise Danar, în timp ce Femke scoase un 
şperaclu din buzunar şi îl introduse cu atenţie în încuietoare. 

— Hmm, făcu Femke, deja absorbită de munca ei. 

— Pot să te ajut cu ceva? 


— De fapt, da, răspunse ea absentă, manevrând unealta de 
metal în mecanismul încuietorii. Ai putea să scoţi fiolele din 
rucsac, să faci loc pentru aur. Fii atent cum umbli cu ele. Ai grijă 
să rămână împachetate în cârpe şi cele două feluri să fie în 
continuare separate unul de altul. A, şi pune-le într-un loc unde 
să nu calci pe ele. Când termini, poţi să supraveghezi uşa din 
capătul holului, să nu între cineva. Cred că nu trebuie să-ţi spun 
ce-o să se întâmple dacă vine cineva şi mă vede că încerc să 
deschid aceste încuietori. Acum, taci din gură şi lasă-mă să mă 
concentrez. 

Danar făcu după cum i se spuse, mânuind flacoanele de sticlă 
cu deosebită atenţie atunci când le scoase din rucsac. Le puse 
separat, de fiecare parte a coridorului, bine înfăşurate în cârpe. 
Apoi se aşeză de pază un pic mai încolo pe hol, spre ieşire, şi îşi 
ciuli urechile să audă dacă vine cineva. Ştia că sunt puţine 
şanse să audă ceva dacă persoanele care s-ar apropia n-ar 
vorbi, căci covoarele moi care acopereau podelele coridorului 
principal estompau chiar şi zgomotele ghetelor cu vârfuri 
metalice. 

Trecură secunde, trecură minute, iar Danar începu să se uite 
agitat peste umăr la Femke. Fata încă îşi concentra toată 
atenţia pe încuietoarea de jos. 

— Ce se întâmplă? şopti el aspru. Credeam că te pricepi la 
chestiile astea. 

— Ce să se întâmple? Nu se întâmplă nimic. Mă holbez la cea 
mai bună încuietoare pe care am văzut-o în ultimii ani, asta e 
tot, răspunse Femke. In afară de magie, regele n-ar fi putut găsi 
un sistem de siguranţă mai potrivit pentru uşa asta. 

— Magie! Asta ar fi ceva. Eşti sigură că trezoreria nu este 
protejată printr-o formă de magie? întrebă Danar îngrijorat. 

Femke se opri o clipă şi se uită la el peste umăr. Pe faţa ei se 
citea clar un dispreţ exasperat. 

— Nu fi prost, Danar. Suntem în Thrandor, mai ţii minte? 
Magia a fost interzisă aici acum două sute de ani. Regele e 
ultima persoană din Thrandor care ar folosi-o ca mijloc de 
protecţie. Asta ar submina legile prin care a fost condus regatul 
timp de secole. Ai şi tu puţină încredere, dă-mi un pic de spaţiu 
şi... 

Femke se întoarse către încuietoare şi răsuci şperaclul. Se 
auzi un „poc” îmbucurător, încuietoarea se deschise, iar tânăra 


privi încrezută în spatele ei, către Danar. 

— „..răbdarea îţi va fi răsplătită, încheie ea. Una am rezolvat- 
o, mai am una. 

— Uite, Femke, nu vreau să te presez, dar suntem destul de 
vulnerabili aici. Putem fi prinşi asupra faptului în orice moment, 
zise Danar. 

— Da, da, ştiu, răspunse ea absentă. Din fericire, cel care a 
instalat sistemul de închidere a folosit încuietori aproape 
identice şi sus, şi jos. Oricât ar fi de bune, dacă ştii să le deschizi 
- se auzi încă un „poc” -, cad ca muştele, zise, cu un murmur de 
mulţumire în voce, din care se vedea cât e de încântată. 

— Bine lucrat! o felicită Danar. Haide, să luăm ce ne trebuie şi 
s-o ştergem de aici! 

— Da, hai, zise Femke zâmbind larg şi deschise uşa, făcându-i 
lui semn să între primul. 

Danar veni către uşă, înşfăcă o torţă nouă dintr-un mănunchi 
care se afla pe un raft de lângă uşă şi o aprinse de la una dintre 
făcliile care ardeau. Ţinând-o în faţă, Danar intră prin uşa 
deschisă a trezoreriei. Nu apucă să facă decât un pas sau doi, 
că se opri uluit şi rămase locului. Dintre toate lucrurile pe care 
se aştepta să le găsească acolo, la acesta nu se gândise deloc. 

— Aici nu-i nimic! exclamă el plin de uimire. Toată treaba cu 
trezoreria e o păcăleală! 

— Aşa pare, nu? răspunse Femke, intrând calmă pe uşă, în 
spatele lui. Vrei să te dai un pic mai încolo, ca să încap şi eu? 
Mersi. 

Femke trase uşa uşor în spatele lor, iar aceasta se închise 
perfect, cu un zgomot înfundat. Femke începu să pipăie tocul 
uşii, în mod evident căutând ceva. 

— Ce faci? întrebă Danar, o urmă de panică începând să se 
simtă în vocea lui. Trebuie să plecăm de aici! Ai înnebunit? 

— Nu, Danar, pur şi simplu termin treaba pentru care am 
venit. A, uite-i! 

Dintr-odată, un hârâit uşor se auzi dinspre zidul opus al 
încăperii goale, iar acesta se roti la nouăzeci de grade, lăsând să 
se vadă dincolo de el o a doua încăpere. Aceasta era plină cu 
bogății de toate felurile. Erau acolo mormane de lingouri de aur 
şi argint, saci cu monede de aur şi pietre preţioase, dar şi opere 
de artă, seturi de obiecte rare de ceramică, rochii frumoase 
aşezate pe manechine speciale şi multe altele. li tăiau 


răsuflarea. 

— Deştept, nu? spuse zâmbind Femke. Trebuie să închizi uşa 
de afară şi să apeşi butonul ascuns pentru ca uşa adevăratei 
trezorerii să se deschidă. Ce hoţ ar intra într-o cameră goală 
care nu duce nicăieri şi apoi închide uşa după el? Din câte cred 
eu, niciunul. 

— Dar de unde ai ştiut ce să faci? 

— Să spunem c-am avut puţin ajutor „dinăuntru”, chicoti 
Femke. Haide, nu sta acolo şi nu te uita aşa. Acum mai puţin de 
un minut tu erai cel care mă bătea la cap să mă grăbesc. Adu 
rucsacul şi hai să luăm chestiile pentru care am venit. Nu 
strânge nimic din ce nu ne trebuie. Vreo două mii de monede de 
aur sunt de ajuns. Şi, dacă ştim de unde să le luăm, probabil că 
nici nu vor observa că lipsesc. 

Era o afirmaţie curajoasă, dar Femke îşi dădu seama imediat 
că era şi greşită. Două mii de coroane de aur erau o mulţime de 
monede. Nu vor reuşi nicicum să ascundă faptul că lipsesc. De 
cum înţeleseră că n-are rost să încerce să mascheze furtul, 
începură pur şi simplu să ia monedele cu mâna şi să le pună în 
geantă, până când Femke estimă că aveau destul. 

— OK, asta ar trebui să fie de ajuns. Să plecăm de aici cât 
încă mai putem ieşi uşor, porunci Femke. _ 

De data asta, Danar nu-i mai puse la îndoială ordinul. Işi 
aruncă pe umeri rucsacul, care acum era greu, şi se repezi să 
iasă în camera goală. Femke găsi din nou butonul secret şi 
închise uşa ascunsă, apoi o deschise pe cea de metal, care 
dădea în hol. 

Spre uşurarea ei, pe coridor nu se găseau decât cârpele în 
care fuseseră înfăşurate micile flacoane de sticlă. Femke închise 
uşa de metal şi se opri o clipă, roasă de nehotărâre. Mândria 
personală o făcea să-şi dorească să încuie uşa la loc. Preţ deo 
secundă, orgoliul şi simţul practic se luptară înăuntrul ei. Dar 
simţul practic ieşi învingător. N-aveau timp de joacă, aşa că-şi 
ignoră dorinţa de a lăsa curat în urmă şi se concentră pe ieşirea 
în siguranţă din palat. 

— Danar, stai nemişcat până pun fiolele în rucsac, porunci ea. 
Nu le las în urmă. 

Danar puse repede torţa pe care o avea în mână într-un 
suport gol din perete şi apoi rămase cât putu de nemişcat, abia 
îndrăznind să respire, în timp ce Femke aduna flacoanele din 


locul în care el le depozitase cu puţin timp înainte. 

Femke aşeză înapoi în rucsac mai întâi sticluţele albastre, 
apoi pe cele verzi, având grijă să pună multe cârpe peste 
monede şi un strat gros între cele două tipuri de fiole. Însă nu le 
aşeză pe toate înăuntru, ci păstră câte unul din fiecare culoare 
în câte o mână. 

— O poliţă de asigurare, spuse, ridicând uşor din umeri, căci 
Danar observase ce făcuse. Am lăsat rucsacul nelegat la gură, 
aşa că ai grijă să nu cazi. Asta s-ar putea să nu fie prea plăcut. 
Hai, e timpul să mergem. 

Ajunseră repede la capătul holului. Femke îşi lipi urechea de 
uşă, să vadă dacă se aude ceva din afară. Nu se distingea nimic, 
aşa că o deschise cu grijă, doar un pic, şi se uită cu atenţie. Din 
câte putea observa, coridorul era gol. Strânse din dinţi, deschise 
uşa mai mult şi verifică şi cealaltă direcţie. Din nou, era liber. 

— Se pare că diversiunea lui Reynik funcţionează bine, 
murmură ea încet către Danar, apoi păşi afară, pe coridor. 

Abia ce ieşi şi Danar pe uşă, când un grup de soldaţi din 
garda regală apăru de pe un coridor lateral, la oarecare distanţă 
de partea din faţă a palatului. Femke îşi dădu seama dintr-o 
privire că doi dintre ei erau cei pe care îi înlocuiseră ea şi Danar. 

— Ei sunt, domnule căpitan! Hei, tu! Stai pe loc! strigă unul 
dintre gardieni. 

— Era prea frumos ca să fie adevărat, mormăi Femke printre 
dinţii încleştaţi. Ai masca la îndemână, cum ţi-am spus? Pune-ţi- 
o! O să ne murdărim un pic. Nu te uita la mine, du-te în partea 
aia. Acum! 

Danar bâjbâi în buzunar după mască şi o porni pe coridor. 
Femke nu aşteptă să vadă dacă făcea ce-i spusese. În schimb, 
inspiră adânc de vreo două ori şi se îndreptă dinadins către 
soldaţii care se apropiau acum în fugă, cu armele scoase. 
Tânăra îşi tinu respiraţia, ridică mâinile deasupra capului şi 
aruncă cele două flacoane pe podea, în calea soldaţilor care 
veneau. Azvârlite cu o aşa putere, fiolele de sticlă se Sparseră 
imediat, în ciuda covorului gros. Prafurile colorate se 
amestecară. 

Femke întoarse capul şi scoase propria mască din buzunarul 
în care o îndesase. Se auzi un fâsâit scurt, urmat de un şuierat 
puternic, apoi coridorul se umplu imediat de nori groşi de fum 
albastru, cu miros înţepător. Femke se întoarse şi o luă la goană 


pe coridor, după Danar, punându-şi masca în timp ce alerga. Se 
lovi de pereţi de două ori, căci fugea înainte cu ochii închişi, dar 
în curând ieşi din nor. Dădu de aer curat şi văzu că Danar nu era 
cu mult în faţa ei. În spate, cuprinşi de norul de fum gros care se 
extindea, bărbaţii vomitau şi, auzindu-i, tânăra îşi dădu seama 
că din direcţia aceea n-o să-i urmărească nimeni o vreme. 

— Danar! strigă ea prin mască. Danar, opreşte-te. Vreau să 
mai iau două flacoane. 

— Pentru numele lui Shand, Femke! Pe tot ce e sfânt, ce e 
chestia aia? 

— Crede-mă, nu vrei să ştii, răspunse ea. Le-am făcut-o. 
Haide, trebuie să păstrăm distanţa faţă de nor. Dă-ţi jos masca, 
dar ţine-o în mână. Fii pregătit să ţi-o pui din nou, dacă-ţi zic eu. 
În caz că mai întâlnim pe cineva pe drum, ar fi bine să-i păcălim. 
Nu vreau să folosesc mai multe flacoane decât trebuie. 

Femke îşi scoase masca. Se uită repede în urmă, la masa 
învolburată de fum care încă se întindea de-a lungul coridorului, 
şi o luă la fugă prin palat în direcţia ieşirii servitorilor. Pe drum 
întâlniră doi slujitori, pe care Femke îi avertiză să nu se ducă 
spre zona centrală a palatului. 

— Cred că cineva a încercat să-l asasineze pe rege cu un gaz 
otrăvitor, spuse ea dintr-o răsuflare. Avertizaţi-i pe toţi ceilalţi să 
fie atenţi la intruşi. Noi mergem să păzim ieşirea servitorilor. 

Danar venea pur şi simplu în urma lui Femke, urmărind-o cu 
un respect crescând cum îi manipula pe oameni cu indicaţii şi 
afirmaţii curajoase. Servitori, curteni şi alţi membri ai gărzilor 
regale îi urmau poruncile, pur şi simplu pentru că nu puteau 
rezista directivelor ei hotărâte şi autoritare. Cu minciunile 
curajoase ale lui Femke, reuşiră să treacă prin palat cu uşurinţă, 
până când ajunseră să vadă poarta servitorilor. 

Femke observă mulţimea de gardieni la poartă şi îşi dădu 
seama imediat că sunt în belea. Cineva se gândise bine: cu 
insurecția de la poarta mare, puteau apărea neplăceri şi la cea 
secundară. În consecinţă, un echipaj întreg venise să-i sprijine 
pe gardienii obişnuiţi. 

Femke estimă iniţial că ar fi în jur de douăzeci. Mai rău, 
printre ei se afla şi un sergent. Acesta miji ochii suspicios în 
momentul în care îi văzu pe ei doi alergând către el. Femke nu 
încetini, ci continuă să-l conducă pe Danar către poartă, până 
când aproape că ajunseră lângă grupul principal de gardieni. 


Când se aflau cam la zece paşi de gardienii din faţă, Femke 
pur şi simplu strigă cât putu de tare „MASCA!” şi aruncă cele 
două flacoane pe care le avea în mâini la picioarele soldaţilor. 
După zgomotul sticlei făcute ţăndări, urmară acelaşi fâsâit şi 
şuierat pe care Danar le auzise şi mai devreme pe coridor. De 
data aceasta însă, nu reacţionă suficient de repede. Inainte să 
aibă şansa de a-şi pune masca, se trezi înconjurat de fumul 
albastru şi gros. 

Danar nu inhalase mult din gazul toxic, dar chiar şi o cantitate 
mică era de ajuns să-l doboare imediat. Il apucară greţurile şi, 
înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, tânărul lord se aplecă şi 
începu să vomite neputincios. Orice gând de a-şi pune masca se 
risipi imediat, căci gazul îi intră în trup şi-i dădu peste cap toate 
funcţiile corpului. Danar se luptă în van să recâştige cât de cât 
controlul asupra stomacului său, căci în plămâni îi pătrundea tot 
mai mult fum. 

Femke îşi dădu seama că el nu se mai afla în urma ei abia 
după câteva clipe. După ce aruncase fiolele pe jos, îşi ţinuse 
respiraţia preţ de o secundă sau două, cât îi luă să-şi fixeze 
masca. Apoi, pe măsură ce norul creştea rapid, Femke intră în 
gardieni şi-i împrăştie ca un cărucior scăpat de sub control care 
loveşte o tarabă cu fructe. Combinația dintre efectul paralizant 
al fumului şi coatele, umerii, picioarele şi pumnii fulgerători ai 
lui Femke pe care li-i trăgea gardienilor se dovedi devastatoare. 
Toţi soldaţii din garda regală de acolo deveniră neajutoraţi în 
doar câteva secunde. 

De data aceasta, prafurile se amestecaseră în aer liber şi nu 
într-un spaţiu închis, ca pe holul palatului, aşa că norul se 
împrăştia repede, ridicându-se în aerul serii într-o dâră ondulată. 
Aşa că în momentul în care Femke îşi dădu seama că Danar nu 
mai venea după ea, se întoarse şi-l văzu prin fumul albastru şi 
subţiat, ghemuit şi căzut pradă efectului dăunător al fumului. 

— La naiba, înjură ea în masca de cârpă. 

Nu avea nicio secundă de pierdut. In orice clipă puteau sosi 
alţi gardieni. Era evident că n-ar mai fi putut scăpa atât de uşor, 
căci Danar nici nu reuşea să stea drept, darămite să fugă. 
Trebuia doar să-l ajute să ajungă la poartă şi apoi să spere că-l 
poate târî mai departe, înainte să apară şi alţi gardieni. 

Femke fugi înapoi şi îl apucă de unul dintre braţe, trecându-şi- 
| după gât. Apoi, cu o putere venită din disperare şi dintr-un val 


de adrenalină, îl duse pe tânărul lord către poarta servitorilor şi 
apoi ieşi cu el în stradă. Reynik apăru dintr-odată parcă de 
nicăieri şi îşi ocupă locul de cealaltă parte a lui Danar. 
Impreună, reuşiră să-l îndepărteze de palat şi se făcură nevăzuţi 
în întunericul care se lăsa. 

In depărtare, Femke auzea cum se strigau lozinci şi vocile 
furioase se amestecau şi presupuse că era vorba despre 
demonstraţia din faţa palatului. Imediat ce putu, îşi trase masca 
de pe faţă cu mâna liberă şi o aruncă deoparte. 

— Pot să presupun că aţi luat ce ne trebuie? mormăi Reynik, 
în timp ce-l trăgeau pe Danar pe o stradă laterală liniştită. 

— Poţi să presupui cât vrei, răspunse Femke cu vocea plină 
de bucuria reuşitei. Suntem pregătiţi pentru faza următoare. 


Capitolul 12 


Împăratul nici nu plecă bine din Shandrim, că lordul Kempten 
începu să aibă parte de neplăceri din partea lorzilor conservatori 
mai influenţi. Prima delegaţie sosi pentru o întrevedere încă 
dinainte ca întâia zi să se sfârşească. In fruntea grupului de cinci 
nobili se afla lordul Veryan, care intră cel dintâi pe uşă şi lăsă să 
se vadă clar că era purtătorul lor de cuvânt. 

— Kempten, bătrâne, cum de te-a lăsat Surabar pe tine la 
cârmă? Credeam că eşti împotriva ascensiunii sale la mantie. 

— Chiar eram, Veryan. De fapt, încă nu m-a convins pe deplin, 
deşi respectul meu pentru general e în creştere. Ce vrei să spui? 
răspunse Kempten, deranjat dintr-odată până în măduva oaselor 
de tonul arogant al colegului său. 

— Suntem aici pentru a organiza preluarea Shandarului. 
Surabar e plecat şi puterea, transferată ţie, aşa că nu mai are 
control asupra legiunilor. Va fi suficient de uşor să instalăm un 
împărat adevărat înainte ca pretendentul să se întoarcă din 
Thrandor. 

— Trădarea, Veryan, e trădare. Dacă vrei să fii spânzurat 
pentru asta, n-ai decât, dar eu n-o să accept ceva atât de 
absurd, în timp ce împăratul Surabar e plecat. M-a numit regent 
în absenţa sa. Intenţionez să am grijă ca imperiul să-l aştepte 
până când se întoarce. 

— Serios, Kempten? împăratul Surabar, zici? Haide, spune-ne. 
Cum a reuşit să te cumpere? Te-a câştigat cu oferta de a fi 


mâna lui dreaptă la putere? Promisiunea de a te face regent a 
fost de ajuns să-ţi câştige sufletul? Sau ai fost dintotdeauna în 
secret un revoluţionar care dorea să înmâneze puterea 
oamenilor de rând? 

Kempten se uită la Veryan cu dispreţ. Privi chipurile celorlalţi 
lorzi şi recunoscu la fiecare dintre ei aceeaşi mentalitate 
limitată. N-avea rost să încerce să negocieze cu ei. Erau la fel de 
doritori să se schimbe pe cât ar fi fost un negustor bogat gata 
să-şi deschidă portofelul în faţa unui cerşetor. Discuţiile n-aveau 
să-l ducă niciunde. Trebuia să le arate repede uşa, înainte ca ei 
să treacă la acţiuni pe care toată lumea urma să le regrete. 

— impăratul Surabar nu m-a mituit, Veryan. Nimeni n-a fost 
mai surprins decât mine atunci când m-a făcut regent. Nu ştiu 
de ce m-a ales. Ştiu că este la curent cu tentativa mea de 
trădare faţă de el, dar nu-mi voi păta şi mai mult numele de 
nobil căpătat la naştere prin încălcarea încrederii pe care mi-a 
arătat-o. Mi-a onorat familia. El este împăratul. El m-a făcut pe 
mine regent. Aşa stau lucrurile. Acum, domnilor, dacă nu mai 
aveţi şi alte treburi, vă sugerez să plecaţi. 

Un semn din cap către soldaţii care rămăseseră în încăpere fu 
de ajuns. Aceştia se apropiară şi-şi puseră mâinile pe mânerele 
săbiilor. Gestul era mai dramatic decât voise Kempten, dar se 
dovedi eficient. 

Preţ de o clipă, lordul Veryan şi însoțitorii săi nu se mişcară. 
Pur şi simplu se uitau la lordul Kempten purtând pe chip un 
amestec de furie, neîncredere şi dezgust. Apoi, după un 
moment care păru lung cât o veşnicie, Veryan se întoarse şi-i 
conduse pe ceilalţi afară din biroul împăratului. 

— Pentru numele lui Shand! rosti Kempten după ce se închise 
uşa în urma lor. Dacă Surabar trebuie să facă faţă unor atitudini 
ca asta în fiecare zi, nu-i de mirare că nu e interesat să păstreze 
mantia. Eu cu siguranţă n-aş fi. 


— Psst! Domniţă ambasador, sunteţi trează? 

Ennas stătea întins pe patul îngust, cu spatele la uşă, învelit 
cu singura pătură pe care o avea, aşa cum făcea de fiecare dată 
când auzea gardienii schimbând tura. Cel care venea deschidea 
mereu mica ferestruică a uşii, ca să verifice prizonierul. Făcea 
parte din procedura de preluare a postului. 

Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să discute cu gardienii. 


Ştia că nu va reuşi niciodată să imite vocea lui Femke într-un 
mod convingător, aşa că hotărâse că tot ce putea face era să 
rămână nemişcat şi să pretindă că doarme. 

— Domniţă? întrebă din nou vocea insistentă, un pic mai tare 
de data asta. Domniţă, n-o să ghiciţi ce s-a întâmplat ieri. 

Ennas mormăi ca pentru sine. Femke probabil că intrase în 
vorbă cu unul dintre gardieni, se gândi el cu tristeţe, sperând că 
lipsa unui răspuns din partea lui să-l descurajeze pe gardian. In 
mod normal, interacţiunea cu un gardian era imposibilă, fiindcă 
autorităţile închisorii interziceau fără excepţie dialogurile dintre 
paznici şi deţinuţi. Totuşi, se părea că Femke reuşise să 
stabilească o relaţie cu acest membru al gărzii regale, aşa ca 
avea să-i fie greu să păstreze tăcerea la nesfârşit fără să 
trezească suspiciunile soldatului. Ţinând cont de vocea lui, era 
tânăr şi neexperimentat şi era entuziasmat în legătură cu ceva, 
ceea ce însemna că nu avea să renunţe uşor. 

— Domniţă ambasador? întrebă din nou gardianul, mult mai 
tare de data aceasta, confirmând parcă presupunerea spionului. 
Domniţă, n-o să vă vină să credeţi ce s-a întâmplat ieri. 

Ennas ştiu că nu mai putea prelungi tăcerea, aşa că scoase 
un geamăt, de parcă s-ar fi mişcat cu greu. Fu de ajuns. 

— Hei, domniţă, a fost uimitor. Puteţi să credeţi că nişte hoţi 
au trecut de paza palatului... 

„Nu c-ar fi prea greu”, se gândi Ennas, încrezut. 

— ...Şİ au reuşit să jefuiască trezoreria regală? Ce părere aveţi 
de asta? Gardianul se opri un moment, pentru a primi un 
răspuns, dar, cum nu veni niciunul, continuă nestingherit. Nu 
numai că au reuşit să treacă de gărzile şi de încuietorile de la 
uşa exterioară, dar au ştiut cumva şi de uşa secretă din interior. 
Sergentul crede că a fost cineva dinăuntru; atât căpitanii, cât şi 
subofiţerii au chestionat la sânge pe oricine ar fi putut avea o 
legătură şi ar fi putut fi implicat. M-au interogat chiar şi pe 
mine! Vă vine să credeţi? Eu n-am furat nimic în viaţa mea, dar 
mi-au pus întrebări timp de o oră întreagă. Bineînţeles că n-am 
spus nimănui, doar domniei voastre. N-ar fi fost relevant pentru 
investigaţie să le zic despre discuţiile noastre. In plus, v-ar fi 
supus la un regim mai drastic şi asta n-ar fi corect. 

Ennas rânji în linişte. „Femke, obraznico!” se gândi, buzele 
schiţându-i un zâmbet. „Mă întreb de ce ai vrea să jefuieşti 
trezoreria. Îmi doresc să fi avut timp să vorbim înainte ca Reynik 


şi Danar să te scoată de aici. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi 
ştiut la ce scenarii prosteşti te-ai gândit cât ai stat prizonieră.” 

Întrebarea cea mare era dacă ar trebui să se folosească de 
relaţia lui Femke cu gardianul pentru a pune la cale o evadare, 
ceea ce era posibil, dar riscant, sau ar trebui să stea tăcut şi să 
ascundă dispariţia lui Femke pentru cât mai mult timp. Era o 
decizie grea, dar până la urmă hotărî să păstreze tăcerea. Nu 
ştia ce puneau la cale Femke, Danar şi Reynik, dar anonimatul îi 
ajuta tot timpul pe spioni în munca lor. Dacă toată lumea era 
convinsă că Femke era ţinută în temniţa regală, atunci, după 
cum se întâmplase şi cu tânărul gardian, aveau să presupună că 
nu este implicată în evenimentele petrecute afară. Era alibiul 
perfect, aşa că Ennas preferă să continue prefăcătoria. 

— Dormiţi sau nu? 

— Mmm, răsuflă Ennas, încercând să imite cât putea de bine 
tonul lui Femke. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Ennas îşi ţinu respiraţia, 
aşteptând să vadă dacă soldatul îl demascase. 

— Ei bine, dacă nu puteţi fi deranjată să-mi răspundeţi, atunci 
nu vă mai deranjez nici eu cu alte ştiri, adăugă tânărul cu o voce 
morocânoasă. Dacă nu vă simţiţi bine, spuneţi. Medicii regali vă 
vor îngriji cu siguranţă dacă sunteţi bolnavă. Impăratul 
Shandarului e în drum spre Mantor, aşa că mă îndoiesc că 
regele ar vrea să muriţi în temniţa sa înainte să aveţi şansa unui 
proces. Dacă doriţi, Spuneţi-mi numai şi o să chem pe cineva să 
coboare şi să vă trateze. 

Ennas îşi tinu gura. Era disperat să întrebe când urma să 
ajungă Surabar, dar spera că soldatul îi va dezvălui din proprie 
iniţiativă. Din nefericire, nu se întâmplă aşa. Tânărul, în mod 
evident, se săturase. Plăcuța care acoperea mica fereastră se 
închise cu un zgomot hotărât. Ennas aflase o mulţime de lucruri. 
Putea încerca să ghicească ce puneau la cale ceilalţi. Nu părea 
să aibă vreun sens ceea ce făceau, dar era mulţumit că primise 
informaţii despre lumea exterioară. 

„Grăbeşte-te şi lămureşte odată lucrurile”, se rugă Ennas. „Să 
ne ajute Shand ca soldaţii să fie păcăliţi destulă vreme. Nu cred 
că mai ai mult, Femke.” 


Danar încă mai avea greţuri când intrară călare pe porţile 
oraşului Mantor şi o luară în sus, spre palat. Răul pe care îl 


simţea în stomac era un efect al gazului toxic pe care îl inhalase 
cu o zi în urmă. Totuşi, era suficient de realist cât să accepte că, 
în mare parte, era din cauza emoţiilor. 

Ce s-ar întâmpla dacă regele sau altcineva din palat o va 
recunoaşte pe Femke ca fiind ambasadoarea sau pe amândoi ca 
fiind cei care prădaseră trezoreria regală cu o seară înainte? 
Descoperiseră thrandorienii că persoana care se afla în temniţa 
regală nu era ambasadoarea? îşi dăduse seama Shalidar ce 
puneau la cale? Dacă da, ce surprize neplăcute pregătise pentru 
ei? Danar se gândea la o mulţime de lucruri supărătoare care i- 
ar fi putut aştepta la palat. 

Într-adevăr, erau amândoi în deghizări diferite de personajele 
interpretate înainte şi Danar era nevoit să admită că arătau 
altfel. Era în continuu uimit de modul în care câteva modificări 
simple în zonele esenţiale le puteau schimba radical înfăţişarea. 
Această revelaţie îl făcu să se întrebe dacă avea să-i recunoască 
pe unii dintre spionii în misiune la palatul imperial din Shandrim, 
atunci când va ajunge acasă. Se hotări în gând că ar trebui să 
fie mai atent la astfel de lucruri, după întoarcerea în Shandar. 

Femke arăta foarte diferit, dar nu făcuse prea multe ca să-şi 
schimbe înfăţişarea. Îşi vopsise părul, care era deja tuns scurt, 
ca al unui bărbat, apoi îl dăduse cu o substanţă ca un gel, ca să 
stea lins pe spate. Acestea, împreună cu bandajul care îi făcea 
pieptul plat ca al unui băiat, modificaseră simţitor aspectul 
tinerei. Haine diferite, sprâncene mai închise la culoare, un 
pigment aplicat pe piele care să-i mai întunece tenul şi Femke 
nu mai era de recunoscut ca persoana pe care Danar o întâlnise 
prima dată ca fiind lady Alyssa, cea frumoasă şi mândră. 

„Ce fac eu aici?” se întrebă în gând. „Ştiu atât de puţine 
despre femeia asta şi totuşi sunt captivat de ea şi dispus să-mi 
risc viaţa ca să obţin îngăduinţa ei.” Se uită la Femke deghizată 
în noul ei rol, acela de tânăr servitor al său, şi dădu uşor din 
cap. „În momentul ăsta, Femke arată mai degrabă ca un tânăr 
bărbat decât ca o femeie frumoasă, totuşi mă simt atras de ea. 
Ce ar zice Sharyll şi ceilalţi apropo de asta? Cum ar mai râde! 
Sharyll ar crede că mi-am pierdut complet minţile”, se gândi 
Danar morocănos. În sinea sa, începea să se întrebe dacă nu 
cumva chiar şi le pierduse. 

Se ştia dintotdeauna că Danar era pretenţios când venea 
vorba de înfăţişarea şi calităţile fizice ale prietenelor sale. 


Numai cele mai frumoase erau luate în considerare, iar el făcuse 
ravagii printre reprezentantele sexului frumos de la curtea 
shandeză, frângând inima multor domniţe cu atitudinea sa 
„jubeşte-le şi părăseşte-le”, dar asta nu le împiedica să se 
îndrăgostească de el. Aşa că acum era extrem de enervant că o 
tânără se jucase cu sentimentele sale în loc să-i cadă la 
picioare. 

Împăratul urma să sosească în Mantor peste numai trei sau 
patru zile. În ciuda faptului că acceptase planurile lui Femke, 
Danar nu putea scăpa de senzaţia că împăratul nu va fi de acord 
cu metoda spioanei sale de a aduna dovezi împotriva lui 
Shalidar. Într-un fel, se îndoia că jefuirea trezoreriei regale din 
Thrandor pentru a aduna bani ca să-l momească pe asasin va fi 
unul dintre cele mai însemnate momente de mândrie în istoria 
shandeză a relaţiilor internaţionale. Totuşi, nu se putea abţine. 
Era prea implicat acum ca să mai dea înapoi. Fusese de acord 
să devină momeala care să-l scoată pe Shalidar din 
ascunzătoare şi fusese prins în urzeala complicată de înşelătorii 
pe care o ţesea Femke, deşi ştia că urma să se afle într-un 
pericol extrem. 

Gândul că Shalidar va plănui să-l ucidă îi dădu fiori pe şira 
spinării, dar îi îndepărtă imediat, amintindu-şi cum Femke 
avusese grijă de el cu o seară în urmă. Îi ştersese fruntea cu o 
cârpă rece, iar asta făcuse ca greaţa istovitoare şi riscul unui 
atac cu pumnalul să merite efortul. Avusese ocazia să se uite 
adânc în ochii ei şi să pună la lucru fiecare picătură de farmec. 
Chiar şi bolnav fiind, Danar ştia ce putere avea asupra femeilor. 
Din fericire, atitudinea lui Femke faţă de el se înmuiase 
considerabil pe parcursul serii. _ 

Femke alese chiar momentul acela pentru a se uita la el. li 
oferi un zâmbet cald, care îi făcu inima s-o ia din loc. Dintr- 
odată, uită de senzaţia de greață. lar pericolul pe care îl 
prezenta Shalidar sau acela că ar fi putut fi recunoscut ca 
participant la tâlhărirea trezoreriei parcă nu mai era atât de 
mare. 

— Ce-ţi mai face stomacul? întrebă Femke încet, în timp ce 
urcau spre palat. 

— Mult mai bine, mersi, dar tot un pic sensibil, răspunse 
sincer Danar. Când crezi că va aranja Reynik următoarea fază? 
O să fie în regulă? Dacă Shalidar o să-l recunoască? 


— O să fie bine. Banii vorbesc. Shalidar va crede probabil că a 
făcut o greşeală când le-a ordonat oamenilor săi să-l atace. La 
urma urmei, nu e neobişnuit ca o persoană care plănuieşte o 
crimă să-şi ia măsuri de precauţie. Reynik ar fi putut foarte bine 
să-şi facă o impresie despre Shalidar înainte să-i propună 
contractul. Mă aştept să ne contacteze mai târziu, în după- 
amiaza asta, zise Femke, uitându-se instinctiv în jur, ca să se 
asigure că nu-i aude nimeni, înainte de a răspunde. N-am 
stabilit o oră anume, dar mă gândesc că va aştepta să se 
împrăştie vestea sosirii noastre înainte să-i dea drumul. 
Contractul ar trebui să fie încheiat în seara asta. Reynik e 
conştient că suntem presaţi de timp; ştie că trebuie să rezolvăm 
repede. Partea bună e că Shalidar va fi forţat să acţioneze 
imediat. Reynik va stabili ca data limită pentru contract să fie 
sosirea împăratului. Shalidar este foarte experimentat, dar, cu 
atât de puţin timp la dispoziţie, nu va putea să organizeze nimic 
elaborat. Va încerca o lovitură simplă, iar noi vom fi pregătiţi. 
Trebuie să-l prindem de prima dată. Mi-ar plăcea să scap de 
statutul de fugară înainte să sosească Surabar. 

— E de înţeles. Surabar îmi lasă impresia că nu-i tolerează cu 
plăcere pe proşti. Pe drept sau nu, mă îndoiesc că împăratul va 
fi impresionat de vreunul dintre noi dacă nu facem progrese în 
relaţia cu regele thrandorian înainte să vină el. 

— Aşa e! Ştii ce trebuie să-i spui regelui când ajungem acolo? 

— Da, răspunse Danar zâmbind larg. |ţi faci prea multe griji. 
Nu te nelinişti, n-o să te dezamăgesc. 

— Sunt sigură că nu asta intenţionezi, dar vreau să mă asigur 
c-o să-ţi aminteşti, asta-i tot. N-am supravieţuit ca spioană în 
toţi anii aceştia fără să fiu meticuloasă când mă pregătesc să 
joc un rol. 

Danar zâmbi la cuvintele ei. 

— „În toţi anii aceştia”? Nu poţi să ai mai mult de douăzeci! 
spuse râzând. Vorbeşti de parcă ai fi o bunicuţă care îi ţine 
nepoţelului ei o lecţie despre cum să se poarte frumos. 

— Cu tine, nu simt c-aş fi prea departe de situaţia asta, 
răspunse Femke, mimând furia. Haide, Danar, ascultă ce-ţi spun 
şi mănâncă tot din farfurie, adăugă ea cu o voce subţire şi 
convingătoare de bătrânică nemulțumită. 

Danar se uită surprins în jurul lui. 

Femke râse de expresia de pe chipul lui şi ridică din 


sprânceană către el. 

— Să ştii că nu contează numai cum te îmbraci. Trebuie să-ţi 
potriveşti şi vocea cu personajul. Hai, să urcăm dealul ăsta şi să- 
i oferim regelui imaginea unui nobil shandez, aşa cum îl vezi tu. 
Ar trebui să fie interesant să vedem cum faci faţă încercării de a 
intra în rol. 

— Vaai, obraznico! Dacă n-ai grijă cum vorbeşti, cum ajung la 
palat, primul lucru pe care o să-l fac o să fie să pun ca 
servitorului meu să i se dea o bătaie bună înainte să primească 
o cameră. Ar fi o pedeapsă potrivită pentru impertinenţă. De 
fapt, cred c-o să cer nuiaua, ca să i-o pot administra chiar eu. A, 
şi apă cu porţia pe timpul şederii. 

— N-ai îndrăzni, zise Femke cu un rânjet încrezător, care păli 
atunci când se uită la el, căci părea cumplit de serios. 

— Pune-mă la încercare, zise Danar ferm, cu chipul 
neîndurător şi un ton sigur pe el. Membrii nobilimii nu le permit 
oamenilor de rând să le ridiculizeze şi să le submineze drepturile 
din naştere. lar vinovaţii au parte de pedepse adecvate. S-ar 
cădea să-ţi dau o ciomăgeală bună, ca să te ajut să-ţi aduci 
aminte care ţi-e locul. Mai ales că te-ai dat drept nobilă de 
nenumărate ori. De fapt, cred că bătaia ar trebui să fie deosebit 
de severă, în conformitate cu totala ta lipsă de respect faţă de 
statutul oamenilor de care-ţi baţi joc în mod repetat. 

Femke deveni dintr-odată nesigură, căci încerca să-şi dea 
seama dacă Danar se prostea sau chiar avea de gând să-i 
administreze o bătaie. 

— Vezi, pot să joc şi eu rolul ăsta la fel de bine ca orice pui de 
lord răsfăţat, spuse el, pe chip revenindu-i imediat zâmbetul 
ştrengăresc obişnuit. 

— Unu la zero pentru tine, zise Femke cu un zâmbet trist. 
Sunt de acord că ştii bine rolul ăsta. Dar nu te lăsa purtat de val, 
totuşi. Încearcă să-ţi aminteşti că rolul tău are un scop. Aici nu e 
vorba de distracţie. Situaţia asta e foarte periculoasă. Avem 
nevoie să-l punem la pământ pe Shalidar, şi asta repede. Dacă 
nu reuşim, atunci nu numai regele Malo ne va sufla în ceafa, ci 
şi împăratul Surabar. Asta, bineînţeles, în cazul în care Shalidar 
nu pune primul mâna pe noi. 

— Vai, ce optimistă suntem azi! răspunse Danar plin de 
sarcasm. E planul tău, mai ştii? Mă bazez pe tine să mă ţii în 
viaţă, aşa că nu mă dezamăgi, bine? 


— O să-mi dau silinţa, domnia voastră, răspunse Femke, 
dându-şi bretonul la o parte şi plecându-şi uşor capul într-un 
gest ironic. 

— Ai grijă, Femke, sau s-ar putea să mă gândesc mai bine la 
bătaia aia. 

Chicotiră amândoi preţ de câteva clipe. Apoi cineva apăru de 
după colţul unei străzi laterale un pic mai în faţa lor şi o luă în 
sus pe deal, pe acelaşi drum care ducea la palat. Se opriră din 
râs imediat şi îşi Continuară în linişte drumul către palatul regal. 

Când ajunseră la porţile palatului, Danar se prezentă ca fiind 
lord de la curtea shandeză şi, în acelaşi timp, ambasador al 
împăratului  Shandarului şi ceru o audienţă la regele 
Thrandorului. Urmă un dialog rapid şi în şoaptă între cei doi 
gardieni, apoi unul dintre ei alergă cât putu de repede să-l 
aducă pe căpitan. Se pregăti o escortă care să-i însoţească în 
palat. De data aceasta însă, erau de trei ori mai mulţi gardieni 
care însoțeau vizitatorii palatului decât în momentul în care 
Femke sosise cu grupul ei iniţial. Cu toate tulburările recente, 
gărzile regale nu voiau să-şi asume riscuri inutile. 

Personalul palatului le oferi din nou musafirilor ocazia să se 
împrospăteze înainte de a se întâlni cu regele, dar, spre 
deosebire de prima vizită oficială a lui Femke în calitate de 
ambasador, Danar refuză oferta. 

— Am fost însărcinat de către împărat să mă întâlnesc cu 
regele Malo cât se poate de repede şi asta intenţionez să fac, 
spuse el ceremonios. Vă rog să-l înştiinţaţi pe Maiestatea Sa că 
solicit o audienţă imediat ce poate fi disponibil, pentru a discuta 
recentele evenimente tragice şi nefericite care au avut loc aici, 
în Mantor. Sunt la dispoziţia Măriei Sale oricând ar fi cazul şi 
sunt gata să renunţ la toaletă pentru a-mi putea îndeplini 
îndatoririle. 

Krider se plecă adânc după discursul lui Danar, apoi se 
năpusti să-l informeze de îndată pe rege de sosirea vizitatorilor 
şi de intenţiile lor. Când se întoarse, Krider păru jenat să întrebe 
dacă lordul Danar şi servitorul său s-ar supăra să fie supuşi unei 
percheziţii înainte să între în aceeaşi încăpere cu regele. 

— Deloc, deloc, îl asigură Danar politicos, ridicându-şi braţele 
deasupra capului şi întorcându-se către cel mai apropiat 
gardian, pentru a-i permite acestuia să înceapă să-l controleze. 
Căutaţi. Ne-am lăsat armele la poarta principală, aşa că nu 


avem nimic de ascuns. Servitorul meu n-o să între cu mine la 
rege. Dacă se poate, aş vrea să fie condus în camera mea, să-mi 
despacheteze bagajele şi să aranjeze ca baia să fie gata când o 
să-mi termin întrevederea cu regele. Ar fi în regulă aşa? Dacă 
trebuie să-l controlaţi şi pe el, poftiţi. Pentru mine oricum nu 
contează. 

— Nu, nu! răspunse Krider imediat. Ordinul era să-i 
percheziţionăm pe cei care vor merge să-l vadă pe rege. Dacă 
servitorul se va duce în cameră, atunci n-ar trebui să mă 
îndoiesc de cuvântul domniei voastre, domnul meu. Mulţumesc 
pentru cooperare. E cât se poate de regretabil şi extrem de 
stânjenitor, dar... ei bine, sunt sigur că înţelegeţi motivele. 

— Absolut. Nu-ţi face probleme, zise Danar, scoţându-şi la 
iveală farmecul pe care îl avea în general rezervat pentru 
domniţe. După ce s-a întâmplat în ultima lună, sunt mulţumit că 
regele primeşte să mă vadă. 

„Nu întinde coarda, Danar”, îi porunci Femke în gând. „L-ai 
adus pe Krider unde ai vrut. Nu te lăsa dus de val, că strici tot.” 

Dar, spre surprinderea lui Femke, farmecele lui Danar îl 
câştigară pe Krider la fel de eficient ca pe atâtea membre ale 
curţii shandeze. Bătrânul simţea că nu poate face îndeajuns 
pentru el. Se scuza la fiecare pas pentru orice insultă care se 
putea imagina şi pe care ar fi putut-o primi din partea gărzilor 
regale sau a personalului în timpul procesului de sosire. 

Inainte să-şi dea seama, Femke se trezi condusă prin aripa de 
vest fără să fi fost percheziţionată, spre uşurarea ei. Nu se 
temea că soldaţii ar putea găsi arme asupra ei, căci nu avea 
niciuna, dar se îngrijora că vor simţi marginile bandajelor din 
jurul pieptului şi vor începe s-o ia la întrebări. Dacă s-ar fi 
descoperit că nu era tânărul care pretindea că este, atunci n-ar 
mai fi durat mult până când adevărata ei identitate ar fi fost 
scoasă la iveală. 

Spre amuzamentul ei, personalul palatului o conduse către o 
cameră aflată exact lângă cea în care locuise cu câteva 
săptămâni înainte. Uşa de la vechea ei încăpere avea câteva 
sigilii de ceară de-a lungul liniei unde se îmbina în toc, pentru ca 
nimeni să nu poată intra fără ca soldaţii să fie alertaţi că se 
pătrunsese cu forţa. Femke ştia cum să dezlipească sigiliile de 
ceară, dar n-avea nicio intenţie de a-şi folosi acele aptitudini. 
Cheia întregii poveşti era să-i dezvăluie regelui adevărata 


identitate a lui Shalidar. Dacă nu reuşeau să fiică asta, atunci ar 
fi fost imposibil să-şi demonstreze nevinovăția. 

Odată ajunsă în camera lui Danar, Femke îi luă genţile, i le 
duse în dormitor şi începu să-i despacheteze hainele. Zâmbi 
când văzu ce lucruri împachetase, căci erau atât de tipice 
pentru lordul shandez. Cămăşi frumoase din mătase cu volane 
pe piept, gulere dichisite şi mâneci plisate fuseseră croite 
special pentru a-i pune în evidenţă talia îngustă şi pieptul larg. 
De asemenea, avea jachete care îi accentuau umerii şi pantaloni 
strâmţi care arătau de parcă l-ar fi tăiat în jumătate. Femke 
chicoti numai când se uită printre ele. Îi era greu să creadă că 
cineva ar putea călători pe distanţe mari fără urmă de lucru 
practic în bagaj. Totuşi, acestea erau genţile lordului Danar şi se 
gândi că Ennas probabil fusese nevoit să-i împrumute haine mai 
comode în timpul călătoriei, ca să nu râdă lumea de ei pe drum. 

Când Femke termină de aranjat veşmintele în dulapuri, ieşi cu 
genţile în uşă, unde rugă ca unul dintre servitorii din palat să 
vină s-o ajute. Pe coridor, în apropierea camerei, se aflau doi 
membri ai personalului domestic. Bărbatul şi femeia erau 
pregătiţi pentru o astfel de solicitare. 

— Scuzaţi-mă, ar fi posibil ca genţile lordului Danar să fie 
curățate şi lustruite? întrebă ea politicos. Dacă nu, mă descurc 
bucuros şi singur, nu-mi trebuie decât materialele de curăţat 
potrivite. Am folosit ultimele noastre provizii ieri şi n-am avut 
timp să ne oprim în oraş să luăm altele. 

— Nu-ţi bate capul, băiete, răspunse amabilă 
supraveghetoarea. Dă-mi-le mie şi o să-i pun pe băieţii de la 
grajduri să le curețe, de-o să arate ca noi. E bine să le dăm de 
făcut ceva folositor, în afară de adunatul bălegarului şi lustruitul 
hăţurilor care n-au nevoie să fie lustruite. 

— Mulţumesc, sunteţi amabilă, răspunse Femke 
recunoscătoare. Stăpânul meu m-a rugat de asemenea să-i 
pregătesc o baie. Aţi putea să-mi arătaţi de unde să iau apa 
fierbinte? Va trebui să fac mai multe drumuri ca să umplu cada, 
aşa că aş vrea să încep. 

Cei doi angajaţi ai personalului domestic îşi zâmbiră, afişând 
rânjete încrezute şi superioare. 

— A, nu trebuie să-ţi faci griji c-o să cari găleți cu apă în 
palatul ăsta, băiete, spuse bărbatul, pe un ton care-i oglindea 
rânjetul încrezut. Apa fierbinte poate fi pompată direct în cadă 


printr-un sistem special de ţevi. Uite, dă-mi voie să-ţi arăt. 

Femke ştia deja despre ţevile de apă fierbinte, dar era 
important să creeze o imagine a personajului său, mai ales 
pentru cei care o vor vedea cel mai mult. Odată stabilit că nu 
era decât un tânăr servitor care nu ştia nimic şi asculta orbeşte 
de ordine, angajaţii palatului nu vor vedea altceva. 

— Sistem de ţevi? N-am auzit niciodată de aşa ceva! exclamă 
Femke, făcând ochii mari de uimire prefăcută. Mărturisesc că nu 
eram nerăbdător să umplu cada aceea imensă. Aş fi mers încolo 
şi-ncoace cât e noaptea de lungă! 

Bărbatul şi femeia râseră sincer, iar femeia o bătu pe Femke 
uşor pe braţ. 

— Nu-ţi fiice probleme, o asigură ea. Colegul meu, Regis, o 
să-ţi arate cum funcţionează şi o să-l uimeşti pe stăpânul tău 
când o să-l conduci către cea mai mare şi mai fierbinte cadă pe 
care a văzut-o de ani de zile. 

Femke chicoti apreciativ, având grijă să păstreze tonul gros al 
vocii şi să nu-i scape vreun sunet în registrul ei normal. 

— Ar fi grozav! se entuziasmă ea. E întotdeauna bine să fiu cu 
un pas înaintea bătrânului. 


— Aş vrea să închei un contract, spuse Reynik încet, Uitându- 
se în jur ca să se asigure că nu-l aude nimeni. Un contract final, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Nu sunt sigur că înţeleg, domnule, răspunse valetul, 
privindu-l cu o figură lipsită de expresie. Stăpânul mi-a cerut să 
mă asigur că nu va fi deranjat în după-amiaza aceasta. Se ocupă 
de majoritatea tranzacţiilor în timpul dimineţii. Aţi vrea să vă 
programez o întâlnire cu el? Ar trebui să reuşesc să vă găsesc 
un loc în agendă la începutul săptămânii viitoare. 

Reynik îi aruncă valetului o privire nimicitoare. 

— Spune-i stăpânului tău că e cineva la uşă care doreşte să 
plătească două mii de coroane thrandoriene de aur pentru un 
contract final. Am auzit că s-a ocupat de genul de treabă care 
mă interesează pe mine, dar, dacă informaţiile mele sunt 
eronate, atunci mă duc în altă parte. 

— Mă ocup eu de asta, mulţumesc, Hanri. 

Shalidar apăru printr-o uşă laterală în holul din spatele 
valetului şi-i făcu semn bătrânului îmbrăcat în haine imaculate 
să se dea la o parte. Lui Reynik îi stătu inima în loc. Era el 


Shalidar era asasinul care îl omorâse pe unchiul său. Nu încăpea 
urmă de îndoială. Chipul acesta îi rămăsese întipărit în minte. ÎI 
străbătu un acces de furie, care ameninţa să pună stăpânire pe 
el. Dorinţa arzătoare de răzbunare creştea în interiorul său, dar 
învinse în lupta lăuntrică, astfel încât înfăţişarea exterioară îi 
rămase calmă. Îl privi liniştit în ochi pe asasin, în timp ce 
Shalidar îl analiza de sus până jos, de parcă ar fi căutat ceva. 

Reynik începu să se frământe. Ştia? îl recunoscuse Shalidar? | 
se putea citi furia? 

— Cred că mai bine ai intra să stăm de vorbă, spuse în cele 
din urmă, dându-se la o parte şi făcându-i semn lui Reynik să 
între. Totuşi, înainte de asta, ar trebui să te avertizez. 

— Da? întrebă Reynik, cu vocea calmă, dar cu mintea 
neliniştită. 

— Dacă detectez şi cel mai mic semn că nu spui adevărul, nu 
voi ezita să te ucid. 

— Presupun că informaţiile mele despre a doua meserie a 
domniei voastre sunt corecte. Deci chiar vă ocupați de contracte 
finale? 

— Vino înăuntru! porunci Shalidar pe un ton care nu tolera 
neascultarea. 

Reynik se conformă. După ce uşa se închise în spatele său, 
simţi în gât un nod de frică. Dar acesta nu era un loc în care 
trebuia să-ţi fie teamă. Îşi împinse nemilos senzaţia către 
adâncul inimii. Shalidar nu trebuia să suspecteze că ceva nu era 
în regulă. 

— Du-te în salon, spuse Shalidar, din nou pe un ton 
poruncitor. E a doua uşă pe stânga. Hanri, fii bun şi adu-ne nişte 
vin cam în două minute. 

Valetul făcu o plecăciune şi dispăru cu pas vioi pe coridorul de 
la intrare. Reynik intră în salon, după cum i se spusese, se 
îndreptă spre centrul camerei şi privi în jur cu ceea ce spera a fi 
o curiozitate lejeră. Încăperea era plină de lucruri care 
prezentau interes. Pe fiecare perete se aflau rafturi pline de 
cărţi, împreună cu tablouri încântătoare de mare valoare, toate 
înrămate şi aşezate cu măiestrie. Două dintre ele erau 
reprezentări superbe ale unor dragoni, iar Reynik descoperi 
îndată că aceasta era o temă prezentă peste tot în cameră. Mai 
era un ornament în formă de dragon, cu detalii rafinate, aşezat 
cu gust într-o firidă care părea să fi fost făcută special. In 


mijlocul camerei se afla o măsuţă decorativă care avea dragoni 
sculptați pe picioare, iar faţa de masă avea o broderie cu motive 
cu dragoni. De asemenea, la loc de cinste, pe şemineu, era 
aşezat un frumos bol de argint. Reynik se minună de măiestria 
meşterului argintar care îl lucrase, căci pe marginea exterioară 
era reprezentat un cerc de dragoni şi balauri care se urmăreau 
unii pe alţii. 

Nu se făcuse deloc economie în camera aceea, observă 
Reynik, estimând rapid în minte valoarea unor produse. Dacă şi 
în celelalte camere se aflau obiecte la fel de scumpe, atunci 
casa valora o avere. 

— Deci, ce treabă ai cu mine şi de ce m-ai abordat în felul 
ăsta? întrebă Shalidar abrupt, mijind uşor ochii în timp ce 
aştepta cu atenţie răspunsul lui Reynik. 

— Stăpânul meu doreşte să-i faceţi un serviciu de anihilare. 
Mi-a dat instrucţiuni să intru în contact cu domnia voastră şi să 
aflu dacă informaţia sa despre cealaltă îndeletnicire pe care o 
aveţi în Shandar este corectă. Dacă da, atunci e dispus să 
plătească două mii de coroane de aur pentru serviciile domniei 
voastre. 

Shalidar se uită gânditor la Reynik preţ de o secundă sau 
două şi-şi miji şi mai tare ochii. 

— Presupunând că mă ocup de ceea ce crezi tu că mă ocup, 
două mii de monede de aur e o sumă foarte mare. Mai exact pe 
cine dorim să anihilăm aici? Dacă e din casa regală, poţi să pleci 
chiar acum. Nu mă implic în nimic care ar putea să-mi aducă 
acuzaţii de trădare. 

— Nu, nu, nimic de genul acesta, spuse Reynik. Stăpânul meu 
are motive să vrea să scape de noul ambasador shandez care a 
sosit în Mantor în după-amiaza aceasta. Mi s-a zis că numele lui 
este lordul Danar de la curtea imperială a Shandarului. Vă spune 
ceva numele? 

— Îmi este cunoscut, admise Shalidar, relaxându-se uşor, dar 
rămânând totuşi foarte atent. Pot să întreb care este motivul 
anihilării? 

— Stăpânul meu nu mi-a încredinţat această informaţie. 

Shalidar se uită adânc în ochii săi preţ de câteva clipe. 

Reynik îl privi şi el la rândul lui cu ceea ce spera a fi un grad 
potrivit de calm. Dar, pe măsură ce treceau secundele, Reynik 
simţea cum înfăţişarea sa imperturbabilă era erodată de privirea 


lui Shalidar. Dorinţa de a pleca devenea tot mai puternică. În 
cele din urmă, Shalidar vorbi din nou. 

— De ce îmi supravegheai casa acum două zile? Oamenii mei 
au confirmat că tu erai, aşa că n-are rost să negi. Mi-au dat de 
înţeles că te-au bătut îndeajuns încât să nu te mai văd vreodată. 
Se pare că nu mi-au zis tot adevărul. 

Reynik zâmbi uşor, deşi simţea în măruntaie înţepături de 
panică. 

— Supravegheam casa fiindcă aşteptam semne că sunteţi 
mai mult decât un negustor. Oamenii domniei voastre nu mi-au 
oferit niciun motiv pentru purtarea lor neprietenoasă, aşa că am 
presupus că sunt nişte bătăuşi obişnuiţi. Imi pare rău dacă nu au 
mai fost chiar în stare bună după aceea, dar nu s-au obosit să se 
prezinte. 

— N-ai motive să-ţi ceri scuze. Dacă cei patru nu te-au putut 
dobori, atunci nu-şi merită banii pe care îi primesc de la mine. 
De mâine, îşi vor căuta alte slujbe. Shalidar se opri pentru o 
clipă, căzând din nou pe gânduri. Prea bine, accept contractul, 
dar în termenii următori. Vă costă două mii cinci sute de 
monede de aur. O mie cinci sute le voi primi în avans, celelalte o 
mie, la confirmarea faptului că treaba a fost rezolvată. Nu vor 
mai fi alte negocieri. Stăpânul tău ori acceptă, ori se duce în altă 
parte. 

Reynik se înclină în chip de răspuns. 

— Stăpânul meu a anticipat că veţi ridica preţul, domnule. 
Termenii domniei voastre sunt acceptaţi. Vă voi aduce aurul 
într-o oră, dar mai e ceva. 

— Ce anume? 

— Treaba trebuie făcută repede. Se spune că împăratul 
shandez va veni aici în câteva zile. Stăpânul meu vrea să scape 
de ambasador înainte de sosirea împăratului, spuse Reynik. 

— Asta nu va fi o problemă. 

Shalidar întinse mâna pentru a confirma înţelegerea. Când 
Reynik i-o prinse, aşa cum se face când se încheie un târg, 
mâneca ucigaşului se ridică un pic şi lăsă să i se vadă la 
încheietură o brățară de argint care avea ca model principal un 
dragon. Se pare că Shalidar nutrea un soi de fascinaţie pentru 
aceste creaturi mitice. 

— Deci când va fi dus la bun sfârşit angajamentul? întrebă el, 
fiind atent ca ochii să nu-i rămână prea mult timp aţintiţi asupra 


brăţării. 

— Înainte de termenul stăpânului tău. Asta e tot ce trebuie să 
ştii. A, Hanri, vinul. Mulţumesc. Acum, hai să închinăm un pahar. 

— Cu plăcere, răspunse Reynik. Pentru ce să bem? 

Shalidar turnă două pahare de vin roşu şi-i întinse unul lui 
Reynik. 

— Pentru ca afacerile noastre să se încheie repede şi cu 
succes, propuse Shalidar, ridicând uşor paharul. 

Reynik îl ridică şi el pe al lui şi luă o înghiţitură. „Beau şi eu 
pentru asta”, se gândi în sinea lui. 


Capitolul 13 


— Mulţumesc foarte mult... Nu, nimic altceva, mersi. O să-mi 
trimit servitorul dacă o să mai am nevoie de ceva. Danar închise 
uşa oftând şi se rezemă uşor de ea înainte de a se întoarce să 
vadă camera. 

— Domnul meu e gata pentru baie acum? întrebă degajată 
Femke de pe o canapea mare. 

Stătea cu picioarele în sus şi bea un pahar cu apă. 

— Simte-te ca acasă, nu te sinchisi de mine, spuse Danar 
sarcastic. O baie ar fi minunată. Dar presupun că n-ai vrea să 
începi să-mi aduci apa. Adică, n-aş dori să te distrag de la 
celelalte îndatoriri sau ceva de genul ăsta. 

— E ca şi făcut, domnul meu, răspunse Femke cu o voce plină 
de slugărnicie. Dacă domnul meu ar vrea să arunce o privire în 
sala de baie, o să găsească acolo ce-i pofteşte inima. 

— Mă îndoiesc, răspunse Danar cu un zâmbet obosit. Doar 
dacă eşti suficient de isteaţă încât să fii în două locuri deodată. 

— Foarte amuzant, Danar, deşi, de fapt, dacă stai să te 
gândeşti, chiar sunt! Sunt aici, cu tine, şi totuşi sunt şi în 
temniţa regelui, răspunse ea. Camera de baie e într-acolo. Cred 
că temperatura apei va fi pe gustul tău. 

— Bănuiesc că n-am nicio şansă să mă freci pe spate, nu? 
întrebă Danar gânditor. 

— Cam câte şanse ai ca lady Alyssa să între chiar acum de pe 
holul ăla, răspunse Femke degajată. Ai acolo tot ce-ţi trebuie. 
Uite, ia ceva de băut cu tine. Putem vorbi despre discuţia pe 
care ai avut-o cu regele după ce te speli şi te schimbi. Ţi-am 
pregătit un rând de haine. 


— Mersi, spuse Danar. N-o să stau mult. 

— Stai cât vrei. Nu-i nicio grabă. Mă îndoiesc că-l vom vedea 
pe Shalidar în seara asta, dar am asigurat ferestrele pentru 
orice eventualitate. Când o să fii gata de culcare, o să fac la fel 
şi cu uşa. Dacă vine Shalidar, o să fim avertizaţi. 

— O să fim? Deci ai de gând să stai aici în seara asta? 

— Să nu-ţi vină vreo idee, Danar. Aici e vorba de ceva serios. 

— Şi eu sunt serios, mormăi el în timp ce se îndrepta către 
baie. Dar tu crezi că mă joc cu tine. 

Nu după mult timp, Danar ieşi din baie îmbrăcat cu o cămaşă 
de mătase şi pantalonii pe care Femke îi lăsase în camera de 
baie pentru el. În ochi i se citea energia împrospătată, iar obrajii 
cu gropiţe străluceau de curăţenie. Părul său negru era încă 
umed, dar era pieptănat frumos pe spate, iar o buclă de pe 
frunte îi accentua trăsăturile ştrengăreşti. Femke îl măsură din 
cap până în picioare, cu o obiectivitate rece. 

— Te simţi mai bine? întrebă ea. 

— Mult mai bine, mulţumesc. 

— Bun. Acum hai să-mi spui ce-a avut de zis regele. 

Danar se îndreptă către Femke, dar la jumătatea drumului se 
răzgândi şi alese un fotoliu de cealaltă parte a măsuţei joase 
pentru tocană aflată în mijlocul camerei. Se lăsă în fotoliu cu un 
oftat uşor, apoi se întinse după carafa de apă rece de pe masă 
şi-şi turnă într-un pahar de cristal. 

— Regele e nemulţumit... începu el, luând o gură de apă. 

— Nu mai spune, mormăi Femke. 

— Poate mă laşi să termin. Regele e nemulţumit pentru că are 
dubii dacă ambasadoarea Femke i-a ucis pe baronul Anton şi pe 
contele Dreban, spuse ferm Danar, cu o privire mai sumbră 
decât îl văzuse Femke până atunci. 

În această deghizare mai elaborată, putea să-şi imagineze că 
Danar era un lord eficient. După toate gesturile sale impulsive şi 
romantismul copilăresc, asta era o adevărată surpriză. 

— Serios? Astea da ştiri, răspunse Femke. 

— Da... şi nu, spuse el gânditor. E evident că regele Malo 
gândeşte profund. E clar că a revizuit faptele şi a tras propriile 
concluzii despre cele două crime, dar nu s-a arătat dispus să-mi 
împărtăşească şi mie teoriile sale despre cine i-a ucis pe Anton 
şi Dreban. A menţionat că arătai foarte convingătoare în 
uniforma de servitoare atunci când te-au prins şi te-au trimis la 


închisoare şi a comentat că nu se pune nimeni cu tine. Nu cred 
că te consideră total nevinovată. Mi-a spus că noul său consilier 
pe probleme de magie l-a atenţionat să fie atent în negocierile 
cu tine, pentru că te consideră deosebit de inteligentă. De 
aceea, regele Malo nu poate să înţeleagă de ce i-ai omori şi pe 
Anton şi pe Dreban cu arme care erau evident ale tale. Dar asta 
nu înseamnă că a exclus de tot această posibilitate. 

— Bună logică, zise Femke. 

— Bună şi pentru tine, când va veni vremea procesului, 
încuviinţă Danar. Felul în care a vorbit despre tine m-a făcut 
iniţial să cred că aproape te consideră nevinovată. Totuşi, e 
posibil s-o fi spus de dragul diplomaţiei. Regele a insistat că n-ar 
trebui să mă simt nepoftit din cauza „evenimentelor nefericite” 
care au avut loc în timpul scurtei tale şederi. Mi-a sugerat să 
rămân aici, în aripa de vest, şi să ies doar dacă am o întâlnire 
stabilită dinainte cu el, pentru a reduce şansele de complicaţii 
repetate. Am spus că mă voi supune dorințelor sale cât timp mă 
aflu în palat, dar n-aş vrea să stau închis toată ziua. Regele a 
fost politicos. Mi-a propus să fac plimbări pe domeniile palatului, 
acolo unde soldaţii mă pot urmări. Pe mine sau pe noi, dacă ai 
vrea să mă însoţeşti. A spus că e pentru propria noastră 
siguranţă. A mai zis şi că revolta din faţa porţii de acum câteva 
zile e un semn clar că populaţia de rând din oraş e înclinată spre 
violenţă în perioada asta. 

— Pfui! făcu Femke furioasă. Deci suntem ca şoarecii într-o 
cursă. Ce alte restricţii ne-a mai impus? 

— Nu trebuie să părăsim aripa de vest şi n-avem voie s-o 
vizităm pe ambasadoarea Femke, răspunse Danar, fără ca în 
voce sau pe chip să i se citească vreo urmă de amuzament faţă 
de ciudăţenia acestei afirmaţii. 

Femke încuviinţă din cap şi un mic zâmbet îi apăru pe buze. 

— Aşa e cel mai bine. Dacă am încerca, am fi consideraţi 
nedemni de încredere. 

— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, spuse Danar. 
Discreditarea noastră ar fi un dezastru diplomatic atât de mare, 
încât până şi împăratului Surabar i-ar fi greu să-l rezolve. Avem 
noroc că ni s-a anulat posibilitatea unei vizite la închisoare. 

— Practic, eşti limitat la spaţiul de cazare. Eu o să pot să mă 
mişc un pic mai liber prin palat, căci pot să mă „rătăcesc” 
oricând în timp ce fac comisioane pentru tine. N-am avut 


niciodată simţul orientării. Indiferent cât de mult îmi dau silinţa, 
se pare că ajung mereu în locuri în care n-ar trebui să fiu, zise 
Femke zâmbind larg. La urma urmei, lucrurile s-au aranjat bine. 
S-a micşorat numărul de căi de acces prin care Shalidar îşi 
poate încerca lovitura. Ne va fi mult mai uşor să fim atenţi la el 
şi să te protejăm dacă eşti limitat la un spaţiu de mişcare atât 
de restrâns. 

Femke căzu pe gânduri o secundă sau două, apoi îi zâmbi lui 
Danar. 

— Lucrurile încep să se întoarcă în favoarea noastră. Să 
sperăm că-i putem da regelui dovada finală că sunt nevinovată 
înainte să ajungă împăratul, bine? 

— Pare în regulă. 

— OK, o să asigur uşa acum - doar dacă nu mai doreşti 
altceva de afară. 

— Ceva de mâncare mi-ar prinde bine la un moment dat, 
răspunse el, frecându-se uşor pe burtă pentru a fi mai clar ce 
cere. Cât timp o să-ţi ia să dezactivezi chestia aia pe care o s-o 
instalezi? 

— Câteva secunde, îl asigură Femke. Dacă cineva bate la uşă, 
nu vor fi probleme. Alarma va fi montată pentru a ne semnaliza 
când intră cineva care n-a ciocănit. Problema care rămâne este 
că Shalidar va veni înarmat până în dinţi, iar noi n-avem nici 
măcar o singură armă la noi. O să încerc să rezolv în seara asta, 
dacă pot. Dacă se dovedeşte imposibil, o să găsesc ceva cu care 
să improvizăm. 

Femke se sculă în picioare şi se îndreptă spre uşă. Danar se 
ridică şi el şi se apropie de ea după doar câţiva paşi. Inainte ca 
Femke să-şi dea seama ce se întâmplă, Danar o cuprinse cu 
mâna pe după talie şi o trase aproape de el. La început, sărutul 
fu unilateral, dar, după câteva clipe, Femke se trezi că-l sărută 
şi ea cu o pasiune de care nu ştia că este în stare. În cele din 
urmă, se despărţiră, iar Danar oftă adânc, a satisfacţie. 

— Mulţumesc, îi spuse el la ureche, continuând s-o ţină 
strâns. 

— Pentru ce? întrebă Femke. Pentru sărut, pentru baie sau 
pentru că încerc să te ţin în viaţă? 

— Pentru tot, şopti el. Pentru că eşti femeia cea mai grozavă, 
cea mai îndrăzneață, cea mai devastator de atrăgătoare, cea 
mai surprinzătoare şi cea mai deosebită pe care am cunoscut-o 


vreodată şi da, şi pentru sărut. L-am aşteptat multă vreme. 

— Nu prea sunt vrednică de „devastator de atrăgătoare” în 
momentul ăsta şi, dacă da, atunci sunt un pic îngrijorată pentru 
tine. Nu ţi s-a părut ciudat să mă săruţi când arăt aşa? întrebă 
Femke, retrăgându-se uşor şi zâmbind larg în timp ce-şi etala 
înfăţişarea băieţească. 

— Păi, să fiu cinstit, da, un pic, recunoscu Danar cu un 
zâmbet în colţul gurii. Dar n-a contat prea mult, pentru că ştiu 
ce se ascunde sub această deghizare. Am o reputaţie că flirtez 
cu femei atrăgătoare, Femke, dar când mă uit la tine acum, văd 
frumuseţea care ești tu. Poţi fi la fel de atrăgătoare ca orice altă 
femeie, dacă doreşti, dar eşti mult mai mult decât o simplă fată 
frumoasă. Eşti deosebită, n-am mai întâlnit pe nimeni ca tine 
până acum. 

— Nu pot să nu mă întreb câte alte fete drăguţe au auzit 
astfel de discursuri care sună sincer, observă ea sceptică. 
Reputația ta e pestriță, lord Danar. Nu uita că eu nu sunt o lady 
de la curte. Sunt un om de rând. Nu sunt vreo nesăbuită cu 
capul în nori care te consideră şansa ei de a obţine un titlu 
nobiliar prin căsătorie. Nu sunt mândră de trecutul meu, dar 
sunt realistă când vine vorba de viitor. Te rog, încearcă să fii şi 
tu realist în legătură cu al tău. Nu-i o idee prea bună. 

— Nu mă interesează dacă este o idee bună sau nu. N-am 
străbătut Shandarul în lung şi-n lat şi n-am venit atâta drum 
până aici, în Mantor, dintr-un capriciu. Am simţit că dacă nu fac 
asta, n-aş mai avea ocazia să ajung să te cunosc. Şi ăsta a fost 
primul lucru pe care mi l-am dorit de când te-am văzut prima 
oară. În mod surprinzător, a fost singura dată când am investit 
atâta energie în împlinirea unei dorinţe. Şi ce-am făcut n-a avut 
niciodată logică. 

Femke se trase uşor din braţele lui şi se dădu cu un pas 
înapoi, nefiind sigură dacă să se simtă flatată sau speriată de 
intensitatea spuselor sale. Ştia că e o idee proastă să meargă 
mai departe acum cu relaţia asta. Ar distrage-o de la scopul ei, 
ceea ce s-ar putea dovedi dezastruos. 

Pentru o fracțiune de secundă, Femke îşi dori să-şi poată uita 
responsabilităţile şi să fugă împreună cu el înapoi în Shandar. 
Dar simţul realităţii îi spunea că orice fel de relaţie ar fi putut 
avea cu Danar era sortită eşecului. Lordul Tremarle n-ar accepta 
niciodată ca singurul său fiu să se însoare cu o fată din popor. Ar 


vedea asta ca pe o diluare a sângelui nobil. Cel mai bun lucru la 
care putea spera Femke era un răgaz romantic. Ceea ce nu se 
putea întâmpla acum, câtă vreme era o fugară. Situaţia asta 
trebuia rezolvată înainte să se poată întoarce la viaţa ei de 
spioană. Şi după aceea ce-o să urmeze? Să renunţe la profesia 
ei nu era o opţiune. li plăcea prea mult viaţa asta pentru a o 
schimba pe o iubire menită sfârşitului. Intreaga situaţie era cât 
se poate de confuză. 

— In regulă, Danar, să ne imaginăm pentru o clipă că aş 
accepta sinceritatea ta şi aş fi interesată de posibilitatea unei 
relaţii cu tine. Tot n-aş putea să fac asta acum, începu Femke, 
încercând cu disperare să nu lase emoţiile să i se simtă în voce. 

— De ce nu? întrebă Danar, afişând o privire de căţeluş trist 
care îşi acuză în linişte stăpânul că e crud şi nemilos pentru că 
nu-i răspunde cu acelaşi devotament dezinteresat. 

— Shalidar pune la cale un mod de a te ucide. Lăsând 
deoparte sentimentele, trebuie să te ţin în viaţă. Şi aşa mă 
distragi prea tare, nu vreau să complicăm lucrurile. Nu. Ai 
aşteptat atât de mult, acum va trebui să mai aştepţi un pic. Te 
rog, Danar, nu mă mai atinge până nu se termină toate astea. 
Te implor. 

Danar o privi cu ochii trişti şi încuviinţă din cap. Pe Femke o 
cuprinseră sentimente de vină şi frustrare şi aproape că se lăsă 
copleşită de ele. Tentaţia de a renunţa la simţul raţiunii era 
imensă, dar reuşi să-şi ţină inima în frâu. Izbuti să-şi recâştige 
un pic stăpânirea de sine şi se apucă să instaleze alarma. l-ar fi 
de ajutor să aibă ocupaţie, chiar şi numai pentru scurt timp. 
Mare parte din zilele următoare vor fi petrecute în aşteptare, iar 
Femke simţi că tentaţia va deveni insuportabilă. O s-o tachineze 
cu fiecare ocazie, o să se joace cu mintea ei până când va fi atât 
de neatentă de parcă ar fi cedat şi s-ar fi aruncat în braţele 
tânărului lord. 

— Of, Shand! mormăi ea încet. De ce eu? 


După ce gardienii schimbară tura, Ennas îşi dădu seama că va 
da de belea. Era din nou rândul tânărului soldat şi părea hotărât 
ca de data aceasta să n-o mai lase pe Femke să-l ignore. Ennas 
păstră tăcerea după ce tânărul bătu la uşă şi îl strigă prin 
ferestruică. 

— Sunteţi bolnavă, nu-i aşa, domniţă ambasador? Probabil că 


asta e, spuse el în cele din urmă. Spuneţi-mi ceva, domniţă. 
Dacă sunteţi bolnavă, ar trebui să vă consulte medicii. Sunt 
sigur că regele nu vrea să muriţi aici. Şi chiar dacă el vrea, eu n- 
o să las să se întâmple asta. 

„Nu intra, te rog, nu intra!”, se rugă Ennas încet, sperând din 
suflet că tânărul gardian îl va lăsa în pace. 

— Gata, vin înăuntru, decretă soldatul. Nu încercaţi nimic 
prostesc, nu vreau să fiu nevoit să vă rănesc. 

„Of, sărman nesăbuit”, se gândi Ennas cu tristeţe. „Te rog, 
nu. Doar fă-ţi meseria. Păzeşte uşa. Nu încerca să faci pe eroul.” 

După zgomotul metalic al sabiei trase din teacă, urmă acela 
produs de cheia răsucită în încuietoare. Ennas se încordă. Ştia 
ce trebuia să facă: să scape. Elementul surpriză avea să fie 
crucial, dar gardianul intră în celulă cu atenţie, ceea ce-i 
îngreuna situaţia. 

Din nefericire pentru soldat, ocupantul patului de care se 
apropia nu era nici bolnav şi nicio femeie ambasador. Prizonierul 
era un spion experimentat, în cea mai bună condiţie fizică, şi nu 
se temea să ucidă. 

— Domniţă? spuse gardianul ezitant, în timp ce se apropia de 
pat. 

Avea sabia pregătită, dar nu o ţinea întinsă în faţă în mod 
agresiv. 

Ennas îl lăsă să se apropie cât de mult îndrăznea. Se gândi că 
ochii tânărului nu sunt obişnuiţi cu întunericul şi acesta nu-şi va 
da seama ce greşeală făcuse decât când va fi prea târziu. Şi 
Ennas nu se înşelase. Gardianul veni aproape de el, iar Ennas 
întinse mâna cu viteza unui şarpe care atacă, înhăţându-l de 
încheietura braţului cu care ţinea sabia. 

— Dar nu sunteţi... 

Tânărul nu apucă să-şi termine exclamaţia, căci Ennas îl 
apucă de gât cu mâna cealaltă, încleştând degetele. Spionul îşi 
schimbă poziţia cu un gest aproape natural şi îl dobori pe 
gardian, care ateriză pe jumătate pe pat. Fără să se oprească, îi 
tăie tânărului beregata cu propria lui sabie, înainte ca acesta să- 
şi dea seama ce se întâmplă. În momentul acela, Ennas îşi dori 
să-l fi lăsat numai inconştient, dar ştia cât de greu era să faci 
asta. Unii picau ca muştele doar cu o lovitură bună în cap, în 
timp ce alţii refuzau să leşine indiferent de câte ori îi loveai. 
Viaţa aceasta era o pierdere teribilă, dar nu-şi putea permite să 


rişte o luptă. 

Ennas se uită cu tristeţe în ochii plini de panică ai tânărului şi 
un sentiment profund de vină puse stăpânire pe el. Privi cum 
teroarea făcea treptat loc resemnării şi, în cele din urmă, păcii. 

— Imi pare foarte rău, spuse el încet, în timp ce din ochii 
gardianului se scurgea viaţa. Foarte, foarte rău. 

Chiar fusese necesar să-l ucidă? Ar fi trebuit măcar să încerce 
să-l lase inconştient şi să-l încuie în celulă? Rememorând 
întâmplarea, Ennas nu putea îndepărta senzaţia că omorârea 
gardianului îi pătase pentru totdeauna sufletul. 

In afară de problemele morale, înjunghierea gardianului 
făcuse o mizerie teribilă, iar Ennas trebuia să ia o hotărâre 
dificilă. Tânărul era slab. Decise că ar putea intra în uniforma lui, 
dar l-ar strânge tare. De asemenea, era plină de sânge - o 
deghizare nu chiar eficientă. Dacă folosea uniforma, atunci nu 
putea ieşi din palat fără să inventeze şi o poveste bună care s-o 
însoţească. O rană vizibilă pe corpul său ar explica sângele, dar 
în felul acesta va fi şi mai dificil de explicat de ce dorea să iasă 
din palat. Ceilalţi gardieni vor vrea să-l conducă direct către 
infirmerie. Ştia că trebuie să rezolve dilema repede. Ennas nu 
plănuise să evadeze. Intenţia sa fusese de a rămâne în celulă 
nedepistat cât de mult posibil. Dacă ar scăpa, gărzile regale vor 
începe din nou s-o caute pe Femke. Mai rău, ar fi acuzată acum 
de o a treia crimă. 

Crimă. Ecoul cuvântului îi sună în minte. „Sunt un criminal.” 
Era un gând care nu crezuse că-i va trece vreodată prin minte. Îi 
distrăgea atenţia şi nu-şi putea permite asta. Trebuia să-l lase 
deoparte şi să se concentreze. Va avea timp de remuşcări mai 
târziu. 

„Ce opţiuni am?”, îşi zise, întorcându-şi atenţia asupra 
problemei imediate. „Ar trebui să am timp să mă gândesc bine. 
Gardienii au schimbat tura doar cu puţine minute în urmă, deci 
probabil că următoarea persoană va cobori în temniţă abia după 
câteva ore.” Mai exista posibilitatea, destul de redusă, ca unul 
dintre căpitani să facă o vizită. Mai fuseseră câteva astfel de 
vizite înainte şi Ennas nu voia să rişte. Dacă va fi prins înainte să 
părăsească zona temniţei, thrandorienii vor fi neîndurători cu el. 
Soldaţii din gărzile regale nu erau proşti. Dacă ar fi descoperit 
aici, nu le-ar lua mult timp să-şi dea seama ce s-a întâmplat. Pe 
de altă parte, dacă ar reuşi să iasă din temniţă şi să între în 


palat înainte de a fi prins, scenariul ar deveni mai ambiguu. 

„AŞ putea să fug îmbrăcat aşa cum sunt - nu e o variantă 
bună. Aş putea încerca să fur mai multe haine de undeva din 
palat şi apoi să ies - posibil. Aş putea să mă ascund undeva o 
vreme şi să aştept să apară şi alte alternative - periculos. Cu cât 
mai repede ies pe stradă, cu atât mai repede pot să dispar în 
întuneric.” 

Deşi era neplăcut, Ennas îl dezbrăcă pe gardian de uniformă 
şi se echipă cu ea. Pantalonii îi veneau destul de bine, dar tunica 
era mult prea mică la umeri. Era strâmtă şi stătea întinsă. Din 
fericire, curelele aveau multe găuri, ceea ce-i permise să capete 
un aspect rezonabil. Ghetele erau foarte strâmte, dar Ennas 
strânse din dinţi şi-şi forţă picioarele în ele. l-ar fi greu să alerge, 
dar, cu puţin noroc, ar trebui să poată ieşi din palat doar 
mergând la pas. 

După ce îmbrăcă toate piesele uniformei şi îşi puse sabia în 
teaca de la şold, Ennas îl aşeză pe tânărul gardian pe patul 
îngust şi îl acoperi cu pătura, astfel încât să pară că doarme. 
Apoi ieşi din celulă şi încuie uşa în urma lui. Se gândi un pic, 
după care aruncă cheile înăuntru, prin ferestruica din uşă. Cu 
puţin noroc, prima persoană care va cobori aici va crede mai 
degrabă că lipseşte soldatul, şi nu prizonierul. Şi atunci va 
pierde timp căutând pe cine nu trebuie. Dacă ar fi suspectat că 
ceva era în neregulă, o altă scurtă întârziere ar fi fost provocată 
de faptul că nu avea cheile pentru a deschide celula. 

Ennas îşi dădu seama că habar n-avea cât era ceasul, dacă 
era zi sau noapte. Dar nu conta, trebuia să scape acum, cât 
avea ocazia. 

Se strecură către uşa din capătul de sus al scărilor şi aruncă o 
privire pe coridor. Era o linişte deplină. Dat fiind că totul era 
nemişcat şi mai multe torţe erau aprinse, era o oră târzie din 
noapte, se gândi el, mulţumit de norocul de până acum. Nu 
toate făcliile ardeau, aşa încât coridorul era un loc obscur, 
cufundat în umbre mişcătoare. „Exact genul de loc în care un 
spion s-ar simţi ca acasă”, se gândi el ironic. Uşor, ca o pisică la 
pândă, păşi pe coridor şi începu să caute o cale de ieşire din 
palat. 

Ennas îşi dădu seama că era extrem de riscant să meargă la 
întâmplare, dar când fusese condus către temniţa regală, 
deghizat în preot al lui Ishell, intrase în palat pe poarta 


principală şi fusese adus pe o cale întortocheată. Nu putea să-şi 
aducă aminte drumul şi nici nu va încerca să-i dea de capăt, 
căci n-avea intenţia de a ieşi din palat pe poarta mare. Trebuia 
să existe un drum mai puţin expus: o intrare a servitorilor sau 
un loc potrivit pentru escaladarea zidului. Primul lucru de 
rezolvat era să iasă din clădirea principală. 

La capătul coridorului, Ennas o luă la dreapta, căci în direcţia 
aceea erau mai puţine torţe aprinse. Totul era pustiu şi Ennas se 
mişcă pe ascuns şi fără probleme de-a lungul holului, deşi 
ghetele îi striveau fiecare părticică a picioarelor. Nu se vedea 
nicio cale evidentă către ieşire. Când ajunse la capătul holului, 
intersecţia în formă de T îi oferi coridoare bine luminate în 
ambele direcţii. 

— La naiba! bombăni el. Ei bine, presupun că ceream prea 
mult dacă voiam să mă îndrept fără să fiu văzut către cea mai 
apropiată ieşire şi apoi să dispar. Hai s-o încerc şi p-asta. 

De data asta, Ennas o luă la stânga, încercând să se 
îndepărteze de zona din jurul temniţei. Cu cât ajungea mai 
departe, cu atât era mai puţin probabil ca oamenii să-l asocieze 
cu închisoarea, dacă va fi descoperit ca intrus. Ştia că soldaţii 
vor fi atenţi la orice detaliu ciudat după prădarea trezoreriei. 
Spera doar să nu se îndrepte într-acolo fără să-şi dea seama. 

Coridorul acesta se dovedi repede a fi una dinte arterele 
principale pe care se circula în palat. După numai douăzeci de 
paşi, Ennas văzu înaintea lui că se aflau câteva holuri de fiecare 
parte. Adrenalina începu să-i zvâcnească în corp când zări doi 
bărbaţi în livrea, membri ai personalului de serviciu din palat, 
traversând coridorul la o anumită distanţă în faţa lui. Nu se 
uitară în direcţia lui şi uşurarea îi fu copleşitoare, dar nu dură 
mult. 

— Hei, tu de colo! Ce faci aici la ora asta? 

Ennas sări involuntar şi inima începu să-i bată puternic în 
piept. Se opri din mers în momentul în care auzi ameninţarea 
venind din spatele lui şi înjură în gând această reacţie 
automată. Oprindu-se, nu mai putea ignora apelul şi nici să-şi 
vadă lejer de drum. Variantele erau acum ori s-o ia la fugă, ori 
să se întoarcă şi să-l înfrunte pe cel care-l strigase. Niciuna 
dintre cele două nu-i oferea o scăpare uşoară. 

Alese să se răsucească şi să facă faţă situaţiei. Doi gardieni se 
îndreptau către el pe coridor şi amândoi erau înarmaţi. Ennas 


înjură în gând. Ar fi putut să doboare unul dintre ei, dar nu voia 
să se lupte cu amândoi. Uniforma pe care o purta îl strângea 
foarte tare. Va trebui să-i păcălească, se hotări. 

— Mă duc la infirmerie să mă trateze, zise el, bolborosind 
intenţionat cuvintele de parcă ar fi avut probleme în articularea 
sunetelor. 

— La infirmerie? Dar asta nu e pe aici şi nu mergi în direcţia în 
care trebuie. Nu te recunosc. Cine eşti? 

— Jared. Soldatul Jared din garda regală. Dar tu cine eşti? 
răspunse Ennas, Uitându-se la soldaţi, apoi mutându-şi privirea 
şi clătinându-se uşor. 

— Hei, Pakka, are sânge pe tunică. Pe dinţii lui Tarmin, e mult 
şi tipul nu pare că se ţine prea bine pe picioare. Crezi că e rănit 
grav? 

Soldaţii se opriră la o oarecare distanţă de Ennas şi se uitară 
la el cu vădită suspiciune. 

— Asta nu e problema noastră. Nu-l recunosc, răspunse Pakka 
sec şi nepăsător. Se află într-o zonă în care n-ar trebui să fie 
singur. Ordinele căpitanului sunt clare. Trebuie să reținem orice 
persoană care se poartă ciudat. Să i-l ducem căpitanului şi să 
decidă el dacă are nevoie de medici. 

— De ce nu trecem pe la postul de gardă? E în drum. Putem 
să trimitem pe cineva de acolo după un medic, în timp ce noi ne 
ducem cu Jared la căpitan. Se pare că a pierdut deja mult sânge. 
N-ar da bine dacă ar muri şi noi n-am făcut niciun efort ca să-l 
ajutăm. 

— Pare logic. Dacă trebuie, bine. 

Tactica lui Ennas dăduse greş. Soldaţii se îndreptară către el. 
Trebuia să acţioneze repede dacă voia să nu fie trimis din nou 
într-o celulă. Nu voia să mai rănească pe nimeni, dar nu vedea 
altă cale. Elementul surpriză avea să-i dea un avantaj temporar. 
Unul mic, dar ar trebui să fie de ajuns. În ciuda hainelor care îl 
strângeau, hotărî că cea mai bună soluţie era să-i atace direct 
pe cei doi soldaţi. Işi jucă rolul de ostaş rănit şi înaintă 
şchiopătând către ei. Ghetele, care îl strângeau, îl ajutară să se 
prefacă. 

Gardienii rămaseră precauţi în timp ce se apropia de ei, dar 
nu suficient de atenţi. Îi permiseră să se apropie mult prea mult 
înainte să-i poruncească să se oprească. Atunci când Pakka îi 
spuse în cele din urmă să stea pe loc, se afla la câţiva paşi de 


distanţa de la care îi putea lovi. 

Mai merse împiedicat un pic, cu chipul lipsit de expresie şi 
ochii privind în gol, de parcă ar fi fost pe punctul de a se prăbuşi 
în orice clipă. Apoi, în ultimul moment, ţâşni în acţiune. Dintr-o 
mişcare rapidă, Ennas îi trase unuia dintre ei un pumn în 
stomac, apoi se răsuci şi-l lovi pe celălalt cu piciorul în faţă. 
Amândoi căzură la pământ. Primul începu să horcăie în timp ce 
se prăbuşea, incapabil să vorbească, iar al doilea căzu pe podea 
răsucindu-se într-un mod spectaculos. Spionul ar fi putut să-i 
ucidă după aceste lovituri, dar nu voia să mai aibă şi alte vieţi 
pe conştiinţă în acea seară. În schimb, se întoarse şi o luă la 
fugă. 

Se dăduse startul cursei. Bărbaţii din spatele său aveau să se 
lanseze în urmărirea lui în câteva minute. Ennas trebuia să iasă 
din palat repede. Alergă după un colţ, astfel încât cei doi soldaţi 
să nu-l vadă direct, apoi luă la rând fiecare uşă şi le încercă, 
sperând să găsească una deschisă. Vreo câteva erau încuiate, 
dar în cele din urmă Ennas găsi una care se deschise şi se 
strecură înăuntru, închizând-o uşor în urma lui. 

Camera în care intrase era întunecată şi pentru o clipă nu 
putu să vadă nimic. Ochii începură să se acomodeze treptat cu 
întunericul şi desluşi contururile unor perdele pe peretele opus. 
Nu avea suficientă lumină încât să vadă în ce fel de cameră se 
afla, dar putea zări unde sunt draperiile şi era de ajuns pentru 
moment. În spatele perdelelor ar trebui să fie ferestre, iar o 
fereastră era la fel de bună ca o uşă. 

Dincolo de uşă, Ennas putea auzi zgomotul mai multor paşi 
care alergau pe coridor. Se apropiau repede, grăbindu-i să se 
mişte prin bezna din cameră fără ca ochii să i se fi adaptat cum 
trebuie. Lumina slabă care pătrundea prin crăpăturile perdelelor 
trase nu era de ajuns pentru ca Ennas să distingă o cale liberă 
către fereastră. Nici nu se mişcă bine, că se şi lovi cu gamba de 
ceva tare. Ciocnirea nu făcu zgomot, iar el îşi muşcă limba ca să 
nu strige de durere în urma impactului. : 

Auzi cum paşii se apropie de uşă. Işi ţinu respiraţia, 
pregătindu-se să sară către fereastră. Se hotărî ca în clipa în 
care ei se vor năpusti pe uşă, să se arunce prin perdele. Cu 
puţin noroc, avea să treacă direct prin sticlă. Nu voia să se 
gândească la cum ar fi să se lovească de ramă. Totuşi, paşii nu 
se opriră. Trecură mai departe şi sunetul lor se estompă la fel de 


repede cum apăru. 

Ennas se apucă să bâjbâie şi îşi dădu seama că obiectul de 
care se împiedicase era o măsuţă joasă. Intrase într-un salon. 
Trebuia să fie atent să nu dea peste scaune sau măsuţe mai 
mici pe care se aflau vase ornamentale. Saloanele din palate 
erau întotdeauna pline de astfel de obiecte. Pericolul imediat al 
urmăririi trecuse, dar Ennas era hotărât să nu atragă atenţia 
asupra sa dărâmând ceva fără să-şi dea seama. Liniştea era 
prietena sa. Dacă menţinerea acestei prietenii costa timp, 
atunci acesta era un preţ mic de plătit. 

Orbecăind şi cuprins de durere, se mişcă spre fereastră. Nu se 
mai lovi de alte obiecte. Când trase perdeaua, zări şi locul către 
care avea să se îndrepte. Zidul exterior al palatului era cam la 
patruzeci şi cinci de metri distanţă. 

— Grozav! zise el. 

Răsuci încuietorile de pe ambele părţi ale ferestrei şi o 
deschise încet, rugându-se din suflet ca balamalele să fi fost 
unse bine. Fereastra se deschise fără zgomot. În câteva 
secunde se ridică pe pervaz, ieşi pe geam şi-şi dădu drumul jos, 
pe pământ. După aceea, se întoarse şi se asigură că perdelele 
sunt trase bine. Nu era prea uşor să facă asta din afară, dar 
reuşi să le aranjeze astfel încât să fie mulţumit. După ce 
termină, împinse şi fereastra. N-o putea închide, pentru că 
încuietorile se aflau pe interior, dar vântul nici nu adia, deci 
probabil că fereastra n-avea să se mişte prea mult. Îşi ascunse 
punctul de ieşire cât putu de bine. 

Zidul nu părea să fie departe, dar luna era strălucitoare, 
scăldând totul într-o lumină argintie. Între locul în care se afla şi 
zid era un teren deschis, fără nicio umbră în care să-şi ascundă 
mişcările. Ennas se uită pe cer după nori. Chiar şi o uşoară 
diminuare a luminii lunii ar fi fost de ajutor. Dar nu erau nori 
deloc. Vremea n-avea să fie de partea lui în seara asta. Se uită 
repede de-a lungul zidului clădirii, să caute căi mai puţin expuse 
până pe partea cealaltă. Nu se vedea niciuna. Nu avea altă 
variantă decât să fugă. Inspiră adânc de câteva ori, îşi adună 
forţele, strânse din dinţi şi o luă la goană cât putu de repede 
înspre perete. 

Spre surprinderea lui, spionul nu apucă să facă nici zece paşi, 
că auzi un strigăt de sus, din partea dreaptă, care îi porunci să 
se oprească. Il ignoră, concentrându-şi în schimb atenţia pe 


zidul din faţa sa. Un val de adrenalină îi dădu putere să 
accelereze. Urmară şi mai multe strigate, apoi lătratul unor 
câini, dar Ennas nu auzi nimic. Nu conta decât să ajungă la zid şi 
să se urce pe el. 

Şuieratul unei săgeți de arbaletă care trecu razant pe lângă el 
accentuă gravitatea situaţiei, dar îl făcu să-şi piardă 
concentrarea pentru o clipă. Se împiedică şi căzu pe peluză. 
Aterizarea fu neplăcută. Ennas alunecă şi se rostogoli, apoi reuşi 
să sară din nou în picioare pentru a parcurge bucata de drum 
care-i rămăsese până la zid. 

La început nu putu găsi un prim punct de care să se sprijine. 
Răsufla tot mai greu în timp ce pipăia cu disperare suprafaţa 
zidului, pentru a găsi un loc în care să poată începe căţăratul. 
Găsi un punct de sprijin convenabil de care se apucă şi-şi trase 
tot corpul în sus, la mică distanţă deasupra solului. 

Picioarele îi bâjbâiră o clipă pe zid, apoi dădu de o crestătură 
mică pe care să şi le odihnească. Se înălţă din nou, căutând cu 
degetele un alt punct de sprijin. Dura prea mult. Gardienii se 
apropiau. Deodată se auzi un zgomot înfundat şi durerea îi 
explodă în spate. Ennas căzu şi se izbi de pământ, care păruse 
că se ridică pentru a grăbi impactul. Sângele îi năvăli în urechi şi 
vomită, dar se gândi să se ridice. Cu un efort hotărât, se strădui 
cu disperare să stea în picioare, dar toată puterea i se scursese 
din corp şi îi veni dintr-odată să tuşească, pentru că gura i se 
umpluse de sânge. 

Îşi dădu seama ce se întâmplă şi mintea i se întunecă. Fusese 
nimerit în spate de o săgeată de arbaletă. Era pe moarte. Se 
auzeau zgomote estompate de paşi, voci şi lătrat de câini, dar 
toate îi pâlpâiau la ureche pe măsură ce era cuprins de o 
oboseală tulbure. 

Ennas se relaxă. Se terminase totul. Nu mai putea face nimic 
acum. 

„Dacă vreodată dreptatea a putut direcţiona o săgeată...”, se 
gândi el în vreme ce mintea îi aluneca uşor în somnul lung al 
morţii. „Aş vrea să nu-l fi ucis pe gardian.” 

Când primul soldat din garda regală ajunse la el, Ennas, 
cuprins de un acces de tuse, îşi dădu ultima suflare. 


Capitolul 14 


— Bună, Izzie, ce faci aici? întrebă lordul Kempten, surprins s- 
o vadă pe soţia sa intrând neanunţată în biroul împăratului. 

Lady Kempten îl privi cu o expresie de dezaprobare blândă. 

— Ştii cât e ceasul, dragă? răspunse ea, uitându-se în jur la 
biroul întunecat şi spartan, vădit neimpresionată de mediul de 
lucru al soţului ei. 

— Ceasul? Nu. Ar trebui să ştiu? 

— E din nou aproape dimineaţă. Munceşti prea mult, dragă. 
Hai în pat. 

— E greu să-i ţin locul, Izzie. Surabar e un bărbat diabolic de 
inteligent, să ştii. Cred că nobilii ar face mai bine să înveţe de la 
el decât să comploteze împotriva lui. la uită-te la asta. 

Lady Kempten îi zâmbi indulgent şi ocoli biroul pentru a veni 
lângă el. 

— Mai stai două minute, dragă. După aceea vii în pat, chiar 
dacă ar fi să te târăsc eu. 

Kempten zâmbi şi încuviinţă din cap. Erau mormane de 
pergamente aşezate în teancuri ordonate pe tot biroul. Cele mai 
multe erau scrise de aceeaşi mână îngrijită. Lady Kempten îl 
cuprinse cu braţul pe soţul său şi privi peste umărul lui la 
pergamentul pe care îl avea în faţă. 

— Uite, omul ăsta se gândeşte la toate. E în funcţie doar de 
câteva săptămâni şi deja a evaluat mai multe elemente ale vieţii 
în Shandar şi în Shandrim decât m-am gândit eu vreodată. 
Acesta e un raport al situaţiei armatei şi trupelor locale - un 
subiect evident aproape de inima lui, dar uită-te la asta. Aici e 
un raport despre educaţie şi un altul despre starea trezoreriei şi 
detalii despre procesul de colectare a taxelor. Aici e unul despre 
starea drumurilor, irigaţii, sistemul sanitar şi lista e mai lungă. 
Cumva, a confruntat rapoartele preliminare privind o mulţime 
de subiecte - le-a confruntat, le-a evaluat şi şi-a schiţat primele 
păreri. Are planuri pentru îmbunătăţirea fiecărui aspect al vieţii 
în Shandar. 

— Păi, asta e bine, nu? 

— Bine? E uimitor! Shandarul n-a mai avut un împărat pe care 
să-l intereseze sincer poporul de mai multă vreme decât pot eu 
să-mi imaginez. Problema e că nobilimea nu va fi niciodată de 
acord cu asta. O să-l răstoarne indiferent de ce are de gând. 


Pentru ei tot ce contează este ca unul de-ai lor să poarte 
mantia. Partea cea mai rea este că, până nu demult, şi eu eram 
la fel, recunoscu el. Mi-aş fi dat viaţa să-l împiedic să ajungă la 
putere. Acum mi-aş da-o ca să-l ţin acolo. 

Lady Kempten zâmbi când îl auzi vorbind atât de pasionat. 

— Se pare că priorităţile tale s-au schimbat în bine, spuse ea, 
bătându-l uşor pe umăr. Numai un om curajos ar recunoaşte c-a 
greşit, mai ales când ţine cu pasiune la convingerea lui iniţială. 

— Da, dar nu este de ajuns să-mi modific ev priorităţile, Izzie. 
Cumva trebuie să le schimbe mentalitatea şi celorlalţi nobili. 
Surabar ar putea fi cel mai bun împărat din istoria Shandarului, 
dar, dacă nu-i opreşte cineva, lorzii conservatori vor scăpa de el 
înainte să aibă şansa de a-şi dovedi capacităţile. 

— Trebuie să vorbeşti cu ei. Convoacă-i, dragă, şi Spune-le ce 
mi-ai spus şi mie. Pasiunea ta va câştiga adepţi. Adună-i pe 
aceştia în jurul tău şi Surabar va avea parte de susţinerea de 
care are nevoie. Eşti un om bun şi te bucuri de respectul 
multora. Vei reuşi dacă-ţi pui asta în minte. Ştiu că vei reuşi. Dar 
n-o să convingi pe nimeni dacă arăţi ca un strigoi. Acum hai în 
pat. 


Femke tresări din somn când auzi bătaia în uşă. Afară era 
lumină, dar părea că e încă devreme. În aer se simţea 
nemişcarea primelor ore ale dimineţii, care vorbea despre o 
lume somnoroasă fără poftă de a se trezi. 

Dându-se jos de pe canapea, Femke îşi întinse tunica boţită şi 
îşi trecu degetele prin părul scurt. „Slavă cerului pentru 
tunsorile bărbăteşti”, se gândi ea, zâmbindu-şi fugar în oglinda 
de pe perete, unde îşi verifică înfăţişarea. 

Ciocănitul se auzi din nou, ceva mai puternic şi mai insistent 
de data asta. Femke se duse la uşă şi desfăcu firul clopoţelului 
pe care îl legase deasupra colţului de sus. Îşi luă o expresie de 
servitute tăcută şi crăpă uşa numai un pic, pentru a zări doi 
soldaţi din garda regală, unul cu pumnul în aer, gata să bată din 
nou. 

— Bună dimineaţa, domnilor, cu ce vă pot ajuta? întrebă 
Femke politicos, plecând capul către soldatul de lângă ea. 

— Lordul s-a trezit deja? întrebă acesta cu voce joasă. 

— Nu încă, domnule. E devreme, lordul Danar a avut o zi 
încărcată ieri. 


— Sunt sigur, dar regele doreşte să-l vadă imediat, zise cinstit 
soldatul. Te rog să-i spui Lordului să vină cât de repede. 

— Desigur, domnule. V-ar deranja să aşteptaţi aici până când 
lordul Danar se îmbracă? Sunt convins că n-o să-i ia mult, 
răspunse blând Femke. Nu voia să rişte ca soldaţii să observe 
măsurile de siguranţă pe care le instalase în apartament. Dacă 
ar fi simţit că lordul shandez nu are încredere în paza palatului, 
nu l-ar fi plăcut prea mult. 

— Deloc, dar, te rog, grăbeşte-te. Regelui nu-i place să 
aştepte. 

Femke încuviinţă din cap şi închise uşa. Nu mai putea de 
curiozitate. Ce era atât de important încât regele se trezise atât 
de devreme şi voia să-l vadă pe Danar? Descoperiseră singuri 
profesia lui Shalidar? Avusese loc o altă crimă? Dacă Shalidar îi 
întinsese acum o capcană şi lui Danar? Elimină imediat 
posibilitatea asta. Tiparul ar fi fost prea evident. Shalidar era 
mai subtil de atât. Un ambasador acuzat de o crimă serioasă era 
puţin probabil, dar doi ar fi fost pur şi simplu de necrezut. In 
plus, regele nu era neghiob. Ar fi înţeles un complot atât de 
evident, iar Shalidar n-ar face ca lucrurile să fie atât de uşoare. 
Asta era ceva nou şi Femke spera că era de bine. Până acum, 
numai veşti proaste se ţinuseră de ea în Mantor. Cu siguranţă 
era timpul să i se schimbe norocul. 

Traversă sufrageria, dădu de perete uşa de la dormitorul lui 
Danar şi se duse către pat. Il apucă pe Danar de umăr, îl scutură 
cu putere, apoi trase draperiile. 

— Hai, somnorilă, trezeşte-te! Regele vrea să stea de vorbă 
cu tine şi nu poate să aştepte toată ziua, spuse ea tare, zâmbind 
la mormăitul lui Danar, care îşi apără ochii cu mâna împotriva 
soarelui puternic de dimineaţă. 

— Ce vrea? întrebă el, în timp ce căsca prelung. Nu poate să 
aştepte până mai târziu? 

— Nu, nu poate să aştepte până mai târziu. Când regele îţi 
cere să sari, nu întrebi „De ce?”, întrebi „Cât de sus?”. Acum, 
dă-te jos din pat şi fă-te prezentabil. Ai la dispoziţie două 
minute, după care o să le spun soldaţilor de afară că pot să între 
şi să tragă de tine indiferent în ce stare te prezinţi. 

— N-ai face asta! zise el, fără să dea semne că ar vrea să 
coboare din pat. 

— Pune-mă la încercare, răspunse Femke mândră şi ieşi din 


dormitor. Timpul zboară, domnul meu, nu pierdeţi vremea, 
strigă peste umăr, atât pentru el, cât şi pentru soldaţii care, cu 
siguranţă, ascultau la uşă. 

Lordul Danar nu credea că Femke îşi va pune în practică 
ameninţarea, dar se îndoia îndeajuns încât să se îmbrace 
repede. N-ar fi vrut ca soldaţii din garda regală să vadă că nu 
face tot ce-i stă în putinţă pentru a se conforma dorințelor 
regelui. Era aici pe post de ambasador, aşa că va face pe 
ambasadorul. 

Alese o cămaşă de mătase din dulap şi o trase peste cap în 
doi timpi şi trei mişcări. Pentru o secundă, se delectă cu 
atingerea mătăsii pe piele, apoi îşi căută lenjeria de corp şi 
pantaloni curaţi şi se încălţă. Intră repede în camera de baie, 
unde dădu drumul la apă deasupra căzii prin mecanismul 
ingenios. Se stropi pe faţă şi pe păr până şi-l udă de-a binelea. 
Se şterse repede cu un prosop, apoi îşi trecu peria prin păr de 
câteva ori, după care se uită în oglindă. 

— Elegant ca întotdeauna, drăcuşorule! mormăi cu un zâmbet 
larg, apoi ieşi în sufragerie, unde Femke îl aştepta 
nerăbdătoare. „Cu siguranţă arăt mai civilizat şi mai pregătit să 
întâlnesc un rege decât tine”, se gândi el, dar apoi îşi dădu 
seama că aşa şi trebuia să fie. El era lordul şi ambasadorul. 
Femke era băiatul servitor. Contrastul era potrivit. 

— Gata? întrebă Femke. 

— Da, sunt pregătit. Ai idee de ce sunt convocat? întrebă 
Danar curios. 

— Nu, deloc. Fiţi ferm pe poziţii în dimineaţa asta, domnul 
meu. Sunt multe lucruri care ne-ar putea face rău aici, şi nu 
numai fizic, răspunse ea pe un ton normal. Apoi îşi cobori vocea, 
ca să n-o audă cei de afară. Regele e un om ager la minte, sunt 
sigură c-ai remarcat. Vezi ce vrea, dar fii atent. Gândeşte-te 
înainte să vorbeşti şi, mai presus de toate, fii cu ochii în patru 
după Shalidar. Eu o să te protejez, dar trebuie să fii precaut în 
orice clipă. 

— Prea bine. Să mergem. 

Femke deschise uşa. Ca un adevărat servitor, făcu un semn 
ca lordul Danar să iasă primul. Cei doi soldaţi luară poziţie de 
drepţi şi schiţară câte o plecăciune. 

— Vă rog să ne urmaţi, domnul meu, îi ceru politicos unul 
dintre ei. 


Se răsuci pe călcâie şi porni pe coridor, să le arate drumul. 
Celălalt mergea alături de el. 

Danar făcu după cum i se spuse, păstrând o distanţă de 
câţiva paşi, ca să poată vedea în faţă. Femke venea după el, 
răsucindu-şi încontinuu capul, de parcă s-ar fi uitat uimită la 
tablourile şi decorul coridoarelor, când de fapt era atentă la cea 
mai mică ameninţare. 

Palatul nu era o clădire mare, ci mai degrabă un complex de 
clădiri legate între ele prin coridoare din piatră, ceea ce dădea 
impresia unei construcţii uriaşe. Se mărise treptat de-a lungul 
secolelor. Diferiţi regi adăugaseră secţiuni noi, teoretic pentru a 
spori măreţia locului, dar în realitate pentru a-şi lăsa amprenta 
personală. Thrandorul fusese o ţară paşnică pe parcursul 
istoriei, aşa că, fără pornirea naţională de a se extinde şi a 
cuceri pe care o simțeau alte popoare, regii n-aveau prea mare 
lucru de făcut, decât să menţină taxele scăzute pentru ca 
populaţia să fie mulţumită şi să construiască edificii pe care 
generaţiile viitoare aveau să le asocieze cu domnia lor. 

Femke mai văzuse o parte din palat şi din domeniile aferente 
în timpul scurtei sale vizite dinainte de uciderea baronului 
Anton, dar cei doi gardieni îi conduseră repede într-o zonă pe 
care n-o explorase. Senzaţia de necunoscut îi dublă agitația. 
Încercă pe cât posibil să se mişte calm şi netulburat, deşi ochii îi 
fugeau în toate părţile, incapabili să stea locului. 

În cele din urmă, cei doi soldaţi ajunseră în faţa unei uşi, iar 
unul dintre ei bătu puternic de două ori. 

— Intră, porunci o voce. 

În momentul în care pătrunse în încăpere, neliniştea lui 
Femke deveni şi mai puternică. Era o morgă. Şi asta nu însemna 
decât un singur lucru: încă o moarte. 

Regele era acolo, iar pe chipul sever i se citea un amestec de 
tristeţe şi mânie. O pânză acoperea un cadavru întins pe o masă 
lungă în spatele lui. În încăpere se simţea un miros ciudat, dar 
Femke nu vru să se gândească la lucrurile care îl provocaseră. 

Soldaţii îl salutară pe rege. Danar şi Femke făcură o 
plecăciune. 

— Mulţumesc, zise regele Malo, semnalându-le soldaţilor să 
plece şi lordului Danar să vină mai aproape. Îmi pare rău să vă 
chem atât de devreme. Am simţit că trebuie să las confortul 
deoparte şi să încerc să dau de capăt acestei chestiuni cât de 


repede pot. 

— Ce s-a întâmplat, Maiestate? întrebă Danar curios. A avut 
loc o altă crimă? Dacă da, ce legătură am eu? Sunt implicat în 
vreun fel? 

— Da, a avut loc o altă crimă, dar motivul ei a fost mult mai 
clar decât pentru celelalte. În momentul de faţă, nu sunteţi 
direct implicat. Totuşi, dat fiind c-aţi sosit ieri, sincronizarea 
evenimentelor e mai degrabă nefericită. Ambasadoarea Femke 
a evadat astă-noapte. 

— A evadat? întrebă Danar pe nerăsuflate. Vocea lui şocată îi 
sună foarte convingător lui Femke. Era impresionată, căci nu 
crezuse că Danar va juca bine. Deci Femke e acuzată acum de o 
altă crimă? Cine e victima acum? 

— Nu sunt dovezi că ambasadoarea Femke a ucis pe cineva 
de data asta, răspunse regele atent. De fapt, e greu de crezut 
că s-a întâmplat aşa. Persoana ucisă este un tânăr gardian care 
era de pază în faţa celulei sale aseară, dar nu neapărat Femke l- 
a ucis. Ambasadoarea a avut ajutor din afară. Credem că acest 
bărbat a ajutat-o, spuse el, trăgând cearşaful care acoperea 
cadavrul de pe masă. Îl cunoaşteţi? 

— Vai! îl ştiu, răspunse Danar trist, în timp ce îşi miji ochii, iar 
Femke îi aruncă o privire pătrunzătoare. Numele lui este Ennas 
şi lucra în palatul din Shandar. L-am văzut acolo, deşi nu sunt 
sigur care era rolul lui în palat. 

Femke era de două ori uluită. Trupul unui bărbat care îşi 
dăduse viaţa pentru libertatea ei era şi aşa un şoc foarte mare, 
dar când îl auzi pe Danar mărturisind că-l cunoaşte, îi îngheţă 
sângele în vine. Ce era în mintea lui? îşi pierduse de tot simţul 
realităţii când îl văzuse pe colegul ei, Ennas, zăcând fără 
suflare? Fusese cuprins de durerea morţii sale? 

— Ştiaţi că e aici, în Mantor? întrebă regele încet, continuând 
să urmărească atent chipul lui Danar. 

— Nu, nu ştiam. Nu-mi amintesc să fi făcut parte din grupul 
ambasadoarei Femke. Dacă sunt bine informat, a luat cu ea doi 
servitori şi doi soldaţi. Sunt sigur că Ennas nu era unul dintre ei, 
răspunse Danar gânditor. 

Femke era impresionată. Când Danar recunoscuse la început 
că-l ştie pe Ennas, crezuse că avea să-i dea de gol, dar el de 
fapt minţea cu iscusinţă. Amesteca doza perfectă de adevăr cu 
invențiile sale, pentru a face povestea credibilă. 


ÎI subestimase, îşi dădu ea seama, mintea fiindu-i încă în stare 
de şoc după ce-l văzuse pe Ennas pe masă. 

— Dar tu, tinere? îl ştii pe acest Ennas? o întrebă regele 
politicos pe Femke. 

— Nu ştiu, Maiestate. Figura lui îmi pare cunoscută. Dar în 
palatul imperial lucrează atât de mulţi oameni, încât e greu să 
fiu sigur. Încă n-am avut ocazia să-i cunosc pe toţi. Nu lucrez 
acolo de mult. 

Regele îşi miji iar ochii în timp ce o privea pe Femke 
răspunzând. Inima fetei începu să bată mai tare, căci crezu că 
văzuse dincolo de deghizarea ei. O scânteiere care aproape ar fi 
putut însemna recunoaşterea i se citi în ochi, dar momentul de 
luciditate trecu şi regele dădu din cap, acceptându-i răspunsul. 

— Înţeleg. Şi în acest palat lucrurile stau cam la fel. Ai nevoie 
de ani întregi ca să-i cunoşti pe toţi cei din personal, nu mai 
vorbesc de cei care vin şi pleacă. Eu încă nu-i ştiu pe toţi după 
nume şi fac eforturi mari să-i învăţ. Nu-ţi face probleme. 
Ambasadoarea nu va putea să fugă pentru totdeauna. Mai 
devreme sau mai târziu, va înfrunta acuzaţiile care i se aduc. O 
să discut mai multe despre asta cu împăratul vostru, atunci 
când va sosi. În timpul acesta, vă sugerez să rămâneţi amândoi, 
pe cât posibil, în camerele voastre, în caz că se mai întâmplă 
ceva nefericit. 

— Desigur, Maiestate, cum doriţi. Dacă se poate, aş vrea să 
mai discutăm înainte ca Maiestatea Sa Imperială să sosească, 
dar înţeleg dacă, din pricina evenimentelor, nu este posibil, 
spuse Danar politicos. 

— Mulţumesc, lord Danar. Se întâmplă multe lucruri aici pe 
care nu le înţeleg. O să vă chem mai târziu. Mulţumesc că aţi 
venit atât de repede. Vă rog să plecaţi acum. Trebuie să mă 
gândesc la această întorsătură a lucrurilor, căci sunt multe care 
nu se potrivesc după cum ar trebui. Încerc să înţeleg ce a vrut 
ambasadoarea Femke să obţină prin acţiunile ei, dar nimic nu se 
leagă. O plimbare în grădină ar trebui să mă ajute să gândesc 
mai limpede. 

Danar şi Femke făcură o reverență şi ieşiră din încăpere. Cei 
doi soldaţi aşteptau afară şi luară imediat poziţie de drepţi în 
momentul în care se deschise uşa. 

— Doriţi să vă conducem înapoi în apartament? îl întrebă unul 
dintre ei pe Danar. 


— Nu, nu e nevoie, mulţumesc, răspunse el cu un zâmbet 
prietenos. Cred că am reţinut drumul şi pot oricând să întreb pe 
cineva dacă nu sunt sigur. Regele spunea că va merge afară 
pentru o plimbare. Date fiind evenimentele tulburi din ultimele 
săptămâni, aş putea să vă sugerez că ar fi mai bine să-l însoţiţi 
pe el? in ultima vreme, palatul s-a dovedit a fi un loc periculos. 
Nu mi-ar plăcea să mă gândesc că Maiestatea Sa e singur în 
grădină în momentul ăsta. Şi aşa relaţia dintre ţările noastre a 
fost serios afectată, să nu riscăm o catastrofa totală, bine? 

__ Cei doi soldaţi se uitară unul la altul, apoi la lordul Danar. 
Incuviinţară şi făcură o plecăciune. 

— Vom proceda după cum propuneţi, domnul meu, spuse 
unul dintre cei doi. Mulţumim. 

Danar dădu din cap către ei, apoi o luă la pas pe coridor, cu 
Femke venind, şi de data aceasta, la mică distanţă în urma lui. 
Lordul nu se întoarse să vadă dacă ea era acolo şi nici nu vorbi 
deloc cu ea. Pur şi simplu se îndrepta în linişte către reşedinţa 
oaspeţilor, pe acelaşi drum pe care veniseră. 

Femke îi înţelese tăcerea, căci şi ea era adânc pierdută în 
gânduri. O parte din mintea ei îl plângea pe Ennas, în timp ce 
cealaltă încerca să-şi imagineze succesiunea de evenimente 
care l-ar fi determinat să-l ucidă pe paznic şi să încerce să 
evadeze. În cap nu avea decât imaginea lui Ennas pe masa de la 
morgă. Din nefericire, această neatenţie la ce se întâmpla în jur 
nu putea veni într-un moment mai nepotrivit. 

Simţi cea mai neînsemnată dintre mişcări, dar fu de ajuns ca 
să-i întrerupă reveria şi să semnaleze pericolul în mintea ei. 
Fără să se gândească, se aruncă înainte şi îl împinse pe Danar 
către stânga. Un pumnal trecu razant pe lângă Femke, direct pe 
traiectoria pe care mergea Danar. Cineva ieşise de după un colţ 
din faţă şi lansase lama cu o precizie mortală. Femke ateriză 
greoi. Trase concluzia că acel „cineva” trebuia să fie Shalidar. 
Spioana se ridică din nou în picioare într-o clipită. 

— Intoarce-te în apartament, îi porunci ea lui Danar, care se 
lovise de perete şi căzuse pe podea. Nu deschide uşa decât în 
prezenţa gărzilor regale. Ajung şi eu acolo cât pot de repede. 

Spunând acestea, o luă la fugă pe coridor şi dădu colţul, pe 
urmele asasinului. Ce avea de gând să facă atunci când îl va 
ajunge din urmă, Femke nu era sigură. Shalidar avea cu 
siguranţă mai multe arme, iar ea nu poseda niciuna, dar voia cu 


disperare să-l prindă. Acum era o chestiune de principiu. 
Muşcase momeala. Restul ţinea numai de ea. 

După ce luă colţul, Femke văzu pentru o fracțiune de secundă 
o siluetă care dispăru în fugă pe un alt coridor lateral, puţin mai 
în faţă şi la dreapta. Acceleră cât putu de tare şi se tinu pe 
urmele ei. După ce ajunse pe coridorul lateral, o pierdu din nou 
din vedere, căci silueta coti iarăşi în micul labirint de holuri din 
acea parte a palatului. 

„La naiba, se mişcă repede!”, se gândi ea, ducându-se glonţ 
către următoarea intersecţie, unde se opri şi ciuli urechile. 
Covorul gros estompa sunetul paşilor asasinului, dar nu îl 
reducea de tot. Femke auzi îndeajuns cât să-şi dea seama că o 
cotise din nou la dreapta. „Merge în cerc”, realiză ea cuprinsă 
de panică. „Dacă Shalidar ajunge la Danar înainte ca acesta să 
se fi mişcat, vulpea bătrână va avea parte de o a doua şansă.” 

Gândul că Shalidar ar putea răzbi până la Danar înainte ca ea 
să-l prindă din urmă îi dădu şi mai multă forţă, aşa că aproape 
zbură pe coridor în urmărirea lui. Când ajunse la următoarea 
intersecţie, asasinul o luase la dreapta din nou şi-l văzu iar 
pentru o clipă, dispărând în faţă, într-o curbă a coridorului. 

Femke trecu prin locul unde îl lăsase pe Danar în urmă cu un 
minut şi descoperi mulţumită că nu se mai afla acolo. „Dacă 
avem noroc, asasinul n-o s-o ia pe acelaşi drum ca Danar”, se 
gândi ea. Femke nu văzu pumnalul asasinului nicăieri pe 
coridor, deci probabil că fusese luat ori de Shalidar, ori de 
Danar. 

„Numai de-ar fi Danar”, se ruga ea în timp ce alerga pe 
coridor cât o ţineau picioarele, cu dinţii încleştaţi, într-o hotărâre 
teribilă. 

Dintr-odată, ajunse la o intersecţie în care se întâlneau patru 
culoare şi se opri brusc. Spre uimirea ei, nu era nici urmă de 
asasin nicăieri, deşi vedea destul de departe în toate direcţiile. 
Nimeni nu putea alerga atât de repede. 

Încercând din răsputeri să-şi controleze gâfâitul, Femke îşi 
ciuli urechile pentru a auzi paşii asasinului. La început, crezu că 
pulsul care îi bubuia în urechi îi masca fuga, dar, pe măsură ce- 
şi calma respiraţia, îşi dădu seama că n-are ce să mai audă. 
Shalidar dispăruse. 

— Să te ia naiba, Shalidar! strigă ea frustrată, lovind cu 
pumnul unei mâini în palma celeilalte, într-un gest de enervare 


extremă. Să ajungi în iad! 

Probabil că asasinul se strecurase pe una dintre numeroasele 
uşi aflate de-a lungul coridoarelor, dar Femke n-avea cum să 
ştie dacă trecuse de ascunzătoarea lui sau dacă aceasta se afla 
mai încolo. Îşi dădu seama că, deşi nu-l prinsese pe asasin, nu 
dăduse nici peste lordul Danar. Asta era bine, însemna că nici 
Shalidar n-avusese cum să-l vadă, dar şi derutant, căci se 
aşteptase ca Danar să se întoarcă în camera lui pe acest drum. 
Danar dispăruse şi el. 

„Pentru numele lui Shand, ce se întâmplă?”, se întrebă ea. Ce 
ar trebui să facă mai departe? Să caute în camerele din 
apropiere ar fi periculos, căci Shalidar ar putea avea capcane 
pregătite pentru ea. Acum, logic era să se întoarcă în 
apartamentul lui Danar. 

Ca să fie sinceră, Femke nici nu se aşteptase să-l prindă pe 
Shalidar. Îi dăduse ocazia să-l atace pe Danar fără ca lordul să fi 
fost înconjurat de soldaţi, iar asta fusese partea cea mai 
riscantă a planului. Era într-un fel mulţumită că Danar nu fusese 
rănit. Shalidar n-o să mai aibă o ocazie atât de bună. Faza 
următoare a planului era să se ducă la rege şi să aranjeze ca 
ambasadorul shandez să fie înconjurat de cel mai puternic 
cordon de securitate posibil. Cu puţinul timp care îi mai 
rămăsese lui Shalidar să-şi ducă la bun sfârşit contractul, Femke 
era sigură că va încerca ceva riscant, mai degrabă decât să 
piardă atâta aur. Şi atunci ei vor pune mâna pe el. Prin 
demascarea lui Shalidar în faţa regelui, era sigură că-şi va 
curăța numele şi va putea readuce puţină încredere în 
negocierile de pace pe care le începuse. Dacă nu-i ieşea asta, 
mai avea un plan de rezervă care era la fel de convingător. 

Exista totuşi un detaliu care o deranja. Avea senzaţia că, în 
secundele în care-şi zărise inamicul, îi scăpase ceva esenţial. Nu 
putea defini ce anume, iar acum nu era momentul să se lase 
distrasă. Spioana ştia că era vulnerabilă, expusă la intersecţia 
coridoarelor. Trebuia să se îndepărteze de locul acela, ceea ce o 
obligă să ia o decizie. 

Nehotărâtă între a-şi relua căutarea pe drumul pe care venise 
şi a se întoarce în apartament, Femke alese a doua variantă, ca 
să vadă dacă Danar sosise acolo pe o altă cale. Dacă Danar era 
acolo, atunci ar fi putut să treacă imediat la următoarea fază a 
planului. Dacă nu, atunci Femke trebuia să-l caute, sperând că 


Shalidar nu pusese din nou mâna pe el. 


Danar nu era sigur dacă ar fi trebuit să se simtă ofensat de 
faptul că Femke îl trata ca pe un băieţel care avea nevoie de 
protecţie. Într-adevăr, îi salvase viaţa atunci când îl împinsese 
din calea pumnalului, dar ego-ul său nu se arătă prea încântat 
când îl trimise în camera lui, în timp ce ea o luă la fugă, 
neînarmată, pe urmele asasinului. 

Înainte ca el să se ridice în picioare, Femke dispăruse deja 
după colţ. Într-un gest de iritare, îşi scutură tunica şi pantalonii. 
Însă înainte de a termina, o mână îi astupă dintr-odată gura şi 
simţi marginea rece a unui cuţit lipindu-i-se de gât. 

— Hai pe aici, lord Danar. Vreau să discutăm un pic înainte să 
te ucid, îi şopti în urechea dreaptă vocea şuierătoare a lui 
Shalidar. 

Danar era împietrit, dar n-avea încotro. Dacă nu coopera, va fi 
mort în câteva secunde. Dacă s-ar fi dus cu asasinul, ar fi fost o 
mică şansă ca Shalidar să facă o greşeală. Cum reuşise să 
ajungă în câteva clipe din faţa în spatele lui? Era vreun magician 
care putea dispărea dintr-un loc şi apărea în altul? Dacă nu, 
atunci după cine alerga Femke? 

Shalidar îl trase pe Danar pe uşa unui depozit care se găsea 
la câţiva paşi mai încolo, pe coridor. Asasinul închise uşor uşa în 
spatele lor şi apoi rămase nemişcat, de parcă ar fi aşteptat 
ceva. Nu după mult timp, Danar auzi cum cineva trece în fugă 
prin faţa uşii. După câteva secunde, o altă persoană alerga pe 
coridor. 

— Aşa, şopti bucuros Shalidar. N-ar trebui să mai fim deranjaţi 
pentru o vreme. Dacă încerci să strigi, n-o să apuci. 

Acest cuţit este foarte ascuţit şi o să-ţi secţioneze traheea 
într-o clipă dacă nu faci exact ce-ţi spun. Inţelegi? 

Danar încuviinţă cu o foarte uşoară mişcare a capului. 

— Bun, zise Shalidar, luându-i mâna de la gură, dar cuțitul de 
la gâtul tânărului lord nici nu se clinti. Acum, că ne înţelegem, ai 
putea începe prin a completa nişte spaţii libere. Ce-mi 
pregăteşte Femke? 

— Femke? De unde să ştiu? Eu doar ce-am venit... 

— Nu face pe inocentul cu mine, Danar, îl întrerupse Shalidar, 
mârâind furios. Ştiu că ai scos-o din închisoare. Ştiu că acum 
câteva clipe ea era pe coridor. Ce speră să obţină dacă mă pune 


să te omor? 

— Să mă omori? Ce vrei să spui? Femke mă place. De ce ar 
vrea să mă omoare? îngăimă Danar, hotărât să-l ducă de nas pe 
Shalidar. 

— Dacă te aştepţi să cred că nu eşti implicat în asta, domnule 
ambasador Danar, spuse el, accentuând ironic titlul de parcă ar 
fi fost mizerabil, atunci probabil că mă crezi cel mai mare prost 
din Shandar. Nu sunt prost, Danar. Nu te ajută cu nimic să te 
prefaci. Femke ori crede că e suficient de bună încât să mă 
prindă, ori are vreun motiv să vrea să scape de tine. Partea 
tristă în ceea ce te priveşte e că în ambele cazuri tu ajungi să 
mori. Vezi tu, Femke n-o să fie niciodată suficient de bună să 
pună mâna pe mine, iar dacă te vrea mort, e dispusă să 
plătească bine. 

— Eu... eu... 

— Văd că n-o să scot mare lucru de la tine, nu? Adică în afară 
de cele o mie cinci sute de monede de aur pe care le-am primit 
deja. Să fii sigur că o să cheltuiesc cu folos banii de pe urma ta, 
Danar. Dar capul tău nu merită preţul ăsta. Eşti jalnic. Probabil 
că-ţi dai seama şi tu că Femke e spioană până în măduva 
oaselor. Te-am urmărit. Ţi-am văzut privirea din ochi. Probabil 
că ştii că nu-ţi împărtăşeşte iubirea şi asta n-o să se întâmple 
niciodată. Femke s-a folosit de tine din momentul în care ai 
ajuns în Mantor. S-a folosit de tine aşa cum se foloseşte de toată 
lumea, ca de un mijloc pentru scopurile ei, un pion într-un mare 
joc de-a şoarecele şi pisica. Ei bine, Danar, aici atât tu, cât şi 
Femke sunteţi şoareci, iar eu sunt pisica. Şi mă tem că 
prădătorul trebuie să-şi ucidă prada. 

— Stai! Nu! Îţi spun tot! se oferi disperat Danar. Nu trebuie să 
mă ucizi, Shalidar. 

— A, deci ştii în sfârşit cum mă cheamă. Bun! Ce pune la cale 
obraznica de data asta? 

Danar inspiră adânc şi încercă exasperat să se gândească la o 
poveste plauzibilă. Cuţitul care îl apăsa pe gât începu să-l 
preseze ceva mai tare, sporindu-i starea de disconfort. Lăsă 
deoparte orice intenţie de a minţi, apoi îşi pierdu complet 
calmul. Bâlbâindu-se panicat, îi spuse despre planul de bază. 
Acum era oricum irelevant, se gândi. Primul plan nu funcţionase. 
Totul depinsese de Femke, dacă ar fi reuşit să-l împiedice pe 
Shalidar să pună mâna pe el din prima încercare. Dar asasinul 


fusese cu un pas înaintea lor. 

Shalidar ascultă liniştit până când Danar termină de povestit 
cum plănuiseră să-i ceară regelui să organizeze în următoarele 
zile o pază atât de solidă în jurul lui, încât ar fi fost imposibil ca 
Shalidar să se apropie fără să fie recunoscut. Soldaţilor li s-ar fi 
poruncit atunci să-l oprească şi să-l caute de arme cu orice 
ocazie. Când împăratul avea să sosească, Femke urma să se 
folosească de influenţa de care se bucura pe lângă el pentru ca 
Shalidar să fie demascat. Astfel, Femke îşi relua postul de 
ambasador şi-şi recăpăta buna reputaţie. 

— Ţi-ar conveni şi ţie ca Femke să fie o ambasadoare 
respectabilă, observă în treacăt Shalidar. O relaţie cu o 
ambasadoare ar fi mai puţin ruşinoasă pentru numele familiei, 
nu? 

Dar sunt sigur că membrii mai tradiţionalişti ai clanului n-ar 
privi atât de favorabil flirturile tale cu o spioană. Ar fi fost atât 
de bine. Din nefericire, n-am apreciat niciodată îndrăgostiţi şi, 
de fapt, nici dragostea. Nu sunt genul romantic. 

Shalidar se opri şi Danar îşi închise ochii strâns, aşteptându- 
se să simtă în fiecare clipă cum cuțitul îi secţionează gâtul. 
Asasinul căpătase ceea ce voia. Danar nu se putea gândi la vreo 
cale de scăpare din situaţia asta. Moartea părea inevitabilă. 

S-ar fi putut oferi să-i dezvăluie şi planul de rezervă al lui 
Femke, dar n-ar fi câştigat mare lucru. Dacă i-ar fi spus şi restul, 
ar mai fi obţinut câteva secunde, dar Shalidar părea deja 
mulţumit cu informaţiile pe care le primise. Danar ştia mai 
multe. Mult mai multe. Şi faptul că le ţinea numai pentru el era 
o mică sursă interioară de triumf. 

încercă să nu se gândească la ce ar simţi dacă lama i-ar 
secţiona traheea, dar mintea îi era plină de imaginile unei morţi 
lente şi sângeroase. Apoi, spre surprinderea sa totală, Shalidar îi 
dădu o rază de speranţă. 

— Femke a fost o pacoste încă de când am întâlnit-o prima 
dată. Spune-i că, dacă vrea să mai trăiască, trebuie să se 
predea în faţa regelui şi să-şi asume responsabilitatea pentru 
moartea baronului Anton şi cea a contelui Dreban. Dacă face 
asta, nu mă voi amesteca în deciziile curţii regale şi nici n-o s-o 
mai deranjez dacă evadează din nou din închisoare. În plus, 
trebuie să promită că nu se mai amestecă în treburile mele de 
acum încolo. Dacă descopăr c-a făcut asta, atunci o s-o vânez 


până la capătul pământului şi o s-o omor. E clar? 

— Absolut, Shalidar. O să-i transmit mesajul tău imediat. 

— Da, aşa o să faci, pentru că, dacă nu, o să mori înainte să 
mai ai a doua şansă, scrâşni asasinul şi apoi înfipse ceva ascuţit 
în piciorul lui Danar. Lordul tresări şi simţi cum lama cuţitului 
apăsat pe gât îi tăie uşor pielea. Un firişor de sânge începu săi 
se scurgă pe gât, iar el se întrebă ce naiba făcea asasinul. 

Shalidar îl împinse către uşă, dar n-o deschise imediat. 
Tânărul simţi o zvâcnire în picior, acolo unde fusese înţepat, şi 
dintr-odată îl cuprinse o stare de rău. 

— Dacă vrei să trăieşti, atunci ai face bine să ajungi repede la 
Femke. Spune-i că te-am binecuvântat cu o rană plină de 
nepthis. E o otravă rară, dar ştiu că Femke a mai folosit-o. Dacă 
ai noroc, o să-ţi dea antidotul. Nu pierde vremea, Danar. 
Nepthisul îşi face efectul repede. Succes şi nu uita de mesajul 
meu. 

Spunând asta, Shalidar deschise uşa, luă cuțitul de la gâtul lui 
Danar şi-l împinse cu putere în spate, trimiţându-l afară, pe 
coridor. Uşa se trânti înapoia lui. Înainte să-şi poată redobândi 
echilibrul, auzi cum o cheie se răsuceşte în broască. 

Cuprins de furie şi profund insultat, tânărul lord se întoarse şi 
începu să bată în uşă cu pumnul încleştat. Era un gest inutil, 
fiindcă era în continuare neînarmat, dar Danar se simţi mai bine 
după acest mic act de sfidare. 

Lordul nu ştia cum acţionează otrăvurile, aşa că nu făcu 
niciun efort ca să-şi domolească furia clocotitoare şi porni în 
fugă spre camerele de oaspeţi. Nu ştia decât că trebuia să 
ajungă cât mai repede la Femke, pentru ca ea să-i dea antidotul. 
Nu gândea bine, căci, mânios fiind şi fugind în loc să se calmeze 
şi să meargă la pas, Danar începu să împrăştie rapid toxina 
mortală în tot corpul. 


Capitolul 15 


Regele Malo se plimba prin grădinile palatului, iar în minte îi 
zumzăiau diverse teorii. Era cuprins de furie de câte ori se 
gândea la uciderea prietenului său drag, Anton, dar acum era 
preocupat să rezolve misterele recente. Malo nu mai avusese 
parte niciodată de atâtea intrigi la palat. 

Când era copil, regelui îi plăcea să rezolve jocuri de 


perspicacitate. Profesorii săi se minunau de puterea sa de 
judecată şi de îndârjirea de a duce o problemă până la capăt. 
Era o calitate care îi fusese de folos în timpul domniei, dar din 
labirintul complicat de acum părea imposibil de ieşit. 

Thrandorul se bucurase de mai bine de patruzeci de ani de 
pace cu vecinii. Regele Malo avusese de înfruntat multe 
probleme diplomatice, dar niciuna nu ajunsese până în punctul 
în care să fie nevoie de arme, asta până la invazia din anul 
precedent a nomazilor terachiţi din ţinuturile pustii de la sud de 
graniţă. „De atunci, lumea a luat-o razna”, se gândi Malo cu 
tristeţe. Se vărsase sânge din plin, magicieni apăruseră de 
nicăieri pentru a se duela în faţa porţilor oraşului şi acum, după 
ani de viaţă previzibilă la curtea din palatul regal, apare deodată 
un val de crime, hoţie şi înşelăciune. 

„De ce?”, se întrebă el în gând. „De ce acum şi de ce aici? Ce 
avea de câştigat ambasadoarea Femke dacă îi omora pe Anton 
şi Dreban? Dar oare ea îi ucisese? Care era legătura dintre cei 
doi bărbaţi şi ambasadoare?” 

Malo nu ştia ca Anton şi Dreban să fi avut afaceri comune. Se 
părea că lui Anton nu-i plăcea deloc de conte şi-i blocase 
tentativele de a dobândi influenţă la curtea regală. Dreban avea 
o reputaţie îndoielnică. Malo era conştient de caracterul 
necinstit al contelui, deşi nu văzuse niciodată dovezi ale vreunor 
activităţi ilegale sau legate de trădare. Dacă Dreban uneltea 
pentru a pune mâna pe putere, atunci secretul său rămăsese 
intact. 

Din câte ştia regele, ambasadoarea Femke şi baronul Anton 
se întâlniseră o singură dată, când Femke adusese la curte 
darurile de la împăratul Surabar. Contele Dreban nu fusese 
prezent în momentul acela. Regele ştia că Femke şi Dreban nu 
se mai întâlniseră înainte ca el să fie omorât, deşi era posibil să 
se fi văzut în timpul sesiunii deschise a curţii la care participase 
şi ea. 

Acum, ambasadoarea evadase din temniţa palatului, ispravă 
pe care regele o crezuse imposibilă. Tipul ăsta, Ennas, pe care 
lordul Danar îl identificase ca făcând parte din curtea shandeză, 
avusese vreun rol în jefuirea trezoreriei regale şi în evadarea lui 
Femke? Când ajunsese în Mantor? De ce luaseră tâlharii atât de 
puţin? Ar fi putut cu uşurinţă să ducă mai mult. Erau mii de 
întrebări la care lui Malo i-ar fi plăcut să găsească răspunsuri 


înainte de sosirea împăratului shandez, dar regele nu prea avea 
şanse să descopere adevărul dacă nu-l ajuta inspiraţia sau dacă 
Femke nu era găsită. 

Lui Malo îi părea rău că n-o vizitase cât fusese reţinută. lrosise 
ocazia de a o chestiona mai amănunţit pe ambasadoare în 
legătură cu crimele, gândindu-se că ar trebui să aştepte până la 
proces, ca să evite să influenţeze rezultatul. Acum se confrunta 
cu un dezastru de nedescris: împăratul Shandarului avea să 
ajungă în două zile; Malo încă nu ştia care fusese motivaţia 
crimelor; ambasadoarea Femke era din nou liberă prin oraş; 
gardienii omorâseră un shandez pe terenurile palatului pentru 
că nu se oprise la ordinul lor; şi peste toate astea, Malo 
provocase nemulţumirea negustorilor thrandorieni, care se 
plângeau că porunca sa de a înceta comerţul cu imperiul 
shandez le distrugea afacerile. Thrandorul începea să-şi revină 
la normal după cele două bătălii recente. Malo nu voia să mai 
provoace şi alte conflicte, mai ales nu cu un vecin atât de 
puternic. Viaţa nu fusese niciodată simplă, dar Malo începea să 
se întrebe dacă nu cumva era prea bătrân ca să se ocupe de 
genul acesta de situaţii. 

„Oare vizita împăratului shandez o să clarifice lucrurile sau o 
să le tulbure şi mai mult?”, se întreba el trist. 

Noul ambasador, lordul Danar, era un tânăr destul de 
binevoitor, dar Malo simţise că în dimineaţa aceea nu spusese 
întregul adevăr. Tânărul vorbise politicos şi recunoscuse că-l ştia 
pe intrusul ucis, ceea ce fusese o mărturisire la care Malo nu se 
aşteptase. Dar, cu toată ţinuta lui calmă şi chipul aparent onest, 
ambasadorul ascundea ceva. De asemenea, regele era sigur că 
servitorul ambasadorului ştia mai multe decât recunoscuse. 
„Dacă era forţat, băiatul ar fi putut fi o bună sursă de 
informaţii”, se gândi Malo. Trucul ar fi să-l separe de ambasador 
suficient de mult timp încât să-l poată chestiona îndeaproape. 
Asta s-ar putea să nu fie uşor, dar era o variantă care merita să 
fie luată în calcul. 

„Da”, se decise el. „Băiatul ar putea fi cheia care să dezlege 
întregul mister. Dacă le spun gardienilor să-l oprească data 
viitoare când va fi trimis după vreun comision, o să le cer să-l 
aducă la mine. Fără scutul pe care l-ar impune prezenţa 
stăpânului său, băiatul ar putea să spună mai multe.” 

Regele zâmbi abătut. N-avea de gând să-l rănească pe flăcău, 


dar se va folosi de intimidare dacă va fi cazul. Unui servitor pus 
în faţa întrebărilor directe ale unui rege îi va fi greu să nu dea 
răspunsuri. Malo nu era un om prefăcut din fire, dar situaţiile 
ciudate cereau soluţii radicale. 


Femke ajunse la camerele de oaspeţi din aripa de vest. ÎI 
strigă pe Danar, dar nu primi niciun răspuns. Nu era surprinsă. 
Primul impuls fu acela de a o lua înapoi pe unde venise, în 
speranţa de a-l zări, dar se gândi mai bine şi decise că n-ar fi 
prea înţelept. Danar ar putea să se întoarcă la apartament pe 
câteva trasee diferite. Nu. Femke venise în apartament ca să-l 
întâlnească şi aici avea să rămână. 

Din instinct, aruncă o privire către alarmele pe care le 
instalase la ferestre şi-şi dădu seama imediat că se umblase la 
cel puţin una dintre ele. Ridică imediat garda. Era posibil ca 
persoana care deranjase mecanismul de alarmă să se afle încă 
acolo. 

Când intră în apartament, i se ridică părul pe ceafă. Se purta 
natural, dar simţurile îi erau încordate pentru a localiza intrusul. 
Totul era tăcut. Nu erau multe locuri în care cineva putea să se 
ascundă eficient. Işi puse mintea la contribuţie. „Dacă aş intra 
aici cu forţa, unde m-aş ascunde?” se întrebă ea. 

„În dormitor”, îşi zise. Dacă ar intra cineva în dormitor, i-ar lua 
cel mai probabil prin surprindere. Acolo are cele mai multe 
şanse să găsească intrusul. 

Decât să dezvăluie informaţii prin mişcările sale, Femke hotări 
mai degrabă să dea buzna direct şi să vadă ce e în dormitor. Işi 
anunţase deja prezenţa când îl strigase pe Danar, atunci când 
intrase prima dată în sufragerie, deci nu mai avea nimic de 
câştigat dacă încerca să fie silenţioasă. In schimb, înarmându-se 
cu o lampă de metal ce-i era la îndemână, Femke dădu uşa de 
perete când intră, ca să se asigure că nu stătea cineva după ea. 
Uşa se balansă liberă. Nu era nimeni. 

Femke se ghemui şi verifică sub patul uriaş, aşezat pe mijloc. 
Nici acolo nu era nimeni. Era evident că nimeni nu se ascundea 
după draperii, iar uşile dulapului erau închise perfect, ceea ce 
era greu de făcut din interior, dar Femke se apropie cu atenţie 
de şifonierul înalt din lemn. 

Puse mâna pe mâner şi trase repede uşile dulapului, sărind în 
acelaşi timp înapoi. În afară de haine, în dulap nu mai era nimic. 


Camera era în regulă. Femke răsuflă uşurată şi reveni în 
sufragerie. 

Când intră din nou în încăpere şi se întoarse să verifice baia, 
Femke simţi o mişcare în spatele său. Nu avu nicio ezitare. Fără 
niciun avertisment, Femke se răsuci pe piciorul stâng, iar pe 
dreptul îl ridică, pregătită să lovească. Intrusul, rapid ca un 
fulger, îi opri lovitura cu mâna, dar înainte să se concentreze pe 
figura omului, ea îşi continuă atacul, răsucindu-şi corpul şi 
izbindu-i pe bărbat sub bărbie cu piciorul stâng. Acesta se dădu 
înapoi clătinându-se. 

— Au! De ajuns! se auzi o voce familiară. 

În timp ce se răsucea, Femke aruncă lampa deoparte şi-şi 
depărtă braţele, aterizând agilă în picioare. Mâinile se aşezară 
automat într-o poziţie defensivă. În faţa ei se afla Reynik, cu o 
figură ovină, ţinându-se cu o mână de bărbie şi ridicând-o pe 
cealaltă, făcându-i semn să se oprească. 

— Reynik! şuieră Femke furioasă. Ce crezi că faci aici? 
Trebuia să fii cu ochii pe Shalidar. 

— Am încercat. L-am urmărit de când am plecat de acasă, dar 
Shalidar e un client alunecos. Îl pusese pe unul dintre oamenii 
lui să-l supravegheze. Mă bucur că m-ai avertizat că s-ar putea 
întâmpla asta, altfel aş fi fost prins. M-a plimbat bine de tot prin 
partea de sus a oraşului, înainte să ajungă la palat. Locul ăsta 
afurisit e ca un labirint. Credeam că mă descurc destul de bine 
după cercetările din săptămânile trecute, dar l-am pierdut. M- 
am gândit că cel mai bine e să vin aici să te previn. 

— Ai cam întârziat, mârâi Femke, căci furia nu-i dispăruse 
chiar de tot din voce. Şi-a lansat atacul acum mai puţin de zece 
minute. 

— Danar? întrebă Reynik, dintr-odată îngrijorat. 

— Nu ştiu, oftă Femke, dând din cap. Am reuşit să-l împing 
din calea cuţitului lui Shalidar. Apoi i-am spus să vină aici şi eu 
m-am dus după Shalidar. Nu l-am ajuns din urmă, iar Danar a 
dispărut. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mă tem de tot ce e mai 
rău. 

— O! Pe Shand! exclamă Reynik pe un ton îngrozit. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat, Reynik? 

— Înainte să-l pierd din vedere, Shalidar s-a întâlnit cu cineva 
aici, în palat. Nu ştiu cine era, pentru că n-am putut să văd 
persoana cu care vorbea. Imi pare rău, Femke. Eu sunt soldat, 


nu spion. Shalidar îi dădea indicaţii. Nu pot fi sută la sută sigur, 
dar presupunerea mea este că Shalidar nu lucrează singur aici, 
în palat. 

Femke simţi că i se face rău. O mulţime de detalii se legau, 
completând ultimele căsuțe goale ale unui careu. Imaginea care 
ieşea la iveală nu era una plăcută. Dacă asociatul lui Shalidar de 
aici, din palat, nu era doar unul dintre servitorii săi? Dacă acest 
asociat era şi el tot un asasin? Atunci o mulţime de lucruri ar fi 
mai uşor de explicat. Când Femke o luase la fugă după 
persoana care aruncase cuțitul către Danar, simţise că ceva e în 
neregulă cu urmărirea. Întrucât Presupusese că Shalidar fusese 
cel care aruncase cuțitul, îi fusese imposibil să scape de 
senzaţia asta. Acum era perfect logic. Cel care aruncase lama 
nu fusese Shalidar. Ceea ce însemna că... 

— Pe dinţii lui Shand! pufni Femke, întorcându-se şi pornind în 
fugă spre uşă. 

— Ce e? întrebă Reynik, urmând-o automat. Ce s-a întâmplat? 

— Atacatorul de mai devreme n-a fost Shalidar. Danar e în 
pericol mai mare decât mi-am imaginat. 

Femke trase cu putere de uşă şi alergă pe coridor, unde se 
opri dintr-odată. Reynik veni după ea şi rămase pe moment 
derutat de expresia de pe chipul ei. Oscila între plăcere, teroare, 
teamă şi nesiguranţă. Îi urmări privirea de-a lungul coridorului 
până îl văzu pe lordul Danar, clătinându-se pe culoar ca şi când 
ar fi fost beat. 

Femke păru împietrită, dar Reynik se repezi să-l ajute pe 
tânărul nobil, care se prăbuşi în braţele lui cu un geamăt de 
durere. Reynik se dezechilibră, căci Danar îşi pierduse controlul 
membrelor şi devenise total neputincios, lăsându-l pe tânărul 
soldat să-i poarte întreaga greutate. 

— Repede, ajută-mă să-l ducem în cameră. Probabil că e 
rănit. la-l de braţul celălalt şi o să-l cărăm împreună! Eşti gata? îi 
porunci Reynik lui Femke. 

Tonul său hotărât şi indicaţiile precise erau exact ceea ce-i 
trebuia lui Femke pentru a se lansa din nou în acţiune. Îl ridicară 
pe Danar între ei, îl duseră în sufragerie şi-l aşezară pe canapea. 

— Unde sunt servitorii când ai nevoie de ei? bombăni Femke 
furioasă. Se aşeză în genunchi lângă tânărul lord şi începu să-l 
îngrijească. 

— Avem noroc că nu sunt aici, răspunse Reynik. Prezenţa 


mea ar fi greu de explicat. Hai să nu-i amestecăm în asta, bine? 
Nu vreau să avem şi mai multe necazuri. 

— Adu-mi o cârpă, te rog. Trebuie să-i curăţ sângele, ca să 
vedem cu ce avem de-a face, răspunse Femke, ignorându-l. 

Danar avea mult sânge în jurul gâtului, dar de îndată ce 
Femke şterse sângele de la suprafaţă, văzu că tăietura de la gât 
era superficială. Se gândi că trebuie să mai fie ceva. 

— Danar? Mă auzi? Sunt eu, Femke. Eşti în siguranţă acum. Ai 
reuşit să te întorci în apartamentul pentru oaspeţi. Ce s-a 
întâmplat? Ce nu e în regulă? 

Femke turuia întrebări, dar reuşi să nu lase panica să i se 
simtă în voce. Danar răspundea încet. Ochii, care îi erau încă 
larg deschişi, se opriră asupra ei o clipă, iar el zâmbi când o 
recunoscu. 

— Femke. Slavă lui Shand, bolborosi el, cu vocea slăbită şi 
neclară. Shalidar... otravă... nepthis... trebuie antidot... 

— Nepthis! exclamă Femke îngrozită. Când? Cât de mult? 

— Nu ştiu, îngăimă el, clipind greoi. Am alergat cât am putut 
de repede... 

— La naiba, Danar! Chiar nu ştii nimic? strigă Femke 
îndurerată. Dacă alergi, fortezi corpul să pompeze sângele mai 
repede, aşa că otrava se împrăştie rapid. Reynik, trebuie să 
aducem antidotul repede. Nepthis e o otravă mortală. Danar nu 
mai are mult. 

— Dar de unde o să luăm un antidot pentru nepthis? întrebă 
Reynik cu disperare în voce. Nu ştiu dacă pot să merg la 
infirmerie să întreb. În plus, nici n-am mai auzit de asta până 
acum. E posibil să găsim antidotul la infirmeria palatului? Dacă 
da, aş putea încerca să-l fur, dar eu nu sunt hoţ. Sigur m-ar 
prinde. 

— Am eu antidotul, zise Femke curajoasă. E în geanta mea 
cea mică. 

— Păi, nu sta degeaba. Zi-mi unde e geanta şi o aduc. 

— E cu celelalte lucruri care îi aparţineau ambasadoarei 
Femke, pe care le-am lăsat la tavernă. 

Reynik se uită îngrozit la Femke. 

— Dar asta e în oraşul de jos. N-o să pot să mă duc şi să mă 
întorc la timp. 

— E singura şansă pe care o are, Reynik. Ori asta, ori stăm 
aici şi ne uităm la el cum moare. 


Chipul lui Femke părea chinuit de o suferinţă interioară pe 
care Reynik nici nu şi-o putea imagina. Vina din ochii ei ajunse 
până la inima sa. Încuviinţă din cap şi strânse din dinţi hotărât. 

— O să mă duc până acolo şi înapoi cu cea mai mare viteză, 
promise el. 

— Reynik. 

— Da? 

— Fii atent. Gardienii au tras aseară în Ennas. E mort, îi spuse 
Femke sec, încercând să-şi stăpânească emoţiile. 

Reynik nu răspunse, dar Femke ştia că veştile îl loviseră din 
plin. Toate mergeau prost şi se părea că ei nu puteau face mare 
lucru. Reynik îl privi pe lordul Danar şi-i observă respiraţia 
slăbită şi chipul palid. Era tânăr şi corpul îi era puternic, dar 
Reynik văzu că nepthisul se instalase deja în organismul său. 
Soldatul nu cunoştea această otravă, dar nici nu trebuia. Faţa lui 
Femke îi spusese tot ce trebuia să afle. Ştia că speranţele sunt 
slabe. Nu voia s-o lase să înfrunte singură inevitabilul, dar n- 
avea încotro. 

O îmbrăţişă scurt şi strâns. 

— Fii tare, spuse el simplu. 

— Şi tu grăbeşte-te, îi răspunse ea recunoscătoare. 

Reynik se duse la uşă, se uită afară în stânga şi-n dreapta, 
apoi dispăru în fugă. Danar gemea de durere. Faţa îi era 
transpirată toată şi atât de palidă, încât era aproape verde. 

— Uşurel, Danar, îi şopti ea, mângâindu-i uşor fruntea. O să 
fie în regulă. Uite, ia o gură de apă. O să te ajute. 

— O să mor, nu? întrebă Danar cu vocea aproape stinsă. 

— Nu, n-o să mori. Reynik s-a dus după antidot. O să fii bine, 
răspunse ea, turnând un pahar cu apă din carafa de pe masă. 

Cuvintele ei erau curajoase, dar îi lipsea convingerea din 
voce. Danar îşi dădu seama imediat. 

— Bine, spuse, iar buzele îi schiţară un zâmbet ironic. Pentru 
că nu mi-ar plăcea să fi venit până aici numai ca să mor înainte 
să te cuceresc. 

Femke îi ridică uşor capul şi-i ţinu paharul la gură, ca să poată 
bea. Ochii îi erau plini de lacrimi, deşi încerca să şi le 
stăpânească. 

— Asta e imposibil, zise ea, înecându-se din cauza emoţiilor. 
Tu eşti lordul Danar, diavolesc de frumos şi irezistibil pentru 
femei. M-ai cucerit deja de ceva vreme, Danar. Pur şi simplu am 


fost prea încăpăţânată şi prea preocupată de prinderea lui 
Shalidar ca să recunosc. 

După ce spuse aceste cuvinte, deşi le rostise numai ca să-l 
facă să se simtă mai bine, Femke îşi dădu seama că erau 
adevărate. Danar îi câştigase inima. Romantismul nu avusese 
niciodată loc în viaţa ei; totuşi, avea în faţă un bărbat care o 
vrăjise. Fusese foarte hotărât s-o câştige, într-un fel pe care nu-l 
cunoscuse şi nu-l aştepta de la nimeni. Realiza acum că era un 
bărbat pe care ar fi putut ajunge să-l iubească, iar el murea în 
faţa ochilor ei. Viaţa ei dificilă nu fusese niciodată atât de crudă. 

— O spui doar aşa, dar îţi mulţumesc, răspunse Danar, pe 
chip ivindu-i-se un zâmbet dureros. 

— Nu, Danar, n-o spun doar aşa. Vorbesc serios, suspină 
Femke, nemaiputându-şi stăpâni lacrimile, care începură să-i 
şiroiască pe obraji. Puse paharul cu apă înapoi pe masă, apoi se 
aplecă deasupra lui şi-l sărută tandru. Sărutul dură mai multe 
clipe. Când buzele li se despărţiră în cele din urmă, Femke îşi 
aşeză cu grijă capul pe pieptul lui, incapabilă să-l mai privească. 

— Diavolesc de frumos şi irezistibil, ei? îmi place cum sună, 
dar cred c-ai uitat de fermecător, isteţ, elegant... glumi el, abia 
rostind cuvintele. _ 

Femke nu putu să răspundă. Işi simţea gâtul umflat şi i se 
făcuse greață. Lacrimile nu mai conteneau, iar ea pur şi simplu 
îşi ţinea obrazul lipit de pieptul lui şi asculta, sperând cu 
disperare că va mai rezista suficient cât să primească antidotul. 

— Femke, uite, zise Danar dintr-odată, cu vocea un pic mai 
puternică şi tonul schimbat de la jovial la serios. Shalidar mi-a 
zis să-ţi transmit un mesaj şi nu e unul care o să-ţi placă. 

— Ce-a spus? întrebă în cele din urmă Femke, fără să se 
mişte. 

— Mi-a zis să-ţi transmit să te duci la rege. Vrea să-ţi asumi 
responsabilitatea pentru morţile lui Anton şi Dreban. Dacă 
accepţi şi nu te mai amesteci în treburile lui de acum încolo, 
promite să nu intervină în decizia curţii. 

— Altceva? întrebă ea încet. 

— A spus c-o să te vâneze până la capătul lumii şi o să te 
ucidă dacă nu faci după cum îţi cere. 

— O, atunci e în regulă. 

— Femke! protestă Danar. Vorbeşte serios. O să te omoare, 
iar eu... 


— Şşt! Gata, Danar, linişteşte-te. Stai nemişcat. Ştiu că 
vorbeşte serios. N-am vrut să te agiţi. Sarcasmul e un prost 
obicei de-al meu în ultima vreme. O să ne ocupăm de Shalidar 
după ce îţi revii. Acum străduieşte-te să rămâi calm, în felul ăsta 
împiedici otrava să-şi facă efectul. Trebuie să rezişti până când 
se întoarce Reynik. 

— Nu i-am zis, Femke. 

— Ce nu i-ai zis, iubitule? întrebă ea încet. 

— Despre plan... tot planul. Nu-şi dă seama... 

— Şşt! Asta e minunat. Lasă planul deocamdată. Trebuie să 
rămâi calm. Te rog să mă asculţi. Nu vreau să te pierd. 

Femke simţi cum muşchii lui Danar se relaxează uşor pe 
canapea. Respirația i se reduse la un ritm slab şi regulat. 
Lacrimile ei secaseră treptat, căci se concentra pe mişcarea 
pieptului său şi începu să se roage la orice zeitate care ar fi 
putut-o auzi ca Reynik să ia antidotul şi să se întoarcă repede. 
Religia nu jucase niciodată vreun rol în viaţa lui Femke, căci o 
considerase dintotdeauna un sprijin pentru cei slabi, dar în 
momentul acesta era atât de disperată, încât era dispusă să 
încerce orice în speranţa unui miracol. 

Timpul se târa cu letargia înspăimântătoare a unui marş 
mortuar. Minutele se scurgeau cu greu, de parcă n-ar fi vrut să 
treacă în istorie. Mintea lui Femke hoinărea în această 
nemişcare. Căldura pieptului lui Danar pe faţa ei o făcea să se 
gândească la lucruri mai fericite - liniştea şi pacea unei căsuțe 
simple la ţară, fără griji legate de spionaj, misiuni periculoase 
sau asasini. 

După un timp, încercă să-şi imagineze unde ar fi putut să fie 
Reynik. „Oare a alergat pe străzi până la tavernă?” se întrebă. 
„Sau a încercat să găsească un cal? Cunoştinţele lui din garda 
regală thrandoriană i-ar da un armăsar? Nu. De ce ar face-o? 
Reynik nu ar pierde vremea cu aşa ceva. E tânăr şi în formă. 
Pregătirea lui militară probabil că l-a determinat s-o ia pe jos, cu 
cea mai mare viteză.” 

Gândurile se transformară din nou în diverse întrebări. „Dacă 
n-a putut găsi geanta? Nu e prea mare. O s-o ia cu totul sau o să 
scotocească în ea după antidot? In geantă erau mai multe 
flacoane. Dacă ia unul greşit?” 

Chinul psihic al lui Femke mai dură o vreme. Singura ei 
uşurare era că respiraţia lui Danar era în continuare regulată şi 


liniştită. Nu vru să se mişte de teamă să nu-l deranjeze şi se 
gândi că probabil a adormit, de era atât de liniştit. Dintr-odată, 
respiraţia i se acceleră din nou şi îl cuprinse un nou val de 
panică. 

— Femke? strigă el, cu vocea plină de teamă. 

— E în regulă, Danar. Sunt încă aici. Ce s-a întâmplat? Ce nu e 
bine? îl întrebă ea, mângâindu-l. 

— Nu pot să văd nimic. Sunt orb. S-a întunecat totul, strigă el 
panicat. 

Lui Femke îi dădură lacrimile din nou. Era începutul sfârşitului. 
Dacă otrava se împrăştiase într-atât încât să-l lase pe Danar 
fără vedere, nu mai era mult. Reynik trebuia să ajungă cât de 
curând, altfel antidotul nu va avea timp să acţioneze pentru a-l 
putea salva. 

— Nu-ţi face probleme, Reynik nu mai întârzie mult. Totul o să 
fie în regulă. Linişteşte-te. Încearcă să stai calm. 

Femke se ridică şi îşi luă capul de pe pieptul lui. Deşi era 
extrem de dureros să-l privească, începu să-l mângâie pe faţă şi 
pe păr, pentru ca el să simtă că ea era acolo. Părea atât de 
derutat acum, ca un băieţel pierdut într-o lume ciudată. 

— Te iubesc, se tângui el. Chiar dacă nu te văd, tot te iubesc. 

— Şşt, sunt aici. Şi eu te iubesc. 

Vocea lui Femke sună spart când rosti cuvintele. Corpul lui 
Danar fu cuprins de spasme şi de tremur. Ea nu mai putea să 
fiică nimic, doar să-l mângâie şi să aştepte sfârşitul şi, din 
fericire, nu mai avu mult de aşteptat. La un moment dat, Danar 
începu să tremure puternic, apoi rămase nemişcat şi fără suflu. 
Nu mai era în viaţă. 

Plângând încet, Femke îi închise ochii şi mai continuă o vreme 
să-l mângâie pe păr. Când Reynik se întoarse un pic mai târziu, 
o găsi încă îngenuncheată pe podea, lângă Danar, cu capul pe 
pieptul lui înmuiat în lacrimi. Soldatul nu era înclinat către 
reacţii emoţionale puternice, dar când îi văzu, se strădui din 
răsputeri să-şi ţină lacrimile în frâu. N-avea să uite niciodată 
această scenă. Se simţi neputincios. Nu putu decât să-şi pună 
mâna pe umărul lui Femke, în semn de consolare, şi să o 
strângă uşor. 

Femke îşi aşeză şi ea mâna peste a lui şi i-o strânse la rândul 
ei. 

— Asta e numai din vina mea, spuse ea încet. N-ar fi trebuit 


niciodată să-l aleg pe el ţintă. Aroganţa m-a făcut să cred că 
sunt suficient de bună încât să-l ţin în viaţă, în ciuda lipsei sale 
de pregătire. 

— Să găseşti vinovatul şi să-ţi asumi responsabilitatea acum 
nu ajută pe nimeni, Femke. Shalidar e unul dintre cei mai buni 
asasini. În mod sigur este, dacă a lucrat în palatul imperial în 
felul în care a făcut-o. Nu poţi să ai niciodată garanţii când te 
încurci cu ucigaşi ca el. Ai făcut tot ce ai putut pentru Danar şi 
sunt sigur că nu te-a învinovăţit pentru asta. A putut să aleagă. 
N-a fost silit să stea în prima linie. Ştia ce face. 

— Da, dar o făcea ca să mă impresioneze pe mine. N-ar fi 
trebuit. Nu era antrenat ca spion sau ucigaş. Era un romantic 
afurisit şi prost. 

— Romantic da, dar prost? Nu, nu cred că Danar era prost. 
Era curajos şi tenace, dar nu nesăbuit. Era un om bun, Femke. 
Nu-ţi altera amintirile despre el cu astfel de gânduri. Nu e 
corect. 

După câteva momente, Femke se îndreptă şi se ridică în 
picioare. Spre surprinderea lui Reynik, deşi pe obraji mai avea 
urme de lacrimi şi faţa îi era răvăşită de durere, lacrimi noi nu 
mai curgeau. În schimb, în ochi i se citea un foc care ar fi 
înspăimântat pe oricine l-ar fi văzut. 

— Shalidar a ucis pentru ultima dată, spuse ea simplu. 

Reynik încuviinţă din cap. N-avea rost s-o contrazică sau să 
încerce s-o determine să se răzgândească. Tot ce putea spera 
era că va reuşi s-o împiedice să facă ceva pripit. 

— La ce te gândeşti? O să continuăm cu planul iniţial? întrebă 
el. N-avem motive să abandonăm, să ştii. 

— De fapt, va trebui să ne schimbăm modul de a gândi, 
răspunse Femke. Planul va trebui rectificat, dar modificările vor 
fi minore. Principiile de bază pot rămâne aceleaşi. 

— Ce s-a schimbat? 

— Nu „ce”, ci „cine”, răspunse Femke cu o voce îndârjită. 
Shalidar nu e ucigaşul nostru. 

— Cum? Dar Danar... _ 

— A fost omorât de Shalidar, da, îl întrerupse Femke. Insă nu 
Shalidar i-a ucis pe Anton şi Dreban. 

— Dar toate indiciile duceau către el. Dacă nu Shalidar, atunci 
cine a fost? 

Femke îi spuse, iar Reynik făcu ochii mari, şocat. 


— Eşti sigură? întrebă sceptic. Împăratul poate sosi în orice 
clipă în cursul următoarelor două zile. Dacă te înşeli sau dacă 
planul dă greş, atunci n-o să mai ai nicio cale de ieşire. 

— N-aş putea fi mai sigură. Şi e un singur mod de a afla... 

— Dar pentru asta e nevoie şi ca regele Malo să fie dispus să 
coopereze şi ca ucigaşul să cadă în capcană. Sunt încă o 
mulţime de variabile şi o mulţime de lucruri care se pot 
întâmpla anapoda, Femke. Cum o să ne descurcăm cu toate? 
Bănuiesc că suntem încă pe urmele lui Shalidar? 

— O, da! Nimic nu m-ar bucura mai mult decât să-l ţintuiesc 
de peretele sălii de judecată. Numai să încerce cineva să mă 
oprească... 

— Hai să mai repetăm o dată planul, sugeră Reynik. Nu vreau 
să fiu lipsit de respect faţă de Danar, dar trebuie să-l analizăm 
cu atenţie înainte ca moartea lui să devină publică. Regele ar 
putea dori să mai vorbească din nou cu el în orice moment. 
Trebuie să fim pregătiţi. 

— Ştiu, oftă Femke tristă. Atunci s-o luăm de la început. 


După plimbarea în grădina palatului, regele Malo se întoarse 
în biroul său şi-l chemă imediat pe Krider. Când bătrânul sosi, 
regele îi spuse ca la prima ocazie să-l cheme la el pe servitorul 
lordului Danar. 

— Dacă poţi, încearcă să-l aduci fără ca lordul să ştie. Sunt 
sigur că ambasadorul shandez nu va fi mulţumit să descopere 
că i-am interogat servitorul fără să mă sfătuiesc cu el, dar asta e 
problema mea. Cred că băiatul deţine cheia acestor mistere. Am 
nevoie să stau un timp cu el fără să fiu deranjat, să văd dacă 
bănuiala mea este corectă. 

— Prea bine, Maiestate. O să mă ocup de asta, răspunse 
Krider. Mai aveţi nevoie de altceva, Maiestate? 

— Nu, mulţumesc, Krider. Mă bazez pe discreţia ta în această 
chestiune. Te rog să le spui angajaţilor palatului că, dacă a 
văzut cineva ceva ciudat în ultimele săptămâni, vreau să aflu 
detalii. Uciderea lui Anton şi a lui Dreban, împreună cu celelalte 
evenimente bizare, trebuie să fie legată de vreun scop comun. 
Împăratul Shandarului va sosi din moment în moment. Trebuie 
să pun cap la cap toate astea, ori relaţiile viitoare dintre 
Thrandor şi Shandar ar putea fi afectate ireparabil. 

— Înţeleg, Maiestate. Lăsaţi totul în seama mea. 


Bătrânul făcu o plecăciune rigidă, apoi se retrase. Malo zâmbi 
încântat după ce uşa se închise în urma şefului personalului din 
palat. Krider începuse să lucreze acolo cu mult înainte ca Malo 
să urce pe tron. Krider, împreună cu Veldan, majordomul-şef, se 
îngrijiseră de uşoara conducere a palatului timp de zeci de ani. 
Malo se gândi că cei doi bătrâni simt probabil încordarea 
ultimelor săptămâni aproape la fel de acut ca el, dar, ceea ce 
era de apreciat, în înfăţişarea lor nu se observa nicio urmă de 
stres. Erau la fel de credincioşi şi de încredere ca întotdeauna. 

Malo nu voia să se gândească la cum va arăta palatul atunci 
când ei vor ieşi la pensie, dar presupunea că n-o vor face 
niciodată. Între cei doi existase întotdeauna o competiţie în 
legătură cu cât de multe pot îndeplini pentru familia regală. 
Malo era de părere că niciunul nu avea să se retragă înaintea 
celuilalt, aşa că probabil vor continua să muncească până vor 
cădea din picioare. 

Indiferent cât de eficient l-ar fi ştiut pe Krider, Malo fu luat 
prin surprindere când peste numai douăzeci de minute se auzi o 
bătaie în uşă, iar tânărul servitor shandez intră în încăpere. Spre 
surprinderea şi mai mare a lui Malo, băiatul nu păru deloc 
neliniştit atunci când rămase singur în prezenţa regelui. Ori 
tânărul petrecuse mult timp în jurul capetelor încoronate, ori 
avea ceva deosebit, care nu se vedea cu ochiul liber. 

Regele analiză chipul băiatului preţ de o clipă înainte de a 
vorbi. Avea ceva neobişnuit. Din nefericire, aşa cum se 
întâmplase cu multe lucruri în ultima vreme, puterea de 
discernământ a regelui era slăbită, aşa că nu reuşi să-şi dea 
seama ce anume. 

— Bine ai venit, tinere, spuse el, străduindu-se ca tonul să-i 
fie cât se poate de călduros. Te rog, ia loc. Imi pare rău că te 
aduc aici de unul singur în felul acesta, dar trebuie să-ţi pun 
câteva întrebări importante. 

— Înţeleg, Maiestate, răspunse Femke, făcând o reverență şi 
apoi aşezându-se pe unul dintre scaunele confortabile ce se 
aflau într-o margine a încăperii. S-au săvârşit o mulţime de fapte 
întunecoase în palatul Maiestăţii Voastre în ultimele săptămâni 
şi sunt sigur că vreţi să ştiţi cine le-a făcut şi de ce. 

— Exact! Nici eu n-aş fi putut să fiu mai concis. Eşti un tânăr 
perspicace. lartă-mă, dar Krider a uitat să te prezinte, iar eu nu 
ştiu cum te numeşti. 


Femke se uită la rege şi zâmbi. 

— De fapt, Maiestate, îmi ştiţi numele mai bine decât credeţi. 
Eu ar trebui să-mi cer iertare în faţa Mariei Voastre, nu invers. 

Malo îşi miji ochii şi cercetă suspicios chipul tânărului. Avu 
nevoie de o clipă, dar apoi parcă i se luă un văl de pe ochi şi i se 
tăie respiraţia când îşi dădu seama care era adevărata 
identitate a servitorului. 

— Ambasadoarea Femke! Dar e imposibil! 


Capitolul 16 


Lordul Kempten privi curtea imperială, plină ochi, inspiră 
adânc şi începu să vorbească. 

— Lorzi şi lady din Shandrim, în calitate de regent, simt că 
este de datoria mea să vă prezint un raport despre primele 
activităţi ale noului nostru împărat şi despre alte chestiuni care 
vor influenţa serios viitorul imperiului. Acest raport îi va şoca şi-i 
va îngrozi pe unii dintre domniile voastre astăzi, dar ceea ce am 
descoperit nu poate rămâne necunoscut... 

Câţiva dintre lorzii mai în vârstă începură să zâmbească 
arogant, iar Veryan, cel mai tare dintre toţi. Kempten cedase 
presiunii. O condamnare publică a noului împărat în curtea 
imperială era exact ceea ce le trebuia pentru a stârni revoluţia 
pe care Veryan o simţea inevitabilă. Dacă lorzii se uneau 
împotriva lui Surabar, pretendentul va fi forţat să renunţe la 
mantie. Astfel, casele nobile vor prelua controlul Shandarului şi 
totul va reveni la normal. 

„Şi încă foarte curând”, se gândi Veryan. „Surabar nici n-ar fi 
trebuit să aibă şansa de a pune mâna pe mantie. Dacă n-ar fi 
fost prezente legiunile, ceilalţi lorzi ar fi dat dovadă de mai mult 
curaj şi l-ar fi gonit pe general din palat în ziua în care Vallaine 
fusese demascat. Lui Kempten i-a luat destul de mult să-şi dea 
seama faţă de cine e loial.” 

După două minute, zâmbetul lui Veryan pieri. Pe porţile curții 
intrară soldaţi care îl arestară, laolaltă cu alţi patru lorzi rebeli, 
reţinându-i sub acuzaţia de trădare până la întoarcerea regelui. 
Veryan nu ieşi în linişte. Începu să strige că este abuzat şi să-l 
amenințe pe Kempten tot drumul până la uşă, dar lordul 
Kempten îşi menţinu ţinuta mândră pe estradă şi nu cedă la 
niciuna dintre ameninţări. Acum, că îşi exprimase primul punct 


de vedere, deveni mai relaxat. Membrii curţii nu se arătaseră 
tulburaţi de arestări, aşa că era încrezător că vor sta să asculte 
ce avea de spus. 

Dintr-un balcon aflat la înălţime pe unul dintre pereţii sălii 
imense, lady Kempten îl privea mândră pe soţul ei, care începu 
să vorbească. 

— Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să vă spun ce am 
învăţat de la împăratul Surabar... 


— Mantorul, Maiestatea Voastră. E ceva, nu? 

Surabar privi de-a lungul văii către oraşul de pe colină şi nu 
putu să nu fie impresionat. Cel care alesese amplasamentul 
avusese un bun simţ estetic. Capitala etajată, cu zidurile sale 
galben-aurii ce străluceau în lumina soarelui, era o privelişte 
plăcută, deşi proiectantul luase în calcul în mod evident şi 
calităţile defensive ale locului. Timp de secole, Mantorul 
rezistase neatins de asalt. Informaţiile pe care le primise în 
urma conflictelor recente dezvăluiseră că acele ziduri sclipitoare 
ar fi rezistat unui atac din partea forţelor copleşitoare ale 
nomazilor terachiţi. Privind de-a lungul văii, împăratului nu i se 
păru greu de crezut. 

In calitate de general, Surabar putea aprecia la justa valoare 
calităţile defensive ale unui astfel de oraş aşezat în vârf de deal. 
Capitala  Shandarului, Shandrimul, nu se bucura de un 
asemenea avantaj. Cu doar câteva luni în urmă, Surabar se 
gândise în detaliu ce gen de forţă ar reuşi să facă ravagii în 
oraşul său natal. Era un interesant exerciţiu de planificare 
militară şi de strategie, iar Surabar dăduse dovadă dintotdeauna 
de un interes puternic pentru astfel de lucruri. Concluziile la 
care ajunsese erau deprimante. Dacă ar fi avut de ales oraşul pe 
care să-l apere, ar fi preferat fără ezitare Mantorul în locul 
Shandrimului. 

De asemenea, circulau o grămadă de zvonuri şi speculaţii 
despre armata shandeză care invadase Thrandorul. Şi această 
forţă fusese trimisă cu scopul de a cuceri Mantorul, dar se 
spunea că legiunile nici nu se apropiaseră de capitala 
thrandoriană. Din câte auzise Surabar de la soldaţii shandezi, 
era vorba de o înşelăciune pusă la cale de un vrăjitor. Se spunea 
că fuseseră îndrumați să atace un oraş numit Kortag, aflat la 
multe leghe spre sud. Surabar spera ca Femke să descopere 


adevărata soartă a acelei armate, dar dacă nu era absolvită de 
învinuirile pentru crimele de la palat, va fi nevoit să apeleze la 
alte surse. Spera că avea să descopere adevărul în curând. 

— E o privelişte impresionantă, încuviinţă Surabar. Haide, să 
mergem să-l întâlnim pe conducătorul acestui ţinut şi să vedem 
dacă pot să stabilesc din nou o relaţie de bună vecinătate cu el. 

Nu le luă mult timp să coboare în vale şi apoi să urce din nou 
până la porţile Mantorului. Surabar călări în linişte tot drumul, 
asimilând detaliile, uitându-se în toate părţile şi gândindu-se iar 
şi iar la cum ar organiza o campanie împotriva unui loc ca 
acesta. Observă de asemenea efortul uriaş care se investea în 
reconstruirea unei aşezări imense la baza văii. Multe clădiri 
fuseseră distruse de foc, probabil incendiate de nomazii 
terachiţi în timpul asaltului din anul precedent. 

O bună parte din aşezare fusese deja reconstruită în lunile 
care trecuseră, dar Surabar se întreba de ce nu-şi dădeau silinţa 
să facă noile clădiri mai solide decât cele vechi. Regele 
Thrandorului cu siguranţă nu mai aştepta ca alte armate să se 
năpustească la uşa lui în viitorul apropiat, deşi ar fi fost bine să 
privească în viitor şi să ridice nişte case mai puţin vulnerabile 
pentru generaţiile următoare. 

„Dar cine sunt eu ca să iau în râs înţelepciunea regelui 
Thrandorului?”, îşi zise Surabar cu amărăciune, în timp ce se 
gândea la cele observate. „Eu am fost împărat ceva mai mult de 
o lună şi iată-mă punând la îndoială acţiunile cuiva care este 
regele acestei ţări de zeci de ani. Pe de altă parte, am fost 
comandantul unei legiuni tot atâta vreme cât a cârmuit Malo 
aici. Nu ştiu multe despre diplomaţie sau despre bunăstarea 
unei naţiuni, dar mă pricep la apărare şi la chestiuni militare în 
general. Dacă aş fi regele acestei ţări, nu aş ceda în faţa 
presiunii publice în legătură cu acest subiect. Reconstruind aici, 
iroseşte resurse de dragul sentimentelor.” 

Când grupul lui Surabar se apropie, uriaşele porţi ale oraşului 
se deschiseră şi un număr considerabil de soldaţi thrandorieni 
călare ieşi să-i întâmpine. Cavaleria thrandoriană sosi cu o 
viteză impresionantă şi în mai puţin de un minut se alinie în 
formaţie defensivă în faţa porţilor. Împăratul Surabar îşi ridică 
braţul, iar grupul său de douăzeci şi patru de călăreţi se opri, 
menţinându-şi dinadins formaţia de coloană în care călăriseră, 
pentru a evita confruntări inutile. 


Un singur călăreț, purtând uniforma negru cu argintiu a gărzii 
regale thrandoriene, înaintă pentru a întâmpina coloana. Calul 
soldatului păşi mândru înainte şi se opri la câţiva metri în faţa 
împăratului. Bărbatul purta pe umăr tresele de căpitan. Surabar 
zâmbi, căci observă expresia precaută a căpitanului. 

— Maiestatea Sa, regele Thrandorului, îl salută pe Surabar, 
împăratul Shandarului. Maiestatea Voastră Imperială, sunteţi 
binevenit, împreună cu soldaţii, să urcați către palat, dar din 
cauza evenimentelor recente, regele insistă să fiţi escortaţi prin 
oraş. În Mantor a apărut o oarecare ostilitate rasială. Regele 
Malo nu doreşte ca relaţia dintre popoarele noastre să se 
înrăutăţească din lipsa unor măsuri simple de precauţie 
împotriva posibilelor surse de tulburare. 

— Regele vostru este foarte înţelept, răspunse Surabar. Vom 
fi onoraţi de escorta domniei voastre, căpitane. Puteţi să ne 
conduceţi. 

Căpitanul se plecă în şa, apoi se întoarse şi deschise drumul 
către oraş. Surabar făcu semn grupului shandez să-l urmeze. 
Încă o dată, cavaleria thrandoriană reacţionă cu precizie şi 
disciplină în faţa coloanei care se apropia, formând mai întâi un 
prim rând de gardă şi aşezându-se apoi de-a lungul şi în spatele 
vizitatorilor, dând dovadă de bună organizare. 

„Dacă luptă pe cât de bine se organizează în formaţie, atunci 
nu e de mirare că legiunile au avut un inamic puternic”, se 
gândi Surabar în timp ce trecea pe sub bolta porţii şi păşea în 
Mantor. „Marile întrebări rămase fără răspuns sunt ce fel de 
primire ne aşteaptă la palat şi ce s-a întâmplat cu Femke, Danar 
şi ceilalţi.” 

Intrând în oraş, împăratul nu putea să alunge senzaţia că e ca 
un iepure care pătrunde în vizuina unei vulpi. 


Reynik, Kalheen, Phagen şi Sidis sosiră la curtea regală sub 
escortă şi li se oferiră locuri în rândul din faţă. Gardienii care îi 
însoțeau îşi ocupară poziţiile în apropiere. Nu era clar dacă îi 
păzeau pentru că-i considerau ostili sau îi protejau. Oricum, 
forţa personală de pază a regelui era cât se poate de vigilentă. 
Reynik era încordat. O mulţime de lucruri ar fi putut să nu 
meargă bine. Planul pe care îl pusese la cale Femke era extrem 
de riscant, dar nu avuseseră prea multe opţiuni. 

Curtea regală era o sală mare, dreptunghiulară, cu locuri în 


amfiteatru, care fuseseră aşezate în forma a trei sferturi de 
oval. Tronul regelui era lipit de peretele opus intrării principale, 
astfel încât cei aşezaţi îl puteau vedea, căci rândurile se curbau 
la colţurile încăperii. In felul acesta, sala părea rotundă, în 
contrast cu dispunerea reală a pereţilor. Amfiteatrul era 
construit astfel încât rândul cel mai de sus să se afle la două 
treimi din înălţimea zidurilor, iar câte şase ferestre pe fiecare 
parte permiteau ca lumina naturală să suplimenteze cele trei 
candelabre uriaşe care atârnau de grinda centrală a 
acoperişului. 

Tronul regelui fusese tras într-o parte astăzi şi un al doilea 
tron, la fel de măreț, chiar dacă un pic mai coborât, fusese 
înălţat la dreapta regelui Malo. Aceasta era o privelişte pe care 
Thrandorul n-o mai văzuse de când se ştia. 

Pe măsură ce oamenii intrau şi se aşezau la locurile lor, 
Reynik le privea cu atenţie chipurile. Sala se umpluse pe 
jumătate deja dinainte să sosească el, aşa că Shalidar putea fi 
oriunde. In acelaşi timp, analiză amplasamentul soldaţilor şi 
diferitele căi de scăpare din curtea regală. Erau mai multe 
potenţiale puncte de ieşire decât i-ar fi plăcut. Nu putea să le 
acopere pe toate, mai ales că soldaţii care îl escortaseră 
probabil că aveau să-l întârzie dacă încerca să se mişte. Totuşi, 
poziţionarea soldaţilor era într-un fel reconfortantă. 

Reynik şi Femke verificaseră deja ferestrele de pe ambele 
părţi ale sălii. De pe cele de pe partea dreaptă se putea sări 
direct pe pământ, deşi distanţa era de vreo şase metri sau mai 
mult. Insă ferestrele din dreapta se deschideau deasupra unor 
acoperişuri mai joase ale palatului şi puteau fi o posibilă cale de 
scăpare pentru oricine ar fi încercat să părăsească sala în grabă. 

Reynik era mulţumit să vadă câţiva soldaţi din garda regală 
aşezaţi lângă ferestrele de pe partea dreaptă, dar nu era prea 
încrezător în abilităţile lor. Din nefericire, din cauza vremii 
neobişnuit de calde, era nevoie ca toate ferestrele de sus să 
stea larg deschise. Ştia de ce era în stare Shalidar şi cunoştea 
nivelul de pregătire al gardianului obişnuit. Aflat sub presiune, 
asasinul i-ar fi secerat ca o coasă într-o zi de recoltă. Era mai 
bine cu gardieni decât fără, dar Reynik ar fi plătit scump să aibă 
câţiva legionari imperiali sau spioni în poziţii strategice. „Dacă 
Ennas ar fi reuşit să scape”, se gândi el cu tristeţe. Dacă ar fi 
avut încă un aliat capabil, diferenţa ar fi fost uriaşă. 


Când Shalidar intră, se uită degajat la Reynik şi la însoțitorii 
săi. La început, Reynik crezu că asasinul îl privea anume pe el, 
dar apoi dădu impresia că se uita la altcineva. Privind în jur, 
Reynik observă cu interes recunoaşterea de pe chipul lui 
Kalheen, căci servitorul schimbă rapid o privire cu asasinul. 
Shalidar întoarse capul repede. Asasinul îşi alese un loc într-unul 
din rândurile de sus, în partea dreaptă a sălii. Fidel naturii sale, 
păstra la îndemână o cale de evadare eficientă. 

Reynik simţise de la început că posibilitatea de evadare pe 
fereastră era punctul cel mai slab al planului lor. Dar Femke 
insistase că uşa principală va fi ieşirea preferată de Shalidar. 
Sistemul de holuri de afară era ca un labirint, ceea ce avea să-i 
deruteze pe urmăritori. Femke simţise că el va prefera mai 
degrabă varianta aceasta decât cea a spaţiului deschis de pe 
acoperişuri. Reynik îi respectă părerea, căci ea era expertă în 
astfel de lucruri şi planul îi aparţinea. Totuşi, asasinul dovedise 
încă o dată că nu era uşor să-i anticipezi mişcările. Temerile lui 
Reynik se adeveriseră. 

Acum nu se mai putea face nimic. După cum se şi vedea din 
toată sala, Reynik era păzit. N-avea să se mişte până în 
momentul critic. 

Femke probabil că va fi legată în lanţuri, aşa că va cădea în 
sarcina lui să se asigure că Shalidar nu părăsea curtea atunci 
când avea să înceapă totul. „Nu-i prea uşor de făcut de aici”, 
conchise el hotărât. 

In curând, curtea regală se umplu ochi, iar temperatura din 
încăpere crescu. Lumea făcuse tot posibilul să obţină locuri la 
procesul de astăzi. De-a lungul rândurilor de scaune zumzăiau 
voci nerăbdătoare, care făceau speculaţii. Evenimentele de 
astăzi aveau să rămână în analele istoriei. Nu mai erau alte 
mărturii în care Cârmuitorii Thrandorului şi Shandarului să fi 
ţinut împreună şedinţe la curte. lar faptul că asta se întâmpla 
astăzi pentru audierea cazului împotriva  ambasadoarei 
Shandarului îi făcea pe spectatori cu atât mai curioşi în legătură 
cu evenimentul. 

Shandar era ţara mai mare şi mai puternică. Teoretic, 
Surabar, conducătorul imperiului shandez, era astfel potrivit 
pentru poziţia de judecător. Însă se părea că împăratul Surabar 
renunţase de bunăvoie la această opţiune şi, conform părerii 
generale, aceasta se dovedi a fi o mişcare politică sănătoasă. 


Erau în Mantor, capitala Thrandorului. Victimele erau doi nobili 
thrandorieni. De aceea, pentru thrandorienii prezenţi era corect 
ca astăzi să se desfăşoare un proces thrandorian. Toată lumea 
căzu de acord că, dincolo de gestul mărinimos al împăratului 
Surabar, ar fi minunat să vadă cum se descurcă regele Malo cu 
aspectele delicate ale situaţiei. 

Discuţiile din jurul lui Reynik se puteau auzi uşor. El îşi ţinea 
îndârjit ochii fixaţi asupra lui Shalidar, dar îşi ciuli urechile cu 
interes, să asculte ce se vorbea în jur. 

— Malo o să se plece în faţa lui Surabar. Aş paria şi ultimii mei 
sennuţi de cupru, spuse o voce din spatele lui. 

— Nu prea poate s-o condamne pe ambasadoare la pedeapsa 
cu moartea când împăratul shandez stă la câţiva metri de el, nu- 
i aşa? întrebă un altul. 

— O, eu n-aş fi aşa de sigur, îşi dădu cu părerea un al treilea. 
Malo e tăcut, dar poate fi foarte hotărât, dacă îşi pune ceva în 
minte. Dacă stabileşte pedeapsa cu moartea, Surabar nu poate 
face mare lucru, în afară de a declara război. 

— Şi cine a zis că n-ar face asta? întrebă prima voce. 

— N-o să mai fim în pericol de război prea curând, la cum le- 
am distrus legiunile la Kortag. 

— Noi le-am distrus, Merris? Nu ştiam c-ai fost şi tu acolo! 

— Păi, n-am fost acolo, dar... 

Conversaţiile Continuară. Toată lumea avea impresia că ştie 
ce urma să se întâmple azi, dar puţini dintre ei deţineau 
informaţii reale. Speculau din plin. Singura chestiune asupra 
căreia erau de acord cu toţii era că, în afară de bătălia împotriva 
nomazilor, procesul era cel mai interesant lucru care se 
întâmplase în Mantor de ani de zile. 

Reynik simţi cum pe frunte încep să i se scurgă broboane de 
sudoare. Temperatura din sală creştea, dar transpiraţia lui era 
provocată în egală măsură atât de căldură, cât şi de 
concentrarea puternică. Toate locurile erau acum ocupate. 
Shalidar nu-şi schimbase poziţia în ultimul moment, iar Reynik 
se dădea de ceasul morţii cum să ajungă repede la o distanţă de 
la care să poată pune mâna pe el. 

Dintr-odată, un rând dublu de trompetişti intră în sală şi se 
aşeză chiar în faţa lui Reynik. Cu precizia unei unităţi militare de 
elită, formară un rând, îşi ridicară trompetele şi începură să 
sufle în ele, ceea ce pe moment spori zgomotul vocilor din sală, 


pentru ca mai apoi acestea să înceteze de tot. Toată lumea se 
ridică în picioare şi îi primi în linişte pe rege şi împărat. 

Regele Malo şi împăratul Surabar păşiră înăuntru unul lângă 
celălalt. Din nou trompetiştii se mişcară cu o precizie admirabilă 
şi se aşezară într-o formaţie de onoare. Cei doi conducători 
păşiră printre ei cu pas maiestuos. Pe măsură ce treceau de 
fiecare pereche de trompetişti, aceştia se întorceau elegant la 
nouăzeci de grade şi ieşeau pe uşă. 

Împăratul Surabar se urcă pe podium şi se aşeză pe tronul 
său, aranjându-şi între timp mantia grea. Reynik nu putu să nu 
se întrebe cum de reuşea să o poarte pe o căldură atât de 
copleşitoare, dar ştia că fostul general nu şi-ar neglija niciodată 
o îndatorire. 

Regele Malo ajunse la tronul său o clipă mai târziu şi se 
întoarse către curtea regală. Se aşeză şi apoi, după o forfotă 
care dură câteva secunde, toată lumea îşi ocupă locul. Odată ce 
ultima persoană se aşeză, peste întreaga sală se aşternu o 
tăcere adâncă. Regele Malo se uită preţ de câteva secunde la 
marea de chipuri care aşteptau nerăbdătoare să înceapă să 
vorbească, apoi inspiră adânc. 

— Lorzi şi lady de la curtea regală, este un privilegiu pentru 
mine să-l invit astăzi în sala mea de judecată pe Maiestatea Sa 
Imperială, Surabar, împărat al Shandarului. Consider că este o 
onoare să stea aici, alături de mine, în Mantor. Mă aştept ca 
membrii curţii mele să le ofere atât împăratului Surabar, cât şi 
oamenilor săi tot respectul cuvenit pe perioada şederii lor aici, 
în Mantor. Împăratul nu se afla încă la cârma imperiului în 
momentul recentei invazii a graniţelor thrandoriene de către 
legiuni şi niciunul dintre oamenii Măriei Sale aflaţi aici nu a fost 
implicat în evenimentele din jurul acelui episod nefericit. Aşa că 
haideţi să ne folosim de ocazia pe care ne-o oferă această vizită 
pentru a-l primi pe nou-învestitul împărat şi pentru a încerca să 
îndreptăm relaţia dintre popoarele noastre. 

Regele făcu o pauză, pentru ca vorbele sale să fie bine 
înţelese. Fusese o introducere previzibilă, dar acum venea 
partea dificilă. 

— Împăratul Surabar şi cu mine am fost deja de acord asupra 
multor chestiuni în scurta întrevedere pe care am avut-o în 
cursul zilei de astăzi. Suntem amândoi întristaţi că a fost nevoie 
de violenţa a două crime brutale pentru ca întâlnirea de astăzi 


să aibă loc. Descoperirea unei a treia crime, acum două zile, de 
data aceasta a noului ambasador shandez, lordul Danar, ne-a 
făcut pe mine şi pe împăratul Surabar să ne dorim să-l vedem 
pe criminal adus în faţa justiţiei. In procesul de astăzi, curtea va 
audia dovezile existente împotriva primului ambasador shandez, 
lady Femke, iar atunci când audierea se va încheia, voi pronunţa 
un verdict bazat pe acele dovezi. Dintr-odată, vocea regelui 
Malo deveni mai puternică şi mai hotărâtă. Vreau să vă fie clar 
că, aşa cum i-am spus deja şi împăratului Surabar, astăzi se va 
face dreptate. 

Câteva urale spontane se auziră din diverse părţi ale sălii, 
împreună cu aplauze slabe. Totuşi, cei mai mulţi erau surprinşi 
sau chiar şocaţi; curtea nu se aşteptase ca regele Malo să-şi 
exprime sentimentele atât de hotărât în prezenţa împăratului. 
Malo îşi ridică mâna dreaptă pentru a face linişte şi toate vocile 
se potoliră. 

— Să nu se spună că în sala mea de judecată nu se ţine un 
proces corect. Vom analiza toate probele, atât din partea 
acuzării, reprezentată de lordul Brenden, cât şi din partea 
apărării, reprezentată de comandantul Sateris din legiunea de 
elită shandeză, care l-a însoţit până aici pe împărat special 
pentru acest scop. Aduceţi-o înăuntru pe acuzată. 

La această poruncă, uşile principale se deschiseră din nou 
larg şi intrară patru soldaţi din garda regală, iar între ei se afla 
Femke, cu o figură deznădăjduită, târându-şi picioarele. Mulţi 
dintre cei prezenţi fură surprinşi de înfăţişarea ei. Era îmbrăcată 
în haine potrivite pentru o femeie ambasador, dar avea părul la 
fel de scurt ca al soldaţilor din jurul său. Era legată la mâini şi la 
picioare. Ţinea capul plecat şi umerii lăsaţi. Se mai vedea în ea 
doar foarte puţin din focul acela despre care circulau atâtea 
zvonuri. Şi cu siguranţă nu arăta ca un ucigaş periculos. 

Gardienii o aduseră în faţă, cam la cinci paşi de tronul regelui 
Malo. Acolo se opriră şi rămaseră pe poziţii. 

— Mulţumesc. Puteţi să-i scoateţi cătuşele prizonierei. Nu 
cred că ambasadoarea Femke reprezintă o ameninţare cu atâţia 
soldaţi de faţă. 

Femke îşi ridică privirea către rege preţ de o clipă, iar în ochii 
ei se citea mulţumirea pentru o favoare neaşteptată. Soldaţii nu 
părură deloc impresionați de poruncă, dar se conformară fără 
tragere de inimă. li scoaseră cătuşele de la mâini şi de la 


picioare, iar tânăra îşi frecă uşor încheieturile. Pielea i se 
înroşise acolo unde o rosese metalul, iar Reynik observă câţiva 
oameni din public masându-şi şi ei încheieturile din compasiune, 
fără să-şi dea seama. 

— Bun, aşa e mai bine. Acum, cred că putem începe, spuse 
Malo. Domniţă ambasador Femke, aţi fost adusă în faţa curţii 
regale din Thrandor pentru a răspunde acuzaţiei că l-aţi ucis mai 
întâi pe baronul Anton, şi apoi pe contele Dreban. Cum pledaţi? 

Urmă o pauză. Reynik urmări atent expresia de pe chipul lui 
Shalidar, în vreme ce acesta aştepta să audă răspunsul. 

— Nevinovată de niciuna dintre crime, Maiestate, spuse 
Femke tare şi clar. 

Figura lui Shalidar fu străbătută de o fulgerare de mânie şi 
dezamăgire. Deşi stătea la o distanţă considerabilă, Reynik îi 
observă sentimentele destul de bine. Totuşi, după ce trecu valul 
iniţial de mânie, asasinul îşi ridică uşor sprâncenele, în semn de 
resemnare şi curiozitate. Apoi momentul trecu. 

Shalidar îşi concentră din nou atenţia pe ce se întâmpla în 
mijlocul sălii. 

— Prea bine. Curtea va nota că ambasadoarea Femke 
respinge acuzaţiile care i se aduc. Lord Brenden, vă puteţi 
începe discursul de deschidere a procesului din partea acuzării. 

Regele se aşeză la loc pe tronul său şi încercă să lase 
deoparte orice fel de idei preconcepute. Dincolo de înţelegerea 
pe care o făcuse cu Femke în legătură cu procesul de astăzi, era 
hotărât să fie atent la prezentarea dovezilor, căci viaţa tinerei 
depindea de modul în care avea să interpreteze el informaţiile 
pe care urma să le primească. Dacă ar fi avut vreodată nevoie 
de puterea de a judeca clar, atunci acum era momentul. O 
mulţime de întrebări fără răspuns continuau să-l sâcâie. Când 
Femke se oferise să fie judecată pentru aceste crime, îl 
asigurase că toate întrebările lui îşi vor primi răspunsul astăzi. 
Spera ca ea să fi avut dreptate. 

Lordul Brenden se ridică în picioare şi se apropie de podium. 
Se plecă mai întâi în faţa lui Malo, apoi a lui Surabar, iar după 
aceea desfăcu un mănunchi de pergamente şi se întoarse să 
citească spre sală. 

Brenden fusese bine ales. Avea o voce clară şi puternică, 
plină de pasiune. Reuşi să redea cu însufleţire, pe un ton variat 
şi cu intonaţie, evenimentele detaliate din ultimele săptămâni, 


în care baronul Anton şi contele Dreban îşi pierduseră viaţa. 
Lordul Brenden era un povestitor înnăscut. Avea un talent rar, 
care îi permitea ca prin ceea ce spunea să-i poarte pe 
ascultători cu gândul oriunde şi în orice moment ar fi dorit. Se 
pricepea atât de bine, încât până şi Reynik se trezi că şi-o 
imaginează pe Femke strecurându-se pe coridoarele palatului 
regal ca să-l ucidă pe Baron. 

Toată lumea îşi închipuia cum ea se luptase cu Anton, apoi îi 
înfipsese cuțitul adânc în inimă, în timp ce baronul, cu ultima 
răsuflare, îi smulsese broşa din rochie fără ca ea să-şi dea 
seama. Apoi urmă o descriere a evadării sale din palat, în care 
dăduse dovadă de calităţi pe care niciun ambasador adevărat 
nu le-ar avea, căci se deplasase pe pervazuri înguste, făcuse un 
salt periculos într-un copac şi escaladase zidul neted al 
palatului. Lordul Brenden se opri o clipă şi mătură sala cu 
privirea, parcă pentru a-şi confirma că povestea sa hipnotizantă 
ajunsese la toată lumea. 

— Apoi, spuse el, făcând din nou o pauză pentru a spori 
tensiunea, ambasadoarea s-a folosit de aptitudinile sale de 
asasin pentru a scăpa de un număr uriaş de soldaţi din garda 
regală, care fuseseră trimişi să cerceteze tot oraşul în căutarea 
ei. La început s-a crezut că pur şi simplu se ascundea. Dar n-a 
fost aşa. În schimb, şi-a folosit talentul de ucigaşă pentru a mai 
face încă o victimă. Ambasadoarea Femke l-a omorât pe contele 
Dreban în propria casă în după-amiaza aceleiaşi zile, arătând 
atâta dispreţ pentru abilitatea noastră de a investiga, încât a 
comis crima cu un cuţit identic cu cel cu care îl ucisese pe 
baronul Anton. Cuţitul nu a fost găsit la faţa locului, dar medicii 
pot jura că rănile mortale prezentate de Anton şi de Dreban au 
fost provocate de arme de exact aceeaşi mărime şi formă. 

Reynik aproape că trebui să se ciupească de braţ la sfârşitul 
discursului de deschidere al lordului Brenden ca să se asigure că 
nu visa urât. 

Apoi veni rândul comandantului Sateris să ţină discursul de 
deschidere din partea apărării. Contrastul dintre cei doi avocaţi 
era extrem de puternic. În vreme ce Brenden vorbea melodios şi 
hipnotic, Sateris era clar, însufleţit şi la obiect. Era întruchiparea 
preciziei militare, cu afirmaţiile sale scurte şi tăioase şi 
răspunsul concis şi calculat la acuzaţiile dramatice lansate de 
partea adversă. Vorbi cu autoritate, dar fără pasiune. Sublinie 


că mare parte din cele spuse de procuror erau speculaţii şi 
reconstituiri bazate pe foarte puţine dovezi materiale şi n-ar 
rezista la o cercetare mai amănunţită. Promise să ridice 
întrebări în minţile celor care crezură abordarea fantezistă a 
acuzării şi să demonstreze că de fapt ambasadoarea Femke era 
fără îndoială victima nevinovată a cuiva hotărât să-i însceneze 
totul. 

După încheierea discursurilor de deschidere, începu partea 
serioasă, cea în care se prezintă probe şi sunt aduşi martori. 
Lordul Brenden porni cu mai multe întrebări succinte pentru 
Femke, legate de împrejurările în care se petrecuseră fiecare 
dintre cele două crime. 

— Lady Femke, aţi putea să spuneţi curţii unde eraţi în 
noaptea în care a fost ucis baronul Anton? 

— Da, răspunse Femke blând. Eram aici, în palat. Eram în 
patul meu, dormeam. 

— Aici, în palat, dormeaţi în patul domniei voastre, repetă 
Brenden mult mai tare, ca să se asigure că cei din spatele sălii 
puteau auzi. Şi unde eraţi când a fost ucis contele Dreban? 

— Eram încuiată în pivniţa lui. 

— Încuiată în pivniţa contelui Dreban? 

— Da. 

— Prea bine. Dar acum două zile, când a murit lordul Danar? 
Unde vă aflaţi atunci? întrebă lordul Brenden pe un ton care 
dădea impresia că ştia deja răspunsul. 

— Eram aici, în palat, deghizată în servitor, recunoscu Femke, 
stârnindu-le unor spectatori exclamaţii de uimire. Puţini ştiau că 
Femke evadase din temniţa regală şi încă şi mai puţini aflaseră 
că fusese găsită din nou în palat. 

— Deci eraţi aici în palat în noaptea morţii baronului Anton, 
fără niciun alibi. Susţineţi că eraţi încuiată în pivniţa contelui 
Dreban în momentul morţii sale, probabil singură, deci din nou 
fără alibi. De asemenea, s-a întâmplat să fiţi în palat în 
momentul morţii lordului Danar. Ar fi deplasat să presupun că 
nici de data aceasta n-aţi avut alibi? 

Femke nu răspunse cu voce tare, ci doar dădu din cap că nu. 

— Sunt nişte coincidenţe nefericite, lady Femke. V-aţi aflat la 
locurile a trei crime, fără alibi pentru niciuna dintre ele. Nu 
sunteţi de părere că e cam greu de crezut? 

Femke ridică din umeri şi se strădui să pară dezinteresată. 


— Se pare că nu. Ei bine, lady Femke, aţi putea să identificaţi, 
vă rog, acest cuţit? 

Lordul Brenden se aplecă şi scoase dintr-un sac de pânză aflat 
la picioarele sale unul dintre seturile ei de cuțite: lame despre 
care ea ştia că fuseseră folosite pentru cele două crime. 

— Da, domnul meu, este al meu. 

— Curtea să consemneze că lady Femke a identificat arma cu 
care a fost ucis baronul Anton ca fiind a ei, spuse tare Brenden, 
jubilând că ea recunoscuse. Era un element incriminator. Lady 
Femke, vă surprinde că un cuţit de dimensiuni identice cu ale 
acestuia a fost folosit pentru a-l ucide pe contele Dreban? 

— Deloc, lord Brenden. Am văzut lama. Era a mea, de 
asemenea. 

— Aţi văzut lama? Era a domniei voastre? 

De data aceasta, vocea lui Brenden sună neîncrezătoare când 
auzi mărturisirea. Preţ de o clipă, pe chip îi încolţi un zâmbet 
mulţumit, căci îşi dădu seama că dovezile devin mai puternice. 

— Da, domnul meu, confirmă Femke. Arma n-a fost găsită 
pentru că am văzut-o eu şi am luat-o. Mi-am dat seama cât de 
incriminator ar fi dacă cineva ar găsi un alt cuţit de-al meu înfipt 
într-un nobil mort. Mi s-a părut logic să-l iau. 

Lordul Brenden inspiră adânc, apoi făcu o pauză, pentru ca 
lumea să aibă timp să se gândească la ceea ce spusese Femke. 

— Dacă l-aţi luat ca să ascundeţi proba, atunci de ce 
recunoaşteţi acum? Nimeni n-ar fi putut să dovedească cu 
certitudine că rana lui Dreban a fost provocată exact de unul 
dintre cuţitele domniei voastre. 

Femke îl privi pe lordul Brenden în ochi când răspunse la 
întrebare. 

— Recunosc pentru că acest detaliu nu va influenţa aproape 
deloc rezultatul procesului, domnul meu. Aceste crime mi-au 
fost înscenate. Sunt conştientă câte dovezi există împotriva 
mea. O grămadă. Într-adevăr, dovezile sunt atât de multe, încât 
probabil că sunt cel mai incompetent ucigaş din istorie, dacă am 
lăsat în urmă atâtea probe. Îmi este clar că dacă nu pot dovedi 
că cineva mi-a întins o cursă, atunci sunt ca şi moartă. Vedeţi, 
lord Brenden, nu sunt o criminală idioată şi neîndemânatică. N- 
am venit în Thrandor ca să ucid şi nici n-am făcut aşa ceva. 
Totuşi, cineva doreşte ca domnia voastră şi restul celor prezenţi 
astăzi aici să credeţi că aşa stau lucrurile, prin urmare puteţi 


continua să vă prezentaţi dovezile. Sunt sigură că vor fi extrem 
de incriminatoare. 

Comandantul Sateris zâmbi amar la răspunsul lui Femke. Ea 
ştia ce abordare va alege el pentru apărare şi-şi alesese 
momentul perfect pentru a introduce criteriile de care se va 
folosi pentru a răspunde acuzării. Dată fiind elocvenţa ei, puţini 
din cei aflaţi în sală o vedeau altfel decât ca pe o tânără extrem 
de isteaţă. 

Lordul Brenden continuă să-şi prezinte dovezile, arătând 
broşa găsită în mâna baronului Anton. Din nou, Femke spuse 
clar că era a ei. Apoi urmară martori care fuseseră implicaţi în 
urmărirea ei atunci când fugise din palat, iar ultimul dintre 
aceştia era unul la care Femke nu se aşteptase. 

— Acuzarea îl cheamă pe Kalheen, servitor al ambasadoarei 
Femke, anunţă Brenden. 

judecând după expresia de pe chipul său, nici Kalheen nu se 
aşteptase să fie chemat. Se ridică şi fu escortat către partea din 
faţă a sălii, apoi îşi ocupă poziţia în faţa tronului. 

— Kalheen, ai văzut-o pe ambasadoare în dimineaţa de după 
uciderea baronului Anton? 

— Da, domnul meu. 

— Şi atunci când ai văzut-o, arăta ambasadoarea în vreun fel 
diferit faţă de cum o ştii? 

— Păi, nu, domnul meu, dar... 

— Dar? Dar ce, Kalheen? întrebă Brenden la obiect. 

Kalheen se uită mai întâi la Femke, apoi în sus, către 
împăratul Surabar. 

— Imi pare rău, Maiestate, spuse emoţionat. Aici nu pot să 
mint. 

— Despre ce să minţi, Kalheen? Ţi-a cerut cineva să minţi? 
întrebă Brenden, atacând cuvântul ca o pisică ce se repede 
asupra prăzii. 

In sală se stârni rumoare şi toată lumea se înclină curioasă în 
faţă, ca să audă răspunsul lui Kalheen. 

— Nu, domnul meu, nu mi-a cerut nimeni să mint în legătură 
cu nimic. Numai că... ei bine... ambasadoarea Femke nu eo 
ambasadoare normală, domnul meu. Nu sunt sigur, dar cu cât 
m-am gândit mai mult la asta după ce s-au petrecut crimele, cu 
atât sunt mai nedumerit cu ce se ocupă de fapt. Am lucrat 
multă vreme în palatul imperial şi am observat-o acolo şi 


înainte, domnul meu, dar nu este întotdeauna îmbrăcată ca o 
ambasadoare. 

Sala fu străbătută de un val de exclamaţii. Reynik se uită la 
Shalidar. Asasinul nu făcea niciun efort pentru a-şi ascunde 
zâmbetul. 

— Atunci, Kalheen, în opinia ta, care este cealaltă ocupaţie a 
lui Femke? Spioană... sau asasină? 

— Obiecţie, Maiestate, întrerupse Sateris. Avocatul acuzării 
influenţează martorul. 

— Se respinge. Vreau să aud răspunsul, comandante, zise 
hotărât regele Malo. 

Kalheen se uită la împărat de parcă şi-ar fi cerut scuze, apoi 
adăugă: 

— Oricare dintre cele două e posibilă, domnul meu. 

Lordul Brenden îl lăsă pe Kalheen să plece, iar el continuă, 
plin de satisfacţie. Informaţiile aduse de servitor parcă ar fi rupt 
o barieră. Brenden avea acum mână liberă să completeze 
acuzaţiile cu suspiciuni legate de caracterul lui Femke şi ridică 
întrebări despre natura adevăratului ei scop aici, în Mantor. 
Formulă şi întrebarea retorică „De ce ar fugi o persoană 
nevinovată?”, la care răspunse că el este încredinţat că n-ar 
face asta. 

Mai erau şi altele, şi lordul o ţinu tot aşa o vreme. Reynik era 
uimit că împăratul Surabar părea atât de calm. Nu ştia despre 
planul lui Femke, iar avocatul îl acuzase clar că o trimisese 
special ca să provoace dezastrul diplomatic. Poate că avea s-o 
lase să cadă şi apoi să nege că ar fi ştiut de misiunea ei aici. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci mantia îl schimbase mult pe 
general. Acel Surabar despre care Reynik auzise de la tatăl şi 
unchiul lui nu şi-ar fi sacrificat niciodată în felul acesta un om 
de-ai săi. 

Când comandantul Sateris avu, în sfârşit, şansa să ia 
cuvântul, vorbi clar şi succint. În prima fază, îl chemă ca martor 
pe Phagen. 

— Phagen, dacă ar trebui să-l descrii pe Kalheen, ai spune că 
este o persoană cinstită? întrebă Sateris. 

— Da, răspunse Phagen încet. 

— Mai tare, te rog, să te poată auzi toată lumea. 

— Da. Kalheen este cinstit. 

Reynik scrâşni din dinţi şi la întrebare, şi la răspuns. „Ce are 


de gând Sateris cu asta?”, se întrebă el. 

— Deci n-ai spune că are o înclinaţie spre a inventa lucruri. 

— Nu. 

— Interesant, remarcă Sateris. Informaţiile mele despre 
Kalheen mă fac să cred că-i place să spună poveşti aproape la 
fel de mult ca lordului Brenden, aici de faţă. 

Din public se auziră chicoteli. Brenden păru enervat, dar nu 
zise nimic. 

— Lui Kalheen îi place să spună poveşti, dar nu minte, 
completă Phagen, înroşindu-se de jenă. 

— Deci nu exagerează niciodată? Nu deformează niciodată 
adevărul pentru a-şi îmbunătăţi poveştile? 

Sateris arunca întrebările ca pe nişte săgeți de arbaletă. 

— Păi, da, îşi înfrumuseţează poveştile, dar... 

— Cred c-am prins ideea. Mulţumesc, Phagen. Eşti liber. 

Lui Reynik îi venea să aplaude. Şi după expresia de pe chipul 
împăratului Surabar, putea ghici că şi Măriei Sale. 

În doar câteva propoziţii, distrusese credibilitatea lui Kalheen 
ca martor. Şi pentru a face asta, Sateris nu mizase pe 
sentimente. Se folosise pur şi simplu de logică. O prezentă pe 
Femke ca fiind o tânără inteligentă şi foarte capabilă, care 
urcase repede câtre postul de ambasador prin calităţile, 
personalitatea şi caracterul ei de încredere. Aduse în discuţie 
lipsa motivaţiei pentru crime şi susţinu că mulţi oameni se aflau 
în palat în momentele în care atât baronul Anton, cât şi lordul 
Danar fuseseră ucişi. Prezenţa lui lady Femke nu însemna că 
folosise cuțitul pentru a-l ucide pe Anton, nici otrava pentru a-l 
omori pe Danar. Spuse că faptul că Femke apărea în locurile 
tuturor crimelor întărea de fapt teoria conspirației. În cele din 
urmă, menţionă relaţia de prietenie dintre Femke şi Danar şi îi 
puse întrebări amănunțite în legătură cu aceasta. 

Femke răspunse cât putu de sincer. Vorbi despre el lăsând să- 
i curgă lacrimile, deşi nu oferi informaţii despre implicarea lui în 
evadarea ei din închisoare şi nici despre jefuirea trezoreriei. 
Câţiva din sală mormăiau că joacă teatru, dar alţii se lăsară 
impresionați de aparenta sinceritate a răspunsurilor ei şi de 
suferinţa vizibilă provocată de moartea colegului său 
ambasador. 

Când comandantul Sateris se retrase să se aşeze la locul său, 
regele îl întrebă dacă mai are şi alți martori pe care ar vrea să-i 


cheme. Comandantul începu să dea din cap că nu, dar Femke îl 
opri şi zise cu voce tare: 
— Da, Maiestate. Apărarea îl cheamă pe alchimistul Pennold. 


Capitolul 17 


Lordul Brenden se  încruntă şi-i aruncă o privire 
dezaprobatoare comandantului Sateris pentru că adusese în 
ultima secundă un martor neaşteptat al apărării. Dacă Sateris 
ştia ceva despre acest anunţ al lui Femke, atunci se pricepea 
foarte bine să n-o arate. În momentul acesta, avocatul apărării 
părea la fel de nedumerit ca şi cel al acuzării şi o sfredelea cu 
privirea pe Femke. 

— Maiestate, ştiu că este neobişnuit ca acuzatul să cheme un 
martor, dar vă implor să fiţi indulgent, adăugă ea, sperând că 
regele îşi va respecta partea lui din înţelegerea secretă pe care 
o aveau. Şi aşa făcu. 

— Prea bine, Femke, o să vină şi martorul tău. Aduceţi-l pe 
alchimistul Pennold. 

Uşile se deschiseră şi îşi făcu apariţia un bătrân îmbrăcat 
ciudat, cu părul argintiu şi ciufulit şi care se clătina pe picioare. 
Părul îi era răvăşit şi-i stătea în sus şi, deşi era proaspăt 
bărbierit, chipul său părea murdar şi neîngrijit. Hainele lui, în 
culori contrastante, erau pline de pete şi urme de arsuri. 
Pennold ori nu se gândise să se îmbrace elegant pentru vizita la 
palat, ori nu avea haine prezentabile. În orice caz, când îl văzu 
pe bătrân, Femke simţi că inspiră o gură de aer proaspăt. 
Intrarea lui aduse un zâmbet afectuos pe chipul ei. El înaintă 
încet, în mod evident impresionat de locul în care se afla şi 
trăgând după sine un sac de pânză care avea ceva greu 
înăuntru. 

— Meştere Pennold, ai adus piatra, după cum te-am rugat? îl 
întrebă Femke pe bătrân în timp ce acesta se apropia. 

— Ce? A, piatra! Da, da, desigur, dragă, răspunse el absent. 
Altfel ce rost ar mai fi avut să vin, nu? 

— Minunat! Acum, meştere Pennold, ai putea să aşezi piatra 
acolo, în mijlocul sălii, te rog? Mulţumesc foarte mult. Maiestate, 
mă tem că înainte de a lua decizia finală privind vinovăția mea 
în cele trei cazuri de crimă, aş vrea să vă cer să fie analizată şi o 
altă nelegiuire. 


Sala se umplu de murmur. Ce mai avea de gând să 
mărturisească? O altă crimă? Regele îşi ridică mâna dreaptă şi 
se făcu linişte. 

— Spune, Femke. Despre ce nelegiuire este vorba şi tu ce rol 
ai jucat în săvârşirea ei? Sunt sigur că nu numai eu aştept cu 
interes răspunsul tău. 

Când intrase în sală, Femke îl văzuse pe Reynik şi înţelesese 
semnalul său privind locul pe care îl ocupase Shalidar. Reynik îşi 
dusese mâna dreaptă pe umărul drept, transmiţându-i că 
asasinul se afla sus, în partea dreaptă a sălii de judecată, adică 
în ultimul loc în care Femke ar fi vrut ca el să fie. Stătea la 
distanţă mare faţă de locul în care Pennold avea să amplaseze 
piatra. Deşi alchimistul o asigurase că proprietăţile pietrei se vor 
manifesta perfect în orice punct al unei săli atât de mari, ea 
avea emoţii. Dacă nu funcţiona, atunci urma să se facă de râs în 
faţa întregii curţi regale thrandoriene şi a propriului ei împărat. 
Dacă strategia ei dădea greş, avea să fie condamnată pentru 
trei crime. Comandantul Sateris se descurcase de minune cu 
prezentarea apărării ei, dar se lupta cu morile de vânt, căci 
dovezile împotriva sa erau copleşitoare. Dacă ar fi fost în locul 
regelui Malo, Femke ştia care ar fi fost verdictul ei. 

— Maiestate, nu sunt sigură că membrii curţii regale ştiu de 
jaful petrecut la trezorerie, dar hoţii am fost eu şi lordul Danar. 

Din sală se auziră câteva exclamaţii şi imediat se stârni un 
murmur de mânie. 

— Am ţinut secret incidentul pentru ca oamenii de la pază să 
poată avea şansa să facă cercetări, răspunse regele, cu o voce 
aspră şi nemulțumită. Totuşi, de vreme ce investigația nu mai 
pare necesară, aş fi foarte interesat să aflu de ce aţi ales să-mi 
faceţi deserviciul de a-mi fura aurul. 

— Ei bine, Maiestate, n-aş vrea să credeţi că v-am furat banii 
pentru că voiam un câştig personal. Din nefericire, pentru a-mi 
demonstra nevinovăția, aveam nevoie de o mulţime de bani. 
Mult mai mulţi decât eu sau orice altă persoană obişnuită ar fi 
putut avea la dispoziţie. Cum în majoritatea trezoreriilor regale 
se află mult aur şi cum trebuia să-mi demonstrez nevinovăția în 
faţa Maiestăţii Voastre, m-am gândit că n-ar fi irațional să 
împrumut ceva pentru o vreme. 

Majoritatea spectatorilor rămase fără cuvinte în faţa 
impertinenţei lui Femke, dar câţiva - inclusiv lordul Brenden, 


care dintr-odată îşi duse mâna la gură şi începu să tuşească 
pentru a-şi ascunde un zâmbet - văzură partea amuzantă a 
poveştii. Până acum, raţionamentul lui Femke avea un soi de 
logică încâlcită, dar, prin modul în care îl prezenta, nu aducea 
nimic bun cazului său. 

— Şi pentru ce motiv vă doreaţi atâta aur, domniţă 
ambasador? Majoritatea alibiurilor bune se pot cumpăra cu mult 
mai puţin. 

Femke zâmbi şi dădu din cap, aprobând riposta regelui. 

— Într-adevăr, Maiestate, dar nu aveam nevoie de bani pentru 
un alibi, dimpotrivă. Aveam nevoie de bani ca să angajez cel 
mai bun asasin pe care îl ştiu. Serviciile sale n-au fost niciodată 
ieftine, dar voiam suficienţi cât să pot să-l momesc să accepte 
cu contract cu termen de îndeplinire foarte scurt. Ştiam încă de 
la începutul acestei perioade triste că acest asasin se află în 
spatele crimelor. Mi-o spusese chiar el în noaptea de după 
uciderea contelui Dreban. Confesiunea aceea nu ar avea 
susţinere în această sală de judecată, pentru că n-au fost 
martori şi ar fi cuvântul meu împotriva cuvântului său. Alibiurile 
pentru momentele celor două crime erau perfecte, thrandorieni 
de vază fiind dispuşi să confirme unde se afla la orele 
aproximative ale crimelor. De asemenea, a susţinut că a fost 
plătit pentru ambele omoruri. Nu mi-am dat seama cum a reuşit 
să facă asta decât când a fost prea târziu. M-am gândit să vă 
demonstrez că este un criminal prinzându-l asupra faptului 
împlinit. Aşa că Danar şi cu mine am pus la cale ceea ce am 
crezut că va fi capcana perfectă. 

— Maiestate... protestă lordul Brenden, încercând să oprească 
desfăşurarea poveştii lui Femke, căci observase privirile celor 
din sală. Toţi erau pe deplin atenţi şi oamenii începeau să se 
implice în povestea ei, ceea ce era periculos pentru cazul lui. 
Ştia mai bine decât oricine puterea unei poveşti bine spuse. 

— Linişte, Brenden, ai avut şi tu ocazia. Las-o să vorbească. 
Vă rog, lady Femke, continuaţi. Din moment ce lordul Danar e 
mort, bănuiesc că ceva n-a mers bine. 

— Ce n-a mers bine, Maiestate, a fost că eu nu m-am târguit 
pentru doi asasini la preţ de unul. Am presupus greşit de la 
început că adversarul meu era personal răspunzător de morţile 
baronului şi a contelui. El era răspunzător, într-adevăr, dar nu el 
folosise cuțitul în cele două ocazii. El comanaase crimele. 


Socoteala mea greşită l-a costat viaţa pe Danar. Eram sigură că 
pot să-l protejez de un asasin, de cel pe care îl ştiam, dar nu mi- 
a trecut prin minte că ucigaşul pe care-l căutam avea să lucreze 
în tandem cu încă unul. 

— Deci n-aţi reuşit să-l protejaţi pe Danar de aceşti ucigaşi, el 
a fost omorât de către ei şi domnia voastră n-aţi putut să-i 
prindeţi? întrebă regele Malo. 

— Nu chiar, Maiestate. Scopul meu era să prind un ucigaş în 
faţa faptului împlinit şi chiar asta am făcut. De fapt, am prins 
doi. 

— Imi pare rău, lady Femke. Povestea domniei voastre este 
foarte interesantă, dar nicio parte din ea nu poate fi susţinută 
prin dovezi. De ce v-ar crede cineva? 

— Ei bine, Maiestate, încă n-aţi văzut dovezile adevărate. O să 
vă arăt o legătură între cei doi criminali care nu poate fi negată. 
In timp ce alibiurile unuia sunt perfecte, celălalt n-a putut să fie 
atât de atent. Pot să demonstrez în faţa curţii că al doilea bărbat 
a fost poziţionat perfect atât pentru a-l ucide pe baronul Anton, 
cât şi ca să-mi însceneze mie crima. Uciderea contelui Dreban e 
mai dificil de demonstrat, dar după ce voi stabili primele două 
legături, cred că restul poveştii se va lega repede. Aş vrea, 
Maiestate, să-i rugaţi pe toţi cei din sală să-şi ridice mâinile la 
înălţimea umărului, cu palmele în faţă, şi veţi vedea la ce mă 
refer. 

In sală, lumea începu să murmure şi să se foiască, iar mulţi se 
uitară instinctiv la palmele lor. Reynik îl observă pe Kalheen, 
extrem de palid şi cu palmele transpirate. Verifică repede să 
vadă dacă Shalidar se află încă la locul său şi se pregăti să 
acţioneze în momentul în care i se va cere. Avea să se întâmple 
în curând şi nu voia s-o dezamăgească pe Femke. Dacă Kalheen 
făcea vreo mişcare, nu va înainta mai mult de câţiva paşi. 

Regele Malo nu găsi vreun motiv pentru care să respingă 
cererea lui Femke, aşa că ceru curţii să se conformeze. Reynik 
zâmbi, căci observase expresia arogantă de pe faţa lui Shalidar. 
„Dar n-o să dureze mult”, se gândi el cu un zâmbet încordat. 

Când toată lumea îşi ridică palmele, regele se uită nedumerit 
în sală. 

— Nu văd ce rost au toate astea, lady Femke. Ce importanţă 
au pentru povestea domniei voastre? 

— Este simplu de explicat, Maiestate. Şansele de a prinde un 


asasin cu un cuţit însângerat în mână, ca să zic aşa, erau foarte 
slabe. Chiar dacă aş fi ştiut că sunt doi, mi-ar fi fost imposibil să- 
i prind pe amândoi. Dar nici nu am intenţionat vreodată asta. 
Cheia către dovada mea erau banii, Maiestate. Aurul era 
răspunsul. Alchimistul Pennold va confirma că mi-a vândut o 
substanţă specială cu care am acoperit toate monedele. Piatra 
din centrul sălii emite un soi de raze invizibile pe care nu pretind 
că le înţeleg, dar, în bătaia lor directă, substanţa acţionează. 
Toţi cei care au pus mâna pe aurul Maiestăţii Voastre vor fi 
afectaţi, căci substanţa pătează mâinile cu un strat aproape 
imposibil de îndepărtat. Priviţi acum, Maiestate, şi-i veţi vedea 
pe cei doi criminali - sunt cei cu palmele roşii. 

— Uite, mâinile lui sunt roşii şi strălucesc, strigă cineva. 
Opriţi-l! 

Shalidar se pregătea deja să fugă. Stătea în penultimul rând 
al sălii etajate şi, de cum îşi dădu seama că mâinile încep să-l 
dea de gol, se ridică în picioare şi sări peste cei din spatele său, 
pentru a ajunge la ferestre. Reynik era gata să pună mâna pe 
Kalheen, aşa că rată mişcarea iniţială a lui Shalidar. Spre 
surprinderea sa, nu mâinile lui Kalheen începură să 
strălucească, ci ale lui Phagen. Femke îi spusese că suspectează 
că unul dintre cei trei însoțitori ai lor era al doilea ucigaş, dar nu 
putuse să spună care anume. Reynik era sigur că acesta se va 
dovedi a fi Kalheen. 

Phagen o luă la fugă la o secundă sau două după Shalidar şi 
se mişcă incredibil de repede. Reynik sări în picioare ca să-l 
urmărească, dar fusese luat pe nepregătite, iar Phagen reuşi să- 
i doboare pe cei doi gardieni care îi escortaseră pe cei patru 
shandezi în sală înainte ca Reynik să aibă ocazia să reacționeze. 
Phagen avea slabe şanse să scape. Erau mulţi soldaţi între el şi 
uşă, dar Reynik nu-i lăsă pe ei să facă treaba. 

Se aruncă înainte şi-l prinse pe bărbatul cel slab din spate, 
plonjând spectaculos către picioarele asasinului. Deşi se izbi 
tare de podea, Phagen se răsuci imediat şi începu să-i care 
lovituri lui Reynik una după alta. Reynik reacţionă bine, blocând 
pumnii asasinului cu reflexe iuți ca fulgerul. Lupta nu dură decât 
un moment, căci cei patru gardieni care o aduseseră pe Femke 
înăuntru se năpustiră asupra lui Phagen după numai câteva 
secunde, ţintuindu-l la podea. Odată doborât şi în dezavantaj, 
nu mai avu şanse să se ridice din nou, iar gardienii îl legară şi-l 


ţinură drastic sub control. . 

Kalheen era şocat să-l vadă pe Phagen fugind. Işi imagina ce 
va spune mama lui atunci când îi va povesti că, fără să ştie, 
împărţise aceeaşi cameră cu un ucigaş. Cusătoreasa micuță şi 
îndesată, cu ochii fulgerători şi mereu încăpăţânată, îl dojenea 
întotdeauna că nu e atent la detalii. Părea că nu-i scapă 
niciodată nimic. Dar el a ştiut dintotdeauna că Rikala era o 
femeie extraordinară. 

Cu Phagen la pământ, Femke se uită în partea dreapta sus a 
sălii şi chiar atunci îl văzu pe Shalidar omorând unul dintre cei 
doi soldaţi care păzeau ferestrele. Pe când dădea ultima 
lovitură, la încheietura dreaptă sclipi o reflexie argintie. Mai 
avea puţin şi scăpa. Nu era nicio cale uşoară de acces către el 
prin marea de oameni panicaţi de pe băncuţe. Femke se uită la 
Reynik, care abia se punea pe picioare. Niciunul dintre ei n-avea 
cum să-l împiedice pe asasin să evadeze. Privind prin sală în 
căutarea a ceva care să-i blocheze ieşirea lui Shalidar, Femke 
observă frânghia care susţinea uriaşa structură a candelabrului 
central. 

Sfoara groasă era legată de o piesă metalică aflată pe 
peretele de lângă uşa principală, apoi fixată de un scripete de 
pe tavan, în partea dreaptă a încăperii, şi de încă un scripete în 
mijlocul tavanului. Structura imensă de metal părea extrem de 
grea. Femke îşi dădu seama imediat ce trebuia să facă şi o luă 
la goană spre peretele din dreapta uşii principale. 

— Reynik, sfoara! Taie sfoara! strigă ea în timp ce fugea. 

Reynik înţelese imediat care era planul ei şi alergă câţiva paşi 
până la cel mai apropiat gardian. Inainte ca acesta să-şi dea 
seama ce se întâmplă, Reynik îi apucă mânerul cuţitului şi-l 
trase din teacă. 

— Hei! strigă gardianul. Ce crezi că faci? 

— Îţi împrumut cuțitul o clipă, răspunse Reynik, îndreptându- 
se deja spre piesa metalică prin care sfoara era legată de 
perete. 

Femke îşi luă avânt de la o distanţă considerabilă şi se prinse 
cu degetele de funie. Fusese o săritură dificilă, dar degetele 
apucară bine frânghia şi se ţinu de ea cu putere, în vreme ce 
picioarele, în balans, se loviră de perete. În ciuda izbiturii, 
Femke rămase agăţată de sfoară şi începu să urce pe panta 
abruptă pe care o descria aceasta, apucând-o când cu o mână, 


când cu cealaltă. 

Reynik alergă de-a lungul sălii, ignorând zarva din jurul lui. 
După numai câteva secunde, începu să taie sfoara cu lama pe 
care doar ce pusese mâna, iar Femke simţea cum se rupe 
fiecare fir pe măsură ce el tăia cu elan. 

— Aproape am terminat! o anunţă el. Femke se opri din 
căţărat şi se concentră să se ţină bine. Când ultimele fire 
plesniră, structura metalică uriaşă a candelabrului începu să 
cadă, iar frânghia fu trasă în sus cu atâta putere, încât ar fi 
putut să-i smulgă fetei braţele din încheieturi. Corpul uşor al lui 
Femke aproape că nu încetini deloc căderea candelabrului. 
Acesta acceleră rapid până se prăbuşi pe podea, în timp ce ea 
străbătea spaţiul de deasupra curtenilor uluiţi şi se ridică spre 
tavan. 

În ultimul moment posibil, dădu drumul sforii. Din inerție, mai 
pluti câţiva metri pe deasupra ultimelor rânduri de locuri, dar nu 
ateriză tocmai plăcut. Se izbi puternic de perete şi aproape căi 
se tăie răsuflarea. Shalidar deja se făcea nevăzut printr-una 
dintre ferestre, aşa că nu era timp de pierdut. Cu o disciplină de 
care puţini dau dovadă, Femke se forţă să respire normal şi-şi 
antrenă corpul zguduit într-o urmărire. 

Curtea fremăta în faţa acestei întorsături spectaculoase a 
lucrurilor, dar fata ignoră agitația. Cel mai important era să-l 
oprească pe Shalidar. Urcă agilă pe fereastră, după el, apoi 
murmură de mai multe ori: 

— Nu trebuie să scape. Nu trebuie să scape. 

Shalidar însă nu era prost. Fusese asasin de prea multă 
vreme ca să nu aibă planificată o cale de evadare. Indiferent cât 
de furios era pe Femke, ucigaşul se putea stăpâni îndeajuns 
încât să nu se lase derutat de mânie. Işi concentră toată energia 
pe evadare şi îşi ţinu sub control furia cu un profesionalism 
sălbatic. 

O luă la fugă pe acoperişul uşor înclinat, îndreptându-se spre 
colţul cel mai jos. Dar de data asta norocul nu îi mai surâse, căci 
o patrulă a gărzilor regale care se afla lângă palat îl zări 
apropiindu-se, iar unul dintre soldaţi strigă tare: 

— Hei! Tu de pe acoperiş! Opreşte-te unde eşti. Dacă te mişti, 
o să tragem. 

Shalidar se întoarse şi urcă din nou panta uşoară, stând cât 
mai aplecat şi mergând în zigzag, pentru ca arcaşii să nu-l poată 


nimeri. Fuga sa încurcată şi smucită avu efect, căci soldaţii 
traseră câteva săgeți cu arbaletele, dar niciuna nu-l atinse. 

Atunci Shalidar o văzu pe Femke, care venea înspre el din 
direcţia sălii. Nu era locul potrivit ca să o înfrunte. Arcaşii ar 
putea avea noroc, iar el nu voia să-i dea lui Femke satisfacția de 
a-l vedea prins sau ucis. Nu. Existau opţiuni mai bune. Avu timp 
de gândire doar o fracțiune de secundă şi alese să urce şi mai 
mult. Shalidar nu ştia cum se simţea Femke la înălţime, dar 
dacă o conducea pe acoperişuri către suprafeţe mai înalte, 
măcar ar scăpa de arcaşi. Apoi, cu un singur brânci, ar putea să 
se descotorosească de ea pentru totdeauna. 

Femke văzu că Shalidar o observase apropiindu-se şi făcu un 
efort de două ori mai mare ca să reducă distanţa dintre ei, dar 
imediat se trezi că în jurul ei vâjâiau săgeți de arbaletă. Din 
instinct, îşi schimbă ritmul paşilor pentru a-i deruta pe soldaţi, 
lăsându-se în jos şi alergând şi ea în zigzag. Patrula striga acum 
şi la ea să se oprească, dar tânăra era la fel de puţin doritoare 
să se oprească precum Shalidar. Spioana nu intenţiona să le 
permită gărzilor regale s-o împiedice să-l răzbune pe Danar. 
Moartea lui era proaspătă în inima ei. Shalidar dăduse dovadă 
de un spirit de-a dreptul diabolic cu metoda pe care o alesese 
pentru a-l ucide pe tânărul lord shandez, fără să mai vorbim de 
modul neîndurător în care aranjase uciderea baronului Anton şi 
apoi pe cea a contelui Dreban. Nu trebuia să scape. Femke nu 
avea să permită asta. Nu voia ca el să moară, pentru că 
moartea ar fi fost o soluţie prea rapidă. Voia să sufere pentru 
faptele lui. Trebuia să fie prins, iar ea dorea cu disperare să fie 
cea care pune mâna pe el. 

Shalidar urcă pe acoperişul alăturat şi alergă spre vârf pe 
panta uşoară. Femke îl urmări. Asasinul sărea neînfricat peste 
golurile dintre  acoperişuri. Femke nu ezită să-l urmeze. 
Căţăratul, fuga şi săriturile făcură urmărirea spectaculoasă, dar 
aceasta fu scurtă, căci Shalidar, cu Femke după el, se trezi la un 
moment dat pe acoperişul sălii mari de la intrarea în palat. La 
marginea acestuia, care dădea spre porţile principale, se opri şi 
se întoarse. Nu mai avea unde să fugă. 

Femke se opri şi ea, alunecând uşor, la mică distanţă în faţa 
lui şi-l privi mijind ochii. Nu era limpede dacă Shalidar avea vreo 
armă ascunsă, dar Femke nu voia să rişte. Se ştia că asasinul 
era la fel de periculos cu mâinile goale pe cât era şi înarmat. 


— E capătul drumului, Shalidar. Nu mai ai unde să fugi. 
Acceptă, predă-te, spuse Femke gâfâind, bucuroasă să vadă că 
şi Shalidar respira la fel de greu ca ea. 

— Nu fi proastă, Femke. Drumul n-are niciodată capăt. Cei 
mai mulţi pur şi simplu nu văd suficient de bine încât să-i 
interpreteze cotiturile, răspunse dispreţuitor Shalidar, în ochi 
citindu-i-se intenţiile ucigaşe. 

Tânăra înţelese că Shalidar n-avea de gând să se lase prins 
fără o luptă, iar asta îi convenea. 

Femke înaintă uşor pe vârfuri, apropiindu-se cu mâinile 
ridicate, gata să lupte. Sperase să fie şi Reynik lângă ea când 
avea să-l înfrunte pe asasin. Tânărul soldat se descurca de 
minune în luptele corp la corp şi fără el ar putea fi la fel de 
moartă ca în cazul în care regele ar fi poruncit să fie spânzurată 
pentru crimă. Dar acum era alegerea ei. Dacă Shalidar o ucidea, 
avea să moară căutând dreptate şi răzbunare. 

Femke îi dădea târcoale cu atenţie. Când Shalidar va ataca, o 
va face cu toată forţa şi viteza de care era în stare. El nu 
cunoştea alt mod de a lupta. Femke era gata. Era iute, agilă şi 
clocotea de mânie. Nu-şi amintea să fi fost vreodată atât de 
pregătită să lupte. 

— În sfârşit, avem ocazia să dansăm, spuse Femke, potolindu- 
şi respiraţia şi fiind atentă la centrul de echilibru al lui Shalidar. 
Ne aşteptam la asta de ceva vreme. Ai avut un avantaj asupra 
mea de când am intrat în Mantor. A fost o lovitură de maestru 
să-l introduci pe Phagen în grupul meu. Mi-am dat seama abia 
după multă vreme că unul dintre ei trebuie să fie implicat. Și 
chiar şi atunci, n-a fost primul pe lista mea de suspecți. 
Bineînţeles că acum e limpede: adus în ultimul moment să 
participe la misiune din cauza unei îmbolnăviri subite, cu felul lui 
tăcut de a fi şi abilitatea de a se face nevăzut în fundal. E 
perfect pentru a fi asasin, dar de ce nu l-ai pus să mă omoare? 
De ce înscenarea elaborată de aici? Ai spus că voiai să porneşti 
un război pentru ca afacerile să meargă mai bine, dar nu sună 
adevărat. 

În timp ce vorbea, Femke studia mişcările uşoare ale lui 
Shalidar, căutând o slăbiciune, orice lucru cât de mic care ar fi 
putut să-i dea un avantaj. 

— Partea cu motivaţia e simplă, şuieră Shalidar. Am vrut să 
plăteşti pentru intervenţia ta din Shandrim. Totul mergea bine. 


Vallaine era enervant, într-adevăr. Nu era una dintre cele mai 
hotărâte persoane pentru care aş fi putut lucra, dar fusesem de 
acord cu asta şi urma să mă ocup să-l înlocuiesc cu un succesor 
suficient de maleabil, când ai apărut tu în scenă. Aş fi putut să 
te omor în orice moment, dar n-ar fi fost destul de bine. N-am 
vrut să te ucid, am vrut să te distrug. Am vrut să-ţi răpesc tot ce 
ai mai drag. Muncisem din greu în ultimul an pentru planul de 
pensie, iar tu l-ai stricat. Acum ai reuşit să-mi ameninţi şi 
afacerea legală. Dacă mă gândesc mai bine, ar fi trebuit să pun 
să te omoare. Dar asta se poate aranja destul de uşor. 

Shalidar ţâşni înainte şi întinse pumnul cu putere pentru a o 
izbi pe Femke în abdomen. Tânăra îi blocă lovitura şi-i devie 
pumnul. Sări şi se răsuci în aer, lovindu-l cu piciorul în obraz, 
făcându-l să se clatine. Femke continuă cu o serie de pumni şi 
alte lovituri, dar el reuşi să le pareze pe toate cu nişte reflexe 
incredibile. Dintr-odată, Shalidar schimbă tactica. li seceră din 
senin picioarele, iar ea se rostogoli în jos pe acoperiş, către 
margine. 

Femke se dădu de-a dura de câteva ori înainte să-şi poată 
controla inerția şi să se oprească. Îl văzu pe Shalidar apropiindu- 
se pentru lovitura mortală. Fără ezitare şi cu o viteză care îl luă 
pe Shalidar complet prin surprindere, ea reuşi să-i folosească 
tactica împotriva lui. Când acesta veni mai aproape, îl apucă de 
picioare, i le răsuci şi trase de ele, iar el ateriză greoi şi gemu. 
Folosindu-se la maxim de agilitatea şi flexibilitatea ei, Femke se 
răsuci din nou, prinse cu picioarele gâtul lui Shalidar şi începu să 
strângă tare. 

Mulţi s-ar fi panicat în situaţia asta, dar nu şi Shalidar. Nu 
încercă să se elibereze, ci pur şi simplu îi căută punctele 
sensibile din spatele genunchilor şi apăsă cu degetele groase, 
cu o forţă care o făcu să ţipe şi să se îndepărteze rostogolindu- 
se de durere. 

Femke se dădu de-a dura, apoi se ghemui la câţiva paşi de 
marginea acoperişului şi se masă uşor în spatele genunchilor 
pentru a mai atenua durerea. Shalidar, la rândul său, se frecă 
scurt pe gât şi se ridică în picioare. Pe chip i se citea o expresie 
de furie rece. 

Faţă de Femke, Shalidar era mai puternic, mai solid şi apuca 
mai bine. Era discutabil cine era mai iute. Singurul avantaj pe 
care ea l-ar fi putut avea asupra lui consta în agilitatea ei 


flexibilă, dar, după cum descoperise deja, un avantaj mic nu era 
de ajuns pentru a compensa punctele în care era mai slabă. 
Dacă nu reuşea să-l surprindă cumva, Shalidar avea s-o omoare. 

Asasinul era convins acum că era un luptător mai bun decât 
ea şi începu să profite de avantajul său. Se apropie. Urmă un alt 
val rapid de pumni şi lovituri cu piciorul, iar Femke se văzu 
nevoită să se retragă, încercând să îndepărteze lupta de 
marginea acoperişului înalt. 

Un bărbat care trecea prin faţa porţii principale a palatului îi 
văzu pe cei doi luptându-se pe acoperişul sălii mari şi îi 
atenţionă pe gardienii de la poartă. Aceştia îl chemară pe 
căpitanul gărzilor, care trimise câţiva soldaţi să-l anunţe pe 
rege. Soldaţii le dădură de veste tuturor celor pe care îi întâlniră 
în cale şi în scurt timp în faţa palatului se adună un mic grup de 
angajaţi, care veniră să vadă spectacolul. _ 

Femke reuşi să evite unul dintre pumnii lui Shalidar. li trase 
un cot în stomac, cât putu de tare, dar nu mai avu noroc să-i 
reuşească şi a doua lovitură, căci asasinul se răsuci şi o lovi cu 
piciorul în lateral, încât tânăra zbură cât colo. Se ridică din nou, 
dar durerea îi inundă tot pieptul, tuşi şi simţi imediat gust de 
sânge în gură. Shalidar îi rupsese cel puţin o coastă. 

Femke privi în sus şi-l văzu apropiindu-se din nou, cu o 
expresie uşor arogantă. Ştia ce efecte avusese ultima lovitură 
şi, după cum o privea, era gata să încheie lupta. Căutând cu 
disperare după ceva ce-ar putea s-o ajute, Femke îşi dădu 
seama prea târziu că Shalidar ajunsese chiar lângă ea. O atacă 
din nou cu o serie de pumni incredibil de rapizi şi de puternici, 
iar blocajele ei deveniră din ce în ce mai ineficiente. Shalidar îi 
mai aplică nişte lovituri şi Femke căzu în genunchi. 

— E timpul să mori, anunţă rece, fără nicio urmă de sentiment 
în vocea şuierătoare. 

Femke se aşteptase să mimeze triumful sau încântarea, dar 
nu exista nimic din toate astea. Faţa îi era umflată acolo unde 
primise câţiva pumni şi îi sângera în mai multe locuri. Şi Shalidar 
avea pe el urme de sânge, dar părea în formă. Femke ştia că n- 
are nicio şansă să-l doboare. Pur şi simplu era prea bun şi prea 
puternic. 

Fata nu prevăzu lovitura finală şi nu reuşi să-i facă faţă. 
Chipul pur şi simplu îi plesni şi-i explodă de durere. Apoi se 
rostogoli pe acoperiş, până la margine. Toate simţurile de 


coordonare o părăsiră pentru o clipă şi, pe măsură ce corpul îi 
aluneca, nu reuşi să învingă inerția. Creierul îi era inundat de 
semnale ale durerii trimise de fiecare parte a corpului şi o voce 
interioară îi spunea să-şi dea drumul peste margine şi să pună 
capăt agoniei. Însă atunci când trupul i se apropie de margine, 
Femke îşi aminti de ultima oră a lui Danar. El nu se dăduse 
bătut. Avusese încredere în ea, iar ea îl dezamăgise. Acum avea 
ocazia să-şi răscumpere greşeala. Ştiu în clipa aceea că nu 
putea să renunţe. 

Îşi desfăcu braţele şi reuşi în ultima secundă să se oprească 
din rostogolit, dar era deja prea târziu. Corpul continuă să-i 
alunece, cu faţa în jos, până peste marginea acoperişului. Printr- 
o manevră disperată, Femke se apucă de una dintre barele 
orizontale de care atârnau însemnele regale şi rămase agăţată 
de ea cu mâna dreaptă. Se legănă periculos, atârnată la mare 
înălţime deasupra scărilor uriaşe de piatră, care urcau până în 
faţa palatului. Durerea care i se răspândea în piept era 
insuportabilă, dar îşi adună şi ultimul strop de voinţă ca să 
reziste. Cu un efort suprem, reuşi să se apuce de suport şi cu 
mâna stângă, ceea ce îmbunătăţi situaţia. 

— N-ai murit încă? scrâşni vocea lui Shalidar de deasupra ei. 
Femke privi în sus şi-i văzu ochii neîndurători, căci se pregătea 
să ridice piciorul, s-o calce pe degete şi s-o trimită pe lumea 
cealaltă. 

— Adio şi n-am cuvinte, adăugă el sec. 

— Opreşte-te, Shalidar! Dacă o faci, eşti mort şi tu. 

Strigătul lui Reynik îl făcu pe Shalidar să se întoarcă pentru a 
estima noua ameninţare. Un soldat tânăr alerga spre el pe 
acoperiş cu un cuţit în mână şi, din felul în care îl ţinea, asasinul 
îşi dădu seama că ştia şi cum să-l folosească. Nu stătu pe 
gânduri. Îşi dădea seama când să se lupte şi când să fugă. Fără 
ezitare, se întoarse şi o luă la goană pe marginea acoperişului, 
îndepărtându-se de Reynik. 

Vocea soldatului sună divin pentru Femke, iar ea îşi dădu 
seama că, dacă el se grăbea, poate că ar fi reuşit să reziste 
suficient încât s-o ajute. Degetele îi alunecau pe lemnul neted al 
barei, dar, cu un efort suprem, reuşi să se ţină cu toată puterea 
pe care o mai avea. 

— Reynik! spuse ea răguşită, căci vocea îi era slăbită din 
cauza durerii din piept. 


Reynik tocmai voia să se îndrepte în direcţia în care o luase 
asasinul când auzi strigătul epuizat al tinerei. Nu stătu pe 
gânduri. Deşi voia cu disperare să-l urmărească pe Shalidar, ştiu 
imediat că n-o putea face cu preţul vieţii lui Femke. 

— Repede, bolborosi ea, căci degetele îi alunecaseră şi mai 
tare. 

Văzând mâinile lui Femke prinse de bară şi degetele care-i 
alunecau, Reynik ştiu că nu are timp pentru o manevră de 
salvare controlată, aşa că, fără să-i pese de propria siguranţă, 
lăsă cuțitul deoparte şi se aruncă înainte, către marginea 
acoperişului. Ateriză puternic pe burtă şi alunecă spre margine 
cu capul înainte, cu o inerție periculoasă. Pentru o clipă, crezu 
că nu se orientase bine şi că aveau să se prăbuşească amândoi, 
dar când capul şi umerii îi ieşiră în afara acoperişului, reuşi să se 
apuce de bară pentru a opri alunecarea. Braţul stâng absorbi 
inerția, în timp ce cu mâna dreaptă o prinse pe Femke de 
încheietură chiar când degetele ei cedaseră de tot. Greutatea 
neaşteptată care atârna acum de braţul drept aproape că i-l 
smulse din umăr. Gemu de durere, dar o ţinu pe fată cu o voinţă 
de fier. 

Privind în jos la treptele de piatră, Reynik înţelese că nimeni 
nu putea supravieţui unei căderi de la înălţimea asta. Nu putea 
spune nimic. Corpul îi era întins la maxim, dar văzând-o pe 
Femke, ştiu că nici nu avea nevoie de cuvinte, căci ea leşinase. 

Centimetru cu centimetru, se târi înapoi pe acoperiş, iar 
Femke atârna de braţul său drept, lipită de zid. Apoi făcu un 
efort uriaş şi se strădui să se aşeze într-o poziţie din care s-o 
poată trage pe acoperiş fără să-şi piardă echilibrul. Când o 
aburcă peste margine, îi zgârie corpul, dar n-avu încotro. Era în 
viaţă, asta era de ajuns. 

Reynik nu trebuia să privească în jur pentru a se convinge că 
Shalidar dispăruse de mult. Se terminase. Putea doar să mai 
spere că soldaţii din garda regală îl prinseseră pe asasin, dar 
ştia că îşi dorea prea multe. Stând pe acoperiş, cu Femke întinsă 
lângă el, se simţi epuizat. 

Dintr-odată, fata începu să tuşească, revenindu-şi parţial în 
simţiri. Un spasm cumplit de durere îi chinuia partea laterală a 
corpului şi simţi din nou în gură gustul de sânge. „Ar fi păcat să 
mor acum”, se gândi ea, căci avu senzaţia că alunecă din nou în 
abis. „Mi-ar plăcea să-i spun împăratului adevărata poveste.” 


— Nu-ţi face probleme, Femke, îl auzi pe Reynik şoptindu-i 
uşor la ureche. O să fii bine. Stai nemişcată. O să-i chemăm pe 
medici aici imediat. Mai rezistă un pic, m-auzi? Nu poţi să mă 
laşi acum. Cum o să-i explic asta împăratului de unul singur? Eu 
sunt doar un soldat, fir-ar să fie! Tu eşti cea care are toate 
răspunsurile. 

Femke se însufleţi când îl auzi. 

— Normal, eu sunt femeie, zise ea răguşită. 

Reynik râse. 

— Chiar aşa, Femke. Haide, străduieşte-te să rămâi în viaţă. 
Imperiul are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. 

— Shalidar? şopti ea. 

— A dispărut, spuse el încet. 

— La naiba! rosti ea. 

Reynik văzu cum capul lui Femke cade uşor într-o parte şi-şi 
dădu seama că-şi pierduse din nou cunoştinţa, dar respiraţia îi 
era regulată şi, la rănile pe care le avea, era mai bine aşa. Cel 
puţin, dacă era inconştientă nu mai simţea durerea. li susţinu 
capul uşor la piept şi o legănă cu grijă. 

Sentimente de vină şi de bucurie puseră stăpânire pe el. Vină, 
căci o flăcăruie secretă de mulţumire se aprinse în inima lui 
pentru că Femke era acum liberă de orice legătură romantică. 
Se simţise atras de ea din momentul în care plecaseră din 
Shadrim, dar la început crezuse că e mult mai în vârstă decât el 
şi că e de neatins din cauza diferenţei de rang. Acum ştia că nu 
e decât cu doi ani mai mare, ceea ce nu era o prăpastie de 
netrecut, şi că era spioană, şi nu ambasadoare. 

Aceste adevăruri nu ieşiseră la suprafaţă decât după sosirea 
lordului Danar, aşa că-şi ţinu sentimentele îngropate adânc, din 
respect pentru lord, care păruse un pretendent mult mai 
potrivit. Reynik nu se pricepuse niciodată să-şi arate 
sentimentele, dar poate că acum ar avea ocazia să-i spună ce 
simţea faţă de ea. 

Din spate auzi zgomote de paşi care se apropiau şi zâmbi. 
Veneau soldaţii din garda regală. Aveau s-o ducă pe Femke la 
infirmerie şi era sigur că tânăra va fi bine. Dezastrul diplomatic 
urma să fie lămurit. Se terminase totul, cel puţin pentru o 
vreme. 

Rămase totuşi cu o teamă. Shalidar. Reynik ştia că azi şi-l 
făcuse duşman pe asasin, iar acesta nu era genul care să uite şi 


să ierte. 
— Ei bine, Shalidar, mormăi Reynik, nici eu nu sunt.