Orson Scott Card — Stapanul Cantecelor

ORSON SCOLII CARD 


ORSON SCOII CARD 


Stăpânul cântecelor 


Lui Ben Bova, un stăpân al cântecelor care se îngrijeşte de 
glasurile noi în aceeaşi măsură ca şi de cântecele sale 


CUPRINS: 
Prolog-7 
ESSTE 
MIKAL 
JOSIF 
KYAREN 
RRUK 


PROLOG. 

Nniv nu se duse să primească nava lui Mikal. Rămase şi 
aşteptă în Casa Cântecelor, în labirintul întortocheat de 
piatră, ascultând cântecul zidurilor, şoapta sutelor de voci 
tinere din Loji şi Staluri, şi ritmul rece al inspiraţiilor. Puţini 
din Galaxie îndrăzneau să-1 oblige pe Mikal să vină la ei, 
totuşi Nniv nu era impertinent. Nu considera că Stăpânul 
Cântecelor ar fi trebuit să meargă şi să întâmpine pe 
cineva, indiferent despre cine ar fi fost vorba. 

Dincolo de zidurile Casei Cântecelor, locuitorii planetei 
Tew nu erau la fel de nepăsători. Când nava stelară a lui 
Mikal îşi trimise jeturile sălbatice de energie pe câmpul de 
asolizare şi se aşeză uriaşă şi delicată pe sol, mii de oameni 
aşteptau să-1 vadă pe împărat. Auzind fanfarele şi văzând 
mulțimile aclamând şi invadând zona de coborâre după ce 
nava se răcise îndeajuns, l-ai fi putut crede un conducător 
mult iubit. Văzând florile aruncate în drumul său şi pe 
demnitarii care se plecau, salutau şi se străduiau să facă 


faţă unei situaţii al cărei protocol nu fusese încă învăţat pe 
Tew, l-ai fi putut crede un erou naţional. 

Înapoia ceremoniilor şi manifestărilor de adoraţie nu 
exista însă dragoste, ci doar amintirea stânjenitoare a 
faptului că planeta se supusese cu greutate „Ordinii lui 
Frey”. Ambasadorii lui lew pe alte planete urziseră 
comploturi şi alianţe, încercând o ultimă şi patetică 
împotrivire faţă de cel mai irezistibil cuceritor din istorie. 
Niciunul dintre comploturi nu dusese la nimic. Prea multe 
alianţe şi naţiuni, cu mult mai mari, se prăbuşiseră, iar 
acum, la sosirea navelor lui Mikal, nici o planetă nu se mai 
împotrivea; nu era permisă manifestarea vreunei ostilităţi. 

Cu toate acestea, inimile oficialităților care se fâstâceau 
prin ceremonialul recepţiei nu se înfiorau de spaimă. 
Pieriseră demult epocile planetelor devastate în urma 
cuceririlor. Acum, când nu mai exista nici un fel de 
rezistenţă, Mikal dovedea că putea conduce înţelept, brutal 
şi bine, închegând un Imperiu de la care se putea extinde 
mai departe în Galaxie, spre alte lumi şi confederaţii 
îndepărtate, unde numele său era doar un zvon. Aţâţa 
vreme cât demnitarii rămâneau precauţi, guvernul lui Mikal 
de pe lew avea să fie destul de onest, doar puţin represiv, şi 
dezgustător de corect. 

Existau destui care se întrebau de ce Mikal îşi bătea capul 
cu Tew. Părea plictisit, călcând peste florile aruncate în cale, 
în timp ce gărzile împingeau mulţimea, ţinând-o la o 
distanţă sigură. Nu privea stăpânul cântecelor 9 nici în 
dreapta, nici în stânga, şi dispăru imediat în vehiculele ce 
porniră către sediul guvernului. La urma urmelor, nu 
împăratul, ci oamenii lui întrebau, concediau şi angajau, 
informau şi ofereau explicaţii despre noile legi şi noua 
orânduire, revizuind cu rapiditate sistemul politic planetar, 
astfel încât să se potrivească în structura imperiului paşnic 
şi bine guvernat al lui Mikal. De ce mai venise atunci 
împăratul? 


Răspunsul ar fi trebuit să fie evident şi în curând deveni 
evident tuturor celor suficient de informaţi ca să ştie că 
Mikal dispăruse din clădirea care-i fusese destinată drept 
reşedinţă. In realitate, împăratul nu se deosebea de ceilalţi 
turişti care veneau pe Tew. Planeta era lipsită de 
importanţă în planurile imperiale. Cu excepţia Casei 
Cântecelor... Mikal venise să viziteze Casa Cântecelor. lar 
pentru un bărbat cu averea şi puterea lui, exista un singur 
motiv pentru vizita aceea. 

Bineînţeles, Mikal îşi dorea o Privighetoare. 

— Nu puteţi avea o Privighetoare, domnule, rosti tânăra 
sfidătoare din anticameră. 

— N-am venit până aici ca să discut cu secretarele. 

— Dar cu cine doriţi să discutaţi? N-o să vă ajute cu nimic. 

— Cu Stăpânul Cântecelor. Cu Nniv. 

— Nu înţelegeţi, explică tânăra. Privighetorile sunt dăruite 
doar acelora care le pot aprecia într-adevăr. Noi le oferim 
oamenilor. Nu luăm în considerare solicitările. Mikal o privi 
cu răceală. 

— Eu nu solicit. 

— Atunci ce căutaţi aici? 

Mikal nu mai scoase un cuvânt, ci rămase locului, 
aşteptând. Tânăra încercă să discute cu el, însă nu-i 
răspunse. încercă atunci să-l ignore şi să-şi continue 
treburile, dar el stătu mai bine de o oră, până ce ea nu mai 
rezistă. Se ridică şi ieşi fără un cuvânt. 

— Cum este? cântă Nniv cu glas scăzut şi liniştitor. 

— Nerăbdător, răspunse fata. 

— Totuşi a aşteptat. 

În glasul lui Nniv se auzea numai corijarea, nu şi 
dezaprobarea. „Este un Stăpân bun”, gândi fata, totuşi nu 
spuse nimic. 

— Este încăpățânat, rosti ea. Este un conducător şi nu va 
crede că există vreun lucru pe care nu-l poate obţine, un 
om pe care nu-l poate stăpâni, un loc pe care nu-l poate 
umple cu prezenţa lui. 


— Nici un om nu poate străbate spaţiul, spuse blând Nniv, 
fără să nu ştie că există locuri pe care nu le poate umple. 

Fata se înclină. 

— Ce să-i spun? 

— Spune-i că o să-l văd. 

Fata rămase uimită. Zăpăcită, renunţă la cuvinte şi-şi 
cântă uluiala. Cântecul era timid şi necontrolat, căci nu 
avea să fie niciodată o Stăpână, nici măcar o stăpânul 
cântecelor 11 profesoară, dar îl întrebă pe Nniv de ce dorea 
să-l asculte pe bărbatul acela, de ce se expunea riscului ca 
restul omenirii să gândească greşit: „Casa Cântecelor îi 
tratează pe toţi oamenii la fel, judecându-i exclusiv după 
merite, nu după putere... pe toţi, cu excepţia lui Mikal...” 

— Nu mă voi corupe, cântă Nniv cu blândeţe. 

— Spune-i să plece, îl rugă ea. 

— Adu-l la mine. 

Ea îşi pierdu Controlul şi plânse atunci, apoi spuse că nu 
va face aşa ceva. 

— Atunci trimite-mi-o pe Esste, suspină Nniv. Adu-o pe 
Esste şi până la plecarea lui Mikal eşti liberă de îndatoriri. 

După o oră, când uşa se deschise iarăşi, Mikal continua să 
aştepte în anticameră. De data aceasta, nu mai apăru 
păzitoarea uşii, ci altă femeie, matură, încercănată şi 
degajând forţă. 

— Mikal? întrebă ea. 

— Tu eşti Stăpâna Cântecelor? o întrebă împăratul. -Nu. 

O clipă, Mikal se simţi extrem de stânjenit că putuse să 
creadă aşa ceva. „Casa Cântecelor te vrăjeşte”, spuneau 
locuitorii planetei Tew şi Mikal fu de asemenea tulburat. 
Femeia părăsi camera, murmurând un cântec. Nu rostise 
nimic, dar melodia îi spunea lui Mikal că trebuie s-o urmeze 
şi el porni după firul muzicii prin coridoarele reci de piatră. 
Din loc în loc, se deschideau uşi, iar singura lumină era cea 
pătrunsă prin ferestre (lumina slabă a unui cer sur de 
iarnă); în tot drumul lor prin Casa Cântecelor, nu întâlniră 
nici un om şi nu auziră nici o voce. 


În cele din urmă, după ce urcară şi coborâră multe scări, 
ajunseră într-o cameră înaltă. Se numea chiar Camera 
înaltă, deşi nimeni nu-i pomenise împăratului de ea. In 
fundul odăii se afla Nniv, aşezat pe o bancă de piatră, fără 
să se adăpostească de vântul rece care intra prin ferestrele 
deschise. Era bătrân, cu faţa având mai multe riduri decât 
trăsături, şi Mikal se înfiora. Bătrâneţe... li amintea de 
moarte, ceva de care abia începuse să fie conştient la cei 
patruzeci de ani ai săi. Il mai aşteptau cel puţin şaizeci de 
ani de viaţă, însă ştia că timpul îi era potrivnic. 

— Nniv? întrebă el. 

Nniv încuviinţă şi glasul său rostogoli un „mmmm” grav. 

Împăratul se întoarse către femeia care îi condusese. 
Aceasta continua să murmure un cântec. 

— Lasă-ne, zise Mikal. 

Femeia rămase pe loc, privindu-l ca şi cum n-ar fi înţeles. 
Mikal se înfurie, dar nu spuse nimic, deoarece brusc 
cântecul ei propovăduia tăcere, insista asupra tăcerii, şi 
împăratul se întoarse spre Nniv. 

— Fă-o să se oprească. Refuz să mă las manipulat. 

— Atunci refuzi să trăieşti, făcu Nniv şi, deşi tonul îi era 
blând, cântecul său părea un chicotit. 

stăpânul cântecelor 

— Mă ameninţi? Stăpânul Cântecelor zâmbi. 

— Oh, nu. Constat doar că toate lucrurile vii sunt 
manipulate. Atâta vreme cât există o voinţă, ea este 
permanent îndoită şi răsucită. Numai morţii îşi permit luxul 
libertăţii, şi asta pentru că ei nu mai doresc nimic şi astfel 
nu pot fi înfrânți. 

Privirea lui Mikal se înăspri şi, cu glas măsurat, sunând 
discordant şi stângace după muzica vorbelor lui Nniv, 
răspunse: 

— Aş fi putut să intru aici cu forţa. Aş fi putut desanta 
armate uriaşe şi arme, cerând chiar Casa Cântecelor 
pentru placul meu. Dacă aş fi dorit să te silesc, să te 
înspăimânt sau să-mi bat joc de tine, n-aş fi venit singur, 


expunându-mă atentatelor, ca să cer ceea ce vreau. Am 
venit la tine cu respect şi voi fi tratat cu respect. 

Nniv nu-i răspunse, ci o privi pe femeie şi spuse: 

— Esste. 

Femeia amuţi. Murmurul ei fusese atât de pătrunzător, 
încât zidurile aproape că răsunară de tăcerea bruscă. 

Nniv aşteptă. 

— Doresc o Privighetoare, zise Mikal. Nniv nu scoase nici 
un cuvânt. 

— Stăpân al Cântecelor, am cucerit o planetă numită 
Ploaie. Acolo trăia un bărbat foarte bogat, care avea o 
Privighetoare. El m-a invitat să-l aud pe copil cântând. 

Amintindu-şi, Mikal nu se putu abţine. Izbucni în plâns. 

Lacrimile lui îi surprinseră pe Esste şi pe Nniv. Acesta nu 
era Mikal cel Groaznic. Nu putea fi! Deşi impresionau pe 
oricine, Privighetorile puteau fi complet înţelese numai de 
anumiţi oameni, cei ale căror adâncuri sufleteşti vibrau cu 
muzica aceea, cea mai puternică dintre toate. Toată Galaxia 
ştia că o Privighetoare nu va ajunge niciodată la o persoană 
care ucisese, la cineva lacom şi nesăţios, la un individ care 
iubea puterea. Asemenea oameni nu puteau auzi adevărata 
muzică a Privighetorilor. Nu exista nici o îndoială că Mikal 
înţelesese Privighetoarea. Atât Nniv, cât şi Esste puteau 
pricepe limpede cântecele lipsite de iscusinţă ale 
împăratului. 

— Ne-ai făcut un rău, rosti Nniv cu glas plin de regrete. 

Mikal se stăpâni cât putu mai bine. 

— Eu v-am făcut rău vouă? Până şi amintirea Privighetorii 
voastre mă distruge. 

— Te înalţă. 

— îmi distruge autocontrolul, care este cheia supravieţuirii 
mele. Cum v-am făcut rău? 

— Dovedindu-ne că meriţi într-adevăr o Privighetoare. 
Sunt convins că ştii ce înseamnă asta. Toată lumea ştie. 
Atunci când este vorba de o Privighetoare, Casa Cântecelor 
nu se pleacă înaintea celor stăpânul cântecelor puternici. Şi 


totuşi... noi îţi vom dărui una. Parcă îi aud: „Până şi Casa 
Cântecelor s-a vândut lui Mikal.” 

Glasul lui Nniv era imitaţia hârâită şi perfectă a vorbirii 
unui om obişnuit, deşi o asemenea fiinţă nu exista în 
Galaxie. Mikal râse. 

— Crezi că-i amuzant? întrebă Esste şi glasul ei îl 
străpunse adânc pe împărat, făcându-l să tresară. 

— Nu, răspunse el. 

Nniv cântă liniştitor, calmându-i pe amândoi. 

— Mikal, ştii de asemenea că noi nu fixăm o dată la care ţi- 
o vom aduce. Trebuie să găsim Privighetoarea potrivită ţie, 
dar dacă n-o vom găsi înainte de moartea ta, nu purtăm nici 
o vină. 

Mikal încuviinţă. 

— Grăbiţi-vă însă. Grăbiţi-vă, dacă puteţi. Cu voce 
încrezătoare, Esste cântă: 

— Noi nu ne grăbim niciodată. Noi nu ne grăbim niciodată. 
Noi nu ne grăbim niciodată. 

Cântecul anunţa sfârşitul întrevederii. Mikal plecă şi-şi 
găsi singur drumul, orientându-se după faptul că toate 
uşile, cu excepţia celor prin care trebuia să iasă, erau 
încuiate. 

— Nu înţeleg, zise Nniv după plecarea lui Mikal. 

— Eu, da, răspunse Esste. 

Nniv îşi şopti surpriza într-un şuierat care şerpui 
înălțându-se, răsfrângându-şi ecoul din zidurile de piatră şi 
contopindu-se cu vântul. 

— E un bărbat cu multă forţă personală şi putere, îi spuse 
ea. N-a fost însă corupt. Crede că-şi poate folosi puterea în 
slujba binelui şi tânjeşte să facă asta. 

— Un altruist? 

Lui Nniv nu-i venea să creadă. 

— Un altruist. Şi acesta, spuse Esste, e cântecul său. 
Cântă, folosind uneori cuvinte, dar mai mult zămislind 
silabe lipsite de sens ori cântând vocale stranii, sau chiar 


folosind tăcerea, vântul şi forma buzelor ca să arate cum îl 
înţelesese pe Mikal. 

În cele din urmă, încheie cântecul, iar răspunsul lui Nniv 
răsună încărcat de emoție. Apoi el vorbi: 

— Dacă ceea ce ai cântat despre el e adevărat, atunci îl 
iubesc. 

— Şi eu, încuviinţă Esste. 

— Cine altul decât tine îi va găsi o Privighetoare? 

— Eu voi găsi Privighetoarea lui Mikal. 

— Şi o vei învăţa? -Da. 

— Atunci îţi vei încununa munca de o viaţă. 

Acceptând dificila încercare (şi posibila inestimabilă 
onoare), Esste îşi cântă acordul şi hotărârea, apoi ieşi, 
lăsându-l pe Nniv singur în Camera înaltă, să asculte 
cântecul vântului şi să-i răspundă pe cât putea mai bine. 

Vreme de şaptezeci şi nouă de ani, Mikal nu a căpătat 
Privighetoarea. In tot acest răstimp, a cucerit Galaxia, a 
impus „Ordinea lui Frey” asupra stăpânul cântecelor 
întregii omeniri şi a instaurat „Pacea lui Mikal”, aşa încât 
fiecare nou-născut avea şansa rezonabilă de a ajunge la 
maturitate. A numit apoi guverne extrem de capabile 
pentru fiecare planetă, provincie şi oraş existente. 

Continua totuşi să aştepte. La fiecare doi-trei ani, trimitea 
un emisar pe Tew, punându-i Stăpânului Cântecelor o 
singură întrebare: 

— Când? 

Răspunsul revenea întotdeauna acelaşi: 

— Nu încă. 

Pe Esste o îmbătrâniseră anii şi povara muncii de o viaţă. 
Multe Privighetori au fost descoperite datorită căutărilor ei, 
însă niciuna care să cânte, aşa cum trebuia, cântecul lui 
Mikal. 

Până ce 1-a găsit pe Ansset. 

ESSTE. 

Multe erau felurile prin care un copil putea fi vândut în 
pieţele din Doblay-Me. Desigur, destui copii erau orfani 


adevăraţi, deşi acum, când războaiele luaseră sfârşit odată 
cu „Pacea lui Mikal”, calitatea de orfan reprezenta un statut 
social rar. Alţii fuseseră vânduți de părinţi disperaţi, care 
avuseseră nevoie de bani sau care trebuiseră să scape de 
un copil, însă nu doriseră să-l omoare. Mulţi erau bastarzi 
de pe planete şi din naţiuni unde religia sau datinile 
interziceau contracepţia. lar ceilalţi se aflau acolo din alte 
motive. 

Ansset fusese unul dintre aceştia, când îl descoperise un 
căutător al Casei Cântecelor. Fusese răpit, iar răpitorii 
intraseră în panică, optând pentru profitul rapid al 
comerţului cu copii în locul mult mai riscantei afaceri a 
răscumpărării. Cine îi erau stăpânul cântecelor părinţii? 
Probabil nişte oameni bogaţi, altfel răpirea nu ar fi avut 
sens. Trebuiau să fie albi, căci Ansset era blond şi cu pielea 
foarte deschisă la culoare. Existau însă trilioane de părinţi 
corespunzând acestor caracteristici şi nici o agenţie 
guvernamentală nu era atât de stupidă încât să-şi asume 
responsabilitatea readucerii lui în sânul familiei. 

Aşa încât Ansset, a cărui vârstă nu era cunoscută, dar care 
nu putea avea mai mult de trei ani, făcu parte dintr-o 
duzină de copii aduşi pe Tew. Toţi răspunseseră bine la 
câteva teste simple - recunoaşterea unor note muzicale, 
repetarea unor melodii şi capacitatea emotivă de răspuns. 
Suficient ca să poată fi consideraţi valori potenţiale. Casa 
Cântecelor îi adoptase pe toţi. Dacă aveau să devină 
Privighetori sau simpli cântăreţi, Stăpâni ori profesori, sau 
chiar dacă nu aveau să se dezvolte deloc muzical, Casa 
Cântecelor îi creştea, îi educa şi se îngrijea de ei toată viaţa. 
In loco parentis, spunea legea. Casa Cântecelor le era 
mamă, tată, doică, tovarăş şi, până când copiii ajungeau la 
un anumit nivel de sofisticare, Dumnezeu. 

— Nou-veniţii, cântară o sută de voci cristaline în Sala 
Comună, atunci când Ansset şi tovarăşii săi din piaţa de 
copii au fost aduşi înăuntru. 


Ansset nu se deosebea de ceilalţi. Era desigur îngrozit... 
totuşi nu constituia un caz aparte. Deşi pielea sa şi culoarea 
părului îl situau la una dintre extremităţile spectrului rasial, 
asemenea lucruri erau ignorate în mod deliberat şi nimeni 
nu râdea de el din acest motiv, aşa cum nu-i ridiculizau nici 
pe albinoşi. 

Potrivit obiceiului, a fost prezentat celorlalţi copii; potrivit 
obiceiului, ei îi uitară numele de cum îl auziră; potrivit 
obiceiului, se cântă un bun sosit al cărui ton şi melodie erau 
atât de confuze, încât nu destrămară cu nimic spaima 
băiatului; potrivit obiceiului, au fost încredinţaţi în grija 
unor copii mai mari. Ansset o avea drept dascăl pe Rruk, o 
fetiţă de cinci ani. 

— Diseară poţi să dormi cu mine, spuse Rruk şi Ansset 
încuviinţă tăcut. Eu sunt mai mare, continuă ea. Peste 
câteva luni, sau poate chiar mai repede, o să am un Stal. 

Lucrul acesta nu însemna nimic pentru Ansset. 

— Oricum, să nu faci pipi în pat, urmă fetiţa, pentru că 
nimeni nu doarme în acelaşi pat două nopţi la rând. 

Mândria celor trei ani ai lui Ansset era suficientă ca să se 
revolte auzind aşa ceva. 

— Nu fac pipi în pat. 

Vocea nu-i sună totuşi mânioasă - doar speriată. 

— Bine. Unii sunt aşa de speriaţi, încât fac. 

Se apropiase ora de culcare; întotdeauna copiii noi erau 
aduşi în preajma orei de culcare. Ansset nu puse întrebări. 
Văzându-i pe ceilalţi cum se dezbracă, se dezbrăcă şi el. 
Văzând că ceilalţi găsiseră cămăşi de noapte sub pături, 
găsi şi el una şi o stăpânul cântecelor îmbrăcă, deşi cu 
stângăcie. Rruk încercă să-l ajute, dar Ansset o respinse. 
Pe moment, Rruk păru jignită, apoi îi cântă cântecul iubirii. 

Nu te voi părăsi niciodată, Te voi ajuta mereu. Dacă ţi-este 
foame, Iţi voi da hrana mea. Dacă-ţi este teamă, Sunt 
prietenul tău. 'le iubesc chiar acum Şi iubirea nu are sfârşit. 

Cuvintele şi conceptele îl depăşeau pe Ansset, nu însă şi 
tonul vocii. îmbrăţişarea lui Rruk era chiar mai limpede şi 


Ansset se rezemă de fetiţă, deşi nu spuse nimic şi nici nu 
plânse. 

— Vrei la toaletă? întrebă Rruk. 

Ansset încuviinţă şi ea îl conduse într-o sală largă, 
alăturată dormitorului, în care apa curgea prin canale în 
pardoseală. Abia acolo îşi dădu seama că Rruk era o fată. 

— Nu te holba, făcu ea. Nimeni nu se holbează fără 
permisiune. 

Nici de data aceasta Ansset nu înţelese cuvintele, însă 
tonul glasului era clar. Pricepuse instinctiv tonul acela, aşa 
cum se întâmplase dintotdeauna; acesta îi era talentul cel 
mai mare - să recunoască sentimentele cuiva chiar mai bine 
decât respectiva persoană. 

— De ce nu vorbeşti decât când te enervezi? îl întrebă 
Rruk când se aşezară în paturile alăturate (aşa cum făceau 
o sută de copii). 

În clipa aceea Ansset îşi pierdu controlul. Scutură din cap, 
apoi se întoarse, îşi ascunse faţa sub pătură şi plânse până 
adormi. Nu-i zări pe copiii din jur, care îl priveau cu 
dezgust. Nu ştia că Rruk murmura o melodie care însemna: 
„Lăsaţi-1... lăsaţi-l în pace.” 

Ştiu totuşi când Rruk îl mângâie pe spate şi mai ştiu că 
gestul pornea din bunătate; de aceea nu uită niciodată 
prima sa noapte în Casa Cântecelor şi de aceea simţi 
întotdeauna dragoste pentru Rruk, deşi avea, în curând, să 
depăşească talentele ei oarecum limitate. 

— De ce o laşi pe Rruk lângă tine, când nu-i nici măcar o 
Adiere? îl întrebase un coleg odată, pe când Ansset avea 
şase ani. 

Ansset nu-i răspunse prin cuvinte. Ii răspunse pnntr-un 
cântec care, spre umilinţa celui care întrebase, îl făcuse pe 
acesta să-şi piardă Controlul şi să plângă. După aceea, 
nimeni nu l-a mai întrebat despre Rruk. Ansset nu avea 
prieteni, dar cântecul său pentru Rruk fusese prea puternic 
ca să i se poată împotrivi cineva. 


Ansset păstra două amintiri despre părinţii săi, deşi nu ştia 
că oamenii din amintiri îi erau părinţi. 

Se gândea la ei ca fiind „Doamna Albă” şi „Bărbatul 
Uriaş”. Nu-i pomenise nimănui, niciodată, şi se gândea la ei 
numai când îi visa noaptea. 

Prima amintire era a Doamnei Albe, scâncind întinsă pe un 
pat cu perne uriaşe. Privea în gol şi nu-l zărise pe Ansset 
când pătrunsese în cameră. Băiatul şovăise. Nu ştia dacă 
apariţia lui avea s-o supere, totuşi plânsetul ei încet, 
întretăiat, îl atrăsese, fiind un sunet căruia nu-i putea 
rezista. Intrase şi se oprise lângă pat, unde ea îşi rezemase 
fruntea de braţ. Se întinsese şi-i atinsese mâna. Chiar şi în 
vis simţea pielea fierbinte. Femeia îl privise cu ochii 
înlăcrimaţi. Ansset îi atinsese fruntea, apoi coborâse 
degetele, închizându-i ochii şi mângâindu-i cu atâta 
gingăşie pleoapele, încât Doamna Albă nu se trăsese 
îndărăt. Ea suspinase şi băieţelul îi dezmierdase chipul 
întreg, pe măsură ce suspinele ei se transformaseră în 
gemete slabe. 

Întotdeauna în momentul acela visul o lua razna, 
sfârşindu-se în modurile cele mai ciudate. De fiecare dată 
se ivea Uriaşul, dar ce anume făcea el rămânea un mister 
de glasuri răguşite, îmbrăţişări şi ţipete. Uneori, Ansset 
însuşi era întins pe pat lângă Doamna Albă. Uneori, ea îl lua 
şi-l purta în aventuri stranii, ce se încheiau prin trezirea 
băiatului. Uneori, Doamna Albă îl săruta de adio, iar alteori 
nici nu-l băga în seamă, după apariţia Uriaşului. Insă visul 
începea întotdeauna la fel şi amintirea aceasta i se 
întipărise în minte. 

A doua amintire era scena răpirii. Ansset se găsea într-un 
loc larg, cu tavan foarte înalt, pictat cu animale ciudate şi 
oameni diformi. Dinspre o zonă viu colorată răsuna muzică 
puternică şi acolo se agitau oameni. Urmase apoi un 
zgomot asurzitor şi totul fusese inundat de lumină, gălăgie 
şi conversaţie, iar Doamna Albă şi Uriaşul porniseră prin 
mulţime. Toţi se împingeau şi se loveau în aglomeraţie, iar 


cineva păşise între Doamna Albă şi Ansset despărţindu-le 
mâinile. Doamna Albă se întorsese către străin şi în aceeaşi 
clipă, Ansset simţise cum îl înşfacă un braţ puternic. Fusese 
tras prin mulţime, izbindu-se orbeşte de oameni. Apoi 
braţul îl ridicase, strivindu-i umărul, şi, pentru o clipă, 
purtat pe deasupra tuturor capetelor, Ansset îi zărise 
pentru ultima dată pe Doamna Albă şi Uriaş croindu-şi 
drum prin înghesuială, cu feţe îngrozite şi guri larg 
deschise. Ansset nu-şi reamintea însă niciodată ţipetele lor. 
II lovise o pală fierbinte de aer, apoi o uşă se închisese şi el 
se trezise afară, în noaptea luminoasă şi fierbinte, iar de 
atunci se deştepta mereu, mereu, tremurând, dar nu 
plângând, deoarece auzea o voce spunându-i „Iaci, taci” pe 
tonuri ce însemnau teamă, cădere, foc şi ruşine. 

— Tu nu plângi? întrebă profesorul - un bărbat cu glas mai 
liniştitor decât lumina soarelui. 

— Uneori, clătină din cap Ansset. 

stăpânul cântecelor 25 

— înainte de a veni aici, încuviinţă profesorul. Acum însă 
vei învăţa Controlul. Când plângi, îţi iroseşti cântecele. Ţi le 
arzi. Ţi le îneci. 

— Cântecele”? întrebă Ansset. 

— Eşti un vas mititel plin cu cântece, răspunse profesorul, 
iar când plângi, vasul se sparge şi toate cântecele se varsă 
şi se pierd. Controlul înseamnă păstrarea cântecelor în vas, 
de unde le scoţi numai unul câte unul. 

Ansset ştia ce sunt vasele. Hrana venea într-un vas. Se 
gândi atunci la cântece ca la hrană, deşi ştia că sunt 
muzică. 

— Cunoşti vreun cântec? întrebă profesorul. Băieţelul 
clătină din cap. 

— Niciunul? Nici un fel de cântec? Ansset plecă privirea. 
— Cântece, Ansset, nu cuvinte. Cântece fără cuvinte, dar 
pe care le fredonezi, uite aşa, la-la-la... şi profesorul îi cântă 
lui Ansset un fragment de melodie care îi spunea: „Ai 

încredere, ai încredere, ai încredere.” 


Ansset zâmbi. Cântă şi el aceeaşi melodie. Pentru o clipă, 
profesorul surâse, apoi îl privi surprins şi, cu ochi uimiţi, 
întinse mâna şi-i atinse părul. Gestul era plin de duioşie şi 
atunci Ansset îi fredona cântecul iubirii. Nu şi cuvintele, 
fiindcă nu le mai ţinea minte, ci doar melodia, aşa cum i-o 
cântase Rruk, iar profesorul plânse. Fusese prima lecţie a 
lui Ansset, din prima sa zi în Casa Cântecelor, şi profesorul 
plânsese. Abia mult mai târziu băiatul pricepuse că 
profesorul îşi pierduse Controlul şi avea să fie ruşinat multe 
săptămâni, până ce talentul lui Ansset avea să fie complet 
apreciat. Acum ştiuse doar că acel cântec al iubirii fusese 
înţeles. 

— Cull, nu pot înţelege, rosti Esste cu mâhnire, simpatie şi 
reproş. Eşti un profesor bun şi de aceea ţi i-am încredinţat 
pe nou-veniţi. 

— Ştiu, răspunse Cull. Insă, Esste... 

— Ai plâns minute în şir. Ţi-ai recăpătat Controlul după 
alte câteva minute. Nu te simţi bine, Cull? 

— Sunt perfect sănătos. 

— Eşti nefericit? 

— Nu eram, nu până după... după... Nu plângeam de 
mâhnire, Mamă Esste, plângeam de... 

— De ce anume? 

— De fericire. 

Esste îşi fredona exasperarea şi neînţelegerea. 

— Copilul, Esste, copilul... 

— Ansset, da? Cel bălai? 

— Da. l-am cântat încredere şi el mi-a cântat-o îndărăt. 

— Atunci este promiţător şi tu ţi-ai pierdut Controlul în 
faţa lui. 

— Eşti nerăbdătoare. Esste îşi plecă fruntea. 

— Sunt. 

Atitudinea ei recunoştea ruşinea. Glasul ei spunea că 
rămânea nerăbdătoare, însă nu chiar foarte ruşinată. Nu 
putea minţi un profesor. 


— Ascultă-mă, insistă Cull. „Ascult”, încuviinţă suspinul lui 
Esste. 

— Ansset mi-a răspuns cântând încrederea, notă cu notă, 
absolut perfect. Aproape un minut - şi nu era uşor. Şi n-a 
cântat numai melodia. A cântat toate accentele şi nuanțele. 
A reprodus toate emoţiile pe care i le-am transmis şi le-a 
amplificat. Parcă aş fi cântat într-o sală imensă, iar ecoul s- 
ar fi întors mai tare decât cântasem eu. 

„Nu exagerezi?” întrebă zumzetul lui Esste. 

— Am fost şocat, totuşi încântat. In clipa aceea am ştiut că 
avem un talent adevărat. Cineva care ar putea deveni 
Privighetoare... 

„Uşurel, uşurel”, şopti şuierul lui Esste. 

— Ştiu că nu eu hotărăsc, însă nu i-ai auzit răspunsul. Este 
prima lui zi, prima lui lecţie... şi oricum, asta nu înseamnă 
nimic - absolut nimic faţă de ce a urmat. Esste, mi-a cântat 
cântecul iubirii! Rruk i 1-a cântat o singură dată, ieri. Ela 
cântat însă totul. 

— Şi cuvintele? 

— Nu are decât trei ani. A cântat melodia şi iubirea, şi - 
Esste, Mamă Esste - nimeni nu mi-a cântat vreodată o 
asemenea iubire. Necontrolat, complet deschis, dăruindu-se 
cu totul... şi n-am mai putut rezista. Nu am putut, Esste, şi 
ştii doar că niciodată nu m-a trădat Controlul. 

Esste ascultă cântecul lui Cull, iar profesorul nu minţea ca 
să se dezvinovăţească. Copilul era remarcabil. Copilul avea 
putere. Esste decise să-l cunoască. 

După ce îl întâlni pentru câteva clipe în timpul micului 
dejun la Galerie, deveni profesoara lui. In privinţa lui Cull, 
consecinţele pierderii Controlului au fost mult mai 
neînsemnate decât de obicei. Esste trimise vorbă ca, 
treptat, Cull să fie avansat până ce, după câteva săptămâni, 
el ajunse din nou profesorul unor nou-sosiţi. In plus, Esste 
avertiză ca nimeni să nu-l critice: 

— Cu acest copil, orice profesor şi-ar fi pierdut Controlul. 


Acum parcă dansa mergând, iar glasul ei avea o căldură 
care făcea ca toţi profesorii şi Stăpânii, ba chiar şi Stăpânul 
Cântecelor din Camera înaltă să-şi dea seama că, în sfârşit, 
Esste spera, sau poate se autoamăgea, că munca ei deo 
viaţă se apropia de țelul final. 

— Privighetoarea lui Mikal? o întrebase într-o zi alt Stăpân 
al Cântecelor, deşi melodia lui o anunţa că nu trebuia să 
răspundă, dacă nu voia. 

Ea murmurase doar câteva note înalte, îşi rezemase capul 
de piatră şi-şi lăsase palma pe obraz, aşa că Stăpânul 
Cântecelor râsese. înţelesese însă destul. 

Esste putea glumi şi se copilărea, încercând să-şi ascundă 
speranţele. Totuşi chiar acest răsfâţ reprezenta un mesaj 
destul de limpede. Femeia era fericită - o stare atât de 
neaşteptată, încât îi surprinse pe copii. 

Nu se mai auzise ca un Stăpân al Cântecelor să-i înveţe pe 
nou-veniţi. Aceştia nu ştiau desigur; nu de la început, doar 
atunci când învăţaseră destule lucruri de bază ca să poată 
avansa, devenind Vaiete. Existau şi alte Vaiete, unele chiar 
de cinci sau şase ani şi, aidoma tuturor copiilor, aveau 
grupul lor cu propriile sale reguli, obiceiuri şi legende. 
Clasa lui Ansset învăţă repede că puteai fi certăreţ sau 
obraznic cu o Talangă, însă niciodată cu o Adiere; că nu 
conta unde dormeai, dar la masă stăteai cu prietenii tăi; că 
dacă un coleg Vaiet îţi cânta o melodie, când i-o cântai 
înapoi trebuia în mod intenţionat să faci o greşeală, altfel te 
credea lăudăros. 

Ansset învăţă iute toate aceste reguli, întrucât era 
inteligent, şi, fiindcă avea suflet bun, reuşi să-i facă pe toţi 
colegii să se gândească la el ca la un prieten. Nimeni, cu 
excepţia lui Esste, nu observă că el nu schimba secrete la 
toaletă şi nici nu se alăturase vreunuia dintre grupurile 
care se formau şi se destrămau 

30 oijon scoli caid mereu. In loc de asta, Ansset muncea şi 
mai mult să-şi perfecţioneze glasul. Fredona aproape tot 
timpul. Ciulea urechile, atunci când Stăpânii şi profesorii 


discutau fără cuvinte, comunicând doar prin melodie. Nu-şi 
îndrepta atenţia asupra copiilor, care nu aveau ce să-l 
înveţe, ci îi urmărea pe adulţi. 

Deşi niciunul dintre copii nu-şi dădea seama de distanţa 
autoimpusă de el, i-o permiteau în mod tacit. Ansset era 
tratat cu respect. Glumele proaste ale Tălăngilor (nu, nu în 
faţa profesorilor - în faţa acestora, ei erau Zurgălăii), 
constând de obicei din urinarea pe un Vaiet care era astfel 
nevoit să facă iarăşi duş, sau răsturnarea zilnică a supei, 
până la exasperarea bucătarilor - toate sâcâielile acelea îl 
ocoliră cumva pe Ansset. 

Intră foarte repede în rândul legendelor Vaietelor. Existau 
şi alte figuri celebre - Jaffa, care, furioasă pe profesorul ei, 
pătrunsese într-o zi într-o Lojă şi cântase un solo, iar apoi, 
în loc să fie pedepsită, fusese avansată ca Adiere fără să fi 
fost deloc Talangă; apoi Moom, care rămăsese Vaiet până la 
nouă ani, pentru ca apoi să înţeleagă brusc totul, să treacă 
într-o săptămână prin Zurgălăi şi Adieri, să intre în Stal şi 
Lojă, ieşind cântăreţ înainte de a fi împlinit zece ani; după 
aceea, Dway, care fusese talentată şi ar fi trebuit să devină 
Privighetoare, dar care protesta mereu şi evadase de atâtea 
ori din Casa Cântecelor, încât fusese exmatriculată şi 
trimisă la o şcoală obişnuită, nemaicântând niciodată vreo 
lâpcmul cântecelor notă. Ansset nu se dovedise la fel de 
spectaculos, lotuşi numele său trecuse din clasă în clasă şi 
din an în an încât, deşi era Vaiet numai de o lună, îl 
cunoşteau până şi cântăreții din Staluri şi Loji, admirându-l 
şi dispreţuindu-l în secret. 

„Va deveni o Privighetoare”, spunea legenda care creştea 
întruna, iar cei de aceeaşi vârstă nu-l dispreţuiau întrucât, 
deşi toţi sperau să ajungă cântăreţi, Privighetorile apăreau 
numai o dată la câţiva ani şi existau copii care trecuseră din 
Sălile Comune în Staluri şi Loji fără să fi cunoscut vreo 
Privighetoare. În Casa Cântecelor nu exista de altfel acum 
nici o Privighetoare; cea mai recentă, Wymmyss, plecase cu 


câteva săptămâni înaintea sosirii lui Ansset şi nimeni din 
clasa băiatului nu auzise vreodată o Privighetoare cântând. 

Printre profesori şi Stăpâni existau desigur foste 
Privighetori, dar asta nu le slujea la nimic, pentru că vocile 
lor se schimbaseră. „Cum devii Privighetoare?” întrebau 
Vaietele pe Tălăngi, iar acestea întrebau Adierile, însă 
nimeni nu cunoştea răspunsul şi puţini îndrăzneau să spere 
că vor ajunge la rangul acela. 

— Cum devii Privighetoare? îi cântase Ansset lui Esste 
într-o zi şi femeia nu-şi putuse ascunde în totalitate 
surpriza, nu din cauza întrebării, deşi era neobişnuit pentru 
un copil să pună o întrebare atât de directă, ci datorită 
cântecului care păruse că întreabă: „Lu ai fost 
Privighetoare, Esste?” 

— Da, am fost Privighetoare, răspunsese ea şi Ansset, care 
încă nu stăpânea pe de-a-ntregul Controlul, tresărise, 
dezvăluind că într-adevăr aceea fusese întrebarea 
nerostită. 

Băieţaşul învăţa să vorbească prin cântec şi Esste trebuia 
să fie atentă şi să-i înştiinţeze pe profesori şi pe Stăpâni să 
nu discute între ei în prezenţa lui, decât dacă nu le păsa că 
sunt înţeleşi. 

— Ce ai făcut? întrebase Ansset. 

— Am cântat. 

— Cântăreţii cântă. Prin ce se deosebesc atât de mult 
Privighetorile? 

Esste mijise ochii, studiindu-l: 

— De ce vrei să ajungi Privighetoare? 

— Pentru că Privighetorile sunt perfecte. 

— Tu eşti doar un Vaiet, Ansset. Te aşteaptă ani buni de 
muncă. 

Era conştientă de inutilitatea remarcii ei. Băiatul putea 
cânta, putea înţelege cântecul, totuşi, copil fiind, nu 
percepea lungimea anilor. 

— De ce mă iubeşti? o întrebase Ansset, de data aceasta în 
faţa întregii clase. 


— Vă iubesc pe toţi, cântase Esste şi copiii zâmbiseră 
auzindu-i dragostea din voce. 

— Atunci de ce îmi cânţi mie mai mult decât celorlalţi? 
insistase Ansset şi Esste desprinsese din întrebarea lui un 
alt mesaj: „Ceilalţi nu-mi sunt prieteni, deoarece îmi acorzi 
mai multă atenţie.” stăpânul cântecelor 33 

— Le cânt tuturor la fel, răspunsese ea şi în cântec îi 
transmise: „Voi fi mai atentă.” 

O înţelesese oare? Păruse totuşi mulţumit de răspuns şi nu 
mai întrebase nimic. 

Ansset deveni însă una dintre marile legende, când trecu 
de la Vaiet la Talangă mai iute decât restul clasei... iar 
Esste, în loc să rămână cu clasa, îl urmă. Atunci pricepuse 
băiatul că era neobişnuit pentru o Stăpână a Cântecelor să 
fie profesoară, şi mai pricepuse că Esste nu preda clasei, ci 
lui. Esste îl învăţa pe Ansset. 

Ceilalţi copii înţeleseră şi ei, odată cu Ansset, iar el 
constată că în vreme ce toţi erau drăguţi cu el, îl lăudau şi 
căutau să-i fie în preajmă, să mănânce şi să vorbească cu el, 
niciunul nu-i cânta cântecul iubirii. Şi niciunul nu-i era 
prieten, fiindcă se temeau. 

O lecţie. 

Esste îşi duse clasa de Zurgălăi în afara Casei Cântecelor. 
Călătoreau într-un flesket, aşa încât toţi să poată vedea în 
jur. întotdeauna ieşirile dintre zidurile reci ale Casei 
constituiau minuni pentru ei. Vaietele nu părăseau niciodată 
Casa, Adierile plecau mult mai des, iar Zurgălăii ştiau astfel 
că ieşirile în flesket reprezentau doar avanpremiera a ceea 
ce avea să urmeze. 

Trecură prin codri deşi, lunecând peste ierburi şi urmând 
un drum îngust, tăiat printre copaci înalţi. Păsările zburau 
deasupra şi animalele le priveau mirate trecerea. 

Pentru copiii învăţaţi să cânte, miracolul începea atunci 
când părăseau flesketul. Esste îi ceruse pilotului, un băiat 
de numai optsprezece ani, întors din lumea exterioară unde 
fusese cântăreţ, să oprească lângă o cascadă micuță. Ii 


conduse apoi pe copii pe malul râului. Le porunci să tacă şi, 
deoarece Zurgălăii deţineau noţiunile de bază ale 
Controlului, ei reuşiră să rămână tăcuţi şi să asculte. Auziră 
cântecul păsărelelor, cărora tânjiră să le răspundă, susurul 
apei strecurându-se printre bolovani şi mângâind malurile, 
şoapta vântului prin frunze şi iarbă. 

Rămaseră aşa preţ de cincisprezece minute, adică 
aproape de limita Controlului lor, apoi Esste îi apropie de 
cascadă. Distanţa nu era mare, însă poteca se dovedea udă 
şi alunecoasă pe măsură ce se apropiau de ceața de stropi 
fini care se ridica la baza cascadei. Cu mulţi ani în urmă, 
acolo se petrecuse o alunecare de teren şi cascada, în loc să 
se prăbuşească în bazinul pe care îl săpase în piatră, se 
izbea de stâncă împrăştiindu-se în toate direcţiile. Copiii se 
opriră la zece metri de ea, stropiţi din cap până în picioare. 

Din nou, tăcere. Din nou, Controlul. Acum însă nu auzeau 
nimic în afară de apa care lovea piatra. Vedeau păsările 
zburând, vedeau frunzele legănându-se în bătaia vântului, 
dar nu puteau auzi nimic. 

După numai câteva minute, Esste le dădu drumul. 

— Ce să facem? întrebă un copil. 

— Ce vreţi voi, răspunse femeia. 

Aşa încât se bălăciră precauţi lângă mal în timp ce pilotul îi 
supraveghea atent. Puţini observaseră plecarea lui Esste; 
doar Ansset o urmă. 

Ea îl conduse, fără a se trăda că se ştia urmată, la o potecă 
ce urca panta abruptă până în vârful cascadei. Ansset o 
privi atent, uitându-se încotro se îndrepta. Esste urcă şi el 
sui după ea. Nu-i venea deloc uşor. încă nedezvoltate, 
braţele şi picioarele îi oboseau. In unele locuri, Esste păşea 
ca pe o treaptă, pe când Ansset trebuia să escaladeze 
trepte înalte cât jumătate din statura lui. Nu-şi pierdu totuşi 
din ochi profesoara, iar ea nu se grăbea. îşi strânsese 
rochia ca să poată urca şi Ansset îi privi curios picioarele. 
Erau albe şi fusiforme, iar gleznele păreau prea subţiri ca s- 
o poată susţine, totuşi escalada sprinten. Până atunci, 


Ansset nu se gândise niciodată că ea putea avea picioare. 
Copiii aveau picioare, dar Stăpânii şi profesorii mergeau 
măturând duşumelele cu poalele veşmintelor. Vederea 
gleznelor ca de copil îl determină pe Ansset să se întrebe 
dacă Esste semăna cu fetele văzute la duş şi la toaletă. Şi-o 
imagină ghemuită deasupra canalului din pardoseală. 

Ştia că imaginea aceea era interzisă, totuşi, în minte, calcă 
până şi bunele maniere, privind, privind şi iar privind. 

Se opri pe culmea deluşorului, faţă în faţă cu Esste. 

Tresări şi nu-şi putu ascunde surpriza. Ea murmură doar 
câteva note liniştitoare. „Aici trebuia să fii”, spunea 
cântecul ei. Privi apoi în depărtare şi Ansset o imită. In faţă, 
pădurile acopereau dealuri nesfârşite, dar chiar lângă ei un 
lac se cuibărea între coline. Copacii coborau până pe 
malurile acestuia, cu excepţia câtorva poieniţe. Nu era larg 
faţă de alte lacuri, însă pentru Ansset reprezenta toată apa 
din lume. La câteva sute de metri, se revărsa peste o 
margine stâncoasă, dând naştere cascadei, dar aici nu se 
simţea nimic din violenţa căderii. Aici lacul era liniştit şi 
câteva păsări pluteau, se cufundau şi plonjau, ţipând la 
răstimpuri. 

Esste îl întrebă printr-o melodie, iar Ansset îi răspunse pe 
dată: 

— Este mare. Cât cerul de mare. 

— Nu trebuie să vezi numai asta, Ansset, fiul meu. Trebuie 
să vezi şi munţii din jurul lacului, care îl adăpostesc. 

— Cum se formează un lac? 

— In valea asta curge un râu. Apa nu are pe unde să 
răzbată, aşa încât umple valea până ce o parte a ei se 
revarsă prin cascadă. Valea nu poate primi mai multă apă 
decât adâncimea ei maximă. Acesta este Controlul, Ansset. 

stăpânul cântecelor „Acesta este Controlul.” Mintea 
fragedă a băiatului se strădui să facă legătura. 

— De ce este Controlul, Ansset? 

— Pentru că-i adânc. 

— încearcă să gândeşti, nu să ghiceşti. 


— Pentru că este zăgăzuit din toate părţile, cu o excepţie, 
aşa încât se poate scurge puţin câte puţin. 

— Eşti destul de aproape, făcu Esste. 

Ceea ce însemna că nu era bine. Ansset privi valea, 
căutând o inspiraţie. Nu vedea însă decât un lac. 

— Dacă lacul nu-ţi spune nimic, nu-l mai privi. Ansset se 
uită atunci la copaci, păsări şi dealuri. 

Privi de jur împrejurul dealurilor. Şi pricepu ce voia Esste 
să-l facă să înţeleagă. 

— Apa curge prin trecerea cea mai de jos. -Şi? 

„Nu este încă de ajuns?” 

— Dacă scurgerea aceea ar fi mai sus, lacul ar fi mai 
adânc. 

— Dar dacă ar fi mai jos? 

— Atunci n-ar mai exista lacul. 

În momentul acela, Esste întrerupse discuţia. De fapt, 
schimbă graiul, căci cântă şi cântecul ei părea că jubilează. 
Pe ton scăzut şi cu glas scăzut, vorbea, fără cuvinte, despre 
bucurie, despre descoperirea după o lungă căutare, despre 
primirea unui cadou aşteptat prea multă vreme, despre 
potolirea, în sfârşit, a foamei, după ce crezuse că nu va mai 
mânca niciodată. „Tânjeam după tine, flămânzeam după 
tine, şi iată-te”, spunea cântecul ei. 

Ansset înţelese toate notele cântecului, cu tot ce se 
ascundea înapoia lor şi i se alătură. Zurgălăii nu învățau să 
facă armonie, dar băiatul cântă armonie. Nu era prea bine, 
ci în contratimp; suna disonant pe lângă cântecul lui Esste, 
totuşi reprezenta completarea fericirii ei. Un profesor 
obişnuit, cu un Control mai puţin precis, ar fi fost copleşit 
de ecoul lui Ansset la părţile mai profunde ale cântecului, 
totuşi Esste deţinea un Control suficient de exact ca să-şi 
canalizeze extazul prin cântec. Acesta deveni atât de 
puternic şi Ansset era atât de receptiv, încât fu copleşit, 
izbucni în lacrimi şi se agăţă de ea, încercând totuşi să 
cânte printre lacrimi. 


Femeia îngenunche, îl ţinu în braţe şi-i şopti la ureche 
până adormi. Vorbi cu el în timpul somnului, spunându-i 
lucruri cu mult dincolo de priceperea lui, dar de fapt 
jalonându-i poteci prin minte. Li construi acolo locuri 
secrete şi în unul dintre ele ascunse cântecul iubirii; îl 
ascunse astfel ca într-un moment de mare nevoie să revină 
singur, iar Ansset, amintindu-şi-l, să fie copleşit. 

Când se deşteptă, nu ţinea minte nici că-şi pierduse 
Controlul, nici că Esste îi vorbise. O luă însă de mână şi 
coborâră dealul, deşi o asemenea familiaritate între copii şi 
profesori era interzisă, nu doar pentru că trupul lui îşi 
reamintea vag că mai ţinuse stăpânul cântecelor 228 

Kya-Kya era Surdă: la opt ani nu progresase dincolo de 
nivelul unui Vaiet. Controlul îi era slab, iar iclinica 
respirației nesigură. Nu-i lipseau însuşirile înnăscute - 
căutătorul care o adusese nu făcuse o l'ieşeală - ci pur şi 
simplu nu se putea concentra îndeajuns. Nu-i păsa. 

Cel puţin aşa spuneau ceilalţi. Ea punea însă la inimă. O 
durea când copiii de vârsta ei, sau cu un.1lll mai mici, o 
întreceau. Toţi erau buni cu ea şi puţini disperau, pentru că 
se ştia că unii cântau mai t îrziu decât ceilalţi. O durea încă 
şi mai mult când i se spunea cu blândeţe că nu avea rost să 
mai conlinue. Era Surdă, nu pentru că n-ar fi putut auzi, ci 
pentru că, aşa cum îi zisese profesorul ei: „Auzind, tu nu 
auzi.” Asta fusese. Alt gen de profesor, alte ocupaţii, alţi 
colegi... Nu erau chiar aşa mulţi Surzi, lotuşi îndeajuns 
pentru o clasă. Le predau cei mai buni profesori de pe Tew, 
însă nu învățau muzică. 

„Casa Cântecelor are grijă de toţi copiii ei, gândea ea 
adesea, uneori recunoscătoare, alteori cu amărăciune. Sunt 
îngrijită. Am învăţat să muncesc, primind însărcinări în 
Casă. Am învăţat ştiinţele, mâna unei femei în care se 
încrezuse cu totul, ci pentru că ştia, cumva, că Esste nu se 
va supăra. 

istoria şi limbile, şi sunt al naibii de pricepută. Afară m-ar 
considera înzestrată. Aici însă sunt Surdă. Cu cât voi pleca 


mai repede, cu atât va fi mai bine.” 

Avea să părăsească în curând Casa. Trecuse de 
paisprezece ani şi mai rămăseseră câteva luni. La 
cincisprezece ani urma să plece, cu o bursă confortabilă şi o 
duzină de universităţi aşteptând-o cu braţele deschise. 
Bursa continua până la împlinirea vârstei de douăzeci şi doi 
de ani. Chiar mai mult, dacă era necesar. Casa Cântecelor 
se îngrijea de copiii ei. 

Mai rămâneau acele câteva luni şi îndatoririle îi erau 
destul de interesante. Lucra la pază şi securitate, verificând 
dispozitivele de avertizare şi apărare ce asigurau izolarea 
Casei Cântecelor de restul planetei. Pe timpuri, asemenea 
dispozitive nu fuseseră necesare; într-o vreme, chiar 
Stăpânul Cântecelor din Camera înaltă conducea planeta. 
Dar cu mai puţin de un veac în urmă, cei din exterior 
încercaseră să asalteze Casa Cântecelor, conduşi de un 
tâlhar care tânjise după bogăţiile ei renumite. De atunci, 
apăruseră dispozitivele de securitate, pentru controlul 
cărora îţi trebuia un an. Munca o purtase pe Kya-Kya pe 
întreg perimetrul domeniilor, o călătorie mai lungă decât 
ocolul planetei, făcută numai cu skuterul, singură prin 
pădurile, pe câmpiile şi falezele Casei Cântecelor. 

Astăzi verifica dispozitivele de control chiar din Casă. Într- 
un fel, încerca sentimentul unei stăpânul cântecelor 
superiorităţi, ştiind că niciunul dintre copii şi puţini Stăpâni 
sau profesori deţineau cunoştinţele ei, nu aveau habar că 
zidurile nu erau impenetrabile, ci împânzite cu fire şi 
conducte, aşa încât, ceea ce părea o construcţie primitivă şi 
grosolană de piatră era, potenţial vorbind, la fel de 
modernă ca orice altă clădire de pe Tew. Schemele 
legăturilor îi olereau fetei informaţii care ar fi surprins 
orice cântăreţ mai puţin cunoscător. Totuşi, atunci când se 
mândrea prea mult cu secretele pe care le ştia, se silea să 
nu uite că acele cunoştinţe îi fuseseră permise la o vârstă 
aşa fragedă doar pentru că era complet străină de educaţia 
şi studiile din Casa (cântecelor. Era o Surdă... putea avea 


acces la secrete, fiindcă nu avea să cânte niciodată şi, de 
aceea, era inofensivă. 

La lucrurile acestea se gândea Kya-Kya când intră în 
Camera înaltă. Ciocăni brusc, simțindu-se iritată. Nu primi 
nici un răspuns. „Perfect, bătrânul Stăpân al Cântecelor, 
Nniv, nu se află înăuntru.” 

Deschise uşa. In Camera înaltă era ca într-o gheţărie, 
deoarece toate ferestrele rămăseseră deschise, în ciuda 
viscolului iernii. „Ce prostie să laşi totul aşa... Cine poate să 
lucreze aici?” In loc să meargă la panourile înapoia cărora 
se ascundeau echipamentele de monitorizare, se duse la 
fereastra cea mai apropiată, se aplecă în afară ca să prindă 
canaturile şi se trezi privind în jos, parcă timp de o veşnicie, 
la acoperişul de dedesubt. Nu-şi dăduse seama cât de sus 
se afla. Desigur, spre răsărit, Casa Cântecelor se ridica şi 
mai mult, aşa încât scările ce duceau spre Camera înaltă nu 
erau foarte lungi. Se afla totuşi destul de sus şi înălţimea o 
fascina. Cum ar fi fost dacă ar fi căzut? S-ar fi simţit ca într- 
un zbor, încercând exaltarea din skuterul ce gonea 
coborând un deal? Sau avea să-i fie într-adevăr frică? 

Kya-Kya se opri cu un picior peste pervaz şi cu braţele 
întinse, gata să se arunce. „Ce fac?” Şocul trezirii fusese 
aproape suficient de puternic ca s-o facă să cadă de pe 
pervaz. îşi reveni, se apucă de canaturi şi se sili să-şi tragă 
încet piciorul înapoi, în cameră, să se îndepărteze de 
fereastră şi în cele din urmă să îngenuncheze, rezemându- 
şi fruntea de buza de piatră a pervazului. „De ce am făcut 
asta? Ce voiam?” „Părăseam Casa Cântecelor.” 

Gândul o făcu să se înfioare. „Nu în felul ăsta. Nu voi pleca 
din Casa Cântecelor în felul acesta. Plecarea de aici nu va 
însemna sfârşitul vieţii mele.” 

Nu credea asta. Şi necrezând, se agăţă de piatră şi dori să 
nu-i dea drumul niciodată. 

Camera era rece. Fata amorţise, rămânând nemişcată, iar 
şuieratul vântului pe acoperiş şi rafalele de viscol ce 


pătrundeau pe fereastră o înspăimântau în chip straniu. De 
parcă ar fi privit-o cineva... 

Se întoarse, dar nu zări pe nimeni. Doar teancuri de cărţi 
şi haine, banchete de piatră şi un picior ieşind de sub un 
maldăr de haine - un picior vânăt. 

lâpânul cântecelor I.na se îndreptă spre el şi descoperi că 
grămăjoara 1le liaine era trupul chircit, incredibil de 
costeliv, al lui Nniv, mort, îngheţat în gerul iernii. Ochii îi i 
tniăseseră căscaţi şi ficşi asupra peretelui de piatră 
dinaintea lui. Kya-Kya scânci, apoi se aplecă şi-l unpunse în 
şold, de parcă ar fi vrut să-l trezească. Trupul lui Nniv se 
rostogoli pe spate, dar un braţ i *r ridică în aer şi picioarele 
i se clintiră puţin, iar fata înţelese că bătrânul era mort şi 
fusese mort tot timpul cât stătuse ea în odaie. 

Stăpânii Cântecelor din Camera înaltă mureau L.i intervale 
foarte mari şi Kya-Kya nu cunoscuse un ilt ui decât Nniv. El 
îi decisese soarta. El o declarase Surdă, hotărând că va 
părăsi Casa fără cântece. In.idâncul inimii ei, fata îl urase, 
deşi, de când împlinise opt ani, vorbiseră numai de câteva 
ori. Acum sr simţea doar scârbită de cadavru şi mai 
degrabă dezgustată de felul în care murise Nniv. 
întotdeauna stătuse în gerul acela? Cum de trăise atât de 
mult?! Mizeria şi sărăcia în care locuise conducătorul Casei 
Cântecelor făceau oare parte dintr-o disciplină anume? 

Dacă acel cadavru atrofiat şi îngheţat constituia produsul 
cel mai sublim al Casei Cântecelor, atunci Kya-Kya nu era 
impresionată. Buzele lui Nniv rămăseseră întredeschise şi 
limba atârna printre ele, vânătă şi oribilă. „Limba asta, 
gândi fata, a făcut cândva parte dintr-un cântec.” Un cântec 
considerat cel mai puternic din Galaxie, poate chiar din 
Univers. Totuşi cântecul însemnase gâtlej, buze, dinţi şi 
plămâni - toate îngheţate acum - şi însemnase şi mintea - 
acum inertă. 

Kya-Kya nu putuse cânta tocmai din cauza buzelor, dinţilor, 
gâtlejului şi plămânilor, dar şi pentru că în mintea ei nu 


fusese într-atât de concentrată, încât să poată fi aşa cum 
cerea Casa Cântecelor. Ce conta însă? 

Nu se simţea triumfătoare acum, când Nniv murise. Era 
destul de matură ca să ştie că şi ea va muri, iar dacă o mai 
aşteptau o sută de ani de viaţă, aceştia nu însemnau decât 
timpul după care putea sfârşi la fel de îngrozitor ca Nniv. 
Kya-Kya nu pretindea că deţinea virtuţi neobişnuite, ci doar 
o valoare neobişnuită pe care, în afara ei, n-o recunoştea 
nimeni. îşi dădu seama că eşecul lui Nniv de a înţelege cine 
şi ce era ea (sau de fapt înţelesese?) nu o schimbase. 

Plecă din odaie şi cobori scările, căutând Orbul care se 
ocupa de întreţinere, un bătrân pe nume Hrrai, care-şi 
părăsea arareori oficiul. 

— Nniv este mort, îi spuse ea, întrebându-se dacă bucuria 
i se citea în glas (totuşi ştiind că Hrrai, fiind Orb, nu avea să 
sesizeze asemenea lucruri). 

„Nu pot lăsa pe nimeni să-şi dea seama că sunt fericită, 
gândi ea. Pentru că nu mă veselesc de moartea lui, ci de 
viaţa mea.” 

— Mort? 

Imperturbabilul Hrrai păru doar uşor surprins. 

«lâpânul cântecelor 

— Trebuie atunci să mergi şi să-l anunţi pe suci csorul lui. 

Hrrai se aplecă deasupra mesei şi începu să-şi I»(>arte 
tocul înainte şi înapoi peste o pagină. 

— Dar, Hrrai... făcu Kya-Kya. 

— Ce este? 

— Cine-i succesorul lui Nniv? 

— Următorul Stăpân al Cântecelor din Camera înaltă. Cine 
altul? 

— Cum adică? De unde să ştiu eu cine-i acela? < um să 
ştiu, dacă nu-mi spui? 

I Irrai înălţă capul, mai surprins acum decât la.iu/ui ştirii 
despre moartea lui Nniv: 

— Nu ştii cum merg lucrurile? 


— De unde să ştiu? Sunt o Surdă. N-am fost nicinlată mai 
mult de un Vaiet. 

— Nu trebuie să te enervezi din cauza asta. Să ştii că nu-i 
nici un secret. Cine găseşte cadavrul va şti,.ist a-i tot. Cine îl 
va descoperi pe Stăpânul Cântecelor mort în Camera înaltă 
va şti. 

— Cum o să ştiu? 

— O să-ţi dai seama, pur şi simplu. 'Te duci şi-i spui lui sau 
ei că trebuie să se îngrijească de funeralii. Vezi ce simplu 
este? Dar trebuie să acţionezi iute. ('asa Cântecelor nu 
trebuie să rămână multă vreme lără cineva în Camera 
înaltă. 

Îşi întoarse atenţia către munca lui cu un gest hotărât, 
care o invita pe Kya-Kya să plece, să-şi vadă de treburile ei 
şi să-1 lase în pace. Fata ieşi. Rătăci pe 

46 oijon scoli caid coridoare. Până atunci se gândise că va 
părăsi Casa Cântecelor peste câteva luni, fiind cea mai 
neînsemnată persoană care trecuse pe acolo, şi, deodată, 
trebuia să aleagă conducătorul locului. „Ce sistem aiurit 
mai este şi ăsta? gândi ea. Şi ce baftă tâmpită am avut ca 
alegerea să cadă tocmai pe mine!” 

Nu era însă o baftă tâmpită căci, rătăcind pe coridoarele 
de piatră, îngheţate de viscolul de afară, îşi dădu seama că 
nimeni nu venea nechemat în Camera înaltă, cu excepţia 
personalului de întreţinere, cu toţii Surzi sau Orbi, cei care 
nu reuşiseră să înainteze în arta cântecului. Ei nu puteau 
cânta, nu puteau preda... aşa încât le rămânea ocazia de a 
găsi din întâmplare cadavrul şi, fiind imparţiali, nu membri 
ai elitei, alegeau dezinteresaţi pe cel care ar fi trebuit, în 
mod evident, să fie Stăpânul Cântecelor din Camera înaltă. 

Cine anume? 

Kya-Kya merse în Sălile Comune, văzu profesorii în clase şi 
ştiu că nu putea promova, în mod brusc, un profesor 
deasupra rangului său. Era ispititor să fie răutăcioasă, să se 
răzbune pe Casa Cântecelor numind un incompetent la 
conducere, dar ar fi fost o cruzime faţă de incompetentul 


astfel numit şi ea nu avea inima să distrugă pe cineva în 
modul acela. Cunoştea destule ca să ştie că avansarea unui 
om mai presus de locul în care ar trebui să se găsească 
înseamnă o cruzime la fel de «lâpânul cântecelor m.ire cu a- 
1 sili să rămână sub adevăratul său nivel. „Nu voi provoca 
nefericire.” 

Insă dintre Stăpânii Cântecelor, în mod logic Ki upul din 
care trebuia să aleagă, nu cunoştea nici imul... decât din 
auzite. Onn - un profesor şi cântăreţ talentat, dar căruia i 
se oferea mereu rolul de i onsilier, fiindcă nu suporta 
necesitatea menţinerii unui program fix, întâlnirile cu 
persoane pe care mi le agrea şi, mai presus de orice, luarea 
hotăi arilor. Prefera să ofere sugestii. Nu, Onn n-ar fi lost 
conducătorul aşteptat, deşi era de departe cel ni.ii amabil. 
Iar Chuffyun era prea bătrân, mult prea bătrân. Nu avea să 
supravieţuiască multă vreme după Nniv. 

De fapt, aşa cum îi spusese Hrrai, alegerea părea limpede, 
deşi nu era una care s-o mulţumească « „iiuşi de puţin pe 
Kya-Kya. Esste, cea rece faţă de toţi, mai puţin faţă de 
băieţelul pe care-l considera Privighetoarea lui Mikal. 
Esste, care venise în Sălile (lomune de dragul unui băieţaş, 
coborându-se la nivelul de profesor, deşi administra 
jumătate din Casa <Cântecelor. „Nimeni n-a făcut un 
asemenea sacrificiu pentru mine”, gândi Kya-Kya cu 
amărăciune, lotuşi Esste era o mare cântăreaţă, putând 
stârni văpăi în orice inimă din Casa Cântecelor sau pui înd 
îneca văpăile acelea, dacă dorea. In plus, Esste se situa 
deasupra micilor gelozii şi rivalități nelipsite în Casă. Esste 
era deasupra lor prin atitudinea ei... iar acum avea să fie 
deasupra şi prin poziţie. 

Kya-Kya opri o Stăpână (destul de surprinsă că fusese 
apelată de o Surdă) şi o întrebă unde o putea găsi pe Esste. 

— Cu Ansset. Cu băiatul. 

— Şi unde-i el? 

— In Stalul lui. 


Stal... Băiatul avansase. Nu putea avea mai mult de şase 
ani şi se afla deja în Staluri şi Loji. Kya-Kya se posomori, 
simțind un nod în stomac. Peste un moment se lumină 
iarăşi. Băiatul fusese avansat de Esste, asta era totul. Avea 
să rămână toată viaţa în Casa Cântecelor, exceptând cei 
câţiva ani de performanţă, în timp ce ea urma să fie liberă şi 
putea vedea toată Tew... mai mult, putea vedea alte 
planete, putea merge - cine ştie? - chiar pe Pământ, acolo 
de unde Mikal îşi conducea universul în gloria lui 
nemaivăzută! 

Câteva întrebări... Câteva indicaţii... Găsi Stalul lui Ansset, 
identic cu celelalte, exceptând numărul de pe uşă. înăuntru 
se cânta. Era o conversaţie; fata putea recunoaşte cântecul 
vorbelor. însemna că femeia se afla acolo. Kya-Kya bătu la 
uşă. 

— Cine este? 

Întrebarea o pusese băiatul, nu Esste. 

— Kya-Kya. Am un mesaj pentru Stăpâna Cântecelor, 
Esste. 

Uşa se deschise. Băiatul, cu mult mai scund decât Kya-Kya, 
o lăsă să intre. Esste stătea pe un taburet, lângă fereastră. 
Camera era sărăcăcioasă - trei pereţi ia panul cântecelor i 
Ic lemn, un pat, un taburet, o masă şi zidul de piatră în care 
se deschidea fereastra ce dădea spre curte, loate Stalurile 
arătau la fel. Cândva Kya-Kya şi-ar li vândut şi sufletul ca să 
aibă un Stal, cu tot ce însemna asta. Băiatul avea şase ani... 

— Care este mesajul? 

Esste era rece ca întotdeauna; veşmântul i se învolbura în 
jurul picioarelor, în timp ce stătea ilrcaptă pe taburet. 

— Vin din Camera înaltă. Mă cheamă Nniv? 

— E mort. 

Faţa lui Esste nu trăda nimic. Stăpânea Controlul. 

— E mort, repetă Kya-Kya, şi sper că te vei îngriji i le 
funeraliile lui. 

Hsste rămase tăcută o clipă, apoi întrebă: 

— Tu ai găsit trupul? -Da. 


— Nu mi-ai făcut un bine, zise femeia. Se ridică şi părăsi 
încăperea. 

„Şi acum?” se întrebă Kya-kKya, stând lângă uşa Stalului lui 
Ansset. Nu se gândise la ce avea să facă ilupă ce o anunţa 
pe Esste. Aşteptase o reacţie;isteptase să i se spună ce să 
facă. Rămăsese însă în Stal cu băiatul dinaintea ei, simbolul 
succesului.icolo unde ea nu întâlnise decât eşecul. 

Băiatul o privi întrebător: 

— Ce înseamnă asta? 

oi jon scott caid 

— înseamnă că Esste devine Stăpâna Cântecelor din 
Camera înaltă. 

Băiatul nu schiţă nici un gest. „Controlul, îşi spuse Kya- 
Kya. Blestematul de Control.” 

— Nu-ţi spune nimic asta? întrebă ea. 

— Ce ar trebui să-mi spună? replică Ansset şi vocea îi era 
un păienjeniş de inocenţă. 

— Ar trebui măcar să te bucuri, băieţică, răspunse Kya- 
Kya, cu disprețul pe care inferiorul fără speranţe îl poate 
folosi atunci când superiorul e neajutorat. Esste te-a 
răsfăţat pas cu pas. le-a avansat fără să fii nevoit să simţi 
durerea prin care trec toţi ceilalţi, iar acum are toată 
puterea la îndemână. Vei fi o Privighetoare, băieţică. Vei 
cânta pentru oamenii cei mai de seamă din Galaxie. Apoi vei 
reveni acasă şi Esste a ta o s-aibă grijă să n-ajungi un 
prieten sau un tutore, ci să-ncepi direct să predai, sau să fii 
Stăpân, sau - de ce nu? - un mare Stăpân din capul locului 
şi înainte de douăzeci de ani vei ajunge Stăpân al 
Cântecelor. Aşa că, de ce nu-ţi uiţi Controlul ca să te 
manifeşti? Asta-i lucrul cel mai bun care ţi s-a-ntâmplat 
vreodată! 

Vocea îi era amară şi furioasă, lipsită de orice melodie, 
până şi de muzica neagră a mâniei. 

Ansset o privi calm, apoi deschise gura, nu să vorbească, ci 
să cânte. La început, fata voise să plece imediat: în curând, 
fu incapabilă să mai decidă ceva. 


Kya-Kya auzise mulţi cântăreţi, însă niciunul nu-i cântase 
astfel. Existau şi cuvinte, totuşi ea nu le lâpânul cântecelor 
uizea. Auzea în locul lor bunătate, înţelegere şi încurajare. 
In cântecul lui Ansset, ea nu era o ratată, ii o femeie 
înţeleaptă care făcuse Casei Cântecelor un mare bine, care 
îşi câştigase iubirea tuturor viii oarelor generaţii. Se simţea 
mândră. Simţea cum < Casa Cântecelor o va trimite în 
lumea din exterior iiu acoperită de ruşine, ci ca o mesageră 
spre celelalte lumi şi planete. „O să le povestesc despre 
muzică, gândi ea, şi datorită mie Casa Cântecelor v.t fi şi 
mai preţuită de toţi cei care o cunosc. Eu Mint totun 
produs al Casei, aşa cum sunt cântăreții >i Privighetorile.” 
Vibra de bucurie şi de mândrie. 1 )c ani întregi, ba chiar în 
toată viaţa ei nu mai fu-cse atât de fericită. II îmbrăţişa pe 
băiat şi plânse minute în şir. 

„Dacă Ansset poate face asta, îşi spuse, atunci merită toate 
laudele care i se aduc. Băiatul este plin de iubire, până şi 
pentru mine. Până şi penitu mine.” Ridică privirea, uitându- 
se în ochii lui şi văzu... 

Nimic. 

O privea la fel de netulburat ca înainte. Coni rolul... 
Cântase cântecul şi atâta tot. Atunci când nu cânta, nimic 
din el nu era uman. Ştiuse ce ilorea fata să audă, îi oferise 
acest lucru şi nu mai i rebuia altceva. 

— 'Ţi-au întors arcul? se adresă ea chipului gol. 

— Să mi-l întoarcă? 

— Poate că eşti cântăreţ, îi spuse, dar nu eşti om! 

El începu să cânte cu tonuri deja liniştitoare, însă Kya-Kya 
sări în picioare şi dădu înapoi: 

— Nu din nou! Nu mă poţi păcăli iarăşi! Cântă pietrelor şi 
fă-le pe ele să plângă, dar eu nu mă voi lăsa prostită din 
nou! 

leşi din cameră, trântind uşa peste cântecul lui, lăsându-i 
îndărăt chipul gol. Copilul era un monstru, nu făcea parte 
din realitatea lumii şi-l ura. 


În acelaşi timp îşi aminti cântecul său şi-l iubi, tânjind să 
revină în Stal şi să-l asculte cântând de-a pururi. 

În aceeaşi zi o rugă pe Esste să-i îngăduie să plece mai 
devreme. Să-i îngăduie să plece înainte de a-l mai auzi pe 
Ansset cântând. Esste păru uimită şi-i ceru explicaţii. Kya- 
Kya insistă din nou; dacă nu avea să fie lăsată să plece, avea 
să se sinucidă. 

— Atunci poţi pleca mâine, zise noua Stăpână a Cântecelor 
din Camera înaltă. 

— înaintea înmormântării? 

— De ce înaintea înmormântării? 

— Pentru că el va cânta, nu-i aşa? Esste încuviinţă. 

— Cântecul lui va fi minunat. 

— Ştiu, rosti Kya-Kya şi ochii i se umplură de lacrimile 
amintirilor. Dar nu va cânta un om. La revedere... 

— O să ne lipseşti, spuse Esste încetişor şi vorbele îi erau 
mângâietoare. 

Kya-Kya se întoarse din uşă şi o privi în ochi. 

stăpânul cântecelor 53 

— Oh, cât de dulce o spui! înţeleg acum de unde.i învăţat 
Ansset. O maşină care-i predă altei maşini. 

— înţelegi greşit, răspunse cealaltă femeie. Este durerea 
predând durerii. De ce crezi că există (Controlul? 

Kya-Kya plecase deja. Nu-i mai revăzu pe Esste şi pe 
Ansset, iar tramul o luă, cu bagajele şi banii pentru prima 
lună, scoţând-o din Casa Cântecelor. 

— Sunt liberă, şopti ea, când trecu de poarta domeniilor şi 
fermele planetei se întinseră înaintea ei. 

„Minţi, minţi”, îi răspunse ritmul motoarelor. 

„O maşină care-i predă altei maşini.” Cuvintele lăsaseră un 
gust amar ce o urmări pe Esste tot timpul cât se ocupă de 
înmormântare. O maşină... Da, destul de adevărat dintr-un 
punct de vedere, însă complet fals din altul. Maşini erau 
oamenii care nu deţineau Controlul, ale căror glasuri le 
trădau secretele, nu şi intenţiile. „Eu însă mă pot controla şi 
asta n-o face nici o maşină.” înţelesese totuşi ce voise să 


spună Kya-Kya. într-adevăr îşi dăduse seama şi o înfricoşase 
cât de complet învățase Ansset Controlul şi de la ce vârstă 
fragedă. II privise cântând la înmormântarea lui Nniv. Nu 
fusese singurul cântăreţ, totuşi fusese cel mai tânăr şi 
onoarea era uriaşă, aproape fără precedent. Toţi se foiseră 
când el ieşise în faţă să cânte, dar atunci când terminase, 
nimeni nu se mai îndoise că onoarea n-ar fi fost meritată. 
Doar nou-veniţii, Vaietele şi câţiva Zurgălăi plângeau - nu 
ar fi fost drept ca la înmormântarea unui Stăpân al 
Cântecelor să încerci să distrugi Controlul altora. Cântecul 
lui vorbise însă despre durere, dragoste şi dor, despre 
veneraţia celor prezenţi, nu numai pentru Nniv, care 
murise, ci şi pentru Casa Cântecelor pe care el o ţinuse în 
viaţă. „Eşti un maestru, Ansset”, îşi spusese Esste, totuşi în 
acelaşi timp observase lucruri pe care cei mai mulţi nu le 
remarcaseră. Felul în care chipul lui rămăsese nemişcat 
înainte şi după cântec; felul în care stătuse rigid, 
concentrându-se doar asupra exactităţii tonurilor. „Ne 
manipulează, gândise ea, ne manipulează pe toţi, dar nici 
pe jumătate atât de perfect pe cât se manipulează pe el 
însuşi.” Observase cum băiatul simţea fiecare mişcare şi 
privire din audienţă şi le folosea, întorcându-le sporite de o 
sută de ori. „Eşti ca o lupă. O lupă care ia dragostea ce-ţi 
este dată şi o reflectă mai puternic decât înainte, dar fără 
nimic din tine. Tu nu eşti întreg.” 

Ansset venise spre Esste şi se aşezase alături de ea. 
Constituia dreptul său, pentru că îi era profesoară. Femeia 
nu spuse nimic, ci murmură într-un chip ce se adresa doar 
urechilor lui sensibile: 

— Binişor, dar cu destule greşeli. 

iiopânul cântecelor 228 

Ansset nu mai cântă niciodată în faţa publicului în (Casa 
Cântecelor. La început, nu-şi dăduse seama. 'iii şi simplu, 
nu-i venise rândul să facă solo, duet, if rţet sau cvartet. Dar 
atunci când toţi din Loja sa ninseră de două sau trei ori şi 
lui nu i se ceruse să i Ctnte, băiatul rămase pe gânduri, apoi 


se alarmase. Nu întrebase nimic, deoarece pur şi simplu 
nimeni nu proceda aşa. Aşteptase. Şi aşteptase. lar rândul 
lui păruse că nu mai vine niciodată. 

Nu mult după aceea, observase că şi ceilalţi din 1 ojă 
remarcaseră amănuntul, îl comentaseră mai iulâi între ei, 
apoi îl întrebaseră pe Ansset: 

— Ai făcut ceva rău? 

II întrebaseră unul câte unul, la masă, pe coridoare sau la 
toaletă. 

— De ce eşti pedepsit? 

Ansset ridicase din umeri sau scosese un sunet <.ire 
spunea „Habar n-am”. Atunci când neglijarea 

(Critica neaşteptată şi nemeritată nu schimbă presia 
băiatului. El răspunse printr-un mormăit mc însemna: 

Nu trebuia să-mi spui. Ştiam. „Controlul, se gândi Esste. 
Cu siguranţă, ai depi ins Controlul.” lui în privinţa evoluţiei 
în public continuase, începuse să răspundă printr-o răceală 
care le transmitea imediat curioşilor că subiectul era tabu. 
Pentru băiat, evitarea speculațiilor referitoare la 
misterioasa interdicţie făcea parte din Controlul său. 
Acelaşi Control nu-i dădea voie să pună întrebări. Esste 
putea continua embargoul cât de mult voia. Orice ar fi dorit, 
orice ar fi sperat să obţină, Ansset avea să rabde, fără să 
întrebe. 

Bineînţeles, femeia continuase să vină zilnic în Stalul lui, 
ca şi înainte. Funcţia de Stăpân al Cântecelor din Camera 
înaltă însemna îndatoriri suplimentare, nu eliberarea de 
cele anterioare. Descoperirea şi educarea Privighetorii lui 
Mikal reprezenta țelul vieţii ei, ales din propria ei voinţă, cu 
zeci de ani în urmă. Nu voia să renunţe la el şi sarcina nu 
avea să dispară doar pentru că Nniv murise şi proasta de 
Kya-Kya avusese curajul s-o împovăreze cu funcţia aceea. 
Ea îi spusese toate astea lui Ansset, sperând să-l asigure că 
n-o va pierde. Băiatul primise veştile fără să arate că i-ar fi 
păsat şi continuase lecţiile zilnice ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 


La urma urmelor, de ce ar fi procedat altfel? Până când 
Kya-Kya îi spusese înaintea plecării, Esste nu-şi bătuse 
capul cu problema respectivă. Ansset era superb nu numai 
în privinţa Controlului, ci şi în orice altă privinţă, aşa încât 
altceva nu atrăgea atenţia asupra lui. Acum însă Esste îi 
privea irtpânul cântecelor 

1 ontrolul, de parcă fiecare exemplu al nepăsării ip.irente 
a băiatului constituia o lovitură pentru ea. 

Totuşi Ansset nu ştia ce se petrecea în mintea lui Esste. 
Controlul ei era la fel de perfect şi femeia uu-şi trăda 
înaintea lui grijile sau motivele lor. Aşa trebuie să fie, 
consideră Ansset. Sunt un lac >i malurile mele sunt înalte. 
Nu am nici o scurgere in.ii joasă. Şi în felul acesta devin tot 
mai adânc pe /i ce trece.” 

Nu-şi dădea seama că se putea îneca. 

O lecţie. 

Esste îl duse pe Ansset într-o încăpere goală, lir.l ferestre. 
Pereţi goi, o suprafaţă de doisprezece metri pătraţi şi o uşă 
masivă, prin care nu i.1/.bătea nici un sunet. Se aşezară pe 
pardoseală şi, întrucât toate pardoselile erau de piatră, o 
găsiră t («nfortabilă, sau cel puţin familiară, de aceea 
Ansset reuşi să se relaxeze. 

— Cântă, rosti Esste şi Ansset cântă. 

Ca întotdeauna, trupul îi era rigid şi chipul lipMi de emoţii; 
ca întotdeauna, cântecul fremăta de emoţii şi sentimente. 
De data aceasta, băiatul ( antă despre întuneric, despre 
spaţii închise - şi sună tânguitor. Adesea Esste se simţea 
surprinsă de profunzimea înţelegerii lui în privinţa unor 
lucruri pe care, cu siguranţă, la vârsta sa nu le putuse 
cunoaşte încă. 

Ecoul cântecului se rostogoli din pereţi. 

— Răsună, spuse Esste. 

— M-m-m-m, răspunse Ansset. 

— Cântă astfel încât să nu mai răsune. 

Ansset cântă din nou, de această dată un cântec lipsit de 
cuvinte şi sens, un cântec ce dansă cu uşurinţă prin notele 


sale cele mai joase (care nu erau foarte joase) şi ieşi mai 
degrabă ca o răsuflare decât ca un ton. Cântecul nu avea 
ecou. 

— Cântă, zise Esste, astfel încât eu să te aud aici, lângă 
perete, la fel de puternic cum aş fi chiar lângă tine, şi totuşi 
fără ecou. 

— Nu pot, făcu Ansset. 

— Ba poţi. 

— Tu poţi? 

Esste cântă, iar cântecul umplu încăperea, dar nu avu 
ecou. 

Atunci Ansset cântă şi el. O oră, apoi încă una, încercând 
să găsească vocea potrivită odăii. In cele din urmă, după 
două ore, reuşi. 

— Mai fă o dată. 

El cântă din nou, după care întrebă: 

— De ce? 

— Nu cânţi doar în faţa tăcerii, ci şi în mijlocul spaţiului. 
Trebuie să cânţi exact pentru spaţiul care ţi-a fost dat. 
Trebuie să-l umpli, aşa încât să fii stăpânul cântecelor mzit 
de toţi, păstrând totuşi tonul limpede şi lipsit de ecou, astfel 
încât ceea ce aud ei să fie exact ceea ce ai produs. 

— Trebuie să fac lucrul acesta de fiecare dată? 

— După un timp îţi va intra în reflex. Rămaseră o vreme 
tăcuţi. După aceea, încetişor, Ansset vorbi: 

— Mi-ar plăcea să încerc să umplu Loja în felul icesta. 

Esste înţelese ce dorea el de fapt şi refuză să i Aspundă 
adevăratei rugăminţi. 

— Cred că Loja este goală acum, îi spuse. Putem merge 
acolo. 

Ansset se luptă în sinea sa o clipă - aşa presupuse Esste, 
căci deşi băiatul rămăsese tăcut, chipul î i era nemişcat. 

— Mamă Esste, grăi el în sfârşit, nu ştiu de ce am lost 
pedepsit. 

— Ai fost? 

— Ştii doar, făcu el blajin. 


Era o victorie minoră; de fapt ea îl forţase să întrebe. Ba 
chiar o victorie deşartă. Băiatul nu-şi pierduse Controlul - 
pur şi simplu, pricepuse că nu câştiga nimic rămânând 
tăcut. Esste se rezemă de peretele de piatră, fără să 
înţeleagă că ea însăşi, relaxându-se, se îndoia înaintea 
rigidităţii lui. 

— Ansset, care este cântecul tău? 

EI o privi inexpresiv şi aşteptă. Se părea că nu înţelesese. 

or(on scott caid 

— Nu faci altceva decât să repeţi cântecele noastre. lei 
ceea ce simt oamenii, apoi îi copleşeşti, amplificându-le 
emoţiile, dar care este cântecul tău, copile? 

— Toate cântecele sunt ale mele. 

— Ba nu, niciunul nu este al tău. Până acum, nu te-am 
auzit cântând vreun cântec despre care să ştiu că-i doar al 
tău. 

El nu-şi pierdu Controlul, deşi, cu siguranţă, era furios. O 
privi cu ochi goi şi spuse: 

— Greşeşti. 

Avea numai şase ani, totuşi îi spusese profesoarei greşeşti. 

— Nu vei mai cânta în public până n-o să-mi cânţi un 
cântec al tău. 

— Cum o să-l recunoşti? 

— Nu ştiu, Ansset, dar am să-l recunosc. 

El continuă să o privească fix şi Esste, datorită Controlului, 
nu lăsă privirea în pământ. Unii copii nu reuşeau deloc să 
folosească acest Control şi de obicei terminau ca Surzi. Fără 
să fie uşor, Controlul era esenţial pentru cântat. Aici însă 
era un copil care, aidoma cântăreților într-adevăr buni şi a 
Privighetorilor, învățase iute Controlul şi trăia cu el în mod 
firesc. Prea firesc. Scopul Controlului nu-l reprezenta 
îndepărtarea cântăreţului de legăturile umane, ci 
menţinerea legăturilor limpezi şi curate. Ansset folosea 
Controlul drept zid impenetrabil, insurmontabil, şi nu canal 
de comunicaţie »tâ panul cântecelor 228 

Riktors Cenuşiul ajunse furios în Camera înaltă. 


— Ascultă, doamnă, ştii ce-i ăsta? 

— Nu, răspunse Esste şi glasul îi era calculat să-l 
liniştească. 

— Este un mandat de intrare, emis de împărat. 

— După câte văd, ai intrat. De ce eşti agitat? 

— Am intrat după patru zile! Sunt trimisul personal al 
împăratului, cu o misiune extrem de importantă... 

— Riktors Cenugşiul, îl întrerupse Esste (însă încet, cu 
calm), ai într-adevăr o misiune impori.intă, dar nu aici. 
Aceasta e doar o escală pe drum... 

— Exact, încuviinţă Riktors, însă escala asta mi-a întârziat 
programul cu patru zile. 

— Riktors Cenuşiul, poate că ar fi trebuit să soliciţi să mă 
vezi. 

— Nu trebuie să solicit nimic. Am mandat de ini rare de la 
împărat. 

— Până şi împăratul cere voie să intre aici. 

„Voi trece peste zidurile tale, Ansset, îşi promise Icmeia în 
gând. O să-mi cânţi un cântec care să fie mimai al tău.” 

Dar chipul său imobil, lipsit de expresie spunea.loar: „Vei 
da greş.” 

— Mă-ndoiesc. 

— Este un lucru deja vechi, prietene. Eu însămi l-am 
condus în camera aceasta. 

Riktors era mai puţin nervos acum. Mai exact, se simţea 
chiar stânjenit de ieşirea sa. Nu pentru că n-ar fi avut 
dreptate; Esste ştia că el era un bărbat care-şi putea folosi 
mânia în cauze drepte. Nu degeaba avansase într-o poziţie 
importantă în conducerea flotei. Se simţea stânjenit, 
deoarece furia îi fusese reală şi legată de propria-i mândrie. 
Era un tânăr care învăţa şi Esste îl plăcu. Chiar dacă ar fi 
fost gata să ucidă pe oricine ca să obţină ceea ce dorea. In 
mâinile lui calme, înapoia chipului băieţesc, aştepta 
moartea. 

— Lucrurile vechi sunt rahaturi, comentă el domol. Am 
venit ca să aflu ce se-ntâmplă cu Privighetoarea lui Mikal. 


— împăratul nu are nici o Privighetoare. 

— Exact asta, rosti uşor amuzat Riktors, este problema. 
Ştii câţi ani au trecut de când i-ai promis o Privighetoare? 
Anul acesta, Mikal împlineşte o sută optsprezece ani. 
Desigur, este politicos să presupunem că împăratul va trăi 
de-a pururi, dar Mikal însuşi mi-a spus să-ţi transmit că-i 
conştient de apropierea sorocului şi speră că nu va muri 
fără să-şi audă Privighetoarea cântând. 

— Trebuie să ştii că Privighetorile sunt alese cu mare grijă 
ca să se potrivească cu gazdele lor. De obicei noi avem deja 
Privighetoarea şi căutăm să o stăpânul cântecelor plasăm 
corect. Acesta a fost un caz neobişnuit şi până acum n-am 
avut Privighetoarea potrivită. 

— Până acum? 

— Cred că avem Privighetoarea care va fi a lui Mikal. 

— O voi vedea imediat. 

Esste zâmbi şi Riktors îi răspunse la surâs. 

— Desigur, cu permisiunea ta, adăugă el. 

— Copilul are doar şase ani, răspunse Esste. Instruirea lui 
nu-i nici pe departe completă. 

— Vreau să-l văd, să ştiu că există. 

— Te voi duce la el. 

Coborâră pe scările şerpuite, prin coridoare şi pasaje. 

— Sunt atât de multe coridoare, remarcă Riktors, încât nu 
înţeleg cum de mai aveţi spaţiu pentru încăperi. 

Esste nu scoase nici o vorbă până nu ajunseră în coridorul 
Stalurilor; acolo se opri un moment şi cântă o notă înaltă şi 
prelungă. In depărtare se închiseră uşi. Apoi îl conduse pe 
trimisul special al împăratului până la uşa lui Ansset şi 
cântă câteva note fără cuvinte. 

Uşa se deschise şi lui Riktors i se tăie răsuflarea. Ansset 
era slăbuţ, dar pielea lui albă şi părul bălai lăsau senzaţia 
transparenţei în razele soarelui ce pătrundeau pe fereastră. 
Iar trăsăturile băiatului erau minunate, nu doar perfecte; 
genul de figură ce înmuia inimile bărbaţilor în aceeaşi 


măsură ca şi pe ale femeilor. Ba chiar într-o măsură mai 
mare. 

— A fost ales pentru glasul sau pentru chipul lui? întrebă 
Riktors. 

— Când un copil are trei ani, răspunse Esste, viitorul lui 
chip este o taină. Glasul i se dezvăluie cu mai multă 
uşurinţă. Ansset, l-am adus pe acest bărbat ca să te audă 
cântând. 

Ansset o privi inexpresiv, ca şi cum n-ar fi înţeles, dar 
refuză să ceară o explicaţie. Femeia înţelese imediat ce 
plănuise. Riktors nu-şi dădea însă seama. 

— Vrea să-mi cânţi, explică bărbatul. 

— Nu trebuie să-i repeţi. M-a auzit şi a decis să nu cânte. 

Chipul lui Ansset nu reacţiona în nici un fel. 

— E surd? întrebă Riktors. 

— Acum 0 să plecăm, făcu Esste. 

leşiră. Riktors întârzie până în ultima clipă, privindu-l pe 
Ansset. 

— Minunat, repetă el iarăşi şi iarăşi, pe când străbăteau 
alte coridoare către poartă. 

— Elva fi Privighetoarea împăratului, Riktors Cenuşiul, nu 
copilul lui de desfrâu. 

— Mikal are multe odrasle şi gusturile lui nu sunt atât de 
diverse încât să includă băieţii. De ce n-a vrut să cânte? 

— Pentru că aşa a hotărât el. 

— întotdeauna este atât de încăpățânat? 

— Adesea. 

— Hipnoterapia rezolvă asemenea lucruri. Un expert 
poate realiza un blocaj mental care să interzică rezistenţa... 

Esste cântă o melodie care-l opri pe Riktors, înfiorându-l. 
O privi fără să înţeleagă de ce, pe neaşteptate, femeia 
aceea îl înspăimânta. 

— Riktors Cenuşiul, eu nu te învăţ cum să-ţi deplasezi 
flotele între planete. 

— Bineînţeles că nu. A fost doar o sugestie... 


— Trăieşti într-o lume unde tot ceea ce aştepţi de la 
oameni este supunerea, aşa că hipnoterapeuţii tăi cu 
blocajele lor mentale te ajută să-ţi atingi ţelurile. Aici însă, 
în Casa Cântecelor, noi creăm frumuseţea. Nu putem sili un 
copil să-şi găsească vocea. 

Riktors îşi recăpătase stăpânirea de sine. 

— Eşti pricepută la astfel de lucruri. Eu trebuie să mă 
străduiesc ceva mai mult să-i silesc pe oameni să mă 
asculte. 

Esste deschise uşa de la sala porţii. 

— Stăpână a Cântecelor Esste, vorbi tot Riktors, îi voi 
spune împăratului că i-am văzut Privighetoarea şi că băiatul 
e minunat. Dar când să-i spun că-l va primi? 

— Copilul va pleca atunci când eu voi fi gata. 

— Poate ar fi mai bine să plece atunci când el va fi gata. 
i" i$QMLtill!t>. 

— Când eu voi fi gata, repetă Esste cu un glas numai 
voioşie şi farmec. 

— împăratul va avea Privighetoarea înainte să moară. 

Berea îţi ia minţile, Satârul îţi ia viaţa. Mocirla îţi ia banii, 
Codrul îţi ia soaţa. Fleacul este rece, Apa clocoteşte, 
Belvedere te vrea, Fărd-loc nu te doreşte. 

— Ce cântec este acesta? întrebă Ansset. 

— Consideră-l un îndrumar de călătorie. II învățau copiii 
din Treaptă, ca să batjocorească celelalte oraşe mari de pe 
Tew. lreaptă nu mai este un oraş important, dar cele pe 
care le ridiculiza au rămas. 

— Unde vom merge? 

— Ai opt ani, Ansset, urmă Esste. Iţi mai aminteşti viaţa şi 
oamenii din afara Casei Cântecelor? 

— Nu. 

Esste şuieră uşor şi Riktors trebui să se apropie, astfel că 
numai el îi auzi cuvintele. 

— Amândoi avem multe de făcut înainte de moartea 
împăratului Mikal, nu-i aşa? 


Riktors Cenuşiul plecă iute, ca să-şi termine misiunile 
imperiale. 

lâpânul cântecelor 

— 'Ţi le vei aminti după călătoria aceasta. 

— Ce înseamnă cântecul? insistă Ansset. Flesketul se opri 
la autogara, unde vehiculele se opreau pentru a fi înlocuite 
de insportul comercial. Esste îl luă pe Ansset de mână, 
i|',norându-i pe moment întrebarea. La casa de bilrte era 
aglomeraţie, iar bagajul lor, deşi uşor, trebuia desfăcut, 
însemnat articol cu articol, iar lista Mocată în calculator, ca 
să nu poată apărea ulterior în lamaţii false. Din amintirea 
primei ei ieşiri dinânlo de domeniile Casei Cântecelor, Esste 
ştia că A nsset nu înţelegea aproape nimic din cele ce se pe- 
11 rceau. încercă să-i explice câteva lucruri şi el păru i 
reţină destul de bine ca să se poată descurca. Hanii şi ideea 
de bani le pricepuse imediat. Hainele Ir găsea însă 
incomode; îşi scotea întruna pantofii, piuă când femeia 
insistă asupra necesităţii lor înţiale. Esste nu-şi bătu capul 
în privinţa acomodării cu hrana. Oricum avea să aibă diaree 
zile întregi, fiindcă în Casa Cântecelor nu căpătase gustul 
sau toleranța zahărului. 

Nu rămase surprinsă de modul tăcut în care Ans-ii accepta 
totul. Călătoria însemna că mai avea numai un an de 
petrecut în Casă, totuşi băiatul nu-şi trăda excitarea şi nici 
măcar interesul faţă de destinaţia finală. în ultimii doi ani 
începuse, în sfârşit, să etaleze câteva sentimente omeneşti 
pe 11âip, dar Esste, care îl cunoştea mai bine decât orii ine, 
nu se lăsa păcălită. Sentimentele respective apăreau doar 
ca să evite comentariile. Niciunul nu era real, fiind nici mai 
mult, dar nici mai puţin decât ceea ce se aştepta şi perfect 
potrivite momentului. lar Esste dispera. Ea însăşi clădise în 
mintea lui Ansset poteci şi locuri ascunse, totuşi acum nu 
mai reuşea să ajungă la băiat. Nu-l putea face să vorbească 
despre el, nu-l putea face să-şi trădeze nici cea mai mică 
emoție necontrolată; cât despre legătura pe care o 
simţiseră amândoi pe colina de lângă lac, Ansset nu lăsa să-i 


scape nici o amintire şi, în acelaşi timp, nu-i permitea femeii 
să-l aducă într-o semitransă, unde ar fi reuşit sau măcar ar 
fi descoperit ceva. 

Când terminară operaţiile de rutină din autogara, se 
aşezară ca să aştepte autobuzul, un flesket în care putea 
călători oricine avea bani. Abia atunci, ca să umple timpul, 
Esste răspunse la întrebarea lui Ansset. Băiatul nu trăda cu 
nimic surpriza ori bucuria că ea nu uitase. 

— Berea este unul dintre Oraşele Oceanului - Căminul, 
Cotletul, Saramura şi Berea - toate faimoase pentru berea 
fabricată. Are de asemenea renumele că exportă foarte 
puţin din ceea ce produce, fiindcă locuitorii lui sunt nişte 
băutori teribili. Berea conţine alcool. Asemenea băuturi 
sunt duşmanii Controlului şi nu poţi cânta după ce le-ai 
băut. 

— Satârul îţi ia viaţa?” întrebă Ansset, care reţinuse ca de 
obicei cântecul. 

| 

—I ci panul cântecelor 

— în Satâr exista obiceiul neplăcut ca în fiecare unbătă să 
aibă loc execuţii publice, indiferent lacă cineva fusese sau 
nu condamnat la moarte. '.1 să nu ucidă prea mulţi dintre 
cetăţenii oraşului, îi foloseau pe străini. în ultimii ani, obii 
ciul a dispărut. Codrul avea un fel de piaţă de neveste. 
Lucruri tare ciudate... Tew este o planetă îl i.inie. De aceea 
a putut exista aici Casa Cântecelor. Noi eram mai normali 
decât celelalte oraşe, aşa Im ît am fost lăsaţi în pace. 

— La început, Casa Cântecelor a fost un oraş. Un 'i,iş de 
oameni cărora le plăcea să cânte. Asta-i tot. 

I )c aici a început restul. 

— Celelalte oraşe? 

— Fleacul este hăt departe în nord. Apa este la fel ilc 
departe în sud. în Belvedere singura calitate o.(instituie 
frumuseţea peisajului. Cei bogaţi merg ii olo să-şi petreacă 
ultimele zile din viaţă. In Fără-loc liesc patru milioane de 


locuitori. Pe vremuri, trăiau nouă milioane. Ei se simt 
înghesuiți şi refuză să primească prea mulţi turişti. 

— Acolo mergem noi? -Nu. 

— Mocirla îţi ia banii.” Asta ce înseamnă? 

— O să afli şi singur. într-acolo ne îndreptăm. Autobuzul 
sosi, ei urcară, apoi autobuzul plecă. 

I 'entru prima dată de când se ştia, Ansset vedea oameni 
în alt loc decât în Casa Cântecelor. Autobuzul „Oraşe”? 

nu era aglomerat. Deşi acesta era drumul principal de la 
Promontoriu la Mocirlă, majoritatea oamenilor preferau să 
ia expresurile, care nu opreau la graniţa Casei Cântecelor - 
şi nici măcar în Treaptă. Autobuzul însă oprea peste tot. 

Chiar pe bancheta din faţa lor stătea un copil cu părinţii 
lui. Avea cu cel puţin un an mai mult decât Ansset. 
Călătorea de prea multă vreme şi acum nu mai putea sta 
locului. 

— Mamă, trebuie să merg la toaletă. 

— Abia ai fost. Stai cuminte. 

Băiatul se întoarse şi se sui cu genunchii pe banchetă ca 
să-i privească pe Esste şi pe Ansset. Ansset îl fixă impasibil. 
Băiatul se uită la el, mişcând nerăbdător din fund. Se 
întinse apoi ca să-l atingă pe obraz. Putea să fi fost un gest 
prietenesc, dar Ansset murmură un refren iute şi aspru, 
care-l făcu pe băiat să se întoarcă repede. Când mama îl 
duse la toaleta din fundul autobuzului, copilul îl privi 
îngrozit pe Ansset, şi stătu cât putu de departe de el. 

Esste rămase surprinsă de sperietura băiatului, într- 
adevăr, melodia fusese mustrătoare, totuşi reacţia fusese 
exagerată. In Casa Cântecelor, oricine ar fi înţeles cântecul 
lui Ansset, dar aici, băieţelul nu-1 putea pricepe decât vag; 
acesta era scopul călătoriei - de a învăţa să se adapteze cu 
cei din lumea exterioară. Cumva însă Ansset comunicase cu 
băiatul şi-l impresionase mai tare decât pe Esste. 

iHHHHHHSHI”HH tă panul cântecelor 71 „Poate Ansset 
să-şi îndrepte muzica spre o anumită persoană?” se întrebă 
Este. Aşa ceva depăşea dialogul prin cântec. Nu, nu! 


Pesemne că băiatul fusese mai atent decât ea asupra lui 
Ansset şi cântecul îl lovise mai puternic. 

În loc s-o îngrijoreze, incidentul îi spori încrederea. La 
prima sa întâlnire cu un reprezentant al lumii exterioare, 
Ansset se descurcase mult mai bine decât crezuse. El 
constituia alegerea corectă pentru Privighetoarea lui Mikal. 
Dacă nu cumva singura. 

Deşi pădurea nu era la fel de deasă precum codrii bătrâni 
din Valea Cântecelor - singurul loc vizitat până atunci de 
Ansset - copacii erau destul de înalţi ca să fie impunători, 
iar lipsa tufişurilor crea i > frumuseţe aparte, de templu 
auster, cu coloanele extinse către infinit şi frunzele 
alcătuind un acoperiş des. Ansset privea arborii mai mult 
decât pe oameni şi Esste se întrebă ce se petrecea în 
mintea lui impenetrabilă. Ocolea în mod deliberat să-i 
privească pe ceilalţi? Poate că trebuia să le evite 
strauietatea până o putea absorbi. Sau poate că nu-l 
interesau într-adevăr, simțindu-se mai atras de pădure 
decât de celelalte fiinţe omeneşti? 

„Poate că am greşit, se gândi Esste. Poate că am apreciat 
eronat şi ar fi trebuit să-l las pe Ansset să cânte în public. 
De doi ani, nimeni, cu excepţia mea, nu I-a auzit. Dacă 
anteriorul lui tratament preferenţial i-a oprit pe ceilalţi 
copii să fie apropiaţi de el, restricţia aceasta 1-a 
transformat într-un surghiunit.” 

Nimeni nu ştia ce făcuse, dar după cântecul triumfător de 
la înmormântarea lui Nniv, vocea lui Ansset nu se mai 
auzise şi toţi deciseseră că dizgraţia sa reprezenta 
pedeapsa pentru ceva teribil. Unii chiar cântaseră în Lojă 
despre asta. Un copil, Ller, avusese curajul să protesteze, să 
cânte furios despre nedreptatea de a-l opri pe Ansset să 
cânte aşa multă vreme. Era injust. Cu toate acestea, Ller îl 
evita el însuşi pe Ansset, ca şi cum suferinţa viitoarei 
Privighetori ar fi fost contagioasă. 

„Dacă eu am greşit, decise Esste, răul a fost făcut. Pregătit 
sau nu, peste un an Ansset va merge la Mikal. Va pleca 


acolo ca fiind vocea cea mai frumoasă, cea mai splendidă pe 
care am trimis-o noi vreodată din Casa Cântecelor. Va pleca 
însă ca o creatură fără suflet, incapabilă să comunice cu 
alţii sentimentele omeneşti normale. O maşină de cântat.” 
„Mai am un an, gândi Esste. Mai am un an ca să-i fărâm 
zidurile, fără să-i fărâm inima.” 

Pădurea lăsă locul preriei, apoi ținutului sterp încă bântuit 
de animale sălbatice. Pe Tew, problema populaţiei nu fusese 
niciodată atât de presantă ca să-i împingă pe locuitori pe 
acest platou, unde iernile erau teribil de geroase, iar verile 
insuportabil de fierbinţi. Mai aveau o oră până la Ghizd, 
peretele stâncos lung de mii de kilometri şi înalt aproape de 
un kilometru. Aici stânca se despărţea în două, lăsând loc 
unei coborări line. Oraşul numit Treaptă fusese întemeiat în 
faţa îngrămădirii stâncoase, ttâpânul cântecelor tmde 
traficul fluvial se oprea şi trecea pe şosele. Puţini fermieri 
îşi puteau permite luxul unui fleskrt. Chiar dacă Treaptă nu 
mai era un oraş princiâşi menținea o oarecare importanţă 
locală. 

Autobuzul urma serpentinele tăiate în piatră cu.mc de ani 
în urmă. Drumul era anevoios, însă în mi obuz nu se simţea 
nimic, doar scăderile bruşte ilr altitudine cauzate de vreun 
povârniş abrupt. Ansset continua să privească peisajul, iar 
acum până şi Esste era fascinată de câmpiile imense ce-i 
aţieptau la capătul coborârii. Zăpada care cădea pe platou 
însemna ploaie pentru pământurile de sub |.lu/.d şi 
fermierilor de aici le plăcea să spună că ei In.tneau planeta. 

În sine, Treaptă era plictisitor. Toate clădirile erau iihi, iar 
indicatoarele putrezite şi străzile pustii ipioape că răcneau: 
descompunere! Totuşi lecţiile ucbuiau predate. Esste îl duse 
pe Ansset într-un restaurant mohorât, unde comandă şi 
plăti un prânz. 

— Până şi preţurile sunt deprimante aici, comentă ea. 

Ansset îi ignoră remarca. 

Restaurantul nu era mai populat decât străzile. | i u uitorii 
nu se îmbulzeau înăuntru. Mâncarea sosi i ipede. Fără să fie 


rea, gustul îi pierise undeva între lii mă şi masă. Ansset se 
mulţumi să ciugulească niţel. Esste mancă şi mai puţin. 
Prefera să nu privească în jur, la meseni. La început, 
avusese impresia că toţi erau bătrâni, dar apoi, întrucât nu 
se im redea în impresii, îi numără. Numai şase aveau păr 
sur sau chelie - ceilalţi, vreo zece, erau tineri ori de vârstă 
mijlocie. Unii tăceau, însă cei mai mulţi discutau. Totuşi 
restaurantul se simţea bătrân şi conversațiile sunau 
obosite, iar toate acestea o umpleau pe Esste cu o tristeţe 
vagă. Cântecele locului dispăruseră, dacă existaseră 
vreodată. Rămăseseră mai degrabă nişte gemete. 

Îndată ce Esste se gândi la asta îşi dădu seama că Ansset 
cânta. Sunetul era slab, dar pătrunzător, aproape ca 
zgomotul de fond al maşinăriilor ce preparau hrana în 
bucătărie. Datorită Controlului, femeia reuşi să nu se uite 
către Ansset. Se mulţumi să asculte cântecul. Reproducea 
perfect starea locului, înţelegea perfect, nu mizeria, ci 
plictiseala oamenilor. Treptat însă Ansset strecură în 
melodie un ton ascendent, un element ciudat şi 
surprinzător, care o făcea interesantă, sau cel puţin îl făcea 
pe ascultător să-şi dorească să fie interesat de ceva. Esste 
pricepu imediat acţiunea lui. Băiatul călca interdicţia. Cânta 
pentru public. Din nou, cântecul nu-i aparţinea - era exact 
ceea ce-şi dorea să audă, ceea ce-şi dorea să fie făcut să 
simtă fiecare individ din restaurant, inclusiv Esste. 

Ritmul săltăreţ al cântecului deveni mai pronunţat. Cei 
care până atunci tăcuseră începură să converseze; 
discuţiile deveniră mai animate. Oamenii zâmbeau. Tânăra 
urâţică de la bar porni să vorbească cu barmanul. Ba chiar 
să glumească. Nimeni nu părea să remarce cântecul lui 
Ansset. 

Băiatul înmuie cântecul, îl încetini şi-l făcu să dispară în 
mijlocul unei note, aşa încât părea că se continuă prin 
linişte. De fapt Esste nu era sigură când se încheiase 
cântecul, deşi fusese singura persoană care îl ascultase cu 
atenţie. Totuşi efectul rămăsese. In mod deliberat, Esste 


aşteptă să vadă cât ivea să continue voioşia oamenilor. 
Aceştia părăsiră i cstaurantul zâmbind. 

— 'Te felicit pentru superba reprezentaţie. Chipul lui 
Ansset nu răspunse, ci numai glasul său. 

— Ei sunt mai greu de schimbat decât cei din < Casa 
Cântecelor. 

— Ca şi cum ai încerca să umbli prin apă, nu? mtrebă 
Esste. 

— Sau noroi. Dar mă pot descurca. 

Nu trădase nici măcar mulţumire de sine. Doar 
i(cunoaşterea unui fapt. „Eu te cunosc însă, băiete, i.uidi 
Esste. In sinea ta, te bucuri nemaipomenit. Te distrezi 
colosal păcălindu-mă pe mine şi dovedi ndu-ţi, în acelaşi 
timp, că poţi rezolva orice.ituaţie. Atâta vreme cât nu eşti 
implicat în ea.” 

Autobuzul îi duse prin noapte înapoi, suind hizdul, dar de 
data aceasta spre vest. Când ajunseră la Mocirlă, continua 
să fie beznă. Mai exact, i erul era întunecat. Luminile 
oraşului acopereau (mutul până la marginea oceanului. În 
unele locuri, mire lumini păreau că nu există goluri, de 
parcă ii rasul ar fi fost un covor de lumină pură, un crampei 
de soare. Norii de deasupra aşezării străluceau puternic. 
Parcă şi oceanul sclipea. 

Străzile erau atât de aglomerate, până şi în aceste ore 
dinaintea zorilor, încât autobuzele, flesketele şi chiar 
skuterele trebuiau să folosească poduri suspendate ce se 
încolăceau printre clădiri. Era ameţitor. Era aţâţător. Până 
şi din interiorul autobuzului se simţea îmbulzeala 
oamenilor, frenetică, nebunească, antrenantă. Ansset 
dormise tot timpul, trezindu-se o singură dată, când Esste 
încercase să-l facă să privească. 

— Lumini, comentase el cu o voce care spunea „Prefer să 
dorm.” 

— Ar fi mai bine să mergeţi şi să vă culcaţi, spusese 
recepţionerul de la hotel. Ziua, aici nu se întâmplă nimic. 
Nici măcar nu se tratează afaceri. Despre o masă ca lumea 


nu poate fi vorba, doar câte ceva de îmbucat la un nenorocit 
de expres. 

Totuşi, după numai câteva ore de somn, Ansset insistă să 
iasă. 

— Vreau să văd oraşul acum. 

— Arată mai bine în lumina neoanelor, îi zise Esste. 

— Bine. 

„Bine, de aceea vreau să-l văd.” 

— Bine? 

„Prefer să mă odihnesc.” 

— Paturile de aici sunt prea moi, spuse Ansset, şi mă doare 
spatele. Mâncarea din Treaptă m-a scos de patru ori la 
toaletă şi arăta mai bine decât pe masă. 

Vreau să văd ce-i afară. Vreau să văd oraşul când nu iste 
aranjat ca să-i prostească pe oameni. 

„Ai opt ani, îi răspunse Esste în gând. Ai putea la Ici de 
bine să fii un bătrân hârşit de optzeci de ani.” 

Vizitară Mocirla în timpul zilei. 

— Numele? întrebă Ansset. 

— Oraşul se ridică pe estuarul Râului Sărat. In mare parte, 
terenurile sunt numai cu câţiva centimetri deasupra 
nivelului apei şi încearcă în permanenţă să se afunde în 
ocean. 

li arătă cum se adaptase arhitectura condiţiilor. Toate 
clădirile aveau câte o ieşire principală la fiei are etaj. Pe 
măsură ce clădirea se afunda, se folosea ieşirea de la 
următorul etaj. Existau clădiri ale căror ici ase din vârf se 
găseau la numai un metru deasupra nivelului străzii - de 
obicei, peste ele se construiau alte locuinţe. 

În timpul zilei, reclamele luminoase erau stinse i loarte 
puţini oameni se aflau pe străzi. 

— La fel de deprimant ca în Treaptă, spuse Ansset. 

— Diferenţa este că noaptea se trezeşte la viaţă. 

— Oare? 

În unele locuri, gunoiul forma pe stradă un strat IV os de 
câţiva centimetri. Autocurăţitoarele bântuiau prin oraş, 


mestecând zgomotoase resturile. Puţinii 11 ecători arătau 
de parcă avuseseră o noapte foarte “rea... sau se treziseră 
după un somn prea scurt. Cu i seară în urmă se desfăşurase 
un carnaval şi acum oraşul era un cimitir. 

Un parc. Se aşezară pe un massit care în câteva clipe se 
mulă după formele corpurilor lor. Nu departe, o bătrână îşi 
bălăngănea picioarele într-un iaz. Ţinea o sfoară ce 
dispărea în apă. Lângă ea, un tipar urât tresărea la 
răstimpuri. Bătrâna fluiera. 

Melodia era aproximativă, disonantă, cântată fals. Ansset 
începu să cânte acelaşi refren, cu aceleaşi intonaţii - acut, 
tremurător, nesigur. O imita întocmai, notă cu notă, măsură 
cu măsură. Apoi, brusc, cântă un dezacord care scârţâi 
neplăcut. Bătrâna se întoarse, dezvăluindu-şi burta uriaşă. 
Râse şi sânii îi săltară în sus şi în jos. 

— Ştii cântecu'? întrebă ea. 

— Dacă-l ştiu?! strigă Ansset. Eu l-am scris! 

Ea râse din nou şi Ansset i se alătură, însă râsul lui era 
doar o copie perfectă după al femeii - icnete puternice şi 
hohote scurte, răsunătoare. Ei îi plăcu în aceeaşi măsură, 
deoarece îi aparţinea. 

— Vino-ncoace! îl strigă. 

Ansset veni lângă ea şi Esste îl urmă, neştiind dacă 
bătrâna voia binele băiatului. Neştiind, până n-o auzi din 
nou: 

— Eşti nou p-aci. Eu ştiu cine-i nou p-aci. Ea-i maică-ta? I- 
un băieţel minunat. Nu-l lăsa singur diseară. E frumuşel şi 
p-aci sunt mulţi perverşi. Sau poate c-asta ai de gând. 
Atunci sper să te transformi într-un tipar, şi pentru că tot 
vorbim de ţipari, n-ai vrea să-l cumperi p-ăsta? 

lâpânul cântecelor 79 

Căutând parcă să-şi demonstreze farmecele, ţipanil se 
răsuci obscen. 

— încă nu a murit, remarcă Ansset. 

— Le trebuie câteva ore până mor. Mie-mi convine. Cu cât 
se zbat mai mult, cu atât se pişă mai mult şi au un gust mai 


bun. lazu' e plin de ei. E icva-n legătură cu canalizarea. 
Tipării trăiesc în oaie. Lângă alte chestii şi mai urâte. 
Mocirla produce mai mult rahat decât orice altceva, 
îndeajuns ia să ţină-n viaţă un milion de ţipari. Şi-atâta 
vreme i it se găsesc, n-oi muri eu de foame. 

Râse din nou şi Ansset râse împreună cu ea, apoiiiluă iute 
râsul şi-l transformă într-un cântec aiurit, i are o făcu să 
hohotească şi mai tare. Esste trebui să in urgă la Control 
ca să nu râdă împreună cu ei. 

— Băiatu-i cântăreţ. 

— Are multe daruri. 

— Casa Cântecelor? întrebă bătrâna, lira mai bine să 
mintă. 

— N-au vrut să-l ia. Le-am spus că are talent, chiar IV niu, 
dar testele lor blestemate n-ar găsi un geniu mei dacă le-ar 
cânta o arie. 

— Nu-i nimic. P-aci sunt multe locuri pentru iî ntăreţi şi 
poţi pune rămăşag că nu de felu' celor din Casa Cântecelor. 
Dacă şi-ar scoate hainele, ar agonisi o avere. 

— Suntem doar în trecere. 

— Ba există chiar locuri unde ar putea câştiga lestul 
îmbrăcându-se. P-aci sunt fel de fel de oameni. Voi însă nu 
sunteţi din oraş. Toţi ştiu că-n timpu' zilei nu se intră-n 
parcuri. Nu-s destui poliţişti ca să patruleze prin ele. Nici 
monitoarele nu-s prea grozave, le supraveghează numai 
câţiva bărbaţi şi femei, şi oricum ei moţăie după noaptea 
trecută. Noaptea trăieşte, dar ziua-i o crimă. Aşa se zice p- 
aci. 

Tonul glasului ei spunea acelaşi lucru. Se părea însă că 
Ansset nu putea rezista. Luă cuvintele şi le cântă de câteva 
ori, de fiecare dată mai caraghios ca înainte. 

— Noaptea trăieşte, dar ziua-i o crimă. Bătrâna râse, dar 
ochii îi redeveniră iute serioşi. 

— Aici pe mal e bine. Ei nu mă sâcâie niciodată. Da' voi să 
fiţi atenţi. 


Ansset ridică tiparul şi-l privi impasibil. Ochii peştelui se 
bulbucară disperaţi. 

— Ce gust are? întrebă băiatul. 

— Ce gust vrei să aibă? Mănâncă numai căcat. Are gust de 
căcat. 

— Şi-1 mănânci? 

— Cu mirodenii, sare, zahăr... pot să iau un tipar şi să-i 
dau ce gust vrei. Tot prost, da' măcar nu de tipar. [iparu' 
are o carne flexibilă. O poţi îndoi şi răsuci cum vrei. 

— Aha, făcu Ansset. 

Pentru bătrână, aha-ul lui nu însemna nimic. Lui Esste însă 
îi spunea „Pentru tine sunt un tipar; mă poţi îndoi, dar eu 
voi lupta împotriva îndoirii.” niâpânul cântecelor 

— Să mergem, zise ea. 

— Ar fi bine, făcu bătrâna. Aici nu-i prea sigur. 

— La revedere, spuse Ansset. Mă bucur că te-am întâlnit. 

Părea într-atât de bucuros de întâlnire, încât b.ltrâna 
rămase surprinsă şi zâmbi mai mult decât Icricită după 
plecarea lor. 

— E plictisitor, spuse Ansset. Trebuie să existe şi iltc 
lucruri, mai interesante, de văzut. 

Esste îl privi surprinsă. Când ea fusese prima dată i« olo, 
ca viitoare Privighetoare, spectacolele cu dansurile, 
cântecele şi râsetele lor însemnaseră o splendoare 
minunată. Nici nu-i trecuse prin minte că Ansset se va 
sătura atât de repede. 

— Unde vrei să mergem? 

— In spate. 

A 

— In spatele cui? 

Băiatul nu-i răspunse. îşi părăsise deja locul şi se strecura 
printre rânduri. O femeie se întinse şi-l I>.itu pe umăr. Elo 
ignoră complet şi-şi continuă <lrumul. Esste încercă să-l 
ajungă, însă Ansset îşi i roia abil drum printre oamenii care 
intrau şi ieşeau permanent. Esste îl văzu intrând pe uşa 
prin care dispăreau chelnerii. Il urmă, neavând de ales. 


Unde erau teama şi sfiala faţă de străini, care îi reţineau de 
obicei pe copiii din Casa Cântecelor? 

II găsi printre bucătari. Aceştia râdeau şi glumeau cu el, 
iar Ansset se făcea ecoul râsetelor şi stării lor, sporindu-le 
veselia în vreme ce, de fapt, spunea nonsensuri. Le plăcea. 

— Este fiul dumneavoastră, doamnă? -Da. 

— E un băiat bun. Un băiat minunat! 

Ansset îi privea gătind. Căldura din bucătărie era 
sufocantă. Lucrând, bucătarul explica: 

— Majoritatea restaurantelor folosesc cuptoare 
ultrarapide, dar noi suntem pentru aromele de demult. 
Pentru vechile feluri de gătit. Asta-i specialitatea noastră. 

Transpiraţia îi picura de pe frunte lui Ansset; părul i se 
lipise de frunte şi ceafă în cârlionţi asudaţi. Părea 
indiferent, totuşi Esste observă şi rosti cu un ton ce 
semnifica supunerea imediată: 

— Să mergem. 

Ansset nu se împotrivi, însă când Esste îl conduse către 
uşa pe care intraseră, el porni pe neaşteptate spre altă 
ieşire. Aceasta ducea la o rampă de încărcare. Hamalii îl 
priviră curioşi, dar Ansset fredona o melodie nepăsătoare şi 
ei îl ignorară. 

Înapoia rampei, o stradă ascunsă deservea toate clădirile 
din zonă. Era un oraş în mijlocul oraşului; fațadele din 
exterior sclipeau pentru vizitatori, cartofori şi amatorii de 
distracţii, în timp ce iaapoia şi în interiorul clădirilor 
hamalii, bucăi arii, chelnerii, barmanii, impresarii, artiştii 
alergau înainte şi înapoi, călătoreau în taxiuri hodorogite >i 
deşertau gunoaie. Era mizeria produsă de plăcerile 
Mocirlei, ascunsă de ochii clienţilor îndărătul pereţilor şi al 
uşilor pe care scria „Numai pentru salariaţi”. 

Esste abia se mai ţinea după Ansset. Acum nu mai încerca 
să-l conducă. El descoperise locul acesta şi muzica sa îi 
vrăjea pe cei care ar fi încercat să-i < >prească. Femeia 
trebuia să stea cu el; dorea să stea iu el, fiind aţâţată de 


descoperirile lui, mult mai aţâţată chiar decât lăsa să se 
întrevadă. 

O staţie de recondiţionare a deşeurilor, un Il>ordel- 
magazin, o maşină blindată care încărca ilin cazinouri 
câştigurile ultimelor ore, un dentist specializat în aranjarea 
danturii celor care trebuiau s.zâmbească şi nu voiau să 
lipsească mai mult de îteva minute de la slujbă, o repetiţie 
pentru un spectacol deocheat şi o mie de hamali 
descărcând mâncare şi încărcând gunoi. 

Şi o morgă. 

— N-aveţi voie aici, îi opri îmbălsămătorul. Ansset zâmbi 
doar şi zise: 

— Ba da, sigur că avem voie, şi cântă o încredere 
nezdruncinată. 

Îmbălsămătorul ridică din umeri şi-şi văzu de i reabă. 
Imediat începu să vorbească: 

— Eu le curăţ. 

Cadavrele veneau pe o bandă rulantă. El le rostogolea pe 
o masă unde le despica abdomenul şi scotea măruntaiele. 

— Bogaţi, săraci, câştigători, învinşi, artişti, muncitori - 
mor câte o sută pe noapte-n oraşu' ăsta şi noi îi curăţăm pe 
dinăuntru. Toţi au aceleaşi maţe. Toţi put la fel. Goi ca nişte 
prunci. 

Măruntaiele erau băgate într-un sac. Bărbatul umplea 
cavitatea cu lână sintetică şi cosea apoi pielea cu un ac în 
formă de cârlig. Ii trebuiau numai zece minute pentru un 
COrp. 

— Altu' se-ocupă de ochi şi altu' de rănile vizibile. Eu sunt 
un specialist. 

Esste voia să plece. Il trase pe Ansset de mână, totuşi 
băiatul rămase locului. Privea patru cadavre abia aduse. Cel 
de-al patrulea era bătrâna din parc. îmbălsămătorul îşi 
terminase monologul. Despică stomacul uriaş. Duhoarea 
era îngrozitoare. 

— Nu-mi plac graşii, reluă îmbălsămătorul. Trebuie să dau 
grăsimea la o parte. Mă-ncetineşte. Rămân în urmă. 


Fu nevoit să se întindă peste munţi de carne ca să poată 
scoate maţele şi înjură când acestea se rupseră. 

— Graşii mă fac stângaci. 

Chipul bătrânei încremenise într-un rictus care putea fi un 
rânjet. Avea gâtlejul tăiat. 

— Cine a omorât-o? întrebă Ansset, dar chipul şi glasul său 
nu trădau altceva decât curiozitatea. 

— Oricine. De unde să ştiu? I-o moartă. Putea fi ucisă 
pentru orice. I-o sărăntoacă. Cunosc mirosu'. Mânca ţipari. 
Dacă n-o omora, o curăța canceru'. Vezi? 

Îi scoase stomacul care era pe jumătate putrezit şi mâncat 
de o tumoare uriaşă. 

— Era aşa de grasă, că nu ştia că-l are. Ar fii urăţat-o 
repede. 

Imbălsămătorului îi trebuiră o aţă mai groasă şi i îteva 
încercări până reuşi să coasă abdomenul. Intre i imp, alt 
trup trecu pe banda rulantă. 

— La dracu', făcu el. Cu siguranţă c-o să facă i;uăgie-n 
noaptea asta. Înc-o normă ratată. Ii urăsc pe graşii ăştia. 

— Acum plecăm, spuse Esste şi, în mod deliberat, ikindonă 
Controlul pentru o clipă, aşa încât Ansset s.fie surprins şi s- 
o asculte. 

O lăsă să-l conducă până la uşa dinspre stradă. 

— Ajunge, zise Esste. Să mergem. 

— N-a avut dreptate, făcu Ansset. 

— Cine? 

— Femeia. N-a avut dreptate. Zicea că nu va fi sâcâită 
niciodată. 

— Ansset... 

— A fost o călătorie folositoare, urmă băiatul. A.m învăţat 
multe. 

— Ai învăţat oare? 

86 or] nScottcafd 

— Plăcerea este ca şi făcutul p&nii. Multă muncă grea şi 
transpiraţie în bucătărie pentru câteva înghiţituri la masă. 

— Foarte bine. 


Încercă să-l împingă afară. 

— Nu, Esste. Mă poţi opri în Casa Cântecelor, dar nu şi 
aici. 

Se smulse de lângă ea şi fugi către intrarea de serviciu a 
unei săli de spectacole. Esste îl urmă, totuşi nu mai era 
tânără şi, deşi făcuse eforturi pentru a-şi păstra forma 
fizică, o femeie de vârsta ei nu putea spera să prindă un 
copil hotărât să scape. Se putea considera norocoasă dacă 
reuşea să se menţină destul de aproape ca să-l vadă unde 
intră. 

ticsite şi o femeie dansa goală pe scenă. In culise aştepta 
un bărbat de asemenea dezbrăcat. Ansset se opri în faţa 
unui decor şi porni să cânte. Glasul îi răsuna tare şi 
limpede, iar femeia îl auzi şi se opri din dans, apoi îl auziră 
muzicanţii, care se opriră şi ei. Ansset ieşi printre decoruri 
şi intră pe scenă, continuând să cânte. 

Cântă ceea ce simţise publicul, ceea ce orchestra fusese 
jalnic de incompetentă în a oferi. Cântă dorinţa carnală, 
deşi n-o încercase niciodată, iar ei deveniră aţâţaţi şi 
înnebuniţi de plăcere - spectatorii, orchestra, femeia şi 
bărbatul dezbrăcaţi. în sinea ei, Esste se înfiora privind. 
Băiatul avea să le dea orice ar fi dorit. 

„IL ml* stăpânul cântecelor 87 

Apoi însă, Ansset îşi schimbă cântecul. Tot fără !' uvinte, 
începu să le povestească despre bucătarii isudaţi, despre 
hamali, despre dentist, despre mizeria dinapoia clădirilor. Ii 
făcu să înţeleagă crampele oboselii, durerea de a-i servi pe 
nerecunoscători. Şi, în cele din urmă, cântă despre bătrâna 
din parc, cântă râsul, singurătatea şi încrederea ei, şi cântă 
moartea ei, îmbălsămarea rece pe o masă strălui itoare. Era 
agonie, iar spectatorii plânseră, ţipară şi fugiră din sală... 
aceia care se mai putură ridica în picioare. 

Glasul lui Ansset străbătea până la pereţi, dar nu ivea nici 
un ecou. 

Când scaunele se goliră, Esste păşi pe scenă. Ansset o 
privi cu ochi la fel de pustii ca sala. 


— Ai înghiţit totul, rosti femeia, şi acum l-ai vomitat, mai 
respingător ca înainte. 

— Am cântat ce se găsea în mine. 

— In tine? Nimic din toate astea n-a intrat vreodată în tine. 
Au ajuns până la pereţi şi le-ai azvârlit înapoi. 

Privirea lui Ansset nu se clinti. 

— Ştiam că n-ai să-ţi dai seama când voi cânta din mine. 

— Tu nu ţi-ai dat seama, replică Esste. Ne întoarcem 
acasă. 

— Trebuia să stau o lună. 

— N-ai nevoie de o lună. Nimic de aici nu te va schimba. 

— Sunt un tipar? 

orjon scott cord 

— Eşti o stâncă? 

— Sunt un copil. 

— E timpul să-ţi aminteşti lucrul ăsta. 

Băiatul nu se împotrivi câtuşi de puţin. Esste îl duse la 
hotel, unde îşi strânseră lucrurile şi părăsiră Mocirla înainte 
de venirea dimineţii. „lotul a dat greş, îşi spuse femeia. 
Crezusem că mulţimea oamenilor îl va deschide, dar ela 
găsit numai ceea ce avea deja. Neomenia. Un zid complet 
etanş. Şi dovada că poate face cu oamenii orice doreşte.” 

Descifrase perfect spectatorii necunoscuţi, iar aşa ceva nu 
se mai întâmplase până atunci în Casa Cântecelor. Ansset 
nu era doar un cântăreţ strălucit. Putea auzi cântecele din 
inimile oamenilor fără ca aceştia să fi cântat; le putea auzi, 
amplifica şi reproduce cu răzbunare. Fusese împins în 
tiparele Casei Cântecelor, totuşi el nu era alcătuit din 
materiale maleabile, aidoma celorlalţi. Tiparele nu i se 
potriveau. 

„Ce se va rupe? se întrebă Esste. Ce se va frânge mai 
întâi?” 

Nu credea nici măcar o clipă despre Casa Cântecelor că ar 
fi putut ceda. In comparaţie cu ea, Ansset, cu toată forţa sa 
aparentă, era fragil. „Dacă merge la Mikal aşa cum este 
acum, îşi dădu seama Esste, va face exact contrariul celor 


ce plănuisem.” Mikal era puternic, poate suficient de 
puternic ca să reziste când Ansset urma să-i amplifice 
însuşirile prin stăpânul cântecelor cântec. Dar pe ceilalţi, 
Ansset urma să-i distrugă. Bineînţeles, fără intenţie. Ei 
aveau să vină, iarăşi şi iarăşi, ca să bea din izvorul lui, 
neştiind că de fapt beau din ei înşişi, până ce aveau să 
rămână storşi. 

În autobuz, Ansset adormi. Esste îl luă în braţe, îl legănă 
şi-i cântă cântecul iubirii, mereu şi mereu, în somn. 

— N-am timp de aşa ceva, făcu Esste, permiţând glasului 
să sune iritat. 

— Nici eu, răspunse impertinentă Kya-Kya. 

— Şcolile de pe Tew sunt excelente. Bursa ta este mai mult 
decât satisfăcătoare. 

— Am fost acceptată la Institutul Guvernamental 
l'rinceton. 

— Pe Pământ, întreţinerea ta ar costa de zece ori mai mult. 
Ca să nu mai vorbim de preţul călătoriei. Şi de 
inconvenientul faptului că va trebui să-ţi dăm întreaga 
sumă. 

— Câştigaţi de zece ori mai mulţi bani din închirierea 
anuală a unei Privighetori. 

Era adevărat şi Esste oftă neauzit. Prea multe într-o 
singură zi! „Nu eram pregătită să dau ochii cu lata. 
Oboseala a luat din mine ce n-a reuşit Ansset să 
îndepărteze.” orjon scott caid 

— De ce tocmai pe Pământ? întrebă ea, ştiind că Kya-Kya 
va simţi în întrebare ultimul geamăt de rezistenţă. 

— Deoarece în domeniul meu sunt o Privighetoare. Ştiu 
că-ţi vine greu să accepţi că cineva poate într-adevăr să 
facă ceva minunat în afară de a cânta, însă... 

— Poţi pleca. O să plătim. 

Tonul glasului era dur. întrevederea luase sfârşit. 
Bruscheţea şi nepăsarea acceptării îi transformau victoria 
într-un gol sufletesc. Kya-Kya aşteptă câteva clipe, apoi se 
îndreptă spre uşă. Se opri. Se răsuci şi întrebă: 


— Când? 

— Mâine. Trimite-1 la mine pe cel cu bursele. Esste îşi 
întoarse atenţia la hârtiile de pe masă. 

Kya-Kya profită de lipsa ei de atenţie şi privi în jurul 
Camerei înalte. „Eu te-am ales pentru locul ăsta”, se gândi 
fata, încercând să se simtă superioară. Nu reuşi. Era aşa 
cum spusese Hrrai - făcuse alegerea vădită. Oricine care 
cunoştea Casa Cântecelor ar fi numit-o pe Esste. 

În încăpere era frig, dar cel puţin toate ferestrele erau 
închise. Se simţea curent, totuşi nu stârnit de vânt. Se 
părea că Esste nu intenţiona să moară prea repede. Kya- 
Kya privi fereastra pe care fusese cât pe aici să se arunce. 
Cu geamul închis, arăta ca oricare alta - camera nu se afla 
la kilometri deasupra solului. Casa Cântecelor era o 
stăpânul cântecelor clădire obişnuită; lui Kya-Kya nu-i părea 
rău după piatra zidurilor ei, refuza să se gândească la ea şi 
nici măcar nu se înjosea, batjocorind-o înaintea prietenilor 
din universitate. 

leşi, atingând cu vârfurile degetelor pereţii de stâncă. 

Esste ridică ochii la auzul ieşirii fetei. Plecase, în sfârşit. 
Luă în mână hârtia ce o preocupa mai mult decât nevoile 
unei Surde care încerca să-şi răzbune eşecul. 

Către Stăpâna Cântecelor Esste: 

Mikal m-a chemat pe Pământ ca să slujesc în garda 
palatului său. Mi-a comunicat de asemenea să aduc cu mine 
Privighetoarea. Mi se pare că băiatul are nouă ani. Nu am 
de ales şi trebuie să urmez ordinul. Mi-am planificat totuşi 
călătoria astfel încât Tew să fie ultima escală. De la data 
acestui mesaj, vei avea la dispoziţie douăzeci şi două de zile. 
Regret bruscheţea anunţului, dar vei îndeplini ordinele. 

Riktors Cenuşiul. 

Scrisoarea fusese trimisă chiar în dimineaţa aceea. 
Douăzeci şi două de zile... Şi, lucrul cel mai rău, Ansset era 
pregătit. Pregătit. Pregătit! 

„Eu nu sunt pregătită.” 


Douăzeci şi două de zile... Apăsă un buton de sub tăblia 
mesei. 

— Trimiteţi-l pe Ansset la mine. 

Rruk intrase în Staluri şi Loji conform programării. Nu 
avea un glas puternic, dar era o cântăreaţă dulce şi plăcea 
tuturor. Staluri şi Loji reprezenta un salt mult mai mare 
decât cele dintre Vaiet şi Zurgălău sau dintre Zurgălău şi 
Adiere. Aici fata se număra printre cele mai tinere, iar în 
Loja ei era chiar cea mai tânără. Un singur lucru o ajuta să- 
şi uite timiditatea - ajunsese în a şaptea Lojă. A lui Ansset. 

— Ansset o să vină? îl întrebă pe un băiat de lângă ea. 

— Astăzi nu. 

Rruk nu-şi arătă dezamăgirea, ci o cântă. 

— Ştiu, făcu băiatul. Oricum, nu prea contează. N-a cântat 
aici niciodată. 

Rruk mai auzise asemenea zvonuri, însă nu le dăduse 
crezare. Ansset să nu fie lăsat să cânte? Era totuşi 
adevărat. Fredona un cântec de revoltă pentru interdicţia 
aceea. 

— Mie-mi spui? replică băiatul. Cândva am cântat şi eu un 
asemenea cântec în Lojă. Mă numesc Ller. 

— Eu sunt Rruk. 

— Am auzit de tine. Tu i-ai cântat prima oară lui Ansset 
cântecul iubirii. 

Aveau un lucru comun - amândoi dăruiseră ceva, ba chiar 
îndrăzniseră ceva pentru Ansset. Apoi începu Loja şi 
discuţia lor încetă. In ziua stăpânul cântecelor 93 aceea, 
Ller făcea parte dintr-un terţet. Susţinu partea acută şi 
cântă un zumzet subţire şi înalt care se modifica rareori. Cu 
toate acestea, el reprezenta glasul de control al terţetului, 
centrul la care reveneau mereu celelalte voci. 
Subordonându-şi propria virtuozitate, reuşise un cântec 
neobişnuit de bun. Rruk îl plăcu acum şi mai mult, pentru el 
însuşi, nu numai pentru Ansset. 

După Lojă, fără să fi hotărât ceva, merseră amândoi la 
Stalul lui Ansset. 


— Chiar înainte de Lojă a fost chemat de Stăpâna 
Cântecelor din Camera înaltă. Poate că s-a întors. De obicei, 
ca profesor, Esste vine la el, aşa încât poate că acum 1-a 
chemat ca să-i ridice interdicţia. 

— Sper, făcu Rruk. 

Ciocăniră la uşă. Aceasta se deschise şi Ansset îi privi 
absent. 

— Ansset, zise Ller, apoi amuţi. 

Pe oricare alt copil l-ar fi putut întreba în mod direct. Dar 
lunga izolare a lui Ansset, expresia sa matură, aparenta 
lipsă de interes - toate constituiau obstacole greu de 
depăşit. 

Când tăcerea se prelungi prea mult, Rruk izbucni: 

— Am auzit că te-ai dus în Camera înaltă. 

— Da, răspunse Ansset. 

— S-a ridicat interdicţia? 

Din nou, Ansset îi privi fără nici un cuvânt. 

— Oh, făcu Rruk, îmi pare rău. Glasul ei spunea cât de rău 
îi pare. 

Abia atunci, Ller observă că păturile lui Ansset erau rulate 
laolaltă. 

— Pleci? întrebă el. -Da. 

— Unde? insistă Ller. 

Ansset se îndreptă spre sulul de pături, îl ridică şi se 
întoarse la uşă. 

A 

— In Camera înaltă. 

Apoi trecu pe lângă ei şi porni pe coridor. 

— Să locuieşti acolo? îl întrebă Ller. Ansset nu răspunse. 

— Asta nu a fost treabă de căutător, zise căutătorul. 

— Ştiu, răspunse Esste şi îi cântă o scuză care invoca 
necesitatea acţiunii. 

Domolit, căutătorul îşi prezentă raportul: 

— Am cheltuit venitul de la zece cântăreţi ca să pătrund în 
fişierele secrete ale pieţei de copii. Doblay-me e un loc 


simplu pentru încheiat afaceri. Dacă ai bani destui şi ştii cui 
să-i dai, poţi obţine orice. 

— Ai aflat? 

— Ansset a fost răpit. Părinţii lui trăiesc şi ar plăti aproape 
oricât ca să-l aducă înapoi. În momentul răpirii, era destul 
de mărişor ca să-i cunoască. Ca să ştie că n-a fost vândut de 
ei. A fost furat dintr-o sală stăpânul cântecelor de teatru. 
Răpitorul - cu care am vorbit - este acum funcţionar într-un 
guvern. La impozite, sau aşa ceva. Ca să-l sperii şi să-l fac 
să vorbească, a trebuit să angajez nişte ucigaşi cunoscuţi. O 
treabă foarte neplăcută. Câteva săptămâni n-am mai putut 
cânta. 

— Părinţii? 

— Foarte bogaţi. Maică-sa este o femeie extrem de 
iubitoare. Taică-său are nişte cântece mai ambigue. Ştii 
doar, nu mă pricep prea grozav la adulţi. N-am nevoie. Dar 
am avut impresia că în el se ascundeau vinovăţii de care se 
temea. Poate că-i stătea în putere să facă mai multe pentru 
regăsirea lui Ansset. Sau poate că vinovăţiile au cu totul ilte 
motive, fără nici o legătură cu băiatul. Conlorm legii, acum, 
când amândoi cunoaştem adevărul, ne facem pasibili de un 
delict major dacă nu restituim copilul. 

Esste îl privi, cântă câteva note şi amândoi izbucniră în 
râs. 

— Ştiu, încuviinţă căutătorul. Odată ajuns în Casa 
Cântecelor, nu mai ai părinţi şi nu mai ai familie. 

— Părinţii n-au suspectat nimic? 

— Pentru ei, băieţaşul lor este Byrwyn. Le-am spus că 
băiatul amnezic din spitalul nostru de pe Murrain avea altă 
grupă sangvină decât copilul lor. 

Un ciocănit la uşă. 

— Cine este? 

— Ansset. 

— II pot vedea? întrebă căutătorul. 

— Poţi. Dar nu-i vorbi. lar când ieşi, zăvorăşte uşa pe 
dinafară. Spune-i Orbului că vom lua mesele numai de la 


automate. Să nu ne deranjeze nimeni. Orice mesaj se va 
transmite prin calculator. 

Căutătorul rămase stupefiat. 

— Pentru ce această izolare? 

— Pregătesc Privighetoarea lui Mikal, răspunse Esste. 

Se ridică şi deschise uşa. Ansset intră nepăsător, ţinându- 
şi pătura. Il privi pe căutător fără pic de curiozitate. 
Bărbatul îi întoarse privirea, dar nu la fel de detaşat. După 
doi ani de investigare a trecutului lui Ansset, băiatul 
căpătase o importanţă neobişnuită în ochii săi. Când îl 
cercetă însă şi-i văzu inexpresivitatea de pe chip, nu-şi putu 
stăpâni jalea şi-şi cântă durerea înaintea lui Esste. Ea îi 
atrăsese atenţia să păstreze tăcere, totuşi existau lucruri 
care nu puteau şi nu trebuiau să rămână nerostite. 

Căutătorul ieşi. Zăvorul se închise de cealaltă parte a uşii. 
Ansset şi Esste erau singuri. 

Ansset rămase înaintea lui Esste multă vreme, aşteptând, 
dar de data aceasta femeia nu avea nimic de spus. Stătea 
pur şi simplu şi-l privea, cu faţa la fel de inexpresivă ca a 
lui, deşi, datorită vârstei, o expresie îi era permanent 
întipărită pe chip şi ea nu putea arăta tot atât de golită de 
personalitate cât şi băiatul. Pentru Esste aşteptarea părea 
interminabilă. Răbdarea copilului o depăşea pe a multor 
adulţi. In cele din urmă însă el cedă. Tot tăcut, stăpânul 
cântecelor Ansset se îndreptă spre bancheta de piatră de 
lângă una dintre ferestrele încuiate şi se aşeză. Prima 
victorie. 

Acum, Esste putea să meargă la masă şi să lucreze. 
Calculatorul îi trimitea întruna probleme de rezolvat; ea îşi 
adresa sieşi însemnări şi codifica mesaje. In ii mp ce ea 
lucra, Ansset rămase tăcut pe banchetă |)ână când amorţi şi 
i se făcu frig. Atunci se ridică şi se plimbă. Nu încercă să 
deschidă nici uşa, nici feresi rele. Se părea că înţelesese 
deja că aici urma să fie o încercare a voinţelor, un război 
între puterea Controlului său şi cel al lui Esste. Scăparea nu 


avea să fie pe uşi sau pe ferestre. Singura scăpare avea să 
fie victoria. 

Afară se întunecă şi lumina ce răzbătea prin obloanele 
ferestrelor dispăru. Ardea acum numai lampa de deasupra 
mesei, pe care aproape nimeni n-o văzuse luminând 
vreodată - iluzia de primitivism era menţinută în faţa 
tuturor şi doar personalul de serviciu şi Stăpânii Cântecelor 
ştiau că, de lapt, Camera înaltă nu era atât de simplă şi 
goală pe cât părea. Scopul urmărit nu era totuşi al amăgirii. 
In mod invariabil, Stăpânul Cântecelor din Camera înaltă 
crescuse în sălile reci de piatră, în Sălile Comune, în 
Stalurile şi Lojile Casei Cântecelor. Luxul neaşteptat nu 
reprezenta un confort, ci o distragere. De aceea, Camera 
înaltă părea goală, exceptând momentele când necesităţile 
cereau mijloace moderne. 

Ansset rămase tăcut într-un colţ al Camerei înalte, până 
când Esste se opri în cele din urmă din oi jo n scott cârd 
lucru şi-şi întinse păturile pe podea. Mişcările ei îi oferiră 
băiatului permisiunea de a acţiona. îşi aşeză păturile în 
colţul îndepărtat, se înfăşură în ele şi adormi înaintea lui 
Esste. 

A doua zi trecu în tăcere absolută, ca şi a treia: Esste lucra 
aproape permanent la calculator, iar Ansset stătea, umbla 
sau şedea, după plac; Controlul nu-l lăsa să scape un 
singur sunet. Mâncau în tăcere hrana primită prin 
automate şi tot în tăcere se duceau la toaleta dintr-un colţ 
al camerei, unde reziduurile pe care le eliminau erau 
reciclate într-un vacarm infernal care reverbera în pereţi şi 
podea. 

Esste descoperi că-i venea totuşi foarte greu să se 
concentreze asupra lucrului. Niciodată în viaţa ei nu stătuse 
atâta vreme fără muzică. Niciodată nu stătuse fără să 
cânte. Iar în ultimii ani nu trecuse nici măcar o zi în care să 
nu audă glasul lui Ansset. Devenise un viciu, ştia asta - căci, 
deşi Ansset nu avea voie să le cânte celorlalţi în Casa 
Cântecelor, vocea lui cânta mereu în propriul lui Stal şi, de 


multe ori, ei doi conversau ore întregi. Amintirea acelor 
discuţii îi păstra însă şi-i întărea hotărârea. Ansset deţinea o 
inteligenţă cu mult superioară vârstei sale, o înţelegere 
uluitoare a celor ce se petreceau în minţile oamenilor, dar 
nu dovedea nici urmă a propriei sale inimi. „Lucrul acesta 
trebuie făcut, îşi spuse Esste. Numai asta îi poate nărui 
zidurile. Şi trebuie să fiu destul de puternică pentru a avea 
nevoie de el mai puţin decât are el stăpânul cântecelor 
nevoie de mine... pentru a-l salva, plânse femeia în tăcere 
în gândul ei. Să-1 salvez?” 

Asta numai pentru a-l trimite în capitala omenirii, la 
conducătorul tuturor fiinţelor umane. Ansset nu avea să mai 
scape niciodată, dacă până atunci nu găsea o cale dea 
trece peste înălţimea propriilor lui ziduri. In capitală, 
rezerva lui avea să fie aplaudată, apreciată, proslăvită. 
Cariera avea să-i fie magnifică, însă când urma să revină în 
Casa Cântecelor, la vârsta de cincisprezece ani, nu avea să 
aibă nimic în suflet. Nu avea să fie niciodată capabil să 
predea, ci doar să cânte. Şi avea să fie un Orb. Asta avea 
să-l ucidă. 

„Şi asta mă va ucide pe mine.” 

Aşa că Esste tăcu trei zile; în a patra noapte, o deşteptă 
vocea lui Ansset. Băiatul nu era treaz, dar glasul trebuia să 
iasă. Cânta prin somn cântece aiurite, lipsite de înţeles; 
jumătate dintre ele erau cântece de copii, pe care le învățau 
nou-veniţii şi Vaietele. Dar în somn, Controlul i se fisurase 
puţin. 

A patra zi începu prin tăcere totală, ca şi cum obiceiul ar fi 
putut dura veşnic. In cursul zilei se păru totuşi că Ansset 
ajunsese la o hotărâre şi, la amiază, când în Camera înaltă 
era cel mai cald, vorbi: 

— Poate că tu ai un motiv ca să taci, dar eu nu am niciunul 
în afara tăcerii tale. Aşa că, dacă încerci să mă opreşti să fiu 
încăpățânat şi să vorbesc, ei bine - voi vorbi. 

Glasul îi era perfect controlat şi tonurile sugerau o 
capitulare formală, fără recunoaşterea reală a înfrângerii. 


O victorie mică, mică de tot. Esste nu dovedi prin nici un 
gest că-l auzise vorbind. Era totuşi recunoscătoare, nu atât 
pentru că însemna un pas înainte, ci fiindcă putea auzi din 
nou glasul lui Ansset. Ansset vorbind cu un Control perfect 
era niţel mai aproape de țelul ei decât Ansset tăcând cu un 
Control perfect. 

Când ea nu-i răspunse, băiatul amuţi la loc; la răstimpuri 
se plimbă ca şi în celelalte zile şi nu rosti nimic câteva ore. 
Seara însă, când Esste îşi întinse pătura, iar Ansset o imită, 
el începu să cânte. De data aceasta, nu în somn. Cântecele 
erau special alese, melodii duioase care îi plăceau mult lui 
Esste. O făceau să se simtă încrezătoare că totul va fi bine, 
că grijile îi erau neîntemeiate, că Ansset va fi în regulă. 
După o vreme, cântecele chiar o făcură să simtă că Ansset 
era deja în regulă şi că ea îşi exagerase temerile datorită 
grijii pe care o simţea faţă de el atunci când avea.să plece 
spre locul cel nou. 

Tresări. Controlul ei nu lăsă să se întrevadă nici un semn 
exterior, dar pe dinăuntru fu mânioasă pe sine. Ansset îşi 
folosea glasul asupra ei, îşi folosea talentul. Ii simţise 
îngrijorarea şi dorinţa de împăcare, şi acţiona asupra lor, 
încercând să o surprindă. 

„Sunt depăşită, îşi dădu seama. Sunt un Vaiet care 
încearcă să cânte în duet cu o Privighetoare. Cum stăpânul 
cântecelor 228 se poate compara tăcerea mea cu cântecul 
lui, ca arme în această bătălie?” 

În noaptea aceea, Ansset cântă ore întregi, iar ea rămase 
trează şi-i rezistă, concentrându-se asupra problemelor şi 
grijilor din Casa Cântecelor. Presiunile din partea Fleacului, 
pentru a deschide secţiunea nord-vestică, aproape 
niciodată folosită de Casa Cântecelor, pentru foraje de 
extragere a țițeiului. Plângerile din partea Codrului, care 
susţinea că piraţii se foloseau de insulele pustii din sud-vest 
ca baze de aprovizionare pentru raiduri în golf. Problema 
investiţiei sumei uriaşe pe care împăratul avea s-o plătească 
anual pentru posesia unei Privighetori. Răul care urma să 


fie făcut atunci când Mikal cel Groaznic avea să-şi 
primească Privighetoarea, iar restul omenirii, pentru care 
Casa Cântecelor reprezentase ultima instituţie inviolabilă 
din Galaxie, avea să-şi piardă încrederea, presupunând că, 
pentru bani sau de frică, până şi Casa Cântecelor 
capitulase. 

În condiţii normale, toate gândurile acelea erau suficiente 
ca să-i ocupe zile şi săptămâni, dar cântecele lui Ansset se 
roteau în jurul lor şi, cu toate că Esste nu mai cădea în 
capcana lor, nu le putea scăpa cu totul. Chiar după ce 
Ansset renunţă şi se culcă, ea rămase trează, găâridindu-se 
înfiorată la ziua următoare. „Mă temusem de felul în care 
va fi el afectat, gândi ea cu ironie. In pericol se găseşte 
Controlul meu, nu al lui.” 

În ziua următoare, Ansset cântă sporadic şi Esste 
descoperi că, trează fiind, îi putea rezista mai bine decât în 
oboseala serii. Rezistenţa îi cerea totuşi efort şi la căderea 
nopţii fu mai epuizată decât înainte, iar încercarea fu şi mai 
grea. 

Controlul nu-i cedă însă şi, cu toate că Ansset putea simţi 
emoţii pe care Controlul femeii le ascundea faţă de alţii, 
păru că nu-şi dădea seama cât de aproape era de succes. În 
a şasea zi, băiatul amuţi din nou, spre uşurarea lui Esste. 
Dovedi de asemenea semne de agitaţie. Se plimbă mult mai 
des. O privi pe ea mult mai des. Şi atinse uşa, de două ori. 

„E nebună?” Ansset se gândise nu numai o dată la 
posibilitatea aceea. Nu-şi putea închipui nici un motiv 
pentru care să-l ţină încuiat în tăcere totală. Nici tăcerea, 
nici cântatul nu ajutaseră la nimic. Ce voia? 

„Mă urăşte?” întrebarea se ridicase de destule ori în 
ultimii ani. In tot timpul în care îi interzisese să cânte în 
public, presiunea devenise aproape insuportabilă. Avea 
totuşi încredere în ea... în cine altul să se fi încrezut? Era 
îngrozitor să ştii că toţi se întrebau ce greşeală ai făcut şi tu 
să ştii, dar să nu le poţi spune, că n-ai făcut nimic râu. Apoi 
ideile ei stăpânul cântecelor 103 nebuneşti despre mintea 


lui... de multe ori, băiatul nu înţelegea ce voia Esste, deşi 
uneori simţea că se apropia de gândurile ei. Esste îl acuza 
că nu cânta din el. Ansset ştia totuşi că faptul de a cânta era 
exaltare, era bucuria cea mai mare a vieţii sale. Ii privea pe 
oameni, îi înţelegea, le cânta şi-i transforma; aproape că-i 
recrea, simţea ca şi cum ar fi putut să-i ia şi să-i refacă, să-i 
facă mai buni decât erau. Cum se putea ca asta să nu 
provină din adâncul fiinţei sale? 
lar acum... tăcere. Atâta tăcere încât îl durea capul. în 
viaţa lui nu întâlnise atâta tăcere şi nu ştia cum să 
reacționeze. „De ce ai devenit atât de apropiată de mine, 
dacă acum ai rupt legătura?” Esste nu rupsese totuşi 
legătura - nu; iată, el se găsea în Camera înaltă, 
petrecându-şi toate clipele alături de ea. Nu, nu încerca 
numai să-l rănească. Avea şi alt ţel. Unul nebunesc. 
„Cumva, m-a înţeles greşit.” Ansset era trist, deoarece, în 
mod constant, nimeni nu reuşea să-l înţeleagă. Din partea 
copiilor era de aşteptat, Stăpânii şi profesorii de abia îl 
cunoşteau, dar Esste... Esste îl cunoştea mai bine decât 
oricine. „l-am cântat toate cântecele pe care le am şi ea le-a 
refuzat pe toate. I-am arătat că pot cânta în faţa unui public 
alcătuit numai din necunoscuţi şi să-i transform, iar ea mi-a 
spus că am dat greş. Nu poate recunoaşte că pot face un 
lucru bun.” „Este geloasă? A fost şi ea Privighetoare. Vede 
oare că o întrec şi asta o determină să-mi facă rău?” 
Gândul acesta îl atrăgea cel mai mult, deoarece oferea o 
explicaţie raţională. Trebuia să fie adevărat, fiindcă nici nu 
putea fi vorba despre nebunie, oricât de frecvent încerca să 
se autoconvingă de această posibilitate. Cauza era gelozia. 
Dacă ea înţelegea asta, nu avea să-l mai persecute. 
Puteau fi iarăşi prieteni, ca în ziua aceea petrecută pe 
muntele de lângă lac, când ea îl învățase Controlul. Până 
atunci, nu-l înţelesese. Lacul însă... atunci totul fusese 
limpede, atunci înţelesese motivul Controlului. Controlul nu 
însemna doar să nu plângi, să nu râzi, să rămâi nemişcat 
atunci când ţi se spunea, şi toate lucrurile lipsite de sens cu 


care se luptase, pe care le detestase şi le dispreţuise când 
studiase în Sălile Comune. Controlul nu avea scopul de a-l 
lega de mâini şi de picioare, ci de a-l umple. Şi chiar în ziua 
în care primise lecţia, se relaxase, lăsând Controlul să 
devină nu exterior fiinţei sale şi apăsând spre interior, ci să 
fie în interiorul său şi să-l apere. „Niciodată nu m-am simţit 
mai fericit. Niciodată viaţa n-a fost mai uşoară”, gândise el 
atunci. | se păruse că teama şi iritarea ce-l stăpâniseră 
mereu dispăruseră din clipa aceea. „Sunt un lac, gândise, şi 
din mine curge câte ceva doar atunci când cânt. Ba chiar şi 
atunci, cântatul este uşor, iese natural, nesilit. Datorită 
Controlului, pot să zăresc supărarea şi să-i recunosc 
cântecul. Nu mă înspăimântă ca înainte - îmi oferă muzică. 
Moartea este muzică... şi durerea, şi bucuria, şi tot ceea ce 
stăpânul cântecelor 228 

Ansset nu mai rămase pe banchetă şi nici nu se mai plimbă 
periodic, aşa cum făcuse până atunci. În a opta zia 
claustrării sale, se aşeză în mijlocul podelei, chiar în faţa 
mesei, şi o privi pe Esste cum lucra. „Azi va ataca”, înţelese 
femeia şi se zăvori în sinea ei. Nu era totuşi suficient 
pregătită. Nu avea un ivăr pe care să-l tragă înaintea celor 
pe care le făcu Ansset. 

simt oamenii, totul este muzică. îngădui totul să intre şi să 
mă umple, lăsând numai muzica să iasă. 

„Ce încearcă ea să facă? Nu ştie. 

Trebuie s-o ajut. Mi-am folosit muzica, ajutându-i pe 
necunoscuţii din Treaptă şi trezind sufletele amorţite din 
Mocirlă. N-am folosit-o însă niciodată ca s-o ajut pe Esste. E 
tulburată, nu cunoaşte motivul şi crede că vina-mi aparţine. 
O să-i arăt de ce anume se teme şi atunci poate că mă va- 
nţelege. 

Când am cântat mai înainte, am încercat să-i potolesc 
teama. Acum i-o voi arăta, mai limpede decât a văzut-o 
vreodată.” 

După ce luă această hotărâre, Ansset adormi în a opta 
noapte a şederii sale în Camera înaltă. Desigur, nu-şi 


trădase gândurile prin nici un semn. În somn, trupul îi era 
la fel de rigid ca în timp ce cânta. 

Cântecul băiatului era plăcut, dar nu liniştitor. Se 
precipita, dezgropând amintirile lui Esste şi forţându-le în 
mintea ei conştientă. Ansset descoperise melodia nostalgiei. 
Femeia se luptă (fără să-şi modifice expresia exterioară) 
pentru a-şi continua lucrul. Dar, pe măsură ce parcurgea 
rapoartele referitoare la defrişările din Pădurea Albă, nu se 
mai simţea ca Esste, Stăpâna Cântecelor care îmbătrânea 
în Camera înaltă. Se simţea Esste, Privighetoarea lui 
Polwee, şi nu mai zărea cu coada ochiului pereţii de stâncă, 
ci cristalul. 

Cristalul palatului construit de Polwee pentru familia lui pe 
un munte de granit acoperit cu zăpadă, un palat ce părea o 
operă a naturii mai degrabă decât muntele din jur. Odată ce 
văzuse palatul lui Polwee, restul lumii i se păruse artificială. 
Cu toate acestea, îşi amintea cel mai bine interioarele. 
Soarele care sclipea în fiecare odaie, prin intermediul a o 
mie de prisme, răsăritul a o sută de luni atunci când priveai 
noaptea, podelele ce păreau invizibile, încăperile ale căror 
proporţii erau complet eronate şi totuşi perfecte, şi, mai 
presus de orice minunăţie a palatului, frumuseţea 
oamenilor. 

Polwee fusese livrarea cea mai simplă pe care şi-o amintea 
cineva. Venise la Casa Cântecelor în căutarea unui cântăreţ 
sau a unei Privighetori, cu numai câteva săptămâni înainte 
ca Esste să fi fost gata. Vorbise cu Stăpâna Cântecelor 
Blunne şi, după numai un minut, ea îi spusese: stăpânul 
cântecelor 228 

— Poţi avea o Privighetoare. 

Nu întrebase niciodată care era preţul şi, când sosise 
vremea să plătească, nu protestase când auzise că era 
vorba despre o sumă egală cu jumătate din averea lui. 

— Ar fi meritat toate avuţiile mele, îi spusese lui Esste, 
când, la vârsta de cincisprezece ani, ea se pregătea de 
întoarcerea în Casa Cântecelor. 


Veniseră numai oameni buni, oameni cu suflet blând, iar în 
palatul lui Polwee existau întotdeauna iubire şi fericire 
despre care să cânte. 

Iubire, fericire şi Greff, fiul lui Polwee. 

(„Asta nu-mi pot aminti”, protestă o parte a minţii lui Esste 
şi ea se strădui să-şi continue lucrul, însă acum Camera 
înaltă trecuse la periferia vederii ei, iar realitatea devenise 
numai lumină şi cristal. Stătea ţeapănă la masă, cu 
Controlul împiedicând-o să-şi trădeze vreo emoție, dar 
absolut incapabilă să lucreze sau să pretindă că lucrează, 
deoarece cântecul lui Ansset pătrundea mult prea adânc şi 
prea departe în inima ei.) 

Greft semăna leit cu tatăl lui. Din clipa sosirii lui Esste, 
devenise mai preocupat de fericirea ei decât de a sa 
personală. Avea zece ani, iar ea nouă; în ultimul an, efectele 
drogului începuseră să slăbească şi Esste ajunsese la 
pubertate cu numai câteva luni înainte de termen. Glasul 
nu-i fusese totuşi influenţat şi transformările exterioare ale 
corpului erau de abia vizibile. Greff arbora însă de acum o 
mustăcioară adolescentină şi devenise chiar mai tandru 
decât înainte, atingând-o cu o sfială care o făcea să simtă un 
dor nesfârşit. Făcuseră dragoste absolut din întâmplare, 
într-o iarnă când neaua se aşternea pe cristal. 

Nu era interzis, nu însemna nici măcar un eşec al 
Controlului - ea cântase în timp ce se iubiseră şi învățase 
cântece noi. Nu dorise însă să-l părăsească pe Greff. 
înţelesese că pentru ea tânărul era mai important decât 
oricare altul din Casa Cântecelor. Cine o mai iubise în felul 
acela? Pe cine mai iubise ea vreodată? încercase să fie 
raţională, să-şi spună că trăise aproape şapte ani, jumătate 
din viaţă, cu Greff fiindu-i cel mai apropiat prieten şi că, 
indiferent ce ar fi simţit pentru el, ea rămânea o creaţie a 
Casei Cântecelor şi nu avea să fie fericită trăind în afara 
acesteia pentru tot restul existenţei. 

Zadarnic. Stăpânul Cântecelor venise să o ia acasă şi ea 
refuzase. 


Stăpânul Cântecelor fusese răbdător. Era încă de vârstă 
mijlocie; aveau să treacă ani buni până când să fie numit 
Stăpânul Cântecelor în Camera înaltă şi Nniv nu învățase 
încă bruscheţea care urma să-i îngăduie, mai târziu, să 
înfrunte responsabilităţi mai grele. Aşa că, în loc să 
argumenteze, Nniv îl întrebase pe Polwee dacă putea 
zăbovi acolo o vreme. Polwee fusese îngrijorat. 

— Nu ştiam nimic, spusese el întruna. 

Dar, aşa cum Nniv îi cântase mai târziu lui Esste: stăpânul 
cântecelor 

— Chiar dacă ar fi ştiut, n-ar fi contat, nu-i aşa? 

Bineînţeles că n-ar fi contat. Esste era îndrăgostită de 
Greff din vremea primelor lor zbenguieli copilăreşti, în anul 
sosirii ei la palat. 

Cu cât trecuseră mai multe zile, cu atât Nniv aşteptase 
mai răbdător şi cu atât amintirea Casei Cântecelor devenise 
mai importantă pentru Esste. începuse să-şi amintească de 
profesori, de Stăpânul ei, de cântatul în Loji. îşi petrecuse 
tot mai multă vreme cu Nniv. într-o zi cântase un duet 
împreună cu el. În ziua următoare plecaseră spre casă. 

(Cântecul lui Ansset nu se domoli. De ani de zile Esste nu- 
şi mai rememorase ziua aceea. Şi niciodată nu şi-o amintise 
cu atâta claritate. Nu i se putea împotrivi şi o retrăi din 
nou.) 

— Plec, Greff. 

Iar Greff o privise, cu uimire în ochi şi durere în glas. 

— De ce? Te iubesc. 

Ce ar fi putut ea să-i explice? Că, în Casa Cântecelor, copiii 
aveau nevoie de alţi cântăreţi tot atât de mult pe cât aveau 
nevoie să cânte? Tânărul n-ar fi priceput niciodată. 
încercase totuşi să-i explice. 

— Esste, Esste, am nevoie de tine! Fără cântecele tale... 

Asta era altceva. Cântecele... Dacă rămânea alături de 
Greff, trebuia să cânte mereu. Nu putea refuza să cânte, 
dar, după numai şapte ani, obosise deja să cânte pentru 


oameni ale căror cântece erau aproximări grosolane a ceea 
ce gândeau şi simțeau ei sau (şi mai rău) erau minciuni. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie să cânţi! strigase Greff cu 
lacrimi în ochi şi disperare pe chip. Esste, ce ţi-a făcut acest 
Stăpân al Cântecelor? Erai gata să înfrunţi oştiri ca să 
rămâi cu mine şi, deodată, azi, nu-ţi mai pasă de nimic şi 
eşti gata să mă părăseşti fără măcar să te gândeşti. 

Ea îşi aminti îmbrăţişarea lui, sărutările, implorările, dar 
până şi atunci Controlul îi funcţionase perfect şi, în cele din 
urmă, tânărul se retrăsese, rănit peste măsură, fiindcă 
trupul fetei îl primise cu răceală. Răbdătoare, Esste îi 
explicase singurul motiv pe care el l-ar fi putut înţelege. [i 
povestise despre drogul care amâna pubertatea timp de 
ani, şi despre faptul că drogul avea un singur efect 
permanent... unicul care conta: cântăreții şi Privighetorile 
rămâneau sterpi. 

— De ce crezi că aducem copii din exterior? In Casa 
Cântecelor nu se nasc copii. Altfel am fi mai preocupaţi de 
calitatea de părinţi decât de cea de cântăreţi. Nu mă pot 
mărita cu tine. Nu am avea copii. 

Totuşi Greff insistase, o implorase. Nu-i păsa de copii, ţinea 
numai la ea şi, în cele din urmă, Esste înţelesese că 
dragostea nu însemna numai dăruire, ci şi... 

(„Nu vreau să-mi amintesc!” Dar cântecul lui Ansset nu 
renunţă...) stăpânul cântecelor 111 însemna şi stăpânire, 
proprietate, dependenţă, autopredare. Revenise, ieşise din 
cameră şi se dusese la Nniv, spunându-i că se întorcea cu el 
în Casa Cântecelor. Greff năvălise peste ei în odaie, ţinând 
în mână un flacon cu pilule şi amenințând cu sinuciderea. 
Esste nu avusese ce să-i spună, ar fi vrut doar ca el să 
accepte situaţia cu eleganţă, ar fi dorit numai ca oamenii 
din afara Casei Cântecelor să poată învăţa şi ei Controlul, 
fiindcă alina durerea aşa cum nimic n-o putea face în viaţă. 
Ii spusese totuşi: 

— Greff, plec, pentru că noaptea trecută Nniv şi cu mine 
am cântat în duet. Tu nu vei putea niciodată să cânţi cu 


mine şi de aceea nu pot rămâne cu tine. 

Se răsucise pe călcâie şi plecase. După aceea, Nniv îi 
povestise că Greff înghiţise otrava. Desigur, fusese salvat - 
este greu să te sinucizi într-un palat plin cu servitori şi Greff 
nu avusese totuşi de gând să se omoare, ci doar s-o oblige 
pe Esste să rămână cu el. 

Fata avusese însă nevoie de tot Controlul ca să nu se 
întoarcă, ca să nu se răzgândească la intrarea în nava 
stelară şi să cerşească rămânerea cu Greff. 

Controlul o salvase. lar cântecul lui Ansset insista: „L.asă- 
mi Controlul! Nu-mi distruge Controlul!” 

Era noapte. Ea stătea la masă, cu lumina aprinsă deasupra 
capului. Ansset dormea în colţul lui. Esste nu avea habar de 
cât timp se culcase, de cât timp îşi sfârşise cântecul, ori de 
cât timp stătea ea încremenită la masă. Braţele o dureau, 
spatele o durea, îndărătul pleoapelor apăsau lacrimi abia 
stăvilite de Control, şi-şi dădu seama că victoria din ziua 
aceea îi aparținuse lui Ansset. Băiatul nu avea cum să ştie 
care erau părţile dureroase din trecutul ei... dar, oricum, 
cântecul lui putea rechema amintirile acelea şi Esste se 
înfiora la gândul dimineţii. Al dimineţii şi al cântecelor pe 
care avea să le cânte Ansset. Se întinse totuşi pe pătură, 
adormi imediat, nu visă nimic şi noaptea trecu într-o clipită. 

Riktors Cenuşiul sosi neanunţat pe planeta Garibali, 
penultima escală înainte de 'Tew. Prefera de altfel să vină pe 
neaşteptate atunci când purta mesaje din partea lui Mikal. 
Nu întrevăzu totuşi nici un semn că ar fi alarmat pe cineva; 
nimeni nu intră în panică după ce îşi prezintă acreditările 
oficiale la vamă. Funcţionarul de acolo se înclinase, îl 
întrebase ce hotel prefera şi aranjase să fie transportat de 
un vehicul special. Toate acestea îl neliniştiră pe Riktors, 
deoarece însemnau că pe planetă lucrurile stăteau mult mai 
rău decât sugeraseră rapoartele. Problema putea să fie 
poporul din Solz, locul unde asolizase, sau putea să fie 
întreaga planetă, dar venirea unui emisar imperial fusese 
aşteptată... iar pe o planetă liberă asta însemna stăpânul 


cântecelor 113 că se cunoştea un motiv pentru care trebuia 
să apară un sol al împăratului. 

Intre timp, vestea se răspândise. Când ajunse la hotel, îl 
aştepta întregul personal. Riktors privi amuzat felul în care, 
la răstimpuri, ceremonialul complicat lăsa loc spaimei; cel 
puţin în hotel, trimisul lui Mikal nu fusese aşteptat. 

În odaia lui se găsea o femeie. 

Riktors închise uşa după el. 

— Eşti o persoană oficială sau o târfă? Ea ridică din umeri. 

— Poate o târfă oficială? 

Ii zâmbi. Era complet dezbrăcată. 

Riktors nu fu impresionat. Oricât de eficienţi ar fi fost cei 
din Solz, cu siguranţă nu aveau gusturi prea grozave. 

— 'Talaso, spuse el. 

— Da? întrebă surprinsă femeia. 

— Vreau să-l văd. 

— Ah, nu, făcu ea neajutorată. Asta nu pot face. 

— Cred că poţi. Şi mai cred c-o s-o faci. 

— Nimeni nu-l vede fără să nu aibă programată o 
audien... 

— Eu o am programată. 

Întinse mâna şi o atinse pe gât, aproape mângâietor. Ţinea 
însă în palmă un ac minuscul şi, deşi ea se crispa când îi 
simţi înţepătura bruscă, drogul acţiona rapid. 

— Talaso? întrebă ca prin somn femeia. 

— Imediat. 

— Nu ştiu. 

— Dar ştii cine poate. 

Ea îl scoase din hotel. Riktors nu-şi bătu capul s-o îmbrace; 
drogul o împiedica să simtă ruşine, iar lui Riktors i se păru 
cuvenit aşa. Era poate simbolic ca întreaga lume să stea 
goală înaintea lui. 

Fu nevoie de drogarea altui funcţionar zăpăcit înainte ca 
Riktors Cenuşiul să ajungă la uşa cabinetului lui Talaso. 
Bineînţeles, secretara acestuia chemă gărzile şi trei soldaţi 
apărură imediat cu armele întinse, pregătiţi să-l ucidă pe 


Riktors înainte de a mai face un singur pas. Apoi însă uşa se 
deschise şi apăru 'Talaso însuşi, semeţ şi sigur pe sine. 

— Vă rog să-l lăsaţi pe domnul Riktors să intre. Doream 
să-1 fi primit mâine, dar fiindcă este atât de nerăbdător, o 
voi face acum. 

Ascultători, soldaţii îl lăsară şi Riktors intră în cabinet. 
începu imediat cu acuzaţiile oficiale: 

— Se ştie că ai început construirea de nave interstelare cu 
potenţial militar. Se ştie că ai crescut impozitele. Se 
suspectează că deţii o forţă poliţienească de trei ori mai 
mare decât maximum legal şi eşti acuzat de asuprirea şi 
solicitarea de tribut din partea a minim patru naţiuni de pe 
Garibali. Faptele, bănuielile şi acuzaţiile sunt suficiente ca 
să te aducă înaintea împăratului, pentru a fi judecat. Dacă 
te opui arestării, sunt autorizat să trec peste stăpânul 
cântecelor proces şi să îndeplinesc eu însumi sentinţa. Eşti 
acuzat de trădare şi pus sub stare de arest. 

Talaso nu-şi pierdu surâsul. „Poate, gândi Riktors, că nu-şi 
dă seama de primejdie. Sau, fiindcă tonul meu a fost atât de 
normal, crede că poate rezista, amâna ori discuta.” 

— Domnule Riktors, toate acestea sunt acuzaţii grave. 

— Mă vei urma imediat, spuse Riktors. 

— Desigur, îl cinstesc pe împărat, dar... 

— Acesta nu este procesul. Nu am vreme să-ţi ascult 
protestele şi ele nu te vor ajuta cu nimic. Haide, Talaso! 

— Domnule Riktors, am responsabilităţi aici. Nu le pot 
abandona, de pe o clipă pe alta. 

Riktors îşi privi ceasul. 

— Orice amânare sau tentativă de amânare constituie 
delict de împotrivire faţă de un ordin imperial şi se 
pedepseşte cu moartea. 

— Ai uitat, zise 'Talaso, că am trei soldaţi înapoia ta şi că ai 
făcut greşeala stupidă de a veni singur în ţara şi oraşul 
meu? 

— Ce te face să crezi că sunt singur? întrebă încetişor 
Riktors. 


Celălalt păru iritat; Riktors ştiu că bărbatul pricepea că s- 
ar fi putut să fi fost excesiv de sigur pe sine. 

— Eşti singurul călător care a coborât dintr-o cursă 
oficială de pasageri. 

or) on scott cârd 

— Talaso, soldaţii imperiali au ocupat deja portul spaţial. 

— Este o cursă de pasageri! se înfurie Talaso. Nu mă poţi 
prosti. Identificatorul sigilat o declară ca atare! 
Identificatoarele sunt garantate că nu pot fi modificate... 

— Prin decret imperial, îl opri Riktors. 

— Impuşcaţi-l, porunci Talaso soldaţilor care aşteptau cu 
laserele în mâini. 

Soldaţii se prăbuşeau însă deja sub efectul narcoticului 
eliberat de Riktors printr-o încordare bruscă a muşchilor 
fesieri, urmată de târşâitul cizmei pe podea. Groaza îl 
copleşi pe Talaso, care, tremurând şi zbierând după ajutor, 
bâjbâi după o armă prin sertarele biroului. 

— Talaso, eşti vinovat de trădare şi condamnat la moarte. 
Priveşte-mă! 

Talaso încercă să se ascundă înapoia biroului, dar pentru o 
clipă îl privi pe Riktors. Fu îndeajuns pentru ca acul-săgeată 
să îi pătrundă în ochi. 

Îşi încleşta mâinile pe chip, apoi otrava se răspândi în 
sânge. Vomită violent, atât de puternic încât îşi dislocă falca. 
Se prăbuşi pe birou, până când începură spasmele. Muşchii 
i se contractau intens. Tresări şi se zgudui, ca un peşte care 
se sufocă pe uscat, până ce una dintre convulsii îl zgudui cu 
atâta forţă încât îşi frânse gâtul. Abia atunci rămase 
nemișcat, cu părul năclăit de vomismente şi cu chipul 
răsucit peste umăr într-un mod nefiresc. 

stăpânul cântecelor 117 

Riktors se strâmbă dezgustat. Era neplăcut să fii trimisul 
lui Mikal. Se descurcase totuşi destul de bine în ultimii ani 
şi fusese în sfârşit avansat în garda palatului. Ar fi putut să 
fie numit asasin - o meserie urâtă, constând în furturi şi 
crime deghizate în decese naturale, o slujbă care însemna o 


fundătură pentru carieră. Riktors era convins că el ar fi fost 
un asasin destoinic şi avea mulţi prieteni buni care făceau 
parte din acel grup exclusivist... totuşi era mult mai bine să 
conducă. Aceasta era latura pe care Riktors o îndrăgea într- 
adevăr în meseria sa şi mulţumi Domnului că împăratul îi 
alesese drumul acesta, şi nu pe celălalt. 

Se întoarse pe călcâie şi deschise uşa. Apăruseră alţi 
soldaţi. Riktors îi ucise pe toţi, ca şi pe secretara lui 'Talaso, 
târfa oficială şi funcţionarul zăpăcit care îl adusese acolo. 

Ii chemă apoi pe toţi cei din încăperile vecine, li aduse în 
cabinetul lui 'Talaso şi le arătă cadavrul. 

— Presupun că echipamentul de holoânregistrare a 
funcţionat în permanenţă, zise el. 

Aşa şi era. 

— Multiplicaţi înregistrarea şi transmiteţi-o imediat în Solz 
şi pe întreaga planetă. 

Funcţionarul pe care îl privea era derutat. 

— Prietene, urmă Riktors, nu-mi prea pasă cu ce te-ai 
ocupat până acum. În clipa de faţă, eu guvernez în Solz în 
numele împăratului Mikal, iar tu ori vei face ceea ce îţi 
spun, ori vei muri. 

Cadavrele din jur constituiau dovada limpede a puterii. 
Funcţionarul plecă iute şi Riktors continuă să împartă 
ordine, punând deja în aplicare schimbările ce trebuiau să 
aibă loc în săptămâna pe care plănuise să şi-o petreacă pe 
planetă, schimbări ce trebuiau să fie atât de amănunțite şi 
exacte, încât pe Garibali să nu mai apară nici un alt dictator. 
Telefona la astroport. Adjunctul său îi aştepta apelul. 

— Dă-i drumul, zise Riktors. II am aici pe Talaso - mort, 
desigur - şi ne descurcăm bine. 

— Şi eu am un mesaj pentru tine, din partea împăratului. 
Agenţii imperiali de pe Clike au descoperit că zvonurile 
erau neîntemeiate şi escala de acolo a fost anulată. Iţi 
ordonă ca după ce termini cu toate treburile de aici să pleci 
imediat spre lew. 

Tew... Casa Cântecelor şi Privighetoarea lui Mikal. 


— 'Te rog atunci să anunţi Casa Cântecelor că vom sosi cu 
o săptămână mai devreme decât apreciasem. 

Dacă angrenajele guvernării trebuiau să funcţioneze ca 
unse, politeţea nu trebuia uitată. Casa Cântecelor... Esste, 
femeia rece şi înfricoşătoare, şi copilul minunat care nu 
voise să-i cânte. Politicienii meschini şi aventurierii de tipul 
lui Talaso erau uşor de înfrânt. Cum să te lupţi însă cu 
cântăreții, cum să câştigi un dar ce putea fi oferit numai de 
bunăvoie - acestea erau întrebări la care nu putea găsi 
răspunsuri. Misiunea de pe Tew nu implica o soluţie de 
rutină, iar dacă urma să reuşească avea să stăpânul 
cântecelor 119 fie doar pentru că ei îl lăsau să reuşească, în 
vreme ce un eşec ar fi însemnat sfârşitul carierei sale, 
sfârşitul jalnic al ambițiilor sale, numai pentru că, odată, 
dintre toţi oamenii de încredere ai împăratului Mikal se 
întâmplase să fie cel mai aproape de planetă. Un ghinion 
blestemat. 

Se aşeză la biroul secretarei şi începu să reorganizeze 
guvernul din Solz, în timp ce soldaţii lui răsturnau, una câte 
una, celelalte guvernări de pe Garibali, plasând în mâinile 
lui Riktors conducerea a două miliarde de oameni. In 
extazul puterii, Riktors alungă iute Casa Cântecelor în 
străfundul minţii sale, într-un colţişor de unde nu trebuia 
să-i mai producă griji. In tot cazul, nu deocamdată. 

Trecuseră patru zile de când Ansset începuse s-o 
chinuiască pe Esste. Afară se întuneca şi în Camera înaltă 
era tot mai frig. Băiatul se oprise din cântat cu o oră în 
urmă, dar nu se putea clinti. Rămăsese în mijlocul camerei, 
o privea pe Esste şi îi era teamă. 

Femeia stătea nemişcată, cu ochii privind înainte, dar fără 
să zărească nimic. Ţinea mâinile pe masă, înaintea ei. Nu se 
mişcase din poziţia aceea de când Ansset începuse să cânte, 
dimineaţa. 

Acum, băiatul era cuprins de îndoieli. Nu înţelegea ce se 
petrecea cu Esste. La început, fusese aţâţat, deoarece 
reuşise s-o transforme. Deşi Controlul îi rămăsese intact şi 


continuase să tacă, se oprise din muncă, pierzându-şi 
puterea de concentrare asupra terminalului de calculator 
de pe masă şi el crezuse că sfârşitul va veni a doua zi. Dar 
în ziua următoare Esste rezistase, apoi încă o zi, iar azi 
Ansset înţelesese că femeia nu avea să cedeze. Ştia că 
acestea erau cântecele care ar fi trebuit s-o înfricoşeze. Nu 
avea însă habar ce nelinişti trezise. 

În fiecare noapte, el se culca, lăsând-o încremenită la 
masă; în fiecare dimineaţă, se trezea, găsind-o adormită în 
pături. Când se deştepta, nu rostea nici o vorbă, abia îl 
privea, se ridica, mânca, se aşeza la masă şi începea să 
lucreze. În fiecare zi, el începuse să cânte şi, de fiecare dată 
mai devreme, Esste se oprise din lucru, adoptând poziţia de 
indiferenţă studiată. 

„Ce am reuşit să-i fac înapoia chipului nemişcat?” 

Ansset nu-şi găsea locul; simţea că trebuie să se mişte. 
întârzie mişcarea (Control) şi când se ridică, o făcu încet 
(Control) şi nu se plimbă înainte şi înapoi, ci se îndreptă 
direct către o fereastră, încercă s-o deschidă şi-şi dădu 
seama că simpla încercare era un semn al deteriorării 
Controlului său. Gândindu-se la lucrul acesta, simţi pereţii 
de piatră din interiorul său, lacul netulburat şi adânc care 
se adâncea tot mai mult între ziduri. Ceva se mişca însă la 
fundul lacului. 

auzi şuierul vântului de afară. Poate că sosea prima 
furtună a toamnei. De ce îl adusese aici pe el? Ce încerca să 
obţină? „Ce i-am făcut?” 

Privi în lac, privi adânc şi începu să înţeleagă ce i se 
întâmpla. După unsprezece zile petrecute în Camera înaltă 
începuse să-i fie teamă. Evenimentele îl depăşeau. Nu putea 
pleca. N-o putea obliga pe Esste să-i vorbească, ori măcar 
să plângă, sau să arate, printr-un semn, că simţea ceva. 
(„De ce este atât de important ca ea să dovedească un semn 
al emoţiei”?) Iar acum, între zidurile Controlului său, simţea 
lucruri ce nu-şi aveau locul acolo. In străfundul calmului său 
se înfiripa teama. leamă nu pentru ce i s-ar fi întâmplat lui 


în Camera înaltă, ci pentru ceea ce îi făcuse, poate, lui 
Esste. Nu-şi putea exprima gândurile în vorbe, dar 
înţelegea că dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva, atunci i s-ar fi 
întâmplat şi lui. Exista o legătură. Ei doi erau legaţi într-un 
fel, era sigur. Stârnind neliniştile femeii, le stârnise şi pe ale 
sale. Iar acestea pândeau. Aşteptau. Se aflau între pereţii 
lui şi el nu ştia cum avea să le poată controla. 

„Vorbeşte-mi, Esste, o rugă în gând. Vorbeşte-mi, înfurie-te 
pe mine şi cere-mi să mă schimb, ceartă-mă sau laudă-mă, 
sau cântă vreun cântecel stupid despre oraşele de pe 'Tew, 
dar nu te mai ascunde de mine!” 

Cu faţa inexpresivă şi trupul nemişcat, ea nu părea vie sau 
umană. Fiinţele omeneşti se mişcă, chipurile lor exprimă 
sentimente. 

„Nu voi renunţa la Control.” 

— Nu voi renunţa la Control, cântă el încetişor. 

Dar pe când cânta, ştia că nu spunea adevărul şi teama îi 
invada tăcută corpul. 

Era în ghearele coşmarului ei din copilărie. Un vuiet în 
urechi şi o sferă uriaşă, invizibilă, care creştea şi creştea 
întruna, rostogolindu-se către ea ca s-o zdrobească, s-o 
înghită, s-o umple, s-o golească... 

Şi sfera o atinse, vuind ca furtuna pe ocean. Esste era o 
fetiţă ţinând pătura ridicată până sub bărbie şi strânsă 
puternic, întinsă pe spate, cu ochii larg deschişi, privind 
fără să vadă plafonul Camerei Comune, privind fără să vadă 
urletul gigantic care umplea sala. îşi deschise palmele ca să 
împingă sfera, dar era prea grea şi nu-şi putu clinti palmele, 
încleşta pumnii, însă materialul sferei nu putea fi distrus 
atât de uşor, ci se strânse între degetele ei şi în pumni, aşa 
că, în loc s-o sfarme, o ţinea în mâini. Dacă deschidea gura, 
avea să intre acolo şi s-o umple. Dacă închidea ochii, ar fi 
putut să se transforme, fără ca ea să fi văzut. De aceea, 
rămânea aşa, oră stăpânul cântecelor după oră, până ce 
somnul o copleşea sau până când ţipa, ţipa, ţipa întruna. 


Dar niciodată nu venea nimeni, fiindcă niciodată ea nu 
scotea vreun sunet. 

Peretele de stâncă apăru din umbră. Afară era noapte şi 
lumina care pătrundea prin crăpăturile obloanelor 
dispăruse. Ansset nu se mai afla în mijlocul încăperii. Il 
zărea în colţ, adormit, cu pătura înfăşurându-l strâns. 
Vântul şuiera afară; era frig. Esste întinse către calculator 
degetele dureroase şi comandă încălzirea odăii. Ea era 
obişnuită cu gerul, dar Ansset era încă tânăr. Dacă îl 
îmbolnăvea, n-ar fi rezolvat nimic. 

Se ridică încet, astfel încât trupul să i se acomodeze cu 
mişcările. O durea spinarea. Totuşi durerile corpului nu 
contau. Astăzi fusese mai groaznic ca oricând, nu amintiri 
din trecut, ci revenirea răzbunătoare a spaimelor copilăriei. 
„Nu pot rezista la încă o zi de felul ăsta.” 

Acelaşi lucru şi-l spusese cu o zi în urmă, totuşi rezistase. 

„Prin ce mă deosebesc de el? se întrebă Esste. Şi eu mă 
ascund înapoia Controlului. Şi eu sunt de neatins, nu 
exprim nimănui nimic în afară de ceea ce vreau să exprim. 
Poate că dacă cedez, dacă renunţ un pic la Control, va ceda 
şi el, redevenind om.” 

Ştia însă că nu va încerca aşa ceva. Ansset trebuia să se 
deschidă primul. Dacă începea ea, totul avea să fie irosit, iar 
la următoarea tentativă băiatul avea să fie mai tare, şi Esste 
mai slabă. Dacă avea să mai existe altă tentativă... Douăzeci 
şi două de zile. Acum era a douăsprezecea noapte, mâine a 
douăsprezecea zi - trecuseră de jumătatea perioadei şi 
Esste nu obținuse nimic important, doar rezistenţa îi 
scăzuse şi se întrebă dacă mai putea face faţă încă unei zile. 

Se îndreptă spre păturile ei, le întinse pe jos şi se pregăti 
să se culce. Când se aplecase, privise către colţul unde 
dormea Ansset, apoi privi din nou şi-şi dădu seama că 
băiatul nu dormea, aşa cum făcuse mereu până atunci. 
Ochii îi erau deschişi. O urmărea cu privirea. 

„Nu cânta! îl imploră în gând. Lasă-mă-n pace!” 


El nu cântă. Doar o privi. Apoi, cu o voce calmă, controlată, 
care nu exprima nici o emoție, rosti: 

— Acum ne putem opri? 

„Acum ne putem opri?” Dacă n-ar fi existat Controlul, 
Esste ar fi izbucnit într-un râs isteric. El îi cerşea îndurare? 
Ansset avea acelaşi glas de gheaţă; bătălia continua, totuşi 
el solicitase încetarea ei şi, într-un fel, o făcuse să simtă că, 
la urma urmelor, progresase. Nu! Nu ea progresase, ci 
băiatul. Era un semn că, poate, totul avea să ia sfârşit. 

În noaptea aceea, dormi ceva mai bine. 

Dimineaţa, calculatorul îi afişă un mesaj. Riktors Cenugşiul 
trimisese o înştiinţare politicoasă, anunțând că împăratul îi 
contramandase câteva misiuni şi că avea să sosească pe 
Tew cu o săptămână mai stăpânul cântecelor devreme. 
împăratul se exprimase limpede. Casa Cântecelor îi 
promisese o Privighetoare. Dorea Privighetoarea acum. 
Dacă aceasta nu avea să sosească odată cu Riktors 
Cenuşiul, Mikal avea să înţeleagă că nu se intenţiona 
respectarea promisiunii făcute de Stăpânul Cântecelor 
Nniv. 

Cu o săptămână mai devreme... Peste trei zile... 

Esste dejuna în tăcere împreună cu Ansset, întrebându-se 
dacă avea vreo şansă să termine totul. 

Aşezându-se la masa de lucru, femeia se oţeli, aşteptând 
ca Ansset să se aşeze în mijlocul camerei şi să înceapă s-o 
distrugă cu cântecele ei, dar astăzi nu se întâmplă aşa. 
Astăzi, Ansset se plimbă prin odaie, mângâind piatra, 
aşezându-se şi ridicându-se aproape imediat, încercând 
uşa, încercând obloanele. In tot acest timp, fredona, dar 
melodia nu exprima nimic, decât o uşoară iritare înapoia 
căreia exista o undă şi mai slabă de teamă, totuşi nu mai 
încercă s-o atace pe Esste cu glasul lui. La început, ea se 
simţi teribil de uşurată, dar mai apoi, pe când lucra la 
problemele pe care le abandonase de trei zile, începu din 
nou să-şi facă griji despre băiat. Acum, când Ansset n-o mai 


făcea să se teamă de ea însăşi, Esste putea să se teamă 
pentru el. 

Tensiunea începuse să i se citească pe chip. Ochii nu-i erau 
goi. Ii fugeau dintr-o parte în alta, incapabili să se 
concentreze mult timp asupra unui singur lucru. La 
răstimpuri îşi muşca obrazul. Controlul i se spulbera. „De ce 
acum? Ce i s-a întâmplat?” „Trebuie să-l urmăresc foarte, 
foarte atentă. Mă joc cu focul, am ajuns pe muchia 
distrugerii lui, trebuie să cunosc momentul când îi pot 
vorbi. Nu trebuie să treacă în disperare.” 

Trei zile... 

După-amiază, zumzetul lui Ansset se transformă în 
vorbire. La început, Esste abia îl putea auzi şi se întrebă 
dacă, într-adevăr, se adresa ei, dar în curând cuvintele 
deveniră mai clare şi, remarcă ea, Ansset umplea perfect 
Camera înaltă cu vocea lui, fără să vorbească mai tare. 
Glasul continua să-i fie sub Control; exprima emoţii, dar 
numai ceea ce dorea el să exprime. 

— Te rog, te rog, te rog - spunea glasul Controlat, atent şi 
distinct - te rog, te rog, te rog, îmi ajunge, te rog, pot să 
plec, sau, te rog, vrei să-mi spui ceva, nu ştiu ce încerci să 
obţii, nu înţeleg nimic, dar, te rog, nu mai pot rezista, te 
Tog, te rog, te rog... 

Vocea lui Ansset urmă întruna, dar băiatul nu se uita la 
Esste, ci privea zidurile, ferestrele, podeaua şi mâna lui, 
care nu tremura când o privea, dar care se mişca extrem de 
puţin când îşi abătea căutătura în altă parte. De ani de zile, 
femeia nu-l văzuse clintind un muşchi în timp ce cânta. 
Tresărirea nu era voluntară, dar era o mişcare şi chiar 
această lipsă de Control vorbea despre lucruri teribile ce se 
petreceau în mintea lui Ansset. Esste ar fi dorit să întindă 
mâna şi să-l liniştească, să-i oprească tremurul stăpânul 
cântecelor muşchilor, însă n-o făcu. Rămase în faţa 
calculatorului şi lucră, ascultând glasul care continua: 

— lartă-mă că te-am speriat, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, 
te rog, să terminăm, mi-e frică de tine, mi-e frică de camera 


asta, lasă-mă să-ţi aud vocea, Esste, Esste, Esste, te rog. 

În cele din urmă, vocea i se stinse şi băiatul rămase lângă 
uşă, apăsându-şi fruntea de lemnul masiv. 

„Am implorat-o şi nu mi-a răspuns. In sufletul meu, adânc, 
înoată caşaloţii şi ea nu m-ajută. Am nevoie de ajutor. Toţi 
monştrii din lume sunt înlăuntrul meu, în loc să fie în afara 
mea, am fost păcălit şi încolţit, şi ei sunt între zidurile mele, 
nu în afara zidurilor mele, înăuntru, cu mine, şi ea nu mă va 
ajuta. Când nu mă mai concentrez asupra unui muşchi, 
începe să-mi tremure. Când nu mă mai concentrez asupra 
unei frici, sare la mine. Mă înec, dar lacul se adânceşte, se 
adânceşte, se adânceşte şi eu nu ştiu cum să ies dintre 
ziduri, să urc mereu, şi nu pot trece peste ele, nu pot trece 
prin ele, şi ea nu vrea să-mi vorbească.” 

Ansset îşi apăsă fruntea de lemnul uşii, până când începu 
să-l doară şi durerea ajută. 

Îşi aminti. îşi aminti cum se cântase pe sine. Putea să audă 
toate vocile. Auzea glasul lui Esste, criticându-i cântecele. [i 
auzi pe ceilalţi copii din Lojă. Auzi glasurile din clasa lui de 
Adieri şi din clasa lui de Zurgălăi şi din clasa lui de Vaiete. 
Glasuri la masă. Glasuri la toaletă. Glasurile necunoscuţilor 
din Treaptă şi din Mlaştină. Glasul lui Rruk, ajutându-l să 
înţeleagă cum era orânduită Casa Cântecelor. Toate 
glasurile îi cântau simultan, dar exista unul pe care nu-l 
putea recunoaşte, pe care nu-l auzea limpede, un glas slab 
şi îndepărtat pe care nu-l putea înţelege. 

Nu era însă un glas din Casa Cântecelor. Era aspru şi 
răguşit, iar cântecul era gol şi lipsit de sens. Ba nu, nu era 
gol, ci era plin. Nu era lipsit de sens, căci Ansset ştia că 
dacă putea să audă o singură dată cântecul, să-l audă clar, 
izolat de vacarmul celorlalte voci, l-ar fi ajutat, ar fi 
însemnat ceva pentru el. In privinţa răguşelii şi a cruzimii, 
cântecul acesta, pe care încerca să-l audă, nu era deloc în 
dezacord cu el. Il făcea să se simtă la fel de confortabil ca în 
somn, ca la masă; îi oferea satisfacerea tuturor dorințelor 


mărunte. Se strădui să-l audă, îşi apăsă obrazul de lemn, 
dar glasul nu deveni mai limpede. 

Se chinui aşa ore întregi, frecându-şi faţa de lemnul uşii, 
apoi se azvârli pe pardoseala de piatră, aşa încât durerea 
să-i alunge din minte toate celelalte voci, să-l ajute să audă 
glasul pe care îl căuta, fiindcă acela era glasul care avea 
să-l salveze din teroarea stăpânulcântecelor 228 

—mm 22 

Veghea dură toată noaptea. Esste îl privi pe Ansset 
implantându-şi aşchiile uşii în nas, frunte şi obraji, până 
când îl podidi sângele. II privi rupându-şi unghiile, 
încercând să apuce şi să sfarme piatra. II privi izbindu-se cu 
capul de stânca pereţilor şi însângerându-se, şi se temu că 
se va nenoroci pe viaţă. Părea că nu va mai dormi deloc. Iar 
în pauzele dintre accesele de automutilare, cu o voce 
Controlată, monotonă, şi cu corpul rigid în măsura în care 
îşi putea stăpâni tremurăturile, rostea: 

— Acum, te rog. Acum, te rog. Ajută-mă. 

Controlul exista, însă numai atât. Nici o muzică. Cântecele 
lui Ansset dispăruseră. 

„Deocamdată, îşi spuse Esste. Pentru moment. Cântecele 
lui, cântecele lui bune vor reveni, dacă voi aştepta ca 
lucrurile acestea să-şi urmeze cursul, ca o febră care se 
potoleşte după delir.” 

Sosi dimineaţa şi Ansset era tot treaz. Convulsiile îi 
încetaseră şi Esste merse la automatul care livra mâncarea. 
Aşeză tava înaintea băiatului, dar el nu mancă. Ea luă o 
bucată şi i-o duse la gură, însă Ansset nu apucă bucata, ci o 
muşcă pe ea, înfigându-şi care înota în sus, apropiindu-se 
cu fiecare clipă de suprafaţa unde Ansset privea şi aştepta 
neajutorat. 

cu toată forţa dinţii în degetele femeii. Durerea fu 
îngrozitoare, dar Controlul lui Esste nu fu nici măcar 
tulburat - la vârsta ei, suferinţa fizică era cea mai 
neînsemnată dintre încercări. Aşteptă răbdătoare, fără un 
cuvânt. Câteva minute cei doi se priviră în tăcere, în timp ce 


sângele din degetele ei picura în gura lui Ansset. In cele din 
urmă, băiatul scoase primul sunet, un geamăt care sună 
precum crăparea lentă a unei pietre, un cântec ce vorbea 
doar despre agonie şi dispreţ de sine. încet, descleştă dinţii. 
Durerea năvăli în braţul femeii. 

Ochii lui Ansset deveniră goi. N-o mai zărea. 

Esste se îndreptă spre automat şi-şi acoperi rana cu 
balsam. Era epuizată după noaptea de nesomn şi 
muşcătura sălbatică o tulburase mai mult decât simpla 
durere. „O să mă opresc. Am mers prea departe”, hotărî. In 
ciuda Controlului şi a calmului pe care se silea să-l 
păstreze, mâna îi tremura. „Nu mai pot continua”, îşi spuse. 

Tăcuse însă timp de douăsprezece zile şi sunetele nu îi 
veneau cu uşurinţă în gâtlej. De fapt, veneau atât de greu 
încât, privind faţa inexpresivă a lui Ansset, nu reuşi să 
articuleze nimic. Se aşeză pe pătura neatinsă în noaptea 
aceea şi dormi. 

O deşteptă vântul care şuiera prin Camera înaltă. Era frig, 
ger, chiar şi sub pătură. Avu nevoie de numai câteva clipe 
ca să înţeleagă ce se întâmplase. Sări în picioare. Era după- 
amiază, dar, din cauza norilor purtaţi de vânt, înăuntru era 
întuneric. 

Norii coborâseră într-atât încât, cu fiecare rafală de vânt, 
în Camera înaltă pătrundea ceața, iar solul nu se mai zărea 
de fel. Obloanele tuturor ferestrelor erau deschise şi unele 
dintre ele se izbeau de zidurile de afară. 

„A sărit din turn!” Gândul îi urlă în minte şi Esste icni 
sonor. 

Icnetului îi răspunse un geamăt. Se întoarse şi-l zări pe 
Ansset culcat pe masă, ghemuit, sugând degetul mare şi cel 
mic de la mâna dreaptă, celelalte degete fiind răsfirate 
peste frunte şi ochi, în poziţia unui prunc. Uşurarea simțită 
de femeie o făcu să se rezeme de masă, răsuflând adânc. 
Pierduse acum orice iluzie asupra Controlului. Ansset 
învinsese, silind-o să cedeze înainte de a-şi fi încheiat 
sarcina. 


Frigul o obligă să ia măsuri. Se îndreptă spre ferestre şi le 
închise pe rând, aplecându-se peste pervazuri ca să ajungă 
la mânerele obloanelor şi să le închidă şi pe ele. Ceaţa era 
atât de deasă, încât parcă îi înghiţi mâna când o scoase pe 
geam. În sinea ei, însă cânta. Ansset nu se azvârlise din 
înălţime. 

După ce închise ferestrele, reveni la masă şi abia atunci îşi 
dădu seama că băiatul dormea. Tremura de frig şi, probabil, 
de oboseală, dar nu fusese martor la panica ei, urmată de 
uşurare, şi nu-i auzise nici icnetul. Primul ei gând fu de 
satisfacţie, însă înţelese că ar fi fost bine pentru Ansset să 
vadă că grija faţă de soarta lui putea străpunge până şi 
armura oţelită a indiferenţei lui Esste. „Ce a fost a fost”, îşi 
spuse ea şi căută în mâna stângă a băiatului cheia de la 
obloane. O găsi, le încuie pe toate, apoi puse cheia la locul 
ei, pe lanţul care căzuse jos, după ce Ansset i-l scosese de 
la gât în timpul somnului. 

Se duse la calculator şi porni căldura în Camera înaltă. 
Imediat, piatra se încălzi sub picioarele ei. 

După aceea, luă pătura ei şi pe a lui Ansset şi înveli 
băiatul. EL se foi uşor, gemu şi scânci, dar nu se trezi. 

Când se deşteptă, Ansset avea faţa amorţită. Nu-i mai era 
însă frig. Il durea capul, iar acolo unde îi intraseră aşchii, 
pielea feţei îl ustura cumplit. Simţi totuşi ceva răcoros 
atingându-i obrajii şi alinând usturimea. Deschise puţin 
ochii. Aplecată peste el, Esste îi întindea balsam pe faţă. 
Pentru o clipă, Ansset uită tot ce fusese rău şi rosti grijuliu: 

— N-am sărit. Mi-au spus să sar, dar n-am sărit. 

Ea nu zise nimic. Ea nu zise absolut nimic, nimic şi tăcerea 
ei însemnă pentru băiat o lovitură, care-l azvârli înapoi în 
sine şi-i reîncepu zbuciumul. Apa se năpustea către el, o 
trombă imensă rotindu-se, tot mai sus, iar Ansset era în vârf 
şi de acolo nu mai avea unde să suie ca să scape. Privi în 
adâncul lui, dar nici acolo nu exista vreo scăpare şi, când 
apa îl atinse, trăgându-i picioarele de sub el şi-l stăpânul 
cântecelor purtă în cercuri iuți, ameţitoare, răcni. Urletul 


umplu Camera înaltă şi răsună, reverberând din pereţi, 
sfărâmând nemişcarea cetii de afară. 

Nu se mai găsea în Camera înaltă. Era supt în adâncurile 
vârtejului. Apele se închiseră deasupra capului. Rotindu-se 
mai repede şi tot mai repede, era târât în străfunduri, spre 
gurile tenebroase ce aşteptau în adâncuri. II înghiţiră una 
după alta. Se simţi înghiţit, simţi mişcările peristaltice 
uriaşe care îl împingeau din gâtlej în gâtlej, locuri fierbinţi, 
înăbuşitoare, unde nu putea respira. 

Păşi apoi într-o cameră. Mergea şi mergea, dar nu avansa 
deloc. Şi, complet izolat, fără nici un alt sunet, auzi cântecul 
pe care îl căutase. Auzi cântecul şi-l văzu pe cântăreţ, dar, 
de fapt, nu putea auzi şi nu putea vedea, deoarece 
cântăreţul nu avea un chip pe care să-l poată recunoaşte, 
iar cântecul, deşi îl asculta cu cea mai mare atenţie, îi fugea 
din minte imediat ce-l auzea. Nu putea să păstreze melodia 
decât pentru o clipă în minte şi, când privi la un ochi, 
celălalt ochi dispăru, iar când privi spre gură, ochiul pe 
care-l văzuse înainte dispăru şi el. 

Nu mai păşea, deşi nu-şi amintea când ajunsese lângă 
femeia care zăcea întinsă pe pat. întinse mâna. Li atinse 
faţa. I-o mângâie uşurel, urmând conturul trăsăturilor, 
ochii, gura, şi glasul cântă: 

— Bir-uin. 

Cuvintele pieriră însă în clipa când le înţelese. Pieriră şi 
ceața înghiţi chipul. Ansset se agăţă de el, îl inu. Ansset 
stătea în poala lui Esste, smucind-o de păr, când, 
finalmente, spasmele lui puternice încetară, dinţii i se 
descleştară şi ochii se opriră asupra femeii. 

Îl ţinu strâns; ea nu putea să dispară de lângă el în ceața 
alcătuită numai din feţe alburii, invizibile, care o înghiţiseră 
pe femeie. De data aceasta, o ţinu strâns şi nu-i mai dădu 
drumul - nimic nu-i mai putea despărţi. 

Auzi din nou cântecul, îl auzi şi era acelaşi ca mai înainte, 
iar acum cuvintele erau: 


Nu te voi răni niciodată, Te voi ajuta mereu. Dacă ţi-este 
foame, Iţi voi da hrana mea. Dacă-ţi este teamă, Sunt 
prietenul tău. 'le iubesc chiar acum Şi iubirea nu are sfârşit. 

Ştia unde se afla. Într-un chip neştiut, fusese scos din lac. 
Zăcea pe mal, era uscat şi nevătămat, şi găsise în sfârşit 
cântecul pe care-l căutase. Strângea încă puternic faţa, 
agăţându-i-se de păr, lipind-o de chipul său, şi în cele din 
urmă o recunoscu şi strigă de bucurie. 

— Mamă, strigă el şi în glasul lui nu era nici un cântec, ci 
numai copilărie. 

Esste deschise gura şi lacrimile îi ţâşniră din ochi, 
scurgându-se de pe obraji pe chipul lui Ansset şi, din tot 
adâncul inimii ei, cântă: 

— Ansset, unicul meu fiu. 

El plânse şi se cuibări lângă ea, iar femeia îi murmură 
cuvinte lipsite de înţeles, îi cântă cântecele cele mai 
alinătoare şi îl strânse în braţe. Statură pe pături în căldura 
Camerei înalte, în vreme ce afară urla furtuna. Esste plânse 
şi ea, ocrotindu-i la piept faţa crestată şi tumefiată; fuseseră 
dezvăluite două locuri ascunse şi ea nu ştia, sau nu-i păsa, 
care dintre ele fusese realizarea cea mai importantă. 

Esste îl zăvorâse cu lacătul tăcerii în Camera înaltă, ca 
să-l tămăduiască; Ansset o răsplătise şi, acum, ea era, de 
asemenea, tămăduită. 

Era după-amiaza celei de-a paisprezecea zile. Razele 
soarelui se strecurau prin crăpăturile obloanelor dinspre 
apus. Ansset şi Esste stăteau pe pardoseala Camerei înalte, 
cântându-şi unul celuilalt. 

Cântecul lui Ansset era şovăielnic, deşi melodia era înaltă 
şi minunată, iar cuvintele ei purtau agonia pierderii şi a 
singurătăţii creşterii lui de copil; dar agonia fusese 
transformată chiar în timp ce cânta, de armonia şi vocea a 
doua făcută de cântecul fără cuvinte al lui Esste, cântec ce 
spunea „nu te teme, nu te teme, nu te teme”. Mâinile lui 
Ansset dansau în vreme ce băiatul cânta, se jucau gingaşe 
pe braţele lui Esste, pe chipul şi umerii ei, prinzându-i 


palmele şi dându-le drumul. In vreme ce cânta, faţa lui era 
luminoasă, ochii îi străluceau de viaţă şi trupul îi vorbea în 
aceeaşi măsură ca şi glasul. Căci în timp ce glasul vorbea 
despre amintirea groazei, corpul său vorbea despre 
prezenţa iubirii. 

Riktors Cenuşiul nu prea ştia ce să facă. Mikal se 
exprimase limpede. Privighetoarea trebuia să vină cu el, 
dar ştia că nu va ajunge la nici un rezultat făcând pe 
grozavul sau amenințând. Aici nu era vorba despre un 
consiliu naţional, un guvernator găunos ori o planetă 
primitivă, unde simpla pomenire a numelui împăratului 
putea inspira groaza. Aici era Casa Cântecelor, mai 
străveche decât Imperiul, mai străveche decât multe lumi, 
mai străveche decât orice guvern galactic. Casa Cântecelor 
nu recunoştea nici o naţionalitate, nici o autoritate, nici un 
ţel în afara cântecelor ei. Riktors putea doar să stăpânul 
cântecelor aştepte, ştiind că întârzierea îl va înfuria pe 
Mikal şi ştiind că în Casa Cântecelor graba nu ajuta la 
Nimic. 

Cu toate acestea, îl respectau îndeajuns ca să-l lase în 
compania unui Stăpân al Cântecelor, un bărbat pe nume 
Onn ale cărui cuvinte sunau a asigurare, deşi de fapt nu 
promitea nimic. 

— Suntem onoraţi să te avem aici, zise Onn. 

— Sunt convins, replică Riktors amuzat. Este pentru a 
treia oară că spui lucrul ăsta. 

— Ştii cum este, explică Onn jovial. întâlnesc atât de puţini 
străini, încât nu prea ştiu ce să spun. Nu cred că te-ar 
distra bârfele din Casa Cântecelor şi e cam tot ce cunosc. 

— Ai să fii surprins dacă ţi-aş spune cât de mult mă 
interesează bârfele. 

— Ah, nu! Există un singur şi plictisitor subiect de bârfă, 
răspunse Onn şi schimbă imediat vorba, abordând subiectul 
vremii, care de zile întregi alterna între senin şi ploaie. 

Riktors începu să se enerveze. Vremea era importantă, 
presupuse el, pentru cei legaţi de planetă. Pentru Riktors 


Cenuşiul însă, vremea de orice fel era doar un motiv în plus 
ca să se găsească în spaţiul cosmic. 

Uşa se deschise şi apăru Esste însăşi, însoţită de un băiat. 
Blond şi frumos. Riktors îl recunoscu imediat pe Ansset, 
Privighetoarea lui Mikal, şi fu gata să-i rostească numele. 
Apoi ezită. Băiatul părea, cumva, deosebit faţă de cum îl 
văzuse ultima dată. Privi mai atent. Ii zări vânătăile şi 
zgărieturile de pe faţă. 

— Ce i-aţi făcut? întrebă el, îngrozit la gândul că bătuseră 
copilul. 

Ii răspunse chiar Ansset, cu tonuri ce inspirau încredere 
absolută. „Băiatul nu poate minţi”, spunea glasul său. 

— Am căzut pe stiva de lemne. Nu aveam voie să mă joc pe 
acolo. Am avut mare noroc că nu mi-am fracturat nici un os. 

Riktors se relaxa, apoi sesiză celălalt motiv, mult mai 
important, care-l făcuse să creadă că băiatul diferea. 
Ansset zâmbea. Chipul lui era atent, iar ochii calzi şi 
prietenoşi. O ţinea de mână pe Esste. 

— Eşti gata să vii cu mine? întrebă Riktors. Ansset surâse 
şi oftă, iar cele două reacţii topiră răceala obişnuită a lui 
Riktors. II plăcu imediat pe băiat. 

— Aş vrea să pot veni, zise Ansset. Sunt însă o 
Privighetoare şi asta înseamnă că înainte de plecare trebuie 
să cânt înaintea tuturor celor din Casa Cântecelor. 

Se întoarse către Esste. 

— Pot să-l invit să participe? 

Esste zâmbi şi lucrul acesta îl surprinse pe Riktors mai 
mult decât schimbarea din Ansset. Nu crezuse că femeia 
ştia să arate şi altfel decât îngheţată. 

— Vrei să vii? întrebă Ansset. 

— Acum? 

— Da, dacă doreşti. 

Ansset şi Esste se răsuciră şi ieşiră. Nesigur, Riktors se 
uită spre Onn, care-i întoarse impasibil privirea. „Am fost 
invitat, decise Riktors, aşa că-i pot urma.” 


II conduseră într-o sală largă, plină de sute şi sute de 
copii, care se aşezau într-o tăcere absolută pe băncuţele 
tari. Până şi foşnetul tălpilor lor desculţe pe piatră era 
aproape neauzit, când intrară în încăpere. Răspândiţi 
printre ei, se aflau mulţi adolescenţi şi adulţi, iar pe 
platforma de stâncă din faţă stăteau cei mai vârstnici. Toţi 
erau înveşmântaţi deopotrivă, în straie mohorâte ce 
atingeau pardoseala şi nici un copil nu părea să aibă haine 
croite pe măsură. Lăsau impresia de sărăcie, dar când 
Riktors le privi chipurile, zări exaltarea din ochi. 

Esste şi Ansset îl conduseră în fundul sălii, la capătul 
culoarului central. Riktors rămase surprins că primea un 
loc atât de prost; nu ştia, şi nimeni din Casa Cântecelor nu-i 
spusese că, după sute de ani, el era primul străin care 
asista la o ceremonie în sala mare a Casei Cântecelor. 

Nu ştia nici măcar că era vorba despre o ceremonie. 
Ansset şi Esste se îndreptară, mână în mână, spre capătul 
din faţă al sălii. Esste sui pe platformă, apoi întinse mâna ca 
să-l ajute pe băiat. După aceea, Stăpâna Cântecelor se 
retrase pe un scaun de pe platformă, în vreme ce Ansset 
rămase singur în faţă, lângă începutul culoarului, acolo 
unde Riktors îl putea vedea limpede. Şi cântă. 

Glasul lui umplea fiecare colţişor din sală, dar pereţii nu 
vibrau câtuşi de puţin ca să distorsioneze sunetele. Arareori 
cânta cuvinte, iar cele pe care le cânta îi păreau lui Riktors 
lipsite de sens, totuşi trimisul special al împăratului era 
vrăjit. Mâinile lui Ansset se mişcau prin aer, ridicându-se, 
coborând şi urmând măsurile neobişnuite ale muzicii. 
Chipul său vorbea împreună cu cântecul, astfel că până şi 
Riktors, de la distanţă, putu să vadă cum cântecul izvora din 
sufletul lui Ansset. 

Nimeni din sală nu plânse, nici cele mai tinere Vaiete, cu 
Controlul cel mai redus. Cântecul lui Ansset nu ameninţa 
Controlul şi nu reflecta sentimentele auditoriului. De fapt 
cântecul împărțea auditoriul în tot atâtea individualităţi 
separate, căci cântecul lui Ansset era atât de aparte, încât 


doi oameni nu-l puteau auzi în acelaşi fel. Cântecul îl făcu 
pe Riktors să se gândească la picajele dintre planete, deşi 
băiatul nu avusese cum să încerce fiorul ameţelii unui pilot. 
Iar când Ansset tăcu în cele din urmă, cântecul rămase în 
aer şi Riktors ştiu că nu-l va uita niciodată. Nu plânsese, nu 
simţise nici o emoție deosebită, dar cântecul era una dintre 
cele mai impresionante experienţe din viaţa lui. 

„Mikal a aşteptat o viaţă întreagă pentru asta”, gândi el. 

Deşi nu observase nici un semnal, toţi copiii şi adulţii din 
sală se ridicară. Şi toţi începură să cânte, unul câte unul, 
apoi toţi laolaltă, până ce simpla greutate a sunetelor umplu 
sala cu substanţa şi aroma melodiei. îşi luau rămas-bun de 
la Ansset, singurul care tăcea şi care stătea fără să plângă 
pe platformă. 

Ei continuau să cânte când băiatul cobori şi, fără să 
privească în dreapta sau în stânga, se îndreptă spre capătul 
culoarului, unde îl aştepta Riktors. Ansset îi întinse mâna. 
Riktors i-o apucă. 

— la-mă cu tine, zise Ansset. Sunt gata să plec. 

lar mâna lui Riktors tremură când ieşi cu Ansset din sală 
şi-l conduse la flesketul care-i aştepta pentru a-i duce la 
nava sa. Bărbatul văzuse bogății, văzuse luxul palatului lui 
Mikal din Susquehanna, văzuse cele mai minunate o mie de 
obiecte făcute, cumpărate şi vândute de oameni. Niciunul 
dintre ele nu egala frumuseţea care mergea lângă el, care- 
1 ţinea de mână şi care-i zâmbi când uşa Casei Cântecelor 
se închise înapoia lor. 

MIKAL.. 

Susquehanna nu era oraşul cel mai mare de pe Pământ; 
existau o sută de oraşe mai mari, poate chiar mai multe, dar 
cu siguranţă Susquehanna era oraşul cel mai important. 
Era oraşul lui Mikal, construit de el la confluenţa râurilor 
Susquehanna şi Susquehanna de Vest. Era alcătuit din 
Palat, din domeniile acestuia şi din clădirile prevăzute 
pentru găzduirea milioanelor de oaspeţi care soseau anual 
în Palat. Locuitorii permanenţi nu depăşeau o sută de mii. 


Cele mai multe birouri guvernamentale erau localizate în 
alte părţi, răspândite pe întregul Pământ, aşa încât nici un 
punct de pe planetă să nu fie mai important decât altul. 
Transportul instantaneu înlătura necesitatea grupării 
zonale. In felul acesta, Susquehanna părea mai degrabă o 
comunitate suburbană stăpânul cântecelor obişnuită - ceva 
mai bogată, mai arătoasă, mai asfaltată, mai luminată, 
poate, lipsită de deşeuri industriale şi total ferită de sărăcie 
ori de semnele acesteia, ba până şi de cel mai mărunt 
gunoi. 

Era abia al treilea mare oraş văzut de Ansset în viaţa lui. [i 
lipsea exaltarea violentă şi descreierată a Mlaştinii, dar nu 
era nici stăpânit de letargia Treptei. lar vegetaţia era de un 
verde mai închis decât pe Tew, astfel încât, deşi pădurile nu 
erau înalte şi munţii aveau pante joase şi line, lăsa impresia 
de luxuriant. Ca şi când planeta care îi crescuse la sânul ei 
pe oameni dorea să arate că era încă fecundă, că viaţa 
continua să se reverse îmbelşugată de pe ea, că omenirea 
nu constituia singura ei surpriză, singurul vicleşug prin 
care păcălise Universul. 

— Este mândru, zise Ansset. 

— Ce anume, întrebă Riktors Cenuşiul, Pământul? 

— Cât am văzut eu din Pământ? 

— Toată planeta este aşa. Să ştii că nu Mikal a elaborat 
planurile oraşului. I-a fost dăruit... 

— Toată planeta este aşa? Minunată? 

— Nu, minunată, ci mai degrabă cochetă. Cu nasul în vânt. 
Pământenii sunt tare mândri de lumea lor, ca fiind „inima 
omenirii”. Inimă, pe dracu'! Abia coborâţi din copaci, aşa 
sunt cu toţii, şi în plus mai sunt şi sonaţi după părerea mea. 
Se agaţă de amărâtele lor de apartenenţe naţionale de 
parcă ar fi religii. Ceea ce cred că şi sunt... Un oraş teribil 
pentru o capitală... şi planeta asta e mai fragmentată decât 
oricare alta din Galaxie. Există chiar şi mişcări pentru 
independenţă. 

— Independenţă... faţă de ce anume? 


— Faţă de Mikal. Este planeta-capitală şi protestatarii 
consideră că o parte din ea trebuie să fie independentă faţă 
de atotputernicia împăratului. 

Riktors râse. 

Ansset era realmente mirat. 

— Dar cum ar putea s-o împartă? Pot lua o bucată din 
planetă şi s-o ridice în spaţiu? Cum pot fi independenţi? 

— După minţile lor necoapte, pot orice. 

Călătoreau într-un flesket, bineînţeles, complet 
transparent, cu excepţia podelei, astfel încât să nu vadă 
drumul care i-ar fi îngreţoşat. De la port până în oraş era 
cale de o oră, însă acum se zărea Palatul - un vălmăşag 
dintr-un material ce părea a fi piatră, clădit într-un stil 
straniu, complicat, care era dantelat, delicat şi în acelaşi 
timp solid, ca planeta însăşi. 

— Evident, cea mai mare parte se află în subteran, zise 
Riktors. 

Ansset privi fără un cuvânt apropierea Palatului. Riktors 
înţelese că poate băiatul era agitat, temător de întâlnirea cu 
împăratul. 

— Vrei să ştii cum este Mikal? Ansset încuviinţă din cap. 

— Bătrân. Într-o poziţie ca a lui, puţini ajung să 
îmbătrânească. Au existat peste opt mii de atentate 
stăpânul cântecelor 145 la viaţa împăratului. Şi asta numai 
de când se află aici, pe Pământ. 

Băiatul nu percepu dimensiunile numărului decât peste o 
clipă şi atunci îşi exprimă surpriza printr-un cântec scurt, 
fără cuvinte. Apoi, pentru ca să-l înţeleagă şi Riktors, vorbi: 

— Dacă atâţia oameni au vrut să-l ucidă înseamnă că este 
un monstru! 

— Sau un sfânt. 

— Opt mii... 

— De fapt, numai cincizeci au reuşit să se apropie de el. 
Doi au izbutit chiar să-l rănească. Trebuie să înţelegi că 
este permanent înconjurat de o forţă de securitate 
deosebită. Oamenii născocesc lucruri complicate, ca să 


încerce să-l omoare, de aceea şi noi trebuie să născocim 
lucruri complicate, ca să încercăm să-l protejăm. 

— Cum a reuşit un asemenea om, întrebă Ansset, să-şi 
câştige dreptul la o Privighetoare? 

Întrebarea îl surprinse pe Riktors. Oare Ansset îşi 
înţelegea cu adevărat unicitatea în clipa aceea, în Univers? 
Era atât de mândru de calitatea lui de Privighetoare, încât 
să se mire că împăratul putea să aibă una? „Nu”, decise el. 
Băiatul abia fusese uns Privighetoare la începutul călătoriei 
care-l adusese aici. „încă se gândeşte la Privighetori ca la 
alţii - alţii din afara lui.” Sau nu era aşa? 

— Să-şi câştige dreptul? repetă gânditor RiktorsCu mulţi, 
mulţi ani în urmă, ela venit la Casa Cântecelor şi a cerut... 
Din câte am auzit eu, a cerut orice - o Privighetoare, un 
cântăreţ, absolut orice. Ascultase odată o Privighetoare şi 
nu mai putea trăi fără frumuseţea unei asemenea muzici. A 
vorbit cu vechiul Stăpân al Cântecelor, Nniv. Şi cu cel nou, 
Esste. lar ei i-au promis o Privighetoare. 

— Mă întreb de ce oare? 

— Săvârşise deja majoritatea crimelor. Reputația i-o luase 
înainte. Mă îndoiesc totuşi că cei din Casa Cântecelor s-au 
lăsat impresionați. Poate că au întrezărit ceva în el... 

— Sunt convins, făcu Ansset, cu o voce doar uşor 
mustrătoare, aşa că, pe neaşteptate, Riktors se simţi necopt 
şi oarecum dominat de copilul de alături. Esste nu poate 
greşi. 

— Nu poate? 

„Fac pe avocatul diavolului, gândi Riktors. De ce joc 
întotdeauna astfel de roluri contrarii firii mele?” 

— Să ştii că prin Imperiu, urmă el, se zvoneşte că, 
trimiţându-te lui Mikal, Casa Cântecelor s-a vândut singură. 
— Să se vândă? Şi pentru ce preţ? întrebă Ansset moale. 

Riktors simţi disprețul din întrebare. 

— Orice lucru are preţul lui. Mikal plăteşte pentru tine mai 
mult decât pentru zeci de nave ale flotei sale. Ai venit aici 
pentru o sumă uriaşă. 


— Am venit să cânt. lar dacă Mikal ar fi fost sărac, dar 
Casa Cântecelor ar fi hotărât că el trebuie să aibă o 
Privighetoare, i-ar fi plătit lui ca să mă ia. 

Riktors înălţă o sprânceană. 

— Aşa ceva s-a întâmplat, explică Ansset. 

— Nu eşti cam tânăr să cunoşti istoria? întrebă amuzat 
bărbatul. 

— Care familie nu-şi cunoaşte propriul trecut? Pentru 
prima dată, Riktors îşi dădu seama că izolarea Casei 
Cântecelor nu constituia doar o tehnică sau o faţadă pentru 
a impune respect. Ansset, şi prin urmare orice alt cântăreţ, 
nu simţea realmente nici o înrudire cu restul omenirii. Sau, 
cel puţin, nu o înrudire strânsă. 

— Ei reprezintă totul pentru tine, nu-i aşa? 

— Cine? făcu Ansset şi tocmai atunci ajunseră. 

Era foarte bine. întrebarea lui fusese rece şi Riktors nu 
mai putea continua să-l descoasă, aşa cum ar fi dorit. 
Copilul era superb, acum când cicatricele şi vânătăile îi 
dispăruseră complet. Nu era însă normal. Nu putea fi atins, 
aşa cum atingi, mângâind, alţi copii. Riktors se mândrea cu 
faptul că se împrietenea repede cu copiii, dar decisese că 
Ansset nu era un copil. Petrecuseră zile întregi împreună, în 
navă, şi singurul lucru desprins de bărbat din relaţia lor 
fusese că de fapt nu exista nici o relaţie. Riktors îl văzuse pe 
Ansset cu Esste, văzuse o iubire la fel de clară ca şi cerul 
fără nori din jurul lor. Se părea totuşi că iubirea trebuia 
câştigată, iar el n-o câştigase. 

Riktors fusese detestat de mulţi oameni. Până atunci, nu-l 
deranjase. Ştia însă că, mai mult decât orice, voia ca băiatul 
acesta să-l iubească. Aşa cum o iubise pe Esste. 

Imposibil! „De ce vreau asta?” se întrebă el. Chiar în clipa 
când îşi puse întrebarea, Ansset îl apucă de mână şi 
coborâră împreună din flesket, pătrunzând pe poartă, iar 
Riktors simţi cum şi puţina apropiere pe care o avuseseră 
dispărea dintre ei. „La fel de bine poate să fie pe Tew, gândi 
el. Chiar dacă mă ţine de mână, se află la ani-lumină 


depărtare. Casa Cântecelor 1-a prins într-o vrajă care nu-l 
va părăsi niciodată. 

De ce dracu' sunt gelos?” 

Riktors se scutură în sinea lui şi se blestemă pentru că 
lăsase Casa Cântecelor şi pe această Privighetoare să-şi 
urzească vrăjile în jurul lui. „Privighetoarea este educată 
pentru a câştiga iubire. Atunci eu nu-l voi iubi pe Ansset!” 
Şi, odată ce luă hotărârea aceea, ea deveni aproape 
adevărată. 

Şambelanul era un individ ocupat. Acesta era cuvântul 
care-l caracteriza cel mai bine. Când stătea în picioare, se 
balansa uşor pe călcâie, înainte şi înapoi; când umbla, se 
apleca în faţă; era atât de nerăbdător stăpânul cântecelor 
să ajungă la destinaţie, încât picioarele nu puteau ţine pasul 
cu el. Şi dacă în timpul ceremoniilor era grațios şi incredibil 
de lent, vorbirea lui obişnuită era rapidă; cuvintele i se 
rostogoleau din gură cu asemenea viteză, încât nu 
îndrăzneai să nu fii atent, nici măcar pentru o clipă, ca să 
nu scapi ceva şi să-i ceri să repete - ah, ar fi izbucnit într-un 
acces de mânie şi promovarea pe un an ţi-ar fi fost 
iremediabil compromisă. 

De aceea subalternii Şambelanului erau iuți. Sau, mai 
degrabă, păreau iuți, căci celor ce lucrau pentru el nu le 
trebuia mult să-şi dea seama că iuţeala lui era o iluzie. 
Vorbea într-adevăr rapid, însă gândea încet şi ducea cinci- 
şase conversații simultan ca să ajungă finalmente la o idee 
care putea fi exprimată într-o propoziţie. Era de-a dreptul 
înnebunitor, iritant, şi subalternii lui concepeau planuri 
extrem de complicate pentru a evita să discute cu el. 

Era exact ce-şi dorea Şambelanul. 

— Eu sunt Şambelanul, îi spuse lui Ansset, de cum 
rămaseră singuri. 

Ansset îl privi inexpresiv şi asta îl surprinse puţin pe 
Şambelan. De obicei, interlocutorul tresărea a recunoaştere 
sau zâmbea strâmb şi nervos în faţa puterii şi poziţiei sale. 
Dar băiatul acesta? Nimic. 


— Reţine, continuă Şambelanul fără să mai aştepte un 
răspuns, că eu sunt administratorul Palatului şi, prin 
extensie, al întregului oraş. Nimic mai mult. Autoritatea 
mea nu se extinde mai departe, totuşi această autoritate te 
include şi pe tine. Complet, absolut şi fără excepţii. Vei face 
ce spun. 

Ansset nici măcar nu clipi. 

„La dracu', gândi Şambelanul, nu-mi place să am de-a face 
cu copiii. Parcă nu sunt nici măcar din aceeaşi specie.” 

— Eşti o Privighetoare. Eşti extrem de valoros. Prin 
urmare, nu vei părăsi Palatul fără aprobare. Aprobarea o 
dau eu. Când vei ieşi, vei fi însoţit de doi oameni ai mei. Vei 
urma programul care ţi-a fost întocmit, program care îţi va 
oferi suficient timp liber. Nu-mi îngădui să te scap din ochi 
nici măcar pentru o clipă. Cu preţul pe care l-am plătit 
pentru tine, puteam clădi încă un palat ca acesta şi tot ne 
mai rămânea suficient ca să înzestrăm un corp de armată. 

Nimic. Nici o reacţie. 

— Nu ai nimic de spus? Ansset surâse uşor. 

— Şambelane, eu am programul meu personal. Pe acela îl 
voi urma. Altfel nu pot cânta. 

Era ceva nemaiauzit. Şambelanul nu putu scoate un 
cuvânt, nici măcar unul, în timp ce băiatul îi zâmbea. 

— In privinţa autorităţii tale, Riktors Cenugşiul mi-a explicat 
deja totul. 

— Da? Ce anume ţi-a explicat? 

— Tu nu controlezi totul. Nu controlezi Garda Palatului, 
care are Căpitanul ei, numit de Mikal. Nu stăpânu-t-cân te 
celor 151 controlezi niciunul dintre aspectele guvernării 
imperiale, ci doar administrarea Palatului şi protocolul. lar 
pe mine, Şambelane, nu mă dirijează nimeni. Doar eu. 

Şambelanul se aşteptase la multe. Nu se aşteptase însă ca 
un băiat de nouă ani, oricât ar fi fost el de frumos, să-i 
vorbească mai poruncitor decât un Amiral al flotei. într- 
adevăr, glasul băiatului era o lecţie admirabilă de forţă. 


Şambelanul, care nu se zăpăcea niciodată, fusese azvârlit în 
braţele derutei. 

— Casa Cântecelor n-a pomenit nimic. 

— Casa Cântecelor nu vorbeşte, Şambelane. Pentru ca să 
pot cânta, trebuie să trăiesc într-un anume fel. Dacă nu pot 
trăi aşa cum am nevoie, atunci plec. 

— Imposibil! Există programe ce trebuie respectate! 
Ansset îl ignoră. 

— Când îl întâlnesc pe Mikal? 

— Atunci când prevede programul! 

— Şi când va fi asta? 

— Când hotărăsc eu. Eu alcătuiesc programul. Eu aprob 
sau refuz accesul la persoana împăratului! 

Ansset zâmbi şi fredona un crâmpei liniştitor. Şambelanul 
se simţi extrem de uşurat. Mai târziu, încercă să-şi dea 
seama care fusese cauza, însă nu reuşi. 

— Aşa-i mai bine, zise el. 

Era într-atât de mulţumit încât se aşeză pe scaunul 
plutitor care se mulă imediat după conturul corpului său. 

— Ansset, urmă el, nici nu-ţi dai seama ce împovărătoare 
este munca de Şambelan. 

— Ai multe de făcut. Mi-a spus Riktors Cenuşiul. 
Şambelanul avea un autocontrol foarte bun. Se mândrea cu 
el. Ar fi fost tulburat să afle că Ansset îi citise oscilaţiile 
emoţiei din glas şi ştia că Şambelanul nu-l simpatiza pe 
Riktors. 

— Mă întreb, începu el, dacă n-ai putea să cânţi ceva chiar 
acum. Muzica aduce alinare - ştii cum se spune... 

— Mi-ar plăcea să cânt pentru tine, făcu Ansset. 
Şambelanul aşteptă o clipă, apoi îl privi întrebător. 

— Dar, continuă băiatul, eu sunt Privighetoarea lui Mikal. 
Nu pot cânta pentru nimeni până nu-l întâlnesc pe împărat 
şi nu capăt consimţământul lui. 

În vocea Privighetorii exista suficientă batjocură pentru ca 
Şambelanul să roşească, stânjenit, de parcă ar fi încercat să 
se culce cu nevasta stăpânului său şi şi-ar fi dat seama că ea 


doar se distra pe seama lui. Băiatul avea să fie o pacoste 
teribilă! 

— O să-i pomenesc lui Mikal despre tine. 

— Ştie că sunt aici. Am auzit că era destul de nerăbdător 
să mă vadă ajuns. 

— Am zis c-o să-i pomenesc despre tine! Şambelanul se 
întoarse şi plecă; o ieşire din scenă rapidă şi dramatică, dar 
toată drama se risipi atunci când glasul lui Ansset veni uşor 
după el, uşor şi în acelaşi timp exact atât de tare de parcă i- 
ar fi şoptit la ureche: 

— Mulţumesc. 

Iar acel „mulţumesc” era atât de plin de respect şi 
recunoştinţă, încât Şambelanul nu se putu înfuria. 

Palatul nu aVea nici un fel de muzică. Ansset înţelese în 
sfârşit lucrul acesta şi se simţi uşurat. Ceva 11 sâcâise încă 
de la sosire. Nu fusese ba chiar nu găsi nici un motiv de 
iritare. Evident, băiatul avea să fie ascultător. Evident. 

Şambelinul merse direct la Mikal, un lucru îngăduit numai 
câtorva, şi-i spuse că Privighetoarea sosise şi er* 
nerăbdătoare să-l întâlnească, şi că era într-adevăr un 
băiat încântător, chiar dacă niţel cam încăpățânat, iar 
împăratul răspunse: 

— Diseari, la zece. 

Şambelanul ieşi, le spuse oamenilor săi ce şi când să facă, 
îşi organiză programul ca să se potrivească audienței şi 
abia atunci îşi dădu seama. 

Făcuse exact ceea ce dorise băiatul. Schimbase totul, ca să 
fie pe placul lui. 

„M-a păcălit”, zise greaţa dinlăuntrul stomacului său. 

„îl urăsc pe blestematul ăla mic”, zise peste o clipă roşeaţa 
din obrajii lui. 

Contractul spunea că Şambelanul mai avea de slujit şase 
ani. El se gândi la cei şase ani şi i se părură lungi. Teribil, 
teribil de lungi. 

modul firesc în care era considerat ca o piesă dintr-o 
maşinărie aflată în funcţiune. Se aşteptase ca lucrurile să 


fie diferite şi, fiindcă totul era straniu faţă de viaţa din Casa 
Cântecelor, n-ar fi trebuit să simtă nimic „în neregulă”. Era 
adevărat, fusese ţinut departe de moda cosmopolitană, dar 
Casa Cântecelor nu-i îngăduise niciodată să creadă că stilul 
ei era „cel bun”, iar toate celelalte erau „rele”. Casa 
Cântecelor era căminul lui, pe când aici era pur şi simplu un 
loc diferit. 

Insă lipsa muzicii... Până şi în Mlaştină existase muzică, 
până şi Treapta cea leneşă avusese cântecele ei. Aici piatra 
artificială - mai dură decât oţelul - răsuna prea puţin, 
mobilele erau tăcute, plutind şi mulându-se după formele 
trupului, servitorii, ca şi gărzile, îşi vedeau în tăcere de 
treburile lor; singurele sunete, dar şi acelea înăbugşite, erau 
produse de maşini. 

Când vizitase Treapta şi Mlaştina, Ansset fusese însoţit de 
Esste. O persoană care putea să cânte şi care putea să 
înţeleagă sensurile cântecelor lui. O persoană a cărei voce 
era plină de inflexiuni atent controlate. Pe când aici toţi 
erau răguşiţi, lipsiţi de rafinament, indiferenți. 

Plimbându-şi degetele peste piatra caldă, atât de diferită 
de stânca rece a pereţilor Casei Cântecelor, Ansset se simţi 
cuprins de dorul acesteia. Fredona încet, dar zidurile de 
aici absorbiră sunetul şi nu reflectară nimic. In plus, 
băiatului îi era cald. Nu era stăpânul cântecelor 155 bine. 
De la vârsta de trei ani, crescuse într-o clădire friguroasă. 
Locul acesta era suficient de încălzit ca să-l facă să 
transpire, chiar dacă îşi scotea toate hainele. Cum se 
puteau simţi confortabil locuitorii de aici? 

Stânjeneala pe care o simţea nu fusese înlăturată de faptul 
că rămăsese singur din clipa în care servitorul cel plin de 
atenţie îl condusese într-o cameră, spunându-i: 

— Este odaia ta. 

Nu exista nici o fereastră, iar uşa nu avea nici o modalitate 
evidentă de deschidere. Aşa că Ansset aşteptă şi nu cântă, 
deoarece nu era sigur că-l asculta cineva - aşa fusese 
prevenit de Riktors. Rămase tăcut, ascultând lipsa completă 


a muzicii din Palat, nedorind să cânte până nu-l întâlnea pe 
Mikal, dar neştiind când avea să se întâmple, dacă avea 
măcar să se întâmple ori dacă avea să rămână pe vecie într- 
un loc unde putea, la fel de bine, să fie mort. 

Nu. 

„Nici asta nu-i bine. 

Totuşi, îşi dădu seama Ansset, aici există muzică.” Era însă 
o cacofonie, nu armonie, şi de aceea n-o recunoscuse. In 
Treaptă şi în Mocirlă, atmosfera oraşelor fusese uniformă. 
Deşi fiecare individ avea cântecul său propriu, toate 
cântecele erau variaţiuni pe aceeaşi temă. Aici însă nu 
exista o asemenea armonie. Stăpâneau teama şi 
neîncrederea, atât de puternice, încât nu existau două 
glasuri care să se asemene. Se părea că amestecul şi 
întrepătrunderea modalităţilor de vorbire şi de gândire 
puteau compromite, cumva, o persoană în mod periculos, 
apropiind-o de moarte ori de tenebre întunecate. Aceasta 
era muzica, dacă îi putea spune muzică, din Palat. 

Ce loc întunecos îşi făurise Mikal! „Cum poate cineva să 
trăiască într-o asemenea tăcere asurzitoare şi durere?” 

Poate însă că pentru ei nu era durere, mai gândi Ansset. 
Poate că aşa se petrecea pe toate planetele. Poate numai pe 
Tew, unde exista Casa Cântecelor, învăţaseră vocile să se 
întâlnească şi să se combine în armonii. 

Băiatul se gândi la miliardele de stele minuscule, fiecare 
cu planetele ei şi fiecare planetă cu locuitorii ei, dar 
niciunul dintre locuitorii aceia neştiind să cânte sau să audă 
cântecul altuia. 

Era un coşmar. Refuză să se mai gândească la el. Se gândi 
la Esste, iar la amintirea ei simţi din nou uimirea faţă de ce 
ascundea în el şi faţă de felul în care femeia reuşise să-l 
silească să găsească. Amintindu-şi de ea, nu-i putea vedea 
realmente faţa - o părăsise prea de curând, ca s-o poată 
rechema ca pe un spectru. Ii auzi însă vocea, auzi răguşeala 
primelor vorbe ale dimineţii şi forţa exprimării ei obişnuite. 
Esste nu s-ar fi simţit stânjenită. Ea nu l-ar fi lăsat pe 


prostul de Şambelan s-o oblige să spună mai multe decât ar 
fi trebuit. „Şi dacă ea ar fi fost aici, gândi Ansset, nu m-aş fi 
simţit atât de...” 

Dacă Esste ar fi fost acolo, nu şi-ar fi îngăduit să simtă 
nimic. Şi înaintea lui, unele Privighetori avuseseră slujbe 
dificile. Esste, pe care Ansset o iubea şi în care avea 
încredere, îl trimisese aici. Prin urmare, aici îi era locul. În 
cazul acesta, ar fi fost mai bine să caute modalităţi de 
supravieţuire, să pună Palatul la treabă prin cântecele lui, 
în loc să tânjească după Casa Cântecelor. Pentru aşa ceva 
fusese educat. 

Avea să-şi facă datoria şi, când aveau să vină după el, se va 
întoarce în Casa Cântecelor. 

Uşa se deschise şi apărură patru membri ai Gărzii. Purtau 
uniforme diferite faţă de cei care îl percheziţionaseră mai 
devreme. Vorbiră puţin, atât doar cât să-l facă pe Ansset să 
înţeleagă că trebuia să se dezbrace. 

— De ce? întrebă Ansset. 

Bărbaţii nu răspunseră, ci aşteptară răbdători până când, 
în cele din urmă, se întoarse cu spatele şi se dezbrăcă. Una 
era să fii gol printre ceilalţi copii, la toaletă sau la duş, şi cu 
totul altceva să fii gol înaintea unor adulţi care nu aveau 
altceva de făcut decât să te privească. Ii cercetară fiecare 
orificiu al corpului şi cercetarea, deşi lipsită de brutalitate, 
nu fu deloc plăcută. Li iscodiră trupul, cu o intimitate de 
care Ansset nu mai avusese parte până atunci, iar bărbatul 
care îi pipăi organele genitale, căutând cine ştie ce arme 
ascunse - Ansset habar nu avea ce se putea ascunde acolo - 
îl ţinu şi-l atinse puţin prea mult, puţin prea mângâietor. 
Ansset nu ştia ce însemna, totuşi îşi dădea seama că nu era 
ceva bun. Bărbatul îşi păstră chipul calm, dar, când vorbi cu 
ceilalţi, Ansset detecta, în pauzele lui bruşte, tremurul, 
fiorul pasional stăpânit şi i se făcu frică. 

Clipa trecu însă şi gardienii îi restituiră hainele, apoi îl 
conduseră afară din odaie. Erau înalţi; îl dominau cu 
statura lor, iar Ansset se simţi stângaci, incapabil să ţină 


pasul cu ei, şi se temu să nu nimerească sub tălpile sau 
între picioarele lor. Se temea mai mult de mânia lor, când 
avea să-i împiedice, decât de pericolul de a fi călcat în sine. 
Continua să-i fie prea cald - acum, chiar mai cald, pentru că 
mergea repede şi pentru că era încordat. In Casa 
Cântecelor, Controlul îi fusese de nezdruncinat, cu excepţia 
confruntării cu Esste. Acolo însă fusese familiar cu toate, 
fusese capabil să facă faţă schimbărilor, deoarece nu 
cunoscuse altele în viaţa sa. Aici, începea să înţeleagă că 
oamenii acționau din motive diferite, că urmau căi diferite 
sau nici un fel de cale. 

Izbutise totuşi să-l controleze pe Şambelan. Fusese 
nemilos, dar reuşise. Fiinţele omeneşti rămăseseră fiinţe 
omeneşti. Chiar dacă erau soldaţi înalţi, care tremurau 
când atingeau un băieţaş dezbrăcat. 

Paznicii atingeau canaturile uşilor şi acestea se 
deschideau. Ansset se întrebă dacă şi degetele sale ar fi 
putut deschide uşile printr-o atingere. Apoi ajunseră la o 
uşă pe care paznicii nu putură s-o deschidă, sau cel puţin 
nu încercară. Oare dincolo de ea se găsea Mikal? 

Nu. Acolo se aflau Şambelanul, Căpitanul Gărzii şi alţi 
câţiva oameni care nu arătau a împărați. Desigur, Ansset 
habar nu avea cum trebuie să arate un împărat, dar el ştiu 
aproape imediat că niciuna dintre persoanele acelea nu era 
sigură în privinţa puterii sau a autocontrolului pentru a 
conduce pe baza propriei ei autorităţi. De fapt, Ansset 
întâlnise un singur străin capabil de aşa ceva: Riktors 
Cenuşiul. Şi asta probabil pentru că Riktors era 
comandantul unei flote spaţiale care lichidase o revoluţie 
fără vărsare de sânge. Riktors ştia ce putea să facă, pe când 
oamenii aceştia, legaţi de Palat, nu ştiau nimic despre ei 
înşişi. 

Ii puseră întrebări lui Ansset. Aparent, întrebări 
întâmplătoare. Despre educaţia primită în Casa Cântecelor, 
despre anii trăiţi înainte de a ajunge pe Tew şi alte zeci de 


întrebări pe care Ansset nici măcar nu le înţelese, darmite 
să le răspundă. 

Ce crezi despre cele patru libertăţi? 

În Casa Cântecelor, te-au învăţat ceva despre „Disciplina 
lui Frey”? 

Dar despre eroii Farului? Despre Liga Oraşelor Maritime? 

Iar în cele din urmă: 

— Nu te-au învăţat nimic în Casa Cântecelor? 

— M-au învăţat să cânt, răspunse Ansset. Bărbaţii se 
priviră între ei şi în cele din urmă, Căpitanul Gărzii ridică 
din umeri. 

— Ce dracu', i-un puşti de nouă ani. Câţi puşti de nouă ani 
ştiu ceva despre istorie? Câţi dintre ei au opinii politice? 

— Casa Cântecelor este cea care mă îngrijorează, 
interveni un bărbat a cărui voce cânta despre moarte în 
urechile lui Ansset. 

— Poate că este într-adevăr apolitică, aşa cum pretinde, 
răspunse Căpitanul cu glas plin de sarcasm. 

— Nimeni nu-i apolitic. 

— Casa Cântecelor i-a dat lui Mikal o Privighetoare, urmă 
Căpitanul, şi asta nu i-a sporit popularitatea în Imperiu. Am 
auzit că un găozar pompos de pe Prowk îi trimite îndărăt 
cântăreţul lui, în semn de protest. 

Şambelanul ridică un deget. 

— Nu i-a dat lui Mikal o Privighetoare, ci 1-a încărcat cu o 
notă de plată piperată. 

— De care nu avea nevoie, zise cel a cărui voce cânta 
moarte. Casa Cântecelor are mai mulţi bani decât oricare 
altă instituţie din Imperiu, cu excepţia Imperiului însuşi. Aşa 
că întrebarea rămâne - de ce 1-a trimis lui Mikal pe băiatul 
acesta? Eu n-am încredere în ea. Este un complot. 

Un bărbat tăcut, cu ochi mari şi adânci, veni dinspre 
periferia încăperii şi-l atinse pe Şambelan pe umăr. 

— Mikal aşteaptă, rosti el încetişor, însă mesajul lui păru 
să-i întunece pe toţi. 


— începusem să sper că, în cele din urmă, Casa Cântecelor 
va întârzia suficient de mult ca să... 

stăpânul cântecelor 228 

— Ca să... ce? întrebă ameninţător Căpitanul, înfruntându- 
1 pe Şambelan să rostească un cuvânt de trădare. 

— Ca să nu mai fie nevoie să trecem prin toate chestiile 
astea. 

Bărbatul în a cărui voce cânta moartea veni lângă Ansset, 
care-l privea impasibil şi-l fixă cu o căutătură rece. 

— Presupun, zise el în sfârşit, că s-ar putea să fii ceea ce 
pari. 

— Ce par a fi? întrebă Ansset inocent. Bărbatul făcu o 
pauză înainte de a-i răspunde. 

— Minunat, spuse el apoi şi în glas îi sună regretul. Se 
întoarse şi părăsi camera prin uşa pe care intrase Ansset. 
Toţi părură că răsuflă uşuraţi. 

— Ei bine, asta este, rosti Şambelanul, iar Căpitanul se 
relaxa vizibil. 

— Am sub comanda mea toate navele din flotă şi-mi petrec 
o oră încercând să pătrund în mintea unui copil. 

Râse.,. u'iâi*MsMM.3' 

— Cine era omul care a plecat? întrebă Ansset. 
Şambelanul privi spre Căpitan, după care răspunse: 

— 1 se spune Dihonii. Este un expert din afară. 

— Din afara cui? 

— Din afara Palatului, răspunse Căpitanul. 

— De ce v-aţi bucurat când a plecat? 

— Ajunge cu întrebările, îl opri cel cu ochii mari, vorbind 
blând şi liniştitor. Mikal te aşteaptă. 

Ansset îl urmă printr-o uşă care dădea într-o cămăruţă, 
unde paznicii îi examinară cu nişte detectoare şi le luară 
probe de sânge, apoi trecură prin altă uşă, ajungând într-o 
anticameră micuță. Dintr-un difuzor se auzi o voce bătrână 
şi răguşită: 

— Acum! 


Uşa glisa în sus şi cei doi trecură din încăperea de stâncă 
falsă într-una de lemn adevărat. Ansset nu ştia încă faptul 
că acest lucru, în primul rând, reprezenta însemnul puterii 
şi bogăției lui Mikal. Pe Tew, pădurile existau peste tot şi 
lemnul nu constituia o problemă. Pe Pământ însă exista o 
lege care pedepsea cu moartea tăierea copacilor, o lege 
care apăruse pesemne cu vreo douăzeci de mii de ani în 
urmă, când pădurile dispăruseră aproape complet. Doar 
ţăranii cei mai săraci şi mai uitaţi de lume din Siberia 
puteau tăia copaci. şi Mikal. Mikal putea să aibă lemn. Mikal 
putea să aibă orice dorea. 

Până şi o Privighetoare. 

Într-un capăt al camerei, într-un şemineu ardea focul 
(consumând lemn!). Lângă el, pe podea, stătea Mikal. Era 
bătrân, dar avea trupul suplu. Faţa îi era zbârcită şi 
pungită, însă braţele îi erau puternice, dezgolite până la 
umeri, fără nici un muşchi flasc. 

Ochii săi adânci îl fixară pe Ansset. însoţitorul băiatului îl 
lăsă pe acesta în odaie şi ieşi. 

— Ansset, rosti împăratul. 

stăpânul cântecelor 163 

Ansset îşi plecă fruntea într-un gest de respect. 

Mikal se sculă în capul oaselor. încăperea era mobilată, 
dar mobilele fuseseră lipite de pereţi şi pardoseala 
rămăsese goală lângă foc. 

— Vino, zise Mikal. 

Ansset se îndreptă spre el şi când ajunse aproape la un 
metru se opri şi rămase nemişcat. Focul răspândea căldură. 
Altfel însă, observă băiatul, camera era răcoroasă. Mikal 
rostise numai două cuvinte şi numai din atât Ansset nu-i 
putea cunoaşte cântecele. Simţise totuşi în ele blândeţe şi 
venerație. Veneraţia unui împărat al omenirii faţă de un 
băiat. 

— Vrei să te aşezi? îl întrebă Mikal. 

Ansset se aşeză. Podeaua, pe care o simţise rigidă sub 
picioare, se înmuie atunci când greutatea îi fu distribuită pe 


o suprafaţă mai mare şi deveni confortabilă. Prea 
confortabilă... Ansset nu fusese obişnuit cu moliciunea. 

— Ai fost bine tratat? 

Băiatul nu răspunse imediat. Asculta cântecele lui Mikal şi 
nu-şi dădu seama că i se pusese o întrebare decât după ce 
începu să priceapă câte ceva din motivul pentru care o 
Privighetoare fusese trimisă unui bărbat care ucisese 
atâtea milioane de fiinţe omeneşti. 

— Iţi este frică să răspunzi? întrebă Mikal. Te asigur că 
dacă n-ai fost tratat cum... 

— Nu ştiu, răspunse Ansset. Nu ştiu ce înseamnă aici un 
tratament corespunzător. 

Mikal era amuzat, dar nu se trăda. Ansset îi admiră 
controlul. Nu Controlul, desigur, însă ceva înrudit cu acesta, 
ceva care îl făcea greu de auzit. 

— Ceea ce în Casa Cântecelor înseamnă un tratament 
corespunzător. 

— In Casa Cântecelor nu m-a percheziţionat nimeni 
niciodată. Nimeni nu mi-a ţinut vreodată penisul de parcă 
ar fi vrut să fie al lui. 

Pentru o clipă, Mikal nu spuse nimic, deşi pauza aceea era 
singurul semn vizibil al sentimentelor sale. 

— Cine a fost? întrebă el calm. 

— Cel înalt, cu trese argintii. 

Numindu-l pe bărbat, Ansset simţi o aţâţare stranie. Ce 
avea să facă Mikal? 

Împăratul se întoarse către o măsuţă joasă şi o apăsă. 

— Printre cei care l-au percheziţionat pe băiat era un 
sergent înalt. 

O clipă de tăcere, apoi răspunse o voce moale - a 
Căpitanului, îşi dădu seama Ansset, dar cumva înăbuşită, 
înmuiată şi lipsită de asprime. Să fi fost oare din cauza 
difuzorului? Sau, într-adevăr, Căpitanul i se adresa atât de 
supus lui Mikal? 

— Callowick, răspunse Căpitanul. Ce a făcut? 


— L-a găsit atrăgător pe băiat, zise Mikal. Degradează-l şi 
expediază-l de pe planetă. 

Împăratul îşi luă mâna de pe măsuţă. Pentru o clipă, 
Ansset simţi un fior de încântare. Nu prea înţelegea ce 
făcuse gardianul, Callowick stăpânul cântecelor 228 acela, 
atâta doar că lui nu-i plăcuse. Mikal însă nu avea să 
îngăduie să se mai repete aşa ceva, Mikal avea să-i 
pedepsească pe cei care-l jigniseră, Mikal avea să-l 
protejeze, aşa cum fusese în Casa Cântecelor. Ba chiar într- 
o măsură mai mare decât acolo, deoarece în Casa 
Cântecelor Ansset fusese rănit, iar aici nimeni nu avea să 
cuteze să-l rănească, din cauza lui Mikal. Era prima dată 
când Ansset gusta puterea asupra vieţii şi a morţii, şi o 
găsea delicioasă. 

— Ai putere, spuse el cu glas tare. 

— Am? îl privi pătrunzător Mikal. 

— Toţi ştiu. 

— Dar tu ştii? 

— Un anume fel de putere, răspunse Ansset, dar în 
întrebarea lui Mikal simţise ceva. 

Ceva deosebit, un soi de rugăminte, şi Ansset scotoci 
printre amintirile acestei voci noi şi ciudate, căutând să 
audă sensul real al întrebării. 

— Un anume fel de putere, repetă el, dar tu îi zăreşti 
sfârşitul şi asta te înfricoşează. 

Mikal nu zise nimic. Privi doar atent chipul băiatului. 
Pentru un moment, lui Ansset i se făcu teamă. Cu siguranţă, 
nu asta îl sfătuise Esste să facă. „Trebuie să fii prietenos, îi 
spusese ea, pentru că tu înţelegi mai multe.” „Aşa să fie 
oare? se întrebă Ansset. Unele lucruri le înţeleg, dar 
bărbatul acesta are tainiţe. De asemenea este periculos; nu- 
i numai protectorul meu.” 

— Trebuie să spui ceva acum, rosti el păstrându-şi calmul 
exterior. Nu te pot cunoaşte dacă nu-ţi aud glasul. 

Mikal zâmbi, dar privirea îi era precaută, ca şi vocea. 


— Atunci poate că ar fi mai înţelept să fiu tăcut. Era destul 
din glasul său şi cuprindea îndeajuns din emoţiile 
împăratului, pentru ca Ansset să poată ajunge ceva mai 
departe. 

— Nu cred că te temi de pierderea puterii, zise el. Cred... 
cred... 

Apoi nu-şi mai găsi cuvintele, pentru că nu înţelegea ce 
văzuse şi auzise în Mikal, sau în tot cazul nu într-un mod pe 
care-l putea exprima prin cuvinte. Aşa încât începu să 
cânte. Cu câteva cuvinte, pe alocuri, dar în rest melodii şi 
ritmuri ce vorbeau despre dragostea faţă de putere a lui 
Mikal. Nu iubeşti puterea aşa cum un flămând iubeşte 
mâncarea, părea că spune cântecul. O iubeşti aşa cum un 
tată îşi iubeşte fiul. Ansset cântă despre puterea care era 
făurită, nu găsită; făurită şi sporită până ce umplea 
Universul. Apoi cântă despre odaia în care trăia Mikal, o 
umplu cu glasul său până la pereţii de lemn şi lăsă sunetele 
să reverbereze în lemn, lăsă camera să danseze, să devină 
vie şi, deşi îi distorsiona tonalitatea, să revină, adăugând 
cântecului amplitudine. 

Cântând cântecele de abia învăţate de la Mikal, Ansset 
deveni mai îndrăzneţ şi cântă speranţa prieteniei, oferta 
încrederii. Cântă cântecul iubirii. 

I» După ce termină, Mikal îl privi atent. O clipă, Ansset se 
întrebă dacă acel cântec avusese vreun efect. După aceea 
Mikal întinse o mână, iar aceasta tremura, dar nu de 
bătrâneţe. întinse un braţ şi Ansset întinse şi el mâna, 
lăsând-o în palma împăratului. Palma lui Mikal era largă şi 
puternică, iar băiatul simţi că putea fi înghiţit, prins şi 
strâns în pumnul acela, fără să mai poată fi găsit vreodată. 
Totuşi, când Mikal închise palma, atingerea fu blândă, 
strânsoarea fermă, dar delicată, şi vocea lui era încărcată 
de emoție când spuse: 

— Eşti într-adevăr tot ce am sperat. Ansset se aplecă 
înainte şi zise: 


— Te rog, nu fi încă prea mulţumit. Cântecele tale sunt 
greu de cântat şi deocamdată nu le-am învăţat pe toate. 

— Cântecele mele? Nu am nici un cântec. 

— Ba da, ai. i le-am cântat. Mikal păru tulburat. 

— De unde ţi-a venit ideea că sunt ale... 

— Le-am auzit în glasul tău. 

Ideea îl surprinse cu adevărat pe bătrân, luându-l pe 
nepregătite. 

— Ceea ce ai cântat era însă atât de minunat... 

— Uneori, răspunse Ansset. 

— Da. Şi atât de... nu ştiu ce. Poate... Poate că ai găsit 
asemenea cântece în mine. 

Părea neîncrezător şi dezamăgit. 

— Este un truc? întrebă el. Asta-i tot? 

— Un truc? 

— Să asculţi ce se simte în vocea stăpânului tău şi să-i 
cânţi cele auzite? Nu-i de mirare că mi-a plăcut cântecul. Tu 
însă nu ai cântecele tale? 

Fu rândul lui Ansset să fie surprins. 

— Dar ce sunt eu? 

— Asta-i o întrebare bună, făcu Mikal. Un băieţaş minunat 
de nouă ani. Asta aşteptau ei? Un trup care să-l facă pe un 
poligam să regrete că a iubit cândva femeile, un chip pe 
care mamele şi taţii l-ar fi urmat kilometri întregi, râvnindu- 
1 pentru copiii lor? Voiam un catamit? Nu cred. Voiam o 
oglindă? Poate că, acum mulţi ani, când l-am întâlnit pe 
Stăpânul Cântecelor, el nu era atât de înţelept pe cât am 
crezut. Sau poate că de atunci m-am schimbat. 

— îmi pare rău că te-am dezamăgit. 

Ansset lăsă teama lui reală să i se simtă în voce. Era ceva 
ce învățase tot de la Esste: „Nu ascunde nimic stăpânului 
tău.” După încercarea prin care trecuse în Camera înaltă, îi 
fusese uşor să-şi deschidă inima lui Esste. Dar aici, acum, cu 
acest bărbat ciudat, căruia nu-i plăcuse cântecul, deşi îl 
mişcase profund, trebuia să se străduiască realmente din 
toate puterile să-şi coboare zidurile. Ansset simţea aceeaşi 


vulnerabilitate pe care o încercase atunci când îl pipăise 
soldatul şi era tot atât de necunoscător în privinţa 
obiectului fricii sale. îşi arătă totuşi teama, deoarece aşa îi 
spusese Esste, iar el ştia că Esste nu greşea niciodată. 

stăpânul cântecelor 169 

Mikal se încruntă. 

— Nici vorbă să mă fi dezamăgit. Ţi-am spus doar - 
cântecul a fost întocmai cum am sperat. Vreau însă să aud 
un cântec de-al tău. Sunt convins că ai cântece care sunt 
numai ale tale. 

— Am, încuviinţă Ansset. 

— Vrei să mi le cânţi? 

— Da, zise băiatul. 

Începu apoi să cânte, la început cu timiditate, deoarece 
cântecele acestea nu le cântase decât celor care îl iubeau 
deja, oameni care făceau parte tot din Casa Cântecelor şi 
astfel nu mai aveau nevoie de explicaţii. Mikal nu cunoştea 
însă Casa Cântecelor şi Ansset orbecăi cu melodia lui, 
încercând să găsească o modalitate prin care să-i spună 
împăratului cine era el, dar dându-şi seama în cele din 
urmă că nu putea, că nu-i putea spune decât care era 
înţelesul Casei Cântecelor, decât răceala pietrei de sub 
degetele sale, decât bunătatea lui Rruk atunci când el 
plânsese, înspăimântat şi nesigur, iar ea îi cântase despre 
încredere, deşi era numai o copilă. 

Sunt un copil, spunea cântecul lui Ansset, firav ca o frunză 
în bătaia vântului şi totuşi, laolaltă cu alte o mie de frunze, 
am rădăcini care pătrund adânc în stâncă, în piatra rece şi 
vie a Casei Cântecelor. Sunt un copil şi taţii mei sunt o mie 
de alţi copii, iar mama mea este o femeie care mi-a spart 
armura, m-a scos afară şi m-a încălzit în faţa viscolului în 
care mă trezisem pe neaşteptate, gol, dar nu singur. Sunt 
un cadou, lucrat de propriile mele mâini ca să fie dăruit ţie 
de către alţii, şi nu ştiu dacă sunt acceptat. 

Cântând, se simţi atras inevitabil către cântecul la care nu 
s-ar fi gândit niciodată că avea să-l cânte. Cântecul zilelor 


petrecute în Camera înaltă. Cântecul naşterii sale. „Nu pot, 
gândi el în vreme ce melodia i se revărsa din gâtlej, dincolo 
de bariera dinţilor. Nu pot! îşi strigă el sieşi, când îl asaltară 
emoţiile, nu în lacrimi, ci în tonuri pasionate, izvorâte din 
cele mai tandre unghere ale sale. Nu mă pot opri”, gândi el, 
cântând despre dragostea lui Esste pentru el şi despre 
teama de a o părăsi atât de repede după ce învățase să se 
sprijine de ea. 

Şi în tot cântecul său Ansset auzi ceva care-l surprinse. 
Auzi, dincolo de emoţiile amintirilor, un fior disonant, un fior 
care vorbea despre întunecimi ascunse înlăuntrul său. 
Căută nota aceea şi o pierdu. Treptat, căutarea stranietăţii 
din propriul său cântec îl îndepărtă de cântec, aducându-l 
din nou în sine. Cântă, dar focul muri şi, în cele din urmă, 
muri şi cântecul. 

Abia atunci îşi dădu seama că Mikal zăcea ghemuit în jurul 
său, îimbrăţişându-l cu un braţ, iar cu celălalt acoperindu-şi 
faţa, unde plânsese, unde suspinase în tăcere. După ce 
cântecul se sfârşi, singura melodie din odaie era a 
scânteilor, pe măsură ce ultimele flăcărui se străduiau să 
reînvie focul. 

stăpânul cântecelor 171 „Ce-am făcut?” se îngrozi Ansset, 
privindu-l pe împăratul omenirii, Mikal cel Groaznic, 
plângând în pumni. 

— Ansset, Ansset, suspină Mikal, ce-ai făcut? După o clipă, 
Mikal se opri din plâns, se rostogoli pe spate şi vorbi: 

— Oh, Doamne, eşti prea milos, eşti prea crud! Am o sută 
douăzeci şi unu de ani şi moartea pândeşte prin ziduri şi 
podele, aşteptând să mă surprindă. De ce n-ai putut să vii la 
mine când aveam patruzeci de ani? 

Ansset nu ştiu dacă trebuia să dea un răspuns. 

— încă nu mă născusem, zise el în cele din urmă şi Mikal 
râse. 

— Aşa este. încă nu te născuseşi. Nouă ani... Ce ţi-au făcut 
în Casa Cântecelor, Ansset? Cât s-au putut chinui, ca să 
scoată asemenea cântece din tine? 


— Cântecul meu ţi-a plăcut de data aceasta? 

— Dacă mi-a plăcut?! exclamă Mikal, întrebându-se dacă 
băiatul glumea. Dacă mi-a plăcut? 

Râse prelung şi-şi lăsă capul în poala lui Ansset. Cei doi 
dormiră acolo în noaptea aceea, iar de atunci nu au mai 
existat percheziţii sau interogatorii. Ansset era liber să vină 
oricând la Mikal, deoa- 

F -eroiulj po « 

rece nu exista moment în care Mikal să nu tânjească o 

— Aveţi noroc, le spuse ghidul şi Kya-kKya suspină. Sperase 
că vor fi destul de norocoşi ca să plece din Susquehanna 
imediat după turul obişnuit de cinci ore. Era însă convinsă 
că nu aceeaşi fusese şi dorinţa împăratului. 

— împăratul, urmă ghidul, a cerut să vă primească. Este o 
onoare extraordinară. Dar, aşa cum mi-a spus Şambelanul 
acum câteva clipe, voi, studenţii Institutului Guvernamental 
Princeton, sunteţi viitorii administratori ai acestui Imperiu 
măreț. Este firesc ca Mikal să dorească să-şi întâlnească 
viitoarele ajutoare şi consilieri. 

„Ajutoare şi consilieri, pe dracu', îşi spuse Kya-Kya. Moşu' 
o să crape înainte de absolvirea mea şi atunci vom ajuta şi 
vom consilia pe altul - probabil pe-ăla care 1-a omorât.” 

Avusese destule de făcut. Unele excursii şi vizite 
meritaseră - cele patru zile petrecute la centrul de 
calculatoare din Tegucigalpa sau săptămâna în care 
observaseră operaţiunile unui centru de servicii publice din 
Rouen. Aici însă, în Susquehanna, nu li se arătase nimic 
important, doar capitala în sine. Oraşul exista pentru a-l 
menţine pe Mikal viu şi protejat; adevărata muncă 
guvernamentală se desfăşura în altă parte. Mai rău chiar, 
Palatul fusese proiectat de un nebun („probabil chiar de 
Mikal”, îşi spuse ea) şi coridoarele erau un labirint care te 
stăpânul cântecelor iducea mereu înapoi, ridicându-se şi 
coborând printre scări şi rampe lipsite de orice sens. 
Clădirea părea să fie o barieră imensă şi pe Kya-Kya o 
dureau picioarele de atâta mers într-un loc şi în altul. De 


câteva ori putea să fi jurat că merseseră pe un coridor cu 
uşi pe stânga, apoi cotiseră cu o sută optzeci de grade şi 
apucaseră pe altul, paralel cu primul, tot cu uşi pe stânga, 
care îi adusese înapoi pe primul coridor. Nebunie... 
Oboseală... 

— Ba mai mult, zise ghidul, Şambelanul a lăsat să se 
înţeleagă că aţi putea beneficia de un privilegiu acordat de 
obicei numai oaspeţilor de rang înalt. S-ar putea să 
ascultați Privighetoarea lui Mikal. 

Printre studenţi se auziră murmure de interes. Desigur, cu 
toţii aflaseră de Privighetoarea lui Mikal; mai întâi, le 
ajunsese la urechi vestea scandaloasă că Mikal obligase 
până şi Casa Cântecelor să se plece înaintea voinţei sale, iar 
apoi puţinii privilegiați care îl auziseră pe băiat cântând 
răspândiseră zvonul: Privighetoarea lui Mikal era cea mai 
mare dintre toate Privighetorile care existaseră vreodată - 
nici un glas omenesc nu reuşise să facă ceea ce făcea 
băiatul. 

Kya-Kya simţea însă cu totul altceva. Niciunul dintre 
colegii ei nu ştia că ea crescuse în Casa Cântecelor sau 
măcar că venea de pe Tew. Discreţia ei fusese împinsă până 
la rezervă. lar acum nu dorea câtuşi de puţin să-l revadă 
pe Ansset, băiatul care fusese favoritul lui Esste, cel care 
era tot ceea ce nu reuşise ea. 

Nu putea totuşi să evadeze din grup. Kya-Kya se străduia, 
perseverentă, să fie o studentă model - cu spirit creator, 
dar în acelaşi timp ascultătoare. Uneori simţea că o apucă 
dracii, dar voia să fie sigură că toţi profesorii îi vor da 
recomandări strălucite, dovezile unei comportări fără 
reproş. Şi aşa femeile obțineau destul de greu slujbe în 
cadrul guvernului. lar slujba pe care o dorea ea era oferită, 
de obicei, unei femei ajunse la apogeul carierei, în nici un 
caz la începuturile ei. 

Aşa încât Kya-Kya nu spuse nimic, în vreme ce se aşezau 
pe scaunele ce alcătuiau o potcoavă cu deschiderea spre 
tronul lui Mikal. Kya-Kya ocupa un loc într-unui dintre 


capetele potcoavei, pentru a putea privi profilul 
împăratului; prefera să studieze pe cineva, evitând 
contactul vizual reciproc şi direct. Ochii permiteau 
minciuna. 

— Trebuie să vă ridicaţi, anunţă ghidul cu respect şi, 
desigur, se sculară toţi în picioare. 

O duzină de gărzi în uniforme pătrunseră în sală şi 
ocupară poziţii în lungul pereţilor. Apoi intră Şambelanul şi 
anunţă cu glas lent şi solemn: 

— împăratul Mikal a venit la voi. După aceea, apăru Mikal. 
Era bătrân, cu chipul cutat, zbârcit şi pungit, însă pasul îi 
era sprinten şi uşor, iar zâmbetul părea că-i izvorăşte dintr- 
o inimă curată. Kya-Kya respinse bineînţeles această primă 

impresie, căci, în mod evident, acesta era chipul pe care 
Mikal îl afişa în stăpânul cântecelor 175 relaţiile cu oaspeţii 
săi, căutând să-i impresioneze. Părea totuşi, indiscutabil, 
într-o formă excelentă. 

Mikal se aşeză pe tron şi abia atunci Kya-Kya îşi dădu 
seama că în sală intrase şi Ansset. Prezenţa împăratului era 
atât de copleşitoare, încât nici minunata Privighetoare nu o 
putea diminua. Acum însă Mikal luă băiatul de mână şi-l 
împinse uşurel înainte, la câţiva paşi în faţa tronului, unde 
acesta rămase cercetându-i pe toţi cu privirea. 

Kya-Kya nu privi însă spre el. Se uită la ceilalţi studenţi 
care-l priveau. Toţi se întrebau bineînţeles dacă un băiat de 
asemenea frumuseţe îşi croise drum şi în patul lui Mikal. 
Kya-Kya ştia mai bine. Casa Cântecelor n-ar fi tolerat. N-ar 
fi trimis o Privighetoare cuiva care ar fi încercat un 
asemenea lucru. 

Ansset se întoarse, pentru a privi şi scaunele din celălalt 
capăt al potcoavei şi ochii lui se întâlniră cu ai fetei. Nu 
schiţă nici un semn de recunoaştere, dar Kya-Kya ştia 
destule despre Control ca să-şi dea seama că se putea ca el 
s-o fi recunoscut - de fapt, era foarte probabil să se fi 
întâmplat aşa. 


Apoi, Ansset cântă. Cântecul era puternic şi conţinea toate 
speranţele şi ambițiile cele mai tăinuite ale studenţilor din 
sală, un cântec despre slujirea omenirii şi despre onoarea 
acestei slujiri. Cuvintele erau simple, dar melodia îi făcea pe 
toţi să dorească să ovaţioneze, incitaţi de gândul viitorului 
care îi aştepta. Toţi, mai puţin Kya-Kya, care îşi amintea 
adunările din sala mare a Casei Cântecelor. îşi amintea cum 
îi auzise pe alţii cântând acolo şi ce simţise la prima 
adunare, după ce fusese declarată Surdă. Cântecul nu 
avusese nici un fel de speranţă pentru ea. Şi, într-un fel, 
propria ei amărăciune înaintea cântecului lui Ansset era o 
plăcere. In mod vădit, el cânta ceea ce doreau să audă 
studenţii cel mai mult, încercând să-i atingă pe toţi. Pe ea 
însă nu avea s-o atingă niciodată. 

Când Ansset termină, studenţii se ridicară, aplaudară şi 
ovaţionară. Ansset se înclină timid, după care plecă de la 
locul lui şi veni lângă perete. La nici doi metri de Kya-Kya. 
Ea îl privi pe când se apropia. Aproape că o durea să-l vadă 
de aproape cât era de frumos, cât de blând şi fericit îi era 
chipul destins. Băiatul nu păru s-o privească, aşa încât Kya- 
Kya se uită în altă parte. 

Mikal începuse să le vorbească despre lucrurile obişnuite: 
cât de important era pentru ei să studieze profund şi să 
înveţe să se descurce în orice problemă cunoscută, 
dezvoltându-se totuşi pentru a avea resurse interne vaste, 
care să-i ajute să rezolve şi situaţiile neaşteptate. Tot aşa, 
gândi Kya-Kya, tot aşa şi tot aşa şi tot aşa. 

— Fii atentă, şopti o voce în urechea ei. 

Ea se întoarse şi-l zări doar pe Ansset, la vreo doi metri, 
continuând să n-o privească. Fusese însă smulsă din 
reverie; îl auzi pe Mikal: 

— Desigur, veţi avansa iute pe poziţii importante, având 
mulţi oameni sub conducerea voastră. 

Adesea, lenevia lor vă va înfuria. Aşa sunt birocraţii cei 
meticuloşi, care parcă iubesc să posede cât pot mai mult 
fiecare bucăţică de hârtie ce le traversează mesele, înainte 


de a-i da drumul mai departe. Ei par să aibă creiere 
minuscule, să fie lipsiţi de ambiţii, să nu aibă viziunea 
acţiunilor guvernului. Veţi tânji după o mătură lungă cu 
care să-i alungaţi pe asemenea nenorociţi. Dumnezeu mi-e 
martor de câte ori am tânjit şi eu după aşa ceva. 

Studenţii râseră, nu datorită cuvintelor sale, ci pentru că 
erau extraordinar de măguliţi de faptul că împăratul Mikal 
le vorbea atât de deschis, atât de puţin pompos. 

— Dar să nu faceţi aşa ceva! Nu faceţi aşa ceva decât dacă 
pur şi simplu nu aveţi altă soluţie. Birocraţii sunt comorile 
noastre, sunt partea cea mai prețioasă a guvernului. Voi, 
care aveţi aptitudini, veţi promova, vă veţi transforma, vă 
veţi scârbi, veţi trece dintr-o slujbă în alta. Dacă veţi avea 
alt împărat, unii dintre voi veţi fi transferați la răstimpuri şi 
trimişi la... În sfârşit, n-am genul de imaginaţie ca să pot 
numi tipul de planete pe care pot fi expediaţi 
administratorii mai scârboşi. 

Din nou, râsete. Kya-Kya era dezgustată. 

— Fii atentă, îi şopti iarăşi vocea şi, de data aceasta, când 
fata se întoarse, Ansset o privea. 

— Ştiu că este un act de trădare să vorbesc despre aşa 
ceva, însă mă îndoiesc că printre voi există vreunul care să 
nu fi observat că sunt bătrân. Am domnit mult timp. Am 
depăşit durata normală de vârstă. Am toate motivele să 
cred că, într-o bună zi, voi muri. 

Studenţii încremeniră, neştiind ce legătură avea asta cu ei, 
dar dorind din tot sufletul să nu mai audă asemenea lucruri. 

— Când se va întâmpla, locul meu va fi luat de altul. Nu 
aparţin unei dinastii foarte lungi şi s-ar putea ridica 
întrebări asupra urmaşului meu legitim, întrebările ar 
putea da naştere şi la unele tulburări. Unii dintre voi veţi fi 
tentaţi să sprijiniți una dintre tabere, iar cei care veţi alege 
tabăra înfrântă în final veţi plăti pentru greşeala voastră. 
Dar în vreme ce furtunile vor tulbura totul, birocraţii aceia 
mânuitori de hârtii vor continua munca lor înceată şi 
incompetentă, împingând guvernul mai departe. Ei au deja 


atâta inerție, încât nu i-aş putea transforma, chiar dacă aş 
dori. Câteva schimbări, ici şi colo... Câte o îmbunătăţire, ici 
şi colo, câte un birocrat strălucit care merită şi este al 
dracului de bine să fie promovat... Majoritatea lor vor 
continua însă să-şi vadă de treabă în acelaşi stil extrem de 
lent, iar asta, prietenii mei mai tineri, va însemna salvarea 
şi menţinerea Imperiului. Sprijiniţi-vă pe birocraţie! Bizuiţi- 
vă pe birocraţie! 'Ţineţi-o, dacă puteţi, sub control. Dar n-o 
şubreziţi niciodată. Va salva omenirea, atunci când se vor 
sfârşi toţi vizionarii, atunci când se vor prăbuşi toate 
utopiile. Birocraţia este unul dintre lucrurile eterne create 
de omenire. 

Mikal zâmbi, apoi toţi studenţii râseră iarăşi, deoarece 
înţeleseseră că el ştia că exagera. Înţeleseseră însă şi că 
spusese multe adevăruri şi erau de acord cu viziunea lui 
asupra viitorului. Nu conta cine ţinea cârma, atât timp cât 
echipajul ştia cum să manevreze corabia. 

Totuşi nimeni nu-l înţelesese mai bine decât Kya-Kya. Nu 
exista nici o tradiţie străveche de succesiune la tron, ca în 
Casa Cântecelor, unde alegerea Stăpânului Cântecelor din 
Camera înaltă fusese lăsată în seama unei Surde, fără ca 
nimeni să-i conteste alegerea. In loc de asta, conducerea 
Imperiului avea să treacă în mâinile celui mai puternic şi 
mai hotărât în momentul morţii lui Mikal. De-a lungul 
istoriei, prea mulţi suverani îşi distruseseră imperiile, 
încercând să impună un favorit sau o rudă ca urmaş pe 
tron. Mikal nu intenţiona aşa ceva. El îi anunţase pe 
studenţii Institutului Guvernamental Princeton că avea să 
lase problema urmaşului pe seama selecţiei naturale, 
încercând în acelaşi timp să ridice instituţii care să 
supravieţuiască haosului. 

„Primii ani de după moartea lui Mikal vor fi interesanţi”, 
decise Kya-Kya şi se întrebă de ce, în ciuda faptului că anii 
aceia aveau cu certitudine să fie mizerabili şi sângeroşi, se 
simţea atât de mulţumită că în decursul lor urma să fie vie 
şi să lucreze în guvern. 


Mikal se sculă şi atunci se ridicară cu toţii, iar după ce 
împăratul ieşi, studenţii izbucniră în zeci de conversații 
diferite. Kya-Kya era amuzată cât de puternic îi convinsese 
Mikal prin căldura şi felul său deschis de a vorbi. Uitaseră 
oare că bătrânul acela ucisese miliarde de oameni şi 
carbonizase planete întregi, că numai forţa brută şi 
cruzimea absolută îl aduseseră la putere? Era totuşi nevoită 
să admire faptul că după o viaţă aşa cum fusese cea dusă de 
Mikal, împăratul reuşea să-şi ascundă ticăloşiile, astfel încât 
toţi cei din sală, cu excepţia ei - ba nu, trebuia să fie 
cinstită, toţi cei din sală - îl văzuseră ca pe un bunic. Blând. 
Un gentleman şi un om bun. Şi înţelept. 

Trebuia să-i recunoască asta moşului. Era suficient de 
viclean ca să rămână viu, deşi era principala ţintă din 
Galaxie. Probabil că avea să moară în patul său. 

— Nimic mai uşor decât disprețul, rosti lângă ea vocea lui 
Ansset. 

Ea se răsuci să-l înfrunte. 

— Credeam că ai plecat. De ce îmi spuneai să fiu atentă? 

Era surprinsă că-i vorbea atât de mânioasă. 

— Pentru că nu erai atentă. 

Glasul băiatului era blând, însă ea auzi intonaţiile vorbirii 
cântate. 

— Nu-ncerca asta cu mine! Nu pot fi prostită. 

— Numai un prost nu poate fi prostit, replică Ansset. 

Kya-Kya constată că băiatul crescuse. 

— Pretinzi că nu-ţi place de Mikal, urmă el, dar dintre toţi 
cei de aici tu semeni cel mai mult cu el. 

Ce voia să zică? Fata era revoltată, dar în acelaşi timp 
măgulită. 

— Arăt ca o ucigaşă? 

— Obţii ceea ce vrei. lar dacă ar trebui, ai fi în stare să 
ucizi pentru asta. 

— Aşadar, nu numai cântece, ci şi psihologie... Cât de 
extinsă ţi-a fost educaţia! 


— Iţi cunosc cântecele, Kya-Kya. Te-am auzit cântând în 
ziua în care ai venit în Stalul meu, căutând-o pe Esste. 

— N-am cântat niciodată. 

— Ba nu, Kya-Kya. Ai cântat dintotdeauna. Numai că nu ţi- 
ai auzit niciodată cântecul. 

Ansset se pregăti să-i întoarcă spatele. Aerul lui de 
superioritate, de încredere în sine, o mânie pe Kya-Kya. 

— Ansset! strigă ea, şi băiatul se opri şi o privi. le 
manipulează, urmă ea. Tu crezi că ei ţin la tine, dar te 
manipulează. Eşti o unealtă. O unealtă proastă şi 
neştiutoare! 

Nu vorbise prea tare, dar când se întoarse văzu că mulţi 
studenţi priveau de la ea la Ansset. Se îndepărtă de băiat şi 
îşi croi drum printre ei. Nimeni nu comentă în vreun fel, 
dar, fără îndoială, se minunau cum de ajunsese ea să 
discute cu Privighetoarea lui Mikal şi erau uimiţi de faptul 
că se putuse înfuria pe Ansset. 

Atâta ar fi fost suficient ca studenţii să aibă subiect de 
bârfă pentru zile întregi, dar înainte ca fata să ajungă la 
uşă, ea auzi cum toate conversațiile amuţiră şi glasul lui 
Ansset se ridică deasupra murmurelor ce se stingeau, 
cântând un cântec fără cuvinte despre care ea, doar ea 
dintre toţi studenţii, ştia că era un cântec de speranţă, 
prietenie şi urări sincere de fericire. Kya-Kya îşi închise 
mintea faţă de şiretlicurile băiatului din Casa Cântecelor şi 
ieşi din sală, aşteptând tăcută alături de gardă, până sosi 
ghidul să-i conducă mai departe. 

Autobuzele - fleskete ale Institutului - îi readuseră la 
Princeton, făcând o singură escală în vechiul oraş 
Philadelphia, unde unul dintre studenţii mai mari fu răpit şi 
găsit apoi mutilat îngrozitor, lângă râul Delaware. Era al 
cincisprezecelea într-un val de răpiri, urmate de crime ce 
terorizaseră Philadelphia şi multe oraşe vecine. Studenţii 
reveniră mohorâţi în Princeton şi-şi continuară studiile. Kya- 
Kya nu-l uită însă pe Ansset. Nu-l putea uita. Moartea 
plutea în văzduh şi dacă Mikal nu putea fi tras la 


răspundere pentru asasinatele demente din Philadelphia, 
fata nu putea să nu fie convinsă că şi el avea să moară 
mutilat. Această deformare de gândire începuse însă de 
mulţi ani şi atunci se gândi la Ansset, cum şi el putea să fie, 
de asemenea, torturat şi deformat, şi, deşi nu-i păsa câtuşi 
de puţin de Casa Cântecelor şi cu atât mai puţin de 
Privighetoarea lui Mikal, nu putea să nu spere că băiatul 
minunat care îşi amintise după atâţia ani de ea va putea 
pleca nepătat din Susquehanna, revenind pur în Casa 
Cântecelor. 

stăpânul cântecelor 183 

Fata se nelinişti, pentru că era în şcoală şi lumea se 
îndrepta rapid spre evenimente măreţe din care ea nu avea 
să facă parte decât fie dacă se grăbea, fie dacă lumea o mai 
aştepta puţin. Avea douăzeci de ani, era sclipitoare, 
nerăbdătoare, şi se simţea al naibii de frustrată. Plânse 
după Casa Cântecelor într-o noapte, când se culcă mai 
obosită ca de obicei. 

Ansset se plimba prin grădina de lângă râu. In Casa 
Cântecelor, grădina fusese un răzor de flori în curte, sau 
zarzavaturile dinapoia ultimei Loji. Aici grădina era o 
întindere vastă de iarbă, tufişuri şi copaci înalţi, care 
acoperea porţiunea dintre cele două braţe ale lui 
Susquehanna, până la confluenţa lor. De cealaltă parte a 
ambelor râuri exista o pădure deasă şi bogată, din care 
apăreau adesea păsări şi animale, ca să mănânce sau să se 
adape din râu. Şambelanul îl rugase pe Ansset să nu se mai 
aventureze prin grădină. Suprafaţa acesteia era prea mare, 
kilometri întregi în toate direcţiile, şi vegetaţia era prea 
sălbatică pentru a se reuşi o patrulare corespunzătoare. 

În cei doi ani petrecuţi în Palatul lui Mikal, Ansset îşi 
testase însă graniţele, descoperind că erau mai întinse 
decât i-ar fi plăcut Şambelanului. Existau lucruri pe care 
băiatul nu le putea face, nu din cauza regulamentelor şi 
programelor, ci fiindcă nu i-ar fi plăcut lui Mikal, iar Ansset 
nu dorise niciodată să-l nemulţumească. Nu-l putea însoţi 


pe împărat la consilii, decât dacă era invitat în mod special. 
Existau momente în care Mikal simţea nevoia să rămână 
singur... lui Ansset nu trebuia să i se spună niciodată; el 
remarca schimbarea din acesta şi-l părăsea. 

Ansset învățase totuşi că putea face anumite lucruri. Putea 
intra în camera lui Mikal fără să ceară permisiune. Prin 
încercări repetate, descoperise că numai câteva uşi din 
Palat nu se deschideau sub degetele lui. Rătăcise prin 
labirintul Palatului şi-l cunoştea mai bine decât oricare 
altul; adesea îi plăcea să se amuze, stând lângă un sol care 
fusese trimis cu un ordin anume şi apoi plănuind un traseu 
care să-l ducă la destinaţie cu mult înaintea mesagerului. [i 
înfuria, desigur, pe aceştia, dar în curând fuseseră captivaţi 
de spiritul jocului şi începuseră să se întreacă cu Ansset, 
ajungând uneori înaintea lui la destinaţie. 

De asemenea, băiatul se putea plimba prin grădină atunci 
când dorea. Şambelanul i se plânsese lui Mikal, dar 
împăratul îl privise în ochi pe Ansset şi-l întrebase: 

— E important pentru tine să te plimbi prin grădină? 

— Da, tată Mikal. 

stăpânul cântecelor 185 

— Şi trebuie să te plimbi singur? 

— Dacă se poate. 

— Atunci o să te plimbi. 

Asta fusese toată discuţia. Desigur, Şambelanul avea 
oameni care-l supravegheau pe Ansset de la distanţă şi, la 
răstimpuri, pe deasupra trecea câte un flik, dar, de obicei, 
băiatul avea senzaţia că era singur. 

Cu excepţia, desigur, a animalelor. In Casa Cântecelor nu 
prea avusese de a face cu animale. Ocazionalele excursii 
fuseseră pe câmpie, la lac, în deşert, dar acolo nu existaseră 
aşa multe animale şi nici atâtea cântece. Sporovăială 
veveriţelor, strigătele gâştelor, gaiţelor şi ciorilor, clipocelile 
peştilor sărind din apă... Cum avuseseră oamenii inima să 
părăsească planeta aceasta? Ansset nu putea descoperi 
impulsul care îi silise pe strămoşii săi să se îmbarce în 


navele reci, căutând planete care, în jumătate din cazuri, îi 
omorau. In pacea ciripelilor de păsărele şi a susurului 
apelor, era imposibil să te imaginezi dorind să părăseşti 
planeta, dacă era căminul tău. 

Nu era însă căminul lui Ansset. Deşi îl iubea pe Mikal aşa 
cum n-o iubise decât pe Esste şi deşi înţelegea motivele 
pentru care fusese trimis ca Privighetoare a împăratului, 
băiatul se întoarse cu spatele la râu, privi Palatul construit 
din piatră falsă şi moartă, şi tânji după casă. 

Privind Palatul, auzi un zgomot în râul dinapoia sa, iar 
zgomotul îl înfiora ca un vânt rece şi s-ar fi. 

Nu au existat nici un fel de acuzaţii. Şambelanul nu cuteză 
să spună: „V-am zis eu”, iar Mikal, deşi îşi tăinuia bine 
suferinţa, era prea îndurerat şi îngrijorat ca să mai acuze 
pe altcineva decât pe sine însuşi. 

— Găsiţi-1, spuse el. 

Atâta tot. Le spusese Căpitanului Gărzii, Şambelanului şi 
bărbatului cu moartea în glas, care era copoiul şi spionul lui 
Mikal: 

— Găsiţi-l. 

II căutară. Desigur, vestea că Privighetoarea lui Mikal 
fusese răpită se răspândi iute şi toţi cei care parcurgeau 
ştirile şi se interesau cât decât despre viaţa de la curtea 
împăratului se îngrijorară la gândul că Privighetoarea 
minunată fi putut să fie victima ucigaşului mutilator, care 
încă nu fusese prins în Philadelphia, Mânam sau Hisper. 
Victimele mutilatorului continuau totuşi să fie găsite, zilnic, 
cu trupurile sfârtecate, şi niciunul dintre cadavre nu fusese 
al lui Ansset. 

Toate astroporturile au fost închise şi flota spaţială 
înconjura Pământul, cu ordinul de a captura orice navă care 
încerca să plece de pe planetă şi de a opri orice navă care 
încerca să aterizeze. Pe Pământ întors să înfrunte 
primejdia, dar gazul îl atinse primul, aşa încât căzu şi nu-şi 
aminti nimic din răpire. 


stăpânul cântecelor s-au interzis călătoriile între districte 
şi au fost percheziţionate mii de flikuri, flekuri şi fleskete. 
Nici urmă însă de Ansset. Deşi Mikal continua să-şi vadă de 
treburi, nu-şi putea ascunde cearcănele de sub ochi, 
gârbovirea spinării şi dispariţia primăverii din mers. Unii 
credeau că Ansset fusese răpit pentru bani, ori că îl ucisese 
mutilatorul şi corpul nu-i fusese încă găsit. Aceia însă care 
văzuseră ce făcuse răpirea din Mikal înţeleseseră că dacă 
cineva voia să-l slăbească pe împărat, să-l rănească până 
în străfundul fiinţei sale, n-ar fi existat o cale mai bună 
decât să-i ia Privighetoarea. 

Mânerul uşii se roti. Trebuia să fie prânzul. 

Ansset se răsuci pe patul tare, simțind cum îl dureau toţi 
muşchii. Ca întotdeauna, încercă să ignore senzaţia 
arzătoare de vinovăţie care i se ridica în stomac. Ca 
întotdeauna, încercă să-şi amintească ce se întâmplase în 
urmă cu 0 zi, deoarece, mereu, ultimul val de căldură al 
zilei era înlocuit de răcoarea nopţii de îndată ce se trezea. 
Şi, ca întotdeauna, nici nu-şi putea explica sentimentul de 
vinovăţie, nici nu-şi putea aminti ziua ce trecuse. 

Nu era Pleavă care aducea mâncarea pe tavă. De data 
aceasta, era bărbatul numit Şeful, deşi Ansset credea că nu 
acela era adevăratul său nume. Şeful era foarte puternic şi 
întotdeauna gata să explodeze - unul dintre puţinii bărbaţi 
întâlniți de Ansset care îl puteau face să se simtă complet 
neajutorat, aşa cum îi şi spunea corpul său de copil de 
unsprezece ani. 

— Scoală-te, Privighetoare! 

Ansset se ridică încet. II ţinuseră în pielea goală şi numai 
mândria îl oprise să se întoarcă din calea ochilor duri ce-l 
examinau din creştet până în tălpi. Dacă n-ar fi fost 
Controlul, obrajii i-ar fi luat foc de ruşine. 

— Dăm o petrecere de rămas-bun pentru tine, Ciripel. Ne 
cânţi ceva? 

Ansset clătină din cap. 


— Dacă poţi cânta pentru blestematul de Mikal, atunci poţi 
cânta şi pentru nişte oameni cinstiţi şi liberi. 

Băiatul lăsă ochii să-i scapere. Cu voce tăioasă, rosti: 

— Ai grijă cum vorbeşti despre el, trădătorule! Şeful 
înainta un pas, ridicând furios braţul. 

— Am primit ordin să nu-ţi las nici un semn, Ciripel, dar îţi 
pot da durere fără urme, dacă nu ştii să vorbeşti cu un om 
liber. O să cânţi! 

Ansset nu fusese lovit în viaţa lui, dar încuviinţă nu din 
cauza amenințării cu violenţa, ci a mâniei din glasul 
bărbatului. Rămase totuşi încăpățânat. 

— Poţi, te rog, să-mi dai hainele? 

stăpânul cântecelor 228 

— Acolo unde vom merge nu-i frig. 

— N-am cântat niciodată aşa, insistă Ansset. N-am cântat 
niciodată dezbrăcat. 

Şeful pufni. 

— Dar ce ştii să faci dezbrăcat? Catamitul lui Mikal n-are 
secrete faţă de noi. 

Ansset nu înţelese cuvântul, dar pricepu disprețul din glas. 
II urmă pe Şefafară din odaie, apoi pe un coridor 
întunecos, cu inima strânsă şi ruşinată. Se întrebă de ce 
aveau „0 petrecere de rămas-bun” pentru el. Avea să fie 
eliberat? Plătise Mikal o răscumpărare enormă? Sau avea 
să fie ucis? 

Se gândi la Mikal, întrebându-se prin ce trecea împăratul. 
Nu era mândrie, ci recunoaşterea adevărului, atunci când, 
pentru a suta oară, Ansset hotări că Mikal avea să fie 
înnebunit de grija pentru el, însă mândria şi obligaţiile 
domniei aveau să-l împiedice să se trădeze în vreun fel. Cu 
siguranţă totuşi, absolut cu siguranţă, Mikal nu avea să 
cruţe nici un efort pentru a-l găsi. Cu siguranţă, Mikal va 
veni să-l aducă înapoi. 

Podeaua oscila uşor, pe când mergeau pe coridorul de 
lemn. Ansset ajunsese de mult la concluzia că era 
întemnițat pe un barcaz, deşi în viaţa lui nu fusese într-o 


navă mai mare decât luntrea pe care învățase să vâslească, 
pe iazul de lângă Palat. Cantitatea de lemn autentic folosită 
pentru barcaz ar fi părut vulgară şi pretențioasă în locuinţa 
unui bogătaş, dar aici părea doar sărăcăcioasă. Drepturile 
ţăranilor şi nimic mai mult. 

Undeva deasupra auzi strigătul îndepărtat al unei păsări şi 
un sunet cântat şi monoton despre care bănuia că era 
vântul suflând printre parâme şi cabluri. Repetase adeseori 
melodia în sine şi, uneori, cântase armonia. 

Şeful deschise o uşă şi, cu o plecăciune batjocoritoare, 
arătă că Ansset trebuia să intre primul. Băiatul se opri în 
prag. În jurul unei mese lungi erau adunaţi vreo douăzeci 
de bărbaţi, dintre care pe unii îi mai zărise, cu toţii 
îmbrăcaţi într-unui dintre curioasele porturi naţionale pe 
care le etalau aceia dintre pământeni care proslăveau 
trecutul. Ansset nu putea să uite cum îşi bătea joc Mikal de 
asemenea oameni, atunci când intrau în audienţe pentru a 
cere favoruri. 

— "Toate costumele astea străvechi nu reprezintă nimic, 
spunea după aceea împăratul, stând alături de Ansset pe 
podea şi privind focul. In majoritatea cazurilor, strămoşii lor 
nu au fost ţărani, ci bogătaşii şi decadenţii de pe planete 
plictisitoare, care au sosit pe Pământ ca să-şi caute țelul în 
viaţă. Au furat puţinele obiceiuri ţărăneşti care mai 
rămăseseră, au făcut nişte tentative de a mai găsi şi altele şi 
au avut impresia că ei au descoperit adevărul. Ca şi cum a 
te căca în iarbă este mai nobil decât dacă ai face-o într-un 
convertizor. 

Marile civilizaţii cărora asemenea oameni pretindeau că le 
aparţin erau meschine şi neînsemnate lată de cele care 
ajunseseră să gândească la scară galactică. Dar aici, privind 
de aproape chipurile lor grosolane şi ochii lipsiţi de zâmbet, 
Ansset înţelese că, indiferent cine fuseseră strămoşii 
acestor bărbaţi, ei dobândiseră puterea primitivismului şi îi 
reaminteau de forţa Casei Cântecelor. Singura deosebire 
era că muşchii lor erau dezvoltați de munci care ar fi uimit 


un cântăreţ. lar Ansset stătea înaintea lor, cu pielea moale, 
alb, frumos şi vulnerabil, şi, în ciuda Controlului, îi era frică. 

Îl priveau cu aceiaşi ochi curioşi, cunoscători şi pofticioşi 
cu care îl cercetase şi Şeful. Ansset ştiu că, dacă şi-ar fi 
permis cea mai mică ezitare, ei ar fi fost încurajați. înainta 
în cameră şi nimic din mişcările sale nu trăda stânjeneala şi 
teama pe care le simţea. 

Părea netulburat, cu chip inexpresiv, de parcă toată viaţa 
n-ar fi încercat nici o emoție. 

— Sus pe masă! răcni Şeful înapoia lui şi două braţe îl 
ridicară pe tăblia de lemn pe care se lăţeau pete de vin şi 
firimituri de mâncare. Acum cântă, blestemat mic ce eşti! 

Şi atunci Ansset închise ochii, trase aer în plămâni şi lăsă 
un murmur grav să-i răzbată din gătlej. Doi ani de zile nu 
cântase decât la cererea lui Mikal. Acum cânta pentru 
duşmanii lui Mikal şi poate că ar fi trebuit să-i asalteze cu 
glasul său, să-i facă să tremure înaintea urii sale. Dar ura 
nu se născuse în Ansset şi nici nu-i fusese adusă de viaţă, 
aşa încât cântă cu totul altceva. Cântă încetişor, fără 
cuvinte, restrângând intensitatea tonului abia cât să ajungă 
la urechile bărbaţilor. 

— Mai tare, zise cineva, însă Ansset nu-l băgă în seamă şi 
în curând glumele şi râsetele încetară, iar oamenii se 
concentrară ca să audă. 

Melodia era unduitoare, trecând cu uşurinţă prin note 
întregi şi pătrimi, plină de graţie, coborâtă încă în 
intensitate, dar suind şi coborând ritmic. Fără să-şi dea 
seama, Ansset îşi mişca mâinile, făcând gesturile stranii 
care-i acompaniaseră toate cântecele din clipa în care îşi 
deschisese inima înaintea lui Esste în Camera înaltă. Nu 
conştientiza niciodată mişcările acestea - de fapt, fusese 
surprins de o remarcă apărută într-o publicaţie din 
Philadelphia, pe care o citise în biblioteca Palatului: „Auzind 
Privighetoarea lui Mikal, ai impresia raiului, dar vederea 
mâinilor care dansează în timpul cântecelor este nirvana.” 
Era de altfel lucrul cel mai prudent care putea fi scris în 


capitala Americii Răsăritene, la nici două sute de kilometri 
de palatul lui Mikal. Era însă imaginea Privighetorii 
împăratului păstrată de toţi care se gândeau vreodată la ea, 
iar Ansset nu putea înţelege, nu-şi putea închipui ce vedeau 
ei. 

Înţelegea doar ceea ce cânta el şi acum începu să cânte 
cuvinte. Nu erau cuvinte acuzatoare, ci mai degrabă 
cuvintele captivităţii sale, iar melodia se ridică, în notele 
calde şi înalte ce-i deschideau stăpânul cântecelor gâtlejul, 
îi încordau muşchii cefei şi ai coapselor. Notele împungeau 
şi, alunecând în sus şi în jos printre treimi obsedante, 
cuvintele lui vorbeau despre vinovăția întunecată şi 
misterioasă pe care o simţea serile în temniţa sa murdară şi 
sărăcăcioasă. Cuvintele lui vorbeau despre dorul pentru 
Tata Mikal (deşi nu-i pomeni niciodată numele, nu în faţa 
acestor oameni), despre vise, despre grădinile de pe malul 
râului Susquehanna şi despre zilele pierdute, uitate, care îi 
dispăreau din memorie înainte de a se deştepta. 

Cel mai mult însă cântă despre sentimentul de vinovăţie. 

În cele din urmă, obosi şi cântecul pluti pe o scară doriana 
şoptită, care se închise cu o notă greşită, cu o notă 
disonantă, ce se topi în tăcerea care părea o parte din 
cântec. 

În final, Ansset deschise ochii. Chiar şi atunci când cânta în 
faţa unor spectatori care fie că nu-i plăceau, fie că nu voia 
să le cânte, băiatul nu putea să nu le ofere ceea ce-şi 
doreau. Toţi bărbaţii care nu plângeau îl priveau. Niciunul 
nu voia să destrame vraja, până ce un tânăr din capul mesei 
rosti cu un accent stricat: 

— Să mor io dacă n-a fost mai tare dăcât drojdia şi şunca. 

Remarca fu primită cu suspine şi plescăituri de 
încuviinţare, iar privirile ce întâlneau ochii lui Ansset nu mai 
erau pofticioase şi lacome, ci mai degrabă blânde şi bune. 
Ansset nu crezuse că avea să vadă vreodată asemenea 
expresii pe chipurile acelea aspre. 


— Bem un vin, băiete? întrebă înapoia sa vocea Şefului şi 
Pleavă îi umplu un pahar. 

Ansset sorbi vinul şi înmuie vârful unui deget în el, 
aruncând o picătură în aer cu gestul elegant pe care îl 
învățase la Palat. 

— Mulţumesc, zise el, restituind paharul de metal cu 
aceeaşi graţie cu care ar fi folosit un pocal la curtea 
împăratului. 

Plecă fruntea, deşi se simţea jignit să folosească gestul 
acela de respect înaintea unor asemenea oameni şi întrebă: 

— Acum pot să plec? 

— Trebuie? Nu mai poţi cânta? 

Era ca şi cum bărbaţii din jurul mesei uitaseră că Ansset 
era prizonierul lor. Iar el, la rândul lui, îi refuză de parcă ar 
fi avut libertatea să aleagă. 

— Nu pot cânta de două ori. Niciodată nu pot cânta de 
două ori. 

Oricum, nu pentru ei. Pentru Mikal însă cântecele erau 
diferite şi fiecare era aparte. 

II ridicară atunci de pe masă şi braţele puternice ale 
Şefului îl duseră înapoi în camera sa. După ce uşa se 
închise, Ansset se întinse pe pat, slăbind Controlul şi 
lăsându-şi trupul să tremure. Ultimul cântec pe care îl 
cântase anterior fusese pentru Mikal. Un cântec sprinţar şi 
vesel, iar împăratul zâmbise lapânul cântecelor 195 iu 
surâsul blând şi melancolic ce-i atingea numai rareori 
chipul, atunci când rămânea singur cu Privighetoarea sa. 
Ansset îi mângâiase mâna şi Mikal mângâiase faţa băiatului, 
după care acesta plecase să se plimbe pe lângă râu. 

Ansset adormi, gândindu-se la cântecele din ochii cenuşii 
ai lui Mikal, fredonând încet despre mâinile ferme care 
conduceau un imperiu şi care putea totuşi să mângâie 
fruntea unui copil frumos şi să plângă în faţa unui cântec 
trist. „Oh, cântă Ansset în gând, oh, plânsetul mâinilor triste 
ale lui Mikal!” 

Ansset se trezi mergând pe o stradă. 


— La o parte, puştiule! răcni un glas înapoia lui. 

Sări în stânga şi în aceeaşi clipă un furgon trecu pe lângă 
umărul său drept. Pe furgon, înapoia şoferului, scria cu 
litere de o şchioapă: „CARNAŢI.” 

Pe Ansset îl apucă atunci o ameţeală extraordinară, căci îşi 
dădu seama că nu se găsea în celula captivităţii sale şi era 
complet îmbrăcat, deşi nu în straiele Casei Cântecelor. 
Trăia şi era liber, dar fericirea care îl cuprinse în clipa când 
înţelese lucrul acesta fu imediat acoperită de un val din 
vechea vinovăţie şi vreme de câteva clipe uită să răsufle, iar 
pământul întunecat lunecă într-o parte, se înălţă, îl lovi... 

— Ai păţit ceva, băiete? 

— Te-a lovit furgonul? 

— l-am luat numărul. Putem pune mâna pe el! 

— Trece des pe-aici. Ansset deschise ochii. 

— Unde sunt? întrebă el încetişor. 

— Păi, în Northet, răspunseră ei. 

— Cât de departe este Palatul? întrebă Ansset, amintindu- 
şi vag că auzise despre Northet că ar fi fost o suburbie a 
Hisperului. 

— Palatul? Care palat? 

— Palatul lui Mikal... trebuie să merg la Mikal. Ansset 
încercă să se ridice, dar capul i se învârti şi băiatul se 
clătină. Câteva mâini îl sprijiniră. 

— Băiatu-i zăpăcit, asta-i. 

— Palatul lui Mikal. 

— E la numai şaizeci de kilometri, băieţaş - să le spun să-ţi 
păstreze cina caldă? 

Gluma atrase un hohot general, dar Ansset îşi recăpătase 
Controlul şi se desprinse din mâinile ce-1 sprijineau. Drogul 
care-l ţinuse în stare de inconştienţă era acum aproape 
complet eliminat din organism. 

— Găsiţi-mi un poliţist. Mikal va dori să mă vadă imediat. 

Unii continuară să râdă, însă alţii îl priviră cu atenţie, 
observând poate că vorbea fără urmă de 


4Vi stâpânulcântecelor 197 accent est-american, iar ţinuta 
lui nu era cea a unui băiat de pe stradă. 

— Cine eşti tu, puştiule? întrebă cineva. 

— Sunt Ansset, Privighetoarea lui Mikal. 

II priviră şi-şi dădură seama că, într-adevăr, chipul său era 
cel din ziare; jumătate dintre ei alergară să găsească 
autorităţile care puteau rezolva problema, în timp ce restul 
rămaseră să-i privească faţa, să-şi dea seama cât de frumoşi 
îi erau ochii, să păstreze clipa aceea pentru ca s-o poată 
povesti copiilor şi nepoților lor. „L-am văzut pe Ansset 
îrisuşi, Privighetoarea lui Mikal”, aveau să spună ei şi când 
copiii îi întrebau „Cum era Privighetoarea lui Mikal?”, ei 
aveau să răspundă „Oh, era minunat, era cea mai scumpă 
dintre toate comorile lui Mikal cel Groaznic, chipul cel mai 
frumos pe care l-aţi văzut vreodată, iar cântecele lui puteau 
aduce ploaia din ceruri sau o floare de sub gheţuri.” 

Se întinseră şi Ansset le atinse mâinile, le “âmbi şi se 
întrebă cum doreau oare să-l vadă reacţionând: stânjenit 
de adoraţia lor sau obişnuit cu ea? Citi cântecele din 
glasurile lor pe când murmurau: 

— Privighetoarea... 

— Mulţumim... 

— Minunat... 

Hotări că îl doreau senin, fermecător, grațios şi distant, 
pentru a nu le opri veneraţia. 

— Vă mulţumesc, li se adresă el, vă mulţumesc. Cu toţii m- 
aţi ajutat. Vă mulţumesc. 

Poliţiştii sosiră, scuzându-se întruna pentru murdăria din 
flesketul lor, era singurul din zonă şi „ia loc, te rugăm”. Nu- 
1 duseră la secţia lor, ci la un aeroport unde aştepta un flik 
de la Palat. Din acesta cobori Şambelanul. 

— Da, el este, spuse Şambelanul poliţiştilor şi luă mâna lui 
Ansset. Ai păţit ceva? 

— Nu cred, răspunse băiatul brusc conştient de faptul că 
ceva putea fi în neregulă cu el. 


Intră în flik, uşile se închiseră, pământul păru că-i împinge 
în sus şi zbură către Palat. Către Mikal. 

— Copilul devine nervos, rosti Căpitanul. 

— Nu-mi pasă câtuşi de puţin, zise Şambelanul. 

— Şi Mikal este nervos. 

Şambelanul nu rosti nici un cuvânt, mulţumindu-se să-l 
privească. 

— Ceea ce vreau să spun, Şambelane, este că trebuie să 
ne grăbim. 

— Ştiu, suspină Şambelanul. Copilul este însă un monstru. 
Ştiai că, odată, am fost însurat? 

Căpitanul nu ştiuse, dar nici nu-i păsa. înălţă din umeri. 

— Am avut un fiu. La vârsta de unsprezece ani, era rău - 
un drăcuşor împieliţat, însă atât de transparent, lapânul 
cântecelor încât puteai să vezi imediat adevărul, oricât ar fi 
încercat să te mintă. Chiar şi atunci când încerca să-şi 
ascundă sentimentele, puteai spune exact ce voia să 
ascundă. Dar băiatul ăsta... 

— In Casa Cântecelor îi învaţă să-şi controleze emoţiile, 
comentă Căpitanul. 

— Da... Casa Cântecelor. învăţătura de acolo mă 
minunează. Copilul poate să-şi ascundă orice emoție. Până 
şi propria-i nerăbdare... se hotărăşte s-o arate, apoi nu mai 
arată nimic altceva. 

— "Totuşi, tu l-ai hipnotizat. 

— Doar cu ajutorul drogurilor. Şi când am început să-i 
scotocesc prin minte, ştii ce am găsit, Căpitane? 

— Ziduri. 

— Ziduri... Cineva a ridicat în mintea lui blocaje pe care nu 
le pot străbate. 

Căpitanul zâmbi. 

— Cu toate acestea ai insistat să ţi se încredinţeze 
interogatoriul. 

Şambelanul îl fulgeră din ochi. 

— Să fiu cinstit, Căpitane, n-am avut încredere în oamenii 
tăi. Dacă nu mă înşel, în ziua aceea, oamenii tăi trebuiau 


să-l păzească. 

Fu rândul Căpitanului să fie furios. 

— Ştii foarte bine cine le-a poruncit să nu se arate la faţă! 
L-au supravegheat cu aparatele şi n-au putut ajunge acolo 
înainte de a fi dus sub apă. Căutarea a început c-o secundă 
prea târziu! 

— Asta-i problema! încuviinţă Şambelanul. O secundă prea 
târziu... 

— Ai dat greş în interogatoriu! Mikal îşi vrea 
Privighetoarea înapoi! II voi chestiona eu însumi pe băiat! 

Şambelanul păli o clipă, apoi se răsuci: 

— Foarte bine. Deşi mă doare când o spun, sper din toată 
inima să ai succes. 

Căpitanul îl găsi pe Ansset aşezat pe marginea unei 
canapele care plutea fără ţel. Băiatul îl privi fără interes. 

— Din nou, zise Căpitanul. 

— Ştiu, făcu Ansset. 

Căpitanul adusese o tavă plină cu seringi şi tampoane. Pe 
când pregătea primul tampon, începu să vorbească cu 
Ansset. încerca, spera el, să-l relaxeze pe băiat, deşi era 
imposibil de precizat dacă Privighetoarea era sau nu 
nervoasă. 

— Ştii că Mikal vrea să te vada? 

— Şi eu vreau să-l văd. 

— Ai fost însă ţinut prizonier, timp de cinci luni de zile, de 
către cineva care probabil că nu era un prieten al 
împăratului. 

— V-am spus tot ce ştiu. 

— Sunt convins. Am înregistrat totul. Cred că ştim fiecare 
lucru pe care l-ai făcut serile. Fiecare cuvânt rostit de 
membrii echipajului... Eşti un imitator minunat. Chiar în 
acest moment, experţii noştri studiază accentul echipajului. 
Artiştii plastici se ocupă cu reconstruirea amintirilor tale 
legate de stăpânul cântecelor 201 ligurile întâlnite. Tot ce 
ne-ai spus conţine până şi cele mai mărunte detalii. Eşti un 


martor ideal. Ansset nu-şi exterioriza nici cea mai mică 
emoție. 

— "Totuşi o luăm din nou de la capăt. 

— Necazul este că nu ştim ce s-a petrecut în decursul 
zilelor. Ai blocaje... 

— Mi-a spus Şambelanul. Ştiam şi eu. 

— lar noi trebuie să le străpungem. 

— Şi eu vreau, crede-mă. Vreau să ştiu. Nu vreau să 
constitui o ameninţare pentru Mikal. Mai bine să mor decât 
să-i pricinuiesc vreun rău. Dar, la fel de bine, aş prefera să 
mor decât să-l părăsesc. 

Cuvintele erau puternice şi hotărâte. Glasul era gol şi 
monoton. Lipsit de orice cântec. 

— De ce? Pentru că n-ai îndeplinit misiunea Casei 
Cântecelor? Sunt sigur că cei de acolo vor înţelege. 

Ansset îl privi. 

— Căpitane, Casa Cântecelor m-ar primi înapoi în orice 
clipă. 

— Unul dintre motivele pentru care nu-ţi putem străpunge 
blocajele mentale este faptul că nu ne ajuţi. 

— Mă străduiesc. 

— Ansset, nu prea ştiu cum să-ţi zic... In majoritatea 
cazurilor, vocea ta este naturală şi omenească, iar tu ai 
reacţionat aşa cum ar face orice altă persoană. Acum însă, 
când trebuie mai mult ca oricând să comunicăm cu tine, eşti 
îngheţat. Eşti de neatins. De când am intrat aici, nu te-ai 
exteriorizat prin nici o reacţie. 

Băiatul îl privi surprins. Evenimentul acestei tresăriri 
minore îl făcu pe Căpitan să-şi iuţească aţâţat răsuflarea. 

— Nu folosiţi droguri, Căpitane? 

— Drogurile sunt arma finală, iar tu le poţi rezista, Ansset. 
Pesemne că acela care ţi-a implantat blocajele te-a ajutat să 
rezişti şi la droguri. Ele au doar un efect parţial asupra ta. 
Apoi tu te împotriveşti la fiecare pas. 

Ansset îl examina insistent, parcă digerând informaţia, 
după care se întoarse şi vorbi cu glas înăbuşit: 


— îmi ceri să-mi abandonez Controlul. Căpitanul nu ştia 
nimic despre Control. Auzise doar cuvântul „control” şi nu 
înţelegea dificultatea cererii sale. 

— Exact. 

— Aceasta este singura cale de a afla ce-i ascuns în mintea 
mea? 

— Da, încuviinţă bărbatul. 

Ansset rămase din nou tăcut pentru o clipă. 

— Reprezint într-adevăr un pericol pentru Mikal? 

— Nu ştiu. Poate că aceia care te-au răpit au constatat, ca 
şi noi, că se lucrează greu cu tine. Poate că în mintea ta nu 
sunt tăinuite decât imaginile răpitorilor. Poate că voiau să te 
ţină pentru răscumpărare şi apoi, dându-şi seama că n-au 
nici o şansă să scape cu viaţă, şi-au petrecut restul timpului 
încercând să-şi ascundă identitățile. Nu ştiu... Pe de altă 
parte, s-ar putea ca stăpânul cântecelor 228 înapoia 
blocajelor să se afle instrucţiuni pentru a-l ucide pe Mikal. 
Nu puteau găsi un asasin mai perfect decât tine. Eşti 
singurul care-l vede zilnic pe Mikal între patru ochi. In 
altcineva nu are încredere. Dovada cea mai clară este faptul 
că ne roagă să i te aducem, să ne grăbim cu interogatoriul, 
ca să te poată vedea... Iţi dai seama ce pericol poţi 
reprezenta pentru el. 

— Atunci... de dragul lui Mikal, şopti Ansset. lar Căpitanul 
rămas uluit cât de repede se sfărâmă controlul băiatului. 

— Spune-i lui Mikal, rosti Ansset în timp ce chipul i se 
schimonosi şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji, că 
pentru el voi face orice. Până şi asta... 

Apoi Ansset plânse, zguduindu-se de suspine; plânse 
pentru lunile de frică, vinovăţie şi singurătate. Plânse, ştiind 
că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată pe Mikal. 
Căpitanul privi, fără să-i vină să creadă, cum, timp de o oră, 
Ansset nu putu să comunice absolut deloc, zăcând pe 
canapea ca un prunc, bolborosind şi frecându-şi ochii. Ştia 
că, în faţa monitoarelor de supraveghere, ceilalţi 
anchetatori priveau uimiţi cât de iute trecuse Căpitanul de 


nişte bariere pe care nici drogurile nu le putuseră fisura. 
Căpitanul încercă o speranţă plăcută la gândul că poate şi 
Şambelanul asista la scenă. 

Apoi Ansset se mai calmă şi Căpitanul începu să-l 
interogheze, utilizând fiecare şiretenie imagiA nabilă 
pentru a depăşi blocajele. încercă orice atac orţo n scott 
card indirect de care auzise vreodată. încercă toate 
asalturile sclipitoare ce dărâmaseră până atunci orice zid. 
Dar, chiar şi acum, cu toată cooperarea lui Ansset, nu putea 
face nimic. Nici în transa cea mai profundă, băiatul nu 
reuşea să dezvăluie ce avea ascuns în minte. Căpitanul află 
un singur lucru. Pe când dădea târcoale unui blocaj, 
întrebase: 

— Cine a ridicat bariera asta aici? 

lar Ansset, atât de cufundat în transă încât abia putea 
vorbi, răspunsese: 

— Esste. 

Numele nu-i spusese nimic Căpitanului. Asta fusese însă 
tot ce obținuse. După o oră, el şi Şambelanul se aflau 
înaintea lui Mikal. 

— Esste, repetă Mikal. 

— Aşa a spus. 

— Esste, urmă Mikal, este numele Stăpânei Cântecelor din 
Camera înaltă. Profesoara lui din Casa Cântecelor. 

— Ah... 

— Blocajele acelea pe care timp de patru zile aţi încercat 
să le străpungeţi au fost implantate acum ani de zile de 
către profesorii lui! Nu de răpitori, cu numai câteva luni în 
urmă! 

— Trebuia să fim siguri. 

— Da, încuviinţă Mikal. Trebuia să fiţi siguri. Bineînţeles, 
nici acum nu suntem siguri. Dacă blocajele i-au fost 
implantate de către Esste, de ce nu-şi poate aminti cum a 
petrecut zilele captivităţii? 

Putem decide doar că unele bariere provin din Casa 
Cântecelor, iar altele de la răpitori. Dar ce putem face? 


— Putem trimite băiatul înapoi în Casa Cântecelor, 
răspunse Şambelanul. 

Figura lui Mikal era înspăimântătoare. Parcă ar fi voit să 
urle, dar nu îndrăznea să spună ce ar fi zis dacă s-ar fi lăsat 
târât de o pasiune atât de puternică. Aşa că nu urlă, însă 
după o clipă de luptă interioară rosti: 

— Şambelane, aceasta a fost o sugestie pe care n-aş dori s- 
o mai aud. Ştiu ce poate fi necesar. Deocamdată însă 
Privighetoarea mea va rămâne cu mine. 

— Stăpâne, insistă Şambelanul, ai rămas în viaţă atâţia ani 
tocmai pentru că nu ţi-ai asumat asemenea riscuri. 

— Până la apariţia lui Ansset, răspunse împăratul cu 
durere, nu am ştiut pentru ce trăiesc. 

Căpitanul îşi plecă fruntea. Şambelanul se gândi la alt 
argument, aproape că deschise gura, dar apoi se gândi mai 
bine. 

— Aduceţi-mi-1, continuă Mikal, înaintea întregii Curți, 
astfel ca toţi să mă vadă cum îmi primesc Privighetoarea. 
Nu-l voi acuza de nimic. Peste două ore! 

leşiră şi Mikal rămase singur pe podea, în faţa căminului, 
rezemându-şi bărbia în mâini. îmbătrânea, iar spatele îl 
durea. încercă să fredoneze o melodie pe care 
Privighetoarea i-o cântase adesea. Vocea îi era hârâită şi 
bătrână şi nu reuşi să cânte. 

Focul îl scuipă şi Mikal se întrebă cum ar fi fost ca 
preafrumosul Ansset să fi îndreptat un laser spre inima lui. 
N-ar fi ştiut ce face, îşi reaminti împăratul. Ar fi fost 
nevinovat. 

Dar eu aş rămâne tot mort, după ce va trage. 

Căpitanul şi Şambelanul veniră împreună să-l scoată pe 
Ansset din celula unde îşi petrecuse ultimele patru zile. 

— împăratul doreşte să vii. 

Ansset îşi recăpătase Controlul. Arătă doar o umbră de 
emoție, când întrebă: 

— Sunt gata? 

Ei rămaseră tăcuţi, ceea ce era un răspuns în sine. 


— Atunci nu voi merge, zise băiatul. 

— Aşa a poruncit împăratul, explică Şambelanul. 

— Nu, dacă nu ştim ce a fost ascuns în mintea mea. 
Căpitanul îl bătu pe Ansset cu palma pe umăr. 

— Atitudinea ta este loială. Nu am putut afla însă decât că 
unele blocaje au fost implantate de profesoara ta. 

— De Esste? -Da. 

Ansset surâse şi, brusc, glasul lui răspândi încrederea. 

— Atunci e-n regulă. Ea nu-i doreşte lui Mikal decât binele! 

— Repet: numai unele blocaje. Zâmbetul părăsi chipul lui 
Ansset. 

— Cu toate acestea, vei veni. Peste mai puţin de două ore, 
te aşteaptă în faţa Curţii. 

— Nu mai putem încerca încă o dată? 

— Altă încercare n-ar avea sens. Cel care ţi-a implantat 
blocajele în minte a făcut-o bine. lar Mikal nu mai poate fi 
mult amânat. N-ai de ales, Ansset. Acum, te rog să vii cu 
NOI. 

Căpitanul se ridică. Aştepta să fie ascultat şi Ansset îl 
urmă. Străbătură Palatul, până la camerele de gardă de la 
intrările în sala tronului. Acolo Ansset insistă să fie 
percheziţionat în modul cel mai amănunţit, căutându-se 
orice armă sau otravă posibilă. 

— Legaţi-mi mâinile, zise el. 

— Mikal nu va fi de acord, se împotrivi Căpitanul. 
Şambelanul însă încuviinţă. 

— Băiatul are dreptate. 

Aşa încât îl încătuşară pe Ansset. Cătuşele îi intrau pe 
antebraţe, de la cot până la încheieturile mâinilor, şi se 
închideau la spate prin bare metalice lungi de douăzeci de 
centimetri, lucru destul de inconfortabil la început şi care 
devenea, treptat, tot mai inconfortabil, cu cât păstra mai 
mult poziţia aceea. In plus, îi împiedicară şi picioarele. 

— De asemenea, în jurul meu să fie străjeri cu lasere, 
pentru ca să nu am nici o şansă de-a pune mâna pe o armă. 


— Ştii că s-ar putea să-i găsim pe răpitorii tăi? întrebă 
Căpitanul. Accentul le-a fost identificat - este din Irlanda. 

— N-am auzit niciodată de planeta asta, comentă 
Şambelanul. 

— Este o insulă de aici, de pe Pământ. 

— Alt grup de luptători pentru libertate? pufni dispreţuitor 
Şambelanul. 

— Care are mai multă îndrăzneală decât oricare altul. 

— Un accent nu înseamnă mare lucru. 

— Totuşi este un punct de plecare, insistă Căpitanul. 

— Este timpul, anunţă un uşier. 

Părăsiră camera de gardă şi trecură prin sistemul obişnuit 
de securitate, alcătuit din detectoare automate ce depistau 
metalele şi otrăvurile mai simple, şi din gărzi care-i 
percheziţionau pe toţi, inclusiv pe Ansset, deoarece li se 
spusese să nu facă excepţii. 

Apoi Ansset pătrunse pe uşi în sala cea mare. Cu ocazia 
vizitei studenţilor, sala fusese goală în cea mai mare parte, 
scaunele fiind dispuse în jurul tronului. Acum se strânsese 
întreaga Curte, incluzând vizitatori de pe zeci de planete, 
care aşteptau lângă pereţi să-şi prezinte petiţiile, să facă 
daruri sau să se plângă despre o politică ori un 
reprezentant al guvernului. Mikal stătea pe tronul său, la 
capătul sălii. 

stăpânul cântecelor 228 

Nu avea nevoie de nimic mai mult decât de un jilţ simplu şi 
elegant - nici un podium, nici un fel de t repte, nimic altceva 
decât ţinuta şi demnitatea sa - ca să-l ridice deasupra 
nivelului tuturor celor din jur. Ansset nu se apropiase 
niciodată de tron venind din partea aceasta a sălii. 
întotdeauna stătuse lângă Mikal, întotdeauna intrase prin 
spate şi acum pricepea de ce atâţia dintre cei care 
parcurgeau distanţa lungă tremurau când ajungeau la 
capăt. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui când trecu, iar 
împăratul îl privea, grav, de pe tron. Ansset voi să alerge 
spre el, să-l îmbrăţişeze, să-i cânte cântece şi să se simtă 


bine în acceptarea lui Mikal, dar în acelaşi timp ştia că în 
mintea sa se puteau ascunde instrucţiuni de asasinare a 
bătrânului de pe tron. 

Se opri la zece metri de împărat şi îngenunche, plecând 
fruntea. 

Mikal ridică braţul, în ritualul recunoaşterii. Ansset îl 
auzise bătându-şi joc de ritualuri atunci când rămâneau 
singuri, dar acum măreţia etichetei rigide îl ajută pe băiat 
să-şi păstreze calmul. 

— Stăpâne, rosti el cu glas limpede şi tonuri de zurgălău 
ce umplură sala şi puseră capăt discuţiilor murmurate din 
jurul pereţilor. Sunt Ansset şi am venit să-mi cer viaţa. 

Cândva Mikal îi explicase că, pe vremuri, acela fusese 
ritualul pentru conducătorii sutelor de planete şi că, pe 
atunci, însemnase realmente ceva. Mulţi lorzi rebeli sau 
militari muriseră pe loc, când suzeranul le refuzase 
cererea. Până şi Mikal lua în serios această predare pro 
forma a vieţii. Ea reprezenta unul dintre ritualurile 
permanente pe care le folosea pentru a-şi ajuta supuşii să 
nu uite că se aflau sub puterea lui. 

— De ce să te irosesc? întrebă Mikal, cu glas bătrân, dar 
ferm. 

Oricare altul l-ar fi crezut un model de siguranţă pe sine. 
Ansset cunoştea însă vocea şi auzi tremurul de nerăbdare şi 
teamă, ca şi ezitarea slabă şi indecisă. 

Ritualul cerea ca Ansset să-şi prezinte posibilităţile: ceva 
modest, totuşi impresionant. Băiatul abandonă însă ritualul 
şi-i cântă lui Mikal din tot sufletul: 

— Tată Mikal, nu mă ţine viu! 

Mulțimea de lângă pereţi reîncepu să murmure. 
Spectacolul Privighetorii încătuşate şi împiedicate la 
picioare era îndeajuns de şocant. Dar ca Privighetoarea să- 
şi ceară singură moartea... 

— De ce? întrebă Mikal aparent impasibil, deşi Ansset ştia 
că-l avertiza, spunându-i: „Nu mă-mpinge, nu mă sili.” 


— Deoarece, Stăpâne Mikal, asupra mea s-au făcut lucruri 
care acum îmi sunt zăvorâte în minte, astfel încât nici eu, 
nici altcineva nu le poate găsi. In felul acesta, eu am secrete 
faţă de tine. Sunt un pericol pentru tine, tată Mikal! 

În mod intenţionat, Ansset abandonă formalismul în ultima 
propoziţie, iar ameninţarea din tonul lui răspândi teama în 
toţi cei prezenţi. 

stăpânul cântecelor 211 

— Nici vorbă, zise Mikal. Crezi că acţionezi pentru binele 
meu, dar nu ştii ce înseamnă bine pentru mine. Nu încerca 
să mă înveţi să-mi fie frică de tine, pentru că nu-mi va fi. 

Ridică braţul. 

— Iţi dăruiesc viaţa. 

Iar Ansset, în ciuda durerii pe care o simţea în braţele 
încătuşate, se aplecă şi sărută podeaua pentru a-şi exprima 
recunoştinţa faţă de mărinimia împăratului. Era un gest pe 
care îl foloseau numai trădătorii graţiaţi. 

— De ce eşti încătuşat? întrebă Mikal. 

— Pentru siguranţa ta. 

— Dezlegaţi-1, porunci Mikal. 

Ansset remarcă însă uşurat cum Căpitanul îi dezarma pe 
bodyguarzii care veniseră să-i scoată cătuşele şi piedica. 
Când fu dezlegat, Ansset se sculă. Ridică braţele deasupra 
capului, înălţă privirea către bolțile uriaşe ale tavanului şi 
cântă iubirea lui pentru Mikal. Deşi nu avea cuvinte, 
cântecul era plin de avertismente. Cânta în plus regretul 
băiatului că, datorită înţelepciunii lui Mikal şi pentru binele 
imperiului, el, Ansset, avea acum să fie îndepărtat. 

— Nu! strigă împăratul întrerupându-1. Nu! Fiul meu, 
Ansset, nu te voi îndepărta! Mai bine să primesc moartea 
din mâinile tale, decât daruri din mâinile altora. Viaţa ta îmi 
este mai de preţ decât propria mea fiinţă. 

Şi Mikal întinse braţele, desfăcându-le. 

Ansset se îndreptă spre el şi-l îmbrăţişa înaintea tronului. 
Părăsiră sala împreună, în vreme ce legenda creştea deja 
înapoia lor. Peste o săptămână întregul Imperiu avea să ştie 


că Mikal îi spusese Privighetorii sale: „Fiul meu, Ansset”; 
îmbrăţişarea avea să fie reprodusă în toate ziarele şi 
povestitorii aveau să repete tuturor cuvintele „Viaţa ta îmi 
este mai de preţ decât propria mea fiinţă.” 

Uşa camerei lui Mikal se închise şi Ansset înainta doar 
câţiva paşi. In faţa lui, bătrânul se oprise, privind în gol, cu 
spatele la Privighetoare. 

— Niciodată, zise Mikal. 

Glasul îi era răguşit de emoție şi spatele gârbovit. Se 
întoarse spre Ansset şi băiatul fu şocat văzând cât 
îmbătrânise chipul împăratului. Cutele se adânciseră, 
colţurile gurii coborâseră şi mai mult, iar ochii erau 
afundaţi în orbite. Păreau nişte nestemate pe o catifea 
neagră şi Ansset îşi dădu brusc seama că, într-o bună zi, 
Mikal va muri. 

— Niciodată, repetă împăratul. Aşa ceva nu mai trebuie să 
se întâmple niciodată. Când mi-ai cerut independenţă faţă 
de gărzi, regulamente şi programe, am spus: „Aşa este, poţi 
merge, o Privighetoare nu stăpânul cântecelor poate fi 
ţinută în colivie.” Pentru mine, pentru prietenii mei, eşti un 
refren încântător, dar pentru duşmanii mei, care sunt mult 
mai numeroşi decât prietenii, eşti o unealtă. Simpla ta 
dispariţie m-ar fi putut ucide. Nu mai sunt tânăr, Ansset. Nu 
mai pot rezista la asemenea lucruri. 

A 

— îmi pare rău. 

— Iţi pare rău? De unde să fi ştiut tu? Crescut în 
nenorocita aia de Casa Cântecelor, fără să fi dat piept cu 
viaţa, de unde să fi ştiut tu ce fel de ură mână animalele 
care umblă pe două picioare şi pretind că sunt inteligente? 
Eu însă ştiam, dar de la venirea ta am devenit un prost. Am 
trăit experienţe cât pentru o mie de oameni, cât pentru un 
milion de ani, totuşi niciodată n-am făcut atâtea greşeli ca 
de când ai apărut tu. 

— Atunci, îndepărtează-mă. Te rog. Mikal îl privi de 
aproape. 


— Vrei să pleci. 

Ansset ar fi vrut să-l mintă, să spună „Da, trebuie să plec, 
trimite-mă înapoi în Casa Cântecelor”, însă nu-l putea 
minţi. 

— Nu, răspunse în cele din urmă. 

— Atunci aşa-i. Dar de acum încolo, vei fi păzit. Este al 
dracului de târziu, însă te vom supraveghea, iar tu mă vei 
lăsa pe mine şi pe oamenii mei să te protejăm. 

— Bine. 

— Cântă-mi, la naiba! Cântă-mi! 

Mikal traversă podeaua, îl ridică în braţe pe băiatul de 
unsprezece ani, îl purtă spre şemineu şi îl ţinu aşa, în vreme 
ce Ansset cântă. Era un cântec blând şi scurt, dar când se 
încheie Mikal zăcea pe spate, privind tavanul. Din ochi îi 
ţâşneau lacrimi. 

— N-am dorit să fie trist, spuse Ansset. Eu mă bucuram. 

— Şi eu mă bucur. 

Mikal întinse mâna şi strânse braţul băiatului. 

— De unde să fi ştiut, zise el, de unde să fi ştiut că acum, în 
amurgul vieţii mele, voi face prostia pe care am evitat-o 
toată viaţa? Ah, da, am iubit, aşa cum am făcut orice 
altceva, cu pasiune, dar când te-au răpit, am descoperit, 
fiule, că am nevoie de tine. 

Se întoarse şi se uită la Ansset care-l privea adorator. 

— Nu mă idolatriza, băiete. Sunt un ticălos bătrân care şi- 
ar fi ucis şi mama, dacă nu i-ar fi luat-o înainte un duşman. 

— Mie nu mi-ai face niciodată vreun rău. 

— Rănesc tot ceea ce iubesc. 

Chipul împăratului trecu de la amărăciune la amintirea 
fricii. 

— Ne-am temut pentru tine. La început am crezut că ai 
căzut victimă dementului care-i terorizează pe cetăţeni. 
Gândul era îngrozitor. Dintr-o clipă în alta mă aşteptam să ţi 
se găsească trupul sfârtecat... 

Glasul i se stinse. 


— Dar nu te-am găsit... şi nu te-am găsit... am descoperit 
tot mai multe cadavre, dar niciunul nu era altău. Unora a 
trebuit să le prelevăm amprentele digitale sau dentare, însă 
nici vorbă despre tine. Ne-am dat seama că răpitorii tăi au 
ales cu pricepere momentul. Pierdusem săptămâni, 
încercând să te asociem celorlalte răpiri, iar atunci când am 
înţeles că greşisem, toate pistele erau reci. Nu exista nici o 
notă de răscumpărare. Nimic! Noaptea zăceam treaz ore în 
şir, întrebându-mă ce-ţi făceau. 

— Sunt în perfectă 

— încă iţi este teamă de ei. 

— Nu de ei. De mine. Mikal suspină şi se întoarse. 

— Mi-am îngăduit să am nevoie de tine şi acum lucrul cel 
mai rău pe care mi-l poate face cineva este să te ia de 
lângă mine. Singur m-am slăbit. 

Atunci Ansset îi cântă despre slăbiciune, dar în cântecul lui 
slăbiciunea aceea era puterea cea mai mare. 

Noaptea târziu, pe când Ansset credea că împăratul 
adormise, acesta întinse braţul şi strigă cu mânie: 

— II pierd! 

— Ce? întrebă Ansset. 

— Imperiul meu. L-am ridicat ca să se năruiască? Am 
carbonizat mai mult de o duzină de planete şi am pustiit 
alte o sută, doar ca să se prăbuşească în haos odată cu 
moartea mea? 

Se aplecă spre băiat şi şopti: regulă. 

— Mi-au spus „Mikal cel Groaznic”, dar eu am clădit totul 
ca să fie ca o pavăză deasupra Galaxiei. Acum au de toate: 
pace, bunăstare şi atâta libertate cât le trebuie minţilor lor 
de copii. Insă după moartea mea, vor ruina totul. 

Ansset încercă să-i cânte despre speranţă. 

— Nu există nici o speranţă. Am cincizeci de fii - trei dintre 
ei legitimi - şi toţi sunt nişte proşti care încearcă să mă 
măgulească. N-ar putea menţine Imperiul nici măcar o 
săptămână, niciunul dintre ei şi nici toţi laolaltă. Toată viaţa 


mea n-am întâlnit pe cineva care să poată controla ceea ce 
am clădit. Când voi muri, totul va muri. 

Mikal se lăsă obosit pe podea. Ansset nu cântă. Se întinse 
să-l atingă pe bătrân, îşi cobori palma pe genunchiul lui şi 
spuse: 

— Pentru tine, tată Mikal, voi creşte să fiu puternic. 
Imperiul tău nu se va destrăma! 

Vorbise cu atâta ardoare, încât atât el, cât şi Mikal, după o 
clipă de tăcere uluită, izbucniră în râs. 

— Este totuşi adevărat, spuse Mikal mângâind părul 
băiatului. Aş face aşa ceva pentru tine, ţi-aş da Imperiul pe 
mână, numai că ei te-ar ucide. Şi, chiar dacă aş trăi destui 
ani ca să te pot învăţa cum să ajungi un conducător, ca să te 
întronez şi să-i silesc să te accepte, tot n-aş face-o. Urmaşul 
meu va trebui să fie crud şi ticălos, viclean şi înţelept, egoist 
şi ambițios, dispreţuitor faţă de toţi ceilalţi oameni, sclipitor 
în bătălii, capabil să ghicească şi să dejoace stăpânul 
cântecelor 217 manevrele oricărui duşman, şi îndeajuns de 
puternic în adâncul fiinţei sale pentru ca să trăiască toată 
viaţa absolut singur. Zâmbi. 

— Nici chiar eu nu corespund acestei liste de însuşiri, 
deoarece, acum, nu sunt singur. 

— Nici eu, rosti Ansset şi-i cântă tatălui Mikal, adormindu- 
1. 

Zăcând întins în beznă, Ansset se întrebă cum ar fi fost ca 
împărat - să poruncească şi să fie ascultat, nu numai de cei 
îndeajuns de aproape ca să audă, ci de miliarde de oameni 
din întregul Univers. îşi imagină mulţimi uriaşe mişcându-se 
după cântecul său şi planete descriind orbite în jurul 
stelelor lor, supunându-se cuvintelor lui, ba chiar sorii 
deplasându-se la stânga sau la dreapta, apropiindu-se ori 
îndepărtându-se, aşa cum dorea el. Alunecă în somn, iar 
fanteziile lui deveniră vise şi simţi bucuria puterii ca pe 
aceea a zborului, cu toată Susquehanna întinzându-se 
dedesubtul lui, dar noaptea, cu luminile strălucind aidoma 
stelelor. 


Alături de el mai zbura cineva. Chipul părea familiar, totuşi 
nu-şi amintea de unde anume. Era un bărbat înalt, care 
purta o uniformă de sergent. II privea nepăsător pe Ansset, 
însă apoi întinse braţul, îl atinse şi, pe neaşteptate, Ansset 
era gol, singur şi înspăimântat, iar bărbatul îi dezmierda 
organele genitale. Lui Ansset nu-i plăcea şi-l lovi pe 
sergent, îl izbi cu toată puterea unui împărat şi bărbatul se 
prăbuşi din zbor, cu un chip înspăimântat; se prăbuşi şi se 
zdrobi de un turn al Palatului. Ansset privi trupul ghemuit, 
zdrobit şi însângerat, şi simţi deodată întreaga povară a 
responsabilităţii. Ridică privirea şi toate stelele cădeau, 
toate planetele se prăbuşeau în sorii lor, toţi oamenii 
mărşăluiau spre o prăpastie uriaşă şi teribilă, şi, oricât de 
mult plânse şi le strigă să se oprească, nu îl ascultară, până 
ce îl treziră propriile lui ţipete, iar atunci zări faţa lui Mikal, 
care-l privea cu îngrijorare. 

— Un vis, zise Ansset fără să fie complet treaz. Nu vreau 
să fiu împărat. 

— Să nu fi, îi spuse Mikal. Să nu fi niciodată. Era întuneric 
şi Ansset adormi iute la loc. 

Dacă Oamenii Liberi ai Irlandei ar fi fost nevinovaţi, ar fi 
deschis oare ei focul asupra primelor trupe imperiale care 
veniseră să-i ancheteze în legătură cu aşa-zisa lor bază 
secretă din Antrim? Unii spuneau că nu. Şambelanul însă 
zise: 

— Este prea stupid ca să cred aşa ceva. Căpitanul Gărzii 
îşi păstră cumpătul. 

— Totul se potriveşte. Accentul ne-a adus la Antrim. Sub 
un pretext sau altul, şaptesprezece dintre membrii grupului 
au fost în America de Est în stăpânul cântecelor perioada 
răpirii lui Ansset. în plus au deschis focul imediat ce au 
văzut trupele. 

— Orice grup naţionalist ar fi deschis focul. 

— Multe n-au făcut-o. 

— Nu mi se pare un argument, insistă Şambelanul fără să 
privească spre Mikal deoarece învățase de multă vreme că 


dacă-l privea nu însemna câtuşi de puţin că-l şi convingea. 
Toţi amărâţii ăia de Oameni Liberi ai Irlandei au murit! Toţi! 

— Când au văzut că vor fi învinşi, au început să se 
sinucidă. 

— Iar eu cred că Ansset continuă să rămână o primejdie 
pentru împărat! 

— Am descoperit conspirația şi am lichidat-o! Urmă apoi o 
tăcere şi Mikal întrebă: 

— Ansset a reuşit să recunoască pe vreunul dintre morţi? 

Căpitanul se înroşi vizibil. 

— A fost şi un incendiu... Puţine cadavre mai erau 
identificabile. I-am arătat fotografii şi crede că doi-trei ar fi 
putut să fie... 

— Ar fi putut”, pufni Şambelanul. 

— Ar fi putut foarte bine să fie membri ai echipajului de pe 
barcaz. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. La dracu', eu 
comand flote, nu echipaje de corăbioare! 

Mikal îl privi cu răceală. 

— Atunci, Căpitane, poate că ar fi trebuit să laşi în locul 
tău pe altul mai priceput. 

— Am vrut să fiu... să fiu sigur că nu vor exista greşeli. 

Nici Mikal, nici Şambelanul nu mai trebuiră să adauge 
NIMIC. 

— Ce a fost a fost, zise SŞambelanul. Nu cred însă că 
trebuie să ne culcăm pe o ureche. În primul rând, răpitorii 
au fost suficient de abili ca să-l ia pe Ansset şi să-l ţină 
ascuns cinci luni, fără ca noi să-i dăm de urmă. Eu cred că, 
chiar dacă o parte a echipajului, sau poate întregul echipaj 
a fost alcătuit din Oamenii Liberi ai Irlandei, conspirația n-a 
fost opera lor. Erau prea uşor de depistat. Accentul îi trăda. 
Amintiţi-vă, răpitorul a reuşit să ascundă toate zilele din 
memoria lui Ansset. Ar fi putut bloca şi amintirea Oamenilor 
Liberi, dacă n-ar fi dorit ca noi să-i descoperim. 

Căpitanul nu era un om care să apere cauze pierdute. 

— Ai perfectă dreptate. Mi-am pierdut cumpătul. 


— Toţi ni l-am pierdut, la un moment sau altul, zise Mikal 
ridicând un bolovan de pe inima Căpitanului. Poţi să pleci, 
adăugă el şi Căpitanul plecă fruntea, se sculă şi ieşi din 
încăpere. 

Şambelanul rămase singur cu Mikal în Sala de Consiliu, 
exceptând cele trei gărzi de corp care supravegheau 
fiecare mişcare. 

— Sunt îngrijorat, zise Mikal. 

— Şieu. 

— Fără îndoială. Sunt îngrijorat deoarece Căpitanul nu 
este un prost, dar s-a comportat prosteşte. 

Presupun că ai pus oameni să-l urmărească din clipa în 
care a primit slujba, nu? 

Şambelanul încercă să protesteze. 

— Dacă nu i-ai urmărit fiecare mişcare, n-ai făcut o treabă 
prea grozavă. 

— A fost pus sub urmărire, recunoscu Şambelanul. 

— la rapoartele şi corelează-le cu răpirea lui Ansset. Vezi 
dacă găseşti ceva. 

Şambelanul încuviinţă. Mai aşteptă câteva clipe, apoi, când 
se păru că Mikal îşi pierduse interesul faţă de persoana lui, 
se sculă şi ieşi. 

Rămas singur (cu excepţia gărzilor pe care se învățase să 
le elimine complet din minte, autocenzurându-se doar în 
ceea ce privea limbajul), Mikal suspină, se întinse şi îşi auzi 
încheieturile trosnind, încheieturile nu-i trosniseră 
niciodată înainte de împlinirea a o sută de ani. 

— Unde-i Ansset? întrebă el. 

— Mă duc să-l aduc, se repezi una dintre gărzi. 

— Nu. Spune-mi unde este. 

Bodyguardul îşi înclină puţin capul, ascultând fluxul 
continuu de rapoarte ce i se revărsa în difuzorul implantat 
în ureche. 

— În grădină... Cu trei paznici... Lângă rau... 

— Duceţi-mă la el. 


Gărzile încercară să nu-şi trădeze surprinderea. Mikal nu 
mai ieşise de ani de zile din Palat. Acţionară însă cu 
repeziciune şi, însoţit de cinci gărzi, plus alte o sută care 
patrulau nevăzute prin parc, | 

222 oijon scoli caid împăratul părăsi Palatul, îndreptându- 
se către locul unde Ansset stătea pe malul râului. Băiatul se 
ridică, văzându-l apropiindu-se, apoi se aşezară împreună, 
cu gărzile urmărindu-i de la distanţă, în timp ce, pe 
deasupra, patrulau flituri imperiale. 

— Mă simt ca un invadator, zise Mikal. Trebuie să iau două 
gărzi cu mine şi atunci când merg să mă cac. 

— Păsările Pământului cântă cântece minunate, spuse 
Ansset. Ascultă. 

Mikal ascultă o vreme, totuşi urechea sa nu era la fel de 
fină precum cea a lui Ansset, aşa că se plictisi repede. 

— Comploturile ascund în ele alte comploturi, rosti el. 
Cântă-mi despre planurile şi comploturile proştilor. 

Atunci Ansset îi cântă o poveste pe care o auzise cu câteva 
zile în urmă de la un biochimist care lucra la instrumentele 
de detectat otrăvuri. Era vorba despre un cercetător din 
vremurile de demult care reuşise în cele din urmă să 
încrucişeze un porc cu o găină, aşa încât creatura făcea 
ouăle cu şuncă, economisind astfel timpul necesar 
preparării micului dejun. Hibrizii făceau multe ouă ce 
întruneau toate calităţile la care sperase cercetătorul. 
Necazul era că ouăle nu se crăpau şi creaturile nu se 
puteau reproduce. Găiorcii (sau porgăinile?) aveau rât şi nu 
puteau sparge coaja ouălor, astfel că experimentul dădu 
greş. Mikal se amuză şi se simţi mult mai bine. 

— Ştii, Ansset, exista o soluţie. Trebuia să-i fi învăţat să se 
reguleze cu codiţele lor îmbârligate. 

Apoi Mikal se întrista iarăşi şi spuse: 

— Zilele mele sunt numărate, Ansset. Cântă-mi despre zile 
numărate. 

În ciuda încercărilor sale, Ansset nu reuşise niciodată să 
înţeleagă mortalitatea aşa cum o vedeau bătrânii şi de 


aceea trebuia să-i cânte lui Mikal chiar sentimentele 
împăratului, aşa cum le simţea acesta. Asta nu-l mulțumea 
deloc, dar, cel puţin, Mikal ştia că era înţeles şi se simţea 
mai bine, întins în iarbă şi privind curgerea lui 
Susquehanna. 

— Va trebui să-l luăm şi pe Ansset. El este singurul care ar 
putea recunoaşte pe cineva. 

— Nu vreau să mai risc să-l pierd pe Ansset de lângă 
mine. 

Şambelanul era însă încăpățânat. 

— Nici eu nu vreau să las nimic la voia întâmplării. Există 
prea multe modalităţi de distrugere a dovezilor. 

Mikal se înfurie. 

— Nu vreau ca băiatul să mai fie amestecat în toată 
povestea asta. La dracu', a venit pe Pământ ca să cânte! 

— Atunci refuz să mai încerc ceva, replică Şambelanul. 
Nu-mi pot îndeplini sarcinile, dacă mă legi de mâini! 

— Bine, ia-l1. Dar va trebui să mă iei şi pe mine. 

— Pe împărat? -Da. 

— Măsurile de securitate... 

— Să le ia dracu'! Nimeni nu se aşteaptă să mă vadă pe 
mine băgat în aşa ceva. Surpriza este securitatea cea mai 
bună. 

— Stăpâne, îţi rişti viaţa... 

— Şambelane! înainte ca tu să te fi născut, eu îmi riscasem 
viaţa în situaţii mult mai periculoase! Am pariat pe viaţa 
mea, pentru ca să pot construi un imperiu şi era cât pe aici 
să pierd pariul de vreo sută de ori. Plecăm peste 
cincisprezece minute! 

— Bine, stăpâne, încuviinţă Şambelanul. 

leşi iute, ca să pregătească totul, dar, odată ajuns dincolo 
de uşa încăperii lui Mikal, începu să tremure. Până atunci 
nu mai îndrăznise niciodată să-l contrazică pe împărat. Ce- 
1 apucase? lar acum împăratul venea cu el. Dacă Mikal 
păţea ceva cât timp se afla în grija Şambelanului, acesta era 


pierdut. După moartea lui Mikal, toţi ar fi fost de acord cu 
un singur lucru: Şambelanul trebuia să plătească cu viaţa. 

Mikal şi Ansset veniră împreună la flesketul trupei. Soldaţii 
încremeniseră la gândul unei operaţiuni alături de împărat, 
dar Şambelanul observă că Mikal era în vervă, aţâţat. 
„Probabil că-şi aminteşte de gloria trecutului, îşi spuse el. 
Acum nu prea mai aduce a cuceritor şi ar face bine să mă 
lase pe mine să conduc operaţiunea.” Acela era unul dintre 
neajunsurile de a fi atât de aproape de centrul puterii: 
trebuia să accepţi capriciile celor atotputernici. 

Pe de altă parte, băiatul părea să nu simtă nimic şi, nu 
pentru întâia dată, Şambelanul îi invidie autocontrolul de 
fier. Abilitatea de a-ţi ascunde orice sentiment în faţa 
duşmanilor şi a prietenilor - adesea aceştia se confundau - 
putea fi o armă mai puternică decât oricâte lasere. 

Flesketul cobori urmând râul Susquehanna cu o viteză 
neobişnuit de mare, zburând deasupra traficului fluvial. 
După o oră, ajunseseră la Hisper, apoi continuară încă o 
oră, se îndepărtară de râu şi trecură peste ogoare şi 
mlaştini, până ajunseră la alt fluviu, mai lat. 

— Delaware, şopti Şambelanul spre Mikal şi Ansset. 

Împăratul încuviinţă, dar replică: 

— Ţine-ţi ştiinţa pentru tine. 

Părea iritat, ceea ce însemna că se amuza copios. Nu după 
mult timp, Şambelanul îi făcu semn locotenentului-pilot să 
aterizeze pe țărm. 

— Acolo este o cărare ce ne va conduce la locul cu pricina. 

Solul era mlăştinos şi doi soldaţi mergeau mai înainte, 
căutând teren ferm. Drumul era lung, dar Mikal nu le ceru 
să încetinească pasul. Şambelanul ar fi dorit să se oprească 
şi să se odihnească, totuşi nu îndrăzni să ceară aşa ceva. Ar 
fi însemnat o victorie prea mare pentru Mikal. „Dacă 
bătrânul ţine pasul, îşi spuse Şambelanul, atunci pot şi eu.” 

Poteca ajunse la un câmp îngrădit. Dincolo de gard se 
zăreau câteva ferme. Stilul celei mai apropiate aparţinea 
renaşterii coloniale, ceea ce însemna că avea o vechime de 


o sută de ani. La numai o sută de metri depărtare, curgea 
fluviul. Ancorat la un debarcader, se legăna încetişor un 
barcaz lat. 

— Aceea este casa, rosti Şambelanul, iar ăsta-i barcazul. 

Câmpul dintre ei şi casă nu era foarte întins şi era acoperit 
de tufişuri, aşa încât izbutiră să ajungă lângă clădire fără a- 
şi trăda mişcările. Locul era însă pustiu, iar când ajunseră 
lângă barcaz, singurul om de la bord îndreptă un laser spre 
propriul său chip, transformându-l în cărbune. Nu însă 
înainte ca Ansset să-l recunoască. 

— Ăsta era Pleavă, rosti el, privind impasibil cadavrul. El 
îmi aducea de mâncare. 

Mikal şi Şambelanul îl urmară apoi pe băiat prin barcaz. 

— Nu este acelaşi, zise Ansset. 

— Bineînţeles, încuviinţă Sambelanul. Au încercat să-l 
camufleze. Vopseaua este proaspătă. Miroase şi a lemn abia 
tăiat. L-au refăcut. Nu găseşti nimic familiar? 

Ba da. Ansset găsi o cabină care ar fi putut să fie celula sa, 
deşi acum era zugrăvită în galben ţipător, iar o fereastră 
nouă lăsa razele soarelui să pătrundă înăuntru. Mikal 
examina pervazul. 

— Este nou, decise el. 

Încercând să-şi imagineze interiorul barcazului, aşa cum 
fusese înainte de a fi vopsit, Ansset reuşi să găsească 
încăperea largă unde cântase în ultima seară a captivităţii. 
Acum înăuntru nu mai exista nici o masă. Camera părea 
totuşi de aceeaşi mărime şi băiatul fu de acord că putea 
foarte bine să fie locul captivităţii sale. 

De jos, din celula lui, auziră râsete de copii şi un flesket 
trecu pe râu, plin cu turişti cântând. 

— O regiune destul de populată, se adresă Mikal 
Şambelanului. 

— De aceea am ales să venim prin pădure. Ca să nu 
atragem atenţia. 

— Dacă nu voiai să atragi atenţia, zise împăratul, ar fi fost 
mai bine să fi venit cu un autobuz banal. Nimic nu-i mai 


bătător la ochi decât nişte soldaţi furişându-se prin pădure. 

Şambelanul îi simţi observaţia ca pe o lovitură. 

— Nu sunt un tactician, se apără el. 

— Eşti destul de tactician, replică Mikal lăsându-l să se 
relaxeze puţin. Acum ne vom întoarce la Palat. Ai vreun om 
de încredere pe care să-l trimiţi ca să-l aresteze? 

— Da, încuviinţă Şambelanul. Au fost deja preveniţi să nu- 
1 lase să părăsească Palatul. 

— Pe cine? întrebă Ansset. Pe cine arestaţi? 

O clipă cei doi bărbaţi şovâiră, apoi Mikal răspunse: 

— Pe Căpitanul Gărzii. 

— Ela pus la cale răpirea? 

— Aşa se pare, aprobă Şambelanul. 

— Eu nu cred, zise Ansset deoarece cunoştea vocea 
Căpitanului şi ea nu avea alt cântec decât loialitatea. 

Şambelanul însă nu putea înţelege aşa ceva. Asta nu era o 
dovadă. Iar barcazul fusese identificat, ceea ce pentru ei 
părea o confirmare. Aşa încât Ansset nu mai pomeni nimic 
despre Căpitan decât atunci când era prea târziu. 

Existau şi temnițe mai rea decât aceea. Era doar o celulă, 
fără uşă - cel puţin pe dinăuntru. Şi, dacă nu exista niciun 
mobilier, podeaua se mula la fel de confortabil ca şi aceea 
din apartamentele lui Mikal. 

Era totuşi greu să nu suferi. Căpitanul stătea rezemat de 
un perete, gol-puşcă, ca să nu se poată sinucide cu vreun 
articol de îmbrăcăminte. Avea peste şaizeci de ani şi în 
ultimii patru ani răspunsese de toate flotele împăratului, 
coordonând mii de nave prin întreaga Galaxie. Acum 
stăpânul cântecelor 229 însă căzuse victimă unei intrigi 
stupide de palat, era ţapul ispăşitor... 

Şambelanul plănuise totul, desigur. Ca întotdeauna, 
Şambelanul. Dar cum putea Căpitanul să-şi dovedească 
inocenţa fără un examen hipnotic şi acesta avea să fie 
condus, bineînţeles, de către Şambelan. In plus, Căpitanul 
cunoştea un amănunt de care nu avea habar nici o altă 
fiinţă aflată în viaţă: deşi o examinare meticuloasă a minţii 


sale nu putea dovedi că el ar fi avut cel mai mic amestec în 
răpirea lui Ansset, examinarea respectivă ar fi dat la iveală 
alte lucruri, petrecute anterior; oricare dintre ele i-ar fi 
putut distruge reputaţia, iar toate laolaltă ar fi dus spre o 
moarte la fel de sigură ca şi în cazul în care el ar fi răpit cu 
adevărat Privighetoarea. 

„Patruzeci de ani de loialitate neclintită pentru ca acum, 
când sunt nevinovat, vechile mele fărădelegi să mă 
împiedice să forţez mâna.” Rezemat de perete, Căpitanul îşi 
trecu mâinile peste picioarele îmbătrânite. Muşchii nu-i 
erau slăbiţi, dar avea senzaţia că pielea i se jupuia. „Pe 
planeta asta, gândi el, un bărbat trebuie să trăiască până la 
o sută şi douăzeci de ani. Eu însă nu voi depăşi cu mult 
jumătatea acestui număr.” 

Ce anume îi grăbise să-l întemniţeze? Ce lucru suspect 
făcuse? Sau nici măcar nu făcuse ceva suspect? 

Trebuie să fi fost ceva. Mikal nu era un tiran; chiar dacă 
era atotputernic, conducea după litera legii. Vorbise oare 
prea des cu indivizi suspecți? 

Fusese oare, atunci când nu trebuia, în oraşele în care nu 
trebuia să meargă? Indiferent cine ar fi fost adevărații 
trădători, Căpitanul era sigur că-i aduseseră acuzaţii ce 
păruseră plauzibile. 

Brusc, lumina îşi reduse intensitatea la jumătate. 
Căpitanul cunoştea destule despre închisori - este drept, 
văzute din cealaltă ipostază - ca să ştie că asta însemna că 
peste zece minute va fi beznă. Apoi noapte şi somn... dacă 
putea adormi. 

Se întinse pe jos, îşi acoperi ochii cu braţul şi-şi dădu 
seama că agitația din măruntaiele sale nu putea fi stăvilită. 
Nu avea să doarmă. Continuă să se gândească - în mod 
morbid, se lăsă pradă gândurilor, deoarece era prea curajos 
ca să se ascundă de propria sa imaginaţie - la felul în care 
va muri. Mikal era un om mare, însă nu avea milă pentru 
trădători. Aceştia erau ciopârţiţi, bucată cu bucată, în timp 
ce holocamerele înregistrau chinurile morţii pentru a le 


transmite pe toate planetele. Sau poate că avea să se 
afirme că fusese doar un complice, caz în care agonia avea 
să-i fie mai scurtă şi mai... intimă. Nu-l înspăimânta însă 
durerea; îşi pierduse de două ori braţul stâng, la interval de 
nici doi ani, şi ştia că putea face faţă durerii destul de bine. 
II rodea însă conştiinţa faptului că toţi cei pe care-i 
comandase vreodată aveau să se gândească, din clipa 
aceea, la el ca la un trădător care a murit dezonorat. 

Aşa ceva era mult mai greu de suportat. Imperiul lui Mikal 
fusese creat de soldaţi care iubeau stăpânul cântecelor 
onoarea şi aveau o loialitate fanatică. Căpitanul îşi aminti 
momentul primei sale decizii pe o navă. Fusese în timpul 
revoltei de pe Quenzee şi crucişătorul său fusese surprins 
pe planetă. Fusese pus înaintea alternativelor sfâşietoare 
de a decola imediat, înainte ca nava să-i fie deteriorată, ori 
de a mai aştepta şi a încerca salvarea unora dintre oamenii 
săi. Optase pentru crucişător, căci, dacă ar fi aşteptat, ar fi 
însemnat că nimic n-ar mai fi fost salvat pentru Imperiu. 
Dar strigătele înnebunite „Aşteptaţi, aşteptaţi” îi 
răsunaseră în urechi cu mult după ce ieşiseră din raza de 
recepţie a staţiilor individuale. Fusese elogiat, deşi medalia 
nu-i fusese înmânată decât după câteva luni, deoarece ar fi 
găsit o modalitate de a se sinucide cu ajutorul ei. 

„Cât de uşor m-am gândit la sinucidere pe atunci, îşi 
aminti Căpitanul. Acum, când mi-ar fi într-adevăr de folos, 
este complet intangibilă. 

O să plătesc doar pentru fărădelegile mele. Ei nu-şi dau 
seama, dar chiar dacă ar crede că bagă la apă un nevinovat, 
merit exact pedeapsa pe care o voi primi.” îşi amintea. 

Lumina se stinse... 

Încercă să doarmă şi să viseze, dar continuă să-şi 
amintească. Şi îşi amintea. Iar în fiecare vis zărea faţa ei. 
Nici un nume. Nu îi ştiuse niciodată numele - făcea parte 
din sistemul lor de protecţie, deoarece dacă un nume nu 
era nicicând cunoscut, atunci nu putea să fie aflat nici prin 
cea mai abilă metodă, indiferent cât s-ar fi străduit cineva. 


Faţa ei însă... mai neagră decât a lui, de parcă ar fi avut 
sânge pur, trăgându-se din regiunea cea mai izolată a 
Africii, şi surâsul ei, deşi foarte scump la vedere, erau atât 
de luminoase, încât simpla lor amintire îi aducea lacrimi în 
ochi şi-l ameţea. Ea trebuia să fie adevăratul asasin. Cu o 
seară înainte de ziua în care plănuiseră să-l ucidă pe 
prefect, femeia îl adusese la ea acasă. Părinţii ei, care nu 
ştiau nimic, dormeau în camera din spate; ea i se dăruise de 
două ori, înainte ca bărbatul să înţeleagă că era vorba 
despre mai mult decât simpla descărcare a tensiunii 
dinaintea unei misiuni delicate. Ea îl iubea cu adevărat, era 
sigur de lucrul acesta, şi atunci el îi şoptise la ureche 
numele lui. 

— Ce-i asta? întrebase ea. 

— Numele meu, răspunsese bărbatul şi faţa ei se 
schimonosise parcă de durere. 

— De ce mi l-ai spus? 

— Pentru că am încredere în tine, şoptise el mângâind-o 
pe spate. 

Ea gemuse sub povara acelei încrederi; sau poate în 
ultimele spasme ale extazului sexual. Indiferent care ar fi 
fost adevărul, Căpitanul nu avea să-l afle niciodată. Când 
plecase, ea îi murmurase la ureche: 

— Aşteaptă-mă mâine dimineaţă, la ora nouă, lângă statuia 
lui Horus din Flant Fisway. 

El o aşteptase două ore, apoi plecase s-o caute şi-i găsise 
locuinţa înconjurată de poliţişti. La fel şi stăpânul 
cântecelor 233 casele altor doi conspiratori, iar atunci 
înţelesese că fuseseră trădaţi. La început crezuse, se lăsase 
să creadă că ea îi trădase şi că, pentru a-i salva lui viaţa, îi 
ceruse s-o aştepte la ora când ştiuse că avea să apară 
poliţia. Oricum totuşi, chiar dacă fusese nevinovată, citise în 
ziare că ea se sinucisese la apariţia oamenilor legii; îşi 
zburase creierii cu un pistol de modă veche, cu gloanţe, 
chiar în faţa părinţilor ei care se întrebau ce căuta poliţia la 
uşa lor. Chiar dacă trădase grupul, ea refuzase să-l trădeze 


pe el - ştiindu-i numele, preferase moartea alternativei de a 
fi silită să-i dezvăluie identitatea. 

O mângâiere insuficientă. II omorâse el însuşi pe prefect, 
apoi părăsise planeta pe care se născuse şi nu mai revenise 
niciodată acolo. îşi petrecuse un timp, până împlinise 
douăzeci de ani, încercând să se alăture rebeliunilor, ori 
rebeliunilor în formare, sau cel puţin să descopere o 
nemulţumire serioasă undeva în Imperiul nu prea vechi al 
lui Mikal. Treptat îşi dăduse însă seama că nu chiar aşa 
mulţi oameni tânjeau după independenţă. Sub domnia lui 
Mikal, viaţa era mai bună ca oricând. Şi înțelegând, 
începuse să înţeleagă ce reuşise Mikal. 

Se înrolase în armată şi-şi folosise aptitudinile ca să 
avanseze în ierarhia militară, până ce ajunsese omul în care 
Mikal avea cea mai mare încredere: Căpitanul Gărzii. Totul 
degeaba... Totul degeaba din pricina unui slujbaş civil 
ambițios care îl condamna la moarte; nu moartea plină de 
onoruri pe care şi-o visase, ci una plină de dizgrație. 

„Merit şi asta, îşi spuse Căpitanul. Pentru că i-am spus ei 
numele meu. Este numai greşeala mea... pentru că i-am 
spus cum mă numesc.” 

Aţipise, deoarece îl trezi o undă de aer mai rece. Veniseră 
după el? Nu, nu, ar fi aprins lumina. Nu se zărea însă nici o 
luminiţă, nici măcar pe coridor... dacă nu se înşela şi uşa 
celulei era într-adevăr deschisă. 

— Cine-i? întrebă el. 

— S-s-st, veni răspunsul. Căpitane? -Da. 

Căpitanul se strădui să-şi amintească vocea. 

— Cine eşti? 

— Nu mă cunoşti. Sunt un simplu soldat. Nu mă cunoşti. 
Eu însă te cunosc. Ţi-am adus ceva. 

Căpitanul simţi o mână pipăindu-i trupul, până îi găsi 
braţul, apoi palma în care îi strecură o seringă. 

— Ce-i asta? 

— Onoare, răspunse soldatul. Glasul era foarte tânăr. 

— De ce? 


— Nu puteai să-l fi trădat pe Mikal, dar ei te vor 
condamna, ştiu cu siguranţă. Şi te vor ucide - ca pe un 
trădător. Aşa că, dacă o doreşti... onoarea. 

Simţi adierea plecării soldatului; uşa se închise şi căldura 
se strânse la loc. Căpitanul ţinea moartea în mână. Nu avea 
însă mult timp la dispoziţie. Soldatul necunoscut fusese 
curajos şi inteligent, dar în stăpânul cântecelor i urând 
sistemul de alarmă al închisorii avea să-i alerteze pe 
gardieni - poate îi şi alertase deja - asupra i ntrării cuiva. 
Poate chiar în clipa aceea se îndreptau către el. 

„Dar dacă pot într-adevăr să-mi dovedesc nevinovăția? se 
întrebă Căpitanul. De ce să mor acum, când poate că voi fi 
disculpat şi voi continua să t răiesc?” îşi aminti însă ce 
aveau să descopere drogurile, se gândi la întrebările 
Şambelanului şi, văzând în faţa ochilor numai faţa ei, 
neagră, de abanos, îşi înfipse, puternic, acul în abdomen. 
Şocul rupse sigiliul şi îngădui chimicalelor să-i pregătească 
pielea pentru otrava din seringă. In mod normal, ar fi 
trebuit să numere secundele, pentru a îndepărta drogul 
după injectare, dar acum singura doză corespunzătoare era 
totuna cu întregul conţinut al seringii. 

Încă ţinea seringa apăsată când luminile se aprinseră, uşa 
se deschise şi gardienii năvăliră înăuntru, smulgându-i 
seringa din mână şi ridicându-l, ca să-l scoată din celulă. 

— Prea târziu, şopti el, dar temnicerii continuară să-l 
târască în josul unui coridor. 

Membrele Căpitanului erau complet amorţite; recunoscu 
otrava şi ştiu că era un semn că moartea nu mai putea fi 
împiedicată, indiferent de antidotul care i-ar fi fost 
administrat. 'Trecură printr-o uşă şi întrezări spinarea unui 
soldat tânăr, purtat de alţi trei gardieni într-o odaie de 
anchetă. 

— Mulţumesc, încercă să-i spună Căpitanul, dar nu reuşi 
să vorbească îndeajuns de tare pentru a fi auzit peste 
tropăiturile şi tumultul de pe coridor. 


II aşezară pe o masă şi medicul se aplecă deasupra lui, 
clătină din cap şi spuse că era prea târziu. 

— încearcă, oricum! răcni un glas pe care Căpitanul îl 
recunoscu vag ca aparţinând Şambelanului. 

— Şambelane, murmură el. 

— Da, nenorocitule! zise Şambelanul, cu o voce care părea 
o adevărată capodoperă a suferinţei. 

— Spune-i lui Mikal că moartea mea eliberează mai mulţi 
complotişti decât ucide. 

— Crezi că nu ştie? 

— Şi spune-i... spune-i... 

Şambelanul se aplecă şi mai mult, dar Căpitanul muri fără 
să ştie dacă reuşise să-i transmită împăratului ultimul său 
mesaj înainte de a fi amuţit pentru vecie. 

Ansset îl privi pe Mikal răcnind la Şambelan. Cunoştea 
suficient vocea împăratului ca să ştie că acesta minţea 
cumva, că mânia era, cel puţin parţial, o prefăcătorie. 
Şambelanul ştia oare şi el? Ansset bănuia că da. 

stăpânul cântecelor 237 

— Numai un idiot l-ar fi ucis pe soldatul acela! urlă Mikal. 

Prefăcându-se înspăimântat, Şambelanul răspunse: 

— Am încercat totul - droguri, hipnoză - dar avea blocaje, 
blocaje prea bune... 

— Aşa c-ai apelat la buna şi vechea tortură! 

— Era oricum una dintre pedepsele pentru trădare. M-am 
gândit că, dacă voi recurge la ea, va mărturisi tot lanţul 
conspirației... 

— Până una-alta, a murit, şi acum nu mai avem nici o 
speranţă să descoperim... 

— Avea blocaje, îţi spun, ce puteam face? 

— Ce puteai face?! 

Împăratul se întoarse cu spatele. Ansset auzise o undă de 
plăcere în glasul lui. „De ce?” O plăcere macabră, cu 
siguranţă nu una de care Mikal să se bucure făţiş. 

— Aşadar, în ciuda eforturilor noastre, i s-a adus otravă... 


— Asta dovedeşte cel puţin vinovăția Căpitanului, zise 
Şambelanul. 

— Nu dovedeşte „cel puţin” nimic! se răsti Mikal, 
întorcându-se către tentativa Şambelanului de a înviora 
situaţia. Mi-ai înşelat încrederea şi nu ţi-ai îndeplinit 
îndatoririle! 

Era semnalul de începere al unui ritual. Supus, 
Şambelanul continuă cu următorul pas: 

— Stăpâne, am fost incapabil. Merit să fiu ucis. Demisionez 
şi te implor să-mi curmi viaţa. 

Mikal urmă ritualul, însă furios, lipsit de graţie, parcă 
asigurându-se că Şambelanul va înţelege că era iertat, dar 
nu i se uita fapta. 

— Eşti un prost, lua-te-ar dracu'! Iţi dăruiesc viaţa, în 
primul rând pentru inestimabilele servicii pe care mi le-ai 
adus prin descoperirea trădătorului. 

Mikal îşi înclină capul pe un umăr. 

— la spune, Şambelane, şi acum pe cine crezi că ar trebui 
să numesc în funcţia de Căpitan al Gărzii? 

Ansset era tot mai derutat. Şambelanul şi Mikal minţeau 
despre ceva, îşi ascundeau ceva, reciproc... iar acum 
împăratul îi cerea sfatul Şambelanului într-o problemă care 
nu era defel treaba lui. Şi Şambelanul avea să-i răspundă. 

— Fără doar şi poate pe Riktors Cenuşiul, Stăpâne. 

„Fără doar şi poate”? Atitudinea era impertinentă, simplul 
fapt de a oferi sugestii era periculos. Şambelanul nu 
întreprindea lucruri periculoase. Un răspuns lipsit de orice 
pericole ar fi fost că nu se gândise niciodată la această 
chestiune şi nu putea îndrăzni să-l sfătuiască pe Mikal într- 
o problemă atât de importantă. In loc de aşa ceva, el 
spusese „fără doar şi poate”. 

În mod obişnuit, Ansset s-ar fi aşteptat ca Mikal să devină 
rece şi să-l expedieze pe Şambelan, refuzând să-l mai vadă 
câteva zile. Mikal însă contrazise tot ce credea băiatul că 
ştia despre el, răspunzând printr-un surâs. 


— Da, fără doar şi poate. Riktors Cenugşiul este soluţia cea 
mai evidentă. Transmite-i, în numele meu, că a fost numit în 
funcţie. 

Până şi Şambelanul, care stăpânea la perfecţie arta 
impasibilităţii, fu surprins. lar reacţia aceea de surpriză 
declanşa înţelegerea în mintea lui Ansset. Şambelanul îl 
numise exact pe cel pe care nu l-ar fi dorit în funcţia de 
Căpitan al Gărzii, convins că Mikal va respinge imediat 
orice propunere. împăratul însă îl alesese, ştiind că 
bărbatul acela va fi complet independent de influenţa 
Şambelanului. 

Ansset fu încântat. Riktors Cenugşiul era o alegere bună - 
flota avea să fie desigur mulţumită, fiindcă reputaţia de 
luptător a lui Riktors era binecunoscută. La rândul său, 
Imperiul avea să fie de acord, deoarece, în rebeliunea de pe 
Mantrynn, Riktors dovedise că putea fi indulgent cu 
oamenii. In loc să reprime şi să distrugă, el investigase 
plângerile cetăţenilor împotriva lacomului administrator 
planetar, îl judecase pe acesta şi-l executase. Bineînţeles, 
laolaltă cu conducătorii rebeliunii, dar după aceea 
guvernase el însuşi planeta, vreme de câteva luni, stârpind 
corupţia din nivelurile superioare ale guvernului şi 
instalând localnici în poziţiile-cheie, pentru a-i continua 
munca după ce avea să plece. In toată Galaxia nu exista 
planetă mai loială ca Mantrynn şi în toată flota nimeni nu 
era mai iubit decât Riktors Cenuşiul de către oamenii de 
rând. 

Mai mult însă decât toate aceste motive în favoarea 
numirii, Ansset se bucura fiindcă îl cunoştea pe bărbat, îl 
plăcea şi avea încredere în el. Esste însăşi îi spusese că 
Riktors Cenuşiul era omul cel mai asemănător lui Mikal din 
întreaga Galaxie. Iar acum, când Ansset îl cunoştea şi-l 
iubea pe Mikal, aceasta era lauda cea mai înaltă care i se 
putea aduce. 

În timp ce Ansset reflecta asupra numirii, Şambelanul 
plecase şi glasul împăratului îl trezi pe băiat din gânduri: 


— Ştii care i-au fost ultimele cuvinte adresate mie? Fără să 
i se spună, Ansset îşi dădu seama că Mikal vorbea despre 
Căpitan. 

— A zis: „Spuneţi-i lui Mikal că moartea mea eliberează 
mai mulţi complotişti decât ucide.” Iar apoi... apoia spus că 
m-a iubit. 

Glasul i se frânse. Avea lacrimi în ochi. 

— Imaginează-ţi blestematul ăla întemnițat spunând că m- 
a iubit! Ştiai că acum patruzeci de ani a fost implicat într-un 
complot ca să mă răstoarne de pe tron? O chestie 
melodramatică... iubita lui i-a trădat şi numai ela 
supravieţuit. N-a ştiut niciodată că eu cunoşteam totul. 
Poate însă că n-a minţit. Poate că m-a iubit într-adevăr, în 
felul lui. 

— Tu l-ai iubit? 

— In tot cazul, nu m-am încrezut niciodată în el. Nu m-am 
încrezut niciodată în nimeni. Decât în tine. 

stăpânul cântecelor 228 

Mikal îi zâmbi lui Ansset şi-l mângâie pe păr. Tonul îi era 
vesel, dar băiatul ştia câtă tristeţe se ascundea înapoia lui. 

— Să-1 iubesc?... Cine poate spune... Ştiu că mă simt ca 
naiba, acum când este mort. Mă iubeşte... M-a iubit... Da, 
cred că l-am iubit, atât cât pot să iubesc pe cineva. Mă 
bucur, cel puţin, că a găsit o cale demnă de a muri. 

Împăratul râse. 

— Pare ciudat, nu? Moartea lui lasă conspirația 
nedezvăluită, totuşi mă bucur. De când ai sosit aici, Ansset, 
mi-am uitat preocupările anterioare în interesul propriei 
mele persoane. 

— Atunci ar trebui să plec. 

— La-la-la, făcu Mikal şi suspină. Ansset, ăsta-i unul dintre 
cântecele tale cele mai plictisitoare: să cânţi întruna aceeaşi 
notă. 

Se afundă mai mult în scaun şi acesta pluti, remodelându- 
se pentru a susţine modificarea greutăţii. Chipul însă îi 
devenise morocănos. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă băiatul. 

— Nimic, răspunse Mikal. Ah, n-are nici un rost să te mint! 
Să zicem că sunt obosit şi că problemele conducerii devin 
tot mai împovărătoare pe măsură ce îmbătrânesc. 

— De ce a fost arestat Căpitanul? întrebă Ansset, atât 
pentru a schimba subiectul, cât şi pentru a-şi satisface 
curiozitatea, pe care şi-o recunoştea deschis. Cum aţi ştiut 
de el? 

— Ah, asta... Oamenii Şambelanului îl supravegheau. Vizita 
regulat locul acela. Faţă de prietenii lui, pretindea că 
mergea la o femeie care locuia acolo. Toţi vecinii au depus 
însă mărturie, sub efectul drogurilor, că acolo n-a locuit 
niciodată vreo femeie. lar Căpitanul era un maestru în 
ridicarea blocajelor mentale. Toate ar fi fost însă simple 
ipoteze, până şi similitudinile barcazurilor, dacă nu l-ai fi 
identificat pe individul acela care s-a sinucis. Pleavă, nu? 

— Pleavă. 

Ansset plecă privirea. 

— Nu-mi place să ştiu că eu am pecetluit soarta 
Căpitanului. 

— Nimănui nu i-a făcut plăcere. 

— Cel puţin, complotul a fost dejucat, rosti Ansset, bucuros 
la gândul că avea să scape de supravegherea permanentă a 
gărzilor. 

— Dejucat”? repetă Mikal. N-a fost nici măcar dezvăluit. 
Soldatul a reuşit să-i aducă otravă Căpitanului, deci în Palat 
mai există conspiratori. De aceea îi voi porunci lui Riktors 
Cenugşiul să te ţină permanent sub supraveghere. 

Băiatul nu încercă să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Ştiu, urmă obosit Mikal. Ştiu că te calcă pe nervi, dar 
secretele sunt încă îngropate în mintea ta şi, până nu vor 
ieşi, ce altceva pot să fac? 

Secretele ieşiră la iveală în ziua următoare. 

Mikal ţinea audienţele în sala cea mare şi, la solicitarea sa, 
Ansset stătea alături de Şambelan, nu departe de tron. 
Cândva, după-amiază, împăratul avea să-l roage pe Ansset 


să cânte. Până atunci, băiatul se resemna privind 
procesiunea plictisitoare a demnitarilor care îşi aduceau 
omagiile împăratului. Cu toţii urmau eticheta, erau 
respectuoşi, atenţi şi-i jurau lui Mikal dragoste şi loialitate 
veşnică. După aceea, aveau să revină toţi acasă, raportând 
cât de repede credeau că avea să moară Mikal cel Groaznic, 
cine avea să-i urmeze şi care erau şansele de a înhăţa şi ei 
vreo bucăţică din Imperiu. 

Ordinea demnitarilor fusese stabilită cu atenţie, pentru a-i 
onora pe prietenii devotați şi a-i umili pe parveniţii ale căror 
aere exagerate trebuiau înfrânate. In ziua aceea, primul a 
fost primit un funcţionar neînsemnat dintr-un roi stelar 
îndepărtat, ale cărui inovaţii în administrarea asistenţei 
sociale fuseseră adoptate în tot Imperiul, după care începu 
adevărata plictiseală. Prinţi, preşedinţi, satrapi şi 
administratori, depinzând de titlul cu care supravieţuiseră 
cuceririi, în urmă cu şaptezeci, optzeci sau nouăzeci de ani, 
urmau eticheta, plecându-se (iar plecăciunile lor arătau cât 
se temeau de Mikal, sau cât mult voiau să-l măgulească, 
sau cât de mândri şi independenţi doreau să pară), 
murmurând câteva cuvinte, solicitând o favoare ori o 
audienţă particulară, apoi retrăgându-se şi aşteptând lângă 
pereţi, după ce Mikal îi concedia cu un cuvânt amabil sau 
tăios. 

Pentru a-l umili în mod special pe satrapul din 
Sununuway, acesta fu precedat de o delegaţie de negri 
kinshasieni, îmbrăcaţi în ciudatele lor costume străvechi. În 
mod ridicol, Kinshasa insista că este o naţiune suverană, 
deşi Şambelanul îi şopti la ureche lui Ansset că nici măcar 
nu ocupa locul geografic exact, deoarece Kinshasa din 
vechime fusese în valea fluviului Congo, în timp ce 
agricultorii aceia întunecaţi locuiau în extremitatea sudică a 
Africii. Continuau totuşi să-i dea cu tifla lui Mikal, numindu- 
şi reprezentantul „ambasador”, şi erau atât de ridicoli, încât 
faptul de a le acorda întâietate reprezenta o insultă 
deschisă la adresa celor care le urmau. 


— 'Ţopârlanii din Sununuway, chicoti Şambelanul, vor fi al 
naibii de furioşi. 

Negrii erau pitoreşti cu moda lor: părul le era ridicat, în 
cocuri înalte, susţinute de oase şi podoabe, cu şiraguri 
enorme de perle pe piept şi de abia înveşmântaţi, la limita 
decenţei. Pitoreşti sau nu, Mikal era deja plictisit de ei şi 
făcu semn să i se toarne vin. 

Şambelanul turnă, gustă din cupă, aşa cum era obiceiul, 
apoi se îndreptă spre tronul lui Mikal. Se opri însă brusc şi- 
1 chemă pe Ansset. Surprins, băiatul se apropie. 

— De ce nu-i duci tu vinul, dulce Privighetoare? făcu 
Şambelanul... 

Surpriza dispăru din ochii lui Ansset. Luă cupa şi porni 
spre tronul împărătesc. 

În clipa aceea se dezlănţui iadul. Trimişii Kinshasei 
ridicară braţele spre coafurile lor complicate, scoaseră de 
acolo pumnale de lemn - ce nu fuseseră depistate de 
detectoare sau percheziţii - şi se năpustiră spre Mikal. 
Gărzile deschiseră imediat focul şi laserele lor doborâră 
cinci agresori, dar toţi ţintiseră asupra celor din primul 
rând, aşa că trei continuară neatinşi. Se repeziră spre tron 
cu braţele întinse, astfel încât cuţitele erau deja îndreptate 
către inima lui Mikal. In sală se ţipa şi se zbiera. Un soldat 
reuşi să mai tragă o dată, dar rată, iar ceilalţi îşi goliseră 
încărcătoarele de la prima rafală. Se străduiau să reîncarce 
laserele, dar ştiau, chiar în timp ce încercau, că nimic nu 
putea fi atât de iute ca să oprească pumnalele de lemn să-l 
străpungă pe împărat. 

Mikal îşi privi moartea în ochi şi nu păru dezamăgit. 

Insă în aceeaşi clipă, Ansset azvârli pocalul cu vin într-un 
atacator şi apoi ţâşni înaintea lui Mikal. Sări cu uşurinţă în 
aer şi izbi falca primului asasin. Direcţia loviturii era 
perfectă, forţa precis distribuită şi atât de mare, încât capul 
negrului zbură aproape cincisprezece metri prin sală în 
vreme ce trupul i se prăbuşi în faţă, atingând piciorul 
împăratului cu cuțitul de lemn, încleştat încă în pumn. 


Ansset ateriza din saltul său la timp ca să izbească cu braţul 
în sus, în abdomenul altui agresor, cu atâta forţă încât mâna 
i se îngropa până la cot în măruntaie şi degetele sale 
zdrobiră inima bărbatului. 

Al treilea african se opri doar o clipă din inerția atacului, în 
faţa masacrului fulgerător comis de băiatul care stătuse 
atât de nevinovat lângă tronul imperial. Şovăiala fu 
suficientă pentru ca laserele să ţintească, să tragă, şi 
ultimul asasin kinshasian se prăvăli, lăsând în urmă doar 
scrum care fumega uşor. 

De la apariţia pumnalelor de lemn şi până la moartea 
ultimului atacator, totul durase cinci secunde. 

Ansset rămase nemişcat în mijlocul sălii, cu bucăţi de 
măruntaie pe braţ şi stropit de sânge pe tot corpul. îşi privi 
mâna mânjită, apoi trupul din care o smulsese. Un val de 
amintiri blocate îl inundă şi-şi aduse aminte de alte 
asemenea trupuri, alte capete retezate de pe umeri, alţi 
oameni care muriseră pentru ca Ansset să înveţe arta de a 
ucide cu mâinile goale. Sentimentul de vinovăţie, care nu-i 
dădea pace atunci când, serile, se deştepta pe barcaz, îl 
asalta cu o forţă mai mare ca oricând, căci acum ştia de ce îl 
simţise, ştia de ce se făcuse vinovat. 

Percheziţiile fuseseră zadarnice. Precauţiile erau inutile. 
Ansset nu ar fi putut folosi nici o armă, nu avea nevoie deo 
armă... el însuşi era arma care trebuia să fi fost folosită 
împotriva tatălui Mikal. 

stăpânul cântecelor 228 

Mikal privea în foc şi-şi amintea de primul om pe care-l 
ucisese. Fusese pe atunci doar un copil de zece ani, mai 
fraged decât Ansset... nu! Nu trebuia să se gândească la 
Ansset. 

Avea doar zece ani şi dormea în camera de la etaj. Era în 
anii terorii de pe planetele Căii Ajutorului, iar în noaptea 
aceea venise rândul lor. Nu se izul sângelui şi intestinelor 
rupte se combină cu emoţiile ce-i străbăteau trupul. li 
venea să vomite. Dorea să vomite, dar Controlul prelua 


comanda; îi fusese implantat tocmai pentru asemenea 
momente insuportabile. Rămase aşteptând, cu chipul ca o 
mască impasibilă. 

Garda se apropie, cu prudenţă, neştiind prea bine ce să 
facă. 

Dar Şambelanul ştia. Ansset auzi glasul tremurând de 
spaimă la gândul cât de aproape fusese asasinatul şi cât de 
aproape fusese asasinul de Mikal, de când îi fusese readus 
Ansset. 

— Luaţi-l! Spălaţi-l! Nu-1 slăbiţi nici o clipă din bătaia 
laserelor. Peste o oră, aduceţi-l în Sala de Consiliu. 

Soldaţii priviră spre Mikal, palid şi zguduit pe tron, şi 
împăratul încuviinţă din cap. 

auzi nici o bătaie în uşă, nici un zgomot afară, numai 
bubuitul uşii care se sparse către interior, numai ţipătul 
mamei lui Mikal, care încă nu se culcase, şi răcnetul surorii 
lui Mikal, trezită în odăiţa aflată vizavi de a sa. Mikal nu 
trebui să se mai întrebe ce se petrecea. Avea doar zece ani, 
însă asemenea lucruri nu puteau fi ascunse copiilor în anii 
aceia, iar el văzuse cadavrele femeilor sfârtecate şi 
împrăştiate pe stradă; văzuse organele genitale bărbăteşti 
ţintuite de ziduri, cu leşul posesorului lor ghemuit 
dedesubt, privind cu ochi sticloşi focul care-i carbonizase 
pântecele. 

Derbedeii umblau în grupuri mici şi se spunea despre ei că 
sunt invincibili, dar Mikal ştia unde era ţinută puşca de 
vânătoare şi cum să tragă cu ea. O luă din camera părinţilor 
săi, o încarcă atent, în timp ce mama lui continua să zbiere 
la parter, apoi aşteptă răbdător cele două perechi de 
picioare să urce treptele. Nu avea decât o încărcătură, dar 
era suficient dacă alegea momentul ideal; puşca avea 
calibrul suficient de mare pentru ca glonţul să străpungă un 
om şi să-l ucidă şi pe al doilea aflat înapoia sa. 

Bărbaţii ajunseră în vârful scării. Mikal nu avu nici o 
remuşcare la gândul uciderii. Trase. Reculul armei îl dobori. 
Când se ridică, bărbaţii dispăruseră, rostogolindu-se pe 


scări. Cu toate acestea, siguranţa nu-l părăsise. încarcă din 
nou şi înainta încetişor până în capul scării. Jos, doi bărbaţi 
îngenuncheaţi stăpânul cântecelor deasupra cadavrelor 
ridicară ochii. Dacă Mikal ar fi ezitat, ei l-ar fi ucis - laserele 
sunt mai rapide decât orice proiectil şi oamenii aceia ştiau 
cum să le Utilizeze. Dar Mikal nu ezită. Trase din nou şi de 
data aceea se împotrivi reculului, privind cum bărbaţii se 
prăbuşiră în urma exploziei, când glonţul îl lovise pe unul 
dintre ei în ţeastă. Fusese o împuşcătură norocoasă - 
băieţelul ţintise pântecele celuilalt. Nu mai avea nici o 
importanţă. Amândoi erau morţi. 

Mikal nu ştia cum avea să coboare treptele sub focul celor 
rămaşi în viaţă, dar intenţiona să încerce. Nu mai avu însă 
nevoie s-o facă. Tatăl său era ţinut, silit să privească un alt 
agresor care-i siluia nevasta. Când patru bandiți muriră 
brusc, tatăl lui Mikal nu ezită să le spună celorlalţi: 

— N-aveţi nici o şansă. Sus sunt patru oameni şi în curte 
aşteaptă alţi zece. 

Ei îl crezură, dar erau ucigaşi, aşa încât îi retezară 
beregata, o înjunghiară de opt ori pe mama lui Mikal şi 
numai după aceea întoarseră laserele asupra lor înşişi, 
ştiind că dacă se predau nu aveau să aibă parte de nici o 
milă, nici măcar de judecată, ci aveau să fie pur şi simplu 
sfârtecaţi în bucăţi. Tatăl lui Mikal murise odată cu ei, dar 
mama băiatului trăi. lar la vârsta de zece ani, Mikal deveni 
un soi de erou. Li organiză pe săteni într-o forţă de 
rezistenţă puternică şi, când se răspândi vestea că nici o 
bandă nu mai putea pătrunde în satul acela, alte sate îl 
implorară pe Mikal să le conducă, deşi era numai un copil. 
La vârsta de cincisprezece ani, îi silise pe ucigaşi să accepte 
un tratat care, în esenţă, le interzicea să coboare pe 
planeta sa, iar în următorii câţiva ani le demonstra că avea 
atât puterea, cât şi voinţa de a-i obliga să respecte tratatul. 

Totuşi în clipele în care coborâse treptele şi-i văzuse pe cei 
patru bărbaţi pe care-i ucisese, îl văzuse pe tatăl său 
revărsându-şi sângele prin despicătura căscată în gât, 


văzuse trei cadavre carbonizate duhnind deja a carne pe 
jumătate arsă, îşi văzuse mama în pielea goală răstignită pe 
duşumea şi cu un pumnal în piept, simţise o înverşunare ce 
hrănise toate faptele lui ulterioare. După o sută de ani, 
simpla amintire a nopţii aceleia îl acoperea de sudoare. La 
început, factorul hotărâtor fusese ura; ea îl împinsese să 
conducă o flotă către planetele ucigaşilor şi să le 
cucerească, ea îl adusese în fruntea unui grup puternic, 
dur, de bărbaţi mai vârstnici decât el, toţi gata să-l urmeze 
şi în iad. 

Undeva pe drum însă ura îl părăsise. Poate că abia după 
ce reuşiseră să-i ucidă mama, otrăvind-o, la câteva decenii 
după ce supravieţuise pumnalelor - până atunci urase, cu 
certitudine. Poate că totul se petrecuse gradat, pe măsură 
ce amintirea nopţii se estompase, iar el începuse să simtă 
responsabilitatea grijii faţă de miliarde de oameni care 
aşteptau de la el lege, pace şi protecţie. Undeva pe drum, 
ţelurile lui se modificaseră. Nu se mai preocupa de 
pedepsirea stăpânul cântecelor ticăloşilor, aşa cum crezuse, 
cândva, că-i fusese hărăzit în viaţă. Acum îl interesa să 
stabilească pacea în toată Galaxia, să protejeze omenirea 
de ea însăşi, chiar dacă asta însemna alte războaie 
sângeroase care să oblige planetele, naţiunile şi ligile 
planetare învrăjbite să accepte ceea ce pretindeau, toate, 
că doresc. Să pună capăt morţii prin lupte. 

„Eu am făcut-o, gândi Mikal privind focul. Eu am făcut-o.” 

Şi totuşi n-o făcuse îndeajuns de bine. Deoarece, după 
toate astea, un băiat stătuse acolo, în seara aceasta, cu 
sânge pe mâini, privind leşurile bărbaţilor pe care-i ucisese. 
„Eu am pornit totul, pentru ca nici un băiat să nu mai 
trebuiască să facă aşa ceva.” 

Mikal simţi înlăuntrul său o durere insuportabilă. Apropie 
palma de flacără, până ce durerea trupului întrecu durerea 
din inimă. Apoi îşi unse mâna cu alifie, o pansa şi se întrebă 
de ce rănile sufletului nu puteau fi tămăduite la fel de uşor. 


— Privighetoare, vorbi Riktors, se pare că cineva te-a 
învăţat cântece noi. 

Ansset se găsea în mijlocul soldaţilor, care-l aţinteau cu 
laserele. Controlul îl oprea să-şi trădeze vreo emoție, deşi 
ardea să strige cu toată agonia care-l rodea pe dinăuntru. 
„Zidurile mele sunt înalte, dar pot ele zăgăzui asta?” se 
întrebă el şi auzi un glas cântându-i încetişor sub frunte. 
Era vocea lui Esste, iar ea îi cânta cântecul iubirii şi numai 
asta îi permitea să-şi ascundă sentimentul de vinovăţie, 
durerea şi teama, şi să păstreze Controlul. 

— Ai studiat pesemne cu un maestru nou, urmă Riktors. 

— Niciodată, izbucni Ansset şi-şi dădu seama că nu-şi 
putea menţine Controlul în timp ce vorbea. 

— Nu chinui băiatul, Căpitane, interveni Mikal din locul în 
care stătea, într-un colţ al Sălii de Consiliu. 

Şambelanul se lansă în demisia lui pro forma: 

— Trebuia să fi examinat structura musculară a băiatului 
şi să-mi fi dat seama ce aptitudini noi a căpătat. Am înşelat 
încrederea împăratului. Cer să-mi fie luată viaţa. 

Ansset înţelese că Şambelanul era mult mai îngrijorat ca 
de obicei, deoarece căzuse în genunchi înaintea 
împăratului. 

— Taci şi ridică-te, mârâi Mikal. 

Şambelanul se sculă, alb la faţă. Mikal nu respectase 
ritualul. Viaţa Şambelanului continua să fie pe muchie de 
cuţit. 

— Se pare, urmă Mikal, că am străpuns câteva dintre 
barierele ridicate în mintea Privighetorii mele. Să vedem 
câte... 

stăpânul cântecelor 253 

Ansset privi cum Riktors luă un pachet de pe masă şi-i 
întinse mai multe fotografii, ca să le examineze. Băiatul 
privi prima dintre ele şi simţi că i se face rău. Nu ştia de ce- 
1 sileau să le privească, până ce văzu a treia fotografie şi 
tresări, în ciuda Controlului. 


— Pe ăsta l-ai recunoscut, observă Riktors. Ansset 
încuviinţă tăcut. 

— Arată-i pe cei cunoscuţi. 

Băiatul recunoscu aproape jumătate dintre feţele arătate, 
iar Riktors însemnă ceva pe o listă. După ce Ansset termină 
şi restitui fotografiile (încet, încetişor, deoarece soldaţii cu 
lasere erau foarte nervoşi), Riktors rânji spre Mikal. 

— l-a recunoscut pe toţi cei răpiți şi ucişi după propria sa 
răpire. Exista totuşi o legătură. 

— Eu i-am ucis, murmură Ansset cu glas schimbat. Vocea îi 
tremura aşa cum nimeni din întregul Palat n-o mai auzise 
tremurând. Mikal îl privi, dar nu spuse nimic şi nu făcu nici 
un gest de înţelegere. 

— M-au pus să exersez pe ei, termină Ansset. 

— Cine? întrebă Riktors. 

— Ei! Vocile... din cutie. 

Ansset se strădui să păstreze amintirile ascunse înapoia 
blocajului. Ştia acum de ce blocajul fusese atât de puternic; 
n-ar fi rezistat, ştiind ce-i era ascuns în minte. Acum însă 
totul fusese scos la lumină şi el trebuia să reziste, măcar 
atât cât îi trebuia să spună totul. Trebuia să spună, deşi ar fi 
dorit din tot sufletul ca blocajul să revină la loc, ascunzând 
pe vecie amintirile acestea. 

— Care cutie? Riktors nu se lăsa. 

— Cutia... O cutie de lemn. Un receptor, sau poate un 
magnetofon. Nu ştiu... 

— Vocea îţi era cunoscută? 

— Vocile... Nu erau niciodată aceleaşi. Nici măcar pentru o 
singură frază. Se schimbau la fiecare cuvânt. Niciodată n- 
am putut găsi vreun cântec în ele. 

Ansset continua să vadă în faţa ochilor oamenii legaţi, pe 
care vocile îi spuneau să-i schilodească, apoi să-i ucidă. îşi 
aminti că plânsese, dar nu putuse rezista, nu se putuse 
împotrivi. 

— Cum te-au obligat să le asculţi? întrebă Riktors şi, deşi 
glasul îi era blând, întrebările erau insistente, aşteptau 


răspuns. 

— Nu ştiu... Nu ştiu! îmi spuneau cuvinte şi trebuia să le 
urmez. 

— Ce cuvinte? 

— Nu ştiu! N-am ştiut niciodată! 

A începu să plângă. 

— Cine te-a învăţat să ucizi în felul acesta? întrebă Mikal 
cu blândeţe. 

— Un bărbat. Nu i-am cunoscut niciodată numele. In 
ultima zi a fost legat acolo unde fuseseră şi ceilalţi. Vocile 
m-au făcut să-l ucid. 

Ansset se chinui cu cuvintele, se chinui şi mai mult dându- 
şi seama că, atunci când îşi ucisese stăpânul cântecelor 255 
instructorul, nu trebuise să fie silit. Ucisese deoarece îl ura 
pe bărbat. 

— L-am omorât, sfârşi el. 

— Prostii, interveni Şambelanul căutând să sune liniştitor. 
Ai fost o unealtă. 

— Ţi-am spus să taci! se răsti Mikal. Iţi mai poţi aminti 
altceva, fiule? 

Ansset încuviinţă şi răsuflă adânc, ştiind că, deşi îşi 
pierduse iluzia Controlului, zidurile acestuia îl împiedicau 
să urle, să atace un soldat şi să moară sub pârjolul bine- 
venit al unui laser. 

— L-am ucis pe Şef şi pe toţi membrii echipajului care erau 
acolo. Unii lipseau. Cei pe care i-am recunoscut în 
fotografiile irlandezilor. Şi Pleavă. Pe toţi ceilalţi i-am ucis 
însă. Stăteau în odaia cu masa, iar eu singur i-am omorât pe 
toţi. S-au luptat din răsputeri cu mine, mai puţin Şeful, care 
stătea locului de parcă nu-i venea să creadă că puteam să 
fac ceea ce făceam. Poate că n-au ştiut niciodată ce învăţam 
eu pe punte. 

— Şi apoi? 

— Apoi, după ce i-am omorât pe toţi, am auzit paşi pe 
punte. 

— Cine era? 


— Nu ştiu. Cutia mi-a spus să mă întind pe burtă şi m-am 
supus. După aceea mi-a zis să închid ochii. I-am închis şi nu 
i-am mai putut deschide. Am auzit paşi ce coborau de pe 
punte şi am simţit o înţepătură în braţ. M-am trezit 
mergând pe o stradă. 

Toţi tăcură câteva clipe. In cele din urmă, Şambelanul 
vorbi: 

— Stăpâne, pesemne iubirea uriaşă a Privighetorii pentru 
tine a doborât blocajele, deşi Căpitanul era deja mort... 

— Şambelane! îl opri Mikal. Viaţa ta nu mai valorează nici 
un ban, dacă vorbeşti din nou fără să fii întrebat. 

Se întoarse către Riktors. 

— Căpitane, vreau să aflu cum au trecut africanii de 
gărzile tale! 

Riktors nu încercă să se disculpe. 

— Paznicii de la uşi erau oamenii mei şi au efectuat un 
control de rutină, fără să se gândească la posibilitatea unor 
arme neobişnuite în coafurile ciudate. Au fost înlocuiţi cu 
alţii, mai precauţi, iar ei se află în temniţă, aşteptânduc-ţi 
mila. 

— Mila mea, replică Mikal, va veni mult mai târziu. Ansset 
îşi recăpăta Controlul. Asculta cântecele din vocea lui 
Riktors şi se minuna de încrederea bărbatului. Parcă nimic 
din cele întâmplate nu-l putea atinge. Ştia că nu era vina 
lui, ştia că nu va fi pedepsit, ştia că totul se va încheia cu 
bine. încrederea lui era molipsitoare şi băiatul se simţi ceva 
mai bine. Mikal îi dădea ordine Căpitanului. 

— Porniţi o cercetare amănunţită a Kinshasei. Descoperiţi 
orice legătură posibilă între atentat şi răpirea lui Ansset. 
Toţi membrii complotului vor fi consideraţi trădători. Restul 
locuitorilor Kinshasei vor fi deportaţi pe o planetă cu climat 
aspru. Toate clădirile din Kinshasa vor fi demolate, toate 
câmpurile, livezile şi animalele domestice vor fi distruse. 
Totul va fi holoânregistrat şi distribuit în tot Imperiul. 
Riktors plecă fruntea. 


Mikal se întoarse apoi către Şambelan, care încremenise 
de spaimă, deşi îşi păstra demnitatea. 

— Şambelane, ce sugerezi să fac cu Privighetoarea mea? 

Celălalt redevenise prudent. 

— Stăpâne, este o chestiune la care nu m-am gândit. 
Soarta Privighetorii nu este un subiect în legătură cu care 
să-mi permit să ofer sfaturi. 

— O formulare extrem de precaută, dragul meu. Ansset se 
strădui să-şi menţină Controlul, pe când îi asculta vorbind 
despre soarta sa. împăratul ridică braţul cu un gest care, 
conform ritualului, acorda Şambelanului viaţa. Uşurarea 
acestuia fu evidentă şi, în altă ocazie, băiatul ar fi râs, dar 
acum nu-i mai rămăsese nici un râset şi ştia că propria lui 
uşurare nu avea să vină la fel de simplu. 

— Stăpâne, spuse el când discuţia încetă, te implor să-mi 
iei viaţa! 

— La dracu', Ansset, m-am săturat de ritualuri! se strâmbă 
Mikal. 

— Acesta nu-i un ritual, zise Ansset cu voce obosită şi 
răguşită. lar acesta nu-i un cântec, tată Mikal. Eu reprezint 
un pericol pentru tine. 

— Am observat, replică sec împăratul, apoi se întoarse 
către Şambelan. Strânge lucrurile lui Ansset şi pregăteşte-1 
pentru drum. 

— N-am nici un lucru, şopti băiatul. Mikal îl privi surprins. 

— N-am avut niciodată nimic, urmă Ansset. împăratul 
ridică din umeri şi se adresă tot Şambelanului: 

— Anunţă pe cei din Casa Cântecelor că Ansset se 
întoarce. Spune-le că a cântat minunat şi că l-am înnobilat, 
aducându-l la Curtea mea. Mai spune-le că vor fi plătiţi de 
patru ori mai mult decât hotărâsem şi că asta nu-i va 
răsplăti însă nici pe departe pentru minunăţia darului lor, 
sau pentru stricăciunea făcută de mine. Ai grijă de asta! Ai 
grijă de toate. 

Apoi Mikal se întoarse cu spatele. Ansset nu putu rezista 
să-l vadă plecând astfel, întorcându-i spatele şi ieşind fără 


un cuvânt de rămas-bun. 

— Tată Mikal, strigă el. 

Sau, de fapt, dorise să strige. Cuvintele ieşiră ca o şoaptă. 
Erau un cântec şi Ansset îşi dădu seama că erau primele 
note din cântecul iubirii. Asta fusese tot ce reuşise să-i 
spună ca adio. 

Mikal ieşi fără să dea vreun semn că auzise. 

— Mi-au spus că nu eşti un prizonier, rosti paznicul. Totuşi 
trebuie să te păzim, eu şi cu ceilalţi, şi să stăpânul 
cântecelor nu te lăsăm să faci ceva periculos, ori să încerci 
să fugi. Mie asta îmi sună ca prizonierat, însă cred că ei 
voiau să mă port frumos. 

— Mulţumesc, făcu Ansset, reuşind un surâs. Asta 
înseamnă că pot merge oriunde vreau? 

— Depinde de locul respectiv. 

— In grădină, răspunse băiatul, iar paznicul încuviinţă şi-l 
urmă împreună cu tovarăşii săi în afara Palatului, peste 
pajiştile întinse, până la malul râului Susquehanna. 

Până să ajungă acolo, Controlul îi revenise lui Ansset. îşi 
aminti spusele primului său profesor: „Când vrei să plângi, 
lasă lacrimile să-ţi vină prin gât. Lasă durerea să vină din 
încordarea coapselor. Lasă amărăciunea să urce şi să-ţi 
răsune în tâmple.” Totul era un cântec şi, fiind un cântec, 
putea fi controlat de cântăreţ. 

Mergând pe malul râului, peste iarba tot mai rece în 
umbrele după-amiezii, Ansset îşi cântă durerea. Cânta 
încetişor, dar gărzile îi auziră cântecul şi nu putură să nu 
plângă şi ele pentru băiat. 

Se opri într-un loc unde apa părea îngheţată şi limpede, şi 
începu să-şi dezbrace tunica, pregătindu-se să înoate. Un 
paznic întinse braţul şi-l opri. Ansset observă laserul 
îndreptat spre picioarele lui subţiri. 

— Nu te pot lăsa să faci aşa ceva. Mikal a poruncit să nu-ţi 
îngăduim să te sinucizi. 

— Vreau doar să înot, răspunse Ansset cu un glas în care 
răsuna încrederea. 


— Dacă păţeşti ceva, eu plătesc cu viaţa, replică paznicul. 

— Iţi dau cuvântul meu de cinste că nu vreau decât să înot. 
Sunt un înotător bun. Şi nici nu voi încerca să evadez. 

Paznicii discutară între ei şi onestitatea vocii băiatului 
învinse. 

— Să nu te depărtezi, îi atrase atenţie şeful lor. Ansset se 
dezbrăcă în pielea goală şi plonja în apă. Era rece ca 
gheaţa, căci adunase în ea tot frigul toamnei şi la început fu 
cât pe aici să-l paralizeze, înotă împotriva curentului, cu 
lovituri largi, ştiind că paznicilor de pe mal le apărea deja 
ca un simplu punctuleţ pe suprafaţa râului. Apoi se 
scufundă şi înotă pe sub apă, ţinându-şi răsuflarea aşa cum 
poate face numai un cântăreţ ori un căutător de perle, 
traversând râul spre malul pe care aşteptau paznicii. Le 
putea auzi strigătele, deşi estompate prin apă. leşi la 
suprafaţă, râzând în hohote. Doamne, putea să râdă din 
nou! 

Doi paznici îşi scoseseră deja bocancii şi intraseră până la 
piept în apă, pregătindu-se să încerce să prindă corpul 
băiatului atunci când avea să fie adus de curent. Ansset 
izbucni în râs înapoia lor şi ei se răsuciră furioşi. 

— De ce v-aţi speriat? îi întrebă. Mi-am dat cuvântul. 

Paznicii se destinseră atunci şi Ansset nu le mai jucă nici o 
festă, ci înotă şi pluti, apoi se odihni pe stăpânul cântecelor 
mal. Aerul rece al toamnei aducea cu frigul veşnic din Casa 
Cântecelor şi, deşi îngheţase, se simţea nu confortabil, ci 
reconfortat. 

Din când în când, mai înotă pe sub apă, ascultând felul în 
care mediul acvatic distorsiona glasurile şi râsetele 
paznicilor. Aceştia jucau polys şi şeful lor pierdea mult, 
totuşi nu se enerva. Uneori, atunci când făceau o pauză în 
joc, Ansset putea auzi în depărtare ţipătul unei păsări, 
ascuţit şi distorsionat din cauza curentului care îi vâjâia în 
urechi. 

Aducea cu ţipetele de păsări pe care le auzise când fusese 
în celula lui din barcaz. Pentru el, păsările fuseseră unica 


dovadă a existenţei lumii de dincolo de temniţă, dovada 
faptului că, deşi fusese prins de un vârtej nebunesc, alte 
lucruri continuau să trăiască neatinse de acesta. 

Atunci Ansset făcu conexiunile în minte şi înţelese că 
greşise, că greşise îngrozitor. Greşise, iar Mikal trebuia să 
afle imediat totul, trebuia să afle până nu se întâmpla ceva 
groaznic, ceva mult mai teribil decât orice se petrecuse 
până atunci - moartea lui Mikal. 

Înotă iute până la mal, sări din apă şi, fără să încerce să se 
usuce, îşi îmbrăcă hainele şi porni spre Palat. Paznicii îl 
strigară, îşi întrerupseră jocul şi fugiră în urmărirea lui. 
„Lasă-i să fugă”, se gândi Ansset. 

— Stai! ţipară ei, însă Ansset nu se opri. 

Continua să meargă. N-aveau decât să alerge şi să-l 
prindă din urmă. 

or | on scott cârd 

— Unde mergi? răcni primul care-l ajunse. 

II prinse de umăr şi încercă să-l oprească, dar Ansset îi 
scăpă cu uşurinţă şi se grăbi mai departe. 

— La Palat, răspunse el. Trebuie să ajung la Palat! Toţi 
paznicii îl ajunseseră acum din urmă şi câţiva i se aşezară în 
faţă, căutând să-l oprească. 

— Vi s-a spus că pot merge oriunde doresc. 

— Cu anumite restricţii, îi reaminti şeful gărzii. 

— Am voie să merg la Palat? O mică pauză. 

— Bineînţeles. 

— Atunci, merg la Palat. 

Aşa încât îl urmară, unii dintre ei cu laserele scoase, iar 
băiatul intră în Palat şi începu să-i conducă prin labirint. 
Uşile nu se schimbaseră; putea să le deschidă pe toate cele 
pe care putuse să le deschidă şi înainte. Pe măsură ce îl 
urmau prin labirintul coridoarelor, paznicii deveniră tot mai 
derutaţi. 

— Unde mergem? 

— Nu ştiţi? întrebă Ansset nevinovat. 


— Habar n-aveam de existenţa coridorului ăstuia... de 
unde să ştim atunci încotro duce? 

Unii dintre ei comentau în legătură cu posibilitatea 
regăsirii drumului de întoarcere, după ce aveau să rămână 
singuri. Băiatul nu zâmbi, deşi ar fi dorit. Trecură pe lângă 
bucătării, pe lângă sălile de mese, corpurile de gardă - 
locuri familiare lor. Lui Ansset îi erau însă şi mai familiare, şi 
reuşi să-i zăpăcească complet. 

Totuşi nu mai rămase loc de îndoială, atunci când ieşiră în 
camerele de securitate, de lângă apartamentele 
împăratului. Şeful paznicilor le recunoscu imediat şi, furios, 
se proţăpi în faţa lui Ansset, scoțând laserul. 

— Ăsta-i singurul loc în care n-ai voie, se răsti el. Acum, dă- 
i drumul înapoi! 

— Am venit să-l văd pe Mikal. Trebuie să-1 văd pe Mikal! 

Ansset ridică tonul vocii, aşa încât să se audă şi în cameră, 
în coridorul de afară şi în toate odăile de securitate. 
Bineînţeles, un uşier îl auzi, veni şi-i întrebă în felul său, 
liniştit şi îndatoritor, dacă-i putea ajuta cu ceva. 

— Nu, răspunse paznicul. 

— Trebuie să-l văd pe Mikal! strigă Ansset, cu glasul un 
cântec de nerăbdare, o implorare a milei. 

Uşierul nu avea însă de gând să-i reziste. Privi doar puţin 
surprins şi-i întrebă pe paznici: 

— Nu voi l-aţi adus aici? Mikal îl caută. 

— II caută? repetă paznicul. 

— Vrea să-i fie adus, de urgenţă. Fără pază. Şeful 
paznicilor plecă laserul şi ceilalţi îl imitară. 

— Aşa, încuviinţă uşierul. Pe aici, Privighetoare. Ansset îl 
salută scurt pe şeful paznicilor, care înălţă din umeri şi privi 
stânjenit în lături. După aceea, băiatul îl urmă pe uşier. 

Cu părul încă şiroind şi cu tunica lipită de trupul ud, 
Ansset pătrunse ca un nebun în odaie. Nu era însă pregătit 
pentru Şambelan şi Riktors, singurii ocupanţi ai încăperii, 
alături de Mikal. împăratul radia jovialitate. II întâmpină pe 
Ansset cu o strângere de mână, ceva ce nu mai făcuse 


niciodată până atunci. Când vorbi, părea nespus de 
bucuros: 

— Ansset, fiul meu, totul este acum în regulă. Am făcut o 
prostie, considerând că trebuia să te îndepărtăm. Căpitanul 
a fost singurul membru al complotului, îndeajuns de 
apropiat ca să-ţi poată da semnalul. Moartea lui a însemnat 
siguranţa mea imediată. De fapt, aşa cum ai dovedit azi, eşti 
cea mai bună gardă de corp pe care aş fi putut s-o am! 

Mikal râse, iar Şambelanul şi Riktors i se alăturară, de 
parcă n-ar fi avut nici o grijă pe lume, de parcă n-ar fi putut 
să fie mai fericiţi de întorsătura evenimentelor. Era totuşi 
de necrezut. Ansset cunoştea prea bine glasul lui Mikal. In 
tot ce zicea şi făcea erau împletite semnale de avertizare. 
Ceva era în neregulă. 

Da, ceva era în neregulă, dar Ansset începu imediat să-i 
spună lui Mikal ce pricepuse pe malul râului: 

— Mikal, când am fost întemnițat pe barcaz, auzeam de 
afară strigătele păsărilor. Păsări - şi atât! Nimic altceva. 
Dar când am mers pe barcazul acela de pe Delaware, am 
auzit râsete de copii pe drum şi stăpânul cântecelor un 
flesket trecând pe apă! N-am fost niciodată ţinut acolo! A 
fost o minciună şi Căpitanul a murit din cauza ei! 

Împăratul clătină însă din cap şi râse. Râsul era 
înnebunitor. Lui Ansset îi venea să sară la el, să-l prevină că 
autorul complotului era mult mai viclean decât bănuiseră ei, 
că era încă liber... 

Şambelanul porni spre el, cu o sticlă de vin în mână, 
râzând aidoma lui Mikal, cu cântece mincinoase în glas: 

— Nu te mai frământa cu asemenea lucruri. Este 
momentul să sărbătorim. Băiete, ai salvat viaţa împăratului! 
Am adus nişte vin. Ansset, de ce nu torni tu? 

Ansset se cutremură de nişte amintiri înceţoşate. 

— Eu? întrebă surprins, apoi câtuşi de puţin surprins. 

Şambelanul îi întinse sticla şi un potir gol. 

— Pentru Stăpânul Mikal, spuse el. Băiatul răcni şi izbi 
sticla de podea. 


— Faceţi-l să tacă! 

Iuţeala neaşteptată a mişcării sale îl făcu pe Riktors să 
scoată fulgerător laserul de la brâu. Ansset răsuflă uşurat, 
văzând că venise înarmat în apartamentele lui Mikal. 

— Nu-l lăsaţi pe Şambelan să vorbească! strigă băiatul. 

— De ce? întrebă Mikal nevinovat, iar laserul din mâna lui 
Riktors cobori, dar Ansset ştia că înapoia cuvintelor nu 
exista nici pic de nevinovăție. 

orţon scott cârd împăratul se prefăcea că nu înţelege. 
Lui Ansset îi venea să intre în pământ şi să dispară. 

Dar Şambelanul nu se oprise. Rosti repede, grăbit: 

— De ce ai făcut aşa ceva? Am altă sticlă. Dulce 
Privighetoare, potoleşte setea lui Mikal! 

Cuvintele bubuiră în creierul lui Ansset şi, din reflex, se 
răsuci, înfruntându-1 pe Mikal. înţelese ce se întâmpla, 
înţelese şi i se împotrivi, urlând în minte, dar mâinile i se 
ridicară împotriva voinţei, picioarele i se încordară, se 
ghemui să sară, totul atât de repede încât nu se putu opri. 
Ştiu că, în mai puţin de o secundă, mâna sa va fi îngropată 
în chipul lui Mikal, chipul iubit al lui Mikal, chipul zâmbitor 
al lui Mikal... 

Mâna nu izbi însă în faţa împăratului. Se abătu asupra 
pardoselii, străpungându-i suprafaţa şi cufundându-se în 
gelul ce răbufni de dedesubt. Şocul contactului îi sfâşie 
pielea mâinii, gelul înteţi usturimea durerii şi osul braţului 
fu amorţit de forţa loviturii, dar Ansset nu simţi nimic din 
durerile acelea. Simţea numai durerea din mintea sa, pe 
când se lupta cu impulsul care continua să-l împingă, să-l 
ucidă pe Mikal, să-l ucidă pe Mikal! 

Trupul i se ridică şi braţul fulgeră prin aer, iar spătarul 
jilţului lui Mikal se cutremură şi se frânse sub lovitură. 
Scaunul vibra, apoi se autorepară. Mâna băiatului sângera; 
sângele ţâşni, stropi şi se împrăştie peste gelul răspândit pe 
podeaua acum stăpânul cântecelor înmuiată. Era însă 
sângele lui, nu al lui Mikal, şi Ansset strigă de fericire. 


Părea un strigăt de agonie. In depărtare auzi glasul 
împăratului: 

— Nu-l împuşca. 

Şi, brusc, aşa cum venise, impulsul încetă. Mintea i se 
linişti, auzind cum se topeau cuvintele Şambelanului: 

— Privighetoare, ce-ai făcut?! 

Acelea au fost cuvintele ce-l eliberară. 

Epuizat şi însângerat, Ansset se lăsă pe duşumea, cu 
braţul drept acoperit de sânge. Simţea acum durerea şi 
gemu, deşi cântecul său era atât de triumf, cât şi de 
suferinţă. Cumva, Ansset fusese destul de puternic, 
rezistase îndeajuns ca să nu-l ucidă pe tatăl Mikal. 

În cele din urmă se rostogoli pe o parte, după care se 
ridică, ţinându-se de braţ. Sângerarea se transformase într- 
un picurat uşor. 

Mikal continua să stea în jilţul care se autoreparase. 
Şambelanul rămăsese în locul unde fusese cu zece secunde 
în urmă, la începutul chinurilor lui Ansset, ţinând în mână 
pocalul care acum părea ridicol. Laserul lui Riktors era 
îndreptat spre el. 

— Cheamă gărzile, Căpitane, rosti Mikal. 

— Le-am chemat deja, răspunse Riktors. Butonul de pe 
centura sa strălucea. In odaie apărură soldaţi. 

— Inchideţi-l pe Şambelan într-o celulă, le ordonă Riktors. 
Dacă păţeşte ceva, atât voi, cât şi familiile voastre aţi 
terminat cu viaţa. Aţi înţeles? 

Soldaţii înţeleseseră. Erau oamenii lui Riktors, nu ai 
Şambelanului. Nu-l iubeau pe Şambelan. 

Ansset întinse braţul. Mikal şi Riktors aşteptară, până ce 
un medic veni şi-l îngriji. Durerea se domoli. Medicul plecă. 

Primul vorbi Riktors. 

— Stăpâne, ştiai desigur că era Şambelanul. Mikal surâse 
uşor. 

— De asta l-aţi lăsat să vă convingă să-l rechemaţi pe 
Ansset. Ca să se trădeze. 

A împăratul zâmbi şi mai larg. 


— Dar, stăpâne, numai tu puteai şti că Privighetoarea va fi 
îndeajuns de puternică pentru a se împotrivi reflexelor 
clădite în cinci luni de zile. 

Mikal râse şi, de data aceasta, Ansset desluşi bucuria 
adevărată în râsul său. 

— Riktors Cenuşiul, zise Mikal. Iţi vor spune Riktors cel 
Mare? Sau Riktors Uzurpatorul? 

Lui Riktors îi trebui o clipă să înţeleagă cuvintele 
împăratului. O singură clipă. Dar, înainte ca mâna lui să 
atingă laserul, pe care-l puse înapoi la brâu, arma fusese 
îndreptată spre împărat. 

— Ansset, fiul meu, vrei să-l dezarmezi pe Căpitan? 
Băiatul se ridică şi luă laserul Căpitanului. Auzea cântecul 
de triumf în vocea lui Mikal. Nu înţelegea însă nimic. Ce 
făcuse Riktors? Acesta era bărbatul despre care Esste 
afirmase că aducea cu Mikal mai mult decât oricine altul în 
viaţă... 

Iar Mikal cucerise Galaxia. Oh, Esste îl avertizase, dar el 
îşi oprise numai reasigurarea liniştitoare! 

— O singură greşeală, Riktors, zise împăratul. Altfel, 
planul a fost perfect realizat. Şi, realmente, nu-mi dau 
seama cum ai fi putut evita greşeala aceasta. 

— Te referi la tăria lui Ansset? întrebă Riktors un glas care 
încerca să-şi păstreze calmul, reuşind surprinzător de bine. 

— Nici chiar eu nu m-am bizuit pe ea. Dacă ar fi fost 
nevoie, eram pregătit să-l ucid. 

Cuvintele nu-l durură pe Ansset. Ar fi preferat să moară 
decât să-i fi făcut vreun rău lui Mikal şi ştia că şi împăratul 
ştia. 

— Atunci n-am făcut nici o greşeală, ripostă Riktors. Cum 
de ai ştiut? 

— Fiindcă Şambelanul meu numai împins de la spate ar fi 
avut curajul să mă contrazică, să insiste să-l ia pe Ansset în 
expediţia lui militară prostească, să cuteze să pomenească 
numele tău când l-am întrebat cine ar trebui să fie noul 
Căpitan al Gărzii. Dar tu trebuia să-l pui să te propună, nu-i 


aşa? deoarece, dacă nu erai Căpitan, nu ai fi avut o poziţie 
din care să preiei controlul după moartea mea. Şambelanul 
avea să fie, în mod evident, vinovatul, în timp ce tu aveai să 
fii eroul care a apărut pe neaşteptate, salvând unitatea 
Imperiului. începutul cel mai glorios cu putinţă pentru 
domnia ta. Nu te-ar fi atins nici o bănuială. Desigur, 
jumătate din Imperiu s-ar fi răsculat imediat. Tu eşti însă un 
orjon scott cârd tactician bun, un strateg şi mai bun, şi eşti 
popular în rândurile flotei şi cetăţenilor. Ţi-aş fi acordat 
douăzeci şi cinci la sută şanse de reuşită. Este un procentaj 
mai mare decât pentru oricare alt cetăţean al Imperiului. 

— Eu mi-am acordat cincizeci la sută şanse, zise Riktors, 
dar acum Ansset desluşi limpede cântecul fricii îndărătul 
cuvintelor curajoase. 

La urma urmelor, de ce nu? Moartea era sigură acum şi 
Ansset nu cunoştea pe nimeni altul, exceptând poate doar 
un bătrân ca Mikal, care să privească neînfricat moartea, şi 
în special moartea care însemna şi eşec. 

Dar Mikal nu apăsă butonul declanşator al laserului şi nici 
nu chemă gărzile. 

— Ucide-mă acum şi termină, spuse Riktors cerând o 
moarte onorabilă, deşi ştia că n-o merita. 

Împăratul azvârli laserul. 

— Cu ăsta? N-are încărcătură. Acum cincisprezece ani, 
Şambelanul a instalat la toate uşile apartamentului meu 
detectoare pentru încărcături. Ar fi ştiut dacă eram 
înarmat. 

Imediat, Riktors păşi înainte, în începutul unui salt spre 
împărat. La fel de iute, Ansset sări în picioare, în ciuda 
braţului bandajat, gata să ucidă cu cealaltă mână, cu 
picioarele, cu dinţii. Riktors se opri brusc. 

— Aha, făcu Mikal. N-ai avut vreme să înveţi de la 
instructorul lui Ansset? Ce mai gardă personală mi-ai oferit! 

Ansset de abia îl auzi. Auzea doar cuvintele: „N-are 
încărcătură.” Mikal crezuse totuşi în el. Mikal îşi mizase 
viaţa pe tăria băiatului de a rezista impulsului implantat. Li 


venea să plângă de recunoştinţă pentru asemenea 
încredere, ca şi de teama unui pericol atât de îngrozitor, 
abia evitat. Rămase însă nemişcat, cu un Control de fier, 
urmărind orice mişcare a lui Riktors. 

— Riktors, urmă Mikal, greşelile ţi-au fost aproape 
insesizabile. Sper că ai învăţat de pe urma lor. Aşa încât, 
atunci când un asasin la fel de inteligent ca tine va încerca 
să te ucidă, să-ţi cunoşti toţi duşmanii pe care-i ai şi toţi 
prietenii pe care te poţi bizui, şi să ştii cu precizie la ce te 
poţi aştepta din partea fiecăruia. 

Ansset privi chipul lui Riktors şi-şi aminti cât de bucuros 
fusese când soldatul înalt fusese numit Căpitan. 

— Acum lasă-mă să-l omor, spuse el. Mikal suspină. 

— Nu ucide din plăcere, fiul meu. Dacă ucizi din plăcere, 
vei ajunge să te urăşti singur. Şi, după aceea, n-ai auzit 
nimic? Il voi numi pe Riktors Cenugşiul urmaşul meu legitim 
la tron. 

— Nu te cred, zise Riktors, totuşi Ansset îi auzi speranţa 
din glas. 

— îmi voi chema fiii - ei se găsesc prin preajmă, sperând 
să fie cât mai aproape de palat în clipa morţii mele, rosti 
Mikal. Li voi sili să semneze o declaraţie-jurământ prin care 
te vor recunoaşte ca urmaşul meu. Desigur, o vor semna... 
desigur, o vor încălca... şi, desigur, îi vei ucide pe toţi 
imediat ce vei ajunge pe tron. Dacă printre ei există vreunul 
mai isteţ, până atunci va fi în celălalt capăt al Galaxiei. Mă 
îndoiesc însă că sunt atât de inteligenţi. Când vrei să te 
încoronăm? De mâine în trei săptămâni este perfect. Voi 
abdica în favoarea ta, voi semna toate actele necesare, iar 
ziarele vor urla zile întregi. Parcă-i văd pe toţi rebelii 
potenţiali smulgându-şi părul din cap de furie. Este un 
cadru plăcut retragerii mele. 

Ansset nu pricepea. 

— De ce? A încercat să te omoare. 

Mikal se mulţumi să râdă. Ii răspunse Riktors: 


— Crede că-i pot păstra Imperiul laolaltă. Doresc să ştiu 
însă preţul. 

— Preţul? Ce ai putea să-mi dai tu, fără să opreşti pentru 
tine? le-am aşteptat vreme de şaizeci de ani. Ba chiar, 
şaptezeci. Mă gândeam mereu: „Cu siguranţă, trebuie să 
existe cineva care să-mi dorească puterea şi care să aibă 
curajul şi inteligenţa necesare pentru a veni şi a mi-o 
smulge.” Şi, în cele din urmă, ai apărut. Vei avea grijă ca 
munca mea să nu fi fost zadarnică, ca uraganul să nu 
nimicească totul din clipa în care eu nu voi mai fi aici, ca să 
ţin totul stăpânul cântecelor laolaltă. Ceea ce doresc după 
ajungerea ta la tron este o casă pentru mine şi 
Privighetoarea mea, până voi muri. Pe Pământ, bineînţeles, 
ca să mă poţi supraveghea. Şi sub alt nume, pentru ca să nu 
fiu asaltat de toţi nenorociţii care-mi vor solicita ajutorul, ca 
să te răstoarne. lar după ce mor, vreau să-l trimiţi pe 
Ansset acasă. E simplu? 

— Sunt de acord, încuviinţă Riktors. 

— Ce prudent eşti. 

Şi Mikal râse din nou. 

Legămintele au fost făcute, abdicarea şi încoronarea s-au 
desfăşurat cu mare pompă, iar mandatarii şi hotelierii din 
Susquehanna s-au îmbogăţit mai mult decât visaseră 
vreodată. Toţi pretendenţii şi nemulţumiţii au fost ucişi, iar 
Riktors petrecu un an de zile călătorind de la un sistem 
stelar la altul, ca să potolească rebeliunile, folosindu-se de 
combinaţia sa de brutalitate şi simpatie. După ce primele 
câteva planete au fost împăciuite, populaţia fericită şi 
rebelii măcelăriți, majoritatea celorlalte revolte se potoliră 
de la sine. 

La o zi după ce mass-media anunţară că Riktors Cenuşiul 
revenea acasă, soldaţii apărură la uşa căsuţei din Brazilia 
unde locuiau Mikal şi Ansset. 

— Cum poate face aşa ceva? strigă Ansset îndurerat, 
atunci când zări soldaţii. Şi-a dat cuvântul! 

— Deschide-le uşa, fiule, zise Mikal. 


— Au venit să te ucidă! 

— Un ana însemnat mai mult decât sperasem. Am avut 
parte de anul acela. Te aşteptai într-adevăr ca Riktors să-şi 
ţină cuvântul? In Galaxie nu pot coexista două capete care 
să cunoască senzaţia coroanei împărăteşti. 

— Ii pot ucide pe cei mai mulţi dintre ei înainte să se 
apropie. Dacă te ascunzi, poate... 

— Nu ucide pe nimeni, Ansset! Acesta nu-i cântecul tău. 
Dansul mâinilor tale este urât fără cântecul vocii tale, 
Privighetoare. 

Soldaţii începură să bată în uşa de oţel care nu ceda uşor. 

— O vor dărâma în curând, urmă Mikal. Făgăduieşte-mi că 
nu vei ucide pe nimeni. Indiferent despre cine ar fi vorba. 
Te rog! Nu mă răzbuna. 

— Ba da. 

— Nu mă răzbuna! Făgăduieşte-mi. Pe viaţa ta. Pe 
dragostea ta pentru mine. 

Ansset promise. Uşa se prăbuşi. Soldaţii îl uciseră pe Mikal 
cu un fulger de lasere care îi transformă pielea în scrum. 
Continuară să tragă, până nu mai rămase decât scrumul. 
Apoi îl adunară. Ansset privi, respectându-şi făgăduiala, 
însă îşi dori din toată inima ca undeva în adâncul minţii 
stăpânul cântecelor 228 

Băiatul de doisprezece ani şi cenuşa fostului împărat au 
fost duse la Susquehanna. Cenugşa a fost depusă într-o urnă 
imensă şi cinstită cu onoruri naţionale. Toţi au aflat că Mikal 
murise de bătrâneţe şi nimeni n-a suspectat altceva. 

La ceremonia funerară, Ansset a fost însoţit de o gardă 
dublă, căci le era teamă de ce puteau face mâinile sale. 

După praznicul la care toţi se prefăcuseră gravi, Riktors îl 
chemă pe Ansset la el. Gărzile îl urmară pe băiat, dar 
Riktors le făcu semn să se îndepărteze. Coroana îi strălucea 
pe păr. 

— Ştiu că nu trebuie să mă tem de tine, spuse noul 
împărat. 


— Eşti un mincinos nenorocit, şopti Ansset atât de încet 
încât numai Riktors îl putu auzi, şi te-aş fi făcut bucăţi dacă 
nu mi-aş fi dat cuvântul unui om care a fost mai presus de 
tine. 

— Dacă n-aş fi fost un mincinos nenorocit, surâse Riktors, 
Mikal nu mi-ar fi dat niciodată Imperiul său. 

Se sculă apoi în picioare. 

sale să existe un zid înapoia căruia să se poată ascunde. 
Din nefericire, era prea întreg la minte. 

— Prieteni, rosti el, iar oficialităţile prezente îl aclamară. 
De azi înainte nu voi mai fi Riktors Cenuşiul, ci Riktors 
Mikal. Numele Mikal va fi moştenit de toţi urmaşii mei la 
tron, în onoarea bărbatului care a clădit acest Imperiu, 
aducând pace întregii omeniri. 

Riktors se aşeză în mijlocul aplauzelor şi aclamaţiilor ce 
sunau ca şi cum unii dintre oameni ar fi fost sinceri cu 
adevărat. Pentru un discurs neaşteptat, fusese chiar reuşit. 

După aceea, Riktors îi ceru lui Ansset să cânte. 

— Mai bine aş muri, replică băiatul. 

— O să mori atunci când îţi va veni vremea. Acum cântă 
cântecul pe care Mikal l-ar fi dorit cântat la înmormântarea 
lui. 

Atunci Ansset cântă, suit pe masă, pentru ca să poată fi 
văzut de toţi, aşa cum mai cântase unei audienţe pe care o 
ura, în ultima noapte a prizonieratului său de pe barcaz. 
Cântecul nu avea cuvinte, deoarece orice cuvânt ar fi vorbit 
despre trădare, incitând ascultătorii să-l linşeze pe Riktors. 
Ansset cântă o melodie care zbură neacompaniată de la o 
notă la alta, fiecare fiind smulsă cu durere din gâtlejul lui, 
fiecare aducând o durere mai dulce urechilor ce ascultau. 

Cântecul sfârşi praznicul, căci durerea, pe care cu toţii 
pretinseseră că o încercau, îi sfâşia acum pe dinăuntru. 
Mulţi reveniră la casele lor plângând şi stăpânul cântecelor 
toţi simţiră pierderea uriaşă a bărbatului a cărui cenuşă 
acoperea fundul urnei. 


După ce Ansset îşi încheie cântecul, la masă rămăsese 
numai Riktors. 

— Acum, zise băiatul, nu-l vor mai uita niciodată pe tata 
Mikal. 

— Sau pe Privighetoarea lui Mikal, replică Riktors. Dar 
acum eu însumi sunt Mikal, atât cât a mai putut supravieţui 
din el. Un nume şi un imperiu. 

— In tine nu există nimic din tata Mikal, spuse tăios 
Ansset. 

— Nu? întrebă încetişor Mikal. Te-a păcălit vreodată 
cruzimea publică manifestată de Mikal? Nu, Privighetoare! 

În vocea lui, Ansset auzi urmele de durere ce se 
ascundeau înapoia împăratului aspru şi nemilos. 

— Rămâi şi cântă pentru mine, Privighetoare, urmă 
Riktors. 

Glasul lui era înconjurat de un abur de rugăminte. 

— l-am fost dăruit lui Mikal, nu ţie, răspunse Ansset. Acum 
trebuie să mă întorc de unde am plecat. 

— Nu, clătină din cap Riktors şi scoase o scrisoare din 
buzunar. 

Ansset o citi. Era scrisul lui Esste, care-i spunea că, dacă 
dorea, Casa Cântecelor îl putea lăsa lui Riktors. Ansset nu 
înţelese. Mesajul era totuşi limpede, iar exprimarea îi 
aparţinea, fără doar şi poate, lui Esste. El avusese 
încredere în femeie, când îi spusese să-l iubească pe Mikal. 
Avea să se încreadă şi acum în ea. 

Întinse mana şi atinse urna de pe masă. 

— N-o să te iubesc niciodată, rosti el, străduindu-se ca 
vorbele să rănească. 

— Nici eu pe tine, zise Riktors. Cu toate acestea, am putea 
să ne oferim unul altuia ceva după care tânjim. Mikal a 
dormit cu tine? 

— Nu a dorit niciodată. Nu m-am oferit niciodată. 

— Nici eu nu voi dori. Vreau numai să-ţi ascult cântecele. 

În Ansset nu exista nici un glas pentru cuvântul pe care se 
hotărâse să-l spună. Reuşi doar să încuviinţeze tăcut din 


cap. Riktors avu buna cuviinţă să nu zâmbească. încuviinţă 
şi el, apoi se sculă de la masă. înainte de a părăsi odaia, 
Ansset i se adresă: 

— Ce vrei să faci cu asta? 

Riktors privi urna pe care băiatul îşi aşezase palma. 

— Iţi aparţine. Poţi face cu ea orice doreşti. După aceea 
Riktors Mikal ieşi din încăpere. Ansset duse urna în camera 
unde el şi tatăl Mikal îşi cântaseră unul celuilalt atâtea 
cântece. Rămase multă vreme înaintea focului, fredonându- 
şi amintirile. Restitui tatălui Mikal toate cântecele şi, cu 
dragoste, se întinse şi goli urna peste foc. 

Cenugşa stinse flăcările. 

— Tranziţia este completă, se adresă Stăpânul Cântecelor 
Onn către Stăpâna Cântecelor Esste, îndată ce uşa Camerei 
înalte se închise în urma lor. 

— Mi-era teamă, mărturisi Esste într-o melodie coborâtă 
care vibra. Riktors Cenuşiul nu este lipsit de înţelepciune. 
Dar cântecele lui Ansset sunt mai puternice decât 
înţelepciunea. 

Stăteau laolaltă în bătaia razelor reci de soare ce se 
strecurau prin obloanele Camerei înalte. 

— Aha, cântă Stăpânul Cântecelor Onn, şi cântecul său era 
plin de iubire pentru Stăpâna Cântecelor Esste. 

— Nu mă lăuda pe mine. Talentul şi puterea au fost ale lui 
Ansset. 

— Dar profesoara a fost Esste. In alte mâini, Ansset ar fi 
putut să fie utilizat ca o unealtă pentru putere, pentru 
bogăţie. Sau, mai rău, ar fi putut să se rateze. Dar în 
mâinile tale... 

— Nu, frate Onn. Ansset însuşi este alcătuit din prea multă 
iubire şi loialitate. Ii face pe alţii să dorească ceea ce el este 
deja. Este o unealtă care nu poate fi folosită în sprijinul 
răului. 

— Va înţelege vreodată? 

— Poate - nu cred că deocamdată băânuieşte forţa 
talentului său. Ar fi mai bine dacă n-ar afla niciodată cât de 


puţin seamănă cu celelalte Privighetori. Iar în privinţa 
ultimul său blocaj mental, pe acela l-am clădit bine. Nu-l va 
putea ocoli niciodată, aşa încât nu va afla niciodată, sau nici 
măcar nu va încerca să caute, adevărul în legătură cu cel 
care a dirijat transferul Coroanei. 

Stăpânul Cântecelor Onn cântă în tremolo despre urzelile 
delicate ce fuseseră ţesute în mintea unui copil de cinci, de 
şase, de nouă ani; urzeli ce puteau fi destrămate oricând. 

— Dar ţesătoarea a fost înţeleaptă şi urzeala a rezistat. 

— Mikal Cuceritorul, zise Esste, a învăţat să iubească 
pacea mai mult decât pe sine însuşi. Aşa se va petrece şi cu 
Riktors Mikal. Asta ajunge. Ne-am făcut datoria faţă de 
omenire. Acum trebuie să pregătim alţi mici cântăreţi. 

— Doar cântece vechi, suspină Stăpânul Cântecelor Onn. 

— Nu, răspunse Stăpâna Cântecelor Esste zâmbind. Ii vom 
învăţa să cânte despre Privighetoarea lui Mikal. 

— Ansset a cântat deja cântecul acela, mai bine decât am fi 
sperat noi. 

leşiră amândoi din Camera înaltă şi Stăpânul Cântecelor 
şopti: 

— Atunci vom asigura armonia! 

Râsetele lor coborâră ca o muzică în jos pe scară. 

JOSIF 1 

Braţele lui Kya-Kya erau prea subţiri. Ea remarcă din nou 
acest lucru, atunci când atinse tastatura calculatorului; 
oasele n-ar fi rezistat dacă trebuia să ridice ceva mai greu, 
s-ar fi rupt. „Menirea mea nu-i de a purta poveri, îşi 
reaminti ea. Nu arăt ca o persoană substanţială şi de aceea 
sunt obligată să execut asemenea munci lipsite de 
substanţă.” 

Era o tentativă de autoconvingere pe care o mai încercase, 
dar în care nu credea nici măcar pe jumătate. Absolvise 
Institutul Guvernamental Princeton cu a patra medie din 
istoria şcolii, dar, când încercase să găsească de lucru, în 
loc să fie asaltată de oferte prestigioase, se trezise obligată 
să aleagă între funcţia de tehnician la calculatoarele 


Centrului de Informaţii din Tegucigalpa şi rangul de 
administrator municipal pe o planetă uitată de Dumnezeu, 
pe care nu putuse nici măcar s-o găsească pe harta stelară. 

— Este o ucenicie, îi spuse îndrumătorul ei. Fă-ţi treaba 
bine şi vei avansa rapid. 

Kya-Kya simţi totuşi că nici bărbatul nu credea în spusele 
sale. Ce putea ea spera să facă în Tegucigalpa? Slujba îi era 
la Asistenţa Socială, departamentul Serviciilor de Stat, 
Biroul de Plată al Pensiilor. Nu era nici măcar un birou 
imperial... ci strict planetar. Şi tocmai pe Pământ, care, deşi 
capitala Universului, rămânea în esenţă o fundătură 
provincială. 

Dacă Kya-Kya s-ar fi putut autoconvinge că nu obținuse o 
poziţie mai bună din pricina unei impresii proaste pe care o 
lăsase - de slăbiciune, incompetenţă sau nesiguranţă - 
atunci ar fi putut crede că, dovedindu-şi tăria, competenţa 
şi siguranţa, situaţia i se putea îmbunătăţi. Ea însă ştia mai 
bine cum stăteau lucrurile. In Casa Cântecelor, Surzii şi, 
într-o măsură mai redusă, Orbii trebuiau să ocupe în 
comunitate un loc de mâna a doua sau a treia. Aici, pe 
Pământ, rolul lor era jucat de tineri, de femei, de cei 
talentaţi. 

Şi în vreme ce tinereţea trebuia să-şi poarte singură de 
grijă, ea nu dorea să facă absolut nimic în legătură cu 
poziţia ei de femeie - împotriva celor care îşi schimbau 
sexul exista o discriminare şi mai accentuată. Iar însuşirile 
ei, tocmai acele aptitudini care o puteau face atât de 
importantă pentru stăpânul cântecelor serviciul 
guvernamental, o transformau într-o fiinţă privită cu 
invidie, ranchiună, ba chiar teamă. 

Se afla aici de trei săptămâni şi astăzi se săturase, în 
sfârşit. Obligaţiile profesionale îi ocupau, în cel mai bun caz, 
o treime din program... atunci când o lăsa mai moale şi de 
aceea începu să încerce (bazându-se pe ideea că trebuia să- 
şi demonstreze competenţa) să afle mai multe despre 


sistem, să priceapă funcţionarea lui globală, modul în care 
se conectau toate subsistemele furnizoare de date. 

— Cine programează calculatoarele? îl întrebă cu inocenţă 
pe Warvel, şeful Pensiilor. 

Warvel o privi iritat, fiindcă nu-i plăcea să fie întrerupt. 

— Noi toţi, răspunse şi reveni imediat la consola sa pe care 
dansau cifre ce-i arătau cu exactitate ce se petrecea la 
fiecare birou din încăpere. 

— Dar cine, insistă Kya-Kya, le-a programat modul de 
funcţionare? Cine a scris primul program? 

Warvel părea de-a dreptul enervat. O fixă atent, apoi rosti 
furios: 

— Când voi dori o temă de cercetare cu subiectul acesta, 
te voi desemna pe tine s-o conduci. Acum însă trebuie să iei 
tabelele de inflaţie şi să le aplici claselor de pensii, deoarece 
anul bugetar începe peste numai şase luni şi dacă eşti aici, 
la biroul meu, înseamnă că nici tu, nici eu nu ne facem 
meseria! 

Femeia aşteptă câteva clipe, privindu-i începutul de chelie 
din creştetul capului, în vreme ce Warvel orjon scott cârd 
lucra cu cifrele de pe ecran, consultând calculatorul asupra 
procedurilor de chestionare. Nu-i putea înţelege izbucnirea 
atât de iritată, de parcă l-ar fi întrebat că era adevărat că 
fusese castrat la vârsta de cinci ani în urma unui accident 
de joacă. Când Warvel observă că ea nu plecase, se întinse 
şi-i arătă un punct de pe display-ul său, unde nu apărea nici 
un număr. 

— Vezi pata asta albă? o întrebă el. -Da. 

— Asta eşti tu. Asta-i munca pe care o prestezi în clipa de 
faţă. 

Kya-Kya reveni la biroul ei, la consolă, şi începu să apese 
tastele cu degetele ei subţiri aflate în prelungirea braţelor 
subţiri, simțindu-se mai slăbită şi mai ameţită ca oricând. 

Nu era vorba numai despre Warvel sau despre slujbă. Din 
clipa sosirii aici, i se păruse că niciunul dintre colegi nu era 
interesat să se împrietenească cu ea. Conversaţiile n-o 


includeau niciodată; glumele lor private îi erau complet 
ininteligibile; toţi amuţeau când ea se apropia de o masă 
din cantină sau de una dintre ţâşnitorile de pe coridoare. La 
început - dar şi după aceea - femeia încercase să creadă că 
motivele erau tinereţea ei, fragilitatea şi incapacitatea de a- 
şi face prieteni. De fapt, ştiuse din capul locului că 
principala cauză o reprezenta statutul ei de femeie 
ambițioasă, care terminase cea mai bună şcoală de pe 
planetă cu rezultate remarcabile; stăpânul cântecelor 228 
de asemenea, pentru că era curioasă, pentru că dorea să 
înveţe şi să fie perfectă, iar asta îi ameninţa pe toţi, 
punându-i în inferioritate. 

„Birocraţi amărâţi, cu minţi mărginite, îşi spuse ea, izbind 
tastele calculatorului. Creiere reduse, care conduc o 
planetă micuță, înfricoşaţi de cineva cu o putere potenţială 
mai mare, sau chiar obişnuită.” 

O priviseră toţi, când revenise la biroul ei după discuţia cu 
Warvel. Până şi femeile o măsuraseră din tălpi până în 
creştet, în felul încărcat de dispreţ al pământenilor, de 
parcă actul de cercetare al trupului exprima opinia lor în 
legătură cu mintea şi cu inima ei. Nimeni n-o privea, nici 
măcar cu o umbră de simpatie. 

Se opri din lucru şi se calmă. „Kyraren, îşi spuse, dacă vei 
continua să gândeşti în modul ăsta, nu ajungi nicăieri. 
Trebuie să dau totul din mine, să încerc să fiu cât mai bună 
şi să sper într-o schimbare, în apariţia vreunei ocazii.” 

Consola îi strălucea în faţa ochilor, fără să pâlpâie, 
neclintită aidoma ambiţiei ei şi oarbă, aşa cum îi era teama, 
iar Kya-Kya nu se mai putu concentra. Bătu pauza pentru 
masă, căpătă permisiunea - în cantină existau destule mese 
libere - şi-şi părăsi locul de muncă, ducându-se să mănânce. 
Ochii o urmăriră din nou şi, în clipa în care ieşi, auzi cum 
începea murmurul discuţiilor. In prezenţa ei, biroul era 
insuportabil de tăcut; atunci când pleca, toţi redeveneau 
prietenoşi. 

În ziua aceea, în cantină, îl întâlni pe Josif. 


Aşezarea Tegucigalpei era minunată. Centrul de Informaţii 
era aproape invizibil din văzduh - toate acoperişurile erau 
plantate cu aceeaşi vegetaţie luxuriantă care se întindea pe 
colinele din jur. In interiorul complexului însă totul era un 
miracol de verdeață şi sticlă; pereţii uriaşi şi transparenţi ai 
sutelor de clădiri se ridicau la douăzeci, patruzeci sau 
optzeci de metri pe verticală. Cantina-restaurant se găsea 
în margine, pe o pantă de unde se vedea majoritatea 
complexului, ba se zărea chiar şi satul, adică tot ce mai 
rămăsese din străvechiul oraş. Luând tava de la distribuitori 
şi îndreptându-se către o masă liberă, Kya-Kya - sau 
Kyaren, cum începuse să-şi spună, de când aflase că va 
lucra pe Pământ, străduindu-se să sune cât mai mult a 
localnică - privi o pasăre orbitor de strălucitoare care 
plutea, coborând de pe acoperişul departamentului 
Venituri, spre o insuliţă a râului Chultick. 

În timpul picajului, pasărea, o creatură sălbatică trăind 
într-un mediu la fel de sălbatic, trecuse prin faţa geamurilor 
de sticlă dincolo de care munceau zeci de oameni, 
extrăgând informaţiile din calculatoare, răsucindu-le şi 
expediindu-le înapoi. O junglă în care electricitatea era 
manipulată printre copaci pentru a păstra toate 
cunoştinţele unei planete. 

Şi, pentru că ea urmărea pasărea şi se gândea la 
contraste, Josif reuşi să-şi aşeze tava neobservat. Desigur, şi 
Josif era tăcut, prin firea lui - mut ca o stăpânul cântecelor 
statuie, aşa cum avea să-i zică Kyaren mai târziu. Dar, 
urmărind pasărea care se plimba pe insuliţă într-un dans 
aparent absurd, ea îşi dădu seama că o privea cineva. 

Se răsuci şi-l văzu pe Josif. Ochi adânci, dar aparent 
sinceri, trăsături delicate şi o gură care surâdea mereu, de 
parcă ar fi cunoscut o glumă pe care nu voia s-o dezvăluie 
nimănui, fiindcă de fapt nu era amuzantă. 

— Am auzit că Warvel te-a mâncat cu fulgi cu tot. „Bârfele 
circulă repede”, gândi Kya-Kya, totuşi se simţi flatată că 
individului aceluia, complet necunoscut, îi păsa de ea; nu 


putea să nu fie încântată că o persoană discuta cu ea şi alte 
probleme decât cele legate de slujbă. 

— M-au mestecat, răspunse ea, dar încă nu m-au înghiţit. 

— Te-am remarcat, îi zâmbi Josif. 

— Eu nu te-am observat niciodată, replică Kyaren deşi nu 
era de pe-a întregul adevărat. 

II mai zărise - lucra la Statistică, Departamentul 
Demografic, Biroul Deceselor, aflat la etajul de sub ea. Nu-l 
băgase însă în seamă. Kya-Kya crescuse în Casa Cântecelor 
şi asocierea strânsă dintre sexe o făcuse oarecum 
indiferentă la atracţia masculilor. Se întrebă iute: „Este 
arătos? Este frumos?” Nu era sigură. Oricum, era un tip 
interesant. Ochii, care păreau atât de inocenți, gura, care 
arăta atât de atotştiutoare... 

— Nu-i adevărat, continuă Josif să-i surâdă. Eşti o 
proscrisă. 

Situaţia era deci evidentă; detesta s-o audă rostită cu glas 
tare. 

— Chiar sunt? 

— Este o trăsătură comună nouă. Amândoi suntem 
proscrişi. 

Era deci o momeală şi Kyaren suspină. Devenise expertă în 
respingerea avansurilor; în multe rânduri, studenţi plictisiţi 
încercaseră să anime câte o seară posomorâtă, căutând s-o 
seducă. O dată sau de două ori, mersese şi ea până la capăt. 
Niciodată nu meritase efortul. 

— Cu aşa puţine lucruri în comun, replică ea, revenind cu 
atenţia la mâncare, mă îndoiesc că ne aşteaptă o prietenie. 

— Să fim prieteni? se încruntă Josif. Ar trebui să fim 
duşmani. Ne putem ajuta numai atât timp cât ne urâm. 

Ea nu mai rezistă şi ridică ochii din farfurie. îşi spuse că 
proceda aşa fiindcă era scârbită de tentativa bucătarilor de 
a oferi o culoare locală - mâncarea din Honduras era 
oribilă. împinse farfuria în lături şi se lăsă pe spate în scaun, 
aşteptându-l să continue. 


— Vezi tu, urmă Josif, având audiența asigurată, 
respingându-mă pe mine, poţi avea satisfacția de a şti că 
aparţii majorităţii de aici. Adică este adevărat că s-ar putea 
să nu faci parte din cercul „interior”, dar ştii al dracului de 
precis cine este în „exterior”. 

stăpânul cântecelor 228 

Femeia nu se mai putu abţine. Izbucni în râs şi Josif înălţă 
din sprâncene. 

— S-a zis aşadar cu ipoteza frigidei înfumurate. 

— Să mă vezi în pat, glumi Kyaren, şi imediat se îngrozi 
dându-şi seama că, în loc să evite încercarea lui de seducţie, 
abordase ea însăşi subiectul. 

Bărbatul evită însă oricare dintre replicile evidente şi 
schimbă vorba: 

— Marea ta greşeală, azi, a fost că l-ai întrebat pe Warvel 
despre istorie. De unde să ştie el? Ar putea sta în mijlocul 
unui război, fără să aibă habar că s-a întâmplat ceva. Pentru 
el, evenimentele nici măcar nu există, ci există numai 
tendinţe. Are miopia statisticii, o boală endemică în meseria 
noastră. 

— Voiam doar să ştiu cum merg toate... şi el a izbucnit din 
senin. Mă surprinde că zvonul s-a răspândit aşa rapid. 

Josif îi zâmbi, apoi ridică mâna şi o atinse pe braţ. Ea nu 
aprecie intimitatea gestului, dar îl tolera. 

— Eşti foarte scârbită, nu-i aşa? Mă refer la faptul că eşti 
scârbită de toate chestiile astea... 

Ea încuviinţă tăcut. 

— Vreau să zic, cui dracu' îi pasă de ele? Trebuie să fie 
făcute, ca şi vidanjarea latrinelor sau alfabetizarea copiilor 
sau multe altele care, în realitate, nu fac nimănui plăcere. 

— Mie mi-ar plăcea, replică Kyaren. Sau cel puţin mi-ar 
plăcea la un nivel mai elevat. 

— Mai elevat decât ce anume? 

— Mai elevat decât codificarea informaţiilor despre pensii, 
pentru a fi introduse în calculatoare. 


— Suie cincisprezece trepte pe scara ierarhică şi vei găsi 
tot nişte găoaze. 

— Eu n-aş fi aşa, făcu Kyaren şi în clipa aceea îşi dădu 
seama că vorbea prea pătimaş. 

Chiar dorea să-şi mărturisească ambițiile lui Josif? 

— De ce, te crezi imună? Oricine consideră că ia decizii 
despre vieţile altora este o găoază. 

Josif izbucni în râs, numai că acum păru stânjenit; făcu un 
gest ca şi cum şi-ar fi tras o mască pe faţă şi chipul îi 
redeveni frivol şi inocent, lipsit de orice urmă de sentiment 
mai profund, de parcă într-adevăr şi-ar fi pus o mască. 

— Te plictisesc. 

— Cum m-ai putea plictisi? In trei săptămâni, eşti singura 
persoană care vorbeşte cu mine şi despre altceva decât 
statistică. 

— Să ştii că motivul este competenţa ta. Cu o săptămână 
înainte de a te prezenta aici, toţi auziseră despre media cu 
care ai absolvit Princeton. Destul de impresionant. Toţi 
eram pregătiţi să te detestăm. 

— Acum spui „eram”. Faci totuşi parte din grup, aşa-i? 

Josif clătină din cap şi redeveni serios. 

— Nu, dar mă găsesc în direcţia opusă ţie. Pe tine te 
izolează pentru că eşti mai bună decât ei, pentru că le este 
frică de tine. Cu mine procedează la fel, fiindcă sunt demn 
de dispreţ. 

În vreme ce rostea cuvintele acelea, Kyaren înţelese că 
bărbatul era convins de propria sa afirmaţie. Se gândi apoi 
că, dacă lungea prea mult discuţia, nu avea să-i fie uşor să 
scape de el. 

— Mulţumesc pentru compania din timpul mesei, totuşi n- 
ar trebui s-o transformi într-un obicei. 

EI o privi surprins. 

— Ce am spus? De ce te-ai supărat? Kyaren îi zâmbi rece. 

— Nu m-am supărat. 

Cel mai bun ton al ei pentru „în nici un caz n-o s-ajungi în 
pat cu mine” putea să îngheţe şi un râu de la tropice; îi 


întoarse spatele şi plecă, imaginându-şi ţurţurii formaţi pe 
nasul lui şi, în aceeaşi clipă, regretă gestul. Fusese 
contactul cel mai uman pe care îl avusese de săptămâni de 
zile. De fapt, de ani de zile - bărbatul părea mai interesat 
de cele ce i se întâmplau ei decât oricare altă persoană pe 
care o cunoscuse la Princeton. lar ea îl părăsise fără ca 
măcar să-i fi aflat numele. 

Nu ştiu că el o urmărea, până n-o ajunse din urmă în 
coridorul de sticlă care traversa o porţiune de junglă între 
cantină şi birouri. Josif o apucă de braţ, îndeajuns de ferm 
pentru ca ea să nu se smulgă foarte uşor, dar nici atât de 
tare încât să n-o poată face dacă ar fi dorit-o. Kyaren nu 
încetini, însă bărbatul îşi potrivi pasul după al ei. 

— Eşti sigură? o întrebă el. 

— In legătură cu ce? replică Kyaren tot cu răceală. 

— Că nu vrei să fim prieteni. Ştii, am nevoie de o prietenă. 
Chiar şi de o doamnă cu inimă de gheaţă, suspicioasă şi 
speriată de moarte aşa cum eşti tu. In vreme ce, desigur, 
viaţa ta mondenă este atât de ticsită încât va trebui să-ţi 
deschizi agenda la o dată de peste câteva luni, ca să-ţi 
găseşti o seară pe care s-o poţi petrece cu mine. 

Femeia se răsuci spre el, pregătită, mai mult din reflex 
decât din dorinţă, să-i reteze cuvintele, să-şi elibereze 
braţul şi să revină singură în birou. Dar un surâs neaşteptat 
strică totul - ea nu mai spuse nimic, încercând să-şi 
înăsprească încruntătura şi Josif o imită, străduindu-se 
hazliu să se încrunte şi, finalmente, dând greş. Ea izbucni în 
râs. 

— Mă numesc Josif, spuse el. Tu eşti Kyaren, da? Kya-Kya 
încuviinţă, căutând să nu mai zâmbească. 

— Hai să pretindem că tu crezi că merit să mă ai în 
preajmă. Să mai pretindem că vrei să ne întâlnim diseară. 
Să pretindem şi că-mi spui numărul camerei tale, şi că după 
aceea ne plimbăm prin Zonă, ca să nu fii nevoită să-ţi faci 
griji c-o să-ncerc să mă culc cu tine. Şi hai să mai pretindem 
că ai încredere în mine. 


Ea încercă. Nu era greu. 

— 3217, îi zise. 

Apoi el îi dădu drumul şi Kyaren reveni singură în birou, 
simțindu-se ciudat de încântată, uitând complet umilinţa 
suferită de dimineaţă în faţa lui Warvel. Pentru prima dată 
de când sosise stăpânul cântecelor 293 pe Pământ, îi plăcea 
într-adevăr de cineva. Nu mult, dar îndeajuns pentru ca 
petrecerea timpului cu persoana respectivă să fie chiar 
amuzantă. Ideea de amuzament o aţâţa, deşi nu era prea 
sigură ce avea să fie. 

Spre surpriza ei, trecuseră numai câteva minute de când 
se aşezase la consolă, când o colegă, o femeie cu nas coroiat 
care se ocupa cu estimările populaţiei, se aşeză pe 
marginea biroului ei. 

— Kyaren, zise femeia. 

— Da? întrebă Kyaren, bănuitoare şi pregătită pentru 
ostilităţi, deşi în sinea ei spera să fie o introducere 
prietenoasă, fiindcă acum avea dispoziţia sufletească 
pentru aşa ceva. 

— II cunoşti pe Josif, tipul de la Decese. -Da? 

— Iţi dau un avertisment prietenesc. Nu te-ncurcă cu el. 

— De ce? 

Coroiata se întunecă - se părea că nu era obişnuită să fie 
întrebată, atunci când oferea sfaturi nesolicitate. 

— Pentru că-i o curvă. 

Cuvântul acela era atât de îndepărtat de impresia ei 
despre Josif, încât Kyaren se holbă uluită şi întrebă doar: 

— Poftim? 

— M-ai auzit. 

— Dar... n-a-ncercat nimic, nu mi-a propus nimic. 

orjon scoli cârd 

— Nu ţie, înălţă coroiata ochii spre cer. Tu eşti femeie. 

Se ridică şi plecă la biroul ei, lăsând-o pe Kyaren să 
introducă bani în vieţile bătrânilor, în timp ce se întreba 
dacă era adevărat, insistând că nu avea nici o importanţă, 
dar aflarea bârfei că Josif era o târfă homosexuală îi 


distrusese complet încântarea de a petrece un sfert de oră 
cu el. 

Fu ispitită să nu răspundă vocii de dincolo de uşă. „Nu 
sunt aici, gândi ea. Nu pentru tine.” 

Când o chemă însă a doua oară, nu rezistă, se sculă din 
pat şi deschise uşa. Doar ca să-l vadă şi să-şi confirme dacă 
era sau nu adevărat. 

— Bună, îi zâmbi Josif. 

Ea nu-i răspunse la zâmbet. 

— O singură întrebare! „Da” sau „ba”. Eşti o târfă 
homosexuală? 

Chipul lui Josif parcă îmbătrâni şi, pentru o clipă, bărbatul 
tăcu. După aceea vorbi încet: 

— 'Ţi-am zis eu? Nu trebuie să faci parte dintre „ei”, ca să 
împroşti cu noroi pe cineva. 

Nu negase cuvintele şi disprețul lui Kyaren pentru cei 
care-şi vindeau corpul deveni dominant. începu să închidă 
uşa. 

— Stai puţin, făcu bărbatul. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Ai pus două întrebări. Ea reflectă şi încuviinţă. 

— Bine. 

— Nu sunt o târfă, răspunse el. Iar celălalt lucru 
garantează pur şi simplu că diseară nu-ţi voi face avansuri, 
nu-i aşa? 

Totul era dezgustător. In timpul zilei, fusese amuzant, dar 
acum Kyaren nu se putea gândi decât într-un context 
sexual. Desigur, ea ştia destule despre homosexualitate; 
imaginea mintală pe care o avea în legătură cu actul între 
bărbaţi era oribilă şi acum nu se putea opri să şi-l închipuie 
pe Josif efectuând actul acela, iar asta-l urâţea. Supleţea 
lui, delicateţea chipului, inocenţa ochilor - toate deveniseră 
acum respingătoare pentru ea, mincinoase. 

— îmi pare rău, spuse femeia. Aş vrea să rămân singuri. 

— Nu-i adevărat, replică el. 

— Ştiu ce vreau. 


— Nu-i adevărat. 

— Ei bine, dacă eu nu ştiu, atunci cu certitudine tu nu ştii. 

— Ba eu ştiu. 

Deschise atent uşa, se strecură pe sub braţul ei şi intră în 
cameră. 

— Poţi să ieşi, zise ea. 

— Pot, încuviinţă el politicos şi se aşeză pe marginea 
patului, singura mobilă masivă din încăpere. 

Femeia se aşeză, rigid, pe un scaun. 

— Kyaren, începu Josif, astăzi m-ai plăcut. 

Or] o n scott cârd 

— Nu-i adevărat, răspunse ea şi, deoarece ştia că minţea, 
continuă repede: Nu te-am plăcut deloc. Ai fost insistent şi 
respingător şi nu ţi-am apreciat câtuşi de puţin manierele. 

— Haidem, suntem statisticieni, nu? replică bărbatul. 
Nimic nu este sută la sută aşa cum pare. Să zicem că am 
fost şaptezeci la sută respingător, iar tu n-ai dorit să mă ai 
în preajmă în proporţie de vreo şaizeci la sută. Ei bine, voi 
sta aici doar zece la sută din noapte, aşa încât rămân 
destule procente libere. Concentrează-te să mă placi. 
Ascultă, eu am ignorat faptul că eşti la fel de afurisită ca 
flota imperială. Cu siguranţă, şi tu poţi ignora faptul că eu 
fac lucruri perverse. N-o să ţi le fac ţie. 

— De ce mă sâcâi atât? 

— Crede-mă, nu-ncerc să fiu sâcâitor. 

— De ce nu mă laşi în pace? 

Înainte de a-i răspunde, Josif o privi îndelung, apoi 
lacrimile îi podidiră ochii, iar chipul său redeveni inocent şi 
vulnerabil. 

— Deoarece continui să sper că nu voi fi veşnic singurul 
om din grădina asta zoologică! 

— Consideră, spuse Kyaren, că eu sunt unul dintre 
animale. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Pentru că nu eşti. 


Felul în care o privea, cu ochii înotându-i în lacrimi, o 
mişca. „Oare joacă teatru? se întrebă. Să fie stăpânul 
cântecelor numai un rol, extrem de complex?” După aceea, 
îşi aminti că bărbatul nu era probabil interesat de lucrul la 
care ducea, de obicei, un rol jucat cu dibăcie. 

— Ce vrei? 

EI îi interpretă greşit întrebarea. In mod intenţionat greşit 
- Kyaren ştia - şi în acelaşi timp corecţ” .yra“ iisţ”'j 
'"ffetftiitt' &rt* % t$&$$fkwfc 

— Vreau, zise el, să fiu nemuritor. Femeia încercă să-l 
întrerupă: 

— Nu, vreau să... 

Josif nu acceptă însă întreruperea. Ridică glasul şi se 
ridică de pe pat, umblând fără ţintă prin odaia micuță. 

— Vreau să fiu nemuritor şi să fiu înconjurat de lucrurile 
pe care le iubesc. Un milion de cărţi şi o singură persoană. 
Toată omenirea din trecut şi un singur exemplar al rasei 
umane din prezent. 

— O singură persoană? Eu? 

— Tu? se prefăcu el uimit, apoi, mai încet, continuă: De ce 
nu? O vreme, cel puţin. Câte o singură persoană, pe rând. 

— Toată omenirea din trecut”, repetă ea. Atât de mult îţi 
place ceea ce faci în Biroul Decese? 

Josif izbucni în râs. 

— Istoria, Kyaren! Sunt istoric. Am diplome de la trei 
universităţi. Am scris teze şi disertaţii. Fecale şi defecări. Cu 
specialitatea mea, n-am nici o şansă să ocup vreun post pe 
planeta asta. Sau un post realmente bun, altundeva. 

Se îndreptă spre Kyaren, îngenunche şi-şi puse capul în 
poala ei. Femeia ar fi vrut să-l îndepărteze, însă descoperi 
că nu putea. 

— Iubesc toată omenirea din trecut. le iubesc pe tine, din 
prezent. 

Zâmbi atât de prosteşte, întinzând degete răşchirate ca s- 
o mângâie lipsit de tandreţe, încât ea izbucni în râs. 

El câştigase şi Kyaren ştia. Josif rămase şi vorbi. 


Vorbi despre obsesia lui legată de istorie, obsesie care 
începuse în biblioteca din Seattle, Vestamerica, un orăşel 
aflat pe locul unei metropole străvechi. 

— Nu mă înţelegeam cu ceilalţi copii. Dar mă-nţelegeam 
de minune cu Napoleon Bonaparte, Oliver Cromwell, 
Douglas MacaArthur, Attila hunul. 

Numele nu însemnau nimic pentru Kyaren, dar, în mod 
vădit, îi readuceau lui Josif nenumărate amintiri. 

— întotdeauna, pentru mine, Napoleon se găseşte într-un 
codru des. Am citit despre el printre copaci, printre arbori 
uriaşi, ce acopereau un sol atât de umed, încât aproape 
puteai înota prin el. Pe de altă parte, Cromwell se află 
mereu într-o bărcuţă din golful Pungent, în ploaie. 
Biblioteca m-a obligat să cumpăr alt exemplar al cărţii, 
deoarece tuşul se întinsese peste paginile celui pe care-l 
împrumutasem eu. Visam să schimb lumea. Până când am 
îmbătrânit îndeajuns ca să-nţeleg că, pentru a acţiona 
asupra evenimentelor, îţi trebuie ceva mai mult stăpânul 
cântecelor decât nişte vise. Iar un cititor de cărţi nu este un 
conducător de oameni. 

Avea atâtea amintiri ce se revărsau din el neconi rolat, 
totuşi într-o ordine uimitor de subtilă, încât Kyaren îşi 
reaminti şi ea câte ceva, deşi nu spuse nimic cu glas tare. 
Ea fusese crescută în mijlocul muzicii, printre cântece; aici 
însă descoperea un cântec mai minunat decât oricare altul 
auzit pe 'Tlew. Cadenţele lui, melodiile, temele şi variaţiunile 
erau verbale, nu muzicale, dar din această cauză ele o 
pătrundeau mai profund şi, când Josif încheie în cele din 
urmă, simţi că ascultase reprezentaţia unui maestru. 
Rezistă totuşi tentaţiei de a aplauda. El ar li crezut-o 
ironică. 

Se mulţumi să ofteze, închise ochii şi-şi reaminti visele ei 
din vremea când devenise Vaiet şi se gândea la ziua în care 
va cânta în faţa a mii de oameni care aveau s-o urmărească 
cu atenţie, s-o admire şi să fie mişcaţi. Visele îi fuseseră 
smulse unul câte unul, până ce în urma lor nu rămăsese 


decât o cicatrice care sângera adesea, dar care nu se mai 
redeschisese. Suspină, iar Josif o înţelese greşit. 

— lartă-mă. Credeam c-o să aibă efect asupra ta. Se ridică, 
gata să plece. 

Ea îl opri, îl prinse de mână şi-l trase de lângă uşa care se 
închidea din nou, deoarece bărbatul nu păşise prin ea. 

— Nu pleca. 

— Te-am plictisit. 

— Nu, clătină ea din cap, nu m-ai plictisit. Nu ştiu însă de 
ce mi-ai spus mie toate astea... 

Josif râse încet. 

— Pentru că, după multă vreme, eşti prima persoană care 
pare că ar putea fi doritoare să asculte, fiind şi capabilă să 
înţeleagă. 

— Visuri, visuri, visuri... murmură Kyaren. Ai rămas tot 
copil. 

— Nu-i adevărat, protestă el, dar durerea din glasul său 
era palpabilă. 

— Bei ceva? -Apă. 

— Nici n-aveam altceva, aşa că-i bine că ai ales apa. Reveni 
cu două pahare şi Josif sorbi din al său, cu respectul cu care 
ar fi gustat un vin sfinţit în altar. 

— Am trişat, rosti el privind-o grav. Femeia înălţă o 
sprânceană. 

— Am schimbat subiectul. 

— Când? 

Abordase multe subiecte în seara asta. Kyaren îşi privi 
ceasul. Trecuseră mai bine de două ore. 

— Din capul locului. Am început să vorbesc despre 
copilărie, vise, istorie şi despre scrântelile mele personale, 
în timp ce tu voiai să vorbim doar despre perversiuni. 

— Nu vreau să vorbim despre aşa ceva, scutură ea din 
cap. 

— Eu vreau. 

stăpânul cântecelor 301 


— Nu! Până acum mi-a făcut plăcere. Nu vreau să stricăm 
totul. 

Josif bău repede restul de apă. 

— Kyaren, ei au făcut să pară ceva respingător şi nu-i aşa. 

— Nu vreau să ştiu dacă este sau nu respingător. 

— Ei îmi zic „târfă”, însă n-am fost aşa ceva. 

— "Te cred. Să ne oprim aici cu subiectul ăsta. 

— Ba nu, la dracu'! se răsti bărbatul furios. Prin ce crezi c- 
am trecut în ultimele două ore? Crezi că merg pe la 
petreceri şi le povestesc oamenilor istoria vieţii mele? Mă 
fixez de tine, Kyaren, ca o lipitoare de un rechin. 

— Nu-mi place analogia. 

— Nu sunt poet. Nu ştiu ce necazuri ai avut de înfruntat în 
viaţă ca să te transforme în ceea ce eşti acum, dar îmi place 
cum eşti şi vreau să fiu cu tine o vreme, iar când fac asta nu 
umblu pe ocolite. Devin omniprezent. N-o să fii în stare să 
scapi de mine. Oriunde te vei întoarce, voi fi acolo. Când vei 
cobori dimineaţa din pat, o să calci pe mine, iar când vei 
simţi ceva gâdilându-ţi picioarele în timpul lucrului, să ştii 
că sunt eu, ascuns sub biroul tău. înţelegi? Intenţionez să 
rămân aici. 

— De ce tocmai eu? întrebă Kyaren. 

— Crezi că eu ştiu? O absolventă de la Princeton, cu nasul 
pe sus ca tine? Poate pentru că m-ai ascultat până acum 
fără s-adormi. 

— M-am gândit de vreo două ori la asta. 

oron scott cârd 

— Am sosit aici ca iubit al lui Bant. 

— Nu vreau să aud toate astea! 

— Bant m-a iubit şi eu l-am iubit pe el. Bant a venit aici şi 
m-a adus şi pe mine, deoarece voia să fiu cu el. Mi-a găsit o 
slujbă la Decese, în vreme ce el era şeful Demografiei. N-am 
vrut să vin aici. Doream un singur lucru: să fiu lângă o 
bibliotecă şi să pot citi. Cred c-aş fi putut sta aşa tot restul 
vieţii. Dar Bant a venit aici, eu l-am urmat şi, după un an,el 
s-a plictisit de mine. Uneori devin plictisitor. 


Kyaren decise să încerce să nu fie spirituală. 

— Am devenit plictisitor şi el nu m-a mai luat, atunci când 
a devenit şeful Personalului. Nici nu m-a anunţat, când s-a 
mutat într-un apartament mai bun. Nu mi-a luat însă slujba. 
A fost destul de omenos ca să-mi îngăduie să-mi păstrez 
slujba. 

Josif începu să plângă şi, brusc, Kyaren înţelese ceva ce 
nimeni nu se chinuise vreodată să-i explice, în toate lecţiile 
despre homosexualitate pe care le auzise. înţelese că 
despărţirea de Bant însemnase pentru Josif sfârşitul lumii, 
pentru că atunci când se ataşa de cineva, nu ştia cum să se 
despartă de persoana respectivă. 

Totuşi Kyaren nu ştia prea exact în ce fel să reacționeze. 
La urma urmelor, Josif era aproape un necunoscut. De ce în 
seara aceasta îşi descărcase inima în faţa ei? Ce aştepta de 
la ea? Dacă spera că avea să-i răspundă, dezvăluindu-şi 
sufletul, atunci se înşela - Kyaren îşi păstra ascunse toate 
amintirile. 

Nu voia să povestească despre copilăria ei din Casa 
Cântecelor. Ce ar fi putut spune? „Ani de zile am fost 
oropsită pentru că pur şi simplu nu aveam talentul de a 
depăşi standardele minime ale Casei Cântecelor”? Nu 
dorea compătimire pentru eşecurile din copilărie. Voia 
respect pentru competenţa din prezent. 

Despre respect nu putea fi vorba în această situaţie, cu 
bărbatul care plângea încetişor, cu faţa lipită de genunchi, 
aşezat pe podea şi rezemat de pat. Kyaren se putea gândi la 
un singur motiv pentru descărcarea lui emotivă. In mod 
evident, nu dorea s-o seducă; prin urmare, îi căuta doar 
prietenia. Ea ştia cât de dureroasă fusese propria ei izolare. 
Dacă a lui Josif fusese numai pe jumătate tot atât de 
chinuitoare, nu era de mirare că se agăța de prima 
persoană care dădea semne că l-ar fi plăcut. 

„Atunci, se întrebă ea, de ce nu simt şi eu dorinţa de a 
accepta oferta lui de prietenie?” îşi dădu seama că motivul 
era neîncrederea în bărbat şi brusc se ruşina de bănuielile 


ei. Îngenunche, apoi se aşeză lângă Josif, îi cuprinse umerii 
cu braţul şi încercă să-l aline. 

Peste cincisprezece minute, Josif începu s-o dezbrace. 
Kyaren îl privi uimită. 

— Credeam... începu ea, dar Josif o întrerupse. 

— Statistică, zise el. Tendinţe. Şaizeci şi doi la sută sunt 
atras de bărbaţi, treizeci şi unu la sută sunt orSon scott 
cârd atras de femei şi şapte la sută sunt atras de oi. Şi sută 
la sută sunt atras de tine. 

„Am avut dreptate să nu mă-ncred în el, pufni partea 
cinică, greu încercată a minţii femeii. Totul a fost o 
înscenare.” 

Acceptă însă înscenarea şi se lăsă furată de ea. In fiinţa lui 
Kyaren exista o altă parte, care nu se mai jucase în ultima 
vreme, care avea nevoie de mâinile blânde şi de lacrimile 
tacute ale lui Josif, de minciunile şi de afecțiunea lui. 
Pretinse, încrezătoare, că Josif avea nevoie de ea, deşi 
femeia însăşi rostise: 

— M-am gândit că tot aici se va ajunge, în cele din urmă. 

Nu adăugase şi faptul că nu se gândise nici un moment că, 
atunci când avea să se întâmple, ea avea să tânjească după 
acest lucru, că n-avea să fie o glumă, ci mai mult o nevoie, 
că bărbatul acesta, numai pe jumătate bărbat, va reuşi într- 
o singură noapte să facă ceea ce nu mai reuşise nimeni în 
toată viaţa lui Kyaren - să-i câştige suficientă încredere 
pentru ca ea să vrea, chiar şi numai pentru o clipă, să-şi 
îngăduie să-l dorească. 

Aşa încât îl mângâie în noaptea aceea şi, destul de ciudat, 
se simţi şi ea alinată, deşi nu-i povestise lui Josif nimic 
despre singurătatea ei şi nici nu amintise ceva despre visele 
ei. Plimbându-şi degetele peste pielea lui catifelată, îşi 
aminti de stânca rece şi aspră din Casa Cântecelor şi nu 
înţelese de ce anume una trebuia să i-o evoce pe cealaltă. 

— La anul, voi face un tur prin întregul Imperiu, anunţă 
Riktors la cină şi două sute de prefecţi adunaţi în jurul 
meselor ovaţionară şi aplaudară. 


Din locul său de lângă Riktors, Ansset constată surprins că 
manifestarea era în majoritate sinceră, un eveniment 
neobişnuit în palat. Băiatul zâmbi spre Riktors şi şopti 
numai pentru urechile lui: 

— Sunt sinceri. 

Riktors miji doar puţin ochii, atât cât să indice că auzise şi 
înţelesese. După aceea, când se făcu linişte, anunţă: 

— Nu numai că voi vizita cel puţin o planetă din fiecare 
prefectură, dar voi fi însoţit şi de Privighetoarea mea, 
pentru ca întregul Imperiu s-o poată auzi cântând! 

Ovaţiile au fost şi mai puternice, iar aplauzele şi mai 
oneste. Riktors privi spre Ansset şi râse încântat; băiatul 
părea uluit şi lui Riktors îi plăcea să facă surprize. Nu era 
prea uşor. 

Dar când sala se linişti iarăşi, Ansset rosti încetişor: 

— La anul însă eu nu voi mai fi aici. 

Destui oameni îl auziră pentru ca la masa principală să 
înceapă să se audă şoapte. Riktors se strădui să-şi păstreze 
neschimbată expresia chipului. Ştiuse imediat ce voia să 
spună băiatul. Era ceva ce Riktors uitase, fără să fi uitat de 
fapt. Ştia că Ansset se apropia de cincisprezece ani şi 
contractul cu Casa Cântecelor era pe punctul de a expira. 
Nu-şi îngăduise însă să se gândească la asta, nu-şi 
îngăduise să plănuiască un viitor lipsit de prezenţa lui 
Ansset lângă el. 

AL... 

II privi pe băiat şi-l bătu încetişor pe mână. 

— Despre asta vom vorbi mai târziu. 

Ansset părea neliniştit şi de data aceasta, vorbi cu glas 
tare: 

— Riktors, am aproape cincisprezece ani. Contractul meu 
expiră peste o lună. 

Câţiva prefecţi murmurară în sală, totuşi majoritatea 
înţeleseseră că ceea ce se discuta în capul mesei nu era 
conform planului. Ansset făcea ceva ce nu cuteza nimeni: îi 


reamintea împăratului un lucru pe care acesta nu dorea 
să-l ştie. Amuţiră toţi. 

— Orice contract se poate prelungi, zise Riktors, căutând 
să pară voios şi sperând să reuşească schimbarea imediată 
a subiectului. 

Nu ştia cum să reacționeze faţă de insistența lui Ansset. 
De ce întindea coarda băiatul? 

Oricare ar fi fost motivul, Ansset părea decis s-o întindă şi 
mai mult. 

— Nu şi contractul meu, replică Ansset. Peste două luni, 
vreau să merg acasă. 

Acum, în sala de mese nu se mai auzea nici musca. Riktors 
rămase neclintit, dar degetele îi tremurau pe marginea 
mesei. Pentru o clipă, refuză să înţeleagă cuvintele 
băiatului; Riktors nu ajunsese însă «tâpânul cântecelor 228 
împărat lăsându-se pradă nevoii de autoamăgire. „Merg 
acasă”, spusese Ansset. îşi alesese cuvintele ui mod 
deliberat; în public, el nu scăpa nici un cuvânt întâmplător. 
Spusese „vreau să merg acasă”, nu „i rebuie să merg 
acasă”. Şi, brusc, ultimii câţiva ani se năruiră. Riktors simţi 
cum se învolburau în el,.libaţiei, toată țesătura 
transformându-se în zdrenţe lipsite de înţeles pe care, 
oricât de mult s-ar fi străduit, nu le mai putea coase laolaltă. 

Erau acolo nenumăratele zile de discuţii, cânlecele pe care 
i le cântase Ansset, plimbările în lungul râului. Hălăduiseră 
laolaltă ca nişte fraţi, Riktors uitând de toată demnitatea lui, 
iar Ansset uitând - sau cel puţin aşa crezuse Riktors - toată 
ura din trecut. 

„Mă iubeşti?” întrebase cândva Riktors, deschizându-se 
aşa cum nu şi-ar fi îngăduit să se deschidă înaintea altuia. 
Ansset îi cântase atunci despre iubire. Riktors crezuse că 
asta însemna „da”. 

Tot timpul însă Ansset nu scăpase din vedere scurgerea 
zilelor, aşteptând a cincisprezecea sa aniversare, aşteptând 
expirarea contractului, aşteptând plecarea spre casă. 


„Trebuia să-mi fi dat seama, îşi spuse Riktors cu 
amărăciune. Trebuia să fi înţeles că băiatul era al lui Mikal 
şi va fi întotdeauna al lui Mikal, şi niciodată al meu. Nu a 
iertat, aşa cum crezusem.” 

Şi-1 imagină pe Ansset, întorcându-se în Casa Cântecelor 
de pe 'Tew; şi-l imagină, îmbrăţişând-o or ) o n scott cârd 
pe Esste, femeia cea aspră, care se înmuia doar atunci când 
zărea Privighetoarea. Şi-o închipui întrebând: „Cum a fost 
viaţa alături de asasin?” Apoi şi-l închipui pe Ansset 
plângând; nu, nu plângând, Ansset nu avea să plângă 
niciodată. Avea să rămână calm, cântându-i femeii despre 
umilinţa de a cânta pentru Riktors Cenugşiul, împărat, asasin 
şi patetic îndrăgostit de cântecele lui Ansset. Şi-i închipui pe 
Ansset şi Esste râzând împreună, în timp ce vorbeau despre 
clipa când Riktors, împovărat de greutatea Imperiului, 
venise la Ansset, noaptea, ca să-i oblojească mâinile, şi 
izbucnise în lacrimi înainte ca băiatul să fi cântat o singură 
notă. „Un nevolnic, asta am fost înaintea unui băiat care nu 
lasă niciodată să-i scape vreo emoție necontrolată. M-a 
văzut descoperit şi, în loc să mă iubească, a simţit pentru 
mine numai dispreţ.” 

Riktors rămăsese tăcut numai o clipă, dar în mintea lui 
trecuse de la surpriză la durere, apoi la umilinţă, şi, în cele 
din urmă, la mânie. Se ridică în picioare fără să-şi ascundă 
furia de pe chip. Prefecţii erau alarmaţi - ştiau că nu era 
înţelept să fii martor la momentele de stânjeneală ale unor 
oameni puternici şi nimeni nu era mai puternic decât 
Riktors Mikal. 

— Ai dreptate! rosti tare împăratul. Privighetoarea mea 
mi-a amintit că peste o lună contractul său expiră şi, aşa 
cum a spus, va merge acasă. Eu crezusem că aceasta era 
casa lui, dar văd acum că m-am înşelat. Privighetoarea mea 
se va întoarce pe 'Tew, la iubita sa Casă a Cântecelor, 
deoarece Riktors Mikal stăpânul cântecelor 309 nu-şi 
încalcă vorba. Insă Privighetoarea, pentru că în mod vădit 
ne respectă prea puţin, nu-şi va mai zări niciodată 


împăratul, iar împăratul ei nu-şi va mai îngădui niciodată 
să-i asculte cântecele mincinoase. 

Congestionat şi roşu la faţă, Riktors se răsuci şi părăsi 
masa. Câţiva prefecţi se străduiră să atingă mâncarea; 
ceilalţi se ridicară imediat şi, în curând, cu toţii ieşiră din 
sală, întrebându-se dacă ar fi fost mai bine să rămână în 
preajmă, încercând să-i arate împăratului că-i rămăseseră 
credincioşi, sau s-o şteargă rapid către prefecturile lor, aşa 
încât, atât ei, cât şi împăratul să poată pretinde că nu 
veniseră niciodată acolo şi că incidentul cu Ansset nici nu 
avusese loc. 

După ce plecară, Ansset rămase singur la masă, privind în 
gol, fără să vadă mâncarea dinaintea lui. Stătu aşa, în 
tăcere, până când Primarul Palatului (funcţia de Şambelan 
fusese desfiinţată de mult timp) veni şi-l luă de acolo. 

— Unde mergem? şopti Ansset. 

Primarul nu răspunse, ci îl conduse prin labirintul de 
coridoare. Nu după multă vreme, Ansset îşi dădu seama 
încotro se îndreptau. Atunci când Riktors Cenuşiul îşi 
schimbase numele şi se mutase în Palat, evitase vechiul 
apartament al lui Mikal; se instalase în alte apartamente, 
aproape de vârful clădirii, cu ferestre ce dădeau către 
pajiştile şi pădurile din jur. Acum, Primarul îl conducea pe 
Ansset prin uşi cândva păzite cu mijloacele cele mai stricte 
din Imperiu şi, în cele din urmă, ajunseră într-o încăpere or 
| o n scott cârd unde vatra unui şemineu gol conţinea încă 
cenuşă; unde mobilierul rămăsese pe locul său, neatins; 
unde anii prezenţei lui Mikal continuau să fie întipăriţi 
peste tot, în toate amintirile pe care odaia le stârni, 
inevitabil, în mintea lui Ansset. 

Pe podea era un strat subţire de praf, la fel ca în toate 
camerele neutilizate ale palatului, dereticate cel mult o dată 
pe an. Ansset păşi încet prin încăpere, stârnind colbul la 
fiecare pas. Se îndreptă către şemineu; urna în care se afla 
cenuşa lui Mikal se găsea tot acolo. Se întoarse cu faţa spre 
Primar şi acesta îi vorbi, în cele din urmă: 


— împăratul Riktors, rosti Primarul cu formalismul unuia 
care memorase mesajul, îţi transmite: „Pentru că alături de 
mine nu te simţi acasă, vei sta acolo unde te simţi aşa, până 
ce Casa Cântecelor va trimite după tine.” 

— Riktors m-a înţeles greşit, începu Ansset. Primarul nu 
dădu însă nici un semn că l-ar fi auzit. Se întoarse şi ieşi, iar 
când băiatul încercă uşa, aceasta nu se deschise sub 
atingerea lui. 

Îşi petreceau toate weekendurile în Mexico, cel mai mare 
oraş din emisferă. Josif lua la rând toate librăriile; vânzarea 
cărţilor vechi sau rare stăpânul cântecelor era întotdeauna 
încinsă şi bărbatul se pricepea să se i îrguiască, cumpărând 
cărţile sub valoarea lor. Ştia de asemenea după ce să se 
uite: cărţi istorice care nu se mai retipăreau de multă 
vreme, literatură scrisă cu secole în urmă, descriind 
perioada în care trăise autorul, jurnale şi memorii. 

— Se zice că la istoria Pământului nu se mai poate adăuga 
nimic nou, că toate lucrurile importante sunt cunoscute de 
ani de zile, vorbi Josif furios. Chestia asta era însă valabilă 
acum nu mai ştiu câţi ani, pentru că în prezent nimeni nu-şi 
mai aminteşte nimic. Nu se mai ştie cum se trăia pe 
vremuri. 

— Când? întrebă Kyaren. 

— Atunci. Spre deosebire de acum. 

— Mă interesează mai mult ziua de mâine, spunea ea de 
fiecare dată. 

Nu era totuşi adevărat. In primele săptămâni de 
convieţuire cu Josif, tot ce o interesa era clipa prezentă. 
Prezentul, fiindcă reprezenta cele mai frumoase clipe pe 
care le avusese ea vreodată şi fiindcă nu era sigură că va 
dăinui sau că ziua de mâine va fi măcar pe jumătate la fel 
de atrăgătoare. 

Kyaren mersese în Mexico pentru oamenii de acolo. 
Nicăieri în Estamerica, şi cu siguranţă nicăieri în Casa 
Cântecelor, nu existau indivizi precum cei care umpleau 
trotuarele din Mexico. Cu excepţia maşinuţelor electrice 


care aprovizionau magazinele, nici un vehicul nu era 
permis; peste tot, oamenii trebuiau să umble pe jos. Şi erau 
milioane! Cu toţii păreau că stau permanent în aer liber; 
chiar şi când ploua, aglomerau străzile, cu ploaia curgându- 
le pe haine, desfătându-se cu senzaţia picăturilor pe obraji. 
Acesta era un oraş unde Kyaren îşi putea satisface foamea. 
Nu cunoştea pe nimeni, dar îi iubea pe toţi. 

— "Toţi transpiră, făcea Josif. 

— Eşti prea imaculat, replica femeia. 

— Transpiră şi te calcă pe picioare. Nu văd nici un motiv 
pentru care să stai într-o mulţime mai mult decât este 
inevitabil. 

— îmi place cum vorbesc. 

— Ăsta-i lucrul cel mai îngrozitor! Este oraşul cel mai mare 
din lume şi toţi insistă să vorbească mexicana, o limbă care 
n-are nici o rațiune de a exista. 

— De ce nu? se strâmba Kyaren. 

— Se găsesc la numai cinci mii de kilometri de Seattle, 
pentru Dumnezeu! Noi am reuşit să vorbim ca restul 
imperiului. Este pur şi simplu un moft. 

— Să ştii că-i o limbă foarte frumoasă. Am învăţat-o şi eu 
şi-ţi deschide mintea. 

— Şi-ţi înnoadă limba-n gură. 

Josif nu avea răbdare faţă de excentricităţile planetei sale 
natale. 

— Uneori, mă simt al naibii de ruşinat că sunt de pe 
Pământ. 

— Planeta-mamă. 

— Oamenii ăştia nu sunt mexicani adevăraţi. Ştii cum 
arătau mexicanii? Erau scunzi şi bruneţi! Arată-mi pe 
cineva de aici care să fie scund şi brunet! 

ipânul cântecelor 

— Ce contează, dacă ei îşi pot urmări descendența până la 
primii strămoşi mexicani? întrebă Kyaren. L.i vor să fie 
mexicani. Şi, de câte ori vin aici, şi eu vreau să fiu mexicană. 


Era o ceartă prietenească, care se încheia întotdeauna 
printr-o escapadă în oraş - pentru Kyaren ea să 
hoinărească şi să stea de vorbă cu vânzătorii şi eu 
proprietarii de prăvălii, pentru Josif ca să examineze 
rafturile, aşteptând apariţia unui titlu inedit ca s.l poată 
licita - sau în pat, unde preferinţele lor erau aproape 
identice. 

Cu ocazia unui asemenea weekend în Mexico, deciseră să 
stăpânească lumea. 

— De ce nu Universul? 

— Ambiţia ta e dezgustătoare, comentă Josif, întins Lol- 
puşcă pe balcon deoarece îi plăcea să simtă ploaia care 
cădea în rafale. 

— Bine, atunci să fim modeşti. De unde începem? 

— De aici. 

— Nu-i practic. Nu avem o bază de operaţiuni. 

— Atunci din Tegucigalpa. Vom modifica în secret toate 
programele calculatoarelor, astfel încât să ne asculte orice 
comandă. După aceea, le suspendăm tuturor salariile până 
ce se predau. 

Izbucniră amândoi în râs; era un joc. Dar un joc în care se 
prinseră îndeajuns de serios pentru ca să întreprindă 
cercetări. Vânau posibilele slăbiciuni, locurile unde sistemul 
putea fi dominat. Se străduiau de asemenea să obţină o 
vedere de ansamblu a sistemului, să înţeleagă felul în care 
toate detaliile se potriveau laolaltă. Josif cunoştea ca în 
palmă biblioteca guvernamentală din Mexico şi amândoi îşi 
petreceau acum timpul liber adunând date despre 
construirea Tegucigalpei, care avusese loc cu numai trei 
sute de ani în urmă. 

— Chestia-i relativ nouă! Jumătate dintre funcţii au fost 
instalate de abia în ultimii zece ani. Zece ani! 

În timp ce majoritatea planetelor sunt complet 
computerizate de secole întregi. 

— Sunteţi prea înapoiaţi pe Pământ, îl tachina Kyaren 
cercetând stenogramele unor şedinţe; erau atât de încifrate 


din punct de vedere tehnic, încât abia puteau desprinde din 
ele ceva coerent. 

Totuşi nu în Mexico, ci la ei acasă, prinseră un fir. 

Kyaren citise o carte despre demografie, o carte pe care 
abia o răsfoise în Princeton. Cuprindea norme de distribuţie 
a vârstelor pentru toate planetele; ea găsi informaţiile 
fascinante, în special variațiile ce depindeau de meserie, 
climă şi venit. Se amuză de una singură, calculând 
distribuţia demografică a vârstelor pentru Pământ, 
bazându-se pe statisticile asupra economiei şi personalului 
ocupat, pe care le obținuse cu uşurinţă. Apoi, într-una 
dintre pauzele de lucru de la slujbă, femeia verifică cifrele 
obţinute. 

Erau greşite! 

De la naştere şi până la pensionare, la optzeci de ani, 
estimările ei fuseseră destul de exacte. Dar stăpânul 
cântecelor între optzeci şi o sută de ani, lucrurile nu mai 
erau în regulă. 

Intre acele două limite de vârstă nu mureau destui 
oameni. 

De fapt, îşi dădu ea seama, comparând cu ratele normale 
ale mortalităţii, nu murea aproape nimeni. lar apoi, de la o 
sută la o sută zece ani, mureau pe capete, astfel încât, după 
o sută zece ani, statisticile redeveneau normale. 

Cu siguranţă, cineva ar fi trebuit să remarce lucrul acela 
până atunci, gândi Kyaren. Şi, desigur, Pământul şi-ar fi 
câştigat o reputaţie pentru rata neobişnuit de scăzută a 
mortalităţii. Ar fi trebuit să fie ceva bine cunoscut - 
bineînţeles, ar fi afectat distribuirea hranei, iar cheltuielile 
pentru pensii trebuiau să fie foarte mari. Savanţii ar fi 
trebuit să încerce să descopere cauza fenomenului. 

Cu toate acestea, ea nu auzise absolut nimic despre aşa 
ceva. 

În manualele de programare pe care le răsfoiseră în 
biblioteca din Mexico, Kyaren găsise câteva programe mai 
puţin cunoscute, ce permiteau operatorului să verifice un 


program, în loc să-l utilizeze pentru a acumula şi prelucra 
date. Femeia îi povesti toate astea lui Josif chiar în noaptea 
aceea, pe care şi-o petrecuseră în odaia lui, mai mare şi mai 
spațioasă, unde aveau loc amândoi fără să fie nevoiţi să 
cumpere mobilier suplimentar, ceea ce ar fi făcut cunoscută 
legătura lor. 

orţon scott cord 

— Mi-am verificat calculele de două ori şi nu sunt greşite. 

— Atunci cred că singura soluţie este să te duci şi să omori 
nişte bătrâni, răspunse bărbatul, citind un roman poliţist 
din secolul al douăzeci şi treilea - desigur, în traducere. 

— Josif, nu-i în regulă! Ceva nu-i în regulă. 


— Kyaren, făcu el iritat, dar străduindu-se să nu-şi trădeze 
proasta dispoziţie, noi doar ne-am jucat! In realitate, nu 
avem nici o responsabilitate faţă de omenire. Ne ocupăm 
numai de morţi şi de cei pe cale să moară. Iar atunci îi 
tratăm ca pe nişte numere. 

— Vreau să aflu dacă cifrele deceselor sunt sau nu exacte. 

Josif închise cartea. 

— Kyaren, cifrele deceselor sunt exacte. Asta-i meseria 
mea, nu? Eu fac moartea. 

— Atunci verifică şi vezi dacă cifrele mele sunt exacte. 

EI verifică. Cifrele femeii erau exacte. 

— Calculele tale sunt corecte. Poate că greşeala este în 
manual. 

— Timp de trei sute de ani, manualul acela a fost Biblia 
demografiei. Până acum, cineva ar fi trebuit să remarce 
greşeala. 

Josif îşi redeschise cartea. 

— Pământ nenorocit! Oamenii nu ştiu nici măcar când să 
moară. 

— Trebuie să fi observat şi tu, insistă Kyaren. Trebui să fi 
constatat că majoritatea deceselor tale erau grupate între 
vârstele de o sută şi o sută zece ani. 

— N-am sesizat niciodată. Noi ne ocupăm de indivizi, nu 
de mase luate ca ansamblu. Noi încheiem dosare, ştiai? Nu 
stabilim tendinţe. 

— Vreau doar să verific nişte lucruri. Ştii programul acela 
pe care l-am găsit pe când căutam date? Cel care 
descoperă erori? 

— îhi. 

— Iţi aminteşti ce numere avea? 

— Kyaren, nu eşti o tovarăşă de viaţă prea plăcută, 
împreună, îşi reamintiră numerele şi codurile; 

Kyaren plecă pentru câteva minute şi le verifică pe 
terminalul bibliotecii locale, folosindu-şi ultimul credit de 
utilizare al bibliotecii. Programul rulă perfect; era de fapt 


destul de simplu - de aceea reuşiseră, de altfel, să şi-l 
reamintească. 

În ziua următoare, în timpul unei pauze, Kyaren bătu pe 
tastatură o întrebare referitoare la înregistrarea unui deces 
din districtul Quongyung. Se gândise că un singur deces 
avea să fie o chestiune mai simplă - necesita o singură 
citire. Pe display-ul ei trebuiau să apară data înregistrării 
decesului, numele operatorului care introdusese informaţia, 
statisticile demografice intrate în data respectivă pe numele 
persoanei cu pricina, precum şi numărul de cod al 
operaţiunii. 

În loc de toate acestea, pe display apăru semnalul 
strălucitor INTERZIS, iar la biroul lui Warvel târâi puternic 
o sonerie. 

Toţi ridicară ochii, privindu-l pe şef, care se sculase iute, 
părând alarmat. Kyaren ştia că postul ei de lucru pulsa 
scânteietor pe display-ul lui Warvel; când descoperi 
semnalul, bărbatul izbi cu pumnul în masă şi se repezi 
furios către ea. 

— Ce dracu' faci, Kyaren?! răcni el. 

Ce să-i spună oare - că, în joacă, urzea să preia 
conducerea planetei? Că răsverifica toate cifrele, fiindcă nu 
se potriveau cu calculele ei? 

— Nu ştiu, răspunse Kyaren, căutând să pară la fel de 
surprinsă şi fâstâcită pe cât era. Pur şi simplu mă jucam pe 
tastatură. Introduceam la întâmplare cifre şi litere. Habar 
n-am ce s-a-ntâmplat. 

— Care cifre şi litere? se aplecă el peste terminalul femeii. 

— Nu-mi amintesc, minţi ea. A fost o toană. 

— A fost o prostie, se răsti Warvel. Aici există programe 
peste care dacă dai, pur şi simplu „la întâmplare” şi dintr-o 
„toană”, blochează absolut toate operaţiunile până vine 
blestemata aia de ie, ca să afle cine încearcă să păcălească 
sistemul, înţelegi? Sistemul de calculatoare este garantat 
împotriva oricăror erori de manevrare şi noi n-avem nevoie 
de tembeli care să încerce dacă asta-i adevărat! 


Kyaren îşi ceru nenumărate scuze, dar, când şeful reveni, 
neîmblânzit, la biroul său, îşi dădu seama că laponul 
cântecelor ' 1 păruse mai degrabă speriat decât furios. Cât 
despre ceilalţi din încăpere, când Warvel se întoarse la locul 
lui, o priviră morocănoşi, mânioşi... şi, de.isemenea, 
temători. Ce făcuse oare? 

— Kyaren, o opri Warvel la sfârşitul zilei de lucru, peste 
câteva zile trebuie să-ţi întocmesc raportul i rimestrial de 
activitate. Mă tem că-ţi voi da un calificativ negativ. 

Femeia rămase uluită. 

— De ce? întrebă ea. 

— Nu ai lucrat. In mod evident, ai tras chiulul. Este 
complet imoral şi necinstit. 

— Când am tras chiulul? insistă Kyaren. 

Un calificativ negativ în prima ei slujbă - mai ales într-o 
slujbă atât de uşoară - îi putea distruge speranţele 
referitoare la o carieră în guvern. 

— Am înregistrat reclamaţii de la paisprezece persoane. 
Mai exact, de la toţi cei care lucrează în acest birou, cu 
excepţia ta şi a mea. S-au săturat să te vadă jucându-te. 
Studiezi istoria antică şi te joci pe calculator, în loc să 
încerci să-i ajuţi pe bătrâni să se descurce cu inflaţia şi cu 
fluctuațiile economice. Kyaren, nu ne aflăm aici ca să ne 
distrăm, ci rolul nostru este să-i ajutăm pe oameni. înţelegi? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Asta şi încerc să fac. 

— O să-ţi dau un calificativ negativ, dar nu te voi concedia 
decât dacă nu te potoleşti. înţelegi? Trei orjon scott cârd ani 
de muncă exemplară şi calificativul negativ îţi dispare din 
dosar. Este un impas peste care poţi trece... dacă pe viitor 
îţi vezi exclusiv de treabă. Kyaren plecă. Acasă, Josif fu 
îngrozit. 

— Paisprezece reclamaţii? 

— Aşa a spus. 

— Kyaren, ai putea face dragoste cu piciorul lampadarului, 
în mijlocul cantinei, şi nu ştiu dacă s-ar înregistra trei 


reclamaţii! 

— Atunci ce au împotriva mea? Trăsăturile bărbatului se 
înăspriră. 

— Pe mine, răspunse el. 

— Poftim?! 

— Pe mine. Ai şi aşa destule probleme. Pe lângă ele, mai 
sunt şi eu... Ştii câte femei au încercat să mi se vâre în pat? 
Un bărbat despre care se ştie că-i homosexual deţine ceva 
irezistibil pentru un anumit gen de femei. II privesc ca pe o 
provocare. Apoi apari tu şi, brusc, ne petrecem 
weekendurile împreună. Cele care nu sunt geloase sunt 
probabil revoltate, gândindu-se la perversiunile pe care, 
pesemne, ţi le fac. 

— Nu cred că-i vorba despre tine. 

— Atunci ce este? 

— Le e frică. 

— De ce anume? 

— De unde să ştiu? 

Josif se ridică din pat, porni spre uşă şi se rezemă de ea. 

— Kyaren, este vorba despre mine. Trebuie să ne 
despărţim. Când vei pleca, diseară, va fi pentru ultima dată. 

Glasul îi părea sincer. Kyaren se întrebă de ce simplul 
gând de a-l părăsi pentru totdeauna o făcea să se simtă că 
se prăbuşeşte de la înălţime. 

— Nu plec în seara asta. Plec mâine dimineaţă. 

— Nu. E spre binele tău. 

— Binele meu”! râse ea neîncrezător. Josif o privea cu 
seriozitate de lângă uşă. 

— Spre binele meu este să rămân aici. El scutură din cap. 

— Vorbeşti serios? îl întrebă Kyaren uimită. Te-ai hotărât 
brusc că trebuie să plec, fiindcă tu crezi că-i spre binele 
meu? 

— Pare o chestie cam tâmpită, nu-i aşa? începură să râdă, 
iar el reveni în pat şi, deodată, nu mai râdeau, ci stăteau 
îmbrăţişaţi, înțelegând că legătura lor nu era una pe care o 


puteau încheia brusc atunci când devenea stânjenitoare. - 
Josif. începu Kyaren. 

— Mm-m-m? mormăi el, cu faţa îngropată în părul ei şi 
sărutându-i o şuviţă. 

— Josif, i-am speriat. Se tem de ceva. 

— Ai o înfăţişare de femeie afurisită. 

— Şi mai este o chestie curioasă. De ce ar fi interzisă o 
informaţie legată de înregistrarea unui deces? 

Niciunul nu se putea gândi la vreun motiv. 

A doua zi, la prânz, Josif îi arătă o foaie de hârtie - ceva 
aproape nefolosit într-un centru de calcul - pe care erau 
scrise zece nume şi zece numere. 

— Poţi folosi asta? 

— Ce sunt? 

— Persoane decedate. Primele intrări din ziua de azi. 
Trebuie să fie deja în calculatorul tău, pentru că le-am 
înregistrat pe toate. Astea sunt numerele lor de cod, iar 
momentul înregistrării a fost acum câteva ore. In esenţă, 
aici se găseşte tot ce ţi-ar afişa calculatorul, dacă ai solicita 
date despre ei. ţi pot folosi la ceva? 

Kyaren nu îndrăzni să ia hârtia cu ea în birou; orice lucru 
neobişnuit, aşa cum era şi o hârtie, ar fi atras atenţia, iar ei 
nu-i trebuia aşa ceva. Memora primele trei numere şi lăsă 
hârtia în toaletă, pe podea. La următoarea pauză, ieşi din 
birou, dar, în loc să mai ia alte nume, se duse la Josif. 

— Eşti sigur că le-ai copiat exact? 

Josif privi numele şi numerele, le bătu pe tastatura 
terminalului său şi datele fură afişate imediat. „Decedaţi.” 

— Pe terminalul meu, zise Kyaren, ei continuă să trăiască. 

Bărbatul se ridică de pe scaun şi ea îl urmă pe coridor. 

— Trebuia să-mi fi dat seama de la început, şopti Josif. Este 
o fraudă! Ei continuă să plătească pensiile, deşi persoanele 
respective au decedat. 

Kyaren se rezemă de perete. 

— Ştii cât de mult înseamnă asta? El nu era impresionat. 

— Haide, îi spuse. 


— Unde? 

— Să ieşim imediat din clădire. 

Începu s-o tragă după el. Femeia îl urmă, fără să se opună, 
dar complet zăpăcită. 

— Unde mergem? 

Josif nu-i răspunse. Nu merseră în camera nici unuia 
dintre ei. Se îndreptară spre aeroportul situat în partea de 
est a complexului. 

— Nu-i momentul pentru un weekend în Mexico, protestă 
ea. 

— Introdu codul pentru boală. 

Ajunseseră înaintea terminalului pentru tichete şi ea făcu 
aşa cum i se spusese, folosind codul ei de birou. După aceea 
Josif scoase două bilete pentru el, plătindu-le din creditul 
personal. 

— Pot să-mi plătesc şi singură biletul, zise Kyaren. 

El nu-i răspunse. Luă biletele şi se îmbarcă în flitul spre 
Maraketch. Abia după ce decolară, începu să explice: 

— Nu-i vorba numai despre biroul tău, Kyaren. Este 
implicat şi al meu. Dintr-o chestie de asemenea amploare 
trebuie să facă parte multe persoane - de la Decese, Plăţi, 
Pensii sau mai ştiu eu de unde. Dacă te-au prins după o 
simplă solicitare, atunci au cu siguranţă un program care să 
observe că aior|o n scott cârd solicitat numele a trei 
persoane care azi au fost înregistrate ca decedate, pentru 
ca apoi, imediat, eu să solicit aceleaşi nume. Calculatorul 
ştie că cineva ştie că există o nepotrivire. Habar n-am cât 
am mai fi trăit, dacă rămâneam acolo. 

— Crezi că ar fi fost în stare de violenţă? Josif o sărută. 

— Indiferent unde te vei maturiza, Kyaren, acolo trebuie 
să fie Raiul. 

— Unde mergem acum? 

— Să anunţăm toată tărăşenia, bineînţeles. Lasă poliţia să 
rezolve lucrurile. Lasă Babilonul să se descurce. Ei au 
puterea să oprească totul şi pe toţi în decursul anchetei. 
Noi n-avem nici un fel de putere. 


— Şi dacă eroarea a fost a noastră? 

— Atunci ne vom căuta slujbe la vreun miliard de ani- 
lumină de aici. 

Povestiră descoperirea lor la cinci persoane oficiale 
diferite, înainte de a găsi, în sfârşit, pe cineva doritor să-şi 
asume responsabilitatea unei decizii. Individul nu se 
recomandase. Era însă primul care îi ascultase fără să se 
foiască, fără să pară stânjenit, temător sau neîncrezător. 

— Doar trei nume? întrebă el după ce Josif şi Kyaren îi 
explicaseră totul. 

Ei încuviinţară. 

— Am considerat că era prudent să nu mai aşteptăm acolo. 

— Absolut corect, făcu bărbatul. 

Încuviinţă din cap, parcă imitându-le gestul de mai înainte. 

— Da, merită o anchetă, urmă el. 

II priviră ridicând receptorul unui telefon, tastând un cod 
şi începând să dea ordine într-un jargon pe care nu-l 
puteau pricepe. 

Chipul lui o fascina pe Kyaren, deşi nu pricepea de ce 
anume. Părea suficient de banal - un bărbat nici masiv, nici 
deosebit de arătos, dar nici urât. Avea părul de lungime 
medie, ochii căprui mediu, expresia de o amabilitate medie. 
Kyaren sesiză o schimbare constantă, nu atât pe faţa sa, cât 
în felul în care o percepea ea; aidoma unei iluzii optice, 
chipul bărbatului oscila permanent între încredere absolută 
şi detaşare glacială. Nimeni nu le spusese ce funcţie avea, 
sau măcar cum se numea; el era cel căruia îi transmiteau 
problemele spinoase, ceea ce nu-l deranja. 

În cele din urmă, termină convorbirea telefonică şi se 
întoarse către ei. 

— Aţi făcut o treabă foarte bună. 

Apoi, încetişor, începu să le vorbească chiar despre ei. [i 
spuse lui Kyaren lucruri despre Josif pe care acesta nu i le 
pomenise niciodată: cum Josif încercase de două ori să se 
sinucidă, după ce-l părăsise Bant; cum căzuse la patru 
examene în ultimul an de facultate, dar se prezentase cu o 


disertaţie pe care comisia o acceptase în unanimitate, 
neavând încotro; o rjo n scott cârd cum, după aceea, 
facultatea îi dăduse cele mai proaste recomandări posibile, 
astfel încât îi fusese imposibil să-şi găsească o slujbă în 
domeniul său. 

— Nu te-mpaci prea bine cu şefii, nu-i aşa, Josif? întrebă 
bărbatul. 

Josif clătină din cap. 

Bărbatul trecu imediat la Kyaren, povestind despre 
copilăria ei în Casa Cântecelor, despre eşecul ei de a trece 
chiar şi cele mai coborâte ştachete, despre felul cum fugise 
din locul acela unde era privită ca inferioară, despre refuzul 
ei ulterior de a menţiona măcar numele Casei Cântecelor. 

— Eşti hotărâtă să nu laşi pe nimeni să vadă că ai dat greş, 
aşa este, Kya-Kya? întrebă el. 

Kyaren încuviinţă. 

Era extrem de conştientă că existau multe lucruri pe care 
Josif nu i le destăinuise - lucruri importante pentru ca ea 
să-l poată înţelege - totuşi se simţea mai degrabă uşurată 
decât dezamăgită. Acum şi el cunoştea ceea ce femeia îi 
tăinuise în mod intenţionat; acum între ei nu mai existau 
secrete. 

Oare asta încercase să facă bărbatul din faţa lor? Sau 
fusese pur şi simplu răutăcios, arătându-le că prietenia lor 
nu era chiar ceea ce credeau ei? Era mai puţin important. 
Trase cu coada ochiului la Josif şi văzu că evita contactul 
vizual. Nu trebuia să fie aşa. Continuă să se uite la el, până 
când o privi şi Josif. Atunci îi zâmbi. 

— Bună, străine, zise ea şi Josif îi răspunse la zâmbet. 

Bărbatul dinaintea lor îşi drese vocea: 

— Voi doi sunteţi ceva mai bunicei decât media. Din 
diferite motive stupide, aţi fost ţinuţi, în mod artificial, în 
locuri unde n-aţi putut realiza toate lucrurile de care 
sunteţi capabili. Aşa încât, vă ofer o ocazie. încercaţi s-o 
folosiţi în mod inteligent. 


I-ar fi cerut o explicaţie, însă bărbatul îi părăsi fără să mai 
adauge nici un cuvânt. Şeful Securităţii Planetare fu acela 
care le spuse ce avea să se întâmple cu ei. 

— Aţi fost concediaţi din posturile voastre actuale, le 
comunică el cu seninătatea pe care o poate avea numai un 
om cu multă putere. Vi s-au încredinţat alte slujbe. 

Josif se trezi asistentul ministrului Culturii, cu autoritate 
specială în privinţa fondurilor pentru cercetare. Kyaren 
deveni secretara specială a administratorului Pământului, 
putând să se amestece în orice se întâmpla pe planetă. Nu 
erau funcţii imperiale, dar reprezentau poziţiile maxime la 
care ar fi putut ajunge ca novici - slujbe ce le ofereau 
legăturile necesare unor avansări ulterioare şi toate 
posibilităţile necesare pentru a dovedi ce fel de treabă erau 
capabili să facă. 

Într-un cuvânt, li se oferise şansa de a-şi croi singuri 
cariera. 

— Cine este, un înger? Dumnezeu? îl întrebă Josif pe şeful 
Securităţii Planetare. 

Acesta râse. 

or |o n scott cârd 

— Cei mai mulţi îl socotesc tocmai opusul a aşa ceva. 
Diavolul... îngerul Morţii... Dihorul... Nimic însă din toate 
astea. Este pur şi simplu Nevăstuica, mai exact, copoiul 
împăratului. El face şi desface oamenii şi dă socoteală 
numai împăratului. 

Ştiau cât de bine putea Nevăstuica să „facă” oameni. 
„Desfăcutul” îl văzură peste câteva săptămâni, în timp ce 
priveau la video în apartamentul lor. In Babilon ziua fusese 
caldă şi ploioasă. Până la apusul soarelui, ei stătuseră pe 
balcon, privind lumina strălucind în picăturile de apă 
atârnate de un miliard de fire de iarbă, cu umbrele lungi ale 
arborilor întrerupând savana luxuriantă din loc în loc, totuşi 
la intervale perfect egale. Un elefant înainta leneş prin 
iarba înaltă. In depărtare, o turmă de gazele se îndrepta 
spre nord. Kyaren şi Josif se simțeau complet vlăguiţi după 


munca din timpul zilei, dar frumuseţea serii îi relaxa total, 
conferindu-le o stare delicioasă de lene. Ştiau că, seara, 
avea să se transmită din Iegucigalpa verdictul de 
condamnare a vinovaţilor şi se simțeau obligaţi să-l 
privească. 

Pe când se prezentau aspecte din timpul procesului, cu 
chipurile foştilor colegi apărând tot mereu în boxa 
acuzaților, Kyaren începu să se simtă vag stânjenită. Nu 
pentru că-i denunţase, ci pentru că nu avusese remuşcări 
atunci când o făcuse. I-ar fi denunţat oare cu aceeaşi 
uşurinţă dacă ei n-ar fi proscris-o atât de făţiş? îşi închipui 
ce s-ar fi întâmplat stăpânul cântecelor dacă ar fi venit în 
Biroul Pensiilor mai umilă, fără faima notelor extraordinare, 
fără să fie înconjurată de veşnica ei rezervă. S-ar fi 
împrietenit oare cu ea, introducând-o treptat în urzeală? Şi 
într-un asemenea caz, i-ar mai fi denunţat? 

Îşi dădu seama că era imposibil de spus. Dacă ar fi sosit 
umilă, n-ar mai fi fost ea însăşi şi atunci cine ar fi putut şti 
cum s-ar fi comportat? 

Lângă ea, Josif icni. Kyaren reveni cu atenţia asupra 
ecranului. In boxă se găsea alt bărbat, pe care nu-l 
cunoştea. 

— Cine-i? întrebă ea. 

— Bant, răspunse Josif frământându-şi încheieturile 
degetelor. 

În toate presupunerile şi comentariile făcute de ei, nu se 
gândiseră la asta - că Bant, desigur, ca şef al Demografiei, 
trebuia să fie implicat. Kyaren nu-l văzuse niciodată până 
atunci, dar simţea că-l cunoaşte, prin intermediul lui Josif. 
Deşi tot ce aflase despre el era veselia lui, încăpăţânarea că 
sexul trebuia să fie o activitate amuzantă, Kyaren nu era 
încântată să şi-l închipuie pe Josif făcând dragoste cu un 
bărbat, dar, cel puţin, despre lucrurile acestea nu-l putuse 
opri pe Josif să vorbească. Se părea că lăcomia sexuală a lui 
Bant era doar o faţetă a lăcomiei sale generale, iar 


nepăsarea lui faţă de sentimentele lui Josif făcea parte din 
nepăsarea universală pe care o avea faţă de toţi oamenii. 

Toţi acuzaţii fură condamnaţi, cu pedepse de variau între 
cinci şi treizeci de ani de muncă silnică, deportare şi exil 
permanent de pe Pământ, şi interdicţia de a mai ocupa vreo 
funcţie guvernamentală. Sentința era aspră. Aparent, nu 
îndeajuns de aspră. 

Reporterul începu să vorbească despre necesitatea de a se 
constitui un exemplu cu vinovaţii aceia, pentru ca nu cumva 
alţii să creadă că o delapidare organizată din fonduri 
guvernamentale ar fi meritat riscul. In timp ce vorbea, 
videocamera transmitea imaginea spatelui unui bărbat care 
se îndrepta către şirul de prizonieri. Toţi prizonieri aveau 
paznici înapoia lor şi erau cu mâinile legate. Privind spre 
bărbatul care se apropia de ei, chipurile li se alarmară 
brusc. Cadrul imaginii se lărgi, pentru ca toţi telespectatorii 
să vadă ce se întâmpla. Bărbatul ţinea în mână o sabie. Nu 
un laser, ci o sabie de metal, un lucru înspăimântător, pe de 
o parte şi pentru că era ceva atât de vechi şi de barbar. 

— Nevăstuica, şopti Kyaren şi Josif încuviinţă. 

Camerele nu arătau faţa bărbatului, dar cei doi erau siguri 
că-l recunoscuseră. 

Nevăstuica ajunse la primul prizonier, se opri înaintea lui, 
apoi trecu la următorul şi se opri din nou. Mâna lui se ridică 
de abia la al patrulea prizonier; tăişul atinse omul în 
punctul unde maxilarul se desprinde de ureche, apoi 
fulgeră către stânga şi ieşi în punctul identic din partea 
opusă a capului. Pentru o clipă, prizonierul păru surprins - 
doar stăpânul cântecelor surprins. Apoi pe gât îi apăru o 
dungă roşie şi, brusc, sângele irupse şi ţâşni din rană, 
împroşcându-i pe cei aflaţi de o parte şi cealaltă. Corpul se 
înmuie şi gura se strădui să vorbească, iar ochii cerşiră 
cumva o reînviere imposibilă. Nu fusese însă totul. 
Gardianul dinapoia lui îl ţinu în picioare şi, când capul relui 
executat căzu în piept, îl trase de păr, ridii îndu-1, aşa încât 
chipul să poată fi văzut. Mişcarea lăcu ca rana să se caşte 


ca botul unui piranha. În i ele din urmă sângele nu mai 
năvăli din gâtlej şi copoiul, tot cu spatele la cameră, 
încuviinţă. Gardia- 11 ul lăsă leşul să cadă pe pardoseală. 

Se părea că execuţia aceea fusese arătată în detaliu 
liindcă fusese prima. Pe măsură ce copoiul mergea mai 
departe, spintecând beregata fiecărui celui de-al t reilea, 
patrulea sau cincilea prizonier, imaginile nu mai urmăreau 
îndeaproape cadavrele, ca în primul »az; ba chiar, 
videocamera trecu repede mai departe. 

Kyaren şi Josif nu remarcară însă lucrul acesta. In clipa 
când sabia fulgerase prima dată, spintecând j;âtul 
prizonierului, Josif răcnise. Kyaren încercase să-l silească 
să nu mai privească, să-şi ia ochii de la bărbatul care 
murea, dar, deşi zbiera întruna, Josif refuză să-şi 
îndepărteze privirea de la imaginea sângelui şi a agoniei. 
Iar când leşul se prăvăli pe pardoseală, începu să plângă, 
strigând: 

— Bant! Bant! 

Acum ştiau cum îi „desfăcea” copoiul pe oameni. „Pesemne 
ştiuse, gândi Kyaren, ce simţea Josif pentru Bant şi alesese 
în mod special să-l execute, parcă pentru a declara: «Poţi 
denunța un vinovat, dar nu te poţi feri de consecinţe».” 

Femeia era sigură că alegerea victimelor fusese făcută 
dinainte, căci, atunci când ajunse la ultimii şase oameni, 
copoiul încetini, privindu-i pe fiecare în ochi. Prizonierii 
reacţionau în moduri extrem de diverse - unii încercau să 
fie stoici înaintea posibilei morţi, alţii îl implorau pe călău, 
iar alţii aproape că vomitau de groază sau scârbă. Cu 
fiecare prizonier pe lângă care trecea, următorul era tot 
mai sigur că el avea să fie victima; până atunci, copoiul nu 
cruţase mai mult de patru oameni la rând. In cele din urmă, 
ajunse la ultimul. 

Ultimul era Warvel, care era absolut sigur că va fi 
executat; deja fuseseră cruţaţi cinci oameni. Cu braţele în 
jurul lui Josif care scâncea încetişor, Kyaren constată că se 
simţea mulţumită, oribil de mulţumită, că şi Warvel va muri. 


Dacă Bant murise, atunci, cu siguranţă, şi Warvel avea să 
moară. 

Braţul copoiului ţâşni. Dar nu ca ucidă. Mâna, acum 
neînarmată, îl înşfacă pe Warvel de gât şi-l trase spre el. Cu 
genunchii moi, Warvel se împiedică, gata să cadă. Vocea 
Nevăstuicii se auzi: 

— Acesta este grațiat! Pe acesta îl graţiază împăratul! 

Lui Warvel i se scoaseră cătuşele şi reporterul începu să 
vorbească despre felul în care împăratul nu va fi uitat 
niciodată - deoarece, atunci când stăpânul cântecelor 228 

Pentru prima dată în viaţa sa, Ansset îşi pierdu cântecele. 

Până atunci, orice i s-ar fi întâmplat, se aduna în muzica 
lui. Chiar şi moartea lui Mikal îl învățase cântece noi şi le 
adâncise pe cele vechi. 

Petrecu o singură lună ca prizonier, dar o petrecu fără 
cântece. Nu însă pentru că el ar fi dorit să păstreze tăcerea. 
La început, ocazional, încercase să cânte. Ceva simplu, ceva 
învăţat în copilărie. Sunetele îi ieşiseră din gât, dar fără nici 
o dneva va înşela sau exploata poporul, împăratul va Li 
apărătorul oamenilor şi va împlini pedeapsa lor. 

— Dar, întotdeauna, dreptatea împăratului este aliată cu 
mila. împăratul îşi aminteşte întotdeauna că până şi cel mai 
netrebnic dintre criminali rămâne un om de-al său. 

Warvel... 

Bani... 

„Ceea ce a vrut copoiul să învăţăm, şopti Kyaren atât de 
încet, încât ea însăşi de abia îşi putu auzi cuvintele. Ceea ce 
a vrut copoiul să învăţăm, am învăţat. Am învăţat.” 

Şi de aceea Josif şi Kyaren erau în Babilon, când Ansset a 
fost adus acolo. 

orSon scoli cârd împlinire. Cântecul îi păruse gol şi nu-l 
mai putuse continua. 

Ansset medita asupra morţii, poate datorită prezenţei 
permanente a urnei care păstra cenuşa lui Mikal, sau poate 
că în odaia plină de praf şi de amintiri ale unui trecut de 
mult apus, el se simţea ca într-o criptă de mormânt. Sau 


poate datorită medicaţiei ce întârziase pubertatea 
Privighetorii şi care acum îşi înceta acţiunea, iar 
transformările se petreceau mai straniu din cauza 
întârzierii artificiale. Adesea Ansset se trezea în toiul nopţii, 
tulburat de vise ciudate şi neîmplinite. Micuţ pentru vârsta 
lui, începu să se simtă agitat, să dorească să se lupte cu 
cineva sau cu ceva - o necesitate de mişcare pe care, în 
spaţiul limitat al camerei lui Mikal, nu şi-o putea satisface. 

„Asta simt şi morţii, se gândi Ansset. Prin asta trec şi 
întemniţaţii în mormintele lor sau prinşi, stânjenitor, fără 
trup, în mijlocul mulţimii. Poate că fantomele tânjesc să 
atingă ceva, dar, neavând substanţă, n-o pot face; poate că 
doresc să simtă căldură, frig sau chiar deliciile durerii, însă 
toate acestea le sunt refuzate.” 

Număra zilele. Cu ajutorul vătraiului, însemna fiecare 
dimineaţă în cenuşa din şemineu, deşi era cenuşa lui 
Mikal... sau poate tocmai de aceea. In cele din urmă, veni şi 
ziua în care contractul său expiră şi se putea întoarce 
acasă. 

Cum de putuse Riktors să interpreteze totul atât de 
greşit? In toţi anii pe care-i petrecuse alături de tăpânul 
cântecelor. 

Mikal, Ansset nu fusese niciodată nevoit să-l mintă; iar 
timpul scurs alături de Riktors fusese de asemenea nepătat, 
deşi, în anumite chestiuni, între ei se lăsa tăcerea. Intre ei 
nu existase o relaţie de tip i ată-fiu, aşa cum se întâmplase 
cu Riktors. Fuseseră mai degrabă ca doi fraţi, deşi exista o 
anumită confuzie legată de cine ar fi fost fratele mare şi 
cine ar li fost mezinul, care trebuia să fie îngrijit, controlat, 
sfătuit şi consolat. Iar acum, fiind pur şi simplu cinstit, 
Ansset atinsese în Riktors un punct pe care nu l-ar fi bănuit 
nimeni - bărbatul putea fi răzbunător fără să se gândească, 
crud până şi cu cei neajutoraţi. 

Ansset crezuse că-l cunoştea pe Riktors - aşa cum credea 
că-i cunoaşte practic pe toţi. Aşa cum unii oameni se încred 
în văzul lor, Ansset se încredea în auzul său. Cineva care 


vorbea nu putea să se ascundă de el sau să-l mintă. Iotuşi 
Riktors Cenuşiul se ascunsese de el, chiar dacă numai 
parţial, şi Ansset era acum nesigur, asemenea unui om care, 
brusc, descoperă că lupii erau invizibili şi-l urmăriseră, 
flămânzi, în noapte. 

În ziua când împlini cincisprezece ani, Ansset aşteptă să se 
deschidă uşa, pentru ca Primarul sau, şi mai bine, cineva 
din Casa Cântecelor să intre, să-l ia de mână şi să-l ducă 
de acolo. 

Într-adevăr, Primarul a fost cel care a venit. Apăru spre 
seară şi, fără nici un cuvânt, îi întinse lui Ansset un bilet. 
Scrisul de pe hârtie îi aparţinea lui Riktors. 

„Regret să te informez că un mesaj primit de la Casa 
Cântecelor anunţă să nu te mai întorci acolo. 

În mesaj se precizează că faptul că ai servit sub doi 
împărați te-a impurificat şi nu mai trebuie să revii acolo. 
Mesajul era semnat de Esste. Ghinionul face ca acest mesaj 
să sosească tocmai când nu mai eşti bine-venit aici. In 
momentul de faţă, are loc o şedinţă pentru a-ţi decide 
viitorul, deoarece nici noi şi nici Casa Cântecelor nu putem 
găsi o justificare pentru a te mai întreţine. Desigur, aceasta 
va constitui o lovitură grea pentru tine. Sunt convins că-ţi 
dai seama de mâhnirea mea. Riktors Mikal, împărat” 

Dacă Ansset ar fi pus sfârşit lungii sale tăceri din 
apartamentul lui Mikal printr-o revenire în Casa Cântecelor, 
aceasta l-ar fi ajutat, poate, să crească, aşa cum îl ajutaseră 
tăcerea şi suferinţa din Camera înaltă, alături de Esste. Dar 
când citi scrisoarea, cântecele dispărură din el. 

La început, totuşi nu se încrezuse în scrisoare. La început, 
crezuse că era o glumă, o glumă răutăcioasă, un ultim act 
de răzbunare al lui Riktors, care spera să-l facă pe băiat să 
regrete părăsirea Pământului şi revenirea în Casa 
Cântecelor. Odată cu scurgerea orelor, Ansset începu însă 
să-şi pună întrebări. în anii pe care-i petrecuse pe Pământ, 
nu auzise nimic din partea Casei Cântecelor. Era ceva 
normal, ştia, dar în acelaşi timp îl îndepărta de amintirile lui 


de acolo. Zidurile de piatră se topiseră stăpânul cântecelor 
undeva pe fundal, iar grădinile Susquehannei îi erau mult 
mai apropiate. Riktors era un personaj mai real decât Esste, 
deşi sentimentele lui Ansset pentru Esste i'rau mult mai 
tandre. Dar cu distanţa care-i despărţea, băiatul începu să 
se gândească: poate că Esste îl manipulase permanent. 
Poate că chinul lor din Camera înaltă nu fusese decât o 
simplă stratagemă - victoria ei absolută asupra lui şi 
nicidecum o experienţă împărtăşită de amândoi. Poate că el 
fusese trimis pe Pământ ca sacrificat; poate că scepticii 
aveau dreptate şi Casa Cântecelor cedase în faţa 
presiunilor lui Mikal, trimiţându-i o Privighetoare, deşi ştiau 
că n-o merita, deşi ştiau că o va distruge şi că 
Privighetoarea nu va mai putea reveni niciodată acasă. 

Poate că de aceea, când Mikal murise, Casa Cântecelor 
făcuse incredibilul şi-l lăsase pe Ansset să rămână cu 
Riktors Cenuşiul. 

Totul se potrivea şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât se 
potrivea mai bine, astfel că, atunci când reuşi să adoarmă, 
era disperat. Mai păstra încă o speranţă că, a doua zi, 
cineva din Casa Cântecelor va veni şi-i va spune că fusese o 
glumă proastă a lui Riktors, dar că acum veniseră după el; 
speranţa era totuşi îndepărtată şi-şi dădu seama că, din 
clipa aceea, în loc să fie unul dintre puţinii oameni de pe 
Pământ care se puteau considera la fel de independenţi ca 
împăratul, aproape egalii acestuia, el devenea complet 
dependent de Riktors, fără să fie deloc sigur că Riktors va 
simţi vreo obligaţie faţă de el. 

În noaptea aceea, Controlul îl părăsi şi se trezi dintr-un 
vis, plângând. încercă să se stăpânească, dar nu reuşi. Nu 
avea de unde să ştie că acesta era începutul pubertăţii, care 
îi slăbea, temporar, conştiinţa de sine. Ansset crezu că era 
dovada adevărului spus de Casa Cântecelor - era impur, 
slăbit. Nu merita să se întoarcă şi să trăiască printre 
cântăreţi. 


Dacă până atunci fusese agitat, acum deveni de-a dreptul 
înnebunit. Camerele erau mai mici ca oricând, iar 
moliciunea podelei era insuportabilă. Ar fi vrut s-o lovească 
şi s-o găsească dură, însă ea se curba după pumnii lui. 
Colbul, împins pe marginile şi în colţurile odăii datorită 
mersului său necontenit, începuse să-l înece şi strănuta tot 
mai des. Adesea se trezea gata să izbucnească în lacrimi, îşi 
spunea că praful era de vină, însă ştia că motivul îl 
reprezenta groaza abandonării. Toată viaţa lui fusese 
înconjurat de siguranţă, la început siguranţa Casei 
Cântecelor, iar mai târziu siguranţa dragostei unui împărat. 
Acum, brusc, ambele dispăruseră şi o abandonare uitată de 
mult reîncepuse să-i bântuie visele. Cineva îl răpea. Cineva 
îl lua de lângă familie. Cineva făcea ca familia să-i dispară, 
fără ca el s-o poată revedea, şi se deştepta în beznă, 
îngrozit, fără să aibă curajul să se clintească în pat, 
deoarece, dacă ar fi făcut-o, „ei” nu s-ar mai fi abținut; l-ar 
fi răpit şi el n-avea să mai fie găsit niciodată, avea să 
trăiască pe vecie stăpânul cântecelor 228 într-o cămăruţă 
dintr-o barcă legănătoare, avea să lie mereu înconjurat de 
feţele rânjitoare ale unor bărbaţi care-i vedeau numai 
goliciunea, dar niciodată sufletul. 

După o săptămână de asemenea frământări, lunga lui 
tăcere luă sfârşit. Primarul veni să-l ia. 

— Riktors doreşte să te vadă, zise Primarul şi, fiindcă nu 
transmitea un mesaj memorat, glasul lui era cel adevărat, 
plin de simpatie şi căldură, iar Ansset tremură când se 
îndreptă spre el, îi apucă mâna întinsă şi se lăsă condus din 
camera lui Mikal în apartamentul magnific al lui Riktors. 

Împăratul îl aştepta lângă fereastră, privind afară spre 
pădurea ale cărei frunze începuseră să se înroşească şi 
îngălbenească. Pornise vântul, dar înăuntru nu se simţea 
nimic. Primarul îl aduse pe Ansset, apoi plecă, lăsându-l 
singur cu Riktors, care nu arăta în nici un fel că ştia de 
prezenţa băiatului. 


„Băiat”? Pentru prima dată, Ansset îşi dădu seama că el 
creştea, că, de fapt, începuse să crească. Riktors nu-l mai 
domina prin înălţime, ca atunci când îl luase din Casa 
Cântecelor. Deşi nu-i ajungea nici până la umăr, Ansset ştia 
că într-o bună zi îl va ajunge şi simţea un fel de egalitate 
faţă de Riktors - nu în privinţa independenţei, căci 
sentimentul acela îi dispăruse, ci o egalitate ca între 
bărbaţi. „Am mâinile mari, gândi Ansset. 

Mâinile mele i-ar putea sfâşia inima.” 

Alungă gândul acela în adâncul minţii. Nu-şi înţelegea 
pornirea spre violenţă; depăşise faza aceea, credea el, pe 
când era copil. 

Riktors se întoarse către el şi Ansset văzu că avea ochii 
înroşiţi de plâns. 

— Iartă-mă, spuse Riktors şi plânse din nou. Durerea îi era 
sinceră, insuportabil de sinceră. 

Din obişnuinţă, Ansset se îndreptă spre bărbat. Obişnuinţa 
slăbise însă, căci, dacă înainte l-ar fi îmbrăţişat pe Riktors şi 
i-ar fi cântat, acum doar se apropie de el, nu-l atinse şi, 
desigur, nu-i cântă. Acum nu mai avea cântece pentru 
Riktors. 

— Dacă aş putea, vorbi Riktors, aş desface ce-am făcut. 
Dar m-ai lovit mai tare decât pot suporta. Nimeni în afară 
de tine nu m-ar fi putut mânia într-atât, nimeni nu m-ar fi 
putut răni atât de adânc. 

În glasul împăratului suna adevărul şi, cu inima strânsă, 
Ansset îşi dădu seama că Riktors nu-l înşelase. Nu minţea. 

— Nu vrei să-mi cânţi? îl rugă Riktors. 

Ansset voi să spună „da”, însă nu putu. Scotoci prin minte, 
căutând un cântec, dar nu izbuti să găsească niciunul. In loc 
de cântece, mintea îi era inundată de lacrimi; trăsăturile 
feţei i se contorsionară şi clătină din cap, fără nici un sunet. 

Riktors îl privi cu amărăciune, apoi se întoarse spre 
fereastră. 

— Eram convins. Ştiam că nu mă vei putea ierta niciodată. 


Ansset scutură din cap şi încercă să emită un sunet, 
încercă să spună: „Ie iert.” Nu putea însă găsi nici un sunet 
în mintea sa. Nu putea găsi decât teamă şi groaza de a nu fi 
abandonat. 

Riktors aşteptă ca Ansset să vorbească, să nege, să ierte; 
când înţelese că tăcerea avea să fie permanentă, dacă 
Ansset era cel care trebuia să-i pună capăt, împăratul se 
îndepărtă. Păşi prin odaie, atingând pereţii şi ferestrele. In 
cele din urmă, se opri pe patul său, care, atunci când era 
limpede că nu voia să se aşeze, îl urma, plutind în 
apropiere, asigurându-i sprijinul. 

— Bine, atunci nu voi mai continua să te pedepsesc, 
ţinânduc-te cu mine aici, în palat. Nu te întorci pe Tew. Nu 
pot nici să-ţi acord o pensie... îţi datorez mai mult decât 
atât. De aceea, m-am decis să-ţi ofer de lucru. 

Ansset era indiferent. 

— Nu-ţi pasă? Ei bine, mie îmi pasă, continuă Riktors 
înaintea tăcerii băiatului. Administratorul Pământului 
trebuie să fie promovat. Iţi ofer postul lui. Vei răspunde 
direct în faţa capitalei imperiului, fără prefecţi între noi. 
Primarul voia să-ţi ofere ceva mai mic, un birou lipsit de 
multe răspunderi, râse Riktors. Tu însă n-ai fost crescut 
pentru mărunţişuri, aşa-i? Cel puţin eşti familiarizat cu 
protocolul. Iar subalternii îţi sunt foarte buni. Te vor ajuta, 
până înveţi cerinţele postului. Dacă ai nevoie de ajutor, o să 
am grijă să-l obţii. 

Ii studie chipul lui Ansset, căutând un semn de emoție, 
deşi ştia prea bine adevărul. Ansset dori să-i arate ceva, să-i 
arate ce căuta, însă avu nevoie de întregul său Control, să 
se abţină să nu spargă geamul şi să sară din palat, să se 
abţină să nu plângă în hohote. Aşa încât, Ansset nu spuse şi 
nu arătă nimic. 

— Dar nu mai doresc să te văd, urmă Riktors. Ansset ştiu 
că era o minciună. 

— Ba nu, este o minciună. Trebuie să te văd. Nupottrăi 
fără să te văd. Am înţeles asta destul de clar. Mi-ai arătat 


cât de mult am nevoie de tine. Nu vreau totuşi să am nevoie 
de tine, nu de tine şi nu acum. Prin urmare, nu pot dori să 
te văd şi, deci, nu te voi vedea. Nu te voi vedea, până ce nu 
eşti gata să mă ierţi. Până ce nu vei veni înapoi şi-mi vei 
cânta din nou. 

„Nu pot cânta nimănui”, ar fi dorit Ansset să spună. 

— De aceea, îi voi pune să-ţi ofere un soi de instruire - ştii 
şi tu că nu există o şcoală pentru administratorii planetari. 
Tot ce pot ei face sunt şedinţe cu administratori locali, după 
care vei fi dus în Babilon. Mi s-a spus că este un loc 
minunat. Nu l-am vizitat niciodată. O dată ajuns în Babilon, 
nu ne vom mai întâlni vreodată. 

Glasul îi era plin de durere şi sfâşia inima lui Ansset. 
Pentru o clipă, dori să-l îmbrăţişeze pe bărbatul care, la 
urma urmelor, îi fusese frate şi 'itâpânul cântecelor prieten. 
Crezuse că-l cunoştea pe Riktors şi nu ştia i um să nu 
iubească pe cineva pe care-l înţelegea atât «le bine. „De 
fapt, îşi dădu seama Ansset, nu l-am înţeles. Riktors s-a 
ascuns de mine şi eu nu-l cunosc.” 

Era un zid, iar Ansset nu-l dărâma. 

Lucrul acesta încercă să-l facă Riktors în locul său. Se 
sculă de pe pat şi veni spre băiat, îngenunche în faţa lui, îi 
cuprinse mijlocul cu braţele şi-i plânse pe şold, strângându- 
1 cu disperare. 

— Ansset, te rog! Uită! Spune că mă iubeşti, spune <ă 
asta-i casa ta, cântă-mi! 

Ansset rămase însă tăcut şi bărbatul lunecă în josul 
trupului său, până rămase ghemuit la picioarele lui, iar în 
cele din urmă plânsul i se opri şi, fără să ridice capul, 
Riktors spuse: 

— Pleacă! Pleacă de-aici! N-o să mă mai vezi niciodată. Vei 
conduce Pământul, dar nu mă vei conduce pe mine. Poţi să 
pleci. 

Băiatul se desprinse din braţele moi ale lui Riktors şi porni 
spre uşă. O atinse şi uşa se deschise, înainte de a ieşi, 
împăratul strigă disperat: 


— Nu ai nici un cuvânt pentru mine? 

Ansset se întoarse, căutând ceva cu care să rupă tăcerea. 
In cele din urmă, găsi. 

— Mulţumesc, rosti el. 

Înţelegea prin asta „mulţumesc pentru grija pe care mi-o 
porţi, pentru faptul că încă mă doreşti, pentru că mi-ai dat 
să fac ceva, acum, când nu mai pot cânta, acum, când casa 
mea îmi este închisă”. 

Dar Riktors auzi altceva. Il auzi pe Ansset zicând 
„mulţumesc că m-ai lăsat să plec de lângă tine, mulţumesc 
că nu-mi mai ceri să fiu lângă tine, mulţumesc că mă laşi să 
trăiesc şi să muncesc în Babilon, unde nu va trebui să cânt 
pentru tine”. 

Şi astfel, spre uimirea lui Ansset, când glasul său croncăni 
cuvântul lipsit de orice muzică, Riktors nu-l privi cu 
bunăvoință. li aruncă o privire pe care băiatul o putu 
interpreta doar ca o ură rece. Privirea dură câteva clipe, un 
timp insuportabil de lung, până ce Ansset nu mai putu 
rezista să vadă ura împăratului. Se întoarse şi ieşi pe uşă. 
Uşa se închise în urma lui. În clipa aceea, Ansset îşi dădu 
seama că nu mai era o Privighetoare. Viitoarea lui slujbă nu 
mai necesita cântece. ? 

Spre propria lui surpriză, se simţi uşurat. Muzica îi căzu 
de pe umeri ca o piele împovărătoare care, din fericire, 
năpârlise. Avea să mai treacă o vreme înainte să înţeleagă 
că a nu cânta era o povară şi mai apăsătoare şi mult mai 
greu de lepădat. 

Stăpânul Cântecelor Onn reveni singur la Casa Cântecelor. 
Nimeni nu era doritor să răspândească veştile rele; nimeni 
nu alergă înaintea lui ca să anunţe că, incredibil, misiunea 
sa dăduse greş. 

Aşa încât Esste, care aştepta răbdătoare în Camera înaltă, 
primi cea dintâi ştirea că Ansset nu va reveni acasă. 

— Nu mi s-a permis să cobor pe Pământ. Ceilalţi pasageri 
au fost transferați în naveta de debarcare, dar eu n-am pus 
piciorul pe planetă. 


— Mesajul, întrebă Esste, era trimis în limbajul lui Ansset? 

— Era o scuză personală din partea lui Riktors Mikal, 
răspunse Onn şi o reproduse: „Regret să vă informez că 
Ansset, fosta Privighetoare, refuză să se întoarcă pe Tew. 
Contractul său a expirat şi, deoarece nu este nici bărbat 
activ, nici copil, din punct de vedere legal nu-l pot sili să 
plece. Sper că veţi înţelege că, în interesul protecţiei sale, 
atât timp cât se găseşte pe Pământ, nici unui membru al 
Casei Cântecelor nu i se va permite coborârea pe planetă. 
Ansset are o slujbă şi este fericit; nu vă faceţi griji pentru 
soarta sa.” 

Esste şi Onn se priviră în tăcere, însă tăcerea dintre ei 
cânta. 

— Minte, zise în cele din urmă Esste. 

— Într-o privinţă, spune adevărul: Ansset nu mai cântă. 

— Dar ce face? 

Chipul lui Onn era la fel de îndurerat ca şi tonul vocii sale. 

— Este administratorul Pământului. f Femeia inspiră iute. 
Rămase tăcută, privind în gol. Glasul lui Onn fusese cât se 
putea de blând şi cântecul lui era plin de bunătate. Mesajul 
însă era lipsit de orice blândeţe. Poate că Riktors îl silise pe 
Ansset să rămână - asta era posibil. Totuşi cum îl silise să 
ocupe un post cu atâta responsabilitate? 

— E atât de tânăr... cântă Esste. 

— Niciodată n-a fost tânăr, răspunse Onn coborând tonul 
melodic. 

— Am fost crudă cuel. 

— întotdeauna i-ai oferit numai bunătate. 

— Când Riktors m-a implorat să-i las să rămână împreună, 
ar fi trebuit să-l refuz. 

— Toţi Stăpânii Cântecelor au fost de acord cu rămânerea 
lui. 

Atunci Esste ţipă, cu ceva care nu era un cântec, ci venea 
din profunzimile aflate dincolo de muzica ei: 

— Ansset, băiatul meu! Ce ţi-am făcut, Ansset, băiatul meu, 
băiatul meu! 


Onn nu rămase ca s-o vadă pierzându-şi Controlul. Ceea ce 
făcea femeia, de una singură, în Camera înaltă, o privea 
numai pe ea. Bărbatul cobori scara cu multe trepte, cu 
trupul împovărat de regrete. El avusese timp să se 
obişnuiască cu ideea că Ansset nu mai revenea. Esste nu 
avusese acel timp. 

Se temea că nici nu va reuşi să-l aibă vreodată. Nu 
trecuse nici o săptămână de la plecarea lui Ansset fără ca 
Esste să nu fi cântat despre el, fie pomenindu-i numele, fie 
cântând o melodie pe care cei care o cunoşteau pe femeie o 
identificau numaidecât - un cântec al lui Ansset, un 
fragment de arie ce putea fi itâpânul cântecelor produsă 
doar de corzile vocale ale băiatului sau ale lui L.sste, fiindcă 
ea îi cunoştea la perfecţiune toate cântecele. Revenirea lui 
acasă fusese aşteptată ca a oricărui alt cântăreţ. Nu se 
plănuise nici un fel de sărbătorire, decât în inimile celor 
care doreau să-l felicite. Il aşteptaseră însă cântecele, gata 
să umple văzduhul de bucurie pentru cea mai măreaţă 
Privighetoare a tuturor timpurilor. Locul era pregătit 
pentru Ansset. Se înţelegea de la sine că avea să înceapă 
imediat să predea elevilor. Se înţelegea de la sine că glasul 
lui avea să cânte în toate orele zilei, avea să conducă 
cântecele prin curţi, avea să fie auzit serile din turn. Se 
înţelegea de la sine că, într-o bună zi, avea să fie Stăpân al 
Cântecelor, poate chiar în Camera înaltă. 

Onn avusese timp să se obişnuiască cu năruirea tuturor 
intenţiilor acelora. Totuşi, pe când cobora încetişor treptele, 
îşi auzi paşii răsunând sec pe piatră, căci purta încă ghetele 
de călătorie. „S-a întors cel care nu trebuie”, gândi el. 
Auzea în minte ultimul cântec al lui Ansset, cântat cu ani în 
urmă în sala mare. Amintirea aceea era slabă. Suna ca 
vântul prin turn şi-l făcea să se simtă înfrigurat. 

Când se rătăci, Ansset se găsea de numai o săptămână în 
Babilon. 

Stătuse prea multă vreme în palat. Nu-şi dăduse seama că 
nu ştia să se descurce. Şi, de fapt, învățase aproape imediat 


fiecare colţişor din clădirea administraţiei, pe care o 
împărțea de două săptămâni cu fostul administrator, care 
încerca să-l obişnuiască cu subalternii şi cu problemele 
curente. Era obositor, dar Ansset înflorea de pe urma acelei 
oboseli. II împiedica să se mai gândească la altceva. Era 
mult mai confortabil să se afunde în treburile 
administraţiei. 

Oficial, nu deţinea nici un fel de pregătire pentru postul 
acela, însă neoficial avea cea mai bună pregătire din lume: 
nenumăratele ore petrecute ascultându-i pe Mikal şi 
Riktors descărcându-şi sufletul, cu discreţie, în legătură cu 
deciziile pe care le aveau de luat. El fusese terenul de 
încercare pentru problemele unui imperiu, aşa că nu-l 
speriau deloc problemele unei planete. 

Existau totuşi situaţii când îl lăsau singur. Orice om are 
limitele sale de percepţie şi, cu toate că Ansset ştia că nu 
avea nici un motiv de ruşine pentru felul în care fusese 
învăţat, era extrem de conştient că toţi îl considerau un 
copil. Datorită medicaţiei inhibatoare a Casei Cântecelor, 
rămăsese micuţ şi glasul nu i se schimbase. De aceea, cei 
din jur erau grijulii, ba poate, după părerea lui, chiar prea 
grijulii. 

— Mai pot, spusese el, într-o zi când se opriseră din lucru 
înainte de apusul soarelui. 

— Pentru o zi, îi răspunsese ministrul Educaţiei, este 
suficient. Mi s-a spus să nu depăşim ora patru şi i'ste 
aproape cinci. Te-ai descurcat foarte bine. 

După aceea îşi dăduse seama că sunase superior, 
încercase să se corecteze, apoi renunţase şi plecase. 

Rămas singur, Ansset se apropie de fereastră şi privi afară. 
Alte încăperi aveau balcoane, dar camera aceasta dădea 
spre vest şi zări soarele apunând peste clădiri. Totuşi, 
dedesubt, unde pilonii clădirii nu afectau solul, creştea o 
iarbă deasă şi Ansset văzu o pasăre ridicându-se din iarbă, 
apoi un mamifer mare dispărând sub clădire, îndreptându- 
se, presupuse băiatul, către est, unde se afla râul. 


Dori să iasă. 

Desigur, nimeni nu ieşea din clădire, cel puţin în acel 
anotimp. Peste câteva luni, când Ufrat creştea şi câmpia era 
numai apă de la un orizont la celălalt, atunci aveau să se 
ţină petreceri acvatice pe bărci care slalomau printre 
hipopotami, cântând, de la o clădire la alta, în vreme ce 
munca nu contenea niciodată în construcţiile implantate în 
sol ca nişte cocostârci care ignoră curentul apei, întrucât 
picioarele le sunt înfipte zdravăn în mâl. 

Acum însă câmpia aparţinea animalelor. 

Nu exista totuşi nici o uşă care să nu se deschidă sub 
mâna lui Ansset şi nici un buton care să nu reacționeze la 
apăsarea sa. Luă liftul până la nivelul cel mai de jos şi se 
învârti pe acolo, până găsi orjon scott cord ascensorul 
pentru mărfuri. Intră, apăsă unicul buton şi aşteptă în 
vreme ce cabina cobora. 

Uşa se deschise şi Ansset păşi afară, pe iarbă. Era o seară 
fierbinte, dar sub clădiri adia un vânticel. Aerul mirosea 
foarte diferit, faţă de foioasele din Susquehanna, însă nu 
era neplăcut, deşi persista izul înţepător de animal. 
Ascensorul îl lăsase în mijlocul spaţiului de sub clădire. 
Soarele abia începuse să se întrezărească între a doua 
clădire şi sol, către apus, şi umbra lui Ansset părea că se 
întinde spre est pe o lungime de un kilometru. 

Sunetele erau totuşi mult mai interesante decât peisajul 
sau aromele din jur. Auzi în depărtare răcnetul unui animal 
uriaş; ceva mai aproape, se distingeau strigăte de păsări, 
mult mai sălbatice decât ciripelile din Estamerica. Ansset 
era atât de absorbit de noutatea sunetelor şi de frumuseţea 
lor, încât nu observă că liftul se ridicase; abia când se 
întoarse, pentru a urmări zborul unei păsări, îşi dădu seama 
că îndărătul lui nu se mai găsea nimic. Nu doar cabina, ci 
întregul pilon se ridicase în clădire şi tocmai culisa în 
locaşul său - un pătrat metalic, sus, deasupra, pe fundalul 
primului nivel. 


Ansset habar nu avea cum să cheme liftul. Pentru o clipăi 
se făcu frică. După aceea, se gândi că lipsa îi va fi observată 
aproape imediat şi se va porni în căutarea sa. De obicei, nu 
treceau zece minute fără să nu apară câte cineva care să-l 
întrebe dacă n-are nevoie de ceva. 

Atâta vreme cât era departe de toţi, atâta vreme cât se 
găsea aici, cu picioarele în iarbă şi cu urechile ciulite după 
muzica nouă, putea să profite cât mai mult. Spre răsărit, 
clădirile se întindeau la nesfârşit; spre apus, între el şi 
câmpia mare se mai zăreau doar două clădiri. De aceea 
porni către vest. 

În viaţa lui nu mai zărise atât spaţiu. Câmpia era presărată 
de copaci, astfel încât, dacă privea suficient de departe, 
arborii alcătuiau o linie continuă, verde şi subţire, care 
oprea lumea să se întindă la nesfârşit, până ce se curba, 
dispărând din vedere, dar cerul părea enorm, iar păsările 
se pierdeau cu uşurinţă în el, fiind neînsemnate faţă de 
albastrul uluitor. 

Ansset încercă să-şi imagineze câmpia inundată, cu copacii 
ridicându-se ferm deasupra apei, cu bărcile ce se puteau 
amara de ramurile lor şi cu oamenii care prânzeau la 
umbra frunzişurilor. Terenul era obositor de plat - nu exista 
nici o ridicătură. Băiatul se întrebă ce se întâmpla cu 
animalele. Probabil că migrau, decise el, deşi pentru o clipă 
îşi imaginase mii de îngrijitori de la zoo strângându-le şi 
transportându-le pe calea aerului în alte regiuni, mai 
sigure. O evacuare de proporţii: omul protejând natura, 
într-o inversare a rolurilor vechi. Lucrul era însă valabil 
numai aici, în uriaşul Parc Imperial al Obârşiilor, care se 
întindea de la Marea Mediterană şi Marea Egee până la 
valea fluviului Ind. Aici pământurile moarte fuseseră 
readuse la viaţă; doar Babilonul şi, ici-colo, câte o staţiune 
turistică întrerupeau regatul animalelor. 

Când soarele atinse orizontul, păsările deveniră aproape 
înnebunitoare cu ţipetele lor şi li se adăugau tot mai multe. 
La asfinţit, toate animalele bântuiau, fie în ultimele activităţi 


înainte de căderea nopţii, fie abia trezite din somnul de 
peste zi. 

Cântecul lor îl liniştea pe Ansset. Nu crezuse că avea să 
mai poată simţi vreodată aşa ceva şi simţea cum tensiunea 
care-l cuprinsese fără să-şi dea seama slăbea treptat, iar el 
se relaxa. Aproape din reflex, deschise gura ca să cânte. 
Aproape... Deoarece, chiar durata lungă a timpului scurs 
între cântece îi atrase atenţia asupra noutăţii actului. Brusc 
îşi dădu seama că acela era Primul Lui Cântec. Astfel, 
începând să cânte, muzica îi era chinuită de conştientizare. 
Ceea ce ar fi trebuit să fie un act reflex deveni intenţie şi de 
aceea se poticni, nemaiputând să cânte. încercă şi, 
bineînţeles, emise câteva tonuri. Nu ştia că mare parte din 
stângăcia lui se datora pur şi simplu faptului că nu mai 
cântase de mult, iar mare parte era cauzată de modificările 
vocii sale. Ştia doar că ceva care îi fusese la fel de firesc ca 
şi respiraţia, ca şi mersul, era acum de-a dreptul forţat. 
Cântecul îi suna hidos în urechi. Urlă, cu un glas la fel de 
nenorocit ca ţipătul cormoranului. Păsările din jur amuţiră, 
simțind imediat că el nu făcea parte din rândul lor. 

ităpanul cântecelor „Nu fac parte dintre voi, rosti Ansset 
în tăcere. Şi nici dintre alţii. Ai mei nu mă mai doresc, iar 
aici sunt un străin.” 

Numai Controlul îl opri să nu plângă şi, treptat, pe măsură 
ce sentimentele i se acumulau în suflet, îşi dădu seama că 
fără cântece nu-şi putea menţine ('.ontrolul. Pe undeva 
trebuia să existe o supapă. 

Atunci strigă, iar şi iar, urlând şi zbierând către cer. Era un 
sunet animalic şi-l înspăimântă chiar pe el, cel care răcnea. 
După strigăte, ar fi putut să fie un animal rănit; din fericire, 
animalele de pradă nu se lăsau aşa uşor păcălite şi nu fură 
atrase de urlete. 

Cineva venise totuşi şi, nu mult după ce.imuţise, iar 
soarele dispăruse înapoia copacilor din depărtare, simţi o 
atingere pe umăr. Se răsuci, înspăimântat, fără să-şi aducă 
aminte că se aşteptase să fie salvat. 


Femeia îi părea cunoscută şi într-o clipă o regăsi în 
memorie. Apărea - lucru destul de curios - atât în Casa 
Cântecelor, cât şi în palat. In afara ei, o singură persoană 
fusese în ambele locuri. 

— Kya-Kya, articula el cu glas răguşit. 

— Ţi-am auzit strigătul. Ai păţit ceva? 

— Nu, răspunse Ansset imediat. 

Se priviră, neştiind ce să mai spună. In cele din urmă, Kya- 
Kya întrerupse tăcerea: 

— "Toţi erau alarmaţi. Nimeni nu ştia unde ai dispărut. Eu 
însă ştiam. Sau credeam că ştiu. Şi eu am coborât aici. In 
timpul sezonului uscat, puţini orjon scott cârd vin aici. 
Animalele nu sunt o tovărăşie prea grozavă. Dau târcoale 
prin jur, puternice şi libere. Oamenii nu trebuie să 
privească la putere şi libertate. Devin invidioşi. 

Izbucni în râs şi el o imită, dar cu stângăcie. Ceva nu era 
deloc în regulă. 

— Lucrezi aici? întrebă Ansset. 

— Sunt unul dintre asistenții tăi speciali. Nu m-ai întâlnit 
deocamdată. Figurez pe agenda ta de abia săptămâna 
viitoare. Nu sunt foarte importantă. 

El nu-i răspunse şi, din nou, Kya-Kya aşteptă, neştiind ce să 
spună. Până atunci mai vorbiseră - cu mânie din partea ei, 
atât în Casa Cântecelor, cât şi în palat, dar nici prin gând 
nu-i trecea că asta i-ar fi putut frâna cariera. Numirea 
băiatului aceluia ca şef direct al ei fusese o veste teribilă, 
însă ea putea şi avea să facă totul la perfecţie. 

— O să-ţi arăt cum să te întorci. Dacă vrei să te întorci... 

Ansset continua să tacă. Chipul lui avea ceva oarecum 
ciudat, un lucru pe care femeia nu-l putea înţelege. Părea 
cumva rigid. lotuşi nu putea să fie vorba despre asta -— 
băiatul rămăsese absolut neclintit, când ea îi vorbise în 
odaia lui din Casa Cântecelor şi el îi cântase alinarea, ceva 
complet inuman de fapt. 

— Vrei să te întorci? îl întrebă din nou. Ansset tot nu 
răspunse. Neajutorată, nesigură ce să facă pentru copilul 


acela care era viitorul ei indiferent de ce aş face, Casa 
Cântecelor se înloarce să mă hăituiască”, gândi ea, aşa cum 
se mai gândise de o sută de ori de când aflase cine era noul 
administrator - Kya-Kya aşteptă. 

În cele din urmă îşi dădu seama că stranietatea chipului lui 
Ansset venea tocmai din faptul că nu era rigid. Doar încerca 
să fie. Băiatul tremura. l;iinţa cu controlul cel mai perfect 
din Casa Cântecelor tremura, iar glasul lui se poticni şi păru 
stângaci când rosti: 

— Nu ştiu unde sunt. 

— Eşti la numai două clădiri de... 

Apoi se opri şi înţelese că el nu se referise la asta. 

— Ajută-mă, spuse Ansset. 

Sentimentele ei faţă de băiat se topiră brusc şi reapărură 
în cu totul altă direcţie. Fusese pregătită pentru o întâlnire 
cu un tiran, cu un monstru, cu un superior arogant. Nu 
fusese pregătită să întâlnească un copil care-i cerşea 
ajutorul. 

— Cum te pot ajuta? şopii ea. 

— Nu-mi cunosc drumul. 

— O să-l cunoşti, cu timpul. 

EI o privi neliniştit, şi mai înspăimântat; masca îi cădea de 
pe chip. 

— Mi-am pierdut... mi-am pierdut glasul. 

Ea nu înţelegea. Oare nu vorbeau chiar acum între ei? 

— Kya-Kya, continuă el, nu mai pot să cânt. 

Dintre toţi locuitorii Pământului, doar Kya-Kya putea 
înţelege ce voia să spună şi ce însemna asta pentru el. 

— Pentru totdeauna? făcu ea neîncrezător. 

EI scutură din cap şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Băiatul era complet neajutorat. încă frumos, cu o faţă după 
care era imposibil să nu întorci privirea, şi totuşi, acum, un 
copil adevărat, ceva ce, în mintea ei, nu fusese niciodată. îşi 
pierduse glasul! Pierduse unicul lucru care îl transformase 
într-un succes acolo unde Kyaren fusese un eşec lipsit de 
speranţe! 


În aceeaşi clipă, se simţi ruşinată de mulţumirea ei. Ea nu 
avusese niciodată glas. El îl pierduse. Se strădui să 
compare pierderea suferită de Ansset cu posibilitatea ca ea 
să-şi piardă inteligenţa căreia îi datora tot ce avea. Era de 
neînchipuit. Privighetoarea lui Mikal lipsită de harul 
cântecului? 

— De ce? îl întrebă. 

Singurul răspuns fu o lacrimă care ţâşni necontrolat din 
ochiul băiatului. Ruşinat, el şi-o şterse şi gestul lui o făcu pe 
femeie să treacă de partea sa. Indiferent care ar fi fost 
partea aceea. Cineva îi făcuse ceva lui Ansset, ceva mai rău 
decât răpirea, ceva mai rău decât moartea lui Mikal. Se 
întinse spre el, îl cuprinse în braţe şi apoi îi spuse cuvinte 
pe care nu mai crezuse că le ştia, cu atât mai puţin că avea 
să le mai rostească vreodată. 

Ii recită, în şoaptă, cântecul iubirii, iar băiatul plânse în 
braţele ei. 

— O să te ajut, zise ea după aceea. O să te ajut, cutot ce 
pot. Şi ai să vezi că-ţi vei recăpăta glasul. 

El se mulţumi să clatine din cap. Pieptul lui Kyaren era ud, 
acolo unde Ansset îşi rezemase fruntea. 

Femeia îl duse apoi lângă un pilon şi apăsă butonul care 
chema ascensorul; în vreme ce acesta cobora, îi zise 
băiatului: 

— Primul meu ajutor este următorul - faţă de mine poţi să 
plângi. Faţă de mine poţi să arăţi şi să spui tot ce simţi. Dar 
faţă de nimeni altul, Ansset! înainte, credeai că ai nevoie de 
Control, însă acum ai realmente nevoie de el. 

EI încuviinţă şi aproape imediat chipul îi redeveni 
impasibil. „N-a uitat nici un şiretlic”, gândi Kyaren. 

— Este mai uşor, încuviinţă el, când mă pot descărca într- 
un fel. 

Nu mai adăugă „acum, când nu mai pot cânta”. Kyaren 
auzise însă cuvintele nerostite şi, în timp ce păşeau unul 
lângă celălalt, prin clădiri, acolo unde îi putea vedea 


oricine, pe pasarele aeriene acoperite ce legau 
construcţiile, el se întinse spre femeie şi-i luă mâna. 

Ani de zile, Kya-Kya îl urase pe Ansset ca fiind exponentul 
a tot ceea ce o rănise pe ea. Acum, rămase uluită cât de 
uşor se destrămase ura aceea, doar pentru că el îşi 
îngăduise să fie vulnerabil. Acum, când l-ar fi putut lovi, n- 
ar fi făcut-o nici în ruptul capului. 

Dintre toţi locuitorii Pământului, doar Kya-Kya putea 
înţelege ce voia să spună şi ce însemna asta pentru el. 

— Pentru totdeauna? făcu ea neîncrezător. 

EI scutură din cap şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Băiatul era complet neajutorat. încă frumos, cu o faţă după 
care era imposibil să nu întorci privirea, şi totuşi, acum, un 
copil adevărat, ceva ce, în mintea ei, nu fusese niciodată. îşi 
pierduse glasul! Pierduse unicul lucru care îl transformase 
într-un succes acolo unde Kyaren fusese un eşec lipsit de 
speranţe! 

În aceeaşi clipă, se simţi ruşinată de mulţumirea ei. Ea nu 
avusese niciodată glas. El îl pierduse. Se strădui să 
compare pierderea suferită de Ansset cu posibilitatea ca ea 
să-şi piardă inteligenţa căreia îi datora tot ce avea. Era de 
neînchipuit. Privighetoarea lui Mikal lipsită de harul 
cântecului? 

— De ce? îl întrebă. 

Singurul răspuns fu o lacrimă care ţâşni necontrolat din 
ochiul băiatului. Ruşinat, el şi-o şterse şi gestul lui o făcu pe 
femeie să treacă de partea sa. Indiferent care ar fi fost 
partea aceea. Cineva îi făcuse ceva lui Ansset, ceva mai rău 
decât răpirea, ceva mai rău decât moartea lui Mikal. Se 
întinse spre el, îl cuprinse în braţe şi apoi îi spuse cuvinte 
pe care nu mai crezuse că le ştia, cu atât mai puţin că avea 
să le mai rostească vreodată. 

Ii recită, în şoaptă, cântecul iubirii, iar băiatul plânse în 
braţele ei. 

— O să te ajut, zise ea după aceea. O să te ajut, cutotce 
pot. Şi ai să vezi că-ţi vei recăpăta glasul. 


El se mulţumi să clatine din cap. Pieptul lui Kyaren era ud, 
acolo unde Ansset îşi rezemase fruntea. 

Femeia îl duse apoi lângă un pilon şi apăsă butonul care 
chema ascensorul; în vreme ce acesta cobora, îi zise 
băiatului: 

— Primul meu ajutor este următorul - faţă de mine poţi să 
plângi. Faţă de mine poţi să arăţi şi să spui tot ce simţi. Dar 
faţă de nimeni altul, Ansset! înainte, credeai că ai nevoie de 
Control, însă acum ai realmente nevoie de el. 

EI încuviinţă şi aproape imediat chipul îi redeveni 
impasibil. „N-a uitat nici un şiretlic”, gândi Kyaren. 

— Este mai uşor, încuviinţă el, când mă pot descărca într- 
un fel. 

Nu mai adăugă „acum, când nu mai pot cânta”. Kyaren 
auzise însă cuvintele nerostite şi, în timp ce păşeau unul 
lângă celălalt, prin clădiri, acolo unde îi putea vedea 
oricine, pe pasarele aeriene acoperite ce legau 
construcţiile, el se întinse spre femeie şi-i luă mâna. 

Ani de zile, Kya-Kya îl urase pe Ansset ca fiind exponentul 
a tot ceea ce o rănise pe ea. Acum, rămase uluită cât de 
uşor se destrămase ura aceea, doar pentru că el îşi 
îngăduise să fie vulnerabil. Acum, când l-ar fi putut lovi, n- 
ar fi făcut-o nici în ruptul capului. 

Şeful Personalului apăru, încântat de întoarcerea lui 
Ansset, dar i se adresă lui Kya-Kya: 

— Unde l-ai găsit? Unde era? Ansset fu cel care răspunse, 
rece: 

— M-a găsit acolo unde am ales eu să fiu, Calip, şi m-am 
întors când am decis eu să mă întorc. 

În mod deliberat, se întoarse către femeie şi vorbi: 

— Kya-Kya, te rog ca mâine dimineaţă la ora opt să fii la 
mine. Vreau să trecem în revistă ce trebuie făcut mâine. 
Calip, doresc să cinez imediat. 

Calip rămase surprins. Fusese atât de obişnuit să-i 
alcătuiască programul lui Ansset şi să-i prezinte el pe 
numeroşii asistenţi ai administratorului Pământului, încât 


până atunci nu-şi dăduse seama că băiatul va ajunge el să 
conducă. După o clipă de uluială stânjenitoare, încuviinţă 
din cap şi părăsi încăperea. 

După plecarea lui, Ansset o privi întrebător pe Kyaren. 

— A fost destul de bine, remarcă ea. 

— Mikal era şi mai priceput, făcu Ansset, dar o să învăţ. 
Apoi îi zâmbi şi ea îi răspunse în acelaşi fel. Văzu însă în 
surâsul lui urmele fricii, ceva din expresia aceea pe care o 

purtase când îi implorase ajutorul. 

Iar când Kyaren îşi luă rămas-bun, Ansset auzi în glasul ei 
prietenia. Şi spre surprinderea lui, era sigur că i-o spunea 
din toată inima. „Poate, gândi el, voi izbuti totuşi să 
supraviețuiesc.” — Este foarte important, spuse ministrul 
Latinităţii. A fost vărsare de sânge. Treizeci de morţi, din 
câte am aflat noi, dintre care zece în luptă deschisă. 

Ansset încuviinţă din cap. 

— Există şi un alt aspect care complică situaţia. In timp ce 
uruguayenii şi paraguayenii acceptă imperiala ca limbă 
oficială a reuniunii, brazilienii insistă să se vorbească 
portugheza. 

— Adică ceva complet absurd, continuă ideea şeful 
Personalului, deoarece nici măcar portughezii nu mai 
vorbesc limba asta. 

Ansset nu înţelesese niciodată în ce scop existau mai multe 
limbi. O considera o aberaţie a istoriei, care, din fericire, 
fusese rezolvată cu ani în urmă. Dar aici, pe planeta 
capitală a imperiului, exista o naţiune, destul de numeroasă, 
care se agăța de un anacronism, împingând lucrurile până 
în punctul de a-şi face duşmani în rândul celor care aveau 
putere asupra ei. 

— Avem interpret? 

Şeful Personalului încuviinţă. 

— Este însă unul dintre ei. Nimeni de aici nu vorbeşte 
portugheza. 

Ansset o privi pe Kyaren, care îi zâmbi. Stătea lângă el, 
dar nu la masă, ci puţin mai în spate, ca o secretară gata 


oricând să-i strecoare o notiţă. Ea studiase problema de 
câteva săptămâni, pregătind-o pentru fostul administrator - 
se gândise deja la câteva soluţii de compromis pentru 
războiul de frontieră, în funcţie de gradul de cooperare al 
celor implicaţi. întrucât brazilienii controlau în mod curent 
teritoriul respectiv, cheia oricărei soluţii era cooperarea lor, 
deoarece erau renumiţi pentru lipsa de conlucrare. 

— Aduceţi-i, spuse Ansset. 

Pentru fiecare naţiune intrară câte doi ambasaA don. In 
asemenea situaţii, protocolul cerea ca ei să intre în ordinea 
vârstei solilor, aşa încât niciuna dintre ţări să nu se 
considere defavorizată. 'Iotuşi Ansset observă că fiecare 
naţiune trimisese un bărbat foarte, foarte bătrân. Cât de 
ciudate erau direcţiile în care ţările doreau să-şi 
investească mândria... 

Şeful Personalului explică amănunţit regulile întâlnirii. Nu 
se tolera nici o întrerupere. Un ambasador care întrerupea 
oricare alt ambasador avea să fie îndepărtat imediat, fără 
drept de înlocuire. Aveau să-i ceară lui Ansset permisiunea 
de a lua cuvântul şi aveau să-i asculte, politicos, pe toţi 
vorbitorii. Ansset rămase surprins de necesitatea explicării 
acestor reguli. La Curtea imperială, asemenea lucruri erau 
considerate ca fiind ştiute. 

După aceea, aşteptară ca interpretul brazilian să traducă 
instrucţiunile în portugheză. Ansset îi privi cu atenţie. Era 
aşa cum bănuise. Ambasadorii brazilieni nu erau prea 
atenţi la traducere - înţeleseseră perfect imperiala. 

Ceea ce-l fascina pe Ansset erau sunetele limbaliilui. Până 
atunci, nu se gândise niciodată să-şi strâmbe gura în felul 
acela şi să-şi folosească nasul atât de bine. II încânta. In 
timp ce interpretul vorbea, Ansset formă sunetele în gâtlej 
şi le simţi în lot capul. Pe lângă sunetele individuale, simţea 
cadenţa, senzațiile, starea. Limbajul era expresiv şi, fără să 
înţeleagă încordările lui, ştiu că-1 putea folosi destul de 
bine ca să-şi atingă scopul. 


De îndată ce interpretul termină, toţi ambasadorii ridicară 
puţin palmele de pe masă, răsucindu-le spre Ansset - 
solicitând permisiunea de a lua cuvântul. Ansset se răsuci 
brusc spre ambasadorul brazilian şi începu să cânte. Nu 
muzica pe care o cânta atât de des înainte. Acesta era un 
discurs considerat cântec, iar graiul portughez era folosit 
doar pentru sonoritatea şi forţa sa. Un cuvânt adevărat 
apărea numai accidental. Ansset continuă însă să 
vorbească, încântat că nu-şi pierduse puterea de imitare, 
străduindu-se atent ca acest cântec simplu să-i mişte pe 
brazilieni, aşa cum ar fi vrut el s-o facă. 

Brazilienii, un bătrân care nu părea foarte atent şi un 
tânăr cu privire hotărâtă, tresăriră, auzind propriul lor grai, 
apoi se chinuiră, încercând să-l descifreze. Până şi lor le 
suna ca o portugheză perfectă. Erau totuşi vorbe în doi peri 
şi tânărul îl privi furios pentru o clipă, gândindu-se că era 
luat în bătaie de joc. 

Deja însă tonul lui Ansset îi atinsese; simțeau că, în ciuda 
nonsensului cuvintelor sale, le vorbea despre afecţiune şi 
înţelegere. „Acesta este un grai minunat, părea el că spune, 
şi vă înţeleg mândria pentru el.” Ceea ce în gura altuia ar fi 
fost o batjocură era laudă şi venerație pe buzele lui Ansset, 
iar când în cele din urmă el se opri, privindu-i intens, cei doi 
brazilieni se ridicară, ocoliră masa şi se apropiară de 
Ansset. 

Gărzile din sală, la fel de surprinse ca toţi ceilalţi de cele 
întâmplate, puseră degetele pe trăgace. Calip ridică însă 
braţul, făcându-le semn să nu intervină. Mai întâi, bătrânul 
brazilian, apoi tânărul îl îmbrăţişa pe Ansset. Era un 
spectacol ciudat, bătrânul lipindu-se de băiatul frumos, 
după aceea tânărul înalt aplecându-se pentru a-şi atinge 
obrazul aspru de cel catifelat al lui Ansset. 

În timp ce se îmbrăţişau, Ansset murmură în imperială: 

— Vă rog să vorbiţi imperiala, ca şi ceilalţi să ne poată 
înţelege. 


Brazilianul zâmbi, se desprinse din îmbrăţişare şi 
răspunse: 

— Administratorul Ansset este generos şi bun. Nici un alt 
guvernator nu s-a străduit să ne înţeleagă pe noi sau 
dragostea noastră faţă de ţară. El mi-a cerut să vorbesc în 
imperială şi, de dragul său, voi face acest lucru. 

La fel de surprinsă ca şi ceilalţi, Kya-Kya observă totuşi 
privirea consternată de pe chipul interpretului. 

opânul cântecelor lira sigură că brazilienii plănuiseră o 
strategie de lolosire a acestuia în scopul tărăgănării 
întâlnirii, ilirijând-o astfel conform scopului lor, căci, oricine 
altul vorbea, interpretul urma să provoace o întârziere 
înnebunitoare. Acum renunţaseră la ideea aceasta, iar 
pretenţia că ambasadorii brazilieni nu vorbeau imperiala 
avea să fie abandonată pentru totdeauna. 

Consfătuirea începu şi, treptat, ambasadorii îşi expuseră 
punctele de vedere. In regiunea cu frământări, Parană, 
băştinaşii vorbiseră spaniola şi continuau s-o facă şi acum, 
după un mileniu. Totuşi, în ultimii patru sute de ani, 
brazilienii îşi impuseseră stăpânirea asupra regiunii - cu 
succes, deoarece, înainte ca Mikal să stabilească Pământul 
drept capitală, nu exista o guvernare planetară şi 
guvernelor naţionale nu li se impuneau restricţii. 
Respectabilitatea portughezilor începuse să se piardă 
acum, pe măsură ce majoritatea vorbitorilor de spaniolă 
începuseră să deteste presiunea sporită exercitată asupra 
lor în scopul renunţării la limba natală. Complicând şi mai 
mult lucrurile, cei din nord vorbeau dialectul paraguayan al 
spaniolei, complet ininteligibil pentru uruguayeni. Ani de 
zile se discutase despre autodeterminare, care fusese 
curmată de declaraţiile oficiale ale Braziliei asupra Națiunii 
Unice şi Indivizibile. Finalmente, discuţiile se 
transformaseră în lupte sângeroase, iar uruguayenii şi 
paraguayenii ceruseră ca brazilienii să le cedeze oijon 
scott cârd lor regiunea. Din nefericire, aceasta era un 
paradis hidroenergetic şi brazilienii nu voiau să renunţe la 


peste jumătate din energia lor non-solară în favoarea altor 
state. 

După ce ambasadorii îşi prezentară versiunile, Ansset le 
ceru să pregătească un rezumat de o pagină a ceea ce 
considera fiecare că ar fi o soluţie justă, mulţumitoare 
pentru pretenţiile tuturor părţilor. După acea suspendă 
consfătuirea până după ce avea să le citească propunerile. 

Intre patru ochi, ministrul Latinităţii exulta: 

— Cum ai reuşit? Ce le-ai spus? 

Ansset se mulţumi să surâdă şi nu răspunse nimic, 
întorcându-se spre Kya-kKya, care stenografiase toate 
discuţiile purtate. 

— In realitate, spuse femeia, conflictul nu este insolvabil. 
Brazilienii nu vor să-şi piardă demnitatea şi vor să-şi 
menţină graniţele. In privinţa asta, sunt foarte hotărâți. Şi 
mai au nevoie şi de energie electrică. Ceilalţi însă nu cer 
altceva decât păstrarea culturii proprii. Ei vor ca toţi 
cetăţenii vorbitori de spaniolă să poată conduce în ţara lor. 
Nu au nevoie de energia hidroelectrică din regiune şi de 
fapt nici n-o pot folosi. 

Ministrul Latinităţii încuviinţă şi fu de acord cu ea. 
începură apoi să alcătuiască variantele de compromis, chiar 
înainte de a primi propunerile ambasadorilor. 

Se însera, când ambasadorii fură rechemaţi. Kyaren era 
încântată de felul în care arăta Ansset - la fel de proaspăt şi 
de binedispus ca şi dimineaţa. Parcă nu lucraseră deloc sau 
parcă soluţia la problemele lor fusese atât de banală, încât 
nu-l consumase defel. Ansset le citi propunerile sale şi, 
după ce termină, înmâna fiecăruia câte o copie. 

— Lăsaţi-ne să le studiem, rosti ambasadorul cel t înăr al 
Paraguayului. 

— Nu cred că-i nevoie, răspunse Ansset, urmând sfatul lui 
Kyaren. Diferă cu puţin de propriile voastre propuneri. Pot 
chiar spune că suntem destul de încântați de obiectivitatea 
cu care aţi abordat subiectul. 


Ansset începu să respingă cu abilitate diferitele obiecţii. 
Kyaren şi ministrul Latinităţii îi explicaseră amănunţit ce 
puncte puteau fi modificate şi între ce limite. Glasul 
băiatului era însăşi raţiunea, blând, prietenos şi calm, 
vorbind ambasadorilor cu dragoste şi apreciere. „Vă 
mulţumesc că, spre binele păcii, acceptaţi să cedaţi puţin în 
această privinţă. Iar aici... înţelegeţi de ce nu mai pot ceda, 
fiindcă ar fi intolerabil pentru ceilalţi, şi ei au dreptate. Vă 
putem însă oferi ceva în această direcţie, v-ar fi de folos? 
Aha, ştiam eu că va fi!” 

Fiecare ambasador era absolut convins că Ansset îi ţinea 
partea în negocieri şi, când terminară conferinţa, noaptea 
târziu, funcţionarii pregătiră varianta oficială a noilor 
reglementări, pe care o semnară toţi. 

Apoi, când pacea părea de acum posibilă, Ansset îi privi cu 
atenţie pe toţi participanţii. Continua să nu pară obosit; 
„Controlul”, îşi spuse Kyaren. 

— Prieteni, rosti Ansset, azi am ajuns să vă respect extrem 
de mult. Aţi acţionat iute, cinstit şi înţelept. Ştiu că unii 
membri ai guvernelor voastre vor analiza deciziile acestea 
şi vor dori să le modifice. Nu vreau însă ca voi sau alţi 
ambasadori să reveniţi aici în aceeaşi problemă. De aceea le 
puteţi transmite guvernelor voastre, pe cât de politicos 
doriţi, că, dacă în cinci zile nu acceptă aceste hotărâri exact 
aşa cum au fost consemnate aici, eu voi rescrie acest 
document, excluzând complet guvernul respectiv din tratat, 
şi, dacă acţiunile de rezistenţă vor continua şi după aceea, 
voi înlocui guvernul. Vreau ca acest document bine întocmit 
să aibă valoare de lege. înţelegeţi? 

Ei înţeleseseră. 

— Nu are totuşi nici un rost să le spuneţi cât de 
intransigent intenţionez să fiu, decât în cazul în care ridică 
obiecţii. Mă încred în discreţia şi în judecata voastră, pe 
care astăzi am învăţat să le respect mai mult decât pe ale 
mele. Acum să mergem la culcare, fiindcă sunt convins că 
sunteţi la fel de obosiţi ca mine. 


Când Ansset se ridică să plece, ambasadorii izbucniră în 
aplauze. 

Seara nu luase totuşi sfârşit. Din sala de conferinţe, 
Ansset, Kyaren şi ministrul Latinităţii trecură stăpânul 
cântecelor într-o odăiţă alăturată, unde îi aştepta fostul 
administrator al Pământului. El urmărise totul prin 
intermediul videocamerelor şi acum trebuia să analizeze 
acţiunile şi declaraţiile lui Ansset, ajutându-l să înveţe din 
propriile sale greşeli. 

— Nu ai făcut nici o greşeală, comentă el cu un zâmbet fals 
după părerea lui Kyaren, aşa că pot să plec cu inima uşoară. 

După aceea plecă. 

— Poate să vorbească oricât despre o „inimă uşoară”, î se 
adresă băiatul lui Kyaren, dar nu m-a plăcut. 

Ea izbucni în râs. 

— Ii poţi explica motivul? îl întrebă pe ministrul Latinităţii. 

Acesta nu râse. 

— Nu vreau să-l vorbesc de rău pe fostul administrator, 
dar până acum nimeni n-a reuşit să se descurce cât de cât 
cu brazilienii. Aceasta a fost prima dată când am văzut o 
conferinţă încheindu-se fără ca administratorul să amenințe 
cu forţa armată. 

Ansset zâmbi. 

— Sunt oameni mândri, încuviinţă el. Mi-au plăcut. După 
plecarea ministrului, Ansset se aşeză. 

Oboseala i se citea în sfârşit pe chip şi tremura din tot 
corpul. 

— A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, 
şopti el. 

— Ar fi trebuit să fie mai uşor, îi răspunse Kyaren, încă 
surprinsă să-l vadă trădându-şi slăbiciunea. 

— Priveşte, zise Ansset. Tremur. N-am tremurat niciodată. 

Kyaren se abţinu să-i spună: „Pentru că obişnuiai să cânţi.” 
Amândoi erau perfect conştienţi de motivul pentru care 
Ansset nu mai putea menţine un Control perfect. Il ajută să 
se ridice de pe bancheta pe care se aşezase. 


— 'Te culci acum? întrebă femeia. 

— Nu cred, clătină Ansset din cap. N-aş putea să adorm. 
Sau, dacă m-aş strădui, mâine aş trage consecinţele. O să 
sparg vreo fereastră şi-o să mestec sticla... sau aşa ceva. 

În mod vădit, era ruşinat de noua lui slăbiciune. 

— Vrei atunci să vii cu mine? N-am cinat şi am putea 
mânca împreună şi să ne odihnim niţel. Dacă n-ai nimic 
împotrivă... 

Ansset nu avu nimic împotrivă. 

Josif se trezi mai mult din cauza mirosului decât a 
zgomotelor. Cel puţin mirosul fu primul lucru pe care-l 
simţi; dinspre bucătărie se simţea aromă de mâncare 
gătită, nu mirosul neapetisant al mâncării din automat. Se 
uită la ceas. Era ora unu noaptea. Se culcase cu trei ore în 
urmă, ştiind că Kyaren se va întoarce târziu. Dar în 
bucătărie se gătea mâncare stăpânul cântecelor 369 
adevărată şi, deşi ei doi aveau adesea alimente naturale - 
unul dintre luxurile pe care şi le putuseră permite după 
creşterea salariilor - le mâncau întotdeauna împreună. 

După aceea, auzi glasurile. Nu erau sonore. Josif cunoştea 
vocea lui Kyaren după cadenţele ei. Cealaltă voce n-o 
recunoscu. Părea să aparţină unei femei. Josif se relaxa 
lăuntric, se sculă din pat, îmbrăcă un halat şi intră 
somnoros în cealaltă cameră. 

În bucătărie, Kyaren pregătea o salată şi vorbea cu un 
băiat ce părea să aibă doisprezece-treisprezece ani. 
Amândoi erau cu spatele la el. 

— Totuşi i-ai manevrat extraordinar, zise Kyaren. Băiatul 
strânse din umeri. 

— Le-am ascultat cântecele şi le-am cântat şi eu. E simplu. 

— Pentru tine, replică Kyaren. Atunci înseamnă că ai 
cântat. 

Băiatul râse. Josif recepționa sunetul, nu cu urechile, ci cu 
şira spinării, care i se înfiora sub muzica hohotelor. Acum 
ştia cine era copilul - singura persoană atât de tânără şi 
totuşi cu voce aşa puternică. Ansset... Josif nu-1 întâlnise 


niciodată, ci-l văzuse numai în fotografii. Nu voia însă ca 
băiatul să se întoarcă spre el. Il examina din spate, privind 
felul în care părul îi cădea inelat pe gât, transpirat din 
pricina căldurii din bucătărie; modul în care pieptul i se 
subţia în talia zveltă, fără să se mai lărgească după aceea, 
iar liniile trupului coborau lin în josul 

370 orjon scott caid stăpânul cântecelor 3/1 gânduri şi 
sentimente mult mai puternice, deoarece, în aceeaşi clipă, 
băiatul se întoarse şi-l privi. 

Fotografiile erau reproduceri departe de adevăr. Josif nu 
era pregătit pentru ochii care îi găsiră chipul, de parcă 
Ansset îl căutase de multă vreme; buzele, uşor depărtate, 
sugerând surâsuri şi pasiune; transparenţa pielii, netedă ca 
marmura şi în acelaşi timp densă şi caldă ca pământul sub 
razele soarelui. Ca băiat, Josif fusese frumos, dar, prin 
comparaţie, copilul acesta l-ar fi făcut să pară urât. Lui Josif 
îi ardeau mâinile, doar să-i mângâie obrazul - nu putea fi 
atât de perfect pe cât părea. 

— Salut, rosti Ansset. 

Kyaren se întoarse, uluită, şi respiră uşurată când îl văzu 
pe Josif. 

— Ah, Josif! Credeam că dormi. 

— Am dormit, răspunse bărbatul surprins că putea vorbi. 

— De cât timp stai aici? 

— De câteva minute, răspunse Ansset în locul lui. L-am 
auzit intrând. 

— De ce n-ai spus nimic? 

Deşi întrebarea îi fusese adresată lui Josif, răspunse tot 
Ansset. 

— Ştiam că nu este un pericol pentru noi. A venit din 
dormitor. Presupun că este Josif, prietenul tău. 

— Da, încuviinţă Kyaren. 

şoldurilor înguste până la picioarele puternice, bine 
conturate. Mişcările îi erau graţioase în vreme ce, 
alternativ, se pleca înainte, urmărind la lucru mâinile lui 


Kyaren, şi se lăsa puţin pe spate, ca să-i privească faţa, 
atunci când vorbea. 

— Cântat”?! exclamă Ansset. Dacă acela a fost „cântat”, 
atunci papagalii vorbesc. 

— Era cântat, insistă Kyaren. Deşi eu n-am avut niciodată 
ureche muzicală... 

Casa Cântecelor, desigur... Din cele spuse de Copoi, Josif 
ştia că Kyaren venise din Casa Cântecelor. Nu vorbiseră 
însă niciodată despre asta. In mod clar, făcea parte dintre 
subiectele pe care Josif putea să le ştie, dar pe care Kyaren 
nu putea să le discute. Până atunci, bărbatul nu-şi dăduse 
seama - în modul serios al cuvântului - că Kyaren ar fi putut 
să-l cunoască pe Ansset. Aducea cumva cu faptul de a te fi 
născut într-un oraş de pe Pământ. Chiar dacă Josif se 
născuse în Seattle, un oraş micuţ, i se păruse dintotdeauna 
absurd să fie întrebat: „Din Seattle? Ah, atunci îl cunoşti pe 
vărul meu?” Diversele nume nu-i spuneau niciodată nimic. 
Dar Casa Cântecelor nu era atât un oraş, cât o şcoală, nu? 
Iar Kyaren îl cunoştea pe băiatul acesta. Care, de 
asemenea, era întâmplător administratorul planetei şi, prin 
urmare, cheia ascensiunii lor. 

Lui Josif îi trecu prin minte că Ansset ar fi putut să le fie de 
folos, dar gândul acela fu îngropat sub tonul ei suna nesigur 
şi Josif înţelese că nu-i pomenise lui Ansset despre existenţa 
lui - era uimită că băiatul ştia de el. 

Se părea că şi Ansset îi simţise şovăiala. 

— Oh, Kyaren, făcu el amuzat, doar nu crezi că m-ar fi 
lăsat să fim prieteni, fără o verificare, nu? Ei sunt foarte 
meticuloşi. Am convingerea că ştiu în mod precis unde mă 
aflu acum şi ce facem aici. 

— Ne ascultă? se îngrozi femeia. 

— Nu au acest drept, zise Ansset, dar probabil că o fac. 
Dacă nu localnicii, atunci poliţia imperială. Nu, nu vă faceţi 
griji! înregistrează probabil numai bătăile inimilor şi 
numărul de persoane prezente - chestii de felul ăsta. Mie 


mi se permite o anume intimitate. Pot insista în direcţia asta 
şi o voi face. 

Glasul lui radia calmul. Atât Josif, cât şi Kyaren se relaxară 
vizibil. 

Salata era gata şi femeia presără deasupra ciupercuţe 
fierbinţi. 

— Nu mă aşteptam la mâncare naturală, comentă Ansset. 

— De obicei, mâncăm de la automate, răspunse Kyaren şi 
discutară o vreme în timpul mesei despre calităţile, 
neajunsurile, cheltuielile şi inconvenientele alimentelor 
naturale. 

Desigur, în palat, Ansset nu gustase niciodată produsele 
livrate de automate; existau anumite avantaje în a mânca 
mereu cu împăratul. 

stăpânul cântecelor 228 

Josif însă mancă şi vorbi puţin. Căuta să se autoconvingă 
că asta se datora oboselii, totuşi ochii îi erau larg deschişi şi 
atenţia nu îi slăbi nici o clipă. Li privea pe Kyaren şi Ansset, 
dar îndeosebi pe Ansset, cum mâinile i se unduiau graţioase 
prin aer, cum ochii îi dansau de mulţumirea provocată de 
mirodenii, a cuvintelor de spirit şi, uneori, fără alt motiv 
decât simpla încântare de a fi ceea ce era, de a face ceea ce 
făcea. 

Fiecare cuvânt al băiatului era iubire, iar tăcerea lui Josif îi 
răspundea. 

— Nu crezi, Josif? întrebă Kyaren şi bărbatul îşi dădu 
seama că nu fusese atent la discuţie. 

— lertaţi-mă, făcu el. Cred c-am aţipit. 

— Cu ochii deschişi? râse Kyaren, dar râsul ei păru obosit. 

Ansset îl privi pe Josif cu atenţie. Josif crezu că băiatul 
încerca să-i spună ceva; încerca să-i spună că ştia că Josif 
minţise, că nu aţipise. 

— De ce nu te culci? întrebă Ansset. Eşti obosit. 

— O să mă duc, încuviinţă Josif. 

— E timpul să plec şi eu, urmă băiatul. A fost minunat. Vă 
mulţumesc! 


Se ridică şi se îndreptă către uşă. Kyaren îl însoţi, 
continuând discuţia. Josif însă ignoră politeţea şi reveni în 
dormitor. Nici nu trebuia să se gândească. Ştia ce avea de 
făcut. In mod evident, Ansset nu era numai un prieten 
ocazional sau unul dintre membrii superiori ai guvernului. 
Kyaren avea să-l mai aducă în apartamentul lor, iarăşi şi 
iarăşi. Aşa încât, Josif începu să-şi ia hainele din rafturi şi să 
le îndese în valiză. 

Obosi repede şi în scurt timp se aşeză pe marginea 
patului, ţinând în braţe valiza umplută numai pe jumătate, 
întrebându-se ce rost avea. Gândul de a o părăsi pe Kyaren 
era îngrozitor. Gândul de a n-o părăsi era şi mai teribil. 

„Am mai făcut aşa, îşi spuse el. Chestia asta s-a mai 
întâmplat şi... la ce bun?” 

Şi-l aminti pe Pyoter şi atunci îi fu imposibil să se scoale şi 
să termine de împachetat, să plece. Pyoter fusese primul pe 
care-l iubise, care-l luase pe Josif, pe atunci un copil de o 
frumuseţe neobişnuită, şi-i arătase dragostea şi căile ei. 
Josif descoperise atunci ceea ce nu ştiuse despre el însuşi. 
Că atunci când se încredea în cineva, nu ascundea nimic. Că 
atunci când iubea, nu putea iubi pe altcineva. El şi Pyoter 
fuseseră peste tot împreună, făcuseră totul împreună. 
Amândoi spuseseră „noi” atât de des, încât rareori le mai 
venea pe buze cuvântul „eu”. Doar un an îi despărţea ca 
vârstă, iar prietenia lor fusese masculină şi exuberantă, 
astfel că nimeni nu bănuise ceva sexual dincolo de ea, dar 
Josif mai descoperise că nu putea iubi fără să facă dragoste 
şi că făcutul dragostei făcea parte din iubire, era centrul 
dorinţei. In felul acesta, el şi Pyoter împărţiseră totul şi se 
părea că vor continua aşa la nesfârşit. 

Până la Bant... Bant ştiuse imediat. Josif nu pricepuse 
niciodată unde apăruse deosebirea sau de ce se schimbase 
el. Până în ziua aceea, totul fusese ca înainte; Bant îi era 
prieten, însă unul îndepărtat, pe când Pyoter reprezenta 
pentru el începutul şi sfârşitul lumii. Apoi, în ziua 
următoare, totul se modificase radical. Pyoter era un străin, 


iar Bant, care în cele din urmă se culcase cu Josif, îl 
înlocuise complet. 

Josif se îngrozise că se putea transforma atât de rapid, că- 
şi putea schimba atitudinea peste noapte. Refuzase să 
creadă că ar fi putut să fie vorba doar despre actul sexual; 
reconstruise amintirile şi văzuse transformarea încolţind cu 
luni în urmă, când Bant îl angajase ca secretarul său 
personal şi începuseră zeflemelele prietenoase din birou. îşi 
amintise atingerile, zâmbetele, căldura; încă de pe atunci, 
fără să-şi dea seama, începuse să se schimbe. 

Nu putuse fi necredincios faţă de Pyoter. Săptămâni de 
zile, încercase să păstreze relaţiile între ei ca şi până 
atunci. Fusese imposibil. Pyoter nu era prost şi Josif îl 
văzuse cum devenise tot mai rănit, pe măsură ce înţelegea 
că Josif nu-i mai aparţinea ca până atunci. Iar în cele din 
urmă Pyoter îi spusese: 

— De ce nu pleci imediat, în loc să-mi sfâşii sufletul în felul 
ăsta? 

„De data asta, gândi Josif, de data asta trebuie să plec. 
înainte s-o distrug pe Kyaren. Nu pot rezista înaintea 
băiatului şi, mai devreme sau mai târziu, or )o n scott cârd 
schimbarea va apărea, dacă el va continua să vină aici. Mai 
devreme sau mai târziu, nu-mi voi mai împărtăşi lui Kyaren 
gândurile şi sentimentele sau, chiar dacă băiatul nu-mi va 
deveni niciodată prieten, va sosi o vreme când voi fi atât de 
obsedat de el, aşa cum am fost obsedat de Bant, încât nu voi 
mai suporta să trăiesc cu Kyaren.” 

Valiza pe jumătate umplută îi stătea acum la picioare. „De 
ce nu plec? se întrebă Josif. De ce sunt încă aici? Ştiu ce am 
de făcut, ştiu şi de ce - aşa sunt eu alcătuit şi singurul mod 
de a mă opri este să opresc totul. Cu toate acestea, stau 
aici, n-am împachetat, nici nu plec - de ce?” 

Răspunsul se oprise în uşă, privindu-l surprins, fără să 
înţeleagă. 

— Ce faci? întrebă Kyaren. 


— împachetez, răspunse Josif, dar ştiu imediat că nu va 
pleca. 

Din propria lui iniţiativă nu-i părăsise nici pe Pyoter, nici 
pe Bant; nu avea s-o poată părăsi nici pe Kyaren. 

„Nu mă pot controla, îşi dădu el seama. M-am dăruit ei şi 
pur şi simplu nu mă pot convinge să mă iau înapoi.” 

— De ce? întrebă Kyaren deja rănită, deoarece nu-i putea 
înţelege gestul. 

„Dacă rămân, o s-o distrug, aşa cum l-am distrus pe 
Pyoter.” 

— Vom rămâne prieteni, răspunse el. 

— Ce s-a-ntâmplat? De ce acum, la ora trei noaptea? Ce- 
am făcut? 

— Ansset, rosti Josif. Ea îl înţelese greşit. 

— Cum poţi să fii gelos pe el? Are numai cincisprezece ani! 
In Casa Cântecelor i-au dat inhibitori, este steril, 
pubertatea îi este amânată... nu se ştie cât. E aproape 
asexuat, Josif... 

— Nu sunt gelos pe el, răspunse Josif. 

Kyaren tăcu, privindu-l o vreme, apoi înţelese adevărul. 

— Vechiul procentaj de şaizeci şi doi la sută, nu? 

— Nu, făcu el. Văd doar un pericol potenţial şi vreau să-l 
evit. 

— Nu-i nici un pericol. 

— Nu înţelegi. 

— Pe dracu' nu-nţeleg! Vrei să spui că tot timpul ăsta eu n- 
am făcut altceva decât să-ţi umplu patul, pân-ai găsit un 
băiat frumos? 

„Poate c-ar fi mai bine să amân, gândi Josif. Da, ar fi mult 
mai bine. In seara asta nu pot face aşa ceva. Ansset e doar 
potenţial, pe când Kyaren este reală, pe ea o iubesc în 
prezent şi nu pot suporta durerea şi mânia din glasul ei.” 

— Nu, rosti el încet şi convingător. N-ai înţeles, Kyaren. Eu 
nu te-am „ales” pe tine. Eu nu l-am „ales” pe Bant. 
Asemenea lucruri se întâmplă pur şi simplu. Se întâmplă, 
iar eu nu le pot controla. 


— Vrei să spui că, într-o singură noapte, ai uitat brusc că 
mă iubeşti... 

— Nu! strigă el disperat. Nu! Kyaren, ştiu doar că este 
posibil - este posibil şi nu vreau să se-ntâmple, nu-nţelegi? 

— Nu, replică femeia. Dacă mă iubeşti, atunci mă iubeşti - 
şi gata! 

Josif se sculă şi porni spre ea, împiedicându-se de valiză. 

— Kyaren, nu vreau să te părăsesc. 

— Atunci n-o face. 

— Vreau să plec, tocmai fiindcă te iubesc. 

— Dacă mă iubeşti, o să rămâi. 

Ştiuse că aşa se va întâmpla, din momentul apariţiei ei în 
uşă. N-o putea părăsi. Iransformarea avea să vină... atunci 
când avea să vină şi va fi ireversibilă, iar el va pleca pentru 
că iubea pe altcineva şi pentru că în el exista ceva care îl 
oprea să iubească două persoane în acelaşi timp. Acum însă 
unica persoană era Kyaren, şi el n-o putea părăsi, deoarece 
ea nu voia asta. 

— O să te doară, zise Josif. 

— Nu m-ar putea durea mai mult decât plecarea ta acum, 
fără nici un motiv. 

El se întrebă dacă Kyaren avea dreptate, dacă n-ar fi fost 
mai simplu să plece fără nici un alt motiv decât cel care 
avea să vină în viitor. Cu siguranţă, ar fi fost mult mai 
simplu. Era mult mai uşor să rezişti, dacă nu ştiai cine-i 
furase inima iubitului tău. Sau poate că nu era aşa; Kyaren 
era femeie şi Josif nu înţelegea femeile. Poate că avea 
dreptate şi soluţia aceasta era cea mai bună. 

— In plus, întrebă Kyaren, ce te face să crezi că Ansset te 
va avea vreodată pe tine? Ştii doar că n-a făcut aşa ceva cu 
niciunul dintre cei doi împărați. 

Avea dreptate. Avea dreptate şi el ştia. Porni spre valiză şi- 
şi scoase hainele. 

— N-o va face niciodată, rosti Josif. Am fost un prost. Sunt 
pur şi simplu obosit. 

Se dezbrăcă şi sui în pat. 


Făcură dragoste în tăcere şi, de câteva ori, Kyaren păru 
surprinsă de forţa pasiunii lui în noaptea aceea. Nu înţelese 
că, deşi se străduia din răsputeri, bărbatul continua să vadă 
cârlionţii de pe ceafa lui Ansset, obrajii catifelaţi pe care nu- 
i atinsese decât în gând, ceea ce-i făcea cu atât mai 
catifelaţi. încercă să-şi îndepărteze din minte chipul lui 
Ansset, dar nu reuşi. 

După aceea, Kyaren suspină mulţumită şi-l sărută. „Crede 
că totul este bine acum, gândi Josif cu amărăciune. Crede 
că m-a păstrat. M-ar fi păstrat mai bine, dacă m-ar fi lăsat 
să plec.” 

Când răsuflarea ei deveni adâncă şi regulată, Josif se 
rezemă într-un cot şi-i privi chipul întors de la el, aşa cum 
făcea întotdeauna în somn. li mângâie uşor obrazul; gura ei 
se mişcă, aproape ca instinctul suptului la un prunc. 

— Te-am prevenit, rosti el încet, atât de încet încât 
cuvintele poate că nici nu-şi găsiră voce. 

„le-am prevenit.” 

Renunţă apoi, se lăsă pe spate şi încercă să adoarmă, cu 
inima amară pentru că încercase, o singură dată, să-şi 
controleze viaţa, dar nu reuşise. 

Totuşi Kyaren nu adormise sau poate o deşteptase 
atingerea lui. 

— Josif, şopti ea, vreau să-ţi fac un copil. 

— Nu, răspunse el încet. 

— Te rog, insistă femeia. 

Şi fiindcă era obosit şi nu voia să-i refuze nimic, şi pentru 
că ştia că, în curând, îi va refuza totul, bărbatul se înfrâna şi 
făcură din nou dragoste. Peste o săptămână, Kyaren îl 
anunţă că rămăsese însărcinată şi când Josif văzu cât de 
fericită devenise ea şi cât de atent şi grijuliu devenise el, 
începu să se gândească la faptul că poate se înşelase, că 
poate Ansset nu însemna nimic pentru el. 

De dragul copilului şi fiindcă dorea să se lege cât mai tare 
de Kyaren, Josif insistă şi se căsătoriră. „Acum n-o să te mai 
îndepărtez niciodată din inima mea. Te voi iubi pe vecie. 


Mint”, îşi spuse şi de data aceea avea dreptate. 

Turneul fusese ideea lui Ansset. Riktors tocmai revenise 
din periplul întreprins prin prefecturi şi rezultatele fuseseră 
remarcabile. 

— De ce să nu procedez şi eu la fel? întrebă Ansset şi, cu 
cât vorbea mai mult despre subiectul.icesta, cu atât 
consilierii lui erau mai încântați. 

Pe o planetă, se justifică băiatul, există întotdeauna 
diferenţe între regiuni, iar cele mai multe planete 
născocesc dialecte, unele chiar graiuri. Pământul însă are 
mai multe naţiuni. Dacă are rost ca împăratul să ia legătura 
cu toţi prefecţii, atunci are rost şi ca administratorul 
Pământului să ia legătura cu toate naţiunile. 

Lui Kyaren îi explică: 

— Statisticile şi cifrele cu care vă jucaţi tot timpul, tu şi 
ceilalţi, nu-nseamnă nimic pentru mine. Eu nu pot gândi 
aşa. Voi îmi spuneţi la ce concluzii aţi ajuns, iar eu nu 
înţeleg de ce aţi ajuns la concluziile acelea. Dar când îi voi 
întâlni, când îi voi auzi vorbind, când voi auzi cântecele 
popoarelor şi conducătorilor lor, atunci voi putea înţelege 
mai bine. 

— Mai bine? 

— Mai bine decât acum. Şi, din unele puncte de vedere, 
mai bine decât înţelegeţi voi, cu toate calculatoarele alea 
care ţin până şi evidenţa numărului de fleskete vechi, duse 
la topit. 

Astfel că începură turneul şi Ansset îi luă cu el pe toţi 
consilierii săi principali, îngăduindu-le să-şi aducă şi 
personalul aflat sub contract. De aceea veni şi Josif, deşi nu 
se număra printre consilierii administratorului. Aceea avea 
să fie cauza sfârşitului orjon scott cord timpuriu al carierei 
administrative a lui Ansset, laolaltă cu sfârşitul fericirii lui 
Kyaren şi a vieţii lui Josif. 

Turneul începu în Americi, cu vizite în Uruguay, Paraguay, 
Brazilia, Titicaca, Panama, Mexico, Vestamerica, Estamerica 
şi Quebec. în Mexico, Josif şi Kyaren rămaseră trei zile în 


plus, revizitând locurile şi refăcând lucrurile văzute şi 
făcute când se iubiseră pentru prima dată. Desigur, îşi 
luaseră băieţelul cu ei, pe micuțul Efrim - Josif alesese 
numele pentru că un alt Josif, cu mii de ani în urmă, îi 

dăduse acest nume fiului său preferat. 

— Istorie, pufnise Kyaren. Un nume ridicol! 

În realitate, ajunsese să-i placă, chiar destul de mult. 

Efrim avea doar un an, dar se credea un atlet desăvârşit. 
Avea o coordonare neaşteptat de bună pentru vârsta lui, 
însă nu atât de perfectă pe cât credea, şi-şi rupse braţul, 
căzând de pe o margine a ruinelor Stadionului Olimpic. 

— Efrim n-are nimic, se plânse Kyaren. Tu eşti cel care mă- 
nnebuneşte, Josif! 

— îmi fac griji... 

— Iţi faci griji inutile. Două săptămâni de repaus şi va fi 
perfect sănătos. Mă ocup eu de el. Tu doar îl enervezi. 

— Nu pot sta fără să fac nimic, îi explică Josif. Hotărâră 
atunci ca Josif să se realăture turneului în Quebec, urmând 
să se întâlnească în Europa, după ce Efrim se va fi vindecat. 

— N-ar trebui să te duci tu, iar eu să rămân? La urma 
urmelor, tu eşti consilier. Eu nu sunt decât un asistent. 

— Ansset n-are nevoie de mine, iar Efrim n-are nevoie de 
tine. Tu vizitează locurile, studiază istoria şi lasă-l pe Efrim 
în pace să se vindece, nu să încerce mereu să-şi distreze 
tatăl. Ieri l-ai făcut să râdă atât de tare, încât a sughiţat 
timp de o jumătate de oră. 

— Atunci, plec... dacă vrei să scapi de mine. Kyaren îl 
sărută. 

— Hai, du-te, îl împinse ea. 

Josif plecă, pe de o parte regretând că se despărţea de ea, 
totuşi fericit că nu pierdea săptămânile din Europa 
străveche, care, mai mult decât oricare altă regiune, 
păstrase intacte vechile naţiuni. 

Ansset îl observă aproape imediat cum reveni. 

— Te-ai întors deja? 


— Kyaren a rămas cu copilul şi pe mine m-a dat afară. 
Eram insuportabil. 

— Sper ca băiatul să se vindece repede. 

Asta fusese tot, apoi Ansset redevenise ocupat, întâlnindu- 
se cu aşa-zisul rege al Quebecului, un titlu acceptat de 
împărat doar pentru că regii din Quebec erau foarte 
slugarnici şi detestaţi de poporul lor. Nu exista nici un 
pericol de răzvrătire şi astfel nu trebuia soluţionată nici o 
problemă. 

În următoarele câteva zile, Ansset şi Josif se întâlniră 
totuşi mai des. La început, Ansset crezu că întâlnirile erau 
accidentale, apoi îşi dădu seama că el însuşi le provoca, 
mergând în mod deliberat în locurile unde ştia că va fi Josif. 
In ultimele luni, el şi Josif se întâlniseră de puţine ori; în 
vreme ce Ansset ştia din glasul bărbatului că acesta nu-l 
displăcea, Josif continua să-l evite, discutând foarte puţin 
cu el şi lăsându-l întotdeauna singur cu Kyaren. Lui Ansset 
nu-i trebuia explicată timiditatea lui Josif. I-o respecta. 
Acum însă prietena şi confidenta sa cea mai apropiată, 
Kyaren, nu era prezentă şi el trebuia să stea de vorbă cu 
cineva. Ca atare, nu sista întâlnirile cu Josif, ba chiar începu 
să le facă mai evidente. Il invită la masă, îi ceru să-l 
însoţească în plimbări, îi vorbi nopţile. Nu putea totuşi 
înţelege de ce Josif se codea întotdeauna, deşi nu refuza 
niciodată o invitaţie. Şi, treptat, odată cu trecerea zilelor, 
prin Paris, Viena, Berlin, Stratford, băile Atha Cliath, cu 
ploaia ce răcorea delicios aerul şi adumbrea în mod plăcut 
toate lucrurile, Josif îşi pierdu reținerea şi Ansset începu să 
înţeleagă de ce Kyaren îi era atât de devotată. 

De asemenea, Ansset începu să observe că Josif era atras 
sexual de persoana sa. Asta se mai întâmplase până atunci 
cu sute de bărbaţi şi femei. Ansset se obişnuise cu faptul, 
fiind nevoit să-i facă faţă în toţi anii pe care-i petrecuse în 
palat. Cu toate acestea, Josif era diferit. Dorinţa lui nu 
părea atât carnală, cât stăpânul cântecelor un soi de 
afecţiune, o parte a prieteniei sale. îl intriga pe Ansset, în 


vreme ce, cu ani în urmă, asemenea lucruri îl scârbeau. Era 
curios. De la numirea sa în Babilon se înălţase cu 
şaptesprezece centimetri şi vocea i se îngroşa mereu. 
Existau şi alte schimbări; se trezea cu doruri pe care nu ştia 
cum să le satisfacă, cu întrebări pe care nu îndrăznea să le 
pună fiindcă ştia deja răspunsul vorbit şi se temea de alte 
răspunsuri. 

În Casa Cântecelor nu se discuta prea mult despre 
medicaţia administrată cântăreților şi Privighetorilor. Atât 
doar că amâna pubertatea şi că avea efecte secundare. 
Circula zvonul că efectele erau mai rele la bărbaţi decât la 
femei, dar în ce fel se întâmpla asta sau măcar cum anume 
erau mai rele nu se preciza niciodată. Medicamentele îi 
mențineau copii încă cinci ani, încă cinci ani cu glasurile 
minunate ale copilăriei. 

Ansset însă îşi pierduse cântecele şi deci nu mai avea 
nevoie de glas, cu excepţia cântatului răguşit pe care, 
auzindu-1, toţi liderii naţionali îi deveneau complet devotați 
- trucuri ieftine de care se ruşina, chiar în timp ce le 
folosea. Cei cinci ani suplimentari de copilărie luaseră 
sfârşit şi el dorea să ştie ce avea să se întâmple în 
continuare. 

După întâlnirea cu liderul galez, care adoptase maniere 
grosolane, dar al cărui grai suna minunat în urechile 
băiatului, administratorul Pământului şi secretarul 
ministrului Colonizării merseră orjon scott caid împreună la 
castelul Caernarvon. Acesta fusese construit cu mii de ani în 
urmă - ultimul castel din Britania care mai păstra în 
zidurile sale câteva dintre pietrele originale. Se plimbară pe 
ziduri, privind verdele-închis al ierbii şi copacilor, şi 
albastrul apei care se întindea între castel şi insula 
Angelsea. Unicele semne ale vieţii moderne erau flesketul şi 
escorta care aştepta lângă el, ca şi fâşia de iarbă ceva mai 
măruntă, din pricina vehiculelor ce treceau peste ea. 
Desigur, alte semne existau în interiorul castelului, care era 
întrebuințat ca hotel de lux; ei înşişi urmau să petreacă 


noaptea acolo. Cei de la securitate efectuau un ultim 
control, iar în preajma lui Ansset şi Josif nu mai rămăsese 
nimeni. Deasupra mării, păsările zburau, înainte şi înapoi, 
la rasul valurilor. 

— Ce este locul acesta? întrebă Ansset. De ce este păstrat 
în felul ăsta? 

— Un castel era ca o navă de luptă, răspunse Josif. Toţi 
oamenii intrau aici când erau atacați de duşmani, iar 
zidurile îi apărau. 

— înseamnă că se petrecea înainte de vremea laserelor. 

— Şi înainte de bombe sau de tunuri. Pe atunci existau 
doar arcuri, săgeți şi sulițe. Plus alte câteva chestii mai 
rafinate. Obişnuiau să azvârle ulei clocotit peste ziduri, ca 
să-i omoare pe cei care încercau să le escaladeze. 

Ansset privi în jos, ascunzându-şi cu uşurinţă scârba, 
curios să vadă cât de departe era solul. 

— Mi se pare periculos chiar şi să stai aici. 

— Vremurile acelea au fost sălbatice. Ansset se gândi la 
vremurile în care trăia el. 

— Cu toţii trăim în asemenea timpuri, rosti el. 

— Nu sunt ca acelea. Pe atunci, dacă aveai o sabie, aveai 
putere. li stăpâneai pe toţi cei mai slabi decât tine. Se 
războiau întruna. încercau mereu să se ucidă unul pe 
celălalt. Luptau pentru ţinuturi. 

— Mikal a pus capăt războaielor, spuse Ansset. 

— Da, câştigându-le pe toate, râse Josif. Probabil că este 
singurul mod în care poţi avea pace. Au fost încercate şi 
alte modalităţi, dar n-au avut succes niciodată. 

Mângâie cu palma piatra aspră. 

— Cândva am trăit într-un loc ca acesta, zise Ansset. 

— Casa Cântecelor? N-am ştiut că era un castel. 

— Nimeni nu arunca ulei clocotit, dacă la asta te gândeşti. 
Şi apoi n-ar fi putut ţine piept unei armate hotărâte mai 
mult de... să zicem, o jumătate de oră. Dar e clădită din 
piatră, ca acest castel. 


Se aşeză, îşi scoase încălţările şi puse picioarele desculţe 
pe stâncă. 

— Mă simt de parcă aş fi revenit acasă. 

Porni apoi în fugă spre unul dintre turnulețe şi sui o scară 
în spirală, până în vârf. Josif îl urmă. Ansset se opri pe 
margine, în punctul cel mai de sus al castelului, simțindu-se 
ameţit. Ii reamintea de Camera înaltă, numai că aici n-avea 
să fie niciodată frig şi nici vânt, graţie cupolei transparente 
care proteja piatra. începu să simtă vârsta locului. Casa 
Cântecelor avea o vechime de o mie de ani. Oamenii 
locuiseră pe 'Tew de două mii de ani înainte de construirea 
Casei Cântecelor. Ia atunci când Tew fusese colonizată, cu 
trei mii de ani în urmă, castelul acesta avea deja 
şaisprezece mii de ani vechime, din care zece mii îi 
petrecuse sub cupolă. 

— Cât de bătrâni suntem... rosti Ansset. Josif încuviinţă. 

— In tot acest timp, n-am uitat nimic. Dar nici n-am învăţat 
NIMIC. 

— Poate că am învăţat, surâse băiatul. 

— Unii dintre noi. 

— Eşti prea pesimist. 

— Poate, acceptă Josif. Noi nu mai clădim asemenea 
castele. Suntem mult prea rafinaţi. Instalăm o flotă pe 
orbita unei planete, astfel încât în locul unei fortărețe 
aşezate ca aceasta pe malul mării, fortărețele zburătoare îi 
proiectează umbra pe fiecare petic de pământ. Poate că 
vremurile de demult au fost înspăimântătoare, Ansset, dar 
existau şi avantaje. 

— Am înţeles că păstrau excrementele. 

— Nu aveau convertoare de deşeuri. 

— Le adunau în mormane şi apoi le aruncau pe ogoare, ca 
să îmbunătăţească recoltele. 

— Asta era în China. -Aha! 

— Era mai bine pe atunci şi din alt punct de vedere. 
Existau locuri unde te puteai ascunde. 

Josif vorbise atât de melancolic, încât Ansset deveni curios. 


— Să te ascunzi? 

— "Ţări încă nedescoperite... Ajungea să treci marea în 
Irlanda. Te puteai ascunde de duşmani. 

— Tu ai duşmani? întrebă Ansset. 

— Numai pe mine, râse amar bărbatul. Numai pe mine. Eu 
sunt unicul meu duşman. 

Mai mult ca oricând de când fusese întemnițat în camera 
lui Mikal din palat, Ansset tânji după cântecele sale. Nu 
avea însă nici un cântec şi nu putea cânta alinarea faţă de 
spaimele ce-l bântuiau pe Josif. Ştia că, pe de o parte, lui 
Josif îi era frică de el; ar fi vrut să-i cânte cântecul iubirii, 
să-i spună că nu avea să-i facă niciodată vreun rău, că, în 
ultimele luni, şi în special în ultimele câteva zile, ajunsese 
să-l iubească aşa cum o iubea şi pe Kyaren - cei doi 
umplând, în chipuri diferite, câte ceva din golul imens lăsat 
în băiat odată cu pierderea cântecelor. 

Nu putea însă cânta asta şi nici n-o putea rosti, aşa că se 
întinse, atingând uşor umărul şi braţul lui Josif. 

Spre uimirea sa, Josif se trase imediat îndărăt, se întoarse 
şi fugi în direcţia scării. Ansset îl urmă şi aproape că se izbi 
de el, când bărbatul se opri în uşa de la care porneau 
treptele. Josif se răsuci spre el, arătându-şi faţa 
schimonosită straniu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ansset. 

— Kyaren soseşte mâine. 

— Ştiu. De abia aştept să vină. Mi-a lipsit. 

— Şi mie. 

— Mă bucur totuşi că n-a fost aici, continuă Ansset. Altfel 
n-aş fi ajuns niciodată să te iubesc. 

Josif se întoarse brusc şi cobori scara, iar băiatul, 
neînţelegând nimic, nu-l urmă. 

Tot restul după-amiezii, Ansset îşi frământă mintea. Ştia că 
Josif îl iubea şi mai ştia că Josif o iubea pe Kyaren - în 
asemenea privinţe, nu putea fi minţit. Dar de ce ar fi trebuit 
să existe probleme? De ce suferea Josif? 


Se duse în camera unde trebuia să stea Josif şi găsi pe 
altcineva înăuntru. 

— Unde este Josif? întrebă el, iar bodyguardul care 
dormea acolo ridică din umeri. 

— Eu dorm unde mi se spune, domnule. Ansset merse 
direct la Calip, care se ocupa cu repartizarea camerelor. 

— Unde este Josif? 

— Nu ştiaţi? păru surprins Calip. Mi-a spus că i-aţi cerut să 
se mute în altă cameră, ca să fie mai aproape de bibliotecă. 

— Care cameră? 

Calip nu răspunse imediat. Şovăi, apoi spuse: 

— Domnule, ştiaţi că Josif este homosexual? 

— Nu-i singurul, replică Ansset. Există camere speciale 
pentru homosexuali? 

— Nu eram sigur dacă ştiţi. Am crezut... am crezut că era 
atât de agitat pentru că v-a făcut avansuri şi pentru că l-aţi 
respins. 

— Când voi avea obiecţii, atunci te voi anunţa. Nu mi-a 
făcut nici un avans. Vreau să ştiu unde este camera lui. 

— Ne-a cerut să nu vă spunem. Zicea că vrea să fie singur. 

— "Tu lucrezi pentru el sau pentru mine? 

— Domnule, răspunse Calip părând foarte neliniştit, ne-am 
gândit că avea dreptate. Este foarte bine că sunteţi 
prieteni, dar această prietenie a ajuns suficient de departe. 

— Sunt sau nu administratorul Pământului? întrebă Ansset 
cu o voce de gheaţă. 

Calip se înfricoşa imediat; glasul lui Ansset era încă în 
stare de asemenea lucruri, mai ales atunci când imita tonul 
cel mai poruncitor al lui Mikal. 

— Da, domnule, răspunse el. lertaţi-mă! 

— Ţi-a spus cineva să nu-mi asculţi ordinele? Adunându-şi 
tot curajul, Calip spuse: 

— Domnule, este firesc din partea mea să vă sfătuiesc, 
atunci când consider că faceţi o greşeală. 

— Mă crezi prost? Crezi că am trăit atâţia ani în palat fără 
să-nvăţ cum să-mi port de grijă? 


Calip clătină din cap. 

— Când cer ceva, singura ta datorie, Calip, este să cauţi 
soluţia cea mai rapidă. In ce cameră stă Josif? 

Calip îi spuse, dar glasul îi tremura de furie. 

— Ascultaţi prea des pe cine nu trebuie, domnule, adăugă 
el. Din când în când, ar trebui să mă mai ascultați şi pe 
mine. 

Ansset se gândi că, de fapt, Calip putea să aibă dreptate. 
La urma urmelor, înainte de luarea unor decizii importante, 
Mikal şi Riktors îşi ascultau întotdeauna toţi consilierii. Pe 
când Ansset se izolase treptat de toţi, cu excepţia lui Kyaren 
şi, în ultimele câteva zile, a lui Josif. Totuşi în cazul acela 
sfatul lui Calip era nedorit şi nepotrivit. Din punct de vedere 
legal, Ansset era un adult. Calip nu avea de ce să-şi bage 
nasul - era o chestiune între prieteni. 

Găsi camera fără greutate, totuşi ezită înainte să 
ciocănească, încercând iarăşi să înţeleagă motivele lui Josif, 
cauzele pentru care-l respingea atât de total. Nu vedea nici 
un motiv. Sentimentele lui nu erau tăinuite faţă de Ansset - 
băiatul ştia perfect de bine tot ce dorea şi nu dorea Josif. 
Acesta îl dorea şi nu-l dorea pe Ansset, iar băiatul nu 
înţelegea de ce anume. Cauza nu putea fi eventuala gelozie 
a lui Kyaren; femeia nu era absurdă şi n-ar fi avut nimic 
împotrivă dacă Josif ar fi vrut să facă dragoste cu Ansset. 
Totuşi Josif reacţiona de parcă simpla atingere a lui Ansset 
ar fi fost veninoasă, deşi băiatul ştia că Josif tânjea după 
atingerea aceea. 

Nu înţelegea, trebuia să înţeleagă, şi de aceea bătu la uşă 
şi o deschise. 

Josif încercă imediat s-o închidă, dar Ansset se strecură 
înăuntru. Când bărbatul voi să iasă, Ansset închise uşa, se 
rezemă cu spatele de ea şi-l privi în ochi. 

— De ce te războieşti cu tine însuţi? îl întrebă. 

— Doresc lucruri, şopti Josif, pe care nu vreau să le doresc. 
Te rog, lasă-mă! 


— Dar de ce să nu ai ceea ce doreşti? întrebă Ansset, 
întinzând mâna şi atingându-i obrazul. 

Lupta din sufletul bărbatului i se citea cu uşurinţă pe chip. 
Voia să îndepărteze mâna lui Ansset, totuşi n-o făcu. Făcu 
ceea ce dorea cel mai mult. Când degetele băiatului 
coborâră pe gâtul său, Josif ridică mâna şi o plimbă pe faţa 
lui Ansset, mângâindu-i buzele şi ochii. 

Apoi, brusc, Josif se întoarse, se îndreptă spre pat şi se 
aruncă pe el. 

— Nu! răcni el. Nu te iubesc! 

Ansset îl urmă, se aşeză lângă el pe pat şi-l mângâie pe 
spate. 

— Ba da, îi spuse. De ce nu vrei s-o recunoşti? 

— Nu vreau. Nu pot. 

— E prea târziu. Să ştii că pe mine nu mă poţi minţi. 

Josif se rostogoli pe spate, îndepărtându-se de băiat, şi-1 
privi în ochi. 

— Aşa este? 

— Ştiu ce doreşti, spuse Ansset, şi sunt de acord. 

Atunci lupta de pe chipul şi din glasul lui Josif luă sfârşit şi 
el se predă, deşi Ansset tot nu-şi dădea seama de ce se mai 
luptase la urma urmelor sau ce fortăreață se prăbuşise. 
Josif învinsese, dar în acelaşi timp pierduse; totuşi Josif 
căpăta ceea ce dorise. 

Atingerea lui Josif nu semăna cu atingerea paznicului care 
râvnise la Ansset, când băiatul sosise pe Pământ. Ochii lui 
nu semănau cu ochii pederaştilor care vizitau Palatul şi, 
privind trupul lui Ansset, nu mai aveau timp să-i asculte 
cântecele. Pe pielea sa, buzele lui Josif vorbeau mai 
convingător decât o făcuseră vreodată, pe când atingeau 
numai aerul. lar Ansset începu să capete răspunsuri la 
întrebările sale. 

Apoi, brusc, când senzațiile sale atinseseră intensitatea 
maximă, Ansset tresări, simțind o durere neaşteptată în 
vintre. Nu exercitase Controlul, aşa că scoase un țipăt slab, 
neaşteptat. Josif nu-1 auzi sau îl interpretă greşit. Durerea 


continua însă să crească, focalizându-se în şale şi 
răspândindu-se în valuri de foc prin tot corpul. Cu siguranţă 
că nu era ceva normal, gândi speriat băiatul. „Cu siguranţă 
că ei nu simt aşa ceva de fiecare dată. Aş fi auzit de 
asemenea lucruri. Aş fi ştiut.” 

Orgasmul îl cuprinse pe Ansset, nu ca un extaz, ci ca o 
durere absolută, dincolo de limitele Controlului său, dincolo 
de posibilităţile de exprimare ale glasului său. Se zvârcolea 
în tăcere pe pat, cu faţa schimonosită de durere, cu gura 
căscată în strigăte mult prea dureroase ca să se transforme 
în sunete. 

Josif era îngrozit. Ce făcuse? In mod vădit, Ansset se 
chinuia în dureri teribile; până atunci nu-l mai văzuse 
niciodată pe băiat trădându-şi durerea. Totuşi Josif ştia că n- 
ar fi trebuit să existe nici un fel de durere, fiindcă fusese 
blând şi grijuliu. 

— Ce este? întrebă el. 

Ansset nu putu să-şi găsească nici o umbră de glas; în 
schimb, convulsiile îi erau atât de puternice încât îl 
aruncară din pat. 

— Ansset! strigă Josif. 

Băiatul se izbi cu capul de perete. O dată, apoi din nou, şi 
din nou. Părea că nu-şi dădea seama. Din colţurile gurii îi 
curgea salivă, iar corpul său gol se arcui în sus, după care 
se trânti cu brutalitate de podea. Josif ştiuse că Ansset era 
în pragul orgasmului, însă voise să-i ofere băiatului un dar, 
nicidecum convulsiile ce îl străbăteau acum. In toată viaţa 
lui, Josif nu dorise niciodată să pricinuiască suferinţă cuiva; 
era aproape distrus când se întâmpla aşa ceva. Şi nu mai 
văzuse nicicând o suferinţă ca a lui Ansset. Fiecare spasm al 
acestuia îl izbea pe bărbat ca un pumn. 

— Ansset! urlă el. Ansset, voiam doar să-ţi arăt dragostea 
mea! Ansset! 

Cu glasul lui Josif răsunându-i în urechi, Ansset reuşi în 
cele din urmă să se lovească suficient de puternic în tâmplă 
pentru ca să-şi piardă cunoştinţa, singura uşurare pe care o 


putea găsi în faţa durerii care încetase de mult să fie 
insuportabilă, care ajunsese să fie infinită şi eternă, singura 
rațiune de a exista a băiatului. Durerea era Ansset însuşi, 
iar apoi, când camera se întunecă şi strigătele amuţiră, 
Ansset izbuti în sfârşit să se îndepărteze de agonie. 

Se trezi în lumina slabă a dimineţii care pătrundea pe 
fereastră. Pereţii erau din piatră, dar nu masivi; se afla tot 
în castel, însă într-una dintre clădirile curţii interioare. 
Simţi o mişcare în încăpere, întoarse capul. Lângă el se 
aflau Calip şi doi medici. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ansset cu voce mai slabă decât 
se aştepta. 

Cei trei bărbaţi tresăriră. 

— S-a trezit? întrebă Calip un medic. 

— M-am trezit, răspunse Ansset. Calip se grăbi să vină 
lângă el. 

— Aţi delirat toată noaptea, domnule. Ne-au trebuit două 
ore ca să aflăm destule despre cele ce vi s-au întâmplat, ca 
să ştim cum să îndepărtăm durerea. 

— Putea să vă ucidă, interveni un medic. V-ar fi ucis, dacă 
aţi fi avut inima mai slabă. 

— Ce-a fost? întrebă Ansset. 

— Medicația Casei Cântecelor. Nimic n-ar fi trebuit să vă 
provoace o asemenea reacţie. Am găsit totuşi o combinaţie 
posibilă şi, deoarece era singura şansă de a vă salva viaţa, 
am încercat antidotul care, după un timp, a acţionat. Mi se 
pare incredibil că v-au putut lăsa aici după vârsta de 
cincisprezece ani, fără să ne comunice medicaţia necesară. 

stăpânul cântecelor 228 

— Ce-a cauzat reacţia? întrebă Ansset. 

— Trebuia să mă fi ascultat, interveni Calip. 

— Crezi că acum nu-mi dau seama? se enervă băiatul. 

— Medicația Casei Cântecelor face ca orgasmul să fie o 
adevărată tortură, explică medicul. Nu ştiu cine v-a fost 
amanta, domnule, dar v-a făcut ceva de excepţie. 

— Aşa se va întâmpla de fiecare dată? 


— Nu, răspunse medicul privindu-şi colegul, apoi pe Calip. 

Calip încuviinţă din cap. 

— Ei bine, urmă medicul, corpul învaţă de la sine. Este 
vorba despre ceva asemănător cu controlul naşterii, dar 
mult mai puternic. Nu vi se va mai întâmpla niciodată, 
fiindcă sunteţi permanent impotent, sau veţi fi, la cel mai 
mic semn de durere. Corpul nu mai doreşte să pătimească 
ceea ce a pătimit. 

— Are doar şaptesprezece ani, se adresă celălalt medic lui 
Calip. 

— Acum e sănătos? îi întrebă Calip. 

— Este epuizat, dar nu are nici o rană, exceptând câteva 
vânătăi. Câteva zile s-ar putea să-l doară capul. 

Medicul îndepărtă cârlionţii de pe fruntea lui Ansset. 

— Nu vă temeţi, domnule. S-ar fi putut întâmpla lucruri şi 
mai rele. N-o să-i duceţi dorul. 

Ansset reuşi să schiţeze un surâs. Nu-1 deranja prea mult 
- nu ştia exact ce anume îi lipseşte. Dar, după plecarea 
medicilor, îşi aminti atingerile lui Josif şi înţelese că ceea ce 
simţise înainte de începerea durerilor - senzaţia aceea n-o 
va mai încerca niciodată. II dorea totuşi pe Josif lângă el. 
Voia să-l asigure că nu fusese greşeala lui. II cunoştea 
suficient de bine ca să-şi poată imagina vina teribilă pe care 
o simţea bărbatul, convingerea că provocase durere, deşi 
dorise să aducă bucurie. 

— Trebuie să vorbesc cu Josif. 

— A plecat, răspunse Calip. 

— Unde? 

— Nu ştiu. Azi-dimineaţă nu era aici şi nu m-am mai 
deranjat să-l dau în urmărire. Puțin îmi pasă unde este. 

Calip ieşi apoi din odaie şi Ansset, mai obosit decât ar fi 
crezut, adormi din nou. 

Când se trezi, lângă el se afla Kyaren, care-l privea 
îngrijorată. 

— Kyaren, şopti el. 

— M-au anunţat, răspunse femeia. îmi pare rău... 


— Mie nu. Josif nu avea de unde să ştie şi nici eu nu ştiam. 
Vina aparţine Casei Cântecelor. M-ar fi putut preveni. 

Kyaren încuviinţă, dar se gândea la altceva. 

— Calip nu va autoriza căutarea lui Josif. Spune mereu că 
speră să fi căzut de pe o stâncă. Afară stăpânul cântecelor 
plouă. Tu nu ştii, Ansset... Josif a mai încercat să se 
sinucidă. Au trecut nişte ani de atunci, dar s-ar putea să mai 
încerce. 

Ansset se alarmă imediat. Se ridică în capul oaselor şi fu 
surprins să constate că durerea de cap nu era chiar aşa de 
rea, iar el era doar vlăguit, nu şi incapabil de mişcare. 

— Atunci trebuie să-l găsim. Cheamă-l pe şeful 
Securităţii. 

Kyaren îl chemă şi bărbatul sosi peste câteva clipe. 

— Trebuie să organizăm căutarea lui Josif, spuse Ansset. 
îmi vine greu să cred că pană acum nu s-a întreprins nimic. 

Şeful Securităţii privi în podea. 

— Nu tocmai, răspunse el. 

— S-ar fi putut sinucide, urmă Ansset lăsându-şi glasul să 
se umple de mânie. 

— Calip n-a solicitat o cercetare, domnule, şi oricum eu n- 
aş fi organizat-o. 

Lui Ansset nu-i venea să creadă, văzând nesubordonarea 
oamenilor acelora pe care, în ultimii doi ani, ajunsese să-i 
considere devotați lui. 

— Atunci ai fi fost dat afară din funcţie, aşa cum voi face 
chiar acum. 

— Cum doriţi, domnule. Eu n-aş fi organizat căutarea lui 
Josif, pentru că ştiu unde este. 

Vocea îi era încă nesigură; „poate că ştie unde-i Josif, gândi 
Ansset, dar, în mod sigur, nu ştie în ce stare se găseşte.” 
orţon scott cord 

— Cine 1-a luat? Unde-i? 

— Securitatea Imperială, domnule. Era firesc, de altfel. N- 
am ştiut ce vi s-a întâmplat. Am bănuit că s-a încercat un 
atentat. Am descoperit adevărul abia la trei ore după ce v- 


am găsit. Intre timp, îl înştiinţasem pe împărat. Mi-a 
ordonat să-l ţin la curent cu orice vi s-ar întâmpla. 

— Josif este în mâinile Securităţii Imperiale, şopti Kyaren. 

— De ce nu mi-aţi spus? 

— Nevăstuica ne-a cerut să nu vă spunem, decât dacă ne 
întrebaţi. 

— Nevăstuica dă ordine să nu mă anunţaţi despre lucruri 
atât de importante? 

Şeful Securităţii părea stânjenit. 

— împăratul îl sprijină întotdeauna pe Nevăstuica în ceea 
ce spune. Trebuie să înţelegeţi, domnule, că felul în care v- 
am găsit... cu Josif aşa cum era... 

— Cum era? întrebă Kyaren. 

— Gol-goluţ, răspunse sec şeful Securităţii. Şi urla din 
răsputeri. Am crezut c-a încercat să vă atace, domnule. Nu 
ştiam ce se petrece. Cu homosexualii ăştia nu poţi fi 
niciodată sigur de nimic. 

Kyaren îl pălmui fulgerător, dar şeful Securităţii rămase 
neclintit. 

— Nu vă întâlniți cu ei, aşa ca mine, adăugă el. Asemenea 
lucruri se întâmplă mereu. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Ansset. 

Luă mâinile lui Kyaren şi le ţinu laolaltă. Femeia tremura. 

— Se întâmplă mereu ca medicaţia Casei Cântecelor să 
ducă pe cineva în pragul morţii? urmă el. 

— Mă refeream la violenţă. Aşa sunt toţi homosexualii, fără 
excepţie. 

— Josif nu este aşa, replică Ansset. Nu-i deloc aşa. In cazul 
acesta, teoria ta nu face nici cât un căcat. 

Îşi urâţi glasul cât putu mai mult; folosea vulgarităţile 
numai atunci când avea neapărată nevoie de ele şi fu 
mulţumit când bărbatul se crispa. 

— Acum, fă bine şi aranjează-ne un zbor direct spre 
Susquehanna. 

— Din Caernarvon nu există aşa ceva. 

— Există - acum! Şi va decola peste cincisprezece minute. 


Decolarea avu loc, într-adevăr, peste cincisprezece minute 
- Kyaren şi Ansset la bordul unui reactor comercial gol. 
Exista un singur steward pe care-l îndepărtară imediat. 
Contrar procedurilor standard, escorta şi gărzile îi urmau 
în alt avion. Ansset continua să se simtă slăbit, dar 
tensiunea nervoasă îl ajutase să rămână în picioare pe 
drumul spre aeroport. Acum se relaxase, fără să adoarmă, 
dar nici pe de-a întregul treaz, pierdut în gânduri. 

După un răstimp îşi dădu totuşi seama că Kyaren avea mai 
multă nevoie de companie, decât avea orţon scottcârdel 
nevoie de odihnă. Femeia privea nemişcată oceanul de 
dedesubt, iar mâinile i se albiseră, strângând braţele 
scaunului, rigid ca întreaga ei făptură. 

— N-o să păţească nimic, spuse băiatul. Pot lămuri imediat 
totul cu Riktors. 

Ea încuviinţă în tăcere. 

— Asta nu-i totul, nu-i aşa? Kyaren clătină din cap. 

— Te frământă faptul că Josif şi cu mine am fost împreună? 
Eu nu m-am gândit că s-ar putea să te afecteze, dar el s-a 
comportat de parcă ştia. 

— Nu, răspunse femeia. Nu mă afectează asta. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— Tu te gândeai „dar”... Nu te afectează, „dar”... Kyaren 
plecă ochii în poală, încrucişându-şi nervoasă degetele. 

— Ansset, mai ţii minte prima voastră întâlnire? Acum doi 
ani, când ai venit la mine acasă, să mănânci o salată. 

— îmi amintesc, zâmbi el. 

— Josif mi-a spus atunci că credea că se va îndrăgosti de 
tine. 

— Te-a deranjat? 

— De ce să mă fi deranjat? întrebă Kyaren cu glas ascuţit 
de emoție. Există destulă dragoste, atunci de ce mi-ar păsa? 
Te iubesc şi pe tine, şi pe el - ştii doar - iar tu ne iubeşti pe 
amândoi, însă el vorbea de parcă ar fi fost ceva ce putea 
doar... De parcă odată iipânul cântecelor tr te iubea pe 


tine, trebuia să nu mă mai iubească pe mine. Aşa a spus. A 
spus că dacă va face vreodată ilragoste cu tine, asta va fi. 

— Asta va fi” - ce? 

— Asta va fi după ce nu mă mai iubeşte pe mine. Lui 
Ansset totul îi părea un nonsens. Apoi îşi dădu seama că, 
voit sau nu, până atunci el iubise în episoade. Esste, apoi 
Mikal, apoi Riktors şi apoi Kyaren. Dar o iubea pe Kyaren 
mai puţin, pentru i ă-l iubise pe Josif? Desigur că nu. 

Acum însă, reacţiile lui Josif căpătau sens. Dacă într- 
adevăr fusese convins de lucrurile acestea, atunci încercase 
un fel de perversitate, rezistând atâta vreme dorinţei sale 
pentru Ansset, evitând atât timp să se împrietenească cu 
băiatul, ştiind ce-l va costa dacă aveau să depăşească 
limitele prieteniei. 

— Unde-i Efrim? întrebă Ansset. 

— L-am lăsat în Caernarvon, cu soţia ministrului 
Informaţiilor. 

— Josif continuă să te iubească, rosti Ansset. 

Femeia îl privi şi încercă să zâmbească o încuviinţare. Nu 
era însă convinsă. Josif se găsea în custodia Securităţii 
Imperiale, iar asta se întâmplase pentru că făcuse ceea ce 
spusese chiar el că va însemna sfârşitul lor. lar Efrim? 

— Mai e şi căsătoria, zise Kyaren şi izbucni în plâns. 

Ansset îi înconjură umerii cu braţul, rezemându-i capul pe 
pieptul său. Rămase surprins, observând că 

404 o r 5 o n scott cârd acum era mai înalt decât Kyaren. 
Creştea... In curând avea să fie bărbat. Se întrebă ce avea 
să însemne asta. Cu siguranţă, ca adult nu i se puteau cere 
mai multe decât i se ceruseră pe când era copil. Nu exista 
ceva mai mult. 

Riktors îi primi în sala cea mare. 

Nu existau nici un fel de gărzi. Numai Nevăstuica. Ansset 
şi Kyaren ştiau însă că el însemna mai mult decât un 
bodyguard obişnuit. 

Primarul palatului îi aduse înăuntru, dar părăsi sala la 
semnul lui Riktors. Kyaren era vag conştientă de tensiunea 


din aer. In Ansset nu se citea nimic, dar femeia ştia că nu 
însemna mare lucru. De obicei Controlul continua să-l 
slujească atunci când avea nevoie de el. Pe de altă parte, la 
Riktors tensiunea era vizibilă. Kyaren nu-l văzuse niciodată 
pe împărat de aproape. Deţinea prezenţa aceea 
formidabilă, ţinuta pe care nimeni nu îndrăznea să i-o 
înfrunte, totuşi părea în acelaşi timp speriat. Parcă Ansset 
ar fi avut o armă ce-l putea răni şi se temea să n-o 
folosească. 

Ea ştia că cei doi nu se mai văzuseră de doi ani. De 
asemenea, din discuţiile purtate cu Ansset, Kyaren ştia că 
despărţirea nu le fusese amicală. In exterior stăpânul 
cântecelor păreau însă bucuroşi că se revăd şi femeia nu 
putea să creadă că totul era prefăcătorie. 

— Mi-ai lipsit, vorbi Riktors. 

— Şi tu mie, răspunse Ansset. 

— Oamenii mei îmi spun că te descurci foarte bine. 

— Mai bine decât mă aşteptasem, dar nu atât pe cât 
sperasem. 

— Vino aici, i se adresă Riktors. 

Ansset înainta până la câţiva metri de tron şi îngenunche, 
atingându-şi fruntea de pardoseală. Nerăbdător, Riktors îi 
făcu semn să se ridice şi să se apropie. 

— Nu trebuie să faci aşa ceva, mai ales că nu-i vorba deo 
audienţă. 

— Eu însă am venit ca să cer Tronului o favoare. 

— Ştiu, se întunecă împăratul la faţă. Despre asta vom 
vorbi mai târziu. Ce-ai mai făcut? 

— Am fost bine, sănătos şi înconjurat de oameni destul de 
îndatoritori. Am venit pentru Josif. Este absolut nevinovat. 

— Aşa să fie oare? întrebă Riktors. 

Kyaren simţi brusc o greutate pe inimă, apoi un gol în 
suflet. îşi dădu seama că-i dispăruse încrederea. Nu se 
aşteptase la împotrivire - o eroare ce avea să fie îndreptată 
îndată ce se oferea explicaţia. Ce delict comisese Josif? De 
ce împăratul amâna discuţia şi nu era de acord? 


Cunoştea răspunsul din clipa în care îşi pusese întrebarea. 
Josif făcuse dragoste cu Privighetoarea orţon scott cârd lui 
Mikal. Nici chiar împăratul nu făcuse aşa ceva. Josif avusese 
ceva ce împăratul nici măcar nu cutezase să ceară. Oare 
dorise şi el să facă dragoste cu Ansset? Acela să fi fost 
motivul mâniei sale? 

— Este nevinovat, rosti încet Ansset, însă în glas i se 
strecurase ameninţarea. Vreau să-l văd. 

— Numai la Josif poţi să te gândeşti? întrebă Riktors. Pe 
vremuri, mi-ai fi cântat mie mai întâi. Pe vremuri, ai fi venit 
la mine plin de cântece. 

Ansset nu scoase un cuvânt. 

— Doi ani! strigă Riktors şi emoția îi stăpânea vocea. În doi 
ani nu m-ai vizitat şi nici n-ai încercat să mă vizitezi! 

— Credeam că nu mă doreşti. 

— Să te doresc... făcu Riktors, recăpătându-şi ceva din 
demnitate. Din clipa în care am venit aici, palatul acesta era 
plin cu muzica ta. Apoi totul a dispărut. Vreme de doi ani - 
tăcere. Şi bolboroselile prostimii. Cântă-mi, Ansset. 

Ansset rămase tăcut. 

Riktors îl privea şi Kyaren înţelese că acela era preţul pe 
care-l cerea împăratul. Un cântec în schimbul libertăţii lui 
Josif. Un preţ derizoriu, dacă Ansset ar mai fi avut în el 
vreun cântec. Dar Riktors nu ştia. Cum era posibil să nu 
ştie? 

— Cântă-mi, Ansset! strigă Riktors. 

— Nu poate, răspunse Kyaren. 

Privi spre Ansset, dar băiatul stătea neclintit, uitându-se 
impasibil la Riktors. Controlul... 

Alt lucru pe care ea nu-l putuse învăţa în Casa Cântecelor. 

— Cum adică „nu poate”? întrebă împăratul. 

— Şi-a pierdut cântecele. De când te-a părăsit, n-a mai 
cântat nimic. De când l-ai... 

— De când i-am făcut ce? o provocă el să vorbească, să-l 
condamne. 


— De când l-ai întemnițat pentru o lună în odaia lui Mikal, 
cuteză femeia. 

— Nu poate să-şi piardă cântecele, făcu Riktors. A fost 
învăţat să cânte de la trei ani. 

— Ba poate, şi asta s-a şi întâmplat. Nu-ţi dai seama? El nu 
„învaţă” cântece. învaţă cum să le descopere înlăuntrul său 
şi cum să le aducă la suprafaţa. Credeai că le-a memorat şi 
că apoi îl alege pe cel mai potrivit momentului? Cântecele îi 
vin din suflet, dar tu i-ai distrus sufletul şi acum nu-şi mai 
poate găsi cântecele. 

Propria ei mânie o surprinse. Il ascultase pe Ansset, 
compătimindu-1, şi niciodată nu-şi dăduse seama cât de 
mult ajunsese să-l urască pe Riktors de dragul băiatului. 
Un lucru ciudat, deoarece Ansset nu dovedise nicicând 
măcar o urmă de ură faţă de împărat. Numai durere. 

Riktors păru că nu remarcase impertinenţa tonului ei. Il 
privea întrebător pe Ansset. 

— Este adevărat? Ansset încuviinţă tăcut. 

A împăratul îşi cobori fruntea în palmele cu care se 
rezemase de braţele tronului. 

— Ce-am făcut... şopti el. Degetele i se încleştau în păr. 

„Suferă realmente pentru pierderea lui Ansset”, gândi 
Kyaren, dându-şi seama că, în ciuda a tot ceea ce făcuse ca 
să-l rănească pe Ansset, împăratul continua să-l iubească. 
Şovăind, murmură câteva cuvinte, încercând să atenueze 
şocul loviturii. 

— Nu-i vorba numai despre tine, zise ea. Vina o poartă 
Casa Cântecelor. Ceea ce a făcut Casa Cântecelor... Faptul 
că l-a abandonat aici... Nu ştii ce înseamnă Casa 
Cântecelor pentru... pentru oameni ca el. 

Fusese aproape gata să pronunţe „pentru noi”. 

— Ştiam că acolo sunt ticăloşi, urmă Kyaren, cărora nu le 
păsa de niciunul dintre noi, ci te înlănţuiau, fără să te mai 
slăbească vreodată. 

Lângă ea, Ansset clătină din cap. 


— Aşa este, Ansset. A fost şi aşa o ticăloşie din partea lor 
să te lase aici fără să te avertizeze, dar ca nici măcar să nu 
te prevină pentru... ceea ce s-a întâmplat, pentru ceea ce-ţi 
poate face medicaţia... 

Nu-şi termină fraza. Se întoarse către Riktors, care părea 
absent, şi adăugă: 

— Casa Cântecelor i-a făcut răul cel mai mare. împăratul o 
auzise. Se sculă, părând mult mai uşurat, deşi era încă sub 
tensiune, ceea ce sesiza şi Kyaren care nu-l cunoştea. 

— Da, încuviinţă el, Casa Cântecelor i-a făcut răul cel mai 
mare. 

Brusc, Ansset păşi spre tron. Era furios. Kyaren rămase 
surprinsă - ea fusese cea care vorbise, totuşi băiatul părea 
furios pe Riktors. 

— Asta a fost o minciună, zise Ansset. Riktors tăcu, 
privindu-l uluit. 

— Iţi cunosc glasul, Riktors, ţi-l cunosc la fel de bine ca pe 
propriul meu glas, iar asta a fost o minciună, şi nu una 
măruntă - asta a fost o minciună extrem de importantă 
pentru tine, Riktors, şi vreau să ştiu de ce este o minciună?! 

Împăratul nu răspunse. După câteva clipe, îşi plimbă 
privirea de la Ansset la Nevăstuica şi cel din urmă înainta 
imediat. 

— Stai pe loc! ordonă Ansset şi Nevăstuica, surprins de 
violenţa glasului său, îl ascultă. Atunci - se răsuci Ansset 
către Riktors - înseamnă că nu Casa Cântecelor mi-a făcut 
răul cel mai mare? 

Riktors clătină din cap. 

— Unde-i minciuna, Riktors? Am fost retezat de Casa 
Cântecelor şi asta m-a costat mai mult decât oricare altă 
pierdere suferită, mai mult chiar decât pierderea lui Mikal, 
mai mult chiar decât pierderea prieteniei tale. Şi tu spui că 
nu Casa Cântecelor mi-a făcut răul cel mai mare? Cine mi 1- 
a făcut atunci? Cine m-a îndepărtat de ei? 

Riktors se uită din nou spre Nevăstuica. 

— Este periculos. 


Bărbatul clătină din cap. 

— Voi şti dinainte dacă te atacă. 

Kyaren vedea că Riktors nu-şi mai păstra siguranţa. Nu 
mai avea însă nici milă şi nici înţelegere pentru el; ba chiar 
îi venea greu să creadă că cineva putea să fie atât de crud 
ca împăratul. 

— Deci totul a fost o minciună, spuse ea. Casa Cântecelor 
nu l-a refuzat. Casa Cântecelor îl dorea înapoi. 

Riktors tăcu. 

— Ai fost inteligent, i se adresă Ansset. In toată discuţia 
noastră din acea ultimă zi nu mi-ai spus nici o minciună. 
Niciuna măcar. lar eu credeam că eşti încordat pentru că te 
întrista plecarea mea. 

— Mă întrista plecarea ta, vorbi Riktors răguşit. 

— Oriunde aş fi plecat. La oricine m-aş fi dus. Eram al tău, 
nu? Pe tine trebuia să te iubesc cel mai mult, nu? Nu puteai 
suporta să mă gândesc la Casa Cântecelor ca fiind căminul 
meu, nu-i aşa? Dacă iubeam Casa Cântecelor mai mult 
decât iubeam palatul ăsta, atunci aveai să-mi iei Casa 
Cântecelor. Numai că trebuia să aranjezi puţin lucrurile, ca 
să-i urăsc pe cei de acolo, nu pe tine. Doar nu puteai 
suporta să te urăsc. 

Cuvintele păreau că-l lovesc vizibil pe Riktors, care icni 
când băiatul termină de vorbit. Poate că Ansset nu mai avea 
cântece, dar glasul lui continua să rămână o unealtă 
puternică, pe care o folosea ca să-l turbeze pe împărat. 

stăpânul cântecelor 228 

— Voiam cântecele tale, spuse Riktors. 

— Voiai cântecele mele, zise amar Ansset, mai mult decât 
îmi voiai fericirea. Aşa încât mi-ai luat fericirea şi mi-ai furat 
cântecele. 

Kyaren mai făcu atunci o legătură în minte şi înţelese că 
Riktors nu-l ţinea pe Josif drept răscumpărare pentru un 
cântec. 

— Ansset, spuse ea. Josif... 


Ansset îşi aminti şi masca împietrită a Controlului îi 
reapăru pe chip. Pentru ură avea timp destul după 
eliberarea lui Josif. 

— II vreau pe Josif. Acum. 

— Nu, clătină din cap Riktors. 

— N-ai terminat? pufni Ansset. Crezi că mai poţi salva 
ceva? Sau ai hotărât că dacă nu poţi avea dragostea mea - 
şi nu poţi, Riktors, nu poţi! - atunci nimeni nu trebuie s-o 
aibă? Dacă m-ai iubit vreodată, Riktors, atunci o să mi-l dai 
pe Josif. Acum. 

„Nu poți, Riktors, nu poţi. 

Dacă m-ai iubit vreodată, Riktors.” 

Cuvintele îl izbiră puternic pe împărat; chipul i se 
schimonosi, deşi Kyaren nu putea spune dacă de mânie sau 
de durere. 

— Cheamă un paznic, rosti Riktors. 

— Nu, se opuse Nevăstuica. Riktors se ridică de pe tron. 

— Cheamă un paznic! tună el şi Nevăstuica dispăru, 
revenind peste o clipă cu două gărzi. Duceţi-l la prizonier, 
ordonă împăratul. Duceţi-1 la Josif. 

Gărzile se priviră între ele, apoi se uitară la Nevăstuica, 
care încuviinţă şi şopti ceva. Gărzile se priviră din nou între 
ele, şovăitoare, apoi porniră. Ansset şi Kyaren le urmară. 

— Nu va încerca să ne facă ceva, nu-i aşa? murmură 
femeia. 

Ansset clătină din cap. 

— Riktors nu mă va răni niciodată în mod direct şi nu te va 
răni nici pe tine, atâta vreme cât suntem împreună. 

Kyaren îl privi atentă. Controlul îi slăbea. II zări înăuntrul 
băiatului pe ucigaş şi se temu. Nimic din toate acelea n-ar fi 
trebuit să i se întâmple lui Ansset. Nimic. 

— Cum i-au oprit pe cei din Casa Cântecelor să vină după 
tine? Dacă voiau cu adevărat să te întorci... 

— Imperiul controlează toate astroporturile. lar dacă m-a 
putut minţi pe mine, îi putea minţi şi pe ei. Insă toate au 


trecut. Ne putem ocupa de ele şi după ce-l luăm înapoi pe 
Josif. 

Ameţită de labirintul palatului, Kyaren îşi pierduse orice 
orientare. In general, coborau. Spre temnițe, presupuse ea. 
Făcură însă o cotitură la care Ansset nu se aşteptase - 
surprins, trebui să se întoarcă din drum câţiva paşi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă femeia. 

— Nu este în temniţă, răspunse Ansset. 

— Dar unde? 

— In infirmerie. 

Gărzile se opriră lângă o uşă. 

— Este încă drogat. Nu şi-a revenit complet, dar 
Nevăstuica ne-a spus să vă lăsăm să-l vedeţi aşa cum este. 
Ne pare râu... 

Apoi unul dintre paznici deschise uşa, iar ei intrară şi-l 
văzură pe Josif. 

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă, exceptând 
faptul că era sedat. Josif îi zări, dar nu păru că i-ar 
recunoaşte; falca de jos îi atârna, deschisă. Era întins pe un 
pat îngust şi se rezema de perete. Avea picioarele uşor 
depărtate şi braţele îi stăteau moi de o parte şi alta a 
trupului. Arăta de parcă n-ar fi intenţionat să facă nici o 
mişcare. 

Kyaren privi apoi în jos, între picioarele bărbatului, în 
aceeaşi clipă în care Ansset zărise şi se întorsese, încercând 
s-o împiedice să se uite. Era prea târziu. 

Femeia răcni, se năpusti pe lângă el şi, continuând să urle, 
îl apucă pe Josif de umeri, trăgându-l spre ea, 
îmbrăţişându-l într-un paroxism de durere. Bărbatul se lovi 
inert de ea, capul i se plecă şi din gură porni să-i curgă 
salivă. Kyaren continua să se audă, zbierând isterică; 
treptat, reuşi să se oprească, până când, în cele din urmă, îi 
amuţiră şi suspinele spasmodice, iar camera redeveni 
tăcută. Il privi pe Ansset. Chipul băiatului era 
înspăimântător, nu din cauza emoţiilor, ci tocmai pentru că 
pe faţă nu i se citea nimic. 


Cu grijă, Kyaren îl rezemă din nou pe Josif de perete. 
Capul bărbatului se înclină spre dreapta, aşa încât nu putea 
s-o mai vadă, ci pur şi simplu privea peretele. Nu încerca să 
se mişte. Sedativele îl anihilaseră complet. 

— Mâine îi vor fixa un dren permanent, rosti unul dintre 
paznici. 

Ansset îl ignoră, iar Kyaren încercă acelaşi lucru. Porniră 
să treacă pe lângă el, dar paznicul ridică o armă. Nu era un 
laser, ci un anesteziator. 

— Nevăstuica a spus că după ce-l vedeţi nu mai aveţi voie 
să vă întoarceţi în sala mare. 

Ansset nu se opri, ci pur şi simplu ridică piciorul. Mâna 
paznicului se frânse din încheietură; arma îi căzu pe podea 
şi mâna se înmuie, perpendicular pe braţ. După încă o clipă, 
când simţi durerea, paznicul se clătină, ferindu-se din calea 
lor. Celălalt soldat era prea lent - Ansset îi smulse faţa cu 
ambele mâini, iar Kyaren alergă, urmând Privighetoarea 
care depăşise paznicul ce urla, îngenuncheat, apăsându-şi 
pe chip palmele de sub care şiroia sânge. 

Nu se întoarseră pe acelaşi drum pe care veniseră, Kyaren 
era sigură. Ansset părea însă că ştia pe unde merge şi ea 
înţelese că băiatul voia să ocolească acele coridoare în care 
puteau să fie postate gărzi. Ocolea, de asemenea, orice uşă, 
pătrunzând în cele din urmă în sala mare prin intrarea 
principală, care era deschisă. 

stăpânul cântecelor 228 

Kyaren ajunse în prag la o clipă după ce Ansset îl trecuse, 
dar el se găsea deja la jumătatea sălii, îndreptându-se nu 
spre Riktors, ci spre Nevăstuica. Brusc, Ansset ţâşni într-un 
salt şi Kyaren se aşteptă ca furia lui să-l nimicească pe 
călăul împăratului. 

Peste o clipă însă Nevăstuica şi Ansset erau încleştaţi. 
Niciunul dintre atacurile lui Ansset nu putea străpunge 
apărarea bărbatului; pe de altă parte, Nevăstuica nu 
reuşea câtuşi de puţin să-l atingă pe băiat. 


În cele din urmă, istoviţi, se ţineau unul pe celălalt, strâns, 
fără să facă nici o mişcare, de teamă ca mişcarea să nu se 
întoarcă împotriva lor. Buzele lui Ansset erau lângă urechea 
Nevăstuicii. Băiatul gemu uşor şi geamătul acela 
reprezenta agonia sa de a nu putea exprima ceea ce simţea, 
nici prin glas, dar nici prin corp. Nu putea să ucidă, nu 
putea să cânte şi nici nu putea găsi altă cale prin care să 
deschidă ceea ce cerea să fie deschis înlăuntrul său. 

— Nu ai uitat nimic, îi şopti Nevăstuica triumfător. Uşurat 
că atacul lui Ansset nu fusese îndreptat împotriva sa, uşurat 
că niciunul dintre luptători nu reuşise să învingă, Riktors 
întrebă de pe tronul său: 

— Cine credeai că te-a învăţat să ucizi aşa perfect, Ansset? 

— Mi-am omorât profesorul, răspunse băiatul. 

— ȚŢi s-a spus că îţi omori profesorul, îl corectă Riktors. A 
fost o minciună. 

— Nu te poţi pune cu mine, surâse Nevăstuica. 

— Ai fost omul lui Mikal şi i-ai jurat credinţă, şopti Ansset. 

— Sunt omul Tronului, răspunse Nevăstuica. Mikal era 
bătrân. 

Era prea mult, prea multe trădări, prea multe răni 
dureroase. Ceva se rupse în sufletul lui Ansset. Zidul se 
prăbuşi şi toate chinurile din anii în care crezuse că nu-l 
mai voia Casa Cântecelor, toată durerea pentru mutilarea 
lui Josif, toată furia pentru minciunile lui Riktors, toată 
răzbunarea şi ura adunate în el fără să le poată exterioriza 
- toate irupseră afară. 

Ansset cântă din nou. 

Nu mai era însă un cântec rafinat, aşa cum fuseseră toate 
cântecele sale. In anii de tăcere, îşi pierduse mare parte din 
tehnică şi nu se mai concentra ca să umple camera sau ca 
să nuanţeze melodia. Era un cântec instinctiv, un cântec ce 
nu se bizuia pe şlefuirea adusă de Casa Cântecelor 
talentului lui Ansset, ci mai degrabă pe puterea interioară a 
băiatului pe care Casa Cântecelor o descoperise doar 
treptat, puterea de a înţelege cu exactitate ce se petrecea 


în inimile şi în minţile altor oameni, de a remodela lucrurile 
acelea, de a le manipula şi modifica până ce oamenii 
ajungeau să simtă ce dorea Ansset să simtă ei. 

Cântecul era înspăimântător, chiar şi pentru Kyaren, care 
stătea în pragul încăperii şi nu-l putea înţelege, deoarece 
nu era cântat pentru ea. 

Dar pentru Riktors, care îl înţelegea aproape în totalitate, 
cântecul reprezenta sfârşitul lumii. 1 se arătau toate crimele 
pe care le făptuise şi, împotriva voinţei sale, se simţea 
vinovat pentru ele, simţea o vinovăţie uriaşă, de parcă înşişi 
ochii Domnului îi sfredeleau sufletul, de parcă înşişi dinţii 
Diavolului îi sfâşiau inima; la periferia ochilor, Furiile îi 
tremurau sălbatic; Riktors îşi înălţă glasul într-un urlet 
îngrozitor care ar fi acoperit orice alt sunet, dar nu şi pe cel 
al cântecului lui Ansset. 

Fiindcă acela continua. 

Cântecul continua, plin de culorile dragostei lui Ansset 
pentru Riktors - trădată; dragostea lui Mikal pentru Ansset 
- sfărâmată; şi sfiala, blândeţea şi pasiunea nopţii petrecute 
de Ansset cu Josif - pierdută pentru vecie. Cântecul 
continua umbrit de bezna chinurilor băiatului, atunci când îi 
fusese smulsă cea mai intensă fericire pe care o poate 
pricinui trupul şi fusese înlocuită de cea mai aprigă durere 
pe care o poate suporta. Şi, pe măsură ce toate chinurile şi 
agoniile acelea umpleau sala, ele erau amplificate de 
lungile, nesfârşitele luni de tăcere ale lui Ansset, cu 
cântecele furate, cu Controlul fisurat. Acum nu mai exista 
Control. Acum nu mai exista nimic care să-l ţină în frâu. 

Primarul palatului auzi cântecul lui Ansset ca urletul morţii 
unei fiare sălbatice, dar i-ar fi fost imposibil să audă 
sunetele dinăuntru. După aceea auzi răcnetul lui Riktors. 
Chemă gărzile şi se năpusti spre sala mare; intră şi văzu. 

Ansset era întors cu faţa în sus către plafon, cu cântecul 
revărsându-se din gâtul său ca erupția unui vulcan, aparent 
fără sfârşit, aparent egal cu moartea omenirii. Braţele îi 
erau întinse şi degetele răşchirate; stătea cu picioarele 


depărtate, de parcă lumea se cutremura şi el trebuia să-şi 
menţină echilibrul. 

Rezemată de uşă, Kyaren plângea pentru acele părţi ale 
cântecului pe care le putea înţelege. 

Riktors Mikal, împăratul întregii omeniri, zăcea pe podea, 
plângând, plângând întruna, implorând iertare şi 
zvârcolindu-se în încercarea de a găsi un loc unde cântecul 
să nu-l atingă. Aproape întreg cântecul îl pătrunsese şi 
Riktors înnebunise, smulgându-şi hainele şi însângerându-şi 
faţa cu unghiile. Cu câteva ore înainte fusese calm şi 
intangibil; acum îl doborâse un cântec. 

Totuşi nu-l doborâse întregul cântec. Existau părţi ale 
cântecului pe care Riktors Mikal nu le putea înţelege. Esste 
avusese dreptate în privinţa lui Riktors, când simţise că, 
aidoma lui Mikal care-l precedase, el era crud, dar nu fără 
limite. Ca şi Mikal, Riktors iubea oamenii şi se simţea 
responsabil pentru ei. Omorâse pentru că fusese nevoie, 
pentru că aşa ceruse țelul pe care-l avea el în minte. Dar 
după ce țelul era atins, Riktors nu mai ucidea, împăratul nu 
înţelegea tot cântecul, deoarece, deşi stăpânul cântecelor 
era mai crud decât bănuise Esste, era totodată, în adâncul 
sufletului, blând. 

În cântec însă exista o parte care vorbea despre moarte şi 
iubea moartea; care vorbea despre crimă şi iubea crima. In 
cântec exista o parte care afirma că există o scadenţă şi 
pentru crime, iar singurul preţ era moartea - şi numai cel 
care iubise moartea putea plăti acest preţ. 

Un singur om din sală înţelesese partea aceea a 
cântecului. 

În cele din urmă, Primarul palatului privi spre Nevăstuica, 
singurul care tăcea. îşi sfâşiase abdomenul cu propriile 
mâini şi-şi azvârlea măruntaiele pe podea. îşi golea trupul, 
iarăşi şi iarăşi, printre valuri de sânge. Chipul îi era 
extaziat; era singurul din sală care-şi găsise felul de a se 
descărca sub presiunea cântecului. 


Continuă să autodistrugă, ritmic, până ce, în sfârşit, îşi 
găsi inima; cu ultimele puteri şi-o smulse din piept şi o ţinu 
în palme. Abia după aceea privi în jos. Şi îşi urmări mâinile 
zdrobind-o. Era binecuvântarea lui. Acum putea să moară. 

Când căzu la pământ, se terminară şi cântecul şi 
zbieretele lui Riktors, iar în sală se auziră numai gâfâitul 
primarului şi scâncetul lui Kyaren. 

KYAREN. 

Ar fi putut urma haosul. Sau s-ar fi putut răspândi zvonul 
şi o mie de militari, administratori, prefecţi şi rebeli de 
toate gradele ar fi putut târi imperiul într-un război civil 
care ar fi năruit tot ce clădise Mikal şi păstrase Riktors. 

Ar fi putut... 

Dar nu s-a întâmplat aşa. Deoarece Primarul palatului era 
un bărbat care ştia că nu era cel mai nimerit pentru a se 
descurca printre responsabilităţile ce i se adăugaseră. 
Deoarece Kyaren era o femeie cu multă prezenţă de spirit, 
care putea lăsa deoparte durerea, până ce avea timp 
pentru ea. 

Riktors Mikal intră în comă şi când îşi reveni, refuză să 
vorbească. Deşi ochii săi dovedeau că vedea lumina, el nu 
clipea dacă îi azvârleai ceva în faţă şi nu răspundea la 
întrebări; dacă îi ridicai stăpânul cântecelor braţele, 
acestea rămâneau în poziţia respectivă până ce i le cobora 
cineva. Nu se punea problema să mai poată conduce 
imperiul. Nimeni nu ştia când avea să-şi revină, sau dacă 
avea să-şi revină vreodată. 

Puţini erau însă cei care ştiau că se întâmplase ceva grav. 
Primarul palatului pusese imediat cordoane de securitate în 
locurile din palat unde adevărul nu putea fi tăinuit. Odăile 
lui Riktors, unde acesta zăcea supravegheat de doi medici, 
care bănuiau că, dacă n-avea să se întâmple nimic, ei nu 
aveau să mai iasă vii de acolo... Camera lui Ansset, unde 
băiatul cu Control perfect, acum aproape un bărbat ca 
statură, dar un moşneag gârbovit de durere, plângea isteric 
atunci când se deştepta... Rezerva din infirmerie unde Josif 


se trezise din anestezie şi se sinucisese, îndesându-şi un 
cearşaf pe gât, până se sufocase... Plus încăperile în care 
Primarul palatului şi Kyaren se întâlneau cu oficialii 
imperiali şi le transmiteau instrucţiunile lui Riktors, de 
parcă împăratul ar fi fost reţinut de alte obligaţii. Miniştrii 
şi consilierii care avuseseră acces personal la împărat au 
fost trimişi în misiuni în locuri îndepărtate, astfel încât să nu 
se mire de ce nu-l mai vedeau. Unul dintre ei a fost numit 
administratorul Pământului, în locul lui Ansset. Iar când 
cineva întreba de ce Riktors nu-şi mai ţinuse de atâta vreme 
audienţele, Primarul răspundea: 

— Riktors şi-a readus Privighetoarea acasă şi vor să fie 
singuri. 

Toţi încuviinţau, crezând că au înţeles. 

Primarul şi Kyaren ştiau însă că nu pot menţine lucrurile 
aşa la nesfârşit. Trebuiau să ia o hotărâre şi le era greu. 
Ambii aveau talentul guvernării şi, fiindcă aveau nevoie 
disperată de ajutor, depindeau unul de celălalt, nu erau 
invidioşi şi treptat începură să gândească aproape la fel în 
orice problemă; când unul lua singur vreo hotărâre, era 
invariabil cea pe care ar fi luat-o şi celălalt în aceeaşi 
situaţie. Aveau totuşi nevoie de ajutor şi după numai două 
săptămâni, Kyaren decise să facă ceea ce ştiuse aproape din 
capul locului că trebuia făcut. 

Cu consimţământul Primarului, expedie un mesaj spre 
Tew, rugând-o pe Esste să părăsească zidurile Camerei 
înalte şi să vină pentru a vindeca boala imperiului. 

Este linişte, o tăcere la fel de neagră ca şi bezna de 
dincolo de cea mai îndepărtată stea. Dar în liniştea aceasta 
Ansset aude un cântec şi se trezeşte. Acum însă nu se 
trezeşte ca să plângă; nu-l mai vede pe Josif în faţa lui, 
zâmbind sfios şi blând, de parcă nu şi-a simţit trupul 
mutilat; nu-l mai vede pe Mikal transformându-se în 
cenuşă; nu mai vede niciunul dintre crâmpeiele de agonie 
din trecutul său. Acum stăpânul cântecelor cântecul îi 
veghează trezirea şi este un cântec dulce despre o cameră 


dintr-un turn înalt de piatră, ale cărui obloane sunt 
învăluite de ceaţă. Este un cântec aidoma unei mâini de 
mamă care răsfaţă părul copilului ei; cântecul îl cuprinde şi- 
1 alină, iar el întinde mâna, căutând un chip în beznă. 
Găseşte chipul şi-i mângâie fruntea. 

— Mamă, spune el. Şi ea îi răspunde: 

— Copilul meu. 

Apoi ea vorbeşte în cântec şi el înţelege fiecare cuvânt, 
deşi cântecul nu are cuvinte. Ea îi povesteşte despre 
singurătatea încercată în absenţa lui şi-i cântă încetişor 
despre bucuria de a fi din nou împreună. Ii spune că viaţa 
este încă bogată, iar el nu se poate îndoi de cântecul ei. 

Încearcă şi el să cânte, pentru că, odată, cunoştea graiul 
acela. Dar glasul i-a fost torturat, iar cântecul nu sună aşa 
cum ar fi trebuit. Greşeşte, se împiedică, cântecul este slab 
şi vrednic de milă, iar el plânge pentru eşecul său. 

Ea însă îl cuprinde în braţe, alinându-1 din nou, şi plânge 
odată cu el, în părul său, spunând: 

— Este bine, Ansset, băiatul meu, băiatul meu. Spre 
surprinderea lui, ea are dreptate. El adoarme din nou, 
legănat de braţele ei, şi bezna dispare, atât întunecarea 
luminii, cât şi întunecarea sunetului. A regăsit-o, iar ea 
continuă să-l iubească. 

Esste rămase un an, făcând, în linişte, minuni. 

— N-am dorit niciodată să fiu implicată în mod direct în 
asemenea lucruri, îi spuse ea lui Kyaren când sosi vremea 
plecării. 

— Aş fi vrut să nu pleci. 

— Nu acestea sunt adevăratele mele treburi, Kya-Kya. 
Adevărata mea muncă mă aşteaptă în Casa Cântecelor. 
Aceasta este munca ta. Tu o faci aşa cum trebuie. 

În anul în care a stat acolo, Esste a tămăduit palatul, în 
timp ce ţinea imperiul în mână. Omenirea fusese 
dezorganizată mai bine de douăzeci de mii de ani şi strânsă 
laolaltă într-un imperiu de nici măcar un secol. S-ar fi putut 
destrăma cu uşurinţă. Glasul lui Esste era însă puternic şi 


încrezător; când veni vremea să anunţe că Riktors era 
bolnav, ea căpătase deja încrederea, respectul sau teama 
celor pe care trebuia să se sprijine. Nu luă nici un fel de 
decizii - asta era treaba lui Kyaren şi a Primarului, care 
ştiau ce se petrece. Ea doar vorbea, cânta şi mângâia 
milionul de glasuri care implorau ajutor şi călăuzire din 
partea Capitalei, care căutau în Capitală slăbiciunea sau 
trândăvia. Cuţitele nu puteau pătrunde pe nicăieri. Iar la 
sfârşitul anului, imperiul se găsea în siguranţă. 

Esste considera însă mult mai important ceea ce făcea cu 
Ansset şi Riktors. In cele din urmă, cântecul stăpânul 
cântecelor ei a fost cel care 1-a scos pe Riktors din 
catalepsieEa a fost şi antidotul pentru mânia lui Ansset. Şi 
în vreme ce Riktors continua să tacă de şapte luni, el 
devenise atent, privea oamenii care umblau prin cameră, 
mânca normal şi se îngrijea de igiena personală, spre 
marea uşurare a medicilor săi. După şapte luni, răspunse 
atunci când i se vorbi. Răspunsul a fost o obscenitate şi 
slujitorul căruia i se adresase a rămas ca paralizat, dar 
Esste a râs, s-a apropiat de Riktors şi 1-a îmbrăţişat. 

— Căţea bătrână, a mormăit el îngustând ochii. Mi-ai luat 
locul. 

— L-am păstrat pentru tine. Până când vei fi gata să-l 
ocupi din nou. 

În curând însă a devenit clar că Riktors nu avea să mai fie 
niciodată gata să-şi ocupe locul. După o vreme deveni 
destul de jovial, dar adesea era cuprins de o melancolie fără 
sfârşit. Il apucau toane şi uita de totul din jur - o dată, lăsă 
treizeci de vânători să hăituiască prin pădure şi se întoarse 
în palat, cauzând o panică generală, până ce fu găsit 
înotând gol-puşcă în rău şi încercând să se apropie tiptil de 
gâştele care se cufundau în bulboanele de lângă mal. Nu se 
putea concentra asupra problemelor statului. Când trebuia 
să ia decizii, acţiona repede şi pripit, încercând să scape cât 
mai repede, fără să-i pese dacă rezolva sau nu problemele. 


Nu-şi pierduse totuşi memoria, îşi amintea limpede că, 
odată, ţinuse foarte mult la lucrurile acelea. 

— Acum însă mă împovărează. Mă stânjenesc, ca o haină 
prost croită. Sunt un împărat groaznic, nu-i aşa? 

— Eşti destul de bun, îi răspunse Esste, atât timp cât nu te 
bagi peste cei care sunt gata să poarte poverile. 

Riktors privi pe fereastră, afară, spre norii ce veneau de 
deasupra pădurii. 

— Locul meu este deja ocupat? 

— Nu este locul tău, Riktors. Este al lui Mikal. Iu l-ai 
ocupat şi l-ai păstrat o vreme. Dar acum nu ţi se mai 
potriveşte - aşa cum ai spus. Poţi încă să fii de folos. Trăind 
şi apărând din când în când în public, poţi menţine imperiul 
unit, în timp ce alţii iau decizii asupra problemelor care, 
acum, te lasă indiferent. Nu-i cinstit? 

— Este oare? 

— La ce-ţi mai trebuie acum puterea? Ai folosit-o odată şi 
ai fost cât pe aici să ucizi tot ceea ce iubeai. 

Bărbatul o privi îngrozit. 

— Credeam că n-o să mai vorbim despre asta. 

— Nu vorbim. Totuşi, la răstimpuri, trebuie să ţi se 
reamintească. 

Şi astfel Riktors continuă să trăiască în odăile sale din 
palat, distrându-se aşa cum dorea şi apărând uneori în 
public pentru ca toţi cetăţenii să ştie că era în viaţă. Toate 
afacerile erau însă rezolvate de subalternii săi. După aceea, 
treptat, pe măsură ce anul trecea, Esste se retrase de la 
întrunirile în care stăpânul cântecelor se discutau chestiuni 
de conducere, iar Primarul şi Kyaren conduseră împreună, 
niciunul nefiind încă suficient de puternic pentru a o face 
singur, amândoi mulţumiţi că nu era necesară conducerea 
unui singur om. 

Vindecarea lui Riktors, atât cât putea fi el vindecat, 
reprezenta doar o parte din munca lui Esste. Mai exista şi 
Efrim, pe de o parte cel mai uşor de tămăduit, pe de altă 
parte cel mai greu. 


Avusese numai un an când tatăl îi fusese smuls de lângă el 
şi ucis, dar asta însemnase suficient pentru ca să-i simtă 
pierderea. Plângea după tatăl lui, cu care se jucase şi care 
fusese blând, iar Kyaren nu putea să-l aline. Atunci îl luă 
Esste şi-i cântă, până ce găsi cântecele care umpleau nevoia 
băiatului. 

— Eu însă nu voi rămâne aici pentru totdeauna, spuse 
Esste, iar el trebuie să aibă pe cineva care să-i înlocuiască 
tatăl. 

Primarul era destul de ager şi se întoarse către Kyaren. 

— El stă în palat şi eu la fel. Sunt convenabil, nu crezi? 

În felul acela, înainte ca Esste să fi împlinit şase luni de 
stat pe Pământ, Efrim îi spunea Primarului „tăticule”, iar 
înainte ca Esste să plece, Kyaren şi Primarul semnaseră un 
contract de căsătorie. 

— Iţi zic mereu Primarule, îi zise Esste într-o zi. Tu n-aiun 
nume? 

Primarul izbucni în râs. 

oron scott cârd 

— Când mi-am luat slujba în primire, Riktors mi-a spus că 
nu mai am nume. „i-ai pierdut numele, aşa mi-a spus. Te 
numeşti Primarul şi eşti al meu.” Presupun că acum nu mai 
prea sunt al lui. Dar m-am obişnuit să nu mai am alt nume. 

Efrim a fost vindecat şi, odată cu el, şi Kyaren, aproape din 
întâmplare. Desigur, nu mai exista nimic din pasiunea pe 
care o cunoscuse alături de Josif, totuşi rămăsese suficientă 
patimă. Munca în doi avea ceva la fel de puternic şi de 
mângâietor. In viaţa femeii nu mai exista părticică pe care 
să n-o împartă cu Primarul şi în viaţa lui nu mai exista 
părticică pe care să n-o împartă cu Kyaren. La răstimpuri, 
erau furioşi unul pe celălalt, dar nu erau niciodată singuri. 

Insă toate vindecările acelea, ale lui Riktors, Efrim, 
Kyaren, a imperiului, nu erau cele mai importante pentru 
Esste. 

Ansset refuza să cânte. 


Ea încercase să-i audă glasul de îndată ce istericalele se 
potoliseră şi băiatul redevenise raţional. 

— Cântecele pot fi pierdute, îi spusese Esste, dar pot fi şi 
regăsite. 

— Nu mă îndoiesc, răspunsese el. Eu însă mi-am cântat 
ultimul cântec. 

Esste nu încercase să insiste. Sperase doar că, înainte de 
plecarea ei, va putea întrezări o schimbare în opiniile lui. 

Bineînţeles, unele schimbări erau vizibile. Ansset fusese 
dintotdeauna mai blând decât Riktors, aşa stăpânul 
cântecelor încât suferinţa care-l golise de toată ura nu-i 
anulase şi personalitatea. Râdea destul de uşor şi se juca 
fericit cu Efrim, de parcă i-ar fi fost un frăţior, imitându-i 
perfect vorbirea stâlcită. 

— Mă simt ca şi cum aş avea doi copii, râsese Kyaren într-o 
Zi. 

— Unul va creşte mai repede decât celălalt, prorocise 
Esste şi aşa se şi întâmplă. 

Peste numai câteva luni, Ansset era interesat de 
problemele guvernării. El era unul dintre puţinii oameni din 
palat care fuseseră acolo atât sub Riktors, cât şi sub Mikal. 
Ii cunoştea pe mulţi de care Primarul şi Kyaren nu aveau 
habar. Lucru şi mai important, el înţelegea chiar mai bine 
decât Esste ce voiau oamenii să spună, la ce se gândeau de 
fapt, ce doreau de fapt şi le putea răspunde în aşa fel încât 
să plece mulţumiţi. Rămăşiţele cântecelor sale îl făcuseră să 
ajungă un bun administrator al Pământului. Acum, în 
absenţa împăratului şi pe măsură ce Esste se retrăgea tot 
mai mult de la problemele guvernării, Ansset începu să 
preia rolul de intermediar în relaţiile cu publicul, 
întâlnindu-se cu cei în care nu aveau încredere să-l vadă pe 
Riktors sau cu cei primejdioşi, pe care Kyaren şi Primarul 
nu ştiau cum să-i abordeze. 

Şi se descurcă bine. In vreme ce Kyaren şi Primarul 
rămâneau practic necunoscuţi pentru restul imperiului, 
Ansset era deja tot atât de cunoscut pe cât fuseseră Riktors 


şi Mikal. Deşi nimeni nu-l mai auzise or )o n scott cârd 
cântând în palat, aşa cum făcuse pe timpuri, continua să i se 
spună Privighetoarea, iar poporul îl iubea. 

Nu era însă pe de-a întregul fericit, în ciuda voioşiei sale şi 
a muncii care-l absorbea. În ziua când Esste plecă, ea îlluă 
de o parte şi discutară. 

— Mamă Esste, îi zise el, lasă-mă să vin cu tine. 

— Nu, răspunse femeia. 

— Mamă Esste, repetă el, n-am stat îndeajuns pe Pământ? 
Am nouăsprezece ani. Ar fi trebuit să vin acasă acum patru 
ani. 

— Acum patru ani te puteai întoarce acasă, Ansset, dar 
acum nu mai poţi. 

El îşi lăsă fruntea pe mâna ei. 

— Mamă, te-am descoperit cu numai câteva zile înainte de- 
a părăsi Casa Cântecelor. Acesta este primul an pe care |- 
am petrecut cu tine. Nu mă părăsi din nou. 

Ea oftă şi oftatul era un cântec de regret şi dragoste, pe 
care Ansset îl auzi şi-l pricepu, dar pe care nu-l iertă. 

— Nu vreau regrete. Vreau acasă. 

— Şi ce vei face acolo? 

Era o întrebare la care Ansset nu se gândise, probabil 
pentru că ştia în taină că răspunsul avea să-l doară, iar în 
zilele acelea el încerca să ocolească durerea. 

Ce avea să facă acolo? Nu putea să cânte şi, deci, nu putea 
să predea. El, care guvernase o planetă şi ajutase la 
conducerea unui imperiu, avea să fie stăpânul cântecelor 
431 mulţumit ca Orb, ocupându-se de corvezile din Casa 
Cântecelor? Avea să fie inutil acolo şi Casa Cântecelor avea 
să-i reamintească în fiecare clipă tot ce pierduse. In Casa 
Cântecelor nu puteai scăpa de cântece: copiii cântau pe 
toate coridoarele, iar cântecele se revărsau pe ferestre 
până în curte, şopteau în ziduri şi vibrau încetişor în piatra 
de sub picioare. Ansset avea să fie mai disperat decât 
fusese Kyaren, fiindcă cel puţin ea nu cântase niciodată şi 
nu ştiuse ce pierdea. Pentru mut este mai bine să trăiască 


printre muţi, unde nimeni nu-i remarcă tăcerea şi unde nu 
duce dorul glasului său pierdut. 

— Nu voi face nimic, răspunse Ansset. Doar te voi iubi pe 
tine. 

— O să-mi amintesc. Cu toată inima mea. 

II strânse la piept şi plânse din nou pentru că pleca; în faţa 
lui Ansset, ea nu avea nevoie de Control. 

— înainte de plecare, vreau să faci ceva pentru mine. 

— Orice. 

— Vreau să vii cu mine la Riktors. 

EI se înăspri la faţă şi clătină din cap. 

— Ansset, nu este acelaşi om. 

— Un motiv în plus ca să nu merg. 

— Ansset, insistă femeia şi el o ascultă, în tine există răni 
pe care eu nu le pot lecui şi tot aşa în Riktors există răni pe 
care n-am cum să le vindec. 

Rănile lui sunt cauzate de cântecul tău, rănile tale sunt 
pricinuite de intervenţia lui în viaţa ta. Nu crezi că poţi lecui 
ceea ce eu n-am putut? Nu primi răspuns. 

— Ansset, continuă ea cu un glas care se cerea ascultat, tu 
ştii că încă-l iubeşti. 

— Nu. 

— Ansset, iubirea ta n-a fost niciodată superficială. Tu ai 
oferit fără limite şi ai primit fără precauţii, iar dacă ţi-a 
pricinuit durere, nu-nseamnă că iubirea nu mai există acolo. 

II duse apoi în odăile lui Riktors. împăratul stătea la 
fereastră, privind ca întotdeauna afară, urmărind păsările 
care coborau pe pajişti. Nu se întoarse, decât după câteva 
minute de la intrarea lor. La început n-o zări decât pe Esste 
şi zâmbi. Apoi îl văzu pe Ansset şi deveni grav. 

Se priviră în tăcere, aşteptând amândoi reînvierea unor 
sentimente teribile. Dar acestea nu apărură. Existau doar 
nostalgie, părere de rău şi amintirea prieteniei şi a durerii, 
totuşi nu exista durere în sine, iar zbuciumul şi vinovăția se 
estompaseră. Ansset rămase surprins să descopere cât de 


puţină ură mai simţea, aşa încât se apropie de Riktors în 
vreme ce împăratul păşi spre el. 

„Nu voi fi prietenul tău aşa cum am fost, se adresă Ansset 
în tăcere bărbatului care acum era cât el de înalt, fiindcă 
Riktors se gârbovise puţin şi Ansset crescuse. Dar pe cât 
pot, îţi voi fi prieten.” 

Şi în tăcerea dintre ei, ochii lui Riktors păreau că spun 
aceleaşi cuvinte. 

— Salut, zise Ansset. 

— Salut, răspunse Riktors. 

Nu mai spuseră altceva, pentru că nu mai aveau ce să-şi 
spună. Insă când Esste părăsi încăperea, ei stăteau la 
fereastră, unul lângă celălalt, şi se uitau afară, privind cum 
vânau ulii şi strigând sfaturi păsărilor care încercau cu 
disperare să supravieţuiască. 

Riktors muri după trei ani, într-o primăvară, şi, în 
testamentul său, el ceru imperiului să-l accepte pe Ansset 
ca urmaş. Părea lucrul cel mai firesc cu putinţă, deoarece 
Riktors nu avea copii, iar iubirea dintre cei doi devenise 
legendară. Aşa încât Ansset a fost încoronat şi a domnit 
timp de şaizeci de ani, până la vârsta de optzeci şi doi de 
ani, beneficiind mereu de ajutorul Primarului şi al lui 
Kyaren; între ei, se priveau ca egali, deşi capul lui Ansset 
era cel care purta coroana. 

Deveniseră cu toţii iubiţi, aşa cum nu fuseseră niciodată 
Mikal şi Riktors, care avuseseră mulţi duşmani. Treptat se 
răspândiră istorii despre Ansset, Mikal, Riktors, Josif, 
Kyaren şi Primar, şi toate deveniră mituri de care oamenii 
se puteau agăța, fiindcă erau adevărate. Istoriile nu erau 
relatate în întâlnirile publice, acolo unde ar fi fost înţelept 
să-i lauzi pe conducătorii imperiului, ci în familie, acasă, 
unde oamenii se minunau de suferinţele celor puternici, iar 
copiii visau să fie Privighetori iubite de toată lumea, astfel 
ca într-o bună zi să poată ajunge împărați pe tronul de aur 
din Susquehanna. 


Legendele acelea îl amuzau pe Ansset, datorită răspândirii 
lor, şi o mişcau pe Kyaren, care ştia că reflectau iubirea 
oamenilor. Nu se schimbase însă nimic. În mijlocul 
guvernării, înconjurați de problemele de pe o sută de mii de 
planete, ei reuşiseră să rămână o familie. In fiecare seară se 
întorceau împreună acasă, Primarul şi Kyaren ca soţ şi 
soţie, cu Efrim, cel mai mare dintre copiii lor, iar Ansset era 
unchiul care nu se însurase niciodată, care se purta mai 
degrabă ca un frate mai vârstnic al tuturor, care se juca 
alături de copii şi discuta cu părinţii, dar care, în cele din 
urmă, revenea singur în dormitor, unde zgomotele familiei 
de abia răzbăteau, venite parcă de la mare distanţă. 

„Sunteţi ai mei, totuşi nu sunteţi ai mei, spunea Ansset. 
Sunt al vostru, totuşi voi nu vă daţi seama.” 

Nu era nefericit. 

Dar nu era nici fericit. 

— Asta nu-i o chestie pe care s-o poţi arunca pe umerii 
noştri, rosti Kyaren îmbufnată. 

— Vei fi dezamăgit, dacă crezi că vreunul dintre noi va 
prelua coroana, spuse Primarul. 

— Nu v-aş da coroana, nici dacă aţi dori-o, zâmbi Ansset. 
Eu îmbătrânesc, iar voi sunteţi şi mai bătrâni decât mine. 
Aşa că - lua-v-ar naiba! 

Se întoarse şi strigă spre celălalt capăt al încăperii, acolo 
unde Efrim vorbea cu doi dintre fraţii săi, legănându-şi în 
acelaşi timp nepotul cel mai mic: 

— Efrim! Eşti pregătit să fii împărat? 

Efrim râse, dar apoi văzu că Ansset nu râdea. Se apropie 
de masa la care stăteau părinţii şi unchiul său. 

— Glumeşti? întrebă el. 

— Eşti pregătit? Eu plec. 

— Unde? 

— Ce contează? 

— Nu mai face atâta pe misteriosul, interveni Kyaren. I-a 
intrat în cap ideea idioată că cei din Casa Cântecelor ar 
tânji după el. 


Ansset continua să zâmbească, privindu-l pe Efrim. 

— Abdici într-adevăr? 

— Efrim, rosti Ansset îngăduindu-şi să pară iritat, ştiai 
foarte bine că într-o bună zi vei ajunge împărat. Vezi vreun 
copil de-al meu prin jur? Te-ntreb din nou: Eşti pregătit? 

o tjo n scott cârd 

— Da, răspunse Efrim cu seriozitate. 

— Când Mikal a abdicat, a avut nevoie de numai două 
săptămâni. Eu nu voi tărăgăna atâta lucrurile. Mâine! 

— De ce atât de repede? întrebă Kyaren. 

— M-am decis. Vreau s-o fac. Pierd timpul, aşteptând aici. 

— Dacă vrei să mergi într-o vizită, du-te, zise Primarul. 
Stai pe 'Tlew câteva luni şi hotărăşte după aceea. 

— Nu mă-nţelegeţi. Nu vreau să merg acolo ca împărat. 
Vreau să merg ca Ansset. Nici măcar ca Ansset, fosta 
Privighetoare. Pur şi simplu, Ansset, gata să măture sau să 
rănească grajdurile, sau să facă orice i s-ar cere - nu- 
nţelegeţi? Aici este casa voastră, şi a mea... într-un fel. 

— In orice fel. 

— Nu în orice fel. Voi aparţineţi acestui loc. Eu însă nu m- 
am născut pentru aşa ceva. Nu-mi găsesc locul aici. Am fost 
crescut printre cântece. Vreau să mor printre ele. 

— Esste a murit, Ansset. A murit de mulţi ani. O să mai 
recunoşti pe cineva de acolo? Vei fi un străin. 

Kyaren părea îngrijorată şi Ansset întinse mâna, 
netezindu-i în glumă cutele de pe frunte. 

— Nu te mai chinui, îi îndepărtă ea mâna. Au fost săpate 
pe vecie. 

— Nu mă-ntorc ca s-o văd pe Esste. Nu mă-ntorc pentru 
nimeni. 

Efrim puse mâna pe umărul unchiului său. 

stăpânul cântecelor 228 

— Pe Ansset vrei să-l găseşti, aşa-i? Un băieţel sau o fetiţă 
cu un glas care să mişte şi pietrele, aşa-i? 

Ansset izbucni în râs şi-l bătu uşor cu palma pe braţ. 


— Un altul la fel ca mine? Efrim, nu voi găsi niciodată alt 
Ansset! Dacă merg acolo cu gândul ăsta, n-o să-l găsesc 
niciodată. Poate că nu am cântat mult, dar nimeni nu va mai 
cânta vreodată aşa. 

Iar Kyaren îşi dădu seama că din toate realizările vieţii 
sale, Ansset continua să se mândrească cu ceea ce făcuse 
pe când avusese zece ani. 

Legendele fuseseră îndeajuns de spectaculoase şi înainte 
de abdicarea lui Ansset. Mai trebuia însă adăugată o 
legendă şi pentru asta Ansset părăsi Pământul, părăsi 
domnia, îşi lăsă ultimii bani în astroport şi sosi fără o leţcaie 
la porţile Casei Cântecelor. 

Şi cei de acolo îl lăsară să intre. 

Ansset era împărat de numai treizeci de ani, când munca 
lui Esste se termină. Femeia simţise apropierea sfârşitului 
din timpul verii; simţise plictiseala de a face iarăşi şi iarăşi 
lucruri pe care le stăpânise de multă vreme. Nu mai existau 
elevi care s-o intereseze. Cu excepţia lui Onn, nu mai 
existau profesori care să-i fie prieteni apropiaţi. Era tot mai 
îndepărtată de viaţa din Casa Cântecelor, deşi continua încă 
să dirijeze totul, din Camera înaltă. 

Toamna, Esste începu să tânjească după lucruri pe care nu 
le putea avea. După copilăria ei... După un iubit într-un 
palat de cleştar... După Ansset, băiatul minunat pe care-l 
ţinuse în braţe şi pe care-l iubise aşa cum nu mai iubise pe 
nimeni... 

Dorinţele nu-i puteau fi însă împlinite; cu siguranţă, 
palatul de cleştar era plin acum de alte iubiri; stăpânul 
cântecelor 439 fetiţa Esste murise, lepădându-şi pieile mai 
tinere, până ce femeia, aspră acum şi înveşmântată în straie 
întunecate, rămăsese singura ei relicvă; iar Ansset era 
împăratul omenirii, nu un copil, şi ea nu-l mai putea 
îmbrăţişa. 

Oh, da, cochetase cu ideea de a reveni în Susquehanna. 
Dar anterior fusese acolo pentru a răspunde nevoilor 
imperiului. Nu putea justifica un asemenea drum prin 


satisfacerea dorului ei, mai ales când ştia că, în cele din 
urmă, adevăratul ei dor avea să rămână neîmplinit. 

„Ioate cântecele trebuie să se termine, spunea proverbul, 
înainte ca noi să le putem cunoaşte.” Lipsit de margini, un 
lucru nu poate fi înţeles ca un tot. Astfel că Esste decise să 
pună ultimul hotar al vieţii ei, pentru ca munca şi zilele ei să 
poată fi văzute, înţelese şi - poate - cântate. 

Era iarnă şi ningea puternic dincolo de ferestrele Camerei 
înalte. Esste nu hotărâse dinainte că tocmai aceasta avea să 
fie ziua. Poate că a convins-o frumuseţea zăpezii; poate că 
ştiuse că frigul avea s-o răpună iute pe un asemenea viscol. 
[i trimise cu felurite însărcinări pe toţi cei care o puteau 
descoperi prea devreme, apoi deschise toate ferestrele şi 
lăsă crivățul să năvălească înăuntru, îşi lepădă hainele şi se 
întinse pe piatră în mijlocul încăperii. 

Pe măsură ce vântul biciuia, acoperind-o cu fulgi care se 
topeau tot mai încet, Esste se piti înapoia Controlului şi 
căzu pe gânduri. Cântase multe orjon scott cord cântece în 
viaţa ei, dar pe care să-l cânte acum, la sfârşit? Ce cântec 
trebuia să audă Camera înaltă la moartea ei? 

Rămase prea mult timp nehotărâtă şi nu cântă nimic, 
întinsă pe pardoseală. In cele din urmă, Controlul n-o mai 
ascultă, aşa cum întotdeauna trebuia să cedeze în final; dar, 
târându-se sub haine şi pături, o părticică din ea remarcă 
cu satisfacţie că treaba fusese deja îndeplinită. Numai 
păturile nu aveau să mai ajute la nimic. În Camera înaltă 
omătul era gros de patru centimetri. Mâine aici avea să vină 
un nou Stăpân al Cântecelor şi Casa Cântecelor avea să 
înveţe cântece noi. 

Onn era ocupat. 

Erau multe de făcut, iar câţiva Surzi şi Orbi importanţi 
fuseseră trimişi în acelaşi timp cu însărcinări diferite, lucru 
ce se mai întâmpla uneori, însă care era foarte neplăcut. 

— Uneori, se destăinuise Onn unui Maestru tânăr, simt că, 
cu cât timp îmi rămâne mie pentru muzică, aş putea la fel 
de bine să fiu Surd. 


Nu era însă ranchiunos. Era un cântăreţ şi un profesor 
bun, demn de tot respectul. Totuşi, spre deosebire de mulţi 
dintre marii Maegştri şi Stăpâni ai Cântecelor care 
răspundeau de rezolvarea diverselor probleme din Casa 
Cântecelor, el era şi un bun administrator. El rezolva 
necazurile. El îşi reamintea detaliile. Pe când majoritatea 
Maeştrilor de abia aşteptau ca toate treburile şi deciziile să 
fie soluționate de Orbi, Onn îşi făcuse o adevărată 
obişnuinţă din a şti cât mai multe din cele ce se petreceau 
în Casa Cântecelor şi din a o ajuta pe Esste cu tot ce-i stătea 
în putinţă. 

Şi, ceea ce era mult mai important, făcea toate astea fără 
să-i irite pe alţii. Ca atare, era absolut firesc, atât pentru el, 
cât şi pentru oricare altul, să presupună că el va fi viitorul 
Stăpân al Cântecelor în Camera înaltă, atunci când Esste 
urma să decidă că sfârşise cu viaţa. Şi într-adevăr aşa s-ar fi 
întâmplat, dacă n-ar fi fost atât de aglomerat de probleme. 

Când Stăpânul Cântecelor din Camera înaltă nu dorea să 
fie deranjat, pur şi simplu nu răspundea ciocăniturilor de la 
uşă. Acesta era obiceiul. Singurii care ignorau tradiţia erau 
Surzii şi Orbii, care-şi vedeau de treburi, deoarece, conform 
etichetei, prezenţa lor era ca şi inexistentă. Un Surd a cărui 
datorie era doar să măture camera avea pur şi simplu să 
măture camera, iar persoanei care căutase acolo izolare nu 
avea să-i pese - deşi ar fi reacţionat destul de vehement, 
dacă un elev sau un profesor ar fi intrat fără să aibă 
permisiunea. 

Toate astea erau lucruri acceptate ca atare. Onn însă 
trebuia să consulte calculatorul într-o problemă şi asta 
însemna să se consulte cu Esste. In clipa aceea chestiunea 
părea urgentă, deşi peste câteva ore nici nu mai ştia despre 
ce fusese vorba. Pornise spre Camera înaltă şi ciocănise la 
uşă. 

Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. 

Dacă Onn ar fi fost ambițios, iar nu convins de rolul său, s- 
ar fi gândit la posibilitatea ca Esste să nu fi răspuns pentru 


că renunţase la viaţă, şi s-ar fi îndepărtat tiptil, păstrând 
tăcerea. Sau dacă Onn ar fi fost mai puţin sigur de el, n-ar fi 
îndrăznit să deschidă uşa. Dar el era convins de rolul său şi 
era sigur pe el, astfel că deschise uşa şi în felul acesta ela 
fost cel care a descoperit leşul lui Esste sub un strat gros de 
nea. 

Pierderea lui Esste îl îndurera şi rămase în frig (după ce 
închisese ferestrele şi pornise încălzirea), lângă cadavrul ei, 
plângând dispariţia prieteniei lor, deoarece o iubise foarte 
mult. 

A îşi cunoştea totuşi îndatoririle. El descoperise trupul şi 
deci el trebuia să anunţe persoana care avea să fie 
următorul Stăpân al Cântecelor în Camera înaltă. Cu toate 
acestea, el însuşi era singura alegere logică pentru funcţia 
respectivă. lar tradiţia n interzicea să se autonumească. Nu 
putea să facă aşa ceva. 

Se gândi - era om, la urma urmei - să părăsească imediat 
odaia, lăsând-o aşa cum o găsise, şi să aştepte răbdător 
găsirea leşului de către un Surd sau un Orb, aşa cum şi 
trebuia de altfel să se întâmple. 

stăpânul cântecelor 228 

Era însă cinstit şi ştia că simplul fapt de a fi încălcat deja 
tradiţia, intrând în cameră fără permisiune, reprezenta o 
acuzaţie suficientă ca să nu mai poată ocupa funcţia. Dacă 
putuse ignora politeţea, intrând atunci când cineva dorise 
izolarea, atunci era prea nesocotit ca să devină Stăpân al 
Cântecelor în Camera înaltă. 

Pe cine să numească atunci? Nu întâmplător era el 
persoana cea mai potrivită pentru Camera înaltă - nu 
numai pentru că era remarcabil, dar şi pentru că nimeni 
altul nu era dotat pentru această funcţie. Printre Stăpânii 
Cântecelor şi marii Maeştri existau mulţi cântăreţi şi 
profesori talentaţi; la urma urmelor, fuseseră aleşi tocmai 
pentru aceste calităţi. Dar exista oare o persoană cu o 
voinţă puternică, dedicare şi înţelepciune atât de 


remarcabile, încât Casa Cântecelor să se afle în siguranţă 
sub conducerea acelei voințe şi înţelepciuni? 

De-a lungul întregii existenţe a Casei Cântecelor, existase 
întotdeauna cineva, o alegere simplă sau cel puţin logică. 
întotdeauna unul dintre Stăpânii Cântecelor fusese 
pregătit, sau dacă nu unul dintre ei, atunci un Mare 
Maestru tânăr şi remarcabil, a cărui alegere să fi fost 
indiscutabilă. 

De data aceasta nu exista niciunul. Ah, da, erau doi-trei 
care ar fi putut face treabă bună, dar Onn nu putea să 
lucreze cu ei, deoarece unul avea obiceiul să ia hotărâri 
fanteziste, altul se lansa mereu în tot felul de dispute, iar al 
treilea era prea distrat ca să te poţi bizui pe el. Cineva 
trebuia să fie mereu înapoia lor, reparându-le greşelile, ori 
nu aşa trebuiau să stea lucrurile. 

Până seara Onn devenise disperat. Zăvorâse uşa - nu avea 
rost să lase vestea să se răspândească, dacă ar fi intrat un 
Surd - şi, cu zăpada care se topise de acum şi formase 
băltoace pe podea, începuse să se simtă jilav şi 
inconfortabil. Se hotări să nu părăsească odaia decât după 
ce avea să găsească o soluţie. Dar nu-i venea nici o idee. 

De aceea, dis-de-dimineaţă, după un somn agitat, se ridică, 
codifică uşa pentru a se deschide numai după amprenta lui 
palmară, o închise în urma sa şi porni să hoinărească prin 
Staluri şi Loji, prin Sălile Comune, toalete şi bucătării, 
sperând că-i va veni vreo idee remarcabilă sau că-şi va 
învinge nehotărârea şi va putea alege pe cineva care s-o 
înlocuiască pe Esste. 

Se făcuse după-amiază, când, deznădăjduit, intră într-o 
Sală Comună, unde învăţa un grup de Adieri. Intrase mai 
mult ca să se destindă; glasurile tinere erau destul de 
neformate ca să nu-l oblige să fie atent, totuşi destul de 
pricepute pentru ca armoniile şi contrapunctele lor să fie 
ascultate cu plăcere. 

Cum stătea în fundul sălii, începu s-o privească şi asculte 
pe profesoară. O recunoscuse de îndată, bineînţeles. Era 


destul de talentată ca să fi putut preda în Staluri şi Loji - 
avea glas pur şi rafinat. Nu mai era însă tânără şi, neavând 
şanse să fie promovată ca Mare Maestră sau Stăpână a 
Cântecelor, ceruse să rămână în Sala Comună fiindcă iubea 
copiii şi n-avea să fie ruşinată ori dezamăgită pentru că-şi 
încheia viaţa învăţându-i pe aceştia. Esste îi acceptase 
imediat cererea, deoarece copiii trebuiau, pe cât posibil, să 
înveţe de la glasurile cele mai bune, iar femeia aceasta era 
cea mai bună cântăreaţă dintre toţi profesorii din Sala 
Comună. 

Faţă de copii era iubitoare, dar sinceră; prietenoasă, dar 
corectă. Era limpede că şi copiii îi erau devotați; 
încăierările obişnuite care se iscau într-o clasă de vârsta 
aceea erau rezolvate cu uşurinţă, iar copiii erau mişcător 
de doritori să cânte bine şi să obţină laudele ei. Atunci când 
un cântec era deosebit de bun, ea i se alătura, nu tare, ci 
într-o armonie molcomă şi minunată care incita copiii, 
inspirându-i să cânte mai bine. 

Onn decisese înainte de a-şi da seama. Se trezise deodată 
opunându-se unei alegeri despre care nu ştia când o făcuse. 
„Este prea neexperimentată, îşi spuse el, deşi în afara lui nu 
exista nimeni care să aibă într-adevăr experienţă în 
problemele Camerei înalte. Este prea tăcută, prea sfioasă 
ca să-şi impună voinţa în Casa Cântecelor”, insistă el, dar 
ştiu că aşa cum îi conducea pe copii, cu dragoste, nu cu 
forţa, la fel putea conduce şi Casa Cântecelor. 

Finalmente toate obiecțiile sale se reduseră la cea din 
urmă: mila. Femeii îi plăcea să-i înveţe pe copilaşi, dar în 
Camera înaltă nu avea să-i mai rămână timp decât pentru 
unul sau doi, iar aceia trebuiau să fie din Staluri şi Loji. Nu 
avea să fie fericită, renunțând la o muncă pe care o iubea, 
pentru a accepta alta pe care ea însăşi, şi mulţi alţii, aveau 
s-o considere mai presus de ea. 

Cu toate acestea, Onn fu convins. Privind-o, ştiu că ea 
trebuia să ia locul lui Esste. lar dacă avea să-i fie greu, şi 
pentru asta trebuia să renunţe la unele lucruri, ei bine, 


Casa Cântecelor cerea preţuri mari de la copiii ei şi ea avea 
să-şi facă datoria fără să crâcnească, aşa cum ar fi făcut 
oricare altul din Casa Cântecelor. 

Se ridică şi ea sfârşi cântecul, ca să-1 întrebe ce voia. 

— Rruk, spuse el, Esste a murit. 

Rămase încântat, văzând că ea nu-şi dăduse seama că era 
chemată pentru a lua locul lui Esste. Era numai îndurerată 
în adâncul inimii şi nu făcea altceva decât s-o plângă pe 
iubita ei Stăpână a Cântecelor, Esste. îşi cântă durerea şi 
copiii încercară să i se alăture. Cântecul ei începuse cu 
toată tehnica pe care o deţinea, dar, pe măsură ce copiii o 
urmară, ea simplifică, aproape din obişnuinţă, coborând 
muzica la nivelul lor şi cântară împreună, mişcător, despre 
iubirea care trebuie să sfârşească prin moarte. Onn fu 
extrem de impresionat. Rruk era o femeie generoasă. 
Făcuse o alegere bună. 

Când cântecul se încheie, el rosti cuvintele care, ştia, 
aveau să-i producă multă nefericire. 

— Rruk, eu i-am găsit trupul şi te rog pe tine să faci 
pregătirile de înmormântare. 

Ea înţelese imediat şi Controlul n-o părăsi, deşi răspunse 
în şoaptă: 

— Stăpân al Cântecelor, întâmplarea care te-a făcut să-i 
găseşti leşul a fost crudă, dar întâmplarea care te-a adus la 
mine este nebunească. 

— Este totuşi datoria ta. 

— Atunci o voi face. Nu cred însă că voi fi singura care va 
deplânge că, pentru întâia oară, tradiţia noastră a dat greş 
în a-l alege pe cel mai potrivit acestei răspunderi. 

Îşi cântau cu glasuri controlate, însă minunat de încărcate 
de sentimente, pe care copiii erau insuficient de 
experimentați ca să le priceapă. 

— Tradiţia nu a dat greş, zise Onn, şi, cu timpul, vei 
înţelege şi tu lucrul acesta. 

Ea îşi părăsi atunci clasa, iar elevii alergară ca să le spună 
tuturor veştile şi în toată Casa Cântecelor începură 


cântecele de jelanie pentru Esste, alături de şoaptele de 
uimire cauzate de faptul că nu Onn era succesorul, că de 
fapt el însuşi alesese, pentru întâia dată în istorie, un 
Stăpân al Cântecelor în Camera înaltă care nu era nici 
măcar Maestru, ci doar un profesor de Adieri. 

Onn şi Rruk se îngrijiră cu atenţie de Esste. Dezbrăcată, 
bătrâna părea incredibil de fragilă, fără nimic din puterea 
pe care o arătase mereu. Totuşi ea trăise printre oameni 
pentru care trupul nu însemna nimic, ci numai vocea era 
cheia unui individ, şi în privinţa asta de multe generaţii 
nimeni nu orjon scott cord mai fusese aşa puternic în Casa 
Cântecelor. Onn şi Rruk cântară şi vorbiră în timp ce lucrau, 
Rruk punând multe întrebări, iar Onn încercând s-o înveţe 
în câteva ore lucrurile pentru care el avusese nevoie de 
mult timp. 

— Nu pot să-nvăţ, izbucni ea decepţionată în cele din 
urmă. 

— Voi fi aici şi te voi ajuta mereu, îi răspunse bărbatul. 

Rruk încuviinţă şi, în felul acesta, în loc să încerce imediat 
să-şi impună autoritatea de Stăpână a Cântecelor, femeia 
începu ca o simplă purtătoare de cuvânt a deciziilor lui Onn. 
Un asemenea lucru nu putea fi tăinuit şi existau unii care 
credeau că Onn ar fi făcut mai bine dacă i-ar fi ales pe ei, 
dar o alesese pe Rruk fiindcă era atât de moale încât el 
putea conduce Casa Cântecelor prin intermediul ei. 

Totuşi, treptat, ea începu să-şi îndeplinească îndatoririle 
singură şi, încet, locuitorii din Casa Cântecelor începură să- 
şi dea seama că femeia îi făcea pe toţi, cumva, mai fericiţi; 
că deşi muzica nu se îmbunătăţise prea mult, dar nici nu se 
înrăutăţise, cântecele deveniseră cumva mai vesele. Ea îi 
trata pe toţi copiii cu acelaşi respect ca şi pe adulţi, iar pe 
adulţi cu tot atâta răbdare şi iubire ca şi pe copii. lar treaba 
mergea. Atunci când Onn muri, nu după mulţi ani, nu mai 
era nici o îndoială că alesese cu pricepere - ba chiar erau 
mulţi care spuneau că şansa surâsese Casei Cântecelor, 
stăpânul cântecelor făcând-o pe Rruk Stăpână a Cântecelor 


în Camera înaltă. Casa Cântecelor nu-şi pierduse nimic din 
măiestrie şi în acelaşi timp câştigase înţelegerea femeii. 

Aşa se făcea că Rruk era Stăpână a Cântecelor în Camera 
înaltă, când Ansset se întoarse acasă. 

Desigur paznicul porţilor nu-l recunoscu. Trecuseră prea 
mulţi ani şi, deşi portarul fusese Vaiet pe vremea când 
Ansset era în Staluri şi Loji, nu avea cum să facă o legătură 
între chipul bătrân cu păr albit şi copilul bălai şi minunat 
ale cărui cântece fuseseră atât de pure şi de înalte. 

Dar Casa Cântecelor nu era neprimitoare şi se vedea 
limpede că bătrânul din faţa porţilor nu era bogat; purta 
straie simple şi nu avea pungă sau podoabe. Refuzase să 
dezvăluie scopul vizitei, spunând doar că dorea să-l vadă 
pe Stăpânul Cântecelor din Camera înaltă, lucru despre 
care, desigur, nici nu putea fi vorba. Atâta vreme însă cât 
era de acord să aştepte în camera de la poartă, nimeni nu 
avea nimic împotrivă, iar când portarul văzu că nu-şi 
adusese merinde cu el, îl duse în bucătării, lăsându-l să 
mănânce cu un grup de elevi din Staluri şi Loji. 

Nici bătrânul nu profită în vreun fel de această favoare. 
Când masa luă sfârşit, el fu condus înapoi la poartă, unde 
rămase până la următoarea masă a zilei. 

Bătrânul nu vorbi cu niciunul dintre copii. Mânca încet şi 
atent, privind numai în farfurie. Copiii începură să nu mai 
fie stingheriţi de prezenţa lui, începură să vorbească şi să 
cânte. El nu li se alătură niciodată şi nici nu lăsă să-i scape 
vreo reacţie. 

Prezenţa bătrânului în cantina acelor elevi ajunse să 
devină chiar un prilej de mândrie. La urma urmelor, copiii 
se găseau de cel puţin cinci-şase ani în Casa Cântecelor şi-i 
cunoşteau pe toţi adulţii, îndeosebi pe cei bătrâni; singurii 
nou-veniţi erau de obicei Cântăreţi şi Privighetori care 
reveneau acasă după ce împliniseră cincisprezece ani, şi 
căutătorii de talente care se întorceau cu copii noi pentru 
Sala Comună. Nu se mai auzise de un nou-venit care să fi 
fost bătrân. 


Pentru copii, bătrânul acela era un mister. Circulau fel de 
fel de poveşti despre el - comisese crime teribile pe o 
planetă îndepărtată şi venise în Casa Cântecelor ca să se 
ascundă, era tatăl unui Cântăreț vestit şi se afla acolo ca să- 
şi spioneze fiul, era complet surd şi le simţea cântecele prin 
vibraţiile mesei (ceea ce-i determinase pe câţiva copii să-şi 
astupe urechile cu bumbac şi să pipăie tăblia mesei în 
timpul prânzurilor, încercând să simtă ceva), era o 
Privighetoare care dăduse greş şi acum încerca să-şi 
recapete locul în Casa Cântecelor. Unele dintre poveştile 
acelea erau extrem de realiste, ajungând până la cele mai 
mici detalii. Altele erau atât de fantastice şi pline de 
imaginaţie încât nu puteau fi crezute nici chiar de cei mai 
naivi dintre copii, deşi, desigur, asta nu împiedica defel 
repovestirea lor. Insă toate istorisirile şi reistorisirile despre 
bătrân care se auzeau în Cantina Curcubeului nu erau 
niciodată spuse vreunui adult. 

Din cauza aceasta, Rruk află de existenţa bătrânului 
printr-o simplă întâmplare. El se obişnuise să ajute la 
strângerea resturilor după încheierea mesei. Bucătăreasa 
din Curcubeu era o Oarbă, ajutată de doi Surzi, care 
treceau de la o cantină la alta. Într-o zi, Surzii întârziaseră 
la treabă, astfel încât bătrânul se ridicase şi începuse să 
spele farfuriile. Bucătăreasa era o femeie ageră şi 
remarcase de îndată că deşi mâinile bătrânului erau 
puternice, ele nu erau obişnuite cu munca fizică - aveau 
palmele moi, aidoma celor ale unui prunc. Bătrânul lucra 
însă cu atenţie şi spălase farfuriile, iar nu mult după aceea 
cei doi tineri Surzi descoperiseră că dacă întârziau suficient 
de mult pentru curăţenia din Cantina Curcubeului, nu le 
mai rămânea nimic de făcut. 

Bucătăreasa povesti portarului cele întâmplate, într-o zi 
când acesta îl adusese pe bătrân la bucătărie, iar portarul 
ridicase din umeri: 

— De ce nu? Lasă-l să creadă că munceşte pentru hrana 
lui. 


Bucătăreasa continua să creadă că cineva mai important 
decât portarul îl autorizase pe bătrân să rămână. 

Abia atunci când, din neatenţie, bătrânul atinse o oală care 
stătuse pe plită în loc să fie pusă pe masă, bucătăreasa îşi 
dăduse seama că ceva era în neregulă. În mod evident, 
bătrânul se fripsese puternic. Nu scosese însă nici un sunet 
şi nici nu-şi trăda în vreun fel durerea. Continuă să-şi vadă 
de treabă, spălând vasele, deşi arsura trebuie să fi fost 
extrem de neplăcută. Bucătăreasa se îngrijoră. Nu-şi putea 
imagina decât două motive pentru care bătrânul putuse 
atinge oala încinsă fără măcar să clipească. 

— Fie este lepros şi nu simte, lucru de care mă îndoiesc, 
deoarece mânuieşte perfect oalele şi cratiţele, fie are 
Control. 

— Control”? repetă bucătarul-şef. De fapt, cine-i individul? 

— L-a adus portarul. Cred că din milă. 

— Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine. O gură în plus la 
masă şi eu nu sunt anunţat - ca să văd dacă ne permite 
bugetul? 

— Niciodată n-am dus lipsă de mâncare, strânse din umeri 
bucătăreasa. 

— Este vorba despre o chestiune de principiu. Ori suntem 
organizaţi, ori nu mai suntem. 

După aceea bucătarul-şef vorbi cu cel de la aprovizionare, 
cel de la aprovizionare vorbi cu cei de la pază, şi unul dintre 
paznici îl întrebă pe portar ce naiba se întâmpla. 

— Este flămând şi sărac. 

— De cât timp se-ntâmplă chestia asta? 

— De vreo trei luni, sau poate ceva mai mult. 

— Aici nu-i pensiune. Trebuia să i se spună, politicos, să 
plece. De ce-a venit? 

— Ca s-o vadă pe Stăpâna Cântecelor din Camera înaltă. 

— Scapă de el. Să se termine cu mesele gratuite. Fii 
politicos, dar ferm. Asta-i datoria unui portar. 

Cu foarte multă blândeţe, portarul îi spuse bătrânului că 
nu mai putea să mănânce în Casa Cântecelor. 


Bătrânul nu răspunse nimic şi rămase în camera de gardă. 

Peste cinci zile, portarul veni la şeful gărzii. 

— Vrea să moară de foame în camera de gardă. Şeful 
pazei cobori să-l vadă pe bătrân. 

— Ce vrei, moşule? 

— Am venit s-o văd pe Stăpâna Cântecelor din Camera 
înaltă. 

— Cine eşti? Nici un răspuns. 

— Nu lăsăm pe oricine la ea. Este ocupată. 

— Se va bucura, dacă mă va vedea. 

— Mă-ndoiesc. Habar n-ai ce este aici. 

Din nou, nici un răspuns. Zâmbise oare bătrânul? Şeful 
pazei era prea iritat ca să ştie ori să-i pese. 

Dacă bătrânul ar fi fost violent sau impertinent, l-ar fi 
putut evacua cu forţa. Astfel de acţiuni se evitau însă pe cât 
posibil şi, finalmente, fiindcă bătrânul intenţiona să rămână 
acolo până când avea să moară de inaniţie, şeful pazei 
merse în Camera înaltă şi vorbi cu Rruk. 

— Dacă este atât de hotărât să mă vadă şi dacă pare 
inofensiv, atunci bineînţeles că poate să mă vadă. 

După aceea Rruk cobori scările şi parcurse labirintul de 
coridoare, ajungând în camera de gardă, unde aştepta 
bătrânul. 

În ochii ei, bătrânul era minunat. Desigur, avea chipul 
zbârcit, dar ochii îi erau inocenți şi în acelaşi timp înţelepţi, 
de parcă văzuse toate lucrurile de pe lume şi le iertase pe 
toate. Buzele, care i se deschiseră într-un surâs în clipa 
când o văzu, păreau ale unui copil. Pielea lui, translucidă de 
bătrâneţe, totuşi aspră prin comparaţie cu părul complet 
alb, era lipsită de cea mai mică pată. Cutele feţei îi fuseseră 
pricinuite mai mult de dureri decât de bucurii, însă expresia 
sa depăşea toată istoria chipului, şi el întinse braţele spre 
Rruk. 

— Rruk, spuse şi o îmbrăţişa. 

Ea îi răspunse îmbrăţişării şi ului portarul şi şeful pazei, 
spunând: 


— Ansset, te-ai întors acasă. 

Un singur Ansset se putea întoarce în Casa Cântecelor. 
Pentru portar, Ansset era copilul care cântase atât de 
minunat înaintea plecării. Pentru şeful pazei, care nu-l 
cunoscuse niciodată, Ansset era împăratul Universului. 

Pentru Rruk, Ansset era un prieten iubit, căruia îi lipsise şi 
pentru care plânsese, când nu mai revenise acasă, cu peste 
şaizeci de ani în urmă. 

— Te-ai schimbat, zise Rruk. 

— Şi tu te-ai schimbat. 

Rruk îşi aminti de fetiţa stângace de pe timpuri. 

— Nu într-atât pe cât crezi. De ce nu le-ai spus cine erai? 

Ansset se rezemă de una dintre ferestrele Camerei înalte. 

— Dacă i-aş fi spus portarului cine eram, în zece minute 
toată Casa Cântecelor ar fi ştiut că sunt aici. M-ai fi lăsat 
câteva zile să vizitez locurile, după care m-ai fi tras într-un 
colţ şi mi-ai fi spus: „Nu poţi rămâne aici.” 

— într-adevăr, nu poţi rămâne. 

— Totuşi am rămas, răspunse Ansset. Câteva luni. Nu sunt 
încă atât de bătrân, dar mă simt de parcă aş trăi din nou în 
copilărie. Copiii sunt minunaţi. Nu ştiam, când am fost de 
vârsta şi de mărimea lor. 

— Nici eu nu ştiam. 

— Şi nici ei nu ştiu. Se bat între ei cu dumicate de pâine, 
atunci când nu-i vede bucătăreasa. O încălcare teribilă a 
Controlului. 

— Controlul nu poate fi absolut la copii. Sau, oricum, la 
majoritatea copiilor. 

— Rruk, am lipsit atâta vreme... Îngăduie-mi să rămân. 

— Nu pot, clătină ea din cap. 

— De ce? Pot să fac ce am făcut până acum. Am pricinuit 
vreun rău cuiva? Gândeşte-te la mine ca la un alt Orb. Asta 
şi sunt, să ştii. O Privighetoare care s-a întors, dar care nu 
poate să predea. 

Rruk îl ascultă şi calmul ei exterior mască tulburarea care 
creştea întruna. In lunile petrecute în Casa Cântecelor, 


Ansset nu făcuse nici un rău, totuşi era împotriva tradiţiei. 

— Nu-mi pasă de tradiţie. Nimic din viaţa mea nu s-a 
supus vreunei tradiţii. 

— Esste a hotărât... 

— Esste a murit, o întrerupse el şi, deşi cuvintele îi erau 
dure, Rruk se întrebă dacă nu auzea un ton de tandreţe în 
glasul său. Tu te afli acum în Camera înaltă. Esste m-a iubit, 
dar nu avea loc de milă. 

— Esste te-a auzit încercând să cânţi. 

— Nu pot cânta. Nu mai cânt. 

stăpânul cântecelor 457 

— Ba da. Poate fără intenţie, dar cânţi. Pur şi simplu 
vorbind, melodiile glasului tău sunt mai elocvente decât ce 
încercăm mulţi dintre noi să reuşim. 

Ansset privi într-o parte. 

— Nu ţi-ai auzit propriile cântece, Ansset. Ai avut multe de 
făcut în ultimii ani. De fapt, în primii tăi ani. Vocea ta este 
plină de lumile dinafară. Plină de prea multe amintiri 
dureroase şi responsabilităţi împovărătoare. Cine te-ar 
putea asculta fără să fie afectat? 

— 'Ţi-e teamă că-i voi contamina pe copii? 

— Şi pe profesori. Şi pe mine. Ansset se gândi o vreme. 

— Până acum am tăcut. Pot să tac şi în continuare. Aici, în 
Casa Cântecelor, voi fi mut. 

— Cât timp vei putea rezista? 

— Nu există refugii? Lasă-mă să pot pleca şi veni oricând 
doresc, lasă-mă să hoinăresc pe 'Tew când simt nevoia să 
vorbesc, pentru ca apoi să revin acasă. 

— Aceasta nu mai este casa ta. 

Atunci Ansset îşi pierdu Controlul şi o imploră pe Rruk cu 
ochii şi cu glasul. 

— Rruk, acesta este căminul meu. Aceasta mi-a fost casa 
timp de şaizeci şi cinci de ani, deşi am fost mereu oprit să 
mă-ntorc. Am încercat să rămân departe. Am domnit mulţi 
ani în palatul acela, am trăit printre oameni pe care-i 


iubeam, dar, Rruk, cât poţi supravieţui retezat de orice 
legături cu piatra aceasta? 

Şi Rruk îşi aminti anii ei de Cântăreaţă, anii petrecuţi pe 
Umusuwee, unde fusese iubită şi respectată, unde le 
spunea stăpânilor ei Tată şi Mamă, pentru ca, imediat ce 
împlinise cincisprezece ani, să plece acasă, deoarece jungla 
putea să fie frumoasă şi dulce, dar piatra cea rece 
reprezenta totul pentru ea şi nu putea suporta depărtarea 
mai mult decât era strict necesar. 

— Ce există oare în zidurile acestea, Ansset, încât au o 
asemenea putere asupra noastră? 

EI o privi întrebător. 

— Ştii, urmă Rruk, nu mă pot decide. înţeleg ce simţi, mai 
exact cred că înţeleg, totuşi Stăpânul Cântecelor din 
Camera înaltă nu poate lua decizii, bizuindu-se pe milă. 

— Milă”, o îngână el cu Controlul restabilit. 

— Trebuie să slujesc binele Casei Cântecelor, iar prezenţa 
ta aici ar introduce prea multe posibilităţi pe care nu le 
putem controla. Consecințele ar putea fi resimţite vreme de 
secole. 

— Milă”, repetă el. Am înţeles greşit. Credeam că-ţi cer să 
iei o decizie în numele iubirii. 

Rruk tăcu, privindu-1. „lubire. Aşa este, gândi ea, pentru 
asta existăm noi aici. lubire, pace şi frumuseţe - acestea 
sunt ţelurile Casei Cântecelor. lar unul dintre cei mai buni 
copii ai noştri - ba nu, cea mai minunată Privighetoare 
produsă vreodată aici - se roagă pentru iubire, şi mie îmi 
este frică să i-o ofer.” Nu i se părea corect. Indiferent ce i- 
ar fi cerut logica, nu i se părea corect să-l alunge pe 
Ansset. lar Rruk nu era Esste, ci era guvernată de logică şi 
de bun-simţ. 

— Dacă, în cazul acesta, decizia ar fi raţională, ar însemna 
că în Camera înaltă se află un Stăpân al Cântecelor plin de 
rațiune, vorbi ea. Eu însă nu hotărăsc aşa. Nu mă simt bine, 
lăsânduc-te să rămâi, dar m-aş simţi mult mai nefericită dacă 
te-aş sili să pleci. 


— Mulţumesc, şopti el. 

— Tăcere între aceste ziduri. Nici un copil nu trebuie să-ţi 
audă glasul, nici măcar un murmur. Aici vei sluji ca Surd. 
Atunci când nu vei mai îndura tăcerea, poţi pleca oriunde 
vrei. la câţi bani îţi trebuie - poţi cheltui o viaţă întreagă 
fără să risipeşti ceea ce a primit Casa Cântecelor când te-a 
trimis pe Pământ. 

— După aceea, mă pot întoarce? 

— Oricând doreşti. Cu condiţia ca aici să rămâi tăcut. Şi să 
mă ierţi, dacă le voi interzice Orbilor şi Surzilor să spună 
vreunui cântăreţ cine eşti tu. 

El abandonă Controlul, îi zâmbi, o îmbrăţişa şi apoi îi 
cântă: 

— Nu te voi răni niciodată, Te voi ajuta mereu. Dacă ţi-este 
foame, Iţi voi da hrana mea. 

Dacă-ţi este teamă, Sunt prietenul tău. Te iubesc chiar 
acum Şi iubirea nu are sfârşit. 

Pentru o clipă, cântecul sfâşie inima lui Rruk. Era teribil. 
Glasul lui Ansset nu era nici măcar cât al unui copil. Era 
glasul unui bătrân care, de prea mulţi ani, vorbise prea 
mult şi nu cântase deloc. Nu era controlat, era lipsit de 
formă, melodia nici nu era pe de-a întregul corectă. „Cât a 
pierdut! strigă ea în sinea ei. Numai atâta să mai fi rămas?” 

Totuşi forţa încă există acolo. Forţa nu-i fusese dată lui 
Ansset de către Casa Cântecelor, ci se născuse în el şi 
crescuse în el datorită suferințelor, astfel că, atunci când 
Ansset îi cântă cântecul iubirii, Rruk se simţi profund 
tulburată. îşi aminti de propria ei voce, slabă, cântându-i 
aceleaşi cuvinte, parcă acum un milion de ani... sau fusese 
doar ieri? 

Şi îşi aminti loialitatea lui Ansset faţă de ea într-o vreme 
când el nu avea nevoie să fie loial şi ultimele îndoieli legate 
de rămânerea lui în Casa Cântecelor dispărură. 

— Mie poţi să-mi vorbeşti. Nimănui altuia, dar faţă de mine 
nu trebuie să fii mut. 


— ţi voi strica vocea, ca şi pe a celorlalţi. Ea clătină din 
cap. 

— Nimic din ce vine de la tine nu-mi poate face vreun rău. 
Când îţi voi auzi glasul, o să-mi amintesc stăpânul 
cântecelor de Rămas Bun-ul lui Ansset. Să ştii că printre noi 
mai există câţiva care şi-l amintesc. El ne păstrează 
umilinţa, fiindcă ştim ce poate face un glas. Şi tot el mă va 
păstra pură. 

— Mulţumesc, repetă el, apoi o părăsi şi cobori scările, în 
acele părţi ale Casei Cântecelor unde promisese că nu i se 
va mai auzi nicicând vocea. 

După o absenţă de câteva zile, bătrânul reveni în Cantina 
Curcubeului. Copiii erau surescitaţi. Se teA museră că omul 
misterios dispăruse pe vecie. Il examinară atenţi, căutând 
un motiv al absenței sale. El se comporta însă ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit, continuând s-o ajute pe 
bucătăreasă, ca şi înainte. 

Totuşi acum bătrânul nu mai dispărea după mese. începu 
să apară pe coridoare, în Staluri, în Sala Comună. Făcea 
corvezi specifice de obicei tinerilor Surzi - mătura, curăța, 
schimba aşternuturile, spăla rufăria. Apărea tăcut, fără să 
ciocănească, aşa cum li se permitea Surzilor, dar, spre 
deosebire de aceştia, nu era ignorat. Desigur, nu-i vorbea 
nimeni, însă ochii îl urmăreau prin încăpere, observându-l 
pe furiş, deşi el nu făcea nimic ieşit din comun. El însuşi era 
cel ieşit din comun - fie Casa Cântecelor încălcase o regulă 
veche de o mie de ani, lăsând să muncească înăuntru pe 
cineva care nu cântase acolo în copilărie, fie bătrânul fusese 
cândva cântăreţ şi exista o explicaţie pentru apariţia târzie 
şi degradarea lui. 

Bineînţeles, profesorii speculau de asemenea. Erau şi ei 
oameni, şi în curând îşi dăduseră seama că Surzii şi Orbii 
nu voiau, indiferent cât de rugaţi sau de ameninţaţi ar fi 
fost, să discute despre bătrân. Rruk lăsase iute să se 
înţeleagă că n-avea să tolereze nici un fel de investigaţii. De 
aceea, nu le mai rămăsese decât să facă presupuneri. 


Desigur, numele lui Ansset apăru alături de alte nume 
cunoscute de ei ale unor Cântăreţi care nu mai reveniseră 
sau care nu-şi găsiseră un loc în Casa Cântecelor, dar 
niciunul dintre nume nu era mai probabil decât altul, iar cel 
al lui Ansset era cel mai puţin amintit. Când cineva a fost 
împărat, nu putea fi imaginat în rolul unui măturător de 
podele. 

În afară de Rruk, de Surzi şi de Orbi, doar două persoane 
erau convinse că el era Ansset. 

Una dintre acele persoane era un Stăpân al Cântecelor 
nou, pe nume Ller, care lipsise mulţi ani, fiind căutător, şi, 
întorcându-se, îl zărise pe bătrân rătăcind prin Casa 
Cântecelor, prezent peste tot, dar mut ca un spectru. Il 
recunoscuse imediat - anii nu-i puteau ascunde lui Ller 
trăsăturile unei feţe pe care o memorase în copilărie. II 
ispitise ideea de a-l prinde pe Ansset într-un moment când 
era singur, stăpânul cântecelor de a se apropia de el şi a-1 
întâmpina cu dragostea şi respectul pe care le simţea faţă 
de el. Se gândise însă mai bine. Dacă Ansset era mut şi 
necunoscut în Casa Cântecelor, însemna că exista un motiv 
şi până ce lui Ller nu avea să i se îngăduie să rupă tăcerea 
şi anonimatul acelea, el avea să se prefacă neştiutor. Totuşi, 
ori de câte ori îl zărea pe bătrân, nu putea să nu se simtă 
invadat de amintirile copilăriei şi îl cuprindea tristeţea, 
văzând cât de jos ajunsese cântăreţul cel mai mare dintre 
toţi. 

A doua persoană care-l recunoscuse nu-l auzise niciodată 
cântând, nu-i văzuse niciodată chipul, totuşi era la fel de 
convinsă ca şi Ller. Se numea Fiimma, auzise legendele 
despre Ansset şi îl considera idealul ei. Nu în mod 
competitiv - nu se gândise să întreacă Privighetoarea cea 
de mult plecată. Dorea numai să poată atinge inimile 
oamenilor aşa de profund, încât să fie amintită tot atât de 
mult şi cu tot atâta bucurie pe cât era amintit Ansset. Era 
foarte tânără ca să tânjească după nemurire, dar ştia 
despre moarte mai multe decât toţi copiii din Casa 


Cântecelor. Nu avea nici doi ani, când îşi văzuse părinţii 
ucişi, şi, cu toate că nu vorbea niciodată despre asta, 
amintirile îi erau încă limpezi. Nu îi dădeau coşmaruri; fata 
se descurca destul de bine cu poverile memoriei. Nu uitase 
însă şi adesea vedea în faţa ochilor momentul morţii, şi ştia 
că numai norocul o scăpase de ucigaşi. 

Năzuia de aceea să trăiască de-a pururi în legendă, ca 
Ansset, şi se chinuia să-şi reamintească tot 

464 oi Yo n scott cârd ce auzise despre el. îi întrebase 
despre obiceiurile şi trăsăturile lui pe profesorii care-l 
cunoscuseră. Răspunsurile lor nu-i fuseseră de mare ajutor 
şi de aceea îşi imaginase ea restul. Cum ar simţi un om, cum 
ar acţiona, cum ar arăta după ce ar fi făcut ceea ce făcuse 
Ansset? De ce nu se întorsese în Casa Cântecelor? Ce şi-ar 
fi dorit el în străfundul inimii? 

Treptat, văzându-l pe bătrânul din Cantina Curcubeului şi 
auzind toate speculaţiile legate de el, începu să se întrebe 
dacă nu putea fi chiar Ansset. La început, ideea fu doar 
ispititor de misterioasă - nu o crezuse nici ea însăşi. Dar, pe 
măsură ce se scurgeau zile şi săptămâni, ea devenise tot 
mai sigură. Ansset, care ajunsese împărat, s-ar fi întors 
acasă chiar aşa - discret şi nerecunoscut. Cine ştia ce 
piedici existau în calea întoarcerii sale? După aceea, 
bătrânul dispăruse câteva zile şi revenise în calitate de 
Surd, având dreptul să hoinărească pe coridoarele Casei 
Cântecelor. Fata înţelesese că se ajunsese la o soluţie, dar 
nu fusese una uşoară, iar tăcerea bătrânului nu fusese 
abolită, deşi i se îngăduise să rămână. Ansset ar fi acceptat 
oare o asemenea tăcere, ca preţ al rămânerii în Casa 
Cântecelor? 

Fiimma decise că da. 

În cele din urmă fusese atât de convinsă încât, la o cină din 
Cantina Curcubeului, se aşezase deliberat lângă bătrân. De 
obicei, acesta stătea singur la masă, dar acum nu dăduse 
nici un semn că ar fi fost stăpânul cântecelor surprins, ci 
continuase să rupă bucăţi de pâine şi să mănânce tocana. 


— Ştiu cine eşti, şoptise fata. 

El nu răspunsese şi continuase să fărâme pâinea. 

— Eşti Ansset, nu-i aşa? Bătrânul păruse că nici n-o aude. 

— Dacă eşti Ansset, urmase ea, fărâmiţează pâinea mai 
departe. Dacă nu eşti el, muşcă din felie. 

Crezuse că fusese inteligentă, însă bătrânul pusese 
întreaga felie de pâine în sos. 

Mâncase apoi mai departe, ignorând-o de parcă nici n-ar fi 
existat. Câţiva alţi copii o remarcaseră şi începuseră să 
şuşotească între ei. Fiimma se temuse că încălca vreo 
regulă dacă stătea cu bătrânul; oricum, tot nu reuşise să-l 
determine să-i vorbească. 

Nu putuse totuşi lăsa să-i scape momentul. 

— Ansset, insistase ea, dacă eşti tu, vreau să mă-nveţi. 
Vreau să-nvăţ toate cântecele tale. 

Îşi modificase bătrânul ritmul mestecatului? Se oprise 
pentru o clipă, ca să se gândească? Nu era sigură, totuşi 
mai nutrise speranţe. 

— Ansset, o să-ţi învăţ cântecele! Trebuie să m-ajuţi! După 
care, epuizându-şi complet îndrăzneala, îl părăsise şi 
revenise la ceilalţi copii, care o imploraseră să le spună ce 
vorbise şi dacă bătrânul îi răspunsese. Ea nu le destăinuise 
nimic. Simţise că bătrânul s-ar fi mâniat pe ea, dacă ar fi 
pomenit cuiva de convingerea ei că el era Ansset. Era oare 
Ansset? Fiimma refuzase să se lase cuprinsă de îndoieli. 

În ziua următoare, bătrânul nu mai venise în Cantina 
Curcubeului şi nu mai apăruse niciodată atât timp cât 
Fiimma mâncase acolo. 

Tăcerea deveni insuportabilă mult mai devreme decât se 
aşteptase Ansset. Poate că vinovate erau şi amintirile 
răscolitoare ale zilelor de tăcere ale întemniţării în odaia lui 
Mikal, pe când avea cincisprezece ani. Sau poate că, 
aidoma atâtor alţi bătrâni, devenise guraliv şi tăcerea pe 
care promisese s-o respecte cântărea mai mult decât ar fi 
cântărit în tinereţe. Indiferent de motiv, tânjea să 
vorbească, aşa că, în tăcere, merse la Rruk, căpătă 


aprobarea ei şi plecă în prima dintre libertăţile sale, aşa 
cum le denumi în gând. 

În primele câteva libertăţi, nu părăsi domeniile Casei 
Cântecelor. Nici nu trebuia, deoarece Casa Cântecelor 
deţinea mai mult de o treime din suprafaţa singurului 
continent al planetei. Ansset petrecu câteva săptămâni 
hoinărind prin pădurile din Valea Cântecelor, ocolind 
puţinele excursii ce aduceau copii din Casa Cântecelor. 
Merse la lacul dintre munţi, acolo unde Esste îi spusese 
prima dată că-l iubea, acolo unde-1 învățase prima dată 
adevărata putere a Controlului. 

Rămase surprins, descoperind că poteca dispăruse. Oare 
copiii nu mai erau aduşi aici? Imposibil - prin păduri existau 
drumuri pentru fleskete şi iarba nu era prea înaltă, un 
semn sigur că vizitatorii continuau să vină, la răstimpuri. 
Totuşi de la baza cascadei, nu mai exista o cărare spre vârf. 
îşi aminti drumul, pe cât putu, şi, în cele din urmă, istovit, 
ajunse sus şi privi peste lac. 

Timpul nu-l atinsese. Dacă arborii îmbătrâniseră, Ansset 
nu-şi dădu seama. Dacă apa se schimbase, el nu-şi putu 
aminti cum fusese înainte. Păsările continuau să vină la apă, 
afundându-se în căutarea peştilor, şi vântul continua să 
şuiere prin frunze şi cetină, cu o muzică inexprimabilă. 

„Sunt bătrân, gândi Ansset, stând întins pe malul lacului. 
îmi amintesc trecutul îndepărtat mai uşor decât ziua de 
ieri.” Dacă închidea ochii, şi-o putea închipui pe Esste lângă 
el, îi putea auzi glasul. Abandonându-şi Controlul, fiindcă 
era singur, lăsă să-l podidească lacrimile amintirilor; 
soarele fierbinte usca iute lacrimile ce-i izvorau din colţurile 
ochilor. Plânsul, oricât de nestăvilit ar fi fost, nu-i putea însă 
alina sufletul. 

Atunci, cântă. 

După o tăcere aşa îndelungată, glasul îi suna jalnic. Vaietul 
cel mai nepriceput ar fi cântat mai bine. Vârsta îi împovăra 
acutele, iar tonalităţile erau inexistente. Rămăsese numai 


timbrul răguşit al unei voci bătrâne, suprasolicitată în 
tinereţe. 


Cândva, putuse cânta laolaltă cu păsările, întrecându-le. 
Acum păsările amuţeau şi glasul său era un intrus în 
locurile acelea. 

Plânse din nou şi jură să nu se mai umilească niciodată. 

Stătuse totuşi prea multă vreme fără cântece, atât în 
palat, cât şi în Casa Cântecelor. Trecuseră prea mulţi ani de 
când nu mai cântase, fiindcă alţii i-ar fi putut auzi pustiul şi 
eşecul. Aici, singur în pădure, nu mai existau „alţii”, iar 
dacă ar fi cântat prost el era singurul care putea auzi. Aşa 
că, în aceeaşi zi în care făcuse jurământul, îl încalcă şi cântă 
din nou. Nu fu cu nimic mai bine, dar de data aceasta nu se 
mai simţi la fel de mizerabil. 

„Asta-i toată vocea care mi-a rămas, gândi el, dar este 
totuşi o voce.” 

Nimeni nu avea să-l mai audă vreodată cântând - în 
privinţa asta era convins. Avea totuşi să se asculte singur, 
cântând ceea ce zăvorâse în sufletul său pentru multă 
vreme, pentru prea multă vreme. Era urât, nu era deloc ce 
ar fi dorit el să fie, dar îşi slujea scopul. II deşerta atunci 
când era prea plin şi simţea o oarecare alinare în cântecele 
sale răguşite. 

În prima sa libertate, Ansset cunoscu Valea Cântecelor aşa 
cum puţini o ştiau, căci nici un copil nu venea acolo de 
plăcere, fără supraveghetor. Odată cu asta, reînviară însă 
prea multe amintiri şi Ansset era prea singur - singurătatea 
era bună, dar el n-o mai putea auzi prea multă vreme. 

A doua libertate îl duse la unul dintre cele trei refugii ale 
Casei Cântecelor. 

Nu putuse merge la cel numit chiar „Refugiul”, pe ţărmul 
celui mai mare lac al planetei, fiindcă acolo veneau 
profesorii şi Maeştrii din Casa Cântecelor, atunci când 
simțeau nevoia să se odihnească. Acolo ar fi trebuit să 
păstreze jurământul tăcerii. 

Celelalte două refugii îi erau însă deschise. 

Hăt departe, în sud, „Farul” era o insulă de nisip şi stâncă, 
scăldată de apele unei mări puţin adânci. Avea o frumuseţe 


minunat de sălbatică, iar oraşul de piatră al Farului, ridicat 
pe promontoriul nordic, era un loc odihnitor, o oază de 
verdeață în pustietate. Pe vremuri, Farul fusese o 
fortăreață, în timpurile când Casa Cântecelor nu era decât 
un sătuc şi planeta era bântuită de războaie. Acum devenise 
un loc în care se adunau rataţii. 

În fiecare an, din Casa Cântecelor plecau sute de 
Cântăreţi, ca să-şi satisfacă serviciul până la vârsta de 
cincisprezece ani. In decursul unui deceniu, doar câţiva 
erau Privighetori, dar şi Cântăreţii erau extrem de apreciaţi 
şi, la revenirea acasă, toţi erau primiţi cu căldură. 

Unii se acomodaseră însă atât de bine cu planeta pe care 
fuseseră trimişi, încât nu mai doreau să se întoarcă. 
Căutătorul trimis după ei încerca să-i convingă timp de 
câteva zile, dar, dacă nu reuşea, nimeni nu-i silea, iar Casa 
Cântecelor le asigura educaţia până la douăzeci şi doi de 
ani, ca şi cum ar fi fost Surzi. 

Alţii reveneau în Casa Cântecelor, găseau repede 
satisfacţie ca profesori, erau pricepuţi şi rămâneau aici 
pentru tot restul vieţii, cu excepţia retragerilor în Refugiu. 
Cu timpul, şi dacă erau talentaţi, puteau deveni Stăpâni ai 
Cântecelor. Şi tot ei conduceau Casa Cântecelor. 

Existau însă şi abateri de la regulă. Nu toţi cei care 
reveneau pe lew erau apți să devină profesori şi trebuia să 
li se găsească un loc de muncă. De asemenea, nu toţi 
Cântăreţii îşi încheiau perioada. Unii nu puteau suporta alte 
planete şi aveau nevoie permanentă de confortul zidurilor 
de piatră, al izolării şi vieţii riguroase şi de rutină. Aceştia 
erau cei care înnebuneau. „Preţul muzicii”, spuneau 
conducătorii Casei Cântecelor şi-i îngrijeau cu blândeţe pe 
cei care plătiseră cel mai scump, câştigându-şi vocile, dar 
pierzându-şi minţile. 

Ei erau aceia care veneau la Far şi Ansset putea vorbi cu 
ei, fiindcă nu aveau să mai revină niciodată în Casa 
Cântecelor. 


Marea dintre Pustiul Strâmb şi Insula Farului era puţin 
adâncă, depăşind rareori doi metri, cu bancuri de nisip 
mereu în derivă, astfel că traversarea putea fi făcută 
aproape şi cu piciorul, dacă soarele n-ar fi fost atât de 
periculos de fierbinte şi fundul mării atât de imprevizibil. 
Aşa cum se făcea, traversarea era lipsită de confort, într-un 
barcaz cu pescaj mic, deşi călătorul se adăpostea la umbra 
unui polog. Ansset fu pilotat de un Surd tânăr, care 
stăpânul cântecelor petrecea acolo câte trei luni pe an, 
conducând barcazul. Surdul era doritor de conversaţie - 
vizitatorii din afară erau puţini - şi Ansset auzi în glasul său 
pacea locului. Deşi solul era arid şi apa puţin adâncă, acolo 
exista viaţă. Sub unde, peştii înotau leneşi. Păsările se 
afundau după ei, înghiţindu-i în timpul zborului. Pe 
suprafaţa apei umblau insecte mari, iar altele trăiau sub 
apă. 

— Aici se găseşte tot ce-i viu, zise Surdul. Fără insectele de 
la suprafaţă, peştii n-ar putea supravieţui sub apă. Păsările 
n-ar putea supravieţui, dacă n-ar plonja după peşti. lar 
insectele se hrănesc cu plantele de la suprafaţă. Tot ce-i viu 
există numai pe seama unui strat subţire de apă aflat în 
contact cu aerul. 

Tânărul studiase. Nu avea voce, dar avea minte şi inimă şi- 
şi găsise aici locul potrivit. Trăia în aer, numai pentru că nu 
putea vieţui în apă. 

— Ştii, urmă el, Casa Cântecelor n-ar putea supravieţui 
fără să trimită Cântăreţi pe planetele din imperiu. 

— Dar imperiul, răspunse Ansset, nu ştiu dacă ar reuşi să 
supravieţuiască fără Casa Cântecelor. 

Tânărul izbucni în râs. 

— Să fiu sincer, cred că muzica-i doar un lux. E frumoasă, 
dar nu-i absolut necesară. 

Ansset nu-şi exprimă dezacordul şi se întrebă pentru o 
clipă dacă nu cumva Surdul avea dreptate. 

În Far trăiau numai şapte persoane, astfel încât se găsi o 
cameră şi pentru Ansset. Dintre cei şapte, trei erau Orbi şi 


numai patru erau nebuni. 

Printre ei era o fată de vreo douăzeci de ani, care în 
fiecare zi pleca din răcoarea turnurilor spre mare, unde 
zăcea goală, cu trupul pe jumătate afundat în apă. Se mişca 
odată cu valurile. Atunci când sufla vreo briză, fata începea 
să cânte o melodie tânguitoare şi minunată, care nu era 
niciodată aceeaşi, dar care parcă nu se schimba niciodată, 
un cântec de singurătate şi o minte la fel de indiferentă şi 
aparent pustie ca şi marea. Când vântul se potolea, se 
oprea şi cântecul ei, astfel că, în majoritatea timpului, fata 
tacea. Nu vorbea cu nimeni şi părea că nu observa 
existenţa altor oameni, deşi mânca tot ce i se punea în faţă 
şi respecta întotdeauna puţinele ordine ce i se dădeau. 

Alt nebun era un bătrân care îşi petrecuse aproape toată 
viaţa în Far. Pleca din oraş, întreprinzând excursii lungi şi, 
de fapt, nu părea defel sărit de pe fix. 

— M-am vindecat de mult, spunea el, dar prefer să rămân 
aici. 

Era ars de soare şi culegea de pe malul mării crustacee, 
care constituiau o parte importantă a meniului în Far. 
Bătrânul povestea mereu aceleaşi istorii şi, dacă nu era 
întrerupt, le repeta una după alta aceluiaşi om, toată ziua şi 
toată noaptea. Ansset încercă o dată acest lucru, lăsându-l 
să aibă auditoriu; stăpânul cântecelor în cele din urmă, 
bătrânul adormise. Nu schimbase nici măcar un singur 
cuvânt din poveştile sale. Ansset îl descususe pe unul dintre 
Orbi. 

— Nu, îi răspunsese acesta. Niciuna dintre istoriile lui nu 
este adevărată. 

Ceilalţi doi nebuni erau ţinuţi în siguranţă în camera unde 
nebunia lor era văzută numai de Orbii care-i îngrijeau. 
Câteodată Ansset îi auzea cântând, dar întotdeauna 
cântecele erau prea îndepărtate ca să le poată distinge. 

Ansset vizită Farul numai atunci; era mai mult decât putea 
să suporte. îşi dădu seama că acolo trăiau cei care, pentru 
cântecele lor, plătiseră mai mult decât el şi primiseră mai 


puţin. Singur pe dealurile stâncoase dinapoia turnurilor, el 
cântă şi învăţă ecouri şi emoţii noi pentru cântecul său. 

Cântă şi cu fata care stătea pe jumătate afundată în mare, 
iar glasul său nu-l amuţi pe alei. Ba chiar, o dată, ea îl privi 
şi surâse, iar Ansset simţi că, la urma urmelor, vocea lui nu 
era poate chiar atât de îngrozitoare. Li cântă cântecul iubirii 
şi în ziua următoare părăsi Farul. 

Celălalt refugiu era „Promontoriul”, de departe cel mai 
mare dintre toate trei. Aici trăiau majoritatea Orbilor, 
cântăreţi care se întorseseră acasă şi descoperiseră că, de 
fapt, nu le plăcea să predea, că, de fapt, nu se pricepeau la 
aşa ceva. Promontoriul era un oraş cu oameni care cântau 
întruna, dar care îşi petreceau viaţa făcând altceva decât 
muzică. 

Promontoriul se găsea tot pe un țărm; clădirile sale uriaşe 
de piatră (căci copiii Casei Cântecelor nu puteau sta prea 
multă vreme departe de piatră) se înălţau deasupra unui 
ocean rece şi schimbător. Acolo nu existau copii, dar 
jocurile ce se desfăşurau în păduri, pe câmpuri şi în apa 
rece a golfului erau toate jocuri de ale copiilor. După cum îi 
explicase Rruk înainte de pleca spre Promontoriu: 

— Ei şi-au sacrificat copilăria, cântând pentru plăcerea 
altora. Acum pot fi copii după pofta inimii. 

Nu stăteau totuşi numai de jocuri. Existau biblioteci 
uriaşe, cu profesori care învăţaseră ceea ce-i învățase 
Universul, iar acum îşi transmiteau ştiinţa unor Orbi mai 
tineri, până când, în cele din urmă, mureau, de obicei 
fericiţi. Desigur aici ei nu-şi spuneau niciodată Orbi, ci aici 
erau oameni obişnuiţi, deoarece trăiau toţi la fel. Cei care 
dovedeau calităţi deosebite în administraţie şi guvernământ 
erau aduşi în Casa Cântecelor; ceilalţi fiind, în majoritatea 
timpului, mulţumiţi să stea în Promontoriu. 

Nu era cazul lui Ansset. Locul era minunat şi oamenii buni, 
dar era prea multă aglomeraţie şi deşi nu exista nici o 
restricţie în a vorbi cu ei, constată că-l priveau ciudat, 
fiindcă nu cânta niciodată. Aflaseră destul de repede cine 


era - identitatea lui nu constituia un secret printre Orbi - şi 
deşi îl tratau cu respect, nu exista nici o speranţă de 
prietenie. Pentru ei, viaţa lui stranie era lipsită de înţeles şi- 
1 lăsară singur. 

În felul acesta, în mod inevitabil, deşi vizită Promontoriul 
de câteva ori, revenea după numai o săptămână în Casa 
Cântecelor. Vorbitul cu Orbii şi cântatul solitar în pădure 
sau în pustiu nu ajungeau să-l îndepărteze de cântecele 
copiilor. 

Apoi, după o vreme, apăru şi un alt motiv pentru revenirea 
sa. Nu se gândise niciodată să-şi încalce legământul de 
tăcere; se simţi ruşinat când îşi dădu seama că, la urma 
urmelor, Rruk nu se putea încrede în el, Controlul nu era de 
ajuns ca să-l oprească. Ştia însă că unele promisiuni nu 
puteau fi respectate, iar altele nu trebuiau respectate. Aşa 
încât, în camera tăcută din Casa Cântecelor unde Esste îl 
învățase pe vremuri să cânte până atingea pereţii cu 
cântecul său, Ansset cântă. 

Dacă Ller n-ar fi fost Stăpânul Cântecelor pentru Fiimma, 
poate că nu s-ar fi descoperit. lar dacă Fiimma ar fi fost o 
cântăreaţă mai slabă, s-ar fi putut să nu-l alarmeze pe Ller 
într-atât încât să raporteze cazul. Dar în mod vădit Fiimma 
avea să ajungă o Privighetoare şi schimbările din cântecele 
ei, care ar fi putut rămâne misterioase altui Stăpân al 
Cântecelor, îi erau limpezi lui Ller. Pentru că Ller ştia că 
Ansset se afla în Casa Cântecelor şi-i recunoscu muzica în 
cântecele noi şi ciudate ale Fiimmei. 

La început, crezuse că era o abatere de moment, că 
Fiimma îl auzise cumva pe Ansset şi preluase în cântecele ei 
ce auzise. Temele deveniseră însă persistente. Fiimma 
cânta cântece care necesitau experienţe pe care ea nu le 
avusese. Ea cântase întotdeauna despre moarte, dar acum 
cânta despre ucidere şi despre pasiuni pe care nu avea cum 
să le fi simţit; melodiile ei trădau suferinţe pe care nu le-ar 
fi putut încerca în puţinii ei ani de viaţă. 

— Fiimma, spuse Ller, eu ştiu. 


Fetiţa stăpânea Controlul. Nu trăda nimic din 
surprinderea, din teama pe care trebuie să le fi simţit. 

— El ţi-a spus că a făcut un legământ de tăcere? Ea 
încuviinţă. 

— Vino cu mine. 

O duse în Camera înaltă şi Rruk îi lăsă să intre. Rruk o 
auzise deseori cântând pe Fiimma - copila fusese 
promițătoare din capul locului. 

— Vreau s-o auzi pe Fiimma cântând, îi spuse Ller. Dar 
Fiimma nu voi să cânte. 

— Atunci va trebui să-ţi spun eu, urmă bărbatul. Ştiu că 
Ansset se află aici. Am crezut că eram singurul cântăreţ 
care ştie. Fiimma însă 1-a auzit cântând. Eli-a stricat 
glasul. 

— Mi l-a înfrumusețat, replică fetiţa. 

— Cântă despre lucruri pe care n-ar fi avut cum să le 
cunoască. 

Rruk o privi pe fetiţă, dar vorbi cu Ller: 

— Ller, prietenul meu, Ansset obişnuia să cânte despre 
lucruri pe care nu le cunoştea. El le lua din vocile oamenilor 
care vorbeau cu el, aşa cum nici un cântăreţ n-a putut face 
vreodată. 

— Fiimma însă n-a dovedit niciodată însuşirea asta. Nu 
poate fi nici o îndoială, Rruk. El nu numai că a cântat în 
Casa Cântecelor, dar o învaţă şi pe Fiimma. Nu ştiu ce 
condiţii i-ai impus lui Ansset, totuşi am crezut că este 
necesar să ştii lucrul acesta. Glasul ei a fost impurificat. 

Atunci Fiimma îi cântă lui Rruk, lămurind orice bănuială 
asupra influenţei lui Ansset. Pesemne ascunsese cele 
învăţate de la Ansset, când îi mai cântase lui Ller, dar acum 
vocea ei ieşi întreagă şi nu era deloc vocea pe care o 
avusese cu câteva luni în urmă. 

Cântecul era mult mai puternic decât avea dreptul să fie. 
Ea învățase sentimente pe care nu avea nici un motiv să le fi 
simţit. Cunoştea trucuri, lucruri subtile şi denaturate pe 
care le reuşea cu glasul şi care erau atât de surprinzătoare, 


încât era dificil să le accepţi, lucruri pe care Rruk şi Ller de 
abia le puteau suporta fără să piardă Controlul. Cântecul 
era minunat, însă în acelaşi timp, teribil, ceva care nu 
trebuia să fie auzit de la un copil. 

— Ce ţi-a făcut? întrebă Rruk când cântecul luă sfârşit. 

— M-a învăţat glasul meu cel mai minunat, spuse Fiimma. 
Nu l-aţi auzit? N-a fost minunat? 

Rruk nu răspunse. Il chemă pe şeful îngrijitorilor şi-l 
trimise după Ansset. 

— Am avut încredere în tine, zise Rruk. Ansset rămase 
tăcut. 

— Ai învăţat-o pe Fiimma. I-ai cântat. In mod conştient, ai 
învăţat-o lucruri pe care ea nu avea nici o treabă să le 
înveţe. 

— Da, şopti el. 

— Stricăciunea este ireparabilă. Nu-şi va mai regăsi 
niciodată propria voce, puritatea i s-a pierdut. Fusese cea 
mai bună voce a noastră după nu ştiu câţi ani de zile. 

— Este şi acum. 

— Nu mai este ea însăşi. Ansset, cum ai putut? De ce ai 
făcut aşa ceva? 

Bătrânul tăcu o clipă, apoi zise: 

— Ştia cine sunt. 

— N-avea de unde să ştie. 

— Nu i-a spus nimeni. A ştiut, pur şi simplu. Când mi-am 
dat seama, am evitat-o cât am putut. Timp de doi ani de zile, 
dacă o vedeam, plecam din locul acela. Pentru că ea ştia. 

— De ce nu ţi-ai putut păstra legământul? 

stăpânul cântecelor 479 

— Ea nu m-a lăsat. M-a urmărit. Voia s-o învăţ. Auzise 
despre mine de când venise aici şi voia să-mi cunoască 
glasul. într-o zi a intrat după mine într-o cameră nefolosită 
de nimeni, unde stăteam câteodată cu... cu amintirile mele. 
Şi m-a implorat. 

Rruk se sculă şi se îndepărtă de el. 


— Spune-mi cum te-a silit? Explică-mi de ce n-ai ieşit din 
odaie. 

— Am vrut. Dar, Rruk, tu nu-nţelegi. Ea voia să-mi audă 
glasul. Dorea să mă audă cântând. 

— Credeam că nu mai poţi cânta. 

— Nu pot. Şi i-am spus. Mi-am călcat legământul şi i-am 
spus: „Nu mai am cântece. Le-am pierdut pe toate cu ani în 
urmă.” 

În clipa aceea, Rruk înţelese. Cuvintele lui Ansset fuseseră 
cântecul lui, şi asta fusese îndeajuns ca să sfarme orice 
piedici. 

— Apoi ea mi-a cântat înapoi, urmă Ansset. Mi-a luat 
cuvintele şi sentimentele şi le-a cântat. Avea un glas 
minunat. A luat vocea mea distrusă şi a preschimbat-o într- 
un cântec. Cântecul pe care l-aş fi cântat eu, dacă aş fi 
putut. Atunci n-am mai rezistat. N-am vrut să mai rezist. 

Rruk se întoarse către el. Era perfect Controlată, dar 
Ansset ştia, sau credea că ştie, la ce se gândea. 

— Rruk, prietena mea, zise el, tu auzi în fiecare zi o sută 
de copii cântându-ţi cântecele. I-ai atins pe toţi, le cânţi în 
sala cea mare, ştii când aceşti cântăreţi vor pleca şi când se 
vor întoarce, şi în toţi anii următori, vocea ta va fi păstrată 
prin intermediul glasurilor lor. Dar nu a mea! A mea nu va fi 
păstrată niciodată! Ah, da, poate că vor fi păstrate 
cântecele mele de copil, cântate înainte de a fi plecat. Insă 
eu nu cunoscusem viaţa pe atunci. Nu învăţasem nimic. 
Rruk, există lucruri despre care ştiu că nu trebuie uitate. 
Dar nu le pot spune nimănui, decât prin cântec, şi doar 
cineva care cântă mi-ar putea înţelege glasul. 

Ştii ce-nseamnă asta? Eu nu pot avea copii. In 
Susquehanna am trăit cu o familie care mă iubea, însă copiii 
lor nu erau copiii mei. Nu le puteam dărui ceva foarte 
profund din mine, fiindcă ei nu puteau auzi cântecele. 
Atunci am venit aici, unde aş putea vorbi şi aş putea fi 
înţeles de toţi, dar trebuie să tac. Perfect, tăcerea era 
preţul pe care trebuia să-l plătesc, ştiam că fericirea 


trebuie plătită şi eram de acord. Totul până la Fiimma. 
Fiimma este copilul meu. 

Rruk clătină din cap şi-i cântă încetişor că regreta să facă 
ceea ce avea de făcut, însă trebuia să-i ceară să plece. îşi 
încălcase legământul şi făcuse rău unui copil, aşa că trebuia 
să plece. Mai târziu, ea avea să hotărască soarta fetiţei. 

Pentru o clipă se păru că el va accepta, în tăcere. Se ridică 
şi porni spre uşă. Dar, în loc să iasă, se răsuci. Şi răcni spre 
Rruk. lar răcnetul deveni un cântec. Ii povesti despre 
bucuria găsirii Fiimmei, deşi n-o căutase niciodată. li 
povesti cât suferea, ştiind că toate cântecele lui erau 
moarte pentru totdeauna, că glasul lui, indiferent cât îl mai 
îmbunătăţise, stăpânul cântecelor cântând de unul singur 
prin păduri şi deserturi, era irevocabil pierdut, incapabil de 
a exprima ce se petrecea în el. 

— Se aude hâd şi slab, dar ea aude, Rruk. Ea înţelege. Il 
transpune prin propria ei copilărie şi devine minunat. 

— Şi urât. In tine există lucruri urâte, Ansset. 

— Da, există! Lucruri urâte există chiar şi aici. Unele 
dintre ele trăiesc, respiră şi încearcă în mod jalnic să cânte 
în Far. Altele se joacă aidoma unor copii pierduţi, în 
Promontoriu, prefăcându-se că în vieţile lor a mai rămas 
ceva important. Şi ei ştiu însă că-i o minciună! Şi ei ştiu însă 
că vieţile li s-au încheiat atunci când au împlinit 
cincisprezece ani şi s-au întors acasă, unde nu pot fi 
profesori. Şi-au consumat toată viaţa în cei cincisprezece 
ani, iar restul, următorii o sută de ani, nu reprezintă nimic! 
Lucrurile acestea sunt frumoase? 

— Tu ai avut parte de mai mult de cincisprezece ani, 
replică Rruk. 

— Da. Eu am simţit totul. Şi am supravieţuit. Am găsit căi 
pentru a supravieţui, Rruk. Cât crezi că ar fi rezistat acolo 
cineva talentat, dar fragil, aşa cum este Fiimma? Crezi că 
ea ar fi supravieţuit celor prin care am trecut eu? 

— Nu. 


— Acum însă, ar putea supravieţui. Pentru că acum a 
învăţat de la mine căile. Ştie cum să-şi păstreze speranţele 
vii, când în rest a murit totul. Ştie, pentru că am învăţat-o 
eu şi asta iese din cântecele ei. E crud şi e aspru, dar în 
Fiimma va fi minunat. lar tu crezi că-i va deteriora 
cântecele? într-adevăr, vor fi diferite, dar cei care o vor 
asculta acolo... eu ştiu ce doresc ei. O doresc pe ea. Aşa 
cum este acum. Mult mai mult decât ar fi dorit-o înainte. 

— In Susquehanna ai învăţat să ţii discursuri, observă 
Rruk. 

Ansset râse şi se răsuci către uşă. 

— Cineva trebuie să facă şi lucrul ăsta. 

— Eşti priceput. 

— Rruk, vorbi Ansset rămânând cu spatele la ea, dacă n-ar 
fi fost Fiimma, ci altcineva... Dacă n-ar fi fost o cântăreaţă 
atât de perfectă... Dacă n-ar fi dorit atât de mult să-mi audă 
glasul... N-aş fi călcat niciodată legământul pe care ţi l-am 
făcut. 

Rruk se apropie de el, lângă uşă. [i atinse umărul şi-şi 
cobori degetele pe spatele lui. Ansset se întoarse şi femeia îi 
luă chipul în mâini, îl trase spre ea şi-l sărută pe ochi şi pe 
buze. 

— Toată viaţa mea, îi şopti, te-am iubit. Apoi plânse. 

Ştirea se răspândi iute în Casa Cântecelor, purtată de 
Surzi. Copiii trebuiau să se întoarcă în Sala Comună şi în 
Staluri, unde Orbii urmau să-i supravegheze şi, dacă era 
necesar, să-i ducă la masă. Toţi profesorii, tutorii şi Maegştrii, 
toţi Marii Maegştri, Stăpânii Cântecelor şi căutătorii aflaţi 
acasă - toţi erau chemaţi în sala mare, unde avea să le 
vorbească Stăpâna Cântecelor din Camera înaltă. 

Nu să le cânte. Să le vorbească. 

Se adunară cu toţii, îngrijorându-se în tăcere sau cu glas 
tare în legătură cu cele ce aveau să se petreacă. 

Rruk stătea înaintea lor, perfect stăpână pe sine, astfel 
încât nimeni să nu ştie că-şi pierduse Controlul. înapoia ei 
pe podiumul de piatră se afla Ansset, bătrânul. Dintre toţi 


profesorii numai Ller îl recunoscu şi se miră; ar fi fost mai 
bine dacă ar fi fost îndepărtat în tăcere, în nici un caz nu 
trebuia adus în felul acela înaintea lor. Cu toate acestea, 
Ller simţea în suflet un fior de speranţă. Poate că 
Privighetoarea lui Mikal avea să cânte din nou. Era desigur 
absurd - Ller auzise schimbările teribile pe care cântecele 
sale le provocaseră glasului Fiimmei. Continua totuşi să 
spere. Cunoştea vocea lui Ansset şi întrucât o auzise nu 
putea decât să tânjească după ea. 

Rruk vorbi limpede, dar era simplă vorbire. Nu-şi 
încredința aceste idei cântecelor. 

— întâmplarea m-a făcut Stăpână a Cântecelor în Camera 
înaltă, le reaminti ea. Nimeni nu s-a gândit la mine, cu 
excepţia lui Onn, care ar fi trebuit să ocupe el locul acela. 
Dar Casa Cântecelor este orSon scott cord modelată de 
şansă. Cu ani în urmă s-a stabilit tradiţia ca în conducerea 
Casei Cântecelor să lăsăm pe seama şansei să decidă cine 
era sau nu potrivit să-l înlocuiască pe Stăpânul Cântecelor 
din Camera înaltă care murise. Şansa aceasta m-a adus aici, 
unde este datoria mea să păzesc Casa Cântecelor. Totuşi 
menirea mea nu este numai paza. Zidurile Casei Cântecelor 
nu sunt clădite din piatră pentru ca noi, cei dintre ele, să 
devenim moi. Scopul lor este de a ne învăţa cum să fim 
puternici. Şi, uneori, lucrurile trebuie să se schimbe. Uneori 
trebuie să se întâmple ceva, deşi acel ceva ar putea fi 
împiedicat. Uneori trebuie să avem ceva nou în Casa 
Cântecelor. 

Abia atunci Ller o zări pe Fiimma într-unui dintre colţurile 
sălii, singura elevă dintre cei prezenţi. 

— Ceva nou s-a întâmplat, continuă Rruk şi-i făcu semn 
fetiţei. 

Fiimma arăta de-a dreptul înspăimântător, nu pentru căi 
s-ar fi citit spaimă pe chip, ci tocmai pentru că nu i se citea 
nimic, atunci când se sculă şi se apropie de podium. 

— Cântă, îi zise Rruk. Şi Fiimma cântă. 


Când se opri, profesorii erau copleşiţi. Nu se putură 
abţine. Ii răspunseră, cântând şi ei. In loc de cântecul 
inocent şi simplu al unui copil, în locul simplei virtuozităţi, 
Fiimma cântase cu o profunzime ce depăşea ceea ce 
simţiseră cei mai mulţi dintre ei. Smulsese din ei sentimente 
despre care nu ştiuseră că stăpânul cântecelor le aveau. Le 
cântase de parcă era de vârsta Pământului, de parcă toate 
durerile mileniilor de umanitate trecuseră prin inima ei, 
lăsând-o întreagă, dar cicatrizată, lăsând-o înţeleaptă, dar 
plină de speranţe. 

Ca atare, îi cântară ceea ce nu puteau înăbuşi în ei; îşi 
cântară exaltarea, admiraţia şi recunoştinţa, dar cel mai 
mult îşi cântară propriile lor speranţe, retrezite de cântecul 
fetiţei, deşi ei nu ştiuseră că aveau nevoie de speranţe, deşi 
nu ştiuseră că disperaseră vreodată. 

În cele din urmă se sfârşiră şi cântecele lor şi se lăsă 
tăcerea. Rruk o trimise pe Fiimma înapoi, la locul ei. Fetiţa 
se împiedică pe drum; era slăbită şi Ller ştia cât o costase 
cântecul acela. In mod vădit, Fiimma se gândise că soarta 
lui Ansset se găsea cumva în mâinile ei şi cântase mai bine 
decât ar fi crezut ea însăşi că o putea face, din nevoia ei 
pentru Ansset, din iubirea ei pentru bărbatul îmbătrânit. 
atât de îmbătrânit. 

— Cântăreţi, vorbi din nou Rruk şi glasul ei necântat 
răsună aspru în tăcere, v-aţi dat desigur seama că acestei 
copile i s-a întâmplat ceva. Ea a trăit ceva ce copiii din Casa 
Cântecelor n-ar fi trebuit niciodată să trăiască. Nu ştiu însă 
dacă i-a făcut rău sau dacă a ajutat-o. A fost oare cântecul 
ei? lar ceea ce a schimbat-o ar trebui să ne fie dat şi nouă, 
tuturor, dar şi copiilor? 

Ller nu vorbi. Ştia cât de important era pentru un copil să- 
şi găsească vocea proprie. Totuşi, când orjon scoli cârd 
cântase, vocea Fiim” rămăsese a ei. Nu mai era glasul de 
copil din ur” cu câteva luni> fa nici gla. sul lui Ansset. 
Rămiţese vocea ei _ mai bogată şi mai întunecată. Nu însă 


neagră. Deşi nuanțele întunecate ale vocii îi spotiseră odată 
m învăţăturile lui Ansset, îi crescuse de” şi strălucirea. 

Nimeni nu scoase,„n cuvânt. Nu erau pregătiţi - nici 
pentru cântecul Pjmmei, nici pentru dilema cu care-i 
confruntase Rr”k Nu ştiau destule mod evident, 
stranietatea acului Fiimmei venise din suferinţă, dar glasul 
hâj nu făcea la vreo suferinţă pe care ar fi Menţionat să le-o 
pricinuiască. Fusese destul de clar, ţhiar ” nu cantase> ci 
vor. bise, că ea însăşi era în (avoarea acelei schimbări, deşi 
se temea de ea. De ace” rămaseră tăcuţi.'. 

— Nu sunteţi core” spuse Rruk Lăsaţi hotă. rărea în 
seama mea. Iţ cazul în care voi lua Q deci. zie greşită, va fi 
exclus greşeala mea. 

Atunci Ller se ridig şi vorbi> pentru că n. Q putea lăsa 
singură. 

— Sunt profesorul “[mmeh explică el, deşi toţi ştiau asta. 
Ar trebui să (iu invidios pe faptul că altcineva i-a 
transformat c”tecm eievei meie. Ar trebui să fiu mânios că 
munqg mea a fost stricată. Dar nu sunt. Şi niciunul dintr” voi 
fi Dacă ” fi venit în faţa voastră şi v-aş fi Ypus că am Q cale 
prin care să dublez sensibilitatea tuţuror copiilor voştri, n- 
aţi fi acceptat-o? Dacă aş fi venit şi ” fi spus că vă pot ajuta 
copiii să cânte de două ori mai puternic şi totuşi stăpânul 
cântecelor mai blând decât o fac ei acum, n-aţi fi acceptat 
ocazia? Ştiţi cu toţii că lucrul cel mai important este emoția 
dindărătul cântecului. Ceea ce i s-a întâmplat Fiimmei a fost 
creşterea spectrului ei emoţional, nu doar de două ori, ci de 
o mie de ori. Asta i-a schimbat cântecele. Ştiu mai bine 
decât oricare dintre voi cât de mult i le-a schimbat şi nu 
toate schimbările sunt fericite. Există ceva pe care copilul 
acesta să nu fie pregătit să-l cânte? Există ceva pe care 
copilul acesta să nu fie pregătit să-l îndure, suferind? îmi 
dau seama de riscurile propunerii lui Rruk, dar riscurile 
acelea constituie preţul. lar preţul acesta ne poate aduce o 
putere pe care n-am mai avut-o niciodată. 


La sfârşitul discursului, Ller cântă şi când încheie 
cântecul, se auziră mai multe murmure de încuviinţare, deşi 
toate conţineau o nuanţă de teamă. Era totuşi îndeajuns. 
Rruk întinse braţele şi strigă: 

— Vă mulţumesc, pentru că aţi împărţit hotărârea cu 
mine! 

Apoi îi trimise să-şi ia copiii şi să-i aducă în sala mare. 

Ansset le cântă. 

La început, copiii nu putură înţelege de ce fuseseră aduşi 
să-l asculte pe bătrânul acela. Nu râvniseră cântase, vocea 
Fiimmei rămăsese a ei. Nu mai era glasul de copil din urmă 
cu câteva luni, dar nici glasul lui Ansset. Rămăsese vocea ei 
- mai bogată şi mai întunecată. Nu însă neagră. Deşi 
nuanțele întunecate ale vocii îi sporiseră odată cu 
învăţăturile lui Ansset, îi crescuse de asemenea şi 
strălucirea. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. Nu erau pregătiţi - nici 
pentru cântecul Fiimmei, nici pentru dilema cu care-i 
confruntase Rruk. Nu ştiau destule. In mod evident, 
stranietatea cântecului Fiimmei venise din suferinţă, dar 
glasul lui Rruk nu făcea aluzie la vreo suferinţă pe care ar fi 
intenţionat să le-o pricinuiască. Fusese destul de clar, chiar 
dacă nu cântase, ci vorbise, că ea însăşi era în favoarea 
acelei schimbari, deşi se temea de ea. De aceea, rămaseră 
tăcuţi. 

— Nu sunteţi corecţi, spuse Rruk. Lăsaţi hotărârea în 
seama mea. În cazul în care voi lua o decizie greşită, va fi 
exclusiv greşeala mea. 

Atunci Ller se ridică şi vorbi, pentru că n-o putea lăsa 
singură. 

— Sunt profesorul Fiimmei, explică el, deşi toţi ştiau asta. 
Ar trebui să fiu invidios pe faptul că altcineva i-a 
transformat cântecul elevei mele. Ar trebui să fiu mânios că 
munca mea a fost stricată. Dar nu sunt. Şi niciunul dintre 
voi n-ar fi. Dacă aş fi venit în faţa voastră şi v-aş fi spus că 
am o cale prin care să dublez sensibilitatea tuturor copiilor 


voştri, n-aţi fi acceptat-o? Dacă aş fi venit şi v-aş fi spus că 
vă pot ajuta copiii să cânte de două ori mai puternic şi totuşi 
stăpânul cântecelor mai blând decât o fac ei acum, n-aţi fi 
acceptat ocazia? Ştiţi cu toţii că lucrul cel mai important 
este emoția dindărătul cântecului. Ceea ce i s-a întâmplat 
Fiimmei a fost creşterea spectrului ei emoţional, nu doar de 
două ori, ci de o mie de ori. Asta i-a schimbat cântecele. 
Ştiu mai bine decât oricare dintre voi cât de mult i le-a 
schimbat şi nu toate schimbările sunt fericite. Există ceva 
pe care copilul acesta să nu fie pregătit să-l cânte? Există 
ceva pe care copilul acesta să nu fie pregătit să-1 îndure, 
suferind? îmi dau seama de riscurile propunerii lui Rruk, 
dar riscurile acelea constituie preţul. lar preţul acesta ne 
poate aduce o putere pe care n-am mai avut-o niciodată. 

La sfârşitul discursului, Ller cântă şi când încheie 
cântecul, se auziră mai multe murmure de încuviinţare, deşi 
toate conţineau o nuanţă de teamă. Era totuşi îndeajuns. 
Rruk întinse braţele şi strigă: 

— Vă mulţumesc, pentru că aţi împărţit hotărârea cu 
mine! 

Apoi îi trimise să-şi ia copiii şi să-i aducă în sala mare. 

Ansset le cântă. 

La început, copiii nu putură înţelege de ce fuseseră aduşi 
să-1 asculte pe bătrânul acela. Nu râvniseră după glasul lui, 
aşa cum râvnise Fiimma. Le suna aspru. Accentele nu-i erau 
corecte. Vocea era slabă. Cântecele erau grosolane şi 
neşlefuite. 

Apoi, după vreo oră, începură să înţeleagă. Şi înțelegând, 
începură să simtă. Melodiile sale nefinisate erau doar 
intenţii - acum începea să se întrezărească muzica pe care 
dorea el s-o cânte, înțelegeau istoriile spuse de glasul lui şi 
simțeau exact ce simţea şi el. 

Ansset le cântă viaţa lui. Le-o cântă de la început, răpirea, 
viaţa din Casa Cântecelor, tăcerea şi agonia sfărâmată şi 
lecuită în cele din urmă de către Esste, în testul lor 
chinuitor din Camera înaltă. Le cântă despre Mikal. Le 


cântă cântece despre captivitatea sa, despre cei pe care-i 
omorâse şi despre durerea simțită la moartea lui Mikal. Le 
cântă despre Riktors Cenuşiul şi despre disperarea sa 
atunci când Casa Cântecelor nu mai voise să-l ia acasă. Le 
cântă despre Kyaren, care-i fusese prietenă atunci când 
avusese cea mai mare nevoie de un prieten; le cântă despre 
guvernarea Pământului. Pe măsură ce relata fiecare 
întâmplare, emoţiile şi sentimentele lui erau aproape la fel 
cu cele pe care le trăise la vremea respectivă. Şi pentru că 
simţea toate acestea profund, ascultătorii săi le simţiră cu 
aceeaşi profunzime, deoarece, dacă Ansset îşi pierduse 
glasul, el câştigase în forţă şi, în ciuda slăbiciunilor sale, 
putea atinge inimile aşa cum nu putea nici un alt cântăreţ. 

Apoi, când le cântă despre iubirea lui pentru Josif şi 
despre moartea acestuia, când le cântă despre cântecul cel 
teribil care distrusese raţiunea lui Riktors şi-l ucisese pe 
Nevăstuică, niciunul dintre cei prezenţi nu mai putu îndura. 
Toţi cei din sală îşi pierdură Controlul. 

Fuseseră învinşi nu numai de glasul său, ci şi de oboseală. 
Ansset nu cânta repede, fiindcă unele cântece nu pot fi 
cântate în absenţa timpului. In a patra zi de cântat, cu 
glasul întrerupându-se adesea de oboseală şi uneori doar 
murmurând, deoarece nu mai putea fredona nici măcar o 
notă, atunci îi aduse pe toţi în pragul nebuniei, acolo unde 
fusese el însuşi. 

Timp de o oră înfricoşătoare, atât Ller, cât şi Rruk se 
temură că fusese o greşeală, că ceea ce făcea Ansset nu 
putea fi suportat, că va fi o lovitură din care Casa 
Cântecelor nu avea să-şi mai revină vreodată. 

Dar Ansset continuă. Le cântă despre cântecele 
tămăduitoare ale lui Esste; le cântă despre dragostea 
blândă a lui Kyaren, a Primarului şi a familiei lor; le cântă 
despre împăcarea cu Riktors; le cântă despre anii în care 
slujise imperiul şi-i iubise, în sfârşit, pe toţi cei pe care-i 
întâlnea. 

Şi cântă despre revenirea acasă. 


La încheierea celei de-a şasea zile, glasul lui amuţi şi 
munca lui se sfârşi. 

Efectele începură să se simtă abia după o vreme. La 
început, toate cântecele din toate Sălile Comune şi Loji au 
fost îngrozitoare; copiii se clătinau sub apăsarea poverilor 
primite. Dar după câteva zile, câţiva dintre copii începură 
să încorporeze viaţa lui Ansset în cântecele lor. Peste câteva 
săptămâni, aşa procedau, într-o măsură mai mică sau mai 
mare, toţi copiii. Profesorii resimţeau şi ei experienţa, astfel 
că o profunzime complet nouă răsuna acum pe coridoarele 
Casei Cântecelor. 

În anul acela până şi Cântăreţii care plecaseră din Casa 
Cântecelor sunară ca nişte Privighetori în urechile celor 
care-i angajaseră. Iar Privighetorile erau atât de minunate 
şi atât de puternice, încât în tot Imperiul oamenii spuneau: 

— In Casa Cântecelor s-a întâmplat ceva. 

Cei care-l auziseră pe Ansset cântând, pe vremea când 
era copil, în Palat, îşi dădeau uneori seama unde mai 
auziseră asemenea cântece. 

— Cântă ca Privighetoarea lui Mikal, spuneau ei. N-am 
crezut că voi mai auzi vreodată aşa ceva, dar cântă ca 
Privighetoarea lui Mikal. 

După ce Ansset îşi cântă viaţa înaintea copiilor din Casa 
Cântecelor, se simţi eliberat de o povară uriaşă. Merse cu 
Rruk în Camera înaltă şi încercă să-i explice ce simţea. 

— Nu ştiam că asta doream să fac, însă acesta fost motivul 
pentru care am revenit acasă. 

— Ştiu, spuse Rruk. 

Ansset nu-şi mai păstra Controlul acum. Rruk îl văzuse în 
întregime, îi văzuse toată viaţa, aşa cum şi-o arătase 
înaintea locurilor ei cele mai tainice, de pe podiumul din 
sala mare. Acum nu mai existau secrete. Aşa că el plânse de 
uşurare o zi întreagă, apoi stătu alături de Rruk, în tăcere, 
încă o oră. 

— Ce vrei să faci de acum încolo? Nu mai există nici un 
motiv ca să continui să păstrezi tăcerea. Eşti liber să trăieşti 


aici, aşa cum alegi. Fă orice vrei să faci. 

Ansset se gândi, însă nu mult timp. 

— Nu. Am făcut toate lucrurile pentru care am venit aici. 

— Da? făcu Rruk. Există atunci oare un loc special? 
Undeva unde să vrei să te duci? 

— Nicăieri, răspunse Ansset şi adăugă: Mi-am îndeplinit 
Munca Vieţii? 

— Da, încuviinţă ea ştiind că-i dădea permisiunea să 
moară. 

— Am avut o Muncă demnă de camera aceasta? continuă 
el. 

Şi, din nou, deşi nimănui nu i se mai acordase aşa ceva 
până atunci, Rruk încuviinţă. -Da. 

— Acum? 

— Da, zise ea şi în vreme ce se îndrepta spre uşă, Ansset 
deschise toate ferestrele, lăsând să pătrundă aerul rece al 
sfârşitului de toamnă. 

Până atunci, numai Stăpânii Cântecelor din Camera înaltă 
aveau dreptul să aleagă momentul sfârşitului muncii lor. „Ar 
fi însă absurd, gândi Rruk, să-i refuz celei mai mari 
Privighetori dintre toate moartea acordată altora mult mai 
puţin merituoşi.” 

Când ajunse la uşă, el o chemă: 

— Rruk. 

Femeia se întoarse. 

— Ai fost prima care m-a iubit, iar acum eşti ultima. 

— "Toţi te iubesc, răspunse ea, nemaisilindu-se să nu 
plângă. 

— Poate că da, aprobă el. Crezusem că voi muri şi că voi 
dispărea din Univers. Dar datorită ţie, Rruk, acum toţi sunt 
copiii mei. 

Ii zâmbi şi ea reuşi să-i surâdă drept răspuns; îl strânse 
din nou în braţe, de parcă ar fi fost tot copii, nu doi bătrâni 
care se cunoşteau unul pe celălalt atât de bine şi totuşi atât 
de puţin. Apoi Rruk se întoarse şi ieşi, închizând uşa după 
ea, iar după trei zile frigul şi foamea terminară ceea ce 


aveau de făcut. Ansset fusese atât de pregătit să plece 
pentru totdeauna, încât nu se clintise câtuşi de puţin şi nici 
în ultima clipă nu căutase adăpostul păturilor. Muri gol pe 
piatră şi Rruk se gândi după aceea că nu mai văzuse 
niciodată pe cineva care să arate atât de destins pe cât 
arătase el, stăpânul cântecelor întins pe pardoseala din 
stâncă, cu vântul biciuindu-i nemilos trupul. 

Amânară înmormântarea, până când putu să vină şi 
împăratul, precedat de părinţii lui Efrim, Kyaren şi 
Primarul. Kyaren nu plânse, deşi fu cât pe aici, atunci când 
îi mărturisi lui Rruk între patru ochi: 

— Ştiam că va muri, dar n-am crezut niciodată că se va 
întâmpla atât de curând sau fără să-l mai văd înainte. 

Şi, încălcând din nou tradiţia, cu toate că tabuurile 
încălcate începeau să devină obişnuinţă în Casa Cântecelor, 
Efrim, Kyaren şi Primarul asistară la funeralii şi auziră 
cântecele; şi nu fură priviţi cu dispreţ, când plânseră fără se 
poată controla la auzul bocetului Fiimmei. 

Cu toate acestea, Rruk a fost singura persoană din Casa 
Cântecelor care a participat la înmormântarea propriu-zisă, 
exceptându-i pe Surzii gropari. 

— Nu este o privelişte prea favorabilă unui cântec, îi spuse 
ea lui Kyaren, stând laolaltă lângă mormânt, să vezi cum 
moartea poartă pe cineva în pământ. Ţărâna se închide atât 
de definitiv deasupra. 

Surzii aruncau pământ în groapă, iar cele două femei, 
singurele rămase dintre cei pe care-i iubise el în copilărie, 
îşi petrecură câte un braţ după mijlocul celeilalte şi 
rămaseră privind. 

— Să ştii că el n-a murit, zise Kyaren. Nu va fi uitat 
niciodată. Şi-1 vor aminti de-a pururi. 

Dar Rruk ştia că amintirile, oricât de îndelungate, pălesc 
cu timpul şi finalmente Ansset avea să fie doar un nume 
pierdut în cărţi şi studiat de scolastici. Poate că istoriile lui 
aveau să supravieţuiască sub forma legendelor populare, 
dar numele său avea să fie legat de o viaţă care nu-i mai 


aparţinea - deja, poveştile despre Privighetoarea lui Mikal 
erau cu mult mai măreţe decât fuseseră faptele reale. Mult 
mai nobile şi mult, mult mai puţin dureroase. 

O parte din Ansset avea totuşi să trăiască. Nimeni însă nu 
avea să ştie că partea aceea era Ansset. Dar pe măsură ce 
Cântăreţii şi Privighetorile plecau de pe Tew în întreaga 
Galaxie, aveau să poarte cu ei ceea ce învăţaseră din 
glasurile cântăreților din Casa Cântecelor. lar acum un 
subcurent puternic în toate glasurile acelea avea să fie viaţa 
lui Ansset, pe care le-o dăruise irevocabil, pe vecie a lor, pe 
vecie puternică şi pe vecie plină de frumuseţe, durere şi 
speranţă. 


SFÂRŞIT