Aleksandr Romanovici Beleaev — Hoiti-toiti & In Abis

Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


HOITI-TOITI 


Sau Invențiile miraculoase ale profesorului Wagner 
[Lun valurnul „Insula carăbular naufragiate” | 


UN ARTIST NEOBIŞNUIT, 

Urniagul cure berlinez Busch era tizit de lume. Prin galerule largi, 
chelneru, aducând bere, alunecau tară zgomot ca mgte uriage 
păsări de noapte. Cănile cu capacele ridicate, pe care le întindeau 
însetații, erau înilocuite cu altele pline, puse de-a dreptul pe jos, în 
graba de a răspunde la chemarea altor spectatori tot atât de 
nerăbdători, Matroane corpolente, însoțite de fete de măritat, 
destăceau pachete învelite în hârtie lucioază, scoteau tartinele şi, în 
grabă, fără a-gi lua ochu de pe arenă, devorau cârnaţi în sânge gi 
crenvurşti, 

Spre onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuşi că nici 
fachuirul ce-gi chinuia trupul gi nici înghițitarul de broaste nu erau 
cauza acestui uriag aflux de spectatori, Toată lurnea agtepta 
nerăbdătoare sfârgitul primei părți a programului şi antractul, după 
care urma numărul lui Hoiti-Toiti. Despre el se spuneau adevărate 
Minuni, se scriau arhcale, iar oamenii de ştunță arătau cel rai 


L] L] Li 
at ci Ul meta e a ta pi Sta ace zisa se ERE Alep d PE EA IE sa je ÎL zi E ăi ca ei pt EET i PRE E CARE A a Iti | E Dai ve-ti Pe „PA, LE deh a a) N 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


HOITI-TOIII 


Sau Invențiile miraculoase ale profesorului Wagner 
(Din volumul „Insula corăbiilor naufragiate”) 


UN ARTIST NEOBIŞNUII. 

Uriaşul circ berlinez Busch era tixit de lume. Prin galeriile 
largi, chelnerii, aducând bere, alunecau fară zgomot ca 
nişte uriaşe păsări de noapte. Cănile cu capacele ridicate, 
pe care le întindeau însetaţii, erau înlocuite cu altele pline, 
puse de-a dreptul pe jos, în graba de a răspunde la 
chemarea altor spectatori tot atât de nerăbdători. 
Matroane corpolente, însoţite de fete de măritat, desfăceau 
pachete învelite în hârtie lucioasă, scoteau tartinele şi, în 
grabă, fără a-şi lua ochii de pe arenă, devorau cârnaţi în 
sânge şi crenvurşti. 

Spre onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuşi că 
nici fachirul ce-şi chinuia trupul şi nici înghiţitorul de 
broaşte nu erau cauza acestui uriaş aflux de spectatori. 
Toată lumea aştepta nerăbdătoare sfârşitul primei părţi a 
programului şi antractul, după care urma numărul lui Hoiti- 
Toiti. Despre el se spuneau adevărate minuni, se scriau 
articole, iar oamenii de ştiinţă arătau cel mai neaşteptat 
interes. Era în acelaşi timp o enigmă, favoritul tuturora şi 
atracţia serii. De când apăruse la circ, lângă casa de bilete 
se atârna în fiecare zi anunţul: „Nu mai sunt bilete!”. De 
altfel, el reuşise să atragă la circ oameni care până atunci 


nu mai fuseseră niciodată pe acolo. E adevărat că galeria şi 
amfiteatrul erau ocupate de spectatorii obişnuiţi ai circului: 
funcţionari şi muncitori cu neveste şi copii, negustori şi 
vânzători din magazine, în loji, însă, şi în primele rânduri de 
la parter puteau fi văzuţi bătrâni cu părul cărunt, cu figuri 
serioase, ba chiar încruntate, îmbrăcaţi în paltoane şi 
pardesie întrucâtva demodate. Printre spectatorii din 
primele rânduri se aflau şi tineri, dar şi aceştia erau la fel 
de serioşi şi tăcuţi. Ei nu mestecau tartine şi nici nu beau 
bere, ci, izolaţi ca o castă de brahmani, stăteau nemişcaţi, 
aşteptând partea a doua a programului şi apariţia lui Hoiti- 
Toiti, pentru care veniseră aici. 

În antract toată lumea nu a vorbit decât despre Hoiti-Toiti, 
care urma să apară imediat după pauză. Oamenii de ştiinţă 
din primele rânduri începură să se învioreze. În sfârşit, sosi 
şi momentul atât de mult aşteptat. Fanfara răsună, toţi 
oamenii circului, îmbrăcaţi în livrele roşii, brodate cu aur, se 
înşiruiră pe un singur rând, cortina de la intrare se dădu 
larg la o parte şi, în aplauzele publicului, îşi făcu apariţia 
Hoiti-Ioiti. Era un elefant uriaş, pe cap cu o beretă brodată 
cu fir de aur, cu şnururi şi ciucuri. Însoţit de dresor, un 
omuleţ în frac, Hoiti-Toiti făcu înconjurul arenei, salutând în 
dreapta şi în stânga. După aceea trecu în mijlocul arenei şi 
se opri. 

— E un elefant african, şopti un profesor cu părul cărunt 
colegului său. 

— Elefanții indieni îmi plac mai mult. Au trupurile mai 
rotunjite şi par mai civilizaţi, dacă mă pot exprima astfel. 
Elefanții africani au formele mai grosolane, mai colţuroase. 
Când un asemenea elefant întinde trompa, seamănă cu o 
pasăre de pradă. 

Omuleţul în frac de lângă elefant tuşi de câteva ori pentru 
a-şi drege glasul şi începu să vorbească: 

— Stimate doamne şi stimaţi domni! Am onoarea să vă 
prezint pe celebrul elefant Hoiti-Ioiti. Are corpul lung de 4 
metri şi jumătate, iar înălţimea lui este de 3 metri şi 


jumătate. De la capătul trompei până la capătul cozii 
măsoară 9 metri... 

Hoiti-Toiti ridică brusc trompa şi începu să o agite în faţa 
omului în frac. 

— Pardon, am greşit, spuse dresorul. Trompa este lungă 
de 2 m, iar coada de aproape 1 metru şi jumătate. Prin 
urmare, de la vârful trompei până la capătul cozii el 
măsoară 7 m şi 90 cm. Mănâncă în fiecare zi 375 kg de 
legume şi bea 16 găleți de apă. 

— Elefantul socoteşte mai bine decât omul! Se auzi o voce 
din sală. 

— Ai văzut? Elefantul l-a îndreptat pe dresor când acesta a 
greşit la socoteală! Spuse profesorul de zoologie colegului 
său. 

— O simplă coincidenţă, răspunse acesta. 

— Hoiti-Toiti, continuă dresorul, este cel mai genial dintre 
toate animalele. El înţelege limba germană... Nu e aşa că 
înţelegi, Hoiti? Se întoarse el către elefant. 

Elefantul dădu din cap cu multă importanţă, în semn de 
aprobare. Publicul izbucni în aplauze. 

— Trucuri! Spuse profesorul Schmidt. 

— Veţi vedea ce urmează, replică Stolz. 

— Hoiti-Toiti ştie să socotească şi să distingă cifrele... 

— Destul cu explicaţiile! Treceţi la fapte! Strigă cineva de 
la galerie. 

— Pentru a preveni orice neînţelegeri, continuă impasibil 
omul în frac, rog să coboare în arenă câţiva martori, care să 
poată atesta că nu folosim nici un fel de trucuri. 

Schmidt şi Stolz se priviră unul pe altul şi coborâră în 
arenă. 

Şi iată că Hoiti-Toiti începu să-şi arate uluitoarele sale 
aptitudini. În faţa lui s-au adus bucăţi mari pătrate de 
carton pe care fuseseră desenate cifre, iar el aduna, 
înmulţea şi împărțea, scoțând din mormanul de cartoane 
cifrele ce indicau rezultatul calculelor sale. De la numere cu 


o cifră se trecu la numere cu două cifre şi, în sfârşit, cu trei 
cifre. Elefantul rezolva problemele fără greşeală. 

— Ei, ce spuneţi de asta? Întreba Stolz. Aş vrea să văd ce 
înţelege el din cifre, nu se lăsa Schmidt. 

Scoţând ceasul din buzunar, el îl ridică în sus şi îl întrebă 
pe elefant: 

— N-ai putea să ne spui, Hoiti-Toiti, cât e ceasul acum? 

Cu o mişcare bruscă a trompei, elefantul smulse ceasul din 
mâna lui Schmidt şi-l duse la ochi, după care îl înapoie 
proprietarului fâstâcit, şi întocmi din bucăţile de carton 
următorul răspuns: „Zece şi douăzeci şi cinci” 

Schmidt se uită la ceas şi ridică din umeri perplex: 
elefantul indicase exact ora. 

Numărul următor îl constituiau exerciţiile de cifre. 
Dresorul aşezase în faţa elefantului tablouri mari pe care se 
puteau vedea diferite animale sălbatice. Pe alte bucăţi de 
carton erau scrise numele lor: „elefant”, „maimuţă”, „leu”. 
Elefantului i se arăta un animal sălbatic, iar el arăta cu 
trompa cartonul pe care era scrisă denumirea lui. Nici de 
data aceasta nu greşi nici o singură dată. Schmidt încercă 
atunci să schimbe datele experienţei: îi arătă elefantului 
cuvintele scrise, cerându-i să găsească desenul 
corespunzător. Şi acest exerciţiu fu perfect executat. 

În sfârşit, în faţa elefantului fură înşirate literele 
alfabetului. Alegând literele, el trebuia să alcătuiască 
cuvinte cu care să răspundă la întrebări. 

— Cum te cheamă? Îl întrebă profesorul Stolz. 

„Acum mă cheamă Hoiti-Toiti”, răspunse elefantul. 

— Cum adică „acum”? Întrebă la rândul său Schmidt. Prin 
urmare, înainte te chema altfel? Şi cum anume? 

„Sapiens”1 - răspunse elefantul. 

— Mai ştii, poate chiar Homo sapiens?2 spuse Stolz, 
izbucnind în râs. 

„Poate”, răspunse enigmatic elefantul. 

După aceea se apucă să adune cu trompa litere, din care 
alcătui cuvinte: „Pentru astăzi ajunge”. 


Şi, salutând în toate părţile, Hoiti-Ioiti părăsi arena, fără 
să ţină seamă de protestele dresorului. 

În pauză, savanții se adunară în fumoar, unde se împărţiră 
în grupuri şi începură o discuţie însufleţitoare. 

Într-un colţ, Schmidt polemiza cu Stolz. 

— Vă amintiţi, stimate colega, spuse el, ce senzaţie a 
produs la timpul său calul Hans? Extrăgea rădăcina pătrată 
şi efectua diferite alte calcule complicate, indicând 
răspunsul prin bătăi cu copita. După cum s-a descoperit mai 
târziu, stăpânul lui Hans îl dresase ca să bată cu copita 
după semnele discrete pe care i le făcea. Cât priveşte 
calculul, se pricepea tot atât cât un căţel care n-a făcut încă 
ochi. 

— Este doar o premisă, obiectă Stolz. 

— Bine, dar experienţele lui Thorndyke şi Yorks? Toate se 
întemeiau pe formarea de asociaţii naturale la animale. În 
faţa animalului erau aşezate mai multe lăzi din care numai 
una singură conţinea hrana animalului. Această ladă putea 
fi, să zicem, a doua din dreapta. În clipa în care animalul 
ghicea în ce ladă se afla hrana, automat se deschidea un 
jgheab, iar el îşi primea hrana. În felul acesta, la animale 
trebuie să se fi format următoarea asociaţie: „Lada a doua 
din dreapta - hrană”. Mai târziu, ordinea lăzilor era 
schimbată. 

— Sper însă că ceasul dumitale de buzunar nu are jgheab 
pentru hrană? Îl întrebă ironic Stolz. În acest caz, cum mai 
explicaţii faptul? 

— Bine, dar elefantul nu a putut pricepe mecanismul 
ceasului meu. El n-a făcut decât să ducă la ochi cadranul 
strălucitor, iar când a indicat cifrele de pe cartoane este 
neîndoielnic că a urmat doar semnele dresorului, invizibile 
pentru noi. Toate acestea nu sunt decât trucuri, şi nimic mai 
mult, începând cu felul în care Hoiti-Toiti şi-a „corijat!” 
dresorul când acesta i-a calculat greşit lungimea. Reflexe 
condiţionate şi atâta tot! 


— Trebuie să vă anunţ că directorul circului mi-a îngăduit 
să rămân cu colegii mei după terminarea spectacolului şi să 
fac o serie de experienţe cu Hoiti-Ioiti, spuse Stolz. Sper că 
ne veţi face cinstea să luaţi parte şi dv.? 

— Se înţelege, răspunse Schmidt. 


N-A PUTUT SUPORIA INSULIA. 

După ce circul se goli şi uriaşele candelabre păliră, în 
afară de unul singur, care atârna chiar în mijloc, Hoiti-Toiti 
fu din nou adus în arenă. Schmidt spuse că ar prefera ca 
dresorul să nu asiste la experienţă. Omuleţul, care îşi 
scosese fracul şi purta acum o flanelă de lână, dădu din 
umeri. 

— Nu te supară domnule spuse Schmidt. lartă-mă, nici nu 
ştiu cum te cheamă. 

— Jung. Friedrich Jung, la ordinele dv... 

— Nu te supăra, domnule Jung, noi am vrea să facem în 
aşa fel experienţa încât să nu poată exista nici un fel de 
suspiciuni. 

— Mă rog, zise dresorul. Să mă chemaţi când va trebui să 
scot elefantul afară. Şi, spunând acestea, se îndreptă spre 
ieşire. 

Savanţii îşi începură experienţele. Elefantul stătea atent şi 
ascultător, răspundea fără greş la întrebări, rezolvând exact 
problemele puse. Era de-a dreptul uluitor. Răspunsurile 
sale nu ar fi putut fi explicate prin nici un fel de dresură sau 
trucuri. Trebuia să admiţi că elefantul era într-adevăr 
înzestrat cu o inteligenţă sau chiar cu o conştiinţă umană. 
Schmidt, care se simţea aproape învins, continua să se 
împotrivească numai din încăpățânare. 

Dar iată că elefantul se săturase de aceste întrebări şi 
răspunsuri fără sfârşit. Cu o mişcare îndemânatică, întinse 
brusc trompa, scoase ceasul din buzunarul vestei lui 
Schmidt şi i-l arătă. Ornicul arăta miezul nopţii. După 
aceea, Hoiti-Ioiti înapoie ceasul, îl apucă pe Schmidt cu 


trompa de guler şi-l purtă prin întreaga arenă până la ieşire 
Profesorul striga furios, în timp ce colegii săi se prăpădeau 
de râs. Din culoarul ce ducea spre grajduri veni în fugă 
Jung şi începu să se răstească la elefant, dar acesta se făcea 
că nici nu-l aude. După ce termină cu Schmidt, pe care îl 
lăsă în coridor, elefantul privi cu înţeles spre ceilalţi savanţi, 
care rămăseseră în arenă. 

— Plecăm imediat, spuse Stolz, adresându-se elefantului, 
ca şi cum ar fi avut de-a face cu un om. Vărogsănuvă 
supăraţi. 

Stolz şi ceilalţi profesori părăsiră arena cuprinşi de o sfială 
ciudată. 

— Bine ai făcut, Hoiti, că i-ai expediat, spuse Jung. Mai 
avem 0 groază de treabă. Hai, Johann, Friedrich, Wilhelm! 
Unde sunteţi? 

Câţiva oameni apărură în arenă şi începură curăţenia: 
nivelau nisipul cu grebla, măturau culoarele, scoteau 
prăjinile, scările şi cercurile. Elefantul îl ajuta pe Jung la 
căratul decorurilor. Dar se vedea bine că nu prea avea chef 
de lucru. Părea enervat de ceva sau poate că obosise din 
cauza celui de-al doilea spectacol, prelungit până la o oră 
atât de neobişnuită. Fornăind din trompă, el îşi tot mişca 
capul şi azvârlea decorurile, făcând un zgomot asurzitor. La 
un moment dat, aruncă unul dintre ele cu atâta putere încât 
îl sfărâmă. 

— Mai încet, diavole! Strigă Jung. Sau nu mai vrei să 
munceşti? '[i s-o fi urcat la cap, te pomeneşti! Acum, că ştii 
să scrii şi să socoteşti, nu mai vrei să munceşti în rând cu 
ceilalţi? Nu merge, frate! Aici nu e azil de bătrâni. La circ, 
toată lumea trebuie să lucreze. Ia uită-te la Enrico Ferri. E 
cel mai bun călăreț, vestit în lumea întreagă, dar când se 
termină numărul îşi pune livreaua ca toţi grăjdarii şi ia 
parte la parade - aller. Iar când e nevoie, nivelează şi arena 
cu grebla. 

Toate astea erau foarte adevărate, şi elefantul le cunoştea 
bine, dar acum nu-i ardea de Enrico Ferri. El suflă din 


trompă şi, străbătând arena, se îndreptă spre ieşire. 

— Hei, unde pleci? Strigă Jung mânios. Stai, stai, n-auzi? 
Apucând mătura, alergă după elefant şi-l pocni cu coada 
măturii peste coapsa-i masivă. Era prima dată când Jung îl 

lovea pe elefant; nu-i mai puţin însă adevărat că şi acesta 
manifesta pentru prima oară o asemenea nesupunere. Hoiti 
începu deodată să urle atât de îngrozitor, încât micul Jung 
se tupilă la pământ şi se apucă de burtă, ca şi cum urletele 
i-ar fi răscolit măruntaiele. Întorcându-se din drum, 
elefantul îl apucă pe Jung ca pe un căţeluş, îl aruncă de 
câteva ori în sus, prinzându-l din zbor, după care îl lăsă jos 
şi, apucând mătura cu trompa, scrise pe nisip: „Să nu mai 
îndrăzneşti să mă loveşti! Nu sunt un animal, ci un om!” 

Apoi elefantul azvârli mătura şi porni spre ieşire. După ce 
trecu pe lângă caii aflaţi în staule, se apropie de poartă, se 
propti o dată în ea şi apăsă cu tot corpul. Poarta trosni şi, 
sub o presiune atât de puternică, se sfărâmă în bucăţi. 
Elefantul era liber... 

XXX 

Pentru Ludwig Strom, directorul circului, aceasta a fost o 
noapte foarte agitată. Aţipise, când lacheul ciocani cu grijă 
în uşa dormitorului ca să-l anunţe că venise Jung într-o 
chestiune foarte urgentă. Funcţionarii şi muncitorii circului 
erau foarte bine instruiți, aşa încât Strom ştia că trebuie să 
se fi întâmplat ceva cu totul neobişnuit pentru ca să 
îndrăznească cineva să-l tulbure la o oră atât de nepotrivită. 
Îşi puse deci halatul şi papucii şi ieşi în antreu. 

— Ce s-a întâmplat, Jung? Întrebă directorul. 

— S-a întâmplat o mare nenorocire, domnule Strom!... 
Elefantul Hoiti-Toiti şi-a ieşit din minţi...! 

Jung îl privea pe director cu ochii holbaţi şi dădea 
neputincios din umeri. 

— Nu cumva dumneata nu eşti în toate minţile, Jung? Îl 
întrebă Strom. 

— Nu mă credeţi? Se supără Jung. Să nu vă închipuiţi că 
sunt beat, am mintea limpede. Dacă nu mă credeţi pe mine, 


puteţi să-i întrebaţi pe Johann, pe Friedrich, pe Wilhelm. Au 
văzut toţi cum elefantul mi-a smuls din mână mătura şi cum 
a scris pe nisipul din arenă: „Nu sunt un animal, ci un om”. 
După aceea m-a aruncat de 16 ori până la cupolă, s-a dus la 
grajd, a sfărâmat poarta şi a fugit. 

— Ce? A fugit? A fugit Hoiti-Toiti? De ce nu mi-ai spus 
imediat asta, nenorocitule? Trebuie să luăm imediat măsuri 
ca să-l prindem şi să-l aducem înapoi căci altfel ne va face 
mari buclucuri. 

Strom aproape că vedea în faţa ochilor mormanele de 
chitanţe trimise de poliţie pentru amenzi, listele lungi de 
plată ale fermierilor pentru stricăciunile făcute de elefant, 
precum şi citaţiile de plată pentru pagubele provocate de 
animal. 

— Cine este astăzi de serviciu la circ? Aţi anunţat poliţia? 
Ce măsuri aţi luat ca să-l prindeţi? 

— Eu sunt de serviciu şi am făcut tot ceea ce se putea face, 
răspunse Jung. N-am anunţat poliţia, o să afle ea şi singură. 
Am alergat după elefant şi l-am implorat să se întoarcă, 
spunându-i ba baron, ba conte şi chiar mareşal. „Luminăţia 
voastră, întoarceţi-vă - i-am strigat. Întoarceţi-vă, eminenţa 
voastră. lertaţi-mă că nu v-am recunoscut: în circ era 
întuneric şi v-am luat drept un elefant. Hoiti-Toiti s-a uitat la 
mine, a pufnit dispreţuitor din trompă şi a pornit mai 
departe. Acum Johann şi Wilhelm îl urmăresc cu 
motocicleta. Elefantul a ieşit pe Unter den Linden, a 
străbătut întregul Tiergarten pe Charlottenburgerchaussee 
şi a apucat-o spre ocolul silvic Grunerwald. Acum se scaldă 
în Hafel. 

În momentul acela, telefonul sună, şi Strom se repezi la 
aparat. 

— Alo! Da, eu sunt. Stiu tot, vă mulţumesc... Vom face tot 
ce stă în puterile noastre... Pompierii? N-aş zice... E mai 
bine să nu întărâtăm elefantul. 

— M-au chemat de la poliţie, spuse Strom, punând la loc 
receptorul. Au vrut să-mi trimită pompierii ca să-l aducă 


înapoi pe elefant cu furtunurile. Eu cred însă că faţă de 
Hoiti-Ioiti trebuie să procedăm cu multă prudenţă. 

— Nebunul nu trebuie aţâţat, observă Jung. 

— Pe d-ta, Jung, elefantul te cunoaşte totuşi mai bine decât 
pe oricare altul. Caută să ajungi până în apropierea lui şi 
să-l atragi cu binele înapoi la circ. 

— Mă voi strădui, fireşte... Numai că nu ştiu cum să-l mai 
intitulez. Să-i spun Hindenburg? 

După ce Jung plecă, Strom nu se mai culcă deloc, ci 
rămase la telefon până în zori, tot primind informaţii şi 
dând dispoziţii. Elefantul se bălăci multă vreme în 
apropierea Insulei Păunului, după care dădu o raită prin 
grădinile de zarzavat, unde dădu gata toată varza şi 
morcovii. Ca desert, se mulţumi cu nişte mere dintr-o 
ogradă învecinată, după care se îndreptă spre ocolul silvic 
Friedensdorf. 

Toate informaţiile primite arătau că elefantul nu se dădea 
la oameni, nu făcea stricăciuni inutile şi, în general, se 
purta destul de frumos. Căuta să ocolească grădinile de 
zarzavat, grijuliu să nu calce în picioare legumele, şi făcea 
sforţări vădite să meargă numai pe şosea sau pe potecă. 
Numai foamea îl silea să mănânce legume şi fructe din 
grădinile de zarzavat şi din livezi. Dar chiar şi în acest caz 
arăta o grijă deosebită: nu strivea fără rost straturile, 
mânca varza cu multă atenţie, cuib după cuib, şi se ferea să 
frângă pomii încărcaţi cu roade. 

Pe la ora 6 apăru şi Jung, obosit, plin de praf, cu faţa 
murdară şi asudată şi cu hainele ude. 

— Cum merg treburile, Jung? 

— La fel de prost. Hoiti-Toiti nu se lasă de loc înduplecat. 
Când i-am spus „Domnule preşedinte” s-a înfuriat şi m-a 
aruncat în lac. Se pare că la elefanţi grandomania îmbracă 
forme întrucâtva diferite de aceea a oamenilor. Atunci am 
căutat să-l înduplec cu argumente raţionale: „Îţi închipui 
poate - l-am întrebat, ferindu-mă să-i dau vreun titlu - că te 
găseşti în Africa. Află că nu suntem în Africa, ci la 52* şi 


jumătate latitudine nordică. Ei bine, să zicem că acum, în 
august, găseşti peste tot fructe şi legume din belşug. Ce-o 
să faci însă la iarnă? Doar n-o să mănânci scoarță de copac, 
aşa cum fac caprele. 

Trebuie să-ţi amintesc că la noi, în Europa, au trăit pe 
vremuri strămoşii dumitale, mamuţii. Dar şi ei au murit de 
frig. Şi-atunci, nu crezi că e mai bine să vii cu mine înapoi la 
circ, unde o să ai căldură, hrană şi îmbrăcăminte?”. Hoiti- 
Toiti a ascultat cu luare-aminte discursul meu, s-a gândit 
puţin şi... M-a udat din cap până-n picioare cu apa din 
trompă. Ei bine, două băi în numai cinci minute îmi ajung! 
Mare minune dacă n-o să mă aleg cu vreo răceală. 


RĂZBOIUL A FOST DECLARAT. 

Toate încercările de a-l influenţa pe cale morală pe elefant 
se dovedeau zadarnice, astfel încât Strom fu nevoit să 
accepte luarea unor măsuri mai hotărâte. 

Un detaşament de pompieri, înarmat cu furtunuri 
acţionate de abur, fu trimis înspre ocolul silvic. Sub 
conducerea poliţiei, pompierii se apropiară până la vreo 10 
m de elefant, se rânduiră în jurul lui şi îndreptară asupra 
uriaşului animal un puternic torent de apă. Duşul se pare 
că-i plăcu tare mult elefantului, care îşi întorcea când o 
parte a trupului, când alta, suflând zgomotos. Atunci 
pompierii îndreptară vreo zece furtunuri într-o singură 
direcţie şi izbiră cu un val puternic de apă capul animalului, 
drept în ochi. Elefantul, se vede treaba, nu-i plăcu de fel 
aceasta baie, pentru că începu să urle şi se întoarse cu 
atâta hotărâre împotriva agresorilor, încât aceştia, după ce 
ezitară o clipă, lepădară furtunurile, fugind care încotro. Pe 
dată, ţevile fură sfărâmate, iar maşinile pompierilor 
răsturnate. 

Din această clipă, listele de plată pe care trebuia să le 
onoreze Strom începură să crească vertiginos. Elefantul se 


înfuriase. Între el şi oameni, războiul era declarat, iar el 
arăta tuturor că acest război îi va costa scump pe oameni. 
Cufundă în lac câteva maşini ale pompierilor, distruse 
cabana cantonierului, prinse un poliţist şi-l aruncă în vârful 
unui copac. Dacă până acum arătase o deosebită grijă de 
tot ce făcea, acum era nestăpânit în pornirea sa spre 
distrugere. Dar, până şi în această furie spre distrugere, 
dădea dovadă de aceeaşi inteligenţă neobişnuită, fiind în 
stare să aducă pagube mult mai mari decât un elefant 
obişnuit, fie el cât de furios. 

Când prefectul poliţiei fu înştiinţat despre evenimentele de 
la ocolul silvic din Friedensdorf, el porunci să se mobilizeze 
câteva detaşamente mari de poliţie, bine înarmate, care să 
încercuiască ocolul silvic şi să-l omoare pe elefant. Pe Strom 
îl cuprinsese disperarea: unde mai putea găsi el un 
asemenea elefant? În sinea sa, se împăcase cu ideea că va 
trebui să plătească pentru poznele lui. Dar ştia foarte bine 
că Hoiti-Toiti îi va întoarce banii cu vârf şi îndesat - numai 
dacă s-ar potoli odată! Strom îl imploră pe prefectul de 
poliţie să amâne executarea ordinului, nădăjduind încă să-l 
înduplece într-un fel oarecare pe elefantul înrăit. 

— Vă pot acorda zece ore, îi răspunse prefectul de poliţie. 
Peste o oră, întregul ocol silvic va fi încercuit. Dacă va fi 
nevoie, voi chema în ajutorul poliţiei armata. 

Strom convocă imediat o consfătuire extraordinară, la 
care participau aproape toţi artiştii şi funcţionarii circului, 
ba chiar şi directorul grădinii zoologice şi ajutoarele sale. 
La vreo cinci ore după consfătuire, ocolul silvic era presărat 
cu gropi şi curse camuflate. Un elefant obişnuit ar fi căzut 
imediat în capcanele acestea întinse cu o deosebită 
ingeniozitate, dar Hoiti nu era un elefant obişnuit. El ocoli 
locurile primejdioase, înlăturând crengile folosite la 
camuflarea gropilor şi căutând să nu calce pe scândurile de 
care fuseseră legate blocuri grele spânzurate pe frânghii. 
Ar fi fost de-ajuns ca un singur bloc din acestea să cadă pe 
capul elefantului, pentru a-l ameţi şi trânti la pământ. 


Termenul acordat de prefect se apropia de sfârşit, şi 
puternicele detaşamente strângeau tot mai mult 
încercuirea. Poliţişti înarmaţi cu puşti se apropiară de lacul 
lângă care se găsea elefantul. Printre trunchiurile arborilor 
se întrezărea trupul masiv al animalului. Hoiti-Toiti îşi 
afundase trompa în lac şi, ridicând-o deasupra capului, 
dădea drumul la o adevărată jerbă de apă, care cădea ca o 
ploaie pe spinarea-i lată... 

— Fiţi gata! Comandă în şoaptă ofiţerul, iar după aceea 
strigă: Foc! 

Se auzi o răpăială de gloanţe, la care pădurea răspunse cu 
un ecou îndelung repetat. Elefantul îşi întoarse capul într-o 
parte şi, şiroind de sânge, porni spre oameni. Poliţiştii 
trăgeau, dar elefantul continua să înainteze spre ei, fără a 
ţine seama de gloanţe. Nu s-ar putea spune că poliţiştii 
erau ţintaşi proşti, dar ei nu ştiau nimic despre vânătoarea 
de elefanţi şi, de aceea, gloanţele nu reuşeau să-i atingă 
centrele vitale: creierul şi inima. De durere şi de teamă, 
elefantul scoase nişte urlete sălbatice, zvâcni trompa 
înainte, dar şi-o răsuci imediat, căci trompa este organul lui 
cel mai important, fără de care se prăpădeşte. De aceea, 
elefanții n-o folosesc decât foarte rar ca armă de apărare şi 
de atac. Hoiti îşi propti capul în piept, iar uriaşii săi colţi de 
fildeş, lungi de 2 metri şi jumătate şi grei de 50 kg fiecare, 
fură îndreptaţi împotriva duşmanilor ca nişte sulițe 
înfricoşătoare. În clipa aceea, elefantul era înspăimântător, 
dar disciplina îi ţinu pe poliţişti în loc; menţinându-se pe 
poziţie, ei continuau să tragă fără încetare. 

Elefantul străpunse lanţul agresorilor, ieşi din încercuire şi 
dispăru din vedere. 

Fu organizată de îndată urmărirea lui, dar nu era deloc 
uşor să-l prinzi sau măcar să-l ajungi din urma. 
Detaşamentele de poliţie erau nevoite să circule pe şosele, 
în timp ce elefantul îşi tăia drum peste livezi şi grădini de 
zarzavat, prin ogoare şi păduri, fără a se uita pe unde 
merge. 


WAGNER SALVEAZĂ SITUAŢIA. 

Strom umbla de colo până colo prin birou şi repeta 
deznădâăjduit: 

— Sunt ruinat! Sunt ruinat!... Va trebui să cheltuiesc o 
avere întreagă ca să acopăr pagubele pricinuite de elefant 
şi până la urmă tot va fi împuşcat. Ce pierdere! Ce pierdere 
ireparabilă! 

— O telegramă! Spuse servitorul intrând în birou şi-i 
prezentă lui Strom o hârtie pe tavă. 

„S-a sfârşit! 

— Se gândi directorul. Probabil că mă înştiinţează că 
elefantul a fost ucis... O telegramă din U.R. S. S.? De la 
Moscova? Ciudat! De la cine o fi oare...?” „Berlin, Circul 
Busch, Directorul Strom. 

Aflat ziar fuga elefantului. Stop. Cereţi imediat poliţiei 
anularea ordinului împuşcare elefant. Stop. Transmiteţi 
elefantului următoarele două puncte. Ghilimele Sapiens 
virgulă Wagner soseşte Berlin cu avionul. Întoarce-te Circul 
Busch. Stop. Ghilimele Dacă nu ascultă virgulă puteţi 
împuşca. Stop. Profesor Wagner.” 

Uluit, Strom citi încă o dată telegrama. 

„Nu înţeleg nimic! Este limpede că profesorul Wagner îl 
cunoaşte pe elefant, deoarece în telegramă vorbeşte despre 
el zicându-i Sapiens. De ce îşi închipuie însă Wagner că 
elefantul se va întoarce de îndată ce va afla că profesorul 
soseşte?... Oricum ar fi, telegrama ne oferă o mică şansă de 
a salva elefantul”. 

Şi directorul începu să acţioneze. Izbuti, nu fără trudă, să-l 
convingă pe prefectul de poliţie „să înceteze operaţiile 
militare”. Jung fu trimis de urgenţă cu avionul la locul unde 
se afla elefantul. 

Ca un adevărat sol venit să parlamenteze, Jung flutură o 
batistă albă şi, apropiindu-se de elefant, îi spuse: 


— Mult stimate Sapiens, profesorul Wagner vă trimite 
salutări. El urmează să sosească la Berlin şi doreşte să vă 
vadă. Locul de întâlnire este Circul Busch. Vă promit că, 
dacă vă întoarceţi, nimeni nu se va atinge de un fir de par 
din preţioasa dumneavoastră persoană. 

Elefantul ascultă cu atenţie ce-i spusese Jung, rămase o 
clipă pe gânduri, apoi îl apucă cu trompa şi-l urcă în 
spinare; pe urmă, cu un pas liniştit, se întoarce în direcţia 
nord, spre Berlin. În felul acesta. Jung era şi ostatic, şi 
ocrotitorul elefantului: nimeni n-ar fi îndrăznit să-l împuşte 
pe elefant atâta vreme cât purta în spinare un om. 

Elefantul mergea pe jos, în timp ce profesorul Wagner, 
însoţit de asistenul său Denisov, zbura cu avionul. Şi de 
aceea Wagner sosi la Berlin înaintea elefantului şi se 
îndreptă pe dată spre circul lui Strom. 

Directorul primise între timp o telegramă prin care i se 
anunţa că, la simpla pronunțare a numelui lui Wagner, 
Hoiti-loiti se îmblânzise şi se îndrepta acum docil spre 
Berlin. 

— Spuneţi-mi, vă rog, în ce împrejurări aţi achiziţionat 
acest elefant şi dacă-i cunoaşteţi cumva povestea, îl întrebă 
Wagner pe director. 

— L-am cumpărat de la un oarecare Mr. Niches, negustor 
de ulei şi de nuci de palmier. Mr. Niches locuieşte în Africa 
Centrală, pe Congo, în apropierea oraşului Matada. După 
spusele lui, elefantul se apropiase singur într-o zi de casa 
lui, pe când copiii se jucau în grădină, şi începuse să facă 
nişte giumbuşlucuri neobişnuite: se ridica pe picioarele 
dindărăt şi dansa, jongla cu nişte nuiele, se aşeza pe 
picioarele din faţă şi, sprijinindu-se în colții de fildeş, ridica 
picioarele dindărăt, dând din coadă într-un mod atât de 
caraghios, încât copiii lui Niches se tăvăleau de râs. Ei au 
fost aceia care i-au dat numele de Hoity-Ioity, care, după 
cum ştiţi, în engleză înseamnă „jucăuş”, iar uneori 
echivalează cu „Ehebei” al nostru. Elefantul se obişnuise cu 
numele şi noi l-am păstrat mai departe după ce l-am 


achiziţionat. lată aici toate actele referitoare la cumpărarea 
lui. Totul este cât se poate de legal şi nu văd cum tranzacţia 
ar putea fi contestată. 

— Dar nici nu mă gârâdesc să contest tranzacţia pe care 
aţi încheiat-o, spune Wagner. Spuneţi-mi, vă rog, elefantul 
nu are nici un fel de semne particulare? 

— Ba da, are la cap nişte cicatrice mari. Mr. Niches 
presupunea că sunt urme de răni pe care elefantul le 
căpătase când fusese prins. Ştiţi că sălbaticii prind elefanții 
cu metode destul de barbare. Cum aceste cicatrice îl 
urâţeau, putând provoca publicului o oarecare repulsie, i- 
am pus pe cap o beretă specială, brodată cu mătase şi 
împodobită cu ciucuri. 

— El este. Nu mai încape nici o îndoială! 

— Care el? Întrebă Strom. 

— Elefantul Sapiens, pe care l-am pierdut. L-am prins în 
Congo Belgian, unde am fost cu o expediţie ştiinţifică şi l-am 
dresat, dar într-o noapte a dispărut şi nu s-a mai întors. 
Toate cercetările pe care le-am întreprins au fost zadarnice. 

— Prin urmare, aveţi totuşi pretenţii asupra elefantului? 
Întrebă directorul. 

— Eu n-am pretenţii, dar s-ar putea ca elefantul să aibă. 
Vedeţi, eu l-am dresat cu metode noi, care dau rezultate cu 
adevărat uimitoare. DV. Singur v-aţi putut convinge ce 
neobişnuită dezvoltare a aptitudinilor intelectuale ale 
elefantului am reuşit să ating. Pot spune că elefantul 
Sapiens, sau cum îi spuneţi acum, Hoiti-Ioiti, posedă într-o 
înaltă măsură conştiinţa personalităţii, dacă mă pot exprima 
astfel. Când am citit în ziar despre talentele uluitoare ale 
elefantului care se producea la circul dv., m-am gândit că 
numai Sapiens al meu putea face asemenea lucruri: eu 
însumi l-am învăţat doar să citească, să socotească şi chiar 
să scrie. Atâta timp însă cât Hoiti-Toiti îi amuza paşnic pe 
berlinezi, fiind şi el probabil mulţumit de soarta sa, n-am 
socotit necesar să intervin. Dar iată ca elefantul s-a 
răsculat, ceea ce înseamnă că ceva l-a nemulţumit. M-am 


hotărât atunci să-i vin în ajutor. Acum va trebui să-şi 
hotărască singur soarta, căci are dreptul la aceasta. Nu 
uitaţi că dacă n-aş fi sosit la timp, elefantul ar fi fost de mult 
mort şi l-am fi pierdut amândoi. Cu forţa nu-l veţi putea sili 
să rămână. Cred că v-aţi convins de asta. Să nu vă închipuiţi 
însă câtuşi de puţin că vreau să vi-l iau cu orice preţ. Osă 
stau de vorbă cu el şi poate că o să rămână la dv., dacă îi 
veţi schimba regimul şi veţi înlătura ceea ce l-a tulburat. 

— O să stau de vorbă cu elefantul”! Unde s-a mai văzut, 
aşa ceva! Gesticulă larg directorul circului. 

— În general, Hoiti-Toiti este un elefant cum nu s-a mai 
văzut. Dealtfel, când va ajunge la Berlin? 

— Astă seară. Se pare că este foarte grăbit să se 
întâlnească cu dv. Mi s-a telegrafiat că merge cu 20 km pe 
oră. 

În aceeaşi seară, după terminarea spectacolului de circ, 
avu loc întâlnirea dintre Hoiti-Toiti şi profesorul Wagner. 
Strom, Wagner şi asistentul acestuia, Denisov, se aflau în 
arenă, când prin culoarul artiştilor îşi făcu apariţia Hoiti- 
Toiti purtându-l pe spinare pe Jung. Zărindu-l pe Wagner, 
elefantul se repezi spre el şi-i întinse trompa ca o „mână”, 
pe care Wagner i-o strânse cu căldură. După aceea 
elefantul îl dădu jos pe Jung şi-l urcă pe Wagner. Profesorul 
ridică în sus clapa uriaşă a urechii elefantului şi-i şopti ceva. 
Elefantul dădu din cap afirmativ şi începu să agite cu 
repeziciune capătul cozii în faţa lui Wagner, care urmărea 
cu atenţie mişcările lui. 

Strom nu vedea cu ochi buni toată această „discuţie” 
misterioasă. 

— Ei bine, ce a hotărât elefantul? Întrebă el nerăbdător. 

— Elefantul şi-a exprimat dorinţa de a lua un concediu 
pentru a-mi putea povesti în linişte unele lucruri ce mă 
interesează într-o măsură deosebită. După concediu este de 
acord să se întoarcă la circ, cu condiţia ca domnul Jung să-i 
ceară scuze pentru modul grosolan în care l-a tratat şi să-i 
făgăduiască că nu va mai recurge niciodată la constrângeri 


corporale. Pentru elefant, loviturile nu sunt dureroase, dar 
el nu admite în principiu să fie jignit. 

— Eu... L-am lovit pe elefant?... Întrebă Jung cu mirare 
prefăcută. 

— Cu coada măturii, continuă Wagner. Nu mai nega, Jung, 
elefantul nu minte. Trebuie să fii politicos cu el ca şi cum ar 

— Însuşi preşedintele republicii...? 

—.ca şi cum ar fi un om, şi nu un om simplu, ci cu 
demnitate personală. 

— Un gentleman? Făcu Jung caustic. 

— Ajunge! Strigă Strom. Dumneata eşti vinovat pentru tot 
ceea ce s-a întâmplat şi-ţi vei primi pedeapsa. Şi aş putea şti 
când intenţionează domnul Hoiti-Toiti să plece în concediu 
şi unde anume? 

— Pornim într-o plimbare pe jos, răspunse Wagner. Cred 
că va fi o excursie foarte plăcută. Eu şi cu asistentul meu, 
Denisov, ne vom sui pe spinarea largă a elefantului şi vom 
porni cu toţii spre sud. Elefantul şi-a exprimat dorinţa de a 
paşte iarbă pe pajiştile elveţiene. 

Denisov n-avea decât 23 de ani, dar, în ciuda vârstei sale, 
reuşise să facă până acum măi multe descoperiri ştiinţifice 
în domeniul biologiei. „Din d-ta va ieşi ceva” - îi spusese 
Wagner, invitându-l să lucreze în laboratorul său. Tânărul 
om de ştiinţă fusese nespus de bucuros când i se făcuse 
această ofertă, iar profesorul era şi el mulţumit de ajutorul 
său şi-l lua cu el neşte tot. 

— Denisov”, „Akim Ivanovici”, pentru mine e mult prea 
lung, spusese Wagner încă din prima zi a activităţii lor în 
comun. Dacă de fiecare dată când îţi voi adresa cuvântul va 
trebui să spun „Akim Ivanovici”, voi pierde într-un an 48 de 
minute. Or, în 48 de minute se pot face multe lucruri. De 
aceea, în genere, voi evita să-ţi spun pe nume, iar dacă va 
trebui, totuşi, s-o fac, voi spune doar „Den!”. E limpede. Iar 
d-ta poţi să-mi spui Wag. 


Wagner era într-adevăr un om care ştia să folosească 
timpul la maximum. 

În zorii zilei, totul era gata. Wagner şi Denisov se aşezară 
confortabil pe spinarea lată a lui Hoiti-Toiti, luând cu ei 
numai ceea ce era absolut necesar. 

Cu toată ora timpurie, Strom îşi exprimase dorinţa să-şi ia 
rămas bun. 

— Şi cu ce veţi hrăni elefantul? Întrebă directorul. 

— O să dăm reprezentații prin oraşe şi sate, spuse Wagner, 
şi ca răsplată, spectatorii ne vor hrăni elefantul. Sapiens va 
câştiga nu numai hrana lui, dar şi pe a noastră. La 
revedere! 

Elefantul o porni tacticos pe străzile oraşului. Dar, după ce 
lăsară în urmă ultimele case şi în faţa lor văzură întinzându- 
se şoseaua ca o fâşie nesfârşită, elefantul grăbi pasul fără 
să fi fost îndemnat de cineva. Mergea cu cel puţin 12 km pe 
oră. 

— Den, va trebui să te ocupi de elefant, dar, ca să-l cunoşti 
mai bine, îţi voi face cunoscut trecutul lui cu totul 
neobişnuit. la te rog acest caiet, este un jurnal de drum, 
scris de predecesorul d-tale, Peskov, cu care am făcut 
călătoria în Congo. 

Cu acest Peskov s-a întâmplat o poveste tragicomică, pe 
care ţi-o voi povesti odată. Acum ia şi citeşte. 

Wagner îşi făcu loc mai aproape de capul elefantului, 
potrivi în faţa sa o măsuţă demontabilă şi începu să scrie 
deodată în două caiete, cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă. 
Wagner nu făcea niciodată mai puţin de două treburi odată. 

— Şi acum, povesteşte! Se adresă el, evident, elefantului. 
Acesta îşi întinse trompa până la urechea lui Wagner şi 
începu sa sâsâie foarte repede, cu pauze foarte mici 

— S-ss-şss-s-ss-sss... 

„Un adevărat alfabet Morse” - gândi Denisov, deschizând 
caietul gros, legat în pânză. 

Wagner înregistra cu mâna stângă ce-i dicta elefantul, iar 
cu dreapta scria un tratat ştiinţific. Elefanul mergea cu un 


pas uniform, şi legănarea lui lină aproape că nu stânjenea 
scrisul. Denisov se apucă să citească jurnalul lui Peskov şi se 
cufundă imediat în lectura lui. 

lată conţinutul acestui jurnal. 


„RING NU VA FI OM”... 

„27 martie. Am impresia că am nimerit în cabinetul lui 
Faust. Laboratorul profesorului Wagner este uluitor. Ce nu 
poţi vedea aici: fizică, chimie, biologie, electrotehnică, 
microbiologie, anatomie, fiziologie... S-ar părea că nu există 
domeniu de ştiinţă care să nu-l intereseze pe Wagner - sau 
Wag, cum mi-a cerut să-i spun. Microscoape, spectroscoape, 
electroscoape şi diferite alte „scoape,, care-i îngăduie să 
vadă lucruri inaccesibile ochiului liber. Urmează apoi 
aparate pentru auz: „microscoape, acustice, cu ajutorul 
cărora Wagner recepționează mii de sunete noi: „şi 
lunecarea jivinelor marine, şi fiorul răchitei îndepărtate,,. 
Vezi aici materiale de sticlă, cupru, aluminiu, cauciuc, 
porțelan, ebonit, platină, aur, oţel, în cele mai variate forme 
şi combinaţii. Retorte, baloane, serpentine, eprubete, lămpi, 
bobine, spirale, fire, şaltăre, întrerupătoare, butoane. Oare 
toate acestea nu reflectă însăşi complexitatea creierului lui 
Wagner? Camera de alături este un adevărat panopticum, 
acolo Wagner face culturi de ţesuturi ale corpului omenesc, 
hrăneşte un deget viu tăiat de la un om, o ureche de iepure, 
o inima de câine, un cap de berbec şi... Un creier de om. 
Da, da, un creier viu care gândeşte! Sarcina mea este 
tocmai să am grija de el. Profesorul stă de vorba cu 
creierul, apăsând cu degetul pe suprafaţa lui. Îl hrăneşte cu 
o soluţie fiziologică specială, iar eu trebuie să mă îngrijesc 
ca această soluţie să fie mereu împrospătată. De la o vreme, 
Wagner a modificat puţin compoziţia soluţiei, „alimentând 
mai intens creierul”. Şi, ca prin minune, acesta a început să 
crească foarte repede. N-aş putea spune însă că acest 


encefal, de dimensiunile unui pepene mare, prezintă un 
spectacol prea atrăgător. 

29 martie. Wag duce discuţii aprinse cu neobişnuitul 
obiect al cercetărilor sale. 

30 martie. În seara asta, Wag mi-a spus povestea acestui 
creier. 

— Aparține unui tânăr savant german, Ring, care a murit 
în Abisinia, dar, după cum vezi, creierul sau continuă să 
trăiască şi să gândească. În ultima vreme însă, nu ştiu de ce 
este tot mai trist. Ochiul pe care i l-am montat nu-l mai 
mulţumeşte. Ar vrea nu numai să vadă, ci să şi audă şi chiar 
să umble. Din păcate, şi-a exprimat această dorinţă cam 
târziu. Dacă mi-ar fi spus-o mai demult, poate că aş fi reuşit 
să i-o satisfac. Aş fi găsit în sala de disecţie un cadavru 
potrivit ca dimensiune şi aş fi transplantat creierul lui Ring 
în alt cap. Dacă omul murise din cauza unei afecţiuni 
cerebrale, aş fi reuşit să-l readuc la viaţă printr-o 
transplantare. În felul acesta, creierul lui Ring ar fi primit 
un Corp nou, în care viaţa ar fi pulsat din plin. Din păcate, 
am început experienţe de creştere a ţesuturilor, iar acum, 
după cum vezi, procesul de creştere a evoluat atât de mult, 
încât craniul omenesc a devenit neîncăpător. Ring nu va mai 
fi om. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Nu vă gândiţi cumva că 
Ring ar putea fi şi altceva decât om? 

— Exact: Ar putea fi şi altceva, să zicem un elefant. E 
adevărat că în momentul de faţa encefalul său nu a ajuns 
încă până la dimensiunile unui creier de elefant, dar putem 
face şi asta, trebuie doar să avem grijă ca să capete forma 
cuvenită. În curând voi primi un craniu de elefant, voi 
introduce în el creierul şi voi continua hipertrofierea 
ţesuturilor sale până când acestea vor umple întregul 
spaţiu cranian. 

— Nu cumva vreţi să faceţi din Ring un elefant? 

— Şi de ce nu? Am şi vorbit cu Ring. Dorinţa lui de a 
vedea, de a auzi, de a se mişca şi a respira este atât de 


mare, încât ar accepta să fie chiar un porc sau un câine. 
Oricum, elefantul este un animal nobil, puternic şi cu o 
longevitate apreciabilă. El, adică creierul lui Ring, mai 
poate trăi încă 100-200 de ani. Oare nu este o perspectivă 
plăcută? Ring a şi consimţit...” 

Denisov întrerupse lectura jurnalului şi se adresă lui 
Wagner: 

— Spuneţi-mi, vă rog, nu cumva elefantul pe care mergem 
noi acum... 

— Da, da, are un creier de om, răspunse Wagner, fără a se 
opri din sens. Citeşte mai departe şi nu mă întrerupe. 

Denisov tăcu, dar nu reluă imediat lectura jurnalului. 
Gândul că elefantul pe care erau instalaţi are un creier de 
om i se părea de-a dreptul monstruos. Se uită la animal cu 
un sentiment de curiozitate amestecat cu o groază 
superstiţioasă. 

„31 martie. Astăzi am primit craniul unui elefant. 
Profesorul i-a făcut o secţiune transversală în regiunea 
frontală. 

— Asta, spuse el, e ca să pot introduce creierul şi ca să-l 
scot apoi uşor când va trebui să-l trec din acest craniu în 
altul, viu. 

Am examinat interiorul craniului şi m-a surprins spaţiul 
relativ restrâns destinat creierului. Din exterior elefantul mi 
se părea mult mai „inteligent. 

Dintre toate animalele terestre, continuă Wag, elefantul 
are cel mai dezvoltat sinus frontal. Vezi? Toată partea 
superioară a craniului este formată din camere pline cu aer, 
pe care un profan le confunda de obicei cu zona cerebrală. 
În realitate, creierul este destul de mic şi ascuns foarte 
departe, uite aici. Locul ar corespunde oarecum regiunii 
auditive. lată pentru ce gloanţele care vizează partea din 
faţa a capului nu-şi ating în general scopul: ele străpung 
câteva membrane cartilaginoase, dar nu pot ajunge până la 
creier. 


Împreună cu Wag, am făcut câteva orificii în craniu, pe 
unde vom introduce tuburile care vor alimenta creierul cu 
soluţia nutritivă. Apoi am introdus cu multă grijă creierul lui 
Ring într-una dintre jumătăţile craniului. Creierul nu 
umplea nici pe departe spaţiul ce-i era rezervat. 

— Nu-i nimic. Pe drum va mai creşte, spuse Wag, prinzând 
între ele cele două jumătăţi ale craniului. 

Mărturisesc că nu am prea multă încredere în reuşita 
experienţei, deşi cunosc multe dintre invențiile neobişnuite 
ale lui Wag. Aici, însă, lucrurile îmi par deosebit de 
complicate şi barate de obstacole uriaşe. În primul rând 
trebuie să găsim un elefant viu. Ca să-l aducem din Africa 
sau India, ne-ar costa prea scump şi, pe lângă aceasta, s-ar 
putea ca, dintr-un motiv sau altul, elefantul să nu se 
potrivească. lată de ce Wag a hotărât să ducă creierul lui 
Ring în Africa, şi anume pe Congo, unde, de altfel, a mai 
fost, să prindă acolo un elefant şi să facă pe loc 
transplantarea creierului. Transplantarea creierului! Uşor 
de spus! Dar, ca s-o faci, e cu totul altceva decât să treci o 
mănuşă dintr-un buzunar în altul. Vor trebui prinse şi 
cusute toate terminaţiile nervilor, toate venele şi arterele. 
Şi, deşi anatomia omului şi cea a animalului prezintă 
asemănări, totuşi există deosebiri destul de mari. Va izbuti 
oare Wag să sudeze două sisteme atât de diferite? Şi nu 
trebuie uitat că toată această operaţie complexă urmează 
să fie făcută pe un elefant viu... 

27 iunie. Voi aşterne acum pe hârtie o serie întreagă de 
întâmplări care s-au petrecut în ultima vreme. Călătoria nu 
ne-a adus numai plăceri. Încă de pe vapor, şi apoi cu 
deosebire în barcă, am început să fim pur şi simplu asaltaţi 
de țânțari. Este adevărat că dacă ne aflam în mijlocul 
fluviului, lat cât un lac, scăpăm de ei, dar ajungea să ne 
apropiem puţin de mal ca să fim înconjurați de roiuri întregi 
formate din aceste gângănii infernale. Când ne scăldăm, 
năvăleau peste noi muştele negre, care ne sugeau sângele. 
După ce am debarcat şi am pornit-o pe jos, au început să ne 


urmărească alţi duşmani: furnicile pitice şi puricii de nisip. 
În fiecare seară, trebuie să ne controlăm amănunţit 
picioarele şi să măturăm puricii de pe ele. Şerpii, 
miriapodele, albinele şi viespile ne-au dat şi ele de furcă. 

Drumul prin desişul pădurii n-a fost nici el uşor, iar prin 
poieni era şi mai greu: peste tot iarbă deasă şi tulpini 
groase, înalte de patru metri. Mergi mereu între doi pereţi 
de verdeață şi nu vezi nimic în jurul tău. E înfiorător. 
Frunzele ascuţite îţi zgârie obrazul şi mâinile. Iarba pe care 
calci se încolăceşte în jurul picioarelor, îngreunându-ţi 
mersul. Pe timp de ploaie, frunzele uriaşe adună apa, care 
apoi se revarsă peste tine ca dintr-o găleată. Trebuie să 
umblăm înşiruiţi unul câte unul, pe poteci înguste, croite 
prin păduri şi savană. Aceste drumuri sunt, de altfel, 
singurele căi de comunicaţie prin locurile acestea. Eram cu 
toţii douăzeci de oameni, dintre care optsprezece hamali şi 
călăuze din tribul negru al fanilor. 

În sfârşit, iată-ne ajunşi la destinaţie. Întindem corturile pe 
malul lacului Tumba. Călăuzele noastre se odihnesc 
pescuind, aceasta fiind una dintre marile lor bucurii. Cu 
multă greutate îi putem smulge de la această ocupaţie 
plăcută pentru a-i pune să ne conducă mai departe. Avem 
două corturi mari, aşezate într-un loc foarte bine ales, pe 
un dâmb uscat, cu iarbă rară şi care oferă o largă 
perspectivă de jur împrejur. Creierul lui Ring a suportat 
uşor călătoria şi se simte destul de bine. Aşteaptă cu 
nerăbdare întoarcerea în lumea sunetelor, a culorilor, a 
senzaţiilor. Wag îl încurajează, declarându-i că acum nu mai 
are mult de aşteptat. Este limpede că profesorul face nişte 
pregătiri misterioase. 

29 iunie. Mare tărăboi în tabăra noastră. Fanii au dat 
peste urmele proaspete ale unui leu, nu departe de corturi. 
Am desfăcut lada cu arme şi le-am dat puşti celor care spun 
că ştiu să tragă, iar după-amiază am făcut o tragere de 
probă. A fost nemaipomenit! Fanii îşi lipeau patul armei de 
burtă sau de genunchi, reculul îi trântea de-a dura până 


departe, iar gloanţele nimereau exact în partea cealaltă. În 
schimb, zelul lor nu cunoştea margini, iar gălăgia pe care o 
fac nu poate fi descrisă. Cred că ţipetele lor vor îndrepta 
spre noi sălbăticiunile flămânde din întregul bazin al 
fluviului Congo. 

Fanii sunt înspăimântați. Cum se lasă seara, se adună în 
jurul corturilor noastre şi aprind focurile, pe care nu le mai 
lasă apoi să se stingă toată noaptea. Cred că înţeleg acum 
frica omului primitiv în faţa înfiorătoarelor animale 
sălbatice. Când leul rage - am avut până acum de câteva ori 
prilejul să-i aud răgetul - simt că se petrece în mine ceva 
ciudat: în sânge mi se trezeşte teama ancestrală, iar inima 
parcă mi se opreşte. Nici să fug parcă nu pot, ci-mi vine 
doar să mă ghemuiesc sau să mă îngrop în pământ ca o 
cârtiţă. Cât despre Wag, parcă nici nu aude răgetul leului 


[sal 


„VODCA DE ELEFANT” „21 iulie 1957. Fanii au descoperit 
locul unde se adapă elefanții. Este un lac de pădure, destul 
de mic. După ce elefanții s-au adăpat şi s-au afundat în 
desişul pădurii, Wag, eu şi indigenii ne-am apucat de lucru. 
Ne-am dezbrăcat şi am intrat în apă, unde am început să 
batem pe fundul lacului şiruri strânse de bârne, îngrădind 
astfel o mică porţiune a lacului Pe urmă, am lipit bine cu lut 
peretele de sub apă şi am obţinut în felul acesta un mic iaz 
îndiguit. Stăvilarul despărţea porţiunea aceasta a lacului 
chiar în locul unde veneau de obicei elefanții la adăpat. 

— Minunat! Spuse Wag. Nu ne mai rămâne acum decât să 
„otrăvim” apa. Pentru asta am o soluţie foarte bună, absolut 
inofensivă, dar care îmbată mai puternic decât alcoolul. 

Mai multe ore în şir, Wag se închise în laboratorul său, de 
unde ieşi până la urmă cu o găleată de „vodcă de elefant” - 
cum îi spunea el. „Vodca” fu turnată în apă, iar noi ne 
căţărarăm în copaci, pregătindu-ne de aşteptare. 


— Or să bea oare elefanții vodca dumitale? L-am întrebat 
eu. 

— Sper c-o să le placă. După câte ştiu, urşii beau vodcă, ba 
chiar ajung adevăraţi beţivi. Ssst! Se aud paşi... 

Mi-am aruncat privirile asupra uriaşei „arene”. 

Sunt nevoit să fac aici o mică digresiune. Trebuie să 
mărturisesc că în tot timpul călătoriei am fost mereu 
surprins de varietatea arhitectonică şi de peisajele mereu 
noi ale pădurii tropicale. În general, mergi printr-o pădure 
„în trei etaje”: mai întâi o mică pădurice de tufe şi de copaci 
mărunți, care nu întrec înălţimea omului; deasupra ei se 
ridică o a doua pădure, cam tot atât de înaltă ca pădurile 
noastre nordice. În sfârşit, deasupra ei se înalţă cea de-a 
treia pădure, formată din arbori uriaşi. Între şirurile de 
coroane ale primelor două păduri există goluri, pe care le 
umplu doar lianele şi vrejurile diferitelor plante târâtoare. 
Spectacolul pe care-l oferă o asemenea pădure în trei caturi 
este o adevărată vrajă. Sus de tot, deasupra capului, 
nălucesc peşteri înverzite, cascade de verdeață, căzând de 
pe o stâncă pe alta, şi munţi înverziţi ce se înalţă până în 
nori. Şi totul - împodobit cu penele în mii de culori ale 
pasărilor şi nuanţelor de vis ale orhideelor. 

Şi deodată îţi vine să crezi că ai nimerit într-o măreaţă 
catedrală gotică, susţinută de nenumărate coloane uriaşe, 
înfipte în pământul acoperit cu muşchi şi cu vârfurile 
atingând cupola aproape invizibilă. Mai faci câţiva paşi şi 
iarăşi nu mai recunoşti locul; te afli acum în hăţişuri de 
nestrăbătut. Din faţă şi din spate, din dreapta şi din stângă, 
te înăbuşă frunzele. Muşchiul, iarba şi florile îţi strâng 
trupul până la umeri. Simţi că te trage în jos un adevărat 
vârtej de verdeață. Picioarele ţi se împiedică în vegetaţia 
moale sau se lovesc de trunchiurile copacilor răsturnaţi, dar 
în clipa când eşti sleit de puteri şi simţi că te-ai împotmolit 
pentru totdeauna în mlaştina vegetației de nestrăbătut, 
crengile se dau parcă la o parte şi rămâi fără glas: eşti în 
mijlocul unei uriaşe peşteri rotunde, cu bolta verde. „Un 


stâlp” de o grosime neînchipuită susţine cupola peşterii. Pe 
pământ nici un fir de iarbă - un adevărat teren de crichet. 
Arborele uriaş înăbuşă cu umbra sa orice vegetaţie din jur, 
nelăsând să pătrundă nici o rază de lumină. Crengile îi 
atârnă până la pământ, înfrăţindu-se parcă cu el. Aici este 
împărăţia întunericului şi a răcoarei. În călătoria noastră 
am avut nu o dată prilejul să ne odihnim la umbra câte unui 
asemenea gigant: baobab, arbore de cauciuc, sau smochin 
indian. 

Un asemenea arbore uriaş ne-a oferit şi acum adăpost în 
crengile sale. Se afla nu departe de apă şi ne dădea astfel 
posibilitatea să vedem toate animalele ce mergeau pe 
poteca elefanților şi care trebuiau să străbată „arena” 
înainte de a se apropia de mal. Câte drame ale pădurii n-a 
văzut această „arenă”! Ici-colo mai albeau oase de antilope, 
bivoli şi mistreți. Nu departe începea savana, aşa că adesea 
veneau aici la adăpost şi animale de câmpie. 

În „arenă” îşi făcu deodată apariţia un porc mistreţ, urmat 
de o scroafă şi opt purcei. Întreaga familie se îndrepta spre 
lac. Nu după multă vreme mai apărură încă cinci femele, 
pare-se din aceeaşi familie. Mistreţul se apropie de apă şi se 
apucă să bea, dar dintr-o dată îşi scoase râtul din apă, 
grohăi în semn de protest şi trecu în altă parte. Încercă şi 
acolo apa, dar se vede că nu-i plăcu şi dădu din cap. 

— Nu vrea să bea, îi şoptii eu lui Wag. 

— Nu i-a simţit încă gustul, îmi răspunse acesta tot în 
şoaptă. Wag avea dreptate. Nu trecu mult, mistrețul încetă 
să mai dea din cap şi începu să bea. Scroafa însă se agita şi, 
după cum mi se părea mie, le striga purceilor să nu bea. 
După o vreme îi prinse şi ea gustul. Mistreţul, femelele şi 
purceii băură multă vreme - mai mult decât obişnuiesc în 
general. Primii care se îmbătară fură purceii: ei începură 
deodată să guiţe şi se năpustiră unul asupra altuia, gonind 
prin „arenă”. După ei, se îmbătară şi cele şase femele. 
Clătinându-se, începură să grohăie, să se împleticească şi să 
se înfrunte; se ridicau pe picioarele dindărăt, se tăvăleau pe 


pământ şi se dădeau chiar peste cap. Până la urmă, se 
trântiră la pământ şi adormiră împreună cu purceii. 
Mistreţul, însă, se dovedea a fi rău la beţie. Grohăia 
înfricoşător, se năpustea asupra arborelui uriaş din mijlocul 
poienii, înfigându-şi cu atâta forţă colții, încât abia de-i mai 
putea scoate. 

Urmăream cu atâta interes năzdrăvăniile mistreţului beat, 
încât nici n-am băgat de seamă când s-au apropiat elefanții. 
Păşind tacticos, ei începură să iasă unul după altul din 
cărarea înverzită. Trebuie să spun că în clipa aceea pajiştea 
din jurul arborelui arăta într-adevăr ca o arenă de circ, dar 
nu cred să fi existat vreodată un circ cu atâţia artişti 
patrupezi. Mărturisesc că m-a înspăimântat mulţimea aceea 
de trupuri masive ale elefanților, asemenea unor şobolani 
uriaşi. Erau peste douăzeci la număr. 

Dar ce i s-o fi năzărit beţivanului de mistreţ? În loc să o ia 
la sănătoasa, el prinse să grohăie ameninţător şi se repezi 
ca o săgeată spre turma de elefanţi. Elefantul care mergea 
în faţă, cel mai mare dintre toţi, probabil că nu se aştepta la 
un atac. Îşi încovoie aşadar capul, privind cu curiozitate la 
animalul ce gonea spre el. Apropiindu-se de elefant, 
mistrețul îl lovi cu colții în picior. Elefantul răsuci în grabă 
trompa, îşi aplecă deodată capul şi, luându-l pe mistreţ în 
colţi, îl zvârli cu atâta putere încât acesta căzu în apă. 

Mistreţul grohăi, se bălăci în apă şi, înainte de a ieşi la 
mal, mai trase câteva înghiţituri de apă, ca şi cum ar fi vrut 
să capete curaj. De data asta, văzându-l că se apropie din 
nou, elefantul se pregăti de atac. Îl aşteptă pe mistreţ cu 
colții lăsaţi în jos, şi când acesta se năpusti asupra lui nimeri 
în colţi şi fu într-o clipă spintecat. Elefantul zvârli de pe colţi 
animalul muribund şi-l călcă în picioare. Din mistreţ nu mai 
rămaseră decât capul şi coada, căci trupul şi picioarele îi 
fuseseră făcute piftie. 

Cu aceiaşi paşi măsuraţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, elefantul conducător străbătu întreaga „arenă”, 
ocolind cu grijă puii de mistreţ şi femelele ce zăceau 


ameţite, cobori spre malul apei şi-şi cufundă trompa în ea. 
De sus, din copac, noi priveam curioşi să vedem ce o să se 
întâmple. 

Elefantul înghiţi o dată, dar ridică brusc trompa şi începu 
să răscolească apa, probabil ca să-i asemuiască gustul în 
diferite locuri. Mai făcu câţiva paşi şi, deodată, îşi cufundă 
trompa dincolo de bariera noastră, unde apa nu era 
otrăvită cu băuturi ameţitoare. 

— S-a dus de râpă planul nostru! Şoptii eu, dar în acelaşi 
moment scoase un strigăt de mirare: elefantul se întorsese 
la locul îngrădit şi începuse să bea „vodca de elefant”. Îi 
plăcea. Lângă elefantul conducător se rânduiră şi ceilalţi 
elefanţi, dar barajul nostru nu era prea mare, aşa încât o 
parte din turma de elefanţi se adăpa cu apă obişnuită. 

Credeam că adăpatul nu se va termina niciodată. Vedeam 
pântecele elefantului umflându-se într-un chip monstruos. 
Elefanții beau, nu glumă, aşa încât după o jumătate de oră 
nivelul apei din bazinul nostru scăzuse la jumătate, iar după 
o oră elefantul şi tovarăşii săi supseseră tot lichidul, până la 
fund. Dar, încă înainte de a fi terminat de băut, elefanții 
începură să se clatine, iar unul dintre ei se prăbuşise chiar 
în apă, ridicând valuri mari. Animalul scoase un strigăt, se 
ridică şi căzu apoi într-o rână; întinzându-şi trompa pe mal, 
începu să sforăie cu atâta putere încât tremurau până şi 
frunzele arborilor, iar păsărelele speriate îşi luau zborul, 
urcându-se pe crengile cele mai de sus ale copacilor. 

Conducătorul elefanților se îndepărtă de lac, gâfâind ca o 
locomotivă. Dar trebui să se oprească şi am văzut că şi 
trompa îi atârna moale ca o cârpă, urechile ba i se ridicau, 
ba i se lăsau blege în jos. Elefantul se clătina încet şi ritmic 
când înainte, când înapoi, în timp ce în jur tovarăşii săi 
cădeau ca seceraţi de gloanţe. Ceilalţi elefanţi, care nu 
băuseră „vodcă „, priveau uimiţi acest spectacol ciudat. 
Începură să mugească şi să se agite în jurul elefanților beţi, 
încercând să-i ridice. O femelă uriaşă se apropie de 
elefantul conducător şi-i pipăi neliniştită capul cu trompa. 


La acest gest de mângâiere, elefantul răspunse cu o 
mişcare înceată a cozii, fără a înceta să se legene. Apoi 
ridică brusc capul, începu să sforăie şi căzu la pământ. 
Elefanții treji se înghesuiră buimăciţi în jurul său, nevrând 
să plece fără conducător. 

— Proastă treabă dacă elefanții treji vor rămâne aici, zise 
Wag, de data aceasta cu glas tare. Ce să facem cu ei? Să-i 
ucidem? Mai bine să mai aşteptăm, că vedem ce-or să mai 
facă. 

Elefanții care nu se îmbătaseră păreau să ţină sfat. 
Scoteau sunete ciudate, mişcându-şi într-una trombele. 
„Conferinţa” dură destul de mult. Începuse să se lumineze 
de ziuă, când elefanții îşi aleseră un nou conducător şi 
încet, unul după altul, părăsiră „arena”, unde zăceau 
„cadavrele” tovarăşilor.” 


RING A DEVENII ELEFANT 

„Sosise timpul să ne dăm jos din copac. Am privit cu 
oarecare emoție „arena”, care amintea acum un câmp de 
bătălie. Uriaşii elefanţi zăceau pe o rână, amestecați cu 
mistreţii. Va ţine oare beţia asta destulă vreme? Ce se va 
întâmpla dacă elefanții se vor trezi înainte ca noi să fi 
terminat operaţia de transplantare a creierului? Ca şi când 
ar fi căutat să mă sperie şi mai tare, animalele mişcau din 
când în când trompa, iar unii dintre ei mugeau prin somn. 

Pe Wag toate acestea păreau că-l lasă rece. Se dădu 
repede jos din copac şi se apucă de treabă, în timp ce fanii 
ucideau mistreţii adormiţi. Wag împreună cu mine 
începurăm operaţia. Wag comandase din vreme 
instrumente chirurgicale în stare să vină de hac osului de 
elefant. Se apropie de elefantul conducător, scoase din ladă 
bisturiul sterilizat, făcu câteva incizii pe capul elefantului, 
după care dădu pielea la o parte şi începu rezecţia 


craniului. Elefantul îşi agită de câteva ori trompa, lucru ce 
avu darul să mă alarmeze, dar Wag mă linişti: 

— Nu te speria. Garantez pentru eficacitatea narcoticului 
meu. Elefantul n-o să se trezească înainte de trei ore, iar 
până atunci sper să termin transplantarea. După aceea, nu 
va mai prezenta pentru noi nici o primejdie. 

Şi Wag continuă metodic să taie craniul; instrumentele 
erau perfecte, astfel încât, în curând, el putu înlătura o 
parte din osul parietal. 

— Dacă o să ai vreodată prilejul să mergi la o vânătoare de 
elefanţi, îmi spuse el, să ştii că trebuie să ocheşti numai în 
această regiune limitată. Spunând acestea, Wag îmi arătă 
spaţiul dintre ochi şi ureche, nu mai mare decât o palmă. L- 
am prevenit pe Ring, adică creierul lui, să-şi ferească cu 
grijă acest loc. 

Wag reuşi destul de repede să golească capul elefantului 
de substanţa cerebrală. Dar în clipa aceasta se produse 
ceva neaşteptat: elefantul fără creier începu deodată să se 
mişte, să-şi legene corpul greoi, iar apoi, spre marea 
noastră surprindere, se ridică şi porni. Se pare însă că nu 
vedea nimic, deşi ochii îi erau larg deschişi. Astfel, nu-l ocoli 
pe unul dintre tovarăşii săi, care zăcea în drum, şi, 
poticnindu-se, căzu la pământ. Trompa şi picioarele 
începură să se mişte spasmodic. „Nu cumva moare?” - îmi 
spusei întristat la gândul că toată truda noastră fusese de 
pomană. 

Wag aşteaptă până ce elefantul încetă să se mişte, după 
care continuă operaţia. 

— Acum elefantul este „mort”, spuse el, cum se şi cuvine 
unui animal fără creier. Noi însă îl vom învia, lucru care nu- 
mi pare prea greu. Adu-mi acum creierul lui Ring. Numai 
de nu s-ar produce vreo infecţie! 

Mi-am spălat cu grijă mâinile, am scos din craniul de 
elefant pe care-l adusesem cu noi creierul hipertrofiat al lui 
Ring şi l-am predat lui Wag. 


— Ei, acu-i acu!... Spuse el, introducând creierul în craniul 
elefantului. 

— Se potriveşte? Întrebai eu. 

— Nu strica să mai crească puţin, dar, în sfârşit, nu are 
importanţă. Mai rău ar fi fost dacă ar fi crescut prea mult şi 
nu ar fi încăput în cutia craniană. Acum mi-a rămas lucrul 
cel mai greu: să cos terminaţiile nervoase. Fiecare nerv pe 
care-l voi prinde este un contact între creierul lui Ring şi 
corpul elefantului. Dumneata, odihneşte-te! Stai jos şi 
priveşte, dar ai grijă să nu mă deranjezi. 

Wag începu să lucreze cu o repeziciune şi o atenţie 
neobişnuite. Era într-adevăr un artist în meseria lui, iar 
degetele sale aminteau pe acelea ale unui pianist virtuos, 
care execută o bucată foarte grea. Faţa îi era concentrată şi 
privirea ochilor aţintită într-un singur punct, ceea ce se 
întâmpla numai atunci când îşi încorda atenţia la maximum. 
Se vedea că în clipa aceea ambele emisfere ale creierului 
desfăşurau aceeaşi activitate, controlându-se oarecum, 
reciproc. În sfârşit, Wag închise cutia craniană, o prinse cu 
clame metalice, după care întinse deasupra pielea şi o cusu. 

— Perfect. Acum - bineînţeles, dacă va trăi - va rămâne 
doar cu cicatricea pe piele. Sper însă că Ring mă va ierta 
pentru aceasta. 

„Ring mă va ierta!” Da, acum elefantul devenise Ring sau, 
mai exact, Ring devenise un elefant. M-am apropiat de 
acest animal, în capul căruia se afla un creier omenesc şi l- 
am privit cu o curiozitate extremă. Privirea îi era la fel de 
lipsită de viaţă ca şi înainte. 

— De ce oare? Am întrebat. Doar creierul lui Ring este în 
deplină cunoştinţă şi totuşi ochii... Lui (nu mă hotăram să 
spun „ochii elefantului” sau „ochii lui Ring”) au o privire 
sticloasă. 

— Foarte simplu, răspunse Wag. E adevărat că nervii care 
pornesc de la creier au fost cusuţi, dar încă nu s-au sudat 
cu restul organismului. L-am prevenit pe Ring să nu facă 
nici o mişcare până când nervii nu se vor suda definitiv. Am 


LIA 


avut o deosebită grijă şi cred că aceasta se va întâmpla 
destul de repede. 

Soarele începuse să apună. Fanii se îngrămădeau pe malul 
apei, unde aprinseseră focuri şi frigeau carnea de mistreţ, 
pe care o înfulecau apoi cu mare poftă. Unii dintre ei se 
pare că o preferau crudă. Deodată, unul dintre elefanții beţi 
slobozi un strigăt puternic. Acest semnal ascuţit de 
chemare îi trezi şi pe ceilalţi, care începură să se scoale 
unul după altul. Wag, eu şi fanii ne grăbirăm să ne 
ascundem prin tufişuri. Clătinându-se încă, elefanții se 
apropiară de conducătorul lor, pe care îl „operasem”, îl 
pipăiră multă vreme, miroşindu-l cu trompa şi spunându-i 
ceva pe limba lor. Îmi închipui cum trebuie să se fi simţit 
Ring în clipa aceea, dacă bineînţeles începuse să vadă şi să 
audă. În sfârşit, elefanții se îndepărtară şi noi am putut să 
ne apropiem iarăşi de pacientul nostru. 

— Ascultă şi nu-mi răspunde, spuse Wag, adresându-se 
elefantului, ca şi cum acesta ar fi fost într-adevăr în stare să 
vorbească. Îţi dau voie doar să clipeşti din ochi, dacă, 
bineînţeles, poţi s-o faci. Aşadar, dacă ai înţeles ce ţi-am 
spus, clipeşte de două ori. 

Elefantul clipi de două ori din ochi. 

— Admirabil! Spuse Wagner. Astăzi va trebui să stai 
nemişcat, dar mâine poate că-ţi voi da voie să te scoli. 
Pentru ca elefanții şi alte animale să nu-ţi tulbure liniştea, 
vom bara poteca elefanților, iar noaptea vom aprinde focuri. 

24 iulie. Astăzi elefantul s-a ridicat pentru prima oară. 

— Felicitările mele! Spuse Wag. Ce nume să-ţi dăm? Că 
doar nu putem să-ţi divulgăm taina în faţa străinilor. Îţi voi 
spune Sapiens, Eşti de acord? 

Elefantul dădu din cap. 

— Vom comunica prin gesturi, pe baza alfabetului Morse, 
adăugă Wag. Dumneata o să mişti vârful trompei: în sus - 
punct, lateral - liniuţă. Dacă ţi se pare însă mai comod, poţi 
semnaliza prin sunete, ia să vedem cum foloseşti trompa. 


Elefantul începu să mişte trompa, dar lucru curios: trompa 
se întorcea în toate direcţiile, ca o articulaţie luxată. 

— Asta e pentru că nu eşti încă obişnuit. Până acum n-ai 
avut doar niciodată trompă, Ring! Dar de mers, poţi merge? 
Elefantul începu să meargă, dar era limpede că picioarele 

din spate se supuneau mai bine decât cele din faţă. 

— Da, va trebui să înveţi să fii elefant, spuse Wag. Creierul 
dumitale nu este nici pe departe înzestrat ca cel de elefant. 
Cred că o să înveţi destul de repede sa umbli, să mişti 
trompa şi urechile, dar creierul elefantului mai are în plus 
instincte naturale, chintesenţa experienţei a sute de 
generaţii de elefanţi. Un elefant adevărat cunoaşte ce 
primejdii îl ameninţă, ştie cum să se apere de diferiţi 
duşmani, unde să găsească hrană şi apă. Dumneata nu ştii 
nimic din toate acestea, aşa că ar trebui să înveţi din 
propria dumitale experienţă. Or, ca să capete această 
experienţă, au trebuit să piară elefanţi fără număr. Nu-ţi 
pierde totuşi cumpătul şi să nu-ţi fie teamă, Sapiens, căci 
noi nu te vom părăsi. De îndată ce te vei face bine, plecăm 
împreună în Europa. Dacă vrei, o să trăieşti în patria 
dumitale, în Germania. Dacă nu, vei putea pleca cu mine în 
U. R. S. S., unde vei trăi în grădina zoologică. Spune, cum te 
simţi acum? 

Sapiens-Ring întâmpina, pare-se, mult mai puţine 
dificultăţi la semnalizarea prin sâsâit decât mişcând 
trompa. El începu să scoată din trompă o serie de sunete 
scurte şi lungi Wag îl asculta (pe vremea aceea, eu încă nu 
cunoşteam alfabetul Morse) şi îmi traducea: 

— Văd ceva mai prost ca înainte. Este adevărat că, având 
situaţi ochii atât de sus, văd mai departe, dar câmpul meu 
de vedere este destul de limitat. În schimb, mirosul şi auzul 
le am neobişnuit de fine şi de ascuţite. Niciodată n-aş fi 
crezut că în lumea aceasta există atât de multe sunete şi 
mirosuri. Simt acum mii de mirosuri noi şi neobişnuite, cu 
mii de nuanţe şi aud un număr nesfârşit de sunete, pe care 
nici nu le-aş putea exprima cu cuvinte. Şuierat, pocnet, 


trosnet, țipăt, târâit, scheunat, suspin, lătrat, strigăt, uruit, 
ropot, clănţănit, pârâit, lipăit, fâlfâit... Acestea şi poate încă 
vreo zece alte cuvinte, iată întregul lexic omenesc care redă 
lumea sunetelor. Dar cât de necuprinsă este ea! Gândacii şi 
viermii, de pildă, sfredelesc scoarţa arborelui. Prin ce 
cuvinte sa redau acest concert simfonic, pe care îl aud atât 
de limpede? Sau zgomotele! 

— Faci progrese, Sapiens, spuse Wag. 

— Dar mirosurile! Continua Ring să-şi descrie noile 
senzaţii. Aici mă pierd de-a binelea şi nu pot nici măcar 
aproximativ să va descriu senzațiile mele. Vă pot spune 
doar ca fiecare arbore, fiecare lucru îşi are mirosul său 
specific. 

Elefantul cobori trompa, adulmecă pământul şi continuă: 

— Iată, aici miroase a pământ, dar miroase şi firul de iarbă 
căzut din gura unui animal ierbivor ce mergea la adăpat. 
Mai miroase a mistreţ, a bivol, a aramă. Nu înţeleg de unde 
vine mirosul de aramă. Aha! Uite pe jos o bucăţică de 
sârmă, pe care ai aruncat-o probabil dumneata, Wagner. 

— Cum se poate? Întrebai eu. Dar subtilitatea senzaţiilor 
depinde nu numai de fineţea organelor periferice receptive, 
ci şi de dezvoltarea corespunzătoare a creierului. 

— Da, răspunse Wag. După ce creierul lui Ring se va fi 
adaptat, senzațiile lui nu vor fi inferioare celor ale 
elefantului. Acum, el recepționează, cred, mult mai slab 
decât un elefant adevărat, dar fineţea aparatului auditiv şi 
olfactiv îi dau chiar de pe acum lui Ring o uriaşă 
superioritate în raport cu noi. Apoi se întoarse spre elefant 
şi-l întrebă. Sper, Sapiens, că nu-ţi va fi prea greu dacă ne 
vom întoarce la tabăra de pe colină călare pe dumneata? 

Sapiens consimţi cu amabilitate dând din cap. Am încărcat 
pe spinarea lui o parte din bagaje, apoi elefantul mă ridică 
pe mine şi pe Wag cu trompa şi pornirăm la drum. Fanii ne 
urmau pe jos. 

— Cred, spuse Wag, că peste vreo două săptămâni Sapiens 
va fi complet restabilit şi atunci o vom porni spre Boma, de 


unde ne vom întoarce acasă, cu vaporul. 

După ce aşezarăm corturile pe colină, Wag îi spuse lui 
Sapiens: 

— Ai de mâncare pe aici mai mult decât e nevoie. Aşa că te 
rog să nu te îndepărtezi prea mult de tabără, în special 
noaptea. Poţi da peste diferite primejdii, pe care numai 
adevărații elefanţi ştiu să le ocolească. 

Elefantul dădu din cap şi se apucă să rupă cu trompa 
crengile de pe arborii învecinaţi. 

Deodată scoase un țipăt şi, răsucindu-şi trompa, alergă 
spre Wag. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Wag. 

Drept răspuns, elefantul întinse trompa până sub nasul 
acestuia. 

— Vai! Vai! Spuse Wag, cu o notă de imputare în glas. Vino 
încoace, mă chema el şi-mi arată apendicele trompei, în 
formă de deget. 

— Sensibilitatea acestui „degeţel” întrece sensibilitatea 
degetelor orbilor. Este cel mai gingaş organ al elefantului. 
Şi uite că Sapiens al nostru a reuşit să-şi rănească 
„degeţelul” înţepându-l într-un ghimpe. 

Şi Wag scoase cu grijă ghimpele din trompa. 

— Alta dată să fii mai atent, îi spuse el elefantului pe un 
ton sentenţios. Dacă un elefant are trompa rănită, este un 
invalid! Nu mai poate nici măcar să bea apă şi de fiecare 
dată când intră în râu sau în lac este nevoit să bea cu gura, 
în loc să tragă apa în trompă şi din trompă în gură, cum fac 
elefanții de obicei. Pe aici cresc foarte multe plante cu 
ghimpi, aşa încât du-te puţin mai departe şi învaţă să 
deosebeşti speciile de plante. 

Elefantul ofta, dădu din trompă şi porni în pădure. 

27 iulie. Situaţia e cum nu se poate mai bună. Elefantul 
mănâncă cantităţi uriaşe. La început era mai mofturos şi 
căuta să nu ia în gura decât ierburi, frunze şi crenguţe 
fragede. Dar cum rămânea veşnic flămând, începu să se 


poarte curând ca un adevărat elefant şi să bage în gura 
crengi groase cât mâna. 

Arborii în jurul taberei noastre au luat o înfăţişare de-a 
dreptul jalnică, ca şi cum ar fi căzut pe aici un meteorit sau 
ar fi trecut lăcustele. Tufişurile din jur şi crengile mai 
groase ale arborilor nu mai au nici o frunză. Ramurile sunt 
rupte, scoarţa arborilor mâncată, peste tot gunoi, bălegar, 
crengi şi trunchiuri de copaci dărâmaţi. Sapiens îşi cere 
scuze pentru aceste distrugeri, dar obrazul subţire cu 
cheltuială se ţine” - după cum i-a spus el lui Wag prin 
semnele sonore. 

1 august. Azi dimineaţă Sapiens nu a apărut. 

La început, Wagner nu era neliniştit. 

— Doar nu-i un ac să se piardă. Ce i se poate întâmpla? 
Nici un animal sălbatic nu îndrăzneşte să-l atace. Cred că în 
timpul nopţii s-a îndepărtat prea mult de tabără şi n-a avut 
încă timpul să se întoarcă. 

Dar orele treceau, şi Sapiens nu se arata. În sfârşit am 
hotărât să plecam în căutarea lui. Fanii sunt neîntrecuţi 
când e vorba să depisteze urme, astfel încât şi de data 
aceasta găsiră repede urma elefantului. Am pornit-o după 
aceste urme, iar un bătrân fan, ce mergea în frunte, cerceta 
urmele şi ne tâălmăcea cu repeziciune semnele lăsate de 
elefant. 

— Aici elefantul a mâncat iarba şi pe urmă a început să 
rupă lăstari de tufiş. Apoi a plecat mai departe. Aici a făcut 
o săritură. S-o fi speriat de ceva. Da, da, uite şi ce l-a 
speriat: urme de leopard. O săritură, şi elefantul a luat-o la 
fugă, frângând totul în calea sa. Dar ce s-a întâmplat cu 
leopardul? Şi el fuge... Numai ca fuge în partea cealaltă, 
speriat şi el de elefant. 

Urmele elefantului ne-au dus departe de tabără, până într- 
o poiană mlăştinoasă, unde urmele erau acoperite de apă. 
Se vede că elefantul se poticnise, dar a continuat să fugă, 
desprinzându-şi cu greu picioarele din nămolul mlăştinos. 


lată şi apa, în care s-a aruncat elefantul. E fluviul Congo. L- 
o fi trecut înot? 

Călăuzele noastre au pornit-o în căutarea unui sat 
apropiat, unde au făcut rost de o barcă, cu care au trecut 
pe celălalt mal. Aici, însă, nu se mai vedea nici o urmă de 
elefant. Să se fi prăpădit oare? Elefanții ştiu să înoate, dar 
Ring oare ştia şi el? Oare reuşise să înveţe să înoate ca 
elefanții? Fanii spuneau că elefantul o pornise înot după 
curent. Am mai plutit cu barca câţiva kilometri înspre 
ocean. Dar n-am mai văzut nici un fel de urme. Wag era 
deprimat, căci toată truda noastră fusese zadarnică. Ce s-o 
fi întâmplat cu elefantul? Chiar dacă a rămas în viaţă, cum 
va putea el oare trăi în pădure, printre fiarele sălbatice?... 

8 August. Am pierdut o săptămână întreagă tot căutând 
elefantul. A fost zadarnic. Sapiens a dispărut fără urme. Nu 
ne-a mai rămas altceva de făcut decât să-i plătim pe fani şi 
s-o pornim spre casa”. 


DUȘMANI PATRUPEZI ŞI DUȘMANI BIPEZI 

— Am terminat de citit jurnalul, spuse Denisov. 

— Iată şi continuarea lui, răspunse Wagner, mângâind 
elefantul pe grumaz. În timp ce dumneata citeai jurnalul, 
Sapiens, alias Hoiti-Toiti, alias Ring, mi-a spus toată 
povestea amuzantă a peripeţiilor sale. Nu mai nădăjduiam 
să-l vad în viaţă, dar el a reuşit să găsească singur drumul 
spre Europa. le rog, după ce descifrezi, să transcrii notele 
mele stenografice în care am însemnat povestea elefantului. 

Denisov luă caietul plin de liniuţe şi puncte, începu să 
citească şi apoi să transcrie toată povestea elefantului, aşa 
cum o redase acesta. 

lată ce i-a povestit Sapiens lui Wagner: „Nu ştiu dacă voi 
reuşi să vă fac să înţelegeţi prin ce am trecut de când am 
devenit elefant. N-aş fi crezut niciodată şi nici prin vis nu 
mi-ar fi trecut că eu, asistentul profesorului Turner, voi 


deveni odată elefant şi voi trăi în hăţişurile africane. Dar 
mai bine să expun în ordine cronologică succesiunea 
evenimentelor. 

În seara aceea, m-am îndepărtat puţin de tabără şi 
păşteam liniştit iarba de pe pajişte. Smulgeam smocuri de 
ierburi zemoase, scuturam rădăcinile ca să îndepărtez 
pământul de pe ele, apoi le mâncam. După ce am isprăvit 
iarba, am pornit prin pădure în căutarea unei alte pajişti. 
Era o noapte cu lună şi se vedea destul de bine. Prin aer 
treceau insecte fosforescente, lilieci şi necunoscute păsări 
nocturne, asemenea bufniţelor. Călcam încet şi uşor, fără să 
simt măcar greutatea corpului. Mă străduiam să fac cât mai 
puţin zgomot şi adulmecam cu trompa. În dreapta şi în 
stângă mea simţeam animale, dar n-aş fi putut spune care 
anume. N-aveam de ce mă teme, fiind cel mai puternic 
dintre toate animalele. Leul însuşi trebuia să mi se ferească 
din cale. Şi totuşi îmi era groaznic de frică de fiecare foşnet, 
de fiecare sunet, de un şoricel care se furişa pe lângă mine 
sau de o mică vietate asemănătoare vulpilor noastre. Dând 
în drum peste un mistreţ nu prea mare, m-am dat la o 
parte, făcându-i loc. Cred că nu eram încă conştient de 
propria-mi putere. Un singur lucru mă liniştea: ştiam că nu 
departe de mine se află oameni, prietenii mei, care îmi pot 
veni în ajutor. 

Păşind în felul acesta cu multă grijă, am ieşit într-o 
poieniţă şi mă şi grăbeam să rup un smoc de iarbă când 
deodată am simţit mirosul de fiară, iar urechea a prins un 
foşnet ce venea din nişte tufişuri de trestie. Am ridicat 
trompa, am întors-o grijuliu ca s-o feresc şi am început să 
adulmec în jurul meu. Deodată zării un leopard ascuns în 
tufişurile de pe malul apei, care mă privea cu ochi lacomi şi 
flămânzi. Tot trupul i se încordase pentru săritură. Încă o 
clipă, şi o să-mi sară în spate. Şi atunci, poate unde încă nu 
eram obişnuit cu viaţa de elefant şi simţeam şi judecam 
prea omeneşte, n-am mai fost în stare să-mi înving o teamă 
nebună. M-am cutremurat şi am luat-o la fugă. 


Copacii trosneau şi se prăvăleau în calea mea. Animalele 
de pradă fără număr, speriate de goana mea turbată, 
ţâşneau din tufişuri şi din iarbă, repezindu-se care încotro 
ceea ce nu făcea decât să mă sperie şi mai tare. Parcă eram 
urmărit de toate animalele din bazinul fluviului Congo. Am 
fugit astfel, fără să ştiu cât timp şi încotro, până m-a oprit 
un obstacol: apa fluviului. Nu ştiu să înot - cel puţin îmi 
amintesc că nu ştiam când eram om. Pe urmele mele era 
însă leopardul - aşa credeam - şi de aceea m-am aruncat în 
apă şi am început să dau din picioare, ca şi cum aş fi 
continuat să alerg. În felul acesta am înotat, iar apa m-a 
răcorit şi m-a liniştit întrucâtva. Mi se părea că întreaga 
pădure este plină numai de fiare sălbatice şi flămânde, care 
aşteaptă doar să ies la mal pentru a se năpusti asupra mea. 
Ore şi ore la rând am înotat astfel, fără să mă opresc. 

Soarele răsărise, dar eu tot mai înotam. Pe apa fluviului au 
început să treacă bărci cu oameni. La început nu mă 
temeam de ei, dar deodată am auzit dintr-o barcă o 
împuşcătură. Nu puteam crede că eram ţinta acestei 
împuşcături şi de aceea am continuat să înot. Imediat 
răsună încă o împuşcătură şi simţii o înţepătură ca de 
albină. Am întors capul şi am văzut că în barca plină cu 
indigeni şedea un alb, după înfăţişare un englez. Aşadar, el 
era acela care trăsese în mine. Vai! Prin urmare oamenii 
erau şi mai primejdioşi ca fiarele! 

Ce-mi rămânea de făcut? Voiam să strig englezului, să-l 
rog să nu tragă, dar din gâtlejul meu nu ieşeau decât nişte 
mugete stridente. Dacă englezul nimerea ţinta, eram 
pierdut... Mi-aţi atras doar atenţia asupra locului vulnerabil 
dintre ochi şi ureche, unde se află creierul. Mi-am adus 
aminte de sfatul dumneavoastră şi am întors capul aşa încât 
gloanţele să nu mă nimerească acolo; în acelaşi timp, mă 
străduiam să ajung cât mai repede la mal. Când am urcat 
pe țărm, mi-am dat seama că eram o ţintă excelentă, dar 
capul îmi era întors spre pădure. Englezul cunoştea, se 
pare, bine cum se vânează elefanții, aşa încât socoti 


zadarnic să tragă în partea posterioară. De aceea, încetă să 
mai tragă, aşteptând probabil să întorc capul. Eu însă, 
uitând cu totul de animalele sălbatice, m-am năpustit în 
desişul pădurii. 

Pădurea era acum de nepătruns. Lianele îmi aţineau calea 
şi în curând împletiră în jurul meu o reţea atât de deasă, 
încât n-am mai putut-o străbate şi am fost nevoit să mă 
opresc. Eram frânt de oboseală. M-am trântit la pământ, 
fără să mă mai gândesc dacă un elefant se cuvenea să facă 
acest lucru. 

Am avut un vis înfiorător! Se făcea că eu, docentul 
universitar Ring, asistentul profesorului Turner, mă aflam în 
odăiţa mea din Berlin, de pe Unter der Linden. Era o 
noapte de vară. Prin fereastra deschisă îşi trimitea razele o 
stea singuratică. Se simţea mirosul teilor în floare, iar de pe 
măsuţă îşi exala aroma o garoafă roşie, într-un vas venețian 
de sticlă albastră şlefuită. Deodată, printre aceste mirosuri 
plăcute, năvăli un oaspete nepoftit, un miros dulceag 
amintind de mirosul coacăzei negre. Ştiam însă că este un 
miros de animal sălbatic. Pregăteam tocmai prelegerea de a 
doua zi. Înclinând capul peste cărţi, am aţipit, continuând 
să simt mereu mirosul de tei de garoafe şi de fiară 
sălbatică. În timp ce dormeam, am visat că devenisem 
elefant şi că mă găseam în pădurea tropicală... Cum mirosul 
de animal sălbatic devenea tot mai puternic, m-a tulburat şi 
m-a trezit din somn. Nu era vis, ci realitate. Într-adevăr, mă 
transformasem în elefant prin vrăjile ştiinţei moderne, aşa 
cum Lucius se transformase în măgară. 

Mirosul pe care l-am simţit era de biped, de sudoare de 
indian african. La el se adăuga şi acela de om alb, probabil 
omul care trăsese în mine din barcă. Aşadar, erau pe 
urmele mele. Poate chiar în clipa aceea stăteau ascunşi în 
tufiş, îndreptând ţeava puştii spre locul primejdios dintre 
ochi şi ureche. 

Am sărit repede în picioare. Mirosul venea din dreapta. 
Trebuie, deci, să fug spre stângă. Fără a sta pe gânduri, o 


iau la goană rupând crengi şi croindu-mi drum prin tufişuri. 
Şi deodată. 

— Cine m-a învăţat oare acest lucru? 

— Fac aşa cum procedează elefanții când caută ca 
urmăritorii să le piardă urma, şi anume, după o retragere 
zgomotoasă, elefantul se linişteşte brusc. Urmăritorul nu 
mai aude nici un zgomot şi-şi închipuie că elefantul a rămas 
locului, dar acesta fuge mai departe călcând însă atât de 
uşor şi dând de o parte crengile cu atâta grijă, încât nici 
chiar o pisică n-ar putea face mai puţin zgomot. 

Am alergat cel puţin doi kilometri până am îndrăznit, în 
sfârşit, să întorc capul şi să adulmec văzduhul. Mirosea încă 
a oameni, dar departe, cel puţin la un kilometru de mine. 
Mi-am urmat, totuşi, fuga. 

Se lăsase noaptea, acea noapte tropicală înăbuşitoare, 
încinsă şi întunecoasă s-o tai cu cuțitul. O dată cu 
întunericul, mă învălui din nou spaima. Mă cuprindea din 
toate părţile şi era tot atât de compactă ca şi întunericul. 
Încotro să fug? Ce să fac? Mi se părea că a sta locului e mai 
îngrozitor chiar decât a umbla. Drept care am continuat să 
înaintez cu acelaşi pas neobosit. 

Curând, am simţit apa plescăind sub picioare. Am mai 
făcut câţiva paşi şi am simţit că părăsisem pământul tare. 
Era oare un fluviu sau un lac? Orice-ar fi, m-am hotărât s-o 
pornesc înot. Pe apă eram cel puţin apărat de lei şi leoparzi. 
Am înotat şi, spre mirarea mea, foarte curând am simţit din 
nou sub picioare pământul şi am ieşit la mal. Am pornit apoi 
mai departe. 

În drum dădeam peste pâraie, râuri şi mlaştini. În iarbă 
şuireau mici vietăţi nevăzute, iar broaştele uriaşe săreau 
speriate. Am umblat toată noaptea, iar în zori am fost nevoit 
să recunosc că mă rătăcisem de tot. 

Au mai trecut câteva zile, şi multe lucruri de care mai 
înainte mă speriam nu-mi mai produceau nici o teamă. 
Curios! În primele zile ale noii mele existenţe de elefant, mă 
temeam chiar să nu-mi zgârii pielea cu ghimpi. Cred că mă 


speriase povestea cu înţeparea „degeţelului” trompei. 
Curând, însă, m-am convins că nici ghimpii cei mai ascuţiţi 
şi puternici nu-mi pot face cel mai mic rău, fiindcă pielea 
mea groasă mă apără ca o platoşă blindată. De asemenea, 
mă temeam să nu calc întâmplător pe un şarpe veninos, iar 
când aceasta mi s-a întâmplat pentru prima oară, şi un 
şarpe s-a încolăcit în jurul piciorului meu, încercând să mă 
muşte, uriaşa mea inimă de elefant s-a făcut cât un purice. 
Mi-am dat însă seama de îndată că şarpele nu-mi poate face 
nici un rău şi de atunci găseam chiar o plăcere să strivesc 
cu piciorul şerpii care-mi ieşeau în cale şi nu se dădeau 
destul de repede la o parte. 

Şi totuşi, mai era ceva care îmi provoca teamă. Noaptea 
trăiam cu spaima fiarelor mari - leul şi leopardul. Deşi eram 
mai puternic decât ele şi cel puţin tot atât de bine înarmat, 
nu aveam nici o experienţă de luptă şi nici instinctul care 
să-mi călăuzească acţiunile. lar ziua mă temeam de 
vânători, în special de albi. Ah, albii ăştia! Dintre toate 
fiarele ei sunt cei mai primejdioşi. Nu pot spune că-mi era 
frică de cursele, laţurile şi capcanele lor. Nici cu focurile 
sau cu plesnitorile lor nu ar fi putut să mă încolţească. 
Singura primejdie o constituiau pentru mine gropile 
acoperite cu frunziş şi de aceea cercetam cu grijă drumul 
pe care mergeam. 

Simţeam mirosul satului de la câţiva kilometri şi căutam 
mereu să ocolesc orice aşezare omenească. Cu ajutorul 
mirosului făceam chiar deosebire între diferite triburi de 
indigeni. Unele dintre ele erau pentru mine primejdioase, 
altele mai puţin, altele de fel. Într-un rând, întinzând 
trompa, am simţit un miros nou. Mi-ar fi greu să-l definesc 
şi să spun dacă era un miros de om sau de animal. Mai 
degrabă de om. Nu ştiam ce putea să fie. Şi, cum eram 
curios să aflu toate mirosurile pădurii şi tot ce putea deveni 
pentru mine o primejdie, m-am îndreptat în direcţia 
mirosului. Mergeam ca după o busolă, înaintând cu foarte 
multă precauţie. Era noapte, şi indigenii dorm de obicei 


buştean. M-am furişat în liniştea cea mai adâncă, cercetând 
în acelaşi timp cu grijă drumul din faţa mea. Mirosul 
devenea tot mai puternic. 

Spre dimineaţă, am ajuns la marginea pădurii şi, 
ascunzându-mă în tufişuri, am cercetat întreaga poiană. 
Luna pălea şi, la lumina ei cenuşie, se vedeau nişte colibe 
mititele, cu acoperişurile ţuguiate. Într-o colibă ca asta, un 
om de statură mijlocie n-ar fi putut sta în picioare. Era o 
linişte deplină, nici măcar câinii nu lătrau. M-am apropiat, 
având grijă să am vântul în faţă. Nu înţelegeam cine putea 
locui în asemenea bordeie, făcute parcă de nişte copii în 
joacă. 

Deodată am zărit ieşind dintr-o groapă o fiinţă 
asemănătoare unei făpturi omeneşti. Se ridică în picioare şi 
şuieră. La acest sunet, răspunse o altă mogâldeaţă, care 
cobori într-o clipă de pe crengile unui copac. Alţi doi ieşiră 
din colibe şi se adunară cu toţii în faţa unui bordei mai 
mare, înalt cam de vreun metru şi jumătate. Aici începură 
să se sfătuiască, şi când primele raze ale Soarelui înroşiră 
cerul, reuşii să-i văd mai bine pe „gnomi” - aşa le-am zis eu 
acestor fiinţe ciudate. Am înţeles ca am dat peste un trib de 
pigmei - oamenii cei mai mici de pe faţa pământului. Au 
pielea de un cafeniu deschis şi părul aproape roşu. 
Chipurile le sunt armonios făcute şi bine proporţionate, dar 
statura nu trece de 80-90 cm. Unii dintre aceşti „copii” 
aveau bărbi dese şi creţe. Pigmeii vorbeau între ei, cu nişte 
glasuri piţigăiate, caraghioase. 

Spectacolul era deosebit de interesant, dar mie nu-mi 
ardea de aşa ceva. Aceşti pitici mă înspăimântau mai mult 
decât nişte uriaşi, Aş fi preferat chiar o întâlnire cu albii. Cu 
toată statura lor măruntă, pigmeii sunt cei mai înverşunaţi 
duşmani ai elefanților. Stiam asta încă înainte de a fi devenit 
elefant. Ei sunt arcaşi excelenți şi iscusiţi aruncători de 
suliță. Pigmeii folosesc săgeți otrăvite, şi ajunge o singură 
înţepătură de săgeată ca să omoare un elefant. Ei ştiu să se 
furişeze ca nişte umbre în spatele elefantului şi să-i prindă 


picioarele dindărăt în laţ sau să-l taie tendonul lui Achile cu 
un cuţitaş ascuţit. În jurul satelor ei împrăştie ghimpi şi 
beţişoare otrăvite... Am făcut cale întoarsă şi am luat-o la 
fugă ca atunci când fugisem din faţa leopardului. Din spate 
am auzit ţipete şi apoi zgomotul urmăririi. Poate ca aş fi 
reuşit să mă fac nevăzut dacă aş fi avut în faţă drum 
deschis. Dar trebuia să fug prin jungla deasă, ocolind 
mereu hăţişuri de nepătruns. Iar în timpul acesta 
urmăritorii mei - agili ca maimuţele, repezi ca şopârlele şi 
neobosiţi ca ogarii - goneau ca şi cum pentru ei nici nu 
existau obstacole. Duşmanul se apropia din ce în ce mai 
mult. Aruncaseră chiar în mine câteva sulițe, dar din 
fericire vegetaţia deasă mă apăra de ele. Simţeam că mă 
înăbuş şi eram cât pe ce să mă prăbuşesc, în timp ce 
omuleţii mă urmăreau pas cu pas fără să cadă sau să se 
poticnească. 

Acum ştiam pe propria-mi piele că nu-i deloc uşor să fii 
elefant, că viaţa chiar a unui animal atât de mare şi 
puternic este o continuă luptă pentru existenţă. Nici nu-mi 
venea să cred că în asemenea condiţii elefanții reuşesc să 
trăiască o sută de ani şi chiar mai mult. Păi, cu emoţii ca 
astea, nu văd cum nu mor mai devreme chiar decât 
oamenii. Poate însă că elefanții nu se frământă ca mine. Eu 
aveam un creier de om - prea nervos şi excitabil. Puteţi să 
mă credeţi că, în clipele acelea, până şi moartea mi se 
părea mai bună decât o viaţă în care moartea este veşnic pe 
urmele tale. Îmi venea să mă opresc şi să-mi ofer pieptul 
suliţelor şi săgeţilor otrăvite ale prigonitorilor mai bipezi... 
Eram gata să fac şi asta, dar în ultima clipă starea mea se 
schimbă brusc. Pe neaşteptate am simţit în văzduh un 
puternic miros de turmă de elefanţi. Nu puteam găsi oare 
salvarea printre ei? 

Pădurea se rărea, şi în faţa mea apăru savana; ici, colo se 
vedeau câţiva arbori groşi, care îmi îngăduiau să mă ascund 
de săgețile urmăritorilor mei. 


Fugeam în zig-zag, iar pigmeii se mişcau aici din fericire 
mai greu decât în pădure. Cu toate că le croiam drum larg, 
tulpinile puternice ale plantelor şi ierburilor îi împiedicau să 
fugă. Mirosul elefanților devenea tot mai puternic, deşi nu-i 
vedeam încă. Dădeam acum peste gropi uriaşe, în care 
elefanții au obiceiul să se tăvălească, îngropându-se în nisip 
ca găinile. Pe alocuri se vedea şi bălegar. lată şi primii 
arbori. Din depărtare văd câţiva elefanţi trântiţi pe jos. Alţii 
stau pe lângă un arbore, ţinând în trompă crengi mari cu 
care-şi fac vânt, mişcându-şi în acelaşi timp coada. Urechile 
le au ridicate ca nişte umbrele. Alţii se scaldă liniştiţi în apă. 
Alergam împotriva vântului şi elefanții nu simţiră 
apropierea mea. Panica se răspândi numai în clipa când 
elefanții cei mai apropiaţi auziră ropotul picioarelor mele. 
Doamne, ce s-au mai speriat! Începură să alerge înnebuniţi 
pe malul apei, scoțând mugete asurzitoare. Conducătorul 
lor, în loc să apere spatele turmei, o luă primul la goană, 
sărind în apă şi trecând de partea cealaltă. Mamele 
iubitoare îşi apărau puii, care erau dealtfel tot atât de uriaşi 
ca adulţii. Tot femelele au trebuit să apere retragerea Oare 
irupţia mea i-a speriat atât de mult pe elefanţi sau simţiseră 
după goana mea că-i pândea o altă primejdie, aceea care 
mă îndemnase pe mine însumi să fug? 

M-am aruncat în neştire în apă, am trecut înot râul, 
întrecând multe femele şi puii lor. Căutam să înaintez cât 
mai repede, ca să las între mine şi urmăritorii mei trupurile 
masive ale celorlalţi elefanţi. Fireşte, asta era o manifestare 
egoistă din partea mea, am văzut însă ca şi ceilalţi elefanţi, 
cu excepţia femelelor-mame, făceau la fel. I-am auzit pe 
pigmei apropiindu-se în goană de râu. Glasurile lor 
piţigăiate se amestecau cu mugetele ca de goarnă pe care 
le scoteau elefanții. Pe mal era un adevărat măcel, dar mă 
temeam să întorc capul, urmând să fug mai departe pe 
şesul întins. Nici până astăzi nu ştiu cum s-a terminat 
bătălia de pe malul apel, dintre oamenii pitici şi animalele 
uriaşe. 


Am alergat ore în şir, fără să mă opresc locului. Sleit de 
oboseală, abia mă mai puteam ţine după elefanţi, dar nu 
voiam în ruptul capului să rămân în urma lor. Ce bine ar fi 
dacă m-ar primi în turma lor! Aş fi şi eu într-o siguranţă 
relativă, căci ei cunosc oarecum mai bine decât mine 
locurile şi duşmanii.” 


ÎN TURMA DE ELEFANȚI 

„În sfârşit, elefantul care fugea în faţă se opri şi după el se 
opriră şi ceilalţi. Am întors capul şi am văzut că nu ne mai 
urmărea nimeni. Se vedeau doar doi pui de elefant, însoţiţi 
de mamele lor, care alergau spre noi să ne ajungă. Prezenţa 
mea trecuse, pare-se, neobservată. Când se adunară însă la 
un loc şi cei rămaşi în urmă, şi încetul cu încetul turma se 
linişti, elefanții prinseră să se apropie de mine, să mă 
miroasă cu trompa şi să mă cerceteze din toate părţile. Mă 
întrebau ceva mormăind uşor, dar eu nu ştiam cum să le 
răspund Nici nu înţelegeam măcar ce înseamnă acest 
mormăit - dacă erau supăraţi de ceva sau erau mulţumiţi. 

Cel mai mult mă temeam de conducătorul turmei. Ştiam că 
înainte ca Wagner să fi făcut asupra mea „operaţia”, 
fusesem conducătorul turmei. Dacă întâmplător am dat 
peste aceeaşi turmă, iar noul ei conducător mă va provoca 
la luptă pentru hegemonie? Mărturisesc că am fost destul 
de neliniştit când conducătorul turmei, un elefant masiv şi 
puternic, s-a apropiat de mine şi m-a lovit pe neaşteptate cu 
colții în coastă. N-am ripostat şi atunci el m-a lovit din nou - 
era limpede că mă provoca la luptă. Eu însă n-am primit 
lupta şi m-am dat de o parte. Văzând aceasta, elefantul îşi 
răsuci trompa şi o băgă în gură, sprijinind-o de buze. Mai 
târziu, am aflat că acesta este la elefanţi un semn de mare 
tulburare şi uimire. Fără îndoială că docilitatea mea îl 
pusese în încurcătură pe conducătorul turmei, care nu mai 
ştia ce să facă. Pe vremea aceea însă nu cunoşteam limbajul 


elefanților şi, crezând că aşa se salută ei, mi-am băgat şi eu 
trompa în gură. Văzând ce fac, elefantul mugi încet şi se 
îndepărtă. 

Astăzi înţeleg fiece sunet pe care îl scot elefanții. Stiu, de 
pildă, că atunci când mormăie încet sau scot strigăte scurte 
îşi arată bucuria. Spaima o exprimă printr-un urlet 
puternic, iar teama neaşteptată printr-un muget scurt şi 
ascuţit. Tocmai cu asemenea sunete întâmpinase turma 
apariţia mea. Când sunt mânioşi, răniţi sau îngrijoraţi de 
ceva, elefanții scot nişte sunete guturale profunde. Aşa 
strigase unul dintre elefanţi rămas pe malul apei în clipa 
atacului pigmeilor. Poate că fusese rănit de moarte de 
săgețile otrăvite ale piticilor. Când pornesc să atace un 
duşman, elefanții scot strigăte puternice. De fapt, am redat 
aici doar „cuvintele” de bază din limbajul elefanților, acela 
prin care îşi exprimă principalele lor reacţii, dar aceste 
„cuvinte” au, la rândul lor, nenumărate nuanţe. 

La început, mi-era teamă ca nu cumva elefanții să-şi dea 
seama că nu sunt un elefant adevărat şi să mă alunge din 
turmă. Cred că au simţit într-adevăr că e ceva neobişnuit la 
mine, dar s-au dovedit destul de paşnici. Se purtau cu mine 
ca şi cum aş fi fost un copil slab de minte care nu face însă 
rău nimănui. 

Viaţa mea începu să se desfăşoare destul de uniform. 
Umblam întotdeauna în şir, unul după altul. De pe la orele 
10-11 dimineaţa până la 3 după-amiaza ne odihneam, apoi 
păşteam din nou. Noaptea ne odihneam iarăşi câteva ore, în 
care timp unii se culcau cu adevărat, mai toţi moţăiau şi 
numai unul singur stătea de veghe. 

Dar nu mă împăcăm cu gândul că va trebui să-mi petrec 
toată viaţa într-o turmă de elefanţi. Mi-era dor de oameni. 
Deşi aveam înfăţişare de elefant, tare aş fi vrut să trăiesc 
împreună cu oamenii, liniştit şi fără teamă. M-aş fi dus 
bucuros la albi, dar mi-era frică că mă vor omori pentru 
colții mei de fildeş. Mărturisesc că am încercat chiar o dată 
să-mi rup colții ca să nu mai am astfel nici un preţ în ochii 


oamenilor, dar n-am izbutit. Ori erau de neclintit, ori nu 
eram în stare să-i frâng; a trebuit să rămân cu turma de 
elefanţi mai bine de o lună de zile. 

Într-un rând, ne aflam pe un loc deschis, în mijlocul 
întinselor savane. Eu eram cel care stăteam de strajă. Era o 
noapte înstelată dar fără lună, şi elefanții moţăiau în linişte. 
M-am îndepărtat puţin, ca să ascult mai bine şi să adulmec 
miresmele nopţii. Mirosea doar a tot felul de ierburi şi a 
mici reptile şi jivine, care nu însemnau nici o primejdie 
pentru noi. Deodată însă, departe, foarte departe, aproape 
la marginea zării scânteie o luminiţă. Se stinse însă imediat, 
apoi apăru din nou, aprinzându-se tot mai tare. 

După câteva clipe, în stângă luminiţei se ivi alta, apoi - la o 
oarecare distanţă - a treia şi a patra. Nu, nu erau vânători 
ce se pregăteau să înnopteze. Focurile erau aprinse la 
distanţe egale, ca şi cum prin savană ar fi trecut o stradă, 
pe care se aprindeau felinarele. Şi, deodată, în direcţia 
opusă am zărit focuri asemănătoare. Ne aflam aşadar, între 
două linii de foc. În curând, la un capăt al drumului dintre 
cele două linii de foc, gonaşii ne vor încolţi, strigând şi 
pocnind din plesnitori, pe când la celălalt capăt ne vor 
aştepta gropile sau ţarcurile - asta după cum vânătorii vor 
voi să ne prindă de vii sau să ne omoare, în gropi ne vom 
rupe picioarele şi nu vom fi buni decât de tăiere, iar dacă 
nimerim în ţarcuri ne aşteaptă o viaţă de sclavi. Elefanții se 
tem de foc şi, în genere, sunt fricoşi. Speriaţi de zgomot, ei 
năvălesc în direcţia unde nu se văd focuri şi nu se aud 
zgomote, adică tocmai într-acolo unde-i aşteaptă capcana 
sau moartea. 

Singur în toată turma, înţelegeam situaţia şi mă întrebam 
ce avantaje am de pe urma acestui lucru. Ce să fac? S-o 
pornesc spre focuri? Acolo mă vor întâmpina oameni 
înarmaţi. Dar dacă reuşesc să sparg încercuirea? În orice 
caz, riscul este de preferat unei morţi sigure sau robiei. Dar 
asta înseamnă că va trebui să mă despart de turmă şi să 
încep să trăiesc din nou singur. Mai devreme sau mai târziu, 


o să pier oricum de un glonte, de o săgeată otrăvită sau de 
colții vreunei fiare... 

De fapt mi se părea că mai şovăi încă, pentru că în 
realitate făcusem alegerea. Fără să-mi dau seama, mă 
îndepărtasem de turmă, nădăjduind că atunci când elefanții 
se vor trezi şi vor începe să fugă nu mă vor duce şi pe mine 
în vâltoarea generală de-a dreptul la pieire. 

Auzeam acum strigătele hăitaşilor, bubuitul tobelor, 
pocnituri, fluierături şi împuşcături. În clipa asta, am scos 
strigăt puternic de alarmă. Elefanții s-au trezit şi, speriaţi, 
prind să se înghesuie, mugind din toate puterile. Parcă se 
cutremură pământul de urletele turmei. Elefanții se uită în 
jur buimăciţi, văd focurile care par să se aproprie (într- 
adevăr oamenii le mută mereu mai aproape), se opresc din 
mugit şi se năpustesc în direcţia unde nu văd focuri, dar de 
aici se aude zgomotul gonaşilor ce se apropie. Atunci turma 
se întoarce şi o porneşte în partea cealaltă... Unde o 
aşteaptă o moarte sigură. E adevărat, moartea nu este 
chiar atât de apropiată. Vânătoarea o să mai dureze zile 
întregi până când focurile se vor strânge tot mai mult, iar 
gonaşii se vor apropria de elefanţi şi-i vor încolţi, aducându- 
i cu încetul în ţarcuri sau în gropi. 

Mă străduiesc din toate puterile să nu mă alătur 
elefanților, să rămân de unul singur. Panica ce a cuprins 
întreaga turmă s-a transmis şi nervilor mei de elefant şi de 
acolo creierului meu omenesc. Teama îmi întunecă mintea şi 
sunt gata să mă iau după turmă. Chem într-ajutor întreaga 
mea bărbăţie, toată voinţa de care sunt în stare. Nu se 
poate! Creierul meu de om trebuie să învingă spaima 
elefantului, să-şi supună acest munte de carne, sânge şi 
oase, care vrea să mă ducă spre pieire. 

Ca un şofer, întorc volanul „autocamionului” şi cotesc 
drept spre apă. Plescăit, o cascadă de stropi şi apoi linişte... 
Apa mi-a răcorit sângele pe picioarele mele de pahiderm, 
care calcă docil. 


M-am gândit la o stratagemă, pe care elefanții obişnuiţi nu 
o cunosc: să mă cufund în apă ca un hipopotam şi să caut să 
respir numai prin vârful trompei. Fac o încercare, dar apa 
năvăleşte prin urechi şi ochi. 

— Aproape mă înăbuş. Din când în când, scot capul afară 
şi ascult. Hăitaşii sunt tot mai aproape. Mă cufund iarăşi în 
apă şi iată-i trecând pe lângă mine, fără să mă vadă. 

Nu mai vreau să îndur emoţiile şi spaima asta fără sfârşit. 
Orice s-ar întâmpla, nu mă voi îndrepta spre vânători. O să 
cobor pe Congo şi o să caut una dintre agenţiile care se află 
în număr destul de mare între Stanley-Poor şi Boma. Mă voi 
opri la o agenţie din astea sau la o fermă şi voi căuta să le 
arăt oamenilor paşnici că nu sunt un elefant sălbatic, ci unul 
dresat. Şi atunci nu mă vor ucide.” 


ÎN SLUJBA BRACONIERILOR 

„Îndeplinirea acestui plan s-a dovedit a fi mai grea decât 
îmi închipuisem eu. Am găsit destul de repede albia fluviului 
şi am pornit-o în jos, dus de curent. Ziua mergeam de-a 
lungul malului, iar noaptea înotam pe firul apei. Călătoream 
destul de bine, căci pe aici fluviul este navigabil, şi fiarelor 
sălbatice le e teamă să se apropie prea mult de țărm. Iot 
timpul cât a durat călătoria mea spre vărsarea fluviului - 
aproape o lună de zile - n-am auzit decât o singură dată 
răgetul îndepărtat al unui leu şi am avut o ciocnire destul 
de neplăcută cu un hipopotam. Ciocnirea s-a produs în 
sensul propriu şi figurat al cuvântului. Era noapte, şi 
hipopotamul se cufundase în apă până la nări. Nu l-am 
observat şi, înotând, m-am izbit de animalul ăsta stângaci, 
ca de un ghețar. Hipopotamul se cufundă şi mai mult în apă 
şi începu să mă lovească în pântece cu botu-i teşit. M-am 
grăbit să mă îndepărtez, dar hipopotamul a scos capul afară 
şi sforăind supărat s-a luat după mine. Până la urmă, am 
reuşit însă să scap de el. 


Am ajuns fară alte peripeții până la Lukungi, unde am zărit 
o agenţie mare, care după pavilion părea belgiană. În zori 
am ieşit din pădure şi m-am îndreptat spre clădiri, dând 
paşnic din cap. Dar totul a fost zadarnic, căci doi dulăi 
uriaşi se năpustiră asupra mea, lătrând cu furie. Din casă 
ieşi un om îmbrăcat într-un costum alb dar, văzându-mă, se 
întoarse repede înapoi. Câţiva negri se buluciră prin curte, 
grăbindu-se să se ascundă şi ei în casă. Pe urmă... pe urmă, 
am auzit două împuşcături şi, fără s-o mai aştept şi pe a 
treia, am făcut cale întoarsă spre pădure. 

A mai trecut o vreme şi într-o noapte mergeam printr-o 
pădure rară şi mohorâtă - aşa cum sunt multe în Africa 
centrală - cu vegetaţia înnegrită, sol mlăştinos şi trunchiuri 
putrede de arbori. Plouase nu de mult, şi noaptea era, 
pentru regiunea asta de ecuator, destul de răcoroasă. 
Vântul sufla rece. Cu toate că noi, elefanții, avem pielea 
groasă, suntem destul de simţitori la umezeală. Pe timp de 
ploaie şi de vreme umedă nu stăm locului, ci căutăm să ne 
mişcăm mereu, ca să ne încălzim. 

Mergeam de câteva ore cu pas egal, când deodată am 
văzut în faţă pâlpâirea unui foc. Locurile erau pe aici destul 
de sălbatice - nici măcar sate de negri nu întâlneam în 
drum. Cine ar fi putut aprinde focul? Am grăbit pasul şi în 
curând am ajuns la capătul pădurii, unde începea savana. 
Iarba nu era prea înaltă. Se vede că nu de mult bântuise pe 
aici un incendiu, şi iarba nu avusese încă timpul să crească. 
Cam la o jumătate de kilometru de la marginea pădurii, 
zării un cort vechi şi zdrenţuit. Lângă el ardea un foc, în 
jurul căruia şedeau doi oameni, după aparenţă europeni. 
Unul dintre ei amesteca ceva într-o gamela deasupra 
focului. Un alt treilea, fără îndoială un indigen - un bărbat 
frumos, pe jumătate despuiat - stătea şi el lângă foc, 
nemişcat ca o statuie de bronz. 

M-am apropiat încet de foc, fără a-mi lua ochii de la 
oameni. Când mi-am dat seama că m-au văzut, am 
îngenunchiat, cum fac elefanții dresați când trebuie să li se 


încarce poveri în spinare. Unul dintre oameni, cu o cască de 
pluta în cap, puse mâna pe puşcă - era neîndoielnic că vroia 
să tragă în mine Dar, în aceeaşi clipa, indigenul strigă într-o 
engleza stricată: 

— Nu trebuie! Elefant bun, elefant domestic! Şi se repezi 
spre mine. 

— Dă-te la o parte! Hai, repede, că te găuresc pe loc! Hei, 
tu ăla, de colo, cum te cheamă? Strigă albul, punând puşca 
la ochi. 

— M... Pepo, răspunse indigenul, dar nu se dădu la o 
parte, ci se apropie şi mai mult de mine, ca şi cum ar fi vrut 
să mă apere cu trupul său de gloanţele albului. 

— Vezi, bana4, elefant este îmblânzit! Spuse el 
mângâindu-mi trompa. 

— Marş de aici, maimuţă! Strigă omul cu arma. Vezi că 
trag! Una, două... 

— Stai, Bacala, spuse al doilea alb, un bărbat înalt şi 
uscăţiv. Mpepo are dreptate Avem destul fildeş şi n-o să ne 
fie prea uşor şi nici ieftin să-l transportăm, fie măcar şi până 
la Matada. După cum poţi vedea, elefantul este într-adevăr 
îmblânzit. N-are rost să întrebăm al cui este şi de ce umblă 
noaptea brambura. Dar ce ştiu este că ne poate fi de folos 
Cu toate că nu poate duce prea departe o povară, ridică 
până la o tonă. Ei, hai să zicem o jumătate de tonă. Cu alte 
cuvinte, ne face treaba a 30-40 hamali. Înţelegi? Şi, pe 
deasupra, n-o să ne coste nimic. Pe urmă, când n-o să mai 
avem nevoie de el, îl omorâm şi mai adăugăm la colecţia 
noastră şi colții lui. E clar? 

Albul, căruia îi spuneau Bacala, asculta tot timpul 
nerăbdător, încercând chiar de câteva ori să tragă. Dar 
când celălalt socoti cât îi vor costa hamalii pe care i-ar 
putea înlocui, se lăsă înduplecat şi lăsă arma în jos. 

— Hei, tu, ăla de colo, cum te cheamă? Se întoarse el spre 
indigen. 

— M... pepo, răspunse acesta. Am văzut mai târziu că 
Bacala i se adresa de fiecare dată negrului spunându-i 


doar: „Hei, tu, ăla de colo, cum te cheamă?”, iar acesta 
răspundea invariabil „M... pepo!”, făcând o mica pauză 
după litera „M”, ca şi cum i-ar fi fost greu să-şi rostească 
numele. 

— Vino încoa' şi adu şi elefantul! 

M-am lăsat cu bucurie dus de Mpepo, care mă trăgea spre 
foc. 

— Ce nume să-i dăm? Ce-ai zice de Truant5. Cred că 
Truant este numele cel mai potrivit pentru el. Ce zici, 
Cockes? 

M-am uitat la Cockes, care părea să fie vânăt din cap până 
în picioare. M-a impresionat chiar nasul lui, care părea scos 
chiar acum dintr-o cutie cu vopsea liliachie. Trupu-i învineţit 
era acoperit cu o cămaşă albăstruie, deschisă la piept, iar 
mânecile îi erau suflecate deasupra coastelor. Vorbea 
răguşit, cu o voce peltică, rostogolind r-urile, glasu-i gros 
părea la fel de decolorat ca şi cămaşa. 

— Bine, se învoi el. Fie şi Truant. 

Lângă foc prinseră să se mişte nişte cârpe, dindărătul 
cărora se auzi un glas gros, dar foarte slab: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mai trăieşti? Credeam că ai murit, spuse calm Bacala 
întorcându-se spre mormanul de cârpe. 

Cârpele se mişcară şi mai tare, şi din ele se ivi deodată o 
mână groasă, care dădu deoparte zdrenţele. Un om voinic, 
bine legat, se ridică şi se aşeză apoi greoi, sprijinindu-se în 
mâini şi legănându-se ameţit. Avea chipul palid de tot, iar 
barba roşcovană era zbârlită. Se vedea că albul - avea faţa 
albă de tot - era bolnav. Mă privi cu nişte ochi spălăciţi, apoi 
zâmbi şi spuse: 

— La cei trei vagabonzi s-a adăugat un al patrulea. Piele 
albă, suflet negru. Piele neagră, suflet alb. Unul singur 
cinstit, şi acela bakuba! Şi, zicând acestea, bolnavul căzu în 
nesimţire. 

— Delirează, spuse Bacala. 


— Un delir cam jignitor, răspunse Cockes. Vorbeşte în 
pilde. Unul cinstit - şi acela bakuba. Înţelegi ce înseamnă 
asta? Doar numai Mpepo face parte din tribul bakuba, lucru 
pe care îl poţi vedea uşor după dinţii lui: după obiceiul 
tribului, incisivii de sus sunt smulşi. Prin urmare el singur 
este cinstit, în timp ce noi nu suntem decât nişte pungaşi. 

— Şi Brown aşijderea. El are pielea mai albă decât noi, 
prin urmare şi sufletul mai negru; dacă e vorba pe aşa. 
Brown, şi tu eşti pungaş? 

Brown nu răspunse nimic. 

— Şi-a pierdut din nou cunoştinţa. 

— Cu atât mai bine. Şi ar fi şi mai bine dacă nu şi-ar mai 
reveni de fel. De pe urma lui nu văd ce foloase mai putem 
trage acum. În schimb, din cauza lui, suntem legaţi de mâini 
şi de picioare. 

— Dar când se va face bine, o să preţuiască cât noi doi la 
un loc. 

— Nici asta nu-mi face prea mare bucurie. Nu înţelegi că 
Brown e de prisos...? 

Brown mormăi ceva în delirul său, ceea ce-i făcu pe cei doi 
să înceteze vorba. 

— Hei, tu, ăla de colo, cum te cheamă? 

— M...pepo! 

— Leagă elefantul de un copac, să nu fugă. 

— Nu, elefant nu fuge. Răspunse Mpepo, mângâindu-mi 
piciorul. 

Dimineaţa, la lumina zilei, i-am cercetat cu mai multă 
atenţie pe noii mei stăpâni. Cel mai mult îmi plăcea Mpepo, 
care era întotdeauna vesel şi zâmbea, arătându-şi dinţii 
albi, întrucâtva urâţiţi de lipsa celor doi incisivi superiori. 
Se vedea că iubeşte elefanții, căci avea multă grijă de mine. 
Îmi spăla urechile, ochii, picioarele şi cutele din piele. Îmi 
aducea fructe şi poame gustoase, pe care le căuta pentru 
mine. 

Brown era tot bolnav, aşa că nu-mi puteam forma o 
imagine exactă despre el. Îmi plăceau faţa lui şi felul 


deschis în care vorbea cu ceilalţi. În schimb, Bacala şi 
Cockes erau de-a dreptul nesuferiţi. Bacala mai ales 
produsese asupra mea o impresie ciudată, neplăcută. Purta 
un costum murdar şi rupt, care însă se vedea că fusese 
făcut din cel mai bun material şi că avea o croială excelentă. 
Costumul cred că aparținuse cândva unui turist foarte 
bogat. Nu-mi ieşea din cap că atât costumul cât şi pânza de 
cort şi le procurase în mod necinstit. Poate chiar că ucisese 
vreun explorator englez, pe care apoi îl jefuise. Arma 
minunată pe care o avea cred că şi ea era a englezului 
asasinat. La brâu purta un revolver mare şi un cuţit uriaş, 
cum nu mai văzusem încă. Bacala era sau portughez, sau 
spaniol, în orice caz un om fără patrie, fără familie şi fără 
vreo ocupaţie precisă. 

Cockes cel vânăt era englez; se vedea că nu se împăcase 
cu legile ţării sale. Toţi trei erau braconieri şi vânau elefanţi 
pentru colții lor de fildeş, fără să ţină seama de nici un fel 
de legi şi graniţe. 

Mpepo era călăuza lor şi tot el îi învăţa cum să vâneze. 
Deşi foarte tânăr, se pricepea de minune la elefanţi, iar 
vânătoarea de elefanţi era o joacă pentru el. E adevărat că 
metodele sale de vânat erau grosolane şi barbare. Dar nu 
cunoştea altele. În fond, vâna aşa cum învățase de la 
părinţi. Cât priveşte pe braconieri, acestora le era cu totul 
indiferent cum ucideau elefanții. Îi înconjurau cu un cerc de 
foc şi îi omorau apoi, pe jumătate sufocaţi de fum şi pârliţi 
de flăcări, sau îi prindeau în gropi în care înfigeau pari 
ascuţiţi, îi împuşcau, le tăiau tendoanele de la picioarele din 
spate sau îi ameţeau de sus cu nişte drugi spânzurați, şi 
apoi îi ucideau. Dar, oricum i-ar fi vânat, Mpepo le era 
mereu de mare folos. 


TRUANI SE ŢINE DE POZNE. 


Într-o zi, când Brown dădea semne că se înzdrăveneşte, 
dar era încă prea slab ca să ia parte la vânătoare, Cockes şi 
Bacala se urcară pe spinarea mea şi porniră la câţiva zeci 
de kilometri să aducă colții unui elefant ucis cu o zi înainte. 
Nimeni nu-i auzea, eu fiind doar o vită de povară, aşa încât 
vorbeau între ei fără fereală. 

— Maimuţei ăsteia de ciocolată - cum dracu i-o fi zicând? 

— Va trebui să-i dăm după înţelegere a cincea parte din 
vânat, spuse Bacala. 

— Cam mult, răspunse Cockes. 

— Iar restul îl vom împărţi în trei: ţie, mie şi lui Brown. 
Dacă socotim că un kilogram de fildeş ne va aduce între 75 
şi 100 de mărci... 

— Vezi să nu ne dea! În treaba asta, tu nu te pricepi de loc. 
Există aşa-zisul fildeş moale sau mort şi fildeşul tare sau viu. 
Ăla de-i zice moale este de fapt foarte masiv, alb şi fin. Din el 
se fac mingi de biliard, clape de pian şi piepteni. Fildeşul 
ăsta se plăteşte scump, dar elefanții de pe aici nu-l au. 
Pentru fildeş moale trebuie să pleci tocmai în Africa 
orientală. Acolo însă îţi moaie bine oasele mai înainte de a-ţi 
îngădui să omori măcar un singur elefant. Fildeşul 
elefanților de aici este tare şi transparent. Din el nu se pot 
face decât mânere pentru bastoane şi umbrele sau piepteni 
ieftini. 

— Păi, cum vine asta? Întrebă Bacala posomorât, înseamnă 
că am muncit de pomană? 

— De ce de pomană? O să rămânem şi noi cu ceva. Dacă 
vânăm în patru, iar vânatul îl împărţim numai pe din două, 
nu văd să fie o afacere prea proastă... 

— Să mă facă elefanții piftie dacă nu m-am gândit şi eu la 
asta. 

— Nu ajunge să te gândeşti, ci trebuie să treci la faptă. 
Azi-mâine, Brown se pune bine pe picioare şi atunci n-o să-i 
mai putem face nimic. Bivolul ăsta roşcovan are o putere de 
taur. lar Mpepo este ager ca o maimuţă. Trebuie să-i 
lichidăm pe amândoi dintr-o dată. Cel mai bine ar fi 


noaptea. Pentru mai multă siguranţă, să-i îmbătăm înainte. 
Ne-a mai rămas puţin alcool, cred c-o să fie destul. 

— Când? 

— Uite c-am ajuns... 

Într-o groapă imensă zăcea pe o coastă un elefant. 
Nefericitul animal îşi spintecase burta cu trei zile înainte 
într-un par ascuţit, dar mai era încă viu. Bacala îi trimise un 
glonţ în cap, după care cobori împreună cu Cockes şi se 
apucară să-i taie colții. Au lucrat aproape toată ziua. 
Soarele cobora la asfinţit, când cei doi albi prinseră bine 
colții cu frânghii pe spinarea mea şi o pornirăm spre tabără. 

Când am ajuns aproape de cort, Cockes spuse ca şi cum ar 
fi urmat o discuţie abia întreruptă: 

— N-are nici un rost să mai amânăm. La noapte! 

Îi aştepta însă o dezamăgire, căci, spre marea lor uimire, 
nu-l găsiră pe Brown în cort. Mpepo le explică că „bana” se 
simţise atât de bine încât o pornise la vânătoare şi că s-ar 
putea să nu se întoarcă decât în zori. Bacala înjură printre 
dinţi - era nevoit să amâne pentru altă dată uciderea lui 
Brown. 

Brown se întoarse abia spre dimineaţa, când Cockes şi 
Bacala dormeau duşi. Se apropie de Mpepo şi-l bătu pe 
umăr. Indigenul, care stătea de strajă, zâmbi vesel, 
arătându-şi dinţii. Brown îl chemă prin gesturi să vină lângă 
mine, poruncindu-i să se urce. Mpepo îmi făcu semn cu 
mâna şi atunci îngenuncheai, iar ei se urcară pe spinarea 
mea. O pornirăm cu toţii de-a lungul lizierei pădurii. 

— Vreau să le fac o surpriză. Ei îşi închipuie că mai sunt 
bolnav, dar eu sunt sănătos tun. În noaptea asta am reuşit 
să ucid un elefant, un elefant mare, cu nişte colţi minunaţi. 
Ai să mă ajuţi să-i car. Să vezi ce o să se mai mire Bacala şi 
Cockes. 

La lumina soarelui, care tocmai răsărea, am zărit pe malul 
râului, printre arbuştii de cafea, corpul uriaş al unui elefant 
zăcând pe o coastă. 


După ce colții fură tăiaţi, am pornit înapoi - în 
întâmpinarea morţii noastre. Pe Brown şi Mpepo îi aştepta o 
moarte imediată, în timp ce eu urma să le împărtăşesc 
soarta puţin mai târziu. Dealtfel, eu puteam fugi oricând de 
ei, dar nu voiam s-o fac, deoarece nu mă ameninţa o 
primejdie imediată şi voiam să fac tot ce-mi stătea în putinţă 
ca să-i salvez de la moarte pe Brown şi Mpepo. Cel mai rău 
îmi părea de Mpepo, tânărul acesta vesel, cu corp de Apollo. 
Dar cum să-i previn? Vai, nu puteam să le anunţ primejdia 
ce-i ameninţa... Ce-ar fi însă dacă aş refuza să-i duc înapoi 
la tabără? 

M-am întorc brusc din drum şi am luat-o spre fluviu. Mă 
gândeam că de-a lungul fluviului Congo vom întâlni oameni 
şi că Brown se va putea întoarce în ţări mai civilizate. Dar el 
nu înţelese de ce făceam asta şi începu să mă croiască pe 
grumaz cu o vergea de fier ascuţită. Vârful vergelei îmi 
străpungea pielea, şi aşa foarte sensibilă, lăsându-mi răni 
dureroase. Mi-am amintit cu câtă greutate mi se vindecase 
rana pe care mi-o făcuse glontele englezului aceluia din 
barcă. L-am auzit pe Mpepo rugându-l pe Brown să nu mă 
mai lovească pe grumaz, iar acesta era furios de 
nesupunerea mea şi mă lovea tot mai puternic, rănindu-mă 
tot mai adânc. 

Mpepo încercă să mă înduplece, spunându-mi pe limba lui 
cele mai mângâietoare cuvinte. Nu înţelegeam cuvintele, 
dar intonaţiile glasului le înţeleg tot atât de bine şi oamenii 
şi animalele. Mpepo se apleca şi mă sărută pe gât. 
Sărmanul Mpepo! Dacă ar fi ştiut că mă ruga să-l duc la 
moarte...! 

— Trebuie împuşcat şi basta! Spuse Brown. Dacă Truant 
nu vrea să ne ducă, nu mai e bun decât pentru colții de 
fildeş. Elefant blestemat! Adevărat „vagabond”. Şi-a părăsit 
stăpânii şi acum vrea s-o şteargă şi de la noi. Dar n-o să-i 
meargă. Îi trag chiar acum un glonte între ochi şi ureche. 

Auzind aceste cuvinte, m-am cutremurat. Brown era 
vânător de elefanţi şi nu va greşi ţinta, mai ales că era pe 


spinarea mea... Ce să fac? Să pier eu însumi sau să-l las 
pradă unei morţi sigure? L-am auzit pe Mpepo rugându-se 
de Brown să mă cruţe. Dar englezul era neînduplecat şi îl 
văzui că pune puşca la ochi. 

În această ultima clipa, m-am întors brusc în direcţia 
taberei. Brown izbucni în râs. 

— S-ar zice că elefantul ăsta înţelege vorba omenească şi 
ştie că am vrut să-l împuşc, spuse el. 

Am mers liniştit câţiva paşi, apoi deodată l-am apucat cu 
trompa pe Brown, l-am tras jos de pe spinare, punându-l pe 
pământ, şi am fugit repede spre pădure cu Mpepo. Brown 
striga şi înjura cât îl ţinea gura. Nu se lovise, totuşi era 
după boală şi nu avu putere să se ridice imediat de jos. Am 
profitat de acest lucru şi am ajuns în fugă la pădure. „Dacă 
nu-i pot scăpa pe amândoi - gândii eu - să-l salvez măcar pe 
Mpepo”. Dar nici negrul nu voia să se despartă de tabără, 
căci nu degeaba vânase el atâtea luni elefanţi, riscându-şi 
mereu viaţa. Acum venise vremea să-şi capete răsplata. Ar 
fi trebuit să-l ţin pe Mpepo cu trompa, dar nu m-am gândit 
că o să îndrăznească să sară de pe înălţimea spinării mele. 
Tânărul era însă agil ca o maimuţă şi făcu ceva la care nu 
mă aşteptam: când am ajuns în pădure, se apucă de 
crengile unui copac şi se prinse de un arbore. Nu-l puteam 
ajunge, dar nu m-am mişcat de lângă arbore până când am 
simţit mirosul lui Brown, care se apropia pe furiş, pe la 
spate. N-am mai aşteptat ca acesta să tragă în mine şi am 
fugit în desişul pădurii. 

Cei doi plecară, dar eu nu voiam să-i las în voia soartei şi 
după ce am aşteptat puţin am pornit-o şi eu la drum. Am 
făcut un ocol şi totuşi am ajuns în tabără înaintea lor. 
Cockes şi Bacala rămaseră foarte miraţi văzându-mă fără 
însoțitor şi cu colții de fildeş în spinare. 

— Să ne fi ajutat oare elefanții sau nişte fiare sălbatice să 
ne descotorisim de Brown şi de Mpepo? Spuse Cockes 
dezlegând frânghia. 


Bucuria lor era însă timpurie, căci în curând îşi făcură 
apariţia Mpepo şi Brown, acesta din urmă înjurând de 
mama focului. Văzându-mă, Brown se dezlănţui cu un nou 
torent de blesteme şi înjurături. Le povesti tovarăşilor săi 
necazurile pe care i le făcusem, căutând să-i convingă să 
mă împuşte pe loc. Cockes însă îşi avea planul lui şi se 
împotrivi, apucându-se din nou de misterioasele sale 
socoteli. Cockes şi Bacala se arâtară bucuroşi de 
însănătoşirea lui Brown şi-şi exprimară bucuria ca se 
întorsese cu nişte colţi de fildeş atât de frumoşi.” 


PATRU CADAVRE ŞI O GRĂMADĂ DE FILDEŞ 

„Oamenii se culcară devreme. Cum în noaptea aceea nu 
era de gardă, Mpepo adormi ca un prunc nou născut. La 
rândul său, Brown, fiind foarte obosit, adormi şi el buştean. 
Cockes stătea de veghe, iar Bacala se răsucea în aşternut, 
neputând să adoarmă. Ridică de câteva ori capul, privind 
întrebător la Cockes, dar acesta clătina din cap: „E prea 
devreme”. 

Luna apăru târziu deasupra pădurii, trimițând asupra 
poienii razele sale palide. Undeva, din pădure, se auzi 
scâncetul ca de copil al unui pui de animal căzut, probabil, 
în ghearele unei fiare. 'Ţipătul nu-l trezi din somn pe Brown, 
semn că dormea adânc. Cockes îi făcu un semn lui Bacala, şi 
acesta, care-i urmărise fiecare gest, se ridică imediat şi 
duse mâna la spate ca să scoată revolverul din buzunar. Mi- 
am zis că este momentul să fac ceva ca să-i scap. Am folosit 
un mijloc, întrebuințat de obicei de elefanții indieni când 
vor să-şi sperie duşmanul. Am apăsat cu forţă orificiul 
trompei de pământ şi am început să suflu cu putere. S-a 
auzit imediat un zgomot ciudat şi în acelaşi timp 
înfricoşător: trosnet, gâlgăit, sforăit, ceva care putea trezi şi 
morţii din groapă. Or, Brown nu era încă mort. 


— Care dracu cântă la trombon? Spuse el ridicând capul şi 
zgâindu-şi ochii somnoroşi. Bacala se lăsă pe vine. 

— Ce faci, dansezi? Îl întrebă Brown. 

— Eu... Adică elefantul ăsta blestemat m-a trezit din somn. 
Cară-te de aici! 

Am rămas însă locului şi după câtva timp, când Brown s-a 
cufundat din nou în somn, am repetat figura. Cockes se 
apropiase tocmai de el cu revolverul în mână, când am 
suflat din toate puterile. Brown se repezi la mine şi mă lovi 
tare cu latul palmei peste vârful trompei. De durere, mi-am 
răsucit în grabă trompa şi m-am îndepărtat. 

— Am să te omor, vită blestemată! Strigă el. Asta nu e 
elefant, e un adevărat diavol. Mpepo! la goneşte elefantul 
ăsta de aici. Să se ducă în baltă... De ce ţii revolverul în 
mână? Întrebă deodată Brown, privindu-l bănuitor pe 
Cockes. 

— Am vrut să-l împuşc pe Truant, să se ducă dracului măi 
încolo. 

Brown se trânti la pământ şi adormi. M-am dat câţiva paşi 
mai departe, urmărindu-i însă cu ochii pe cei doi. 

— Elefant blestemat! Îl auzi pe Cockes, şuierând printre 
dinţi şi ameninţându-mă cu pumnul. 

— A adulmecat o fiară sălbatică, răspunse Mpepo. Tânărul 
negru voia să-mi ia apărarea şi nici nu bănuia sărmanul cât 
de aproape era de adevăr. Da, simţisem apropierea fiarelor 
sălbatice, a necruţătoarelor fiare bipede. 

Abia în zori îi făcu Cockes semn cu capul lui Bacala. 
Amândoi săriră deodată. Cockes la Brown şi Bacala la 
Mpepo şi traseră în acelaşi timp. Mpepo scoase un țipăt 
jalnic şi ascuţit, ca puiul de animal ce strigase în noapte, se 
răsuci şi căzu la pământ, chircindu-şi braţele şi picioarele. 
Brown nu scoase nici un geamăt. Totul se petrecuse aât de 
repede, încât n-am mai avut timpul să-i previn pe aceşti 
nenorociţi... 

Dar Brown nu murise. Se ridică brusc, se sprijini în cot şi 
trase în Cockes, care se aplecase deasupra lui. Acesta căzu 


ca secerat. Pitindu-se îndărătul cadavrului lui Cockes, 
Brown începu să tragă în Bacala. 

— A-aaa, roşcovan păcătos! Strigă Bacala, după care mai 
ochi o dată şi o luă la fugă. După câţiva paşi, însă, se răsuci 
în loc, cum fac oamenii când glontele îi nimereşte în cap, şi 
căzu la pământ. Brown suspină din greu şi se răsturnă pe 
spate. Poiana era plină de sângele oamenilor. Se făcuse 
linişte. Doar Brown mai horcăia. M-am apropiat şi l-am 
privit. Ochii îi erau tulburi, dar, cu un ultim efort, reuşi să 
mai tragă un glonte, care-mi zgârâie uşor pielea pe 
genunghi, la piciorul drept din faţă.” 


O MANEVRĂ CE-MI IZBUTEŞTE 

„Eram la Matada, când îmi surâse şi mie în sfârşit norocul. 
Se înserase, soarele asfinţise în spatele munţilor care 
despart bazinul fluviului Congo de ocean. Mergeam prin 
pădure, nu departe de fluviu, cuprins de gânduri triste. 
Regretam aproape că nu fusesem prins în ţarc, odată cu 
restul turmei. Poate că acum n-aş mai fi fost un proscris: 
sau mi s-ar fi terminat suferinţele pământeşti, sau aş fi 
devenit un elefant muncitor şi cinstit. 

În dreapta, printre arborii de pe țărm, scânteia apa, 
reflectând în mii de culori razele soarelui ce apuneau. În 
stânga se ridicau arbori uriaşi de cauciuc a căror scoarță 
crestată dovedea că prin apropiere locuiau oameni. 

Am mai mers câtăva sute de metri şi am văzut nişte 
terenuri cultivate, unde creşteau manioca, mei, banani, 
ananas, trestie de zahăr şi tutun. Călcând cu grijă, am 
trecut hatul dintre ogorul de trestie de zahăr şi cel de tutun 
şi am ajuns într-o poiană mai măricică, în mijlocul căreia se 
înălța o casă. În jurul acesteia nu se vedea nimeni, dar în 
poiană, nu departe de mine, alergau nişte copii: un băieţaş 
şi o fetiţă de vreo 7-9 ani se jucau cu cercul. 


Am păşit în poiană fără să fiu observat şi, deodată, 
ridicându-mă pe labele dindărăt, am început să ţip cât mai 
caraghios şi să joc. Zărindu-mă, copiii rămaseră muţi de 
uimire, iar eu, bucuros că nu izbucniseră în plâns şi nu 
fugiseră din prima clipă, făceam cele mai năstrujnice 
giumbuşlucuri, pe care chiar un elefant de circ nu s-ar fi 
gândit să le facă nici măcar în vis! Băieţaşul îşi arătă primul 
încântarea şi începu să râdă în hohote, iar fetiţa să bată din 
plme. Eu dansam, mă dădeam tumba, mă ridicam când pe 
lebele din faţă, când pe cele dindărăt, făceam plecăciuni. 

Copiii prinseră curaj şi se apropiară de mine. Până la 
urmă, le-am întins cu grijă trompa, oferindu-i băiatului să se 
aşeze şi să se dea în leagăn. După puţină şovăială, băieţaşul 
se hotări şi, aşezându-se pe capătul trompei, începu să se 
legene. Pe urmă am legănat şi fetiţa. Mărturisesc că eram 
atât de bucuros de tovărăşia acestor micuţi pui de om, care 
râdeau fără grijă, încât eu însumi m-am lăsat prins de joacă 
şi nici n-am observat când s-a apropiat de noi un bărbat 
înalt şi uscăţiv. Faţa-i era gălbejită şi ochii duşi în fundul 
capului - mărturia crizei de friguri tropicale prin care 
tocmai trecuse. Ne privi mut de uimire. Deodată îl zăriră şi 
Copiii. 

— Tată! Strigă băieţaşul în limba engleză. Uite ce Hoiti- 
Toiti a venit la noi! 

— Hoiti-Toiti?! Repetă tatăl cu un glas gros. Ţinea mâinile 
atârnate în jos şi se vedea că nu ştia ce să facă. Atunci m-am 
înclinat foarte politicos şi chiar... Am îngenunchiat. 
Englezul zâmbi şi mă mângâie pe trompă. 

„Victorie! Victorie!” - jubilam eu...” 


XXX 


Aici se termină povestirea elefantului. La drept vorbind, 
am putea termina aici şi istoria lui, pentru că ceea ce s-a 
petrecut mai departe cu Hoiti-Ioiti nu mai prezintă un 
interes deosebit. Elefantul, Wagner şi Denisov au făcut o 
excursie foarte plăcută în Elveţia. Elefantul era centrul de 


atracţie al turiştilor şi se plimba prin împrejurimile oraşului 
Vevey, pe unde îi plăcuse altădată lui Ring să se plimbe. 
Uneori se scălda în lacul Geneva. Din păcate, anul acela 
vremea s-a răcit foarte de timpuriu, aşa încât turiştii noştri 
au fost nevoiţi să se întoarcă la Berlin într-un vagon de 
marfă special. Hoiti-loiti a rămas la Circul Busch, 
câştigându-şi cinstit porţia zilnică de 365 kg de hrană şi 
uimindu-i nu numai pe berlinezi, dar şi pe mulţi străini 
veniţi special la Berlin să-l vadă pe „genialul” elefant. 
Savanţii mai continuă şi azi să discute despre originea 
excepţionalei inteligenţe a acestui elefant. Unii spun că sunt 
la mijloc doar nişte „trucuri”, alţii vorbesc de „reflexe 
condiţionate” sau de „hipnoză în masă”. 

Pe elefant îl îngrijeşte tot Jung, care acum este deosebit de 
politicos şi de prevenitor. În adâncul sufletului său, el se 
teme însă de Hoiti-Ioiti şi bănuieşte că aici ar fi amestecat 
diavolul. Spuneţi şi dumneavoastră dacă nu are dreptate: 
elefantul îşi citeşte în fiecare zi ziarul, iar odată i-a sustras 
din buzunar un pachet cu două rânduri de cărţi de joc 
pentru pasienţe. Şi ce credeţi? Când Jung a intrat pe 
neaşteptate la elefant, l-a găsit făcându-şi pasienţa pe 
fundul unui butoi mare. Jung n-a spus nimănui nimic despre 
această întâmplare: i-e teamă să nu-l socotească lumea 
mincinos. 


XXX 


Povestirea a fost scrisă după materiale culese de Akim 
Ivanovici Denisov. După ce a citit manuscrisul, I. S. Wagner 
a făcut următoarea însemnare: „loate acestea s-au 
întâmplat aievea. Rog însă să nu se traducă materialul în 
limba germană. Taina lui Ring trebuie păstrată, cel puţin 
faţă de cei apropiaţi lui”. 

[Originally published în „Vsemirnij sledopit” 4 1-2, 1930] 


ALEKSANDR BELEAEV 


ÎN ABIS 
Traducere de Igor Blok 


Text apărut în antologia „Odiseea marțiană” 

Din seria „Maeştrii Anticipaţiei clasice” - Colecţia B.P TI. 
Editura Minerva 1976 

Cuvânt înainte şi Postfaţă de Ion Hobana 


Cuvânt înainte. 

În 1925, când apărea Ţara ceţurilor, Aleksandr Beleaev îşi 
făcea debutul în science fiction. Povestirea Capul 
profesorului Dowell, amplificată ulterior până la 
dimensiunile unui roman, pornea de la posibilitatea 
menţinerii în viaţă a unui cap izolat, ceea ce părea atunci o 
enormitate. O bună parte a operei lui Beleaev, 
„întemeietorul literaturii ştiinţifico-fantastice sovietice, unul 
dintre cei mai mari reprezentanţi ai ei”, se caracterizează 
prin ingeniozitate şi îndrăzneală, chiar atunci când 
apelează la fondul de aur al anticipaţiei. După 1920, 
revistele şi editurile sovietice publicau numeroase lucrări 
ale autorilor străini, în primul rând Jules Verne, H. G. Wells, 
Arthur Conan Doyle, dar şi Maurice Renard, al cărui Doctor 
Lerne, sub-zeu ar fi putut să-i sugereze lui Beleaev ideea 
primei sale povestiri. Scriitorul considera, dealtfel, că 
tânăra anticipație sovietică „trebuia în mod inevitabil să 
treacă prin stadiul uceniciei la maeştrii vest europeni. 
Fireşte că trebuia să ne însuşim şi formele standard”. Aşa 
se explică, de pildă prezenţa unor candidaţi la dominaţia 


mondială (Stirner din Stăpânul lumii, Baily din Vânzătorul 
de aer), viziunea unei omeniri viitoare degenerate din 
punct de vedere fizic (Lupta în eter), utilizarea anabiozei 
pentru călătoria în timp (Nici viaţă, nici moarte), teme şi 
idei întâlnite frecvent în science fiction-ul occidental. 

Există şi similitudini mai exact circumscrise: 

Omul din dulapul de cărţi a făcut corpurile materiale 
penetrabile şi trece el însuşi prin pereţi, iar şomerul din 
Lumea care nu se vede este sensibil la radiaţiile 
electromagnetice - ca şi Omul trucat, respectiv Omul cu 
trup inconsistent din povestirile cu aceleaşi titluri ale lui 
Maurice Renard. Omul amfibie are grefate bronhii de 
rechin, asemeni cu Omul care poate trăi în apă al lui Jean 
de La Hâre (numele eroilor, Ihtiandr şi Hictaner, sunt şi ele 
destul de apropiate). 

Evident, nu e vorba de plagiat şi nici măcar de adaptare, 
Beleaev fiind un creator în adevăratul sens al cuvântului. 
Topind în creuzetul imaginaţiei sale aceste sugestii, el ştie 
să le dea o formă proprie şi să integreze ideile anticipatoare 
într-o acţiune trepidantă, punându-le în slujba reliefării 
unor puternice drame individuale. 

Un loc aparte în opera lui Beleaev revine Invenţiilor 
miraculoase ale profesorului Wagner. Sunt peste zece 
povestiri, care nu-şi propun sa creeze un personaj complex, 
cu o personalitate covârşitoare (cum e, de pilda, profesorul 
Challenger), ci se concentrează asupra „invenţiilor” înseşi, 
asupra genezei şi implicaţiilor utilizării lor, învăluindu-le 
într-o aură de amuzament ironic. 

lată cum descoperă fostul asistent al profesorului, Peskov, 
aria extrem de largă a preocupărilor acestuia: „Am 
impresia că am nimerit în cabinetul lui Faust. Laboratorul 
profesorului Wagner este uluitor. Ce nu poţi vedea aici!... 
Fizică, chimie, biologie, electrotehnică, microbiologic, 
anatomie, fiziologie - s-ar părea ca nu exista domeniu al 
ştiinţei care să nu-l intereseze pe Wagner, sau Wag, cum mi- 
a cerut să-i spun. Microscoape, spectroscoape, 


electroscoape şi diferite ale „scoape,, care-i îngăduie să 
vadă lucruri altfel inaccesibile ochiului nostru. Urmează 
aparate pentru auz, „microscoape, acustice, cu ajutorul 
cărora Wagner recepționează mii de sunete noi: „şi 
lunecarea jivinelor marine, şi fiorul răchitei îndepărtate”. 
Sunt aici materiale de sticlă, cupru, aluminiu, cauciuc, 
porțelan, ebonit, platină, aur, oţel, în cele mai variate forme 
şi combinaţii. Retorte, baloane, serpentine, eprubete, lămpi, 
bobine, spirale, fire, şaltere, întrerupătoare, butoane... 
Oare toate acestea nu reflectă însăşi complexitatea 
creierului lui Wagner? Camera de alături este un adevărat 
panopticum: acolo Wagner întreţine culturi de ţesuturi, 
hrăneşte un deget viu, o ureche de iepure, o inimă de câine, 
un cap de berbec şi... Un creier de om. Da, da, un creier 
viu, care gândeşte. Este creierul unui tânăr savant german, 
Ring, mort într-un accident. Wagner a găsit un mijloc de 
comunicare cu el şi ştie că ar vrea să nu mai fie condamnat 
la imobilitate. Întrucât creierul, hrănit cu o soluţie specială, 
a crescut foarte mult, nu mai poate fi vorba de a-l 
transplanta într-un craniu omenesc Şi atunci, Wagner îl 
introduce în craniul unui elefant care, botezat Hoiti-Ioiti, va 
ajunge în cele din urmă în arena unui circ berlinez. 

Subliniind că şi în acest caz o idee mai veche (în Doctorul 
Lerne, creierii lui Mac-Bell şi Nicolas Vermont sunt 
transplantaţi în cranii de câine şi, respectiv, taur) este 
dezvoltată în mod independent, amintim o altă operaţie 
extraordinară, săvârşită de Wagner în Africa. Un membru al 
expediției a suferit un accident, iar asistentul profesorului a 
murit înainte de a spune pe ce drum se poale ajunge la el. 
Wagner extrage creierul asistentului, află ceea ce doreşte 
descifrându-i oscilaţiile electromagnetice şi-l înzestrează cu 
ochi de vacă, descoperindu-l astfel pe cel accidentat 
(Amba). 

Un întreg capitol al operei lui Beleaev este consacrat 
popularizării diferitelor noţiuni ştiinţifice, într-o manieră 
atractivă. Apărând iniţial în revista Ioj (Ariciul), din 


Leningrad, sub titlul generic „Întâmplări extraordinare”, 
micile povestiri-enigmă au fost amplificate ulterior, potrivit 
metodei de lucru a scriitorului. Beleaev pare să adreseze 
logicii şi fanteziei noastre întrebarea: ce-ar fi dacă... S-ar 
micşora viteza luminii (Moartea luminii), ar dispare 
bacteriile (Lumea nepieritoare), am realiza un aliaj din 
substanţe mai uşoare decât aerul (Covorul zburător), ar 
reînvia însuşirile naturale pierdute ale omului primitiv 
(Instinctul străbunilor)? Din această categorie, am ales o 
povestire în care îl vom reîntâlnii pe profesorul Wagner. 


Ion Hobana 


[. Vila misterioasă. 

În timpul plimbărilor mele prin împrejurimile Simeizului 
am remarcat o vilă singuratică pe un povârniş al muntelui. 
La vilă nu ducea nici un drum. Era împrejmuită cu un gard 
înalt şi avea o portiţă scundă, întotdeauna bine închisă. De 
cealaltă parte a gardului nu se vedea nici un tufiş, nici un 
copac. În jurul vilei - colţuri de stânci gălbui, între care 
creşteau ici-colo ienuperi piperniciţi şi brazi de munte mici 
şi strâmbi. 

„Cui i-o fi trecut prin minte să se stabilească pe stânca 
asta sălbatică şi golaşă? Îmi ziceam hoinărind prin jurul 
vilei. Oare o fi stând cineva aici?” 

N-am văzut încă niciodată pe cineva ieşind de-acolo. Eram 
aşa de curios încât, mărturisesc, încercam să arunc o 
privire în curtea misterioasei vile urcându-mă pe stâncile 
din apropiere. Dar vila era situată astfel încât, din orice 
parte mă uitam, nu puteam să văd decât un colţişor al 
curţii. Curtea era la fel de golaşă ca şi locul din jur. 


Dar după câteva zile de observaţii am surprins trecând 
prin curte o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru. 

Asta m-a intrigat şi mai mult. 

— Dacă aici stau oameni, ei trebuie să întreţină cât de cât 
o legătură cu lumea exterioară, cel puţin să meargă la piaţă 
după de-ale gurii! 

Am început să culeg informaţii printre cunoştinţele mele şi 
în cele din urmă curiozitatea mi-a fost satisfăcută. E drept, 
nimeni nu ştia ceva precis despre locatarii vilei, dar unul 
din cunoscuţi mi-a spus că, după cum se zvoneşte, acolo stă 
profesorul Wagner. 

Profesorul Wagner! 

Atât era de ajuns ca să nu mai las vila din vedere. Acum 
voiam cu orice chip să-l văd pe omul acesta ieşit din comun, 
care a făcut atâta vâlvă cu invențiile sale. Dar cum?... Am 
început pur şi simplu să spionez vila. Simţeam că nu e bine 
ceea ce fac, totuşi continuam să ţin casa sub observaţie, 
stând la pândă ceasuri întregi, la diferite ore din zi şi chiar 
din noapte, după o tufă de ienupăr din apropierea vilei. 

Se zice că dacă un om urmăreşte neabătut un ţel, mai 
devreme sau mai târziu îl va atinge. 

Într-o dimineaţă, devreme de tot, de cum s-a luminat de 
ziuă, am auzit deodată scârţâind portiţa din gardul înalt. Cu 
atenţia încordată, m-am făcut ghem, urmărind cu 
răsuflarea tăiată ce-o să fie mai departe. 

Portiţa se deschise, lăsând să iasă un bărbat înalt, rumen 
în obraji, cu o barbă blondă şi cu mustăţile lăsate în jos. 
Omul aruncă atent o privire în jur. Desigur era el, 
profesorul Wagner! 

Convingându-se că nu se află nimeni prin preajmă, porni 
să urce încet, ajunse la o mică platformă din munte şi aici 
începu să facă nişte exerciţii cu totul de neînțeles pentru 
mine. Pe platformă erau risipiţi bolovani de diferite mărimi. 
Wagner se apropia de ei şi încerca să-i ridice, apoi, călcând 
cu grijă, îşi schimba locul şi reluă operaţia. Dar toţi 


bolovanii erau aşa de mari şi de grei încât chiar şi un atlet 
profesionist abia dacă i-ar fi putut urni din loc. 

„Ce îndeletnicire stranie!” mi-am zis. Şi deodată am rămas 
atât de uluit încât am lăsat să-mi scape o exclamaţie. S-a 
petrecut ceva de necrezut: profesorul Wagner s-a apropiat 
de o bucată uriaşă de stâncă, mai mare decât un stat de om, 
a apucat-o de un colţ ascuţit care ieşea în afară şi a ridicat-o 
cu atâta uşurinţă ca şi cum ar fi fost o bucată de carton. 
Întinzând braţul, începu să descrie segmente de arc cu 
bucata de stâncă. 

Nu ştiam ce să cred. Ori Wagner avea o forţă 
supranaturală... Dar atunci de ce nu a putut să ridice 
bolovanii ceilalţi, destul de mici, ori... Nu mi-am dus gândul 
până la capăt, când o nouă scamatorie a lui Wagner mă uimi 
şi mai mult. 

Wagner aruncă bucata de stâncă în sus ca pe o pietricică 
şi ea se ridică la vreo douăzeci de metri. Aşteptam cu 
emoție s-o văd izbindu-se de pământ. Dar recădea destul de 
încet. Numărasem zece secunde înainte ca ea să înceapă să 
revină. Şi când ajunse aproape de pământ, la înălţimea unui 
om, Wagner întinse mâna, o prinse şi o reţinu, şi trebuie să 
spun că mâna nici nu i-a tremurat. 

— Ho-ho-ho! Râse cu o voce veselă de bas Wagner şi 
aruncă departe de el bucata de stâncă. Aceasta, zburând o 
vreme paralel cu pământul, căzu brusc şi se sfărâmă în 
bucăţi cu un zgomot asurzitor. 

— Ho-ho-ho! Râse iar Wagner şi făcu un salt neobişnuit. 
Ridicându-se la vreo patru metri, zbură în lungul platformei 
în direcţia mea. Se pare însă că nu şi-a calculat bine saltul, 
pentru că i s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi bucății de 
stâncă: deodată începu să cadă brusc. Şi dacă n-ar fi fost 
panta pe care se prăvăli, poate că Wagner şi-ar fi pierdut 
viaţa. Căzu nu departe de mine, de cealaltă parte a tufei de 
ienupăr, scoase un geamăt şi trânti o înjurătură, apucându- 
se de genunchi. Frecându-se de câteva ori pe locul lovit, 
încercă să se ridice şi gemu iar. 


După un moment de ezitare m-am decis să-mi trădez 
prezenţa şi să-i dau o mână de ajutor. 

— V-aţi lovit rău? Pot să vă ajut cu ceva? L-am întrebat, 
ieşind de după tufiş. 

Se pare că apariţia mea nu l-a mirat pe profesor. În orice 
caz n-a lăsat să se vadă asta în nici un fel. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el calm şi încercă din nou să 
se ridice. Faţa i se schimonosi de durere. Ba chiar se 
răsturnă pe spate. Piciorul lovit se umfla repede la 
genunchi. Era evident că trebuia neapărat să-i vin într- 
ajutor. 

Drept care am început să acţionez decis. 

— Să mergem până nu vă pierdeţi şi mai mult puterile, i- 
am spus, ajutându-l să se ridice. 

Wagner se supuse. La fiecare mişcare, piciorul lovit îl 
făcea să sufere. Am urcat încet panta abruptă. Aproape că îl 
căram în cârcă pe Wagner, şi corpul lui destul de greu mă 
istovea. În acelaşi timp, însă, eram extrem de mulţumit că în 
felul acesta aveam prilejul nu numai să-l văd pe profesorul 
Wagner, dar să-l şi cunosc, să-i vizitez casa. Dealtfel, poate 
că odată ajunşi la portiţă, el îmi va mulţumi şi nu mă va pofti 
înăuntru. Gândul acesta mă neliniştea în timp ce ne 
apropiam de gardul înalt al vilei sale. Dar Wagner nu spuse 
nimic, şi poate că nici nu putea să spună, aşa încât am 
trecut pragul mult râvnit. Wagner se simţea prost de tot. 
Din pricina loviturii şi a comoţiei aproape că îşi pierduse 
cunoştinţa. Şi eu cădeam din picioare de oboseală. Şi totuşi, 
mai înainte de a-l duce în casă am aruncat peste umăr o 
privire cercetătoare în curte. 

Curtea era destul de mare. În mijlocul ei stătea un aparat 
semănând cu aparatul lui Maurain. În fundul curţii, pe 
pământ, se vedea un orificiu rotund, acoperit cu un geam 
gros. În jurul acestui orificiu, de la el spre casă şi încă în 
câteva direcţii porneau din pământ nişte arcuri aflate la o 
distanţă de jumătate de metru unul de altul. 


Mai mult n-am apucat să văd nimic. Din casă ne ieşi în 
întâmpinare femeia aceea în vârstă, îmbrăcată în negru, 
menajera lui, aşa cum am aflat mai târziu. 

Amândoi l-am aşezat pe profesorul Wagner în pat. 


II. „CERCUL VRĂJIT” 

Wagner se simţea foarte rău. Respira greu. Stătea cu ochii 
închişi, delira. 

„Oare din cauza unei comoţii poate să piară această 
genială maşină care este creierul profesorului Wagner”, mă 
gândeam îngrijorat, Bolnavul delira rostind formule 
matematice şi în răstimpuri gemea. Menajera, pierzându-se 
cu firea, stătea neajutorată, repetând într-una: 

— Ce ne facem acum? Doamne, ce ne facem...? 

A trebuit să-i dau profesorului primul ajutor şi să-l 
îngrijesc. 

Abia a doua zi, spre dimineaţă, Wagner îşi veni în fire. 
Deschise ochii şi mă privi perfect conştient. 

— Vă mulţumesc... Rosti el abia auzit. 

I-am dat să bea, iar el, făcându-mi un semn cu capul, mă 
rugă să-l las singur. Obosit de emoţiile din ajun şi de 
noaptea nedormită, m-am decis, în sfârşit, să-l las pe bolnav 
singur şi am ieşit în curte, ca să respir aerul proaspăt al 
dimineţii. Aparatul acela necunoscut din mijlocul curţii îmi 
atrase din nou atenţia. M-am apropiat de el şi am întins 
mâna. 

— Staţi pe loc! Am auzit din spate vocea înfundată, 
speriată a menajerei. Şi în aceeaşi clipă am simţit că mâna 
mea a devenit neînchipuit de grea, ca şi când s-ar fi atârnat 
de ea o greutate uriaşă, trăgându-mă în jos cu atâta putere 
încât am căzut la pământ. O greutate nevăzută îmi apăsa 
încheietura braţului. Făcând un mare efort, mi-am retras 
mâna. Mă durea şi se înroşise. 


Lângă mine stătea menajera şi clătina din cap afectată. 

— Păi cum aşa?... Păi se poate?... Mai bine nu umblaţi prin 
curte, că vă striveşte cu totul! 

Neînţelegând nimic, m-am întors în casă şi mi-am pus o 
compresă pe mâna bolnavă. 

Când profesorul se trezi din nou, arăta cât se poate de 
bine. Pare-se că omul acesta avea un organism din cale 
afară de sănătos. 

— Ce-i asta? Întrebă el, arătând spre braţul meu. 

I-am spus ce s-a întâmplat. 

— Aţi fost într-un mare pericol, zise el. 

Eram tare dornic să aflu cât mai grabnic de la Wagner o 
explicaţie a tuturor întâmplărilor extraordinare prin care 
trecusem, dar m-am abținut să pun vreo întrebare, 
nedorind să-l deranjez pe bolnav. 

În aceeaşi zi, seara, Wagner, cerând să fie întors în pat cu 
faţa la geam, începu să vorbească singur despre ceea ce mă 
preocupa atât. 

— Ştiinţa studiază manifestările forţelor naturii, începu el 
fără nici o introducere, stabileşte legile ştiinţifice, dar 
cunoaşte prea puţin esenţa acestor forţe. Noi spunem: 
„electricitate, forţă de gravitație”. Le studiem însuşirile, le 
folosim în scopurile noastre. Dar ele ne dezvăluie foarte 
anevoie ultimele taine ale naturii lor. De aceea nu le folosim 
nici pe departe în deplină măsură. Electricitatea s-a dovedit 
a fi în această privinţă mai docilă. Am supus această forţă şi 
punând stăpânire pe ea, am silit-o să lucreze pentru noi. O 
deplasăm dintr-un loc în altul, o acumulăm ca rezervă, o 
consumam pe măsura necesităţilor. Dar forţa de gravitație 
este într-adevăr forţa cea mai recalcitrantă. Cu ea trebuie 
să fim înţelegători, mai mult să ne adaptăm noi la ea decât 
s-o adaptăm pe ea la nevoile noastre. Dacă am putea să 
modificăm forţa de gravitație, s-o dirijăm cum vrem noi, s-o 
acumulăm aşa cum acumulăm electricitatea, gândiţi-vă ce 
armă puternică am căpăta! Este o veche dorinţă a mea să 
pun stăpânire pe această forţă ce nu se lasă supusă. 


— Şi aţi pus stăpânire pe ea! Am exclamat, începând să 
înţeleg cele ce se întâmplă. 

— Da, am pus stăpânire pe ea. Am găsit un mijloc pentru a 
regla forţa de gravitație aşa cum doresc eu. Aţi asistat la 
primul meu succes... Uf... Succesele sunt uneori scump 
plătite... Oftă Wagner, frecându-şi genunchiul lovit. Am 
făcut o experienţă reducând forţa de gravitație într-un mic 
sector de lângă casă. Aţi văzut cu câtă uşurinţă am ridicat 
bucata aceea de stâncă. Am reuşit asta prin creşterea forţei 
de gravitație într-un mic sector al curţii mele... Era cât pe 
ce să plătiţi cu viaţa curiozitatea dumneavoastră 
apropiindu-vă de „cercul vrăjit”. Priviţi, urmă el, arătând cu 
mâna pe geam. În direcţia vilei vine un stol de păsări. Poate 
măcar una din ele va trece pe deasupra sectorului cu 
gravitație amplificată... 

Wagner tăcu. Eu urmăream tulburat păsările ce se 
apropiau. lată-le zburând pe deasupra curţii... 

Deodată, una din ele căzu ca o piatră la pământ. Nu se 
zdrobi doar, ci se prefăcu într-o pată, acoperind pământul 
cu un strat, cred, nu mai gros ca o foiţă de ţigară. 

— Aţi văzut? 

M-am cutremurat, gândindu-mă că şi eu puteam să am 
aceeaşi soartă. 

— Da, îmi ghici el gândul, v-ar fi strivit greutatea 
propriului dumneavoastră cap, prefăcându-vă într-o turtă. 
Şi, râzând din nou, continuă: Fimă, menajera mea, spune că 
eu am inventat un mijloc excelent de a feri alimentele de 
pisicile vagabonde. „Nu le omorâţi chiar de tot, zice ea 
numai să li se lipească labele de pământ, ca altă dată să nu 
mai vină!” Da... Zise el după o pauză, există pisici mai 
păguboase şi mai periculoase, cu două picioare, înarmate 
nu cu gheare şi cu dinţi, ci cu tunuri şi cu mitraliere. 
Închipuiţi-vă ce barieră va constitui forţa de gravitație 
supusă de om! Eu pot să fac o zonă de baraj la frontierele 
statelor, peste care nu va trece nici un duşman. Aeroplanele 
vor cădea ca pasărea asta. Mai mult decât atât, nici chiar 


obuzele nu vor putea trece peste această zonă de baraj. S- 
ar putea face şi invers: să-l lipseşti pe inamicul în ofensivă 
de forţa de gravitație. Şi atunci soldaţii, la cea mai mică 
mişcare, vor sări în sus şi se vor bălăbăni neputincioşi în 
aer... Dar toate acestea sunt fleacuri în comparaţie cu ceea 
ce am realizat. Am găsit un mijloc de a reduce forţa de 
gravitație pe toată suprafaţa globului pământesc, cu 
excepţia polilor... 

— Cum veţi realiza asta? 

— Voi sili globul pământesc să se învârtească mai repede, 
asta-i tot, răspunse profesorul Wagner cu un aer ca şi cum 
ar fi fost vorba de un titirez. 

— Vreţi să măriţi viteza de rotaţie a Pământului?! Nu m- 
am putut stăpâni eu să exclam. 

— Da, voi mări viteza lui de rotaţie, şi atunci forţa 
centrifugă va începe să crească, şi toate corpurile aflate pe 
pământ vor deveni tot mai uşoare. Dacă nu aveţi nimic 
împotrivă să mai rămâneţi la mine câteva zile... 

— Cu plăcere! 

— Am să încep o experienţă de îndată ce am să mă dau jos 
din pat, şi veţi vedea multe lucruri interesante. 


III. SE ÎNVÂRTEŞTE! 

După câteva zile, profesorul Wagner se făcu bine, dacă nu 
puneam la socoteală faptul că şchiopăta puţin. Se retrăgea 
pentru scurt timp în laboratorul său subteran, aflat într-un 
colţ al curţii, punându-mi mie la dispoziţie biblioteca. Dar în 
laborator nu mă poftea. 

O dată, când şedeam în bibliotecă, intră Wagner, foarte 
surescitat, şi încă din prag îmi strigă: 

— Se învârteşte! Am pus aparatul meu în funcţiune şi 
acum să vedem ce-o să fie mai departe! 


Mă aşteptam să se petreacă ceva neobişnuit. Dar orele 
treceau, trecu ziua şi nu se schimbă nimic. 

— Aşteptaţi, surâse profesorul pe sub mustață, forţa 
centrifugă creşte proporţional cu pătratul vitezei. lar 
Pământul e un titirez cam mare, durează până să-i faci 
vânt! 

A doua zi dimineaţă, dându-mă jos din pat, m-am simţit 
parcă mai uşor. Ca să mă controlez, am ridicat un scaun. Mi 
se păru şi el mult mai uşor ca de obicei. Se pare că forţa 
centrifugă a început să acţioneze. Am ieşit pe terasă şi m- 
am aşezat cu o carte în mâna. Pe carte cădea umbra unei 
coloane. Fără să vreau, am băgat de seamă că umbra se 
deplasează destul de repede. Ce putea să însemne asta? 
Era ca şi cum Soarele ar fi început să se deplaseze mai 
repede pe cer. 

— Aha, aţi observat? Am auzit vocea lui Wagner, care mă 
urmărea. Pământul se învârteşte mai repede, iar zilele şi 
nopţile se fac mai scurte 

— Şi ce-o să fie mai departe? L-am întrebat nedumerit. 

— Om trăi şi-om vedea, răspunse profesorul. 

În ziua aceea soarele a apus cu două ore mai devreme ca 
de obicei. 

— Îmi închipui ce zarvă trebuie să fi produs acest 
eveniment în toată lumea! I-am zis profesorului. Ar fi 
interesant de ştiut... 

— Puteţi afla asta la mine în cabinet, acolo e un aparat de 
radio, răspunse Wagner. 

M-am dus repede în cabinet şi m-am convins că populaţia 
întregului glob pământesc e într-o teribilă stare de 
surescitare. 

Dar acesta era numai începutul. Rotaţia Pământului 
creştea mereu. O zi şi o noapte durau doar patru ore. 

— Acum toate corpurile aflate la ecuator au pierdut a 
patruzecea parte din greutate, spuse Wagner. 

— De ce numai la ecuator? 


— Acolo puterea de gravitație a Pământului e mai mică, iar 
raza rotației mai mare, ceea ce înseamnă că şi forţa 
centrifugă acţionează mai tare. 

Oamenii de ştiinţă au şi înţeles pericolul. A început o mare 
migraţie a popoarelor din regiunile ecuatoriale spre 
latitudini mai înalte, unde forţa centrifugă este mai mică. 
Deocamdată, însă, scăderea greutăţii era chiar folositoare: 
trenurile puteau transporta încărcături uriaşe, un motor 
slab de motocicletă era suficient pentru a tracta un mare 
aeroplan de călători, viteza de deplasare creştea. Oamenii 
deveniră dintr-odată mai uşori şi mai puternici. Eu însumi 
am simţit cum devin din ce în ce mai uşor. Un sentiment 
extraordinar de plăcut! 

Radioul începu să aducă curând veşti tot mai triste. 
Trenurile deraiau tot mai des în pante şi la curbe, dealtfel 
fără să se producă cine ştie ce catastrofe: vagoanele, chiar 
deraind, nu se sfărâmau. Vântul ridica nori de praf, care nu 
se mai lăsa pe pământ, ci se transforma în uragan. De peste 
tot se anunțau inundaţii catastrofale. 

Atunci când viteza de rotaţie a crescut de şaptesprezece 
ori, obiectele şi oamenii de la ecuator nu mai aveau deloc 
greutate. 

Într-o seară am auzit la radio o veste înfricoşătoare: în 
Africa Ecuatorială şi în America au fost câteva cazuri când 
oamenii, neavând nici o greutate, sub efectul forţei 
centrifuge, cădeau în sus. Curând apoi a venit altă veste 
îngrozitoare: la ecuator, oamenii au început să se sufoce. 

— Forţa centrifugă smulge învelişul de atmosferă al 
globului pământesc, „fixat” de Pământ prin forţa gravitaţiei 
terestre.- Mă lămuri calm profesorul. 

— Atunci... Şi noi o să ne sufocăm, nu? L-am întrebat 
îngrijorat. 

Wagner ridică din umeri. 

— Noi suntem bine pregătiţi pentru orice schimbări. 

— Dar de ce aţi făcut asta? Bine, dar e o catastrofă 
mondială, asta înseamnă pieirea civilizaţiei! Nu m-am putut 


stăpâni să nu exclam. 

Wagner rămase imperturbabil. 

— Veţi afla mai târziu de ce am făcut-o. 

— Oare numai pentru o experienţă ştiinţifică? 

— Nu înţeleg ce vă miră atâta, răspunse el. Ciudat! Când 
trece un uragan sau erupe un vulcan şi ucide mii de 
oameni, nimănui nu-i trece prin minte să învinuiască 
vulcanul. Consideraţi asta ca o calamitate... 

Răspunsul nu mă satisfăcu. Fără să vreau, începeam să 
resimt ostilitate faţă de profesorul Wagner, „Irebuie să fii 
un monstru, să n-ai inimă, pentru ca de dragul unei 
experienţe ştiinţifice să condamni la pieire milioane de 
oameni”, mi-am zis. 

Ostilitatea mea faţă de Wagner sporea pe măsură ce eu 
însumi mă simţeam din ce în ce mai prost, şi aveam şi de ce: 
veştile acestea îngrozitoare despre o lume care piere, 
perindarea aceasta tot mai accelerată a zilelor şi nopţilor 
pot să te scoată din fire. Eu aproape că nu dormeam şi 
eram extrem de nervos. Trebuia să mă deplasez cu cea mai 
mare prudenţă. Cel mai mic efort muscular mă făcea să săr 
în sus şi să mă izbesc cu capul de tavan, e drept nu prea 
tare. Obiectele îşi pierdeau greutatea, şi era tot mai dificil s- 
o scoţi la capăt cu ele. Era destul să atingi din întâmplare o 
masă sau un fotoliu, că mobila se mişca din loc. 

Apa din spălător curgea foarte încet şi jetul de apă se 
deplasa într-o parte. Mişcările noastre erau repezite. 
Membrele corpului, aproape lipsite de greutate, se mişcau 
aiurea, ca la o marionetă. „Motoarele” corpului nostru, 
muşchii, erau prea puternice pentru greutatea scăzută a 
corpului. Şi nu puteam nicicum să ne obişnuim cu această 
situaţie nouă, deoarece greutatea scădea mereu. 

Fimă, menajera lui Wagner, nu era mai puţin furioasă 
decât mine. Când gătea, semăna cu un jongleur. Cratiţele şi 
tigăile zburau în sus sau în lături; ea încerca să le prindă şi 
făcea mişcări caraghioase. 


Numai Wagner era într-o dispoziţie excelentă şi chiar 
râdea de noi. 

Cutezam să ies în curte numai după ce îmi umpleam 
buzunarele cu pietre, „ca să nu cad în cer”. Vedeam cum 
scădea apa în mare; apa era mânată spre vest, unde 
probabil inunda țărmurile... Pe lângă toate astea, am 
început să simt amețeli, mă sufocam. Aerul se rarefia. Vintul 
uraganic, care bătea tot timpul dinspre est, parcă începuse 
să slăbească... În schimb temperatura scădea rapid. 

Aerul se rarefia... În curând va veni sfârşitul... Mă simţeam 
atât de groaznic de prost, încât am început să mă gândesc 
ce moarte să-mi aleg: să cad în cer, sau să mă sufoc. Asta e 
moartea cea mai rea; în schimb am să văd până la capăt ce- 
o să se întâmple cu Pământul... 

„Nu, e mai bine totuşi s-o sfârşesc imediat”, m-am decis, 
simțind că mă sufoc, şi am început să scot pietrele din 
buzunar. 

Mâna cuiva mă opri. 

— Staţi aşa! Am auzit vocea lui Wagner. În aerul rarefiat, 
vocea lui suna foarte slab. E timpul să coborâm la subsol! 

Mă luă de braţ, făcu un semn din cap menajerei, care 
stătea pe terasă respirând anevoie, şi pornirăm spre un colţ 
al curţii, spre „geamul” acela mare, rotund, din pământ. Eu 
îmi pierdusem cu totul voinţa, mergeam ca în vis. Wagner 
deschise uşa grea care ducea în laboratorul subteran şi mă 
împinse prin ea. Pierzându-mi cunoştinţa, am căzut lin pe 
pardoseala de piatră. 


IV. CU CAPUL ÎN JOS! 

Nu ştiu cât am stat în nesimţire. Prima senzaţie a fost că 
respir iar aer curat. Am deschis ochii şi m-am mirat mult 
văzând un bec electric fixat în mijlocul podelei nu departe 
de locul unde mă aflam. 


— Să nu vă miraţi, am auzit vocea profesorului Wagner. 
Podeaua noastră va deveni curând tavan. Cum vă simţiţi? 

— Mulţumesc, mai bine. 

— Atunci ridicaţi-vă, aţi stat destul culcat! Spuse el, şi mă 
luă de braţ. M-am săltat în sus, spre tavanul de sticlă, apoi 
am început să cobor, foarte încet. 

— Să mergem să vă arăt locuinţa mea subterană, spuse 
Wagner. 

Locuinţa se compunea din trei camere: două din ele 
întunecoase, luminate doar de becuri electrice, şi una mare, 
cu tavanul de sticlă, sau poate cu podeaua, mi-e greu să 
precizez. Trebuie spus că noi treceam, se pare, prin acel 
moment când forţa de gravitație a Pământului şi forţa 
centrifugă făcuseră corpurile noastre imponderabile. 

Asta ne îngreuna foarte mult deplasarea prin camere. 
Făceam cele mai fanteziste piruete, ne agăţam de mobilier, 
ne avântam proptindu-ne în mobile, săream, cădeam peste 
mese, uneori rămâneam atârnaţi în aer, neajutoraţi, 
întinzându-ne, unul altuia mâinile. Ne despărţeau doar 
câţiva centimetri, dar nu puteam străbate acest spaţiu până 
nu găseam vreun truc care să ne scoată din starea asta de 
echilibru instabil. Lucrurile pe care le deplasam din loc 
zburau împreună cu noi. Un scaun plutea în mijlocul 
camerei, paharele cu apă stăteau culcate şi apa aproape că 
nu se vărsa, doar se prelingea pe pereţii lor exteriori... 

Am observat o uşă care ducea într-o a patra cameră. Acolo 
se auzea un duduit, dar Wagner nu mă lăsă să intru în 
această încăpere. Aici se afla probabil mecanismul care 
accelera rotația Pământului. 

Curând însă „călătoria noastră interplanetară” luă sfârşit 
şi coborârăm pe... Plafonul de sticlă, care de-acum înainte 
trebuia să ne slujească de podea. Lucrurile nu trebuiau 
deplasate, ele îşi schimbaseră singure locul, şi becul electric 
fixat în podea stătea acum deasupra noastră, luminându-ne 
camera în nopţile scurte. 


Wagner a prevăzut într-adevăr totul. Camera noastră era 
bine alimentată cu aerul păstrat în nişte rezervoare 
speciale. Aveam destule conserve şi apă. „lată de ce nu 
mergea menajera la piaţă”, m-am gândit eu. Mutaţi pe 
tavan, mergeam pe el tot aşa de liber ca pe podea, deşi de 
fapt mergeam cu capul în jos. Dar omul se obişnuieşte cu 
toate. Mă simţeam relativ bine. Când priveam în jos, sub 
picioare, prin geamul gros dar transparent, vedeam sub 
mine cerul şi mi se părea că stau pe o oglindă rotundă în 
care se reflectă stelele. 

Dar oglinda reflecta uneori nişte lucruri neobişnuite şi 
chiar înfiorătoare. 

La un moment dal. Menajera spuse că trebuie să meargă 
în casă, deoarece a uitat acolo uleiul. 

— Cum ai să mergi? l-am zis. Ai să cazi jos, adică sus... 
Pfui, drace, hai că s-au încurcat toate! 

— Am să mă ţin de scoabele din pământ, aşa m-a învăţat 
profesorul. Înainte de a ne întoarce cu capul în jos, aveam 
în casă scoabe înfipte în tavan, şi eu m-am învăţat „să merg 
în mâini” mă apucam de ele şi mergeam pe tavan. 

Profesorul Wagner a prevăzut totul! 

Nu mă aşteptam la atâta eroism de la o femeie. Să-şi pună 
viaţa în pericol, „să meargă în mâini” deasupra hăului 
pentru nişte ulei! 

— Totuşi e foarte periculos, am zis. 

— Nu chiar aşa cum vă închipuiţi dumneavoastră, 
interveni profesorul Wagner. Greutatea corpului nostru e 
încă neînsemnată, ea abia a început să crească peste zero, 
şi e suficientă o forţă musculară cât de mică pentru ca să te 
poţi ţine. Şi apoi am s-o însoțesc eu, fiindcă tot trebuie să-mi 
iau blocnotesul, pe care l-am uitat în casă. 

— Bine. Dar în exterior nu e aer! 

— Am nişte scafandre... 

Şi oamenii aceştia ciudaţi, punându-şi scafandrele, ca şi 
cum ar fi vrut să coboare pe fundul mării, porniră la drum. 


Uşa dublă se închise cu zgomot. Am auzit apoi zgomotul 
produs de uşa exterioară. 

Culcat pe podeaua mea de sticlă, mi-am lipit faţa de 
geamul gros şi am început să-i urmăresc emoţionat pe cei 
doi. Cu căştile sferice pe caP Stând cu picioarele în sus şi 
agăţându-se de scoabele fixate în pământ, „mergând în 
mâini”, ei înaintau repede spre casă. Nici că puteai să-ţi 
închipui ceva mai bizar! 

„Adevărat, nu e chiar aşa de înfiorător, mi-am zis. E totuşi 
o femeie extraordinară. Dacă o apucă ameţeala...?” Wagner 
şi menajera urcară în aceeaşi atitudine treptele terasei şi se 
făcură nevăzuţi. 

Curând cei doi reapărură. 

Străbătuseră jumătate de drum, când deodată se petrecu 
ceva ce făcu să mă treacă toţi fiorii. Menajera scăpă 
borcanul cu ulei şi, vrând să-l apuce, se desprinse şi căzu în 
hău... 

Wagner încercă s-o salveze: desfăcu funia pe care o avea 
prinsă la brâu şi, agăţând-o de o scoabă, se precipită în 
urma menajerei. Nefericita femeie cădea destul de încet. Şi 
cum Wagner îşi făcuse vânt imprimând corpului său o viteză 
de deplasare mai mare, izbuti s-o ajungă, întinse mâna, dar 
nu putu s-o prindă: forţa centrifugă abătuse zborul ei puţin 
într-o parte. Curând ea se depărta de Wagner... Profesorul 
rămase o vreme suspendat de capătul funiei, apoi începu să 
urce încet din hăul cerului spre pământ... 

Am văzut-o pe nefericită dând din mâini... Corpul ei se 
micşora cu repeziciune... Noaptea care se lăsă învălui în 
faldurile ei tabloul acestei morţi... 

M-am cutremurat, închipuindu-mi ce trebuie să fi simţit ea 
în ultimele momente... Ce o să se întâmple cu ea?... 
Cadavrul ei, care nu se va descompune în frigul cosmic, va 
zbura veşnic tot mai departe, dacă nu cumva vreun astru 
trecând pe aproape îl va atrage spre el. 

Eram aşa de cufundat în gândurile mele, încât nici n-am 
observat când Wagner a intrat şi s-a aşezat lângă mine. 


— Splendidă moarte, spuse el calm. 

Am scrâşnit din dinţi şi nu i-am răspuns. Deodată am simţit 
că îl urăsc pe Wagner. 

Priveam îngrozit hăul ce se căsca sub picioarele mele, şi 
pentru prima oară am înţeles surprinzător de clar că cerul 
nu e spaţiul albastru de deasupra noastră, ci un hău... Că 
noi „trăim în cer” lipiţi de un firicel de praf, care este 
Pământul, şi că de-aceea e mai drept să ni se spună 
locuitori ai cerului decât locuitori ai Pământului. Nişte 
prăpădiţi de locuitori celeşti! Gravitaţia Pământului acţiona, 
se pare, nu numai asupra corpului nostru, ci şi asupra 
conştiinţei noastre, lipind-o de Pământ. Acum această 
legătură s-a rupt. Simţeam cât de şubredă era existenţa 
noastră terestră... Conştiinţa noastră s-a născut odată cu 
Pământul, în hăurile cerului, în hăurile acestui spaţiu infinit, 
şi tot aici se va stinge... 

Mă gândeam aşa şi în faţa ochilor mei se petrecea ceva 
neobişnuit... Din pământ se desprindeau bolovani şi cădeau 
în sus... Curând începură să se desprindă bucăţi întregi de 
stâncă... Zilele şi nopţile se succedau tot mai repede. 
Soarele gonea pe bolta cerului şi se făcea noapte, stelele 
goneau şi ele cu aceeaşi viteză nebună, şi iar apărea 
soarele, şi iar se înnopta... Iată, în lumina soarelui văd cum 
s-a desprins şi a căzut gardul, descoperind orizontul. Văd 
fundul secat al mării, pământul pustiit... Văd că se apropie 
sfârşitul... 

Dar mai sunt încă oameni pe Pământ... Aud în micul 
difuzor apelurile uneia din staţiile noastre de radio... 

Pământul e pustiit aproape până la poli. Totul piere... 
Aceasta e ultima staţie de radio în funcţiune, de pe insula 
Vranghel. Emite semnale şi aşteaptă un răspuns, pe care 
nu-l primeşte... Undele radio se precipită în pustietatea 
asta de moarte... Pământul tace, tace şi cerul. 

Zilele şi nopţile se succed atât de repede, încât totul se 
învălmăşeşte într-o pâclă... Soarele, zburând pe cer, trage o 
dâră de foc pe un fond negru; împreună cu ultimele 


rămăşiţe de atmosferă. Pământul şi-a pierdut pologul 
albastru, lumina azurului celest... Luna s-a făcut mai mică: 
Pământul nu mai poate să-şi reţină satelitul şi Luna se 
îndepărtează de Pământ... 

Simt cum geamurile groase ale podelei noastre s-au 
încordat, s-au bombat, tremură... În curând n-au să mai 
reziste şi eu am să mă prăbuşesc în hău... 

Cine oare tot bolboroseşte lângă mine?... A, profesorul 
Wagner... 

Mă ridic anevoie: viteza nebună a Pământului mi-a umplut 
corpul cu plumb. Respir greu... 

— Hei!... Îi spun furios profesorului Wagner. De ce aţi 
făcut asta? Aţi nimicit omenirea, aţi distrus viaţa pe Pământ. 
Răspundeţi-mi! Încetiniţi imediat rotația Pământului, altfel 
eu... 

Dar profesorul clatină din cap fără a rosti o vorbă. 

— Răspundeţi-mi! 'Ţip eu, strângând din pumni. 

— Nu pot să fac nimic... Se pare că am comis o eroare de 
calcul... 

— Veţi plăti pentru eroarea asta! Am ţipat iar şi ieşindu-mi 
cu totul din minţi, m-am năpustit asupra lui Wagner şi am 
început să-l sugrum... În aceeaşi clipă am simţit că podeaua 
noastră crapă, geamurile plesnesc şi eu, fără a-i da drumul 
lui Wagner, zbor cu el în hău... 


V. „O NOUĂ METODĂ DE PREDARE” 

Văd înaintea mea faţa zâmbitoare a profesorului Wagner. 
Mă uit mirat la el, apoi în jurul meu. 

E dimineaţă devreme. Deasupra se aşterne pologul azuriu 
al cerului. În depărtare văd marea albastră. Dinaintea 
terasei se zbenguie doi fluturi. Pe lângă mine trece 
menajera, cu o farfurie pe care se află o bucată mare de 
unt... 


— Ce-i asta?... Ce înseamnă asta? Îl întreb pe profesor. 

Wagner zâmbeşte pe sub mustăţi. 

— Îmi cer scuze, zice el, că fără permisiunea 
dumneavoastră şi chiar fără a vă fi cunoscut v-am folosit 
pentru un experiment. Dacă mă cunoaşteţi, ştiţi probabil că 
eu lucrez de mult timp la problema acumulării de către un 
om a unei cantităţi uriaşe de cunoştinţe contemporane. Eu 
personal, bunăoară, am ajuns acolo încât fiecare emisferă a 
creierului meu funcţionează în mod independent. Eu am 
desfiinţat somnul şi surmenajul... 

— Am citit despre asta, i-am răspuns. 

Wagner încuviinţă cu un semn din cap. 

— Cu atât mai bine. Dar asta nu e la îndemâna oricui. 
Atunci mi-am propus să folosesc în scopuri didactice 
hipnoza. Pentru că în definitiv şi pedagogia obişnuită are o 
anumită doză de hipnoză... leşind azi de dimineaţă să mă 
plimb, v-am observat pe dumneavoastră... Staţi de mai 
multe zile la pândă după o tufă de ienupăr, nu? Mă întrebă 
el cu un licăr vesel în ochi. 

M-am simţit stânjenit. 

— Ei bine, am vrut să vă pedepsesc pentru această 
curiozitate, hipnotizându-vă... 

— Cum, toate astea au fost doar...? 

— Hipnoză şi nimic mai mult, din clipa în care m-aţi văzut. 
Nu-i aşa că aţitrăit totul ca şi cum ar fi fost realitate? Şi 
fără îndoială că nu veţi uita niciodată prin ce aţi trecut. În 
felul acesta aţi avut posibilitatea să urmăriţi o lecţie 
practică despre legile gravitaţiei şi ale forţei centrifuge... 
Dar v-aţi arătat a fi un elev prea nervos şi la sfârşitul lecţiei 
eraţi oarecum surescitat... 

— Bine, dar cât timp a durat lecţia? 

Wagner se uită la ceas. 

— Vreo două minute, nu mai mult. Nu-iaşa că eo metodă 
productivă de însuşire a cunoştinţelor? 

— Bine, am exclamat eu, dar geamul acela de sticlă, dar 
scoabele înfipte în pământ! Zicând aşa, am întins mâna şi 


deodată am amuţit. Curtea era absolut netedă, nu se 
vedeau nici un fel de scoabe, nici „geamul” rotund de sticlă. 
Şi asta a fost... Tot hipnoză? 

— Ce altceva?... Recunoaşteţi că nu prea v-aţi plictisit la 
lecţia mea de fizică, nu? Fimă, strigă Wagner, cafeaua e 
gata? Să mergem la masă! 


SFÂRŞIT 


POSTFAŢĂ. 

Deziluzia finală - totul n-a fost decât o amăgire - e 
îndulcită întrucâtva de apariţia în extremis a unei alte idei 
anticipatoare: folosirea hipnozei în scopuri didactice. Şi 
mirajul integral pe care-l trăieşte povestitorul constituie, 
într-adevăr, „o metodă introductivă de însuşire a 
cunoştinţelor, superioară oricărei lecturi sau proiecţii 
auxiliare”. Desigur, asemeni multora dintre Invențiile 
miraculoase, miracolul wagnerian este acoperit şi aici cu un 
„voal de umor şi de aventură amuzantă”, cum scrie A. 
Britikov, continuând: „Acest aliaj complex ne face să 
discernem o anumită doză de posibil în imposibil. Oare nu 
cumva într-o povestire ştiinţifică se află germenul unei 
descoperiri? Wagner a apărut la hotarul dintre basm şi 
fantezia ştiinţifică pentru a camufla şi totodată a explica 
această idee. E greu să înţelegem altfel prezenţa acestei 
figuri în centrul unui întreg ciclu, e greu să găsim o altă 
explicaţie a faptului că autorul unor romane serioase a scris 
în acelaşi timp o epopee glumeaţă...” 

În timpul vieţii şi chiar mai târziu, Beleaev a fost deseori 
criticat pentru „caracterul neştiinţific” al unor romane ca 
Omul amfibie şi Capul profesorului Dowell. Luându-i 
apărarea, B. Leapunov invocă dreptul anticipaţiei la 
„neconcordanţa cu ştiinţa” recunoscând că „Ihtiandru... Nu 


poate să existe”. Dar evoluţia cunoştinţelor şi realizărilor 
practice ale omenirii se efectuează cu o rapiditate care-i 
depăşeşte uneori şi pe exegeţii bine intenţionaţi! lată, de 
pildă, ce declara în 1968 eminentul chirurg sovietic dr. 
Nikolai Amosov: „Putem să declanşăm tentativa de a 
menţine în viaţă capete izolate, într-un viilor apropiat? 
Moraliştii spun, desigur, că nu. Eu spun că da. Cred că 
atunci când vor fi depăşite dificultăţile tehnice în 
experienţele pe animale, acest lucru ar putea fi propus unei 
persoane cu un intelect foarte dezvoltat, aflată pe patul 
morţii. Nu văd nici un sacrilegiu în această idee şi, în cea ce 
mă priveşte, aş accepta.” La rândul sau, comandantul Yves 
Cousteau afirmă: „Pentru a putea trăi în adâncuri, omul 
trebuie să renunţe la plămâni. În sistemul lui circulator 
trebuie introduse butelii care să aprovizioneze sângele cu 
oxigen şi să îndepărteze bioxidul de carbon... Studiem 
aceste butelii. Primele experienţe chirurgicale pe animale 
vor fi făcute în 1975, iar pe oameni în 1980”. 

Se pare, deci, că oamenii-amfibii şi capetele menținute în 
viaţă vor înceta să mai constituie un apanaj al literaturii de 
anticipație. Cei care susţin că realitatea întrece fantezia vor 
mai face două crestături pe răboj, fără să înţeleagă că 
micşorarea decalajului dintre previziuni şi împliniri - până 
ce, printr-un proces dialectic, termenii relaţiei îşi schimbă 
poziţia, este însoţită de elaborarea continuă a materialului 
unei noi confruntări. Rolul de ferment stimulator al 
fantasticului-ştiinţific se exercita deci şi pe această cale. 

Ion Hobana 


1 Sapiens - dotat cu rațiune (lb lat.). 

2 Homo sapiens - om dotat cu rațiune, denumire ştiinţifică 
pentru specia umană, care, după clasificare, aparţine clasei 
mamiferelor. 

3 Lucius este eroul povestirii satirice „Măgarul de aur”, de 
scriitorul latin Apuleius. 

4 Bana - Domnule. 


5 Truant - trântor, vagabond (lb engl.)