Michael Baden — Tacerea

Dincolo de tăcere, o poveste terifiantă 
" așteaptă să fie spusă... 


MICHAEL BADEN 


pi 


LINDA KENNEY 


MICHAEL BADEN & 
LINDA KENNEY 


TĂCEREA 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
RALUCA MATIŞ 


© 2005 by Michael Baden and Linda Kenney 
REMAINS SILENT 
Alfred A. Knopf, o divizie a Random House, Inc. 


© RAO International Publishing Company 


ER 
29 


Februarie 2007 


Prolo 


Multe lucruri o făceau să-şi piardă cumpătul de furie: 
înghesuiala, cozile, pantofii ieftini, avocaţii fără etică dar în 
vârful listei era să întârzie la tribunal. Manny ura acest lucru, îl 
ura cu patimă. 

Dacă ajungea la tribunal arătând ca o pacientă evadată de la 
azilul de nebuni, aşa cum se întâmpla uneori, întotdeauna îşi 
rezerva câteva minute să îşi revină. Orice s-ar fi întâmplat, nu 
apărea vreodată în faţa unui judecător decât dacă era 
chintesenţa calmului şi a stăpânirii de sine. După câteva minute 
la toaletă, machiajul ei era fără cusur; fiecare fir al părului de un 
roşu-aprins era la locul lui; ciorapii fini şi perfect mulaţi şi cel 
mai recent model de pantofi cu toc cui Vecchio; documentele îi 
erau în ordine, pledoaria finisată până la ultimul detaliu şi ea 
era gata de atac. În fine, avea cercei în ambele urechi. Manny e 
de părere că o înfăţişare impecabilă trădează o minte ordonată. 

Astăzi însă era foarte posibil nici să nu poată ajunge la timp, 
nici să aibă o înfăţişare impecabilă. Nu, în această primă zi de 
joi din septembrie, atât de neaşteptat de caldă, Manny întârziase 
şi arăta îngrozitor. 

Nu era de fapt vina ei. Maşina ei sport ar fi trebuit să 
pornească, deşi lăsase luminile de bord aprinse toată noaptea; 
ar fi trebuit să găsească un taxi disponibil în faţa biroului ei, 
deşi era ora de vârf. Ceilalţi pasageri înghesuiți în trenul de 
navetişti ar fi trebuit să o lase să treacă în faţă, deşi nu era nici 
măcar un centimetru de spaţiu liber şi bărbatului din spatele ei 
părea să-i facă plăcere să se împingă în fundul ei. Şi apoi, fără 
nicio explicaţie, trenul se opri chiar în apropiere de staţia ei şi 
rămase zece minute în tunel, iar ea descoperi că îşi pierduse pe 
undeva unul din cercei; apoi trenul porni în sfârşit cu o 
smucitură şi bărbatul din spate o călcă pe picior. Aşa că nu e de 
mirare că era transpirată, agitată şi cumplit de nervoasă când 
ajunse la Newark. Nu era câtuşi de puţin cea mai grozavă stare 
de spirit pentru a pleda într-un caz de drepturi civile intens 
mediatizat, în faţa unui juriu şi a unui judecător federal, un caz 
la care ţinea foarte mult, un caz pe care era hotărâtă să-l 
câştige. 


Lui Manny nu îi plăcea când oamenii erau trataţi nedrept; de 
fapt, la asta se reducea totul. Atitudinea ei se formase de multă 
vreme. În adolescenţă, Manny şi prietena ei cea mai bună, 
Leigh, îşi căutaseră slujbe pe timp de vară la un nou magazin de 
patiserie de pe Main Street. Manny căpătase slujba. Dar Leigh, 
care era negresă, nu. „Nedreptate!” se revoltase Manny. Îşi 
jurase să se lupte şi exact asta şi făcuse. Organizase un boicot al 
magazinului, demonstrase în faţa lui cu postere prin care îi 
acuza pe proprietari de rasism în practicile de angajare şi 
convinsese postul de televiziune local să prezinte un reportaj pe 
această temă la ştirile de seară. Şi obținuse o slujbă chiar mai 
bună. Manny şi Leigh fuseseră amândouă angajate pe post de 
consilieri la centrul comunitar de către directorul acestuia, care 
fusese impresionat de activismul ei. 

Acum, la cinci ani după absolvirea facultăţii de drept, Manny 
îşi câştigase o reputaţie de luptătoare tenace pentru clasele cele 
mai de jos. Acceptase şi câştigase cazuri pentru cei 
dezavantajaţi social şi deposedaţi de drepturi, pentru genul de 
clienţi pe care firmele de avocaţi cu reputaţie îi considerau mult 
sub nivelul lor. Avocaţii care purtau costume scumpe şi cravate 
de lux nu relaţionau prea bine cu clienţii în blugi prea largi, cu 
tatuaje şi body piercing, deşi ea - chiar şi purtând Dolce & 
Gabbana şi Versace - avea acest talent. In afară de asta, clienţii 
lui Manny nu îşi puteau permite să îi plătească 600 de dolari pe 
oră. Deseori îi plăteau foarte puţin sau chiar nimic. Dacă le 
câştiga cazul, lua un procent din despăgubiri. 

Manny era pregătită să facă din nou scandal, de data aceasta 
în procesul legat de moartea Esmeraldei Carramia. Aşteptând să 
treacă printre detectoarele de metale, îşi recăpăta sângele rece, 
căci avea timp de ajuns să se aranjeze înainte de începerea 
procesului - mai puţin de zece minute, dar suficient. Era 
pregătită. Cunoştea toate dedesubturile cazului, îi învățase pe 
de rost faptele, atât de minuţios, încât părea să fi fost şi ea 
prezentă la locul crimei. Evenimentele principale ale cazului 
Carramia se desfăşuraseră în doar câteva minute, dar atât 
fusese de ajuns pentru a lăsa o familie cu inima frântă, un oraş 
împărţit în două tabere şi poliţia locală acuzată de rasism şi 
brutalitate. 


Newark, New Jersey, 25 noiembrie 2003. Esmeralda Carramia 
intră în Steinless, ultimul magazin universal care se mai găseşte 


în centrul oraşului. Are nevoie de un cadou pentru ziua bunicii 
ei. Esmeralda, mult iubita Essie pentru bunica ei, este fiica unor 
emigranţi din Republica Dominicană care tocmai s-au mutat de 
la Miami la Newark. Vânzătoarea, care este albă, o ignoră în 
mod ostentativ. Apoi o acuză pe Essie că ar fi furat o eşartă de 
mătase de 49 de dolari. Essie neagă. lese scandal. Este anunţată 
paza. Essie devine agitată. I se spune să se calmeze. Nu o face. 
Poliţia soseşte în câteva minute. Geanta lui Essie este 
controlată; se găseşte in ea o eşariă, de care e agățată încă 
eticheta cu preţul. Essie spune că vânzătoarea i-a pus-o acolo 
intenționat, se jură pe Fecioara din Guadalupe. Nimeni nu o 
crede. Poliţia o scoate afară şi incearcă să o aresteze. Essie 
opune rezistenţă. Începe să facă scandal. Părinţii ei depun 
mărturie că acest lucru nu îi stă deloc în caracter. În 
învălmăşeala produsă, un poliţist este lovit cu genunchiul între 
picioare; altul primeşte un pumn în nas şi începe să sângereze. 
Sosesc întăriri. În acest moment sunt deja şase poliţişti pe 
trotuar, şi niciunul nu cântăreşte mai puţin de 75 de kilograme. 
Essie, la cei 1,55 metri ai săi, cântăreşte doar 47 de kilograme. 
Mai târziu, niciunul dintre participanți nu poate spune cine 
anume a fost responsabil de faptul că Essie a dat cu capul de 
asfalt. În timp ce o bagă în maşina poliţiei, agenţii observă că îşi 
pierduse cunoştinţa. La spital Esmeralda Carramia este 
declarată în stare de moarte cerebrală. Avea nouăsprezece ani. 


Nedreptate! 

Manny preluase cazul două luni mai târziu, când părinţii 
Esmeraldei veniseră la biroul ei încărcaţi de fotografii din 
copilărie şi plini de justificată indignare. Veniseră în America 
pentru o viaţă mai bună, spuneau ei, şi în loc de asta, oamenii 
care depuseseră un jurământ să o protejeze pe Essie o 
omorâseră chiar ei. lată o fotografie cu Essie într-o rochie albă 
pentru prima împărtăşanie şi o alta unde purta o rochiţă albă 
plină de dantele la guinceafera!. Şi, dacă Manny mai avea 
nevoie şi de alte motive pentru a se convinge, iată că o aveau 
aici, în braţele lor, pe micuța Amaryllis - nepoţica lor de doi ani, 
fiica lui Essie, sortită acum să crească fără mamă. 

Deşi nicio sumă de bani nu avea să le-o aducă înapoi pe fiica 
lor, ceea ce voiau era ca oamenii responsabili de moartea ei să 


1 împlinirea a 15 ani (Ib. spaniolă) (n. red.) 


plătească. 

Manny se apucase de caz cu entuziasmul şi elanul ei 
obişnuite. Luase depoziţii de la poliţişti, de la martori, de la 
angajaţii magazinului. Nu era nicio urmă de îndoială asupra 
faptelor: Esmeralda se zbătuse, căzuse şi murise. Medicul legist 
angajat de ea fusese de acord cu concluzia examenului medical 
efectuat de stat asupra cauzei morţii lui Essie: o lovitură la cap 
care rezultase în hemoragie subdurală. 

Părinţii şi bunicii lui Essie depuseseră o mărturie simplă şi 
elocventă. Essie a lor fusese o fată bună, religioasă, care nu 
făcuse niciodată nicio greşeală, darmite să fure. Manny îşi 
încheiase liniştită pledoaria, ştiind că juriul simpatiza cu clienţii 
ei. Avocatul apărării n-avea decât să încerce să justifice acţiunile 
poliţiştilor. Se va folosi de orice va spune pentru a-i sfâşia în 
bucăţi în discursul final. 

Manny trecu prin detectorul de metale şi porni o alarmă. 
Polițistul federal îi trecu o baghetă de-a lungul corpului, 
oprindu-se la pantofi: italieneşti, de firmă, cu toc, cu broderie 
negru pe negru. 

— N-ar trebui să mai purtaţi pantofi din aceştia, domnişoara 
M., zise el. V-am zis de o mie de ori, au metal în tocuri. 

— Voiam să te verific, zise Manny cu cochetărie. Şi-n plus, se 
potrivesc foarte bine cu hainele. 

Traversă podeaua de marmură verde cu alb a rotondei 
impunătoare a tribunalului şi se duse la toaleta de femei de la 
etaj. 

Îşi aranjă machiajul, îşi prinse părul sus cu o agrafă şi îşi 
netezi jacheta şi fusta costumului de un albastru electric cu 
căptuşeală din imitație de piele de leopard. Costumul îi scotea în 
evidenţă albastrul ochilor, iar bluza de mătase asortată, cu 
decolteu, lăsa să se întrevadă atât cât să-i facă fericiţi pe juraţii 
bărbaţi. „Nu e chiar rău”, se gândi ea, analizându-şi reflexia în 
oglindă. Cercelul singur poate trece drept o chestie intenţionată, 
de modă. 

La douăzeci şi nouă de ani, Manny ştia că unii dintre colegii ei 
credeau că poartă pantofi cu toc cui şi culori stridente pentru a 
se face remarcată, dar acest lucru nu era cu totul adevărat. 
Hainele ei erau un fel de armură, un talisman. Ele declarau că 
Manny era o persoană care lua decizii îndrăzneţe şi că era 
încrezătoare şi mulţumită de ea însăşi. Hainele nu spun numai 


cine eşti, spun de asemenea şi cine vrei să fii. Când devenise 
avocat pledant, aceasta filozofie se dovedise utilă. Ştia în mod 
instinctiv că juraţii vor fi mai inclinaţi sa creadă o avocată bine 
îmbrăcată, cu accesorii elegante, decât o femeie care încerca să 
arate ca un bărbat, cu papion, pantofi negri banali fără toc şi un 
costum fără formă. Părinţii ei o învăţaseră să îşi cumpere cele 
mai bune haine pe care şi le putea permite, chiar dacă asta 
însemna să mănânce supă de fasole la cină. Chiar şi acum nu 
avea decât supă în multe seri, dar o mânca, dacă era singură, 
într-un halat de baie Ralph Lauren. Familia ei era mândră de ea. 
Şi lui Manny îi plăcea să meargă la cumpărături. Era hobby-ul ei 
principal. 

Se examină pentru ultima dată în oglindă, conştientă de 
defectele sale - din cauza poftei de mâncare mai mult decât 
sănătoase şi a înălţimii ei de 1,70 metri, trebuia să poarte haine 
mărimea 44, şi nu 40, aşa cum visa; avea, de asemenea, o mică 
umflătură pe o parte a nasului, o moştenire genetică de la tatăl 
ei, pe care nu avusese curajul să o corecteze cu chirurgia 
plastică -, dar fu satisfăcută. Avea pomeţii foarte frumoşi - pe 
aceştia îi avea de la mama ei -, iar focul din priviri, bucuria 
luptei, acestea erau numai ale ei. 

Un străin în sala de tribunal ar fi putut să îşi închipuie că era 
clienta cuiva - una dintre soțiile din societatea bună. Câte un 
avocat rival o privea uneori ca pe o femeie uşoară, care se culca 
cu vreunul dintre asociaţii principali ai firmei de avocatură unde 
era angajată - asta însă numai până începea să îşi prezinte 
cazul. 

Manny îşi aminti să îşi agaţe cu un ac de siguranţă o bucăţica 
de material roşu pe dosul jachetei, pentru noroc - o învăţătură 
de la bunica ei, ca o precauţie în plus. Nu voia să lase nimic la 
voia întâmplării; nimeni nu avea să o deoache, nu azi în orice 
caz. Trebuia neapărat să câştige. 

Intră în sala de judecata - o încăpere frapantă, cu scaunele 
juraţilor din pluş roşu şi covor albastru - şi se aşeză la masa 
masivă din lemn de stejar a reclamanţilor. După două minute, 
şedinţa fu declarată deschisă şi audierea publica începu. 

x 


— Apărarea Îl cheamă pe doctorul Jacob Rosen. 
Jacob Rosen. Poate el era motivul pentru care se simțea atât 
de încordată. Il întâlnise prima dată în luna martie trecut, când 


avusese nevoie de o a doua autopsie în cazul Jose Terrell şi 
aranjase să-l aducă într-un elicopter până pe un câmp din New 
Jersey în apropiere de morgă - plătind din banii ei! - pentru a 
confirma că gloanţele care îl omorâseră pe Terrell fuseseră trase 
de poliţişti în timp ce acesta avea mâinile sus, predându-se. 

Rosen sărise din elicopter ca un Frankenstein lipsit de bun- 
gust şi cu părul vâlvoi al unui om de ştiinţa nebun. Avea părul 
lung şi bogat, castaniu presărat cu fire cărunte, şi Manny 
avusese impulsul ridicol să-şi treacă mâna pieptene prin părul 
lui, doar pentru a vedea cum se simte la atingere. Avea un 
pardesiu împăturit pe o geantă neagră ponosită şi atât de 
burduşită de hârtii, încât nu se putea închide, dar dovedise un 
profesionalism de înaltă clasă; concluziile lui fuseseră atât de 
convingătoare, încât detectivul care trăsese gloanţele fatale îşi 
recunoscuse vina, municipalitatea plătise daune mamei băiatului 
şi cazul nu ajunsese niciodată în proces. 

Şi acum iată-l pe Rosen din nou, după şase luni, depunând 
mărturie pentru apărare. Manny ştia că experţii privaţi puteau 
lucra pentru cine voiau, dar cu toate acestea se simţea trădată. 
Fusese atât de răbdător cu ea, atât de cooperant! Simţise că şi 
el, la fel ca ea, fusese revoltat de primul raport, evident fals, al 
medicului legist din cazul Terrell. Atunci părea să fie interesat 
de adevăr; acum însă, Manny îşi dădea seama că mărturia lui 
putea fi cumpărată la mezat. 

Abia îşi ridică privirea când Rosen intră. Ştia foarte bine ce 
urma să spună, dar propriul ei expert în medicină legală o 
asigurase că părerea lui nu era decât o tâmpenie. Şi ce dacă îl 
considerase pentru scurt timp - doar un moment - atrăgător? 
Era luda în persoană. 

Astăzi, în timp ce se îndrepta spre scaunul martorilor, Rosen 
nu arăta decât ca un intelectual snob cu salariu imens plătit de 
guvern, cumpărat de poliţişti pentru a le justifica faptele rele. 
Manny ghici că avea aproximativ patruzeci şi cinci de ani, dar în 
lumina din sala de judecată arăta mai bătrân. Şi ar fi trebuit să 
se ducă la un curs de fitness pentru a-şi îndrepta umerii căzuţi. 
Purta un costum negru, o cămaşă albă şi o cravată neagră 
subţirică. Dacă în locul podoabei capilare răvăşite ar fi avut 
părul ca un arici, ar fi arătat ca un punkist britanic îmbâtrânit 
din anii 1980. In lunile de când nu îl mai văzuse îşi lăsase 
mustață. Mustaţă din anii 1970, haine din anii 1980 - ce naiba 


avea? Oare chiar nu îl informase nimeni că trăia în secolul XXI? 

În timpul interogatoriului, Rosen afirmă că era foarte posibil 
ca poliţia să nu aibă nicio vină, vorbind despre un anevrism 
vascular la creier al victimei. „Nicio vină!” 

— Deci, pentru a recapitula, zise avocatul, în calitatea 
dumneavoastră de profesionist, considerați că moartea 
domnişoarei Carramia nu a avut loc din cauza vreunei acţiuni a 
poliţiştilor. 

— Corect, confirmă Rosen, întorcându-se spre juriu. După 
părerea mea de medic, se poate spune cu suficientă certitudine 
că decedata a murit din cauze naturale. 

„Da, exact. Adică trotuarul s-a înălţat în aer şi i-a zdrobit 
craniul.” 

— Vă mulţumesc pentru sinceritate, doctore. Avocatul apărării 
afişă spre juriu unul dintre zâmbetele sale dezgustător de 
mieroase. Nu mai am alte întrebări. 

Manny se ridică de la masa reclamanţilor şi se apropie de 
martor. Avea de gând să-i sape groapa şi să-l împingă înăuntru 
fără milă. 

— Domnule doctor, cu cât sunteţi plătit pentru depoziţia 
dumneavoastră de azi? 

— Onorariul meu este de cinci mii de dolari - pentru timpul 
meu, nu pentru depoziţia mea. 

Manny înălţă dispreţuitoare o sprânceană. 

— Pe zi? 

— Da. 

Pe ea nu o taxase atât de mult anul trecut în martie pentru a 
doua autopsie. Poate că, dacă ar fi plătit mai mult decât 
apărarea, ar fi putut să-l angajeze pentru părinţii lui Essie. 

— Înţeleg, spuse ea. Lucraţi pentru municipalitatea oraşului 
New York, corect? 

— Sunt medic şef adjunct al Departamentului municipal de 
Medicină Legală. Dar acum depun mărturie în acest caz în 
calitatea mea de medic legist. 

Manny simţea deja mirosul sângelui. 

— În funcţia dumneavoastră de la municipalitate, nu e 
important să aveţi relaţii bune cu poliţia? 

Rosen se aşeză picior peste picior, netulburat. Manny observă 
că sacoul costumului era peticit într-un loc. „Ce? Nu-şi permite 
să-şi cumpere un costum nou la cinci mii de dolari pe zi? Ce 


ratat!” 

— Bineînţeles, zise el. Dar acest lucru nu îmi afectează 
părerea. 

— Domnule doctor, îi cunoaşteţi pe doctorul Justin West, 
medic legist al statului New Jersey, şi pe doctorul Sanjay Sumet, 
patolog legist, care a depus mărturie pentru reclamant în acest 
caz? 

— Da. Amândoi sunt persoane de calitate şi buni profesionişti. 

— Doctorii West şi Sumet sunt ambii de părere că domnişoara 
Carramia a murit în urma unei lovituri la cap. Dar 
dumneavoastră pretindeţi că a murit din cauze naturale - un 
anevrism la creier. Aşa este? 

— Da. După cum am spus, un anevrism care s-a rupt. 

Rosen se mută în scaun, care scârţâi sub greutatea sa. Boxa în 
care îşi făceau  depoziţiile martorii nu era făcută să 
adăpostească pe cineva cu picioare atât de lungi. Manny speră 
că Rosen se simţea tot atât de inconfortabil în cuşca minciunilor 
sale pe cât îi era trupul în scaun. Dar nu îi detectă nicio 
încordare în voce. 

— Părerea mea se bazează pe materialul pe care l-am studiat: 
raportul de autopsie, declaraţiile martorilor oculari şi disecţia 
creierului victimei pe care am efectuat-o şi care a fost 
înregistrată de medicul legist. 

— Dar nu există nimic în dosarul ei medical care să indice că 
suferea de aşa ceva. 

Rosen se întoarse spre judecător. 

— Aceasta este o întrebare? 

„Nemernic îngâmfat!” 

— Voi reformula, zise rapid Manny. Există ceva în 
antecedentele ei medicale care să sugereze că suferea de 
această - aruncă o privire cu subînţeles spre juriu boală atât de 
rară? 

— Probabil că nu, zise Rosen ridicând din umeri. 

Manny îşi scutură capul de parcă nu mai auzise în viaţa ei 
ceva atât de bizar. 

— Şi atunci, nu este părerea dumneavoastră excepţional de 
convenabilă pentru poliţie? De fapt, nu le înmânaţi prin ea un 
permis frumos împachetat de „ieşire din închisoare cu cazierul 
imaculat”? 

Toţi cei şase avocaţi ai apărării săriră în picioare, ca 


majoretele la un meci important. 

— Obiectez! strigă unul dintre ei. 

Manny îşi dădu ochii peste cap în direcţia lor. 

— Era doar o figură de stil. 

— Este provocatoare în mod intenţionat, zise un altul. 

Judecătorul rânji. 

— Ce altceva? 

Manny începu să vorbească, dar judecătorul îi făcu semn să 
tacă. 

— Se respinge, zise el. 

— Mulţumesc, domnule judecător. Manny se întoarse iar spre 
Rosen. Domnule doctor, nu este adevărat că, în cazuri precum 
cel de faţă, depoziţiile poliţiştilor implicaţi deseori nu prezintă 
încredere? 

Rosen se aplecă înainte. 

— Nu neapărat. 

„L-am prins!” 

— Serios? Arătă un document către instanţă. Acesta este un 
rezumat al unei lucrări prezentate la o întâlnire a Academiei 
Americane de Medicină Judiciară şi de Laborator din februarie 
1993, bazată pe studierea a douăzeci şi unu de cazuri de moarte 
cauzată de poliţişti într-un conflict. Concluzia este că legiştii nu 
ar trebui să se bazeze pe depoziţiile poliţiei în asemenea cazuri, 
pentru că acestea sunt deseori inexacte, probabil din cauza 
stresului sau pur şi simplu a lipsei de sinceritate. Cunoaşteţi 
această lucrare? 

— Cred că da. 

Oare Rosen îi făcuse cu ochiul? 

— Nu aţi scris-o chiar dumneavoastră, domnule doctor Rosen? 

„Oare cum poate fi atât de imperturbabil? L-am nimerit drept 
în inimă.” 

— Nu aţi înţeles ce spuneam, zise el. În acele cazuri, 
depoziţiile poliţiei erau în conflict cu ştiinţa. Aici nu sunt. 

Manny se repezi asupra lui. Câteva şuviţe de păr îi scăpară 
din coafura aranjată în grabă. 

— Şi vă aşteptaţi ca juriul să creadă că Esmeralda Carramia 
pur şi simplu s-a întâmplat să moară în timp ce era arestată? Ce 
spune ştiinţa dumneavoastră despre coincidenţele implauzibile? 

Rosen începu să bată darabana cu vârful degetelor pe 
balustrada de lemn, primul semn de enervare. 


— Nu e o coincidenţă, răspunse el, ţinându-şi vocea sub 
control. Ruperea unui anevrism poate fi provocată de cazuri de 
stres emoţional sau efort fizic, ca de exemplu când eşti prins 
furând dintr-un magazin şi te lupti cu poliţiştii. 

Oh, Doamne. Juraţilor nu le place să-i spui unui martor că e 
un expert nemernic şi măgar, aşa cum era ea tentată să o facă. 
Dar această ultimă afirmaţie a lui Rosen fusese un punct pentru 
apărare. 

— Doctore Rosen, zise ea, revenindu-şi. Doi dintre colegii 
dumneavoastră au depus mărturie că domnişoara Carramia a 
suferit o hemoragie subdurală, care este aproape întotdeauna 
rezultatul unei traume provocate de contactul direct cu o forţă. 
Afirmaţi acum că ei mint? 

Rosen îşi frecă tâmplele. „Dacă am noroc, poate are chiar el 
un anevrism.” 

— Câtuşi de puţin. Fără o disecţie totală a creierului, a fost o 
greşeală uşor de făcut. Se adresă juriului cu o voce blândă, de 
parcă el era nenea John şi ei erau vecinii lui. Un anevrism este 
ca un balon foarte mic. Când s-a spart, sângele a pătruns prin 
arahnoida foarte subţire, membrana interioară care acoperă 
creierul, până la învelişul exterior mai gros, dura, provocând o 
hemoragie subdurală din cauze naturale. Este adevărat că 
majoritatea hemoragiilor subdurale sunt cauzate de traume. 
Aceasta nu a fost. 

Pentru a demonstra, Rosen formă o minge cu mâinile ţinute 
căuş şi apoi o deschise pe cea de sus, de parcă avea ţâţâni la 
degetele mici. 

„Dumnezeule, se gândi Manny. Creşte în ochii juriului. Capătă 
tot mai multă autoritate. Şi juraţii încep să îl creadă!” 

— În plus, continuă Rosen, când partea de sus a craniului a 
fost îndepărtată la autopsie, sângele scurs din inciziile 
postmortem s-a adunat în partea de jos a craniului, făcând 
sângerarea subdurală să pară chiar mai mare. A putut foarte 
uşor fi confundată cu o rană traumatică, dar de fapt este 
compatibilă cu afirmaţia poliţiştilor că victima nu a lovit nicio 
clipă asfaltul cu capul. 

— După părerea dumneavoastră, mârâi furioasă Manny, 
văzând cum nesiguranța umbrea chipurile juraţilor. „Dacă 
dobitocul ăsta pompos îi convinge...” 

— O părere confirmată de vomismentul pe care medicul legist 


l-a descoperit pe hainele victimei, zise Rosen. Voma este un 
semn clasic al unui anevrism rupt. 

Manny simţi că îi creşte tensiunea în mod îngrijorător. Părul îi 
cădea umed pe obraji. Nemernicul acesta distorsiona suferinţa 
fetei în argumente cu care să-i facă scăpaţi pe poliţişti. 

— Voma aceea, zise ea, este dovada traumei pe care şase 
poliţişti au pricinuit-o unei fete de patruzeci şi şapte de 
kilograme. Sau nu aţi citit raportul doctorului Sumet? 

— L-am citit. Dar ceea ce dânsul nu a observat a fost că 
vomismentul preluat de pe mâneca jachetei ei conţinea ouă, 
roşii şi turte de porumb. 

— Exact. Ceea ce victima mâncase la micul dejun. 

— Domnişoară avocat, începu Rosen, debordând de 
condescendenţă. După spusele familiei sale, domnişoara 
Carramia a mâncat la ora 10.30 dimineaţa. Dacă ar fi vomat ca 
rezultat al arestului de patru ore mai târziu, mâncarea ar fi fost 
în cea mai mare parte digerată. Nu era. Aceasta este o dovadă 
că voma a precedat arestul. Fata a murit din cauze naturale. 
Asta e ceea ce ne spune ştiinţa. 

Manny aruncă o privire rapidă către juriu. „Oamenii aceştia îl 
cred.” Îi veni rău, o trecură fiori reci. „Contraatacă. Dar cum?” 

— Domnule doctor, zise ea. În afara acestor speculaţii 
suspecte, nu aveţi nicio dovadă solidă a ceea ce s-a întâmplat cu 
domnişoara Carramia, nu-i aşa? 

Rosen se lăsă pe spătarul scaunului, arătând exasperant de 
confortabil. Manny şi-l imagină brusc cu o pipă şi în papuci de 
casă. 

— Corpul întotdeauna ne spune povestea sa, zise el. Nu numai 
despre cum au murit oamenii, ci şi despre cum au trăit. 

Manny se simţi cuprinsă de un fior de teamă. „Nu contează că 
e un nemernic arogant. Termină-ţi numai interogatoriul.” 

— Ei, asta-i acum, doctore. Doar n-o să ne spuneţi acum că 
puteţi citi un corp aşa cum citeşte un medium în frunzele de 
ceai? „Greşeală! Nu pune niciodată o întrebare la care nu poţi 
răspunde. Ce naiba fac?” Daţi-i drumul! Luminaţi-ne. Ce ştiţi 
dumneavoastră despre moartea Esmeraldei Carramia care nu a 
fost dezvăluit în timpul unei investigaţii de doi ani de zile? 

— În primul rând, zise el, Esmeralda Carramia făcea parte 
dintr-o bandă. 

Manny auzi un icnet şi se întoarse să vadă în spatele ei. 


Doamna Carramia îşi acoperise faţa cu amândouă mâinile şi 
începuse să plângă în hohote. 

— Dovada este în fotografiile de la autopsie, continuă Rosen. 
Domnişoara Carramia avea un tatuaj pachuco. 

Manny îşi înghiţi oftatul de uşurare. 

— Vreţi să spuneţi crucifixul? Un simbol religios? 

Rosen se uită acum direct către jurati. 

— O cruce, da, dar are trei semne în partea de sus care 
înseamnă mi vida loca: „viaţa mea nebună”. Este semnul 
apartenenţei la o bandă, deseori făcut cu cerneală sau cenuşă. 
Al ei avea de asemenea un al patrulea semn în partea dreaptă de 
jos. Îşi cobori vocea. Juraţii se aplecară în faţă să audă mai bine. 
Acesta indică dependenţa de heroină. În bandele extrem de dure 
este ca o medalie de onoare. De obicei este un tatuaj de 
închisoare, fiindcă veni vorba. 

Manny simţi că ameţeşte. Îl văzu pe domnul Carramia, cu 
chipul pământiu, conducându-şi soţia afară din sală. Arătau ca 
doi copii prinşi cu mâinile în cutia cu bomboane. Rosen o 
transformase pe fetiţa lor angelică într-o hoaţă narcomană care 
făcea parte dintr-o bandă. Iar părinţii ei ştiuseră acest lucru încă 
de la început. 

— Obiecţie, zise Manny cu glasul şters, inexpresiv. „Pierdut. 
Am pierdut.” 

Un avocat al apărării se ridică imediat în picioare. 

— Avocata a deschis subiectul când a pus-o pe mama 
domnişoarei Carramia să depună mărturie în legătură cu viaţa 
ireproşabila a fiicei ei. 

— Într-adevăr, zise judecătorul dând din cap. 

Ceilalţi din sală, prietenii lui Essie şi prietenii poliţiştilor, 
rămaseră tăcuţi pentru un moment şi apoi începură să 
vorbească, fără să ia seama la ciocănelul judecătorului. Numai 
Rosen era nemișcat, stând pe scaunul martorilor ca un rege pe 
tron - sau, se gândi Manny, „ca un călău”. 

— Nu mai am alte întrebări, şopti ea. 


Capitolul 1 


Era o seară ploioasă de vineri fără cusur, după părerea lui 
Jake. Procesul se terminase, adevărul ieşise învingător - îi părea 
rău de Manny Manfreda: făcuse treabă bună, dar pur şi simplu 
nu avusese dovezile corecte -, şi acum Jake era singur în 
bucătăria sa din Upper East Side, mâncând mâncare 
chinezească, citind un tratat despre dispersia stropilor de sânge 
şi ascultând coloana sonoră a filmului Anatomia unei crime, 
compusă de Duke Ellington. Un film genial, o muzică extrem de 
sugestivă. „E linişte, e minunat.” 

In afară de cutiile de carton cu mâncare la pachet, masa cu 
tăblie de vinil în argintiu şi roşu era acoperită de teancuri de 
hârtii; se va ocupa de ele în cursul weekendului. În bucătărie se 
găsea un grup pestriţ de aparate casnice: un frigider de oţel 
inoxidabil recent achiziţionat, o sobă verde-închis din anii 1960, 
o chiuvetă dublă de faianţă albă din anii 1950. Tejghelele 
melaminate erau din anii 1950 cu model geometric verde; 
dulapurile de metal, vopsite şi revopsite de-a lungul anilor, 
aveau o nuanţă posomorită de bej. În mijlocul încăperii, într-o 
glorie decrepită, trona o masă centrală cu suprafaţa de tăiat 
zgâriată de farfurii şi de pahare ude. Uşile de sticlă din spate se 
deschideau într-o grădină, transformată de indiferența 
stăpânului în habitatul câtorva veveriţe vesele, al câtorva 
porumbei şi, ocazional, al câte unui scaun. 

Jake cumpărase casa din piatră cafenie cu cinci etaje la 
mijlocul anilor 1980, imediat după ce fusese angajat la 
Departamentul de Medicină Legală. Putuse să şi-o permită doar 
pentru că se afla la nord de Ninety-sixth Street, lângă Harlem, în 
zilele acelea un cartier nu tocmai simpatic. Dar Jake nu o 
considera o investiţie şi nici măcar o posesiune. Vedea în ea 
istoria New Yorkului: bogătaşii care populaseră pe vremuri 
zona, munca atentă a zidarilor din secolul al XIX-lea, 
diversitatea unei comunităţi în continuă schimbare. Când 
avusese în sfârşit suficient de mulţi bani să aranjeze casa, era 
deja atât de plină de cărţi şi artefacte de medicină legală încât 
nu ştiuse de unde să înceapă. Şi, în plus, nu avea timp. Locuia în 
New York. Oamenii mureau aici cu sutele în fiecare zi. Nu avea 


niciodată timp. 

Muzica se opri şi Jake se opri şi el din mestecat, uitându-se la 
mâncare cu mare atenţie. Sosul de la puiul cu susan, îşi dădu el 
seama, avea aproape consistenţa sângelui de om. Luă un cuţit, îl 
cufundă în sos şi stropi cu el masa de bucătărie şi peretele din 
spatele ei, de parcă cineva ar li înjunghiat puiul din spate. 

Sună telefonul. „La naiba.” Ridică receptorul. 

— Rosen. 

— "Ţi-a fost dor de mine? 

Cele câteva cuvinte îi provocară un fior de plăcere. Singura 
voce căreia îi era permis să îl deranjeze în momentele de 
singurătate era cea a lui Pete Harrigan - la orice oră şi în orice 
loc. Pete, cu treizeci de ani mai în vârstă decât Jake, era unul 
din cei doi oameni de pe lume pe care Jake îi iubea. Celalalt era 
fratele său Sam, şi Sam nu se bucura de privilegiul de a-l putea 
deranja. 

— Sigur că mi-a fost dor de tine. Jake studie mizeria de pe 
masă. De fapt, tocmai mă gândeam la tine. Influenţa lungimii 
cuţitului asupra desenului format de stropii de sânge. 

— Mă flatezi, zise Harrigan. Dar tu ar trebui să fii în oraş la o 
întâlnire. Nu trebuia să te întâlneşti cu experta aceea în 
amprente de la... 

— Am anulat-o, replică Jake rapid, simțind un fior de durere. 
Prea repede după divorţ. 

— Probleme cu femeile, probleme la birou. Am auzit că ai avut 
o încăierare cu şeful. Prea multă muncă pentru tine, prea puţină 
în serviciul municipalităţii. 

Harrigan fusese la un moment dat şef el însuşi. Acum 
pensionar, era clar că avea încă relaţii în Departamentul de 
Medicină Legală. 

— Hei, zise Jake. Tu ai fost cel care m-a învăţat că orice medic 
legist mai de Doamne ajută îi enervează pe ăia de la conducere. 
Intră în descrierea postului. 

— Şi tu ai fost cel mai bun elev al meu. Ai devenit specialist în 
enervarea oamenilor. Ce mai face Wally? 

Harrigan avea obiceiul să schimbe brusc subiectul 
conversaţiilor. A 

— E înfloritor. Omul ăsta e un dar de la Dumnezeu. [ţi 
mulţumesc în gând pentru el în fiecare zi. 

Doctorul Walter Winnick - Wally - era un protejat al lui 


Harrigan, pe care acesta i-l recomandase lui Jake. Avea un picior 
strâmb congenital, dar mintea îi era ascuţită brici; Jake nu ar fi 
reuşit să facă faţă fără el cantităţii de muncă pe care o avea de 
prestat. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Ce face Elizabeth? întrebă Jake. 

— Bine. O să ajungă următorul guvernator al statului New 
Jersey. Însă, de când s-a măritat cu tipul ăla, Markis, aproape că 
nu mai trece pe aici. Dacă vreau s-o văd pe fiică-mea trebuie să 
mă duc în New Jersey, şi chiar şi atunci trebuie să-mi fac 
programare prin agentul ei de presă. A 

Urmă o pauză. „Ciudat”, se gândi Jake. In general, Pete era 
atât de volubil încât Jake nu putea să-l facă să tacă. Auzea 
respiraţia grea a lui Harrigan. „Oare e bolnav, se întrebă Jake, 
sau are probleme?” 

— Ce s-a întâmplat? 

— Hai să vorbim despre serviciu. 

— Sigur, zise Jake, uşurat. Ai auzit despre cazul Carramia? 

— De fapt, nu. De data asta nu te caut în legătură cu cazurile 
tale. Acum te caut pentru unul de-al meu. 

— Zi, spuse Jake. 

O ezitare, o tuse. 

— Mă întrebam dacă n-ai vrea să vii până aici şi să mă ajuţi să 
descifrez nişte oase. 

x 

Doctorul Peter Harrigan locuia într-un mic orăşel, Turner, 
situat pe malul unui lac, la două ore nord de New York. Jake 
ajunse în fața casei lui la ora 6 a doua zi dimineaţa. Era o căsuță 
cu mansardă, cu obloane galbene, care pe dinafară arăta mai 
degrabă a casă de păpuşi decât a locuința unui expert în 
medicină legală respectat pe plan mondial. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară. 

— Va trebui să luăm maşina ta, zise Pete. Fordul meu s-a 
stricat. 

Puse o cutie cu instrumente de autopsie, un aparat de 
fotografiat şi câţiva saci mortuari pe bancheta din spate a 
Chevroletului Camaro al lui Jake şi aduse două căni de cafea în 
faţa casei. Purta aceeaşi pufoaică albastră pe care i-o dăruise 
Jake cu şapte ani înainte, la pensionare; Jake purta 
impermeabilul verde-închis pe care i-l cumpărase Marianna în 


timpul singurei lor excursii la Londra. 

— Sper că îţi dai seama că trăieşti în centrul geografic al lui 
naiba-n cărţi, zise Jake când Pete scoase maşina cu spatele pe 
alee. 

— E captivant totuşi, replică Harrigan zâmbind. Delicte de 
anvergură. Chiar săptămâna trecută, de pildă, primarul nostru a 
împuşcat un elan în afara sezonului de vânătoare. Consiliul 
oraşului dezbate încă ce amendă să-i dea. 

Jake îşi sorbi cafeaua fierbinte. Era amară şi tare; având în 
vedere lipsa lui de somn, urma să aibă mare nevoie de ea, şi în 
cât mai mare cantitate. 

— Ai trăit în New York mai mult de treizeci de ani. 

— Mi-a trecut. 

După aproape patru decenii în medicina legală, Harrigan se 
pensionase la ţară ca să-i facă plăcere soţiei sale, Dolores, care 
murise mai puţin de trei ani mai târziu. Plictisit de pescuit, 
preluase postul de medic legist al districtului Baxter, adică 
semna unul sau două certificate de deces pe săptămână şi făcea 
două-trei autopsii pe lună. La vârsta de şaptezeci şi doi de ani, 
era medicul legist cu cea mai mare vechime din statul New 
York, aflat încă în funcţie. 

— Deci, explică-mi, zise Jake. De ce a trebuit să vin aici cu 
noaptea-n cap? 

— Pentru a fi aici înainte ca excavările să înceapă din nou. 

— Ce excavări? 

— Pe câmpul acela care se vede acolo. 

— Şi sapa cineva sâmbătă dimineaţa? 

— Se pare că, atunci când construieşti un mall, nu poţi sta 
după nimeni - şi nici după nişte oase, zise Pete. 

Mergeau pe o stradă cu două benzi, printr-o zonă verde. 

— Un mall? Aici? 

— Se zvoneşte că guvernatorul are de gând să dea unui trib 
de irochezi dreptul de a construi un cazinou. Consiliul oraşului e 
înnebunit la gândul atâtor turişti, aşa că, fireşte, vrea să le ofere 
un loc unde să cheltuiască tot ce câştigă. Şi ce loc mai potrivit 
decât în spatele azilului de nebuni din Turner? 

— Că mare şansă şi are cineva să câştige ceva, bombăni Jake. 

Pete îi aruncă o privire amuzată. 

— Tu nu ai fost niciodată cine ştie ce jucător, nu-i aşa? 

— Numai în dragoste. Şi uite cu ce m-am ales: o pensie 


alimentară. 

Jake încă se gândea la divorţul părinţilor săi cu aproape 
aceeaşi durere pe care o simţise la al lui. Işi amintea cum 
îmbrăţişase piciorul tatălui său când acesta plecase. Fratele lui 
mai mic, Sam, nu era decât un bebeluş, nu putea nici măcar să 
stea în picioare, şi nu înţelegea ce se întâmplă. Dar copilăria lui 
Jake intrase în declin din acel moment. După douăzeci de ani de 
medicină legală, era convins că factorii de cel mai mare risc ai 
crimei sunt dragostea şi căsătoria. Credea că jurământul de 
căsătorie ar trebui să afirme: „Promit să te iubesc, să te cinstesc 
şi să nu te omor”. Îşi alesese o carieră în medicina legală atât 
pentru a servi societatea, cât şi pentru a dovedi că un puşti 
delincvent poate să realizeze ceva în viaţă. Timpul necesar 
pentru a face ca o căsătorie să funcţioneze nu era compatibil cu 
ţelurile sale. 

Mergeau în continuare pe aceeaşi stradă, şi lumina soarelui 
tocmai începea să străbată printre copaci. 

— De-abia începuseră săpăturile la nenorocitul acela de 
centru ieri după-amiază, zise Pete, şi lama excavatorului a scos 
la lumină partea de sus a unui craniu. Falca de jos, mandibula, 
lipsea, probabil luată cu pământul înainte ca oamenii să îşi dea 
seama ce era acolo. Pe un şantier de construcţii de genul acesta, 
primul impuls este să ignori tot ce-ţi stă în cale, dar şoferul de 
pe excavator a chemat autorităţile şi acestea m-au chemat pe 
mine. Am găsit o ulnă şi o tibie împreună cu craniul şi am 
ordonat oprirea lucrărilor; am lăsat oasele acolo, bineînţeles. 
Harrigan îi aruncă lui Jake o privire. Te las pe tine să ghiceşti 
cât a zis proprietarul că îl va costa întârzierea. 

Jake zâmbi în spatele cănii de cafea. 

— Ochii din cap? 

— Exact. 

— Presupun că nu sunt nişte oase de colonist de pe vremuri, 
altfel nu m-ai fi chemat până aici. 

— Te-ai prins. În mai puţin de o oră, scena mişuna de oameni: 
proprietarul terenului - R. Seward Reynolds -, lacheii şi avocaţii 
lui, primarul, şeriful, jumătate din consiliul oraşului şi minunata 
Marge Crespy, decana de vârstă a Societăţii de Istorie din 
Turner. 

— Dumnezeule mare! 

— Absolut toţi păreau foarte dornici ca rămăşiţele să fie ale 


unui colonist. Le-am spus: „Imposibil”. 

Jake se simţi cuprins de senzaţia obişnuită de greață pe care o 
avea de fiecare dată când îi încolţea bănuiala de corupţie. 

— Sigur. Un colonist înseamnă că scapă de procesul pentru 
teritoriul cine ştie cărui cimitir indian şi de investigarea vreunei 
crime care să ţină blocat terenul. Nu trebuie decât să 
înmormânteze oasele altundeva şi să continue cu mallul. Jake îşi 
privi prietenul şi mentorul, simțind furia lui Pete. Crezi că e 
vorba de un indian american? 

— Am găsit un incisiv. Nu e în formă de lopată. Craniul are 
orbite dreptunghiulare şi o deschidere nazală triunghiulară. Tu 
ce zici? 

— Alb. 

Harrigan dădu din cap. 

— Şi asta e bine, cel puţin din punctul de vedere al 
primarului. Era să facă apoplexie numai la gândul unei dispute 
pentru vreun teritoriu indian. 

— Şi atunci care-i problema? 

— Oasele aveau greutatea normală şi nu erau poroase. 

— Ceea ce înseamnă că au probabil mai puţin de cincizeci de 
ani vechime. 

— Şi nu erau lipicioase. Limba nu minte. 

Jake îşi imagină reacţia doamnei Crespy când Pete atinsese 
rămăşiţele cu limba, încercând să afle dacă deveniseră lipicioase 
din pricina texturii poroase şi a absenței materiei organice. 

— Cadavrele sunt recente. Le-ai spus acest lucru? 

— Bineînţeles. Dar, având în vedere că aici se mizează pe o 
sumă atât de drăgălaşă de obţinut din impozite, evident că nu au 
fost câtuşi de puţin dispuşi să ia de bun cuvântul unuia care 
linge oase. 

— De aceea m-ai chemat? Ca să îţi confirm concluziile? 

— Parţial. Am avut în minte şi alte considerente practice. 
Mâinile şi ochii nu îmi mai sunt la fel de agere ca mintea. Inima 
mă cam lasă. Am hotărât deja să renunţ la post la sfârşitul 
anului. Harrigan făcu o pauză. Acesta s-ar putea să fie ultimul 
caz interesant pe care îl voi avea. Mi se pare potrivit să îl 
elucidăm împreună. 

„Încearcă să mă convingă”, se gândi Jake, frapat de tonul pe 
care nu îl mai auzise niciodată. De ce? Şi-l amintea pe Harrigan 
ca pe medicul viguros care îi fusese mentor din momentul în 


care se întâlniseră la morga spitalului Bellevue; Jake era încă la 
facultatea de medicină şi Departamentul de Medicină Legală 
folosea vechea morgă de la Bellevue. Acum îşi studie prietenul 
ca un om de ştiinţă, aşa cum învățase să fie chiar de la Pete. 

Ceea ce văzu fu un om ale cărui mâini tremurau uşor, a cărui 
piele devenise translucidă şi pergamentoasă, ai cărui ochi apoşi 
îşi pierduseră o parte din limpezime şi din acuitate. „E bătrân. 
Mai bătrân şi mai obosit decât l-am văzut vreodată.” 

— Bineînţeles că am să te ajut, zise Jake, mişcat. Sunt onorat. 

— Oh, Doamne, pufni Pete. Nu mă lua cu sentimentalisme. Ai 
puţină demnitate, omule. 

— Fii politicos, îl avertiză Jake. Sau nu-ţi mai primeşti porţia 
de Johnnie Walker Blue. 

— Blue? întrebă Pete cu ochii brusc măriţi. 

— În geanta mea cu haine de schimb. O mică atenţie din 
partea celui mai fervent admirator al tău. 

— Am ajuns, zise Pete, oprind maşina. Hai să terminăm cu 
toată treaba asta cât mai repede ca să ne întoarcem acasă să-l 
bem. 

x 

Deja mai mult de zece maşini erau parcate pe iarba 
pipernicită de la marginea şantierului de construcții, inclusiv o 
maşină a poliției. Dincolo de ele se întindea un teren care fusese 
odinioară pădure. Zeci de copaci fuseseră deja doborâţi, 
trunchiurile aşteptând în piramide ordonate să fie transportate 
la o fabrică de cherestea. Pete şi Jake se îndreptară spre 
excavator, un monstru mut care stătea la marginea câmpului, 
neputincios ca o jucărie. În apropierea lui erau adunaţi 
cincisprezece oameni, între care o singură femeie, de 
aproximativ cincizeci de ani, îmbrăcată cu o haină albastră şi cu 
un aer aprig - fără îndoiala, doamna Crespy, se gândi Jake. 
Majoritatea bărbaţilor purtau blugi, cămăşi de flanel şi cizme de 
lucru, îmbrăcămintea universală a muncitorilor în construcţii. 
Alţi trei stăteau la câţiva metri distanţă de ceilalţi, doi dintre ei 
în pantaloni de bumbac şi cămăşi deschise la gât, al treilea cu 
burtă şi cu o insignă. De îndată ce îl văzu pe Harrigan, femeia li 
se alătură. 

— Cel din stânga e primarul, şopti Pete. Lângă el e şeful 
proiectului lui Reynolds. Celălalt e şeriful, evident. _ 

Era limpede că grupul îl aşteptase pe Harrigan. Îl priviră pe 


Rosen cu suspiciunea rezervată străinilor într-un oraş mic. 

— Dânsul este doctorul Jacob Rosen de la Departamentul de 
Medicina Legală din New York, zise Pete. Primarul Bob 
Stevenson, şeriful Joe Fisk, Harry King - şeful de şantier - şi, 
bineînţeles, doamna Crespy. 

Toţi dădură mâna cu Jake cu excepţia lui Fisk, care îi întoarse 
spatele, murmurând ceva ce Jake nu reuşi să înţeleagă. 

— Doctorul Rosen este cel mai bun specialist în domeniu, zise 
Pete - prea entuziast, după părerea lui Jake. L-am rugat să vina 
să ne ajute la dezgropare. 

Primarul Stevenson nu se arătă deloc încântat. 

— Ei, Pete, zise el. Ştii că oraşul nu-şi poate permite ditamai 
expertul din New York... 

— Doctorul Rosen se oferă voluntar ca o favoare personală 
făcută mie. Aşa că, hai să nu irosim această ocazie. 

Grupul ajunse la marginea tăieturii adânci făcute cu o zi 
înainte în pământ de imensa maşină. În apropiere fusese întinsă 
o prelată neagră, pe care se găseau două oase şi partea de sus a 
unui craniu. Niciunul dintre spectatori nu părea dornic să se 
apropie prea tare. 

Jake se ghemui lângă prelată şi ridică craniul în mâini. Era 
aşa cum îl descrisese Pete: de greutate normală, neporos. Era 
clar că avea mai puţin de cincizeci de ani vechime. 

Doamna Crespy făcu un pas înainte. Purta un pulover pe gât 
pe sub haină, blugi perfect curaţi şi o pereche de cizme de 
cauciuc, şi îi amintea lui Jake de învăţătoarea lui din clasa întâi, 
o femeie pe care o urâse din toată inima. 

— Poate e acolo în pământ de secole, zise ea pe un ton 
vehement. Cine ar putea spune? 

— Eu pot, replică Jake. Şi doctorul Harrigan de asemenea. 

— Nu am găsit cuie de fier sau vreun coşciug putrezit, aşa 
cum se întâmplă de obicei lângă oasele unui colonist, explică 
Pete cu răbdare, cu vocea răguşită. Şi, în plus, oasele sunt 
relativ noi. 

— Eu zic să-l lăsăm pe domnul King să se întoarcă la treabă, 
interveni şeriful, stând lângă Jake ca un supraveghetor lângă un 
sclav. 

Jake îşi înălţă privirea spre el şi întâlni o expresie de răutate 
pură. N 

— Nu, până nu examinăm oasele, zise el. In momentul acesta 


ele reprezintă o enigmă pe care trebuie să o descifrăm. 

— Sunteţi absolut siguri că oasele sunt noi? 

— Încă nu. Tocmai de aceea doctorul Harrigan... 

Jake se întrerupse la mijlocul frazei şi arătă cu mâna spre 
porţiunea excavată, unde o fâşie mare de sol fusese îndepărtată, 
dezvelind pământul de dedesubt. În cea mai mare parte acesta 
era compact şi maroniu-închis. Dar, la stânga locului unde 
fuseseră găsite oasele, se vedeau pete de pământ mai deschise 
la culoare, mai puţin compacte. 

— Pete! zise el. Uită-te aici. 

Jake observă că Harrigan se aplecase cu oarecare dificultate. 

— Dumnezeule mare! şopti el. 

— Ce e? întrebă exasperat şeriful Fisk. Ce facem aici, ne 
jucăm de-a cine ştie câştigă? Intârziaţi cel mai important proiect 
din istoria oraşului pentru că aţi găsit nişte oase pe care 
probabil le-a târât aici vreun câine. Este impardonabil. 

Jake se ridică în picioare, ignorându-l în mod ostentativ. 

— Când un corp e înmormântat, solul se schimbă. Chiar şi 
după ce ai pus pământul la loc, acesta nu mai e la fel. Chiar şi 
dacă iarba creşte la loc, sub ea se vede încă răvăşirea solului. 
Jake arată spre graniţa dintre cele două nuanţe ale pământului. 
Aici se poate vedea unde pământul a fost săpat şi apoi pus la loc. 

— Şi pe cine naiba interesează asta? mârâi şeriful. 

Jake îl fixă lung cu o privire rece. 

— Pe dumneata. După numărul de zone răvăşite, aici sunt 
îngropate mai multe corpuri. 


Capitolul 2 


Unul câte unul, oasele fură scoase cu migală din pământ şi 
aşezate pe prelată. Jake îl examină pe fiecare, fără sa ia seama 
la soarele din ce în ce mai arzător, cu mintea surescitată de 
entuziasm. „E ca şi cum ai compune un puzzle al lui Dumnezeu”, 
se gândi el, aranjând oasele laolaltă în poziţia lor anatomică. 
Destul de curând nu mai lucra decât el. Pete, după ce 
reexaminase craniul femeii, slăbit din cauza căldurii, se dusese 
înapoi în maşina lui Jake pentru a aţipi; ceilalţi, repede plictisiti, 
se hotărâseră să meargă în oraş să ia micul dejun. Muncitorii 
constructori fuseseră trimişi acasă pentru ziua aceea. 

Jake era uşurat. Corpul omenesc era pentru el o construcţie 
magnifică, iar cărămizile sale, oasele, îl fascinau întotdeauna. 
Era mai multă frumuseţe în trupul unui om decât în cea mai 
sublimă muzică. Uneori Jake simţea, aşa cum simţea şi acum, că 
oasele mute spuneau extrem de multe, cu simpla condiţie să le 
înţelegi limba. Formă schelete - trei bărbaţi şi, da, o femeie. „Ce 
poveşti aveau oare de spus? se întrebă. Cine le adusese pe 
câmpul acesta să le îngroape?” 

Când termină, se duse înapoi la maşină să-l cheme pe Pete. 

— N-o să-ţi vină să crezi, îi zise el prietenului său. 

Ştia că aveau sarcina să restituie într-o anume măsură ceea ce 
scheletele pierduseră; era un lucru pe care viii îl datorau 
morţilor. Din moment ce aceşti oameni nu mai puteau vorbi în 
nume propriu, era datoria lor să vorbească pentru ei. 

Se întoarseră pe câmp împreună şi priviră scheletele. Pete 
rămăsese tăcut de când îl trezise Jake; acum părea dus undeva 
departe, încremenit la vederea atât de multor morţi. 

— Uite, spuse Jake. Acesta din urmă e al unei femei; am găsit 
mandibula. Se potriveşte cu partea de sus a craniului pe care l-a 
scos prima dată excavatorul. 

Pete se uită fix şi apoi se scutură. Gestul păru să îl scoată din 
transă. 

— Ai dreptate, zise el cu efort. Ar trebui să ducem oasele la 
morgă. Spitalul public al districtului Baxter se află la opt 
kilometri de aici. Işi scoase telefonul mobil. Ii sun pe ceilalţi şi le 
spun să vină să ne întâlnească acolo. 


„E bolnav”, îşi dădu seama Jake. Într-adevăr, acesta urma să 
fie ultimul lor caz împreună. Era sigur de asta. 
x 


Pe la ora patru în acea după-amiază, întregul grup se reunise 
într-o sală de la subsol, lângă morgă. Cele patru schelete erau 
întinse pe patru tărgi în interiorul morgii - incomplete, dar Jake 
ştia că şi aşa erau în stare să îşi spună povestea, cel puţin 
parţial. O femeie şi trei bărbaţi. Dar mai erau multe alte lucruri 
de aflat de la oase: înălţimea, vârsta, rasa, cauza şi momentul 
morţii. 

În viaţă oamenii aceştia avuseseră nume, feţe, meserii, opinii, 
emoţii. Acum erau reduşi la o serie de numere, în ordinea 
dezgropării, scrise pe câte o bucăţică de hârtie aflată la 
picioarele fiecărei tărgi. Publicul îi privea cu solemnitate, chiar 
şi şeriful Fisk părea impresionat. 

— De unde ştiţi că numărul patru e o femeie? întrebă doamna 
Crespy. 

Jake indică marginea de sus a orbitei unde fusese ochiul 
stâng. 

— Aceasta se numeşte glabelă - marginea sprâncenei. La 
femeie este netedă. La bărbaţi, ieşită în afară. li văzu pe câţiva 
dintre cei prezenţi pipăindu-şi sprâncenele şi zâmbi pe sub 
mustață. Aşa se întâmpla de fiecare dată. La fel şi protuberanţa 
occipitală de pe spatele craniului. Intoarse craniul în mâini şi îşi 
trecu un deget peste suprafaţa posterioară, curbată lin. Este mai 
proeminentă la bărbaţi, mai netedă la femei. Se uită mai 
îndeaproape la falca de sus. Şi era tânără. Al treilea molar încă 
nu îi ieşise. 

Harrigan începu să facă măsurători şi să dicteze într-un 
minicasetofon. Jake îşi dădu seama după expresia feţei sale că 
era profund emoţionat. 

— Scheletul numărul patru, majoritatea oaselor prezente, 
femeie. În afară de molarii trei care nu au ieşit, lipsa fuziunii 
mediale a celor două clavicule indică o vârstă sub douăzeci şi 
doi de ani. Câteva şuviţe de păr negru lungi de aproximativ 
cincisprezece centimetri adiacente vertexului. Toate oasele 
lungi ale extremităților inferioare şi superioare sunt prezente. 
Coastele opt şi nouă din dreapta prezintă fracturi în partea 
posterioară. Gradul de vindecare sugerează că au survenit cu 
aproximativ două săptămâni înaintea morţii. Forma simfizei 


pubiene indică o naştere vaginală. Pete făcu o pauză, respirând 
greu, adânc. Domnule şerif, este foarte posibil că această tânără 
să fi avut un copil aflat încă în viaţă. Paloarea lui părea complet 
nefirească. 

— Poate ar trebui să ieşi puţin la aer, zise Jake. 

— Nu, refuză Harrigan, clătinând din cap. Hai să terminăm. 
Whisky-ul acela începe să mă tenteze grozav. Îşi puse 
reportofonul la gură. Scheletul trei. Şi la acesta sunt prezente 
majoritatea oaselor. Calcifierea cartilajelor coastelor unu şi doi, 
osteofite din cutia toracică şi de pe coloana lombară şi 
fuzionarea suturilor craniului înseamnă că avea cel puţin 
treizeci şi cinci de ani. 

— Osteofitele sunt protuberanţe osoase de pe şira spinării, 
explică Jake grupului. Apar odată cu înaintarea în vârstă. 

Harrigan ridică iar craniul. 

— Şi aici este prezentă o anumită cantitate de păr negru; de 
data aceasta măsoară cinci centimetri în lungime. Observaţi 
adâncitura de formă ovală de pe vertex din oasele parietale, în 
vârful craniului. Pare să fie de aproximativ zece pe şapte 
centimetri. Nu a apărut post-mortem. 

— Vrei să spui că cineva i-a zdrobit capul? întrebă Fisk. 

— Nu chiar. Dacă ar fi o fractură proaspătă, care a provocat 
moartea, marginile i-ar fi aspre. Aş zice că a trăit suficient timp 
după aceea încât să înceapă să se vindece, estimez că între două 
şi şase luni. Îi întinse craniul. Vrei să-l pipăi? 

Fisk se dădu înapoi cu repulsie. 

— Nu, mersi. 

Jake îşi dăduse seama de multă vreme că o atitudine macho 
nu era un indicator bun al măsurii în care o persoană îşi pierde 
cumpătul într-o sală de autopsie. Cunoştea poliţişti voinici care 
nu suportau să-l vadă mânuind bisturiul şi femei minione care 
erau medici legişti şi care puteau termina două autopsii pentru a 
merge după aceea să mănânce sushi. 

— Aceasta pare a fi o operaţie chirurgicală, afirmă Jake. 
Probabil a fost introdusă aici o placă metalică, dar, în caz că aşa 
a fost, noi nu am găsit-o. 

— Poate e încă în pământ, zise Harrigan. Cineva va trebui să 
meargă acolo să caute. 

Fisk îşi scrise o notiţă. 

— De ce ar tăia un doctor o bucăţică din capul cuiva? întrebă 


el. 

— Rană de război, răspunse Jake. Ne vom da seama mai bine 
dacă puteţi găsi placa. 

Harrington răsuci craniul în mâini, îndreptându-l spre ei. 

— Observati plombele dentare. E o dovadă sigură că nu sunt 
colonişti. Cauza probabilă a morţii este această fractură cu 
deplasare a celei de-a doua vertebre cervicale - axis - care 
trebuie să fi afectat şira spinării. 

„Uluitor, se gândi Jake. A observat mai multe ca mine. 
Întotdeauna trebuie să fii atent la trupul omenesc şi îşi va 
dezvălui secretele.” 

— Gâtul rupt, traduse el pentru ceilalţi. 

Harrigan arătă spre o bandă de elastic murdară care 
încercuia oasele pelviene ale scheletului. 

— Aceea este... ce a mai rămas din hainele lui? întrebă 
doamna Crespy. 

— Aşa se pare. 

Harrigan scoase cu grijă rămăşiţa de elastic şi i-o înmână lui 
Jake, care îşi pusese o pereche nouă de mănuşi chirurgicale. 
Jake puse elasticul pe o hârtie curată pentru a evita pierderea 
oricărui indiciu. 

— Provine de la o pereche de chiloţi bărbăteşti, remarcă Jake. 
Scrie ceva pe el. Duse elasticul la chiuvetă şi curăţă încet 
pământul de pe el într-un container de plastic. Ar putea fi marca 
lenjeriei. Se aplecă peste el cu o lupă. Nu pot să văd bine ce 
scrie. N-are cineva o lanternă? 

Fisk îi dădu lanterna lui. 

— E greu de citit, dar cred că e... S.B.M.T. 631217. Recunoşti 
inițialele acestea, Peter? 

Nu primi niciun răspuns. Pete era aplecat de spate, ţinându-se 
cu amândouă mâinile de stomac, cu respiraţia întretăiată, cu 
chipul complet alb. Prin mintea lui Jake trecu brusc un cuvânt: 
„cancer”. 

Pete se îndreptă de spate. 

— Propriile lui iniţiale? răspunse el. Poate că avea chiloţi cu 
monograma, aşa cum au copiii în tabără. 

— Poate, zise Jake. 

Măcar e un punct de plecare. Tot ce voia acum era să-l ducă 
pe Pete acasă şi să-l bage în pat, să descopere dacă diagnosticul 
său fusese corect şi să vadă ce putea face. Dar Pete se forţă să 


continue: 

— Scheletul doi este mai puţin complet decât patru sau trei. 
Suturile craniului nu sunt fuzionate şi calcifierea coastelor este 
incompletă. Avea aproape treizeci de ani. Luă craniul în mână. 
Orbitele oculare par a fi ale unui alb. Pelvisul este al unui 
bărbat. Un mic smoc de păr este încă ataşat de o cantitate mică 
de ceară formată din grăsimea de pe faţa osului pubian. Pete 
trecu la ultimul. Scheletul unu. Oase fără ţesut muscular. Nu 
oferă prea multe indicii. 

Pete se uită cu atenţie la ceilalţi. 

Şeriful Fisk se înroşise la faţă. Era evident că situaţia îl 
deranja. „Ce ciudat! Ar fi trebuit să fie fascinat. Este cazul cel 
mai important din viaţa lui.” Dar Fisk întrebă numai: 

— Şi ce înseamnă asta pentru mall? 

— Înseamnă, replică Jake, că şantierul este scena unei crime. 

* 


În sfârşit, înapoi acasă la Pete, Jake pregăti nişte şuncă şi ouă 
prăjite. Mâncaseră aceeaşi cină de nenumărate ori târziu în 
noapte, în laborator, făcută la repezeală pe o plită electrică în 
bucătăria minusculă de la birou, şi Jake se simţea nostalgic. 

Nostalgic şi îngrijorat. Chipul lui Pete îşi recăpătase culoarea, 
şi durerile de stomac nu reveniseră, dar era evident că prietenul 
său avea probleme serioase. „Are ochii galbeni. Cum să aduc 
vorba de boală? Căposul ăsta e al naibii de mândru.” 

După cină, merseră în biroul lui Pete şi deschiseră sticla de 
Johnnie Walker Blue, părintele whisky-ului amestecat şi, după 
cum ştia prea bine Jake, cea mai mare plăcere vinovată a lui 
Harrigan - aceasta şi o pipă cu un miros oribil. Jake primise 
sticla cadou de la Organizaţia Naţională a Ofiţerilor de Poliţie 
după ce le ţinuse o prelegere despre legătura dintre poliţie, 
medicină şi locul crimei. Fusese tentat să o încerce, dar o 
păstrase totuşi ca să o împartă cu Harrigan. 

Pete sorbi încet, pufăind din pipă şi respirând satisfăcut. 

— Am avut nişte cazuri interesante, împreună, noi doi, nu? îţi 
aminteşti de „petele fantomă”? Cazul Adam Gardiner? 

— İl folosesc pentru a preda dispersia stropilor de sânge, 
încuviinţă Jake. A fost una dintre primele autopsii pe care te-am 
văzut făcându-le. 

Gardiner fusese găsit mort în garajul său, gol, cu faţa în jos, în 
propriul sânge, cu o tăietură adâncă peste ochiul drept. Pe trup 


avea mai mult de o sută de vânătăi roşii şi cafenii, unele mici, 
altele mari. Şi în casă sângele era împrăştiat în pete şi picături 
pe podeaua bucătăriei. Poliţia crezuse că era vorba de o crimă. 
Transportaseră cadavrul la morgă la Harrigan. 

— Dar tăietura de la cap nu avea cum să sângereze în 
asemenea hal, continuă Harrigan. Şi picăturile de pe podea erau 
situate la distanţe egale. Când am văzut stropii de sânge, am 
ştiut. Gardiner umblase încet; niciun criminal nu venea în urma 
lui. Rezultatele autopsiei au confirmat acest lucru. Avea o 
tuberculoză nediagnosticată şi netratată care îi sângerase în 
plămâni; nu putea respira şi scuipa sânge. Era prea beat ca să 
sune la salvare. Vânătăile erau în diverse stadii de vindecare, 
indicând un alcoolic care se lovea mereu de marginile scaunelor 
şi de pereţi. Un beţivan înrăit, cum se spune. Aşa şi-a făcut şi 
tăietura aceea peste ochi: a căzut. Moartea lui a fost naturală. S- 
a omorât singur - din cauza băuturii. 

Acesta era genul de discuţii pe care Jake le adora. Purta unele 
dialoguri asemănătoare cu Wally, dar asistentul său avea nevoie 
de mult mai multă experienţă pentru a le putea savura cu 
adevărat. 

— N-am învăţat niciodată la facultate că, atunci când o 
persoană scuipă sânge, acesta se combină cu aerul şi formează 
bule, zise el. Dar tu ne-ai spus. Aşa că picăturile se usucă şi 
rămân cu centrul alb, spre deosebire de picăturile de sânge de 
la o tăietură. Bula de aer se sparge când se loveşte de pământ. 
După ce se usucă, centrul petei apare palid ca o stafie. Pete 
fantomă. 

Pete îşi ridică paharul triumfător. 

— A fost o treabă bine făcută. Accentul care se pune în ziua 
de azi pe ADN diminuează importanţa atenţiei faţă de micile 
detalii de la locul morţii şi de la autopsie. Ne-a făcut leneşi. 

Jake îşi înălţă şi el paharul în semn de salut. 

— Tu ai fost cel care m-a făcut să înţeleg că un bun medic 
legist este un detectiv care lucrează cu mijloacele ştiinţei. 
Răspunsurile evidente nu sunt întotdeauna corecte şi 
răspunsurile corecte nu sunt întotdeauna evidente. Jake respiră 
adânc şi apoi întrebă rapid: Pete, tu eşti bine? 

Bătrânul îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce vrei să spui? 

— Astăzi, de pildă. Nu ai putut să stai în soare; era să leşini în 


morgă; erai palid ca hârtia. Nu-mi place chestia asta. 

Pete îşi mai turnă un pahar, îl sorbi dintr-o înghiţitură şi îşi 
umplu încă unul, lăsându-l însă pe masă. 

— Sunt bine. Crede-mă. 

— Nu te cred. Am să te las în pace, îţi promit, dar, dacă eşti 
bolnav, spune-mi. 

Ochii lui Harrigan se umplură de tristeţe şi durere. 

— Jake, eu... 

— Zi. 

— Mi-e dor de soţia mea, asta-i tot. Mi-e dor de Dolores. 

„Asta nu e tot, se gândi Jake. Nici pe departe.” Dar, dacă 
prietenul lui nu voia să vorbească, nu avea cum să-l forţeze. Pete 
fusese întotdeauna secretos; uneori îi dezvăluia ceea ce voia ca 
Jake să ştie numai în mod indirect. „Voi afla restul când va fi 
gata să-mi spună, şi nu înainte. Ai răbdare.” 

* 

Duminică seara, Jake era înapoi acasă, uitându-se peste nişte 
fotografi de autopsie şi peste declaraţii ale martorilor, în 
pregătire pentru depoziţia pe care trebuia să o dea într-un 
proces de crimă de a doua zi dimineaţa. Dacă nu ar fi trebuit să 
se prezinte în instanţă, ar fi stat la Turner şi şi-ar fi luat prima zi 
de vacanţă de cine ştie cât timp pentru a continua să lucreze cu 
Harrigan. 

Dar adevărul este că făcuseră absolut tot ce se putea pentru 
moment.  Fotografiaseră scheletele, concentrându-se pe 
vertebrele rupte, pe coastele fracturate şi pe defectele craniilor. 
Colectaseră mostre de sol din locurile unde ar fi trebuit să fie 
stomacurile, în speranţa de a descoperi ce mâncaseră morţii - o 
şansă extrem de mică, ştiau acest lucru amândoi, dar Harrigan 
avea totuşi să le trimită la laborator, împreună cu părul pentru 
analiza toxicologică. Când Jake pornise spre casă în jur de şapte, 
Harrigan era încă la spital, radiografiind oasele. 

* 


Jake nu mai primi nicio ştire de la el până marţi după-amiază. 
Era deja trecut de trei, şi Jake mai avea două autopsii de făcut în 
ziua respectivă. Îşi sorta mesajele de la birou, punând deoparte 
tot ceea ce nu era marcat „urgent”, când sună telefonul. 

— Ai un minut? 

— Poate două, dar nu mai mult. Ce s-a întâmplat? 

— Am făcut o descoperire, dar este o situaţie cu două tăişuri. 


Vocea lui Pete era tensionată, dar cel puţin se auzea limpede. 

— Zi. 

— Vestea cea bună este că ştim de unde provin cadavrele. 
Vestea rea e că toată lumea e atât de mulţumită de descoperirea 
asta, încât sunt gata să reînceapă lucrările la mall. 

— Stai puţin, ia-o încet. Cum ai aflat de unde erau cadavrele? 

— Nu am aflat eu. Marge Crespy a descoperit. Iți aduci aminte 
de inițialele de pe elastic? 

— Bineînţeles. 

— Se pare că se referă la Spitalul de Boli Mintale Turner. De 
când locuiesc eu aici, se numeşte Institutul Psihiatric Turner, 
dar Marge este istoric şi ştia numele de dinainte - la început a 
fost un azil pentru retardaţi. Oricum, am luat legătura cu Hank 
Ewing - Henry Ewing, laureat al premiului Nobel, decan al 
Facultăţii de Medicină Catskill, pe vremuri director la Turner, 
un prieten al meu - şi el mi-a povestit câte ceva despre istoria 
locului acestuia. Îţi spun când ne vedem. Ideea e că au tratat 
aproape zece mii de oameni de-a lungul mai multor zeci de ani, 
printre ei sute de oameni săraci. 

— Şi Ewing ţi-a spus că, atunci când mureau, erau 
înmormântați în câmp? întrebă Jake. 

— Nu e departe de spital - care acum e închis, apropo. 
Presupun că nu mai au destui nebuni în districtul Baxter sau a 
devenit prea scump să-i ţină aici. Marge nu a găsit niciun 
document din care să reiasă că ar fi fost un cimitir de săraci, şi, 
din punctul de vedere al şerifului Fisk şi al primarului 
Stevenson, cazul este închis. Săraci. Neidentificabili. Mâine în 
zori vor porni din nou excavaţiile. 

Jake fu cuprins din nou de sentimentul acela de greață la 
stomac. „Corupţie.” 

— Se grăbesc prea tare, zise el. Ar trebui cel puţin să aştepte 
până primeşti rezultatele de la toxicologie şi de la ADN. 

— Exact. Şi trebuie să radiografiez din nou ulna scheletului 
unu. Ceva n-a mers bine la film. 

— Dar Fisk şi Stevenson nu vor să mai amâne construcţia. 

— Ştii, zise Harrigan, oftând. Aproape că îmi vine să îi las să 
continue. Trebuie să trăiesc în oraşul ăsta, şi nu sunt un mare 
fan al răstignirii. 

Jake fu cuprins de o furie bruscă. 

— Abandonezi? 


— Nu chiar. Pete avea o voce foarte obosită. Am mers din nou 
la şantier luni, să caut placa din craniul scheletului trei. Era clar 
că Fisk nu avea de gând să o facă. Oricum, am găsit-o. Se 
potriveşte la perfecţie. Poţi să vii să te uiţi şi tu mâine. 

— Pete, nu pot în niciun caz să ajung acolo. Până vineri am de 
lucru cât pentru o lună întreagă. 

— Şi cine o să mă ajute să identific celelalte trei cadavre? 

„Nemernic şiret. Celelalte trei?” 

— Ai identificat unul dintre ele? 

— De la inscripţia de pe lenjerie, zise Harrigan pe un ton 
îngâmfat. 

— Asta presupunând că individul îşi purta propriii chiloţi. 

— Conform unui registru de la societatea de istorie, pacientul 
numărul 631217 se numea James Albert Lyons. Înălţimea, rasa 
şi vârstă se potrivesc cu scheletul găsit. Incerc să-i găsesc 
familia. 

— Văd că nu-ţi pierzi vremea. 

— La vârstă mea, timpul este preţios. Aşa că mută-ţi fundul 
încoace şi ajută-mă. 

— Serios, nu pot. Pederson e în stare să mă omoare dacă-mi 
iau vreo zi liberă, şi joi trebuie să depun o depoziţie pentru o 
dublă crimă. 

— Jake, este urgent! 

Fără să vrea, Jake începea să se enerveze. 

— De ce? E o treabă de rutină. Pune-l pe un laborant de la 
spital să te ajute. 

— Nu e vorba de identificare. Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Despre ce? 

Vocea lui Peter cobori până ajunse o şoaptă. 

— Trebuie să vorbim faţă în faţă. Trebuie. 

„Îmi va spune despre cancer.” 

— O să vin vineri seara, atunci. Nu pot mai repede de-atât. 

Pauză. 

— E în regulă? 

Pete oftă. „Sună a disperare.” 

— N-am de ales. 


Capitolul 3 


Jake bătu la uşă; nu-i răspunse nimeni. Încercă clanţa; era 
încuiat. 

— Pete, eşti acasă? 

Tăcere. 

Jake se duse în spatele casei. Luminile de la bucătărie erau 
aprinse, uşa, deschisă. Jake intră. O tigaie murdară se afla în 
chiuvetă, împreună cu o farfurie şi nişte tacâmuri. Pete îşi 
făcuse o friptură pentru cină. 

— Pete? 

Intră în sufragerie. O lumină era aprinsă, dar nu se vedea nici 
urmă de prietenul lui. Deja speriat, Jake deschise uşa 
dormitorului principal, sperând că Pete pur şi simplu se culcase 
după masă. Lenjeria era răvăşită, dar pe pat nu era nimeni. Jake 
îşi simţea inima bubuind în piept; liniştea era apăsătoare. 

Numai biroul, unde cu doar o săptămână în urmă vorbiseră 
despre „petele fantomă” şi împărţiseră scotch-ul cel mai bun din 
lume, rămăsese neexplorat. 

— Aici eşti? Jake deschise uşa. 

Pete era prăbuşit peste masă, cu o carte deschisă în mâini. 
Din doi paşi, Jake ajunse lângă prietenul său, luându-i pulsul, 
încercând să găsească semne de viaţă, dar fără succes. 

Scoase un geamăt. „Ar fi trebuit să îl conving pe Pederson să 
mă lase să plec. Aş fi putut să fiu aici cu el, să-l fi dus la spital, 
să-i fi salvat viaţa. Acum e prea târziu. Oh, Doamne, iartă-mă. E 
prea târziu.” 

„Verifică.” Se aplecă peste cadavru şi încercă să-i mişte falca, 
confirmând instalarea stării de rigor mortis. Apoi ridică uşor faţa 
lui Harrigan de pe birou. Apăruse deja lividitatea, dar încă nu 
era totală. Jake îşi apăsă un deget pe obrazul drept al lui Pete, 
generând un oval de piele palidă, care dispăru imediat. 
Momentul morţii era aproximativ ora 15.30, îşi dădu el seama, 
cu patru ore înainte de a intra el pe uşă. 

Încheind cu examenul ştiinţific, se aşeză pe scaunul din faţa 
biroului şi dădu drumul lacrimilor. 

x 


La biserica locală catolică din cartierul Queens, unde doctorul 


Peter Harrigan şi soţia sa Dolores îşi petrecuseră aproape toată 
viaţa lor conjugală, se ţinu o mică slujbă funerară privată. Cum 
Elizabeth era procuror general al statului New Jersey, ar fi 
trebuit ca după aceea să aibă loc o mare recepţie acasă la ea, 
dar Pete îşi dorise o ceremonie simplă, aşa că Elizabeth îi 
respectase dorinţa. Jake o observă în rândul din faţă, cu capul 
lăsat pe umărul unui bărbat - „Daniel Markis”, se gândi el. Jake 
nu îi întâlnise niciodată soţul, dar cine altcineva putea fi? Mai 
erau două fetiţe lângă ea şi un băiat la dreapta lui Markis. Copiii 
lor, dar Jake nu îşi putea aminti cum îi chema. Se simţi 
deconcertat. Nu o mai văzuse pe Elizabeth de cincisprezece ani 
şi, deşi Pete îi spusese că se măritase şi că avea copii, i se păru 
totuşi şocant să îi vadă în carne şi oase. O recunoscu pe sora lui 
Dolores - Ruth? —, dar pe niciuna dintre celelalte vreo 
cincisprezece persoane în doliu prezente. Cu atât mai bine. 
Durerea îi era atât de mare încât o discuţie de convenienţă - şi 
chiar şi compătimirea - i se păreau imposibile. 

Spre încântarea lui Pete, Elizabeth, care era avocat de 
profesie, devenise, după un stagiu de şase ani în Departamentul 
de Justiţie al Statelor Unite, prima femeie procuror general din 
istoria statului New Jersey. De curând dăduse la iveală un caz 
important de corupţie în districtul Monmouth, în care o firmă de 
construcţii mituise mai mulţi primari şi membri ai corpului 
legislativ pentru a-şi asigura participarea la un proiect de 
construcţii publice aflat deja în mare întârziere şi care se anunţa 
de trei ori mai scump decât ce se estimase iniţial. Se zvonea că 
Elizabeth încerca să ajungă guvernator, după câte auzise Jake, 
şi el credea că va reuşi. Ambiţia şi hotărârea ei, care semănau 
mai degrabă a obsesie, îl speriaseră cu mulţi ani în urmă, când 
ieşiseră pentru scurtă vreme împreună (la sugestia lui Pete); 
presupunea că aceste caracteristici nu făcuseră decât să se 
intensifice cu vremea. Jake bănuia însă că pe Markis nu-l 
deranjau. Era un antrenor de fotbal de liceu, bogat din familie şi 
arogant prin natura sa, dar, după cum îi spusese Pete, „atât de 
mult în umbra ei, încât e uneori greu să-l observi”. 

Elizabeth îl ajunse din urmă pe treptele bisericii după slujbă şi 
îl conduse la Markis şi copii. Markis era mai tânăr decât 
Elizabeth, cu puţin sub patruzeci de ani, se gândi Jake, cu părul 
castaniu rar şi ochii negri. Îşi ascundea cu greu ostilitatea faţă 
de Jake; îi aruncă nişte priviri duşmănoase, ca şi cum părea să-l 


învinovăţească pe Jake de moartea socrului său. „Probabil mă 
urăşte pentru că am ieşit cândva cu ea. Dacă i-aş spune că n-am 
primit de la ea decât un sărut, şi acela îngheţat, oare s-ar simţi 
mai bine?” Markis insista să i se spună pe numele de familie, 
singura lui pretenţie. Lui Elizabeth părea să-i placă acest lucru - 
probabil, se gândi Jake, pentru că îl făcea să pară important. 

Elizabeth îl apucă de braţ. 

— Putem să vorbim un minut? 

Era înaltă şi slabă şi avea părul roşu-închis. Jake îşi aminti cât 
de frumoasă, dar şi cât de indiferentă fusese când ieşiseră 
împreună. 

Îl conduse în sus pe scări până la uşa bisericii. 

— Elizabeth, îmi pare aşa de rău... 

— Mulţumesc, zise ea, aplecându-şi capul. Mă simt îngrozitor 
că nu l-am vizitat mai des, dar - un zâmbet trist - copiii îţi iau o 
mulţime de timp şi am fost şi cumplit de ocupată la lucru. 

— Am citit şi eu prin ziare. Nu e cazul să te învinovăţeşti. Nici 
eu nu am fost să-l văd suficient de des. 

— Şi totuşi ar fi trebuit să fiu o fiică mai bună. La urma urmei, 
moartea lui nu a fost chiar neaşteptată. Avea probleme cu inima, 
dar nu putea sta locului două secunde. Am încercat să-l conving 
să nu mai lucreze. Nicio şansă. 

— Era încăpățânat ca un catâr. 

— Exact aşa. Îşi suflă nasul şi făcu un pas mai aproape. Şi, în 
plus... de vreo două ori când l-am sunat seara, mi-am dat seama 
că băuse. Nu ştiam aproape nimic din ce se întâmpla în viaţa 
tatălui meu. Mă simţeam ca o chiulangioaică, până când tata n-a 
recunoscut singur. 

— Cancer, zise Jake, un pic prea tare. 

— Deci tata ţi-a zis şi ţie. 

— Nu. Am ghicit. Ce fel de cancer era? 

— Pancreatic. O condamnare la moarte. Incurabil, inoperabil, 
nicio şansă. 

„Ah, Pete, nemernic stoic ce-ai fost! Sper că restul scotch-ului 
aceluia a fost ambrozie.” Îşi aminti ceea ce Harrigan le spusese 
studenţilor săi înainte ca aceştia să intre prima dată în morgă: 
„Inima ţine trupul în viaţă. Când murmurul inimii încetează, tot 
restul corpului tace”. Voia acum ca Pete să rupă tăcerea pentru 
o zi măcar, ca Jake să poată să-i spună că îl iubeşte. 

— Am fost la el lunea trecută, împreună cu Daniel, după ce 


duminică avusesem o discuţie foarte sinceră la telefon şi tata 
recunoscuse că era bolnav. Am luat cina cu el. Daniel s-a dus 
înapoi la New Jersey, iar eu am rămas peste noapte şi dimineaţa 
a venit un şerif să mă aducă la lucru. Nu părea să fie foarte 
supărat - zicea că îşi cunoaşte corpul şi că ceva nu merge deloc 
bine. Aproape toată seara ne-a povestit despre un caz la care 
lucra, acela cu scheletele, şi cum ai venit tu să-l ajuţi. Nici nu 
pot să-ţi spun cât de bucuroasă sunt că am fost la el. A fost cea 
mai reuşita discuţie pe care am avut-o vreodată. Se îndreptă de 
spate, încordându-şi umerii. Cel puţin am apucat să-l văd. Dar 
nu m-am gândit că se va întâmpla atât de repede. 

Jake se simţi cuprins de un fior de ciudă. „Pete are încredere 
în fiica lui, dar nu şi în prietenul lui cel mai bun?” îi puse lui 
Elizabeth mâna pe umăr. 

— A avut o viaţă frumoasă şi lungă. A reuşit să te vadă în 
seara aceea de luni - ştii cât de mult te iubea - şi apoi a lucrat 
până în ultima secundă, până la ultima suflare. 

— De fapt, nu ştiu dacă mă iubea atât, dar eu sigur l-am iubit. 
Elizabeth făcu o pauză şi îşi şterse ochii cu batista. Ştii cum se 
spune între prieteni: „Spune-mi dacă pot să te ajut cu ceva”. Ei 
bine, e ceva ce ai putea face pentru mine - dacă nu te superi. 

Solicitarea i se păru lui Jake o adevărată uşurare. 

— Spune. 

— Nu pot să suport să merg acasă la el acum. Dar cineva 
trebuie să se ducă acolo. Menajera tatei, doamna Alessis, a zis 
că nişte vandali au spart casa în weekend. 

Jake fu cuprins de o furie atât de puternică, încât îi veni rău. 
„Ce nenorociţi au fost în stare să facă aşa ceva?” 

— Lipseşte ceva? 

— Băutură şi tutun de pipă. Cu siguranţă au fost nişte puşti. 

— Oricum, ce chestie oribilă. 

Îi veni brusc în minte ultima imagine pe care o păstra despre 
Harrigan, cu paharul într-o mână şi pipa în cealaltă. Fericit. 

— Mobila o s-o donăm. Menajera a zis că va sta cât să aibă 
grijă de ea. Dar biroul lui... Elizabeth se cutremură. El ar fi vrut 
ca tu să iei tot ce e acolo. Cărţile lui, oasele, craniile, toate 
fotografiile acelea de la autopsii, Dumnezeu ştie ce mai avea 
acolo. Poţi să iei ce vrei şi să laşi restul pentru vreo universitate 
sau muzeu. Vrei să faci asta, te rog? 

Jake nu avea nici cea mai mică dorinţă să mai vadă locul acela 


vreodată. 
— Sigur, răspunse el. Bucuros. 
x 

Jake ştia că nu va putea face față acestui lucru de unul singur, 
şi avea nevoie de Wally la birou ca să îl acopere, aşa că îl chemă 
în ajutor pe fratele lui, Sam. Singurul frate al lui Jake era cu 
şapte ani mai tânăr ca el, dar din punct de vedere psihologic 
rămăsese un hipiot: locuia în Greenwich Village, mergea la 
inaugurări la galerii de artă, la piese de teatru ultramodern, bea 
cafea cu lapte în cafenele. Reuşise să-şi păstreze un apartament 
cu chirie mică şi o grămadă de prieteni artişti, deşi el, însuşi nu 
era artist. Spre deosebire de prietenii săi, nu bea, nu fuma, nu 
lua droguri, nici măcar marijuana, şi făcea sport cu religiozitate. 
În fiecare sâmbătă seara, o femeie cu un corp de manechin 
dormea cu el; Jake nu întâlnise niciodată aceeaşi femeie de două 
ori. 

Sam avea părul lung, încărunţit prematur, şi un trup menţinut 
zvelt de ani de yoga şi tai chi. O vreme se întorsese la 
identitatea sa de evreu, purtând o calotă şi refuzând să se uite la 
televizor de sabat, dar acest lucru nu durase mai mult de câteva 
săptămâni. După spusele lui Jake, Sam nu întâlnise niciodată un 
guru de care să nu îi placă. Filozofia de care se agăţase cel mai 
recent era întotdeauna Singura Cale Adevărată. 

„Cu ce se ocupă?” îl întrebau oamenii pe Jake. Era un mister: 
Jake nu ştia ce să răspundă şi Sam nu îi spusese niciodată. Când 
Jake îl întrebă dacă putea să vină cu el, Sam fu bineînţeles 
disponibil. 

— Va fi excelent pentru a mă echilibra, zise el cu entuziasm. 

x 

Ajunseră la casa lui Harrigan pe la ora zece dimineaţa. În 
curtea din faţă se găsea o placă pe care scria de vânzare, uşa de 
la intrare era deschisă, iar perdelele şi mare parte a mobilei 
dispăruseră. 

— Doamnă Alessis, strigă Jake. Sunt Jake Rosen. Am vorbit la 
telefon. 

Femeia ieşi din dormitor. Avea şaizeci şi ceva de ani, purta o 
eşarfă înfăşurată în jurul capului şi vreo douăzeci de kilograme 
în plus în jurul mijlocului. Sam îi zâmbi de parcă ea era o 
îngheţată asortată şi el era lingura. Jake ştia că aşa se uita Sam 
la orice femeie, fie că avea nouăsprezece, fie nouăzeci de ani. 


— Mă bucur să vă întâlnesc în persoană, zise Jake. Eu sunt 
Jake Rosen şi acesta este fratele meu, Sam. 

— Încântat, spuse Sam, aruncându-şi pe spate coada. 

— Băieți, răspunse ea zâmbind, nu vreţi cumva o cafea? 

— Ar trebui să ne apucăm imediat de lucru, zise Jake. 

— Nişte cafea ar merge perfect, fu de acord Sam. 

Purta un tricou de firmă Diesel şi pantaloni cu multe 
buzunare. 

Sam şi doamna Alessis dispărură în bucătărie, iar Jake se 
retrase în birou. Fu copleşit de melancolie de îndată ce intră. 
Nimic nu se schimbase din noaptea în care găsise cadavrul lui 
Pete; nu era nicio urmă de spargere. Dar putea jura că Pete era 
aici. Pete iubise camera aceasta cel mai mult; spiritul său o 
invadase. 

Scuturându-şi tristeţea, Jake se hotări să se apuce întâi de 
cărţi, separându-le în teancuri: pentru el însuşi, pentru vreo 
universitate, pentru biblioteca de medicină juridică a 
municipalităţii şi pentru lada de gunoi. Propriul său teanc crescu 
rapid. Nu avea idee unde putea să le pună pe toate. 

— Sam, striga el, după aproximativ o oră de muncă. Ce faci 
acolo? 

— O ajut pe Theresa să curețe bucătăria. 

„Theresa?” 

— Parcă veniseşi să mă ajuţi pe mine. 

— Cavalerismul îmbunătăţeşte karma, zise Sam vârându-şi 
capul pe uşă, fără să intre. 

Jake îl privi cu ochii mijiţi. Praful de pe cărţi începea să-i 
deranjeze vederea. 

— Tu te auzi vreodată ce vorbeşti? 

— Cât e ziua de lungă. Ce vrei să fac? 

— Începe prin a-mi găsi nişte cutii. Cât mai multe. 

— Mă duc până la magazinul de băuturi atunci, zise Sam 
ridicând din umeri. Acolo au mereu cutii, nu? îi oferim Theresei 
un pahar de vin. 

— Dar nu ştii unde e. 

— Mă descurc eu, replică Sam, jignit. 

Jake se întoarse la lucru, simțindu-se din ce în ce mai 
deprimat. Şi asta nu doar pentru că era înconjurat de lucrurile 
lui Harrigan. Abia dacă se cunoştea cât muncise cu cărţile - 
găsise volume care datau din anii de liceu ai lui Pete -, iar prin 


restul biroului nici nu se uitase încă. Erau vreo douăsprezece 
cutii pline numai cu diapozitive Kodachrome de la autopsii - una 
dintre ele, care cuprindea şi nişte borcane şi containere, avea 
numele lui Jake pe ea; se gândi că era probabil de pe vremea 
când ei doi lucraseră împreună -, şi mai erau şi oasele, sticlăria 
de laborator de pe vremuri, specimenele biologice în borcane cu 
formaldehidă. Va trebui pur şi simplu să le îngrămădească pe 
toate în cutii şi să se uite la ele acasă. 

Propriul birou de acasă nu era atât de aglomerat ca al lui 
Pete, dar asta numai pentru că Jake împrăştiase o parte din 
lucruri în restul casei. Chiar şi dormitorul îi era încărcat de cărţi 
şi dosare. Dacă i s-ar întâmpla ceva, sarcina de a face ordine 
printre ele i-ar reveni lui Sam. Gândul îl îngrozi. 

„Fii atent să nu te trezeşti într-o dimineaţă, singur la şaizeci 
de ani, şi să regreţi alegerile făcute.” 

Cuvintele lui Harrigan. Oare el avusese regrete când murise? 
Jake nu putea să îşi dea seama. Probabil. 

Se auzi o bătaie în uşa de la intrare. 

— Doamnă Alessis? Puteţi să luaţi asta, vă rog? 

Niciun răspuns. Jake o auzea dând cu aspiratorul într-una 
dintre camere. A 

Morocănos, se duse la uşă şi o deschise. In faţa lui era o 
femeie de vreo cincizeci de ani, în pantaloni mulaţi negri şi un 
jerseu cu broderie florală. Era cumplit de slabă. Zâmbetul ei 
timid lăsă să se vadă nişte dinţi îngălbeniţi; îi întinse mâna, care 
i se păru ca o gheară de pisică. Ochii adânciţi în orbite dovedeau 
oboseală cronică, iar părul brunet îi era vopsit şi răvăşit. 

— Domnul doctor Harrigan? 

— Îmi pare rău, zise Jake. Eu sunt doctorul Rosen. 

— Domnul doctor Harrigan nu e acasă? 

— Nu. 

— Presupun că ar fi trebuit să sun mai întâi. Am să aştept. E 
urgent. 

— Doctorul Harrigan v-a fost prieten? 

Întrebarea păru să o şocheze. 

— Nu. Nu l-am întâlnit niciodată. 

„Un mister.” 

— Mă tem că a murit de curând. 

Femeia clipi, nevenindu-i să creadă. Jake avu senzaţia că va 
începe să plângă. 


— Oh, nu! se văită ea. Trebuia să vorbesc cu el despre tata! 

„Nu mai e un mister.” 

— Înţeleg. Tatăl dumneavoastră a murit. Doctorul Harrigan a 
făcut autopsia? 

— Nu ştiu cum îi spuneţi dumneavoastră, zise femeia 
posomorită, de parcă dădea vina pe Jake pentru absenţa lui 
Harrigan. 

— Eu şi doctorul Harrigan am lucrat împreună. 

— Atunci poate ştiţi dumneavoastră ce s-a întâmplat cu tatăl 
meu, continuă ea, cu ochii deodată luminaţi. Tot ceea ce ştiu eu 
este că doctorul Harrigan l-a găsit - i-a găsit corpul. 

— L-a găsit? 

— Îngropat, spuse ea. Într-un mormânt nemarcat. Mă numesc 
Patrice Perez. Numele meu de fată era Patrice Lyons. Fiica lui 
James Albert Lyons. 

Şocat, Jake îşi aminti: scheletul trei. Pacientul numărul 
631217. Pete o găsise. 

— Da, zise el. Am fost cu doctorul Harrigan când a descoperit 
rămăşiţele. O conduse în bucătărie şi îi turnă o ceaşcă de cafea. 
Nu l-aţi mai văzut deci pe tatăl dumneavoastră de mai multe 
decenii. 

— Nu am ştiut unde era. Telefonul doctorului Harrigan a fost 
ca un trăsnet, mi-a spus să vin oricând pe aici să vorbim... 
despre tatăl meu... aici sau la spital. Am venit prima dată aici. 
Răsuci între degete ceaşca de cafea. Nu îmi plac spitalele. 

Jake îşi dădu seama că faţada fragilă ascundea o structură de 
oţel. Începea să îi placă de Patrice Perez. 

— Cum v-a găsit doctorul Harrigan? 

— Prin Administraţia Veteranilor. 

— Tatăl dumneavoastră a fost în armată? 

— În Coreea. A fost ofiţer, locotenent, rosti ea cu mândrie. S-a 
căsătorit cu mama chiar înainte de a pleca la război. De aceea a 
ajuns la casa de nebuni. 

Jake tresări - ura termenul acela. 

— A suferit de stres posttraumatic? 

— Pe atunci i se spunea şoc de război. I-a văzut pe cei mai 
buni doi prieteni ai lui sfârtecaţi de obuze chiar în faţa lui. Intr- 
un loc numit Heartbreak Ridge?. Întotdeauna mi s-a părut un 
nume potrivit. 


2 Culmea inimilor zdrobite 


Jake ştia că la Heartbreak Ridge avusese loc una dintre 
bătăliile cele mai sângeroase ale Războiului din Coreea. 

— Cât timp a fost internat? 

— De aproape imediat ce s-a întors. Dormea cu capul pe 
cască, ca pe o pernă. Avea nişte migrene îngrozitoare, uneori 
era apucat de crize violente. Eu aveam cam cinci ani. Imi 
amintesc că se lovea cu capul de perete şi urla. _ 

„Pare mai calmă acum, se gândi Jake. li face bine să 
vorbească.” 

— Mama a aranjat să fie internat în spital. Tata ne-a rugat să 
nu mergem să-l vedem până nu se simte mai bine. Primeam 
scrisori de la el din când în când. Ultima a fost pentru mine. A 
scris că i-au făcut ceva, un fel de operaţie chirurgicală, şi că se 
simţea mai bine. Dar nu a semnat-o aşa cum le semna pe 
celelalte: „Tu eşti gărgăriţa mea scumpă şi dragă, cu multă 
dragoste, tati”. In loc de asta era: „Tatăl tău, locotenent James 
A. Lyons”. După aceea nu am mai primit nicio scrisoare. Când 
mama a sunat la spital, i s-a spus că tata dispăruse. Glasul i se 
înecă. S-a dus cică la plimbare şi a dispărut. 

Lui Jake îi venea să o îmbrăţişeze, să o lase să-şi plângă 
durerea în voie. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În septembrie 1963. Am crezut că poate a început o nouă 
viaţă, că a vrut să-şi lase trecutul în urmă, dar mama nici nu 
voia să audă: „Nu ar fi plecat niciodată fără să-şi ia rămas-bun”, 
îmi zicea. „Le iubea prea mult ca să facă aşa ceva.” 

In sfârşit, lacrimile veniră, încet la început, apoi un adevărat 
torent. 

— Nu ştiu ce să fac. Trebuie neapărat să aflu ce s-a întâmplat 
cu el. Mama a murit; numai eu am rămas. Nimănui nu-i pasă de 
el în afară de mine. Am încercat să obţin dosarul lui, dar spitalul 
s-a închis şi Administraţia Veteranilor nu mai are dosare 
medicale. Mi-au zis că a fost un incendiu, dar poate spun numai 
aşa, ca să scape de mine. 

— Nu, e adevărat, o asigură Jake. Am mai avut de-a face cu 
asta. S-a întâmplat în St. Louis în 1973. O mare parte din baza 
de date a Administraţiei Veteranilor s-a pierdut atunci. 

Jake se gândise că răspunsul lui o va consola, dar nu făcu 
decât să o deprime şi mai tare. 

— Nu ştiu ce să fac, repetă ea. Am o fiică, şi ea merită să ştie 


despre bunicul ei. Dar de unde să obţin un răspuns cinstit? Nu 
sunt decât o chelneriţă divorțată de vârstă mijlocie din New 
Jersey. Pentru guvern, sunt un nimeni. 

Jake îi dădu un şerveţel de hârtie să se şteargă la ochi. 

— Aţi putea angaja un investigator privat. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu am eu atâţia bani. Dar mă întreb: dacă a fost vina 
spitalului? Ştiţi cumva un avocat care ar vrea să îmi ia cazul? 

— Vreţi să cereţi despăgubiri? 

— Nu vreau bani, zise ea, de parcă era un cuvânt obscen. Pur 
şi simplu vreau să aflu ce s-a întâmplat cu tatăl meu. 

— Vreţi un avocat care să nu lucreze pentru bani - care să vă 
ia cazul numai pentru satisfacția de a descoperi adevărul? 

— Ştiu că e imposibil, şopti ea cu un suspin. 

— De fapt, replică el, ştiu exact persoana potrivită. 


Capitolul 4 


Când auzise vocea lui Jake, Manny îi închisese receptorul în 
nas. Până când o sună din nou, avu însă timp să-şi amintească 
de cazul Terrell şi să recunoască faţă de sine însăşi că, oricât 
era de arogant, avusese dreptate în legătură cu Essie Carramia. 
Îl lăsă să-i spună despre Patrice Perez. Apoi o sună pe Patrice, a 
cărei poveste, ca un virus familiar, o molipsi. 

Acum, oarecum spre surprinderea ei, Manny se găsea în 
Poughkeepsie, New York, la Academia Psihoanalitică pentru 
îmbunătăţirea Calităţii Vieţii, care adăpostea arhivele mai 
multor spitale psihiatrice acum închise, printre ele şi cel din 
Turner. Căutase pe internet informaţii despre Turner şi aflase că 
statul New York plătea Academiei o sumă pentru arhivarea 
tuturor dosarelor care nu se aflau nici la Societatea de Istorie 
din Turner, nici nu fuseseră încă recuperate din spital. Astfel că, 
într-o frumoasă zi de toamnă, Manny îşi luase Porche-ul 
decapotabil şi se dusese acolo. 

Ajunsese înainte de ora prânzului, pentru a avea suficient 
timp să se uite la dosare şi să ajungă înapoi acasă pe lumină, 
deşi exteriorul cenuşiu al clădirii era ca un nor întunecat în 
mijlocul unui cer plin de soare. Intră pe porţile impunătoare de 
fier forjat şi în hol dădu peste o tânără acră, cu părul nisipos 
lung până la umeri, aşezată la un birou de mahon pe care stătea 
o plăcuţă neagră cu litere aurii: RECEPŢIONISTĂ. Manny îi 
zâmbi, ştiind foarte bine că femeia nu avea să-i întoarcă 
zâmbetul. 

— Bună ziua, mă numesc Philomena Manfreda. Am sunat ieri 
în legătură cu nişte documente de arhivă ale Spitalului de Boli 
Mintale Turner, devenit apoi Institutul Psihiatric Turner. 

Recepţionista se uită în agendă. 

— Corect. Dar domnul Parklandius, directorul nostru, nu a 
venit încă şi nu sunt sigură că vă pot permite accesul la acele 
documente până nu se întoarce dânsul. 

Se uită la Manny cu ochii mijiţi, de parcă îşi pierduse ochelarii 
sau lumina era prea slabă. 

„Nu ştie cu cine se pune.” Zâmbetul lui Manny se lărgi. 

— Îmi pare rău. Nu am reţinut cum vă numiţi. 


— Lorna Meissen. Sunt asistenta domnului Parklandius. Cu 
mine aţi vorbit ieri. Am crezut că va fi deja aici la ora aceasta. 
Îmi pare rău. 

— Lorna. Bună dimineaţa. Nu ştiam că trebuie să fie el 
personal aici. Credeam că Academia funcţionează ca o bibliotecă 
publică. Eu sunt avocată, şi legea spune că, din moment ce 
biblioteca primeşte fonduri de la guvern, nu puteţi să interziceţi 
unei persoane particulare accesul la documente. Domnul 
Parklandius va trebui să îşi dea permisiunea, aşa că nu contează 
dacă e aici sau nu. „Oare chiar există chestia asta în noile legi 
despre confidenţialitate? Dacă eu nu ştiu, pot să pariez că nici 
Lorna nu ştie.” 

Lorna se uită la Manny bănuitoare. 

— Presupun că va fi în regulă. Trebuie să vă avertizez că 
arhivele s-ar putea să fie greu de găsit. Sunteţi abia a doua 
persoană care a cerut să le vadă în cei trei ani de când lucrez eu 
la Academie. Se ridică în picioare. Veniţi. Vă duc sus în sala de 
lectură. 

Încuie uşa din faţă acţionând un buton din spatele biroului şi o 
conduse pe Manny la un lift straniu, de modă veche, într-o cuşcă 
deschisă. Clădirea era proprietatea familiei Hawkins, explică ea, 
care îşi făcuse averea din afaceri imobiliare. Dar niciun membru 
al familiei nu îi vizita vreodată, şi domnul Parklandius nu voia să 
vorbească despre acest subiect. In timp ce liftul urca, Manny 
observă podelele de marmură, tavanele în boltă, nişte scări 
maiestuoase de marmură cu balustrada de alamă lustruită. 

Ajunseră la etajul trei. Nu părea să fie nimeni în clădire în 
afară de ele două, observă Manny. Nu auzi nimic, în afară de 
liniştea cea mai adâncă. La capătul holului, în dreapta, se găsea 
o cameră vastă cu mai multe mese de conferinţă şi scaune 
inconfortabile. Pe uşă, o placă anunţa: NUMAI PERSONALUL 
AUTORIZAT. Vizavi era o uşă închisă pe care scria: CHARLES P. 
PARKLANDIUS, DIRECTOR. Lorna o aşeză pe Manny la una 
dintre mese în faţa unui teanc imens de cutii umplute cu dosare, 
datate din anul 1888 până în prezent, care fusese evident 
pregătit pentru sosirea ei. Spitalul fusese deschis în 1869 cu 
numele de Azilul Turner pentru Retardaţi, îi spuse Lorna, dar 
acestea erau singurele dosare existente. 

— Eu voi fi jos, zise Lorna. Mă tem că, dacă aveţi nevoie de 
ceva, va trebui să coborâţi. 


Manny o privi plecând cu uşurare. Camera avea ferestre care 
dădeau înspre râul Hudson, şi nu îşi putea imagina un loc mai 
plăcut pentru o documentare. Luă primul dosar, datat 1888, 
care conţinea o listă de nume de oameni morţi de mult şi 
tratamentele pe care le primiseră. Registrul ar fi putut tot atât 
de bine să descrie procedee din Evul Mediu. 

Alte dosare conţineau documente mai banale: o comandă de 
150 de cearşafuri şi feţe de pernă în 1916; preţul plătit pentru 
echipamentul de laborator în 1925; şi - în mod ciudat - un 
exemplar al unui număr din august 1962 al ziarului Baxter 
County Daily Gazette. Manny se gândi că e ciudat ca un ziar să 
se afle printre dosare medicale. 

Ah. Prima pagina era consacrată picnicului de vară al 
Spitalului de Boli Mintale Turner, ce trebuia să aibă loc în 
curând. O fotografie de la o sărbătoare asemănătoare din mai 
arăta câteva femei plimbându-se în rochii de primăvară, alături 
de bărbaţi în costume elegante. Un program anunţa ora 
ceremoniei de deschidere şi promitea un barbecue, un concurs 
de aruncare a inelelor, un cadril şi alte manifestări. Publicul era 
invitat să participe: intrarea era de un dolar, „în beneficiul 
pacienţilor săraci”. Erau mai multe fotografii de la picnic; în 
unele, doctorii şi asistentele pozau alături de pacienţi. 

Manny îşi dădu seama că Spitalul de Boli Mintale Turner, cum 
era numit aici, reprezentase mai mult decât o simplă instituţie 
de tratament; fusese centrul social şi economic al districtului 
Baxter. Dosare mai recente documentau schimbarea numelui 
spitalului, cazul unei persoane care aproape se înecase în 
bazinul din curte, o cădere a instalaţiei electrice, ameninţarea 
unui câine turbat. Şi apoi, cu mare tristeţe, închiderea 
institutului din cauza lipsei de fonduri, o zi MOHORÂTĂ 
PENTRU TURNER, proclama un titlu. 

In cele din urmă, Manny ajunse la un set diferit de dosare: 
datele despre pacienţi, de la începutul spitalului. Manny începu 
să le citească atent, distrasă de la cercetarea ei de prezentarea 
tratamentelor pentru o mulţime de boli, de la demenţă la 
alcoolism, şi a felului cum se schimbaseră acestea de-a lungul 
anilor. 

Cu totul, Manny citi aproape cinci ore, şi abia în ultima oră 
începu să caute dosarul lui James Albert Lyons. Nu reuşi să îi 
găsească numele, cel puţin nu în perioada dintre sfârşitul 


Războiului din Coreea şi 1964, anul în care dispăruse. „Poate m- 
am uitat prea repede”, se gândi ea, şi era pe punctul de a începe 
din nou, când o simţi, mai degrabă decât o auzi, pe Lorna 
Meissen furişându-se în spatele ei. 

— Mă tem că va trebui să plecaţi, zise Lorna. Nu sunt decât 
eu aici, şi îmi termin programul pe ziua de azi. 

„La naiba!” 

— Pot să xerocopiez la câteva documente? 

— Cred că va trebui să vă întoarceţi, doamnă Manfreda, 
replică Lorna înţepată. Nu cred că este permisă copierea 
actelor. 

Manny era prea obosită ca să mai inventeze o lege care să dea 
seamă de situaţie. 

— Atunci mai pot rămâne încă cincisprezece minute? 

— Da. Dar plec la cinci fix. 

— Mulţumesc, îi zise Manny, zâmbind. Cobor în câteva 
minute. 

Într-adevăr, era deja în întârziere la cina pe care trebuia să o 
ia cu Jake Rosen şi, având în vedere că nu mâncase nimic la 
prânz, era moartă de foame. 

După ce Lorna ieşi, Manny răsfoi rapid celelalte dosare. 
Desfăcu un cilindru de carton pe care scria planuri arhitectonice 
şi îl vâri în geantă. „Asta îmi va da o idee despre clădire.” 
Adăugă mai multe dosare care ar fi putut să conţină informaţii 
despre James Lyons, deşi nu avea prea multe speranţe. „O să le 
iau acasă, o să mă uit peste ele diseară, le copiez la birou pe 
cele de care am nevoie şi le trimit înapoi. Lorna va fi prea 
speriată să-i spună şefului că le-am luat, şi nimeni nu va observa 
că lipsesc pentru câteva zile - sau câţiva ani, de fapt.” 

Aranjă cutiile la loc, le lăsă pe masă, ieşi din sală şi începu să 
coboare scările. Fu tentată să se oprească la etajul doi să arunce 
o privire, dar nu voia s-o întârzie pe Lorna. Auzi liftul urcând pe 
când ajungea în hol şi se gândi ca era Lorna care venise s-o 
caute, dar Lorna o aştepta nerăbdătoare la biroul din faţă. Poate 
că pasagerul din lift era misteriosul domn Parklandius. 
Frustrată, simțind că nu găsise nimic important, Manny rezistă 
tentaţiei de a fugi înapoi pe scări doar pentru a-l zări. 

x 


Afară se făcuse deja rece. Manny puse acoperişul la Porsche 
şi sună la birou. 


— A fost o zi plictisitoare, îi spuse asistentul ei Kenneth. 
Nimic nou în cazurile Cabrera sau Morales. Domnul Williams 
pretinde că are o fractură cervicală. Şi, slavă Domnului, doamna 
Livingston ţi-a trimis în sfârşit cecul. Mai avem ce mânca o lună. 

Kenneth Medianos Boyd era un copil al străzii care îşi luase în 
închisoare certificatul de asistent de avocat. Visa să ajungă 
avocat, dar pentru asta avea nevoie de o diplomă şi pentru asta 
de bani, care la rândul lor însemnau două slujbe: lucra pentru 
Manny şi pe post de chelneriţă, numită Prinţesa K, la clubul de 
noapte Changing Places. Prinţesa K, pretențioasă în legătură cu 
curăţenia din toaleta femeilor, tipărise mai multe afişe pe care 
scria: „VĂ ROG SĂ TRAGEŢI APA LA WC” şi le lipise în toate 
cabinele de toaletă. Manny fusese numită avocată pro bono când 
Kenneth fusese arestat sub acuzaţia de intenţie de a distruge 
dovezile - droguri - aruncându-le în toaletă. Işi petrecuse 
noaptea în celula de bărbaţi îmbrăcat în pantofi cu talpă groasă, 
cu toc de doisprezece centimetri, din imitație strălucitoare de 
piele turcoaz, în nişte chiloţi tanga verde ţipător cu volănaşe şi o 
coadă din pene de păun, cu machiaj complet şi, bineînţeles, cu 
subsuorile epilate. Bărbaţii din celulă fuseseră îngroziţi de el. 

Manny nu trebuise să depună un efort prea mare pentru a-şi 
elibera clientul, în ciuda condamnărilor sale anterioare sub 
acelaşi cap de acuzare. Judecătorul râdea atât de tare de 
costumaţia lui şi de poveste, încât abia reuşi să pronunţe: „Caz 
respins”. Dar petrecuseră suficient timp împreună încât să lege 
o prietenie. Kenneth era inteligent şi harnic, şi avea nevoie de o 
slujbă de zi. Ea urma să aibă grijă de el şi el avea în plus sarcina 
de consultant de modă, având în vedere talentul lui pentru 
amestecarea şi asortarea unor haine extravagante cu pantofi, 
genţi şi eşarfe. 

— Mai e ceva, zise el. A sunat doctorul Rigor Mortis. 

— Vrei să spui Rosen? 

— În persoană. Era la o scenă a unei crime, vrea să luaţi cina 
mai târziu, sugerează să vă întâlniți la 19.30 la intersecţia dintre 
Sixty-sixth şi Third Avenue. Zice că puteţi discuta despre caz în 
drum spre restaurant. 

„Asta îmi va da timp să mă schimb. Oare ce trebuie să poarte 
cineva pentru a-i atrage atenţia? O mască mortuară?” 

— Sună-l şi spune-i că sunt de acord. Şi dă-i şi numărul meu 
de mobil în caz că întârzie iar. 


„Dacă întârzie, mă întreb cine o să-i facă lui autopsia.” 
x 

Era deja întuneric când ajunse Manny la intersecție, dar îi 
distinse cu uşurinţă silueta cocârjată. Stătea sub un felinar, 
uitându-se prin nişte hârtii pe care evident le scosese din valiza 
de la picioare. E] cu siguranţă nu mersese acasă să se schimbe. 
Avea costumul şifonat şi probabil nu-şi mai pieptănase părul de 
la procesul Carramia. 

Manny se furişă în spatele lui. 

— Bună seara. 

Tresărind şi roşind, Jake puse hârtiile la loc şi se întoarse spre 
ea. 

— Domnişoară Manfreda, mulţumesc că aţi acceptat să ne 
întâlnim. Se holbă la ea uluit. Dar n-aveaţi părul roşcat? 

— Săptămâna asta sunt blondă, zise ea, ridicând din umeri. 
Am vrut să se asorteze cu noua mea poşetă. Îi arăta o geanta 
roşie, de mărimea unei valize, cu ornamente de piele naturală şi 
încrustaţii de aur. E de la Vuitton. Noul meu odor. Am fost pe 
lista de aşteptare nouă luni. 

Jake îi privi consternat geanta, apoi se uită la ea. „Ce fel de 
nebună...?” Una atrăgătoare, trebuia să recunoască. Părul îi 
arăta grozav, mergea foarte bine cu geanta şi costumul de stofă 
roşu şi mov. Avea o silueta plină - voluptuoasă -, spre deosebire 
de anorexicele de la televizor sau de pe străzile Manhattanului, 
care toate păreau să aibă nevoie de un profiterol. Avea ochii de 
o nuanţă între albastru şi cenuşiu, iar pielea perfect curată 
sugera comparaţia obişnuită cu porţelanul. Cel puţin nu avea un 
strat exagerat de machiaj pe faţă. Dacă învățase ceva de la masa 
de autopsie, aceasta era că prea multe femei nu erau mulţumite 
de darurile cu care le înzestrase natura. 

— Vezi ceva interesant? întrebă ea. 

Jake roşi, dându-şi seama ca o privise prea lung şi prea 
insistent. 

— Am înţeles ce voiai să spui despre geantă şi păr. 

— La ce restaurant mergem? 

— Restaurant? 

— Da. Kenneth mi-a spus că dumneata vei alege restaurantul 
şi că vom discuta cazul pe drum până acolo. 

Jake îşi luă valiza de pe trotuar. 

— De fapt, nu am nicio idee. 


— Atunci aleg eu, zise ea încântată. Bravo Gianni. E pe Sixty- 
first, între Third şi Second. 

— Perfect. Jake începu să traverseze bulevardul. 

— Stai! Verdele clipeşte. 

— Nu vine nicio maşină. Hai să mergem. 

Manny rămase pe loc. 

— Eu una nu fug pe stradă, mai ales pe străzi cu gropi, în 
pantofi ca ăştia. 

— Te ţin eu, zise el. N-o să cazi. 

O prinse de braţul drept şi o conduse într-un pas pe jumătate 
alergător pe Third Avenue. Manny îşi aduse aminte de momentul 
când, după ce făcuse autopsia lui Terrell, îi arătase cum se 
schimbă unghiul traiectoriei glonţului în funcţie de poziţia 
trăgătorului şi de mişcarea victimei. 

— Terrell stătea în picioare, zisese el. Trăgătorul era ghemuit 
pe vine în spatele lui, în poziţia de tragere care se învaţă la 
poliţie. Din această cauză apare unghiul acesta în sus. Uite, lasă- 
mă să-ţi arăt. li pusese o mână pe spate şi pe cealaltă pe piept 
deasupra sânului drept, şi începuse să-i îndoaie corpul în sus şi 
în jos, încet. Cel mai important lucru, domnişoară Manfreda, 
este faptul că glonţul nu a atins omoplatul. Avem două sute şase 
oase în corp. Singurul os care se mişcă în sus şi în jos pe 
celelalte oase este omoplatul - scapula. Omoplatul lui Terrell era 
în sus în momentul în care a fost împuşcat, ceea ce înseamnă că 
avea mâinile sus pentru a se preda, aşa cum au spus vecinii, şi 
nu încerca să-şi scoată pistolul din buzunar, aşa cum susţin 
poliţiştii. 

Acum, alergând peste bulevard, Manny nu îşi amintea 
cuvintele, deşi ele îi eliberaseră clientul, ci senzaţia mâinilor lui, 
care îi transmiseseră un fior până în şira spinării, deoarece i se 
păruse că e în stare să facă un gest prostesc, ca de exemplu să 
se întoarcă şi să-l sărute. „Nebunie.” 

Ajunseră pe trotuar. Jake îi arătă o clădire albă de cărămidă 
de cealaltă parte a bulevardului. 

— Aici a murit Tennessee Williams. S-a înecat cu un dop de 
sticlă, conform raportului de autopsie. Fratele lui nu a crezut 
acest lucru niciodată, a pretins că fusese ucis. M-am uitat prin 
documente. Fratele lui avea parţial dreptate. Nu dopul de la 
sticla îl ucisese. A murit de o supradoză de droguri şi de alcool. 
Nu a fost crimă. 


„Impresionant.” 

— Nu trebuia să vorbim despre cazul Lyons? 

— Poate să mai aştepte. Vezi felinarul acela de la colţul 
celălalt? Acolo a răposat Benjamino Bellincaso. Poc! Omorât de 
un tip cu o armă, care a dispărut apoi în metrou. A fost începutul 
unui război al Mafiei care a durat ani de zile. Era aici un 
restaurant faimos, care a trebuit să se mute. Nimeni nu voia să 
mai mănânce în localul unde şi-a servit cina cea de pe urmă 
Bellincaso. 

— Mai e ceva pe traseu despre care doreşti să mă informezi? 
„N-ar fi trebuit să-l întreb.” 

— A mai existat un restaurant pe aici pe aproape, Neapolitan 
Noodle, care a trebuit să fie închis, deoarece patru directori ai 
unei fabrici de confecţii au fost împuşcaţi la o masă de la care 
tocmai se ridicaseră nişte mafioţi. Nimeni nu a aflat vreodată 
cine trebuiau să fie victimele. 

Incă o ţinea de braţ; Manny nu făcu niciun efort să se 
elibereze. Pasiunea din vocea lui, pasul lui plin de forţă, expresia 
lui erau contagioase. Se simţea bine cu el, vrăjită. 

— Oamenii normali nu se orientează după locurile crimelor, 
zise ea, când în sfârşit Jake se opri să respire. Ai fost vreodată la 
Bloomingdale? E la trei străzi de aici. E un magazin minunat, 
are haine superbe şi două departamente de încălţăminte, unul 
pentru momentele când o femeie vrea să se simtă şic, celălalt 
pentru când vrea să se îmbrace ca o divă. 

— Serios? N-am ştiut, replică el monoton. 

— Femeile se orientează după magazine - trăiesc după ele. 
Cumpărături, modă şi toalete curate cu hârtie igienică moale. „E 
doctor. Poate rezista la informaţii anatomice.” De partea 
cealaltă a lui Bloomie e un magazin de fabrică. Mi-am cumpărat 
eşarfa Hermes şi brăţările asortate de smalţ când cu reducerile 
de la sfârşitul anului. Atunci scad preţul produselor mai vechi, 
dar, când e vorba de Hermes, cui îi pasă? La urma urmei geanta 
mea Kelly nu se demodează niciodată. 

„lar se holbează la mine. Oare crede că mi-am pierdut 
minţile?” Nu, zâmbea. De fapt, ochii îi străluceau de ceea ce eii 
se păru a fi plăcere. 

— Aici e Bravo Gianni, continuă ea. Specialitatea lor e friptura 
suculentă, în sânge, şi homarul Fra Diavolo Pasta Mişto, dar, 
după tot sângele vărsat prin restaurantele din împrejurimi, cred 


că o să iau peşte. 


Capitolul 5 


— Buona sera, zise Manny în timp ce îl urmau pe şeful de sală 
la masa din colţ. 

Jake îşi scoase jacheta albastră sport, îşi desfăcu cravata cu 
imprimeu maro cu negru de la gulerul uzat al cămăşii albastru- 


deschis şi îşi suflecă mânecile - „de parcă are de gând să 
înceapă o autopsie” - şi după aceea se aşeză la masă pe scaunul 
din faţa ei. 


— Doriţi vin? întrebă ospătarul. 

Amândoi se întinseră după lista de vinuri. Rezultă o mică 
luptă, pe care o câştigă Manny. 

— Roşu sau alb? întrebă ea. 

— Cum doreşti. 

Manny evaluă oferta. 

— Vom lua un Amarone din 1995 - Reserva Ducale, piacere. 

Chelnerul făcu o plecăciune. 

— Foarte bună alegere. Şi accentul dumneavoastră - îşi pupă 
buricele degetelor - impecabil. 

— Sunt italiancă de generaţia a doua. 

— Şi o sticlă de apă minerală acidulată, îi spuse Jake 
chelnerului. 

— Vai, cât de european! zise Manny, îngustându-şi ochii. 

Vocea ei era încă puţin tăioasă; Jake nu era sigur dacă îşi 
bătea joc de el. 

— Eu sunt generaţia a treia de Brooklyn. 

Îi umplu paharul când sosi apa minerală. 

Erau la desert şi espresso. Când sosiseră, Jake fusese cel care 
îi trăsese scaunul să stea, nu şeful de sală, o mică galanterie de 
modă veche pe care Manny o găsise fermecătoare. De 
asemenea, comandase el biban pentru amândoi şi vorbise 
practic încontinuu despre morţi violente. 

— Acum, în legătură cu cazul Lyons, zise el în sfârşit. Mă 
gândesc... 

— Da, în legătură cu cazul Lyons, îl întrerupse ea. La ce 
anume te-ai gândit? 

Jake îşi ridică o sprinceană, mirat. 

— Poftim? 


— Nu am nicio veste despre tine între Terrell şi Carramia - şi 
după Carramia nici măcar o scuză că m-ai crucificat acolo. Apoi 
mă suni să-mi spui că o femeie de care n-am auzit niciodată mă 
va contacta ca s-o reprezint în instanţă pentru că ţi se pare că 
sunt un avocat grozav. Îşi îngustă ochii. Asta voia să fie un banc? 

— Ah, înţeleg că ar putea părea puţin ciudat. Dar m-ai 
impresionat cu adevărat la tribunal şi, când fiica domnului 
Lyons... 

— Eşti în stare să spui orice, nu-i aşa? Orice, numai să iasă 
aşa cum vrei tu. Te-am impresionat în sala de tribunal? Cum poţi 
să spui aşa ceva fără ruşine? M-ai făcut să par o studentă fără 
experienţă. 

Jake zâmbi fără condescendenţă. 

— O studentă impresionantă totuşi. Uite ce e, eu sunt om de 
ştiinţă. Am fost angajat ca să emit o părere bazată pe ştiinţă, şi 
această părere este ceea ce este, indiferent cine mi-o cere. Eu 
nu am depus mărturie împotriva ta, eu am depus mărturie 
împotriva unor concluzii false. Exact aşa cum nu am fost angajat 
să depun mărturie pentru tine în cazul Terrell. Dacă poliţia nu l- 
ar fi împuşcat pe clientul tău în spate, ţi-aş fi spus. 

„OK, deci nu e de vânzare. Dar tot e un înfumurat.” Lingura 
pe care se găsea o îmbucătură de tiramisu se opri înainte de a-i 
ajunge la gură. Când îşi desfăcuse gulerul şi îşi suflecase 
mânecile înainte de a se aşeza la masă, lui Manny i se păru că e 
lipsit de bune maniere; dar acum, dezinvoltura şi atitudinea lui 
firească, evidenta sinceritate şi francheţea privirii sale 
deschiseră o poartă în mintea ei şi ea îl lăsă să intre. 

— Ţi s-au servit nişte opinii greşite, continuă el. Dar, dincolo 
de asta, ai fost mai bine pregătită decât orice avocat pe care l- 
am văzut vreodată. Descoperirea studiului aceluia pe care l-am 
făcut despre depoziţiile martorilor la arestările poliţiei - 
uluitoare. Şi eşti evident foarte... zeloasă când reprezinţi 
interesele clienţilor tăi. Am citit câte ceva despre cazurile tale 
de până acum. Ai obţinut un aranjament în cazul Terrell când 
nimeni altcineva nu voia să se atingă de el. Şi, când 
guvernatorul a refuzat să elibereze un permis pentru 
protestatarii aceia împotriva pedepsei cu moartea, ai insistat că 
încalcă Primul Amendament. Apropo, ai scris atunci un raport 
foarte elegant. Se întinse brusc peste masă şi o prinse de mână. 
Ai grijă. O să-ţi cadă tiramisu pe sacou. 


Manny înghiţi prăjitura. 

— Normal că-mi pasă de clienţii mei. Doar nu m-am trambalat 
până la Poughkeepsie pentru tine, am făcut-o pentru Patrice 
Perez. Şi, dacă descopăr că e o escrocherie de vreun fel, o să-i 
fac zilele fripte, nu te teme. 

— Escrocherie? Nici într-un caz. Nu ai cunoscut-o încă. Nu 
cred să fi existat vreodată vreo femeie mai vulnerabilă, mai... 

— lartă-mă, doctore Rosen, dar am învăţat că oamenii de 
ştiinţă nu ştiu mai nimic despre inima omenească. 
Vulnerabilitatea este specialitatea escrocilor. 

— Crezi că e o escroacă? 

— Nu am spus asta. Am menţionat doar posibilitatea. 

„Încearcă să câştige, se gândi Jake. Să mi-o plătească pentru 
Carramia.” Ideea îi făcu plăcere. 

— Totuşi, te-ai trambalat până-n Poughkeepsie. 

— Bineînţeles. Dacă e cinstită, atunci biata femeie o fi crezut 
că tatăl ei a abandonat-o. Acum nu mai are habar ce s-a 
întâmplat cu el. Tot ce ştie ea e că doctorii din spitalul acela de 
psihopaţi i-au făcut un tratament aiurea şi apoi l-au îngropat în 
curtea din spate ca pe un câine turbat. Manny sorbi din vin, deşi 
nu avea nici cea mai mică intenţie să se ameţească în faţa lui. 
Chiar şi dacă n-a avut loc nicio încălcare a legii acolo, statul 
New York tot îi datorează o explicaţie. Poate că n-are ea 
cincizeci de dolari în bancă, dar are absolut tot dreptul să se 
ridice şi să ceară... Se întrerupse. De ce zâmbeşti? 

— Îţi pasă cu adevărat. Îmi place chestia asta. 

Manny ridică din umeri. 

— Tata mi-a zis odată că ar fi trebuit să-mi dea numele Sfântul 
Iuda, după ocrotitorul cauzelor pierdute. În versiune feminină, 
bineînţeles. 

— Înţeleg. Jake luă o îmbucătură din prăjitura lui caldă cu 
ciocolată. În schimb te-a numit Philomena Erminia. 

Se uitară unul la celălalt, cu privirea zăbovind în ochii 
celuilalt. 

— Deci mi-ai descoperit al doilea nume, da? 

— Sunt foarte meticulos, zise el. Şi, în plus, era în 
documentele de la tribunal. 

Manny reflectă la spusele lui timp de o secundă. 

— Acum, că suntem în aceeaşi echipă, poţi să-mi spui Manny. 
Toată lumea îmi zice aşa. 


— Nu Philly? 
— Nu, dacă vrei să-ţi păstrezi dinţii, zise ea. 
* 


Mai comandară cafea. Ea îi povesti despre vizita la Academie 
şi despre cât de nefructuoasă i se păruse. 

— ... au fost interesante informaţiile despre istoria spitalului, 
dar n-am găsit niciun cuvânt despre Lyons. 

— Poate că şi ăsta e un detaliu interesant. Semnificativ. 

— Este ciudat. Există dosare ale altor pacienți din aceeaşi 
perioadă. Al lui lipseşte. 

— Crezi că a fost furat? Distrus? 

— S-ar putea. Patrice spunea că tu ai găsit rămăşiţele. Tu şi 
doctorul Harrigan, care pare să fi murit între timp. Sunt în 
vreun fel relevante? 

Jake se întrebă dacă îşi bate joc de el, dar tonul şi expresia ei 
erau serioase. Tachinarea reciprocă de dinainte încetase în faţa 
cauzei comune. 

— În multe feluri, răspunse el. În primul rând, am identificat 
indubitabil scheletul din fişierele stomatologice. Dar asta ştii 
deja. 

— Dar cauza morţii? 

— Fractură a celei de-a doua vertebre cervicale. 

— Fractura spânzuratului. 

— O-ho! De unde ştii chestia asta? 

— Sunt pasionată de istoria linşajului. Colecţionez cazurile în 
care tribunalele au consfințit imoralitatea. Asta mă încurajează 
să nu am prea mare încredere în sistemul nostru legal - dacă am 
avut vreodată. Manny se aplecă în faţă. Cum poţi fi sigur că nui 
s-a rupt gâtul când au aruncat cadavrul în groapă? 

— Pentru că la microscop am văzut fier, reziduul 
hemoglobinei descompuse. Asta înseamnă că a avut loc o 
sângerare la locul fracturii, ceea ce la rândul său înseamnă... 

— Că era viu când s-a întâmplat evenimentul. Crezi că s-ar 
putea să fi fost spânzurat? 

— E posibil. Dar, având în vedere faptul că era într-un spital 
de boli mintale, cred că există o explicaţie mai plauzibilă. Gâtul 
rupt poate fi o consecinţă a terapiei cu electroşocuri. 

Manny se cutremură involuntar. 

— Brutal. 

— Cu ani în urmă, dacă medicii foloseau prea mult curent şi 


nu administrau pacientului un relaxant muscular - sau dacă 
personalul nu era instruit cum trebuie -, se întâmpla. Pot să-ţi 
arăt exemple în muzeul de la Departamentul de Medicină 
Legală. 

— Mersi, nu. Manny învârti linguriţa în ceaşca de espresso. 
Ce mă agasează pe mine e că nimănui nu i-a păsat de moartea 
lui. Sistemul juridic nu este interesat decât de statistici, de cât 
de multe cazuri a rezolvat un judecător. 

El îi împărtăşea cinismul. Autopsii neglijente, dovezi de 
mântuială,  depoziţii false - toate acestea influenţaseră 
întotdeauna tribunalele, cărora nu părea să le pese nici cât 
negru sub unghie când se descopereau erori. „Caz închis” 
însemna mult prea des „caz închis pentru totdeauna”. 

— Uite, zise el. Noi doi ştim că asta nu a fost o moarte 
naturală. Ar fi trebuit raportată la procuratură, dar nu a fost. 
Spitalul ar fi trebuit să-i spună soţiei lui Lyons, dar nu i-au spus. 

— Tu crezi că sistemul juridic este interesat de adevăr, justiţie 
şi echitate? În experienţa mea - nu! 

Glasul lui Manny se ridicase atât de mult la aceste cuvinte, 
încât cuplul care se săruta la o masă vecină se opri ca să se uite 
la ea. 

— Nu am terminat. Nici măcar nu am văzut radiografiile. 
Secretara doctorului Harrigan trebuia să mi le trimită, dar nu au 
ajuns. Nu ştiu exact de ce durează atât. 

— Dar analiza toxicologică? 

— Harrigan avea de gând să folosească un laborator din afară. 
Însă nu am văzut încă documentele. 

— Dar de ce nu a făcut Harrigan analiza în laboratorul 
spitalului? 

— Pentru că nu avea încredere în ei. Laboratoarele spitalelor 
obişnuite sunt celebre pentru greşelile în analiza toxicologică. 
Sunt menite să investigheze oameni vii, normali; şi atât. 

Manny îşi împinse înainte ceaşca de cafea. 

— Între timp, eu voi încerca să găsesc cumva fişele medicale 
ale lui Lyons. Poate că au uitat vreunele la spital înainte de a-l 
închide. Şi o să văd dacă pot găsi pe cineva care să-l fi cunoscut, 
la spital sau înainte. Poate mai trăiesc câţiva dintre camarazii lui 
din armată. O să încerc şi să discut cu doctorii care l-au tratat, 
dacă pot să aflu cine sunt. Patrice le va anula interdicţia de a 
vorbi despre tratamentul tatălui ei. 


Jake o privi cu înţelegere. 

— Ar trebui să angajezi un investigator. Cu siguranţă eşti 
ocupată. 

— Nu-mi pot permite un investigator. Pierderea cazului 
Carramia nu mi-a prins prea bine. Am cheltuit o grămadă de 
bani cu el, şi, când pierzi, nu îţi decontează nimeni nimic. Şi nici 
clienţii noi nu dau năvală. Slavă Domnului pentru cazul Terrell. 
Fără el aş fi nevoită să port hainele de anul trecut. 

Jake se foi în scaun, stingherit. „Nu îmi voi cere scuze că a 
pierdut.” 

— Pot să plătesc eu un investigator privat, dacă te ajută cu 
ceva. 

Manny se simţi ca o elevă de clasa a treia de la şcoala 
catolică, stând în faţa profesoarei severe, cu mâinile aşezate 
frumos una peste alta în faţa ei. „Presupun că îţi permiţi la un 
onorariu de cinci mii pentru o zi”, se gândi ea, impertinenţa 
depăşindu-i blândeţea. 

— Mersi, dar aş prefera să o fac singură. 

— Chiar ai de gând să mergi la spitalul Turner? E un loc 
îngrozitor. Mai bine ia pe cineva cu tine. 

„Dar nu pe tine. Tu eşti mult prea ocupat.” Manny se simţi 
cuprinsă din nou de un val de resentimente şi se ridică, 
nerăbdătoare să ajungă acasă. 

În momentul acela sună telefonul lui celular şi Jake îi făcu 
semn să stea jos. 

— Ma întorc imediat. 

Era un număr din nordul statului. Se duse către bar. 

Manny se aşeză în scaunul lui şi începu să-i scotocească prin 
buzunarele hainei. Avea chei de maşină, chei de casă, un sfert 
de dolar şi un cent, un pachet de Tums şi o scrisoare de lao 
femeie, pe care conştiinţa nu o lăsă să o citească. „Poate că 
totuşi îşi petrece timpul şi cu oameni care mai au puls.” 

Se retrase pe propriul scaun, întrebându-se dacă ar fi trebuit 
să încerce să se împace cu Alex, cu care fusese prietenă timp de 
un an. Alex era bancher, a treia generaţie, cu un egocentrism 
care o lăsa deseori pe dinafară, dar cu toate acestea era un om 
bun. Voise să se însoare cu ea, dar voise de asemenea ca ea „să 
lase munca de tribunal pentru alţii”, şi asta anulase totul. 

Jake se reîntoarse. Încercă să-i zâmbească, dar era evident 
supărat. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Arăţi complet bulversat. 

— Am fost chemat să fac o autopsie. Nu e niciun medic legist 
şi familia m-a rugat să vin eu. 

„Turner”, se gândi ea şi simţi un fior de presimţiri negre. 

— Cine a murit? 

— Menajera doctorului Harrigan, zise el sumbru, privind afară 
în întuneric. 

x 

— Plătesc eu, zise Manny, căutându-şi cartea de credit. 
Patrice e clienta mea; protocolul zice că trebuie să plătesc eu. 

Cartea de credit a lui Jake ieşi la iveală. 

— Mama m-a învăţat să nu las niciodată o doamnă să 
plătească cina. Fa dictează. 

„Încântător. Nu are niciun simţ al modei, dar are maniere 
elegante.” 

— Data viitoare e rândul meu, atunci, zise ea de-abia auzit, 
nesigură dacă, după geanta Vuitton, îşi mai putea permite să 
scoată încă vreo sută de dolari din cont. 

„Asta dacă va mai fi o altă dată.” 
picioare. 

— Te conduc până acasă, spuse el. După aceea mă duc la 
Turner. 

— La zece seara? 

— Familia părea chiar disperată. Vocea îi sună obosită. 
Cadavrelor nu pare să le pese de timp. Şi, cu cât ajungi mai 
curând la ele, cu atât poţi găsi mai multe indicii. 

„Nu vreau să plece.” Acest gând, neinvitat şi neaşteptat, o 
împietri de uimire. 

— Conduc eu, zise ea. 

Jake se chinuia să-şi pună haina. O mână i se prinsese în 
mânecă. Se uită uluit la ea. 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

— Turner. Vin cu tine. 

— Imposibil. 

— Serios? încearcă numai să scapi de mine. 

Jake rămase nemişcat, gândindu-se timp de câteva momente. 
Manny îi aşteptă răspunsul, surprinsă de propria nerăbdare. 

— OK. 

„Oare îmi face pe plac sau vrea într-adevăr să merg cu el? Nu 
contează.” 


Plăti el. Se ridicară în 


— Bine. Luăm maşina mea. 

x 

— Un Porsche! Pentru o femeie care a pierdut cazul Carramia, 
nu ți se pare puţin cam extravagant? 

Erau în garajul ei. Se schimbase în haine Chanel: costum 
subţire şi accesorii asortate - şiruri multiple de perle, curea 
lănţişor cu marca Chanel, poşetă, pantofi de piele întoarsă. 

— L-am cumpărat înainte de Carramia. Mai şi câştig din când 
în când, şi câteodată câştig zdravăn, adăugă ea. Şi, în plus, 
hainele şi maşinile nu sunt extravaganţe. Se hotărî să nu îi 
explice filosofia mamei sale. 

Jake întinse mâna, aşteptând să primească cheile. Manny se 
uită la ea. 

— Cred că glumeşti. 

— Eu conduc. 

— Poate că n-ai observat, obiectă ea, dar aceasta este maşina 
mea. Şi, pe lângă asta, tu nu eşti în stare să conduci. Ai băut 
două pahare de vin. 

Jake îşi frecă tâmplele; începea să se enerveze. 

— Acum două ore. Sunt un bărbat de nouăzeci de kilograme 
care tocmai a luat o masă bogată. Chiar vrei să îţi explic rata de 
metabolizare a alcoolului în corpul omenesc? 

— Doamne sfinte, nu! 

— Bine. Atunci dă-mi cheile. Trebuie să mergem până acolo, 
să facem autopsia şi apoi să ne întoarcem. Nu putem să 
respectăm limita de viteză. 

Manny îi dădu cheile. Jake se urcă la volan. 

— Unde naiba-i contactul? 

Manny îşi înăbuşi un hohot de râs. 

— La stânga volanului, exact aşa cum trebuie să fie într-un 
Porsche Cabrio, în amintirea originii sale ca maşină de curse. 

Jake privi în jos. 

— Oh, la dracu”! Are trei pedale. 

Hohotul de râs explodă fără reţineri. 

— Bineînţeles. E un Porsche. 

Jake ieşi din maşină şi îi dădu cheile. 

— Nu ştiu să conduc o maşină cu schimbător, zise el. 

Lui Manny îi trecură prin minte cel puţin zece replici 
usturătoare, dar se abţinu. „Ce bărbat sub optzeci de ani nu 
poate conduce decât o maşină cu cutie automată?” 


leşiră din garaj. Se opriră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Nu ştii să conduci cu 
schimbătorul? 

Manny îi aruncă o privire încărcată de venin. 

— Nu pot să-mi las băieţelul singur acasă toată noaptea. Ai 
grijă de maşină. 

— Băieţelul? urlă el în urma ei, dar Manny dispăruse deja. 

Jake aşteptă în maşină cât timp urcă ea la apartament. 

Oare menţionase până acum un copil? Se imagină încercând 
să ajute o nebună să fixeze un scaun de copii în Porsche. Oare 
chiar avea de gând să aducă un bebe la o autopsie? „De ce 
Dumnezeu am lăsat-o să vină?” se întrebă singur, dar nu încercă 
să îşi analizeze motivele. 

Manny se întoarse, purtând o legătură şi o geantă mare 
Prada. 

— Ce ţi-a luat aşa de mult timp? întrebă el. 

— A trebuit să-l plimb puţin pe Mycroft. 

Se reaşeză la volan şi îi depozită legătura în braţe. 

Unde aceasta se mişcă. 

— Un pudel! „E nebună de legat.” 

— Nu are decât un an. Nu pot să-l las singur toată noaptea, îi 
place să fie ţinut în braţe. 

— Cu siguranţă glu... 

— Şi nu vrei să cobori geamul, te rog? Lui Mycroft îi place 
aerul proaspăt. 

Îi trecu lui şi geanta - Prada -, plină până la refuz. Jake 
încercă să găsească loc pe podea şi pentru ea, şi pentru 
picioarele lui, ştiind foarte bine care dintre ele va fi preferata ei. 

— Ce naiba ai pus aici? 

— Ceva de citit cât timp tu hăcuieşti cadavrul. Majoritatea 
sunt lucruri pentru Mycroft: păturica lui favorită, jucării, bolul, 
Evian şi batoane de carne uscată de vită; puloverul, în caz că se 
face rece; şi perna lui roşie favorită. Chestiile de bază. 

— Cari după tine o sticlă de apă minerală pentru câine? 

Jake şi Mycroft se priviră lung. Blana animalului era lucitoare 
şi tunsă frumos, dar falca de jos îi ieşea în afară în mod ciudat, 
cu unul dintre colţi crescut într-o parte. 

— Ce muşcătură a naibii are câinele ăsta! zise el. Şi părul din 
jurul gurii îl face să pară ca şi cum tocmai ar fi mâncat o 
gogoaşă. 


— E prea tânăr să-l duc la stomatolog. Dar, dacă vrei să ştii, 
Mycroft este un întreprinzător. Îngrijitorul lui a numit un parfum 
după el: Mycroft Millefleurs, Parfum pentru Căţeluşul Preţios. 
Se uită direct în ochii lui. Mulţi bărbaţi ar vrea ei să aibă un 
asemenea noroc. 

* 

Ajunseră la Spitalul Districtual Baxter în mai puțin de două 
ore, timp în care Jake îi povestise despre Pete Harrigan şi 
cancerul care îi luase viaţa. Jake se duse direct la morgă, 
lăsându-l pe Mycroft în maşină cu jucăria lui favorită şi un bol 
de apă şi depozitând-o pe Manny în camera de aşteptare cea mai 
apropiată, destinată familiilor aduse să identifice decedaţii. Era 
o cămăruţă deprimantă, cu lumini fluorescente care licăreau 
încontinuu şi fără ferestre. Manny simţi cum entuziasmul îi 
dispare, înlocuit de realitatea întunecată a morţii şi a durerii. Se 
întrebă cum putea un om ca Jake să-şi petreacă viaţa înfruntând 
mereu aşa ceva. Ce fel de tragedii văzuse el? Cum se proteja pe 
sine însuşi împotriva lor? Moartea de bătrâneţe de obicei nu 
necesita o autopsie, ştia ea. Aşa că morţile pe care le analiza 
Jake erau crime, sinucideri, accidente - vieţi întrerupte înainte 
de vreme. Ea însăşi văzuse multe cadavre în meseria sa şi 
deseori se considera apărătoarea lor. Dar să le mânuiască, să 
zăbovească asupra lor? I se părea de neconceput. 

— Manny? 

Aproape că sări de pe canapea. 

— Jake! M-ai speriat. Ai terminat atât de repede? 

— Nici nu am început încă. Nu e niciun asistent. 

— Asistent? 

— De autopsie. Mută cadavrul, coase după ce a terminat 
medicul legist, ajută la diverse chestii. Pielea de sub ochi îi era 
cenuşie din cauza oboselii. Tocmai am vorbit la telefon cu 
anchetatorul deceselor suspecte din districtul vecin. El are grijă 
şi de lucrurile de aici de când Pete... de când nu mai există 
medic legist în districtul Baxter. Mi-a zis că asistentul nu e în 
oraş şi că nu pot să-l găsească pe omul de rezervă. 

— Şi cât timp le va lua până să-l găsească? 

Jake îi zâmbi subţire. Manny speră că încerca pur şi simplu să 
fie fermecător. 

— De fapt... 

Manny îşi dădu seama ce avea să urmeze. 


Capitolul 6 


Manny nu mai fusese niciodată la o autopsie adevărată. Era 
sfârşitul potrivit pentru o zi în care se îmbrăcase ca o femeie 
fatală. Avea pe ea numai haine Chanel, chiar şi eşarfa. Costumul 
era atât de şic, încât Coco însăşi ar fi murit pentru el - încă o 
dată. Nu se considerase niciodată o fată „feminină”. Din moment 
ce părinţii ei nu o avuseseră decât pe ea, tatăl ei italian o 
crescuse ca pe un fiu. Învăţase să pescuiască, să joace zaruri şi 
fotbal şi să îşi repare singură prizele. Îi plăceau artele marţiale, 
James Bond şi filmele de sâmbătă după-amiază cu monştri. Când 
era mică, tatăl ei o învățase să se joace cu băieţii la groapa cu 
nisip; acum concura cu ei într-o arenă mai mare. 

— Fiica Theresei Alessis a găsit-o pe Theresa zăcând moartă 
pe podeaua bucătăriei şi a chemat o ambulanţă, explică Jake. 
Cei de la Salvare au încercat o resuscitare. În zadar. Au luat 
legătura cu doctorul de la Urgenţe, care a declarat-o moartă, şi 
au adus cadavrul aici. Nimeni nu a atins-o de atunci. Dacă am fi 
fost în New York, asistentul ar fi dezvelit-o din sacul de plastic, i- 
ar fi scos hainele şi ar fi pregătit-o pentru autopsie. Aşa, e încă 
în sac. Din moment ce nu ştim ce s-a întâmplat cu ea, trebuie să 
facem examinarea cu mare grijă. 

O conduse pe Manny prin uşa morgii, care se închise singură 
în urma lor. 

— Oh, Doamne! 

Sala de autopsii era mult mai mică decât cea cu care era 
obişnuit Jake, dar arăta în acelaşi fel. O masă de metal stătea în 
centru, cu partea de la picioare deasupra unei chiuvete şi cu un 
sac negru de plastic pentru cadavre peste ea, un sac în care era 
limpede că se găsea cineva. Alţi doi saci de plastic, albi, de 
asemenea plini, se aflau pe nişte mese lipite de perete. 

— Ce s-a întâmplat? întreba Jake. 

— Sunt oameni morţi în sacii ăia. 

Jake îi aruncă o privire lungă. 

— E o morgă. 

— Şi mirosul ăsta! 

— Formaldehida folosită pentru a păstra specimenele 
biologice. 


— Oribil. Nu e periculoasă? 

— Unii cred că poate cauza cancer. Eu o respir de douăzeci de 
ani şi nu mi-a făcut încă niciun rău. 

— Dar ai încercat să faci copii? 

Încă o privire cu subînţeles. 

— Foarte amuzant. Hai să controlăm cadavrul. Apucă 
fermoarul sacului negru, de care era agăţată o etichetă mare de 
carton pe care scria: ALESSIS, THERESA, împreună cu un 
număr de identificare. Cadavrul corect. E timpul să mergem să 
ne schimbăm. 

— Cum se face că celelalte corpuri sunt în saci albi? întreba 
Manny. 

— Albul este folosit în spitale pe aici. Corpurile aşteaptă 
probabil să fie transportate la o firmă de pompe funebre. Nu li 
se face autopsie. Hai cu mine. 

leşiră din sală şi merseră câteva uşi mai încolo pe coridor, 
până ajunseră la un mic vestiar, unde Jake îi dădu un costum 
verde, de unică folosinţă. 

— la astea pe tine. Putem să ne schimbăm în spatele 
dulapurilor. Nu mă uit la tine dacă nici tu nu te uiţi la mine. 

Manny privi cu atenţie costumul: nişte haine fără formă care 
semănau cu pijamalele dintr-un penitenciar. 

— Nici într-un caz. 

— Ai încredere în mine, zise el. Ai să fi bucuroasă că le-ai pus. 

— Nu pot pur şi simplu să pun ceva peste costumul meu, ca 
un fel de şorţ? 

— Nu cred că vrei asta. 

— Nu-mi spune tu mie ce vreau să fac. „Bosumflată şi 
irascibilă. Deplasată. Ce contează? Orice, numai să amân puţin 
întoarcerea în camera aceea.” 

— Bine. Jake îi dădu ceea ce părea a fi un kimono alb de 
plastic, cu mâneci scurte şi tivul care îi ajungea în dreptul 
gleznelor. Mărime generală, zise el. 

Manny îşi suflecă mânecile de 2 000 de dolari astfel încât să 
nu se vadă de sub plastic şi apoi luă pe ea armura. Jake îi puse 
cureaua de plastic în jurul mijlocului, legând-o strâns la spate. 
Gestul i se păru ciudat de intim. 

— Manny, eşti aici? Jake îşi flutură mâna în faţa ochilor ei. 
Urmează să leşini după ce tăiem cadavrul, nu înainte. 

— Scuze. Mă gândeam la... Se opri exact în ultimul moment. 


Îi dădu o pereche de galoşi de hârtie albastră. 

— Poartă astea, doar dacă nu preferi să-ţi stropeşti pantofii cu 
sânge şi alte fluide corporale. 

„Sânge? Fluide corporale?” Pantofii ei - două opere de artă de 
zece centimetri înălţime, din piele întoarsă, în diferite nuanţe de 
roşu combinate cu violet şi cu tocuri roşii - meritau mai mult. 

— Doar nu vrei să duci sânge şi bacterii pe tot covorul din 
camera ta de zi, adăugă el, cu ochii sclipind. 

„Dobitocul naibii se distrează. Îi face plăcere chestia asta. Îl 
urăsc!” Stomacul îi făcea figuri. Prăjitura tiramisu care avusese 
un gust atât de delicios în timp ce o mânca era pe punctul de a-i 
veni înapoi pe gât. 

Jake se schimbă în costumul chirurgical şi porni după aceea în 
sala de autopsie, timp în care ea se pregăti pentru momentul în 
care el urma să scoată cadavrul din sac. Se pare însă că mai 
avea câteva lucruri de făcut înainte. Trase lângă el o mică masă 
metalică pe care se găsea o tavă de plută cafenie şi aranjă pe ea 
o sumedenie de instrumente: cleşti, cuțite, forcepsuri, nişte 
foarfeci de formă ciudată, bisturie, lame de rezervă, rigle şi un 
polonic de supă. 

— Ăsta seamănă cu un cuţit de friptură, zise ea, arătând un 
instrument cu mânerul de lemn şi lama de cincisprezece 
centimetri. 

Jake rânji. 

— Am avut un coleg care i-a dat soţiei sale două cuțite din 
acestea, pe care le luase dintr-o sală de autopsie, ca dar de ziua 
ei. 

— Cât de romantic! Nu a auzit niciodată de Tiffany - cutie 
mică albastră, panglică albă drăguță? 

Jake îi dădu o pereche de mânuşi de latex. 

— Pune-ţi astea. Şi asta. 

Era o mască de faţă de hârtie. „Adio, machiaj.” El îşi pusese 
deja mânuşile şi masca. 

— Nu e cam prea primitiv pentru tine? îl întrebă ea. Sunt 
sigură că eşti obişnuit cu tot felul de echipamente 
supermoderne în oraş. 

— Nu e chiar aşa de diferit. Medicii legişti folosesc aceleaşi 
instrumente de o sută cincizeci de ani, de când au fost legalizate 
autopsiile. Şi prefer să lucrez într-un loc de genul ăsta decât 
într-o clădire modernă, unde se vede ca naiba. Nu ştiu cum se 


face, dar luminile din tavan nu cad niciodată peste mesele de 
autopsie. 

Se duse cu paşi mari la masă şi desfăcu fermoarul sacului. 
Manny se trase un pas înapoi. Cadavrul purta pijama înflorată. 
Jake scoase cu grijă hainele, intacte. Manny simţi că i se face 
pielea de găină. Theresa Alessis zăcea complet goală acum. 

Avea gura întredeschisă, iar pielea i se usca. Nu fusese 
înfrumuseţată cu machiaj şi aranjată într-o poziţie asemănătoare 
cu cea de somn, aşa cum se face la casele de pompe funebre. 

Manny se simţi cuprinsă de un val de tristeţe. Doamna Alessis 
părea jalnică, o grămadă de piele atârnândă. Nicio persoană 
sănătoasă la cap nu ar fi vrut vreodată să fie atât de umilită, atât 
de expusă. „Prefer să mor în somn, se gândi ea. Fără autopsie, 
vă rog.” îşi notă în minte să treacă mai des pe la sala de 
gimnastică. 

— Dumnezeule! zise ea. Ce miros! 

— Asta afectează pe toată lumea prima dată, o asigură Jake. 
Îţi va fi mai bine după o vreme. 

— E ca de ouă stricate, doar că mai rău. 

— Descompunerea; corpul uman care se dezintegrează. 

Cadavrele emit gaze intestinale, cum e hidrogen sulfurat. E un 
proces natural - din ţărână venim, în ţărână ne întoarcem. E 
metoda lui Dumnezeu de a recicla. 

— Foarte mare consolare. Eu sunt avocată, doctore Rosen. 
Treaba mea e să pledez în procese. N-am ce căuta într-o morgă. 
Vreau acasă! 

Jake zâmbea. „Aşa, distrează-te. Amuză-te bine. Hai s-o 
torturăm pe Manny. Ce haios!” Se aşteptă să-i servească un 
discurs despre motivele pentru care ar fi trebuit să se schimbe 
în hainele de unică folosinţă, dar tot ceea ce Jake spuse, foarte 
politicos, fu: 

— Dacă vrei, îţi dau nişte VapoRub să-ţi pui în interiorul 
măştii. Va acoperi mirosul. De la Tăcerea mieilor, în care Jodie 
Foster a folosit aşa ceva, jumătate dintre poliţişti şi procurori îşi 
pun VapoRub sub nas la autopsii. Eu cred că efectul e mai 
degrabă psihologic decât fizic. 

— Nu. Mulţumesc. Dacă nu te superi, o să stau jos un minut. 

— Sigur. 

Îi arătă un scaun. Între timp, el îşi trase un scăunel de metal 
lângă masa de autopsie şi îl folosi pe post de treaptă pentru a se 


căţăra pe tăblie, cu picioarele de o parte şi de alta a cadavrului. 
Apoi luă un aparat de fotografiat şi începu să facă fotografii ale 
corpului. 

— La prima mea autopsie, medicul legist avea o ceaşcă de 
cafea într-o mână şi pe cealaltă şi-o vârâse între organele 
decedatului. Dezgustător! Nu înţelegeam cum putea fi cineva 
atât de nesimtit şi nepăsător. După vreo cinci-şase autopsii, 
făceam şi eu acelaşi lucru. 

— Ce poveste încântătoare, murmură ea. Mulţumesc că mi-ai 
spus-o. 

— Încercam să te fac să te simţi mai bine. Jake coborî pe 
podea, răsuci cadavrul şi se căţăra la loc pentru încă un rând de 
fotografii. Acum voi avea nevoie de ajutorul tău. 

Manny se ridică pe picioare nesigură. 

— Porunciţi. „Monstruozitatea voastră.” 

Jake aduse un băț lung de lemn dintr-un colţ al sălii şi i-l dădu. 

— Aliniază capătul cu călcâiul şi măsoară înălţimea până în 
vârful capului. Luă un caiet şi un stilou. Cât are? 

Manny tinu metrul liniar şi încercă să nu privească trupul. 

— Ăă... un metru şaizeci. 

— Greutatea? 

— Numai Dumnezeu ştie. Ce, vrei să ghicesc? 

— Aşa se face. Dacă nu e un cântar disponibil, estimăm. 

— Asta-i o nebunie. OK... Să zicem şaptezeci şi cinci de 
kilograme. 

— Foarte bine. Exact aşa mă gândeam şi eu, deşi e greu de 
precizat până la kilogram. Pot fi prăjiturile pe care le-a mâncat 
la micul dejun. Când îi deschidem stomacul... 

— Te rog! „Sadicule.” Şi nu greşiţi greutatea de multe ori? 

— Ba da, din diverse motive. Dar măsura cea mai disputată 
este înălţimea. Membrii familiei citesc raportul de autopsie şi 
jură că nu e ruda lor. Ştii de ce? 

— Pentru că oamenii mint în legătură cu înălţimea lor? 

— Exact. Studii făcute asupra permiselor de conducere arată 
că oamenii - în special oamenii scunzi - adaugă deseori câţiva 
centimetri buni la înălţimea lor reală. li dădu carnetul de note şi 
stiloul. Acum, o mostră a umorii vitroase a ochiului. 

Jake ridică o seringă. 

— Stai! ţipă Manny. Ai de gând să vâri chestia aia în ochiul ei? 

— Absolut. Fluidul din albul ochiului ne poate indica ora 


morţii tot atât de bine ca analiza toxicologică. Vom lua puţin din 
amândoi ochii şi le vom pune în două eprubete separate. 
Observă că ochii sunt îngălbeniţi. 

Manny se întoarse cu spatele. 

— Spune-mi când ai terminat. 

— Gata, zise el după o jumătate de minut. Acum urmează 
examinarea extemă. Pentru un medic legist, pielea este cel mai 
important organ al corpului. şi trecu degetele uşor de-a lungul 
cadavrului. Căutăm semne de rănire - plăgi prin împuşcare, 
plăgi prin înjunghiere, răni datorate unor obiecte contondente. 
În cazul doamnei Alessis, nimic. Nu se vede nicio vânătaie 
aparentă, niciun semn pe gât care să indice strangularea. Scrie 
asta, te rog. 

Manny îşi dădu seama că Jake o făcea să se simtă mai la 
largul ei explicându-i felul în care lucra, dar sentimentul ei de 
recunoştinţă dispăru odată cu următoarele lui cuvinte. 

— Ajută-mă să o întorc pe o parte şi ţine-o fix. 

— Eu? 

Jake se uită prin sală. 

— Nu văd niciun alt asistent. 

„Îţi arăt eu ţie asistent.” Manny aşeză deoparte caietul. Pielea 
femeii era rece ca gheaţa, chiar şi prin mânuşile de latex. Deşi 
ştia în mod logic că țesutul mort era rece, în mod inconştient se 
aşteptase să îl simtă ca pe carnea vie. „Parcă ar fi moartea 
însăşi.” Nu fu în stare să reziste decât fixându-şi privirea pe 
ceasul mare, de pe peretele morgii. „Unu şi treizeci de minute. 
Şi eu, şi Mycroft ar trebui să fim în pat acum.” 

— Lividitatea de-a lungul spatelui şi în partea din spate a 
picioarelor şi a gâtului arată că celulele roşii din sânge s-au 
sedimentat în timp ce zăcea pe spate după ce s-a prăbuşit, zise 
el, apăsând pielea în timp ce vorbea. Lividitatea nu îşi schimbă 
culoarea. Nu e o problemă care trebuie elucidată aici, dar indică 
faptul că a murit de mai bine de opt-zece ore. 

— Nu se albeşte? 

— Dacă apeşi pe zona aceea, culoarea maro nu dispare. Se 
întinse să-i ia mâna. Stai să-ţi arat. 

Manny îşi întoarse privirea. 

— Te cred. 

— Există o veche maximă despre autopsie: „Te uiţi la una, faci 
una, apoi îl înveţi pe altul”. 


— Mai există şi o altă expresie, pe care o cunoşti probabil: 
„Nici să mă tai”. 

Jake nu râse. „N-are niciun simţ al umorului.” 

— Las-o uşor în jos acum, foarte încet. Mulţumesc. 

Manny lăsă cu atenţie corpul pe spate din nou, 
recunoscătoare pentru mănuşi - nu erau mare lucru, dar mai 
bine decât nimic. 

— Scrie în continuare, îi indică el. Ce păcat că nu am putut 
găsi un casetofon. Are mult păr întunecat pe braţe şi picioare. 
Vreau să verific dacă are urme de ace pe piele, să văd dacă nu 
cumva vreun nou pretendent nu a omorât-o cu o injecție. 

Puse o lamă nouă în bisturiu şi rase părul de pe partea de 
dinăuntru a antebraţelor femeii, acordând o atenţie deosebită 
îndoiturii cotului. Apoi trecu la picioare. Venele varicoase ieşiră 
la iveală de îndată ce înlătură părul. 

„Mânuieşte bisturiul acela cu măiestrie. Nici măcar o 
zgârietură. Oare ce aş simţi dacă mi-ar rade mie picioarele?” 
Speră că Jake nu o văzuse roşind. „Nebunie temporară din cauza 
intoxicației cu chimicale. Hai să nu continuăm.” 

— Nicio urmă de ac, spuse Jake. Să trecem la examinarea 
internă. 

„Vai, ce bine.” 

Jake puse o lamă nouă. 

— Trebuie să analizăm organele interne. Asta înseamnă că 
trebuie să le scoatem afară. Se apropie de corp şi apoi ezită. 
Poţi să ieşi puţin dacă vrei să iei aer. Câteodată cei care văd 
asta pentru prima dată leşină, dar întotdeauna bărbaţii, 
niciodată femeile. 

Manny se gândi la cutia cu nisip. „Să fiu a naibii dacă voi fi eu 
prima.” 

— Mă simt bine. Îşi dădea seama cât de neconvingător suna. 
„Nici măcar cadavrul nu mă crede.” Dă-i înainte. 

Jake tăie cu o apăsare extrem de uşoară peste partea de sus 
stângă a pieptului şi umerilor, întoarse bisturiul de sub sâni 
către umărul drept şi continuă în jos către abdomen pe la stânga 
buricului. 

— Aceasta se cheamă o incizie Y. 

— N-aş fi ghicit niciodată. 

Tăietura subţire se lărgi aproape instantaneu când Jake trase 
de piele lateral, dezvăluind un şanţ de carne şi grăsime. Manny 


se forţă să privească, încercând să nu respire prea accelerat cât 
timp bisturiul lui Jake tăie prin straturile de piele palidă, 
grăsime galbenă lucitoare şi muşchi roz. „O decojeşte pe biata 
doamnă Alessis ca pe o portocală.” Câteva firişoare de sânge se 
scurseră pe laturile corpului în găurile de pe masa de autopsie. 

— Unii oameni cred că morţii nu sângerează, explică Jake. 
Dar, atunci când murim, vasele noastre sunt pline de sânge, şi 
acesta se va scurge dacă le tăiem, exact aşa cum ar curge apă 
dintr-un furtun tăiat. 

Luă un fierăstrău electric şi îl porni. 

Sunetul era ca al unei freze de dentist, amplificat de o mie de 
ori. 

Jake nu părea deloc deranjat. Tăie cutia toracică pentru a 
ajunge la cavitățile interne. Îşi ridică privirea când o desfăcu. 

— Te simţi bine? 

Manny ştia că se făcuse palidă. 

— Cred că o să-mi pun nişte VapoRub. 

Jake îi arătă borcanul şi Manny îşi scoase mânuşile pentru a-şi 
întinde o picătură sub nas. 

— Pune-ţi mănuşi noi, o sfătui el. 

Ea se conformă. 

Jake ţinea inima doamnei Alessis în mâini, ridicând-o să o 
vadă şi ea. 

— Inima nu e decât un muşchi, zise el. E o pompă. Plămânii 
sunt nişte foale. Rinichii sunt ţevile de scurgere. Scheletul este 
schelăria. Stomacul şi intestinul subţire sunt furnalul, care 
transformă combustibilul - mâncarea şi apa - în energie. Ficatul, 
bila, vezica urinară, rinichii şi intestinul gros sunt secţia de 
epurare; ele elimină deşeurile. Şi creierul - ah, cât e de 
minunat! — e un calculator de mare putere, atât de sofisticat, 
încât alte creiere nici măcar nu au început încă să-l înţeleagă. 

— Fascinant, zise ea cu voce spartă. „Nu leşina. Nu vomita. 
Prefă-te atentă.” 

— N-am fost niciodată un om religios, continuă el, mai ales 
luând în consideraţie toate ororile pe care le văd zi de zi: copii 
morţi, victimele violenţei, risipa îngrozitoare de vieţi. Dar, când 
privesc interiorul corpului omenesc, înţeleg de ce oamenii cred 
în providenţă. E o maşinărie miraculoasă, nu ţi se pare? 

— Ai dreptate. 

— Inima este de mărime normală. Luă o mostră de sânge 


pentru a o trimite la toxicologie. Plămânii sunt roz şi sănătoşi. 
Nu era fumătoare. 

Jake scoase organele din corp şi le cântări - era metoda cea 
mai rapidă de a vedea dacă sunt normale, îi zise el. Imaginea 
organelor însângerate atârnând pe balanţa cântarului îi provocă 
iar greață lui Manny. „Nu mai intru niciodată într-o măcelărie.” 

— Acum urmează capul, o anunţă cu veselie. 

„O-oh!” 

Tăie scalpul de la o ureche la alta şi decoji pielea peste faţă. 
Apoi porni fierăstrăul electric şi despică craniul, îl crăpă cu 
zgomot şi îl trase în spate, dezvelind astfel creierul, pe care îl 
scoase afară şi îl tăie în bucăţi de mărimea unui cotlet. 

— Se spune că avocaţii nu au creier, reuşi să zică Manny. „Şi, 
fără discuţie, medicii legişti nu au inimă.” 

x 


Două ore mai târziu, autopsia era încheiată. După ce se 
schimbase, se spălase şi se parfumase din belşug, dar încă 
simțind că îi vine rău, Manny se aventură afară. „Cu siguranță 
aşa te simţi în paradis”, se gândi ea, şi îşi umplu plămânii cu 
nectarul nopţii. In mintea ei se derula imaginea lui Jake 
deschizând stomacul doamnei Alessis şi scoțând cu polonicul - 
da, cu polonicul! - conţinutul asemănător unei supe şi 
depozitându-l într-un container de plastic. Îşi reaminti că nu 
încerca decât să determine cauza morţii femeii, să liniştească 
familia. Dar cum putea un om să-şi petreacă viaţa tăind zilnic în 
bucăţi cadavre? Încă nu mai fusese martoră la o asemenea 
barbarie. „Dacă m-ar atinge vreodată, mi-aş aduce aminte de 
polonic şi de inimă. Pun pariu că e încă virgin.” 

Jake i se alătură, purtând încă hainele chirurgicale. 

— Aici erai! exclamă el. Trebuie să merg până la laboratorul 
de patologie. Vrei să vii cu mine sau rămâi aici afară? îi arătă un 
borcan de sticlă. 

— Ce e chestia aia? întrebă ea, arătând spre borcan. 

— O parte a ficatului doamnei Alessis. Vorbise pe un ton 
serios, cu o expresie îngrijorată. E zbârcit şi sub greutatea 
normală. Lucru important, având în vedere culoarea gălbuie a 
ochilor. 

— Dacă te întreabă cineva, să ştii că regret că am pus 
întrebarea, zise Manny. 

— Deci vii cu mine sau nu? 


Manny ascultă sunetele nopţii. Greierii îşi dăduseră drumul cu 
toată puterea şi i se păru că aude o bufniţă. „Ce sinistru!” 

— Da. 

Îl urmă pe Jake în laboratorul de patologie, unde acesta se 
îndreptă spre o maşinărie de mărimea unui cuptor cu microunde 
şi o porni. 

— Acesta se foloseşte pentru a face criosecţiuni. Funcţionează 
în câteva minute. În timpul operaţiilor chirurgicale, de exemplu, 
se foloseşte pentru a ne asigura că ai îndepărtat suficient din 
organul canceros. În mod normal, aş aştepta să vină lamelele 
definitive în bloc de parafina, dar asta ia câteva zile, şi eu vreau 
să văd în noaptea asta. 

Ceva îl deranja. Expresia lui era întunecată, nedumerită. 

— De ce? 

— Cred că motivul morţii are de-a face cu ficatul. Avem mai 
întâi îngălbenirea ochilor, apoi faptul că ficatul este zbârcit şi 
sub greutatea normală - o mie de grame în loc de cât ar fi 
normal, aproximativ o mie două sute cincizeci. Dar singura 
metodă de a descoperi exact cauza este să analizăm ficatul la 
microscop, şi vreau să o fac înainte de a pleca de aici. Jake 
introduse bucata de ficat în maşinărie. 

— Nu cred că am înţeles. Frapată de atitudinea lui, Manny îşi 
dădu seama că nu mai urma nicio glumă. De ce au cerut atât de 
insistent copiii ei o autopsie? Cred că a fost omorâtă? 

— În primul rând, familia poate solicita o autopsie particulară, 
chiar şi atunci când autorităţile nu o consideră necesară, zise el. 

— Nu e un răspuns la întrebarea mea. 

— De fapt, mă îndoiesc că fiii doamnei Alessis s-ar fi gândit la 
asta dacă nu ar fi fermecat-o fratele meu Sam. El m-a descris în 
culori foarte măgulitoare în faţa ei şi ea le-a spus copiilor despre 
munca mea. Voilă. 

Maşina scoase un bip. Jake tăie cu atenţie o feliuţă extrem de 
subţire de ţesut din bucata îngheţată, de parcă ar fi fost o 
delicatesă. 

— Aceasta se cheamă o lamă microtomă, explică el. Este 
foarte ascuţită. Voi pune secţiunea de ţesut pe o lamelă, voi 
adăuga o substanţă, voi pune o altă lamelă pe deasupra şi e 
gata. Întroduse totul sub microscop şi ajustă focarul. După 
aproximativ un minut se ridică, având pe chip aceeaşi expresie 
îngrijorată. Uite. Hai să vezi şi tu. 


— Stau bine aici. 

— Hai, nu fi copil, ai trecut printr-o autopsie. E numai o 
lamelă de microscop. Şi, pe lângă asta, s-ar putea să am nevoie 
de un martor care să confirme. 

Fu un argument hotărâtor. Manny simţi un fior de incitare, 
chiar de plăcere, când îşi puse ochiul la microscop. 

— La ce trebuie să ma uit? 

— Vezi zonele acelea roz în formă de plăcinte? Acelea se 
numesc lobulii ficatului. În mod normal, în colorantul acesta, 
fiecare nucleu de celulă este albastru, înconjurat de citoplasmă 
roz. 

— Dar unii dintre ei... 

— Sunt distruşi. Jake avea vocea răguşită. Se plimba prin sală, 
străduindu-se în mod evident să îşi controleze emoţiile. Se vede 
unde au fost atacați. E un ţesut mort, necrozat. Pentru că apare 
în centrul ficatului, este numită necroză centrilobulară. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Asta înseamnă că doamna Alessis a fost otrăvită. 


Capitolul 7 


De abia după ce ieşiseră iar afară şi Jake se schimbase în 
hainele obişnuite reuşi Manny să-şi revină din şoc. Crima era 
elementul ei tot atât cât şi al lui, şi asta o ajută să se 
concentreze. 

— Ce fel de otravă? întrebă ea. 

— Probabil tetraclorură de carbon. Nu există prea multe 
otrăvuri care să poată cauza asemenea daune ficatului. 

— Substanţa aceea folosită la curăţare? 

— Ai auzit de ea? 

— Era folosită pe vremuri în curăţătoriile chimice. Mai multe 
familii ale unor oameni care au murit prin inhalarea gazelor au 
dat în judecată companiile, aşa că folosirea substanţei a fost 
interzisă. 

— Exact aşa, zise el. Bravo. 

Complimentul îi făcu o plăcere absurdă. 

— Şi chiar crezi că doamna Alessis a murit din cauza asta? 

Jake luă o sorbitură dintr-o cafea pe care şi-o cumpărase de la 
un automat de pe coridorul spitalului în timp ce ieşeau şi turnă 
restul în curte. 

— E o metodă foarte inteligentă. Trebuie să fii suficient de 
aproape ca să o administrezi victimei pe nesimţite. Omul nu 
moare decât după câteva zile. Şi, din moment ce substanţa nu 
mai poate fi detectată în corp după trei zile, nimeni nu mai caută 
un ucigaş. 

— Ar fi putut fi un accident? 

Jake ridică din umeri. 

— Puțin probabil, dar bineînţeles posibil. Ar trebui să mergem 
în apartamentul ei, să vedem dacă are produse de curăţat mai 
vechi care ar putea conţine otrava. 

— Vrei să mergi acum? 

— Desigur. Am spus familiei că vreau să văd locul unde a 
murit, şi acum există un motiv urgent. Care-i problema? Eşti 
obosită? 

În mod ciudat, Manny nu era. Renunţă să îi răspundă 
sarcastic. 

— De ce aş fi obosită? 


Jake îi zâmbi, şi Manny avu senzaţia că era un zâmbet 
autentic. 

— Eşti fată de gaşcă, zise el. 

— Iubiţelule, scumpule, drăgălaşul lui mama, puiuţule, strigă 
Manny apropiindu-se de maşină. Deschise uşa. Mycroft se trase 
înapoi, scheunând. Nu-ţi fie frică. E mămica. Se întoarse spre 
Jake. Ce i-ai făcut căţelului meu? 

Jake îşi ridică amândouă mâinile în aer. 

— Nu i-am făcut nimic. Jur. 

— Atunci de ce se poartă aşa? Manny îl sărută prin aer. 
Mycroft sări afară din maşină şi se ascunse sub ea. 

— Nu pot să-mi imaginez. 

Mirosul din jacheta ei se înălţă ca o boare. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă ea. Miros a moarte. 

— Atunci Mycroft trebuie să fie un animal foarte neobişnuit. 
Câinilor le plac de obicei hainele care au fost în sala de autopsie. 

— Poftim? De ce? 

— Li se pare că miros a mâncare. 

— Asta este cel mai dezgustător lucru pe care l-am auzit în 
viaţa mea, se strâmbă ea. 

— Dar e adevărat. Nu de tine îi e frică... 

— Sigur că nu! „Auzi, ce idee!” 

— ... ci de altcineva sau de altceva. 

Priviră cu atenţie prin întuneric. Manny aprinse farurile 
maşinii. Tufişurile din faţa maşinii erau răvăşite, ca şi cum 
cineva ar fi fugit printre ele. 

x 

Theresa Alessis locuise într-un apartament la parterul unei 
case de pe o stradă părăginită aproape de centrul oraşului 
Turner. Etajele erau goale; pe un semn din fața clădirii scria: 2 
APT. PT. ÎNCHIRIERE. Manny se gândi că nu puteau fi prea 
mulţi doritori. Chiar şi pe întuneric se vedea că vopseaua se 
cojea şi că peluza din faţă era netunsă de multă vreme. 

— Eşti sigur că nu e nicio problemă să venim aici? întrebă ea 
în timp ce se strecurau în jos pe scările neregulate de beton 
care duceau la apartamentul doamnei Alessis. 

— Da. De ce vorbeşti în şoaptă? 

— Pentru că e ora două noaptea, pentru Dumnezeu! 

Jake scotoci pe sub un ghiveci de flori din faţa uşii şi scoase o 
cheie. 


— Exact unde a zis fiul ei că va fi. 

Descuie uşa, întinse mâna înăuntru şi căută pe pipăite 
întrerupătorul. Luminile se aprinseră brusc, orbitoare, şocante 
ca un urlet în întuneric. 

Micul apartament era sărăcăcios, dar curat. O cruce 
împodobită pe care Manny o identifică drept ortodoxă domina 
peretele de deasupra canapelei, şi un dulap cu porţelanuri 
conţinea ceva ce părea să fie o mare colecţie de degetare de 
cusut. 

— Bunicii mei erau croitori, zise Manny emoţionată. Aceste 
degetare mă fac să simt o anume înrudire cu doamna Alessis. Aş 
putea spune o anume responsabilitate. 

— O coincidenţă, afirmă Jake. Şi bunicii mei erau croitori. 

Nu mai adăugă că, fiind membri de sindicat, fuseseră aproape 
omorâţi în bătaie pentru că făceau parte din ILGWU:. 

— Poate soarta ne-a adus aici împreună în cazul acesta... Oh! 

Jake veni imediat lângă ea. 

— Ce-ai găsit? 

Manny ridica o fotografie a Theresei pe o masă acoperită cu 
un milieu. Femeia, strălucitoare de bucurie, stătea lângă o 
tânără domnişoară în robă de absolvire. 

— Pare aşa de ciudat să o văd vie. Îi aruncă lui Jake o privire 
să vadă ce reacţie va avea. Probabil ţi se pare o prostie. 

— Deloc, zise el fără ironie. 

— Pur şi simplu... am cunoscut-o într-un mod atât de intim, şi 
nici măcar n-am întâlnit-o vreodată. Mi se pare greşit, cumva. Şi 
acum uite-mă aici, scotocindu-i printre lucruri... 

— Pentru a descoperi motivul morţii ei. Investigăm ceva ce 
pare a fi crimă. Dacă o rezolvăm, este cel mai bun lucru pe care 
putem să-l facem pentru copiii ei. 

Formularea atât de directă anihila orice sentiment. 

— Ai dreptate. Nu ştiu nici eu ce vorbesc. Uneori devin 
siropoasă când sunt prea obosită. Respiră adânc. Deci, ce 
căutăm? 

— Pentru început, orice produs de curăţat cu tetraclorură de 
carbon pe care ar fi putut să-l inhaleze sau să-l înghită. 

— Încep la baie. 

Baia era imediat lângă sufragerie. Jake o privi aplecându-se 


“International Ladies’ Garment Workers’ Union, sindicat important în mişcările 
muncitoreşti din SUA anilor 1920-1930. (n. red.) 


pentru a investiga dulăpiorul de sub chiuvetă, oferindu-i 
priveliştea unui funduleţ apetisant. „Aţâţător.” Pur şi simplu nu 
exista alt cuvânt pentru a-l descrie. Simţi un fior neobişnuit de 
dorinţa. „Uau!” Manny se ridică. „Arată excelent şi în picioare.” 
Jake se duse în bucătărie. 

— Am găsit ceva, striga ea, fără să-şi mascheze entuziasmul. 

— O sticla cu un craniu şi nişte oase încrucişate pe care scrie: 
PERICOL: TETRACLORURĂ DE CARBON? 

Manny veni în bucătărie cu o sticlă în mâini. 

— Asta. Doamna Alessis a noastră o ţinea ascunsă lângă Ajax. 

Jake era obişnuit cu surprizele şi se pricepea să-şi păstreze 
calmul. Dar de data aceasta îi scăpă o exclamaţie de uimire. 

— Ai idee cât costă chestia asta? întrebă ea. 

Jake ştia exact cât costa. Era o sticlă în care rămăsese mai 
puţin de un sfert de Johnnie Walker Blue. 

— I-a aparţinut lui Pete Harrigan, îi zise el, amintindu-şi de 
plăcerea prietenului său când primise cadoul. Elizabeth i-a spus 
probabil doamnei Alessis că poate să-l ia ea. E excelent. Ştiu 
foarte bine. Eu sunt cel care i l-a dat. 

— Câââh! 

Jake se întoarse spre ea. Manny desfăcuse capacul şi ţinea 
sticla la distanţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Scotch-ul ăsta s-a stricat. E rânced. 

— Ce prostie! Scotch-ul e scotch. Nu se strică precum vinul. 

Manny îi dădu sticla. Jake o mirosi. 

— Oh, la dracu”! îi tremura mâna în timp ce o puse pe masă. 
Tocmai ai găsit otrava. 

Manny se aşeză copleşită. 

— Dumnezeule mare! Examină sticla. Stai puţin. De ce ar vrea 
cineva să bea ceva ce miroase în halul ăsta? 

— Pentru că nu mirosea aşa. Theresa Alessis a murit ieri. Asta 
înseamnă că a băut din sticlă acum două sau trei zile. 
Tetraclorură de carbon s-a adunat de atunci în golul din sticlă. 
Dar, dacă deschizi sticla suficient de des şi laşi gazul să iasă 
afară, este foarte posibil să nu simţi mirosul. Nu au mai rămas 
decât vreo doi-trei centimetri de lichid. Cât a băut a fost 
suficient s-o omoare. 

„Nici nu mai realizează că sunt şi eu în cameră”, îşi dădu 
seama Manny. Privirea din ochii lui spunea că mintea îi 


funcţiona la viteza maximă, şi îl văzu încruntându-se cu o 
concentrare pe care nu i-o mai văzuse încă, nici chiar în timpul 
autopsiei. „Frumos. Aproape superb.” 

— La ce te gândeşti? îl întrebă. 

El tresări auzindu-i vocea. 

— Mă gândeam la culoarea ochilor lui Peter Harrigan. 


Capitolul 8 


Jake nu voia să irosească niciun moment. 

— Trebuie să mergem acasă la Harrigan, zise el. Ia-ţi cheile. 

— Dar am înţeles că ai fost deja acolo. Nu te-ai dus acolo chiar 
săptămâna trecută? 

— Ba da, ca să fac ordine în birou şi să scot mobila. De data 
aceasta însă căutăm altceva. Se îndreptă spre uşă. 

Manny îşi scutură mâna dintr-a lui, dar îl urmă cu aceeaşi 
viteză. Oboseala, agitația, emoţiile, deruta şi un presentiment 
negativ, toate i se amestecaseră într-un cocteil instabil în 
stomac. 

— Crezi că a fost otrăvit, nu-i aşa? 

Jake se întoarse şi o privi în ochi. Avea o expresie sumbră. 

— Da. 

— Dar ai zis că era oricum pe moarte. De ce să ucizi un om pe 
moarte? 

— Nu înţelegi? Glasul îi era exasperat. Din cauza oaselor. 

x 


Casa fusese vandalizată. Cutiile de carton fuseseră spintecate 
şi conținutul vărsat peste tot. Hainele erau risipite alandala, 
mobila răsturnată, dulapurile golite; penele din pernele tăiate 
acopereau podeaua ca o ninsoare. 

Trecură prin toate camerele, evaluând pagubele ca nişte 
oameni care se întorc la ce a mai rămas din casa lor după o 
tornadă. N 

— Când crezi că s-a întâmplat chestia asta? întrebă Manny. Îşi 
dădu seama că îl ţinea strâns de braţ, dar el nu părea să bage de 
seamă. 

— Am vorbit alaltăieri cu doamna Alessis. Mi-a zis că s-a 
întâmplat în timpul weekendului. Era îngrijorată că nu va reuşi 
să aranjeze şi să împacheteze totul pentru Armata Salvării, 
spunea că se simte obosită. Trebuie să fi fost efectul 
tetraclorurii de carbon. 

— Ce crezi că voiau să găsească, scotch-ul Johnnie Walker 
Blue? 

— Nu ştiu. Nu era nevoie să facă atâtea pagube numai ca să-şi 
dea seama că nu e aici. 


— Poate au vandalizat casa de furie că nu l-au găsit. 

— Mai plauzibil e că de fapt căutau altceva. Se opri brusc. 
Dumnezeule! S-ar putea să fie la mine. Am dus acasă la mine 
multe lucruri din birou, le-am îngrămădit în cutii de carton şi 
pungi de plastic. Va trebui să mă uit prin ele de îndată ce ajung 
acasă. 

„Te ajut eu”, se gândi ea, dar se simţi prea timidă, prea 
străină, pentru a spune aşa ceva. 

— De ce am senzaţia că ştii mai multe despre asta decât laşi 
să se înţeleagă? întrebă în schimb. 

— Nu ştiu mai multe. Serios că nu. E o chestie pe care am 
învăţat-o la Departamentul de Medicină Legală: oamenii nu se 
schimbă - nu prea des, în orice caz. Vezi pe unul mort de o rană 
de cuţit, dar mai are încă vreo cinci-şase cicatrici din alte 
încăierări. Găsim gloanţe vechi în oameni care au murit din 
cauza unor răni noi prin împuşcare; e ca şi cum şi-ar fi repetat 
propria moarte. De ce ar vrea un criminal sofisticat, care a 
reuşit să scape neprins cu o crimă aparent nedetectabilă, să 
rişte să se expună? 

Manny se simţi ameţită şi îndreptă un scaun pentru a se aşeza 
pe el. 

— Mă sperii acum. Criminal sofisticat? Ne întâlnim ca să 
discutăm un caz de neglijenţă medicală de acum patruzeci de 
ani. Şi acum îmi spui că avem două crime, din care una, 
uciderea menajerei, neintenţionată. Şi Mycroft a fost probabil 
ameninţat. Ce înseamnă asta pentru noi? Că ştiu că îi căutăm! 
Această ultimă frază fusese aproape un urlet. Amenințarea 
pericolului îi făcea oboseala de nesuportat. „Oare am mers la 
Poughkeepsie în timpul vieţii acesteia?” 

Jake îi puse o mână pe umăr. 

— Tot ce voiam să spun, zise el, este că nu cred că un om 
suficient de inteligent şi de bine organizat încât să fie în stare să 
îl omoare pe Peter Harrigan cu o otravă atât de obscură precum 
tetraclorura de carbon şi să facă totul să pară o moarte naturală 
s-ar apuca să vandalizeze casa lui Pete. O prinse de mână. Eşti 
epuizată. E vremea să mergem acasă. 

„În sfârşit.” Manny începu să se ridice. 

— Ai auzit? 

Jake rămase nemişcat. 

— Ce să aud? 


— Ceva afară. Zgomote. 

Jake se repezi la întrerupător şi stinse luminile, apoi o trase 
către uşa de la intrare. 

— Ce ai auzit? Fii precisă. 

— Paşi pe pietriş? Nu sunt sigură. 

Jake întredeschise uşa şi se uită afară. Nu se vedea nimic la 
lumina sfertului de lună. 

— Nu văd nimic. Eşti sigură că ai... 

Manny îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Scuze. Închise uşa în linişte. Mă duc să verific uşa din 
spate. Tu rămâi aici. 

— Foarte amuzant. Manny îl urmă. 

— Nu văd nimic, zise el după ce deschise uşa. 

Manny îşi scoase mobilul. 

— Eu sun poliţia. Cadranul telefonului lumină mesajul: FĂRĂ 
SEMNAL. N 

— Nu sunt antene, spuse el. In partea asta de lume, o 
privelişte impecabilă este mai importantă decât serviciile 
impecabile. Hai să încercăm telefonul lui Pete. 

Acesta însă fusese deconectat. 

— Şi acum ce facem? şopti Manny. Nu putem pur şi simplu să 
ne ascundem aici până răsare soarele. Eu trebuie să iau micul 
dejun cu Patrice Lyons. „Ceea ce Înseamnă că nu o să dorm 
deloc.” 

Jake respiră o dată adânc. 

— Atunci hai să mergem, decise el cu un glas hotărât. 

— Bine, îi răspunse ea pe acelaşi ton. 

— Înainte de a pleca, zise el, vreau să las sticla de Johnnie 
Walker la şerif. Puteam s-o las la locul ei, dar n-am vrut să risc. 

Ieşiră pe uşa din faţă. Uşa Porsche-ului era deschisă. 

— Oh, Doamne! exclamă Manny. Mycroft! 

Alergă în goană la maşină şi deschise cu brutalitate uşa 
şoferului. 

— Mycroft! ţipă ea în întuneric. Unde eşti? Se întoarse spre 
Jake cu ochii măriţi de groază. A dispărut. Mycroft! 

— Mai încet, o îndemnă el. Poate sunt încă pe aici. 

Manny îi aruncă o privire otrăvită. 

— Câinele meu a dispărut, spuse ea cu asprime. Unii oameni 
chiar au sentimente pentru fiinţele vii. 

Mycroft se materializă dintr-o curte vecină şi sări în braţele 


lui Manny. Hohotele de plâns pe care şi le suprimase de atâtea 
ore îi explodară în gât. 
x 

Purtându-şi cățelul iubit ca pe un nou-născut, Manny se urcă 
în maşină şi întinse mâna după geanta Prada în care avea 
biscuiţii câinelui. 

— A dispărut, zise ea abia auzit. Se răsuci să verifice pe 
bancheta din spate. A dispărut! urlă ea. Jake! 

Acesta era în patru labe, căutând ceva pe pământ. Manny se 
dădu jos, înconjură maşina şi veni lângă el, rămânând în picioare 
deasupra lui. 

— Jake, mi-a dispărut geanta Prada! 

Jake o privi cu ochii scânteind. 

— Cui naiba îi pasă? 

„E dement. E un monstru.” 

— Jake. Cineva a furat geanta mea nouă Prada. Nu înţelegi? 

Jake se ridică încet, ţinându-se de mânerul maşinii. Costumul 
îi era acoperit de praf, părul îi era mizerabil. Evident se târâse 
pe sub maşină. „Ce anume căutase?” 

Când o privi din nou, expresia i se muiase, şi, când îi vorbi, 
vocea lui avea calmul obişnuit. 

— Îmi pare rău că te-am repezit, afirmă el. Dar au luat ceva 
mult mai important. Sticla cu otravă a dispărut. Asta înseamnă 
că cel care a luat-o ne-a urmărit toată seara şi ştie că ştim că 
Pete a fost omorât. Fruntea i se încreţi de îngrijorare şi îi 
apărură riduri la marginea ochilor. Dumnezeule, Manny! Îmi 
pare atât de rău că te-am băgat şi pe tine în toată treaba asta. 
Dar acum nu mai putem face nimic în privinţa asta, nici eu, nici 
tu. 

x 

Găsiră biroul şerifului districtului Baxter într-o clădire de 
cărămidă cu un magazin în faţă, pe o străduţă foarte apropiată 
de strada principală. La ora 3 noaptea, era încuiat. Un afiş pe 
uşă arăta orarul de la 7.00 până la 16.00 şi un număr de telefon 
pentru urgenţe. Jake îşi deschise mobilul. Semnalul era foarte 
slab, dar exista. 

Vorbi cu un operator care acceptă cu greutate să îi transfere 
apelul şerifului Fisk. Şeriful nu fu deloc încântat să-l audă. 

— Rosen. Credeam că eşti la New York. Ce naiba-i aşa de 
important că trebuie să mă scoli în toiul nopţii? 


Jake îi spuse despre rezultatele autopsiei Theresei Alessis, 
despre bănuiala sa că atât ea, cât şi Harrigan fuseseră otrăviţi, 
despre starea casei lui Pete şi despre sticla dispărută. 

— E o dublă crimă, încheie el. Am vrut să te anunţ cât mai 
curând. 

— Şi fii sigur că-ţi sunt recunoscător, zise Fisk. Dar trebuie să- 
ţi spun că în viaţa mea n-am auzit nişte tâmpenii mai mari. 

— Vrei să spui că nu mă crezi? 

— Mai mult decât pe doctorul lui Harrigan, care a semnat 
deja certificatul de deces: „moarte din cauze naturale”? Nici 
vorbă. 

„E un duşman, îşi dădu brusc seama Jake. Fii atent.” 

— Şi-apoi nici n-ai un motiv sau un suspect, continuă Fisk. 
Poţi să-ţi imaginezi repercusiunile dacă aş opri proiectul 
mallului numai pentru că unui doctor din New York i s-a năzărit 
o teorie dementă? Poate că a existat o sticlă de scotch, poate că 
n-a existat. Poate că Harrigan s-a omorât pentru că n-a vrut să 
suporte durerea cancerului. Boala îţi suceşte minţile, ştii. Poate 
că nici nu s-a gândit la menajeră. Poate că ai pus chiar tu otravă 
în sticlă înainte să i-o dai - cu siguranţă tu ai fi primul meu 
suspect. Sau poate că o să ne spunem amândoi frumos şi 
politicos noapte bună, şi tu şi cu prietena ta o să vă întoarceţi în 
oraş şi n-o să mai veniţi aici să ne deranjaţi. Se auzi receptorul 
trântit. 

„Tot atât de defensiv a fost şi în legătură cu oasele, se gândi 
Jake. Mă întreb dacă nu cumva îşi primeşte şi el partea în 
afacerea cu mallul.” li spuse lui Manny despre conversaţia 
avută, în timp ce urcau în Porsche. 

— Are dreptate în legătură cu dovezile, zise Jake. Nu există 
nicio dovadă că a avut loc vreun omor. Se întinse. Eşti sigură că 
poţi să conduci? 

— Dacă nu cumva ai învăţat să conduci cu schimbătorul în 
ultimele opt ore, ce altceva pot face? Manny porni maşina. 

Merseră în linişte o vreme. Jake aţipise cu capul rezemat de 
geam, cu Mycroft ghemuit în poală. „li tremură pleoapele, 
observă Manny. Pun pariu că taie oamenii în două şi în timp ce 
doarme.” Voia să-l atingă, să-l liniştească, să se detensioneze şi 
pe sine să-i simtă căldura mâinii pe faţă. Voia să... 

— Manny! Jake se ridicase brusc în scaun. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Fisk a zis să plecăm amândoi înapoi în oraş. Dar eu n-am 
spus absolut nimic despre tine. De unde naiba a ştiut că eşti cu 
mine? 


Capitolul 9 


Jake se opri în apartamentul său numai atât cât să facă un duş 
şi să se schimbe. Plecă apoi imediat spre biroul său de la spitalul 
Bellevue, cu mintea deloc obosită, chiar dacă trupul îi era 
extenuat. Oare Fisk fusese omul care îi urmărise, care îl 
speriase pe Mycroft şi furase sticla de Johnnie Walker? Oare ştia 
cine este criminalul? Sau era chiar el criminalul? Investigarea 
unei crime ar opri construcţia mallului, chiar dacă nişte oase 
neidentificate nu reuşiseră să o facă. Avea Fisk vreun interes 
financiar în mall? Sau poate primarul Stevenson? Exista oare o 
conspirație în cadrul Reynolds Construction pentru a escroca 
statul New York de câteva milioane de dolari? 

Acestea erau întrebările care îl obsedau pe Jake şi din cauza 
cărora îi fu greu să se concentreze asupra hârtiilor pe care le 
avea de rezolvat din faţa lui. „Cât timp îmi pot permite să dedic 
acestui caz din moment ce am o datorie faţă de Departamentul 
de Medicină Legală din New York? Ce responsabilitate am eu să 
îl rezolv? O voi implica iar şi pe Manny? Şi, dacă nu, ar trebui 
oare să o invit să iasă cu mine?” 

Işi scutură capul ca să şi-l limpezească - „La ce Dumnezeu te 
gândeşti?” - şi hotări că trebuia să-i fie loial lui Pete Harrigan. 
„Oricât de mult timp mi-ar lua. Să nu cumva să-l laşi pe ucigaşul 
ăsta să scape.” 

O bătaie în uşă îi readuse atenţia în birou. 

— Intră, Wally. 

Doctorul Walter Winnick bătea întotdeauna la uşă, deşi Jake îi 
spusese de o sută de ori că nu era necesar; biroul era şi al lui în 
egală măsură. Wally era excesiv de timid, probabil din cauza 
piciorului său strâmb, dar avea o educaţie superbă - la urma 
urmei, Harrigan îi fusese mentor la Universitatea Columbia. 
Fusese foarte afectat de moartea lui Pete şi preluase mare parte 
din hârţogăria lui Jake fără să se plângă. Cei doi luau deseori 
masa de prânz împreună, împărțind nota de plată pe din două, 
întotdeauna la un restaurant algerian ieftin care îi plăcea lui 
Wally mai mult decât lui Jake. Discuţiile lor evitau orice 
chestiuni personale, deşi Jake ştia că Wally lucrase mai mulţi ani 
lângă Santa Fe, New Mexico, într-o şcoală pentru copii autişti şi 


schizofrenici; un loc ideal, după părerea lui Jake, pentru un om 
atât de neadaptat la societatea normală. Şi totuşi Wally se 
maturizase suficient ca să supravieţuiască în oraş şi Jake fusese 
fericit să-l angajeze la recomandarea lui Pete. Când îl rugase 
odată să-l lase să i se uite la picior cu speranţa de a găsi un 
tratament, Wally se trăsese înapoi ca un cal sălbatic sub şa. De 
fapt, odată ce un om ajungea la vârstă lui Wally - aproximativ 
patruzeci de ani, după cum ghici Jake, deşi părea mult mai tânăr 
-, nu prea se mai putea face nimic. Piciorul strâmb este o boală 
congenitală. Tendoanele piciorului şi ale gleznei sunt prea 
scurte la naştere pentru a produce un picior normal, şi cea mai 
bună perioadă pentru o operaţie chirurgicală este în primul an 
de viaţă. Jake nu mai atacase subiectul niciodată. 

Wally locuia într-un apartament minuscul (Jake îl vizitase o 
dată; impresia care îi rămăsese era de pereţi acoperiţi în 
întregime de cărţi şi o stânjeneală reciprocă), îi plăceau filmele 
cu Harrison Ford şi thrillerele medicale şi era prieten cu o fată 
ca un minaret care venea uneori după el la birou. Oricât de mult 
încercase, Jake nu reuşea să-şi închipuie viaţa lor sexuală. 

— Prezent la datorie, zise Wally, aşa cum spusese în fiecare 
dimineaţă în cei trei ani de când lucra pentru Jake. Purta 
cămaşa lui tipic albastră pe sub halatul alb de laborator. Cu 
mult timp în urmă, Jake se întrebase dacă avea şi altfel de haine. 
Răspunsul părea să fie nu. Ce avem pentru ziua de azi? 

— Ce zici de nişte aer curat? 

— O vacanţă? Domnule doctor, ştiţi că eu niciodată... 

— Nu am sugerat o vacanţă. Am nevoie să meargă cineva să 
spioneze puţin pentru mine în provincie. 

— Să spioneze! Sună grozav. Wally se apropie de biroul lui 
Jake cu pasul său lent, atent. Ceva detalii? 

— Se construieşte un mall într-un orăşel numit Turner în 
districtul Baxter. 

— Unde a locuit domnul doctor Harrigan! L-am vizitat acolo. 

— Atunci ştii unde e. Bine. Cred că mallul este o construcţie 
fără noimă, o escrocherie care îi va îmbogăţi pe mai-marii 
oraşului pe seama cetăţenilor. Proprietarul este R. Seward 
Reynolds, din Albany, şi dacă bănuiala mea e corectă, plăteşte o 
mită şerifului - îl cheamă Fisk - şi poate primarului Stevenson şi 
unei femei numite Crespy care conduce Societatea de Istorie 
locală. Jake făcu o pauză. Chipul banal al lui Wally îl privea cu 


intensitatea unui complice. Oricum, continuă Jake, cel puţin 
pentru moment, mă interesează Fisk, nu ceilalţi. Vreau să mergi 
acolo, să studiezi actele publice, să vezi ce găseşti. Oferte 
competitive de licitaţie, dacă au existat, mituiri, implicarea 
şerifului într-un proiect cu care nu ar trebui să aibă absolut nicio 
legătură. Lucruri de genul ăsta. 

Wally îşi lua notițe. 

— Asta nu ţine de competenţa obişnuita a Departamentului de 
Medicină Legală, zise el. Are ceva de-a face cu domnul doctor 
Harrigan? 

— Numai indirect. Jake se hotărâse să nu-i spună nimic lui 
Wally despre bănuielile lui. Nu voia să-şi supere asistentul 
înainte de a fi sigur. Când l-am văzut ultima dată, Pete mi-a zis 
ca era sigur că se petrece acolo o fraudă şi că lucrurile erau 
putrede. l-am promis că voi analiza situaţia. li zâmbi. Tu eşti 
ochii şi urechile mele. 

Wally roşi. 

— O singură întrebare: Cum poate spiona neobservat un om 
cu un picior strâmb? 

Intrebarea îl tulbură pe Jake; şi el se gândise la asta. 

— Inventează o explicaţie. O lucrare de cercetare asupra 
zonei. Un studiu al spitalelor de boli mintale. Orice. Dacă dai de 
cea mai mică problemă, vii imediat înapoi. 

Wally se ridica în picioare. 

— Când plec? 

Jake se uită la ceas. 

— Ce zici de acum o jumătate de oră? 

* 

Era aproape ora cinci dimineaţa când Manny îşi trase în 
sfârşit patul rabatabil din perete. Complet îmbrăcată, se culcă 
peste plapuma roz de mătase, pentru a aţipi un pic înainte să se 
spele şi să îşi usuce părul. Pentru prima dată, aprecia atmosfera 
ca de cocon a micului ei studio. Se simţea protejată. Rafturile de 
sus ale mobilei albe modulare din lemn de fag erau încărcate cu 
teancuri de cutii cu pantofi, o mulţime de cutii cu pantofi. 
Bucătăria ei - de mărimea perfectă pentru mâncarea la pachet - 
era adăpostită în spatele unui paravan japonez. Manny se 
hotărâse să locuiască în cea mai bună clădire de pe Central Park 
South. Lumea de dinafară, adversarii ei, toţi vor vedea succesul 
exprimat de adresa ei. Şi se va simţi plină de succes de fiecare 


dată când va intra în holul clădirii. 

Restul apartamentului era decorat impecabil. 

„Nu contează cât de mic e lucrul pe care-l faci, fă-l bine”, îi 
spusese mama ei. Faxul, imprimanta, agenda, ecranul plat de 
televizor, într-un şir ordonat pe masa de marmură vizavi de pat, 
formau zona ei de lucru. Pe pereţi, deasupra canapelei italiene 
moderne, atârnau documente istorice înrămate. 

Totuşi, în acest moment, nimic nu o putea face să se simtă 
confortabil; imaginile cu doamna Alessis îi invadaseră mintea. În 
cele din urmă, cu Mycroft în braţe, adormi. 

După trei ore de somn neliniştit, Manny sări din pat. Ora opt. 
Nu mai avea timp să-şi facă părul; trebuia să-l plimbe pe 
Mycroft. Îşi luă în grabă rochia neagră de microfibră Donna 
Karan şi cizmele asortate negre cu tălpi de cauciuc pentru a 
putea alerga până la restaurantul unde avea întâlnirea pentru 
micul dejun, patru străzi mai încolo. Simţi că îi e frig când ieşi 
cu Mycroft, aşa că, odată ajunsă înapoi în apartament, îşi luă pe 
ea jerseul de caşmir negru TSE şi, în ultimul moment, pentru 
culoare, adăugă un guler de blană de vulpe Etro de un verde 
kaki. „Cine mă vede nici măcar nu-şi închipuie că am petrecut 
seara trecută cu un cadavru.” 

Ajunse la Meridien Hotel cu doar zece minute întârziere. O 
femeie care trebuia să fie Patrice Lyons Perez o aştepta în hol. 
„Uf. M-am îmbrăcat greşit. Ar fi trebuit să-mi iau haine mai 
simple.” 

Voise să îşi bucure noua clientă ducând-o la un mic dejun 
elegant la Meridien, dar acum, văzând-o aşezată stingher pe 
marginea scaunului modem şi pătrăţos, îşi dădu seama că nu îi 
făcuse o favoare. Cu ochii înfundaţi şi uscăţivă la faţă, îmbrăcată 
într-o rochie lungă şi galbenă de poliester cu trandafiri roz, 
părea nefericită şi nelalocul ei. O geacă albastră veche era 
aşezată pe marginea scaunului şi femeia se uita în jur prin hol 
de parcă voia să o ia la goană. 

Manny îşi lipi un zâmbet pe faţă şi îi întinse mâna. 

— Patrice. Sunt Philomena Manfreda. Mă bucur să te cunosc 
în persoană. 

Patrice se ridică în picioare. Mâna micuță cu care îi strânse 
mâna era moale şi lipsită de vlagă. „Ca plastilina.” 

— Bună, zise ea. _ 

— Îţi mulţumesc că ai venit atât de departe. Îmi pare rău că 


am întârziat. Ai reuşit să vii uşor din Queens până aici? 

— De fapt, nu stau la verişoara mamei mele. Stau aici. 

„Doamne sfinte! Nu ştie cât costă hotelul ăsta?” 

— La Meridien? 

— Doctorul Rosen a aranjat asta după ce i-am spus unde ne 
întâlnim pentru micul dejun. A plătit el camera în avans. 

Patrice avea dinţii stricaţi, dar zâmbetul îi era atât de autentic 
şi copilăros, încât îi tăie lui Manny răsuflarea. 

— A avut el grijă de tot, continuă Patrice. 

— Ce drăguţ din partea lui, afirmă Manny. „Nimic 
surprinzător. Omul ăsta are calităţile şi defectele lui.” 

— E un om minunat. 

„Eu una n-aş merge chiar aşa departe.” 

— 'Ţi-e foame? 

— Foarte tare. La cină am mâncat numai o felie de pizza. A 
fost singurul lucru pe care l-am găsit prin împrejurimi care mi s- 
a părut... accesibil. Şi chiar şi aceea a fost scumpă, cel puţin în 
comparaţie cu preţurile de acasă. 

— Ar fi trebuit să comanzi mâncare în cameră. 

— Oh, nu, zise Patrice cu voce gravă. Nu ar fi corect. Eu nu 
trăiesc pe cheltuiala altora, domnişoară Manfreda. 

O urmă pe Manny, dând colţul străzii, într-un local cu 
atmosferă clasică de Manhattan: scaune de bar, tavan decorat, 
proprietari imigranţi greci. Dar ambianța nu păru să aibă vreun 
efect asupra lui Patrice, care comandă ouă ochiuri, pâine prăjită 
simplă şi ceai. 

Manny nu luă decât cafea. Nu mâncase nimic altceva de la 
cină şi nici nu voia altceva. Avea capul încă plin de mirosul 
formaldehidei. 

Patrice scoase un plic vechi de carton din geantă şi îl aşeză cu 
grijă pe masă, după ce se asigurase că nu era pătată cu nimic. 

— Nu am vrut să le pun la poştă. Sunt scrisori pe care le-am 
primit de la tata. l-am spus şi domnului doctor Rosen despre ele, 
şi el a zis că poate vă vor fi de ajutor. 

„Are o fire pasionată, care atrage.” Lui Manny începea să-i 
placă de ea. 

— Când tatăl dumitale era la Turner, te-a sunat vreodată? I se 
dădea voie? 

— De câteva ori, dar nu foarte des, răspunse ea. Şi deloc în 
cele câteva luni înainte să înceteze să scrie. 


— Şi, când te-a sunat, a menţionat vreodată vreun prieten pe 
care îl avea acolo? Oameni cu care îşi petrecea timpul? 

— Îmi spunea uneori tot felul de întâmplări, chestii amuzante 
despre oameni care mergeau în excursii. Dar cred că pe 
majoritatea le inventa. 

— Îţi aminteşti ceva despre vreo fată în jur de douăzeci de 
ani? 

Patrice îşi lăsă capul în jos. 

— Din cauza asta mama a murit supărată. Credea că a fugit cu 
o altă femeie. Se îndreptă în scaun. Dar eu nu cred asta. 

Manny se aplecă peste masă spre ea. 

— Patrice, s-au mai găsit şi alte schelete alături de al tatălui 
dumitale. Două dintre ele au aparţinut unor bărbaţi. Unul era al 
unei femei, al unei femei tinere. 

„Acum pare nervoasă. De ce?” 

— Eu vreau să aflu ce s-a întâmplat cu tata. L-am iubit şi pe el 
la fel de mult ca pe mama. Dar ne-a făcut rău când a plecat. Îşi 
întoarse încheieturile mâinilor, dezvăluind cicatrici subţiri, 
vindecate, în linii paralele. „O încercare de sinucidere. Poate 
chiar mai multe.” Şi eu am rănit-o pe mama când am fugit de 
acasă... Făcu o pauză, evident retrăindu-şi trecutul. Domnul 
doctor Rosen a zis că, dacă s-au găsit patru corpuri, probabil era 
un cimitir vechi acolo. 

— De fapt, nu crede asta. Cadavrele nu au fost înmormântate 
cum se cuvine, au fost pur şi simplu băgate în pământ. Acesta 
este unul dintre motivele care ne fac să ne întrebăm dacă nu 
cumva au fost trataţi greşit. 

— Şi familiile lor ce zic? 

— Nu ştim. Celelalte rămăşiţe nu au putut fi încă identificate. 

— Ce îngrozitor! „Oh, nu plânge, te rog.” Credeţi că va 
descoperi cineva cine erau? 

— Doctorul Rosen se ocupă de asta. Eu între timp voi încerca 
să nu las ca vreunul dintre schelete să fie eliminat din ancheta 
fără a fi identificat. Rămăşiţele astea ar putea avea o importanţă 
vitală pentru cazul nostru şi vreau să mă asigur că sunt păstrate 
cum trebuie. Oh, şi nu te îngrijora în privinţa banilor. Nu va 
trebui să plăteşti pentru nimic, decât dacă obţinem o 
despăgubire financiară, caz în care firma mea ia o treime. 

Patrice o privi cu ochii îngustaţi. „Iarăşi furie, chiar mai 
fâţişă.” 


— Ştiam eu, zise ea. Am ştiut eu că o persoană ca dumneata 
nu ar fi în stare pur şi simplu să ajute pe cineva ca mine. Eu nu 
urmăresc să primesc bani. Vreau doar să aflu ce s-a întâmplat cu 
tata. 

— Ştiu. Şi te înţeleg. Dar, dacă descoperim că a fost maltratat 
în spital, nu ai vrea să-i faci pe cei răspunzători să plătească? 

Patrice se gândi câteva clipe. 

— Dacă cineva a făcut ceva cu adevărat rău, ar putea merge 
încă la închisoare? Aşa l-aş putea face să plătească, nu luând 
bani de la el. 

— Poate. Dar, după atât de mult timp, ar fi foarte greu de 
dovedit că a avut loc o încălcare a legii, iar vinovatul s-ar putea 
să fie mort. Singura metoda de a-ţi face dreptate este a da în 
judecată guvernul. Şi asta nu înseamnă că eşti ahtiată după 
bani. Înseamnă pur şi simplu că faci sistemul răspunzător. Şi 
poate că, în felul acesta, o alta familie nu va mai suferi aşa cum 
ai suferit dumneata. Tatăl dumitale a fost un erou; a luptat 
pentru ţara sa. Circumstanţele morţii sale sunt importante. 
Vreau atât ca dumneata să afli adevărul, cât şi ca persoana 
responsabilă să fie pedepsită. Şi metoda prin care putem ajunge 
la acea persoană, fie că a murit, fie ca trăieşte, este printr-un 
proces. Dar nu vreau să te păcălesc. Va fi o luptă extrem de 
grea. 

Era un discurs pe care Manny îl mai ţinuse de multe ori 
înainte, şi avea calitatea de a fi adevărat. Dreptatea, imediată 
sau lung amânată, necesita o luptă, mai ales dacă victima nu era 
în stare să se lupte pentru ea însăşi. Partea din despăgubiri pe 
care ar primi-o pentru cazul lui Patrice, presupunând că ar 
câştiga, ar fi de ajuns pentru a răscumpăra luptele pierdute şi 
inimile frânte, inclusiv pe a ei însăşi. 

Văzu chipul lui Patrice cuprins de uşurare. „Am reuşit s-o 
conving.” 

— Îţi aminteşti dacă tatăl dumitale ţi-a spus vreodată că a fost 
tratat prin terapie cu electroşocuri? 

Patrice respiră convulsiv. 

— Nu. Asta l-a omorât? 

— Poate. Doctorul Rosen spune că este o posibilitate. 

— A murit în timpul tratamentului? Şi l-au pus în pământ ca să 
nu descopere nimeni că au făcut-o ei de oaie? 

„Asta este furie sănătoasă. Suntem aliate.” 


— Nu ştiu, zise Manny, strângând-o de mână pe Patrice. Dar 
împreună vom afla. 


Capitolul 10 


Kenneth Boyd aştepta în picioare pe trotuarul din faţa biroului 
lui Manny când aceasta veni cu maşina. Îmbrăcat într-un sacou 
negru de diftina cu căptuşeală de mătase şi brocart roşu-aprins 
şi portocaliu, arăta gata să o conducă la operă mai degrabă 
decât la tribunal. 

Se strecură pe scaunul din faţă din Porsche. 

— Cine a stat în scaunul ăsta - sau poate ar trebui să întreb ce 
anume ai făcut în el? Cu atâta loc de picioare, ori ai avut 
întâlnire cu un baschetbalist, ori ai... 

— Încetează, zise Manny râzând. De fapt, pe locul acela a stat 
doctorul Rosen. 

— Doctorul Rosen de care mi-ai povestit? Nemernicul 
trădător, mincinos, ahtiat după bani şi amoral? 

— În persoană. Vrei să ştii ce am făcut? 

— Sigur că vreau, fetiţo! Hai, toarnă tot. Asta, bineînţeles, 
dacă nu va răni urechiuşele mele sensibile. 

— Am văzut un corp în pielea goală. 

— Am ştiut eu! Absolut şocant, dar era timpul. 

— Un cadavru în pielea goală. L-am asistat pe doctorul Rigor 
Mortis, cum îi spui tu, la o autopsie. Eram acolo când a tăiat... 

— Gata! ţipă Kenneth. Urechiuşele! O privi lung şi atent. 
Trebuie să ai grijă cu cine te înhăitezi. Ştiu că tu ai grijă de 
mine, dar să ştii că şi eu am grijă de tine. li dădu hârtiile pe care 
i le pregătise. Petiţia. 

Manny se uită peste ea. 

— Eşti o mană cerească. Nu există asistent care să fi putut 
întocmi asta atât de repede. 

— Poţi să mă linguşeşti zi şi noapte dacă vrei. Dar o petiție ca 
să împiedici statul să îngroape nişte oase? Mesajul acela pe care 
mi l-ai lăsat înainte să te întâlneşti cu Lyons a fost complet 
dement, chiar şi pentru tine. 

— Nu chiar. Judecătorul din districtul Baxter a fost de acord 
să îmi asculte cererea de a păstra scheletele din motive de 
urgenţă. Am sunat la spital şi pe avocatul districtului Baxter ca 
să-i spun ce am de gând să fac şi va veni la tribunal, urlând din 
toţi rărunchii, ca să încerce să mă oprească. Porni maşina. O să- 


ti povestesc totul pe drum. O să ne distrăm. 
* 

Vechii pereți de mahon ai cândva impozantei săli de tribunal 
erau peticiţi acum cu bucăţi nepotrivite de mucava de culoarea 
nucului. „Omul de rând are parte de mucava, corporaţia bogată, 
de marmură.” Mai rău încă, clientul trebuia să plătească o taxă 
de îndosariere înainte să îşi poată cere dreptatea. Manny plătise 
taxa, ştiind foarte bine că şansele de a-şi recupera banii erau 
minuscule. 

Îl ştia pe avocatul cu care va avea de-a face: Chester Gruen, 
un tip mare şi gras şi cu perucă în vârful capului, pe care îl 
cunoscuse la prima întâlnire a Asociaţiei Baroului la New York. 
Atunci o fermecase punându-şi mâna între picioare şi zicându-i: 

— N-o să poţi niciodată să te compari cu asta într-o sală de 
tribunal. 

Manny îşi mijise ochii. 

— Scuze. Mă tem că mi-am uitat acasă lupa. 

„O să-şi aducă aminte de mine”, se gândi Manny acum, 
agitându-se în timp ce aşteptau în picioare în faţa meselor 
avocaţilor ca judecătorul să ia loc. 

— Ce eşti aşa de nerăbdătoare, don'şoară Manfreda? Nu ţi se 
cară nicăieri clientul! zise Gruen, izbucnind în hohote tunătoare 
de râs la propria glumă. 

Manny îşi înfrână tentaţia să-l întrebe dacă îi crescuse de 
când îl văzuse ultima dată. Hotări că probabil nu, şi se consolă 
cu gândul că poate chiar i se micşorase. 

Judecătorul Melvin Bradford III se dovedi la fel de nervos ca 
ea. Manny îşi prezentă cazul succint, subliniind nevoia de a-i 
identifica pe toţi cei care fuseseră înmormântați împreună cu 
Lyons în cazul în care exista vreo legătură între aceştia care să 
confirme afirmaţia ei că spitalul dăduse dovadă de neglijenţă, în 
cel mai bun caz. 

Gruen, care reprezenta atât districtul Baxter, cât şi spitalul - 
un conflict flagrant de interese, îşi spuse Manny -, încercă să 
minimalizeze pretenţia lui Manny drept neserioasă şi enervanta, 
„menită să cheltuiască aiurea banii câştigaţi cu greu ai 
contribuabililor districtului în aceste vremuri tulburi din punct 
de vedere economic” şi să „păteze cu acuzaţii false reputaţia 
unei instituţii care a fost mândria oraşului Turner timp de mai 
mult de un secol”. 


Gruen nu se pregătise pentru proces. Manny în schimb, 
datorită lui Kenneth, o făcuse. Judecătorul Bradford, care 
evident îl ascultase de mult prea multe ori pe Gruen, îi acordă 
primul permis emis vreodată în statul New York de a păstra 
patru schelete, pământul, rezultatele testelor toxicologice, 
radiografiile, rapoartele de autopsie, observaţiile şi fişele 
medicului legist, fotografiile, rapoartele şi observaţiile 
poliţiştilor, hainele, datele medicale, blocurile de parafină, 
ţesturile „fixate în formol”, lamelele de microscop „şi o grămadă 
de alte chestii - orice ai nevoie”. 

Euforică, Manny ieşi aproape sărind într-un picior din sala de 
tribunal, ignorându-l pe Gruen, care se apropiase de ea pentru 
a-i cere o şedinţă în biroul judecătorului. 

— Da' ştiu că n-ai pierdut vremea, îi zise Kenneth. Ajungem 
acasă pe la ora cinei. 

— Nu cred. Dacă tot suntem aici şi am terminat aşa de 
repede, m-am gândit să mergem să facem o excursie prin 
împrejurimi în numele lui Patrice. Ştiu că nu e nimeni acolo, dar 
vreau să facem o plimbare pe la Spitalul Psihiatric Turner. 
Vreau să văd dacă pot trezi nişte stafii. 

Lui Jake îi trebuiră trei ore să termine autopsiile de 
dimineaţă, şi încă nu se apucase de hârtii. „Pederson mă 
mănâncă de viu dacă nu termin toată treaba”, se gândi el, deşi 
literele îi dansau în faţa ochilor. Sub conducerea lui Harrigan, 
care fusese predecesorul lui Pederson, existaseră mult mai 
puţine formulare, şi acelea necesitau mult mai puţine semnături 
pe ele, iar doctorii ajungeau acasă la o oră decentă. Aproape că 
se hotărâse că merita să rişte o săpuneală numai ca să se 
odihnească puţin, când sună telefonul. 

— Doctorul Rosen? 

O voce de bărbat, mieroasa de-ţi făcea greață. Veşti rele. 

— La telefon. 

— Firma mea îl reprezintă pe R. Seward Reynolds, 
proprietarul mallului din Turner. 

— Şi numele dumitale este...? 

— Michael Thompson, de la Javalovich, Custer, Thompson and 
Warbler. Am înţeles că reprezentanta dumneavoastră se află în 
districtul Baxter încercând să păstreze scheletele şi să închidă 
zona unde au fost găsite, şi că dumneavoastră înşivă subscrieţi 
la nişte teorii absurde care ar putea cauza daune financiare 


clientului meu. 

„Asta-i mâna lui Manny. Bravo, fetiţo! Şi pun pariu că i-ar 
plăcea să audă că i-a zis reprezentanta mea.” 

— Cine v-a spus aşa ceva? 

— Nu dezvăluim informaţiile confidenţiale ale clienţilor noştri. 
Pur şi simplu vrem să vă comunicăm, în semn de politeţe, că 
clientul nostru este pregătit să vă dea în judecată pentru orice 
sumă de bani pierdută ca rezultat al acţiunilor dumneavoastră 
sau ale reprezentantei dumneavoastră. Cu alte cuvinte: vedeți- 
vă de treaba dumneavostră. 

Jake reacţiona negativ la multe lucruri. Ameninţările erau 
undeva în capul listei. Furia îi invadă sângele ca un ser 
fiziologic. 

— Domnule Thompson, mă ameninţaţi? Spuneţi-i clientului 
dumneavoastră că, dacă încearcă să mă oprească pe mine sau 
pe reprezentanta mea, o să-i îngrop lui oasele lângă cele ale 
domnului Lyons şi voi construi eu personal un centru comercial 
pe deasupra lor. 

Trânti receptorul, surprins de vehemenţa furiei sale. 

Telefonul sună din nou. 

— Ascultă, dacă mă mai... 

— Domnule doctor Rosen, se auzi vocea aproape fără suflare a 
unei femei. Slavă Domnului că v-am găsit! Trebuie să ne ajutaţi. 
S-a întâmplat ceva îngrozitor. 

Jake îşi masă vena pulsândă de la tâmplă. 

— Cine e la telefon? 

— Sunt Paula Koros, fiica Theresei Alessis. 

— Bineînţeles, doamnă Koros, zise el, calmându-se. lertaţi-mă 
că am strigat la dumneavoastră. Tocmai voiam să vă sun. Am 
făcut autopsia mamei dumneavoastră. „Oare cum ar trebui să îi 
dau vestea?” 

Dar femeia nu îi dădu timp să zică nimic. 

— Sunt la firma de pompe funebre. Întreaga familie e aici. 
Domnule doctor, corpul din sicriu - nu e mama mea. E o cu totul 
altă femeie. 

* 

Jake ştia că autopsiase corpul doamnei Alessis; o văzuse în 
viaţă cu doar câteva zile înainte. Dar mai fuseseră încă două 
corpuri la morgă. Era oare posibil...? 

Sună la Spitalul Districtual Baxter şi vorbi cu asistentul de la 


morgă, un băiat care, după voce, nu părea să aibă mai mult de 
optsprezece ani. 

— Noaptea trecută am făcut autopsia unei femei numite 
Theresa Alessis. Trebuia să fie transportată azi-dimineaţă la 
firma de pompe funebre Fairview, dar în capela funerară de 
acolo a apărut un alt cadavru. Vreau să ştiu ce alte corpuri de 
femei au fost în morgă noaptea trecută. 

— Nu sunt sigur că am autorizaţia necesară să vă dau 
asemenea informaţii. 

— E urgent! urlă Jake. Spune-mi acum! 

Răspunsul sosi imediat: 

— Mai erau două corpuri la morgă: unul de femeie, unul de 
bărbat. Femeia era Brigit Reilly, de şaptezeci şi cinci de ani. 
Soţul decedat. Fără copii. In certificatul de deces scrie 
Alzheimer. Dosarul zice că trăia la Sweetbrook. 

— Un azil de bătrâni. 

— Da, domnule. 

— Şi unde trebuia să fie trimis corpul doamnei Reilly? 

— La Shady Briar. E cam la patruzeci de minute de aici. Doar 
că... e destul de bizar. Făcu o pauză. 

Jake oftă de frustrare. 

— Ce e bizar? 

— Camioneta care duce cadavrele la cimitirul municipalităţii a 
venit s-o ia pe doamna Reilly de acolo azi-dimineaţă, mai târziu, 
dar ea dispăruse deja. M-au sunat să vadă dacă ştiam ce s-a 
întâmplat, dar bineînţeles că nu ştiam nimic. Eu numai am 
eliberat cadavrul - azi-dimineaţă devreme. 

Vena începu să-i pulseze mai tare. 

— Doamna Reilly trebuia să fie îngropată într-un mormânt de 
săraci? 

— Da, domnule. 

— Acum însă se pare că e la Fairview? 

— Aşa se pare. 

Jake aproape putea să vadă cum băiatul dădea din umeri. 

Încurcătura era prea bătătoare la ochi. Jake fu cuprins de o 
presimţire rea. Asasinarea lui Pete. Sticla furată. Telefonul lui 
Thompson despre oase. Vandalizarea casei lui Pete. Şi acum un 
cadavru lipsă. 

— Dă-mi numerele de telefon de la Sweeetbrook şi Shady 
Briar. Şi ascultă la mine, tinere, dacă asta e o eroare a 


spitalului... „Dar sigur nu e. E mult mai mult de atât.” 
x 

La Sweetbrook, o asistentă din aripa bolnavilor de Alzheimer 
acceptă să meargă până la firma de pompe funebre Fairview să 
se uite la cadavru şi să-l caute apoi pe Jake pe pager. O oră mai 
târziu, bănuiala lui fusese confirmată: cadavrul care zăcea în 
faţa familiei îndoliate a Theresei Alessis era de fapt Brigit Reilly. 

Sună la Shady Briar. 

— Încerc să localizez un cadavru care a fost adus la firma 
dumneavoastră azi-dimineaţă, îi zise el directorului. 

— Nu suntem o firmă de pompe funebre, îi răspunse acesta. 
Avem un mausoleu, pentru îngroparea rămăşiţelor. Şi un 
crematoriu, bineînţeles. 

Un fior de groază se strecură spre inima lui Jake. 

— Corpul este incinerat? 

— Exact. La solicitarea fiului ei. 

— Nu avea niciun copil! Aceea nu a fost doamna Reilly. 
Doamna Reilly zace într-un sicriu la firma Fairview din Turner. 

— Imposibil, replică directorul. Vă înşelaţi, domnule doctor. 
Am primit instrucţiuni de la fiul doamnei Reilly azi-dimineaţă 
devreme; personalul meu m-a sunat la ora şase. Mi-a spus că 
mama lui a decedat la Spitalul Comunitar Baxter şi că voia să fie 
incinerată cât mai curând. Am luat-o de la morgă - avea numele 
clar scris pe eticheta de identificare de pe sacul mortuar. Am 
vorbit cu el personal. Un bărbat foarte politicos. Foarte curat. 
Ne-a plătit serviciile în bani gheaţă. Şi noi ne onorăm 
întotdeauna angajamentele, domnule doctor. 

Groaza lovi cu toată forţa. Jake simţi că ameţeşte. 

— Cum arăta fiul? 

— Greu de spus. Nu mă prea pricep să descriu oameni în 
poziţie verticală. Chicoti. De statură medie, păr castaniu, de 
vreo patruzeci de ani şi ceva. 

— A menţionat că are de gând cumva să ia cenuşa sau a făcut 
vreun alt aranjament pentru un loc în mausoleul? 

— Până în prezent, nu. 

— Şi asta nu e neobişnuit? 

— Câtuşi de puţin. Rămăşiţele rămân uneori nesolicitate ani 
de zile, indiferent de intenţia iniţială a familiei. Oamenii nu ştiu 
întotdeauna ce să facă cu ele. De aceea le oferim adăpost etern 
în paşnicul nostru... 


— Aveţi grijă de cenuşa aceea. Să nu cumva să o daţi cuiva, 
decât dacă o înmânaţi personal familiei Alessis la Fairview. 

— Familiei Alessis? Dar de ce? 

— Nu cred că m-aţi auzit. Aţi incinerat o altă femeie. „Fiul“ 
acela v-a angajat să vă descotorosiţi de o dovadă. 

Un moment de pauza. 

— Dovadă? 

— Doamna Alessis a fost ucisă. 

— Dumnezeule sfinte! 

— Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu asta, zise Jake. 

x 

Edward Dyson, administratorul Spitalului Comunitar Baxter, 
era slugărnicia întruchipată. 

— Nu trebuia să aduceţi hârtiile în persoană, îi spuse el lui 
Manny în biroul lui. Domnul judecător Bradford m-a sunat el 
însuşi. Prea târziu, însă. 

Manny rămase fără aer; avu senzaţia că fusese lovită în 
stomac. 

— Prea târziu? 

În loc să-i răspundă, Dyson apăsă pe un buton de lângă 
telefon. În câteva momente în uşa biroului se ivi un bărbat 
subţire, care abia dacă împlinise douăzeci şi unu de ani. 

— Tommy, începu administratorul. Dânsa este domnişoara 
Manfreda. Spune-i şi dumneaei ce mi-ai zis mie. 

— Domnul Dyson a spus că trebuie să ţinem scheletele ălea de 
la casa de ţicniţi. Dar i-am zis că deja au plecat de-aici. 

— Când? întreba Manny, ridicându-se în picioare. 

— Azi-dimineaţă. Se făcu mic ca un căţeluş speriat. Nu-mi 
spuneţi că iar am greşit ceva. Întâi eliberez un cadavru şi ăla 
dispare, acuma şi oasele. 

„Calmează-te. Respirație adâncă.” 

— Erai de serviciu când au fost eliberate cele patru schelete? 

— Da, doamnă. 

— Trebuie să îmi spui cine era cel care a venit să le ia. 

— Nu era un bărbat. Era o doamnă. 

Rostise asta pe un ton victorios, de parcă tocmai câştigase la 
popice. 

— Bun. O doamnă. Descrie-o. 

— Bătrână. 

— Cât de bătrână? 


— Poate de vreo patruzeci şi cinci de ani. Nu ştiu ce culoare 
de păr. Avea o eşarfă. Îşi încreţi fruntea, concentrându-se. Şi 
avea o rochie din aia fără nicio formă. 

— Tip sac? 

— Da. Nu i-am dat prea mare atenţie. Avea actele de eliberare 
la ea. 

Dyson îi arătă câteva foi de hârtie de un galben strident. 

— A fost un transfer absolut în regulă, afirmă el. Uitaţi. 
Tommy a procedat perfect corect. 

Manny îşi aruncă privirea pe prima pagină. 

— Oasele au fost transferate la morga municipală a oraşului 
New York? Şi radiografiile? Şi actele? În grija doctorului Jacob 
Rosen? 

— Îhî. Doamna aia a zis că e de la birou de la el. Şi doctorul 
Rosen m-a sunat personal mai târziu, pe la prânz, dar era vorba 
de altceva. Despre un cadavru, nu oase. Doctorul Harrigan 
aşezase oasele frumos în sertare. Eu le-am pus în saci mortuari 
şi i le-am dat doamnei. 

Manny se simţi cuprinsă de un val de uşurare, deşi era 
furioasă pe Jake că nu-i spusese. Morga municipală din New 
York era probabil cel mai sigur loc din lume pentru oasele 
acelea. „O să-l sun. Îi trag o săpuneală straşnică pentru că m-a 
făcut să-mi pierd vremea degeaba. O să-mi spună despre 
cadavru. Poate ar trebui să ne dăm întâlnire, să discutăm despre 
avantajele muncii în echipă. Îşi zâmbi în gând. Ar fi drăguţ.” 

— Pot să fac copii după documentele de eliberare? întrebă ea, 
întorcându-se spre Dyson. 

Acesta de-abia îi aruncă o privire. 

— Sigur că da. Secretara mea vă va face o copie înainte să 
plecaţi. 

x 

Jake tocmai terminase de vorbit cu Paula Koros, care primise 
vestea despre trupul mamei sale cu o resemnare care urma să 
se transforme mai târziu în furie, după cum bănuia Jake. „O 
nouă clientă pentru Manny”, se gândi el. 

Sună telefonul: avocata în persoană. 

— Vrei să ştii care e cuvântul italian pentru „dobitoc”? întrebă 
ea. A 

— Nu în mod special. În ce context? 

— În contextul în care eu şi cu Kenneth ne-am omorât aici să-l 


convingem pe judecător să putem păstra scheletele din Turner. 
Misiune îndeplinită. De ce nu mi-ai spus că le transferi la New 
York? 

Jake simţi o durere ascuţită în spatele ochilor. 

— Nu le-am transferat. 

— Vorbesc de scheletele unu, doi, trei şi patru şi de celelalte 
„chestii”, ca să folosesc terminologia elegantă a judecătorului 
Bradford. 

— Nu am cerut eu să fie transferate. Jake o auzi rămânând cu 
gura căscată. 

— Dar trebuie s-o fi făcut. Am în mâini un ordin de transfer cu 
semnătura ta pe el. 

— Nu poate fi semnătura mea, pentru că eu nu am semnat 
niciun transfer. Nu eu am autorizat eliberarea rămăşiţelor. Şi 
oasele nu sunt la morga municipală, asta ţi-o garantez. 

Manny fu copleşită de disperare. Dacă nu avea oasele, nu 
putea să le folosească pe post de dovadă împotriva celor care îi 
omorâseră pe Harrigan şi pe doamna Alessis, s-o ajute pe 
Patrice, să facă echipă cu Jake. Se simţi pustiită, golită de spirit, 
epuizată. 

— Cineva ne-o ia înainte cu fiecare gând, cu fiecare mişcare, 
zise ea. 

— Mai e ceva, spuse el. Oasele şi otrava fac parte din acelaşi 
mister. Suntem în faţa cuiva care e în stare să ucidă pentru a ne 
împiedica să-l rezolvăm. 


Capitolul 11 


Mai era un loc care trebuia cercetat. Încet, metodic, Manny 
conduse maşina până la Institutul Psihiatric Turner. 

Ajunseră acolo la ora trei. Manny insistă ca Kenneth să 
rămână să aştepte în Porsche. Avea nevoie de el să pornească 
maşina dacă trebuiau să plece în grabă, zise ea - la urma urmei 
plănuia să intre ilegal în clădire. Deschise compartimentul de 
bord să ia o lanternă. 

— Dar spitalul e defunct, zise Kenneth. A murit ca şi pacienţii 
săi. N-ai să găseşti nimic aici. 

— S-ar putea să mai fie nişte hârtii sau alte lucruri pe care 
autorităţile să le fi uitat. Am pierdut toate dovezile, Kenneth. 
Dacă nu găsesc nimic, cazul acesta e defunct. 

Kenneth se aşeză mai comod în scaun. 

— Poate că n-ar trebui să ţi-o spun chiar aşa, surioară. Dar ar 
fi înmormântarea ta. 

* 

Manny se găsea în faţa unei clădiri imense, cenuşii, 
dărăpănate, care se înălța pe creasta unui deal asemenea unui 
castel medieval. Avea toate luminile stinse, uşa de la intrare 
încuiată. Manny studiase planurile arhitectonice şi ştia că 
aceasta era corpul SERENITATEA, care fusese pe vremuri 
singura clădire a spitalului, cu birouri la parter şi cu saloanele 
de pacienţi la etaj. Manny numără şase etaje. Observă că 
ferestrele etajelor superioare erau excesiv de înguste, probabil 
pentru a nu le permite pacienţilor sinucigaşi să se arunce afară. 
Pe un semn pe uşa de la intrare scria ADMINISTRAŢIA. „Cu 
siguranţă acolo îşi ţineau dosarele, chiar şi când spitalul s-a 
extins. Dacă voiau să ascundă un dosar, să nu-l trimită la 
Poughkeepsie, ar trebui să fie încă aici.” Încercă uşa. Încuiată. O 
uşă laterală era de asemenea încuiată, şi la fel o alta în spatele 
clădirii. Ferestrele erau închise şi, când se uită prin geamurile 
mizerabile, Manny văzu că erau dublate cu plasă de sârmă; ar fi 
trebuit nu numai să spargă geamul, ci şi să taie plasa pentru a 
intra pe acolo. 

Fu dintr-odată cuprinsă de un sentiment de inutilitate. „Vrei 
să spargi uşa şi să cauţi prin şase etaje şi o pivniţă? Ai 


înnebunit?” 

Se trase înapoi. Veniseră până aici pe un drum foarte abrupt, 
şi opriseră în parcarea practic pustie din faţa intrării; în 
depărtare se vedea câmpul unde fuseseră descoperite oasele. 
Soarele era jos pe cer, aruncând umbrele clădirilor din jur peste 
iarba ce părea aproape neagră, şi aerul se făcea din ce în ce mai 
rece. „Poate e cineva pe aici.” Manny văzu o mică lumină la 
poala dealului şi, deşi nici nu ştia dacă se afla pe terenul 
spitalului, porni într-acolo. O altă clădire, complet întunecată, se 
înălţă amenințătoare în dreapta ei, apărând brusc din umbră de 
parcă tocmai sosise acolo. Tresărind de surpriză, Manny se 
apropie de ea. Pe o tăbliță deasupra uşii scria aproape ilizibil 
CASA PROMISIUNII. Recunoscu numele. Pe când Institutul 
Psihiatric Turner funcţiona, aceasta era reşedinţa pacienţilor 
care aveau nevoie de cele mai puţine îngrijiri. Era şi ea încuiată. 
Manny şterse un cerculeţ în stratul de mizerie din colţul unui 
geam, îşi aprinse lanterna şi fu răsplătită pentru eforturile ei cu 
priveliştea unui cadru ruginit de pat răsturnat peste o saltea 
acoperită cu mucegai verde, a unor pereţi pătaţi de igrasie, a 
paginilor rupte ale unor reviste vechi şi a cadavrului unui 
şobolan. Promisiunea nu fusese onorată. 

„Isuse Hristoase!” O veveriţă îi trecu în viteză printre 
picioare, ridicându-i pielea de găină pe tot corpul. Scoase un 
țipăt, apoi şi-l înnăbuşi, nevrând să fie descoperită. „Un semn de 
viaţă omenească ar fi plăcut, totuşi.” Se adunau nori, şi un vânt 
rece promitea ploaie. 

La stingă se înălța o clădire de cărămidă, având în partea din 
faţă o seră de sticlă. Majoritatea geamurilor fuseseră sparte; 
înăuntru era adevărat talmeş-balmeş de pietre, cărămizi, sticle 
de bere sparte, porumbei morţi. Aceasta fusese sufrageria, ştia 
Manny; pacienţii luau masa vara la lumina soarelui. Văzu în 
minte instituţia aşa cum şi-o amintea din fotografiile din 
perioada sa de prosperitate: o casă elegantă şi cochetă pentru 
femei cu „nervi delicaţi” şi bărbaţi alcoolici care îşi puteau 
permite preţurile. În anii de mai târziu se confruntase cu 
aceleaşi probleme pe care le are orice spital de boli mintale de 
mari dimensiuni: personal neadecvat, pacienţi drogaţi până la 
tâmpire, bani suficienţi doar pentru a-i hrăni cu tocană şi jeleu. 
„Există ceva îngrozitor într-un loc unde atât de mulţi oameni, 
chiar nebuni, au fost trataţi în felul ăsta. E ceva greşit, ca o 


tabără de vară iarna. Sau ca o închisoare.” Manny se simţi brusc 
copleşită de un val de milă faţă de locotenentul James A. Lyons. 

Merse înainte, deşi îşi dădu seama că lumina spre care se 
îndrepta era totuşi prea departe pentru a face parte din incinta 
spitalului. Puţin mai încolo pe cărare se găsea o mică clădire 
joasă, având poate doi metri şi jumătate lungime şi trei înălţime, 
cu un singur gemuleţ situat aproape în vârf. Cu un fior de 
suferinţă, Manny o recunoscu: era CAMERA SOLITUDINII, unde 
erau trimişi pacienţii cu cele mai mari probleme. „Este un 
sanctuar spiritual”, proclama o broşura a Spitalului de Boli 
Mintale Turner, „un loc unde cei tulburaţi pot să-şi regăsească 
pacea”. „Minciuni gogonate” fusese reacţia lui Manny când 
citise rândurile acelea, „minciuni gogonate” îşi spuse şi acum. 
Era o celulă de detenţie, nu un sanctuar. Dacă voiai să 
disciplinezi un pacient sau să-i distrugi voinţa, puteai să o faci 
aici, departe de atenţia celorlalţi pacienţi şi a personalului 
auxiliar. 

Manny încercă uşa. Se deschise. Ca un speolog, îşi îndreptă 
lanterna spre interior. Pereţi capitonaţi, îşi dădu ea seama cu un 
fior. Camera conţinea un pat de o persoană şi o saltea 
zdrenţuită, o chiuvetă şi o toaletă; nimic altceva. Deşi ştia că nu 
avea ce dosar să găsească aici, Manny păşi înăuntru, cu mintea 
plină de fantezii născute din zeci de filme de groază. Afară era 
deja aproape beznă; lanterna ei era singura sursă de lumină. 

Pe peretele din stânga, o porţiune a căptuşelii fusese sfâşiată, 
lăsând să se vadă un perete alb de stuc, pe care era mâzgălit 
ceva cu cerneală neagră. Scria ceva? Da! Manny se aplecă să 
cerceteze. Gaura era la nivelul stomacului ei. Scrisul de pe stuc 
putea să fi fost al unui copil sau al unei persoane adulte care 
stătuse în genunchi. Manny se lăsă şi ea în genunchi şi 
concentră lumina lanternei pe perete. Mesajul răsări clar în 
lumină: 


Te rog, Doamne, eliberează-mă. Pune capăt 
suferinţei mele. 
Ai mila de sufletul meu. 
Id la S 


Manny auzi bătăile propriei inimi. „Biată creatură chinuită. 
Oare ce ţi-au facut?” 
Simţi pe ceafa atingerea unui aer cald, şi pentru un moment 


nu reuşi să identifice de unde putea proveni. Când îşi dădu 
seama însă, o cuprinse o groază atât de intensa, încât înţelese 
că ceea ce simţea acum o va bântui pentru totdeauna. 
„Respirație. Respirație omenească. Cineva stă chiar în spatele 
meu.” 

Suflarea i se opri în piept. Se întoarse brusc, clătinându-se, cu 
lumina desenând modele caleidoscopice pe pereţii capitonaţi. 

— Cine-i acolo? 

Dar în camera nu era nimic în afară de mobila sărăcăcioasă şi 
de pereţii albi capitonaţi. Uşa deschisă arata locul pe unde 
ieşise intrusul. 

„A fost cineva aici. Sunt sigură de asta.” Prea îngrozită să 
tipe, dar nu şi să fugă, Manny o luă la goană afară din CAMERA 
SOLITUDINII, urcă dealul pe lângă CASA PROMISIUNII şi 
corpul SERENITATEA, până ajunse în braţele sigure ale lui 
Kenneth şi în interiorul protector al maşinii Porsche. 


Capitolul 12 


Îl sună pe Jake şi îi spuse ce se întâmplase. Jake era încă la 
birou. 

— Unde eşti? o întrebă el. 

— În apartamentul meu. M-a adus Kenneth. 

— E şi el acolo cu tine? 

— L-am trimis acasă. 

— Atunci vin eu la tine. 

Manny se simţi tentată. 

— De ce? 

— Nu vreau să stai singură. Eşti în stare şoc. S-ar putea să 
reacţionezi urât când ieşi din ea. 

— Mi-a trecut şocul. Crede-mă. Acum nu sunt decât speriată. 
Speriată şi furioasă ca naiba. 

— Cel puţin vino mâine-dimineaţă la mine la birou. 

— De ce? 

— Vreau să-mi mai spui o dată tot ce s-a întâmplat. Sa vedem 
dacă n-ai uitat ceva. Făcu o pauza. Şi vreau să te văd. Să mă 
asigur că eşti bine. 

„Ce bun e!” Manny se simţi pătrunsă de căldura lui. 

— Mai zi o dată ultima parte. 

— Vreau să mă asigur că eşti bine. 

— Nu. Partea de dinainte de asta. 

— Vreau să te văd. 

„Da.” 

Îşi verifică încuietoarea, lăsă apa în cadă pentru o baie, mai 
verifică o dată uşa şi apoi se bălăci în apa fierbinte până când 
tensiunea i se domoli în corp şi se simţi în stare să respire 
normal. Îmbrăcată într-un trening de caşmir - îşi dădu seama cu 
uluire că nu îi păsa cum arată -, îl duse pe Mycroft la o 
plimbare, se întoarse acasă, îl hrăni şi, pentru că nu îi era 
foame, merse la culcare. 

Sună telefonul. „Nu te obosi.” 'Ţârâia în continuare. 

— Bine, bombăni şi ridică receptorul. 

— A-am hotărât să nu merg mai departe. O voce bălmăjită. 
Patrice. 

— Ce-ai spus? 


— Nu vreau să continui cu toate astea, domnişoară Manfreda. 
M-am gândit mai mult şi nu vreau să continui. 

„Cine a ameninţat-o?” 

— Ce tot vorbeşti? Am făcut deja primul pas, am convins 
judecătorul să ne semneze ordinul de păstrare a scheletelor. „Ei, 
bine, da, am pierdut oasele. Le vom găsi.” Suntem pe cale să 
descoperim cum a murit tatăl dumitale, după atâţia ani. 

— Îmi pare rău. Eu... 

— Cel puţin lasă-mă să vin în New Jersey să vă văd pe 
dumneata şi pe fiica dumitale. 

— Tocmai asta e. Fiica mea va reuşi să facă ceva cu viaţa ei. 
Este prima în clasă. Nu pot să risc să intervină ceva. 

— În ce fel investigația despre moartea tatălui dumitale i-ar 
face rău fiicei dumitale? 

Patrice rămase tăcută. 

„E speriată.” 

— S-a întâmplat ceva? Trebuie să-mi spui. 

— N-ar fi trebuit să mergeţi la Turner, se auzi o şoaptă. 

„Dumnezeule!” 

— De unde ştii că am fost acolo? 

O pauză. Apoi: 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Trebuie. Este un lucru important - pentru tatăl dumitale. 

— Tatăl meu este mort pentru mine de patruzeci de ani. Fiica 
mea e vie. Vreau ca lucrurile să rămână aşa. Să lăsăm trecutul 
lui îngropat împreună cu el. 

— Cineva te-a ameninţat, nu-i aşa? 

Tăcere. 

— Pot angaja un investigator privat să o protejeze, să te 
protejeze pe dumneata, până putem convinge poliţia... 

— Fără poliţie! Când va suna din nou bărbatul acela, îi voi 
spune că am terminat. Am terminat cu dumneavoastră şi cu tatăl 
meu. Vă mulţumesc, domnişoară Manfreda, dar, vă rog, nu mai 
încercaţi să luaţi legătura cu mine. 

x 


Jake se culcă pe canapeaua din biroul său, trezindu-se 
periodic cu gândul la Manny - faptul că nu primise niciun 
telefon de la ea putea un lucru bun sau rău; bun, dacă se 
odihnea, rău, dacă era încă înspăimântată, dar nu voia să-l 
deranjeze. Sau dacă i se întâmplase ceva, un gând pe care şi-l 


alungă imediat din minte amintindu-şi de Pete. 

Oare ce era atât de important încât, la o generaţie distanţă, 
existau oameni dispuşi să ucidă? Cele patru schelete lipsă. Ce i- 
ar putea spune dacă ar fi găsite? Chiar şi fără corpul ei, Jake 
avea în continuare mostrele de ficat ale doamnei Alessis, care 
dovedeau că fusese otrăvită. Acum avea nevoie de dovezi 
ştiinţifice că Pete fusese ucis, genul de dovezi care ar convinge 
un procuror să accepte cazul. 

Dimineaţa o sună pe Elizabeth pe telefonul mobil. Era partea 
pe care o ura cel mai mult, cel mai rău lucru într-o carieră care 
nu era lipsită de convorbiri dificile. 

— Sunt Jake. 

— Jake! Nu ţi-am mai mulţumit că ai luat lucrurile tatei. 

— Îmi pare rău că locul a fost vandalizat după aceea. 

— Deci ai auzit şi tu. 

— Da. 

— Dar despre doamna Alessis? 

— De fapt, am fost acolo acum câteva nopţi. Fiica ei mi-a 
cerut să-i fac autopsia. Respira adânc. „Acum sau niciodată.” 
Ceea ce mă aduce la motivul pentru care te sun acum. 

— Da? se auzi vocea ei îngheţata. 

— Autopsia a dovedit că doamna Alessis a fost otrăvită. Se 
pare că otrava s-a aflat într-o sticlă de whiskey pe care i-am dus- 
o eu tatălui tău şi din care am băut amândoi în ultima noapte 
când am fost cu el. Evident, a fost pusă acolo după ce am plecat 
eu. Am găsit sticla în apartamentul doamnei Alessis. Avea în ea 
tetraclorură de carbon, care a apărut în ficatul doamnei Alessis. 
Poate ea a fost victima dorită, poate nu. 

Jake aşteptă ca Elizabeth să înţeleagă implicaţiile spuselor 
sale. 

— Continuă, zise ea în cele din urma. 

„Spune-i pur şi simplu.” 

— Cred că otrava a fost destinată tatălui tău. Şi singurul mod 
în care putem ajunge să fim siguri de asta este exhumarea 
cadavrului. 

— Nuuu! Era mai mult un vaiet decât un cuvânt. 

— Elizabeth, te rog. Trebuie să aflu adevărul. 

O auzi cum încerca să-şi recapete controlul. 

— Vrei să spui că vrei să-l scoţi afară din groapă şi să-l tai 
bucățele? 


— Ştii foarte bine că nu e aşa. E vorba de ştiinţa. O ştiinţă în 
care tatăl tău a făcut o muncă de pionierat. 

— Imi pare rău. Dar e exact aşa. Când aveam doisprezece ani, 
tata m-a dus la o autopsie. A crezut ca sunt suficient de mare ca 
să suport. S-a înşelat. Pentru totdeauna. Şi acum mai am 
coşmaruri. Şi gândul că i-ai face aşa ceva tatălui meu... 

— Priveşte lucrurile din punctul lui de vedere. În certificatul 
de deces scrie că a murit din cauze naturale. Eu nu cred că e 
adevărat. Pete era un om de ştiinţă. Ar fi vrut să ştim adevărul. 

— Eu nu cunosc punctul lui de vedere. Nu-l cunosc decât pe al 
meu. Şi îl ştiu pe al lui Daniel. Mi-a spus de nenumărate ori cât 
de barbar i se pare procesul unei autopsii. 

— Ascultă-mă. Dacă a fost omorât, nu vrei să ştii că cel care a 
făcut-o este pedepsit? Nu crezi că merită dreptate? 

— Dar dacă descoperim că s-a sinucis? Nu vreau să ştiu asta. 
Sinuciderea este un păcat împotriva lui Dumnezeu. Şi, în afară 
de asta, am de-a face cu suficientă dreptate la slujbă. Te rog, 
Jake. Tata e îngropat. A murit de cancer. Lasă-l în pace. 

x 

Manny nu era de aceeaşi părere. Sosi la biroul lui Jake 
arătând „stoarsă de puteri - şi minunată”. Avu impulsul să o ia 
în brațe, dar nu făcu decât să asculte din nou tot ce se 
întâmplase la Turner. 

— Vreau să abandonezi cazul ăsta, zise el când Manny 
termină. 

— Şi tu vei continua singur? 

— Până când găsesc suficiente indicii ca să pot chema poliția. 

— „Suficiente” însemnând: „Nu am oasele, nu am corpul 
doamnei A, Pete e la x metri sub pământ şi dacă o să continui 
probabil voi fi omorât”? 

Jake izbucni în râs. 

— Ceva în genul ăsta. 

— Ei bine, cu atâtea avantaje, cred că rămân şi eu. Manny 
văzu că privirea îi era încă plină de nesiguranţă. Într-o zi am 
comparat listele de lucruri pe care le urâm. Ameninţările şi 
intimidarea tocmai au urcat pe locurile întâi şi al doilea pe lista 
mea. Dacă te uiţi la corpul meu moale - şi te-am văzut făcând-o 
-, ai crede că sunt o femeie fragilă şi neajutorată. Dar sunt un 
monstru când sunt furioasă, şi, oricine o fi fost cel care mi-a 
respirat în ceafă aseară, m-a enervat la culme. Lucrăm 


împreună. Şi cu asta basta. 

Acum Jake o îmbrăţişă. Se ridică, înconjură biroul, se duse 
lângă ea şi o îmbrăţişă. Îşi dădu seama că inima îi dansa de 
bucurie. 

După ce se întoarse în spatele biroului, îi povesti despre 
conversaţia cu Elizabeth. 

Şi apoi, pentru că Manny pur şi simplu trebuia să meargă să 
lucreze şi ea, se înţeleseră să se întâlnească în seara următoare 
la apartamentul lui Jake. 


Capitolul 13 


Era o dimineaţa neobişnuit de rece în Queens. Ca atâtea alte 
lucruri care erau proprietate publică, radiatorul din maşina 
oficială a lui Jake nu funcţiona, şi el stătea lângă mormânt, 
dorindu-şi ca soarele să răsară cât mai repede. IÎnarmat cu 
ordinul de exhumare, Jake îl trezise pe directorul cimitirului la 
miezul nopţii pentru a-i trimite prin fax o copie a ordinului şi 
pentru a aranja să înceapă exhumarea la ora 6 dimineaţa. 

Era îmbrăcat în blugi, adidaşi vechi, un pulover şi o haină 
uşoară, insuficiente pentru o dimineaţă răcoroasă, dar perfecte 
pentru săpături. 

Se uită la ceas: 6.32. Echipa de gropari încă nu sosise. 

La ora aceasta cimitirul era paşnic - chiar, trebuia să 
recunoască, frumos. Soarele care răsărea se reflecta în sclipiri 
colorate pe vitraliile  mausoleelor, monumente elaborate 
dedicate oamenilor bogaţi şi puternici ai unei epoci trecute, 
pictând pietrele mai simple de mormânt în nuanţe fantastice. 
Ştia că cimitirul avea morminte de la sfârşitul secolului al XVIII- 
lea. Se extinsese în toate direcţiile, mai încet abia în anii 1990, 
când Biserica Catolică începuse să permită incinerarea. Când 
Jake îşi începuse activitatea în Departamentul de Medicină 
Legală al municipalităţii, aproape toate cadavrele erau 
îngropate; acum, aproape o treime erau transformate în cenuşă. 

Jake tocmai îşi scoase mobilul să-i sune pe gropari, când îi 
auzi venind. Nu trecuse decât o săptămână de la înmormântarea 
lui Pete, deci nu aveau o sarcină dificilă. Jake făcu fotografii ale 
mormântului şi ale inscripţiei temporare: PETER JOSEPH 
HARRIGAN, 1933-2005. 

Apăru excavatorul, târându-se pe aleea cimitirului cu o viteză 
de nici zece kilometri pe oră. Jake le făcu cu mâna celor doi 
muncitori care coborâră din utilaj. Purtau blugi şi cizme de 
lucru. Unul era înalt şi slab, cu părul blond până la umeri şi o 
mustață; celalalt era rotund la mijloc şi cu păr negru rărit. Se 
prezentară drept Boris şi Ned. 

— Nu facem prea des aşa ceva, zise bărbatul înalt, Boris. 
Oricum, nu pentru justiţia penală. 

— Câteodată, când cineva vrea să transfere un membru al 


familiei în alt loc, îi mutăm, adăugă Ned. Sorbi din paharul cu 
cafea Starbucksf. 

— Eu am un prieten care lucrează în New Jersey, afirmă 
Boris, rezemându-se de roata excavatorului. O data când a scos 
afară un coşciug, a găsit două corpuri înăuntru - două. 

Ned ridică din umeri. 

— Joe Bonnano, şeful mafiot care era proprietarul unei case 
de pompe funebre, îşi ascundea victimele îngropându-le în 
coşciuge împreună cu proprietarul de drept - unul peste celălalt. 

— În cazul prietenului meu, zise Ned, casa de pompe funebre 
escroca familiile morţilor. 

— Fascinant, interveni Jake. Dar voi nu aveaţi o treabă de 
făcut? 

Excavatorul zgârie pământul, dând la o parte stratul neted 
bătătorit cu o săptămână înainte. În mai puţin de zece minute, 
partea de sus a cutiei de ciment care conţinea sicriul era deja 
vizibilă. Boris cobori în groapă, agăţă lanţuri de patru cârlige 
metalice de pe partea de sus a containerului de ciment şi inseră 
un drug de metal pentru a rupe cu el sigiliul de răşină care îl 
tinea închis ermetic. Se căţără iar sus şi îi făcu semn lui Ned. 
Mişcând un levier, braţul excavatorului se ridică, şi lanţurile se 
încordară, agăţate de ciment. Boris încercă din nou să desfacă 
sigiliul; capacul se deschise şi fu aşezat pe peluza unui mormânt 
vecin. Jake ştia că acesta era motivul pentru care exhumările se 
făceau dimineaţa foarte devreme; era puţin probabil să apară 
vreo rudă a mortului. 

Boris ataşă un laţ de excavator, cu care ridică sicriul din 
căptuşeala de ciment şi îl aşezară lângă groapă. Jake păşi 
înainte. 

— Nu a intrat apă deloc, zise el. Foarte bine. 

Sări în mormânt şi adună mostre de sol în containere mici de 
plastic. 

Ned se holba la el. 

— Ce faci? 

— lau nişte mostre de sol: de pe cele patru părţi laterale, de 
deasupra şi de dedesubt. Procedura standard. Trebuie să ne 
asigurăm că nu a intrat nimic în corp din apa freatică. 

— Ca de exemplu ce? 

— Arsenic, de exemplu. Au existat oameni care au fost acuzaţi 


4 Lant de cafenele americane, foarte populare (n. red.) 


pe nedrept de crimă pentru că medicii legişti au făcut această 
greşeală. Doi englezi la începutul secolului XX au fost spânzurați 
pentru otrăvirea soțiilor lor; mai târziu s-a descoperit că 
arsenicul din sol se infiltrase cu apa de ploaie în sicrie. 

— Dar n-ar trebui cutia aia de ciment să ţină totul afară? 

Jake se căţără afară din groapă. 

— Depinde de cât de multă apă freatică există şi de cât de 
ermetice sunt sigiliile. E mai bine să fii precaut. 

Examină sicriul. În afara unei mici cantităţi de sol care se 
lipise de el, lemnul era lucios şi curat, de parcă tocmai fusese 
coborât în pământ. Ordinul judecătoresc stipula că trebuie să 
facă autopsia in situ. Jake îşi adusese instrumentele din maşină. 

Ned desfăcu şuruburile capacului şi Jake îl împinse încet la o 
parte. Inima i se înfioră. Chipul de obicei rumen al lui Pete era 
palid, paloarea morţii. Jake ştia că acest lucru era cauzat de 
îndepărtarea sângelui din corp în timpul îmbălsămării. 

Dar, dincolo de asta, Pete era aşa cum fusese şi în viaţă, 
îmbrăcat în costumul lui favorit de stofă, cu cămaşă albă 
deschisă la guler, şi imaginea prietenului său, în sfârşit eliberat 
de orice durere, îl copleşi pe Jake cu o intensitate neaşteptată. 
Poate că ucigaşul îi făcuse lui Pete o favoare, dar nu ar fi trebuit 
să fie alegerea lui Pete? Nu ar fi trebuit ca acest om atât de mult 
iubit să aibă posibilitatea de a trăi până în ultimul moment, 
savurând putinul timp rămas? 

„Eşti sentimental. Nici măcar nu ştii dacă a fost otrăvit sau s-a 
sinucis, oricât de improbabil pare acest lucru. Treci la treabă.” 

Jake trebuia să examineze inima lui Pete pentru a determina 
dacă certificatul de deces avea dreptate afirmând că suferise 
„un atac de cord”; ficatul, pentru dovezi de otrăvire; şi 
pancreasul, pentru a vedea cât se extinsese cancerul. li scoase 
haina şi cămaşa cu uşurinţă, deoarece antreprenorul de pompe 
funebre le tăiase deja pentru a le face mai uşor de îmbrăcat, 
apoi pantalonii, lenjeria şi şosetele; Pete nu purta pantofi. Jake 
putea diseca organele şi prelava părţi mici pentru examinare la 
microscop, dar ordinul judecătoresc îi interzicea să ia vreun 
organ din corp. 

Făcu incizia în Y. Inima lui Pete era în condiţie bună pentru 
un bărbat de şaptezeci şi doi de ani, care băuse mult. Nu era 
lărgită, şi nu erau decât extrem de puţine semne de boli 
coronariene. „Nu inima l-a omorât.” Pancreasul era tare şi 


cenuşiu, aproape complet înlocuit de cancer, dar nu exista 
niciun semn că se răspândise în celelalte organe. Şi ficatul? Pe 
dinafară văzu că era zbârcit, iar în secţiune observă că lobulele 
erau necrozate. „Semnificativ, dar nu definitiv. Am să fac o 
criosecţiune imediat.” 

Jake le dădu lui Boris şi Ned bacşişul obişnuit. Apoi, timp de 
câteva secunde, pentru a doua oară, îşi luă adio de la mentorul 
său. 

x 

— Sunt Wally, domnule doctor, raportez. În noul meu rol de 
doctor Winnick, cunoscut şi ca Sam Spade.’ 

Chiar şi sunetul vocii asistentului său îi făcu plăcere lui Jake. 

— Ia zi! 

— Cred că am găsit ceva. 

— Excelent! Ce anume? 

— Aş prefera să nu spun până nu sunt sigur. Dar s-ar putea să 
trebuiască să mai stau o noapte sau două. 

Era un lucru caracteristic pentru Wally să nu spună ceva până 
nu avea răspunsul complet. 

— Stai cât timp doreşti. Eşti bine? 

— În Turner? Aţi înnebunit? 

Jake închise râzând. Uşa se deschise cu zgomot. Pederson 
năvăli înăuntru abia controlându-şi furia. 

— Ce dracu' crezi că faci? 

Avea obrajii de un roşu-aprins şi ochelarii îi alunecaseră pe 
marginea nasului. „Semne rele.” 

— Charlie, nu e ceea ce crezi. 

— E ceea ce aşa ştiu, nu cred. Stacy m-a sunat chiar acum de 
la laborator. A zis că ai introdus un al doilea caz sub un număr 
de laborator care nu corespunde cu niciunul dintre cazurile 
noastre, fie autopsie, fie eliberare de certificat. De cât timp eşti 
aici? Ştii regulile privitoare la munca particulară: niciodată fără 
permisiunea mea. Eşti al doilea în grad aici, Jake. Ne poţi face 
rău la amândoi. 

Jake se aşteptase la o mustrare, dar intensitatea ei era prea 
usturătoare. 

— Lasă-mă să-ţi explic. 

— Are ceva de-a face cu Harrigan? 


° Detectivul dur, erou al romanului Soimul maltez de Dashiell Hammett (n. 
red.) 


—A fost otrăvit. Ucis. Tetraclorură de carbon. Am 
criosecţiunea de ficat chiar aici, la microscop. 

— Nu mă interesează nici dacă a fost înţepat mortal de 
furnici. Nu a murit în oraşul New York. Nu avem niciun drept. 

— De fapt, avem: un ordin judecătoresc semnat de procurorul 
districtului Queens. 

— Ai făcut chestia asta fără să mă consulţi? 

Jake ridică din umeri. 

— Nu ai fi fost de acord. Şi trebuia să ştiu. Tu ce-ai fi făcut 
dacă ai fi crezut că cel mai bun prieten al tău a fost ucis şi că 
ucigaşul va scăpa nepedepsit? 

_ — Lasă-mă să mă uit şi eu, zise Pederson pe un ton mai blând. 
Îşi fixă ochiul la microscopul lui Jake. Necroză centrilobulară - 
bănuiesc că ai dreptate. Trist, dar nu mă surprinde. 

— Nu te surprinde? Cuvintele îl loviră pe Jake ca un pumn. Ce 
vrei să spui cu asta? 

— Pete nu era omul care crezi tu că era. Era un bun medic 
legist, probabil unul excelent. Dar eu ştiu anumite lucruri 
despre el pe care tu nu le cunoşti. Poate că pur şi simplu 
trecutul l-a ajuns din urmă. 

— A ruinat un caz? A făcut ceva când era copil? Fii mai exact. 

— Las-o baltă, zise Pederson, oftând. Dacă eu aş avea cancer 
pancreatic, aş vrea să mor. Lasă-l să se odihnească. Se întoarse 
spre uşă. Ocupă-te mai bine de treaba ta. Morga nu îi aparţine 
lui Harrigan, nici ţie şi nici mie. 

— Charlie, trebuie s-o sun pe Elizabeth. E dreptul ei să afle. 

— Şi să nu afle. De ce vrei să-i faci rău? Credeam că îi erai 
prieten. Cu aceste cuvinte ieşi. 

Mintea lui Jake fu copleşită de o confuzie deasă ca o ceaţă. 
„Am fost prietenul lui. L-am cunoscut mai bine ca oricare alt om 
de pe pământ. Oare ce-a vrut Pederson să spună despre trecutul 
lui Pete?” Se ridică în picioare şi începu să se plimbe agitat prin 
birou, încercând să reconstituie anii în memorie. Era adevărat, 
se întâlniseră când Jake era la facultatea de medicină; atunci 
înflorise prietenia lor. Pete nu îi vorbise mult despre copilăria sa 
sau despre anii de şcoală, dar, la urma urmei, nici Jake nu 
făcuse acest lucru. Amândoi lucraseră în timpul prezent, 
trăiseră pentru momentul prezent, şi deseori, când aveau un caz 
împreună, trăiseră unul pentru celălalt. Totul în legătură cu Pete 
părea deschis, chiar transparent. „Şi totuşi, se gândi Jake, mi s-a 


mai întâmplat să mă înşel. Am crezut că mariajul meu cu 
Marianna va însemna dragoste eternă. Ha! Şi a ţinut doar câţiva 
ani.” Cu Pete fusese mai mult de un deceniu. 

Jake se aşeză iar la birou. „De ce nu m-a întrebat Pederson 
despre cealaltă mostră, cea pe care am luat-o de la doamna 
Alessis? De ce vrea să renunţ la caz? De ce să nu-i spun lui 
Elizabeth? Oare ştie ceva în legătură cu oasele?” Îşi frecă ochii 
obosiţi. „Trebuie să continui, chiar dacă asta înseamnă să-mi 
pierd slujba. Dar sunt blocat. Fără oase nu mai am nicio pistă. 
Fără cooperarea lui Elizabeth, uciderea lui Pete va rămâne 
nerezolvată.” 

Ridică receptorul. O ultimă şansă. 

— Elizabeth, sunt eu, Jake. Sun într-un moment rău? 

— Daniel nu e aici, copiii îşi fac temele, mă relaxez pentru 
prima dată pe ziua de azi după nebunia cu presa de la birou. Da, 
e un moment rău - adică e rău dacă mă suni în legătură cu tata. 

— Urăsc că trebuie să fac asta, şi nu aş face-o dacă nu ar fi 
esenţial. Dar s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi, dacă va 
fi aşa, trebuie să-ţi spun adevărul. Tatăl tău nu a murit de o 
boală de inimă sau de cancer. A fost otrăvit. Ucis. Am exhumat 
corpul azi-dimineaţă. Dovada este incontestabilă. 

Urmă o tăcere lungă. Numai după sunetul respirației lui 
Elizabeth Jake ştia că nu închisese. 

— Poate ar trebui să încerci să trăieşti la suprafaţa 
pământului o vreme, zise ea în cele din urmă, nu numai acolo 
dedesubt cu viermii. 


Capitolul 14 


Jake o sună pe Manny pe mobil, îi spuse că va întârzia treizeci 
de minute, şi o rugă să îl aştepte pe treptele casei lui. Acceptul 
ei plină de entuziasm fu singura veste bună pe care o avusese 
toată ziua. 

Manny nu era încă acolo. „La dracu'!” îşi verifică ceasul. „OK, 
am întârziat patruzeci şi cinci de minute. Dacă ar fi vrut cu 
adevărat să mă vadă, ar fi aşteptat.” 

Deschise uşa furios. Cineva făcea mâncare. 

— Manny? strigă el, într-un acces brusc de veselie. Ce se 
întâmplă? 

Jake auzi sunetul unor lăbuţe alergând în viteză pe podeaua 
de scânduri. Un căţel cu blană roşie îmbrăcat în hăinuţe de 
firmă luă curba pe hol şi îi sări pe genunchi. Manny scoase capul 
pe uşa bucătăriei. 

— De ce e şi el aici? întrebă Jake, mângâindu-l pe Mycroft pe 
cap. Ce faci? 

— M-ai invitat la cină, nu-ţi aminteşti? 

— Adevărat, dar ce faci în bucătăria mea? 

— Mâncare. 

Sam apăru din spatele ei, cu obrazul mânjit cu ceva verde. 

— Philomena ne pregăteşte cina, explică el. 

— Ea face mâncare? întrebă Jake. 

— E o adevărată artistă. 

— Nu şi în casa mea, îl contrazise Manny. Nu fac mâncare 
decât la alţi oameni acasă. 

Jake îi privi pe amândoi cu ochii mijiţi. Nu o mai văzuse 
niciodată pe Manny atât de relaxată. 

— Nu am chef să mă joc de-a casa. Am o migrenă de zile mari. 

— Vin, zise scurt Manny. 

— Aspirină, opină Sam. 

Jake optă pentru vin. Manny intră în bucătărie şi se întoarse 
cu trei pahare şi o sticlă. 

— Îi spuneam mamei azi-dimineaţă cât de urât te-ai purtat cu 
mine, i se adresă ea lui Jake. Mi-a zis că o fată drăguță n-ar 
trebui să se certe cu un doctor - un doctor! - care tocmai a făcut 
autopsia unui prieten. Şi, în semn de pocăință, a zis că trebuie 


să-ţi pregătesc cina. Şi să spun o novenă. 

„Am halucinaţii?” 

— De unde ştie de autopsie? 

— l-am spus eu. 

— OK, tu de unde ai ştiut? 

— Mi-a zis Kenneth. A fost la tribunalul din Queens azi. I-a 
spus secretara judecătorului Cookson. 

— Cine e Kenneth? 

— Salut, se auzi o voce de femeie, şi apăru un bărbat complet 
machiat, într-o rochie cu paiete şi o trenă ca o coadă de peşte. 

„Chiar am halucinaţii.” 

— Kenneth este asistentul şi prietenul meu, îl prezentă 
Manny. E îmbrăcat aşa pentru că joacă într-un spectacol şi 
pentru că îi place. A fost astăzi în biroul lui Cookson pentru 
cursul de secretariat juridic. Ceea ce trebuie să înveţi în meseria 
asta este că secretarele vorbesc cu alte secretare şi... 

— Adică noi, fetele, vorbim între noi, o întrerupse Kenneth. 

Manny continuă, netulburată: 

— ... şi Kenneth i-a spus secretarei lui Cookson bârfa despre 
mine şi tine... 

Jake rămase cu gura căscată de şoc. 

— Mine şi tine? 

— ... aşa că secretara lui Cookson i-a spus lui Kenneth despre 
ordinul de exhumare pe care l-ai rugat pe procuror să i-l ceară. 
E simplu. 

Manny observă că Jake era complet stupefiat. „Aşa-i trebuie.” 

— Apropo, zise ea. Poţi să fii sigur că n-am să spun novena 
pentru tine. Sunt o catolică pensionată. Dar îţi fac totuşi linguini 
cu sos alb de stridii. 

Jake împinse la o parte un teanc de New York Times de pe un 
scaun şi se prăbuşi pe el. 

— Eu am gustat deja sosul, se băgă Sam. E divin. Întâi a călit 
usturoi proaspăt, pătrunjel, sos de smântână, ulei de măsline şi 
suc de stridii şi apoi a adăugat stridiile proaspete de Manila 
întregi. 

Jake îi aruncă o privire mânioasă. 

— Credeam că nu mănânci decât cuşer. 

Sam ridică din umeri, scuturându-şi părul legat în coadă. 

— Se mai schimba vremurile. 

— Trebuie să fug, Manny, zise Kenneth. Se apropie de Jake şi 


îi întinse mâna să i-o strângă. Jake observă că avea unghiile mai 
lungi, mai roşii şi cu o manichiură mai bună decât ale lui Manny. 
A fost cu adevărat divin. Pe curând. 

— Încântat, bolborosi Jake, gata să-şi muşte limba. 

Kenneth ieşi singur. Manny servi linguini. Mâncară stând în 
picioare. Jake trebui să recunoască totuşi că mâncarea era 
absolut fantastică. Mycroft păru să aibă aceeaşi opinie, căci îşi 
înfulecă în grabă propria portie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce are animalul ăla pe el? 
întrebă Jake. Arată ca şi cum şi-ar face cumpărăturile pe 
Madison Avenue. 

Manny îl fixă cu o privire semnificativă. 

— Se numeşte jerseu. E răcoare. Nu arată drăgălaş? 

— Mycroft şi-a luat numele după fratele mai mare al lui 
Sherlock Holmes, zise Sam, cu gura plină. Îţi aduci aminte care, 
acela gras şi leneş. 

Manny, care se dusese în bucătărie să pregătească desertul, 
scoase capul de după colţ, revoltată. 

— Nu e gras. E genial. 

— Vorbea despre personaj, nu despre câinele tău, afirmă Jake. 
Şi personajul e genial. 

— Ei, bine, Mycroft al meu e şi mai genial. 

„Serios? se gândi Jake. Dovedeşte-o.” Dar tăcu din gură. 

x 


După cină starea de spirit li se schimbă. Sam se duse acasă. 
Mycroft dispăru la etaj să facă nişte explorări de unul singur, iar 
Jake şi Manny, aşezaţi confortabil în fotolii adânci în camera de 
zi, resimţeau amândoi dezamăgirea pe care pălăvrăgeala veselă 
de dinainte o acoperise pentru o vreme. Jake îi spuse despre 
rezultatele exhumării, despre ultima convorbire cu Elizabeth, 
despre bănuielile pe care le avea în legătură cu Pederson şi 
despre remarca misterioasă a lui Pederson în legătură cu Pete. 

— Cel puţin am reuşit să-l convingem pe judecătorul Bradford 
să oprească mallul, zise Manny. Şi poate mai putem totuşi găsi 
nişte acte la Spitalul Psihiatric din Turner. 

— Dacă au păstrat acolo vreun act, acum sigur nu-l mai găsim. 
Tipul care te-a urmărit sigur le-a mutat sau distrus deja. 

— Ai dreptate. 

— Şi, dacă nu putem recupera oasele, cât timp vom putea 
sista lucrările la mall? 


— O săptămână? 

— În cel mai bun caz. 

— La dracu’! 

Se priviră în tăcere, amândoi rămaşi fără glas de emotie. 

„la uite că vine iar Măria Sa Făt-Frumos cățelul.” Jake îi 
aruncă o privire plină de răutate. 

— Mycroft! Tonul cântat al lui Manny îl zgârie pe Jake pe 
creier. Ce ai acolo? Ce are puiuţul lui mămica în guriţa lui 
micuță şi scumpă? Haide. Dă la mămica! 

Işi întinse mâna către el. Mycroft mârâi. 

— Nu, zise ea. Nu-i voie să facem zgomote urâcioase la 
mămicuţa. Hai, dă-mi-l! Trase obiectul din gura lui Mycroft şi i-l 
dădu lui Jake. A găsit chestia asta în gunoi? 

Era o bucată curbă de os. Jake o inspectă. 

— Osul acesta e de om. E o mandibulă. 

— De om? Ce pervers lasă oase omeneşti în gunoi? 

— Nu l-a găsit în gunoi. E unul dintre specimenele mele 
didactice. 

— Şi de ce le laşi să zacă alandala? 

— Nu le las. Toate sunt depozitate. 

— Da, şi ăla de-acolo cum se cheamă că e? Manny arătă spre 
un os foarte mare aşezat pe un dulap din colţ. 

— Acela e un femur de alozaur. L-am cumpărat la o licitaţie de 
oase de dinozaur. 

— De ce? 

Ridică din umeri. 

— Mi s-a părut superb. Arată ca un femur de om, atât că e 
mult mai mare. Nu numai că oasele noastre arată foarte 
asemănător, dar mai mult de nouăzeci la sută din ADN-ul nostru 
este identic cu al lor. 

— Nu mai am nimic de adăugat. Manny privi osul. Cel puţin 
nu e plin de praf. Cred că ai cea mai bună menajeră din 
Manhattan. 

— Nu are voie să atingă specimenele. Sunt organizate după 
sistemul meu personal, aşa încât să găsesc ce vreau când vreau. 
Tot ce e acolo are o valoare educativă. Uite, mandibula, de 
exemplu. O folosesc ca să le arăt studenţilor cum pot fi folosite 
fişele stomatologice pentru identificarea rămăşiţelor omeneşti. 
Aceasta este de femeie. E mai neted în locurile unde muşchii se 
ataşează de părţile laterale. Se poate vedea imediat că i s-au 


făcut nişte lucrări dentare. Are nişte plombe la primul şi al 
doilea molar. Şi... 

— Ce e? întrebă Manny. 

Jake rămase uitând-se fix la os, cu o sclipire sălbatică în 
privire. 

— Dumnezeule! strigă el. Dumnezeule! Ai avut dreptate. 
Câinele ăsta e Mycroft şi Sherlock laolaltă. 

* 


Jake se ridică în picioare şi o porni la goană în sus pe scări, cu 
Mycroft pe urme. 

— Unde te duci? strigă Manny, mergând după el. 

— Etajul patru. Camera specimenelor. 

Intrară într-o încăpere care Manny bănui că fusese un budoar 
feminin pe vremuri. Avea încă urme de eleganţă: un şemineu de 
marmură, geamuri de sticlă colorată deasupra ferestrelor, 
stucatură în forme florale sub tavan. Dar acum era o cameră de 
bărbat - camera unui om de ştiinţă nebun - plină de borcane de 
sticlă conţinând viscere, cutii cu păr, un microscop şi ceea ce 
părea a fi zeci de cutii de carton pline cu oase, sigilate şi 
etichetate. 

Jake se repezi la cutia marcată cranii. 

— Slavă Domnului! zise el uşurat. 

— Cutia aceea e lipită cu scotch, zise Manny. Mycroft nu ar fi 
putut lua de acolo osul. 

— Exact, dragul meu Watson’. 

Jake se năpusti afară din cameră şi urcă scările în pod. Dacă 
încăperea cu specimenele era o harababură organizată, acesta 
era un haos. Mai multe cutii erau risipite pe podea de parcă 
fuseseră aduse de valuri într-un naufragiu. Saci de plastic plini 
de hârtii erau rezemaţi de pereţi; podeaua era mânjită de urme 
de pământ. 

— Mycroft, aport! comandă Jake. 

Câinele se duse fără ezitare la o pungă de hârtie maro de pe 
podea şi începu să scotocească în ea. Punga fusese sfâşiată într- 
o parte; Manny văzu că era plină de oase. 

— Pete, zise Jake, zâmbind. Nemernic genial ce eşti! 

— Ce e acolo? întrebă Manny. 

— Camera asta conţine toate lucrurile pe care le-am luat de 
acasă de la Pete. Nici măcar nu am apucat să mă uit printre ele. 


€ Prietenul cel mai bun şi confidentul lui Sherlock Holmes (n. red.) 


Şi asta - arătă sacul menajer - conţine oasele pe care le-am 
găsit în câmpul din spatele Spitalului Psihiatric Turner. Nu 
toate, bănuiesc, dar suficiente. Pete le-a luat probabil la el acasă 
când s-a întors de la morgă în lunea când am plecat eu de-acolo. 

— Scheletele din Turner? întrebă ea cu ochii mari. 

— Scheletele din Turner, zise el, radiind încântare. Ceea ce 
ne-a adus câinele tău adorabil, care-o iubeşte pe mămica lui şi e 
genial, este mandibula scheletului patru. Cred că i-a căzut 
eticheta când ni l-a adus Mycroft. 

* 


Bucuria lui Jake era molipsitoare, se gândi Manny, uitând 
pentru o clipă seriozitatea proiectului lor. 

— Dar de ce ar fi luat Harrigan oasele? întrebă ea. Nu 
contravine procedurii legale? 

— Ba da, desigur. Inseamnă că a avut un motiv foarte serios 
să o facă. Cu siguranța a crezut că oasele dovedesc ceva - deşi 
nu ştiu exact ce. Oricum, din cauza aceasta a fost omorât. Ştia 
ce dovedeau oasele şi poate l-a şi dezvăluit. 

Ridică punga, acoperind cu palma spărtura din ea. 

— Hai să mergem în biroul meu. Am acolo un schelet 
articulat, şi putem să-l folosim ca să comparăm oasele din 
pungă. Chicoti. Intr-o viaţă anterioară, Sam folosea casa 
pentru... aventuri de societate. Una dintre însoţitoarele lui s-a 
apucat să danseze blues cu scheletul. Aşa că am hotărât că e 
mai bine dacă nimeni, nici chiar Sam, nu mai intră acolo fără 
permisiunea mea. 

„Mă simt privilegiată, se gândi Manny, dar de ce?” Se simţi 
caraghioasă. 

Biroul lui Jake era o încăpere mare şi confortabilă la etajul 
doi. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri şi documente înrămate, 
evident aranjate cu grijă: un mandat semnat de preşedintele 
Abraham Lincoln pentru iertarea unui dezertor dacă accepta să 
depună un jurământ de credinţă faţă de Statele Unite; patru 
fotografii cu autograf ale lui Muhammad Ali, arătând în 
succesiunea lor o semnătură care se dezintegra; un articol al lui 
Jake despre efectele loviturilor de pumn asupra creierului 
boxerilor. 

— Cred că boxul ar trebui interzis, zise Jake, observându-i 
interesul. Singurul său scop este de a provoca aproximativ zece 
secunde de daune creierului oponentului. 


Într-un capăt al încăperii se găsea un birou masiv de lemn de 
stejar, atât de mare încât Manny nu îşi putu imagina cum 
reuşiseră să-l bage pe uşă. În colţul celălalt stătea scheletul în 
poziţie verticală. 

— E autentic, scos din fluviul Gange, explică Jake. Cele de 
plastic pe care le folosesc în facultăţile de medicină sunt poate 
corecte, dar greutatea oaselor e cu totul greşită. 

Deşi un perete întreg era acoperit de rafturi pline cu cărţi, 
oase şi specimene, pe birou nu se găsea nimic. 

Jake aşeză sacul pe birou, oferindu-i lui Manny scaunul de 
piele rotitor. Scoase mostrele de păr din plicuri separate şi apoi 
o bucată subţire de formă ovală de metal cenuşiu. 

— Ce este asta? întreba Manny. 

— James Lyons avea o plăcuţă în craniu. Pete a găsit-o. 

I-o dădu. Plăcuța era perforată de orificii mărunte; Manny o 
tinu la lumină. „Manny Manfreda, detectiv particular.” 

— Sunt litere perforate în ea. Îşi miji ochii să vadă mai bine. 
A.V.E. 

— Probabil inițialele neurochirurgului care a inserat-o. 

Manny îşi reprimă un fior. 

— De ce ar face cineva aşa ceva? O placă în cap e suficientă - 
darămite un autograf? 

— Craniu, corectă Jake. Nu e ceva nemaiauzit. Poate că 
doctorul a făcut-o ca să poată fi identificat. Şi mai probabil, a 
făcut-o din vanitate. Unii doctori nu pot rezista să nu se joace 
de-a Dumnezeu. Într-unul dintre corpurile pe care le-am 
autopsiat, un chirurg îşi sculptase inițialele într-un lob al 
ficatului. Se dădea mare în faţa asistentei din sala de operaţii. 

— Asta e agresiune. Voi, doctorii, sunteţi bizari. „lu eşti 
bizar.” 

— Iniţialele de pe plăcuţa asta s-ar putea să ne fie de folos, 
continuă Jake, ignorându-i atacul. 

— Crezi că putem să ne folosim de ea ca să identificam 
celelalte corpuri? 

— Asta sper. Dacă putem da de urma chirurgului, sau cel 
puţin a dosarelor sale, poate vom afla cine altcineva mai era în 
mormântul acela. 

— Dar totuşi de ce să-i pună lui Lyons o placă în cap? întrebă 
Manny. Poate a avut un accident? 

— Sigur, dar îmi vine mai degrabă a crede că a fost un 


tratament pentru epilepsie. 

— O gaură în cap? 

— A existat o vreme teoria că îndepărtarea unei bucăţi din 
craniu poate preveni crizele prin reducerea presiunii 
intracraniene. Acum nimeni nu mai crede aşa ceva. Operația era 
complet barbară, ca lobotomia frontală. 

Mângâie încet metalul, adâncit în gânduri. 

„Aceeaşi atingere blândă. Aproape că pot să o simt.” 

— Cu siguranţa i-a fost făcută după ce a ieşit din armată, 
continuă Jake. Altfel nu l-ar fi înrolat. E ciudat. Credeam că 
tratamentul nu se mai făcea din anii 1940. Dar Lyons a luptat în 
Coreea. 

Incepu să se plimbe prin încăpere. 

„Asta face când se gândeşte. Aşa făcea şi Sherlock Holmes.” 

Vocea lui Jake era aceeaşi pe care o folosise în timp ce îi făcea 
autopsia doamnei Alessis. 

— Lyons nu a murit imediat după ce i-au pus plăcuţa. Osul 
tăiat s-a vindecat timp de câteva luni. 

— Şi asta e relevant? 

— Nu am nici cea mai mică idee. Se aşeză şi luă în mâini un 
alt os. Acesta are încă eticheta. Sunt vertebrele unu şi doi 
cervicale ale scheletului trei. Uite, vezi, marginile osului sunt 
neregulate - vindecarea nu s-a produs. 

Îşi introduse încă o dată mâna în sac şi ridică la lumină noul 
obiect descoperit. 

— Scheletul unu, ulna. Osul antebraţului, zise el. 

— De ce să fi păstrat Harrigan asta? 

— Habar n-am. Va trebui să aflăm singuri. 

— Mai e ceva acolo? 

— Alte oase. Puse rămăşiţele într-o cutie curată şi îşi frecă 
ochii. Am un seif în pivniţă. Le voi pune acolo peste noapte. 

„Bietul om, e epuizat.” Manny simţi o dezamăgire bruscă. „Eu 
speram că - ce?” 

— Vom lua totul de la capăt mâine-dimineaţă, zise Jake. Ar fi 
cazul să-mi iau o zi liberă pe motiv de boală. Ai timp să vii să mă 
ajuţi? 

„Timp? Nu.” 

— Încearcă numai să mă ţii la o parte. 

— Bine. O să-i spun şi lui Sam să vină aici. Voi doi puteţi 
verifica celelalte lucruri din casă de la Pete, în timp ce eu mă 


duc cu mostrele acestea de păr şi de os la un laborator privat. 
Trebuie să le fac şi radiografii. Pete nu mi le-a dat niciodată pe 
ale lui. Şi trebuie să mă duc la un dentist în legătură cu 
mandibula. 

„Ceea ce înseamnă că el va fi plecat în timp ce eu lucrez cu 
Sam. Asta e munca de detectiv.” 

— Cum şi de ce au putut fi ţinute secrete morţile a patru 
pacienţi dintr-un spital de boli mintale mai mult de patruzeci de 
ani? întrebă Manny. Cineva tot ar fi trebuit să se trădeze în cele 
din urmă, nu? 

— Nu şi dacă voia să trăiască, afirmă Jake, amintindu-şi ultima 
conversaţie cu prietenul său. Asta e de fapt lucrul cel mai 
important. Pete ştia că urma să moară. Ce mai conta pentru el 
că ştia ceva ce nu trebuia să ştie? De aceea a fost ucis. Şi tot de 
aceea, pentru că l-am cunoscut pe el, suntem şi noi toţi în 
pericol. 


Capitolul 15 


Doctorul Geoffrey Renko era unul dintre cei mai faimoşi 
dentişti din America. Jake îl consultase de multe ori în probleme 
de medicină legală şi de cât de puţine ori posibil când era vorba 
de propriii dinţi. 

Dentistul îl primi cu căldură. 

— Hai, stai jos. Înţeleg că nu eşti aici pentru un control. 

— Luna viitoare, zise Jake, frapat de faptul că un om atât de 
masiv avea nişte mâini atât de delicate. Se aflau în biroul lui 
Renko. Jake îi dădu mandibula. Mă întrebam dacă n-ai vrea să 
arunci o privire la asta. 

Renko o răsuci în mâini. 

— Ai dosarul stomatologic? 

Jake clătină din cap. 

— Restul craniului? 

— Ceea ce vezi este tot ce s-a găsit. 

— Îmi plac provocările, rosti Renko, zâmbind. 

— Asta-i bine, pentru că sper să poţi să-mi spui ceva care să 
ne ajute să identificăm victima. Tot ceea ce ştiu este că e o 
femeie în jur de douăzeci de ani, care probabil a murit prin anii 
1960, în timp ce era pacientă a Spitalului de Psihiatrie din 
Turner. 

Renko îşi ridică sprâncenele. E 

— O-ho. Un spital de boli mintale. Aştia sunt de obicei nişte 
măcelari când vine vorba de servicii de stomatologie. Ridică 
mandibula. Oasele şi dinţii se formează când eşti tânăr, deci 
putem examina izotopii de carbon pentru a afla dacă şi-a 
petrecut copilăria mâncând zahăr din trestie sau din sfeclă. Asta 
ne va da o idee unde a crescut. Bineînţeles, pentru asta am avea 
nevoie de un reactor nuclear... 

— Sper să nu ajungem până acolo, zise Jake. Dar s-ar putea. 

Renko trase corpul de iluminat cu lupă ataşat de un braţ la 
capătul biroului şi privi mandibula cu concentrarea unui 
negustor de diamante. A 

— Ei, bine, da... E ceva aici. li întinse osul lui Jake să îl 
examineze şi el. Vezi aceste patru plombe la marginile dinţilor? 
Sunt plombe interdentare cu foiţă de aur clasa a treia. Foarte 


folosite în anii 1950, înainte ca dentiştii să treacă la silicat şi 
acrilic. Dacă lucrarea a fost executată în anii 1960, era 
demodată. Şi, oricum, e mâna unui amator. Şi-a făcut treaba, 
dar foarte prost. 

— Deci e posibil să fi fost făcută de vreun medic bătrân şi 
neglijent de la ţară care folosea materiale ieşite din uz. 

— Sau de un tânăr neglijent. În anii 1960, un student la 
stomatologie trebuia încă să fie în stare să facă tipul ăsta de 
plombă ca să treacă examenul de stat în New York. 

— Poate că femeia era dintr-o familie săracă şi a trebuit să 
meargă la o clinică. 

— Nu erau decât trei facultăţi de stomatologie în statul New 
York pe vremea aceea: la Albany, NYU şi Columbia. Uneori 
instituţiile de stat, ca de exemplu închisorile sau spitalele de boli 
mintale, rezervau o zi pentru studenţi care să vină să lucreze 
acolo. 

— Crezi că o facultate de stomatologie ar mai păstra fişe atât 
de vechi? 

— Sigur, dacă au arhive. S-ar putea să existe o copie şi la azil. 
În orice caz, e un ac în carul cu fân. 

— Deocamdată, zise Jake, trebuie să mă descurc cu ce am. 

* 

— Sam, e Manny. Urgență la birou. O să întârzii puțin. 

— Nu pot vorbi acum. 

— S-a întâmplat ceva? 

— E ora de yoga. 

— De ce faci yoga acasă la Jake? 

— Sunt vibrații pozitive aici. 

„Oh.” 

— Ai început măcar? 

— Mmm. 

— Vin cât de repede pot. 

* 

Jake fu oprit la intrarea în biroul său de un avocat într-un 
costum cu dunguliţe, care se prezentă cu numele de Anthony 
Travaglini şi spuse că venea din partea biroului de avocați ai 
municipalității. 

— Am venit să vă aduc aceste documente, zise el, înmânându-i 
lui Jake nişte acte prinse cu agrafe. 

Jake privi titlul: ELIZABETH MARKIS, ADMINISTRATOR AL 


AVERII LUI PETER JOSEPH HARRIGAN, VERSUS DR. JACOB 
ROSEN ŞI MUNICIPALITATEA ORAŞULUI NEW YORK. 

— Vă solicită să îi înapoiaţi bunurile doctorului Harrigan, 
explică Travaglini. Nu doreşte decât obiectele pe care le-aţi luat 
din casă, nimic mai mult. 

„Oare ce face? Mai întâi nu vrea să mă lase să-i spun adevărul 
în legătură cu tatăl ei, şi acum nu mă lasă să păstrez lucrurile 
din casa lui - lucruri pe care chiar ea a vrut să le am şi pe care 
m-a implorat să le iau. Ce se întâmplă? Ştie oare că Pete avea 
oasele?” Jake simţi fiorul spaimei trecându-i prin şira spinării ca 
o flamă de-a lungul fitilului. 

— Şi dacă zic nu? întrebă el. 

— Municipalitatea nu vă va susţine. Este întru totul dreptul ei. 
Le-a donat campusului universitar din Queens al Facultăţii de 
Medicină Catskill pentru o bibliotecă ce va fi numită după 
doctorul Harrigan. Şi este puternică - amintiţi-vă că nu este 
doar fiica lui Harrigan, este şi procurorul general al statului. 

— Ce porcărie! Cuvintele îi scăpară înainte să apuce să le 
cenzureze. 

— Poate că aşa e. Oricare ar fi motivul pentru care le doreşte, 
sunt ale ei. De fapt, oamenii şerifului sunt deja acasă la 
dumneavoastră. Fratele dumneavoastră este acolo, dar nu vrea 
să-i lase să intre până nu vă daţi permisiunea. Sunaţi-l, vă rog. 
Nu aveţi de ales. 

Jake se duse la birou şi formă numărul său de acasă. 

— Lasă-i pe oamenii şerifului să intre, îi zise el fratelui său. 
Dă-le toate cutiile din pod. 

„Sam va înţelege. Nu i-am spus nimic despre cutia din seiful 
din pivniţă.” 


Capitolul 16 


Jake o sună pe Manny pe mobil exact când aceasta ieşise din 
birou şi îi spuse despre întâlnirea cu Travaglini. 

— Nu mai e nevoie să te întâlneşti cu Sam, zise el. S-a dus la 
un curs de sex tantric. 

Manny se simţi uşurată. O chinuia faptul că nu acorda 
suficientă atenţie propriei slujbe. Aşa avea şansa să se 
întâlnească cu domnul Williams pentru a vorbi despre procesul 
lui împotriva Departamentului de Pompieri, să întocmească 
documentele finale în cazul de deportare Cabrera şi să-şi aducă 
la zi contabilitatea. Recompensa va fi o cină târzie cu Jake. 

Biroul ei era într-una dintre acele clădiri de lângă Wall Street 
unde se găsesc mici firme comerciale de toate felurile. Chiar 
alături de ea, un dentist îşi practica dureroasa meserie (Manny îi 
detesta pe dentişti); după colţ era un contabil public, ai cărui 
clienţi păreau să fie mai ales organizatori de sindicat; la celălalt 
capăt al holului se afla un agent care se ocupa de un grup de 
rock-and-roll de fete care preferau costumaţii extrem de sumare 
chiar şi atunci când nu se aflau pe scenă. Pe geamul jivrat al uşii 
ei era scris cu litere elegante aurii: 


PHILOMENA MANFREDA 
Avocat 


Biroul ei consta dintr-o încăpere mică pentru Kenneth, o 
încăpere mai mare pentru ea însăşi şi o fereastră de la care avea 
priveliştea altor ferestre; când se uita afară, îi venea greu să 
spună dacă era zi sau noapte. 

Acum însă îşi dădu seama că era noapte. După întâlnirea cu 
Williams, lucrase nici ea nu ştia câte ore, abia observând când 
Kenneth îi urase noapte bună şi că, deşi luminile erau încă 
aprinse în clădirea de vizavi, nu rămăsese nimeni care să le 
folosească. Se uită la ceas. „Dumnezeule!” Formă numărul 
mobilului lui Jake. 

— Sunt încă la birou. 

— Şi eu, suspină acesta. M-ai prins chiar cu o clipă înainte să 
te sun eu pe tine. Te superi dacă anulăm întâlnirea din seara 
asta? Mă voi revanşa faţă de tine mâine-seară. 


„Să nu-l văd? Ei... bine.” Era prea obosită pentru tachinări sau 
pentru avalanşa de emoţii pe care o simţea întotdeauna când era 
cu el. Mai bine să mănânce rapid o salată, să meargă acasă la 
timp să poată să-l plimbe pe Mycroft şi să prindă ediţia de la ora 
23.00 a emisiunii Project Runway, ca să vadă cum visau tinerii 
plini de speranţe moda de mâine. 

Se ridică în picioare şi se întinse - oboseala îi frământa fiecare 
muşchi în spate - şi pentru prima dată îşi dădu seama de linişte. 
„Cred că sunt ultima persoană din clădire.” 

Săptămâna trecută acest gând nu ar fi deranjat-o, dar acum, 
după Spitalul Turner, simţi o trepidaţie în stomac şi îşi apucă în 
grabă poşeta şi haina. 

„E cineva pe coridor!” Putea să-i vadă silueta prin geamul 
jivrat al uşii. Stătea nemişcat - nu, acum se apleca. „Să se uite 
prin geam?” îşi imagină respiraţia aceea în ceafă, o simţi din 
nou visceral, de parcă era încă în CAMERA SOLITUDINII. Oare 
o urmărise? Ştia oare că se întâlnise cu Jake şi cu Sam după 
avertismentul lui? „Oare o să mă omoare acum?” 

„Ascultă!” Se auzea un zgomot de dinafara uşii ei. „Ce e? Un 
motor. O maşinărie? Un fierăstrău electric!” Manny îşi înăbuşi 
un hohot de plâns şi rămase paralizată în picioare, cu inima 
bubuindu-i atât de tare în piept încât putea să o audă peste 
duruitul motorului. Umbra se mişcă din nou, îndepărtându-se de 
uşa ei până n-o mai putu vedea. 

„Idioato! Nu era niciun fierăstrău; nu a venit nimeni să te taie 
bucăţi. Nu e niciun bărbat afară. E o femeie, femeia de serviciu. 
Şi foloseşte maşina de lustruit podele, aşa cum face în fiecare 
seară la ora asta. Biroul meu e pe colţ, aici trebuie să înceapă. 
S-a aplecat ca să pornească maşina.” 

Ochii i se umplură de lacrimi de recunoştinţă. 

— Oh, zise ea cu voce tare. Oh! 

Îşi luă haina pe ea, îşi înfăşură ferm curelele poşetei în jurul 
braţului şi - cu un fior rezidual de trepidaţie - deschise uşa. 

Da, acolo era, femeia de serviciu, lustruind podeaua în faţa 
biroului lui Gideon Pollack, doctor stomatolog. 

— Bună seara, zise Manny, mândră de fermitatea vocii ei. 

Femeia se întoarse. Purta o eşarfă care îi acoperea părul şi 
faţa, o rochie cu flori foarte largă şi - „ciudat” - cizme cowboy 
Tod. Scumpe. 

„Ce fel de femeie de serviciu...?” 


— Bună seara, răspunse femeia. 

Lăsă maşina de şlefuit unde se găsea şi se apropie de Manny, 
ţinând ceva în mână, întins către ea ca un cadou. 

„Un cuţit!” 

Lumina era puternică în coridor; se reflectă în lama de oţel ca 
nişte scântei dintr-un foc. 

Manny se răsuci în viteză şi începu să alerge, dar alunecă pe 
podeaua lustruită. Femeia era deasupra ei, în picioare, ţinând 
cuțitul ridicat, cu mâna trasă înapoi în spatele capului. Manny 
începu să urle, să urle, să urle încontinuu, sunetul reverberând 
pe coridor, până când femeia înfipse cuțitul şi Manny nu mai 
putu să urle. 

x 

Se trezi într-o lumină puternică şi cu o durere mistuitoare în 
coapsa dreaptă. Se afla într-un pat - nu era nicio urmă de 
îndoială în această privinţă dar nu în patul ei de acasă. Mai 
degrabă, avea mirosul şi senzaţia unui pat de... spital? 

Deschise ochii. Într-adevăr, era un spital. 

— Unde sunt? întrebă totuşi, pentru că voise toată viaţa să 
pună această întrebare. 

— La Saint Vincent, îi răspunse o voce de la piciorul patului. 

Işi înalţă capul. Doctorul Jacob Rosen în costumaţie completă 
de spital îi zâmbea. „La naiba! E un vis.” 

O copleşiră amintirile. Biroul ei, silueta, femeia în cizme de 
cowboy şi cuțitul - „Oh, Doamne, cuțitul!” încercă să se ridice, 
dar un val de ameţeală o răsturnă la loc pe pat. Avea un gust 
ciudat în gură, de parcă mestecase stofă. 

— Stai nemişcată, zise Jake. Se apropie de ea şi o luă de 
mână. „Ah. Deci nu e un vis, totuşi.” O femeie de serviciu te-a 
găsit şi a sunat la salvare. 

— O femeie de serviciu? Ea a fost cea care - albă sau 
negresă? 

— Negresă. „O altă femeie.” Erai întinsă pe jos în faţa biroului 
tău. Ai fost înjunghiată. Ai o tăietură pe coapsă, lungă de zece- 
doisprezece centimetri. 

— De unde ai ştiut că sunt aici? 

— Ai o agenda în poşetă. Personalul de la camera de urgenţă 
a sunat la numerele de urgenţa pe care le-ai listat acolo şi au dat 
în cele din urmă de Kenneth Boyd. El m-a sunat pe mine. Jake îşi 
clătină capul cu uimire. A fost o conversaţie de pomină. 


— El unde e? 

— Acasă. A zis că nu suportă spitalele sau priveliştea sângelui. 
Nu vrea să te vadă decât dacă eşti bine sau moartă. 

Manny îşi închise ochii. 

— Şi cum sunt? 

— Bine... sau aproape bine. Vei avea dureri mari când trece 
efectul anestezicelor, dar nu e decât o rană în carne. Poţi pleca 
mai târziu dimineaţă şi vei merge bine peste câteva zile. Îşi 
trase un scaun. Te simţi suficient de puternică să-mi spui ce s-a 
întâmplat? 

* 

Povestea ei era dezlânată, parțial din cauza medicamentelor, 
dar mai ales pentru că mintea ei îşi amintea de imagini 
disparate, şi nu o succesiune coerentă. 

— Atacatorul tău, zise Jake. Eşti sigură că era o femeie? 

— Nu chiar. Tot ce a zis a fost „bună seara”, şi se poate să-şi fi 
prefăcut vocea. Avea o rochie pe ea, bineînţeles, dar purta cizme 
bărbăteşti de cowboy Tod. De neconfundat. 

— OK. Un bărbat sau o femeie. Kenneth... 

— Nu a fost el! 

Jake izbucni în râs. 

— Nici nu sugerez că a fost el. Dar, dacă a fost o femeie, 
atunci nu a fost aceeaşi persoană care te-a speriat la Turner. 

Confortul pe care i-l dădea prezenţa lui se dispersă, şi Manny 
se simţi încă o dată copleşita de oroarea a ceea ce i se 
întâmplase. Afirmația lui fu ca o lovitură în forţă. 

— Doi atacatori? 

— Să zicem, de exemplu, şeriful Fisk şi Marge Crespy. 

— Crezi...? 

— Colegul meu, Wally Winnick, continua el cu chipul 
înnegurat, este în districtul Baxter încercând să găsească 
legături. Vom şti mai multe când se întoarce să ne spună cea 
aflat. Tot ceea ce sunt sigur este că el, sau ea, sau ei, nu au vrut 
să te omoare. 

— Poate bărbatul de la Turner nu, dar femeia de serviciu sigur 
da. 

— Dacă voia să te omoare, ai fi moartă acum. Cuţitul ar fi 
putut tot atât de bine să-ţi intre în inimă. Încearcă să te sperie, 
Manny, şi, prin tine, şi pe mine. Îşi lovi cu forţă pumnul de 
marginea patului. Oh, Doamne, aş vrea să nu fi venit după mine! 


„E vina mea că a fost rănită. Nu trebuia să o iau la Turner. Am 
vrut să o am lângă mine. Dar n-am avut nevoie de ea.” 

— Mă bucur că nu a făcut-o, şopti Manny. 

Jake se aşeză cu capul plecat, iar Manny îl mângâie pe braţ. 

— Asta înseamnă că nu a trebuit să aştept până diseară ca să 
te văd. 

Jake încercă să-i zâmbească, dar nu reuşi. Intră o asistentă. 

— Sunt doi poliţişti la uşă, domnişoară Manfreda. Vor să 
discute cu dumneavoastră despre atac. Vă simţiţi în stare? 

— Cred că da. Anestezicul îşi pierdea deja efectul, îşi dădu ea 
seama. Durerea era mai intensă, dar mintea îi era mai limpede. 
Cum a aflat poliţia despre asta? îl întrebă ea pe Jake. 

— De la camera de urgenţă. Medicul de gardă are obligaţia să 
raporteze toate rănirile suspecte. 

— Nu s-a întâmplat nimic suspect cu mine. A fost pur şi 
simplu o agresiune. Ce să le spun? 

— Spune-le pur şi simplu că ai strigat şi atacatorul s-a speriat. 


Capitolul 17 


Manny ştia, în timp ce Jake o ajuta să iasă din taxi, că ar fi 
putut să-l cheme pe Kenneth sau pe mama ei să stea cu ea în 
apartamentul ei, dar Jake o invitase să stea acasă la el - „acolo 
vei fi cel mai în siguranţă” - şi ea acceptase. „Cine n-ar face-o?” 
Personalul camerei de urgenţă îi tăiase hainele, astfel că, pudici 
amândoi, Jake o înfăşură în două halate de spital şi semnă actele 
de externare. 

Manny simţea ce nu simţise decât rareori înainte: 
vulnerabilitate. Era plăcut să existe cineva care avea grijă de ea. 
Jake o aşeză într-unul din fotoliile lui mari de piele, din camera 
de zi, îi sprijini picioarele pe un taburet care nu se potrivea cu 
fotoliul şi îi făcu un ceai. 

— Îţi aduc alte haine să te îmbraci, îi zise el. 

Era încă în halatele de la spital. 

— Ai ieşit cu Kenneth? 

Jake o privi stupefiat. 

— Ha? 

— Nu contează. Tot n-ai înţelege. Adu-mi orice ai. 

Jake urcă la etaj. 

Manny îşi sorbi ceaiul şi se minună de faptul că era în viaţă. 
Atacatorul ei ar fi putut să o omoare - bang! — şi atunci ar fi fost 
exact ca doamna Alessis, cu corpul golit de spirit. Faptul că 
altcineva putea fi responsabil de moartea ei era înspăimântător. 
Controlul asupra propriei vieţi era puterea ei şi acum aflase cât 
de puţin însemna de fapt. Îşi petrecuse întreaga viaţă de adult 
având de-a face cu suferinţele şi pierderile omeneşti; asistase 
chiar şi la o autopsie. Dar de-abia acum, când ajunsese atât de 
aproape de propria moarte, fu copleşită de adevărata revoltă. 
„Sunt o fiinţa omenească. Cum îndrăznesc?” Voia să se răzbune. 

Jake se întoarse. „lată recompensa.” 

— Încearcă astea. 

Îi aruncă în poală o pereche de pijamale de-ale lui. 

— Am fost convinsa că ai un trening de-al unei iubite pe aici. 

— Nicio iubită. Niciun trening. 

„Aha.” 

— Trebuie să mă întorc la birou peste câteva ore, zise el. Vom 


comanda mâncare când mă întorc. L-am sunat pe Sam să vad 
dacă poate veni să stea cu tine... 

„Oh, nu, te rog.” 

— ... dar nu l-am găsit. Aşa că vei fi singură. Nu deschide uşa 
la nimeni. O privi îngrijorat. Ai nevoie de ajutor să-ţi pui 
pijamaua? 

— Pot singură. Manny încercă să se ridice în picioare, dar 
căzu înapoi în fotoliu. Au! Pot să mă îmbrac cu bluza, dar ar 
trebui să mă ajuţi cu pantalonii. 

— Mi se pare o idee bună. 

„Nemernic libidinos.” Manny simţi un fior de dorinţă. 

— Întoarce-te cu spatele. 

— De ce? Văd corpuri goale în fiecare zi. 

— Corpuri goale moarte. Intoarce-te. 

— Bine, bine. 

Manny îşi scoase halatele de spital, îşi luă pe ea bluza de 
pijama şi îi încheie nasturii. Era de culoare maro cu mici carouri 
crem pe ea - „hidoasă” -, dar bumbacul era neted şi voluptos. Îşi 
suflecă mânecile şi se gândi cum ar fi să stea întinsă în pat cu el. 
„Codeina m-a zăpăcit de cap.” 

— Acum ajută-mă. 

Jake se puse într-un genunchi şi îi băgă picioarele în 
pantaloni. „Are de gând să mă ceară de nevastă?” 

— Cred că va trebui să îi sufleci puţin, spuse ea. N 

Jake îi ridică putin, astfel încât i se vedeau picioarele. li atinse 
pulpele cu mâinile. Manny se înfioră. 

— Te simţi bine? 

— Da, răspunse ea cu glasul neobişnuit de strident. 

— Bun. Apleacă-te înainte şi ridică-ţi-i. Ai grijă să nu te laşi cu 
greutatea pe piciorul acela. 

Manny îşi scutură funduleţul puţin şi se legă la mijloc cu 
cordonul. 

— Gata. 

Jake se uită la ea cu o privire de bărbat, nu de doctor. 

— Du-te înapoi la lucru, îl îndemnă ea. Ai o mulţime de trupuri 
acolo care te aşteaptă. 

„Şi încă unul când vii înapoi.” 

x 

Manny nu era în fotoliu când se întoarse Jake acasă. Camera 

de zi era goală. 


Groaza îl invadă ca o otravă. „Nu pot să o pierd. E prea 
importantă.” Nu încercă să interpreteze ce anume însemna 
„importantă”; nu era conştient decât de faptul că avea 
răsuflarea întretăiată, că panica îl făcea să se simtă ametit şi că, 
dacă fusese răpită sau ucisă, va trebui să îşi ia un nou nume, o 
nouă viaţă. Nu ar mai putea trăi cu acest Jacob Rosen care era 
acum. 

— Manny! urlă el. Manny! 

„Un sunet la etaj.” Îi trebui un moment să-l identifice: apă 
curgând. „Face baie!” 

Urcă scările în goană, râzând. Da. Uşa de la baie era închisă. 
Era evident că ceea ce auzea era apă. Manny cânta din toate 
puterile aria Mackie Șişul din Opera de trei parale de Kurt Weill. 

Jake bătu cu pumnul în uşă. Cântecul încetă. 

— Cine e? 

— Jake. Cum naiba ai ajuns sus? 

— Cu o rachetă spaţială. Trebuia să fac o baie. 

— Foarte amuzant. Dacă îţi uzi bandajele, ţi se vor rupe 
cusăturile. Probabil rana îţi sângerează deja numai de la urcatul 
treptelor. 

Manny opri apa. 

— De fapt, să ştii că nu. Şi mi-am lăsat piciorul să atârne 
peste marginea căzii. Dacă mă hotărăsc vreodată să renunţ la 
avocatură, pot să mă apuc cu încredere de contorsionism. 
Izbucni în chicote de râs. Ar trebui să mă vezi. 

— Mi-ar plăcea asta foarte mult. Jake răsuci mânerul. 

— Să nu cumva să-ndrăzneşti! 

— A fost sugestia ta. Rămase lângă uşă, ascultând sunetele 
îmbăierii ei. Apoi auzi apa scurgându-se din cadă. Sunt nişte 
prosoape curate în dulap, îi zise el. 

— Le-am găsit. 

— Ai nevoie de ajutor să cobori scările? 

— Am reuşit să le urc singură, nu? Ezită. Deşi s-ar putea să fie 
distractiv. 

* 

Apăru în uşa bucătăriei purtându-i pijamaua şi ţinând în mână 
o cutie de medicamente. Ochii îi sclipeau de furie. 

— Ai scotocit prin dulapul de medicamente? o întrebă el calm. 

— După cum zice mama, dacă vrei să afli adevărul despre 
cineva, uită-te în dulapul lui de medicamente şi în frigider. Şi 


acum ştiu adevărul despre tine. Numele de pe cutie este 
Marianna Candler Rosen. Există vreun mic detaliu neştiinţific 
despre viaţa ta pe care ai uitat să mi-l spui? Ca de exemplu că 
eşti căsătorit? 

— Eşti nervoasa, zise el. 

— Ba bine că nu. Ar fi trebuit să ştiu că nu e bine să intru într- 
o relaţie cu un mincinos trădător şi netre... 

— O relaţie? 

— Nu am spus aşa ceva. 

— Ba bineînţeles că ai spus. Ce, nu te asculţi ce zici? 

— Atunci n-am vrut să o spun în sensul în care o înţelegi tu 
acum. Avem o relaţie profesională, nu romantică. Domnule 
doctor Rosen, aveţi o imaginaţie bogată. 

— Şi dumneavoastră, domnişoară Manfreda. Dacă te uiţi la 
data de pe cutie, o să vezi ca e veche de cel puţin doi ani de zile. 
Ar fi trebuit deja aruncată. Sunt divorţat de Marianna de un an. 
Am fost despărțiți un an înainte de divorţ. Vrei un pahar de vin? 
Vocea îi era încărcata de durere. 

— Imi pare rău, şopti ea. „Nimic nu se compară cu a te face 
de râs.” Aş vrea nişte şampanie. Dar mă mulţumesc şi cu vin de 
data asta. 

— Mariajul nostru s-a destrămat în mai puţin de un an. A fost 
o căsătorie între oameni complet diferiţi, plină de conflicte. Ea 
era amuzantă şi încăpăţânată şi niciodată reticentă, îi zâmbi. 
Aşa ca tine. Lucra la un ziar financiar, dar nu-i plăcea. „Aş putea 
să mă las de slujbă şi să nu mă uit niciodată înapoi”, mi-a spus 
înainte de a ne căsători. Asta e şi o fantezie de-a mea - să mă las 
de slujbă dar ştiu sigur că n-aş putea s-o fac. 

— Nici eu, zise Manny, ascultându-l ca hipnotizată. „Aici nu 
diferim.” 

— Nu, presupun că nu. Oricum, ea într-adevăr s-a lăsat de 
slujbă după ce m-a părăsit. A întâlnit pe cineva în California şi 
trăieşte cu el. li pregăteşte mâncarea, îi duce costumele la 
curăţat - chestii de-astea. 

— Nici costumelor tale nu le-ar strica o mică excursie la 
curăţătorie. 

Jake se uită în jos. Pe mânecă avea nişte sânge de la autopsia 
din acea după-amiază. 

— Cineva ar trebui angajat cu normă întreagă ca să facă faţă 
la asta. 


— Poate am putea să-l dresăm pe Mycroft, zise ea. 

El o privi îndârjit. 

— Mă duc să aduc vinul şi să pun mâncarea în cuptorul cu 
microunde. Sper că-ţi plac souvlaki. 

Manny realiză că era moartă de foame. Rana, ameninţarea 
intrusului în Turner, spaima lui Mycroft, mirosurile autopsiei; 
toate dăduseră înapoi în prezenţa omului care era de fapt 
responsabil pentru ele. Îl privi dispărând în bucătărie. 
„Mâncare, apoi somn. Măcar pentru o noapte, normalitate.” Se 
simţi cuprinsă de o căldură care îi aduse aminte de copilărie. 
„Mă simt confortabil cu el.” 

Îi sună telefonul mobil. Îl lăsase pe masă, aşa că se duse într- 
un picior până la el. 

Era mama ei, care o suna îngrijorată din New Jersey. Kenneth 
îi spusese ce se întâmplase şi i-l dusese pe Mycroft, şi 
bineînţeles că nu era o problemă să aibă grijă de el. 

Manny era perfect conştientă că Jake se întorsese cu vinul şi 
rămăsese în uşa, ascultând. 

— Da, pot să mănânc, zise ea, răspunzând întrebărilor mamei 
ei. Da, sunt cu un doctor. Stau aici noaptea asta. 

Jake îi dădu vinul. 

— Bineînţeles că nu! exclamă ea. Jake o văzu roşind şi ghici ce 
o întrebase mama ei. 

Manny îşi cobori vocea. 

— Mami, te rog, nu pot vorbi despre el acum. Te sun mâine- 
dimineaţă. Dă-i un pupic de noapte bună lui Mycroft din partea 
mea şi zi-i că-l iubesc. Te iubesc şi pe tine. Somn uşor. Sunt 
bine. Închise. 

— Mami? fu tot ceea ce rosti Jake. 

Lui Manny îi veni să-l omoare. 


Capitolul 18 


Manny dormi în dormitorul de oaspeţi, trezindu-se din cauza 
durerii din când în când, dar prea obosită să mai ia calmantul pe 
care i-l lăsase Jake pe noptieră. Când cobori în bucătărie 
dimineaţa, îmbrăcată în pantalonii şi cămaşa de lucru pe care i 
le lăsase el, se simţea plină de poftă de viaţă. Expresia lui însă 
era gravă. 

— Cum te simţi? o întrebă. 

Îi turnă cafea într-o cană vopsită cu stropi falşi de sânge. 
Peste ei scria cu litere imense şi negre: SUNĂ EXPERŢII LA 1- 
800-LABOOD. STROPII SUNT A DOUA NOASTRĂ LIMBĂ. 

— Împrospătată. Învigorată. Gata de acţiune. 

— Ce pot să fac ca să te conving să renunti la caz? o întrebă el 
încruntându-se. 

— Să renunti şi tu. 

De fapt Jake se gândise şi el să facă exact acest lucru, pentru 
a o proteja. Dar amândoi ştiau deja atât de mult încât, chiar 
dacă ar fi renunţat acum, nu puteau avea nicio garanţie că nu 
vor fi atacați în continuare. Şi, în afară de asta, obligaţia faţă de 
Pete era mult prea puternică. Trebuia pur şi simplu să o apere 
pe cât îi stătea în puteri. 

— Vreau să nu te oboseşti azi, îi spuse el. Du-te acasă. 
Odihneşte-te. Las-o pe maică-ta să vină să stea cu tine. 

Manny îi zâmbi. 

— Am înţeles, să trăiţi, domnu” şef! 

— Vorbesc serios. Nu ştiu cine te-a atacat ieri-seară, dar am 
senzaţia că acela a fost ultimul avertisment. Data viitoare vor 
lovi mortal, mai ales dacă vreunul din noi se apropie şi mai tare 
de adevăr. Aşa că stai acasă, şi, pentru numele lui Dumnezeu, ai 
grijă. 

Intensitatea lui o făcu să devină şi ea serioasă. 

— Şi tu să ai grijă. Ce planuri ai pe ziua de azi? 

— Te conduc acasă şi apoi mă întorc la birou. Va trebui să duc 
mostrele de păr şi de os la laboratorul prietenului meu Hans 
Galt în Brooklyn. Poate aflăm ceva din ele. 

— Ne vedem diseară? 

Jake sesiză rugămintea din vocea ei. 


— Bineînţeles, dar nu sunt sigur când. Te sun eu. Între timp, o 
să-l rog pe Sam să vadă ce faci şi să o lase pe mama ta să plece, 
dacă vrea să se întoarcă în New Jersey. Nu vreau să te mişti din 
apartamentul tău. 

— Ascultă, îi zise ea arţăgoasă. Ţi-am mai spus o dată. Nu-mi 
place să vină cineva să-mi spună ce pot şi ce nu pot să fac. 

— Nu-ţi spun, ăsta e un ordin. Dacă nu-l respecţi, echipa 
noastră s-a dizolvat. 

„Nu glumeşte.” îşi înclină capul. 

— Voi fi cuminte. Îţi promit. 

x 

În aceeaşi zi, după-amiază târziu, Jake se duse la laboratorul 
lui Galt. Ar fi putut verifica mostrele la serviciu, dar nu voia să-l 
prindă Pederson. Şeful lui Îi spusese să folosească un laborator 
privat, aşa că trebuia să meargă la Galt. Luă mostrele de os şi le 
duse în camera de radiografii. 

Îşi puse un şorţ protector, aşeză oasele pe casete separate de 
metal pentru radiografiere şi, una câte una, puse casetele pe 
masa de examinare, de obicei rezervată cadavrelor, şi le 
radiografie: mandibula scheletului patru; plăcuţa metalică a 
scheletului trei; humerusul din scheletul doi şi metacarpul şi 
ulna din scheletul unu. Observă că metacarpul avea o umflătură 
neobişnuită cu o mică gaură în ea. „Ce ciudat, se gândi el, cum 
chiar şi celui mai bine antrenat ochi - al meu - poate să îi scape 
ceva.” Văzuse acest lucru de sute de ori la alţi oameni. 

Făcu radiografiile, developă filmele şi le examină în faţa 
panoului fluorescent. Umflătura de pe metacarpul stâng al 
scheletului unu era un chist osos neregulat - osteomielită -, din 
care ieşise probabil puroi prin pielea palmei mâinii stângi. Va 
trebui să ia o cultură - câteva bacterii şi ciuperci rezistă decenii 
întregi - şi apoi să o decalcifice, astfel încât să poată să taie 
câteva lamele pentru examinări suplimentare la microscop. 

Radiografia ulnei era umbrită de o pată albă. „La naiba. Ce 
are filmul?” Făcu radiografia din nou şi o developă; pata 
rămăsese pe loc. Îşi aminti că Harrigan îi spusese că trebuise să 
refacă radiografiile la un schelet deoarece filmul fusese defect. 
„Aceeaşi radiografie? Probabil.” 

Studie filmul. La niciuna dintre miile de radiografii de corpuri 
şi de oase de la autopsii pe care le examinase de-a lungul anilor 
nu văzuse o pată albă de felul acesteia. „Dar am mai văzut aşa 


ceva, o radiografie de os din Muzeul de Medicină Legală de la 
etajul şase.” Bătăile inimii i se înteţiră. Radiografia din muzeu 
data din anii 1930 şi era mandibula unei femei care lucrase la 
fabrica US Radium Dial din New Jersey. Ea şi colegii ei de 
muncă lingeau vârfurile pensulelor cu care făceau liniile subţiri 
pe care trebuiau să le vopsească pe cadranele de ceas 
reflectorizante fabricate de companie. „Da! Asta era!” Multe 
femei se îmbolnăviseră de necroză a mandibulei şi de leucemie. 
Femeia aceea murise din această cauză. Dar această ulnă fusese 
scoasă din pământ într-o zonă rurală. Acolo erau ferme, nu 
fabrici. „Foarte ciudat.” În mintea lui Jake i se cristaliza o idee, o 
idee atât de sinistră, atât de, de neconceput, încât încercă să o 
dea la o parte, dar nu putu scăpa de ea. 

Îl sună pe Hans Galt în biroul lui de la etaj. Hans nu era acolo, 
era în schimb asistenta sa, Amy Fontayne. 

— Am nevoie de ajutor, îi spuse el. 

— Bineînţeles. 

— Ai nişte film de radiografii? O cutie nouă, neîncepută? 

— Un dulap plin. 

— Bine. Şi adu-mi şi nişte lamele curate, te rog. 

Amy cobori câteva momente mai târziu. Nu ajunsese la 
treizeci de ani, ghici Jake, dar avea deja riduri în jurul ochilor. 
„Se uită prea mult în microscop.” Aşeză ulna în caseta nouă şi o 
rugă pe Amy să schimbe setările la aparatul de radiografiat 
pentru a-l face mai penetrant. leşi apoi din camera de 
radiografie şi examină celelalte specimene, dându-i astfel timp 
să facă radiografia, apoi se întoarse şi luă caseta în camera 
obscură. Acolo Jake scoase filmul, îl puse într-un developator 
automat şi apoi fixă radiografia în faţa panoului de lumină. 

„Bizar. Mai mult decât bizar.” Aceeaşi pată albă întuneca 
ulna, dar acum era mai pronunţată. 

— Ai schimbat setarea la maşină? o întrebă pe Amy. 

— Nici n-am atins-o. 

— N-ai atins-0? 

— Am greşit ceva? 

— Mai spune-mi odată. Nu ai apăsat pe butonul de 
radiografiere? 

— Nu, zise Amy. Îmi pare rău, domnule doctor. Am aşteptat 
să-mi spuneţi dumneavoastră ce să fac. Când aţi luat filmul de la 
mine, am crezut că vreţi să-l vedeţi înainte să radiografiez osul. 


— Dumnezeule, zise el şocat. Trase filmul din faţa panoului de 
lumină şi îl ridică pe fundalul luminii fluorescente din tavan, 
rugându-se să vadă ceva diferit. Nu pot să cred aşa ceva, zise el. 

— Îmi pare nespus de rău. 

— Nu, Amy, n-ai greşit cu nimic. Jake simţi ca îi exploda capul. 
Tu nu ai pornit maşina de radiografiat, şi totuşi uite aici avem o 
radiografie a ulnei. Poţi să-ţi explici asta? 

— Nu, domnule. 

— Asta înseamnă că osul şi-a făcut singur o fotografie. 
Radiația emisă de un os radioactiv este similară cu radiaţia 
emisă de aparatul de radiografiere. 

Se întoarse să o privească, convins că părea dement. 

Amy făcu un pas înapoi. 

— Vreţi să spuneţi că osul acela este... 

— Radioactiv. Jake se uită la ea nemişcat, de parcă avea 
nevoie ca ea să confirme ceva ce el însuşi nu îndrăznea să 
creadă. Osul acela e radioactiv. 


Capitolul 19 


— A venit un domn numit Sam. Spune că îl aşteptaţi, îi zise 
portarul la interfon. 

Manny şi mama ei terminaseră de mult micul dejun şi citeau 
New York Times. 

— Trimite-l sus. „Naiba să-l ia pe Jake. Am deja o mamă aici. 
Nu am nevoie să facă şi el pe mama.” 

Sam, îmbrăcat în haine ca de militar, intră hotărât înăuntru 
imediat ce Rose Manfreda îi deschise uşa. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi sora lui Manny, începu el, 
sărutându-i mâna lui Rose. 

Manny îi aruncă o privire urâtă de pe canapea. 

— Oh, Doamne, Sam, lasă textele. 

Rose îi aruncă ei o privire la fel de urâtă. 

— Unde-ţi sunt manierele, domnişoară? Sam e un cavaler. 

— Aşa-s toţi în familia lor, mamă, crede-mă. Au o genă de Ted 
Bundy. 

— Acum ştiu de unde îşi moşteneşte Philomena farmecul, 
continuă Sam. Am venit să o protejez şi tot ce vreau acum e s-o 
omor. Îi făcu cu ochiul lui Rose. În loc de asta, o să iau câinele la 
plimbare. Vreti să veniţi cu mine? 

— Nu cred că artrebui să o lăsăm singură pe Manny. 

— Încuiem uşa cu amândouă încuietorile. Şi, dacă intră 
cineva, Manny o să-l muşte şi acela o să moară de venin de 
şarpe cu clopoței. 

— În cazul ăsta... Rose se duse să-şi ia haina. 

— Nu veniţi înapoi, niciunul din voi, zise Manny. Daţi-i pur şi 
simplu cheia lui Mycroft. Poate să intre singur. 

După ce plecară, Manny sună la birou şi îl rugă pe Kenneth 
să-i transmită e-mailurile acasă şi să-i trimită corespondenţa 
prin fax. Nu vru să îi spună că Jake îi interzisese să iasă din 
casă, aşa că pur şi simplu îi zise că o durea stomacul. Kenneth 
păru să o creadă. 

Manny se întinse pe pat. „Mă duc să lucrez într-un minut”, se 
gândi ea - şi adormi. 

x 
Wally sună din Turner exact în timp ce Jake îşi lua rămas-bun 


de la Amy. 

— Vin acasă, zise el, cu vocea răsunând de triumf. 

— Ai găsit ceva? 

— O grămadă. Fisk e cumpărat de Reynolds Constructions. 
Primeşte zece la sută din tot ce câştigă Reynolds. Primarul 
Stevenson nu pare a fi implicat, deşi probabil cunoaşte situaţia, 
el are alte surse de mită. Marge Crespy? Corectă ca tabla lui 
Pitagora. Oricum, Reynolds va lua nişte bonusuri gigantice - 
toate legale şi fără reproş - de la Wal-Mart şi Pricechopper” 
dacă mallul este terminat înainte de primăvara viitoare, şi numai 
în aceste circumstanţe Fisk îşi primeşte răsplata. 

„Il ador pe omul ăsta.” 

— Despre ce sume e vorba? 

— Nu ştiu suma exactă - bugetul e o operă de ficţiune mai 
ceva decât Codul lui da Vinci -, dar sunt mai multe milioane 
pentru Reynolds, vreo două-trei milioane pentru Fisk. 

„Destul pentru a ucide.” 

— Eşti sigur de asta? Ai dovezi? 

— Da şi da. Costul mallului e informaţie publică, oricât o fi el 
de minimalizat. Şi există un aranjament scris între Reynolds şi 
Fisk - un contract, Jake - care se află în seiful lui Fisk. 

— Ai văzut tu contractul? 

— Am o copie a lui. 

— Cum, Doamne? 

— Piciorul meu. Ştiam eu c-o să-mi fie de folos odată şi-odată. 
Se pare că adjuncta lui Fisk, o anume doamnă Bonnie Geller, are 
un copil care s-a născut cu un picior mai scurt decât celălalt. 
Ghiciţi cine i-a făcut operaţia care l-a vindecat? 

„Bineînţeles.” 

— Pete Harrigan. 

— Bingo! Când i-am spus că Pete a fost profesorul meu, că îi 
datorez viaţa, am devenit prieteni. OK, am exagerat rolul lui 
Pete - vă datorez viaţa dumneavoastră - dar, în interesul 
cercetării... 

— Zi mai departe. 

— Nu mai sunt multe de spus. Bonnie îl urăşte pe Fisk, dar 
are nevoie de salariu ca să aibă grijă de băiat. Mi-a luat tot 
timpul ăsta să o fac să se încreadă în mine, dar până la urmă şi-a 


7 Lanţuri de magazine universale americane, care practică preţuri scăzute (n. 
red.) 


deschis inima - şi seiful lui. Wally izbucni în râs de propria 
ingeniozitate. Asta dovedeşte două maxime ale domnului doctor 
Harrigan: „Increderea de sine exagerată duce la neglijenţă”, şi 
„Nu avea niciodată încredere în asistentul tău”. Izbucni iar în 
râs. „E beat de bucurie.” Asta de la urmă e un bun sfat şi pentru 
dumneavoastră. Aş putea să vă trădez în orice moment. 

„Pete nu avea dreptate întotdeauna. Pentru Wally aş băga 
mâna-n foc.” 

— Mai bine ai veni acasă, zise Jake. Dacă află Fisk... 

— Vin acum. Ne vedem mâine-dimineaţă la birou. 

Wally închise. 

Jake rămase în vestibulul laboratorului lui Galt. „Înţeleg de ce 
nu au vrut să ţină în loc proiectul, se gândi el, dar asta nu 
explică oasele radioactive.” 

x 

Manny se trezi cu o mână blândă scuturând-o de umăr. 
„Jake?” Deschise ochii. Era mama ei. 

— E gata cina. 

— Cât e ora? 

— Trecut de şapte. Dormi de nouă ore. 

Manny se ridică, cu piciorul străbătut de o durere ascuţită. 

— Nu mi-e foame. 

— Trebuie să mănânci ceva. 

„E ceva aparte în a fi alintată ca un copilaş.” 

— Adu-mi. 

Mâncară paste, salată şi un pahar de vin. Mama şi fiica 
stăteau aşezate una lângă alta, simțindu-se confortabil una în 
prezenţa celeilalte. 

— Asta e cea mai bună masă din viaţa mea, zise Manny cu 
sinceritate. 

Ii fusese totuşi foame. 

Rose spălă vasele, în timp ce Manny încerca să se concentreze 
asupra materialului pe care i-l trimisese Kenneth. „Imposibil.” 
Se simţi copleşită de imagini ale atacului; slavă Domnului că nu 
fusese decât avertizată, şi nu executată. Data viitoare...? Ridică 
ultima ediţie din Vogue. Moda era singurul lucru care putea să-i 
distragă atenţia de la frică. 

La ora unsprezece seara, mama ei şi Mycroft porniră spre 
New Jersey cu Kenneth şi Manny dădu drumul la ştiri. Un 
sinucigaş cu bombă omorâse şaptesprezece soldaţi irakieni din 


trupele speciale şi rănise patruzeci şi două de persoane în 
Bagdad. 

— Mai aproape de casă, o bombă a tulburat liniştea în Upper 
East Side în New York, anunţă crainicul. Dăm legătura 
reporterului nostru Tim Minton, care ne va prezenta situaţia. 
Tim? 

— Cu mai puţin de o oră în urmă, o explozie a scuturat casa 
medicului legist al municipalităţii, doctorul Jacob Rosen... 

O durere mai ascuţită decât orice simţise până atunci o 
străfulgeră pe Manny. „Nu! Nu Jake!” 

Pe ecran, Manny văzu maşinile pompierilor şi ale poliţiei în 
faţa unei clădiri care sigur era casa lui Jake. 

— Parterul este încă prea fierbinte pentru pompieri, continuă 
Minton. Deci nu putem şti dacă doctorul Rosen era acasă la 
momentul exploziei. Comisarul de pompieri Nicholas Scarpetta, 
un prieten personal al doctorului Rosen, spune că e posibil ca 
motivul să fi fost o defecţiune la o conductă de gaz, dar 
subliniază că aceasta nu e decât o speculație. Doctorul Rosen a 
depus recent mărturie în procesul asasinului mafiot Freddy 
„Urecheatul” Francesca, dar e mult prea devreme să se poată 
determina cu precizie... 

Manny se ridică, se strâmbă de durere, îşi apucă în grabă 
cheile şi ieşi în fugă. 


Capitolul 20 


„Există anumite momente în New York când a chema un taxie 
ca şi cum ai căuta apă în deşert”, se gândi Manny. Când ieşise 
şontâcăind în faţa casei, toate taxiurile erau ocupate. „Te rog, te 
rog, te rog! Te rog, un taxi, hai, vino!” 

În cele din urmă un taxi opri lângă ea. Manny se urcă în el. 

— Sunt foarte grăbită, domnule, zise ea. 

— Cine nu e? 

— A explodat o bombă la casa unui prieten de-al meu... 
Aproape că nu putu să pronunţe cuvintele. 

Şoferul se întoarse să se uite la ea, brusc interesat. 

— Aceea din nordul oraşului? 

— Da. 

— Tocmai am auzit la radio despre ea. 

— Atunci grăbeşte-te, te rog! 

— OK. 

O luară pe autostrada FDR, înspre nord. Manny se lăsă pe 
spate în scaun, imaginându-şi-l pe Jake. „Te rog, Doamne, nu 
mort - retrag tot ce-am zis despre el. Te rog, Doamne, nu mort!” 

„Nu-l ispiti pe Dumnezeu”, îi zicea mama ei. Ei bine, acum îl 
ispitea - îl implora - şi, dacă îi îndeplinea dorinţa, lui Manny nu 
îi păsa de consecinţe. 

Taxiul ieşi de pe şosea pe Ninety-sixth Street, urcă apoi pe 
First Avenue, şi opri la 103" Street. 

— Nu pot merge mai departe, domnişoară. E blocată strada. 

Manny îi aruncă o bancnotă de douăzeci şi ieşi cu greu din 
maşină, ignorând durerea din picior în timp ce îşi făcea loc 
printr-o mare de oameni care se adunase lângă casa lui Jake 
pentru a privi tragedia. Când ajunse în faţa casei, văzu o 
panglică galbenă cu sigla poliţiei şi nişte poliţişti în uniforme 
care formaseră un cordon ca să nu lase pe nimeni să treacă, în 
spatele lor se vedeau maşinile pompierilor, maşini de poliţie, 
primarul, comisarul general al poliţiei şi - „Oh, Dumnezeule” - o 
ambulanţă. Girofarurile şi vaietul sirenelor dădeau impresia unei 
scene de război. 

Exteriorul casei lui Jake fusese deteriorat şi ferestrele erau 
toate sparte. Maşina de oraş a lui Jake era exact în faţa casei, cu 


partea dinspre şofer transformată într-o masă de metal 
contorsionat. 

— Lăsaţi-mă să trec! strigă ea. 

Lângă ambulanţă era o targă. Întins pe ea se afla un corp. „Un 
cadavru?” Cu un vaiet ascuţit, Manny trecu pe sub panglica 
poliţiei. Un poliţist o apucă de braţ. 

— Nu puteţi trece pe-aici, doamnă. 

— Trebuie! 

— E scena unei crime. Nimeni nu are voie să intre. 

— Tâmpitule. Sunt soția lui! 

Manny îşi smuci braţul liber şi se strecură până lângă targă. 
Bărbatul întins pe ea era acoperit cu sânge. Se aplecă înspre el. 
„Mai respiră?” 

Scoase un ţipat sălbatic şi se trase brusc înapoi. Sam! 
Bărbatul era Sam! 

— El a păţit-o mai tare ca mine, zise o voce de lângă targă. 
Dar doctorii spun că o să fie bine. 

„E vocea lui Jake, calmă, şi răsunătoare, şi reconfortantă, şi 
dragă.” Manny îl îmbrăţişa cu un mic țipăt, strângându-l atât de 
tare încât Jake scoase un geamăt. 

— Hei! exclamă el. Ai grijă! Dar şi el o strânse tot atât de tare. 

„Ce bine ar fi să nu-mi dea drumul niciodată. Ce bine ar fi să 
stăm aşa pentru totdeauna.” Totuşi, după un moment, Manny se 
trase un pas înapoi să îl privească. Avea faţa acoperită cu 
funingine, ceea ce făcea ca ochii să îi pară bântuiţi, goi, ca de 
fantomă. Se îndreptară din nou spre fratele lui; în ei se citea 
limpede îngrijorarea. 

— L-a lovit un şrapnel în cap, zise el. Nu e chiar aşa de rău pe 
cât pare. 

— Tu nu eşti rănit! 

Era o poruncă mai degrabă decât o întrebare. 

— Zguduit. O să mă doară fiecare os din corp când o să-mi 
treacă starea de şoc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă duceam la uşă să-i deschid lui Sam când a explodat 
bomba. El era încă afară. De aceea... Glasul i se frânse, şi Jake 
îşi puse mâna cu blândeţe pe fruntea lui Sam. Am avut noroc. 
Amândoi. 

Comisarul de poliţie, Lucas Melody, veni lângă ei uitându-se 
insistent la Manny. 


— Ea ce face aici? Cine a lăsat-o să treacă? 

Polițistul care încercase să o oprească se apropie. 

— E vina mea, domnule. A insistat să treacă. 

— De fapt, e vina mea, o apără Jake. Ea n-a făcut decât să 
respecte ordinele. I-am spus să vină aici orice s-ar întâmpla. Îşi 
cobori vocea: Mă temeam că fratele meu va vrea să-şi facă 
testamentul. Ea e avocatul familiei şi... 

— E soţia lui, zise polițistul. 

Jake se uită la Manny, care ridică din umeri. 

— Da, avocata şi soţia mea, confirmă el. 

— Felicitări, replică Melody cu un aer bănuitor. Asta zic şi eu 
nuntă hotărâtă sub presiunea evenimentelor. Îl luă pe Jake de 
braţ. Trebuie să vorbim. 

Se traseră la o parte. 

— O lovitura a Mafiei, continuă comisarul. O bomba în 
maşină, care trebuia să explodeze în momentul în care porneai 
motorul. Persoana care a instalat bomba l-a văzut pe fratele 
dumitale venind şi a încercat să grăbească lucrurile. A declanşat 
mecanismul şi acesta a detonat prematur. 

„Probabil are dreptate în legătură cu bomba, dar nu şi cu 
făptaşul”, se gândi Jake. Mai depusese mărturie împotriva unor 
mafioţi de câteva ori în trecut şi nu avusese de suferit niciun fel 
de urmări. Cazul în care fusese implicat recent nu era răsunător, 
nici mărturia lui nu era vitală în asemenea măsură încât să 
provoace o astfel de violenţă. Dar nu era cazul să îl contrazică 
pe Melody, cel puţin nu încă. Mai întâi avea nevoie de dovezi de 
netăgăduit că bomba era legată de scheletele Turner. 

Se înapoie la fratele lui, cu Manny alături. Ochii lui Sam erau 
deschişi, şi buzele pline de sânge reuşiră să schiţeze un zâmbet. 

— Am spus eu că vreau un cocteil în momentul în care sosesc, 
dar asta e chiar ridicol. 

— Te vor duce la spitalul Lenox Hill, îi zise Jake. Probabil vei 
rămâne acolo peste noapte, pentru supraveghere. Comisarul m-a 
rugat să-i mai răspund la câteva întrebări. Vin la tine imediat ce 
am terminat. 

— Eşti nebun? Sam se chinui să-şi ridice capul. Ai păţit ceva? 
Ai o femeie frumoasă agăţată de braţ. Nu ai cum să dormi acasă 
la tine în noaptea asta, aşa că va trebui să te duci acasă la ea. Şi 
tu vrei să vii să ai grijă de mine? 

Jake îl privi cu mare atenţie. Obrajii lui Sam îşi recăpătaseră 


culoarea şi ochii îi sclipeau. 
— Sam, spuse el, s-ar putea să ai dreptate. 
* 


— Ce ai în mână? întreba Manny. ii chestia aia strâns de 
când te-am văzut. 

Stăteau pe verandă, aşteptând ca Melody să termine cu 
interogatoriul a doi martori la explozie. 

— Radiografii. Jake îi întinse plicul. Nu am reuşit să le studiez 
pe toate în laboratorul lui Galt. 

Manny se trase înapoi, nedorind să le ia. 

— S-ar putea să aibă dreptate comisarul. Ar putea fi o lovitură 
a Mafiei, care să nu aibă nimic de-a face cu oasele. 

Jake pipăia cu degetele marginea plicului. 

— Eu nu cred. Bomba din maşină a fost unidirecţională, o 
mină antipersonal. Artilerie militară, nu cea utilizată de Mafia. 
Au fost folosite în Vietnam. 

— Deci atacatorul tău e un soldat? 

— Fost soldat, probabil. Ceea ce reduce numărul suspecţilor 
la trei sute cincizeci de mii. 

— Sau unul. Wally mai e în Turner? 

— Vine acasă. De ce? 

— L-am putea ruga să verifice dosarul şerifului Fisk. Să 
vedem dacă nu a luptat în Vietnam. 

— Probabil putem afla asta şi de aici, replică Jake. Dacă nu, 
sunt sigur că Wally va fi bucuros să se întoarcă. 

Melody nu-i mai puse decât puţine întrebări şi Jake nu mai 
avu nimic de adăugat. Poliţia pleca deja, după ce asigurase 
zona; nu rămaseră de gardă decât doi poliţişti în uniformă. Un al 
treilea primi însărcinarea să îi ducă pe Jake şi pe Manny oriunde 
voiau să meargă. 

— Ar trebui să văd unde stau la noapte, spuse Jake ridicându- 
se în picioare. 

— Eşti nebun? întrebă Manny. N-ai auzit ce ţi-a zis fratele 
tău? Vii acasă la mine. 


Capitolul 21 


Era trecut de miezul nopţii când polițistul îi lăsă în faţa casei 
lui Manny. 

— Bună seara, Christopher, zise Manny cu viociciune către 
portarul de noapte, de parcă trecea prin hol la braţul unui 
bărbat înalt, plin de funingine, în blugi sfâşiaţi şi pantofi plini de 
sânge, în fiecare seară. 

— O seară plăcută, domnişoară Manfreda, replică Christopher 
perfect calm. 

Jake şi Manny urcară în lift. 

— Locuieşti la etajul treisprezece? o întrebă el. Nu eşti 
superstiţioasă? 

— Ba da, chiar foarte tare. Aproape că nu am vrut să stau aici 
din cauza asta. Tu eşti? 

— De fapt, nu. Sunt om de ştiinţă. 

Se opriră în faţa uşii ei. Cu cheia în mână, Manny şovăi. „Dacă 
îl las înăuntru, întreaga mea viaţă se va schimba. Oare chiar 
vreau asta?” Puse cheia în broasca şi deschise uşa. 

Jake se opri în prag, analizând camera. 

— Mică. 

— Ar fi mai confortabil dacă ai dormi cu Sam la spital? 

— Am dormit cu el într-un apartament cu un singur dormitor 
toată facultatea şi mi-a ajuns. Şi, în afară de asta, mi-e frig şi 
foame. 

— La hotelul Four Seasons au încălzire bună şi room-service. 

— Nu, mersi. Sunt un om cu gusturi simple. 

Manny îi aruncă o privire furioasă. 

— Când vor înţelege oare bărbaţii că mărimea nu contează? 

— Atâta că ai o mulţime de lucruri aici, zise Jake uitându-se la 
cutiile de pantofi din podea până-n tavan. Unde dormi? 

— Acolo. Manny arătă către un panou de culoarea nisipului pe 
care era atârnat un tablou în ulei cu un pahar pe jumătate plin 
de lapte, pictat de către un avocat care se transformase în artist. 
Se numeşte Optimism. 

În faţa lui se găsea o măsuţă rotundă albă, plină de teancuri 
atent aranjate de reviste de modă. 

— Dormi pe un tablou? 


— E un pat rabatabil, prostule. Panoul se trage în jos. Tabloul 
se agaţă de capătul patului şi patul stă pe masă - chestia se 
numeşte design. Trase patul, dezvăluind o saltea de două 
persoane, acoperită cu o plapumă de mătase trandafirie. 
Mycroft de obicei ocupă majoritatea patului. 

— Doarme cu tine? 

— Unde altundeva? 

— Unii câini dorm pe jos, în coşuri. 

— Nu şi Mycroft. 

— Ce-ai făcut cu el? 

— Mama l-a luat cu ea la New Jersey. Nu vrea să ies să-l plimb 
- încă. 

Jake uitase de piciorul ei rănit. 

— Oh, îmi pare rău. Nu ar trebui să stai în picioare. Eu ar 
trebui să îţi aduc lucruri. 

— Nu eşti câine. Pot să-ţi ofer ceva? Un duş? Mâncare? 

— Duş, apoi mâncare. 

„Apoi?” 

— Chiar ai o bucătărie aici? 

— Bineînţeles, aceasta este casa mea. Manny trase paravanul 
la o parte, lăsând să se vadă o chiuvetă fixată într-o mică mască, 
cu un cuptor cu microunde deasupra şi un frigider mic 
dedesubt, şi un prăjitor de pâine. 

— Asta e bucătăria ta? Nu ai decât un cuptor cu microunde? 

— Ai nevoie de talent pentru cuptorul cu microunde. Este un 
instrument de precizie. Zece secunde mai mult sau mai puţin şi 
bum - repetăm explozia de acasă de la tine. Aşa s-a întâmplat cu 
dovleceii pe care i-am gătit săptămâna trecută. 

Jake trecu pe lângă ea să meargă să se uite în frigider, apoi, 
amintindu-şi ce spusese ea despre asta acasă la el ieri, se 
întoarse şi o întrebă: 

— Îmi dai voie? 

— Sigur. Mi casa es su casa.8 

— Unt de arahide şi şampanie. Nu ai nimic altceva? 

— Nu orice fel de unt de arahide. E Skippy fin şi şampanie 
roze. Tot ce trebuie pentru o masă echilibrată: suc de fructe şi 
proteine. 

— Dar pe post de mâncare? 

— Încearcă să mănânci asta la cină - sau îţi place untul de 


3 Casa mea este şi a ta. (sp.) (n. red.) 


arahide crocant? S-ar putea să-ţi placă mai mult decât un 
kilogram de friptură în sânge, arsa pe dinafară la temperaturi 
care mai degrabă incinerează decât gătesc carnea de vită. 

— Casa ta e drăguță. Îţi dă senzaţia de... eliberare. 

— Eliberare? 

— E ordine şi nu sunt multe bagaje. 

— Presupun că ăsta vrea să fie un compliment. 

— Este. Dar mie personal îmi place să fiu înconjurat de 
lucrurile mele. 'Ţi-am spus vreodată că cel care moare cu cele 
mai multe lucruri câştigă? 

— A trebuit neapărat să vorbeşti despre morţi iar, nu? 

— Cred că mai bine aş merge să fac duş înainte să-mi treacă 
norocul. 

Cât timp făcu el duş, Manny găsi o pereche de pantaloni de 
trening şi un tricou alb mare, care îi aparținuseră lui Alex. Când 
auzi apa oprindu-se, bătu la uşă. 

— Da? 

— Am nişte haine. Poate că nu se vor potrivi prea bine, dar... 

Jake deschise uşa cu un prosop prins în jurul mijlocului. 
Manny îi observă părul, abdomenul, muşchii. „Frumos. Nu te 
holba.” îi dădu hainele şi închise uşa rapid. 

— Ale cui au fost astea? întrebă Jake, ieşind din baie. 
Pantalonii i se opreau la mijlocul gleznei. 

— Un fost iubit. 

— Şi eu sunt cel care nu dezvăluie informaţiile? 

— Ţi-aş fi spus. Manny porni televizorul. 

Jake se instală într-unul din fotolii şi se uita la New York 1 
News cât timp ea făcu un duş. Erau imagini şi cu casa sa. 
Avocaţii lui Francesca cereau o rejudecare a cazului pe motiv că 
atacul provocase un val de simpatie pentru martorul statului. 
„Tâmpenii.” 

Manny ieşi din baie purtând pijamale de satin argintii. Lăsase 
nasturii de sus descheiaţi, dar, când îl văzu pe Jake uitându-se, 
şi-i încheie. 

— 'Ţi-e foame? 

— Da, dar, mai întâi, pot să îţi folosesc baia? 

— Sigur, dar n-ai fost chiar... 

— Nu pentru asta. Cred că pot transforma oglinda într-un 
panou de vizualizare a radiografiilor. 

— Ai de gând să Jucrezi? „Ce naiba, e asexuat? Castrat? 


Trăieşte-ţi viaţa, omule, numai nu cu mine.” 

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine înainte să... mâncăm. 

„Ceva mai important ca sexul?” 

— dacă promiţi că... mâncăm după aceea. Manny se aşeză pe 
fotoliu în faţa lui. 

— Promit. E ceva ciudat cu oasele din Turner. Scheletul unu, 
ulna - e radioactivă. 

Seriozitatea lui o tulbură. Dorinţa i se dizolvă în frică. 

— Ce înseamnă asta? 

— S-a întâmplat ceva ciudat cu persoana aceea înainte să 
moară. E ceva ce am putea descoperi la victimele de la 
Hiroshima sau Cernobâl, dacă ar fi supravieţuit suficient de mult 
timp. Hai să-ţi arăt. 

Se înghesuiră în baie. Jake stinse lumina din tavan, nelăsând 
aprinse decât becurile din jurul oglinzii. Deschise plicul, puse 
filmul în faţa oglinzii şi explică cum radiaţiile osului 
developaseră imaginea pe film fără ajutorul aparatului de 
radiografiere. 

— Asta înseamnă că ceva radioactiv a fost încorporat în osul 
acesta înainte ca omul să moară. Jake puse o altă imagine. Şi 
aici e mandibula de la scheletul patru. Lucrarea dentară e 
bizară, de amator. Şi uite - altă imagine -, aici e plăcuţa 
metalică de la scheletul trei. Lyons. Am crezut că inițialele sunt 
A.V.E., şi de aceea nu l-am putut identifica pe neurochirurg. 
Litera din mijloc e ştearsă. Iniţialele adevărate sunt A.W.E. - 
acum vom reuşi să-l găsim! 

— Uluitor, replică Manny cu o voce plată. 

Nu se mai uita de mult la imagini, ci îl privea ţintă pe Jake, şi 
toate cuvintele lui despre radiografii, şi radiaţii, şi oase erau ca 
nişte rachete slabe care nu reuşeau să-şi atingă ţinta. Acum, îşi 
dădu ea seama, el îi prinsese privirea şi înţelesese. 

Manny îşi amintise ce se întâmplase cu un an în urmă, după 
ce îl angajase pe Jake să facă o autopsie suplimentară în cazul 
Terrell, când doctorul local luase radiografia post-mortem a 
toracelui clientului ei. În exact momentul în care mâna stângă a 
doctorului se ridicase de pe radiografia pe care o agăţase pe 
panoul luminos, Jake, fără un cuvânt, o luase, o răsucise şi o 
pusese la loc în poziţie corectă cu o singură mişcare rapidă, 
simplă şi totuşi viguroasă. 

Tonul vocii lui Manny avea ceva ce îl făcu pe Jake să îşi ridice 


privirea de pe filmul pe care îl ţinea în mâini. O privi în ochi, şi 
în următoarea secundă se aplecă şi o sărută pe gură. Cu precizie 
şi îndemânare, îi descheie nasturii pijamalei argintii - nasturii 
pe care Manny îi încheiase cu atâta grijă - şi începu să-i 
mângâie sânii. 

— Stai! zise Manny, trăgându-se înapoi să respire. 

— Ce e? 

— Nu ce. Stai. 

— De ce? Suntem amândoi adulţi. 

Priveliştea sângelui de la autopsia doamnei Alessis îi fulgeră 
lui Manny prin faţa ochilor. 

— Te-ai spălat pe mâini? 

— Manny! 

— OK. 

Jake o sărută din nou. Manny îşi aminti cum arăta ţinând în 
mâini inima doamnei Alessis, se trase la o parte şi îi linse 
urechea, sperând că plăcerea îi va şterge amintirile. Apoi auzi 
zbârnâitul fierăstrăului electric tăind prin craniu şi norii de praf 
de os în jurul mâinilor şi feţei lui. 

Mişcarea mâinilor ei trecuse de la viteza unui avion 
supersonic la înaintarea mişcării împiedicate a unui motor 
stricat. 

— Manny, ce s-a întâmplat? întreba Jake. 

— N-am nimic. Te-ai verificat să nu ai ceva boli? 

Jake o privi în ochi. „Chiar vorbeşte serios.” 

— Toti cei cărora le fac autopsie sunt verificaţi de SIDA. 

— Asta e îmbucurător, zise ea pe un ton vioi, încercând să 
restaureze atmosfera. Dar în faţa ochilor îi apăru din nou 
imaginea autopsiei, de parcă avea halucinaţii. Nu eşti cam prea 
bătrân pentru mine? 

— N-ai să poţi să ţii pasul cu mine. 

„Ador provocările.” 

— OK, şopti ea, dar Jake nu o mai auzi. 

* 


O trezi telefonul lui mobil. Jake sări din pat şi îl deschise. 

— Alo?... Hans... Da, sunt bine... Acum?... Brooklyn?... Nu poţi 
să-mi spui la telefon?... Bine, bine, înţeleg. Restaurantul de 
lângă laborator... Dă-mi o oră... Salut. 

Se aşeza lângă Manny pe pat şi o sărută pe păr, recunoscător 
într-un fel pe care ştia că nu va putea niciodată să-l exprime în 


cuvinte. 
— Ce părere ai de o plimbare până în Brooklyn pentru micul 
dejun? 


Capitolul 22 


Hans Galt era aşezat într-un separeu din fundalul 
restaurantului, bătând barabana nerăbdător pe masă. Era un om 
mărunţel, cu ochi pătrunzători acoperiţi de ochelari cu rame 
metalice, cu o faţă ca de nevăstuică şi cu păr negru încărunţit. 
Mormăi un „bună ziua” către Jake şi se uita bănuitor către 
Manny, chiar şi după ce Jake îl asigură că poate avea încredere 
completă în ea. Înainte să vorbească aruncă o privire în 
încăpere; era goală, în afară de un chelner care le luă comenzile 
pentru cafea. 

Se aplecă spre ei pese masă, cu un deget la buze. 

— Cobai omeneşti, zise el. 

— Poftim? întrebă Manny. 

— Radioactivitatea, interveni Jake, cuprins de un val de furie. 
Cineva a făcut experimente. 

Hans încuviinţă. 

— Nu e doar radioactivitatea. E mult mai mult. Dar hai să 
începem cu ulna. 

Jake o privi pe Manny, care stătea cu gura uşor întredeschisă, 
respirând rapid, vrăjită de acest omuleţ genial cu care Jake 
împărtăşise atâtea secrete de-a lungul atâtor ani şi atâtor cazuri. 
„E mai mult decât superbă.” 

— OK, să începem de aici. 

— Ştiţi că am lucrat în Comisia de Securitate Nucleară. Ulna 
conţine o sursă mai puternică de radiaţii decât tot ce am văzut 
acolo: stronţiu nouăzeci. Prin anii 1950 se ştia deja că era unul 
dintre agenţii cancerigeni cei mai periculoşi de pe planetă. Şi 
acum este. Chiar şi o cantitate minusculă poate provoca 
leucemie, cancer osos şi afecţiuni maligne ale ţesuturilor moi, 
numite sarcoame. 

Partea din urmă era adresată lui Manny, pe tonul unui 
profesor. 

— Şi ulna? întreba ea. 

— Conţine mai mult decât o cantitate minusculă. Stronţiul 
nouăzeci are o perioadă de înjumătățire de douăzeci şi nouă de 
ani, dar poate fi activ în corp mai multe decenii. 

— Inspâimântător, zise ea. De unde putea proveni? 


— Terorişti, răspunse Jake, guverne... 

— Şi oameni de ştiinţă care fac bombe, termina Hans. Este 
una dintre substanţele rezultate în urma unei explozii nucleare. 

Manny era consternată. 

— Dar nu se făceau experimente nucleare în Turner. Era un 
spital de boli nervoase. 

— Nu le făceau acolo, zise Hans. Dar poate le testau efectele. 

— Cobai umani, zise ea aproape neauzit. 

Hans păru aproape încântat. 

— Chiar mai rău. Am mai găsit şi alte lucruri în mostre. Părul 
din primele trei schelete conţine mescalină - iarăşi, în cantităţi 
foarte mari. Părul scheletelor doi şi trei conţine şi dietilamidă a 
acidului lisergic - LSD. Iar în părul scheletului patru, femeia, 
concentraţia de mescalină era de o sută de ori mai ridicată 
decât în celelalte două. 

Manny ştia câte ceva. 

— Ştiu că mescalina există în mod natural în planta de peyote 
- pun pariu că Sam a gustat-o măcar o dată sau de două ori -, că 
poate fi preparată sintetic şi că efectele sale narcotice asupra 
creierului pot fi intensificate prin folosirea altor substanţe 
chimice. Dar de ce la Turner? 

— De unde ştii tu atât de multe despre droguri? o întrebă 
Jake. 

— Am reprezentat un indian american într-un caz legat de 
libertatea religioasă. Foloseau droguri în ritualurile lor. 

— Oare de ce nu mă surprinde chestia asta? Jake se întoarse 
spre Hans. Ai făcut o analiză segmentală? 

— Ce e aceea? întrebă Manny. 

— Părul de pe corp este un adevărat depozit de medicamente, 
explică Jake. Părul de pe cap creşte aproximativ un centimetru 
şi un sfert pe lună, aşa că putem determina nu numai dacă în 
organism sunt prezente medicamente sau otrăvuri, ci şi când şi 
de câte ori au fost luate şi în ce cantitate. Ridică un fir lung de 
păr de-al ei de pe bluza de trening pe care o purta Manny şi îl 
tinu în lumină. Din ăsta aş putea afla toate medicamentele pe 
care le-ai luat în ultimii doi ani. 

— Nevinovată! strigă ea, ridicând mâinile. 

— Analiza segmentală indică faptul că scheletele doi şi trei au 
primit mescalină luni de zile, continuă Hans, fără să acorde 
atenţie jocului dintre cei doi. Dar scheletul patru nu a început să 


o ia decât în ultimele săptămâni de viaţă. Cu siguranţă i-au 
administrat nişte doze masive. 

— Biata, biata femeie, se cutremură Manny. O sun pe Patrice. 
Trebuie să mă lase să continuăm investigația. 

— Dacă nu e de acord, avem deja destul ca să îi atacăm şi 
singuri. 

— Mai aveţi încă ceva, zise Hans. În scheletul unu: 
osteomielită în osul mâinii. 

— Infecţie osoasă, completă Jake. 

— ADN-ul din cavitatea osteomielitică provine de la o 
bacterie, Serratia marcescens, dar un tip foarte virulent, cum nu 
am mai văzut până acum. 

— Oh, la dracu'! Ochii lui Jake se deschiseră mari. 

— Explică, îl îndemnă Manny. 

— E o bacterie naturală. Oamenilor de ştiinţă le place să se 
joace cu ea în laborator, deoarece e roşie când creşte în 
laborator şi o poţi distinge cu uşurinţa de celelalte bacterii. 

Hans nu mai arăta nicio urmă de plăcere. 

— Guvernul american s-a jucat cu Serratia în anii 1940 şi 
1950, ca să vadă dacă o poate folosi ca armă. A fost pulverizată 
în secret peste unele cartiere din San Francisco, pusă pe clanţe 
de uşă şi pe balustrade de scări. Dar pulverizarea nu a 
funcţionat, pentru că bacteria era inhalată prea puţin de către 
oameni... 

— Unul dintre motivele pentru care toată isteria cu antraxul 
este exagerată, îl întrerupse Jake. 

— ... dar de-a lungul anilor a îmbolnăvit destul de mulţi 
oameni care au inhalat-o. Unul chiar a murit. Acum este mult 
mai răspândită decât era înainte de pulverizare. 

— Serratia a fost cea care a infectat vaccinul antigripal de la 
uzina Chiron din Anglia în 2004, adăugă Jake. Au trebuit să 
distrugă tot stocul şi nu au putut să mai trimită nimic aici. De 
aici lipsa de vaccin acum în ţară. 

— Unii cred că de fapt contaminarea de la Chiron a fost o 
parte a unui alt experiment, zise Hans, dar asta e o conjunctură. 
Ceea ce ştim e că Serratia marcescens, specia din scheletul unu, 
este mult mai agresivă decât tulpina folosită în San Francisco. 
Este o superbacterie, Jake, creată de oameni, de un fel care nu 
ar trebui să existe. Dar există. Am văzut-o ieri în recipientul meu 
de laborator. Părerea mea e că guvernul a folosit Turner ca pe 


un laborator, cu oameni pe post de cobai. Şi, deseori, 
experimentatorii o luau pe arătură - de aici şi oasele voastre. 

Enormitatea a ceea ce auzea provocă o adevărată explozie în 
creierul lui Manny. Jură să se răzbune. Cu ajutorul legii. 

— Şi nu s-a întâmplat asta doar la Turner, zise Hans. Cel care 
a supravegheat testările de mai târziu, Sidney Gottlieb, a depus 
mărturie despre alte teste - în secret şi sub pseudonim - în faţa 
Senatului Statelor Unite - Comitetul Church, în 1975. O mulţime 
de doctori au fost implicaţi, inclusiv mulţi dintre cei mai bine 
cunoscuţi psihiatri ai vremii. Doctorul cel mai reputat din 
Departamentul pentru Sănătate al statului New York aprobase 
experimente psihiatrice, câteva făcute în colaborare cu alte ţări. 
Sunt cunoscuţi cel puţin doi oameni care au murit ca urmare a 
acestor experimente: un agent CIA, căruia i s-au administrat în 
secret doze de LSD şi care a sărit de la fereastra unui hotel şi a 
murit, şi un jucător profesionist de tenis căruia i s-au dat doze 
imense de mescalină după ce s-a internat singur într-un spital 
pentru depresie. Însemnările doctorilor arată că nu a fost de 
acord cu niciunul dintre tratamente. În mod evident, s-au făcut 
experimente pe el împotriva voinţei sale. 

— Imi aduc aminte de cazul acela! exclamă Manny. Familia a 
dat în judecată guvernul, spunând că le ascunsese informaţia că 
fiul lor a murit din cauza tratamentelor administrate. 

— Cine a câştigat? întrebă Jake. 

— Ghici! Dar, la naiba, dacă aş fi fost eu avocata lor, verdictul 
ar fi fost altul. 

— Am găsit mescalina EA-1298 care l-a omorât şi în scheletele 
tale, zise Hans. Şi ea, şi alte variante sunt descrise prin numere 
de cod care înseamnă „a nu se folosi pe oameni”. Ha! Lumea nu 
s-a schimbat, numai gradul de muşamalizare a ilegalităţilor. 

— Nu a ordonat preşedintele Nixon ca toate armele chimice şi 
bacteriologice să fie distruse? 

Ochii lui Galt sclipiră. 

— Mă bucur că ai întrebat. 

Scoase copia unei note oficiale în legătură cu activităţile CIA 
la Fort Detrick din Maryland, semnată de Donald F. 
Chamberlain, inspector general al Statelor Unite şi citi cu voce 
tare: 


În data de 25 noiembrie 1969, preşedintele Nixon a 
ordonat Departamentului Apărării să recomande 


planuri pentru distrugerea stocurilor de arme 
bacteriologice existente. Pe 14 noiembrie 1970 a inclus 
pe listă toate armele toxice. Credem că aceste 
materiale au fost distruse conform directivelor 
preşedintelui Nixon. Cu toate acestea, nu putem 
identifica documentele care stabilesc acest fapt. 


— Deci, după câte se pare, este posibil ca experimentele, 
bacteriologice să continue chiar şi acum? întrebă Jake. 

— Dar de ce? interveni Manny. Guvernul nostru nu este un 
monstru, cel puţin nu în general. Şi, chiar dacă ar fi, cum ar 
putea să recruteze specialiştii care să facă aşa ceva? 

— Instinctul de conservare, replică Hans. Duşmanii făceau 
experimente psihiatrice pentru a pune mâna pe secretele 
noastre. Trebuia să fim în stare să contraatacăm. Nu e ceva nou. 
In secolul al XVII-lea, lordul Jeffrey Amherst le-a dat indienilor 
americani pături pline de variolă. Ai putea argumenta că în felul 
acesta s-a ajuns la descoperirea unui leac al bolii. 

— Sau că a omorât mulţi indieni. Manny fierbea. Se ridică în 
picioare. Hai, Jake. E timpul să ne apucăm de treabă. 

— Nu trebuie să merg la lucru azi. Pederson e îngrijorat că, 
dacă mafioţii nu m-au nimerit acasă, vor încerca din nou la 
birou. Mi-a dat câteva zile libere până se hotărăsc ce să facă în 
privinţa mea. 

— Cui îi pasă de cadavrele tale? Voiam să spun să ne apucăm 
de investigația noastră. Manny îi puse mâna pe umăr. Mai întâi 
însă, acasă. Nu mai ies fără machiaj. Mulţumesc, domnule Galt. 
Nu m-am mai distrat aşa de bine de când am fost la autopsie. 


Capitolul 23 


Cumpărară nişte pantaloni şi o bluză pentru Jake în drum spre 
casă, apoi se culcară pentru trei ore, făcură dragoste, un duş, se 
îmbrăcară şi ieşiră în soarele orbitor. „O dimineaţă perfecta, 
după părerea mea”, se gândi Manny. 

— Pete ar fi oripilat dacă ar şti povestea oaselor ăstora, zise 
Jake. A fost foarte afectat de faptul că printre ele era şi scheletul 
unei femei tinere. Imaginează-ţi cât s-ar fi supărat dacă şi-ar fi 
dat seama că a fost otrăvită. 

Erau pe treptele bibliotecii publice. Manny voia să vadă dacă 
exista ceva în audierile Comitetului Church care să aibă 
legătură cu Spitalul de Psihiatrie Turner. 

Bibliotecara din camera de microfilme de la subsol le spuse că 
avea obligaţia să treacă în registru toate documentele pe care 
voiau sa le vadă sau să le fotocopieze. i 

— Din cauza legislaţiei antiteroriste, îi informa ea. In caz că 
sunteţi terorişti, guvernul să vă poate da de urmă şi aresta. 

— Armata a sancţionat experimentele cu mescalină şi LSD 
despre care ne-a vorbit Hans încă din 1952, zise Jake, citind un 
dosar din acea perioada. Ascultă aici: 


Există dovezi ample în rapoartele a nenumărate 
interogatorii că, în mod constant, comuniştii au folosit 
droguri, violenţă fizică, şocuri electrice şi probabil 
hipnoză împotriva duşmanilor lor. În faţa acestor 
dovezi, este dificil să nu fii indignat de aparenta 
noastră nepăsare. Suntem obligaţi de aceste dovezi din 
ce în ce mai numeroase să ne asumăm un rol mai 
agresiv în aplicarea acestor metode, dar având grijă să 
menţinem un control strict şi inviolabil asupra utilizării 
lor, deoarece, în mâinile unor persoane lipsite de 
scrupule, aceste tehnici ar putea provoca daune 
ireparabile. 


— Dumnezeule, tipul ăsta era doctor. N-a auzit de jurământul 
lui Hipocrate? 

— Au pus LSD în ţigări cu o siringă cu ac special, exclamă 
Manny, privind acelaşi disc peste umărul lui. Şi în îngheţata. Au 


specificat chiar şi aroma: ciocolată. 

— Ca să ascundă gustul de LSD, zise Jake. 

Manny îşi aminti de datele istorice pe care le citise la 
Academia pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă. 

— Turner avea o făbricuţă de îngheţată şi o fermă de lapte. 
Crezi că...? 

— Ar putea fi o coincidenţă, replică Jake. Avem nevoie de mai 
multe informaţii. 

Deschiseră documente la întâmplare. Mare parte din text 
fusese acoperit cu linii groase de carioca neagră. 

— Imaginează-ţi ce am descoperi dacă am putea vedea totul, 
zise Manny. Ce păcat că legea libertăţii informaţiei nu înseamnă 
ceea ce zice că înseamnă. Se uită la Jake. Acesta era încruntat, 
preocupat. Ce e? 

— Îmi aminteam de Pete. A depus mărturie pentru armată în 
cazul unui doctor învinuit că a folosit currara pe pacienţii săi, 
dintre care cinci au murit. Harrigan a fost martor al acuzării. 
Dar, la întrebările apărării, a zis că nu credea că agentul care 
cauzase moartea fusese currara. A spus atunci ceva ce am 
considerat întotdeauna literă de lege: „Ştiinţa nu alege de 
partea cui să fie”. Doctorul a fost achitat. Aici scrie că una 
dintre substanţele cu care s-au făcut experimente a fost currara. 
Indiferent cât eşti de furioasă, indiferent cât de clare par să se 
fie experimentele secrete de la Turner, tot avem nevoie de 
dovezi ştiinţifice. 

— Da, Măria Ta, zise Manny, făcând o mică reverență. 

Lucrară toata după-amiaza, negăsind nimic care să aibă vreo 
legătură cu Turner. Sună telefonul mobil al lui Jake. Manny nu 
reuşi să audă conversaţia, dar Jake părea bucuros. 

— Comisarul Melody mi-a eliberat casa, o informă el, 
ridicându-se în picioare. Nu mai este scenă oficială a crimei. La 
ora cinci vine un zidar să-mi repare zidul. Nu va fi locuibilă, dar 
voi putea să-mi iau nişte haine curate şi să te iau pe la şapte 
jumate la cină. E bine? 

Manny îi zâmbi ca să-şi ascundă un fior de spaimă. „Voi fi 
singură. Oricine va trece pe lângă mine, oricine îmi va vorbi mi 
se va părea ameninţător acum.” 

— Aş vrea să ne întâlnim acolo. Să văd şi eu dacă ţi-au reparat 
casa. Vom lua cina la un restaurat din apropiere, îi vom face o 
vizită lui Sam şi apoi ne vom întoarce acasă la mine. 


„Îmi place acasă la ea”, se gândi Jake. 
— E un plan bun. 
x 

„Arată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic aici”, se gândi 
Manny, urcând treptele casei lui Jake. Gaura în zid fusese 
astupată cu cărămizi, maşinile distruse dispăruseră, în aer nu 
mai era niciun pic de fum, iar strada era liniştită. 

Jake îi deschise înainte ca ea să aibă timp să bată la uşă. 

— Te uitai pe fereastra să vezi dacă vin? îl întrebă Manny. 

— De fapt, mă uitam după cine ar putea să te urmărească. 
Melody a dat drumul gărzilor. Casa e complet neprotejată. 

Manny îşi învinse impulsul să se răsucească şi să fugă. 

— Atunci hai acasă la mine. Clădirea mea are portar. Vom fi 
mai în siguranţă acolo. 

— Dă-mi o jumătate de oră. 

— De ce? Nu ţi-e frică? 

— Vom fi în siguranţă în pivniţă. 

— Pivniţă? 

— Am fost să-l văd pe Sam azi după-masă. E bine. Cred că îl 
vor externa într-o zi sau două. Mi-a spus că, înainte să vină 
oamenii lui Elizabeth ca să ia lucrurile lui Pete, a dus una dintre 
cutii în pivniţă şi a pus-o lângă seif, sub nişte şorţuri de 
autopsie. Pete scrisese numele meu pe ea, aşa că s-a gândit că 
poate conţine lucruri pe care voia să mi le lase mie - suvenire 
din zilele petrecute împreună. Îmi amintesc că am văzut cutia 
aceea în biroul lui. Vreau să mă uit prin ea înainte să plecăm. 

„Uneori e îngrozitor de enervant. Suntem în pericol, şi el vrea 
să se uite la suvenire?” 

— Nu pot aştepta până mai târziu? 

— Poate că nu sunt doar suvenire. S-ar putea să fie acolo ceva 
folositor, vreun indiciu pe care Pete voia să mi-l împărtăşească 
înainte de a muri. 

— De ce să nu luăm cutia cu noi? 

— E prea periculos. S-ar putea să ne urmărească cineva chiar 
acum. Şi, în plus, vrei să intri într-un restaurat cu borcane de 
specimene? 

„Ticălos încăpățânat ce eşti!” 

— Bine, hai să terminăm odată. 

x 


Lumina din pivniţă era foarte tăioasă şi-i aminti lui Manny de 


sala de autopsii de la Spitalul Comunitar Baxter. Jake îşi luă o 
pereche de mănuşi, deschise cutia şi scoase afară un container 
opac de plastic. Manny se aplecă să poată citi eticheta. 


Specimen 2005, Adam Gardiner, ALCOOLISM. 
TUBERCULOZĂ. 

HIV/SIDA. Piele de pe coapsa dreaptă, partea din faţă. 
Bărbat, 41 de ani. Data autopsiei 29-01-2005. 


— Ciudat, zise Jake. E numele unui om care a murit acum zeci 
de ani, un caz despre care am discutat cu Pete când l-am văzut 
ultima dată în viaţă. Deschise capacul. 

Manny se trase înapoi cu repulsie. 

— Ce miroase aşa? Şi ce sunt creaturile acelea mici care 
plutesc în fluid? 

— Mirosul este de formaldehidă, spuse Jake, revenind la tonul 
profesoral. Şi creaturile sunt viermi. Majoritatea oamenilor îi 
urăsc, dar cred că Dumnezeu îi iubeşte - a făcut enorm de mulţi. 
Şi medicii legişti îi iubesc, deoarece ne spun o mulţime de 
lucruri despre morţi: ce au mâncat, ora morţii, ce medicamente 
au luat, chiar şi ADN-ul. 

— E dezgustător. „Mâinile care m-au atins azi-noapte au atins 
viermi de pe cadavre? Şi se presupune că trebuie să trec peste 
asta?” De ce nu sunt morţi, dacă sunt în formaldehidă? 

— De fapt, formaldehida omoară bacteriile care ar ucide în 
mod normal viermii. Acesta e motivul pentru care este un 
conservant atât de bun. Ani de zile, foarte multe tipuri de lac de 
unghii au conţinut formaldehidă. 

Manny îşi privi degetele care avuseseră cândva o manichiură 
perfectă. „Formaldehidă?” 

— Ce imagine încântătoare, viermi în mixer. Adu-mi aminte 
să-mi iau mixerul meu Waring cu mine dacă mai gătesc vreodată 
aici - acum că ştiu ce faci tu cu al tău. 

— Totuşi, zise Jake. E foarte straniu să-mi lase aşa ceva. Dacă 
nu cumva... 

„Îi tremură mâinile.” Manny, pe punctul de a face un alt 
comentariu sarcastic, se răzgândi. 

— Dacă nu cumva ce? 

— Dacă nu cumva ascundea ceva ce voia să descopăr eu, şi 
numai eu, după ce a murit. 

— Aşa că a ales un loc atât de dezgustător încât nimeni 


Li 


altcineva nu ar căuta înăuntru? 

— Exact. 

— Avea dreptate. Numai oamenii numiţi Jake sau Damien a fi 
gata să-şi bage mâna în cutia aceea, chiar şi cu mănuşi. 

Mâna înmănuşată a lui Jake era deja înăuntru. Manny îi 
întoarse spatele. 

— Am găsit! Mâna lui şiroind ieşi din container ţinând o 
pungă de plastic închisă ermetic, cu un plic înăuntru. 

— E viu? întrebă Manny, cu capul încă întors într-o parte. 

— E un plic de carton. Uite... 

Manny se întoarse spre el. Jake deschise punga şi scoase 
plicul. 

— Ce e înăuntru? 

— Îţi spun imediat. Numele lui Jake era scris deasupra. Asta e 
evident pentru mine. E scrisul lui Pete. 

Manny îşi dori să împărtăşească entuziasmul lui Jake. „Nu va 
avea nicio legătură cu Turner. Probabil e ceva despre vreun caz 
la care au lucrat împreună.” 

— Deschide-l! _ 

Jake îl deschisese deja. Înăuntru se aflau o fotografie şi o 
hârtie împăturită. Jake îi dădu fotografia lui Manny şi desfăcu 
hârtia. 

— Scrie ceva în antet. Îşi miji ochii să vadă mai bine. 
PROPRIETATEA ACADEMIEI  PSIHOANALITICE PENTRU 
ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂŢII VIEŢII. 

Acum şi mâinile lui Manny tremurau. Emoţia îi invadase 
trupul ca un curent electric. 

— Da! Lorna mi-a zis că eu am fost a doua persoană care 
vizita Academia. Faptul nu mi-a spus nimic la momentul acela. 
Dar acum sunt sigură că Harrigan a fost primul. 

— E o fişă dentară, zise Jake, cu vocea plină de mirare. 
Semnată de studenţi la Stomatologie de la Universitatea 
Columbia. Renko a avut dreptate. Erau studenţi în practică. 
Timothy Iras şi Martin Lowell. Abia mai putea respira. Au făcut 
patru plombe la Turner: în noiembrie şi în decembrie 1963. 
Numele pacientei a fost Isabella de la Schallier, născută pe 13 
iulie 1945. Manny, pe mandibulă erau patru plombe. Nu se 
poate să fie o coincidenţă. Aceasta este fişa ei. Femeia. 
Scheletul patru. 

Şocul o lovi pe Manny cu forţa unei explozii. „Isabella de la 


Schallier. I d 1 S. lIniţialele de pe peretele CAMEREI 
SOLITUDINII. Harrigan i-a găsit oasele!” 

— Dar, dacă e aşa, atunci... 

Jake o privi, cu ochii întunecaţi. 

— Pete Harrigan ştia numele scheletului patru, dar nu a spus 
nimic despre asta. Clătină din cap, ca şi cum ar fi voit să se 
scuture de demoni. Ce e în fotografie? 

Manny o privi pentru prima oară. 

— E o imagine a unui picnic de la Turner din Baxter County 
Daily Gazette. Am văzut una asemănătoare când m-am uitat 
printre actele de la Academie. Par a fi doctori cu pacienţi la o 
plimbare. De ce ar ascunde Harrigan aşa ceva? 

— Lasă-mă să văd şi eu. Jake îi smulse practic tăietura de ziar 
din mâini şi o puse în lumină. Umerii i se prăbuşiră şi îşi 
acoperii faţa cu mâinile. Nu pot să cred. 

— Ce anume? Spune-mi! 

Jake îi arătă un tânăr doctor plimbându-se lângă o femeie 
tânără. 

— Acela e Pete în fotografie. Pete a fost la Turner. A fost 
acolo! 

— Şi pacienta este Isabella de la Schallier, murmură Manny, 
tot atât de sigură de asta pe cât era de orice dovadă concretă pe 
care o folosise vreodată la tribunal. 


Capitolul 24 


— Dar Lorna Meissen ştie cine sunt, zise Manny, stând alături 
de Jake în faţa unei femei de vârstă mijlocie care păzea biroul de 
recepţie de parcă ar fi fost din aur masiv. Am fost pe aici la 
începutul săptămânii trecute să mă uit la arhivele Institutului 
Psihiatric Turner. 

— Îmi pare rău, domnişoară Manfreda, dar, fără aprobare 
scrisă de la domnul director, domnul Parklandius, nimeni nu are 
voie să acceseze documentele. 

— Am mai trecut deja prin asta, doamnă, cu domnişoara 
Meissen. Acesta este o arhivă guvernamentală de documente 
publice. Ca membru al publicului, am dreptul să le văd. 

— Nu mai aveţi, domnişoară Manfreda, şi domnişoara Meissen 
nu mai lucrează la noi. „Cruella DeVille.” Avem o nouă directivă, 
confirmată de avocaţii noştri, că toate dosarele pacienţilor, 
indiferent de vechimea lor, sunt confidenţiale. Niciunul nu poate 
fi eliberat fără o autorizaţie de la pacient sau o hotărâre a 
Consiliului pentru Informaţii Private din Washington, D.C. 

— Dar documentele au fost publice multă vreme. 

— Acest lucru este irelevant. Arhivele sunt acum supuse 
legilor privind confidenţialitatea. Ca avocat, ar trebui să ştiţi 
acest lucru. 

— Nu ştiu nimic de genul acesta. „Nu o lovi.” 

— Poate că domnul Parklandius ne-ar fi de ajutor, interveni 
Jake pe un ton binevoitor. Este aici? 

— Mă tem că nu. Telefonul de pe birou sună. Femeia ascultă 
în tăcere cu receptorul la ureche, apoi se înroşi. Se pare totuşi 
că domnul Parklandius este aici. Vă aşteaptă în sala de lectură. 

Ascensiunea cu liftul în cuşcă deschisă i se păru lui Manny la 
fel de stranie ca ultima dată. Îşi încleşta mâinile în jurul 
aceleiaşi genţi Vuitton pe care o purtase şi atunci de parcă era o 
geamandură. Hârtiile pe care le împrumutase erau înăuntru. 

— Mă întreb de unde a ştiut că suntem aici, spuse ea. Şi de 
unde au ştiut că sunt avocată. 

— Avocaţii au un miros special, îi răspunse Jake, rânjind. 
Chiar şi tu. Eu pot simţi când se apropie unul de la cincisprezece 
metri distanţă. 


Manny îi dădu un cot în coaste. 

— Te-ai şi găsit tu să vorbeşti despre mirosuri. Oare de ce s-a 
răzgândit Parklandius? Tu ce crezi? 

— Pentru că a aflat că eşti o avocată bună? 

— Sau poate pentru că ştie ce o să faci tu cu cadavrul lui 
dacă-l omor? 

Trecură de uşa închisă a biroului domnului Parklandius şi 
intrară în sala de lectură. Nu era nimeni, dar dosarele prin care 
se uitase Manny erau aşezate din nou pe masă. Jake deschise 
dosarul pe anul 1963 şi îl răsfoi. 

— Uite fotografia de la picnic, constată el, comparând-o cu 
cea pe care Pete i-o lăsase în cutie. Dar asta a fost tăiată. Pete şi 
femeia nu se văd. 

— Misterios, făcu Manny. Cineva a ştiut că Harrigan a luat 
originalul şi l-a înlocuit cu fotografia decupată. Ce păcat că nu 
scrie numele fotografului! Am fi putut să punem mâna pe un 
martor ocular. 

În încăpere intră un bărbat înalt şi slab, cu părul cărunt şi 
ochelari cu reflexe galbene. 

— Doamnă Manfreda, doctore Rosen, ce onoare să ne vizitaţi. 
Nu le întinse mâna. Mă numesc Charles Parklandius. 

— De unde ştiţi cum mă cheamă? întrebă Jake. 

— Aţi fost pe prima pagină a ziarelor de ieri. Vedeţi, faima 
dumneavoastră a ajuns chiar şi aici în Poughkeepsie. Nu era 
nicio tentă prietenoasă în atitudinea lui. Cât despre 
dumneavoastră, domnişoară Manfreda, consiliul a hotărât 
aseară prin vot să mă autorizeze să cer poliţiei un mandat 
pentru arestarea dumneavoastră. 

Manny se holbă la el în şoc. Parklandius îi evită privirea. 

— Arestarea? Pentru ce? 

— Furt. Lipseşte o fotografie din dosarele noastre: o fotografie 
din Baxter County Daily Gazette. A fost înlocuită cu o alta, dar 
decupată, şi vrem înapoi originalul. 

Jake îi întinse fotografia. 

— Nu a luat-o domnişoara Manfreda, interveni el. Fotografia a 
fost găsită între bunurile doctorului Peter Harrigan, fostul 
director al Departamentului de Medicină Legală al 
Municipalităţii New York, care a murit la casa lui din Turner 
acum două săptămâni. Noi am venit să o aducem înapoi. 

— Este adevărat că am luat un plan arhitectonic când am fost 


aici ultima dată, spuse Manny, deschizându-şi geanta. Am făcut- 
o fără să vreau, şi îmi cer scuze. Îl aşeză pe masă. Spuneţi 
poliţiei că totul e în regula. „Dacă am vreo satisfacţie din toate 
astea, aceea va fi să-l văd pe Parklandius pierzându-şi graiul.” 

— Domnul doctor Harrigan nu ar fi putut lua fotografia, zise el 
în cele din urmă. 

— Am găsit-o între documentele din locuinţa lui, replică Jake, 
ridicând din umeri. 

Parklandius îşi recăpătase sângele rece. 

— Domnul doctor Harrigan a fost membru al acestei fundaţii 
încă din 1963, domnule doctor Rosen. De fapt, noi am fost cei 
care i-am făcut rost de prima sa slujbă. Noi l-am trimis la Turner 
după ce şi-a încheiat rezidenţiatul. Evident că ştia că i-am fi 
împrumutat orice din arhive. 

„Pete nu a menţionat niciodată că a fost la Turner, şi nu-şi 
trecuse slujba asta în curriculumul vitae. A luat poza din ziar, 
fără intenţia să o mai dea înapoi vreodată, şi a înlocuit-o cu alta. 
Îmi era destinată mie - dar de ce?“ Jake închise ochii, 
amintindu-şi efortul lui Pete dea-i spune ceva când fuseseră 
acasă la el ultima dată. Se simţi învăluit de tristeţe ca de un vânt 
pătrunzător. „Bineînţeles. Ca mărturisire.” 

— Deci vedeţi, nu e decât o neînțelegere, zise Manny. Dacă nu 
voi fi arestată, eu nu vă dau în judecată pentru arest pe motive 
false. Aveţi aici totul înapoi, indiferent cine a fost persoana care 
le-a luat, şi nu s-a produs nicio pagubă. Totul s-a aranjat cum nu 
se poate mai bine, nu? 

Îi întinse mâna: cu palma în jos, „ca o nenorocită de 
aristocrată. Arată de parcă vrea să mă muşte de ea.” 

Parklandius plecă, murmurând ceva neauziit. 

— Ce prost crescut, zise Manny. Nici măcar nu ne-a zis la 
revedere. 

— Totuşi, nu cred că mai putem sta aici. Nu cred că va fi prea 
încântat dacă ne uităm în continuare printre acte. 

Manny îl sună pe Kenneth pe mobil. 

— Nu ştiai că Kenneth lucrează pentru noi, nu-i aşa? îl întrebă 
pe Jake, când termină. Toţi suntem detectivi privaţi. Nu-i aşa că- 
i haios? Deveni serioasă. I-a verificat pe dentiştii Isabellei: Iras 
şi Lowell. Amândoi sunt morţi - în accidente de maşină -, unul în 
1972 şi celălalt în 1984. 

— Ucişi, crezi? 


— Nu văd de ce nu. Oricine ar fi, orice persoană legată 
Turner ajunge să moară înainte de a-i suna ceasul. 

— Inclusiv noi, dacă nu rezolvăm toată chestia asta. Jake 
îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? întrebă ea alergând după el. 

— Turner. Vreau să mă întâlnesc cu Marge Crespy de 
Societatea de Istorie. 


de 


se 


la 


Capitolul 25 


Jake stătea în maşină cu capul plecat, uitându-se fix înainte, 
cu ochi încărcaţi de durere. Manny voia să-l consoleze, să-l ia în 
braţe, dar se abţinu. „Suferă. Nu numai Harrigan a murit, ci şi 
imaginea pe care şi-o făcuse Jake despre el. Trebuie să ducă 
această povară singur.” 

— Pete a ştiut cu siguranţă despre experimente, rosti el în 
cele din urmă. A ştiut despre ele şi le-a executat el însuşi. Era 
prea tânăr să fi acţionat de unul singur, dar a fost implicat. 
Dumnezeule, cât trebuie să-l fi împovărat acest lucru! Patruzeci 
de ani în care a ţinut secret cel mai greu păcat pe care îl poate 
comite un doctor. Se întoarse spre ea. L-am iubit, Manny. A fost 
profesorul şi părintele meu spiritual. Nu ştiu dacă voi putea 
vreodată să-l iert. 

— A vrut să-ţi mărturisească, zise ea. De aceea te-a chemat 
înapoi: nu ca să-ţi spună că are cancer, ci despre asta. 

— Cancer al sufletului. Mă întreb dacă ar fi spus ceva dacă nu 
am fi descoperit oasele. Cu siguranţă le-a recunoscut imediat şi 
şi-a confirmat bănuiala prin radiografii. Nu-i de mirare că nu mi- 
a trimis radiografiile. Probabil le-a distrus. 

— Şi cineva l-a distrus pe el, şopti Manny încet. Nu uita lucrul 
acesta. Cineva a ştiut că Pete Harrigan era gata să vorbească. 

x 


Se dovedi că doamna Crespy locuia la ultimul etaj al sediului 
Societăţii de Istorie. 

— Dumneata eşti doctorul din New York, i se adresă ea lui 
Jake. Era o femeie vânjoasă, evident robustă, care nu-şi arăta cei 
cincizeci de ani pe care i-i atribuise Jake iniţial. Imi aduc aminte 
că ai lucrat cu doctorul Harrigan, dragul de el. Se uită la Manny. 
Şi dânsa cine este? 

— Philomena Manfreda. Sunt avocată, o ajut pe fiica lui James 
Lyons, unul dintre pacienţii ale căror oase au fost descoperite pe 
şantier. 

Doamna Crespy îi conduse la etaj în locuinţa ei, îi invită în 
camera de zi şi le oferi cafea. 

— Credem că am identificat scheletul patru, zise Jake. 
Femeia. 


— Numele ei era Isabella de la Schallier, zise Manny, dându-i 
copia fotografiei nedecupate pe care Jake o făcuse înainte de a 
returna originalul la Academie. A fost şi ea pacientă la Turner. 
Ea este cea care stă lângă... 

— Domnul doctor Harrigan! Doamna Crespy era evident 
uluită. Nu am avut nici cea mai mică idee că a lucrat vreodată la 
Spitalul de Psihiatrie din Turner. Dumnezeule, oare de ce n-a zis 
niciodată nimic? 

Jake îşi aminti că Wally îi spusese că doamna Crespy nu avea 
nicio legătură cu mitele legate de construirea mallului. Avusese 
dreptate. 

— Da. O recunoaşteţi pe tânăra aceasta? 

— Nu, răspunse ea după ce studie fotografia. Dar nu aş avea 
niciun motiv s-o recunosc. Nu am cunoscut decât foarte puţini 
dintre pacienţi, şi această fotografie a fost făcută acum 
patruzeci de ani. 

— Este posibil ca Societatea de Istorie să aibă vreo informaţie 
despre ea? întrebă Manny. Poate ceva despre moartea ei? 

— Nu-mi amintesc să îi fi văzut numele printre documente. 
Dar nu avem decât foarte puţine documente, şi acelea 
sărăcăcioase. Academia Psihoanalitică pentru îmbunătăţirea 
Calităţii Vieţii are mai multe. 

— Am fost acolo azi-dimineaţă, zise Jake. De acolo am obţinut 
fotografia. 

— Mă tem că nu o cunosc, sublinie doamna Crespy după ce se 
mai uită o dată. Apoi se însenină. Dar uite! Pe cărarea din 
spatele ei şi a domnului doctor Harrigan. O recunosc pe fata 
care se plimbă singură. 

Manny fu cuprinsă de speranţă. 

— O cunoaşteţi? 

— Oh, Doamne, da! E Cassandra Collier - bineînţeles, când 
era adolescentă. 

— Mai trăieşte? întrebă Jake, cu vocea ridicată. 

— Da, dacă se poate spune asta. E o singuratică. Locuieşte în 
vechea casă a tatălui ei. Oamenii de aici cred că e nebună, dar e 
tot atât de limpede la minte ca o zi de vară. li duc mâncare din 
când în când, şi mai stăm de vorbă. 

— Va vrea să stea de vorbă cu noi? întrebă Manny. 

— Poate că da, poate că nu. Are toane. 

— De ce a fost internată la Spitalul de Psihiatrie? 


— Tatăl ei - Timothy Collier, cunoscutul ginecolog - a 
internat-o după ce a murit mama ei. Doamna Collier a fost 
pianistă de concert până când a devenit oloagă din cauza artritei 
- oamenii spun că a murit de durere. 

„Puțin cam prea multă istorie, se gândi Manny. Spune odată 
ce ai de spus.” 

— Oricum, Cassandra a fost evident o drăcoaică de fată când 
era tânără. Uşuratică, într-o vreme când nicio fată cuminte nu 
permitea unui bărbat să o atingă până nu se mărita. Collier a 
internat-o ca s-o domesticească, nu pentru că era nebună. El 
făcuse nişte donaţii imense spitalului - exista pe vremuri o 
Bibliotecă Collier acolo -, şi medicii au internat-o pentru că 
aveau nevoie de banii lui. Directorul de acolo nu era cel mai 
corect om de pe planetă... 

„Dacă ai şti!” 

— ... dar au ţinut-o pe biata fată închisă acolo împotriva 
voinţei ei până a murit tatăl ei. Atunci de-abia au aşteptat să 
scape de ea. 

— Ar trebui să ştie ce se întâmpla în spital în perioada în care 
a murit Isabella de la Schallier, zise Jake, pe un ton cât mai 
neutru posibil. 

— Presupun că da. 

— Dar s-ar putea să nu vrea să stea de vorbă cu noi? 

— Pun pariu că va fi de acord dacă vă prezint eu, spuse 
doamna Crespy. Sări în picioare şi se îndreptă spre uşă. Haideţi, 
vă duc eu! Putem trece şi pe la şantier, la mall; lucrările au 
avansat foarte mult. Păreţi a fi nişte oameni de treabă, şi aţi fost 
prietenii doctorului Harrigan. Oftă. Cassandra e cu siguranţă 
acasă. 

x 

— Iertați-mă, zise Cassandra Collier. Nu am de obicei oaspeţi, 
aşa că nu vă pot oferi decât ceai. 

Nu fusese necesară prea multă muncă de convingere din 
partea lui Marge Crespy ca ea să accepte să discute cu Jake şi 
cu Manny, aşa că toți trei stăteau acum stânjeniţi în picioare în 
salonul vast al unei case care trebuie să fi fost cândva splendidă. 

Cassandra era o femeie micuță, cu un păr alb luxuriant care îi 
cădea în valuri până la umeri şi cu muşchii unei gimnaste, după 
cum observă Jake. Avea ochii strălucitori, pielea rumenă şi 
bronzată, iar mâinile care ieşeau din mânecile unui pulover pe 


gât, din lână de un verde sclipitor, erau mâinile unei femei 
tinere. 

— De fapt, tocmai am băut o cafea la doamna Crespy, o linişti 
Manny. Şi oricum nu vrem să vă reținem prea mult. „Dacă 
femeia asta e nebună, eu sunt marțiană.” 

— Am suficient timp. Doriţi să vedeţi grădina? 

„Nu avem de ales. Va vorbi dacă avem răbdare.” 

Cassandra îi conduse printr-un salon care lui Manny i se păru 
scos dintr-un conac englezesc. Un portret de mari dimensiuni al 
unui bărbat - tatăl ei? — era atârnat deasupra căminului; un 
candelabru arunca o lumină orbitoare; scaunele de piele erau 
zgâriate, dar altfel nu arătau deloc uzate; covorul oriental - 
original - nu îşi pierduse nimic din opulenţă. O canapea 
jerpelita, o măsuţă de cafea cu urme de pahare şi nişte abajururi 
ponosite aşezate peste nişte lămpi chinezeşti splendide erau 
singurele semne ale trecerii timpului. 

— Casa era cândva o adevărată expoziţie, le spuse Cassandra. 
Am încercat să o păstrez în condiţii cât mai bune, dar acord 
grădinii cea mai mare importanţă. Acolo sunt cea mai fericită. O 
să vedeţi însă că, în bătălia dintre o femeie singură şi natură, 
natura învinge. Trecură printr-o uşă laterală în gradină. 

Erau acolo stejari, glicine, trandafiri, geranium şi balsamine. 
Dar printre ele se zăreau şi buruieni, iar pavilionul din centru 
era parţial prăbuşit. 

Cassandra citi privirea lui Manny. 

— Nu există nicio frumuseţe în ruine. Numai sadici ca tatăl 
meu pot să gândească aşa. 

— Doamna Crespy ne-a povestit puţin despre el - şi despre 
dumneavoastră, zise Manny. Aţi avut o viaţă grea. 

— A fost un om foarte dur. Marge v-a spus că m-a trimis la 
spitalul de boli mintale? 

— Da. A fost cu siguranţă îngrozitor pentru dumneavoastră. 

— Despre asta am venit să vă vorbim, interveni Jake. Ce se 
întâmpla acolo când aţi fost dumneavoastră internată? 

Cassandra se trase înapoi de parcă Jake ar fi plesnit-o peste 
faţă. 

— Nu, domnule. Nu vreau să discut despre aşa ceva. 

— Credem că au fost comise nişte crime acolo. Crime care au 
repercusiuni până în prezent. 

— Da, crime, şopti ea abia auzit. Nu vreau să mă mai gândesc 


la asta. Scutură din mână către ei. Vă rog, plecaţi. 

— Dar sunteţi singura care ne poate spune... 

— Plecaţi! Cassandra o luă la goană înspre casă. 

— Isabella. Isabella de la Schallier, strigă Manny în urma ei. 

Cassandra se opri, se întoarse spre ei. 

— Ce-aţi spus? 

— Isabella de la Schallier. A fost la Turner în acelaşi timp cu 
dumneavoastră. 

— Am găsit oasele ei, zise Jake. Avem nevoie să ne ajutaţi să 
aflăm ce s-a întâmplat cu ea. 

Cassandra se apropie de ei, cu mâinile întinse înainte ca 
somnambulii, cu chipul un adevărat portret al suferinţei. 

— l-aţi găsit oasele? 

— Îngropate în secret într-un câmp în spatele spitalului. 

— Mai era şi altcineva îngropat cu ea? întrebă Cassandra în 
şoaptă. 

— Da. Trei bărbaţi. 

— Cât de mari? 

— Adulţi. 

— Sunteţi siguri? 

— Absolut. 

— Isabella şi trei bărbaţi. Asta-i tot? 

— Da. De ce? 

Cassandra privi în pământ, nevoind să le întâlnească privirea. 

— Isabella... începu ea şi apoi se opri, cu glasul înecat. Vedeţi, 
Isabella... A avut un copil... Vocea ei nu era decât o şoaptă 
adresată unei lumi pierdute. Unde e Joseph? Unde sunt oasele 
bebeluşului ei? 

x 

Se întoarseră în salon. Cassandra le făcu ceai şi stătea acum 
cu ochii plecaţi, de parcă ea însăşi comisese un păcat. Manny şi 
Jake şedeau în faţa ei pe canapea, amândoi simțind că 
întrebările ar fi fost contraproductive. 

În cele din urmă, Cassandra scoase un oftat încărcat de atâta 
regret, încât Manny trebui să-şi înfrâneze impulsul de a pleca şi 
de a nu o mai deranja. „O forţăm să treacă printr-o experienţă 
îngrozitoare. Retrăieşte zilele de la spital. Suntem prea cruzi.” 
Îşi dădu seama din expresia de pe chipul lui că şi Jake gândea 
acelaşi lucru. 

— E în regulă, zise Cassandra. Dacă nu aş vrea să vă spun, nu 


v-aş spune. Un doctor psihiatru de la Turner - unul dintre puţinii 
oameni buni de acolo - a zis că, dacă vrei să supravieţuieşti 
durerii sufleteşti, trebuie să o înfrunţi. Pe chip îi apăru un 
zâmbet palid. Poate mai bine mai târziu decât niciodată. 

Se duse până la uşa care se deschidea în grădină şi se opri 
acolo fără să se întoarcă înspre ei. Când vorbi, vocea îi răsună 
fermă şi limpede. 

— Aveam optsprezece ani când tata m-a trimis la Turner. 
Vârsta majoratului în 1963 era douăzeci şi unu, aşa că nu am 
avut de ales. Era un loc infernal. Doctorii şi psihiatrii erau 
majoritatea nişte bărbaţi bătrâni, interesaţi de pacienţi numai ca 
specimene, un lut pe care să-l modeleze după cum voiau. Şi 
pacienţii erau majoritatea bătrâni, şi cei mai mulţi erau într- 
adevăr nebuni. Un bărbat, mai tânăr decât ceilalţi, era poate cel 
mai nebun dintre toţi. Luptase în Războiul din Coreea şi credea 
că noi toţi - doctori, asistente, pacienţi - eram duşmanul. 
Deseori trebuia să fie legat. Când nu era legat, exploda. Şi 
urletele lui noaptea - erau înfiorătoare. 

— James Lyons, zise Jake. 

Cassandra îi aruncă o privire surprinsă. 

— Într-adevăr. Uitasem cum îl chema. El era singurul suficient 
de apropiat ca vârstă de mine ca să putem vorbi, dar nu mi se 
dădea voie să am de a face cu el pentru propria mea siguranţă. 
Doctorii nu voiau ca fiica celui mai mare binefăcător al lor să fie 
rănită. 

Dumnezeule, cât de singură eram! Uneori sunt singură şi aici, 
dar aici am grădina şi lumina soarelui şi pot să mă plimb pe 
unde vreau. 'Ţipetele sunt ţipetele păsărilor; vaietele sunt numai 
ale vântului. E o singurătate plăcută. Nimeni nu mă deranjează. 

— Şi o aveţi şi pe doamna Crespy, interveni Manny, pe un ton 
prea vesel. 

— Da. E o persoană în care pot avea încredere. Mi-am pierdut 
toată încrederea în oameni la Turner. Primele şase luni acolo au 
fost atât de groaznice, încât mi-am dorit să fi fost nebună. Să nu 
fiu nebună, dar să fiu închisă într-un asemenea loc, era o tortură 
mai rea ca statul în butuci. Cassandra se chinui să-şi recapete 
controlul, şi în cele din urmă reuşi. Am fost salvată de Isabella. 
Ea a fost internată vara - era de vârsta mea, şi nici ea nu era 
nebună. A fost internată forţat de părinţii ei, aşa cum fusesem şi 
eu de către tatăl meu, atâta doar că în cazul ei motivul fusese că 


părinţii nu îşi puteau permite să o ţină şi s-au gândit că un spital 
va fi un loc mai bun pentru ea decât un institut de reeducare. 

Isabella a plâns săptămâni întregi, pentru că se gândea că 
părinţii ei nu o mai voiau şi pentru că o dureau cumplit dinţii. S- 
a rezolvat simplu; i s-au pus nişte plombe şi nu au mai durut-o. 
Ne-au repartizat în aceeaşi cameră şi am devenit prietene chiar 
de la început. Am ajuns să şi râdem. Chipul Cassandrei se 
înnegură. S-a înţeles acolo cu unul dintre doctorii noi. Era tânăr, 
avea mai puţin de zece ani în plus faţă de ea. S-a purtat blând cu 
ea; el a fost cel care a aranjat să i se repare dinţii. Şi curând s- 
au îndrăgostit unul de celălalt. 

Manny văzu cum chipul lui Jake deveni alb ca varul. Asculta 
ca hipnotizat, dând doar din piciorul drept, un tic nervos din 
cauza anxietăţii. 

— Continuati, o îndemnă el cu o voce răguşită. 

— Eram fericită pentru ea şi eram de asemenea invidioasă. 
Vedeam pasiunea pe care o simțeau unul pentru celălalt şi îmi 
doream să simt şi eu acest lucru - nu l-am simţit niciodată, ştiţi. 
Când a descoperit că e însărcinată, Isabella a fost încântată. 
Avea de gând să-i spună copilului Joseph dacă era băiat, şi aşa îl 
numea întotdeauna: Joseph. 

— Cum îl chema pe doctor? întrebă Manny, sigură de răspuns. 
Jake părea incapabil să rostească un cuvânt. Vă mai amintiţi? 

— Bineînţeles că îmi amintesc. Era un bărbat atrăgător, 
singurul doctor de la Turner capabil să râdă. Domnul doctor 
Peter Harrigan. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. 

— A murit, reuşi Jake să spună. 

— Oh, ce păcat! Nu exista nici cea mai mică urmă de regret în 
vocea Cassandrei. Curând după ce Isabella mi-a spus că e 
însărcinată, tatăl meu a murit. A lăsat bani prin testament 
spitalului, dar nu şi pentru întreţinerea mea, aşa că am fost 
externată, slavă Domnului. Am vizitat-o pe Isabella de câteva ori 
imediat după aceea. Părinţii ei muriseră, ucişi de o explozie la o 
fermă din nord unde lucrau. Doctorul Harrigan i-a spus vestea. 
Isabella voia să plece de la Turner şi a trebuit să fie imobilizată 
şi sedată. Au închis-o, şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată. 

— Au închis-o? 

— Da. Era o cameră de izolare la spital. Pe locotenentul Lyons 
îl ţineau acolo adesea. O foloseau pentru pacienţii violenţi, deşi 
nu pot să-mi imaginez că Isabella a fost vreodată violentă. 


Manny simţi un fior de gheaţă în vine. „Au vrut să ascundă 
ceea ce-i făceau.” 

— Vă amintiţi cine a autorizat închiderea ei în camera de 
izolare? 

— Un singur om ar fi putut face acest lucru: doctorul Henry 
Ewing. El era directorul. Un nemernic abject. Toţi ceilalţi 
doctori erau îngroziţi de el. Acum e decanul Facultăţii de 
Medicină Catskill. Exemplu tipic de urcare în vârf pe spinările 
oamenilor pe care i-ai torturat. 

— Şi doctorul Harrigan? întrebă Manny, văzându-l pe Jake că 
se chinuie să accepte ceea ce auziseră. 

— A plecat imediat după aceea. Nu s-a însurat niciodată cu ea, 
nici nu a luat-o cu el. Un ticălos nenorocit. 


Capitolul 26 


Manny conduse înapoi până la New York. Când încercă să îi 
vorbească lui Jake, acesta o privi cu un semn al mâinii. 

— Mă gândesc. 

— Recunosc că ai multe lucruri la care să te gândeşti, dar nu- 
mi place gândul că nu sunt decât şoferul tău. Nu ar dori totuşi 
Marele Om să îşi împărtăşească gândurile? 

Jake se întoarse spre ea, cu chipul pământiu şi descompus. 
„Aşa va arăta peste douăzeci de ani, se gândi Manny, dacă nu-l 
fac să se apuce de un regim alimentar şi de exerciţii fizice şi 
dacă nu-l dă gata cazul ăsta.” 

— Mă gândesc că e ceva care nu se leagă. Pete Harrigan pe 
care l-a descris doamna Collier nu este Pete pe care l-am 
cunoscut eu. 

— Era tânăr atunci. Nu e posibil ca pur şi simplu să se fi 
maturizat? 

— Nu atât de profund. Sunt gata să accept că a fost implicat 
în experimentele acelea, că a fost chiar complice la morţile 
oamenilor cărora le-am găsit oasele. Poate s-a gândit că 
experimentele erau necesare, sau îi era teamă să nu-şi piardă 
slujba, sau era în căutarea unui tratament - nişte scuze şubrede, 
imposibil de apărat, dar imaginabile. Inimaginabil este să o fi 
tratat pe Isabella de la Schallier în felul acela - să o lase 
însărcinată şi apoi să fugă fără să-şi asume nicio 
responsabilitate pentru ea şi copil. 

— Bărbaţii sunt netrebnici, replică Manny, gândindu-se la 
propriile suferinţe. Sau, cel puţin, majoritatea bărbaţilor. E un 
comportament tipic. Uite, de exemplu, dacă tu m-ai lăsa acum 
cu burta la gură... 

— Nu. Nu glumi. L-am cunoscut pe Pete ca pe buzunarul meu. 
Era un om fundamental decent. Bunătatea era o parte a 
structurii lui genetice. 

— Poate l-a speriat cineva. 

— Poate, dar era un adevărat luptător. Dacă o iubea pe 
Isabella şi ea era însărcinată cu copilul lui, ar fi murit apărându- 
i. 

Manny îi aruncă o privire întrebătoare. 


— Şi atunci cum se face că a plecat? 

Jake stătea drept în scaun, hotărât, cu privirea din nou 
sclipitoare. 

— Pete ne va spune. 

Manny aproape că dădu cu maşina în şanţ. 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

— De când am plecat de la doamna Collier, m-am tot gândit 
de ce oare nu a lăsat Pete niciun indiciu în legătură cu copilul. 
Ne-a lăsat fişele dentare ale Isabellei şi fotografia din Gazette - 
suficient de limpede că el şi Isabella erau împreună - şi 
numeroase indicii pentru a descoperi experimentele de la spital. 
O întreagă mărturisire a vinovăţiei. Dar tăcere completa în ceea 
ce priveşte copilul. 

— Poate i-a fost prea ruşine de ceea ce a făcut ca să poată să 
recunoască, chiar şi faţă de tine. 

— Sau poate că nu voia să recunoască decât faţă de mine. 
Când urma să deschid cutia, era posibil să fi fost şi altcineva 
prezent: Sam sau Wally - evident nu ştia despre tine. Dar poate 
voia să-mi spună ceva numai mie singur, o mărturisire pentru 
prietenul lui cel mai bun şi nimeni altcineva. Manny, mi-a lăsat 
încă un indiciu. Sunt sigur de asta. 

x 

Până când ajunseră în apropiere de New York, alcătuiseră 
deja un întreg plan de acţiune. Manny urma să meargă la 
Facultatea de Medicină Catskill să îi vorbească doctorului 
Ewing; Jake urma să rămână în New York şi să caute indiciul pe 
care era convins că i-l lăsase Pete. 

„Probabil se înşală, bietul de el”, se gândi Manny, dar nu 
spuse nimic cu voce tare. Schimbarea din el era atât de 
profundă, entuziasmul său atât de mare, frumuseţea sa atât de 
remarcabilă, încât Manny voia să-l vadă aşa mereu, netulburat 
de nicio îndoială. Va avea suficient timp după ce vor încheia 
acest caz să îşi analizeze atent sentimentele - şi pentru el să şi 
le hotărască pe ale lui. 

* 

A doua zi dimineaţa, după ce Manny plecă, Jake îl sună pe 
Wally. 

— Vrei să luăm prânzul împreună? 

— Încântat, domnule doctor. În acelaşi loc ca de obicei? 

— Nu, nu vreau să fiu pe undeva unde să mă poată vedea 


Pederson. Ce zici de Carnegie Deli? N-o să mori dacă mănânci 
mâncare scumpă la o masă. 
* 

De fiecare dată când îl vedea pe Wally, Jake simţea un fior de 
mândrie; de data aceasta era în mod special adevărat. Odată cu 
moartea lui Pete, Wally îi era acum cel mai apropiat confident în 
probleme de medicină, şi de-abia aştepta să dezvolte cu el o 
relaţie în care timiditatea colegului să dispară şi genialitatea lui 
să devină evidentă nu numai în biroul lui Jake, ci şi în toată 
comunitatea medicilor legişti. Există foarte mulţi chirurgi 
cardiaci, sau neurochirurgi buni, îi spusese Jake lui Wally, dar 
foarte puţini medici legişti într-adevăr excepţionali. Viitorul, îi 
zise în timp ce serveau pastrama, era la picioarele lui. 

— Sunt flatat, domnule doctor, zise Wally. Cu adevărat. Dar 
aţi fi fi putut lăsa laudele pentru când ne întoarcem la birou. De 
ce m-aţi rugat să vin în centru? 

Jake se lăsă pe spătarul scaunului, confortabil. 

— Ai spionat vreodată pe cineva? 

— Când eram în liceu, răspunse Wally, cu chipul făcându-i-se 
roşu ca racul. Am aruncat o privire în vestiarul fetelor. 

— Cine n-a făcut-o? râse Jake. Nu, vreau să spun să spionezi 
cu adevărat. De exemplu să urmăreşti pe cineva fără să fii 
văzut? 

— Da, aş fi perfect pentru asta. Nimic nu e mai puţin 
remarcabil decât un detectiv cu un picior strâmb congenital. 

— Adevărat, zise Jake. Majoritatea timpului ai putea fi într-o 
maşină. 

— Dar eu nu am maşină, vă amintiţi? A trebuit să închiriaţi 
una când am fost la Turner. 

— Şi m-a costat o grămadă de bani. Misiunea asta s-ar putea 
să îţi ia câteva zile, şi nu vreau să dau atâţia bani pe o maşină 
închiriată. Poţi s-o iei pe a mea însă. Manny mă poate duce cu 
maşina ei dacă trebuie să plecăm din oraş. Altfel, oricum nu ies 
din New York. 

Jake se aplecă înainte să mai muşte o dată din sandvici, şi în 
secunda aceea tot trupul îi zvâcni înapoi. Se ridică în picioare, 
scotoci prin buzunar şi trânti cincizeci de dolari pe masă. 

— Asta era! strigă el. Bineînţeles! 

— Unde mergeţi? îl întrebă Wally, uitându-se la el ca la un 
nebun. 


— Afară. 

— Dar misiunea? Pe cine trebuie să urmăresc? 

Jake se apropiase deja de uşă. 

— Asta e mai important. 

* 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai sigur că ghicise 
ascunzătoarea lui Pete. „Ascunde la vedere.” Ei, mă rog, 
aproape la vedere. Mintea i se întoarse la ziua în care 
descoperiseră celelalte corpuri. El, Jake, le găsise. Lui Pete îi 
venise rău când le văzuse, mai ales văzând cel de-al patrulea 
schelet - Isabella de la Schallier. „Nu a fost din cauza 
cancerului. A fost din cauză că îi verificase fişa dentară în 
noaptea aceea şi confirmase că era ea după ce ne-am întors a 
doua zi dimineaţa.” Spusese că îl epuizase soarele şi se 
întorsese la maşină. „La maşina mea.” 

Jake rugă metroul în gând să meargă mai repede. Văzuse 
scepticismul lui Manny. Acum îşi dorea să fi fost şi ea cu el, voia 
să-i împărtăşească şi ea entuziasmul. leşi din metrou pe 103" 
Street şi alergă până la parcarea subterană unde se găsea 
maşina lui. 

— Mi-am uitat ceva în maşină, îi zise el paznicului surprins. 
Trebuie să mă duc să-l iau. 

— Ştiţi că nu este permis, domnule doctor. Va trebui să merg 
eu să vi-l... 

Jake trecu în viteză pe lângă el şi alergă în josul rampei. lată 
şi maşina, înconjurată de un desiş de Forduri şi Pontiacuri. Se 
strecură cu greu până la ea, julindu-şi glezna. „N-are nimic.” 
Ajunse la uşa din faţă, de cealaltă parte a şoferului, şi o trase 
înspre el. Torpedoul. Se deschise. Işi băgă mâna înăuntru, 
scotoci. Vârât chiar în fund era un obiect pe care Jake mai 
pusese mâna de o mie de ori, dar niciodată într-un moment atât 
de important: o pungă ermetică pentru dovezi. 

O scoase afară. Pete îi lăsase o scrisoare. 


Capitolul 27 


Doctorul Henry Ewing avea optzeci şi ceva de ani, îşi dădu 
seama Manny, dar arăta mai degrabă de şaizeci. Se ridică în 
picioare să dea mâna cu ea şi Manny văzu că era subţire şi 
perfect drept, ca un soldat, cu chipul rumen şi pantofii şi 
unghiile lustruite oglindă. Apoi se aşeză în spatele biroului şi o 
invită pe Manny să stea pe fotoliul din faţă. 

— l-aţi spus asistentei mele că aveţi o urgenţă, domnişoară 
Manfreda, zise el. Dar păreţi a avea o sănătate excelentă. V-am 
făcut loc între programări, dar, dacă nu aţi venit decât să-mi 
vindeti ceva... 

— Oh, este o urgenţă cu adevărat. Manny simţi că îl urăşte din 
momentul în care i se prezentase. Îl privi cu mare atenţie. 
„Spune-i brusc, ca să nu aibă timp să se prefacă.” Am venit la 
recomandarea domnului doctor Harrigan. 

Un muşchi de sub ochiul stâng al lui Ewing se contractă 
spasmodic. Luă o agrafă de hârtii dintr-un vas de pe birou şi 
începu să se joace cu ea între degete. „Nu disimulează prea rău, 
dar nici suficient de bine.” 

— Nu am mai avut nicio veste de la domnul doctor Harrigan 
de zeci de ani. Ce ciudat că m-a recomandat! 

— Dar aţi fost colegi mai demult, nu-i aşa? 

Ewing ridică din umeri. 

— Acum patruzeci de ani. A lucrat pentru mine. 

— Atunci sunteţi doctorul Ewing pe care îl caut. Mă 
interesează exact acea perioadă, de acum patruzeci de ani. „Am 
interogat eu martori mai rezistenți ca ăsta. Agrafa aceea e fier 
vechi. El însă e mămăligă.” Am fost angajată să investighez 
moartea unui anume locotenent James Albert Lyons. 

„Niciun freamăt, niciun clipit de ochi.” 

— Nu am auzit niciodată de el. Nu ştiu despre cine vorbiţi. 

Manny mări presiunea. 

— Poate că nu cunoaşteţi numele, dar cu siguranţă vă aduceţi 
aminte de circumstanţe. A fost unul dintre cel puţin patru 
pacienţi - e posibil să fi fost mai mulţi - care au murit de mâna 
dumneavoastră. Arma letală pe care aţi folosit-o în cazul lui a 
fost stronţiu nouăzeci. A murit de intoxicație cu iradiaţii. 


„Bingo! Ura din ochii ăştia ar putea arde azbestul.” Manny 
continuă chiar mai hotărâtă: 

— Totuşi, dacă nu vă amintiţi de el, poate vă e familiar numele 
Isabella de la Schallier. Pe ea aţi omorât-o cu mescalină, cred. 
Dar iată întrebarea care mă nedumereşte: Cum de v-aţi decis să 
îi salvaţi copilul? 

Ewing o privi drept în ochi, fără şovăire. _ 

— Nu ne ocupam cu omorât oameni, domnişoară Manfreda. În 
special copii. 

— Atunci morţile acestea au fost accidentale? Rezultate 
nefericite ale unor experimente vitale? 

— Da. 

— Nu ştiaţi ce se va întâmpla dacă îi dădeaţi cuiva să consume 
stronţiu nouăzeci? 

— Doctorul Harrigan se ocupa cu stronţiul nouăzeci. I l-a 
administrat lui Lyons în cerealele de la micul dejun. 

— Şi mescalina? 

— Harrigan n-a vrut să se atingă de asta. A refuzat. Un alt 
doctor a administrat-o. 

— La ordinul cui? 

„Uită-te la el. E distrus.” 

— Nu pot să vă spun acest lucru. 

— La ordinul dumneavoastră, corect? 

— Nu. 

— Bun, la ordinele dumneavoastră pentru că şi 
dumneavoastră aţi primit ordine? 

Ewing păru să se ofilească în faţa ochilor ei. „Ca vrăjitoarea 
cea rea.” 

—Nu am avut de ales, rosti el. Era un program 
guvernamental. Sunt un patriot. Işi puse capul pe masă şi 
închise ochii. „Aşteaptă ghilotina.” 

— Eu, una, nu prea sunt un fan al guvernului, zise Manny 
calmă, deşi inima îi bătea nebuneşte. Şi am văzut şi eu 
nedreptate cu carul, dar ceea ce aţi făcut dumneavoastră la 
Turner în numele guvernului depăşeşte orice limita a abjectului. 

Ewing îşi înălţă capul. Avea ochii goi de orice expresie. 

— Nu a fost numai la Turner, a fost în toată ţara. Amintiţi-vă 
că era în timpul Războiului Rece. Ne era teamă că ruşii îşi vor 
folosi bombele. Trebuia să cunoaştem nivelul de radiaţii căruia îi 
putea supravieţui o fiinţă omenească. Era autoapărare. 


„Baliverne.” 

— Şi mescalina? 

— Coreea de Nord folosise droguri în 1952, japonezii, pe tot 
parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, mescalină şi tot 
felul de alte droguri halucinogene. Iarăşi, a trebuit să cunoaştem 
cantitatea pe care o putea suporta o persoană înainte să îşi 
dezvăluie secretele, înainte să-şi trădeze ţara. 

— Bineînţeles că nu aţi fi folosit radiaţiile sau drogurile ca 
arme. 

„O clipă de ezitare.” 

— Niciodată. Suntem în America! 

„Târâtoare dezgustătoare ce eşti!” 

— Deci aţi experimentat pe oameni ale căror minţi erau deja 
pierdute. Mă tem că nu prea înţeleg logica. 

— Isabella nu era nebună. 

— Nu, nu era decât însărcinată. Presupun că asta face ca totul 
să fie în regulă. Aţi încercat mescalina şi pe femei care nu erau 
gravide? Pentru comparaţie? Manny se ridică în picioare, 
tremurând de furie. A fost extrem de plăcut să vă întâlnesc, 
domnule doctor. O întâlnire cu adevărat instructivă. Vă 
mulţumesc. 

— Unde plecaţi? întrebă el, întinzând o mână către ea. 

— La New York. Nu sunt decât o simplă avocata de drept civil, 
dar am anumite relaţii şi contacte. Cred că enorm de mulţi 
oameni vor vrea să afle ce s-a întâmplat la Turner - sau în toată 
ţara, dacă aţi spus adevărul. dacă aş fi în locul dumneavoastră, 
mi-aş angaja un bun avocat. Cineva de la Departamentul de 
Justiţie ar fi probabil cel mai indicat. Interesele şefilor lui ar 
coincide cu ale dumneavoastră. 

Manny îl mai privi pentru o ultimă dată, simțind că îi vine să 
vomite. 

— Spuneţi-mi, au fost numai aceştia patru? 

Un moment de şovăire, apoi Ewing clătină din cap. 

— Şi celelalte cadavre? 

— Îngropate în câmp cu ceilalţi. 

„Nu se poate ca o zi atât de specială să se termine fără un 
cadou deosebit.” 

— Atunci presupun că vor trebui să oprească şantierul de 


construcţii până îi scoatem afară. 
x 


Jake ghicise corect. Dacă Pete avusese ceva la el, ceva ce 
putea explica existenţa copilului, ce ascunzătoare mai bună - 
unde nimeni în afară de Jake nu ar putea să-l găsească - decât în 
maşina lui Jake? „Oare de ce nu mi l-a dat direct mie în seara 
aceea? Pentru că nu a vrut să fie acolo când îl descopăr, îi era 
prea ruşine.” Deschise scrisoarea. Vocea Isabellei de la Schallier 
răsună de la decenii distanţă. 


Iubitul meu drag, 

Aceasta este cea mai dureroasă scrisoare pe care o 
voi scrie în viaţa mea. Când o vei termina de citit, te 
rog numai două lucruri: să faci ceea ce te rog în ea să 
faci, deşi sunt convinsă că va fi cumplit pentru tine, şi 
să păstrezi această scrisoare toată viaţa ca o amintire a 
iubirii mele. 

Domnul doctor Ewing mi-a spus azi-dimineaţă că mi 
se va administra mescalină. Mi-a spus că e pentru 
binele meu, că mă va ajuta împotriva depresiei, dar 
ştiu că minte. Nu sunt deprimată - tu mi-ai adus 
bucurie. Şi nu sunt bolnavă, decât de dragoste. Voi fi 
deci încă una dintre victimele de la Turner, ca Lyons şi 
Mitchell, Ryan şi Welsh şi trei alţii ale căror nume nu le 
cunosc. Cei care au dispărut în camera de izolare 
înaintea mea. În cel mai rău caz, voi înnebuni. În cel 
mai bun, voi muri. 

Bineînţeles că am refuzat. Am încercat să-l conving, 
l-am implorat în genunchi. Mi-a spus că, dacă nu 
accept, îmi va ucide copilul - pe Joseph al nostru. A 
spus că, în schimbul cooperării mele, mă va lăsa să 
găsesc un cuplu care să îl adopte pe Joseph după ce se 
va naşte - că mă va ajuta în caz că nu ştiu pe nimeni. 

„Iratamentul” meu va fi lung şi dur. Este posibil 
chiar să îi supraviețuiesc, deşi mă îndoiesc foarte tare. 
Tragedia este că nu vei fi alături de mine să mă 
îndrumi pe parcursul lui. Cealaltă condiţie pe care mi-a 
impus-o doctorul Ewing a fost să nu ne mai vedem 
niciodată. Ştiu că vei încerca să mă salvezi, şi nu te pot 
împiedica să încerci, nu pot decât să te rog să mă 
asculţi. Fii pe pace. Eu sunt liniştită. Tu eşti darul meu 
de la Dumnezeu, lumina mea, sufletul meu, viaţa mea, 
şi a te pierde pe tine e tot o moarte, mai dureroasă. 


Trebuie să-mi promiţi, sufletul meu. De dragul lui 
Joseph şi al meu, trebuie să accepţi ceea ce e 
inevitabil. Dumnezeu e mai puternic decât domnul 
doctor Ewing. Cred că este dorinţa Lui să mă ia la 
sânul Lui şi să vă lase pe tine şi pe Joseph pe acest 
pământ fragil să continuaţi să vă trăiţi viaţa fericiţi. 
Eşti iertat - de către mine şi de către Dumnezeu. 

Aceasta este deci o scrisoare adio. Inima ţine trupul 
în viaţă. Când murmurul inimii încetează tot restul 
trupului tace. Te sărut de o mie de ori şi ştiu că şi tu 
faci acelaşi lucru. 

Isabella 


Pete ataşase un bilet. 


Jake, 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu arăta scrisoarea 
asta la nimeni. Este o comoară sacră, şi ţi-o încredinţez 
ţie. 

P 


„Într-adevăr o comoară, se gândi Jake. Pete ghicise cu 
siguranţă cui aparţineau oasele când fusese prima dată chemat 
să vadă craniul. Atunci se hotărâse să ia cu el fişele dentare 
când ne-am dus la şantier, să verifice dacă se potriveau cu 
mandibula. Când am descoperit şi celelalte oase, deţinea deja 
toate dovezile de care avea nevoie, aşa că mi-a lăsat biletul în 
maşină şi a ascuns fişa dentară şi fotografia în mostrele 
Gardiner pentru siguranţă. Bietul ticălos! Ce şoc trebuie să fi 
fost pentru el. Nu-i de mirare că s-a simţit atât de rău în ziua 
aceea. Vechile păcate se întorseseră să-l bântuie.” 


Capitolul 28 


Manny îl sună pe Jake pe mobil şi îi spuse tot ce descoperise. 

— Mă duc la Roger Barnett, zise ea. E cel mai bun avocat pe 
care-l cunosc. A luptat împotriva guvernului de mai multe ori - a 
şi câştigat câteva procese. Vom face echipă. Vreau să-i atacăm 
pe nemernicii ăia, pe cei care mai trăiesc. E deja o chestie 
personală. 

— De unde suni? 

— De acasă. 

— Te-ai întors în oraş? 

— Da. 

— La dracu’! 

— De ce? Sunt întinsă în pat, îmbrăcată într-o cămaşă diafană 
de noapte La Perla, aşteptându-l pe iubitul meu să-şi mişte 
fundul până aici şi să-mi umple dormitorul cu aroma ameţitoare 
a apei de formaldehidă. 

— Va trebui să chemi un alt medic legist, atunci, spuse Jake. 
Eu mă duc la Albany. M-am gândit că, dacă eşti încă pe drum, ai 
putea să mergi tu să cercetezi pentru mine. 

— Ce să cercetez? 

— Să-i găseşti pe părinţii adoptivi ai copilului Isabellei. 

Manny se ridică, electrizată. 

— Vrei să spui că bebeluşul e în viaţă? 

— Nu mai e bebeluş de mult. Şi habar n-am dacă e în viaţa. 
Oricum, merita încercat. Poate că Pete l-a găsit, a ţinut legătura 
cu el, l-a întreţinut. 

— Asta chiar că e căutarea unui ac în carul cu fân. Nu poţi 
măcar să aştepţi până mâine? 

— Vreau să ajung acolo dis-de-dimineaţă. O să stau la un 
motel peste noapte. Poate-mi găsesc şi o tipă tare să-mi ţin 
companie. 

— Încearcă numai, că aflu eu. Am nasul unui câine de 
vânătoare. 

— Dar, slavă Domnului, nu şi înfăţişarea unui câine de 
vânătoare. 

— Eu tot cred că e o pierdere de timp. 

— Câţi copii au fost adoptați în zona asta la sfârşitul anului 


1963 sau începutul lui 1964? Nu ar trebui să fie chiar aşa de 
dificil. 

— Dacă părinţii adoptivi au locuit în zona asta, şi dacă mai 
trăiesc încă acolo, şi dacă mai sunt în viaţă. Ai dreptate: nu are 
de ce să fie dificil deloc. 

— Dacă nu pot să-l găsesc, nu-i nicio nenorocire. Nu voi fi 
pierdut decât o zi. 

— Mai rău, zise Manny. Vei fi pierdut o noapte. 

* 


Era un car cu fân imens. Jake şedea în sala de arhivă a Stării 
Civile blestemându-şi ideea; sarcina părea copleşitoare. 
Funcţionarul districtual fusese un prieten şi un admirator al 
doctorului Harrigan - îl cunoştea încă de când lucra la Turner. 
Harrigan îi vorbise foarte frumos despre Jake. Astfel încât, 
atunci când Jake îl sunase şi îi spusese că trebuie să se uite în 
arhive pentru o investigaţie criminalistică, omul îi dăduse voie 
imediat. Erau peste douăsprezece mii de adopţii înregistrate pe 
anul 1963. „Cum să-mi dau seama care e familia respectivă, 
chiar şi dacă-i găsesc? Oare Isabella a folosit numele de familie 
al lui Pete?“ Căută „nou-născut Harrigan”. Nimic. Nou-născuţii 
erau în general trecuţi numai după numele mic. „Nou-născut 
Joseph”. Răsfoi paginile. Doisprezece nou-născuţi Joseph, deşi 
probabil sărise câţiva. Luă numele părinţilor adoptivi; dacă va fi 
necesar, îi va contacta pe toţi. Işi scoase carnetul şi începu să le 
treacă numele şi adresa. 

Abbot, Cohen, Fronz, Giordano, Levine, McAuliffe, Murray, 
Pavlin, Rodgers, Snell, Tracy... îşi înălţă capul şi aruncă stiloul 
pe masă. Adevărul îl lovi cu forţa unui avion supersonic. Trecu în 
viteză peste celelalte pagini, sărind peste U şi V. 

Acesta era. Nou-născutul Joseph. 

„Winnick.” 

x 

Manny dormise cu cel mai bun fost iubit al ei, Mycroft. 
Kenneth adusese neprețuitul pudel de la Rose şi încântarea lor 
reciprocă la reîntâlnire se exprimă printr-o orgie de sărutări, 
îmbrăţişări şi exclamaţii de bucurie. 

Acum, odihnită şi aproape satisfăcută, Manny era hotărâtă să- 
şi petreacă ziua concentrându-se asupra propriilor cazuri. Avea 
programată în acea dimineaţă conferinţa în cazul Martin, care 
nu putea fi amânată. Kenneth o sunase mai devreme să îi 


reamintească să nu întârzie la tribunal; el urma să îi aducă 
dosarul. 

Telefonul sună exact când se îndrepta înspre uşă. 

— Domnişoară Manfreda? 

— La telefon. 

— Mă numesc Lawrence Travis de la Departamentul de 
Medicină Legală. Domnul doctor Rosen a sunat din Albany. Vă 
roagă să vă întâlniți cu el la Bellevue. 

— Când? 

— În jur de ora şase. 

Manny urma să termine cu audierea în cazul Martin pe la unu, 
deci avea restul după-amiezii ca să se ocupe de restul cazurilor. 

— Nicio problemă. La biroul lui? 

— La morgă. A zis că a găsit ceva relevant în legătură cu 
oasele. Nu am idee ce a vrut să spună, dar a zis că 
dumneavoastră o să înţelegeţi. 

— Da, desigur. 

Manny închise, convinsă că Jake nu o sunase el însuşi pentru 
că voia ca acest Travis să pregătească totul pentru ceea ce voia 
să îi arate, orice o fi fost, şi că probabil nu avea prea mult timp. 
Totul se va lămuri când se vor întâlni. 

La morgă. Ce încântător! 

x 

Dora şi Joseph Winnick locuiau într-o casă mică, pe două 
nivele, dar îngrijită şi proaspăt văruită, la o fermă modesta din 
Hillsdale, New York, la mai puţin de şaizeci şi cinci de kilometri 
de Albany. Jake o găsi foarte uşor, pentru că primise indicații 
extrem de precise. Îi sunase, le spusese cum îl cheamă şi fusese 
tratat cu toate onorurile acordate reginei Angliei. Şeful lui 
Wally? Auziseră atât de multe lucruri despre el; Wally nu fusese 
niciodată atât de fericit şi de mulţumit. Domnul doctor Rosen 
era binevenit. Având în vedere că aveau atât de puţin timp să se 
pregătească, va fi oare în regulă dacă nu îi vor servi decât o 
simplă salată la prânz? 

Era mai mult decât în regulă, îi asigură el, şi, când ajunse, 
găsi un platou cu pui, mezeluri şi diferite sortimente de brânză, 
împreună cu crudităţi, ridichi, ciuperci, castraveți, o pâine 
extraordinară şi o plăcintă de casă cu măr, caldă încă de la 
cuptor. 

„Minunaţi oameni”, se gândi Jake, mişcat de generozitatea şi 


de căldura lor. Nu-i de mirare că Wally era un om atât de bun, 
atât de generos. O mare parte a mesei Jake răspunse la întrebări 
despre sine însuşi; de-abia când se forţă sa mănânce o a doua 
porţie de plăcintă reuşi să întrebe despre Wally. 

— Fratele lui Joseph, William, - a murit, din păcate - lucra la 
spitalul din Turner ca grădinar, zise Dora. Era o femeie 
mărunţică şi iute ca o pasăre, de aproape optzeci de ani, cu 
chipul, pielea şi atitudinea oamenilor care şi-au trăit viaţa mai 
mult în aer liber. Eu şi Joseph nu am putut avea copii. Intr-o zi 
ne-a sunat domnul doctor Ewing - ce om minunat! — şi ne-a 
întrebat dacă am fi interesaţi să adoptăm un nou-născut. 

Joseph, înalt, subţire, şi tot atât de bătut de vreme, luă mâna 
soţiei sale într-a lui. 

— Se pare că William îi povestise despre durerea noastră 
doctorului Ewing. Acesta ne-a avertizat că băieţelul avea un 
defect fizic, un picior strâmb congenital, dar că avea mintea şi 
inima sănătoase. Nu voiam să mergem la spital să-l vedem? 

Ochii Dorei scânteiară amintindu-şi. 

— Avea o mutrişoară atât de drăgălaşă! Nu putea să aibă mai 
mult de o lună, dar a dat din mânuţele lui micuţe ca şi cum ar fi 
vrut să ne salute, l-am luat în braţe şi... pur şi simplu a părut să 
se potrivească. 

— Nu ne-a păsat de piciorul strâmb, zise Joseph, continuând 
povestea fără pauză, de parcă o repetaseră de multe ori. Ştiam 
că băiatul va avea probleme din cauza asta, dar există oare 
vreun om pe lumea asta care să nu aibă probleme? 

Dora se uită la Jake, aproape sfidătoare. 

— Asta ne-a făcut să-l iubim chiar mai mult. Copii l-au necăjit 
la şcoală îngrozitor - asta l-a făcut atât de singuratic, cred -, nu 
a avut mulţi prieteni când a fost mic şi nicio iubită în liceu, dara 
fost întotdeauna atât de bun la suflet, şi nu se plângea niciodată 
de nimic, încât nu ne-am îngrijorat cu adevărat niciodată. 

Acum era rândul lui Joseph. 

— Mintea lui a fost cea care l-a salvat. Wally citea de la cinci 
ani şi nu cred că s-a oprit din citit de atunci. Dar nu ştia ce să 
facă după ce a absolvit Facultatea de Medicină Columbia. Cred 
că a vrut să se îndepărteze încă şi mai tare de oameni, aşa că s-a 
dus în Santa Fe şi a lucrat acolo cu nişte copii mai puţin 
norocoşi ca el. 

„Mai handicapaţi ca el.” 


— După aceea a avut suficientă îndrăzneală să se întoarcă 
înapoi în New York, spuse Dora. Gândiţi-vă cât de curajos a fost. 
Nu numai să se întoarcă, ci să şi devină medic. 

„Într-adevăr curajos.” 

— l-aţi găsit vreodată părinţii naturali? 

— Dumnezeule, da! exclamă Dora, părând surprinsă de 
întrebare. Tatăl natural, adică. Mama i-a murit la naştere. 

Jake simţi că i se taie răsuflarea. 

— Cum îl chema? 

— Oh, Peter Harrigan. Nu v-a spus domnul doctor Harrigan că 
Wally a fost adoptat? 

— Ba da, dar nu mi-a spus că el era tatăl. 

— Ce ciudat! exclamă Joseph. Pete ţinea foarte tare la băiat. 
Poate îi era frică să nu-i spuneţi lui Wally. 

„Pete?” 

— Deci l-aţi cunoscut pe doctorul Harrigan personal? 

— Bineînţeles! A fost profesorul lui Wally când Wally a venit în 
New York. El a fost cel care ne-a contactat, dar ne-a rugat să-i 
promitem să nu-i spunem lui Wally cine era. Şi dumneavoastră 
trebuie să ne promiteţi acelaşi lucru. Pete s-a recăsătorit şi are o 
fiică. Nu a vrut ca noua lui familie să ştie de existenţa celeilalte 
sau ca Wally să ştie că era elevul tatălui său. El este cel care ne- 
a spus despre mama biologică a lui Wally. Ne-a spus că a iubit-o, 
dar că nu erau căsătoriţi - şi, cum am spus, a murit la naştere. 
S-a înţeles foarte bine cu Wally. Nu se vedeau prea des, dar, 
când venea pe aici, Pete stătea mult timp la discuţii cu Wally 
despre medicină şi viaţă în general. Şi, bineînţeles, i-a obţinut 
slujba la dumneavoastră. Zicea că sunteţi prietenul lui cel mai 
bun. 

„Am fost. Şi am avut aceleaşi discuţii. Şi Pete a gândit cu 
siguranţă în acelaşi fel ca şi mine despre soţii Winnick. Şi 
minciuna lui a fost benignă.” Jake simţi un nod în gât. Emoţia pe 
care şi-o controlase încă de la sosire ameninţa să se reverse ca 
un torent şi trebui să le ceară gazdelor sale să-l îndrume spre 
baie, unde se spălă pe faţă şi rămase nemişcat în picioare cu 
mâinile încleştate de chiuvetă până reuşi să-şi stăpânească 
sentimentele. „Ewing s-a ţinut de promisiune; exista umanitate 
chiar şi în monştri. Şi Pete - Pete a fost un om bun. Cel puţin a 
încercat să-şi răscumpere păcatele în singurul fel în care a putut 
- prin Wally. Şi-a plătit răscumpărarea. Pot să-l iubesc din nou, 


chiar dacă nu pot să-l iert pentru experimentele de la Turner.” 

Se întoarse în sufragerie. Dora strânsese masa; Joseph ieşise 
pe terasă la o ţigară, dar reintră când îl văzu pe Jake. 

— Mă tem că am nişte veşti îngrozitoare, le zise el cu 
blândeţe. Pete a murit. 

— Oh, nu! Dora îşi acoperi gura cu şorţul. Când? 

— Acum două săptămâni. Avea cancer. 

— A suferit? întrebă Joseph. 

— Numai la sfârşit. L-am văzut chiar înainte de a muri. Am 
vorbit despre Wally. 

— Dumnezeu să-l odihnească în pace, şopti Dora. Mulţumesc 
că ne-aţi spus. 

Jake dădu mâna cu Joseph şi o sărută pe Dora. 

— Şi eu vă mulţumesc dumneavoastră pentru că aţi fost nişte 
părinţi atât de buni, zise el la plecare. 

x 


Trecuse de două. Jake o sună pe Manny. Kenneth răspunse şi 
îi spuse că audierea în cazul Martin dura mai mult decât se 
prevăzuse şi că nu ştia sigur la ce oră se va întoarce Manny. 

— Dar se întoarce neapărat. Nici nu poţi să-ţi imaginezi câte 
hârtii s-au adunat. 

— De fapt, pot, replică Jake, gândindu-se cu groază la propriul 
birou şi la ce îl aştepta când Pederson îi va spune că poate să se 
întoarcă. 

„Ar trebui să îi spun şi lui Elizabeth de copil? Pete nu i-a spus 
niciodată. De ce să fac eu pe mesagerul?” Intră în maşină, fără 
să pornească însă motorul. „Pentru că e sora vitregă a lui Wally. 
Că-i place sau nu, are o obligaţie faţă de el, chiar şi numai 
pentru că Pete l-a iubit.” Sună la biroul ei. Nu venise azi la 
birou, îi spuse o femeie cu glasul unui sergent de instrucţie. De 
fapt, nu venise toată săptămâna. De când soţul ei fusese rănit 
într-un accident de maşină. 

„Bine. Va fi mai uşor să vorbesc cu ea acasă.” 

x 


Casa familiei Markis, având în față o alee circulară decupată 
în iarba imaculată, semăna la fel de mult cu o clădire din Anglia 
feudală, cât şi cu una din New Jersey-ul secolului XXI. Jake nu 
mai fusese niciodată aici. Elizabeth trăia în condiţii mult mai 
modeste pe vremea când ieşiseră împreună. Acum nu observă 
decât că reşedinţa părea mult prea măreaţă pentru a fi locuită 


de oricine altcineva decât de primar, impresie întărită de 
foaierul de marmură, de scările circulare care duceau până la 
cer, de majordomul în uniformă care îl întrebă dacă era 
aşteptat. 

— Nu, zise Jake, care nu îşi anunţase sosirea intenţionat, 
temându-se că nu va fi primit. Dar e o urgenţă. Sunt Jacob 
Rosen, un prieten al răposatului ei tată şi medic legist pentru 
municipalitatea oraşului New York. 

Informaţia din urmă păru să funcţioneze, pentru că 
majordomul făcu o mică plecăciune şi urcă scările. În curând 
apăru Elizabeth, îmbrăcată într-o rochie neagră simplă. „Manny 
ar şti numele designerului.” 

— Jake, începu ea, pe un ton îngheţat. Ce surpriză! 

— Îmi pare rău că am venit nepofitit. Sincer. Dar am 
descoperit nişte lucruri despre tatăl tău pe care ar trebui să le 
ştii. 

— Despre moartea lui? Ţi-am spus că nu vreau să... 

— Despre viaţa lui. Despre tinereţea lui. 

— Nu pot să stau prea mult timp de vorbă cu tine, şopti ea cu 
un suspin. Markis e rănit, ştii. 

— Mi-au spus de la biroul tău. Un accident de automobil? 

— Da. Un camion a explodat pe autostrada Jersey. A fost prins 
în explozie. O coastă ruptă, tăieturi şi vânătăi - de-abia poate 
umbla - şi zgomotul l-a făcut să-şi piardă temporar auzul. Încă 
nu aude. 

— Îmi pare rău. Vrei să îl consult şi eu? 

Elizabeth îl privi cu dispreţ. 

— Avem propriul doctor. Hai să mergem în bibliotecă. E mai 
confortabil acolo. 

Jake o urmă printr-o uşă masivă de stejar într-o încăpere care 
i se păru mai mare decât sălile de lectură ale majorităţii 
bibliotecilor publice din New York. Se aşezară faţă în faţă în 
două fotolii identice de piele. 

— Ţi-a spus ceva tatăl tău. Când l-ai vizitat înainte să moară? 
întrebă Jake. Ceva ce nu ţi-a spus niciodată înainte? 

— Nu, răspunse ea şovăind. De ce? 

— Deoarece, când l-am văzut eu, am crezut că vrea să mi se 
confeseze. 

— Despre ce? 

— Nu ştiu. De aceea te-am întrebat pe tine. 


— Mie nu mi-a spus decât că moare de cancer. 

„Pun pariu că ţi-a mai zis ceva.” 

— Ai ştiut că Pete a mai fost îndrăgostit o dată înainte de a o 
întâlni pe mama ta? 

Elizabeth îl fixă cu o privire metalică, bănuitoare. 

— Da. Ne-a spus mama. O chema Isabella. Era asistentă la un 
spital unde a lucrat tata, undeva la nord de New York. 

— Turner. 

— Exact. A murit de pneumonie, a zis tata. 

— Ştiai că Pete şi Isabella au avut un copil? 

Elizabeth îşi înălța capul brusc, ca dintr-un arc. 

— Un copil? 

— Da, un băiat. Felicitări. Eşti soră vitregă. 

Expresia ei deveni înspăimântată. „Mă întreb de ce.” 

— Băiatul mai trăieşte? 

— Bărbatul mai trăieşte, şi încă foarte bine. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Lucrează pentru mine. Ai vrea să-l întâlneşti? 

— Lu... lucrează pentru tine? 

— Da. E doctor. Îl cheamă Wally Winnick - Winnick e numele 
părinţilor adoptivi. Pete mi l-a recomandat, şi l-am angajat. E 
loial şi harnic. De nepreţuit. 

Elizabeth îşi muşcă buza atât de tare încât i se albi, dar reuşi 
să-i întâlnească privirea. 

— Aş vrea foarte mult să-l întâlnesc. Poate după ce se termină 
cazul Monmouth, şi după alegeri. 

— Foarte bine. Ai de gând să candidezi pentru postul de 
guvernator? 

— Nu ştiu. Suntem deocamdată în faza de sondaje. E o 
chestiune de fonduri. 

— Mult noroc, Elizabeth. Cu cea mai mare sinceritate. 

— Mulţumesc. Asta a fost tot ce ai vrut să-mi spui? 

— Pentru moment. Orice altceva poate aştepta. 

Elizabeth se ridică în picioare. 

— Atunci... 

Uşa din spatele lor se deschise. Elizabeth se întoarse imediat, 
cu faţa roşie de furie. 

— Nu acum! strigă ea. N 

„Prea târziu.” Şi Jake se răsucise. În uşă era Daniel Markis, şi 
Jake reuşi să-l vadă foarte bine. Avea chipul fără nicio vânătaie 


şi stătea perfect drept în picioare. Era îmbrăcat în pantaloni de 
trening şi o cămaşă uşoară de sport. „De-abia poate umbla? N- 
am văzut în viaţa mea un om atât de viguros. Markis nu trebuie 
să stea la pat, deşi poate că e surd; Elizabeth a trebuit să 
strige.” Se întoarse spre ea. 

Elizabeth se trase înapoi, părând speriată. „OK. Jos mănuşile.” 
O apucă cu forţă de braţ. 

— Dă-mi drumul! urlă ea. Ce faci? 

— Te fac să mă asculţi. Când îţi vezi fratele vitreg, Elizabeth, 
nu fii prea supărată. Are un picior strâmb congenital. Dacă 
administrezi mescalină unei femei gravide, diformităţile la fetus 
sunt inevitabile. Pete nu ţi-a spus tot adevărul. Nu a fost 
căsătorit cu Isabella de la Schallier. Şi ea nu a murit de 
pneumonie. A murit otrăvită cu mescalină. lar tatăl tău a fost 
implicat în programul a cărei victimă a fost Isabella. 

Elizabeth urlă din nou şi ţipătul ei verberă prin cameră. Jake 
auzi o uşă de maşină deschizându-se şi apoi închizându-se, 
sunetul roţilor scrâşnind pe pietriş. 

„Dacă  setezi o mină antipersonal din spate, explozia 
particulelor unidirecţionale nu te va lovi, dar zgomotul exploziei 
îţi va distruge nervul auditiv. Asta i s-a întâmplat lui Markis!” 
Trecu în goană pe lângă Elizabeth, îl împinse la o parte pe 
majordomul care apăruse în uşă şi se repezi la maşina lui. 
„Markis era „femeia” aceea. Şi Elizabeth cu siguranţă ştia. 
Dumnezeule!” 

x 

Sună la Manny la birou din maşină. 

— Biroul domnişoarei Manfreda. 

„La dracu'. Kenneth.” 

— Unde-i Manny? 

— A plecat acum o oră. S-a dus la cumpărături - zicea că toate 
hainele pe care le are sunt zdrenţe - şi apoi se duce să te 
întâlnească la morgă, cum i-ai cerut tu. Încă un rendez-vous 
romantic printre cadavre, după câte am înţeles. Era aşa de 
încântată - tocmai a apărut noua linie de la Prada -, că şi-a lăsat 
mobilul la birou. 

— Eu? Ce tot vorbeşti acolo? Trebuia să o iau de la birou. 

— A zis că cineva de la biroul tău a sunat şi i-a spus să vă 
întâlniți la Bellevue, în morgă, azi după-amiază mai târziu. A zis 
că ai găsit ceva şi că vrei să-i arăţi acolo. 


Jake fu copleşit de un fior de frică. 


Capitolul 29 


Un bărbat în halat de spital veni în întâmpinarea ei în holul de 
la Bellevue. 

— Domnişoară Manfreda? 

— Da. 

— Sunt Lawrence Travis. Domnul doctor Rosen m-a rugat să 
vă conduc la morgă. Este într-o şedinţă urgentă pe care nu a 
putut-o evita, dar va veni să vă vadă de îndată ce termină. 

„Probabil e cu Pederson, care îi hotărăşte soarta.” 

— Pot găsi morga şi singură. Nu e nevoie să veniţi cu mine. 

— Nu e niciun deranj. E o morgă veche, un loc sinistru. Vă 
asigur că veţi fi recunoscătoare pentru un însoțitor. 

— Mulţumesc, spuse ea zâmbind. Sunteţi foarte amabil. 

Luară liftul până la subsol, unde bărbatul o conduse printr-un 
coridor trist, intens luminat, până la o uşă. Manny tremura. 

— E rece aici. 

— Va fi mai cald înăuntru, o linişti Travis, deschizând uşa. 

Manny văzu un perete acoperit de cutii metalice argintii, 
patru rânduri pe înălţime şi aproximativ cincisprezece pe lăţime. 

Pe o targă în faţa lor se găsea un cadavru. 

— Aici păstrăm cadavrele până când antreprenorii de pompe 
funebre vin să le ridice sau până sunt transportate la cimitirul 
pentru săraci, explică Travis în momentul în care intrară. 
Cadavrele care trebuie să rămână aici pentru o vreme sunt 
ţinute în frigidere. In sertarele din spate. Un corp în fiecare 
sertar. Doar aproximativ jumătate dintre sertare sunt folosite de 
obicei, în afară de cazurile când au loc dezastre, şi atunci 
cadavrele se adună mormane. 

„Ăsta se distrează. Chiar că sinistru e cuvântul corect.” 

— Toate cadavrele neidentificate şi  nereclamate din 
Manhattan ajung aici înainte să meargă la Hart Island pentru a 
fi îngropate. Majoritatea nu pot fi recunoscute - sunt prea 
descompuse. Multe sunt ale unor oameni bătrâni care au 
supraviețuit tuturor prietenilor şi rudelor lor. Poliția are un 
Birou de Persoane Dispărute aici în spate, lângă fosta sală de 
autopsie. Dar aproape niciodată nu e nimeni acolo. 

— Vechea sală de autopsie? Acolo vrea doctorul Rosen să ne 


întâlnim? 

— Presupun că da. Nu mi-a zis decât morga veche. 

— Din moment ce există una veche, trebuie să existe şi una 
nouă. De ce nu vrea să ne întâlnim acolo? 

Travis ridică din umeri. 

— Va trebui să-l întrebaţi pe dânsul. Pe vremuri, aceasta a 
fost morga Departamentului de Medicină Legală al 
municipalităţii. Dar acum ei sunt peste drum, în propria lor 
clădire, unde lucrează doctorul Rosen. 

Manny simţi o bănuială infiltrându-i-se în minte. 

— Lucraţi de multă vreme cu doctorul Rosen? 

— Nu, doamnă. Numai de vreo două-trei săptămâni. L-am 
auzit ţinând o prelegere despre stropirea cu sânge şi am hotărât 
că e persoana pentru care voiam să lucrez. 

Manny ciuli urechile. 

— O prelegere despre ce? 

— Stropirea cu sânge. 

„Stropirea cu sânge. Jake a râs de zeci de ori de oamenii din 
afara meseriei care făceau această greşeală. «Stropirea este 
acţiunea, momentul când ţâşneşte sângele, nu e descrierea 
răspândirii sângelui, care constituie dovada. Dispersia stropilor 
este expresia pentru dovadă.» Omul ăsta nu a fost niciodată la 
prelegerea lui Jake. Omul ăsta nu e de la Departamentul de 
Medicină Legală.” Manny se întoarse să-l privească în faţă, 
biciuită de spaimă ca de un vifor îngheţat. „Oh, Doamne! Uite ce 
pantofi are. Cizme. Ăsta e omul care m-a atacat în faţa biroului!” 

— V-am avertizat să nu vă continuaţi investigația, domnişoară 
Manfreda. 

„Vocea bărbatului de la Turner!” 

— Cine eşti? murmură ea. 

— Daniel Markis. Vocea răsună nefiresc de tare. 

— Soţul lui Elizabeth! îşi dădu Manny seama. 

Jake îi spusese că Markis era cu totul subjugat lui Elizabeth, 
atât de mult în umbra ei, încât era practic invizibil. Cu siguranţă 
ea era cea care îl trimisese la Turner; el fusese „femeia de 
serviciu” din faţa biroului ei. 

— Jake spunea că eşti antrenor de fotbal. 

— Ce? 

— Antrenor de liceu, repetă ea ridicând vocea. 

— Între altele, răspunse el cu un rânjet. În primul rând însă, 


lucrez pentru soţia mea. 

Un cuţit îi luci în mână. Manny îl recunoscu cu un fior 
cutremurător de groază. 

— Te-am lăsat să trăieşti la ordinul lui Elizabeth, continuă el. 
A trebuit să-l omorâm pe Pete - el ştia -, dar s-a gândit că tu şi 
Jake ar trebui să rămâneţi în viaţă. Cu condiţia să abandonaţi 
investigația. O greşeală din sentimentism. O greşeală pe care 
suntem pregătiţi să nu o repetăm, mârâi el printre dinţi, 
apropiindu-se de ea. 

— Ajutor! Ţipătul ei reverberă în încăpere. Ajutor! 

Jake, Rose, Kenneth, Mycroft - chipurile lor se iviră vii şi clare 
în mintea lui Manny şi îi dădură putere. Scoase un țipăt şi 
împinse targa pe roţi înspre Markis. 

— Târfă ordinară! urlă el. 

Manny se ascunse în spatele primului şir de cutii metalice, 
împiedicându-se pe pantofii cu tocuri înalte. Îşi descălţă pantofii, 
aproape fără să observe că erau aceeaşi pe care îi purtase la 
procesul Carramia, şi îi ţinu în mână în timp ce se îndreptă cât 
mai tăcută către unităţile frigorifice încastrate în peretele 
celălalt. Era înfiorător de frig şi mult mai întuneric, dar putea 
întrezări mânerele sertarelor. Deschise unul şi se căţără 
înăuntru. Un cadavru se holba la ea prin ochi putrezi şi Manny 
îşi înfipse unghiile în palme ca să nu urle de groază. 

Îl auzi pe Markis apropiindu-se. 

— Unde eşti, târfă? 

Manny se mută în alt sertar, al cărui locatar era acoperit de 
un cearşaf. Markis deschise sertarul din care tocmai se mutase 
ea, apoi încă unul, şi încă unul. 

— Nu te poţi ascunde prea mult timp, murmură el. 

Manny se mută în alt sertar. Zgomotul era mascat de băzâitul 
constant al frigiderului. Hainele i se udaseră de la fluidele de 
putrefacție din cadavre, iar mirosul cărnii în descompunere era 
insuportabil. 

Îl auzi pe Markis apropiindu-se şi se repezi pe o tăblie liberă 
de cealaltă parte a unităţii frigorifice. Când sertarul se deschise, 
nu mai putu să-l vadă în întunericul din încăpere. 

Apoi îi simţi mâinile în jurul gâtului - mâini reci ca gheaţa, 
mâinile unui cadavru - o sugruma. 

— Aşa e mai bine, şopti el. Fără rană de cuţit, fără urme. Te 
pun într-un sac mortuar şi nu va fi nicio diferenţa faţă de 


celelalte cadavre. Vei fi îngropată în cimitirul săracilor cu restul. 

Degetele lui Markis îşi intensificaseră strânsoarea. Ameţită, 
neputând să respire, Manny scăpă unul din pantofi din mână, 
dar îl apucă pe celălalt cu o putere disperată şi îl izbi cu forţă de 
capul lui. Tocul de metal se lovi de osul craniului. Markis scoase 
un geamăt şi Manny îi simţi mâinile relaxându-se; picături calde 
de sânge căzură din capul lui pe faţa ei. Bărbatul se trase înapoi 
în cercul de lumină şi se prăbuşi încet, cu pantoful ei scump 
agăţat de vârful capului. Manny respiră convulsiv, o dată, şi încă 
o dată, şi închise ochii. 

Un sunet. Un şuvoi de aer cald. Respirația lui? Nu, aer de pe 
coridor. Un doctor veni şchiopătând până lângă ea, urmat 
îndeaproape de doi gardieni de la Bellevue. 

— Eşti bine? o întrebă el, cu ochii măriţi de îngrijorare. Jake 
mi-a spus sa te urmăresc, dar m-am dus la morga nouă, nu la 
asta. N 

Manny reuşi să schiţeze un zâmbet. Işi dăduse seama că era 
Wally. 

Kenneth se repezi înăuntru şi leşină instantaneu. Apoi, în 
sfârşit, apăru în cadrul uşii Jake, cu o bucurie mai proaspătă 
decât aerul pe care-l respirau. Făcu un pas către ea, cu braţele 
desfăcute. Manny îl îndepărtă cu o încruntare prefăcută. 

— Ştiu că o să întârzii la propria ta înmormântare. Dar nu 
puteai să încerci să ajungi la timp la a mea? 


Capitolul .30 


— Spinoza a avut dreptate: „Ambiţia e un soi de nebunie”, zise 
Jake. În cazul lui Elizabeth, nebunia a fost extremă - a dus-o la 
patricid. 

Mândru de erudiţia sa, Jake îi aruncă o privire lui Manny să 
vadă dacă era impresionată. 

— Nu a zis tot el acelaşi lucru despre dorinţă? întrebă ea, 
ţinându-şi privirea aţintită asupra drumului. 

„La naiba. Unu-zero pentru ea.” 

— Dumnezeu mi-e martor că dorinţa mea e nebună. 

Manny îi strânse genunchiul rapid. 

— A mea pare perfect normală. 

Mergeau iar la Turner, cu Manny la volan şi Mycroft în 
braţele lui Jake. „Pentru un rendez-vous cu şeriful Fisk”, zisese 
el când o rugase să îl însoţească, „atâta doar că el nu ştie că 
venim”. Manny fusese de acord din toată inima. 

— E mai mult decât simplă ambiţie, continuă Jake. Cred că e 
cea mai rece femeie pe care am întâlnit-o vreodată - în afară de 
tine -, şi bănuiesc că asta vine din copilăria ei. Probabil a primit 
toată grija maternă de care a avut nevoie, dar nu şi pe cea 
paternă. N 

„Rece, da? li arăt eu lui mai târziu.” 

— Nu prea se potriveşte. Harrigan a fost un om iubitor, plin 
de compasiune, un soţ bun pentru Dolores, un prieten minunat 
pentru tine, un tată excelent pentru Wally. 

Jake îşi petrecuse toata noaptea de dinainte gândindu-se la 
asta. 

— Un tată excelent pentru Wally. Exact. Cred că şi-a revărsat 
toată dragostea asupra fiului său, chiar înainte încă de a-l găsi la 
familia Winnick, ca o compensație pentru ruşinea lui. Un alt 
copil, chiar şi de sex diferit, a fost prea mult pentru el. Poate ca 
i-a fost frică să o iubească prea mult când era mică, frică să nu o 
piardă cum îi pierduse pe Isabella şi pe Wally, aşa că a păstrat 
mereu distanţa, şi ea s-a întors împotriva lui. De aceea a fost 
mai uşor pentru ea să-l ucidă. La urma urmei, oricum era pe 
moarte. 

Ajunseră la marginea oraşului Turner. Frunzele toamnei îşi 


păstraseră culorile, dar azi Manny era mult prea absorbită de 
cuvintele lui Jake pentru a le mai observa. 

— S-ar putea să ai dreptate, pare valabil din punct de vedere 
psihologic. 

— Şi mai este ceva. Hai să presupunem că Hans Galt are 
dreptate şi că experimentele, cel puţin cele bacteriologice, 
continuă şi în ziua de azi. Elizabeth şi-a petrecut mare parte din 
carieră în Departamentul de Justiţie. E posibil să fi ştiut despre 
experimente sau să le fi acoperit ţinând secrete dovezile. 
Descoperirea oaselor radioactive de către Pete - descoperirea 
tatălui ei - ar fi putut-o afecta nemijlocit. 

— E absolut oribil, se cutremură Manny. Dar, în acelaşi timp, 
e posibil. Doctorul Ewing mi-a spus că respectau ordine 
guvernamentale. Poate că şi ea făcea acelaşi lucru. 

Manny îi aruncă o privire. Expresia lui era identică aceleia pe 
care o avusese în sala de autopsie în faţa cadavrului doamnei 
Alessis; acum îşi dădea seama că putea face disecţie şi pe 
informaţii, şi pe trupuri. „Un creier bun într-un corp excelent.” 

— Şi atunci de ce ţi-a cerut să iei tu lucrurile din biroul lui 
Pete? Oricine ar fi putut să o facă, şi uite ce-a ieşit de aici. 

Şi Jake se întrebase acelaşi lucru. 

— Ca să-mi distragă atenţia. Eu eram singura persoană care 
ar fi putut să nu creadă povestea cu cancerul, aşa că a-mi cere 
mie ajutorul era o dovadă a nevinovăţiei ei. Adu-ţi aminte că ea 
nu ştia că Pete avea oasele acasă la el. Îi zâmbi, observând cât 
de relaxată era - „uluitor, când te gândeşti prin ce a trebuit să 
treacă” - şi simţi o dorinţă de războinic să o apere de alte 
pericole. 

— Dar ştia despre existenţa oaselor, îl contrazise Manny. 

— Da. Pete i-a spus cu siguranţă despre ele când l-a vizitat 
chiar înainte de a muri. Urma să-mi mărturisească mie, cu 
siguranţă i-a mărturisit şi ei, copilul lui. A fost o încercare în al 
doisprezecelea ceas de a se apropia de ea. 

— Aşa că ea l-a otrăvit. 

— Ştia despre experimente, despre Isabella, poate chiar şi 
despre Wally. Dacă ar fi ieşit la iveală implicarea ei în toată 
povestea asta, muşamalizarea, cariera ei politică era terminată. 

Se uită iar la Manny. Era încruntată, dar părul ei - astăzi de 
culoare neagră - strălucea în lumina soarelui de dimineaţă, şi 
Jake se gândi că nu fusese niciodată mai frumoasă, îi spusese că 


se hotărâse să-şi vopsească părul negru ca să se asorteze cu 
blugii Seven negri şi cu geaca de piele Gaultier purtată peste un 
tricou negru. 

— Poate că nu vom şti niciodată dacă ea a fost cea care a pus 
otrava în sticla de whisky sau Markis, continuă el. Eu presupun 
că ea a făcut-o, după ce Markis s-a întors în New Jersey. Cu 
siguranţă Markis a fost „fiul” care s-a dus la Shady Briar, şi 
sigur s-a folosit de el ca să te sperie pe tine. Printre altele, tu nu 
ştiai cum arată el şi pe ea ai fi putut să o recunoşti, oricât de 
deghizată ar fi fost, de la televizor. 

— Acum îi voi vedea faţa lui în coşmare. Şi pe-a lui Ewing. 
Dar, dacă găsim şi celelalte oase, nu cred că mie şi lui Roger ne 
va fi greu să-l închidem pe Ewing pe viaţă - poate că vom reuşi 
chiar şi dacă nu le găsim. Şi sunt sigură că o pot convinge pe 
Patrice să redeschidem cazul Lyons. Nu mai e nimeni care să o 
amenințe acum şi ea merită fiecare cent pe care îl poate obţine. 

— Şi tu la fel, zise Jake. Ai neapărată nevoie de nişte haine 
noi. 

Manny nu muşcă momeala. 

— Ce se va întâmpla cu Markis când va ieşi din spital - sau cu 
Elizabeth? 

— Tu eşti avocata. Tu să-mi spui mie. 

— Va fi greu ca naiba să dovedeşti că e vinovată de crimă. 
Cariera ei politică e terminată, desigur, dar dreptate întru 
totul... ei, vom trăi şi vom vedea. 

— Nu vrei să mergi la tribunal împotriva ei? La urma urmei, 
eşti bine cunoscută acum în New Jersey datorită cazului 
Carramia; orice judecător va fi încântat să te asculte din nou. 

— Am pierdut cazul acela, vierme ce eşti! 

— Ştiu, zise Jake cu un rânjet satisfăcut. Dar de data asta eu 
voi fi martorul tău vedetă. 

* 

Manny parcă la marginea şantierului mallului. Mai mulți 
poliţişti în uniforme verificau terenul, în timp ce câţiva oameni, 
inclusiv doamna Crespy, stăteau la o parte, privind. 

— Vor folosi un radar care să penetreze solul pentru a găsi 
celelalte victime, spuse Jake. Cred că nici nu e nevoie să-ți spun 
că mallul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată. O ajută pe 
Manny să iasă din maşină. Îl vezi pe tipul acela gras cu insignă 
şi cu fum ieşindu-i pe urechi? E şeriful Fisk. Fisk Şperţ, cum îi 


spun eu. Făcu semn cu mâna. Domnule şerif! 

Fisk se apropie, ca un Rottweiler care nu mâncase nimic de 
dimineaţă. 

— Rosen, zise el şuierând. Da’ ştiu că ai tupeu apărând aici! 

— Şi această domnişoară cu o egală cantitate de tupeu este 
domnişoara Manfreda, asociata mea devotată. Este avocată 
pledantă, deci fii atent ce zici. În ciuda trupului ei zvelt, deşi 
voluptuos, şi chipului de vedetă de cinema, devine efectiv 
fioroasă când e provocată. 

Manny îi întinse mâna. 

— Încântată. „În sfârşit, Jake m-a descris corect.” 

— Eu şi domnişoara Manfreda suntem supăraţi, continuă Jake. 
Data trecută când am fost în Turner ai fost de o mojicie 
extraordinară. Ai ştiut că eram aici înainte să te sun eu - 
probabil paznicul de noapte ne-a văzut la spital şi te-a anunţat. 
Ai refuzat să ne primeşti sau măcar să asculţi ce aveam de spus. 
Ne-ai ordonat să ieşim din oraş. Jake se apropie până la câţiva 
centimetri de Fisk şi îl privi ţintă în ochi. Poţi să stai în Turner; 
oraşul ăsta te merită cu prisosinţă. Şi nici nu vei merge la 
închisoare aşa cum ai merita. Dar îţi vei da demisia din postul de 
şerif din secunda asta, vei întrerupe orice legătură cu Reynolds 
Construction, vei dona Spitalului Comunitar Baxter orice sumă 
de bani ai primit de la ei şi vei scrie o scrisoare publică de scuze 
către cetăţenii pe care trebuia să-i serveşti. O luă pe Manny de 
braţ. Haideţi, domnişoara Manfreda. Ştiu că aveţi o aversiune 
faţă de viermi şi nu vreau să fiţi expusă mai mult decât e 
necesar. Se întoarse iar spre Fisk. Am un dosar complet despre 
toate afacerile pe care le-ai făcut cu Reynolds. Dacă scoţi cel 
mai mic sunet, îl trimit la Baxter County Gazette, un ziar care 
mi-a fost mult de folos până acum. 

„Dacă Fisk ar fi un balon, tot aerul ar fâsâi afară din el acum. 
Dar e tot atât de plin de el ca înainte.” Fisk îşi îndreptase 
privirea în depărtare, murmurând ceva neauzit, şi se duse lângă 
ceilalţi, la marginea terenului. 

— Ai fost magnific, îl lăudă Manny pe Jake. Asta a fost 
eviscerarea cea mai reuşită pe care am văzut-o de când am fost 
împreună în sala aceea de autopsie. 

Marge Crespy îi observă şi le trimise un sărut. De la marginea 
cealaltă a câmpului se auzi un strigăt şi un poliţist se apropie în 
goană. 


— Am găsit ceva! 

Jake şi Manny se grăbiră să se apropie. Era un os. 

— O tibie, şopti Jake, gâtuit de emoție. Nu am găsit încă una 
între celelalte oase şi asta e din altă parte a câmpului. Se uită 
plin de uimire la obiectul acoperit cu pământ din mâinile 
poliţistului. Mai sunt şi alte cadavre, Manny, şi, pe Dumnezeu, le 
vom descoperi pe toate! 

Manny îşi aminti entuziasmul lui când îl văzuse prima dată, 
sărind din elicopter ca să se uite la corpul lui Terrell. Avea şi 
acum aceeaşi intensitate, electrică, dinamică şi - nu-l putea 
descrie în niciun alt fel pe acest iubit tăietor de cadavre - plină 
de viaţă. 

— Dacă prin „noi” înţelegi eu şi tu, atunci ai perfectă 
dreptate, aşa vom face, zise ea. Chiar şi dacă ne-ar lua toată 
viaţa. 


Despre autori 


Michael Baden, doctor în medicină, este unul dintre cei mai 
de vază specialişti în medicină legală din Statele Unite. A fost 
expert principal în diferite cazuri, de la moartea lui John Belushi 
până la examinarea rămăşiţelor ţarului Nicolae al II-lea, şi a 
depus mărturie în nenumărate cazuri de crimă, inclusiv în 
procesele lui Claus von Bulow şi O. ]. Simpson. A fost consultant 
de medicină legală pentru Departamentul de Stat al Statelor 
Unite, FBI, guvernul Rusiei, şi profesor corespondent la 
Facultatea de Criminalistică John Jay şi la Facultatea de 
Medicină Albert Einstein. 

Linda Kenney a câştigat zeci de procese de drept civil şi a 
apărut ca analist legal la Court TV, CNN şi MSNBC. Cei doi 
locuiesc împreună în New York.