Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0025

UDNIVERDUL 
RIDE AR 





XLIII, Nr. 25, 


419 iunie 1927. 





386 


UNIVERSUL LITERAR 


Bucureşti 


Amurgul : uriaş zidar şi faur, 

Te *mbracă “n pulbere de-argint şi aur 

Şi iarăş trec prin tine ca “n poveşti,.. 

Te văd cum am visat că eşti, 

Ca atunci când prin zăpezi şi prin prăpăd 

Muntele l'am înfruntat — copil, — să viu şi să te văd. 


Pe drumul dintre răsăritul meu şi din tre-apus, 
îmi uit de ce-am putui să fiu — şi nu-s, 

şi-aşa. cu gândul dus; 

ardelean rebel, pe-un ceas, supus, 

te văd cum te râvnese te văd cum ești, 


Cu suiletu-mi te simt cum te întinzi şi cereşti, 

cum, smuls din linia vieţii tale de-azi. te răspândeşti 

în trupuri de case mici şi de palate boereşti 

sub schimbătoare ceruri românești, 

halucinat, tumultos, înfrigurat, haotic, 

oraş flămând, oraş sătul, destrăbălat, clocotitor despotici. 


Bucureşti, Bucureşti !... 


Sălbăticie 


Colindai-am lumea şi-am ajuns la tine, 
Păduratic oaspe, singuratic om, 

Ostenii de toate ; lasă peste mine 

Umbra vieţii tale, m mângâeri de pom — 


Cum dormiam odată sub copaci sălbatici, 
Să mă secol şi-alături tu să te găseşti, 

Crua, să-ţi frâng mijiocu “n braţe vitejeşti, 
Cum frângeam în braţe arborii sălbatici — 


Peste trupu-mi negru braţele să-ţi laşi, 
Cum cădeau pe mine crengile'mflorite, 
Pârguită'n soare gura să mi-o laşi, 

Cum muşeam din ramuri fructelenroşite — 


“Tocmai ca şi creanga plină să te'ndoi, 
Creanga: cum se'ndoae până la țărână, 
Mâna meamnvăţată, vrednica mea mână 
Meşter să culeagă rodul dintre foi — 


MIHAIL CELARIANU 





A. COTRUȘ 


Cântec Moţesc 


Aci ne-am pomenit şi pâinea ni-i amară, 
Ne irosim sau colindăm prin fară; 

Deşi pe-acolo-i bine și trăim, 

Nai tot aci venim ca să murim, 


Mi-i dragă casa răsturnată pe o coastă, 
Femeea mea nu e frumoasă, dar mi-i nevastă; 
Prin alte părți de frumuseţe, fete, pic, 

Dar de nu ştiu să buciume, nu ştiu nimic. 


Căruţa mi-i lăsată jos în vale, 

In mână duc un pumn de păpuşoiu pe cale, 
Pe munie sus, nu-s vite“n bătături 

Şi touşi eu hrănese vre'o nouă guri... 


Pădurea de brădet îmi este-avere, 

Ea-mi imprumută lemn pentru ciubere 

Şi dacă de primejdii, bucium sună. 

Tot ea îmi dă un lemn de-o ghioagă bună... 


Suntem săraci, dar, dacă vii la noi . 

Ne dăm şi cel gin urmă bob de păpuşoiu 
Şi ştim ca să cinstim bătrâni şi satul, 

lar lege-avem pe Dumnezeu şi Împăratul... 


Aci ne-am pomenit şi greu trăim, 
In munţii noştri vrem ea să murim; 
Aşa cum îi vedeţi că'n zare pier 
Ne ţin legaţi de stâncă şi de cer... 


ION AL. OVEjA 


2 ine 


UNIVERSUL LITERAR 


JURNAL BASARABEAN *) 


Vasile L. Jianu 


Primăvara a sosit mai repede ca ori 
când. Adevărată primăvară basarabeană, 
cu soare mult şi lună vecinic nouă ca în 
povestirile lui Bunin, cu simbol lumi- 
DOS... 

Plimbările, de cu vreme, prin grădina 
publică, îşi duc dragostele pe sub ramu- 
rile încă negre ale pomilor şi plescăitul 
de seminţe ţine ison oltărilor de timpu- 
riu primăvăraticec ale tinereţii liceenc, 
cu număr roşu la mânecă şi gura rotun- 
dă, ca o lună plină în miniatură.., 

Pe aici anunţătorul primăverii, precum 
şi al viforniţelor la început de (Oetoni- 
brie, este cârdul de ciori cu culcuş sia- 
bil pe marginea Ialpugului. Numai târ- 
ziu, când dă floarea soarelui în copt, tic- 
tac de cuc şi de ciocănitoare bate pere- 
chilor pe înserat, nu mult după toaca 
Soborului, chemare limpede, cu mireas- 
mă de flori şi boare răcoroasă, pe mur- 
gini de lac... 

Acum, la început de primăvară, e de- 


ver mare la librăria „Cogan“. Şi „Deca- * 


meronul“ (ca în luna de mere din în- 
tâmplările doamnei Popova, povestite în 
fiecare dimineaţă la biurou, cu proas- 
pete şi nebănuite indicii) are pe copertă 
o poză şinăuntru un cuprins !... — că 
de aceea scade din ceas, în ceas, văzând 
cu ochii, vraful cărţilor şi deverul iînce- 
pe gras la librăria domnului Cogan. 

Pe bulevard, plimbările curg neînce- 
tat, cu un îel de „du-te-vino“, de zeci de 
ori în tot dreptul cinematografului și 
mai alături, pe cărăruia pietonilor, bă- 
tătorită cu pietriş şi împrejmuită de u- 
luci, ca un ţarc de vite. 

E noapte albă şi pe jos uscat ca'n pal- 
mă. Luna s'a coborit aproape, aproape, 
acăţaiă parcă în vâriul liceului de fete. 
Un smoc de raze, neclintit şi străve- 
ziu, arde pe turnul bisericii. Și cu cât se 
lusă întunericul, cu atât cercul luminos, 
mai pur, mai imaterial, ca o adevărată 
anzreolă sfântă, din cele trei părţi ale 
crucii, se preling peste grădina de ală- 
turi, ce nare bănci, dar cu frunzinşul 
des ; peste bucata de pământ arată de 
timpuriu, în grija primăriei — ca întrun 
an, de acum încolo, să deschidă parc 
măreț, cu ronduri, cu bănci, cu flori — 
doar va cânta şi pentru noi cucul vreo- 
dată. la început de primăvară... 

La fiecare colţ de stradă o gură de 
vânt suflă ascuţit mircasmă de pământ 
reavăn şi fân cosit. Ochiurile de lumină 
din fereşti întârzie mult peste ora som- 
nului, agord stângaciu de clavir, din 
loc, în loc, numa pe strada principală, 
cade greu şi nelămurit, ca ceva nelalo- 
cul său pe aici. Balalaica şi ghitara nu 
şi-au deschis încă sezonul. 

Scaunele dela porţi solide şi încăpă- 
toare („pentru doi, tocmai bine“ — sau 
„Păscuţu le ştie mângâarea şi Vasia a- 
marul“, eum se spune pe aici), ca nişte 
braje întinse, în lumina lunii, aşteaptă... 

Sergentul din post şi-a uitat rondul şi 
cu ochii măriţi se frământă să înțeleagă 
literile mari, lăbărţate, parcă întoarse pe 
dos din afişele rânduite cu toptanul la 
intrarea cinematografului. Se muiă de 
pe un picior pe altul, nedumerit priveşte 
forfota lumii şi  cearşafurile de hârtie 
cu scris străin... 


atei al 


:) Din votisiui că tn dpate, 


Nu-i intrăm cap şi pace!... Și doar a 
învăţat cinci clase în satul său, pe ma- 
lul Jijiei... Şi i-a spus, decâteori nu i-a 
spus dascălul la şcoală, că-i pământ cu- 
rat şi vorbă românească peste Prut!... 
Atunci de ce nu înțelege ce-i scris acolo 
şi de ce se înghesue lumea ca la urs? 

Astă-seară este teatru şi trupa ruscas- 
că a Samarinskaei joacă „Dama cu Ca- 
melii“ ; eveniment între evenimente, 
prin orăşelul nostru. Sa auziti de mult, 
peste tot, în fiecare casă, că spre sfârşi- 
tul piesei, atunci când „dama moare”, 
are să cânte orchestra duşi decor o me- 
lodie aşa de jalnică, aşa de jalnică... 

Directorul a vrut să facă premii pen- 
tru cine-și va: putea ţine plânsul, dar sa 
gândit că trupa li nu-i „panoramă* şi 
cine ştie, — Samarina, în păcătosul ăsta 
de târg, fără să aibă de unde lua camr- 
lii, va fi în stare să „scoată strigătul fi- 
nai ?..., căci moartea ei: florile şi vioa- 
leta maro prinsă neglijent pe umăr. Pa- 
sul îl are semeţ, iar privirile niciodată 
nu le furişează în lături — adevărată 
„damă cu camelii“, Lumea o ştie dela 
Chişinău, unde mai în ficcare seară, ca 
o regiuă a florilor, cu brațele încărcate 
numai de buchete albe (ochi-i sunt al- 
baştri) cântă dulce, dulce, ia „Pasăre de 
Noapte", romanţele de dor ale stepelur 
nemărginite... : 

Peste oraş încet, încet, liniştea caboa- 
ră odihnitoare şi tăcată. Luminile din 
ferestre pâlpâe somnoros, cu licăr frăţesc 
stelelor din înalt. Numai arar, ca în vis 


LAURA COCEA: POHYĂEI DE COPIL 





387 


saude din celălalt capăi-al străzii: mur- 
mur înăbuşit de. voci şi cântec de vioară, 

Iarăşi este chef la Jianu. 

Şi cum Gai colțul Soborului, schia plă. 
pând de gazorniță îţi arată, nu departe, 
legată sus, de şopron, firma neagră scri 
să cu alb: : 


Restaurant şi Cate . 
— INTERNAŢIONAL — 
Birău de Agentură şi Comision 
Mâncăruri calde şi reci, Camere de 
dormit : 
La 
VASILE LL. JIANU 
sau | 
Naţia Română 
Han — Diferite beuturi, 
Ect., ete, ete., etc, 
Oraşul Bolgrad — România-Mare 


Hotel 


Toată lumea cste de credinţă că bode- 
ga d-lui Jianu nu-şi are titlul nimerit. 
Prin ce împrejurări şi cine a botezat-o 
„Internaţional“, nu se poate şii; sigur 
este însă, că nu stăpânul i-a tost naș. 

D. Jianu şi internaţional! Tocmai ca 
sarca'n ochi... 

Cum deschizi uşa prăvălici, te şi isbeşte 
înfățișarea de oştean a d-lui Jianu ; iar 
pe peretele din fund, prins în dreptul 
luminii, la vedere, împodobit jurimpre- 
jur de o panglică tricolor, poriretul „ti- 
nereţii sale“. Aceeaşi privire vulturească 
țintită fără ocol înainte ; aceeași înfă- 
țişare ae om care ştie ce vrea, aceleeuși 
mustăţi, ca nişte vârfuri de suliță, ridi- 
cate arțigos spre rădăcina nasului ; u- 
celaș Vasile L. Jianu de acum douăzeci 
de ani, omul de încredere al lui Gre- 
cescu şi spaima jandarmilor de Ilfov. 
Doar părul i sa albit şi puţin mustaţa. 


o ma 


(Salou) Giicial) 





388 


În locul tunicii albastre din fotografie, 
cu guler tare şi fireturi galbene lăsate 
dela epoleţi în jos, d. Jianu a fost ne- 
voit, nu fără durere, să îmbrace de-acum 
haina civilă. 

Bănueşti, cât de aprig şi cu ce mân- 
drie voinicească, îl purta odinioară pa- 
sul , piepiul scos în afară, peste care tu- 
nica înflorită cu medalii dela un umăr 
la celălalt, sta să plesnească ; cu ce „glas 
de trompetă“ svâcneau comenzile în do- 
sul primăriei vechi, dimineaţa, mult îna- 


inte de trecerea tramvaiului eleciric 
spre statuia Pache — dacă şi azi, când 
vorbește d. Jianu, îl auzi dela al treilea 
quartal... 


Cum intri, fără o vorbă spusă, „te și 
miroase“ de eşti de al nostru. Prietenesc, 
ca o cunoștință de ani, cu încredere, te 
întreabă de sănătate, „cu ce ocazie pela 
noi", iar la un pahar cu vin te mustră 
fără răutate, de ce până acum nai au- 
zit încă de Vasile Jianu. 

După al doilea pahar începe povestea. 
De fier simţi pumnul care-ţi ajasă pe 
umăr şi pricepi limpede tremurarea din 
plas, strânsă toată în cealaltă mână 
care-ţi arată de zeci de ori iabloul cu 
funta tricolor pe margini. E viforos şi 
plin de înduioşitoare aduceri aminte tre- 
cutul d-lui Jianu. 

Te miri cum poate stăvili potopul la- 
crimilor, căci cu ficcare „poveste întâm- 
plată“, cum zice dumnealui, alie şi alte 
noutăţi vin să îngreuneze povara amin- 
tirilor — şi amare şi vesele toate tre- 
cute însă pe drumul celor cari nu se mai 
întorc... A suferit mult şi multe a păti- 
mit d.Jianu. Viaţa nu i-a descâniat nv- 
mai pentru sărbăloriri şi cernerca a- 
nilor în păru-i odată corb, nu de florile 
mărului şi-au nins de timpuriu nin- 
soarea. 

O zi, două, trei, ani dearândul, nea- 
junsurile i-au abătut peste suflet potop 
de nelinişti, din care altul nu se şiie cum 
ar fi eşit, 

Clipe luminoase, ca la orice om, mai 
rar i-au bătut la uşe, şi d. Jianu, cu ni- 
tare de ce-a fost eri, fără griji de ce va 
fi mâine, le-a primit să-i calce pragul. 

Şi nici acum nu sc dă în lături, 

Necazurile cu rostul lor, bucuriile a- 
şişderea — ca orice lucru pe lume. Pen- 
tru fiecare din ele, încă, de mult, d. Jia- 
nu a rânduit pe numere sertăraşe; bu- 
curiile deoparte, de alta necazurile. A- 
deseori, sigur, au pofiă să vină mai de- 
grabă trei amărăciuni, la o "bucurie o- 
dată. Dar sertarul e cu număr şi cu re- 
gulă. Vine necazul, şi trece — cc nu tre- 
ce pe lumea asta, mai cu seamă când 
eşti învăţat să uiţi — sertăraşul, să-i zi 
com „trei“, deabia aşteaptă să sloboade 
bucuria... 


(Urmează) 


CEORGE DORUL DUMITRESCU 





Y 


UITI i „Alee 


UNIVERSUL LITERAR 


Capodoperile liricei italiene 


CANZONA LUI PETRARCA 


IV. 
„CIHARE, FRESCHE E DOLCI ACQUE“, 
IV 


Frumoasa canţonă petrarchescă, com- 
pusă — S'ar zice — de-alungul „elarelor, 
răcoroaselor şi dulcilor unde“ ale râului 
Sorge şi de aceea încă plină de lumina 
soarelui şi a cerului, plină de mireazma 
florilor, uşor şi senin melancolică din 
cauza acelei dorinţe de moarte (LEO- 
PARDI: un desiderio di morir si sente) 
care întovărăşeşte, mai ales primăvara, 
orice suavă suferinţă de dragoste ; cul. 
mineuză în scena :aradisiacă a Laurei 
sub ploaia de flori. Structura ei e simplă, 
de acea savantă şi lotdeodată instincti- 
vă şi inconştientă simplitate clasică a 
maurilor capod'opere, roade în acelaşi 
timp şi ale inspiraţiei şi ale tehnicei, 
Se deschide cu o scenă primăvăratecă, 
ce-i aminteşte e alta, în care același pei- 
sagiu, însulleţit acuma numai de amin- 
lire, servia ace Îond frumuseței Laurei, 
care îl transforma întrun peisagiu ca de 
vis şi de vrajă (aer saero, sereno, Ov'A- 
mor €o' begli oechi il cor m'aperse), şi 
sfârşeşie cu note iriste şi pasionate : 


date udieuza insieme 

a le dolenti mie parole estreme), 
(„dați ascultare cu toții, întristatelor  me'e 
„cuvinte extreme'“,) 


cari închec adagiul şi preludează ap- 
passionato-religioso al celei de-a doua 
părți a acestei măestre sonate poclice, 
care e cânţona :Chiure, fresche e dolri 
acque. Poclul sc întoarce către „clarele 
răcoroascle, dulcile ape“ ale Sorgei, în 
care Laura, pentru cel singnră demnă de 
numele de femee, obişnuia, în adânca 
singurătate a acelor locuri şi în primele 
ore ale dimineţei, să-şi scalde membrele 
siatuare, demne de o divinitate câmpe- 
nească păgână (şi închipuite aici ca o- 
peră de artă a celui mai armonios scul- 
pel clenic) ; se întoarce către ramura, 
care servi de sprijin frumosului său 
şold, ca o coloană pe care se sprijină o 
Veneră  anadiomenă (continuă prin ur- 
mare motivul statuei de divinitate pă- 
gână) ; către iarba şi Morile cari fură 
ucoperite de rochia drăgălaşi care aco- 
perea sânul îngeresc al Laurei (statua se 
însufleţeşte încetul cu încetul, devine 
carne, prin tot ceeace ne sugeră acele 
frumoase membre, acel şold, acel sân 
îngerese şi apoi moale, alb de tot şi mai 
ales ucea haină drăgălaşă care acopere 
iarba şi florile, şi ascunde atâtea frumu- 
seţi!) şi în sfârşit către aerul stânt, senin, 
unde Amor îi deschide inima cu privi- 
rile drăgălaşe ale Laurei (scena ia pe 
neaşteptate un aspect solemn, fatal: de 
moment decisiv în viaţa poeiului şi pre- 
găteşte iragicul acelor vorbe extreme 
cu cari se închee strofa) ; şi îi conjură 
pe toţi împreună :ape, ramură, iarbă, 
flori, aer sfânt senin să asculte cele din 
urmă ale sale vorbe de dragoste şi de 
durere şi, în acelaşi timp, de îndurcrată 
melancolică speranță de a se putea; odil- 
ni, după moarte, în acel dulee pceisagin, 
lâugă acele dulei mărturii a dragostei 
şi a durerii sale, astfel îucât Laura, re- 
întorcându-se, să revadă acele locuri, să 
plângă la amintirea aceluia care cu atâta 
duioşie o cântă, și, ștergându-şi ochii cu 
cel mai camwdid văl, să ceară pentru el 


dela Dumnezeu (cucerit şi el prin acele 
dulci lacrime femenine) iertarea rătăci- 
rilor lui de dragoste. Musicalitatea siro- 
fei e de o senină melancolie : de viziune 
şi de amintire care, încctul cu încetul, se 
face din ce în cc mai pasionată prin 
„erescendo-ul“ reprezintat de îmbulzirea 
invocaţiunilor către valuri, către ra- 
mură, către iarbă şi flori, şi în sfârşit 
către acel aer saero sereno (de futali- 
tate şi de vrajă), în care se întâmplă 
minunca (în sensul de fapt supranatu- 
ral) îndrăgostirei poetului. Totuşi acest 
cresce:do pasional nu pregăteşte desiul 
tragicul conținut al ultimelor două ver- 
suri ale strofei şi mai alesulaucelor dolen. 
ti mie parole ESPTREME, cari ne sau prin 
surprindere şi ne sgudue cu atât mai 
puternic, cu cât mai puţin suntem jro- 
gătiți pentru ele. E ca și cum am astulta 
uulci şi melancolice accente, ale unci 
persoane pe care o ghicim irisiă, (dar ale 
căreia motive de tristeţe nu le cunoaştem) 
desecriindu-ne în senina melancolic a a- 
ducerii aminte un moment de fericire 
apusă, cu faţa încă plină de lumina a- 
celei fericiri (şi de  plăcniul peisaziu 
plin de strălucire, în care sufletul o 
gustă pentru prima oară) și, de-odată, 
durerea comprimată în suflet de atâta 
timp şi  desfătată de amintirea acelui 
moment fericit, pe care nenorocitul sia 
ainăgit că-l reirăeşie ; ar rupe orice stla- 
vilă şi ar izbucni îulr'un strigăt ascuţit 
de pasiune disperată, întrun suspin a- 
dâuc şi nemângâiat, în cutinte întune- 
cate anunțând o disperaii hotărire de 
imoarie. 

Frumuseţea peisugiului pe care ni-l 
prezintă Petrarca în această primă stra. 
fă, blândeţea  idilică a acelor ape lim- 
pezi, răcoroase (şi dulei în amintire). 
seninătatea clasică a acelei scene de 
scăldătoare u Dianei sau a Venerei ana- 
diomene, frumuseţea statuară a îrumoa- 
selor membre ale Laurci, înfăţişarea tot 
statuară a frumoasei femei rezimân- 
du-se pe o ramură, cu o stuiuă de nim[ă 
de pădure pe o coloană; faptul de a nu 
şti în ce scop poetul invoacă acele ape, 
acei arbori şi acele îlori ca miăriurii ale 
dragostei sale ; toate aceste lucruri ne 
amăgesc, ne distrag atenţiunca, așa că 
cele două versuri, cu cari se închee 
strofa, ne vin cu totul pe neaşteptate, şi 
ne sgudue puternic. Lot acest rezultat e 
voit de poet şi avca. un corespondent în 
muziea timpului, care se comylăcea în 
calențau bretonă, prin cure o frază înce- 
puiă în tonalitate majoră sfârşia pe ne- 
asteptate în minoră, determinând un pro- 
cedeu asemănător şi în poezie. Există o 
poezie a lui Jaufre Rudel care e în în- 
ircgime o poezie de dragoste şi stâr- 
şeşie pe neașteptate cu acconie mistice 
de renunțare la bunurile Jvmeşti şi- cu 
hotărirca de a se duce ca cruciat la Sf, 
Mormânt, cecace aminteşte în acest amă- 
nunt tehnic, procedeul unor vechi pocţi 
armeni, cari, în acelaşi chip, sfârşesc cu 
aceente de profund misticism poezii de 
dragoste pline de toată calda şi colo- 
rata sensualilate a artei orientale. Cine 
vrea să aprofundeze acest aspect al ar- 
iei medievale nare decât să citească în 
Zeitscriit fiir  romanische Philologie al 
«nului trecut. (1926) studiul meu Da Jau- 


UNIVERSUL LITERAR 





VASILE POPESCU ; PEISAGIU BUCUREŞTEAN 
(Salonul Oficial) 


fre Rudel ai trovatori armeni, Aici a- 
daog că la Petrarca acelaşi procedeu e 
atât de spontan, atât de perfect reali- 
zat. încât atinge universalitatea şi ori- 
ginalitatea capod'orerci, asa că  prece- 
dentul cadenţei hbretone (şi al pocziei 
citate a lui Jaufre Rude!) n'are decât o 
valoare isiorică şi nu ne poate interesa 
(din punct de vedere estetic) decât în- 
trucât întră în acea teorie a mea ctespre 
periccționarea materinlului artistic, prin 
caro un acelaşi procedeu tehnic, trecând 
de-alungul veacurilor prin mâinile 
maestre ale celor mai mari genii ale o- 
menirei, se rafinează din ce în ce mai 
mult. până ce își găseşte expresiunca 
cea mai perfectă în accea ce nnmim noi 
capodoperă, după care în mod fatal se 
repetă mecanic, şi, nemaifiind suscepti- 
bil de vre-o perfecționare, decade. 

A doua şi a treia sirofă sunt domi- 
nate de gândul Morţei. dar în chip dife- 
vit. Intra doua, de tip întrucâtva 
discursiv, dar înălțat prin nobleţa fac- 
turei şi prin perfecțiunea ritmului care 
spune mult mai mult decât cucântul. 
poetul îşi urcază că. dacă ursita îi e să 
moară în durerea neîmnplinitului său dor, 
să se  milostivească vre-un suflet pios 
să-i îngroape trupul în acel loc, ce-i e 
atât de scump. Numai întărit de această 
nădejde, sufletul său va putea să treacă 
în pace pentru a trăi viaţa de dincolo 
de mormânt. Stiindu-se îngropat, de-a- 
lungal acelor valuri atât de răcoroase şi 
limpezi ale Sorgei, în apropierea acelui 
arbore, care a sprijinit frumosul şold al 
Laurei, sub acele flori şi accea iarbă odi- 
nioară călcată de frumoasele picioare 
ale doamnei sale, peste care se îutinde 
acel cer sfânt şi senin în care ca îi apă- 
ru şi îl săgetă cu dragostea ; numai știin- 
(b-se îngropat. acolo, moarica i se va 
părea cu putinţă de îndurat. Strofa 
— repet — arc un mers discursitr care 
ar exclude-o din poezia pură, dacă mâh- 
nita ci muzicalitate, plină de o melan- 
rolică înduloşare pentru sourta sa atât 
de crudă, care vrea ca el să închidă 
plângând ochii săi muritori, aiât de în- 


setaţii de frumos: n'ar face minunea de 
a ne sgudui, independont de înţelesul 
varbelor şi de legătura lor sintactică. Se 
simte că poetul ar vrea să mai trăiască, 
cu toată plăcerea de a trăi de care este 
capabil exuberantul,  modernul său su- 
flet încă tânăr şi simțitor fată de ftu- 
mos. Dar soarta vrea altfel. Suferințele 
ii sunt prea crude. Trebue să moară. In 
acest caz, şi având în vedere că e chiar 
necesar ca să moară (dar se subințelege 
că ar fi atât de frumos de a trăi, dacă 
Laura ar răspunde dragostei sale!) e] 
doreşte să fie îngropat în acele locuri 
binecuvântate, une pentru întâia dată 
a văzut-o și a suferit din dragostea pen- 
tru ea. Dar se simie că-i pare rău că 
moare. Şi în acel MESCHINO corno, în 
acea alma ignuda, în acc! FUGGIR la 
came TRAVAGLIATFA e lossa simţim 
tot regretul mâhnit de a trehui să su- 
cumbe acelei «rude soarte, care vrea 


ch'Amor questi occhi lagrimando chiuda ; 
(„că Amor să închidă lăcrimând aceşti. ochi“) 


unde însuș Amor, plângând, închide o- 
chii poetului. însă unde acel lagriman- 
do, pus în imediată apropiere de ochi 
și putându-se de aceca interpretă ca la- 
crimanti, ne sugerează ideia că nu nu- 
mai Amor plânge, dar că plânge şi poc- 
tul, sugestie poetică foarte importantă, 
ca toate sugestiile poetice, din care, în 
ciuda sintaxei, a gramaticei şi câteodată 
chiar a înțelesului, consistă adesea iot 
divinul emoţiunei poetice, care nu e de 
loc rațională, ci instinctivă și procedea- 
ză prin asociaţiuni. repezi de idei, ca 
visul, al cărui farmec consistă tocmai 
în ilogicitatea sa, 

Cu privire la accasta nu va fi rău să 
ne oprim un moment pentru a căuta să 
ne înțelegem asupra nnui faimos pasa- 
giu a lui Dante din Contele Uzolino 
despre care se discută în deşert de vea- 
curi, spre a ne întoarce înapoi la aceeaşi 
canțonă a lui Petrarca, pentru a elucida 
două locuri despre cari sa discutat de 
către generații întregi de pedanţi, fără 
a se ajunge la vreun rezultat pozitiv. 


380 


Cu toţii îşi amintesc ultimul vers al 
episodului Contelui Ugolino : 


Poscia pi che” dolor pote fi! digiuna, 
„(Apoi, ce mu făcfi durerea, făci foamea") 


în care probabil Dante a vrui să zică 
numai că acea moarte pe care singură 
durerca n'a putut-o provoca, foamea în 
sfârșit reusi s'o determine ; dar care 
împărți critica dantescă în două tabere 
adversare în jurul afirmării sauna nrgărei 
teenefaziei Contelui Ugolino, adică da- 
că acesta mâncase sau nu din carnea 
fiilor șăi. Ei hine, chestia nu se puue 
întrun chip atât de grosolan. E lutru 
clar: vorbele lui Dante spun ceea ce 
spun. şi deci nu spun deloc că Contele U. 
golino şi-ar fi mâncat fii ; dar sugeră în 
mod obscur ideca, şi sunt cu atât mai 
lugubre şi tragice, cu cât mai puţin clar 
fac aluzie la posibilitatea reală e unui 
asemenea fapt. Așa, pentru a ne reîn- 
toarce la Petrarca al nostru, o lungă şi 
oțioasă discuţiune a împărțit critica pe- 
trarchescă în două taberc adverse, din- 
tre cari una susţine iar cealaliă neagă 
faimoasa scăldătoare a Laurei. Și aici 
chestiunea se pune altfel. Fie că dove 
(dove le belle membra pese celei...) tre- 
buie să fie înțeles în apă, fie că trebuie 
să fie înțeles în apropierea apei, ca în 
canțona all'Italia ; 


piacemi ahmea che i miei sospir Sian guali 
Spera il Tevere e lArno 
e "1 Po, dove doglioso e grave or segglo; 


„(Imi place măcar ca suspineie mele să fie 
„acele me cari le speră Tibrut si Arnui, şi Pa- 
„dul, unde şez acuma mâhnit şi grav“). 

Dee 


în care dove nu se poate interpreta de 
cât ca pe malurile căruia ; cert este că 
Petrarca a vroit să ne sugereze în legă- 
tură cu Laura motivul artistic al scăl. 
dătoarei Dianei sau a Venerei Anadio- 
mene, adică a unui frumos nud femenin 
(frumoasele membre) văzut en plein air, 
în plină natură; motiv artistic care a 
sedus pe atâţia pictori, sculptori şi poeţi. 
Deasemenea e oţios a discuta dacă în 
versurile : 
ina 

erba e fior che ia gonna 

legpiadra ricvperse 

con Pangelico sena ; 

„(iarba şi florile pe cari rochia drăgălaşă 

„le acoperi împreună cu îngercescul sân'!). 


subiectul trebuie înieles a fi erba e fior 
sau la gonna care acoperă (ferice lor! 
se suhînielege) iarba şi florile în ace- 
lasi chip în care acoperă îngerescul sân 
al Laurei, dar, nu se poate rega că 
există interferența poetică voită a unui 
alt mic tablou, în care ierburile şi flo- 
rile înalte de po malurile Sorgei aco- 
peră rochia drăgălaşă şi îngerescul sân 
al Laurei întinse pe pajiște. Ambele i- 
magini ne sunt sugerate în acelaşi timp, 
şi din dubla sugestie: cea poetică (întă- 
rită de gramatică) şi cca iraţională (în 
dezacord cu gramatica) rezultă mai multă 
fmnmusețe pentru versurile de cari ne 
ocupăm, 

Dar să revenim de unde am plecat. 

Strofa a treia, dominată şi ea de mo- 
tivul Morţii, e mai mişcată şi mai se- 
nină, Parcă seninătatea lumimoasă a pei- 
sagiului primăvăratec al Vauclusei şi 
farmecul liniştei câmpeneşti ar consola 
pe Poet. Acum el a murit şi asistă sub 
pământ la o scenă care nu poate să nu-i 
facă plăcere. lată că Laura, mânată poa- 


390 


ta şi dânsa de amintirile ci de dragoste. 
se reîntoarce la obişnuitul locaş (all'u- 
sato soggiorno) şi, ajunsă la locul unde 
în binecuvântata zi (nel benedetio gior- 
no) a întâlnit pe poet, îşi îndreaptă pri- 
virea dormică şi bucuroasă  (volge la 
vista desiosa e lieta), în căuiarea lui. 
Dar nu vede decât puţină ţiărână prin- 
tre pietrele unui mormânt. Și atunci 
laura se umanizează ; e singură, și nu 
trebue să se teamă de privirea vreunui 
străin importun ; e singură şi orice tea- 
mă de a putea. păta acel renume de cas- 
titate atât de ușor de a se intuncca în 
Evul Mediu, acea sticlă negrăit de pură, 
la glasul impur al răuvoitorilor (ve- 
stiți mal parliers) nu mai are loc de 
a exista, şi atunci Laura plânge pe mor- 
mântul poetului său, şi însuşi  Dumne- 
zeu, văzând-o cum. în chip atât de dră- 
gălaş îşi șterge lacrimile cu un capăt al 
vălului nespus de alb cinc-i acoperă u- 
merii, chiar Dumnezeu c cuprins de mi- 
lă pentru acele lacrimi şi iartă poctului 
duleca-i rătăcire de dragosie : 


Tempo verră ancor forse 
ch'a Vusato suggiornv 
torni la fera bella e 
e lă v'elba mi scorse 
ncl benedetto giorao 
volga la vista desiosu e lieta, 
carcandomi ; ed, oh picta! 
giă terra intra le pietre 
vedendo, Amor lispiri 
in guisa che sospiri 
si dolcemente che mercă m'impeire, 
e faccia. forza al Cielo, 
asciugandosi gli occhi col bel velo, 


mansueta ; 


(„Poate va mai veni vremea ca la obişruitul 
„locaş să sc reîntoarcă fiara frumoasă şi 
„blândă ; şi acolo unde ca mă zări în ziua 
„binecuvântată să întoarcă privirea dornică 
„Şi bucuroasă, căutându-mă; şi, oh, vai! vă- 
„zând aguma ţărâna primtre pietre, Amor s'o 
„imspire ca să suspine atât de dulce, în cât să 
„ceară iertare pentru mine şi să oblige Cerul 
„Stergându-şi ochii cu frumosul văl“). 


E. fireşte, o dorință a lui Petrarca, un 
vis cu ochii deschişi, o dulce reverie a 
sufletului îndrăgostit al poetului. care 
nădăjdueşte că Laura se va îndura de 
milă măcar după moartea lui, Şi iată 
pentru ce în această lume a visului. a 
dorinței realizate în. domeniul fantazici. 
în această lume ideali descătuşută de 
toate lanţurile realităţii şi deaccea emi- 
namente poetică ; Laura c mai vie decât 
în lumea reală, e chiar îndrăgostită și 
miloasă, în ciuda celei ce a fost în lu- 
mea realităţii. Această laură îndrăgos- 
tită şi miloasă, nesfârşit mai umană si 
în acelaşi timp mai roetică decât L.aura 
realităţii, este acea pe care Romani a 
studiat-o în iseusitul său studiu despre 
Laura în visurile lui Petrarca, explicând 
acest frumos fenomen prin faptul că în; 
vis poetul e liber să-şi închipuie femeea 
iubită cum vrea şi cum o doreşte, fără 
să fie bruta! contrazis de felul ei de a 
se comporia în viaţa reală. Şi observați 
că şi Laura e sunprinsă de moartea lui 
Petrarca, după cum suntem şi noi sur- 
prinşi de tragicele cuvinte de pasiune şi 
de moarte cari închee prima strofă a. 
cauţonei totuşi atât de senină, luminou- 
să şi idilică. Rcîntoarsă (frumoasă şi 
blândă de astădată, iar nu frumoasă şi 
crudă ca în ziua în care o văzu) la lo- 
cul hinecuvântat unde a întâlnit altă- 
dată pe poetul îndrăgostit, ea se uită 
împrejur,  căutându-l, cu privirea dorni- 


UNIVERSUL LITERAR 


GIOVANNI PAPINI 


Italia mea...) 


„Intors după câteva zile la Florenţa, 
am aflat că murise Francesco Crisp... 

Nici până azi nu pot pricepe bine mo- 
tivele îndurerării mele care, lu dreptul 
vorbind, n'a ţinut mult. Puţin îmi păsa 
mie de politică, dar simţii vag că dispă- 
vea cu Crispi cel din urmă martor al 
Risorgimentului şi, totodată. nădejdea 
unei noui Ltalii victorioase. FI era exila- 
tul dela 1548. de două ori învingător în 
Sicilia, dar şi învinsul dela Adua. Il că- 
lăuzisa pe Garibaldi, îl dominase pa Um- 
berto, potolise răscoalele, visase o Impă- 
văţie în Etiopia, In vreme ce Francezii se 
jucau în Tunis şi-i masacrau pe italieni 





GIOVANNI PAPINI 


la. Apele Moarte, Crispi fusese singurul 
italian care dădea de gândit şi speria, 
cât de cât, Franta. Catilinarele lui Ca- 
valotii și jambii lui Stecchetti nu ne fă- 
ceaun să uităm, pe noi, linerii, că Giosu& 
Carducei îl iubea şi că Bismark îl res- 
pecia. După o înfrângere colonială, care 
păru speriaţilor parlamentari dezastrul 
unui înteg popor. bătrânul cuceritor de 
regate fu trimis la plimbare fără multă 
vorbă, ca un servitor pungaş, spre a 
muri arh şi singur, în tăcerea spuimei 
din preajma-i, 

Cu un an mai înainte, un tânăr sectar 
înjunghiase pe Rege cum ai înjunghia 
un vival — orice anarhic e un principe 
impotent — şi după câteva luni murise 
Ciuseppe Verdi, țăranul pasionat care 
mișcase toate popoarele cu puterea-i su- 
blimă şi plebee. 





că şi bucuroasă. Nu se aşteaptă la des- 
coperirea lugubră a sărmanelor rămă- 
şije omenești printre pietrele mormân- 
tului. Pare că star fi reîntors cu alle 
gânduri, de a-şi expia cruzimea de odi- 
nioară, de a mângâia cu privirile și cu 
vorbele sale pe acel care a suferit atât 
pentru ca şi atât de dulce a cântat-o. 
(Urmează) 


RAMIRO ORTIZ 


Se sfârșea o epocă în acei ani: se is- 
prăvea aventura Risorgimentului, galo- 
pul Romantismului, epoca părinţilor. 

Cei, născuţi în acest secol nu-şi pot în- 
chipul umilința unui tânăr italian în 
răstimpul ce trecu dela masacrul din 
Dogali până la moartea lui: Crispi. Se 
părca că o pedeapsă sar fi abătut asu- 
pra naţiunei pe care celelalie o asu- 
preau, fără a-i face măcar cinstea de-a 
o uri. Până şi continentul cel mai puţin 
războinice. Africa, ne respingea: refu- 
zasecrăm Egiptul ; ajunseserăm târziu în 
Tunisia ; Abisinia ne azvârlise în mare 
după Abba Carima. 

In viaţa mea nu voiu uita desnădejdea 
acelei dimineţi de Martie în care sosiră 
cele dintâi veşti dela Adua. Cerul plumn- 
buriu şi îmibâcesit, ulițele sure și mai 
murdare ca de obiceiu, feţele mai moho- 
rite, tăcerea mai mare: tăcere de  nc- 
mevnicte şi de ocară, Până chiar şi tata, 
care totuş cra republican, mai-mai plân- 
gea : Baratieri! fusese garibaldin ca și el 
şi parcă i se risipea în scrum una din 
cele din urmă legende care-l ajutau să 
trăiască. După câteva zile, pe noi şoo- 
larii. ne duseră pentru o slujbă la San- 
ta Croce, întru pomenirea morţilor din 
Africa. Marea biserică îmbrăcată în ne- 
gru, cântările latineşti, vârtejul  gemut 
al orgei. și toate chipurile noastre de 
băeţi galbeni la faţă, în şir: ce jale. ce 
durere, ce ocară ! La atâta ajunsese Ita- 
lia istoriilor, Iialia lui Scipione şi a lui 
Cesar ! Inima-mi de cincisprezece ani se 
răzvrătea : Suntem noi, nouă ni se va 
cuveni aslă dezonorată moştenire, şi 
ceva vom face, căci Iialia nu poate îs- 
prăvi în acest chip! Această Italic care 
a avut în dar totul — soare, miracol de 
mări și de munţi, geniu, stăpânire, sfin- 
țenie — şi care a dat totul, tuturor: 
dreptul popoarelor, o cetate sfântă lui 
Cristos, un nou continent Europei, artă 
Rarbarilor, filosofie Nordului, şi care 
în puţine veacuri a scris Divina Come. 
die, şi 1. Massimi Sistemi, Somma, II 
Principe şi a făcut să plângă  inimele 
lumii prin Canzoniere, prin I Canti, prin 
Norma şi prin Traviata, accastă Iialie, 
deși învinsă şi șubredă, nu poate muri. 
Nu vom îngădui să moară. 

l.a școală, ce ne puneau să învăţăm pe 
de rost ? „Vai, sclavă Italia, lăcaş de Qu- 
rere“ a lui Dante, „Italia mea, deşi za- 
darnic mai vorbesc“ a lui Petrarca: „O 
patria mea, văd zidurile şi arcurile, a lui 
Leopardi — îar pe furiş citeam „patria 
noastră e lasă” a cidevant-ului. Carducci, 
care ar fi voit să oprească soarele Italiei 
deasupra unei Republici ghibelline. Nu- 
mai dojane şi tânguiri,.. 

In acca mândră melancolie a mea, nu 
găscam nimic de care să mă sprijin: nu 
era nici un ogor gata pentru semănături 
croice. Istoria în mijlocul căreia ne era 
dat să trăim era mediocră, chiar şi în 
rămășiţele-i glorioase. Intro dimineaţă 
de iarnă ne dădură drumu“ dela școală, 
pentru că trebuia să sosească Regele. In 
loc să mă duc acasă, am pornit'o, gură- 
cască, spre gară. Pe străzile mai mari 
abia câte-un steag lu fiecare sută de 


*) Pagini din cartea de amintiri, pe 
care o va publica în curânt autorul 
„Omului sfârşit“. 


UNIVERSUL LITERAR 


ferestre ; şi apoi steaguri cari spânzurau 
în aerul fără vânt, aproape rușinoase. 
Tot atâta lumă ca în orice altă zi, și lu- 
me care-şi vedea de treabă, cu pas obiş- 
nuit. Deodată, la capătul străzii dei Pan- 
zani, văd ieşindu-mi în cale' Qouă: tră- 
suri largi şi negre cu doi cai. În cea de-a 
doua, lângă un general, un domn gras 
la fată şi cu două mustăţi înfoiate, albe: 
cra Regele, îmbrăcat în negru ca un no- 
tar. Lumea abia dacă se oprea o clipă 
să.l privească şi nu toți își ridicau pălă. 
ria, Regele, obosit, saluta, privea înainte 
cu ochii încă mândri, dar de-o mândrie 
votolită şi apmoape copleşită de tristeţe, 
Nu era un monarh învingător care trece 
prin mijlocul poporului. său în sărbătoa- 
re: era Regele dela Custoza și Adua. 
care puţin timp în urmă avea să fecun- 
deze cn sângele-i nevinovat destinele 
noului Regat. 

Unde să cauţi sprijin ? Ce pretext de 
orgoliu și de acţiune putea născoci un 
tânăr singur, în acea climă de Qecaden- 
tă ? Inasăşi unitatea Italiei părea în pri- 
mejdie : în 1895 fasciile din Sicilia. după 
ce dăduseră foc Municipiilor. înăltară 
prin unele locuri steagul englez : în 1994 
ținutul Lunigianei fu .potovit de răscoală. 
în 1898 jumătate din Italia se răzvrăti 
fără să ştie ce voia şi sc auzi vorhin- 
du-se de un Stat al Mitanului. Până chiar 
și bătrâna împărăteasă Kuang Sin, după 
ce cedase o bucăţică din China oricui 


i-ar fi cerut-o, a fost în stare să-i refuze 
Haliei, în 1999, golful San-Men. 


In 1804 murdăria ascunsă a băncilar 
sc prelinse în ziare şi se descoperi cât 
crau de putrezi parlamentarii : misuna- 
xă Catonii: cel din Milano Cavallotti, 
nimicit în sânge: cel din Roma. Shar- 
baro. în ridicol. Bătrânele săgeți ale lui 
Carducci întunecau. încă o noală de cer: 
Alfredo Oriani. ascuns în Romagna. se 
războia cu nălucile surde: Guglieme 
Ferrero scria o Germanie a sa. ca și Ta- 
cit. ca să contrapună proaspăta Furovă 
a Nordului istovitei Italii. De Amicis cel 
mustas. Rovetia cel slugarnic. Stecchetti 
cel libiâinoa. erau. scriitorii pe care-i a- 
dorau librăriile şi nesomnul acelui sfâr- 
sit de secol şi de domnie. Darwin vul- 
parizat de toți. Spencer adaptat Ae”Ar- 
digo. Marx cârpit de Loria şi le Habrio- 
la. Nietzsche revelat de  TYAnnunzio. 
erau treucile streine la cari se adăpau. 
de bine de rău. cenltele cirezi italience. 

De ce să' te prinzi ? De unde sto por- 
neşti mentrn o fază nouă. pentru un ano- 
timp înviorător ? Republicanii se limita- 
seră să încălzească iarăş, cât de cât. cu 
<lăbănoagele lor trupuri, focul stins al 
lui Mazzini: anarhicii. neînstare să as- 
cută cugetarea lui Stirner, învârieau | 
tocilă vechile stilete cămvunăreşti pe gre- 
sia ignoranței şi a invidiei , socialiştii a- 


«uceau întrun. hal de plâns generosul 
ferment creştin, înnecându-l în plăma- 
da unei mitologii grosolane, prin care 


voiau să dea trup ştiinţei pozitive, pro- 
gresului nesfârşit, respectului de număr, 
de materie, de forță şi tuturor celorlal- 
te imbecilități galice şi ebraice, de care-i 
e silă oricărei inteligenţe bine organi- 
zată. i 

Un tânăr italian care-ar fi avut neno- 
rovul de-a nu se naşte netrebnie și mc- 
diocru, se găsea la începutul secolului, 
singur cu desnădejdia şi orgoliul său, 
Fra cazul meu. Umpleam singurătatea 
cu Unicul lui Stirner şi-mi hrăneam or- 
goliul cu amintirile şi speranţele unei 
Îtalii mai mari, Şi acestea erau căi ce mi 


391 


Un cimitir şi o gară 


Peut-!re le bonhcur n'est-ij 
que dans les garcs.., 


Ch. Cros 
Te presimţeam în apropiere, te va- 
deam din ce în ce mai dinstinct. anti- 


teză enormă, semănată capricios în sgo- 
mot de bulevarde, printre pomii transpa- 
renți ai toamnei. în mijlocul focarelor 
de lume... 

Un cimitir şi o gară. despărțite doar 
de un spaţiu neînsemnat — către voi mă 
îndreptam dealungul magazinelor cu vi- 
trine ispititoare, în frăgezimea  după- 
amiezilor ce agonizau. Şi sufletu-mi nu 
ştia. — pentru o clipă — dacă îrebue să 
dea. mai mare avînt, iluziilor, dorurilor, 
filfiirilor de aripi ce-l străbăteau, în- 
demnîndu-miă paşii să pătrundă pe lar- 
gile peroane cu ecouri metalice, ori să 
cultive regretul ce sta ascuns în cutele 
lui, ca sunetul în lemnul vioarei, condu- 
cîndu-mă. pe sub porţi negre. în ritmul 
fanfarelor de doliu. 

O plimbare scurtă şi repetată, 
porțile acestor două lumi, îmi 
însă da senzaţii multicolore şi 
Ciîţiva paşi înainte mă înălțau. mă 
sbuciumau adinc, alţi cîțiva paşi în- 
napoi mă îmbătrîneau, adormindu-mă. 
Bătăi de ciocane în roți mă atrăgeau, 
spre ele,  arătindu-mi perspective de 
şine înfinite, pe cînd din urmă, armonia 
clopotelor tindea pe furiş să mă învă- 
lue.., 

Şi timp de cîteva ore călcam pasionat 
pe urma senzaţiilor — ca vînătorii pe 
urma sprintenelor căprioare. Le prin- 
deam parcă dinaer.cu miini înfrigurate 
şi le ascundeam, şi le topiam în întrea- 
ga-mi fiintă. Sufletul meu se cntremura, 
striga şi videa —ca oamenii ce trec brusc 
la bac, din sălile'die abur, sub potozul du- 
surilor reci — de atita contrast, de atita 
explozie de nepotrivire... Şi găsiam în 
salturile acestea chinuitoare. o plăcere 
proaspătă, pe care căutam să o prelun- 
geac diabolie, 

Mă urcam şi mă coboram pe scări ne- 
văzute, adunam în iuru-mi raze sau va- 
uri de umbră, surprindeam surisuri fe- 
vicite sau lacrimi nemîngiiate, mă  for- 
tificam în vuetul vieței si mă scăldam în? 
tăcere eternă, sorbiam prin toţi 
porii mişcarea febrilă şi-mi inoculam în 
cușchi palida inerție — şi totul în ci- 
teva clipe, în treceri grăbite pe cîmpul 
trotoarului. sub privirile mirate ale dru- 
meţilor. plini de asemenea senzaţii şi... 
imuni. 


între 
puteau 
larg. 


Dela o vreme, totuşi, — din pricina, 
poate, a vecinătății atit de intime în- 
tre cimitir şi gară şi a  transportărei 
melc vioaie dela un loc la altul — mi 





sc deschideau pentru o viitoare recuce- 
rire : căci eul solidar, ajuns la culmea 
adorării sale însăş, nu se poale satisface 
decât în abisurile lui Dumnezeu, iar pe 
de altă parte, Iialia înseamnă Roma şi 
istoria Romei are drept divin pivot mor- 
mintele Apostolilor... 


Trad. de ALEX. MARCU 


se întîmplă, deseori, să conlund două 
lumi oare păreau îndărătnie şi etern o- 
puse. Cel mult constat aici numai va- 
riații îndrăzneţe pe tema vieței şi a mor- 
ței și diferența accentuată care mă ful- 
gera la început, încetul cu încetul. sa 
transformat în armonie şi farmecul bol- 
nav ce-l gustam în plimbările mele de 
navetă încearcă să se furişeze din mine 
pe nesimţite... 

De ce n'am ştiut la vreme să mă în- 
depărtez din preajma sucuwsalelor celor 
două lumi ? De ce n'am ştiut să, păs- 
trez în <uflet poema suavă a contrastu- 
lui ce părea. etern ? De cc am continuat. 
fără presimţiri neliniştitoare, un drum 
nevinovai între două răspintii ce cre- 
deam că vor exista întotdeauna ? Acum. 
din prea multă obişnuință, nu le mai 


„văd. Acum nu mai disting dacă sunetul 


ce vibrează spume seară e clopotul de pe- 
ron sau clopotul din turlă, ori poate gea- 
mătul tampoanelor oropsite ; dacă hu- 
ruitul surd ce mă înconjoară e acel al 
cărucioarelor. de baguje sau al bulgări- 
lor de pămînt ; ..dacă scîrțiitul strident 
ce tae acrul e al cuferelor împinse cn 
sila în vagoaue sau al sicrielor s:oase 
din dricumi... Unde mă întorc vid oa- 
meni care „pleacă“ din gări anumite: 
aici,  coborindu-se singuri din trăsuri, 
ca să ia loc îu compartimente rătăcitoa- 
ve, unde mai adesea sc vor mişca şi vor 
vorbi, dincolo — coborîndu-sc, pe braţe 
vînjoasc, din carete mohorite și grave, 
ca să pătrundă în compartimente strim- 
te (împărțite. totuşi. ca şi celelalte în 
ciase) unde vor rămîne imobili, deşi vor 
întreprinde o călătorie mai lungă decit 
acele cu indicaţii de şine şi magii de fe- 
linare colorate... 

Şi astfel, într'o gară, tmenurile se suc- 
cedează repede, ca mai tîrziu să revină, 
populate cu chipuri străine : în cealaltă 
-— vagoanele masive, ce par uneori pa- 
late, cu minuscule vitralii, cu scaune de 
catilea în loc de canapele, cu decoruri 
de flori, rămin nemişcate în aliuierca 
lor severă. cu toate că şi ele călătorese 
mereu şi vertiginos... In goana lor întu- 
necată şi fără popasuri, tîrie după ele 
cruci strimbe şi putrede,  candeli roze 
ce se sting de vîni şi plăpînde cununi 
ce răspindesc petale, ca fulgi de sus- 
pine, pe drumul alb, pe care hamati, 
numiţi în dialectul locului: ciocli. ve- 
ghează credincioşi îm aşteptarea altor 
doritori de zări necunoscute. 

Şi concertul clopotelor se ceartă în 
aer cu şucrăturile stridente. — şi cîn- 
tece abia înginate sunt strivite sub rv- 
țile grele. — şi fluturări de batiste şi de 
draperii negre — şi figuri îndurerate, 
care vestesc celor vesele fatale clipe 
viitoare — şi zgomotele subliniate şi 
sbucnitoare sau înăduşite şi timide îţi 
dau — în colţul cartierului intim — im- 
presia. vastei lumi ce dansează în juru-ţi, 
pe care nu doreşti so mai cunoşti, jpren- 
trucă ai sunprins-o, pentru că ai rezu- 
mat-o între două răspintii şi chiar pen- 
tru că ai trăit-o, aici, atit de intens, în- 
cîi nul mai poţi distinge elemente la pri- 
ma vedere cu desăvirşire opuse, totuși 
aceleaşi în eternitatea lor dureroasă. 
care vibrează nervos, sintetizînd între- 
gul sbucium universal, în împărăția ne- 
limitată a unui cimitir şi a unei gări. 


1945. I. M. RASCU 


392 
Floarea lui 


ȚAÂNȚARUL MARACINE (ieşind dintre rânduri) 


Spre floare.. Unde-i floarea 2... 

Un mugur mic de vis, 

O lar:imă de îleare, 

O floare de eais 

Un zâmbet cald de lună, 

Un bhohot mic de soare, 

O rază frântă'n două 

De gândul ăsta: floare... 

Răturăm drumuri grele 

Pe-un lan de păpădic 

A fost ucis un flutur 

Iu zbor, de-o pălărie... 

Un vai ne sta în cale. 

Furnicile, cn greu 

Trecură peste dânsul... 

Apoi, un beleşten 

De rouă -- atunci când nouptea 

Prindea să sc asecunză 

De zorii dimineţii — 

„Și lam trecut pe-o îrunză! 

Spre toarce... Unde-i floarea ? 

Uu mugur mic de vis, 

O lacrimă de floare, 

O floare de cuis.., 

Uy zâmbet cald de lună 

Un hehot mie de soare 

O rază frântăm două, 

De gândul ăsta : floare... 
(tace) 


O YILOANRIL 


O, de mi-ar ereşie aripi, mi-aş rupe rădăcina ! 
lubirii tale, 
ȚANȚARUL MAR. (privind pe Sânzien 2) 


Nici nu ne-aude 
SANZIEN ţev gânslul departe) 


„Doarme, când mi-oi găsi lumina, 
De ca îmi lcugă viaţa ca.să rămâic-a mea 
Si dă-mi o rădăcină ca Să rămâi cu ca, 
Si schimbă-miă în fleare, alături să mă scutur, 
Şi <'o păzesc cu unbra... 


FLOAREA 
Ce-ay da să fiu un flutari.. 


RARGAUNIIE SFETNIC (lui Sânzicn) 


De-atâta timp plecarăm ! Trec zilele. ca unii! 
Şi-au îrdesit în codrii, frunzişul lor, tufanii... 
Albinele în roiuri încoace te purtară 

Dar până-aicea Doamne ! iubirea ta amară 

So curmi, —- că nu e altă smerită alinare 

Când, nesfârşit, din zarea albastră până'n zare, 
Din malui verde'mn floare pe care-l gobortm, 
Semntinde apa moartă a celuilalt tărâm ! 

Nu vei pute-o trece!., 


TANȚARUI. MARACINE 
De, maren este mare! 


LACUSTA 


Cum ai putut să ţârâi asemeni cugetare ? 
SANZIEN (innaintâud) 


Mă “spăimântați ? Dar dorul nu are şovăiri ! 
Să şovăiască cea mai adâncă din iubiri ? 
Nădejdi ştirbite'n suilet să-şi semene neghina, 
In sufletul în carc c numai „ca“ lumina ? 

- în sufletul ce moare cu seceta pe rană 


UNIVERSUL LITERAR 
7.3 L] 
Sânzien 


Cum secetă pământul când apa nu-i dă „hrană“ 

In gândul mev, în care de-ai scormoni, oricât, 

Nu vei putea s'o afli decât pe „la“... atât?... 

In trupul ăsta care spre „ea“ “şi târăşte-obida ? 

Ca vrejul către soare, spre mugure omida ? 

O Î... Trebue în lanţuri să-si înfrâneze cazna 

Spre ea să îngenunche spre ca să e mângâie ! 
(Bărgăunelui :) 

Să dai poruncă oastei în taberi să rămâie!)... 


ZEFIR (în fața lui Sânzien) 


Auzi, a apă mare de umbră împânzită 
Ți-așteaptă oustea'ntreagă în valuri să ţi-o'nghită. 
Zadarnic ! Smulgeţi dorul cum însumi eu mi-l smulg... 
Nu pofi zbura ! Aripa alt'dată ca un îulg. 
E plumb topit pe trupul ce doru stă să-l spargă, 
Eu pot zbura... şi totuş, în zarea asta largă, 
Spre „ea“, eu singur, singur, mi-e teamă să m'avânt 
Şi'nfața valurilor, mă strâng lângă pământ... 
„Si-acum, i 

oştiri de gaze, să afle toți aş vrea 


TOŢI 

ZErIR 

Ştiu, vorba mea e greu! 
Şi totuş, vă voi spune ce a văzut, zburând 


Din flori în îoni, Zetirul! 


TOȚI 


O veste... 


Care. care? 


Ci spune mai curând ! 


ZEFIR (lui Sânziev” 
Priveşte zarea lurgă... 


(Deodată în fundul scenei se face lumină şi pe o cul- 
me, albastră, într'un nimb de lumină, apare „Fluturul de 
noapte“ trist, cu aripele strânse, cu libelula moartă la; pi- 
cieare), 

— Yubire vrei ?.. lubirea 
SAÂNZIEN 
Un flutur... 
ZEFIR 
— Nu, — Mâhnirea ? 


Ades s'arată astiel !... 


SÂNZIEN 
Dar ce-are la picioare? O libelulă !.. Partea 
De dragoste-a oricui ? E dragoste ?... 


ZEFIR 
E moartea ! 
TOŢI 


Cum, libelula moartă ? Minciuni ?... 


BARGAUNELE SFETNIC 
Presimt un rău 
ZEFIR (privindu-l în ochi pe Sânzicu) 
Sărmana libelulă muri de dosul tău. 
(lumina în fund se stinge brusc) 
(Zefir se clatină) 


TÂNŢARUL MAR. 
Dar ce-are voevodul ?... 


O ALBINA (cu ciudă) 
De, treaba lui! Ne lasă 
De-acum în voiu noastră 
ALTELE 


In pace să ne lase!... 


FURNICILE 
Acasă ! Vrem acasă !., Acasă ?,. 
(urmează) ă 


N. MILCU şi RADU GYR 


UNIVERSUL LITERAR 


Este arta un 1oc? 


INI. CHELTUIREA ENERGIEI SUPERFLUE 


O alimentaţie mai bună, ohținută gra- 
ție superiorității organismului lor, le 
procură o rezervă de vigoare, pe care nu 
o mai cheltuese pentrv conservarea vieţii 
Astfel fiinţele cele mai dezvoltate dispun 
adesca de o energie, care încarcă unii 
centri nervoși. fiindcă zile si nopți se 
scurg în timpul cărora procesul reinte- 
grării perpetue a fiziologiei nervoase, ne 
mai fiind împiedicată priu nici o cheltuia- 
Ji notabilă de forţă nervoasă. se găseşie 
întro stare de instabililate extraordina- 
vă susrontibilă spre o excesiv de uşoară 
descompunere şi descărcare a forţelor pe 
altă cale decât pe cca obişnuită, Este 
cecace se numeşte dorința. Dorinţele sunt 
sentimentale ideale, care se nasc, când 
sentimentele reale, cărora cele ideale le 
corespund, n'au fost incercate de mult 
timp. 

Fiecare din facultăţile mintale, prin 
urmare. fiind supușă acestei legi : că or- 
ganele lor, după ce au aromit în timpul 
unui interval mai lung de cât de obicei, 
devin în: mod exceptional gata de acţiune 
—şi tot în mod excepțional întâmplându- 
se ca sentimentele corcepunzăloare să ia 
nustere oferind a facililate exceptională 
ca să pme în Joc toate activităţile lor co- 
relative—urmează ca ele să fie angajate 
foarte usor  într'o  actixitate simulată, 
când împrejurările o provoacă. în loc să 
provoace 0 activitate reală, 

De aci rezultă jocurile de tot felul: 
de aci tendinta la aceste exercitii super- 
flue şi fără destinaţie a facultăţilor noas- 
tre şi anume când facultăţile au fost mult 
tima în repaos. De aci wezultă şi faptul, 
că aceste exerciţii fără ohicct sunt înde- 
pinite mai mult de către fucultăţile 
cari au un rol dominant în viaţa anima- 
lului, 

Ridicându-ne acum sus de tot pe scara 
zoologică, la om, vom avea jocurile pra- 
priu zise din domeniul fiziologice şi jorn- 
rile psihologice care au fost denumite de 
către Spencer aclivități estetice. 


Activitățile de acest ordin nu se arută 
de când atunci când ajungem la o orga- 
nizare atât de superioară, încât cnergiile 
uu sunt în mod complet cheltuite în sa- 
tisfacerea nevoilor materiale. cari se pre- 
zintă din oră în oră. In acelaş timp cu 
excedentele accidentale de nutrițiune. în 
acelaş timp cu această varietate de facul- 
taţi, cari. există la animalele cu excerlen- 
te frecvenile de nutrițiune, trebue să mai 
lie condițiuni, cari să facă posibilă, pen- 
tru stările de conştiinţă întovărășina: ac- 
țiunile facultăţilor acestora, existența şi 
menținerea lor. căuiate fiind pentru ele 
înşile. abstracție făcând de scop. 

Această primă formă a plăcerilor, nu- 
mită joc, se arată în activitățile super- 
fluc ale aparatului senzitivo-motar, Şi în 
activitățile acelor instincte de conserva- 
re de sine dar destructive pentru alțiii. 
cari călăuzesc în genere pe oamenii pri- 
mitivi, 

Când aceste plăceri sunt stabilite, ordi- 
nele cele mui înalte ale puterilor coor- 
donatoare vin şi ele să aibă activităţile 
lor superilue şi plăcerile lor corespunză- 
toare în jocurile de îndemânare şi în ce- 
lelalte excreiţii mai depăriate de aciivi- 
tăţile distructive. Dar după cum se vede 
la sălbatici, în dansurile initative şi cân_ 
tecele, care le întovărăşesc, dansuri şi 


cântece cari incep foarte ru'limeniar ca- 
racterul estetic, există o mare înclinare 
către sentimentele plăcute care sunt a- 
Qapiale vicţii de pradă. Și chiar când a- 
jung la acele produse csietice mai dez- 
roltate mai evoluate si la sentimentele 
corclative pe cari citilizațiunile astăzi 
imbătrânite ni le dărucse, găsim totuş o 
trăsătură dominuntă a vieții de pradă, o 
urmă a caraclerului primitiv al jocului. 

Când cu toate acestea disciplina vieţii 
sociale, care cste din ce în ce mai puţin 
închinată spre pradă și din ce în ce mai 
pacifică, a permis simpatiilor să nască şi 
sentimentelor alruiste să se dezvolte, 
acesie sentimente la rândul lor încep să 
cheme sferele activităților superilue. Ar- 
ta începe, să ia forme din ce în ce mai 
mult în armonie cu aceste sentimente. 

O economizare mai mare o cnergici, 
rezultând din superioritatea organizării 
funcționale, va avea în viitor efecie ase- 
mănătoare cu acelea pc cari le-a avut în 
trecut. Ordinul activităţilor cărora este- 





DEMIAN : DANSATOARE 


393 


tica aparține, primind impulsiunea primă 
din această economizare, va fi în urmă 
şi mai întins prin ea: economizarea fă- 
cându-se în două feluri. în mod direct 
prin perfecționarea corpului uman însuş, 
și în mod indirect prin perfecționarea 
tuturor aplicațiunilor mecanice şi socia- 
le. Un excedent crescând de energie va 
face să nască o proporțiunc crescândă de 
activități şi de plăceri estetice, şi în timp 
ce forinele artci vor fi asa fel, în cât ele 
vor furniza un exercițiu agreabil facul- 
tăților celor mai simple. arta va face 
apel în acelaş timp la un mai mare grad 
de emaţiuni înalie decât până acum. 

Explicația aceasta este metafizică deci 
pur şi simplu ipotetică deşi Spencer cre- 
de că e iductivă, dar în tot cazul e destul 
de ingenioasă. Ingeniozitatea  explica- 
țiunii însă atâiatimp câtva rămânea o 
simplă ipoteză neverificabilă, contribu- 
țiunea continuă a fi un sport intelectual 
destul de admirabil, dar destul de pu- 
țin ştiinţific. 

Absența verificabilităţii i-a îngăduit 
lui Groos să admită o altă ipoteză pentru 
cplicarea jocului, 

In tot cazul pentru Spencer cantitatea 


(Salonul Oficial) 


394 


de energie pusă în rezerva prin econo- 
mie funcţională obţinută printr'o organi- 
zare progresivă, trebue cheltuită fără 
efori! spre a fi producătoare de plăcere. 

Simple senzaţiuni, de orice fel, care 
au caracteru! estetic îl dobândesc proba- 
bil, când cauzele fizice sunt în aşa fel în 
cât ele fac să intre în acţiune aparatul 
senzorial întrun mod cât mai eficace şi 
cu cât mai puţine obstacole, zice Spencer. 

Cu alte cuvinte în aparatul senzarial 
să fie cel mai mie conflict de acţiuni și 
cea mai mare sumă de cooperare, pmno- 
ducând astfel cel mai considerabil total 
de excitațio normală în elementele afer- 
tate. t 

Este un corolar pentru ceeace precede 
că o stimulaţiune senzorială ca aceca pe 
care o produce o frumoasă culoare sau 
un sunet dulse, implică după cum am 
văzut, o mare cantitate de acţiune nor- 
mală. 


Este vorba deci de o puternică descăr- 
care nervoasă în care nici un elemeninu 


se găseşte în exces, şi care v atinde să. 


deştepte o plăcere secundară vagă. Sen- 
timentele estetice în general sunt în 
mare parte compuse  dintr'o conştiinţă 
nedefinită care naşte asticl. 

Fste un element vecin acestuia, dar 
mai particular, în impresiunea frumosu- 
lui oferită de către senzațiune, O bună 
viurte din conştiinţa agreabilă pe care o 
frumoasă culoare o stârneşte poate să 
fie raportată la asociaţiuni stabilite în 
experinţă. 

In timpul vieţii noastre, culoarea roşie, 
albastru verde, etc., a fost legată cu flo- 
rile, cu zilele luminoase, cu scenele pi- 
toreşti şi plăcerile marcate în mod simul- 
tan cu impresiunile pe cari aceste lucruri 
le fac asupra noastră,. 

E de ajuns să ne amintim unda senti- 
mentală agreabilă stâmită de mirosul 
fânului, al cărni farmec întrisec este 
foarte moderat, spre a înțelege în ce lar- 
să proporție deşteptarea în adâncurile 
conştiinţei noastre a zilelor trecute, pe- 
trecute în timpul atâtor zile de vară, in- 
tră în farmecul pe care îl încearcă. 


Acest principiu al asociaţiunii care va 
fi reluat de către Fechner, este o altă 
formă a principiului fundamental din es- 
tetica spenceriană, căci asociațiunea pre- 
supune pasivitatea deci abeenţa cfortul 
mintal actiiv. 

Izvorul prmitiv al plăcerii estetice este 
o combinațiune de aşa natură că el exer- 
cită facutățile cât mai complet posibil, cu 
o cât mai puțină compensaţiune negati- 
vă venind din excesul exerciţiului... 

„dar eu văd o mulțime de motive ca 
să hănuesc că dispoziţiunile de formă, 
care sunf frumoase, sunt acelea care 
exercită în mod eticace cel mai mare nu- 
măr de elemente nervoase interesate în 
actul percepţiei, dar care nu încarcă de 
cât cel mai mic număr posibil din aceste 
elemente. 


„Un mare număr de clemente ale fa- 
cultăţii perceptive trebue să fie puse în 
joc, în timp ce nici una să nu fie con- 
damnată la un exercițiu excesiv... 

Fiind admis că sentimentul estetic are 
drept condiţiune primordială ca să nu 
servească imediat. vre'una din funcțiunile 
vitale, urmează că cel mai înalt senti- 
ment esfetic este acela care are cel mai 
mare volum produs de exercițiul  nor- 
mal al celui mai mare număr de energii 


- 


UNIVERSUL LITERAR 


ARTURO FARIN EA 


SAU 


„DE ERUDITIA“ 


Leggendo  atque 
vitam procudito 


În vitrinile librăriilor italiene au a- 
părut de curând cele trei volume: Il 
Romanticismo nei paesi latini (Ed. Fra- 
telli Bocca, Torino, 9 lire) ate lui Ax- 
turo Farinelli. Un adevărat eveniment în 
Inmea erntiţilor şi a pocţilor. O carte 
așteptată şi dorită. Farinelli şi-a câştigat 
mulţi cititori statornici şi înțelegători. 
Şi nu numai printre studuioşi. Proza luie 
căutată, şi savurată de foarte mulţi inte- 
lectuali fără serioase legături cu istoria 
şi critica literară. Un fapt semnificativ 
care ne-a îndemnat să scrim paginele 
acestea. 

Aţi cetit „La vita & sogno“ ? Sunt două 
volume în cari Farinelli cercetează tema 
dramei lui Calderon, „La vida es sueno, 
în întreaga literatură şi filosofie univer- 
sală. Fireşte, mediocra operă a castilia- 
nului—exaltată de romanticii  veaculni 
trecut — e numai un pretext. Din cele 
opt snte de pagini ce alcătuesc volume- 
le — numai o sută îi sunt dedicate. Far- 
mecul acestei cărți ciudate sunt tocmai 
P.reludiile la drama lui Calderon“ (vol. 
D si prima parte a volumului II: „Viaţa 
şi Lumea în gândrea lui Calderon”. Sunt 
adunate aici mărturii împotriva reali- 
tății viefei, dela cei diniâi taoiști până 
la Richard Wagner. Pascoli, Irving, Tol- 
stoi. Si nu adunate, clasificate şi rezu- 
mate. Cartea lui Farinelli nu e o anto- 
logie, nici culegere de sentențe din lite- 
ratura universală. Ideile. versurile, pa- 
radoxele, asupra realităţii vieței, şi iden- 
titățiisale cu visul —nu sunt înșiruite 
searbăd şi plicticos dealungul paginilor. 
Farinclli reconstitue cu ajutorul lor con- 
cepția Lumii şi Vieţii — în epoca, ţara 
sau personalitatea respectivă. Textele 
sunt pentru el vertebre ce îi vădese 
osatura spinală a Spiritului. a vicţii si 
valorilor lăuntrice, Există, în viaţa spi- 
rituală, o coherenţă, o organicitate  ne- 
cesară. Arceaş structură. se ghiceşte sub 
felurite manifestări: artă, viaţă, mistică, 
Hlosofie. ete. Farinelli a știut să înţelea- 
gă adâncurile autentice. structura spe- 
cifică a unei Vieţi Spirituale — fic ea o 
cultură, sau o personalitate — plecând 
dela problema : La vita & sogno. 

Se găsesc astfel rotunjite, configurate, 
multe şi reprezentative „Weltanschaung“. 
Taoismul se concretizează de minune în 
fabula Muturelui, din  Ciuang-Ţe. Pe 


când Ciuang-Ţe visa că este un fluture, 





fără ca vreunul să între în exerciţiu 


“ anormal. 


Am putea continua cu citatele, con- 
cluzia rămăne aceeaş: absența efortului 
mintal faţă de o cât mai mare stimulare 
nervoasă în care asociatţiunea ideilor cu 
pasivitate pură joacă rolul aproape prin- 
cipal, rămâne un fenomen, care califică 
esteticeşte actul de contemplare. 


(Va urma). 
SCARLAT STRUŢEANU 


scribendo A 


se deşteaptă pe ncaştepiate ;dar nu mai 
poate şti dacă Ciuiang-ţe e îluture în 
vis, sau, dimpotrită, fluturele e Ciueng- 
Te. Anularea realităţii imediate,  feno- 
menale, a Îmmii senzaţiilor, în Princi- 
piul unic, universal, etern (Tao), e însăş 
fundamentul taoismilui — atât de fru- 
mos vădit în fabulă. 

In felul acesta e lucraiă întreaga carte. 
Fiecare text citat se integrează într'o 
viziune a lumii sau într'un sistem. Se 
descoperă astfel imense curente subtera- 
ne în gândirea şi simţirea universală, 
cari tind să dovedească acelaş lucru 
ci viața e um vis. e ircală, e fantasmă, 
Poetul chinez Li-Ro (sec. VIII, d. Chr.) 
cântă ; „dacă unduitoarea viaţă e un vis, 
de ce să te întristezi ?" Cu mult înaintea 
lui, în „Pitii“, Pindar s'a resemnat, amar: 
„ce e omul? nimic altdecât somnul unei 
umbre“. În Sigerist din Brabant, găsim 
anticipată uga din celebrele „meditații“ 
ale lui Descartes: „Omnia quae nobis 
apparent sunt simulacra et sicut som- 
nia, iia quod non simus certi de exis- 
tentia alicuius reci“. Zeci de gânditori, 
de mistici, de poeţi, din toate locurile 
şi timpurile.mdiung la aceleași triste cu- 
vinte : viața un somn. Sunt corespon- 
dențe vrednice de luat în seamă. Incă. o 
dovadă că în fața problemelor funamen- 
tale. spiritul omenosc ia întotdeauna ace- 
leaşi atitudini. 

Lă 


Erudiţia adunată şi alambicată în no- 
tele acestor două volume — înspăimântă, 
Se ghiceşte înapoia lor nemărginite cu- 
noştinți bibliografice. istorice, filosofice. 


O erudiție care copleşeşte — prin rigu- 
rozitatea şi profunzimea ei. O erudiție 
monstruoasă — a serâşnit admirativ Pa- 


pini, numind pe Farincili „Prinţ al bi- 
bliografiei“. 

Cunoştintele, amănuntele, textele cita- 
te, filiaţiile istorice, judecarea versiuni- 
lor și a edițiilor. scrutarea manuscrise- 
lor, fișierul — iau proporţii tragice. Foa 
mea își pierde nuanţa repulsivă — când 
ajunge sfâşictoare, vecinică, cu neputinţă 
de satisfăcut. Convulsiile  înfometatului 
care înghite, ca să obosească, fiziologic, 
peste puțin timp şi să clipească din 
gene grele de somn—desgustă. Vecinicul 
înfometat din basm, căruia cuptoarele cu 
pâine caldă nu-i ostoiesc suferința — e- 
moţionează. Erudiţia e meschină de câte 


ori se vădeşie obraznic, indecentă. cu- 
leasă în pripă, indirect, — și e mediocră 
în monografiile specialiștilor. ; 


FErudiţia lui Farinelli se luminează cu 
deosebire în celelalte nenumărate cărţi 
şi stadii pe cari le-a publicat, mai ales 
asupra Spaniei. Guillaume de Humboldt 
et YEspagne (Bocca, Torino, 1924) şi Di- 
vagazioni erudite (Bocca, Torino, 1925)— 
sunt adevărate capodopere ale gefului, 
deşi nu sunt dintre cărțile de seamă ale 
lui Farinelli. 

Nu ştiu dacă a cântat cineva poezia 
bibliotecei. Dacă sa înduioşat de raf- 
turile cu infollii, dacă a licrămat mân- 
gâind cochetele „în 148%, s'a înfiorat des- 
coperind trupurile proaspete ale cărților 
ieşite de sub teasc. Biblioteca, în sine, 
împrăştie tot atâta lirism şi sensualita- 
te — ca şi o femee. Sunt cărţi pe cari le 
iubeşti, și cărţi pe cari le pofteşti. Cărţi 


UNIVERSUL LITERAR 


cu pagini reci şi mângâetoare, dealun- 
gul cărora degetele alunecă tremurând, 
culegând voluptatea literelor sobre, pal 
pând. Cărţi cu hârtia, aspră și groasă, în 
care literile s'au înfipt pătimaş, ca pe 
un trup cald. Cărţi mărunte şi răutăcioa- 
se; cărți cu gravuri ce aţâță ochiul, cu 
mireasmă ce îmbată nările şi alintă su- 
fletul. 

Frudiţia e aproape de bibliotecă. Eru- 
diția palpită, cum palpită un raft cw 
„Opere complete“. Şi e tristă, duipă cum 
e tristă orişice bibliotecă. Wilde scria în 
„De Profandis“: „It is always twilight 
in ones cell. as it is always twilight 
in one's heart“ (E întotdeauna amurg 
într'o temniţă, după cui este totdeauna 
amurg întrun suflet). 

Tristeţea unci biblioteci e liniştită şi 
discretă. Tristeţea unei crudiţii uriaşe e 
convulsionată, sfâşiată, tragică. Un eru- 
dit nu-şi poate găsi odihna. In sufletul 
lui răsare, la răstimpuri, perfida între- 
bare : la ce bun? Un erudit nu are de 
cât foarte puţine clipe de fericire. Res- 
tul timpului, e aproape inconştient. Fru- 
diția,. dealtfel, este un opium pe care a- 
desea îl [olosese nepricepuţii — ca să 
nu sc mai deştepie niciodată. Pedanţii, 
bibliotecarii îndobitociţi, savanții seci— 
sunt victime. ucise de o doză prea forte 
pentru sufletelo lor. 


Cei mulţi cred că erudiția usucă şi 


nărueşte personalitatea. Dar soarele nu 


usucă decât iulpinele fragede şi vohup. 
tatea unu ruinează decât sufletele plă- 
pânde. Erudiţia, ca şi alcoolul, ar putea 
fi un sigur examen de selecţie — dacă 
numărul victimelor nar fi primejdios 
bunului mers al societăţii . 

FErudiţia nu e fecundă decât atunci 
când) poate fi uiiată după voie. Un eru- 
dit pur își poale păstra. neatinsă fecio- 
ria sufletului. 

Cel care poartă după sine, în orice 
împrejurare, balastul lecturilor — e o 
victimă, pe care. dealifel, opinia publi- 
că o jndecă cu destulă asprime. 

Frudiţia nu e decât o serie nesfârșită 
de experiente cerebrale. O cercetare 
specială, e o pasiune, Lecturile feluwite, 
pot fi asemănate unor trambuline după 
care spiritul se înalță mai sus, către sine. 

Cămţile nu sunt decât pretexte de a 
gândi, de a te regăsi sau de a-ţi găsi ad- 
versari, faţă de cari să-ți precizezi ati- 
tmdini. E reconfortant să afli că gându- 
rile tale au străduit pe nenumărați alții 
înaintea ta, 

„„Deaceia Farinelli e un erudit pur. 
Cărţile lui sunt construcții îndrăjneţe, 
la cari a cheltuit ani după ani strân- 
gând) materialul şi aşezând schelele. 

Şi sunt comori cu nestemate, cn 
nume desgropate din veacuri şi citați; 
rare, desfătătoare. 


MIRCEA ELIADE 








CONST. KIRIŢESCU : Istoria războiu- 
lui pentru întregirea României; vol. 
VI şi TI[; ediţia II-a (refăcută în înire- 
gime şi mult adăogită); editura „Casa 
Seoalelor. 

Societatea Naţiunilor şi 

„Cartea Românească“ ; 197. 
Impunătoarea distincție cu care Acade- 

mia Română a socotit, acordând jumăta- 

te din premiul Asaki, să răsplătească 
monografia războiului pentru întregirea 

României, este o dovadă mai mult des- 

pre utilitatea lucrării d-lui Const,. Kiri- 

țescu. Publicul cititor îşi vede astfel 
ratificat de înaltul for cultural al Aca- 
demiei Române, agremeniul pe care fru- 
moasele, refăcute în înțregime şi mult 

adăogite, volume ale celei de a dona c- 

diţii îl obținuseră dela dânsul. Consacra- 

rea Academiei consfințeşte de data a- 

ceasta, simțul de distingere al cititoru- 

lui şi îi sporeşte valoarea, 


Şcoala ; ea. 


i E) 





CONST. KIRIŢESCU 


Seriam cu aproape un an de zile în 
urmă, despre întâiul volum al acestei tri- 
logii şi surprimdeam, dacă nu mă înșel, 
caracterul de monument votiv pe care 
lucrarea d-lui Kirițescu îl are, după un 
deceniu dela marea noastră epopee. 1916 
a fost unul dramei dobrogene, 1917 în 
deosebi al ofensiveii Mărăşti şi al erois- 
mului neclintit din câmpia Mărăşeştilor. 
Lu exact un deceniu, este mai mult decât 
o îndatorire să ne amintim de recenta 
noastră glorie. 

Este tocmai ceeace face cel de al doi- 
lea volum al trilogiei d-lui Const. Kiri- 
țescu. 

Şi cu aceasta se începi şi meritele aces- 
tei istorii a războiului nostru pentru în- 
iregire. Acelaş plan mcetodic şi aceeaşi 


luminoasă ordine, pe care am avut a lo: 


sublinia şi în primul volum, se întâlnesc 
şi aici. Povestirea începe, cum era şi fi- 
resc, cu continuarea campaniei din 1916, 


cu acele operatiuni militare care trebu- 
iau să. ne pună în gardă faţă de planul 
ofensivei germane, pentru care. frontul 
românoese devine frontul principal euro- 
peân. Lupta pentru apărarea trecătorilor 
«a şi a celui mai scurt drum spre Bucu- 
rești pe care-l căutau Nemţii, apărarea 
porţilor Moldovei. cu alte cuvinte lup- 
tele dela Oituz cu întreg sistemul de 
lupte secundare. din Valea Uzului, dela 
Megheluş, dela Hârja și apoi luptele de 
la trecători, precum a Branului, a Pre- 
dealului, a Bratocei şi Buzăului şi mai 


“ales marile lupte din valea Oltului şi a 


Jiului, cu jertfele şi eroismele corespon- 
denie şi până la marea bătaie de pe 
Neajlov şi Argeş căreia îi urmează re- 
tragerca, părăsirea Bucureştilor şi sta- 
tornicirea frontului pe linia Siretului — 
toate aceste etape de renunțării glorioase, 
tot acest tennis de victorii si dezastre 
defilează în lucrarea d-lui Const Kiri- 
tescu, în lumina vulturilor de drapele 
când vesele, când cernite, întotdeauna 
însă păstrând o strălucire pe care isto- 
ricul nostru nu scapă din vedere să le-o 
păstreze. Pentru că deşi operă de ştiinţă, 
în care informaţia erudită extrasă dintro 
largă compulsare a documentelor oficia- 
le. sau din literatura războiului este ser. 
vită din belşug şi plasticizatăi cu ajutorul 
planşelor diferitelor scene de operaţii — 
deşi operă de şiiință, „istoria răzoiului 
pentru întregire", a d-lui Kirițescu nu 
este mai puțin o carte de permanentă 
afirmare sufletească. 

Istoricul, pentru care fiecare luptă lie- 
care unitate, ficcare operaţie militară își 
au numele exact, nu uită totuşi să sire- 
coare pe sub ariditatea acestor fapte 
ceva din vibrarea caldei sale inimi, Fu- 
zionarea operei de ştiinţă şi a atitudinei 
sentimentale este una din înşuşirile lu- 
crării d-lui Const. Kirițescu şi care face 
din „Istoria războiului“ nu numai ma- 
nualul de informaţie pozitivă dar şi is- 
vorul de neîntreruptă mândrie naţională. 
Se vor găst unii, care să susțină că o- 
pera de ştiinţă trebueşte ferită de eflu- 
viile sentimentale. Observaţie justă de 
îndată cc adevărul ştiinţific ar suferi 
Nu este însăi cazul cu lucrarea d-lui Kiri- 
(escu. Şi apoi: aceste trei volume, com- 
pacte şi în care reînvie toate zilele de 
tristețe sau de bucurie ale războiului 
nostru, alcătuesc, de fapt, cea mai glo- 
rioasă şi mai întreagă dintre experien- 
țele noastre militare. Iată pentruce iîn- 
cursiunile lirice sunt justificate şi iată 
pentru ce spuneam că lucrarea îşi află o 
îndoită întrebuințare. Vom trece peste 
toate aceste faze ale războiului nostru, 
istorie recentă şi în ochiurile căreia fie- 
care din noi şi-a împletit existenţa, reți- 
nâind din toată istorisirea, fie a luptelor, 
fie a ocupaţiei nemţeşti, fie a trădăritor 
ruse, fic a refacerii armatei în perioada 
l-a, fie a păcii impuse de Germani, a 
unirilor treptate a provinciilor realipite 
sau a campaniei la Budapesta — vom 
trece reținând doar penpetua lecţie de 
energie națională pe care faptele o pro- 


896 


bează iar istoricul o confirmă neîntre- 
rupt. lată de ce ne surprindem subscri- 
ind la rândurile lui Fabre-Luce despre 
„Sensul războiului“ : „Mai mult decât o 
manifestare de ostilitate în contra unui 
dusman, războiul a fost o formă supre- 
mă de supunere la legi şi mai mult de 
cât o actiune rațională. o imensă expe- 
riență“. Cuvinte ce se potrivese de mi- 
nune şi războiului nostru. en adaosul că 
de o „manifestare de ostilitate“ nu poate 
fi vorba nici pe deparice întrucât ne pri- 
veşte. Caracterul de non-agresivitate, al 
răzhaiulmi nostru pentru întregire, este 
cu desăvârşire evidentiat în lucrarea 
d-lui Const. Kirițescu si asupra lui revi- 
ne și broșura d-sale despre „Societatea 
natiunilor şi scoala“. Dar înainte de a 
încheia rândurile acestea informative 
despre o lucrare în care metoda se alia- 
ză aşa de surprinzător cu atiindinca su- 
fletească. am voi să dăm un citat dove- 
ctitor de porasurile lirice ale d-lui. Const. 
Kiritescn. Doarece. cum spuneam si mai 
înainte, Jucrarea d-lui Kiriţescu nu e nu- 
mai o istorie a războiulni pentru între- 
girc. Ea este însăși istoria românească 
integrală din toată perioada războiului, 
Ceeace sar părea exterior oreratiunilor 
militare d. Kiritescu îl îmbrățișează cu n 
egală pasiune şi atnnei reconstitnirea Ca- 
pitalei sub ocnpatie: epienadele  dure- 
roase din războiul „aliaţilor“ Ruşi, cen- 
înziasmul voluntarilor arfeleni : orien- 
tările qolitice şi portrete do oameni nn- 
Litici. pregătirea nnirilor în nrovineiile 
realinite, totul află o deonotrivă instifi- 
care în aceaştă operă care încheacă toa- 
tă movestea țării românesti în ncrionda 
războiului. Si atunci este explicahi! ca în 
multilateralitatea acestei opere să-si a- 
[le loc şi în bună companie încă. acea 
afirmare a sufletului românesc și acele 
pledoamii lirice ale d-lui Kiritesear, care 
sunt oarecum axa sentimentală a acestei 
Imerări, în primul rând de informaţie 
precisă, 

Iată de pildă un fragment din magina 
închinată oastei române trecând Prutul, 
„pe drumurile YVoevozilor“, în Ianuarie 
1918, la cererea republicei Moltovenesti. 
amenințată de atacurile Ruşilor : „Stră- 
vechea glie moldovenească se înficară și 
se trezeşie la duleea atingere. TŢărâna 
stropită veacuri dearândul cu sânge ro- 
mânesc, se ridică. răscalilă de copitele 
cailor şi în volbura pnlberei prind să se 
închege arătăni de viteji. Coarne sună 
voios, oastea păşeşie înainte pe ftrumul 
desrobirii, iar din vechile locuri de sân- 
se şi de slavă aleargă să se rânduiască 
sub steagurile moldovenesti mulţimea 
fără număr a umbrelor ce-și dorracan 


somnul frământat de dureri în acest pă- 
mânt înstrăinat şi robit. Dinspre vadurile 
Nistrului, din cetățile falnice ce-si oglin- 
desc zidurile zimțuite în apele bătrânu- 
lui fluviu. — din codrii Orheiului şi ai 
Tigheciului, vine gloata luptătorilor lui 
Alexandru, lui Ştefan, lui Rareş. Ini loan 
Vodă, voinicii, răzeşii și mazâlii hoti- 
neni, soroceni, orhecni şi codreni, sluji- 
tori de pe margine, păzitori ai vadurilor, 
străjeri ai plaiurilor şi ai hotarelor. Seu- 
turaţi ţărâna de pe stracle şi platoşele 
voastre, întindeţi în vânt arcurile înțe- 
penite, frecaţi otelele ruginitelor sânețe: 
Moldova are iarăşi nevoe de brațul vos- 
tru |! Alergaţi ca altădată, când la che- 
marca buciumaşilor domneşti, etc, etc,“ 

Se va înţelege, prin urmare peniru ce 
vorbiam întru început demarca utilitate 
a lucrării d-lui Kirițescu, pe care marele 


premiu 'academic nu a întârziat să o con- 
sacre, O istorie a războiului, unind stric- 
tețea științifică cu elanul liric, e tot ce 
poate fi mai de trehnință pentru cultura 
viitoarelor generaţii. Pasagiul citat e nu- 
mai un vag reflex din această atitudine 
nobilă care înfăsoară istoria națională în 
falduri de vorzie. 


Si. în sfârsit. ca să nu încheem fără 
rezerva de rigoare, vom snzeera d-lui 


Const. Kiritescu. pentru viitoarea ediție 
care de bună sramă nu va 7ăbovi prea 
mmlt: necesitatea unni indice de nume 
de oameni si locuri. care să comnleteze 
aemee?ul întru lotul occidental al lucră- 
rei sale, căreia 4. Kirițescu i-a adăoeit 
la finele volumului III, chiarsiuurrețios 
tablou cronologie al războiului Româ- 
piei. Sunt în cele aproape 2000 de pa- 
gini ale Istoriei d-Ini Kirițescu atâtea 
date, atâtea localităţi. atâtea nume. în- 
cât si pentru cetitorul de lungă respirare 
ca si pentru cercetătorul în vânătoare de 
veferințe. un Sndice nu poate de cât să 
aâneă cele mai mari wrezultate. Si ponte 
am mai avea “e formulat o sugestie. tot 
în vederea viitoarei edițiii. Idea d-lui 
K. de a investi paginile volumelor sale 
cu Slustraţiuni este excelentă. Numai cât 
o selecție mai atentă sar impune în a- 
lererea acelor motive ale inspiraţiei 
plastice naţionale. Răzhoiul nostru nu-si 
are încă marele ransod adevărat. S'a Li- 
teraturiznt. și încă cum, îndeajuns pe 
tema războiului. Dar nu mat puțin «a si 
plastic'zat, cu oarecare furie. în marai- 
nea — şi cuvântul nu e nepotrivit — răz- 
bhoinlui nostru. Publicul e desigur mai 
dicnns să cumpere un tablou, seu o sta- 
îmetă. fie si Int. de cât o pocmă sau un 
jurnal de campanie. Dar dacă publicul 
cs! lesne de amăgil are nevoe de po- 
doahbe  înselătoare, Istoria d-lui Const. 
Riritescu se poate lirsi de atâtea din rea- 
lizările plastice dubioase rea care un sis. 
tem de fotografie le poate înlocui cn 
snrces. Dar arestea sunt  observaţiuni 
cu totul secundare şi nu vom stărui prea 
mult asupra lor. 
+ 

Fste lesne de înțelese că un om a! şcoa- 
Jei dublat de un istorie al războiului cum 
este în acelaş timp d. C. K. era dintre 
eci mai înficati să se rreocupe de pro- 
blema Societăţii Naţiunilor şi de ranor- 
turile acesteia en scoala, Este necace face 
în conferința ținută la cercul nrafesori- 
lor secundari. acum în urmă tipărită. D-l 
C. K. a făcut parte în vara anului tre- 
cut din comisiunea internațională dela 
Geneva care a avut să studieze mijloa- 
cele prin care statele membre ale Socie- 
tății Naţiunilor ar putea să iniţieze şco- 
lărimea. în idealurile S. N. şi mai ales în 
marele ideal al coonerației intelectuale. 
Chsetiunca revizuirii manualelor de is- 
torie. care a fost formulată în cel mai 
larg şi mai facultativ spirit, mai mult 
propnnere de eâi invitaţie, a fost şi ea 
la ordinea zilei. Presa noastră s'a sezi- 
sat de aceste probleme şi le-a primit cu 
sentimente diverse. Persoana scriitorului 
nostru a fost şi ea implicată. De accea 
conferinţa broșură ce tinăreşte d. C, K. 
este într'un fel şi o pledoarie pro-domo. 
Ea convinpe şi risipește orice rezerve. 
Prin informațiile ce se dau despre idea- 
lurile și mai ales despre eficacitatea ace 
ținnii S$. N., prin convingerea hotărită cu 
care dq, C. K. dovedeşte că între idealu- 
rile S. N. şi ale neamurilor în parte 
nu este incommpatibilitate, cărticica acea- 
sia spujeşte deopotrivă şi soc. Naţiuni- 


UNIVERSUL LITERAR 


lor şi publicul nostru care are nevoe de 
astfel de iniţieri competente. „In S. N. 
omenirea posedă cel mai minunat instru- 
ment pentru pregătirea şi menținerea 
păcii pe baza dreptului si hunei înte- 
legeri“, zice în esență d-l C. K. pentru 
care „proparanda pacifică-umanitaristă, 
a $ N. constitue nn ideal de educatie 
etică, ce nu poate stânjeni necesităţile 
stringente ale organizării materiale şi 
snfleteati a apărării naţionale împotriva 
primejdiilor ameninlătoare“. San cu cu- 
vintelo unni teorchrian al pacifismului 
luminat. Alfred  Fabre-Luce, pe care 
l-am amintii mai sus şi care în „Locarno 
sans râvos“ desbate întreaga problemă 
a Societăţii Naţiunilor si a noului spirit 
curopean de după război: „Acordul pa- 
trici cu pacea. o formulă universală spri- 
jinttă pe realitatea țării natale — nu-i 
asta o ratiune suficicniă cu care să ra- 
Jiăm entusiasmurile ?** Desigur nu c vor- 
ba să ne pierdem în  reverii pacifiste, 
Dar că un nou sp'rit sa arătat, că el 
trebueşte conjurat să se pogoare peste 
omenirea îndurerată şi că toţi trebue să 
ajute la aceasta, sunt evidențe peste 
cari nu se poate trece. Suntem, după ex- 
presia aceluiaşi Fahre-Luce. în perioada 
acordării instrumentelor. . Concertul ce: 
va urma. va fi imaginea acestor rârne 
preliminarii. Şcoala nn irebue să lip- 
sească. D. Const, Kirițescu îi pregăteşte 
de pe acum acordul. Şi iarăşi: se poate 
ca, pe de altă parte, şcoala întreagă să 
aibă de câştigat din contactul cu acest 


duh nou. 
PERPESSICIUS 





LISTA CONFERINŢELOR ŢINUTE IN 
SESIUNEA DE IARNA 1926-22 LA 
ATENEUL B.P. HĂŞDEU DIN CAMPINA 


10 Oct. 1926: Prof, univ. N.. lorga, Bucureşti: 
„Ce este şi ce se înțelege prin străin în ţara 
noastră“, 

24 Oct, 1926: Proi, univ, Virgil Bărbat, Cluj: 
„Femeia şi cultura“, 

31 Oct. 1926: Comandor A. Negulescu, Bucu- 
reşti: „Dar noi... mavinarii“. 

14 Nov. 1926: Ziarist N, Baizaria, București: 
„Femeia în Orient“, 

25 Nov. 1926: Prof. univ. Popescu Voiteşti, 
Cluq: „Geneza petrolului"* (cu proecțiuni), 

12 Dec. 1926: Prof. univ. Al Borza, Clul: 
„Protecţia naturei la noi şi în America“ (cu 
proecțiun!), 

21 Dec. 1926 Prof. univ. P, Grim, Cluj: „Li- 
terătura engicză şi sufletul poporului englez”. 

16 lan. 1927: Prof. univ. M, Şteiănescu, Bucu- 
resti: „Cultul Patriei“. 

6 Tebr. 1927: Prof. univ. D. M. Teodorescu, 
Clay: „Capitala regilor daci (cu proecţiumni). 

13 Febr. 1927: Prof, univ. Gh, Țiteica, Bucu- 
roşti: „Cultură, civilizaţie şi progres. 

27 Febr. 1927: Prof. univ, Em. Panaitescu, 
Clui: „Situaţia şi rolul Româmiei în Europa ac- 
tuajă“. 

6 Martie 1927: Prof. Paul Papadopol, Bucu- 
reşti: „Posteritatea şi câţiva fruntaşi ai scrisut- 
lui românesc“. 

13 Martie 1927: Prof. univ. V. Ghidionescu, 
Cluj: „Educaţia 'cetăţerească“, 

27 Martie 1927: Comand. Aurel Negulescu, 
Bucureşti: „Din Atlantic în Paciiic“ (cu film). 

3 Apr. 1927: Proi, univ, Sextil Puşcariu, Cluj: 
„Romamitatea limbei noastre“, 

10 Apr. 1927: Medic veter. St. Ionescu, Câm- 
pina: „Boalele transmisibile omului prin afi- 
mente de natură animală“, 

1 Mai 1927: Prof. univ. A. M. Botez, Cluj: 
„Creşterea numerică sau creşterea calitativă a 
popoarelor“, 

8 Mai 1927: Dr. 1, Tătăranu, Bucureşti: „Ta- 
chirghiolul şi efectele sale terapeutice“. 


UNIVERSUL LITERAN 


ARDEALUL ŞI PROBLEMELE CULTURALE 


Ziarul „Românul“ 


Ziarul „Românul“. oliciosul declarat 
al comitetului naţional, luase fiiută din 
ocarta iscară cu „tinerii oţeliţi“. Aceşiia 
puseseră stăpânire desăvârşită asupra 
„Tribunei“ şi comitetul najional rămă- 
sese fără organ de publiciiate prin care 
să se poată apăra de atacurile şi învi- 
nuivile ce i se aduceau de către cei gru- 
pați îa jurul vechiului ziar. Grupul a- 
cesta era denumit scurt „iinerii ojeliţi“, 
dar el nu se compunea numai din ti- 
neri, ci majoritatea o formau băisânii 
venerabili, ca dr. Oncu. care era ade- 
văratul stăpân la ziar, actualul episcop 
R. Ciorogariu ş. a. 

Am arătat şi cu altă ocaziune la: ce 
grad de desvoltare  prolesională ajun- 
sese „Tribuna“, care pătrunsese atunci 
în toate unghiurile locuite de români şi 
domina în mod absolut opinia publică 
din Ardeal. 

Prin urmare hotărîrea comitetului na- 
“ional de-a scoate un nou ziar, cu ca- 
racter oficioa declarat, care să dea în a- 
celuș timp şi lovitura de graţie „Tribu- 
nci, era socotită ca foarte temerară, date 
fiind tristele experienţe făcute cu „Tri- 
buna“ şi „Koaia Poporului“ dela Sibiu 
şi cu „Lupta“ dela Budapesta. Oficialti- 
tatea partidului naţional român atea o 
reputaţie puţin măgulitoare în ceeace 
privea acțiunile sale la care se cerea şi 
puţină culiură nepolitică, 

Dacă s'a adeverit vre-odaiă vorba ro- 
mânului că „omul sfinteşie locul“, apoi 
in cazul ziarului „Românul“ sa tăcut 
dovadă deplină. Ziarul era pus, după 
formula cunoscută, sub direcţia unui 
comitet, care se ştie că nu lucrează ni- 
căieri nimic. Din norocire însă acest co- 
mitet a avut buna inspiraţie de-a încre- 
dința cu conducerea electivă a ziarului 
pe dl. Vasile Goldiş, membru în comite- 
tul naţional. D .Goldiş se găsea atunci 
la etaica de deplină maturiiate când o- 
mul are maximul de energie peniru 
muncă şi spiritul echilibrai de-a vedea 
şi judeca lucrurile prin prisma obiecui- 
vităţii şi a  perspeclivelor istorice în 
chestiunile de interes public şi general. 

Pornind la organizarea noului ziar, d, 
Coldiş a avut fericita intenţie de-a des- 
coperi „călcâiul lui Achile“ în acţiunea 
publicistică şi culturală a  oficialitătii 
partidului naţional român. După cum 
am arătat în cronicile anterioare, acca- 
stă oficialitate uitase cu totul lozinca 
atât de fericit concepută de Ioan Sla- 
vici când a înfiinţat „Tribuna“ la Sibiu, 
că „Pentru toți românii soarele la Bu- 
cureşti răsare !* Slavici se gândea, de- 
sigur, în primul rând la unitatea cultu- 
rală, dar oficialitatea ..restrânsă“ a co- 
mitetului național nu vedea la Bucureşti 
acel soare vizat de vechii tribunişti, ci 
sc împiedica când de partidul liberal, 
când de cel conservator. Nesimţind lumi- 
na acelui soare strălucitor era fatal să 
se poticnească când la stânga, când la 
dreapta. Şi sa poticni! şi se poticneşte 
mereu și în ziua de azi. 

D, Goldiş, ca director al noului organ 
de publicitate, sa reîntors la deviza lui 
Slavici şi a căutat să facă legături cât 
mai strânse cu cercurile culturale-lite. 
rare din Ducureşii. Prima necesitate ce 
se impunea era de-a da ziarului o lim- 
bă curat românească şi literară. In sco- 
pul acesta a angajat ca prim-redactor 
un ziarist apreciat şi cu experienţă din 
Bucoureşti. 

Angajamentul acesta a făcut multe 


buclucuri în redacţie şi desigur şi mai 
multe neplăceri personale d-lui V, Gol- 
diş ca director. Manuscrisele cari ve: 
neau dela colaboratorii „benevoli“, sau 
„onorilici” când era vorba de fruntaşi 
ai partidului, erau „grozav mutilate“. du- 
pă părerea autorilor. De fapt cle erau 
refăcute în redactie după nccesităţile 
limbei literare. Recriminaţiunile curgcuu 
pe capul direcțiunei. Autorii pretindeau, 
co naivitaie copilărească, ca în schim- 
bul colaborărei „benevole“ sau „onori- 
fice“”, deci fără retribuțiunea materială, 
să li se „respecte cel puţin stilul“. 

Imi amintesc de-o asilel de reclama- 
țiune a fostului director de liceu Virgii 
Oniţiu din Braşov. Acesta era profesor 
de limba română şi avea şi oarecare 
faimă ca scriitor de schiţe. Stilul său era 
însă greoiu şi n'avea nici o calitate za- 
zetăvească. Ariicolele sale trebuiau re- 
făcute pe de-antregul ca să poată apare 
în ziar, Oniţiu însă, care era considerat 
în Ardcal ca unul dintre cei mai supe- 
riori oameni de cultură, nu putea înţe- 
lege și nu sc putea împăca cu această 
necesitate profesională, carc tot lui îi [o- 
losea făcându-i articolele mai accesibile. 
Supărarea lui era mare. 

Apariţia „Românului“ era, cum am 
spus, o îndrăzneală, care ar fi dat cu si- 
uuranţă greș dacă sar [i procedat şi aici 
ca la „Tribuna“ din Sibiu şi la „Lupta” 
din Budapesta după metodele  de-atâtea 
ovi compromise ale comiietelor de di- 
recţie. D. V. Goldiş era însă o mână de 
fier, ştia ce vrea şi putea să facă ceeace 
trebue, Activitatea aceasta a [ostulni di- 
rector al „Românului”* c prea puţin a- 


„preciată. Din respect fată de adevăr şi 


faţă de o muncă prodigioasă, dar în mare 
parte anonimă, de gazetar, relevăm aici 
meritele d-lui Goldiş pentru viaţa cultu- 
rală din Ardeal, câştigate prin felul cum 
a înţeles să conducă ziarul, în fruntea 
căruia era pus. Vom arăta mai jos în ce 
consta importanța culturală a „Românu- 
lui“, care din acest punct de vedere a 
întrecut chiar şi „Tribuna“ din Arad, 

Presa din Ardeal a primit ou rezervă 
apariţia noului oficios al comitetului na- 
țonal. Oamenii grupaţi în jurul diferi- 
telor publicatiuni erau prea influenţaţi 
de simpatiile politice, produse de certu- 
rile recente. Ei nu mai puteau judeca 
obiectiv. Interesele mărunte  întunecau 
şi judecata lucrurilor mari. 

„Cu mai multă hotărîre, şi in acelaş 
timp şi cu o mai justă pătrnudere a a- 
devăratelor interese nationale, a salutat 
apariția „Românului“ presa din  Bucn- 
rești. Iată, d.e.. cum anunţa apariția non- 
lui organ  „Lindependance Roumaine“, 
oficiosul francez al partitului  naţioual 
liberal : 

„E limpede, în adevăr, că partidul ro- 
mâncsc de peste munţi nu poate cu nici 
un pret să admită disidenţă în ceeace 
priveşte programul şi că mai ales din 
acest punct de vedere solidaritatea tu- 
turor se impune. 

„In ziua în care politica maghiară va 
înfăptui cererile româniloi, atunci fraţii 
noştri din Ungaria se vor putea împărți 
după preferinţele şi temperamentul lor 
în mai mulie partide, 

„Dar atâta vreme, cât revendicarea 
lor fundamentală este nesocotită, orice 
român, care părăseşte. cauza comitetului 
național din Ungaria şi Transilvania, 
părăsește însăşi cauza rasei. 

In ceeace ne privește pe noi, românii 


597 


din regatul neatârnat, noi iu vom cu- 
noaşte decât un singur ziar, care repre- 
ziută vederile comitetului românesc de 
peste munţi şi aceia se îniitulează „Ro- 
mânul“. | E 

Partidul liberal pu mai era atunci la 
putere, dar declaraţia aceasta îşi avea 
senimnificatia ei. Se pare că ultimul pasa- 
giu din această declaraţie a organului Li- 
beral, unde se vorbeşte de „noi, românii 
din regatul neatârnat“, corespundea în- 
tadevăr sentimentelor generale din 
țară, căci în scurtă vreme vedem apă- 
rând în! coloanele „Românului“ articole 
politice şi lucrări literare semnate de 
cele mai cunoscute şi mai ilustre nume 
din viaţa culturală şi literară a vechiu- 
ini Regat. Răsfoind acum colecţia pri- 
mului an de apariţie a „Românului“ ai 
impresia că cei miai buni fraţi de peste 
Carpaţi au sărit cu toții, întrun gând, 
în ajutorul partidului naţional, amenin- 
țat de o mare primejdie, | 

Răposatul istoric A. D. Xenopol vor- 
bia in articole de fond despre „Dreptul 
istoric al Românilor“ şi adresa un căidu- 
vos apel de înfrățire „Către fraţii din 
Ardeal“, Tot la loc de frunte protesta 
întrun energic articol intitulat „O repa- 
rațiune“. L. Caragiale împotriva „Tri- 
bunei“, care publicase o infamă notiţă 
în caro se întreba „Cât o fi costat?" o 
adunare poliiică organizată la Arad de 
partidul national român. Indignarea lui 
Caragiale era atât de mare, încât cerea 
o imediată reparaţiune, „Să fie îndată 
cunoscut, scria el, numele pentru mult 
timp detestabil, şi pilduit numai decât 
ignobilul individ”. Dar „lribuna“ era 
atunci într'o decădere morală atât de a- 
dâncă, încât sa mulțumit să declare că 
„nolița sa strecurat în Ziar fără știința 
dircețiunei“. i 

Caragiale avea o mare dragoste pen- 
tru cauza românilor ardeleni, - căci îi 
vedem organizând un supliment literar 
pentru „Românul'“ cu contribuţiile celor 
mai iluștri literați ai noşiri. Când trimi- 
te lucpăriie obtinute pentru acest supli- 
ment face şi următoarea adresă de mul- 
țumire publică ; ceeace arată satisfaciia 
lui pentru reuşită: 

„Mă simt dator a mulţumi aci din toa- 
tă inima d-lor Delavrancea, Vlahuţă, 
Coşbuc şi Brătescu-Voineşti, cari mau 
onorat totdeauna cu buna d-lor prietenie 
că au binevoit a subserie alături de 
mine întrun număr festiv al „Românu- 
lui“, dând prilej astfel cetitorilor noştri 
a se bucura de aşa giuvaere literare în 
frumoasa limbă românească. Li rog să 
primească omagiile mele de recunoştinţă 
şi admiraţiune. 


1 i a zi 


i i Caragiale“ 

Pe lângă aceşti corifei ai literaturei 
române mai găsim o mulţime de nume, 
dintre cari amintim aici pe aceia cari 
au înteles să-și dea obolul lor. pentru 
cauza naţională în momentele critice, 
când cra vorbe să corntribue la consoli- 
darea unui lucru bun. îar nu să bene- 
ficieze de pe urma unui lucru făcut 
cu jertfe de alţii, cum au făcut mai 
tâvziu unii dintre „tinerii oţeliţi“. 
Dintre cei morţi găsim printre pri- 
mii colaboratori pe:  D. Zamfirescu, 
Si. O. Iosif, D. Anghel, P. Cerna, Em. 
Gârleanu, C. Sandu-Aldea, iar dintre 
cei în viaţă: N. lorga, F. Dulfu, V. Efti- 
miu, I. Minulescu. Al. Lapedaiu, Corne- 
lin Moldoveann., V Demetrius Stahl ste- 
nograful, M. Beza, ş. a. . 

„Românul“ pornise asifel pe calea cea 
bună și a mers uşa până la izbucnirea 
războiului mondial. 

Incet-încet se strânseră în redactia lui 





DESPRE BELLE-ARTE ŞI DESPRE 
PROFESORI 


(Frânturi de însemnări. toride) 
Cunosc regulamentul învăţământului 
nostru artistic. 

Il cunosc nu atâta în succesiunea sear- 
hădă a alineatelor lui, cât, mai ales, în 
spiritul lui, care oglindeşte, deprimani, 
mentalitatea unei biurocraţii gruv-tipica- 
ră, insolentă şi trândavă, 

In marea lor ajoritate, profesorii 
şcoalelor de Belle-Arte cred în acest re- 
gulament, şi îl urmează, cu simpla şi a- 
nimalica satisfacţie cu care instructorii 
militari cred şi urmează reglementul in- 
terior al căzărmii, ce le hrăneşte deopo- 
trivă şi stomahul şi irascibila lor trufie 
despotică, de slugi ajunse. 

Asemenea celui mai umil funcţionar 
din cel mai despreţuit birou dintr'un mi- 
nister oarecare, profesorul de Belle-Arte 
este obligat să „prindă” condica de pre- 
zenţă, străjuită de vigilenţa neobosită a 
şefului imediat,.., şi să execute, în toc- 
nai, programa oficială, care emană dela 
suprema autoritate, centrală. 

Condica de prezenţă se „prinde“ — (la 
ziua şi ora riguros fixate de calculele şi 
de competinţa ţâinos autoritară a dom- 
nului director) — aşternându-se, în com- 
partimentele cotidianului registru, iscă- 
litura caligrafic degajată a respectivului 
profesor. A 

După împlinirea acestei sacre cere- 
monii, fără de care cariera glujbașului 
poate fi serios amenințată — (cerberul 
veghează !...) — profesorul întârzie în 
cancelarie atâta cât îngăduie tradiţia 
stabiliă şi raporturile cu direcțiunea — 
apoi porneşte, se înţelege, grăbit, spre 
clubul politic, unde sc eboşează, în clar 
obscur, situaţiile viitoare,.,. spre cafenea. 
unde se compun cancanurile şi se divulg 
învârtelile,... sau — dar asta nu c în tot- 
deauna indispensabil — spre sălile de 
curs ori spre atelierele şcolii, unde o du- 
zină de elevi aşteaptă, de mult, sosirea 
maestrului — cu vesemnarea cu care se 
așteaptă, de pilaă, căderea iernii sau 
scadența fatală a unei cambii... 

Fiindcă — trebue să recunoaştem — 
profesorul face, uneori, şi aceste ultime 
drumuri. 

In ziua aceia el se găseşte, natural. 
cu conștiința arhi-împăcată : calcă uşu- 
rel, priveşte istej şi — la bodegă — ser- 





cari au dat 


o seamă de tineri ziarişti, 
ziarului vigoare şi îndrumări sănătoase. 
În timpul războiului balcanic din 1915 


se vorbea în coloanele lui de  „roşiorii 
cari îşi vor scălda caii în apele Tisei“. 
După izbucnirea războiului mondial în- 
drăzneala lui creştea şi după ce fusese 


în nenumărate rânduri cenzurat şi con. - 


iiscat, fu definitiv suprimat de către gu- 
vernul ungur în Martie 1913. 


i ON BAILĂ 


veşte cu poltă opt turtiţe cu icre vechi. 


de somon, şi trei anecdote proaspete, 
şterpelite, pentru  circumstanţă, din re- 
pertoriul răsuflat al unui chelner spi- 
ritual, 

La caii de tramvai — după un urcuş 
penibil — se poate încă surprinde răs- 
frângerea — în coamă, ochi şi copite — 
a acestei profund intime jubilări, care 
confirmă observaţia că, la orice animal 


vertebrat,  quietudinea sufletească este 
consecinţa unui efori muscular, cu pri- 
sosință împlinit. 

Iscălirea condicii de prezență — (ca- 
re echivalează cu o modestă însă ne- 
zdruncinată victorie) — e, totuşi, un act 


ce nu atrage după sinc complecta epui- 
zare a execuiantului şi nu-i creeuză de 
cât o faimă aproximativă, limitată la en- 
tuziasmul şi stima, locală, a cancelariei. 

In schimb „programa oficială“ pune pe 
profesorul de Belle-Arte într'o situaţie 
quasi infernală. 

„Programa“ aceasta blestemată trebue 
— dela începutul carierei chiar — învă» 
țată, neapărat, pe de rost. 

Invăţată pe de rost, articol după arti- 
col, aliniat după aliniat, buche cu buche. 

Memorizată în punctele, în virgulelc, 
în pauzele — în greşelile ei de tipar. 

Căci profesorul de Belle-Arte — (ne 
ocupăm mereu de tipul... clasic şi nu 
ne gândim de loc la cele 2—5 excepţiuni 
fericite) — are o teamă cumplită, o frică 
paralizantă de perspectiva unci inspecții, 
din carc ar putea ieşi categorisit igno- 


UNIVERSUL LITERAR 


rant în ale didacticei — (Inspeeţiile pen- 
tru constatarea  competințelor artistice, 
nu sunt încă prevăzute)... 

Ca urmare, acela dintre profesori care 
a izbutit să memoreze fără cusur şi a pu- 
tut în timpul, tragic, al diferitelor ins- 
pecţii să recite, fără tremur, fără bâl- 
bâială şi fără noduri, textul integra! al 
programei oficiale... câştigă stima idola- 
trică a tuturor colegilor săi și este no- 
tat la Minister — direct sau prin ecou 
public — ca un clement de exiraordi- 
nară valoare profesorală şi  nedepășită 
cultură. 

Din aceste ilustre figuri profesorale 
sau recrutat până acum conducătorii 
şcoalelor noastre de Belle-Arte. 

Prestigiul acestora a fost şi mai este 
încă, în lumea oficială, aşa de considera- 
bil, încât nici împlinirea anilor de pen- 
sie, cari implică începutul faialului pro- 
ces de ramolisire,... nici ivirea în arena 
artei a numeroaselor forţe tinere. ce'şi 
așteaptă o dreaptă utilizare... nici chiar 
hohotul de râs, general, izbucnind la a- 
patiţia, în zilele solemne, a acestor ve- 
nerabile moaşte — nu i-a putut smulge, 
pentru opera de primenire a şcoalei, din 
albia aluatului cald şi confortabil în cari 
dospese de nenumărate şi lungi decenii. 

Oficialitatea noastră perzistă — pri- 
mejdios — în. timiditate de neofit, căzut 
la cultul incompetinjei. 


N. N. TONITZA 


Cronica muzicală 


PRODUCŢIUNILE DE FINE DE AN ALE CONSERVATORULUI DE MUZICĂ 


Învăţământul de stat al muzicei nu se 
olcră aprecierii publice decât prin pro- 
ducţiunile muzicale pe care elevii insti- 
tuţiilor respective le organizează. În tot 
cursul anului şcolar Conservatorul nos- 
tru de muzică a dat numeroase audi- 
țiuni în care au fost prezentate elemente 
de puteri diferite în scopul emulaţiunii 
printre elevi, al obişnuirii lor cu estrada 
de concertişti, precum şi în scopul pro- 
pagandei muzicale pe care viitorul ar- 
tist eo ipso o slujeşte. Numai cine a ur- 
mărit de-alungul anului şcolar aceste au. 
dițiuni publice îşi poate da seama, într'o 
mai largă măsură de mersul instituţiilor 
respeeliive, Altfel, este riscată — socotim 
noi — aprecierca care se face adeseaori 
numai după audiţiunile de fine de an. 
Este arept, aceste audițiuni ar trebui să 
fie organizate în aşa fel în cât să poată 
dovedi, la un momeni dat, gradul la care 
este adusă pregătirea de specialitate a 
elevilor diferitelor clase. Or. rezultatele 
unei discipline pedagogice nu se poi vădi 
la un elev, dacă nu se cunosc. în afară 
de aptitudinele sale artistice, diferitele 
faze ale desvoltării sale. Insuşirile ele- 
vilor suni adeseaori atât de covârșitoare 
în exteriorizările lor artistice, în cât a- 
bia de se mai vede umbra pedagogului 
care a condus educaţiunea lor muzicală. 
Sau viceversa, elevii fără prea afirmate 
tendințe de personalitate, apar la pro- 
ducţiuni ca fidele copii ale maeștrilor 
respectivi. Deci, pentru o deaptă judc- 
care a influențelor, bune sau rele, reali- 
zate de profesor, este necesară cunoaşte- 
rea evoluției artistice u elevului, ca și 
starea urtiatică în care el ae găaia la pr 
micăa ta clasa răăpetiivă, Aitatateai UL. 


riscă aprecieri, sau prea favorabile sau 
prea aspre, asupra rezultatelor obţinute 
de profesori. De multe ori, de cele mai 
multe ori chiar, abilitatea pedagogică a 
profesorului se constată din progresele 
pe care le-a puiut obţine un elev mai 
puţin dotat, decât din succesele pe cure 
le are la producțiuni un element cu în- 
suşiri excepționale. Meritul pedagogic 
este aci mult mai redus şi dacă este de 


„apreciat aci ceva de seamă, apoi este toc- 


mai concepţiunea de interpretare şi în- 
ireaga estetică a  specialităţii pe care 
maestrul respectiv a isbuiit să o insufle 
discipolului său. Abilitatea pedagogică 
este deci lăsată pe al doilea plan, inte- 
resul primordial îndreptându-se către 
personalitatea artistică a profesorului, 


lată dar, ce elemente intervin în. dis- 
cuţiune şi ce factori importanţi pot fi u- 
tilizaţi ca criterii în judecarea audiţiilor 
de fine de an: însuşirile elevilor, micile 
lor personalităţi artistice, abilitatea pe- 
dagogici a profesorilor, personalităţile 
lor artistice. Şi enumerarea sar puiea 
prelungi. Faptul că tendinţa generală în 
învăţământul artistic este de a creia per- 
sonalităţi, nu masse de acelaş nivel, ne- 
cesitatea şi obligativitatea de a desvolta 
în fiecare elev însuşirile individuale, 
fără a-i ştirbi nimia din caracterele par- 
ticulare ale personalităţii în devenire, 
iată un elemcut nou care complică ches- 
pieciere oferite de o produciiune de fine 
de an, 

Numai clasele de ansamblu pot nleri 
elemente pentru iNlecăi rea sucoaului pe- 
dagogie ai nitâțizilor, Da în acăsie cl: 


UNIVERSUL LITERAR 


Revista revistelor 


GRAIUL ROMANESC 
(1; 4; Aprilie 1927) 


Chestiunea nefericitelor delimitări de 
graniță „impuse de marele război și pe 
urma cărora regiuni curat româneşti au 
fost rupte dela noi, fie către Polonia, fie 
către Cehoslovacia. revine din nou în 
coloanele „Graiului românesc“. De data a- 
ceasta e vorba de ţinutul, aşa zis al Ap- 
selor şi al vechii stavropighii Sf. Mihai! 
din Peri, ținut cu numeroase sate româ- 
neşti, cedat Cehoslovaciei din  couside- 
raţii economice, (stăpânirea întregii linii 
ferate ce duce spre trecătorile poloneze 
ale Carpaţilor). Redactorul revistei soco- 
teşte că argumentul de inimă al vechilor 
amintiri istorice, va convinge în cele din 
urmă pe vecinii noştri şi-i va decide la 
o întoarcere a ținutului. 

Dnii I. Lupaş şi P. Cancel aduc în 
sprijinul acestui gând argumente istori- 
ce din care se poate vedea ce a însemnat 
pentru noi partea aceasta din Maramu 
reşul lui Dragoş-Voevod, 

Isioricul ]. Lupaş, schițează în artico 
lul „Din trecutul Românilor Maramure 
șeni“, câteva prețioase date istorice. Pro- 
pagandă catolică din timpul lui Ludovic 
de Anjou, regele ungar, cucerise o par- 
te din populaţia românească, băstinaşă, 
a Maramureşului. Fraţii Baliță şi Dra- 
goş, sunt dăruiți cu moşii întinse şi 
numiți „comiți supremi“ ai judeţelor 
Sătmar şi Maramureş, 

După moartea regelui Ludovic (1382). 
urmaşii lui Dragoş revin însă  bisericei 
ortodoxe răsăritene. In 1591  voevodul 
Baliţă şi frate-său Dragoş merg la Cons- 
tantinopol, de unde obţin pentru M-rea 
Sf. Mihail din Peri dreptul de stavropi- 
ghie, iar pentru egumenul Pahonie qrep- 
tul de exarh (locţiitor a! Patriarhului). 

Acestea se întăreau prin hrisovul dia 
13 August 1591, al Patriahului Antonie. 
Ele dovedesc o conştiinţă ortodoxă din 
pariea acelora care voiau să ferească 
M-rea din Peri de asalţurile catolice de 
mai târziu, Giaţie întăririi din 131, e- 
gumenul de mai târziu Ilarie îşi apără 
drepturile faţă le încercările episcopului 
din Muncaci (1494), iar episcopul mara- 
mureşan Dosoftei hirotonia până la mij- 
locul secolului XVIII, preoți ortodoxi ro- 
mâni pentru Bihor şi Ardeal. 

D. P. Cancel, studiind lucrarea istori- 





se, în opoziţie cu celelalte clase de ac- 
tivitate individuală a elevului, autorita- 
tea antistică a profesorului este atât de 
direct activă şi covârşitoare, în câţ ele- 
vii abia de apar ca material sonor pentru 
punerea în evidenţă a calităţilor artis- 
tice ale profesorilor respectivi. 

Aceste reflecţiuni le făceam luând 
parte alături de câţiva confrați întru. 
critică muzicală la producţiunile de fine 
de an ale Conservatorului nostru de mu- 
zică. Eram umiliți de-desinteresul arătat 
de public pentru rezultatele ce demons- 
trau elevii noştri şi mişeaţi de devota- 
mentul profesorilor cari trăiau cu pă- 
rintești griji şi bucurii emoționantele în- 
fiorări juvenile ale discipolilor, 


GEOnGE DIACU 


cului Perfeckij despre Rusia Subearpa- 
tică, observă cu surprindere că informa- 
ţiile despre Români lipsesc cu desăvâr- 
şire. Abia dacă într'o enumerare de sate, 
se vorbeşte de câteva „aşa numite vala- 
he“, E acelaş spirit rău înțeles al istoriei, 
alterante aşa de incompatibil cu stricteţea 
ştiinţifică şi care de dragul unui orgoliu 
sacrifică documentele şi nesocoteşte ade- 
vărul ştiinţifie. 

Spirit cu mult mai generalizat decât 
sar putea bănui şi pe care o hotărîtă pu- 
nere la punct diu partea Redacţiei „Gra- 
iului Românesc“ (d. Em. Bucuţa) îl scoa- 
te la iveală cu prilejul unor e€- 
couri din presa bulgară. Cum era de aș- 
teptat, sândul revistei acesteia care nu 
urmăreşte de cât să slujească în limite 
ştiinţifice integritatea neamului  româ- 
nesc, trebuia să fie răstălmăcit. „Ecoul 
dela Apus“, ziar bulgar din Vidin vede 
în informaţiile revistei române, nu știu 
ce imperialism român suddunărean. Pe 
de altă parte partidul naţional-liberal 
bulgar îşi înscrie pe steagul său „ocroti- 
rea minoritarilor':. Pe bună drepiate deci 
„Graiul românesc” surprinde  inconse- 
quenja şi vorbeşte de prigonirea şcoalc- 
lor naţionale din ținuturile locuite de 
Români ale Bulgariei. 

SINTEZA 
(|. ; 1 Aprilie, 2 Mai 1927) 


Foarte interesante „glosele“ d-lui Căli- 
nescu, în marginea unui „probabil Emi- 
nesecu mistic“. Juste desigur, atâtea din 
sublinierile acelor elemente caduce, fie 
vocabular, fie atitudine erotică, cu adao- 
sul că discuţie se poate isca pentru una 
sau alta din expresii, din atitudini, după 
subiectivismul critic al fiecăruia dintre 
glosatări, (braţ molatic caj gândirea unui 
împărat poet“ — nu părea lipsit de sens 
d-lui Ibrăileanu ?) 

Aşa ca să luăm un singur exemplu; 
„Şi la dame doarme'n pat“: — despre pa- 
jul Cupidion, — d, G. C. e de părere că 
„dame“ e inestciic deoarece vorbirea cu- 
rentă l-a trivializat. Cu toate că o reabi- 
litare a lui. în sensul cavaleresc şi me- 
dicval ronsardian („nature ornant la Da- 
me qui devait“..) şi chiar mai modern 
francez, cum apare în atâta din poezia 
simbolistă („Dame des lys amourcux et 
pâmâs" în Rett€) nu ar fi lipsită! de suc. 
ces, mai ales că scriitorii renaşterii noas- 
tre politice l-au întrebuințat şi încă într'o 
largă tmăsură. Nu aflăm în momentul de 
faţă, acel pasaj în deosebi grațios, din Ne- 
gri, (pela Veneţia ?) în care cuvântul e şi 
necesar şi aromat. Mai important, însă, ni. 
se pare să aşteptăm dela pătrunderea 
d-lui G. C. acel Eminescu poet al amoru- 
lui pământean, cum desigur este şi cum 
glosele de faţă, subliniind sgura din E- 
minescu eroticul, nu-l lasă să se întreva- 
dă, Desigur, atunci, vom auzi vorbindu- 
ni-se de „Seara pe deal“, de „Oda în me_ 
tru antic, şi de atâtea din sonete, în care 
pasiunea dramatică revarsă puternicul 
ei şivoi liric, 

Un talent — căci talent este — remar.- 
cabil dela chiar primele-i sboruri este a- 
cela al d-lui Aurel Cornea... O scrisoare“ 
şi „Post-Scriptum“ indică un seriitor <u 
mari — aproape morbide — posibilităţi 
de analiză. De notație în primul rând, Şi 
toiul supra-plutit de'un zâmbet crud, U. 
usoti „prea «nui, Poate că niar fi rău da. 
2% Săiliul senităă, pănteu calitatea sil: 


359 


Sului căruia nu e nici o îndoială, sar 
desbăra de un oarecare exces de natura. 
lism, care strică. Mai ales că excesul a- 
cesta pare să fie o simplă poză, (EI se în- 
tâlneşte în acelaş număr, pe alocurea şi 
în preţiosul fragment de roman „Hași- 
gan“ al A-lui Simona Basarab). 


SBURA'TORUL 


(UV, 1i—12 Mai-lunie 1927) 

Studiul  umanităţilor greco-latine ră- 
mâne pentru multă vreme o problemă 
deschisă la noi. Congresul filologilor de 
la Cernăuţi, din primăvara aceasta, avea 
înscrisă în ordinea de zi şi această pro- 
blemă, a siudiilor clasice, în învăţărmân» 
mântul nostru secundar. E singura ches- 
tiune (în timp ce „Institutul de literatu- 
ră primea onvruri) în legătură cu care 
n'a îranspirat nimic în.public. De curând 
ministrul de insirucţic al Franţei era in- 
vitat in fața comisiei senatoriale a, învi. 
tământului să vizeze la remedierea u- 
manităţilor în Franţa. Dacă greceasca 
e caşi desfiinţată la noi în ţară, studiul 
latinei şi cu elal unei bine părți din cla- 
sicitate, poate fi salvat, Aşa cum se predă 
astăzi, nimic nue de aşteptat pentru 
viitorul acestor studii ca şi pentru o se- 
roasă cultură elasică, 

E adevărat că  decadența acestur 
studii merge mână în mână cu decadențu 
tuturor studiilor liceale. Cauze suni ne- 
numărate. Singurii care nu 'le văd suut, 
cum şi este de aşteptat, oamenii cu răs- 
pundere de şcoală. 

Despre „Cultura latină la noi“ scrie d, 
E. Lovinescu o substanţială notă critică, 
Poute că unele amănunte să fie pasibile 
de discuţii — Contestând: orice poezie în 
Ovidiu, în care d. E. ÎL. vege simple di- 
zertaţiuuii versificate, poaie că se exuge- 
rează. Și ne gândim la frumosul studiu, 
de curând apărut, „Fortuna Labilis“ al 
d-lui prof, Ramiro Ortiz în care ni se vor- 
beşte pe înăclete de aria lui Ovidiu şi de 
raportul între această artă şi sensibili- 
tatea noastră modernă, problemă asupra 
căreia vom stărui Ja timp convenit. In 
orice caz părerile d-lui E. Lovinescu sunt 
ale unui competent şi ele trebuesc aduse 
la cunoştinţa celor mulţi. Desprindem 
concluzia : 


Geniul latin se rezumă în trei scriitori: Vir- 
giliu pentru epopee; Horaţiu pentru poezia îi- 
vică şi, mai ales „satirică şi Taxcit, pentru is- 
tarie. Un program bine chibzuit, fixat pe prin- 
cipiul adâncirii şi nu al Supraieţii, ar trebui să 
se limiteze la Enaide, ia Ode şi Satire şi la A- 
nafele jui Tacit. Atât: importanța Teiormet în- 
cepe însă dela modalitatea studierii acestor 
scriitori, ce mu trebue mărginită la ym număr 
determinat de versuri sau de paragraie, ci să 
îie, pe cât cu putinţă integrală, Trebue să cu- 
noaştem Eneida în întregime (sau cel puţin căr- 
țile |, H, IV, VI, 1X), după cum trebue să cu 
noaștem Analele în întregime,şi pentru pătrum- 
derea suitetului latin dar şi pentru valoarea: 
lor estetică şi etică incomparabilă ; trebue să 
absorbim aceste creaţiuni ale geniului latin şi, 
totodată, uman. Un an abia ajunge pentru o 
lentă pătrundere ; să le acordăm 'deci câte un 
au, cu ore multe şi cu cercetări migăloase; nu- 
mari astfel spiritul străbun ne va fecumda prin 
ce are el mai bun, Şi Cum nu ne putem apropia 
de o creaţiune titerară fără o sifficăentă punoa- 
ştere a limbii, Cezar n? se pare scriitorul cel 
mai imdicat pentru deplina stăpânire a. formelor 
gramaticale : să-i acordăm şi Jim am pregă- 
titor: fixând deci: în clasa V pe Cezar, în clasa 
VI pe Virgiliu, în clasa VII pe Horaţiu, și în 
clasa VIII pă Tacit, — stabilim 1 ciclu de vaa 
lor poteivit și cu adevăratele scoputi ata ri 
Mosătiilui terti taiat, 


400 


ŢARA. DE JOS 
UV, 4, Aprilie-Mai 1927) 

Pictor posedând o gamă coloristică din 
cele mai calde, scriitor cu excepţionale 
calități de poezie şi vervă satirică, d. N. 
N. Wonitza, nu uită în dragostea cu are 
îmbrățișează plasuica — şi căreia îl a- 
cordă atenţia preţioaselor sale cronici 
artistice — nici problemele de technică. 
De data aceasta vorbeşte, în chip de seri- 
soare (din 1910) despre necesitatea a- 
telierelor în Bucureşti. Insăşi soarta 
picturii este legată de această lacună, 
Compoziţia nu se poate desvolta de cât 
în spaţiu: constatări valabile şi după 17 
ani dela tormularea lor: 

pwflă însă că pentru: execuţia unei „picturi 
Mur" — să zicem de 3+5 metru, — artistul 
are mevoie de un atelier de cel puţin 812 
metri şi de o lumină perfect constanti. 

Majoritatea pictorilor noştri lucrează în 0- 
tăita de dormit, ghemuiţi lângă o fereastră cu 
Iuinita aproape oarbă — şi mai niciodată cu 
dumina dela Nord, cea :mai puţin declinabilă, 
deci cea mai credimcioasă pictorului, 

Dacă ai şti cfre talente mari S'au gtins, :a 
nai, într'o desăvârşită neactivitate, din pri- 
cima lipsei de ateliere — te-a! înspăimânta!! 

Cu toaic acesteă, dragă prietene, avem, de 
ma: tine de o jumătate de secol, şcoli de 

Vale. Arte, expoziţii, pinacoteci, muzee, sa- 
loanc „oficiale“ — în schimb m'avem încă ar- 
hitectul care să se fi gândit până acum să 
transforme tradiționalele poduri — părăsite pa- 
ianienilor și şobolanilor — în ateliere de pic- 
tură, indispensabile muncii artistului contem- 
poran. 

Un pictor nu poate lucra oriunde şi oricum, 

El are nevoie de un lăcaş adequat meseriei 
lui — aşa cum are dulgherul, potcovarul sau 
căldărarul. 

Altfel, munca lui se iroseşte, visurile lui ră- 
mân prizoniere,viața lui se deapămă fără spor, 
goală şi lamentabilă, 

Iată pentruce cafenelele centrelor moastre ur- 
bane abundă. în „rataţi“ — cluburile noastre 
politice adăpostesc talente mari; decăzute la ro- 
Iul de chibiţi ori obscuri agenţi electorali — 
iată dece în majoritatea saloanelor de amatori 
pictura naţională e reprezentată aproape nw 
mai prin insignifiamte „lori“... „capete de ex- 
presie“,.. „naturi moarte“... cari oglindesc, du- 
reros, condițiile vitrege în care sc zbate artis- 
tul nomân, rail 


VIAȚA LIPERARA 
(HI, 55, 11 Iunie 1927) 


Am îi voit să ţinem un jurnal al celor 
scrise despre poezia d-lui T. Arghezi. 
Să ţinem o partidă de felul cum se com- 
portă scriitorimea şi critica față de ra- 
rul eveniment literar al apariţiei „Cu- 
vintelor potrivite“. Il vom ţine sub for- 
ma aceasta, consemnând în acest loc, 
et doze interesante în logăiură cu dân- 
sul. 

D-l Oscar Walter Cisek scrie despre 
„Tudor Arghezi şi imaginea nouă a lu- 
mii“ un mic studiu despre „premergă- 
torul Arghezi“, despre primul sol ce ne 
conduce „spre un drum nou“, Apropie- 
rile cu neoclasicul Valery sunt de re. 
ținut : 

In poemele d-lui Arghezi, cuvântul dur, de 
tăria unui diamant transformă prim şte fuirea lui, 
de multe ori întregul comţinut romantic, iar 
introducerea elementelor de realitate ferm com- 
turată sau chiar oarecum  trivială reliefează 
geometric. Îndreptăţirea acestei constatări poate 
fi uşure dovedită, pentrucă în arta d-lui Ar- 
ghezi cuvântul poate îi pipăit și prins de sim- 
urile noastre asemenea unei sculpturi de piatră 
Sau a unei culori, limpede şi aşternută pe pia- 
tră, Poezia d-lui Arghezi nu cunoaşte indicaţiu- 
nea vagă, Ci mi se înfăţişează — şi aceasta e 
unul dintre titlurile ei de glorie — ca o creaţie 
de artă. plastică, Câtă organizare latină, câtă 
densitate clară în versurile: 


N 





UNIVERSUL LITERAR 


ECOURI 


BANCHETUL 
Nu e vorba, precum bănuiţi, de „ban- 
chetul“ luii Platon. Nu veţi auzi, prin 


urmare, mitul jumătăţilor de oameni 
ce-şi caută „jumătatea“ în iubire, nici 
povestea miraculosului Eros, pajul A- 


froditei, născutul din Poros şi din Penia, 
sărac ca maică-sa, dar năzuind la cele 
bune şi frumoase ca taică-său, nici nu 
veţi afla noul sistem de oprit sughiţul, 
acela pe care Eryximachos i l-a pres- 


scris lui Aristofan „opreşte-ţi” mereu 
respiraţia mai mult timp și tă-ți 
gargară cu apă şi dacă tot nu te lasă 


gâdilă-ţi nasul cu ceva şi strănută. Să 
ştii că-i trece numai decât“, Cecace A- 
pistotan şi atestă, din punct in punct. Ca 
o dovadă că filosofii sunt oameni cu 
metodă până şi la sughiţuri. Bietul „Ce 
tățeanul turmentat“”, spaima Coanei Joi- 
țichii și expresia cea mai pitorescă a 
votului obligatoriu, ci, n'avea nevoe de 
vreo meiodă ca să-şi oprească sughiţui 
şi dacă, ar fi cunoscut-o pe a lui Bryxi- 
machos ar fi preferat să sughiţă şiii 
mormânt decât să-şi aplice gargară cu 
apă. 

Şi iarăşi nu va fi vorba de „Cina“ lui 
Trimalchion pe cre Satyricon-ul lui 
Petroniu. ne-o înfăţişează ca pe-o fecrie 
culinară,  desfăşurându-şi zodiacul bu- 
catelor, în sunetele muzicei ca şi masa 
Psychei slujită, în cântece, de spirite ne- 
văzute, în palatul lui Amor. Nu veţi ve- 

„Munte "'ndreptat cu piscul în tărie 
Şi neclintit în visul de azur,..* 
in versurile 
„Din fântână bate *'n soare 
Biciul rece al apei vii“.., 
în 





„Decembre, ca un paradis 

De murmur şi scântei“... 
sau în i 

„Și 'n perdeaua lui subțire 

Işi petrece steaua, acul'“,.. 


Apropierea ncoclasicului Valtry e evidentă, 
Evoucarea atât de coniurată a obiectelor poten- 
țiază realitatea. Şi cât de fericit şi de firesc in- 
tervine uneori un element oarecum mecani:, 
Dicnio pană sau trivial, Un exemplu din multe 
altele: 


„Cade câte-o picătură, 
Când în păr, găteală nouă 
Când bomboană rece “m gură“, 


O dragoste deosebită pentru tot ce e încăpăţi- 
nat, pentru metale, pentru rezistenţa lor hotări- 
tcare. evocă „țâţe de fer“ sau cântă „urechea 
de fer“ a unui lacăt. Şi totul ca simbol şi în 
scopul de a stoarce din duritatea nemiloasă a 
materiei strariul stării sufleteşti. 


(Va urma). PENTAPOLIN 


memento 


SINTEZA : Evenimentul (T. Arghezi), 
In beznă (N. N. Tonitza); Ovidiu (G. Ni- 
chita); Haşigan (Simona Basarab) ; Dan- 
ton (Camil Petrescu), 

„SBURĂTORUL“:  Etnicul (E. Lovi- 
nescu): Ursul alb (F. Aderca); Popeste 
postumă pentru Eva (Sanda Movilă); 
Pocăinţa (G. Brăescu). 

ȚARA DE JOS: Fuga Doamnei Zoe 
(Adrian Hurmuz). Din trecutul literar 
al Galaţilor (Paul [. Papadopol). 

VIAŢA LITERARĂ :. Ian Minulescu, 
medalion (Al. Bădăuţă); De vorbă cu d, 
G. Tutoveanu (|. Valerian). 


dea deci nici ouăle de păun, nici iepu- 
rele împenai şi nu veţi avea plăcerea 
să vedeţi pe Fortunata care măsoară ba- 
nii cu baniţa, soţia şi îngerul favorabil 
al lui Trimalchio. Nici de banchetul re- 
torico-gramatical din  Saturnalele lui 
Macrobiu, nici de mesele împărăteşti ale 
basmelor noastre nu va îi vorba, ca să 
nu mai vorbim de paraznicul calicilor care 
ne-ar sili, fără de voia noastră, să ne a- 
propiem de zilele şi nai ales de grani- 
iele noastre. 

Dar ducă toate aceste banchete cele- 
bre sunt din literatură şi-şi aflau locul 
în coloanele unei reviste, ce poate să 
justifice „banchetul“ de astăzi şi să-l a- 
propie de glorioşii lui strămoşi? — vă 
veţi întreba, 

O, nu e vorba de banchetul cu care 
factorii poşiali, cărora li se rcținuseră 
din salurii pentru „donația“ directorului 
Poştelor, se gândeau să cinstească pe a- 
cest auto-mecenate, al căruia singur me- 
rit a fost că făcea pe factorul poştal în- 
lăuntrul partidului ; după cum nu e vor- 
ba nici de banchetul pus la cale de par- 
lamentarii asiguraţi pânăla viitoarea se- 
siune parlamentară şi nici de atâtea alte 
chefuri mai mult sau mai puţin parlu- 
mentare. 

E vorba de „Banchetul cultural. 

Să zicem că te-a numit ministru al ar- 
telor. Şi că erai înainte de aceasta sat. 
unul din martirii în proză sau în. ver- 
suri ai românismului sau preşedintele 
unci asociaţii culturale căreia şi dacă 
nu i-ai adus nici o strălucire prin acti- 
vitatea ta, i-ai putea în. schimb, aduce o 
serioasă cotaparte din bugetul statului, 

Şi pentrucă soarta te-a favorizat şi 
te-a ales între delegaţii cari au adus la 
Bucureşti, pergamentul de închinare că- 
tre Patria-Mumă şi fiindcă păstrezi din 
pruncie relajiuni cu noi ăştia, artiştii 
şi literaţii, nu vom sta mult la gânduri 
şi-ţi vom da, cu anticipație, un: „Ban- 
chet cultural“. j 

Să zicem, iarăşi că te-a numit ministru 
al şcolilor. Cum eşti un spirit superior, 
ba mai mult, predispus la avânturi, ima- 
ginezi 0 întreagă bătae cultuvală, cu 
fronturi şi zone şi scoţi din recuzită, gin 
spirit de cconomie, îţi zici, peruci de 
Darzi şi măşti de apostoli culturali și 
după ce-i instalezi pe vasta scenă a Ro- 
mâniei-Mari, ca un regisor ce ești, n'aş- 
tepți să bată gongul, să se ridice cor= 
tina şi să culegi aplauze, <i crapi ochiul 
de iscoadă al pânzii şi o sfâşii, şi te-a- 
răţi tot, şi atunci noi înţelegem și, ne- 
greşit îți dăm şi d-tale un: „Banchet 
cultural“. 

Sau, dacă vreti, să zicem că te-a nu- 
mit secretar general la unul din minis- 
terele cu fonduri culturale. Să admitem 
că nai făcut nimic, adică. nici unul din 
acele puncte ale gloriosului d-tale pro- 
gram de instalare, Insă ; mic mi-ai cum- 
părat câteva volume; prietenului nos- 
tru i-ai reținut o pânză, ai numit pe 
prietena amicului nostru în baletul o- 
perei, lui X i-ai comandat un bust și 
lui Y un imn pentru glorificarea în artă 
a eroismului cultural — cum vrei, dar. 
ca pentru aceste însuşiri, care ni te-ar 
gravat în inimi, să nu ne grăbim să-ți 
dăm şi d-tale, poute mai ales d-tale, tot 
un: „Banchet cultural“, 

Şi aşa mai departe. 


ATELIERELE SOC, ANONIME „UNIVERSUL“, STR. BREZOIANU, BUCUREȘTI.