Isaac Asimov — Respiratia Mortii

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


RESPIRAȚIA MORȚII 


(A whiff of death - 1958) 


CAPITOLUL 1. 

Moartea este întotdeauna prezentă într-un laborator de 
chimie, numai că, dacă poţi s-o pui în umbră, uiţi de 
prezenţa ei. De fapt, stă ascunsă acolo, în flacoanele mici, 
maronii, sau sub formă de cristale asemănătoare cu cele de 
sare şi simpla atingere duce la moarte, se află în 
„bomboanele” de acizi, din care o singură picătură 
desfigurează sau orbeşte; în buteliile de gaz comprimat - 
care explodează la cea mai mică greşeală de manipulare. 
Cea mai mică neatenţie şi moartea îşi înşfacă prada. Un pic 
de praf prost şters pe o masă de experienţă şi un sandviş 
pus deasupra, un pahar umplut cu oranjadă după cei se 
goleşte conţinutul de un somnifer atroce. 

Louis Brade, maestru de conferinţe în domeniul chimiei 
organice la Facultatea de ştiinţe, scufundat în fotoliul său 
după plecarea poliţiei, reflecta tocmai la aceste lucruri. 
Înţelegea că niciodată nu va mai putea uita că fusese atât 
de mult în preajma morţii, după ce i se întâmplase ceea cei 
se întâmplase. 

Îşi scosese ochelarii ca să-i curețe şi îşi privea chipul în 
sticlele lor. Nu se schimbase: mereu aceeaşi faţă prelungă, 
acelaşi ten luminos, aceleaşi buze subţiri, acelaşi păr şaten, 
aceeaşi alură mai degrabă tinerească pentru cei patruzeci 
şi doi de ani ai săi. Şi totuşi ar fi putut jura că ultimele ore 
îşi puseseră amprente pe trăsăturile sale. 

Ziua de muncă tocmai se terminase şi el ieşea din 
laboratorul său. Reacţia chimică de oxigenare mergea bine, 


pusese o butelie nouă de oxigen ca să alimenteze circuitul. 
Totul era pregătit pentru perioada nopţii. 

Înainte de a se întoarce acasă, unde avea o întâlnire cu 
Cap Anson la ora cinci, se dusese, ca în fiecare seară, să-şi 
ia rămas bun de la Ralph Neufeld, studentul-doctorand care 
lucra la capătul celălalt al culoarului. Profita de ocazie ca 
să-i ceară, cu împrumut, puţin acid clorhidric standardizat, 
deoarece Neufeld avea reputaţia de a deţine stocul de 
produse chimice cel mai ordonat şi complet din tot serviciul. 

Deschizând uşa, Brade îl văzu pe student aplecat, sub 
gura de aerisire, pe masa de experienţe. 

Ridică sprâncenele. Pentru un băiat atât de riguros ca 
Neufeld, asta era o poziţie anormală. Un bun chimist, atunci 
când face o experienţă sub gura de aerisire, are grijă să 
pună geamul de protecţie între faţa sa şi produsele nocive, 
tocmai pentru ca vaporii toxici să se elimine prin sistemul 
de evacuare. 

Brade se apropie repede, cu paşi tăcuţi, pe pardoseala 
acoperită cu plută a laboratorului şi spuse: „Ralph!” 
Studentul nu mişcă. Brade puse mâna pe umărul lui, însă 
corpul rămase ţeapăn. Cu o energie spontană, profesorul 
întoarse trupul spre el, pentru a-i privi faţa. Părul blond, 
tuns scurt, era vesel, ca de obicei, dar ochii, sub pleoapele 
lăsate, aveau o privire sticloasă. 

Ce poate deosebi atât de net faţa unui mort de cea a unui 
om adormit sau a unui beţiv - după o petrecere zdravănă? 
Brade ştiu imediat că era vorba de moarte. Încheietura 
mâinii lui Neufeld era fără puls, pumnul deja se răcise. 
Nasul cunoscător al profesorului simţi uşor un vag miros de 
migdală amară. 

Înghiţind cu greutate, el chemă facultatea de medicină la 
telefon - era mai jos, în campusul Universităţii - şi ceru să-i 
vorbească doctorului Shulter, pe care îl cunoştea. Pe urmă 
chemă Poliţia. Apoi sună la decanul facultăţii, dar secretara 
îi răspunse că profesorul Littleby lipsea de la prânz. Brade 
îi spuse ce descoperise şi îi ceru să facă totul pentru a evita 


ca vestea să se răspândească. Reveni în laboratorul său şi 
întrerupse reacţia în curs, debranşând oxigenul; închise 
circuitul şi ridică anvelopa de încălzire. Toate acestea nu 
mai aveau nici o importanţă în circumstanţele actuale. Privi, 
aproape fără să le vadă, manometrele buteliei mari de 
oxigen, incapabil de a se concentra. 

În cele din urmă, conştient de liniştea profundă şi vidul din 
jurul său, se reîntoarse în laboratorul studentului, împinse 
cu grijă uşa şi se aşeză lângă mort pentru a aştepta. 

Doctorul Shulter ciocăni încet la uşă. Imediat Brade îi 
deschise. Examenul nu dură. 

— Este mort de două ore, spuse doctorul. Cianură. 

— Nu mă îndoiam, răspunse Brade. 

Shulter îşi ridică de pe frunte o meşă de păr cărunt. Faţa îi 
sclipea din cauza transpiraţiei. 

— Ce poveste! Observă el. Asta va face nişte complicaţii 
ale dracului de mari! Şi era de aşteptat că lui trebuia să i se 
întâmpla. 

— Îl cunoşteaţi? Întrebă Brade surprins. 

— L-am întâlnit de câteva ori. Împrumuta cărţi de Ia 
Facultatea de Medicină şi uita să le aducă înapoi. Eram 
obligat să-i trimit o armată de bibliotecari pentru a-mi 
recupera titlurile de care aveam nevoie şi era atât de 
nesuferit, încât uneori chiar le făcea să plângă pe fetele 
trimise de mine. Bineînţeles, toate acestea nu mai au nici o 
importanţă acum. 

Puțin mai târziu sosi şi Poliţia. Doctorul legist stabili 
acelaşi diagnostic ca şi Shulter, luă câteva note şi dispăru. 
Fotografii lucrară din toate unghiurile, apoi corpul lui Ralph 
Neufeld fu acoperit cu un cearceaf şi scos din încăpere. 

Un poliţist îmbrăcat civil rămase mai In urmă. Se prezentă 
sub numele de Jack Doheny. Avea obrajii dolofani, un aer 
jovial şi o voce înfundată. 

— Ralph Neu-feld, zise el silabisind penibil. Aşa se scrie? 
Brade încuviinţă. 

— Ştiţi pe cine trebuie să înştiinţăm? 


— Cred că locuia cu mama lui. Secretariatul facultăţii o să 
vă dea adresa. 

— Bine. Acum, domnule Profesor, aţi putea să-mi spuneţi 
cum s-a întâmplat? 

— De fapt, nu ştiu nimic. L-am găsit mort când am intrat în 
laborator. 

— Avea neplăceri în ceea ce priveşte studiile? 

— Nu, pe zona asta totul mergea bine. Dar ce sens are 
această întrebare? 

— Sunt oameni care se sinucid cu cianură, din această 
cauză. 

— Dacă ar fi vrut să se sinucidă, nu ar fi trebuit să 
simuleze o experienţă de laborator. 

Doheny, perplex, privi împrejurul încăperii. 

— Spuneţi-mi, Profesore, ar putea fi vorba de un accident? 
Nu mă pricep. 

— Da, s-ar fi putut. Ralph făcea cercetări pentru care 
trebuia să dizolve acetat de sodiu într-un amestec de 
reacţie. 

— O clipă. Ace - cum? De sodiu. 

Brade silabisi cu răbdare termenul de specialitate şi 
Doheny îl notă. 

— Amestecul trebuie încălzit până la fierbere, urmă Brade, 
şi, câtva timp după adăugarea acetatului, amestecul capătă 
proprietăţi de acid, formându-se astfel acidul acetic. 

— Acidul acetic este o otravă? 

— Nu neapărat. El se află şi în oţet. El îi dă aroma 
specifică. Dar probabil că Ralph a luat cianură de sodiu în 
loc de acetat. 

— Cum a fost posibil? Seamănă? 

— Vă daţi seama şi singur. 

Brade luă de pe raft flacoanele cu cele două produse. 
Amândouă erau închise în pahare maro, înalte de 
cincisprezece centimetri şi care purtau etichete aparent 
identice. Însă flaconul cu cianură avea şi o etichetă roşie pe 
care sta scris OTRAVĂ. 


Brade ridică dopurile de plastic şi Doheny privi prudent 
înăuntru. 

— Aceste două flacoane stau unul lângă altul pe etajeră? 
Întrebă. 

— Da. Ele sunt aranjate în ordine alfabetică: toate 
produsele pe bază de sodiu stau la un loc. 

— Dar cum se face că flaconul cu cianură nu stă închis 
într-un dulap special? Dacă părinţii băiatului vor să facă 
tapaj, Universitatea poate avea neplăceri serioase cu un 
avocat care v-ar putea acuza de neglijenţă criminală. 

Brade scutură din cap. 

— Deloc. Jumătate din produsele pe care le vedeţi pe 
aceste rafturi sunt toxice. Chimiştii le cunosc şi acţionează 
în consecinţă. Revolverul dvS. Este încărcat, nu? Dar pentru 
asta nu vă împuşcaţi cu el. 

— Chimiştii cu experienţă, da, de acord. Dar un student? 

— Ralph nu era un începător, să ştiţi acest lucru. 
Terminase de patru ani şi-şi pregătea doctoratul. Practic, 
era capabil să lucreze fără a mai fi supravegheat. De altfel, 
ca şi colegii lui de acelaşi nivel, el asigura lucrările practice 
ale studenţilor care-şi pregăteau licenţa. 

— El lucra singur în acest laborator? 

— Nu. Cu unul din colegii lui, Gregory Simpson. 

— Simpson era azi aici? 

— Nu. Joia este la cursuri toată ziua. 

— Deci Ralph Neufeld era singur. 

— Da. 

— Era un student bun? 

— Excelent. 

— Atunci dvS. Cum vă explicaţi greşeala lui? Ar fi trebuit 
să remarce absenta mirosului de oţet şi să ia imediat 
măsuri, nu? 

Figura poliţistului era la fel de bucălată şi inocentă ca mai 
înainte expresia - la fel de placidă, însă Brade încruntă 
sprâncenele. 


— Poate că, dimpotrivă, până când a constat el anomalia, 
drama s-a şi produs. Când cianura de sodiu se acidifică, se 
formează cianura de hidrogen, care este un gaz la 
temperatura de fierbere a apei şi este ucigaş. 

— Este vorba de gazul utilizat în camerele de gazare? 
Întrebă Doheny. 

— Da. Se acidifică cianura pentru a se forma gazul. Ralph 
lucra sub o hotă prevăzută cu un sistem de aerisire pentru 
evacuarea vaporilor toxici, dar asta nu l-ar fi împiedicat să 
simtă mirosul de oţet al acidului acetic. Când a observat 
prezenţa acestuia, prima sa reacţie, în loc să fugă, cum v-aţi 
putea imagina, a fost de a se apleca să vadă ce nu este în 
regulă. Evident, un chimist nu trebuie să respire vapori 
atunci când nu ştie exact despre ce este vorba, sau îşi ia 
precauţii extreme, dar pot să-mi imaginez că Ralph, într-un 
moment de surpriză, a pierdut din vedere aceste măsuri de 
securitate. 

— Vreţi să spuneţi că, aplecându-se, a inhalat o pală de 
cianură? 

— Da. Când l-am găsit eu, avea tot capul băgat sub hotă. 

— Deci a murit instantaneu. 

— Sigur. 

— Hm" hm!! Spuneţi-mi, Profesore, aş putea să-mi aprind o 
ţigară sau asta ar face să sară în aer „baraca”? 

— Deocamdată, puteţi. 

Doheny îşi aprinse o ţigară, cu expresia unei mulţumiri 
mult timp reprimate. 

— Aş vrea ca totul să fie foarte clar, domnule Profesor. 
Dacă mă înşel, să mă întreruperi. Băiatul vrea să utilizeze 
ace. Acetatul de sodiu, dar încurcă flacoanele şi îl ia pe unul 
în locul celuilalt. 

Timid, Doheny ridică flaconul cu cianură şi-l ţinu grijuliu 
cu două degete. 

— El varsă produsul în amestecul său. Cum? Cum se pune 
zahărul? 


— Nu. Mai întâi a luat o cantitate mică, cu o spatulă - un 
fel de linguriţă plată - şi a pus-o într-un recipient. 

Polițistul aşeză flaconul pe masa de experienţă, lingă gura 
de aerisire, şi îl privi atent. 

— Asta-i tot? 

— Cred că da, răspunse Brade. 

— Asta se leagă de ceea ce aţi văzut când aţi intrat în 
laborator? Nu aţi remarcat nimic anormal? Absolut nimic? 

Lui Brade i se păru că ochii interlocutorului său îl fixau cu 
o anume perspicacitate. „lensiunea nervoasă îmi creează 
halucinaţii”, îşi zise. 

Scutură din cap. 

— Nu. Dar dumneavoastră? 

Doheny ridică din umeri şi se scărpină în cap. 

— Accidentele se întâmplă peste tot - spuse el - mai ales în 
locuri ca acesta, unde nici nu este greu să se întâmple. 

Îşi închise carnetul pe care îşi luase notițe şi îl puse în 
buzunarul vestei. 

— Putem oricând să vă găsim aici, Profesore, dacă o să mai 
fie nevoie? 

— Bineînţeles. 

— Totuşi, dacă vreţi să-mi cunoaşteţi părerea, părerea 
unui profan, cianura ar trebui ţinută sub cheie. 

— Mă voi gândi ia asta, răspunse Brade ca diplomaţie. 
Apropo, Ralph avea o cheie a laboratorului. Aţi putea să mi- 
o daţi dacă nu mai aveţi nevoie de ea? 

— Bineînţeles. Bună seara, Profesore. Şi aveţi grijă să nu 
încurcaţi etichetele de pe flacoane! 

— Voi încerca, spuse Brade. 

Odată polițistul plecat, Brade era din nou singur în 
încăpere şi-şi contempla propriul chip reflectat în geamurile 
ochelarilor, cu moartea dând târcoale. 

Se gândi la soţia lui, Doris. Ea probabil că era grozav de 
îngrijorată. 

Îl aştepta devreme acasă, fiindcă avusese întâlnire cu Cap 
Anson la ora cinci. Doamne! Cap, atât de punctual! Trebuie 


să fie furios, îşi spuse Brade cu nemulţumire. Omul ăla este 
capabil să considere lipsa asta de punctualitate ca o ofensă 
personală faţă de preţiosul său manuscris. Dar cum să-i 
evite? 

Brade îşi privi ceasul. Aproape ora şapte şi nici un chip de 
a pleca încă. Mai avea ceva de făcut pe aici. 

Trase storurile venețiene prăfuite şi aprinse tubul 
fluorescent din tavan pentru a concentra lumina pe masa 
de experienţe. Agitaţia cursurilor de seară nu începuse încă 
şi clădirea era aproape goală. Grupurile de studenţi şi de 
curioşi care se formaseră la venirea Poliţiei se risipiseră. 

Brade era mulţumit de această singurătate. Trebuia să 
lucreze repede şi avea nevoie pentru asta de foarte multă 
linişte. 

CAPITOLUL II. 

Drumul la întoarcere i se păru lui Brade interminabil. Ora 
târzie dădea peisajului un aspect de iarnă, plin de 
stranietate; circulaţia însăşi diferea de cea din alte zile. 
Deasupra oraşului cerul era luminiscent şi lăsa să plouă 
deasupra fluviului bizare reflexe multicolore, care dansau - 
ireale. 

Ireale! Oare însăşi existenţa lui Brade nu era în întregime 
ireală? Era ea altceva decât o fugă continuă? 

La început, patru ani de universitate, la sfârşitul epocii 
numite Marea Criză - graţie unei burse oferite de guvern 
(în timpul acela, o bursă avea aspectul unei pomeni puţin 
umilitoare, azi un student în fizică sau chimie poate alege 
între mai multe burse, îşi poate alege profesorul - se poate 
vinde la un preţ mai bun). Apoi au venit primele diplome 
obţinute cu felicitările juriului, apoi cariera universitară - 
neprevăzută - diferitele grade, doctoratul sub conducerea 
lui Cap Anson, postul de asistent la facultate, promovarea 
ca maestru de conferinţe. 

În toate acestea, nici un contact cu viaţa, totdeauna fuga 
din faţa realităţilor. O universitate nu aparţine mai mult 
vieţii decât aparţine un golf fluviului. Studenţii, aduşi de 


râurile afluente, traversează golful, apoi se lansează în 
marele şuvoi, către orizonturi necunoscute. 

În timp ce Brade rămâne pe loc, în apa liniştită, stătută. 
Totuşi, anii treceau. Studenţii erau din ce în ce mai tineri. 
La început, Brade trebuia să facă eforturi pentru a-şi afirma 

demnitatea sa faţă de elevii care aproape erau de aceeaşi 
vârstă cu el. Acum - câţi ani mai târziu? Aproape 
şaptesprezece, Doamne - Dumnezeule - nu trebuia să mai 
facă nici un efort în acest sens, studenţilor nici nu le mai 
trecea prin minte să-l mai socotească „de-al lor”. Îi spuneau 
„Domnule Profesor” fără nici un efort. 

Dar asta nu semnifica nici o certitudine. Mai rămânea de 
trecut o frontieră esenţială: aceea care separă gradul de 
maestru de conferinţe de demnitatea universitarului titular. 
Pe de o parte, contractul său trebuia înnoit în fiecare an, cu 
riscul ca, într-o zi, el să nu mai suporte acest regim. Pe de 
altă parte, era stabilitatea asigurată, catedra pe care eşti 
sigur că o vei ocupa până la pensie, în afara unor situaţii 
grave. 

Or, Brade era maestru de conferinţe de unsprezece ani. 

Fiecare an care trecea făcea tot mai necesară obţinerea 
statutului de profesor titular. lar acum, după cele 
petrecute, o asemenea eventualitate era practic exclusă, 
pentru viitorul apropiat. 

Automobilul rula pe şosea, ca un cal care goneşte singur 
spre grajd. 

În fine, coti pe străduţa unde, ascunsă după un sicomor, 
casa lui Brade îl aştepta. 

Ce va zice Doris? Prima reacţie bineînţeles, va fi să se 
neliniştească în faţa consecinţelor dramei asupra şanselor 
de promovare ale soţului ei. Şi totuşi el nu era responsabil 
de moartea lui Ralph. Doar dacă. 

* 

Doris îl întâmpină la uşă. După mişcarea perdelelor, Brade 
remarcase că ea îi pândise întoarcerea. 


„Ar fi trebuit să telefonezi, gândi el. Bineînţeles, nu este o 
catastrofă să vii acasă mai târziu, însă.” 

Acum, cum să-i anunţe vestea? Trebuia să se scuze câănu o 
prevenise, să vorbească despre altceva? Să întrebe de 
Anson? Sau să nu-i spună nimic, ca la întoarcerea din acea 
faimoasă seară când o curtase pe soţia unui coleg, sub ochii 
lui Doris, şi când, disperat de a fi nevoit să se explice, se 
mărginise să spună, când ajunseseră acasă: „Ei, asta este! 
Hai să bem ceva!” remediu care s-a dovedit eficient, căci 
Doris nu mai adusese niciodată vorba despre seara aceea. 

Dar se impacientase degeaba. Abia fusese uşa deschisă, că 
Doris năvăli spre el. 

— Ştiu ce s-a întâmplat. Este o grozăvie! 

Era aproape la fel de înaltă ca soţul ei, dar mai brunetă. 
Faţa sa, în afara ridurilor specifice celor patruzeci de ani, 
rămăsese netedă ca pe vremea studenţiei, dar trăsăturile se 
mai aspriseră, ca şi cum oasele se puneau în relief sub 
dulceaţa pielii. 

— Dar cum ai aflat? Exclamă Brade stupefiat. Să nu-mi 
spui că s-a transmis deja la radio. 

— Mi-a telefonat secretara. 

— Domnişoara Makris? 

— Da. Ea mi-a spus că > avut loc un accident, că Ralph 
Neufeld este mort şi că tu întârzii. Părea că insistă să te 
menajez. Ca şi cum ar fi avut îndoieli în privinţa 
aptitudinilor mele pe această temă! 

Dar Brade nu era capabil să guste asemenea ironii. 

— Domnişoara Makris - aşa e ea, spuse el aşezându-se 
într-un fotoliu. Nu trebuie să-ţi faci probleme. 

Era atât de obosit că îşi aruncase pardesiul pe braţul 
fotoliului, în aşa fel încât mânecile atingeau parchetul. În 
general, el era foarte meticulos cu lucrurile lui, chiar în 
detaliu, ceea ce era iestul de firesc pentru un chimist, dar 
Doris atribuia acest fapt unei nevroze contractate datorită 
unei mame dominatoare. 

— Ginny s-a culcat? O întrebă. 


— Da. 

— Ea nu ştie nimic despre. Drama asta? 

— Nu încă. 

Doris luă pardesiul şi îi agăţă în antreu. Când se întoarse 
în cameră cobori vocea. 

— 'Ţi-e foame? 

— Oh! Nu, n-aş putea băga nimic în gură. 

— Atunci bea ceva. 

Brade, cu toate că nu era obişnuit cu alcoolul, nu protestă. 
Deodată, regretă că Ginny se culcase atât de devreme. Avea 
sentimentul că totul ar fi părut normal dacă ea ar fi fost aici. 

O privi pe Doris desfăcând capacul la lichior, scoțând 
paharele, căutând la bucătărie gheaţa şi apa minerală. 

De ce, se întrebă el, atâtea lucruri iau turnura unui eşec, 
în moduri atât de diferite? În timpul copilăriei sale, lumea 
era ameninţată de criză. De când s-a căsătorit, apăruse 
spectrul atomic. Purta oare în el această angoasă, de la 
naştere, fără să-şi dea seama, pentru că pur şi simplu nu 
ştiuse altceva, nu avea element de comparaţie? 

Doris reveni şi se aşeză pe taburet, lângă el, şi îl privi calm 
cu ochii săi mari, negri - cel mai mare farmec al ei, gândi el. 

— Povesteşte-mi, spuse ea. Ce s-a întâmplat exact? 
Domnişoara Makris nu a fost explicită. 

Brade sorbi dintr-o înghiţitură jumătate din pahar. Începu 
să tuşească, dar se simţi mai bine. 

— Ei bine, se pare că Ralph a folosit cianură de sodiu în loc 
de acetat, pentru experienţa lui. 

Ea nu era chimistă, dar ei erau căsătoriţi de mult timp, aşa 
încât pricepu ce însemna asta. 

— Înţeleg, spuse ea. Una peste alta - tu nu ai nici o vină. 

— Nu, bineînţeles. Dar spune-mi ce-a zis Cap Anson când a 
venit şi nu m-a găsit? 

— Nu l-am văzut. Nu a mai intrat. A vorbit doar cu Ginny, 
afară. 

— A, era prea furios ca să mai intre! 'locmai de asta mă 
temeam. 


— Dar ce contează acum Cap. Care a fost reacţia 
decanului Littleby? 

— Niciuna. Nu a venii. 

— Noi suntem invitaţi la el sâmbătă seara. 

Brade ridică sprâncenele, gânditor. 

— Crezi că mai putem merge? 

— Evident! Moartea lui Ralph Neufeld este un lucru foarte 
trist, dar n-o să îmbrăcăm acum doliu. De altfel, băiatul ăsta 
nu a provocat decât neplăceri la toată lumea. Otto Ranke ţi- 
a spus asta când l-ai luat ca student. 

— Ranke nu putea să prevadă ce s-a întâmplat astăzi. 

Otto Ranke fusese primul profesor ales de Ralph - în 
calitate de conducător ştiinţific. În general studenţii îşi 
alegeau profesorii în funcţie de specialitatea lor sau de 
şansa pe care o aveau de a obţine burse pentru „copiii” lor. 
Dar Ranke nu era un profesor ca toţi ceilalţi. Contrariu 
colegilor săi, el nu-şi simţea conştiinţa obligată să-şi susţină 
studenţii până la diplomă sau până la eşecul definitiv, cu 
orice preţ. Când unul dintre ei nu-i plăcea, el se debarasa 
de acesta cu riscul oricăror strigăte sau înjurături. 
Caracterul urât şi grosolănia sa erau celebre în 
Universitate (până acolo încât Brade se întreba dacă nu o 
făcea dinadins), dar i se ierta totul datorită valorii lui 
profesionale. Era considerat savantul numărul unu al 
facultăţii, cu posibilitatea - cine ştie? 

— De a obţine într-o zi premiul Nobel, încununarea 
carierei sale. 

În aceste condiţii, relaţiile dintre Ralph Neufeld şi 
profesorul Ranke erau deplorabile. Ralph nu suporta 
caracterul urât al oamenilor, nici la cele mai înalte 
personalităţi. După o lună de colaborare cu Ranke, venise 
să-l caute pe Brade şi-i propusese să lucreze cu el. 

Brade, foarte corect, ceruse avizul colegului său, pe care 
acesta i-l dăduse, nu fără a strâmba din nas. 

— Nu-ţi doresc decât bine cu tipul ăsta! Este imposibil. 
Creează neplăceri la toată lumea. 


— Nici dumneata nu eşti uşor de suportat, Otto, spuse 
Brade surâzând. 

— Asta nu înseamnă nimic. Neufeld s-a bătut, ai auzit bine, 
s-a bătut cu August Winfield. 

— Din ce s-au luat? 

— O poveste cu o eprubetă pe care a folosit-o Winfield, 
după ce Neufeld o spălase. Înainte nu avusesem necazuri 
cu Winfield. De altfel, nici nu am chef să-mi păstrez un 
psihopat în echipă. Dar te previn, Louis: ia-l şi ai să-ţi muşţti 
degetele. 

Însă Brade nu luase în seamă avertismentul. Îl acceptase 
pe Neufeld şi îl tratase cu amabilitate, lăsându-l, la început, 
să lucreze singur în laborator, pentru a se obişnui. 

Brade se mândrea cu faptul că primea în colectivul său 
studenţii cei mai dificili, pe care alţi conducători ştiinţifici 
nu-i voiau. Uneori uitai, pe chestia asta, că raţiunea 
esenţială a acestui fapt era că nu aveai şanse prea mari de 
a obţine burse, cu el. Dar mulţi dintre discipolii săi 
deveniseră totuşi remarcabili, ulterior, ca adevăraţi 
cercetători de elită, ceea ce îl recompensa pe Brade grozav: 
de exemplu Spencer James, numărul „unu” al său, care 
lucra acum pentru Manning Chemicals şi reuşise să se 
impună cu brio; şi alţii, mai merituoşi decât mulţi dintre 
„Puii” lui Ranke. 

Neufeld, după un start destul de lent, dăduse treptat 
speranţe. Ultimele lui rezultate de laborator erau totodată 
surprinzătoare şi încurajatoare. Totul conducea la ideea că, 
la sfârşitul unui an cu Brade, putea susţine o lucrare de 
prima mână. 

Însă în locul unui referat şi ai unei teze de doctorat, îşi 
terminase cariera cu cianură. 

— Într-un fel, reluă Brade, eu ar trebui să port doliu. 
Ralph era o forţă în matematică. Mult mai bun decât mine. 
Amândoi, am fi putut scrie un articol pentru Journal of 
Chemical Physics cu care i-am fi luat piuitul lui Littleby. 

— Găseşte pe altcineva cu care să faci asta, spuse Doris. 


— Aş putea vorbi cu Gregory Simpson, noul student, să 
reia el experienţele lui Ralph în cinetică, dar nu cred că o va 
face cu aceleaşi rezultate. Nu cred că va ajunge la faza 
tezei de doctorat, or rostul meu ăsta este. 

— Rostul tău este şi acela de a face o carieră, Lou. Şi de-a 
te gândi şi la familia ta. 

Brade îşi turnă încă puţin whisky, în pahar. Ce să 
răspundă? 

Fu scos din încurcătură de zgomotul unor paşi mici de 
picioruşe goale, pe mocheta de la etaj. Se auzi o voce de 
copil. 

— Tată! Tu eşti, tată? 

Doris merse spre scară, cu un aer ferm. 

— Virginia. 

— Lasă-mă pe mine să-i vorbesc, spuse Brade. 

— Cap Anson i-a lăsat două capitole să ţi le dea. Asta-i tot. 

— Trebuie să-i spun măcar câteva cuvinte. 

Urcă scara şi-şi îmbrăţişă fetiţa - de aproape doisprezece 
ani. În câţiva ani va fi la fel de înaltă ca mama ei, de la care 
deja moştenise părul întunecat şi frumoşii ochi negri, dar 
avea-pielea albă, ca tatăl său. 

— Ce s-a întâmplat, Ginny? 

— Păi. Mi s-a părut că te-am auzit intrând şi pentru că n-ai 
urcat să-mi spui noapte bună. Am. Venit să văd. 

— Bine-ai făcut, draga mea. 

— Am un mesaj pentru tine. Cap m-a oprit la uşă. 

— Fix la ora cinci? (Brade surise: punctualitatea 
bătrânului Anson era proverbială, aproape maladivă). 

— Da. Mi-a dat un plic pentru tine. 

— Era furios pe mine? 

— Era ţeapăn şi nu mi-a surâs. 

— Ai hârtiile? 

— Aşteaptă. 

Fugi în camera ei şi reveni cu un plic mare sigilat. 

— Uite-l. 

— Mulţumesc, Ginny. Acum du-te la culcare şi închide uşa. 


— Bine. Văd că ai ceva de vorbit numai cu mama. 

— Nu vrem să te deranjăm. De data asta ţi-am spus să 
închizi uşa. Noapte bună, draga mea. 

Ea îl privea cu ochi strălucitori. 

— Tată.ai necazuri la facultate? Întrebă cu o voce mică, 
neliniştită. 

Brade se simţi ciudat, nemulţumit. Oare ascultase ea la 
uşă? 

— De ce mă întrebi aşa ceva? 

— Decanul Littleby te-a.dat afară? Deodată, Brade simţi că 
se sufocă. 

— Întrebarea asta este stupidă, draga mea. Du-te în 
camera ta. Nimeni nu mă dă afară. Acum, hai, fii cuminte şi 
nu face zgomot. 

Văzu uşa închizându-se, se asigură că era bine închisă şi 
cobori în linişte. De ce se înfurie pe Ginny? Ea, de fapt, ar fi 
trebuit liniştită. Nu era vina ei că părinţii o făceau părtaşă - 
fără voia lor - la problemele lor grave. 

Acest gând îl făcu să renunţe, faţă de Doris, la falsuri şi 
subterfugii. Era cu mult mai bine să-i mărturisească totul, 
cu francheţe. 

— Doris, drama reală constă în faptul că moartea lui Ralph 
Neufeld nu a fost un accident. 

Ea îl privi stupefiată. 

— Vrei să spui că s-a sinucis? 

— Nu. N-ar fi înscenat toate astea pentru o sinucidere. A 
fost asasinat. 

CAPITOLUL III. 

Doris îşi fixă soţul cu ochii holbaţi. 

— Glumeşti! Spuse ea, cu un mic surâs iritat. Ce au spus 
poliţiştii? 

— Ei cred că e un accident. 

— Atunci lasă-i în pace. 

— Ei nu ştiu tot. Pentru că ei nu sunt chimişti. 

— Ce importanţă are asta? 


Brade îşi privi visător mâinile. Începea să-l doară capul, iar 
lumina parcă-i ardea ochii. Stinse lampadarul şi se simţi mai 
bine. Tubul fluorescent din bucătărie ajungea pentru a 
lumina şi sufrageria. 

— Acetatul şi cianura de potasiu erau în flacoane identice 
şi Ralph ar fi putut să le confunde, dar el şi-ar fi dat imediat 
seama de eroare. 

— De ce? 

— Cele două produse sunt sub formă de cristale albe, iar 
polițistul care conduce ancheta nu a mers mai departe, 
pentru că e vorba de o asemănare superficială. Am făcut tot 
ce-am putut ca să nu-şi dea seama. Acetatul de sodiu 
absoarbe mai multă umiditate din atmosferă decât cianura, 
aşa încât cristalele lui se lipesc unele de altele. Un chimist 
obişnuit să ia acetat cu spatula, cum era Ralph, ar fi realizat 
imediat că a încurcat substanţele, chiar dacă ar fi fost legat 
la ochi. 

Doris se aşeză pe canapea, în faţa soţului ei, parcă 
amenințătoare, în penumbră. Mâinile ei formau o pată albă, 
pe rochia neagră. 

— Şi ai mai vorbit cu cineva despre asta, în afară de mirte? 
Întrebă. 

— Nu. 

— Nu m-ar fi mirat dacă ai fi făcut-o. De multe ori tu eşti 
puţin ciudat, însă de data asta mă întreb dacă nu ai 
înnebunit. 

— De ce să fi înnebunit? 

— Littleby a promis, cel puţin virtual, că te va numi titular, 
anul ăsta. Tu mi-ai spus. 

— Nu-i adevărat. M-a făcut doar să observ că au trecut 
unsprezece ani de când lucrez aici şi că-i destul. Asta poate 
să însemne tot atât de bine că-mi va cere să demisionez sau 
că se pregăteşte să mă dea afară, cum spune Ginny. Ai 
auzit-o, presupun, când mi-a aruncat chestia asta, 
adineaori. 

— Da. 


— Cine i-ar fi putut da o asemenea idee? 

— Probabil că ne-a auzit vorbind. Nu e surdă şi e la vârsta 
la care înţelege. 

— Crezi că e bine că noi o determinăm să trăiască într-un 
fel de nelinişte? 

— Este, în orice caz, mai bine decât să trăiască într-o 
securitate iluzorie. Dar nu schimba subiectul. Trebuie să 
obţii titularizarea. 

Brade reuşi cu greu să-şi stăpânească vocea. 

— Subiectul conversaţiei era Ralph Neufeld. 

— Nu. Cariera ta era subiectul. Dacă Ralph a fost omorât, 
Littleby e capabil să amâne numirea ta. Dacă, din 
întâmplare, tu vei începe să vorbeşti despre crimă şi să 
provoci scandal, soarta ta este definitiv pecetluită. 

— Dar nu am intenţia să.! 

— Sper că nu, dar vei sfârşi prin a aprecia că datoria ta 
faţă de Universitate, faţă de societate, ce ştiu eu faţă de mai 
cine este să joci rolul lui Don Quijote. Singura obligaţie pe 
care o uiţi este datoria pe care o ai faţă de familia ta. 

— Tu nu crezi ce spui, Doris. Dacă e un ucigaş în campus, 
nu pot să mă foc că nu ştiu că există. Un laborator de 
chimie este locul cel mai puţin indicat pentru a lăsa un 
criminal în libertate. După ce a folosit cianura, el poate găsi 
o sută, o mie de alte mijloace de a ucide, dacă are chef. Şi 
chiar o persoană prevenită îi poate cădea în cursă. Acum 
spune: crezi că datoria faţă de familia mea îmi permite să- 
mi asum un asemenea risc? 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce tocmai tu ai fi 
vizat? 

— Dar de ce Ralph? De ce oricine altcineva? 

Cu un gest nervos, Doris aprinse din nou lampadarul. 

— Oh! Mă enervezi! Eşti omul cel mai enervant pe care-l 
ştiu. Tu vorbeşti de crimă, când probabil imbecilul de 
Neufeld pur şi simplu a folosit din greşeală cianură. Nu poţi 
nega. Tu spui că un chimist nu le poate încurca. Dar un 
chimist nu e un robot. Poate şi el să fie distrat, somnolent, 


anxios, neglijent Poate să facă şi el greşeli, chiar absurde. 
Asta i s-a întâmplat şi lui Ralph. 

Brade scutură din cap. Lumina îl obosea, dar nu făcu nici 
un gest pentru a o stinge din nou. 

— Nu, spuse el. Am dovada faptului contrar. 

Vorbea încet, alegându-şi cuvintele, pentru a fi sigur că 
este bine înţeles. 

— Ralph era un băiat metodic şi-şi prepara totdeauna, cu 
grijă, din timp, elementele experienţelor, aşa încât să nu fie 
nevoit să se întrerupă pe parcursul lor. Deci - îşi pregătise 
acetatul de sodiu în cantităţi de câte două grame, în zece 
flacoane, adică pentru toată seria de experienţe din zilele 
care urmau. Folosea un flacon pe zi. M-am uitat ta 
dulăpiorul său după plecarea poliţistului şi am găsit şapte 
flacoane intacte. M-am asigurat, testându-le cu o soluţie de 
nitrat de argint, că ele conţineau acetat pur, fără nici o 
urmă de cianură. Or, flaconul pe care Ralph a utilizase 
pentru ultima lui experienţă era pe masă, chiar sub hotă, cu 
câteva cristale lipite pe pereţii săi. Le-am tratat şi pe ele cu 
nitrat de argint şi am obţinut un precipitat alb, care s-a 
dizolvat când am agitat flaconul. Deci cristalele erau de 
cianură. Este o adevărată şansă că Doheny nu a gândit mai 
repede decât mine. 

— Cine este Doheny? 

— Polițistul. 

— Poţi să-mi spui, dacă nu-ţi cer prea mult, ce înseamnă 
toată povestea asta cu flacoanele şi precipitatul alb? 

— Mi se pare că e clar. Ralph şi-a început experienţa cu o 
serie de zece flacoane, pe care le pregătise în acelaşi timp. 
A stilizat din ele două, unul alaltăieri, altul ieri; ele nu i-au 
provocat nici un rău. Al treilea l-a omorât. Cele şapte care 
mai rămăseseră erau inofensive. Or, admițând că într-un 
moment de neatenţie el & confundat cianura cu acetatul, 
cum zici tu, ar fi pus cianura în toate cele zece flacoane. Nu 
ar fi umplut un flacon din cele zece cu cianură, după ce, 
conştiincios, le-ar fi garnisit pe celelalte nouă cu acetat. 


— Ar fi putut pune ia început dantură, într-un flacon, şi 
apoi să fi observat că a greşit. 

— Atunci ar fi vărsat conţinutul şi ar fi spălat bine flaconul. 

— Poate că a pus din greşeală cianură în două flacoane şi a 
neglijat să-l curețe pe unul? 

— Aşa intrăm în domeniul neverosimilului. Ar trebui să 
presupunem două stângăcii greu de imaginat: mai întâi că a 
confundat cele două substanţe; apoi că a uitat să curețe un 
flacon care ar fi conţinut cea mai puternică otravă. Dar nici 
un chimist - nici măcar un începător - nu ar fi umblat atât 
de neglijent cu cianura. Crede-mă, este un tip de eroare 
imposibilă. Şi Ralph era un cercetător extrem de atent. 

Doris na mai spuse nimic şi se aşternu liniştea. Este 
extraordinar, gândi Brade, cum an detaliu poate duce la 
concluzii atât de grave! Şi totuşi, în domeniul cercetările; 
ştiinţifice se întâmplă frecvent. De ce se ezită atunci când e 
vorba să se aplice oamenilor legături ce par logice în cazul 
simbolurilor sau atomilor? 

— Concluzia cate se impune - spuse el - este că totuşi 
cineva deliberat a operat o substituire de flacoane în 
dulăpiorul lui Ralph. 

— Dar de ce să o fi ficat? 

— Ca să-l omoare, bineînţeles. În ceea ce priveşte mobilul, 
nu-l cunosc Nu ştiu nimic despre viaţa particulară a acestui 
băiat Deşi lucra cu mine de un an şi jumătate. 

— Sper că nu ai să-ţi faci din asta un complex de 
culpabilitate. Ce, Cap Anson ştia multe despre tine când îi 
erai elev? 

Brade nu se putu împiedica să surâdă. Profesorul Anson - 
pe cât îşi aducea aminte, toţi îl numeau Cap fără ca să fi 
putut spune cineva de ce - considera fiecare minut petrecut 
în afara laboratorului timp pierdut. Orice conversaţie 
purtată pe alte teme în afara chimiei era, în ochii săi, frivolă 
şi lipsită de interes. Studenţii lui nu erau pentru el decât 
braţele lui auxiliare, alte creiere ale sale, prelungiri ale lui 
însuşi. 


— Cap este un caz special, spuse. 

— Ei bine, Seu Doris, mi-ar place să-i semeni puţin. Mi-a 
povestit mereu că nu-i plăcea - şi ăsta era marele lui merit — 
să tragă concluzii decât din fapte; tu o iei în galop, mult 
înaintea faptelor! Toată teoria ta se bazează pe faptul că 
Ralph pregătise zece flacoane de acetat Dar ce dovadă ai 
pentru asta? Chiar dacă proceda aşa de obicei, ce te face să 
crezi că nu a Scut de data asta altfel? 

— Raţionez în funcţie de probabilităţi, aşa cum face şi 
poliţia. 

— Să admitem. Dar a putut vărsa în cursul experienţei 
flaconul preparat? Sau a putut uita că umpluse unul dintre 
ele? Şi umplându-l din nou să se înşele în privinţa 
conţinutului? 

Brade clătină din cap, obosit. 

— Da, toate astea s-ar fi putut întâmpla, dar ele de fapt 
sunt supoziţiile pe care tu le inventezi, treptat Dacă în loc 
de a exagera cu invențiile, te-ai limita să evaluezi faptele 
aşa cum sunt, ai ajunge şi tu la concluzia asasinatului, 
indiferent dacă îţi place sau nu. 

Doris îl întrerupse vehement. 

— Ascultă, Louis. Tu vrei să te lansezi în această istorie? 
Puţin îmi pasă dacă Ralph Neufeld a fost omorât sau nu, dar 
nu vreau şi şi periclitezi cariera declanşând un scandal. 
Înţelegi? 

Telefonul începu să sune. Doris întinse mâna spre 
receptor. 

— E Littleby, şopti ea, cu mâna pe microfonul receptorului. 

— Ce vrea? 

— Nu ştiu. Fii prudent. 

Brade luă receptorul. 

— Alo? Bună seara, domnule decan! 

Vocea lui Littleby, în aparat, Seu să apară în faţa ochilor lui 
Brade imaginea fugară a interlocutorului său, tenul său 
colorat sub părul alb, faţa sa pe care bărbia şi nasul aveau 
aceeaşi formă bulbucată (ca şi cum Creatorul, forţat de 


timp, utilizase aceeaşi plastilină pentru amândouă), ochii săi 
de porțelan albastru, cu gene albe. 

— Alo, Brade. Ce istorie oribilă! Am fost pus la curent. 

— Da, teribilă, domnule decan. 

— Eu nu ştiu mare lucru despre acest băiat Mi se pare că 
avea note destul de proaste până când a început să lucreze 
cu dumneata. Îmi vei spune că asta nu are nici o legătură cu 
ce s-a întâmplat, dar eu am observat că adesea studenţilor 
cu o personalitate dificilă li se întâmplă accidente. 
Bineînţeles, psihiatrii ar găsi explicaţii fanteziste la asta, 
dar eu mă mulţumesc doar să constat. Spune-mi Brade, ai 
vrea să treci mâine pe la mine, înainte de cursuri? 

— Bineînţeles, domnule decan. Dar pentru ce? 

— Oh! Păi tocmai pentru povestea asta şi consecinţele ei. 
Deci, te aştept la ora opt şi jumătate. Curaj, Brade! Este 
teribil, teribil! 

Şi închise după un altreilea „teribil”. 

Brade simţi brusc nevoia unui alt pahar, dar avu forţa să 
reziste tentaţiei. 

— Ar trebui totuşi să mâncăm ceva, spuse. Tu ai luat 
masa? 

— Nu. 

Mâncară o salată, în linişte, spre uşurarea lui Brade. 

— Louis, aş vrea ca un lucru să fie foarte clar între noi, 
spuse, în fine, Doris. 

— Ce anume? 

— Eu nu am intenţia să mai aştept prea mult. Tu trebuie să 
fii titularizat anul ăsta. Dacă îţi diminuezi şansele, s-a 
terminat totul între noi. Şi aşa am destule emoţii aşteptând 
poşta, în fiecare lună iunie, pentru a primi actul care îţi 
anunţă reînnoirea contractului pentru anul imediat 
următor. 

— Chiar crezi că ar putea să nu îmi mai reînnoiască la un 
moment dat contractul? 

— Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Nu vreau să 
mă tulbur şi mai mult, socotind toate posibilităţile. Doresc 


stabilitate, siguranţă. 

— Dar, draga mea, asta nu depinde de mine. 

— Ba da, în măsura în care poţi compromite totul definitiv, 
împărtăşindu-i lui Littleby bănuielile tale în legătură cu 
moartea lui Ralph. Oh, Louis, înţelege-mă! Nu pot continua 
să trăiesc aşa. 

Brade înţelegea. Şi el gândea ca ea. Anii de criză. Îi 
marcaseră pe amândoi cu aceeaşi cicatrice cumplită, anii 
copilăriei lor, trăind anxietatea părinţilor. Parcă ar fi avut 
nevoie amândoi să se vindece de această amintire 
angoasantă, simţindu-şi viitorul asigurat Dar ce să facă? 

Încet, el tăie o foaie de lăptucă în două, apoi în patru, apoi 
în opt. 

— Nu e simplu, spuse, în sfârşit. Dacă este o crimă, poliţia 
va sfârşi prin a înţelege. 

— Las-o pe ea. Nimeni nu-ţi cere să te amesteci tu. 

— Dar cum aş putea să nu mă amestec? 

Se ridică de la masă şi-şi mai turnă un pahar de alcool. 

— Te-ai gândit, urmă, la implicaţiile unui asasinat? 

— Nu, şi nici nu intenţionez. 

— Greşeşti. Nu este un gând agreabil, dar trebuie să avem 
curajul să privim adevărul în faţă. Cel care l-a omorât pe 
Ralph era familiarizai cu chimia. Un profan n-ar fi îndrăznit 
să opereze cu substanţe în laborator nici dacă ar fi avut 
intenţii criminale. Ar fi fost prea periculos şi cel în cauză nu 
ar fi fost prea sigur pe el. Ar fi recurs la un mijloc mai puţin 
complicat: revolver, cuţit, aruncarea de la înălţime. 

— Vrei să spui că asasinul este cineva din facultate? 

— Este singura concluzie care se impune. El trebuia să 
intre în laborator ca să substituie flacoanele. Asta nu s-ar fi 
putut face în prezenţa lui Ralph, pentru că el era foarte 
bănuitor şi nu ar fi acceptat ca vreo altă persoană să se 
atingă de lucrurile lui Deci asasinul avea acces în laborator 
şi în timpul absenței lui Ralph. Or, el închidea întotdeauna 
uşa cu cheia, chiar dacă nu ieşea decât pentru câteva 
minute, de exemplu când mergea la bibliotecă să verifice 


ceva. L-am văzut procedând aşa de multe ori Deci, asasinul 
avea o cheie. 

— Oh! Ce deducţii! Spuse Doris. De parcă dacă a Scut asta 
de obicei nu ar fi putut totuşi neglija într-o zi să închidă uşa. 
Şi de altfel o uşă se poate deschide şi cu chei false. 

— Tu imaginezi explicaţiile cele mai improbabile. Poliţia nu 
va merge atât de departe. Ea va căuta pe cineva având 
cheia laboratorului fiind la curent cu experienţele lui Ralph 
şi cu metodele sale de lucru. De altfel simplul fapt că doar al 
treilea flacon era schimbat este semnificativ. 

— De ce? Întrebă Doris, interesată împotriva voinţei ei. 

— Pentru că ucigaşul cunoştea caracterul meticulos al lui 
Ralph şi ştia că folosea câte un flacon pe zi, de la stânga la 
dreapta pe măsura derulării experienţelor sale. Aşa, ei a 
înţeles că al treilea flacon va fi folosit joi, ziua în care Ralph 
avea să fie singur în laborator, deoarece colegul său era ia 
cursuri. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Poliţia va fiice acelaşi raţionament ca şi mine şi, 
începând cu acel moment, ea va găsi imediat persoana care 
întruneşte aceste condiţii. 

— Adică? 

— Te mai întrebi? 

Brade dădu pe gât paharul, apoi îl trânti pe masă. 

— Şi totuşi e foarte clar, spuse. Cine a avut, oricum ai lua 
lucrurile cele mai multe facilităţi pentru a comite crima, 
dacă nu profesorul Louis Brade? 

CAPITOLUL IV. 

Conducând, a doua zi, spre Universitate, lui Brade drumul 
i se păru mai lung ca altădată. 

Terminase seara precedentă cu un al treilea, apoi al 
patrulea pahar care mai degrabă îl abrutizase decât îl 
calmase. După ce Doris, înţepenită într-o tăcere plină de 
semnificaţii, se instalase morocănoasă în fata televizorului, 
el încercase - fără succes - să citească cele două capitole pe 
care Cap Anson i le dăduse pentru el lui Ginny; literele 


dansau pe dinaintea ochilor şi nu reuşi să se concentreze 
nici măcar pentru a termina primul paragraf. 

Petrecură amândoi o noapte fără somn, iar a doua zi 
dimineaţa Ginny plecă la şcoală cu o faţă trasă şi neliniştită. 
Brade observase mai de mult existenţa acestor misterioase 
antene pe care le au copiii care vibrează la umorile 
schimbătoare ale adulţilor de care depinde soarta lor. 

Totuşi, nu se simţea vinovat nici faţă de Ginny, nici faţă de 
Doris. 

Ei erau toţi trei victimele unor consecinţe care constituie 
bunul comun al bietei omeniri. 

Când terminase teza de doctorat sub conducerea 
bătrânului Cap (deja pe atunci i se spunea „bătrânul Cap”), 
i se oferise un post de asistent la facultate. Îl primise cu 
entuziasm. El nu-şi dorea deloc cariera lucrativă dar 
instabilă a chimistului din industrie. El nu era făcut pentru 
a se da în spectacol, pentru „coji de banană” puse sub 
tălpile colegilor sau lupta cu cuțitul pentru avansare. Tot ce- 
şi dorea era o situaţie calmă şi viitorul asigurat. 

Pe urmă se căsătorise cu Doris. Ea avea aceleaşi gusturi ca 
şi el, aceeaşi nevoie de siguranţă şi stabilitate - fără ambiţii. 

În aceste condiţii, ce ar fi fost mai de dorit ca 
Universitatea? 

Chiar în perioadele dificile economic sau de reducere a 
salariilor, profesorul universitar îşi avea postul asigurat şi, 
când venea bătrâneţea, el continua să se bucure de o 
pensie confortabilă, aşteptând momentul când va ţine 
prelegeri îngerilor. 

Cariera universitară a lui Brade fusese, aşa cum şi-o 
dorise, calmă, fără lovituri. Cercetările sale erau pe zone 
puţin controversate şi nu stârneau furtuni. Dar, în acelaşi 
timp, ele treceau cam neobservate, bursele de cercetare îi 
scăpau, iar el rămânea un simplu maestru de conferinţe, 
fără să ajungă la titularizare. 

În fond, înţelegea reacţia lui Doris. Şaptesprezece ani de 
incertitudine în privinţa viitorului este mult. El încercase să- 


i explice că ea îşi făcea iluzii în ceea ce priveşte securitatea 
absolută a profesorilor titulari. Dacă, oficial, ei nu pot fi 
privaţi de catedră decât pentru greşeli foarte grave şi 
numai cu avizul consiliului facultăţii, compus din colegi care 
îşi apără cu invidie propriile privilegii, există alte mijloace 
care să-i determine indirect să demisioneze când este 
necesar şi, dacă refuză, să li se facă viaţa absolut 
insuportabilă pentru ca, în final, să cedeze totuşi. 

Dar Doris nu voia să vadă atât de departe Pentru ea totul 
era simplu: atâta timp cât nu era titularizat, soţul ei era la 
discreţia celor care reînnoiau contractele la sfârşitul 
fiecărui an şcolar. Fără vot al consiliului pe facultate, fără o 
anume rațiune chiar. Insecuritate permanentă. Or, Doris, ca 
şi el, dorea cu disperare siguranţa. 

Conduse maşina în parkingul Universităţii, reperând un 
loc liber. Tot manevrând ca să gareze automobilul, se gândi 
la profesorii titulari care aveau locuri rezervate în parking, 
în partea acoperită, iată încă un aspect al diferenţei 
existente de-o parte şi de alta a faimoasei graniţe. 

Mergând spre intrarea în clădire, remarcă doi studenţi, 
aşezaţi pe o bancă, lângă peluză, care, observându-l, 
începură să vorbească în şoaptă şi să-l urmărească cu 
privirea. El ridică din umeri, probabil că ziarele de 
dimineaţă relataseră drama. Devenea el un obiect de 
curiozitate în facultate? Faţa lui căpătase aspectul unui cap 
de mort? Avea ca şi scris pe el: „Atenţie, cianură”? Îşi dădu 
seama că aproape alerga şi îşi încetini pasul, la uşă. 

Intrând în antecamera biroului decanului se simţi deodată 
rău, ca altădată în liceu, când câte un profesor îl trimitea la 
cancelarie. 

Orologiul bătea ora 8 şi 20 de minute. Venise cu zece 
minute mai devreme. 

Domnişoara Makris, secretara decanului Littleby, se ridică 
la sosirea lui Brade şi veni să-i strângă mâna. 

— Domnul decan vă va primi în zece minute. El vorbeşte 
acum la telefon. 


Deborda de solicitudine şi simpatie, astfel încât el se dădu 
un pas înapoi. Era o fată cu o faţă lungă, neplăcută, cu dinţi 
proeminenţi, o faţă care excela în a respinge pe musafirii 
nepoftiţi. Brade ştia că ea îl plăcea şi-i făcea servicii când 
avea ocazia, jucând pe lângă el, în măsura în care era 
posibil, rolul secretarei pe care el nu o avea. 

— Am trecut prin tot felul de stări, ieri, când m-aţi sunat, 
şopti ea. Cred că eraţi foarte bulversat. 

— A fost într-adevăr un şoc puternic, admise el. 

— Sper că doamna Brade a înţeles de ce aţi întârziat. Am 
încercat să-i explic. 

— Ai fost foarte amabilă, miss Makris. 

— M-am gândit că dumneavoastră fiind totdeauna foarte 
punctual. Doamna Brade s-ar putea nelinişti. În fine s-ar 
gândi că. 

Brade se întrebă dacă domnişoara Makris făcea aluzii la 
posibile bănuieli de infidelitate conjugală şi o privi cu o 
surpriză plină de groază. Dar ea se mulţumi să schimbe 
subiectul. 

— Este cu atât mai cumplit cu cât a fost unul dintre 
studenţii dumneavoastră. 

— Într-adevăr. 

— În legătură cu asta. Se auzi un bâzâit pe birou şi 
domnişoara Makris se întrerupse. 

— Domnul decan vă aşteaptă. O să vă revăd când ieşiţi. 

Şi ea se îndreptă spre scaunul ei, aranjându-şi bluza - la 
fel de fecioresc albă, fără nici o îndoială, gândi Brade, ca şi 
pieptul slab pe care îl acoperea. 

Decanul Littleby aşeza receptorul în furcă în momentul în 
care Brade intră în biroul lui. El îi surise maşinal 
musafirului. Acest surâs probabil că fusese autentic, cu ani 
în urmă, dar oamenii suspuşi pe scara ierarhică nu mai au 
reacţii naturale pentru a produce un surâs ori de câte ori 
acest lucru este obligatoriu. Le este necesar un gest sigur şi 
instantaneu, un procedeu automat care să pună pe figura 
lor o mască indiferent care ar fi starea lor - dincolo de 


această aparenţă de cordialitate. Brade arboră şi elun 
surâs artificial. 

— Bună ziua, domnule decan. 

— Bună ziua, Brade. Ce poveste teribilă! Teribilă! Figura 
decanului - bărbierită până la luciii - reflectă pentru o 
secundă sentimentul însuşi care exprima cuvântul „teribil”. 
Era în haină, cu vestă - particularitate vestimentară care îl 
deosebea de ceilalţi membri ai facultăţii, fără a se putea şti 
dacă se îmbrăca aşa, desuet, din grija pentru înalta sa 
demnitate sau pentru că nu era la curent cu moda. 

Lumea încetase de a merge înainte, pentru Littleby, de 
douăzeci de ani. 

În epoca aceea, cartea sa despre electrochimie avusese 
trei ediţii succesive şi fusese considerată clasică în sfera ei, 
dar o a patra ediţie nu fusese tipărită şi acum cartea se 
epuizase. Când avea ocazia, Littleby spunea că ar pregăti o 
reeditare dacă ar avea timpul necesar, dar nu mai credea 
nici el în asta cu sinceritate. În fond, acum îi era egal: 
cartea îi adusese celebritatea, câteva brevete lucrative 
privind galvanoplastia cromului şi postul de decan al 
facultăţii, la moartea bătrânului Bannerman. 

— După toate, nu sunt deloc surprins, reluă Littleby, că 
asta i s-a întâmplat lui şi nu altcuiva. Cum ţi-am spus şi ieri 
la telefon, nu era un băiat echilibrat. I-am revăzut dosarul 
universitar şi trebuie să spun că, în afară de dumneata, nici 
un profesor nu avea o părere bună despre el. 

— Din multe puncte de vedere era dificil, spuse Brade, dar 
avea şi calităţi. 

— Aş vrea să cred. De altfel, acum asta nu mai are nici o 
importanţă. Ceea ce mă preocupă acum este reputaţia 
facultăţii. Nu trebuie să se spună că nu am Scut totul în 
ceea ce priveşte măsurile de securitate ale studenţilor 
noştri. 

— Desigur. 

— Cum s-a întâmplat exact? Ştiu că a murit pentru că a 
inhalat acid cianhidric, dar cum s-a întâmplat asta, prin ce 


accident? 

Brade relată pe scurt faptele, fără a face vreo aluzie la 
ipoteza sinuciderii sau la cea a asasinatului. 

— Asta e, remarcă decanul. Nu ar fi trebuit să lucreze în 
sistem deschis. Se impunea să opereze în reflux. Brade 
trebuia să spună că i-a atras atenţia în acest sens lui Ralph, 
de mai multe ori, dar îi fu ruşine să arunce astfel 
răspunderea pe un mort. 

— Ar fi fost necesar un echipament special, se mulţumi 
Brade să spună, şi Neufeld aprecia că era mult mai simplu 
să urmărească desfăşurarea experienţei în sistem 
descoperit. Degajarea gazelor nu era foarte importantă şi 
aşa putea mai uşor să adauge substanţele de care era 
nevoie. 

— Este ridicol. În zilele noastre tinerii nu mai au nici o 
noţiune despre securitate. Am făcut de curând un tur prin 
laboratoare şi am fost absolut scos din minţi de ce am văzut. 
Solvenţii în fierbere sub flacără, se pare că nimeni nu ştie 
ce este amianta. Iar hotele de evacuare sunt într-o situaţie 
deplorabilă. Aveam tocmai intenţia să convoc consiliul ca să 
discutăm acest lucru şi regret grozav că nu am făcut-o. Mi-o 
voi reproşa mereu. 

Brade se agita pe scaunul lui. El nu găsea nimic scandalos 
în insecuritatea în laboratoare. 

— Este singurul accident produs în ultimii zece ani, în 
afara unor răni sau mici arsuri, la degete, domnule decan. 

Littleby se supără. 

— Dar câte accidente ca ăsta ţi-ar trebui? Exclamă el. 

Brade tăcu. Şi decanul savură în linişte, câteva clipe, 
vigoarea replicii sale. 

— Uite ce-o să facem, urmă. Vom organiza o serie de 
conferinţe despre securitatea muncii în laborator, după 
masa, la ora cinci, cu prezenţa obligatorie a tuturor 
studenţilor. Ce spui de asta? 

— Este o idee bună. 


— Bine. Dumneata te vei ocupa de aceste conferinţe şi 
cred că este bine ca să fii secondat de Cap Anson. Elva fi 
fericit să fie util şi-i vom fi, în felul ăsta, pe plac. 

— Bine, domnule decan. 

Perspectiva nu-l încânta deloc pe Brade. Părea ca o 
sancţiune pentru el, o moarte în stilul lui Dante, un rit de 
purificare. Pentru că unul dintre studenţii lui fusese 
neglijent, el era condamnat să-i îndoctrineze pe ceilalţi 
contra neglijenţei. 

— O conferinţă pe săptămână, mai spuse decanul. Vom 
începe chiar din această săptămână. Dacă ziarelE. Hm. Am 
putea spune că această serie de conferinţe fusese 
prevăzută de mult timp, în cadrul programului nostru de 
securitate a studenţilor. De altfel ăsta e adevărul, pentru că 
ţi-am spus - mă gândeam de mult la asta, efectiv. 

Ridică ochii spre pendula care indica ora nouă fără un 
sfert. 

— Cursul dumitale este la ora nouă, nu? 

— Da. 

— Cred că eşti totuşi în formă. Bineînţeles, dacă eşti prea 
tulburat. 

— Nu, domnule decan. Îmi voi ţine cursul ca de obicei. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Ah! Pentru mica 
recepţie de mâine cred că vei veni cu draga doamnă Brade? 
Dacă totuşi te gândeşti că, date fiind circumstanţele. 

Brade făcu un efort ca să nu răspundă acru. 

— Dimpotrivă, suntem foarte bucuroşi să venim. Este o 
ocazie atât de agreabilă. 

Şi cei doi bărbaţi se salutară, cu surâsurile lor artificiale, 
cu schimburile unor formule pline de platitudine, fără 
sinceritate. 

„Nu avea chefsă ne vadă la serata lui, gândi Brade. Încep 
ostilitățile. Prin mine începe scandalul.” 

Dacă ar fi fost singur, nu s-ar fi dus. Dar mai era şi Doris. 
Şi acum, după conversaţia asta, ce speranţe mai putea avea 
pentru o titularizare imediată? Răceala decanului era 


evidentă. Cum să-i transmită lui Doris decepţia lui? De mai 
multe ori în trecut ea fusese disperată, dar în cele din urmă 
găsise în ea resurse de curaj, pentru a face faţă 
încercărilor. 

În timp ce ieşea din biroul decanului, lui Brade îi veni în 
minte o altă remarcă a lui Littleby: dosarul universitar al lui 
Ralph Neufeld. 

El studiase acest dosar când studentul venise ia el să-i 
ceară să-i devină conducător ştiinţific de lucrare şi, într- 
adevăr, constatase că toţi ceilalţi profesori îl judecaseră 
sever pe Neufeld. Dar, în lumina celor întâmplate, devenea 
evident că unul, în mod special, avusese un sentiment 
violent faţă de student - ură sau mânie - pentru a-l asasina. 
Dar cine? 

Ranke îl detesta pe Ralph, faptul era de notorietate 
publică. 

Chiar şi doctorul Shulter de la Facultatea de medicină, 
care abia îl cunoştea, îl găsea antipatic. Dar poate se găsea 
în dosar o observaţie specifică prin care un profesor s-ar fi 
trădat printr-o notă de apreciere total necontrolată? 

„Din fericire, gândi Brade, aprecierea mea era elogioasă. 
Sunt singurul membru al facultăţii despre care nu s-ar 
putea spune că aş fi avut un mobil de ură sau antipatie faţă 
de Ralph.” 

Vocea secretarei pătrunse în acel moment în zona 
conştientă a creierului său. Tresări. 

— Scuză-mă, miss Makris. Nu te ascultam. 

— Mi-am dat seama ea, sec. Aţi ieşit din birou foarte 
neatent, dar nu v-am oprit. Am crezut că o să treceţi prin 
zid. Domnul decan nu a fost., sper. Dezagreabil cu 
dumneavoastră? 

— Nu, am avut o conversaţie banală. 

— Cu atât mai bine. Ceea ce voiam să vă spun. În legătură 
cu Ralph Neufeld. Dacă aţi avea un regret special în sensul 
morţii lui. 


Ea îl privea cu anxietate, figura îi era uşor înclinată, vocea 
îi fremăta parcă excitată, ca şi cum ea, vorbind, ar fi 
încercat o plăcere mai veche şi parcă acum făcea totul 
pentru a prelungi plăcerea. 

— Am curs peste cinci minute, miss Makris. Ce vrei să-mi 
spui, exact? 

Se apropie de el şi-i spuse, deodată: 

— Ralph era un tip infect Nu trebuie să-l regretaţi. Vă ura 
de moarte. 

CAPITOLUL V. 

Intrând în amfiteatrul unde studenţii îl aşteptau, Brade 
abia mai respira. 

Era o sală vastă, cea mai veche din aripa afectată 
Departamentului Chimiei. Rândurile de bănci se strângeau 
în pantă abruptă spre fundul amfiteatrului, iar lateralele 
erau formate din scări, ultimele rânduri de scaune 
prelungindu-se, la dreapta şi la stânga, sub formă de 
balcon. În total, amfiteatrul putea cuprinde două sute 
cincizeci de persoane, ceea ce permitea să fie folosit pentru 
seminalii şi examene, când studenţii trebuiau separați unii 
de alţii, dar grupa normală a lui Brade nu cuprindea decât 
64 de studenţi care, în mod obişnuit, se răspândeau pe 
rândurile de jos, în faţa estradei sau pe laterale. Nu era 
rezultatul unei reglementări anume, ci un fenomen 
spontan, ca difuzia unui fluid. 


(Brade remarcase că studenţii cei mai săraci se aşezau în 
rândurile cele mai îndepărtate. De ce? Ca să treacă 
neobservaţi? Ca să sublinieze printr-un fel de umilinţă 
inconştientă distanţa ce-i separa de colegii lor mai 
norocoşi? Pentru a diminua, prin distanţă, neplăcerea 
provocată de prezenţa profesorului? Curios subiect de 
studiu pentru un profesor de psihologie! În legătură cu 
acest subiect, Brade nu se putea împiedica să-i invidieze pe 
specialiştii în ştiinţele sociale care stăpâneau o disciplină 
intelectuală departe, de ştiinţele fizice. Ei se puteau deda 


deliciilor erudiţiei de modă veche, în loc de a se confrunta - 
cu sau fără plăcere - cu realităţile dure ale politicii 
internaţionale şi evoluţiei industriale. 

Lor le era la îndemână să divagheze despre relaţia 
existentă între notele unui student şi locul pe care el îl 
ocupă în amfiteatru, fără a avea nevoie, pentru asta, de 
instrumente de măsură sau de burse guvernamentale şi 
fără a fi nevoie să dovedească utilitatea cercetării lor în 
ceea ce priveşte vindecarea cancerului sau lansarea de 
rachete. 

În acea zi, aşezându-se la catedră, Brade a remarcat că 
auditorii lui nu erau la locurile obişnuite. Ei se grupaseră 
compact, chiar în faţa lui, ca şi cum o forţă invizibilă i-ar fi 
împins la un loc. Surprins, îşi şterse ochelarii ca pentru a se 
convinge că nu avea de a face cu o iluzie optică. 

„Vor să mă observe de aproape, se gândi. Pentru a vedea 
cum reacţionez la moartea unuia dintre studenţii mei? Sau 
e doar fascinația morţii?” 

El începu să vorbească pe tonul sec şi egal pe care-l 
folosea în atari ocazii. 

„Domnilor, azi abordăm studiul unui număr de compuşi 
importanţi caracterizați prin prezenţa unei molecule de 
carbon şi a uneia de oxigen unite prin dublă legătură, 
formând ceea ce se numeşte grupul carbonil”. 

Vocea îi suna, în propriile urechi, calmă, normală, bine 
timbrată. 

O dată în plus el se felicită pentru stilul său de predare, 
voit rece şi impersonal, atât de diferit, de exemplu, de cel al 
colegului său Merrill Foster - profesorul de chimie organică 
sintetică, sclipitor, ambițios, orgolios, căruia cu câţiva ani 
înainte i se încredinţaseră cursurile ciclului 2, în timp ce 
Brade rămânea cantonat în ciclul 1. 

Asta fusese o problemă teribil de greu de explicat lui 
Doris. Pentru ea, profesorul de ciclul 2 avea cu mult mai 
mult prestigiu decât cel de ciclul 1 şi tot ceea ce soţul ei îi 
putuse spune pentru a-i elimina această idee falsă fusese 


zadarnic: câţi savanţi se consacraseră ciclului 1, voluntar, 
că orice profesor tânăr poate asigura şi ciclul 2; că lecţiile 
ciclului 1 sunt mult mai dificile şi importante. 

Oricum, Foster folosea, în predarea sa, un stil animat şi 
deliberat familiar, care plăcea unor studenţi, dar slăbea 
prestigiul disciplinei. El numea produşii reacţiilor 
secundare din cursul unei sinteze „jeguri” sau „căpeţele”. 
El nu spunea niciodată „Să adăugăm piridină”, ci „Să 
îndopăm cu piridină”. Mai rău, îşi poleia cursurile ai 
remarci personale la adresa de studenţilor săi, fericit când 
ei nu mai suportau şi dădeau replica, ştiind că el va avea 
întotdeauna ultimul cuvânt. „Veţi remarca, continuă Brade, 
că atomul de carbon din grupa carbonil are două valenţe 
libere, care pot fi foarte simplu saturate de atomii de 
hidrogen. Compusul astfel obţinut se numeşte aldehidă 
formică.” „Ce curios, se gândi în timp ce vorbea, cum poţi 
ţine un curs şi, în acelaşi timp, să ai spiritul ocupat cu 
altceva.” Asta îi aminti de gluma clasică a unui bătrân 
profesor, care zicea: „Noaptea trecută am visat că vorbeam 
studenţilor mei, m-am trezit tresărind şi, Doamne - 
Dumnezeule, chiar era adevărat!” Ralph Neufeld nu reuşise 
în clasa lui Foster. Brade încercase să discute cu el, dar nu 
obținuse decât o tăcere încăpăţânată, doar din când în când 
întreruptă de câte-o expresie de antipatie personală faţă de 
profesor. În acel moment, Brade crezuse că Foster îl 
considerase pe Ralph doar victima glumelor lui şi că Ralph 
reacţionase violent. Or, dacă lui Foster îi plăcea grozav să 
glumească pe seama studenţilor săi, nu suporta să i se 
plătească cu aceeaşi monedă. 

Hotărât lucru, gândi Brade, ar fi foarte interesant de văzut 
în dosarul lui Ralph ce a scris acolo despre el Foster. 

„Termenul aldehidă, format din cuvintele alcool de 
hidrogenat, din primele silabe, este utilizat pentru a 
desemna ansamblul compuşilor conţinând un grup carbonil 
legat cel puţin la un atom de hidrogen. Cum vedeţi, o 


aldehidă poate fi obţinută prin dehidrogenarea alcoolului 
corespondent.” 

Scrise cu grijă, pe tablă, ecuaţia reprezentând conversia 
alcoolului etilic în aldehidă acetică. El explică, pe urmă, 
condiţiile operaţiei, în aşa fel încât, mai târziu, să poată 
aborda problema caracterului parţial ionic al grupei 
carbonil şi formele sale cele mai importante. Cine ar fi putut 
să-l urască atât de mult pe Ralph încât să-l ucidă? Ranke nu 
putea să-l suporte, dar el l-a gonit din grupa lui. 

Foster avusese cu el confruntări pe teme de amor propriu, 
dar se răzbunase pe el, dându-i note proaste. În niciunul 
din cazuri nu exista, aparent, nici un mobil de crimă. De 
altfel Ranke, mai mult chiar decât Foster, nu era destul de 
familiarizat cu metodele de lucru ale lui Ralph pentru a 
concepe acest mod rafinat de a-l ucide. 

Singurul care avea cunoştinţele necesare era Brade, şi 
acum i se părea că ar fi avut şi un mobil. Inutil să fi refuzat 
să vadă lucrurile aşa cum erau. Revedea figura prelungă a 
domnişoarei Makris şi-i simţea respiraţia călduţă când îi 
suflase cuvintele ireparabile: „Vă ura de moarte”. 

Din partea ei, Jane Makris de asemenea îl ura pe Ralph. 
Era evident din modul în care vorbea despre el. Ura ieşea 
din ea prin toţi porii, ea îi făcuse piele de găină lui Brade, 
de oroare. De unde această furie? 

Există numeroase motive pentru care o fată poate detesta 
un băiat. Care era cel real în cazul de faţă? Dar mai ales, 
da, mai ales, pentru ce Ralph îşi detesta profesorul? Ce fel 
de ură îi alimentase Brade? Elîl ajutase, când toţi îl 
abandonaseră. Ingratitudinea băiatului i se părea de 
neconceput. 

„Uşurinţa cu care aldehidele se oxidează atestă, 
bineînţeles, că ele sunt agenţi excelenți de reducere. 
Această particularitate este folosită pentru caracterizarea 
aldehidelor pe de-o parte şi, într-un mod mai general, 
pentru sinteza organică. Ea este foarte importantă pentru 
analiza zaharurilor. Înainte se folosea pentru detectarea 


zahărului în urină, în diagnosticul de diabet, dar azi, pentru 
diabet, se foloseşte o metodă enzunatică.” 

În orice caz, oricare ar fi fost motivul urii lui Ralph, aici era 
un pericol grav. Dacă poliţia va descoperi acest lucru, va 
face în aşa fel încât să afle raţiunea profundă, şi ar fi posibil 
să descopere un fapt care ar putea fi interpretat ca fiind 
mobilul crimei lui Brade. Şi cum exista premisa că el ar fi 
putut să. 

Evident, Jane Makris ar fi fost în stare să mintă. Dar de ce 
ar fi făcut-o? 

„Mai mult decât formalina, care aşa cum am văzut nu este 
decât o soluţie de aldehidă formică în apă, şi pe care 
studenţii de la medicină o ştiu bine, mai există un mijloc de 
a manipula uşor aldehida formică. Este vorba de 
paraformaldehida, polimer produs prin acţiunea.” 

Vocea îi rămânea calmă, poate că ştia că studenţii lui 
pândeau, aşteptând să clacheze, să eşueze într-un fel sau 
altul. Dacă el reuşea impasibil, ei ar fi avut impresia că 
fuseseră frustraţi şi Brade decise să obţină această victorie. 

Soneria sună, în fine, şi Brade puse creta la tablă. „Luni 
vom studia diverşii produşi de adiţie ai compuşilor 
carbonili”, spuse el şi se îndreptă spre uşă, fără a mai 
aştepta fluxul obişnuit de studenţi care venea spre el. (Altă 
problemă de psihologie: de ce mereu aceiaşi studenţi vin la 
profesor? Unii, bineînţeles, sperând să-i capteze 
bunăvoința, alţii - pentru plăcerea de a se face remarcaţi; 
unii - pentru plăcerea de a-l pune în încurcătură cu 
întrebări încuietoare; câţiva - din dorinţa sinceră de a 
aprofunda cunoştinţele de specialitate.) 

De data asta, Brade nu-i mai aşteptă şi merse direct în 
biroul său. A fost singura concesie pe care şi-a permis-o în 
circumstanţele excepţionale ale zilei. 

Cap Anson îl aştepta, răsfoind o carte nouă despre chimia 
heterociclurilor, care pe care Brade o primise cu câteva zile 
în urmă. 


Ridică ochii la intrarea fostului său elev şi un surâs lumină 
bătrâna lui fată ridată. 

— Ah! Louis. Bună ziua. 

— Bună ziua, Cap. 

Se aşezară la extremitatea mesei lungi de conferinţe care 
ocupa tot mijlocul camerei - fostul birou al lui Cap cu ani în 
urmă. 

— Ai citit versiunea nouă a capitolului 5 din lucrarea mea? 

Brade simţi nevoia să râdă, atât era confuz. Era ca un mic 
resort în el care se destindea făcând „poc”. Un student 
tocmai murise, poliţiştii luau interogatorii, oamenii aveau 
feţe de înmormântare, dar Cap, dragul, bătrânul Cap nu se 
gândea decât la cartea lui. 

— lartă-mă, Cap, dar nu am avut timp. Sincer. 

Bătrânul avu deodată aerul mohorât, de mare decepţie. 
Fizic, era un om scund, îmbrăcat corect, cu guler înalt, cu 
haină riguros închisă în nasturi. 

De câţiva ani, începuse să poarte un baston, dar nimeni 
nu-l văzuse sprijinindu-se în el. 

— Crezusem că în noaptea trecută. 

— Ştiu că îţi promisesem să discutăm chestiunea Berzelius 
şi să citesc noul dumitale capitol 5, dar am fost obligat să nu 
mă pot ţine de cuvânt. 


(în defensivă, Brade ar fi vrut să adauge că era prima oară 
că i se întâmpla aşa ceva, dar se opri la timp.) 

— Ştiu, dar după întoarcerea acasă ai fi avut tot timpul să 
te uiţi pe manuscris. 

— Nu eram în apele mele, Cap. Nu mi-o lua în nume de 
rău. Dacă vrei, ne putem uita acum pe textul tău. 

— Nu. Vreau să citeşti cu atenţie şi să reflectezi la ce este 
scris. Este un capitol important. Atac problema 
începuturilor chimiei organice ca ştiinţă sistematică 
modernă şi trecerea este delicată. Vin la tine mâine 
dimineaţă. 


— Dar. Mâine este sâmbătă şi i-am promis lui Ginny că o 
duc la Zoo. 

Remarca păru că îi aduce aminte ceva lui Anson. 

— Sper că Ginny ţi-a dat manuscrisul în bune condiţii? 
Întrebă. 

— Sigur că da. 

— Bine. Atunci, pe mâine dimineaţă. 

Anson se ridică, neglijând ceea ce spusese Brade cu 
privire la vizita la Zoo. Era modul lui de a acţiona: singurul 
lucru important era cartea lui, în rest nimic nu îl interesa. 

Cartea lui Anson? Meditând la asta, Brade se simţi cuprins 
de milă, uitând, prin comparaţie, chiar propriile lui griji. 

Anson fusese celebru, mare, ilustru - dar trăise prea mult. 
La vremea lui fusese regele chimiei organice, criticile lui 
ruinau o teorie ce se năştea, comunicările sale, la congrese, 
erau primite cu evlavia cu care este primită Evanghelia de 
către credincioşi, dar de atunci trecuseră douăzeci de ani. 
Când Brade pregătise doctoratul sub conducerea lui, Anson 
era deja bătrân şi chimia organică începea să iasă din 
câmpul său de observaţie. Electronica invada chimia; nu 
aveai cum să-i opreşti evoluţia. Cu sau fără voie trebuia să 
constaţi că bătrâna chimie - care era o artă şi un gest de 
umanism - ceda noii ştiinţe, domeniu de instrumente şi 
matematici, de mecanisme de reacţie şi cinetică. Anson 
supravieţuise morţii chimiei „lui”, iar savanții vorbeau acum 
despre el ca despre un ilustru defunct. Trupul lui ridat, 
îmbătrânit, continua să se târască pe culoarele congreselor 
ştiinţifice şi încă i se dădeau multe onoruri, dar, în realitate, 
nu mai era decât o fantomă. 

Viaţa mai pâlpâia totuşi în el şi se concentrase în proiectul 
de a publica o istorie impresionantă a chimiei organice: o 
operă definitivă care ar fi evocat toate figurile ilustre ale 
celor care, în trecut, extrăseseră din aer, apă şi carbon 
substanţele pe care natura nu le oferea. 

„Această carte, gândi Brade, era, în realitate, un fel de 
refugiu, de fugă din faţa vieţii, un mijloc de a uita ce au 


făcut fizicienii şi chimiştii de astăzi din ştiinţele de altădată 
şi de a-retrăi zilele în care Anson făcea legea.” 

Bătrânul tocmai ieşea, când Brade îşi aminti de sarcina lui 
Littleby. 

— Oh! Cap, apropo. 

— Da? 

— Trebuie să inaugurez, săptămâna viitoare, o serie de 
conferinţe despre securitatea din laboratoare şi aş fi 
bucuros dacă ai putea susţine şi dumneata câteva din ele. 
La acest subiect nimeni nu are mai multă experienţă ca 
dumneata. Anson ridică din sprâncene. 

— Securitatea în laboratoare? Ah! Da, studentul dumitale 
Neufeld! 

„Deci ştie!” - gândi Brade. 

— Este unul din motivele pentru care am decis să ţinem 
acest ciclu de conferinţe - acceptă el. Dar un val de furie 
contractă deodată faţa lui Anson, îşi trânti bastonul pe masa 
de conferinţe şi lovitura răsună ca o împuşcătură. 

— Dumneata l-ai ucis, Louis! 

CAPITOLUL VI. 

Brade împietri. Violenţa loviturii bastonului în masă, 
semnificaţia terifiantă a cuvintelor pronunţate de Anson îl 
striviseră. Mecanic mâna lui căuta speteaza unui scaun ca 
pentru a se asigura de un sprijin. 

— Nu poţi nega răspunderea dumitale în chestiunea asta, 
continuă Anson. 

Brade abia reuşi să îngâne. 

— Dar, CaP Eu. 

— Erai conducătorul lui de lucrare. Tot ceea ce făcea el în 
laborator era sub controlul dumitale. Ar fi trebuit să ştii ce 
fel de băiat e, cum lucrează. Trebuia să-l înveţi normele de 
securitate sau să-l dai afară, ca Ranke. Da, desigur, 
moralmente, eşti răspunzător. 

Brade respiră, ca şi cum lucrurile s-ar fi remediat. Îşi 
simţea picioarele moi, dar era totuşi mai liniştit. 


— Ascultă, Cap, există totuşi limite ale posibilităţii de 
supraveghere a studenţilor. 

— Dar erai departe de aşa ceva! Observă că nu te acuz. 
Azi toată lumea se comportă aşa. Cercetarea este 
considerată un joc. Doctoratul a devenit un premiu acordat 
studenţilor pentru a ocupa un laborator timp de doi ani, în 
timp ce profesorii lor îşi petrec timpul solicitând burse. Pe 
timpul meu, doctoratul trebuia câştigat. Nu erai plătit 
pentru asta. Nimic nu diminuează calitatea cercetării ca 
faptul de a o face pentru bani. Studenţii mei mâncau cartea 
şi citeau, îşi munceau într-adevăr lucrările de doctorat. Aşa 
era! 

— Ştiu, spuse Brade cu un respect sincer. Mulţi dintre ei 
sunt celebri. 

Anson aprecie complimentul şi se îmblânzi. 

— Şi de ce crezi că au devenit celebri? Pentru că eu îi 
controlam pas cu pas. Îmi petreceam astfel duminicile şi, 
dacă trebuia, şi nopţile. Verificam cele mai mici detalii. 
Cunoşteam toate gândurile studenţilor mei. Citeam cu ei 
toate foile de observaţie, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. 
Dar dumneata ce ştii despre foile de observaţie ale lui 
Ralph Neufeld? 

— Nu atât cât ar fi trebuit, admise Brade. 

Se simţi înroşindu-se şi parcă i se făcu rău. Bineînţeles, 
Cap împingea prea departe lucrurile, dar era mult adevăr 
în ceea ce spunea. Folosirea obligatorie a foilor de 
observaţie în dublu exemplar - foi albe şi galbene, 
alternând cu indigo între ele - fusese introdusă de Anson. 
Toate detaliile experienţelor (în principiu toate ideile 
studenţilor care lucrau la experienţe) erau notate acolo, 
treptat, iar copia era dată profesorului; Brade păstra 
procedeul, dar spiritul lui Anson lipsea. 

Era adevărat că Anson era o figură de legendă. Se 
spuneau despre el poveşti din care unele sigur că 
aparţineau fondului folcloric al profesorilor excentrici, dar 
altele erau reale şi ilustrau pasiunea lui pentru 


meticulozitate. Se spunea că venise odată, într-o zi de 
Crăciun, la laborator - doar el în toată facultatea - şi 
controlase toate dulapurile, şi sertarele. A doua zi îi primise 
pe studenţii lui cu o listă cumplită de abateri de la normele 
de securitate, de produse chimice aşezate dezordonat, de 
sticle închise neglijent - totul cu comentarii acerbe şi 
observaţii personale. Cel mai grozav lucru a fost că toţi 
studenţii, astfel puşi la punct, au luat cu brio doctoratul şi 
devenise o tradiţie, ca la masa lor festivă, să-şi amintească, 
în glumă, de „amabilităţile” lui Anson faţă de neglijenţele 
lor din laborator. Anson se amuza amintindu-şi. 

Cu toate astea era adorat de studenţi. Brade primul îl 
iubise, la vremea lui. 

— Îl cunoşteai pe Ralph Neufeld? Întrebă Brade. 

— L-am văzut de câteva ori în hol, dar nu îl cunoşteam 
personal. 

— Ştiai ceva despre cercetările lui? 

— Ştiam doar că se ocupă de cinetică. 

Brade sperase un moment că Anson, care iubea discuţiile 
cu studenţii, se interesa de munca lor, le dădea sfaturi - l-ar 
fi cunoscut pe Ralph şi ar fi putut fade puţină lumină cu 
privire la moartea lui. Dar, aparent, mizantropia 
nefericitului băiat fusese absolută şi nici măcar Anson nu 
putuse străpunge carapacea. 

Deodată, Brade avu chef să se confeseze lui Anson, ca pe 
vremuri. 

— Cineva mi-a spus un lucru care mă tulbură de azi 
dimineaţă, Cap. Că Ralph Neufeld mă ura. 

Cap Anson se aşeză şi-şi puse bastonul pe masă. 

— Este perfect posibil, într-adevăr, spuse. 

— Dar de ce? 

— Este normal să-ţi deteşti conducătorul de lucrare. El are 
diplome pe care tu ca student nu le ai, el îţi impune 
subiectele care nu-ţi plac, el îţi demolează teoriile şi-ţi 
critică concluziile. Un tânăr cu personalitate, mai devreme 
sau mai târziu, fatalmente, îşi urăşte profesorul, chiar dacă 


mai târziu realizează că asta era pentru binele lui. 
Dumnezeu ştie cât de detestat eram şi eu de studenţii mei! 

— Eu cred că ei te adorau, spuse Brade. 

— Cred ei, acum, poate. Dar pe mine nu mă interesa 
dragostea lor: ce voiam era să lucreze. Şi, crede-mă, 
reuşeam. L-ai cunoscut pe Kinsky? 

— Era altă promoţie, înaintea mea, dar îl cunosc, 
bineînţeles. L-am audiat şi la congrese. 


(Joseph Kinsky era cel mai bun student al lui Cap Anson, 
mândria facultăţii. Aparţinea grupului de la Wisconsin şi 
devenise celebru prin sinteza tetraciclinei şi consecinţele 
care rezultau asupra antibioticelor. Lui Anson îi plăcea să 
vorbească despre el. Într-o seară, după ce băuse mai mult, 
Foster spusese: „Spune, Cap, nu eşti, în fond, invidios că 
acest Kinsky este un savant mai mare ca dumneata?”, iar 
răspunsul lui Anson a fost magnific: „Un tată nu este 
niciodată invidios pe fiul său, nici un profesor pe elevul său. 
Dacă unul dintre studenţii mei mă depăşeşte, asta înseamnă 
că eu am fost pentru el un profesor mai bun decât am avut 
eu, ca student. În calitate de chimist, aduc ştiinţei doar 
propria mea contribuţie; ca profesor, aportul înseamnă toţi 
studenţii mei. Singurul meu regret este că nu toţi studenţii 
mei au fost sclipitori ca el şi nu m-au depăşit, aşa cum a 
făcut-o Kinsky.” 

Foster a încasat-o, iar asistenţa l-a aplaudat discret pe 
bătrânul Cap. 

— Ei bine, urmă Anson, crezi că studentul meu Kinsky nu 
mă ura? Erau zile în care cred că ar fi vrut să mă omoare. 
Jumătate din timp eram cu cuţitele scoase. În fond, Louis, e 
păcat că nu m-ai urât şi dumneata. 

— Niciodată nu am putut să te urăsc, Cap. 

— Asta e o dovadă că începeam să cobor. Eu aveam mari 
ambiţii pentru voi. 

Pe Brade parcă l-ar fi muşcat ceva de inimă: Anson vorbea 
la trecut. El ştia că aceste ambiţii nu se vor mai realiza. Şi 


asta nu era o constatare spontană. 

— Apropo, continuă Anson, Kinsky va veni aici. Ţi-am spus? 

— Nu. 

— Am primit această scrisoare de la el, ieri. Am vrut să ţi-o 
arăt, dar nu te-am văzut. 

Brade făcu un gest de scuză şi luă scrisoarea. Era un bilet 
scurt, prin care Kinsky îi aducea la cunoştinţă lui Anson că 
era în oraş pentru nişte afaceri şi spera să poată veni la 
Universitate lunea viitoare. „Voi fi fericit să discutăm despre 
cartea dumneavoastră - scria el - deşi sunt convins că nu 
voi putea adăuga nimic erudiţiei şi experienţei 
dumneavoastră.” 

— Lunea viitoare, făcu Brade. 

— Da. Mi-ar plăcea să-l întâlneşti. Cu diferenţă de câţiva 
ani, ţi-a fost, într-un fel, coleg. 

Anson se sculă, mai greu, sprijinindu-se în baston. 

— Pe mâine dimineaţă, Louis. 

— Ne-am înţeles, Cap. Şi nu uita de conferinţe. 

Odată bătrânul plecat, pe Brade îl cuprinse din nou 
disperarea. Cap Anson vorbea despre ura studenţilor faţă 
de profesorii lor ca despre ceva normal, care presupunea 
calitatea profesorilor. Brade ştia că, în ceea ce-l privea, 
nimic din acţiunile lui nu ar fi justificat ura lui Ralph, 
dimpotrivă, el întotdeauna îl ajutase - făcând abstracţie de 
caracterul lui imposibil - lăsându-i toată libertatea în 
cercetare. 

Dar dacă Jane Makris minţea? 

De ce ar fi făcut-o? 

Poate că ea doar se înşela? Cum avea să ştie? 

Singurul mijloc de a căpăta o certitudine era de a găsi pe 
cineva destul de intim cu Ralph pentru a putea confirma - 
sau infirma - vorbele secretarei. Dar cine? Caracterul închis 
al studentului său nu crea uşor relaţii cu cei din jur. Un 
coleg, poate? 

Brade se uită la ceas. Nu era încă ora unsprezece. Mai era 
timp până la masă. 


Traversă holul şi intră în laboratorul lui Charles Emmett. 
Tânărul era singur. 

— Charlie, aş putea să-ţi vorbesc un moment? 

Emmett aşeză cu grijă fiola de decantare pe care o avea în 
mână şi cele două lichide pe care le conţinea se separară, 
cu efervescenţă. Ridică dopul pentru a lăsa gazul să iasă, pe 
urmă îl puse la loc. 

— Bineînţeles, domnule Profesor, spuse, urmându-l pe 
profesor în biroul lui. 

Brade se aşeză în fotoliu, în timp ce Emmett se aşeză pe 
unul din scaunele de lângă masa de conferinţă. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc despre accidentul lui Ralph. 

— Urâtă poveste pentru el! 

— Într-adevăr. O poveste urâtă pentru noi toţi. 

Era o iluzie? Brade avu impresia că Emmett se crispase 
uşor. Nu voi să-l înspăimânte fixându-l prea atent. 

Dintre toţi studenţii lui, Emmett era totodată cel mai vechi 
şi într-un sens - cel mai puţin valoros. Era harnic, fapt pe 
care Cap Anson îl aprecia din cale afară de mult, dar nimeni 
nu ar fi putut spune că este un student eminent. 

Stătea acolo, cu părul în dezordine, masiv, cu ochelarii 
prea mici, cu braţele pline de pistrui şi mâinile prea mari. 
Brade îi aprecia umorul şi răbdarea. În fond, un student nu 
are neapărat nevoie de geniu dacă este capabil să încaseze 
eşecuri unul după altul, după o muncă susţinută, fără a 
cădea în disperare. Când Emmett rata o experienţă, o 
reîncepea, altfel. Nu găsea din instinct soluţia ideală, dar, 
prin perseverenţă, ajungea, întotdeauna, la un rezultat 
onorabil. În privinţa caracterului, spre deosebire de 
majoritatea colegilor săi, extrem de nervoşi, Brade îl găsea 
odihnitor ca o perniţă de puf. 

— De la moartea lui Ralph, urmă profesorul, încerc un 
sentiment de vinovăţie. Regret că nu l-am cunoscut mai 
bine. Mi se pare că l-aş fi putut ajuta mai mult. Eu şi ceilalţi 
studenţi ai mei. Mi-e teamă, Charlie, că nici de dumneata nu 
mă ocup suficient. 


Emmett roşi, încercând un sentiment neplăcut. 

— Oh! Dar totul este perfect, Domnule. 

— Este delicat din partea dumitale că îmi spui asta, dar eu 
nu am conştiinţa liniştită. Uite: este aproape o lună de când 
noi nu am mai vorbit despre lucrările dumitale. 

— Ele merg bine. Cred că totul va fi gata la primăvară. Am 
terminat partea istorică a referatului meu şi am adunat 
toate elementele preliminare ale expunerii. Nu îmi mai 
lipsesc decât rezultatele asupra omologilor. 


(Experiențele lui Emmett tratau sinteza unor tiazolidoni, 
care nu fuseseră încă pregătiţi, până atunci, prin metoda 
obişnuită a ciclurilor. Este un gen de probleme având 
avantaje şi inconveniente. Nu cer nici cunoştinţe esoterice 
de matematică, nici dozaje să-ţi taie respiraţia: doar 
răbdare şi puţin noroc. Dar dacă nu ai noroc dacă metoda 
aleasă nu duce la nici un rezultat sau dacă, dimpotrivă, un 
alt cercetător are aceeaşi idee şi ţi-o ia înainte - totul 
trebuie luat de la zero, pentru doctorat.) 

— Deci, zise Brade, cu tonul cel mai relaxat din lume, în 
curând dumneata mă vei detesta. 

Studentul îl privi, vizibil derutat. 

— Ce vreţi să spuneţi Domnule? 

— Profesorul Anson îmi spuse adineaori că un student îşi 
detestă totdeauna profesorul. 

— Cred că a glumit. Este genul lui! Desigur, sunt şi 
studenţi care nu-şi suferă profesorul, dar nu e cazul meu. 

Brade fu dintr-o dată conştient de libertatea cu care 
Emmett îi vorbea. 

Studenţii lui Ranke, discutând cu profesorul lor, lăsau 
totdeauna impresia că îl tratau cu deferenţă. Dar nu era 
mai bine aşa? 

— Şi Ralph? Întrebă el. 

De data aceasta, reacţia tânărului fu netă. 

— Ce-i cu Ralph? 

— Ce gândea despre mine? 


— Păi. Ştiţi, eu nu-l cunoşteam prea bine. Nu era prea 
vorbăreţ. 

— El nu mă iubea, nu-i aşa? 

Emmett părea foarte chinuit. Făcu o pauză. 

— El nu iubea pe nimeni. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ştiu că este prea târziu 
să mă interesez acum de Ralph, dar asta este. Mă detesta 
cu adevărat? 

— Nu ştiu dacă se poate spune asta. 

— Dar de ce o anume antipatie? Ştii ceva în legătură cu 
asta? 

Aceste întrebări puse de un profesor unui student aveau în 
ele ceva umilitor şi deplasat, dar trebuia mers până la 
capăt. Acesta era preţul adevărului. 

— După părerea mea, Domnule profesor, Ralph era un biet 
tip. În fine, vreau să spun. 

— Oh! Vorbeşte cu francheţe! Nu fi superstiţios. Nu pentru 
că este mort acum trebuie să-i negăm defectele. Trebuie să 
spunem oamenilor ce gândim despre ei cât timp trăiesc, 
pentru a profita de asta. Detest elogiul ipocrit Scut morţilor. 

— Ei, bine, uitaţi. Într-o zi se discuta despre profi, la Sc. 

— Ştiu. Aşa cum îţi dai seama, şi eu am fost student. 

— Cineva a spus că Foster este un adevărat tiran, un 
dictator, şi atunci Neufeld a spus că, de fapt, cei mai răi 
profesori sunt cei care-şi ignoră studenţii, cărora nu le pasă 
de studenţii lor şi îi lasă să se descurce singuri. 

— Ca mine? 

— Ei. Da, Domnule, aşa a zis Neufeld. 

— Înţeleg. 

Ce revelaţie! Ralph îl ura pentru o rațiune inversă celei 
propuse de Anson? Suferea că era lăsat prea liber? 

— Dar nu cred că vă detesta, Domnule, urmă Emmett Am 
văzut cum vă privea în timpul cursurilor, mai ales în lunile 
din urmă. Era ciudat. 

— Ei, bine, vorbeşte! Explodă Brade. Care era atitudinea 
lui? 


— Nu sunt psiholog, Domnule. Dar nu-mi poate scoate 
nimeni din cap ideea că sentimentul pe care îl avea faţă de 
dumneavoastră nu era ură. Era frică. O frică cumplită. 

CAPITOLUL. VII 

— Frică de mine? Repetă Brade cu violenţă. (Asta era o 
lovitură şi mai dură decât spusele lui Jane Makris). Dar de 
ce, Charles? 

— Nu mă întrebaţi, Domnule. N-am nici cea mai mică idee. 

Profesorii şi studentul se priviră câteva clipe. Brade 
începea să se simtă pierdut în faţa evenimentelor. Totul îi 
scăpa în această poveste: crima părea imposibilă, doar dacă 
n-ar fi fost el însuşi asasinul; totul părea inexplicabil, doar 
dacă n-ar fi avut el. Însuşi un mobil. Dar ce mobil? 

— Eşti sigur de ce spui? Întrebă în sfârşit. Trebuie să ştiu 
asta cu precizie. Dacă Ralph avea un motiv să se teamă de 
mine, trebuie să-l cunosc. 

Emmett roşi până la rădăcina părului. 

— Eu. Eu poate n-ar trebui să vorbesc. Dar dacă ţineţi 
într-adevăr. Însă cu condiţia să nu spuneţi că ştiţi de la 
mine. 

— Ei bine? 

— Ştiu cine ar putea să vă dea informaţii. 

— Cine? 

— Roberta. 

— Roberta Goodhue? (Era studenta care împărțea 
laboratorul cu Emmett.) 

— Da, Domnule. Eu. Eu nu am vrut să fiu indiscret, dar 
ştiţi, lucrăm împreună şi nu am putut să nu observ unele 
lucruri. Deşi erau foarte discreţi amândoi. 

Brade, din ce în ce mai surprins, înţelese tot mai bine că 
nu ştia nimic despre studenţii lui. 

— Ce vrei să spui? Că era ceva între Roberta şi Ralph? 

— Oh! Bineînţeles, nimic grav, Domnule. Ştiu doar că au 
ieşit împreună, o dată sau de două ori. Nimic mai mult. Dar 
ştiţi cum este. Vorbeşti mai uşor unei fete pe care o inviţi la 
masă decât colegilor, în tumultul facultăţii. 


— Ştiu. Ai văzut-o pe Roberta azi? 

— Nu, Domnule. 

— Ea ştie de moartea lui Ralph? 

— Cred că da. Am auzit-o pe domnişoara Makris dându-i 
telefon. 

Brade avu impresia că surprinde umbra unui surâs pe 
buzele tânărului, dar vag, aşa că nu fu sigur. 

— Iţi mulţumesc, Charlie. Mi-ai fost de un mare ajutor. 

— Nu-i veţi spune lui Roberta că ştiţi de la mine? 

— Nu, fii liniştit. 

Se ridică pentru a-i deschide uşa lui Emmett şi observă un 
alt student pe culoar. Abia după o secundă realiză că era 
Gregory Simpson, colegul de laborator al lui Ralph Neufeld. 

— Vrei să-mi vorbeşti, Greg? 

— Dacă aveţi un minut liber, Domnule. 

Simpson avea o voce înaltă, sprâncene aproape invizibile, 
care dădeau ochilor săi palizi un aer de goliciune, un nas 
rotund, o faţă de copil bun, un pic caraghios. Era un băiat 
politicos, dar nu genial (studenţii geniali - gândi Brade cu 
melancolie - se duc acolo unde li se asigură burse). 

— Desigur. Intră. 

Cei doi studenţi, încrucişându-se, se salutară cu răceală. 
Simpson se aşeză pe scaunul de pe care tocmai se ridicase 
Emmett. 

— Ce pot face pentru dumneata, Greg? 

— Aş vrea să vă întreb unde trebuie să mă duc, Domnule? 

— Cum adică? Vrei să pleci de la Universitate? 

— Nu. Mă refer la labo. Acum că Ralph a murit. 

— Vrei să schimbi laboratorul? 

— Păi. 

Brade se simţi depăşit. 

— Ascultă, Greg Moartea lui Ralph este un lucru foarte 
trist dar nu putem face nimic. Vei continua să lucrezi în 
laboratorul dumitale, singur, până când vei avea un alt 
coleg care va lucra în locul lui Ralph. 

Simpson ezită, dar nu plecă. Ceva nu-i plăcea, mizerabilul. 


— Aş vrea, totuşi, să lucrez în alt laborator, Domnule. 

— De ce? Crezi că laboratorul nostru este bântuit de 
strigoi? Că va veni fantoma lui Ralph să te tragă de picioare 
în timpul experienţelor? 

Brade ştia că tonul lui era inutil sarcastic, dar rezerva lui 
de răbdare se terminase şi se controla cu greu. Nefericitul 
student înţelese şi se ridică, derutat Deodată, lui Brade îi fu 
ruşine de violenţa lui. In definitiv, oamenii nu sunt vinovaţi 
de frica iraţională pe care le-o inculcă societatea, şi, de fapt 
nimeni, nu-i cu adevărat scutit de aşa ceva. 

— Hai, zise el. Te înţeleg. Uite ce-o să facem. Te vei instala 
aici, în laboratorul lui Emmett, până la sfârşitul 
trimestrului. Trimestrul viitor, când Emmett îşi termină 
experienţele, îi iei locul definitiv. Iţi convine aşa? 

Simpson se ridică, entuziasmat. Faţa îi strălucea ca o 
lampă. 

— Extraordinar! Vă mulţumesc, Domnule. Este minunat 
din partea dumneavoastră. 

Brade îi surise cu amabilitate. 

— Stai puţin, Greg. 

Studentul se reaşeză, crispat. 

Brade se gândise că Ralph nu fusese singurul care avusese 
cheia laboratorului în care murise. Simpson trebuia să fi 
avut şi el una. 

— Despre altceva vreau să-ţi vorbesc Un subiect 
confidenţial. Contez pe discreţia dumitale. Au fost furturi în 
facultate. 

— Furturi, Domnule? 


(Instinctiv, studentul începu să vorbească în şoaptă.) 

— Oh! Nimic prea grav, dar facem un fel de anchetă. Aş 
vrea să ştiu dacă ai avut impresia că vreo persoană străină 
de facultate a intrat în laborator. 

Simpson se gândi un moment, cu fruntea încruntată. Pe 
urmă ridică spre Brade ochii lui palizi, cu privirea inocentă. 

— Nu, Domnule. 


— Nu ai observat nimic anormal? Obiecte mutate, lucruri 
lipsă? 

— Nu, Domnule, nimic. 

— Ralph nu-ţi semnalase nimic în sensul ăsta? 

— O, nu, absolut nimic. 

Răspunsul era prompt şi categoric. 

— Ştiţi, Ralph nu-mi vorbea niciodată. La început am 
încercat să-i zic „bună ziua” când intra în laborator, dar 
cum nu-mi răspundea niciodată, nu l-am mai salutat îmi 
dădea impresia că mă detestă că lucrez cu el în acelaşi 
laborator, ca şi cum ar fi fost laboratorul lui personal, iar eu 
eram un intrus. 

Nici nu mă puteam apropia de masa lui când lucra. Odată, 
din întâmplare, am venit lângă el când scria rezultatele 
experienţelor în carnetul de observaţii; a închis carnetul şi 
a venit spre mine de parcă ar fi vrut să mă omoare. N-am 
mai făcut niciodată aşa ceva. Totuşi, era un tip grozav. 

— Spui asta acum, când e mort, nu? 

— Cum adică, Domnule? 

— Păi, probabil că îl detestai dacă se purta aşa cu 
dumneata. 

Simpson ezită puţin înainte de a răspunde. 

— Mă mulţumeam să-l ignor. De altfel, fusesem prevenit. 

— In legătură cu ce? 

— Că-i plăcea să se bată. În fine, chestii de astea,. 

— Te-ai bătut cu el? 

— Oh, nu, mă ţineam departe de el, asta-i tot. 

— Câţi ani ai, Greg? 

Studentul ridică ochii, surprins. 

— Douăzeci şi doi, Domnule. De ce? 

— Aşa. Mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu., Domnule. Vă mulţumesc mult. La revedere, 
Domnule. 

Rămas singur, Brade reflectă. 

Simpson, după toate aparențele, era în afară de orice 
bănuială. Prea tânăr şi prea inofensiv. Pe parcursul 


conversaţiei se dovedise un băiat liniştit, pasiv, dintre cei 
care se retrag când e vorba de bătaie, exact aşa cum 
spusese el singur. 

Pe de altă parte, genul ăsta de băieţel nu are ocazia să se 
elibereze de o anume tensiune internă. Şi tensiunea se 
acumulează şi într-o zi poate exploda. Dar cum se poate şti? 
Cum poţi să descoperi adevărul? 

Brade ridică receptorul şi formă numărul de acasă. 

Doris răspunse cu o voce neutră. Imposibil de ştiut după 
tonul cu care spusese „alo” care era starea ei de spirit. 

— Alo, Doris, totul este bine? 

— Foarte bine. Dar la tine? Ce vrea Littleby? 

Îi spuse în câteva cuvinte. Ea îl ascultă fără să-l întrerupă. 

— Care era atitudinea lui? 

— E.nu prea încântată. 

— A insinuat că moartea lui Ralph era şi din vina ta? 

— Nu. Dar a creat impresia de culpabilitate prin asociere, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. Ralph era studentul meu, 
moartea lui este o proastă publicitate pentru Universitate, 
deci eu sunt implicat Sunt convins că Littleby ar prefera să 
nu ne vadă mâine la recepţia lui. 

— Cu atât mai rău pentru el. Ne vom duce, i-o tăie Doris 
pe un ton calm. 

— l-am spus asta, draga mea. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Cum te simţi? Întrebă ea. 

— Caraghios. Ştii, am devenit un fel de celebritate. Ar fi 
trebuit să-i fi văzut pe studenţi: cred că niciunul n-a reţinut 
nici un cuvânt. Aveau aerul că aşteaptă să mă Scufund sau 
că o să scot un revolver şi o să trag sau Dumnezeu ştie ce. 
Cap Anson a fost o mare izbăvire. 

— De ce? 

— M-a aşteptat după ore şi mi-a vorbit de cartea lui ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost singurul lucru normal 
al zilei. 


Brade consideră mai prudent să nu vorbească la telefon 
despre întâlnirea fixată de Anson, cu atâta autoritate, 
pentru a doua zi. 

— Foarte bine, spuse Doris. Ai grijă de tine. Şi nu mai face 
pe detectivul. Mă auzi? 

— Da, perfect. Pe curând, draga mea. 

Surise melancolic, aşezând jos receptorul. Să nu facă pe 
detectivul? Trebuia să facă pe detectivul şi încă în mod 
convenabil. 

Deodată hotări să sune la secretariatul Decanului. 

— Alo, miss Makris? Aici profesorul Brade. 

— Alo, bună ziua, Domnule. Ce doriţi? 

— Aş vrea numărul de telefon al Robertei Goodhue. 

— D caut imediat. Ea nu a venit astăzi? 

— Nu. 

— Sper că nu e bolnavă. Vreţi s-o chem eu? 

— Nu, vreau doar telefonul ei. Apropo, miss Makris. 

— Da, Domnule? 

— l-ai telefonat dumneata ieri Robertei să-i spui de 
accidentul lui Ralph? 

— Da. Am greşit? Am crezut că fac bine, ştiind că sunt 
colegi. 

— Da. l-ai telefonat şi lui Charlie Emmett sau lui Greg 
Simpson, ceilalţi colegi ai ei? 

La capătul celălalt al firului se făcu linişte, apoi vocea 
secretarei păru încurcată. 

— O, nu, Domnule. Am crezut că. 

— Nu contează. Dă-mi, te rog, numărul de telefon al 
Robertei. 

Formă numărul şi aşteptă destul până i se răspunse. 

— Alo? Făcu o voce înceată. 

— Alo Roberta? Aici profesorul Brade. 

— Oh! Bună ziua, Domnule. Sper că nu am pierdut un 
seminar în dimineaţa asta? 

— Nu, stai liniştită. Te-am chemat să ştiu cum te simţi. 


Fata făcu o pauză până când răspunse. Brade îşi imagină 
că depuse un mare efort ca să pară calmă şi normală. 

— Mi-este bine. După masă vin la laborator. 

— Crezi că vei putea? 

— Sigur că da. 

EI privi ceasul: era douăsprezece fără douăzeci Se simţi 
jenat s-o deranjeze, dar ea stătea foarte aproape de 
campus. 

— Spune-mi, Roberta, ai putea fi aici la douăsprezece fix? 

Ea păru surprinsă şi ezită. 

— Da. Domnule. Dacă dvS. Credeţi că. 

— Poţi să iei masa cu mine? 

De data asta reticenţa fetei fu absolută. 

— Aveţi ceva special să-mi spuneţi? 

— Da. (Inutil să divagheze) 

— În legătură cu studiile mele? 

— NIL O chestiune personală. 

— Voi fi acolo, Domnule. 

— Bine, le aştept. 

Aşteptând-o pe Roberta, Brade privi orarul de după masă. 
Experiențele se refereau la aldehide şi cetone, cu 
prepararea unei oglinzi argintate - o experienţă inutilă, dar 
spectaculoasă, care ţine trează atenţia studenţilor. Mai 
trebuia să se pregătească şi un compus bisulfitic, care nu 
prezenta nici o dificultate, în afară de curăţarea 
precipitatului, pentru care trebuia folosit eter, foarte volatil 
şi inflamabil. De fapt. Nu se folosea nici o flacără deschisă în 
laborator şi un student care ar fi fumat acolo ar fi fost 
imediat dat afară. Toţi cunoşteau prevederile 
regulamentului în acest sens, iar Charlie Emmett 
răspundea, în mod special, de asta. 

Brade ar fi vrut, în mod excepţional, să nu fie astăzi 
prezent la această şedinţă de laborator. În general, el asista 
cel puţin la o parte din experienţe, deşi nu intra propriu-zis 
în obligaţiile lui Ii plăcea să asiste, pentru a răspunde 
studenţilor la întrebările la care poate ar fi ştiut să 


răspundă asistenții de laborator şi, totodată, pentru a 
sublinia importanţa pe care o acordă acestui tip de lucrări. 
Dar, în mod excepţional, Charlie Emmett şi Roberta 
Goodhue ar fi putut conduce şedinţa de laborator şi singuri. 

Cineva ciocăni uşor la uşă şi Brade îşi luă pardesiul şi 
pălăria. 

— Bună ziua, Roberta. Vrei să mergem undeva să 
mâncăm? 

Sunt cu maşina şi nu te rețin mai mult de o oră. 

— Cum vreţi, Domnule. 

Ea părea total indiferentă. Era o fată scundă, cam plinuţă, 
îmbrăcată într-un mantou roz. Părul era negru, tenul-mat şi 
avea un exces de pilozitate care, probabil, o făcea 
nefericită. Avea o umbră de mustață pe buza superioară şi o 
umbră de păr pe obraji. Nu era propriu-zis urâtă, dar nu 
era o frumuseţe. 

— Te aştept la poartă, zise el. Vreau să-l rog pe Charlie să 
fie atent să nu fie vreo flacără deschisă pentru experienţa 
de după-masă. 

Restaurantul era aproape plin, dar avură norocul că găsiră 
o masă spre râu şi şosea; din an în an era tot mai greu să 
găseşti natura virgină. Brade comandă şi decise să intre în 
subiect. 

— Bănuiesc că eşti foarte nefericită de ce s-a întâmplat 
ieri, spuse el. 

Ea mâncă o bucăţică de pâine, privind la maşinile care se 
vedeau pe geam. 

— Da, murmură. 

— Cred că. Erai foarte legată de Ralph, nu? 

Roberta ridică ochii şi deodată lacrimile începură să-i 
curgă pe obraji. 

— Trebuia să ne căsătorim imediat după ce-şi lua 
doctoratul. 

CAPITOLUL VIII. 

Chelnăriţa aduse un şniţel pane lui Brade şi o salată boeuf 
pentru Roberta, cafea şi frişcă pentru amândoi. Această 


întrerupere providenţială îi permise lui Brade să continue. 

— Sunt dezolat, spuse. Nu ştiam că sunteţi logodiţi. Ar fi 
trebuit să-mi spui N-am fi venit acum aici. 

— Oh! Nu face nimic. E mai bine decât să stau în casă. 
Făcu un efort ca să-şi revină şi-şi adună ultimele puteri 
pentru a continua discuţia. 

— Despre Ralph vreţi să-mi vorbiţi? 

— Da. Nu aş vrea să ţi se pară că sunt crud-dar trebuie să 
decid ce voi face cu lucrările lui. De altfel, nu avem nici o 
grabă. 

— Aveţi intenţia să le continuaţi? 

— Ei. Avem tot timpul să vorbim despre asta mai târziu. 
Era supărat pe sine însuşi că o târâse pe biata fată ca să-i 
vorbească despre logodnicul ei mort în ajun. Dar cum ar fi 
putut să ghicească? 

Tânăra îl privi cu intensitate. 

— Nu-liubeaţi, presupun. 

Tresări. Ghicea ea asta în privirea lui? 

— Nu-i adevărat, Roberta. Te înşeli. Aveam o părere foarte 
bună despre el. 

— Mulţumesc că-mi spuneţi asta, dar nu cred că-i adevărat 
Putini oameni Q iubeau şi eu ştiu de ce. 

Îşi abandonase salata după prima înghiţitură şi acum făcea 
cocoloaşe de pâine. 

— Era un băiat ciudat, mereu în defensivă. Îţi trebuia timp 
ca să ajungi să-l cunoşti, cu aspectul lui de urs; dar în fond 
era foarte simpatic. Gentil, afectuos. Am petrecut noaptea 
trecută cu mama lui. Biata femeie! Oh! Cum s-a putut 
întâmpla un asemenea lucru? Nu pot crede că a făcut o 
greşeală atât de stupidă, el care era atât de meticulos. 

Brade o întrerupse. 

— Mai avea pe cineva în afară de mama lui? 

— Nu. Nu ştiţi nimic despre el, de fapt. Mă refer la viaţa 
lui privată. 

— Vai! Din păcate nu, Roberta. Acum regret că nu am avut 
mai multe contacte umane cu studenţii mei. Dar nu este o 


conversaţie prea plăcută pentru dumneata. 

— A vorbi despre el e tot ce mai am. 

Îşi fixase privirea în farfurie şi şuviţele drepte de păr îi 
cădeau pe frunte. 

— El nu era american, ştiaţi? 

— Da. 

— Mama lui şi cu el scăpaseră de ceva groaznic, nu ştiu 
exact ce. Tatăl lui fusese omorât - împuşcat - şi avusese şi o 
soră mai mare, care şi ea murise tot acolo. Îi era frică de 
oameni. Viaţa, în America, nu este uşoară pentru nişte 
refugiaţi ca ei. O ţară străină, o limbă necunoscută. Toate 
astea îl făcuseră să se teamă de toată lumea, chiar şi de 
oamenii care îi doreau binele. Asta devenise un fel de 
reacţie instinctivă la el. 

— Înţeleg, Roberta. 

— Şi era un cerc vicios, pentru că tocmai această tensiune 
îl făcea nervos, iritabil şi-i înrăia pe oameni contra lui. De 
asta nu-i plăcea să lucreze cu alţi studenţi. Avea impresia că 
îi erau ostili, că vor să-i facă rău. Ştia că e ceva irațional, 
dar nu se putea împiedica să se comporte aşa; de exemplu, 
dacă vedea un student folosind o lopăţică pe care el o 
spălase se înfuria, chiar dacă după asta regreta. Avea 
nevoie de multă înţelegere, dar profesorul Ranke, în loc de 
asta, l-a îndepărtat din echipa lui. Încă un eşec, un exil. Asta 
l-a Scut şi mai sălbatic. 

— Şi pentru asta mă ura pe mine, Roberta? 

Se îndreptă pe scaun, devenind rigidă. 

— Cine v-a spus asta? 

— Nimeni Este doar o impresie de-a mea. 

— Sunt sigură că Jane Makris v-a spus istorii de astea. 

— De ce s-o fi făcut? 

Nările studentei se dilatară. Inspiră profund. 

— Oh, acum nu mai e important! Atât pot să vă spun. 
Înainte de a fi prieten cu mine, Ralph ieşise cu ea - o dată 
sau de două ori. Nimic serios, dar idioata asta a luat totul în 
tragic. Şi-a imaginat cine ştie ce şi s-a ţinut de capul lui. 


Apoi a început să-l urască, o adevărată vrăjitorie. Ieri, când 
mi-a telefonat să-mi dea vestea, simţeam că e bucuroasă. 

Brade parcă stătea pe cărbuni aprinşi. Tot acest noroi, pe 
care drama îl stârnise, tulburase apa calmă a micuţei lumi 
universitare şi o transformase într-o mocirlă cum nu era 
alta pe lume. 

— Aşadar, dumneata nu crezi că Ralph mă ura? Întrebă el. 

— Nu. Nu avea motiv. E adevărat că la început. 

— La început? 

— Era îngrijorat de rezultatele cercetărilor lui. Profesorul 
Ranke îl alungase şi avea impresia că este un ratat. Ura un 
pic pe toată lumea şi nu-i exclus să-i fi spus ceva lui Jane 
Makris. Chiar cred că a fost ceva, pentru că îmi aduc aminte 
că o-dată am auzit-o spunându-i la telefon că va avea 
necazuri dacă ea o să repete ce a spus el despre 
dumneavoastră. S-a ţinut de cuvânt, dar a aşteptat ca elsă 
fie mort. N-a vrut să-l lase să se odihnească în pace. 

Spre disperarea lui Brade, Roberta începu să plângă încet. 
El îndepărtă farfurioara. Îşi bău ultima gură de cafea şi 
chemă chelnăriţa ca să facă plata. 

— Linişteşte-te, Roberta. Nu te agita din cauza relaţiilor 
lui cu mine. Noi ne înţelegeam bine şi dumneata mi-ai 
explicat perfect ce fel de caracter avea. Regret doar că nu l- 
am cunoscut mai bine. 

Ar fi avut chef să o ia pe fată de mină spre a o linişti, dar 
rezistă primului impuls. Ea îşi termină cafeaua, în timp ce el 
achită şi plecară înapoi, spre Universitate. 

— Ralph ţi-a cumpărat un inel de logodnă? Întrebă el în 
timp ce sofa. 

— Nu, nu avea des tui bani. Mama lui muncea pentru a-i 
plăti studiile. Ea păstrase această mentalitate europeană: 
nici un sacrificiu nu era prea mare pentru ca fiul ei să 
ajungă un savant. lar acum nu i-a mai rămas nimic. 

— Fixaserăţi o dată pentru nuntă? 

— Imediat după doctoratul lui. 

— Ce gândea mama lui despre proiectul vostru? 


— Nu cred că era la curent Ea ştia că ieşim împreună şi 
mă iubea, dar nu cred că ar fi fost bucuroasă să afle că el se 
va însura cu mine. Credea că el, cu diploma lui, ar fi putut 
face o căsătorie mai bună. Mamele europene exagerează 
când e vorba de valoarea titlurilor universitare în căsătorii. 

După masă, Brade trecu puţin pe la laborator, unde totul 
era bine. Chiar şi Corwin, cel mai stângaci student, nu 
reuşise să se taie în vreo sticlă. 

Contempla cu încântare eprubeta ai cărei pereţi sclipeau 
transformați în oglindă, datorită unui strat de argint depus 
de aldehidă. (Era cel mai slab student şi, bineînţeles, 
oglinda lui era cea mai reuşită. Brade îl dădu exemplu 
studenţilor mai dotați, ale căror manipulări mai atente nu 
reuşiseră decât un precipitat negricios, pe fundul tubului.) 
Apoi se duse la secretariat unde căută un timp dosarul 
universitar al lui Ralph Neufeld; dar ochii lui Jane Makris, 
fixaţi tot timpul asupra lui, nu-l lăsară în pace şi puse capăt 
cercetărilor. Nu găsise, de altfel, nimic interesant. 

Cu inima grea, se întoarse la biroul său, reflectând la 
subiectul conferinţelor despre protecţia în laborator, cu 
care îl însărcinase decanul. Unele teme se impuneau: 
folosirea corectă a gurii de aerisire, metodele de evaporare 
a solvenţilor inflamabili, folosirea buteliilor de gaz 
comprimat, pânzele de tablă. 

Apoi era munca cu pipeta. Când Brade era student puneai 
pipeta în gură şi aspirai lichidele, ghidându-te după 
reperele marcate pe pahar. Era neelegant şi periculos, 
fiindcă era suficientă o clipă de neatenţie pentru ca lichidul 
să intre în gură, cu consecinţele uşor de imaginat dacă 
lichidul era coroziv sau toxic. Astăzi, cei mai mulţi studenţi 
utilizează nişte pompe mici, speciale, fixate pe pipetă şi 
având un sistem care permite aspirarea dirijată. Din păcate, 
responsabilii administrativi şi Universitatea dădeau înapoi 
în faţa unor cheltuieli prea mari şi de aceea numărul 
pompelor aspiratoare era mai mic decât numărul 


studenţilor. Brade îşi propuse să profite de campania asta 
de protecţie şi să ceară credite adecvate. 

Se gândea la toate astea, când o idee ciudată îi veni în 
minte, lăsându-l perplex; puţin simpaticul Ralph fusese iubit 
totuşi de două fete şi suficient de mult pentru ca o gelozie 
teribilă să se nască între ele. Ce bizar! 

Asta deschidea perspective noi în cega ce privea crima. De 
aici încolo nu trebuiau avute în vedere numai disputele 
provocate cu colegii sau profesorii, de un student certăreţ 
şi de ura asasină pe care ar fi putut s-o determine. Trebuia 
ţinut cont şi de iubirea decepţionată - teren mult mai des 
întâlnit în criminologie. 

Bineînţeles, nici Jane Markris, nici Roberta Goodhue nu 
erau drăguţe. A priori, nu-ţi puteai imagina că ar fi reuşit să 
facă vreun băiat să se îndrăgostească de ele. Dar fetele cele 
mai insignifiante se căsătoresc şi băieţii de asemenea. Dacă 
doar fetele croite după modele hollywoodiene s-ar putea 
căsători, omenirea ar dispare rapid. De altfel, delicateţea şi 
drăgălăşenia pot atrage mai mult pe un tânăr decât liniile- 
standard. Ochii surăzători te pot face să uiţi nişte obraji 
păroşi. Era de înţeles cum Ralph, temător şi retractil, se 
simţea atras de fete mai urâţele. El n-ar fi îndrăznit să facă 
curte unei frumuseți. Intrând în competiţie cu alţi băieţi, s- 
ar fi temut că va fi respins şi că va suferi mai mult decât 
suferise vreodată, în copilărie. O fată mai puţin tentantă l-ar 
fi acceptat mai degrabă, având şi ea nevoie de afecţiune, 
aşa încât ea i-ar fi fost recunoscătoare că a observat-o şi nu 
ar fi fost tentată să-l înşele cu alt băiat. (Brade zâmbi: îşi 
descoperea calităţi nebănuite de psiholog şi detectiv, în 
acelaşi timp). 

Dar o fată de acest fel, odată respinsă pentru alta, devine, 
conform zicalei, mai rea decât furiile din infern. Să vezi, 
după atâta aşteptare amară, că se naşte o speranţă şi să o 
pierzi din nou! Şi e încă mai cumplit dacă trădarea se face 
în favoarea unei alte fete, de asemenea urâţică, aşa ca nici 
măcar să nu poţi spune că lupta era pierdută din start. 


Da, Brade simţise ura lui Jane Makris. Totul era să se afle 
dacă acest sentiment fusese destul de violent ca să o ducă 
până la crimă; şi, în caz afirmativ, avusese ea inteligenţa şi 
cunoştinţele necesare ca să comită această crimă specială? 
Brade îşi promise să afle dacă din întâmplare ea urmase 
cursuri de chimie. 

Dar argumentul putea pe alte coordonate să i se aplice şi 
Robertei. Acest gen de băieţi ostili, paranoici se plictisesc 
repede de o fată, oricât de iubitoare sau drăguță ar fi ea. 
Nu trebuie mult ca şi cea mai mică neînțelegere, cea mai 
mică tensiune să le roadă inima, să verse acolo neîncredere 
şi ură. 

Ralph nu-i oferise Robertei inelul de logodnă. El nu vorbise 
nimănui de logodna lor, nici lui Charles Emmett, nici mamei 
lui. Deci doar cuvântul Robertei stătea mărturie despre 
aceste proiecte. Ce putea dovedi că el nu-şi schimbase 
părerea, că nu ar fi renunţat? O fată este foarte sensibilă la 
aceste nuanţe. Poate că ea îi ceruse, cu autoritate, să fixeze 
data precisă a nunţii lor şi s-o anunţe public, şi poate că el 
refuzase. Poate că - cine ştie - o a treia fată urâtă intrase în 
scenă? 

În ceea ce priveşte circumstanţele, bineînţeles că Roberta 
avea cunoştinţele necesare, şi dacă cineva pe lume, în afară 
de Brade, avusese şansa să fie la curent cu cercetările lui 
Ralph, ea era aceea, pentru că şi dacă el evita să vorbească 
despre asta colegilor, făcea desigur o excepţie cu iubita lui, 
singura în care avea încredere. 

Cât despre nenorocirea pe care o afişa, nici măcar nu 
trebuia să facă teatru pentru asta. Putuse foarte bine să-şi 
ucidă logodnicul pentru a-l pedepsi de trădare şi acum să-l 
plângă cu sinceritate. 

Dar toate astea nu erau decât raționamente, pură teorie. 
Cum să dovedească ceva? În chimie, Brade ştia cum se 
poate dovedi, verifica o teorie prin experienţă. Dar într-o 
anchetă de poliţie era ignorant. 


Copleşit, îşi privi ceasul Era puţin peste ora patru. Cu 
douăzeci şi patru de ore mai devreme, se pregătea să-l 
întâlnească pe Cap Anson, înainte de plecare se dusese să-i 
spună la revedere lui Ralph, în laboratorul său - gest 
moştenit de la Anson, ca şi multe altele - şi începuse 
coşmarul. 

Nu avea nici un chef să se ducă acasă. Nu avea chef de 
nimic. Manuscrisul lui Anson rămăsese neatins în servieta 
lui. Nici măcar experienţa de oxigenare din laboratorul său 
nu-l mai interesa; fără nici o remuşcare îşi lăsase 
amestecul, neglijându-l. 

Şi week-end-ul ăsta care începea! Căută în jurul lui ca să-şi 
ia ceva de lucru acasă (Doris detesta obiceiul ăsta, dar un 
profesor care nu lucrează în timpul week-end-urilor nu-i 
profesor!). Până la urmă decise să se mulţumească doar cu 
manuscrisul lui Anson, pe care trebuia să-l citească în 
noaptea aceea. 

A doua zi, Anson avea să vină, cum spusese, pe urmă 
trebuia s-o ducă pe Ginny la Zoo, iar seara - să meargă la 
recepţia de la Littleby. Ce program! Măcar duminică să se 
odihnească. Săptămâna care avea să înceapă era grea. 

Brade îşi închise servieta, îşi luă pardesiul şi merse spre 
uşă. Când s-o deschidă, o siluetă se zări prin geam şi cineva 
bătu la uşă. Nu era un student, în orice caz nu unul 
cunoscut. 

Vag neliniştit, Brade deschise şi se trezi faţă în faţă cu un 
bucălat, cu surâsul umed şi cu o expresie jovială. 

— Salut, Profesore. Nu mă recunoaşteţi? 

Abia la sunetul vocii, Brade îl recunoscu. Era polițistul Jack 
Doheny. 

CAPITOLUL IX. 

Lui Brade îi scăpă pălăria din mână şi se aplecă s-o ridice. 
Simţi că roşeşte, dar Doheny îi zâmbi amabil, mestecând 
chewing-gum. 

— Pot face ceva pentru dvs., domnule Doheny? Întrebă 
Brade. Vedeţi, îmi aduc aminte de dumneavoastră. 


Doheny căută în buzunar şi scoase o cheie. 

— Am venit doar să vă aduc asta. Mi-aţi cerut-o ieri. Este 
cheia laboratorului lui Neufeld. Am preferat să v-o aduc 
personaj. 

— Oh! Vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult. 

Brade se simţi uşurat Uitase povestea cu cheia. 

— Ştiaţi că nu mai avea pe nimeni în familie, în afară de 
mama lui? Întrebă polițistul, plimbându-şi privirile de jur 
împrejurul biroului. Stătea în dreptul uşii şi nu dădea 
semne de plecare. 

— Am aflat astăzi. 

— M-am dus să-i anunţ vestea ieri seară. Asta e partea cea 
mai urâtă a muncii mele. Dar ea era deja la curent, datorită 
uneia din studentele dumneavoastră care se afla acolo. 

— Ah! Roberta Goodhue? (ea-i spusese că fusese la mama 
lui Ralph, dar nu-i pomenise nimic de Doheny). 

— Da. Am întrebat-o cum a aflat. Se pare că i-a telefonat 
cineva de aici. 

— Da, secretara, domnişoara Makris. Eu o anunţasem, 
după ce ne-am despărţit şi a crezut că e de datoria ei să-i 
telefoneze domnişoarei Goodhue. Domnişoara Goodhue era. 
Cum să spun? Foarte prietenă cu Ralph Neufeld. 

Doheny clătină capul, fără să se mişte. Brade începu să se 
enerveze. 

— Tristă împrejurare pentru ea, spuse Doheny. Aici e 
biroul dvs., Profesore? 

— Da. 

— O încăpere plăcută. Mi-ar place şi mie să am o 
asemenea masă în atelierul meu. Vă ocupați cu bricolajul? 

— Nu. 

— Am auzit că mulţi profesori şi intelectuali se ocupă cu 
ceva manual, lucruri aşa. 

— E posibil. Nu ştiu. 

Doheny păru că observă dintr-odată starea de nervi a 
interlocutorului său. 

— Vă rețin? Eraţi gata de plecare? 


— Sunt stăpân pe timpul meu. Plec când vreau. Uneori 
plec la miezul nopţii, altă dată, pe la ora douăsprezece la 
prânz. Depinde de orarul meu, de ce am de făcut. 

— Oh! E o meserie grozavă! Exclamă polițistul cu o 
sinceritate reală. Mi-ar place şi mie un asemene orar. leri 
aţi rămas târziu? 

— Nu tocmai mă pregăteam să plec, când am descoperit- 
corpul. 

— Şi eu care acum vă rețin! O să mă blestematţi! 

— O nu, Doamne fereşte! 

Doheny se pregăti, în fine, de plecare, fără să se 
grăbească. Brade îl urmă, încuie uşa, puse cheia lui Neufeld 
alături de celelalte chei ale sale. Polițistul îl privea. 

— Aveţi un şperaclu, Profesore? 

— Bineînţeles. Trebuie să pot intra la orice oră. 

— Cu el se pot deschide toate laboratoarele? 

— Da, cu excepţia celor care au broaşte speciale. Aproape 
toţi colegii mei au aşa ceva. 

Doheny surise, mestecând chewing-gum. 

— Înţeleg. 

Brade simţi că-i vine rău, în mod inexplicabil. 

Pe tot drumul spre casă, încercă să fie rezonabil: vizita 
poliţistului era normală, întrebările - normale, atitudinea lui 
cordială. Dar, în ciuda acestor lucruri, unele detalii 
rămâneau neliniştitoare. De ce aceste întrebări despre orar, 
despre şperaclu? Căuta ceva? Dar ce? 

Depăşit, Brade încercă să se gândească la altceva. 

Cina decurse bine, iar Ginny era acum la curent cu 
moartea lui Ralph (auzise la radio şi în conversațiile 
telefonice ale mamei ei). Bineînţeles, nu avea voie să 
vorbească despre asta, însă un fel de excitație făcea să-i 
sclipească ochii şi-i mărea apetitul. Pe de altă parte, Doris 
făcu glume, aşa încât Brade simţi că angoasa i se mai 
risipeşte. 

Armonia dură până la desert, când Doris îi sugeră fiicei ei 
să se ducă sus, în camera ei, să-şi facă lecţiile, să facă un 


duş şi să se culce. 

— Şi bineînţeles că nu am voie să mă uit la televizor după 
ora nouă, spuse ea. 

Ginny urcă scările din patru în patru, apoi se opri brusc şi 
se aplecă peste balustradă. 

— Hei, tată, să nu uiţi că mâine mergem la Zoo! 

— Nu mai spune „Hei” tatălui tău, zise Doris. Să vedem 
cum te comporţi în seara asta. Dacă nu eşti cuminte, nici nu 
poate fi vorba de Zoo. 

— Ei, da, sigur că o să fiu cuminte. Mergem, nu-i aşa, tată? 

Brade era jos, lângă perete. 

— Da, cu condiţia să nu plouă, răspunse. 

Rămas doar cu Doris, care se dusese să spele vasele, el nu 
părea prea bine dispus. 

— De fapt, mărturisi el, nu prea sunt sigur că voi putea 
merge. 

— Cum? De ce? 

Doris ieşi din bucătărie, întrerupând robotul de spălat 
vasele, care se opri cu zgomot. 

— Am spus că s-ar putea să n-o pot duce mâine pe Ginny la 
7.00. 

— De ce? 

— O să vină Cap Anson. 

— De ce ai stabilit cu el întâlnirea pentru mâine? Ştii că i- 
ai promis lui Ginny. 

— Nu eu l-am invitat. S-a invitat singur. 

— Şi nu puteai să-l refuzi? 

— Nu e uşor cu Cap Anson. Îl ştii, doar. 

— Da, şi nu prea-mi place. La urma urmei, e cartea lui, nu 
a ta, ce atâta chin? 

— Pentru că e o carte bună, o carte importantă. Sunt 
bucuros să colaborez la ea. 

— Dar putea veni într-o altă zi. 

— Deja i-am făcut ieri două figuri, nu voiam să-l supăr iar. 

— Două figuri? Când? 


— Mai întâi ieri seară. Ştii că trebuia să ne întâlnim aici la 
ora cinci şi el e foarte punctual. 

Doris ridică din umeri şi începu să răsfoiască programul. 

— Dar i-a dat hârtiile Virginiei. Nu era o dramă. 

— Totuşi a fost foarte afectat. El a considerat întotdeauna 
lipsa de punctualitate ca pe un afront personal. 

— Exagerezi. L-am văzut pe geam, când îi dădea lui Ginny 
hârtiile, şi te asigur că nu părea furios deloc. 

— Admitem. Dar în dimineaţa asta a venit la mine la birou 
la ora zece după cursurile mele şi, când i-am spus că nu i- 
am citit textul, a fost disperat. 

— Dar nu poate pretinde ca viaţa să continue ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, după moartea accidentală a unui 
student (accentuă voit pe cuvântul accidentală). 

— Tu ştii că el e bătrân şi chimia este toată viaţa lui. 
Moartea lui Ralph nu înseamnă nimic pentru el îmi pare rău 
doar pentru că nu i-am spus să nu vină dimineaţă aici. 

— Ei, bine, cu atât mai rău. O să mergi totuşi ca Virginia. 
S-a bucurat de ieşirea asta toată săptămâna. Şi să nu mă 
pui să merg eu în locul tău: am un munte de rufe de spălat. 

Brade se gândi un moment, cu sprâncenele ridicate. 

— O să-i telefonez lui Cap, spuse el, într-un târziu, să-l rog 
să vină la nouă, în loc de zece. O să merg cu Ginny, la ora 
unsprezece, cred că e bine. 

Doris nu răspunse. Dădu drumul la televizor. 

— Oh, o veche emisiune de varietăţi. Asta-i norocul meu. 

— Dar pe alte canale ce este? 

— Un meci de baschet, o emisiune de religie, un film pe 
care l-am mai văzut. Ce seară! Şi totuşi aş vrea să văd ceva. 

Îşi luă andrelele şi se aşeză, tristă, la televizor. Brade o 
privi în linişte. Nu tricota. Nici la televizor, de fapt, nu se 
uita. 

În cele din urmă nu mai rezistă. 

— Nu-i nimic nou în povestea de ieri? Întrebă. 

Brade ridică ochii de pe manuscrisul lui Anson. Ar fi 
trebuit să meargă să lucreze în camera lui de la subsol, ca 


să aibă linişte, dar nu avea curajul să rămână singur. 

— A venit iar sticletele de la poliţie la Universitate. 

Doris, tresări, cu ochii măriţi de uimire. 

— De ce? 

— Ca să-mi dea cheia pe care o avea Ralph. Dar avea un 
mod de a privi în jurul lui care-mi făcea rău. 

— A spus ceva? 

— În privinţa împrejurărilor în care a murit Ralph? Nu. 

— Atunci de ce continui să te gândeşti la asta, de ce nu laşi 
lucrurile să se rezolve de la sine? 

— Dar, Doris, dacă e vorba de un asasinat? 

— Oricum ar fi, tu nu poţi face nimic. Un băiat nu prea 
simpatic a murit, iar tu nu-l poţi învia. Asta-i tot. 

— Nu e atât de simplu. Există o fată care era îndrăgostită 
de el, se pare că urmau să se căsătorească. Există o mamă 
care a dus o viaţă nenorocită şi care şi-a sacrificat viaţa 
pentru el să studieze. 

— Dar tot nu văd cu ce le-ai putea ajuta dacă îţi faci 
probleme. 

— Dar am probleme! Toată ziua m-am gândit să ies din ele. 

— Numai tu te gândeşti la crimă. 

— Asta n-o să ţină mult Deja s-a întrebat cineva cum a 
putut Ralph să confunde cianura cu acetatul. Şi alţii se vor 
întreba. Poliţia va fi alertată. Sabia lui Damocles e peste 
capetele noastre. Asta îţi convine? 

— Cine a Scut remarca despre care vorbeşti? 

— Roberta Goodhue. Este fata cu care trebuia Ralph să se 
însoare. 

— Poate că ea l-a omorât. O fi crezut c-o înşeală. 

> 

Brade fu frapat de coincidenţa dintre raţionamentul său şi 
intuiţia lui Doris. Spuse cu elan: 

— Şi eu m-am gândit la asta. M-am gândit la multe lucruri. 
Doris. 

— Da? 


— Ai vrea să mă ajuţi? Nu mă lăsa singur. Tu vei vedea 
poate soluţiile care îmi scapă. Poate că tu vei găsi soluţia. 

Ea lăsă, tăcută, capul asupra lucrului. 

— Bine, spuse. Dacă simţi nevoia să vorbeşti, vorbeşte. 

— Mai întâi m-am gândit să ordonez lucrurile, să fac nişte 
fişe. Vechi reflex universitar. Dar pe urmă m-am gândit că 
dacă cineva găseşte hârtiile, chiar rupte sau arse, intră la 
idei. Uite cum sunt eu. E greu. 

— 'Te ascult. Spune mai departe. 

— Crima n-a putut fi făcută decât de persoane având 
cunoştinţe de chimie şi acces în laborator. Eu sunt deci 
primul suspect, dar, admițând că nu sunt eu, altul trebuie să 
corespundă acestor condiţii. 

— Cine? 

— Gregory Simpson, colegul lui Ralph. El susţine că Ralph 
nu-i vorbea, e poate adevărat, dar Simpson îl vedea 
lucrând, pregătind flacoanele de acetat şi aranjându-le. 

— Doar el e în situaţia asta? 

— Charlie Emmett sau alţi studenţi, chiar Cap Anson ar fi 
putut în mod excepţional, să intre în laborator, în absenţa 
lui, să-i umble în lucruri, să se uite în carnetul lui de 
observaţii şi astfel să-i cunoască metodele de lucru. Dar nu-i 
foarte probabil. Nu, probabilitățile sunt pentru mine, în 
primul rând, apoi pentru Simpson. El - mai puţin suspect. 

— De ce mai puţin suspect? Avea aceleaşi facilităţi ca şi 
tine. 

— Da, dar nu avea decât douăzeci şi doi de ani şi nici un 
mobil. 

— Nu ştii tu. De altfel, mobil nu aveai nici tu. 

— Mă întreb. 

— Cum adică te întrebi? Ce vrei să spui? 

— Azi am aflat lucruri care m-au tulburat. Am întrebat şi 
eu. 

— Era ultimul lucru pe care trebuia să-l faci! 

— Oh, dar am fost foarte discret şi oamenii mi-au vorbit 
fără să pară că-i întreb. Se pare de exemplu că Ralph mă 


detesta sau că-i era frică de mine, nu se ştie exact. 

— De ce, Doamne Dumnezeule? 

— Ura cu uşurinţă, mi s-a spus; dar îmi sparg capul să 
ghicesc ce motiv ar fi avut să mă urască sau să se teamă de 
mine. Şi nu găsesc nimic. Numai că poliţia, dacă va 
întreprinde ceva, s-ar putea să găsească vreun element. Ar 
putea să spună că eu am făcut mult pentru Ralph, că el s-a 
dovedit ingrat, iar eu l-am ucis ca să mă răzbun. 

— Dar asta e nebunie curată! 

— Poate poliţia va ajunge la concluzia că sunt nebun. Mi s- 
a întâmplat de multe ori să pierd controlul asupra nervilor 
mei în faţa unor studenţi idioţi. Dacă Ralph ar fi scăpat din 
povestea asta, l-aş fi certat cumplit! 

— De acord, dar faptul de a te înfuria din când în când nu 
este un motiv suficient pentru a fi acuzat de asasinat. 

— Evident, mobilul lui Jane Makris e mai bun. 

— Care e? 

Brade o informă despre ce aflase referitor la relaţiile 
dintre Ralph şi secretară. 

— Universitatea voastră are aerul unui drăgălaş bordel, 
remarcă Doris. 

— Într-adevăr, dar dacă Jane Makris ar fi avut mobilul, nu 
văd cum ar fi avut şi cunoştinţele necesare s-o facă. 

— Dar e foarte complicat să schimbi două prafuri albe? 

— Nu e vorba atât de ştiinţa, cât de siguranţa în mâini şi 
de curaj. Un profan ar ezita sigur să umble cu cianură. l-ar 
fi frică să nu-i pătrundă în piele. Bineînţeles, dacă Roberta 
ar fi fost înşelată, ea ar fi avut şi mobilul, şi cunoştinţele 
necesare s-o facă, dar nu avem nici un motiv să credem că 
ăsta-i adevărul. 

— Dar poate că mai sunt la Universitate şi alţi oameni care 
ar fi avut motive să-i dorească moartea. 

— Într-adevăr, este posibil. Ranke îl detesta pe faţă, Foster 
aproape că s-a bătut cu el. Şi poate că nu ştim tot adevărul 
despre ei. 

Doris începuse să tricoteze. 


— Dacă eram în locul tău, nu-mi făceam probleme în ceea 
ce priveşte mobilul. Toată lumea ştia ce antipatic era băiatul 
ăsta. Ar fi fost motive destule. 

— Nu motive de asasinat. Dacă ar trebui să-i omorâm pe 
toţi oamenii care nu ne iubesc sau care ne enervează 
Pământul s-ar depopula repede. 

— Tu uiţi că multe crime se fac pentru motive aparent 
neimportante. 

— Crezi? 

— Sunt sigură. Ştiu ce spun. 

Trase de lână, repede, făcând andrelele să sune. 

— Vezi, ai uitat să pui pe lista persoanelor care îl detestau 
pe Ralph pe cineva. O persoană care avea un motiv minor, 
aparent, dar care l-ar fi omorât pe băiatul ăsta cu plăcere, 
te asigur. 

Brade fu surprins de tonul soţiei sale. 

— Pe cine? 

Doris trase cu furie de firul care se încurcase. 

— Pe mine, spuse. 

CAPITOLUL X. 

Prima reacţie a lui Brade fii să râdă, dar se abţinu şi spuse 
pe un ton sceptic: 

— Tu? 

— Nu râde, zise ea. Vorbesc serios. 

— Nu-i cu putinţă. 

— Ba da. Îţi aminteşti de recepţia pe care am dat-o noi 
anul trecut, de Crăciun, pentru studenţii tăi? 

— Da. Ziua în care ţi s-a spart vaza. 

— Ah! Îţi aminteşti de asta. Dar tu ştii exact cum s-a 
întâmplat? 

Brade Seu semn că nu. 

— Ralph era de vină? 

— Da. Dar ceea ce este important este modul în care a 
Scut-o. Era vaza mea, într-adevăr. Eu o lucrasem, în liceu, la 
orele de artă aplicată. 

— Ştiu, zise Brade. 


Dar supărarea lui Doris era prea mare ca să se mai 
oprească, îşi lăsă lucrul. 

— Era cea mai mare reuşită a mea; o formă perfectă şi 
culorile emaiului - desăvârşite. Eram foarte mândră de ea. 
Le-am arătat-o invitaţilor, explicându-le că. Era opera mea. 
Pe fundul vazei erau şi inițialele mele - gravate. 

Brade nu îndrăznea să-şi manifeste nerăbdarea, însă 
povestea asta începea să-l irite. Timp de ani de zile, vaza 
trona în centrul tuturor recepţiilor oferite de Doris; îi 
inspira acel orgoliu excesiv pe care oamenii obişnuiţi îl 
resimt atunci când, din întâmplare, creează o lucrare 
reuşită. 

— Ralph Neufeld era lângă masă, în picioare, aproape de 
vază. Şi am văzut cum a lovit-o cu cotul, cum vaza a căzut şi 
s-a spart în mii de bucăţi. 

Ea se uita fix la pachet, rememorând scena. Aproape avea 
lacrimi în ochi. 

— Zile întregi am încercat s-o reconstitui, dar în zadar. 
Bucăţile erau prea mici. 

— A fost un accident, spuse Brade nemulţumit. 

— Nu. A venit timpul s-o ştii. Nu ţi-am spus nimic până azi 
ca să nu te fac ostil faţă de acest băiat. Dar acum că e mort, 
nimic nu mai are importanţă. L-am văzut, cum te văd acum 
pe tine; actul lui a fost deliberat. N-a fost un moment 
nefericit sau un gest involuntar. A ridicat braţul exact ca să 
lovească vaza. Nici n-a tresărit, nici n-a exclamat nimic, cum 
au făcut ceilalţi. A privit scena şi s-a îndepărtat L-am văzut 
chiar surâzând, da, surâzând. Se amuza văzându-mă 
nefericită. 

Brade scutură din cap. 

— Exagerezi. 

— Deloc, îţi explic exact cum s-au petrecut lucrurile. Şi 
reţine ce-ţi spun: poate că pentru unii asta n-ar fi fost decât 
un mic accident domestic pentru mine ar fi fost un motiv de 
asasinat. Dacă în momentul ăla aş fi avut un cuţit în mână, |- 
aş fi omorât. 


Brade se sili să-şi păstreze vocea calmă. 

— Crezi asta, Doris, dar n-ai fi făcut-o. 

— Oh, ba da, mă cunosc. 

— Nu-i adevărat. Chiar şi fără cuţit, ai fi putut să sari la el, 
să-l baţi, să-l zgării, să strigi. Dar tu ai rămas liniştită, 
perfect stăpână pe tine. Ai fost gazdă perfectă, spunând 
politicos la revedere la toată lumea, la plecare. 

— Nu şi lui! 

— În orice caz, ţi-ai păstrat controlul asupra nervilor. Asta 
dovedeşte că, în nici un caz, nu l-ai fi omorât. 

— Te înşeli. Să fi strigat nu servea la nimic, în timp ce 
dacă-l omoram. leri, când am aflat că a murit, am jubilat. 
Afacerea cu vaza e de acum un an, dar eu nu i-am iertat-o 
niciodată. Sunt sigură că un om capabil să facă ce a făcutel 
este în stare să provoace multă suferinţă în jurul lui. 

— Bine, poate, spuse Brade. Dar cu asta lucrurile nu 
avansează. 

— Crezi? Asta demonstrează că noi nici nu bănuim ce 
motive pot determina oamenii să ucidă. Tu nu ştii nimic. Tu 
ai muri de râs dacă un poliţist, chiar inteligent, ar intra în 
laboratorul tău şi ar încerca să facă experienţe în locul tău. 
Atunci de ce un chimist să facă munca unui poliţist? 

Brade tăcu. 

— Lasă baltă povestea asta. În definitiv, dacă cineva l-a 
omorât pe tipul ăsta, a căutat-o. Tu nu eşti Dumnezeu. N-ai 
ce face. 

Fără să zică nimic, el se sculă. 

— Mă duc să-i dau un telefon lui Cap. 

Brade petrecu două ore lungi şi triste citind manuscrisul 
lui Anson. În acest capitol era vorba despre Berzelius, 
chimist suedez, care, la vremea lui, fusese un adevărat 
dictator al ştiinţei, avusese o contribuţie importantă la o 
mulţime de probleme, descoperise mai multe elemente, 
inventase cuvântul „cataliză”, fixase simbolurile chimice 
folosite şi azi. Era eroul favorit al lui Anson şi Brade se 
întrebă, citind, dacă nu cumva bătrânul profesor se 


identifică, inconştient, cu Berzelius. El visa, fără îndoială, să 
domnească asupra lumii ştiinţifice, cum făcuse odinioară 
suedezul. Ca şi Anson, Berzelius îşi depăşise timpul. El 
inventase teoria radicalilor chimiei organice şi se 
cramponase de ea atunci când apăruseră 
contraargumentele unei noi teorii, în cele din urmă, partea 
cea mai bună din noua teorie triumfase, în timpul vieţii lui 
Berzelius - parţial - şi câştigase total teren după moartea 
lui. Anson vedea aici un punct comun între ei doi? Se 
considera el ultimul campion al chimiei clasice contra 
teoriilor cuantice, teoriilor de rezonanţă şi celor privind 
neuronii pi? 

Brade, deprimat, abandonă manuscrisul. Schimbă cu Doris 
câteva cuvinte pe teme puţin importante, verifică gazul şi 
urcă să se culce. 

Adormi repede, dar somnul fu greu şi plin de coşmaruri. 
Se trezi tresărind, în plină noapte; cadranul luminos al 
ceasului indica ora 3 şi 10 minute. 

Îşi întoarse perna, încercă să găsească un loc mai răcoros 
în pat, se aşeză mai relaxat Degeaba, insomnia stăpânea 
terenul. El cunoştea chinul ăsta de câţiva ani. Pentru un 
fleac - o mică poziţie incomodă în pat, un zgomot uşor - se 
trezea între două şi patru şi, în liniştea nopţii, grijile şi 
angoasa luau proporţii uriaşe. Uneori încerca să lupte cu 
ele, să fie lucid, să-şi spună că astea nu erau decât efectul 
nopţii şi că dimineaţa fantasmele se vor risipi, încerca să se 
gândească la o experienţă de chimie, la viitorul lui curs, 
uneori îşi lua o carte şi mergea în baie să citească, sperând 
să-şi regăsească somnul. Dar alteori îi lipsea până şi curajul 
luptei şi atunci se abandona, învins, insomniei. 

Doris dormea profund. Lumina străzii filtrată prin 
jaluzelele venețiene îi contura figura, dar era prea slabă ca 
să-i sublinieze trăsăturile. (Brade era culcat pe burtă, el se 
întreba uneori de ce oamenii adoptă această poziţie pentru 
somn, simplă obişnuinţă din copilărie sau rezultatul unei 


dispoziţii anatomice a vaselor de sânge şi a filamentelor 
nervoase?) 

La ce visa ea? La vaza spartă? Brade se gândi la 
accidentul despre care îi povestise. De ce ar fi acţionat 
Ralph aşa? Aruncase vaza la pământ ştiind cât de mult ţinea 
Doris la ea şi că este de neînlocuit? Dar asta se întâmplase 
anul trecut, de Crăciun. Pe atunci el nu lucra cu Brade 
decât de şase luni; n-o văzuse niciodată pe Doris; deci nu 
avea de ce s-o urască personal. Nu, gestul se referise tot la 
el. Jane Makris văzuse just. 

Oamenii vorbesc despre motivații psihologice ca şi cum ar 
fi vorba de principii matematice, analizabile, previzibile, 
reductibile la ecuaţii; dar e fals. Cum spunea Doris, e vorba 
de monştri confuzi şi obscuri, care scapă oricăror reguli. Un 
lucru care pentru o persoană poate constitui motive de 
omor, pentru altul este lipsit de orice importanţă. 

Cum să ieşi din labirintul ăsta? Uneori chiar gesturile 
intime ale unei persoane foarte apropiate ne rămân 
necunoscute. 

Brade ştia că Doris avea nevoie de siguranţă şi înţelegea 
foarte bine de ce, dar nu şi-ar fi închipuit niciodată că o 
vază spartă ar fi declanşat în ea instinctul asasinării. 

În fond, ne cunoaştem bine chiar propriile motivații? Dacă 
poliţia ar 3 venit la Brade să-i spună: „Sunteţi un asasin, 
aveţi un mobil”, cum ar fi putut el să se apere? Ar fipututel 
să spună că nu l-a omorât pe Ralph, de pildă, ca s-o răzbune 
pe Doris pentru vaza spartă? Ea singură mărturisise că 
dorise moartea celui ce-o ofensase; de ce nu l-ar fi 
determinat pe soţul ei să treacă la fapte? Ar fi putut 
amândoi, timp de un an, să pregătească această crimă. Un 
an. Să aranjeze tot., (gândurile lui Brade începu să devină 
confuze) vaza. Otrava. 

Se trezi la ora şapte, înaintea ceasului Insomnia nopţii nu-i 
lăsase decât amintiri vagi, confuze; un vis în care apăruse 
vaza lui Doris, spartă în mii de bucăţi şi lipită cu vopsea 
roşie. Roşie ca sângele. 


Numai după duş amintirea vazei dispăru cu totul. 

Cum conveniseră în ajun, Cap Anson veni la nouă şi Brade 
îl conduse direct în biroul lui. 

Bătrânul îşi sprijini bastonul şi se aşeză. 

— Ce crezi despre capitolul cu Berzelius? Întrebă. 

— Acest om era foarte sigur de el, răspunse Brade cu un 
surâs vag. 

— Avea tot dreptul. Ştii că a fost înnobilat de regele 
Suediei. 

— Într-adevăr? 

— Da, de ziua nunţii lui, drept cadou. 

— N-am ştiut că a fost căsătorit. 

— Vorbesc despre asta în capitolul următor. S-a însurat la 
bătrâneţe, cu o femeie cu treizeci de ani mai tânără decât 
el. Şi asta face parte din istoria chimiei Nu văd de ce istoria 
ştiinţei trebuie despărțită de viaţa savanților. 

Brade nu răspunse. Anson, în ceea ce îl privea, despărţise 
viaţa personală de cea ştiinţifică. Avusese o soţie, moartă de 
mult, şi undeva în Midwest trăia unica lor fiică, măritată şi 
având un copil; dar el nu vorbea niciodată nimic despre 
asta. Nu că ar fi fost certat cu ea, dar ea nu făcea parte din 
universul chimiei. 

— După părerea mea, problemele personale sunt 
interesante numai în măsura în care au o legătură cu 
ştiinţa. Faptul că Berzelius a fost înnobilat arată locul pe 
care el îl ocupa în societatea epocii. El dovedeşte că deja 
chimia organică începea să capete importanţa capabilă să 
justifice o onoare excepţională. 

— E adevărat, spuse Anson. În capitolul următor, am tăiat 
partea despre descoperirea seleniului. Este interesantă, 
dar nu este chimie organică. 

— Ai dreptate. Şi aşa cartea este foarte lungă. 

— Acum spune-mi părerea dumitale în legătură cu pagina 
82. Aş vrea să plasez aici problema teoriei radiculare; crezi 
că e bine? 


Lucrară aşa, aplecaţi pe manuscris, până ce Doris îl chemă 
pe Brade, cu o voce delicată; „Louis, Virginia e gata”. 

Brade ridică deodată capul. 

— Bine, vin. Cap, cred că pentru azi ajunge. Am văzut 
esenţialul. 

— Mergeţi undeva? Întrebă Anson. 

— O duc pe Ginny la Zoo. Trebuie să facă o lucrare pentru 
şcoală, săptămână viitoare, şi are un subiect în sensul ăsta. 
În acelaşi timp îi fac şi o plăcere şi o lăsăm puţin liniştită pe 
Doris. Dintr-o lovitură - trei iepuri. 

Surise şi puse foile la locul lor, în dosar. 

— Aş vrea să merg şi eu cu voi, spuse Anson. Mai avem 
multe de vorbit Brade ezită. Nu ştia cum să-l refuze. 

— Poate n-o să fie prea amuzant pentru dumneata, Cap. 

— Puţine lucruri sunt amuzante pentru mine, la vârsta 
mea. 

Bătrânul se ridică şi-şi luă bastonul. 

Era o zi blândă şi însorită, aproape caldă pentru această 
parte a anului, dar fără mulţimea care venea vara la Zoo. 
Ginny se duse la cuşca maimuţelor, în timp ce cei doi 
bărbaţi se aşezară pe o bancă. 

Pe o peluză, într-o colivie mare, un vultur uriaş îi privea cu 
ochii lui adormiţi. Brade se întrebă de când o fi fost închis 
aşa şi pentru care crimă dintr-o viaţă trecută plătea. 

Anson cumpărase un cornet cu floricele şi ronţăia cu o 
plăcere evidentă. 

— L-am văzut pe Littleby ieri după masă, zise el. 

— Da?! 

— Mi-a vorbit despre conferințele referitoare la protecţie. 
Acum farsorul ăsta susţine, cu toată sinceritatea, că s-a 
gândit la ele de mult. 

— Da, aşa mi-a spus şi mie. 

— Apoi mi-a vorbit despre dumneata. Brade simţi că se 
crispează. 

— Despre mine? 


— De asta am vrut să venim aici. Ca să vorbim în linişte, 
departe de Doris. 

— Ce-a spus Littleby? 

— Oh! Nimic special. Nimic precis. Dar am avut impresia 
că doar o dată îţi va mai reînnoi contractul. Pentru ultima 
oară. Şi îţi va da un an ca să-ţi găseşti un alt serviciu. 

CAPITOLUL XI. 

Brade avu impresia că soarele încetează să mai 
strălucească şi un frig neobişnuit îi cuprinse umerii. Vocea 
lui Cap Anson parcă venea de departe, iar zgomotele 
familiare ale parcului parcă se estompaseră. 

Nu despre propriul lor ritm de existenţă era vorba, ci 
despre reacţia lui Doris. Ea i-o spusese: atâta timp cât nu 
era titularizat, era la cheremul lui Littleby sau cui i-ar fi 
urmat în funcţia de decan. Brade susţinuse că asta n-avea 
să se întâmple: toată viaţa lui de familie depindea de asta. 
Şi acum firul care susţinuse sabia fusese retezat. 

Nu-i trecu prin minte că Anson s-ar fi putut înşela sau că l- 
ar fi putut înţelege greşit pe Littleby. Totul coincidea prea 
bine cu interpretarea proprie a reacției decanului, din 
dimineaţa zilei precedente. 

— Asta din cauza A. Accidentului lui Ralph? Întrebă el (îi 
venise să zică „asasinatului”). 

Anson păru surprins. 

— Nu. Dar de ce.? 

Brade ridică din umeri şi întoarse privirea. 

— Problema, Louis, este că dumneata nu publici suficient. 

— A scrie sau a pieri”, ştiu. 

— Este un dicton universitar vechi, dar mereu actual. 
Reputația unui profesor ţine de numărul şi de valoarea 
lucrărilor publicate. Şi cariera lui depinde de reputaţia pe 
care o are. 

— Deci, spuse trist Brade, dacă din descoperirile mele aş fi 
Scut articole pentru revistele ştiinţifice, chiar 
fragmentându-le, pentru a ieşi mai multe la număr, aş fi un 
om important Cu cât un om reuşeşte să-şi fărâmiţeze în 


bucăţi mai mici cunoştinţele, cu atât este mai demn de 
consideraţie. 

— Nu confunda calitatea cu cantitatea, Louis. Trebuie să 
mărturiseşti că articolele pe care. Le-ai publicat pe 
parcursul a zece ani au fost interesante, dar nu sclipitoare. 

E] surise şi repetă: „Interesante, dar nu sclipitoare”. 

— Eu nu am studenţi sclipitori care să mă ajute, reluă 
Brade, şi se simţi jenat o dată fraza pronunţată. 

— E adevărat; dar a cuie vina? 

— Ai prefera să-mi petrec timpul cerşind burse pentru 
studenţii mei? Nu, Cap. Am decis de mult că nu voi face 
parte dintre acei oameni care merg la Washington ca să ia 
bani de la contribuabili pentru cercetările la modă. Eu fac 
cercetări după inspiraţia mea, şi nu după modă. Dacă ele 
merită vreun ajutor, îl primesc fără să fiu dependent de 
asta. Dacă nu, cu atât mai rău. 

Vorbea cu vehemenţă, nefericit şi temător, fiind pus în 
situaţia de a se apăra faţă de aceia care îl considerau un 
biet tip vinovat de a confunda permanent sărăcia cu 
virtutea. Dar Anson nu era omul uşor de dus. 

— Ştii că şi eu gândesc ca tine, în ceea ce priveşte bursele, 
Louis. Dar la urma urmei nu e nimic dramatic în asta. Vei 
găsi uşor un alt serviciu. 

Brade fixă ochii în pământ Ce să-i răspundă? Eşecul are 
efect retroactiv. Absența avansării face avansarea tot mai 
dificilă. După atâţia ani ca maestru de conferinţe fără 
titularizare, cum să explici într-un mod onorabil plecarea 
din Universitate? De la un an la altul titularizarea devenea 
tot mai improbabilă, pentru că, bineînţeles, fiecare refuz o 
făcea ulterior şi mai dificilă. Acum aceleaşi obstacole aveau 
să apară şi la obţinerea unui post nou. 

Avu o scurtă viziune a demersurilor pe care urma să le 
facă, a unor primiri politicoase, a unor fraze amabile 
schimbate cu directorii de laboratoare, schimburi de 
formule despre „cercetările dumneavoastră”, „cercetările 
mele” - ceea ce avea să-l umple de dezgust, pentru că 


nimeni nu împingea sinceritatea până acolo încât să-l 
întrebe cu francheţe: „Profesore Brade, de ce aţi rămas 
atâţia ani netitularizat? De ce părăsiţi Universitatea fără 
titularizare?” Singurele întrebări care contau. Şi el nu ar fi 
putut răspunde: „Plec pentru că ei nu mă mai vor”. 

Anson puse mâna lui slabă şi noduroasă pe genunchiul lui 
Brade, cu un gest afectuos. 

— Aş putea să te ajut, spuse. 

„Vai, ce mai poţi azi, bietul de tine, bătrâne Anson? Gândi 
Brade. La Universitate, da, mai păstrezi un oarecare 
prestigiu, ca un vechi strămoş a cărui memorie e 
respectată; dar în altă parte este cunoscut Anson cel de 
odinioară, care a fost unul dintre maeştrii chimiei organice, 
dar care astăzi nu mai există. Bătrânul care poartă numele 
lui Anson nu mai interesează pe nimeni; este ca un impostor 
care ar uzurpa identitatea unui mare om mort”. 

— Dar dacă dumneata vrei să rămâi la Universitate, 
continuă Cap, ei bine, Doamne! Dar forţează-i să te 
păstreze. Ai tot timpul, de acum până în iunie, ca să-i faci să 
revină asupra deciziei lor. 

— De exemplu, cum? Întrebă Brade. 

Anson lovi furios cu bastonul în pietriş, spărgându-l. 

— Din întâmplare, ai putea renunţa să lupţi? Dar strânge 
din dinţi, prietene. Nu ai intrat la Universitate pentru o 
viaţă liniştită. Ştiinţa e luptă. 

„Ba da, Brade, ai intrat la Universitate tocmai pentru a 
avea o viaţă liniştită. Nu ai vocaţie de luptător.” Dar ce sens 
ar fi avut să-i explice asta bătrânului care se ambala 
vorbind? 

Ginny ieşi în fugă din zona maimuţelor. Coada de păr îi 
zburda, iar sandalele cu tocul jos goneau. 

— Tată, pot merge la şerpi? 

O clină, Brade o privi fără s-o recunoască. 

— Sigur, spuse. Unde sunt? 

— Aici, aproape. Scrie pe poartă. 

— Vrei să venim cu tine? 


Simţi deodată nevoia imperioasă de a o lua în braţe, deao 
mângâia, de a o proteja, pentru a obţine, la rândul lui, 
consolare şi confort Dar Ginny, entuziasmată de Zoo, 
plecase - doar unsprezece ani şi deja atât de sigură pe ea! 

— Aş putea să reiau cercetările lui Ralph Neufeld, spuse 
Brade după un moment de tăcere. 

Anson se strâmbă şi scutură din cap. 

— Studiile lui de cinetică? Oh, nu asta! 

— De ce nu? Ele deschid un câmp nou pentru reacţiile 
organice. Dacă aş putea să le termin, aş scrie un articol 
senzaţional. 

Tot vorbind, Brade se încălzea, îi renăştea speranţa. Dar 
Anson rămânea de gheaţă. 

— Niciodată nu vei putea determina un student să-şi 
obţină doctoratul cu lucrarea Începută de un alt student. 

— Ştiu. 

— Atunci intenţionezi să lucrezi singur? Nu ai formaţia 
necesară pentru asta, Louis, ştii bine. Ştiu şi eu acest lucru. 
Dacă mi-ai fi cerut părerea înainte de a te angaja în acest 
subiect cu Neufeld, te-aş fi pus în gardă. Un profesor nu are 

voie să conducă cercetări care îl depăşesc. Pe timpul meu, 
eu supravegheam pas cu pas lucrările studenţilor mei; dacă 
unul ar fi dispărut, aş fi putut continua din punctul ăla 
lucrarea. Sincer, tu n-ai putea face asta, nu? 

Brade simţi că a roşit El examinase cu regularitate foile de 
observaţie ale lui Ralph, dar analizele şi calculele lui erau 
prea grele pentru el. 

— Aş putea să mă pun la punct, spuse. Nu sunt atât de 
vanitos încât să nu mai învăţ. 

— Poate, observă Anson, însă eşti prea în vârstă pentru 
asta. Ascultă-mă: tot ce poţi face este să defrişezi un teren 
virgin. Să cauţi un domeniu nebătut de studenţi sau 
cercetători. Uite, de pildă vulturul ăsta. 

— Ce să fac cu el? 

— El este carnivor. Îi trebuie carne. Maimuţele mănâncă 
fructe şi legume. Or, maimuţele vegetariene sunt 


asemănătoare omului, în timp ce vulturul nu este. Nu ar fi 
interesant să le compari chimiile respective? 

— Nu te înţeleg, Cap. 

— E vorba de biochimie comparativă. De diferenţele 
chimice între diversele specii de organisme. Oamenii, 
puţini, care lucrează în acest domeniu nu ştiu nimic despre 
chimia organică. Dumneata ai putea s-o faci cu uşurinţă şi 
ar fi pasionant. Să studiezi, din punct de vedere chimic, 
procesele digestive, ca acel al pitonului care îşi înghite 
prada fără s-o mestece, pradă care se digeră în câteva zile; 
apoi pitonul nu mai mănâncă nimic luni de zile. 

Brade surise fără voia lui. 

— Dar nici nu aş şti cu ce să încep. 

— Tocmai! Calea e liberă. 

— Nu, Cap. Îmi pâre rău. Chimia animală nu îmi spune 
NIMIC. 

— Dacă ai face asta, Louis, sunt sigur că aş putea să-l 
conving pe Littleby să-ţi mai dea o şansă. Poate chiar să te 
titularizeze. 

— Îţi mulţumesc, Cap. Este drăguţ din partea dumitale, 
dar. 

— Ţi-e teamă să abordezi un teren virgin? 

— Nu, dar asta nu mă interesează, ce vrei? Ceea ce mă 
interesează este cinetica. Sunt decis să continui cercetările 
lui Ralph. 

Anson se ridică. 

— Ei bine, la revedere, Louis. Eşti pe punctul de a face o 
greşeală. Cu atât mai rău pentru dumneata. 

Brade îl privi îndepărtându-se, cu un amestec de-emoţii. 
Simţea că îl iritase pe bătrân, totdeauna gata să le dicteze 
altora subiectul cercetărilor lor, şi, în mod special, ostil 
cineticii şi mecanismelor de reacţie care-i distruseseră 
imperiul. 

„Şi la urma urmei, gândi Brade, biochimia comparativă. 
De ce nu?” 


Simţi o mică exaltare, dar asta numai pentru că îi 
promisese Cap că va interveni în favoarea lui pe lângă 
Littleby. Era doar o vorbă goală, pentru ştia că Anson nu 
avea nici o influenţă asupra decanului. 

Dar bătrânul avea dreptate dintr-un punct de vedere: 
studiile lui Ralph se situau pe un teren dificil. Pentru a le 
relua, trebuia să citeşti cartea lui Ranke despre cinetică. O 
carte grea, poate prea grea pentru Brade. 

Singur, pe bancă, aşteptând-o pe Ginny, se simţi deodată 
părăsit. 

Era aproape patru când tatăl şi fiica intrară în casă. Doris 
îşi petrecuse ziua dând cu aspiratorul şi aranjând lucrurile 
prin casă, aşa încât totul avea un aer vag ireal. Totul era în 
stadiul în care lucrurile se adună în dezordine, până în 
momentul în care, ca prin minune, fiecare îşi reia locul său 
şi se sfârşeşte totul. 

Doris se uită la noii veniţi. 

— Ţi-a plăcut, Virginia? 

— Extraordinar, spuse Ginny. 

— Ce-ai mâncat la prânz? 

— Oh, eu am luat doi „hot-dogs”, îngheţată, crochete cu 
migdale, limonadă, alune. 

— Doamne, şi nu ai stomacul întors pe dos? 

— În fine. Nu prea mi-e foame, mărturisi Ginny urcând la 
ea în cameră. 

— Dar tu, Louis, tu ai mâncat ceva? 

— Nu te îngriji pentru mine. 

— De ce? Ai aerul nemulţumit Şi tu ai mâncat „hot-dogs” 
cu îngheţată şi alune? De ce n-ai dus-o pe Virginia la 
restaurant? 

— Oh, copiii au stomacul rezistent Şi apoi au dreptul şi ei, 
din când în când, la o indigestie. 

— Poate, dar nu tu o veghezi pe fiică-ta când se 
îmbolnăveşte. Acum du-te să te bărbiereşti şi verifică dacă 
totul este în ordine cu şosetele tale. Ţi-am pregătit costumul 
şi cămaşa. La cinci şi jumătate te duci la Nadine care va sta 


cu Ginny în lipsa noastră. Dar mai întâi spune-mi: s-a 
întâmplat ceva? Ai un aer ciudat. 

— Cred că l-am jignit pe Cap. 

— Oh, e grozav cu-adevărat. Şi ai de ce să-ţi faci griji. Ce-a 
fost, de fapt? 

Doris nu-şi ascundea ironia din ton, dar Brade a preferat 
să se prefacă a nu o observa. 

— Am refuzat să-i ascult sfaturile în legătură cu viitorul 
carierei mele. 

— După câte ştiu, nu mai eşti studentul lui Ar fi timpul să- 
şi dea şi el seama de asta. 

— Da. 

Vorbind, Doris se îmbrăca, cu părul pe bigudiuri. Se uita 
cu curiozitate la soţul ei. 

— Doar asta a fost? 

— Doar ce-asta? 

— Ce s-a întâmplat la Zoo? 

El ezită o secundă înainte de a răspunde. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Nu face pe Judecătorul de 
instrucţie. 

— Nu prea îţi place să mergi în seara asta la Littleby. 

— Nici n-am pretins. E o corvoadă, ştii foarte bine. Dar 
trebuie. 

— Dar de ce să nu profiţi ca să-i vorbeşti? 

— Despre ce? 

— Despre titularizarea ta. Brade îşi umezi buzele. 

— Ştii bine că-i imposibil. Nu se abordează asemenea 
subiecte la recepții Şi nu sunt lucruri despre care să discuţi. 

— Tu nu discuţi Alţii, da. 

— Oricum, momentul ar fi rău ales. 

— De ce? 

— Moartea lui Ralph. 

— E ceva nou? Ceva ce nu mi-ai spus? 

— Nu, nimic. 

— Apropo, a telefonat Foster. 

— Foster! Ce vrea? 


— Să-ţi vorbească. 

— Despre ce, Dumnezeule? 

— N-a vrut să-mi spună. Părea decepţionat că am răspuns 
eu şi ţinea să ştie dacă vii în seara asta la Littleby. 

— Ce o avea să-mi spună? 

— Nu ştiu nimic, dar am impresia că era foarte pornit pe o 
chestiune anume. Şi, după câte îl ştiu, vestea pe care ţi-o va 
da e rea. 

CAPITOLUL XII. 

O veste proastă? Ce mai putea să-i aducă rău ziua asta lui 
Brade? Poate vestea pe care deja i-o dăduse Cap Anson, dar 
anunţată oficial de data asta, împachetată, legată cu 
funduliţă? 

Îşi păstră, totuşi, calmul. 

— Nu face literatură, Doris. Cu Foster poate că nu-i nimic; 
vreo porcărie pe care a aflat-o, probabil. Acum lasă-mă să 
mă odihnesc puţin înainte de a pleca. Mai avem o jumătate 
de oră. 

Se dezbracă şi se lungi pe pat, dar în loc de a se linişti, 
simţi o furie rece cuprinzându-l irezistibil. 

Că Littleby ar fi putut discuta cazul lui Cap Anson, asta mai 
putea înţelege. Anson era cea mai venerabilă autoritate din 
Facultate, fostul profesor al lui Brade. Dar Foster! „Mina - 
care - umblă”, cum i se spunea! 

Ca pe un ecran, Brade retrăia istoria relaţiilor lor, Foster 
sosise, la treizeci de ani, tânăr profesor, tânăr tocilar al 
Universităţii din Midwest. Fusese condus prin laboratoare, 
pentru a fi prezentat noilor săi colegi şi imediat făcuse o 
impresie excelentă. Transmitea încredere în sine, 
jovialitate, era aparent familiar cu lucrările tuturor, împăcat 
cu toată lumea. Brade îl găsise antipatic de la primul 
contact, dar se străduise să-şi combată această stare, atunci 
când Foster se dovedise un arivist înrăit. 

Doris îl detestase din primul moment „Este vulgar şi nu 
foarte simpatic”, spunea ea. 


Vulgar - sigur. li plăcea să povestească istorii picante, nu 
fără un real talent, trebuia să i se facă dreptate în acest 
sens. Cu femeile adopta o atitudine de flirt sistematic, 
făcând ochi de îndrăgostit nediferenţiat secretarelor, 
laborantelor sau studentelor, petrecând braţul după talia 
sau gâtul primei femei care îi venea la îndemână; şi, lucru 
curios, nu se părea că femeilor le displăcea asta. Niciuna nu 
l-a pălmuit niciodată, nici nu s-a plâns decanului Brade se 
întrebase de multe ori dacă nu cumva Foster avea un 
magnetism animal perceptibil şi agreabil doar sexului 
feminin! 

În orice caz, în toată facultatea fusese numit „Mâna - care 
- umblă” şi această poreclă, gândea Brade cu plăcere, avea 
ceva degradant, umilitor! „Mâna - care - umblă”! Ce 
poreclă pentru un profesor! 

Deci ce nevoie avusese Littleby să-i vorbească lui despre 
intenţiile sale referitoare la un coleg? Brade avea dreptul 
cel puţin - dacă îl dădeau afară din Universitate - să fie 
tratat cu demnitate. 

O dorinţă de răzbunare urca în el la gândul ăsta. Dacă va 
deveni bătaia de joc a celorlalţi, va şti să se răzbune. Odată 
terminate cercetările lui Ralph şi publicate rezultatele, el va 
revoluţiona ştiinţa şi va triumfa în sfârşit. 

Tocmai începuse să aţipească când vocea lui Doris îi 
întrerupse plăcerea. 

— Louis, e timpul să te îmbraci! 

Decanul locuia într-un vechi cartier rezidenţial, apărat cu 
grijă de pătrunderea construcţiilor noi, populare, şi, în 
consecinţă, conservându-şi înaltul prestigiu şi creşterea 
mică a impozitului. 

Casa lui Littleby era dintre acelea care, fără a fi demodate, 
aveau un aer de respectabilă clădire veche; lemnării 
sculptate, scări largi, plafoane înalte - amintiri ale acelor 
timpuri când construcţia meticuloasă a unei case era o 
afacere grozavă şi când bogăţia se traducea şi prin luxul 
unor lucrări inutile. Dar bucătăria şi baia fuseseră 


modernizate, iar vastul subsol conţinea maşini de spălat şi 
uscat, aşa cum cere viaţa modernă. 

Doamna Littleby primea invitaţii exact ca „maâtre d'hotel” 
de pe vremuri. Era o femeie mică, având părul şaten, uşor 
grizonat, şi care fără a avea propriu-zis nimic cu 
aristocrația veritabilă reuşea, prin gustul îmbrăcăminţii, să 
dea iluzia distincţiei. Era întotdeauna amabilă şi atentă, îşi 
amintea de numele şi titlurile tuturor şi, din cauza asta, se 
bucura de o reală popularitate. 

— Bună seara, Profesore Brade, zise. Ce amabil că aţi 
venit! Dragă doamnă Brade, ce rochie superbă aveţi! Dacă 
vreţi să vă dezbrăcaţi la vestiar. Am fost consternată aflând 
de tragedia din clasa dumneavoastră. Cum i-am spus şi 
decanului, bietul om acum e liniştit, dar ce încercare pentru 
cei ce rămân, cu atât mai mult cu cât un profesor este ca şi 
un părinte, nu-i aşa, Profesore? Chiar eram tentantă să 
anulez mica noastră serată, dar invitasem atâţia oameni. 

Brade murmură câteva fraze anodine şi scăpă, împreună 
cu Doris, în timp ce doamna Littleby se întoarse spre alţi noi 
musafiri. 

Abia ieşit din vestiar, Brade auzi vocea lui Foster. El era 
totdeauna aşa: fără a fi cu totul strident, timbrul lui avea o 
calitate particulară, cu care-şi domina interlocutorii. 

Era aşezat lângă bufet, ceea ce îi permitea, după obiceiul 
lui, să repereze mai uşor sandvişurile şi fursecurile. Câteva 
secunde mai târziu, se agăța de o bucăţică suculentă şi, cu 
un gest absolut normal, o înghiţea, fără a-şi întrerupe 
discursul. 

Pentru moment, auditoriul său se compunea din Yardley şi 
Gennaro, doi asistenţi tineri, fapt care îi permitea să fie 
maestrul convorbirii. 

— Îmi amintesc, zicea el, de Wakefield, de la Universitatea 
Southern Nebraska, profesorul care s-a căsătorit cu una din 
studentele lui. Era singura fată din clasa de doctorat, destul 
de drăguță, puţin cam mică după gustul meu, însă 
acceptabilă. Eu făceam un curs de vară acolo, Wakefield era 


celibatar, cred că avea patruzeci de ani, nu era urât, dar 
era prototipul flăcăului bătrân. Cum nu citise niciodată de-a 
lungul studiilor sale articole despre fete, el credea despre 
ele că sunt, de fapt, băieţi mai caraghios îmbrăcaţi. 


(Se opri ca un cabotin obişnuit cu reacţia auditorului său şi 
un hohot de râs îi demonstră că avusese dreptate. Rămase 
serios şi dădu pe gât un pahar de cocktail). 

— În cele din urmă, continuă, trebui să citească câte ceva 
despre fete sau poate că prietenii lui i-au Scut nişte desene 
explicându-i modul de întrebuințare. Chestia este că într-o 
dimineaţă invită toată facultatea la un cocktail şi anunţă 
logodna lui cu micuța, care roşise toată. Am asistat la 
căsătoria lor. 

— Când a fost asta? Întrebă Gennaro. 

Foster înşfăcă un sandviş şi se gândi o clipă. 

— Acum zece ani. După câte ştiu, sunt împreună şi azi Dar 
ceea ce nu înţeleg este cum poate ajunge un profesor până 
în stadiul ăsta cu o studentă a lui Adică vreau să spun cum o 
poate face pe ea să priceapă că vrea s-o curteze. 

— Cred, zise Yardley, că ar avea multe ocazii în sensul 
ăsta. Îi poate vorbi în timpul seminariilor, o poate invita la 
masă, să discute despre cercetări. 

— Bine-nţeles, dar nu despre asta e vorba. Ce mă intrigă e 
cum face primul gest. Cum o îmbrăţişează sau cum îi pune 
mâna pe fese. Imaginaţi-vă că ea începe să ţipe sau să 
strige după ajutor: e în pom! Atac la moravuri. Nici o 
carieră nu poate supravieţui unei asemenea afaceri. 
Altceva: imaginaţi-vă că ajunge la punctul final cu ea şi că 
realizează că nu, nu e ce a sperat. Rămâne cu fata în braţe: 
e imposibil să scape de ea, pentru că e studenta lui. 

Se întrerupse la apropierea unei tinere femei brunete, 
timide, care venise să-i spună ceva. 

— Da, draga mea, zise el cu o voce deodată mai blândă, ca 
şi cum un alt om ar fi intrat în pielea lui. 


Tânăra femeie se îndepărtă. Brade o cunoştea: era Joan 
Foster, soţia lui Merrill. Ea era pe atât de distinsă, pe cât 
era soţul ei de vulgar, şi, totuşi, ea nu părea niciodată 
jenată de comportamentul lui deşi vorbea foarte liber în 
faţa ei, în afară de cazul când i se adresa ei direct „Ce 
demon, gândi Brade cu dezgust, poate împinge pe un om 
inteligent, cultivat şi competent să joace rolul unui personaj 
grosier şi prost crescut? De ce cu o soţie atât de 
fermecătoare şi pe care, în realitate, el o adoră, simte 
nevoia să flirteze cu toate fetele din jurul lui?” 

— Toate astea ţin, reluă Foster, de stilul în care ştii să te 
comporţi cu femeile. Un profesor, din acest punct de 
vedere, este o Scufiţă Roşie în pădure. Cade sub dintele 
primului lup. 

În acel moment observă prezenţa lui Brade şi faţa lui se 
lumină. 

— Hello, Louis! Mă ascultai? 

— Da, te-am auzit, spuse Brade cu prudenţă. 

— Atunci te las să conduci operaţiile. Dumneata eşti 
expertul. Spune-ne cum se dă şah şi mat. 

Făcu cu ochiul spre cei doi asistenţi, dar cei doi se temeau 
să se amestece între profesori, chiar şi numai cu un surâs. 
— Dacă dumneata nu cunoşti regulile jocului dintre un 
profesor şi studenta lui, nu ştiu de ce ar trebui să te învăţ 

eu, replică Brade. 

Izbucniră râsete în jurul lor şi Foster râse şi el. Era unul 
dintre procedeele lui favorite: îşi bătea joc primul de el, 
făcându-şi reputaţia de „jucător de elită”. 

— Spune, Louis, ai un minut? Întrebă după ce-şi reluă 
respiraţia. 

Dar Brade dădu din cap, fără a răspunde precis. 

— Imediat, Merrill. 

Şi se îndepărtă, în timp ce Merrill rămase cu gura căscată. 

Salonul începuse să se umple. În curând, a doua uşă 
conducând spre sufragerie fu deschisă şi invitaţii făcură 
coadă la bufet, pentru farfurioarele lor cu şuncă şi cu 


brânză, spaghetti cu carne tocată, salată de mazăre şi 
varză, prăjituri şi cafea. 

Brade îl evită cu grijă pe Littleby şi se trezi lângă Otto 
Ranke. Se asigură că Foster nu era pe urmele lui: n-ar fi 
putut suporta simpatia şi condoleanţele omului care, după 
toate celelalte, ar fi beneficiat cel mai mult de plecarea lui. 
Atâta timp cât Brade era acolo, Foster greu ar fi putut fi 
titularizat: Littleby nu ar fi adus niciodată un asemenea 
afront unui profesor - să-l titularizeze înaintea unuia mai în 
vârstă. Însă odată Brade plecat din Universitate, drumul ar 
fi fost deschis pentru acest arivist. 

Una peste alta, Anson avea dreptate, Universitatea este o 
junglă - ca şi restul lumii - cu singura diferenţă că aici 
lucrurile se întâmplă unor oameni mai puţin dotați pentru 
luptă, tocmai pentru că ei şi-au ales această carieră pentru 
a fi la adăpost. 

Doris vorbea cu doamna Gennaro, tânăra soţie a 
asistentului, paralizată de timiditate şi copleşită de 
sentimentul de demnitate al soţului ei. Oare se simţea la 
adăpost? 

Brade realiză deodată că Ranke vorbea lângă el: se adresa 
unui mic grup de auditori. 

— La urma urmei ce este cancerul? Zicea. O boală. Ce este 
o boală? Altădată se credea că este un dezechilibru al 
umorilor organismului: când Pasteur a descoperit rolul 
microorganismelor şi-au bătut joc de el însă, într-o oarecare 
măsură, avea dreptate. Or, remarcaţi: el nu era medic, ci 
chimist Doctorii au refuzat să deschidă ochii până când 
evidenţa i-a obligat. 

În sensul ăsta trebuie să lucrăm. Toate bolile se datorează 
unei modificări a moleculelor proteinelor. Această 
modificare poate fi provocată prin reproducerea anormală 
a unei proteine şi atunci apare o mutație: sau ea poate fi 
rezultatul invaziei unor organisme străine - virus sau 
bacterie - când nu există o imunitate suficient de mare. 
Doar prin chimia fizică se poate ataca problema. Nucleo- 


proteina este însăşi viaţa: boala este o dereglare a nucleo- 
proteinei. Biochimiştii nu prea ştiu mare lucru despre asta; 
doctorii - nici atât (vorbind, el se ambala până la furie). 

Ei bine, am cerut Ministerului Sănătăţii de la Washington o 
bursă de 200 000 dolari pentru studiul proteinelor: Şi ştiţi 
ce au răspuns? Se eschivează, tergiversează, vor să-mi dea 
doar 50 000 dolari, nimic mai mult Şi de ce? Vă întreb. 
Pentru că de fapt cercetările căzând sub incidenţa etiologiei 
cancerului au nevoie de avizul specialiştilor în patologia 
respectivă. Or, ei nu ştiu nimic precis pe această temă. 

Brade se îndepărtă. Ranke, cerând burse, îl făcea să se 
gândească la un industriaş reclamând de la guvern un 
împrumut pentru investiţii. 

Deodată tresări. O mână i se aşeză pe umăr. Se întoarse 
brusc. Era Foster, cu figura gravă. 

— Louis, trebuie să-ţi vorbesc. E ceva serios. Brade se 
forţă să râdă. 

— Ai un aer macabru. Veşti rele? 

— Nu ştiu. Am vrut să te ţin la curent. 

Privi în jurul lui, temându-se să nu fie auzit de urechi 
indiscrete. Cobori vocea. 

— E în legătură cu Ralph Neufeld. Se ocupă de chestia 
asta un sticlete. Unul mic şi gras, pe nume Doheny. 

— Şi? 

— Întreabă peste tot. 

— Ţi-a vorbit? 

— Nu, dar i-a luat la întrebări pe studenţii mei. Nu pare a 
fi convins că moartea lui Neufeld a fost un accident. 

CAPITOLUL, XIII. 

Brade fu luat pe nepregătite. În ultimele ore, el fusese 
convins că Foster vrea să-i vorbească despre viitoarea lui 
plecare din Universitate, nimic mai mult. Încercă să-şi 
revină. 

— De ce n-ar fi fost întâmplătoare? 

— Ei, bine, ştii. Această confuzie între acetat şi cianură 
este destul de neverosimilă. Neufeld nu era un începător. 


— Asta e şi părerea poliţiei? 

— Nu ştiu nimic. El l-a întrebat pe unul dintre studenţii 
mei despre starea de spirit a lui Neufeld, despre cercetările 
lui, despre moralul lui. 

Doamna Littleby le întrerupse conversaţia, adusese un 
platou cu sandvişuri, pe care Foster le refuză cu un surâs 
amabil, dar Brade luă un sandviş pe care-l mâncă fără a-l 
pierde din ochi pe Foster. 

— Unde vrei să ajungi, Merrill? 

— Am impresia că poliţia înclină spre ipoteza sinuciderii. 

Era un cuvânt cumplit, dar mai puţin grozav decât 
„asasinat”. 

— De ce? Lucrările lui mergeau bine. 

— Poate, dar viaţa lui particulară? 

Împotriva voinţei lui, Brade reacţionă agresiv; nervii 
începeau să-i cedeze, după tensiunea din ultimele două zile. 
Foster simţi şi-i vorbi cu cordialitate. 

— De ce mă tratezi ca pe un duşman, Louis? Am vrut doar 
să te ajut, punându-te ia curent. Dacă nu-ţi place, eu nu 
sunt de vină. 

— Atunci de ce te porţi ca şi cum chestiunea asta m-ar 
privi? Întrebă Brade exasperat. Ce am eu cu sinuciderea 
unui student? 

— Dar cine vorbeşte de sinucidere? 

Deodată, Ranke veni să ia parte la discuţie. Brade îl privi 
fără să spună nimic Foster ridică din umeri cu aerul că el şi- 
a făcut datoria, acum ceilalţi n-au decât să se descurce. 

— Vorbim despre Ralph Neufeld, zise el. 

Ranke schiţă un surâs răutăcios. 

— Ah! S-a sinucis? Nu mă mir. Băiatul ăsta era nebun. Pur 
şi simplu nebun. Bine totuşi că n-a aruncat laboratorul în 
aer. 

Brade simţea că fierbe. Ranke şi Foster, fiecare în felul lui, 
voiau să acrediteze ideea că Neufeld s-a sinucis. De ce? 
(Insidioasă, o voce interioară îi şoptea: în definitiv, 
sinuciderea ar fi o explicaţie; un mod de a depăşi momentul, 


toată lumea ar putea crede aşa. Dar nevoia de adevăr era 
mai puternică. Doar adevărul ar fi putut face ca povestea să 
fie depăşită). 

— Eu nu cred nimic, spuse el Nu avea nici un motiv să se 
omoare. Mai avea câteva luni până la doctorat. 

— Dumneata ce ştii, de fapt, despre toate astea? 

— Cercetările lui mergeau bine. 

— Eşti sigur? 

Brade înţelese cursa întinsă de Ranke. Nu putu s-o evite. 

— Evident, spuse. 

— Pentru că aşa ţi-a zis el? 

— Şi pentru că eu urmăream notele de observaţie. 

Brade realiză că în salon se tăcuse linişte; că grupuri mici 
se apropiaseră de ei; că Doris răsucea o batistă între 
degete, tot muşcându-şi buza inferioară. Nimeni dintre cei 
de faţă nu credea că el ar fi fost suficient de priceput în 
cinetică pentru a aprecia într-adevăr cercetările lui Ralph. 

— Nenorocirea, spuse Ranke, mieros, este că teoriile lui 
Neufeld în cinetică erau absurde, pot să-ţi garantez asta. 
Eu îl lăsasem să lucreze în speranţa că ar fi putut descoperi 
ceva interesant, dar nu a ieşit nimic Şi era imposibil să-l faci 
să înţeleagă asta. A preferat să se transfere la dumneata. 
Din momentul acela a încurcat-o, pentru că a încerca să faci 
cercetări de acest gen Ură ajutorul unui specialist nu poate 
duce decât la dezastru. 


(lată adevărata rațiune a acestei porniri, gândi Brade. 
Vanitatea profesorului rănită de încăpăţânarea studentului). 

— Nu era o rațiune ca să-i trimiţi în iad, spuse. 

— Eu? Replică Ranke de sus. Ce mă privea? Mie mi-era 
egal. Dar băiatul ăsta era într-un impas total. Ajunsese în 
punctul unde trebuia să recunoască adevărul. Întorsese 
problema pe toate feţele ei şi înţelese că nu avea nici o 
şansă. Nici o şansă de a obţine doctoratul. Atunci s-a 
sinucis. E simplu. 


— Nu, spuse Brade cu furie. Nu e simplu. E fals. Munca lui 
avansa bine. Eu poate că nu sunt un expert în cinetică, dar 
nu sunt nici un profan. Când e vorba de chimie, pot distinge 
o inversare Walden de o reacţie fotochimică în lanţ. Am 
studiat notele lui Neufeld şi vă pot garanta că ar fi reuşit de 
minune. 

Brade avea impresia că se luptă cu o haită de lupi. Parcă 
un voal i-ar fi căzut peste ochi; el nu-i mai vedea decât pe 
interlocutorii săi apropiaţi, în primul rând - Foster şi Ranke. 
Restul salonului parcă nici n-ar fi existat. Avea impresia 
confuză că evenimentele ultimelor două zile dezlănţuiseră 
violenţa în calma incintă universitară şi că fiecare încerca 
să se salveze sacrificând pe cineva. Moartea lui Ralph 
fusese un accident? Era vina profesorului. Fusese o 
sinucidere? Inaptitudinea lui Brade era de vină. Se va 
pronunţa în final cuvântul „asasinat”? Ştim cine e 
responsabil. 

Da, erau lupi dezlănţuiţi împotriva lui. Dar se înşelau dacă- 
şi închipuiau că el se va lăsa devorat fără a schiţa vreun 
gest. 

— Dumneata, Ranke, pari foarte sigur că e vorba de o 
sinucidere, spuse. Poate că un sentiment de culpabilitate îţi 
dă această certitudine? 

Ranke se crispă, lovit. 

— Ce vrei să spui? 

— Dumneata l-ai respins, dumneata l-ai condamnat să 
lucreze cu un profesor incapabil. Dumneata ai decis că 
teoriile lui erau absurde, chiar înainte ca el să fi avut 
posibilitatea să le experimenteze. Îl detestai şi nu i-ai 
ascuns-o. 

Toată asistenţa se regrupase în jurul lor. Brade era ţinta 
tuturor, dar îi era indiferent. 

— Poate că Ralph avea impresia că dumneata l-ai fi respins 
indiferent de rezultatul cercetărilor lui, că l-ai fi încurcat la 
oral şi poate că a preferat să moară decât să mai înfrunte 
un tiran răzbunător, bolnav de vanitate rănită. 


Ranke, alb cum e creta, bâlbâi câteva cuvinte confuze. 

— Nu vreţi să lăsaţi asta pe seama poliţiei? Interveni 
Foster” 

Dar Brade nu mai putea fi oprit. Nimic nu-l mai putea opri. 

— Doar dacă nota proastă pe care dumneata, Merrill, i-ai 
dat-o la sinteza organică nu l-o fi determinat să se sinucidă. 

— l-am dat nota pe care a meritat-o, replică Foster, acru. 

— Crezi? Am văzut copia lui, lucrarea era bună. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, e o materie la care mă pricep. 

— Nu era vorba numai de lucrarea respectivă, ci şi de 
munca lui în laborator, de atitudinea din timpul cursurilor. 

— Păcat că nu se dau note şi pentru atitudinea voastră, 
pentru modul în care-i atacați pe bieţii studenţi care nu se 
pot apăra! Dar într-o zi cineva o să vă aştepte pe o alee 
întunecai şi o să regleze conturile cu voi! 

Doamna Littleby, neliniştită, interveni cu o voce artificial 
dulce. 

— Domnilor, vreţi să treceţi în sufragerie? 

Ranke şi Foster se îndepărtară. Brade rămase singur şi 
Doris se apropie de el, cu trăsăturile sumbre. 

— Oh, Louis! Ce s-a întâmplat? Cum a început totul? 

— Nu mai contează, spuse el, cu dinţii strânşi. Bine că m- 
am eliberat. 

Si era adevărat Pentru că situaţia lui în Universitate 
oricum era jucată, această explozie de sinceritate îi făcuse 
bine. De acum încolo banda asta de Ranke şi Fosteri şi alţi 
arivişti nu aveau să-l mai atace fără a primi riposta. 

Incidentul răcise atmosfera. În sufragerie toată lumea îl 
evita. Merse direct spre Littleby. 

— Domnule Decan. 

— A, bună seara, Brade. Ce s-a întâmplat? 

— Cred, domnule Decan, că dacă eu urmează să mă ocup 
de conferințele despre protecţie, cum mi-aţi cerut, este 
normal ca ăsta să fie considerat un nou curs, inclus în 
programa de învăţământ. În fine, cred că este o nouă 


răspundere pe care mi-o încredinţaţi şi nu este nici un 
motiv ca acest lucru să nu fie cunoscut oficial. 

Fără a mai aştepta răspunsul, se îndepărtă. Se simţea 
bine. Plătise tot. Părăsi recepţia, cu Doris, cât de repede îi 
permiseră regulile de politeţe. Pe drum, conduse ca şi cum 
fiecare maşină ar fi fost Ranke şi Foster. Se impunea în 
întreaga circulaţie. 

— N-o să mă mai prindă la asemenea recepții, chiar dacă. 
(vru să zică: „chiar dacă rămân la Universitate”, dar îşi 
aminti la timp că Doris nu ştia nimic despre asta.). 

— Cum a început? Întrebă ea din nou, cu o blândeţe 
neaşteptată. 

— Foster mi-a zis că poliţia nu crede în teoria cu 
accidentul şi că nici el, Foster, nu crede. Bineînţeles că nu-i 
poţi face pe oamenii ăştia să creadă mult timp povestea cu 
prafurile confundate. Cineva a vorbit la poliţie. 

— Dar de ce? 

— Din simţ civic sau din plăcerea de a crea un scandal sau. 
Ce ştiu eu? Dar se părea că toţi cred în teza sinuciderii şi că 
eu aş fi vinovat de asta. Bieţii cretini nu ştiu ce sunt pe cale 
de a declanşa. 

— Dar. 

— Nu, Doris, e vorba de un asasinat. De altfel sunt sigur că 
înţeleg şi ei; altfel nu ar fi atât de nerăbdători să facă poliţia 
să creadă că e vorba de o sinucidere. Modul în care s-a 
întâmplat e prea complicat pentru o sinucidere. El avea 
cianura la îndemână. Dacă ar vrut să se omoare, ar fi luat 
câteva cristale în gură. De ce toată înscenarea asta cu 
experienţa şi cu flacoanele? Nemaivorbind de faptul că ar fi 
putut rata, în timp ce invers era o cale mai simplă şi mai 
sigură. 

Rezumând astfel lucrurile, Brade înţelese deodată că 
pericolul era iminent Nu acela de a fi alungat din facultate: 
acela de a fi acuzat de asasinat. 

În noaptea aceea dormi profund, fără vise, graţie oboselii 
din nopţile precedente şi epuizării nervoase provocate de 


scena de la Littleby. 

Când se trezi, cerul era cenuşiu şi gata de ploaie, cu un fel 
de prospeţime tipică, de toamnă. Se simţea deprimat. 
Privind în urmă, incidentul din ajun îi apărea ca o dispută 
meschină, mai mult decât un act de eroism. Parcă veneau 
pericole din toate părţile şi nu se vedea nici o soluţie de 
rezolvare a situaţiei. 

Bineînţeles, dacă te gândeai mai bine puteai considera că 
acei care aveau cel mai mare interes să acrediteze ideea 
sinuciderii erau tocmai cei care se îndoiau de posibilitatea 
unui asasinat. 

Bine, dar atunci Ranke? Foster? Ce mobil ar fi putut avea? 
Mobilul, totdeauna mobilul! 

Brade. Dădu la o parte ouăle cu şuncă şi se ridică. 

— Mă duc la Universitate, spuse. 

— Duminica? Remarcă Doris, surprinsă. 

— Tocmai pentru că e duminică. Mă duc să mă uit mai 
atent la carnetele de observaţie ale lui Ralph. 

— De ce? 

— L-ai auzit ieri seară pe Ranke. El pretinde că Ralph 
mergea prost pentru că eu eram incapabil să-i urmăresc 
cercetările. 

— Şi e adevărat? Întrebă ea cu o voce neutră. , 

— Nu ştiu nimic. Mă duc să mă asigur. Mai am câteva atu- 
uri în mânecă, pe care neghiobii ăştia nu le ştiu. 

Doris îl privi cu ochi trişti. 

— Oh, Louis, mi-e atât de frică! 

Se apropie repede de ea, luând-o de după gât. 

— Asta nu duce nicăieri, draga mea. Trebuie să luptăm, 
asta-i tot. Vom reuşi. 

— Da. Ştiu. 

Ea rămase aşa un moment, cu capul plecat pe umărul 
soţului ei, cu ochii închişi. Paşii lui Ginny răsunară pe scară 
şi Doris se ridică. Brade se îndepărtă. 

— Virginia, ai întârziat. Vino să mănânci. S-au răcit ouăle. 


Universitatea - în liniştea acestei dimineţi fără maşini, fără 
studenţi, fără mirosul substanţelor - părea insolită şi ostilă, 
în mijlocul peluzelor. Brade se întrebă dacă această 
impresie se datora doar calmului straniu al dimineţii sau 
faptului că el se simţea străin în acest decor. Ceva se 
rupsese în ajun. O legătură fusese întreruptă. 

În holul imens, paşii lui răsunară cu un ecou bizar. Luă 
ascensorul până la etajul patru. Toate uşile laboratoarelor şi 
birourilor erau închise în aşa fel încât culoarul era în 
obscuritate. El aprinse lumina şi intră în laboratorul lui 
Ralph. 

Căutând cheia, avu impresia a ceva anormal. A, da, cheia 
lui Ralph pe care polițistul i-o adusese cu o zi înainte! Vizita 
care-i lăsase o amintire neplăcută. 

Deschise uşa şi rămase în prag. 

Laboratorul nu era gol. Cineva era acolo şi acest cineva se 
întoarse brusc, la intrarea lui. Contemplându-l cu ochii 
mari, îngroziţi, cu gura deschisă, gata să strige. 

CAPITOLUL XIV 

— Bună dimineaţa, Roberta, spuse Brade cu o voce pe 
care se străduia să o păstreze calmă. M-ai surprins. 

Roberta Goodhue rămăsese ca de piatră, în faţa biroului 
lui Ralph, cu carnetul de cercetări în mâini. Îl răsfoia. 

— Bună dimineaţa, Domnule. 

— Ce faci aici? 

— Eu. Mă uitam la lucrurile lui. Voiam. Să găsesc ceva pe 
care să-l pot păstra ca amintire. El a fost înmormântat ieri, 
ştiţi. 

Brade se simţi plin de milă pentru ea. Ce obiect putea ea 
spera să păstreze ca martor al acestui roman de studenţie? 
O veche eprubetă cu un rest de soluţie lăsată de el? Câteva 
cristale într-o plic, găsit între paginile unei cărţi, ale uneia 
din cărţile lui? O linguriţă de laborator a lui? 

— Sunt dezolat de a nu fi fost la înmormântare, spuse el. 
Nu ştiam când urma să aibă loc. 

„Ce scuză! Gândi. Parcă nu m-aş fi putut interesa 


LLA 


— Nu vă scuzaţi! Nu eram decât mama lui şi cu mine. A 
fost mai bine aşa. 

Toate astea nu explicau cum putuse intra Roberta în 
laborator. Brade era sigur că vineri seara când plecase, 
încuiase. Deci cineva intrase în acest interval şi uitase uşa 
deschisă? Dar cine? Poate polițistul. Sau pur şi simplu Greg 
Simpson, care împărțea laboratorul cu Ralph. 

Roberta îi ghici gândurile. 

— Eu aveam o cheie, spuse ea încurcată. 

— A, cum aşa? 

— Ralph mi-o dăduse. 

Brade păstră un moment de tăcere. Închise uşa, îşi luă un 
taburet şi se aşeză, privind-o cu gravitate pe Roberta. 
Soarele, filtrând norii şi geamurile murdare ale ferestrei 
(prin geamurile laboratoarelor universitare abia se vede, de 
obicei) lumina braţele fetei, cu o culoare roşiatică, pe putul 
cu care erau acoperite. De fapt nu era urâtă, gândi el, 
surprins. Desigur, nu era nici grasă, nici slabă, n-ar fi 
câştigat în nici un caz un concurs de frumuseţe, dar avea 
gene frumoase, buzele bine desenate, o piele dulce ca de 
piersică. Ralph putuse să fie atras de ea pur şi simplu din 
dorinţă. 

— Nu ştiam că Ralph mai dăduse cuiva o cheie, spuse, în 
sfârşit. Nu era regulamentar. Avea un motiv special de a 
încălca regulamentul pentru dumneata? 

Ea îl privi trist, fără a răspunde. 

— Vreau să înţelegi, Roberta, că în mod normal nu m-aş 
amesteca în treburile dumitale, dar acum circumstanţele 
sunt puţin. Speciale. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, Domnule. N-am să vă mint. 
Da, îl întâlneam aici după ore. 

— Ca să. Fii singură cu el? 

— Da. 

Brade simţi că a roşit, dar trebuia să continue 
interogatoriul şi să scoată adevărul de la fată, chiar prin 
întrebări brutale. 


— Eşti gravidă, Roberta? 
— Nu. 


(Ea nu se cocoţase pe cai mari şi nu jucase scena virtuţii 
indignate. Doar lăsase capul în jos şi spusese „nu”.) 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

— Foarte bine. Să nu mai vorbim despre asta. 

— Mulţumesc, spuse ea. Îmi dau seama cât de lipsiţi de 
francheţe am fost faţă de dvS. Şi regret. Dacă ne-ar fi 
surprins cineva, asta ar fi fost foarte. Neplăcut şi dvS. Aţi fi 
avut necazuri. 

— "Toţi am fi avut necazuri, Roberta. 

— Înţelegeţi, noi ne-am fi căsătorit şi nu aveam unde să ne 
ducem. Dacă îmi cereţi să părăsesc Universitatea, o fac. 
Acum totul mi-e indiferent. 

— Nu, nici vorbă. Nu-i vorba de asta. Ceea ce ai făcut cu 
Ralph ţine de trecut. Inutil să mai vorbim. Voiam doar să mă 
asigur, pentru că. 

Se întrerupse brusc. Îi era greu să-i spună fetei că, timp 
de un moment, şi-o imaginase gravidă, cu un bărbat 
refuzând poate s-o ia de soţie, poate înjurată de el - 
caracterul lui Ralph putea conduce la această idee - şi care 
decisă să se răzbune prin omor. 

Dar ea nu era gravidă. Sau, cel puţin, aşa zicea: era, 
oricum, un lucru de care trebuia să-şi amintească. 

— Pentru că, reluă, mi-am spus că s-a produs ceva grav 
între voi, ceea ce ar fi putut explica faptul că era distrat şi 
accidentul care a provocat moartea lui. Îmi dau seama că 
asta a însemnat o lovitură grea pentru dumneata, Roberta. 
De ce nu pleci undeva, o săptămână? Aş aranja să fii 
înlocuită timp de o săptămână. 

— Nu, Domnule, vă mulţumesc. Dimpotrivă, prefer să 
muncesc. E mai rău când nu sunt ocupată. 

Ea se ridică, îşi luă geanta şi merse spre uşă. Tocmai o 
deschidea când lui Brade îi veni o altă idee. 


— Aşteaptă o clipă, spuse. 

Ea se opri, fără a se uita la el. Nu ştia cum să înceapă, fără 
a avea aerul unui imbecil. 

— Aş putea să-ţi pun o întrebare cu caracter foarte 
personal? 

— Mai personal decât cele de până acum? 

— Într-un sens, da; dar am motivele mele pentru care le 
pun. El. Ai avut neplăceri cu profesorul Foster? 

Ea se întoarse spre el, cu sprâncenele ridicate. Vocea îi era 
uşor stridentă. 

— Neplăceri? Ce fel de neplăceri? 

— Păi. Ţi-a făcut curte? 

— Oh, asta nu-i o problemă! Profesorul nu face nici un 
secret din galanteriile sale. Am avut şi eu parte de ele, ca 
toate studentele, dar nu mai mult. DvS. Ştiţi, el procedează 
egal. La fel cu toată lumea; nu stârneşte gelozii! 

— Ralph ştia? 

Ea se crispă, gata de confruntare. 

— De ce această întrebare? 

— Pentru că eu cred că era la curent. Mă înşel? 

Ea nu răspunse. 

— Pentru că, aşa cum ai spus, colegul meu nu este prea 
discret în conversațiile lui (poate nici în gesturi - „Mina 
care umblă”.), deci era firesc ca Ralph să afle şi să se 
plângă profesorului Foster. 

— Nu! Nimeni nu-i dă atenţie. Domnul Foster e cum e, 
nimeni nu-i dă prea multă importanţă. Uneori este 
plictisitor: dar asta e tot. Dacă din întâmplare o fată l-ar lua 
în serios, ar sări pe geam ca să scape de ea. 

— Poate însă Ralph l-a luat în serios; şi l-a făcut şi pe 
profesor s-o priceapă. 

Roberta deschise uşa. 

— Scuzaţi-mă, Domnule. Nu mă simt prea bine, trebuie să 
plec. Tocmai voiam să vă întreb dacă aveţi nevoie de 
carnetul pentru cercetări al lui Ralph? 

— Da, cel puţin un timp. Apoi, dacă-l vrei, ţi-l voi da. 


Ea deschise gura ca pentru a spune ceva, apoi tăcu. leşi şi 
închise uşa după ea. Câteva clipe după asta, Brade o văzu 
traversând peluza şi ieşind din campus. 

Evitând să răspundă la ultima întrebare a lui Brade, 
Roberta Goodhue recunoscuse implicit exactitatea ipotezei 
sale. 

Dat fiind caracterul său, era firesc ca Ralph Neufeld să fie 
gelos şi, în cazul ăsta, el avea să lupte cu disperare ca să 
păstreze bunul pe care îl considera proprietatea lui. Nu era 
bărbatul care să-l lase pe Foster să se învârte în jurul 
logodnicei lui fără să-i pese. Reacţia lui instinctivă era aceea 
de a-l găsi şi de a-l ameninţa că-l va denunța autorităţilor 
universitare: risc enorm pentru cel în cauză. Căci decanul 
se putea face că nu observă comportamentul lui Foster, 
atâta timp cât nimeni nu se plângea, dar era cu totul 
altceva odată ce scandalul s-ar fi declanşat. Un profesor 
poate mânca până crapă, îi poate nenoroci pe studenţi cu 
cursuri de neînțeles, se poate spăla numai o dată pe an; 
poate fi grosier, plictisitor, odios: dacă e titularul catedrei 
lui, practic e inamovibil. Doar două crime îl fac vulnerabil: 
una relativ modernă, „falsul patriotism”, cealaltă veche ca 
Abelard: imoralitatea. 

Foster se juca mereu cu riscul ăsta. O denunţare precisă i- 
ar fi fost fatală. Ralph trebuia neapărat oprit de a vorbi cu 
decanul. 

Dar ar fi fost asta o rațiune ca să-l omori? Sau chiar numai 
să-i pui o notă proastă fa examen? 

Şi, de altfel, cum ar fi putut Foster să ştie cum îşi aranja 
studentul flacoanele şi cum le folosea? 

Brade ridică din umeri şi reveni la carnetele lui Ralph. 
Erau cinci, exact numerotate. În principiu, el avea copiile în 
biroul lui, dar cei mai mulţi studenţi tei notează în carnetele 
lor modificări şi remarci suplimentare, care nu sunt 
destinate profesorilor. 

Răsfoind carnetele, Brade nu se putu împiedica să nu 
remarce, o dată în plus, că Ralph era un model de ordine şi 


metodă. Toate observaţiile erau clare, notate minuţios. 
Chiar vechile carnete de însemnări ale lui Cap Anson 
(bătrânul i le arătase cândva) nu atingeau o asemenea 
perfecţiune. 

Nu voi avea nici o dificultate în a le înţelege, gândi Brade. 
E atât de detaliat totul că parcă Ralph s-a gândit la mine. 
Oare mă considera atât de ignorant încât să trebuiască să- 
mi explice totul? 

Carnetul nhR. L se deschidea cu o bibliografie a subiectului 
studiat, cu rezumatele critice ale unor articole, o 
prezentare a metodei de cercetare şi scopurile avute în 
vedere: totul, cu o claritate exemplară, lucrat pe timpul pe 
când Ralph era elevul lui Ranke. Brade îl mai văzuse, cu un 
an şi jumătate mai devreme, când studentul venise să-i 
ceară să-l ia în grupa lui şi-l impresionase favorabil. 

Ce ciudat, gândi el, cum instabilitatea de caracter îi 
influenţa puţin munca! Toate aceste note erau impecabil de 
obiective! Chiar comentariile personale referitoare la 
Ranke erau despuiate de patimă: „Profesorul Ranke 
observă că acest, concept păcătuieşte prin aceea că.”, 
„Profesorul Ranke nu crede că.” în ceea ce priveşte ruptura 
cu Ranke, această frază simplă: „Azi am încetat să mai 
lucrez cu profesorul Ranke”. 

Nici o răutate faţă de colegi, nici o ranchiună sau notă de 
mânie. 

Pagina următoare se deschidea, rece: „Azi am început să 
lucrez cu profesorul Brade”. 

Notele următoare îi erau familiare lui Brade: erau cele pe 
care Neufeld, conform regulii generale, i le comunicase. La 
început, le adusese săptămânal, comentându-le oral; 
treptat, această punctualitate slăbise şi, în ultimul timp, se 
mulţumise să aducă notele fără să mai spună nimic. 

Brade se întreba acum, cu remuşcare, dacă acest lucru nu 
se datora faptului că studentul sfârşise prin a aprecia că el 
era inapt să-i judece cercetările. De unde ura lui? Dar 
Charles Emmett vorbise mai degrabă de frică. 


Brade îşi muşcă buza şi ezită să citească mai departe. Era 
ora mesei, dar cafeneaua facultăţii, duminica, era închisă. 

Să meargă la restaurant? Însă prin apropriere nu era 
niciunul. Cu atât mai bine; examinarea carnetelor era mai 
importantă decât masa. 

Dacă Brade avusese temeri în ceea ce privea posibilităţile 
de a reconstitui cercetările lui Ralph, acum se putea linişti. 
Fiecare experienţă era relatată în detaliu, cu expunerea 
motivelor pentru care fusese întreprinsă şi cu interpretarea 
rezultatelor obţinute. Dacă se dovedise negativă ca 
rezultat, studentul căuta cauzele eşecului şi le interpreta. 
Dacă i se putea reproşa ceva, era obstinaţia cu care ţinea la 
teoriile sale; când o experienţă se conforma lor, era 
acceptată fără verificare; dacă nu, era repetată de mai 
multe ori, chiar dacă era clar că pista era greşită. 

Ralph Neufeld mai degrabă se îndoia de materialul cu care 
lucra decât de valoarea ideilor lui. Comentariile de genul 
„Să-i cer lui Brade un termostat funcţionând normal, altfel e 
inutil să lucrez în asemenea condiţii” nu erau rare. 
(Omisiunea din timpul ăsta de comentarii a titlului 
„profesor” denotă iritarea studentului. Dar când lucra cu 
Ranke nu eludase protocolul. 

Trebuia să conchizi că în ochii lui, Ranke era o autoritate 
veritabilă, în ciuda limitelor lui de caracter, în timp ce 
Brade nu era. Nimic?) 

Pe parcursul primelor două carnete, Brade se simţi 
mulţumit. Chiar dacă raţionamentul matematic era uneori 
dificil, explicaţiile erau perfect clare. Totul se înlănţuia 
desăvârşit. Dar începând de la carnetul nr. 3 Brade realiză 
că greşise, nemaiurmărindu-l pe student. Din faza asta a 
cercetărilor, nu avea decât amintiri confuze. Fu invadat de 
un sentiment de vinovăţie şi îşi promise să nu mai repete 
acest lucru pe viitor cu niciunul din studenţii lui. 

Într-adevăr, cercetările lui Ralph Neufeld păreau a fi 
progresat, în acea vreme, în chip promiţător. Pusese la 


punct o nouă metodă de experimentare şi o descria, după 
obiceiul iui, cu maximă meticulozitate. 

„Atât de meticuloasă, gândi Brade cu un frison, încât un 
eventual ucigaş ar fi putut găsi aici toate indicaţiile 
necesare asupra modului în care Ralph îşi pregătea 
flacoanele, înainte de a le folosi şi modul în care le utiliza, 
pe măsura derulării experimentelor!” 

Dar pentru moment, esenţial era de a şti dacă el, Brade, ar 
fi putut prelua, continua şi duce la bun sfârşit lucrările celui 
mort. Totul părea clar: graficele, ecuaţiile de la A la Z. 
Oricine ar fi văzut aceste carnete ar fi fost sigur că Ralph 
Neufeld ar fi reuşit în cercetările sale. (Oricine. Chiar 
Ranke. Atunci de ce această încăpățânare în a susţine că ele 
nu duceau nicăieri?) 

Ralph dusese scrupulozitatea atât de departe încât 
ştersese cu grijă un calcul greşit, jos pe o pagină. Brade 
încruntă sprâncenele, căci un asemenea gest era, în 
principiu, interzis; paginile unui carnet de cercetări 
trebuiau să fie oglinda exactă a cercetărilor, cu greşeli cu 
tot - ele se barau cu o linie, rămânând, însă, lizibile; poate 
că ulterior te raportezi la ele. Adevărat, pagina din spate a 
unui carnet nu făcea propriu-zis parte din notele de 
cercetare. Şi totuşi. Alte rateuri de acest gen se mai găseau 
şi pe alte pagini. 

Brade se scufundă în lectura notelor studentului. La un 
moment dat, se simţi perplex. Înţelesese greşit ceva? Ceea 
ce vedea era foarte grav, de necrezut. Surprins, reluă 
lectura, refăcu calculele. Dar nu, nu se înşelase. Nici o 
îndoială nu mai era posibilă. 

Niciodată, în toată cariera lui, nu i se întâmplase aşa ceva. 
Abia era de crezut şi totuşi dovada era absolută. 

Deci Charlie Emmett avusese dreptate. Ralph Neufeld se 
temea cumplit de profesorul lui. 

Acum, Brade înţelegea cauza. Şi asta îl umplea de un 
dezgust de nespus. 

CAPITOLUL XV. 


Aşadar, el se înşelase acolo unde Cap Anson şi Otto Ranke 
văzuseră adevărul. Asta îl umplea de disperare mai mult 
decât pierderea speranţelor pe care şi le pusese în urmarea 
ce avea să vină din continuarea cercetărilor lui Ralph: 
articole senzaţionale în reviste ştiinţifice, referate la 
congrese, nimic din toate astea nu avea să se mai realizeze! 
Nimic cu care să-şi uimească colegii, nimic care să-l facă 
celebru. Gândurile astea îl absorbiră în aşa fel încât nu auzi 
când cineva ciocăni la uşă. Abia la a treia bătaie, răspunse: 
„Intraţi” îşi aminti că închisese-uşa pe dinăuntru şi merse să 
o deschidă; spiritul lui era atât de preocupat că nici nu se 
întrebă cine ar fi putu să vină la Universitate duminica 
pentru a-l întâlni, nici nu se miră când se trezi cu polițistul - 
în civil. 

Doheny aruncă un ochi rapid împrejur şi intră. 

— Sper că nu mă urâţi pentru că vă deranjez, Profesore. 

— Nu, deloc, spuse Brade, fără ca măcar să mintă, atât era 
în clipa asta, de absent. 

— Am telefonat la dumneavoastră şi soţia mi-a spus că 
sunteţi aici. Pot fuma? 

— Da. 

Doheny îşi aprinse ţigara şi se aşeză fără să mai întrebe. 

— Am impresia că noi doi facem ore suplimentare 
duminica, zise. 

— Aţi venit să-mi vorbiţi despre Ralph Neufeld sau pot să 
vă fiu de folos cu altceva? 

— Nu, pentru Ralph Neufeld am venit Mă gândesc tot 
timpul la acest accident E ceva care nu merge. 

— Ce? Întrebă Brade temător. 

— Vedeţi, Domnule Profesor, eu nu mă pricep la chimie. 
Deloc. Deci, prima oară când am venit aici am fost blocat. 
Dar în meseria mea până la urmă capeţi antene peste tot, în 
orice sens, şi când ceva nu e în regulă, intuiesc chiar dacă 
nu ştiu imediat ce e. Ei, bine, aici am avut această senzaţie 
de la început. 

— Nu înţeleg. 


— Nu e uşor de explicat. Uitaţi, imaginaţi-vă că găsiţi un 
produs necunoscut într-o eprubetă. Eu sunt sigur că înainte 
chiar de a începe cu ea o experienţă, vă cam daţi seama 
despre ce fel de substanţă e vorba. Vă veţi spune: asta o să 
explodeze sau: dacă-i adaug cutare sau cutare substanţă va 
deveni neagră. 

— Bineînţeles, zise Brade, dacă ştiu structura unui compus 
nou pot face nişte deducţii în legătura cu proprietăţile sale. 

— Şi aţi fi foarte aproape de adevăr, nu? 

— Da, am şanse să nu mă înşel. 

— Chestiune de practică. Un fel de al şaselea simţ. 

— Poate. 

— Ei, bine, eu lucrez de douăzeci şi cinci de ani cu 
oamenii, cum lucraţi dumneavoastră cu substanţele 
chimice. Am învăţat despre oameni lucruri care nu se învaţă 
în nici o şcoală, credeţi-mă. Când îmi fac o părere despre 
cineva, rar mă înşel, ca şi dumneavoastră cu produsele 
chimice. 

Brade simţea cum creşte neliniştea în el, dar îşi păstra 
destulă luciditate pentru î realiza că această conversaţie 
poate nu avea alt scop decât acela de a-l face pe el să-şi 
piardă controlul. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule Doheny? Întrebă el, în 
fine. 

— Nicăieri, Domnule Profesor. Când am vorbit cu 
dumneavoastră, joi, am simţit că ceva nu e în regulă. 

— Într-adevăr, şi asta mi se pare firesc. Era pentru prima 
dată când vedeam un cadavru, mai mult, era unul dintre 
studenţii mei şi tocmai eu îl descoperisem. Eram într-o 
stare de şoc. 

— Înţeleg, Profesore. Sincer. Dar e vorba despre altceva. 

Doheny vorbea calm, trăgând din ţigară, observând să nu 
se stingă. 

— Chimia, pentru mine, este cam ca bucătăria. 
Dumneavoastră aveţi ingredientele, le amestecați, le 
încălziţi, le frecaţi. Sunt de acord că este mai complicat ca 


bucătăria, dar este cam acelaşi gen de muncă. Deci îmi 
spun: să luăm o gospodină care face o prăjitură. Îi trebuie 
făină, lapte, ouă, vanilie, bicarbonat, Dumnezeu mai ştie ce. 
Ea pune toate astea pe masă şi începe să le amestece, 
conform reţetei. Pe măsură ce-şi ia substanţele necesare, ce 
face? Pune cutiile care nu-i mai sunt necesare pe masă. 
Poate mai pune între timp laptele la frigider, să nu se strice, 
dar făina sau vanilia nu le pune deoparte până nu termină 
cu ele. Oricum, nu va face naveta între dulapul cu produse 
şi planşeta pe care face prăjitura, până nu termină 
amestecul. De acord? 

— Cred că aveţi dreptate, domnule Doheny, dar ce 
legătură au astea cu afacerea noastră? 

— Ajung şi aici. Studentul dumitale era în plin proces de 
pregătire a prăjiturii şi în momentul în care trebuia să 
adauge. (Doheny se uită pe hârtia scoasă din buzunar). 
Acetatul de sodiu, se înşeală şi ia cianură. Respiră şi. Hop. 
Gata. E mort. Dar. Cum de n-a rămas sticla cu cianură pe 
masă? De ce nu era pe raft când am venit eu? 

— Nu văd diferenţa. 


(Brade minţea: Ei ştia, dar cum să se asigure că şi 
polițistul cu alură ştearsă ştia acelaşi lucru?) 

— Poate niciuna, zise Doheny cu prudenţă. Poate, de 
exemplu, cianura era pe masă şi dumneavoastră aţi pus-o 
pe raft, mecanic, fără să vă gândiţi? Ei? 

Brade simţi capcana. A te juca cu adevărul era prea 
periculos. 

— Nu. 

— Poate că studentul dvS. Era un om ciudat, dintre aceia 
care pun o substanţă în amestec, fac cincisprezece paşi ca 
să ducă flaconul înapoi şi se întorc să continue experienţa? 
Dar asta e mai greu de crezut, pentru că am observat pe 
masă în spatele ustensilelor de lucru o mică fiolă, un flacon 
- sau nu ştiu cum îi ziceţi - gol, cu puţin praf pe fund. Deci, 
nu le aranjase înainte de a le folosi cu totul. Ciudat, nu? 


Brade tăcu. 

— Povestea asta cu flaconul mi-a sărit imediat în ochi când 
am văzut cadavrul. Pentru a-mi verifica impresia, v-am 
întrebat dacă nu vi se pare nimic anormal. Eram sigur că 
veţi spune: „la uite, flaconul cu cianură este pe raft, când ar 
fi trebuit să fie pe masă!” Dar nu: aţi privit, fără să spuneţi 
nimic. Atunci mi-am dat seama că e ceva care nu merge. 
Sunteţi prea inteligent şi prea competent ca să vă fi scăpat 
un asemenea detaliu. 

— Eram bulversat, nu aveam nici o idee clară, spuse Brade 
iritat. 

— De acord, Profesore, dar totuşi asta m-a frapat pentru 
că am luat unele informaţii. Ştiţi ce mi s-a spus? Că punând 
o linguriţă în flacon realizezi că nu are aceeaşi consistenţă 
ca acetatul. E adevărat? 

— Da, într-un fel. 

— Atunci, m-am gândit: poate că acest băiat, Neufeld, era 
distrat şi n-a observat diferenţa. Dar oamenii cu care am 
discutat mi-au spus că nu, el era foarte atent, meticulos, 
metodic, prudent în munca sa. E exact, Profesore? 

— Da. 

— Atunci cum de nu v-a frapat absenţa flaconului de 
cianură de pe masă? După părerea dvS. Este imposibil ca 
băiatul ăsta să se fi înşelat în privinţa flacoanelor? De acord, 
pe moment aţi fost sub şoc. Dar apoi aţi avut la dispoziţie 
două zile, în care aţi fi putut să reflectaţi şi să mă căutaţi 
pentru a-mi vorbi. Nu aţi făcut-o. Ce concluzie aş putea 
trage de aici? 

Brade se simţi deodată înfuriat; surâsul nu părăsise faţa 
poliţistului. 

— Niciuna, în afara aceleia că eu nu sunt dotat pentru 
anchete polițiste. Nu sunt detectiv. 

— E adevărat, dar aţi avut destulă prezenţă de spirit 
pentru a-mi cere cheia de laborator a lui Neufeld. 


— Şi? 


— Pentru ce vă trebuia cheia asta? O puteaţi recupera de 
la comisariatul de poliţie în orice moment. De ce aţi vrut s-o 
aveţi pe loc? 

— Fără un motiv special. M-am gândit la acest lucru 
întâmplător, nu mi-am imaginat nimic mai departe. Faceţi 
din ţânţar armăsar. 

„Doamne, gândi Brade, unde duce interogatoriul ăsta?” 

— Bine, zise Doheny. Dar meseria mea îmi cere să-mi pun 
întrebări. Mi-am spus: poate că Profesorul nu vrea ca eu să 
intru în laborator în absenta lui. Poate că el nu vrea să ştie 
cheia laboratorului pe mâna poliţiei. 

Brade înţelese că a greşit nemâncând nimic. Stomacul lui 
gol şi fumul de la ţigară începeau să-i facă rău. 

— Vă înşelaţi categoric, zise el. 

— Aş vrea foarte mult, dar vreau să fiu cu sufletul împăcat. 
Aveaţi, cu siguranţă, un aer ciudat. Am rămas prin 
apropiere, ca să mă asigur de unele lucruri. Lumina în 
laborator a rămas aprinsă, după plecarea mea, iar dvS. Nu 
aţi plecat decât după o oră şi jumătate. Din ce în ce mai 
ciudat, nu? Atunci, am intrat în laborator şi ce să vezi? Că 
aţi aranjat cumva lucrurile. Pe masă erau flacoane care cu o 
oră înainte nu fuseseră acolo! 

Brade abia mai înghiţea, dar Doheny continua 
imperturbabil. 

— Am adus un expert în chimie, de la Poliţie. Mi-a zis că, 
după părerea lui, aţi făcut un test pentru a găsi cianura: 
dar că produsul din flacoane era acetat. Atunci, Profesore? 
Ce aţi fabricat în seara aceea în laborator? 

Brade nu mai avea altă ieşire decât să spună adevărul. 
Lent, metodic, el îi explică lui Doheny stilul de muncă allui 
Ralph, concluziile pe care le trăsese, verificările pe care le 
făcuse. 

— De ce nu mi-aţi vorbit despre asta? Întrebă polițistul. 

— Nu aveam chef să fiu amestecat în povestea asta. 

— Vreţi să spuneţi: să fiţi bănuit de asasinat? 

— Da. 


— Atunci era chiar ultimul lucru pe care trebuia să-l faceţi. 
Comportamentul dvS. Ar fi avut un efect deplorabil asupra 
unui juriu. 

— De ce? Dacă eu l-aş fi otrăvit pe Ralph, nu trebuia să 
mai verific conţinutul flacoanelor. Ştiam. 

— Da, dar dacă eraţi nevinovat, de ce aţi ţinut toate astea 
în secret? Din momentul în care începeţi să lucraţi în 
favoarea poliţiei, trebuie să vă întrebaţi dacă e bine să 
ascunderi ceva. Poate că şi acum mă minţiţi. 

— Vă jur. 

— Inutil să juraţi, Profesore. La tribunal depuneţi 
jurământul, dacă veţi ajunge acolo. Eu vreau doar să vă 
spun ce cred: aţi ştiut că e vorba de crimă din primele 
minute. 

— Crimă sau sinucidere. Era părerea dvs., mi se pare. 

— Cum aşa? 

— Se spune în Universitate că interogaţi oamenii în 
legătură cu starea de spirit a lui Ralph, înaintea morţii sale. 

— Cine v-a spus asta? 

— Nu contează. 

— Da, am pus întrebări în sensul ăsta, dar, contrariu a ce 
credeţi dvs., nu am avut nici un moment convingerea că 
este vorba de o sinucidere. De altfel, sinucigaşii lasă scrisori 
de adio. 

— Dar cred că nu-i obligă nimic la acest gest. 

— Nu, dar aproape întotdeauna se întâmplă aşa. Cineva 
care se omoară are un cont de reglat cu cei din cauza 
cărora se omoară: îi place să ştie că ei vor avea remuşcări şi 
că vor regreta că s-au purtat cum s-au purtat cu el. Nouă 
cazuri din zece, cel în cauză savurează această plăcere 
postumă dinainte şi, pentru a fi sigur, lasă o scrisoare 
persoanei pe care o detestă cel mai mult - în general mama 
sau soţia - cu speranţa că le va zdrobi inima. Dacă nu lasă 
nici o scrisoare înseamnă că ştie că persoana responsabilă 
de moartea lui va suferi oricum: dar asta se întâmplă, vă 
repet, rar. Or, studentul dvS. Nu numai că nu a scris nimic, 


dar a făcut tot posibilul pentru ca sinuciderea lui să aibă 
alura unui accident. Sunteţi de acord, Profesore? 

— Da. 

— Atunci îmi pun întrebarea de ce această înscenare? Ca 
să fie sigur de ceva? Dar nu avea de plătit nimănui nici o 
poliţă. Chestiune de religie? Nu, mama lui nu mergea la 
biserică. Cerc vicios: nu avea de ce să-şi ascundă 
sinuciderea. Dimpotrivă, dacă era vorba de o crimă, 
asasinul avea interes să se creadă că era un accident. Şi nu 
era greu să substituie acetatul cu cianura într-unui din 
flacoane. 

— Dar cine e vinovatul? Întrebă Brade. 

— Pentru moment nu ştiu nimic. Poate dvs. 

— Nu aveam nici un motiv. 

— Asta spuneţi dumneavoastră, Profesore. Am aflat lucruri 
urâte, plimbându-mă şi punând întrebări. De exemplu că 
situaţia dumneavoastră la facultate nu este sclipitoare - 
poate chiar sunteţi pe punctul de a fi dat afară. Eu nu ştiu 
dacă acest lucru este adevărat, notaţi bine; dar au fost 
persoane care m-au lăsat să înţeleg acest lucru. Şi mi s-a 
spus că relaţiile dumneavoastră cu Ralph Neufeld nu erau 
grozave. Pentru un profesor în situaţia dumneavoastră, e 
periculos să aibă un student care povesteşte la toată lumea 
că nu valoraţi cine ştie ce. Poate că aţi vrut să-l faceţi să 
tacă definitiv. 

Brade se simţi jignit la culme. Ipoteza era ridicolă. 

— În ciuda oricăror raționamente, domnule Doheny, Ralph 
avea un motiv extraordinar pentru a se sinucide. Tocmai l- 
am descoperit. Şi acest motiv explică perfect de ce ela vrut 
să dea impresia de accident. 

Doheny nu păru prea interesat de această noutate. 

— Se poate şti despre ce e vorba? 

Brade privi trist carnetele de cercetări de pe birou. În 
ajun, seara, îi spusese lui Ranke că ştia destulă chimie 
pentru a putea afirma că lucrările lui Ralph progresau 
satisfăcător. Era o afirmaţie proferată în focul discuţiilor, 


dar era justificată de urmărirea studiilor băiatului. Singurul 
lucru pe care nu-i avusese Brade în vedere fusese 
autenticitatea şi onestitatea celui care dăduse rezultatele. 

— lată, spuse. Ralph Neufeld avea unele teorii pe care 
încerca să le verifice prin experienţe. Dacă reuşea, îşi făcea 
un nume, ar fi avut şansa unui post în industrie sau la 
Universitate. Dacă eşua, pierdea doctoratul. Mă urmăriţi? 

— Perfect. 

— În dimineaţa asta, i-am studiat carnetele de cercetări şi 
am constatat că la început experienţele lui nu mergeau 
prea bine. Apoi, deodată, lucrurile s-au remediat. Numai că, 
începând cu acest moment, carnetele lui sunt pline de 
ştersături. Asta înseamnă că el a falsificat deliberat notele 
de observaţie, pentru a face să corespundă rezultatele 
experienţelor cu teoriile lui. 

— Aşa cum un funcţionar de bancă falsifică actele pentru a 
acoperi un furt? 

— Exact. 

Doheny se gândi un moment, cu sprâncenele ridicate. 

— Aţi declara asta în fata unui Tribunal? 

> > 

Brade revăzu, în imaginaţie, ceea ce observase în carnete; 
îşi aminti unele detalii, ca povestea lui Greg Simpson sau 
furia pe care o manifestase când se apropiase de elun 
coleg, în timpul unei experienţe. 

— Da, dacă trebuie. Dar înţelegeţi, domnule Doheny, ce s-a 
întâmplat? S-a simţit obligat să procedeze cu adevărat cu 
experienţele lui ca şi cum ar fi fost un cercetător onest. Ar fi 
putut inventa mereu piese false pentru rezultatele sale; dar 
nu, ceva i s-a refuzat, permanent. Ştia că e un compromis. 
În cele din urmă conflictul interior a fost prea puternic şi s- 
a omorât. 

— Să admitem. Dar de ce această regie cu accidentul? 

— Pentru că, în caz de sinucidere, s-ar fi căutat motivul şi 
s-ar fi aflat adevărul, jenant. 

— Ar fi putut să-şi distrugă carnetele. 


— Aveam dublura lor. 

— N-ar fi putut prevedea că aţi fi vrut să-i continuaţi 
cercetările şi aţi fi descoperit falsurile? 

— Nu cred. Vedeţi, domnule Doheny, Ralph nu avea o 
părere prea bună despre mine. El şi-a închipuit probabil că, 
după moartea lui, eu voi abandona cercetările sale. Acum 
înţelegeţi? Doheny îşi frecă bărbia. 

— Ceea ce înţeleg acum, Profesore, este că 
dumneavoastră aveaţi un motiv extraordinar ca să-l ucideţi 
pe acest băiat, unul pe care eu nici nu-l puteam bănui. 

CAPITOLUL XVI. 

Brade simţi că pământul se deschide în faţa lui. 

— Deci respingeţi ipoteza de sinucidere fără nici o altă 
verificare? Poate nu este destul de concludentă încercarea 
de falsificare a datelor ca motiv de sinucidere? Vă asigur că 
pentru un om de ştiinţă este o crimă capitală. 

Doheny, în loc de a răspunde, întinse mâna. 

— Aş putea vedea acest carnet, Profesore? 

Brade îi dădu şi polițistul îl răsfoi în linişte. 

— Pentru mine e ca în limba ebraică, zise. DvS. Puteţi şti 
ce e dincolo de aceste hieroglife? 

— Da. 

— Elemente de experienţă. 

— Bineînţeles. 

— Tocmai asta voiam să vă aud spunând. Ei bine, eu am 
experienţa sinuciderilor şi pot recunoaşte, fără a mă înşela, 
o sinucidere veritabilă de una falsă. Vedeţi, în general există 
două tipuri de oameni care au necazuri. Primii sunt cei care 
au răul în ei, care cred că nu sunt buni de nimic, care se 
dispreţuiesc; dacă li se întâmplă o nenorocire, cred că e 
doar din vina lor. Daţi-le o lovitură puternică, nu vă vor 
acuza, vor spune că e doar din vina lor, că au meritat-o. Îi 
vedeţi uneori fericiţi şi relaxaţi, dar nu e pentru mult timp. 
La prima ocazie, vor recădea în starea lor firească. 

— Maniaci-depresivi, spuse Brade. 


— Ah! Aşa li se zice? Ei bine, cu ei trebuie multă atenţie, 
trebuie ferite din calea lor cuțite, frânghii, supravegheat 
gazul, pentru că sfârşesc de cele mai multe ori prin a se 
sinucide. Prin opoziţie, e o a doua categorie. Dar poate vă 
plictisesc cu istorii de astea. Scuzaţi-mă, mă las furat. 

— Deloc. Continuaţi. De altfel, astea mă privesc acum 
foarte mult. 

— E adevărat. Cealaltă categorie e formată din oameni 
care detestă restul lumii, nimeni nu contează în afară de ei. 
Întotdeauna ceilalţi greşesc. Dacă fac o mare măgărie, vă 
vor explica întotdeauna că asta se datorează vecinului de la 
celălalt colţ al străzii. Vă dau o lovitură în fund şi se duc să 
se plângă la poliţie că s-au lovit din cauza dvS. La picior. 
Cred că lumea îi urăşte şi fac totul pentru a se răzbuna. 

— Paranoici. 

— Dacă vreţi. Neufeld al dvS. Cărei categorii aparţinea? 
Celei de-a doua, nu? 

— Cred că da, recunoscu Brade. 

— Ei, bine, un om ca el nu are niciodată remuşcări pentru 
că nu se simte niciodată vinovat. Dvs., dacă aţi falsifica 
cercetările, v-aţi simţi compromis şi v-aţi sinucide; Neufeld 
- niciodată. El ar găsi mereu justificări şi explicaţii pentru 
gestul lui; legitimă apărare, forţă majoră. Cine ştie? Poate 
chiar ar crede că a acţionat aşa pentru binele major al 
omenirii. Genul ăsta de oameni, orice li s-ar întâmpla, nu se 
sinucide. Ei mai degrabă îi omoară pe alţii - cu condiţia să 
nu fie ei omorâţi! 

Brade abia înghiţi. Doheny, chiar neavând vocabular 
ştiinţific, spusese lucrurilor pe nume. 

— Acum, urmă polițistul, să facem abstracţie de povestea 
asta cu sinuciderea şi să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat 
dacă Neufeld şi-ar fi terminat experienţele. Probabil că şi-ar 
fi susţinut examenul de doctorat. 

— Da, cu profesorul Ranke ca examinator. 

— Falsurile din carnetele sale ar fi fost atunci descoperite? 


— Poate, dar nu e absolut sigur. În principiu, nimeni nu 
mai pune la îndoială rezultatele unui student de un 
asemenea nivel. 

— Deci, şi-ar fi luat diploma de doctor în ştiinţe. 

— Da, dar cu prima ocazie s-ar fi aflat totul, chimiştii ar fi 
putut să înţeleagă. 

— Atunci s-ar fi putut dovedi că falsificase calculele. 

— Cu siguranţă. 

— Şi care ar fi fost consecinţele, pentru dvs., personal? 

— Deplorabile, desigur. La ce bun să neg acest lucru? 

— Unele spirite de rea-credinţă ar fi putut crede că 
fuseserăţi complicele studentului dvs.? 

— Nu cred că ar fi putut emite serios o asemenea ipoteză, 
spuse Brade, jignit. 


(Dar se gândi la iritarea lui Ranke şi se întrebă de ce ar fi 
fost capabil în asemenea împrejurări.) 

— Atunci, urmă implacabil Doheny, oamenii ar fi putut 
spune că Neufeld a făcut micile porcării sub ochii dvs., fără 
ca dvs. Să vă daţi seama. Astfel spus, că dvS. Eraţi un 
incapabil şi că studentul ştia. 

Brade roşi dar nu găsi nici un răspuns. 

— Doar dacă nu aţi fi găsit falsul mai demult. 

— Azi l-am descoperit, spuse Brade. 

— E posibil. Nu spun NU. Noi acum facem doar prezumţii. 
Deci, dacă aţi fi descoperit falsul mai demult, ar fi trebuit 
să-l opriţi, dar cum? Imposibil să-l denunţaţi pe băiat: asta 
v-ar fi pus pe dvs. Într-o postură proastă. Singura ieşire: 
aranjarea unei morţi accidentale şi distrugerea carnetelor. 
Nevăzut; necunoscut. 

— Dovada contrară, spuse Brade, este că până astăzi eu 
am vrut să-i continui cercetările. Am martori în acest sens. 

— Ei pot depune mărturie că v-au auzit zicând că vreţi să-i 
continuaţi cercetările. Dar, dacă eu nu v-aş fi surprins azi, 
aici, cum le-aţi fi explicat că renunţaţi brusc la intenţiile 
dvs.? 


Brade tăcu. 

— Vedeţi, Profesore, de ce zic eu că aţi avut un motiv 
excelent să-l omorâţi pe Ralph? 

— Mă arestaţi? Întrebă Brade. 

— Nu. 

— De ce, dacă am avut un motiv atât de bun? 

Doheny surise. 

— N-am spus că vă cred vinovat Eu continui ancheta. Dar 
observați că situaţia este serioasă, în ceea ce vă priveşte. 
Dacă vreţi să scăpaţi trebuie să mă ajutaţi După părerea 
dvs., dacă nu dvS. L-aţi omorât pe acest băiat, cine a făcut- 
0? 

— Nu ştiu. 

— Nu aveţi nici măcar bănuieli? 

— Orice ar fi, nu am dreptul să acuz pe nimeni şi mi-ar fi 
foarte neplăcut să pronunţ nume, în aceste condiţii. 

Doheny se agită pe scaunul său. 

— Sunteţi un tip grozav, Domnule Profesor. În general 
oamenii nu au scrupule când e vorba să acuze pe cineva, 
mai ales în asemenea circumstanţe. Ei se agaţă de orice pai, 
dovedindu-se porci, fără a lăsa senzaţia că o fac; ei se 
justifică în proprii lor ochi zicând că o Sc în interesul poliţiei 
DvS. Nu sunteţi aşa? 

— Cred că semnalându-vă eventuali suspecți mai mult mi- 
aş agrava situaţia. 

— S-ar putea spune că nu aveţi încredere în mine, zise 
polițistul surâzând. Atunci, să căutăm împreună, vreţi? 
Avem de-a face cu o crimă pregătită cu grijă, ceea ce 
exclude legitima apărare sau gestul impulsiv. Or, care ar fi 
motivele care ar determina pe cineva la omor cu 
premeditare? Mai întâi frica; dvs., de exemplu, aţi fi putut 
crede că, odată descoperite Şişurile lui Neufeld, reputaţia 
dvS. Ar avea de suferit. Sau banii: dar băiatul nu avea nici o 
para chioară şi nimeni nu profită de pe urma morţii lui, în 
afara celor de la pompe funebre. Sau iubirea, sau ura de 
care se leagă şi apar des în cazul crimelor: aici, dacă nu mă 


înşel, e vorba de o oarecare domnişoară Jane Makris pe 
care Neufeld nu mai voia s-o vadă şi care făcea o dramă din 
asta. 

— Cum aţi aflat? Întrebă Brade surprins. 

— V-am spus, Profesore, când dai oamenilor ocazia să-i 
vorbească pe alţii de rău obţii întotdeauna rezultate 
surprinzătoare. Această Jane Makris avea cunoştinţele 
necesare pentru a schimba flacoanele? 

— Poate, admise Brade cu o oarecare reticenţă. (Era el, 
oare, pe calea de a acuza pe alţii, cum spusese Doheny, 
pentru a scăpa el?) O secretară într-o Universitate sfârşeşte 
prin a şti multe lucruri referitoare la materiile care se 
predau acolo, chiar dacă doar din auzite. Bănuiesc că 
domnişoara Makris cunoaşte perfect proprietăţile cianurii. 

— Deci, în ceea ce priveşte mobilul şi cunoştinţele 
necesare, corespunde perfect definiţiei noastre. Nu poate fi 
vorba de alibi, pentru că schimbarea flacoanelor s-a putut 
face oricând, pe parcursul experienţelor. 

— Exact. 

— Dar mai există o fată care trăia o idilă cu el. Una din 
studentele dvs. Eraţi la curent? 

— Am aflat alaltăieri. 

— De ce? Era un secret? 

— Se pare că nu voiau să se ştie din cauza mamei lui 
Ralph. 

— Erau naivi, mama ştia tot; ea mi-a povestit Ea zicea că 
atunci când un băiat face o vizită unei fete pentru a-i vorbi 
despre chimie, e posibil să fie aşa; dar când vizitele se 
repetă de două-trei ori pe săptămână - asta nu maie 
chimie. 

Brade spuse, timid: 

— Mi se pare că, în general, iubirea nu e un motiv de 
crimă, în afară de cazul unei certe, a unei rupturi. 

— Şi eu am gândit ia fel, dar mama spunea că n-a fost 
vorba despre asta. Cei doi se înțelegeau foarte bine, până în 
ajunul morţii băiatului. Şi are dreptate: am dovada prin 


martor - o chelneriţă dintr-un mic restaurant unde 
mergeau să mănânce când voiau să fie singuri şi să 
vorbească în linişte. Se certaseră cu o săptămână înainte. 

— Ah! Dar vă contraziceţi. 

— Deloc, pentru că cearta lor era pentru legume - ce să 
comande. Ea voia salată şi el refuza. 

— Si? > 

— Păi, gândiţi-vă: când doi îndrăgostiţi se ceartă pentru o 
salată, asta nu înseamnă că sunt în pragul despărțirii. Astea 
sunt mai degrabă discuţii de oameni căsătoriţi. 

— Argumentul mi se pare slab, zise Brade. Poate că erau 
într-o stare atât de tensionată, încât căutau orice pretext de 
ceartă. 

— Poate, recunoscu Doheny. Dar nu suntem la tribunal şi 
eu doar construiesc ipoteze. Mai ştiţi şi altceva referitor la 
viaţa privată a lui Neufeld? 

Brade simţi că nu mai putea suporta conversaţia. Simţea 
că explodează. 

— Domnule Doheny, vreau să vă spun că asta nu duce 
nicăieri. 

— Cum aşa? 

— Nu sunt atât de tâmpit pe cât credeţi. Aveţi bănuieli în 
privinţa mea, dar nici o dovadă. Veniţi aici, cu tonul ăsta 
prietenesc, pentru a mă determina să mă trădez, să comit o 
greşeală, pentru a o folosi împotriva mea. 

— De exemplu, să-mi spuneţi povestea carnetelor găsite? 

— Da Nenorocirea face că această istorie e reală şi eu am 
crezut că ea poate conduce la ideea de sinucidere. DvS. 
Credeţi că nu şi poate că aveţi dreptate; dar mie nu-mi 
puteţi face nimic, pentru că sunt nevinovat. Puteţi crede 
contrariul, e meseria dvs.; mi-e indiferent Dar ce nu pot 
admite este acest mod de a încerca să-mi smulgeţi o 
mărturisire de vinovăţie, cu orice preţ. 

Faţa bucălată a poliţistului deveni gravă. 

— Vă înşelaţi, Profesore. Aş putea să vă întind curse şi să 
vă împing să cădeţi în ele. De fapt ele fac parte din 


metodele mele de lucra. Dar nu e cazul şi am să vă spun de 
ce: sunt de partea dvs., oricât de ciudat ar părea. Nu vă 
cred vinovat. Dacă l-aţi fi ucis pe Neufeld ca să vă apăraţi 
reputaţia de om de ştiinţă, ar fi însemnat că sunteţi un on 
extrem de vanitos; unul dintre aceia care simt nevoia 
imperioasă de a ului lumea cu geniul lor şi care vor să-i 
strivească pe alţii cu ştiinţa lor. Or, eu v-am vorbit joi seară 
şi eram în faţa dvS. Un ignorant în faţa unui profesor. Nu 
mă pricepeam deloc la chimie, a trebuit să-mi explicaţi totul 
Aţi făcut-o fără să mă trataţi ca pe ultimul cretin şi fără să 
mă striviţi sub propria mea ignoranță. Un om ca dvs,, 
capabil să explice aşa unui profan fără a folosi termeni prea 
complicaţi, nu ucide doar pentru a nu se pune într-o 
postură proastă faţă de colegii lui. 

— Mulţumesc, spuse Brade simplu. 

— Şi as merge chiar mai departe: îmi sunteţi simpatic. Noi 
suntem puţin asemănători - dvs. În chimie, eu în ce priveşte 
natura umană. În general avem intuiţii, uneori ne înşelăm. 
La revedere, Profesore. Atât pentru azi. 

Polițistul se ridică, îşi luă rămas bun şi plecă. Brade 
rămase mult timp imobil, meditativ, privind uşa. 

Cina avu loc în linişte: chiar Ginny îşi dădu seama că era 
mai bine să fie cuminte şi urcă repede în camera ei. Brade 
şi Doris se aşezară la televizor, fără a vedea ce e pe ecran. 
La un moment dat, ea nu mai rezistă. 

— Louis, e ceva despre care vrei să-mi vorbeşti? 

Brade ridică ochii spre ea. Era mai palidă ca de obicei, dar 
calmă. În sinea lui, el se mirase că ea nu-l întrebase nimic 
despre incidentul de la Littleby. Se aştepta să-i reproşeze că 
se dăduse în spectacol în faţa decanului, în propria lui casă; 
dar nu, nimic, nici un cuvânt. 

Calm, începu să-i povestească evenimentele zilei, de la 
confidenţele Robertei până la conversaţia cu Doheny, 
trecând şi prin descoperirea cu carnetele lui Ralph. 

Doris îl ascultă, fără a-l întrerupe. 

— Ce vei face acum? Întreabă ea, când el termină. 


— Vreau să-l descopăr pe vinovat. 

— Vei putea? 

Ea lăsă ochii în jos cu chipul grav. 

— Trebuie. 

— Tu prevăzuse! 'Toate astea de joi. Eu ţi-am complicat 
viaţa, înfuriindu-mă. lartă-mă. Acum mi-e frică. 

Văzând-o aşa, speriată şi fără apărare, el simţi un val de 
tandreţe pentru ea. Se aşeză lângă ea şi îi luă mâna. 

— De ce, Doris? Nu sunt vinovat. 

— Ştiu Louis. Dar o poţi dovedi? 

— Desigur. Nu trebuie să te îndoieşti de asta. 

Vorbind, el îşi dădea seama că este sincer. Groaza care îl 
stăpânise timp de trei zile trecuse sau aproape, deşi, în 
realitate, pericolul era acum mult mai mare. Cvasi- 
certitudinea de a-şi pierde situaţia de la Universitate 
risipise incertitudinea. Iminenţa unei vinovăţii de asasinat 
era ca o uşurare faţă de nesiguranța ultimelor zile. 

— E o încercare de trecut, Doris. Nimic mai mult. O să o 
depăşim. Nu plânge, draga mea, nu ajută la nimic. 

Ea încercă să zâmbească. 

— Doheny ăsta pare a fi un tip grozav, zise ea. 

— Da, nu e cum îţi imaginezi de obicei detectivii. Are mult 
bun simţ. Necazul e că îi cad de multe ori în cursă, când îmi 
pune întrebări, pentru că nu prea pot să-l iau în serios, aşa 
seamănă cu un actor de comedie. 

Doris se ridică, tremurând. 

— Cred că un pahar ne-ar face bine la amândoi. 

— Dacă vrei tu. 

Ea reveni cu paharele şi le puse pe măsuţa joasa dintre 
fotolii. 

— M-am gândit la ce ţi-a spus Doheny referitor la 
caracterul omului care l-ar fi ucis pe Ralph. Vanitos şi plin 
de sine. Nu crezi că Ranke e aşa? 

— Ba da. Însă Ranke nu avea nimic de pierdut dacă s-ar fi 
descoperit necinstea lui Ralph; el a spus de la început că 
Ralph nu e pe un drum bun şi că nu va ajunge nicăieri. În 


realitate, singurul care şi-ar fi riscat reputaţia în problema 
asta eram eu. 

— Atunci, cine l-a omorât? Întrebă Doris cu o voce 
nesigură. 

Brade tăcu o clipă, cu ochii fixaţi pe pahar. 

— De o oră îmi sparg capul cu asta. În ce mi-a spus 
Doheny era un detaliu care m-a frapat. Un mic detaliu - 
poate neînsemnat. Totul depinde de un cuvânt, de 
interpretarea unui cuvânt. 

CAPITOLUL XVII 

— Ce cuvânt? Întrebă Doris cu interes. 

— Pentru moment nu sunt în stare să-mi amintesc. O să-mi 
aduc aminte, bineînţeles. Până atunci hai să încercăm să 
dormim puţin. 

Îşi petrecu un braţ după umărul soţiei lui şi o trase spre el. 

— Tu ai mâine cursuri. 

— Sunt obişnuit, nu te nelinişti! 

— Atunci lasă-mă să pun vesela în maşină şi vin în cameră. 

— Grăbeşte-te, draga mea, şi nu-ţi face griji. Mă ocup eu 
de toate. 

Ea surise şi dispăru în bucătărie. 

Peste un timp, lungit pe spate, cu ochii deschişi în 
întuneric, el revăzu acest surâs tandru şi plin de încredere 
şi se întrebă ce îl determinase. O simţea pe Doris lângă el 
respirând calm, atentă să nu îl deranjeze, dacă el ar fi 
dormit. 

Sărind de la o idee la alta, îşi aduse aminte de Ranke. 
Vanitos, desigur! Dar în fond de ce? Reputația lui era 
sigură, toată lumea ştia că era un savant strălucitor. Atunci 
la ce bun această inteligenţă care se vrea ostentativă? Nu 
era, oare, în spatele acestei faţade, o lipsă teribilă de 
încredere în sine, o nelinişte fundamentală care îl 
determina să-şi etaleze tot timpul calităţile sale tocmai 
pentru a-şi epata interlocutorii şi a se asigura pe sine? 

Şi Foster - arivist şi ambițios, cu o soţie tânără şi 
fermecătoare, care îl accepta aşa cum era - de ce simţea 


nevoia să joace rolul lui Don Juan pe lângă toate femeile? Şi 
pe lângă bărbaţi rolul unui om de spirit, chiar în comparaţie 
cu un student fără apărare? 

Bietul Cap însuşi, după o carieră exemplară şi cu toată 
vechea lui reputaţie, se îndoia de viitor şi se îndârjea să 
cucerească posteritatea cu o carte, invidios pe celebritatea 
nemuritoare a lui Berzelius. 

Insecuritatea! Răul universal! Nimeni nu e, de fapt, sigur. 
Abia ieşit de la sânul matern, trebuie să lupţi pentru a 
mânca şi a respira, trebuie să suferi de frig sau din cauza 
luminii. Niciodată, niciodată nu vor mai fi căldura şi 
siguranţa dinaintea naşterii. 

Brade avu o mişcare bruscă şi murmură: 

— Doris! 

Îi fu teamă că o trezise, dar ea răspunse îndată, cu o voce 
liniştită: 

— Ce e, Louis? 

— N-ai fost disperată cum aş fi crezut (voia să vorbească 
despre incidentul de la Littleby, dar nu fu în stare să spună 
mai mult.) 

— Am încredere în tine, zise ea simplu. 

Sub cearceaf, îi luă mâna şi rămaseră aşa, nemişcaţi. 

În fine, se gândi el, parcă acum ea începe să poarte cuiva 
de grijă. Dar de ce abia acum? Până acum ceva nu era în 
regulă. Până acum. Până acum. 

Respiră profund şi aţipi încet. 

A doua zi, la micul dejun, el realiză că reţeaua delicată de 
pace şi înţelegere dintre el şi Doris dura. Ouăle erau gata, 
iar Doris îi surâdea. 

Ginny se plimba prin camera ei. Brade se strădui să 
termine masa şi să plece înainte de venirea bruscă a fiicei 
lui în cameră. 

— Plec, zise el, ştergându-se la gură. Vreau să fiu devreme 
la Universitate. 

— Louis, promite-mi. 

— Ce, draga mea? 


— Că mă ţii la curent dacă intervine ceva. 

— Dacă nu-ţi telefonez, înseamnă că totul e bine. 

O trase spre el şi o îmbrăţişă cu drag. 

— Nu te nelinişti! Tu ştii că eu mă ocup de toate. 

Ei îi tremurau puţin buzele. Paşii lui Ginny răsunaseră pe 
scări. Brade cobori, fără să mai întoarcă privirea. 

La cursuri, studenţii îşi reluaseră comportamentul normal. 
Afluenţa în primele rânduri se diminuase, iar cei care de 
obicei căutau altitudinea stratosferică a ultimelor gradene 
reveniseră acolo. 

Brade folosi o voce mai puternică şi scrise pe tablă cu 
litere mai accentuate, ca pentru a demonstra că totul 
revenise la normal. Expozeul său asupra produselor de 
adaos din grupa carbonil se desfăşura fără probleme - 
compuşii bisulfitici, cianhidrinele, hidrazonele, 
fenilhidrazonele, semi-carbozonele cu accent pe 
fenilhidrazone, în scopul obţinerii osazonelor înlocuite cu 
monozaharide: subiect important, căci chimia organică 
este, din ce în ce mai mult, servanta umilă a biochimiei şi 
acest capitol este unul din punctele de contact. 

După curs, Brade rămase ca să răspundă la întrebările 
studenţilor - altă întoarcere la starea normală. Pe urmă, îşi 
luă corespondenţa de la secretariat şi urcă la etajul patru, 
spre lumea unde se comisese o crimă. 

Mecanic, parcă pentru a întârzia contactul cu această 
lume, o luă pe scări în loc de a chema ascensorul. 

Urcând, îşi aruncă un ochi pe corespondenţă. În focul 
evenimentelor, uitase să-şi mai ridice în ultimul timp 
scrisorile, de la moartea lui Ralph, dar nici nu păreau a fi 
prea importante: mai mult materiale publicitare privind 
produse chimice şi materiale ale unor edituri ştiinţifice. 

Un plic galben, cu antetul facultăţii, îi atrase atenţia. Era 
deja urmarea incidentului de sâmbătă seara? Probabil că 
decanul a dictat scrisoarea la prima oră. 

Dar nu, plicul nu conţinea decât o foaie dactilografiată pe 
care era scris: „Cursul despre măsurile de securitate va 


figura în programa analitică. Littleby”. 

Brade rămase surprins. Nu se aştepta ca decanul să fie 
atât de receptiv la o cerere făcută atât de puţin protocolar. 
Era absorbit de aceste gânduri, când se trezi faţă în faţă 
cu Otto Ranke, care cobora. Simţi că i se descarcă 

adrenalina în sânge, dar Ranke vorbi primul: 

— Hello, Louis! Cum merge? Ai un aer grav, bătrâne! 

Şi cu un surâs, îl bătu prieteneşte pe umăr, continuându-și 
drumul. 

Brade plecă, plin de perplexitate. Era atât de uşor? Era 
suficient să muşti o dată pentru ca lumea să ştie şi să te 
respecte în consecinţă? Ranke, Littleby - trebuia atât de 
puţin ca să-i pui cu botul pe labe? 

Când să bage cheia în broasca laboratorului, realiză că 
intrase cineva aici, înaintea lui. Cine? Ah! Nu putea fi decât 
Cap Anson. Brade avu un recul. Acum chiar nu avea chef de 
el. 

Dar ce putea face? Neliniştit, deschise uşa. Cap Anson era 
la biroul lui, însă cu un străin care îl însoțea. 

Anson părea preocupat s-o facă pe gazda. Îi arăta 
necunoscutului fişele cu extrasele din presă ale lui Brade, 
îngrijit etichetate şi numerotate - obicei preluat de la 
bătrânul Cap, ca şi altele. 

— Din viaţa lui profesională - carnetele de cercetări ale 
studenţilor, cu grijă citite şi clasate. S-ar fi zis - o bucătărie 
bine întreţinută, gândi Brade. 

— Tocmai te elogiam, Louis, zise Anson. 

Vizitatorul era un om de vreo şaizeci de ani, uşor adus de 
spate, cu faţa bronzată, cu părul puţin grizonat, cu o gură 
mare - cu o cută, parcă de râs. Când se întoarse, Brade îl 
identifică imediat: îl văzuse de mai multe ori la congrese şi 
fotografia lui apăruse chiar pe coperta revistei Chemical 
and Engineering News. 

— Bună ziua, doctore Kinsky, zise. 

— Încântat, doctore Brade. Am auzit vorbindu-se de 
lucrările dumitale şi le-am urmărit cu interes. Noi, de fapt, 


am fost amândoi elevii lui Cap, nu? 

Brade se întrebă dacă un om atât de important ca Joseph 
Kinsky avusese timp să se ocupe de activităţile unui chimist 
atât de puţin important ca el, dar oricum intenţia 
musafirului era foarte bună. 

— Sunt flatat, spuse. 

Kinsky avu un gest mic cu mâna şi continuă. 

— Am găsit facultatea mult schimbată, dar Cap e ca pe 
vremuri. Sper că nu v-aţi supărat că am intrat la dvs. Cap se 
simte peste tot ca la el acasă! 

Privi în jur cu nostalgie. 

— De cincisprezece ani nu am mai fost pe aici. 

— Să ne aşezăm, spuse Brade. Aveţi timpul necesar pentru 
a lua masa împreună, doctore Kinsky? 

— Nu, din nefericire. Îmi pare rău. Poate altă dată. Am 
vrut să profit de acest oraş ca să vin până în campus. Pentru 
amintiri. Fericiţi anii de studenţie. Sau poate par aşa, 
retrospectiv. 

— De mult timp sunteţi în oraş? Întrebă Brade. 

— De o săptămână. Am afaceri de reglat. Dar mi-am 
aranjat două zile ca să le petrec cu bătrânul Cap! 

„Bătrânul Cap”! Brade se simţi iritat de această expresie. 
Bineînţeles, Cap avea peste şaptezeci de ani; dar şi Kinsky 
avea şaizeci. Şi totuşi Cap, departe de a se simţi vexat, 
privea pe celălalt cu afecțiunea unui tânăr soţ pentru soţia 
sa sau cu a unei mame pentru copilul superdotat. Brade fu 
aproape gelos. 

— Pot să vă spun cât de mult am admirat lucrările dvsS. 
Despre sinteza tetraciclinei? Spuse. 

— Oh, asta nu-i nimic. Moran-Minter din Cambridge e mult 
mai avansat decât mine. 

— Poate, dar din alt punct de vedere. Eu sunt sigur că dv$. 
Veţi sintetiza aldosteronul înaintea lui. 

— Credeţi? E interesant ce spuneţi, pentru că eu tocmai. 

Cap Anson întrerupse dialogul cu oarecare nerăbdare. 


— Joseph a avut amabilitatea de a petrece seara de ieri cu 
mine şi i-am arătat cartea. I-a plăcut. 

— Da, zise Kinsky. Este o carte utilă. Mulţi chimişti trăiesc 
doar în prezent. Matematicienii, fizicienii îşi cunosc 
trecutul, mă refer la disciplinele lor, fiindcă pentru ei noile 
descoperiri se adaugă la cele vechi; în chimie s-ar zice că 
ele le înlocuiesc. E deplorabil, pentru că multe lucruri 
excelente sunt uitate. Sunt convins că nu poţi înţelege cu 
adevărat starea actuală a ştiinţei, dacă nu-i ştii şi istoria. 

— Adevărat, spuse Brade. 

— Or, Cap este exact omul care trebuie pentru aşa ceva; 
nu numai un chimist, ci şi un filosof. 

Cap Anson mormăi ceva, fericit. Brade se simţi un pic 
deprimat. Avusese impresia că asistase la un dialog de 
îndrăgostiţi. Fu mulţumit că se terminase. 

— Remarcaţi, urmă Kinsky, altădată aş fi fost surprins să fi 
fost Cap considerat un filosof. În ochii mei era mai degrabă 
un om practic. 

— Şi într-ai mei, zise Brade, fără a se putea împiedica să 
surâdă. 

— Când l-am avut profesor, avea treizeci de ani şi, credeţi- 
mă, nu era comod. Numai sare şi oţet. Într-o zi - îţi aduci 
aminte, Cap? 

— M-a pus să fac metilaţia totală a compusului ciclic şi i- 
am replicat că ăsta mi se pare o pierdere de timp. Doamne, 
ce mi-a făcut! Abia am scăpat cu viaţă. În ziua aia i-am dat 
porecla. O poartă şi azi, nu? Kinsky părea că străluceşte de 
mulţumire de sine. Brade fu curios. 

— Vreţi să spuneţi că dvS. l-aţi dat porecla? 

— Sigur. Ştiţi ce înseamnă? 

— Nu. Mi se pare că era un jucător cu numele ăsta. 

— Poate, dar asta nu are nimic de-a face cu porecla. 

— Pe vremea mea se spunea despre Cap că avea un vapor. 

Bătrânul asculta dialogul cu o mânie crescândă; deodată 
explodă: 

— E ridicol! Zise el, lovind în parchet cu bastonul. 


— Deloc, Cap. Este exact. Când am terminat cu istoria cu 
metilaţia, mi-ai spus chiar aşa - n-am uitat: „De-acum 
înainte, Kinsky, să-ţi aminteşti că eu sunt căpitanul vasului. 
Voi veţi avea propriile voastre păreri, până în momentul în 
care eu voi spune: fă aşa sau fă altfel. Şi mă veţi asculta cu 
toţii, pentru că eu sunt căpitanul vasului - iar voi - 
marinarii”. le-am ascultat, Cap, notează asta! Dar din acel 
moment ţi-am zis Cap şi aşa ţi-a rămas numele. 

Anson protestă cu indignare. 

— N-am zis niciodată nimic asemănător. E fals totul. 

Brade încercă un sentiment de milă pentru vechiul lui 
profesor şi schimbă conversaţia. 

— Ca să revenim la cercetările noastre, doctor Kinsky, pot 
să vă întreb ce şansă are sinteza aldosteronului? 

— Depinde, spuse celălalt. Personal cred că e pe un drum 
bun. Dar am impresia că nu asta e şi părerea dvs. 

— A mea? Făcu Brade surprins. Dar eu nu ştiu nimic sau 
aproape nimic despre asta. 

— Atunci este părerea studentului dvs. 

— Care student? 

— Un oarecare Neufeld. Da, am aflat că a fost victima unui 
accident. E cumplit. 

— Da. Dar ce legătură e între Neufeld şi lucrările dvs.? 

— Mi-a spus pe faţă că metoda mea nu mă va conduce 
niciodată la obţinerea aldosteronului. Era un tânăr foarte 
sigur pe el. 

— L-aţi cunoscut? 

— Da, anul trecut, la Congresul ACS, la Atlantic City. 

— Mi-aduc aminte că urma să meargă acolo. Obţinuse o 
bursă. Dar nu mi-a spus că a vorbit cu dvs. 

— Nu considera faptul prea important. A venit la mine 
după ce am susţinut comunicarea, s-a prezentat şi m-a 
avertizat cu răceală că n-o să realizez nimic cu metoda mea. 
Doar de imbecil nu m-a tratat. Dar nu l-am putut face să-mi 
spună ce anume nu mergea, după el, în teoria mea. Vedeţi, 


a trecut un an şi nu l-am putut uita. Apropo, ce se va 
întâmpla acum cu cercetările lui? 

Brade se întrebă dacă imaginaţia lui îi făcea figuri, dar i se 
păru că - zicând aceste cuvinte - Kinsky avea o lucire 
ciudată în ochi. 

CAPITOLUL XVIII. 

Brade rămase un moment fără să răspundă, gânditor, cu 
privirea fixată pe Anson, ale cărui buze palide se stinseră la 
evocarea acestui subiect penibil. 

— Nu am avut încă timp să reflectez la acest lucru, minţi el 
într-un târziu. 

Dar ce ar fi putut spune? 

Anson interveni, pe un ton iritat. 

— E] îi va continua cercetările. Eu nu l-aş sfătui. 
Îmbătrânesc, Kinsky. Altădată, elevii mei m-ar fi ascultat. 

— Noi îmbătrânim cu toţii, Cap, zise blând Kinsky. 

Dar o stare dezagreabilă se ins tală între cei trei. 

— Am fost încântat să vă cunosc, zise musafirul, ridicându- 
se. Dacă veţi trece vreodată prin oraşul meu, veniţi şi pe la 
mine. 

— Voi veni. 

Pentru a doua oară, Anson întrerupse conversaţia. 

— Brade, am să trec să te văd pe la ora cinci ca să vorbim 
despre conferințele legate de protecţie. 


(Ca întotdeauna, Cap fixa o întâlnire fără a ţine seama de 
interlocutor.) 

— Bine. 

— Şi când Cap zice ora cinci nu înseamnă cinci şi cinci 
minute - remarcă Kinsky cu un surâs, sau, dacă nu, s-a 
schimbat. 

— Fiţi liniştit, nu s-a schimbat, spuse Brade, conducându-şi 
musafirii. 

Rămas singur, un fel de amărăciune puse stăpânire pe el. 
În faţa lui Kinsky, Anson părea mândru ca un tată în faţa 
fiului iubit care l-a ascultat, care a suportat observaţiile lui 


fără a cârti, care - în final - i-a adus glorie şi onoare. În timp 
ce Brade e ca fiul cel mic, fructul sec, fără ambiţie şi care, 
fiind pe cale de a-şi pierde situaţia, nu ascultă de sfaturile 
părinteşti. 

„Doris are dreptate, nu am parte decât de eşecuri, gândi 
el. 

Studenţii mei mor în laboratoare, cercetările se înfundă în 
necinste şi falsuri, Universitatea mă contestă şi Cap Anson. 
Tata, tata nu mă mai iubeşte”, conchise el cu un surâs amar. 

Pentru a-şi schimba gândurile, decise să treacă în 
laborator şi să lucreze. Şi asta era una din teoriile lui Anson 
- că orice profesor de chimie, chiar bătrân şi ruginit - 
trebuie să-şi păstreze legăturile sale cu elementele din 
laborator, că trebuie tot timpul să facă o experienţă, chiar 
de mică amploare, pentru a-şi păstra mâna. Brade urmase 
cu fidelitate sfatul ăsta. Refacerea sa în ceea ce privea 
cataliza acidă sub oxigen era un fleac, dar era important 
pentru că îi oferea plăcerea de a-şi folosi creierul şi mâinile. 

Totuşi, în ziua asta privea fără chef la instalaţia 
dezafectată şi nu simţea nici o chemare să-şi reia lucrul. 
Mai rău: retorta spartă îi evoca amintiri neplăcute, atât prin 
conţinut, cât şi prin asocieri. 

El nu se mai atinsese de nimic, aici în laborator, din joia în 
care intrase şi descoperise cadavrul lui Ralph. 

De atunci, circuitul între retortă şi butelia de oxigen 
rămăsese întrerupt. Mecanic, Brade le privi. Ciudat. 
Manometrul care trebuia să indice o presiune sub 1 500 kg 
pe cmp marca 0. Deci butelia era goală? Nu. Ea fusese 
schimbată chiar în ajunul începerii experienţei. Atunci? 

„Fără îndoială, îşi zise Brade, am lăsat-o deschisă şi gazul 
a scăpat.” Dar robinetul era bine închis, nu era nici o 
scăpare. Totuşi, circuitul indicat de manometru arăta zero. 

Singura explicaţie ar fi fost că Brade închisese robinetul 
general, golise manometrele de puţinul oxigen pe care îl 
conţineau şi închisese şi al doilea robinet. Era un lucru 


normal, singurul rezonabil; dar era nenorocit pentru că nu- 
şi amintea să-l fi făcut şi după moartea lui Ralph. 

Puse mâna pe robinet şi verifică să fie într-adevăr închis. 
Mecanic, îl învârti pentru a măsura oxigenul înregistrat de 
manometru şi văzu acul bătând. Se opri brusc. 

În clipa aceea, viaţa lui depinsese de un fir de păianjen. O 
fracțiune de secundă. Se salvase, oprindu-se la timp. 

La drept vorbind, raţiunea în clipa asta nu-i folosea. 
Singurul lucru care-l salvase fusese un semnal de alarmă, 
din subconştient, care-i strigase: „Pericol!” 

Acum înţelesese ce-i alertase cel de-al şaselea simţ: 
reflexul unui lichid uleios care rămăsese între manometru şi 
butelie. 

Îşi frecă o unghie şi respiră. Lichidul avea consistenţa 
glicerolului. 

Brade avu senzaţia că se pierduse într-o tăcere imensă, în 
timp ce cu o cheie englezească desfăcea manometru! Care 
se răsuci încet. Şurubul cedă: filetul era uns. Dacă Brade ar 
fi deschis într-adevăr robinetul, cum începuse, la intrarea 
oxigenului tot laboratorul ar fi sărit în aer. 

Lăsă manometrul repede pe masă şi se aşeză, greoi. 
Corpul îi tremura de pe urma acestei întâlniri cu moartea. 

Când îşi reveni, Brade verifică dacă uşa din afară era 
închisă; pe urmă întoarse cheia în broasca uşii care 
comunica cu biroul său şi reveni pe scaun. Dacă cineva l-ar 
fi căutat şi-ar fi putut închipui că s-a dus la masă. (Doar 
amintindu-şi de mâncare îi veni să vomite). 

Cu fruntea încruntată, se uită la manometru, la butelia de 
oxigen, la urmele de şuruburi umede, transformate în arme 
ale morţii. 

El folosise butelia în joia din ziua morţii lui Ralph; atunci 
totul funcţiona perfect. De atunci cineva intrase în 
laborator, în general, Brade încuia laboratorul cu cheia 
când pleca, dar uneori îl lăsa deschis; nu-l închidea nici 
când se ducea să mănânce, când urca în bibliotecă sau când 
făcea un tur prin laboratoarele studenţilor. 


Pe cine văzuse Brade - cu ochii lui - intrând în laborator 
începând cu ziua de joi? Faimoasa zi de joi. 

Mai întâi Anson - de două ori. (Brade şi-l imagină pe Anson 
decis să-şi suprime elevul nedisciplinat, refuzând să-şi 
asculte profesorul şi surise). Apoi Kinsky, cu Anson. Roberta 
mai fusese în laboratorul lui Ralph, dar ce-ar fi împiedicat-o 
să vină şi într-al lui? Inutil acest raţionament: nu ducea 
nicăieri. 

În ciuda voinţei lui, se gândi din nou la Kinsky. Cap îi 
făcuse, cum spusese, „onorurile de gazdă”. Şi ar fi fost uşor, 
dacă ar fi vrut să-i distragă atenţia lui Cap, semnalându-i de 
pildă ceva într-o carte; Kinsky ştia asta. Dar de ce Kinsky? 

Treptat, o teorie se construi în capul lui Brade. Kinsky îl 
întâlneşte pe Ralph la Congresul de la Atlantic City. Ralph îl 
ofensează pe Kinsky, tratându-l aproape ca pe un imbecil. 
Dorinţă de răzbunare la Kinsky? 

— Dar era un motiv suficient ca să-l omori pe student? Şi 
apoi să fi ucis şi profesorul dornic de a-i continua 
cercetările? Când Kinsky îl întrebase pe Brade dacă ar fi 
vrut să lucreze mai departe, pe urmele lui Neufeld, maşina 
infernală era deja montată cu ajutorul buteliei de oxigen. Ar 
fi oprit reacţia glicerolului dacă răspunsul lui Brade ar fi 
fost negativ? Sau întrebarea fusese pusă doar dintr-o 
curiozitate morbidă, decis fiind să lase lucrurile să-şi 
urmeze cursul firesc? 

Nu, totul era ridicol. Kinsky fusese în oraş în ajunul morţii 
lui Ralph, dar cum ar fi putut să ştie el metodele de lucru şi 
să pregătească substituirea flacoanelor? Brade îşi trecu 
mâna peste fruntea arzândă. Gelozia lui faţă de Kinsky 
mergea prea departe. Nici un chimist, doar dacă n-ar fi fost 
nebun, n-ar fi comis o crimă pentru a împiedica o 
experienţă. Mai mult, ar fi reluat experienţele şi le-ar fi 
terminat. 

Dar putea elimina ipoteza nebuniei? 

Pe de altă parte, nu avea dreptul să nu asocieze moartea 
lui Ralph cu tentativa contra lui. Să fie doi asasini diferiţi? 


Coincidenţă, poate; nu era imposibil. În cazul ăsta, trebuia 
găsit cineva care să fi avut o ură personală contra lui Brade. 
Foster sau Ranke, după cearta de la Littleby? Ranke se 
arătase chiar în dimineaţa asta de-o amabilitate anormală. 
Să fi fost cordialitatea asasinului pentru o victimă, odată 
crima decisă şi cursa întinsă? Chiar şi Littleby, neobişnuit să 
fie înfruntat, ar fi putut să vrea să se răzbune pe Brade; 
nota pe care i-o trimisese cu privire la subiectul 
conferinţelor de protecţie păruse ciudată. 

Destul! Depăşea orice limită bănuindu-l pe Littleby. Brade 
simţea că-şi pierde controlul. 

Dar, dincolo de toate, trebuia să-l informeze pe Doheny 
despre butelia de oxigen; pentru că acum, fiind el posibila 
victimă, era în afara oricărei bănuieli. 

Luă receptorul şi formă numărul poliţiei. 

— Comisariatul nr.9. Ce doriţi? Întrebă o voce neutră. 

— Aş vrea să vorbesc cu ofiţerul Doheny. 

— Un moment, vă rog. Ofiţerul Doheny lipseşte. Este o 
comunicare personală? 

— Da. Ştiţi când se întoarce? 

— Nu ştiu. Aveţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Nimic urgent. Vă rog să-i spuneţi când revine că l-a 
căutat profesorul Brade. El mă cunoaşte. Vreau să-l văd, 
când e liber. 

Odată telefonul închis, Brade rămase pe gânduri. „Ar 
trebui să mănânc ceva, îşi zise.” Dar în loc să meargă la 
restaurant, cobori şi îşi luă un sandviş, revenind în birou. 
Nu putea ieşi în lume până nu avea să ştie cine voise să-l 
omoare. Aici, în spatele uşilor închise. 

Şi totuşi, aici, în spatele uşilor, închise îl aşteptase 
moartea. 

Constată că trecuse o oră şi hotărî să se ducă la 
laboratorul studenţilor. Ileşind, verifică cu grijă cheia în 
broască. „Nu mai pot - gândi el - să las uşa deschisă când 
ies din birou.” 


În laborator, Charlie Emmett, în calitatea lui de student- 
doctorand, conducea lucrările practice ale studenţilor din 
primul an. locmai se pregătea să facă demonstraţia 
formării semicarbonului sub presiune, fabricând „o bombă” 
în paharul ermetic închis, cu pereţii fasonaţi sub puterea 
flăcării; dacă bomba reuşea, fără cusur, în pahar, ea ar fi 
putut suporta, fără să se spargă, odată încălzită, presiunea 
mai multor atmosfere degajate de vaporii de lichid conţinut. 

Brade era întotdeauna neliniştit de o asemenea 
experienţă, care trebuie făcută, însă care prezintă riscuri 
pe care nu le poţi evita întotdeauna. 

Emmett, e adevărat, era foarte bun pentru acest gen de 
experienţe. Brade îl văzuse, de multe ori, făcând experienţa 
cu mână sigură. 

Mâna sigură, calmă, ca şi a asasinului care pusese glicerol 
pe filetajul manometrului. Lui Brade îi fu ruşine de acest 
gând. Charlie Emmett, atât de egal lui însuşi? El nu avea, 
nu putea avea nici un mobil. 

Roberta Goodhue intră în laborator, salutând parcă 
împotriva voinţei ei, şi se instală la o masă laterală pentru a 
termina de pregătit substanţele necesare experienţelor 
zilei. 

Brade îşi privi ceasul. Unu fără cinci minute. În cinci 
minute vor fi aici toţi studenţii. Viaţa unui profesor este 
împărţită în tranşe, după orarul universitar: cursuri, 
şedinţe de laborator, seminarii, consilii. 

Primul student intră la ora unu. Îşi luă şorţul de cauciuc 
negru, îl salută pe Brade conform ceremonialului, îşi puse 
cărţile pe pupitru şi-şi deschise manualul plin de acid. 

Făcând asta, îi căzură nişte foi din carte; le privi 
consternat. Le strânse şi i le dădu lui Charles Emmett. 

— Domnule Emmett, am uitat să vă dau raportul meu de 
experienţe de vineri. Acum e prea târziu? Charles, conştient 
că Brade e atent la el, luă un ton autoritar. 

— Dă-mi-l, dar să nu se mai repete! 


Veneau şi alţi studenţi. Ceasul avansa. Maşina de tocat 
timp funcţiona; maşina care toacă şi viaţa profesorilor. 

Ora. O oră. Şi ce ar fi putut să se întâmple. Doamne! Gândi 
Brade. 

I se păru că studenţii, laboratoarele, Universitatea 
dispăruseră şi că el rămăsese singur într-un vid imens. Cu 
un gând - unul atroce, monstruos. 

leşi brusc din sală, urmărit de studenţi ce-l priveau 
stupefiaţi. Dar nu asta era acum grija lui. 

Căută febril în cartea de telefon şi formă un număr. 

— Alo, domnişoară, spuse el tinerei persoane care îi 
răspunse. Este ceva foarte important. Nu am decât un 
minut. Să aştept trei ore? Dar, domnişoară, nu e posibil. 

Era adevărat. Nu mai putea aştepta. Trebuia să ştie, fără 
amânare. Nu mai putea suporta această incertitudine şi 
angoasă. Auzi, în fine, o voce mică, palidă, îngrozită. Abia 
spuse cine e şi puse întrebarea care îl chinuia. Răspunsul fu 
cel de care se temea sau în care spera. 

— E sigur? Întrebă. Sigur, absolut sigur? În detaliu? 

Trebuia să se convingă pe sine. Fără milă, sugeră alte 
variante, întinse curse, aproape până la o criză de nervi. 
Doar ajuns în acest punct, închise. Acum ştia totul - mobil, 
derularea faptelor. 

Dar cum să dovedească? Nu era poliţist. Care sunt probele 
necesare într-un asemenea caz? Cum să le lege? 

Rămase scufundat în gânduri, până ce soarele, apunând, îi 
veni în ochi, obligându-l să se scoale pentru a lăsa storurile. 
O lovitură discretă în uşă. De data asta, Brade recunoscu 

silueta îndesată din spatele uşii. 

— Intraţi, domnule Doheny, spuse ridicându-se. 

Închise încet uşa, în urma poliţistului. 

— Bună seara, Profesore. Am primit comunicarea dv$S. 
Destul de târziu şi am venit imediat Sper că nu e prea 
târziu. 

— Nu, deloc. 

— Nu aveţi curs? 


— Nu. 

— De ce aţi vrut să mă vedeţi? Cred că e ceva serios, un 
om ca dvS. Nu apelează la poliţie decât în caz extrem. 

— A fost o tentativă de asasinat la adresa mea. 

Doheny, care-şi căuta o ţigară în buzunarul interior al 
vestei, se opri. Fixă asupra lui Brade o privire brusc dură. 

— 'Tentativă de omor. Sunteţi rănit? 

— Nu. Nu am nimic. Dar m-am salvat la secundă. 

Figura poliţistului îşi pierduse orice urmă de cordialitate. 
Brade simţi un junghi în inimă; pentru prima dată, Doheny 
îl privea ca pe un virtual asasin. 

CAPITOLUL XIX. 

Brade ezită un moment, apoi relată fidel descoperirea cu 
butelia de oxigen sabotată. 

Doheny ascultă, cu ochii pe jumătate închişi. Nu manifestă 
nici un interes decât când Brade numi lichidul „glicerol” sau 
cum se spune de obicei greşit „glicerină”. 

— Glicerină? Vreţi să spuneţi nitroglicerină? 

— Nu! Nu chiar glicerină, de fapt - glicerol. În stare 
normală e un produs inofensiv, folosit în cofetărie şi 
cosmetică, dar dacă uitam deschis robinetul buteliei, spaţiul 
mic din interiorul manometrului ar fi fost umplut de oxigen 
sub o presiune de circa 1 500 kg/cmp. Sub influenţa acestei 
forţe, glicerolul ar fi reacţionat violent, eliberând o mare 
cantitate de căldură. 

— Adică ar fi explodat. 

— Da. Asta ar fi smuls robinetul buteliei, în aşa fel încât tot 
oxigenul ar fi scăpat, şi butelia s-ar fi transformat în 
rachetă. Laboratorul ar fi fost distrus, iar eu nu aş fi avut 
nici o şansă să scap. 

Doheny respiră adânc şi îşi frecă obrazul. 

— Chestia ar fi putut să fie pusă acolo accidental? 

— Nu. Fileturile unei butelii de oxigen nu trebuie niciodată 
unse şi în nici un caz asta nu se poate produce din 
întâmplare. De altfel, totul era perfect joi seara, asta s-a 
întâmplat ulterior. 


— Ca să vă omoare pe dvs., Profesore? 

— Nu văd altă explicaţie. Doar eu folosesc această butelie 
de oxigen. Era firesc ca într-o zi sau alta să dau drumul la 
robinet. Azi am fost la un pas. 

Doheny era foarte distant. 

— Şi ce concluzie aţi tras? Că asasinul lui Ralph Neufeld a 
pus glicerină în aparatul dvs.? 

— Mi se pare, domnule Doheny, că doi asasini într-o 
facultate ar fi o mult prea ciudată coincidenţă. 

— Într-adevăr. Deci, dacă cineva a încercat să vă ucidă, nu 
sunteţi dvS. Asasinul? 

— Pe cuvântul meu. 

— Numai că, Profesore, nu sunteţi mort. Ba chiar vă simţiţi 
minunat, deoarece nu aţi dat drumul la robinet. Doar dacă 
nu aţi pus dvs. Înşivă lichidul! 

— Dar e monstruos! 

— Deloc. E logic. Mă întreb dacă nu m-am înşelat, la 
început, crezând în inocenţa dvs. Dacă un tip e bănuit de 
crimă, el poate, dacă e vinovat, să stea liniştit, să facă pe 
mortul. Este cea mai bună tactică pentru el, căci poliţiei îi e 
greu să adune probe contra lui. Dar, pentru asta, e nevoie 
de un tip calm, cu nervii solizi şi fără imaginaţie, adică total 
opus firii dvs. O altă soluţie: fuga; în ceea ce vă priveşte, nu 
poate fi vorba de aşa ceva: sunteţi cap de familie, aveţi o 
situaţie. Atunci, mai e o cale: cea mai rea. Aceea dea 
fabrica probe false de nevinovăție, de a te crede mai tare 
decât poliţia. Pentru un profesor e o tentaţie: de altfel, 
inteligenţa este instrumentul dvS. De lucru, nu? Brade 
reacţionă cu putere. 

— Vă asigur că totul este absolut fals. 

— Să admitem, zise Doheny. Dar lăsaţi-mă să vă mai spun 
ceva: din probele false de nevinovăție cea mai curentă 
constă în a face pe victima unei crime asemănătoare celei 
deja comise. 

Astfel, când o casă e spartă şi bănuielile cad pe vecini, şi 
casa vecinului va fi spartă. E clasic. 


— Deci, am sabotat butelia de oxigen tocmai pentru a vă 
chema şi povesti istoria mea? 

— Chiar asta aţi făcut. Şi totuşi, îmi sunteţi drag, 
Profesore. 

Brade luă manometrul şi întrebă, calm: 

— Deci asta nu vă trebuie, ca proba? 

— Nu constituie deloc o probă. 

Brade şterse cu grijă filetajul manometrului şi butelia cu 
un şifon muiat în alcool, apoi în eter şi suflă pe deasupra aer 
comprimat; apoi prinse manometrul la butelie cu cheia 
englezească şi se întoarse spre poliţist. 

— Trucurile voastre de psihologie nu mă intimidează 
deloc, domnule Doheny. Vreţi să mă încurcaţi cu şiretlicuri 
de logică, pentru ca eu să-mi pierd capul şi să trec la 
mărturisiri. 

Din nefericire pentru dvs., eu nu sunt vinovat, aşa încât 
metoda dvS. Nu dă rezultate. Şi, mai mult decât atât, ştiu 
cine e vinovatul. 

Doheny surise. 

— Acum dvS. Folosiţi trucuri cu mine. 

— Mă feresc de asta. 

— Atunci, spuneţi-mi numele asasinului. 

Brade se simţi la limita exasperării, văzându-l pe celălalt 
că îl tratează ca pe un maniac cu care te porţi cu mănuși. 

— Nu am încă dovezi, spuse. Dar fiţi liniştit: le voi avea. 

Aşteptaţi puţin. 

Trase telefonul spre el, formă un număr pe interior şi 
vorbi. 

— Alo, aici profesorul Brade. Aţi terminat a doua şedinţă 
de laborator? Perfect. Atunci vrei să vii până la mine? Te 
aştept Mulţumesc. 

Închise. 

— În câteva minute vom şti tot, spuse. 

Roberta bătu încet şi intră. Purta o bluză gri, puţin cam 
mare, pătată de roşu - sus, lângă buzunarul superior unde- 
şi păstra creionul pentru însemnat pe sticlă - şi decolorată 


din cauza produselor chimice. Emana acel miros 
caracteristic laboratoarelor, pe care studenţii încep prin a-l 
detesta şi sfârşesc prin a-l uita. 

Figura ei purta o expresie ştearsă, iar ochii îi erau uşor 
rătăciţi. „Biata fată”, gândi Brade. 

L-l prezentă pe Doheny, fără a obţine altceva de la ea 
decât un salut indiferent. 

— Domnul Doheny este polițistul care anchetează moartea 
lui Ralph, preciză el. 

— Ştiu. L-am mai văzut. 

Brade îşi aminti că, într-adevăr, Roberta îl întâlnise pe 
detectiv la mama lui Ralph, în seara crimei. 

— Roberta, domnul Doheny nu crede că e vorba de un 
accident, ci un asasinat. A fost omorât. 

Deodată, ea se trezi. 

— Oh! Mi-am dat seama că nu putea el să facă greşeala 
asta cu flacoanele. Dar cine l-a ucis? Şi de ce? 

— Tocmai asta vrem să elucidăm. Vreau să te previn că în 
cursul anchetei, domnul Doheny a descoperit. Intimitatea 
dumitale cu Ralph. 

— Ar fi trebuit doar să mă întrebe, spuse ea cu un 
oarecare dispreţ. l-aş fi răspuns. 

— Domnul Doheny a mai descoperit că te certaseşi cu 
Ralph. 

— Când asta? 

— Aşează-te, Roberta. E vorba de un detaliu pe care vreau 
să-l lămuresc şi cred că dumneata m-ai putea ajuta. Nu sta 
în picioare. 

Ezită un moment, apoi luă un scaun şi se aşeză lângă uşă. 

— Ce e povestea asta cu cearta? Întrebă ea. 

— La un restaurant. Acum circa zece zile. 

— Nu-mi amintesc. Cine v-a povestit asta? 

Părea stinsă, surprinsă, nu se simţea bine. 

Doheny nu spunea nimic. „Mă lasă să-mi întind coarda şi 
să mă spânzur”, gândi Brade. 


— V-aţi certat referitor la o salată. Părea că dumneata erai 
foarte nervoasă. 

— Este ridicol! 

— Chelneriţa restaurantului i-a povestit domnului Doheny. 
Asta nu-ţi aminteşte nimic, Roberta? Eşti sigură că nu te-ai 
certat cu Ralph din cauza salatei? Nu-ţi aminteşti? 

Roberta păli şi-şi întoarse capul. 

— Nu. 

— Nu încerci să falsifici ceva? 

Ea tăcu, cu un aer îngrozit. 

— Nu minţi, Roberta. Ieri te-am găsit în laboratorul lui 
Ralph. Mi-ai spus că de fapt căutai un obiect ca amintire. 
Nu cumva căutai să smulgi nişte pagini din carneţelul lui 
pentru a-i salva memoria? Sunt la curent, doar vezi. Eu le- 
am găsit, paginile, cu observaţiile şi calculele falsificate. > 
> 

— Nu înţelegeţi, spuse ea cu violenţă. El era disperat. Nici 
nu-şi mai dădea seama ce face. 

— Ba da, Roberta. Ai francheţea să accepţi asta. A falsificat 
timp de mai multe luni. Era perfect responsabil de actele 
lui. Ştii bine că ceea ce a făcut nu se putea scuza în nici un 
fel. 

— Eu vă spun că nu era în stare normală. Voia să obţină 
doctoratul cu orice preţ. Era atât de sigur de justeţea 
teoriei sale, încât avea certitudinea că într-o zi sau alta îi va 
reuşi experienţa. 

— Şi, aşteptând ziua aia, fabrica fel de fel de calcule false, 
pentru cazul în care nu ar fi obţinut la timp rezultatul 
scontat? Asta e, nu? 

— Vă jur că nu ar fi folosit niciodată falsuri pentru a obţine 
doctoratul. V-ar fi mărturisit totul. 

Lupta cu lacrimile, patetică şi demnă de plâns. Lui Brade îi 
fu milă de ea, dar trebuia să obţină adevarul. 

— I-ai spus? O întrebă. 

— Ştiu că ar fi trebuit s-o fac. 


Doheny, care de la început urmărea conversaţia fără să 
scoată un cuvânt, interveni, în fine, aplecat fiind peste 
birou. 

— Dacă-mi permiteţi, Profesore, vă întrerup un minut. 
Cum aţi descoperit povestea asta cu falsurile, domnişoară? 
Logodnicul dvS. Nu v-a mărturisit asta? 

— Nu. Eu aveam,. Aveam o cheie a laboratorului. Uneori 
intram aici şi mă amuzam să-l surprind. 

— Cucu, ghiceşte cine e? Ştiu! Spuse Doheny. 

— Într-o zi l-am găsit scriind în carnet şi am văzut că nota 
cifre, fără să privesc insistent la ce scrie. L-am întrebat ce 
face. 

— Şi v-a spus? 

Ea scutură din cap. 

— Nu. Mi-a dat o palmă. A fost prima dată. Singura dată. 
M-a pălmuit pentru că îl întrebasem. Pe urmă m-a 
îmbrăţişat, şi-a cerut iertare. 

— Dar dumneata ai ghicit despre ce era vorba? 

— Da. 

— Când a fost asta? 

— Acum circa trei săptămâni. 

— Asta discutaţi în restaurant? Încercai să-l convingi să nu 
continue? 

— Da. 

Doheny se aşeză surâzând. 

— Câştigaţi partida asta, Profesore. Aveţi şi alte atu-uri în 
mânecă? 

— Poate, zise Brade. 

În momentul ăsta uşa se deschise şi se întoarseră toţi spre 
ea. În prag era Cap Anson. 

Bătrânul privi intruşii cu un aer nemulţumit nedisimulat şi 
fără a saluta sau cere scuze, i se adresă direct lui Brade. 

— Aveam o întâlnire, Louis. 

— E adevărat, Cap. La ora cinci. Dar mai acordă-mi zece 
minute. la-ţi un scaun. 


Brade se ridică, puse mâna blând pe umărul bătrânului 
profesor şi-l aşeză. 

— Grăbeşte-te. Avem mult de lucru, zise Anson. Brade făcu 
un semn că a înţeles şi se duse la Roberta. 

— Acum spune-mi: de când ai descoperit că Ralph falsifica, 
cum au decurs relaţiile dintre voi? > 

— Ce falsuri? Interveni Anson. 

— Ralph trucase calculele pentru experienţă, pentru a nu 
trebui să recunoască eşecul teoriilor lui. Tocmai îi explicam 
domnului Doheny, polițistul care anchetează. Domnule 
Doheny, iată-l pe profesorul Anson. 

Bătrânul ignoră prezentarea şi replică furios: 

— Atunci de ce vorbeai sâmbătă că vei continua cercetările 
acestui tip? 

— N-am descoperit falsurile decât ieri, spuse Brade. Dar, 
Roberta, nu mi-ai răspuns la întrebare. Cum s-au 
transformat relaţiile dumitale cu Ralph după descoperire? 

— Eu. Eu eram sigură că el va reveni, cu onestitate. 

— Dar el? Cum s-a purtat el cu dumneata din acel 
moment? Era un băiat bănuitor, gata mereu să creadă că 
lumea avea ceva cu el. 

— Avusese o viaţă grea, spuse Roberta. 

— Nu îl judec: afirm. Chiar dumneata, persoana în care 
avea încredere, deveniseşi în ochii lui un duşman, gata să-l 
denunţi. 

Doheny întrerupse din nou. 

— Ascultându-vă, Profesore, s-ar zice că Neufeld şi-a ucis 
logodnica, dar ea trăieşte şi-o ştiţi. 

— Ştiu, spuse Brade. Dar, fără ca s-o omoare, se putea ca 
Ralph să vrea să întrerupă orice relaţie cu ea. Ar fi avut 
toate motivele s-o facă. 

— Nu! Strigă ea. 

— Şi o tânără se poate răzbuna pe băiatul care face asta. 

— E fals, e fals! 

— Cine, în afara dumitale, ar fi avut interes să-l omoare 
pentru povestea asta cu carnetele falsificate? Mai mult: cine 


ar fi fost ia curent cu aceste lucruri? V-a mai auzit cineva 
vorbind despre asta, în afara chelneriţei? 

— Nu. În fine, aşa cred. 

— V-aţi certat vreodată pe acest subiect, în laborator, când 
eraţi singuri? 

— Da. O dată. 

— Atunci poate v-a auzit cineva. Cineva care trecea pe 
culoar. Roberta era înnebunită, abia mai respira. 

— Nu! Nu! Nu era nimeni. 

Cap Anson interveni. 

— Louis, de ce o înnebuneşti pe biata fată? 

— O să-ţi spun cine v-a auzit atunci, în seara aceea, 
Robert, urmă Brade, făcând abstracţie de întrerupere. 

— Nu era nimeni! Nu ştiu nimic! 

— Era el. Nu-i aşa Roberta? 

Şi Brade îl arătă cu degetul pe Cap Anson. 

CAPITOLUL XX 

— Asta ce mai înseamnă? Strigă Anson, furios. 

Vreme de o clipă, scena păru teribilă: Brade cu degetul 
întins, Anson cu bastonul ridicat în aer, Roberta în lacrimi, 
Doheny - impasibil. 

Apoi Brade cobori braţul, vag derutat. Îşi calculase regia 
cu grijă, ştiind că Anson avea să sosească la ora cinci fix şi 
făcând în aşa fel încât Roberta să fie, în acel moment, pe 
fundul prăpastiei. Sperase ca Anson, sub violenţa şocului, să 
fie pierdut şi să mărturisească. Dar lovitura fusese ratată. 

— Într-adevăr, spuse Doheny. Ce înseamnă asta, 
Profesore? 

— Cap este vinovat, zise Brade fără chef. 

— Vinovat de ce? Întrebă bătrânul. 

— De moartea lui Ralph. Dumneata l-ai ucis pe Ralph, Cap. 

— Este o calomnie ridicolă. Nu îţi permit. 

— Este adevărul. I-ai auzit pe Roberta şi Ralph certându- 
se. Numai dumneata te plimbi la orice oră pe culoarele 
facultăţii. Este obiceiul dumitale dintotdeauna. Aşa ai aflat 
de falsurile lui Ralph. 


— Nu ai nici o dovadă în acest sens, Brade. Dar şi dacă ai 
avea ce dovedeşte asta? 

— Multe lucruri, Cap, pentru cei care te cunosc, ca mine. 
Eu am fost studentul dumitale şi Ralph era al meu. Pentru 
dumneata, asta înseamnă că el era întrucâtva şi propriul 
dumitale student. Dezonoarea mea ar fi fost şi a dumitale. 

Vorbind, Brade se ridicase, cu ochii pe bătrân. S-ar fi zis 
că erau singuri în încăpere încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi 
pe moarte. 

— Onoarea mea, mulţumesc lui Dumnezeu, e la adăpost de 
orice, spuse Anson cu o voce fremătătoare. 

— Nu, Cap. loată viaţa te-ai luptat pentru această onoare 
şi ai tremurat pentru ea, cu disperare. Aminteşte-ţi ce-a zis 
Kinsky în dimineaţa asta: erai căpitanul vasului. Căpitanul - 
cu drept de viaţă şi de moarte asupra echipajului, atât cât 
dura traversarea. 

— E absurd. 

— Dimpotrivă: este corolarul logic al atitudinii dumitale 
faţă de studenţi, de-a lungul carierei. Ţi-a plăcut să ţi se 
spună Cap. Patronul. Or, iată că un student al unui fost elev 
al dumitale face o crimă de neiertat, cea mai gravă din 
decalogul ştiinţific. L-ai condamnat la moarte, era normal 
din punctul dumitale de vedere. Căci dacă ar fi continuat 
falsurile şi ar fi fost descoperit, reputaţia dumitale. 

Doheny interveni şi intervenţia lui îi făcu pe cei doi 
adversari să tresară. 

— Vreţi să spuneţi, Profesore, că acest bătrân domn a 
pătruns în laboratorul lui Neufeld şi a inversat flacoanele? 

— Are un şperaclu, spuse Brade. 

— Dar cum ar fi putut şti la ce lucra băiatul? Are obiceiul 
să umble prin dulapurile studenţilor? 

— Este tot timpul în biroul meu. De exemplu, vineri, când 
am urcat, după cursuri, mă aştepta aici. În dimineaţa asta, 
la fel. Şi aţi văzut cum a intrat aici acum o jumătate de oră. 
Or, eu am în dulap copiile notelor de experienţă ale lui 
Ralph, cu toate calculele falsificate. 


— Asta tot nu-mi spune cum a putut să cunoască metodele 
de lucru ale lui Ralph Neufeld. 

— Păi, totul e scris, detaliat, în aceste note, inclusiv 
prepararea anticipată a flacoanelor. De altfel, e metoda cea 
mai comodă de descifrat de către Cap, pentru că e şi 
propria lui metodă. 

— Ăsta e un roman foileton, spuse Anson. Nici nu-mi fac 
probleme să răspund. 

— Greşeşti, Cap. Pentru că atunci când ai descoperit că 
aveam să continui cercetările lui Ralph, ai făcut tot ce-ai 
putut să mă opreşti. Mai întâi, sâmbătă, la Zoo. Apoi, azi 
dimineaţă, cu Kinsky. Şi când ai văzut că nu reuşeşti. 

— Un moment, spuse Doheny. Să lucrăm în ordine. Să 
venim la moartea lui Neufeld. Nu aveţi nici o dovadă în 
acest sens. 

Brade era transpirat tot. Îşi şterse faţa cu o batistă. 

— Ba da, am una. La început nu am văzut-o, dar ea există. 
Cap e sclavul punctualităţii. Este proverbial: îşi reglează 
toate mişcările cu precizie. Aţi văzut cum a venit la ora cinci 
fix. 

— Într-adevăr, am remarcat. 

— El cere aceeaşi punctualitate de la toată lumea. 
Turbează pentru o întârziere de un minut. Or, joi seara, 
când a murit Ralph, aveam întâlnire la cinci, cu el, la mine 
acasă. Nu am putut ajunge din cauza accidentului şi a 
anchetei care a început. Cum se face, Cap, că ai ştiut 
anticipat că nu voi fi acolo la ora respectivă? Nu v-am vorbit 
despre asta. Ce ai aşteptat de la ziua respectivă? 

— Ce tot baţi câmpii acolo? Zise Anson, sarcastic. 

— Despre asta e vorba, Cap: la ora cinci fix, joi după masă, 
ai întâlnit-o pe fiica mea şi, fără a încerca să intri înăuntru, 
i-ai dat un plic, spunându-i: „Să-l dai tatălui tău când se 
întoarce”. Nu aveai nici o rațiune, niciuna să presupui că nu 
m-am întors, o dată ce stabilisem o întâlnire. Şi, cum nu 
fuseseşi în ziua respectivă la Universitate, nu puteai şti că 
Ralph e mort. Chiar soţia mea a aflat mai târziu. 


— Raționamentul tău nu stă în picioare, Brade. Fiica 
dumitale mi-a spus că nu eşti acasă. 

— Nu, Cap. Mai întâi că n-ai întrebat-o. Şi apoi, în clipa 
aceea nu ştia nici ea. M-am asigurat de asta azi, la telefon. 
Am pus-o să repete în detaliu conversaţia şi asta este 
concluzia. 

— Între cuvântul unui copil de unsprezece ani şi cuvântul 
meu, nu trebuie ezitat. Ea nu-şi poate aminti detaliile unei 
conversații în faţa uşii, acum o săptămână. 

— Să nu crezi asta, are o memorie excelentă. Există o 
singură explicaţie a atitudinii dumitale: ştiai că Ralph 
murise în după amiaza aceea, pentru că dumneata îi 
pregătiseşi flaconul cu cianură. Ştiai că îi voi descoperi 
corpul ducându-mă să-i spun la revedere după modelul pe 
care mi-l inoculaseşi. Şi deci, ştiai că nu voi putea ajunge 
acasă la ora cinci. 

— Profesore Brade, făcu Doheny, bătrânul domn are 
dreptate: acest raţionament nu constituie o probă pentru 
un juriu. 

— Totuşi, spuse Brade, aveţi tot ce vă trebuie: mobil, 
oportunitate. Totul concordă. 

— Poate, dar astea nu sunt raţiuni suficiente pentru a 
condamna pe cineva. E uşor să construieşti o acuzaţie 
plauzibilă împotriva oricui. Eu pot construi imediat una 
contra dvS. Sau contra domnişoarei aici de faţă. Sunt sigur 
că şi în chimie puteţi face raționamente logice, la infinit, dar 
singurul lucru care contează este ceea ce se poate 
demonstra prin experienţe. Nu? 

— Este exact, recunoscu Brade. 

Lăsă capul în jos, învins. Făcuse cum crezuse că este mai 
bine şi eşuase. 

— Deci, urmă Doheny, trebuie să înţelegeţi că pentru a 
aduce un om ca profesorul Anson în faţa unui tribunal 
trebuie altceva, nu raționamente. Trebuie ceva solid, pe 
care să te poţi sprijini, ca această poveste. 


Şi, cu pumnul, lovi butelia de oxigen, care sună înfundat. 
Mâna lui ajunse la robinetul de gaz şi fu gata să-i dea 
drumul. 

Cap Anson se ridică, înnebunit, cu bastonul ridicat. 

— Nu, idiotule! 

Doheny îşi retrase mâna şi se apropie de bătrân. 

— De ce, Profesore? E ceva anormal în această butelie? 

Anson se retrase deodată şi nu mai fu, parcă, decât umbra 
lui. 

Nu răspunse. 

— De unde ştiţi că a atinge acest robinet constituie un 
pericol? Insistă polițistul. 

— Dumneavoastră l-aţi ucis pe Ralph! Strigă Roberta. DvsS. 
L-aţi ucis! 

Brade o trase de braţ pentru a o opri să se arunce asupra 
bătrânului. 

În timp ce acesta mormăia ceva. 

— Merita. Trădase ştiinţa. 

— Recunoaşteţi că l-aţi otrăvit? Întrebă Doheny. Fiţi atent: 
vorbiţi în faţa unor martori. 

— Pe dumneata ar fi trebuit să te omor mai întâi, Brade! 
Strigă bătrânul. Dumneata eşti cauza. Dumneata. 
Incompetenţa dumitale. Dacă n-ai fi fost un incompetent, nu 
ţi-ai fi lăsat studentul să falsifice lucrările. M-ai obligat să 
acţionez în locul dumitale. 

Avu un fel de suspin şi se cufundă în scaun. 

— Da, eu l-am omorât pe Ralph Neufeld, spuse, fără să 
respire. 

Rămas singur, în birou, cu Brade, Doheny se spălă pe 
mâini şi se şterse cu prosopul. 

— Credeţi că vor fi dur cu el? Întrebă Brade. Odată trecut 
momentul furiei, el se gândea din nou la Cap ca la bătrânul, 
dragul lui profesor, un mare chimist pentru care avea o 
afecţiune respectoasă, aproape filială. Imaginea lui Cap în 
închisoare, pe banca acuzațiilor. 


— După părerea mea, spuse Doheny, nu va merge în 
justiţie. 

Şi cu un gest semnificativ, îşi duse degetul la tâmplă. 
Brade îl privi trist. 

— Vreau să vă spun, Profesore, reluă polițistul, că sunt 
fericit că am avut dreptate în ceea ce vă priveşte. Scuzaţi- 
mă că m-am îndoit un moment. 

— Îndoiala face parte din meseria dumitale, spuse Brade. 

— Da, dar dvS. Aţi făcut o muncă excelentă de detectiv. 

— Credeţi? 

— Cum nu! Aţi găsit soluţia la fel de bine ca un 
profesionist. Şi eu aş fi ajuns la aceeaşi concluzie dacă aş fi 
deţinut elementele necesare, dar poate că nu atât de 
repede ca dvs. 

— Ştiţi, spuse Brade, nu am fost atât de extraordinar. Ar fi 
trebuit să înţeleg mai devreme totul, de când fiica mea mi-a 
repetat pasajul lui Cap. Dar nu mi-a trecut prin minte ideea 
vinovăţiei lui Cap şi deci detaliile mi-au scăpat mult timp. 
Azi dimineaţă, când am găsit butelia de oxigen sabotată, m- 
am gândit la Cap, dar şi atunci ideea mi s-a părut absurdă. 
Nu înţelegeam ce mobil ar fi putut să aibă. Nu ştiam că 
descoperise falsurile şi că îşi simţea reputaţia în pericol. 

— Când aţi înţeles adevărul? 

— Oh, un mic detaliu mi-a sărit în ochi în timpul şedinţei 
de lucru de ieri după-amiază. Mă gândeam la dependenţa 
unui profesor faţă de orarul lui, şi tocmai atunci un student 
a venit cu notele de observaţie la asistentul lucrării. Asta m- 
a determinat să mă gândesc la foile pe care le dăduse Cap 
fiică-mi şi totul mi-a fost deodată foarte clar. 

— Într-adevăr, excelent! Dar ştiţi că la un moment dat era 
să stricaţi totul? 

— Cum aşa? 

— Este o chestiune de tehnică polițistă: dar, la urma urmei 
nu sunteţi decât un amator. Când bănuieşti pe cineva, nu-i 
spui totuşi tot ce ştii. Îi laşi o margine oarecare, pentru a se 
trăda. Astfel, când am văzut că eraţi gata să vorbiţi despre 


butelia de oxigen, v-am oprit. Ceea ce mi-a permis, puţin 
mai târziu, punând mâna pe robinetul manometrului, să-l 
oblig să spună tot. 

— Deci în momentul acela eraţi convins că am spus 
adevărul? 

— Speram să fie aşa, Profesore. În sfârşit, bine că s-a 
terminat totul. Sper că nu ne vom mai întâlni. Cel puţin nu 
profesional. 

Îi întinse mâna lui Brade şi acesta i-o strânse mecanic. 

— Ce ciudat, spuse Brade, că toată povestea asta n-a durat 
decât aproape o sută de ore. 

— Vi s-a părut mai mult? 

— Un secol. 

Doheny îl privi, cu faţa uşor plecată. 

— Şi cum evoluează situaţia dvS. Profesională, acum? 

Brade râse, fără veselie. 

— Ca să fiu sincer, nici nu-mi pasă. Într-adevăr. Când am 
înţeles că urmează să-mi pierd postul, am încetat să-mi mai 
fac griji. Cea mai rea era incertitudinea. Asta poate părea 
absurd. 

— Nu cred. Oricum vă înţeleg. Dar de fapt de ce sunteţi 
atât de sigur de concedierea dvs.? Aţi primit o hârtie 
oficială în acest sens? 

— Nu. Cap Anson mi-a spus. 

Brade se întrerupse. Era posibil ca Anson să-l fi minţit 
pentru a-l determina să înceteze continuarea cercetărilor 
lui Ralph? Era un gen de viclenie de război psihologic? De 
fapt, tonul notei lui Littleby primite în dimineaţa aceea era 
mai degrabă conciliant. 

Dar Brade era sincer: de acum încolo totul îi era egal. 

— Am descoperit altceva, spuse el. Plăcerea luptei. Până 
azi, mi-am petrecut viaţa şters, fără să mă fac remarcat prin 
nimic. Dar ţinând piept lui Ranke şi Foster, alaltăieri, am 
înţeles că este mult mai plăcut să loveşti pentru fiecare 
lovitură primită decât să cedezi şi am constatat că eram la 
fel de bun pentru asta ca oricine altcineva. 


Doheny, surise, cu interesul unui amator de psihologie. 

— V-aţi luptat admirabil în această poveste, spuse. 

— Aşa cred, admise. Şi ce este mai important e că am 
câştigat. 

Izbucni în râs. Littleby nu-l mai intimida. Era un om ca toţi 
ceilalţi cu propriile lui probleme. Fusese o crimă în 
facultate, trebuia acum să-l înfrunte pe rector, un monstru 
de egoism cu privire de felină - preşedintele consiliului de 
administraţie pe Universitate, presaşi lui îi era temă pentru 
situaţia lui, pentru securitatea lui. Nimeni nu e scutit de 
nelinişti, de angoase. Şi, în definitiv, câştigă cel care are 
nervii mai tari. 

— Trebuie să mă duc acasă, zise el. Am întârziat şi vreau s- 
o ţin ÎS curent pe soţia mea, cu toate. 

— Nu vă neliniştiţi pentru ea, spuse Doheny. Mi-am dat 
seama că sunteţi prea absorbit de problemele de aici şi i-am 
telefonat eu. I-am spus că poate veţi merge la comisariat 
pentru a răspunde la câteva întrebări, dar poate că în cele 
din urmă acest lucru nu este indispensabil. Vă cheamă mai 
târziu, dacă va fi nevoie. 

— Atunci, la revedere, domnule Doheny. 

Îşi dădură mâna şi ieşiră împreună. 

În momentul în care ajunseră în parking, Brade se 
întoarse. 

— Ştiţi ce e cel mai ciudat? E că pentru prima oară în viaţă 
am sentimentul stabilităţii. Chiar dacă mă concediază. Am 
căpătat adevărata titularizare. Singura care contează. Asta. 

Şi se lovi în piept. 

Nu-i păsa dacă polițistul a înţeles sau nu ce a vrut să 
spună. 

El avea să-şi regăsească acum căminul şi pe Doris. 

Şi stabilitatea lor era definitivă. 


SFÂRŞIT