[RD] Irvin D. Yalom_Minciuni Pe Canapea

Raftul 

Oenisei 


.Un roman captivant, inteligent, 
incredibil de amuzant." 

David Lodge 


Irvin D.Yalom 

Minciuni 
pe canapea 


roman 


I I Upl. 

fi c 




IRVIN D. YALOM 


MINCIUNI 

PE 

CANAPEA 


Original: Lyingon the Couch (1996) 

Traducere de: 

CARMEN TOADER 



virtual-project.eu 


F. D 

HU 


T T U R A 

fM AN I T A S 



2009 


2 



3 



Irvin D. Yalom s-a născut la 13 iunie 1931, la 
Washington, într-o familie de emigranţi ruşi. 
Deşi fascinat, de literatură, alege o carieră 
medicală, la presiunile familiei, singura 
concesie pe care o face vocaţiei sale 
umaniste fiind specializarea în psihiatrie. 
Devine un eminent psihoterapeut, publicând 
numeroase lucrări de specialitate, cele mai 
cunoscute fiind The Theory and Practice of 
Group Psychotherapy (1970), tradusă în 
douăsprezece limbi, şi Existenţial 
Psychotherapy (1980), dar şi volume de 
povestiri: Love’s Executioner and Other 
Tales of Psychotherapy (1989) şi Momma 
and the Meaning of Life (1999). Debutul său ca romancier cu Plânsul lui 
Nietzsche (When Nietzsche Wept, 1992; Humanitas, 1995, 2006) suscită 
entuziasmul publicului şi al criticii, devenind bestseller internaţional şi 
primind în 1993 The Commonwealth Club of California Gold Medal pentru 
cel mai bun roman. Minciuni pe canapea {Lying on the Couch, 1996), cel de¬ 
al doilea roman pe care îl semnează, este o radiografie a relaţiilor care se pot 
naşte între terapeut şi pacient şi a consecinţelor acestora. Inspirat tot de 
universul fascinant al psyche-u\u\, Minciuni pe canapea reafirmă vocaţia şi 
originalitatea artistică a lui Yalom, fapt confirmat şi de publicarea operelor 
sale de ficţiune în douăzeci de ţări. în 2005 i-a apărut cel de-al treilea roman, 
The Schopenhauer Cure. în prezent, Yalom este profesor emerit de 
psihiatrie la Stanford University, California. 



4 


PROLOG 


Lui Ernest îi plăcea la nebunie să fie psihoterapeut. Zi de zi, pacienţii îl 
invitau în cele mai intime încăperi ale vieţii lor. Zi de zi, el le aducea alinare, 
îşi făcea griji din pricina lor, le uşura disperarea. Iar în schimb, primea 
admiraţie şi preţuire. De asemenea, şi bani, deşi Ernest deseori se gândea că, 
dacă n-ar fi avut nevoie de bani, ar fi practicat psihoterapia gratis. 

Norocos e cel căruia îi place slujba pe care o face. într-adevăr, Ernest se 
considera norocos. Chiar mai mult decât norocos. Fericit. Era un om care îşi 
descoperise vocaţia, un om care putea spune: Sunt exact acolo unde îmi 
doresc să fiu, în vâltoarea talentelor, intereselor, pasiunilor mele. 

Ernest nu era credincios. Dar în fiecare dimineaţă, când îşi deschidea 
agenda şi vedea numele celor opt sau nouă oameni dragi cu care urma să-şi 
petreacă ziua, îl copleşea un sentiment pe care nu-1 putea descrie decât ca 
fiind religios. în acele momente îl năpădea dorinţa profundă să 
mulţumească unei persoane sau unui lucru pentru că l-a îndrumat spre 
această profesie. 

Existau unele dimineţi când privea în sus, prin luminatorul din clădirea în 
stil victorian de pe Sacramento Street, prin ceaţa matinală, şi îşi imagina că 
strămoşii psihoterapiei ar fi suspendaţi în aurora zorilor. 

— Mulţumesc, mulţumesc, incanta el. Le mulţumea tuturor, tuturor 
tămăduitorilor care îi alinaseră disperarea. Mai întâi, strămoşilor din 
vechime, cu siluetele lor abia vizibile pe bolta cerească: Isus, Buddha, 
Socrate. Sub ei, puţin mai bine conturaţi, măreţilor înaintaşi: Nietzsche, 
Kierkegaard, Freud, Jung. Iar şi mai aproape, părinţilor psihoterapiei: Adler, 
Horney, Sullivan, Fromm, chipului dulce şi zâmbitor al lui Sândor Ferenczi. 

Cu câţiva ani în urmă, ei răspunseseră chemărilor lui disperate când, 
după ce îşi încheiase rezidenţiatul, îşi însuşise idealul tuturor 
neuropsihiatrilor tineri şi ambiţioşi şi se dedicase cercetării în neurochimie 
- ştiinţa viitorului, arena de aur a oportunităţii personale. Strămoşii au ştiut 
atunci că o luase pe un drum greşit. Locul lui nu era într-un laborator 
ştiinţific. Nici într-o clinică de psihofarmacologie, unde să prescrie 
medicamente. 

I-au trimis un mesager, un mesager caraghios al puterii, pentru a-1 ajuta 
să-şi împlinească ursita. Nici în ziua de azi, Ernest nu putea să-şi explice cum 
s-a hotărât să devină terapeut. Dar îşi amintea când. îşi amintea ziua aceea 
cu o limpezime uluitoare. Şi îşi amintea şi mesagerul: Seymour Trotter, un 
bărbat pe care l-a întâlnit o singură data şi care i-a schimbat complet viaţa. 


5 



Cu şase ani în urmă, directorul departamentului de care aparţinea Ernest 
îi încredinţase un mandat temporar în Comitetul de Etică Medicală al 
Spitalului Stanford, iar prima lui acţiune disciplinară fusese cazul doctorului 
Trotter. Seymour Trotter avea şaptezeci şi unu de ani, fiind un patriarh al 
comunităţii psihiatrice şi unul dintre foştii preşedinţi ai Asociaţiei 
Americane de Psihiatrie. Fusese acuzat de comportament sexual inadecvat 
faţă de o pacientă de treizeci şi doi de ani. 

Pe vremea aceea, Ernest era asistentul unui profesor de psihiatrie şi îşi 
terminase rezidenţiatul în urmă cu doar patru ani. Lucrând cu normă 
întreagă ca cercetător în neurochimie, nu ştia absolut nimic despre ce se 
petrecea în lumea psihoterapeuţilor şi, în naivitatea lui, nu bănuia că acest 
caz îi fusese încredinţat deoarece nimeni altcineva nu voia să se ocupe de el. 
Toţi psihiatrii mai în vârstă din nordul Californiei îl venerau enorm şi ştiau 
de frica lui Seymour Trotter. 

Ernest a ales pentru prima întâlnire un birou auster din partea 
administrativă a spitalului şi a încercat să pară cât mai oficial, stând cu 
privirea pe ceas în timp ce îl aştepta pe doctorul Trotter, cu dosarul care 
conţinea dovezile acuzatoare în faţa lui, pe birou, nedeschis. Pentru a 
rămâne cât mai imparţial, Ernest luase decizia să-l interogheze pe acuzat 
fără a se informa în prealabil despre cazul lui, pentru a-i asculta istorisirea 
fără nicio idee preconcepută. Se gândea să citească după aceea dosarul şi să 
programeze o a doua întâlnire, dacă i se părea necesar. 

Imediat a auzit bocănituri răsunând cu ecou pe coridor. Să fi fost oare orb 
doctorul Trotter? Nimeni nu-i spusese nimic despre aşa ceva. Bocănituri în 
podea, urmate de un zgomot târşâit, se auzeau din ce în ce mai tare. Ernest 
s-a ridicat în picioare şi a ieşit pe coridor. 

Nu, nu era orb. Era şchiop. Doctorul Trotter venea împleticindu-se pe 
coridor, sprijinindu-se, într-un echilibru precar, pe două cârje. Era încovoiat 
din talie şi îşi ţinea cârjele departe de corp, fiecare la aproape un metru 
distanţă. Pomeţii şi bărbia, puternice şi sănătoase, erau încă ferme, dar toate 
părţile moi îi fuseseră năpădite de riduri şi excrescenţe specifice senectuţii. 
Falduri largi de piele îi atârnau pe gât, şi smocuri de păr alb îi ieşeau din 
urechi. Şi totuşi, vârsta nu îl doborâse de tot, ceva tineresc, ba chiar 
copilăresc, se conservase în el. Ce anume? Poate părul lui, cărunt şi des, tuns 
scurt, sau îmbrăcămintea, o jachetă de denim albastru ce acoperea un tricou 
alb cu guler rulat pe gât. 

Au făcut cunoştinţă în pragul uşii. Doctorul Trotter a făcut bălăngănindu- 
se încă doi paşi în cameră, apoi şi-a ridicat brusc cârjele, s-a răsucit energic 
şi, parcă printr-un noroc chior, s-a aşezat cu o piruetă pe scaun. 


6 



— Am nimerit-o la fix! Te-am surprins, ei? 

Ernest nu l-a lăsat să-i distragă atenţia. 

— înţelegeţi care este scopul acestui interviu, doctore Trotter? Şi 
înţelegeţi de ce îl înregistrez? 

— Am auzit că administraţia spitalului m-a nominalizat la titlul de 
Angajatul lunii. 

Ernest, care îl privea fără să clipească prin ochelarii lui cu lentile groase şi 
mari, n-a zis nimic. 

— Scuze, ştiu că ai o sarcină de îndeplinit, dar, după ce treci de şaptezeci 
de ani, zâmbeşti la o poantă bună ca asta. Mda, am împlinit şaptezeci şi unu 
săptămâna trecută. Dar tu ce vârstă ai, doctore...? Am uitat cum te cheamă, 
în fiecare minut, a spus el, bătându-se uşurel pe tâmplă, o duzină de neuroni 
corticali pier zumzăind, ca nişte muşte muribunde. Ironia e că am publicat 
patru articole despre boala Alzheimer, evident că am uitat unde, dar în 
reviste bune. Ştiai asta? 

Ernest a clătinat din cap. 

— Deci tu n-ai ştiut niciodată, iar eu am uitat. Asta ne face să fim chit. Ştii 
care sunt cele două chestii bune la boala Alzheimer? Vechii prieteni îţi devin 
prieteni noi şi poţi să-ţi ascunzi singur ouăle de Paşte. 

în pofida iritării sale, Ernest nu s-a putut abţine să zâmbească. 

— Numele, vârsta şi la ce şcoala ţi-ai executat sentinţa? 

— Sunt doctorul Ernest Lash, iar restul probabil că nu contează acum, 
domnule doctor Trotter. Avem multe de discutat astăzi. 

— Fiul meu are patruzeci de ani. Nu poţi avea mai mult de atât. Ştiu că ai 
fost rezident la Stanford. Ţi-am auzit prelegerea de anul trecut. Te-ai 
descurcat bine. Ai avut o prezentare foarte clară. Acum totul e numai 
psihofarmacologie, nu? Ce formă de calificare în Psihoterapie mai faceţi 
acum voi, tinereii? Mai faceţi vreuna? 

Ernest şi-a scos ceasul şi l-a pus pe birou. 

— Cu altă ocazie aş fi încântat să vă dau o copie a lucrării mele de 
rezidenţiat la Stanford, dar acum, vă rog, haideţi sa intrăm în subiect, 
domnule doctor Trotter, Poate că cel mai bine ar fi să îmi spuneţi varianta 
dumneavoastră în ceea ce priveşte povestea cu doamna Fellini. 

— Bine, bine. Vrei să fiu serios. Vrei să-ţi spun versiunea mea. Relaxează- 
te, băieţică, şi o să-ţi spun o poveste. S-o luăm de la început. Era acum vreo 
patru ani, cel puţin patru ani... Mi-am rătăcit toate însemnările despre 
pacienta asta... Ce dată era în dosarul tău cu reclamaţia? Ce? Nu l-ai citit. Eşti 
leneş? Sau încerci să nu te laşi influenţat în obiectivitatea ta ştiinţifică? 

— Vă rog, doctore Trotter, continuaţi. 


7 



— Principiul de bază al unui interviu e să te prefaci că asiguri un mediu 
plin de afecţiune, care să inspire încredere. Acum, că ai reuşit chestia asta cu 
atâta măiestrie, sunt în stare să vorbesc mult mai liber despre o problemă 
dureroasă şi jenantă. Aha, asta te impresionează. Tre’ să ai grijă cu mine, 
doctore Lash. Am la activ patruzeci de ani de descifrat feţe. Mă pricep foarte 
bine la asta. Dar, dacă ai terminat cu întreruperile, o să încep. Eşti gata? 

— Acum câţiva ani - hai să zicem acum patru ani - o femeie, Belle, intră 
sau, mai bine zis, se târăşte în cabinetul meu - ori se tăbârceşte până în 
cabinetul meu - se tăbârceşte, aşa-i mai bine. Există verbul a se tăbârcP. în 
jur de treizeci şi cinci de ani, dintr-o familie înstărită, elveţiano-italiană, 
deprimată, purta o bluză cu mâneci lungi în toiul verii. Evident, se 
automutilase, avea cicatrici la încheieturile mâinilor. Dacă vezi mâneci lungi 
în timpul verii şi un pacient care te nedumereşte, întotdeauna să te gândeşti 
la cicatrici la încheieturile mâinilor sau la injecţii cu droguri, domnule doctor 
Lash. Arătoasă, un ten nemaipomenit, ochi seducători, îmbrăcată elegant. 
Stilată, dar pe punctul de a ceda nervos. 

— De multă vreme îşi făcea rău singură. Tot ce vrei: droguri, le încercase 
pe toate, nu ratase niciunul. Când am văzut-o prima oară, revenise la alcool 
şi mai ciugulea din când în când heroină. Deşi încă nu devenise cu adevărat 
dependentă. Pe undeva, nu avea înclinaţie spre dependenţă - unii oameni 
aşa sunt -, dar se străduia din răsputeri. De asemenea, şi probleme de 
nutriţie. în principal anorexie, dar uneori şi accese de vomă bulimică. Deja 
am menţionat tăieturile, numeroase pe toată lungimea braţului şi la 
încheieturi, îi plăceau durerea şi sângele. Numai atunci simţea că trăieşte. 
Tot timpul îi auzi pe pacienţi că spun asta. Jumătate de duzină de spitalizări 
scurte. Mereu se externa într-o zi sau două. Personalul se bucura când pleca. 
Era bună, un adevărat talent la jocul Uproar. îţi aminteşti de Games People 
Play^ a lui Eric Berne? 

— Nu? Presupun că asta a fost înainte ca tu să te naşti. Doamne, ce bătrân 
mă simt. Bună carte, Berne n-a fost prost deloc. Citeşte-o, n-ar trebui să fie 
uitată. 

— Căsătorită, fără copii. Refuza să aducă pe lume copii, spunea că lumea e 
un loc prea oribil ca să-ţi obligi copiii să trăiască în ea. Soţ cumsecade, 
relaţie defectă. El voia cu disperare copii, şi se certau o grămadă pe tema 
asta. Lucra la o bancă, pe post de consultant pentru investiţii, ca şi tatăl ei, 
mereu pe drumuri. După câţiva ani de căsnicie, l-a lăsat libidoul sau poate s- 


1 în engl. în orig. Jocuri pe care Ie joacă oamenii, o carte despre psihoterapie tranzacţională de grup. 
Una dintre ideile principale ale cărţii este că oamenii joacă toată viaţa lor anumite jocuri pe care le-au 
învăţat în relaţia cu părinţii şi care de obicei sunt patologice. 

8 



a pus pe făcut bani - câştiga binişor, dar n-a reuşit să dea lovitura, precum 
tatăl ei. Ocupat, mereu ocupat, dormea cu computerul. Poate se şi futea cu el, 
mai ştii? însă cert e că nu se futea cu Belle. Din ce mi-a spus ea, o evita de ani 
de zile, probabil din cauza furiei pricinuite de faptul că ea nu voia copii. Greu 
de spus de ce mai rămâneau căsătoriţi. El fusese crescut într-un orfelinat 
aparţinând sectei creştinismului ştiinţific 2 şi refuza cu îndârjire să facă 
terapie de cuplu sau vreo altă formă de psihoterapie. Dar ea recunoştea că 
niciodată nu insistase prea mult. Hai să vedem. Ce să îţi mai spun? întreabă- 
mă, domnule doctor Lash. 

— Ce terapie mai făcuse până atunci? Bine. 0 întrebare importantă. Eu 
întotdeauna întreb asta în primele treizeci de minute. Terapie non-stop - 
sau, mai bine zis, încercări de a face terapie - încă din adolescenţă. S-a dus 
pe rând la toţi terapeuţii din Geneva, şi o vreme a făcut naveta până la 
Zurich, să facă psihanaliză. A venit la universitate în S.U.A., la Pomona, şi a 
tot schimbat terapeuţii, deseori nu se ducea decât la prima şedinţă. A rămas 
la trei sau patru dintre ei vreme de câteva luni, dar nu s-a dat în vânt după 
niciunul. Belle era - şi mai e încă - foarte pretenţioasă. Niciunul nu era 
destul de bun, cel puţin nu i se potrivea ei. Găsea ceva în neregulă la fiecare: 
prea formal, prea pompos, prea moralizator, prea protector, prea pus pe 
afaceri, prea rece, prea preocupat de diagnostice, prea stereotip. 
Medicamente? Testări psihologice? Protocoale comportamentale? Nici să nu 
te gândeşti la aşa ceva, oricine i-ar fi sugerat una ca asta ar fi primit imediat 
papucii. Ce să îţi mai spun? 

— Cum m-a ales pe mine? Excelentă întrebare, domnule doctor Lash, ne 
face discuţia mai dinamică şi mai aplicată. încă am putea scoate din tine un 
psihoterapeut. Am simţit asta încă de când am asistat la prelegerile tale. 0 
minte ageră, pătrunzătoare. Se vedea asta când îţi prezentai informaţiile. 
Dar ce mi-a plăcut a fost prezentarea studiului de caz, mai ales cum le 
permiteai pacienţilor să te influenţeze. Mi-am dat seama că ai instincte bune. 
Cari Rogers 3 obişnuia să spună: „Nu-ţi mai pierde vremea calificând 
terapeuţi, mai bine i-ai selecta". întotdeauna mi s-a părut că există mult 
adevăr în cuvintele astea. 

— Hai să vedem, unde rămăsesem? A, cum a ajuns la mine. Ginecologul ei, 
un om pe care ea îl adora, îmi fusese pacient. I-a zis că sunt un tip obişnuit, 
de treabă, şi că nu mi-e teamă să mă murdăresc pe mâini. Mi-a căutat cărţile 
la bibliotecă şi i-a plăcut un articol pe care îl scrisesem în urmă cu 


2 Cult creştin fondat de Mary Baker Eddy în 1866 şi care propovăduieşte vindecarea spirituală. 

3 Faimos psiholog american (1902-1987), fondatorul psihoterapiei centrate pe persoană. 

9 



cincisprezece ani despre ideea lui Jung de a inventa câte un nou limbaj 
terapeutic pentru fiecare pacient. Ştii despre ce vorbesc? Nu? în Jurnalul de 
ortopsihiatrie. O să-ţi trimit o ediţie recentă. Eu am ajuns chiar mai departe 
decât Jung. Am sugerat să inventăm câte o nouă formă de terapie pentru 
fiecare pacient şi să tratăm cu mare seriozitate faptul că fiecare pacient este 
unic, concepând o terapie individuală pentru fiecare în parte. 

— Cafea? Da, aş vrea şi eu. Simplă. Mersi. Deci, aşa a ajuns la mine. Şi 
următoarea întrebare pe care ar trebui să mi-o pui, domnule doctor Lash: De 
ce atunci ? întocmai. Asta e. întotdeauna-i o întrebare productivă în cazul 
unui pacient nou. Răspunsul e comportament sexual periculos 4 . Până şi ea 
îşi dădea seama de asta. Mai făcuse aşa ceva şi în trecut, dar acum devenea 
din ce în ce mai grav. închipuie-ţi că mergea cu maşina pe autostradă în 
paralel cu un camion sau o dubiţă - şoferul fiind suficient de sus încât să 
vadă interiorul maşinii ei - apoi îşi ridica fusta şi se masturba la o sută 
douăzeci de kilometri pe oră. Nebună. Apoi ea o lua pe următoarea ieşire de 
pe autostradă şi, dacă şoferul venea după ea, se oprea, se urca lângă el şi i-o 
sugea. Letală chestie. Şi o făcea foarte des. Avea un control atât de mic 
asupra ei înseşi, încât atunci când era plictisită, intra în vreo cârciumă 
sărăcăcioasă din San Jose, uneori în Chicano, alteori în vreun bar de negri, şi 
agăţa pe cineva. Se simţea euforică în situaţii periculoase, înconjurată de 
bărbaţi necunoscuţi şi posibil violenţi. Era în pericol nu numai din cauza 
bărbaţilor, ci şi din cauza prostituatelor, care o detestau fiindcă le fura 
clienţii. O ameninţau că o omoară şi era nevoită să schimbe mereu locul în 
care se ducea. SIDA, herpes, sex protejat, prezervative? Se purta de parcă n- 
ar fi auzit niciodată de aşa ceva. 

— Deci, una peste alta, cam aşa era Belle când a venit prima oară la mine. 
Ai priceput cum stătea treaba? Mai ai vreo întrebare sau continui? Ok. Aşa 
că, într-un fel sau altul, în prima şedinţă am trecut toate testele ei. A venit şi 
la a doua, şi la a treia, apoi am început să facem tratament de două ori, 
uneori de trei ori pe săptămână. Mi-am petrecut o oră întreagă întrebând-o 
tot felul de amănunte despre ce făcuse cu ceilalţi terapeuţi. Asta-i 
întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule 
doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalţi şi pe urmă încearcă să le eviţi 
greşelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! 
Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient 


4 Acting oi/feste o expresie tehnică din engleză, care semnifică tendinţa unui pacient de a-şi manifesta 
o problemă psihică în viaţa reală, trecând la acţiune, în loc de a discuta despre ea în cadrul şedinţelor 
de terapie. 


10 



de îndrăzneţ şi de creativ, să născoceşti câte o nouă formă de terapie pentru 
fiecare pacient în parte. 

— Belle Felini nu era genul de pacient la care să ţină terapia tradiţională. 
Dacă m-aş fi rezumat la rolul meu profesional obişnuit, adică să-i aflu 
trecutul, să reflectez, să empatizez cu ea şi să interpretez, pa, n-o mai 
vedeam. Crede-mă. Sayonara. Auf wiedersehen. Asta făcuse cu toţi terapeuţii 
pe care îi cunoscuse până atunci, iar mulţi dintre ei se bucurau de un bun 
renume. Ştii vechea poveste: operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit. 

— Ce tehnică am folosit? Mi-e teamă că nu m-ai înţeles. Tehnica mea e să 
abandonez orice tehnică. Şi nu vreau să fac pe deşteptul, domnule doctor 
Lash, asta-i prima regulă într-o terapie ca lumea. Şi ăsta ar trebui să fie şi 
principiul tău, dacă o să devii şi tu psihoterapeut. Am încercat să fiu cât mai 
uman şi cât mai puţin formal. Nu-mi concep un plan sistematic de terapie, 
nici tu n-o să faci aşa ceva după patruzeci de ani de experienţă. Mă bizui 
doar pe intuiţia mea. Dar nu-i cinstit pentru tine, ca începător. Presupun, 
dacă mă gândesc cum era la început, că cel mai frapant aspect al patologiei 
lui Belle era impulsivitatea. Simţea o dorinţă, bingo, trebuia să treacă 
imediat la acţiune. Mi-amintesc că am vrut să-i măresc toleranţa la frustrare. 
Asta a fost punctul meu de plecare şi primul, probabil, principalul scop al 
terapiei. Hai să vedem, cum am început? E greu să-mi aduc aminte lucrul 
ăsta, fără notiţele mele. 

— Ti-am zis că le-am pierdut. Văd pe faţa ta că nu prea mă crezi. Notiţele 
mele au dispărut când mi-am mutat cabinetul, acum vreo doi ani. N-ai ce 
face, trebuie să mă crezi. 

— Cel mai bine îmi amintesc faptul că la început lucrurile au mers mult 
mai bine decât mi-am imaginat. Nu ştiu sigur de ce, dar Belle s-a ataşat 
imediat de mine. Şi nu fiindcă eram atrăgător. Tocmai îmi făcusem o 
operaţie de cataractă, şi ochiul meu arăta ca dracu’. Iar ataxia nu-mi creştea 
sex-appealul... 0 ataxie cerebrală comună, dacă eşti curios. în mod clar, 
galopantă... Mă aşteaptă în viitor cadrul, peste vreun an sau doi, şi scaunul 
cu rotile, peste vreo trei sau patru. C'estla vie. 

— Cred că lui Belle i-a plăcut de mine fiindcă îi respectam toate 
drepturile. Am făcut exact ce faci şi tu acum - şi chiar vreau să-ţi spun, 
domnule doctor Lash, că apreciez ceea ce faci. N-am citit nicio fişă de-a ei. 
Am început să lucrez cu ea fără nicio informaţie din alte surse, dorindu-mi 
să nu mă las influenţat de nicio idee preconcepută. Belle n-a fost niciodată 
pentru mine un diagnostic, nici borderline, nici tulburare de nutriţie, nici 
tulburare compulsivă sau antisocială. Aşa îmi abordez toţi pacienţii. Şi sper 
să nu devin niciodată un diagnostic pentru tine. 


11 




— Ce, crezi că şi diagnosticul are rolul lui? Păi, ştiu că voi, cei care aţi 
absolvit acum, şi întreaga industrie psihofarmaceutică puneţi mare preţ pe 
diagnostic. Revistele de psihiatrie sunt pline de peroraţii fără sens despre 
nuanţele diagnosticelor. Pe viitor, apă de ploaie. Ştiu că în unele psihoze este 
important, dar în psihoterapia de zi cu zi nu joacă niciun rol sau, de fapt, au 
chiar un rol negativ. Te-ai gândit vreodată că e mai uşor să pui un diagnostic 
atunci când vezi un pacient pentru prima oară şi că, pe măsură ce ajungi să-l 
cunoşti, devine din ce în ce mai greu? întreabă orice terapeut cu experienţă, 
care are cabinet propriu, şi o să-ţi spună acelaşi lucru! Cu alte cuvinte, 
precizia variază invers proporţional cu informaţia. Halal ştiinţă, nu? 

— Ce vreau să-ţi spun, doctore Lash, e următorul lucru: nu numai că nu i- 
am pusv reun diagnostic lui Belle, dar nici măcar nu mi-a trecut prin cap să-x 
pun vreunul. Nici acum n-o fac. în pofida celor întâmplate, în pofida tuturor 
lucrurilor pe care mi le-a făcut ea, nici acum n-o fac. Şi cred că ea ştia asta. 
Eram pur şi simplu doi oameni care se cunosc unul pe celălalt. Iar mie îmi 
plăcea Belle. Tot timpul mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult! Şi asta ştia. 
Poate că ăsta -i cel mai important lucru. 

— Ei, şi Belle nu era un pacient prea grozav în ce priveşte terapia verbală, 
chiar din contră. Impulsivă, înclinată spre acţiune, deloc dornică să afle 
lucruri despre ea însăşi, lipsită de capacitate de introspecţie, incapabilă de 
asociere liberă. întotdeauna o dădea în bară la îndeplinirea sarcinilor 
tradiţionale ale terapiei - auto-reflecţie, introspecţie - şi apoi căpăta o 
părere şi mai proastă despre propria-i persoană. De aceea terapia eşuase 
mereu atât de lamentabil. Şi din cauza asta mi-am dat seama că trebuie să-i 
captez atenţia în alte moduri. Din cauza asta a trebuit să inventez o nouă 
formă de terapie pentru Belle. 

— Un exemplu? Păi, hai să-ţi dau unul de la începutul terapiei, cam dintr- 
a treia sau a patra lună. Mă concentram asupra comportamentului ei sexual 
autodistructiv şi o întrebasem ce vrea ea cu adevărat de la bărbaţi, inclusiv 
de la primul bărbat din viaţa ei, taică-său. Dar nu ajungeam nicăieri cu asta. 
Nu voia deloc să vorbească despre trecut - o făcuse prea mult cu ceilalţi 
terapeuţi, zicea ea. De asemenea, mai avea şi impresia că a scormoni în 
cenuşa trecutului reprezintă doar o scuză pentru a evita responsabilitatea 
acţiunilor noastre. Citise cartea mea despre psihoterapie şi mă citase pe 
mine, care spuneam acolo acelaşi lucru. Detestam chestia asta. Când 
pacienţii opun rezistenţă şi citează din cărţile tale e ca şi cum te-ar strânge 
de coaie. 

— în timpul unei şedinţe am întrebat-o despre reveriile ei din trecut şi 
despre fanteziile sexuale şi, până la urmă, ca să-mi facă pe plac, mi-a descris 


12 



o fantezie recurentă, de pe vremea când avea opt sau nouă ani: afară e 
furtună, intră într-o cameră, înfrigurată şi udă fleaşcă, iar un bărbat mai în 
vârstă o aşteaptă acolo. O îmbrăţişează, îi scoate hainele ude, o şterge cu un 
prosop mare şi cald, îi dă o ciocolată fierbinte. Aşa că i-am sugerat un joc: i- 
am spus să iasă din cabinet şi să intre din nou, pretinzând că e udă şi 
înfrigurată. Fireşte, am sărit peste partea cu dezbrăcatul, am luat un prosop 
mare din baie şi am şters-o energic, păstrându-mi o atitudine non-sexuală, 
aşa cum fac de obicei. Am şters-o pe spate şi pe păr, apoi am înfăşurat-o în 
prosop, am pus-o să stea jos şi i-am preparat o cană cu ciocolată instant 
fierbinte. 

— Nu mă întreba de ce sau cum de am ales să fac asta atunci. Când ai o 
experienţă atât de bogată ca a mea, înveţi să te bizui pe propria-ţi intuiţie. 
Iar lucrul acesta a schimbat totul. Belle a rămas fără grai pentru o vreme, 
lacrimile i s-au adunat în ochi, apoi a plâns ca un bebeluş. Nu plânsese 
niciodată, absolut niciodată în timpul terapiei. Rezistenţa, pur şi simplu, i-a 
dispărut. 

— Cum adică i-a dispărut? Adică a căpătat încredere în mine, a început să 
creadă că suntem de aceeaşi parte a baricadei. Termenul tehnic, domnule 
doctor Lash, este „alianţă terapeutică". După aceea a devenit un pacient 
autentic. A erupt într-un şuvoi de mărturisiri. A început să aştepte cu 
nerăbdare şedinţele cu mine. Terapia a devenit punctul central al vieţii ei. 
Tot timpul îmi spunea cât sunt de important pentru ea. Şi asta după doar 
trei luni. 

— Dacă eram prea important? Nu, domnule doctor Lash, un terapeut nu 
poate fi prea important la începutul terapiei. Chiar şi Freud a folosit 
strategia de a încerca să înlocuiască o psihonevroză cu o nevroză de transfer 
- ăsta-i un mod foarte eficient de a prelua controlul asupra simptomelor 
distructive. 

— Pari nedumerit. Pai, în cazul acesta, pacientul devine obsedat de 
terapeut, întoarce mereu pe toate părţile în minte ce se întâmplă la fiecare 
şedinţă, are lungi conversaţii imaginare cu terapeutul între şedinţe. Până la 
urmă, simptomele se transferă în terapie. Cu alte cuvinte, simptomele, în loc 
să fie provocate de factorii interni ai nevrozei, încep să fluctueze în funcţie 
de exigenţele relaţiei terapeutice. 

— Nu, mersi, nu mai vreau cafea, Ernest. Dar tu mai ia-ţi. Te superi dacă 
îţi spun Ernest? Bine. Să revin. Am valorificat progresul ăsta. Am făcut tot ce 
am putut să devin cât mai important pentru Belle. Am răspuns tuturor 
întrebărilor ei legate de viaţa mea, i-am susţinut toate laturile pozitive. I-am 
zis că e o femeie atrăgătoare şi inteligentă. Detestam ce-şi făcea singură şi i- 


13 



am spus-o pe şleau. Nimic din toate astea n-a fost greu pentru mine, n-a 
trebuit decât să-i spun adevărul. 

— Mai devreme m-ai întrebat ce tehnică am folosit. Probabil că cel mai 
bun răspuns ar fi: am spus adevărul. Am început să joc un rol din ce în ce 
mai însemnat în fanteziile ei. Avea lungi reverii cu noi doi - se făcea că stăm 
împreună, ne ţinem de mână, că mă joc cu ea, că o hrănesc. Odată a adus la 
cabinet o cutie cu jeleu şi o lingură şi m-a rugat să o hrănesc - ceea ce am şi 
făcut, spre marea ei încântare. 

— Sună nevinovat, nu-i aşa? Dar eu am ştiut chiar de la început că 
deasupra noastră plana o umbră. 0 ştiam atunci, o ştiam şi când îmi vorbea 
despre cât de tare s-a excitat când o hrăneam. Am ştiut-o şi când îmi spunea 
că vrea să meargă multă vreme cu o canoe, două sau trei zile pe săptămână, 
doar ca să fie singură, să plutească pe apă şi să se delecteze cu fanteziile 
legate de mine. Ştiam că modul în care abordasem problema era riscant, dar 
credeam că e un risc calculat. Aveam de gând să las să se acumuleze 
transferul pozitiv, iar apoi să mă folosesc de el pentru a-i combate 
autodistructivitatea. 

— Iar după câteva luni am devenit atât de important pentru ea, încât am 
început să îi studiez patologia. Mai întâi m-am concentrat pe problemele de 
viaţă şi de moarte: HIV, povestea cu barurile, partidele caritabile de sex oral 
de pe autostradă. Şi-a făcut un test HIV şi a ieşit negativ, slavă Domnului. Mi- 
amintesc că am aşteptat două săptămâni rezultatul. Pot să-ţi spun că atunci 
am transpirat la fel de mult ca şi ea. 

— Ai lucrat vreodată cu pacienţi care aşteaptă rezultatul testului HIV? 
Nu? Ei bine, Ernest, perioada aia îţi oferă multe oportunităţi. Te poţi folosi 
de ea ca să faci treabă bună. Timp de câteva zile, pacienţii se confruntă cu 
propria lor moarte, poate pentru prima oară. Atunci e momentul când îi poţi 
ajuta să-şi examineze şi să-şi redistribuie priorităţile, pentru a-şi 
fundamenta viaţa şi comportamentul pe ceea ce contează cu adevărat 
pentru ei. Terapie existenţialistă de şoc, o numesc eu uneori. Dar nu şi la 
Belle. Pe ea n-a tulburat-o. Prea multă negare. Aidoma multor pacienţi auto 
distructivi, Belle se simţea invulnerabilă faţă de oricine în afara propriei 
persoane. 

— Am instruit-o despre HIV, despre herpes, pe care, printr-o minune, nu 
îl contactase, şi despre procedeele prin care se putea proteja de boli în 
timpul partidelor de amor. Am îndrumat-o spre locuri mai sigure unde să 
agaţe bărbaţi când i se părea că nu mai poate rezista fără sex: cluburi de 


14 



tenis, întâlniri ale PTA 5 , lansări de carte în librării. Belle era o figură, o 
adevărată seducătoare! Reuşea să-şi stabilească o întâlnire cu un 
necunoscut frumos în cinci sau şase minute, uneori la distanţă de numai trei 
metri de soţia lui, care nu bănuia nimic. Trebuie să recunosc faptul că o 
invidiam. Cele mai multe femei nici nu se gândesc la ce noroc au în privinţa 
asta. îţi poţi imagina că un bărbat - mai ales o epavă jerpelită ca mine - să 
facă aşa ceva când i se năzare? 

— 0 chestie surprinzătoare la Belle, dacă ţinem seama de ce ţi-am 
povestit până acum, era sinceritatea ei deplină. în primele două şedinţe, pe 
când ne hotărâm dacă să lucrăm sau nu împreună, i-am prezentat condiţia 
de bază, fără de care nu puteam să fac terapie cu ea: deplina sinceritate. 
Trebuia să-şi asume obligaţia de a-mi împărtăşi toate evenimentele 
importante din viaţa ei: consum de droguri, comportament sexual impulsiv, 
tăieturi, vomă deliberată, fantezii - totul. Altfel, i-am spus, îşi pierdea timpul 
cu mine. Dar dacă mă ţinea la curent cu toate astea, atunci se putea bizui 
total pe faptul că aveam sa fiu alături de ea. Ea a promis şi ne-am strâns 
mâinile cu solemnitate, pecetluind astfel înţelegerea. 

— Şi, din câte ştiu, s-a ţinut de cuvânt. De fapt, ăsta era un avantaj de care 
profitam, fiindcă, dacă în timpul săptămânii avea loc un eveniment 
semnificativ - de exemplu, dacă se zgâria pe încheieturile mâinilor sau se 
ducea în vreun bar - i-1 analizam până nu se mai putea. Insistam să 
cerceteze pe larg şi în profunzime tot ce se petrecuse înainte de episodul 
acela. „Te rog, Belle”, spuneam eu, „trebuie să aflu tot ce s-a întâmplat 
înainte de asta, tot ce ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine: ce anume s-a 
petrecut înainte, în ziua aia, gândurile, sentimentele, fanteziile tale". Asta o 
scotea din sărite pe Belle - avea alte lucruri despre care voia să discute şi 
detesta să-şi piardă o grămadă de vreme din şedinţele ei de terapie cu aşa 
ceva. Chiar şi numai chestia asta a ajutat-o să-şi controleze impulsivitatea. 

— Introspecţia? N-a jucat un rol important în terapia Bellei. 0, a ajuns să 
recunoască faptul că, de cele mai multe ori, înainte de acţiunile ei impulsive 
avea un sentiment de vid interior, se simţea moartă pe dinăuntru şi că 
riscurile pe care şi le asuma, tăieturile, sexul, abuzurile alimentare, toate 
erau încercări de a umple acest gol şi de a se trezi din nou la viaţă. 

— Dar ceea ce nu înţelegea Belle era faptul că aceste acţiuni nu-i foloseau 
la nimic. Toate dădeau rateuri, fiindcă sfârşeau prin a-i provoca un 
sentiment şi mai adânc de vinovăţie şi tendinţe mai frenetice şi 


5 în engl. în orig. Parent Teacher Association, Asociaţia Părinţilor şi Profesorilor. 

15 



autodistructive, în încercarea de a se simţi vie. în mod ciudat, Belle refuza 
întotdeauna cu încăpăţânare să înţeleagă că acţiunile ei aveau consecinţe. 

— Aşa că introspecţia nu o ajuta. Trebuia să fac altceva, şi am încercat să 
aplic toate metodele convenţionale, ba chiar mai mult decât atât, pentru a o 
ajuta să-şi controleze impulsivitatea. Am alcătuit o listă a comportamentelor 
ei impulsiv-distructive, iar ea a fost de acord să nu apeleze la niciunul dintre 
ele înainte de a mă suna şi de a-mi da şansa să o conving să se răzgândească. 
Dar rareori mă suna, nu voia să mă deranjeze. în sinea ei era convinsă că îmi 
respect cu greu angajamentul luat şi că în curând o să mă satur de ea şi o să-i 
fac vânt. Nu puteam s-o conving de contrariu. M-a rugat să-i dau un suvenir, 
să-l poarte la ea. I-ar fi dat mai multă stăpânire de sine. I-am spus să-şi 
aleagă ceva din cabinetul meu. Ea mi-a scos batista din jachetă. I-am dat-o, 
dar mai întâi am scris pe ea câteva dintre tendinţele ei autodistructive: 

Mă simt moartă şi îmi fac singură rău ca să ştiu că sunt încă vie. 

Mă simt amorţită şi trebuie să fac ceva periculos şi riscant ca să 
mă simt vie. 

Mă simt goală pe dinăuntru şi încerc să mă umplu cu droguri, 
mâncare, spermă. 

Dar astea sunt doar remedii temporare. Sfârşesc prin a mă 
simţi vinovată - chiar mai moartă şi mai goală pe dinăuntru. 

— I-am dat instrucţiuni Bellei să reflecteze la mesajele scrise pe batistă 
de fiecare dată când simţea vreun impuls de felul acesta. 

— Pari nemulţumit, Ernest. îmi dezaprobi metoda? De ce? Prea 
ostentativă? Nu-i aşa. Pare ostentativă, de acord, dar găseşti remedii 
disperate în împrejurări disperate. Mi-am dat seama că un obiect care îţi 
aparţine, ceva care să-i amintească concret de tine, e foarte util pentru 
pacienţii care nu şi-au dezvoltat niciodată sentimentul permanenţei 
obiectului. Unul dintre profesorii mei, Lewis Hill, care era un geniu în 
tratarea bolnavilor cu schizofrenie severă, avea obiceiul să respire într-o 
sticlă minusculă şi să le-o dea pacienţilor lui s-o poarte la gât, pe un şnur, 
când pleca în vacanţă. 

— Crezi că şi asta e ostentativ, Ernest? Dă-mi voie să înlocuiesc acest 
cuvânt cu unul mai potrivit: creativ. îţi aminteşti ce am spus mai devreme 
despre forma nouă de terapie pe care o creezi pentru fiecare pacient? Exact 
la asta mă refeream. în plus, nu mi-ai pus cea mai importantă întrebare. 

— Dacă a funcţionat? Da, exact asta era. Asta-i întrebarea. Singura 
întrebare posibilă. Uită de reguli. Da, a funcţionat! A funcţionat în cazul 


16 



pacienţilor doctorului Hill şi a funcţionat şi în cazul lui Belle, care purta 
mereu la ea batista mea şi, încetul cu încetul, şi-a controlat din ce în ce mai 
mult impulsivitatea. „Scăpările” ei au devenit din ce în ce mai rare, şi în 
curând am putut să acordăm atenţie altor lucruri în timpul şedinţelor de 
terapie. 

— Ce? Doar o vindecare transferenţială? Văd că te interesează, până la 
urmă, o parte din lucrurile astea, Ernest. Asta-i bine - e bine să-ţi exprimi 
îndoielile. Ai talentul de a ochi aspectele importante. Dă-mi voie să-ţi zic un 
lucru, acum nu eşti pe drumul cel bun, nu neurochimia e vocaţia ta. Păi, a 
trecut aproape un secol de când Freud a desconsiderat „vindecarea 
transferenţială". E ceva adevăr în asta, dar de fapt nu-i aşa. 

— Crede-mă, dacă poţi sparge ciclul de comportamente autodistructive - 
indiferent cum o faci atunci ai obţinut o chestie importantă. Primul pas 
trebuie să fie neapărat dinamitarea cercului vicios de ură de sine şi 
autodistructivitate, urmate de şi mai multă ură de sine, provocată de faptul 
că ţi-e ruşine de ceea ce ai făcut. Deşi niciodată nu mi-a vorbit despre asta, 
închipuie-ţi cât se dispreţuia pe sine însăşi şi ruşinea pe care trebuie s-o fi 
simţit din pricina purtării ei depravate. Cade în sarcina terapeutului 
misiunea de a-1 ajuta pe pacient să întrerupă procesul ăsta. Karen Horney a 
zis odată... Ai citit ce a scris Horney, Ernest? 

— Păcat, dar asta pare să fie soarta celor mai însemnaţi teoreticieni din 
domeniul nostru, învăţămintele lor nu supravieţuiesc decât o singură 
generaţie. Horney a fost una dintre favoritele mele. în timpul formării mele, 
am citit tot ce-a scris. Cea mai bună carte a ei, Nevrozele şi evoluţia umană, a 
fost scrisă acum mai mult de cincizeci de ani şi e una dintre cele mai bune 
cărţi despre psihoterapie - nici măcar un singur cuvânt în jargon. 0 să ţi-o 
trimit pe a mea. Undeva, poate chiar în cartea asta, a făcut o afirmaţie 
simplă, dar redutabilă: „Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să 
fii mândru". 

— Am deviat de la subiect. Ajută-mă să continui, Ernest. Relaţia mea cu 
Belle? Bineînţeles, de asta suntem aici de fapt, nu-i aşa? în ceea ce priveşte 
relaţia dintre noi, s-au petrecut multe lucruri interesante. Dar ştiu că lucrul 
cel mai important pentru comitetul tău îl reprezintă atingerile corporale. 
Belle a făcut mare tamtam pe tema asta, încă de la început. Şi acum, că tot 
am ajuns la capitolul ăsta, eu am obiceiul să-mi ating toţi pacienţii, fie că 
sunt bărbaţi, fie că sunt femei, în fiecare şedinţă, de regulă o strângere de 
mână la plecare sau poate o bătaie uşoară pe umăr. Ei bine, Bellei nu-i prea 
plăcea chestia asta: refuza să-mi strângă mâna şi făcea tot felul de 


17 



comentarii ironice de genul „Asta-i o strângere de mână aprobată de APA 6 ?" 
sau „N-ai putea încerca să fii mai puţin protocolar?” Uneori îşi termina 
şedinţa cu o îmbrăţişare, întotdeauna prietenească, fără nicio conotaţie 
sexuală. La următoarea şedinţă mă muştruluia pentru felul cum mă purtam, 
pentru formalismul meu, pentru faptul că înţepeneam când mă îmbrăţişa. 
Iar „a înţepeni" se referă la corpul meu, nu la pulă, Ernest, am văzut cum te 
uitai adineauri la mine. Ai fi un jucător de poker vai de capul lui. încă n-am 
ajuns la partea lascivă. 0 să te anunţ eu când ajungem. 

— Se plângea de vârsta ei. Dacă ar fi fost bătrână şi ramolită, spunea, n-aş 
fi ezitat să o îmbrăţişez. Probabil că avea dreptate. Contactul fizic era 
extraordinar de important pentru Belle: insista mereu să ne atingem unul pe 
celălalt. Insista şi insista şi insista. Non-stop. Dar puteam s-o înţeleg: în 
copilărie, Bellei îi lipsiseră atingerile corporale. Mama ei a murit când ea era 
încă în faşă şi a fost crescută de un şir de guvernante elveţiene inaccesibile. 
Iar tatăl ei! închipuie-ţi cum ar fi să creşti având un tată cu fobie de microbi, 
care n-o atingea niciodată şi care purta mănuşi şi în casă, şi în afara ei. îi 
punea pe servitori să calce toate bancnotele. 

— Cu timpul, cam după un an, mă relaxasem destul, ori fusesem înmuiat 
suficient de insistenţele necontenite ale Bellei, încât să mă apuc să închei 
regulat şedinţele cu o îmbrăţişare avunculară. Avunculară? înseamnă „de 
unchi”. Dar oricât i-aş fi dat, ea îmi cerea întotdeauna mai mult, încerca 
mereu să mă sărute pe obraz când mă îmbrăţişa. Eu insistam mereu să 
respecte limitele, iar ea ţinea morţiş să le încalce. Nici nu mai ştiu câte cărţi 
şi articole despre subiectul ăsta i-am dat să citească. 

— Dar ea era ca un copil într-un trup de femeie - întâmplător, un trup de 
femeie demenţial - şi îşi dorea un contact fizic permanent cu mine. N-ar 
putea să-şi mute scaunul mai aproape? N-aş putea să o ţin de mână câteva 
minute? N-am putea să stăm unul lângă altul pe canapea? N-aş vrea cumva 
să-mi pun mâna în jurul taliei ei şi să stăm aşa, în tăcere, sau să mergem la 
plimbare în loc să vorbim? 

— Şi era persuasivă şi ingenioasă. „Seymour", spunea ea, „tu vorbeşti o 
grămadă despre faptul că inventezi câte o terapie pentru fiecare pacient al 
tău, dar în articolele pe care le scrii nu pomeneşti nimic despre faptul că 
lucrul ăsta e valabil «doar dacă e în manualul oficial» sau «atâta vreme cât 
nu deranjează confortul burghez al terapeutului de vârstă mijlocie»". Mă 
acuza ca mă ascund în spatele indicaţiilor APA legate de limitele terapiei. 
Ştia că eu scrisesem regulile alea pe vremea când eram preşedintele APA şi 


6 în engl. în orig. American Psychiatric Association: Asociaţia Psihiatrilor din America. 

18 



îmi reproşa că sunt prizonierul propriilor mele norme. îmi reproşa că nu-mi 
citesc articolele, „Tu subliniezi faptul că trebuie să se respecte unicitatea 
fiecărui pacient şi apoi prezinţi un singur set de reguli, care se potrivesc 
tuturor pacienţilor, în toate situaţiile. Cu toţii suntem puşi la grămadă", zicea 
ea, „de parcă toţi pacienţii ar fi la fel şi ar trebui trataţi la fel". Iar refrenul ei 
era mereu acelaşi: „Ce-i mai important: Să urmezi regulile? Să rămâi în zona 
ta de siguranţă, adică în fotoliu? Sau să faci ce-i mai bine pentru pacientul 
tău?" 

— Alteori înjura „terapia mea defensivă": „Ti-e atât de groază să nu fii dat 
în judecată. Voi, toţi terapeuţii umanişti, vă chirciţi de frică în faţa avocaţilor 
şi, în acelaşi timp, vă îndemnaţi pacienţii bolnavi mintal să fie liberi. Chiar 
crezi că te-aş da în judecată? încă nu mă cunoşti, Seymour? îmi salvezi viaţa. 
Şi te iubesc!" 

— Şi, ştii, Ernest, avea dreptate. Mă făcuse să bat în retragere. Chiar mă 
chircisem de frică. îmi apăram regulile până şi într-o situaţie în care ştiam că 
erau antiterapeutice. îmi plasam timiditatea şi temerile cu privire la cariera 
mea derizorie înaintea intereselor ei. Zău aşa, dacă priveşti lucrurile de pe o 
poziţie de imparţialitate, nu era nimic rău în a o lăsa să stea lângă mine şi să 
mă ţină de mână. De fapt, de fiecare dată când făceam asta, fără excepţie, 
insuflam un nou avânt terapiei: ea devenea mai puţin defensivă, avea mai 
multă încredere în mine, căpăta mai mult acces la viaţa ei interioară. 

— Ce? Dacă limitele stricte folosesc la ceva într-o terapie? Bineînţeles că 
da. Ascultă-mă, Ernest. Problema mea era că Belle tuna şi fulgera împotriva 
tuturor limitelor, de parcă ar fi fost un taur cu un steag roşu în faţa ochilor. 
De câte ori - de câte ori - impuneam vreo limită, ea încerca încontinuu să o 
încalce. Căpătase obiceiul de a se îmbrăca sumar sau de a purta bluze 
transparente, fără sutien. Dacă făceam vreun comentariu, mă ridiculiza 
spunând ca am o atitudine victoriană faţă de trup. Voiam să-i cunosc în cel 
mai mic detaliu mintea, zicea ea, însă pielea era tabu. De vreo două ori s-a 
plâns că are o umflătură la un sân şi m-a rugat să o examinez, ceea ce 
bineînţeles că n-am făcut. Povestea ore întregi despre cum ar vrea să facă 
amor cu mine şi mă implora să fac sex cu ea măcar o dată. Unul dintre 
argumentele ei era că, dacă ar face o dată sex cu mine, atunci ar scăpa de 
obsesie. Ar fi aflat că nu e nimic deosebit sau magic în asta, şi apoi ar fi fost 
liberă să se gândească şi la alte lucruri. 

— Cum m-a făcut să mă simt dorinţa ei de a face sex cu ea? Bună 
întrebare, Ernest, dar are vreo legătură cu ancheta asta? 

— Nu eşti sigur? Important e ce am făcut- pentru asta sunt judecat - nu 
ce am simţit sau am gândit. Nimănui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de 


19 



aşa ceva când eşti pus la zid în felul ăsta! Dar, dacă opreşti un pic 
înregistrarea, o să-ţi spun. Ia-o ca pe o îndrumare. Ai citit Scrisori către un 
tânăr poet de Rilke? Ei bine, consideră asta ca pe o scrisoare a mea către un 
tânăr terapeut. 

— Bine. Şi pixul, Ernest. Pune-1 jos şi ascultă-mă puţin. Vrei să ştii în ce fel 
m-a afectat? 0 femeie frumoasă, obsedată de mine, care se masturba zilnic 
gândindu-se la mine şi mă implora să o pun cu ea, vorbea întruna despre 
fanteziile ei cu mine, despre cum s-ar freca pe faţă cu sperma mea sau cum 
ar pune-o în fursecuri cu ciocolată - cum crezi că mă făcea să mă simt? Uită- 
te la mine! Două cârje, din ce în ce mai bolnav, urât, cu faţa încreţită de 
riduri, cu corpul fleşcăit, pe ducă. 

— Recunosc. Sunt şi eu om. A început să mă afecteze. Mă gândeam la ea în 
timp ce îmi alegeam hainele în zilele când aveam şedinţă cu ea. Ce cămaşă să 
port? Detesta dungile late, cică mă făceau să arăt prea mulţumit de mine 
însumi, spunea. Şi ce loţiune să folosesc după bărbierit? îi plăcea Royall 
Lyme mai mult decât Mennen, iar eu şovăiam de fiecare dată, neştiind pe 
care s-o aleg. De obicei, mă dădeam cu Royall Lyme. într-o zi, la clubul ei de 
tenis, a făcut cunoştinţă cu un coleg de-al meu - un dobitoc, un adevărat 
narcisist care s-a simţit mereu în competiţie cu mine - şi, cum a auzit că ne 
cunoaştem, l-a tras de limbă în legătură cu mine. Relaţia dintre mine şi el a 
excitat-o în asemenea măsură, că imediat s-a dus acasă cu el. închipuie-ţi, 
fraierul ăla s-o pună cu femeia asta superbă, şi nici măcar să nu ştie că 
datorită mie. Iar eu să nu-i pot spune. M-am ofticat ca naiba. 

— Dar una e să ai sentimente puternice faţă de un pacient, alta e să ţi le şi 
manifeşti. Iar eu m-am zbătut să mă abţin, mă analizam tot timpul, în paralel 
m-am consultat cu doi prieteni şi am încercat să fac faţă în timpul şedinţelor, 
îi spuneam fără întrerupere că nici la Pastele cailor n-o să fac sex cu ea, că 
niciodată n-aş înceta să mi-o reproşez după aceea. I-am zis că are mai multă 
nevoie de un terapeut bun şi iubitor decât de un amant infirm şi vârstnic. 
Dar mi-am recunoscut atracţia faţă de ea. I-am spus că nu vreau să stea prea 
aproape de mine, întrucât contactul fizic mă excita şi mă făcea să fiu mai 
puţin competent ca terapeut. Am adoptat o poziţie autoritară: am insistat că 
perspectiva mea asupra efectelor pe termen lung era mai corectă decât a ei, 
că ştiam lucruri despre terapie pe care ea nu le ştia încă. 

— Da, da, poţi şi înregistrezi din nou. Cred ca ţi-am răspuns la întrebarea 
despre sentimentele pe care le aveam. Deci am ţinut-o aşa mai bine de un an, 
luptându-ne ca simptomele să dispară. A clacat de multe ori, dar, în mare, 
ne-am descurcat binişor. Ştiam că nu se vindecase. Eu doar „o conţineam", 
oferindu-i un mediu plin de înţelegere şi dându-i sentimentul că se află în 


20 



siguranţă chiar şi în intervalul dintre şedinţe. Dar puteam auzi ceasul cum 
ticăie: devenea din ce în ce mai agitată şi mai epuizată. 

— Iar într-o zi, când a venit, arăta complet extenuată. 0 marfă nouă şi 
foarte concentrată apăruse la vânzare pe stradă, şi mi-a mărturisit că era pe 
punctul de a face rost de nişte heroină. „Nu mai pot continua să trăiesc într-o 
frustrare totală a zis ea. „încerc din răsputeri să fac în aşa fel încât relaţia 
dintre noi să funcţioneze, dar nu prea mai am combustibil. Mă cunosc, ştiu 
cum sunt şi ce fac. Tu mă ţii în viaţă, şi vreau să lucrez cu tine. Cred că pot s- 
o fac. Dar am nevoie de un stimulent. Da, da Seymour. Ştiu ce te pregăteşti să 
spui: îţi ştiu textele pe dinafară. Ai de gând să spui că deja am un stimulent, 
că stimulentul meu e o viaţă mai bună, care mă face să mă simt mai bine cu 
mine însămi şi care mă împiedică să mă sinucid, oferindu-mi respect de sine. 
Dar nu-i suficient! E prea departe. Prea abstract. Am nevoie de ceva palpabil. 
Am nevoie de ceva palpabil!" 

— Am început să ripostez, dar m-a întrerupt. Din disperarea ei, care 
atinsese cote uriaşe, a ţâşnit o propunere disperată. „Seymour, cooperează 
cu mine. Aşa cum vreau eu. Te implor. Dacă nu mai fac nimic un an - chiar 
nimic, ştii ce vreau şi spun: fără droguri, fără vomitat, fără chestii prin 
baruri, fără tăieturi, fără nimic - atunci răsplăteste-mă. Dă-mi un stimulent! 
Promite-mi că mă duci o săptămână în Hawaii. Să mergem acolo ca bărbat şi 
femeie, nu ca psihoterapeut şi pacient tălâmb. Nu zâmbi, Seymour, vorbesc 
serios, extrem de serios. Am nevoie de asta. Seymour, măcar de data asta, 
pune nevoile melem faţa regulilor. Colaborează cu mine.” 

— S-o duc o săptămână în Hawaii! Zâmbeşti, Ernest, aşa am făcut şi eu. 
Strigător la cer! Am făcut ce ai fi făcut şi tu: nu am luat-o în serios. Am 
încercat să refuz, aşa cum îi refuzasem toate propunerile imorale de până 
atunci. Dar de data asta nu se lăsa păgubaşă. în atitudinea ei exista ceva 
irezistibil, ameninţător. Şi o mai încăpăţânată perseverenţă. N-o lăsa baltă. 
Nu puteam s-o fac să se răzgândească. Când i-am spus că nici nu încape în 
discuţie, Belle a început să negocieze: a mărit perioada de bună-purtare la 
un an şi jumătate, a înlocuit Hawaii cu San Francisco şi a micşorat durata de 
la o săptămână, mai întâi la cinci, apoi la patru zile. 

— între şedinţe, împotriva voinţei mele, m-am trezit că mă gândesc la 
propunerea Bellei. Nu mă puteam abţine. Cochetam cu ideea. Un an şi 
jumătate - optsprezece luni - de bună-purtare? Imposibil. Absurd. N-ar fi 
putut să reziste, pentru nimic în lume. De ce ne mai pierdem vremea 
discutând despre asta? 

— Dar dacă - doar ca un exerciţiu mental, mi-am spus în sinea mea - dacă 
ea chiar reuşea să-şi schimbe comportamentul vreme de optsprezece luni? 


21 



Ia încearcă să te gândeşti la lucrul ăsta, Ernest. închipuie-ţi. Ia în considerare 
şi posibilitatea asta. Nu eşti de acord că, dacă o femeie impulsivă, cu tendinţa 
de a trece la acţiune, îşi dezvoltă capacitatea de a se controla şi de a adopta 
un comportament egosintonic vreme de optsprezece luni, renunţând la 
droguri, la tăieturi şi la toate formele de autodistrugere, ea n-o să mai fie 
aceeaşi persoană? 

— Ce? Pacienţii borderline joacă tot felul de jocuri? Asta ai zis? Ernest, n- 
o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândeşti aşa. Exact despre asta 
vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există 
diverse tipuri de borderline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poţi să 
tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. Deci, 
Ernest, te mai întreb o dată: Nu eşti de acord că persoana asta, nu eticheta, ci 
această Belle, femeia asta în carne şi oase, s-ar schimba radical şi în 
profunzime dacă s-ar purta complet diferit vreme de optsprezece luni? 

— Nu vrei să-ţi dai cu părerea? Nu te condamn, având în vedere calitatea 
în care te afli azi aici. Mai e şi reportofonul. Păi, atunci răspunde-ţi doar în 
sinea ta, nu cu voce tare. Ba nu, dă-mi mie voie să răspund: nu cred că există 
pe lumea asta vreun terapeut care să nu fie de acord cu faptul că Belle ar fi o 
persoană extrem de diferită, dacă nu s-ar mai lăsa dominată de tulburarea ei 
impulsivă. Şi-ar crea valori diferite, priorităţi diferite, o perspectivă diferită. 
S-ar trezi din amorţeală, ar deschide ochii, ar vedea realitatea, poate şi-ar 
vedea propria-i frumuseţe şi valoare. Şi m-ar vedea şi pe mine cu alţi ochi, 
m-ar vedea aşa cum mă vezi şi tu: un moş şchiop şi pe cale de a se 
dezintegra. Dacă ar vedea realitatea, atunci transferul erotic şi necrofilia, 
pur şi simplu, ar dispărea şi, odată cu ele, bineînţeles, şi orice interes în 
stimulentul Hawaii. 

— Ce zici, Ernest? Aş fi dus dorul transferului erotic? Mă mâhnea gândul 
ăsta? Bineînţeles! Bineînţeles! îmi plăcea la nebunie să fiu adorat. Cui nu i-ar 
plăcea? Ţie nu? 

— Hai, Ernest. Ţie nu! Ţie nu-ţi plac la nebunie aplauzele, când îţi termini 
prelegerea? Nu-ţi place la nebunie când oamenii, mai ales femeile, se strâng 
în jurul tău? 

— Bine! îţi apreciez sinceritatea. N-are de ce să-ţi fie ruşine. Cui nu i-ar 
plăcea? Aşa suntem făcuţi. Deci, să continui, mi-ar fi lipsit adoraţia ei, m-aş fi 
simţit părăsit, dar nu se putea una fără alta. Era sarcina mea să o aduc în 
contact cu realitatea, să o ajut să se desprindă de mine. Poate chiar şi, 
Doamne apără-mă, să mă uite. 

— Ei bine, pe măsură ce zilele, apoi săptămânile treceau, eu deveneam 
din ce în ce mai intrigat de pariul Bellei. Optsprezece luni de bună-purtare, 


22 



îmi oferise ea. Şi aminteşte-ţi că era doar o ofertă iniţială. Sunt un negociator 
priceput şi eram sigur că probabil aş fi putut obţine mai mult, pentru a-i 
creşte şansele, pentru a-i da un răgaz şi mai mare. Pentru ca schimbarea să-i 
intre în sânge. M-am mai gândit şi la alte condiţii asupra cărora să insist: 
terapie de grup pentru ea, poate, şi o încercare mai asiduă de a-1 implica pe 
soţul ei în terapia de cuplu. 

— Zi şi noapte, mă gândeam la propunerea Bellei. Nu mi-o puteam scoate 
din cap. îmi place să pun pariuri, iar şansele mele de câştig păreau fantastic 
de mari. Dacă Belle pierdea pariul, dacă ceda luând droguri, vomitând, 
bătând barurile sau tăindu-şi venele, atunci nu pierdeam nimic. Pur şi 
simplu, ne-am fi întors de unde am plecat. Chiar dacă aş fi obţinut doar 
câteva săptămâni sau luni de abstinenţă, aş fi putut să mă folosesc de ele. 
Dar dacă Belle câştiga, atunci s-ar fi schimbat atât de mult, încât nu ar mai fi 
pretins niciodată premiul. Simplu ca bună ziua. Şanse nule să pierd şi şanse 
bunicele de a o salva pe femeia asta. 

— Eu am fost întotdeauna un tip dinamic, îmi plac la nebunie cursele de 
cai, pariez pe orice, baseball, baschet. După liceu, m-am înrolat în marină şi 
m-am întreţinut în facultate din câştigurile de la partidele de poker jucate la 
bordul vaporului. Când îmi făceam rezidenţialul la Mount Sinai, în New York, 
mi-am petrecut multe dintre serile libere participând la un joc de poker în 
secţia de obstetrică, împreună cu medicii din Park Avenue, care puteau fi 
chemaţi oricând la serviciu. în camera de relaxare a doctorilor, de lângă 
salonul de naşteri, se juca permanent poker. De câte ori apărea un loc liber 
la masa de joc, îl puneau pe centralist să îmi trimită mesajul „Dr. Blackwood” 
pe pager. De câte ori auzeam pe pager „Dr. Blackwood să vină în salonul de 
naşteri”, fugeam acolo cât mă ţineau picioarele. Toţi erau medici minunaţi, 
dar şi jucători de poker. Ştii, Ernest, pe vremea aia rezidenţii erau plătiţi 
extrem de prost, iar la sfârşitul anului, toţi aveau datorii uriaşe. Eu? Eu m- 
am dus la noul meu post din Ann Arbor într-o maşină decapotabilă De Soto, 
prin bunăvoinţa obstetricienilor din Park Avenue. 

— Să revenim la Belle. M-am tot gândit şi răzgândit la pariul ei şi apoi, 
într-o zi, am acceptat provocarea. I-am spus lui Belle că îi pot înţelege nevoia 
de stimulente şi am iniţiat o negociere serioasă. Am insistat ca termenul să 
fie de doi ani. A fost atât de recunoscătoare pentru faptul că am luat-o în 
serios, încât a acceptat toate condiţiile mele şi imediat am încheiat un 
contract clar şi ferm. Partea pe care o avea ea de respectat din înţelegere era 
să nu cedeze nici unei tentaţii vreme de doi ani: fără droguri (inclusiv 
alcool), fără tăieturi, fără să agaţe pe nimeni prin baruri ori pe autostradă 
sau alte comportamente sexuale periculoase. Aventurile sexuale obişnuite îi 


23 



erau permise. Şi fără nimic ilegal. M-am gândit că asta acoperă totul. A, da, şi 
trebuia să înceapă terapia de grup şi să-mi promită că participă împreună cu 
soţul ei la o terapie de cuplu. Partea pe care o aveam eu de respectat era un 
weekend în San Francisco: toate detaliile, hotelul, activităţile, urmau şi 
rămână la alegerea ei, avea mână liberă. Eu trebuia doar să mă pun la 
dispoziţia ei. 

— Belle a tratat chestia asta cu toată seriozitatea. La finalul negocierilor, 
a sugerat un legământ protocolar. A adus o Biblie şi am jurat amândoi pe ea 
că o să ne respectăm promisiunile. După aceea ne-am strâns solemn mâinile, 
să pecetluim contractul. 

— Tratamentul a continuat ca şi până atunci. Belle şi cu mine ne 
întâlneam, în medie, de două ori pe săptămână, de trei ori ar fi fost mai bine, 
dar soţul ei începuse să bombăne din cauza costurilor ridicate ale terapiei, 
întrucât Belle nu mai ceda impulsurilor ei şi nu mai trebuia să ne petrecem 
timpul analizându-i „scăpările”, terapia a mers mai repede şi a fost mai 
profundă. Vise, fantezii, totul părea mai accesibil. Pentru prima oară, a 
început să dea semne că ar fi curioasă să se cunoască pe sine. S-a înscris la 
universitate, la un curs de instruire despre psihologia deviantă şi s-a apucat 
să scrie o autobiografie despre copilăria ei. încetul cu încetul, şi-a amintit 
din ce în ce mai multe amănunte despre primii săi ani de viaţă şi despre cum 
îşi căutase o altă mamă printre guvernantele nepăsătoare, dintre care 
majoritatea plecau după doar câteva luni, din cauza fanatismului cu care 
tatăl ei insista să păstreze curăţenia şi ordinea. Fobia lui de microbi îi 
controla ei toate aspectele vieţii. închipuie-ţi: până la paisprezece ani n-a 
fost lăsată să se ducă la şcoală şi a fost educată acasă, din cauza temerilor lui 
că ar putea aduce microbi acasă. în consecinţă, avea foarte puţini prieteni 
apropiaţi. Chiar şi mesele luate împreună cu prietenii erau rare. I se 
interzicea să mănânce în altă parte decât acasă, iar ea avea oroare să-ţi 
expună prietenii la bizareriile tatălui ei: mănuşi, spălat pe mâini între 
felurile de mâncare, inspectarea mâinilor servitorilor, pentru a verifica dacă 
sunt curate. Nu i se permitea să împrumute cărţi, iar una dintre 
guvernantele pe care ea le iubise a fost concediată pe loc fiindcă le lăsase pe 
Belle şi pe o prietenă de-a ei să facă schimb de rochii pentru o zi. Copilăria şi 
statutul ei de fiică s-au încheiat brusc la paisprezece ani, când a fost trimisă 
la o şcoală cu internat în Grenoble. De atunci, n-a mai avut decât o relaţie 
superficială cu tatăl ei, care s-a recăsătorit imediat după aceea. Noua lui 
soţie era o femeie frumoasă, dar înainte fusese prostituată, conform 
spuselor unei mătuşi necăsătorite, care i-a zis că femeia era una dintre 
multele curve cu care tatăl ei se întâlnise în ultimii paisprezece ani. Poate, s- 


24 



a gândit Belle - iar asta a fost prima ei tentativă de interpretare din timpul 
terapiei că el se simţea murdar, şi din cauza asta se spăla tot timpul şi 
refuza ca pielea lui s-o atingă pe a ei. 

— în tot acest răstimp, Belle a adus vorba despre pariul nostru doar 
pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de mine. îl numea „cea mai puternică 
susţinere” de care avusese parte. Ştia că pariul era un cadou pentru ea şi, 
spre deosebire de „darurile" pe care le primise de la alţi medici - cuvinte, 
interpretări, promisiuni, „îngrijiri terapeutice” -, cadoul ăsta era real şi 
palpabil. Corporal. Era o dovadă tangibilă a faptului că eu mă dedicam întru 
totul misiunii de a o ajuta. Şi îi dovedeam astfel iubirea mea. Niciodată până 
atunci, a zis ea, nu mai fusese iubită în felul ăsta. Niciodată până atunci nu o 
mai pusese cineva mai presus de interesele proprii, mai presus de reguli. Cu 
siguranţă, nu tatăl ei, care niciodată n-a dat mâna cu ea fără mănuşă şi care, 
până la moartea lui, cu zece ani în urmă, îi trimisese mereu acelaşi cadou de 
ziua ei: un teanc de bancnote de o sută de dolari, câte una pentru fiecare an 
împlinit, fiecare bancnotă spălată şi călcată. 

— Iar pariul mai avea şi altă semnificaţie. Era măgulită fiindcă 
acceptasem să încalc regulile. Cel mai mult îi plăcea la mine, spunea ea, 
faptul că eram dispus să-mi asum riscuri, că eram în contact cu latura mea 
întunecată. „Şi în tine există ceva misterios şi indecent", îmi zicea ea. „De 
asta mă înţelegi atât de bine. în anumite privinţe, minţile noastre sunt 
identice". 

— Ştii, Ernest, probabil din cauza asta ne-am potrivit atât de bine încă de 
la început şi m-a acceptat imediat ca psihoterapeut - o scânteie de 
neastâmpăr de pe faţa mea, o licărire ironică în ochi. Belle avea dreptate. Mă 
mirosise. Era o ţipă deşteaptă. 

— Şi ştii, mi-am dat imediat seama ce voia să spună - imediat! Şi eu o pot 
vedea la alţii. Ernest, opreşte doar un minut înregistrarea. Bine. Mersi. Am 
senzaţia că o văd şi la tine. Tu şi cu mine ne aflăm de părţi diferite ale 
baricadei, ale mesei ăsteia de judecată, dar avem ceva în comun. Ţi-am spus, 
mă pricep să citesc feţele oamenilor. Rareori greşesc în chestii din astea. 

— Nu? Hai, hai! Ştii la ce mă refer! Nu tocmai din motivul ăsta îmi asculţi 
povestirea cu atâta curiozitate? Mai mult decât o simplă curiozitate! Crezi că 
exagerez dacă o numesc fascinaţiei Ai ochii mari cât nişte farfurioare de 
dulceaţă. Da, Ernest, tu şi cu mine. Şi tu ai fi făcut la fel dacă te-ai fi trezit 
într-o situaţie ca a mea. Pariul meu faustian ar fi putut fi la fel de bine al tău. 

— Clatini din cap. Bineînţeles! Dar eu nu mă adresez minţii tale. Eu îi 
vorbesc direct sufletului tău, şi o să vină vremea când o să fii mai receptiv la 
spusele mele. Mai mult, e posibil să te identifici nu numai cu mine, ci şi cu 


25 



Belle. Noi trei nu suntem chiar atât de diferiţi unul de celălalt! OK, asta-i tot, 
hai şi revenim la subiect. 

— Aşteaptă! înainte de a porni iarăşi înregistrarea, Ernest, mai dă-mi voie 
să zic ceva. Crezi cumva că nu mi se rupe de comisia asta de etică? Ce ar 
putea face? Să-mi anuleze privilegiile cu privire la internarea în spital? Am 
şaptezeci de ani, cariera mea s-a încheiat, ştiu asta. Aşa că de ce îţi spun 
toate lucrurile astea? în speranţa că ar putea ieşi şi ceva bun de aici. în 
speranţa că poate laşi să ajungă până la tine vreun grăunte din mine, că 
poate îmi dai voie să-ţi intru în sânge, şi te învăţ câte ceva. Aminteşte-ţi, 
Ernest, când îţi vorbesc despre faptul că ar trebui să fii în contact cu latura 
ta întunecată, o spun ca pe un lucru pozitiv, adică ai putea avea vederi largi 
şi curajul de a fi un terapeut minunat. Porneşte din nou înregistrarea, 
Ernest. Te rog, nu-i nevoie să-mi răspunzi. Când ai şaptezeci de ani, nu mai 
ai nevoie de răspunsuri. 

— OK, unde rămăseserăm? Păi, în primul an, Belle a fost evident mai bine. 
Nu a avut nicio „scăpare”. S-a abţinut pe toată linia. Mi-a cerut mult mai 
puţine lucruri. Din când în când, mă ruga să îi permit să se aşeze lângă mine, 
iar eu să-mi pun braţul în jurul taliei ei şi să rămânem aşa, unul lângă altul, 
câteva minute. Asta întotdeauna izbutea s-o relaxeze şi să o facă mai 
cooperantă. Am continuat să o îmbrăţişez patern la sfârşitul şedinţelor, iar 
ea mă săruta de obicei cu sfială, filial, pe obraz. Soţul ei a refuzat şi facă 
terapie de cuplu, dar a acceptat să se întâlnească de câteva ori cu un 
practicant al creştinismului ştiinţific. Belle mi-a spus că acum comunicau 
mai bine între ei şi că amândoi păreau mai mulţumiţi de relaţia lor. 

— După şaisprezece luni, totul mergea încă bine. Fără heroină - fără 
niciun drog - fără tăieturi, bulimie, vomă, fără niciun fel de comportament 
autodistructiv. S-a alăturat mai multor grupuri extremiste conduse de un 
medium, unui grup de terapie prin valorificarea vieţilor anterioare, a 
consultat un nutriţionist de alge, excentrităţi tipice pentru California, 
inofensive. Ea şi soţul ei şi-au reluat viaţa sexuală; a mai făcut sex de câteva 
ori cu colegul meu - cretinul ăla, dobitocul ăla pe care l-a cunoscut la clubul 
de tenis. însă măcar era sex protejat, nici nu se compara cu escapadele ei 
prin baruri şi pe autostradă. 

— A fost cea mai remarcabilă schimbare pe care am văzut-o vreodată pe 
parcursul unei terapii. Belle spunea că e perioada cea mai fericită a vieţii ei. 
Te provoc, Ernest: bag-o în orice studiu despre rezultatele obţinute prin 
terapie. Ar fi pacientul vedetă! Pune în balanţă progresele acestea cu orice 
tratament medicamentos: Risperidone, Prozac, Paxil, Effexor, Wellbutrin - 
orice-ţi dă prin cap - terapia mea ar câştiga fără probleme. Cea mai tare 


26 



terapie pe care am făcut-o vreodată şi, totuşi, n-aş putea s-o public. S-o 
public? Nici măcar n-am putut povesti cuiva despre ea. Până acum! Tu eşti 
primul meu ascultător autentic. 

— După vreo optsprezece luni, lucrurile s-au schimbat. La început, destul 
de subtil. Au apărut din ce în ce mai multe aluzii la weekendul nostru din 
San Francisco şi, în curând, Belle a început să vorbească despre asta la 
fiecare şedinţă. în fiecare dimineaţă, stătea în pat o oră în plus, visând cu 
ochii deschişi la cum o să fie weekendul nostru: că o să doarmă la mine în 
braţe, că o să comande micul dejun din pat, că o să mergem cu maşina la 
Sausalito, unde o să luăm masa de prânz, apoi o să dormim după-amiaza. 
Visa că ne căsătorim şi că mă aştepta să vin seara acasă. Insista că ar putea 
să trăiască fericită tot restul vieţii dacă ar şti că mă întorc acasă, la ea. N- 
avea nevoie să petreacă prea mult timp împreună cu mine. Era de acord să 
fie a doua soţie a mea, să mă aibă doar pentru ea numai o oră sau două pe 
săptămână - ar fi putut să trăiască aşa, sănătoasă şi fericită, până la sfârşitul 
zilelor. 

— Păi, îţi poţi închipui că deja mă simţeam cam neliniştit. Apoi, din ce în 
ce mai neliniştit. Am început să mă agit. Am făcut tot ce-am putut s-o ajut să 
înfrunte realitatea. Practic, la fiecare şedinţă, îi vorbeam despre vârsta mea. 
Peste trei sau patru ani, o să fiu într-un scaun cu rotile. Peste zece ani, o să 
am optzeci. Am întrebat-o cât crede ea c-o să trăiesc. Bărbaţii din familia 
mea mor tineri. La vârsta mea, tata se afla în coşciug de cincisprezece ani. Ea 
mi-ar supravieţui cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani. Ba chiar m-am apucat 
să-mi exagerez problemele neurologice în faţa ei. Odată m-am prefăcut că nu 
mă mai ţin pe picioare şi cad, atât de disperat eram. Iar bătrânii n-au prea 
multă energie, îi repetam eu. La opt şi jumătate dorm deja, îi spuneam. De 
cinci ani nu mai apucasem să văd ştirile de la ora zece. Vederea mea din ce în 
ce mai proastă, inflamarea cartilajelor mele de la umeri, dispepsia, prostata, 
balonarea, constipaţia. Chiar mă bătea gândul să-mi iau un aparat auditiv, 
doar aşa, de efect. 

— Dar am dat-o în bară cu brio. Am greşit întru totul! N-a făcut decât să-i 
stimuleze apetitul. într-un mod pervers, o atrăgea teribil gândul ca aş putea 
deveni infirm sau neputincios. Avea fantezii cu mine făcând o comoţie 
cerebrală, visa că mă părăseşte nevasta şi ea se mută la mine să mă 
îngrijească. Una dintre reveriile ei favorite era să aibă grijă de mine ca o soră 
medicală: sa-mi facă ceai, să mă spele, să-mi schimbe aşternutul şi pijamaua, 
să mă dea cu pudră de talc, iar apoi să se dezbrace şi să se urce lângă de 
mine, în patul cu cearceafuri răcoroase. 


27 



— După douăzeci de luni, progresele Bellei au fost şi mai mari. Din 
proprie iniţiativă, s-a înscris într-un grup care făcea terapie antidrog şi se 
ducea acolo de trei ori pe săptămână. Mai făcea şi muncă de voluntariat la 
şcolile de la periferie, unde le învăţa pe adolescente despre metode 
anticoncepţionale şi SIDA. Fusese acceptată la o universitate din localitate. 

— Ce anume, Ernest? Cum mi-am dat seama dacă mă minţea sau nu? Ei 
bine, niciodată nu i-am pus cuvântul la îndoială. Ştiam că are şi ea defectele 
ei, dar sinceritatea, cel puţin faţă de mine, părea aproape o compulsie. La 
începutul terapiei - cred că am mai menţionat asta - am încheiat un contract 
prin care ne obligam să ne spunem reciproc doar purul adevăr. în primele 
câteva săptămâni, au existat vreo două situaţii în care s-a abţinut să-mi 
povestească anumite episoade cam indecente, dar, până la urmă, n-a 
rezistat. A devenit agitată din cauza asta, era convinsă că eu puteam să-i 
citesc gândurile şi că voi refuza să o mai tratez. De fiecare dată, n-a putut să 
aştepte până la următoarea şedinţă pentru a mi se destăinui, ci s-a simţit 
obligată să-mi telefoneze - odată era trecut de miezul nopţii - pentru a 
îndrepta lucrurile. 

— Dar întrebarea ta e bună. Depindeau prea multe de asta, ca să mă bizui 
numai pe ce spunea ea, aşa că am făcut ce-ai fi făcut şi tu în locul meu: mi-am 
consultat sursele posibile de informaţii. în perioada aia, m-am întâlnit de 
vreo două ori cu soţul ei. Refuzase să facă terapie, dar fusese de acord să 
vină să ajute la îmbunătăţirea stării Bellei, iar el mi-a confirmat tot ce-mi 
spusese ea. Şi nu numai atât, ba chiar mi-a dat permisiunea să iau legătura 
cu consilierul sectei adepte a creştinismului ştiinţific - care, culmea ironiei, 
îşi dădea doctoratul în psihologie clinică şi îmi citea cărţile -, şi ea mi-a 
confirmat povestea Bellei: se străduia din răsputeri să-şi pună pe picioare 
căsnicia, fără tăieturi, fără droguri, muncă de voluntariat în folosul 
comunităţii. Nu, Belle juca cinstit. 

— Deci tu ce-ai fi făcut în situaţia asta, Ernest? Ce? în primul rând, n-ai fi 
ajuns într-o asemenea situaţie? Da, da, ştiu. Un răspuns superficial. Mă 
dezamăgeşti. Spune-mi, Ernest, dacă n-ai fi ajuns aici, atunci unde ai fi ajuns? 
în laboratorul tău? Sau la bibliotecă? Ai fi fost în siguranţă. La căldurică. Dar 
unde ar fi fost pacientul? Dispărut demult, la asta s-ar fi ajuns! Exact la fel ca 
cei douăzeci de terapeuţi care au tratat-o pe Belle înaintea mea, şi ei au ales 
calea sigură. Dar eu sunt un altfel de terapeut. Un mântuitor al sufletelor 
pierdute. Refuz să las baltă un pacient. îmi rup gâtul, îmi pun curul la bătaie, 
încerc orice ca să-mi salvez pacientul. Aşa au stat lucrurile pe tot parcursul 
carierei mele. Ştii ce reputaţie am? întreabă şi tu în stânga şi-n dreapta. 
întreabă-1 pe directorul tău. El mă ştie. Mi-a trimis zeci de pacienţi. Sunt 


28 



terapeutul la care se apelează în ultimă instanţă. Mie îmi sunt trimişi 
pacienţii la care ceilalţi medici renunţă. Dai din cap? Ai auzit asta despre 
mine? Bine! Mă bucur că ai aflat că nu sunt doar un fraier senil. 

— Aşa că îţi dai seama în ce poziţie mă aflam! Ce dracu’ aş fi putut face? 
începeam să fiu stresat. Am apelat la toate şmecheriile: am început să 
interpretez în disperare, frenetic, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Am 
interpretat tot ce mişca. Şi n-am mai avut răbdare cu iluziile ei. 

— De exemplu, hai să luăm fantezia nebunească a Bellei că am fi 
căsătoriţi şi că şi-ar sacrifica temporar viaţa pentru a mă aştepta 
încremenită toată săptămâna, ca să petreacă o oră, două cu mine. „Ce viaţă 
crezi că e asta şi ce fel de relaţie ar fi?” am întrebat-o eu. N-ar fi fost o relaţie, 
ar fi fost şamanism. Priveşte lucrurile din perspectiva mea, spuneam eu. Ce 
satisfacţie îşi închipuia că aş fi avut eu de pe urma unui asemenea 
aranjament? Să o vindec numai prin prezenţa mea de o oră era o 
fantasmagorie. Asta ar fi fost o relaţie? Nu! Aşa ceva nu putea exista, ea mă 
privea ca pe o icoană. Cât priveşte obsesia ei de a mi-o suge şi de a-mi înghiţi 
sperma, acelaşi lucru. 0 fantasmagorie. Se simţea goală pe dinăuntru şi voia 
s-o umplu eu cu esenţa mea. Chiar nu putea să-şi dea seama ce făcea, nu 
putea să-şi dea seama că greşea când confunda simbolicul cu realitatea 
concretă? Cât credea ea că o s-o umple cantitatea mea derizorie de spermă? 
în câteva secunde, acidul ei hidrocloric gastric n-o să-i mai lase decât nişte 
lanţuri de ADN fragmentat. 

— Belle încuviinţa cu gravitate din cap, aprobându-mi interpretările 
frenetice, iar apoi se întorcea la tricotatul ei. Colega ei de la Narcoticii 
Anonimi o învăţase să tricoteze şi, pe parcursul ultimelor săptămâni, lucrase 
încontinuu la un pulover cu torsade pentru mine, pe care să-l port în 
weekendul din San Francisco. N-am găsit nicio cale să mişc ceva în ea. Da, 
era de acord că probabil îşi fundamenta viaţa pe o iluzie. Poate că ea căuta 
arhetipul bărbatului bătrân şi înţelept. Şi ce era atât de rău în asta? Asista şi 
la un curs de antropologie şi citea Creanga de Aur 7 . Mi-a amintit că 
majoritatea oamenilor au trăit conform unor concepte iraţionale precum 
totemuri, reîncarnare, rai şi iad, chiar şi vindecarea terapeutică 
transferenţială sau divinizarea lui Freud. „Orice ţine e bun", spunea ea, „iar 
gândul că o să petrecem un weekend împreună ţine. Asta a fost cea mai 
frumoasă perioadă a vieţii mele, e ca şi cum aş fi măritată cu tine. E ca şi cum 
te-aş aştepta şi aş şti că în curând vii acasă, la mine. Mă ţine pe linia de 


7 Amplu studiu despre magie şi religie al lui sir James George Frazer (1854-1941). 

29 



plutire, mă menţine satisfăcută". Şi rostind vorbele astea, s-a întors la 
tricotat. Afurisitul ăla de pulover! îmi venea să i-1 smulg din mână. 

— După douăzeci şi două de luni, am intrat în panică. Mi-am pierdut toată 
stăpânirea de sine şi am început s-o linguşesc, s-o implor, să bag strâmbe. I- 
am ţinut discursuri despre iubire. „Spui că mă iubeşti, dar iubirea e o relaţie, 
iubirea înseamnă să-ţi pese de celălalt, să-ţi pese de cum e şi de ce anume 
vrea celălalt. Ţie îţi pasă vreodată de mine? De ce simt eu? Te gândeşti 
vreodată la sentimentele mele de vinovăţie, la teama mea, la ce impact ar 
avea asupra respectului meu de sine faptul că aş face un lucru imoral? La 
impactul asupra reputaţiei mele, la riscul pe care mi-1 asum - la profesia 
mea, la căsnicia mea?” 

— „De câte ori, îmi răspundea Belle, mi-ai amintit că suntem două 
persoane într-o relaţie umană - nici mai mult, nici mai puţin? M-ai rugat să 
am încredere în tine, iar eu am avut încredere în tine, am avut încredere în 
cineva pentru prima oară în viaţă. Acum eu te rog pe tine să ai încredere în 
mine. Ăsta o să fie secretul nostru. îl iau cu mine în mormânt. Indiferent ce s- 
ar întâmpla. Pentru totdeauna! Iar în ce priveşte respectul de sine, vinovăţia 
ta şi grijile pe care ţi le faci din cauza carierei tale, păi, ce-i mai important 
decât faptul că tu, un vindecător, mă vindeci? 0 să pui pe primul plan 
regulile, reputaţia şi etica?" Ai vreun răspuns bun la asta, Ernest? Eu n-am 
avut. 

— Subtil, dar ameninţător, ea a făcut aluzie la potenţialele consecinţe ale 
nerespectării înţelegerii. Trăise vreme de doi ani numai cu gândul la 
weekendul ăsta. Oare ar mai putea să aibă vreodată încredere în mine? Sau 
în vreun alt terapeut? Sau în oricine altcineva? Pentru asta, m-a anunţat ea, 
ar trebui să mă simt vinovat. Nu trebuia să spună prea multe. Ştiam ce ar fi 
însemnat pentru Belle trădarea mea. Nu mai avusese tendinţe 
autodistructive de peste doi ani, dar n-am nicio îndoială că nu-şi ieşise din 
mână. Sincer vorbind, eram convins că, dacă nu mi-aş fi respectat 
promisiunea, Belle s-ar fi sinucis. încă mai încercam să scap din capcană, dar 
bătăile mele de aripi deveneau din ce în ce mai plăpânde. 

— Am şaptezeci de ani, tu ai treizeci şi patru, i-am zis eu. Ar fi nefiresc să 
facem sex. 

— Chaplin, Kissinger, Picasso, Humbert şi Lolita, a răspuns Belle fără a se 
mai osteni să-şi ridice privirea de pe lucrul ei de mână. 

— Ai făcut ca toată chestia asta să ajungă la un nivel de-a dreptul grotesc, 
i-am spus eu, totul e atât de umflat, de exagerat, atât de departe de realitate. 
E imposibil ca weekendul ăsta să nu te dezamăgească. 


30 



— Cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să fiu dezamăgită, a 
replicat ea. Adică ştii - să-mi dispară obsesia pentru tine, „transferul meu 
erotic" aşa cum îţi place ţie să-l numeşti. E imposibil ca asta să dăuneze 
terapiei noastre. 

Am continuat să fiu evaziv. 

— în plus, la vârsta mea, nu prea mai eşti potent. 

— Seymour, m-a apostrofat ea, mă surprinzi. încă n-ai înţeles, nu mă 
interesează nici potenţa ta, nici actul sexual. Eu vreau doar să fii cu mine, să 
mă ţii în braţe, ca pe o persoană, ca pe o femeie. Nu ca pe un pacient. De 
altfel, Seymour, şi aici şi-a ascuns faţa în spatele puloverului tricotat pe 
jumătate, s-a uitat sfioasă pe deasupra lui la mine şi a spus: 0 să te fut cum 
n-ai mai fost futut niciodată! 

— Iar apoi timpul a expirat. Trecuseră douăzeci şi patru de luni şi n-am 
avut de ales, am fost nevoit să-mi plătesc datoria diavolului. Ştiam că, dacă 
m-aş fi eschivat, consecinţele ar fi fost catastrofale. Pe de altă parte, dacă mă 
ţineam de cuvânt? Atunci cine ştie? Poate că avea dreptate, poate ca obsesia 
chiar \i dispărea. Poate că fără transferul erotic, şi-ar fi canalizat energia 
spre îmbunătăţirea relaţiei cu soţul ei. Şi-ar păstra încrederea în terapie. Eu 
m-aş pensiona peste câţiva ani, iar ea s-ar duce la alţi terapeuţi. Poate că un 
weekend în San Francisco cu Belle reprezenta dovada supremă a iubirii 
terapeutice altruiste. 

— Ce, Ernest? Contratransferul meu? La fel cum ar fi fost şi al tău: extrem 
de fluctuant. încercam să nu ţin cont de el în decizia mea. N-am trecut la 
acţiune din cauza contratransferului meu, eram convins că n-am altă 
opţiune raţională. Şi încă sunt convins de asta, în pofida celor întâmplate. 
Dar recunosc cu vinovăţie că mă simţeam de-a dreptul fascinat. Eu, un biet 
bătrân cu viaţa pe terminate, cu neuronii mierlindu-mi zi de zi, cu vederea 
din ce în ce mai proastă, cu viaţa sexuală încheiată - soţia mea, care se 
pricepe să renunţe la lucruri, renunţase la sex cu multă vreme în urmă. Iar 
atracţia mea faţă de Belle? N-o neg; o adoram. Şi când mi-a spus că o să mă 
fută cum n-am mai fost futut niciodată, am început să aud motoarele 
gonadelor mele uzate cum se urnesc şi se pun din nou în mişcare. însă dă-mi 
voie să-ţi spun - şi înregistrarea, lasă-mă să ţi-o spun cu toată tăria - nu de 
asta am făcut-o\ Poate că n-o fi important pentru tine sau pentru comisia de 
etică, dar pentru mine e de o importanţă capitală. Nu mi-am încălcat 
promisiunea faţă de Belle. Nu mi-am încălcat niciodată vreo promisiune faţă 
de un pacient. Nu mi-am pus niciodată nevoile în faţa nevoilor lor. 

— Presupun că ştii restul povestirii, E acolo, în dosarul tău. Belle şi cu 
mine ne-am întâlnit în San Francisco la micul dejun, în North Beach, la 


31 



Mama’s, sâmbătă dimineaţă, şi am stat împreună până duminică după- 
amiază. Am hotărât să le spunem partenerilor noştri că am programat un 
weekend maraton de terapie în grup pentru pacienţii mei. Organizez 
asemenea şedinţe cu vreo zece, doisprezece pacienţi de-ai mei cam de două 
ori pe an. De fapt, Belle participase la un weekend din ăsta în primul ei an de 
terapie. 

— Ai făcut vreodată aşa ceva, Ernest? Nu? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun 
că sunt foarte eficiente... Accelerează la greu procesul terapeutic. Ar fi 
trebuit să ştii despre ele. Când o să ne mai întâlnim - şi sunt sigur că o s-o 
facem în circumstanţe diferite - o să-ţi povestesc despre şedinţele astea. De 
treizeci şi cinci de ani le organizez. 

— Dar să revenim la weekend. Nu-i cinstit să ajung până aici şi să nu-ţi 
povestesc punctul culminant. Hai să vedem, ce aş putea să-ţi spun? Ce vreau 
să-ţi spun? Am încercat să-mi păstrez demnitatea, să rămân în postura mea 
de terapeut, dar n-a ţinut prea multă vreme, Belle a avut grijă de asta. M-a 
pus la treabă de îndată ce ne-am cazat în Fairmont, şi în curând n-am mai 
fost decât un bărbat şi o femeie, iar totul, absolut tot ce prevăzuse Belle s-a 
adeverit. 

— N-o să te mint, Ernest. Mi-a plăcut la nebunie fiecare minut din 
weekendul nostru, din care cea mai mare parte am petrecut-o în pat. îmi 
făcusem griji că îmi cam ruginiseră şi mi se cam înfundaseră ţevile după 
atâţia ani în care nu le folosisem. Dar Belle a fost un instalator desăvârşit şi, 
după ce-au zdrăngănit şi au bârâit un pic, totul a început să funcţioneze din 
nou. 

— De trei ani o muştruluisem pe Belle că trăieşte din iluzii şi îi 
impusesem realitatea mea. Acum, pentru un weekend, am intrat eu în lumea 
ei şi am descoperit că viaţa pe tărâmul fermecat nu era chiar atât de rea. Ea a 
fost fântâna tinereţii mele. Pe măsură ce orele treceau, deveneam din ce în 
ce mai tânăr şi mai viguros. Mergeam mai bine, îmi sugeam burta, păream 
mai înalt. Ernest, îţi zic, îmi venea să urlu. Iar Belle a observat lucrul ăsta. 
„De asta aveai nevoie, Seymour. Şi eu doar asta am vrut întotdeauna de la 
tine, să fiu ţinută în braţe, să te ţin în braţe, să-ţi dau iubirea mea. înţelegi că 
a fost prima oară în viaţa mea când am oferit cuiva iubire? Ce-i atât de 
îngrozitor în asta?" 

— A plâns o grămadă. Ca şi celelalte conducte ale mele, şi glandele 
lacrimale mi se desfundaseră, aşa că am plâns şi eu. Mi-a dat atât de mult în 
weekendul ăla. Mi-am petrecut întreaga carieră dând de la mine, iar asta era 
prima oară când primeam ceva înapoi, când eram şi eu cu adevărat răsplătit. 
De parcă ea mi-ar fi dat şi pentru toţi ceilalţi pacienţi pe care îi tratasem. 


32 



— Şi apoi ne-am întors la viaţa reală. Weekendul s-a terminat. Belle şi cu 
mine am revenit la cele două şedinţe săptămânale. Eu nu anticipasem faptul 
că o să pierd pariul, aşa încât nu aveam niciun plan pregătit pentru terapia 
de după weekend. Am încercat să mă apuc de treabă ca de obicei, dar, după 
o şedinţă sau două, mi-am dat seama că am o problemă. 0 mare problemă. E 
aproape imposibil pentru cei care au avut o relaţie intimă să revină la o 
relaţie formală. în ciuda eforturilor mele, o nuanţă nouă de iubire poznaşă a 
înlocuit munca terapeutică serioasă de până atunci. Uneori Belle insista să 
stea la mine în poală. Deseori mă îmbrăţişa, mă mângâia, mă pipăia. Eu 
încercam să-i rezist, încercam să mă menţin în limitele eticii profesionale, 
dar, hai să recunoaştem, asta nu mai era terapie. 

— Am cerut un armistiţiu şi am sugerat pe un ton grav că aveam două 
alternative: ori încercăm să ne întoarcem la munca serioasă, adică să 
revenim la o relaţie tradiţională, nu fizică, ori încetăm să mai pretindem că 
facem terapie şi încercăm să stabilim între noi o relaţie pur socială. Iar 
„socială" nu însemna sexuală: nu voiam să le amestec. Ţi-am mai zis, am 
participat la conceperea regulilor de conduită care îi condamnau pe 
terapeuţii şi pe pacienţii ce întreţineau relaţii sexuale după încheierea 
terapiei. De asemenea, i-am spus foarte clar că, având în vedere că nu mai 
făceam terapie, nu mai accept niciun ban de la ea. 

— Niciuna dintre cele două alternative n-a fost acceptată de Belle. I se 
părea o ipocrizie să ne întoarcem la o relaţie terapeutică formală. Oare 
relaţia terapeutică nu e cea în care nu te prefaci? Iar în ce priveşte banii, asta 
era imposibil. Soţul ei îşi făcuse cabinetul acasă şi îşi petrecea majoritatea 
timpului acolo. Cum ar fi putut ea să-i explice unde se ducea regulat de două 
ori pe săptămână, dacă nu completa cecuri pentru tratament? 

— Belle m-a certat că am o viziune prea restrânsă asupra terapiei, 
„întâlnirile noastre - intime, jucăuşe, emoţionante, în timpul cărora facem 
uneori dragoste, concret, pe canapea - asta e terapie. Şi chiar o terapie bună. 
De ce nu poţi înţelege asta, Seymour?" întreba ea. „Terapia eficientă nu e o 
terapie bună? Ţi-ai uitat declaraţiile cu privire la «aspectul cel mai 
important într-o terapie»? Funcţionează! Iar terapia mea nu funcţionează? 
Nu mă comport bine în continuare? N-am cedat niciodată tentaţiilor. Nu mai 
am niciun simptom. Am absolvit şi şcoala. încep o viaţă nouă. M-ai schimbat, 
Seymour, iar acum n-ai altceva de tăcut decât să petreci în continuare două 
ore pe săptămână aproape de mine.” 

— Belle era şmecheră, nu glumă. Şi din ce în ce mai inteligentă. Nu 
puteam să-i prezint niciun contraargument care să îi demonstreze că 
aranjamentul ăsta nu era o terapie bună. 


33 



— însă ştiam că nu putea fi aşa. îmi plăcea prea mult. încetul cu încetul, 
prea încet de fapt, mi-am dat seama că intrasem în bucluc până-n gât. 
Oricine ne-ar fi văzut împreună ar fi tras concluzia că profitam de transferul 
ei şi mă foloseam cum aveam chef de pacientă ca să-mi satisfac nevoile. Sau 
că eram un gigolo boşorog cu tarife exorbitante! 

— Nu ştiam ce să fac. Evident că nu mă puteam consulta cu nimeni, 
fiindcă ştiam ce sfat o să primesc şi nu eram pregătit să strâng din dinţi şi să 
îndur. Nici nu puteam s-o trimit la alt terapeut - nu s-ar fi dus. Dar sincer să 
fiu, nici nu am insistat. îmi făceam griji din pricina asta. Sunt corect faţă de 
ea? N-am dormit câteva nopţi, gândindu-mă ce i-ar fi povestit altui terapeut 
despre mine. Ştii cum bârfesc între ei medicii despre bizareriile 
psihoterapeuţilor care i-au precedat, şi le-ar fi plăcut la nebunie câteva bârfe 
savuroase despre Seymour Trotter. însă n-o puteam ruga să mă protejeze, 
căci, dacă ar fi ţinut pentru ea un asemenea secret, şi-ar fi sabotat terapia. 

— Aşa că eram întru câtva conştient de problemele care puteau să apară, 
dar, chiar şi aşa, am fost complet nepregătit pentru mânia furtunii care s-a 
declanşat până la urmă. într-o seară m-am întors acasă şi n-am găsit nicio 
lumină aprinsă, soţia mea plecase şi am descoperit patru fotografii cu mine 
şi Belle prinse cu pioneze pe uşa de la intrare: una era făcută în timp ce ne 
cazam ia hotelul Fairmont, alta cu noi ţinând valizele în mână şi intrând 
împreună în cameră, a treia era un prim-plan al formularului pe care îl 
completaserăm la recepţia hotelului - Belle plătise cu bani gheaţă şi ne 
trecuse cu numele de dr. şi doamna Seymour. A patra ne arăta îmbrăţişaţi pe 
fundalul vederii panoramice a podului Golden Gate. 

— în casă, pe masa din bucătărie, am găsit două scrisori: una de la soţul 
Bellei pentru soţia mea, în care scria că ar interesa-o probabil cele patru 
fotografii ataşate, care zugrăveau ce tip de tratament îi oferea soţul ei 
nevestei lui. Spunea că a trimis aceeaşi scrisoare şi comitetului de etică 
medicală, terminând cu o ameninţare nasoală care sugera că, dacă mă mai 
văd vreodată cu Belle, atunci procesul ar fi cel mai puţin important lucru cu 
care s-ar confrunta familia Trotter. A doua scrisoare era de la soţia mea - 
scurtă şi la obiect - în care mă ruga să nu mă mai ostenesc să-i dau explicaţii. 
N-aveam decât să discut cu avocatul ei. Mi-a acordat douăzeci şi patru de ore 
să-mi fac bagajele şi să mă mut din casă. 

— Deci, Ernest, ţi-am povestit tot ce s-a întâmplat până acum. Ce să-ţi mai 
spun? 

— Cum a obţinut fotografiile? Probabil că a angajat un detectiv particular 
să ne urmărească. Ce ironie că soţul ei s-a decis s-o părăsească tocmai când a 


34 



început să se simtă mai bine! Dar cine ştie? Poate că de mult căuta o portiţă 
de scăpare. Poate că i se acrise de Belle. 

— N-am mai văzut-o niciodată de atunci. Tot ce ştiu am aflat de la un 
vechi amic de-al meu de la spitalul Pacific Redwood - şi n-am auzit lucruri 
prea bune. Soţul ei a divorţat de ea şi, până la urmă, a fugit din ţară cu banii 
familiei. De luni de zile avea suspiciuni în ce-o priveşte pe Belle, încă de când 
îi descoperise prezervative în geantă. Asta, fireşte, e încă o ironie: doar 
fiindcă terapia îi mai domolise autodistructivitatea, acceptase să folosească 
prezervative în escapadele ei. 

— Când am auzit ultima oară de ea, Belle era într-o stare îngrozitoare, o 
luase de la capăt. Vechile simptome îi reveniseră: două internări pentru 
încercări de suicid - o dată şi-a tăiat venele, a doua oară a luat o supradoză 
serioasă. Are de gând să se sinucidă. Ştiu bine. Se pare că a încercat să se 
ducă la alţi trei terapeuţi, i-a concediat pe rând pe toţi, acum refuză să mai 
facă terapie şi ia din nou droguri puternice. 

— Şi ştii care-i chestia cea mai rea? Ştiu că aş putea s-o ajut, chiar şi acum. 
Sunt sigur de asta, dar mi s-a interzis prin ordin judecătoresc s-o mai văd 
sau să mai vorbesc cu ea, sub ameninţarea unei pedepse severe. Am primit 
mai multe mesaje telefonice de la ea, dar avocatul meu m-a avertizat că sunt 
în mare pericol şi mi-a ordonat să nu-i răspund, dacă vreau să nu ajung la 
închisoare. A luat legătura cu Belle şi a anunţat-o că ordinul judecătoresc nu 
îmi permite să comunic cu ea. Până la urmă, nu m-a mai sunat. 

— Ce am de gând să fac? La Belle te referi? E o decizie nasoală. Mă 
distruge faptul că nu pot să-i răspund la telefon, dar nu-mi plac închisorile. 
Ştiu că aş fi în stare s-o ajut enorm doar discutând zece minute cu ea. Chiar 
şi acum. Neoficial, opreşte înregistrarea, Ernest. Nu sunt convins că pot s-o 
las să decadă. Nu-s sigur că aş putea să trăiesc cu mine însumi după asta. 

— Deci, Ernest, asta e. Sfârşitul poveştii mele. Finis. Dă-mi voie să-ţi spun 
că nu aşa îmi doream să-mi închei cariera. Belle e personajul principal în 
tragedia asta, dar situaţia e catastrofală şi pentru mine. Avocaţii ei insistă să- 
mi ceară despăgubiri, să obţină tot ce se poate. 0 să se facă luntre şi punte să 
sugă totul - procesul de malpraxis are loc peste două luni. 

— Deprimat! Bineînţeles că sunt deprimat. Cine n-ar fi? Eu îi spun 
depresie adecvată: sunt un bătrân nenorocit şi jalnic. Descurajat, singur, plin 
de îndoieli, îmi sfârşesc viaţa în dizgraţie. 

— Nu, Ernest, nu e o depresie care se poate trata cu medicamente. Nu-i 
genul ăla de depresie. Nu are semne biologice: simptome psihomotorii, 
insomnii, pierdere în greutate, nimic din toate astea. Mersi de ofertă. 


35 



— Nu, nu-i suicidală, deşi recunosc că mă simt atras de nefiinţă. Dar sunt 
un supravieţuitor. Mă târăsc în beci şi îmi ling rănile. 

— Da, foarte singur. Am trăit alături de soţia mea din obişnuinţă vreme 
de mulţi ani. Dintotdeauna munca a fost viaţa mea. Căsnicia s-a aflat la 
periferia vieţii mele. Soţia mea a spus întotdeauna că îmi satisfac toate 
nevoile de apropiere afectivă cu pacienţii mei. Şi avea dreptate. Dar nu de 
asta m-a părăsit. Ataxia mea progresează rapid, şi nu cred că o încânta ideea 
de a-mi deveni infirmieră cu normă întreagă. Bănuiala mea e că s-a bucurat 
când a găsit un pretext să se eschiveze de la corvoada asta. Nu pot s-o 
condamn. 

— Nu, n-am nevoie să urmez niciun fel de terapie. Ti-am spus, nu sunt un 
depresiv clinic. îţi apreciez întrebarea, Ernest, dar aş fi un pacient arţăgos. 
Deocamdată, după cum spuneam, îmi ling singur rănile şi mă pricep binişor 
la asta. 

— îmi e de ajuns dacă îmi telefonezi ca să vezi ce mai fac. Sunt mişcat de 
propunerea ta. Dar linişteşte-te, Ernest. Sunt un dur dat dracului. 0 să fiu în 
regulă. 

Şi cu asta, Seymour Trotter şi-a luat cârjele şi a ieşit clătinându-se din 
încăpere. Ernest, încă aşezat pe scaun, a ascultat bocăniturile îndepărtându- 
se. 

Când Ernest i-a telefonat peste vreo două săptămâni, dr. Trotter a refuzat 
încă o dată să se lase ajutat. în câteva minute a schimbat subiectul 
conversaţiei, vorbind despre viitorul lui Ernest şi şi-a exprimat din nou 
convingerea fermă că, oricare ar fi fost aptitudinile lui pentru 
psihofarmacologie, îşi ratase totuşi vocaţia: era un terapeut înnăscut şi avea 
datoria faţă de el însuşi să-şi împlinească destinul. L-a invitat pe Ernest să 
discute mai multe despre asta la masa de prânz, dar tânărul a refuzat. 

— Nu-s prea perspicace, a răspuns dr. Trotter fără nicio urmă de ironie în 
voce. Iartă-mă. Te sfătuiesc să-ţi schimbi cariera şi, în acelaşi timp, îţi cer să 
ţi-o pui în pericol, afişându-te în public cu mine. 

— Nu, Seymour, pentru prima oară Ernest i-a spus pe numele mic, în mod 
cert nu ăsta e motivul. Adevărul e, şi mi-e ruşine să ţi-o spun, că deja mi-am 
asumat obligaţia de a participa ca martor expert în procesul tău civil de 
malpraxis. 

— Ruşinea pe care o simţi nu e justificată, Ernest. E de datoria ta să depui 
mărturie. Şi eu aş face la fel, exact la fel, în locul tău. Profesia noastră e 
vulnerabilă, ameninţată din toate părţile. E de datoria ta s-o protejezi şi să 
păstrezi standardele. Chiar dacă n-ai crezut nimic altceva despre mine, te 
rog să crezi că pun mare preţ pe munca asta. Mi-am dedicat întreaga viaţă ei. 


36 



De aia ţi-am expus faptele cu atâtea detalii, am vrut să ştii că nu e o poveste 
a trădării. Am acţionat cu bună-credinţă. Ştiu că sună absurd, dar chiar şi 
acum, în clipa asta, cred că am făcut ce trebuia. Uneori destinul ne împinge 
în situaţii în care lucrul cuvenit e o greşeală. Nu mi-am trădat niciodată nici 
profesia, nici vreun pacient. Indiferent ce-ţi rezervă viitorul, Ernest, ia în 
considerare ce-ţi spun. Eu cred în ce-am făcut: niciodată nu mi-aş trăda un 
pacient. 

Ernest a depus mărturie în procesul civil. Avocatul lui Seymour a încercat 
o metodă de apărare nouă şi disperată, menţionând vârsta lui avansată, 
judecata lui diminuată şi infirmitatea: a pretins că Seymour, nu Belle, fusese 
victima. Dar cazul nu avea nicio şansă de câştig, iar Belle a primit două 
milioane de dolari - suma maximă acoperită de asigurarea de malpraxis a 
lui Seymour. Avocaţii ei ar fi cerut mai mult, dar nu prea avea niciun rost s-o 
facă, pentru că, după divorţ şi plata impozitelor, Seymour rămăsese cu 
buzunarele goale. 

Astfel s-a încheiat povestea de personaj public a lui Seymour Trotter. La 
puţină vreme după proces a părăsit oraşul în tăcere şi nu s-a mai auzit 
niciodată de el, cu excepţia unei scrisori (fără nicio adresă a expeditorului) 
pe care Ernest a primit-o un an mai târziu. 

• 

Ernest avea doar câteva minute până la sosirea primului său pacient, Dar 
n-a putut rezista să nu cerceteze încă o dată, ultima urmă lăsată de Seymour 
Trotter. 


Dragă Ernest, 

Doar tu, în anii aceia diabolici ai vânătorii de vrăjitoare, ţi-ai 
exprimat îngrijorarea pentru soarta mea. Mulţumesc, a fost un 
lucru care m-a susţinut puternic. Sunt bine. Rătăcit, dar nu vreau 
să fiu găsit. îţi datorez multe, fără îndoială măcar scrisoarea asta şi 
fotografia cu Belle şi cu mine. în fundal este casa ei, fiindcă, 
întâmplător, Belle s-a ales cu o sumă frumuşică de bani. 


Seymour 

Ernest, aşa cum făcuse de atât de multe ori până atunci, s-a holbat la 
fotografia decolorată. Pe o pajişte străjuită de palmieri, Seymour şedea într- 
un scaun cu rotile. Belle stătea în picioare în spatele lui, prăpădită şi sfrijită, 
cu pumnii încleştaţi pe mânerele scaunului. Ochii ei priveau în pământ. în 


37 



spatele său, o casă elegantă, în stil colonial, iar în plan şi mai îndepărtat, apa 
sclipitoare de un verde-lăptos a unei mări tropicale. Seymour zâmbea - un 
zâmbet larg, tâmp, şmecheresc. Cu o mână se ţinea de scaunul cu rotile, cu 
cealaltă îndrepta cârja triumfător spre cer. 

Ca întotdeauna când studia fotografia, Ernest se simţea îngreţoşat. Şi-a 
mijit ochii s-o cerceteze mai îndeaproape, încercând să se strecoare în 
fotografie, încercând să descopere vreun indiciu, vreo certitudine cu privire 
la ce se alesese de Seymour şi Belle. Soluţia problemei, se gândea el, se afla 
în ochii Bellei. Păreau melancolici, chiar deznădăjduiţi. De ce? Obţinuse ce îşi 
dorise, nu-i aşa? S-a apropiat de Belle şi a încercat să-i prindă privirea. Dar 
ea se uita mereu în altă parte. 


38 



• Unu • 


De trei ori pe săptămână, în ultimii cinci ani, Justin Astrid îşi începuse 
ziua cu o vizită la dr. Ernest Lash. Vizita lui de astăzi a început la fel ca 
celelalte şapte sute de şedinţe de terapie de dinainte: la ora 7:50 dimineaţa a 
urcat pe scara casei în stil victorian din Sacramento Street, elegant zugrăvită 
în mov şi acaju, a traversat vestibulul, apoi a urcat la etajul al doilea, în sala 
de aşteptare luminată discret, îmbibată de aroma jilavă şi pătrunzătoare a 
cafelei italieneşti proaspăt râşnite. Justin a inspirat adânc, apoi şi-a turnat 
cafea într-o cană japoneză împodobită cu un curmal pictat de mână, s-a 
aşezat pe canapeaua rigidă din piele verde şi a deschis ziarul la secţiunea 
sportivă din San Francisco Chronicle. 

Dar Justin nu putea să citească despre meciul de baseball de ieri. Nu într- 
o zi ca asta. Se întâmplase ceva spectaculos, ceva demn de sărbătorit. A 
împăturit ziarul şi s-a uitat fix la uşa lui Ernest. 

La opt fix, Ernest a pus dosarul lui Seymour Trotter în fişier, a aruncat o 
scurtă privire fişei lui Justin, şi-a făcut ordine pe birou, a pus ziarul într-un 
sertar, şi-a pus ceaşca de cafea într-un loc din care să nu se vadă, s-a ridicat 
în picioare şi, înainte de a deschide uşa cabinetului, şi-a întors privirea să 
cerceteze încăperea. Nu exista niciun obiect care să o personalizeze. Bine. 

A deschis uşa şi, preţ de o clipă sau două, cei doi bărbaţi s-au uitat unul la 
celălalt. Vindecător şi pacient. Justin cu Chronicle al lui în mână, în timp ce 
ziarul lui Ernest era ascuns în străfundurile biroului său. Justin în costumul 
lui albastru închis şi cravată cu dungi din mătase italienească. Ernest într-un 
sacou bleumarin şi o cravată înflorată de la Liberty 8 . Amândoi aveau vreo 
şapte kilograme în plus, carnea lui Justin revărsându-i-se în bărbia dublă şi 
în guşă, iar burta lui Ernest bombându-se peste curea. Mustaţa lui Justin se 
curba în sus, străduindu-se să-i atingă nările. Barba fercheşă a lui Ernest era 
cea mai îngrijită parte a trupului lui. Chipul lui Justin era mobil, 
neastâmpărat, ochii plini de draci. Ernest purta ochelari cu lentile mari şi 
groase şi putea să stea multă vreme fără să clipească. 

— Mi-am părăsit soţia, a început Justin, după ce a luat loc în cabinet. 
Aseară. Pur şi simplu am plecat de acasă. Mi-am petrecut noaptea cu Laura. 
A rostit aceste cuvinte pe un ton calm şi lipsit de însufleţire, apoi s-a oprit şi 
s-a uitat iscoditor la Ernest. 

— Aşa, deodată? a întrebat Ernest cu voce domoală. Fără să clipească. 


8 Faimos magazin de pe Regent Street, Londra, care îşi produce singur ţesăturile. 

39 



— Aşa, deodată. Justin a zâmbit. Când îmi dau seama ce trebuie să fac, nu 
mai pierd vremea. 

Pe parcursul ultimelor luni, o undă de umor se insinuase în relaţia lor. De 
regulă, Ernest îl considera bine-venit. Supervizorul lui, Marshall Streider, îi 
zisese că apariţia unor replici comice în terapie reprezenta deseori un semn 
de bun augur. 

Dar comentariul „Aşa, deodată" al lui Ernest nu fusese unul comic şi 
binevoitor. Anunţul lui Justin îl tulburase. Şi îl iritase! îl trata pe Justin de 
cinci ani - de cinci ani îşi storsese creierii încercând să-l ajute să-şi 
părăsească soţia! Iar astăzi Justin îl anunţă cu nonşalantă că şi-a părăsit 
soţia. 

Ernest s-a gândit la prima lor şedinţă, la primele cuvinte ale lui Justin: 
„Am nevoie de ajutor să scap din căsnicia asta!" Luni de zile, Ernest a 
examinat minuţios situaţia. în cele din urmă, a tras concluzia: Justin ar 
trebui să-şi părăsească soţia, fiindcă era una dintre cele mai nasoale căsnicii 
de care auzise vreodată. Iar în următorii cinci ani, Ernest a folosit toate 
metodele cunoscute de psihoterapie pentru a-1 ajuta pe Justin să o 
părăsească. Toate dăduseră greş. 

Ernest era un terapeut încăpăţânat. Nimeni nu îl acuzase vreodată că nu 
s-a străduit suficient. Majoritatea colegilor lui îl considerau prea activ, prea 
ambiţios ca terapeut. Supervizorul lui îl dojenea tot timpul spunându-i „Ho, 
cowboy, mai încetişor! Pregăteşte terenul. Nu poţi forţa oamenii să se 
schimbe". Dar, până la urmă, chiar şi Ernest fusese nevoit să renunţe la orice 
speranţă. Deşi continuase să-l placă pe Justin şi continuase să spere la 
lucruri mai bune pentru el, devenise din ce în ce mai convins că Justin n-o 
să-şi părăsească niciodată soţia, că era de neclintit, prins în rădăcini, şi că o 
să înţepenească toată viaţa într-o căsnicie chinuitoare. 

Atunci, Ernest fixase mai multe scopuri parţiale pentru Justin: să scoată 
tot ce-i mai bun dintr-o căsnicie nasoală, să capete mai multă autonomie la 
serviciu, să-şi dezvolte aptitudini sociale mai bune. Ernest putea să facă asta 
la fel de bine ca toţi ceilalţi terapeuţi. Dar era plictisitor. Terapia devenise 
din ce în ce mai predictibilă: niciodată nu se întâmpla nimic neprevăzut. 
Ernest şi-a înăbuşit oftatul şi şi-a împins ochelarii mai sus pe nas, pentru a 
se menţine treaz. Nu mai discuta despre Justin cu supervizorul lui. îşi 
imagina conversaţii cu Justin în care să aducă în discuţie ideea de a-1 trimite 
la alt terapeut. 

Iar azi, aici, Justin intră agale pe uşă şi anunţă plin de nonşalanţă că şi-a 
părăsit nevasta! 


40 



Ernest a încercat să-şi ascundă sentimentele curăţându-şi ochelarii cu 
lentile groase, folosind un şerveţel de hârtie smuls din cutie. 

— Povesteşte-mi despre asta, Justin. 0 tehnică proastă! Imediat şi-a dat 
seama. Şi-a pus din nou ochelarii şi a notat pe blocnotesul lui: „greşeală - am 
cerut informaţii - contratransfer?” 

Mai târziu, în supervizare, o să răsfoiască notiţele astea împreună cu 
Marshall. Dar şi el ştia că era o tâmpenie din partea lui să-i ceară informaţii. 
De ce ar trebui ca <?/ să-l păcălească pe Justin să continue? N-ar fi trebuit să 
cedeze şi să-şi manifeste curiozitatea. Nechibzuit - asta spusese despre el 
Marshall cu vreo două săptămâni în urmă. „învaţă să aştepţi", i-ar fi zis 
acesta. „Ar trebui să fie mai important pentru Justin să-ţi povestească, decât 
pentru tine să asculţi. Iar dacă el alege să nu-ţi povestească, atunci ar trebui 
să te concentrezi asupra motivului pentru care vine la tine, te plăteşte şi 
totuşi îţi ascunde anumite informaţii.” 

Ernest ştia că Marshall avea dreptate. Şi totuşi nu-i păsa de cât de corectă 
era tehnica lui - asta nu era o şedinţă obişnuită. Justin se deşteptase şi îşi 
părăsise nevasta! Ernest s-a uitat la pacientul lui. Era doar în închipuirea lui 
sau astăzi Justin părea mai puternic? Nu-şi apleca slugarnic capul, nu era 
gârbovit, nu se foia pe scaun ca să-şi aranjeze lenjeria intimă, nu şovăia, nu- 
ţi cerea scuze că-şi lăsase ziarul să cadă pe podea lângă scaunul lui. 

— Păi, mi-aş dori să am mai multe de spus - totul a mers atât de uşor. De 
parcă aş fi fost pe pilot automat. Pur şi simplu am făcut-o. Am ieşit pe uşă! 
Justin s-a refugiat în tăcere. 

încă o dată, Ernest n-a fost în stare să aştepte. 

— Spune-mi mai multe, Justin. 

— Are legătură cu Laura, tânăra mea prietenă. 

Justin vorbea rareori despre Laura, iar, când o făcea, se referea la ea doar 
cu sintagma „tânăra mea prietenă". Pe Ernest îl irita asta. Dar nu o arăta şi 
rămânea tăcut. 

— Ştii că m-am văzut des cu ea în ultima vreme - poate că am 
minimalizat un pic chestia asta faţă de tine. Nu ştiu de ce ţi-am ascuns lucrul 
ăsta. Dar m-am văzut cu ea aproape zilnic, la prânz sau la o plimbare, ori m- 
am dus în apartamentul ei pentru o tăvăleală în fân. M-am simţit din ce în ce 
mai aproape de ea, din ce în ce mai confortabil în preajma ei. Iar apoi, ieri, 
Laura a zis pe un ton foarte normal „Justin, e timpul să te muţi la mine”. 

— Şi ştii, a continuat Justin, dându-şi la o parte firele de mustaţă care-i 
gâdilau nările, m-am gândit, are dreptate, chiar e timpul s-o fac. 

Laura îi spune să-şi părăsească nevasta, şi el îşi părăseşte nevasta. Preţ de 
o clipă, Ernest s-a gândit la un eseu pe care l-a citit odată despre ritualurile 


41 



de împerechere ale peştilor de recif. Aparent, biologii marini pot să 
identifice cu uşurinţă femela dominantă şi peştii masculi: pur şi simplu 
urmăresc felul în care înoată femela şi observă cât de vizibil modifică 
traiectoriile de înot ale peştilor masculi - ale tuturor în afară de cele ale 
masculilor dominanţi. Puterea unei femele frumoase, fie ea peşte sau om! 
Sublim! Laura, abia ieşită de pe băncile liceului, pur şi simplu îi spusese lui 
Justin că era timpul să-şi părăsească soţia, iar el i se supusese. Pe când el, 
Ernest Lash, un terapeut talentat, un terapeut extrem de talentat, îşi irosise 
cinci ani încercând să-l smulgă pe Justin din ghearele căsniciei. 

— Iar apoi, a continuat Justin, aseară, acasă, Carol mi-a uşurat sarcina, 
fiind, ca de obicei, insuportabilă, certându-mă că nu sunt prezent „Chiar şi 
când eşti de faţă, eşti absent", a zis ea. „Trage-ţi scaunul mai aproape de 
masă! De ce stai întotdeauna atât de departe? Vorbeşte! Uită-te la noi! Când 
ne-ai adresat ultima oară, din proprie iniţiativă, măcar un singur cuvânt mie 
sau copiilor? Unde eşti? Corpul tău e aici, tu nu!" La sfârşitul cinei, când ea 
strângea masa, zdrăngănind şi pocnind vasele, a adăugat: „Nici măcar nu ştiu 
de ce te mai oboseşti să-ţi aduci acasă corpul". Şi atunci, Ernest, brusc mi-a 
dat prin cap: Carol are dreptate. Are dreptate. De ce mă mai obosesc ? încă o 
dată mi-am zis în sinea mea: De ce mă mai obosesc ? Iar pe urmă, pur şi 
simplu, am spus cu voce tare „Carol, ai dreptate. în chestia asta, ca şi în 
celelalte, ai dreptate! Nu ştiu de ce mă mai obosesc să vin acasă. Ai perfectă 
dreptate”. Şi aşa, fără să mai spun niciun cuvânt, m-am dus sus şi mi-am 
împachetat tot ce am putut să bag în prima valiză pe care am găsit-o la 
îndemână şi am ieşit din casă. Voiam să-mi iau mai multe lucruri, să merg 
înapoi cu o valiză mai mare. 0 ştii pe Carol, ar sfâşia şi ar arde tot ce n-apuc 
şă iau cu mine. Voiam să mă întorc după computer. 0 să-l sfărâme cu 
ciocanul. Dar ştiam că era o chestiune de viaţa şi de moarte. Dacă intri iarăşi 
în casa, mi-am spus în sinea mea, eşti pierdut. Mă cunosc. 0 cunosc şi pe 
Carol. Nu m-am uitat nici în dreapta, nici în stânga. Am continuat să merg şi, 
chiar înainte şi închid uşa din faţă, mi-am băgat capul înăuntru şi am zbierat, 
fără să ştiu unde erau Carol sau copiii „0 să vă sun”. Iar apoi m-am cărat 
dracu’ de acolo! 

Justin şezuse aplecat în faţă pe scaun. A tras adânc aer în piept, s-a lăsat 
pe spate extenuat şi a spus: 

— Asta-i tot ce am de spus. 

— Şi s-a întâmplat aseară? 

Justin a încuviinţat din cap. 


42 



— M-am dus direct la Laura acasă şi ne-am ţinut în braţe toată noaptea. 
Doamne, cât de greu mi-a fost să plec din braţele ei azi-dimineaţă. Cu greu îţi 
pot descrie ceea ce am simţit, a fost îngrozitor. 

— încearcă, a insistat Ernest. 

— Ei bine, pe când încercam să mă desprind de Laura, mi-a venit brusc în 
minte imaginea unei amoebe care se divide în două - ceva la care nu m-am 
mai gândit încă de la ora de biologie din liceu. Eram asemenea celor două 
jumătăţi ale amoebei care se separă bucăţică cu bucăţică, până când nu mai 
rămâne decât un firicel subţire care să ne lege. Iar apoi poc - un pocnet 
dureros - şi ne-am separat. M-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat, m-am 
uitat la ceas şi m-am gândit „Doar paisprezece ore până când o să fiu iarăşi 
în pat cu Laura, ţinându-ne în braţe". Şi pe urmă am venit aici. 

— Scena aia de aseară cu Carol - te-a înspăimântat ani de zile. Şi totuşi, 
pari optimist. 

— După cum spuneam, Laura şi cu mine ne potrivim, suntem sortiţi să 
fim împreună. E un înger venit din rai special pentru mine. în după-amiaza 
asta mergem să căutăm un apartament. Ea are o garsonieră mică pe Russian 
Hill. Cu o perspectivă minunată asupra Bay Bridge. Dar e prea mică pentru 
noi. 

Venit din rai Lui Ernest îi venea să facă mişto. 

— Dacă Laura ar fi apărut acum mai mulţi ani! a continuat Justin. 
Vorbeam despre ce chirie ne putem permite. Pe drum până aici, m-am 
apucat să calculez cât am cheltuit pe terapie. De trei ori pe săptămână, 
vreme de cinci ani, cât face asta? Şaptezeci, optzeci de mii de dolari? N-o lua 
personal, Ernest, dar nu mă pot împiedica să mă întreb ce s-ar fi întâmplat 
dacă Laura ar fi apărut acum cinci ani. Poate că aş fi părăsit-o atunci pe 
Carol. Şi aş fi terminat şi terapia. Poate că acum aş fi căutat un apartament 
având optzeci de mii de dolari în buzunar! 

Ernest a simţit că roşeşte. Cuvintele lui Justin îi răsunau în minte. Optzeci 
de mii de dolari. N-o lua personal, n-o lua personal. 

Dar Ernest nu a arătat nimic din ce gândea. Nici n-a clipit şi nici nu s-a 
apărat. Nici n-a subliniat faptul că, în urmă cu cinci ani, Laura ar fi avut vreo 
paisprezece ani, iar Justin nici nu s-ar fi şters la cur fără să-i ceară voie lui 
Carol, n-ar fi putut să reziste până la prânz fără să-şi sune terapeutul, n-ar fi 
putut să comande ceva dintr-un meniu fără să-i ceară îndrumarea nevesti- 
sii, nu s-ar fi putut îmbrăca dimineaţa dacă nu-i pregătea ea hainele. Şi, 
oricum, facturile erau plătite cu banii soţiei lui, nu ai săi - Carol câştiga de 
trei ori mai mult decât el. Dacă n-ar fi făcut cinci ani de terapie, ar fi avut 


43 



acum optzeci de mii de dolari în buzunar! Căcat, cu cinci ani în urmă, Justin 
n-ar fi ştiut nici în ce buzunar să-i pună! 

Dar Ernest n-a zis nimic din toate astea. Se simţea mândru că reuşea să se 
abţină, un semn clar că se maturiza ca terapeut. în schimb, i-a pus o 
întrebare inocentă: 

— Şi eşti întru totul optimist? 

— Ce vrei să spui? 

— Adică, ăsta e un eveniment memorabil. Fără îndoială că ai mai multe 
trăiri legate de el, nu? 

Dar Justin nu i-a dat lui Ernest ce şi-ar fi dorit. N-a prea vrut să-i spună 
mare lucru, părea distant, lipsit de încredere în terapeutul lui. Până la urmă, 
Ernest şi-a dat seama că trebuie să se concentreze nu asupra conţinutului, ci 
asupra procesului, adică asupra relaţiei dintre pacient şi psihoterapeut. 

Procesul este amuleta fermecată a terapeutului, mereu eficientă în 
momentele de impas. E unul dintre cele mai puternice secrete profesionale, 
singurul procedeu care face ca discuţiile cu un terapeut să fie substanţial 
diferite şi mai eficace decât conversaţiile cu prietenii apropiaţi. Să înveţe să 
se concentreze asupra procesului, adică asupra a ceea ce se întâmplă între 
terapeut şi pacient, a fost cel mai valoros lucru pe care şi-l însuşise din 
supervizarea lui Marshal şi era cea mai preţioasă învăţătură pe care şi el 
însuşi le-o oferea rezidenţilor pe care îi superviza la rândul lui. încetul cu 
încetul, de-a lungul anilor, ajunsese să înţeleagă că procesul nu era doar o 
amuletă care se utiliza în perioadele de restrişte, ci chiar nucleul terapiei. 
Unul dintre cele mai folositoare exerciţii de formare pe care i le dăduse 
Marshal fusese să se concentreze asupra procesului de cel puţin trei ori în 
timpul fiecărei şedinţe. 

— Justin, şi-a încercat Ernest norocul, am putea să ne ocupăm un pic de 
ce se întâmplă astăzi între noi? 

— Ce? Cum adică „ce se întâmplă"? 

Mai multă rezistenţă. Justin face pe prostul. Dar, s-a gândit Ernest, poate 
că împotrivirea, chiar şi o împotrivire pasivă, nu era un lucru rău. Şi-a 
amintit de nenumăratele ore în care munciseră la slugărnicia înnebunitoare 
a lui Justin, de şedinţele când vorbiseră despre înclinaţia lui Justin de a-şi 
cere scuze pentru orice şi de a nu cere nimic, de a nu se plânge nici măcar de 
faptul că lumina soarelui de dimineaţă îi intra în ochi, neîndrăznind să 
întrebe dacă se pot lăsa în jos jaluzelele. Având în vedere că de aici 
plecaseră, Ernest ştia că ar trebui să-l laude pe Justin, să-l susţină fiindcă a 
adoptat o poziţie contrară. Sarcina lui de azi era să-l ajute să-şi convertească 
rezistenţa asta încăpăţânată într-o exprimare verbală deschisă. 


44 



— Adică, ce simţi despre faptul că vorbeşti azi cu mine? Ceva e diferit. Nu 
crezi? 

— Tu ce simţi? a întrebat Justin. 

Hopa, încă un răspuns complet necaracteristic lui Justin, 0 declaraţie de 
independenţă. Fii fericit, s-a gândit Ernest. îţi aminteşti cât de bucuros a fost 
Gepetto când Pinocchio a dansat prima oară fără sforii 

— Bună întrebare, Justin. Păi, mă simt ţinut la distanţă, lăsat pe dinafară, 
de parcă ţie ţi s-a întâmplat ceva important - nu, nu-i bine aşa. Dă-mi voie să 
o spun altfel: de parcă tu ai făcut să se întâmple ceva important şi vrei să ţii 
acel ceva departe de mine, ca şi cum n-ai vrea să fii aici, ca şi cum ai vrea să 
mă excluzi. 

Justin a încuviinţat apreciativ din cap. 

— Corect, Ernest. într-adevăr, aşa e. Da, chiar cred asta. Măţin\a distanţă 
de tine. Vreau să mă simt bine în continuare. Nu vreau să mă deprimi. 

— Şi eu te deprim? încerc să-ţi stric starea de spirit? 

— Deja ai încercat, a spus Justin, uitându-se fix în ochii lui Ernest, lucru 
care nu-i stătea în fire. 

Ernest şi-a ridicat sprâncenele cu o expresie de nedumerire glumeaţă. 

— Păi, nu asta ai făcut când m-ai întrebat dacă sunt întru totul optimist? 

Ernest şi-a ţinut respiraţia. Uau! 0 adevărată provocare din partea lui 

Justin. Poate că, până la urmă, a învăţat ceva din terapie! Acum Ernest a 
făcut pe prostul. 

— Ce vrei să spui? 

— Bineînţeles că nu sunt pe deplin împăcat, am o mulţime de sentimente 
legate de faptul că îmi părăsesc familia şi soţia pentru totdeauna. Nu ştiai 
asta? Cum să n-o ştii? Tocmai am lăsat totul în urmă: căminul meu, laptopul 
meu Toshiba, copiii, hainele, bicicleta, rachetele mele de tenis, cravatele, 
televizorul meu Mitsubishi, casetele mele video, CD-urile. 0 ştii pe Carol, n-o 
să-mi dea nimic, o să distrugă tot ce îmi aparţine. Auuu... Justin s-a strâmbat, 
şi-a împreunat mâinile şi s-a chircit de parcă tocmai ar fi fost pocnit în burtă. 
Durerea e acolo, pot să o ating, vezi cât de aproape e? Dar astăzi, măcar o zi, 
vreau să uit, măcar pentru câteva ore. Iar tu nu vrei să mă laşi. Nici măcar nu 
pari vreun pic încântat că, în sfârşit, am părăsit-o pe Carol. 

Ernest era descumpănit. Chiar atât de mult lăsase să se vadă? Ce ar face 
Marshal în locul lui? La dracu’, Marshal n-ar fi ajuns într-o asemenea 
situaţie! 

— Eşti? a repetat Justin. 

— Ce să fiu? Aidoma unui boxer năucit, Ernest s-a încleştat de adversar în 
timp ce îşi recăpăta luciditatea. 


45 



— încântat de ce am făcut? 

— Crezi, a bătut în retragere din laşitate Ernest, încercând din răsputeri 
să-şi controleze tonul vocii, că nu sunt încântat de progresul tău? 

— încântat? Nu pari, a răspuns Justin. 

— Dar tul a bătut iarăşi în retragere din laşitate Ernest. Tu eşti încântat? 

De data asta, Justin s-a oprit şi a ignorat retragerea laşă a lui Ernest. Se 

săturase. Avea nevoie de Ernest, aşa că a dat înapoi. 

— încântat? Da, Şi speriat. Şi hotărât. Şi şovăitor. Toate amestecate. 
Acum, principalul lucru pentru mine e să nu mă mai întorc niciodată. M-am 
smuls de acolo, şi acum important e să mă ţin departe, să mă ţin departe 
pentru totdeauna. 

Tot restul şedinţei, Ernest a încercat să îndrepte lucrurile, susţinându-şi 
şi încurajându-şi pacientul: „Nu da înapoi... aminteşte-ţi cât de multă vreme 
ai tânjit să faci aşa ceva... ai procedat în interesul tău... probabil că ăsta e cel 
mai important lucru pe care l-ai făcut vreodată. 

— Să mă duc să discut cu Carol? După nouă ani, oare nu-i datorez asta? 

— Hai să dezbatem subiectul, i-a sugerat Ernest. Ce s-ar întâmpla dacă te- 
ai duce acum la ea să discutaţi? 

— Prăpăd. Ştii ce-i capabilă să facă. Mie. Ei înseşi. 

Lui Ernest nu era nevoie să i se împrospăteze memoria. îşi amintea 
limpede un incident pe care Justin i-1 povestise cu un an în urmă. Mai mulţi 
parteneri din firma de avocatură la care lucra Carol urmau să vină la ei într- 
o duminică la o gustare şi, dis-de-dimineaţă, Justin, Carol şi cei doi copii se 
duseseră la cumpărături. Justin, care gătea la ei în familie, voia să servească 
peşte afumat, colaci şi leo (somon afumat, ouă jumări şi ceapă). Prea vulgar, 
a spus Carol. Nici să n-audă, deşi, după cum îi amintea Justin, jumătate 
dintre parteneri erau evrei. Justin a decis să rămână la părerea lui şi a 
pornit-o cu maşina spre magazinul de delicatese. „Nu, nu face asta, 
ticălosule”, a urlat Carol şi a tras cu violenţă de volan, să întoarcă maşina. 
Lupta în plin trafic s-a încheiat când ea a intrat cu maşina într-o motocicletă 
din parcare. 

Carol era o pisică sălbatică, un lup devorator, o nebună care tiraniza cu 
iraţionalitatea ei. Ernest şi-a amintit altă peripeţie auto, pe care Justin i-o 
povestise cu vreo doi ani în urmă. Pe când conducea maşina într-o seară 
caniculară de vară, ea şi Justin s-au contrazis pe tema filmului la care aveau 
să se ducă, ea voia Vrăjitoarele din Eastwick, el, Terminator II. Ea a ridicat 
tonul vocii, dar Justin, care în săptămâna aia fusese încurajat de Ernest să-şi 
susţină punctul de vedere, a refuzat să cedeze. în final, ea a deschis portiera 
din mers, iarăşi în plin trafic, şi a spus: „Puţoi nenorocit ce eşti, n-am de 


46 



gând să mai stau nicio secundă cu tine". Justin a prins-o, dar ea şi-a înfipt 
unghiile în braţul lui şi, pe când sărea în mijlocul maşinilor, l-a zgâriat 
violent, lăsându-i patru urme adânci şi roşii pe mână. 

După ce a ieşit din maşină, care se deplasa cu vreo douăzeci şi cinci de 
kilometri la oră, Carol s-a împleticit vreo trei sau patru paşi smuciţi, şi apoi 
s-a lovit şi a căzut peste capota unei maşini parcate. Justin a oprit maşina şi a 
fugit la ea, făcându-şi loc prin mulţimea care se strânsese deja. Ea zăcea 
întinsă pe stradă, ameţită, dar calmă, cu ciorapii rupţi, genunchii însângeraţi, 
cu braţele, coatele, obrajii jupuiţi şi cu încheietura mâinii evident fracturată. 
Restul serii a fost un coşmar: ambulanţa, camera de gardă, interogatoriul 
umilitor al poliţiei şi al personalului medical. 

Justin a fost profund zdruncinat. Şi-a dat seama că nici măcar cu ajutorul 
lui Ernest nu putea să-i facă faţă lui Carol. Nicio miză nu era prea mare 
pentru ea. Faptul că se aruncase din maşina în mers fusese evenimentul care 
îl distrusese definitiv pe Justin. Nici nu putea să i se împotrivească, nici nu 
putea să o părăsească. Era tiranică, dar el avea nevoie să fie tiranizat. 
Fiecare noapte petrecută departe de ea îl umplea de anxietate. De câte ori 
Ernest îl ruga să facă un exerciţiu mental, închipuindu-şi că renunţă la 
căsnicia cu ea, Justin se simţea copleşit de groază. I se părea de neconceput 
să rupă legătura cu Carol. Asta până când a apărut Laura - nouăsprezece ani, 
frumoasă, sinceră, obraznică, fără teamă de tirani. 

— Ce crezi? a repetat Justin. Să procedez ca un bărbat şi să încerc să 
discut cu Carol? 

Ernest a reflectat la opţiunile lui. Justin avea nevoie de o femeie 
dominatoare, deci nu cumva o schimba pe una cu alta la fel? Oare noua lui 
relaţie n-ar semăna peste câţiva ani cu cea veche? Totuşi, lucrurile păruseră 
atât de bătute-n cuie cu Carol. Poate că, odată scăpat de ea, Justin devenea 
receptiv, chiar şi pentru scurtă vreme, la eforturile terapeutice. 

— Acum chiar am nevoie de un sfat. 

Ernest, aidoma tuturor terapeuţilor, detesta să dea sfaturi, era o situaţie 
din care nu putea ieşi nimic bun: dacă ţinea, infantibzai pacientul, dacă 
dădea greş, păreai de rahat. Dar în situaţia asta n-avea de ales. 

— Justin, nu cred că deocamdată ar fi înţelept să te întâlneşti cu ea. Lasă 
să mai treacă un timp. Dă-i voie să-şi vină în fire. Sau, poate, încearcă să te 
întâlneşti cu ea în prezenţa unui terapeut. O să-mi fac eu timp sau, şi mai 
bine, o să-ţi dau numele unui terapeut de cuplu. Nu mă refer la unul dintre 
cei pe care i-ai cunoscut deja, ştiu că nu v-aţi înţeles. Cineva nou. 

Ernest ştia că sfatul n-o să-i fie pus în aplicare: Carol sabotase 
întotdeauna terapia de cuplu. Dar nu conţinutul - sfatul în sine pe care i-1 


47 



dăduse - conta. în momentul de faţă, important era procesul : relaţia din 
spatele cuvintelor, faptul că-i oferise sprijin lui Justin, faptul că se revanşase 
pentru că fusese laş şi bătuse în retragere, faptul că salvase şedinţa. 

— Iar dacă te simţi presat şi ai nevoie să vorbeşti cu cineva până la 
următoarea şedinţă, sună-mă, a adăugat Ernest. 

Bună tehnică. Justin părea să se fi calmat. Ernest se afla din nou pe 
poziţie. îşi îndreptase greşelile. Salvase şedinţa. Ştia că supervizorul lui o să- 
i aprobe tehnica. Dar el nu era deloc încântat de ea. Se simţea murdar. 
Corupt. Nu fusese sincer cu Justin. Nu se purtaseră spontan unul cu celălalt. 
Şi asta preţuia el la Seymour Trotter. Poţi spune ce vrei despre el - şi 
Dumnezeu ştie că se ziseseră o mulţime de lucruri -, dar Seymour ştia cum 
să fie spontan. încă îşi aducea aminte de răspunsul lui Seymour la întrebarea 
sa despre tehnică: „Tehnica mea e să abandonez orice tehnică. Tehnica mea 
e să spun adevărul’. 

Când s-a încheiat ora, s-a petrecut un lucru ieşit din comun. Ernest avea 
tot timpul grijă să-şi atingă fizic toţi pacienţii, în fiecare şedinţă. De regulă, el 
şi Justin se despărţeau, cu o strângere de mână. Dar nu şi astăzi: Ernest a 
deschis uşa şi şi-a înclinat solemn capul în faţa lui Justin, pe când acesta 
ieşea din cameră. 


• Doi • 


Era miezul nopţii, şi Justin plecase de aproape patru ore din casa ei, când 
Carol Astrid s-a apucat să-l elimine complet din viaţa sa. A început pe 
podeaua dulapului încastrat în perete, cu şireturile şi o foarfecă pentru 
tivuri, şi a terminat patru ore mai târziu, în pod, decupând un mare R roşu 
din tricoul de tenis al liceului Roosevelt. în acest răstimp a mers din cameră 
în cameră, distrugându-i metodic hainele, lenjeria din flanel, papucii 
căptuşiţi cu blană, colecţia lui de gândaci acoperită cu sticlă, diplomele de 
liceu şi facultate, casetele video porno. Fotografii din tabăra de vară unde el 
şi colegul lui supervizor pozau împreună alături de grupul de copii de opt 
ani, cu echipa lui de tenis din liceu, de la balul de absolvire a liceului şi cu 
fata cu faţă de cal care îl însoţise - toate făcute bucăţi. Apoi s-a apucat de 
albumul lor cu fotografii de la nuntă. Cu ajutorul unui cutter, pe care fiul lui 
îl folosea pentru construcţia de modele de avion, a şters imediat toate 
urmele prezenţei lui Justin la St. Marks, locul favorit al nunţilor mondene din 
Chicago. 


48 



Fiindcă tot se ocupa de asta, a decupat şi feţele socrilor ei din fotografii. 
Dacă n-ar fi fost ei şi promisiunile lor, promisiunile lor deşarte de bani, mulţi 
bani, probabil că nu s-ar fi măritat niciodată cu Justin. 0 să-şi vadă nepoţii la 
sfântu-aşteaptă. Şi fratele ei, Jeb. Ce mai căuta fotografia lui acolo? A tăiat-o. 
N-avea nevoie de el. Şi toate pozele cu rudele lui Justin, mese întregi de 
cretini: graşi, rânjind, ridicând paharele pentru a face toasturi idioate, 
arătându-le copiilor lor bătuţi în cap aparatul de fotografiat, târşâindu-şi 
picioarele până la ringul de dans. Să se ducă toţi la dracu’! în curând, orice 
urmă a lui Justin şi a familiei lui ardea mocnit în şemineu. Acum şi nunta ei, 
ca şi căsnicia, se preschimba în cenuşă. 

Nu mai rămăseseră în album decât câteva fotografii cu ea, cu mama ei şi 
cu câţiva prieteni, inclusiv asociatele ei din firma de avocatură, Norma şi 
Heather, pe care le va suna dimineaţă pentru a le cere ajutorul. S-a uitat 
îndelung la poza mamei sale, tânjind cu disperare după ajutorul ei. Dar 
mama ei murise, era de cincisprezece ani în pământ. Pierise însă cu mult 
înainte de asta. în vreme ce cancerul invada lent fiece spaţiu al corpului ei, 
femeia paralizase de groază, şi ani de zile Carol fusese mama mamei ei. A 
rupt paginile cu fotografiile pe care şi le dorea, a făcut bucăţi albumul şi l-a 
aruncat şi pe el în foc. Doar după un minut, s-a gândit mai bine - coperţile 
albe din plastic ar putea să emane gaze toxice pentru gemenii ei de opt ani. 
Mai târziu, o să le pună lângă celelalte gunoaie ramase, o să facă un pachet şi 
o să i-1 trimită lui Justin. 

Apoi, biroul lui Justin. Avea noroc: era sfârşitul lunii, şi Justin, care 
muncea pe post de expert-contabil pentru lanţul de magazine de pantofi al 
tatălui său, îşi adusese de lucru acasă. Toate hârtiile lui - facturiere, state de 
plată - au căzut rapid pradă foarfecii. Chestiile importante, Carol ştia asta, 
erau în computer, sub parolă. Impulsul ei a fost să-l sfărâme cu ciocanul, dar 
s-a gândit mai bine - nu i-ar strica un computer de cinci mii de dolari. 
Ştergerea de fişiere era metoda potrivită. A încercat să deschidă 
documentele, dar Justin le parolase. Ticălos paranoic! 0 să angajeze pe 
cineva să o ajute cu asta. între timp, a încuiat computerul în cufărul ei din 
lemn de cedru şi şi-a propus să schimbe toate încuietorile din casă. 

înainte de răsăritul soarelui, s-a trântit în pat, după ce a verificat pentru a 
treia oară ce fac gemenii. Paturile lor erau pline de păpuşi şi animale din 
pluş. Respiraţie profundă, liniştită. Ce somn inocent, gingaş. Doamne, cât îi 
invidia. A dormit zvârcolindu-se trei ore, până când s-a trezit din cauza unei 
fălci care o durea. Scrâşnise din dinţi în somn. Cuprinzându-şi faţa cu 
mâinile, pe când îşi închidea şi îşi deschidea gura, putea să audă trosniturile. 


49 



S-a uitat în lateral, la locul gol unde ar fi trebuit să fie Justin, şi a mormăit 
„Puţoi ce eşti. Nu meriţi tu dinţii mei!" Apoi, dârdâind şi ţinându-şi genunchii 
la piept, s-a ridicat în capul oaselor, întrebându-se unde se afla el. Lacrimile 
care i se scurgeau pe obraji şi pe cămaşa de noapte au surprins-o. Le-a şters 
şi şi-a fixat privirea pe vârfurile lucioase ale degetelor. Carol era o femeie cu 
o energie extraordinară, care acţiona rapid şi hotărât. Nu găsise niciodată 
alinare privind în interiorul ei şi îi considera pe cei care o făceau, ca Justin, 
nişte poltroni. 

Dar nu mai putea face nimic: distrusese orice urmă a lui Justin, şi acum se 
simţea cu inima atât de grea, încât abia se mai putea mişca. Dar încă mai 
putea să respire şi, amintindu-şi câteva exerciţii de la orele de yoga, a 
inspirat adânc şi a dat afară, încet, jumătate din aer. Apoi a expirat jumătate 
din aerul rămas, pe urmă altă jumătate, şi încă una. Asta a ajutat-o. A mai 
încercat un exerciţiu pe care i-1 recomandase instructorul de yoga. S-a 
gândit că mintea ei este o scenă de teatru şi că ea stă în mijlocul publicului, 
contemplând impasibilă cum i se derulează gândurile. însă n-a apărut nimic, 
doar o succesiune de sentimente dureroase şi incomplete. Dar cum să le 
diferenţieze şi să le înţeleagă? Totul părea că se combină într-un întreg. 

0 imagine i-a plutit prin faţa ochilor, chipul unui bărbat pe care îl ura, un 
bărbat a cărui trădare îi lăsase cicatrici de neşters: dr. Ralph Cooke, 
psihiatrul pe care îl cunoscuse la secţia de psihologie a facultăţii pe care o 
absolvise. Un chip rozaliu, curat, rotund ca o lună, cu smocuri de păr blond 
în creştet. Se dusese la el în anul doi, din cauza lui Rusty, un băiat cu care 
fusese împreună de la paisprezece ani. Rusty fusese primul ei iubit şi, vreme 
de patru ani, îi fusese de folos, permiţându-i să evite căutarea stânjenitoare 
a unui partener cu care să se ducă la balul de absolvire sau cu care să iasă în 
oraş şi, mai târziu, cu care să facă sex. Se dusese după Rusty la Brown 
University, se înscrisese la toate cursurile la care se ducea el, negociase să 
stea într-o cameră dintr-un cămin aproape de al lui. Dar poate îl ţinuse prea 
strâns: până la urmă, Rusty s-a combinat cu o frumoasă studentă 
franţuzoaică de origine vietnameză. 

Carol nu mai suferise niciodată într-un asemenea hal. Mai întâi, a ţinut 
totul în ea: plângea în fiecare noapte, refuza să mănânce, nu se ducea la 
cursuri, lua amfetamină. Pe urmă, a cuprins-o furia: i-a distrus camera lui 
Rusty, i-a tăiat cauciucurile de la bicicletă, a urmărit-o şi a hărţuit-o pe noua 
lui iubită. Odată i-a urmărit până într-un bar şi a vărsat pe ei o halbă de bere. 

La început, dr. Cooke a ajutat-o. După ce i-a câştigat încrederea, a 
încurajat-o să ţină doliu după pierderea ei. Motivul pentru care suferinţa ei 
era atât de intensă, i-a explicat el, era că pierderea lui Rusty redeschisese 


50 



marea rană a vieţii sale: faptul că a fost abandonată de tată. Bărbatul fusese 
„dat dispărut la Woodstock". Când ea avea opt ani, el se dusese la un concert 
la Woodstock şi nu se mai întorsese. La început, primise câteva vederi mai 
întâi din Vancouver, Sri Lanka şi San Francisco, dar după aceea renunţase 
chiar şi la genul ăsta de comunicare. îşi amintea că a văzut-o pe mama ei 
sfâşiindu-i şi arzându-i toate fotografiile şi hainele. Pe urmă, mama ei n-a 
mai vorbit niciodată despre el. 

Dr. Cooke a insistat că suferinţa ei în urma despărţirii de Rusty îşi trăgea 
seva din acest abandon. Carol a opus rezistenţă, susţinând că n-are nicio 
amintire pozitivă despre tatăl ei. Poate că nu amintiri conştiente, a răspuns 
dr. Cooke, dar n-ar putea exista un locşor care să găzduiască experienţele 
frumoase uitate din copilăria ei? Şi cum rămâne cu tatăl visurilor şi 
năzuinţelor ei, tatăl protector, ocrotitor şi iubitor pe care nu l-a avut 
niciodată? Şi după acest tată ţinea ea doliu, iar faptul că Rusty o părăsise îi 
deschisese şi cripta asta a suferinţei. 

Dr. Cooke a ajutat-o să privească lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, 
adică să plaseze despărţirea de Rusty în contextul traiectoriei vieţii ei: avea 
doar nouăsprezece ani, iar amintirile despre Rusty aveau să pălească în 
timp. Peste vreo câteva luni, rareori o să se mai gândească la el, iar peste 
câţiva ani, o să rămână doar cu amintirea vagă a unui tip tânăr şi de treabă 
pe nume Rusty. 0 să apară alţi bărbaţi. 

De fapt, deja apărea alt bărbat, fiindcă, în timp ce vorbea, dr. Cooke îşi 
trăgea cu viclenie scaunul mai aproape de ea. 0 asigura că era o femeie 
atrăgătoare, foarte atrăgătoare, o ţinea de mână când plângea, o îmbrăţişa 
strâns la sfârşitul şedinţelor şi îi spunea că o femeie atât de atrăgătoare ca ea 
n-o să aibă nicio dificultate să farmece alţi bărbaţi. De exemplu, chiar pe el, îi 
zicea, mărturisindu-i că se simţea atras de ea. 

Dr. Cooke şi-a raţionalizat acţiunile prin teorie. „Atingerea e 
indispensabilă vindecării tale, Carol. Despărţirea de Rusty a aţâţat tăciunii 
aprinşi ai despărţirilor preverbale din pruncie, iar tratamentul trebuie să fie 
şi el nonverbal. Nu poţi să te adresezi verbal unor amintiri corporale de 
genul ăsta, ele trebuie să fie alinare de consolări şi dezmierdări fizice." 

Consolările fizice s-au transformat în curând în consolări sexuale oferite 
pe un covor persan ros şi mizerabil, care separa cele două scaune. De atunci 
încolo, şedinţele au respectat un ritual prestabilit: câteva minute în care ea 
vorbea despre ce se întâmplase în cursul săptămânii, ţâţâituri empatice din 
partea doctorului Cooke (nu îi spunea niciodată pe numele mic), apoi o 
explorare a simptomelor ei - gânduri obsesive legate de Rusty, insomnie, 
anorexie, probleme de concentrare - şi, în final, o repetare a interpretării că 


51 



reacţia ei cataclismică la despărţirea de Rusty îşi trăgea seva din faptul că 
tatăl ei îşi abandonase familia. 

Era priceput. Carol se simţea mai calmă, ocrotită şi recunoscătoare. Iar 
după aceea, cam pe la mijlocul fiecărei şedinţe, dr. Cooke trecea de la vorbe 
la fapte. îşi plasa atitudinea în contextul fanteziilor sexuale ale lui Carol: îi 
spunea că este important să transpună în realitate unele dintre aceste 
fantezii. Sau, ca reacţie la furia lui Carol faţa de bărbaţi, spunea că sarcina lui 
este să-i dovedească faptul că nu toţi bărbaţii sunt nemernici. Or, când Carol 
îi spunea că se simte urâtă şi respingătoare în preajma bărbaţilor, o asigura 
personal că presupunerea ei era una greşită, că, într-adevăr, i se părea 
nemaipomenit de atrăgătoare. Uneori, în timp ce Carol plângea, el zicea 
„Gata, gata, e bine să te descarci, dar ai nevoie şi fii ţinută în braţe”. 

Oricum s-ar fi petrecut tranziţia, restul şedinţei decurgea în acelaşi mod. 
El aluneca de pe scaunul lui pe jos, pe covorul persan zdrenţuit, şi îi făcea 
semn cu degetul să i se alăture. După ce o ţinea în braţe câteva minute şi o 
mângâia, întindea mâinile spre ea, având câte un prezervativ de culori 
diferite în fiecare mâni, şi o punea să aleagă. Poate faptul că alegea îi 
permitea lui să creadă că ea deţinea controlul. Apoi Carol desfăcea 
prezervativul, i-1 strecura pe cocoşelul lui gata de acţiune, având aceeaşi 
culoare ca şi obrajii lui curaţi şi rozalii. Dr. Cooke adopta întotdeauna o 
poziţie pasivă, stând întins pe spate şi lăsând-o pe Carol să şi-o înfigă în ea şi 
să controleze ritmul şi profunzimea dansului lor sexual. Poate că şi asta îi 
alimenta iluzia că ea deţinea puterea. 

Oare aceste şedinţe o ajutau? Carol aşa credea. în fiecare săptămână, 
vreme de patru luni, a plecat din cabinetul doctorului Cooke simţind că 
cineva are grijă de ea. Şi, exact cum prevăzuse, gândurile la Rusty au început 
într-adevăr şi pălească, o senzaţie de linişte interioară a cuprins-o din nou şi 
s-a întors la şcoală. Totul părea în regulă până când, într-o bună zi, după 
vreo douăzeci de şedinţe din astea, dr. Cooke a declarat-o vindecată. Sarcina 
lui se încheiase, i-a zis el, şi venise timpul să pună capăt tratamentului. 

Să încheie terapia! Abandonul lui a azvârlit-o înapoi, în punctul din care 
plecase. Deşi nu considera relaţia cu el ca fiind permanentă, nici măcar o 
clipă nu anticipase că o să fie izgonită în felul ăsta. îi telefona zilnic 
doctorului Cooke. La început, fusese prietenos şi blând, apoi, odată cu 
trecerea timpului, devenise din ce în ce mai tăios şi mai agasat, văzând că 
telefoanele nu încetau. I-a amintit că asigurarea medicală, studenţească îi 
plătea doar o terapie de scurtă durată şi a descurajat-o să-l mai sune. Carol 
era convinsă că găsise o altă pacientă pe care s-o trateze prin aceeaşi 
metodă. Deci totul fusese o minciună: atenţiile lui, grija lui, asigurările că o 


52 



găsea atrăgătoare. Totul fusese o manipulare, tot ce se întâmplase fusese 
pentru satisfacerea nevoilor lui, nu în beneficiul ei. Nu mai ştia în ce sau în 
cine să aibă încredere. 

Următoarele câteva săptămâni au fost de coşmar. îl dorea cu disperare pe 
dr. Cooke şi aştepta în faţa cabinetului său, sperând ca acesta să se uite puţin 
la ea, să-i acorde o fărâmă de atenţie. îşi petrecea seară după seară 
formându-i numărul de telefon sau chinuindu-se să-l zărească prin gratiile 
gardului de fier forjat al casei lui imense de pe Prospect Street. Chiar şi 
acum, douăzeci de ani mai târziu, încă mai putea simţi senzaţia lăsată de 
fierul rece şi îndoit pe obrajii ei, în timp ce urmărea siluetele familiei Coolce 
trecând dintr-o cameră în alta. în curând, durerea ei s-a preschimbat în furie 
şi gânduri de răzbunare. Fusese violată de dr. Cooke - un viol lipsit de 
violenţă, însă tot un viol, de fapt. S-a dus să-i ceară ajutorul unei asistente 
universitare, care a sfătuit-o să o lase baltă. „N-ai nicio dovadă", i-a zis ea, 
„nimeni n-o să te ia în serios. Şi, chiar dacă ar face-o, gândeşte-te la umilinţa 
la care ai fi supusă - să fii nevoită să descrii violul, în special modul în care ai 
consimţit la el, şi motivul pentru care te-ai întors de bunăvoie săptămână de 
săptămână să fii din nou violată." 

Asta se întâmplase în urmă cu cincisprezece ani. Acela a fost momentul în 
care Carol s-a hotărât să devină avocat. 

în ultimul an de facultate, Carol a excelat la ştiinţe politice, iar profesorul 
ei a fost de acord să-i scrie o scrisoare excelentă de recomandare pentru o 
facultate de drept 9 dar i-a sugerat clar că, aşteaptă, în schimb, favoruri 
sexuale. Carol abia şi-a putut controla furia. Trezindu-se iarăşi neajutorată şi 
depresivă, i-a cerut ajutorul doctorului Zweizung, un psiholog care avea un 
cabinet particular. Dr. Zweizung i-a fost de folos, dar pe parcurs a început să 
semene periculos de bine cu dr. Cooke, trăgându-şi scaunul mai aproape de 
ea şi insistând să vorbească despre faptul că era foarte, foarte atrăgătoare. 
De data asta Carol a ştiut ce şi facă şi imediat a ţâşnit pe uşa cabinetului, 
zbierând din toţi bojocii: „Eşti un rahat!” A fost ultima oară când a apelat la 
ajutorul cuiva. 

Şi-a scuturat energic capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de aceste imagini. 
De ce să se gândească acum la ticăloşii ăia? Mai ales la răhăţişul de Ralph 
Cooke? Pentru că încerca să-şi ordoneze sentimentele amestecate. De la 
Ralph Cooke îi rămăsese un singur lucru bun - mnemotehnica pe baza 


9 în SUA, pentru a fi admis la o facultate de medicină sau drept, este necesară absolvirea unei alte 
facultăţi unde studentul să fi participat şi la câteva cursuri legate de domeniul ales. 

53 



căreia îşi putea identifica sentimentele pornind de la cele patru emoţii 
primare: răutate, nebunie, bucurie şi tristeţe. Asta o ajutase de multe ori. 

Şi-a pus la spate o pernă pe care să se rezeme şi s-a concentrat. „Bucuria" 
putea s-o elimine din start. Trecuse multă vreme de când nu mai simţise 
vreo bucurie. Şi-a îndreptat atenţia asupra celorlalte trei. „Nebunie” - asta 
era uşor. Cunoştea nebunia. în nebunie trăia. Şi-a încleştat pumnii şi a simţit 
cum o cuprinde o furie sălbatică şi pură. Simplu. Natural. S-a întins, a lovit 
perna lui Justin şi a şuierat „Futu-1 în cur, futu-1 în cur! Unde pizda mă-tii ţi- 
ai petrecut noaptea?" 

Carol mai cunoştea şi „tristeţea". Nu prea clară, nu prea conturată, îi era, 
mai degrabă, un însoţitor obscur, vag. Astăzi îi simţea limpede vechea 
prezenţă prin prisma faptului că lipsea cu desăvârşire. De luni de zile 
detesta dimineţile: suspinul cu care se trezea din somn când se gândea la ce 
program o aştepta în acea zi, enervarea, greaţa din stomac, înţepeneala din 
încheieturi. Dacă asta era „tristeţea", atunci astăzi îi dispăruse. Azi se simţea 
altfel - plină de energie, supărată foc. Şi nebună! 

„Răutate”? Carol nu ştia prea multe despre „răutate”. Justin vorbea 
deseori despre „răutate” şi arăta cu degetul spre pieptul lui, unde simţea 
apăsarea opresivă a vinovăţiei şi anxietăţii. Dar ea avea puţină experienţă cu 
„răutatea" - şi o toleranţă scăzută faţă de cei care, precum Justin, se 
văicăreau din pricina ei. 

Camera era încă întunecată. îndreptându-se către baie, Carol s-a 
împiedicat de un morman moale. Apăsând întrerupătorul electric, şi-a 
amintit de masacrul hainelor din seara precedentă. Fâşii din cravate şi 
secţiuni cilindrice din pantalonii lui Justin zăceau împrăştiate pe podeaua 
dormitorului. Şi-a băgat vârful piciorului într-o bucată decupată din 
pantaloni şi a proiectat-o în aer cu un şut. Asta a făcut-o să se simtă mai 
bine. Dar cravatele - o prostie din partea ei că le-a tăiat. Justin avea cinci 
cravate la care ţinea ca la ochii din cap - colecţia lui de opere de artă, le 
numea el - şi care atârnau fiecare separat într-o husă din piele întoarsă cu 
fermoar, pe care i-o dăruise ea odată de ziua lui de naştere. Purta foarte rar 
vreo cravată din colecţia lui de opere de artă, doar la ocazii speciale, pentru 
că voia să le conserve. Două dintre cravatele astea le cumpărase chiar 
dinainte de a se căsători cu ea, cu nouă ani în urmă. Aseară, Carol îi 
distrusese toate cravatele obişnuite, apoi se apucase de cele din colecţie. 
Dar, după ce făcuse bucăţi două dintre ele, se oprise şi se uitase cu atenţie la 
preferata lui Justin: avea un model japonez desăvârşit, o inflorescenţă 
formată prin acumulare de straturi aurii şi de un verde minunat, ca al 
vegetaţiei de pădure. Fac o tâmpenie, s-a gândit ea. Sigur există un lucru mai 


54 



grav, cu un efect mai puternic, pe care l-aş putea face cu cravatele astea. A 
încuiat-o împreună cu celelalte două care rămăseseră şi cu computerul în 
cufărul ei din lemn de cedru. 

• 

Le-a sunat pe Norma şi pe Heather şi le-a rugat să vină în seara aia la ea 
de urgenţă. Deşi ele trei nu se întâlneau de obicei în afara orelor de program 
- Carol nu avea niciun prieten apropiat -, se considerau un consiliu 
permanent de război şi se întruneau în momentele de restrişte, de regulă în 
cazul unei discriminări sexuale la firma de avocatură Kaplan, Jarndyce and 
Turtle, unde lucraseră toate trei în ultimii opt ani. 

Norma şi Heather au sosit după cină, şi cele trei femei s-au aşezat în 
camera de zi, cu grinzi vizibile şi scaune ca din epoca de piatră, făcute din 
scânduri masive de lemn roşu, noduros şi acoperite cu piei groase de 
animale. Carol, care aprinsese un foc din buşteni de eucalipt şi pin, le-a rugat 
pe Norma şi pe Heather să-şi ia vin sau bere din frigider. Era atât de agitată, 
încât s-a stropit cu bere de sus până jos pe mânecă atunci când şi-a deschis 
cutia. Heather, care era însărcinată în şapte luni, a ţâşnit de pe scaun, a fugit 
în bucătărie, s-a întors cu o cârpă umedă şi i-a şters braţul. Carol s-a aşezat 
lângă foc, încercând să-şi usuce puloverul şi a descris detaliile exodului lui 
Justin. 

— Carol, asta e o adevărată binecuvântare. Gândeşte-te la ea ca la o 
mitzvah, a spus Norma, turnându-şi nişte vin alb. Norma era micuţă, 
capabilă de emoţii puternice, cu un breton negru care-i încadra faţa mică şi 
perfect proporţională. Deşi înaintaşii ei erau cu toţii catolici irlandezi - tatăl 
ei fusese poliţist în South Boston -, fostul ei soţ o învăţase expresii în idiş 
pentru orice ocazie. De când te cunosc, a fost un bolovan de gâtul tău. 

Heather, o suedeză cu faţa prelungă şi un piept enorm, care se îngrăşase 
vreo douăzeci de kilograme în timpul sarcinii, a fost de acord cu ea: 

— Aşa e, Carol. A plecat. Eşti liberă. Casa e a ta. Nu-i momentul să fii 
disperată. E timpul să schimbi încuietorile. Ai grijă cu mâneca aia, Carol! îmi 
miroase a pârlit. 

Carol s-a mutat de lângă foc şi s-a trântit cu zgomot pe unul dintre 
scaunele tapiţate cu blană. 

Norma a luat o înghiţitură zdravănă de vin. 

— Le chaim, Carol. Pentru libertate. Ştiu că acum eşti zdruncinată, dar 
adu-ţi aminte că asta îţi doreai. De când te cunosc, nu mi-ai spus nici măcar 
un singur lucru pozitiv - nici măcar unul - despre Justin sau despre căsnicia 
ta. 


55 



Tăcere dinspre Carol, care îşi scosese pantofii şi şedea îmbrăţişându-şi 
genunchii. Era o femeie slabă, cu un gât lung şi graţios, cu părul scurt, 
cârlionţat, brunet şi des, cu pomeţii şi maxilarele bine conturate şi ochi ce 
scăpărau aidoma tăciunilor aprinşi. Purta blugi strâmţi Levi's şi un pulover 
supradimensionat, cu torsade şi o glugă uriaşă. 

Norma şi Heather îşi căutau cuvintele potrivite. Au început să vorbească 
poticnit, uitându-se una la alta pentru a cere confirmări. 

— Carol, a spus Norma, aplecându-se şi masându-i spatele, gândeşte în 
felul ăsta: Te-ai vindecat de o boală. Aleluia! 

Dar Carol i-a respins atingerea şi şi-a îmbrăţişat şi mai strâns genunchii. 

— Da, da. Ştiu. Ştiu toate astea. Nu mă ajută. Ştiu cum e Justin. Ştiu că mi-a 
irosit nouă ani din viaţă. Dar n-o să scape aşa uşor. 

— De ce anume să scape? a întrebat-o Heather. Nu uita că ţi-ai dorit să 
plece. Tu nu-1 vreil napoi. Ţi s-a întâmplat un lucru bun. 

— Nu asta-i ideea, a zis Carol. 

— Tocmai ţi-ai stors un furuncul. Vrei să faci iarăşi puroi? Treci peste 
asta, a spus Norma. 

— Nici asta nu-i ideea, a zis Carol. 

— Atunci care e ideea? a întrebat Norma. 

— Răzbunarea! 

Heather şi Norma vorbeau mult, acoperindu-se una pe cealaltă. 

— Ce?! Nu merită să-ţi pierzi vremea cu el! A plecat, lasă-1 să se ducă. Nu-i 
da voie să-ţi conducă viaţa în continuare. 

Chiar atunci, Jimmy, unul dintre gemenii lui Carol, a strigat-o. Ea s-a 
ridicat, bolborosind: 

— îmi iubesc copiii, dar când mă gândesc că trebuie să le stau la 
dispoziţie douăzeci şi patru de ore pe zi încă zece ani... Isuse! 

Norma şi Heather se simţeau stânjenite în absenţa lui Carol. Cel mai bine 
ar fi, se gândea fiecare dintre ele, să evităm orice discuţie conspirativă. 
Norma a mai pus un mic buştean de eucalipt pe foc şi amândouă s-au uitat la 
el cum sfârâie, până când s-a întors Carol. Ea a continuat imediat: 

— Bineînţeles că-1 las să plece. încă nu înţelegeţi ideea. Mă bucur că a 
plecat, nu l-aş primi înapoi. Dar vreau să plătească pentru că m-a părăsit în 
felul ăsta. 

Heather o cunoştea pe Carol din facultate şi se obişnuise cu firea ei 
contradictorie. 

— Haide să încercăm să ne înţelegem, a spus ea. Vreau să pricep ce e în 
mintea ta. Eşti furioasă că a plecat Justin? Sau eşti furioasă pe ideea că a 
plecat? 


56 



Fără a aştepta răspunsul, Norma a adăugat: 

— Mai degrabă eşti furioasă pe tine însăţi, pentru că nu l-ai dat afară! 

Carol a clătinat din cap. 

— Norma, ştii răspunsul la asta. De ani de zile încearcă să mă provoace, 
aşteptând ca eu să-l dau afară, pentru că n-avea puterea să plece, n-avea 
puterea să suporte vinovăţia de a-şi fi destrămat familia. Dar nu i-aş fi dat 
satisfacţia să-l dau afară. 

— Deci, a întrebat Norma, vrei să spui că ai rămas căsătorită cu el doar ca 
să-l pedepseşti? 

Carol a clătinat iritată din cap. 

— Mi-am jurat acum foarte multă vreme că niciun bărbat n-o să mă mai 
părăsească vreodată. Eu o să-l anunţ când poate să plece. Aşa am hotărât! 
Justin n-a plecat, n-are el tupeul ăsta. A fost dus în spate sau împins de 
cineva. Şi vreau să aflu cine e ea. Acum o lună, secretara mi-a zis că l-a văzut 
la Yank Sing mâncând fericit dim sum 10 împreună cu o femeie foarte tânără, 
în jur de optsprezece ani. Ştii ce m-a ofticat cel mai mult la chestia asta? Dim 
sumul! îmi place la nebunie dim sum, dar niciodată nu m-a dus la restaurant 
să mâncăm aşa ceva. Când e cu mine, pe puţoi îl apucă tremuriciul şi durerea 
de cap de la aditivii alimentari de fiecare dată când vede o hartă a Chinei. 

— L-ai întrebat cine e femeia? s-a interesat Heather. 

— Bineînţeles că l-am întrebat! Ce-ţi închipui? Că am de gând să ignor aşa 
ceva? A minţit. A pretins că era o clientă. în următoarea seară, m-am 
revanşat agăţând la întâmplare un tip în barul Sheraton. Uitasem complet 
despre femeia cu dim sum. Dar o să aflu eu cine e. Pot să ghicesc. Probabil 
vreo angajată de-a lui. Una săracă. Vreuna suficient de proastă sau de 
mioapă, încât să-i adore scula aia minusculă! N-ar avea curajul să se ia de o 
femeie adevărată. 0 găsesc eu. 

— Ştii, Carol, a spus Heather, Justin ţi-a distrus cariera de avocat - de câte 
ori nu te-am auzit spunând asta? Că teama lui de a sta singur acasă ţi-a 
sabotat întreaga carieră. îţi aminteşti oferta pe care ţi-a făcut-o Chipman, 
Bremer and Robey şi pe care ai fost nevoită s-o refuzi? 

— Dacă îmi amintesc? Bineînţeles că îmi amintesc! Chiar mi-a distrus 
cariera! Voi ştiţi ce oferte de posturi am avut când am absolvit facultatea. Aş 
fi putut face orice. Postul ăla era ideal, dar am fost nevoită să-l refuz. Cine a 
mai auzit de vreo persoană care să fie specialistă în drept internaţional şi 
care să nu poată călători? Ar fi trebuit să angajez o doică pentru el, ce morţii 
mă-sii. Iar apoi au apărut gemenii, şi ei au fost cuiele bătute în coşciugul 


10 Fel de mâncare chinezesc, compus din mai multe porţii mici, servite succesiv, printre care şi găluşti. 

57 



carierei mele. Dacă m-aş fi dus la C, B and R acum zece ani, la ora actuală aş 
fi fost partener. Uită-te la fraiera aia, Marsha, ea a reuşit. Crezi că eu n-aş fi 
ajuns partener? Ba da, fir-ar a dracu, până acum aş fi putut să ajung. 

— Dar, a zis Heather, exact asta vreau să spun! Slăbiciunea lui ţi-a 
controlat viaţa. Dacă-ţi iroseşti timpul şi energia ca să te răzbuni, îi vei 
permite să te controleze în continuare. 

— Aşa e, a intervenit Norma. Acum ai o a doua şansă. Treci peste asta! 

— Treci peste asta, s-a răstit Carol. Uşor de zis. Dar nu-i atât de simplu de 
făcut. Mi-a supt zece ani din viaţă! Am fost îndeajuns de proastă încât să fiu 
ademenită de promisiunile lui de viitor. Când ne-am căsătorit, tatăl lui era 
bolnav, pe punctul de a-i ceda lanţul de magazine de pantofi, care valorează 
milioane. Acum, după nouă ani, afurisitul ăla de taică-său e mai sănătos ca 
oricând! Nici măcar n-a ieşit la pensie. Iar Justin încă mai lucrează, cu un 
salariu derizoriu, pe postul de contabil al lui tăticu’. Ghici cu ce mă aleg eu 
acum, când crapă tăticu’? După toţi anii ăştia în care am aşteptat? Ca ex- 
noră. Nimic! Absolut nimic! „Treci peste asta,” spui tu. Nu poţi să „treci peste 
asta" pur şi simplu, după ce ţi-ai pierdut nouă ani din viaţă. Carol a aruncat 
furioasă o pernă pe podea, s-a ridicat în picioare şi a început să bată camera 
cu pasul, în spatele Normei şi al lui Heather. I-am dat totul, l-am îmbrăcat - 
puţoiul neputincios -, niciodată nu putea să-şi cumpere singur lenjeria 
intimă sau şosetele! Poartă şosete negre şi trebuia să i le cumpăr eu, pentru 
că alea pe care le cumpăra el nu erau destul de moi şi întotdeauna îi 
alunecau pe picior. I-am fost mamă, soţie, m-am sacrificat pentru el. Şi am 
renunţat la alţi bărbaţi pentru el. Mi se face greaţă când mă gândesc la ce 
bărbaţi aş fi putut să am. Iar acum, o fufă îl struneşte din lesă, şi el pur şi 
simplu pleacă. 

— Dar eşti sigură de asta? a întrebat Heather, răsucindu-şi scaunul 
pentru a sta cu faţa la Carol. Mă refer la femeie. Ţi-a zis el ceva care să-ţi 
sugereze că ar fi vorba de aşa ceva? 

— Pot să bag mâna-n foc. îl ştiu eu pe ticălos. Ar fi putut să se mute 
undeva singur? Hai să punem pariu: o mie la cinci sute că deja s-a mutat cu 
altcineva aseară. 

Niciun voluntar, Carol câştiga de obicei pariurile. Iar dacă pierdea, nu 
merita să-i ceri banii, fiindcă făcea prea urât. 

— Ştii, a zis Norma, răsucindu-şi şi ea scaunul, când m-a părăsit primul 
meu soţ, m-a cuprins o stare de panică ce a durai şase luni. Şi acum aş fi fost 
la fel dacă n-ar fi fost terapia. M-am dus la un psihiatru, dr. Seth Pânde din 
San Francisco, de fapt, un psihanalist. Pentru mine a fost extraordinar de 
bun, apoi l-am cunoscut pe Shelly. Ne înţelegeam minunat, mai ales în pat, 


58 



dar Shelly avea o problemă cu jocurile de noroc, iar eu l-am rugat ca înainte 
de a ne căsători să discute cu dr. Pânde despre obiceiul ăsta al lui. Pânde a 
fost nemaipomenit. L-a schimbat complet pe Shelly. Avea obiceiul să-şi 
parieze întreg salariul pe tot ce mişcă: cai, ogari, fotbal american. Acum se 
mulţumeşte cu un banal joc de poker. Shelly are încredere sută la sută în 
Pânde. Hai să-ţi dau numărul lui de telefon. 

— Nu! Isuse, nu! Un terapeut e ultimul lucru de care am nevoie, a spus 
Carol, ridicându-se în picioare şi plimbându-se de colo-colo prin spatele lor. 
Ştiu că încerci să mă ajuţi, Norma - amândouă, de fapt -, dar, crede-mă, ăsta 
nu e ajutor! Nici terapia nu îmi e de folos. Şi oricum, cât de mult v-a ajutat pe 
tine şi pe Shelly? Fii sinceră, de câte ori nu ne-ai zis că Shelly e ca un bolovan 
atârnat de gâtul tău? Că pariază la jocurile de noroc mai mult decât oricând? 
Că trebuie să ai un cont bancar separat ca să-l împiedici să dea iama în toţi 
banii? Carol îşi pierdea răbdarea de fiecare data când Norma îl lăuda pe 
Shelly. Ştia o mulţime de lucruri despre caracterul lui Shelly şi despre 
îndemânarea lui sexuală: cu <?/îşi reglase socotelile cu dim sumul. Dar ştia să 
păstreze un secret. 

— Recunosc că a fost o vindecare parţială, a spus Norma, dar Pânde l-a 
ajutat. Shelly a stat potolit ani de zile. Doar după ce a fost dat afară de la 
serviciu şi-a recăpătat o parte din vechile obiceiuri. Lucrurile o să fie OK 
când o să-şi găsească de lucru. Dar, Carol, de ce eşti atât de intransigentă 
când vine vorba de terapeuţi? 

— într-o zi o să-ţi povestesc despre lista mea cu terapeuţi de căcat. Am 
învăţat un singur lucru din experienţa mea cu ei: nu ţine în tine furia. Crede- 
mă, asta e o greşeală pe care n-o s-o mai fac. 

Carol s-a aşezat şi s-a uitat la Norma. 

— Când te-a părăsit Melvin, poate că încă îl mai iubeai, poate că erai 
confuză sau îţi doreai ca el să se întoarcă la tine, ori poate că asta ţi-a ciuntit 
încrederea în tine. Poate că terapeutul te-a ajutat în privinţa asta. Dar aşa 
eşti tu. Iar eu nu sunt cum erai tu atunci. Nu sunt confuză. Justin mi-a furat 
aproape zece ani din viaţă, cel mai frumos deceniu, când mi se decidea 
soarta profesională. Şi-a depozitat gemenii în mine, m-a lăsat să-l întreţin, s- 
a văicărit zi şi noapte despre slujba lui de nimic în serviciul lui tăticu, a 
cheltuit o droaie de bani, banii mei, cu terapeutul lui de rahat. îţi vine să 
crezi? De trei, uneori de patru ori pe săptămână? Iar acum, cum i se năzare, 
pur şi simplu se cară. Spune-mi, exagerez? 

— Ei bine, a zis Heather, poate că există şi o altă perspectivă as... 

— Crede-mă, a întrerupt-o Carol, nu sunt confuză. Sunt ca naiba de sigură 
că nu-1 iubesc. Şi nici nu-1 vreau înapoi. Nu, nu-i aşa. îl vreau înapoi, asta ca 


59 



să pot să-l dau eu afară în morţii mă-sii! Ştiu exact pe ce poziţii stau şi ce 
vreau cu adevărat. Vreau să-l rănesc - şi pe fufa aia, când o să dau de ea. 
Vreţi să mă ajutaţi? Spuneţi-mi cum să-l rănesc. Să-l rănesc cu adevărat. 

Norma a luat de lângă lada cu lemne o veche păpuşă de cârpe (Alice şi 
Jimmy, gemenii lui Carol, care acum aveau opt ani, nu prea se mai jucau cu 
păpuşi) şi a pus-o pe poliţa de deasupra şemineului opunând: 

— Are careva ace? 

— Aşa mai merge, a zis Carol. 

Ore întregi şi-au stors creierii. Mai întâi au vorbit despre bani, clasicul 
remediu. Fă-1 să plătească. Bagă-1 în datorii pentru tot restul vieţii, scoate-i 
curul din BMW şi din costumele şi cravatele alea italieneşti. Falimentează-1, 
falsifică-i contabilitatea şi apoi acuză-1 pe taică-său de evaziune fiscală, 
anulează-i asigurările medicale şi auto. 

— Anulează-i asigurarea medicală. Hmm, asta-i o chestie interesantă, 
Asigurarea îi plăteşte doar treizeci la sută din onorariul terapeutului, dar şi 
asta e ceva. Ce n-aş da să-i tai din vizitele pe care i le face terapeutului lui. 
Asta l-ar aduce în pragul disperării. L-ar lovi în coaie! Mereu spune că Lash e 
cel mai bun prieten al lui; mi-ar plăcea să văd cât de bun prieten îi este dacă 
Justin nu-i poate plăti onorariul! 

Dar ăsta era doar un joc dramatic: erau femei informate şi profesioniste. 
Ştiau că banii aveau să fie o parte a problemei, nu a răzbunării. Până la urmă, 
a căzut în sarcina lui Heather, o avocată specializată în divorţuri, să-i 
amintească lui Carol cu blândeţe că ea câştiga mai mult decât Justin şi că 
orice hotărâre de divorţ din California ar obliga-o, fără îndoială, pe ea să-i 
plătească ////pensie alimentară. Şi, bineînţeles, ea personal nu avea dreptul 
la nimic din milioanele pe care el o să le moştenească în cele din urmă. 
Tristul adevăr era că, orice strategie ar fi conceput pentru a-1 distruge 
financiar pe Justin, nu ajungea decât la concluzia că ea, Carol, ar fi trebuit să 
sară cu şi mai mulţi bani pentru el. 

— Ştii, Carol, a spus Norma, nu eşti singura care se loveşte de problema 
asta. E posibil ca şi eu să mă confrunt în curând cu ea. Hai să fiu sinceră cu 
tine în ce-1 priveşte pe Shelly. Au trecut şase luni de când şi-a pierdut slujba: 
simte u adevărat ca e un bolovan atârnat de gâtul meu. Nu numai că nu se 
omoară deloc să-şi găsească serviciu, dar ai dreptate, iarăşi pariază la jocuri 
de noroc - banii dispar. Mă aduce la sapă de lemn şi mă omoară cu zile. Şi, de 
fiecare dată când vorbesc cu el despre asta, vine cu aceleaşi argumente 
raţionale ingenioase. Dumnezeu ştie ce lipseşte, mi-e teamă să fac un 
inventar al bunurilor noastre. Mi-aş dori să-i pot da un ultimatum: caută-ţi o 


60 



slujbă şi renunţă la jocurile de noroc, altfel divorţez. Aşa ar trebui. Dar nu 
pot. Isuse, mi-aş dori să se controleze. 

— Poate, a spus Heather, fiindcă îţi place individul. Nu-i niciun secret, e 
haios, arată bine. Spui că-i un amant nemaipomenit. Toată lumea zice că 
arată ca Sean Connery când era tânăr. 

— N-o neg. E extraordinar de bun în pat. Cel mai bun! Dar mă costă o 
droaie de bani. Iar un divorţ m-ar costa şi mai mult. Costă o grămadă: mi se 
pare că ar trebui să-i plătesc o pensie alimentară mai mare decât suma pe 
care o cheltuieşte cu pokerul. Şi sunt multe şanse - luna trecută a apărut un 
precedent la tribunalul districtual din Sonoma - ca faptul că sunt parteneră 
în firmă - şi tu la fel, Carol - să fie considerat un bun comun concret, cu o 
valoare foarte mare. 

— Tu eşti într-o situaţie diferită, Norma. Tu te alegi cu ceva din căsnicie. 
Ţie măcar îţi place de soţul tău. Eu, eu mai degrabă îmi dau demisia şi mă 
mut în alt stat, decât să-i plătesc pensie alimentară puţoiului ăluia. 

— Să renunţi la căminul tău, să pleci din San Francisco, să renunţi la noi - 
la mine şi la Heather - şi apoi să îţi faci un cabinet particular în Boise sau 
Idaho deasupra unei curăţătorii? a întrebat Norma. Bună idee! Atunci o să 
vadă el! 

Carol a aruncat furioasă o mână de surcele în foc şi a privit flăcările 
înteţindu-se. 

— Mă simt şi mai rău, a spus ea. Discuţia noastră din seara asta mă face 
să mă simt şi mai rău. Voi nu înţelegeţi, n-aveţi nici cea mai vagă idee cât de 
serios vorbesc. Mai ales tu, Heather, tu explici calmă toate chiţibuşurile 
tehnice ale legii cu privire la divorţuri, iar eu mi-am petrecut toată ziua 
gândindu-mă la asasini plătiţi. Sunt mulţi disponibili. Şi cât m-ar costa? 
Douăzeci, douăzeci şi cinci de mii? îi am. Am atâta, depuşi în străinătate, nu 
pot fi depistaţi! Nu-mi pot imagina un mod mai bun de a-i cheltui. Dacă mi- 
ar plăcea să fie mort? Poţi băga mâna-n foc că da! 

Heather şi Norma tăceau. Evitau să se uite una la cealaltă sau la Carol, 
care le cerceta cu atenţie feţele. 

— V-am şocat? 

Prietenele ei au clătinat din cap. Nu o recunoşteau, dar în sinea lor erau 
îngrijorate. Era prea mult pentru Heather, care s-a ridicat în picioare, s-a 
întins, s-a dus la bucătărie şi s-a întors cu o jumătate de kilogram de 
îngheţată de cireşe cu coniac şi cu trei furculiţe. Celelalte două i-au respins 
oferta, iar ea s-a apucat să mănânce îngheţată, pescuind metodic cireşele. 

Brusc, Carol a înşfăcat o furculiţă şi s-a înfipt şi ea în îngheţată. 


61 



— Hai, lasă-mă şi pe mine să mănânc câteva, până nu e prea târziu. Detest 
când faci asta, Heather. Cireşele sunt singurul lucru bun din ea. 

Norma s-a dus la bucătărie să mai aducă vin, prefăcându-se veselă şi 
ridicându-şi paharul. 

— Pentru asasinul tău plătit, beau în cinstea lui! Ar fi trebuit să mă 
gândesc la aşa ceva atunci când Williams s-a împotrivit hotărârii ca eu să 
devin partener. 

— Dacă nu o crimă, a continuat Norma, ce zici de o bătaie nasoală? Am un 
client din Sicilia care are o ofertă specială: o bătaie cu lanţurile 
antiderapante pentru cinci mii. 

— Lanţuri antiderapante pentru cinci mii? Sună bine. Ai încredere în tipul 
ăsta? a întrebat Carol. 

Norma a surprins privirea sumbră a lui Heather. 

— Am văzut cum te uitai, a spus Carol. Ce se întâmplă? 

— Trebuie să ne păstrăm stăpânirea de sine, a zis Heather. Norma, nu 
cred că eşti de folos dacă îi încurajezi furia lui Carol, chiar şi glumind. Asta 
dacă e o glumă. Carol, gândeşte-te în ce situaţie eşti acum. Orice lucru dubios 
- orice - care i s-ar putea întâmpla lui Justin în următoarele câteva luni, 
obligatoriu te implică pe tine. Automat. Motivaţia, firea ta... 

— Ce? 

— Păi, hai s-o spun altfel, a continuat Heather, tendinţa ta spre 
impulsivitate îţi... 

Carol a zvâcnit din cap şi s-a uitat în altă parte. 

— Carol, hai să judecăm obiectiv. Ai o siguranţă uşor de scurtcircuitat: o 
ştii şi tu, o ştim şi noi, e o chestiune publică. Avocatul lui Justin n-o să aibă 
nicio dificultate s-o dovedească în sala de judecată. 

Carol n-a răspuns. Heather a continuat. 

— Ce vreau să spun e că tu o să ai o poziţie vulnerabilă, iar dacă te apuci 
să-ţi faci singură dreptate, rişti să fii exclusă din barou. 

Iarăşi tăcere. Temelia focului a cedat, iar buştenii s-au rostogolit cu 
zgomot, aranjându-se în alte poziţii, în dezordine. Nimeni nu s-a ridicat să-i 
aranjeze sau să pună lemne pe foc. 

Norma le-a arătat în joacă păpuşa din cârpe. 

— Are cineva ace? Bolduri sau ace de siguranţă? 

— Ştie cineva nişte cărţi bune despre răzbunare? a întrebat Carol. Vreuna 
despre cum să o faci, cum să treci la acţiune? 

Norma şi Heather au clătinat din cap. 

— Ei bine, a zis Carol, e cerere de aşa ceva pe piaţă. Poate că ar trebui să 
scriu eu una, cu indicaţii deja testate de mine personal. 


62 



— în felul ăsta, onorariul asasinului plătit ar putea fi decontat ca o 
cheltuială de afaceri, a spus Norma. 

— Odată am citit o biografie a lui D.H. Lawrence, a zis Heather, şi îmi aduc 
aminte vag de o poveste macabră despre văduva lui, Frieda, care nu i-a 
respectat ultima lui dorinţă şi l-a incinerat, apoi i-a împrăştiat cenuşa într- 
un bloc de ciment. 

Carol a înclinat aprobator din cap. 

— Spiritul liber al lui Lawrence încremenit pentru totdeauna în ciment. 
Chapeau, Frieda! Asta numesc eu răzbunare! Răzbunare creativă! 

Heather s-a uitat la ceasul ei de mână. 

— Hai să fim practice, Carol, există şi moduri legale şi sigure în care îl poţi 
pedepsi pe Justin. Ce-i place lui la nebunie? De ce anume îi pasă? De aici ar 
trebui să pornim. 

— Nu prea multe, a spus Carol. Asta-i problema cu el. A, confortul, hainele 
- îi plac la nebunie hainele. însă n-am nevoie de ajutorul vostru ca să-i 
ciopârţesc garderoba. M-am ocupat de asta, dar nu cred c-o să-l afecteze. 0 
să se ducă pur şi simplu şi o să-şi cumpere altele cu banii mei, cu o ţipă care 
o să-i aleagă haine noi, pe gustul ei. Ar fi trebuit să fac altceva cu hainele lui, 
de pildă să i le trimit celui mai mare duşman al lui. Problema e că-i prea 
pămpălău ca să aibă duşmani. Sau să i le dau următorului bărbat care o să 
apară în viaţa mea. Dacă o să apară vreunul. I-am păstrat cravatele lui 
favorite. Şi dacă ar fi avut vreun şef, m-aş fi culcat cu el şi i-aş fi dat lui 
cravatele. 

— Ce-i mai place? Poate BMW-ul. Nu copiii, e incredibil de indiferent faţă 
de ei. Dacă i-aş interzice să-i viziteze, i-aş face o favoare, nu l-aş pedepsi. 
Evident că o să-i întorc împotriva lui, asta-i de la sine înţeles. Dar nu cred că 
o să remarce. Aş putea să născocesc nişte acuzaţii de abuz sexual, dar copiii 
sunt prea mari ca să poată fi manipulaţi. în plus, atunci mi-ar fi imposibil să-i 
las în grija lui şi să mai scap şi eu puţin de ei. 

— Ce altceva? a întrebat Norma. Sigur mai există şi altceva. 

— Nu cine ştie ce! E un bărbat preocupat la greu de propria-i persoană. O, 
mai e tenisul, de două, trei ori pe săptămână. M-am gândit să-i tai în două 
rachetele, dar şi le ţine la sala de sport. Poate că a cunoscut-o pe femeia asta 
acolo, probabil e o premiantă la ora de aerobic. Cu tot sportul pe care îl face, 
tot un porc rămâne. Cred că de la bere i se trage - o, da, îi place la nebunie 
berea. 

— Dar oameni? a întrebat Norma. Sigur există şi oameni! 

— Cam cincizeci la sută din ce spune se referă la faptul că o lălăie şi se 
văicăreşte. Care-i termenul în idiş pe care-1 foloseşti tu, Norma? 


63 



— Kvetch\ 

— Da, o lălăie şi se văicăreşte din cauza faptului că nu are prieteni. Nu are 
pe nimeni apropiat, bineînţeles în afară de fata asta cu dim sum. Prin ea 
ajungem cel mai bine la el. 

— Dacă e chiar atât de nasoală cum îţi închipui tu, a zis Heather, poate cel 
mai bine ar fi să nu facem nimic şi să-i lăsăm să pice singuri în plasă. Să 
ajungă într-o fundătură, să-şi construiască propriul lor iad. 

— încă nu înţelegi, Heather. Nu-mi doresc doar să fie nefericit, asta nu e 
răzbunare. Vreau să ştie că eu i-am făcut-o. 

— Deci, a spus Norma, am stabilit primul pas: să aflăm cine e femeia. 

Carol a încuviinţat din cap. 

— Bine! Şi pe urmă o să găsesc o cale să i-o trag prin ea. Smulge-i capul, şi 
coada o să moară şi ea. Heather, tu ai un detectiv particular bun pe care-1 
foloseşti în cazurile de divorţ? 

— Simplu: Bat Thomas. E tare, o să-l urmărească pe Justin şi o să afle 
numele fetei în douăzeci şi patru de ore. 

— Şi Bat mai e şi drăguţ, a adăugat Norma. Poate c-o să-ţi ofere şi un pic 
de consolare sexuală - inclusă în preţ. 

— Douăzeci şi patru de ore? a întrebat Carol. Ar putea să afle cum o 
cheamă într-o oră, dacă e suficient de tare încât să pună un microfon lângă 
canapeaua terapeutului lui Justin. Probabil că Justin vorbeşte tot timpul 
despre ea. 

— Terapeutul lui Justin. Terapeutul lui Justin, a spus Norma. Ştii, e ciudat 
cum de l-am neglijat pe terapeutul lui Justin. De câtă vreme ziceai că se duce 
la el? 

— De cinci ani! 

— Cinci ani, de trei ori pe săptămână, a continuat Norma. Hai să vedem... 
Şi vacanţele, asta înseamnă cam o sută patruzeci de şedinţe pe an, înmulţit 
cu cinci, adică aproape şapte sute de ore cu totul. 

— Şapte sute de ore\ a exclamat Heather, Despre ce naiba au discutat 
şapte sute de ore? 

— Eu bănuiesc, a zis Norma, despre ce au discutat în ultima vreme. 

în ultimele câteva minute, chinuindu-se să-şi ascundă iritarea provocată 
de Heather şi Norma, Carol se retrăsese atât de mult în interiorul glugii 
puloverului ei, încât i se mai vedeau doar ochii. Ca şi în multe alte 
împrejurări, se simţea mai singură decât oricând. Asta nu era o surpriză 
pentru ea, de multe ori prietenii îi fuseseră doar parţial alături, de multe ori 
îi făgăduiseră loialitatea lor, şi totuşi, până la urmă, întotdeauna sfârşeau 
prin a o înţelege greşit. 


64 



Dar faptul că se pomenise de terapeutul lui Justin îi atrăsese atenţia. 
Acum, aidoma unei broaşte ţestoase care iese din carapace, şi-a întins 
încetişor capul. 

— Cum adică? Despre ce au discutat? 

— Despre marele exod, bineînţeles. Ce credeai? a întrebat Norma. Pari 
surprinsă, Carol. 

— Nu! Adică da. Ştiu sigur că. Justin a discutat despre mine cu terapeutul 
lui. Ciudat cum de am putut să uit asta. Poate că aveam nevoie să uit, îţi dă 
fiori pe şira spinării dacă te gândeşti că te urmăreşte mereu cineva, că Justin 
i-a povestit terapeutului lui tot ce discuta cu mine. Dar bineînţeles! 
Bineînţeles! Cei doi au plănuit împreună fiecare mişcare. V-am zis eu! V-am 
zis că Justin n-ar fi fost niciodată în stare să mă părăsească de unul singur. 

— Ţi-a povestit vreodată despre ce vorbeau? a întrebat Norma. 

— Niciodată! Lash l-a sfătuit să nu-mi spună nimic, zicea ca sunt prea 
dominatoare şi că el are nevoie de un sanctuar privat, doar al lui, unde să nu 
mi se permită să intru. Am încetat să-l mai întreb cu multă vreme în urmă. 
Dar să ştiţi că a fost o vreme, acum doi sau trei ani, când era nemulţumit de 
terapeutul lui şi l-a înjurat vreo două săptămâni. A zis că Lash o luase razna 
atât de mult, încât insista să se despartă de mine. La momentul respectiv, nu 
ştiu de ce, poate deoarece se vede de la o poştă că Justin e atât de jalnic, am 
crezut că Lash e de partea mea, că probabil încearcă să-i arate lui Justin că, 
dacă ar fi departe de mine, şi-ar da seama cât de multe îi ofer. Dar acum văd 
diferit lucrurile. Rahat, am avut un spion în casă ani de zile! 

— Cinci ani, a spus Heather. Multă vreme. Nu cunosc pe nimeni care să fi 
făcut terapie atât de mult timp. De ce cinci ani? 

— Nu ştii prea multe despre lumea terapeuţilor, a replicat Carol. Unii te 
cheamă la nesfârşit. Şi, a, da, nu v-am zis că e vorba de cinci ani la terapeutul 
ăsta. Au mai fost şi alţii înaintea lui. Justin a avut întotdeauna probleme: 
indecis, obsesiv, are nevoie să verifice totul de douăzeci de ori. Plecăm de 
acasă, şi el se întoarce de nu ştiu câte ori la uşă să vadă dacă a încuiat-o. 
Când ajunge înapoi la maşină, deja a uitat dacă a verificat sau nu şi se duce 
iarăşi să vadă. Căcănar tâmpit! îţi poţi imagina un contabil ca el? Râd şi 
curcile. Era dependent de pastile, nu putea să adoarmă fără ele, să zboare, 
nu putea să se întâlnească cu niciun evaluator fără ele. 

— încă mai e aşa? a întrebat Heather. 

— Dintr-un dependent de pastile a devenit dependent de terapie. Lash e 
sfârcul lui. Niciodată nu se satură de el. Chiar şi cu trei şedinţe pe 
săptămână, nu se descurcă fără să-l sune pe Lash măcar o dată între 


65 



întâlniri. Dacă cineva îl critica la serviciu, cinci minute mai târziu i se 
miorlăie la telefon terapeutului lui. Ţi se face greaţă. 

— îţi vine să vomiţi şi când te gândeşti la modul în care exploatează 
medicii genul ăsta de dependenţă, a spus Heather. E minunat pentru contul 
bancar al terapeutului. Ce motivaţie mai are el să-l ajute pe pacient să 
funcţioneze independent? Există vreo clauză de malpraxis? 

— Heather, nu mă asculţi. Ţi-am spus că în lumea lor, cinci ani sunt 
consideraţi ceva normal. Unele tratamente se întind pe câte opt sau nouă 
ani, cu patru sau cinci şedinţe pe săptămână. Şi ai încercat vreodată să îl faci 
pe vreunul dintre ei să depună mărturie împotriva altuia? N-ai nicio şansă. 

— Ştii, a zis Norma, cred că facem progrese. A ridicat de jos o altă păpuşă, 
a pus-o lângă cealaltă pe poliţa de deasupra şemineului şi le-a înfăşurat pe 
amândouă cu un şnur. Sunt gemene siameze. Dacă i-o tragem uneia, i-o 
tragem şi celeilalte. Dacă îl rănim pe doctor, îl rănim şi pe Justin. 

— Nu chiar, a spus Carol, cu gâtul ei lung acum complet ieşit din glugă şi 
vocea metalică, rece şi nerăbdătoare. Dacă îl rănim numai pe Lash, nu facem 
nimic. Asta i-ar putea apropia şi mai mult unul de celălalt. Nu, adevărata 
ţintă e relaţia dintre ei: dacă distrug asta, atunci i-o trag lui Justin. 

— Măcar l-ai întâlnit pe Lash, Carol? a întrebat Heather. 

— Nu. De mai multe ori, Justin mi-a spus că vrea să mă duc la o şedinţă de 
terapie de cuplu, dar mie mi s-a luat de terapeuţi. Totuşi, odată, acum 
aproape un an, m-a răzbit curiozitatea şi m-am dus la una dintre 
conferinţele lui. Un grăsan arogant. Mi-aduc aminte că mă gândeam cum ar fi 
să-i pun o bombă sub canapea sau să-l izbesc cu pumnul fix în mutra aia 
ipocrită a lui. Atunci mi-aş fi reglat puţin conturile. Şi pe-alea vechi, şi pe- 
alea noi. 

Pe când Heather şi Norma îşi storceau creierii cum să i-o tragă 
terapeutului, Carol a rămas tăcută. Cu privirea aţintită asupra focului, se 
gândea la dr. Ernest Lash, cu obrajii dogorind şi reflectând licăririle 
tăciunilor de eucalipt. Şi apoi a găsit soluţia. 0 uşă i s-a deschis în minte, şi o 
idee, o idee nemaipomenită s-a întrezărit la orizont. Carol ştia exact ce are 
de făcut! S-a ridicat în picioare, a luat păpuşile de pe poliţa de deasupra 
şemineului şi le-a azvârlit în foc. Şnurul gingaş care le lega una de cealaltă a 
pâlpâit scurt, apoi a devenit incandescent, înainte de a se preschimba în 
cenuşă. Păpuşile au scos fum, s-au înnegrit de la căldură şi imediat au fost 
cuprinse de flăcări. Carol a scormonit în jar şi pe urmă a anunţat: 

— Vă mulţumesc, dragele mele prietene. Acum ştiu pe ce drum să o iau. 
Hai să vedem ce-o să facă Justin când terapeutul lui o să rămână fără slujbă. 
Conferinţa s-a încheiat, doamnelor. 


66 



Heather şi Norma nu s-au urnit din loc. 

— Credeţi-mă, a spus Carol, închizând ecranul şemineului. Mai bine să nu 
ştiţi prea multe. Dacă nu ştiţi nimic, atunci nici n-o să fiţi nevoite vreodată să 
depuneţi mărturie falsă. 


• Trei • 


Ernest a intrat în librăria Printer’s Inc. din Palo Alto şi a aruncat o privire 
afişului de pe uşă. 


DR. ERNEST LASH 

Prof. Asoc. Clin. de psihiatrie, U. Cal. San Francisco 
Vorbeşte despre noua lui carte: 

DOLIU. FAPTE, MOFTURI, PREJUDECĂŢI 
19 feb, 20:00-21:00 - urmat de o sesiune de autografe. 

Ernest a aruncat o privire listei invitaţilor de săptămâna trecută. 
Impresionantă! N-avea de ce să-i fie ruşine cu ei: Alice Walker, 11 Amy Tan, 12 
James Hillman, 13 DavidLodge, u - din Anglia? Cum de puseseră mâna pe eR 
Intrând în librărie, Ernest se întreba dacă oamenii care se învârteau prin 
magazin îşi dădeau seama că el este cel care le va ţine o prelegere în acea 
seară. S-a prezentat lui Susan, proprietara, şi a acceptat să bea o ceaşcă de 
cafea la cafeneaua librăriei. îndreptându-se către sala de lectură, Ernest a 
trecut în revistă cărţile nou apărute ale autorilor lui preferaţi. Majoritatea 
librăriilor le permiteau celor care ţineau prelegeri să-şi aleagă o carte, pe 
care o primeau cadou. A, o carte nouă de Paul Auster! 

în câteva minute, l-a cuprins melancolia, aşa cum i se întâmpla de obicei 
în librării. Cărţi peste tot, ţipând după atenţie de pe mesele mari de 
prezentare, exhibându-şi cu neruşinare coperţile purpurii sau de un verde 
irizat, îngrămădite pe podea şi aşteptând răbdătoare să fie puse în raft, 
revărsându-se de pe mese, presărate pe podea. Lângă peretele din spate al 
magazinului, mormane uriaşe de cărţi ratate aşteptau cu un aer ursuz să se 


11 Scriitoare americană n. 1944, care a câştigat premiul Pulitzer pentru literatură în 1983 cu Color 
Purple. 

12 Scriitoare americană de origine chineză, n. 1952. 

13 Psiholog jungian american, n. 1926. 

14 Reputat romancier, teoretician şi critic literar britanic, n. 1935. 

67 



întoarcă la făurarul lor. Lângă ele stăteau cutii de carton încă nedeschise, 
pline cu volume tinere şi strălucite care ardeau de nerăbdare să-şi trăiască 
momentul de glorie. 

Inima lui Ernest a tresăltat în clipa în care s-a gândit la noul lui bebeluş. 
Ce şansă avea, în marea asta de cărţi, un suflet pişpiriu şi firav să înoate şi să 
se ţină la suprafaţă? 

S-a răsucit spre camera de lectură, unde fuseseră aranjate cincisprezece 
rânduri de scaune pliante de metal. Cartea lui, Doliu-, fapte, mofturi, 
prejudecăţi, fusese aşezată peste tot la vedere. Câteva stive, probabil vreo 
şaizeci de cărţi în total, aşteptau lângă podium să fie semnate şi cumpărate. 
Bine. Bine. Dar ce viitor urma să aibă cartea lui? Ce se va întâmpla cu ea 
peste două sau trei luni? Poate că unul sau două exemplare vor umple 
discret spaţiul de la litera L în raionul de psihologie sau de self-help. Dar 
peste şase luni? Dispărute! „Disponibile numai prin comandă specială. Le 
veţi primi peste trei sau patru săptămâni." 

Ernest înţelegea că niciun magazin nu are loc suficient pentru a expune 
toate cărţile, nici măcar pe cele de vârf. Adică, putea să înţeleagă acest lucru 
când venea vorba de cărţile altor autori. Dar cu siguranţă că nu i se părea 
deloc rezonabil ca tocmai cartea lui să moară, cartea la care muncise vreme 
de trei ani, propoziţiile lui desăvârşit cizelate şi modul rafinat în care îşi 
luase cititorii de mână şi îi îndrumase cu blândeţe prin unele dintre cele mai 
întunecate tărâmuri ale vieţii. Peste un an, peste zece ani vor exista văduvi şi 
văduve din belşug, care vor avea nevoie de cartea asta. Adevărurile despre 
care scrisese vor fi la fel de profunde şi de recente ca şi acum. 

— Nu confunda valoarea cu permanenţa, asta duce la nihilism, a 
murmurat Ernest, încercând să se dezbare de melancolia lui. A invocat 
familiarele catehisme: „Totul piere," şi-a reamintit el. „Asta e soarta oricărei 
experienţe. Nimic nu persistă. Permanenţa e o iluzie şi, într-o zi, întregul 
sistem solar va fi distrus." A, da, acum era mai bine! Şi mai bine s-a simţit 
când l-a invocat pe Sisif: o carte piere? Bine, atunci, scrie o carte noua! Şi 
apoi alta, şi încă una. 

Deşi mai erau încă cincisprezece minute, locurile începeau să se ocupe. 
Ernest s-a aşezat pe ultimul rând, pentru a-şi cerceta notiţele şi pentru a 
verifica dacă le pusese în ordine după discursul lui din Berkeley, de 
săptămâna trecută. O femeie care ţinea în mână o ceaşcă de cafea s-a aşezat 
la două scaune depărtare de el. O forţă de nestăpânit l-a făcut pe Ernest să-şi 
ridice privirea şi să observe că se uita la el. 

A studiat-o din cap până-n picioare şi i-a plăcut ce vedea: o femeie 
arătoasă, cu ochii mari, de vreo patruzeci de ani, cu părul lung şi blond, 


68 



cercei din argint grei, care îi balansau sub urechi, un colier de argint de 
forma unui şarpe, ciorapi din plasă cu portjartier şi un pulover cărămiziu 
din lână de angora, care încerca zadarnic să-i acopere sânii dominatori. Sânii 
ăia! Pulsul i s-a accelerat. A fost nevoit să-şi smulgă privirea de pe ei. 

Ea se uita fix la el. Ernest se gândea rareori la Ruth, soţia lui care murise 
cu şase ani în urmă într-un accident auto, dar şi-a amintit, plin de 
recunoştinţă, de un cadou pe care i-1 dăduse. Odată, la începutul relaţiei lor, 
înainte de a înceta să se mai mângâie şi să se mai iubească unul pe celălalt, 
Ruth i-a dezvăluit secretul cel mai de nepătruns al unei femei: cum se 
cucereşte un bărbat. „E o chestie atât de simplă", spusese ea. „Nu trebuie 
decât să te uiţi în ochii unui bărbat şi să-i susţii privirea vreo câteva 
secunde. Asta-i tot!" Secretul lui Ruth s-a adeverit. Mereu le identifica pe 
femeile care încercau să-l agaţe. Femeia asta trecuse testul. El şi-a ridicat din 
nou privirea. Ea încă se uita fix la el. Nu exista absolut niciun dubiu, femeia 
asta îi făcea ochi dulci! Şi chiar la momentul oportun: actuala lui relaţie se 
destrăma rapid, şi Ernest îşi dorea cu disperate să facă sex. Foarte pe fază, 
şi-a supt burta şi a privit-o cu îndrăzneală. 

— Doctor Lash? S-a aplecat spre el şi i-a întins mâna. El i-a strâns-o. 
Numele meu este Nan Swensen. Femeia i-a ţinut mâna cu două sau trei 
secunde mai mult decât se aştepta el. 

— Ernest Lash. Ernest a încercat să-şi mlădieze vocea. Inima îi bubuia. îi 
plăcea la nebunie să cucerească o femeie, dar detesta faza de început: 
ritualul, riscul. Cât îi invidia postura lui Nan Swensen: controlul ei absolut 
asupra situaţiei, încrederea deplină în sine. Ce norocoase sunt femeile de 
genul ăsta, s-a gândit el. Nu simt nevoia să vorbească, nu bâjbâie după texte 
drăguţe de conversaţie, fără invitaţii stânjenitoare la o băutură, la dans sau 
la discuţii. Nu fac decât să-şi lase frumuseţea să grăiască pentru ele. 

— Eu ştiu cine eşti tu, a zis ea. întrebarea e, tu ştii cine sunt eul 

—Ar trebui să ştiu? 

— Aş fi distrusă dacă n-ai şti. 

Ernest a rămas perplex. A măsurat-o din cap până-n picioare cu privirea, 
încercând să nu zăbovească asupra pieptului ei. 

— Cred că am nevoie să mă uit mai mult şi mai temeinic la tine - mai 
târziu. A zâmbit şi s-a uitat spre auditoriul care se înmulţea şi care în curând 
avea să-l răpească de lângă ea. 

— Poate că numele Nan Carlin te ajută cu ceva. 

— Nan Carlin! Nan Carlin! Bineînţeles! Ernest a strâns-o entuziasmat de 
umăr, mişcându-i mâna, şi ea şi-a vărsat cafeaua peste poşetă şi peste fustă. 
El a ţâşnit de pe scaun, a făcut stânjenit înconjurul camerei în căutarea unui 


69 



şerveţel şi, în cele din urmă, s-a întors cu mai multe prosoape de hârtie 
mototolite. 

în timp ce ea îşi ştergea cafeaua de pe fustă, lui Ernest i s-au derulat cu 
repeziciune în minte amintirile despre Nan Carlin. Fusese una dintre 
primele lui paciente, cu zece ani în urmă, la începutul rezidenţialului. 
Responsabilul cu formarea profesională, dr. Molay, un fanatic al terapiei de 
grup, a insistat ca toţi rezidenţii să înceapă o terapie de grup în primul an. 
Nan Carlin fusese membră a acelui grup. Deşi totul se întâmplase cu mulţi 
ani în urmă, îşi amintea limpede totul. Pe atunci Nan era obeză, de aceea n-o 
recunoscuse. De asemenea, îşi amintea că era timidă şi se subestima, ceea ce 
nu se putea spune despre femeia sigură pe sine care îl ţintuise cu privirea. 
Dacă-şi amintea bine, în perioada aceea, lui Nan i se ducea de râpă căsnicia - 
da, asta era. Soţul ei chiar îi spusese că o părăseşte pentru că se îngrăşase 
prea mult. 0 acuza că nu respectase legământul marital, pretinzând că făcea 
asta în mod intenţionat, nerespectându-1 şi devenind respingătoare. 

— Dacă îmi amintesc? i-a răspuns Ernest. îmi amintesc cât de timidă erai, 
cât de multă vreme ţi-a luat să spui ceva în faţa celorlalţi. Şi apoi îmi aduc 
aminte cum te-ai schimbat, cât de furioasă ai fost pe unul dintre bărbaţi, pe 
Saul, cred. L-ai acuzat, pe bună dreptate, că se ascundea în spatele bărbii lui 
şi că arunca cu grenade în grup. 

Ernest făcea pe grozavul. Avea o memorie uimitoare, reţinând aproape 
totul, chiar după mulţi ani, din şedinţele de terapie individuală sau de grup. 

Nan a zâmbit şi a încuviinţat energic din cap. 

— Şi eu îmi amintesc de grupul ăla: Jay, Mort, Bea, Germana, Irinia, 
Claudia. Eu n-am participat la el decât vreo două sau trei luni înainte de a mă 
transfera pe coasta de est, dar cred că mi-a salvat viaţa. Căsnicia aia mă 
distrugea. 

— Ce plăcere să aflu că o duci mai bine. Şi că grupul ăla a avut şi el o 
contribuţie la asta. Nan, arăţi minunat. Chiar au trecut zece ani? Sincer, 
sincer, şi asta nu-i vrăjeală de terapeut - parcă vrăjeală era unul dintre 
cuvintele tale preferate - spuse făcând-o iar pe grozavul. Pari mult mai 
sigură pe tine, mai tânără, mai atrăgătoare. Te şi simţi aşa? 

Ea a încuviinţat din cap şi l-a atins pe mână în timp ce-i vorbea. 

— 0 duc foarte bine. Nu am nicio relaţie stabilă, sunt sănătoasă, suplă. 

— îmi aduc aminte că te chinuiai să slăbeşti! 

— Bătălia aia a fost câştigată. Sunt cu adevărat o altă femeie. 

— Cum ai reuşit? Poate că ar trebui să aplic şi eu metoda ta. Ernest s-a 
apucat de burtă şi a strâns-o între degete. 


70 



— Tu n-ai nevoie. Bărbaţii sunt norocoşi. Le vin bine kilogramele în plus, 
sunt răsplătiţi cu termeni precum puternic ş i voinic. Dar metoda mea? Dacă 
vrei să ştii, am apelat la ajutorul unui medic bun! 

Asta era o veste descurajatoare pentru Ernest. 

— De atunci faci terapie? 

— Nu, ţi-am rămas credincioasă, primul şi singurul meu terapeut! L-a 
bătut uşurel, jucăuş pe mână. Vorbesc despre un doctor, un chirurg 
plastician care mi-a sculptat noul nas şi şi-a fluturat bagheta magică cu 
liposucţie pe deasupra burţii mele. 

Sala se umpluse, iar Ernest a ascultat cum este prezentat publicului, 
auzind în final familiarul „aşa încât, vă rog să-l întâmpinaţi cu aplauze, 
alături de mine, pe dr. Ernest Lash". 

înainte de a se ridica, Ernest s-a aplecat, a strâns-o pe Nan de umăr şi a 
şoptit: 

— îmi pare bine că te văd, zău. Hai să vorbim mai târziu. 

S-a îndreptat spre podium cu creierul vâjâindu-i. Nan era frumoasă. 
Absolut superbă. Şi putea să fie a lui. Nicio femeie nu i se oferise mai făţiş. 
Nu trebuia decât să găsească cel mai apropiat pat sau canapea. 

Canapea. Da, exact! Şi în asta constă problema, şi-a zis Ernest în sinea lui: 
chiar dacă au trecut zece ani, ea încă îi mai e pacientă şi, de aceea, nu se 
poate atinge de ea. Un teritoriu interzis! Nu, nu e, ci i-a fost pacientă, s-a 
gândit el, unul dintre cei opt membri ai grupului de terapie, timp de câteva 
săptămâni. în afară de şedinţa de evaluare organizată înainte de formarea 
grupului, nu cred că am făcut vreo şedinţă individuală cu ea. 

Şi ce da căi Tot pacientă mi-a fost. 

Şi o să rămână pentru totdeauna? Şi după zece ani? Mai devreme sau mai 
târziu, pacienţii se maturizează complet, bucurându-se de privilegiile 
aferente. 

Ernest s-a smuls din monologul lui interior şi şi-a îndreptat atenţia spre 
public. 

— De ce? Doamnelor şi domnilor, de ce am scris tocmai o carte despre 
doliu? Uitaţi-vă la secţiunea despre doliu şi despărţire din librăria asta. 
Rafturile sunt doldora de volume. De ce încă o carte? 

Chiar şi în timp ce vorbea, îşi continua dezbaterea interioară. Spune că 
niciodată n-a dus-o mai bine. Nu e un pacient cu probleme psihice. N-a mai 
făcut terapie de nouă ani. E perfect. De ce nu, ce mama mă-siP. Doi adulţi 
care îşi dau acordul. 

— Printre afecţiunile psihice, doliul ocupă un loc unic. în primul rând, e 
universal. Nicio persoană de vârsta noastră... 


71 



Ernest a zâmbit şi s-a uitat în ochii multor membri ai audienţei. Se 
pricepea la asta. A observat că Nan, în ultimul rând, zâmbea şi încuviinţa din 
cap. Chiar lângă Nan şedea o femeie atrăgătoare, autoritară, cu părul brunet, 
tuns scurt, care părea că-1 cercetează atent cu privirea. Oare era altă femeie 
care se dădea la el? Preţ de o clipă, i-a surprins privirea. Ea s-a retras 
imediat. 

— Nicio persoană de vârsta noastră, a continuat Ernest, nu scapă de 
doliu. Este unica afecţiune psihiatrică universală. 

Nu, tocmai asta-iproblema, şi-a zis Ernest în sinea lui, Nan şi cu mine nu 
suntem doi adulţi care îţi dau acordul. Ştiu prea multe despre ea. Pentru că 
mi-a făcut atâtea confidenţe, se simte deosebit de atrasă de mine. îmi aduc 
aminte că tatăl ei a murit pe când ea era adolescentă, iar eu i-am luat locul 
Aş trăda-o dacă aş avea o relaţie sexuală cu ea. 

— Multă lume a observat că e mai uşor să le vorbeşti studenţilor la 
Medicină despre doliu decât despre alte tulburări psihiatrice. Studenţii la 
Medicină îl înţeleg. Dintre toate maladiile psihiatrice, seamănă cel mai bine 
cu alte afecţiuni medicale, ca de exemplu bolile infecţioase sau traumele 
organice. Nicio altă afecţiune psihiatrică nu are un debut atât de precis, o 
cauză specifică atât de uşor de identificat, o evoluţie atât de predictibilă, un 
tratament atât de eficient şi de bine delimitat în timp şi un sfârşit specific 
atât de bine definit. 

Nu, raţiona Ernest în sinea lui, după zece ani, nimic nu mai e valabil. Poate 
că odată m-a văzut ca pe un părinte. ŞP. Asta era atunci, acum e altceva. 
Acum mă consideră un bărbat inteligent şi sensibil. Uită-te la ea\ îmi soarbe 
cuvintele de pe buze. E incredibil de atrasă de mine. Recunoaşte. Sunt 
sensibil. Sunt profund. Cât de des cunoaşte o femeie singură, de vârsta ei sau 
de orice vârstă, un bărbat ca minei 

— Dar, doamnelor şi domnilor, faptul că studenţii la Medicină, medicii 
sau psihoterapeuţii tânjesc după un diagnostic simplu şi uşor de pus sau 
după un tratament al doliului nu rezolvă problema. Dacă încerci să înţelegi 
doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiţi exact ce este mai 
uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă 
organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncţie somatică. 
Mintea nu e trup. Cantitatea şi tipul suferinţei pe care o trăim nu este 
determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificaţia 
traumei. Iar semnificaţia reprezintă tocmai diferenţa între somă şi psihic. 

Ernest îşi intrase în mână. A studiat chipurile celor din public pentru a se 
convinge că-i acordau atenţie. 


72 



îţi aminteşti, Ernest sporovăia cu el însuşi, cum se temea de divorţ din 
cauza experienţelor cu bărbaţi care s-au folosit de ea pentru a-şi satisface 
nevoile sexuale şi apoi şi-au văzut pur şi simplu de drumul lori îţi aminteşti 
cât de goală se simţea pe dinăuntrul Dacă mă duc acasă cu ea în seara asta, 
şi eu i-aş face acelaşi lucru, n-aş fi decât unul dintr-un lung şir de bărbaţi 
care au exploatat-o\ 

— Haideţi să vă dau un exemplu, din cercetările mele, de cât de 
importantă e „semnificaţia". Luaţi în considerare următoarea problemă: 
două văduve, încă în doliu, fiecare dintre ele fiind căsătorită vreme de 
patruzeci de ani. Una dintre văduve a suferit îngrozitor, dar încetul cu 
încetul şi-a reluat viaţa şi a trecut prin câteva perioade de linişte şi, din când 
în când, printr-unele chiar foarte plăcute. Cealaltă s-a simţit mult mai rău: 
un an mai târziu încă mai era într-o depresie profundă, uneori suicidală, şi 
avea nevoie de asistenţă psihiatrică neîntreruptă. Cum ne explicăm 
diferenţele dintre ele? Chiar este o problemă. Şi acum, daţi-mi voie să vă dau 
un indiciu. Deşi cele două femei seamănă din multe puncte de vedere, ele 
diferă într-un aspect foarte important: natura căsniciei lor. Una dintre ele 
avusese o relaţie maritală conflictuală şi zbuciumată, iar cealaltă o relaţie 
evolutivă, plină de iubire, bazată pe respect reciproc. Iar acum, întrebarea 
mea pentru voi este: care-i una şi care-i cealaltă? 

în vreme ce Ernest aştepta un răspuns din partea publicului, i-a surprins 
din nou privirea lui Nan şi s-a gândit: De unde ştiu eu că s-ar simţi goală pe 
dinăuntrul Sau exploatată? De ce nu recunoscătoarei Poate că relaţia 
noastră ar duce undeva. Poate că şi pe ea o mănâncă-n curia fel de mult ca şi 
pe mine să facă seP. Nu mai termin niciodată cu serviciul? Chiar trebuie să 
fiu terapeut douăzeci şi patru de ore pe zii Dacă trebuie să-mi bat capul cu 
nuanţele oricărei acţiuni ale mele, oricărei relaţii, n-o s-o mai pun niciodată 
cu nimeni. 

Femei, ţâţe mari, a ţi-o pune... eşti dezgustător, şi-a spus în sinea lui. N-ai 
altceva mai bun de făcuţi Altceva mai elevaţia care să te gândeşti? 

— Da, exact! i-a spus Ernest unei femei din rândul al treilea, care a 
îndrăznit să-i dea un răspuns. Ai dreptate: femeia cu relaţia conflictuală o 
sfârşeşte mai rău. Foarte bine. Pun pariu că deja mi-ai citit cartea, sau poate 
că n-ai nevoie s-o faci. Zâmbete adoratoare din partea publicului. Ernest le-a 
sorbit cu nesaţ şi a continuat. Dar ăsta nu pare a fi un lucru împotriva 
intuiţiei? Ai crede că văduva care a avut o relaţie plină de satisfacţii, de 
iubire, vreme de patruzeci de ani, ar putea-o duce mai prost. în fond, a 
suferit o pierdere mai grea, nu? Da, după cum sugerezi şi tu, de obicei e 
valabil celălalt caz. Există mai multe explicaţii. Cred că „regretul" este 


73 



conceptul-cheie. Gândiţi-vă la suferinţa văduvei care simte în sufletul ei că 
şi-a petrecut patruzeci de ani căsătorită cu un bărbat nepotrivit pentru ea. 
Deci suferinţa ei nu este - sau nu numai - pentru soţul său. Ţine doliu şi 
după viaţa ei. 

Ernest, s-a apostrofat el singur, sunt milioane, miliarde de femei pe lumea 
asta. Probabil că în seara asta, în public există o duzină cărora le-ar plăcea la 
nebunie să şi-o tragă cu tine, dacă ai avea suficient sânge-n tine să te iei de 
ele. însă fereşte-te de pacienţi. Fereşte-te de pacienţi. 

Dar ea nu e o pacientă. E o femeie liberă. 

Te-a văzut şi încă te mai vede într-un mod nerealist. Ai ajutat-o. A avut 
încredere în tine. Transferul a fost puternic. Iar tu încerci să profiţi de ei 
Zece ani Transferul e nemuritori Unde scrie aşa ceval 
Uită-te la ea\ E superbă. Te adoră. Când ai mai văzut tu o femeie ca asta să 
te aleagă dintr-o mulţime şi să se ia aşa de tinel Uită-te cum arăţi. Uită-te Ia 
burtoiul tău. Dacă mai pui câteva kilograme pe tine, nici n-o să-ţi mai poţi 
vedea şliţul. Vrei o dovadăţ Na dovada\ 

Atenţia lui Ernest era atât de clivată, încât a început să ameţească. Clivajul 
ăsta îi era familiar. Pe de o parte, preocuparea autentică pentru pacienţi, 
studenţi, public. Şi, de asemenea, preocuparea autentică pentru problemele 
existenţiale: progres, regret, viaţă, moarte, sens. Pe de altă parte, umbra lui: 
egoism şi carnalitate. A, era expert în a-şi ajuta pacienţii să-şi recupereze 
umbra, să-şi tragă puterea din ea: vigoarea, energia vitală, creativitatea. Ştia 
toate cuvintele. îi plăcea la nebunie declaraţia lui Nietzsche că cei mai mari 
copaci trebuie si-şi înfigă adânc rădăcinile în întuneric, în rău. 

însă acele cuvinte minunate nu prea aveau nicio semnificaţie pentru el. 
Ernest îşi detesta latura întunecată, ura faptul că îl domina. Detesta să-i fie 
subjugat, să se lase condus de instincte animalice, ura să devină sclavul unei 
programări timpurii. Iar astăzi era un exemplu perfect: adulmecând şi 
scoţând ţipete de triumf aidoma unui animal de curte, măcinat de pofta lui 
primitivă pentru seducţie şi cuceriri - ce altceva puteau fi, decât fosile 
provenite direct din zorii istoriei? Şi pasiunea lui pentru sâni, să-i frământe, 
să-i sugă. Jalnic! 0 relicvă a perioadei de sugar! 

Ernest şi-a încleştat pumnii şi şi-a înfipt unghiile în palme, cu forţă! Fii 
atent. Ai în faţa ta o sută de oameni. Oferă-le tot ce eşti în stare\ 

— Şi încă un lucru despre relaţia maritală conflictuală: moartea o 
încremeneşte în timp. Pentru totdeauna va rămâne conflictuală, pentru 
totdeauna neterminată, nesatisfăcătoare. Gândiţi-vă la vinovăţie! Gândiţi-vă 
de câte ori văduva sau văduvul îndoliat spune „Dacă aş mai fi avut măcar..." 
Cred că ăsta e un motiv pentru care doliul după o moarte bruscă, de 


74 



exemplu un accident de maşină, e atât de dificil. în aceste cazuri, soţul şi 
soţia n-au avut timp să-şi ia rămas-bun, n-au avut timp să se pregătească - 
prea multe lucruri rămase neterminate, prea multe conflicte nerezolvate. 

Ernest îşi luase avânt acum, şi audienţa era atentă şi tăcută. Iar el nu se 
mai uita la Nan. 

— Daţi-mi voie să închei cu o ultimă idee, înainte de a vă răspunde la 
întrebări. Gândiţi-vă o clipă la cum evaluează cei care lucrează în domeniul 
psihologiei procesul de doliu după un partener. Perioada de doliu s-a 
încheiat cu succes? Când? După un an? Doi ani? Bunul-simţ susţine că 
procesul de doliu ia sfârşit când persoana îndoliată s-a detaşat suficient de 
partenerul mort pentru a-şi relua o viaţă funcţională. Dar e mai complicat 
decât atât! Mult mai complicat! Una dintre cele mai interesante descoperiri 
ale cercetărilor mele este că un procent substanţial din partenerii îndoliaţi - 
poate douăzeci şi cinci la sută - nu doar că-şi reiau viaţa sau se întorc la 
nivelul precedent de funcţionare, ci, în schimb, fac progrese personale 
însemnate. 

Ernest iubea partea asta. Publicului i se părea întotdeauna plină de 
semnificaţii. 

— Progres personal nu este termenul cel mai bun. Nu ştiu cum să-l 
numesc, poate ar fi mai bine lărgire a conştiinţei existenţiale. Ştiu doar că un 
anumit procent al văduvelor şi uneori al văduvilor învaţă să-şi abordeze 
viaţa în alt mod. îşi dezvoltă o nouă capacitate de a aprecia lucrurile 
preţioase din viaţă. Şi un nou set de priorităţi. Cum s-o descriu? Ai putea 
spune că învaţă să trivializeze trivialităţile. învaţă să spună nu când nu vor 
să facă ceva, să se dedice acelor aspecte ale vieţii care îi dau un sens: iubirea 
pentru prieteni apropiaţi şi pentru familie. De asemenea, învaţă să soarbă 
din propriile lor izvoare creatoare, să aprecieze schimbarea anotimpurilor şi 
frumuseţea naturii care-i înconjoară. Poate cel mai important lucru: devin 
conştienţi de faptul că şi ei o să moară şi, în consecinţă, învaţă să trăiască în 
prezentul imediat, în loc să amâne să trăiască la un moment ulterior: 
weekendul, vacanţa de vară, pensionarea. Pe toate acestea le descriu în 
detaliu în cartea mea şi fac speculaţii şi pe marginea motivelor şi 
antecedentelor acestei conştiinţe existenţiale. Acum, câteva întrebări. 

Lui Ernest îi plăcea să răspundă spontan la întrebări: „Cât timp aţi lucrat 
la cartea asta?" „Cazurile sunt reale şi, dacă sunt reale, cum rămâne cu 
confidenţialitatea?" „Următoarea dumneavoastră carte?” „Cât de utilă este 
terapia în perioada de doliu?" întrebările despre terapie îi erau întotdeauna 
adresate de cineva care făcea doliu în acel moment, şi Ernest avea deosebită 
grijă să trateze asemenea întrebări cu cea mai mare delicateţe. Astfel, a 


75 



subliniat că doliul e autodeterminat, că persoanele care fac doliu se vor simţi 
mai bine fie că fac terapie, fie că nu, şi că nu există nicio dovadă că, după un 
an, o persoană obişnuită, care este în doliu şi care face terapie, o duce mai 
bine decât una care nu face terapie. Dar, ca nu cumva să pară că trivializează 
terapia, Ernest s-a grăbit să adauge că există dovezi cum că terapia face ca 
primul an de doliu să fie mai puţin dureros şi că e indiscutabil faptul că 
terapia este eficientă pentru oamenii care fac doliu şi simt multă vinovăţie 
sau furie. 

Acestea erau întrebări de rutină şi blânde - nu se aştepta la altceva de la 
publicul din Palo Alto nu ca întrebările arţăgoase şi iritante venite din partea 
auditoriului din Berkeley. Ernest s-a uitat la ceas şi i-a făcut semn gazdei 
sale că terminase, şi-a închis mapa cu notiţe şi s-a aşezat. După o declaraţie 
formală de recunoştinţă făcută de proprietara librăriei, publicul a izbucnit în 
aplauze furtunoase. O mare masă de oameni care-i cumpăraseră cartea l-a 
înconjurat pe Ernest. El a zâmbit cu eleganţă şi a semnat fiecare carte în 
parte. Poate că era doar o închipuire de-a lui, dar i se părea că mai multe 
femei atrăgătoare îl priveau cu interes şi i-au susţinut privirea preţ de 
câteva secunde. Nu a reacţionat: Nan Carlin îl aştepta. 

încetul cu încetul, mulţimea s-a risipit. în sfârşit, era liber să i se alăture. 
Ce să facă cu ea? Să-i ofere un cappuccino în cafeneaua librăriei? într-un loc 
mai puţin aglomerat? Sau poate câteva minute de conversaţie în librărie şi 
să renunţe la toată povestea? Ce să facă? Inima lui Ernest a început iarăşi să- 
i bată mai tare. S-a uitat de jur-împrejur în cameră. Unde era? 

Ernest şi-a închis servieta şi s-a grăbit s-o caute prin librărie. Nici urmă 
de Nan. Şi-a vârât iarăşi capul în sala de lectură, să mai arunce o ultima 
privire. Era pustie, cu excepţia unei femei care şedea liniştită pe scaunul 
ocupat înainte de Nan - femeia autoritară, zveltă, cu părul brunet şi creţ, 
tuns scurt. Avea o căutătură furioasă şi pătrunzătoare. Chiar şi aşa, Ernest a 
încercat încă o dată să-i surprindă privirea. încă o dată, ea s-a uitat în altă 
parte. 


• Patru • 


Contramandarea în ultima clipă a unei şedinţe cu un pacient i-a lăsat 
doctorului Marshal Streider o oră liberă înainte de şedinţa săptămânală de 
supervizare cu Ernest Lash. Avea sentimente amestecate cu privire la 
această contramandare. Se simţea tulburat de profunzimea rezistenţei 
pacientului: nici măcar o clipă n-a crezut scuza firavă a unei călătorii de 


76 



afaceri şi totuşi timpul liber era binevenit. Oricum, banii erau aceiaşi, pentru 
că, fireşte, o să-l taxeze pe pacient pentru şedinţă, indiferent ce scuză ar fi 
avut. 

După ce i-a sunat pe toţi cei care îl căutaseră mai devreme şi a răspuns la 
scrisorile primite, Marshal a ieşit pe mica lui terasă pentru a-şi uda cei patru 
bonsai aşezaţi pe o poliţă de lemn, sub fereastră: o serrisa cu rădăcini 
delicate, miraculos crescute deasupra pământului (un grădinar meticulos îl 
plantase astfel încât să crească peste o piatră şi apoi, patru ani mai târziu, 
îndepărtase cu mare grijă piatra), un pin alb, cu cinci ace, noduros, de cel 
puţin şaizeci de ani, un pâlc de nouă arţari şi un ienupăr. Shirley, soţia lui, îşi 
petrecuse duminica trecută ajutându-1 să dea o formă ienupărului, şi acum 
arăta schimbat, cam ca un copil de patru ani după prima lui tunsoare 
adevărată. îi tăiaseră toate mlădiţele de sub cele două ramuri principale, 
amputaseră o creangă rebelă care crescuse orizontal şi decupaseră din 
crengile copacului până îl aduseseră la o formă elegantă de triunghi scalen. 

Apoi Marshal s-a delectat cu una dintre cele mai mari plăceri ale lui: s-a 
uitat peste tabelele cu acţiuni la bursă din Wall Street Journal şi şi-a scos din 
portofel cele două piese de dimensiunea unor cărţi de credit, care îi 
permiteau să-şi calculeze profitul: o lupă cu care să citească minusculele 
caractere ale preţurilor de piaţă şi un calculator cu baterie solară. 0 bursă cu 
volum redus ieri. Nimic nu se clintise, în afară de stocul lui cel mai mare de 
acţiuni, Silicon Valley Bank, cumpărate în urma pontului discret oferit de un 
fost pacient, care crescuse cu unu virgulă doisprezece. La o mie cinci sute de 
acţiuni, asta însemna aproape o mie şapte sute de dolari. Şi-a ridicat privirea 
de pe tabelele cu acţiuni şi a zâmbit. Viaţa era frumoasă. 

Luând cel mai recent număr din The American Journal ofpsychoanalysis, 
Marshal a aruncat o privire peste cuprins, dar l-a închis repede. 0 mie şapte 
sute de dolari! Doamne, de ce nu cumpărase mai multe? S-a lăsat pe 
speteaza scaunului său rotitor din piele şi a contemplat imaginea oferită de 
cabinetul lui: gravurile de Hundertwasser şi Chagall, colecţia de pahare de 
vin din secolul al optsprezecelea, cu picioare delicat răsucite şi împodobite 
cu panglici, expuse într-o vitrină din lemn de trandafir extrem de bine 
lustruită. Cel mai mult îi plăceau cele trei sculpturi splendide din sticlă ale 
lui Musler. S-a ridicat în picioare pentru a le şterge de praf cu un vechi 
ştergător cu pene, pe care tatăl lui îl folosise pe vremuri pentru a îndepărta 
praful de pe rafturile minusculei sale băcănii de la intersecţia străzilor Fifth 
şi R, din Washington. 

Deşi expunea prin rotaţie tablourile şi gravurile din cuprinzătoarea sa 
colecţie, delicatele pahare de sherry şi sculpturile fragile de Musler îi 


77 



împodobeau permanent cabinetul. După ce a verificat suporturile 
anticutremur ale sculpturilor de sticlă, şi-a mângâiat iubitor favorita: 
Muchia aurită a timpului, un vas portocaliu uriaş, lucios, dintr-o peliculă 
foarte subţire, cu margini care semănau cu profilul pe cer al unei metropole 
futuriste. De când o cumpărase, cu doisprezece ani în urmă, nu trecuse 
aproape nicio zi fără să o mângâie. Conturul perfect şi răceala ei 
extraordinară erau nemaipomenit de liniştitoare. Nu de puţine ori fusese 
tentat, doar tentat, bineînţeles, să-şi îndemne vreun pacient înnebunit să o 
mângâie şi să se lase pătruns de misterul ei răcoros şi alinător. 

Slavă Domnului că nesocotise dorinţele soţiei lui şi cumpărase cele trei 
sculpturi, fuseseră cele mai valoroase obiecte achiziţionate de el. Şi probabil 
ultimele. Preţurile lui Musler crescuseră atât de mult, încât altă sculptură 1- 
ar fi costat salariul pe şase luni. Dar dacă mai prindea încă o creştere a pieţei 
cu acţiunile lui pe indexul Standard and Poor 15 aşa ca anul trecut, poate 
atunci -, dar bineînţeles că cea mai bună sursă de informaţii a lui fusese 
destul de lipsită de consideraţie încât să pună capăt terapiei. Sau poate când 
cei doi copii ai lui o să termine facultatea şi o să-şi ia diploma de licenţă, dar 
asta se va întâmpla peste cel puţin cinci ani. 

Unsprezece şi trei minute. Ernest întârzia, ca de obicei. Marshal îl 
superviza de peste doi ani şi, deşi Ernest plătea cu zece la sută mai puţin 
decât un pacient, Marshal aştepta aproape totdeauna cu nerăbdare şedinţa 
săptămânală cu el. Tânărul medic reprezenta o pauză revigorantă în mijlocul 
zilei lui pline de cazuri clinice, un elev perfect: mereu în căutarea adevărului, 
cu o minte strălucită, receptivă la idei noi. Un învăţăcel care poseda o 
curiozitate imensă şi o ignoranţă pe măsură cu privire la psihoterapie. 

Deşi Ernest era cam bătrân - avea treizeci şi opt de ani - pentru a mai fi 
încă supervizat, Marshal considera acest lucru un atu, nu o slăbiciune. în 
timpul rezidenţiatului în psihiatrie, care se încheiase cu mai mult de zece ani 
în urmă, refuzase cu îndârjire să înveţe câte ceva despre psihoterapie. în 
schimb, dând atenţie chemării sirenei psihiatriei biologice, se concentrase 
asupra tratării farmacologice a bolilor psihice şi, după rezidenţiat, alesese să 
petreacă mai mulţi ani într-un laborator de cercetare, specializându-se în 
biologie moleculară. 

Ernest nu era singurul care făcuse asta. Majoritatea colegilor lui 
procedaseră la fel. Cu zece ani în urmă, psihiatria părea la un pas de a face 
descoperiri majore în biologie, în privinţa cauzelor biochimice ale bolilor 


15 Index global al pieţei americane, calculat de o companie americană, care acordă companiilor listate 
calificative privind siguranţa investiţiei, ţinând seama de datoriile lor prezente şi trecute. 

78 



psihice, în psihofarmacologie, punând în practică noi metode vizuale de 
studiu ale anatomiei şi funcţionării creierului, în psihogenetică şi 
identificarea iminentă a locaţiei cromozomilor genelor specifice fiecăreia 
dintre tulburările mintale majore. 

Dar Marshal nu s-a lăsat influenţat de aceste noi descoperiri. La şaizeci şi 
trei de ani, era de multă vreme psihiatru şi trăise multe asemenea perioade 
entuziaste. îşi amintea cum veniseră, val după val de optimism extatic (şi de 
dezamăgiri ulterioare) când apăruseră Thorazine, psihochirurgia, Miltown, 
Reserpine, Pacatal, LSD, Tofranil, litiul, Ecstasy, beta-blocantele, Xanax şi 
Prozac - şi n-a fost surprins să vadă o parte din avântul biologiei moleculare 
începând să se diminueze, când multe ipoteze extravagante ale cercetărilor 
nu s-au adeverit şi când oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama că 
poate, până la urmă, încă n-au localizat cromozomul defect care se află în 
spatele fiecărui gând corupt. Săptămâna trecută, Marshal participase la un 
seminar sponsorizat de universitate, în care cei mai de vază oameni de 
ştiinţă şi-au prezentat în faţa lui Dalai Lama ultimele descoperiri 
importante. Deşi nu era adeptul unei viziuni non-materialiste despre lume, 
s-a amuzat de reacţia acestuia la noile fotografii ale atomului prezentate de 
cercetători şi la siguranţa lor că nu exista nimic în afară de materie. „Dar 
cum rămâne cu timpul?" a întrebat Dalai Lama pe un ton blajin. „Aţi reuşit să 
vedeţi moleculele lui? Şi, vă rog, arătaţi-mi fotografiile cu imaginea sinelui, 
simţul trainic al imaginii de sine.” 

După ce a lucrat ani de zile ca cercetător în psihogenetică, Ernest s-a 
scuturat de vraja cercetării şi a politicii academice şi şi-a făcut un cabinet 
particular. Doi ani a lucrat doar ca psihofarmacolog, primind pacienţi la 
consultaţii de câte douăzeci de minute şi prescriindu-le tuturor 
medicamente. încetul cu încetul, şi aici Seymour Trotter a jucat un rol 
important, Ernest şi-a dat seama de limitările, ba chiar de vulgaritatea 
tratamentului medicamentos aplicat tuturor pacienţilor şi, sacrificându-şi 
patruzeci la sută din venituri, s-a îndreptat din ce în ce mai mult către 
practica psihoterapeutică. 

Aşa încât era un punct în plus pentru Ernest faptul că acum apela la 
supervizarea unui expert în psihoterapie şi plănuia să se înscrie la institutul 
de psihanaliză. Marshal s-a cutremurat gândindu-se la toţi psihiatrii şi, de 
asemenea, la toţi psihologii, asistenţii sociali şi consilierii care practicau 
terapie fără o formare psihanalitică propriu-zisă. 

Ca întotdeauna, Ernest a dat buzna în cabinet, întârziind exact cinci 
minute, şi-a turnat o ceaşcă de cafea, s-a prăbuşit în scaunul italienesc de 
piele albă al lui Marshal şi a scotocit în servietă după însemnările lui clinice. 


79 



Marshal încetase să se mai intereseze de cauzele întârzierilor lui Ernest. 
Luni întregi, fără niciun succes, îl chestionase în legătură cu ele. Odată 
Marshal chiar a ieşit din clădire şi a cronometrat cât îi ia să parcurgă pe jos 
distanţa de un cvartal dintre cabinetul sau şi cel al lui Ernest. Patru minute! 
întrucât şedinţa lui Ernest începea la 11:00 şi se termina la 11:50, ar fi avut 
suficient timp, chiar cu o pauză pentru a se duce la toaletă, să ajungă la oră 
fixă. Dar întotdeauna intervenea câte ceva, pretindea Ernest: un pacient 
pleca mai târziu sau avea de dat un telefon sau îşi uita însemnările şi era 
nevoit să fugă înapoi la cabinet. Mereu apărea câte ceva. 

Şi acel ceva era, evident, o formă de rezistenţă. Să plăteşti o grămadă de 
bani pentru cincizeci de minute şi să iroseşti sistematic zece la sută din acei 
bani şi din timp, se gândea Marshal, e evident o dovadă standard de 
ambivalenţă. 

în mod normal, Marshal ar fi fost de neclintit în insistenţele lui de a 
explora în profunzime întârzierea. Dar Ernest nu îi era pacient. Nu chiar. 
Supervizarea se situează pe terenul neutru dintre terapie şi educaţie. Există 
situaţii când un bun supervizor trebuie să ajungă sub materialul clinic şi să 
sondeze în străfunduri, căutând motivaţiile şi conflictele inconştiente ale 
elevului. Dar, fără un contract specific, existau anumite limite pe care un 
supervizor nu putea să le depăşească. 

Aşa încât Marshal a renunţat la acest subiect, deşi îi transmitea mesajul în 
continuare, terminând invariabil şedinţele de supervizare de cincizeci de 
minute exact la ora stabilită, aproape la secundă. 

— Am multe de discutat, a început Ernest. Nu ştiu sigur de unde să încep. 
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Nu s-a mai întâmplat nimic 
important cu cei doi pacienţi despre care discutăm de obicei. Tocmai am 
avut şedinţele zilnice cu Jonathan şi Wendy. Se descurcă bine. 

— Vreau să descriu o şedinţă cu Justin, în care a apărut o mulţime de 
material contratransferenţial. Şi, de asemenea, o întâlnire cu o fostă 
pacientă, aseară, într-o librărie, la o prelegere despre o carte. 

— Cartea încă se vinde bine? 

— Librăriile încă o expun. Toţi prietenii mei o citesc. Şi am avut câteva 
recenzii bune, una a apărut săptămâna trecută în raportul de specialitate 
AMA 16 . 

— Minunat! E o carte importantă. Am de gând să-i trimit un exemplar 
surorii mele mai mari, care şi-a pierdut soţul vara trecută. 


16 American Medical Associacion. 


80 



Ernest s-a gândit să spună că i-ar face plăcere să-i dea un autograf pe 
carte şi o mică dedicaţie personală. Dar cuvintele i-au îngheţat în gât. I se 
părea o obrăznicie să-i zică aşa ceva lui Marshal. 

— Bun, hai să trecem la treabă... Justin... Justin... Marshal şi-a răsfoit 
însemnările. Justin? Aminteşte-mi. Nu era obsesiv-compulsivul ăla care vine 
de multă vreme la tine? Cel cu multe probleme în căsnicie? 

— Mda. N-am mai vorbit despre el de multă vreme. Dar îţi aminteşti că 
am discutat în detaliu mai multe luni de zile despre tratamentul lui. 

— Nu ştiam ca te mai vezi cu el. Am uitat - care a fost motivul pentru care 
nu am mai supervizat cazul? 

— Păi, ca să fiu sincer, adevăratul motiv este că mi-am pierdut eu 
interesul pentru el. Mi-a devenit clar că nu putea să progreseze mai mult. N- 
am făcut cu el terapie în adevăratul sens al cuvântului... Mai mult l-am 
susţinut. Şi totuşi vine în continuare, de trei ori pe săptămână. 

— L-ai susţinut - trei şedinţe pe săptămână? Asta-i o grămadă de 
susţinere. 

Marshal s-a lăsat pe spătarul scaunului şi s-a uitat lung în tavan, aşa cum 
făcea întotdeauna când asculta cu mare atenţie. 

— Păi, îmi fac griji din cauza asta. Dar nu ăsta e motivul pentru care vreau 
să vorbesc astăzi despre el, deşi putem foarte bine să ne ocupăm şi de asta. 
Pare că nu reuşesc să-i reduc din timpul acordat - adică trei şedinţe pe 
săptămână, plus un telefon sau două! 

— Ernest, ai vreo listă cu pacienţi în aşteptare? 

— Una scurtă. De fapt, un singur pacient. De ce? Dar Ernest ştia exact 
unde voia să ajungă Marshal şi admira modul în care îi punea întrebări grele 
cu o perfectă încredere în sine. Era dur, al naibii! 

— Păi, ideea mea este că mulţi terapeuţi sunt atât de speriaţi să nu 
rămână cu o oră liberă, încât, inconştient, îşi fac pacienţii dependenţi de ei. 

— Sunt stăpân pe situaţie. Şi discut regulat cu Justin despre faptul că ar 
trebui să mai reducem din numărul de ore. Dacă aş ţine un pacient în terapie 
doar de dragul portofelului meu, n-aş dormi prea bine noaptea. 

Marshal şi-a înclinat uşor capul, sugerând că deocamdată era mulţumit de 
răspunsul lui Ernest. 

— Acum vreo două minute ai zis că nu credeai că ar putea să progreseze 
mai mult. La timpul trecut. S-a întâmplat ceva care te-a făcut să te 
răzgândeşti în privinţa asta? 

Marshal era un ascultător excelent, reţinea absolut totul. Ernest s-a uitat 
cu admiraţie la el: părul blond-ruginiu, ochii vioi, închişi la culoare, tenul 
fără imperfecţiuni, corpul ca al unui bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr. 


81 



Fizicul lui Marshal era ca şi sufletul lui: fără grăsime, fără zbârcituri, numai 
muşchi. Pe vremuri jucase ca fundaş în apărarea echipei Universităţii 
Rochester. Bicepşii lui groşi şi bine conturaţi şi braţele sale pistruiate îi 
umpleau complet mânecile jachetei - era tare ca piatra! Tare ca piatra şi din 
punct de vedere profesional: nicio zbârcitură, nicio îndoială, mereu sigur pe 
el, mereu sigur de cum e cel mai bine să facă. Câţiva dintre ceilalţi analişti în 
formare aveau şi ei un aer de siguranţă - o siguranţă dată de ortodoxie şi 
convingeri clare - dar nimeni nu era ca Marshal, nimeni nu mai vorbea cu o 
asemenea autoritate flexibilă şi avizată. Siguranţa lui izvora dintr-o altă 
sursă, o tărie instinctivă a corpului şi a minţii, care spulbera orice îndoială şi 
care, invariabil, îl ajuta să conştientizeze instantaneu şi cu fineţe aspectele 
de ansamblu, încă de la prima lor întâlnire, cu zece ani în urmă, când Ernest 
a auzit o prelegere de-a lui Marshal despre psihoterapia psihanalitică, l-a 
considerat pe Marshal un model demn de urmat. 

— Ai dreptate. Ca să te aduc la zi, trebuie să mai povestesc puţin şi din 
urmă, a zis Ernest. Poate îţi aminteşti că, încă de la început, Justin mi-a cerut 
explicit să-l ajut să-şi părăsească soţia. Tu ai fost de părere că m-am implicat 
prea mult, că divorţul lui Justin a devenit misiunea mea şi că am luat legea în 
propriile-mi mâini. Asta a fost când ai spus despre mine că sunt „nechibzuit 
ca terapeut", îţi aminteşti? 

Marshal îşi amintea, fireşte. A încuviinţat din cap zâmbind. 

— Ei bine, aveai dreptate. Eforturile mele erau canalizate într-o direcţie 
greşită. Tot ce făceam pentru a-1 ajuta pe Justin să-şi părăsească soţia 
sfârşea prost. De câte ori era la un pas să plece, de câte ori soţia lui îi sugera 
că poate ar trebui să se gândească la o despărţire, el intra în panică. De mai 
multe ori, am fost la un pas să-l internez în spital. 

— Şi nevasta lui? Marshal a luat o foaie albă de hârtie şi s-a apucat să-şi ia 
notiţe. îmi pare rău, Ernest, n-am la mine însemnările mai vechi. 

— Ce-i cu nevasta lui? a întrebat Ernest. 

— Te-ai întâlnit şi cu amândoi deodată? Ea cum e? Face şi ea terapie? 

— N-am cunoscut-o! Nici măcar nu ştiu cum arată, dar cred că e diabolică. 
N-a vrut să vină la mine, a spus că e problema lui Justin, nu a ei. Nici prin cap 
nu i-a trecut să facă terapie individuală, probabil din acelaşi motiv. Nu, a mai 
fost şi altceva... Justin mi-a spus că detesta psihoterapeuţii - în tinereţe se 
dusese la doi sau poate chiar trei, şi toţi au sfârşit prin a i-o trage sau prin a 
încerca să i-o tragă. După cum ştii, am avut mai mulţi pacienţi de care s-a 
abuzat în trecut şi nimeni nu simte mai multă indignare decât mine faţă de o 
asemenea trădare lipsită de scrupule. Totuşi, dacă i s-a întâmplat aşa ceva 


82 



aceleiaşi femei de două sau trei ori... Nu ştiu, poate că ar trebui să ne 
întrebăm ce motivaţii inconştiente are ea. 

— Ernest, a zis Marshal, clătinând energic din cap, asta e singura dată 
când o să mă auzi spunând aşa ceva, dar, în cazuri de genul ăsta, motivaţiile 
inconştiente sunt irelevante! Când pacientul şi terapeutul fac sex, trebuie să 
lăsăm în plata Domnului dinamica şi să luăm în considerare doar 
comportamentul. Terapeuţii care îşi transpun în acţiuni dorinţele sexuale 
faţă de pacienţii lor sunt invariabil iresponsabili şi distructivi. Nu au nicio 
scuză, ar trebui să li se interzică să mai profeseze! Poate că unii pacienţi au 
conflicte sexuale, poate că îşi doresc să seducă bărbaţi - sau femei - cu 
statut de autoritate, poate că au compulsii sexuale, dar tocmai din cauza asta 
vin la terapie. Iar dacă un terapeut nu poate înţelege lucrul ăsta şi nu poate 
face faţă problemei, atunci trebuie să-şi schimbe profesia. 

Ţi-am spus, a continuat Marshal, fac parte din comisia de etică medicală. 
Ei bine, mi-am petrecut seara trecută citind cazurile pentru întrunirea 
lunară de săptămâna viitoare, din Sacramento. întâmplător, aveam de gând 
să-ţi vorbesc despre asta. Vreau să-ţi propun să activezi în comisie o 
perioadă limitată de timp. Mandatul meu de trei ani se încheie luna viitoare, 
şi cred că ai face o treabă minunată. îmi amintesc ce poziţie ai avut în cazul 
lui Seymour Trotter, acum mai mulţi ani. Ai dovedit curaj şi integritate. Toţi 
ceilalţi au fost atât de intimidaţi de boşorogul ăla ticălos şi dezgustător, încât 
nu au vrut să depună mărturie împotriva lui. Ne-ai făcut tuturor celor din 
breaslă un mare serviciu. Dar ce aveam de gând să spun, a continuat 
Marshal, era că abuzul sexual în relaţia terapeut-pacient a devenit o 
adevărată epidemie. Aproape în fiecare zi apare câte un nou scandal în 
presă. Un prieten mi-a trimis prin poşta electronică un articol din Boston 
Globe despre şaisprezece psihiatri care, în ultimii câţiva ani, au fost acuzaţi 
de abuz sexual, inclusiv câteva nume faimoase: fostul rector al Universităţii 
Tufts şi unul dintre cei mai vechi analişti formatori de la Boston Institute. Şi, 
bineînţeles, mai e şi cazul lui Jules Masserman, care, ca şi Trotter, a fost 
preşedinte al Asociaţiei Psihiatrilor Americani. Poţi să crezi ce a făcut? Le-a 
dat pacienţilor pentotal de sodiu 17 şi apoi a făcut sex cu ei în timp ce erau 
inconştienţi. E inimaginabil! 

— Asta a fost chestia care m-a şocat şi pe mine cel mai tare, a spus Ernest. 
Colegii mei bursieri făceau deseori mişto de mine, că mi-am petrecut anul 
ăla înmuindu-mi picioarele în apă - am unghii care-mi cresc mereu în carne 


17 „Serul adevărului", iar în doze mai mari anestezic. 

83 



- şi citindu-1 pe Masserman: Principii de psihiatrie dinamică a fost cel mai 
bun manual pe care l-am citit vreodată! 

— Ştiu, ştiu, a zis Marshal, toţi idolii decăzuţi. Şi e din ce în ce mai rău! Nu 
înţeleg ce se întâmplă. Aseară am citit acuzaţiile aduse împotriva a opt 
terapeuţi - lucruri şocante, dezgustătoare. Poţi să crezi că un terapeut s-a 
culcat - şi i-a luat şi banii - cu o pacientă în fiecare şedinţă, de două ori pe 
săptămână, vreme de o/jfani! Sau un psihiatru de copii care a fost prins la 
un motel cu o pacientă de cincisprezece ani? Era uns din cap până-n picioare 
cu sos de ciocolată, iar pacienta o lingea de pe el! Dezgustător! Mai era şi o 
acuzaţie de voyeurism, un terapeut care trata cazuri de personalitate 
multiplă, îşi hipnotiza pacienţii şi încuraja personalităţile mai primitive să 
preia controlul şi să se masturbeze în faţa lui. Apărarea terapeutului a fost 
că el niciodată nu şi-a atins pacienţii şi că ăsta era tratamentul adecvat, mai 
întâi să le dea voie acestor personalităţi să se exprime liber într-un mediu 
sigur, pentru ca apoi să încurajeze treptat testarea realităţii şi integrarea. 

— Şi toate astea în vreme ce el se excita văzându-i cum se masturbează, a 
adăugat Ernest, aruncând o privire furişată spre ceasul lui de mână. 

— Te-ai uitat la ceas, Ernest. Poţi să spui de ce? 

— Păi, timpul trece. Voiam să discut despre Justin. 

— Cu alte cuvinte, deşi discuţia e interesantă, nu pentru asta ai venit. De 
fapt, mai bine nu-ţi pierzi timpul de supervizare şi banii cu ea, nu? 

Ernest a ridicat din umeri. 

— Sunt pe aproape? 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— Şi atunci, de ce nu spui? E timpul tău. Plăteşti pentru el! 

— Bine, Marshal, e vechea poveste că vreau să-ţi fac pe plac. Pentru că 
încă te venerez. 

— Mai puţină veneraţie şi mai multă sinceritate o să-ţi prindă bine în 
supervizare. 

Ca o stâncă, se gândea Ernest. Ca un munte. Aceste mici dialoguri, în 
general complet diferite de discuţiile formale despre pacienţi, conţineau 
deseori cele mai valoroase învăţăminte date de Marshal. Ernest spera ca mai 
devreme sau mai târziu să internalizeze tăria mentală a lui Marshal. Mai 
remarcase, de asemenea, şi atitudinea draconică în privinţa relaţiilor 
sexuale dintre terapeut şi pacient. Intenţionase să vorbească despre dilema 
lui cu privire la Nan Carlin, de la prelegerea din librărie. Acum nu mai era 
atât de sigur pe el. 

Ernest a revenit la Justin. 


84 



— Ei bine, cu cât lucram mai mult cu Justin, cu atât mă convingeam mai 
tare că orice progres realizat în timpul şedinţelor era imediat distrus acasă, 
în relaţia cu soţia lui, Carol, o adevărată gorgonă. 

— Acum îmi amintesc. Nu-i ea tipa aia borderline, care s-a aruncat din 
maşină pentru a-1 împiedica să cumpere covrigi şi somon afumat? 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— într-adevăr, asta e Carol! Cea mai dură şi mai răutăcioasă doamnă pe 
care am cunoscut-o, chiar şi indirect, şi sper să n-o întâlnesc niciodată în 
carne şi oase. în ce-1 priveşte pe Justin, vreo doi sau trei ani am făcut o 
terapie clasică bună cu el: o puternică alianţă terapeutică, interpretări clare 
ale dinamicii, detaşarea profesională adecvată. Şi totuşi, n-am putut să-l 
urnesc pe tipul ăsta. Am încercat totul, i-am pus toate întrebările posibile: 
De ce a ales să se însoare cu Carol? Ce câştiga rămânând în relaţie cu ea? De 
ce a ales să aibă copii? Dar nimic din ce vorbeam nu se transpunea în fapte. 
Mi-a devenit clar că metodele noastre uzuale - interpretarea şi introspecţia 
prin care se ajunge, până la urmă, la schimbări perceptibile din afară - nu 
erau soluţia. Am interpretat ani întregi, dar Justin avea, mi se părea mie, o 
voinţă complet paralizată. Poate-ţi aminteşti că o consecinţă a eforturilor 
mele în privinţa lui Justin a fost faptul că am devenit fascinat de noţiunea de 
voinţă şi m-am apucat să citesc tot ce îmi pica în mână despre asta: William 
James, Rollo May, Hannah Arendt, Allen Wheelis, Leslie Farber, Silvano 
Arieti. Parca acum vreo doi ani, am ţinut o prelegere despre paralizia 
voinţei. 

— Da, îmi amintesc prelegerea aia, te-ai descurcat bine, Ernest. încă mai 
cred că ar trebui să o pui în scris şi să o publici. 

— Mersi. Am şi eu niţică paralizie a voinţei când vine vorba să termin de 
scris lucrarea aia. Acum am înghesuit-o între alte două proiecte. Dacă-ţi 
aminteşti ajungeam la concluzia că, în cazul în care introspecţia nu pune în 
mişcare voinţa, atunci terapeuţii trebuie să găsească altă metodă s-o 
mobilizeze. Am încercat sa-i ţin predici: într-un fel sau altul, m-am apucat 
să-i şoptesc la ureche; Ştii, trebuie să încerci. Am priceput, asta dacă am 
înţeles bine comentariul lui Allen Wheelis cum că unii pacienţi trebuie să-şi 
desprindă spinările de canapea şi să pună umărul la treabă. 

Am încercat proiecţii vizuale, a continuat Ernest, l-am îndemnat pe Justin 
să se imagineze în viitor - peste zece, douăzeci de ani - şi să-şi închipuie că 
încă mai e captiv în căsnicia asta letală, să-şi imagineze remuşcările şi 
regretul pentru ce făcuse cu viaţa lui. N-a folosit la nimic. Am devenit ca un 
antrenor în colţul unui ring de box, dându-i sfaturi, îndrumându-1, ajutându-1 
să repete declaraţii de eliberare din căsnicie. Dar eu îl antrenam la categoria 


85 



pană, iar soţia lui era un buldozer de categorie grea. Nimic n-a ţinut. 
Presupun că ultima picătură a fost excursia la munte. Ţi-am povestit despre 
asta? 

— Continuă. Te opresc dacă am auzit-o. 

— Păi, acum vreo patru ani, Justin a hotărât că ar fi foarte mişto pentru 
familia lui să plece într-o excursie cu cortul - are gemeni, un băiat şi o fată 
de opt sau nouă ani. L-am încurajat. Mă încânta orice lucru care dovedea 
măcar o fărâmă de iniţiativă. întotdeauna se simţise vinovat că nu petrecea 
destul timp cu copiii lui. l-am sugerat să se gândească la o modalitate de a 
schimba această stare de fapt, iar el a decis că o excursie cu cortul ar fi un 
bun exerciţiu parental. Am fost încântat şi i-am zis-o. Dar Carol n-a fost 
încântată! A refuzat să se ducă - fără niciun motiv concret, doar din pură 
perversitate - şi le-a interzis copiilor să meargă cu Justin. Nu voia ca ei să 
doarmă în pădure, are fobii la orice-ţi trece prin cap: insecte, iederă 
otrăvitoare, şerpi, scorpioni. Mai mult decât atât, îi e frică să stea singură 
acasă, o chestie ciudată, fiindcă nu are nicio problemă sa plece singură în 
călătorii de afaceri - e avocat, un avocat pledant dur. Nici Justin nu poate sta 
singur acasă. 0 folie â deux. 

Justin, la stăruinţele mele vehemente, a insistat să plece în excursie fără 
permisiunea ei. De data asta punea piciorul în prag! Bravo, bravo, îi şopteam 
eu. Acum ne urnim din loc. A tunat şi a fulgerat, l-a linguşit, a negociat, i-a 
promis că dacă anul ăla se duc cu toţii la Yosemite şi stau la Ahwahnee 
Hotel, anul următor o să meargă şi ea cu cortul. Nu ceda, îl sfătuiam eu, tine¬ 
te tare. 

— Deci ce s-a întâmplat? 

— Justin şi-a impus punctul de vedere. Soţia lui a cedat şi a invitat-o pe 
sora ei să stea cu ea în perioada în care Justin şi copiii erau pe munte. Dar 
apoi... ca într-o zonă crepusculară... au început să se întâmple lucruri 
ciudate. Justin, orbit de triumful lui, a început să-şi facă griji că nu e într-o 
formă fizică suficient de bună pentru o asemenea aventură. Ar fi fost necesar 
ca mai întâi să slăbească - a stabilit că zece kilograme - şi apoi să-şi tonifice 
spatele. Aşa încât s-a apucat să facă sport, în principal urcând şi coborând pe 
scări cele patruzeci de etaje până la biroul lui. în timpul unui exerciţiu a avut 
probleme cu respiraţia şi şi-a făcut analize medicale complete. 

— Care, bineînţeles, au ieşit proaste, a spus Marshal. Nu-mi amintesc să- 
mi fi povestit asta, dar cred că pot ghici ce s-a întâmplat în continuare. 
Pacientul tău a început sa aibă gânduri morbide referitoare la excursie, n-a 
putut să slăbească, a căpătat convingerea că spatele lui n-o să reziste şi că n- 
o să fie în stare să aibă grijă de copii. în final, a început să sufere de atacuri 


86 



puternice de panică şi a uitat complet de excursie. Familia s-a dus la 
Ahwahnee Hotel, şi toată lumea s-a întrebat cum de idiotul de terapeut a 
venit cu o propunere atât de prostească. 

— La Disneyland Hotel. 

— Ernest, asta-i o poveste veche. 0 greşeală clasică! Poţi fi sigur că o să se 
întâmple aşa ori de câte ori terapeutul confundă simptomele familiei ca 
sistem cu simptomele individului. Deci atunci ai renunţat? 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— Atunci am trecut la susţinere. Am presupus că era complet blocat în 
terapie, în căsnicie, în viaţă. De atunci n-am mai discutat despre el în timpul 
şedinţelor de supervizare. 

— Dar acum a apărut un progres major? 

— Da. Ieri a intrat în cabinet şi, aproape cu nonşalanţă, mi-a spus că a 
părăsit-o pe Carol şi că s-a mutat cu o femeie mult mai tânără - cineva 
despre care nici nu mi-a povestit mare lucru. Mă văd cu el de trei ori pe 
săptămână, şi uită să-mi vorbească despre ea. 

— Aha, ăsta-i un lucru interesant! Şi? 

— Păi, a fost o şedinţă nasoală. N-am fost pe aceeaşi lungime de undă. M- 
am simţit vag iritat cea mai mare parte a orei. 

— Povesteşte-mi pe scurt cum a decurs întâlnirea, Ernest. 

Ernest a povestit ce se întâmplase, iar Marshal a trecut direct la 
contratransfer - reacţia emoţională a terapeutului faţa de pacient. 

— Ernest, hai să ne ocupăm mai întâi de iritarea ta faţa de Justin. încearcă 
să retrăieşti şedinţa. Când pacientul tău ţi-a spus că şi-a părăsit nevasta, ce 
ai simţit? Asociază liber câteva minute. Nu încerca să fii raţional, dă-ţi frâu 
liber! 

Ernest a acceptat provocarea. 

— Păi, a fost ca şi cum ar fi tratat cu uşurinţă, ba chiar şi-ar fi bătut joc de 
anii în care am lucrat bine împreună. M-am spetit ani de zile cu tipul ăsta, 
mi-am rupt curul cu el. Ani întregi mi-a fost ca un bolovan de gât... sunt 
emoţii brute, Marshal. 

— Continuă. Aşa şi trebuie, să fie emoţii brute. 

Ernest şi-a trecut în revistă sentimentele. Multe din care să aleagă, dar să 
îndrăznească să i le dezvăluie lui Marshal? Nu făcea terapie cu el. Şi îşi dorea 
respectul profesional al lui Marshal, recomandarea şi susţinerea pentru 
Institutul de Psihanaliză. Dar, de asemenea, voia ca supervizarea să fie 
făcută ca la carte. 

— Păi, m-am şucărit, m-am şucărit pentru că mi-a scos ochii cu optzeci de 
mii de dolari, m-am şucărit că a tulit-o cu nonşalanţă din căsnicie fără să 


87 



discute cu mine despre asta. Ştia cât de mult am investit în asta. Nici măcar 
nu m-a sunat! Şi, dă-mi voie să-ţi spun, tipul ăsta mă suna din motive 
incredibil de minore. De asemenea, a ascuns-o pe cealaltă femeie de mine, şi 
m-a şucărit şi asta. Şi m-am mai şucărit şi din cauza capacităţii ei, capacităţii 
oricărei femei să schiţeze pur şi simplu un semn cu degetul sau să 
zvâcnească din pizda ei mică, pentru ca el să facă ceea ce eu n-am reuşit să-l 
conving vreme de patru ani. 

— Şi ce sentimente ai faţă de faptul că şi-a părăsit în cele din urmă soţia? 

— Păi, a reuşit! Şi asta-i bine. Indiferent cum a reuşit, tot e bine. Dar n-a 
făcut-o cum ar fi trebuit. De ce naiba n-a putut s-o facă aşa cum trebuie? 
Marshal, mă simt aiurea, astea sunt chestii primitive, practic procese 
primare. Nu mă simt bine când verbalizez asta. 

Marshal s-a aplecat spre Ernest şi şi-a pus mâna pe braţul lui, un gest 
complet atipic pentru el. 

— Ai încredere în mine, Ernest. Nu-i un lucru uşor. Te descurci de 
minune. încearcă să continui. 

Ernest s-a simţit încurajat. Era interesant pentru el să trăiască acel bizar 
paradox al terapiei şi supervizării: cu cât dezvălui mai multe chestii ilicite, 
ruşinoase, primitive şi urâte despre tine, cu atât mai mult eşti răsplătit! Dar 
asocierile lui libere se împuţinaseră. 

— Hai sa vedem, trebuie să mai sap. Detest faptul că Justin s-a lăsat 
condus de sculă. Speram la lucruri mai bune pentru el, speram că va părăsi 
dragonul ăla cum trebuie. Nevasta aia a lui, Carol... mă scoate din minţi. 

— Asociază liber pe subiectul ăsta, doar unul sau două minute, i-a cerut 
Marshal. Liniştitorul „doar unul sau două minute” era una dintre cele câteva 
concesii pe care Marshal le făcea în supervizare, nu şi în terapie. Un interval 
scurt şi clar delimitat în timp impunea o mărginire a dezvăluirilor despre 
sine şi îi dădea o mai mare siguranţă lui Ernest. 

— Carol?... chestii nasoale... cap de gorgonă... egocentrică, borderline... 
Femeie diabolică... dinţi ascuţiţi... ochi îngustaţi... încarnarea răului... cea 
mai urâcioasă femeie pe care am cunoscut-o... 

— Deci ai cunoscut-o? 

— Am vrut să spun cea mai urâcioasă femeie pe care n-am cunoscut-o. 0 
ştiu numai din ceea ce mi-a povestit Justin. Dar după mai multe sute de 
şedinţe, o cunosc destul de bine. 

— Ce-ai vrut să spui cu faptul ca n-a făcut-o cum trebuie. Cum ar fi trebuit 
s-o facă? 

Ernest se simţea jenat. S-a uitat pe fereastră, evitând privirea lui Marshal. 


88 



— Păi, îţi pot spune cum nu trebuie. Nu trebuie să te duci din patul unei 
femei în patul altei femei. Hai să vedem... Dacă mi-aş pune o dorinţă pentru 
Justin, care ar fi ea? Ca, o dată, măcar o singură dată, să fie un mensch\ Şi să o 
părăsească pe Carol ca un mensch\ Să ajungă la concluzia că a fost o alegere 
proastă, că nu-i un mod bun de a-şi petrece viaţa, unica lui viaţă, şi să se 
mute pur şi simplu din casă, să se confrunte cu propria-i singurătate, să se 
accepte aşa cum e, ca om, ca adult, ca o fiinţă umană separată. Ce a făcut e 
jalnic: să se dezbare de orice responsabilitate, să pice în transă, să se 
îndrăgostească nebuneşte de o tinerică drăgălaşă, „un înger venit din rai", 
după cum a zis el. Chiar dacă o să-i meargă o vreme, n-o să progreseze deloc, 
n-o să înveţe nimic din asta! Ei bine, asta e, Marshal! Nu-i prea frumos! Şi nu 
sunt mândru de asta! Dar dacă vrei chestii primitive, astea sunt. O grămadă, 
şi accesibile, pe deasupra. Şi pot să-mi dau seama singur ce înseamnă ele, în 
cea mai mare parte! Ernest a oftat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, epuizat, 
aşteptând răspunsul lui Marshal. 

— Ştii, se spune că scopul terapiei e să devii propria-ţi mamă şi propriu-ţi 
tată. Cred că putem zice cam acelaşi lucru şi despre supervizare. Scopul e să 
devii propriu-ţi supervizor. Deci... hai să vedem ce crezi tu despre tine 
însuţi. 

înainte de a căuta înăuntrul lui, Ernest i-a aruncat o privire lui Marshal şi 
s-a gândit: Să fiu propria-mi mamă şi propriu-mi tată, să fiu propriu-mi 
supervizor- la dracu’, e tare. 

— Păi, cel mai evident lucru e că sentimentele mele sunt intense. Am 
suprainvestit, asta-i sigur. Iar indignarea asta atât de deplasată, 
posesivitatea - cum de îndrăzneşte să ia o decizie fără să mă consulte mai 
întâi. 

— Aşa e! a încuviinţat energic din cap Marshal. Acum suprapune 
indignarea peste scopul tău să-i diminuezi dependenţa de tine şi să-i reduci 
numărul de ore. 

— Ştiu, ştiu. Contradicţia sare în ochi. Vreau ca el să scape de ataşamentul 
faţă de mine, şi totuşi mă înfurii când acţionează independent. E o dovadă de 
sănătate când insistă să aibă o lume privată, chiar şi ascunzând-o de mine pe 
femeia aia. 

— Nu-i numai o dovadă de sănătate, a zis Marshal, dar şi un semn că ai 
făcut o terapie bună. Extraordinar de bună! Când lucrezi cu un pacient 
dependent, recompensa ta e rebeliunea, nu supunerea. Fii încântat de ea. 

Ernest era impresionat. Şedea în tăcere, reţinându-şi lacrimile, digerând 
cu recunoştinţă ceea ce-i oferise Marshal. îngrijindu-i pe alţii de atâţia ani, 
nu era obişnuit să fie el, la rândul lui, îngrijit de cineva. 


89 



— Ce vezi, a continuat Marshal, în comentariile tale referitoare la felul 
cum ar fi trebuit să-şi părăsească Justin soţia? 

— Aroganţa mea! Nu-i bine decât cum spun eu! Dar e ceva foarte intens, o 
simt chiar şi acum. Sunt dezamăgit de Justin. Voiam ceva mai bun pentru el. 
Sună de parcă aş fi un părinte care cere prea mult, ştiu! 

— Ai o opinie dură, atât de dură, încât nici ţie nu-ţi vine să crezi. De ce-i 
atât de dură? De unde vine asta? Cum e cu cât îţi ceri tu ţie însuţi? 

— Dar chiarc red asta! A trecut dintr-o poziţie de dependenţă într-alta, de 
la soţie-diavol-mamă la înger-mamă. Şi chestia asta cu îndrăgostitul 
nebuneşte şi „îngerul venit din cer" - e într-o fuziune extatică, asemenea 
unei amoebe incomplet divizate... orice ca să evite confruntarea cu propria-i 
singurătate. Şi frica de singurătate l-a reţinut în căsnicia asta letală atâţia 
ani. Trebuie să-l ajut să înţeleagă asta. 

— Bine, dar eşti atât de dur, Ernest. Ai atâtea pretenţii! Teoretic, cred că 
ai dreptate, dar ce pacient care divorţează se ridică vreodată la standardul 
ăsta? Tu vrei să fie un erou existenţial. Minunat în romane, dar, când mă 
gândesc la anii mei de practică, nu-mi aduc aminte nici măcar de un singur 
pacient care să-şi fi părăsit partenerul în felul ăsta. Aşa că dă-mi voie să te 
întreb din nou, de unde vine impulsul ăsta? Oare există vreo problemă 
similară în viaţa ta? Ştiu că soţia ta a murit într-un accident de circulaţie cu 
mulţi ani în urmă. Dar nu ştiu prea multe despre relaţiile tale cu alte femei. 
Te-ai recăsătorit? Ai trecut printr-un divorţ? 

Ernest a clătinat din cap, iar Marshal a continuat: 

— Spune-mi, te rog, dacă devin prea intruziv, dacă depăşim pragul dintre 
terapie şi supervizare. 

— Nu, eşti pe drumul cel bun. Nu m-am recăsătorit. Soţia mea, Ruth, e 
moartă de şase ani. Dar adevărul e că, de fapt, căsătoria noastră se sfârşise 
de multă vreme. Aveam vieţi separate în aceeaşi casă, locuiam împreună din 
comoditate. Nu am putut să o părăsesc pe Ruth, chiar dacă mi-am dat seama 
foarte repede - amândoi ne-am dat seama - că nu ne potriveam. 

— Deeeci, a insistat Marshal, să revenim la Justin şi la contratransferul 
tău... 

— Evident, am de asimilat anumite emoţii şi nu trebuie să-l mai pun pe 
Justin să o facă în locul meu. Ernest şi-a ridicat privirea spre ceasul 
ornamentat şi placat cu aur Louis XIV de pe poliţa de deasupra şemineului, 
dar şi-a amintit că era doar decorativ. S-a uitat la ceasul lui de mână: 

— Mai sunt cinci minute. Hai să discutăm despre altceva. 

— Ai pomenit ceva despre o prelegere dintr-o librărie şi o întâlnire cu un 
fost pacient. 


90 



— Păi, mai întâi, altă chestie. Ar fi trebuit sau nu să-mi recunosc deschis 
iritarea faţă de Justin când mi-a reproşat-o? Când m-a acuzat că încerc să-i 
distrug euforia de îndrăgostit, avea absolută dreptate, interpreta corect 
realitatea. Cred că, fiindcă nu-i confirmam percepţia corectă, făceam 
antiterapie. 

Marshal a clătinat din cap sever. 

— Gândeşte-te, Ernest. Ce-ai fi putut spune? 

— Păi, o posibilitate ar fi fost ca pur şi simplu să-i spun lui Justin 
adevărul, cam ce ţi-am zis ţie azi. Asta ar fi făcut Seymour Trotter. Dar 
bineînţeles că Ernest n-a menţionat acest ultim gând. 

— Adică? La ce te referi? 

— La faptul că am devenit extrem de posesiv. Că poate i-am creat o stare 
de confuzie când i-am descurajat independenţa faţă de terapie. Şi, de 
asemenea, că am permis ca unele probleme personale să-mi înceţoşeze 
perspectiva. 

Marshal îşi aţintise privirea în tavan, dar acum s-a uitat brusc la Ernest, 
aşteptându-se să vadă un zâmbet pe chipul lui. însă nu era niciun zâmbet. 

— Vorbeşti serios, Ernest? 

— De ce nu? 

— Nu-ţi dai seama ca eşti prea implicat şi aşa? Cine a spus vreodată că e o 
regulă a terapiei să fii întru totul sincer? Regula, singura regulă de bază e să 
acţionezi întotdeauna pentru binele pacientului. Dacă terapeuţii renunţă la 
regulile fundamentale şi iau hotărârea ca, în loc de asta, să facă după cum îi 
taie capul, să improvizeze aiurea, să fie tot timpul sinceri, păi, închipuie-ţi - 
terapia ar deveni complet haotică. Imaginează-ţi un general tras la faţă, care 
se plimbă printre soldaţi frângându-şi mâinile în ajunul bătăliei. Imaginează- 
ţi că i-ai spune unei paciente borderline grav bolnave că, indiferent cât de 
mult se străduieşte ea, o mai aşteaptă încă douăzeci de ani de terapie, încă 
cincisprezece internări în spital, încă o duzină de tăieturi ale venelor sau 
supradoze. Imaginează-ţi că i-ai spune pacientului tău că eşti obosit, plictisit, 
balonat, flămând, sătul până-n gât să mai asculţi sau că abia aştepţi să joci 
baschet. Eu, de trei ori pe săptămână, joc baschet la prânz, şi o oră sau două 
înainte de asta sunt asaltat de fantezii despre sărituri cu detentă şi aruncări 
din răsucire la coş. Să-i spun pacientului meu toate astea? 

Bineînţeles că nu! şi-a răspuns singur Marshal la întrebare, îmi ţin pentru 
mine reveriile. Iar dacă îmi perturbă munca, atunci îmi analizez propriu-mi 
contratransfer sau fac exact ce faci şi tu acum - şi bine faci, aş putea adăuga 
-, discut despre el cu un supervizor. 

Marshal s-a uitat la ceasul lui. 


91 



— Scuză-mă că am vorbit atât de mult. Ni se termina timpul, şi asta e şi 
din vina mea, pentru că am discutat despre comisia de etici. Săptămâna 
viitoare o să-ţi dau toate detaliile cu privire la mandatul tău în comisie. Dar, 
acum, Ernest, te rog, povesteşte-mi două minute despre întâlnirea din 
librărie cu fostul tău pacient. Ştiu că îţi propuseseşi să discuţi despre asta. 

Ernest s-a apucat să-şi pună însemnările în servietă. 

— O, nimic dramatic, dar a fost o situaţie interesantă, genul de chestie 
care ar genera o dezbatere frumoasă într-un grup de studiu al unui institut. 
La începutul serii, o femeie foarte atrăgătoare s-a dat la mine făţiş şi, preţ de 
o clipă sau două, i-am răspuns şi am flirtat şi eu cu ea. Apoi mi-a spus că a 
fost pacienta mea pentru scurtă vreme, foarte puţin timp, într-un grup, acum 
vreo zece ani, în primul meu an de rezidenţiat, că terapia a avut succes şi că 
o duce foarte bine. 

— Şi? a întrebat Marshal. 

— Apoi mi-a propus să ne întâlnim după prelegere, să bem o cafea în 
cafeneaua librăriei. 

— Şice-ai tăcut? 

— M-am eschivat, bineînţeles. I-am zis că sunt ocupat tot restul serii. 

— Hmm... da, înţeleg ce vrei să spui. Chiar este o situaţie interesantă. Unii 
terapeuţi, până şi unii psihanalişti, s-ar fi întâlnit cu ea la o cafea. Unii ar 
putea să spună, având în vedere că n-ai făcut decât o scurtă terapie de grup 
cu ea, că ai fost prea rigid. Dar, şi Marshal s-a ridicat în picioare pentru a 
semnaliza sfârşitul şedinţei, eu sunt de acord cu tine, Ernest. Ai făcut ceea ce 
trebuie. Şi eu aş fi procedat exact la fel. 


• Cinci • 


Având patruzeci şi cinci de minute libere până la următoarea şedinţă, 
Ernest a pornit într-o plimbare lungă pe Fillmore, îndreptându-se spre 
Japantown. Se simţea tulburat din mai multe motive de şedinţa de 
supervizare, dar mai ales de invitaţia lui Marshal, sau mai degrabă de edictul 
lui în privinţa lucrului în Comisia de etică medicală a statului. 

De fapt şi de drept, Marshal îi poruncise să se înscrie în rândul forţelor de 
poliţie profesională. Iar dacă voia să devină psihanalist, nu putea să-l supere 
pe Marshal. Dar de ce insista supervizorul său atât de mult asupra acestui 
lucru? Ar fi trebuit să ştie că nu era un rol care să i se potrivească lui Ernest. 
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai neliniştit. Nu era o 
sugestie nevinovată. Fără îndoială că Marshal îi trimisese un soi de mesaj 


92 



criptic şi ascuns. Poate ceva de genul „Vezi şi tu ce îi aşteaptă pe 
psihoterapeuţii nechibzuiţi". 

Calmează-te, nu face din ţânţar armăsar, şi-a spus Ernest în sinea lui. 
Poate ca Marshal avea numai intenţii bune, probabil că mandatul în comisia 
asta i-ar facilita admiterea în Institutul de Psihanaliză. Chiar şi aşa, lui Ernest 
nu-i surâdea ideea. îi stătea în fire mai degrabă să înţeleagă pe cineva după 
criterii umaniste, nu să condamne. Mai făcuse poliţie doar o singură dată 
până atunci, cu Seymour Trotter, şi, deşi în situaţia respectivă, după părerea 
celor mai mulţi, se comportase impecabil, luase hotărârea să nu mai accepte 
să judece niciodată pe nimeni. 

Ernest s-a uitat la ceas: doar optsprezece minute până la primul dintre cei 
patru pacienţi ai lui din după-amiaza aceea. Şi-a cumpărat două mere fuji 
crocante de la o băcănie din Divisadero şi le-a înfulecat în timp ce se 
întorcea grăbit la cabinet. Mesele frugale de prânz, ce constau în morcovi 
sau mere, erau ultima dintr-o lungă serie de strategii pentru slăbit, toate 
complet lipsite de succes. Ernest era atât de hămesit seara, încât se ghiftuia 
la cină cu echivalentul mai multor mese de prânz. 

Adevărul e cât se poate de simplu: Ernest era un mâncău. Consuma mult 
prea multă mâncare şi n-ar fi putut niciodată să slăbească doar micşorându- 
şi cantitatea de hrană înghiţită în timpul zilei. Teoria lui Marshal (pe care 
Ernest o considera în secret o aiureală psihanalitică) era că oferea prea 
multe îngrijiri pacienţilor, permiţându-le să îl sece, şi atunci se îmbuiba 
pentru a-şi umple vidul interior. în timpul supervizării, Marshal îl îndemna 
insistent să dea mai puţin, să vorbească mai puţin şi să se mărginească la 
trei sau patru interpretări pe şedinţă. 

Uitându-se în jurul lui - lui Ernest i-ar fi repugnat să fie văzut mâncând de 
către un pacient -, a continuat să mediteze la şedinţa de supervizare. 
„Generalul care-şi frânge mâinile în ajunul bătăliei!” Suna bine. Tot ce 
spunea Marshal cu accentul lui de Boston, care sugera siguranţă de sine, 
suna bine. Aproape la fel de bine ca discursul celor doi psihanalişti din 
Oxford, de la Departamentul de psihiatrie. Ernest se minuna de felul în care 
el şi toţi cei de faţă le sorbiseră cuvintele de pe buze, chiar dacă încă nu-i 
auziseră pe niciunul dintre ei exprimând vreo idee originală. 

Tot aşa, şi vorbele lui Marshal sunau bine. Dar ce spusese el de fapt? Că 
Ernest ar trebui să se prefacă, să-şi mascheze orice îndoială sau 
incertitudine. Iar în ce priveşte generalul care-şi frânge mâinile - ce fel de 
analogie mai era şi asta? Ce mama dracu’ avea asta de-a face cu el şi cu 
Justin? Se ducea oare vreun război aici? Era el oare un general? Şi Justin un 
soldat? Pur sofism! 


93 



Astea erau gânduri periculoase. Niciodată până acum nu-şi mai permisese 
să-l critice atât de dur pe Marshal. A ajuns la cabinet şi s-a apucat să-şi 
treacă în revistă însemnările, pregătindu-se pentru următoarea şedinţă. 
Ernest nu-şi dădea voie să piardă vremea cu reverii personale înainte de 
venirea unui pacient. Gândurile eretice legate de Marshal mai aveau de 
aşteptat. Una dintre principalele reguli de terapie ale lui Ernest era să-i 
acorde fiecărui pacient întreaga lui atenţie. 

Deseori cita regula asta când pacienţii se plângeau că ei se gândesc la el 
mult mai mult decât se gândeşte el la ei, că nu este altceva decât un prieten 
închiriat cu ora. în general, le răspundea că atunci când se afla alături de ei, 
în timpul şedinţei de terapie, le era întru totul şi complet dedicat. Da, 
bineînţeles că ei se gândeau mai mult la el decât el la ei. Cum ar fi putut fi 
altfel? El avea mulţi pacienţi, ei aveau un singur terapeut. Exista vreo 
diferenţă între el şi un profesor cu mulţi elevi sau un părinte cu mulţi copii? 
Pe Ernest îl tenta mereu să le spună pacienţilor săi că atunci când făcuse la 
rândul său terapie, nutrise şi el aceleaşi sentimente pentru terapeutul lui, 
dar ăsta era exact genul de destăinuire care atrăgea cele mai severe critici 
din partea lui Marshal. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ernest, spunea el. Mai păstrează ceva şi 
pentru prietenii tăi. Pacienţii tăi sunt clienţi, nu prieteni. Dar, în ultima 
vreme, Ernest începuse să se îndoiască din ce în ce mai tare că ar exista 
diferenţe între eul lui autentic şi cel profesional. 

E chiar imposibil pentru terapeuţi să fie spontani, sinceri în toate 
împrejurările? Ernest se gândea la o înregistrare pe care o auzise de curând, 
în care Dalai Lama vorbea în faţa unui public format din profesori budişti. 
Un membru al audienţei îl întrebase ce părere are despre munca până la 
epuizare a unui profesor şi dacă e recomandabil să facă în aşa fel încât să 
beneficieze şi de timp liber. Dalai Lama a chicotit şi a zis: „Buda are timp 
libei\ Isus are timp libert" 

în aceeaşi seară, mai târziu, în timp ce lua cina cu un vechi prieten, Paul, 
gândurile astea i-au revenit în minte. Paul şi Ernest se cunoşteau din clasa a 
şasea, iar prietenia lor se cimentase în timpul facultăţii şi al rezidenţiatului 
de la John Hopkins, când locuiseră împreună într-o căsuţă cu trepte albe din 
Mount Vernon Place, în Baltimore. 

în ultimii câţiva ani, prietenia lor se derulase mai mult prin intermediul 
telefonului, fiindcă Paul, singuratic din fire, locuia pe un teren împădurit de 
zece hectare, la poalele Sierrei, la trei ore de mers cu maşina de San 
Francisco. Promiseseră să petreacă împreună o seară în fiecare lună. Uneori 
se întâlneau la jumătatea drumului, alteori se vizitau alternativ unul pe altul. 


94 



Luna asta îi venise rândul lui Paul să vină în oraş, şi s-au întâlnit devreme, la 
cină. Paul nu mai rămânea niciodată peste noapte. Dintotdeauna mizantrop, 
însuşirea i se accentua pe măsură ce înainta în vârstă, şi de curând începuse 
să-i displacă profund să doarmă în altă parte decât în propriu-i pat. Nu-1 
afectau deloc interpretările lui Ernest legate de panica homosexualităţii sau 
remarcile lui batjocoritoare despre faptul că şi-ar lua cu el în maşină mult 
iubita lui pătură şi salteaua. 

Faptul că Paul se mulţumea din ce în ce mai mult cu expediţiile lui 
interioare era o sursă de iritare pentru Ernest, căruia îi lipsea tovarăşul de 
călătorie din trecut. Deşi Paul se pricepea la psihoterapie - petrecuse odată 
un an pe post de candidat audient la Institutul Jung din Ziirich -, preferinţa 
lui pentru viaţa rurală îi limita numărul de pacienţi dispuşi să urmeze 
tratament psihoterapeutic pe termen lung. Se întreţinea lucrând mai ales ca 
psihofarmacolog la o clinică de psihiatrie din regiune. Dar adevărata lui 
pasiune era sculptura. Lucra în metal şi sticlă, dând formă grafică celor mai 
profunde îndoieli psihologice şi existenţiale ale sale. Opera favorită a lui 
Ernest îi era dedicată: un vas voluminos din lut, care conţinea o mică 
figurină din bronz ce se ţinea de o stâncă mare şi se uita iscoditor peste buza 
recipientului. Paul îi pusese numele Sisifadmirând priveliştea. 

Luau cina la Grazie, un mic restaurant din North Beach. Ernest venise 
direct de la cabinet, îmbrăcat elegant, cu un costum cenuşiu-deschis şi o 
vestă din stofă ecosez negru cu verde. Hainele lui Paul, cizme de cowboy, 
cămaşă în carouri, ca într-un western, şi o cravată din şnur prinsă cu o 
piatră mare, turcoaz, contrastau cu barba lui ascuţită de profesor şi cu 
ochelarii cu lentile groase şi rame subţiri din metal. Părea un hibrid între 
Spinoza şi Roy Rogers 18 . 

Ernest şi-a comandat enorm de multă mâncare, în timp ce Paul, fiind 
vegetarian, l-a supărat pe ospătar refuzând toate antreurile propuse de el şi 
comandând doar o salată şi dovlecei marinaţi la grătar. Ernest n-a pierdut 
vremea şi i-a povestit imediat lui Paul toate evenimentele săptămânii, 
înmuind focaccia în ulei de măsline, el i-a descris întâlnirea din librărie cu 
Nan Carlin şi s-a apucat să se plângă că n-a reuşit să dea lovitura cu trei 
femei la care se dăduse săptămâna aia. 

— Eşti înnebunit ca dracu’ după sex, a spus Paul, privindu-1 atent prin 
lentilele groase şi ciugulind din salata de cicoare, şi auzi ce-mi spui: o femeie 
frumoasă se ia de tine şi, din cauza unui pretext de rahat, că ai văzut-o acum 
douăzeci de ani... 


18 Actor şi cântăreţele muzică country (1911-1998). 

95 



— Nu „am văzut-o”, Paul, am fost terapeutul ei. Şi asta a fost acum zece 
ani. 

— Bine, zece ani. Pentru că a fost membră într-un grup, câteva şedinţe, 
acum zece ani - o afurisită de generaţie în urmă tu nu poţi să ai o altfel de 
relaţie cu ea. Probabil că e lacomă de sex şi cel mai bun lucru pe care i l-ai fi 
putut oferi ar fi fost scula ta. 

— Haide, Paul, fii serios... Ospătar! Mai multă focaccia, ulei de măsline şi 
Chianti, te rog. 

— 5z//7fserios, a continuat Paul. Ştii din ce cauză nu ajungi niciodată să te 
fuţi? Ambivalenţa. Un ocean, un mare ocean de ambivalenţă. De fiecare dată 
apare alt motiv. Cu Myrna, ţi-a fost teamă că o să se îndrăgostească de tine şi 
o să sufere. Cu nu-ştiu-cum-o-cheamă, luna trecută, ţi-a fost teamă că o să se 
prindă că eşti interesat doar de ţâţele ei mari şi o să se simtă folosită. Cu 
Marcie, te-ai temut că o tăvăleală cu tine o să-i distrugă căsnicia. Versurile 
sunt diferite, dar muzica e mereu aceeaşi: doamna te admiră, tu faci un lucru 
nobil, nu te fuţi, doamna te respectă şi mai mult, apoi se duce acasă la ea şi 
se urcă în pat cu vibratorul. 

— Nu pot să fiu ba una, ba alta. Nu pot să fiu model perfect al 
responsabilităţii în timpul zilei şi să fac sex în grup noaptea. 

— Sex în grup? Tu îţi dai seama ce spui? Nu poţi să crezi că sunt o 
grămadă de femei la fel de interesate să facă sex fără obligaţii ca şi noi. Eu 
zic doar că ai izbutit să ajungi în colţul apetitului sexual pios. îţi asumi atâta 
responsabilitate „terapeutică" pentru fiecare femeie, încât nu le dai ce-ţi 
doresc ele cu adevărat. 

Argumentul lui Paul îl nimerise la fix. în mod ciudat, aducea pe undeva cu 
tot ce-i spunea Marshal de ani de zile: Nu uzurpa responsabilitatea celorlalţi. 
Nu aspira să fii sânul universal. Dacă vrei ca oamenii să progreseze, ajută-i 
să înveţe să-şi devină propriile mame şi propriii taţi. în pofida excentricităţii 
mizantrope a lui Paul, introspecţia lui era invariabil incisivă şi creativă. 

— Paul, nu prea te văd pe tine îngrijindu-te de nevoile femeilor-pelerin 
private de sex. 

— Dar nici nu mă vezi plângându-mă. Nu eu sunt cel care se lasă condus 
de sculă. Nu mai sunt aşa şi nu regret asta. Nu-i chiar atât de nasol să 
îmbătrâneşti. Tocmai am terminat de scris o odă închinată „liniştii 
gonadale”. 

— Câh! „Linişte gonadală"! Pot să văd cuvintele astea gravate pe timpanul 
mausoleului tău. 

— Timpan ? Mişto cuvânt, Ernest. Paul şi l-a notat pe un şerveţel pe care 1- 
a băgat în buzunarul cămăşii lui din flanel, în carouri. Se apucase să scrie 


96 



poezii pentru fiecare sculptură a lui şi aduna cuvinte frapante. Dar nu sunt 
mort, doar liniştit. Paşnic. Şi, în plus, nu sunt eu cel care fuge de ce-i pică-n 
poală. Pe aia din librărie care vrea puţin sex cu un terapeut... Trimite-mi-o 
mie. îţi garantez că n-o să scormonesc după un motiv să nu mă culc cu ea. 
Spune-i că se poate bizui pe un bărbat care e şi luminat, şi înfometat. 

— Vorbeam serios când ţi-am zis că vreau să i te prezint Irenei, femeia aia 
frumuşică pe care am cunoscut-o printr-un anunţ matrimonial. Chiar eşti 
interesat? 

— Câtă vreme se mulţumeşte cu ce-i ofer, nu-şi bagă nasul în viaţa mea şi 
se duce la ea acasă în aceeaşi seară. Poate să mă stoarcă de ce vrea, atâta 
vreme cât nu-i vorba de sucul de portocale de dimineaţă. 

Ernest şi-a ridicat privirea din farfuria cu minestrone, pentru a întâlni 
zâmbetul lui Paul. Dar nu era niciun zâmbet pe buzele lui. Doar o pereche de 
ochi holbaţi, care îl priveau atent prin lentilele groase ale ochelarilor. 

— Paul, trebuie să ne ocupăm de asta - dai într-o mizantropie terminală. 
Peste un an o să te muţi într-o grotă din munţi, cu un portret de-al Sfântului 
Ieronim pe perete. 

— Adică al Sfântului Anton. Sfântul Ieronim a trăit în deşert şi s-a 
împrietenit cu cerşetorii. Eu detest cerşetorii. Şi ce ai împotriva grotelor? 

— Mai nimic, doar insectele, frigul, umezeala, întunericul, faptul că-i sub 
pământ - of, la dracu’ ăsta-i un proiect prea mare pentru seara asta, mai ales 
că n-am parte de cooperarea suferindului. 

Ospătarul a venit spre ei, aplecat sub povara antreurilor lui Ernest. 

— Da-ţi-mi voie să ghicesc ale cui sunt. Osso buco, fagiolini şi garnitură de 
gnocchi cu pesto trebuie să fie pentru dumneavoastră, nu? a întrebat el, 
punându-le în glumă în faţa lui Paul. Iar dumneavoastră, s-a răsucit el spre 
Ernest, o să vă placă la nebunie legumele astea reci. 

Ernest a râs. 

— Prea mulţi dovlecei, nu-i pot mânca pe toţi! A schimbat farfuriile între 
ele şi s-a înfipt într-a lui. Hai să vorbim serios despre pacientul meu, Justin, a 
spus el printre înghiţituri, şi despre indicaţiile pe care le primesc de la 
Marshal. Asta chiar mă frământă, Paul. Pe de o parte, Marshal pare că ştie ce 
face, adică, în fond, există un corpus de informaţii corecte în profesia asta. 
Ştiinţa psihoterapiei are aproape o sută de ani... 

— Ştiinţă? Glumeşti, nu? Căcat, e la fel de ştiinţifică precum alchimia. 
Poate chiar mai puţin! 

— Ok. Arta terapiei... Ernest a observat ca Paul se încrunta şi a încercat să 
se corecteze. Ah, ştii la ce mă refer - domeniul, strădaniile -, ce vreau să 
spun e că într-un secol au existat o mulţime de oameni străluciţi în domeniul 


97 



ăsta. Freud n-a fost deloc stângaci din punct de vedere intelectual, nu-s prea 
mulţi care să se ridice la nivelul lui. Şi toţi psihanaliştii ăştia care şi-au 
petrecut decenii întregi, mii, zeci de mii de ore ascultându-şi pacienţii. Ăsta e 
punctul de vedere al lui Marshal: ca ar fi culmea aroganţei să ignori tot ce 
ne-au învăţat ei, să o porneşti pur şi simplu de la început, să improvizezi pe 
măsură ce avansezi. 

Paul a clătinat din cap. 

— Nu accepta tot rahatul ăsta cum că ascultatul zămisleşte invariabil 
cunoaştere. Mai există şi chestii ca ascultatul nedisciplinat, concretizarea 
erorilor, neatenţie selectivă, profeţii care se împlinesc singure, faptul că-1 
poţi îndemna inconştient pe pacient să-ţi dea materialul pe care îţi doreşti 
să-l auzi. Vrei să faci un lucru interesant? Du-te la rafturile din bibliotecă şi 
ia un text din secolul al nouăsprezecelea despre hidroterapie - nu un 
rezumat istoric, ci textul original. Am văzut texte de mii de pagini cu cele mai 
precise instrucţiuni - ştii tu, temperatura apei, durata imersiunii, forţa 
jetului, succesiunea corectă de fierbinte şi rece, toate destinate fiecărui 
diagnostic în parte. Foarte impresionant, foarte cuantificat, foarte ştiinţific, 
dar n-are niciun pic de-a face cu realitatea. Aşa că pe mine nu mă 
impresionează „tradiţia", şi nici pe tine n-ar trebui. Deunăzi, un expert 
oarecare în nonagrame a răspuns la o provocare, susţinând că nonagrama îşi 
are originile în textele antice sacre sufite. De parcă asta ar fi însemnat că 
trebuie să fie luate în serios. Probabil nu înseamnă, şi nu l-a încântat deloc 
că i-am spus asta, decât că la o şezătoare, acum foarte multă vreme, câţiva 
conducători de cămile, în timp ce şedeau pe un morman de balegă uscată, şi- 
au împuns animalele să meargă prin nisip şi să traseze diagrame. 

— Ciudat, mă întreb de ce nu l-o fi încântat asta, a zis Ernest, ştergând 
ultimele urme de sos pesto cu o bucată mare de focaccia. 

Paul a continuat. 

— Ştiu la ce te gândeşti, mizantropie terminală, mai ales când vine vorba 
de experţi. Ţi-am spus ce mi-am propus de Revelion? Să scot din pepeni un 
expert în fiecare zi! Opiniile astea ale experţilor, totul nu-i decât praf în ochi. 
Adevărul e că deseori nu ştim ce pizda mă-sii facem. De ce să nu fii sincer, de 
ce să nu recunoşti adevărul, de ce să nu te porţi ca o fiinţă umană cu 
pacientul tău? 

— Ţi-am povestit vreodată, a continuat Paul, despre analiza mea din 
Zurich? M-am dus la dr. Feifer, un veteran care i-a fost apropiat lui Jung. 
Apropo de dezvăluirile despre sine ale terapeutului! Tipul ăsta îmi povestea 
visele lui, mai ales dacă apăream şi eu în vis sau dacă avea tangenţă, chiar şi 


98 



indirect, cu vreun subiect relevant pentru terapia mea. Ai citit Amintiri, vise, 
reflecţii de Jung? 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— Da, ciudată carte. Şi nesinceră, pe deasupra. 

— Nesinceră? De ce nesinceră? Treceţi-o pe agendă pentru luna viitoare. 
Dar, până atunci, îţi aminteşti comentariile lui despre tămăduitorul rănit? 

— Că doar un tămăduitor rănit poate să vindece? 

— Moşneagul a mers şi mai departe. A spus că situaţia terapeutică ideală 
apare când pacientul vine cu panaceul perfect pentru rana terapeutului. 

— Pacientul oblojeşte rana terapeutului? a întrebat Ernest. 

— Exact! închipuie-ţi ce implicaţii are chestia asta! Te sparge la creieri! Şi 
indiferent ce crezi despre Jung, Dumnezeu ştie că n-a fost un tâmpit. Nu e la 
nivelul lui Freud, dar pe acolo. Ei bine, la început, mulţi din cercul lui Jung au 
interpretat în sens literal ideea şi şi-au analizat propriile probleme, atunci 
când apăreau pe parcursul terapiei. Deci nu numai că analistul meu îmi 
povestea visele sale, dar îmi prezenta şi un material cât se poate de personal 
în timpul interpretării viselor, manifestându-şi, la un moment dat, dorinţele 
homosexuale pe care i le stârneam. Atunci am fost cât pe-aci să o tulesc din 
cabinetul lui. Mai târziu am aflat că nu era de fapt interesat de curul meu 
păros, fiind prea preocupat să se fută cu două paciente de-ale lui. 

— Pe asta a învăţat-o de la predecesorii lui, sunt sigur, a zis Ernest. 

— Fără îndoială. Bătrânul Jung n-avea nicio mustrare de conştiinţă să se 
dea la pacientele lui. Analiştii de pe atunci erau adevăraţi prădători, aproape 
toţi, Otto Rank se futea cu Ana'is Nin, Jung o futea pe Sabina Spielrein, iar 
Toni Wolff şi Ernest Jones le futeau pe toate, au fost nevoiţi să părăsească cel 
puţin două oraşe din cauza scandalurilor sexuale. Şi, bineînţeles, Ferenczi nu 
se prea putea abţine să-şi pipăie pacienţii. Cam singurul care n-a făcut-o a 
fost Freud însuşi. 

— Probabil pentru că era prea ocupat să i-o bage Mintiei, cumnata lui. 

— Nu, nu cred, a replicat Paul. Nu există nicio dovadă palpabilă. Cred că 
Freud a ajuns prematur la liniştea gonadală. 

— Evident că şi tu eşti la fel de pornit împotriva relaţiilor sexuale cu 
pacienţii ca şi mine. Şi atunci, cum de te-ai luat de mine, acum câteva minute, 
când ţi-am povestit despre fosta mea pacientă, cu care m-am întâlnit în 
librărie? 

— Ştii de ce mi-a amintit scena aia? De unchiul meu ortodox, Morris, care 
ţinea cu atâta stricteţe să mănânce cuşer, încât refuza un sendviş cu brânză 
într-un magazin de sendvişuri non-cuşer: îi era teamă ca nu cumva să fi fost 
tăiat cu un cuţit cu care se tăiase înainte şunca. Una e responsabilitatea şi 


99 



alta e fanatismul despre care se pretinde că e responsabilitate. La naiba, îmi 
amintesc de partidele noastre de la Hopkins cu infirmierele încă eleve: de 
fiecare dată, tu fugeai imediat de acolo şi te întorceai grăbit la romanul tău, 
să nu mai spun că te luai de tipa cea mai simpluţă. Ţi-aminteşti de Mathilda 
Shore, îi spuneam Mathilda Shorething 19 . Pe asta o alegeai! Iar pe aia 
superbă, care se ţinea toată ziua după tine, o evitai de parcă ar fi fost 
ciumată. Cum o chema? 

— Betsy. Părea fragilă ca dracu, ba mai mult, prietenul ei era detectiv în 
poliţie. 

— Vezi, la asta mă refeream! Fragilă, prieten - Ernest, astea sunt 
problemele ei, nu ale tale. Cine ţi-a zis să fii terapeutul premiant al lumii? 
Dar lasă-mă să termin de povestit despre acest dr. Feifer. De mai multe ori a 
făcut schimb de locuri cu mine. 

— A făcut schimb de locuri? 

— Chiar aşa. Uneori, chiar în mijlocul şedinţei, se ridica şi îmi sugera să 
mă aşez pe scaunul lui, iar el se aşeza pe al meu. începea să vorbească 
despre dificultăţile lui personale faţă de problema pe care o discutam. Sau 
îmi dezvăluia un contratransfer intens şi îl analiza atunci, de faţă cu mine. 

— Asta face parte din regulile jungiene? 

— Da, într-un fel. Am auzit că Jung a experimentat genul ăsta de 
colaborare cu un tip ciudat, pe nume Otto Gross. 

— S-a scris ceva pe tema asta? 

— Nu sunt sigur. Ştiu că Ferenczi şi Jung au discutat despre schimbul de 
locuri şi chiar au făcut experimente în sensul ăsta. Nici măcar nu sunt sigur 
de la care dintre ei a pornit ideea. 

— Şi ce îţi destăinuia analistul? Dă-mi un exemplu. 

— Cel mai bine îmi amintesc ceva legat de faptul că sunt evreu. Deşi nu 
era antisemit, tatăl lui fusese un elveţian susţinător al naziştilor, şi el se 
simţea foarte vinovat pentru asta. Mi-a spus că a fost principalul motiv 
pentru care s-a însurat cu o evreică. 

— Şi cum te-a afectat asta? 

— Păi, uită-te la mine! M-ai văzut vreodată mai integrat? 

— Aşa e. Dacă mai făceai vreo doi ani cu el, acum ţi-ai fi zidit şi intrarea în 
grotă! Serios, Paul, cum te-a influenţat asta? 

— Ştii cât de greu e să apreciezi aşa ceva, dar cred, mai degrabă, că 
destăinuirea lui nu a dăunat procesului. în general, m-a ajutat. M-a eliberat, 
m-a făcut să am încredere în el. Aminteşte-ţi că în Baltimore m-am dus la 


19 Joc de cuvinte în lb. engleză, shore (mal) se pronunţă asemănător cu sure (sigur). 

100 



trei sau patru psihanalişti reci ca gheaţa şi nu m-am întors pentru a doua 
şedinţă. 

— Eu am fost mult mai supus decât tine. Olivia Smithers a fost primul 
psihoterapeut la care m-am dus, şi am rămas la ea vreo şase sute de ore. Era 
formatoare, aşa încât mi-am închipuit că sigur ştie ce face şi că, dacă eu nu 
înţelegeam, asta era problema mea. Mare greşeală. Mi-aş dori să-mi primesc 
cele şase sute de ore înapoi. Nu mi-a dezvăluit nimic despre ea. N-a existat 
niciodată vreun moment de sinceritate între noi. 

— Păi, nu vreau să-ţi faci o idee greşită despre relaţia mea cu Feifer. A te 
dezvălui â Ia suisse nu înseamnă neapărat că eşti autentic. în cea mai mare 
parte a timpului, nu era în relaţie cu mine. Dezvăluirile lui erau punctuale. 
Nu mă privea, stătea la trei metri depărtare, iar la un moment dat ţâşnea ca 
un maimuţoi cu arc dintr-o cutie şi-mi spunea cât de mult îşi doreşte să-l 
decapiteze pe tatăl lui sau să-şi fută sora. Apoi, în minutul următor, revenea 
instantaneu la atitudinea lui ţeapănă şi arogantă. 

— Pe mine mă interesează mai mult cum evoluează relaţia, a spus Ernest. 
Gândeşte-te la şedinţa aia cu Justin, despre care ţi-am povestit. în mod sigur 
şi-a dat seama că mă simţeam jignit în orgoliul propriu, că sunt meschin. 
Uite în ce situaţie paradoxală l-am pus: mai întâi îi spun că scopul terapiei e 
să-i îmbunătăţesc relaţiile cu ceilalţi. Apoi încerc să clădesc o relaţie 
autentică cu el. Iar după aia, apare un moment în care el simte, destul de 
corect, un aspect problematic al relaţiei dintre noi. Acum te întreb pe tine 
următorul lucru: dacă îi neg acuzaţia, poţi spune că am făcut altceva decât 
antiterapie? 

— Doamne, Ernest, nu crezi că exagerezi, dând o importanţă deosebită 
unui eveniment minuscul din istoria omenirii? Ştii câţi pacienţi am văzut 
astăzi? Douăzeci şi doi! Şi asta pentru că am terminat mai devreme, ca să vin 
aici. Dă-i tipului ăstuia puţin Prozac şi întâlneşte-te cu el cincisprezece 
minute, din două în două săptămâni. Chiar crezi că o s-o ducă mai rău? 

— La naiba, las-o baltă, Paul, am mai avut discuţia asta. Măcar de data 
asta nu devia de la subiect. 

— Păi, atunci, pur şi simplu fă-o. Fă experimentul. Schimbă scaunele în 
timpul şedinţei şi spune-i tot timpul adevărul. începe de mâine. Spui că te 
vezi cu el de trei ori pe săptămână. Vrei să-l înţarci, să nu mai fie dependent 
de tine, să nu te mai idealizeze, să-i arăţi limitele tale. Ce rişti cu asta? 

— Probabil că sunt puţine riscuri în ce-1 priveşte pe Justin, deşi, după 
atâţia ani, o să fie bulversat de schimbarea radicală de tehnică. Idealizarea e 
greu de combătut. Lucrurile se pot întoarce împotriva mea, din câte îl 
cunosc pe Justin, probabil o să mă admire şi mai mult pentru că sunt sincer. 


101 



— Şi? Atunci o sa vorbeşti cu el despre asta. 

— Ai dreptate, Paul. Adevărul e că riscul real nu e al pacientului, ci al 
meu. De vreme ce sunt supervizat de Marshal, cum aş putea să fac ceva cu 
care nu e deloc de acord? Şi cu siguranţă că nu pot să-mi mint supervizorul, 
închipuie-ţi cum ar fi să plăteşti o sută şaizeci de dolari pe oră ca să minţi. 

— Poate că ai evoluat profesional. Poate că a venit vremea să nu te mai 
vezi cu Marshal. Poate c-o să fie şi el de acord. Ţi-ai terminat ucenicia. 

— Ha! în lumea psihanalizei se consideră că nici măcar n-am început. Am 
nevoie de o analiză completă de formare, poate patru sau cinci ani, ani 
întregi de cursuri, ani întregi de supervizare intensivă a cazurilor mele. 

— Păi, atunci te-ai aranjat pentru tot restul vieţii, i-a răspuns Paul. Ăsta-i 
modus operandi în ortodoxie. Sufocă un creier tânăr, periculos şi în plină 
floare cu balega doctrinei vreme de câţiva ani, până se face praf şi pulbere. 
Atunci când ultimul puf de păpădie al creativităţii s-a dus pe apa sâmbetei, îl 
lasă pe iniţiat să-şi încheie stagiul, şi apoi se bizuie pe el ca, în senilitatea lui, 
să propovăduiască în continuare cartea sfântă. Aşa se întâmplă, nu? Orice 
împotrivire a unui psihanalist în formare e interpretată ca fiind rezistenţă, 
nu-i aşa? 

— Ceva de genul ăsta. în mod sigur, Marshal ar interpreta orice 
experiment de-al meu ca o transpunere în act sau, aşa cum se exprimă el, un 
semn al nechibzuinţei mele terapeutice. 

Paul i-a făcut semn ospătarului şi a comandat un espresso. 

— Există o întreagă istorie a terapeuţilor care au încercat să se 
autodezvăluie. Tocmai m-am apucat să citesc noul jurnal clinic al lui 
Ferenczi. Fascinant. Doar Ferenczi, din cercul tuturor apropiaţilor lui Freud, 
a avut curajul să conceapă un tratament mai eficient. Bătrânul însuşi era 
prea preocupat de teorie şi de grija pentru perpetuarea mişcării, pentru a da 
prea multă atenţie rezultatelor lui. în plus, cred că era prea cinic, prea 
convins de inexorabilitatea disperării umane, ca să aştepte vreo schimbare 
reală în urma oricărui tip de tratament psihologic. Aşa că Freud l-a tolerat 
pe Ferenczi, într-un fel l-a iubit, în măsura în care putea el să iubească pe 
cineva - avea obiceiul să-l ia pe Ferenczi cu el în vacanţe şi să-l analizeze în 
timp ce se plimbau împreună. Dar de câte ori Ferenczi mergea prea departe 
cu experimentele lui, de câte ori procedeele sale riscau să strice reputaţia 
psihanalizei, Freud devenea dur, extrem de dur. Există o scrisoare a lui 
Freud în care îl critică aspru pe Ferenczi, spunând despre el că a intrat într-a 
treia pubertate. 

— Dar oare Ferenczi n-o merita? Nu se culca cu pacientele lui? 


102 



— Nu sunt prea sigur de asta. E posibil, dar cred că avea acelaşi scop ca şi 
tine: să umanizeze într-un fel procedeul terapeutic. Citeşte cartea. Conţine 
câteva chestii interesante despre ceea ce el numeşte analiză „dublă" sau 
„mutuală": îl analizează pe pacient o oră, iar în ora următoare, pacientul îl 
analizează pe el. O să-ţi împrumut cartea, după ce mi le dai înapoi pe 
celelalte paisprezece. Şi îmi plăteşti toate amenzile pentru întârziere. 

— Mersi, Paul. însă o am deja. E pe noptieră, aşteptându-şi rândul. Dar să 
te oferi să mi-o împrumuţi... Sunt impresionat, ca să nu spun copleşit de 
asta. 

De douăzeci de ani, Paul şi Ernest şi-au recomandat reciproc cărţi, mai 
mult romane, dar nu numai literatură. Specialitatea lui Paul erau romanele 
contemporane, mai ales cele omise sau respinse de publicaţiile newyokeze, 
în timp ce pe Ernest îl încânta să-l surprindă pe Paul cu scriitori morţi, în 
general uitaţi, precum Joseph Roth, Ştefan Zweig sau Bruno Shulz. Nici nu se 
punea problema să împrumute cărţi. Lui Paul nu-i plăcea să-şi împartă 
bunurile cu alţii - nici măcar mâncarea, frustrându-1 întotdeauna pe Ernest, 
care îşi dorea să mănânce împreună antreurile. Pereţii casei lui Paul erau 
plini de cărţi, şi deseori trecea cu privirea peste ele, retrăind plăcerea vechii 
prietenii cu fiecare. Nici lui Ernest nu-i plăcea să împrumute cărţi. Citea 
chiar şi thriller-uri efemere cu creionul în mână, subliniind fragmentele care 
îl emoţionaseră sau care-1 puseseră pe gânduri, poate pentru a le folosi în 
propriile-i cărţi. Paul căuta imagini şi cuvinte lirice interesante, iar Ernest 
idei. 

Când s-a întors acasă în seara aia, Ernest şi-a petrecut o oră răsfoind 
jurnalul lui Ferenczi. De asemenea, a început să se gândească la comentariile 
lui Seymour Trotter legate de sinceritate în terapie. Seymour zisese că 
trebuie să le arătăm pacienţilor că mâncăm ce am gătit, că, pe măsură ce noi 
devenim mai deschişi şi mai spontani, tot mai mulţi ne vor urma. în ciuda 
faptului că la sfârşitul carierei căzuse în dizgraţie, Ernest simţea că avea în el 
ceva de magician. 

Ce ar fi dacă ar pune în practică sugestia lui Trotter? Să se dezvăluie total 
unui pacient? înainte de a se duce la culcare, Ernest a luat o decizie 
curajoasă: o să experimenteze o terapie egalitară radicală. O să se dezvăluie 
total, având un singur obiectiv: să stabilească o relaţie autentică cu acel 
pacient şi să presupună că relaţia, de la sine, o să vindece. Fără reconstrucţia 
amintirilor, fără interpretări ale trecutului, fără explorări ale dezvoltării 
psihosexuale. O să se concentreze doar pe ceea ce se întâmplă între el şi 
pacient. Şi o să-şi înceapă imediat experimentul. 


103 



Dar pe care pacient să experimenteze? Nu pe unul dintre cei vechi: 
tranziţia de la vechea metodă la cea nouă ar fi stânjenitoare. Mai bine, mult 
mai bine ar fi să înceapă cu un pacient nou. 

Şi-a luat agenda cu programări şi s-a uitat la orarul de a doua zi. La ora 
zece dimineaţa avea o şedinţă cu o pacientă nouă: Carolyn Leftman. Nu ştia 
nimic despre ea, în afară de faptul că venea din proprie iniţiativă, după ce i-a 
auzit prelegerea de la librăria Printer’s Inc. din Palo Alto. „Ei bine, oricine ai 
fi, Carolyn Leftman, te aşteaptă o experienţă terapeutică unică", a spus el şi a 
stins lumina. 


• Sase • 

j 


La 9:45, Carol a ajuns la cabinetul lui Ernest şi, respectând instrucţiunile 
pe care le primise când îşi programase şedinţa la telefon, a intrat în sala de 
aşteptare. Aidoma celor mai mulţi psihiatri, Ernest nu avea recepţioneră. 
Carol venise intenţionat mai devreme pentru a-şi acorda un răgaz de câteva 
minute să se liniştească, să-şi repete istoria clinică pe care o inventase şi să- 
şi intre mai bine în rol. S-a aşezat pe aceeaşi canapea din piele verde, unde 
stătea şi Justin de obicei. Cu doar două ore mai devreme, Justin urcase 
sprinţar treptele şi boţise exact perna pe care stătea acum Carol. 

Şi-a turnat nişte cafea şi a sorbit încet din ea, apoi a inspirat adânc de 
câteva ori, privind cu atenţie anticamera lui Ernest. Deci asta e, s-a gândit ea, 
rotindu-şi privirea prin încăpere. Asta e camera în care bărbatul ăsta odios 
şi soţul meu au complotat împotriva mea atâta amar de timp. 

A studiat mobila. Hidoasă! Tapiseria ţipătoare de pe perete - o achiziţie 
dintr-un talcioc de pe Haight Street din anii şaizeci - fotoliile învechite, 
fotografiile cu San Francisco făcute de amatori, inclusiv poza obligatorie cu 
casele în stil victorian din Alama Square. Să mă ferească Dumnezeu de alte 
fotografii dintr-o casă de psihiatru, s-a gândit Carol. A tremurat amintindu-şi 
de biroul Providence al doctorului Cooke, de cum stătea întinsă pe covorul 
ăla persan uzat, cu privirea aţintită pe fotografiile de pe perete cu răsărituri 
de soare înceţoşate din Truro, în timp ce doctorul îi strângea fesele în 
mâinile lui îngheţate şi, cu gemete sugrumate şi lipsite de veselie, o umplea 
de afirmarea sexuală de care insista că ea avea nevoie. 

îşi petrecuse mai mult de o oră îmbrăcându-se. Vrând să pară senzuală, 
dar în acelaşi timp şi ahtiată după atenţia cuiva şi vulnerabilă, trecuse de la 
pantaloni largi din mătase, la fustă lungă cu imprimeu, de la o bluză 
transparentă din satin, la un pulover din caşmir purpuriu. Până la urmă, a 


104 



rămas la o fustă scurtă neagră, un tricou cu corsaj, tot negru, şi un lănţişor 
simplu, răsucit din aur. Sub asta, un sutien nou-nouţ din dantelă, cu mult 
burete, care îi ridica binişor sânii, cumpărat special pentru această întâlnire. 
Nu de pomană îi studiase comportamentul faţă de Nan din librărie. Doar 
unui orb fraier i-ar fi scăpat interesul lui pueril faţă de sâni. Perversul ăla 
libidinos - cu buzele alea tremurânde, printre care-i curgeau balele. Se 
aplecase practic deasupra lor şi începuse să sugă. Ba chiar mai rău, fusese 
atât de pompos, atât de plin de el, încât probabil nici nu-i trecuse prin cap că 
femeile pot remarca asemenea priviri pofticioase. întrucât Ernest nu era 
înalt, ci cam de înălţimea lui Justin, se încălţase cu pantofi fără tocuri. Se 
gândise să-şi pună ciorapi negri cu model şi portjartier, dar renunţase la 
idee. Nu încă. 

Ernest a intrat în sala de aşteptare şi i-a întins mâna. 

— Carolyn Leftman? Sunt Ernest Lash. 

— îmi pare bine, domnule doctor, a spus Carol, strângându-i mâna. 

— Te rog, intră, Carolyn, a spus Ernest, făcându-i semn să se aşeze pe 
fotoliul din faţa lui. Fiindcă suntem în California, mă tutuiesc cu pacienţii 
mei. E OK să ne spunem „Carolyn" şi „Ernest”? 

— 0 să încerc să mă obişnuiesc cu asta, domnule doctor. S-ar putea să-mi 
ia ceva vreme. L-a urmat în cabinet şi a aruncat o privire rapidă prin cameră. 
Două fotolii ieftine din piele aşezate la nouăzeci de grade, aşa încât şi 
doctorul şi pacientul erau nevoiţi să se răsucească puţin pentru a se uita 
unul la celălalt. Pe podea era un covor ros, imitaţie de carpetă arăbească. Iar 
lipită de un perete era şi nelipsita canapea - foarte bine! - deasupra căreia 
atârnau câteva diplome înrămate. Coşul de gunoi pentru hârtii era plin, la 
vedere aflându-se câteva şerveţele de hârtie mototolite şi pătate cu ulei - 
probabil direct de la Burger King. Un paravan mexican jalnic, de culoarea 
pisatului, făcut din placaj şi sfoară deşirată stătea în faţa biroului lui Ernest, 
plin cu mormane de cărţi şi ziare, deasupra cărora trona un monitor uriaş de 
computer. Niciun semn de sensibilitate estetică. Nici cea mai mică urmă de 
influenţă feminină. Foarte bine! 

Fotoliul i se părea rigid şi incomod. Mai întâi s-a abţinut să-şi lase pe el 
întreaga greutate, susţinându-se în mâini. Fotoliul lui Justin. Oare câte ore - 
ore pe care ea le plătise - şezuse Justin pe scaunul ăsta şi o violase? Se 
cutremura când şi-i imagina pe el şi pe căcănarul ăsta stând în cabinetul 
ăsta, punându-şi capetele seci la contribuţie pentru a complota împotriva ei. 

Cu o voce cât mai plină de recunoştinţă, ea a spus: 

— Mulţumesc pentru că m-aţi primit atât de repede. Simţeam că am ajuns 
la capătul puterilor. 


105 



— Păreai tensionată la telefon. Hai s-o luăm de la început, a zis Ernest, 
scoţându-şi carnetul de însemnări. Spune-mi tot ce-ar trebui să ştiu. Din 
scurta noastră conversaţie, ştiu doar că soţul tău are cancer şi că m-ai sunat 
după ce mi-ai auzit prelegerea din librărie. 

— Da. Şi apoi ţi-am citit cartea. Am fost foarte impresionată. De multe 
lucruri: compasiunea, sensibilitatea, inteligenţa ta. N-am avut niciodată prea 
mult respect pentru terapie sau pentru terapeuţii pe care i-am cunoscut. Cu 
o singură excepţie. Dar când te-am auzit vorbind, am avut puternica senzaţie 
că tu şi numai tu ai putea să mă ajuţi. 

Of, Doamne, se gândea Ernest, uite pacientul pe care l-am desemnat 
pentru o terapie a sincerităţii, pentru o relaţie onestă, fără concesii, şi iată că 
din primul minut o pornim cu stângul, cel mai fals debut cu putinţă. îşi 
amintea prea bine lupta cu umbra lui, din seara aia, în librărie. Dar ce-ar fi 
putut să-i spună lui Carolyn? Cu siguranţă, nu adevărul! Că a ezitat tot 
timpul între creier şi pulă, între dorinţa pentru Nan şi preocuparea lui 
pentru subiect şi pentru public? Nu! Disciplină! Disciplină! Acolo, pe loc, 
Ernest s-a apucat să conceapă o serie de recomandări de principiu pentru 
terapia sincerităţii. Primul principiu: Destăinuieşte-te numai în măsura în 
care îţi ajuţi pacientul. 

în consecinţă, Ernest i-a dat un răspuns onest, dar reţinut: 

— Am mai multe răspunsuri diferite la comentariul tău, Carolyn. Normal 
că mă flatează complimentele tale. Dar, în acelaşi timp, sentimentul tău că 
doar eu te pot ajuta îmi creează o stare de nervozitate. Pentru că sunt şi 
scriitor şi persoană publică, oamenii au tendinţa să-mi atribuie mai multă 
înţelepciune şi competenţă terapeutică decât am eu de fapt. 

Carolyn, a continuat el, îţi spun asta deoarece, dacă ne dăm seama că nu 
putem colabora dintr-un motiv sau altul, vreau să ştii că există o mulţime de 
terapeuţi în oraşul ăsta, la fel de competenţi ca şi mine. Deşi, dă-mi voie să 
adaug, o să fac tot ce-mi stă în putinţă sa mă ridic la nivelul aşteptărilor tale. 

Ernest a simţit că degajă căldura. Mândru de el. Nu-i rău. Nu-i rău deloc. 

Carol i-a adresat un zâmbet aprobator. Nimic nu-i mai rău, se gândea ea, 
decât o falsă umilinţă îndatoritoare. Ce nemernic pompos! Iar dacă mai 
continuă să spună „Carolyn" la fiecare propoziţie, o să şi borăsc. 

— Deci, Carolyn, hai s-o luăm de la început. Mai întâi, câteva lucruri de 
bază despre tine: vârstă, familie, mod de viaţă, serviciu. 

Carol se hotărâse să urmeze o cale de mijloc între adevăr şi minciună. 
Pentru a evita să se îngroape în minciuni, voia să rămână cât mai aproape de 
viaţa ei adevărată şi să distorsioneze faptele numai atât cât era necesar 
pentru a-1 împiedica pe Ernest să-şi dea seama că era soţia lui Justin. La 


106 



început plănuise să folosească numele Caroline, dar părea prea impersonal, 
aşa că îl alesese pe cel de Carolyn, sperând că e destul de diferit de Carol. îi 
venea uşor să mintă. A aruncat o privire rapidă spre canapea. N-o să-i ia 
mult, s-a gândit ea, poate doar două sau trei şedinţe. 

I-a servit povestea ei îndelung repetată credulului Ernest. Se pregătise cu 
grijă. îşi instalase o nouă linie telefonică acasă, ca nu cumva Ernest să 
observe că avea acelaşi număr cu Justin. Plătise cu bani gheaţă, pentru a 
evita corvoada de a-şi deschide un nou cont pe numele ei de fată, Leftman. Şi 
îşi pregătise o istorie a vieţii cât mai apropiată de adevăr cu putinţă, ca să 
nu-i trezească suspiciuni lui Ernest. Avea treizeci şi cinci de ani, i-a zis ea lui 
Ernest, avocat, o fiică de opt ani, nefericită într-o căsnicie care dura de nouă 
ani, cu un bărbat care, cu mai multe luni în urmă, suferise o intervenţie 
chirurgicală majoră pentru cancer de prostată. Boala a recidivat şi a fost 
supus unei orhidectomii, tratamentelor cu hormoni şi chimioterapiei. De 
asemenea, mai plănuise să spună că hormonii şi îndepărtarea chirurgicală a 
testiculelor îl lăsaseră impotent, ceea ce îi producea frustrări de natură 
sexuală. Dar acum i se părea prea mult dintr-odată. N-avea de ce să se 
grăbească. Toate la vremea lor. 

în schimb, se decisese să sublinieze la prima vizită senzaţia ei disperată 
că e prinsă într-o cuşcă. Mariajul, i-a zis ea lui Ernest, n-o mulţumise 
niciodată şi se gândise serios la despărţite în momentul în care el fusese 
diagnosticat cu cancer. După ce a aflat diagnosticul, soţul ei a căzut pradă 
disperării. Era îngrozit de gândul că ar putea muri singur, iar ea nu-şi putea 
face curaj să ridice problema divorţului. Şi pe urmă, peste doar câteva luni, 
cancerul a recidivat. Prognoza era sumbră. Soţul ei a implorat-o să nu-1 lase 
să moară singur. Ea a acceptat, iar acum, atâta timp cât el va fi în viaţă, ea 
era prinsă-n capcană. El insistase să se mute din vest în San Francisco, 
pentru a fi aproape de centrul universitar de tratament oncologic. Astfel, cu 
vreo două luni în urmă, ea îşi lăsase toţi prietenii în Chicago, îşi abandonase 
cariera de avocat şi se mutase la San Francisco. 

Ernest a ascultat-o cu atenţie. Era frapat de asemănarea dintre povestea 
ei şi cea a unei văduve pe care o tratase cu câţiva ani în urmă, o profesoară 
ce fusese pe punctul de a-i cere divorţul soţului ei când acesta a fost, şi el, 
diagnosticat cu cancer de prostată. îi promisese că n-o să-l lase să moară 
singur. Dar oroarea a fost că i-a luat nouă ani să moară! Nouă ani în care îl 
îngrijise, în vreme ce cancerul i se răspândea în corp. Oribil! Iar după 
moartea lui, a fost devastată de furie şi de regrete. îşi azvârlise pe apa 
sâmbetei cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru un bărbat care nu-i plăcea. Oare 
acelaşi lucru o pândea şi pe Carolyn? Ernest era de partea ei. 


107 



A încercat să empatizeze cu ea, să se închipuie în aceeaşi situaţie. Şi-a 
remarcat ezitarea. Era ca şi cum ar fi plonjat într-o piscină cu apă rece. Ce 
cuşcă înfiorătoare! 

— Acum spune-mi în ce fel te afectează asta. 

Carol şi-a zugrăvit simptomele: insomnie, anxietate, singurătate, crize de 
plâns, sentimentul că viaţa ei nu are sens. Nu avea cu cine să vorbească. 
Sigur nu cu soţul ei, nu discutaseră niciodată unul cu celălalt în trecut, iar 
acum, mai mult decât oricând, îi despărţea o prăpastie adâncă. Un singur 
lucru o ajuta - marijuana - şi, de când se mutase în San Francisco, fuma 
două sau trei jointuri pe zi. A oftat adânc şi a tăcut. 

Ernest s-a uitat cu atenţie la Carolyn. 0 femeie atrăgătoare şi tristă, cu 
buze subţiri, strâmbate la colţuri într-o grimasă amară, ochi mari, căprui, 
bovini şi înlăcrimaţi, păr brunet, scurt şi creţ, gâtul lung, graţios care se 
înălţa dintr-un tricou strâmt cu corsaj, ce adăpostea sâni fermi şi frumuşei şi 
care se mula pe sfârcurile îndrăzneţe, o fustă strâmtă, o fulgerare a chiloţilor 
negri ca smoala, vizibili când îşi încrucişa alene picioarele zvelte, într-un 
cadru social, Ernest ar fi studiat-o cu sârguinţă pe femeia asta, dar astăzi era 
impasibil la sexualitatea ei. Pe vremea când era student la medicină, 
căpătase abilitatea să acţioneze un comutator şi să-şi elimine orice excitaţie 
sexuală, ba chiar orice interes sexual când lucra cu pacienţi. Toată după- 
amiaza făcea controale ginecologice la clinică, fără niciun gând necurat, iar 
apoi, mai târziu, seara, se făcea de râsul curcilor încercând să vrăjească o 
infirmieră să se lase pipăită de el. 

Cum putea el să o ajute pe Carolyn? s-a întrebat. Avea ea o problemă 
psihiatrică? Poate că nu era decât o victimă inocentă, care se aflase din 
întâmplare într-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit. Fără îndoială că 
pe vremuri şi-ar fi consultat preotul, pentru a primi consolările lui. 

Poate că şi el ar fi trebuit să-i ofere tocmai o consolare de preot. Cu 
siguranţă că terapeuţii aveau ceva de învăţat din tradiţia celor două mii de 
ani de existenţă a bisericii. Ernest se întrebase mereu ce calificare au preoţii. 
Cât de bine se pricep ei să ofere consolare? Unde învaţă ce tehnică să aplice? 
Urmează cursuri de consolare? Cursuri de consiliere la spovedanie? 
Curiozitatea lui Ernest îl făcuse odată să caute cărţi despre consiliere în 
spovedania catolică. Nu găsise nimic. Altădată întrebase la un seminar local 
şi aflase că programa nu conţinea niciun curs explicit de psihologie. Odată, 
pe când vizita o catedrală pustie din Shanghai, Ernest se furişase în cabina 
de spovedanie şi, timp de treizeci de minute, şezuse pe scaunul preotului, 
inhalând aerul catolic şi murmurând din când în când: „Eşti iertat. Fiul meu, 
eşti iertat!” A ieşit din cabină plin de invidie. Ce arme ale lui Jupiter, 


108 



puternice împotriva disperării, mânuiau preoţii. Prin contrast, arsenalul lui 
laic de interpretări şi consolări umane părea cam slăbuţ, într-adevăr. 

0 văduvă pe care o ajutase în timpul doliului şi care încă mai venea 
uneori la el pentru câte o şedinţă de suport spusese odată despre el că are 
rol de observator plin de compasiune. Poate, s-a gândit Ernest, observarea 
plină de compasiune e tot ce-i pot oferi lui Carolyn Leftman. 

Sau poate că nu! Poate că sunt şanse să facem o terapie serioasă. 

Ernest şi-a conceput în tăcere o listă cu subiecte de dezbătut. Mai întâi, de 
ce avusese o relaţie atât de proastă cu soţul ei înainte de apariţia cancerului? 
De ce să stai zece ani cu un bărbat pe care nu-1 iubeşti? Ernest a meditat la 
propria-i căsnicie lipsită de iubire. Dacă Ruth n-ar fi fost ucisă în accidentul 
acela de maşină, ar fi fost el oare în stare să se despartă de ea? Poate că nu. 
Totuşi, dacă această căsnicie a lui Carolyn era atât de nasoală, de ce nu au 
încercat o terapie de cuplu? Iar evaluarea făcută de ea mariajului putea oare 
fi considerată corectă? Poate că încă mai exista o şansă să salveze relaţia. De 
ce să se mute la San Francisco? Mulţi pacienţi vin la centrul de oncologie 
pentru tratament, rămân o scurtă perioadă de timp, apoi se întorc acasă. De 
ce s-a supus şi a renunţat la carieră şi la prieteni? 

— Te simţeai ca într-o cuşcă de multă vreme, Carolyn, mai întâi în 
căsnicie, acum şi în căsnicie şi din punct de vedere moral, a îndrăznit Ernest 
să zică. Sau, mai bine zis, în căsnicie versus din punct de vedere moral. 

Carol a încercat să încuviinţeze aprobator şi entuziast din cap. O, ce 
chestie genială, se gândea ea. Să-i fac temenelei 

— Ştii, aş vrea să mă pui la curent, să-mi povesteşti totul despre tine, tot 
ce crezi că ar trebui să ştiu ca să înţelegem situaţia grea în care te afli. 

Noi, se gândea Carol, hmm, interesant. Sunt atât de şmecheri. îşi înfig 
cârligul cu atâta dexteritate. Au trecut doar cincisprezece minute din şedinţă 
şi deja a trecut la „noi’, la „povesteşte-mi totul’. Deja „noi’ se pare că am 
căzut de acord că salvarea mea constă în a înţelege „situaţia mea gred’. Iar el 
trebuie să afle totul, absolut totul. Nu-i nicio grabă. De ce să ne grăbim, la o 
sută cincizeci de dolari pe oral O sută cincizeci de dolari profit net, fără 
cincizeci la sută cheltuieli de afaceri, fără asistenţi, fără sală de conferinţe, 
fără bibliotecă cu cărţi de referinţă, fără jurişti, fără o secretară măcar. 

îndreptându-şi din nou atenţia asupra lui Ernest, Carol a început să-şi 
treacă în revistă istoria personală. Adevărul era cel mai sigur. în anumite 
limite. Fără îndoială, argumenta ea, Justin era prea egocentric ca să fi vorbit 
prea mult despre detalii legate de viaţa soţiei lui. Cu cât spunea mai puţine 
minciuni, cu atât era mai convingătoare. De aceea, în afară de faptul că se 
transferase de la Brown and Stanford Law School la Radcliffe şi Chicago 


109 



Law, în mare i-a povestit lui Ernest adevărul despre copilăria ei, despre 
mama ei frustrată şi plină de amărăciune, care fusese învăţătoare şi care nu- 
şi revenise niciodată după ce o părăsise soţul. 

Amintiri despre tatăl său? A plecat când ea avea opt ani. Conform 
spuselor mamei ei, o luase razna la vârsta de treizeci şi cinci de ani, se 
îndrăgostise de o hipioată jegoasă, abandonase totul, călătorise cu Grateful 
Dead 20 vreme de câţiva ani, stătuse mai mult drogat într-o comunitate de 
hippy din San Francisco următorii cincisprezece ani, apoi... nimic. Până la 
înmormântarea mamei ei. Atunci a apărut brusc, îmbrăcat de parcă ar fi trăit 
într-o altă epocă, cu o uniformă jerpelită Haight-Ashbury San 21 , adică 
sandale rupte, blugi decoloraţi şi cârpiţi, o cămaşă vopsită în degrade, 
pretinzând că doar prezenţa soţiei lui l-a împiedicat toţi anii ăştia să-şi 
îndeplinească rolul patern. Carol avea nevoie şi îşi dorea cu disperare un 
tată, dar a început să suspecteze că nu era întreg la cap când i-a şoptit în 
timpul slujbei de la cimitir că n-ar trebui să mai amâne şi să-şi verse toată 
furia faţă de mama ei. 

Orice iluzie cu privire la întoarcerea tatălui ei s-a evaporat a doua zi, 
când, bâlbâindu-se, scărpinându-se în părul plin de păduchi şi umplând 
camera cu duhoarea ţigărilor lui rulate manual, i-a prezentat o propunere de 
afacere: ea ar fi trebuit să-i cedeze mica moştenire, pentru ca el să 
investească într-un magazin cu accesorii pentru droguri din Haight Street. 
Când l-a refuzat, el a ripostat insistând că locuinţa mamei ei îi aparţinea „de 
fapt" lui - printr-o „lege nescrisă" sau chiar „scrisă" - pentru că plătise 
avansul, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fireşte că ea îi sugerase să plece 
(cuvintele ei, pe care nu i le reprodusese lui Ernest, fuseseră „Cară-te de aici, 
târâtură"). Din fericire, nu mai auzise niciodată de el de atunci. 

— Deci ţi-ai pierdut şi mama şi tatăl deodată? 

Carol a încuviinţat vitejeşte din cap. 

— Rude? 

— Un frate cu trei ani mai mare. 

— Numele lui? 

— Jeb. 

— Unde este acum? 

— în New York sau în New Jersey, nu sunt sigură. Undeva pe Coasta de 
Est. 

— Nu te sună? 


20 Formaţie muzicală înfiinţată în 1965, care cânta în stil eclectic: rock, jazz, country, folk, blues, 
psihedelic. 

21 Zonă din San Francisco unde se întâlneau hippy susţinători ai consumului de droguri. 

110 



— Şi bine face! 

Răspunsul lui Carol a fost atât de răstit şi de amar, încât Ernest a tresărit 
involuntar. 

— De ce „bine face"? a întrebat el. 

— Jeb s-a căsătorit la nouăsprezece ani şi s-a înrolat în marină la 
douăzeci şi unu. La treizeci şi unu de ani a abuzat sexual de cele două fiice 
ale lui. M-am dus la proces: a primit doar o condamnare la trei ani de 
închisoare şi o concediere dezonorantă din armată. Are restricţie 
judecătorească să locuiască la mai puţin de o mie cinci sute de kilometri de 
Chicago, unde stau fetele lui. 

— Hai să vedem. Ernest şi-a consultat însemnările şi a calculat. E cu trei 
ani mai mare... Tu probabil că aveai douăzeci şi opt de ani... Deci toate astea 
s-au petrecut acum zece ani. Nu l-ai mai văzut de când a fost condamnat la 
închisoare? 

— 0 sentinţă de trei ani e scurtă. De la mine a primit o sentinţă mai lungă. 

— Cât de lungă? 

— Pe viaţă! 

Pe Ernest l-a străbătut un fior. 

— E o sentinţă lungă. 

— Pentru o acuzaţie care merită pedeapsa capitală? 

— Dar înainte de a fi acuzat? Şi atunci erai tot atât de furioasă pe el? 

— Fiicele lui aveau opt, respectiv zece ani când a abuzat de ele. 

— Nu, nu, mă refer la cât de furioasă erai pe el înainte de a fi acuzat. 

— Fiicele lui aveau opt, respectiv zece ani când a abuzat de ele, a repetat 
Carol scrâşnind din dinţi. 

Uau! Ernest călcase pe o mină. Ştia că face o şedinţă „sălbatică”, una pe 
care nu i-ar fi putut-o descrie niciodată lui Marshal. Putea să anticipeze 
criticile: „Ce naiba vrei să faci, insistând să vorbeşti despre fratele ei înainte 
să obţii măcar o descriere sistematică decentă a trecutului ei? Nici măcar nu 
i-ai cercetat căsnicia, motivul manifest pentru care a venit la tine”. Da, putea 
să audă cuvintele lui Marshal: „Sigur, aici e ceva. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mai poţi aştepta? Păstreaz-o pentru mai târziu, revino la 
momentul oportun. Iar eşti nechibzuit". 

Dar Ernest ştia că trebuie să şi-l scoată pe Marshal din minte. Hotărârea 
lui de a fi complet deschis şi sincer cu Carolyn îl obliga să fie spontan, să-i 
împărtăşească ce simţea când simţea. Fără tactici, fără a-şi păstra ideile 
pentru mai târziu! Obiectivul zilei de azi era „Fii tu însuţi. Dăruieşte-te”. 

Pe lângă asta, Ernest era fascinat de cât de brutală fusese furia lui 
Carolyn, atât de instantanee, atât de reală. Mai devreme, avusese probleme 


111 



să ajungă la ea: părea atât de realistă şi lipsită de haz. Acum avea zvâc, se 
înviorase, chipul îi era în consonanţă cu vorbele. Pentru a ajunge la femeia 
asta trebuia s-o ţină vie. S-a decis să aibă încredere în propria-i intuiţie şi să 
se lase dus de valul emoţiilor. 

— Eşti furioasă, Carolyn, şi nu numai pe Jeb, ci şi pe mine, în sfârşit, 
ticăloşiile, ai nimerit-o şi tu cu ceva, se gândea Carol. 

Isuse, eşti mai prost decât mi-am imaginat. Nu-i de mirare că nu te-ai 
gândit deloc la ce îmi făceaţi tu şi Justin. Nici măcar nu tresari la gândul că o 
fată de opt ani a fost violată de tatăl eî. 

—îmi pare râu, Carolyn, că te-am lovit atât de tare într-o zonă foarte 
sensibilă. Poate că a fost prematur. Dar dă-mi voie să fiu sincer cu tine. 
Voiam să spun că: dacă Jeb a fost capabil să fie atât de violent încât să le facă 
aşa ceva propriilor fiice, ce-ar fi putut să-i facă surorii lui mai mici? 

— Ce vrei sa spui...? Carol şi-a pus capul jos. Brusc simţea că leşină. 

— Te simţi bine...? Vrei apă? 

Carol a clătinat din cap şi şi-a recăpătat imediat stăpânirea de sine. 

— Scuze, brusc m-am simţit ameţită. Nu ştiu de ce. 

— Tu de ce crezi? 

— Nu ştiu. 

— Nu-ţi reprima emoţiile, Carolyn. Mai lasă-le puţin. S-a întâmplat când 
am întrebat despre Jeb şi tine. Mă gândeam la tine pe când aveai zece ani şi 
la viaţa ta alături de un frate ca ăsta. 

— Am fost avocat la câteva procese cu copii abuzaţi sexual. Sunt cele mai 
brutale procese la care am asistat până acum. Nu numai amintirile 
îngrozitoare recuperate, dar şi comportamentul violent din familie, plus 
toată controversa despre amintirile induse - e dur pentru toată lumea. 
Presupun că am clacat la gândul că aş putea să trec eu însămi prin toată 
chestia asta. Nu sunt sigură dacă acolo voiai să mă aduci. Dacă asta 
intenţionai, trebuie să-ţi spun că în momentul de faţă nu-mi aduc aminte de 
nicio traumă care să-l implice pe Jeb. îmi amintesc doar de şicanele 
obişnuite dintre frate şi soră. Dar e la fel de adevărat că îmi amintesc foarte 
puţine lucruri despre copilăria mea. 

— Nu, nu, îmi cer scuze, Carolyn, nu m-am exprimat prea clar. Nu mă 
gândeam la vreo traumă majoră din copilărie şi la stresul posttraumatic 
corespunzător. Absolut deloc, deşi sunt de acord cu tine că e foarte la modă 
acum să gândeşti aşa. Mă refeream la ceva mai puţin dramatic, mai insidios, 
mai actual. Ceva de genul ăsta: Cum te-ai simţit tu crescând sau fiind nevoită 
să-ţi petreci un timp considerabil zi de zi cu un frate lipsit de consideraţie 
faţă de ceilalţi sau chiar violent? 


112 



— Da, da, înţeleg diferenţa. 

Ernest s-a uitat la ceas. Fir-ar a dracu, se gândea el, au mai rămas doar 
şapte minute. Mai sunt atât de multe de făcut! Trebuie să mă apuc să-i 
analizez căsnicia. 

Deşi Ernest se uitase pe furiş la ceas, Carol l-a văzut. Prima ei reacţie a 
fost inexplicabilă. S-a simţit jignită. Dar i-a trecut repede şi s-a gândit: Uită- 
te la el, nemernicul lacom şi laş, socoteşte câte minute mai sunt până să mă 
dea afară şi să pornească iar cronometru1, pentru următorii o sută cincizeci 
de dolari. 

Ceasul lui Ernest era vârât printre cărţile de pe un raft, în afara razei 
vizuale a pacientului. Spre deosebire de el, Marshal îşi punea ceasul la 
vedere, pe măsuţa dintre el şi pacient. „Sunt sincer", spunea Marshal. „Toată 
lumea ştie că pacientul plăteşte pentru cincizeci de minute din timpul meu, 
aşa că de ce să-mi ţin ceasul ascuns? Dacă ascunzi ceasul, îl încurajezi să se 
amăgească cu gândul că are cu tine o relaţie personală, nu profesională." 
Tipic pentru Marshal: solid, irefutabil. Şi totuşi Ernest îşi ţinea ceasul ascuns. 

Ernest a încercat să-i dedice ultimele câteva minute soţului lui Carolyn: 

— Am impresia că toţi bărbaţii de care ai pomenit, bărbaţii care au jucat 
un rol esenţial în viaţa ta, te-au dezamăgit teribil, şi ştiu că „dezamăgire” e 
un cuvânt prea blând: tatăl tău, fratele tău şi, bineînţeles, soţul tău. Dar de 
fapt încă nu am aflat prea multe despre soţul tău. 

Carol a ignorat invitaţia lui Ernest. Avea propria-i ordine de zi. 

— Că veni vorba de bărbaţii din viaţa mea care m-au dezamăgit, ar trebui 
să menţionez o excepţie importantă. Pe vremea studenţiei la Radcliffe, eram 
cam instabilă psihic. Niciodată nu m-am simţit mai rău: o părere proastă 
despre mine, deprimată, neadaptată, mă consideram urâtă. Iar apoi, ultima 
picătură: am fost părăsită de Rusty, prietenul meu din liceu. Chiar ajunsesem 
foarte rău, beam, mă drogăm, mă gândeam să renunţ la facultate, chiar şi să 
mă sinucid. Apoi am fost la un terapeut, la dr. Ralph Cooke, care mi-a salvat 
viaţa. A fost extraordinar de bun, de tandru şi m-a susţinut. 

— Câtă vreme te-ai dus la el? 

— Cam un an şi jumătate de terapie. 

— Mai e ceva, Carolyn? 

— Am rezerve să povestesc despre asta. îl preţuiesc cu adevărat pe omul 
ăsta şi nu vreau să mă înţelegi greşit. Carol s-a întins după un şerveţel de 
hârtie şi şi-a şters o lacrimă. 

— Poţi continua? 


113 



— Păi... nu mă simt deloc în largul meu când vorbesc despre asta... Mi-e 
teamă că o să-l judeci. N-ar fi trebuit să spun cum îl cheamă. Ştiu că terapia e 
confidenţială. Dar... dar... 

— Vrei să mă întrebi ceva, Carolyn? Ernest voia să-i spună cât mai repede 
că era un terapeut căruia putea să-i adreseze întrebări, pentru că îi va 
răspunde la ele. 

Fir-ar a dracu', se gândea Carol, fremătând de iritare pe scaunul ei. 
„Carolyn, Carolyn, Carolyn în fiecare afurisită de propoziţie trebuie să spună 
„Carolyn". 

Ea a continuat. 

— Să te întreb... păi, da. Mai multe. Mai întâi, totul e confidenţial, nu? Nu 
mai povesteşti nimănui? Şi, în al doilea rând, o să-l judeci după şabloane? 

— Confidenţial? Sigur, Bizuie-te pe mine. 

Să mă bizui pe tine ? se gândea Carol. Mda, aşa cum m-am bizuit şi pe 
Ralph Cooke. 

— Cât priveşte problema dacă-1 judec sau nu, sarcina mea e să înţeleg, nu 
să judec. 0 să fac tot ce pot şi îţi promit să fiu sincer cu tine. 0 să-ţi răspund 
la toate întrebările, a zis Ernest, bătându-şi în cuie hotărârea să spună doar 
adevărul încă din prima şedinţă. 

— Păi, atunci o s-o spun direct. Dr. Cooke şi cu mine am devenit iubiţi. 
După primele câteva şedinţe, a început să mă îmbrăţişeze din când în când 
ca să mă consoleze, iar apoi pur şi simplu s-a întâmplat - acolo, pe covorul 
ăla persan superb din cabinetul lui. A fost cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. Nu ştiu ce să mai spun despre asta în afară de faptul că 
mi-a salvat viaţa. Mă vedeam cu el în fiecare săptămână, şi în fiecare 
săptămână făceam dragoste, iar toată suferinţa şi nenorocirea mea s-au 
evaporat. în cele din urmă, a hotărât că nu mai am nevoie de terapie, dar am 
continuat să fim iubiţi încă un an. Cu ajutorul lui am absolvit colegiul şi m- 
am dus la Facultatea de Drept. La cea mai bună: Universitatea de Drept din 
Chicago. 

— Relaţia voastră a luat sfârşit când tu te-ai dus la Facultatea de Drept? 

— Da. Dar de câteva ori, când am avut nevoie de el, am zburat cu avionul 
până la Cambridge şi, de fiecare dată când m-am dus acolo, mi-a oferit 
consolarea de care aveam nevoie. 

— încă mai ţii legătura cu el? 

— E mort. A murit tânăr, la vreo trei ani după ce am absolvit facultatea. 
Cred că tot timpul am căutat pe cineva ca el. L-am cunoscut pe soţul meu, 
Wayne, puţin după aceea şi am hotărât să mă mărit cu el. Poate că-1 doream 
atât de mult pe Ralph, încât mi-am închipuit că-1 găsesc în soţul meu. 


114 



Carol a luat mai multe şerveţele, golindu-i cutia lui Ernest. Acum nu mai 
trebuia să se forţeze să plângă, lacrimile îi curgeau de la sine. Ernest a 
scotocit în sertar după o altă cutie de şerveţele, a sfâşiat folia de plastic şi a 
iniţiat fluxul de hârtie scoţând primul şerveţel, pe care i l-a dat lui Carol. Era 
uluită de propriile-i lacrimi: o imagine tragică şi romantică a vieţii ei a 
copleşit-o în vreme ce născocirile deveneau realitate. Cât de minunat a fost 
să fie iubită atât de mult de bărbatul ăla altruist şi magnific. Şi cât de 
îngrozitor, de insuportabil - aici Carol a plâns şi mai tare - să nu-1 mai vadă 
niciodată, să-l piardă pentru totdeauna! Când hohotele de plâns au încetat, 
ea a pus deoparte şerveţelele şi s-a uitat iscoditor la Ernest. 

— Acum ţi-am povestit tot. Mă judeci? Ai zis că-mi spui adevărul. 

Ernest era într-un impas. Adevărul este că nu putea fi prea indulgent faţă 
de decedatul dr. Cooke. Şi-a evaluat rapid opţiunile. Adu-ţi aminte, şi-a zis în 
sinea lui, spui doar adevărul despre tine. Dar ar fi vrut să se sustragă de la 
asta. Să spună adevărul despre el în cazul de faţă n-ar fi fost spre binele 
pacientului. 

Interviul cu Seymour Trotter fusese prima lui tangenţă cu abuzul sexual 
al unui terapeut. în următorii opt ani lucrase cu mai mulţi pacienţi care 
avuseseră legături sexuale cu terapeuţii dinaintea lui, iar în toate cazurile, 
efectele fuseseră catastrofale pentru pacient. Şi, în ciuda fotografiei lui 
Seymour, în ciuda braţului său ridicat triumfător spre cer, cine putea să ştie 
ce câştigase Belle din toate astea? Fireşte, mai erau şi banii pe care îi primise 
în urma procesului, dar ce altceva? Deteriorarea cerebrală a lui Seymour era 
progresivă. Probabil că după numai un an sau doi fusese nevoită să se 
transforme într-o asistentă cu normă întreagă, slujbă la care nu va putea 
renunţa niciodată. Nu, în niciun caz nu putea să spună nimeni că efectele 
fuseseră benefice, pe termen lung, pentru Belle. Şi nici pentru vreun alt 
pacient, din câte ştia el. Şi totuşi astăzi, aici, Carolyn spunea că ea şi 
terapeutul ei avuseseră o relaţie sexuală şi că asta îi salvase viaţa. Ernest era 
consternat. 

Primul lui impuls a fost să conteste afirmaţia lui Carolyn; poate că 
transferul pentru acest dr. Cooke era atât de intens, încât ascundea adevărul 
faţă de ea însăşi. în fond, era clar că, totuşi, Carolyn nu se desprinsese de el. 
Acum, cincisprezece ani mai târziu, încă mai plânge după el. Mai mult, ca o 
consecinţă a relaţiei ei cu dr. Cooke, avea şi o căsnicie nasoală, care o chinuia 
de atunci încoace. 

Ai grijă, s-a avertizat Ernest în sinea lui, nu te crampona de idei 
preconcepute. Dacă adopţi o atitudine moralizatoare şi indignată, o să-ţi 
pierzi pacienta. Fii cu mintea deschisă, încearcă să intri în lumea subiectivă a 


115 



lui Carolyn. Şi, mai presus de toate, nu-1 înjura acum pe dr. Cooke. Marshal îl 
învăţase asta. Majoritatea pacienţilor se simt profund legaţi de terapeuţii 
care i-au agresat şi au nevoie de timp pentru a digera rămăşiţele iubirii lor. 
Nu-i ceva neobişnuit pentru un pacient abuzat sexual să consulte mai mulţi 
terapeuţi, înainte de a reuşi să găsească unul cu care să poată lucra. 

— Deci tatăl, fratele şi soţul tău au sfârşit prin a te abandona, prin a te 
trăda sau prin a te ţine în cuşcă. Iar singurul bărbat la care ai ţinut a murit. 
Uneori moartea e resimţită şi ea ca un abandon. Ernest era scârbit de el, de 
stereotipul ăsta terapeutic, dar în asemenea circumstanţe era cel mai bun 
lucru pe care-1 putea face. 

— Nu cred că dr. Cooke s-a bucurat prea mult că a murit. 

Carol şi-a regretat imediat cuvintele. Nu fi proastă}, s-a criticat ea aspru. 
Vrei să-l seduci pe tipul ăsta, să-l devorezi, ce mama dracu' faci când te 
băşici aşa şi îi iei apărarea acestui minunat dr. Cooke, care-i doar o 
plăsmuire a imaginaţiei tale ? 

— îmi cer scuze, domnule doctor Lash... adică, Ernest. Ştiu că nu asta ai 
vrut să spui. Presupun că acum mi-e tare dor de Ralph. Mă simt destul de 
singură. 

— Ştiu, Carolyn. De aceea e atât de important ca noi doi să fim apropiaţi. 

Ernest a observat cum i s-au mărit ochii lui Carolyn. Ai grijă, s-a avertizat 

în sinea lui, ea ar putea interpreta afirmaţia ta ca pe o tentativă de seducţie. 
Pe un ton mai formal, a continuat: 

— Şi, tocmai de aceea, terapeutul şi pacientul trebuie să cerceteze toate 
lucrurile care stau în calea relaţiei dintre ei, ca, de exemplu, iritarea faţă de 
mine, pe care ai simţit-o acum câteva minute. Bine, bine, aşa e mult mai bine, 
s-a gândit el. 

— Ai zis că o să-mi spui ce gândeşti. Presupun că mă întrebam dacă chiar 
ne judecai pe mine sau pe el. 

— Ai ceva să mă întrebi, Carolyn? Ernest trăgea de timp. 

Doamne sfintei Chiar trebuie să-i dau totulmură-n gurăl se gândea Carol. 

— Ai făcut judecăţi de valoare? Ce părere ai tu despre asta? 

— Despre Ralph? Tot o tragere de timp. 

Carol a încuviinţat din cap, suspinând în sinea ei. 

Ernest a dat naibii orice prudenţă şi i-a spus adevărul. în cea mai mare 
parte. 

— Recunosc că m-a cam dat pe spate ce mi-ai spus. Şi presupun că îl 
condamn. Dar o să mă mai gândesc la asta, nu vreau să fiu obtuz. Vreau să-ţi 
înţeleg pe deplin experienţa. Dă-mi voie să-ţi spun de ce m-a cam dat pe 
spate, a continuat Ernest. Tu îmi zici că te-a ajutat enorm, iar eu te cred. De 


116 



ce să vii aici, să-mi dai o grămadă de bani şi să nu-mi spui adevărul? Aşa că 
nu-ţi pun la îndoială cuvintele. Şi totuşi, ce-aş putea să fac, având în vedere 
experienţa mea - şi să nu mai vorbim de o mulţime de texte de specialitate 
sau de consensul strict al clinicienilor în privinţa asta -, care mă face să trag 
alte concluzii. Adică, faptul că întotdeauna contactul sexual dintre pacient şi 
terapeut e distructiv pentru pacient şi, până la urmă, şi pentru terapeut. 

Carol se pregătise bine pentru argumentul ăsta. 

— Ştiţi, domnule doctor Lash... scuze, Ernest, în curând o să mă 
obişnuiesc. îmi vine greu să mă gândesc la un psihoterapeut ca la o persoană 
reală, cu nume de botez. De obicei se ascund în spatele titlurilor. De obicei 
nu îşi arată adevărata fire, aşa ca tine. Ce ziceam... a, da, mi-am luat 
libertatea, când încă nu luasem decizia definitivă de a veni la tine, să arunc o 
privire pe bibliografia ta la bibliotecă - un vechi obicei profesional, să verific 
calificarea doctorilor care depun mărturie în sala de judecată în calitate de 
experţi. 

— Şi? 

— Şi am descoperit că ai studii în biologie şi că ai publicat numeroase 
articole despre cercetările tale în psihofarmacologie. 

— Şi? 

— Păi, n-ar fi posibil ca în cazul ăsta să neglijezi criteriile ştiinţifice? Hai 
să luăm informaţiile pe care le foloseşti ca să tragi concluzii despre Ralph. 
Uită-te la datele pe care le ai - un eşantion complet necontrolat. Fii sincer: 
are vreo relevanţă ştiinţifică? Bineînţeles că eşantionul tău de pacienţi care 
au avut relaţii sexuale cu terapeuţii lor este constituit din oameni 
traumatizaţi sau nemulţumiţi, dar asta numai pentru că doar ei vin să ceară 
ajutor. însă ceilalţi - clienţii satisfăcuţi ca mine - nu vin la tine, şi n-ai idee 
cât de numeroasă poate fi populaţia asta. Cu alte cuvinte, tu nu ştii decât un 
procent, format din cei care vin la terapie. Nu ştii nimic despre populaţie în 
întregul ei, numărul de pacienţi şi terapeuţi care au contact sexual sau 
numărul celor pe care asta i-a ajutat sau numărul celor pentru care 
experienţa a fost insignifiantă. 

Impresionant, se gândea Ernest. E interesant să-i văd latura profesională. 
Nu mi-ar plăcea să-i fiu adversar în sala de judecată. 

— înţelegi ce spun, Ernest? E posibil să am dreptate? Fii sincer cu mine. 
Ai mai dat peste cineva până la mine, pe care să nu-1 fi afectat negativ o 
relaţie de genul ăsta? 

Gândurile i-au zburat iarăşi la Belle, pacienta lui Seymour Trotter. Oare 
Belle s-ar încadra în categoria celor pe care i-a ajutaţi încă o dată i-a venit în 
minte fotografia decolorată cu Seymour şi Belle. Ochii ăia trişti. Dar poate că 


117 



îi era bine. Cine ştie, poate că amândurora le-a fost bine până la urmă. Sau 
le-a fost bine o vreme. Nu, cine poate fi sigur de ceva în cazul ăsta şi, cu atât 
mai puţin, de cum le-a fost împreunai De ani de zile, Ernest se întreba când 
luaseră decizia să se retragă împreună pe o insulă. Oare Seymour se 
hotărâse într-un final să o salveze? Sau îşi concepuseră planul amândoi, 
mult mai devreme? Poate chiar de la început? 

Nu, asta nu putea să-i spună. Ernest şi i-a scos din minte pe Seymour şi pe 
Belle şi a clătinat uşor din cap drept răspuns la întrebarea lui Carolyn. 

— Nu, n-am mai cunoscut pe nimeni. N-am văzut niciodată vreun pacient 
care să nu fi fost traumatizat de o asemenea experienţă. Cu toate astea, am 
reţinut argumentul tău despre obiectivitate. 0 să mă ajute să nu am idei 
preconcepute. Ernest a aruncat o privire lungă la ceasul lui de mâna. Deja 
am depăşit timpul, dar mai trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 

— Sigur, s-a luminat Carol la faţă. 

încă un semn promiţător. Mai întâi m-a rugat să-i pun întrebări. Niciun 
terapeut respectabil nu face aşa ceva. Ba chiar se subînţelege că o să-mi 
răspundă şi la întrebări despre viaţa lui personală - am de gând să testez 
asta data viitoare. Iar acum încalcă regulile, depăşind cu mult cele cincizeci 
de minute. 

Citise recomandările APA pentru psihiatri despre cum să evite acuzaţiile 
de abuz sexual: să menţină cu stricteţe limitele, să evite alunecarea pe un 
teren nesigur, să nu le spună pacienţilor pe numele mic, să înceapă şi să 
termine toate şedinţele la ora fixată. Absolut toate cazurile de abuz în cadrul 
terapiei la care participase în calitate de avocat începeau cu faptul că 
terapeutul depăşea cele cincizeci de minute. Aha, se gândea ea, o mică 
scăpare aici, o alta acolo, cine ştie unde o să ajungem după vreo două 
şedinţei 

— în primul rând, vreau să aflu dacă şedinţa de azi te-a tulburat în vreun 
fel. Poate sentimentele puternice de mai devreme, când am discutat despre 
Jed? 

— Nu Jed, Jeb. 

— Scuze. Jeb. Ai ameţit un pic în timp ce vorbeam despre el. 

— încă sunt cam slăbită, dar nu m-a afectat prea tare. Cred că ai atins un 
punct sensibil. 

— OK. în al doilea rând, vreau să aflu ceva despre spaţiul dintre noi. 
Astăzi te-ai străduit din greu, ţi-ai asumat nişte riscuri mari, ţi-ai dezvăluit 
nişte laturi cu adevărat importante. Mi-ai arătat o mare încredere, iar eu 
apreciez asta. Crezi că putem lucra împreună? Ce crezi despre mine? Cum ţi 
se pare faptul că mi-ai destăinuit atât de multe lucruri despre tine? 


118 



— îmi place să lucrăm împreună. Chiar foarte mult, Ernest. Eşti un tip 
plăcut şi flexibil. Mi-e uşor să vorbesc cu tine şi ai un talent impresionant de 
a te concentra asupra punctelor sensibile, asupra celor pe care nu mi le 
cunosc. Simt că sunt în braţe bune. Şi uite onorariul tău. I-a dat trei bancnote 
de cincizeci de dolari. Tocmai îmi fac transferul de la o bancă din Chicago la 
una din San Francisco şi e mai convenabil pentru mine să plătesc totul cu 
bani gheaţă. 

în braţe bune, a meditat Ernest în timp ce o conducea spre uşă. Expresia 
nu este „pe mâini bune"! 

în faţa uşii, Carol s-a răsucit înspre el. Cu ochii umezi, a zis: 

— Mulţumesc. Eşti un dar de la Dumnezeu! 

Apoi s-a aplecat spre el şi l-a surprins cu o îmbrăţişare uşoară de două 
sau trei secunde, după care a ieşit din cameră. 

în vreme ce cobora pe scară, a năpădit-o un val de tristeţe. Imagini 
nedorite, de demult, i se derulau prin minte: ea şi Jeb bătându-se cu perne, 
sărind şi ţipând în patul părinţilor, tatăl ei cărându-i cărţile în timp ce o 
conducea spre şcoală, coşciugul mamei ei cufundându-se în pământ, chipul 
de copil al lui Rusty rânjind la ea când îi aducea cărţile din dulăpiorul de la 
liceu, reapariţia dezastruoasă a tatălui ei, covorul ros şi murdar din 
cabinetul doctorului Cooke. A strâns din ochi să le alunge pe toate. Apoi s-a 
gândit la Justin, care poate chiar în clipa asta se plimba ţinându-se de mână 
cu noua lui femeie, pe undeva prin oraş. Poate chiar pe aici, pe aproape. A 
ajuns la uşa din faţă a clădirii victoriene şi s-a uitat în dreapta şi-n stânga pe 
Sacramento Street. Nici urmă de Justin. Dar un bărbat tânăr şi chipeş, cu 
părul lung şi blond, îmbrăcat cu pantaloni de trening, o cămaşă roz şi o bluză 
de trening de culoarea fildeşului, care făcea jogging, a trecut pe lângă ea şi a 
urcat în fugă scara, sărind câte două trepte deodată. Probabil următorul 
fraier al lui Lash, s-a gândit ea. A făcut câţiva paşi, apoi s-a răsucit pentru a 
arunca o privire spre fereastra cabinetului lui Ernest. Fir-ar să fie, s-a gândit 
ea, împuţitul ăla chiar încearcă să mă ajute\ 

La etaj, Ernest şedea pe scaunul lui, luându-şi notiţe despre şedinţă. 
Mireasma pătrunzătoare de citrice a parfumului lui Carolyn a persistat 
multă vreme în încăpere. 


• Şapte • 


După şedinţa de supervizare a lui Ernest, Marshal Streider s-a lăsat pe 
spătarul scaunului său, gândindu-se la trabucurile victoriei. Cu douăzeci de 


119 



ani în urmă îl auzise pe dr. Roy Grinker, un psihanalist eminent din Chicago, 
povestind despre anul petrecut pe canapeaua lui Freud. Asta se întâmpla în 
anii '20, pe vremea când, pentru a fi un psihanalist respectabil, trebuia să 
faci un pelerinaj pe canapeaua maestrului, uneori de două săptămâni, 
alteori, dacă visai să schimbi sau să zgudui cu ceva lumea psihanalitică, chiar 
şi de un an. Conform spuselor lui Grinker, Freud nu-ţi ascundea niciodată 
bucuria când făcea o interpretare incisivă. Iar dacă el credea că a făcut o 
interpretare monumentală, atunci îşi deschidea cutia cu trabucuri ieftine, îi 
oferea unul pacientului său şi îi sugera să fumeze împreună trabucul 
„victoriei". Marshal zâmbea gândindu-se la modul drăguţ şi naiv în care 
Freud manipula transferul. Dacă ar mai fi fumat, ar fi celebrat şi el cu un 
trabuc ultima şedinţă a lui Ernest. 

Tânărul supervizat de el se descurcase binişor în ultimele câteva luni, dar 
astăzi avusese loc o şedinţă hotărâtoare. Să-l trimită pe Ernest în comisia de 
etică medicală fusese un lucru inspirat. Marshal se gândea deseori că eul lui 
Ernest era ciuruit de lacune: era grandoman şi impulsiv. Bucăţele 
indisciplinate de sexualitate inconştientă se proiectau în afară în poziţii 
ciudate. Dar cel mai rău dintre toate era terciul lui iconoclastic juvenil: 
Ernest avea mult prea puţin respect pentru disciplină, pentru autoritatea 
legitimă, pentru cunoştinţele obţinute vreme de decenii întregi de către 
analiştii silitori, cu minţi mult mai pătrunzătoare decât a lui. 

Şi ce metodă mai bună, se gândea Marshal, de a-1 ajuta să-şi rezolve 
iconoclasmul, decât să-l pun pe Ernest în ipostaza de judecători GeniaA în 
împrejurări de genul ăsta, Marshal tânjea să aibă audienţă, un public capabil 
să aprecieze opera de artă pe care o crease. Toată lumea accepta motivele 
tradiţionale pentru care psihanalistul trebuia să-ţi facă o analiză completă. 
Dar Marshal intenţiona ca mai devreme sau mai târziu (lista de articole pe 
care voia să le scrie tot creştea) să scrie un articol despre aspectele ignorate 
ale maturităţii: capacitatea de a fi creativ an de an, deceniu după deceniu, în 
absenţa unui public extern. în fond, ce alţi artişti - cine mai ia încă în serios 
afirmaţia lui Freud că psihanaliza este o ştiinţă? - îşi pot dedica viaţa unei 
arte care nu e niciodată văzută de ceilalţi? închipuie-ţi-1 pe Cellini modelând 
un potir de argint de o frumuseţe orbitoare şi apoi încuindu-1 într-un beci. 
Sau pe Musler, răsucind sticla într-o capodoperă a graţiei şi apoi, în 
intimitatea atelierului său, făcând-o ţăndări. Oribil! Nu-i oare publicul, se 
gândea Marshal, unul dintre cei mai importanţi nutrienţi, dar despre care nu 
se vorbeşte, pe care supervizarea îi furnizează terapeuţilor încă imaturii Ai 
nevoie de decenii întregi de maturizare pentru a fi în stare să creezi fără 
spectatori. 


120 



Şi în viaţă se aplică la fel de bine, reflecta Marshal. Nimic nu-i mai rău 
decât să treci neobservat prin viaţă. Mereu, în munca lui de analist, el 
remarca setea extraordinară a pacienţilor pentru atenţia lui - într-adevăr, 
nevoia de audienţă este un factor major deloc lăudat în terapiile prelungite 
la nesfârşit. în timpul lucrului cu pacienţii în doliu (iar în chestia asta era de 
acord cu observaţiile făcute de Ernest în carte), văzuse deseori cum aceştia 
cad în disperare pentru că îşi pierd audienţa: vieţile lor nu mai sunt 
observate de nimeni (asta dacă nu sunt destul de norocoşi să creadă într-o 
divinitate care are o mulţime de timp la dispoziţie să le examineze fiecare 
acţiune). 

Stai 1 se gândea Marshal. Chiar e adevărat că artiştii psihanalişti nu au 
publici Oare pacienţii nu sunt spectatorii lori Nu, în privinţa asta nu pot fi 
luaţi în considerare. Pacienţii nu sunt niciodată suficient de dezinteresaţi. 
Chiar şi cele mai elegante şi creative propoziţii psihanalitice le scapă. Şi sunt 
lacomi. Uită-te cum sug seva unei interpretări, fără să arunce măcar o 
privire plină de admiraţie la măreţia celui care o face. Dar studenţii sau 
supervizaţiil Pot fi ei consideraţi publici Doar rareori se întâmplă ca un 
terapeut in formare să fie îndeajuns de perspicace incât să priceapă 
măiestria artistică a unui analist. De obicei, interpretarea îi depăşeşte. Mai 
târziu, în munca lor clinică, poate peste luni sau ani, ceva le declanşează 
amintirile şi, pe neaşteptate, înţeleg şi tânjesc la măreţia şi subtilitatea artei 
profesorului lor. 

Cu siguranţă asta se va întâmpla cu Ernest. Va veni vremea când şi el o să 
înţeleagă şi o să-mi fie recunoscător. Forţându-1 acum să se identifice cu 
agresorul, l-am salvat de cel puţin un an de analiză de formare. 

Nu că s-ar fi grăbit să termine cu Ernest. Marshal îl voia prin preajmă încă 
multă vreme de acum încolo. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce s-a văzut cu cei cinci pacienţi pe care 
îi trata, Marshal s-a grăbit să plece acasă, dar acolo n-a găsit pe nimeni, doar 
un bileţel de la soţia lui, Shirley, în care scria că cina era în frigider şi că o să 
se întoarcă de la expoziţia de aranjamente florale în jur de ora şapte. Ca de 
obicei, îi lăsase un aranjament ikebana făcut special pentru el: un vas lung, 
cilindric, din ceramică, ce conţinea un cuib făcut din crengi de salbă moale, 
cenuşii, ascuţite, fără frunze, puse cu vârful în jos. Dintr-un capăt al cuibului 
ieşeau doi crini mari albi, cu tulpina lungă, puşi spate în spate. 

Fir-ar a dracu’, se gândea el împingând aranjamentul spre marginea 
mesei, cât pe-aci să-l răstoarne, astăzi am avut opt şedinţe de terapie şi o oră 
de supervizare - o mie patru sute de dolari iar ea nu-mi poate servi cina 
pentru că e prea ocupată cu aranjamentele astea florale, ce puia mea\ Furia 


121 



lui Marshal s-a risipit de îndată ce a deschis recipientele din plastic din 
frigider: gazpacho cu o aromă demenţială, o salată nifoise în culori vesele, 
făcută cu ton la grătar presărat cu piper şi o salată de fructe din mango, 
struguri verzi şi papaya în sos de fructul pasiunii. Shirley lipise un bileţel pe 
vasul cu gazpacho: „Evrika! în sfârşit o reţetă cu calorii negative: cu cât 
mănânci mai mult din ea, cu atât slăbeşti mai tare. Doar două farfurii, asta ca 
să nu dispari de tot”. Marshal a zâmbit. Dar numai preţ de o clipă. Şi-a 
amintit vag de o altă glumă cu „dispărutul", pe care Shirley o făcuse cu doar 
câteva zile în urmă. 

în timp ce mânca, Marshal a deschis ediţia de după-amiază a ziarului 
Examiner la secţiunea financiară. Dow crescuse cu douăzeci de puncte. 
Bineînţeles că Examiner avea doar cotele de la 1 p.m., şi în ultima vreme 
bursa variase mult la sfârşitul zilei. Dar nu conta: îi plăcea să verifice cotele 
de două ori pe zi şi să vadă la ce valoare ajunseseră la închiderea bursei, a 
doua zi dimineaţă, în Chronicle. Şi-a ţinut respiraţia în timp ce se grăbea să 
introducă în calculator cu cât îi crescuseră acţiunile şi să calculeze profitul 
din acea zi. O mie o sută de dolari, şi ar fi putut fi şi mai mult până la 
închiderea bursei. Un val fierbinte de satisfacţie l-a străbătut şi a luat prima 
lingură cu gazpacho gros, de un roşu-aprins, presărat cu cubuleţe lucioase 
alb-verzui de ceapă, castraveţi şi dovlecei. O mie patru sute de dolari din 
facturile clinice şi o mie o sută din profiturile de la bursă. Fusese o zi bună. 

După pagina de sport şi o scurtă privire aruncată ştirilor internaţionale, 
Marshal şi-a schimbat în grabă cămaşa şi a ţâşnit afară, în noapte. Pasiunea 
lui pentru sport era aproape la fel de mare ca şi iubirea pentru câştigul 
material. Juca baschet la YMCA în fiecare zi de luni, miercuri şi vineri, în 
timpul pauzelor de prânz. La sfârşit de săptămână mergea cu bicicleta şi juca 
tenis sau racquetball. Marţea şi joia era nevoit să-şi înghesuie cumva 
joggingul în program - la ora opt avea loc o întrunire la Institutul 
Psihanalitic Golden Gate, iar Marshal pleca suficient de devreme încât să 
meargă pe jos jumătate de oră până acolo. 

Cu fiecare pas lung şi energic pe care îl făcea, nerăbdarea lui Marshal 
sporea, gândindu-se la întrunirea din acea seară. Urma să aibă loc o şedinţă 
extraordinară. Nu avea nicio îndoială: urma să fie foarte dramatică. Avea să 
curgă sânge. A, sângele, da, asta era partea excitantă. Niciodată până atunci 
nu înţelesese mai bine cât de tare fascinează groaza. Atmosfera de carnaval 
de la execuţiile publice de pe vremuri, negustorii ambulanţi vânzând 
eşafoade de jucărie, zumzetul surescitării în timp ce tobele răsunau şi 
condamnatul îşi ţâra picioarele pe eşafod. Spânzurătoarea, decapitarea, 
arderile pe rug, tragerea pe roată şi dezmembrarea - închipuie-ţi că cele 


122 



patru membre ale unui om se leagă de un echipaj de cai care sunt biciuiţi, 
îmboldiţi şi ovaţionaţi de spectatori, până când trupul e rupt în patru părţi, 
iar toate arterele împroaşcă deodată cu sânge. Groază, da. Dar groaza 
altcuiva, a unui om care în acel moment oferea, în acelaşi timp, imaginea 
unei fiinţe şi a unei nefiinţe, căci chiar în acea clipă, trupul şi sufletul sunt 
smulse unul de lângă celălalt. 

Cu cât e mai măreaţă viaţa pe care o iei, cu atât mai mare e fascinaţia. 
Surescitarea probabil că fusese imensă pe vremea terorii iacobine, când 
capetele nobililor se rostogoleau şi sângele purpuriu ţâşnea din trunchiurile 
familiei regale. Surescitare şi din cauza ultimelor cuvinte sacre. Pe măsură 
ce acel moment între fiinţă şi nefiinţă se apropie, chiar şi liber-cugetătorii 
vorbesc în şoaptă, ascultă, chinuindu-se să audă ultimele silabe ale 
persoanei care moare - de parcă exact în acel moment, când viaţa îi e răpită, 
iar corpul îşi începe transformarea în carne, o să apară o revelaţie, un 
indiciu al marilor mistere. Asta îi amintea lui Marshal de interesul fără 
margini pentru experienţele trăite în apropierea morţii. Toată lumea ştie că 
e o pură şarlatanie, dar nebunia a durat douăzeci de ani şi s-au vândut 
milioane de cărţi pe tema asta. Doamne! se gândea Marshal, câţi bani s-au 
făcut cu rahatul ăsta! 

Nu că în seara aceea ar fi existat un regicid pe ordinea de zi a institutului. 
Dar pe aproape: excomunicare şi surghiun. Seth Pânde, unul dintre membrii 
fondatori ai institutului şi un analist formator cu multă experienţă, avea să 
fie judecat şi, cu siguranţă, dat afară pentru diferite activităţi antianalitice. 
De la excomunicarea lui Seymour Trotter, cu mai mulţi ani în urmă, pentru 
că se futuse cu o pacientă, nu mai avusese loc un asemenea eveniment. 

Marshal ştia că poziţia lui era şubredă şi că în seara aceea trebuia să 
acţioneze cu mare prudenţă. Era o informaţie publică faptul că Seth Pânde îi 
fusese analist formator cu cincisprezece ani în urmă şi îl ajutase enorm pe 
Marshal atât în viaţa personală, cât şi în plan profesional. 

Şi totuşi, steaua lui Seth pălea: avea peste şaptezeci de ani, iar cu trei ani 
în urmă suferise o operaţie complicată de cancer la plămâni. Mereu plin de 
el, Seth considerase că e privilegiul lui să nesocotească toate regulile de 
tehnică şi moralitate. Iar acum boala şi faptul că se confrunta cu moartea îl 
eliberaseră de orice constrângere. Colegii lui psihanalişti deveniseră din ce 
în ce mai stânjeniţi şi mai iritaţi de opiniile lui extreme antianalitice despre 
psihoterapie şi de felul scandalos de a se comporta în viaţa personală. Dar 
încă era un nume: atât de carismatic, încât presa şi televiziunea îl vânau şi îi 
solicitau declaraţii despre aproape orice ştire importantă - impactul 
violenţei de la televizor asupra copiilor, nepăsarea primăriei faţă de oamenii 


123 



fără locuinţă, atitudinea faţă de cerşetori, controlul asupra armelor de foc, 
scandalurile sexuale în care erau implicaţi politicieni. Pe marginea acestora, 
Seth făcea deseori comentarii scandaloase, lipsite de respect, dar 
senzaţionale. Pe parcursul ultimelor luni, lucrurile ajunseseră prea departe, 
iar actualul preşedinte, John Weldon, şi vechiul contingent de analişti porniţi 
împotriva lui Pânde îşi luaseră în sfârşit inima-n dinţi să-l înfrunte. 

Marshal medita la strategia lui: în ultima vreme, Seth se depăşise pe el 
însuşi, exploatându-şi pacienţii sexual şi financiar atât de făţiş, încât acum ar 
fi fost o sinucidere să-l susţină. Marshal ştia că trebuie să-şi susţină explicit 
punctul de vedere. John Weldon se bizuia pe sprijinul lui. N-o să fie uşor. 
Deşi Seth era pe moarte, încă mai avea aliaţi. O să fie prezenţi mulţi dintre 
actualii şi foştii lui analizanţi. De patruzeci de ani juca rolul de intelectual de 
frunte în institut. Alături de Seymour Trotter, Seth era membru fondator al 
institutului, asta dacă s-ar presupune că Seymour încă mai trăia. Nu se mai 
auzise nimic despre el, nimeni nu-1 mai văzuse în ultimii ani - slavă 
Domnului! Cât de mult rău făcuse omul ăla reputaţiei profesiunii! Seth, pe de 
altă parte, era o ameninţare vie şi avusese atâtea mandate de trei ani ca 
preşedinte, încât trebuia scos cu forţa de la putere. 

Marshal se întreba dacă Seth putea să existe şi în afara institutului, fiindcă 
acesta era atât de profund gravat în identitatea lui. Să-l dea afară pe Seth 
echivala cu a emite o sentinţă de condamnare la moarte. Aşa-i trebuie! Seth 
ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a mânji bunul renume al 
psihanalizei. Nu exista altă soluţie: Marshal trebuia să voteze împotriva lui. 
Şi totuşi, Seth fusese analistul lui. Cum ar putea evita să pară neîndurător 
sau paricid? Complicat. Foarte complicat. 

Perspectivele lui Marshal în cadrul institutului erau excelente. Atât de 
sigur era că o să treacă până la urmă la conducerea lui, încât singura lui grijă 
era cum să facă astfel, încât lucrul acesta să se întâmple cât mai curând cu 
putinţă. Era unul dintre cei câţiva membri situaţi într-o poziţie cheie, care 
intraseră în institut în anii şaptezeci, când steaua psihanalizei părea că 
păleşte, iar numărul candidaţilor scăzuse simţitor. în anii optzeci şi 
nouăzeci, balanţa se echilibrase din nou şi mulţi au fost cei care au cerut să 
urmeze programul de şapte sau opt ani. De aceea, institutul avea o 
distribuţie bimodală de vârstă: erau veteranii, învăţaţii vârstnici conduşi de 
John Weldon, care se uniseră pentru a-1 înfrunta pe Seth, şi un număr de 
novici, unii dintre ei analizanţi de-ai lui Marshal, admişi ca membri deplini 
doar de doi sau trei ani. 

în segmentul lui de vârstă, Marshal avea puţină concurenţă: doi dintre cei 
mai promiţători membri ai grupului muriseră prematur de boli 


124 



cardiovasculare. într-adevăr, moartea lor îl ambiţionase pe Marshal să facă 
sport cu atâta ardoare, în încercarea de a-şi curăţa arterele de depuneri, o 
consecinţă a profesiei sedentare de psihanalist. Singura competiţie reală a 
lui Marshal erau Bert Kantrell, Ted Rollins şi Dalton Saltz. 

Bert, un tip dulce, dar fără simţ politic, se compromisese implicându-se 
mult în proiecte din afara sferei psihanalitice, mai ales în programul de 
susţinere a pacienţilor cu SIDA. Ted era complet ineficient: analiza lui de 
formare durase unsprezece ani şi toată lumea ştia că, până la urmă, 
absolvise doar din milă şi ca urmare a plictiselii supervizorului său. Dalton 
se implicase de curând atât de tare în probleme de mediu, încât niciun 
analist nu-1 mai lua în serios. Când Dalton îşi scrisese articolul ăla cretin, în 
care psihanaliza fantezii arhaice distructive faţă de mediu - că o violăm pe 
Mama Terra şi ne pişăm pe pereţii căminului nostru planetar -, primul 
comentariu al lui John Weldon a fost „Vorbeşti serios sau faci mişto de noi?" 
Dalton n-a renunţat la punctul lui de vedere şi, până la urmă, după ce a fost 
respins de toate revistele de psihanaliză, şi-a publicat articolul într-o revistă 
jungiană. Marshal ştia că n-are altceva de făcut decât să aştepte şi să nu facă 
greşeli. Toţi clovnii ăştia trei îşi futeau şansele fără ca el să mişte un deget. 

Dar ambiţia lui Marshal mergea dincolo de preşedinţia Institutului de 
Psihanaliză Golden Gate. Postul de aici avea să-i servească drept trambulină 
pentru postul la nivel naţional, ba poate chiar pentru cel de preşedinte al 
Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză. Momentul era propice: nu existase 
niciodată vreun preşedinte IPA care să fi absolvit un institut din vestul 
Statelor Unite. 

însă exista un impediment: Marshal trebuie să publice. Nu ducea lipsă de 
idei. Unul dintre cazurile pe care le trata în prezent, un pacient borderline cu 
un geamăn identic bolnav de schizofrenie, fără nicio trăsătură borderline, 
avea implicaţii enorme pentru teoria oglinzii şi urla să fie scris pe hârtie. 
Ideile lui despre natura scenei originare şi audienţa la execuţii ar fi avut ca 
efect o revizuire majoră a teoriei de bază. Da, Marshal ştia că avea idei din 
belşug. Problema era cu scrisul: cuvintele şi propoziţiile stângace şchiopătau 
mult în urma ideilor lui. 

Aici intervenea Ernest. în ultima vreme, devenise enervant - imaturitatea 
lui, impulsivitatea, insistenţa lui de începător ca terapeutul să fie sincer şi să 
se dezvăluie pe sine ar pune la grea încercare răbdarea oricărui supervizor. 
Dar Marshal avea un motiv întemeiat să aibă răbdare cu el: Ernest avea un 
talent literar nemaipomenit. Propoziţiile elegante îi zburau de pe tastatură. 
Ideile lui Marshal şi propoziţiile lui Ernest vor forma o combinaţie 
imbatabilă. Nu avea nevoie decât să-l strunească suficient pe Ernest încât să 


125 



fie acceptat în institut. N-o să aibă nicio problemă în a-1 convinge pe tânăr să 
colaboreze cu el la articole pentru reviste, ba chiar şi la cărţi. Marshal 
plantase deja sămânţa, exagerând sistematic dificultăţile cu care s-ar 
confrunta la admiterea în institut şi importanţa recomandării lui. Ernest îi 
va fi recunoscător mulţi ani. Pe lângă asta, era atât de ambiţios, credea 
Marshal, încât o să se repeadă să profite de ocazia de a semna alături de el. 

Apropiindu-se de clădire, Marshal a inhalat adânc de câteva ori aerul 
rece, pentru a-şi limpezi gândurile. Avea nevoie de o minte brici, fiindcă o 
luptă pentru control avea să izbucnească în această seară, cu siguranţă. 

John Weldon, un bărbat înalt şi impunător de vreo şaizeci şi cinci de ani, 
rumen la faţă, cu părul alb rar şi un gât lung şi ridat în spatele unui colosal 
măr al lui Adam, stătea deja pe podiumul din camera tapetată cu cărţi, care 
avea o dublă întrebuinţare: bibliotecă şi sală de şedinţe. Marshal a aruncat o 
privire în jur largului auditoriu şi nu a detectat nicio absenţă. Cu excepţia lui 
Seth Pânde, fireşte, care fusese îndelung intervievat de către o subcomisie şi 
care fusese rugat special să nu participe la întrunirea aceasta. 

Pe lângă membri, mai erau prezenţi trei candidaţi în formare, analizanţi 
de-ai lui Seth, care făcuseră cerere să fie de faţă. Acesta era un lucru fără 
precedent. Iar miza lor era mare: dacă Seth era dat afară sau dacă i se 
interzicea dreptul la practică, dacă îşi pierdea doar statutul de analist 
formator, ei şi-ar fi pierdut tot creditul obţinut pentru munca psihanalitică 
efectuată împreună cu el şi ar fi fost obligaţi să o ia de la început cu un alt 
analist formator. Toţi trei afirmaseră că probabil ar refuza să-şi schimbe 
analistul, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la statutul de candidat. 
Chiar se vorbea despre faptul că ar forma un institut separat. Având în 
vedere aceste consideraţii, comitetul de conducere, în speranţa că cei trei 
vor descoperi că i-au acordat loialitatea cui nu trebuia, adică lui Seth, au luat 
hotărârea extraordinară şi teribil de discutabilă de a le permite să participe 
ca membri fără drept de vot. 

în clipa în care Marshal s-a aşezat pe rândul al doilea, John Weldon, de 
parcă ar fi aşteptat ca el să-şi facă apariţia, a lovit cu ciocănelul lui lăcuit şi a 
declarat şedinţa deschisă. 

— Toată lumea, a început el, a fost informată de scopul acestei întruniri 
extraordinare. Sarcina dureroasă cu care ne confruntăm astă-seară este să 
analizăm acuzaţiile grave, foarte grave, aduse împotriva unuia dintre cei mai 
respectaţi membri ai noştri, Seth Pânde, şi să hotărâm ce poziţie va lua 
institutul, dacă e cazul, în această privinţă. După cum toţi aţi fost informaţi 
prin intermediul scrisorii, subcomisia ad-hoc a investigat fiecare dintre 


126 



aceste acuzaţii cu mare atenţie şi cred că cel mai indicat ar fi să trecem 
direct la prezentarea concluziilor ei. 

— Doctore Weldon, mai întâi, o problemă de procedură! Era Terry Fuller, 
un tânăr analist obraznic, admis doar cu un an în urmă. Fusese psihanalizat 
de Seth. 

— I se acordă cuvântul doctorului Fuller. Weldon i s-a adresat lui Perry 
Wheeler, un analist de şaptezeci de ani parţial surd, care ocupa postul de 
secretar al institutului şi care acum scria furios procesul-verbal. 

— Oare se cuvine să analizăm aceste „acuzaţii" în absenţa lui Seth Pânde? 
Un proces judecat în absenţa acuzatului nu numai că este dezgustător din 
punct de vedere moral, dar încalcă regulile interne ale instituţiei. 

— Am vorbit cu dr. Pânde şi am fost amândoi de acord că cel mai bine 
pentru toţi cei implicaţi ar fi să nu participe la întrunirea din seara asta. 

— Rectificare! Tu, nu noi, ai crezut că ar fi mai bine, John, a bubuit vocea 
puternică a lui Seth Pânde. Stătea în pragul uşii, cercetând cu privirea 
audienţa, apoi şi-a luat un scaun din spate şi l-a adus în primul rând. Pe 
drum, l-a bătut afectuos pe umăr pe Terry Fuller şi a continuat. Am spus că o 
să mă gândesc la asta şi o să te anunţ ce decizie am luat. Iar decizia mea, 
după cum vezi, este să fiu aici, în mijlocul iubitorilor mei fraţi de cruce şi al 
distinşilor mei colegi. 

Silueta de un metru nouăzeci a lui Seth era devorată de cancer, dar încă 
era un bărbat impozant, cu părul de un alb strălucitor, tenul bronzat, un nas 
acvilin delicat şi o bărbie de rege. Se trăgea dintr-o dinastie regală şi fusese 
crescut la curtea din Kipoche, o provincie din nordul Indiei. Când tatăl său 
fusese numit reprezentant al Indiei la Naţiunile Unire, Seth se mutase în 
Statele Unite şi îşi continuase educaţia la Exeter şi Harvard. 

Morţii mă-sii, se gândea Marshal. Dă-te la o parte şi lasă-i pe câinii mai 
mari să mănânce. Şi-a vârât capul în guler cât de mult a putut. 

Chipul lui John Weldon căpătase o culoare stacojie, dar vocea îi rămăsese 
calmă. 

— Regret decizia ta, Seth, şi sincer cred că şi tu o să ai motive s-o regreţi. 
Eu doar am încercat să te protejez de tine însuţi. 0 să fie umilitor să asculţi o 
dezbatere publică despre conduita ta profesională şi privată. 

— N-am nimic de ascuns. întotdeauna am fost mândru de munca mea. 
Seth a privit pe deasupra auditoriului şi a continuat: dacă ai nevoie de 
dovezi, John, îţi sugerez să te uiţi în jurul tău. Prezenţa în această cameră a 
cel puţin şase foşti analizanţi de-ai mei şi a încă trei actuali, fiecare dintre ei 
bine integrat şi creativ, străluciţi în profesiile pe care şi le-au ales, şi aici a 


127 



făcut o plecăciune adâncă şi graţioasă spre Karen Jaye, una dintre 
psihanaliste, demonstrează trăinicia muncii mele. 

Marshal s-a cutremurat. Seth avea de gând să facă lucrurile cât mai 
dificile cu putinţă. Of, Doamne\ Pe când survola camera cu privirea, Seth s-a 
uitat o clipă în ochii lui. Marshal s-a uitat în altă direcţie, dar i-a surprins 
privirea lui Weldon, care îl aştepta. A închis ochii şi s-a chircit şi mai mult. 

Seth a continuat. 

— Ce m-ar umili cu adevărat, John, şi aici cred că ne deosebim unul de 
celălalt, ar fi să mi se aducă acuzaţii false, sau poate chiar să fiu ponegrit şi 
să nu pot face nimic pentru a mă apăra. Hai să trecem la treabă. Care sunt 
acuzaţiile? Cine sunt cei care mi le aduc? Hai să-i auzim, pe rând. 

— în scrisoarea pe care aţi primit-o cu toţii, inclusiv tu, Seth, de la 
Comisia de formare, a răspuns John Weldon, sunt trecute în revistă 
plângerile. Hai să începem cu trocul: să faci şedinţe de terapie în schimbul 
unor servicii personale. 

— Am dreptul să ştiu, a cerut Seth, cine mi-a adus fiecare acuzaţie. 

Marshal a tresărit. Mi-a sunat ceasul, s-a gândit el. El fusese cel care îi 

atrăsese atenţia lui Weldon asupra obiceiului lui Seth de a face troc. Nu avea 
de ales şi trebuia să se ridice în picioare şi să vorbească, folosindu-se de 
toată sinceritatea şi fermitatea de care era în stare. 

— îmi asum responsabilitatea pentru plângerea privind trocul. Acum 
câteva luni a venit la mine un nou pacient, un consultant financiar 
profesionist, şi, discutând despre onorarii, mi-a sugerat un schimb de 
servicii. întrucât onorariile noastre pe oră erau similare, el a spus: „De ce să 
nu facem pur şi simplu schimb de servicii, fără să mai schimbăm între noi 
sume de bani pentru care ar trebui să plătim impozit?” Am refuzat, fireşte, şi 
i-am explicat de ce o asemenea înţelegere ar sabota terapia pe mai multe 
planuri. El m-a acuzat că sunt obtuz şi rigid şi a numit doi oameni, unul 
dintre asociaţii lui şi un client, un tânăr arhitect, care avea un astfel de 
aranjament cu Seth Pânde, fostul preşedinte al Institutului de Psihanaliză. 

— 0 să mă pronunţ în legătură cu această plângere la momentul potrivit, 
Marshal, dar fireşte că nu pot să nu mă întreb de ce un coleg, prieten, ba mai 
mult, un fost analizant, nu a venit mai întâi să discute problema direct cu 
mine! 

— Unde scrie, a replicat Marshal, ca un fost analizant care a fost 
psihanalizat cum trebuie, este nevoit să-l trateze pe fostul lui analist cu 
iubire filială pe vecie? De la tine am învăţat că scopul tratamentului şi al 
analizei transferului este de a-1 ajuta pe analizant să se desprindă de părinţi, 
să-şi dezvolte autonomia şi integritatea. 


128 



Seth i-a adresat un zâmbet larg, aidoma unui părinte în clipa în care 
copilul său îl face pentru prima oară şah mat. 

— Bravo, Marshal. Touche. Ţi-ai învăţat bine lecţia şi sunt mândru de 
performanţa ta. Şi totuşi, mă întreb dacă nu cumva, în pofida strădaniilor 
noastre, a celor cinci ani de polizări şi lustruiri psihanalitice, încă mai ai 
niscaiva urme de sofistică. 

— Sofistică? Marshal s-a înfipt cu încăpăţânare în el. Pe când era fundaş 
în echipa de fotbal a facultăţii, picioarele lui puternice şi iuţi împingeau 
neîndurător în spate bărbaţi de două ori cât el. Dacă se punea cu un 
adversar, nu ceda niciodată. Nu văd nicio sofistică. Oare se aşteaptă cineva 
de la mine ca, de dragul unui tată psihanalitic, să-mi pun în paranteză 
convingerea - o convingere pe care sunt sigur că toţi cei de aici o 
împărtăşesc - că a face troc cu şedinţele de psihanaliză în schimbul unor 
servicii personale e un lucru greşit? E greşit în toate privinţele. E greşit şi 
din punct de vedere legal, şi din punct de vedere moral: este explicit interzis 
de legile fiscale ale ţării noastre. E greşit şi din punct de vedere tehnic: face 
praf şi pulbere transferul şi contratransferul. Iar răul pe care îl face este 
amplificat când serviciile de care se bucură analistul sunt de natură 
personală: de pildă, consultanţa financiară, când pacientul trebuie să 
cunoască cele mai intime detalii ale stării tale materiale. Ori, după cum am 
înţeles că se întâmplă în cazul pacientului arhitect, să proiecteze o casă 
nouă, pacientul trebuind să fie pus la curent, în cele mai mici amănunte, cu 
preferinţele şi obiceiurile tale casnice. îţi ascunzi propriile greşeli sub 
paravanul unor acuzaţii aduse caracterului meu. 

Şi cu aceasta, Marshal a luat loc, mulţumit de sine însuţi. S-a abţinut să se 
uite în jurul lui. Nu era necesar. Aproape că putea să audă icnetele de 
admiraţie. Ştia că îşi clădise o reputaţie de om cu care e greu să te pui. îl mai 
ştia şi îndeajuns de bine pe Seth ca să prevadă ce urma să se întâmple. De 
câte ori era atacat, Seth riposta, invariabil, printr-un atac care-1 acuza şi mai 
mult. Nu era nevoie să explice în profunzime natura distructivă a 
comportamentului lui Seth, căci acesta avea să se distrugă singur. 

— Destul, a spus John Weldon, lovind cu ciocănelul în masă. Această 
problemă este prea importantă pentru noi ca să ne pierdem într-o ceartă 
personală furtunoasă. Haideţi să ne rezumăm la esenţial: o revizuire 
sistematică a acuzaţiilor şi o discuţie bine fundamentată pe argumente 
despre fiecare dintre ele. 

— Troc, a zis Seth, ignorând complet comentariul lui Weldon, este un 
termen urât, care insinuează că o acţiune analitică originală ar reprezenta 
altceva, ceva plin de venin. 


129 



— Cum poţi să susţii ideea de troc, Seth? a întrebat Olive Smith, o analistă 
în vârstă, a cărei singură pretenţie la faimă era descendenţa ei regală 
psihanalitică: cu patruzeci şi cinci de ani în urmă fusese analizată de Frieda 
Fromm-Reichman care, la rândul ei, fusese analizată de însuşi Freud. Mai 
mult, pe vremuri fusese prietenă şi corespondase pentru puţin timp cu Anna 
Freud şi îi cunoştea pe câţiva dintre nepoţii lui Freud. Evident, un cadru cât 
mai liber de orice influenţe, mai ales în ce priveşte onorariul, este 
indispensabil procesului psihanalitic. 

— Vorbeşti despre originalitate psihanalitică pentru a justifica trocul, 
Seth. Sigur nu vorbeşti serios, a zis Harvey Green, un analist bondoc şi 
îngâmfat, care rareori izbutea să nu facă vreun comentariu enervant. Dacă 
pacientul tău ar fi o prostituată? Atunci cum ar funcţiona sistemul tău de 
troc? 

— Un comentariu original şi venal, Harvey, i-a replicat Seth. Venalitatea, 
ei bine, nu-i surprinzătoare la tine, bineînţeles. Dar originalitatea, agerimea 
intervenţiei tale sunt într-adevăr neaşteptate. însă întrebarea ta n-are nicio 
valoare. Văd că sofistica e în floare în Institutul Golden Gate. Seth şi-a răsucit 
capul spre Marshal, pe urmă s-a uitat sfidător din nou la Harvey. Spune-ne, 
Harvey, câte prostituate ai analizat tu recent? Sau altcineva dintre voi? Ochii 
întunecaţi ai lui Seth au măturat încăperea. Câte prostituate pot să arunce o 
privire în străfundurile lor şi să rămână în continuare prostituate? 

— Maturizează-te, Harvey! a continuat Seth, evident savurând 
confruntarea. Confirmi o chestie pe care am scris-o în Jurnalul internaţional, 
şi anume că veteranii psihanalizei - care-i termenul oficial pe care-1 folosiţi 
voi, jidanii? FârtaţiP. - ar trebui să facă periodic tranşe de analiză pentru a se 
menţine în stare de funcţionare, să zicem, cam din zece în zece ani. De fapt, 
ar putea fi cazuri de control pentru candidaţi. Asta ar fi o modalitate de a 
împiedica fosilizarea. Cu siguranţă că organizaţia asta are nevoie de aşa 
ceva. 

— Linişte, a spus Weldon, lovind cu ciocănelul. Haideţi să ne întoarcem la 
subiectul dezbaterii. Ca preşedinte, insist... 

— Troc! a continuat Seth, care se întorsese cu spatele la podium şi acum 
stătea cu faţa către auditoriu. Barter! Ce crimă! O faptă care atrage sentinţa 
cu moartea! Un tânăr arhitect foarte bolnav, un bărbat anorexie pe care l-am 
tratat vreme de trei ani şi l-am adus la un pas de o schimbare majoră de 
personalitate, şi-a pierdut pe neaşteptate slujba când firma lui a fost 
înghiţită de o altă companie. O să-i ia un an sau doi pentru a-şi face propria 
lui firma. între timp, practic nu are niciun venit. Care-i cea mai bună acţiune 
analitică? Să-l abandonez? Să-l las să acumuleze o datorie de mai multe mii 


130 



de dolari, o opţiune profund inacceptabilă pentru el? între timp, din motive 
personale de sănătate, eu îmi făceam planuri să construiesc o nouă aripă la 
casa veche, inclusiv un birou şi o sală de aşteptare. Căutam un arhitect. El 
căuta un client. 

Soluţia - soluţia cuvenită, morală, după mintea mea, şi nu trebuie să mă 
justific în privinţa asta nici în faţa auditoriului de aici, nici în faţa altuia - a 
fost evidentă. Pacientul a proiectat pentru mine noua construcţie. Problema 
onorariului s-a rezolvat parţial, iar el a fost afectat pozitiv de încrederea pe 
care i-am acordat-o. Am de gând să scriu despre cazul ăsta: faptul că mi-a 
proiectat casa - vizuina internă a figurii paterne - l-a făcut să ajungă până la 
cele mai profunde straturi ale amintirilor arhaice şi ale fanteziilor despre 
tatăl lui, straturi inaccesibile tehnicii tradiţionale. Am eu, am avut eu 
vreodată nevoie de permisiunea voastră pentru a fi original în practica 
terapeutică? 

Aici Seth a survolat teatral încă o dată auditoriul, lăsându-şi privirea să 
stăruie preţ de câteva clipe asupra lui Marshal. 

Doar John Weldon a îndrăznit să-i răspundă. 

— Limite! Limite! Seth, tu ai renunţat cu totul la tehnica predecesorilor? 
Să-ţi pui pacientul să-ţi cerceteze şi să-ţi proiecteze casa? Poate că ţie ăsta ţi 
se pare un lucru creativ. Dar îţi spun, şi ştiu că în această privinţă mă susţine 
toată lumea, asta nu e terapie. 

— „Tehnica predecesorilor. Asta nu e terapie", l-a maimuţărit Seth pe 
John Weldon, repetându-i cuvintele cu o voce piţigăiată şi lălăită. 
Smiorcăielile unor minţi înguste. Crezi că tehnica e scrisă pe tablele lui 
Moise? Tehnica e concepută de analişti vizionari: Ferenczi, Rank, Reich, 
Sullivan, Searles. Da, şi Seth Pânde! 

— Statutul de vizionar autoproclamat, s-a băgat în discuţie şi Morris 
Fender, un bărbat pitic, chel, cu ochii bulbucaţi şi ochelari uriaşi, dar fără 
gât, este un mod viclean şi diabolic de a masca şi de a raţionaliza o mulţime 
de păcate. Pe mine mă îngrijorează profund felul cum te porţi, Seth. Sabotezi 
bunul renume al psihanalizei în ochii publicului şi, sincer să fiu, mă 
cutremur când mă gândesc că tu formezi tineri analişti. Gândeşte-te la ce 
scrii - ca de exemplu declaraţiile tale din London LiteraryReview. 

Morris a scos din buzunar câteva foi de ziar şi le-a despăturit cu mâini 
tremurânde. 

— Asta, a spus, fluturând foile în faţa lui, e un extras din recenzia ta 
despre corespondenţa dintre Freud şi Ferenczi. Aici declari public că le spui 
pacienţilor tăi că îi iubeşti, că îi ţii în braţe şi că discuţi cu ei despre 
amănunte intime ale vieţii tale personale: divorţul tău iminent, cancerul. Le 


131 



spui că sunt prietenii tăi cei mai buni. îi inviţi la tine acasă la ceai, vorbeşti 
cu ei despre preferinţele tale sexuale. Păi, preferinţele tale sexuale nu te 
privesc decât pe tine - şi nu discutăm aici despre ele dar de ce să afle toţi 
cititorii sau analizanţii tăi că eşti bisexual? Nu poţi să negi asta. încă o dată, 
Morris a fluturat ziarul în faţa lui. Chiar astea sunt cuvintele tale. 

— Bineînţeles că astea sunt cuvintele mele. Pe agenda de lucru există şi 
acuzaţia de plagiat? Seth a luat scrisoarea de la comisia ad-hoc şi s-a 
prefăcut, în bătaie de joc, că se concentrează asupra ei: Plagiat, plagiat - of, 
atât de multe infracţiuni majore, atât de multe tipuri de ticăloşii majore, dar 
niciun plagiat. Măcar de asta am fost scutit. Da, fireşte, sunt cuvintele mele. 
Şi mi le asum. Oare există vreo legătură mai intimă decât cea dintre analist şi 
analizant? 

Marshal asculta răbdător. Eşti tare, Morris, se gândea el. La fix îl întărâţi. 
Primul lucru inteligent pe care l-am văzut la tine\ Seth scotea fum din 
rezervoare: era pe punctul să se lanseze pe o orbită autodistructivă. 

— Da, a continuat Seth, cu unicul lui plămân muncind din greu şi vocea 
acum răguşită. îmi asum afirmaţia că pacienţii îmi sunt cei mai buni prieteni. 
Şi asta-i adevărat pentru toţi cei de aici. Şi pentru tine, Morris. Pacienţii mei 
şi cu mine ne petrecem împreună câte patru ore pe săptămână, purtând cele 
mai intime discuţii cu putinţă. Spune-mi, care dintre voi îşi petrece atâta 
timp împărtăşind confidenţe cu un prieten? Vă dau eu răspunsul: niciunul - 
şi sigur nu tu, Morris. Ştim cu toţii cum sunt prieteniile între bărbaţii 
americani. Poate unii, câţiva dintre voi, iau o dată pe săptămână prânzul cu 
vreun prieten şi, după ce dau comanda şi înainte de a mânca, îşi petrec 
treizeci de minute purtând discuţii intime. Neagă cineva - vocea lui Seth a 
umplut încăperea - faptul că şedinţa de terapie este destinată să fie un 
templu al sincerităţii? Dacă relaţiile cu pacienţii voştri sunt cele mai intime 
pe care le aveţi, atunci aveţi curajul să renunţaţi la ipocrizie şi să le spuneţi 
asta\ Şi ce contează dacă află amănunte din viaţa voastră personală? Faptul 
că am dezvăluit un anumit lucru despre mine nu a deteriorat niciodată 
procesul analitic. Dimpotrivă, l-a accelerat. Poate din cauza cancerului, 
viteza a devenit importantă pentru mine. Singurul meu regret este că am 
aşteptat atâta vreme ca să descopăr asta. Noii mei analizanţi, care sunt aici 
în cameră, pot să confirme cu ce viteză lucrăm. întrebaţi-i! Acum sunt 
convins că nicio analiză de formare nu are nevoie de mai mult de trei ani. 
Haideţi, lăsaţi-i să vorbească! 

Marshal s-a ridicat în picioare. 

— Obiecţie! Nu se cuvine, şi ar fi o nechibzuinţă - iarăşi cuvântul ăsta, 
cuvântul lui favorit - să-ţi implici analizanţii în vreun fel în dezbaterea asta 


132 



deplorabilă. E o dovadă a lipsei tale de raţiune până şi numai faptul că te 
gândeşti la asta. Punctul lor de vedere este influenţat de transfer şi de 
interese personale. Tu îi întrebi despre viteză, despre o analiză rapidă şi 
murdară, iar ei bineînţeles că o să fie de acord cu tine. Bineînţeles că o să fie 
încântaţi de ideea unei analize scurte, de trei ani. Care candidat n-ar fi? Dar 
oare nu evităm adevărata problemă? Boala ta şi impactul pe care-1 are 
asupra opiniilor şi muncii tale. După cum o sugerezi şi tu, Seth, boala ţi-a 
insuflat dorinţa arzătoare de a termina repede cu pacienţii tăi. Toată lumea 
de aici te înţelege şi te compătimeşte. Boala îţi schimbă perspectiva în multe 
privinţe, în mod perfect justificabil, având în vedere situaţia în care te afli. 
Dar asta nu înseamnă, a continuat Marshal, cu o încredere din ce în ce mai 
mare în sine, că noua ta perspectivă, izvorâtă dintr-o stare de nerăbdare 
personală, trebuie să le fie prezentată studenţilor pe post de doctrină 
psihanalitică. îmi pare rău, Seth, dar trebuie să fiu de acord cu Comisia de 
formare că, pe bună dreptate, a venit momentul să se discute problema 
statutului tău de analist formator şi a capacităţii de a-ţi îndeplini obligaţiile 
impuse de acest statut. O organizaţie psihanalitică nu-şi poate permite să 
neglijeze aspectul succesiunii. Dacă nici analiştii n-o pot face, cum ne putem 
aştepta ca alte organizaţii care ne cer ajutorul - corporaţii, guverne - să se 
preocupe de transferul de responsabilităţi şi de putere de la cei în vârstă 
către generaţia următoare? 

— Nicinu ne putem permite, a tunat Seth, să ignorăm setea nestăvilită de 
putere a celor prea mediocri pentru a fi demni de ea! 

— Linişte! a bătut John Weldon cu ciocănelul lui. Haideţi să revenim la 
esenţa lucrurilor. Comisia ad-hoc ne-a atras atenţia asupra 
comportamentului şi a comentariilor tale publice, prin care ataci şi respingi 
în bătaie de joc câteva dintre conceptele fundamentale ale teoriei 
psihanalitice. De exemplu, în recentul tău interviu din Vanity Fair, 
ridiculizezi complexul oedipal şi îl respingi, spunând despre el că este o 
„eroare evreiască", iar apoi zici că reprezintă unul dintre multele canoane 
fundamentale ale psihanalizei... 

— Bineînţeles, a ripostat Seth, renunţând complet la orice încercare de a 
negocia sau de a glumi, bineînţeles că e o eroare evreiască. Greşeala de a 
ridica mica familie triunghiulară de evrei din Viena la rangul de familie 
universală, în încercarea de a rezolva pentru toată lumea ceea ce evreii 
mânaţi de vinovăţie nu pot rezolva pentru ei înşişi! 

Acum zumzăia deja întreaga sală şi mai mulţi medici încercau să 
vorbească deodată. „Antisemit", spunea unul dintre ei. Se auzeau diverse 


133 



comentarii: „îşi masează pacienţii", „sex cu pacienţii” „grandoman" „nu-i 
terapie, să-l lăsăm să facă ce naiba o vrea, dar asta nu se poate numi analiză". 

Seth i-a acoperit. 

— Bineînţeles, John, că am spus şi am scris lucrurile astea. Şi îmi susţin 
comentariile. Voi toţi, în sinea voastră, ştiţi că am dreptate. Mica familie de 
evrei din ghetou a lui Freud reprezintă doar o minoritate insignifiantă în 
raport cu lumea. De exemplu, să luăm cultura mea. Fiecărei familii de evrei 
care a mai rămas pe planetă îi corespund mii de familii de musulmani. 
Analiza nu ştie nimic despre aceste familii şi despre acest tip de pacienţi. Nu 
ştie nimic despre rolul diferit, plin de aroganţă al tatălui, despre dorinţa 
profundă, inconştientă pentru tată, pentru întoarcerea la confortul şi 
siguranţa oferite de tată, pentru fuziunea cu tatăl. 

— Da, a zis Morris şi a deschis un ziar, iată aici o scrisoare către editorul 
Psihanalizei contemporane. Tu vorbeşti despre interpretarea dată de tine 
comportamentului unui tânăr bisexual, prin prisma dorinţei lui, şi citez, 
„care este o dorinţă universală de a ne întoarce în sinecura primordială a 
lumii - pântecul-rect al tatălui". Spui despre asta, cu obişnuita ta modestie, 
iar aici Morris a citit mai departe, că este „o interpretare seminală mutativă, 
care a fost pusă complet în umbră de prejudecăţile rasiale ale psihanalizei". 

— Exact! Dar articolul ăsta, publicat acum doi ani, a fost scris în urmă cu 
şase ani. Nu ajunge în profunzime. E o interpretare universală. Acum îi acord 
o importanţă centrală în munca mea cu toţi pacienţii. Psihanaliza nu este 
monopolul unor evrei provinciali. Trebuie să recunoască şi să accepte şi 
adevărurile Orientului, nu numai pe cele ale Occidentului. Fiecare dintre voi 
mai are multe de învăţat, şi am mari dubii în ceea ce priveşte dorinţa şi 
capacitatea voastră de a asimila idei noi. 

Louise Saint Claire, o psihanalistă blajină, cu părul cărunt şi o neştirbită 
integritate, a fost cea care a făcut primul pas decisiv. I s-a adresat direct 
preşedintelui. 

— Cred că am auzit suficient, domnule preşedinte, pentru a mă convinge 
că dr. Pânde s-a îndepărtat prea mult de corpusul învăţămintelor 
psihanalitice pentru a mai fi responsabil de formarea tinerilor analişti. 
Propun să i se retragă statutul de analist formator! 

Marshal a ridicat mâna: 

— Susţin această propunere. 

Seth s-a ridicat ameninţător în picioare şi le-a aruncat o privire furioasă 
tuturor membrilor. 

— Voi mă daţi afară pe minei Nici nu mă aşteptam la altceva din partea 
mafiei psihanalitice evreieşti. 


134 



— Mafie evreiască? l-a întrebat Louise Saint Claire. Preotul din parohia 
mea ar fi foarte surprins să audă aşa ceva. 

— Evreu, creştin, tot aia, o mafie iudeo-creştină. Şi voi credeţi că mă 
puteţi da afară pe mine. Păi, o să vă dau eu afară pe voi. Eu am făcut 
institutul ăsta. Eu sunt institutul ăsta. Iar când o să plec - şi credeţi-mă, o să 
plec - unde o să mă duc eu o să fie şi institutul. Cu aceste cuvinte, Seth şi-a 
împins deoparte scaunul, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a părăsit zgomotos 
camera. 

Rick Chapton a rupt tăcerea după plecarea lui Seth Pânde. Evident, Rick, 
fiind unul dintre foştii analizanţi ai lui Seth, avea să sufere din plin 
consecinţele expulzării lui. Chiar dacă îşi încheiase stagiul de formare şi era 
membru plin al institutului, Rick, aidoma celor mai mulţi, continua să se 
simtă mândru de statutul analistului său formator. 

— Iau cuvântul în apărarea lui Seth, a zis Rick. Am serioase îndoieli în ce 
priveşte oportunitatea şi temeiurile dezbaterii din această seară. Şi nici nu 
cred că ultimele declaraţii ale lui Seth sunt relevante. Nu dovedesc nimic. 
Este un om bolnav, dar mândru, şi ştim cu toţii că atunci când este provocat, 
şi s-ar putea presupune că a fost intenţionat provocat în seara asta, are 
faima de a reacţiona într-o manieră defensivă şi arogantă. 

Preţ de o clipă, Rick s-a oprit pentru a consulta un cartonaş de şapte pe 
zece centimetri, apoi a continuat: 

— Mi-ar plăcea să vă ofer o interpretare a modului în care au decurs 
dezbaterile din aceasta seară. Observ că mulţi dintre voi vă ambalaţi într-o 
frenezie a indignării, pe care o credeţi îndreptăţită, faţă de poziţia teoretică a 
lui Seth. Dar mă întreb dacă în realitate e vorba de co/î/z/îw^// interpretărilor 
doctorului Pânde şi nu cumva de stilul sau popularitatea lui! Oare n-ar fi 
posibil ca mulţi dintre voi să se simtă ameninţaţi de inteligenţa lui 
sclipitoare, de contribuţiile lui la domeniul nostru profesional, de talentul lui 
literar şi, mai presus de toate, de ambiţia sa? Oare membrii acestui institut 
nu sunt invidioşi pe faptul că Seth apare frecvent în reviste, ziare şi la 
televiziune? Oare putem să tolerăm nonconformismul? Putem să tolerăm 
noi pe cineva care contestă ortodoxia cam în acelaşi fel în care Sandor 
Ferenczi a contestat doctrina analitică acum şaptezeci şi cinci de ani? Eu 
sugerez faptul că disputa din seara asta nu se referă la conţinutul 
interpretărilor psihanalitice ale lui Seth Pânde. Discuţia despre teoria 
centrată pe tată este praf în ochi, un clasic exemplu de deplasare 22 . Nu, asta 


22 Proces psihic inconştient care, prin intermediul unei asocieri, transformă elementele latente ale 
visului în detalii secundare ale conţinutului manifest. 

135 



e o vendetă, un atac la persoană, ba chiar unul josnic, aş putea spune. Eu 
susţin că motivele reale care se află la baza lui sunt invidia, apărarea 
ortodoxiei, teama de tată şi teama de schimbare. 

Marshal i-a răspuns. îl cunoştea bine pe Rick, întrucât îi supervizase 
vreme de trei ani unul dintre cazuri. 

— Rick, îţi respect curajul, loialitatea şi îndrăzneala de a spune ce ai pe 
suflet, dar mă simt nevoit să nu fiu de acord cu tine. Conţinutul interpretativ 
al lui Seth Pânde mă preocupă pe mine în cazul asta. S-a îndepărtat atât de 
mult de la teoria analitică, încât este de datoria noastră să ne delimităm de 
el. Studiază conţinutul interpretărilor lui: pulsiunea de a fuziona cu tatăl, de 
a ne întoarce în pântecul-rect al tatălui! Zău aşa! 

— Marshal, a replicat Rick, tu scoţi o interpretare din context. Câţi dintre 
voi n-au făcut niciodată vreo interpretare idiosincratică, ce, scoasă din 
context, nu pare prostească sau lipsită de temei? 

— Poate că-i aşa. Dar nu la fel stau lucrurile şi cu Seth. A ţinut deseori 
prelegeri şi a scris pentru cercurile psihanalitice sau pentru publicul larg că 
el consideră această idee centrală un concept-cheie al dinamicii în analiza 
oricărui bărbat. în seara asta a spus foarte clar că nu a folosit interpretarea 
doar cu o singură ocazie. A numit-o „interpretare universală". S-a lăudat că a 
aplicat aceeaşi interpretare periculoasă tuturor pacienţilor săi bărbaţi! 

— Bravo, bravo! Marshal a fost susţinut de un cor de voci. 

— „Periculoasă", Marshal? l-a mustrat Rick. Nu exagerezi? 

— Ba chiar o subestimez. Vocea lui Marshal a devenit mai puternică. 
Acum preluase în mod vădit postul de influent purtător de cuvânt al 
institutului. Pui la îndoială rolul suprem al interpretării? Ai idee cât de mult 
rău a făcut această interpretare? Orice bărbat adult care tânjeşte puţin să 
rămână o vreme în regresie, şi se întoarcă temporar într-un loc gingaş, în 
care să fie îngrijit, primeşte interpretarea că îşi doreşte să se târască prin 
anusul tatălui înapoi în pântecul-rect. Gândiţi-vă la vinovăţia indusă şi la 
anxietatea faţă de o regresie homosexuală. 

— Sunt total de acord cu tine, a adăugat John Weldon. Comisia de formare 
a recomandat în unanimitate ca lui Seth Pânde să i se retragă statutul de 
analist formator. Doar boala gravă şi contribuţiile lui anterioare la 
dezvoltarea acestui institut au împiedicat-o să-i retragă şi calitatea de 
membru. Membrii plini trebuie să voteze dacă acceptă sau nu recomandarea 
Comisiei de formare. 

— Eu votez moţiunea, a spus Olive Smith. 


136 



Marshal a susţinut-o şi el, iar votul ar fi fost unanim, dacă Rick Chapton n- 
ar fi votat împotrivă. Mian Khan, un analist pakistanez, care colaborase 
deseori cu Seth, şi patru dintre foştii analizanţi ai lui Seth s-au abţinut. 

Cei trei medici a căror analiză cu Seth se afla în curs de desfăşurare au 
vorbit în şoaptă între ei, iar unul a zis că au nevoie de timp pentru a decide 
ce vor face în continuare, dar că sunt cu toţii foarte îngroziţi de ceea ce se 
întâmplase în şedinţă. Apoi au ieşit din cameră. 

— Eu sunt mai mult decât îngrozit, a spus Rick, care şi-a strâns zgomotos 
lucrurile şi a luat-o spre ieşire. E scandalos, pură ipocrizie. Când a ajuns la 
uşă, a adăugat: Cred, ca şi Nietzsche, că singurul adevăr autentic este 
adevărul trăit! 

— Ce înseamnă asta în contextul de faţa? a întrebat John Weldon, lovind 
cu ciocănelul să se facă linişte. 

— Organizaţia asta chiar crede, ca şi Marshal Streider, că Seth Pânde a 
făcut mult rău pacienţilor lui bărbaţi cu modul său de a interpreta fuziunea 
cu tatăl? 

— Cred că pot vorbi în numele institutului, a replicat John Weldon, când 
spun că niciun analist responsabil nu ar respinge opinia că Seth le-a făcut un 
rău cumplit unora dintre pacienţii lui. 

Rick, din pragul uşii, a zis: 

— Atunci, pentru voi, semnificaţia ideii lui Nietzsche e foarte clară. Dacă 
această organizaţie crede sincer că pacienţilor lui Seth li s-a făcut un rău 
îngrozitor şi dacă acestei organizaţii i-a mai rămas vreo urmă de integritate, 
atunci nu mai există pentru voi decât o singură soluţie - asta, dacă aveţi 
dorinţa de a acţiona într-o manieră plină de responsabilitate din punct de 
vedere moral şi legal. 

— Cum anume? a întrebat Weldon. 

— Rechemare pentru reparaţii gratuite! 

— Rechemare pentru reparaţii gratuite? Ce-i aia? 

— Dacă, a răspuns Rick, General Motors şi Toyota au integritatea şi 
coaiele - scuzaţi-mă, doamnelor, nu există alt termen echivalent - să 
recheme pentru reparaţii gratuite vehicule prost construite, vehicule cu 
vreo hibă, care, la un moment dat, le-ar putea face un rău proprietarilor, 
atunci fără îndoială că e clar ce aveţi voi de făcut. 

— Adică...? 

— Ştiţi bine la ce mă refer. Rick a ieşit păşind apăsat şi n-a ezitat să 
trântească uşa după el. 

Trei foşti analizanţi de-ai lui Seth şi Mian Khan au plecat imediat după 
Rick. La uşă, Terry Fuller i-a avertizat: 


137 



— Trataţi chestiunea aceasta cu toată seriozitatea, domnilor. Există 
pericolul real al unei schisme ireversibile. 

Lui John Weldon nu era nevoie să i se aducă aminte să ia în serios 
posibilitatea unui exod. Ultimul lucru pe care şi-l dorea în timpul mandatului 
său era o schismă şi formarea unui institut psihanalitic separat. Asta se 
întâmplase în multe alte oraşe: New York-ul avea trei institute, după ce se 
despărţiseră din cauza discipolilor lui Karen Horney, şi apoi din cauza lui 
Sullivan. Se întâmplase în Chicago, Los Angeles, în şcoala Washington- 
Baltimore. Probabil că ar fi trebuit să se întâmple şi la Londra, unde, de zeci 
de ani, trei găşti, discipolii Melaniei Klein, cei ai Annei Freud şi ai şcolii „de 
mijloc" - discipolii şcolii relaţiilor de obiect ai lui Fairbairn şi Winnicott - 
duceau o bătălie neîntreruptă. 

Institutul de Psihanaliză Golden Gate trăise în pace vreme de cincizeci de 
ani, poate şi pentru că energia lui agresivă se îndreptase în mod eficient spre 
adversarii din exterior: un institut jungian solid şi o serie de şcoli de terapie 
alternativă - transpersonală, reichiană, vieţi trecute, respiraţie holotropică, 
homeopatie, Rolfing - care se înălţaseră energic şi miraculos din izvoarele 
clocotitoare şi băile fierbinţi ale lui Marin County. Mai mult, John ştia că se 
va găsi cu siguranţă vreun ziarist incapabil să reziste tentaţiei de a scrie 
despre ruptura din interiorul Institutului de Psihanaliză. Spectacolul 
analiştilor temeinic analizaţi, care nu sunt în stare să convieţuiască laolaltă, 
dându-se în spectacol, luptându-se pentru putere, ciorovăindu-se pe 
marginea unor trivialităţi şi, în cele din urmă, divorţând furioşi, se preta la 
minunate bufonerii literare. John nu voia să rămână în istorie ca 
preşedintele sub mandatul căruia s-a produs fragmentarea institutului. 

— Rechemare pentru reparaţii gratuite! a exclamat Morris. Nu s-a mai 
pomenit niciodată aşa ceva. 

— Măsuri disperate în situaţii disperate, a murmurat Olive Smith. 

Marshal a cercetat cu atenţie chipul lui John Weldon. Sesizând o mică 

înclinare a capului acestuia ca reacţie la spusele lui Olive, a luat cuvântul, 
interpretând gestul ca pe un îndemn. 

— Dacă nu acceptăm provocarea lui Rick - despre care sunt sigur că va 
deveni în curând o chestiune de domeniul public -, atunci şansa noastră să 
reparăm ruptura e foarte mică. 

— Dar tocmai rechemare pentru reparaţii gratuite, a spus Morris Fender, 
din cauza unei simple interpretări greşite? 

— Nu minimaliza o problemă importantă, Morris, a zis Marshal. Există 
oare vreun instrument analitic mai puternic decât interpretarea? Şi oare nu 


138 



suntem cu toţii de acord că formularea lui Seth este, în acelaşi timp, şi 
greşită, şi periculoasă? 

— Este periculoasă pentru că e greşită, a îndrăznit Morris să-şi exprime 
părerea. 

— Nu, a spus Marshal, poate să fie greşită, dar inofensivă - greşită pentru 
că nu ajută pacientul să progreseze. Dar este greşită şi periculoasă. 
Imaginaţi-vă! Fiecare pacient bărbat care tânjeşte după o alinare cât de 
mică, după un contact uman cât de slab, e făcut să creadă că simte o nevoie 
primitivă să se târască prin anusul tatălui până în spaţiul confortabil din 
intestinul-pântec. Nu s-a mai auzit de aşa ceva, dar cred că ar fi corect să 
luăm măsuri pentru a-i proteja pacienţii. 0 scurtă privire aruncată lui John 1- 
a convins pe Marshal că acesta nu numai că îl susţinea, dar că îi şi admira 
atitudinea curajoasă. 

— Pântecul-rect! De unde o veni chestia asta aşa de... rahatul ăsta, erezia 
asta? a întrebat Jacob, un analist cu o înfăţişare fioroasă, cu fălci care-i 
atârnau, plus perciuni şi sprâncene cărunte uriaşe. 

— Din propria-i analiză, chiar el mi-a spus, cu Allen Janeway, a zis Morris. 

— Iar Allen a murit acum trei ani. Ştii că niciodată n-am avut încredere în 
el. N-am avut nicio dovadă împotriva lui, dar misoginismul, scliviseala lui, 
papioanele alea, prietenii lui homosexuali, faptul că şi-a cumpărat un 
apartament în Castro, că toată viaţa lui s-a învârtit în jurul operei... 

— Hai să nu ne abatem de la subiect, Jacob, l-a întrerupt John Weldon. în 
momentul de faţă, problema noastră nu o reprezintă preferinţele sexuale ale 
lui Allen Janeway. Nici cele ale lui Seth. Trebuie să fim foarte circumspecţi, 
în zilele noastre ar fi un dezastru din punctul de vedere al imaginii publice 
dacă am fi percepuţi ca marginalizând sau intimidând un membru pe motiv 
că e homosexual. 

— Sau lesbiană, a spus Olive. 

John a încuviinţat nerăbdător din cap şi a continuat. 

— Şi, că veni vorba, nici presupusul comportament sexual dubios al lui 
Seth faţă de pacienţii lui nu e adevărata noastră problemă - de care nici n- 
am discutat astă-seară. Am primit rapoarte de la doi terapeuţi care le-au 
tratat pe două dintre fostele paciente ale lui Seth, dar, deocamdată, niciuna 
dintre ele nu a fost de acord să depună plângere. Una nu este convinsă că i s- 
a făcut vreun rău pe termen lung. Cealaltă declară că i-a fost introdusă o 
ambivalenţă perfidă şi distructivă în căsnicie, dar amândouă, probabil din 
cauza unei loialităţi transferenţiale perverse faţă de Seth sau poate pentru 
că detestă să înfrunte expunerea publică, au refuzat să depună reclamaţie. 
Sunt de acord cu Marshal: corect ar fi să ne rezumăm la un singur aspect - 


139 



că, în conformitate cu recomandările psihanalitice, el a făcut interpretări 
incorecte, neanalitice şi periculoase. 

— Dar gândeşte-te la problemele care apar, a spus Bert Kantrell, unul 
dintre colegii lui Marshal din grupul de dezbateri pe teme psihanalitice, 
gândeşte-te la aspectul confidenţialităţii. Seth ne poate da în judecată pentru 
calomnie. Şi cum rămâne cu malpraxisul? Dacă Seth ar fi dat în judecată 
pentru malpraxis de către unul dintre foştii lui pacienţi, ce i-ar putea 
împiedica pe alţii să stoarcă de bani institutul nostru sau chiar institutul 
naţional? în fond, ei pot să spună bine-mersi că noi l-am sponsorizat pe Seth, 
că l-am numit într-o funcţie importantă ca aceea de formator. Aici e un cuib 
de viespi. Mai bine nu ne-am băga în el. 

Lui Marshal îi plăcea la nebunie să-şi vadă rivalii slabi şi indecişi. Pentru a 
sublinia contrastul, a vorbit cu toată siguranţa de sine. 

— Au contraire, Bert. Suntem mult mai vulnerabili dacă nu acţionăm. 
Chiar argumentul tău adus împotriva luării unei atitudini este motivul 
pentru care trebuie să. acţionăm, şi încă rapid, ca să ne disociem de Seth şi să 
facem tot ce putem pentru a repara pagubele. Mi-1 pot închipui deja pe Rick 
Chapton, naiba să-l ia, dându-ne în judecată sau, în cel mai bun caz, 
asmuţind asupra noastră un reporter de la Times, dacă îi dăm un vot de 
blam lui Seth, şi după aia nu facem nimic pentru a-i proteja pacienţii. 

— Marshal are dreptate, a spus Olive, care deseori servea drept conştiinţă 
morală a institutului. De vreme ce credem, aşa cum se şi întâmplă, că 
tratamentul nostru este eficient şi că punerea greşită în practică a 
psihanalizei - analiza sălbatică - este extrem de dăunătoare, atunci nu avem 
de ales şi trebuie să ne ţinem de cuvânt. Trebuie să le oferim foştilor 
pacienţi ai lui Seth o psihoterapie corectivă. 

— Uşor de zis, greu de făcut, i-a avertizat Jacob. Nicio forţă din lume nu 1- 
ar putea convinge pe Seth să ne dea numele foştilor săi pacienţi. 

— Nici nu va fi nevoie, a spus Marshal. Mie mi se pare că cel mai bine ar fi 
să facem un apel public în mass-media către toţi pacienţii lui din ultimii ani, 
măcar către bărbaţi. Cu un zâmbet, Marshal a adăugat: haideţi să 
presupunem că s-a purtat altfel cu femeile. 

Zâmbetele au străbătut auditoriul la aluzia cu dublu sens a lui Marshal. 
Deşi zvonurile despre conduita sexuală indecentă a lui Seth faţă de 
pacientele lui circulau de mulţi ani printre membri, era o mare uşurare că 
acum, în sfârşit, se exprimau deschis în plen. 

— Atunci, suntem de acord, a zis John Weldon lovind cu ciocănelul, 
asupra faptului că vom încerca să le oferim o terapie corectivă pacienţilor lui 
Seth? 


140 



— Eu votez pentru, a spus Harvey. 

După un vot unanim, Weldon i s-a adresat lui Marshal: 

— Ai vrea să-ţi asumi responsabilitatea pentru această acţiune? Prezintă- 
i comisiei de organizare planurile tale concrete. 

— Da, bineînţeles, John, a spus Marshal, abia izbutind să-şi ascundă 
bucuria şi uimirea că îşi consolidase atât de mult poziţia într-o singură 
seară. De asemenea, o să comunic hotărârea noastră Asociaţiei 
Internaţionale de Psihanaliză - trebuie să discut şi o altă problemă cu 
secretarul ei, Ray Wellington. 


• Opt • 


Patru şi jumătate dimineaţa. Tiburon era cufundat în beznă, mai puţin o 
casă puternic luminată, care se înălţa sus, pe un promontoriu ce se ridica 
deasupra Golfului San Francisco. Luminile maiestuoasei Golden Gate erau 
estompate de ceaţa lăptoasă, dar sclipirile delicate ale oraşului licăreau în 
depărtare, profilându-se pe cer. Opt oameni osteniţi stăteau aplecaţi asupra 
unei mese şi nu acordau nici o atenţie podului. N-aveau ochi decât pentru 
cărţile care le fuseseră împărţite. 

Len, un tip voinic, cu faţa roşie, care purta bretele late galbene, decorate 
cu zaruri şi cărţi de joc, a anunţat: 

— Ultima mână. 

Cel care împărţea cărţile trebuia să aleagă stilul de joc, iar Len a propus 
şapte-cărţi-mare-mică: primele două cărţi cu faţa în jos, patru cu faţa în sus 
şi ultima cu faţa în jos. Potul se împărţea între cei doi câştigători, cea mai 
mare şi cea mai mică mână. 

Shelly, a cărui soţie, Norma, era una dintre asociatele lui Carol în firma de 
avocaţi, era cel care pierduse cel mai mult în noaptea aceea (şi în toate 
nopţile din ultimele cinci luni cel puţin), dar şi-a ridicat cărţile cu nerăbdare. 
Era un bărbat chipeş, puternic, cu ochi melancolici, un optimism de 
nestăpânit şi probleme cu spatele. înainte de a se uita la primele două cărţi, 
Shelly s-a ridicat şi şi-a potrivit punga cu gheaţă pe care şi-o prinsese în 
jurul taliei. în tinereţe participase la turnee de tenis profesionist şi chiar şi 
acum, în ciuda protestelor sub forma unor junghiuri ascuţite ale unor discuri 
intervertebrale cu protuberanţe, încă mai juca aproape în fiecare zi. 

Şi-a ridicat cele două cărţi, una peste cealaltă. Asul de caro! Nu-i rău. 
Încet-încet, a filat şi a doua carte, până a văzut ce e. Doi de caro. Asul şi doiul 
de caro! Două cărţi perfecte, care nu sunt văzute şi de ceilalţi! Era oare 


141 



posibil, după ce atâta vreme îi picaseră doar cărţi mizerabile? Le-a pus jos, 
dar n-a rezistat tentaţiei, şi peste câteva secunde s-a uitat încă o dată la ele. 
Shelly n-a remarcat că ceilalţi jucători îi observau mişcările - acea a doua 
privire adoratoare era unul dintre indiciile care îl dădeau de gol, un mic gest 
neglijent caracteristic lui, care îi trăda cărţile din mână. 

Următoarele două cărţi au fost la fel de bune: un cinci şi un patru de caro. 
Doamne sfinte! 0 mână de un milion de dolari. Shelly aproape că a izbucnit 
într-un cântec de „Tralala-tralali, tralala-tralali, mama mia, ce frumoasă zi!" 
Unu, doi, patru şi cinci de caro - o mână să înnebuneşti, nu altceva! în sfârşit 
i se schimbase norocul. Ştiuse că o să i se întâmple aşa ceva dacă rezistă 
destul de mult. Şi Dumnezeu ştie că rezistase o grămadă de vreme. 

încă trei cărţi, şi pentru culoare la as avea nevoie doar de încă un caro sau 
pentru chintă roială, de un trei de caro - asta o să-i dea jumătatea 
superioară din pot. Orice carte mică - un trei, un şase sau chiar un şapte - o 
să-i dea jumătatea inferioară a potului. Dacă primea şi un caro şi o carte 
mică, atunci ar fi câştigat şi jumătatea superioară şi cea inferioară - tot 
potul. Mâna l-ar mai întrema puţin, dar nu de tot. Pierduse douăsprezece mii 
de dolari. 

De obicei, în rarele ocazii când avea o mână decentă, majoritatea tipilor 
se aruncau devreme. Ghinion! Sau nu? îl dădeau de gol „semnele" lui - 
jucătorii se aruncau la grămadă când îi observau surescitarea, evaluarea 
tăcută a potului, faptul că îşi ferea cărţile cu mai mare grijă, că licita mai 
prompt ca de obicei, că nu se uita la cel care miza împotriva lui pentru a-1 
încuraja să mizeze mai mulţi bani, încercările lui patetice de a pretinde că 
cercetează o mână mare, când el de fapt miza pe o mână mică. 

Dar nimeni nu se arunca acum! Toţi păreau ori fascinaţi de mâna lor (ăsta 
nu era un lucru neobişnuit pentru ultima mână - băieţilor le plăcea să joace 
atât de tare, încât de regulă voiau să se aleagă cu cât mai mult din ultimul 
joc). 0 să fie un pot super! 

Pentru a construi un pot cât mai mare, Shelly s-a apucat să mizeze pe a 
treia carte. Pe a patra carte a mizat o sută (limita de miză era douăzeci şi 
cinci de dolari la primul tur de masă, o sută la următoarele tururi şi două 
sute la ultimele două) şi a fost uluit când Len a plusat. Len nu părea să aibă 
mare lucru, dacă te luai după cărţile de pe masă: două de pică, un doi şi un 
popă. Len putea să aibă maximum o culoare de pică la popă (asul de pică era 
în faţa lui Harry). 

Continuă să plusezi, Len, se ruga Shelly. Te rog, continuă să plusezi. Să-ţi 
dea Dumnezeu o culoare la popă. O să se lipească de fundul culorii mele de 
caro la as ca un copil de ţâţa mamei. A plusat şi el, şi toţi jucătorii au mers. 


142 



Toţi şapte - uimitor! Inima lui Shelly bătea mai repede. Avea să câştige o 
adevărată avere. Doamne, ce bine e să trăieşti! Doamne, cât de mult îi plăcea 
să joace poker! 

A cincea carte a lui Shelly a fost o dezamăgire, un valet inutil de cupă. 
Totuşi, mai avea două cărţi de primit. Venise vremea să-şi evalueze mâna. A 
aruncat o privire rapidă în jurul mesei şi a încercat să-şi calculeze şansele. 
Patru carouri în mâna lui şi încă trei pe masă. Asta însemna şapte carouri 
din treisprezece. Şase carouri rămase. Mari şanse să obţină culoarea. Şi mai 
era şi cea mai mică mână. Foarte puţine cărţi mici pe masă - multe, foarte 
multe încă în pachet, iar el mai trebuia să primească două cărţi. 

Capul lui Shelly vâjâia - prea complicat să-şi calculeze şansele cu 
exactitate, dar erau fabuloase. Lucrurile mergeau în favoarea lui. La naiba cu 
calculul probabilităţilor, o să mizeze totul pe mâna asta, indiferent ce se va 
întâmpla. Cu şapte jucători rămaşi în joc, o să ia înapoi trei dolari şi jumătate 
pentru fiecare dolar investit. Şi avea mari şanse să câştige întregul pot - un 
profit de şapte sute la sută. 

Următoarea carte a fost asul de cupă. Shelly a tresărit. Nu-i prea folosea la 
nimic o pereche de aşi. A început să se îngrijoreze. Totul depindea de ultima 
carte. Şi totuşi, doar un singur caro şi două cărţi mici apăruseră la ultima 
împărţire. Şansele lui încă erau fabuloase. A mizat maximum: două sute. Len 
şi Bill au plusat amândoi. Exista o limită, nu puteai să plusezi decât de trei 
ori, iar Shelly a plătit şi el pentru a treia oară. Şase jucători au plătit sec, 
Shelly a studiat cărţile de pe masă. Nu se putea deduce mare lucru din ele. 
Doar două perechi mici. Pe ce dracu’ mizau cu toţii? Oare aveau să apară 
niscaiva mici surprize nasoale? Shelly tot încerca să numere pe furiş potul. 
Uriaş! Probabil mai mult de şapte mii şi mai era o rundă de mizat. 

A şaptea carte şi ultima se împărţea cu faţa în jos. Shelly şi-a ridicat cele 
trei cărţi, le-a amestecat bine şi apoi le-a filat în mână. îl văzuse de o mie de 
ori pe tatăl lui făcând asta. Un as de treflă! Rahat! Cea mai nasoală carte pe 
care ar fi putut-o obţine. Să înceapă cu patru carouri şi să termine cu trei aşi. 
Erau inutili - chiar mai rău decât atât, pentru că probabil nu putea să 
câştige, dar erau prea buni ca să renunţe. Mâna asta era un blestem, în pizda 
mă-sii! Era prins în capcană, trebuia să rămână în joc! A examinat situaţia. 
Len, Arnie şi Willy au mizat, au plusat, au plusat din nou şi apoi au ridicat 
iarăşi miza. Ted şi Harry au renunţat. Opt sute de dolari pentru el. Oare să-i 
plătească? Cinci jucători rămaşi în joc. Nicio şansă să câştige. De neînchipuit 
că niciunul dintre ei nu avea o mână mai mare decât cei trei aşi ai lui. 

Şi totuşi... şi totuşi... nu se vedea nicio mână mare. Poate, totuşi, se 
gândea Shelly, toţi ceilalţi patru jucători mergeau la mâna mică! Len avea în 


143 



faţă o pereche de trei. Poate că încerca să meargă cu două perechi sau trei 
cărţi de trei. Era faimos pentru asta. Nu! Trezeşte-te din visare! 
Economiseşte opt sute. N-ai nicio şansă să câştigi cu trei aşi, sigur există 
vreo culoare sau vreo chintă ascunsă. Mai multe a sigur. Pe ce mama dracu’ 
or miza ăştia? Cât de mare era potul? Cel puţin douăsprezece mii, poate mai 
mult. Putea să se ducă victorios acasă la Norma. 

Şi să se retragă acum, iar după aceea să afle că ar fi câştigat cu cei trei aşi 
ai lui, Isuse, nu şi-ar fi iertat niciodată o asemenea lipsă de curaj. Nu şi-ar 
mai fi revenit niciodată. Fir-ar a dracu’! Fir-ar a dracu’! N-avea de ales, în 
morţii mă-sii. Contribuise cu prea mulţi bani la potul ăsta ca să mai dea 
înapoi. Shelly a scos şi el opt sute. 

Deznodământul a fost rapid şi blând. Len a întors o culoare la popa, şi cei 
trei aşi ai lui Shelly şi-au pierdut orice valoare. Şi nici măcar culoarea lui Len 
n-a câştigat: Arnie avea un ful complet neaşteptat - asta însemna că îl 
trăsese la ultima carte. Rahat! Shelly şi-a dat seama că, şi dacă i-ar fi venit 
culoarea de caro, tot ar fi pierdut. Şi chiar dacă ar fi primit un trei sau un 
patru, tot ar fi pierdut şi la mâna mică - Bill a întors o mână mică perfectă: 
cinci, patru, trei, doi, as. Preţ de o clipă, lui Shelly i-a venit să plângă, dar în 
loc de asta a afişat un zâmbet larg şi a spus: 

— Nimeni nu poate spune că toată distracţia asta n-a meritat două mii de 
dolari! 

Toată lumea şi-a numărat jetoanele şi le-a încasat de la Len. Jocul se ţinea, 
pe rând, acasă la fiecare dintre ei, din două în două săptămâni. Gazda juca 
rolul de bancher şi îşi regla conturile cu toţi la sfârşitul serii, Shelly pierduse 
paisprezece mii trei sute. A scris un cec şi şi-a cerut scuze, explicând că îl 
postdatase. Scoţând un teanc imens de bancnote mototolite de o sută de 
dolari, Len a zis: 

— Lasă, Shelly, mă ocup eu de asta. Adu cecul data viitoare. Aşa decurgea 
jocul. încrederea era atât de profundă, încât băieţii deseori ziceau că, în 
cazul unei inundaţii sau al unui cutremur, ar fi jucat poker prin telefon. 

— Noo, nicio problemă, a replicat Shelly cu nonşalanţă. Am la mine un alt 
carnet de cecuri şi trebuie doar să transfer fondurile în contul ăsta. 

Dar Shelly chiar avea o problemă. 0 problemă foarte mare. Avea patru mii 
de dolari în contul din bancă şi datora paisprezece mii. Iar dacă Norma ar fi 
aflat cât pierduse, căsnicia lui s-ar fi încheiat. Poate că ăsta fusese ultimul lui 
joc de poker. în drum spre ieşire a aruncat o privire nostalgică de jur 
împrejur, în casa lui Len. Poate că asta era ultima privire aruncată casei lui 
Len sau casei oricăruia dintre ţipi. Ochii i s-au umplut de lacrimi pe când se 
uita la caii vechi, de carusel de pe palier şi la luciul imensei mese de 


144 



sufragerie din lemn de acacia, la placa de şaisprezece centimetri pătraţi de 
gresie, presărată din belşug cu amprente de peşti preistorici, gravate pentru 
eternitate. 

Cu şapte ore în urmă, seara debutase la acea masa cu un ospăţ cu 
sendvişuri calde cu carne sărată de vită, limbă şi pastramă, pe care Len le 
pregătise, le aşezase într-un morman înalt înconjurat de castraveciori 
muraţi tăiaţi pe jumătate, salată de crudităţi şi salată de cartofi cu smântână, 
toate comandate special şi trimise cu avionul în aceeaşi zi de la Carnegie Deli 
din New York. Len mânca pe săturate şi îşi distra din plin oaspeţii. Iar apoi 
îşi scotea pârleala făcând exerciţii mai ales pe aparatul de urcat trepte sau 
pe banda de alergat din sala lui de fitness bine dotată. 

Shelly a intrat în salon şi li s-a alăturat celorlalţi, care admirau un tablou 
vechi, cumpărat de curând de Len la o licitaţie din Londra. Nerecunoscând 
pictorul şi temându-se să-şi arate ignoranţa, Shelly a rămas tăcut. Arta era 
doar unul dintre subiectele care-1 făceau să se simtă exclus. Mai erau şi 
altele: vinul (mulţi dintre partenerii de poker ai lui Shelly aveau pivniţe de 
mărimea unui restaurant şi călătoreau deseori împreună pentru a participa 
la licitaţii de vinuri), opera, baletul, vasele de croazieră, restaurantele 
pariziene de trei stele, limitele de pariuri la cazinouri. Toate erau prea 
luxoase pentru el. 

A aruncat o privire lungă fiecărui jucător, de parcă ar fi vrut ca imaginea 
lor să i se impregneze pentru totdeauna în memorie. Ştia că astea erau zilele 
lui bune şi că, la un moment dat, în viitor - poate după un atac cerebral, 
şezând pe pajiştea vreunui azil într-o zi de toamnă, cu frunzele uscate 
zvârcolindu-se în suflarea vântului şi o pătură decolorată pe picioare - va 
vrea să-şi poată reaminti fiecare faţă zâmbitoare în parte. 

Unul era Jim, Ducele de Fier sau Stânca Gibraltarului, după cum i se 
spunea deseori. Jim avea mâini uriaşe şi un maxilar impunător. Doamne, ce 
dur era. Nimeni nu-1 păcălea niciodată pe Jim la poker. 

Şi Vince: enorm. Sau, mai bine zis, uneori enorm. Uneori nu era. Vince 
avea o relaţie de tip du-te-vino cu centrele de sănătate şi slăbit Pritikin 23 : ori 
tocmai era pe punctul să se ducă la unul dintre ele (de vreo două ori îşi 
pusese alarma ceasului să sune în timpul jocului de poker, dar o lăsase 
baltă), ori tocmai venise de la vreunul, zvelt şi mlădios. îşi aducea mereu 
sucuri acidulate din piersici, fără zahăr, mere proaspete şi fursecuri fără 
grăsimi. Când jocul se ţinea la el acasă, de cele mai multe ori le oferea un 


23 Cură de slăbire poreclită „meniul originar al omenirii" deoarece constă mai ales în fructe, legume, 
fructe de mare şi carbohidraţi aproape deloc procesaţi. 

145 



bufet cu mâncare din belşug - soţia lui gătea feluri minunate de mâncare 
italienească dar în primele două luni după ce venea de la un centru 
Pritikin, băieţii detestau mâncarea pe care le-o servea: cartofi tortilla copţi, 
morcovi cruzi şi ciuperci. Salată chinezească de pui fără ulei de susan. Cei 
mai mulţi dintre ei mâncau înainte de a ajunge acolo. Le plăcea hrana 
săţioasă - cu cât era mai consistentă, cu atât mai bine. 

Apoi Shelly s-a gândit la Dave, un psihoterapeut bărbos, cu început de 
calviţie, care avea vederea proastă şi se înfuria cumplit dacă gazda nu le 
punea la dispoziţie cărţi de poker cu cifre şi litere foarte mari. Ieşea fugind 
din casă şi demara cu zgomot în maşina lui roşu-aprins, o Honda Civic lovită, 
spre cel mai apropiat magazin universal, o ispravă deloc uşoară, căci unele 
locuinţe se aflau la periferia cartierelor rezidenţiale. Insistenţa lui Dave de a 
juca doar cu anumite cărţi era o sursă de mare veselie. Era un jucător atât de 
prost, dându-se deseori de gol prin tot felul de „indicii", încât cei mai mulţi 
dintre ei se gândeau că s-ar descurca mai bine dacă n-ar vedea ce cărţi are. 
Şi cel mai comic lucru era că Dave chiar avea impresia că este un jucător 
bun! Chestia ciudată era că termina de obicei printre primii. Asta era cel mai 
mare mister al jocului de marţi: de ce naiba nu-şipierdea Dave şi curu’la 
poker ? 

Faptul că un psihoterapeut se cunoştea mai puţin pe sine decât toţi 
ceilalţi jucători era o sursă permanentă de amuzament. Sau, mai bine zis, se 
cunoscuse mai puţin. Dave se schimba. Adio rahaturi intelectuale arogante 
gen sunt-mai-bun-decât-voi. Adio cuvinte cu mai mult de zece silabe. Care 
erau? „Antepenultima mână” sau „strategie duplicitară". Sau în loc de 
„comoţie" spunea „accident cerebrovascular". Şi mâncarea pe care o servea: 
sushi, kebab de pepene, supă rece de fructe, dovlecei muraţi. Mai nasoală 
decât a lui Vince. Nimeni nu se atingea de ea şi totuşi i-a luat mai mult de un 
an să înţeleagă de ce, iar asta doar după ce a început să primească faxuri 
anonime cu reţete pentru piept de pui, negrese şi prăjitură cu brânză. 

Acum e mult mai bine, se gândea Shelly, se poartă ca o persoană normală. 
Ai fi trebuit să-i cerem bani pentru serviciile noastre. Mai mulţi dintre băieţi 
s-au ocupat de el. Arnie i-a vândut cinci la sută din acţiunile lui pentru un cal 
de curse, l-a dus pe terenul de antrenament şi la competiţii, l-a învăţat cum 
să citească formularul de pariuri şi cum să aprecieze performanţa cailor, 
privindu-i în timp ce se antrenează. Harry l-a introdus pe Dave în lumea 
baschetului profesionist. La început, când s-au cunoscut, Dave nu ştia nici 
diferenţa dintre coordonator, apărător în zonă şi pivot. Unde naiba îşi trăise 
primii patruzeci de ani din viaţă? Acum Dave are o maşină Alfa de culoarea 
coniacului, are, împreună cu Ted, abonament la baschet, pentru tot sezonul 


146 



şi la hochei cu Len, pariază împreună cu ceilalţi la agentul de pariuri din 
Vegas al lui Arnie şi a fost cât pe-aci să cedeze şi să scoată o mie de parai ca 
să se ducă la concertul lui Streisand din Vegas, împreună cu Vince şi cu 
Harry. 

Shelly l-a urmărit cu privirea pe Arnie, care ieşea pe uşă cu şapca lui 
tâmpită, ca a lui Sherlock Holmes. întotdeauna purta o şapcă la masa de joc 
şi, dacă se întâmpla să câştige, nu o mai dădea jos până când îi dispărea 
norocul. Apoi se ducea în oraş şi-şi cumpăra una nouă. Porcăria aia de şapcă 
stil Sherlock Holmes îi adusese vreo patruzeci de miare. Arnie parcurgea cu 
un Porsche făcut la comandă un drum de două ore şi jumătate ca să joace 
poker cu ei. Cu doi ani în urmă se mutase la L.A. pentru un an, ca să-şi 
conducă firma de telefonie mobilă, dar venea regulat cu avionul pentru a se 
duce la dentist şi a juca poker. Ca un gest de curtoazie, tipii scoteau preţul 
biletului de avion din primele două poturi. Uneori şi dentistul lui, Jack, juca 
împreună cu ei, asta până când a pierdut prea mult. Jack era un jucător 
groaznic de prost, dar se îmbrăca nemaipomenit de bine. Odată, lui Len i-a 
plăcut la nebunie cămaşa gen western, cusută cu fir metalizat a lui Jack şi a 
pariat separat pe ea: două sute de dolari contra cămăşii. Jack a pierdut: ful 
de dame în faţa chintei roiale a lui Len. Len l-a lăsat să-şi poarte cămaşa 
până acasă, dar s-a dus să şi-o ia a doua zi dimineaţă. Acesta a fost ultimul 
joc al lui Jack. Iar la fiecare partidă, vreme de un an după aceea, Len a venit 
îmbrăcat cu cămaşa lui Jack. 

Chiar şi în cele mai bune momente ale lui, Shelly avea de departe mult 
mai puţini bani decât ceilalţi membri ai grupului. Cam de zece ori mai puţini. 
Sau chiar mai puţini. Şi acum, cu criza din Silicon Valley, nu trecea printr-o 
perioadă prea bună; îşi pierduse slujba de când Digilog Microsystems 
dăduse ortul popii, în urmă cu cinci luni. La început îi urmărise cu 
înverşunare pe headhunteri şi se uitase zilnic pe anunţurile din ziar. Norma 
câştiga două sute cincizeci pe oră pentru consultanţă juridică. Asta era 
minunat pentru venitul familiei, dar îl făcea pe Shelly să-i fie ruşine să 
accepte o slujbă remunerată cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de dolari pe 
oră. Pretenţiile lui erau atât de mari, încât, până la urmă, headhunterii au 
renunţat la el şi, treptat-treptat, se obişnuise cu ideea de a fi întreţinut de 
soţia lui. 

Nu, Shelly nu se pricepea să câştige bani. Era o chestie moştenită din 
familie. Tatăl lui muncise şi se chinuise ani întregi să pună pe roate două 
afaceri pe vremea când Shelly era mic. Le-a făcut praf pe amândouă. A 
falimentat-o pe prima, un restaurant japonez din Washington, D.C., care se 


147 



deschisese cu două săptămâni înainte de episodul Pearl Harbor. A doua, 
zece ani mai târziu, când a cumpărat o licenţă pentru Edsel 24 . 

Shelly ducea mai departe tradiţia familiei. Jucase tenis în facultate, dar în 
trei ani câştigase doar trei partide la un turneu profesionist. Arata bine, juca 
minunat, mulţimea îl adora, întotdeauna fusese primul la serviciu, dar pur şi 
simplu nu reuşea să-şi învingă adversarul. Poate că era un tip prea de 
treabă. Poate că avea nevoie de forţă ca să încheie un meci. Când se 
retrăsese din circuitul profesionist, îşi investise modesta moştenire într-un 
club de tenis de lângă Santa Cruz, cu o lună înainte ca marele cutremur din 
'89 să înghită întreaga vale. A primit o mică despăgubire de la compania de 
asigurări şi a investit cea mai mare parte a ei în acţiuni Pan Am Airlines, 
exact înainte ca firma să dea faliment. 0 parte s-a dus pe acţiuni derizorii la 
firma de brokeraj a lui Michael Milken, iar restul l-a investit în echipa San 
Jose Nets, din Liga americană de volei. 

Poate că asta îl atrăgea cel mai mult la jocul de poker. Tipii ăştia ştiau ce 
mama dracu’ fac. Ştiau să câştige bani. Poate că talentul lor i se transmitea 
puţin şi lui. 

Dintre toţi, Willy era de departe cel mai bogat. Când ţi-a vândut compania 
de software economic, pornită cu banii lui proprii, către Microsoft, s-a ales 
cu vreo patruzeci de milioane. Shelly aflase asta din ziare, niciunul dintre ei 
nu discuta vreodată deschis despre asemenea lucruri. Lui îi plăcea la Willy 
modul în care se bucura de banii săi. Nu făcea un secret din asta: misiunea 
lui pe lume era să se distreze. Fără vinovăţie. Fără ruşine. Will ştia greceşte - 
ai lui erau emigranţi de origine greacă. îi plăcea în mod deosebit scriitorul 
grec Kazantzakis şi încerca să-l imite pe Zorba, unul dintre personajele 
acestuia, al cărui scop era să stoarcă din viaţă şi ultimul strop, astfel ca 
moartea să-i fie „doar un castel ars din temelii". 

Lui Willy îi plăcea să parieze. De fiecare dată când se retrăgea, fugea în 
cealaltă cameră să arunce o privire la televizor la vreun meci - baschet, 
fotbal, baseball - pe care pariase o grămadă. Odată a închiriat pentru o zi 
întreagă, în Santa Cruz, o fermă cu jocuri de strategie militară, genul de loc 
unde grupurile se joacă de-a capturarea steagului, folosind puşti cu gloanţe 
de vopsea. Shelly a zâmbit, amintindu-şi cum s-a dus cu maşina până acolo şi 
i-a văzut pe băieţi stând şi privind un duel. Willy, care purta ochelari de 
protecţie şi o cască de pilot de vânătoare din Primul Război Mondial, şi 
Vince, amândoi cu puştile în mână, făceau câte zece paşi în direcţii opuse. 


24 Ramură a companiei Ford care a produs o maşină experimentală. S-a renunţat la ea după doi sau 
trei ani, pentru că nu s-au vândut modelele propuse. Nu există o explicaţie pentru falimentul acestei 
secţii. 


148 



Len, arbitrul, purta cămaşa lui Jack şi ţinea în mână un pumn de bancnote 
adunate din pariuri. Băieţii erau duşi cu pluta, pariau pe orice. 

Shelly l-a urmat pe Willy afară, unde motoarele Porsche-urilor, Bentley- 
urilor şi Jaguarelor se ambalau, aşteptându-1 pe Len să deschidă poarta 
masivă de fier. Willy s-a răsucit şi şi-a pus braţul în jurul umerilor lui Shelly. 
Băieţii se atingeau mereu unul pe celălalt. 

— Ce mai faci, Shelly? Cum mai e cu slujba? 

— Comme fi, comme fa. 

— Fii tare, a zis Willy. Lucrurile încep să meargă. Am sentimentul că 
Silicon Valley o să se deschidă din nou în curând. Hai să luăm prânzul 
împreună. 

De-a lungul anilor, ei doi deveniseră prieteni apropiaţi. Lui Willy îi plăcea 
la nebunie să joace tenis, iar Shelly îi dădea deseori sfaturi, şi mulţi ani îi 
antrenase neoficial pe copiii lui Willy, unul dintre ei jucând acum în echipa 
Stanford. 

— Minunat! Săptămâna viitoare? 

— Nu, mai încolo. 0 să fiu plecat mai tot timpul în următoarele două 
săptămâni, dar sunt complet liber la sfârşitul lunii. Nu am agenda la mine. 0 
să te sun mâine. Vreau să vorbesc ceva cu tine. Ne vedem la următorul joc de 
poker. 

Niciun comentariu din partea lui Shelly. 

— Bine? 

Shelly a încuviinţat din cap. 

— Bine, Willy. 

„La revedere, Shelly, la revedere, Shelly." „La revedere, Shelly." „La 
revedere, Shelly.” Saluturile răsunau pe măsură ce maşinile mari se 
îndepărtau, Shelly suferea privindu-le cum dispar în noapte. Of, cât de dor o 
să-i fie de ei. Doamne, cât îi iubea pe băieţi! 

Shelly a condus până acasă profund îndurerat. Să piardă paisprezece 
miare. Fir-ar a dracu’, îţi trebuie talent să pierzi paisprezece mii. Dar nu era 
vorba de bani aici. Lui Shelly nu-i păsa de cele paisprezece miare. Lui îi păsa 
doar de băieţi şi de jocul în sine. însă nu avea nicio şansă de a mai juca. 
Absolut niciuna! Aritmetica era simplă: Nu mai avea bani. Trebuie să-mi 
găsesc o slujbă. Dacă nu ca agent de vânzări de software, atunci în alt 
domeniu - poate să reîncep să vând iahturi în Monterey. Câh. Oare aş putea 
să fac astă? Să stau de pomană săptămâni întregi şi să aştept să vând un 
singur iaht pe lună sau la două luni, asta ar fi suficient să mă trimită din nou 
la cursele de cai. Shelly avea nevoie de acţiune. 


149 



în ultimele şase luni pierduse o grămadă de bani la poker. Vreo patruzeci, 
cincizeci de mii de dolari - îi fusese frică să ţină exact socoteala. Şi nu mai 
avea de unde să scoată alţii. Norma îşi depunea salariul într-un cont bancar 
separat. El se împrumutase garantând cu tot ce se putuse. De la oricine. 
Bineînţeles, nu de la băieţi. Ar fi fost un gest de prost gust. Mai avea un 
singur lucru pe care să-l vândă, o mie de acţiuni la Imperial Valley Bank, care 
valorau în jur de cincisprezece mii. Problema lui era cum să încaseze banii 
fără să afle Norma. Mai devreme sau mai târziu tot o să se prindă. Apelase la 
toate scuzele posibile. Iar ea îşi pierdea răbdarea. Era doar o chestiune de 
timp. 

Paisprezece miare? Acea ultimă mână împuţită. 0 tot rejuca în minte. Era 
sigur că procedase bine: când ai şanse, trebuie să mergi înainte... dacă-ţi 
pierzi curajul, eşti mâncat. De vină erau cărţile. Ştia că norocul lui o să se 
schimbe în curând. Aşa mergeau lucrurile. El gândea pe termen lung. Ştia ce 
face. Pariase la greu încă din adolescenţă şi făcuse pe agentul de pariuri tot 
liceul. în plus, fusese şi al naibii de profitabil. 

La paisprezece ani citise, nu mai ştia unde, că, în orice zi, şansele de a 
alege trei sportivi care să marcheze în total şase puncte erau de aproximativ 
douăzeci la unu. Aşa încât el oferea nouă sau zece la unu şi avea o mulţime 
de clienţi. în fiecare zi, fraierii credeau că trei sportivi selectaţi dintre de- 
alde Mantie, Musial, Berra, Pesky, Bench, Carew, Banks, McQuinn, Rose şi 
Kaline sigur aveau să marcheze în total şase puncte. Fraierii! Niciodată nu 
se învăţau minte. 

Poate că acum ele ra cel care nu se învăţa minte. Poate că ele ra fraierul şi 
n-ar fi trebuit să mai joace poker. Nu avea destui bani, nu avea destul curaj, 
nu era un jucător îndeajuns de bun. Dar lui Shelly nu îi venea să creadă că 
era un jucător chiar atât de prost. Brusc, după ce vreme de cincisprezece ani 
îşi jucase bine cartea la poker, acum devenise un jucător prost? Nu era 
posibil. Dar poate că existau unele lucruri minore, pe care acum le făcea 
diferit. Poate faptul că de mai multă vreme îi picau doar cărţi proaste îi 
afecta stilul de joc. 

Cea mai nasoală greşeală, ştia asta, pe care o făcea de când începuse să 
aibă ghinion la cărţi, era ca devenea prea nerăbdător şi încerca să câştige cu 
cărţi mediocre. Da, fără îndoială. Din cauza cărţilor. Şi fără îndoială că 
norocul o să i se schimbe. Era doar o chestiune de timp. Se putea întâmpla 
oricând - poate chiar la jocul următor -, şi atunci o să se lanseze într-un 
fantastic şir de câştiguri. Juca poker de cincisprezece ani şi mai devreme sau 
mai târziu lucrurile se echilibrau. Doar o chestiune de timp. Dar acum Shelly 
nu-şi mai putea permite să aştepte. 


150 



începuse să burniţeze. Parbrizul i s-a aburit, Shelly a pornit ştergătoarele 
şi aparatul de dezgheţat geamurile, s-a oprit să plătească trei dolari la 
ghereta de la Golden Gate şi a luat-o spre strada Lombard. Nu se pricepea 
prea bine să-şi planifice acţiunile pe termen lung, dar acum, cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât mai bine îşi dădea seama ce mare era miza: 
participarea lui la joc, mândria lui, încrederea în faptul că era un bun jucător. 
Ca să nu mai vorbim de căsnicie - până şi asta risca să piardă! 

Norma ştia de patima lui pentru jocurile de noroc. înainte de a se căsători 
cu el, acum opt ani, ea avusese o discuţie lungă cu prima lui soţie, care îl 
părăsise cu şase ani în urmă, când, într-un joc maraton ţinut pe un vas de 
croazieră din Bahamas, patru valeţi îl lăsaseră fără niciun ban în bancă. 

Shelly o iubea cu adevărat pe Norma şi vorbise sincer când îi promisese 
anumite lucruri: să renunţe la orice joc de noroc, să se ducă la întâlnirile 
Jucătorilor de noroc anonimi, să-i dea cecurile de salariu şi s-o lase pe ea să 
se ocupe de finanţele familiei. Atunci, pentru a-şi dovedi bunele intenţii, 
Shelly chiar îi propusese să-şi analizeze problema cu un terapeut ales de ea. 
Norma a optat pentru un psihiatru la care se dusese cu vreo doi ani în urmă. 
A mers la terapeutul ăsta - cam jigodie individul - vreo câteva luni. 0 totală 
pierdere de vreme - nu-şi amintea nimic din ce discutaseră. Dar o investiţie 
bună - a pecetluit înţelegerea dintre ei, dovedindu-i Normei că se ţinea de 
cuvânt. 

Şi, în mare, Shelly îşi respectase promisiunile făcute. Renunţase la orice 
joc de noroc, mai puţin la poker. Nu mai paria la fotbal sau la baschet, îşi 
luase adio de la Sonny şi Lenny, vechii lui agenţi de pariuri. Adio Vegas sau 
Reno. îşi anulase abonamentele la The Sporting Life şi Cârd Player. Singurul 
eveniment sportiv la care paria era U.S. Open, ştia cum să evalueze în ce 
formă sportivă erau tenismenii. (Dar pierduse o grămadă pariind pe 
McEnroe împotriva lui Sampras). 

Şi până când Digilog o dăduse în bară, cu şase luni în urmă, îi dăduse 
Normei toate cecurile de salariu. Fireşte, ea ştia de jocul de poker şi îi acorda 
o dispensă specială pentru el. Credea că mizele se ridicau la numai cinci sau 
zece dolari de joc, şi uneori îi dădea de bunăvoie vreo două sute de dolari - 
Normei chiar îi surâdea ideea ca soţul ei să socializeze cu câţiva dintre cei 
mai bogaţi şi mai influenţi oameni de afaceri din nordul Californiei. Mai 
mult, vreo doi dintre băieţi apelaseră la ea pentru consiliere juridică. 

Dar erau două lucruri pe care Norma nu le ştia. Unu, miza. Băieţii erau 
foarte discreţi în privinţa asta - nu puneau bani pe masă, doar jetoanele, 
cărora întotdeauna le spuneau „sferturi" (douăzeci şi cinci de dolari), 
„jumătăţi de dolar" (cincizeci de dolari) şi „dolar" (o sută de dolari). Din 


151 



când în când, câte unul dintre copiii vreunuia urmărea jocul câteva mâini şi 
n-avea nici cea mai mică idee care era miza. Uneori, când Norma se întâlnea 
în public cu vreunul dintre jucători sau cu soţiile lor - la nunţi, majorate sau 
bar mitzvah -, Shelly strângea din dinţi, rugându-se ca ea să nu afle cât 
pierduse sau era pe cale să piardă. Dar băieţii, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze, ştiau să-ţi ţină gura: nimeni nu scăpase o vorbuliţă. Asta era 
una dintre regulile despre care nu se pomenea niciodată, dar pe care toată 
lumea o respecta. 

Celălalt lucru de care Norma nu avea habar era contul lui pentru poker. 
între cele două căsnicii, Shelly îţi crescuse capitalul la şaizeci de mii de 
dolari. Era un super agent de vânzări de software... asta când se decidea să 
muncească. Douăzeci de mii de dolari i-a pus într-un depozit comun cu soţia 
lui când se căsătoriseră, dar patruzeci de mii fuseseră fondul lui pentru 
poker şi îl ţinuse ascuns de Norma într-un cont bancar secret, la Wells 
Fargo. Se gândise că patruzeci de mii de dolari aveau să îi ajungă o veşnicie 
şi că ar fi putut rezista cu ei oricâtor pierderi succesive. Aşa se şi întâmplase. 
Cincisprezece ani. Până acum - al dracu’ ghinion să piardă atâta! 

Miza crescuse treptat. El se împotrivise subtil acestei creşteri, dar îi era 
ruşine să facă prea mult tamtam în privinţa asta. Toţi au nevoie de mize 
mari la poker să se simtă atraşi de joc. Pierderile trebuie să deranjeze un pic. 
Problema era că ceilalţi ţipi aveau prea mulţi bani: o miză mare pentru el era 
un mărunţiş pentru ei. Ce putea să facă? Să îndure umilinţa spunând: „îmi 
pare rău, băieţi, nu am destui bani să joc cărţi cu voi. Sunt prea sărac şi prea 
bleg, un ratat prea mare ca să ţin pasul cu voi"? în niciun caz n-ar fi zis 
vreodată aşa ceva. 

Dar acum fondul destinat jocului de poker se epuizase, îi mai rămăseseră 
doar patru mii. Slavă Domnului că Norma nu aflase niciodată de cele 
patruzeci de miare. Altfel l-ar fi părăsit de mult. Norma detesta jocurile de 
noroc pentru că tatăl ei pierduse casa familiei la bursa de acţiuni: nu juca 
poker (era diacon în biserică, integru, un băţ de mătură înfipt în cur), dar 
bursă de acţiuni, poker - acelaşi lucru! Bursa, dintotdeauna crezuse Shelly, 
era pentru fătălăi care n-aveau tupeu să joace poker! 

Shelly încerca să se concentreze. Avea nevoie rapid de zece miare, fiindcă 
semnase un cec care trebuia eliberat peste doar patru zile. Trebuia să ia 
banii dintr-un loc în care Norma nu s-ar gândi să caute în următoarele două 
săptămâni. Shelly ştia, era absolut sigur, aşa cum fusese sigur şi de alte 
lucruri în viaţa lui, că, dacă putea să facă rost de bani şi să participe la 
următorul joc, norocul lui o să se schimbe, o să câştige o mină de aur, şi totul 
o să revină la normal. 


152 



Când a ajuns acasă la cinci şi jumătate, Shelly deja hotărâse ce avea să 
facă. Cea mai bună soluţie, unica soluţie, era să vândă o parte din acţiunile 
lui de la Imperial Bank. Cu vreo trei ani în urmă, Willy cumpărase Imperial 
Bank şi îi vânduse pontul că era o investiţie sigură. Willy crezuse că o să-şi 
dubleze, pe puţin, investiţia în doi ani, când se va lista la bursă. Aşa încât 
Shelly a cumpărat o mie de acţiuni cu fondul de siguranţă de douăzeci de mii 
de dolari pe care îi depusese în depozitul comun când se căsătorise, 
lăudându-se în faţa Normei cu pontul pe care-1 primise şi cu câţi bani aveau 
să câştige el şi Willy. 

Recordul lui Shelly de a fi la locul nepotrivit în momentul nepotrivit 
rămăsese neegalat: de data asta au fost scandalurile cu depozitele şi 
împrumuturile. Banca lui Willy o încasase la greu: acţiunile au scăzut de la 
douăzeci la unsprezece dolari bucata. Acum crescuseră la cincisprezece. 
Shelly a suportat cu stoicism pierderea, ştiind că şi Willy pierduse o 
grămadă. încă se mai mira de ce, deşi se învârtea în cercurile sus-puse, nu 
câştigase nici măcar o dată, o singură dată, ceva. Tot ce atingea se 
preschimba în rahat. 

A rămas treaz până la şase, ca să-şi sune brokerul, pe Earl, pentru a-i da 
instrucţiuni să vândă la preţul pieţei. Mai întâi, plănuise să vândă doar şase 
sute cincizeci de acţiuni - asta i-ar fi adus cei zece mii de dolari de care avea 
nevoie. Dar în timp ce vorbea la telefon, s-a hotărât să vândă toate acţiunile, 
pentru a putea să plătească cele zece mii şi să mai rămână cu cinci mii în 
plus, pentru un ultim joc. 

— Vrei să te sun să-ţi confirm vânzarea, Shelly? a întrebat Earl cu vocea 
aia piţigăiată a lui. 

— Da, frate, o să fiu toată ziua acasă. Să-mi spui şi mie suma exactă. Şi, a, 
da, păstrează-mi cecul, nu vărsa banii în cont. E important - nu-1 trimite prin 
poştă. Ţine-1 tu şi o să trec eu să-l iau. 

Aşa o să se aranjeze totul, se gândea Shelly, Peste două săptămâni, după 
următorul joc, cu banii câştigaţi o să cumpere din nou acţiunile, iar Norma n- 
o să se prindă de nimic. Buna dispoziţie i-a revenit. A fluierat uşor câteva 
acorduri „Tralali tralala”, apoi s-a dus la culcare. Norma, care se trezea uşor, 
dormea în camera de oaspeţi, aşa cum făcea de obicei, în nopţile când el juca 
poker. A citit puţin din revista Tenis Pro pentru a se relaxa, şi-a închis 
soneria telefonului, şi-a pus dopurile în urechi, să n-o audă pe Norma cum se 
pregăteşte să plece la serviciu, şi a stins lumina. Cu puţin noroc avea să 
doarmă până la prânz. 


153 



Era aproape unu după-amiază când s-a împleticit până în bucătărie şi şi-a 
turnat o ceaşcă de cafea. De îndată ce şi-a deschis soneria telefonului, acesta 
a şi început să sune. Era Carol, prietena Normei, avocat la aceeaşi firmă. 

— Bună, Carol, o cauţi pe Norma? A plecat demult. Nu-i la birou? Ascultă, 
Carol, mă bucur că te-am prins la telefon. Am auzit că te-a părăsit Justin. 
Norma spunea că asta te-a zguduit. Ce idiot a fost să plece de lângă o ţipă 
atât de stilată cum eşti tu. Nu ţi-a ajuns niciodată nici până la degetul mic. 
Scuză-mă că nu te-am sunat să vorbim. Dar o fac acum cu dragă inimă. Luăm 
prânzul împreună? Bem ceva? Te strâng puţin în braţe? încă din după- 
amiaza când Carol l-a agăţat ca să se răzbune, trăgându-şi-o cu el, Shelly 
avea fantezii pasionale, fiind nerăbdător să repete performanţa. 

— Mersi, Shelly, a spus Carol pe cel mai sec ton cu putinţă, dar trebuie să 
las pe altă dată conversaţia mondenă. Te-am sunat în calitate de avocat. 

— Cum adică? Ţi-am spus, Norma nu-i aici. 

— Shelly, pe tine te-am sunat, nu pe Norma. Norma m-a angajat s-o 
reprezint ca avocat. E o situaţie jenantă, bineînţeles, având în vedere mica 
noastră întâlnire, dar Norma m-a rugat şi n-am avut cum s-o refuz. Ca să trec 
la subiect, a continuat Carol cu vocea ei tăioasă, profesională, clienta mea m- 
a rugat să completez actele de divorţ şi, în consecinţă, vă anunţ că trebuie să 
vă mutaţi din casă, să luaţi tot ce vă aparţine, până la ora şapte, în seara 
aceasta. Nu mai doreşte să aibă niciun contact direct cu dumneavoastră. Nu 
trebuie să încercaţi să vorbiţi cu ea, domnule Merriman. I-am recomandat ca 
toate eventualele tranzacţii dintre voi să fie executate prin mine, avocatul 
soţiei dumneavoastră. 

— Termină cu tot rahatul ăsta juridic, Carol. După ce o pun cu o gagică, n- 
am de gând să mă las intimidat de vocabularul ei preţios! Vorbeşte în 
engleză. Ce morţii mă-sii s-a întâmplat? 

— Domnule Merriman, clienta mea mi-a transmis să vă atrag atenţia 
asupra faxului. Răspunsul la toate întrebările dumneavoastră va deveni clar. 
Chiar şi pentru dumneavoastră. Amintiţi-vă, avem ordin judecătoresc, şapte 
p.m., diseară. A, da, şi încă ceva, domnule Merriman. Dacă îmi permiteţi, ca 
avocat, să fac un scurt comentariu personal: Eşti un rahat. Maturizează-te! 
Şi, cu aceste cuvinte, Carol a trântit receptorul în furcă. 

Preţ de o clipă, lui Shelly i-au ţiuit urechile. A fugit la fax. Acolo, spre 
groaza lui, era o copie a tranzacţiei făcute de dimineaţă la bursă, cu un bilet 
în care scria că Shelly îşi poate ridica cecul a doua zi. Iar sub asta, ceva şi mai 
nasol: o copie xerox a extrasului de cont pentru fondul secret de poker al lui 
Shelly de la Wells Fargo. Şi, ataşat la el, un bileţel galben, succint de la 


154 



Norma: „Nu voiai ca eu să-l văd? învaţă cum să-ţi ascunzi urmele! Ne 
despărţim!" 

Shelly şi-a sunat brokerul. 

— Hei, Earl, ce pizda mă-sii se întâmplă? Te-am rugat să mă suni pe mine 
pentru confirmare. Halal prieten! 

— Termină, ticălosule, a zis Earl. Ai cerut un telefon de confirmare acasă. 
Noi le-am vândut la şapte şi cincisprezece. Secretara mea a sunat la şapte 
treizeci. Soţia ta a răspuns, şi secretara mea i-a transmis mesajul. Ea ne-a 
rugat să-i trimitem un fax la birou. Cum ar fi putut secretara mea să ştie că 
n-ar trebui să-i spună nimic soţiei tale? Adu-ţi aminte, acţiunile erau într-un 
cont comun. Să ascundem de ea tranzacţia? Mi-aş fi putut pierde autorizaţia 
pentru contul tău păduchios de cincisprezece mii! 

Shelly a închis telefonul. Capul îi vâjâia. încerca să înţeleagă ce se 
întâmplase. N-ar fi trebuit să ceară un telefon de confirmare. Şi afurisitele 
alea de dopuri din urechi. Când Norma aflase despre vânzarea acţiunilor, 
probabil că se apucase să cotrobăie prin actele lui şi îi găsise contul de la 
Wells Fargo. Iar acum aflase totul. Totul se terminase. 

Shelly a mai citit o dată faxul Normei, apoi a ţipat „Futu-i în gură, futu-i pe 
toţi în gură!” şi l-a făcut franjuri. S-a întors în bucătărie, şi-a încălzit cafeaua 
şi a deschis ediţia de dimineaţă a ziarului Chronicle. Pagina de anunţuri. 
Numai că acum nu avea nevoie doar de o slujbă, ci şi de un apartament 
mobilat. însă un titlu ciudat de pe prima pagină a secţiunii Metropolitan i-a 
atras privirea. 

DAŢI-VĂLA O PARTE, FORD, TOYOTA, CHEVROLET. 

ACUM şi PSIHIA TRII CHEAMĂ PENTRU REPARAŢII GRA TUITE 

Shelly a citit în continuare. 

Urmând exemplul marilor producători de maşini, Institutul de 
Psihanaliză Golden Gate a publicat un anunţ prin care îşi 
recheamă pacienţii pentru reparaţii gratuite (vezi pagina D2). 
într-o adunare excepţională din 24 octombrie, Institutul i-a dat 
vot de blam şi l-a suspendat din funcţie pe dr. Seth Pânde, una 
dintre minţile sale luminate, „pentru conduită care dăunează 
psihanalizei’. 


155 



Seth Pânde! Seth Pânde! Hei, s-a gândit Shelly, nu era ăsta terapeutul la 
care m-a rugat Norma să mă duc înainte de a ne căsători? Seth Pânde, da, 
sunt sigur: câţi Pânde ar putea să fie? Shelly a citit în continuare: 

Dr. Marshal Streider, purtătorul de cuvânt al institutului, n-a 
menţionat decât că membrii iau în considerare posibilitatea ca 
pacienţii doctorului Pânde să nu fi primit cel mai bun tratament pe 
care îl poate oferi psihanaliza şi ca terapia împreună cu dr. Pânde 
sa îi fi afectat în mod negativ. Pacienţilor doctorului Pânde li se 
oferă o „revizie psihanalitică' gratuită. Oare să fi fost pompă de 
benzină! a întrebat reporterul. Transmisia ? Bujiilel Ţeava de 
eşapamenP. Dr. Streider n-a vrut să comenteze. 

Dr. Streider spune că această acţiune este o dovadă a faptului că 
Institutul de Psihanaliză se obligă să le ofere pacienţilor săi 
îngrijiri la cel mai înalt standard, responsabilitate profesională şi 
integritate. 

Poate că aşa este. Dar acest eveniment nu ridică şi mai multe 
întrebări referitoare la aroganţa întregului demers psihiatrici Câtă 
vreme de acum încolo mai pot psihiatrii să pretindă că oferă 
îndrumări indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor, când, încă o dată 
- amintiţi-vă de revoltătorul caz al lui Seymour Trotter, de acum 
câţiva ani - au apărut dovezi clare ale faptului că sunt incapabili să 
se ţină în frâul 

Dr. Pânde a fost contactat. Comentariul lui ( surpriză .): „ Vorbiţi 
cu avocatul meu". 

Shelly a dat la pagina D2 pentru a citi anunţul oficial. 

REPARAŢII PSIHIA TRICE GRA TUITE 

Institutul de Psihanaliză Golden Gate îi îndeamnă pe toţi pacienţii 
care au urmat tratament psihiatric sub observaţia dr. Seth Pânde 
după anul 1984 să sune la 415-555-2441 pentru o evaluare 
psihologică şi, dacă este necesar, o serie de şedinţe de recuperare. 

Este posibil ca tehnica doctorului Seth Pânde să fi deviat 
semnificativ de la regulile psihanalitice, ceea ce se poate să fi avut 
efecte dăunătoare. Toate serviciile oferite vor fi gratuite. 


156 



Peste câteva secunde, Shelly vorbea la telefon cu secretarul Institutului 
de Psihanaliză. 

— Da, domnule Merriman, aveţi dreptul, de fapt, chiar vă încurajăm să 
urmaţi o serie de şedinţe terapeutice gratuite cu unul dintre medicii noştri. 
Aceştia îşi oferă serviciile prin rotaţie. Sunteţi prima persoană care a sunat. 
V-aş putea oferi o programare la dr. Marshal Streider, unul dintre analiştii 
noştri cei mai experimentaţi? Vineri, la 9 a.m., pe California Street, numărul 
2313. 

— Mi-aţi putea spune mai exact despre ce este vorba? Sunt tulburat, nu 
vreau să am un atac de panică în timp ce aştept. 

— Nu vă pot spune prea multe. Dr. Streider vă va da toate detaliile, dar 
Institutul este de părere că se poate ca unele interpretări ale doctorului 
Pânde să nu le fi fost de folos unor pacienţi. 

— Deci, dacă eu aveam un simptom - să zicem o dependenţă - spuneţi că 
se poate ca medicul ăsta să mă fi futut şi mai tare. 

— Păi... cam aşa ceva. Nu afirmăm că dr. Pânde v-a făcut intenţionat rău. 
Institutul pur şi simplu a declarat oficial că nu este deloc de acord cu 
metodele sale. 

— OK, 9 a.m. Vineri îmi convine. Dar ştiţi, fac mereu atacuri de panică. 
Toate astea mă tulbură foarte tare şi nu vreau să ajung în sala de aşteptare 
de la urgenţe. M-ar linişti foarte mult - mi-ar salva viaţa - să primesc în scris 
de la dumneavoastră ce mi-aţi spus adineauri, inclusiv ora programării şi 
locul. Cum îl cheamă? înţelegeţi ce vreau să spun? Deja îmi pierd controlul. 
Cred că am nevoie imediată de terapie. Aţi putea să-mi trimiteţi chiar acum 
un fax? 

— Cu mare plăcere, domnule Merriman. 

Shelly s-a dus la fax şi a aşteptat. în sfârşit, ceva a mers cum trebuie. A 
mâzgălit în grabă un bilet: 

Norma, 

Citeşte asta\ S-a rezolvat misteruA îţi aduci aminte de terapeutul 
tău, dr. Pândei Şi cum am ajuns eu la eP. Şi cât de tare am fost 
împotriva terapieP Şi cum m-am lăsat pe mâinile lui la 
rugăminţile talel Asta ne-a provocat şi mie, şi ţie o mulţime de 
necazuri. Am încercat să fac ce trebuia. Nu-i de mirare că terapia 
nu m-a ajutat. Acum ştim de ce. încerc din nou să fac ceea ce 
trebuie, mă duc să-mi fac reparaţii capitale. Şi chiar o s-o fad Orice 
ar fi. Şi oricât de mult ar dura. Fii alături de mine. Te rog. 


157 



Unicul tău soţ 


Apoi Shelly a expediat biletul prin fax, împreună cu articolul din ziar şi cu 
scrisoarea de la secretara Institutului de Psihanaliză. Jumătate de oră mai 
târziu, faxul a zdrăngănit iar, şi un mesaj de la Norma a alunecat afară. 

Shelly, 

Vreau să discutăm. Ne vedem la şase. 

Norma 

Shelly s-a întors la cafeaua lui, a pus deoparte pagina cu anunţuri şi a 
căutat secţiunea sportivă. 

— Tralali tralala. 


• Nouă • 


Marshal şi-a consultat agenda. Următorul pacient al lui, Peter Macondo, 
un om de afaceri mexican rezident în Elveţia, venea pentru cea de-a opta şi 
ultima lui şedinţă. Domnul Macondo, aflat într-o vizită de o lună la San 
Francisco, sunase să ceară consiliere pentru o criză de familie. Până în urmă 
cu doi sau trei ani, Marshal acceptase doar cazuri ce necesitau terapie pe 
termen lung, dar vremurile erau în schimbare. Acum, la fel ca şi ceilalţi 
terapeuţi din oraş, avea ferestre în program şi acceptase cu bucurie să se 
întâlnească cu domnul Macondo de două ori pe săptămână, timp de o lună 
de zile. 

Fusese o plăcere să lucreze cu domnul Macondo, pe care terapia îl ajutase 
mult. Chiar nemaipomenit de mult. în plus, plătise cu bani gheaţă, din 
fonduri proprii. La sfârşitul primei şedinţe i-a înmânat lui Marshal două 
bancnote de câte o sută de dolari şi a zis: „Prefer să-mi simplific viaţa plătind 
cu bani gheaţă. Apropo, poate aţi vrea să ştiţi că nu plătesc impozite în S.U.A. 
şi nu pretind bani de la companiile de asigurări medicale din Elveţia." 

Cu aceste cuvinte, s-a îndreptat spre uşă. 

Marshal ştia exact ce are de făcut. Ar fi fost o greşeală uriaşă să înceapă 
terapia sub umbra unei înţelegeri secrete în privinţa unui lucru necinstit, 
chiar şi a unuia atât de răspândit precum nedeclararea venitului. Deşi 


158 



Marshal îşi dorea să fie ferm, a vorbit pe un ton blând - Peter Macondo era 
un bărbat distins, cu un aer de nobleţe inocentă. 

— Domnule Macondo, trebuie să vă zic două lucruri. în primul rând, daţi- 
mi voie să vă spun că eu îmi declar întotdeauna toate veniturile. Aşa se 
cuvine. Vă dau o chitanţă la sfârşitul fiecărei luni. în al doilea rând, mi-aţi dat 
prea mulţi bani. Onorariul meu este o sută şaptezeci şi cinci. Haideţi să 
vedem dacă am rest. S-a uitat în birou. 

Domnul Macondo, cu o mână pe clanţa uşii, s-a răsucit şi şi-a ridicat 
cealaltă mână cu palma îndreptată spre Marshal. 

— Vă rog, domnule doctor Streider, în Zurich onorariul este de două sute 
de dolari. Iar terapeuţii elveţieni sunt mai puţin calificaţi decât 
dumneavoastră. Mult mai puţin. Vă implor, faceţi-mi onoarea de a accepta 
acelaşi tarif. Aşa o să mă simt în largul meu şi îmi va fi mai uşor să lucrez cu 
dumneavoastră. Pe joi. 

Marshal, cu mâna încă în buzunar, a rămas cu gura căscată, uitându-se la 
silueta care se îndepărta. Mulţi pacienţi îi considerau onorariul prea mare, 
dar niciodată până atunci nu mai cunoscuse pe cineva care să insiste că e 
prea mic. A, păi, se gândise el, e european. Şi nu sunt implicaţii de transfer 
pe termen lung. E doar o terapie scurtă. 

Nu numai că Marshal nu avea niciun respect pentru terapia de scurtă 
durată. Dar chiar o dispreţuia. Centrată pe simptom... modelul bazat pe 
satisfacerea clientului... la dracu’ cu toate astea! Pentru Marshal, ca şi pentru 
majoritatea analiştilor, conta profunzimea schimbării. Profunzimea este 
totul. Psihanaliştii din întreaga lume ştiu un lucru: cu cât se explorează mai 
în profunzime, cu atât mai eficientă este terapia, „Du-te în profunzime" - 
Marshal putea să audă vocea lui Bob McCallum, supervizorul său - „du-te în 
profunzime, până în cele mai străvechi tărâmuri ale conştiinţei, până la 
sentimentele primitive şi fanteziile arhaice. întoarce-te până la cele mai 
timpurii straturi ale memoriei, atunci şi doar atunci o să fii în stare să smulgi 
din rădăcini nevroza şi să desăvârşeşti terapia analitică.” 

Dar terapia profundă pierdea bătălia: hoardele barbare ale iuţelii erau 
pretutindeni. Marşând către noile stindarde rigide ale tratamentelor plătite 
de asigurări, batalioanele terapiilor scurte întunecau peisajul şi băteau la 
porţile institutelor de psihanaliză, ultimele enclave înarmate ale 
înţelepciunii, adevărului şi raţiunii în psihoterapie. Inamicul era îndeajuns 
de aproape de Marshal pentru ca el să îi poată zări numeroasele faţete: 
biofeedback şi relaxare musculară pentru tulburările anxiogene, metoda 
imploziei sau desensibilizare pentru fobii, medicamente pentru distimie şi 
tulburări obsesiv-compulsive, terapie cognitivă de grup pentru tulburările 


159 



de alimentaţie, antrenamente de creştere a siguranţei de sine pentru timizi, 
respiraţie din diafragmă în grup pentru pacienţii cu atacuri de panică, 
dezvoltarea abilităţilor sociale pentru cei cu fobie socială, intervenţii prin 
hipnoză într-o singură şedinţă pentru renunţare la fumat şi porcăriile alea 
de terapie de grup în doisprezece paşi pentru orice altceva! 

Forţa economică teribilă a curelor plătite de asigurări copleşea cabinetele 
medicale în multe regiuni ale ţării. Terapeuţii din statele subjugate erau 
forţaţi, dacă doreau să-şi mai practice meseria, să îngenuncheze în faţa 
învingătorului, care le plătea doar o parte din onorariul lor obişnuit şi le 
trimitea pacienţi pe care să-i trateze în cinci sau poate şase şedinţe, când, de 
fapt, ar fi avut nevoie de cincizeci sau şaizeci. 

Când terapeuţii îşi epuizau raţia derizorie alocată, şarada devenea 
grosolană şi erau forţaţi să se roage de agenţii care se ocupau de caz să le 
acorde şedinţe suplimentare, pentru a continua tratamentul. Şi, bineînţeles, 
trebuiau să-şi documenteze cererea cu munţi de hârţoage false şi 
devoratoare de timp, în care erau nevoiţi să mintă, exagerând riscul de 
suicid al pacientului, abuzul de substanţe interzise sau înclinaţia către 
violenţă. Acestea erau singurele cuvinte magice care atrăgeau atenţia 
companiilor de asigurări medicale - nu fiindcă agenţilor le-ar fi păsat vreun 
pic de pacient, ci pentru că îi intimida pericolul unui eventual proces. 

De aceea, nu numai că terapeuţilor li se ordona să-şi trateze pacienţii în 
perioade de timp imposibil de scurte, dar mai erau supuşi şi corvoadei 
umilitoare de a se contrazice sau a cădea de acord cu agentul care se ocupa 
de caz - deseori funcţionari tineri şi obraznici, care aveau doar cele mai 
rudimentare cunoştinţe în domeniu. Deunăzi, Victor Young, un coleg 
respectabil, primise un mesaj de la un agent de douăzeci şi şapte de ani, care 
îi aproba încă patru şedinţe de terapie în cazul unui pacient cu tendinţe 
schizoide pronunţate. Pe margine era mâzgălită o instrucţiune idioată şi 
criptică a acestuia: „Sparge-i negarea 25 !" 

Şi nu doar demnitatea psihiatrilor era atacată, ci şi buzunarele lor. Unul 
dintre colegii lui Marshal, care lucrase în aceeaşi clădire cu el, părăsise 
psihiatria şi, la patruzeci şi trei de ani, se apucase de un rezidenţiat în 
radiologie. Alţii, care făcuseră investiţii bănoase, se gândeau să se 
pensioneze mai devreme. Marshal nu mai avea listă de aşteptare şi accepta 
cu recunoştinţă să trateze pacienţi pe care altădată i-ar fi trimis în altă parte. 
Deseori îşi făcea griji în privinţa viitorului - al viitorului lui şi al profesiunii 
sale. 


25 Mecanism de apărare ce constă în respingerea unui gând sau a unui afect nedorit. 

160 



Marshal credea că, de regulă, tot ce se putea obţine printr-o terapie scurtă 
era o uşoară ameliorate a simptomelor, care, cu noroc, l-ar fi putut ţine pe 
pacient pe linia de plutire până la următorul an fiscal, când agenţii care se 
ocupau de caz i-ar mai fi putut aproba încă vreo câteva şedinţe. Dar Peter 
Macondo fusese o excepţie remarcabilă. Cu numai patru săptămâni în urmă, 
avusese o mulţime de simptome: măcinat de vinovăţie, anxietate severă, 
insomnie şi disconfort gastric. Iar acum nu mai avea practic niciun simptom. 
Marshal nu mai avusese niciun pacient pe care să-l fi ajutat atât de mult într- 
o perioadă atât de scurtă de timp. 

Oare asta schimba cu ceva opinia lui Marshal despre eficienţa terapiilor 
de scurtă durată? în niciun caz! Explicaţia pentru succesul remarcabil al lui 
Peter Macondo era simplă şi clară; domnul Macondo nu avea probleme 
nevrotice sau caracteriale însemnate. Era un individ neobişnuit de bine 
integrat şi de plin de resurse, ale cărui simptome proveneau dintr-un stres 
indus, în cea mai mare parte, de situaţia în care se afla. 

Domnul Macondo era un om de afaceri plin de succes, care, după părerea 
lui Marshal, se confrunta cu problemele tipice ale celor extrem de bogaţi. 
Divorţat de câţiva ani, acum se gândea să se căsătorească cu Adriana, o 
femeie frumoasă, mai tânără decât el. Deşi o iubea foarte mult, era copleşit 
de ezitări - auzise de prea multe divorţuri de coşmar în care erau implicaţi 
oameni de afaceri bogaţi şi neveste-trofeu. Credea că unica lui alternativă - 
una jenantă şi meschină - era să insiste asupra încheierii unui contract 
prenupţial. Dar cum să i-1 prezinte fără să mercantilizeze şi să contamineze 
iubirea lor? Se învârtea în jurul cozii, amâna, devenise obsedat de găsirea 
unei soluţii. Asta era problema importantă care îl adusese la terapie. 

Cei doi copii ai lui Peter reprezentau o altă problemă. Foarte tare 
influenţaţi de Evelyn, fosta lui soţie furioasă, copiii se opuneau cu fermitate 
căsătoriei şi refuzau până şi să se întâlnească cu Adriana. Peter şi Evelyn 
fuseseră nedespărţiţi în facultate şi se căsătoriseră a doua zi după absolvire. 
Dar căsnicia şi-a pierdut repede strălucirea şi, în câţiva ani, Evelyn se 
cufundase într-un alcoolism sever. Peter îşi menţinuse eroic familia intactă, 
asigurându-se că cei doi copii au parte de o bună educaţie catolică, iar mai 
târziu, după ce şi-au terminat liceul, a depus actele de divorţ. Dar anii pe 
care îi trăiseră în mijlocul unui conflict plin de amărăciune au făcut ravagii 
asupra copiilor. Privind retrospectiv lucrurile, Peter ştia că ar fi făcut mai 
bine să divorţeze mai repede şi să lupte pentru custodia copiilor. 

Copiii, abia trecuţi de douăzeci de ani, o acuzau făţiş pe Adriana că 
plănuieşte să pună mâna pe averea familiei. Nu se sfiau să-şi exprime 
resentimentele faţă de tatăl lor. Deşi Peter depusese aproape trei milioane 


161 



pentru fiecare, într-un fond administrat în numele lor, ei insistau că îi 
nedreptăţise. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, i-au arătat un articol 
recent din Financial Times din Londra, în care era descrisă o afacere de-a lui, 
de două sute de milioane de lire, foarte profitabilă. 

Se simţea paralizat de sentimente conflictuale. Fiind un om generos din 
fire, nu voia altceva decât să-şi împartă bogăţia cu copiii lui - ei erau motivul 
pentru care acumulase atâta avere. Şi totuşi, banii se preschimbaseră într-un 
blestem. Ambii copil renunţaseră la facultate, dezertaseră din sânul bisericii 
şi se zbăteau să se menţină pe linia de plutire, fără nicio dorinţă de a-şi clădi 
o carieră, fără ambiţii, fără nicio perspectivă de viitor şi fără niciun set de 
valori morale care să-i ghideze. Şi, ca să pună capac la toate, fiul lui abuza 
serios de droguri. 

Peter Macondo se prăbuşea în nihilism. Pentru ce muncise el în ultimii 
douăzeci de ani? Credinţa lui în Dumnezeu se diminuase, copiii nu mai 
reprezentau o proiecţie spre viitor şi chiar şi faptele caritabile începuseră 
să-şi piardă semnificaţia. Donase bani mai multor universităţi din Mexico 
City, oraşul său natal, dar se simţea copleşit de sărăcie, de corupţia politică, 
de explozia de populaţie care migra spre acest oraş, de dezastrul ecologic. 
Ultima oară când vizitase Mexico City fusese nevoit să poarte o mască 
textilă, pentru că nu putea să respire aerul. Ce mai puteau să facă cele câteva 
milioane ale lui? 

Marshal nu avea nicio îndoială că era terapeutul perfect pentru Peter 
Macondo. Era obişnuit să lucreze cu pacienţi superbogaţi sau cu copiii lor şi 
le înţelegea problemele. Ţinuse prelegeri publice despre acest subiect la 
invitaţia mai multor organizaţii filantropice sau cu capital pentru investiţii şi 
visa ca într-o zi să scrie o carte pe această temă. Dar cartea asta - pentru 
care alesese şi titlul, Avuţia : blestemul clasei conducătoare -, aidoma 
celorlalte idei bune ale lui Marshal, rămânea doar un vis. Să smulgă timp 
dintr-un orar încărcat de şedinţe cu pacienţii pentru a scrie o carte i se 
părea un lucru imposibil. Cum reuşiseră marii teoreticieni - Freud, Jung, 
Rank, Fromm, May, Horney - să o facă? 

Marshal a folosit un număr de tehnici pentru terapiile de scurtă durată, 
concentrate pe simptom şi, spre marea lui încântare, toate funcţionau 
perfect. A micşorat dilema pacientului şi i-a uşurat vinovăţia, informându-1 
că problema lui era deseori întâlnită la cei foarte bogaţi. A detensionat 
relaţia lui Peter cu fiii săi, ajutându-1 să devină conştient de lumea 
experienţială a copiilor, în particular de faptul că erau prinşi în lupta care se 
desfăşura între mama şi tatăl lor. I-a sugerat că cel mai bun mod prin care îşi 
putea îmbunătăţi relaţia cu copiii săi era să-şi îmbunătăţească relaţia cu 


162 



fosta lui soţie. Treptat-treptat a restabilit o relaţie bazată pe respect cu ea şi, 
după cea de-a patra şedinţă de terapie, domnul Macondo a invitat-o pe 
Evelyn la masa de prânz, unde cei doi au purtat, pentru prima oară, după ani 
de zile, o discuţie care nu fusese în contradictoriu. 

Tot la sugestia lui Marshal, Peter şi-a îndemnat fosta soţie să 
conştientizeze şi ea că, deşi ei nu mai puteau să trăiască împreună, se 
iubiseră unul pe celălalt mulţi ani şi că realitatea fostei lor iubiri încă exista: 
era important să o preţuiască, nu să o terfelească în noroi. Peter s-a oferit, la 
sugestia lui Marshal, să plătească douăzeci de mii de dolari pentru ca ea să 
petreacă o lună în Centrul de recuperare pentru alcoolici Betty Ford. Deşi 
Evelyn primise o sumă extrem de generoasă în urma divorţului şi putea să-şi 
finanţeze fără probleme sejurul acolo, se opusese întotdeauna 
tratamentului. Dar grija lui Peter o impresionase foarte mult şi, spre mirarea 
lui, i-a acceptat oferta. 

De îndată ce Peter şi fosta lui soţie au început să comunice mai bine, 
relaţia dintre el şi copiii lui s-a îmbunătăţit. Cu ajutorul lui Marshal, a 
conceput un plan pentru a depune într-un cont administrat sub tutelă, pe 
numele copiilor lui, încă cinci milioane de dolari pentru fiecare dintre ei, 
bani care să le parvină pe parcursul următorilor zece ani, când se atingeau 
anumite obiective: absolvirea facultăţii, căsătorie, doi ani de carieră 
profesională meritorie stabilă şi participarea în comitetele unor proiecte 
comunitare. Aceste conturi generoase, dar strict monitorizate, au făcut 
minuni în privinţa copiilor, şi, în scurtă vreme, atitudinea lor faţă de tată s-a 
schimbat dramatic. 

Marshal a dedicat două şedinţe tendinţei domnului Macondo de a se 
învinovăţi. Detesta să dezamăgească pe cineva şi, deşi avea obiceiul să 
minimalizeze nenumăratele decizii de investiţii strălucite pe care le luase 
pentru investitorii lui - un grup loial de bancheri elveţieni şi scoţieni -, îşi 
amintea limpede fiecare decizie proastă, şi s-a întristat în cabinetul lui 
Marshal, aducându-şi aminte chipurile celor câţiva investitori dezamăgiţi. 

Marshal şi domnul Macondo şi-au petrecut cea mai mare parte a celei de- 
a cincea şedinţe discutând despre un singur caz de investiţie. Cu vreun an în 
urmă, tatăl său, distins profesor de economie la Universitatea din Mexico, a 
zburat la Boston, tocmai din Mexic, pentru a-şi face o operaţie de bypass 
coronarian triplu. 

După operaţie, chirurgul, dr. Black, căruia domnul Macondo îi era teribil 
de recunoscător, l-a rugat să facă o donaţie pentru un proiect de cercetare a 
afecţiunilor cardiovasculare de la Harvard. Nu numai că domnul Macondo a 
acceptat imediat, dar şi-a mai exprimat şi dorinţa de a-i face un cadou 


163 



personal doctorului Black. Acesta a refuzat, afirmând că onorariul lui de 
chirurg, de zece mii de dolari, îl recompensa suficient. Totuşi, în timpul unei 
conversaţii, domnul Macondo a spus într-o doară că se aştepta să scoată un 
profit considerabil dintr-un număr mare de contracte la termen în pesosul 
mexican, pe care le cumpărase cu o zi în urmă. Dr. Black a făcut şi el imediat 
aceeaşi investiţie, doar că a pierdut şaptezeci la sută din ea săptămâna 
următoare, când Luis Colosio, candidatul la preşedinţie, a fost asasinat. 

Domnul Macondo era măcinat de vinovăţie faţă de dr. Black. Marshal s-a 
străduit din răsputeri să îl confrunte cu realitatea, amintindu-i pacientului 
său că el fusese de bună-credinţă, că şi el suferise pierderi mari, că dr. Black 
luase singur decizia să investească. Dar domnul Macondo a continuat să 
rumineze despre modul în care ar putea îndrepta lucrurile. După şedinţă, în 
ciuda protestelor lui Marshal, dintr-un impuls, i-a trimis doctorului Black un 
cec de treizeci de mii de dolari, suma de bani pe care o pierduse făcând acea 
investiţie. 

Dar dr. Black, spre cinstea lui, i-a trimis înapoi cecul cu mulţumiri şi un 
bilet laconic, în care scria că este adult şi ştie să se descurce cu 
revirimentele. în plus, a adăugat el, putea să se folosească de pierderea 
aceasta pentru a-şi micşora impozitul pe câştigurile din contractele la 
termen pe preţul zahărului. Până la urmă, domnul Macondo şi-a liniştit 
conştiinţa cu încă o donaţie de treizeci de mii de dolari pentru proiectul de 
cercetare a afecţiunilor cardiovasculare de la Harvard. 

Marshal se simţea surescitat de munca lui cu domnul Macondo, Niciunul 
dintre pacienţii săi de până atunci nu avusese un nivel financiar atât de 
ridicat. I se părea incitant să poată afla informaţii la prima mână direct de la 
un om foarte bogat şi să discute cu el despre decizia de a mai da câte un 
milion într-o parte sau alta. Nu se putea abţine să nu saliveze auzind cum 
povestea Peter despre generozitatea lui faţă de doctorul tatălui său. Visa din 
ce în ce mai mult cu ochii deschişi la pacientul acela recunoscător care să-i 
ofere şi lui bani. Dar, de fiecare dată, Marshal îşi alunga în grabă fanteziile. 
Amintirea excomunicării lui Seth Pânde pentru conduită profesională 
nepotrivită era prea vie în memoria lui. Era o formă de malpraxis să accepţi 
cadouri prea valoroase de la orice pacient pe care îl tratai, şi mai ales de la 
un pacient care era de o generozitate şi o scrupulozitate patologice. Orice 
comisie de etică, cu siguranţă orice comisie de etică în care el ar fi fost 
membru, ar fi condamnat cu asprime un terapeut care ar fi profitat de un 
asemenea pacient. 

Cea mai dificilă provocare oferită de terapia cu domnul Macondo era 
teama lui iraţională de a discuta despre înţelegerea prenupţială cu logodnica 


164 



sa. Marshal a adoptat o strategie sistematică şi disciplinată. Mai întâi l-a 
ajutat să fixeze termenii contractului prenupţial: o sumă de un milion de 
dolari care creştea proporţional cu numărul anilor de căsnicie şi care 
ajungea, după zece ani, la o treime din întreaga lui avere. Apoi a discutat de 
mai multe ori despre asta cu pacientul său. Dar chiar şi aşa, domnul 
Macondo avea îndoieli că ar putea-o înfrunta pe Adriana. în cele din urmă, 
Marshal s-a oferit să medieze discuţia şi l-a rugat să o aducă şi pe femeie, 
pentru o şedinţă în trei. 

Peste câteva zile, când au sosit cei doi, Marshal s-a temut că făcuse o 
greşeală: niciodată nu-1 mai văzuse pe domnul Macondo atât de agitat - mai 
că nu putea să stea pe scaun. însă Adriana era întruchiparea graţiei şi 
calmului. Când domnul Macondo a deschis şedinţa cu o afirmaţie stângace 
despre conflictele dintre dorinţele sale matrimoniale şi pretenţiile familiei 
faţă de averea lui, ea l-a întrerupt imediat şi a declarat că un contract marital 
prenupţial nu numai că ar fi necesar, dar şi de dorit. 

Ea a spus că înţelege îngrijorarea lui Peter. De fapt, şi ea i-o împărtăşea în 
mare parte. Chiar deunăzi, tatăl ei, care era destul de bolnav, îi vorbise 
despre faptul că ar fi înţelept să-şi ţină banii separat şi să nu-i pună laolaltă 
cu cei ai soţului ei. Deşi proprietăţile ei erau, din punct de vedere valoric, 
mult sub nivelul celor ale lui Peter, ea avea să moştenească la un moment 
dat o avere mult mai mare - tatăl ei era acţionar principal la un mare lanţ de 
cinematografe din California. 

Chestiunea s-a rezolvat pe loc. Peter şi-a prezentat şovăind condiţiile, iar 
Adriana a fost încântată să le accepte, cu menţiunea suplimentară că 
resursele ei personale vor rămâne pe numele ei. Marshal a observat cu 
neplăcere că pacientul lui dublase sumele pe care le discutaseră iniţial, 
probabil din recunoştinţă faţă de Adriana că a uşurat lucrurile. Generozitate 
incurabilă, s-a gândit Marshal. Dar sunt şi boli mai rele, presupun. înainte de 
a pleca, Peter s-a întors, i-a strâns mâna lui Marshal şi a zis: 

— N-o să uit niciodată ce aţi făcut azi pentru mine. 

• 

Marshal a deschis uşa şi l-a invitat înăuntru pe domnul Macondo. Peter 
purta o jachetă scumpă din caşmir moale de culoare ruginie, care se asorta 
cu părul lui castaniu şi mătăsos ale cărui şuviţe îi alunecau cu eleganţă peste 
ochi şi trebuiau mereu puse la locul lor. 

Marshal a dedicat ultima şedinţă rezumării şi consolidării progreselor 
făcute. Domnul Macondo regreta că munca lor ajunsese la final, subliniind 
cât de profund îndatorat se simţea faţă de Marshal. 


165 



— Doctore Streider, toată viaţa am plătit sume considerabile 
consultanţilor pentru ceea ce de obicei s-a dovedit fie lipsit de valoare, fie cu 
o valoare insignifiantă. Cu dumneavoastră am avut o experienţă complet 
diferită: dumneavoastră mi-aţi dat ceva de o valoare inestimabilă, iar eu, în 
schimb, nu v-am dat practic nimic. în aceste câteva şedinţe, mi-aţi schimbat 
viaţa. Şi cu ce v-am răsplătit eu? 0 mie şase sute de dolari? Dacă aş accepta 
să îndur corvoada, aş putea să câştig banii ăştia în cincisprezece minute, 
investind în contracte financiare pe termen limitat. 

A continuat pe un ton grăbit: 

— Mă cunoaşteţi bine, domnule doctor Streider, îndeajuns de bine încât 
să vă daţi seama că această inechitate nu mi se potriveşte. Mă irită, îmi sta-n 
gât. N-o putem ignora, pentru că - cine ştie? - ar putea chiar să distrugă 
unele progrese pe care le-am făcut ca rezultat al muncii noastre. Vreau, 
insist, să mă revanşez. 

— Acum ştiţi, a continuat el, că nu mă pricep la comunicare 
interpersonală directă. Şi nu mă descurc prea bine nici în rolul de tată. Nici 
nu mă pricep să înfrunt femeile. Dar există un lucru în care sunt expert, să 
câştig bani. Mi-aţi face o mare onoare dacă mi-aţi permite să vă fac cadou o 
parte dintr-o investiţie nouă de-a mea. 

Marshal s-a înroşit. Se simţea slăbit, copleşit de un conflict între lăcomie 
şi corectitudine. Dar a strâns din dinţi şi a făcut ce se cuvenea, a respins 
oportunitatea vieţii lui. 

— Domnule Macondo, sunt impresionat, dar nici nu se pune problema. 
Teamă mi-e că în meseria mea este considerat lipsit de etică să accepţi bani 
cadou, de fapt orice cadou, de la pacienţi. Un aspect despre care n-am 
discutat niciodată în timpul şedinţelor noastre este disconfortul 
dumneavoastră când sunteţi pus în situaţia de a primi ajutor. Poate că, dacă 
o să mai lucrăm împreună în viitor, asta ar trebui să se afle pe agenda 
noastră. Deocamdată nu pot decât să vă amintesc faptul că eu am fixat, iar 
dumneavoastră aţi plătit un onorariu corect pentru serviciile mele. Am 
aceeaşi poziţie ca şi chirurgul tatălui dumneavoastră şi vă asigur că nu aveţi 
nicio datorie faţă de mine. 

— Dr. Black? Ce comparaţie! Dr. Black a încasat zece mii de dolari pentru 
câteva ore de muncă. Iar la numai treizeci de minute după operaţie, mi-a 
cerut un milion pentru a-i asigura un loc la catedra de chirurgie 
cardiovasculară de la Harvard. 

Marshal a clătinat empatic din cap. 

— Domnule Macondo, va admir generozitatea, e minunată. Şi mi-ar 
plăcea la nebunie să accept. La fel ca pe toată lumea, şi pe mine mă încântă 


166 



ideea unei securităţi financiare - chiar mai mult decât pe majoritatea, 
fiindcă îmi doresc enorm să am timp liber să scriu. Am câteva idei de teorie 
psihanalitică ce se zbat să iasă la lumina. Dar nu pot accepta. Ar viola codul 
etic al profesiei mele. 

— încă o sugestie, a ripostat imediat domnul Macondo, nu un cadou 
bănesc. Vă rog, permiteţi-mi să deschid un cont de contracte la termen pe 
numele dumneavoastră şi să fac tranzacţii în el vreme de o lună. 0 să vorbim 
în fiecare zi şi eu o să vă învăţ cum se câştigă bani făcând tranzacţii zilnice cu 
contracte la termen în valută. Apoi îmi iau înapoi investiţia iniţială şi vă dau 
profitul. 

Ei bine, sugestia asta, posibilitatea de a învăţa tehnica de la un expert în 
tranzacţii îi surâdea teribil lui Marshal. Era atât de dureros să-l refuze, încât 
ochii i s-au umplut de lacrimi. Dar şi-a susţinut hotărârea şi a clătinat din 
cap şi mai energic. 

— Domnule Macondo, dacă am fi fost în altă... ăăă... situaţie... aş fi 
acceptat bucuros. Sunt impresionat de ofertă şi mi-ar plăcea să învăţ câteva 
tehnici de tranzacţionare de la dumneavoastră. Dar nu. Nu. Nu-i posibil. De 
asemenea, mai e ceva ce am uitat să vă spun. Am primit şi altceva de la 
dumneavoastră, pe lângă onorariu. Mai e ceva, adică plăcerea de a vă vedea 
progresele. îmi dă mari satisfacţii. 

Domnul Macondo s-a prăbuşit disperat în scaun, cu ochii plini de 
admiraţie pentru profesionalismul şi integritatea lui Marshal. Şi-a întins 
mâinile spre el cu palmele în sus, de parcă i-ar fi zis: „Cedez. Am încercat 
totul". Şedinţa se terminase. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile pentru 
ultima oară. Pe drum spre uşa, domnul Macondo părea dus pe gânduri. 
Brusc, s-a oprit şi s-a răsucit. 

— O ultimă rugăminte. Pe asta n-o puteţi refuza. Vă rog, fiţi oaspetele 
meu mâine, la prânz. Sau vineri. Plec spre Zurich duminică. 

Marshal a ezitat. 

Domnul Macondo s-a grăbit să adauge: 

— Ştiu că sunt reguli care vă interzic să socializaţi cu pacienţii, dar, după 
ce am dat noroc pentru ultima oară acum un minut, nu mai suntem doctor şi 
pacient. Mulţumită serviciilor dumneavoastră excelente, eu mi-am depăşit 
boala, şi acum suntem iarăşi doi simpli semeni. 

Marshal căzuse pe gânduri. îi plăceau domnul Macondo şi istorisirile lui 
despre cum se face avere. Ce era rău în asta? Aici nu exista nicio violare a 
eticii. 

Văzând ezitarea lui Marshal, domnul Macondo a adăugat: 


167 



— Deşi o să revin pentru scurt timp în San Francisco din când în când, 
pentru afaceri - sigur de două ori pe an pentru şedinţe de consiliu să-mi 
văd copiii şi să-l văd pe tatăl Adrianei şi pe surorile ei, vom locui pe 
continente diferite. Doar n-o exista vreo regulă care să interzică un prânz 
post-terapeutic. 

Marshal s-a întins după agenda lui. 

— Vineri la unu? 

— Minunat. La Clubul Union Pacific. îl ştiţi? 

— Am auzit de el. N-am fost niciodată acolo. 

— Pe California, Nob Hill. Lângă Fairmont. Parcarea e în spate, întrebaţi 
de mine. Pe curând. 

• 

Joi dimineaţă, Marshal a primit o copie a unui fax de la Universitatea din 
Mexico, adresat domnului Macondo. 

Dragă domnule Macondo, 

Suntem încântaţi de darul generos pe care ni l-aţi făcut 
sponsorizând seria de prelegeri anuale Marshal Streider. 
Sănătatea mentală în mileniul al treilea. Fireşte, conform sugestiei 
dumneavoastră, îl vom invita pe dr. Streider să facă parte din 
comitetul de trei membri, care hotărăşte cine ţine prelegerea 
anuală. Preşedintele universităţii, Raoul Mendez, îl va contacta în 
curând. Preşedintele Mendez m-a rugat să vă transmit salutări, 
întâmplător, a luat prânzul cu tatăl dumneavoastră în această 
săptămână. 

Vă suntem îndatoraţi pentru darul acesta, ca şi pentru toate 
celelalte, care sprijină cercetarea şi învăţământul mexican. Este 
dureros să ne imaginăm în ce stare ar fi fost această universitate 
fără susţinerea dumneavoastră şi a unui mic grup de sponsori 
vizionari care gândesc la fel cu dumnea voastră. 

Cu sinceritate, 
Raoul Gomez 
Rector, Universitatea din Mexico. 

Biletul lui Peter Macondo, care însoţea faxul: 

Niciodată nu mă las păgubaş. Acesta e un cadou pe care nu-1 
puteţi refuza\ Ne vedem mâine. 


168 



Marshal a citit de două ori faxul, încet, ordonându-şi sentimentele. Seria 
de prelegeri anuale Marshal Streider - un memorial care se va perpetua 
veşnic. Cui nu i-ar plăcea? Strategia perfectă de a-ţi asigura încrederea în 
sine. Peste mulţi ani, de câte ori avea să se simtă desconsiderat, se putea 
gândi la această serie de prelegeri. Sau să meargă cu avionul în Mexico City 
pentru o prelegere şi să se ridice şovăind în picioare, cu mâinile în aer, să se 
răsucească încet şi plin de modestie pentru a primi aplauzele publicului 
recunoscător. 

Dar era un cadou dulce-amărui, o slabă consolare pentru faptul că lăsase 
să-i scape printre degete o oportunitate financiară unică în viaţă. Când o să 
mai aibă el un pacient superbogat, care să nu vrea altceva decât să-l 
îmbogăţească şi pe el? Propunerea domnului Macondo de a-i face cadou „o 
parte dintr-o investiţie de-a lui" - Marshal se întreba la ce sumă s-ar fi 
ridicat. Cincizeci de mii? O sută de mii? Doamne cât i-ar fi schimbat viaţa! Şi 
i-ar fi înmulţit repede. Chiar şi strategia lui de investiţii - folosea un 
program de computer pentru a pronostica evoluţia bursei şi pentru a vinde 
şi a cumpăra unităţi de fond Fidelity - îi adusese un câştig de şaisprezece la 
sută în ultimii doi ani. Acceptând oferta domnului Macondo de a 
tranzacţiona pe pieţele de valută străine, probabil că şi-ar fi dublat sau 
triplat profitul. Marshal ştia că era un broker amator amărât - orice mică 
informaţie care ajungea până la el era invariabil perimată. Acum, pentru 
prima oară în viaţă, i se oferise şansa să afle informaţii direct de la sursă. 

Da, dacă ar fi avut asemenea informaţii, atunci s-ar fi putut aranja pe 
viaţă. N-avea nevoie de prea mult. Nu voia decât să-şi aerisească programul 
şi să-şi dedice trei sau patru după-amiezi pe lună cercetării şi scrisului. Şi 
banilor! 

Şi totuşi, a fost nevoit să refuze. La naiba! La naiba! La naiba! Dar ce 
altceva ar fi putut să facă? Să păţească şi el ca Seth Pânde? Sau ca Seymour 
Trotter? Ştia că făcuse ceea ce se cuvenea. 

• 

Vineri, pe când se apropia de uşa masivă din marmură a clubului Pacific 
Union, Marshal era emoţionat, aproape copleşit de veneraţie. De ani de zile 
se simţise exclus din asemenea locuri fabuloase precum clubul P.U., clubul 
Burlingame şi Bohemian Grove. Acum uşile i se deschideau. S-a oprit în 
pragul uşii, a tras aer în piept şi a păşit în cel mai ascuns bârlog al iniţiaţilor. 

Era capătul unei călătorii, se gândea Marshal, o călătorie care începuse în 
1924 într-o cabină urât mirositoare şi aglomerată de pe un vas transatlantic 
care îi aducea pe părinţii lui, copii pe atunci, din Southampton în Ellis Island. 


169 



Nu, nu, începuse mai înainte, în Prussina, un ştetel 26 de la graniţa dintre 
Polonia şi Rusia, format din case de lemn dărăpănate, cu podele de pământ, 
într-una dintre aceste case, tatăl lui dormise în copilărie, într-un mic ungher 
călduros, deasupra unui cuptor uriaş din cărămidă de lut, care ocupa cea 
mai mare parte a camerei. 

Cum ajunseseră din Prussina în Southampton? se întreba Marshal. Pe 
pământ? Cu barca? Nu-i întrebase niciodată asta. Şi acum era prea târziu. 
Mama şi tatăl lui se aflau de multă vreme în pământ, unul lângă altul, sub 
iarba înaltă dintr-un cimitir din Anacostia, nu departe de Washington, D.C. 
Mai exista un singur supravieţuitor al acelei lungi călătorii care ar putea şti, 
fratele mamei lui, Labei, care îşi petrecea ultimii ani din viaţă în Miami, 
legănându-se pe veranda lungă din lemn a unui azil de bătrâni ce duhnea a 
urină, cu pereţii acoperiţi de stuc roz. Venise vremea să-i telefoneze lui 
Labei. 

Rotonda centrală, un octogon elegant, era mărginită de canapele 
impunătoare din piele de culoarea mahonului şi acoperită, la treizeci de 
metri înălţime, de un tavan magnific din sticlă translucidă, băiţuit cu un 
model floral delicat. Majordomul, înveşmântat în smoching şi pantofi de lac, 
l-a întâmpinat pe Marshal cu o consideraţie deosebită şi, auzindu-i numele, a 
încuviinţat din cap şi l-a condus în salon. Acolo, în partea opusă intrării, în 
faţa unui şemineu enorm, şedea Peter Macondo. 

Salonul era uriaş - jumătate din Prussina ar fi încăput probabil sub 
tavanul supraînălţat care se sprijinea pe pereţi din stejar lucios, alternând 
cu lambriuri din satin stacojiu cu model de fleur-de-lis. Şi piele peste tot - 
Marshal a numărat dintr-o privire douăsprezece canapele lungi şi treizeci de 
scaune masive. Pe unele dintre scaune şedeau bărbaţi ofiliţi, cărunţi, în 
costume cu dungi subţiri, cu ziare în mână. Marshal a fost nevoit să-i 
studieze cu atenţie, pentru a-şi da seama dacă mai respiră. Douăsprezece 
candelabre pe fiecare perete - asta însemna patruzeci şi opt în toată camera, 
fiecare dintre ele cu trei rânduri de becuri, cel din interior cu cinci, 
următorul cu şapte şi cel din exterior cu nouă, în total douăzeci şi unu de 
becuri... Marshal s-a oprit din calculat, observând pe unul dintre şeminee 
două opritoare de cărţi din metal, înalte de un metru, copii ale sclavilor 
înlănţuiţi ai lui Michelangelo. în centrul camerei se găsea o masă 
impunătoare acoperită de un teanc imens de ziare, mai ales cu profil 
financiar, de pe tot cuprinsul globului. Lângă un perete, era o vitrină ce 
conţinea un vas enorm din porţelan, de la sfârşitul secolului al 


26 Nume dat orăşelelor evreieşti din Europa Centrală şi de Est. 

170 



optsprezecelea, cu o plăcuţă pe care scria că fusese donat de un membru şi 
că era ceramică Ching-te Cheng. Scenele pictate zugrăveau episoade din 
romanul Visul camerei roşii. 

într-adevăr, impresionant. Da, lux veritabil, se gândea Marshal, 
apropiindu-se de Peter, care stătea pe o canapea, sporovăind cordial cu un 
alt membru - un bărbat înalt şi impozant, care purta o jachetă roşie 
cadrilată, o cămaşă roz şi o cravată lată şi ţipătoare, cu model floral. Marshal 
nu mai văzuse niciodată un om îmbrăcat aşa - nu mai văzuse niciodată un 
om care să se poată îmbrăca cu haine în culori discordante atât de şocante, 
şi totuşi să pară atât de elegant şi de plin de demnitate. 

— Ah, Marshal, a spus Peter, ce bine îmi pare că te văd. Dă-mi voie să ţi-1 
prezint pe Roscoe Richardson. Tatăl lui Roscoe a fost cel mai bun primar pe 
care l-a avut vreodată oraşul San Francisco. Roscoe, dr. Marshal Streider, 
acel doctor Streider căruia i s-a făcut onoarea de a se iniţia o serie de 
prelegeri universitare ce îi poartă numele. 

După un scurt schimb de politeţuri, Peter l-a condus pe Marshal spre 
sufragerie, apoi s-a răsucit pentru un ultim comentariu. 

— Roscoe, nuc red că mai e loc pe piaţă pentru un alt sistem principal, dar 
nu sunt nici total sceptic. Dacă Cisco se decide să investească, şi eu aş putea 
fi interesat. Convinge-mă pe mine, şi eu o să-mi conving investitorii. Te rog, 
trimite planul de afaceri la Zurich, şi o să mă uit pe el luni, când mă întorc la 
birou. 

— Un tip mişto, a zis Peter în timp ce se îndepărtau. Taţii noştri se 
cunoşteau. Este un jucător de golf nemaipomenit. Locuieşte chiar pe terenul 
de golf Cypress Point. E o posibilitate interesantă de investiţie, dar nu ţi-o 
recomand: firmele astea care pleacă de la zero au risc mare. Foarte scump să 
intri în joc - şansa de a da lovitura cu o firmă care pleacă de la zero este una 
la douăzeci. Bineînţeles, când dai lovitura, câştigi mai mult, mult mai mult 
decât douăzeci la unu. Şi, pentru că tot veni vorba, sper că nu dau dovadă de 
obrăznicie dacă îţi spun Marshal. 

— Nu, bineînţeles că nu. Pe numele mic. Nu mai avem nicio relaţie 
profesională. 

— Spui că n-ai mai fost niciodată la club? 

— Nu, a zis Marshal. Doar am trecut pe lângă el. L-am admirat. Nu face 
parte din aria frecventată de comunitatea medicală. Nu ştiu aproape nimic 
despre club. Cam ce fel de membri are? Mai mult oameni de afaceri? 

— Mai mult bătrâni bogaţi din San Francisco. Conservatori. Majoritatea 
decupează cupoane din reviste, chinuindu-se să-şi păstreze averea 
moştenită. Roscoe e o excepţie - de asta îmi place de el. La şaptezeci şi unu 


171 



de ani, încă îşi asumă multe riscuri la bursă. Hai să vedem... Ce ar mai fi de 
zis despre ei? Toţi bărbaţi, mai mult WASP 27 , puţin rasişti - eu prima oară 
am ridicat obiecţii acum zece ani, dar lucrurile se mişcă încet pe aici, mai 
ales după masa de prânz, înţelegi ce spun? Peter a făcut un gest subtil către 
scaunele în care sforăiau doi octogenari îmbrăcaţi în costume de tweed, încă 
ţinând strâns în mână câte un ziar londonez Financial Times. 

Când au ajuns în sala de mese, Peter i s-a adresat majordomului: 

— Emil, suntem gata. E vreo şansă să mâncăm azi somon en croute? II est 
toujours delicieux. 

— Cred că îl pot convinge pe bucătar să-l pregătească special pentru 
dumneavoastră, domnule Macondo. 

— Emil, îmi aduc aminte cât de bun a fost la Cercle Union Interalliee, la 
Paris. Apoi a adăugat în şoaptă: Nu spune secretul nimănui din Franţa, dar 
eu îl prefer după reţeta de aici. 

Peter a continuat să pălăvrăgească plin de însufleţire cu Emil. Marshal nu 
a auzit conversaţia, pentru că era ameţit de splendoarea sălii de mese, în 
care se afla un vas gigantic din porţelan, ce conţinea cel mai tare aranjament 
floral japonez - superbe orhidee cymbidium care se scurgeau în cascadă pe 
o creangă de arţar cu frunze purpurii. Dacă soţia mea ar vedea asta, s-a 
gândit Marshal. Au plătit la greu pentru aranjamentul ăsta - ar putea fi o 
modalitate ca ea să facă din micul ei hobby ceva util. 

— Peter, a spus Marshal, după ce Emil i-a condus la masă, tu vii atât de 
rar în San Francisco. Eşti membru activ şi aici, şi în Zurich, şi la Paris? 

— Nu, nu, nu, a zis Peter, amuzat de naivitatea lui Marshal. Dacă ar fi aşa, 
un sendviş la prânz aici ar costa în jur de cinci mii. Toate cluburile astea - 
Circolo dell’Unione din Milano, Atheneum din Londra, Cosmos Club din 
Washington, Cercle Union Interalliee din Paris, Pacific Union din San 
Francisco, Baur au Lac din Zurich - toate formează o reţea: faptul că eşti 
membru într-un club îţi oferă avantaje în toate. De fapt, aşa l-am cunoscut pe 
Emil: înainte lucra la Cercle Union Interalliee din Paris. Peter şi-a luat 
meniul. Deci, Marshal, începem cu o băutură? 

— Doar nişte apă Calistoga. Mai am încă patru pacienţi. 

Peter şi-a comandat un Dubbonnet cu sifon şi, când le-au sosit băuturile, 
şi-a ridicat paharul. 

— Pentru tine şi pentru seria de prelegeri anuale Marshal Streider. 

Marshal s-a înroşit. Fusese atât de copleşit de grandoarea clubului, încât 

uitase să-i mulţumească lui Peter. 


27 White Anglo-Saxon Protestant, protestant alb anglo-saxon. 

172 



— Peter, prelegerile - ce onoare. Am vrut să-ţi mulţumesc chiar de la 
început, dar am fost preocupat de ultimul meu pacient. 

— Ultimul tău pacient? Asta mă surprinde. într-un fel, am senzaţia că 
atunci când pacienţii ies pe uşă, nu mai revin în mintea terapeutului până la 
următoarea şedinţă. 

— Aşa ar fi cel mai bine. Dar - şi ăsta e un secret profesional - chiar şi cei 
mai disciplinaţi analişti se gândesc uneori la pacienţi între şedinţe şi chiar 
poartă conversaţii mute cu unii dintre ei. 

— Fără să ia niciun ban în plus! 

— A, vai, nu. Doar avocaţii cer bani pentru timpul în care se gândesc la 
cazuri. 

— Interesant, interesant! Poate că vorbeşti despre toţi terapeuţii, 
Marshal, dar eu am o bănuială că de fapt te referi la tine. Mereu m-am 
întrebat de ce m-am ales cu atât de puţin de la ceilalţi terapeuţi. Poate 
pentru că tu eşti mai pasionat - sau poate că pacienţii sunt mai importanţi 
pentru tine. 

Somonul en croute a sosit, dar Peter l-a ignorat, apucându-se să 
povestească despre faptul că şi Adriana fusese profund dezamăgită de 
ceilalţi terapeuţi ai ei. 

— De fapt, Marshal, a continuat el, ăsta e unul dintre cele două lucruri pe 
care voiam să le discutăm azi. Adrianei i-ar plăcea tare mult să facă vreo 
câteva şedinţe cu tine: trebuie să-şi regleze nişte lucruri în relaţia cu tatăl ei, 
mai ales acum, când probabil că el nu mai are mult de trăit. 

Marshal, un observator atent al diferenţelor dintre clasele sociale, ştia de 
multă vreme că cei din înalta societate întârziau voit să ia prima înghiţitură 
din mâncare. De fapt, cu cât mai veche le era obârşia averii, cu atât mai mult 
timp trecea până să-şi ducă la gură prima furculiţă cu mâncare. Marshal s-a 
străduit să ţină pasul cu Peter şi să se abţină. Şi el a ignorat somonul, a sorbit 
din Calistoga lui, a ascultat cu atenţie, a încuviinţat din cap şi l-a asigurat pe 
Peter că ar fi încântat să facă o terapie de scurtă durată cu Adriana. 

Până la urmă, Marshal n-a mai putut rezista. S-a înfipt în mâncare. S-a 
bucurat că urmase sfatul lui Peter şi-şi luase somon. Era delicios. Crusta fină 
unsă cu unt a trosnit şi i s-a topit în gură. Mâncarea nu avea nevoie să fie 
mestecată, la cea mai mică apăsare a limbii pe cerul gurii, fulgii dantelaţi, 
asezonaţi cu rozmarin s-au separat şi, pe un pat de unt fierbinte şi cremos, 
au alunecat uşurel pe gâtul lui. La dracu’ cu colesterolul, s-a gândit Marshal, 
simţindu-se de parcă ar fi făcut o năzbâtie. 


173 



Peter s-a uitat pentru prima oară la mâncarea lui, aproape uimit s-o vadă 
acolo. A luat o înghiţitură zdravănă, apoi a pus jos furculiţa şi a reînceput să 
vorbească. 

— Bine. Adriana are nevoie de tine. Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 0 să-ţi 
telefoneze în după-amiaza asta. Uite cartea ei de vizită. Dacă nu o va face, ţi- 
ar fi recunoscătoare să o suni şi să îi spui ziua şi ora când v-aţi putea vedea 
săptămâna viitoare. Oricând poţi tu: o să-şi aranjeze ea programul în funcţie 
de tine. De asemenea, Marshal - şi am discutat asta şi cu Adriana - mi-ar 
plăcea să-i plătesc eu şedinţele. Asta acoperă plata a cinci şedinţe. I-a dat lui 
Marshal un plic ce conţinea zece bancnote de o sută de dolari. Nu pot să-ţi 
spun cât de recunoscător îţi sunt că o vezi pe Adriana. Şi bineînţeles că asta 
dă avânt dorinţei de a-mi plăti datoriile faţă de tine. 

Această ultimă frază i-a stârnit interesul lui Marshal. Presupusese că seria 
de prelegeri sugera faptul că şansele lui de a profita de vreo altă ocazie 
deveniseră nule. Se părea însă că destinul se decisese să-l mai ispitească o 
dată. Dar ştia că profesionalismul lui o să câştige. 

— Mai devreme ai vorbit despre două probleme pe care doreşti să le 
discuţi cu mine. Una a fost că vrei să fac terapie cu Adriana. Nu cumva 
impresia ta că îmi eşti dator în continuare este a doua problemă? 

Domnul Macondo a încuviinţat din cap. 

— Peter, trebuie să o laşi baltă cu asta. Altfel - şi asta e o ameninţare 
serioasă - o să-ţi sugerez să-ţi amâni călătoria cu trei sau patru ani, ca s-o 
rezolvăm printr-o terapie de lungă durată. Dă-mi voie să repet: nu există 
nicio datorie neachitată. Noi doi am încheiat un contract, pe baza căruia tu ai 
plătit pentru serviciile mele. Eu ţi-am cerut un onorariu adecvat. Tu ai plătit 
acel onorariu. Ba chiar ai plătit mai mult decât onorariul propus, îţi 
aminteşti? Iar apoi ai fost atât de finuţ şi de generos, încât să sponsorizezi o 
serie de prelegeri care să îmi poarte numele. Niciodată nu ţi-a rămas vreo 
datorie neachitată. Şi, chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, darul tău, în mod 
sigur, ar anula-o. Ba chiar mai mult decât atât: eu mă simt dator faţă de tine\ 

— Marshal, tu m-ai învăţat să fiu sincer faţă de mine şi să-mi exprim 
deschis sentimentele. Aşa că asta am de gând să fac. Ascultă-mă câteva 
minute. Ai răbdare. Cinci minute. OK? 

— Cinci minute. Apoi nu mai vorbim niciodată despre asta. De acord? 

Peter a încuviinţat din cap. Cu un zâmbet, Marshal şi-a scos ceasul de 

mână şi l-a pus între ei. 

Peter a luat ceasul lui Marshal, l-a studiat cu atenţie preţ de o clipă, apoi 1- 
a pus înapoi pe masă şi a început. 


174 



— în primul rând, dă-mi voie să te lămuresc asupra unui lucru. M-aş simţi 
ca un escroc dacă te-aş lăsa să crezi că fondurile transferate în conturile 
universităţii au fost un dar pentru tine. Adevărul e că eu fac o donaţie 
modestă către universitate aproape în fiecare an. Acum patru ani am 
sponsorizat chiar postul de profesor de economie pe care îl ocupă tatăl meu. 
Aşa că, oricum le-aş fi făcut un cadou. în plus, n-am făcut decât să te 
recomand pentru seria de prelegeri. în al doilea rând, înţeleg pe deplin ce 
simţi în ceea ce priveşte cadourile şi îţi respect opinia. însă am o sugestie 
care ţi s-ar putea părea acceptabilă. Cât timp mai am? 

— Deja s-au scurs trei minute, a rânjit Marshal. 

— Nu ţi-am povestit prea multe despre afacerile mele, dar mă ocup mai 
ales cu vânzarea şi cumpărarea de companii. Sunt expert în evaluarea lor - 
am lucrat mai întâi la Citicorp vreme de mai mulţi ani, înainte să o pornesc 
pe cont propriu. Presupun că de-a lungul timpului am fost implicat în 
cumpărarea a peste două sute de companii. De curând, am găsit o companie 
olandeză uimitor de subevaluată, cu un potenţial atât de mare, încât am 
cumpărat-o pentru mine - poate că sunt egoist, dar noul meu fond de 
investiţii nu s-a închis încă. Adunăm două sute cincizeci de milioane. Oferta 
de cumpărare e limitată în timp şi, sincer să fiu, prea bună ca să mai spun şi 
altcuiva despre ea. 

împotriva voinţei sale, Marshal era intrigat. 

— Şi? 

— Aşteaptă, lasă-mă să termin. Compania asta, Rucksen, e al doilea 
producător din lume de căşti de bicicletă şi deţine paisprezece la sută din 
piaţa de profil. Vânzările au fost bune anul trecut - douăzeci şi trei de 
milioane - şi sunt sigur că le pot creşte de patru ori în doi ani. Uite şi de ce. 
Cea mai mare parte a pieţei - douăzeci şi şase la sută - e deţinută de Solvag, 
o companie finlandeză şi, întâmplător, consorţiul meu are pachetul de 
control din Solvag! Iar eu deţin pachetul de control din consorţiu. Ei bine, 
principalul produs al lui Solvag sunt căştile de motocicletă, iar 
departamentul ăsta este mult mai profitabil decât cel al căştilor de bicicletă. 
Planul meu este să eficientizez Solvag, concepând un plan de fuziune cu o 
companie austriacă de căşti de motocicletă pentru care licitez acum. Când o 
să se întâmple asta, o să sistez producţia de căşti de bicicletă, înlocuind-o cu 
cea de căşti de motocicletă. între timp, o să măresc producţia la Rucksen, în 
aşa fel încât să umple golul lăsat de Solvag. Remarci frumuseţea chestiei 
ăsteia, Marshal? 

Marshal a încuviinţat din cap. înţelegea cât se poate de bine. Şi îşi mai 
dădea seama şi de inutilitatea încercărilor lui patetice de a-şi calcula 


175 



acţiunile la bursă sau de a cumpăra un stoc folosindu-se de informaţiile 
nefolositoare care ajungeau până la amatori. 

— Uite ce propunere am. Peter a aruncat o scurtă privire spre ceas. încă 
două minute. Ascultă-mă până la capăt. Dar Marshal uitase complet de limita 
de cinci minute. Am negociat cumpărarea lui Rucksen şi nu trebuie să pun 
decât nouă milioane bani gheaţă. Probabil că va trebui să fac o ofertă publică 
peste aproximativ douăzeci şi două de luni şi am motive serioase să mă 
aştept la un profit de cinci sute la sută. Ieşirea de pe piaţă a lui Solvag o să-i 
lase fără niciun competitor puternic - lucru pe care, bineînţeles, nu-1 ştie 
nimeni în afară de mine, aşa că şi tu trebuie să-l ţii secret. De asemenea, am 
informaţii - nici măcar ţie nu-ţi pot dezvălui sursa lor - că va apărea o lege 
care face obligatorie casca de bicicletă pentru minori şi care va fi introdusă 
foarte curând în trei ţări din Europa. îţi propun să preiei o parte din 
investiţie, să zicem unu la sută - nu, stai puţin, Marshal, înainte de a refuza: 
ăsta nu e un cadou, şi eu nu-ţi mai sunt pacient. E o investiţie bona fide. Tu 
îmi dai un cec şi devii proprietar minoritar. însă cu o condiţie - şi aici te rog 
să-ţi calci pe inimă: nu vreau să mă trezesc în aceeaşi situaţie ca atunci, cu 
dr. Black. îţi aminteşti câtă suferinţă mi-a produs asta? 

— Deci, a continuat Peter, simţind interesul crescând al lui Marshal şi 
vorbind acum mai sigur pe el, iată soluţia mea. De dragul sănătăţii mele 
psihice, vreau ca tu să nu fii supus nici unui risc. în orice moment, dacă nu 
eşti mulţumit de investiţie, eu o să cumpăr partea ta de acţiuni la preţul de 
achiziţie. îţi propun să-ţi aplic o clauză cu condiţiile negociate de mine - 
suma complet acoperită şi plătită la cerere cu sută la sută din investiţia ta, 
plus zece la sută dobândă pe an. Dar tu trebuie să-mi promiţi mie că o să-ţi 
exerciţi dreptul de a apela la clauza asta în cazul vreunui eveniment nefericit 
- cine ştie ce-ar putea interveni?... asasinarea preşedintelui, moartea mea 
neprevăzută sau orice altceva consideri tu că reprezintă un risc pentru tine. 
Cu alte cuvinte, eşti obligat să-ţi exerciţi dreptul de a te folosi de clauza asta. 

Peter s-a lăsat pe spătarul scaunului, a luat ceasul de mână al lui Marshal 
şi i l-a dat înapoi. 

— Şapte minute şi jumătate. Acum am terminat. 

Toate rotiţele din creierul lui Marshal se învârteau deodată. Iar acum, în 
sfârşit, rotiţele n-au mai scârţâit. Nouăzeci de mii de dolari, se gândea el. Eu 
câştig, să zicem, şapte sute la sută - adică peste şase sute de mii de dolari 
profit. în douăzeci şi două de luni. Cum aş putea eu, cum ar putea oricine să 
refuze aşa ce val Dacă investesc suma asta cu douăsprezece la sută profit, am 
şaptezeci şi două de mii de dolari pe an pentru tot restul vieţii. Peter are 
dreptate. Nu-mi mai e pacient. Ăsta nu e un cadou de transfer - eu dau banii. 


176 



E o investiţie. Şi ce dacă e lipsită de risc ? Asta e o clauză privată. Nu încalc 
nicio regulă de etică profesională. E o acţiune curată. Curată ca lacrima. 

Marshal n-a mai stat pe gânduri. Venise momentul să treacă la acţiune. 

— Peter, am văzut numai o latură a ta în timpul şedinţelor de terapie. 
Acum te cunosc mai bine. Acum ştiu de ce ai avut atâta succes. îţi fixezi un 
scop şi apoi îl urmezi - îl urmezi cu o tenacitate şi o inteligenţă pe care 
rareori mi-a fost dat să le văd... şi cu eleganţă. Marshal i-a întins mâna. îţi 
accept oferta. Cu recunoştinţă. 

Restul tranzacţiei a decurs rapid. Peter s-a oferit să-l ia pe Marshal ca 
partener şi să-i vândă cel mult unu la sută din acţiunile companiei. Marshal 
s-a decis, dacă tot mersese atât de departe, să ia taurul de coarne şi să 
investească suma maximă: nouăzeci de mii de dolari. Avea să obţină banii 
din vânzarea electronică a stocului de acţiuni Fidelity şi Wells Fargo şi să 
vireze banii în cinci zile către banca din Zurich a lui Peter. Acesta urma să 
finalizeze tranzacţionarea lui Rucksen în opt zile, iar legea olandeză îl obligă 
să declare toate părţile implicate. între timp, Peter avea să-i pregătească 
scrisoarea de garanţie şi s-o lase la cabinetul lui înainte de a pleca la Zurich. 

Mai târziu în acea după-amiază, după ce Marshal a terminat şedinţa cu 
ultimul pacient din acea zi, a auzit o bătaie în uşă. Un mesager pe bicicletă, 
un adolescent cu coşuri, îmbrăcat cu o jachetă de blugi, banderole 
fosforescente purpurii şi şapca de baseball obligatorie cu San Francisco 
Giants, purtată cu cozorocul în spate, i-a înmânat un plic de hârtie groasă, ce 
conţinea o scrisoare legalizată în care se specificau toate aspectele 
tranzacţiei. Un al doilea mesaj, care trebuia semnat de Marshal, specifica 
faptul că era obligat să ceară o returnare completă a sumei investite în 
eventualitatea în care valoarea acţiunilor lui Rucksen ar fi coborât sub 
preţul de cumpărare. De asemenea, mai exista şi un bilet scris de Peter: 

Pentru liniştea ta, o scrisoare de garanţie de la avocatul meu va 
ajunge la tine până miercuri. Bucură-te de darul pe care ţi-1 ofer în 
cinstea semnării contractului de asociere. 

Marshal a băgat mâna în plic şi a scos de acolo o cutie cu sigla 
magazinului de bijuterii Shreve’s. A deschis-o, a icnit şi, plin de bucurie, şi-a 
pus primul său ceas de mână Rolex împodobit cu pietre preţioase. 


177 



• Zece • 


Exact înainte de ora şase, într-o după-amiază de marţi, Ernest a primit un 
telefon de la sora Evei Galsworth, una dintre pacientele sale. 

— Eva mi-a zis să vă sun şi să vă spun doar „Acum e momentul". 

Ernest a scris un mesaj în care îşi cerea scuze faţă de pacientul său de la 
6:10, l-a lipit pe uşa cabinetului şi a pornit-o grăbit spre locuinţa Evei, o 
femeie de cincizeci şi unu de ani, cu cancer ovarian în fază avansată. Eva era 
profesoară de creaţie literară, o femeie elegantă, plină de demnitate. Ernest 
îşi imagina deseori cu plăcere că ar fi trăit alături de Eva, dacă ar fi fost mai 
tânără şi dacă s-ar fi cunoscut în circumstanţe diferite. El o considera 
frumoasă, o admira profund şi se minuna de dorinţa ei de a trăi. în ultimul 
an şi jumătate se dedicase întru totul misiunii de a-i uşura durerea în faţa 
morţii iminente. 

Cu mulţi dintre pacienţii săi, Ernest explorase conceptul de regret. îşi 
ruga pacienţii să-şi examineze regretele faţă de ce făcuseră în trecut şi îi 
încuraja să evite viitoare regrete. „Scopul," le spunea el, „este să trăieşti în 
aşa fel, încât să nu te trezeşti peste cinci ani plin de regrete”. 

Ocazional, strategia „regretului anticipativ" a lui Ernest dădea greş. în 
general, se dovedea eficientă. Dar niciun pacient nu o luase mai în serios 
decât Eva, care îşi dedica întreaga fiinţă, cum zicea ea, încercării „de a suge 
măduva din oasele vieţii". Eva aglomerase o mulţime de lucruri în cei doi ani 
de după aflarea diagnosticului: părăsise o căsnicie lipsită de bucurii, avusese 
două aventuri pasionale cu doi bărbaţi pe care îi dorise în trecut, plecase 
într-un safari în Kenya, scrisese două povestiri şi călătorise prin ţară, 
vizitându-şi cei trei copii şi câţiva dintre foştii elevi favoriţi. 

Pe tot parcursul acestor schimbări, Ernest şi ea lucraseră bine şi minuţios 
împreună. Eva considera cabinetul lui Ernest un paradis al siguranţei, un loc 
unde venea cu toate temerile ei legate de moarte, toate sentimentele 
macabre pe care nu îndrăznea să le exprime faţă de prietenii ei. Ernest 
promisese să înfrunte totul făţiş cu ea, să nu se dea în lături de la nimic, să o 
trateze nu ca pe un pacient, ci ca pe un tovarăş de călătorie şi de suferinţă. 

Şi se ţinuse de cuvânt. Căpătase obiceiul de a o programa pe Eva pentru 
ultima şedinţă din zi, fiindcă deseori, la final, se simţea inundat de o 
anxietate provocată de conştiinţa morţii Evei şi, de asemenea, a lui. îi 
amintea mereu şi mereu că nu e complet singură în faţa morţii, că şi el, şi ea 
se confruntau cu teroarea sfârşitului, că o să fie alături de ea cât îi va fi 
omeneşte cu putinţă. Când Eva l-a rugat să-i promită că o să fie lângă ea în 


178 



ultima clipă, Ernest şi-a dat cuvântul. Se simţise prea rău în ultimele două 
luni ca să vină la cabinetul lui, dar Ernest păstrase legătura cu ea prin 
telefon şi îi mai făcuse din când în când câte o vizită acasă, pentru care nu 
ceruse niciun ban. 

Ernest a fost întâmpinat de sora Evei şi condus în dormitorul ei. Eva, cu 
un icter intens, fiindcă tumoarea îi invadase ficatul, respira greoi şi transpira 
atât de abundent, încât părul i se lipise ca o pastă de cap. A încuviinţat din 
cap şi, şoptind printre gâfâieli, i-a spus surorii ei să plece. 

— Vreau o ultimă şedinţă privată cu doctorul meu. 

Ernest s-a aşezat lângă ea. 

— Poţi să vorbeşti? 

— Prea târziu. Fără cuvinte acum. Doar ţine-mă în braţe. 

Ernest a luat mâna Evei, dar ea a clătinat din cap. 

— Nu, te rog, ţine-mă în braţe, a şoptit ea. 

Ernest s-a aşezat pe pat şi s-a aplecat s-o ia în braţe, dar nu a reuşit să 
găsească nicio poziţie convenabilă. Nu putea decât şi se întindă pe pat lângă 
ea şi să-şi treacă braţele în jurul ei. Şi-a lăsat pe el sacoul şi pantofii şi a 
aruncat o privire agitată spre uşa, îngrijorat că ar putea intra cineva care să-i 
interpreteze greşit gestul. La început, s-a simţit stânjenit şi era recunoscător 
că între ei existau câteva straturi de material: cearceaf, cuvertură, pătură, 
sacou. Eva l-a tras înspre ea. Treptat-treptat, stânjeneala i-a pierit. S-a 
relaxat, şi-a scos sacoul, a dat la o parte cuvertura şi a îmbrăţişat-o strâns. Ea 
l-a strâns la rândul ei în braţe. Preţ de o clipă, a simţit un freamăt fierbinte 
supărător înăuntrul lui, prevestind excitarea sexuală, dar, furios pe sine 
însuşi, a izbutit să şi-l înăbuşe şi să se dedice îmbrăţişării iubitoare a Evei. 
După câteva minute, a întrebat: 

— E mai bine, Eva? 

Niciun răspuns. Respiraţia Evei devenise chinuită. 

Ernest a sărit din pat, s-a aplecat deasupra ei şi i-a strigat numele. 

Niciun răspuns. Sora femeii, auzindu-i strigătele, a năvălit în cameră. 
Ernest a luat încheietura Evei, dar n-a putut să-i simtă pulsul. Şi-a pus mâna 
pe pieptul ei, dându-i uşurel deoparte sânii grei şi i-a căutat pulsul apical. 
Descoperind că bătăile inimii ei erau foarte greoaie şi neregulate, s-a 
pronunţat: 

— Fibrilaţie ventriculară. E foarte rău. 

Cei doi au stat de veghe vreo două ore, ascultând respiraţia gâfâită şi 
eratică a Evei. Respiraţie „Cheyne-Stokes”, se gândea Ernest, surprins cum 
de termenul îi venise din rămăşiţele profund inconştiente ale anului trei de 
Medicină. Pleoapele Evei tremurau din când în când, dar ochii nu i s-au mai 


179 



deschis. O spumă de salivă seacă i se forma continuu pe buze, iar Ernest i-o 
ştergea o dată la câteva minute cu un şerveţel. 

— Ăsta-i un semn de edem pulmonar, s-a pronunţat Ernest. Pentru că 
inima ei se opreşte, în plămâni i se acumulează fluide. 

Sora Evei a încuviinţat din cap şi a părut uşurată. Interesant, s-a gândit 
Ernest, cum de aceste ritualuri ştiinţifice - să explici şi să numeşti 
fenomenul - diminuează teroarea. Să dau un nume respiraţiei ei? Să explic 
cum de ventriculul stâng, slăbit, face ca fluidul să se ducă înapoi în auriculul 
stâng şi apoi în plămâni? Şi ce dacă? N-am câştigat nimic! N-am făcut decât 
să pun un nume fiarei. Dar eu mă simt mai bine, sora ei se simte mai bine şi, 
dacă sărmana Eva ar fi fost conştientă, probabil şi ea s-ar fi simţit mai bine. 

Ernest a ţinut-o pe Eva de mână în timp ce respiraţia ei devenea din ce în 
ce mai superficială şi neregulată, pentru ca după vreo oră să se oprească de 
tot. Ernest nu i-a mai simţit deloc pulsul. 

— S-a prăpădit. 

El şi sora Evei au rămas tăcuţi câteva minute, apoi au început să facă 
planuri. Au conceput o listă cu numere de telefon la care trebuiau să sune - 
ale copiilor, prietenilor, cel al ziarului local şi al agenţiei de pompe funebre. 
După o vreme, Ernest s-a ridicat să plece, în timp ce femeia se pregătea să 
spele trupul Evei. Au discutat puţin despre cum să o îmbrace. 0 să fie arsă la 
crematoriu, a spus ea, şi se gândea că cei de la pompe funebre o să-i dea un 
giulgiu. Ernest a fost de acord, deşi nu ştia absolut nimic despre asta. 

Ştia foarte puţine despre ce se întâmplă în astfel de situaţii, se gândea 
Ernest în drum spre casă. în pofida lungii sale experienţe medicale şi a 
orelor de disecţie a cadavrelor la Facultatea de Medicină, el, asemenea 
multor medici, nu asistase niciodată la moartea cuiva. A rămas calm, ca un 
profesionist. Deşi avea să-i fie dor de Eva, moartea ei fusese, din fericire, 
uşoară. Ştia că făcuse tot ce putuse, dar a continuat să simtă apăsarea 
corpului ei pe piept toată noaptea aceea foarte agitată. 

S-a trezit chiar înainte de cinci dimineaţa, agăţându-se de resturile unui 
vis intens. A făcut exact ce le spunea şi pacienţilor lui să facă după un vis 
tulburător: a rămas în pat nemişcat şi şi-a reamintit visul înainte de a 
deschide ochii, întinzându-se după un creion şi un carneţel de lângă pat, 
Ernest şi-a notat visul. 

Mă plimbam cu părinţii şi cu fratele meu printr-un mall şi ne-am 
hotărât să urcăm la etaj. M-am trezit singur într-un lift. A fost un 
drum lung, foarte lung. Când am coborât, eram pe malul mării. Dar 
nu-mi puteam găsi familia. M-am tot uitat după ei. Deşi era un 


180 



peisaj minunat... malul mării e un paradis... Am început să simt o 
groază pervazivă. Apoi mi-am pus o cămaşă de noapte care avea 
pe ea chipul drăguţ şi zâmbitor al ursului Smokey. Chipul ăsta a 
devenit din ce în ce mai strălucitor, apoi orbitor... în curând a 
devenit centrul visului - de parcă toată energia visului se 
transferase în imaginea aceea dulce şi rânjită a ursului Smokey. 

Cu cât se gândea mai mult la el, cu atât dădea o importanţă mai mare 
visului. Nereuşind să adoarmă din nou, s-a îmbrăcat şi s-a dus la cabinet la 
şase dimineaţa să lucreze la computer. Era perfect pentru capitolul despre 
vise din noua carte pe care o scria, Moarte, anxietate şi psihoterapie. Sau 
poate Psihoterapie, moarte şi anxietate. Ernest nu se putea hotărî ce titlu să- 
i pună. 

Nu era niciun mister legat de vis. Evenimentele nopţii trecute îi lămureau 
pe deplin semnificaţia. Moartea Evei îl aruncase într-o confruntare cu 
propria-i moarte (reprezentată în vis de groaza pervazivă, de separarea de 
familie şi de lungul drum ascendent cu liftul spre un mal paradiziac al 
mării). Ce enervant, s-a gândit Ernest, că făurarul lui de vise îl vârâse într-un 
basm despre o urcare spre paradis! Dar ce putea face? Făurarul lui de vise 
avea o voinţă proprie, formată în zorii conştientului şi evident modelată mai 
mult de cultura populară decât de voliţiune. 

Forţa visului rezida în cămaşa de noapte cu emblema ursului Smokey. 
Ernest ştia că acest simbol îşi avea rădăcinile în discuţia despre cum s-o 
îmbrace pe Eva, pregătind-o pentru crematoriu - ursul Smokey reprezenta 
arderea la crematoriu! Sinistru, dar instructiv. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai didactic i se părea visul 
pentru psihoterapeuţi. în primul rând, ilustra un punct de vedere al lui 
Freud - cum că funcţia primară a visului era să menţină somnul. în cazul de 
faţă, un gând înfricoşător - arderea la crematoriu - e transformat în ceva 
mai benign şi mai plăcut: adorabila şi isteaţa siluetă a ursului Smokey. Dar 
visul fusese doar un succes parţial: deşi îi permisese să-şi continue somnul, 
suficientă anxietate legată de moarte se strecurase afară pentru a-i îmbiba 
întregul vis de groază. 

Ernest a scris două ore, până când Justin a venit la şedinţă. îi plăcea la 
nebunie să scrie dimineaţa devreme, deşi asta însemna că seara avea să fie 
extenuat. 

— Scuze pentru luni, a spus Justin, mergând direct la scaunul lui şi 
evitând să-l privească în ochi pe Ernest. Nu pot să cred că am făcut asta. Pe 
la vreo zece, când eram pe drum spre cabinet, fluierând şi simţindu-mă 


181 



destul de bine dispus, brusc m-a lovit fulgerător gândul: Am uitat de şedinţa 
cu tine. Ce pot să spun? N-am nicio scuză. Niciuna. Pur şi simplu am uitat. Nu 
s-a mai întâmplat niciodată până acum. 0 plătesc? 

— Ei bine... a ezitat Ernest. Detesta să-i ceară vreunui pacient să 
plătească o şedinţă la care a lipsit, chiar şi atunci când, la fel ca acum, se 
întâmplase, evident, din cauza rezistenţei. Ei bine, Justin, având în vedere 
faptul că, de când ne cunoaştem, asta e prima oară când ai lipsit... uf, Justin, 
hai să spunem că de azi încolo o să-ţi cer banii pe şedinţele la care lipseşti 
fără să mă anunţi cu douăzeci şi patru de ore înainte. 

Lui Ernest nu-i venea să creadă ce spusese. Chiar zisese una ca asta? Cum 
ar fi putut să nu-i ceară banii lui Justin? îl îngrozea următoarea şedinţă de 
supervizare. Marshal avea să-i facă un scandal monstru pentru asta! El nu 
accepta nicio scuză - accident auto, boală, grindină, inundaţie, picior rupt. Le 
cerea pacienţilor bani şi pe şedinţele la care lipsiseră pentru a se duce la 
înmormântarea mamelor lor. 

Auzea deja cuvintele lui Marshal: „Ai vrut să faci pe băiatul de treabă, 
Ernest? Asta-i chestia? Aşa încât pacientul tău să spună la un moment dat 
cuiva «Ernest Lash e un tip de treabă»? Sau încă te simţi vinovat fiindcă te-ai 
lăsat iritat de faptul că Justin şi-a părăsit soţia fără să-ţi spună ţie mai întâi? 
Ce fel de cadru inconsistent şi inconstant menţii tu în terapie?" 

Păi, acum nu mai avea ce face. 

— Hai să vorbim mai mult despre asta, Justin. Nu-i numai că ai pierdut 
şedinţa de luni. La ultima întâlnire ai întârziat câteva minute, iar de-a lungul 
altor câteva şedinţe s-au strecurat perioade lungi de tăcere. Ce crezi că se 
întâmplă? 

— Păi, a făcut Justin cu o sinceritate necaracteristică lui, azi n-o să fie 
nicio tăcere. E ceva important despre care vreau să vorbesc: am decis să fac 
un raid acasă. 

Justin, a observat Ernest, vorbea altfel: era mai direct, şi în vocea lui 
exista mai puţină consideraţie. Totuşi, încă mai evita o discuţie despre 
relaţia lor. Ernest urma să revină la asta mai târziu, deoarece acum murea 
de curiozitate să audă ce avea de spus Justin. 

— Cum adică, raid. 

— Pai, Laura crede că ar trebui să iau ce-mi aparţine, nici mai mult, nici 
mai puţin. Acum am doar ce am reuşit să înghesui într-o valiză în noaptea în 
care am plecat. Am un dulap uriaş. întotdeauna m-am răsfăţat în ceea ce 
priveşte hainele - Doamne, ce cravate frumoase am acasă, mi se rupe inima. 
Laura crede că e o prostie să mă duc în oraş şi să-mi cumpăr tot felul de 
haine noi, când am deja atâtea - în plus, avem nevoie de bani pentru o 


182 



mulţime de alte lucruri, începând cu mâncarea şi o locuinţă. Laura crede că 
trebuie să intru pur şi simplu în propria-mi casă şi să iau ce-mi aparţine. 

— Un pas mare. Ce crezi despre asta? 

— Păi, cred că Laura are dreptate. E atât de tânără şi de necoruptă - şi 
neanalizată -, încât dă la o parte o mulţime de rahaturi şi vede fix miezul 
problemei. 

— Şi Carol? Reacţia ei? 

— Păi, am sunat-o de două ori - ca să-mi văd copiii şi să iau câteva 
lucruri. Am o parte din statele de plată de luna viitoare pe computerul de 
acasă - o să mă omoare tata. Nu i-am pomenit de ele - le-ar distruge. Justin a 
tăcut. 

— Şi? Lui Ernest îi revenise o parte din iritarea pe care o simţise faţă de 
Justin săptămâna trecută. După cinci ani de tratament, n-ar fi trebuit să 
muncească atât de al naibii de greu să smulgă de la el fiecare informaţie, cât 
de mică. 

— Păi, Carol e Carol. înainte să pot spune ceva, m-a întrebat când vin 
acasă. Când i-am zis că nu mă întorc, m-a făcut găozar de rahat şi a închis 
telefonul. 

— Carol e Carol, zici tu. 

— Ştii, e comic, ea mă ajută fiind la fel de scârboasă ca de obicei. După ce 
a ţipat şi mi-a închis telefonul în nas, m-am simţit mai bine. De fiecare dată 
când o aud cum zbiară la telefon, îmi spun că am avut dreptate să plec. Din 
ce în ce mai des mă gândesc că am fost un idiot să-mi irosesc nouă ani din 
viaţă în căsnicia aia. 

— Mda, Justin, îţi aud regretele, dar lucrul important e să nu priveşti în 
urmă peste zece ani şi să fii copleşit de regrete similare. Uită-te mai bine la 
ce ai început să faci! Ce bine că ai părăsit-o pe femeia aia. Ce bine că ai avut 
curajul să faci pasul ăsta. 

— Da, doctore, tu ai spus tot timpul: „Evită regretele viitoare, evită 
regretele viitoare". îmi spuneam asta şi-n somn. Dar înainte, cuvintele astea 
nu ajungeau cu adevărat până la mine. 

— Pai, Justin, ia-o aşa: N-ai fost pregătit să le auzi. Dar acum eşti gata să le 
auzi 5/să treci la acţiune. 

— Ce minunat, a zis Justin, că Laura a apărut tocmai acum. Nici nu pot să- 
ţi spun ce diferenţă e să fiu cu o femeie care chiar mă place, care mă şi 
admiră, care e de partea mea. 

Deşi Ernest era iritat de faptul că Justin pomenea tot timpul de Laura, se 
controla bine - şedinţa de supervizare cu Marshal chiar îl ajutase. Ernest ştia 
că nu are altă opţiune decât să se alieze cu Laura. Totuşi, nu voia ca Justin 


183 



să-i cedeze complet puterea. în fond, abia o recăpătase de la Carol şi ar fi fost 
bine pentru el s-o deţină o vreme. 

— Este minunat că Laura a intrat în viaţa ta, Justin, dar nu vreau să te 
minimalizezi - tu ai făcut mişcarea, pe picioarele tale ai ieşit din viaţa lui 
Carol. însă mai devreme ai zis ceva despre un „raid"? 

— Păi, am urmat sfatul Laurei şi ieri m-am dus acasă cu maşina, să-mi iau 
lucrurile. 

Justin a remarcat uimirea lui Ernest şi a adăugat: 

— Nu te îngrijora, nu mi-am pierdut complet minţile. Am telefonat mai 
întâi, să fiu sigur că e plecată la serviciu. Ei bine, poţi să crezi că m-a lăsat pe 
afară? Vrăjitoarea a schimbat încuietorile. Toată noaptea, eu şi Laura am 
vorbit despre ce să facem. Ea crede că trebuie să iau o rangă dintr-un 
magazin de-al tatălui meu şi să mă duc înapoi, să deschid uşa cu forţa şi să 
iau pur şi simplu ce-mi aparţine. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât 
devin mai convins că are dreptate. 

— Mulţi soţi încuiaţi pe dinafară au făcut lucruri asemănătoare, a zis 
Ernest, uluit de noua forţă a lui Justin. Preţ de o clipă şi l-a imaginat într-o 
jachetă din piele neagră şi o mască de schi, cu ranga în mână, distrugând 
noile încuietori ale lui Carol. Delicios! Lui Ernest începea să-i placă tot mai 
mult de Laura. Totuşi, raţiunea guverna încă: ştia că era mai bine să se 
prefacă, pentru că mai târziu trebuia să-i descrie întrevederea asta lui 
Marshal. Dar consecinţele juridice? Te-ai gândit să-ţi iei un avocat? 

— Laura nu-i de acord cu nicio amânare: până caut un avocat, Carol o să 
aibă timp să-mi jefuiască şi să-mi distrugă lucrurile. Pe lângă asta, răutatea 
ei din sala de judecată e vestită - cu greu o să găsesc în oraşul ăsta pe cineva 
dispus să o înfrunte. Ştii, chestia asta, adică să-mi iau lucrurile înapoi, e 
obligatorie: Laura şi cu mine rămânem fără fonduri. N-am bani să plătesc 
nimic - şi mi-e teamă că asta include şi nota ta de plată! 

— Cu atât mai mult ar trebui să cauţi asistenţă juridică. Mi-ai zis că soţia 
ta câştigă mult mai mult decât tine - asta înseamnă că, în conformitate cu 
legile californiene, ai dreptul la alocaţie. 

— Glumeşti! 0 vezi tu pe Carol plătindu-mi alocaţie? 

— Şi ea e un om ca toţi ceilalţi, trebuie să se supună legii. 

— Carol n-o să-mi plătească niciodată pensie alimentară. 0 să ajungă 
până la Curtea Supremă, o să arunce banii la closet, o să meargă mai degrabă 
la închisoare decât să-mi plătească. 

— Bine, Justin, ea se duce la închisoare, iar tu te duci acasă, îţi iei 
lucrurile, copiii şi locuinţa înapoi. Nu îţi dai seama că exagerezi? Ascultă ce 
spui! Ascultă-ţi cuvintele: Carol are puteri supranaturale! Carol te îngrozeşte 


184 



atât de mult, încât niciun avocat din California n-o să îndrăznească s-o 
înfrunte! Carol e deasupra legii! Justin, noi vorbim despre soţia ta, nu despre 
Dumnezeu! Nu despre Al Capone! 

— N-o cunoşti la fel de bine ca mine - nici măcar după toţi anii ăştia de 
terapie n-o cunoşti cu adevărat. Iar părinţii mei nu sunt nici ei mai răsăriţi. 
Dacă mi-ar fi plătit un salariu decent, acum aş fi fost în regulă. Ştiu, ştiu, mă 
îndemni de ani de zile să cer un salariu mai bun. Ar fi trebuit s-o fac demult. 
Dar acum nu-i momentul - chiar sunt şucăriţi pe mine pentru tot ce se 
întâmplă. 

— Şucăriţi? De ce? a întrebat Ernest. Parcă ai spus că o urăsc pe Carol. 

— Nimic nu le-ar plăcea mai mult decât să n-o mai vadă niciodată. Dar ea 
are hăţurile în mâini - ţine copiii ostatici. De când am plecat, nu le-a dar voie 
să-şi vadă nepoţii, nici măcar să le vorbească la telefon. I-a avertizat că dacă 
se aliază cu mine acum, îşi pot lua adio de la nepoţii lor. Fac pe ei, le e teamă 
să mă ajute. 

Restul şedinţei, Justin şi Ernest au discutat despre viitorul terapiei lor. 
Faptul că a pierdut o şedinţă şi că a întârziat la alta, sugera, în mod evident, 
un interes din ce în ce mai scăzut pentru tratament, a comentat Ernest. 
Justin a fost de acord şi a spus clar că nu-şi mai putea permite să continue 
şedinţele. Ernest i-a recomandat să nu întrerupă terapia în toiul unei 
perioade atât de tumultuoase şi s-a oferit să-l lase pe Justin să-şi amâne 
plăţile până când îşi regla finanţele. Dar Justin, profitând de noua lui 
siguranţă de sine, n-a fost de acord, pentru că nu putea să-şi închipuie cum i 
s-ar regla situaţia financiară ani de zile - până când mureau părinţii lui. Iar 
Laura credea (şi el era de acord) că nu este o idee bună să începi o viaţă 
nouă cu datorii mari. 

Dar nu era vorba doar de bani. Justin i-a spus lui Ernest că nu mai avea 
nevoie de terapie. Discuţiile cu Laura îi ofereau tot ajutorul de care avea 
nevoie. Lui Ernest nu i-a plăcut asta, dar s-a liniştit, amintindu-şi cuvintele 
lui Marshal referitoare la faptul că rebeliunea pacientului lui era un semn de 
progres autentic. A acceptat decizia lui Justin de a-şi încheia terapia, dar a 
susţinut cu blândeţe că nu era o idee bună să îi pună capăt atât de brusc. 
Justin s-a opus, dar, până la urmă, a fost de acord să mai vină la încă două 
şedinţe. 

Majoritatea terapeuţilor iau câte zece minute de pauză între şedinţe şi îşi 
programează pacienţii din oră în oră. Nu şi Ernest - era prea puţin 
disciplinat pentru aşa ceva. Şi deseori începea mai târziu sau depăşea cele 
cincizeci de minute. încă de la început, îşi fixase pauze de cincisprezece sau 
douăzeci de minute între şedinţe şi îşi programa pacienţii la ore ciudate: 


185 



9:10, 11:20, 2:50. Fireşte, Ernest ţinea secret obiceiul ăsta neortodox faţă de 
Marshal, care i-ar fi criticat incapacitatea de a menţine limitele. 

în general, Ernest îşi folosea timpul din pauze făcând însemnări în fişa 
pacientului sau notându-şi într-un carnet idei pentru noua lui carte, aflată în 
lucru. Dar nu şi-a notat nimic după plecarea lui Justin. A stat pur şi simplu 
nemişcat, reflectând la modul în care se termina terapia lui Justin. Era un 
sfârşit incomplet. Deşi Ernest ştia că îl ajutase, nu ajunsese cu el suficient de 
departe. Şi, bineînţeles, îl irita faptul că Justin îşi atribuia tot progresul 
Laurei. Dar, pe undeva, asta nu mai conta pentru el. Supervizarea îl ajutase 
să-şi suprime sentimentul ăsta. Trebuia neapărat să-i spună asta lui Marshal. 
Indivizii cu o încredere atât de mare în sine ca Marshal primesc de obicei 
puţine încurajări - cei mai mulţi oameni cred că n-au nevoie de aşa ceva. Dar 
Ernest avea senzaţia că ar aprecia puţin feedback. 

în pofida dorinţei sale de a ajunge mai departe cu Justin, Ernest nu era 
nemulţumit de faptul că terapia lui se încheia. Cinci ani fuseseră îndeajuns. 
Nu îi plăceau pacienţii cronici. Era un aventurier, şi când pacienţilor lui le 
pierea cheful să mai sape după ceva nou, după vreun teritoriu neexplorat, 
Ernest îşi pierdea interesul faţă de ei. Iar Justin nu fusese niciodată prea 
introspect. Da, era adevărat că, până la urmă, rupsese lanţurile şi se 
eliberase de oroarea aia de căsnicie. Dar Ernest nu-i acorda prea mult merit 
pentru mişcarea asta: aici nu fusese vorba de Justin, ci de o nouă entitate - 
Justin-Laura. Când Laura o să dispară, cum sigur avea să se întâmple, Ernest 
bănuia că Justin va reveni la vechile lui metehne. 


• Unsprezece • 


în după-amiaza următoare, Ernest şi-a notat în grabă câteva însemnări 
clinice, înainte ca noua pacientă, Carolyn Leftman, să vină la cea de-a doua 
şedinţă a ei. Fusese o zi lungă, dar nu era obosit: întotdeauna îl înviora o 
terapie eficientă şi, până acum, era mulţumit de ce se întâmplase în ziua 
aceea. 

Cel puţin, era mulţumit de patru dintre cele cinci şedinţe. Al cincilea 
pacient, Brad, şi-a folosit timpul, aşa cum făcea mereu, prezentându-i un 
raport detaliat şi plictisitor al activităţilor din săptămâna care trecuse. Mulţi 
dintre pacienţii de genul ăsta păreau fizic incapabili de a profita de terapie. 
După ce orice încercare a lui de a-1 îndruma spre un nivel mai profund 
eşuase, Ernest a început să-i sugereze că altă formă de terapie, poate una 
comportamentală, i-ar putea oferi lui Brad mai mult ajutor pentru 


186 



anxietatea lui cronică şi pentru tendinţa paralizantă de a amâna la nesfârşit 
să facă ceva. însă, de fiecare dată când începea să vorbească, Brad repeta cu 
recunoştinţă faptul că terapia îl ajutase enorm, că scăpase de atacurile de 
panică şi că preţuia foarte mult munca alături de Ernest. 

Ernest nu mai era satisfăcut de faptul că analiza anxietatea lui Brad. îşi 
pierduse răbdarea cu el la fel de tare ca şi cu Justin. Criteriul după care 
judeca o terapie eficientă se schimbase: acum era mulţumit doar dacă 
pacienţii lui se dezvăluiau, îşi asumau riscuri, intrau pe un teren nou şi, mai 
mult decât orice altceva, erau dornici să se concentreze şi să exploreze 
spaţiul intermediar: spaţiul dintre pacient şi terapeut. 

La ultima lor şedinţă de supervizare, Marshal îl muştruluise pentru 
tupeul de a crede că a te concentra pe spaţiul intermediar era un lucru 
original. în ultimele opt decenii, analiştii se ocupaseră minuţios de 
transfer 28 , de sentimentele iraţionale ale pacientului faţă de terapeut. 

Dar Ernest nu se dezumflase şi, plin de încăpăţânare, continua să ia notiţe 
pentru un articol despre relaţia terapeutică, intitulat Spaţiul intermediar. 
Pledoarie pentru autenticitate în terapie. în ciuda părerii lui Marshal, era 
convins că vine cu ceva nou în psihoterapie, pentru că se concentra nu 
asupra transferului - relaţia ireală, distorsionată -, ci asupra relaţiei reale, 
autentice dintre el şi pacient. 

Tehnica lui Ernest, care evolua mereu, pretindea ca el să le dezvăluie mai 
mult din propria-i persoană pacienţilor, pentru ca el şi pacientul să se 
preocupe de relaţia reală - de noi, cei din cabinet. De multă vreme se gândea 
că munca terapeutică înseamnă să înţelegi şi să înlături toate obstacolele 
care slăbesc relaţia. Experimentul radical al lui Ernest de a se dezvălui pe 
sine cu Carolyn Leftman era pur şi simplu următorul pas logic în evoluţia 
unei noi tehnici de terapie. 

Nu numai că era satisfăcut de munca din acea zi, dar primise şi un premiu 
special: pacienţii îi descriseseră două vise captivante pe care, cu 
permisiunea lor, le-ar fi putut folosi în cartea lui despre angoasa provocată 
de moarte. încă mai avea cinci minute până la sosirea lui Carolyn, aşa încât 
şi-a deschis computerul pentru a nota visele. Primul era doar un fragment: 

Am venit la tine la cabinet la ora programată. Nu erai acolo. M-am 
uitat în jur şi ţi-am văzut pălăria de paie în cuier - era plină de 
pânze de păianjen. M-a cuprins un val apăsător de imensă tristeţe. 


28 Motor al terapiei psihanalitice prin care relaţiile pacientului cu obiectele sale se repeta cu 
terapeutul, care ia locul acestora. 


187 



Madeline, cea care-1 visase, avea cancer la sân şi tocmai aflase că boala 
ajunsese la măduva spinării. în visul ei, moartea îşi deplasează ţinta: nu ea 
este cea care se confruntă cu moartea şi putrefacţia, ci terapeutul, care a 
dispărut şi a lăsat în urmă doar pălăria plină de pânze de păianjen. Sau, se 
gândea Ernest, visul putea să exprime ceea ce simţea ea faţă de pierderea 
lumii: de vreme ce conştientul ei este responsabil pentru forma şi sensul 
întregii realităţi „obiective” - toată lumea ei personală şi plină de 
semnificaţii -, atunci nimicirea conştientului ei ar duce la dispariţia oricărui 
lucru. 

Ernest era obişnuit să lucreze cu pacienţi pe moarte. Dar această imagine 
- mult iubita lui pălărie de pai învăluită de pânze de păianjen - îi dădea fiori 
pe şira spinării. 

Matt, un medic de şaizeci şi patru de ani, îi furnizase cel de-al doilea vis: 

Mergeam de-a lungul unei stânci înalte de pe coasta Big Sur şi am 
dat peste un râuleţ care se vărsa în Pacific. Apropiindu-mă de el, 
am fost surprins să văd că apa curgea dinspre ocean, în sens 
invers. Apoi am văzut un moşneag adus de spate, care semăna cu 
tatăl meu şi care stătea singur şi necăjit în faţa unei peşteri de 
lângă râu. Nu m-am putut duce mai aproape de el, pentru că nu 
era nicio cărare până jos, aşa încât am continuat să merg de-a 
lungul râului, pe sus. Puţin mai târziu am dat peste un alt bărbat, şi 
mai adus de spate decât primul, poate bunicul meu. Nici la el n-am 
găsit vreo cale să ajung şi m-am trezit tulburat şi frustrat. 

Marea spaimă a lui Matt nu era cea de moarte, ci aceea de a muri singur. 
Tatăl lui, un alcoolic cronic, murise cu câteva luni în urmă şi, deşi avuseseră 
o relaţie dificilă şi conflictuală, Matt nu se putea ierta pentru faptul că îl 
lăsase să moară singur. îi era teamă că îl aştepta şi pe el aceeaşi soartă, 
aceea de a muri singur, pe stradă, aşa cum se întâmplase cu toţi bărbaţii din 
familia lui. Deseori, când anxietatea îl copleşea în toiul nopţii, Matt se 
liniştea şezând lângă patul fiului său de opt ani şi ascultând cum respiră. 
Visa că înoată în ocean, departe, în larg, cu cei doi copii ai lui, care îl ajutau, 
plini de dragoste, să treacă pe sub valuri. Dar, întrucât nu îi ajutase nici pe 
tatăl, nici pe bunicul lui să moară, se întreba dacă merită asemenea copii. Un 
râu care curgea invers! Apa, care purta cu ea conuri de pin şi frunze 
sfărâmicioase de stejar, curgea în susul dealului, îndepărtându-se de ocean. 
Un râu care curgea înapoi, spre epoca de aur a copilăriei şi a reunirii familiei 


188 



primordiale. Ce imagine vizuală extraordinară, ca timpul să se scurgă înapoi, 
din dorinţa de a scăpa de inevitabila bătrâneţe şi şubrezire! Ernest era plin 
de admiraţie pentru talentul artistic latent care exista în toţi pacienţii lui. 
Deseori voia să-şi ridice pălăria în cinstea făuritorului inconştient de vise 
care, noapte de noapte, an după an, născocea capodopere ale iluziei. 

în sala de aşteptare, de cealaltă parte a peretelui, şi Carol scria: însemnări 
despre prima şedinţă de terapie cu Ernest. S-a oprit şi a citit ce îşi notase: 

Prima şedinţă 
12 feb., 1995 

Dr. Lash - nepotrivit de informai. Intruziv. A insistat, în ciuda 
protestelor mele, să-i spun Ernest... m-a atins în primele treizeci 
de secunde - coatele, pe când intram în cameră... foarte blând - m- 
a atins iarăşi pe mână, când mi-a dat un şerveţel... m-a întrebat 
despre problemele mele şi despre istoria mea familială... din 
prima şedinţă a stăruit asupra amintirilor reprimate despre 
abuzul sexual. Prea mult, prea repede - m-am simţit copleşită şi 
confuză. Mi-a dezvăluit propriile-i sentimente... mi-a spus că e 
foarte important să devenim cât mai apropiaţi... m-a invitat să-i 
pun întrebări despre el însuşi... mi-a promis că o să facă dezvăluiri 
complete despre sine... şi-a exprimat aprobarea în legătură cu 
aventura mea cu dr. Cooke... m-a ţinut zece minute mai mult... a 
insistat să mă îmbrăţişeze la plecare... 

Se simţea satisfăcută. însemnările astea o să-mi folosească de minune, se 
gândea ea. Nu ştiu sigur cum. Dar într-o zi, cineva - Justin, avocatul meu 
pentru malpraxis, comitetul de etică - o să le considere foarte interesante. 
Carol şi-a închis carneţelul. Trebuia să se concentreze asupra şedinţei care 
urma cu Ernest. După cele ce se întâmplaseră în ultimele douăzeci şi patru 
de ore, nu mai judeca prea limpede. 

Venise ieri acasă şi găsise un bileţel de la Justin, lipit cu bandă adezivă pe 
uşa de la intrare: „Am trecut să-mi iau lucrurile". Uşa din spate fusese 
deschisă cu forţa, iar el luase tot ce nu distrusese ea: rachetele de tenis, 
haine, cosmeticale, pantofi, cărţi şi unele obiecte comune - cărţi, aparat de 
fotografiat, binoclu, CD player portabil, cea mai mare parte a colecţiei de CD- 
uri şi mai multe oale, cratiţe şi pahare. Ba chiar deschisese cu forţa cufărul ei 
din lemn de cedru şi îşi luase computerul. Cuprinsă de frenezie, Carol i-a 
sunat pe părinţii lui Justin pentru a le spune că are de gând să-l trimită pe 


189 



fiul lor în spatele gratiilor şi că o să-i pună şi pe ei în celula de alături dacă îşi 
ajută în vreun fel plodul infractor. Telefoanele date Normei şi lui Heather n- 
au ajutat-o deloc, de fapt, chiar au înrăutăţit lucrurile. Norma era preocupată 
de propria-i criză maritală, iar Heather, în stilul ei enervant de blând, i-a 
amintit că Justin avea dreptul să-şi ia lucrurile. Nu se putea depune nicio 
plângere pentru intrare prin efracţie - era casa lui, şi ea nu avea dreptul 
legal să schimbe încuietorile sau să încerce să-i interzică în vreun fel accesul 
fără ordin de restricţie. 

Carol ştia că Heather are dreptate. Nu obţinuse un ordin de la tribunal 
care să-i interzică lui Justin accesul în casă, pentru că niciodată - nici în cele 
mai nebuneşti visuri ale ei - nu şi l-ar fi putut imagina făcând aşa ceva. 

Şi nu se mulţumise doar să-şi ia lucrurile. Când se îmbrăcase de 
dimineaţă, descoperise că îi tăiase între picioare aproape toţi chiloţii. Şi, ca 
să nu existe nicio nelămurire despre cine şi de ce o făcuse, Justin lăsase în 
fiecare pereche câte o bucată mică dintr-o cravată pe care ea o tăiase şi o 
azvârlise la loc în dulap. 

Carol rămăsese perplex. Ăsta nu era Justin. Nu Justin pe care-1 ştia ea. Nu, 
în niciun caz nu făcuse asta de unul singur. N-ar fi avut tupeul. Sau 
imaginaţia. Doar într-un singur caz s-ar fi putut întâmpla una ca asta... Doar 
o singură persoană ar fi putut orchestra aşa ceva: Ernest Lash! Ea şi-a ridicat 
privirea şi l-a văzut în carne şi oase în faţa ei - făcându-i semn din capul lui 
gras şi invitând-o în cabinet! Oricum ar fi, jigodie împuţită, Carol era 
hotărâtă, oricâtă vreme mi-ar lua, orice ar fi nevoie să fac, o să te las fără 
slujbă. 

— Deci, a zis Ernest după ce şi el şi Carol s-au aşezat, astăzi ce ţi se pare 
important de discutat? 

— Atât de multe lucruri. Am nevoie de o clipă să-mi adun gândurile. Nu 
ştiu prea bine de ce mă simt atât de agitată. 

— Da, văd pe faţa ta că astăzi se petrec multe lucruri în mintea ta. 

Ah, minunat, minunat, găozarule, s-a gândit Carol. 

— Dar nu prea reuşesc să-mi dau seama ce-i cu tine, Carolyn, a continuat 
Ernest. Probabil te tulbură ceva. Ceva trist. 

— Ralph, fostul meu terapeut, acum mort, spunea că există patru 
sentimente fundamentale... 

— Da, a intervenit rapid Ernest, răutate, tristeţe, nebunie şi bucurie. în 
ordinea asta, ca să fie uşor de reţinut 29 . 


29 în engl. în orig. bad, sad, mad, andglad. 


190 



Uşor de reţin uf 1 . Pentru meseria asta îţi trebuie multă inteligenţă - e o 
profesie în care ai de reţinut o singură silabă, se gândea Carol. Voi toţipuţoii 
sunteţi la feA 

— Cred că simt câte puţin din fiecare, Ernest. 

— Cum aşa, Carolyn? 

— Păi, „nebunie" faţă de rupturile din viaţa mea - unele lucruri despre 
care am discutat data trecută: fratele meu, tata, mai ales. Şi „răutate” - 
anxietate - când mă gândesc la capcana în care sunt prinsă acum, aşteptând 
ca soţul meu sa moară. Şi „tristeţe"... presupun... „tristeţe" când mă gândesc 
la anii pe care i-am pierdut într-o căsnicie nasoală. 

— Şi bucurie? 

— Asta-i uşor - „bucurie" când mă gândesc la tine şi la cât de norocoasă 
am fost să te găsesc. Gândul la tine şi la întâlnirea noastră de azi m-au ţinut 
în viaţă toată săptămâna. 

— îmi poţi spune mai multe despre asta? 

Carol şi-a luat poşeta din poală, a aşezat-o pe jos şi şi-a pus cu graţie unul 
peste altul picioarele lungi. 

— Teamă mi-e că o să mă faci să roşesc. A făcut o pauză, sfioasă, 
gândindu-se: Perfect. Dar mai încet, ia-o încet, Carol. Adevărul e că toată 
săptămâna am visat la tine cu ochii deschişi. Vise sexy. Dar probabil că eşti 
obişnuit ca femeile să te considere atrăgător. 

Pe Ernest îl tulbura gândul că ea visa la el cu ochii deschişi, probabil fiind 
vorba despre fantezii în timp ce se masturba. S-a gândit la ce să-i răspundă - 
ce să-i răspundă sincer. 

— Nu eşti obişnuit cu asta, Ernest? Spuneai că aş putea să-ţi pun 
întrebări. 

— Carolyn, în întrebarea ta există ceva ce mă face să nu mă simt în largul 
meu şi încerc să-mi dau seama de ce. Probabil din cauza premisei că ce se 
întâmplă aici, între noi, e un lucru standardizat - predictibil. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

— Păi, eu te consider unică. Şi situaţia din viaţa ta, tot unică. Şi întâlnirea 
asta dintre mine şi tine este unică. în consecinţă, o întrebare despre ce se 
întâmplă de obiceipare cam nepotrivită. 

Carol şi-a mijit ochii strălucitori, privindu-1 îndelung. 

Ernest şi-a savurat propriile-i cuvinte. Ce răspuns minunat. Trebuie să 
încerc să mi-1 amintesc - merge la fix în articolul meu despre „spaţiul 
intermediar." însă Ernest îşi dădea seama că adusese şedinţa pe un teritoriu 
impersonal, abstract şi s-a grăbit să corecteze asta. 

— Dar, Carolyn, nu ţi-am răspuns la întrebare... care e...? 


191 



— Care e: Ce crezi despre faptul că te consider atrăgător? a replicat Carol. 
Mi-am petrecut atât de multă vreme gândindu-mă la tine săptămâna asta... 
sau la cum ar fi fost dacă, din întâmplare - poate la una dintre prelegerile 
tale - ne-am fi cunoscut ca femeie şi bărbat, în loc de terapeut şi pacient. Ştiu 
că ar trebui să vorbesc despre asta, dar mi-e greu... e jenant... poate că ţie ţi 
se pare - adică eu\% i par - respingătoare. Eu mă simt respingătoare. 

Foarte, foarte bine, s-a gândit Carol. La naiba, mă pricep la asta, nu glumă. 

— Ei bine, Carolyn, ţi-am promis că-ţi răspund sincer. Şi adevărul e că-i 
foarte plăcut pentru mine să aud că o femeie - o femeie foarte frumoasă, aş 
putea adăuga - mă consideră atrăgător. La fel ca majoritatea oamenilor, şi 
eu am îndoieli în ce priveşte înfăţişarea mea. 

Ernest a făcut o pauză. Inima îmi bubuie. N-am zis niciodată ceva atât de 
intim unui pacient. Mi-a plăcut să-i spun că e frumoasă - m-a incitat. 
Probabil o greşeală. Prea seducătoare. Şi totuşi, i se pare că e respingătoare. 
Nu ştie că e o femeie care arată bine. De ce să nu-i ofer o încurajare, o 
frântură de realitate legată de înfăţişarea eP. 

Carol era euforică - pentru prima oară după mai multe săptămâni. „O 
femeie foarte atrăgătoare". Bingo\ îmi amintesc că Ralph Cooke a rostit 
aceleaşi cuvinte. Asta a fost prima lui mişcare. Şi exact aceleaşi cuvinte le-a 
folosit şi scârbosul ăla de dr. Zweizung. Slavă Domnului că am avut 
suficientă prezenţă de spirit să-i spun că e un ticălos şi să ies din cabinetul 
lui. Şi probabil că amândoi fac acelaşi lucru şi cu alţi pacienţi. Dacă aş fi avut 
prezenţa de spirit să adun dovezi şi să-i dau în gât pe nenorociţii ăia. Acum 
îmi pot lua revanşa. Măcar dacă aş fi adus un reportofon în poşetă. Data 
viitoare\ Pur şi simplu n-am crezut c-o să fie atât de lasciv aşa curând. 

— Dar, a continuat Ernest, ca să fiu sincer până la capăt, nu-ţi iau 
cuvintele prea în serios. Se poate ca într-o oarecare măsură să fie inspirate 
de mine, dar, într-o măsură mult mai mare, nu e o reacţie la mine, ci la rolul 
meu. 

Carol a fost surprinsă. 

— Cum adică? 

— Pai, hai să ne întoarcem puţin în urmă. Haide să privim la rece 
evenimentele recente. Ţi s-au întâmplat nişte lucruri îngrozitoare. Tu ai 
ţinut totul în tine, n-ai împărtăşit nimănui nimic. Ai avut parte numai de 
relaţii dezastruoase cu bărbaţii importanţi din viaţa ta - tatăl tău, fratele tău, 
soţul tău şi... Rusty, nu-i aşa? Prietenul tău din liceu. Iar singurul bărbat care 
ţi-a plăcut, fostul tău terapeut, te-a abandonat murind. 

Iar apoi vii la mine şi, pentru prima oară, rişti şi îmi destăinui totul. 
Ţinând cont de toate astea, Carolyn, e de mirare că ai sentimente intense 


192 



pentru mine? Nu cred. La asta mă refeream când spuneam că e vorba de 
rolul meu, nu de mine. La fel şi sentimentele alea intense pentru dr. Cooke. 
Nu-i de mirare că moştenesc şi eu o parte din ele - adică, se transferă asupra 
mea. 

— Sunt de acord cu ultima parte, Ernest. Chiar încep să am pentru tine 
aceleaşi sentimente pe care le-am avut faţă de dr. Cooke. 

Un moment de tăcere. Carol s-a uitat lung la Ernest. Marshal ar fi aşteptat. 
Nu şi Ernest. 

— Am discutat despre „bucurie”, a zis Ernest, şi ţi-am apreciat 
sinceritatea. Ne-am putea ocupa şi de celelalte trei sentimente? Hai să 
vedem, ai spus „nebunie” faţă de întâmplările din trecutul tău - mai ales faţa 
de bărbaţii din viaţa ta. „Răutate" faţă de capcana în care te afli, apropo de 
soţul tău, şi „tristeţe" pentru că... pentru că... adu-mi aminte, Carolyn. 

Carol s-a înroşit. îşi uitase propria-i poveste. 

— Şi eu am uitat ce-am spus. Sunt prea agitată ca să mă concentrez. Asta 
nu ţine, s-a gândit ea. Trebuie să joc rolul propriei mele persoane. Există 
doar o singură cale să evit scăpările astea - trebuie să fiu sinceră când 
vorbesc despre mine', bineînţeles, nu şi despre Justin. 

—A, îmi amintesc, a spus Ernest: „tristeţe" pentru regretele care s-au 
acumulat în viaţa ta - „anii pierduţi" cred că ai zis tu. Ştii, Carolyn, regula aia 
cu „nebunie, tristeţe, bucurie şi răutate" e cam simplistă - tu eşti, evident, o 
femeie perspicace şi mi-e teamă să nu-ţi insult inteligenţa: cu toate acestea, 
astăzi a fost de folos. Problemele asociate cu fiecare dintre cele patru 
sentimente sunt centrale - hai să discutăm despre ele. 

Carol a încuviinţat din cap. Se simţea dezamăgită de faptul că se 
îndepărtaseră atât de repede de comentariile lui legate de cât este de 
atrăgătoare. Răbdare, şi-a spus în sinea ei. Adu-ţi aminte de Ralph Cooke. 
Asta-i strategia lor. Mai întâi îţi câştigă încrederea, apoi te fac complet 
dependent şi îţi devin absolut indispensabili. Şi abia atunci se dau la tine. N- 
am cum să evit şarada asta. Acordă-i vreo două săptămâni. Trebuie să 
ajungem acolo în ritmul lui. 

— Cu ce să începem? a întrebat Ernest. 

— Cu tristeţea, a zis Carolyn, tristeţea care mă cuprinde când mă gândesc 
la toţi anii petrecuţi alături de un bărbat pe care nu-1 pot suferi. 

— Nouă ani, a spus Ernest. 0 mare parte din viaţa ta. 

— 0 foarte mare parte. Mi-aş dori să mi-o pot lua înapoi. 

— Carolyn, hai să încercăm să vedem de ce i-ai dăruit nouă ani din viaţă. 


193 



— Am tot despicat firul în patru apropo de asta în trecut, cu ceilalţi 
terapeuţi. Nu m-a ajutat niciodată. Dar dacă ne ocupăm acum de trecut, nu 
ne îndepărtăm de la problema mea actuală, de la dilema mea? 

— Bună întrebare, Carolyn. Ai încredere în mine, eu nu despic firul în 
patru. Cu toate astea, trecutul face parte din conştiinţa ta - el constituie 
ochelarii prin care tu interpretezi prezentul. Ca să te cunosc pe deplin, 
trebuie să văd prin ochii tăi. Şi mai vreau să aflu cum ai luat decizii în trecut, 
pentru a te ajuta să iei decizii mai bune în viitor. 

Carol a încuviinţat din cap. 

— înţeleg. 

— Aşa că povesteşte-mi despre căsnicia ta. Cum s-a întâmplat să te 
căsătoreşti şi să rămâi nouă ani într-un mariaj cu un bărbat pe care îl 
deteşti? 

Carol şi-a respectat planul de a rămâne fidelă adevărului şi i-a povestit lui 
Ernest cum a decurs în realitate căsnicia ei, schimbând numai zonele 
geografice şi orice amănunte factuale care ar fi putut trezi bănuieli. 

— L-am cunoscut pe Wayne înainte de a absolvi Facultatea de Drept. 
Lucram pe post de jurist la o firmă de avocatură din Evanston şi primisem 
sarcina de a reprezenta firma tatălui lui Wayne, un lanţ profitabil de 
magazine de pantofi. Mi-am petrecut multă vreme cu Wayne - arăta bine, 
era blajin, loial, contemplativ şi urma să preia afacerea de cinci milioane de 
dolari a tatălui său peste un an sau doi. Eu nu aveam niciun sfanţ şi 
împrumutasem o sumă enormă pentru a mă întreţine în facultate. Am luat 
repede decizia să mă mărit. A fost o hotărâre foarte tâmpită. 

— De ce? 

— La câteva luni după ce ne-am căsătorit, am început să văd însuşirile lui 
Wayne într-un mod mai realist. Curând am aflat că „blajin” nu însemna bun, 
ci laş. „Contemplativ" însemna ezitant. „Loial" s-a transformat în dependent. 
Iar „bogat” s-a făcut praf şi pulbere când afacerea cu magazine de pantofi a 
tatălui său a dat faliment trei ani mai târziu. 

— Şi faptul că arăta bine? 

— Un bărbat imbecil, sărac şi care arată bine, plus un dolar şi cincizeci de 
cenţi, îţi cumpără un cappuccino. A fost o decizie proastă din toate punctele 
de vedere - o decizie care mi-a distrus viaţa. 

— Cum crezi că ai luat decizia asta? 

— Păi, ştiu de ce. Ţi-am spus că iubitul meu din liceu, Rusty, mi-a dat 
papucii fără nicio explicaţie în al doilea an de facultate. în timp ce făceam 
dreptul, m-am văzut constant cu Michael. Formam un cuplu de vis. Michael 
era al doilea din an... 


194 



— Cum adică eraţi un cuplu de vis? a întrerupt-o Ernest. Şi tu învăţai 
bine? 

— Păi, aveam un viitor strălucit. El era al doilea din an, iar eu prima. Dar 
Michael mi-a dat papucii până la urmă, pentru a se căsători cu fiica prostuţă 
a unui asociat fondator al celei mai mari firme de consultanţă juridică din 
New York. Iar apoi, în timpul verii, pe când făceam practică la tribunalul 
districtual, a mai fost şi Ed, un asistent influent de acolo, care mă medita pe 
canapeaua din biroul lui, în pielea goală, aproape în fiecare după-amiază. 
Dar nu voia să fie văzut în public cu mine şi, după ce a trecut vara, nu mi-a 
mai răspuns la scrisori sau la telefoane. Nu mai avusesem relaţii cu niciun 
bărbat, de un an şi jumătate, când l-am cunoscut pe Wayne. Presupun că am 
decis să mă mărit cu el ca o consolare. 

— îmi dau seama că există un lanţ întreg de bărbaţi care te-au trădat sau 
te-au abandonat: tatăl tău, Jed... 

— Jeb. Cu „b”. B, b, b, jigodie, s-a gândit Carol. S-a forţat să zâmbească. 
Gândeşte-te la b de la „bărbat" - o regulă din două silabe. Sau de la bou, 
brută sau bădăran. 

— Scuză-mă, Carolyn. Jeb, dr. Cooke şi Rusty, iar astăzi îi mai adăugăm şi 
pe Michael şi pe Ed. E o ditamai lista! Presupun că atunci când a apărut 
Wayne, ai fost uşurată să găseşti pe cineva care ţi s-a părut protector şi de 
încredere. 

— Nu era niciun pericol ca Wayne să mă abandoneze - se agăţa atât de 
tare de mine, abia voia să se ducă la baie fără să-l însoţesc. 

— Poate că „agăţatul" ăsta al lui te-a atras atunci. Şi lanţul ăsta de 
bărbaţi? E neîntrerupt? N-am auzit nimic despre nicio excepţie, despre 
niciun bărbat care să te fi ajutat. Sau care să se fi purtat frumos cu tine. 

— Doar Ralph Cooke. Carol s-a grăbit să apeleze la siguranţa minciunilor. 
Cu câteva clipe în urmă, pe când enumera toţi bărbaţii care o trădaseră, 
Ernest începuse să stârnească în ea sentimente dureroase, la fel ca în 
şedinţa precedentă. Ea îşi dăduse seama că trebuie să fie cu ochii în patru. 
Nu se gândise niciodată la cât de seducătoare era terapia. Şi cât de 
înşelătoare. 

— Şi a murit, a spus Ernest. 

— Iar acum eşti tu. 0 să te porţi frumos cu mine? 

înainte ca Ernest să apuce să-i răspundă, Carol a zâmbit şi i-a pus o nouă 
întrebare: 

— Cât de sănătos eşti tul 

Ernest a zâmbit. 


195 



— Foarte sănătos, Carolyn. Plănuiesc să rămân prin preajmă o grămadă 
de timp. 

— Şi răspunsul la cealaltă întrebare a mea? 

Ernest s-a uitat iscoditor la Carol. 

— 0 să te porţi frumos cu mine? 

Ernest a ezitat, apoi şi-a ales cu grijă cuvintele. 

— Da, o să încerc să te ajut cât mai mult. Te poţi bizui pe asta. Ştii, mă 
gândesc la ce mi-ai spus, că ai fost prima în facultate. A trebuit să-ţi scot cu 
cleştele cuvintele din gură. Prima din an la Universitatea de Drept din 
Chicago - ăsta nu-i un fleac, Carolyn. Eşti mândră de realizarea ta? 

Carol a ridicat din umeri. 

— Carolyn, răspunde-mi. Te rog, mai spune-mi o dată: ce performanţe 
academice ai avut la Universitatea de Drept din Chicago? 

— M-am descurcat binişor. 

— Cât de bine? 

Tăcere şi apoi, cu o voce firavă, Carol a zis: 

— Am fost prima din an. 

— încă o dată. Cât de bine? Ernest şi-a dus mâna la ureche pentru a-i 
sugera că abia o aude. 

— Prima din an, a spus Carol cu voce tare. Şi a adăugat: şi editorul revistei 
de drept. Şi nimeni, nici măcar Michael, nu s-a putut compara cu mine 
vreodată. Iar apoi a izbucnit în plâns. 

Ernest i-a dat un şerveţel, a aşteptat până spasmele umerilor i s-au 
domolit, apoi a întrebat-o cu blândeţe: 

— Ai putea să-ţi pui în cuvinte lacrimile? 

— îţi poţi face oare idee ce perspective îmi erau deschise pe atunci? Aş fi 
putut realiza orice - aveam o duzină de oferte bune -, aş fi putut să-mi aleg 
eu locul de muncă. Ba chiar aş fi putut face drept internaţional, fiindcă 
primisem o ofertă bună de a lucra în biroul directorului general al Agenţiei 
Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională. Aş fi putut căpăta multă 
putere în politica guvernamentală. Sau, dacă m-aş fi dus la o companie de 
prestigiu de pe Wall Street, acum aş fi câştigat cinci sute de mii de dolari pe 
an. Şi, în loc de asta, uită-te la mine acum: fac drept de familie, testamente, 
consultanţă fiscală de doi lei - şi câştig un rahat. Am făcut totul praf. 

— Din cauza lui Wayne? 

— Din cauza lui Wayne şi, de asemenea, a lui Mary, care s-a născut la zece 
luni după ce ne-am căsătorit. 0 iubesc enorm, dar şi ea a fost o parte din 
capcană. 

— Mai povesteşte-mi despre capcană. 


196 



— Eu de fapt voiam să fac drept internaţional, dar cum poţi să faci drept 
internaţional când ai un copil mic şi un soţ atât de imatur, încât nici nu poate 
să stea acasă şi să aibă grijă de copii - un soţ care se înspăimântă când e 
lăsat singur o noapte, care nu se poate decide cu ce să se îmbrace de 
dimineaţă fără sa mă consulte pe mine? Aşa că m-am mulţumit cu mai puţin, 
am dat cu piciorul tuturor oportunităţilor şi am acceptat o ofertă de la o 
firmă mai mică din Evanston, pentru ca Wayne să fie aproape de sediul 
firmei tatălui sau. 

— După câtă vreme ţi-ai dat seama că ai greşit şi ai descoperit în ce te-ai 
băgat? 

— Greu de zis. Am avut nişte bănuieli în primii doi ani, dar a fost un 
incident - catastrofala excursie cu cortul - care mi-a îndepărtat orice 
îndoială. S-a întâmplat acum vreo cinci ani. 

— Povesteşte-mi. 

— Păi, Wayne a decis că familia ar trebui să se delecteze cu ocupaţia 
preferată a americanilor: o excursie cu cortul. Odată, în adolescenţă, a fost 
cât pe-aci să mor de la o înţepătură de albină - şoc anafilactic - şi am o 
reacţie malignă la iederă otrăvitoare. Aşa că n-aveam cum să mă duc în 
excursie cu cortul. Am sugerat alte variante: să mergem cu canoea, să facem 
scufundări, să vâslim până în Alaska, să navigam în San Juans, în Caraibe sau 
în Mâine - mă pricep la navigaţie. Dar Wayne a decis că toată bărbăţia lui era 
în joc şi că nu vrea decât o excursie cu cortul. 

— Dar cum a putut să creadă că tu o să mergi, de vreme ce ai 
sensibilitatea asta la înţepături de albină? Voia să-ţi rişti viaţa? 

— Nu se gândea decât că încerc să-i subminez autoritatea. Ne-am certat 
ca chiorii. I-am spus că nu merg, iar el a insistat să o ia pe Mary şi să plece 
fără mine. Nu mă deranja ca el să se ducă cu cortul şi l-am îndemnat să-şi ia 
şi câţiva prieteni - dar nu are aşa ceva. Nu mi se părea potrivit să o ia pe 
Mary - avea doar patru ani. E atât de incapabil, atât de laş, încât mi-era 
teamă pentru ea. Cred că voia s-o ia mai degrabă pentru ca el să se simtă 
protejat, şi nu invers. Dar n-a cedat. Până la urmă, m-a convins şi am fost de 
acord. 

— Şi abia atunci lucrurile au devenit bizare, a continuat Carol. Mai întâi s- 
a hotărât să-şi intre în formă şi să slăbească cinci kilograme - cincisprezece 
ar fi fost recomandabil. întâmplător, ăsta-i răspunsul la întrebarea ta despre 
cât de bine arată: a devenit obez imediat după nuntă. A început să se ducă la 
sala de sport în fiecare zi, să ridice greutăţi şi să slăbească, după aia a lăsat-o 
baltă şi s-a îngrăşat la loc. Era atât de anxios, deseori hiperventila. Odată, la 
cina dată în cinstea mea când am devenit asociat plin în firmă, a trebuit să 


197 



plec şi să-l duc la urgenţă. Şi s-a zis cu excursia cu cortul. Atunci mi-am dat 
seama ce greşeală hidoasă am făcut. 

— Uau, ce povestire, Carolyn. Ernest era uimit de asemănările dintre 
relatarea asta şi istorisirea lui Justin despre eşecul lui în ceea ce priveşte 
excursia cu cortul împreună cu soţia şi gemenii săi. Era fascinant să audă 
două povestiri atât de similare, dar din două perspective foarte diferite. 

— Dar spune-mi, când ţi-ai dat seama de greşeala ta - hai să vedem, acum 
cât timp a fost excursia aia cu cortul? Spui că fiica ta avea patru ani? 

— Acum vreo cinci ani. La fiecare câteva minute, Carol se oprea brusc: în 
pofida faptului că-1 ura pe Ernest, se trezea incitată de întrebările lui. 
Surprinzător, se gândea ea, ce fascinant devine procesul terapeutic. Te pot 
prinde-n mreje într-o oră sau două, după cum au chef - te fac să vii în fiecare 
zi, îţi iau câţi bani vor, te fut pe covor şi chiar te taxează pentru asta. Poate 
că-iprea periculos să mă expun cu atâta sinceritate. Dar n-am altă opţiune - 
dacă aş inventa o nouă persoană, m-aş poticni mereu de propriile-mi 
minciuni. Tipul ăsta e un căcănar, dar nu-i fraier. Nu, trebuie să mă dezvălui. 
Dar ai grijă. Ai grijă. 

— Prin urmare, Carolyn, acum cinci ani ţi-ai dat seama de greşeala ta - şi 
totuşi ai rămas căsătorită cu el! Poate că au fost mai multe părţi pozitive în 
căsnicie, despre care încă nu am discutat. 

— Nu, a fost o căsnicie oribilă. Nu l-am iubit pe Wayne. Nici nu l-am 
respectat. Nici el pe mine. Nu m-am ales cu nimic de la el. Carol s-a şters la 
ochi. Ce m-a ţinut să nu divorţez? Isuse, nu ştiu! Obişnuinţa, grija, fiica mea - 
deşi Wayne nu s-a ataşat deloc de ea -, nu sunt sigură... cancerul şi 
promisiunea mea faţă de Wayne... n-aveam unde să mă duc - n-am avut alte 
oferte. 

— Oferte? De la bărbaţi, vrei să spui? 

— Păi, nicio ofertă de la alţi bărbaţi, asta-i sigur, şi, te rog, Ernest, hai să 
vorbim despre asta azi - trebuie să fac ceva cu dorinţele mele sexuale - sunt 
hămesită, disperată în privinţa asta. Dar nu la asta m-am referit adineauri, ci 
la oferte profesionale interesante. Nu ca ofertele alea nemaipomenite pe 
care le-am avut când eram tânără. 

— Da, ofertele alea nemaipomenite. Ştii, încă mă gândesc la lacrimile tale 
de acum câteva minute, când am discutat despre faptul că ai fost prima în 
anul tău şi despre perspectiva unei cariere incredibile... 

Carol şi-a împietrit inima. încearcă să mă tragă înapoi, se gândea ea. Dacă 
îţi găsesc punctul vulnerabil, vorsăţi-1 tot zgândărească. 

— Suferi îngrozitor, a continuat Ernest, când te gândeşti la ce viaţă ai fi 
putut avea. Eu mă gândeam la versurile alea superbe ale lui Whittier: 


198 



„Dintre toate vorbele triste ale limbii sau penelului. Cele mai triste sunt 
acestea-. Ar fi putut fi’. 

O, nu, se gândea Carol. Scuteşte-mă. Acum e poet. îşi joacă toate atuurile. 
în curând o să-şi acordeze şi chitara. 

— Şi, a continuat Ernest, ai renunţat la toate posibilităţile astea pentru o 
viaţă alături de Wayne. Un târg nasol - nu-i de mirare că încerci să nu te 
gândeşti la asta... vezi ce suferinţă se iscă când ne imaginăm cum ar fi fost? 
Cred că din cauza asta nu l-ai părăsit pe Wayne - gestul ăsta ar fi făcut-o 
mult mai reală. N-ai mai fi putut să negi că ai renunţat la atât de mult, la tot 
viitorul tău, pentru atât de puţin. 

în ciuda voinţei sale, Carol s-a cutremurat. Interpretarea lui Ernest părea 
plauzibilă. Fir-ar să fie, lasă-mă în pace, bine ? Cine te-a rugat să-mi judeci 
viaţal 

— Poate că ai dreptate. Dar s-a terminat. Cum ar putea să mă ajute aşa 
ceva acum? Exact la asta mă refeream când vorbeam despre a te gândi 
obsesiv la trecut. Ce-a fost a fost. 

— Zău, Carolyn? Nu cred. Nu cred doar că ai luat o decizie proastă în 
trecut: cred că încă mai faci alegeri greşite. Chiar acum, astăzi, în viaţa de zi 
cu zi. 

— Dar ce alternativă am? Să părăsesc un soţ pe moarte? 

— Pare un şablon, ştiu. Dar aşa se fac întotdeauna alegerile greşite - 
convingându-te că nu ai altă opţiune. Poate că ăsta ar trebui să fie unul 
dintre scopurile noastre. 

— Cum adică? 

— Să te ajut să înţelegi că poate există mai multe opţiuni posibile. 

— Nu, Ernest, totul se reduce la acelaşi lucru. Există doar două 
alternative: ori îl părăsesc pe Wayne, ori rămân cu el. Bine? 

Carol îşi venise în fire: Wayne cel născocit era foarte departe de Justin. 
Totuşi, văzându-1 pe Ernest cum încearcă s-o ajute să-l părăsească, 
descoperea ce metode folosise când îi spălase creierul lui Justin, 
convingându-1 s-o părăsească. 

— Nu, nicidecum. Faci o mulţime de presupuneri care nu sunt neapărat 
adevărate. De exemplu, că tu şi Wayne v-aţi dispreţuit dintotdeauna unul pe 
celălalt. Omiţi posibilitatea că oamenii se pot schimba. Confruntarea cu 
moartea este un mare catalizator al schimbării - pentru el şi poate şi pentru 
tine. E posibil ca terapia maritală de cuplu să vă poată ajuta - ai menţionat 
că n-aţi încercat asta niciodată. Poate că există puţină iubire ascunsă, pe care 
el sau tu aţi putea-o redescoperi. în fond, aţi trăit împreună şi aţi crescut un 
copil vreme de nouă ani. Cum te-ai simţi dacă l-ai părăsi sau dacă el ar muri 


199 



şi tu ai şti că te-ai fi putut strădui mai mult să îmbunătăţeşti mersul căsniciei 
voastre? Sunt sigur că ţi-ar fi mai bine dacă ai fi convinsă că ai încercat totul. 
Şi un alt mod de a privi lucrurile, a continuat Ernest, este să punem la 
îndoială presupunerea că a-1 însoţi până la capătul vieţii sale e un lucru bun. 
Crezi că e neapărat adevărat? Mă întreb. 

— E mai bine decât să moară singur. 

— Zău? a întrebat Ernest. E un lucru bun ca Wayne să moară în prezenţa 
cuiva care îl dispreţuieşte? Şi încă ceva - să ne gândim că divorţul nu e 
neapărat sinonim cu abandonul. Nu-i posibil să-ţi imaginezi un scenariu în 
care să construieşti o viaţă diferită pentru tine, chiar şi alături de un alt 
bărbat, şi totuşi să nu-1 părăseşti pe Wayne? Ba chiar ai putea să fii şi mai 
prezentă în relaţia cu el dacă nu l-ai respinge atâta pe motiv că face parte din 
capcană. Vezi, există tot felul de posibilităţi. 

Carol a încuviinţat din cap, dorindu-şi ca el să se oprească. I se părea că 
Ernest ar putea continua la nesfârşit. S-a uitat la ceasul ei de mână. 

— Te uiţi la ceas, Carolyn. Poţi să exprimi asta în cuvinte? Ernest a schiţat 
un zâmbet, amintindu-şi de şedinţa de supervizare în care Marshal i-a 
adresat aceleaşi cuvinte. 

— Păi, şedinţa aproape s-a terminat, a zis Carol, ştergându-se la ochi, şi 
mai sunt şi alte lucruri despre care voiam şi vorbesc astăzi. 

Ernest s-a întristat la gândul că fusese atât de directiv, încât pacienta lui 
nu reuşise să vorbească despre tot ce-şi propusese. A intervenit rapid. 

— Acum câteva minute, Carolyn, ai menţionat tensiunea sexuală pe care o 
simţi. Ăsta ar fi unul dintre lucruri? 

— E problema principală. Sunt înnebunită de frustrare - sunt sigură că e 
sursa întregii mele anxietăţi. Viaţa noastră sexuală n-a fost cine ştie ce nici 
înainte, pentru că, de când Wayne şi-a făcut operaţia de prostată, e impotent, 
înţeleg că e ceva obişnuit după operaţie. Carol îşi făcuse bine temele. 

Ernest a încuviinţat din cap. Şi a aşteptat. 

— Deci, Ernest... eşti sigur că e OK să-ţi spun pe nume? 

— Dacă eu îţi spun Carolyn, şi tu trebuie să-mi zici Ernest. 

— Bine, atunci, Ernest Deci, Ernest, ce să fac? în mine se acumulează o 
mulţime de energie sexuală, şi n-am cu cine s-o consum. 

— Povesteşte-mi despre tine şi Wayne. Deşi e impotent, mai există 
moduri în care puteţi fi împreună. 

— Dacă prin „a fi împreună" te referi la vreo metodă prin care să mă 
satisfacă, las-o baltă. Nu există nicio soluţie. Viaţa noastră sexuală s-a 
încheiat mult înainte de operaţie. Asta a fost unul dintre motivele pentru 
care am vrut să-l părăsesc. Acum mi se taie total la orice contact fizic cu el. Şi 


200 



nici el nu-i deloc interesat. Niciodată nu m-a considerat atrăgătoare - spune 
că sunt prea slabă şi osoasă. Acum îmi zice să mă duc şi să mi-o trag cu 
altcineva. 

— Şi? a întrebat Ernest. 

— Ei bine, nu ştiu ce să fac şi cum să fac. Sau unde să mă duc. Trăiesc într- 
un oraş străin. Nu cunosc pe nimeni. N-am chef să mă duc într-un bar şi să 
mă las agăţată de careva. E o adevărată junglă. Periculos. Sunt sigură că eşti 
de acord cu mine când zic că ultimul lucru de care am nevoie e să fiu iarăşi 
abuzată de un bărbat. 

— Fără nicio îndoială, Carolyn. 

— Eşti singur, Ernest? Divorţat? Pe coperta cărţii tale nu se pomeneşte de 
nicio soţie. 

Ernest a tras aer în piept. Nu vorbise niciodată despre moartea soţiei sale 
cu vreun pacient. Promisiunea lui că va fi sincer şi va povesti lucruri despre 
el însuşi avea să fie pusă la încercare acum. 

— Soţia mea a fost ucisă acum şase ani într-un accident rutier. 

— Ah, îmi pare rău. Probabil că ţi-a fost tare greu. 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— Greu... da. 

Minciună. Minciună, s-a gândit el. Deşi e adevărat că Ruth a murit acum 
şase ani, la fel de adevărat este că, oricum, căsnicia mea n-ar fi rezistat Dar e 
oare nevoie să afle astal Rezumă-te la ce ţi-ar ajuta pacientul. 

— Deci acum te zbaţi în lumea celor fără partener? a întrebat Carolyn. 

Ernest se simţea prins în cursă. Femeia asta era imprevizibilă. Nu 

anticipase o asemenea călătorie zbuciumată pe teritoriul virgin al 
dezvăluirii totale de sine şi era puternic tentat să se îndrepte către apele 
calme ale neutralităţii analitice. Ştia itinerarul pe dinafară: ar fi fost destul 
de simplu să spună „Mă întreb de ce îmi pui aceste întrebări" sau „Mă întreb 
ce fantezii ai despre faptul că fac parte din lumea celor fără partener". Dar o 
asemenea neutralitate ezitantă, o asemenea lipsă de autenticitate, era exact 
lucrul de care Ernest îşi promisese să se ferească. 

Ce să facă? Nu s-ar fi mirat dacă, imediat după aceea, ea s-ar fi interesat 
de strategiile lui de a cuceri femeile. Preţ de o clipă, şi-a imaginat-o pe 
Carolyn peste câteva luni sau câţiva ani, povestindu-i altui psihoterapeut 
despre tehnica doctorului Ernest Lash: „A, da, dr. Lash discuta mereu despre 
problemele lui personale şi despre strategia lui de a agăţa femei singure”. 

Da, cu cât se gândea mai mult la acest lucru, cu atât îşi dădea mai bine 
seama că aceasta era o problemă majoră a dezvăluirilor despre sine ale 
terapeutului. Pacientul se bucură de confidenţialitate, dar terapeutul nu! Şi 


201 



nici n-ar putea cere aşa ceva: dacă pacientul se duce în viitor la un alt 
terapeut, atunci, în mod clar, trebuie să aibă libertatea de a vorbi despre 
orice, inclusiv despre excentricităţile foştilor săi terapeuţi. Şi, deşi poţi avea 
încredere că terapeuţii vor proteja confidenţialitatea pacientului, deseori 
bârfesc între ei despre metehnele colegilor. 

De pildă, cu câteva săptămâni în urmă, Ernest a trimis-o pe soţia unui 
pacient de-al său la alt terapeut, un prieten pe nume Dave. Recent, acelaşi 
pacient i-a cerut să o trimită pe femeie în altă parte: ea pusese capăt terapiei 
cu Dave din cauza obiceiului lui d e a o mirosi pentru a-i evalua starea de 
spirit! în mod normal, Ernest ar fi fost oripilat de un asemenea 
comportament şi nu i-ar mai fi trimis niciodată vreun alt pacient. Dar Dave îi 
era un prieten atât de bun, încât Ernest l-a întrebat ce s-a întâmplat. Dave a 
zis că pacienta a renunţat la terapie deoarece se înfuriase pe el fiindcă 
refuzase să-i prescrie Valium, medicament de care era dependentă de mulţi 
ani. „Şi cu mirositul ce-a fost?" în primul moment, Dave a rămas perplex, dar, 
câteva minute mai târziu, şi-a amintit de o împrejurare când, la începutul 
şedinţei, i-a făcut un mic compliment referitor la un parfum deosebit cu care 
se dăduse. 

Ernest a mai adăugat o regulă la tehnica lui de a se dezvălui pe sine: Fă 
dezvăluiri despre tine atâta vreme cât îţi ajuţi pacientul. Dar dacă vrei să mai 
profesezi, ai grijă la cum ar suna dezvăluirile tale în urechile altor terapeuţi. 

— Deci şi tu te zbaţi acum în lumea celor fără partener, nu? a repetat 
Carol. 

— Sunt singur, dar nu mă zbat, a răspuns Ernest. Cel puţin, nu în 
momentul ăsta. Ernest s-a străduit să adopte un zâmbet atrăgător, dar 
nonşalant. 

— Mi-ar plăcea să-mi povesteşti mai multe despre cum te descurci tu în 
lumea celor fără partener din San Francisco. 

Ernest a ezitat. Exista o diferenţă între spontaneitate şi impulsivitate, şi-a 
zis el. Nu trebuie să-i răspundă la orice întrebare. 

— Carolyn, mi-ar plăcea să-mi spui mai multe despre motivul pentru care 
mi-ai pus întrebarea asta. Ţi-am făcut câteva promisiuni: să te ajut cât pot - 
în primul rând - şi, pentru asta, să fiu cât se poate de sincer. Aşa că acum, 
din perspectiva obiectivului meu principal - adică să-ţi fiu de ajutor -, haide 
să încercăm să înţelegem întrebarea ta: spune-mi, ce mă întrebi tu de fapt? 
Şi de ce? 

Nu-i rău, s-a gândit Ernest, nu-i rău deloc. A fi transparent nu înseamnă 
că trebuie să fii sclavul tuturor toanelor şi acceselor de curiozitate ale 


202 



pacienţilor tăi. Ernest şi-a notat răspunsul lui. Era prea bun ca să-l uite, 
putea să-l folosească în articolul pentru revistă. 

Dar Carol era pregătită pentru întrebarea lui, fiindcă îşi repetase în tăcere 
schimbul de replici. 

— M-aş simţi mult mai bine înţeleasă de tine dacă aş şti că şi tu te lupţi cu 
probleme similare. Mai ales dacă le-ai şi rezolvat cu succes. Mi s-ar părea că 
semeni mai mult cu mine. 

— Ceea ce spui tu are noimă, Carolyn. Dar, în mod sigur, întrebarea ta mai 
are un substrat, întrucât deja ţi-am spus că mă descurc - şi mă descurc 
mulţumitor - cu faptul că n-am parteneră. 

— Speram că ai putea să-mi dai nişte îndrumări mai exacte - să mă pui pe 
drumul cel bun. Mă simt cu adevărat paralizată - ca să fiu sinceră, sunt 
excitată şi înfricoşată în acelaşi timp. 

Ernest şi-a privit ceasul de la mână. 

— Ştii, Carolyn, nu mai avem timp. Până la următoarea noastră şedinţă, 
dă-mi voie să-ţi sugerez să te gândeşti la o serie de metode de a întâlni 
bărbaţi, şi apoi o să dezbatem avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Nu mă 
simt deloc în largul meu să-ţi dau recomandări concrete sau, aşa cum spui 
tu, „să te pun pe drumul cel bun". Crede-mă pe cuvânt, am trecut prin asta de 
nenumărate ori: genul ăsta de recomandări concrete rareori se dovedeşte a- 
i fi de ajutor pacientului. Ce-i bine pentru mine sau pentru altcineva ar putea 
să nu fie bine pentru tine. 

Carol se simţea înfrântă şi furioasă. Ticălos îngâmfat şi făţarnic ce eşti, se 
gândea. N-am niciun chef să închei şedinţa asta fără a face un progres clar. 

— Ernest, îmi va fi foarte greu să aştept o săptămână, până la următoarea 
şedinţă. N-am putea să fixăm una mai devreme? Am nevoie să te văd mai 
des. Aminteşte-ţi, sunt o clientă care plăteşte prompt, cu bani gheaţă. Şi-a 
deschis poşeta şi a numărat o sută cincizeci de dolari. 

Ernest a fost tulburat de modul lui Carol de a se referi la chestiunile 
băneşti. Client i se părea un cuvânt teribil de urât: îi displăcea să se 
confrunte cu orice aspect comercial al psihoterapiei. 

— 0... a... Carolyn, nu-i nevoie... ştiu că ai plătit cu bani gheaţă la prima 
şedinţă, dar de acum încolo aş prefera să-ţi trimit o factură la sfârşitul 
fiecărei luni. Şi, de fapt, prefer un cec, nu bani gheaţă - e mai uşor pentru 
mine şi bietele mele cunoştinţe de contabilitate primară. Ştiu că un cec e mai 
puţin convenabil, deoarece nu vrei ca Wayne să afle că te vezi cu mine, dar 
poate un ordin de plată? 


203 



Ernest şi-a deschis agenda cu programări. Singura oră disponibilă era cea 
eliberată mai nou de Justin, la opt dimineaţa, şi pe care Ernest ar fi vrut să şi- 
o dedice scrisului. 

— Hai să improvizăm, Carolyn. Acum duc lipsă de timp. Mai aşteaptă o zi 
sau două şi, dacă simţi că trebuie neapărat să mă vezi înainte de şedinţa 
programată pentru săptămâna viitoare, dă-mi un telefon şi o să-mi fac timp. 
Uite cartea mea de vizită. Lasă-mi un mesaj în căsuţa vocală, iar eu o să te 
sun înapoi şi o să-ţi spun când poţi să vii. 

— E cam neplăcut să mă suni. Eu încă nu lucrez, iar soţul meu e mereu 
acasă... 

— Bine. Uite, îţi scriu numărul meu de acasă pe cartea de vizită. De 
regulă, mă găseşti aici între nouă şi unsprezece seara. 

Spre deosebire de mulţi colegi de-ai săi, Ernest nu şovăia să-şi dea 
numărul de telefon de acasă. De multă vreme învăţase un lucru - cu cât le 
era mai uşor pacienţilor anxioşi să dea de el, cu atât mai puţin probabil era 
ca ei să-l sune. 

înainte să iasă din cabinet, Carol şi-a jucat ultima carte. S-a răsucit spre el 
şi l-a îmbrăţişat, puţin mai mult şi mai strâns decât ultima oară. Simţindu-i 
trupul cum se încordează, a spus: 

— Mulţumesc, Ernest. Aveam nevoie de îmbrăţişarea asta să fac faţă unei 
săptămâni întregi. Am o nevoie aproape insuportabilă de a fi atinsă. 

în vreme ce cobora scările, Carol se întreba: Oare mi se năzare mie, sau 
peştele muşcă din momeală? L-a prins puţin îmbrăţişarea meal Coborâse 
jumătate din trepte, când tipul în trening de culoarea fildeşului, care făcea 
jogging, a năvălit pe scară în sus, aproape dărâmând-o. A ţinut-o ferm de 
braţ pentru a o susţine, şi-a ridicat şapca albă de iahting cu cozoroc şi i-a 
adresat un zâmbet fermecător. 

— Hei, ne întâlnim din nou. Scuză-mă că te-am lovit. Eu sunt Jess. Se pare 
că mergem la acelaşi psihoterapeut. Mulţumesc că l-ai ţinut mai mult, altfel 
mi-ar interpreta întârzierea jumătate din şedinţă. E în toane bune astăzi? 

Carol s-a holbat la gura lui. Nu mai văzuse niciodată nişte dinţi atât de 
albi, perfecţi. 

— în toane bune? Mda, e în toane bune. 0 să vezi. A, eu sunt Carol. S-a 
răsucit să-l vadă pe Jess în timp ce urca restul treptelor, două câte două. Ce 
buci superbe\ 


204 



• Doisprezece • 


Joi dimineaţă, cu câteva minute înainte de ora nouă, Shelly şi-a împăturit 
formularul de pariuri, bătând uşurel din picior de nerăbdare în sala de 
aşteptare a lui Marshal Streider. După ce termina cu dr. Streider, îl aştepta o 
zi minunată. Mai întâi, tenis cu Willy şi copiii lui, care îşi petreceau acasă 
vacanţa de Paşte. Copiii lui Willy jucau acum atât de bine, încât nu prea mai 
simţea că-i antrenează, ci că mai degrabă se aflau într-o competiţie. Apoi 
prânzul la clubul lui Willy: nişte creveţi la grătar cu unt şi stea de anason sau 
poate sushi din ăla de crab cu carapace moale. Apoi la Bay Meadows cu 
Willy, pentru a şasea cursă de cai. Ting-a-ling, calul lui Willy şi al lui Arnie, 
concura în întrecerea din Santa Clara. (Ting-a-ling era numele jocului de 
poker favorit al lui Shelly: un joc în care prima şi ultima carte din cinci se 
împart cu faţa în jos, iar la sfârşit se poate cumpăra a şasea carte contra 
sumei de două sute cincizeci de dolari). 

Shelly nu dădea doi bani pe psihoterapeuţi. Dar de Streider îi plăcea 
destul de mult. Deşi încă nu îl cunoscuse, deja îi făcuse un serviciu. Când 
Norma - care, în pofida tuturor celor întâmplate, îl iubea cu adevărat - 
venise seara acasă, după ce primise faxurile de la el, era atât de încântată că 
nu trebuia să renunţe la căsnicie, încât a sărit în braţele lui Shelly şi l-a târât 
în dormitor. Şi-au făcut din nou unul altuia promisiuni: Shelly să profite de 
terapie ca să-şi ţină în frâu obiceiul de a risca la jocurile de noroc, iar Norma 
să-i dea din când în când câte o zi pauză de la pretenţiile ei sexuale lacome. 

Acum, se gândea Shelly, nu trebuie decât să-i arunc praf în ochi acestui dr. 
Streider, iar apoi sunt liber să mă duc acasă. Dar poate că mai e ceva. 
Trebuie să mai fie ceva. Dacă tot sunt obligat să-mi execut sentinţa, probabil 
pe parcursul mai multor şedinţe, pentru a-i face pe plac Normei -, şi pentru 
a-i face pe plac şi psihoterapeutului - poate că mă aleg şi cu ceva bun de la 
tipul ăsta. 

Uşa s-a deschis. Marshal s-a prezentat, i-a strâns mâna şi l-a invitat 
înăuntru. Shelly şi-a ascuns formularul de curse între paginile ziarului, a 
intrat în cabinet şi s-a apucat să laude modul în care era amenajat. 

— Ce colecţie de sticlărie aveţi aici, doctore! a arătat Shelly către piesele 
de Musler. îmi place chestia aia mare şi portocalie. Vă deranjează dacă o 
ating? 

Shelly se ridicase deja în picioare şi, îndemnat de gestul aprobator al lui 
Marshal, a mângâiat Muchia aurită a timpului. 


205 



— Super. Foarte liniştitor. Pun pariu că aveţi pacienţi cărora le-ar plăcea 
să ia asta acasă. Şi marginea aia zimţată - ştiţi, arată cumva ca linia de 
orizont a Manhattan-ului! Şi paharele alea? Vechi, nu? 

— Foarte vechi, domnule Merriman. Au vreo două sute cincizeci de ani. 
Vă plac? 

— Păi, îmi place vinul vechi. Nu ştiu mare lucru despre paharele vechi. 
Scumpe, nu? 

— Greu de zis. Nu prea există o piaţă înfloritoare a paharelor vechi de 
sherry. Ei bine, domnule Merriman... Marshal a adoptat tonul serios cu care 
îşi începea şedinţele, vă rog luaţi loc şi haideţi să începem. 

Shelly a dezmierdat globul portocaliu pentru ultima oară şi s-a aşezat pe 
scaun. 

— Nu ştiu nimic despre dumneavoastră, în afară de faptul că aţi fost la un 
moment dat pacientul doctorului Pânde şi că i-aţi spus secretarului de la 
institut că trebuie să fiţi primit urgent. 

— Păi, nu citeşti în fiecare zi în ziar că terapeutul tău e un cârpaci. Ce 
acuzaţii i se aduc? Ce mi-a făcut? 

Marshal a preluat mai ferm controlul şedinţei: 

— Ce-aţi spune să începem prin a-mi povesti puţin despre 
dumneavoastră şi despre motivul pentru care v-aţi dus la dr. Pânde? 

— Uau, doctore. Trebuie să mă concentrez. General Motors publică un 
anunţ că e ceva foarte în neregulă cu maşina ta, iar apoi te lasă pe tine să 
ghiceşti ce e, nu-i aşa? Ei spun că sunt probleme la sistemul de pornire sau la 
pompa de benzină sau la transmisia automată. Ce-aţi spune să începem prin 
a-mi povesti despre hiba din terapia doctorului Pânde? 

Consternat preţ de o clipă, Marshal şi-a recăpătat repede cumpătul. Ăsta 
nu era un pacient obişnuit, şi-a zis el: era un caz-test - primul caz de 
remediere din istoria psihiatrică. Dacă trebuia să fie flexibil, putea să fie 
flexibil. încă de pe vremea când era fundaş, se simţise mândru de 
capacitatea sa de a descifra opoziţia. Respectă nevoia de cunoaştere a 
domnului Merriman, a hotărât el. Fă-i acest favor... şi nimic mai mult. 

— Mi se pare corect, domnule Merriman. Institutul de Psihanaliză a 
constatat că, deseori, dr. Pânde formula interpretări idiosincrastice şi 
complet nefondate. 

— Poftim? 

— Scuze, adică le dădea pacienţilor explicaţii nerealiste şi de multe ori 
supărătoare pentru comportamentele lor. 

— încă nu înţeleg. Ce fel de comportamente? Daţi-mi un exemplu. 


206 



— Păi, de exemplu, că toţi bărbaţii tânjesc după o formă sau alta de 
uniune homosexuală cu tatăl lor. 

— Cel 

— Ei bine, că şi-ar putea dori să pătrundă în corpul tatălui şi să fuzioneze 
cu el. 

— Zău? CorpultdXdXml Şi mai ce? 

— Şi că acea dorinţă ar putea influenţa prieteniile lor cu alţi bărbaţi şi 
modul în care se simt în prezenţa acestora. Asta vă spune ceva în legătură cu 
munca dumneavoastră împreună cu dr. Pânde? 

— Mda. Mda. îmi spune. încep să-mi aduc aminte. A fost acum mulţi ani şi 
am uitat o grămadă de chestii. Dar e adevărat că nu uităm de fapt nimic? 
Totul e depozitat undeva acolo, în bibilică, tot ce ni s-a întâmplat vreodată? 

— Exact, a încuviinţat Marshal din cap. Noi spunem că se află în 
inconştient Acum spuneţi-mi ce vă amintiţi din timpul terapiei 
dumneavoastră. 

— Doar asta - chestia asta că vreau s-o pun cu tatăl meu. 

— Şi relaţiile dumneavoastră cu alţi bărbaţi? Vreo problemă, ceva? 

— Mari probleme. Shelly încă bâjbâia, dar încetul cu încetul începea să 
distingă contururile unei soluţii. Probleme mari, foarte mari! De exemplu, 
mi-am căutat o slujbă încă de când compania mea şi-a dat obştescul sfârşit 
cu câteva luni în urmă şi, de fiecare dată când mă duc la un interviu - 
aproape întotdeauna numai cu bărbaţi - o dau în bară într-un fel sau altul. 

— Ce se întâmplă la interviu? 

— Pur şi simplu îl ratez. Devin neliniştit. Cred că la mijloc e chestia aia 
inconştientă cu tatăl meu. 

— Cât de neliniştit? 

— Extrem de neliniştit. Cum îi spuneţi voi? Ştiţi - panică. Respiraţie 
rapidă şi toate astea. 

Shelly îl urmărea cu privirea pe Marshal, care îşi lua notiţe, şi se gândea 
că dăduse lovitura. 

— Da, panică - cred că ăsta-i cel mai bun termen. Nu pot să respir. 
Transpir ca dracu’. Cei care îmi iau interviul se uita la mine de parcă aş fi 
nebun şi probabil că se întreabă: „Cum o să ne vândă tipul ăsta produsele?" 

Marshal şi-a notat şi asta. 

— Da, cei care îmi iau interviul îmi arată uşa destul de repede. Sunt atât 
de nervos, că şi ei devin nervoşi. Aşa că sunt şomer de multă vreme. Şi mai e 
ceva, doctore, am jocul ăsta de poker - de cincisprezece ani joc cu aceiaşi 
ţipi. Un joc amical, dar mizele sunt mari de dai pe spate... Asta e confidenţial, 


207 



nu-i aşa? Adică, şi dacă la un moment dat aţi cunoaşte-o pe soţia mea, 
rămâne confidenţial, nu-i aşa? Respectaţi confidenţialitatea? 

— Bineînţeles. Tot ce spuneţi rămâne în camera asta. Notiţele sunt doar 
pentru mine. 

— Asta-i bine. N-aş vrea ca soţia mea să afle cât am pierdut - căsnicia 
mea e şi aşa pe butuci. Am pierdut o grămadă, iar acum, că mă gândesc mai 
bine, am început să pierd cam în aceeaşi perioadă când mă duceam la dr. 
Pânde. De atunci mi-am pierdut talentul - anxietate în preajma bărbaţilor, 
exact ce spuneaţi înainte. Ştiţi, înainte de terapie, de obicei jucam bine, peste 
medie - după terapie am început să fiu crispat - încordat - şi să-mi trădez 
cărţile din mână... am pierdut la fiecare joc. Jucaţi poker, doctore? 

Marshal a clătinat din cap. 

— Avem multe de discutat. Poate că ar trebui să vorbim puţin despre 
motivul pentru care v-aţi dus la dr. Pânde. 

— 0 secundă. Mai întâi lăsaţi-mă să termin, doctore. Ce vreau să spun e că 
la poker nu-i o chestie de noroc, ci de nervi. Şaptezeci şi cinci la sută din 
jocul de poker e psihologie - cum îţi stăpâneşti emoţiile, cum blufezi, cum 
reacţionezi la o cacealma, semnalele pe care le dai - neintenţionat - când ai 
mâini bune şi mâini rele. 

— Da, înţeleg ce spuneţi, domnule Merriman. Dacă nu te simţi bine în 
preajma partenerilor de joc, nu poţi avea succes la poker. 

— Iar în cazul meu, să nu am succes la joc înseamnă să-mi pierd şi 
cămaşa de pe mine. 0 căruţă de bani. 

— Deci haideţi să revenim la motivul pentru care v-aţi dus prima oară la 
dr. Pânde. Haideţi să vedem... în ce an se întâmpla asta? 

— Deci, după mintea mea, dacă mă gândesc la poker şi la faptul că nu mă 
pot angaja, acest dr. Pânde şi interpretările lui greşite m-au costat până la 
urmă bani - foarte, foarte mulţi bani! 

— Da, înţeleg. Dar spuneţi-mi, de ce l-aţi consultat pe dr. Pânde. 

Exact când Marshal a început să-şi facă griji în privinţa faptului că şedinţa 
se îndrepta într-o direcţie greşită, Shelly a lăsat-o dintr-odată mai moale. 
Aflase ce voia. Nu de pomană era căsătorit de nouă ani cu o avocată de 
primă mână, specializată în litigii. De acum încolo, se gândea el, nu avea 
decât de câştigat, şi nimic de pierdut, dacă devenea un pacient cooperant. 
Simţea că ar avea o poziţie mult mai solidă într-un proces, dacă ar 
demonstra că percuta la tehnicile convenţionale de terapie. în consecinţă, s- 
a apucat să răspundă la toate întrebările lui Marshal cu sinceritate şi 
profunzime - cu excepţia, bineînţeles, a întrebărilor despre tratamentul lui 
cu dr. Pânde, despre care Shelly nu-şi amintea absolut nimic. 


208 



Când Marshal l-a întrebat despre părinţii săi, Shelly s-a concentrat asupra 
trecutului: asupra laudelor mamei sale în ceea ce priveşte talentele şi 
frumuseţea sa, aflate în contrast puternic cu dezamăgirea ei de nelecuit faţă 
de uneltirile şi eşecurile tatălui lui. în ciuda devoţiunii mamei sale, Shelly era 
convins că tatăl lui jucase rolul cel mai important în viaţa sa. 

Da, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se neliniştea mai tare, i-a 
spus el lui Marshal, iar asta din cauza interpretărilor doctorului Pânde 
legate de tatăl său. în pofida iresponsabilităţii tatălui său, se simţea profund 
legat de el. în tinereţe îl idolatrizase. îi plăcea la nebunie să-l vadă alături de 
prietenii lui, jucând poker, asistând la curse de cai - la Monmouth, în New 
Jersey, la Hialeah şi Pimlico, atunci când plecau în vacanţă, la Miami Beach. 
Tatăl lui paria la orice sport - ogari, jai alai 30 , fotbal, baschet - şi participa la 
orice joc: poker, pinacle, dame, table. Câteva dintre amintirile cele mai 
frumoase din copilăria lui, a povestit Shelly, erau legate de momentele în 
care stătea în poala tatălui său şi îi lua sau îi aranja cărţile la pinacle. 
Iniţierea lui în lumea adulţilor a avut loc în clipa când tatăl său i-a permis să 
joace alături de el. Shelly a tresărit când şi-a adus aminte de rugămintea lui 
plină de îndrăzneală, la vârsta de şaisprezece ani, să se mărească miza. 

Da, Shelly a fost de acord cu remarca lui Marshal, cum că identificarea lui 
cu tatăl fusese foarte profundă şi complexă. Moştenise vocea tatălui său şi 
deseori cânta melodiile lui Johnnie Ray, care lui îi plăceau foarte mult. 
Folosea aceeaşi spumă de bărbierit şi aceeaşi loţiune după ras ca şi tatăl său. 
De asemenea, se spăla pe dinţi cu bicarbonat de sodiu şi niciodată nu uita să- 
şi încheie duşul de dimineaţă cu un jet scurt de apă rece. îi plăceau cartofii 
crocanţi şi, exact la fel ca tatăl lui, la restaurant îl ruga deseori pe ospătar să 
ducă înapoi cartofii şi să-i ardă'. 

Când Marshal l-a întrebat despre moartea tatălui său, lacrimile i-au 
inundat ochii în timp ce îl descria murind de infarct la cincizeci şi opt de ani, 
înconjurat de amicii lui, la o partidă de pescuit cu barca pe coasta Key West. 
Ba chiar i-a povestit lui Marshal cât de ruşinat se simţise la înmormântare 
din pricina preocupării lui faţă de ultimul peşte prins de tatăl său. îl scosese 
din apă? Cât de mare era? Amicii pariau mereu sume frumuşele pe peştele 
cel mai mare, şi poate că tatăl lui - sau moştenitorul - trebuia să primească 
nişte bani. Era posibil să nu-i mai vadă niciodată pe tovarăşii de pescuit ai 
tatălui său, şi fusese extrem de tentat să le adreseze întrebarea asta la 
înmormântare. Doar ruşinea îl împiedicase. 


30 Sport practicat la curtea regală din Spania. 


209 



De la moartea tatălui său, Shelly, într-un fel sau altul, se gândea la el în 
fiecare zi. Când se îmbrăca dimineaţa şi se uita în oglindă, îşi remarca 
muşchii proeminenţi ai gambei, fesele care i se micşorau. La treizeci şi nouă 
de ani, începea să semene din ce în ce mai mult cu tatăl lui. 

La sfârşitul şedinţei, Marshal şi Shelly au căzut de acord că, fiindcă îşi 
intraseră în mână, ar trebui să se întâlnească din nou în curând. Marshal 
dispunea de mai multe ore libere - încă nu avea pe nimeni în locul lui Peter 
Macondo - şi a aranjat în aşa fel încât să se vadă cu Shelly de trei ori 
săptămâna următoare. 


• Treisprezece • 


— Deci, analistul ăsta avea doi pacienţi care, întâmplător, erau prieteni 
buni... mă asculţi? l-a întrebat Paul pe Ernest, care dezosa concentrat, cu 
beţigaşele, un cod înăbuşit, dulce-acrişor. Ernest avea programată o lectură 
publică în Sacramento, iar Paul se dusese cu maşina până acolo să îl 
întâlnească. Şedeau la o masă aşezată într-un colţ, în China Bistro, un 
restaurant mare, cu raţe şi pui copţi caramelizaţi expuşi pe o insulă din sticlă 
şi metal în mijlocul încăperii. Ernest era îmbrăcat în uniforma pentru lecturi 
publice: un sacou albastru cu rever dublu, purtat peste un tricou cu guler pe 
gât, din caşmir alb. 

— Bineînţeles că te ascult. Crezi că nu pot să mănânc şi să ascult în acelaşi 
timp? Doi prieteni apropiaţi fac terapie cu acelaşi analist şi... 

— Şi într-o zi, după ce joacă tenis, a continuat Paul, ei îşi compară notiţele 
despre analistul lor. Exasperaţi de atitudinea lui senină şi atotştiutoare, îi 
clocesc o farsă: cei doi prieteni cad de acord să-i povestească acelaşi vis. Aşa 
că, a doua zi, unul îi povesteşte analistului visul la opt dimineaţa, iar la 
unsprezece dimineaţa, celălalt îi descrie un vis identic. Analistul, calm ca de 
obicei, exclamă: „Ce lucru remarcabil! Asta-i a treia oară când aud astăzi 
visul ăsta!” 

— Bună poantă, spune Ernest, izbucnind în hohote de râs, fiind cât pe-aci 
să se înece, dar de unde ţi-a venit? 

— Păi, nu numai terapeuţii sunt reţinuţi. Mulţi pacienţi au fost prinşi 
minţind pe canapea. Ţi-am povestit despre pacientul pe care l-am avut acum 
vreo câţiva ani, care mergea la doi terapeuţi în paralel, fără să-i spună nici 
unuia dintre ei despre celălalt? 

— Din ce motiv? 


210 



— A, un soi de triumf răzbunător. Le compara comentariile şi îi ridiculiza 
în sinea lui pe amândoi pentru faptul că susţineau, foarte siguri pe ei, 
interpretări complet opuse şi la fel de absurde. 

— Ce triumf! a exclamat Ernest. îţi aminteşti ce ar fi spus profesorul 
Whitehorn despre asta? 

— O victorie pyrrhică! 

— Pyrrhică, a zis Ernest, cuvântul lui preferat. îl auzeam de fiecare dată 
când vorbea despre pacienţi care opun rezistenţă la psihoterapie! 

— Dar, ştii, a continuat Ernest, apropo de pacientul care consulta doi 
terapeuţi - îţi aminteşti când eram la Hopkins şi am prezentat acelaşi 
pacient celor doi supervizori diferiţi şi am glumit pe seama faptului că nu 
aveau nicio opinie comună? Acelaşi lucru. Sunt intrigat de povestea ta. 
Ernest şi-a pus beţigaşele pe masă. Mă întreb - oare mi s-ar putea întâmpla 
şi mie aşa ceva? Nu cred. Sunt destul de sigur că ştiu când un pacient e pe 
aceeaşi lungime de undă ca mine. Uneori la început, sunt şi îndoieli, dar vine 
un moment când nu mai există niciun dubiu că am construit o relaţie 
autentică. 

— O relaţie autentică - sună bine, Ernest, dar ce înseamnă? Nu pot să-ţi 
spun de câte ori mi s-a întâmplat să fac terapie cu un pacient vreme de un an 
sau doi, şi apoi să se întâmple ceva sau să aflu vreun lucru care să mă facă să 
reevaluez tot ce ştiu despre el. Uneori fac terapie individuală ani de zile cu 
câte un pacient, iar apoi îl trimit într-un grup şi sunt uluit de ce văd. Oare e 
aceeaşi persoană? Atât de multe laturi pe care nu mi le-a dezvăluit! 

— De trei ani, a continuat Paul, lucrez cu un pacient, o femeie foarte 
inteligentă, de vreo treizeci de ani, care a început - chiar fără nicio 
încurajare din partea mea - să aibă amintiri despre un incest cu tatăl ei. Ei 
bine, am lucrat la asta vreun an şi eram convins că, să-ţi citez cuvintele, 
construiserăm o relaţie autentică. Am ţinut-o de mână de-a lungul lunilor de 
teroare în care au început să-i revină amintirile, am susţinut-o când a trecut 
prin scene îngrozitoare cu familia, după ce a încercat să discute cu tatăl ei 
despre asta. Acum - poate în conformitate cu campaniile publice din media - 
a început brusc să-şi pună la îndoială toate aceste amintiri timpurii. 

— îţi zic, îmi vâjâie capul. N-am idee ce e adevărat şi ce e ficţiune, în plus, 
mai nou mă şi critică pentru că sunt atât de credul. Săptămâna trecută a 
visat că se afla în casa părinţilor ei, şi un camion Goodwill 31 vine şi începe să 
dărâme fundaţia clădirii. De ce zâmbeşti? 

— Ai trei încercări să ghiceşti cine e camionul Goodwill. 


31 O companie non-profit care asigură calificarea profesională a persoanelor cu handicap. 

211 



— Bine. Nu-i niciun mister în asta. Când am rugat-o să-mi spună ce crede 
că reprezintă acel camion, mi-a zis în glumă că numele visului este: Mâna 
care ajută loveşte din nou. Deci mesajul visului este că, sub pretextul sau din 
convingere că o ajut, eu subminez tocmai fundaţia casei şi familiei ei. 

— Ingrata. 

— Da. Iar eu am fost suficient de prost încât să încerc să mă apăr. Când i- 
am subliniat faptul că analizam amintirile ei, mi-a spus că judec simplist, 
deoarece cred tot ce-mi spune. 

— Şi ştii, a continuat Paul, poate că are dreptate. Poate că suntem prea 
creduli. Suntem atât de obişnuiţi ca pacienţii să ne plătească pentru ca noi să 
le ascultăm adevăratele probleme, încât probabil nu ne imaginăm că există 
şi posibilitatea ca ei să mintă. Am auzit de o cercetare recentă care arată că 
psihiatrii şi agenţii FBI nu se pricep câtuşi de puţin să-i identifice pe cei care 
mint. Iar controversa incestului devine şi mai bizară... Mă asculţi, Ernest? 

— Continuă. Spuneai că devine din ce în ce mai bizară controversa 
incestului... 

— Aşa e. Devine de-a dreptul bizară dacă ţii cont de lumea abuzurilor 
rituale satanice. Luna asta sunt medicul de serviciu la secţia de internări a 
spitalului regional. Şase din cei douăzeci de pacienţi de acolo susţin că au 
fost abuzaţi ritualic. Nici nu-ţi vine să crezi ce se petrece în grupurile de 
terapie: aceşti şase pacienţi descriu abuzul ritual satanic - inclusiv sacrificii 
umane şi canibalism - cu atâta convingere şi vivacitate, încât nimeni nu 
îndrăzneşte să-şi exprime scepticismul. Asta-i valabil şi pentru membrii 
personalului! Dacă terapeuţii ar pune la îndoială relatările astea, ar fi 
lapidaţi de pacienţi - sunt complet legaţi de mâini şi de picioare. Sincer să 
fiu, mai mulţi membri ai personalului chiar cred poveştile astea. Ce să mai 
spui de azilurile de nebuni. 

Ernest a încuviinţat din cap în timp ce întorcea cu îndemânare peştele pe 
partea cealaltă. 

— Aceeaşi problemă şi cu personalitatea multiplă, a continuat Paul. 
Cunosc terapeuţi, chiar foarte buni, care au raportat deja două sute de 
cazuri, şi mai ştiu alţi terapeuţi buni, cu o experienţă clinică de treizeci de 
ani, care încă susţin că n-au văzut niciodată vreun asemenea caz. 

— Ştii ce a spus Hegel, a replicat Ernest: „Bufniţa Minervei zboară numai 
în amurg”. Poate că pur şi simplu n-o să descoperim adevărul despre 
epidemia asta până nu trece şi nu putem arunca o privire mai obiectivă 
asupra ei. Sunt de acord cu ce ai spus tu despre pacienţii care au trecut 
printr-un incest şi despre personalităţile multiple. Dar hai să-i lăsăm 
deocamdată deoparte şi să ne ocupăm de cazurile tale obişnuite, de pacienţi 


212 



trataţi ambulatoriu. Cred că un bun terapeut recunoaşte sinceritatea la 
pacienţi. 

— Şi la sociopaţi? 

— Nu, nu, nu, ştii la ce mă refer - pacientul obişnuit. Când ai tratat 
vreodată un sociopat - unul care plăteşte ca să fie tratat şi nu e trimis acolo 
de tribunal? Ştii pacienta aia nouă despre care ţi-am povestit, cea pe care 
experimentez tehnica sincerităţii totale? Ei bine, în a doua şedinţă a noastră 
de săptămâna trecută, o vreme n-am putut să o simt... eram atât de 
departe... de parcă n-am fi fost în aceeaşi cameră. Iar apoi a început să spună 
că a fost prima din anul ei la Facultatea de Drept şi pe urmă a izbucnit brusc 
în plâns şi a devenit complet sinceră. Mi-a vorbit despre marile ei regrete... 
despre faptul că şi-a făcut praf şi pulbere şansele de a avea o carieră 
nemaipomenită şi că a ales, în schimb, o căsnicie care s-a dovedit în curând a 
fi nasoală pentru ea. Şi, ştii, exact acelaşi lucru, acelaşi acces de sinceritate 1- 
a avut şi în prima şedinţă, când mi-a povestit despre fratele ei şi despre un 
abuz - un posibil abuz - din tinereţe. De fiecare dată mi s-a rupt inima... ştii, 
chiar am găsit un mijloc de comunicare. în aşa fel încât acum nu mai e 
posibilă minciuna. De fapt, imediat după acel moment din ultima şedinţă, a 
fost profund sinceră... A vorbit cu o onestitate remarcabilă... despre 
frustrări sexuale... despre faptul că înnebuneşte dacă nu şi-o trage. 

— Păi, văd că voi doi aveţi multe în comun. 

— Mda, bine. Mă ocup de asta. Paul, mai lasă mugurii ăia de fasole. Te 
antrenezi serios pentru olimpiada anorexicilor? Uite, gustă şi tu din scoicile 
astea St. Jacques - specialitatea casei. De ce trebuie să muncesc eu mereu 
pentru doi la cină? Uită-te la peştele ăsta - e superb. 

— Nu, mersi. îmi iau mercurul mestecând termometre. 

— Foarte comic. Doamne, ce săptămână! Pacienta mea, Eva, a murit acum 
două zile. Ţi-aminteşti de Eva - ţi-am povestit despre ea -, soţia sau mama 
pe care mi-aş fi dorit s-o am? Cancer ovarian? Profesoară de arta scrisului. 0 
mare doamnă. 

— Ea a avut visul ăla cu tatăl care îi spunea: „Nu sta acasă, să mănânci 
supă de pui ca mine - du-te în Africa". 

— A, da. Uitasem asta. Mda, aşa era Eva. 0 să-mi fie dor de ea. Sufăr c-a 
murit. 

— Nu ştiu cum poţi să lucrezi cu bolnavii de cancer. Cum poţi suporta, 
Ernest? Te duci la înmormântarea ei? 

— Nu. Aici mă opresc. Trebuie să mă protejez - să am o zonă-tampon. Şi 
am un număr limitat de pacienţi pe moarte. Acum tratez o pacientă care face 
voluntariat în cabinetul de psihiatrie al unei clinici de oncologie şi vede doar 


213 



bolnavi de cancer - de dimineaţa până seara şi dă-mi voie să-ţi spun că 
femeia asta suferă înfiorător. 

— E o profesie cu risc ridicat, Ernest. Ai văzut statisticile cu privire la rata 
de sinucideri la oncologi? Procentul e la fel de mare ca şi la psihiatri! Trebuie 
să fii masochist să faci asta în permanenţă. 

— Probabil că nu e mereu atât de sumbru, a răspuns Ernest. Te poţi alege 
şi cu ceva din asta. Dacă lucrezi cu pacienţi pe moarte şi urmezi şi tu o 
terapie, atunci intri în legătură cu diferite laturi ale tale, îţi revalorizezi 
priorităţile, trivializezi superficialul - ştiu că eu, după şedinţele de terapie, 
de obicei mă simt mai bine cu mine şi cu viaţa mea. Femeia asta a făcut cinci 
ani de terapie încununată de succes, dar după ce a început să lucreze cu 
pacienţi pe moarte, a apărut o mulţime de material nou. De exemplu, visele 
i-au fost invadate de angoasa de moarte. A avut un vis tare săptămâna 
trecută, după ce unul dintre pacienţii ei favoriţi a murit. A visat că era de faţă 
la o adunare a comitetului pe care îl conduce. Avea să-mi aducă mie nişte 
dosare şi trebuia să treacă printr-o fereastră mare deschisă, care ajungea 
până la podea. Era furioasă din cauza indiferenţei mele faţa de riscul pe care 
trebuia să şi-l asume. Apoi s-a pornit furtuna, iar eu am preluat conducerea 
grupului şi i-am condus pe toţi în sus, pe o scară cu trepte de metal, ca o 
ieşire de incendiu. Toţi au urcat, dar treptele se terminau în gol, la tavan - 
nu aveai unde te duce şi toată lumea a trebuit să coboare din nou. 

— Cu alte cuvinte, a replicat Paul, doar tu şi numai tu eşti în stare s-o 
protejezi sau s-o scapi de boala asta, până la moarte. 

— Exact. Dar chestia pe care voiam s-o spun e că în cinci ani de analiză, 
tema morţii ei n-a apărut niciodată. 

— Nici la pacienţii mei nu apare deloc. 

— Trebuie să scormoneşti tu după ea. întotdeauna mocneşte sub 
suprafaţă. 

— Dar cu tine cum e, Ernest, după confruntările astea ontologice? Apare 
material nou - asta înseamnă că te aşteaptă şi mai multă terapie? 

— De asta scriu cartea despre angoasa de moarte. Aminteşte-ţi că 
Hemingway avea obiceiul să spună că terapeutul lui e Corona. 

— Trabucul Corona? 

— Maşina de scris. înainte de a te naşte tu. Şi, pe lângă ce scriu, tu îmi 
oferi o terapie bună. 

— Aşa e, şi poftim nota de plată pentru astă-seară. 

Paul a făcut semn să i se aducă nota şi, prin gesturi, a sugerat să-i fie dată 
lui Ernest. S-a uitat la ceas. 


214 



— Trebuie să fii la librărie în douăzeci de minute. Pune-mă repede la 
curent cu experimentul tău de sinceritate totală faţă de pacienta aia nouă. 
Cum e femeia? 

— 0 femeie ciudată. Extrem de inteligentă, competentă şi, totuşi, ciudat 
de naivă. 0 căsnicie nasoală - mi-ar plăcea să o fac la un moment dat să-şi 
dorească să scape din ea. A vrut să divorţeze acum doi ani, dar soţul ei s-a 
îmbolnăvit de cancer la prostată, şi acum se simte prinsă în capcană până la 
sfârşitul vieţii lui. Singura terapie încununată de succes de până acum a fost 
cu un psihiatru de pe Coasta de Est. Şi - fii atent, Paul - a avut o lungă relaţie 
sexuală cu tipul ăsta! El a murit acum câţiva ani. Cea mai mare porcărie - ea 
insistă că a vindecat-o, şi e total de partea individului. Asta-i o premieră 
pentru mine. N-am cunoscut niciodată vreun pacient care să susţină că sexul 
cu un terapeut l-a ajutat. Dar tu? 

— Să-l ajute? îl ajută pe terapeut să ejaculeze! Dar pe pacient - 
întotdeauna e o chestie nasoală pentru pacient! 

— Cum poţi să spui „întotdeauna"? Acum un minut ţi-am povestit despre 
un caz în care a fost de ajutor. Hai să nu lăsăm faptele să stea în calea 
adevărului ştiinţific! 

— Bine, Ernest. Mă las corectat. Dă-mi voie să fiu obiectiv. Ia şi vedem, să 
mă gândesc puţin. îmi aduc aminte de cazul în care ai fost implicat acum 
câţiva ani în calitate de expert - Seymour Trotter, nu-i aşa? Susţinea că şi-a 
ajutat pacienta - că doar în felul ăsta terapia ar fi avut succes. Dar tipul ăla 
era atât de narcisic - un pericol public -, cine l-ar fi putut crede? Acum mai 
mulţi ani am lucrat cu o pacientă care se culcase de câteva ori cu terapeutul 
ei mai în vârstă, după ce i-a murit soţia. Un „futut din milă", l-a numit ea. 
Pretinde că nici n-a rănit-o, nici n-a ajutat-o - dar că, până la urmă, a fost un 
lucru mai degrabă pozitiv decât negativ. Bineînţeles, a continuat Paul, au 
existat mulţi terapeuţi care s-au combinat cu pacientele lor şi apoi s-au 
căsătorit cu ele. Şi pe ei trebuie să-i luăm în considerare. N-am văzut niciun 
fel de statistici despre asta. Cine ştie ce soartă au avut căsniciile astea - 
poate că au mers mai bine decât ne imaginăm noi! Adevărul e că nu avem 
date despre asta. Cunoaştem doar cazurile dezastruoase. Cu alte cuvinte, 
ştim doar numărătorul, nu şi numitorul. 

— Ciudat, a spus Ernest, exact acestea - cuvânt cu cuvânt - au fost şi 
argumentele prezentate de pacienta mea. 

— Păi, e evident. Noi cunoaştem episoadele catastrofale, dar nu şi 
numărul total al cazurilor care le includ. Poate că există pe lume şi pacienţi 
care au profitat de o asemenea relaţie, şi n-am auzit niciodată de ei! Nu-i 
greu să ne imaginăm de ce. în primul rând, nu-i genul de chestie despre care 


215 



să vorbeşti în public. în al doilea rând, poate că au fost într-adevăr ajutaţi de 
asta şi nu auzim de ei pentru că nu mai vin la terapie. în al treilea rând, dacă 
ar fi o experienţă benefică, atunci ar încerca să-şi protejeze terapeutul-iubit 
prin tăcere. Deci, Ernest, iată răspunsul la întrebarea ta despre adevărul 
ştiinţific. Acum mi-am plătit tributul faţă de ştiinţă. Dar, pentru mine, 
problema sexului terapeut-pacient este o chestiune de ordin moral. Sub 
nicio formă, ştiinţa nu-mi poate dovedi că imoralitatea e morală. Cred că 
sexul cu pacientul tău nu e terapie sau iubire - e exploatare, violare a 
încrederii. Totuşi, nu ştiu ce să fac cu seria ta formată dintr-o pacientă care 
spune altceva - nu-i niciun motiv pentru care nu te-ar minţi! 

Ernest a achitat nota de plată. în timp ce ieşeau din restaurant pentru a 
face o scurtă plimbare pe jos până la librărie, Paul a întrebat: 

— Deci... spune-mi mai multe despre experimentul tău. Cât de mult i te 
dezvălui? 

— Fac noi descoperiri cu propria-mi transparenţă, dar nu merge cum 
speram. Nu-i tocmai ce aveam eu în minte. 

— De ce nu? 

— Păi, îmi doream o dezvăluire mai existenţială, mai umană - una care să 
ducă la „iată că ne confruntăm împreună cu exigenţele existenţei". Am crezut 
că o să vorbesc despre sentimentele mele „aici-şi-acum" faţă de ea, faţă de 
relaţia noastră, despre anxietăţile mele, preocupările fundamentale pe care 
le împărtăşim. Dar ea nu mă întreabă nimic profund sau semnificativ. Insistă 
asupra unor lucruri superficiale: căsnicia mea, relaţiile mele cu femei. 

— Şi cum îi răspunzi? 

— Mă zbat să găsesc un mod care să mă reprezinte. încerc să fac diferenţa 
între a-i da un răspuns autentic şi a-i satisface o curiozitate lascivă. 

— Ce vrea de la tine? 

— Alinare. E prizonieră într-o situaţie mizerabilă, dar, în general, e 
obsedată de frustrările ei sexuale. E disperată după sex. Şi a început să mă 
îmbrăţişeze la sfârşitul fiecărei şedinţe. 

— Să te îmbrăţişeze? Iar tu accepţi? 

— De ce nu? Experimentez o relaţie totală. în izolarea ta, poate pierzi din 
vedere faptul că în lumea reală oamenii se ating tot timpul unul pe celălalt. 
Nu-i o îmbrăţişare sexuală. Aş şti dacă ar fi vorba de aşa ceva. 

— Iar eu te ştiu pe tine. Ai grijă, Ernest. 

— Paul, dă-mi voie să te liniştesc. îţi aminteşti pasajul din Amintiri, vise, 
reflecţii unde Jung spune că terapeutul trebuie să inventeze câte un limbaj 
pentru fiecare pacient în parte? Cu cât mă gândesc mai mult la cuvintele lui, 
cu atât mai pline de inspiraţie mi se par. Cred că e cel mai interesant lucru 


216 



pe care l-a zis vreodată Jung despre terapie, dar nu a dezvoltat îndeajuns 
ideea, nu şi-a dat seama că importantă nu e inventarea unui nou limbaj sau, 
mai bine zis, a unei noi terapii pentru fiecare pacient în parte, ci inventarea 
în sine! Cu alte cuvinte, important este procesul în care terapeutul şi 
pacientul lucrează, inventează împreună în sinceritate. Asta-i ceva ce am 
învăţat de la bătrânul Seymour Trotter. 

— Un mare profesor, a replicat Paul. Uite unde a ajuns. 

Pe o plajă frumoasă din Caraibe, a fost tentat să spună Ernest, dar, în 
schimb, a zis: 

— Nu respinge tot ce-i legat de numele lui. Mai ştia şi el câte ceva. Dar în 
privinţa pacientei ăsteia - ar fi mai uşor să vorbim despre ea dacă-i punem 
un nume, hai să-i zicem Mary -, în privinţa lui Mary, eu iau lucrurile foarte în 
serios. Sunt hotărât să fiu complet sincer cu ea, şi până acum rezultatele par 
destul de interesante. Iar îmbrăţişarea e doar un aspect al lucrurilor - nu-i 
mare scofală. Ea e o femeie căreia îi lipsesc atingerile, iar atingerea e doar un 
simbol al faptului că-ţi pasă de cineva. Crede-mă, îmbrăţişarea este un ritual 
spiritual, nu dorinţă sexuală. 

— Dar, Ernest, te cred. Cred că asta reprezintă pentru tine îmbrăţişarea. 
Dar pentru eal Ce înseamnă pentru ea? 

— Dă-mi voie să-ţi răspund, povestindu-ţi o discuţie pe care am auzit-o 
săptămâna trecută despre natura legăturii terapeutice. Oratorul a descris un 
vis nemaipomenit al uneia dintre pacientele sale aflate spre sfârşitul 
terapiei. Aceasta a visat că ea şi terapeutul se duceau împreună la o 
conferinţă, într-un hotel. La un moment dat, terapeutul a sugerat ca ea să-şi 
ia o cameră lângă a lui, aşa încât să se poată culca împreună. Ea se duce la 
recepţie şi aranjează asta. Apoi, puţin mai târziu, terapeutul se răzgândeşte 
şi spune că nu-i o idee bună. Iar ea se duce înapoi la recepţie să anuleze 
schimbarea camerei. Dar e prea târziu. Toate lucrurile ei fuseseră mutate. 
Descoperă că noua cameră e mult mai frumoasă - mai mare, la un etaj 
superior, are o privelişte mai bună. Iar numerologic, 929, e mai favorabil. 

— Bine. Bine. înţeleg ideea, a spus Paul, în speranţa unei relaţii sexuale, 
pacienta face nişte schimbări pozitive importante - camera mai frumoasă. 
Când speranţa de a face sex se dovedeşte a fi o simplă iluzie, schimbările 
sunt ireversibile - nu se mai poate schimba pentru a fi ca înainte, aşa cum 
nu-şi mai poate lua înapoi vechea cameră de hotel. 

— Exact. Deci ăsta e răspunsul meu. E cheia strategiei mele cu Mary. 

S-au plimbat în tăcere preţ de câteva minute, iar apoi Paul a spus: 

— Când eram student la Medicină, la Harvard, mi-amintesc că Elvin 
Semrad - un profesor minunat - a zis un lucru foarte asemănător... despre 


217 



avantajele, ba chiar necesitatea unei tensiuni sexuale în relaţia cu unii 
pacienţi. Totuşi, e o strategie riscantă pentru tine, Ernest. Sper că te înscrii 
în anumite limite de siguranţă. E atrăgătoare? 

— Foarte! Nu-i chiar genul meu, dar, fără îndoială, e o femeie care arată 
bine. 

— E posibil să dai o interpretare greşită gesturilor ei? E posibil să se dea 
la tine? Să vrea un terapeut care s-o iubească la fel ca ultimul? 

— Sigur că vrea. Dar am de gând să mă folosesc de chestia asta pentru a 
face terapia să evolueze. Ai încredere în mine. Iar pentru mine, îmbrăţişarea 
nu-i sexuală. Ci avunculară. 

S-au oprit în faţa librăriei Tower Bookstore. 

— Ei bine, am ajuns, a spus Ernest. 

— E devreme. Ernest, dă-mi voie să te mai întreb ceva înainte de a intra. 
Spune-mi adevărul: Ţie îţi plac îmbrăţişările avunculare ale lui Mary? 

Ernest a ezitat. 

— Adevărul, Ernest. 

— Da, îmi place s-o îmbrăţişez. îmi place mult femeia asta. Se dă cu un 
parfum incredibil! Dacă nu mi-ar plăcea, n-aş face-o! 

— Zău? Ăsta-i un răspuns interesant. Credeam că îmbrăţişarea asta 
avunculară e doar în folosul pacientului. 

— Aşa e. Dar dacă nu mi-ar plăcea, ea ar simţi, şi gestul şi-ar pierde 
autenticitatea. 

— Vorbeşti tâmpenii! 

— Paul, noi vorbim despre o îmbrăţişare scurtă şi cordială. Mă descurc. 

— Ei bine, ţine-ţi şliţul închis. Altfel, mandatul tău în Comisia de etică 
medicală o să fie ruşinos de scurt. Când e şedinţa aia a comisiei? Hai să ne 
vedem la cină. 

— De azi în două săptămâni. Am auzit că s-a deschis un nou restaurant 
cambodgian. 

— E rândul meu să aleg. Ai încredere în mine, te aşteaptă un adevărat 
festin - o mare surpriză macrobiotică! 


• Paisprezece • 


în seara următoare, Carol l-a sunat pe Ernest acasă, spunând că a intrat în 
panică şi că are nevoie de o şedinţă de urgenţă. Ernest a vorbit îndelung cu 
ea, i-a fixat o oră a doua zi dimineaţa şi s-a oferit să-i prescrie prin telefon un 
medicament anxiolitic la o farmacie deschisă non-stop. 


218 



Pe când şedea în sala de aşteptare, Carol răsfoia observaţiile ei despre 
şedinţa trecută. 

Mi-a zis că sunt o femeie atrăgătoare, foarte atrăgătoare... mi-a 
dat numărul lui de telefon de acasă, m-a rugat să-l sun acolo... a 
vrut să avem o discuţie profundă despre viaţa mea sexuală... şi-a 
dezvăluit viaţa lui personală, moartea soţiei sale, relaţii 
sentimentale, lumea celor fără partener... m-a îmbrăţişat la 
sfârşitul şedinţei - mai lung decât data trecută... a spus că îi place 
că am fantezii sexuale cu el, a depăşit timpul cu zece minute... 
ciudat de fâstâcit când mi-a acceptat banii. 

Lucrurile progresau bine, se gândea Carol. După ce a introdus o 
microcasetă în reportofonul ei minuscul, l-a strecurat într-o poşetă poroasă 
de pai cumpărată special pentru această ocazie. A intrat în cabinetul lui 
Ernest surescitată la gândul că îi întinsese o cursă, că fiecare cuvânt, fiecare 
neregulă vor fi înregistrate. 

Văzând că înfrigurarea din seara precedentă îi dispăruse, Ernest a 
încercat să-i înţeleagă atacul de panică. Repede, a devenit evident faptul că 
el şi pacienta aveau opinii diferite. Ernest credea că anxietatea lui Carolyn 
fusese provocată de şedinţa precedentă. Ea, pe de altă parte, susţinea că 
explodează de frustrare şi tensiune erotică şi şi-a continuat încercările de a 
vâna eventualele lui semne de posibilă gratificare sexuală. 

Când Ernest a întrebat despre viaţa sexuală a lui Carol, s-a ales cu mai 
mult decât s-ar fi aşteptat. Ea a descris, cu detalii grafice, multe fantezii 
masturbatorii în care el juca un rol principal. Fără nicio urmă de reţinere, i-a 
relatat cum s-ar excita când i-ar descheia cămaşa, îngenunchind în faţa 
scaunului lui, în birou, deschizându-i fermoarul, strecurându-1 în gura ei. Se 
bucura la gândul că l-ar aduce o dată şi încă o dată în pragul orgasmului, şi 
apoi ar lua-o mai încet şi ar aştepta până i s-ar înmuia, după care ar lua-o din 
nou de la capăt. Asta, a spus ea, era de obicei îndeajuns să îi provoace un 
orgasm în timp ce se masturba. Dacă nu, îşi continua fantezia trăgându-1 pe 
podea şi imaginându-şi-1 cum îi ridică fusta, dându-i grăbit chiloţii într-o 
parte şi pompând cu forţă în ea. Ernest asculta cu atenţie şi încerca să nu se 
simtă jenat. 

— Dar masturbarea, a continuat Carol, nu m-a satisfăcut niciodată cu 
adevărat. în parte, cred, din cauza ruşinii care o însoţeşte. Cu excepţia a 
două conversaţii singulare cu Ralph, acum e prima oară când vorbesc despre 
asta cu cineva, bărbat sau femeie. Problema e că deseori nu culminează cu 


219 



un orgasm total, ci, în schimb, mă aleg cu multe spasme minore, care mă lasă 
tot într-o stare de excitaţie puternică. încep să mă întreb dacă n-o fi cumva 
de vină tehnica mea de masturbare. Ai putea să-mi dai câteva instrucţiuni în 
privinţa asta? 

La auzul întrebării, faţa lui Ernest s-a congestionat. începea să se 
obişnuiască deja cu felul ei nonşalant de a vorbi despre sex. De fapt, îi 
admira capacitatea de a vorbi despre obiceiurile ei sexuale - de exemplu, 
despre modul în care, în trecut, agăţa bărbaţi prin baruri ori de câte ori 
călătorea sau era furioasă pe soţul ei. Totul părea atât de uşor, atât de 
natural pentru ea. Se gândea la orele de agonie - şi sentimentul de inutilitate 
- pe care le îndurase la petreceri şi în barurile pentru cei care îşi caută un 
partener. îşi petrecuse un an în Chicago, în timpul rezidenţiatului. De ce, se 
gândea Ernest, of, de ce n-am dat de Carolyn când plecam la vânătoare prin 
barurile din Chicagol 

Iar în ce priveşte întrebarea ei despre tehnica de masturbare, ce ştia el 
despre asta? Teoretic nimic, în afară de faptul că, evident, era necesară 
stimularea clitoridiană. Oamenii presupun atât de des că psihiatrii ştiu mai 
multe decât ştiu ei de fapt. 

— Nu sunt expert în asta, Carolyn. 

Unde, se întreba Ernest, şi-o închipui ea că aş fi putut învăţa despre 
masturbarea feminină? La Facultatea de Medicină? Poate că următoarea lui 
carte ar trebui să se numească Lucruri pe care nu le înveţi la Facultatea de 
Medicină. 

— Singurul lucru care îmi vine acum în minte, Carolyn, e o prelegere pe 
care am auzit-o recent, a unui terapeut sexolog, despre faptul că e 
recomandabil să-ţi eliberezi clitorisul de orice aderenţă. 

— A, şi poţi să verifici asta printr-un consult corporal, domnule doctor 
Lash? N-am nimic împotrivă. 

Ernest s-a înroşit din nou. 

— Nu, am renunţat la stetoscop, şi ultima mea consultaţie medicală a fost 
acum şapte ani. îţi sugerez să vorbeşti despre asta cu ginecologul tău. Unor 
femei li se pare mai uşor să discute despre asta cu o femeie ginecolog. 

— E diferit la bărbaţi, domnule doctor Lash, adică aveţi... şi bărbaţii au o 
problemă cu orgasmul parţial când se masturbează? 

— Nici în asta nu sunt expert, dar cred că bărbaţii, în general, au o 
experienţă de tip totul-sau-nimic. Ai vorbit despre asta cu Wayne? 

— Cu Wayne? Nu, nu discutăm deloc. De-aia îţi pun toate întrebările 
astea. Tu eşti alesul. în momentul de faţă eşti principalul bărbat, singurul 
bărbat din viaţa mea! 


220 



Ernest se simţea pierdut. Hotărârea lui de a fi sincer îl lăsase în derivă. 
Agresivitatea lui Carolyn îl buimăcea, se pierduse cu firea. A apelat la 
modelul lui, supervizorul, şi a încercat să-şi imagineze cum ar fi răspuns 
Marshal la întrebarea lui Carolyn. 

Tehnica adecvată, ar fi zis Marshal, era să obţină mai multe informaţii: să 
discute sistematic şi la rece despre istoricul ei sexual, incluzând detaliile 
despre cum se masturba Carolyn şi fanteziile care o însoţeau - şi cele 
actuale, şi cele trecute. 

Da, asta era metoda corectă. Dar Ernest avea o problemă: Carolyn începea 
să-l excite. întreaga lui viaţă de adult, Ernest se simţise neatrăgător pentru 
femei. Toată viaţa lui crezuse că trebuie să muncească din greu, să-şi 
folosească intelectul, sensibilitatea şi farmecul pentru a compensa 
înfăţişarea insipidă. I se părea extrem de excitant s-o audă pe femeia asta 
drăguţă că descrie cum se masturbează la gândul că-1 dezbracă şi-l trage pe 
podea. 

Excitarea îi îngrădea libertatea ca terapeut. Dacă ar fi rugat-o pe Carolyn 
să-i dea mai multe detalii intime ale fanteziilor ei sexuale, motivul lui n-ar fi 
fost tocmai clar. Ar fi făcut asta în beneficiul ei sau pentru propria-i 
excitaţie? S-ar fi simţit ca un voyeur, ca şi cum ar fi ejaculat făcând sex 
verbal. Pe de altă parte, dacă îi evita fanteziile, nu cumva îşi fraierea 
pacienta, nelăsând-o să vorbească despre ceea ce o preocupa cel mai mult? 
Iar evitarea nu i-ar fi sugerat că fanteziile ei sunt prea ruşinoase pentru a 
discuta despre ele? 

Şi cum rămânea cu hotărârea de a se dezvălui pe sine? N-ar trebui oare 
să-i împărtăşească lui Carolyn exact ce gândea? Dar nu, era convins că asta 
ar fi o eroare! Mai exista oare vreun principiu al transparenţei terapeutului? 
Poate că terapeuţii nu ar trebui să mărturisească lucruri faţă de care au 
păreri puternic conflictuale. Cel mai bine ar fi ca ei să-şi rezolve aceste 
probleme în cadrul terapiei personale. Altfel, pacientul e încărcat cu sarcina 
de a se ocupa el de problemele terapeutului. Şi-a notat acest principiu în 
carnet - merita să şi-l aducă aminte. 

Ernest a profitat de prima ocazie pentru a schimba subiectul. S-a întors la 
criza de anxietate a lui Carolyn din noaptea trecută şi s-a întrebat dacă nu 
cumva atacul ar fi putut fi cauzat de teme importante pe care le abordaseră 
în şedinţa precedentă. De exemplu, de ce a rămas atât de multă vreme într-o 
căsnicie amară şi lipsită de iubire? Şi de ce n-a încercat niciodată să-şi 
îmbunătăţească viaţa conjugală prin terapie de cuplu? 

— E greu de explicat cât sunt de deznădăjduită în faţa căsniciei mele sau a 
ideii de căsătorie în general. în căsnicia noastră, de ani întregi nu există nicio 


221 



scânteie de fericire sau de respect. Iar Wayne este la fel de nihilist ca mine: a 
făcut mulţi, foarte mulţi ani de terapie, fără niciun rezultat. 

Ernest nu se lăsa chiar atât de uşor deviat de la subiect. 

— Carolyn, când mă gândesc la disperarea ta legată de căsnicie, nu mă 
pot împiedica să nu mă întreb ce rol a jucat aici căsătoria ratată a părinţilor 
tăi. Săptămâna trecută, când te-am întrebat despre ei, mi-ai spus că n-ai 
auzit-o niciodată pe mama ta vorbind despre tatăl tău altfel decât într-o 
manieră plină de ură şi dispreţ. Poate că nu ţi-a făcut un serviciu când ţi-a 
servit permanent o dietă atât de plină de ură. Poate că n-a fost în interesul 
tău să ţi se bage în cap zi de zi, an de an că nu poţi avea încredere ca vreunui 
bărbat să îi pese şi de altceva în afară de propriile-i interese? 

Carol voia să revină la discuţia sexuală pe care şi-o propusese pentru ziua 
aceea, dar nu s-a putut abţine să nu sară în apărarea mamei sale: 

— N-a fost o fericire pentru ea să crească doi copii, complet singură, fără 
niciun ajutor din partea nimănui. 

— De ce fără niciun ajutor, Carolyn? Dar familia ei? 

— Ce familie? Mama a fost singură. Tatăl mamei mele a şters-o şi el când 
ea era mică - un leneş fără pereche. Şi n-a prea ajutat-o nici mama ei - o 
femeie paranoică, plină de amărăciune. 

— Dar reţeaua socială din care făcea parte? Prieteni? 

— Nimeni! 

— Mama ta a avut vreun tată vitreg? Bunica ta s-a recăsătorit? 

— Nu, nici nu s-a pus problema. N-o cunoşti pe bunica. Tot timpul 
îmbrăcată în negru. Până şi batiste negre. Niciodată n-am văzut-o zâmbind. 

— Dar mama ta? Au existat alţi bărbaţi în viaţa ei? 

— Glumeşti? N-am văzut niciodată vreun bărbat la noi acasă. îi ura! Dar 
am mai vorbit despre toate astea. Asta-i istorie antică. Parcă ziceai că nu 
despici firu-n patru. 

— Interesant, a spus Ernest, ignorând protestele lui Carol, cât de bine 
seamănă traiectoria vieţii mamei tale cu cea a mamei ei. De parcă în familie 
ar exista o moştenire a suferinţei care e pasată, asemenea unui cartof 
fierbinte, de la o generaţie la alta de femei. 

Ernest a surprins privirea nerăbdătoare pe care Carol a aruncat-o spre 
ceasul de la mâna ei. 

— Ştiu, am epuizat timpul, dar mai vorbeşte-mi despre asta încă un 
minut, Carolyn, Ştii, e un lucru cu adevărat important. îţi spun şi de ce... 
Pentru că ridică problema alarmantă a moştenirii pe care i-o transmiţi fiicei 
tale! Vezi tu, poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face în timpul 
şedinţelor de terapie ar fi să te ajut să întrerupi acest ciclu! Vreau să te ajut, 


222 



Carolyn, şi mă dedic acestei cauze. Dar poate că adevăratul beneficiar major 
al eforturilor noastre împreună o să fie fiica ta! 

Carol era complet nepregătită pentru un asemenea comentariu uluitor. în 
ciuda voinţei ei, lacrimile i-au urcat în ochi şi au început să se prelingă. Fără 
niciun cuvânt, a năvălit afară din cabinet, încă plângând şi gândindu-se: 
Dracii să-l ia, iar a făcut-o. De ce îl las pe ticălosul ăsta să ajungă până la 
minei 

Coborând treptele, încerca să îşi dea seama care dintre comentariile lui 
Ernest se refereau la persoana fictivă pe care o crease şi care se refereau cu 
adevărat la ea. Era atât de zdruncinată şi atât de cufundată în gânduri, încât 
aproape că a călcat pe Jess, care şedea pe treapta de jos. 

— Bună, Carol. îţi aminteşti de mine? 

— A, bună, Jess. Nu te-am recunoscut. Şi-a şters o lacrimă. Nu sunt 
obişnuită să te văd stând pe loc. 

— îmi place la nebunie să fac jogging, dar mă mai şi plimb. Motivul 
pentru care mă vezi mereu alergând pe aici este că întârzii - o problemă 
greu de discutat în cadrul terapiei, fiindcă întotdeauna ajung prea târziu ca 
să mai vorbesc despre ea! 

— Astăzi n-ai întârziat? 

— Păi, mi-am schimbat ora, acum vin la opt dimineaţa. 

Ora lui Justin, s-a gândit Carol. 

— Deci acum n-ai şedinţă cu Ernest? 

— Nu. M-am oprit să te salut. Mă întreb dacă am putea sta cândva de 
vorbă - poate să facem jogging împreună? Sau să luăm prânzul? Sau 
amândouă? 

— Nu ştiu nimic despre jogging. Niciodată n-am făcut aşa ceva. Carol şi-a 
şters cu o lovitură lacrimile. 

— Sunt un bun profesor. Uite o batistă. Văd că ai avut o şedinţă de genul 
ăla astăzi. Şi pe mine mă mişcă Ernest - e ciudat cum de ştie unde zace 
suferinţa. Pot să fac ceva pentru tine? Să te iau la o plimbare? 

Carol a vrut să-i dea batista înapoi lui Jess, dar a început să plângă din 
nou în hohote. 

— Nu, păstreaz-o. Uite, şi eu am şedinţe de felul ăsta şi aproape 
întotdeauna simt nevoia să stau un timp singur, să diger lucrurile. Aşa că o 
şterg. Dar aş putea să te sun? Uite cartea mea de vizită. 

— Uite-o şi pe a mea. Carol a pescuit o carte de vizită din poşetă. Dar 
vreau ca reţinerile mele faţă de jogging să se consemneze la dosar. 

Jess s-a uitat la cartea ei de vizită. 


223 



— S-a reţinut şi s-a notat, doamnă avocat. Cu aceste cuvinte, el a salutat-o 
scoţându-şi şapca de iahting şi s-a apucat să alerge pe Sacramento Street. 
Carol s-a uitat multă vreme după el, la părul lui lung şi blond care îi flutura 
în vânt şi la tricoul alb înnodat în jurul gâtului, care se ridica şi cădea odată 
cu mişcările ondulatorii ale umerilor lui puternici. 

La etaj, Ernest îşi nota însemnările în fişa lui Carolyn: 

Progresează bine. O şedinţă de travaliu greu. Dezvăluiri 
importante despre sex şi fanteziile ei masturbatorii. Se intensifică 
transferul erotic. Trebuie să găsesc o cale de a rezolva problema 
asta. Am lucrat la relaţia cu mama, ca model de rol în familie. 
Defensivă faţă de orice critică percepută ca referitoare la mamă. 

Am încheiat şedinţă cu un comentariu despre tipul de model 
familial pe care ea o să i-1 transmită fiicei ei. A fugit plângând din 
cabinet. Să mă aştept la alt telefon de urgenţă! E o greşeală să 
termin ora cu un asemenea mesaj puternic ? 

în plus, s-a gândit Ernest în timp ce închidea dosarul, nu pot s-o las 
să ţâşnească aşa afară din cabinet - îmi lipseşte îmbrăţişarea ei. 


• Cincisprezece • 


După prânzul cu Peter Macondo din săptămâna precedentă, Marshal a 
vândut imediat acţiuni de nouăzeci de mii de dolari, cu intenţia de a-i trimite 
banii lui Peter de îndată ce primea confirmarea. Dar soţia lui a insistat ca, în 
loc de asta, să discute cu vărul său, Melvin, un avocat specializat în impozite, 
care lucra la Departamentul de Justiţie. 

în general, Shirley nu se amesteca în chestiunile financiare ale familiei 
Streider. De când devenise preocupată de meditaţie şi de ikebana, nu numai 
că n-o mai interesau bunurile materiale, dar dispreţuia din ce în ce mai mult 
obsesia soţului ei de a le acumula. Ori de câte ori Marshal se desfătă cu 
frumuseţea unui tablou sau a unei sculpturi în sticlă şi se lamenta din cauza 
etichetei cu preţul de cincizeci de mii de dolari, ea reacţiona spunând doar: 
„Frumuseţe? De ce n-o vezi aici?” Şi îi arăta unul dintre aranjamentele ei 
florale - un menuet graţios dintr-o creangă învălătucită de stejar şi şase flori 
de camelie Morning Dawn sau silueta elegantă şi mlădioasă a unui noduros 
şi mândru bonsai, un pin cu cinci ace. 


224 



Deşi nu-i păsa de bani, Shirley era profund interesată de un lucru pe care 
aceştia îl puteau oferi: cea mai bună educaţie cu putinţă pentru copiii ei. 
Marshal fusese atât de expansiv, atât de grandios în descrierea viitorului 
profit din investiţia lui în fabrica de căşti pentru bicicletă a lui Peter, încât ea 
se îngrijorase şi, înainte de a fi de acord cu investiţia (toate acţiunile erau 
proprietate comună), a insistat ca Marshal să-l sune pe Melvin. 

De ani de zile, Marshal şi Melvin aveau un barter informai reciproc 
avantajos: Marshal îi oferea lui Melvin sfaturi medicale şi psihologice, iar 
Melvin se revanşa cu îndrumări legate de investiţii şi de impozite. Marshal i- 
a telefonat vărului său pentru a-1 întreba despre proiectul lui Peter 
Macondo. 

— Nu-mi miroase a bine, a spus Melvin. Orice investiţie care promite o 
asemenea rată de recuperare e dubioasă. Cinci sute, şapte sute la sută rată 
de recuperare a investiţiei - haide, măi, Marshal! Şapte sută la sută! Fii 
serios. Iar promisiunea de contract pe care mi-ai faxat-o? Ştii cât valorează? 
Zero, Marshal! Absolut nimic! 

— De ce nimic, Melvin? 0 promisiune semnată de un om de afaceri foarte 
vestit? Tipul ăsta e cunoscut peste tot. 

— Dacă-i un om de afaceri atât de măreţ, a spus Melvin cu o voce 
scârţâită, spune-mi, de ce îţi dă o bucată de hârtie care nu-ţi garantează 
nimic - o promisiune deşartă? Nu există nicio garanţie. Să zicem că se decide 
să nu plătească. Oricând ar putea să găsească o acoperire - o scuză şi nu 
plătească. Ar trebui să-l dai în judecată - asta te-ar costa multe mii -, iar apoi 
ai avea doar o altă bucată de hârtie, un ordin judecătoresc, şi tot ai fi nevoit 
să găseşti bunuri de-ale lui pe care să le execuţi. Asta te-ar costa şi mai mulţi 
bani. Promisiunea nu elimină riscul, Marshal. Ştiu despre ce vorbesc. Văd tot 
timpul chestii din astea. 

Marshal a respins comentariile lui Melvin fără să se gândească. în primul 
rând, Melvin era plătit să fie suspicios. în al doilea rând, Melvin nu gândea 
niciodată în perspectivă. Era exact ca tatăl lui, unchiul Max, singurul dintre 
toate rudele venite din Rusia care nu reuşise să se îmbogăţească în noua 
ţară. Tatăl lui l-a implorat pe Max să se asocieze cu el şi să pună pe picioare o 
băcănie, dar Max i-a luat în râs ideea de a se trezi la patru dimineaţa pentru 
a se duce la piaţă, de a munci şaisprezece ore şi de a-şi încheia ziua 
aruncând mere stricate, de culoarea gândacilor de bucătărie, şi grepfruturi 
cu ulceraţii verzui. Max nu gândise în perspectivă, alesese siguranţa şi 
confortul unei slujbe în serviciul statului, iar Melvin, imbecilul lui fiu tont, cu 
urechi de gorilă şi braţe care-i ajungeau practic până-n pământ, o luase pe 
urmele sale. 


225 



Dar Shirley, care le auzise conversaţia, n-a respins cu atâta uşurinţă 
avertismentele lui Melvin. S-a alarmat. Nouăzeci de mii de dolari ar acoperi 
toate cheltuielile pentru studiile superioare ale copiilor. Marshal a încercat 
să-şi ascundă iritarea faţă de amestecul femeii. Pe întreg parcursul căsniciei 
lor, care dura de nouăsprezece ani, nu manifestase nici cel mai mic interes 
faţă de investiţiile lui. Iar acum, când el era cât pe-aci să profite de o 
oportunitate economică unică în viaţă, se găsise să-şi bage nasul ei 
neinformat în asta. Dar Marshal s-a calmat - a înţeles că neliniştea lui 
Shirley venea din faptul că era ignorantă în materie de finanţe. Ar fi fost 
altceva dacă l-ar fi cunoscut pe Peter. însă cooperarea ei era esenţială. 
Pentru a o obţine, trebuia să-l împace pe Melvin. 

— Bine, Melvin, spune-mi ce să fac. O să-ţi respect recomandările. 

— Foarte simplu. E nevoie ca o bancă să garanteze plata - adică o 
promisiune necondiţionată şi irevocabilă din partea unei bănci importante 
că o să onoreze contractul oricând ţi-ai cere banii. Dacă individul are atâtea 
proprietăţi pe cât spui tu, n-ar trebui să aibă nicio problemă în a obţine asta. 
Dacă vrei, îţi concep chiar eu un contract inatacabil, de care nici Houdini n- 
ar putea scăpa. 

— Bine, Melvin. Fă-o, a spus Shirley, care se alăturase discuţiei pe 
extensia telefonică. 

— Hei, stai un minut, Shirley. Marshal începea să se înfurie din cauza 
acestor obstrucţii meschine, Peter mi-a promis o scrisoare de garanţie până 
miercuri. De ce să nu aşteptăm să vedem ce trimite? Ţi-o faxez, Melvin. 

— OK. O să fiu pe aici toată săptămâna. Dar nu trimite banii până nu îţi 
spun eu. A, şi încă un lucru: spui că Rolex-ul a venit într-o cutie de la 
Shreve’s Jewelry Store? Shreve’s e un bijutier respectabil. Fă-mi o favoare, 
Marshal. Ia-ţi o pauză de douăzeci de minute, du ceasul la Shreve’s şi pune-i 
să-l verifice! Sunt la modă Rolex-urile contrafăcute - se vând la colţul străzii 
peste tot în Manhattan. 

— O să se ducă, Melvin, a spus Shirley, şi mă duc şi eu cu el. 

Drumul la Shreve’s a liniştit-o pe Shirley. Ceasul era într-adevăr un Rolex 
- un Rolex de trei mii cinci sute de dolari! Nu numai că fusese cumpărat de 
acolo, dar vânzătorul îşi aducea perfect aminte de Peter. 

— Un domn bine. Cel mai frumos palton pe care l-am văzut vreodată: 
caşmir cenuşiu la două rânduri, ajungea aproape până în pământ. Era pe 
punctul de a cumpăra încă un ceas identic pentru tatăl lui, dar apoi s-a 
răzgândit - a spus că o să zboare week-end-ul ăla la Zurich şi o şi cumpere 
de acolo unul. 


226 



Marshal a fost atât de încântat, încât s-a oferit să-i cumpere un cadou lui 
Shirley. Ea a ales o vază din ceramică desăvârşită, cu două gâturi, perfectă 
pentru ikebana. 

Miercuri, aşa cum promisese, a sosit mesajul lui Peter şi, spre marea 
încântare a lui Marshal, respecta întru totul specificaţiile lui Melvin - un 
contract garantat de Credit Suisse pentru nouăzeci de mii de dolari, plus 
dobânda preferenţială a băncii, plătiţi la cerere de către oricare dintre sutele 
sale de filialele din întreaga lume. Nici măcar Melvin n-a putut să-i găsească 
vreo hibă şi a recunoscut în silă că, într-adevăr, contractul părea să fie 
inatacabil. Totuşi, a repetat Melvin, îl neliniştea gândul la o investiţie care 
promitea o asemenea rată de recuperare. 

— Asta înseamnă, a întrebat Marshal, că n-ai vrea să investeşti şi tu 
alături de mine? 

— îmi oferi o parte? l-a întrebat Melvin. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta! Te sun eu. Ai vrea tu, îşi spunea 
Marshal în timp ce punea receptorul în furcă. Melvin o să aştepte mult şi 
bine până când o să primească ceva. 

în ziua următoare, banii din vânzarea acţiunilor au intrat în contul lui 
Marshal, iar acesta i-a trimis nouăzeci de mii de dolari lui Peter, în Zurich. A 
jucat nemaipomenit de bine baschet la prânz şi a mâncat ceva în grabă cu 
Vince, unul dintre coechipieri, un psiholog care avea cabinetul lângă al lui. 
Deşi Vince îi era confident, Marshal n-a discutat cu el despre investiţie. Şi 
nici cu vreun alt coleg de breaslă. Doar Melvin ştia. Şi totuşi, se 
autoconvingea Marshal, tranzacţia era curată ca lacrima. Peter nu îi era 
pacient, îi fusese pacient pentru scurtă vreme, însă şedinţele lor de terapie 
luaseră sfârşit. Nu se punea problema transferului. Deşi ştia că nu există 
niciun conflict profesional de interese, Marshal îşi zicea în sinea lui că 
trebuie să-i spună lui Melvin să păstreze cu stricteţe secretul. 

Mai târziu, în după-amiaza aceea, când s-a întâlnit cu Adriana, logodnica 
lui Peter, Marshal a avut grijă să menţină limitele relaţiei lor profesionale, 
evitând orice discuţie despre investiţia lui alături de Peter. A acceptat cu 
eleganţă felicitările ei pentru seria de prelegeri academice, iar când ea l-a 
anunţat că a aflat cu o zi în urmă de la Peter că un proiect de lege care îi 
obliga pe bicicliştii minori să poarte cască fusese înaintat forurilor 
legislative din Suedia şi din Elveţia, el doar a încuviinţat scurt din cap, şi apoi 
a revenit imediat la problemele ei: investigarea relaţiei cu tatăl ei, un bărbat 
în esenţă binevoitor, care însă îi intimida pe toţi atât de tare, încât nimeni nu 
îndrăznea să îl înfrunte. Tatăl Adrianei îl plăcea mult pe Peter - chiar făcea 
parte din grupul său de investitori -, dar, cu toate acestea, se împotrivea cu 


227 



îndârjire unei căsătorii care i-ar fi dus nu numai pe fiica lui, dar şi pe viitorii 
nepoţi, în străinătate. 

Interpretările pe care i le-a oferit Marshal Adrianei, referitoare la relaţia 
cu tatăl ei - la faptul că un părinte bun îşi pregăteşte copiii pentru 
individuaţie, pentru a deveni autonomi, capabili si-şi părăsească părinţii - s- 
au dovedit a fi folositoare. Pentru prima oară, Adriana a început să înţeleagă 
că nu trebuie neapărat să accepte vinovăţia pe care i-o indusese tatăl ei. Nu 
era vina ei că mama sa murise. Nu era vina ei că tatăl său îmbătrânea sau că 
în viaţa lui nu existau prea multe persoane apropiate. La sfârşitul şedinţei, 
Adriana a ridicat problema unor întâlniri suplimentare faţă de cele cinci ore 
solicitate de Peter. 

— De asemenea, ar fi posibil, domnule doctor Streider, a întrebat Adriana 
în timp ce se ridica în picioare, pregătindu-se să plece, să ne întâlnim 
împreună cu tatăl meu? 

încă nu se născuse însă pacientul care să-l forţeze pe Marshal Streider să 
prelungească o şedinţă terapeutică. Nici măcar cu un minut sau două. 
Marshal se mândrea cu asta. Dar n-a putut rezista să nu facă o aluzie la darul 
lui Peter şi a schiţat un gest către încheietura mâinii, zicând: 

— Noul meu ceas, cu o precizie de milisecundă, arată două cincizeci fix. 
Haideţi să ne începem următoarea şedinţă cu întrebarea dumneavoastră, 
domnişoară Roberts. 


• Şaisprezece • 


Marshal era foarte plin de el pe când se pregătea de întâlnirea cu Shelly. 
Ce zi minunată, se gândea. Nu se poate mai bine decât atât: în sfârşit, banii i- 
au fost trimişi lui Peter, o şedinţă strălucită cu Adriana şi un meci de baschet 
glorios - acel dribling final, culoarul deschizându-se în faţa lui ca prin 
minune; nimeni n-a îndrăznit să-i stea în cale. 

Şi abia aştepta să-l vadă pe Shelly. Era a patra şedinţă a lor. Celelalte două 
şedinţe din săptămâna aceea fuseseră extraordinare. Oare alt terapeut ar fi 
putut să lucreze la fel de bine? Demarase o eficientă şi meşteşugită analiză 
pe porţiuni a relaţiei lui Shelly cu tatăl său şi, cu precizia unui chirurg, 
înlocuise metodic interpretările deşănţate ale lui Seth Pânde cu cele corecte. 

Shelly a intrat în cabinet şi, ca întotdeauna, a mângâiat vasul portocaliu al 
sculpturii de sticlă, înainte de a se aşeza. Apoi, fără nicio muncă de lămurire 
din partea lui Marshal, a început imediat. 


228 



— Vă amintiţi de Willy, partenerul meu de poker şi de tenis? Am vorbit 
despre el săptămâna trecută. El e cel care are vreo patruzeci, cincizeci de 
milioane. Ei bine, m-a invitat la La Costa pentru o săptămână, să-i fiu 
partener în turneul anual de perechi Pacho Segura, unde se participă pe 
bază de invitaţie. M-am gândit să accept, dar... Mă rog, e ceva care nu-mi 
sună a bine. Nu sunt sigur ce anume. 

— Ce idei aveţi cu privire la asta? 

— îmi place Willy. încearcă să fie un bun prieten. Suma pe care o va 
cheltui cu mine la La Costa nu înseamnă nimic pentru el. E atât de bogat, 
încât nu există şansa să cheltuiască nici măcar dobânda banilor lui. în plus, 
primeşte şi el ceva în schimb. I s-a pus pata să intre în clasamentul naţional 
de seniori la perechi şi daţi-mi voie să vă spun că n-o să găsească un 
partener mai bun decât mine. Dar nu ştiu. Asta totuşi nu explică ce simt. 

— încercaţi, domnule Merriman. Mi-ar plăcea ca astăzi să vă ocupaţi de 
ceva diferit. Concentraţi-vă asupra sentimentelor dumneavoastră negative 
şi, de asemenea, concentraţi-vă asupra lui Willy, lăsându-vă gândurile să 
curgă libere. Spuneţi tot ce vă trece prin minte. Nu încercaţi să judecaţi sau 
să selectaţi lucrurile care au sens. Nu încercaţi să atribuiţi vreo semnificaţie 
discursului dumneavoastră. Doar gândiţi cu voce tare. 

— Gigolo - ăsta-i primul cuvânt care-mi vine -, sunt un gigolo întreţinut, 
un băiat de companie pentru amuzamentul lui Willy. Şi totuşi, îmi place de 
Willy - dacă n-ar fi atât de groaznic de bogat, probabil am fi prieteni 
apropiaţi... Ei bine, poate că nu... n-am încredere în mine. Poate că, dacă n-ar 
fi bogat, mi-aş pierde interesul pentru el. 

— Continuaţi, domnule Merriman, vă descurcaţi bine. Nu selectaţi nimic, 
nu cenzuraţi. Orice vă vine în minte, lăsaţi-vă în voia gândurilor şi vorbiţi-mi 
despre el. Orice aţi gândi sau orice aţi vedea, descrieţi-mi. 

— Munţi de bani... monede, facturi... banii se întrevăd la orizont... de câte 
ori sunt cu Willy, îmi fac planuri... mereu îmi fac planuri... Cum m-aş putea 
folosi de el? Cum aş putea să obţin ceva de la el? Orice vă trece prin cap... 
vreau ceva: bani, favoruri, prânzuri gourmet, rachete noi de tenis, sfaturi de 
afaceri. Sunt impresionat de el... de succesul lui... Mă simt mai important 
când sunt văzut alături de el. Mă simt şi mai mic... Mă văd ţinând mâna mare 
a tatălui meu... 

— Rămâneţi cu imaginea dumneavoastră şi a tatălui dumneavoastră. 
Concentraţi-vă asupra ei. Lăsaţi să se întâmple ceva. 

— Văd scena asta, probabil aveam mai puţin de zece ani, pentru că atunci 
ne-am mutat în cealaltă parte a oraşului - Washington, D.C. -, să locuim 
deasupra magazinului tatălui meu. Tata m-a ţinut de mână când m-a dus în 


229 



Lincoln Park duminică. Zăpadă murdară şi mocirlă pe stradă. îmi amintesc 
cum pantalonii mei de doc, cenuşiu-închis se frecau de mine în timp ce 
mergeam şi scoteau sunetul ăla de fricţiune metalică. Aveam o pungă cu 
alune, cred, şi hrăneam veveriţele, le aruncam miezul. Una dintre ele m-a 
muşcat de deget. 0 muşcătură urâtă. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— M-a durut ca dracu’. Dar nu-mi pot aminti altceva. Nimic. 

— Cum v-a muşcat, dacă le aruncaţi alune? 

— Aşa e! Bună întrebare. N-are nicio noimă. Poate că am pus mâna jos, şi 
ele au mâncat din palma mea, dar e doar o presupunere, nu-mi aduc aminte. 

— Probabil că v-aţi speriat. 

— Probabil. Nu-mi amintesc. 

— Vă amintiţi să fi fost tratat pentru asta? Muşcăturile de veveriţă pot 
avea consecinţe serioase - turbare. 

— Aşa e. Turbarea la veveriţe era o problemă gravă pe Coasta de Est. Dar 
nu-mi vine nimic în minte. Poate amintirea vagă că mi-am retras mâna cu o 
smucitură dureroasă. Dar e ceva forţat. 

— Descrieţi-mi doar firul gândurilor conştiente. 

— Willy. Cum mă face să mă simt mai mic. Succesul lui face ca eşecurile 
mele să iasă şi mai puternic în evidenţă. Şi ştiţi, adevărul e că atunci când 
sunt în preajma lui, nu numai că mă simt mai mic, mă şi port de parcă aş fi 
mai mic... vorbeşte despre proiectul lui legat de proprietăţi imobiliare şi 
despre faptul că se vând greu... am câteva idei bune legate de cum să le 
promovez, mă pricep la asta -, dar când îi vorbesc despre ele, inima începe 
să-mi bubuie şi uit jumătate din ce vreau să spun... asta se întâmplă chiar şi 
la tenis... când sunt partenerul lui la dublu... joc la nivelul lui... m-aş putea 
descurca mai bine... mă abţin, recurg la serviciul meu mai prost... când joc 
cu oricine altcineva, trimit mingea pe linia din spate a terenului - pot să 
nimeresc linia albă de nouă ori din zece... nu ştiu de ce... nu vreau să-l 
expun... trebuie să mă schimb când jucăm în turneul de perechi. E amuzant, 
vreau ca el să aibă succes... dar vreau să şi rateze... săptămâna trecută mi-a 
povestit despre o investiţie pe termen scurt care a eşuat şi... rahat, ştiţi cum 
m-am simţit? Fericit! Vă vine să credeţi? Fericit. M-am simţit ca un rahat... ce 
prieten bun sunt eu... tipul ăsta a fost întotdeauna bun cu mine... 

Marshal a ascultat asocierile lui Shelly jumătate din şedinţă, înainte de a 
oferi o interpretare. 

— Ce mă frapează, domnule Merriman, sunt sentimentele dumneavoastră 
profund ambivalenţe şi faţă de Willy, şi faţă de tatăl dumneavoastră. Cred că 


230 



relaţia cu tatăl dumneavoastră este matriţa cu ajutorul căreia putem 
înţelege relaţia cu Willy. 

— Matriţă? 

— Vreau să spun că relaţia pe care aţi avut-o cu tatăl dumneavoastră este 
cheia, fundaţia pe care se sprijină relaţiile cu alţi bărbaţi „mari" sau plini de 
succes. în ultimele două şedinţe mi-aţi povestit îndelung despre cât de mult 
vă neglija şi vă discredita tatăl dumneavoastră. Astăzi, pentru prima oară, 
mi-aţi povestit o amintire caldă, pozitivă despre tatăl dumneavoastră, fi 
totuşi, uitaţi-vă cum se termină episodul - cu o rană teribilă. Şi uitaţi-vă la ce 
fel de rană e - o muşcătură de deget. 

— Nu vă înţeleg. 

— E puţin probabil ca asta să fie o amintire reală! în fond, aşa cum 
subliniaţi şi dumneavoastră, cum ar putea să vă muşte o veveriţă în timp ce 
îi aruncaţi alune? Şi este oare posibil ca un tată să-şi lase fiul să hrănească 
din mână o rozătoare purtătoare a virusului turbării? Improbabil! Aşa că, 
poate acea rană anume - muşcătura de deget - reprezintă un simbol pentru 
o altă rană temută. 

— Mai spuneţi o dată. Unde vreţi să ajungeţi, doctore? 

— Vă amintiţi acel episod timpuriu pe care l-aţi descris în ultima şedinţă? 
Prima amintire din viaţa dumneavoastră? Aţi spus că eraţi în patul părinţilor 
dumneavoastră şi că aţi înfipt camionul de jucărie din plumb în priza 
veiozei, că aţi suferit un şoc teribil şi că jumătate din camion s-a topit. 

— Da, asta îmi amintesc. Nemaipomenit de clar. 

— Deci haideţi să suprapunem aceste amintiri - v-aţi pus camionul în 
priza veiozei mamei dumneavoastră şi v-aţi ars. Acolo e un pericol. Pericolul 
să vă apropiaţi prea mult de mama dumneavoastră - ăsta-i teritoriul tatălui 
dumneavoastră. Deci cum faceţi faţă pericolului care vine dinspre tatăl 
dumneavoastră? Poate că încercaţi să vă apropiaţi de el, dar degetul 
dumneavoastră e rănit grav. Şi nu-i oare evident faptul că aceste răni - micul 
dumneavoastră camion şi degetul - par simbolice: Ce altceva ar putea 
reprezenta decât o rană făcută penisului dumneavoastră? 

— Spuneaţi că mama vă iubea la nebunie, a continuat Marshal, observând 
că întreagă atenţie a lui Shelly era îndreptată asupra lui. Vă desfăta cu 
afecţiunea ei şi, în acelaşi timp, vă denigra tatăl. Asta pare a fi o poziţie 
periculoasă pentru un copil mic - să fie întărâtat împotriva tatălui său. Aşa 
încât, cum reacţionaţi? Cum faceţi faţă? O posibilitate este şi vă identificaţi 
cu tatăl dumneavoastră. Şi asta aţi şi făcut, în toate modurile pe care le 
descrieţi: aveţi aceleaşi gusturi - cartofii arşi, vă plac jocurile de noroc, 
sunteţi neglijent în privinţa banilor, aveţi anumite sentimente legate de 


231 



faptul că îi semănaţi fizic. Altă posibilitate este să intraţi în competiţie cu el. 
Aţi făcut şi asta. Pinacle, box, tenis. De fapt, a fost uşor să-l învingeţi, să fiţi 
mai bun decât el, pentru că n-a avut succes. Şi totuşi, simţiţi un mare 
disconfort când îl surclasaţi - de parcă ar exista un pericol în asta, un 
oarecare pericol în a avea succes. 

— Care-i mai exact pericolul? Cred, sincer, că bătrânul voia ca eu să am 
succes. 

— Pericolul nu constă în a avea succes, ci în a avea succes în faţa lui, a-1 
depăşi, a-1 înlocui. Poate ca în mintea dumneavoastră de copil vă doreaţi ca 
el să dispară - e un lucru natural -, aşa încât să o puteţi avea numai pentru 
dumneavoastră pe Mama. Dar „a dispărea" în mintea unui copil e echivalent 
cu „a muri". As a că v-ati dorit ca el să moară. Si acest lucru nu este o 
caracteristică a dumneavoastră - asta se întâmplă în fiecare familie, pur şi 
simplu aşa suntem construiţi. Pe fiu îl ofensează limita impusă de tată. Iar pe 
tată îl ofensează încercările fiului său de a-i lua locul - în familie, în viaţă. 
Gândiţi-vă la asta - nu-i plăcut să doreşti moartea cuiva. Pare periculos. 
Care-i pericolul? Uitaţi-vă la camionul dumneavoastră! Uitaţi-vă la degetul 
dumneavoastră! Pericolul rezidă în răzbunarea tatălui. Ei bine, astea sunt 
evenimente vechi, sentimente vechi - s-au petrecut cu decenii în urmă. Şi 
totuşi, aceste sentimente nu s-au dizolvat. încă sunt ascunse în 
dumneavoastră, încă par vii, încă influenţează modul în care trăiţi. Senzaţia 
aceea de pericol din copilul care eraţi este încă în dumneavoastră - aţi uitat 
de mult motivul, dar gândiţi-vă la ce mi-aţi spus astăzi: vă purtaţi de parcă 
succesul ar fi un lucru foarte periculos. Prin urmare, nu vă permiteţi să aveţi 
succes sau talent în preajma lui Willy. Nici măcar nu vă daţi voie să jucaţi 
bine tenis. Deci toate abilităţile, toate talentele dumneavoastră stau încuiate, 
nefolosite, înăuntrul dumneavoastră. 

Shelly n-a răspuns. Aproape nimic din toate astea n-avea nicio noimă 
pentru el. Şi-a închis ochii şi a reflectat la cuvintele lui Marshal, căutând cu 
frenezie vreo frântură care i-ar fi putut fi de folos. 

— Mai tare, a spus Marshal, zâmbind. Nu vă pot auzi. 

— Nu ştiu ce să cred. Aţi spus prea multe. Presupun că mă întrebam de ce 
dr. Pânde nu mi-a spus lucrurile astea. Explicaţiile dumneavoastră par foarte 
valabile - mult mai la obiect decât porcăriile alea homosexuale legate de 
tatăl meu. în patru şedinţe aţi făcut mai mult decât dr. Pânde în patruzeci. 

Marshal jubila. Se simţea ca un armăsar al interpretărilor. 0 dată la un an 
sau doi intra pentru o vreme în „zonă" la baschet: coşul i se părea un imens 
butoi suspendat acolo sus - coşuri de trei puncte, sărituri cu răsucire, 
aruncări cu ambele mâini. Pur şi simplu nu rata niciodată. Acum era în 


232 



„zonă" la el în cabinet - cu Peter, cu Adriana, cu Shelly. Pur şi simplu nu rata 
niciodată. Toate interpretările ajungeau vâjâind - zzzuuummmm - direct în 
suflet. 

Doamne, îşi dorea ca Ernest Lash să poată vedea şi asculta şedinţa asta. 
Mai avusese o discuţie în contradictoriu cu Ernest în timpul supervizării de 
ieri. Acum se întâmpla din ce în ce mai des - aproape de flecare dată. Isuse, 
câte trebuia să îndure. Toţi terapeuţii ăştia ca Ernest, amatorii ăştia, pur şi 
simplu nu înţeleg - pur şi simplu nu pricep -, nu pricep că sarcina 
terapeutului este să interpreteze, doar să interpreteze. Ernest nu poate 
înţelege că interpretarea nu e una dintre multe alte opţiuni, nu-i doar un 
lucru oarecare pe care-1 poate face un terapeut - doar asta ar trebui să facă 
un terapeut. E o insultă adusă înţelepciunii şi ordinii naturale ca o persoană 
ajunsă la nivelul lui să fie nevoită să răspundă la provocarea juvenilă a lui 
Ernest legată de eficacitatea interpretării, la prostiile lui despre autenticitate 
şi sinceritate, plus tot rahatul ăla transpersonal despre întâlnirea dintre 
două suflete. 

Dintr-odată, norii s-au împrăştiat, iar Marshal a văzut totul clar şi a 
înţeles, Ernest şi toţi criticii psihanalizei aveau fără îndoială dreptate când 
susţineau ineficacitatea interpretărilor - a interpretărilor Iod. Interpretarea 
la ei era ineficientă pentru că avea un conţinut greşit. Şi, cu siguranţă, se 
gândea Marshal, excela nu numai în privinţa conţinutului, dar şi a modului 
în care o făcea, având capacitatea de a împacheta interpretarea în limbajul 
potrivit, cu metafore perfecte pentru fiecare pacient în parte, şi era genial 
pentru că putea să ajungă la orice pacient, indiferent de statutul lui social; 
de la cel mai sofisticat universitar, laureatul Premiului Nobel pentru fizică, 
până la cei mai de jos - jucători de cărţi şi pasionaţi de tenis -, până la 
domnul Merriman, care îi ciugulea din palmă. Mai mult decât oricând, acum 
îşi dădea seama ce instrument minunat şlefuit pentru interpretări era el. 

Marshal s-a gândit la onorariul lui. Desigur, nu era normal ca el să ceară 
aceeaşi sumă ca ceilalţi terapeuţi, când, evident, era cel mai bun. Chiar aşa, 
se gândea Marshal, cine mai era ca el? Fără îndoială, dacă şedinţa asta ar fi 
fost urmărită de vreun tribunal format din psihanalişti nemuritori aflaţi în 
rai - Freud, Ferenczi, Fenichel, Fairbairn, Sullivan, Winnicott -, aceştia s-ar 
minuna: „Wunderbar, uluitor, extraordinar. Puştiul ăsta, Streider, e un 
nume. Pasează-i mingea şi dă-te la o parte. Fără discuţie, e cel mai mare 
terapeut în viaţă!" 

Trecuse multă vreme de când nu se mai simţise atât de bine - poate din 
anii lui de glorie ca fundaş în echipa liceului. Poate, s-a gândit Marshal, 
avusese o depresie latentă în toţi anii ăştia. Poate că Seth Pânde nu i-a 


233 



analizat în profunzime depresia şi declinul fanteziilor lui grandioase. 
Dumnezeu ştie că Seth avea pete negre în ceea ce priveşte grandoarea. Dar 
acum, astăzi, Marshal înţelegea mai limpede decât oricând că grandoarea nu 
trebuie abandonată, ăsta-i modul natural al eului de a stăvili limitările, 
melancolia şi disperarea vieţii de zi cu zi. E nevoie sa găseşti o cale prin care 
să canalizezi grandoarea într-o formă adultă, adaptabilă, realizabilă. De 
pildă, să încasezi un cec de şase sute de mii de dolari pentru o cască de 
bicicletă sau să depui jurământul în postul de preşedinte al Asociaţiei 
Internaţionale de Psihanaliză. Şi toate astea o să se întâmple. în curând! 

Cuvinte enervante şi inoportune l-au smuls pe Marshal din reverie. 

— Ştiţi, doctore, a spus Shelly, felul în care aţi ajuns la miezul problemei, 
modul prompt în care m-aţi ajutat, mă fac să fiu şi mai ofticat din cauza 
faptului că puţoiul ăla de Seth Pânde m-a jecmănit! Aseară am făcut 
inventarul, calculând cât m-a costat tratamentul lui - cum i-aţi spus... 
„metoda lui riscantă"? Şi asta rămâne între noi - nu vreau ca acest detaliu să 
fie făcut public -, dar pun la socoteală şi patruzeci de mii de dolari pierduţi 
la poker. V-am explicat cum încordarea pe care o simt în preajma bărbaţilor 
- încordare pe care Pânde mi-a provocat-o cu explicaţiile lui ţicnite - mi-a 
futut tehnica la poker. Apropo, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt în ceea ce 
priveşte cei patruzeci de mii - pot dovedi cu uşurinţă câţi au fost în faţa 
oricărui anchetator, în orice tribunal, cu extrasele bancare şi cecurile 
anulate ale contului meu special. Apoi vorbim de slujba şi incapacitatea mea 
de a face faţă unui interviu, din cauza efectelor unui tratament psihiatric 
prost - asta înseamnă cel puţin şase luni fără salariu şi alte beneficii, încă 
patruzeci de mii. Deci unde am ajuns? Am ajuns, în mare, la optzeci de miare. 

— Da, vă înţeleg sentimentele de amărăciune faţă de dr. Pânde. 

— Păi, nu-s numai sentimente. Şi nu-i numai amărăciune. Ca să mă 
exprim în termeni legali, e mai curând o cerere de despăgubire. Cred, iar 
soţia mea şi prietenii ei avocaţi sunt de acord cu mine, că am destule probe 
să intentez un proces. Nu ştiu pe cine ar trebui să dau în judecată - 
bineînţeles, pe dr. Pânde, dar în vremurile noastre avocaţii se iau de cei cu 
„portofelele mai burduşite”. Asta ar putea să însemne Institutul de 
Psihanaliză. 

Când avea mână bună, Shelly se pricepea să blufeze. Şi avea cărţi 
bunicele. 

întregul proiect legat de rechemarea pentru reparaţii gratuite fusese 
conceput de Marshal. El percutase la idee şi spera că datorită ei să ajungă la 
preşedinţia institutului. Iar acum, primul pacient rechemat la terapie 


234 



ameninţa să dea în judecată Institutul, iar procesul ar fi fost, fără îndoială, 
foarte mediatizat şi jenant. Marshal a încercat să-şi păstreze calmul. 

— Da, domnule Merriman, vă înţeleg supărarea. Dar oare un judecător 
sau un juriu ar înţelege-o? 

— Eu cred că aş câştiga cât ai bate din palmă. N-o să se ajungă niciodată 
la proces. Aş fi foarte înclinat să iau în considerare, să iau serios în 
considerare oferta de a cădea la o înţelegere. Poate dr. Pânde şi Institutul fac 
jumi-juma’. 

— Eu pot avea doar rolul de terapeut al dumneavoastră şi n-am 
autoritatea de a vorbi în numele institutului sau în numele altcuiva, dar mie 
mi se pare că va fi necesar să se ajungă la proces. în primul rând, îl cunosc 
pe dr. Pânde - e dur. Şi încăpăţânat. Un adevărat luptător. Credeţi-mă, în 
niciun caz n-ar accepta vreodată acuzaţia de malpraxis - ar lupta până la 
moarte, ar angaja cei mai buni avocaţi ai apărării din ţară, ar cheltui fiecare 
bănuţ pe care-1 are în lupta asta. Şi Institutul la fel. Şi ei o să lupte. Nu o să 
accepte niciodată de bunăvoie o înţelegere, fiindcă asta ar crea un precedent 
pentru nenumărate procese - ar fi clopotul lor de înmormântare. 

Shelly i-a plătit miza lui Marshal şi a plusat cu nonşalanţă. 

— îmi convine un proces. E şi ieftin. în familie. Soţia mea e un avocat 
incredibil pe litigii. 

Marshal a plusat din nou, fără să clipească: 

— Am asistat la procese care vizau malpraxisul în terapie. Daţi-mi voie să 
spun, pacientul plăteşte un mare preţ afectiv. Toate dezvăluirile alea intime 
- nu numai despre dumneavoastră, dar şi despre alţii. Inclusiv despre soţia 
dumneavoastră, care s-ar putea să nu vă poată fi avocat, pentru că ar trebui 
să depună mărturie în legătură cu suferinţa dumneavoastră. Mai e şi 
chestiunea sumelor pierdute de dumneavoastră la jocurile de noroc. Dacă 
acestea ar fi făcute publice, n-ar fi o reclamă prea bună pentru cariera ei 
juridică. Şi, bineînţeles, toţi partenerii dumneavoastră de poker ar fi chemaţi 
ca martori. 

Shelly a replicat sigur pe el: 

— Nu-mi sunt doar parteneri de poker, ci şi prieteni apropiaţi. Nici unul, 
nici măcar unul singur n-ar refuza să depună mărturie. 

— Dar dumneavoastră, dacă vă sunt prieteni, i-aţi ruga să depună 
mărturie - să facă publică informaţia că participă la jocuri de noroc cu miză 
atât de mare? S-ar putea ca acest lucru să nu le prindă bine în viaţa lor 
personală sau profesională. în plus, jocurile de noroc private sunt ilegale în 
California, nu-i aşa? I-aţi ruga pe toţi să-şi pună gâtul în ştreang. Nu spuneaţi 
că dintre ei, câţiva sunt avocaţi? 


235 



— Prietenii fac lucruri de genul ăsta unul pentru celălalt. 

— Dacă le fac, nu rămân prieteni. 

Shelly i-a mai aruncat o privire lui Marshal. Tipul ăsta are o constituţie de 
latrină din cărămidă, s-a gândit el, niciun dram de grăsime - ar putea opri în 
loc şi un tanc. Şi-a luat răgazul de a mai arunca o privire cărţilor lui. Rahat, s- 
a gândit el, tipul ăsta ştie să joace. O face de parcă ar avea un ful de aşi, iar eu 
o culoare. Mai bine păstrez ceva pentru mâna următoare. Shelly şi-a strâns 
cărţile. 

— Ei bine, o să mă gândesc la asta, doctore. 0 şi discut cu consilierii mei 
juridici. 

Shelly s-a refugiat în tăcere. Marshal, bineînţeles, a aşteptat ca el să 
înceapă şi vorbească. 

— Doctore, pot să vă întreb ceva? 

— Mă puteţi întreba orice. Nu vă promit însă că răspund. 

— Acum zece minute... discuţia noastră despre proces... v-aţi ţinut destul 
de tare. Cum asta? Ce s-a întâmplat? 

— Domnule Merriman, cred că e mai important să explorăm motivaţia 
din spatele întrebării. Ce mă întrebaţi de fapt? Şi în ce fel se poate lega asta 
de interpretarea mea de mai devreme despre dumneavoastră şi tatăl 
dumneavoastră? 

— Nu, doctore, nu la asta mă refer. Am terminat cu asta. Am înţeles. 
Sincer. Mă simt complet lămurit în legătură cu priza mamei mele, cu tatăl 
meu, rivalitatea şi dorinţa ca el să moară. Acum vreau să vorbesc despre 
mâna asta pe care tocmai am jucat-o. Haideţi şi ne întoarcem şi să dăm 
cărţile pe masă. în felul ăsta, mă puteţi ajuta cu adevărat. 

— încă nu mi-aţi spus de ce. 

— Ok. E uşor de ce. Analizam cauza acţiunilor mele - cum aţi numit-o? 
Cheia templului ? 

— Matriţa 32 . 

— Da. Şi pare că am lămurii chestiunea asta imediat. Dar încă mi-au 
rămas anumite defecte, prostul obicei de a-mi arăta încordarea. Nu sunt aici 
doar ca să înţeleg anumite lucruri. Am nevoie de ajutor să-mi schimb 
proastele obiceiuri. Ştiţi că terapia mi-a dăunat - altfel n-aţi sta aici, 
oferindu-mi şedinţe gratuite de o sută şaptezeci de dolari. Nu? 

— OK. Am început să pricep unde bateţi. Acum mai spuneţi-mi o dată ce 
mă întrebaţi. 


32 Joc de cuvinte în engleză: temple keyş i template. 

236 



— Acum cinci sau zece minute, când discutam despre proces, juriu şi 
pierderi la poker. V-aţi fi putut arunca. Dar mi-aţi plătit calm miza. Vreau să 
ştiu cum m-am dat de gol! 

— Nu sunt sigur. Dar cred că a fost laba piciorului. 

— Laba piciorului? 

— Da, când aţi încercat să atacaţi mai în forţă, v-aţi tot îndoit laba 
piciorului, domnule Merriman. Unul dintre cele mai clare semne de 
anxietate. A, şi vocea dumneavoastră - un pic mai ascuţită, cam cu o 
jumătate de octavă. 

— Serios? Hei, asta-i minunat. Ştiţi, mă ajută. Asta numesc eu cu adevărat 
ajutor. încep să-mi fac o idee despre cum aţi putea să îndreptaţi cu adevărat 
răul făcut. 

— Teamă mi-e, domnule Merriman, că aţi văzut deja ce pot face. Mi-am 
epuizat stocul de observaţii. Sunt convins că vă pot fi de folos făcând doar ce 
am făcut în ultimele patru ore. 

— Doctore, m-aţi ajutat cu toate chestiile alea despre tatăl meu şi 
copilărie, am căpătat un nou suflu. E de bine! Dar am un handicap: nu mă pot 
alătura prietenilor mei la un joc amical de poker. 0 terapie cu adevărat 
eficientă ar trebui să rezolve chestia asta. Nu? 0 terapie bună ar trebui să mă 
elibereze suficient încât să pot alege cum îmi petrec timpul liber. 

— Nu înţeleg. Sunt terapeut, nu vă pot ajuta să jucaţi poker. 

— Doctore, ştiţi ce e ăla un „indiciu"? 

— Un indiciu? 

— Daţi-mi voie să vă arăt. Shelly şi-a scos portofelul şi a extras un teanc 
de bancnote. 0 să iau bancnota asta de zece dolari, o s-o mototolesc, o să-mi 
pun mâinile la spate şi o să iau bancnota într-o mană. Shelly a făcut ce-a zis, 
şi apoi şi-a întins mâinile în faţă, cu pumnii strânşi. Acum, sarcina 
dumneavoastră este să ghiciţi în ce mână e. Dacă nimeriţi, păstraţi bancnota. 
Dacă nu ghiciţi, îmi daţi zece dolari. 0 să repet asta de şase ori. 

— Intru în joc, domnule Merriman, dar fără să pariem. 

— Nu! Credeţi-mă, nu merge fără riscuri. Trebuie să existe o miză, altfel 
nu ţine. Vreţi să mă ajutaţi sau nu? 

Marshal a consimţit. Se simţea atât de recunoscător pentru faptul că 
Shelly părea să fi renunţat la ideea unui proces, încât ar fi acceptat să joace 
21 pe podea, dacă asta şi-ar fi dorit Shelly. 

De şase ori şi-a întins Shelly mâinile, iar Marshal a ales de şase ori. De trei 
ori a nimerit şi de trei ori n-a ghicit mâna. 


237 



— OK, doctore, aţi câştigat treizeci de dolari şi aţi pierdut treizeci. 
Suntem chit. Aşa e normal. Aşa ar trebui să fie. Acum, dumneavoastră luaţi 
bancnota de zece dolari. Ţineţi-o în mână. Acum e rândul meu şi ghicesc. 

De şase ori a ascuns Marshal bancnota într-una dintre mâini. Shelly n-a 
nimerit-o pe prima, apoi a ales corect de cinci ori. 

— Aţi câştigat zece dolari, doctore, iar eu am câştigat cincizeci, îmi 
datoraţi patruzeci. Vreţi să vă dau restul? 

Marshal şi-a băgat mâna în buzunar şi a scos un rulou de bancnote prins 
cu o clamă de argint masiv - clama tatălui său. Cu douăzeci de ani în urmă, 
tatăl lui suferise o comoţie cerebrală. Pe când aştepta ca echipa salvării să 
apară, după ce telefonase la 911, mama lui scosese banii din buzunarul 
tatălui său, pusese bancnotele în poşeta ei şi îi dăduse fiului clama. „Uite, 
Marshal, asta-i pentru tine", spusese ea. „Foloseşte-o şi gândeşte-te la tatăl 
tău când o faci." Fără să spună nimic, Marshal a tras adânc aer în piept, a 
desprins două bancnote de douăzeci de dolari - suma cea mai mare pe care 
o pierduse vreodată la un pariu - şi i le-a dat lui Shelly. 

— Cum aţi făcut asta, domnule Merriman? 

— încheieturile degetelor erau mai albicioase la mâna goală - o 
strângeaţi prea tare. Iar nasul vi s-a îndreptat foarte, foarte puţin către mâna 
cu cei zece dolari. Ăsta e un indiciu, doctore. Vreţi revanşa? 

— 0 demonstraţie bună, domnule Merriman. Nu-i nevoie de revanşă, am 
înţeles ideea. încă nu sunt sigur unde vreţi să ajungem. Oricum, teamă mi-e 
că timpul nostru s-a scurs. Ne vedem miercuri. Marshal s-a ridicat în 
picioare. 

— Am o idee, am o idee fantastică despre unde vreau să ajungem. Vreţi s- 
o auziţi? 

— Vreau foarte mult, domnule Merriman. Marshal s-a uitat încă o dată la 
ceasul lui de mână şi s-a ridicat în picioare. Pe miercuri, la ora patru fix. 


• Şaptesprezece • 


Cu zece minute înainte de şedinţă, Carol a încercat să se pregătească 
psihic. Fără reportofon astăzi. Reportofonul ascuns în poşeta ei la ultima 
şedinţă nu înregistrase nimic inteligibil. Pentru a obţine o înregistrare 
decentă, îşi dăduse ea seama, va trebui să investească într-un dispozitiv 
profesional de ascultare - poate ceva ce ar putea cumpăra din magazinul de 
aparatură pentru spionaj care se deschisese de curând lângă Union Square. 


238 



Nu că ar fi existat ceva care să merite a fi înregistrat. Ernest era mai 
prudent decât se aşteptase. Şi mai viclean. Şi mai răbdător. îşi dedica 
surprinzător de mult timp misiunii de a-i câştiga încrederea şi de a o face 
dependentă de el. Părea să nu se grăbească - probabil era mulţumit că i-o 
trăgea altei paciente de-a lui. Şi ea trebuia să aibă răbdare: mai devreme sau 
mai târziu, ştia că adevăratul Ernest va ieşi la iveală, Ernest cel acaparator, 
lasciv şi pofticios pe care îl văzuse în librărie. 

Carol s-a hotărât să dea dovadă de mai multă forţă. Nu mai putea 
continua să cedeze nervos, aşa cum se întâmplase săptămâna trecută, când 
Ernest făcuse comentariul acela despre faptul că le transmite copiilor săi 
furia mamei ei. Observaţia asta îi răsunase în urechi în ultimele zile şi, într- 
un mod neaşteptat, îi afectase foarte mult relaţia cu copiii. Fiul ei chiar îi 
spusese că era fericit pentru că ea n-o să mai fie tristă, iar fiica ei îi lăsase pe 
pernă un desen cu o faţă zâmbitoare. 

Iar apoi, aseară, se petrecuse un lucru extraordinar. Pentru prima oară, 
după săptămâni întregi, Carol simţise o stare de bine. Se întâmplase când îşi 
ţinea în braţe copiii şi le citea, ca în fiecare noapte, un fragment din 
Minunatele peripeţii ale lui Nils - aceeaşi carte uzată din care, cu zeci de ani 
în urmă, mama ei îi citise seară de seară, l-au venit în minte amintiri despre 
ea şi Jeb agăţându-se de mama lor şi înghesuindu-şi capetele să vadă pozele. 
Era ciudat că din când în când, în ultima săptămână, se gândise la Jeb cel 
interzis şi de neiertat. Nu voia să-l vadă, bineînţeles - nu glumise când 
vorbise despre condamnarea pe viaţă -, dar îşi punea întrebări despre el: 
unde era, ce făcea. 

însă oare, se întreba Carol, chiar o fi necesar să refuz să-mi dezvălui 
sentimentele în faţa lui Ernestl Poate că lacrimile nu sunt un lucru atât de 
rău - servesc unui scop-, întăresc aparenţa autenticităţii. Deşi nu e prea 
necesar - Ernest, bietul tocilar, nu bănuieşte absolut nimic. Şi totuşi, e un joc 
plin de riscuri, de ce să-i permit să aibă influenţă asupra mea ? Pe de altă 
parte, de ce să nu mă aleg şi cu ceva pozitiv de la eP. Plătesc destul. Chiar şi 
el ar trebui să spună ceva folositor uneori. Până şi un porc orb mai găseşte 
câte o boabă de porumb din când în când. 

Carol şi-a masat picioarele. Deşi Jess se ţinuse de cuvânt şi fusese un 
antrenor de jogging răbdător şi blând, tot o dureau gambele şi pulpele. îi 
telefonase aseară şi se întâlniseră dimineaţa devreme în faţa Muzeului De 
Young pentru a face jogging prin ceaţa care se risipea, ocolind lacul şi 
traversând pajiştile din Golden Gate Park. Ea îi urmase sfatul şi păşise nu 
mai rapid decât dacă ar fi făcut o plimbare grăbită, mai degrabă alunecând, 
târşindu-şi picioarele, abia ridicându-şi pantofii din iarba înrourată. După 


239 



cincisprezece minute rămăsese fără suflare şi se uitase rugător la Jess, care 
alerga plin de graţie lângă ea. 

— încă vreo câteva minute, i-a promis el. Continuă să mergi repede, 
găseşte-ţi ritmul în care poţi respira cu uşurinţă. O să ne oprim la ceainăria 
japoneză. 

Apoi, după douăzeci de minute de jogging, s-a petrecut un lucru minunat. 
Oboseala i-a dispărut, şi Carol a fost copleşită de senzaţia că are o energie 
inepuizabilă. A privit înspre Jess, care a încuviinţat din cap şi a zâmbit 
extaziat, de parcă i-ar fi pregătit al doilea val de iluminare. A început să 
alerge mai repede. Zbura, uşoară ca o pană, deasupra ierbii. îşi ridica 
picioarele mai sus, din ce în ce mai sus. Ar fi putut s-o ţină aşa la nesfârşit. 
Iar apoi, când au încetinit şi s-au oprit în faţa ceainăriei, Carol s-a prăbuşit 
dărâmată şi a fost recunoscătoare când Jess a susţinut-o. 

între timp, Ernest, de cealaltă parte a peretelui, introducea în computer o 
întâmplare petrecută în timpul unei şedinţe terapeutice de grup pe care 
tocmai o condusese - o completare valoroasă pentru articolul său despre 
spaţiul intermediar dintre terapeut şi pacient. Unul dintre membrii grupului 
venise cu un vis irezistibil: 

Noi, toţi membrii grupului, şedeam în jurul unei mese lungi, iar 
terapeutul, la un capăt al ei, ţinea în mână o foaie de hârtie. Noi 
toţi ne întindeam, ne strâmbam gâturile, ne aplecam, încercând să 
vedem biletul, dar el îl ţinea ascuns. Pe undeva, noi, cu toţii, ştiam 
că pe hârtiuţa aia era scris răspunsul la întrebarea-. Pe care dintre 
noi îl iubeşti mai mulţi 

întrebarea asta - Pe care dintre noi îl iubeşti mai mult? -, a scris Ernest, 
este cu adevărat coşmarul oricărui terapeut de grup. Orice terapeut se teme 
că într-o bună zi grupul va pretinde să afle de care dintre membrii lui îi pasă 
cel mai mult. Şi tocmai din acest motiv, mulţi terapeuţi de grup (dar nu 
numai) nu prea vor să-şi dezvăluie sentimentele în faţa pacienţilor lor. 

în această şedinţă, deosebit fusese faptul că Ernest îşi respectase decizia 
de a fi transparent şi, din pricina asta, avea impresia că gestionase 
nemaipomenit situaţia. Mai întâi stimulase grupul către o discuţie 
productivă despre fanteziile fiecărui membru referitoare la cine era copilul 
favorit al terapeutului. Bineînţeles, asta era o chestie convenţională - mulţi 
terapeuţi ar fi făcut aşa. Dar după aceea, a făcut ceva ce puţini terapeuţi ar fi 
îndrăznit: a vorbit deschis despre sentimentele lui faţă de toate persoanele 
din grup. Nu a spus dacă îl iubea sau îi plăcea pe vreunul dintre ei, fireşte - 


240 



asemenea răspunsuri generale nu erau niciodată utile - ci a enumerat care 
dintre caracteristicile fiecăruia îl făceau să se apropie şi care îl îndepărtau. 
Iar strategia a avut un mare succes: toţi cei din grup au hotărât să facă şi ei 
la fel cu ceilalţi, astfel încât toată lumea a primit un preţios feedback. Ce 
plăcere, a reflectat Ernest, să-şi conducă trupele din prima linie, şi nu din 
spate. 

A închis computerul şi şi-a răsfoit în grabă însemnările despre şedinţa 
anterioară cu Carolyn. înainte de a se ridica să o invite în cabinet, a mai 
revăzut şi principiile dezvăluirilor de sine ale unui terapeut, pe care le 
formulase până acum: 

0 Dezvăluie-te doar în măsura în care acest lucru îl ajută pe 
pacient. 

0 Dezvăluie-te cu temei. Aminteşte-ţi că te dezvălui pentru binele 
pacientului nu al tău. 

0 Ai grijă, dacă vrei să-ţi păstrezi dreptul de practică, la cum ar 
suna dezvăluirile tale de sine în urechile altor terapeuţi. 

0 Dezvăluirile de sine trebuie temporizate. Ţine cont de moment: 
unele dezvăluiri, care sunt utile într-o fază mai avansată a terapiei, 
pot fi contraproductive la începutul ei. 

0 Terapeuţii nu ar trebui să împărtăşească lucruri faţă de care au 
opinii conflictuale. Ar trebui ca mai întâi să le analizeze în cadrul 
supervizării sau al terapiei personale. 

Carol a intrat în cabinetul lui Ernest hotărâtă ca în acea zi să obţină 
rezultatele dorite. A făcut câţiva păţi înăuntru, dar nu s-a aşezat. A rămas 
pur şi simplu în picioare, lângă scaunul ei. Ernest a început să se lase în jos, 
spre scaunul său, i-a aruncat o privire lui Carolyn, care se profila 
ameninţător deasupra lui, s-a oprit în aer, la jumătatea drumului, s-a ridicat 
din nou în picioare şi s-a uitat la ea întrebător. 

— Ernest, miercuri am plecat în fugă de aici, atât de emoţionată de ce ai 
spus, încât am uitat ceva: îmbrăţişarea mea. Şi nu-ţi pot spune cât de mult 
m-a afectat. Cât de mult mi-a lipsit în astea două zile. A fost ca şi cum te-aş fi 
pierdut, ca şi cum n-ai mai fi existat. M-am gândit să-ţi telefonez, dar vocea 
ta fără corp nu-mi foloseşte la nimic. Am nevoie de contact fizic. Poţi să-mi 
faci pe plac acum? 

Ernest, nedorind să-şi arate plăcerea că primeşte o îmbrăţişare de 
împăcare, a şovăit o clipă şi a zis: 


241 



— Dacă îmi promiţi că discutăm despre asta. Şi a îmbrăţişat-o scurt, 
numai în partea de sus a corpului. 

Ernest s-a aşezat, cu inima bubuindu-i în piept. îi plăceau Carolyn şi 
atingerile ei: senzaţia pufoasă a puloverului de caşmir, umărul ei cald, 
breteaua subţire a sutienului ei, care-i traversa spatele, senzaţia sânilor ei 
fermi lipiţi de pieptul lui. Deşi îmbrăţişarea fusese una inocentă, Ernest s-a 
întors pe scaunul lui, simţindu-se murdar. 

— Ai remarcat că am plecat fără să te îmbrăţişez? a întrebat Carol. 

— Da, am remarcat. 

— Ţi-a lipsit? 

— Păi, am fost conştient de faptul că observaţia legată de fiica ta a atins 
un punct foarte sensibil. Te-a tulburat. 

— Mi-ai promis că o să fii sincer cu mine, Ernest. Te rog, fără tertipuri 
specifice terapeuţilor. Nu mi-ai răspuns. Ţi-a lipsit îmbrăţişarea mea? îţi 
place când te îmbrăţişez? Sau nu? 

Ernest a înţeles, din tonul vocii ei, că trebuie să-i dea un răspuns imediat. 
Evident, îmbrăţişarea însemna enorm pentru ea - era o confirmare a 
atractivităţii ei, dar şi a promisiunii lui că îi va fi aproape. Se simţea încolţit. 
A căutat răspunsul corect, iar apoi, încercând să-i zâmbească fermecător, a 
spus: 

— Când o să vină clipa în care nu-mi va mai plăcea îmbrăţişarea unei 
femei atrăgătoare ca tine - atrăgătoare în toate privinţele - o să chem 
antreprenorul de pompe funebre. 

Carol se simţea încurajată. „O femeie foarte atrăgătoare - atrăgătoare în 
toate privinţele\" Ca aluziile doctorului Cooke şi ale doctorului Zweizung. 
Acum vânătorul începe să treacă la acţiune. E timpul ca prada să-i întindă 
cursa. 

Ernest a continuat: 

— Povesteşte-mi mai multe despre atingeri şi despre importanţa pe care 
o au pentru tine. 

— Nu sunt sigură că mai am ceva de adăugat, a spus ea. Ştiu că mă 
gândesc ore întregi la cum te voi atinge pe tine. Uneori imaginile au o 
puternică încărcătură erotică - uneori sunt înnebunită de dorinţă, vreau să 
te simt în mine, să explodezi ca un gheizer şi să mă umpli cu înflăcărarea şi 
cu umezeala ta. Iar alteori nu e nimic sexual în atingerea noastră, doar 
căldură, iubire, îmbrăţişare. Săptămâna asta m-am dus aproape în fiecare 
seară la culcare mai devreme, doar ca să-mi imaginez că sunt cu tine. 

Nu, asta nu-i suficient, s-a gândit Carol. Trebuie să fiu explicită, să 
înfierbânt lucrurile. Dar e greu să-mi imaginez că fac sex cu scârbosul ăsta. 


242 



Gras şi unsuros - aceeaşi cravată pătată în fiecare zi, pantofii ăia de seară 
roşii, imitaţie de Rockport. 

A continuat: 

— Scena mea imaginară preferată este cu noi doi stând pe scaunele astea, 
după care eu vin la tine şi mă aşez pe podea, iar tu începi să mă mângâi pe 
păr şi pe urmă aluneci lângă mine şi mă mângâi peste tot. 

Ernest mai avusese şi alte paciente cu transfer erotic, dar niciuna dintre 
ele nu şi-l exprimase atât de explicit şi nu îl tulburase atât de mult. Şedea în 
tăcere, transpirând, cântărindu-şi opţiunile şi făcând eforturi uriaşe de 
voinţă să nu aibă o erecţie. 

— M-ai rugat să fiu sinceră cu tine, a continuat Carol, să spun ce gândesc. 

— Aşa este, Carolyn. Iar tu faci exact ceea ce ar trebui să faci. Sinceritatea 
e principiul de bază în cadrul terapiei. Putem, trebuie să vorbim, să 
exprimăm totul... atâta timp cât fiecare dintre noi rămâne în cadrul bine 
delimitat al spaţiului său fizic. 

— Ernest, asta nu ţine la mine. Vorbitul şi cuvintele nu sunt suficiente, 
îmi cunoşti experienţa cu bărbaţii. Neîncrederea este atât de profundă. Nu 
pot da crezare cuvintelor. înainte de Ralph, m-am dus la mai mulţi terapeuţi, 
urmând nu mai mult de una sau două şedinţe cu fiecare. Ei au respectat 
procedurile şi litera cărţii, au aderat la codul lor profesional, au rămas la o 
distanţă corectă de mine. Şi toţi m-au dezamăgit. Până la Ralph. Până când 
am cunoscut un terapeut adevărat - cineva care dorea să fie flexibil, să 
lucreze la situaţia în care mă găseam, cu metodele de care aveam nevoie. Mi- 
a salvat viaţa. 

— în afară de Ralph, nimeni nu te-a ajutat? 

— Doar vorbe. Când ieşeam din cabinetele lor, nu luam nimic cu mine. 
Acum e la fel. Când plec de la tine fără să te ating, cuvintele pur şi simplu 
dispar, tu dispari dacă nu-mi rămâne vreo urmă de-a ta pe piele. 

Trebuie să fac în aşa fel încât astăzi să se întâmple ceva, se gândea Carol, 
Trebuie să pun treaba pe roate. Şi apoi s-o duela bun sfârşit. 

— De fapt, Ernest, a continuat ea, ce-mi doresc astăzi cu adevărat nu e sa 
vorbesc, ci să stau alături de tine pe canapea şi să te simt lângă mine. 

— Nu m-aş simţi în largul meu făcând asta, nu aşa te pot ajuta cel mai 
bine. Avem prea multe de lămurit, prea multe lucruri despre care să 
discutăm. 

Ernest era din ce în ce mai impresionat de profunzimea şi intensitatea 
nevoii lui Carolyn de contact fizic. Nu era, şi-a spus în sinea lui, o nevoie din 
faţa căreia să se retragă îngrozit. Era o problemă a unei paciente, care 


243 



trebuia luată în serios. Era o nevoie ce trebuia înţeleasă şi tratată ca oricare 
alta. 

în decursul ultimei săptămâni, Ernest petrecuse mai mult timp în 
bibliotecă, revăzând textele referitoare la transferul erotic. îl frapaseră 
unele avertismente ale lui Freud în privinţa tratamentului „femeilor cu 
pasiuni primitive". Se referea la aceste paciente cu termenul de „copii ai 
naturii", care refuză să accepte spiritualul în detrimentul fizicului şi care 
sunt ahtiaţi doar după „logica terciului şi argumentul găluştelor". 

Pesimist în privinţa tratamentului acestora, Freud susţinea că terapeutul 
are doar două opţiuni, la fel de inacceptabile: să-i ofere şi el iubire pacientei 
sau să devină ţinta furiei unei femei jignite. în ambele situaţii, spunea Freud, 
trebuie să-ţi recunoşti eşecul şi să renunţi la caz. 

Fără îndoială, Carol era unul dintre aceşti „copii ai naturii". Nu exista 
niciun dubiu în privinţa asta. Dar oare avea dreptate Freud? Existau doar 
două alternative posibile, la fel de inacceptabile pentru terapeut? Freud 
ajunsese la acele concluzii cu aproape o sută de ani în urmă, pe când era 
vârât până-n gât în autoritarismul vienez. Poate că lucrurile sunt diferite 
acum. Era posibil ca Freud să nu fi fost în stare să-şi imagineze sfârşitul 
secolului XX - o perioadă în care terapeutul se bucura de o mai mare 
transparenţă a gesturilor, iar pacientul şi terapeutul puteau dezvolta o 
relaţie cu adevărat autentică. 

Următoarele cuvinte ale lui Carol l-au smuls pe Ernest din reverie. 

— N-am putea oare să ne mutăm pe canapea şi să stăm de vorbă acolo? E 
prea rece, prea apăsător să discut cu tine de la distanţa asta. Să încercăm 
pentru câteva minute. Doar stai alături de mine. Promit să nu-ţi cer mai 
mult. Şi îţi garantez că asta o să mă ajute să vorbesc şi să intru în contact cu 
sferele profunde ale fiinţei mele. Of, nu clătina din cap. Ştiu totul despre 
codul de conduită al APA şi despre tehnicile şi comportamentele standard. 
Dar, Ernest, oare nu-i loc şi pentru creativitate? Oare un terapeut adevărat 
nu găseşte calea să ajute orice pacient? 

Carol cânta la Ernest ca la vioară: alesese cuvintele perfecte: „Asociaţia 
Psihiatrilor Americani," „standard," „manuale de tratament,” „coduri de 
conduită profesională," „reguli," „creativitate,” „flexibilitate". Parcă ar fi 
fluturat cuvinte roşii în faţa unui taur iconoclastic. 

în timp ce asculta, lui Ernest i-au venit în minte vorbele lui Seymour 
Trotter: Tehnică aprobată formali Abandonează orice tehnică. Când vei avea 
mai multă experienţă ca terapeut, vei dori să faci saltul către autenticitate, 
iar nevoile pacientului - nu standardele profesionale ale APA - vor deveni 
manualul tău de terapie. Ciudat cât de mult se gândise în ultima vreme la 


244 



Seymour. Poate că era pur şi simplu liniştitor să cunoască un terapeut care o 
apucase la un moment dat pe acelaşi drum. Pentru moment însă, Ernest 
uitase că Seymour nu găsise niciodată drumul înapoi. 

Oare transferul lui Carolyn îi scăpa de sub control? Seymour spusese că 
nu poate fi niciodată prea intens. Cu cât e mai puternic transferul, zisese el, 
cu atât e mai eficientă arma care combate autodistructivitatea pacientului. 
Şi, fără doar şi poate, era autodistructivă! Altfel, de ce ar fi rămas într-o 
căsnicie ca asta? 

— Ernest, a repetat Carol, te rog, stai lângă mine pe canapea. Am nevoie 
de asta. 

Ernest s-a gândit la sfatul lui Jung de a-şi trata fiecare pacient într-o 
manieră cât mai personală cu putinţă, de a crea un nou limbaj de terapie 
pentru fiecare. S-a gândit la faptul că Seymour ajunsese chiar mai departe şi 
susţinuse că terapeutul trebuie să inventeze o nouă tehnică pentru fiecare 
pacient. Cuvintele astea îi dădeau forţă. Şi hotărâre. S-a ridicat, s-a dus până 
la canapea, s-a aşezat uşurel într-un capăt al ei şi a spus: 

— Hai să încercăm. 

Carol s-a ridicat în picioare şi s-a aşezat lângă el, cât mai aproape cu 
putinţă, fără a-1 atinge, şi a început imediat: 

— Astăzi este ziua mea. Treizeci şi şase. Şi ţi-am spus că am aceeaşi zi de 
naştere cu mama mea? 

— La mulţi ani, Carolyn. Sper ca următoarele treizeci şi şase de zile de 
naştere să fie din ce în ce mai bune pentru tine. 

— Mulţumesc, Ernest. Eşti un dulce. Şi, cu aceste cuvinte, s-a întins spre el 
şi l-a pupat pe obraz. Câh, s-a gândit ea, loţiune după ras cu miros de suc 
acidulat de lămâie. Dezgustător. 

Nevoia de apropiere fizică, faptul că şedeau pe canapea şi sărutul pe 
obraz, toate îi aminteau într-un mod ciudat de pacienta lui Seymour Trotter. 
Dar, bineînţeles, Carolyn era mult mai întreagă decât Belle cea impulsivă. 
Ernest era conştient de o mâncărime caldă, interioară. Pur şi simplu a lăsat- 
o în pace, s-a delectat cu ea preţ de un minut, apoi şi-a înghesuit erecţia 
crescândă într-un colţ îndepărtat al minţii, s-a întors la muncă şi a adoptat 
un ton plin de profesionalism: 

— Mai spune-mi o dată când s-a născut şi când a murit mama ta, Carolyn. 

— S-a născut în 1937 şi a murit acum zece ani, la vârsta de patruzeci şi 
opt de ani. Săptămâna asta mă gândeam că am trei sferturi din vârsta pe 
care o avea când a murit. 

— Şi ce sentimente îţi stârneşte asta? 


245 



— Tristeţe pentru ea. Ce viaţă neîmplinită a avut. Abandonată de soţul ei 
la treizeci de ani. întreaga viaţă petrecută crescându-şi cei doi copii. N-a avut 
nimic - atât de puţine motive de bucurie. Sunt atât de fericită că a apucat să 
mă vadă absolvind Facultatea de Drept. Şi că a murit înainte ca Jeb să fie 
condamnat la închisoare. Şi înainte ca viaţa mea să se ducă de râpă. 

— Aici rămăseserăm şedinţa trecută, Carolyn. Mă frapează din nou 
convingerea aceasta că mama ta a fost condamnată să sufere de la treizeci 
de ani, că n-a avut altă opţiune decât să moară nefericită şi încărcată de 
regrete. De parcă toate femeile care-şi pierd soţii sunt destinate să aibă 
aceeaşi soartă. Aşa e? Nu a existat nicio altă soluţie posibilă pentru ea? Nu a 
avut nicio şansă la fericire? 

Ăsta-i un rahat tipic masculin, s-a gândit Carol. Mi-ar plăcea să-l văd cum 
îşi construieşte o viaţă mai bună când are doi copii pe cap, fără studii, pentru 
că şi-a întreţinut partenerul cât timp el s-a dus la şcoală, fără niciun ajutor 
din partea unui soţ leneş şi întâmpinând dificultăţi în obţinerea unei slujbe 
decente. 

— Nu ştiu, Ernest. Poate că ai dreptate. Astea sunt lucruri noi, la care 
trebuie să mă gândesc. Dar după aceea nu s-a putut abţine să adauge: Deşi, 
mă îngrijorează faptul că bărbaţii trivializează capcana în care cad 
majoritatea femeilor. 

— Te referi la bărbatul ăstal Aici? Acum? 

— Nu, nu mă refeream la asta - e o preconcepţie. Ştiu că tu eşti de partea 
mea, Ernest. 

— Am şi eu punctele mele slabe, Carolyn, şi accept să mi le arăţi - ba 
chiar mai mult, mi-o doresc. Dar nu cred că ăsta e unul dintre ele. Am 
impresia că nu iei în considerare faptul că mama ta este responsabilă de 
modul cum a ales să trăiască. 

Carol şi-a muşcat limba şi n-a spus nimic. 

— Dar hai să vorbim mai mult despre ziua ta de naştere, Carolyn. Ştii că 
de obicei ne sărbătorim ziua de naştere ca şi cum ar fi un eveniment fericit, 
dar eu întotdeauna am crezut că e valabil opusul - că zilele de naştere sunt 
puncte triste, care marchează faptul că viaţa trece şi că sărbătorirea lor e o 
încercare de a nega tristeţea. E valabil acelaşi lucru şi pentru tine? Poţi vorbi 
despre gândurile pe care le ai la împlinirea a treizeci şi şase de ani? Spui că 
ai trei sferturi din vârsta mamei tale când a murit. Şi tu, ca şi ea, eşti prinsă 
în capcana vieţii pe care o trăieşti acum? Eşti cu adevărat condamnată să 
trăieşti într-o căsnicie nefericită? 

— 5z//7fprinsă în capcană, Ernest. Ce crezi că ar trebui să fac? 


246 



Ernest, pentru a o putea privi mai bine pe Carolyn, îşi rezemase braţul de 
spătarul canapelei. Carolyn şi-a deschis pe furiş al doilea nasture de la bluză, 
iar apoi a alunecat mai aproape şi şi-a sprijinit capul de braţul şi de umărul 
lui. Preţ de o clipă, doar numai preţ de o clipă, Ernest şi-a lăsat mâna pe 
capul ei şi a mângâiat-o pe păr. 

Ah, scârbosul începe să se manifeste, se gândea Carol. Hai să vedem cât de 
mult o va face astăzi. Sper să rezist şi să nu borăsc. Şi-a apăsat şi mai mult 
capul de umărul lui. Ernest i-a simţit greutatea. A inhalat mirosul ei proaspăt 
de citrice. S-a uitat în jos, la decolteul ei. Iar apoi, brusc, s-a ridicat în 
picioare. 

— Carolyn, ştii, cred că-i mai bine să revenim la vechile noastre poziţii. 
Ernest s-a dus înapoi la scaunul lui. 

Carol a rămas pe loc. Părea pe punctul de a izbucni în plâns când a 
întrebat: 

— De ce nu stai pe canapea? Pentru că mi-am pus capul pe umărul tău? 

— Nu aşa simt eu că-ţi pot fi de folos. Cred că am nevoie de un spaţiu, de o 
distanţă ca să pot lucra cu tine. 

Carol s-a mutat fără nicio tragere de inimă pe scaunul ei, şi-a scos pantofii 
şi şi-a strâns picioarele sub ea. 

— Poate că n-ar trebui să spun asta - poate că nu-i corect faţă de tine dar 
mă întreb dacă ai simţi altfel în cazul în care aş fi o femeie cu adevărat 
atrăgătoare. 

— Nu-i asta problema. Ernest a încercat să-şi vină în fire. De fapt, 
lucrurile stau taman pe dos. Motivul pentru care nu pot sta fizic aproape de 
tine este că îmi pari atrăgătoare şi excitantă. Nu pot să fiu atras erotic de 
tine şi, în acelaşi timp, să-ţi fiu terapeut. 

— Ştii, Ernest, mă gândeam. Ţi-am spus, nu, că am fost la una dintre 
prelegerile tale de la librăria Printer’s Inc. Acum vreo lună? 

— Da, mi-ai spus că atunci ai luat hotărârea să vii la mine. 

— Ei bine, te-am urmărit înainte de prelegere şi nu m-am putut împiedica 
să observ cum te dădeai la femeia aia atrăgătoare care şedea lângă tine. 

Ernest s-a cutremurat. Rahat. M-a văzut cu Nan Carlin. Asta-i o situaţie ca 
naiba de nasoală. în ce mama dracu m-am băgaţi 

Ernest nu avea să mai ia niciodată atât de puţin în serios transparenţa 
terapeutului. Nu mai avea rost nici măcar să încerce să se întrebe cum ar 
reacţiona Marshal sau vreun alt mentor de-al său la observaţia lui Carolyn. 
Sărise calul atât de mult, era atât de departe de regulile tehnicii tradiţionale, 
atât de departe de practica acceptabilă, încât ştia că acum era pe cont 


247 



propriu - pierdut în jungla unei terapii sălbatice. Singura lui opţiune era să 
fie în continuare sincer şi să-şi urmeze instinctele. 

— Şi... ce sentimente ai faţă de asta, Carolyn? 

— Dar ce sentimente ai tu, Ernest? 

— Stânjeneală. Ca să fiu sincer, Carolyn, ăsta e cel mai urât coşmar al unui 
terapeut. E extrem de neplăcut să discut cu tine sau cu oricare alt pacient 
despre relaţiile mele personale cu femeile dar sunt hotărât ca noi doi să 
dezvoltăm o relaţie autentică şi o să încerc să fiu la înălţime. Şi acum, tu ce 
sentimente ai? 

— Ah, tot felul. Invidie. Furie. Indignare. Mă simt ghinionistă. 

— Poţi să-mi vorbeşti despre ele? De exemplu, furie sau indignare. 

— Totul e atât de arbitrar. Măcar dacă aş fi făcut ca ea - să mă mut pe un 
scaun de lângă tine. Măcar dacă aş fi avut tupeul, curajul să-ţi vorbesc. 

— Şi... atunci? 

— Atunci totul ar fi fost probabil altfel. Spune-mi adevărul, Ernest, ce s-ar 
fi întâmplat dacă aş fi venit la tine, dacă aş fi încercat să te agăţ? Te-ar fi 
interesat persoana mea? 

— Toate întrebările astea condiţionale - „dacă" şi „ar fi fost” - ce mă 
întrebi de fapt, Carolyn? Ţi-am spus de mai multe ori că te consider o femeie 
atrăgătoare. Nu mă pot împiedica să mă întreb - vrei să spun încă o dată 
lucrul ăsta? 

— Iar eu mă întreb dacă nu cumva îmi eviţi întrebarea în felul acesta, 
Ernest. 

— Dacă aş fi răspuns avansurilor tale? Răspunsul este: E foarte posibil s-o 
fi făcut. Adică, da. Probabil că aş fi făcut-o. 

Tăcere. Ernest se simţea vulnerabil. Ăsta era un discurs atât de diferit de 
toate cele pe care le avusese cu ceilalţi pacienţi, încât se gândea serios daca 
va mai putea continua s-o trateze pe Carolyn. Fără îndoială că nu numai 
Freud, dar toţi teoreticienii psihanalişti pe care îi citise în săptămâna care 
trecuse ar fi decretat în unanimitate că o pacientă cu transfer erotic 
asemenea lui Carolyn nu putea fi tratată - sigur nu de el. 

— Deci acum ce simţi? a întrebat el. 

— Păi, exact la asta mă refeream când am spus că e arbitrar, Ernest. Dacă 
zarurile ar fi picat puţin altfel, tu şi cu mine am fi putut fi acum iubiţi, nu 
terapeut şi pacient. Şi cred sincer că poţi face pentru mine mai multe din 
postura de iubit decât din cea de terapeut. Nu ţi-aş cere prea multe, Ernest, 
doar să ne întâlnim o dată sau de două ori pe săptămână - să mă ţii în braţe 
şi să mă scapi de frustrarea asta sexuală care mă omoară. 

— Te ascult, Carolyn, dar eu sunt terapeutul tău, nu iubitul tău. 


248 



— Dar asta e o chestiune arbitrară. Nimic nu e obligatoriu. Totul poate fi 
şi altfel. Ernest, hai să dăm ceasul înapoi - să ne întoarcem la librărie şi să 
aruncăm încă o dată cu zarul. Fii iubitul meu, mor de frustrare. 

în timp ce vorbea, Carolyn a alunecat de pe scaunul ei, s-a strecurat până 
la Ernest, s-a aşezat pe podea lângă el şi şi-a pus mâna pe genunchiul lui. 

Ernest şi-a lăsat din nou mâna pe capul lui Carolyn. Doamne, cât îmi place 
s-o ating pe femeia asta. Iar dorinţa ei arzătoare să facă dragoste cu mine - 
Dumnezeu ştie că pot empatiza cu ea. Oare de câte ori am fost copleşit de 
dorinţă? îmi pare rău pentru ea. Şi înţeleg ce vrea să spună prin faptul că 
întâlnirea noastră a fost arbitrară. Şi pentru mine e nasol. Mai degrabă aş fi 
iubitul ei decât terapeutul ei. Mi-ar plăcea la nebunie să mă târăsc de pe 
scaunul ăsta şi s-o dezbrac. Mi-ar plăcea la nebunie să-i mângâi corpul. Şi 
cine ştie? Dacă presupunem că aş fi făcut cunoştinţă cu ea în librărie? Dacă 
presupunem că am fi devenit iubiţi? Poate că are dreptate - poate că i-aş fi 
oferit mai mult aşa decât ca terapeut. Dar n-o să ştim niciodată - ăsta e un 
experiment care nu se poate face. 

— Carolyn... ce mă rogi tu - să dăm ceasul înapoi, să devin iubitul tău... 0 
să fiu sincer cu tine... nu eşti singura pe care o tentează asta - şi mie mi s-ar 
părea un lucru minunat. Cred că ne-am putea simţi foarte bine împreună. 
Dar teamă mi-e că ceasul ăsta, a spus Ernest, arătând spre ceasul discret din 
bibliotecă, nu poate fi întors înapoi. 

în timp ce vorbea, Ernest a început din nou s-o mângâie pe păr. Ea şi-a 
lăsat şi mai mult greutatea trupului pe piciorul lui. Brusc, el şi-a retras mâna 
şi a zis: 

— Te rog, Carolyn, du-te înapoi pe scaunul tău şi dă-mi voie să-ţi spun 
ceva important. 

A aşteptat până când Carolyn l-a sărutat scurt pe genunchi şi s-a aşezat. 
Lasă-1 să-şi ţină micul discurs de protest, să-şi facă jocul. Trebuie să pretindă 
faţă de el însuşi că rezistă. 

— Hai să facem câţiva paşi înapoi, a zis Ernest, şi să examinăm ce se 
întâmplă aici. Dă-mi voie să-ţi prezint lucrurile aşa cum le văd eu. Tu eşti 
tulburată. îmi ceri ajutorul ca terapeut. Ne cunoaştem şi cădem la o învoială 
- o învoială în care eu promit să te susţin în eforturile tale. Ca efect al 
intimităţii întâlnirilor noastre, tu începi să simţi iubire pentru mine. Şi 
teamă mi-e că nici eu nu sunt prea inocent în privinţa asta: cred că felul în 
care mă port - te îmbrăţişez, te mângâi pe păr - toarnă gaz pe foc. Iar eu îmi 
fac griji din pricina asta. în orice caz, acum nu pot ca, dintr-odată, să mă 
răzgândesc, să profit de iubirea ta şi să mă bucur de plăcerea pe care mi-o 
oferi. 


249 



— Dar, Ernest, pierzi din vedere un lucru. Eu spun că dacă ai deveni 
iubitul meu, asta ar fi cea mai bună terapie posibilă pentru mine. Cinci ani, 
Ralph şi cu mine... 

— Ralph e Ralph, iar eu sunt eu. Carolyn, nu mai avem timp, şi va trebui 
să continuăm discuţia asta şedinţa următoare. Ernest s-a ridicat în picioare 
pentru a sugera că şedinţa ajunsese la final. Dar dă-mi voie să mai fac o 
ultimă observaţie. Sper ca în următoarea noastră şedinţă să începi să 
explorezi mai multe posibilităţi de a primi ce am eu de oferit, nu să încerci 
să-mi încâlci din nou limitele. 

în timp ce îşi primea îmbrăţişarea de rămas-bun de la Ernest, Carol a 
spus: 

— Şi un ultim comentariu al meu, Ernest. M-ai sfătuit - cu elocvenţă - să 
n-o apuc pe drumul pe care a luat-o mama, să nu-mi neg responsabilitatea 
alegerilor pe care le fac. Iar aici, astăzi, eu pun în aplicare sfatul tău - încerc 
să fac lucrurile mai bune pentru mine, înţeleg de ce - şi de cine - am nevoie 
în viaţă şi încerc să profit de situaţie. Mi-ai spus să trăiesc în aşa fel încât să 
elimin posibile viitoare regrete - şi exact asta încerc să fac. 

Ernest n-a izbutit să găsească o replică potrivită. 


• Optsprezece • 


Marshal avea o oră liberă şi stătea pe balconul lui, admirându-şi 
păduricea de bonsai: nouă arţari frumoşi minusculi, cu frunzele stacojii care 
începeau să-şi deschidă învelişul mugurilor. La sfârşitul săptămânii trecute 
îi mutase în alte ghivece. împungându-i uşurel cu un beţigaş, curăţase ţărâna 
de pe rădăcinile fiecărui copac, şi apoi îi pusese într-un vas mare de 
ceramică albastră, în stil tradiţional: două grupuri inegale de şase şi 
respectiv trei copaci, separate de un minuscul bolovan gri-rozaliu importat 
din Japonia. Marshal a observat că unul dintre copacii din grupul mai mare 
începea şi devieze, şi în câteva luni avea să invadeze spaţiul vecinului lui. A 
tăiat o bucată de sârmă de cupru de optsprezece centimetri, a înfăşurat-o cu 
grijă în jurul trunchiului copacului îndărătnic şi l-a împins cu gingăşie în 
poziţie verticală. 0 dată la câteva zile el urma să îndoaie sârma puţin câte 
puţin, şi apoi, după cinci sau şase luni, avea să o scoată, înainte ca ea să lase 
urme pe trunchiul sensibilului arţar. A, s-a gândit el, dacă psihoterapia ar fi 
la fel de simplă. 

în mod normal, ar fi apelat la talentul de grădinar al soţiei sale pentru a 
îndrepta poziţia arţarului neascultător, dar el şi Shirley se certaseră foarte 


250 



tare în week-end şi, de trei zile, nu vorbeau unul cu celălalt. Acest ultim 
episod era doar un simptom al distanţei dintre ei, care creştea de ani de zile. 

Totul începuse, credea Marshal, cu mai mulţi ani în urmă, când Shirley se 
înscrisese la primul ei curs de ikebana. Făcuse o pasiune pentru această artă 
şi manifestase un talent deosebit pentru ea. Nu că Marshal ar fi putut să 
aprecieze asta - el nu ştia pe atunci nimic despre ikebana şi continua să nu 
ştie nimic -, dar nu putea ignora premiile şi panglicile care umpleau o 
cameră întreagă şi pe care le câştigase la concursuri. 

Imediat, Shirley şi-a organizat întreaga viaţă în jurul artei ikebana. Cercul 
ei de prieteni consta exclusiv din colegi împătimiţi de ikebana, iar cu 
Marshal a început să discute din ce în ce mai puţin. Ca lucrurile să fie şi mai 
rele, maestrul ei de ikebana, în vârstă de optzeci de ani, căruia îi era 
devotată ca o sclavă, a încurajat-o să înceapă ore de meditaţie budistă 
Vipassnia, ceea ce i-a ocupat o parte şi mai mare din timp. 

Cu trei ani în urmă, Marshal îşi făcuse atât de multe griji din pricina 
impactului pe care ikebana şi Vipassnia (despre care Marshal a decis să 
rămână, de asemenea, neinformat) îl aveau asupra căsniciei lor, încât a 
rugat-o pe Shirley să se înscrie la studii postuniversitare, la Facultatea de 
Psihologie Clinică. Spera că, dacă ar fi lucrat în acelaşi domeniu, s-ar fi 
apropiat mai mult unul de celălalt. Mai spera şi că, odată ce Shirley ar fi făcut 
parte din breasla lui, ar fi reuşit să-i aprecieze măiestria profesională. Şi 
atunci n-ar fi trecut multă vreme, şi el i-ar fi putut trimite pacienţi, iar ideea 
unui al doilea venit îi surâdea. 

Dar lucrurile nu merseseră aşa cum îşi dorise. Shirley s-a înscris la 
facultate, însă n-a renunţat la celelalte preocupări ale ei. Acum, studiile ei 
postuniversitare, plus timpul petrecut cu pregătirea şi culegerea florilor sau 
în meditaţie, la Centrul Zen, nu îi mai lăsau practic niciun strop de timp 
pentru Marshal. Iar cu trei zile în urmă, îl distrusese când îl anunţase că 
disertaţia ei de doctorat, aflată în faza finală, era un studiu al eficacităţii 
ocupaţiei ikebana în gestionarea atacurilor de panică. 

— Perfect, îi spusese el. E cel mai bun sprijin pe care mi-1 puteai da 
pentru candidatura mea la preşedinţia Institutului de Psihanaliză - o soţie 
excentrică, ce face o terapie excentrică, prin aranjamente florale! 

Stăteau foarte puţin de vorbă. Shirley venea acasă doar să doarmă - şi 
dormeau în camere diferite. Viaţa lor sexuală era inexistentă de luni de zile. 
Iar acum Shirley intrase în grevă şi la bucătărie. în fiecare seară, pe Marshal 
îl întâmpina pe masă doar câte un nou aranjament floral. 


251 



îngrijirea micului pâlc de arţari îi furniza liniştea de care avea atâta 
nevoie. Exista ceva profund alinător în acţiunea de a înfăşură arţarul în 
sârma de cupru. Plăcut... Da, bonsaii erau o diversiune plăcută. 

Dar nu un mod de viaţă. Shirley trebuia să exagereze totul, să facă din 
flori scopul vieţii ei. N-avea simţul măsurii. Ba chiar îi propusese să 
introducă îngrijirea bonsailor în practica lui de terapie pe termen lung. Ce 
tâmpenie! Marshal a tăiat câteva ramuri de ienupăr care creşteau în jos şi a 
udat toţi copacii. Nu trecea printr-o perioadă prea bună. Nu numai că era 
supărat pe Shirley, mai era dezamăgit şi de Ernest, care îşi încheiase în pripă 
supervizarea. Plus multe alte chestiuni. 

în primul rând, Adriana nu venise la ora programată. Nici nu-i telefonase. 
Foarte ciudat. Nu-i stătea deloc în fire. Marshal aşteptase câteva zile, apoi îi 
telefonase, îi lăsase în căsuţa vocală datele unei programări pentru aceeaşi 
oră, săptămâna următoare şi îi ceruse să-l anunţe dacă nu erau convenabile 
pentru ea. 

Dar cum rămânea cu onorariul pentru şedinţa de la care Adriana lipsise? 
De obicei, Marshal ar fi cerut fără nicio ezitare banii. Dar astea nu erau nişte 
circumstanţe obişnuite, iar Marshal s-a gândit obsesiv la onorariu, zile 
întregi. Peter îi dăduse o mie de dolari - onorariul pentru cinci şedinţe. De 
ce să nu ia pur şi simplu din ei două sute, pentru şedinţa de la care lipsise? 
Ar afla oare vreodată Peter despre asta? Dacă ar afla, s-ar simţi jignit? Sau ar 
crede că Marshal nu-i este loial sau e meschin? Sau nerecunoscător pentru 
generozitatea lui - investiţia în fabrica producătoare de căşti pentru 
bicicletă, seria de prelegeri academice, Rolex-ul? 

Pe de altă parte, poate ar fi mai bine să procedeze cu onorariul aşa cum ar 
face cu oricare alt pacient. Peter i-ar respecta consecvenţa profesională şi 
aderarea la propriile-i standarde. De fapt, nu îl muştruluise Peter de mai 
multe ori pentru că nu-şi evalua corespunzător serviciile? 

Până la urmă, Marshal a decis să-i ceară Adrianei bani pentru şedinţa de 
la care lipsise. Aşa se cuvenea să facă - era sigur de asta. Şi atunci, de ce era 
atât de irascibil? De ce nu putea scăpa de sentimentul sumbru şi persistent 
că în viitor o să regrete această decizie? 

Dar accesul lui enervant de ruminaţie era doar un norişor rătăcit, în 
comparaţie cu furtuna care se pregătea să izbucnească din cauza rolului pe 
care îl jucase în expulzarea din institut a lui Seth Pânde. Art Bookert, un 
pamfletar eminent, preluase anunţul legat de chemarea pentru reparaţii 
gratuite din San Francisco Chronicle (FACEŢI LOC, FORD, TOYOTA, 
CHEVROLET. ACUM ŞI PSIHIATRII ÎŞI CHEAMĂ ÎNAPOI PRODUSELE) şi 
scrisese un articol acid, în care prezicea că terapeuţii o să-şi deschidă în 


252 



curând cabinete în service-uri auto, unde, în şedinţe maraton, o să-şi trateze 
clienţii care aşteaptă să le fie reparate maşinile. Ca urmare a noului 
parteneriat, spunea articolul, terapeuţii şi mecanicii vor oferi o poliţă 
comună de garanţie pe cinci ani pentru frâne şi controlul impulsurilor, 
sistemele de contact şi încredere în sine, lubrifiere automată şi mecanisme 
de auto-ungere, direcţie şi control al stărilor de spirit, tobă de 
eşapament/sisteme de evacuare şi calm gastro-intestinal, integritatea 
schimbătorului de viteze şi potenţa priapică. 

Articolul lui Bookert (HENRY FORD ŞI SIGMUND FREUD SUNT DE ACORD 
SĂ FUZIONEZE) a apărut şi în The New York Times şi în International 
Herald Tribune. Preşedintele institutului, John Weldon, asaltat de întrebări, 
s-a spălat instantaneu pe mâini de toată povestea, trimiţându-i toate 
comentariile lui Marshal, executorul planului de chemare pentru reparaţii 
gratuite. Colegi psihanalişti din toată ţara, care nu erau deloc amuzaţi, l-au 
sunat pe Marshal toată săptămâna. într-o singură zi, preşedinţii celor patru 
institute de psihanaliză - New York, Chicago, Philadelphia şi Boston - au 
telefonat pentru a-şi exprima îngrijorarea. 

Marshal a făcut tot ce-a putut pentru a-i linişti, informându-i că doar un 
pacient a reacţionat la anunţ, că el însuşi îl trata pe acest pacient în cadrul 
unei terapii scurte foarte eficiente şi că anunţul nu va fi republicat. 

Dar n-a mai fost posibil să-l liniştească pe dr. Sunderland, preşedintele 
Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, care, foarte enervat, l-a sunat 
pentru a-i da vestea deranjantă că Shelly Merriman îi dăduse mai multe 
telefoane agresive, în care susţinea că metodele extravagante ale dr. Pânde i- 
au dăunat şi că în curând va intenta proces institutului, dacă pretenţiile lui la 
despăgubiri financiare nu-i vor fi satisfăcute imediat. 

— Ce dracu se întâmplă acolo? a întrebat dr. Sunderland. Toată ţara râde 
de noi. Iarăşi! Pacienţii aduc volume cu Ascultându-1 pe ProzacXa şedinţele 
de analiză. Companiile farmaceutice, neurochimiştii, comportamentaliştii şi 
criticii ca Jeffrey Masson sapă cu picamerul în fundaţia noastră. Procese din 
cauza amintirilor recuperate sau induse ne suflă în ceafa. Fir-ar a naibii, nu 
de asta - NU, repet -, nu de asta are nevoie comunitatea psihanalitică! în 
numele cui ai publicat anunţul ăla? 

Marshal i-a explicat calm cu ce fel de problemă se confrunta institutul şi 
necesitatea acţiunii de chemare pentru reparaţii gratuite. 

— Sunt mâhnit că n-aţi fost informat despre aceste evenimente, domnule 
doctor Sunderland, a adăugat Marshal. Când o să aflaţi toate detaliile, sunt 
sigur că o să apreciaţi logica din spatele acţiunilor noastre. Mai mult, am 


253 



respectat protocolul cuvenit. A doua zi după vot, am cerut şi confirmarea lui 
Ray Wellington, secretarul Asociaţiei Internaţionale. 

— Wellington? Tocmai am aflat că îşi mută cabinetul şi clinica în 
California! Acum încep să înţeleg logica. Logica spanacului şi a salatei din 
sudul Californiei. Tot dezastrul ăsta a fost regizat de la Hollywood. 

— San Francisco, domnule doctor Sunderland, se află în nordul 
Californiei, la şase sute de kilometri nord de Hollywood - cam aceeaşi 
distanţă ca între Boston şi Washington. Noi nu suntem în sudul Californiei. 
Credeţi-mă când spun că la baza acţiunilor noastre se află logica nordică. 

— Logica nordică? Rahat! De ce nu te-a informat logica ta nordică asupra 
faptului că dr. Pânde are şaptezeci şi patru de ani şi e pe moarte din cauza 
unui cancer pulmonar? Ştiu că vă dă bătăi de cap, dar cât de mult mai poate 
trăi? Un an? Doi ani? Tu eşti administratorul răzorului de sămânţă al 
psihanalizei: dacă ai mai fi avut puţină răbdare sau puţină stăpânire de sine, 
natura ţi-ar fi plivit grădina de buruieni. Bine, gata cu asta! a continuat dr. 
Sunderland. Faptul e consumat. Acum mă preocupă viitorul; am de luat 
rapid o decizie şi vreau părerea ta. Shelly Merriman ăsta ameninţă că ne dă 
în judecată. Vrea să renunţe în schimbul a şaptezeci de mii de dolari. 
Avocaţii noştri cred că o să accepte jumătate din sumă. Bineînţeles, ne e 
teamă că va crea un precedent. Ce crezi? Cât de serioasă e ameninţarea lui? 
Şaptezeci de mii sau treizeci şi cinci de mii de dolari o să-l facă pe domnul 
Merriman să renunţe? Şi să nu mai aibă pretenţii? Banii ăştia i-ar cumpăra 
tăcerea? Cât de discret e domnul Merriman ăsta al tău? 

Marshal a răspuns repede, cu vocea lui plină de încredere în sine: 

— Sfatul meu este să nu faceţi nimic, domnule doctor Sunderland. Lăsaţi 
lucrurile în seama mea. Puteţi să va bizuiţi pe faptul că o să mă ocup de 
această chestiune în mod eficient. Ameninţarea e nefondată, vă asigur. Omul 
blufează. Iar în ceea ce priveşte întrebarea dacă banii i-ar cumpăra discreţia, 
nicio şansă. Nici să nu vă gândiţi - are o tendinţă accentuată spre sociopatie. 
Trebuie să ne menţinem pe poziţie. 

Abia mai târziu în după-amiaza aceea, în timp ce îl invita pe Shelly în 
cabinet, Marshal şi-a dat seama că făcuse o greşeală strigătoare la cer: 
pentru prima oară în cariera lui profesională, violase confidenţialitatea 
pacient-terapeut. Intrase în panică arunci când vorbise la telefon cu 
Sunderland. Cum a putut face acel comentariu despre sociopatie? N-ar fi 
trebuit să-i spună lui Sunderland nimic despre domnul Merriman. 

O luase razna. Dacă ar fi aflat domnul Merriman, ori l-ar fi dat în judecată 
pentru malpraxis, ori, dacă i s-ar fi povestit despre indecizia Asociaţiei 


254 



Internaţionale, şi-ar fi mărit pretenţiile la despăgubiri financiare. Situaţia 
avea şanse din ce în ce mai mari să devină o mare catastrofă. 

Nu exista decât o singură soluţie inteligentă, a decis Marshal: să-i dea 
telefon doctorului Sunderland cât mai curând cu putinţă şi să-şi recunoască 
indiscreţia - o scăpare de moment, de înţeles, determinată de un conflict de 
loialitate: dorinţa de a le fi de folos şi Asociaţiei Internaţionale, şi pacientului 
său. Cu siguranţă că dr. Sunderland ar înţelege şi, din consideraţie pentru el, 
n-ar pomeni nimănui de remarcile referitoare la pacientul lui. Bineînţeles, 
nimic din toate astea nu i-ar fi putut salva reputaţia în cercurile psihanalitice 
naţionale sau internaţionale, dar Marshal nu-şi mai permitea să se preocupe 
de imaginea sau de viitorul său; ţelul lui era acum repararea stricăciunilor. 

Shelly a intrat în cabinet şi a zăbovit lângă sculptura lui Musler mai mult 
decât de obicei. 

— îmi place globul ăla portocaliu, doctore. Dacă vă bate vreodată gândul 
să-l vindeţi, anunţaţi-mă. L-aş pipăi şi m-aş calma înainte de fiecare joc 
important. Shelly a plonjat pe scaunul lui. Păi, domnule doctor, mă simt ceva 
mai bine. Interpretările dumneavoastră m-au ajutat. Fără îndoială, joc mai 
bine tenis. M-am dezlănţuit ca naiba la al doilea serviciu. Willy şi cu mine ne¬ 
am antrenat trei, patru ore pe zi şi cred că am mari şanse să câştig turneul 
La Costa de săptămâna viitoare. Deci partea asta e bună. Dar încă mai am de 
tras cu alte chestii. La asta mai vreau să lucrez. 

— Alte chestii? a întrebat Marshal, deşi ştia prea bine ce alte chestii. 

— Ştiţi dumneavoastră. Chestiile la care am lucrat ultima oară. Indiciile. 
Vreţi să mai încercăm o dată? Să vă împrospătez memoria? Bancnota de zece 
dolari... Dumneavoastră ghiciţi de cinci ori, eu de cinci ori. 

— Nu. Nu. Nu-i necesar. Am priceput... V-aţi explicat limpede punctul de 
vedere. Dar aţi spus că la sfârşitul ultimei şedinţe v-au venit nişte idei 
despre cum să ne continuăm munca. 

— Foarte clare. Uitaţi planul meu. Tot aşa cum data trecută v-aţi trădat 
prin diverse indicii, şi asta v-a costat patruzeci de dolari, ei bine, sunt 
convins că şi eu le dau partenerilor mei de poker tot felul de indicii. Şi de ce 
fac asta? Din cauza stresului, din cauza „terapiei extravagante” a doctorului 
Pânde - parcă aşa v-aţi exprimat, nu? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Cred că astea au fost cuvintele dumneavoastră. 

— Metode extravagante, cred că aşa am zis. 

— Bine, „metode extravagante.” Acelaşi lucru. Din cauza metodelor 
extravagante ale lui Pânde am căpătat obiceiuri nasoale, care-mi trădează 
emoţiile la poker. Aşa cum şi dumneavoastră v-aţi dat de gol săptămâna 


255 



trecută, şi eu o fac nasol de tot la poker. Sunt convins - mai mult ca sigur că 
din cauza asta am pierdut ăia patruzeci de mii de dolari într-un joc de 
societate cu prietenii. 

— Mda, continuaţi, a spus Marshal, devenind precaut. 

Deşi era foarte hotărât să-şi împace pacientul în orice privinţă, să termine 
terapia cât mai repede şi într-un mod cât mai mulţumitor, începea să simtă 
un pericol real. 

— Şi ce legătură are terapia cu asta? l-a întrebat pe Shelly. Sper că nu vă 
aşteptaţi să joc poker cu dumneavoastră. Nu sunt cartofor şi, în mod cert, nu 
sunt un jucător de poker. Cum aţi putea să învăţaţi ceva jucând poker cu 
mine? 

— Staţi un pic, doctore. Cine a spus că aş vrea să joc poker cu 
dumneavoastră? Deşi nu neg că mi-a trecut prin cap. Nu, ce vreau în situaţia 
de faţă e să mă priviţi în timp ce joc poker în realitate, cu mize mari şi 
tensiunea aferentă, şi să vă folosiţi talentul de observator pentru a identifica 
ce fac de-mi trădez cărţile din mână, pierzându-mi astfel banii. 

— Vreţi să vin la un joc de poker şi să vă urmăresc în timp ce jucaţi? 
Marshal s-a simţit uşurat. Oricât de bizară i se părea cererea, nu era atât de 
rău pe cât se aşteptase cu câteva minute în urmă. în clipa de faţă ar onora 
orice rugăminte care i l-ar lua pe dr. Sunderland de pe cap şi l-ar da afară 
definitiv pe Shelly din cabinetul lui. 

— Glumiţi? Să veniţi la un joc cu băieţii? Mamă, asta ar fi ceva - să apar la 
masa de joc însoţit de terapeut! Shelly şi-a tras o palmă peste genunchi şi a 
izbucnit în hohote de râs. A, mamă... minunat... doctore, asta ar fi o chestie 
de pomină. Dumneavoastră şi cu mine - eu, să-mi aduc terapeutul, cu tot cu 
canapeaua lui, la masa de joc... băieţii ar vorbi despre asta tot mileniul viitor. 

— Mă bucur că vi se pare atât de amuzant, domnule Merriman. Nu sunt 
sigur că înţeleg. Poate că ar trebui să-mi explicaţi: care-i planul 
dumneavoastră? 

— Există o singură soluţie. Trebuie să veniţi cu mine la un cazino, unde se 
joacă poker profesionist, şi să mă observaţi în timp ce joc. Nimeni n-o să ştie 
cine suntem. 0 să mergem incognito. 

— Vreţi să merg cu dumneavoastră la Las Vegas? Să-mi anulez celelalte 
programări? 

— Uau, doctore. Iar aţi început. Astăzi sunteţi iritabil. E prima oară când 
vă văd aşa. Cine a spus ceva despre Las Vegas sau anularea a ceva sau a 
cuiva? E simplu. La douăzeci de minute de aici spre sud, chiar lângă 
autostrada care duce la aeroport, există un local de primă mână unde se 
joacă poker şi care se numeşte Avocado Joe’s. 


256 



— Ce vă rog - şi asta-i ultima rugăminte a mea - este să-mi acordaţi o 
seară din timpul dumneavoastră. Două sau trei ore. Urmăriţi tot ce fac la 
jocul de poker. La sfârşitul fiecărei mâini vă arăt cărţile, să ştiţi exact ce am 
în mână. Dumneavoastră mă observaţi: cum mă port când am o mâna bună, 
când blufez, când trag o anumită carte încercând să obţin o chintă sau o 
culoare, când sunt servit şi nu-mi pasă ce cărţi sunt întoarse pe masă. 
Observaţi totul: mâinile mele, gesturile, expresiile faciale, ochii, cum mă joc 
cu jetoanele, când mă trag de ureche, când mă scarpin la ouă, când mă 
scobesc în nas, tuşesc, înghit - tot ce fac. 

— Şi aţi spus „ultima rugăminte"? a întrebat Marshal. 

— Da! Misiunea dumneavoastră va lua sfârşit. Restul depinde numai de 
mine - să reţin ceea ce-mi spuneţi, să studiez şi apoi să mă folosesc de asta 
pe viitor. Dumneavoastră v-aţi terminat treaba după Avocado Joe’s. în felul 
acesta aţi face tot ce se poate aştepta din partea unui terapeut. 

— Şi... ăă... putem face un contract în care să fie stipulată înţelegerea 
noastră? Rotiţele lui Marshal se învârteau. 0 scrisoare oficială prin care 
Shelly să-şi exprime satisfacţia ar putea fi salvarea lui. I-ar trimite-o imediat 
prin fax lui Sunderland. 

— Adică un soi de scrisoare semnată, în care să spun că tratamentul a 
avut succes? 

— Ceva de genul ăsta, ceva foarte informai, doar între dumneavoastră şi 
mine, ceva în care să scrie că v-am tratat cu succes, că nu mai aveţi niciun 
simptom, a zis Marshal. 

Shelly a ezitat, şi rotiţele lui se învârteau. 

— Aş putea fi de acord cu asta, doctore, în schimbul unei scrisori de la 
dumneavoastră, în care să vă exprimaţi satisfacţia faţă de progresele mele. 
S-ar putea dovedi folositoare în a obloji câteva răni maritale. 

— OK, daţi-mi voie să recapitulez, a zis Marshal. Mă duc la Avocado Joe’s, 
stau acolo două ore şi vă observ în timp ce jucaţi. Apoi facem schimb de 
scrisori şi ne-am încheiat socotelile. De acord? Batem palma? Marshal a 
întins mâna. 

— Probabil vreo două ore şi jumătate - am nevoie de puţin timp, să vă 
pregătesc înainte de joc, şi de câteva minute după joc, să-mi faceţi 
instructajul. 

— Bine. Atunci două ore şi jumătate. 

Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. 

— Şi acum, a întrebat Marshal, la ce oră ne întâlnim la Avocado Joe’s? 

— în seara asta? La ora opt? Mâine plec pentru o săptămână la La Costa, 
cu Willy. 


257 



— Nu pot în seara asta. Am un curs de predat. 

— Nasol, eram nerăbdător să începem. Nu puteţi fenta cursul? 

— Nici nu intră în discuţie. Am promis. 

— OK. Hai să vedem, mă întorc peste o săptămână. Ce spuneţi de vineri 
într-o săptămână - la ora opt, la Avocado Joe’s? Ne întâlnim la restaurantul 
de acolo? 

Marshal a încuviinţat din cap. După plecarea lui Shelly, s-a prăbuşit pe 
scaun şi a simţit cum îl inundă un val de uşurare. Uluitor! Cum de se 
întâmplase una ca asta? s-a întrebat el. El, unul dintre cei mai buni terapeuţi 
din lume să se simtă uşurat, să aştepte cu recunoştinţă şi nerăbdare o 
întâlnire cu un pacient la Avocado Joe’s? 

0 ciocănitură în uşă, apoi Shelly a intrat şi s-a aşezat din nou. 

— Am uitat să vă spun ceva, doctore. Regulile nu permit să staţi şi şi 
observaţi jocul de poker de la Avocado Joe’s. Va trebui să participaţi alături 
de mine. Uitaţi, v-am adus o carte. 

Shelly i-a înmânat lui Marshal un volum din Texas Hold'Em - stilul texan. 

— Floare la ureche, doctore, a spus Shelly ca replică la expresia de oroare 
de pe chipul lui Marshal. Un joc simplu. Două cu faţa în jos şi cinci cărţi la 
deschidere. în carte este explicat totul. Vă spun tot ce e nevoie să ştiţi 
săptămâna viitoare, înainte de a juca. Vă retrageţi la fiecare mână - pierdeţi 
doar deschiderea. Nu-i cine ştie ce. 

— Vorbiţi serios? Trebuie să joc? 

— Ştiţi ce, doctore, vă ajut să vă acoperiţi pierderile. Iar dacă aveţi o 
mână tare, rămâneţi în joc şi mizaţi şi vă puteţi păstra câştigul. Citiţi mai 
întâi cartea, şi o să vă explic mai multe când ne vedem. E o afacere bună 
pentru dumneavoastră. 

Marshal l-a urmărit pe Shelly cu privirea în timp ce acesta ieşea agale din 
cabinetul lui, mângâind în treacăt globul portocaliu. 

O afacere bună, îşi zice el. Domnule Merriman, o afacere bună va fi când o 
să vă văd pe tine şi afacerile tale bune pentru ultima oară. 


• Nouăsprezece • 


Săptămâni întregi, Ernest a asudat oră de oră lângă Carol. Şedinţele lor 
pocneau de tensiune erotică şi, deşi Ernest se străduia din răsputeri să 
păstreze limitele, Carol începuse să le încalce. Se întâlneau de două ori pe 
săptămână, dar, fără ştirea lui Carol, ea îi ocupa mult mai mult timp decât 
cele cincizeci de minute alocate fiecărei şedinţe. în zilele când ea avea 


258 



programare, Ernest se trezea dimineaţa cu o senzaţie intensă de anticipare. 
Şi-o imagina pe Carolyn stând lângă el în faţa oglinzii şi privindu-1 în timp ce 
îşi freca obrajii cu mai multă vigoare, se bărbierea mai minuţios şi se stropea 
cu loţiune după ras Royall Lyme. 

în „zilele Carolyn" se îmbrăca elegant. Ernest îşi păstra pentru ea cei mai 
bine călcaţi pantaloni, cele mai colorate şi mai apretate cămăşi şi cele mai şic 
cravate. Cu două săptămâni în urmă, Carolyn încercase să-i dea una dintre 
cravatele lui Wayne - soţul ei era acum prea bolnav ca să mai iasă din casă, 
i-a explicat ea, şi, întrucât apartamentul lor din San Francisco avea puţin 
spaţiu de depozitare, ea renunţa la cea mai mare parte a hainelor lui 
elegante. Ernest, spre marea iritare a lui Carolyn, a refuzat, bineînţeles, 
cadoul, deşi ea îşi petrecuse întreaga oră încercând să-l convingă să se 
răzgândească. Dar a doua zi dimineaţă, în timp ce se îmbrăca, Ernest şi-ar fi 
dorit cu ardoare să aibă cravata. Era desăvârşită: un model japonez cu flori 
mici şi lucioase, de culoare închisă, aranjate în straturi în jurul unei 
inflorescenţe îndrăzneţe, irizate, de un verde ca cel al pădurii, puse în 
centru. Ernest s-a dus să caute prin magazine o cravată asemănătoare, dar 
de pomană - cu siguranţă era unicat. Uneori se întreba cum ar putea afla de 
unde o are. Poate, dacă i-o mai oferea o dată, ar putea spune că o cravată la 
sfârşitul terapiei, peste vreo doi ani, n-ar mai fi un cadou atât de nepotrivit. 

Zilele Carolyn erau, de asemenea, şi zilele hainelor noi. Astăzi purta o 
vestă şi pantaloni noi, pe care îi cumpărase la reducerile anuale de la Wilkes 
Bashford. Vesta din in bej-deschis îi venea superb peste cămaşa roz, cu 
nasturi de sus până jos, şi cu pantalonii cadrilaţi maro. Poate, se gândea el, 
vesta ar fi arătat mai bine fără sacou. 0 să-şi lase sacoul pe spătarul 
scaunului şi o să poarte doar cămaşa, vesta şi cravata. Ernest s-a studiat în 
oglindă. Da, aşa mai merge - puţin cam îndrăzneţ, dar mergea. 

Lui Ernest îi plăcea la nebunie s-o observe pe Carolyn: mersul ei graţios 
când intra în cabinet, felul în care îşi muta scaunul mai aproape de al lui 
înainte de a se aşeza, fâsâitul sexy al ciorapilor ei cu portjartier când îşi 
punea un picior peste celălalt. îi plăcea la nebunie primul moment în care se 
uitau unul în ochii celuilalt, înainte de a începe şedinţa. Şi, cel mai mult, îi 
plăcea cum îl adora, cum îşi descria fanteziile masturbatorii cu el - fantezii 
care deveneau din ce în ce mai grafice, din ce în ce mai evocatoare, din ce în 
ce mai captivante. Şedinţa nu părea niciodată suficient de lungă, iar când 
cele cincizeci de minute se scurgeau, Ernest, mergea la fereastră să-i arunce 
o ultimă privire lui Carolyn, care cobora treptele din faţa clădirii. Un lucru 
surprinzător pe care îl observase după ultimele două şedinţe a fost că se 


259 



schimba în adidaşi, probabil în sala de aşteptare, şi alerga pe scara din faţă, 
luând-o pe Sacramento Street. 

Ce femeie! Doamne, ce ghinion că nu se cunoscuseră în librăria aia, în loc 
să fie terapeut şi pacient! Lui Ernest îi plăcea totul la Carolyn: inteligenţa ei 
ageră, pasiunea, focul din privire, mersul săltat şi corpul mlădios, ciorapii 
lucioşi cu model şi portjartier, dezinvoltura şi candoarea ei absolută când 
discuta despre sex - dorinţele ei, masturbarea, câte o noapte petrecută cu 
vreun bărbat pe care nu-1 mai vedea după aceea. 

îi plăcea şi vulnerabilitatea ei. Deşi în aparenţă era o persoană dură şi 
impulsivă (probabil un lucru necesar şi încurajat în munca ei din sala de 
judecată), nu se dădea în lături dacă primea o invitaţie plină de tact, să 
pătrundă şi în zonele dureroase. De pildă, temerea de a-i transmite fiicei sale 
dispreţul ei faţă de bărbaţi, faptul că tatăl ei o părăsise când era mică, 
suferinţa mamei sale, disperarea şi captivitatea într-o căsnicie cu un bărbat 
pe care îl detesta. 

în ciuda atracţiei sexuale faţă de Carolyn, Ernest se crampona cu hotărâre 
de perspectiva terapeutică şi se ţinea sub continuă urmărire personală. Din 
câte îşi dădea el seama, încă făcea o terapie excelentă. Era extrem de motivat 
s-o ajute, izbutea să se concentreze şi, deseori o adusese în pragul unor 
descoperiri importante. în ultima vreme o confruntase cu toate implicaţiile 
amărăciunii şi resentimentelor ei de o viaţă - şi cu neconştientizarea 
faptului că ceilalţi îşi trăiesc altfel viaţa. 

De câte ori Carolyn devia de la subiectul dezbătut în cadrul terapiei - şi 
asta se întâmpla de fiecare dată, prin întrebări despre viaţa lui particulară 
sau rugăminţi de a-i oferi mai mult contact fizic -, Ernest rezista cu stoicism 
şi iscusinţă. Poate cu prea mult stoicism în ultima şedinţă, când reacţionase 
la cererea lui Carolyn de a sta preţ de câteva minute pe canapea cu o doză de 
terapie existenţială de şoc. Trăsese o linie pe o foaie de hârtie, notase la un 
capăt al liniei ziua ei de naştere, şi la celălalt capăt ziua morţii. îi dăduse 
hârtia şi o rugase să pună un X pe linie pentru a indica momentul prezent al 
vieţii ei. Apoi o rugase să mediteze câteva clipe la răspunsul pe care avea să 
i-1 dea. 

Ernest folosise procedeul ăsta şi cu alţi pacienţi, dar niciodată nu mai 
văzuse o reacţie atât de puternică. Carolyn a plasat o cruce la trei sferturi 
din lungimea liniei, s-a uitat fix la ea în tăcere vreo două sau trei minute, şi 
apoi a spus: „O viaţa atât de scurtă", şi a izbucnit în lacrimi. Ernest a rugat-o 
să-i spună mai multe, dar ea n-a putut decât să clatine din cap şi să zică „Nu 
ştiu. Nu ştiu de ce plâng atât de tare". 


260 



— Eu cred că ştiu, Carolyn. Cred că plângi pentru toată viaţa pe care n-ai 
trăit-o şi care e înăuntrul tău. Sper, ca efect al muncii noastre, să ajutăm la 
descătuşarea unei părţi a acestei vieţi. 

Asta a făcut-o să plângă şi mai tare, şi încă o dată a plecat din cabinet în 
grabă. Fără să-l îmbrăţişeze. 

Pe Ernest îl încânta întotdeauna îmbrăţişarea de rămas-bun, care 
devenise o componentă standard a orei petrecute împreună, dar refuza cu 
fermitate toate celelalte cereri ale lui Carolyn de a o atinge, în afară de 
rugăminţile ocazionale de-a sta puţin lângă ea, pe canapea. Ernest, 
invariabil, încheia aceste interludii pe canapea după câteva minute sau chiar 
mai devreme, dacă ea se apropia prea mult sau dacă el se excita prea tare. 

Dar Ernest nu era orb la semnalele de avertisment dinăuntrul lui. îşi 
dădea seama ca surescitarea asta legată de zilele Carolyn era de rău augur. 
Şi tot aşa era şi incursiunea insinuantă a lui Carolyn în lumea fanteziilor lui, 
şi mai ales în cea a fanteziilor lui masturbatorii. Şi mai ameninţător era 
faptul că scena fanteziilor lui era chiar cabinetul său. I se părea irezistibil de 
excitant să şi-o imagineze pe Carolyn aşezată în faţa lui, în aceeaşi cameră, 
vorbind despre problemele ei, iar el să-i facă semn cu degetul îndoit sa se 
apropie, s-o pună să stea la el în poală, iar ea să continue să vorbească în 
timp ce el îi desfăcea nasturii de la bluză, îi dădea jos sutienul, îi dezmierda 
şi îi săruta sânii, îi scotea cu blândeţe ciorapii şi aluneca încet cu ea pe 
podea, penetrând-o plin de încântare în timp ce ea continua să-i vorbească 
din ipostaza de pacient, apoi unduindu-se în mişcări lungi şi lente, până la 
orgasmul înăbuşit. 

Fanteziile lui îl excitau şi, în acelaşi timp, îl dezgustau - îi insultau 
fundamentele vieţii puse în serviciul muncii căreia i se dedicase. înţelegea 
perfect faptul că excitarea sa sexuală era amplificată de senzaţia de putere 
absolută pe care o simţea faţă de Carolyn, de interdicţia pe care i-o impunea 
contextul clinic. Să încalce tabuurile sexuale era întotdeauna excitant: nu 
afirmase Freud, cu un secol în urmă, ca n-ar fi fost nevoie de tabuuri dacă 
acţiunile interzise n-ar fi fost atât de ispititoare? însă faptul că înţelegea 
raţional sursa excitaţiei lui nu izbutea să micşoreze forţa de atracţie a 
fanteziilor. 

Ernest ştia că are nevoie de ajutor. Mai întâi, a apelat încă o dată la 
literatura de specialitate pe tema transferului erotic şi a găsit mai mult decât 
se aşteptase. Pe de o parte, s-a liniştit când a aflat că, de generaţii întregi, şi 
alţi terapeuţi se luptau cu dilema asta. Mulţi declaraseră, aşa cum şi Ernest 
trăsese singur concluzia, că terapeutul nu trebuie să evite materialul erotic 
în timpul terapiei ori să-şi manifeste dezaprobarea sau să-şi învinuiască 


261 



pacientul, ca nu cumva acesta să fie refulat, şi pacientul să simtă că dorinţele 
lui sunt periculoase şi dăunătoare. Freud insistase că erau multe de învăţat 
din transferul erotic al pacientelor. Folosindu-se de una dintre metaforele 
lui desăvârşite, spusese că a nu izbuti să explorezi transferul erotic ar fi 
analog cu a invoca un spirit din lumea de dincolo şi a-1 trimite înapoi, fără a-i 
pune măcar o singură întrebare. 

Pe Ernest îl calma să citească despre faptul că marea majoritate a 
terapeuţilor care întreţinuseră relaţii sexuale cu pacienţii susţineau că le 
oferă dragoste. „Dar nu confunda asta cu iubirea", scriseseră mulţi terapeuţi. 
„Asta nu-i iubire, ci o altă formă de abuz sexual". Se mai calma şi atunci când 
citea că mulţi terapeuţi inculpaţi simţiseră, ca şi el, că ar fi fost o cruzime să 
nu-i ofere iubire sexuală unei paciente care avea atâta nevoie şi tânjea atât 
de mult după ea! 

Alţii sugerau că niciun transfer erotic intens nu ar putea rezista multă 
vreme, dacă terapeutul nu l-ar consimţi în mod inconştient. Un analist 
faimos sugerase că terapeutul trebuie să se preocupe de viaţa lui sexuală şi 
să se asigure că „bugetul lui libidinal şi narcisic este suficient de generos”. 
Lucrul ăsta i se părea adevărat lui Ernest, care se apucase să-şi echilibreze 
bugetul libidinal reluând legăturile cu Marsha, o veche prietenă cu care avea 
o relaţie lipsită de pasiune, dar satisfăcătoare din punct de vedere sexual. 

Ideea consimţirii inconştiente îl tulbura pe Ernest. Era posibil ca, în vreo 
formă ascunsă, să-i transmită gândurile lui lascive lui Carolyn - creându-i 
confuzie pentru că îi adresa verbal un anumit mesaj, şi nonverbal, opusul lui. 

Alt psihiatru, pe care Ernest îl respecta în mod special, scrisese că unii 
terapeuţi grandomani recurg uneori la relaţii sexuale din disperarea că nu 
sunt capabili să-şi vindece pacienta, când convingerea lor că sunt 
vindecători omnipotenţi e frustrată. Asta nu i se potrivea, se gândea Ernest, 
dar cunoştea pe cineva care o păţise: Seymour Trotter! Cu cât se gândea mai 
mult la Seymour - la trufia, la mândria lui că era considerat „ultima şansă a 
pacientului", la convingerea lui că, dacă îşi punea în minte, putea să vindece 
orice pacient -, cu atât îi devenea mai limpede ce se întâmplase între el şi 
Belle. 

Ernest a apelat la ajutorul prietenilor lui, mai ales la ajutorul lui Paul. Nici 
nu se punea problema să discute cu Marshal. Reacţia lui era complet 
predictibilă: mai întâi, critici, apoi indignare faţă de abaterea de la tehnica 
tradiţională şi, în final, ar insista cu îndârjire să pună punct terapiei cu 
pacienta şi să se întoarcă la analiza propriei persoane. 

în plus, Marshal ieşise din peisaj. Săptămâna trecută, Ernest fusese nevoit 
să-şi încheie supervizarea din cauza unui şir bizar de evenimente. Cu şase 


262 



luni în urmă, Ernest acceptase un nou pacient, Jess, care pusese capăt brusc 
şedinţelor de terapie cu un analist din San Francisco la care se dusese timp 
de doi ani. Când Ernest l-a întrebat în ce context renunţase la terapie, Jess i-a 
descris o întâmplare ciudată, Jess, un alergător neobosit, pe când făcea 
jogging într-o zi, în Golden Gate Park, a văzut că se întâmpla ceva în spatele 
crengilor unui arţar japonez stacojiu. Când s-a apropiat, a văzut-o pe soţia 
analistului său într-o îmbrăţişare pasională cu un călugăr budist îmbrăcat cu 
o robă de culoarea şofranului. 

Ce dilemă. Nu avea nicio îndoială că era soţia analistului său: Jess luase 
lecţii de ikebana, iar ea era o maestră vestită în şcoala Sogetsu, cea mai 
inovatoare dintre tradiţiile ikebana. 0 văzuse de două ori până atunci, la 
competiţii de aranjamente florale. 

Ce să facă Jess? Deşi analistul său era un bărbat formal şi distant, faţă de 
care nu simţea prea multă afecţiune, era totuşi competent, politicos şi îl 
ajutase atât de mult, încât lui Jess nu-i prea venea să-l rănească dezvăluindu- 
i adevărul dureros despre soţia lui, însă, pe de altă parte, cum ar fi putut să- 
şi continue şedinţele de analiză ţinând pentru el un asemenea secret? Nu a 
găsit decât o singură soluţie: să-şi termine analiza sub pretextul că nu mai 
putea sub niciun chip să-şi respecte orele programate. 

Jess ştia că încă mai are nevoie de terapie şi, la recomandarea surorii lui, 
medic psiholog, a început să lucreze cu Ernest. Jess era descendentul unei 
vechi şi bogate familii din San Francisco. Fiind ţinta ambiţiei manipulative a 
tatălui său, care se aşteptase ca el să preia în cele din urmă afacerile bancare 
ale familiei, Jess se revoltase pe toate fronturile: fusese exmatriculat din 
facultate, făcuse surf doi ani, făcuse abuz de alcool şi cocaină. După 
destrămarea dureroasă a unei căsnicii de cinci ani, recăpătase încet-încet 
controlul asupra propriei vieţi. Mai întâi, se supusese unei lungi perioade de 
spitalizare şi unui program de recuperare ambulatorie pentru abuzul de 
droguri, apoi se specializase în design de grădini, o profesie pe care şi-o 
alesese singur, urmase doi ani de terapie cu Marshal şi un regim riguros de 
alergări şi exerciţii sportive. 

în primele şase luni cu Ernest, Jess îi povestise de ce îşi întrerupsese 
terapia, dar refuzase să-i divulge numele fostului terapeut. Sora lui Jess îi 
spusese o mulţime de poveşti despre faptul că terapeuţilor le place la 
nebunie să se bârfească între ei. Dar, pe măsură ce săptămânile se scurgeau, 
Jess a căpătat încredere în Ernest şi, într-o zi, i-a destăinuit brusc numele 
fostului său medic: Marshal Streider. 

Ernest a fost consternat. Nu Marshal Streider! Nu supervizorul lui, stânca 
cea indestructibilă a Gibraltar-ului! Ernest a fost copleşit de aceeaşi dilemă 


263 



cu care se confruntase şi Jess. Nu putea nici să-i spună adevărul lui Marshal 
- era împiedicat de confidenţialitatea profesională nici să-şi continue 
supervizarea cu el, când ştia un asemenea secret fierbinte. Dar incidentul nu 
survenea într-un moment complet inoportun, fiindcă Ernest se străduia să ia 
hotărârea de a-şi încheia supervizarea, iar dezvăluirile lui Jess îi ofereau 
elanul necesar. 

Şi astfel, Ernest, foarte agitat, i-a comunicat lui Marshal decizia lui. 

— Marshal, de ceva vreme simt că a venit momentul să tai cordonul 
ombilical. M-ai ajutat foarte mult, iar acum, în final, la vârsta de treizeci şi 
opt de ani, m-am hotărât să plec de acasă şi să mă mut singur. 

Ernest şi-a dat curaj să reziste unei muştruluieli zdravene din partea lui 
Marshal. Ştia cu exactitate ce o să zică supervizorul său: sigur va insista să 
analizeze motivele unei hotărâri atât de bruşte de a-şi încheia colaborarea. 
Fără îndoială că avea să întrebe de ce luase decizia asta tocmai acum. Iar în 
ce priveşte dorinţa lui patetică de a practica psihoterapia pe cont propriu, 
Marshal i-ar tăia într-o clipită creanga de sub picioare. Ar sugera că asta era 
încă o dovadă a iconoclasmului său juvenil. Ba poate i-ar spune şi că 
impetuozitatea asta a lui sugera faptul că îi lipseau maturitatea şi dorinţa de 
autocunoaştere, atât de necesare pentru a fi membru al Institutului de 
Psihanaliză. 

în mod ciudat, Marshal n-a făcut nimic din toate astea. Părând obosit şi 
distrat, i-a răspuns în doi peri: 

— Da, poate ca a venit vremea. Oricând putem relua colaborarea în viitor. 
Noroc, Ernest! Cele mai bune urări de bine din partea mea. 

Dar pe Ernest nu-1 liniştiseră nici cuvintele lui, nici faptul că îşi încheiase 
supervizarea. în schimb, fusese uluit. Şi, da, dezamăgit. Ar fi preferat să fie 
dezaprobat, nu tratat cu o asemenea indiferenţă. 

După ce şi-a petrecut jumătate de oră citind un lung articol despre 
comportamentul sexual în relaţia terapeut-pacient, pe care Paul i-1 trimisese 
prin fax, Ernest a ridicat receptorul. 

— Mersi pentru „Romeo din cabinet şi doctorii îndrăgostiţi"! Doamne 
sfinte, Paul! 

— Ah, văd că ai primit faxul meu. 

— Din nefericire, da. 

— De ce „din nefericire”, Ernest? Aşteaptă un minut, dă-mi voie să trec pe 
telefonul fără fir şi să mă aşez pe scaunul meu confortabil. Am senzaţia că 
asta o să fie o conversaţie histrionică... OK... Acum, din nou, de ce „din 
nefericire”? 


264 



— Pentru că nu există niciun „Romeo din cabinet". în articolul ăla, autorul 
desconsideră ceva foarte preţios, despre care nu înţelege nimic. Limbajul 
trivial poate fi folosit pentru a vulgariza şi cele mai delicate sentimente. 

— Aşa ţi se pare ţie, fiindcă eşti prea implicat pentru a-ţi da seama ce se 
întâmplă. Dar trebuie să înţelegi cum se văd lucrurile din exterior. Ernest, de 
la ultima noastră discuţie mi-am făcut griji din pricina ta. Ascultă ce spui: 
„avem o relaţie autentică, îmi iubesc pacienta, are nevoie de atingeri, eşti 
suficient de flexibil încât să-i oferi şi apropierea fizică de care are nevoie 
pentru a coopera în cadrul terapiei". Cred că o cam iei razna! Cred că o s-o 
încurci rău de tot. Uite, mă cunoşti - i-am ridiculizat pe freudienii ortodocşi 
încă de când m-am apucat de profesia asta, nu? 

Ernest a mormăit o aprobare. 

— Dar, în clipa în care decanul a spus „găsirea obiectului iubirii înseamnă 
întotdeauna o regăsire", avea dreptate. Pacienta aia mişcă ceva în tine, ceva 
ce vine de altundeva - de demult şi de departe. 

Niciun răspuns de la Ernest. 

— OK, Ernest, uite o ghicitoare pentru tine: Ce femeie, dintre cele pe care 
le cunoşti tu, îţi iubeşte necondiţionat fiecare moleculă din corp? Trei 
încercări! 

— Of, nu, Paul. Doar nu ajungi iar la povestea cu mama. N-am negat 
niciodată faptul că am avut o mamă bună. M-a educat foarte bine în primii 
doi ani de viaţă. Am căpătat multă încredere în ceilalţi - de aici vine probabil 
şi dorinţa mea promiscuă să mă dezvălui în cadrul terapiei. Dar n-a ştiut 
cum să se poarte când am început să fiu pe picioarele mele. Niciodată, nici 
măcar în clipa morţii, nu m-a putut ierta pentru că am părăsit-o. Deci care-i 
ideea ta? Că la începutul vieţii am fost condiţionat aidoma unui pui de 
răţuşcă şi că de atunci mi-am căutat o mamă-raţă care să-i semene? 

Chiar şi aşa, a continuat Ernest - ştia bine ce trebuie să spună, mai 
avusese conversaţii similare cu Paul în trecut - recunosc asta, cel puţin 
parţial! Dar este o ipoteză atât de simplistă - că nu sunt decât un om mare în 
căutarea unei mame care să-l accepte aşa cum este. Asta-i o prostie! Sunt 
aşa, toţi suntem, dar şi mult mai mult decât atât. Greşeşti, iar aceasta este şi 
greşeala întregului demers psihanalitic, să uite că în prezent există o relaţie 
reală, care nu e determinată de trecut, care există în momentul pe care îl 
trăim; două suflete care se ating, influenţate mai mult de viitor decât de 
trecutul îndepărtat - de încă-nu, de destinul care ne aşteaptă. De prietenia 
dintre noi, de faptul că ne întâlnim pentru a ne confrunta şi a îndura 
vicisitudinile vieţii. Şi că o relaţie de forma asta - pură, plină de înţelegere, 


265 



mutuală, egală - te eliberează şi reprezintă forţa cea mai puternică pe care o 
avem pentru a vindeca. 

— Pură? Pură? Paul îl cunoştea prea bine pe Ernest pentru a fi intimidat 
sau influenţat de peroraţiile lui oratorice. O relaţiepurăl Dacă ar fi pură, nu 
te-aş bate la cap. Femeia asta te înnebuneşte, Ernest. Pentru numele lui 
Dumnezeu, recunoaşte! 

— 0 îmbrăţişare asexuată la sfârşitul şedinţei - atâta tot. Pe care o ţin sub 
control. Da, am fantezii. Am recunoscut asta. Dar le ţin pe tărâmul 
imaginaţiei. 

— Ei bine, bag mâna-n foc că fanteziile tale şi fanteziile ei execută un 
menuet umed pe tărâmul imaginaţiei. Dar zi-mi adevărul, Ernest, să mă 
liniştesc. Mai sunt şi alte atingeri? Atunci când stai lângă ea pe canapea? 
Vreun sărut nevinovat? 

Gândul de a dezmierda părul frumos al lui Carolyn în timp ce se apleacă 
înspre el i-a plutit prin minte. Dar ştia că Paul nu l-ar fi înţeles, că l-ar fi 
vulgarizat şi pe ăsta. 

— Nu, doar atât. Niciun alt contact. Paul, crede-mă, terapia decurge 
minunat. Mă descurc. 

— Dacă aş fi convins, nu te-aş cicăli. E ceva ce nu pot înţelege în legătură 
cu femeia asta. Să se tot dea la tine şedinţă de şedinţă. Chiar şi după ce îi 
vorbeşti limpede şi decis despre limite. Sau asta-i impresia ta. Acum, eu nu 
pun la îndoială faptul că arăţi superb - cine ţi-ar rezista văzându-ţi curuleţul 
ăla drăguţ? Dar se mai întâmplă ceva; sunt convins că tu o încurajezi în mod 
inconştient... vrei sfatul meu, Ernest? Sfatul meu e să dai bir cu fugiţii. Acum! 
S-o trimiţi la o terapeută. Şi să renunţi şi la experimentul tău cu dezvăluirile 
de sine! Sau să te rezumi la aplicarea lui asupra unor pacienţi bărbaţi - 
măcar deocamdată! 

După ce a închis telefonul, Ernest a început să se plimbe de colo-colo prin 
cabinet. întotdeauna îi spunea adevărul lui Paul, iar omisiunea asta îl făcea 
să se simtă singur. Ca să-şi abată gândurile de la asta, s-a apucat de răsfoit 
corespondenţa. Pentru a-şi reînnoi asigurarea de malpraxis, trebuia să 
completeze un formular doldora de întrebări referitoare la relaţiile lui cu 
pacienţii. Erau întrebări explicite, îşi atingea vreodată pacienţii? Dacă da, în 
ce fel? Ambele sexe? Câtă vreme? Ce parte a corpului pacienţilor atingea? A 
atins vreodată sânul unei paciente, fesele sau alte părţi erogene ale 
corpului? Ernest a simţit impulsul să sfâşie formularul. Dar n-a îndrăznit. 
Nimeni nu îndrăznea în vremurile astea pline de litigii să profeseze fără 
asigurare de malpraxis. A luat din nou formularul şi a bifat „da" la întrebarea 


266 



„Vă atingeţi pacienţii?" La întrebarea „în ce fel?" a răspuns „Dau mâna cu ei". 
La toate celelalte întrebări a bifat „nu.” 

Apoi Ernest a deschis dosarul lui Carolyn, să se pregătească pentru 
următoarea şedinţă. Gândurile i-au zburat pentru o clipă la discuţia cu Paul. 
S-o trimită pe Carolyn la o terapeută. Nu s-ar duce. Să renunţe la 
experiment ? De cel Funcţionează, face parte din proces. Să renunţe la 
sinceritate faţă de pacienţii Niciodată. Adevărul m-a băgat în asta, şi tot 
adevărul o să mă scoată. 


• Douăzeci • 


Vineri după-amiază, înainte de a încuia uşa cabinetului, Marshal a 
mângâiat cu privirea obiectele pe care le iubea. Totul era la locul lui: vitrina 
lucioasă din lemn de trandafir care conţinea paharele de sherry cu piciorul 
răsucit, sculpturile din sticlă, Muchia aurită a timpului. Şi totuşi, nimic nu 
reuşea să-l bine-dispună sau să-i micşoreze nodul din gât. 

închizând uşa, s-a oprit şi a încercat să-şi analizeze neliniştea. Nu era 
cauzată doar de întâlnirea programată peste trei ore cu Shelly, la Avocado 
Joe’s, deşi Dumnezeu ştie că asta îl îngrijora destul. Nu, era cu totul alta 
chestiune: Adriana. Nici la începutul săptămânii nu venise la întâlnire, şi nu 
telefonase s-o anuleze. Marshal era descumpănit. Pur şi simplu nu pricepea; 
o femeie cu educaţie aleasă şi reputaţie desăvârşită nu se poartă aşa. 
Marshal s-a plătit cu încă două sute de dolari din banii pe care i-i dăduse 
Peter, de data asta fără prea multe ezitări. I-a telefonat imediat Adrianei şi i- 
a lăsat un mesaj în care o ruga să-l contacteze cât mai curând cu putinţă. 

Poate că făcuse o greşeală strategică acceptând s-o trateze chiar şi în 
cadrul unei terapii de scurtă durată. Poate că ea avea mai multe rezerve faţă 
de căsnicie decât recunoscuse în faţa lui Peter şi poate că îi era jenă să 
discute despre ele. în fond, el fusese terapeutul lui Peter, fusese plătit de 
Peter, şi acum era partenerul de afaceri al lui Peter. Da, cu cât se gândea mai 
mult, cu atât se îndoia mai tare că procedase corect. Exact asta, şi-a spus în 
sinea lui, e problema cu încălcarea regulilor - panta alunecoasă, o alunecare 
o provoacă pe alta. 

Trecuseră trei zile de când o sunase pe Adriana, şi încă nu primise 
răspuns. Nu îi stătea în obicei să îi telefoneze de două ori unui pacient, dar 
Marshal a descuiat uşa, s-a întors în cabinet şi i-a format din nou numărul. 
De data asta i s-a spus că linia fusese deconectată! Compania telefonică nu 
putea să-i dea mai multe informaţii. 


267 



în timp ce Marshal conducea spre casă, se gândea la două explicaţii 
diametral opuse. Ori Adriana şi Peter, probabil provocaţi de tatăl ei, s-au 
certat îngrozitor, iar ea îşi dorea să nu mai aibă nimic de-a face cu un 
terapeut care are o relaţie cu Peter, ori Adriana se săturase de tatăl ei şi, 
dintr-un impuls, s-a urcat în avion pentru a se duce la Peter, în Ziirich - în 
ultima şedinţă ea a făcut o aluzie la faptul că i se părea dificil să rămână 
departe de Peter. 

Dar niciuna dintre ipotezele astea nu explicau de ce nu îi telefonase. Nu, 
cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai convins devenea că era vorba 
despre ceva de rău augur. Boală? Moarte? Sinucidere? Următorul lui pas era 
evident: trebuia să-l sune pe Peter în Ziirich! Marshal a aruncat o privire la 
Rolexul lui, exact până la milisecundă. 6 p.m. Asta însemna 3 a.m. în Ziirich. 
Era nevoit să aştepte până după întâlnirea lui cu Shelly şi să-l sune pe Peter 
la miezul nopţii - ora 9 a.m. în Elveţia. 

în timp ce deschidea uşa garajului pentru a parca, a observat că maşina 
lui Shirley nu era acolo. Ieşise. Ca de obicei. Acum asta se întâmpla atât de 
des, încât Marshal nu-i mai ştia programul: dacă muncea până târziu, făcând 
practică în spital, dacă asista la unul dintre puţinele cursuri de psihologie 
clinică pe care le mai avea de făcut, dacă preda ikebana, dacă participa la 
vreo expoziţie de ikebana sau dacă exersa meditaţia la Centrul Zen. 

Marshal a deschis uşa frigiderului. Nu era nimic înăuntru. Shirley încă nu 
se reapucase de gătit. Ca de obicei, lăsase un aranjament floral pentru el pe 
masa din bucătărie. Sub vază era un bilet în care îi scria că o să se întoarcă 
înainte de ora zece. Marshal a aruncat o privire scurtă aranjamentului: un 
model care conţinea trei cale, două albe şi una de culoarea şofranului. 
Tulpinile lungi şi graţioase ale unei cale albe şi ale celei de culoarea 
şofranului se împleteau, fiind separate de o masă densă de lăstari roşii de 
nambia berries care veneau dinspre a treia cală, ce alunecase departe de 
celelalte şi se apleca periculos de mult peste marginea crăpată a vasului de 
ceramică de culoarea levănţicii. 

De ce îi lăsa ea oare aranjamentele astea florale? Preţ de o clipă, doar preţ 
de o clipă, lui Marshal i-a dat prin cap că Shirley folosise cale albe şi de 
culoarea şofranului foarte des în ultima vreme. Dorind parcă să-i trimită un 
mesaj. Dar şi-a alungat imediat gândul. Timpul irosit cu asemenea aiureli 
efemere îl exaspera. Existau atât de multe moduri mai bune de a-şi petrece 
timpul. De pildă, să gătească cina. Sau să coasă câţiva nasturi la cămăşile lui. 
Sau să-şi termine disertaţia care, deşi excentrică, trebuia să fie gata înainte 
de a începe să încaseze bani de la clienţi. Shirley se pricepea de minune să 
pretindă drepturi egale, se gândea Marshal, dar se pricepea de minune şi să 


268 



piardă vremea şi, atâta timp cât soţul ei era prin preajmă ca să plătească 
facturile, se mulţumea să amâne pe termen nedefinit momentul în care să 
intre în lumea adulţilor facturabili. 

Ei bine, e/ştia cum să-şi folosească timpul. Dând la o parte aranjamentul 
floral, a despăturit ediţia de după-amiază a ziarului Examinerş i şi-a calculat 
profitul acţiunilor la bursă din acea zi. Apoi, încă tensionat şi nervos, s-a 
decis sa facă exerciţii la Nautilus, şi-a luat geanta cu echipament sportiv şi s- 
a dus la YMCA. Mai târziu, la restaurantul din Avocado Joe’s, avea să şi 
mănânce. 

Shelly fluiera „Tralala-tralali, tralala-tralali, mama mia, ce frumoasă zi!" 
pe drumul spre Avocado Joe’s. Avusese o săptămână bestială. Jucând tenis 
excepţional, îl calificase pe Willy în turneul de dublu seniori din California şi 
avea o şansă şi la campionatul naţional. Dar mai erau şi altele, multe altele. 

Willy, în culmea euforiei, îi făcuse lui Shelly o ofertă care, dintr-o singură 
lovitură rapidă, îi rezolva toate problemele. Willy şi Shelly hotărâseră să mai 
rămână o zi în sudul Californiei, pentru a prinde cursele din Hollywood Park 
- Willy avea un cal de doi ani pe nume Omaha, care alerga în cursa specială 
de juniori din Hollywood. Willy era mort după Omaha şi după jocheul care-1 
călărea: deja pariase o grămadă şi îl îndemna şi pe Shelly să facă la fel. Willy 
a pariat primul, pe când Shelly a mai zăbovit în spatele clubului, încercând 
sa găsească un cal performant, pentru un al doilea pariu. Când s-a întors 
Willy, Shelly a plecat să parieze. Totuşi, Willy, după ce a văzut calul în boxă şi 
a admirat coapsele negre, musculoase şi zvelte ale lui Omaha, observând, de 
asemenea, că favoritul cursei transpira abundent - „detoxifiere” -, s-a grăbit 
să revină în faţa ghişeului de pariuri. Tocmai mai pariase încă cinci mii de 
dolari, când l-a văzut pe Shelly în faţa ghişeului de douăzeci de dolari. 

— Ce-i, Shelly? Mergem împreună la curse de zece ani, şi nu te-am văzut 
niciodată decât în faţa ghişeului de o suta de dolari. Adică eu garantez cu 
mama mea, cu fiica mea, cu târfă mea pentru calul ăsta, iar tu eşti la ghişeul 
de douăzeci de dolari? 

— Păi... a roşit Shelly. Fac economii... ştii tu... de dragul armoniei 
conjugale... strâng puţin cureaua... piaţa locurilor de muncă e nasoală... 
bineînţeles, o mulţime de oferte, dar aştept ceva potrivit... ştii, banii sunt 
doar o mică problemă - trebuie să simt că nu mă irosesc. Ca să fiu sincer, 
Willy, am o problemă cu Norma... furioasă, foarte furioasă din cauza 
jocurilor mele de noroc, mai ales acum, când ea aduce banu’ în casă. Am avut 
o ceartă nasoală săptămâna trecută. Ştii, venitul meu a fost tot timpul venitul 
familiei... banii ei sunt banii ei. Ştii cum mârâie şi se văicăresc gagicile că n- 


269 



au şanse egale, dar, imediat cum le obţin, nu se mai dau deloc în vânt după 
răspunderea care decurge din asta. 

Willy şi-a tras o palmă peste frunte. 

— Din cauza asta n-ai fost la ultimele două jocuri! Rahat, Shelly, probabil 
că sunt orb ca curu’ de nu m-am prins - uau, stai, stai, au plecat! Uită-te la 
Omaha! Uită-te la calul ăla meseriaş cum zboară! Numărul cinci, Mecaron, cu 
jacheta şi pălăria aia galbenă. 0 să rămână cu plutonul pe partea dinspre 
exterior până la stâlpul care marchează trei sferturi din traseu, şi apoi o să 
bage în altă viteză calul ăla! Ei, şi acum se pun pe treabă - Omaha arată ce 
poate, ia avânt. Uite ce viteză are - abia atinge pământul! Ai mai văzut 
vreodată un cal care să se mişte aşa? Calul din faţă pare că se mişcă înapoi. E 
ambalat - îţi spun eu, Shelly, poate să mai facă încă o milă. 

După cursă - Omaha a făcut optzeci la opt -, când Willy s-a întors de la 
festivitate la grupul câştigătorilor, el şi Shelly s-au dus la barul din club şi au 
comandat Tsingtaos. 

— Shelly de cât timp nu ai serviciu? 

— De şase luni. 

— Şase luni! Isuse, asta-i groaznic. Uite, aveam de gând ca în curând să 
stau mai serios de vorbă cu tine, dar pot s-o fac foarte bine şi acum. Ştii 
proiectul ăla important pe care îl deţin în Walnut Creek? Ei bine, de vreo doi 
ani ne-am tot străduit să obţinem de la primărie aprobarea pentru a 
construi toate cele patru sute de apartamente şi suntem pe cale de a reuşi. 
Toate sursele mele de acolo - şi te asigur că dau o grămadă de bani în mai 
multe părţi - zic că într-o lună obţinem aprobarea. Următorul nostru pas e 
să primim aprobarea locuitorilor - bineînţeles că trebuie să le ofer drept de 
preemţiune la preţuri mult reduse şi apoi o să începem construcţia. 

— Da, şi? 

— Şi... pe scurt: am nevoie de un agent de vânzări. Ştiu că tu nu te-ai 
ocupat niciodată de imobiliare, dar mai ştiu şi că eşti un agent de vânzări 
nemaipomenit. Acum câţiva ani, când mi-ai vândut un iaht de un milion de 
dolari, m-ai îmbrobodit atât de tare, încât am plecat de la expoziţie crezând 
că mi-ai făcut un serviciu. înveţi repede şi îmi inspiri ceva ce nimeni altul nu 
poate copia de la tine: încredere. încredere totală. Am încredere în tine mie- 
n sută. Joc poker cu tine de cincisprezece ani - şi ştii aiureala aia pe care o 
spunem cu toţii că, dacă nu se mai poate circula pe şosele din cauza vreunui 
cutremur, noi tot o să jucăm poker, prin telefon? 

Shelly a încuviinţat din cap. 

— Păi, ştii ce? Nu-i o aiureală! Eu o cred - probabil că suntem singurul 
grup de pokerişti din lume care am putea face asta. Am încredere oarbă în 


270 



tine şi în toţi ceilalţi. Deci vino şi lucrează pentru mine, Shelly. Rahat, am de 
gând să te ţin pe terenul de tenis atât de multe ore antrenându-ne pentru 
naţională, încât ai fi concediat imediat din orice altă slujbă. 

Shelly a fost de acord să lucreze pentru Willy. Pentru acelaşi salariu, de 
şaizeci de mii de dolari, pe care îl primise la ultima slujbă. Plus comisioane. 
Dar asta nu era totul. Willy voia să protejeze jocul de poker, voia să se 
asigure că Shelly va continua să joace. 

— Ştii iahtul ăla de un milion de dolari? M-am distrat bine pe el, dar nu de 
milioane, nu la fel de bine ca la poker. Nu se compară. Dacă ar trebui să 
renunţ la unul din ele - la iaht sau la poker -, vasul ar dispărea într-o clipită. 
Vreau ca jocul să continue mereu şi mereu, la fel ca până acum. Şi îţi spun 
adevărul, nu mi-au plăcut la fel de mult ultimele două jocuri, când tu n-ai 
fost. Dillon ţi-a luat locul - e zgârcit, îşi strângea atât de tare cărţile în mână, 
că până şi damele plângeau. La nouăzeci la sută din mâini se retrage fără să 
mizeze măcar o singură dată. O seară plictisitoare. Jocul nu mai are atât de 
multă viaţă în el. Dacă pierzi un tip-cheie ca tine, toată chestia se duce de 
râpă. Aşa că spune-mi, Shelly - şi jur în faţa lui Dumnezeu, asta rămâne doar 
între noi doi. De ce ai nevoie ca să joci în continuare? 

Shelly i-a explicat că suma de patruzeci de mii de dolari îi ajunsese vreme 
de cincisprezece ani - şi încă i-ar mai fi ajuns, dacă nu ar fi avut şirul ăla de 
cărţi îngrozitoare. Willy s-a oferit bucuros să-l finanţeze cu patruzeci de mii 
- un împrumut pe zece ani, care să se poată prelungi, fără dobândă, şi de 
care Norma să nu ştie. 

Shelly a ezitat. 

— Hai să-i spunem o primă de instalare, a spus Willy. 

— Păi... a şovăit Shelly. 

Willy a înţeles şi a găsit instantaneu un mod mai bun de a-i oferi banii 
fără a compromite relaţia dintre ei. 

— Uite o sugestie mai bună, Shelly. Hai să tăiem zece mii din salariul tău 
oficial, salariul de care o să ştie Norma, şi îţi dau un avans de patruzeci de 
mii - ascuns într-un cont offshore din Bahamas -, iar aşa o să fim chit în 
patru ani. Comisioanele oricum o să fie mai mari decât salariul. 

Şi astfel şi-a obţinut Shelly banii pentru jocuri. Şi o slujbă. Şi o invitaţie 
permanentă la poker. Iar acum nici măcar Norma nu mai putea nega 
avantajele micului joc de societate pe care îl practica. Ce zi, s-a gândit Shelly 
după discuţia lor, pe când stătea la o coadă lungă pentru a-şi încasa biletul 
câştigător de douăzeci de dolari. 0 zi aproape perfectă. Doar o singură pată: 
ce bine ar fi fost dacă discuţia asta ar fi avut loc săptămâna trecută! Sau ieri. 


271 



Sau chiar azi-dimineaţă! Aş fi statla coada de o sută de dolari, cu un morman 
de bilete. Optzeci la opt. Fir-ar a dracu, ce ca A 

• 

Marshal a ajuns devreme la Avocado Joe’s, un cazino mare şi ţipător, 
luminat de neoane, cu o maşină decapotabilă roşie, Mazda Miata, expusă 
chiar lângă intrarea principală - un premiu promoţional care urma să fie 
oferit luna următoare, i-a explicat portarul. După ce s-a afundat zece sau 
cincisprezece paşi într-un nor dens de fum de ţigară, a aruncat o privire 
rapidă în jur, apoi s-a retras imediat şi s-a întors la maşină. Era mult prea 
elegant îmbrăcat, şi ultimul lucru pe care voia să-l facă era şi atragă atenţia 
asupra lui. Cei mai bine îmbrăcaţi jucători de la Avocado Joe’s purtau jachete 
sport cu emblema lui San Francisco Forty-niner. 

Marshal şi-a curăţat plămânii, trăgând de câteva ori adânc aer în piept, şi 
apoi şi-a mutat maşina într-un colţ mai întunecos al parcajului bine luminat. 
După ce s-a asigurat că nu-1 vede nimeni, s-a urcat pe bancheta din spate, şi- 
a scos cravata şi cămaşa albă, şi-a deschis geanta cu echipamentul sportiv şi 
şi-a pus bluza de trening, încă nu era în regulă, cu pantofi negri lustruiţi şi 
pantaloni bleumarin: ar fi atras şi mai puţin atenţia asupra lui dacă s-ar fi 
schimbat cu totul. Aşa că şi-a încălţat adidaşii de baschet şi s-a chinuit să-şi 
tragă pe el pantalonii de trening, ascunzându-şi chipul de cele două femei 
care parcaseră într-un loc din apropiere şi care au fluierat privind în 
interiorul maşinii lui. 

Marshal a aşteptat până când acestea au plecat, a mai tras o ultima gură 
de aer curat în piept şi apoi s-a afundat iarăşi în Avocado Joe’s. Imensul 
salon principal era împărţit în două săli de joc, una pentru poker occidental, 
şi cealaltă pentru jocuri asiatice. Salonul occidental conţinea cincisprezece 
mese cu pluş verde, de forma unei potcoave, fiecare fiind luminată de câte o 
lustră care atârna din tavan, imitaţie de Tiffany. Mesele erau înconjurate de 
zece scaune pentru jucători şi unul în mijloc, pentru dealer. Automate de 
Coca-Cola umpleau trei colţuri ale salonului, iar al patrulea conţinea un 
mare distribuitor automat de păpuşi ieftine şi animale din pluş. în schimbul 
a patru monede de douăzeci şi cinci de cenţi puteai să-ţi cumperi privilegiul 
de a manevra un cleşte mare, în încercarea de a apuca unul dintre premii. 
Din copilărie, de când se plimba pe faleza din Atlantic City, nu mai văzuse 
aşa ceva. 

La toate cele cincisprezece mese se juca acelaşi lucru: Texas Hold 'Em. Se 
diferenţiau între ele doar prin mărimea mizei permise. Marshal s-a dus la 
mesele de cinci şi zece dolari şi, stând în picioare în spatele unuia dintre 
jucători, a urmărit o rundă. Citise suficient din broşura pe care i-o lăsase 


272 



Shelly pentru a înţelege regulile de bază ale jocului. Fiecare jucător primea 
două cărţi cu faţa în jos. Apoi cinci cărţi comune erau împărţite cu faţa în 
sus, primele trei o dată („dopul"), iar celelalte două pe rând („a patra stradă" 
şi „a cincea stradă"). 

Se puneau în joc o mulţime de bani la mâna asta. Marshal tocmai se 
apropia de masă ca să vadă mai bine, când Dusty, şeful de sală, un tip şaten, 
care semăna cu Alan Ladd 33 , care fuma ţigarete de foi şi care n-avea nevoie 
de lecţii pentru a căpăta încredere în sine, a venit rapid spre el, l-a cercetat 
din cap până-n picioare, concentrându-se în mod special asupra adidaşilor 
de baschet gonflabili. 

— Hei, băieţică, i-a spus el lui Marshal, ce faci pe aici? E pauză? 

— Mă uit, i-a replicat Marshal, până vine şi prietenul meu, iar apoi vrem 
să jucam. 

— Te uiţi? Probabil glumeşti! Crezi că poţi doar să stai aici şi să te uiţi? 
Te-ai gândit vreodată la cum se simt jucătorii? Vezi, aici noi ne gândim la 
sentimente! Cum te cheamă? 

— Marshal. 

— OK, Marshal, când eşti gata să joci, vino la mine şi o să-ţi trec numele 
pe lista de aşteptare. Toate mesele sunt pline acum. 

Dusty a dat să plece, dar apoi s-a răsucit şi a zâmbit: 

— Hei, mă bucur să te văd pe aici, şerifule. Nu glumesc. Bine ai venit la 
Avocado Joe’s. Dar, între timp, până intri în joc, dacă vrei să faci ceva, orice... 
nu fă. întreabă-mă mai întâi pe mine. Dacă vrei să te uiţi, du-te acolo în 
spate, l-a instruit el, indicând spre o sală îndepărtată din spatele unui 
paravan din sticlă, sau în salonul asiatic - du-te acolo. E multă acţiune şi e 
mişto să te uiţi. 

în timp ce se îndepărta, Marshal l-a auzit pe Dusty spunându-i unui 
dealer care tocmai pleca în pauză: 

— Vrea să se uite! îţi vine să crezi? Mă mir că nu şi-a adus şi aparatul de 
fotografiat! 

Ruşinat, Marshal s-a dus discret în sala din spate şi a trecut în revistă 
peisajul. în centrul fiecărei mese cu zece jucători şedea dealerul, îmbrăcat în 
uniforma cazinoului, adică pantaloni închişi la culoare şi vestă cu imprimeu 
floral ţipător. La fiecare câteva minute, Marshal îl vedea pe câştigătorul unei 
runde aruncându-i cu nonşalanţă dealerului un jeton, pe care acesta îl lovea 
vioi de masă înainte de a-1 pune în buzunarul interior al vestei. Un obicei, şi- 
a dat seama Marshal, menit a-i semnala managerului că dealerul îşi punea 


33 Actor american (1913-1964) faimos pentru stilul lui lipsit de emoţie de a interpreta rolurile. 

273 



bacşişul, nu banii cazinoului, în buzunar. Era un obicei străvechi, fireşte, 
fiindcă tot ceea ce se întâmpla la fiecare masa era înregistrat pe casetă 
video, pentru a fi cercetat mai târziu, în caz că apărea vreo neregulă. în mod 
obişnuit, Marshal nu era un tip sentimental, dar acum îl încânta acest mic 
semn de respect faţă de ritualuri în dinamicul şi cloncănitorul templu al 
eficacităţii materialiste Avocado Joe’s. 

La fiecare mână de Texas Hold 'Em, prin rotaţie, trei din cei zece jucători 
erau obligaţi să mizeze. Dealerul împărţea potul în trei părţi: o parte 
rămânea pe masă, o parte era depusă în fondul casei - suma pe care o 
primea pentru găzduirea jocului şi a treia se vărsa în jackpot, care, conform 
unui afiş de pe perete, se plătea atunci când cineva avea o mână mai mare 
decât un ful de aşi cu decari. Jackpotul era în jur de zece mii de dolari, dintre 
care cei mai mulţi ajungeau la câştigător şi la cel clasat pe locul al doilea, iar 
o parte se împărţeau între ceilalţi jucători de la masă. La fiecare douăzeci de 
mâini, sau cam aşa ceva, dealerul îşi lua o pauză şi era înlocuit de altcineva. 
Marshal a văzut cum jucătorii cărora le mersese bine în timpul turei unui 
dealer îi strecurau acestuia câteva jetoane suplimentare când pleca în pauză. 

Marshal a tuşit şi a încercat să dea la o parte fumul de ţigară care îi intra 
în nări. Era o ironie că purta trening la Avocado Joe’s, deoarece cazinoul era 
un altar al bolii. Toată lumea părea bolnavă. Toţi cei din jurul lui erau palizi 
şi traşi la faţă. Mulţi dintre jucători stăteau acolo de zece sau cincisprezece 
ore. Toată lumea fuma. Carnea mai multor indivizi obezi se răsfrângea 
printre stinghiile scaunului. Două chelneriţe anorexice zburau de colo-colo, 
amândouă făcându-şi vânt cu tava goală. Mai mulţi jucători aveau 
ventilatoare electrice minuscule puse în faţa lor pentru a alunga fumul. 
Câţiva dintre ei înfulecau mâncare în timp ce jucau - creveţi cu jeleu de 
homar erau specialitatea de la cină. Stilul de îmbrăcăminte era informal- 
bizar; un bărbat cu o barbă albă asimetrică purta papuci turceşti cu vârfurile 
îndoite şi ascuţite şi un fes roşu. Mai erau alţii cu cizme greoaie de cowboy şi 
pălării monstruoase. Cineva purta un costum de marinar japonez din 1940. 
Mulţi erau îmbrăcaţi în ţinută de birou. Iar câteva femei în vârstă purtau 
rochii îngrijite, cu imprimeu floral în stilul anilor '50, încheiate până la 
bărbie. 

Peste tot se vorbea numai despre jocuri de noroc. Nu puteai scăpa de 
asta. Unii discutau despre loteria de stat din California. Marshal a auzit cum 
cineva încerca să amuze un mic grup, povestind că o cursă din El Camino 
fusese câştigată cu nouăzeci la unu de o mârţoagă care a terminat întrecerea 
în trei picioare. Marshal a văzut cum un bărbat din apropiere îi dădea un 
teanc de bancnote iubitei lui, spunând: 


274 



— Nu uita, indiferent ce fac, indiferent ce ar fi - dacă te implor, te 
ameninţ, te înjur, plâng, orice - spune-mi să mă duc naibii, dă-mi un 
genunchi în coaie, apelează la karate dacă e nevoie. Dar nu-mi da înapoi 
bancnotele astea\ Asta e vacanţa noastră în Caraibe. Mai bine fugi de aici şi 
ia un taxi până acasă. 

Altul ţipa la manager să pună la televizor meciul de hochei cu Sharks. 
Erau vreo douăsprezece televizoare, la fiecare dintre ele câte un meci de 
baschet, iar în jurul lor, clienţi care pariaseră pe anumite scoruri. Toată 
lumea pariase pe câte ceva. 

Rolex-ul lui Marshal arăta opt fără cinci. Domnul Merriman trebuia să 
sosească din clipă în clipă, iar Marshal s-a decis să-l aştepte în restaurant, o 
încăpere mică şi plină de fum, dominată de un bar mare, din lemn de stejar. 
Sticlă imitaţie de Tiffany peste tot: lustre, scrumiere, dulăpioare, geamuri, 
într-un colţ al camerei era o masă de biliard, în jurul căreia un grup mare de 
spectatori care pariaseră urmăreau o partidă captivantă cu 8 bile. 

Mâncarea era la fel de nesănătoasă ca şi aerul. Nicio salată în meniu. 
Marshal a studiat de mai multe ori oferta, căutând felul de mâncare cel mai 
puţin toxic. Chelneriţa anorexică a răspuns doar cu un „Hă?" când Marshal a 
întrebat-o dacă există posibilitatea să-i gătească legume înăbuşite. Şi încă un 
„Hă?" când a întrebat-o ce tip de ulei se folosea în sosul de la creveţi şi 
homar. Până la urmă, a comandat friptură de vită la cuptor fără sos şi roşii 
feliate cu lăptucă - prima oară când mânca vită după ani de zile, dar măcar 
ştia ce mănâncă. 

— Hei, domnule doctor, ce mai faceţi? Hei, Sheila, a spus Shelly, dând 
buzna înăuntru şi pupând-o pe chelneriţă, adu-mi ce mănâncă domnul 
doctor. Ştie el ce-i bun. Dar nu uita de sos. S-a întins spre masa vecină şi a 
dat mâna cu un mesean care citea un formular de curse. Jason, am un cal 
pentru tine! Derby-ul Del Mar peste două săptămâni. Economiseşte. 0 sa te 
fac bogat - şi pe toţi moştenitorii tăi. Vorbim mai târziu, am o treabă cu 
amicul meu. 

Aici este evident în elementul lui, se gândea Marshal. 

— Păreţi foarte optimist azi, domnule Merriman. A fost bine la turneul de 
tenis? 

— Minunat. Staţi la masă cu o parte a echipei de dublu din campionatul 
Californiei! Dar, da, mă simt bine, domnule doctor, datorită tenisului, 
datorită prietenilor mei şi datorită dumneavoastră. 

— Deci, domnule Merriman... 


275 



— Şşt, domnule doctor. Fără „domnule Merriman". Nu trebuie să atragem 
atenţia asupra noastră. Trebuie să ne integrăm. Aici „Shelly". „Shelly" şi 
„Marshal", OK? 

— OK, Shelly. Să continuăm cu programul din seara asta? Trebuia să mă 
instruieşti cu privire la îndatoririle mele. Sunt nevoit să-ţi spun că am 
pacienţi mâine-dimineaţă devreme, aşa că nu pot sta foarte mult. Aminteşte- 
ţi: două ore şi jumătate, cel mult, o sută cincizeci de minute, şi apoi plec. 

— ’Nţeles. Hai să ne apucăm de treabă. 

Marshal încuviinţa din cap în timp ce dădea la o parte toate bucăţile de 
grăsime din friptura de vită, îşi făcea un sendviş, punea deasupra felii de 
roşii şi lăptucă veştedă, turna peste el ketchup şi mesteca, în vreme ce Shelly 
îi descria ce se va întâmpla în seara aceea. 

— Ai citit broşura pe care ţi-am dat-o, despre Texas Hold 'Em? 

Marshal a încuviinţat cu o nouă mişcare a capului. 

— Bine. Atunci, înţelegi destul cât să te descurci. Important e să ştii 
suficient încât să nu atragi atenţia asupra ta. Nu vreau să te concentrezi 
asupra cărţilor tale şi nu vreau să joci: vreau să te uiţi la mine. Ei bine, în 
curând o să se deschidă o masă de douăzeci-patruzeci de dolari. Uite cum stă 
treaba: se mizează prin rotaţie - câte trei ţipi trebuie să pună bani la fiecare 
mână. Un tip pune cinci dolari - suma asta se cheamă „fundul" şi sunt banii 
casei: chiria pe masă şi pe dealer. Alt tip, „orbul", pune douăzeci de dolari. 
Tipul de lângă el, „dublu orb”, pune zece dolari. Capiscepână aici? 

— Asta înseamnă, a întrebat Marshal, că tipul cu douăzeci de dolari vede 
primele trei cărţi din flop fără să mai pună bani? 

— Da. Dacă nu plusează nimeni. Asta înseamnă că ai plătit pentru cele trei 
cărţi şi că o să le vezi o dată pe tură. Probabil că o să fie nouă jucători, deci o 
dată la nouă mâini. La celelalte opt te retragi - nu deschizi niciodată. Repet, 
doctore, nu cumva s-o faci. Asta înseamnă că o dată pe tură trebuie să pui 
miza iniţială de trei ori, în total treizeci şi cinci de dolari. 0 tură completă de 
nouă mâini durează cam douăzeci şi cinci de minute. Deci pierzi maximum 
şaptezeci de dolari pe oră. Dacă nu faci o prostie şi încerci să joci o mână. 

— Vrei să pleci în două ore? a continuat Shelly în timp ce chelneriţa îi 
aducea friptura de vită care plutea într-un sos gros. Uite ce-ţi propun. Hai să 
jucăm o oră şi treizeci sau patruzeci de minute, iar apoi să discutăm o 
jumătate de oră. M-am hotărât sa-ţi acopăr toate pierderile - deci uite o sută 
de dolari. A scos o sută de dolari din portofel. 

Marshal a luat bancnota. 

— Hai să vedem... o sută... iese la socoteală? A scos un stilou şi a scris pe 
şerveţel. Treizeci şi cinci de dolari la douăzeci şi cinci de minute, şi tu vrei să 


276 



jucăm o oră şi patruzeci de minute - o sută de minute. Asta vine o sută 
patruzeci de dolari. Aşa-i? 

— Ok, ok. Uite încă patruzeci. Şi uite, ia încă două sute - un împrumut 
pentru seara asta. E recomandabil să cumperi jetoane de trei sute de dolari 
la început - dă bine, nu atragi atenţia asupra ta şi nu te bănuieşte nimeni că 
ai fi un băştinaş. îi încasezi când plecăm. 

Shelly a continuat, înfulecându-şi friptura de vită şi pâinea înmuiată în 
sos: 

— Şi acum ascultă-mă cu atenţie, doctore: dacă pierzi mai mult de o sută 
patruzeci de dolari, eşti pe cont propriu. Fiindcă singura situaţie în care s-ar 
putea întâmpla aşa ceva ar fi să joci. Şi nu te-aş sfătui - tipii ăştia sunt buni. 
Cei mai mulţi joacă de trei sau patru ori pe săptămână - cei mai mulţi îşi 
câştigă existenţa făcând asta. Plus că, dacă joci, nu poţi să mă urmăreşti pe 
mine. Şi asta-i şmecheria. Bine? 

— în cartea ta, a zis Marshal, scrie că există anumite mâini valoroase care 
trebuie să meargă întotdeauna cu faţa în sus: perechi de cărţi mari, as şi rege 
de aceeaşi culoare. 

— Rahat, nu. Nu pe timpul meu. După ce plec, doctore, te poţi distra de 
minune. Poţi să joci cât vrei. 

— De ce pe timpul tăul a întrebat Marshal. 

— Pentru că plătesc toate mizele tale ca să văd cărţile. Şi, pe lângă asta, ne 
aflăm, oficial, în timpul unei şedinţe de terapie - chiar dacă e ultima. 

Marshal a încuviinţat din cap. 

— Păi, asta cam aşa e. 

— Nu, nu, aşteaptă, doctore. înţeleg ce vrei să spui. Cine să înţeleagă mai 
bine decât mine cât de greu e să te retragi cu o mână bună? Ar fi o pedeapsă 
crudă şi neobişnuită. Hai să facem un compromis. De fiecare dată când 
primele două cărţi ale tale sunt o pereche de aşi, regi sau dame, plăteşti miza 
ca să vezi primele trei cărţi cu faţa în sus. Dacă nu îţi intră nimic avantajos - 
adică dacă nu faci trei bucăţi sau două perechi - atunci te retragi: nu mai pui 
nicio miză. Şi apoi, bineînţeles, facem jumi-juma’ toate câştigurile. 

— Jumi-juma’? a întrebat Marshal. E legal ca doi jucători de la aceeaşi 
masă să împartă între ei câştigurile? Şi facem jumi-juma’ şi pierderile mele? 

— Ok. Bine. Mă simt generos - îţi păstrezi câştigul, dar trebuie să promiţi 
că joci doar cu perechi de aşi, dame sau regi. Cu orice altceva te retragi. 
Chiar şi cu as şi rege de aceeaşi culoare! Dacă faci altfel, toate pierderile sunt 
ale tale. De acord? 

— De acord. 


277 



— Şi acum hai să discutăm despre chestia principală - motivul pentru 
care eşti aici. Vreau să mă urmăreşti în timp ce joc. Am de gând să fac o 
grămadă de cacealmale în seara asta, aşa că uită-te să vezi dacă mă trădez în 
vreun fel - ştii, chestii de genul ălora pe care le-ai văzut la tine la cabinet: 
mişcări ale picioarelor, lucruri din astea. 

Câteva minute mai târziu, Marshal şi Shelly şi-au auzit numele strigate în 
difuzor, fiind invitaţi să participe la jocul de douăzeci-patruzeci. Toată lumea 
i-a întâmpinat politicos. Shelly l-a salutat pe dealer. 

— Ce mai faci, Al? Uite, dă-mi chestii din alea rotunde de cinci sute de 
dolari şi ai grijă de prietenul meu - un începător -, încerc să-l corup şi am 
nevoie de ajutorul tău. 

Marshal a cumpărat jetoane de trei sute de dolari - un morman de discuri 
roşii în valoare de cinci dolari şi un altul de discuri albastre cu dungi albe, în 
valoare de douăzeci de dolari. La a doua mână, Marshal a fost „orbul” - a 
trebuit să mizeze douăzeci de dolari pe cele două cărţi cu faţa în jos şi să 
vadă cele trei cărţi cu faţa în sus de pe masă: trei pici mici. Marshal avea în 
mână două pici - un doi şi un şapte - deci avea culoare din cinci cărţi. Iar 
următoarea carte cu faţa în sus, a patra stradă, era de asemenea o pică mică. 
Năucit de faptul că avea culoare, n-a respectat instrucţiunile lui Shelly şi a 
rămas în joc tot restul mâinii, plătind de două ori miza de patruzeci de 
dolari. La sfârşit, toţi jucătorii şi-au arătat cărţile. Marshal şi-a întors doiul şi 
şaptele de pică şi a spus plin de mândrie: „Culoare”. Dar alţi trei jucători 
aveau culori mai mari. 

Shelly s-a întins spre el şi i-a zis cu cea mai mare blândeţe: 

— Marshal, patru pici în flop - asta înseamnă că oricine poate avea o 
mână de aceeaşi culoare. Cele şase pici ale tale nu sunt mai bune decât cinci 
pici ale altcuiva, iar şaptele tău de pică sigur o să fie mai mic decât vreo altă 
carte de pică a unui alt jucător. De ce crezi că ceilalţi au rămas în joc? Să te 
întrebi mereu chestia asta. în mod sigur aveau culoare! în ritmul ăsta, 
prietene, calculez ca o să pierzi aproximativ nouă sute de dolari pe oră din 
banii tăi - Shelly a accentuat „tăi" - câştigaţi trudind din greu. 

Auzind aceste comentarii, unul dintre jucătorii care îşi numărau jetoanele 
- un negru înalt, ce purta o pălărie din fetru şi un Rolex la mână - a spus: 

— Băi, eram pe cale să-mi încasez câştigul şi s-o şterg... să dorm puţin... 
dar... hmm, tipul joacă cu o culoare la şapte... ere’ că mai rămân un pic pe 
aici. 

Marshal s-a înroşit auzindu-i cuvintele, dar dealerul a spus pe un ton 
liniştitor: 


278 



— Nu-i lăsa să te supere, Marshal. Am o presimţire că o să dai lovitura în 
curând, iar când o s-o faci, o să fii cel mai tare. 

După cum avea să afle Marshal, un dealer bun era un terapeut de grup 
ratat, şi întotdeauna te puteai bizui pe el că o să-i liniştească şi o să le ofere 
sprijin tuturor: o atmosferă plăcută la masă însemna bacşişuri mai mari. 

După aceea, Marshal a jucat prudent şi s-a retras la fiecare mână. I-au fost 
adresate câteva glume răutăcioase, dar cordiale pentru că juca astfel, însă 
Shelly şi dealerul i-au luat apărarea şi l-au îndemnat să aibă răbdare până se 
prinde cum merge jocul. Apoi, jumătate de oră mai târziu, avea în mână o 
pereche de aşi, iar cele trei cărţi pe faţă erau un as şi o pereche de valeţi, 
dându-i astfel un ful de aşi. N-au mers prea mulţi jucători la mâna asta, dar 
Marshal a adunat totuşi un pot de două sute cincizeci de dolari. Restul 
timpului l-a urmărit ca un uliu pe Shelly, notându-şi discret câte ceva într-un 
carneţel. Nimeni nu părea deranjat de faptul că-şi lua notiţe, cu excepţia unei 
micuţe femei asiatice, aproape complet ascunse în spatele mormanului ei de 
jetoane câştigate, care s-a ridicat în picioare, s-a întins peste grămada ei de 
discuri negru cu alb de douăzeci de dolari şi i-a spus lui Marshal, arătând 
spre carneţelul lui: 

— Şi nu uita, o chintă roială mare e mai bună decât un amărât de ful! He, 
he, he. 

Shelly era pe departe jucătorul care miza cel mai mult de la masă şi părea 
că ştie ce face. Şi totuşi, când avea o mână câştigătoare, puţini îi plăteau 
mizele. Iar când blufa, chiar dacă era în cea mai bună poziţie dintre cei de la 
masă, unul sau doi jucători cu mâini insignifiante plăteau întotdeauna sec şi 
îl înfrângeau. Când altcineva miza pe o mână servită, Shelly rămânea ca 
prostul în joc. Deşi avea cărţi peste medie, mormanul lui de jetoane scădea 
constant şi, la sfârşitul celor nouăzeci de minute, pierduse cei cinci sute de 
dolari. Nu i-a luat mult timp lui Marshal să-şi dea seama de ce. 

Shelly s-a ridicat în picioare, i-a aruncat dealerului cele câteva jetoane 
rămase drept bacşiş şi s-a îndreptat spre restaurant. Marshal şi-a încasat 
jetoanele, n-a lăsat niciun bacşiş şi l-a urmat pe Shelly. 

— Ai descoperit ceva, doctore? Vreun indiciu? 

— Păi, Shelly, ştii, eu sunt amator, dar mi se pare că singurul mod în cate 
le puteai spune mai multe despre mâna ta ar fi fost să afişezi totul pe o 
pancartă. 

— Hă? Mai zi o dată. 

— Ştii sistemul ăla de semnalizare cu steaguri pe care îl folosesc 
vapoarele să comunice între ele? 

— A, da. Atât de nasol, zici? 


279 



Marshal a încuviinţat din cap. 

— Ai exemple? Dă-mi amănunte. 

— Ei bine, pentru început, îţi aminteşti mâinile foarte bune pe care le-ai 
avut - eu am numărat şase: patru fuluri, o chintă roială şi o culoare? 

Shelly a zâmbit melancolic, de parcă şi-ar fi amintit de iubirile lui trecute. 

— Da, mi le amintesc pe toate. Nu-i aşa că au fost minunate? 

— Păi, a continuat Marshal, am observat că toată lumea de la masă, când 
avea mâini bune, comparabile cu ale tale, câştiga mai mult decât tine - mult 
mai mult decât tine: cel puţin de două sau trei ori cât tine. De fapt, nici 
măcar n-ar trebui să spun despre mâinile tale că au fost „mâini bune”, ci 
doar bunicele, pentru că n-ai câştigat vreun pot mare cu niciuna dintre ele. 

— Adică? 

— Adică, atunci când ai o mână bună, vestea se răspândeşte ca un 
incendiu în jurul mesei. 

— în ce fel mă dau de gol? 

— Păi, dă-mi voie să mă uit pe observaţiile mele. Mi se pare că atunci 
când ai cărţi mari, le strângi prea tare în mână. 

— Le strâng? 

— Da, le păzeşti de parcă ai în mână Fort Knox. Le strângi atât de tare, 
încât ai îndoi şi roţile de la bicicletă. Şi încă un lucru, când ai ful, te tot uiţi la 
jetoane înainte să mizezi. Hai să vedem, mai era ceva... Marshal şi-a studiat 
notiţele. Mda, uite aici. De fiecare dată când ai o mână tare, nu te mai uiţi 
spre masă, ci în depărtare, de parcă ai încerca să vezi un meci de baschet la 
televizor - încercând, presupun, să îi faci pe ceilalţi să creadă că nu eşti prea 
interesat de joc. Dar dacă blufezi, te uiţi atent la faţa fiecăruia, de parcă ai 
încerca să-i faci să-şi plece privirea, să-i intimidezi, să-i convingi să nu mai 
mizeze. 

— Glumeşti, doctore, nu? Fac asta? Nu pot să cred. Ştiu toate chestiile 
astea - scrie despre ele în Cartea indiciilor lui Mike Caro. Dar nu ştiam că fac 
şi eu aşa ceva. Shelly s-a ridicat în picioare şi l-a îmbrăţişat viguros pe 
Marshal. Doctore, asta numesc eu terapie! Terapie beton! Abia aştept să mă 
întorc la masa de poker - am de gând să-mi corectez comportamentul. 0 să-i 
zăpăcesc atât de tare, încât nici n-o să ştie ce i-a pocnit. 

— Stai! Mai sunt şi altele. Vrei să le auzi? 

— Bineînţeles. Dar hai să ne mişcăm repede. Vreau să fiu sigur că mai 
găsesc loc la masă. Dacă mă gândesc mai bine, dă-mi voie să-l rezerv. Shelly 
s-a dus hotărât pană la Dusty, şeful de sală, i-a tras o palmă peste umeri, i-a 
şoptit ceva şi i-a strecurat o bancnotă de zece dolari. S-a întors rapid la 
Marshal, cu urechile ciulite. 


280 



— Continuă, eşti în formă. 

— Două lucruri. Dacă te uiţi la jetoanele tale, poate ca să le numeri rapid, 
atunci fără îndoială ai o mână bună. Cred că deja am zis asta. Dar n-am spus 
altceva: când blufezi, nu te uiţi niciodată la jetoanele tale. Şi pe urmă, ceva 
mai subtil - sunt mai puţin convins de chestia asta... 

— Dă-i drumul. Vreau să aud tot ce ai de zis, doctore! Dă-mi voie să-ţi 
spun, ai gura aurită! 

— Păi, mie mi se pare că, atunci când ai o mână bună, îţi pui miza pe masă 
cu multă blândeţe. Şi foarte aproape de tine - nu-ţi întinzi braţul prea 
departe. Iar când blufezi, faci pe dos - mai agresiv, arunci jetoanele exact în 
mijlocul mesei. De asemenea, când blufezi, deseori - dar nu tot timpul - pari 
să te uiţi mereu la cărţile din mână, de parcă ai spera că s-au schimbat între 
timp. Un ultim lucru: rămâi în joc până la sfârşit, când toţi ceilalţi de la masă 
par să ştie că tipul are o mână servită - deci cred că insişti să-ţi joci prea 
mult cărţile şi nu ţii cont de cărţile celuilalt. Ei bine, cam asta e. Marshal s-a 
apucat să rupă foaia cu notiţe. 

— Nu, nu, doctore. N-o rupe. Dă-mi-o mie. Am de gând s-o înrămez. Nu, 
nu, o s-o plastifiez şi o s-o car cu mine - ca pe un talisman norocos, o piatră 
de încercare pentru averea familiei Merriman. Ascultă, trebuie să plec - o 
ocazie unică... Shelly a privit spre masa de poker de la care tocmai plecaseră. 
Adunarea asta unică de fraieri probabil că n-o să-mi mai iasă în cale 
altădată. A, da, aproape că uitasem. Uite scrisoarea pe care ţi-am promis-o. 

I-a înmânat o scrisoare, iar Marshal a parcurs-o dintr-o privire: 

în atenţia tuturor celor interesaţi-. 

Prin prezenta declar că am beneficiat de un tratament deosebit 
din partea dr. Marshal Streider. Mă consider complet vindecat de 
toate efectele negative pe care le-a avut asupra mea metoda 
terapeutică a dr. Pânde. 


Shelly Merriman 


— Cum e? 

— Perfect, a spus Marshal. Dacă ai putea să pui şi data. 

Shelly a pus data pe bilet şi apoi, expansiv, a mai adăugat un rând: 

Prin prezenta, renunţ la orice pretenţie de despăgubire din partea 
Institutului de Psihanaliză Gulden Gate. 


281 



— Cum ţi se pare? 

— Şi mai bine. Mulţumesc, domnule Merriman. Mâine o să vă trimit prin 
poştă scrisoarea pe care v-am promis-o. 

— Atunci o să fim chit. 0 mână o spală pe cealaltă. Ştii, doctore, tocmai mă 
gândeam - e doar în fază incipientă, încă n-am niciun plan —ai putea să faci 
o carieră frumuşică din consilierea jucătorilor de poker. Ai fi nemaipomenit 
de bun. Sau poate mă înşel - vom vedea ce se întâmplă după ce mă întorc la 
masă. Dar hai să luăm o dată masa împreună. M-aş putea lăsa convins să-ţi 
fiu agent. Uită-te în jur - sute de rataţi cu micile lor vise de mărire, 
înnebuniţi să-şi îmbunătăţească stilul de joc. Iar alte cazinouri sunt şi mai 
mari... Garden City, Club 101... ar plăti oricât. Aş putea să-ţi găsesc o 
mulţime de clienţi într-o secundă - sau să umplu o sală cu destul public 
pentru un grup de lucru - vreo două sute de jucători, o sută de dolari de 
persoană, douăzeci de mii pe zi - eu aş primi onorarii fixe ca agent, 
bineînţeles. Gândeşte-te la asta. Trebuie să plec. Te sun. A dat norocul peste 
mine. 

Şi, cu aceste cuvinte, Shelly s-a dus alene până la masa de Hold ’Em, 
fredonând „Tralala-tralali, tralala-tralali, mamma mia, ce frumoasă zi!" 

Marshal a ieşit din Avocado Joe’s şi s-a dus în parcare. Era unsprezece şi 
jumătate. Peste o jumătate de oră avea să-l sune pe Peter. 


• Douăzeci si unu • 

* 


Cu o noapte înainte de următoarea şedinţă cu Carolyn, Ernest a avut un 
vis intens. S-a ridicat în şezut în pat şi l-a notat: Mă grăbesc să ajung la un 
aeroport. O văd pe Carolyn într-un grup de pasageri. 

Sunt bucuros că o văd şi fug până la ea, încerc s-o îmbrăţişez, dar ea îşi 
ţine geanta între noi, iar îmbrăţişarea e nesatisfăcătoare şi greoaie. 

De dimineaţă, gândindu-se la vis, şi-a amintit ce hotărâre luase după 
discuţia cu Paul: „Adevărul m-a băgat în asta şi tot adevărul o să mă scoată". 
Ernest a decis să facă un lucru pe care nu-1 mai făcuse niciodată. O să-i 
povestească visul pacientei. 

La următoarea şedinţă, Carol a fost intrigată de faptul că Ernest i-a relatat 
visul cu îmbrăţişarea. După ultima întâlnire începuse să se întrebe dacă nu 
cumva îl judecase greşit. îşi pierdea speranţa că ar putea să-l ispitească 
vreodată făcându-1 să se compromită. Iar acum, astăzi, el îi povesteşte vise 
cu ea. Poate că asta ar putea duce la ceva interesant, s-a gândit Carol. Dar 


282 



fără convingere: nu mai simţea că deţine controlul asupra situaţiei. Ernest 
era complet imprevizibil pentru un terapeut, aproape în fiecare şedinţă 
făcea sau spunea câte un lucru care o surprindea. Şi aproape în fiecare 
şedinţă îi dezvăluia câte un lucru despre ea însăşi pe care nu îl ştiuse. 

— Ei bine, Ernest, e foarte ciudat, pentru că şi eu am avut un vis cu tine 
azi-noapte. Nu numeşte Jung asta „sincronicitate”? 

— Nu chiar. Cred că „sincronicitate” la Jung înseamnă o concordanţă a 
două fenomene legate între ele, unul petrecându-se în lumea subiectivă, iar 
celălalt în lumea obiectivă, concretă. îmi aduc aminte că a povestit pe 
undeva cum, în timp ce analiza visul unui pacient despre un scarabeu 
egiptean din antichitate, a observat că un gândac viu zbura pe lângă geam, 
de parcă ar fi încercat să intre în cameră. Niciodată n-am înţeles semnificaţia 
acelui concept, a continuat Ernest. Cred că mulţi oameni sunt atât de 
tulburaţi de contingenţa fragilă a vieţii, încât îşi găsesc alinarea crezând într- 
o formă de interconexiune cosmică. Niciodată n-am fost atras de aşa ceva. Pe 
undeva, ideea de aleatoriu sau indiferenţă a naturii nu m-a tulburat 
niciodată. De ce ar trebui ca o simplă coincidenţă să îngrozească? De ce ar 
trebui să fie considerată altceva decât o simplă coincidenţă? 

Iar în ce priveşte faptul că ne-am visat reciproc, oare asta-i de mirare? 
Mie mi se pare, având în vedere legătura strânsă şi intimă pe care o avem, că 
ar fi surprinzător dacă n-am pătrunde unul în visele celuilalt. Scuză-mă că 
vorbesc aşa, Carolyn, probabil pare că îţi ţin o prelegere. Dar idei ca 
„sincronicitate" răscolesc o mulţime de sentimente în mine: deseori mă simt 
singur, târându-mi picioarele pe teren neutru, între dogmatismul lui Freud 
şi misticismul lui Jung. 

— Nu, nu mă deranjează că vorbeşti despre lucruri din astea, Ernest. De 
fapt, îmi place când îmi împărtăşeşti gândurile tale. Dar ai un obicei care 
face ca lucrul ăsta să pară o prelegere: îmi rosteşti numele din minut în 
minut. 

— Nu eram deloc conştient de asta. 

— Te deranjează că ţi-am spus? 

— Să mă deranjeze? Sunt încântat. îmi lasă impresia că începi să mă iei în 
serios. 

Carol s-a întins înspre Ernest şi l-a strâns de mână. 

A strâns-o şi el preţ de o secundă şi a spus: 

— Dar avem de lucru. Hai să ne întoarcem la vis. Poţi să-mi spui ce 
gânduri ai în legătură cu el? 

— 0, nu! E visul tău, Ernest. Ce gânduri ai tul 


283 



— Corect. Păi, deseori psihoterapia e simbolizată în vise sub forma unei 
călătorii. Prin urmare, cred că aeroportul reprezintă terapia, încerc să fiu 
aproape de tine, să te îmbrăţişez. Dar tu pui ceva între noi: poşeta. 

— Deci, Ernest, ce crezi despre poşetă? Mi simt puţin ciudat - ca şi cum 
am fi făcut schimb de roluri. 

— N-ai de ce, Carolyn, eu încurajez chestia asta. Nimic nu-i mai important 
decât să fim sinceri unul cu celălalt. Aşa că hai să rămânem la subiectul ăsta. 
Păi, îmi vine în minte faptul că Freud afirmă de mai multe ori că „poşetă" e 
un simbol obişnuit pentru organele genitale feminine. După cum am 
menţionat, eu nu sunt un adept al dogmei freudiene - şi totuşi încerc să nu 
arunc şi bebeluşul odată cu apa din copaie. Freud a avut atâtea viziuni 
corecte, aş fi prost să le ignor. Şi odată, acum mai mulţi ani, am participat la 
un experiment în cadrul căruia femeile au fost rugate, sub hipnoză, să viseze 
că un bărbat pe care îl doresc vine în patul lor. Dar li s-au dat instrucţiuni să 
nu arate explicit actul sexual din vis. Un număr surprinzător de mare de 
femei au folosit poşeta ca simbol - adică un bărbat vine la ele şi le bagă ceva 
în poşetă. 

— Deci, atunci, Ernest, visul înseamnă... 

— Probabil visul înseamnă că tu şi cu mine începem terapia, dar că tu 
interpui sexualitatea între noi într-un mod care ne împiedică să devenim cu 
adevărat apropiaţi. 

Carol a tăcut câteva clipe, apoi a comentat: 

— Mai e şi altă posibilitate. 0 interpretare simplă şi directă - că, în 
străfundurile tale, tu mă doreşti fizic, că îmbrăţişarea e un echivalent al 
actului sexual. în fond, nu ai fost tu cel care a iniţiat îmbrăţişarea în vis? 

— Şi, a întrebat Ernest, ce zici despre poşetă ca obstacol? 

— Dacă, aşa cum a zis Freud, uneori un trabuc e doar un trabuc, cum 
rămâne cu echivalentul feminin - că o poşetă uneori poate fi doar o poşetă... 
o poşetă care conţine bani. 

— Da, înţeleg ce spui... spui că te doresc aşa cum un bărbat doreşte o 
femeie şi că banii ăia - cu alte cuvinte, contractul nostru profesional - ne 
stau în cale. Şi că eu mă simt frustrat de asta. 

Carol a încuviinţat din cap. 

— Da, ce zici de interpretarea asta1 

— Cu siguranţă e mai simplistă, dar n-am nicio îndoială că e ceva adevăr 
în ea - că dacă nu ne-am fi cunoscut în contextul relaţiei terapeut-pacient, 
mi-ar fi plăcut să te întâlnesc în alte circumstanţe, non-profesionale - am 
discutat despre asta în ultima şedinţă. N-am făcut niciun secret din faptul că 


284 



te consider o femeie captivantă şi atrăgătoare, cu o minte nemaipomenit de 
ageră şi de penetrantă. 

Carol a zâmbit larg. 

— începe să-mi placă din ce în ce mai mult visul ăsta. 

— Şi totuşi, a continuat Ernest, visele sunt în general supradeterminate - 
nu există niciun motiv pentru care să credem că visul nu descrie ambele 
dorinţe ale mele: dorinţa de a lucra cu tine ca terapeut, fără intruziunea şi 
perturbaţia indusă de nevoile sexuale, şi dorinţa de a te cunoaşte ca femeie, 
fără intruziunea contractului nostru profesional. Asta-i dilema pe care 
trebuie să mi-o rezolv. 

Ernest s-a minunat cât de departe ajunsese cu dezvăluirea adevărului. 
Iată-1 aici - calm şi fără nicio jenă -, dezvăluindu-i unei paciente lucruri pe 
care, cu câteva săptămâni în urmă, niciodată nu şi-ar fi imaginat că ar putea 
să le spună. Şi, din câte îşi dădea seama, se ţinea bine în frâu. Nu mai simţea 
că o seducea pe Carolyn. Era deschis, dar, în acelaşi timp, responsabil, şi o 
ajuta ca terapeut. 

— Cum rămâne cu banii, Ernest? Uneori văd cum te uiţi la ceas şi am 
impresia că nu însemn pentru tine nimic mai mult decât un cec şi că fiecare 
ticăit al ceasului e încă un dolar. 

— Banii nu sunt importanţi pentru mine, Carolyn. Câştig mai mult decât 
pot să cheltuiesc şi rareori mă gândesc la bani. Dar trebuie să ţin seama de 
timp, Carolyn. Exact ca tine, când ai întâlnire cu un client şi trebuie să te ţii 
de un program. Totuşi, până acum nu mi-am dorit niciodată să treacă repede 
timpul când suntem împreună. Nici măcar o dată. Abia aştept să te văd, 
preţuiesc timpul petrecut împreună şi, de cele mai multe ori, îmi pare rău 
când se termină şedinţa. 

Carol a tăcut din nou. Ce enervant era că se simţea flatată de cuvintele lui 
Ernest. Ce enervant era că părea să spună adevărul. Ce enervant era că 
uneori nu i se mai părea respingător. 

— încă un gând pe care l-am avut, Carolyn, a fost legat de conţinutul 
poşetei. Bineînţeles, aşa cum sugerezi şi tu, banii îţi vin imediat în minte. Dar 
ce altceva ar mai putea să fie acolo şi să reprezinte un obstacol în calea 
apropierii dintre noi? 

— Nu sunt sigur că te înţeleg, Ernest. 

— Adică, poate că tu nu mă vezi aşa cum sunt de fapt din cauza unor idei 
preconcepute sau prejudecăţi care te împiedică. Poate că tu cari după tine 
un bagaj vechi, care ne blochează relaţia - răni din relaţii trecute cu alţi 
bărbaţi: tatăl tău, fratele tău, soţul tău. Sau poate aşteptările dintr-o altă 
epocă: gândeşte-te la Ralph Cooke şi la cât de des mi-ai zis: „Fii ca Ralph 


285 



Cooke... fii terapeutul-iubit de care am nevoie”. într-un fel, Carolyn, tu îmi 
spui: Nu fi tu, Ernest, fii altceva, fii altcineva. 

Carol nu se putea împiedica să observe cât de aproape de adevăr era 
Ernest, dar nu tocmai din motivele pe care şi le imagina el. Ciudat cât de 
inteligent devenise în ultima vreme. 

— Şi visul tău, Carolyn? Nu cred că mai pot scoate ceva din al meu acum. 

— Păi, am visat că eram în pat împreună, complet îmbrăcaţi şi cred că 
eram... 

— Carolyn, ai vrea să încerci să-ţi descrii visul la timpul prezent - de 
parcă s-ar întâmpla acum? Deseori asta reînvie emoţiile din vis. 

— OK, uite ce-mi amintesc. Tu şi cum mine stăteam... 

— Tu şi cu mine stăm, rămâi la timpul prezent, a protestat Ernest. 

— OK, tu şi cu mine stăm în fund sau întinşi pe pat, complet îmbrăcaţi, în 
timpul unei şedinţe de terapie. Eu vreau să fiu mai iubitoare, dar tu eşti tot 
timpul încordat şi te ţii la distanţă. Apoi, în cameră intră un alt bărbat - un 
bărbat negru ca smoala, băgăcios, urât şi grotesc iar eu imediat iau 
hotărârea de a încerca să-l seduc. Fac asta foarte uşor şi facem sex în faţa ta, 
în acelaşi pat. în tot acest timp, mă gândesc că, dacă tu vezi cât de bună sunt 
când fac sex cu el, o să fii mai interesat de mine, o să te răzgândeşti şi o să 
faci şi tu sex cu mine. 

— Sentimentele din vis? 

— Frustrată din pricina ta. Repulsie la vederea bărbatului ăstuia - era 
dezgustător, emana răutate. Nu ştiam cine e, şi totuşi ştiam. Era Duvalier. 

— Cine? 

— Duvalier. Ştii, dictatorul din Haiti. 

— Ce legătură ai tu cu Duvalier? înseamnă ceva pentru tine? 

— Ăsta-i un lucru ciudat. Absolut nimic. Nu m-am gândit la numele lui de 
ani de zile. Sunt uimită că mi-a venit în minte. 

— Asociază puţin liber pe tema Duvalier, Carolyn. Să vedem ce apare. 

— Nimic. Nu sunt sigură că am văzut vreodată poza tipului. Tiran. Brută. 
Malefic. Bestie. A, da, cred că am citit de curând un articol despre el, că 
trăieşte în sărăcie, pe undeva prin Franţa. 

— Dar bătrânul a murit demult. 

— Nu, nu, nu bătrânul. Duvalier cel tânăr. Cel căruia i se spune „Doctorul 
Bebeluş". Sunt sigură că era „Doctorul Bebeluş”. N-am idee de unde mi-am 
dat seama de asta, dar ştiam că era el. Numele lui mi-a venit în mine de 
îndată ce a intrat pe uşă. Credeam ca tocmai ţi-am spus asta. 

— Nu, n-ai spus, Carolyn, dar cred că asta e cheia visului. 

— Cum? 


286 



— Păi, mai întâi vorbeşte despre visul tău. E mai bine să avem asocierile 
tale, aşa cum am făcut şi cu visul meu. 

— Hai să vedem. Ştiu că mă simţeam frustrată. Tu şi cu mine eram în pat, 
dar eu nu ajungeam nicăieri cu tine. Apoi apare bărbatul ăsta primitiv, şi fac 
sex cu el - uf, ciudat că fac asta -, şi logica bizară a întâmplărilor din vis a 
fost că-mi vezi performanţa şi, cumva, eşti cucerit. Asta n-are noimă. 

— Spune mai multe, Carolyn. 

— Păi, n-are. Adică, dacă aş face sex cu un bărbat grotesc în faţa ta - hai 
să fim sinceri - n-o să-ţi cuceresc inima. Mai curând o să fii dezgustat, şi nu 
atras de asta. 

— Asta ar fi logic dacă am lua visul ca atare. Dar eu ştiu cum ar căpăta 
sens. Hai să presupunem că Duvalier nu e Duvalier, ci reprezintă pe 
altcineva sau altceva. 

— Ca de exemplu? 

— Gândeşte-te la numele lui: „Doctorul Bebeluş"! Imaginează-ţi că 
barbarul ăsta este o latură a mea: bebeluşul, cea mai primitivă sau 
fundamentală latură a mea. Atunci, în vis, tu încerci să te asociezi cu partea 
asta a mea, în speranţa că restul, latura mea matură, o să fie şi ea atrasă. Vezi 
tu, Carolyn, în felul ăsta visul ar avea sens - dacă ai putea seduce o parte, un 
alter ego al meu, atunci şi restul ar putea cu uşurinţă să o urmeze imediat! 

Tăcere din partea lui Carol. 

— Ce crezi, Carolyn? 

— Inteligent, Ernest, o interpretare foarte inteligentă. Şi, în sinea ei, Carol 
şi-a spus: Mai inteligentă decât crezA 

— Deci, Carolyn, dă-mi voie să rezum: explicaţiile pe care le-am dat 
ambelor vise - al tău şi al meu - ajung la o concluzie similară: că, deşi tu vii 
să mă vezi şi declari sus şi tare că ai sentimente puternice faţă de mine, că 
vrei să mă atingi şi să mă îmbrăţişezi, totuşi nu vrei cu adevărat să fii 
aproape de mine. 

— Şi, ştii, mesajele astea date de vise sunt similare cu ceea ce simt eu în 
general faţă de relaţia noastră. Acum mai multe săptămâni ţi-am spus clar că 
o să fiu sincer cu tine şi că o să-ţi răspund deschis la toate întrebările. Totuşi, 
tu niciodată n-ai profitat de această ocazie. Spui că vrei să fiu iubitul tău, şi 
totuşi, în afară de întrebările referitoare la viaţa mea de burlac, n-ai făcut 
nicio încercare de a mă cunoaşte. Am de gând să te tot bat la cap cu chestia 
asta, Carolyn, pentru că e prea importantă, foarte apropiată de miezul 
problemei. Am de gând să te tot îndemn să fii sinceră cu mine - şi pentru a 
face asta va trebui să mă cunoşti şi să ai destulă încredere în mine încât să-ţi 
dai voie să te dezvălui pe deplin în prezenţa mea. Iar experienţa asta va fi 


287 



preludiul momentului în care vei deveni tu însăţi, în cel mai profund sens al 
cuvântului, cu un alt bărbat, pe care încă nu-1 cunoşti. 

Carol a rămas tăcută şi s-a uitat la ceasul ei de mână. 

— Ştiu că nu mai avem timp, Carolyn, dar mai stai un minut sau două. Nu 
poţi să vorbeşti mai mult despre asta? 

— Nu astăzi, Ernest, a spus ea, apoi s-a ridicat şi a plecat repede din 
cabinet. 


• Douăzeci si doi • 

j 


Telefonul pe care Marshal i l-a dat lui Peter Macondo la miezul nopţii nu 
i-a adus aproape nicio alinare - a dat peste o înregistrare în trei limbi, în 
care se spunea că Grupul Financiar Macondo este închis la sfârşit de 
săptămână şi se va redeschide luni dimineaţă. Nici serviciul de informaţii 
din Zurich nu avea numărul de telefon de acasă al lui Peter. Asta, bineînţeles, 
nu era o surpriză: Peter vorbise deseori despre Mafie şi despre necesitatea 
oamenilor superbogaţi de a-şi apăra intimitatea. Urma sa fie un week-end 
lung. Marshal era nevoit să aştepte şi să sune din nou duminică la miezul 
nopţii. 

La două noaptea, nereuşind să doarmă, Marshal a început să scotocească 
printre eşantioanele farmaceutice din dulăpiorul lui cu medicamente, 
căutând un sedativ. Ceva ce nu-i stătea deloc în obicei - deseori tuna şi 
fulgera împotriva pastilelor şi insista că un om echilibrat ar trebui să facă 
faţă disconfortului psihic doar cu ajutorul introspecţiei şi autoanalizei. Dar 
în noaptea asta nicio autoanaliză nu era posibilă: era foarte încordat şi avea 
nevoie de ceva să se calmeze. în cele din urmă a găsit nişte Chlor-Trimeron, 
un antihistaminic sedativ, a înghiţit două pastile şi a dormit prost câteva ore. 

Pe măsură ce week-end-ul se scurgea, sporea şi neliniştea lui. Unde era 
Adriana? Unde era Peter? îi era imposibil să se concentreze. A aruncat 
ultimul număr din Jurnalul American de Psihanaliză până în celălalt capăt al 
camerei, nu şi-a putut stârni plăcerea de a face toaleta bonsailor, n-a izbutit 
nici măcar să-şi calculeze profitul săptămânal de pe urma acţiunilor de la 
bursă. A exersat energic o oră la sala de sport, trăgând de fiare, a jucat un 
meci de baschet la Y, a alergat până la Golden Gate. Dar nimic nu a slăbit 
încleştarea fricii care îl împresura. 

A pretins că îşi e pacient. Calmează-te\ De ce te agiţi aş al Hai să stăm jos 
şi să analizăm ce s-a întâmplat în realitate. Doar un singur lucru. Adriana n-a 
venit la şedinţe. ŞP Investiţia e în siguranţă. Peste două zile... Ia să vedem... 


288 



peste treizeci şi trei de ore... o să vorbeşti la telefon cu Peter. Ai un bilet de 
la Credit Suisse care garantează împrumutul. Acţiunile Wells Fargo au scăzut 
cu aproape doi la sută de când le-ai vândut lucrul cel mai rău care s-ar 
putea întâmpla ar fi să încasezi biletul de la bancă şi să recumperi acţiunile 
la un preţ mai mic. Da, poate că s-a întâmplat ceva cu Adriana şi tu nu te-ai 
prins. Dar nu eşti un clarvăzător. Uneori mai poţi scăpa din vedere câte ceva. 

Intervenţii terapeutice solide, s-a gândit Marshal. Dar ineficiente, pentru 
că şi le autoadresa. Există limite ale autoanalizei, oare cum o fi făcut-o Freud 
atâţia ani? Marshal ştia că trebuie să-şi împărtăşească grijile cuiva. Dar cui? 
Nu lui Shirley: vorbeau foarte puţin unul cu altul, iar subiectul investiţiei lui 
alături de Peter era unul incendiar. Ea se împotrivise încă de la început. 
Când Marshal meditase cu voce tare la cum o să cheltuiască profitul de şapte 
sute de mii de dolari, ea îi răspunsese cu un exasperat „Trăim în două lumi 
diferite”. Acum cuvântul lăcomie ieşea de pe buzele lui Shirley din ce în ce 
mai des. Cu două săptămâni în urmă, chiar sugerase ca Marshal să ceară 
îndrumarea consilierului ei budist, pentru a se ocupa de lăcomia care îl 
inunda. 

Pe lângă asta, Shirley plănuia ca duminică să urce pe muntele Tamalpais, 
în căutare de material pentru ikebana. în după-amiaza aceea, pe când se 
pregătea de plecare, ea a zis că este posibil să-şi petreacă noaptea în altă 
parte: avea nevoie de timp numai pentru ea, un minirefugiu 
ikebana/meditaţie. Alarmat la ideea că o să rămână restul week-end-ului 
singur, Marshal s-a gândit să-i spună lui Shirley că are nevoie de ea şi s-o 
roage să nu plece. Dar Marshal Streider nu se ruga de nimeni, nu îi stătea în 
fire. în plus, încordarea lui era atât de palpabilă şi atât de contagioasă, încât 
nu era de mirare că Shirley simţea nevoia să evadeze. 

Marshal a aruncat o privire exasperată către aranjamentul pe care i-1 
lăsase soţia lui: o creangă bifurcată de cais, acoperită cu licheni, o ramificaţie 
se întindea mult deasupra mesei, paralelă cu ea, iar cealaltă ramificaţie se 
înălţa pe verticală. La capătul ramurii orizontale era o singură floare de cais. 
Pe ramura care se ducea înspre tavan erau înfăşurate vârtejuri de levănţică 
şi sângele voinicului, care îmbrăţişau tandru două cale, una albă şi cealaltă 
de culoarea şofranului. La naiba, s-a gândit Marshal, pentru aşa ceva are 
timpi De ce face asta? Trei flori... iar o cală albă şi alta de culoarea 
şofranului... Un minut întreg a studiat aranjamentul, a clătinat din cap, şi 
apoi l-a vârât sub masă, ca să nu-1 mai vadă. 

Cu cine altcineva aş putea să vorbescl Cu vărul meu, Melvinl în niciun 
cad. Melvin îmi poate da sfaturi bune uneori, dar acum nu mi-ar folosi la 
nimic. N-aş putea suporta sarcasmul din vocea lui. Un colegi Imposibil. N- 


289 



am încălcat nicio regulă profesională, dar nu sunt sigur că alţii - mai ales cei 
care mă invidiază - vor ajunge la aceeaşi concluzie. Dacă se duce vorba, pot 
să-mi iau adio definitiv de la preşedinţia institutului. 

Am nevoie de cineva - de un confident. Dacă Seth Pânde ar mai fi 
disponibil. Darm-am lins pe bot de relaţia asta. Poate că n-ar fi trebuit să fiu 
atât de dur cu Seth... Nu, nu, nu, Seth o merita, a fost corect ce-am făcut. A 
primit exact ce merita. 

Unul dintre pacienţii lui Marshal, un psihiatru, vorbea deseori despre un 
grup de sprijin format din zece terapeuţi bărbaţi, care se întâlneau câte două 
ore, din două în două săptămâni. Nu numai că întâlnirile erau întotdeauna 
utile, susţinea pacientul lui, dar membrii se sunau între ei de câte ori aveau 
nevoie de ajutor. Bineînţeles, Marshal nu era de acord ca pacientul lui să 
facă parte dintr-un grup. Dacă ar fi trăit în vremuri mai conservatoare, i-ar fi 
interzis. Sprijin, susţinere, consolare - toate cârjele astea jalnice, nu fac 
decât să întărească patologia şi să încetinească munca adevăratei analize. S- 
a gândit la cuvintele lui Seth Pânde referitoare la lipsa prieteniilor dintre 
bărbaţi în societatea contemporană. Da, de asta avea nevoie - de un prieten. 

Duminică la miezul nopţii - 9 a.m., luni, la Ziirich - i-a telefonat lui Peter 
şi a ascultat un supărător mesaj înregistrat: „Aţi sunat la Grupul Financiar 
Macondo. Domnul Macondo este plecat într-o croazieră de nouă zile. 
Compania va fi închisă în toată această perioadă, dar, dacă este o chestiune 
urgentă, vă rugăm să lăsaţi un mesaj. Mesajele vor fi ascultate şi se vor 
depune toate eforturile pentru a-i fi transmise domnului Macondo.” 

O croaziera! O companie atât de mare să fie închisă timp de nouă zilei 
Marshal a lăsat un mesaj în care îl ruga pe domnul Macondo să-l sune în 
legătură cu o chestiune cu adevărat urgentă. Mai târziu, încă treaz, ideea 
unei croaziere începea să nu i se mai pară atât de lipsită de sens. Evident că 
s-a petrecut o ruptură, s-a gândit el, ori între Peter şi Adriana, ori intre 
Adriana şi tatăl ei şi, străduindu-se să o repare, Peter a luat decizia 
impulsivă să plece - să o şteargă cu sau fără Adriana într-o croazieră pe 
Mediterana. Nimic mai simplu. 

Dar, pe măsură ce zilele treceau şi nu primea nicio veste de la Peter, 
Marshal îşi făcea din ce în ce mai multe griji cu privire la investiţia lui. Avea 
oricând posibilitatea de a apela la biletul băncii, dar asta însemna 
renunţarea la orice profit adus de generozitatea lui Peter: ar fi fost o prostie 
să intre în panică şi să sacrifice această oportunitate unică. Pentru ce? 
Pentru că Adriana nu a venit la o şedinţă? 0 tâmpenie! 

Miercuri la unsprezece, Marshal avea o oră liberă. Fosta oră de 
supervizare a lui Ernest nu se ocupase încă. A ieşit la o plimbare pe 


290 



California Street, a trecut pe lângă Pacific Union Club, unde luase prânzul cu 
Peter şi apoi, un cvartal mai sus, s-a întors brusc din drum şi a urcat treptele, 
a trecut pragul de marmură al uşii, a luat-o pe lângă şirurile de cutii poştale 
din bronz lustruit şi a ajuns sub lumina diafană a rotondei cu cupolă înaltă, 
din sticlă. Aici, înconjurat din trei părţi de canapele din piele şi lemn de 
mahon, stătea Emil, majordomul sclipitor, îmbrăcat în smoching. 

Gândul i-a zburat la Avocado Joe’s: jachetele echipelor sportive, fumul 
dens de ţigară, individul negru plin de bijuterii, cu pălăria din fetru cenuşiu, 
şi Dusty, şeful de sală, care îl dojenise fiindcă urmărea jocul, „pentru că aici 
ne gândim la sentimente”. Şi sunetele: zumzetul acţiunii de la Avocado Joe’s, 
clinchetul jetoanelor, pocnetul bilelor de biliard, tachinările, discuţiile 
despre jocuri de noroc. Sunetele din Pacific Union Club erau mult mai 
blânde. Argintăria şi cristalul răsunau aidoma clopoţeilor în timp ce 
ospătarii aranjau mesele pentru prânz. Membrii vorbeau încetişor despre 
cumpărarea acţiunilor la bursă, pantofi italieneşti din piele bocăneau discret 
şi elegant pe podeaua de stejar lustruit. 

Unde se simţea acasă? Dar oare era undeva la el acasă? se întreba 
Marshal, aşa cum mai făcuse de multe ori până atunci. Cărui loc îi aparţinea 
el - Avocado Joe’s sau Pacific Union Club? Oare avea să plutească în derivă la 
nesfârşit, fără nicio ancoră, undeva la mijloc, petrecându-şi viaţa în 
încercarea de a pleca dintr-un loc şi de a ajunge în celălalt? Iar dacă vreun 
spiriduş sau vreun djinn i-ar fi poruncit: Acum e momentul să decizi-, alege 
un loc sau altul- căminul tău pentru eternitate, ce-ar fi făcut? în minte i-au 
venit gânduri legate de analiza lui cu Seth Pânde. N-am analizat niciodată 
asta. Nici „căminul", nici prietenia şi, conform spuselor lui Shirley, nici banii 
sau lăcomia. Ce naiba am analizatm nouă sute de ore? 

Deocamdată, Marshal a pretins că se simte ca acasă la Club şi s-a dus 
întins la majordom. 

— Emil, ce mai faci? Doctor Streider. Cel cu care am luat prânzul acum 
câteva săptămâni, domnul Macondo, mi-a povestit despre memoria ta 
uimitoare, dar poate că nici măcar tu nu-ţi aminteşti de un musafir pe care 1- 
ai întâlnit o singură dată. 

— O, ba da, domnule doctor, îmi amintesc bine de dumneavoastră. Şi de 
domnul Maconta... 

— Macondo. 

— Da, scuze, Macondo. Nu-i atât de uimitoare memoria mea. Dar de fapt 
îmi amintesc foarte bine de prietenul dumneavoastră. Deşi ne-am întâlnit o 
singură dată, mi-a lăsat o impresie de neşters. Un gentleman rafinat şi foarte 
generos! 


291 



— Adică l-ai întâlnit o singură dată în San Francisco. Mi-a spus că v-aţi 
cunoscut când erai majordom la clubul lui din Paris. 

— Nu, domnule, probabil vă înşelaţi. Este adevărat că am lucrat la Cercle 
Union Interalliee din Paris, dar nu l-am întâlnit niciodată acolo pe domnul 
Macondo. 

— Atunci, la Ziirich? 

— Nu, nicăieri. Sunt foarte sigur că nu l-am cunoscut până de curând. 
Prima oară l-am văzut când aţi luat prânzul aici. 

— Atunci, păi... cum adică?... Adică, atunci, cum de te cunoştea atât de 
bine?... adică... de unde ştia că ai lucrat la clubul din Paris? Cum de a putut 
lua prânzul aici? Nu, adică, are vreun cont aici? Cum plăteşte? 

— E vreo problemă, domnule? 

— Da, şi e legată de faptul că ai pretins că-1 cunoşti atât de bine, că ai 
pretins că sunteţi prieteni atât de vechi. 

Emil părea tulburat. A aruncat o privire spre ceasul de la mâna sa, apoi s- 
a uitat în jur. Rotonda era pustie, clubul tăcut. 

— Domnule doctor Streider, am câteva clipe libere înainte de prânz. Vă 
rog, haideţi să stăm jos şi să discutăm puţin. Emil a făcut un gest către o 
cameră de dimensiunea unui dulap, care se afla chiar lângă sala de mese. 
înăuntru, Emil l-a invitat pe Marshal să ia loc şi i-a cerut permisiunea să-şi 
aprindă o ţigară. După ce a suflat cu nesaţ fumul, a spus: Pot să vorbesc 
sincer, domnule? Şi neoficial, ca să zic aşa? 

Marshal a încuviinţat din cap. 

— Bineînţeles. 

— De treizeci de ani lucrez în cluburi exclusiviste. în ultimii 
cincisprezece, ca majordom. Am fost martor la multe. Nimic nu-mi scapă. îmi 
pot da seama, domnule doctor Streider, că nu sunteţi familiarizat cu astfel de 
cluburi, lertaţi-mă dacă sunt nepoliticos. 

— Nu, deloc, a spus Marshal. 

— Un lucru pe care ar trebui să-l ştiţi este că, în cluburile private, cineva 
încearcă întotdeauna să obţină ceva - o favoare, o invitaţie, o relaţie, o 
investiţie, ceva - de la altcineva. Şi... Hai să spunem... Pentru a unge acest 
proces, cineva trebuie să-i lase o anumită impresie altcuiva. Eu, asemenea 
tuturor majordomilor, trebuie să-mi joc rolul în acest proces. Am obligaţia 
să mă asigur că totul decurge armonios. De aceea, când domnul Macondo a 
discutat cu mine de dimineaţă, mai devreme, şi m-a întrebat dacă am mai 
lucrat şi la alte cluburi din Europa, evident că i-am răspuns amabil şi i-am 
spus că am lucrat în Paris vreme de zece ani. Iar când el a părut extrem de 
prietenos în clipa în care m-a salutat în prezenţa dumneavoastră, ce era să 


292 



fac? Să mă întorc spre dumneavoastră, oaspetele lui, şi să spun „Nu l-am mai 
văzut niciodată pe omul ăsta?” 

— Bineînţeles că nu, Emil. îţi înţeleg foarte bine punctul de vedere. N-am 
vrut să te critic. Doar că am fost mirat de faptul că nu-1 cunoşteai. 

— Dar, domnule doctor Streider, aţi pomenit de o problemă. Nu de una 
gravă, sper. Mi-ar plăcea să ştiu dacă e aşa. Clubului i-ar plăcea să ştie. 

— Nu, nu. O chestiune minoră. Doar că i-am pierdut adresa şi aş dori sa 
iau legătura cu el. 

Emil a ezitat. Evident, nu credea că era vorba de o chestiune minoră, dar 
cum Marshal nu i-a mai dat nicio informaţie, s-a ridicat în picioare. 

— Vă rog, aşteptaţi-mă în salon. O să fac tot ce pot să obţin informaţii 
pentru dumneavoastră. 

Marshal s-a aşezat, supărat din cauza proprie-i stângăcii. Nu prea avea 
şanse, dar poate că Emil îl va ajuta. 

Majordomul s-a întors peste câteva clipe şi i-a dat lui Marshal o foaie de 
hârtie pe care erau trecute aceeaşi adresă şi acelaşi număr de telefon pe care 
le avea şi el. 

— Din câte am aflat de la recepţie, domnului Macondo i s-a acordat 
temporar calitatea de membru al clubului nostru, pentru că este membru al 
Baur au Lac Club din Zurich. Dacă doriţi, le putem trimite un fax prin care să 
le cerem mai multe informaţii. 

— Te rog. Şi, dacă eşti amabil, te rog trimite-mi şi mie răspunsul prin fax. 
Uite cartea mea de vizită. 

Marshal s-a răsucit pe călcâie, dar Emil l-a oprit şi a adăugat în şoaptă: 

— Aţi întrebat despre modul de plată. Vă zic asta între patru ochi, 
domnule doctor. Domnul Macondo a plătit cu bani gheaţă şi a fost foarte 
generos. Mi-a dat două bancnote de o sută de dolari, mi-a spus să plătesc 
prânzul, să las ospătarului un bacşiş generos şi să păstrez restul pentru 
mine. în asemenea chestiuni, mă pot bizui pe memoria mea uimitoare. 

— Mulţumesc, Emil, mi-ai fost de mare ajutor. Fără niciun chef, Marshal a 
scos o bancnotă de douăzeci de dolari din teancul prins cu clamă şi a pus-o 
în mâna pudrată cu talc a lui Emil. A vrut din nou să plece, dar brusc şi-a 
amintit de ceva. 

— Emil, ţi-aş mai putea cere un ultim serviciu? Data trecută am cunoscut 
un prieten de-al domnului Macondo, un gentleman înalt, îmbrăcat cam 
excentric - cu o cămaşă portocalie, un sacou în carouri roşii, cred. Am uitat 
cum îl cheamă, dar tatăl lui a fost pe vremuri primarul oraşului San 
Francisco. 


293 



— Nu poate fi decât domnul Roscoe Richardson. L-am văzut mai devreme 
pe aici. E ori în bibliotecă, ori în camera pentru jocuri. 0 sugestie, domnule 
doctor: nu vorbiţi cu el dacă joacă table. 0 să se înfurie. E cam pasionat de 
jocuri. Vă urez mult noroc şi o să mă ocup personal de faxul dumneavoastră. 
Puteţi conta pe mine. Emil şi-a aplecat capul şi a aşteptat. 

— încă o dată, îţi mulţumesc, Emil. Şi, încă o dată, Marshal n-a avut de 
ales şi a trebuit să scoată încă douăzeci de dolari. 

Când a intrat în camera pentru jocuri, cu lambriuri din lemn de stejar, 
Roscoe Richardson tocmai pleca de la masa de table pentru a se duce în 
bibliotecă, să-şi citească ziarul înainte de prânz. 

— A, domnule Richardson, poate vă amintiţi de mine: dr. Streider. Ne-am 
cunoscut acum câteva săptămâni, când am luat prânzul aici cu o cunoştinţă 
de-a dumneavoastră, Peter Macondo. 

— A, da, doctorul Streider. îmi amintesc. Seria de prelegeri academice. 
Felicitări. 0 minunată onoare. Minunat. Luaţi prânzul cu mine astăzi? 

— Vai, nu. Am agenda plină de pacienţi în după-amiaza asta. Dar v-aş 
ruga să-mi faceţi o favoare. încerc să dau de domnul Macondo şi mă 
întrebam dacă ştiţi pe unde se află. 

— Doamne sfinte, nu. Nu l-am mai văzut niciodată până în ziua aia. Un tip 
încântător, şi totuşi, o chestie ciudată, i-am trimis nişte materiale despre 
firma mea nou înfiinţată, dar FedEx mi le-a returnat pentru că nu le-a putut 
preda destinatarului. Spunea că mă cunoaşte? 

— Aşa aveam impresia, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Spunea că 
tatăl dumneavoastră şi tatăl lui, un profesor de economie, jucau golf 
împreună. 

— Păi, cine ştie? E foarte posibil. Tatăl meu a jucat cu toţi bărbaţii vestiţi 
din occident. Şi... - aici şi-a schimonosit faţa cu maxilare mari şi i-a făcut cu 
ochiul - şi cu mai multe femei. Ei bine, unsprezece şi jumătate. Ar trebui să 
sosească Financial Times. Toată lumea se bate pe el, aşa că mă duc în 
bibliotecă. Noroc, domnule doctor. 

Deşi conversaţia cu Roscoe Richardson nu i-a adus nicio alinare, i-a dat 
câteva idei despre ce să facă. De îndată ce a ajuns la cabinet, Marshal a 
deschis dosarul Macondo şi a scos faxul care-1 informa despre Seria de 
prelegeri academice sponsorizate Marshal Streider. Care era numele acelui 
rector de la Universitatea din Mexico? Iată-1 - Raoul Gomez. Peste câteva 
clipe, vorbea la telefon cu domnul Gomez - primul lucru care îi mergea bine 
de zile întregi. Deşi spaniola lui Marshal şchiopăta, a izbutit să înţeleagă că 
domnul Gomez nega faptul că ar fi auzit vreodată de vreun Peter Macondo 
şi, cu atât mai mult, că ar fi primit o bursă generoasă de la el pentru a finanţa 


294 



o serie de prelegeri Streider. în plus, în ce-1 priveşte pe tatăl lui Peter 
Macondo, nu exista niciun Macondo în vreo facultate cu profil economic şi, 
de altfel, nicăieri în universitate. 

Marshal s-a prăbuşit pe scaun. Suferise prea multe lovituri, şi acum se 
lăsase pe spate, încercând să-şi limpezească gândurile. După doar câteva 
momente, temperamentul lui de om eficient a preluat comanda: a luat un pix 
şi a conceput o listă cu ce avea de făcut. Primul lucru era să contramandeze 
şedinţele pacienţilor din acea după-amiază. Marshal a dat telefoane şi a lăsat 
mesaje la patru pacienţi, anulându-le şedinţele. Bineînţeles că nu le-a 
dezvăluit motivul pentru care făcea asta. Marshal era convins că cel mai bine 
ar fi fost să tacă şi să exploreze fanteziile pacienţilor despre motivul pentru 
care le-a anulat programările. Iar banii! Patru ore de o sută şaptezeci şi cinci 
de dolari. Şapte sute de dolari pierduţi - bani pe care n-avea cum să-i 
recupereze niciodată. 

Marshal s-a întrebat dacă faptul că renunţa la şedinţele din această după- 
amiază nu reprezenta cumva un punct de cotitură în viaţa lui. I-a trecut prin 
cap gândul că aceasta era o decizie crucială. Niciodată, de când profesa, nu 
anulase o şedinţă. De fapt, niciodată nu chiulise de la nimic - vreun 
antrenament la fotbal, o zi de şcoală. Albumul lui era plin de premii pentru 
prezenţă încă din şcoala elementară. Nu că nu s-ar fi îmbolnăvit sau rănit 
niciodată. Se îmbolnăvea ca toată lumea. Dar era suficient de tare încât să 
ducă boala pe picioare. însă nu poţi să ţii o şedinţă de psihanaliză într-o 
stare de panică. 

Următorul lucru: să-l sune pe Melvin. Marshal ştia ce o să-i spună, iar 
vărul său nu i-a înşelat aşteptările: 

— E vremea să te duci la bancă - du-te imediat cu biletul ăla la Credit 
Suisse. Roagă-i să transfere un depozit de nouăzeci de mii de dolari în contul 
tău bancar. Şi fii recunoscător, Marshal, pupă-mi tălpile, că am insistat să 
ceri biletul ăsta. îmi rămâi dator. Şi aminteşte-ţi - Dumnezeule, n-ar trebui 
să-ţi zic eu asta, Marshal - tratezi sonaţi. Nu face investiţii împreună cu ei! 

O oră mai târziu, Marshal, cu garanţia bancară în mână, mergea pe Sutter 
Street, spre Credit Suisse. Pe drum, era sfâşiat de visele pierdute: bogăţie, 
mărirea colecţiei lui de obiecte de artă, timpul liber pentru a da expresie în 
scris minţii sale fertile, dar mai mult decât orice, suferea după cheia care-i 
oferea acces la lumea oamenilor sus-puşi, lumea cluburilor private, a cutiilor 
poştale din bronz şi a bonomiei bogătaşilor. 

Şi Peterl Făcea el parte din lumea astal Altfel nu putea să profite de ea 
financiar, cu siguranţă, sau, dacă o făcea, asta era o problemă a lui şi a băncii. 
Dar, se gândea Marshal, dacă Peter nu avea ni ci o motivaţie financiară, care 


295 



erau motivele pentru care îi făcea astă ? Să ridiculizeze psihanaliză ? Oare era 
în cârdăşie cu Seth Pândei Sau cu Shelly Merrimanl Sau chiar cu întreaga 
aripă opozantă din Institutul de Psihanaliza! Oare asta putea să fie o farsăl 
Pură sociopatie şi maliţiozitate! Dar, oricare ar fi jocul, oricare ar fi motivul, 
de ce nu l-am descoperit mai devreme ? Am fost un dobitoc de rahat. Un 
dobitoc lacom şi de rahat. 

Credit Suisse era o sucursală care nu lucra cu publicul, ci doar cu 
persoane juridice, şi se afla la etajul cinci al unei clădiri de birouri de pe 
Sutter Street. Funcţionarul bancar care l-a întâmpinat pe Marshal a studiat 
biletul şi l-a asigurat că sucursala era autorizată să se ocupe de el. S-a scuzat, 
spunând că directorul, care era într-o întrevedere cu un alt client, se va 
ocupa personal de el. în plus, o să dureze puţin până trimit prin fax biletul la 
Ziirich. 

Zece minute mai târziu, directorul, un bărbat zvelt şi sobru, cu o faţă 
lungă şi o mustaţă ca a lui David Niven, l-a invitat pe Marshal în biroul său. 
După ce a studiat şi a copiat numerele de pe permisul de conducere al lui 
Marshal şi de pe extrasele de cont, a examinat scrisoarea de garanţie 
bancară, şi apoi s-a ridicat să o fotocopieze. Când s-a întors, Marshal a 
întrebat: 

— Cum o să-mi primesc banii? Avocatul meu m-a informat... 

— Scuzaţi-mă, domnule Streider, îmi puteţi da numele şi adresa 
avocatului dumneavoastră? 

Marshal i-a dat informaţiile despre vărul lui, Melvin, şi a continuat: 

— Avocatul meu mi-a recomandat să cer un depozit trimis direct în 
contul meu de la Wells Fargo. 

Preţ de câteva clipe, directorul a rămas tăcut, studiind scrisoarea. 

— E vreo problemă? a întrebat Marshal. Nu mi se garantează prin ea plata 
la cerere? 

— Aceasta este într-adevăr o scrisoare de la Credit Suisse, care 
garantează plata la cerere. După cum vedeţi aici - şi i-a arătat semnătura -, a 
fost emisă de sucursala noastră din Ziirich şi semnată de Winfred Forster, 
unul dintre vicepreşedinţi, iar eu îl cunosc bine pe Winfred Forster - foarte 
bine, zău aşa: am petrecut împreună trei ani la sucursala noastră din 
Toronto - şi da, domnule doctor Streider, e o problemă: asta nu este 
semnătura lui! Mai mult, de la Ziirich ni s-a confirmat prin fax: nu seamănă 
deloc. Teamă mi-e că am datoria neplăcută de a vă informa că această 
scrisoare este un fals! 


296 



• Douăzeci si trei • 


După ce a plecat din cabinetul lui Ernest, Carol s-a schimbat în costumul 
de jogging în toaleta de la primul etaj şi s-a dus cu maşina până în port. A 
parcat lângă Green’s, un restaurant vegetarian la modă, condus cu eficienţă 
de Centrul Zen din San Francisco. De lângă portul înţesat de iahturi pornea o 
alee care se întindea pe trei kilometri de-a lungul golfului şi ajungea până în 
Fort Point, sub Golden Gate. Era traseul favorit pentru alergaţi al lui Jess, şi 
de curând devenise şi al ei. 

Traseul începea de la clădirile vechiului Fort Mason, care găzduiau mici 
galerii, o librărie doldora de cărţi, un muzeu de artă, un teatru şi un atelier 
de actorie. Trecea pe lângă pontoanele pentru bărci şi continua de-a lungul 
golfului, unde pescăruşi neobrăzaţi îi provocau pe cei care alergau să-i calce. 
O lua pe lângă pajiştea pe care se înălţau zmee, nu dintre cele simple, 
triunghiulare sau pătrăţoase pe care le lansaseră în copilărie ea şi fratele ei, 
Jeb, ci modele de avangardă, în formă de Superman sau de picioare de 
femeie, ori triunghiuri lucioase, sofisticate din punct de vedere tehnologic, 
care fluierau când coteau brusc sau îşi schimbau direcţia, ori plonjau direct 
în jos, frânând instantaneu pentru a face piruete delicate cu cozile lor. Urma 
o mică plajă, unde câţiva oameni care făceau băi de soare stăteau în jurul 
unei sculpturi suprarealiste din nisip ce reprezenta o sirenă, apoi, de-a 
lungul apei, o alee lungă, unde windsurferii în costume impermeabile îşi 
pregăteau ambarcaţiunile de agrement. Urma un mal stâncos, cu o duzină de 
sculpturi în piatră - mormane de pietre perfect alese şi puse într-un 
echilibru precar de către un artist necunoscut, care înfăţişau pagode 
birmaneze fantastice. Apoi un dig lung, plin de pescari asiatici serioşi şi 
răbdători, dintre care nici măcar unul, din câte ştia Carol, nu prinsese 
niciodată nimic. Şi ultima parte, până sub Golden Gate, unde îi putea urmări 
cu privirea pe surferii sexy, cu părul lung, care pluteau în apa rece, 
aşteptând să călărească valurile înalte şi întunecate. 

Acum alerga aproape în fiecare zi împreună cu Jess, uneori pe aleile din 
Golden Gate Park sau pe plajă, la sud de Cliffhouse, dar faleza era traseul lor 
obişnuit. Deseori se vedea şi seara cu Jess. în general, când se întorcea acasă 
de la serviciu, îl găsea acolo preparând cina şi stând la taclale cu gemenii, 
care erau din ce în ce mai ataşaţi de el. în pofida faptului că îi plăcea Jess, 
Carol îşi făcea griji. Părea prea bun. Ce avea să se întâmple când o să se 
apropie şi mai mult de ea, atât de mult încât să-şi dea seama cum era ea de 
fapt? Profunzimile ei, gândurile ei ascunse nu erau prea frumoase. Oare o să 


297 



se retragă? Nu avea încredere în uşurinţa cu care se insinuase atât de adânc 
în căminul ei - şi felul în care devenise atât de important în ochii copiilor. 
Oare avea libertatea de a decide oricând că Jess nu era bărbatul potrivit 
pentru ea? Sau se va gândi întotdeauna la ce-i mai bine pentru copiii ei? 

în rarele ocazii când slujba lui Jess îl împiedica să alerge împreună cu ea, 
Carol fugea o oră de una singură. Era uimită cât de mult ajunsese să-i placă 
joggingul: poate că era senzaţia aceea de euforie care îi rămânea în trup tot 
restul zilei sau fericirea deplină care o invada în clipa în care depăşea 
extenuarea iniţială. Sau poate că pur şi simplu ajunsese să-l placă atât de 
mult pe Jess, încât îi împărtăşea hobby-urile. 

Când alerga singură nu era la fel de frumos ca atunci când alerga 
împreună cu Jess, dar tot se alegea cu ceva: cu timp de reflecţie. La început 
ascultase muzică în căşti - country, Vivaldi, flaut japonez, Beatles -, dar în 
ultima vreme îşi lăsase walkman-ul în maşină, pentru a putea medita. 

Ideea de a-şi dedica un timp de reflecţie era revoluţionară pentru Carol. 
Cea mai mare parte a vieţii ei făcuse exact pe dos, îşi umpluse orice fărâmă 
de timp liber cu activităţi care să-i distragă atenţia. Ce se întâmplă acum? se 
întreba ea, în timp ce fugea pe alee, zburătăcind porumbeii la fiecare pas. 0 
diferenţă consta în noua deschidere afectivă pe care o simţea. în trecut, 
peisajul interior fusese monoton şi sterp, constrâns de gama săracă şi 
negativă de sentimente: furie, resentimente, regrete. Majoritatea faţă de 
Justin, iar restul, faţă de toţi ceilalţi oameni care apăreau zi de zi în viaţa ei. 
Cu excepţia propriilor copii, aproape niciodată nu gândise ceva bun despre 
cineva. Aici respecta tradiţia familiei: era fiica mamei ei şi nepoata bunicii ei! 
Ernest o făcuse conştientă de lucrul ăsta. 

Dacă îl urâse atât de tare pe Justin, atunci de ce, pentru numele lui 
Dumnezeu, se încuiase pe dinăuntru în acea căsnicie şi aruncase mai apoi 
cheia? La fel de bine ar fi putut s-o azvârle în valurile care se rostogoleau în 
Oceanul Pacific, aflat acum la numai câţiva metri de ea, în timp ce se apropia 
de digul pescarilor. 

Ştia că făcuse o greşeală oribilă şi îşi dăduse seama de asta imediat după 
căsătorie. Aşa cum Ernest - naiba să-l ia! - o obligase să recunoască, şi ea, ca 
toată lumea, avusese mai multe alternative: ar fi putut să renunţe la 
căsătorie sau să încerce s-o schimbe. Ea alesese, alesese în mod deliberat - 
aşa i se părea acum - să nu facă niciuna, nici alta. în schimb, se bălăcise în 
greşeala aceea nenorocită. 

îşi amintea cum Norma şi Heather insistaseră în seara aia, după ce Justin 
ieşise pe furiş din viaţa ei, asupra faptului că el îi făcuse un serviciu. Aveau 
dreptate. Cât priveşte furia ei fiindcă el, şi nu ea, avusese iniţiativa? O 


298 



prostie! în marele ghem al vieţii - expresia preţioasă a lui Ernest - ce mai 
conta cine părăsea pe cine? Amândurora le era mai bine despărţiţi. Se 
simţea mai bine decât se simţise în ultimii zece ani. Iar Justin îi făcea o 
impresie mai bună străduindu-se din răsputeri, în stilul lui jalnic şi bleg, să 
fie un tată bun. Ba chiar fusese de acord cu o săptămână în urmă, fără să-i 
ceară nicio explicaţie, să stea cu gemenii când ea şi Jess au plecat în week- 
end la Mendocino. 

Ce ironie, se gândea ea, că inocentul de Ernest se chinuie atât de tare 
acum să facă ceva în privinţa căsniciei ei fictive cu Wayne - cât de neobosit 
era în îndemnurile lui ca ea să ia taurul de coarne şi să facă ceva în privinţa 
asta - ori să schimbe ceva în căsnicie, ori să-i pună capăt. Ce fază: dacă ar şti 
că face cu ea exact acelaşi lucru pe care îl făcuse şi cu Justin, că acum este de 
partea ei, plănuieşte strategii împreună cu ea în sala de consiliu de război, 
dându-i e/aceleaşi sfaturi pe care i le dăduse lui Justin! 

Carol gâfâia când a ajuns la Golden Gate. A alergat până la capătul aleii, a 
atins bariera cea mai îndepărtată de sub pod şi, fără să se oprească, s-a 
întors spre Fort Mason. Briza, ca de obicei, bătea dinspre Oceanul Pacific, iar 
acum, cu vântul în spate, zbura fără niciun efort înapoi pe lângă surferi, 
pescari, pagodele birmaneze, zmeul Superman şi pescăruşii neobrăzaţi. 

După ce şi-a luat prânzul format dintr-un măr crocant Red Delicious în 
maşină, Carol s-a întors la firma de avocatură Jarndyce, Kaplan and Turtle, 
unde a făcut un duş şi s-a pregătit pentru întâlnirea cu un nou client, care îi 
fusese trimis de Julius Jarndyce, asociatul senior. Domnul Jarndyce, ocupat 
să facă lobby în Washington, o rugase să aibă o deosebită grijă de acest 
client, un vechi prieten, dr. Marshal Streider. 

Carol şi-a văzut clientul, care se plimba de colo-colo, evident extrem de 
agitat, în sala de aşteptare. Când l-a invitat în birou, Marshal a intrat grăbit, 
s-a aşezat pe marginea scaunului şi a spus: 

— Va mulţumesc ca m-aţi primit astăzi, doamnă Astrid. Domnul Jarndyce, 
pe care îl cunosc de mulţi ani, mi-a oferit o programare abia săptămâna 
viitoare, dar este o chestiune prea urgentă pentru a suporta amânare. Ca să 
intru direct în miezul problemei: ieri am aflat că am fost escrocat de 
nouăzeci de mii de dolari. Mă puteţi ajuta? Ce soluţii îmi stau la dispoziţie? 

— înţeleg pe deplin nerăbdarea dumneavoastră şi faptul că vă simţiţi 
îngrozitor pentru că aţi fost escrocat, domnule doctor Streider. Haideţi s-o 
luăm de la început. Mai întâi, povestiţi-mi ce credeţi că ar trebui să ştiu 
despre dumneavoastră, şi apoi haideţi să recapitulăm în cel mai mic detaliu 
ce anume s-a întâmplat. 


299 



— Cu mare plăcere, dar mai întâi aş putea să mă lămuresc în privinţa 
cadrului contractului nostru? 

— Cadru, domnule doctor Streider? 

— Scuze, e un termen psihanalitic, adică aş vrea să mă lămuresc, înainte 
să începem, în privinţa mai multor lucruri. Cât de disponibilă sunteţi? 
Onorariul? Şi confidenţialitatea. Confidenţialitatea e foarte importantă 
pentru mine. 

Cu o zi în urmă, imediat după ce aflase despre acel fals, Marshal intrase în 
panică şi formase numărul lui Melvin. în timp ce asculta telefonul sunând, 
luase brusc decizia că n-avea chef de Melvin. îşi dorea un avocat mai 
înţelegător şi cu mai multă influenţă. A pus receptorul în furcă şi l-a sunat 
imediat pe domnul Jarndyce, un fost pacient, unul dintre cei mai iluştri 
avocaţi din San Francisco. 

Mai târziu, pe la vreo trei noaptea, Marshal şi-a dat seama că era extrem 
de important să păstreze secret întregul incident. Investise împreună cu un 
ex-pacient - mulţi l-ar fi criticat pentru asta. Episodul în sine era nasol, dar 
se simţea ca un idiot pentru că fusese tras în piept în felul ăsta. Una peste 
alta, cu cât aflau mai puţini despre asta, cu atât mai bine. De fapt, nu ar fi 
trebuit să-l sune deloc pe Jarndyce - şi asta era o eroare de judecată, deşi 
terapia lui se încheiase cu mulţi ani în urmă. Prin urmare, dezamăgirea 
provocată de faptul că domnul Jarndyce nu fusese disponibil se 
preschimbase acum în uşurare. 

— Sunt disponibilă în această problemă atâta timp cât veţi avea nevoie de 
mine, domnule doctor Streider. Nu mi-am făcut planuri de vacanţă, dacă la 
asta vă referiţi. Onorariul meu este de două sute cincizeci pe oră, iar 
confidenţialitatea este totală, la fel ca în profesia dumneavoastră, sau poate 
chiar şi mai strictă. 

— Mi-ar plăcea ca şi domnul Jarndyce să gândească la fel. Vreau ca totul 
să rămână numai şi numai între noi doi. 

— De acord. Vă puteţi bizui pe asta, domnule doctor Streider. Şi acum, să 
începem. 

Marshal, încă aplecat pe marginea scaunului, s-a apucat să-i spună lui 
Carol întreaga poveste. N-a sărit peste niciun amănunt, în afară de 
problemele pe care şi le făcea din cauza eticii profesionale. După treizeci de 
minute a terminat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, extenuat şi uşurat. Nu i- 
a scăpat faptul că i se părea o mare consolare să-i împărtăşească totul lui 
Carol şi că deja se simţea ataşat de ea. 

— Domnule doctor Streider, apreciez sinceritatea dumneavoastră. Ştiu că 
nu v-a fost uşor să dezvăluiţi asemenea detalii dureroase. înainte de a 


300 



continua, daţi-mi voie să vă întreb ceva: am observat convingerea cu care aţi 
spus de mai multe ori că asta a fost o investiţie, şi nu un cadou, şi că domnul 
Macondo este un fost pacient Aveţi vreo îndoială în privinţa conduitei 
dumneavoastră - adică referitor la etica profesională? 

— Eu? Acţiunile mele sunt ireproşabile. Dar aveţi dreptate când ridicaţi 
această problemă. Poate fi discutabilă pentru alţii. în cadrul profesiei mele, 
am fost foarte vehement în privinţa păstrării standardelor profesionale şi a 
conduitei etice - am fost membru în comitetul de etică medicală al statului şi 
preşedintele forului psihanalitic de etică profesională - şi, în consecinţă, mă 
aflu într-o poziţie delicată. Conduita mea nu numai că trebuie să fie 
ireproşabilă, dar trebuie să şi pară ireproşabilă. 

Marshal transpira abundent, aşa că şi-a scos o batistă pentru a se şterge 
pe frunte. 

— Vă rog să înţelegeţi... şi e o realitate, nu paranoia... am rivali şi 
duşmani, indivizi care ard de nerăbdare să interpreteze greşit unele acţiuni 
ale mele, care ar fi încântaţi să mă vadă prăbuşindu-mă. 

— Deci, a spus Carol, ridicându-şi privirea de pe caietul pe care făcea 
însemnări, daţi-mi voie să vă mai întreb o dată, este adevărat că 
dumneavoastră personal nu aveţi absolut nicio îndoială legată de violarea 
limitelor financiare dintre terapeut şi pacient în acest caz? 

Marshal a încetat să se mai şteargă pe frunte şi s-a uitat surprins la 
avocatul lui. Evident, era bine informată asupra acestei chestiuni. 

— Păi, e de la sine-nţeles, privind retrospectiv, mi-aş dori să nu mă fi 
purtat aşa. Mi-aş dori să fi fost pedant, aşa cum sunt de obicei în asemenea 
chestiuni. Mi-aş dori să-i fi zis că nu investesc niciodată împreună cu 
pacienţi sau ex-pacienţi. Acum, pentru prima oară, îmi dau seama că regulile 
de genul ăsta îl protejează nu numai pe pacient, ci şi pe terapeut. 

— Rivalii sau duşmanii ăştia... reprezintă... Adică, cât de mult trebuie să 
ţinem seama de ei? 

— Nu ştiu prea bine ce vreţi să spuneţi cu asta... Păi, da... Am rivali 
serioşi. Şi, aşa cum v-am sugerat, sunt foarte neliniştit... Nu, daţi-mi voie să 
rectific... sunt disperat... ca această chestiune să rămână confidenţială... din 
cauza meseriei mele, din cauza relaţiilor mele profesionale. Deci, răspunsul 
e da. Vreau ca toată afacerea asta nasoală să rămână secretă. Dar de ce 
insistaţi tocmai în privinţa acestui aspect? 

— Pentru că, a răspuns Carol, nevoia dumneavoastră de discreţie 
influenţează în mod direct strategiile de care ne putem folosi - cu cât 
dorinţa dumneavoastră de discreţie e mai mare, cu atât mai puţin agresivi 
putem fi noi. Imediat o să vă explic mai multe. Dar mai există un motiv 


301 



pentru care vă întreb despre asta - unul pur teoretic, pentru că faptul e 
consumat, dar v-ar putea interesa. Nu vreau să fiu impertinentă, domnule 
doctor Streider, vorbindu-vă dumneavoastră despre chestiuni ce ţin de 
psihologie, dar daţi-mi voie să vă spun câte ceva despre modul uzual de 
lucru al unui escroc profesionist. îşi face un scop din a-şi convinge victima să 
se implice într-o combinaţie în care crede că şi el este implicat într-un fel 
oarecum necinstit. Prin urmare, victima devine - cum să spun? - aproape un 
complice şi ajunge să aibă o atitudine diferită, abandonându-şi capacitatea 
de a discerne binele de rău şi prudenţa uzuală. Mai mult, întrucât victima se 
simte măcar puţin parte a unei conspiraţii, se abţine să apeleze la opinia 
unor consultanţi financiari de încredere, cărora le-ar cere de obicei ajutorul. 
Şi, din acelaşi motiv, după fraudă, victima se abţine să apeleze la măsuri 
juridice drastice. 

— Victima nu are nicio problemă în această privinţă, a zis Marshal. Am de 
gând să-l prind pe ticălosul ăla şi să-l pun la zid. Indiferent de consecinţe. 

— Nu şi dacă ţinem cont de ce mi-aţi spus adineauri, domnule doctor 
Streider. Aţi zis că discreţia e o prioritate. De pildă, puneţi-vă următoarea 
întrebare: Aţi vrea ca acest caz să fie făcut public? 

Marshal tăcea, cu capul aplecat. 

— îmi cer scuze, domnule doctor Streider, dar trebuie să vă atrag atenţia 
asupra acestei chestiuni. Nu-mi doresc să vă descurajez în niciun fel. Ştiu că 
nu de asta aveţi acum nevoie. Dar haideţi să continuăm. Trebuie să 
examinăm îndeaproape fiecare detaliu. Mie mi se pare, din câte mi-aţi spus, 
că Peter Macondo e un profesionist - a mai făcut asta până acum şi e foarte 
puţin probabil să fi lăsat urme. Mai întâi, spuneţi-mi ce investigaţii aţi făcut 
dumneavoastră personal, îmi puteţi enumera persoanele despre care a 
vorbit? 

Marshal i-a relatat conversaţiile pe care le avusese cu Emil, cu Roscoe 
Richardson şi cu rectorul Universităţii din Mexico. I-a povestit despre faptul 
că-i fusese imposibil să-i contacteze pe Adriana şi pe Peter. I-a arătat faxul 
pe care îl primise în aceeaşi dimineaţă de la Pacific Union Club - o copie a 
faxului de la Baur au Lac Club din Zurich, în care se afirma că nu au niciun 
membru cu numele Peter Macondo. Au verificat dacă faxul avea antetul lor 
şi dacă fusese trimis de pe aparatul din bibliotecă, dar au subliniat că orice 
membru, orice oaspete sau chiar fost oaspete, ba chiar orice client al 
hotelului care se învecina cu clubul ar fi putut foarte uşor să intre, să ia 
hârtie şi să folosească faxul. 

— E posibil, a întrebat Marshal în timp ce Carol citea, să găsim în acel fax 
sau în faxul Universităţii din Mexico probe care să-l învinuiască? 


302 



— Sau aşa-zisul fax de la Universitatea din Mexico! i-a răspuns Carol. 
Probabil şi l-a trimis lui însuşi. 

— Atunci, poate reuşim să localizăm aparatul de la care a fost trimis. Sau 
să căutăm amprente? Sau să discutăm cu vânzătorul din magazinul de 
bijuterii - cel care i-a vândut Rolex-ul meu? Sau în arhivele companiilor 
aviatice care au zboruri spre Europa? Sau la serviciul de control al 
paşapoartelor? 

— Asta dacă într-adevăr s-a dus în Europa. Dumneavoastră nu ştiţi decât 
ce v-a spus el, domnule doctor Streider - ce a vrut el să ştiţi. Gândiţi-vă la 
asta: nu există nicio sursă independentă de informaţii. Şi a plătit totul cu 
bani gheaţă. Nu, nu există nicio îndoială, omul dumneavoastră e un adevărat 
profesionist. în mod normal, trebuie să anunţăm FBI-ul - fără îndoială că 
banca a făcut-o deja: sunt obligaţi să raporteze fraudele internaţionale. Aici 
este numărul la care puteţi să sunaţi. Pur şi simplu cereţi să vorbiţi cu 
agentul de serviciu. Aş putea să vă ajut în această chestiune, dar vi s-ar 
adăuga la onorariu. 

— Majoritatea întrebărilor pe care mi le puneţi, a continuat Carol, ţin de o 
anchetă poliţienească, nu de una juridică, şi cel mai bine ar fi să vă răspundă 
la ele un detectiv particular. Vă pot recomanda unul bun, dacă doriţi, dar 
sfatul meu este să fiţi prudent; nu investiţi prea mulţi bani şi energie în ceea 
ce probabil va fi o urmărire fără rezultat. Am văzut prea multe cazuri din 
astea. Infractorii de genul ăsta sunt rareori prinşi. Iar dacă se întâmplă aşa, 
rareori mai au vreun ban. 

— Până la urmă, ce se întâmplă cu ei? 

— în esenţă, sunt autodistructivi. Mai devreme sau mai târziu, domnul 
Macondo al dumneavoastră o să se sinucidă - o să-şi asume un risc prea 
mare, poate o să încerce să escrocheze persoana nepotrivită şi o să se 
trezească mort în portbagajul unei maşini. 

— Poate că deja începe să se sinucidă. Vă daţi seama ce risc şi-a asumat 
aici, ce victimă şi-a ales - un psihanalist. Recunosc că la mine a ţinut, dar şi-a 
ales un observator extrem de bine calificat al comportamentului uman - 
cineva care foarte probabil i-ar fi putut mirosi înşelăciunea. 

— Nu, domnule doctor Streider, nu sunt de acord. Am mare experienţă şi 
cred că e exact pe dos. Nu-mi permit să vorbesc despre sursele mele, dar am 
dovezi că psihiatrii sunt printre cei mai creduli oameni. Vreau să zic, în fond, 
sunt obişnuiţi ca pacienţii să le spună adevărul - oamenii îi plătesc să le 
asculte poveştile. Cred că psihiatrii sunt uşor de escrocat - probabil că nu 
sunteţi prima lui victimă de genul ăsta. Cine ştie? Escrocarea terapeuţilor 
poate să fie chiar ocupaţia lui curentă. 


303 



— Asta îmi sugerează că ar putea fi prins. Da, doamnă Astrid, vreau 
numele detectivului dumneavoastră particular. Am fost fundaş într-o echipă 
de fotbal american. Ştiu cum să plec în urmărire şi ştiu cum să plachez. Sunt 
atât de preocupat de asta, atât de încordat - parcă îmi sar ochii din orbite -, 
încât nu pot s-o las baltă. Nu mă pot gândi la altceva, nu pot să mă văd cu 
pacienţii, nu pot dormi. Am doar două dorinţe în minte: unu, să-l sfâşii în 
bucăţi şi, doi, să-mi recuperez cei nouăzeci de mii de dolari. Sunt devastat de 
pierderea unei asemenea sume de bani. 

— Bine, haideţi să vorbim despre asta. Domnule doctor Streider, 
descrieţi-mi, dacă puteţi, situaţia dumneavoastră financiară: venit, datorii, 
investiţii, economii - totul. 

Marshal i-a explicat în amănunţime care era situaţia lui financiară, iar 
Carol şi-a notat totul rapid, pe mai multe coli de hârtie galbenă, cu linii 
dictando. 

Când a terminat, Marshal a arătat spre însemnările lui Carol şi a spus: 

— Deci vă daţi seama, doamnă Astrid, că nu sunt bogat. Şi vă daţi seama 
ce înseamnă pentru mine faptul că am pierdut nouăzeci de mii de dolari. E 
devastator - cel mai rău lucru pe care l-am păţit până acum. Când mă 
gândesc la câte luni de zile am muncit pentru asta, trezindu-mă la şase 
dimineaţa să mai strecor un pacient în programul meu, mi-am urmărit 
acţiunile la bursă şi am făcut tranzacţii cu ele, telefoanele zilnice date 
brokerului şi consultantului financiar şi... şi... adică... nu ştiu cum mi-aş 
putea reveni din aşa ceva. Asta o să ne afecteze pe mine şi familia mea pe 
termen lung. 

Carol şi-a studiat însemnările, le-a pus jos şi, pe un ton liniştitor, a spus: 

— Daţi-mi voie să vă prezint perspectivele dumneavoastră de viitor. în 
primul rând, încercaţi să înţelegeţi că nu aţi pierdut nouăzeci de mii de 
dolari. Cu copia biletului falsificat de garanţie bancară, contabilul 
dumneavoastră va considera că aţi suferit o pierdere de capital şi o va 
deconta din creşterea considerabilă de capital pe care aţi avut-o în ultimul 
an şi din cele pe care probabil le veţi avea în viitor. Mai mult, trei mii de 
dolari pe an pot fi decontaţi din venitul regulaţi n următorii zece ani. Deci, 
dintr-o singură mişcare, v-am redus substanţial pierderile - până la mai 
puţin de cincizeci de mii de dolari, în al doilea rând, ultimul lucru pe care 
mai am timp să vi-1 spun astăzi - am alt client care mă aşteaptă - este că, 
analizând situaţia dumneavoastră financiară pe baza informaţiilor pe care 
mi le-aţi furnizat, nu văd nimic devastator. V-aţi întreţinut bine familia - v- 
aţi întreţinut excelent familia - şi aţi fost un investitor plin de succes. 


304 



Adevărul e că această pierdere n-o să vă schimbe viaţa deloc din punct de 
vedere material! 

— Nu înţelegeţi - educaţia fiului meu, operele mele de artă... 

— Data viitoare, domnule doctor Streider. Acum trebuie să ne oprim. 

— Când data viitoare? Aveţi timp mâine? Nu ştiu cum o să rezist în 
următoarele câteva zile. 

— Da, mâine la ora trei? E bine? 

— Fac tot posibilul. Anulez orice altceva. Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, 
doamnă doctor Astrid... 

— Doamnă Astrid, dar mulţumesc pentru că m-aţi promovat. 

— Doamnă Astrid... dar aveam de gând să spun că, dacă m-aţi cunoaşte, 
aţi considera situaţia ca fiind într-adevăr foarte gravă pentru mine de vreme 
ce îmi anulez şedinţele cu pacienţii. Ieri a fost prima oară când am făcut asta 
în ultimii douăzeci de ani. 

— 0 să fiu disponibilă pentru dumneavoastră cât mai mult timp cu 
putinţă. însă ne dorim şi să reducem cât mai mult cheltuielile. Mă simt 
stânjenită că trebuie să-i spun aşa ceva unui psihiatru, dar cel mai bun lucru 
pentru dumneavoastră acum e să vă destăinuiţi unui confident - unui 
prieten, unui terapeut. Sunteţi blocat în faţa unei perspective care vă 
sporeşte panica şi aveţi nevoie şi de alte puncte de vedere. De ce nu vorbiţi 
cu soţia dumneavoastră? 

— Soţia mea trăieşte în altă lume - o lume guvernată de ikebana. 

— Unde? Ike... ce? Scuze - nu înţeleg. 

— Ikebana - ştiţi, aranjamente florale japoneze - e dependentă de ele şi 
de colegii ei de meditaţie budistă. 0 văd foarte rar. 

— Aha... înţeleg... ce? A, da, ikebana... da, am auzit despre asta... 
aranjament floral japonez. înţeleg. Şi ea e dusă... spuneţi că e în lumea aia? 
Nu stă prea mult pe acasă? Păi, asta sigur e îngrozitor pentru 
dumneavoastră. Groaznic. Şi sunteţi singur... şi acum aveţi nevoie de ea. 
Groaznic. 

Marshal a fost uimit, dar şi emoţionat de reacţia lui Carol, atipică pentru 
un avocat. El şi Carol au rămas tăcuţi preţ de câteva clipe, până când Marshal 
s-a simţit nevoit să spună: 

— Şi spuneaţi că acum aveţi alt client? 

Tăcere. 

— Doamnă Astrid, spuneaţi... 

— Scuze, domnule doctor Streider, a zis Carol ridicându-se în picioare, 
gândurile mi-au luat-o razna pentru o clipă. Dar ne vedem mâine. Ţineţi-vă 
tare. Sunt alături de dumneavoastră. 


305 



• Douăzeci şi patru • 


După plecarea lui Marshal, Carol a rămas consternată mai multă vreme. 
Ikebana! Aranjamente florale japoneze! Nu încăpea nicio îndoială - clientul 
ei, dr. Streider, era fostul terapeut al lui Jess. Jess îi vorbise din când în când 
despre fostul lui terapeut - folosind mereu doar cuvinte de laudă, 
accentuându-i mereu bunul-simţ, devoţiunea, bunăvoinţa. La început, Jess 
evitase întrebările lui Carol despre motivul pentru care începuse terapia cu 
Ernest, dar, pe măsură ce relaţia lor devenea din ce în ce mai profundă, el s-a 
apucat să-i povestească despre acea zi din luna aprilie când, intrând adânc 
în desişul crengilor de arţar roşu, a dat peste imaginea şocantă a soţiei 
terapeutului lui într-o îmbrăţişare strânsă cu un călugăr budist în robă de 
culoarea şofranului. 

Dar Jess îşi propusese să respecte intimitatea fostului său terapeut şi nu îi 
dezvăluise numele. însă nu exista niciun dubiu, se gândea Carol: sigur era 
Marshal Streider. Câţi terapeuţi au o nevastă budistă şi expertă în ikebana? 

Carol abia aştepta să-l vadă pe Jess la cină. Nu putea să-şi amintească 
ultima oară când fusese atât de nerăbdătoare să-i împărtăşească o veste 
unui prieten. îşi închipuia expresia neîncrezătoare a lui Jess, gura lui 
rotundă şi moale spunând „Nu! Nu pot să cred asta! Ce nasol - nouăzeci de 
mii de dolari! Şi, crede-mă, tipul munceşte din greu pentru banii ăştia. Iar 
dintre toţi oamenii din lume, tocmai la tine a venit!" Şi l-a imaginat 
ascultându-i fiecare cuvinţel. 0 să explice în detaliu fiecare amănunt, pentru 
a lungi povestirea fascinantă cât mai mult cu putinţă. 

Dar a revenit cu picioarele pe pământ când şi-a dat seama că nu-i putea 
povesti nimic lui Jess. Nu pot să-i spun nimic despre Marshal Streider, s-a 
gândit ea. Nu pot nici măcar să-i destăinui că ne-am cunoscut. Am jurat să 
păstrez secretul profesional. 

Şi totuşi ardea de dorinţa să-i spună. Poate, într-o bună zi, o să găsească o 
soluţie. Dar deocamdată trebuia să se mulţumească cu orice alinare amărâtă 
ar fi putut să scoată din fiertura apoasă de ovăz a respectării codului de 
conduită profesională. Şi, de asemenea, să se mulţumească cu faptul că se 
poartă aşa cum şi-ar dori Jess - oferindu-i ajutor profesional fostului său 
terapeut. Nu era un lucru uşor, Carol nu cunoscuse niciodată un terapeut 
care să-i placă. Iar de acest terapeut, dr. Streider, îi plăcea şi mai puţin: se 
văicărea prea mult, se lua prea în serios şi recurgea la analogii macho 
puerile din fotbalul american. Şi, în ciuda faptului că deocamdată se simţea 


306 



umilit pentru că fusese escrocat, putea să-i sesizeze aroganţa latentă. Nu era 
greu să înţeleagă de ce avea duşmani. 

Cu toate acestea, Jess primise mult de la dr. Streider şi, în consecinţă, 
Carol, ca un cadou pentru Jess, îşi promisese în sinea ei că se va strădui să-l 
ajute pe clientul său cu tot ce era în stare. îi plăcea să-i dea cadouri lui Jess, 
dar un cadou ascuns - să fie bunul samaritean în secret, adică Jess nici 
măcar să nu afle de faptele ei bune -, ăsta avea să fie un lucru dificil. 

Secretele fuseseră dintotdeauna un punct forte al ei. Carol era maestră în 
manipulare şi intrigi în lumea ei populată de litigii. Nici unui avocat pledant 
nu-i plăcea să-i fie adversar în sala de tribunal. Căpătase reputaţia că era 
ingenios şi periculos de alunecoasă. Dintotdeauna i se păruse uşor să fie 
vicleană şi nu făcea prea multe diferenţe între viaţa ei profesională şi cea 
personală. Dar în ultimele câteva săptămâni se săturase să mai fie vicleană. I 
se părea înviorător să fie sinceră cu Jess. De fiecare dată când îl vedea, 
încerca să-şi asume un alt risc. După doar câteva săptămâni, îi destăinuise 
mai multe lucruri decât oricărui alt bărbat. în afară, bineînţeles, de unul 
singur: Ernest! 

Nu vorbeau prea mult despre Ernest. Carol îi sugerase că viaţa le-ar fi mai 
puţin complicată dacă niciunul dintre ei nu i-ar vorbi despre terapia lui 
personală celuilalt, şi nici despre relaţia lor lui Ernest. La început, i-ar fi 
plăcut să-l întoarcă pe Jess împotriva lui Ernest, dar a renunţat repede la 
planul ăsta - fără îndoială că Jess beneficia foarte mult de pe urma terapiei şi 
îl plăcea enorm pe Ernest. Fireşte, Carol nu i-a dezvăluit nimic din felul 
perfid în care se purta cu terapeutul şi minciunile sentimentale pe care i le 
servea acestuia. Ernest e un psiholog extraordinar, a exclamat Jess într-o zi, 
după o şedinţă deosebit de bună. E atât de sincer şi de uman. Jess a 
continuat cu descrierea şedinţei din ziua aceea. Ernest a nimerit-o la fix 
astăzi cu ceva important. Mi-a zis că ori de câte ori ne apropiem unul de 
altul, ori de câte ori ajungem la o mai mare intimitate între noi, eu invariabil 
iau distanţă, ori făcând câte o glumă homofobă, ori lansându-mă în divagaţii 
intelectuale. Şi are dreptate, Carol, eu tot timpul fac asta cu bărbaţii, mai ales 
cu tatăl meu. Dar îţi spun ce e uluitor la el - a continuat prin a-mi spune că şi 
lu/i se pare inconfortabilă intimitatea între bărbaţi şi că a intrat în cârdăşie 
cu mine, lăsându-se distras de glumele mele sau alăturându-mi-se într-o 
conversaţie intelectuală. Ei, şi nu-i asta o formă deosebită de onestitate din 
partea unui terapeut, a zis Jess, mai ales după ce am lucrat vreme de atâţia 
ani cu medici distanţi şi rigizi? Şi mai surprinzător e modul în care poate să- 
şi menţină nivelul ăsta de intensitate afectivă, şedinţă după şedinţă. 


307 



Carol a fost uluită să audă cât de mult se dezvăluie Ernest în faţa lui Jess 
şi, într-un fel ciudat, aproape dezamăgită să afle că nu doar cu ea se purta 
aşa. într-un mod bizar, se simţea trasă pe sfoară. Totuşi, Ernest nu făcuse 
niciodată vreo aluzie la faptul că o trata pe ea altfel decât pe ceilalţi pacienţi 
ai săi. începea să devină din ce în ce mai convinsă că probabil se înşelase în 
privinţa lui şi că intensitatea lui afectivă, până la urmă, nu era un preludiu al 
seducţiei. 

De fapt, întregul ei proiect bizantin cu Ernest se făcea praf şi pulbere. Mai 
devreme sau mai târziu, Jess obligatoriu avea să vorbească despre ea în 
cadrul şedinţelor de terapie, şi atunci Ernest o să afle adevărul. Iar scopul ei 
de a-1 discredita, de a-1 lăsa fără serviciu şi de a-i distruge relaţia cu Justin nu 
prea mai avea niciun sens. Justin îşi pierduse treptat importanţa, iar Ralph 
Cooke şi Zweizung îşi reluaseră locurile în trecutul îndepărtat. Orice rău 
făcut lui Ernest n-ar avea ca efect decât suferinţa lui Jess şi, până la urmă, a 
ei înseşi. Carol se lăsase condusă de furie şi de dorinţa de răzbunare de atâta 
vreme, încât acum, fără ele, se simţea pierdută. Ori de câte ori îşi cântărea 
motivele - şi făcea asta din ce în ce mai des -, se simţea confuză când se 
gândea la ce făcea şi de ce o făcea. 

Cu toate astea, ea continua, de parcă ar fi fost pe pilot automat, să fie 
seducătoare şi să-l ademenească pe Ernest. Cu două şedinţe în urmă, în 
timpul îmbrăţişării de la plecare, îl trăsese spre ea, lipindu-se de trupul lui. 
Ernest a îngheţat instantaneu şi a spus pe un ton tăios: 

— Carolyn, e clar că încă mai vrei să-ţi fiu iubit, aşa cum ţi-a fost Ralph. 
Dar acum a venit vremea să renunţi. Nici la Pastele cailor nu o să am o 
relaţie sexuală cu tine. Şi nici cu vreo altă pacientă de-a mea! 

Ernest şi-a regretat imediat răspunsul mânios şi, la următoarea şedinţă, 
s-a referit la el. 

— îmi pare rău că am fost atât de sever şedinţa trecută, Carolyn. Nu-mi 
pierd atât de des stăpânirea de sine, dar e ceva atât de ciudat şi decis în 
perseverenţa ta. Şi atât de autodistructiv, din câte mi se pare mie. Cred că 
putem lucra bine împreună, sunt convins că am multe să-ţi ofer - dar nu 
înţeleg de ce continui să sabotezi munca noastră. 

Răspunsul lui Carol, rugăminţile ei stăruitoare pe motiv că are nevoie de 
mai mult de la el, aluziile la Ralph Cooke, toate i se păruseră până şi ei lipsite 
de substanţă, iar Ernest s-a grăbit să-i răspundă: 

— Ştiu că pare repetitiv, dar, câtă vreme încerci să-mi încâlci limitele, 
trebuie să vorbim despre asta mereu şi mereu. în primul rând, sunt convins 
că, dacă aş deveni iubitul tău, asta ţi-ar dăuna pe termen lung - înţeleg că tu 
crezi altceva şi am încercat prin toate metodele pe care le ştiu să te fac să te 


308 



răzgândeşti. Nu poţi să crezi că ar putea să-mi pese cu adevărat de tine. Aşa 
încât astăzi, am de gând să încerc altceva. Am de gând să vorbesc despre 
relaţia noastră din punctul meu egoist de vedere, din perspectiva a ceea ce e 
bun pentru mine. 

în esenţă, am de gând să evit să acţionez într-un mod care ar putea să-mi 
provoace suferinţă mai târziu. Ştiu care va fi efectul asupra mea al oricărei 
relaţii sexuale: voi avea o părere proastă despre mine mulţi ani de-acum 
încolo, probabil până la sfârşitul zilelor mele. Şi n-am de gând să îmi fac 
singur una ca asta. Nici măcar nu pomenesc de riscurile legale. Aş putea să- 
mi pierd dreptul de a profesa. Am muncit mult să ajung unde am ajuns, îmi 
place la nebunie ce fac şi nu vreau să-mi pun în pericol cariera. Iar în ceea ce 
te priveşte a venit momentul să analizezi motivul pentru care mă rogi să fac 
asta. 

— Greşeşti. Nu există niciun risc legal, a răspuns Carol, pentru că nicio 
procedură legală nu poate fi pusă în aplicare dacă nu se depune o 
reclamaţie, iar eu n-o să fac niciodată, absolut niciodată aşa ceva. Vreau să fii 
iubitul meu. N-aş putea să-ţi fac niciodată vreun rău. 

— Ştiu că tu simţi asta. Acum. Dar sunt sute de reclamaţii pe an, şi în toate 
cazurile - fără excepţie - pacientul a simţit odată ce simţi tu în momentul de 
faţă. Aşa că dă-mi voie să-ţi declar cu multă sinceritate şi mult egoism: eu 
acţionez conform intereselor mele! 

Niciun răspuns de la Carol. 

— Păi, cam asta e, Carolyn, ţi-am spus-o pe şleau. Nu pot să vorbesc mai 
clar decât atât. Ai de luat o decizie. Du-te acasă. Gândeşte-te profund la ceea 
ce ţi-am zis. Crede-mă când îţi mărturisesc că niciodată n-o să am o relaţie 
intimă, sexuală cu tine - vorbesc foarte serios -, şi apoi hotărăşte-te dacă 
mai vrei să mă vezi. 

S-au despărţit într-o atmosferă mai sumbră. Fără nicio îmbrăţişare. Iar de 
data asta, Ernest n-a mai regretat. 

Carol s-a aşezat în sala de aşteptare pentru a-şi pune adidaşii. Şi-a deschis 
poşeta şi a citit câteva însemnări: 

Mă îndeamnă să-i spun „Ernest", să-i telefonez acasă, spune că 
sunt atrăgătoare din toate punctele de vedere, se aşază lângă mine 
pe canapea, mă invită să-i pun întrebări despre viaţa lui personală, 
mă mângâie pe păr, spune că dacă ne-am fi cunoscut în alte 
împrejurări ar fi vrut să-mi fie iubit... 


309 



S-a gândit la Jess, care o aştepta în faţa restaurantului Green’s. La naiba. A 
rupt notiţele şi a luat-o la fugă. 


• Douăzeci si cinci • 


Vizita lui Marshal la Bat Thomas, detectivul particular pe care i-1 
recomandase Carol, a început promiţător. Arăta aşa cum te-ai aştepta să 
arate un detectiv: faţă asimetrică, haine şifonate, dinţi strâmbi, adidaşi, puţin 
cam gras şi într-o formă fizică proastă - probabil efectul prea multor pahare 
cu alcool şi al pândelor sedentare. Avea o atitudine directă şi dură, o minte 
sclipitoare şi disciplinată. în biroul lui, aflat la capătul unui urcuş pieptiş de 
patru etaje din Fillmore, înghesuit între o piaţă de produse alimentare 
proaspete şi o brutărie, echipamentele necesare erau toate la locul lor: 
canapea diformă şi uzată din piele verde, podea din lemn nelăcuit şi un 
birou din lemn zgâriat, cu o cutie de chibrituri mototolită sub un picior, 
pentru a-1 împiedica să se clatine. 

Lui Marshal i-a făcut plăcere să urce în fugă treptele - fusese prea agitat 
ca să mai joace baschet sau să facă jogging în ultimele zile şi îi lipseau 
exerciţiile fizice. La început, i-a plăcut să discute cu detectivul direct şi dur. 

Bat Thomas era complet de acord cu Carol. După ce l-a auzit pe Marshal 
descriind întregul incident - inclusiv suferinţa lui din cauza faptului că 
fusese atât de prost, că pierduse atât de mult şi groaza să nu se afle a 
comentat: 

— Avocatul tău are dreptate, rareori greşeşte, şi lucrez cu ea de ani de 
zile. Tipul e profesionist. îţi spun eu ce parte îmi place: fragmentul ăla 
despre chirurgul din Boston şi faptul că te-a rugat să-l ajuţi să-şi analizeze 
vinovăţia... hei, hei, o tehnică beton! De asemenea, să-ţi cumpere tăcerea cu 
Rolex-ul ăla de trei mii cinci sute de dolari - o chestie drăguţă, foarte 
drăguţă! Un amator ţi-ar fi dat un ceas fals. Şi să discute cu tine la Pacific 
Union Club - tare! Ţi-a întins momeala. Rapid. Tu te-ai trădat. Un tip brici. 
Norocul tău că n-a luat mai mult. Dar hai să vedem ce putem obţine despre 
el. Ai cumva şi alte nume pe care le-a menţionat? Cum a ajuns la tine? 

— A spus că un prieten de-al Adrianei m-a recomandat, a răspuns 
Marshal. N-a dat niciun nume. 

— Ai numărul lui de telefon şi pe cel al logodnicei lui? O să încep cu astea. 
Şi cu numărul din Ziirich. Trebuie să dea un act de identitate pentru a-şi 
instala linia telefonică, aşa că dă-mi voie să mă ocup astăzi de lucrul ăsta. 
Dar nu-ţi face speranţe - probabil e un fals. Cu ce merge? I-ai văzut maşina? 


310 



— Nu ştiu cum ajungea la mine la cabinet. O maşină închiriată? Taxi? 
Când am plecat de la P.U. Club, a mers pe jos la hotel - doar două cvartale. Ce 
zici, poţi afla de unde a trimis faxul de la Universitatea din Mexico? 

— Faxurile nu duc nicăieri, dar dă-mi-1 şi o să arunc o privire - fără 
îndoială că a făcut un logo pe computerul lui şi şi l-a trimis prin fax lui însuşi 
sau a pus-o pe prietena lui să-l trimită. 0 să le iau numele şi o să văd dacă 
găsesc ceva pe computerul NEIC - adică National Crime Information Center. 
Am pe cineva care, pentru un mic onorariu, poate să intre în computer şi să 
caute numele. Merită să încercăm, dar nu-ţi face iluzii - omul tău a folosit o 
identitate falsă. Probabil face asta de trei sau patru ori pe an - poate doar cu 
terapeuţi. N-am auzit până acum de acest M.O., dar o să verific. Sau poate că 
se dă la ţipi mai bogaţi - de exemplu, chirurgi -, dar chiar şi cu plevuşcă de 
genul tău, tot scoate patru sau cinci sute de mii pe an. Nu-i rău, dacă te 
gândeşti că nu-s impozabili! Tipul e bun, o să ajungă departe! Am nevoie de 
un avans de cinci sute pentru început. 

Marshal a scris un cec şi i-a cerut chitanţă. 

— OK, doctore, ne-am înţeles. Am de gând să mă apuc imediat de treabă. 
Vino înapoi în după-amiaza asta, pe la vreo cinci sau şase, şi o să vedem ce 
avem. 

• 

în aceeaşi după-amiază, Marshal s-a întors şi a aflat că lucrurile 
merseseră prost. Adriana instalase linia telefonică folosind un permis de 
conducere şi un cârd de credit furate din Arkansas. Peter plătise totul cu 
bani gheaţă la Fairmont Hotel şi utilizase un cârd fals American Express 
drept garanţie. Faxurile erau toate locale. Linia din Ziirich fusese înfiinţată 
cu acelaşi cârd AMEX. 

— Niciun fir, a zis Bat. Nema! Tipul e rafinat, foarte rafinat - merită tot 
respectul. 

— înţeleg ideea. îţi place cum lucrează individul. Mă bucur că voi doi vă 
înţelegeţi atât de bine, a spus Marshal. Dar aminteşte-ţi că eu sunt clientul 
rău şi vreau să i-o trag. 

— Vrei să-l prinzi? Mai e un singur lucru de făcut - am prieteni în 
Departamentul de fraude. Dă-mi voie să mă duc la ei, să iau prânzul cu 
amicul meu, Lou Lombardi - îmi e dator. Putem afla dacă au mai existat 
escrocherii similare, alţi psihoterapeuţi sau medici care au păţit acelaşi 
lucru - pacientul bogat, recunoscător şi vindecat, insistenţa de a-1 răsplăti pe 
chirurgul care face minuni, Rolex-ul, prelegerile academice, investiţiile de 
peste ocean şi vinovăţia că în trecut a furnizat informaţii nu tocmai bune 


311 



altor doctori. Textele astea sunt prea tari să putem presupune că nu le-a mai 
folosit până acum. 

— Fă-i-o ticălosului în orice fel poţi. 

— Există un impediment: trebuie să mergi cu mine şi să depui o 
reclamaţie la Departamentul de fraude din San Francisco. Dar trebuie să 
foloseşti numele tău, şi asta nu se poate ascunde de presă - e imposibil - 
trebuie să fii pregătit - ştii tot rahatul ăla din ziare - un titlu din ziare de 
genul PORTOFELUL UNUI PSIHIATRU GOLIT DE UN EX-PACIENT. 

Marshal, ţinându-şi capul în mâini, a gemut. 

— Asta-i mai nasol ca escrocheria - o să mă distrugă! Să scrie în ziare că 
am acceptat un Rolex de la un fost pacient? Cum am putut fi atât de prost? 
Cum am putut? 

— Sunt banii tăi, şi decizia îţi aparţine. Dar nu te pot ajuta dacă mă legi de 
mâini şi de picioare. 

— Porcăria aia de Rolex m-a costat nouăzeci de mii de dolari! 0 tâmpenie, 
o tâmpenie, o tâmpenie! 

— Fii mai blând cu tine însuţi, doctore. Nu există nicio garanţie că 
Departamentul de fraude va reuşi să dea de el... sunt mari şanse să fi plecat 
din ţară. Uite, relaxează-te, dă-mi voie să-ţi povestesc ceva. Bat şi-a aprins o 
ţigară, aruncând chibritul pe jos. 

— Acum doi ani am zburat la New York pentru o chestiune legată de 
afaceri şi să-mi văd fiica, fiindcă tocmai se născuse primul meu nepot. 0 zi 
frumoasă de toamnă, vreme răcoroasă, merg pe Broadway, pe lângă Thirty 
sau Forty, gândindu-mă că poate ar fi trebuit să aduc un cadou - copiii m-au 
considerat mereu zgârcit. Şi mă văd pe un monitor TV de pe stradă - un 
terchea-berchea care zbiera că vinde o cameră video Sony cu o sută cincizeci 
de dolari. Eu folosesc mereu din astea în meseria mea - costă în jur de şase 
sute. îl fac să scadă la şaptezeci şi cinci, el trimite un puşti după ea şi, peste 
cinci minute, un Buick vechi opreşte lângă trotuar, cu vreo douăsprezece 
camere video în cutii originale Sony pe bancheta din spate. Se uitau tot 
timpul în jur, spunându-mi rahatul obişnuit cum că au căzut dintr-un 
camion. Evident furate. Dar de căcănar lacom ce sunt, am cumpărat-o şi aşa. 
Le dau cei şaptezeci şi cinci de dolari, ei se cară, iar eu duc cutia la hotel. 
Apoi devin paranoic. Eram anchetatorul principal într-o mega-fraudă 
bancară şi trebuia să rămân curat. Credeam că am fost urmărit. Ajung la 
hotel şi sunt şi mai convins că mi s-a înscenat chestia. Mi-era teamă să las 
camera video furată în cameră. 0 încui într-o valiză şi o depozitez la recepţia 
hotelului. A doua zi iau valiza, o duc la fiica mea acasă, tai cutia nou-nouţă 
Sony şi ce găsesc? 0 mare cărămidă! Deci, doctore, nu mai fi atât de dur cu 


312 



tine. Li se întâmplă şi profesioniştilor - chiar şi celor mai buni dintre noi. Nu 
poţi să-ţi trăieşti după aia viaţa uitându-te mereu peste umăr, mereu 
închipuindu-ţi că prietenii o să ţi-o tragă. Uneori poţi pur şi simplu să ai 
ghinionul de a te afla pe traseul unui şofer beat. Scuze, doctore. Dar e ora 
şapte - am un job în seara asta. îţi trimit factura mai încolo, dar cele cinci 
sute cred că ajung. 

Marshal şi-a ridicat privirea. Acum înţelegea pentru prima oară cu 
adevărat că într-adevăr i se furaseră nouăzeci de mii de dolari. 

— Deci? Asta e? Asta primesc în schimbul celor cinci sute de dolari ai 
mei? Povestioara ta ciudată despre cărămida şi camera video? 

— Vezi tu, te-au ciordit mai curat ca curu’ unui şobolan, vii aici fără nicio 
informaţie, fără nicio pistă, gol-puşcă... îmi ceri ajutorul - îţi dau timpul meu 
şi al personalului meu contra a cinci sute de dolari. Şi te-am avertizat. Dar nu 
poţi să mă legi de mâini şi de picioare - nu mă laşi să-mi fac jobul şi apoi să 
mă înjuri că nu te alegi cu nimic în schimbul banilor. Ştiu că eşti ofticat. Cine 
n-ar fi? Dar ori îmi dai voie să pun totul la bătaie ca să dau de el, ori o laşi 
baltă. 

Marshal a rămas tăcut. 

— Vrei sfatul meu? Aparatul de taxat e oprit - nu-ţi iau niciun ban pentru 
asta: ia-ţi adio de la banii tăi. Consider-o o lecţie dură a vieţii. 

— Păi, Bat, a spus Marshal uitându-se peste umăr în timp ce ieşea din 
birou. Nu renunţ eu atât de uşor. Bulangiu’ şi-a ales greşit omul. 

— Doctore, a strigat detectivul în urma lui pe scară, dacă te gândeşti să 
faci pe răzbunătorul singuratic - las-o baltă! Tipul ăsta e mai deştept ca tine! 
Mult mai deştept! 

— Du-te-n pizda mă-tii, a bolborosit Marshal în timp ce ieşea pe uşă, pe 
Fillmore. 

• 

Marshal a făcut o plimbare lungă până acasă, analizându-şi cu grijă 
opţiunile. Mai târziu în acea seară a trecut cu hotărâre la fapte. Mai întâi a 
sunat la Pac Bell şi a aranjat să i se instaleze o nouă linie telefonică acasă, cu 
număr şi robot pentru mesaje, totul secret. Apoi a trimis prin fax un anunţ 
care urma să apară în următorul număr al jurnalului Asociaţiei Psihiatrilor 
Americani, Psychiatric News, care le era trimis în fiecare săptămână tuturor 
psihiatrilor din ţară: 

ATENŢIE-. Trataţi vreun pacient prin terapie de scurtă durată 
{caucazian, bogat, atrăgător, patruzeci de ani, zvelt ) pentru 
probleme cu copiii şi logodnica lui, vizând împărţire de proprietăţi 


313 



imobiliare şi contractprenupţial, care oferă minunate oportunităţi 
de afacerii cadouri, prelegeri academice sponsorizatei Puteţi fi în 
mare pericol. Sunaţi la 415-555-1751. Absolut confidenţial. 


• Douăzeci si sase • 

j j 


Mai ales nopţile erau dificile pentru Marshal. Acum nu mai putea să 
adoarmă decât cu ajutorul unor sedative puternice. în timpul zilei, nimic nu 
putea să-i întrerupă retrăirea permanentă a fiecărui minut petrecut în 
compania lui Peter Macondo. Uneori îşi cernea fărâmele memoriei în 
căutarea unor noi indicii, alteori îşi derula în minte fantezii de răzbunare, în 
care îl încolţea pe Peter în pădure şi îl bătea până îşi pierdea cunoştinţa, 
uneori stătea doar treaz şi se stigmatiza pentru prostia lui, imaginându-şi-i 
pe Peter şi pe Adriana făcându-i voioşi cu mâna în timp ce treceau vâjâind 
pe lângă el într-un Porsche nou, de nouăzeci de mii de dolari. 

Nici zilele nu erau mai uşoare. Mahmureala provocată de sedative, în 
ciuda espresso-urilor duble, îl ţinea până la prânz şi doar cu mari eforturi 
putea să facă faţă şedinţelor cu pacienţii. Mereu îşi imagina că-şi 
abandonează rolul şi acaparează timpul cuvenit analizanţilor. „Nu te mai 
văicări", îşi dorea el să spună. Sau „Ţi-a luat o oră să adormi - asta zici tu că e 
insomnie? Am fost treaz jumătate din noapte, ce mama dracu’?" Ori „Deci, 
după zece ani, ai văzut-o pe Mildred la băcănie şi încă o dată ai avut senzaţia 
aia magică, acel mic fior de dorinţă, acel mic junghi de frică! Mare lucru! D㬠
rui voie mie să-ţi spun ce e suferinţa". 

Cu toate acestea, Marshal rezista, mândrindu-se pe cât posibil cu faptul că 
majoritatea terapeuţilor, de mult ar fi dat bir cu fugiţii şi şi-ar fi luat 
concediu medical într-o asemenea situaţie. Te obişnuieşti până la urmă cu 
suferinţa, şi-a spus în sinea lui. Prin urmare, oră de oră, zi de zi, îşi reţinea 
durerea şi o suporta cu dârzenie. 

Doar două lucruri îl ajutau să reziste. în primul rând, dorinţa de 
răzbunare. îşi verifica robotul telefonic de mai multe ori pe zi, în speranţa de 
a găsi un răspuns la anunţul din Psychiatric News, încercând să descopere o 
pistă care l-ar fi dus la Peter. în al doilea rând, vizitele pe care i le făcea 
avocatului său şi care îl linişteau. Cu o oră sau două înainte de fiecare 
întâlnire cu Carol, Marshal nu se mai putea gândi aproape la nimic altceva. 
Repeta ce avea de gând să spună, îşi imagina conversaţiile. Uneori, când se 
gândea la Carol, ochii i se umpleau de lacrimi de recunoştinţă. De fiecare 
dată când pleca din biroul ei, greutatea de pe umeri i se părea mai uşoară. 


314 



Nu-şi analiza semnificaţia sentimentelor profunde pentru ea - nu-1 prea 
interesa lucrul ăsta. Curând, întâlnirile săptămânale nu i-au mai fost de 
ajuns, voia să o vadă de două sau trei ori pe săptămână, ba chiar zilnic. 

Pretenţiile lui Marshal o solicitau intens pe Carol. A epuizat repede tot ce 
avea să-i ofere ca avocat şi habar n-avea cum să se descurce cu suferinţa lui. 
Până la urmă, a decis că şi-ar respecta promisiunea de bun samaritean cel 
mai bine dacă l-ar îndemna să consulte un terapeut. Dar Marshal nici nu voia 
să audă de aşa ceva. 

— Nu pot să mă duc la un terapeut din acelaşi motiv pentru care nu pot 
să apelez la presă pentru soluţionarea acestei afaceri. Am prea mulţi 
duşmani. 

— Credeţi că un terapeut nu poate respecta principiul confidenţialităţii? 

— Nu, nu se pune problema confidenţialităţii, e mai mult o chestiune de 
imagine, i-a răspuns Marshal. Trebuie să te gândeşti că persoana care m-ar 
putea ajuta ar trebui să aibă neapărat formare în psihanaliză. 

— Adică, l-a întrerupt Carol, nu vă poate ajuta decât un psihanalist, şi nu 
alt gen de terapeut? 

— Doamnă... mă întreb, v-ar deranja dacă ne-am spune pe nume? 
Doamna Astrid şi domnul Streider sună atât de rigid şi de formal, având în 
vedere natura intimă a discuţiilor noastre. 

Carol a aprobat, clătinând din cap, dar şi-a amintit comentariul lui Jess că 
singurul lucru care îi displăcuse la terapeutul lui era formalitatea: fornăise 
dezaprobator la sugestia lui Jess de a se tutui şi a insistat ca el să i se 
adreseze cu „domnule doctor". 

— Carol... da, aşa-i mai bine... spune-mi adevărul - mă vezi pe mine 
consultând vreun terapeut excentric? Vreun expert în vieţi anterioare sau pe 
cineva care desenează diagrame cu părinte, copil şi adult pe o tablă 
portabilă ori vreun terapeut cognitivist tinerel şi cretin care, să încerce să 
remedieze modul meu eronat de a gândi? 

— OK, să presupunem pentru o secundă ca adevărat faptul că doar un 
psihanalist te poate ajuta. Acum explică-mi: de ce-i asta o problemă pentru 
tine? 

— Păi, îi cunosc pe toţi şi nu cred că există vreunul care poate adopta 
atitudinea neutră necesară faţă de mine. Sunt prea plin de succes, prea 
ambiţios. Toată lumea ştie că sunt pe cale să devin preşedintele Institutului 
de Psihanaliză Golden Gate şi că mi-am pus în gând să ajung chiar mai sus. 

— Deci, atunci e o chestiune de invidie şi de rivalitate? 

— Bineînţeles. Cum ar putea vreun analist să-şi menţină neutralitatea 
profesională faţa de mine? Orice analist ar jubila pe ascuns, gândindu-se la 


315 



ghinionul meu. Probabil şi eu aş face la fel în locul lor. Oricui îi place să vadă 
cum se prăbuşeşte o autoritate. Şi s-ar duce vorba că fac terapie - într-o 
lună, toată lumea din oraş ar afla despre asta. 

— Cum? 

— N-ai cum să ascunzi aşa ceva. Aproape toate cabinetele noastre sunt în 
aceeaşi zonă a oraşului. M-ar putea vedea cineva în sala de aşteptare. 

— Şi? E o ruşine şi faci terapie? Am auzit lume vorbind cu admiraţie 
despre terapeuţi care încă mai doresc să se analizeze. 

— Printre colegii mei, având în vedere vârsta şi statutul meu, ar fi 
perceput ca un semn de slăbiciune - m-ar afecta în mod negativ. Şi nu uita că 
am criticat puternic conduita neetică a terapeuţilor: ba chiar am organizat 
sancţionarea şi excluderea din Institut - o excludere binemeritată, aş putea 
adăuga - a propriului meu supervizor. Ai citit prin ziare despre catastrofa cu 
Seth Pânde? 

— Rechemarea pentru reparaţii psihiatrice? Da, bineînţeles! a exclamat 
Carol. Cine ar fi putut rata scandalul? Tu ai fost ăla? 

— Am fost unul dintre personajele principale. Poate cel mai important. Şi, 
fie vorba-ntre noi, am salvat curul institutului - o poveste lungă şi 
confidenţială, nu pot să vorbesc despre ea -, dar chestia e următoarea: cum 
aş mai putea discuta vreodată în public despre conduita neetică a unui 
terapeut, când în audienţă s-ar putea afla cineva care ştie că am acceptat un 
Rolex de la un pacient? Aş fi obligat să tac - şi să renunţ la funcţia de 
preşedinte - pentru totdeauna. 

Carol ştia că în explicaţia lui Marshal exista o eroare gravă, dar nu putea 
găsi motivul pentru care să o pună la îndoială. Poate că neîncrederea lui în 
terapeuţi era asemănătoare cu a ei. A încercat o altă abordare. 

— Marshal, să ne întoarcem la afirmaţia ta că doar un terapeut cu 
formare analitică te-ar putea ajuta. Dar cum rămâne cu noi doi? Uită-te la 
mine - sunt o persoană fără nicio calificare! Cum se face că tu crezi că te 
ajut? 

— Nu ştiu cum - ştiu doar că aşa e. Şi în momentul de faţă nu am energia 
să-mi dau seama de ce. Poate că nu trebuie decât să stai aici în cameră cu 
mine - atâta tot. Pur şi simplu să mă laşi pe mine să fac munca. 

— Şi totuşi, a spus Carol, clătinând din cap, nu mă simt în largul meu 
făcând asta. Nu-i etic. Ba poate fi chiar neetic. Cheltuieşti bani să te vezi cu 
cineva care nu are nicio calificare în domeniul de care ai tu nevoie. Şi e o 
sumă frumuşică - în fond, eu cer mai mult decât un psihoterapeut. 

— Nu m-am prea gândit la asta. Cum ar putea fi neetic? Clientul tău o 
cere, fiindcă i se pare că-1 ajută. Semnez şi o declaraţie în sensul ăsta. Şi nu-i 


316 



scump, dacă ţinem seama de impozite. Cheltuielile medicale moderate nu 
sunt deductibile la nivelul meu de venit, dar cele juridice, da. Carol, tu eşti 
sută la sută deductibilă! Practic, eşti mai ieftină decât un terapeut, dar nu-i 
ăsta motivul pentru care mă văd cu tine! Adevăratul motiv este că eşti 
singura persoană care mă poate ajuta. 

Şi, în felul ăsta, Carol s-a înduplecat să-şi continue întrevederile cu 
Marshal. Nu avea nicio dificultate în a-i descoperi problemele - una câte una, 
le punea în cuvinte pentru el. Asemenea multor avocaţi excelenţi, Carol era 
mândră de oratoria ei fără cusur, iar în curând însemnările ei meticuloase 
pe foi de hârtie de mărime standard conţineau o listă validă de probleme. De 
ce îi era imposibil lui Marshal sa apeleze la altcineva pentru a cere ajutor? 
De ce atâţia duşmani? Şi de unde atâta aroganţă, atâtea critici la adresa altor 
terapeuţi şi a altor forme de terapie? Critica pe toată lumea, nu cruţa pe 
nimeni, nici pe soţia lui, nici pe Bat Thomas, nici pe Emil, nici pe Seth Pânde, 
nici pe colegii, nici pe elevii lui. 

Carol nu s-a putut abţine să strecoare o întrebare despre Ernest Lash. Sub 
pretextul ca unul dintre prietenii ei se gândea să înceapă tratamentul cu el, 1- 
a rugat să-şi dea cu părerea. 

— Păi - şi nu uita că e confidenţial, Carol - nu e primul pe care ţi l-aş 
recomanda. Ernest e un tânăr sclipitor şi serios, cu o excelentă experienţă în 
cercetarea farmaceutică. în domeniul ăsta e printre cei mai buni. Fără 
îndoială. Dar ca terapeut... pai... hai să spunem doar că încă e în evoluţie, 
încă nediferenţiat. Principala lui problemă este că practic nu are nicio 
calificare analitică, în afară de o scurtă supervizare cu mine. Şi nici nu cred 
că e încă suficient de matur să înceapă o formare serioasă în psihanaliză: e 
prea indisciplinat, prea lipsit de respect, prea iconoclastic. Ba chiar mai rău, 
se grozăveşte cu nesubordonarea la reguli, încearcă s-o justifice, calificând-o 
drept „inovaţie” sau „tehnică experimentală". 

Nesubordonare la reguli! Lipsit de respect! Iconoclastic! Ca efect al 
acestor acuzaţii, acţiunile lui Ernest au crescut mai multe trepte în ochii ei. 

Următorul punct pe lista lui Carol, după neîncredere şi aroganţă, venea 
ruşinea lui Marshal. O ruşine adâncă. Poate că aroganţa şi ruşinea mergeau 
mână-n mână, se gândea ea. Poate, dacă Marshal n-ar fi fost atât de critic 
faţă de alţii, ar fi fost mai indulgent cu el însuşi. Sau lucrurile stăteau pe dos? 
Dacă ar fi fost mai indulgent cu el însuşi, oare i-ar fi putut ierta mai uşor pe 
ceilalţi? Amuzant, dacă se gândea mai bine la asta, exact acelaşi lucru i-1 
spusese şi Ernest. 

De fapt, în multe privinţe se recunoştea pe ea în Marshal. De exemplu, 
furia lui - emoţiile intense, tenacitatea, obsesia lui pentru răzbunare - îi 


317 



amintea de întâlnirea pe care o avusese cu Heather şi cu Norma în noaptea 
aia îngrozitoare, după ce o părăsise Justin. Oare chiar avusese de gând să 
angajeze un ucigaş plătit să-l bată cu un levier? Oare chiar distrusese 
fişierele de pe computerul lui Justin, hainele, suvenirurile din tinereţe? 
Nimic din toate astea nu mai părea real acum. Se întâmplase cu o mie de ani 
în urmă. Chipul lui Justin i se ştergea din memorie. 

Cum de se schimbase atât de mult? se întreba ea. Pentru că îl cunoscuse 
întâmplător pe Jess, probabil. Sau poare doar pentru că scăpase din căsnicia 
aia sufocantă? Iar apoi, în minte i-a venit Ernest... poate că, în pofida tuturor 
aşteptărilor ei, reuşise să-i strecoare câte ceva în timpul şedinţelor lor? 

A încercat să discute raţional cu Marshal despre inutilitatea furiei lui şi i-a 
subliniat caracterul auto-agresiv. Dar fără rezultat. Uneori îşi dorea să-i 
insufle o parte din nou dobândita ei moderaţie. Alteori îşi pierdea răbdarea 
şi voia să-l zgâlţâie, să-l facă mai raţional. „Dă-o-ncolo!" ar fi vrut să strige. 
„Nu-ţi dai seama cât te costă furia şi mândria ta idioată? Totul! Liniştea, 
somnul, munca, prietenii, căsnicia! Pur şi simplu dă-o-ncolo!" Dar niciuna 
dintre metodele astea nu l-ar fi ajutat. îşi amintea mult prea limpede 
îndârjirea cu care îşi dorise să se răzbune doar cu câteva săptămâni în urmă 
şi putea să empatizeze foarte uşor cu furia lui Marshal. Dar nu ştia cum să-l 
ajute să se elibereze de ea. 

Unele dintre celelalte puncte de pe listă - de pildă, preocuparea lui 
Marshal pentru bani şi statut - îi erau străine. Nu se lovise niciodată de ele. 
Cu toate astea, aprecia importanţa pe care o aveau ele pentru Marshal: în 
fond, tocmai lăcomia şi ambiţia lui îl băgaseră în mocirla asta. 

Iar soţia lui? Carol a aşteptat răbdătoare oră de oră ca el să vorbească 
despre ea. Dar n-a zis decât că Shirley a plecat pentru trei săptămâni la un 
refugiu Vipassnia din Tassajara. Şi nici nu i-a răspuns la întrebările despre 
căsnicia lui, i-a zis doar că interesele lor nu mai coincideau şi că o luaseră pe 
drumuri diferite. 

Deseori, în timp ce făcea jogging, studia cazurile altor clienţi sau stătea 
întinsă în pat, Carol se gândea la Marshal. Atât de multe întrebări. Atât de 
puţine răspunsuri. Marshal simţea neliniştea ei şi o asigura că fie şi numai 
faptul că îl ajuta să pună în cuvinte şi să discute despre problemele lui 
fundamentale era suficient să-i aline puţin suferinţa. Dar Carol ştia că asta 
nu era îndeajuns. Ea avea nevoie de ajutor, avea nevoie de un consilier. Dar 
cine? Şi apoi, într-o zi, şi-a dat seama. Ştia exact la cine să apeleze. 


318 



• Douăzeci şi şapte • 


în sala de aşteptare a lui Ernest, Carol s-a hotărât să-şi dedice întreaga 
şedinţă de terapie pentru a obţine sfaturi referitoare la cum să-l ajute pe 
Marshal. Şi-a făcut o listă cu probleme şi se gândea cum ar fi fost cel mai 
bine să i le prezinte lui Ernest. Ştia că trebuie să fie prudentă: remarcile lui 
Marshal sugerau clar că el şi Ernest se cunoşteau şi că ea trebuia să-i 
ascundă foarte bine identitatea. Asta n-o speria pe Carol. Au contraire, se 
descurca cu uşurinţă şi bucurie prin hăţişurile intrigilor. 

Dar Ernest avea o altă ordine de zi. De îndată ce a intrat pe uşă, el a 
deschis şedinţa. 

— Ştii, Carolyn, simt că ultima întâlnire a rămas neterminată. Am sfârşit-o 
în mijlocul unei discuţii importante. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi s-a părut că eram în toiul unei examinări mai minuţioase a relaţiei 
noaste, iar tu ai devenit agitată. Practic, ai zbughit-o de aici la sfârşitul orei. 
Poţi să vorbeşti despre ce sentimente ai avut în drum spre casă? 

Ernest, la fel ca majoritatea terapeuţilor, aproape întotdeauna aştepta ca 
pacientul să înceapă şedinţa. Dacă încălca vreodată regula şi aborda el un 
subiect, asta se întâmpla invariabil doar în scopul de a explora vreun aspect 
nerezolvat din şedinţa trecută. Demult, învăţase de la Marshal că şedinţele 
consecutive care aveau mai mare legătură unele cu celelalte, făceau ca 
terapia să devină mai puternică. 

— Agitată? Nu. Carol a clătinat din cap. Nu cred. Nu-mi amintesc prea 
multe din şedinţa trecută. Şi, în afară de asta, Ernest, azi e o altă zi, iar eu 
vreau să vorbesc despre altceva. Am nevoie de nişte sfaturi legate de un 
client cu care mă văd. 

— Un minut, Carolyn, mai întâi dă-mi voie să vorbesc despre asta câteva 
clipe. Sunt anumite lucruri care mi se par importante şi pe care vreau să le 
spun. 

A cui terapie e asta până la urmai a murmurat Carol în sinea ei. Dar a 
încuviinţat cu amabilitate din cap şi a aşteptat ca Ernest să continue. 

— îţi aminteşti, Carolyn, cum în prima şedinţă ţi-am spus că nimic nu-i 
mai important într-o terapie decât ca noi doi să avem o relaţie sinceră? în ce 
mă priveşte, ţi-am dat cuvântul meu de onoare ca o să fiu sincer cu tine. Şi 
totuşi adevărul e că nu m-am ţinut de cuvânt. E vremea să clarific lucrurile şi 
o să încep cu ceea ce simt eu despre erotism... a existat din belşug în relaţia 
noastră, şi asta m-a tulburat. 


319 



— Cum adică? Carol era îngrijorată. Din tonul lui Ernest reieşea clar că 
asta nu avea să fie o şedinţă obişnuită. 

— Păi, uită-te la ce s-a întâmplat. De la prima şedinţă şi până acum ne-am 
dedicat o mulţime de timp discuţiilor despre atracţia sexuală pe care o simţi 
faţă de mine. Am devenit centrul fanteziilor tale sexuale. De nenumărate ori 
m-ai rugat să-i iau locul lui Ralph în postura de iubit-terapeut. Şi apoi, mai 
sunt îmbrăţişările de la sfârşitul şedinţelor, încercările de a mă săruta şi 
timpul petrecut pe canapea, unde vrei să stai aproape de mine. 

— Da, da, ştiu toate astea. Dar ai folosit cuvântul tulburat 

— Da, în mod cert tulburat - şi din mai multe motive. în primul rând, 
pentru că era excitant sexual. 

— Erai tulburat pentru că mă excitam? 

— Nu, pentru că eu mă excitam. Tu ai fost foarte provocatoare, Carolyn, şi 
pentru că numele jocului nostru, mai ales astăzi, este sinceritate, îţi spun 
sincer că a fost tulburător de excitant pentru mine. Ţi-am mai zis şi altădată 
că te consider o femeie foarte atrăgătoare. E foarte dificil pentru mine, ca 
bărbat, să nu mă las afectat de farmecul tău. Ai pătruns şi tu în fanteziile 
mele. Mă gândesc la clipa în care o să te văd cu multe ore înainte ca tu să 
intri pe uşă, ba chiar mă gândesc la ce haine să port în zilele când ne 
întâlnim. Trebuie să recunosc asta. Ei, şi, evident, lucrurile nu mai pot 
continua aşa. Vezi tu, în loc să te ajut să-ţi rezolvi... - cum să spun - 
sentimentele astea intense şi nerealiste faţă de mine, cred că le-am 
alimentat şi eu, le-am încurajat. Mi-a plăcut să te îmbrăţişez, să-ţi ating 
părul, să mă aşez lângă tine pe canapea. Şi cred că tu ştii că mi-a plăcut. 
Clatini din cap a „nu", Carolyn, dar eu cred că ţi-am aţâţat sentimentele faţă 
de mine. Tot timpul am spus „Nu, nu, nu", dar, cu o voce mai scăzută, însă 
perceptibilă, am mai zis şi „Da, da, da". Iar asta n-a fost bine din punct de 
vedere terapeutic pentru tine. 

— N-am auzit „Da, da, da", Ernest. 

— Poate că nu conştient. Dar eu simt lucrurile astea, sunt sigur că le-ai 
simţit şi tu la un anumit nivel şi ai fost încurajată de ele. Doi oameni aflaţi 
într-o relaţie intimă - sau o relaţie care încearcă să fie intimă - îşi comunică 
mereu totul unul altuia, dacă nu explicit, atunci la un nivel nonverbal sau 
inconştient. 

— Nu sunt sigură că te cred, Ernest. 

— Sunt convins că am dreptate. 0 să revenim la asta. Dar vreau să auzi 
esenţa cuvintelor mele: sentimentele tale erotice faţă de mine nu sunt bune 
pentru terapie şi eu, cu vanitatea mea şi atracţia mea sexuală pentru tine, 


320 



trebuie să-mi asum responsabilitatea că am încurajat aceste sentimente. Nu 
am fost un bun terapeut pentru tine. 

— Nu, nu, a spus Carol, clătinând energic din cap. Nu eşti vinovat pentru 
nimic... 

— Nu, Carolyn, lasă-mă să termin... Am mai multe să-ţi spun... înainte să 
te cunosc, am luat la rece decizia că o să mă dezvălui total în faţa primului 
pacient nou care vine la mine. Eu cred, încă mai cred că principalul defect al 
terapiei tradiţionale este faptul că relaţia dintre pacient şi terapeut nu e una 
autentică. Lucrul ăsta mă afectează atât de mult, încât am fost nevoit s-o rup 
cu analistul supervizor pe care îl admiram enorm. Tocmai din acest motiv, 
de curând am luat hotărârea să nu încep o formare oficială în psihanaliză. 

— Nu sunt sigură că înţeleg ce implicaţii are asta asupra şedinţelor 
noastre terapeutice. 

— Păi, înseamnă că tehnica mea de tratament cu tine a fost una 
experimentală. Poate, ca să mă scuz, ar trebui să spun că e un termen prea 
dur, pentru că în ultimii câţiva ani, am încercat să fiu mai puţin formal şi mai 
uman cu toţi pacienţii mei. Dar cu tine există un paradox bizar: m-am 
dedicat unui experiment în care mi-am propus să fiu complet sincer, şi 
totuşi nu ţi-am spus niciodată nimic despre acest experiment. Acum, când 
evaluez punctul în care am ajuns, nu cred că metoda a folosit la ceva. Nu am 
izbutit să creez tipul de relaţie sinceră şi autentică de care ştiu că e nevoie 
pentru o evoluţie reală. 

— Nu cred că ai vreo vină că metoda ta a dat greş. 

— Nu ştiu sigur ce a funcţionat greşit. Dar a fost ceva. Simt un imens hău 
între noi. Simt din partea ta o mare suspiciune şi neîncredere, care, brusc, 
alternează cu expresii de afecţiune şi iubire. Şi sunt în permanenţă 
nedumerit, pentru că în cea mai mare parte a timpului nu simt căldură, şi 
nici măcar simpatie din partea ta. Desigur, nu-ţi spun lucruri pe care nu le 
ştii. 

Carol, cu capul aplecat, a rămas tăcută. 

— Deci sunt din ce în ce mai îngrijorat: n-am făcut ce ar fi trebuit cu tine. 
în cazul ăsta, sinceritatea probabil că nu a fost cea mai bună tactică. Ar fi fost 
mai bine dacă te-ai fi dus la un terapeut tradiţionalist, cineva care ar fi 
cultivat o relaţie mai formală între terapeut şi pacient, cineva care ar fi 
păstrat nişte limite mai clare între relaţiile profesionale şi cele personale. 
Deeeci, Carolyn, cred că asta voiam să-ţi zic. îmi răspunzi? 

Carol a început să vorbească de două ori, dar nu şi-a găsit cuvintele. Până 
la urmă, a zis: 

— Sunt bulversată. Nu pot să spun nimic, nu ştiu ce să zic. 


321 



— Păi, pot să bănuiesc ce gândeşti. Ţinând seama de ce ţi-am spus, mă 
aştept să crezi că ţi-ar fi mai bine cu alt terapeut - că e timpul să punem 
capăt acestui experiment. Şi cred că ai mare dreptate. îţi susţin decizia şi m- 
aş bucura să-ţi recomand pe altcineva. Poate chiar te gândeşti că ţi-am luat 
bani aiurea pe o metodă experimentală. Dacă-i aşa, hai să vorbim despre 
asta. Poate s-ar cuveni să-ţi returnez întreaga sumă. 

Sfârşitul experimentului - sună destul de tentant, s-a gândit Carol. Şi e 
modul perfect de a ieşi din toată farsa asta nasoală. Da, e momentul să 
renunţ, e momentul să pun capăt minciunii. Să li-1 las pe Ernest lui Jess silui 
Justin. Poate ai dreptate, Ernest. Poate e timpul să punem punct terapiei. 

Asta ar fi trebuit să spună. Dar, în loc de asta, s-a trezit că spune complet 
altceva. 

— Nu. Greşeşti în toate privinţele. Nu, Ernest, nu metoda ta de terapie e 
de vină. Nu-mi place ideea că o vei schimba din cauza mea... asta mă 
supără... mă supără foarte tare. Cu siguranţă că nu-i suficient un singur 
pacient pentru a trage o asemenea concluzie. Cine ştie? Poate că e prea 
devreme. Poate că e metoda perfectă pentru mine. Mai dă-mi timp. îmi place 
sinceritatea ta. Sinceritatea ta nu mi-a făcut niciun rău. Poate chiar mult 
bine. Iar în privinţa returnării onorariului, nici nu se pune problema - şi, 
întâmplător, ca avocat, te sfătuiesc să nu mai faci asemenea afirmaţii în 
viitor. Devii vulnerabil la procese. Adevărul? a continuat Carol. Vrei 
adevărul? Adevărul e că m-ai ajutat. Mai mult decât îţi imaginezi. Şi nu, cu 
cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai puţin îmi doresc să nu mai vin la 
tine. Sau să mă duc la altcineva. Poate că am trecut de perioada nasoală. 
Poate, inconştient, te-am testat. Cred că aşa am făcut. Te-am testat cu vârf şi 
îndesat. 

— Şi ce rezultate am avut? 

— Cred că le-ai trecut. Nu, mai mult decât atât... ai ieşit primul din clasă. 

— Ce fel de test a fost? 

— Păi... nu sunt sigură că ştiu... lasă-mă să mă gândesc la asta. Ei bine, 
ştiu câteva lucruri, dar am putea vorbi altădată despre asta? Astăzi trebuie 
neapărat să vorbesc ceva cu tine. 

— OK, dar suntem în regulă, tu şi cu mine? 

— Din ce în ce mai în regulă. 

— Hai să continuăm cu ce ţi-ai propus tu. Ziceai că e vorba despre un 
client. 

Carol i-a descris situaţia lui Marshal, destăinuindu-i că era terapeut, dar 
ascunzându-i cu grijă identitatea şi amintindu-i lui Ernest că trebuia să 
păstreze confidenţialitatea, aşa încât să nu-i pună întrebări. 


322 



Ernest nu a fost cooperant. Nu-i plăcea să transforme ora de terapie a lui 
Carolyn într-o consultaţie, şi a ridicat o serie de obiecţii. Era în rezistenţă şi 
nu mai voia să lucreze, nu se folosea cum trebuie de timpul şi de banii ei, 
clientul său ar fi trebuit să se ducă la terapeut, nu la un avocat. 

Carol le-a combătut cu dibăcie pe toate. Banii nu erau o problemă - nu 
pierdea nimic. îi lua clientului mai mulţi bani decât îi lua ei Ernest. Iar în ce 
priveşte ideea ca omul să se ducă la un terapeut - ei bine, el pur şi simplu nu 
vrea, şi nu poate să dea mai multe explicaţii din cauza confidenţialităţii. Iar 
ea nu-şi evita problemele - şi-ar dori să se vadă cu Ernest din nou, pentru a 
recupera ora. Şi, întrucât problemele clientului le reflectau pe ale ei, ea lucra 
indirect şi la acestea, când le dezbătea pe ale lui. Cel mai puternic argument 
al ei a fost că, acţionând într-o manieră pur altruistă faţă de clientul său, 
respecta sfatul lui Ernest de a sparge cercul vicios de egoism şi paranoia 
care îi fusese transmis de mama şi de bunica ei. 

— M-ai convins, Carolyn. Eşti o femeie formidabilă. Dacă o fi să am 
vreodată nevoie să pledeze cineva pentru mine într-un proces, pe tine o să 
te vreau ca avocat. Povesteşte-mi despre tine şi clientul tău. 

Ernest era un consilier experimentat şi a ascultat cu atenţie, în timp ce 
Carol descria problemele cu care se confrunta în privinţa lui Marshal: furie, 
aroganţă, singurătate, obsesie pentru bani şi statut social, lipsă de interes 
pentru orice altceva în viaţă, inclusiv pentru căsnicia lui. 

— Mă frapează, a spus Ernest, că şi-a pierdut obiectivitatea. E atât de 
prins în vâltoarea acestor evenimente şi sentimente, încât s-a identificat 
total cu ele. Trebuie să găsim o cale de a-1 ajuta să se detaşeze puţin. Trebuie 
să-l ajutăm să se vadă de la distanţă, chiar dintr-o perspectivă cosmică. 
Exact acelaşi lucru am încercat să-l fac şi cu tine, Carolyn, ori de câte ori te- 
am rugat să te gândeşti la ceva din lungul ghem al evenimentelor vieţii tale. 
Clientul tău a devenit una cu aceste probleme - şi-a pierdut senzaţia de 
continuitate a eului care trăieşte aceste evenimente, ce constituie doar o 
mică frântură a existenţei sale. Iar ceea ce înrăutăţeşte lucrurile e 
presupunerea lui că nefericirea actuală o să fie permanentă - tot timpul la 
fel. Bineînţeles, asta e o caracteristică a depresiei - combinaţia de tristeţe şi 
pesimism. 

— Şi cum am putea interveni? 

— Păi, sunt mai multe posibilităţi. De exemplu, din ce mi-ai povestit, e 
clar că succesul şi eficienţa sunt componente centrale ale identităţii lui. 
Probabil că acum se simte complet neajutorat şi e îngrozit de ce i se 
întâmplă. în realitate, a pierdut din vedere faptul că are mai multe opţiuni şi 
că acestea îi dau puterea de a se schimba. Trebuie ajutat să înţeleagă că 


323 



situaţia grea în care se găseşte nu este efectul unui destin predeterminat, ci 
rezultatul propriilor sale alegeri - de pildă, faptul că a ales să venereze banii. 
Dacă acceptă că el a fost cel care a creat situaţia asta, atunci poate fi făcut să 
înţeleagă că are puterea de a ieşi din ea: alegerile lui l-au băgat în asta, tot 
alegerile lui o să-l scoată. Sau, a continuat Ernest, probabil că scapă din 
vedere evoluţia firească a suferinţei lui actuale - că acum există, că a avut un 
început şi că va avea un sfârşit. Poate chiar poţi trece în revistă momente din 
trecut, când a simţit la fel de multă furie şi suferinţă, şi apoi să-l ajuţi să-şi 
amintească felul în care acestea s-au domolit - la fel cum o să se domolească 
şi suferinţa de acum, şi să conştientizeze că la un moment dat aceasta va 
rămâne doar o amintire ştearsă. 

— Bine, bine, Ernest. Minunat. Carol îşi lua frenetic notiţe. Ce altceva? 

— Păi, spui că e terapeut. Atunci mai există anumite pârghii. Când tratez 
terapeuţi, deseori descopăr că mă pot folosi de cunoştinţele lor profesionale 
pentru a-i ajuta. E o metodă bună pentru a-i face să se detaşeze, să se 
privească pe ei înşişi de la o distanţă mai mare. 

— Cum faci asta? 

— O metodă simplă e să-l rogi să-şi imagineze că un pacient cu aceleaşi 
probleme intră la el în cabinet. Ce i-ar spune pacientului? întreabă-1: „Ce ai 
crede despre pacientul ăsta? Cum l-ai putea ajuta?" 

Ernest a aşteptat până când Carol a întors pagina, continuând să-şi ia 
notiţe. 

— Fii pregătită ca el să se enerveze. De obicei, când terapeuţii au o mare 
suferinţă, sunt la fel ca restul oamenilor: vor să fie îngrijiţi, nu obligaţi să-şi 
fie propriul terapeut. Dar fii perseverentă... e o metodă eficientă, e o tehnică 
bună. în meseria mea e ceea ce s-ar numi „dragoste dură". 

Dragostea dură nu e punctul meu forte, a continuat Ernest. Fostul meu 
supervizor obişnuia să-mi spună că eu, în general, optez pentru gratificarea 
imediată, dată de iubirea pacienţilor mei, şi nu pentru gratificarea mai 
însemnată, dată de faptul că-i observ cum se vindecă. Cred - nu, ştiu - că 
avea dreptate. I-am rămas dator pentru asta. 

— Şi aroganţa? a întrebat Carol, ridicându-şi privirea de pe notiţele ei. 
Clientul meu e atât de arogant, de grandoman şi de competitiv, încât nu are 
niciun prieten. 

— De obicei, metoda cea mai bună e „pe dos”: grandoarea lui ascunde 
probabil o imagine de sine plină de îndoieli, de ruşine şi de auto- 
desconsiderare. Oamenii aroganţi, care cer prea mult de la ei înşişi, cred că 
trebuie să aibă succese mai mari decât se aşteaptă lumea de la ei, pentru a se 
simţi mulţumiţi cât de cât. Aşa că, în locul tău, n-aş vrea să profit de 


324 



grandomania sau de iubirea lui de sine. în schimb, concentrează-te pe 
dispreţul lui faţă de propria-i persoană... 

— Şşt. Carol a ridicat o mână, făcându-i semn să vorbească mai rar, 
pentru ca ea să-şi poată lua notiţe. După ce a terminat, el a întrebat: 

— Ce altceva? 

— Preocuparea lui faţă de bani, a spus Carol, şi faţă de statutul de 
persoană sus-pusă. Plus izolarea şi obtuzitatea lui. Parcă soţia şi familia lui 
n-ar juca niciun rol în viaţa sa. 

— Păi, ştii, nimănui nu-i place să fie escrocat, dar pe mine mă frapează 
reacţia disproporţionată a clientului tău: atâta panică, atâta groază... de 
parcă în joc ar fi chiar propria-i viaţă, de parcă fără bani el n-ar mai fi nimic. 
Aş fi înclinat să mă întreb care sunt originile acestui mit personal - şi, 
întâmplător, eu, în mod deliberat şi repetat, spun despre asta că e un „mit." 
Când a creat el mitul ăsta? Vocea cui l-a îndrumat? Mi-ar plăcea să aflu mai 
multe despre atitudinea părinţilor lui faţă de bani. E important pentru că, 
din ce îmi spui tu, veneraţia lui pentru statut e aceea care i-a venit de hac - 
pare că un escroc deştept s-a prins de chestia asta şi s-a folosit de ea pentru 
a-1 prinde în capcană. E un paradox, a continuat Ernest. Clientul tău - am 
fost cât pe-aci să spun pacient- consideră că escrocheria l-a ruinat, şi totuşi, 
dacă eşti în stare să-i dai sfaturi corecte, escrocheria asta poate fi salvarea 
lui. Ar putea fi cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată! 

— Dar cum să fac asta? 

— Eu l-aş ruga să privească foarte adânc înăuntrul său şi să-şi dea seama 
dacă esenţa lui, miezul lui, crede că scopul existenţei sale este să strângă 
bani. Uneori îi rog pe pacienţii de genul ăsta să se proiecteze în viitor - până 
în clipa morţii, să se vizualizeze la propria lor înmormântare chiar să-şi 
imagineze propriul mormânt şi să compună un epitaf. Ce ar simţi clientul tău 
dacă pe piatra lui funerară ar fi gravată o descriere a preocupării lui pentru 
bani? în felul ăsta i-ar plăcea lui să-şi rezume viaţa? 

— Un exerciţiu înfricoşător, a spus Carol. îmi aminteşte de exerciţiul ăla 
cu linia vieţii, pe care m-ai rugat odată să-l fac. Poate că ar trebui să-l fac şi 
pe ăsta... dar nu astăzi... n-am terminat cu întrebările despre clientul meu. 
Spune-mi, Ernest, ce zici de indiferenţa lui faţă de nevastă-sa? întâmplător, 
am auzit că este posibil ca ea să aibă un amant. 

— Aceeaşi strategie. L-aş întreba ce i-ar spune el unui pacient care este 
atât de indiferent faţă de persoana cea mai apropiată lui. Roagă-1 să-şi 
imagineze viaţa fără ea. Şi ce s-a întâmplat cu latura sexuală? Unde a 
dispărut? Unde s-a evaporat? Şi nu-i ciudat cum de pare mult mai dornic să- 
şi înţeleagă pacienţii, nu pe soţia lui? Spui că şi el e terapeut, dar că 


325 



ridiculizează calificarea şi tehnicile folosite de ea? Păi, eu l-aş confrunta făţiş 
cu asta cât de dur aş putea. Pe ce se bazează ridiculizarea? Sunt convins că 
nu pe dovezi solide. 

— Hai să vedem, ce mai e? în ce priveşte faptul că nu-i apt de muncă - 
dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, poate că o pauză de o lună sau două le-ar 
face bine şi lui, şi pacienţilor. Probabil că cel mai bun mod de a-şi petrece 
această vacanţă ar fi să se ducă undeva cu soţia lui. Sau poate că ar trebui să 
consulte un consilier de cuplu şi să încerce câteva exerciţii de ascultare. 
Cred că unul dintre cele mai bune lucruri care s-ar putea întâmpla ar fi dacă 
el i-ar permite, chiar şi cu metodele pe care le dispreţuieşte, să-l ajute. 

— O ultimă întrebare... 

— Nu acum, Carolyn, nu mai avem timp... iar eu mi-am epuizat ideile. Dar 
hai să mai zăbovim doar un minut, să examinăm şedinţa de azi. Spune-mi 
cum te simţi, având în vedere discuţia noastră de astăzi? Ce simţi faţă de 
relaţia noastră? Iar azi vreau să aud tot adevărul. Eu am fost sincer cu tine. 
Fii şi tu sinceră cu mine. 

— Ştiu că ai fost. Şi mi-ar plăcea să fiu şi eu sinceră... dar nu ştiu cum să 
spun... mă simt spăşită... sau poate „privilegiată” e termenul potrivit. Şi simt 
că cineva are grijă de mine. Şi că mi se acordă încredere. Iar sinceritatea ta 
mă împiedică să ascund de tine... 

— Ce să ascunzi? 

— Uită-te la ceas. Am depăşit timpul. Data viitoare! Carol s-a ridicat să 
plece. 

La uşă a fost un moment jenant. Trebuia să inventeze un alt mod de a-şi 
lua rămas-bun unul de la celălalt. 

— Ne vedem joi, a spus Ernest şi a întins mâna pentru a i-o strânge, într- 
un gest formal, pe a ei. 

— Nu sunt pregătită pentru asta, a zis Carol. Deprinderile proaste dispar 
greu. Mai ales renunţarea bruscă la droguri. Hai s-o tăiem mai lent. Ce zici de 
o îmbrăţişare părintească? 

— Te mulţumeşti cu una avunculară? 

— Cum adică „avunculară”? 


• Douăzeci şi opt • 


Fusese o zi grea la cabinet. Marshal îşi ţâra picioarele spre casă, pierdut în 
reverie. Se văzuse cu nouă pacienţi în ziua aceea. Nouă ori o sută şaptezeci şi 
cinci de dolari. 0 mie cinci sute şaptezeci şi cinci. Cât mai avea până să 


326 



recupereze cei nouăzeci de mii de dolari? Cinci sute de şedinţe. Şaizeci de 
zile pline la cabinet. Peste douăsprezece săptămâni de muncă. Douăsprezece 
săptămâni de tras la jug, muncind pentru împuţitul ăla de Peter Macondo! 
Fără să mai pună la socoteală cheltuielile curente: chiria cabinetului, taxele 
profesionale, asigurarea de malpraxis, autorizaţia de liberă practică. Fără a 
mai pomeni de onorariile irosite pentru şedinţele contramandate în primele 
două săptămâni de după escrocherie. Nici cele cinci sute pe care le-a stors 
de la el detectivul. Fără a mai ţine seama nici de faptul că Wells Fargo îşi 
revenise săptămâna trecută şi crescuse cu patru puncte de când vânduse 
acţiunile! Sau de onorariul avocatului! Carol îi merită, se gândea Marshal, 
deşi nu înţelege faptul că un bărbat nu poate trece atât de uşor peste aşa 
ceva. Am de gând să-l spânzur pe ticălosul ăla, chiar dacă ăsta va fi ultimul 
lucru pe care-1 fad 

Marshal a intrat tropăind în casă şi, ca de obicei, şi-a lăsat servieta în 
pragul uşii şi a fugit la nou-instalata lui linie telefonică, pentru a-şi verifica 
mesajele. Voilâl Ce semeni, aia culegi! Primise un mesaj pe robotul telefonic. 

— Alo, am văzut anunţul tău pe monitorul APA - de fapt, nu anunţul, 
avertismentul tău. Sunt psihiatru în New York City şi mi-ar plăcea să obţin 
mai multe informaţii despre pacientul pe care îl descrii. Pare a fi una dintre 
persoanele pe care le tratez. Te rog, sună-mă acasă, la 212-555-7082, în 
seara asta. La orice oră. 

Marshal a format numărul şi a auzit un „Alo” la celălalt capăt al firului, un 
„Alo" care, Doamne ajută, avea să-l conducă direct la Peter. 

— Da, a răspuns Marshal, am primit mesajul tău. Spui că tratezi pe cineva 
care seamănă cu persoana pe care am descris-o în anunţ. îmi poţi spune mai 
multe despre ea? 

— Un minut, te rog, a zis interlocutorul. Stai puţin. Cine eşti? înainte de a- 
ţi spune ceva, trebuie să ştiu cine eşti. 

— Sunt psihiatru şi psihanalist în San Francisco. Dar tu? 

— Sunt psihiatru şi practic în Manhattan. Am nevoie de mai multe 
informaţii despre anunţul tău. Ai folosit cuvântul pericol. 

— Şi vorbesc serios. Bărbatul ăsta e un escroc şi, dacă îl tratezi, eşti în 
pericol. Seamănă cu pacientul tău? 

— Nu am libertatea - cunoşti regulile profesionale de confidenţialitate - 
să discut cu un străin despre pacientul meu. 

— Ai încredere în mine, las-o baltă cu regulile - asta e o situaţie de criză, 
a zis Marshal. 

— Aş prefera ca mai întâi să-mi spui tot ce poţi despre pacientul ăsta. 


327 



— Asta nu-i o problemă, a zis Marshal. în jur de patruzeci de ani, arătos, 
mustaţă, foloseşte numele Peter Macondo... 

— Peter Macondo\ l-a întrerupt vocea din telefon. Ăsta e numele 
pacientului meu\ 

— Incredibil! Marshal s-a prăbuşit pe scaun consternat. Foloseşte acelaşi 
nume! La asta nu m-aş fi aşteptat. Acelaşi nume? Păi, tipul ăsta, Macondo, a 
urmat cu mine o terapie de scurtă durată, opt şedinţe. Chestiuni tipice ale 
celor superbogaţi: probleme de împărţire a averii cu cei doi copii şi cu fosta 
soţie, toată lumea vrea ceva de la el, din cale-afară de generos, o soţie 
alcoolică. Ai acelaşi scenariu? a întrebat Marshal. 

— Mda, mi-a spus şi mie că a trimis-o la Betty Ford Centre, a spus 
Marshal. Iar apoi l-am primit împreună cu logodnica lui... Aşa e, o femeie 
înaltă şi elegantă. Pe nume Adriana... Şi ea a folosit acelaşi nume? Da, aşa e, 
să lucreze la un contract prenupţial... sună identic. Ştii restul... o terapie 
încununată de succes, a vrut să mă răsplătească, s-a plâns de onorariul meu 
mic, o serie de prelegeri academice sponsorizate la Universitatea din 
Mexico... 

— A, Buenos Aires? Păi, îmi pare bine să aud că încă mai improvizează. 
Ţi-a vorbit despre noua lui investiţie? Fabrica de căşti pentru bicicletă? 

— Aşa e - o şansă unică - eşti protejat sută la sută de orice eşec. Fără 
îndoială că ţi-a zis şi de marea dilemă morală, nu? Cum i-a dat un pont 
financiar greşit chirurgului care i-a salvat viaţa tatălui său? Cum s-a 
autoflagelat pentru asta? Nu a putut depăşi vinovăţia provocată de faptul că 
a făcut rău unui om care l-a ajutat. Cum ar mai putea permite să se întâmple 
iar aşa ceva? 

— Aşa e... chirurg cardiolog... şi-a petrecut şi cu mine o oră întreagă 
analizând problema. Un detectiv cu care m-am văzut, o adevărată pacoste... 
s-a entuziasmat la greu auzind asta - a spus că e o manevră inspirată. 

— Deci până unde ai ajuns? I-ai dat deja un cec pentru investiţie? 

— Săptămâna viitoare prânzul la Jockey Club? - chiar înainte să plece la 
Zurich? Sună cunoscut. Păi, la ţanc mi-ai văzut anunţul. Restul poveştii o să 
fie scurt şi amar. Mi-a trimis un ceas Rolex, pe care bineînţeles că am refuzat 
să-l accept, şi bănuiesc că o să facă la fel şi cu tine. Apoi o să te roage s-o 
tratezi pe Adriana şi o să îţi plătească generos în avans şedinţele ei. Probabil 
că o să te vezi cu ea o dată sau de două ori. Iar apoi - poc - o să dispară. 
Amândoi o să se evapore de pe faţa planetei. 

— Nouăzeci de mii. Şi crede-mă ca nu-mi pot permite una ca asta. Dar tu? 
Cât plănuiai să investeşti? 


328 



— Da, doar patruzeci de mii? Ştiu ce vrei să spui despre soţia ta - şi eu am 
avut aceeaşi problemă cu a mea. Vrea să ascundă monede de aur sub saltea, 
în cazul ăsta a avut dreptate - pentru prima oară. Dar sunt surprins că nu ţi- 
a cerut mai mult. 

— A, s-a oferit să te împrumute cu încă patruzeci de mii, fără dobândă, 
până faci tu rost de bani în următoarele săptămâni? Drăguţă fază. 

— Nici nu ştiu cum îţi pot mulţumi pentru avertisment, a replicat 
interlocutorul. Exact la fix. îţi rămân dator. 

— Da, exact la fix, aşa e. Cu mare plăcere. Mă bucur că am putut să ajut un 
coleg de breaslă. Cât îmi doresc să fi făcut cineva aşa ceva şi pentru mine. 

— Hei, hei, nu închide. Nu pot să-ţi spun cât de bucuros sunt că te-am 
salvat de la o escrocherie. Dar nu de asta... sau nu numai de asta... am pus 
anunţul. Ticălosul e periculos. Trebuie oprit. După o vreme o să se ducă la alt 
psihiatru. Trebuie să-l băgăm la închisoare. 

— APA? Păi, sunt de acord: ar fi o soluţie să-i implicăm pe avocaţii APA. 
Dar n-avem timp. Tipul ăsta iese la suprafaţă pentru puţin timp şi apoi 
dispare. Am pus un detectiv particular să se ocupe de asta şi, dă-mi voie să-ţi 
spun, când Peter Macondo dispare, nu lasă nicio urmă. N-ai cum să dai de el. 
Ai vreo informaţie, vreun indiciu care să ne sugereze adevărata lui 
identitate? 0 adresă permanentă? I-ai văzut vreodată paşaportul? Cărţile de 
credit? Contul bancar? 

— Mda, totul cu bani gheaţă? Aşa a făcut şi cu mine. Dar plăcuţele cu 
numărul de înmatriculare? 

— Minunat - dacă poţi face rost de numărul de înmatriculare -, minunat. 
Deci aşa v-aţi cunoscut? A închiriat o casă pe strada pe care locuieşti, în Long 
Island, şi te-a plimbat cu noul lui Jaguar? Ştiu cine a plătit pentru acel Jaguar. 
Dar da, da, fă rost cum poţi de numărul ăla. Sau de numele agenţiei care i l-a 
vândut, dacă încă mai e pe maşină. Nu văd niciun motiv pentru care să nu-1 
putem prinde. 

— Sunt total de acord. Ar trebui să te duci la un detectiv particular - sau 
poate la un avocat de drept penal. Toţi cei pe care i-am consultat s-au dat 
peste cap să mă convingă că tipul e profesionist. Avem nevoie de ajutor 
specializat... 

— Da, mai bine îl pui pe detectiv să adune informaţii, n-o face tu. Dacă 
Macondo te vede dând târcoale casei sau maşinii lui, o s-o şteargă. 

— Onorarii? Detectivul meu mi-a luat cinci sute pe zi - avocatul, două 
sute cincizeci pe oră. în New York o să te stoarcă şi mai tare de bani. 

— Nu înţeleg, a spus Marshal. De ce să plătesc eu onorariile? 


329 



— Nici eu n-am nimic de câştigat. Suntem în aceeaşi oală - toată lumea 
mi-a garantat că n-o să-mi recuperez niciodată banii, că atunci când 
Macondo o să fie prins, n-o să aibă niciun sfanţ, doar o listă lungă de un 
kilometru de reclamaţii împotriva lui. Crede-mă - motivele mele sunt 
identice cu ale tale: să se facă dreptate şi să-i protejăm pe ceilalţi colegi de 
breaslă... Răzbunare? Păi, da, şi normal că vreau - o să-ţi rămân dator. Bine, 
bine, ce zici de asta? Hai să facem jumi-juma’ toate cheltuielile. Nu uita, sunt 
deductibile. 

După o mică tocmeală, Marshal a zis: 

— Şaizeci - patruzeci? îmi convine şi aşa. Deci, ne-am înţeles? Următorul 
pas e să te duci la un detectiv. Roagă-1 pe avocatul tău să-ţi recomande pe 
cineva. Apoi lasă-1 pe detectiv să conceapă un plan să-l prindem. Deşi, am o 
sugestie: Macondo o să se ofere să-ţi dea un bilet de garanţie de care vrei tu 
- roagă-1 să-ţi dea un bilet de garanţie bancară, o să scoată unul cu 
semnătură falsă. Şi atunci îl putem acuza de fraudă bancară - e o infracţiune 
mai serioasă. Asta poate implica şi FBI-ul... Nu, n-am făcut asta. Nu la FBI. Nu 
la poliţie. O să fiu sincer cu tine. Mi-a fost prea teamă de o publicitate 
negativă, să nu fiu acuzat că am încălcat limitele - pentru că am investit 
împreună cu un pacient sau un ex-pacient. O greşeală - ar fi trebuit să pun 
totul la bătaie ca să-l prind. Dar ştii, tu nu eşti în acelaşi impas ca mine. Tu 
încă n-ai făcut nicio investiţie, iar când o s-o faci, o să fie pentru a-1 prinde pe 
Macondo. 

— Nu eşti sigur dacă vrei să te implici? Marshal a început să se plimbe de 
colo-colo în timp ce vorbea. Şi-a dat seama că ar putea să piardă cu uşurinţă 
ocazia asta preţioasă şi şi-a ales cu grijă cuvintele. 

— Cum adică? Eşti implicat! Cum o să te simţi când o să auzi că alţi 
psihiatrii, poate amici de-ai tăi, au luat ţeapă, ştiind că l-ai fi putut opri? Şi 
cum o să se simtă ei când o să afle că tu ai fost o victimă de-a lui şi că n-ai 
spus nimic? Oare nu le vorbim noi pacienţilor despre asta? Despre 
consecinţele acţiunii - sau lipsei de acţiune? 

— Cum adică „o să te mai gândeşti"? N-avem timp. Te rog, domnule 
doctor... ştii, nu-ţi cunosc numele. 

— E adevărat, nici tu nu-1 ştii pe al meu. Suntem în aceeaşi situaţie 
nasoală - amândurora ne e teamă de publicitate. Trebuie să avem încredere 
unul în celălalt. Numele meu este Marshal Streider - sunt analist formator şi 
practic în San Francisco - studii în psihiatrie la Rochester, Institutul de 
Psihanaliză Golden Gate. Aşa e - când John Romano a fost preşedinte la 
Rochester. Tu? 


330 



— Arthur Randal - îmi sună cunoscut - la St. Elizabeth’s în Washington? 
Nu, nu cunosc pe nimeni acolo. Deci, în principal, tu practici 
psihofarmacologie? 

— Păi, şi eu am început să fac terapie de scurtă durată şi de cuplu... Dar, 
te rog, doctore Randal, hai să revenim la discuţia noastră - n-avem timp să 
te mai gândeşti la asta -, vrei să cooperezi? 

— Glumeşti? Bineînţeles, o să vin cu avionul la New York. N-aş rata aşa 
ceva. Nu pot sta o săptămână întreagă - am agenda plină. Dar pe ultima sută 
de metri o să fiu acolo. Sună-mă după ce te întâlneşti cu detectivul - vreau să 
aflu tot ce se întâmplă. Suni de acasă? Unde te pot găsi cel mai uşor? 

Marshal şi-a notat mai multe numere - acasă, cabinet şi cel de weekend, 
din Long Island. 

— Da, o să te sun cam pe la ora asta acasă. E aproape imposibil să dai de 
mine la cabinet. Ai pauză la şi jumate? Eu, de obicei, am la fără zece - n-o să 
putem vorbi niciodată în timpul zilei. 

A închis telefonul simţind un amestec de uşurare, euforie şi triumf. Peter 
în spatele gratiilor. Peter cu capul aplecat. Adriana descurajată, în haine 
cenuşii de prizonier. Noul Jaguar, cu un preţ bun de vânzare, parcat în 
garajul lui. în sfârşit, răzbunare! Nimeni nu i-o trage lui Marshal Streider. 

Apoi a întins mâna după catalogul APA şi l-a deschis la poza lui Arthur 
Randal - trăsături frumoase, păr blond pieptănat lins pe spate, fără cărare, 
vârsta patruzeci şi doi de ani, studii la Rutgers şi St. Elizabeth’s, cercetare în 
doze de litiu şi tulburare bipolară, doi copii. Numărul de la cabinet era 
corect. Mulţumesc Domnului pentru dr. Randal. 

Ce zgârciob, totuşi, s-a gândit Marshal. Dacă cineva mi-ar economisi 
patruzeci de mii de dolari, nu m-aş tocmi cu el pentru onorariul detectivului. 
Totuşi, avea dreptate, de ce să scoată bani din buzunar ? El n-a fost afectat. 
Peter şi-a plătit şedinţele. De ce să investească bani pentru a prinde pe 
cineva care nu i-a greşit cu nimici 

Gândurile i-au zburat la Peter. De ce să folosească acelaşi nume pentru a 
comite altă escrocherie? Poate că Macondo a început să se autodistrugă. 
Toată lumea ştie că, mai devreme sau mai târziu, sociopaţii se sinucid. Sau 
pur şi simplu s-o fi gândit că tăntălăul ăsta de Streider era atât de prost, 
încât nu merită efortul să-şi schimbe numele? Păi, om vedea noi! 

Băgat în priză de Marshal, Arthur s-a mişcat rapid. Până în seara 
următoare, deja consultase un detectiv, care, spre deosebire de Bat Thomas, 
a reuşit să-i ajute. I-a recomandat să-l pună pe Macondo sub urmărire non- 
stop (la şaptezeci şi cinci de dolari pe oră). 0 să obţină numerele de 
înmatriculare şi o să le verifice. Dacă circumstanţele i-o permiteau, poate o 


331 



să caute în maşina lui Macondo amprente şi alte urme pe baza cărora să-l 
identifice. 

Era imposibil, îi spusese detectivul lui Arthur Randal, să-l aresteze pe 
Macondo înainte de a comite vreo infracţiune în New York. Aşa încât l-a 
sfătuit să urmeze un plan cu ajutorul căruia să-l prindă, având grijă să 
înregistreze toate conversaţiile, ca apoi să contacteze imediat 
Departamentul de fraude al poliţiei din New York. 

în următoarea seară, Marshal a aflat că se făcuseră noi progrese. Arthur 
contactase Departamentul de fraude din Midtown Manhattan şi fusese 
trimis la un detectiv pe nume Darnel Collins, care, fiindcă anchetase un caz 
similar, şi-a exprimat interesul pentru Peter Macondo. L-a rugat pe Arthur 
să poarte un dispozitiv de înregistrare şi să meargă la întâlnirea cu Peter, 
aşa cum plănuiseră, la prânz, la Jockey Club, să-i dea cecul şi să primească, în 
schimb, scrisoarea de garanţie bancară falsificată. Departamentul de fraude, 
după ce o să urmărească şi o să filmeze tranzacţia, o să vină la faţa locului şi 
o să-l aresteze. 

Dar NYPD avea nevoie de un motiv întemeiat pentru a iniţia o operaţiune 
atât de importantă. Marshal trebuia să coopereze. Trebuia să zboare la New 
York, să completeze o plângere oficială împotriva lui Peter la Departamentul 
de fraude şi să-l identifice personal. Marshal s-a cutremurat la gândul că 
totul o să ajungă în presă, dar, aflându-se atât de aproape de pradă, şi-a 
reconsiderat poziţia. E adevărat, numele lui ar fi putut apărea în câteva ziare 
de scandal mai puţin cunoscute din New York, dar câte şanse existau ca 
ştirea sa ajungă în San Francisco? 

Ceasul Rolexl Ce Rolexl Marshal a rostit cu voce tare, de parcă ar fi fost o 
repetiţie. Ah, ceasul pe care Macondo l-a trimis la sfârşitul terapiei ? Ceasul 
pe care am refuzat să-l primesc şi i l-am returnat Adrianei ? în timp ce 
vorbea, Marshal şi-a scos ceasul de la mână şi l-a ascuns în sertarul comodei. 
Cine l-ar putea contrazice? L-ar fi crezut cineva pe Macondo? Doar soţia lui 
şi Melvin ştiau despre Rolex. Shirley sigur îşi ţinea gura. Iar Marshal 
cunoştea atât de multe dintre secretele ipohondre bizare ale lui Melvin, 
încât nu-şi făcea griji nici în privinţa asta. 

Marshal şi Arthur vorbeau câte douăzeci de minute în fiecare seară. Ce 
uşurare pentru Marshal să aibă în sfârşit un adevărat om de încredere şi un 
colaborator, poate chiar un prieten. Ba mai mult, Arthur i-1 trimisese lui 
Marshal pe unul dintre pacienţii lui, un inginer software de la IBM, care 
urma să fie transferat în Bay Area, în San Francisco. 

Singura lor divergenţă era în privinţa sumei care trebuia să-i fie 
încredinţată lui Peter pentru investiţie. Arthur şi Peter aranjaseră să ia 


332 



prânzul peste patru zile. Peter fusese de acord să conceapă un bilet de 
garanţie bancară, iar Arthur trebuia să aducă un cec de patruzeci de mii de 
dolari. Dar Arthur voia ca Marshal să pună la bătaie toţi cei patruzeci de mii 
de dolari. Fiindcă îşi cumpărase de curând casa de vară, Arthur nu avea bani 
disponibili. Singura lui rezervă erau cei ai soţiei, pe care îi moştenise de la 
mama ei, moartă iarna trecută. Iar soţia lui făcea parte dintr-o familie de 
vază din societatea newyorkeză, veche de peste două sute de ani, era foarte 
preocupată de imaginea în societate şi făcea mari presiuni asupra lui Arthur 
să n-aibă nimic de-a face cu încurcătura asta sordidă. 

Marshal, jignit de nedreptatea situaţiei, a avut o lungă rundă de negocieri 
cu Arthur, pe parcursul căreia şi-a pierdut orice respect pentru laşul său 
coleg. în cele din urmă, decât să rişte ca Arthur să cedeze în faţa soţiei lui şi 
să se retragă de tot, Marshal a fost iar de acord să împartă şaizeci-patruzeci. 
Arthur trebuia să arate un singur cec, provenit de la o bancă din New York. 
Marshal a fost de acord să depună în contul lui Arthur douăzeci şi patru de 
mii de dolari în ziua de dinaintea întâlnirii cu Peter - ori îi aducea el la New 
York, ori îi trimitea prin poştă, Arthur, cu chiu cu vai, a fost de acord să pună 
el ceilalţi şaisprezece mii. 

în seara următoare, Marshal s-a întors acasă şi a găsit pe robotul telefonic 
un mesaj de la detectivul Darnel Collins, angajat al Departamentului de 
fraude din Midtown Manhattan, New York City. Marshal a fost expediat fără 
menajamente când a sunat înapoi. Poliţistul enervat de la telefon i-a zis să 
sune a doua zi de dimineaţă: ofiţerul Collins nu era la serviciu, iar cazul lui 
Marshal nu părea o urgenţă. 

Primul pacient al lui Marshal din dimineaţa următoare era programat la 
ora şapte. Şi-a pus ceasul să sune la cinci şi, când s-a trezit, a telefonat iar la 
New York. Poliţistul de la celălalt capăt al firului a zis: „îi trimit un mesaj pe 
pager. 0 zi bună". Şi a trântit receptorul în furcă. Zece minute mai târziu, 
telefonul a sunat. 

— Domnul Marshal Streider? 

— Ztoctar Streider. 

— Mă rog, scuze. DOCTOR Streider. Sunt detectivul Collins, 
Departamentul de fraude din New York. Am aici alt doctor - dr. Arthur 
Randal -, spune că aţi avut un episod nasol cu cineva de care suntem 
interesaţi - foloseşte uneori numele de Peter Macondo. 

— Un episod foarte nasol. Mi-a furat nouăzeci de mii de dolari. 

— Nu sunteţi singurul. Mai sunt şi alţii iritaţi de amicul nostru Macondo. 
Daţi-mi mai multe detalii. Totul. înregistrez - bine? 


333 



Lui Marshal i-a luat cincisprezece minute să descrie tot ce s-a întâmplat 
cu Peter Macondo. 

— Mamă, mamă, vreţi să spuneţi că pur şi simplu i-aţi dat nouăzeci de mii 
de dolari? 

— Nu poţi să judeci limpede ce s-a întâmplat, dacă nu înţelegi natura şi 
complexitatea contextului psihoterapeutic. 

— Zău? Păi, ştim cu toţii că nu sunt doctor. Dar vă zic un singur lucru: eu 
niciodată n-am dat bani în felul ăsta. Şi nouăzeci de mii sunt o grămadă de 
bani. 

— V-am zis, aveam o scrisoare de garanţie, l-am pasat-o avocatului meu. 
Aşa se fac afacerile. 0 scrisoare care obligă banca să plătească suma la 
cerere. 

— 0 scrisoare pe care aţi reuşit s-o verificaţi la două săptămâni după 
dispariţia lui. 

— Auziţi, domnule detectiv, ce-i asta? Mă acuzaţi de ceva? Credeţi că mă 
încântă chestia asta? 

— OK, amice, stai calm şi o să fim cu toţii OK. Iată ce o să facem ca 
dumneavoastră să fiţi OK. 0 să-l arestăm pe tipul ăsta în timp ce ia masa de 
prânz - îşi plescăie cicoarea - miercurea următoare, cam pe la douăsprezece 
jumătate, unu. Dar, ca să ţină treaba, e nevoie să veniţi la New York să-l 
identificaţi în intervalul de douăsprezece ore de la arestare - cu alte cuvinte, 
miercuri, înainte de miezul nopţii. Ne-am înţeles? 

— N-aş putea lipsi de la aşa ceva pentru nimic în lume. 

— OK, o mulţime de oameni se bizuie pe dumneavoastră. încă ceva - mai 
aveţi scrisoarea falsificată şi chitanţa care să certifice încasarea cecului? 

— Da. Vreri să le aduc cu mine? 

— Da, aduceţi originalele când veniţi, dar aş vrea să văd imediat copiile. 
Mi le puteţi trimite astăzi prin fax? Doi-unu-doi-cinci-cinci-cinci-trei-patru- 
opt-nouă - treceţi pe ele numele meu, detectiv Darnel Collins. încă ceva. 
Sunt sigur că nu-i nevoie să vă spun - dar în niciun caz să nu apăreţi la 
restaurant. Dacă sunteţi văzut, tipul o să se evapore şi toată lumea o să fie 
foarte nefericită. Aşteptaţi-mă la secţia de pe strada 54 - e între străzile 8 şi 
9 sau aranjaţi cu amicul dumneavoastră să vă întâlniţi după ce-am pus laba 
pe Macondo şi veniţi împreună cu el. Să-mi spuneţi şi mie cum vreţi să faceţi. 
Mai aveţi vreo întrebare? 

— încă una. E o chestie sigură? 0 să fie un cec adevărat cel pe care i-1 dă 
dr. Randal, şi cei mai mulţi bani sunt ai mei. 

— Ai dumneavoastră! Credeam că sunt banii lui. 


334 



— I-am împărţit şaizeci-patruzeci. Eu pun douăzeci şi patru de mii de 
dolari. 

— Dacă-i o chestie sigură? Avem doi oameni care-şi iau prânzul la masa 
vecină şi alţi trei care urmăresc şi filmează orice mişcare. Destul de sigură. 
Dar eu n-aş face-o. 

— De ce? 

— întotdeauna poate apărea ceva - un cutremur, un incendiu, toţi cei trei 
ofiţeri să facă infarct şi să cadă seceraţi - nu ştiu, se mai întâmplă şi chestii 
nasoale. Totuşi, eu n-aş face-o. Dar io nu-s doctor. 

Viaţa a devenit din nou interesantă pentru Marshal. Din nou jogging. Din 
nou baschet. Şi-a anulat programările la Carol deoarece era prea laş să 
recunoască faptul că îl urmărise pe Peter. Ea se dedicase întru totul unei 
tactici opuse: insista să-l convingă să-şi accepte pierderea şi să îşi 
depăşească furia. Era o lecţie bună, se gândea Marshal, pe tema pericolului 
de a da sfaturi în terapie: dacă pacienţii nu respectă recomandarea, nu se 
mai întorc. 

în fiecare seară, vorbea cu Arthur Randal. Pe măsură ce întâlnirea cu 
Peter se apropia, Arthur devenea din ce în ce mai nervos. 

— Marshal, soţia mea e convinsă că o s-o încasez în afacerea asta. Că o să 
ajungă în ziare. Pacienţii mei o să citească despre ea. Gândeşte-te la 
reputaţia mea. Ori o să fiu ridiculizat, ori acuzat că am investit împreună cu 
un pacient. 

— Dar tocmai ăsta-i şpilul: tu nu investeşti împreună cu un pacient. Tu 
acţionezi în complicitate cu poliţia, pentru a prinde un criminal. Lucrul ăsta 
o să-ţi îmbunătăţească reputaţia. 

— Nu asta se va scrie în presă. Gândeşte-te puţin. Ştii cât de înnebuniţi 
sunt după scandaluri - mai ales cu psihiatrii. Cred din ce în ce mai tare că n- 
am nevoie de aşa ceva. Afacerea cu cabinetul îmi merge bine, am tot ce mi- 
am dorit vreodată. 

— Arthur, dacă nu citeai anunţul meu, hoţul ăsta te-ar fi uşurat de 
patruzeci de mii. Iar dacă nu-1 oprim, o să continue - victimă după victimă. 

— N-ai nevoie de mine, prinde-1 tu, eu o să-i confirm identitatea. Depun 
cerere pentru un post la Universitatea Columbia... chiar şi cea mai mică 
aluzie la un scandal... 

— Uite, Arthur, am o idee: asigură-te ca eşti acoperit - scrie o scrisoare 
detaliată despre situaţia asta şi planurile tale şi adreseaz-o Societăţii 
Psihiatrilor din New York - fă-o acum, înainte de arestarea lui Macondo. 
Dacă e necesar, poţi să dai o copie a scrisorii către presă, iar alta 
Universităţii Columbia. Aşa eşti acoperit pe toate părţile. 


335 



— N-am cum să scriu scrisoarea aia, Marshal, fără a pomeni de tine - de 
anunţul tău, de combinaţia ta cu Macondo. Cum ţi se pare asta? Nici tu n- 
aveai chef să ţi se facă public numele. 

Marshal a pălit la ideea de a fi într-un pericol şi mai mare să fie expus 
publicităţii, dar ştia că n-are de ales. în orice caz, nu prea mai conta - faptul 
că discuţia lui cu detectivul Collins fusese înregistrată făcea oricum publică 
întreaga lui combinaţie cu Peter. 

— Dacă nu se poate altfel, Arthur, fă-o. N-am nimic de ascuns. Toţi cei din 
breasla noastră n-o să simtă decât recunoştinţă pentru noi. 

Apoi mai era faptul că trebuia să poarte un microfon, aşa încât poliţia să 
înregistreze finalizarea contractului cu Macondo. Pe măsură ce zilele se 
scurgeau, Arthur devenea din ce în ce mai tulburat. 

— Marshal, sigur există şi alte metode. Chestia asta nu-i atât de simplă - 
mă pun într-un mare pericol. Macondo e prea deştept şi prea experimentat 
să înghită aşa ceva. Ai vorbit şi tu cu detectivul Collins? Fii sincer - crezi că e 
la fel de inteligent ca Macondo? Dacă Macondo o să descopere microfonul în 
timpul discuţiei cu mine? 

— Cum? 

— O să-l dibuie el cumva. îl cunoşti, întotdeauna e cu zece paşi în faţă. 

— Nu şi de data asta. Poliţia e la masa vecină, Arthur. Şi nu uita 
grandomania de sociopat, senzaţia lui de invulnerabilitate. 

— Sociopaţii sunt şi imprevizibili. Poţi să fii sigur că Peter n-o s-o ia razna 
şi n-o să scoată un pistol? 

— Arthur, nu aşa operează el... nu e stilul lui. Eşti în siguranţă. Aminteşte- 
ţi, eşti într-un restaurant în vogă, înconjurat de poliţişti vigilenţi. Poţi să faci 
asta. Trebuie s-o faci. 

Marshal avea premoniţia îngrozitoare că Arthur va renunţa în ultimul 
moment şi, în fiecare dintre convorbirile zilnice, apela la toată forţa lui 
retorică pentru a-1 încuraja pe timidul său complice. I-a împărtăşit temerile 
sale detectivului Collins, care i s-a alăturat în încercarea de a-1 calma pe 
Arthur. 

Dar, spre meritul lui, Arthur a trecut peste slăbiciunea sa şi a început să 
aştepte întâlnirea cu Macondo cu dârzenie, chiar cu nepăsare. Marshal a 
transferat partea lui de bani marţi dimineaţă, a vorbit seara cu Arthur 
pentru a verifica dacă îi primise şi a luat un avion spre New York. 

Avionul a întârziat două ore, şi era trei după-amiază când a ajuns la secţia 
de pe strada 54, unde urma să se întâlnească cu Arthur şi cu detectivul 
Collins. Funcţionarul l-a informat că detectivul discuta cu cineva şi l-a 
condus până la un scaun jerpelit de piele din hol. Marshal nu mai fusese 


336 



niciodată într-o secţie de poliţie, şi a urmărit cu mare interes şirul constant 
de suspecţi traşi la faţă care coborau şi urcau scara, însoţiţi de poliţişti 
iritaţi. Dar era cam ameţit - fusese atât de agitat, încât nu putuse dormi în 
avion -, şi a adormit repede. 

Treizeci de minute mai târziu, funcţionarul l-a trezit zgâlţâindu-1 uşurel 
de umăr şi l-a îndrumat spre o cameră de la etajul al doilea, unde detectivul 
Collins, un negru solid, scria ceva la birou. Ce tip imens, s-a gândit Marshal, 
gabarit de fundaş. Exact cum mi-1 imaginam. 

Dar nimic altceva nu era aşa cum îşi imaginase el. Când Marshal s-a 
prezentat, a fost izbit de formalismul ciudat al detectivului. I-a luat o 
secundă odioasă pentru a-şi da seama că detectivul n-avea nici cea mai vagă 
idee cine era. Da, el era detectivul Darnel Collins. Nu, nu vorbise cu Marshal 
la telefon. Nu, nu auzise niciodată de dr. Arthur Randal sau de Peter 
Macondo. Nu auzise nici despre vreo arestare la Jockey Club. Nu auzise 
niciodată de Jockey Club. Da, bineînţeles, era extrem de sigur că nu-1 
arestase pe Peter Macondo în timp ce plescăia cicoare. Cicoare? Ce-i aia? 

Explozia din mintea lui Marshal a fost asurzitoare, chiar mai stridentă 
decât bomba detonată de descoperirea din urmă cu câteva săptămâni că 
garanţia bancară fusese falsificată. L-a apucat ameţeala şi s-a prăbuşit în 
scaunul pus la dispoziţie de detectiv. 

— Uşurel, domnule. Uşurel. Staţi cu capul în jos. Poate vă ajută. Detectivul 
Collins s-a ridicat în picioare şi s-a întors cu un pahar cu apă. Spuneţi-mi ce 
s-a întâmplat. Dar am o bănuială că ştiu deja. 

Marshal, stupefiat, i-a relatat întreaga poveste. Peter, bancnote de o sută 
de dolari, Adriana, Clubul P.U., căşti de bicicletă, anunţul din revista de 
psihiatrie, telefonul lui Arthur Randal, cum împărţise banii şaizeci-patruzeci, 
detectivul particular, Jaguarul, înscenarea cu microfonul şi cei douăzeci şi 
patru de mii de dolari, Departamentul de fraude - totul - toată catastrofa. 

Detectivul Collins clătina din cap auzind cuvintele lui Marshal. 

— Doamne, ce chestie deşteaptă, ştiu. Hei, nu arătaţi prea bine. Aţi vrea să 
vă întindeţi? 

Marshal a clătinat din cap, cuprinzându-şi fruntea în palme, iar detectivul 
a întrebat: 

— Sunteţi în stare să vorbiţi? 

— La toaletă, repede. 

Detectivul Collins l-a condus la toaleta bărbaţilor şi a aşteptat în birou. 
Marshal a vomitat în closet, şi-a clătit gura, s-a spălat pe faţă şi s-a pieptănat. 
S-a îndreptat încet spre biroul detectivului Collins. 

— Vă e mai bine? 


337 



Marshal a încuviinţat din cap. 

— Acum pot vorbi. 

— Ascultaţi-mă un minut. Daţi-mi voie să vă explic ce vi s-a întâmplat, a 
spus detectivul Collins. Asta e o lovitură în doi timpi. E faimoasă. Am auzit 
multe despre ea, dar n-am investigat niciodată una. Am învăţat despre asta 
la cursurile despre fraude. Trebuie să ai talent, nu glumă, ca să-ţi iasă. Cel 
care operează trebuie să găsească o anumită victimă; deşteaptă, trufaşă... iar 
apoi ce face? Loveşte de două oh... Prima oară profită de lăcomia ei... a doua 
oară profită de dorinţa de răzbunare. Un mare talent. Ei bine, n-am mai 
văzut aşa ceva până acum. Ai nevoie de nervi tari, pentru că multe chestii 
pot merge prost. Să luăm un exemplu - dacă aţi fi avut măcar o bănuială şi 
aţi fi căutat în cartea de telefon din Manhattan numărul real al secţiei de 
poliţie, totul s-ar fi terminat. Mamă, ce tupeu. Experţi de mâna-ntâi. 

— Nicio şansă, nu? a şoptit Marshal. 

— Dă-mi numerele alea de telefon, o să le verific. 0 să încerc să fac tot ce 
pot. Dar adevărul? Vreţi să ştiţi adevărul?... Nicio şansă. 

— Dar adevăratul dr. Randal? 

— Probabil e în vacanţă, în străinătate. Macondo o fi intrat pe robotul lui 
telefonic. Nu-i greu. 

— Dar puteţi să-i puneţi sub urmărire pe ceilalţi implicaţi? a întrebat 
Marshal. 

— Care alţii? Nu mai e nimeni. Probabil că prietena lui a jucat rolul 
centralistei de la poliţie. Iar el i-a interpretat pe toţi ceilalţi. Tipii ăştia sunt 
actori. Cei mai buni fac toate vocile singuri. Iar tipul ăsta e bun. Şi a dispărut 
de mult. Garantat. 

Marshal s-a împleticit pe scări în jos, sprijinindu-se de braţul detectivului 
Collins, a refuzat să fie condus la aeroport într-o maşină de poliţie, a luat un 
taxi de pe Eight Avenue, s-a dus la aeroport, a luat următorul avion spre San 
Francisco, a condus maşina până acasă într-o stare de şoc, şi-a anulat toate 
întâlnirile cu pacienţii din următoarea săptămână şi s-a vârât în pat. 


• Douăzeci si nouă • 

j 


— Bani, bani, bani. Nu putem vorbi şi despre altceva, Carol? Dă-mi voie 
să-ţi spun o poveste despre tatăl meu, care va răspunde o dată pentru 
totdeauna la toate întrebările despre mine şi bani. S-a întâmplat pe vremea 
când eram bebeluş, dar am auzit-o toată viaţa - face parte din folclorul 
familiei. Marshal şi-a descheiat încet bluza de trening, şi-a scos-o, a respins 


338 



mâna întinsă a lui Carol, care se oferea s-o agaţe în cuier şi s-a prăbuşit 
grămadă pe podea, lângă scaunul lui. 

— Avea o mică băcănie, de doi metri pe doi, la intersecţia străzilor Fifth şi 
R, în Washington. Noi locuiam deasupra magazinului. într-o zi, un client a 
intrat şi a cerut o pereche de mănuşi de lucru. Tatăl meu a arătat spre uşa 
din spate, spunându-i că trebuie să le ia dintr-o cameră de acolo şi că asta o 
să-i ia câteva minute. Ei bine, nu era nicio cameră în spate. Uşa dădea într-o 
alee. Tatăl meu a fugit pe alee până în piaţa care se afla la două cvartale 
distanţă, a cumpărat o pereche de mănuşi cu doisprezece cenţi şi i le-a 
vândut clientului cu cincisprezece cenţi. 

Marshal a scos o batista, şi-a suflat energic nasul şi şi-a şters nestânjenit 
lacrimile de pe obraji. De la întoarcerea din New York, abandonase toate 
încercările de a-şi ascunde vulnerabilitatea şi plângea aproape la fiecare 
şedinţă. Carol şedea tăcută, respectând lacrimile lui Marshal şi încercând să- 
şi aducă aminte când a văzut ultima oară un bărbat plângând. Jeb, fratele ei, 
refuza să plângă, deşi era adesea abuzat de toată lumea: tată, mamă, bătăuşii 
şcolii - uneori doar pentru a fi văzut plângând. 

Marshal şi-a îngropat faţa în batistă, Carol s-a întins spre el şi l-a strâns de 
mână. 

— Lacrimile sunt pentru tatăl tău? Mai e în viaţă? 

— Nu, a murit tânăr, înmormântat pentru eternitate în băcănia aia. Prea 
multă alergătură. Prea multe tranzacţii de trei cenţi. De câte ori mă gândesc 
la ce înseamnă să câştigi bani, la a pierde bani sau la a face cheltuieli 
extravagante, îmi vine în minte imaginea tatălui meu îmbrăcat cu şorţul lui 
alb pătat cu sânge de pui, zbughind-o pe aleea aia murdară, cu vântul 
bătându-i în faţă, cu părul negru fluturând, gâfâind, ţinând sus, triumfător, 
asemenea unei torţe olimpice, o pereche de mănuşi de lucru de doisprezece 
cenţi. 

— Şi tu, Marshal, tu ce loc ocupi în imaginea asta? 

— Imaginea asta e leagănul pasiunilor mele. Poate că a fost incidentul 
critic definitoriu al vieţii mele. 

— A influenţat viitoarea ta atitudine faţă de bani? a întrebat Carol. Cu alte 
cuvinte, câştigă destui bani, şi oasele tatălui tău vor înceta să mai zornăie pe 
alee. 

Marshal a rămas stupefiat. Şi-a ridicat privirea spre avocatul său, cuprins 
brusc de respect. Rochia ei mov, făcută la comandă, care îi punea în valoare 
tenul strălucitor, îl făcea să se simtă cam prost pentru că nu se bărbierise şi 
purta un trening murdar. 


339 



— Comentariul tău... mă sufocă. Trebuie să mă gândesc la oase care 
zornăie. 

Apoi o lungă tăcere. Carol i-a dat un imbold. 

— Unde ţi-au zburat gândurile? 

— La uşa aia din spate. Povestea cu mănuşile nu se referă doar la bani, ci 
şi la uşi din dos. 

— Uşa din dos a magazinului tatălui tău? 

— Mda. Şi la pretextul că ea dădea într-un depozit mare, nu în alee - asta 
e metafora întregii mele vieţi. Pretind că am alte camere. Şi totuşi, în 
străfundul sufletului meu, ştiu că n-am niciun depozit, nicio marfă ascunsă. 
Intru şi ies prin alei şi uşi din dos. 

— Ah, Pacific Union Club, a zis Carol. 

— Exact. îţi poţi imagina ce a însemnat pentru mine ca în sfârşit, în sfârşit 
să intru pe uşa din faţă? Macondo a folosit o momeală irezistibilă, momeala 
sus-puşilor. De dimineaţa până seara tratez pacienţi bogaţi. Suntem 
apropiaţi, trăim momente de intimitate, le sunt indispensabil. Totuşi, eu îmi 
ştiu locul. Ştiu că dacă n-ar fi fost profesia mea, dacă i-aş fi întâlnit într-un alt 
context, nici nu s-ar fi uitat la mine. Sunt ca preotul parohiei, provenind 
dintr-o familie săracă, care sfârşeşte prin a asculta confesiunile clasei de sus. 
Dar P.U. Club - ăsta a fost simbolul împlinirii mele. Am ieşit din băcănia de 
pe Fifth şi R, am urcat treptele din marmură, am bătut cu ciocanul mare din 
bronz, am trecut prin uşa deschisă în camerele îmbrăcate în catifea roşie. 
Am tânjit după asta toată viaţa. 

— Şi înăuntru te aştepta Macondo - un bărbat mai corupt decât toţi cei 
care au intrat vreodată în magazinul tatălui tău. 

Marshal a încuviinţat din cap. 

— Adevărul e că îmi aduc aminte de clienţii tatălui meu cu multă 
afecţiune. îţi aminteşti că ţi-am povestit despre un pacient care m-a 
manipulat acum câteva săptămâni, obligându-mă să mă duc cu el la Avocado 
Joe’s? Nu mai fusesem niciodată într-un loc ca ăla... atât de rău famat. Şi 
totuşi, vrei să ştii adevărul? Mi-a plăcut acolo. Nu mă scuz - m-am simţit mai 
confortabil decât la P.U. Club. M-am simţit ca acasă. A fost ca atunci când 
stăteam cu clienţii tatălui meu în magazinul de pe Fifth şi R. Dar detest 
faptul că-mi place. Nu mă încântă să mă cobor la nivelul ăla - e tulburător 
faptul că suntem atât de profund influenţaţi de evenimentele timpurii ale 
vieţii noastre. Sunt capabil de lucruri mai bune. Toată viaţa mi-am zis: „îmi 
şterg praful din băcănie de pe tălpi. 0 să fiu mai presus de toate astea". 

— Bunicul meu s-a născut în Neapole, a spus Carol. Nu-mi amintesc prea 
multe despre el, doar faptul că m-a învăţat să joc şah şi, de fiecare dată când 


340 



terminam partida şi puneam piesele la loc, spunea acelaşi lucru - şi acum îi 
pot auzi vocea blândă: „Vezi tu, Carol, şahul e ca viaţa: când jocul se termină, 
toate piesele - pionii, regii şi reginele, toate se duc înapoi, în aceeaşi cutie”. 
Şi pentru tine e o lecţie la care merită să meditezi, Marshal: pionii, regii şi 
reginele, toţi se duc înapoi, în aceeaşi cutie, la sfârşitul jocului. Ne vedem 
mâine. La aceeaşi oră. 

De când se întorsese de la New York, Marshal se întâlnise în fiecare zi cu 
Carol. De două ori îl vizitase acasă, apoi el începuse să se târască până la 
biroul ei, iar acum, o săptămână mai târziu, începea să iasă din apatia 
depresivă şi făcea efortul de a înţelege ce rol a jucat el însuşi în ceea ce i se 
întâmplase. Asociaţii ei au remarcat regularitatea întâlnirilor cu Marshal şi i- 
au pus multe întrebări legate de caz. Dar Carol răspundea întotdeauna: 

— Un caz complex. Nu pot spune mai mult - probleme delicate de 
confidenţialitate. 

în tot acest răstimp, Carol continua să primească îndrumări de la Ernest. 
Observaţiile şi sfaturile ei aveau succes: aproape toate sugestiile funcţionau 
nemaipomenit. 

într-o zi, când Marshal părea blocat, se hotărâse să încerce exerciţiul cu 
monumentul funerar. 

— Marshal, o parte atât de mare a vieţii tale a fost centrată pe obţinerea 
succesului material, a câştigului financiar, care poate procura o mulţime de 
alte beneficii - statutul tău, colecţia ta de artă încât banii par să te definească 
şi să dea sens vieţii tale de până acum. Ţi-ai dori ca asta să fie emblema cu 
care intri în eternitate, să-ţi rezume întreaga viaţă? Spune-mi, te-ai gândit 
vreodată ce ţi-ar plăcea să fie gravat pe mormântul tău? Atributele astea ar 
fi - ascensiunea, acumularea, banii? 

Marshal a clipit când o picătură de transpiraţie i s-a rostogolit într-un 
ochi. 

— Asta-i o întrebare dură, Carol. 

— Nu ar trebui să pun întrebări dure? Fă-mi pe plac - ocupă-te două 
minute de asta. Spune orice îţi vine-n minte. 

— Primul lucru care-mi vine-n minte e ce a spus detectivul din New York 
despre mine - că am fost trufaş, orbit de lăcomie şi de dorinţa de răzbunare. 

— Asta vrei să scrie pe mormânt? 

— Asta nu vreau şi scrie pe mormântul meu. Ar fi un coşmar. Dar poate că 
merit caracterizarea asta - poate că întreaga mea viaţă a avut drept ţintă 
acest epitaf. 


341 



— Nu vrei monumentul ăsta funerar? Atunci, a zis Carol, uitându-se la 
ceas, e clar ce trebuie şi faci în viitor: trebuie să-ţi schimbi modul de viaţă. 
Astăzi nu mai avem timp, Marshal. 

Marshal a încuviinţat din cap şi şi-a luat jacheta de pe podea, a îmbrăcat-o 
încet şi s-a pregătit de plecare. 

— Brusc, mi s-a făcut frig... tremur... întrebarea ta cu monumentul 
funerar. E o întrebare şocantă - devastatoare. Trebuie sa ai grijă cu artileria 
grea de genul ăsta, Carol. Ştii de cine-mi aduci aminte? îţi aminteşti de 
terapeutul ăla despre care m-ai întrebat odată? Ernest Lash, cel pe care l-am 
supervizat. Ăsta e genul de lucru pe care probabil că l-ar întreba el. 
întotdeauna îi interziceam să pună asemenea întrebări. El spune despre ele 
că sunt parte a unei terapii existenţiale de şoc. 

Carol aproape se ridicase deja în picioare, dar curiozitatea a făcut-o să se 
răzgândească. 

— Deci crezi că e o metodă nasoală? L-ai cam criticat pe Lash. 

— Nu, n-am spus că pentru mine e o metodă nasoală. Din contră, e o 
metodă excelentă. O bună alarmă de deşteptare. Iar în ce-1 priveşte pe 
Ernest Lash - n-ar fi trebuit să fiu atât de dur cu el. Aş vrea să-mi retrag o 
parte din cuvintele pe care i le-am zis. 

— De ce ai fost atât de dur? 

— Aroganţa mea. Exact despre ce am discutat toată săptămâna asta. Am 
fost intolerant faţă de el: eram atât de convins că doar eu am dreptate. N-am 
fost un bun supervizor. Şi n-am învăţat nimic de la el. Nu învăţ nimic de la 
nimeni. 

— Deci, care-i adevărul despre Ernest Lash? 

— Ernest e băiat bun. Nu, mai mult decât atât. Adevărul e că-i un bun 
terapeut. Aveam obiceiul să fac mişto de el spunându-i că simte nevoia să 
mănânce atât de mult pentru că dă prea mult de la el pacienţilor - se implică 
prea mult, se lasă secat de ei. Dar dacă aş fi nevoit să mă duc la un terapeut, 
aş alege unul care greşeşte mai degrabă fiindcă dă prea mult de la el. Dacă 
nu ies în curând din mocirlă şi voi fi nevoit să trimit la altcineva o parte din 
pacienţii pe care îi am, mă gândesc să-i trimit pe câţiva la Ernest. 

Marshal s-a ridicat să plece. 

— Am depăşit timpul. Mersi că ai stat mai mult cu mine astăzi, Carol. 

• 

Şedinţă după şedinţă se scurgea, iar Carol ezita să aducă vorba despre 
căsnicia lui Marshal. Poate pentru că şi viaţa ei conjugală era stearpă. Până la 
urmă, într-o zi, răspunzând la una dintre afirmaţiile repetate ale lui Marshal 
că ea era singura persoană din lume cu care putea vorbi sincer, şi-a luat 


342 



inima-o dinţi şi l-a întrebat de ce nu putea discuta cu soţia lui. Din spusele 
lui Marshal reieşea clar că nu-i zisese lui Shirley nimic despre escrocheria de 
la New York. Nici despre cât de tulburat era. Nici că avea nevoie de ajutor. 

Motivul pentru care nu vorbise cu Shirley, a zis Marshal, era că nu voia să- 
i întrerupă vacanţa de o lună de meditaţie la Tassajara, Carol ştia că aceasta 
era o raţionalizare: acţiunile lui Marshal erau motivate mai puţin de grijă, ci, 
mai degrabă, de indiferenţă şi ruşine. Marshal îşi dădea seama că rareori se 
gândea la Shirley, că era prea preocupat de stările lui interne şi că el şi soţia 
lui trăiau acum în lumi diferite. îndemnată de recomandarea lui Ernest, 
Carol a insistat. 

— Marshal, spune-mi, ce se întâmplă dacă unul dintre pacienţii tăi refuză 
în mod repetat, cu atâta degajare, să discute despre relaţia cu soţia lui, care 
durează de douăzeci şi patru de ani? Cum ai reacţiona tul 

Aşa cum prevăzuse Ernest, Marshal i-a pus tălpi. 

— Biroul tău e unicul loc unde nu trebuie să fiu terapeut. Fii consecventă. 
Ieri îmi spuneai că nu las pe nimeni să aibă grijă de mine, iar acum încerci să 
mă faci să fiu terapeut chiar şi aici. 

— Dar, Marshal, n-ar fi o prostie din partea noastră să nu profităm de 
toate resursele pe care le ai la dispoziţie, inclusiv cunoştinţele tale bogate şi 
talentul tău de terapeut? 

— Te plătesc să-mi dai un ajutor specializat. Nu mă interesează 
autoanaliza. 

— Spui că sunt o expertă şi totuşi îmi respingi recomandarea de a te 
folosi de propriile-ţi cunoştinţe. 

— Sofisme. 

încă o dată, Carol a folosit cuvintele lui Ernest. 

— Dar nu-i oare un adevăr faptul că nu te interesează doar să fii îngrijit? 
Scopul tău adevărat nu e oare să devii autonom? Să înveţi să ai singur grijă 
de tine? Să-ţi fii singur mamă s/tată? 

Marshal a clătinat din cap, minunându-se de forţa lui Carol. Nu avea de 
ales şi trebuia să-şi adreseze întrebările decisive pentru propria-i vindecare. 

— Bine, bine. Principala întrebare e ce s-a întâmplat cu iubirea mea 
pentru Shirley. în fond, am fost buni prieteni şi iubiţi încă din clasa a zecea. 
Deci, când şi cum s-au stricat lucrurile? 

Marshal a încercat să-şi răspundă singur la întrebare. 

— Lucrurile au început să se strice acum câţiva ani. Cam pe vremea când 
copiii noştri au devenit adolescenţi, Shirley a început să fie tot mai agitată. 
Un fenomen des întâlnit. Vorbea tot timpul despre faptul că se simţea 
neîmplinită, despre faptul că eram atât de preocupat de munca mea. M-am 


343 



gândit că soluţia ideală ar fi ca şi ea să devină terapeut şi să lucreze alături 
de mine. Dar planul s-a întors împotriva mea. în facultate, a început să 
critice psihanaliza. A ales tehnicile de terapie pe care eu le dezaprobam 
vehement: tehnicile alternative excentrice, orientate pe spiritualitate, mai 
ales cele fundamentate pe meditaţiile orientale. Sunt sigur că a făcut asta 
intenţionat. 

— Continuă, l-a îndemnat Carol. Identifică alte întrebări importante pe 
care ar trebui să ţi le pun. 

Marshal a scuipat în silă încă vreo câteva: 

— De ce Shirley nu face niciun efort să audă de la mine lucruri despre 
tratamentul psihanalitic? De ce mă sfidează intenţionat? Tassajara e doar la 
trei ore distanţă - presupun că m-aş putea duce până acolo, să-i spun ce simt 
şi s-o rog să-mi vorbească despre motivul pentru care a ales şcoala asta de 
terapie. 

— Chiar şi aşa, nu la asta mă refeream. Astea sunt întrebări pentru ea, a 
zis Carol. Ce întrebări ai pentru tine? 

Marshal a încuviinţat din cap, parcă vrând să-i sugereze lui Carol că 
metoda ei era bună. 

— De ce am discutat atât de puţin cu ea despre lucrurile care o 
interesează? De ce m-am străduit atât de puţin - chiar deloc - să o înţeleg? 

— Cu alte cuvinte, a întrebat Carol, de ce eşti mult mai dispus să-ţi 
înţelegi pacienţii decât soţia? 

Marshal a încuviinţat iarăşi din cap. 

— Ai putea să spui şi asta. 

— Aş putea? a întrebat Carol. 

— Poţi să spui şi asta, a consimţit fără entuziasm Marshal. 

— Alte întrebări pe care i le-ai pune unui pacient aflat în situaţia ta? 

— I-aş adresa pacientului câteva întrebări despre sexualitate. L-aş 
întreba ce s-a întâmplat cu latura lui sexuală. Şi cu cea a soţiei lui. L-aş 
întreba dacă vrea ca starea asta nesatisfăcătoare să dureze la nesfârşit. Dacă 
nu, de ce nu a apelat la terapia de cuplu? Vrea cumva să divorţeze? Sau e 
vorba doar de mândrie şi aroganţă - îşi aşteaptă soţia să vină la el în 
genunchi? 

— Te descurci bine, Marshal. Să săpăm şi după nişte răspunsuri? 

Răspunsurile au venit de-a valma. Sentimentele pe care le avea faţă de 

Shirley erau asemănătoare cu cele pe care le avea faţă de Ernest, a spus el. 
Amândoi îl răniseră pentru că îi respinseseră ideologia profesională. Da, nu 
exista nicio îndoială că se simţea rănit şi neiubit. Şi nu exista nici o îndoială 


344 



că aştepta să fie consolat, aştepta scuze serioase şi recompense de vreun fel 
sau altul. 

De îndată ce a rostit aceste cuvinte, Marshal a clătinat din cap şi a 
adăugat: 

— Asta îmi spune sufletul şi vanitatea rănită. Intelectul meu spune cu 
totul altceva. 

— Ce spune? 

— Spune că n-ar trebui să consider înclinaţia către gândire autonomă a 
unui învăţăcel un atac personal. Shirley trebuie să fie liberă să-şi dezvolte 
propriile-i interese. La fel şi Ernest. 

— Şi nu trebuie să se supună controlului tău? a întrebat Carol. 

— Şi asta. Mi-aduc aminte cum analistul meu spunea că îmi trăiesc viaţa 
de parcă aş juca un meci de fotbal american. O îmbrânceală neîncetată, 
blocaje, înaintare, impunerea voinţei mele asupra adversarului. Probabil că 
asta a crezut Shirley despre mine. Şi totuşi, n-a făcut doar să respingă 
psihanaliza. Şi ăsta a fost un lucru rău, dar m-aş fi descurcat. N-am putut 
suporta că a ales cea mai excentrică formă de terapie, cea mai cretină şi 
idioată tehnică de terapie din Marin County. Evident că şi-a bătut joc de 
mine intenţionat şi pe faţă. 

— Deci, pentru că alege o altă tehnică, tu presupui că-şi bate joc de tine. 
Şi, în consecinţă, şi tu îţi baţi joc de ea. 

— Fac mişto de ea nu ca să mă răzbun, ci pe bună dreptate. îţi poţi 
imagina cum ar fi să tratezi pacienţii cu ajutorul aranjamentelor florale? E 
greu să exagerezi absurditatea ideii. Fii sinceră cu mine, Carol - e sau nu 
ridicolă? 

— Nu cred că pot să-ţi ofer ce vrei, Marshal. Nu ştiu multe despre asta, 
dar prietenul meu e un admirator al ikebanei. Studiază ikebana de ani de 
zile şi mi-a spus că a profitat în multe feluri de ocupaţia asta. 

— Cum adică a profitat ? 

— A spus că a făcut o grămadă de şedinţe de terapie de-a lungul anilor, 
inclusiv psihanaliză, despre care spune că l-a ajutat, dar susţine că a câştigat 
la fel de mult şi de pe urma ikebanei. 

— Şi totuşi, nu spui în cefei l-a ajutat. 

— Mi-a spus că în ikebana te poţi refugia scăpând de anxietate - un 
refugiu al liniştii. Disciplina îl ajută să se simtă mai sigur pe el, îi dă un 
sentiment de armonie şi echilibru. Stai să-mi amintesc... ce mi-a mai zis? A, 
da - că ikebana îl inspiră să-şi exprime creativitatea şi sensibilitatea estetică. 
0 respingi atât de uşor, Marshal. Aminteşte-ţi, ikebana e o ocupaţie 


345 



venerabilă, veche de mai multe secole, practicată de zeci de mii de oameni. 
Ştii câte ceva despre asta? 

— Despre terapia ikebana? Doamne sfinte! 

— Am auzit despre terapie prin poezie, terapie prin muzică, terapie prin 
dans, terapie prin artă, terapie prin meditaţie, terapie prin masaj. Tu singur 
ai recunoscut că simplul fapt de a te fi ocupat de bonsai săptămâna trecută 
te-a salvat de la nebunie. Nu-i oare posibil ca terapia prin ikebana să fie 
eficientă pentru anumiţi pacienţi? a întrebat Carol. 

— Cred că asta vrea să descopere Shirley în disertaţia ei. 

— Ce rezultate a obţinut? 

Marshal a clătinat din cap şi n-a spus nimic. 

— Adică n-ai întrebat-o niciodată? a întrebat Carol. 

Marshal a încuviinţat aproape imperceptibil din cap. Şi-a scos ochelarii şi 
s-a uitat în altă parte, aşa cum făcea de câte ori se simţea ruşinat. 

— Deci tu crezi că Shirley îşi bate joc de tine, iar ea se crede...? Carol i-a 
făcut semn lui Marshal să continue. 

Tăcere. 

— Ea se crede...? a întrebat iarăşi Carol, făcându-şi mâna pâlnie în dreptul 
urechii. 

— Desconsiderată. Neacceptată, a răspuns Marshal în sotto voce. 

O lungă tăcere. într-un final, Marshal a spus: 

— Bine, Carol, recunosc asta. Ai dreptate. Am să-i spun multe lucruri. 
Deci, unde să mă duc atunci când plec de aici? 

— Am sentimentul că ştii răspunsul la întrebarea asta. O întrebare nu e 
întrebare, de vreme ce cunoşti răspunsul. Mie mi se pare că e clar ce ai de 
făcut. 

— Clar? Clar? Poate pentru tine. Cum adică? Spune-mi. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

Carol a rămas tăcută. 

— Spune-mi ce să fac, a repetat Marshal. 

— Ce i-ai spune A/unui pacient care pretinde că nu ştie ce să facă? 

— La naiba, Carol, nu te mai purta ca un analist şi spune-mi ce să fac. 

— Ce reacţie ai avea tu la o asemenea declaraţie? 

— Fir-ar a dracu’, a zis Marshal, ţinându-şi capul în mâini şi legănându-se 
înainte şi înapoi. Am creat un monstru blestemat. Păcat. Păcat. Carol, ai auzit 
vreodată de milă? 

Carol s-a ţinut tare, exact aşa cum o sfătuise Ernest. 

— Iarăşi eşti în rezistenţă. Timpul e preţios. Haide, Marshal, ce i-ai spune 
unui pacient? 


346 



— Aş face ce fac întotdeauna: i-aş interpreta comportamentul. I-aş spune 
că îşi doreşte atât de mult să se supună, tânjeşte atât de tare după o 
autoritate, încât refuză să ţină seama de propria-i înţelepciune. 

— Deci ştii ce să faci? 

Marshal a încuviinţat cu resemnare din cap. 

— Şi când s-o faci? 

încă o încuviinţare din cap. 

Carol s-a uitat la ceasul ei de mână şi s-a ridicat în picioare. 

— E fix două cincizeci, Marshal. Timpul nostru s-a terminat. Am lucrat 
bine astăzi. Sună-mă când te întorci de la Tassajara. 

• 

La două noaptea, în casa lui Len din Tiburon, Shelly fredona „Tralala- 
tralali, tralala-tralali, mamma mia, ce frumoasă zi!" în timp ce aduna încă un 
pot. Nu numai că avusese mâini bune - primise toată seara culori, fuluri şi 
minime perfecte - dar, schimbând cu şiretenie toate indiciile pe care le 
identificase Marshal, îi zăpăcise pe ceilalţi jucători şi strânsese poturi uriaşe. 

— în ruptul capului n-aş fi crezut că Shelly are ful, a mormăit Willy. Aş fi 
pariat o mie de dolari că n-are. 

— Chiar ai pariat o mie de dolari că n-are, i-a amintit Len. Uită-te la 
mormanul de jetoane - o să dărâme masa. Hei, Shelly, unde eşti? Mai eşti 
acolo? Abia te văd în spatele mormanelor ălora. 

Willy a spus, băgându-şi mâna în buzunar după portofel: 

— La ultimele două mâini m-ai fraierit cu cacealmale, la mâna asta m-ai 
secat de bani. Ce naiba se întâmplă, Shelly? Iei lecţii sau ceva de genul ăsta? 

Shelly a îmbrăţişat mormanul de jetoane, l-a tras mai aproape de el, a 
ridicat privirea şi a rânjit: 

— Da, da, lecţii - te-ai prins. Uite cum stă treaba: psihoterapeutul meu, un 
psihanalist de bună-credinţă, îmi vinde nişte ponturi. în fiecare săptămână 
îşi transportă canapeaua la Avocado Joe’s. 

• 

— Deci, a spus Carol, azi-noapte, în vis, tu şi cu mine şedeam pe marginea 
patului, iar apoi ne-am scos şosetele murdare şi pantofii şi ne-am aşezat faţă 
în faţă, iar labele picioarelor ni se atingeau. 

— Simţi tonul visului? a întrebat Ernest. 

— Pozitiv. Amuzant. Dar puţin înfricoşător. 

— Tu şi cu mine stăm, iar labele picioarelor ni se ating. Ce spune visul? 
Lasă-ţi mintea liberă. Gândeşte-te la tine şi la mine stând împreună. 
Gândeşte-te la terapie. 


347 



— Când mă gândesc la terapie, mă gândesc la clientul meu. E plecat din 
oraş. 

— Şi... a îndemnat-o Ernest. 

— Păi, m-am ascuns în spatele clientului meu. Acum a venit momentul să 
ies de acolo, să încep să mă ocup de mine. 

— Şi... pur şi simplu lasă-ţi gândurile să zboare liber, Carolyn. 

— E ca şi cum tocmai încep... sfaturi bune... ştii, mi-ai dat sfaturi bune 
pentru clientul meu... al naibii de bune... şi văzând cât de invidioasă m-am 
simţit... m-a făcut şi pe mine să tânjesc după ceva bun pentru mine... am 
nevoie de asta... am nevoie să încep să vorbesc cu tine despre Jess, cu care 
m-am văzut mult în ultima vreme - apar probleme pe măsură ce mă apropii 
de el... mi-e greu să am încredere că mi se poate întâmpla ceva bun... am 
început să am încredere în tine... ai trecut toate testele... dar e şi înfricoşător 
- nu prea ştiu de ce... ba da, ştiu... nu prea pot spune de ce. încă. 

— Poate că visul o spune în locul tău, Carolyn, Uită-te la ce facem noi doi 
în vis. 

— Nu pricep - ne atingem, tălpile goale. Şi? 

— Uită-te cum stăm - talpă în talpă. Cred că visul exprimă o dorinţă să 
stăm suflet lângă suflet 34 . Nu cu tălpile atingându-ni-se, ci cu sufletele. 

— Of, drăguţ. Suflet, nu talpă. Ernest, tu ai putea fi foarte deştept, dacă ţi- 
aş acorda o şansă. Cu sufletele atingându-ni-se, da, asta pare în regulă. Da, 
asta spune visul. E vremea să începem. Un nou început. Regula capitală 
acum e sinceritatea, nu? 

Ernest a încuviinţat din cap. 

— Nimic nu-i mai important decât să fim sinceri unul cu celălalt. 

— Şi orice aş spune aici e acceptabil, nu? Orice e acceptabil, atâta vreme 
cât sunt sinceră. 

— Bineînţeles. 

— Atunci, am să-ţi destăinui ceva, a zis Carol. 

Ernest a încuviinţat din cap pentru a o linişti. 

— Eşti gata, Ernest? 

Ernest a încuviinţat încă o dată din cap. 

— Eşti sigur, Ernest? 

Ernest a zâmbit cu subînţeles. Şi puţin cam plin de el - din totdeauna 
bănuise că pacienta lui, Carolyn, ascunsese de el unele laturi ale fiinţei ei. Şi- 
a luat blocnotesul, s-a cuibărit confortabil în scaunul lui şi a spus: 

— Mereu sunt gata să aud adevărul. 


34 Joc de cuvinte: sole înseamnă talpă, iar soit/suflet. 

348 



Sfârşit 


virtual-project.eu 



349