Jonathan Stroud — [Lockwood si Asociatii] 01 Conacul bantuit

ROUD 


f 


? 


= 
< 
< 
7 


JONATHAN ST 


JONATHAN STROUD 


Seria: Lockwood și Asociaţii 
Volumul 1 


CONACUL BÂNTUIT 


Original: Lookwood and Co.: 
The Screaming Staircase (2013) 


Traducere din limba engleză și note de: 
DIANA ȚUȚUIANU 


y 


virtual-project.eu 


2015 


I. FANTOMA 


1. 


Nu vreau să vorbesc prea mult despre primele cazuri de 
bântuire la care am lucrat ca angajată a agenției Lockwood și 
Asociații, pentru că doresc să protejez identitatea victimelor și 
nu vreau să vă împărtășesc toate amănuntele înfiorătoare, dar 
mai ales pentru că le-am zăpăcit pe toate, în fel și chip. Poftim! 
Recunosc! Niciunul dintre acele cazuri n-a fost soluționat 
exemplar. Monstrul din Mortlake a fost într-adevăr alungat, însă 
doar până în Richmond Park, unde hoinărește și-acum în miez 
de noapte, printre arborii tăcuţți. Da, Spectrul Cenușiu din 
Aldgate și entitatea supranumită „Zornăie Oase” au fost 
anihilaţi, însă nu înainte de a provoca alte câteva decese, cărora 
acum nu le mai văd rostul. Cât despre umbra întunecată care-i 
bântuia pașii tinerei doamne Andrews, punându-i în primejdie 
sănătatea mentală și tivul rochiei, o urmărește și acum pe 
sărmana femeie, indiferent pe ce cărări o poartă viaţa. Prin 
urmare, nu se poate spune că aveam reputaţia nepătată în 
seara aceea cețoasă de toamnă, în care Lockwood și cu mine 
am oprit la numărul 62 de pe Sheen Road și am sunat la ușă. 

Stăteam în prag cu spatele la stradă, ascultând zgomotul 
înăbușit al traficului. Lockwood a apăsat soneria cu un deget 
înmănușat. Ecoul clopoţelului s-a auzit până undeva în 
străfundurile casei. Am privit ușa. lci-colo se zăreau mici 
zgârieturi pe suprafaţa lăcuită și pe cutia poștală. Cele patru 
gemuleţe mate ascundeau întunecimi greu de pătruns. Veranda 
părea lăsată în paragină, iar în cotloane zăceau aceleași frunze 
jilave care acopereau cărarea și pajiștea din faţa casei. 

— Bun, am rostit. Nu uita noile reguli. Nu care cumva să te ia 
gura pe dinainte și să dai glas tuturor observaţiilor care-ţi trec 
prin cap. Nu emite de faţă cu ei speculaţii cu privire la cine a 
ucis pe cine, cum și când. Și, mai presus de toate, nu-l imita pe 
client. Te rog. Am stabilit deja că e o idee foarte proastă. 

— Cam multe interdicții, Lucy, spuse Lockwood. 


— Pe bună dreptate. 

— Ştii doar că am o ureche muzicală fantastică. Preiau 
accentul interlocutorilor din mers. 

— N-ai decât să-i imiți după ce isprăvim toată treaba. Nu în 
gura mare, nu de faţă cu ei și, mai ales, nu atunci când te 
adresezi unei namile de irlandez cu un defect de vorbire și te afli 
la un kilometru de cel mai apropiat drum public. 

— Ce-i drept, era uimitor de iute pentru dimensiunile sale, fu 
de părere Lockwood. Dar cred că ne-a prins bine fuga aia. Ai 
simţit până acum ceva? 

— Încă nu. Slabe șanse, aici afară. Tu? 

Lockwood renunţă să mai apese pe sonerie și își aranjă ușor 
gulerul. 

— Spre surprinderea mea, da. Cineva a murit în grădină în 
ultimele câteva ceasuri. Sub dafinul de colo. 

— Acum o să-mi spui că vezi o strălucire mică. 

Stăteam cu capul înclinat și ochii mijiţi, ascultând tăcerea 
casei. 

— Așa-i. De mărimea unui șoricel, recunoscu Lockwood. Se 
prea poate ca pisica să fi prins un șoarece de câmp. 

— Păi... dacă a fost un șoarece, n-are nicio legătură cu cazul 
nostru. 

— Cel mai probabil. 

În spatele geamurilor mate se zări o mișcare. O formă 
întunecată înainta prin beznă. 

— Îi dăm drumul, am spus. Vine. Ține minte ce-am vorbit. 

Lockwood înșfăcă sacul marinăresc de la picioare. Am făcut 
amândoi câţiva pași în spate, arborând zâmbete respectuoase 
pe chip. 

Am așteptat. Nu se întâmplă nimic. Ușa rămase închisă. Nu 
era nimeni înăuntru. 

Lockwood dădu să spună ceva, dar în acel moment auzirăm 
pași în spatele nostru, pe potecă. 

— Îmi cer mii de scuze! 

Dintre ceţuri se ivi o femeie, înaintând încet. De cum ne zări 
însă, iuți pasul. 

— Mii de scuze! repetă ea, în timp ce urca treptele. Am avut 
ceva de rezolvat. Nu mi-am închipuit că veţi ajunge atât de 
repede. 


Era o femeie mică și îndesată, între două vârste, cu o 
rotunjime pronunţată a chipului. Părul drept, blond-cenușiu, era 
prins ordonat deasupra urechilor cu agrafe. Purta o fustă lungă 
și neagră, cămașă albă și o uriașă jachetă de lână tricotată, cu 
buzunare laterale. Într-o mână ţinea un dosar subţire. 

— Doamnă Hope? am spus. Bună seara, doamnă. Mă numesc 
Lucy Carlyle, iar el este partenerul meu, Anthony Lockwood, de 
la Lockwood și Asociaţii. Am venit în urma apelului 
dumneavoastră. 

Femeia se opri pe penultima treaptă și ne cercetă cu ochii 
larg deschiși, în cenușiul cărora se citeau toate emoţiile deja 
familiare nouă. Neîncredere, indignare, incertitudine și groază. 
Nu lipsea niciuna. În meseria pe care-o practicam ne întâlneam 
adesea cu ele, așa că n-o luam ca pe un afront. 

Își mută privirea de la unul la altul, analizând hainele noastre 
impecabile, părul pieptănat și aranjat, săbiile care ne scânteiau 
la brâu și sacii uriași pe care-i târâsem după noi. O vreme, 
privirea ei zăbovi pe chipurile noastre. Nu părea deloc dornică 
să deschidă ușa. Mâna ei liberă era adânc îngropată în 
buzunarul jachetei, trăgând cu putere de material. 

— Sunteţi doar voi doi? rosti ea în cele din urmă. 

— Doar noi, am răspuns. 

— Sunteţi foarte tineri. 

Lockwood zâmbi larg, iar surâsul său lumină seara. 

— Întocmai, doamnă Hope. Știţi că așa se fac lucrurile astea. 

— De fapt, eu nu sunt doamna Hope. 

Un zâmbet șters încolți pe chipul ei, oglindind surâsul lui 
Lockwood, apoi dispăru fără urmă, lăsând locul spaimei. 

— Sunt fiica ei, Suzie Martin. Mă tem că mama nu poate veni. 

— Dar am vorbit cu ea să ne arate puţin casa, am spus. 

— Știu. 

Își coborî privirea spre pantofii ei negri, eleganți. 

— Nu dorește să mai calce pe-aici. Împrejurările oribile ale 
morții tatei ar fi un motiv suficient de bun, dar în ultima vreme... 
anomaliile din timpul nopţii sunt tot mai frecvente. Astă-noapte 
a fost oribil, iar mama s-a săturat, și de azi stă la mine. Ne-am 
hotărât să vindem, însă doar după ce curăţăm casa. 

Miji ochii puţin. 

— Tocmai de aceea v-am chemat pe voi... lertat să-mi fie, dar 
n-ar trebui să aveţi un supraveghetor? Aveam impresia că 


5 


investigaţiile se fac întotdeauna în prezența unui adult. Ce 
vârstă aveți? 

— Suntem suficient de în vârstă, și totuși potrivit de tineri, 
rosti Lockwood, zâmbind. Nici că se putea mai bine. 

— La drept vorbind, doamnă, am adăugat eu, legea spune că 
prezența unui adult e necesară doar în perioada de pregătire a 
agenţilor. Într-adevăr, unele companii mai mari angajează 
întotdeauna supraveghetori, însă asta ţine strict de politica 
firmei respective. Noi avem toate calificările necesare, suntem 
independenţi și nu vedem rostul unui supraveghetor. 

— Din experienţă vă spunem că adulţii mai mult ne încurcă, 
rosti Lockwood cu glas mieros. Dar firește, ca să nu existe 
neînțelegeri, vă putem arăta autorizaţiile... 

Femeia își trecu o mână prin părul blond și ordonat. 

— Nu, nu... nu-i nevoie. Mama v-a ales anume pe voi. Sunt 
convinsă că totul va fi bine... spuse ea pe un ton neutru, în care 
se citea neîncrederea. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Vă mulțumim, doamnă. 

M-am uitat pieziș la ușa tăcută. 

— Ar mai fi o întrebare. Mai e cineva acasă? Când am sunat, 
mi s-a părut că... 

Femeia își înălţă capul brusc și mă privi în ochi. 

— Nu. Imposibil. Eu am singura cheie. 

— Înţeleg. Pesemne că m-am înșelat. 

— N-o să vă mai rețin, rosti doamna Martin. Mama a 
completat formularul pe care i l-aţi trimis. 

Ne oferi dosarul bej. 

— Trage nădejde că vă va fi de folos. 

— Fără îndoială. 

Lockwood îl vârî într-un buzunar interior al paltonului. 

— vă mulțumim foarte mult. Cred că ar trebui să ne apucăm 
de treabă. Spuneţi-i mamei dumneavoastră că o vom contacta 
în zori. 

Femeia îi înmână un set de chei. Din stradă se auzi un claxon. 
Un altul îi răspunse. Mai era suficient timp până la ora stingerii, 
când începea restricţia, dar noaptea se lăsa și neliniștea punea 
stăpânire pe sufletele oamenilor. Cu toţii doreau să ajungă 
acasă. În scurt timp, străzile Londrei aveau să fie pustii, cu 


excepţia vălătucilor de ceaţă și a razelor lunii. Cel puţin asta 
credeau adulţii. 

Suzie Martin știa prea bine acest lucru. Ridică din umeri și se 
înveli strâns în jacheta tricotată. 

— Cred că ar fi bine să plec și eu. Bănuiesc că ar trebui să vă 
urez noroc... Își întoarse privirile. Sunteţi atât de tineri! E 
groaznic că s-a ajuns aici. 

— Noapte bună, doamnă Martin, spuse Lockwood. 

Femeia cobori treptele cu pași grăbiţi. După câteva clipe, se 
făcu nevăzută în ceaţă, sub crengile dafinilor. 

— Nu părea mulţumită, am spus. Cred că mâine vom fi 
înlocuiți. 

— Atunci hai să-i dăm de capăt în noaptea asta. Eşti 
pregătită? 

— Sunt, am răspuns, mângâind mânerul spadei. 

e 

Când pășești într-o casă bântuită de un Vizitator, e bine să 
intri cât mai repede. E una dintre primele reguli pe care le-nveţi. 
Nu ezita, nu șovăi în prag. De ce? Pentru că în acele câteva clipe 
încă nu e prea târziu. Dacă stai în prag, mângâiat pe spate de 
adierea răcoroasă, încercând să deslușești ceva prin bezna din 
faţa ta, ai fi tare prost dacă nu ţi-ar veni să te răsucești pe 
călcâie și s-o iei la sănătoasa. În clipa în care devii conștient de 
acest lucru, voința ţi se scurge prin tălpi, groaza te ia în 
stăpânire și gata, asta a fost tot, ești terminat înainte de a 
începe misiunea. Eu și Lockwood învățasem lecţia pe pielea 
noastră, așa că n-am stat prea mult pe gânduri. Am intrat 
înăuntru, am lăsat gențile din mână și am închis ușa ușor. Apoi, 
cu spatele la ea, unul lângă celălalt, am încercat să vedem și să 
auzim ceva. 

Antreul casei în care până nu demult locuiseră domnul și 
doamna Hope era lung și destul de îngust, deși tavanul înalt 
dădea senzaţia de spaţiu. Podeaua era acoperită cu plăci de 
marmură albe și negre, dispuse în diagonală, iar pereţii erau 
tapetaţi în nuanțe palide. La jumătatea coridorului, o scară urca 
spre întunericul de la etaj. De-o parte și de alta a treptelor se 
zăreau uși deschise, ca două hăuri negre. 

Firește, bezna s-ar fi risipit de-ndată ce am fi aprins luminile. 
Întrerupătorul era chiar acolo, dar nu aveam de gând să-l 
folosim. Vedeţi voi, a doua regulă spune că electricitatea încurcă 


7 


treburile. Amorțește simțurile, te slăbește și îţi întunecă 
judecata. Mult mai bine e să priveşti și să asculţi în beznă. 
Teama te ajută. 

Așteptam în tăcere, cercetând împrejurimile. Eu ascultam, iar 
Lockwood privea. In încăpere era frig. Aerul purta acel iz 
mucegăit, ușor acru, caracteristic caselor abandonate. 

M-am apropiat de Lockwood. 

— N-au încălzire, am șoptit. 

— Mm-hm. 

— Crezi că și din alte motive? 

— Mm-hm. 

Pe măsură ce mă obișnuiam cu întunericul, am început să 
deslușesc tot mai multe contururi. Sub stâlpul încovoiat al 
balustradei am distins o masă lustruită, pe care zăcea un vas de 
porțelan plin cu tot soiul de nimicuri. Pe pereţi atârnau tablouri, 
postere îngălbenite de vreme cu artiști de odinioară și fotografii 
cu dealuri bucolice și întinderi de apă. Cât se poate de inofensiv. 
De fapt, era un antreu plăcut la vedere, care cu siguranţă că ar 
fi fost mult mai agreabil în timpul zilei. Acum însă, lumina care 
pătrundea timid prin geamurile mate se întindea dinaintea 
ochilor noștri, luând forma unor sicrie alungite, care încadrau la 
perfecție umbrele noastre. Ca să nu mai vorbim despre faptul că 
bătrânul Hope murise chiar în această încăpere. 

Am tras adânc aer în piept, încercând să mă relaxez și să 
alung gândurile negre. Apoi mi-am pus pleoapele pavăză în faţa 
întunericului atotcuprinzător și am ascultat. 

Am ascultat... 

Antreurile, palierele și scările sunt arterele și traheile oricărei 
clădiri. Totul este canalizat prin aceste culoare. La urechi îţi 
ajung ecourile lucrurilor care se petrec în odăile adiacente. 
Uneori distingi și alte zgomote care, la drept vorbind, n-ar trebui 
să fie acolo. Ecouri din trecut, ecourile formelor tainice... 

Trăiam un asemenea moment. 

Mi-am deschis ochii, am înșfăcat sacul și m-am îndreptat cu 
pași timizi spre casa scărilor. Lockwood stătea deja lângă masa 
poleită, sub balustradă. Pe chipul său licărea nedeslușit lumina 
de-afară. 

— Ai auzit ceva? m-a întrebat. 

— Da. 

— Ce? 


— Nişte bătăi neregulate. Abia perceptibile. Greu de zis de 
unde provin. Dar se vor intensifica. Încă nu e complet beznă 
afară. Dar tu? 

Lockwood făcu semn spre trepte. 

— Îți amintești cum a sfârșit domnul Hope, nu? 

— A căzut pe scări și și-a rupt gâtul. 

— Exact. Ei bine, urmele morţii sale strălucesc încă puternic în 
zona asta, chiar și după trei luni. Îmi pare rău acum că nu mi-am 
adus ochelarii de soare. Înseamnă că ceea ce i-a povestit 
doamna Hope lui George la telefon se potrivește cu realitatea. 
Soţul ei s-a împiedicat, s-a dat de-a berbeleacul pe scări și s-a 
izbit de podea. 

Aruncă o privire în susul scării întunecate. 

— O scară lungă și îngustă... Groaznic mod de-a sfârși. 

M-am aplecat și am privit cu atenţie podeaua, încercând să 
străpung semiîntunericul din încăpere. 

— Ai dreptate, marmura a crăpat sub forța impactului. Cred 
că a căz... 

Două bubuituri puternice se auziră pe scări. O pală de aer 
rece îmi pălmui obrajii. Înainte să pot mișca un deget, ceva 
mare, moale și incredibil de greu ateriză la picioarele mele. 
Izbitura facu să-mi clanţăne dinţii. 

Am sărit înapoi și mi-am scos spada. M-am lipit de perete, cu 
arma în mână, tremurând din toate încheieturile, privind agitată 
în stânga și-n dreapta. 

Nimic. Treptele erau pustii. Pe podea nu se zărea nici urmă de 
trup neînsufleţit. 

Lockwood se rezemă nonșalant de balustradă. Deși era prea 
întuneric să-mi dau seama, puteam să jur că ridicase o 
sprânceană. Nu auzise nimic. 

— Lucy, ești bine? 

— Nu, am răspuns, răsuflând greoi. Tocmai ce-am auzit ecoul 
prăbușirii domnului Hope. Foarte zgomotos și cât se poate de 
autentic. Am avut impresia că mi-a căzut în cap. Nu râde. Nu-i 
deloc amuzant. 

— Îmi cer scuze. E încă devreme, și spectacolul a început 
deja. Mai târziu va fi și mai interesant. Cât o fi ceasul? 

A treia regulă importantă e să porţi ceas cu cadran luminos. 
De preferinţă unul care să facă faţă scăderilor bruște de 
temperatură și șocurilor ectoplasmice. 


— În jur de șase. 

— Perfect. 

Dinţii lui Lockwood se apropiau în strălucire de cadranul 
ceasului meu. 

— Avem timp suficient să bem o ceașcă de ceai. Apoi, găsim 
fantoma. 


2. 


Când mergi la vânătoare de spirite malefice, lucrurile simple 
sunt cele mai importante. Vârful de argint al spadei scânteind în 
beznă; pilitură de fier împrăștiată pe podea; canistre sigilate de 
foc grecesc!, pentru situații extreme... Totuși, numeroasele 
pliculeţe de ceai negru, de preferinţă de la Pitkin Brothers de pe 
Bond Street, sunt deopotrivă cele mai simple și cele mai 
importante. 

Ce-i drept, când vine vorba despre supravieţuire, nu se 
compară cu spada sau cu cercul de fier, și nici cu protecţia 
oferită de un perete de foc. Dar asigură un element vital. Te 
ajută să nu-ţi pierzi minţile. 

Nu-i deloc plăcut să stai într-o casă bântuită, așteptând în 
beznă. Încetul cu încetul, noaptea te învăluie, tăcerea îţi apasă 
greu pe timpane, iar dacă nu ești prudent, curând începi să vezi 
sau să auzi lucruri izvorâte din propria minte. Pe scurt, ai nevoie 
de ceva care să-ţi abată gândurile de la grozăvii. Fiecare angajat 
al agenţiei Lockwood are tabietul său. Eu desenez, George 
citește benzi desenate, iar Lockwood frunzărește tabloidele, dar 
cu toţii îndrăgim ceaiul și biscuiţii, iar noaptea petrecută în 
reședința Hope nu făcea excepţie de la regulă. 

Bucătăria era la capătul opus al coridorului, dincolo de casa 
scărilor. O încăpere drăguță, curată, albă, amenajată modern, și 
ceva mai călduroasă decât antreul. Nu prezenta nicio urmă de 
activităţi supranaturale. Înăuntru ne-a întâmpinat o tăcere 
mormântală. Bătăile pe care le-am auzit în antreu încetaseră, la 


1 Armă incendiară, inventată în jurul anului 672, în Imperiul 
Bizantin, folosită, se pare, mai ales în confruntările navale 
datorită proprietăţii substanţei de a arde chiar și în contact cu 
apa. (n.red.) 

10 


fel și ecoul bufniturilor de pe scări. Am pus ibricul pe foc, în 
vreme ce Lockwood a aprins o lampă cu petrol și a pus-o pe 
masă. În lumina obscură ne-am dezbărat de spade și de centuri, 
pe care le-am așezat dinaintea noastră. Centurile erau 
prevăzute cu șapte buzunărașe, pe care le-am verificat în tăcere 
în timp ce ibricul fluiera și pufăia voios. Verificasem totul la 
sediu, dar nu strică să fii prevăzător. O fată de la Rotwell murise 
cu o săptămână în urmă din cauză că uitase să-și facă plinul la 
bidoanele cu foc grecesc. 

Soarele se făcuse nevăzut dincolo de linia orizontului. Nori 
diafani mânjeau albastrul întunecat al cerului, iar grădina era 
învăluită în ceaţă. Undeva în spatele gardului viu, acum 
cufundat în beznă, se zăreau luminiţe de la casele vecine. Erau 
aproape și totuși îndepărtate, separate de noi asemenea 
corăbiilor care traversează ape adânci. 

Ne-am legat centurile la brâu și am verificat benzile cu arici în 
care ne fixam spadele. Am luat ceștile și le-am adus la masă. 
Lockwood a găsit biscuiţii. Văpaia lămpii tremura, întețind 
dansul umbrelor în cotloanele încăperii. 

În cele din urmă, Lockwood își descheie gulerul paltonului. 

— la să vedem ce zice doamna Hope. 

Întinse o mână lungă și subţire după dosar. Lumina scânteia 
în părul său. 

L-am lasat să citească și am verificat termometrul agăţat la 
centură. Cincisprezece grade Celsius. Răcoare, dar era de 
așteptat într-o casă neîncălzită în această perioadă. Dintr-un alt 
buzunar am scos carnețelul și am notat încăperea și 
temperatura. Totodată, am însemnat și aspecte legate de 
fenomenele acustice din antreu. 

Lockwood aruncă deoparte dosarul. 

— Teribil de folositor. 

— Pe bune? 

— Nu, eram ironic. Sau sarcastic? Mereu le confund. 

— Ironia presupune mai multă isteţime, deci probabil erai 
sarcastic. Ce zice? 

— Nimic de folos. Putea să-l scrie în latină, că tot aia era. Pe 
scurt, familia Hope s-a mutat aici în urmă cu doi ani. Inainte 
locuiau pe undeva prin Kent. Vorbește foarte mult despre cât de 
fericiţi erau în vechea lor reședință. Nu respectau stingerea, 
rareori aprindeau lămpile pentru fantome, se plimbau pe 


11 


înserate și întâlneau doar vecini cu puls. Lucruri de genul ăsta. 
Gogoși, în opinia mea. Potrivit lui George, în Kent fenomenul a 
căpătat o amploare nemaiîntâlnită, fiind pe locul doi după 
Londra. 

Am sorbit puţin din ceai. 

— Din câte știam, acolo a început totul. 

— Așa se spune. Mă rog, s-au mutat aici. Toate bune și 
frumoase, casa curată. N-au avut niciun fel de probleme. Soţul 
și-a schimbat slujba și a început să lucreze de-acasă. Asta se 
întâmpla în urmă cu șase luni. Toate în ordine. Și-apoi, brusc, se 
prăvălește pe scări și dă ortul popii. 

— Stai o clipă. Cum a căzut? 

— Se pare că s-a împiedicat. 

— Voiam să zic, era singur? 

— Așa zice doamna Hope. Ea dormea. A căzut în timpul nopţii. 
Spune că soţul ei se comporta ciudat în ultimele săptămâni. Nu 
dormea bine. Ea bănuiește că domnul Hope coborâse să bea un 
pahar cu apă. 

Am mormăit. 

— Siiigur că da. 

Lockwood mă săgetă cu privirile. 

— Crezi că ea l-a împins? 

— Nu neapărat. Dar ar putea fi un motiv de bântuială, nu? De 
regulă, soţii nu-și bântuie soțiile dacă n-au motive întemeiate. 
Mare păcat că a refuzat să poarte o discuţie cu noi. Mi-ar fi 
plăcut s-o descos puțin. 

— Nu poţi să-ţi dai întotdeauna seama după o discuţie, spuse 
Lockwood. 

Umerii săi mărunți se înălţară ușor. 

— Ti-am povestit de întâlnirea cu faimosul Harry Crisp? Un 
bărbat cu chip angelic, glas mieros și ochi strălucitori. Amuzant 
și foarte credibil. Am ajuns să-i împrumut vreo zece lire. În final, 
s-a dovedit a fi un criminal sângeros, care mai mult ca orice 
savura... 

Am ridicat o mână. 

— Pe asta am mai auzit-o... de vreo mie de ori. 

— Ah. Mă rog, ideea e că domnul Hope s-ar putea întoarce 
pentru o droaie de alte motive, care n-au de-a face cu 
răzbunarea. Ceva neterminat, cum ar fi un testament de care a 


12 


uitat să pomenească, de pildă, sau o grămadă de bani dosită 
sub pat... 

— Tot ce se poate. Fenomenele au început imediat după 
moartea lui? 

— După o săptămână sau două. În acea perioadă, soţia n-a 
prea dat pe-acasă. De cum s-a întors însă, a devenit conștientă 
de o prezenţă nedorită în casă. 

Bătu darabana pe dosar. 

— Şi-n orice caz, nu pomenește nimic despre toate acestea în 
depoziţie. Zice că i-a povestit totul cu de-amănuntul la telefon 
„secretarei” noastre. 

Am rânjit. 

— Secretară? Lui George n-o să-i placă deloc. Am luat oricum 
însemnările lui cu mine. Vrei să le citesc? 

— Da, rosti Lockwood cu interes, lăsându-se pe spate. Ce-a 
văzut bătrâna? 

Purtam însemnările lui George într-un buzunar din interiorul 
jachetei. Le-am scos și am întins cu grijă foile pe genunchi, apoi 
am aruncat o privire peste ele și mi-am dres glasul. 

— Eşti pregătit? 

— Da. 

— „O formă care se mişca...” 

Am împachetat hârtiile cu meticulozitate exagerată și le-am 
vârât înapoi. 

Lockwood clipi de câteva ori, nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. 

— O formă care se mişca? Atâta tot? Nicio altă precizare? Dă- 
o încolo de treabă! Era mare, mică, întunecată, luminoasă, cum? 

— Citez: „O formă care se mișca a apărut în dormitorul din 
spate și m-a urmărit de-a lungul palierului.” Asta i-a spus lui 
George, cuvânt cu cuvânt. 

Lockwood înmuie un biscuit prăpădit în ceai. 

— Nu se numără printre cele mai bune descrieri pe care le-am 
auzit. Ai putea să realizezi o schiţă pornind de la așa ceva? 

— Nu, dar vorbim totuși despre un adult. La ce te așteptai? 
Cam așa sună descrierile tuturor. Senzaţiile pe care le-a descris 
spun mult mai multe. Zicea că s-a simțit de parcă cineva o 
căuta, știind că e acolo, dar n-o putea găsi. N-a putut să suporte 
gândul că entitatea o va găsi în cele din urmă. 


13 


— Așa mai vii de-acasă, spuse Lockwood. Măcar a simţit un 
scop. Se pare că avem de-a face cu o entitate de Tip Il, dar 
indiferent ce plănuiește răposatul domn Hope, în seara aceasta 
nu-i stăpân peste casă. Mai suntem și noi. Ce zici, mergem să 
aruncăm un ochi? 

Am golit ceașca și am așezat-o cu grijă pe masă. 

— O idee minunată. 

e 

Preţ de un ceas am cercetat parterul, aprinzând din când în 
când lanternele pentru a verifica fiecare odaie în parte, însă de 
cele mai multe ori înaintând în beznă. Am lăsat lampa cu petrol 
aprinsă în bucătărie, alături de câteva lumânări, chibrituri și o 
lanternă de urgenţă. E indicat să păstrezi o odaie luminată, 
pentru a avea unde să te retragi la nevoie și de asemenea e 
bine să ai mai multe feluri de lumină, în caz că Vizitatorul are 
capacitatea să le perturbe. 

Nu au găsit nimic neobișnuit nici în spălătorie, nici în 
sufrageria din partea din spate a casei. Aveau un aer mohorât, 
cu iz de mucegai, de vieţi retezate. Pe masa din sufragerie 
zăceau teancuri ordonate de ziare. Nişte cepe zbărcite 
încolţiseră pe o tăviţă în spălătorie. Lockwood nu zări nicio urmă 
de fantomă, iar urechile mele nu înregistrară nimic ieșit din 
comun. Bătăile discrete pe care le auzisem în antreu amuţiseră 
complet. 

In timp ce străbăteam coridorul spre intrare, Lockwood se 
înfioră puţin, iar mie mi se făcu pielea de găină. Temperatura 
scăzuse considerabil. Am verificat termometrul: nouă grade. 

De fiecare parte a antreului era câte-o încăpere, într-una am 
văzut un televizor, o canapea și două fotolii confortabile; aici 
aerul era mai cald, atingând probabil o temperatură apropiată 
de cea din bucătărie. Am sondat încăperea, cu ochii mari și 
urechile ciulite, dar n-am găsit nimic. Vizavi era un salonaș, 
mobilat corespunzător cu obișnuitele fotolii și dulăpioare, 
așezate în dreptul unor ferestre mari, prevăzute cu plasă, alături 
de trei ferigi uriașe, în ghivece de teracotă. 

Era destul de răcoare. Cadranul luminos înfățișa 
douăsprezece grade. Mai frig ca-n bucătărie. Asta putea să 
însemne multe sau nimic. Am închis ochii, mi-am adunat 
gândurile și m-am pregătit să ascult. 

— Priveşte, Lucy! șuieră Lockwood. Uite-l pe domnul Hope! 


14 


Pentru câteva clipe, mi-a stat inima în loc. M-am răsucit pe 
călcâie, cu sabia pe jumătate scoasă... și l-am văzut pe 
Lockwood aplecat deasupra măsuţei, privind cu nonșalanţă la o 
fotografie. In lumina lanternei, poza părea încadrată într-un 
nimb de aur. 

— lat-o și pe doamna Hope, adăugă el. 

— Idiotule! Puteam să te trec prin spadă! 

Lockwood chicoti. 

— Nu mai fi așa ţâfnoasă! Priveşte asta. Ce crezi? 

Fotografia înfățișa un cuplu de bătrânei stând în grădină. 
Doamna Hope părea o versiune mai în vârstă și mai jovială a 
fiicei sale. Cu faţa rotundă, bine îmbrăcată, şi-un zâmbet 
luminos întipărit pe chip, se înălța până la pieptul bărbatului de 
lângă ea. Acesta era înalt și pleșuv, cu umeri lăsaţi, rotunjiţi, și 
braţe mari, greoaie. Și el zâmbea larg. Cei doi se ţineau de 
mână. 

— Par foarte veseli, nu? întrebă Lockwood. 

Am încuviințat fără convingere. 

— Trebuie să existe un motiv pentru entitatea de Tip Il. 
George zice că Tipul II înseamnă mereu rea-voinţă din partea 
cuiva. 

— Da, însă creierașul lui George mustește de gânduri 
înfiorătoare și răutăcioase. Că tot veni vorba, hai să găsim un 
telefon și să-l sunăm. l-am lăsat un bilet pe masă, dar sunt 
convins că-și va face griji în privinţa noastră. Însă mai întâi hai 
să cercetăm locul. 

Lockwood nu găsi nici urmă de aură mortuară în salon, iar 
urechile mele nu receptau nimic, așa că acesta fu finalul 
căutărilor de la parter. Era confirmarea teoriei noastre iniţiale: 
ceea ce căutam se afla la etaj. 

e 

Aşa cum ne aşteptam, de cum am pus piciorul pe prima 
treaptă, bătăile au început din nou. Mai întâi destul de discrete, 
ca și înainte, asemenea unei unghii care bate în ghips sau a 
unui ciocan bătând un cui. Dar ecoul creștea în intensitate cu 
fiecare treaptă urcată, rezonând tot mai puternic în urechea 
mea interioară. l-am spus și lui Lockwood, care venea în urma 
mea asemenea unei umbre amorfe. 

— Se face tot mai frig, adăugă el. 


15 


Avea dreptate. Temperatura scădea cu fiecare pas, de la nouă 
la șapte grade, apoi la numai șase, la jumătatea treptelor. M-am 
oprit să-mi închei jacheta, bâjbâind după fermoar, în timp ce 
sondam cu privirile bezna de la etaj. Scările erau înguste, iar 
deasupra nu se zărea niciun licăr de lumină. Etajul era cufundat 
în întuneric. Am simţit nevoia să aprind lanterna, dar mi-am 
înăbușit impulsul, care mi-ar fi împiedicat și mai mult vederea. 
Am înaintat încet, cu mâna pe mânerul spadei, pe măsură ce 
bătăile se intensificau și frigul începea să mi se strecoare sub 
piele. 

Sus, tot mai sus. Bătăile erau tot mai zgomotoase, un 
amestec nebunesc de zgârieturi și ciocăneli, în timp ce cadranul 
indica temperaturi din ce în ce mai scăzute. Șase, pe urmă cinci, 
și în cele din urmă patru grade. 

Palierul era cufundat în beznă și lipsit de contururi, în stânga, 
balustrada albă mă însoțea la nivelul ochilor, ca un șir de colţi 
uriași. 

Când am trecut de ultima treaptă și am pășit pe palier, bătăile 
au amuţit brusc. 

Am inspectat din nou cadranul luminos: patru grade. Cu 
unsprezece mai puţin ca în bucătărie. Pe gură îmi ieșeau aburi. 

Eram foarte aproape. 

Lockwood trecu în grabă pe lângă mine și aprinse lanterna 
pentru câteva clipe. Pereţi tapetaţi, uși închise, tăcere 
mormântală. O broderie încadrată de rame groase: culori șterse, 
litere puerile, Casă, dulce casă. Un vestigiu din alte vremuri, 
când casele erau într-adevăr dulci și ofereau siguranţă, și nimeni 
nu agăța talismane de fier deasupra leagănului copilului. Înainte 
să apară Problema. 

Palierul, în formă de L, era compus dintr-o mică suprafaţă 
pătrată, unde ne aflam noi, și un pinten alungit ce se-ntindea în 
spatele nostru, paralel cu scările. Pe jos era parchet lăcuit. La 
etaj erau cinci uși. Una în dreapta, una drept înainte, și alte trei 
de-a lungul pintenului. Toate ușile erau închise. Am rămas 
nemișcaţi, cercetând împrejurimile. 

— Nimic, am zis într-un sfârșit. De cum am ajuns la etaj, 
bătăile au încetat. 

Lockwood se gândi o clipă, apoi rosti: 

— N-am văzut nicio strălucire. 


16 


Apasarea din glas trăda un singur lucru: și el simţea aceeași 
indispoziție, acea moleșeală care-ţi pătrunde în oase atunci 
când te afli în apropierea unui Vizitator. Lockwood oftă încetișor. 

— Ei bine, doamnele primele. Lucy, alege o ușă. 

— Nici gând. Ştii prea bine ce s-a întâmplat când am ales eu 
ușa, la orfelinat. 

— Totuși, totul s-a terminat cu bine, nu-i așa? 

— Asta pentru că m-am ferit în ultima clipă. În fine. Hai s-o 
deschidem pe asta, dar tu intri primul. 

Am ales ușa din dreapta, cea mai apropiată de noi. Dădea 
într-o baie recent renovată. Lumina lanternei alunecă ușor peste 
gresia proaspăt montată, cada albă, chiuveta și toaleta. Am 
deslușit un iz vag de iasomie. N-am găsit nimic important în 
baie, cu toate că temperatura era la fel de scăzută ca pe palier. 

Lockwood deschise următoarea ușă, care dădea într-un 
dormitor spaţios, transformat în cameră de lucru, poate cea mai 
dezordonată din toată Londra. La lumina lanternei am zărit un 
birou din lemn masiv, așezat sub fereastra încadrată de draperii 
lungi. Biroul era acoperit aproape în întregime de maldăre de 
hârtii, care nu se limitau însă la suprafața mesei, ci împânzeau 
toată camera. O bibliotecă din lemn de culoare închisă, în care 
cărţile zăceau alandala, acoperea trei pătrimi din peretele opus. 
Alături erau câteva dulăpioare și un fotoliu vechi din piele, iar 
toată odaia emana un iz masculin discret, un amestec de 
aftershave, whisky și tutun. 

Se făcuse și mai frig. Cadranul indica două grade Celsius. 

Mi-am croit drum printre teancurile de hârtii și am tras 
draperiile, ridicând un nor de praf care-mi provocă un acces de 
tuse. Din casele de peste drum venea un licăr estompat. 

Lockwood studie un covor zdrenţuit care acoperea parchetul, 
împingându-l dintr-o parte în alta cu vârful pantofului. 

— Urme mai vechi; semn că aici a fost un pat, înainte să 
devină camera domnului Hope... 

Ridică din umeri și privi întreaga cameră. 

— Cine știe, poate s-a întors să-și facă ordine printre hârtii. 

— Aici e, am spus. Aici e Sursa. Uită-te și tu la temperatură. 
Nu te simţi moleșit, aproape amorțit? 

Lockwood încuviinţă. 

— Unde mai pui că aici a văzut doamna Hope celebra „formă 
umblătoare”. 


17 


Undeva la parter, o ușă se izbi de perete. Am tresărit 
amândoi. . 

— Ai dreptate, spuse Lockwood. Asta-i locul. Hai să facem un 
cerc aici. 

— Pilitură sau lanțuri? 

— Mmm, pilitură. Este exact ce ne trebuie. 

— Eşti sigur? Nici n-a bătut de nouă, și deja e foarte puternic. 

— Nu-i chiar atât de puternic. Și pe deasupra, indiferent ce 
nemulțumire are domnul Hope, mi-e greu să cred că va deveni 
dintr-odată belicos. Pilitura e mai mult decât suficientă. 

Șovăi pentru o clipă. 

— Mai e ceva... 

— Ce? , 

— Am uitat să aduc lanțurile. Nu te holba așa la mine. Imi dai 
fiori. 

— Ai uitat să aduci lanțurile? Lockwood... 

— Le-a luat George să le ungă și n-am mai verificat dacă le-a 
pus înapoi. E vina lui George, dacă stai să te gândești. Oricum, 
nu contează. N-avem nevoie de ele pentru ce avem de făcut 
aici, nu? Până arunc un ochi și în celelalte camere, pregătește 
pilitura. Apoi ne concentrăm pe încăperea asta. 

l-aș mai fi zis vreo două, dar nu era momentul potrivit. Am 
tras aer adânc în piept. 

— Ai grijă să nu intri în bucluc. Data trecută când te-ai dus de 
capul tău, ai rămas închis în toaletă. 

— Ți-am mai zis de nu știu câte ori, m-a închis o fantomă. 

— Asta spui tu, dar nu au găsit nici... 

Nicio dovadă, urma să zic, dar Lockwood se făcuse nevăzut. 

Am terminat sarcina în doi timpi și trei mișcări. Am mutat 
câteva teancuri de hârtie gălbejită într-un colţ, pentru a avea 
suficient loc de manevră, după care am tras covorul deoparte și 
am împrăștiat pilitura într-un cerc de diametru mic, pentru a nu 
irosi fierul. La nevoie, acesta avea să fie refugiul nostru, dar nu 
neapărat singurul. 

Am ieșit pe palier. 

— Cobor la parter să mai aduc niște fier. 

Glasul lui Lockwood se auzi din dormitorul de alături. 

— Bine. Pune și niște apă la încălzit, te rog. 

— Înțeles. 


18 


Am pornit spre scări, privind cu coada ochiului spre baie. Am 
atins balustrada. Era rece ca gheaţa. Am șovăit preţ de câteva 
clipe, cu urechile ciulite, apoi am început să cobor, îndreptându- 
mă spre lumina difuză din antreu. După câteva trepte, mi s-a 
părut că aud un foșnet grăbit în spatele meu. M-am întors. 
Nimic. Mi-am continuat coborârea, cu degetele lipite de mânerul 
armei, apoi am traversat antreul spre bucătărie, de unde venea 
o strălucire îmbietoare, prin crăpătura ușii. Deși lampa lumina 
slab, am fost nevoită să mijesc de câteva ori ochii, până m-am 
obișnuit. Înhăţând un biscuit, am clătit ceștile și am pus ibricul 
pe foc. Am luat apoi sacii marinărești și, cu oarecare efort, am 
deschis ușa cu piciorul. Am străbătut antreul, care acum părea 
și mai întunecat, datorită luminii din bucătărie. In casă domnea 
tăcerea. Niciun zgomot de la etaj. Probabil că Lockwood 
inspecta încă dormitoarele. Am urcat treptele încet, cu sacii 
marinărești în cârcă, străbătând valuri succesive de aer rece. 
Când am ajuns la etaj, am lăsat sacii la podea cu un oftat scurt. 
Mi-am înălţat fruntea, să-l strig pe Lockwood, și-am dat cu ochii 
de o fată. 


3. 


Am încremenit. Preţ de câteva clipe, am rămas complet 
paralizată, parţial din cauza șocului, dar nu numai. O răceală 
apăsătoare se lipi ca o piatră funerară de pieptul meu. Mă 
simţeam îngropată în noroi. O amorțeală glacială îmi străpunse 
creierul. Mintea îmi era îngheţată, iar corpul nu mă mai asculta. 
Eram convinsă că nu voi mai avea niciodată tăria să mă mișc. 
Mă cuprinse o stare ce putea fi numită disperare, dacă aș fi avut 
energia necesară să-i cad pradă. Nimic nu mai conta, începând 
cu mine. Nu-mi doream decât tăcere, nemișcare și paralizie 
totală. Asta meritam. 

Cu alte cuvinte, trăiam fenomenul numit „înlemnire”, 
provocat de regulă de entităţile de Tip II care își canalizau 
energiile asupra victimelor lor. 

Un om obișnuit ar fi rămas acolo, neajutorat, permițând 
Vizitatorului să se insinueze în mintea lui. Dar eu port insigna de 
agent și nu sunt la prima întâlnire cu astfel de fenomene. Așa că 


19 


m-am chinuit să trag câteva guri dureroase de aer și mi-am 
alungat negura din minte. M-am forţat să trăiesc. Și-n tot acest 
timp, mâinile mele s-au îndreptat încet spre armele de la 
centură. 

Fata stătea în mijlocul dormitorului devenit cameră de studiu, 
chiar în faţa mea, înrămată de cadrul ușii. Prezenţa ei era destul 
de estompată, însă stătea cu picioarele golașe pe covorul făcut 
sul, sau mai degrabă în covor, căci avea gleznele cufundate în 
țesătură, de parcă s-ar fi bălăcit în mare. Purta o rochie drăguță 
de vară care-i ajungea până la genunchi, imprimată cu modele 
florale portocalii, cam de prost gust în opinia mea. Era un model 
demodat. Rochia, brațele și părul ei lung luceau slab și palid cu 
acea scânteiere caracteristică, de parcă ar fi fost luminate din 
depărtări. Cât despre faţa ei... 

Chipul ei era o mască a întunericului, complet cufundat în 
beznă. 

Deși era greu să-mi dau seama, bănuiam că murise pe la 
optsprezece ani. Mai mare ca mine, însă nu cu mult. Am rămas 
nemișcată o vreme, căutând soluții, cu ochii fixaţi pe fata fără 
chip și cu degetele dând târcoale centurii. 

Brusc, mi-am amintit că nu eram singură. 

— Lockwood, Lockwood, am strigat pe un ton cât mai delicat. 

E bine să nu-ţi faci cunoscute sentimentele în prezența 
Vizitatorilor... teamă, furie sau alte emoţii puternice. Se hrănesc 
cu ele și devin mai rapizi și mai agresivi. Cum n-am primit niciun 
răspuns, mi-am dres glasul și-am încercat din nou. 

— O, Lockwood...! am spus, pe un ton cântat și jucăuș, de 
parcă m-aș fi adresat unui bebeluș sau vreunui animăluț de 
companie. 

Și probabil aș fi avut mai mult succes cu ei, pentru că 
afurisitul nu răspundea. 

Mi-am întors capul și am ridicat vocea. 

— Lockwood, vino, te rog, aici... 

Din dormitor se auzi glasul lui înăbușit. 

— Stai numai puţin, Luce. Am descoperit ceva... 

— Fantastic! Și eu... 

Când am privit din nou spre ea, fata se apropiase destul de 
mult de palier. Chipul îi era în continuare umbrit, dar curenţii de 
nelumină ce se învârtejeau în jurul trupului străluceau tot mai 
puternic. Încheieturile ei osoase erau lipite de șolduri, iar 


20 


degetele erau arcuite ca niște cârlige. Picioarele ei golașe erau 
foarte subțiri. 

— Ce dorești? am întrebat-o. 

Am ascultat. Cuvintele foșniră la urechea mea ca frunzele-n 
adierea vântului. 

— Mi-e frig. 

Fărâme. Rareori primești mai mult de-atât. Glasul ei scăzut, 
ca o șoaptă, venea de la depărtări insondabile, dar în același 
timp era îngrijorător de aproape. Mult mai aproape decât 
răspunsul lui Lockwood. 

— Lockwood, am ciripit din nou. E urgent... 

Vă vine să credeţi dacă vă spun că am deslușit o urmă de 
iritare în glasul său? 

— Stai o clipă, Lucy. Am ceva interesant aici. Am găsit urme 
de strălucire mortuară, deși foarte slabe. Se pare că și în 
dormitorul ăsta a avut loc un incident neplăcut! E atât de 
estompată încât era s-o ratez, ceea ce înseamnă că-i veche rău. 
Părerea mea e că avem de-a face cu ceva traumatizant... Ceea 
ce înseamnă - și e doar o teorie de-a mea, o idee, nimic mai 
mult - că există posibilitatea să fi avut loc dovă morţi violente în 
casă... Tu ce crezi? 

Am râs sumbru în sinea mea. 

— Cred că te pot ajuta cu teoria asta, am șoptit, dacă ieși 
puţin afară. 

— Problema, continuă el, e că nu-mi dau seama cum se leagă 
prima moarte de familia Hope, care s-a mutat aici doar de doi 
ani, dacă nu mă-nșel. Deci se poate ca anomaliile pe care le 
sesizăm să nu fie... 

— ... cauzate de soţ? am strigat. Așa-i, bravo! Nu sunt! Urmă 
o scurtă pauză. Îi captasem în cele din urmă atenţia. 

— Poftim? 

— Ziceam că nu-i soţul de vină. leşi afară acum! 

Poate aţi observat că renunţasem la încercările de a-mi păstra 
cumpătul, și asta pentru că silueta din camera de lucru îmi citise 
neliniștea și plutea acum încet spre ușă. Unghiile de la picioare 
erau lungi și încovoiate. 

Ambele mele mâini erau la centură. Una strâns înfășurată în 
jurul mânerului spadei, cealaltă deasupra canistrei cu foc 
grecesc. Firește, nu era indicat să folosești magneziu într-un 
mediu domestic, dar n-aveam de gând să-mi asum niciun risc. 


21 


Degetele mele, deopotrivă îngheţate și transpirate, lunecau pe 
învelișul metalic. 

Am simţit o mișcare în stânga. Cu coada ochiului l-am zărit pe 
Lockwood ieșind din dormitor și încremenind. 

— Aa, făcu el. 

Am dat din cap, sumbru. 

— Exact, iar data viitoare când mă aflu într-o situaţie similară 
şi-ţi solicit prezența, mișcă-ţi curu’ mai repede. 

— Scuze, dar văd că te descurci de minune. A vorbit? 

— Da. 

— Ce-a zis? 

— Zice că-i e frig. 

— Spune-i c-o putem ajuta. Lasă sabia, dacă nu vrei să 
înrăutățești lucrurile. 

Fata lunecase și mai mult spre mine, iar sabia mea era pe 
jumătate scoasă. 

— Spune-i că rezolvăm noi problema, rosti Lockwood. Spune-i 
că ne angajăm să găsim ce-a pierdut. 

l-am repetat fetei vorbele lui Lockwood, încercând să-mi 
păstrez calmul în glas. Dar silueta nu se diminuă, nici nu prinse 
alte forme, nu se evaporă, nu plecă și nu urmă niciuna dintre 
acţiunile prevăzute în Manualul Fittes, pentru situaţiile în care le 
oferi alinare. 

— Mi-e frig, spuse din nou, cu vocea ei slabă. 

Apoi, ridicând glasul: 

— Mi-e frig și mă simt pierdută. 

— Ce-a fost asta? 

Lockwood simţise tensiunea, dar nu deslușise sunetul. 

— Același lucru, însă de data asta nu mai părea un glas de 
fată, ci unul răsunător și arid, ca dintr-un mormânt. 

— Asta nu-i bine. 

— Nicidecum. Cred că-i un semn. 

Mi-am scos spada. Lockwood îmi urmă gestul. Amândoi 
așteptam în tăcere, fără să ne luăm privirile de la siluetă. 
Niciodată să n-ataci primul. Trebuie întâi să-i afli intenţiile. 
Urmărește-i mișcările, învaţă-i tiparele de comportament. Acum 
era atât de aproape, încât puteam să disting textura părului 
bălai care i se revărsa pe gâtul golaș, pe lângă aluniţe și alte 
pete de pe piele. Mereu mă surprinde forța ecoului vizual. 
George l-a botezat „voinţa de a exista”, refuzul de-a te 


22 


desprinde de trecut. Firește, nu toţi apar în forma aceasta. 
Contează mult personalitatea și felul în care au murit. 

Am așteptat. 

— Îi vezi chipul? am întrebat. 

Lockwood are o privire mai ageră decât a mea. 

— Nu, este acoperit. Dar restul strălucește puternic. Cred că 
e... 
l-am făcut semn să tacă. De data aceasta, glasul vibră slab în 
aer. 

— Mi-e frig, șopti fata. Mi-e frig, mă simt pierdută și... 
MOARTĂ! 

Fâșiile de lumină care se unduiau deasupra ei scânteiară 
puternic, a pustiu, și, preţ de o clipă, îndepărtară vălul de pe 
chipul ei. Am urlat. Lumina se stinse. O umbră se năpusti spre 
mine, cu mâini ciolănoase întinse înainte. O pală de aer ca 
viforul îmi străbătu măruntaiele, împingându-mă spre scări. M- 
am împiedicat chiar în capul scărilor și am căzut pe spate. Am 
dat drumul spadei și m-am prins în ultima clipă de colţul 
peretelui.  Atârnam deasupra  hăului, lovită de vânturi 
năprasnice, în timp ce degetele-mi alunecau ușor pe suprafaţa 
lucioasă a tapetului. Silueta se apropie ameninţător de mine. 
Era cât pe ce să cad. Lockwood sări între mine și fantomă, 
trasând niște desene alambicate cu sabia prin aer. Umbra bătu 
în retragere, protejându-și chipul cu mâinile. Lockwood își 
continuă dansul complex, împrejmuind-o cu bariere de fier de 
fiecare parte. Umbra se retrase în camera de lucru, urmată 
îndeaproape de Lockwood. 

Palierul era pustiu. Curenţii de aer se potoliseră. M-am prins 
cu ghearele de perete și m-am tras până în capul scărilor, apoi 
am căzut în genunchi. Părul îmi intrase în ochi. Un picior 
pendula deasupra ultimei trepte. 

Încet și cu îndârjire m-am întins după spadă. O durere surdă 
îmi săgeta umărul, în locul unde mă izbisem de perete. 

Lockwood se întoarse. Se aplecă în dreptul meu, cercetând cu 
priviri calme palierul întunecat. 

— Te-a atins? 

— Nu. Unde s-a dus? 

— O să-ţi arăt. 

Îmi întinse o mână. 

— Ești bine, Lucy? 


23 


— Da. 

Mi-am dat părul din ochi și mi-am vârât spada cu ciudă în 
inelul de la centură. Umărul mă săgeta, dar eram bine. 

— În regulă, am spus, pășind spre camera de lucru. Hai să-i 
dăm bice. 

— Într-o clipă. 

Lockwood mă opri din drum, cu un gest al mâinii. 

— Trebuie să te relaxezi. 

— Sunt în regulă. 

— Ești furioasă. Nu ai de ce. Atacul ar fi luat pe oricine prin 
surprindere. Și eu am fost surprins. 

— Dar tu nu ți-ai pierdut spada. 

l-am dat mâna la o parte. 

— Pierdem vremea. Dacă se întoarce... 

— Nu pe mine m-a luat în vizor, ci pe tine. A încercat să te 
răstoarne pe scări. Acum cred că știm în ce circumstanțe s-a 
prăvălit domnul Hope. Trebuie să te calmezi, Lucy. Altfel, se va 
hrăni cu furia ta și va deveni în scurt timp foarte puternică. 

— Știu, am rostit tăios. 

Cu ochii închiși, am tras aer în piept de câteva ori, încercând 
să urmez instrucţiunile Manualului: stăpânire de sine, alungarea 
emoțiilor. După câteva clipe, mi-am venit în fire. M-am retras din 
învelișul de furie, lăsându-l să cadă la podea, ca o piele de care 
te lepezi. 

Am ascultat din nou. În casă domnea liniștea, însă era acea 
liniște ca de ninsoare, grea și apăsătoare. Simţeam privirea 
arătării fixată asupra mea. 

Am deschis ochii și l-am văzut pe Lockwood cu mâinile în 
buzunarele paltonului, așteptând în tăcere pe palierul întunecat. 
Își vârâse spada în inelul de la centură. 

— Deci? rosti el. 

— Mă simt mai bine. 

— Mai ești furioasă? 

— Nicidecum. 

— În regulă, pentru că, dacă nu te simţi în apele tale, plecăm 
în clipa asta. 

— Nu mergem niciunde, am răspuns calm. Și-am să-ţi zic și de 
ce. Fiica doamnei Hope n-o să ne mai permită accesul în casă. E 
de părere că suntem prea tineri. Dacă nu-i dăm de cap până 
mâine, ne va concedia, iar în locul nostru îi va angaja pe Fittes 


24 


sau pe Rotwell. Avem nevoie de bani, Lockwood. Rezolvăm ce e 
de rezolvat în seara asta. 

Lockwood nu se clinti. 

— În mod normal aș fi de-acord cu tine. Dar datele s-au 
schimbat. Nu mai avem de-a face cu un biet bătrânel care-i face 
nopţi albe văduvei, ci, mai mult ca sigur, cu fantoma unei fete 
ucise. Știi foarte bine cum se manifestă aceste spectre. Deci, 
dacă nu ești în apele tale, Luce... 

Deși mă calmasem complet, vorbele lui mă iritară puţin. 

— Da, doar că nu eu sunt problema, nu-i așa? 

Lockwood mă privi nedumerit. 

— Cum adică? 

— Mă refer la lanţurile de fier. 

Lockwood dădu ochii peste cap. 

— Fii serioasă, nu asta e... 

— Lanţurile de fier fac parte din echipamentul de bază al 
oricărui agent. Asigură protecția în faţa unui spectru puternic de 
Tip II, iar tu le-ai uitat la sediu. 


— Asta pentru că George a insistat să le ungă! La indicaţiile 
tale, dacă-mi aduc bine aminte. 

— Să-nțeleg că-i vina mea acum? am rostit, indignată. 
Majoritatea agenţilor și-ar uita mai degrabă pantalonii decât 
lanţurile, dar tu ești un caz special. Atât de grăbit ai fost să 
ajungi aici, încât mă mir că n-ai uitat tot echipamentul. Până și 
George ne-a sfătuit să nu mergem până nu află date 
suplimentare despre casă. Aiurea. Nici n-ai vrut să auzi de 
sfaturile lui. 

— Întocmai! Statutul meu de lider îmi permite să fac asta. E 
responsabilitatea mea să... 

— lei decizii pripite? Bănuiesc că ai dreptate. 

Stăteam cu braţele încrucișate în bezna unei case bântuite, 
aruncându-ne săgeți din priviri. Apoi, deodată, Lockwood se 
însenină, iar pe buzele lui încolţi un rânjet. 

— Ei...? spuse el. Reușești să-ți ţii nervii în frâu? 

— Recunosc că sunt iritată, am pufnit eu, dar în acest 
moment tu mă iriţi. E altceva. 

— Nu sunt așa convins, dar îţi dau dreptate în privinţa banilor. 

Bătu scurt din palmele sale înmănușate. 


25 


— Bine, tu câștigi. George n-ar fi de-acord, dar cred că putem 
risca puțin. Pentru moment am alungat-o, deci avem un respiro. 
Dacă ne mișcăm iute, putem să-i punem capac în jumătate de 
ceas. 

M-am aplecat după sacii marinărești. 

— Du-mă la fantomă. 

e 

Am ajuns în capătul depărtat al camerei de lucru, unde între 
două biblioteci dezordonate se întindea o fâșie goală de perete. 
Cu ajutorul lanternelor, am observat că peretele era încă 
acoperit cu tapet vechi, șters, îngălbenit și exfoliat pe la colțuri. 
Pe el se înălțau șerpuitor, de la podea la tavan, flori neclare de 
trandafiri. 

Pe la mijloc atârna harta geologică în culori a Marii Britanii. 
Baza peretelui era ascunsă în spatele unor teancuri masive de 
reviste de geologie, pe care zăceau câteva ciocane geologice 
prăfuite. Intuiţia de detectiv îmi spunea că domnul Hope se 
ocupase în timpul vieţii cu geologia. 

Am cercetat rafturile de cărţi și am observat că, în acea zonă, 
zidul ieșea în afară. 

— Am descoperit un coronament vechi de șemineu, am spus. 
A intrat aici? 

— S-a stins înainte să atingă peretele, dar înclin să cred că da. 
Pare firesc ca o Sursă să se ascundă în șemineu. Tu ce zici? 

Am încuviinţat. Teoria lui avea noimă. Era o cavitate naturală, 
suficient de spațioasă pentru aproape orice. 

Am început să cărăm revistele în cealaltă parte a încăperii, 
întrucât aveam nevoie de spaţiu de desfășurare. Lockwood voia 
să elibereze cercul trasat de mine, precum și calea de acces de 
la perete până-n interiorul său, astfel că am aruncat majoritatea 
revistelor lângă ușă sau afară pe palier. Tot la al doilea teanc 
luat în braţe mă opream și ascultam cu atenție, dar casa era 
tăcută. 

Când ne-am făcut suficient spaţiu de manevră, am deschis 
sacii, am scos un bidon din plastic și am trasat încă o linie 
șerpuitoare de pilitură pe podea. Am descris un semicerc ce 
pornea de la secţiunea cu pricina din perete. Apoi am unit cele 
două capete cu o linie dreaptă care mergea în paralel cu muchia 
peretelui, păstrând totuși o mică distanţă pentru ca fierul să nu 
se amestece cu tencuiala desprinsă din zid. Am lăsat suficient 


26 


loc pentru amândoi și, pe deasupra, pentru sacii marinărești. 
Eram feriţi de primejdie, cu toate că lanţurile ar fi oferit un plus 
de siguranţă. 

Pe urmă am verificat primul cerc, aflat în mijlocul încăperii. În 
deplasările noastre repetate, împrăștiasem ici-colo pilitura, pe 
care acum am pus-o la locul ei. 

Lockwood luă harta geologică și o sprijini de birou, după care 
cobori în bucătărie și se-ntoarse cu două felinare. Vremea 
pânditului în beznă trecuse. Venise momentul să acţionăm, iar 
pentru asta aveam nevoie de lumină. Lockwood așeză felinarele 
în interiorul semicercului și le aprinse la intensitate scăzută, 
îndreptând razele spre peretele golaș. Arăta ca o mică scenă de 
teatru. 

Pregătirile ne luară în jur de un sfert de oră. Acum, ne aflam 
în interiorul semicercului, cu răngile și bricegele la-ndemână și 
privirile aţintite către perete. 

— Vrei să auzi teoria mea? întrebă Lockwood. 

— Dă-mă pe spate. 

— Fata a fost ucisă cu zeci de ani în urmă, iar în decursul 
deceniilor s-a potolit. Dar, ca un făcut, domnul Hope își 
amenajează camera de lucru în odaia ei, iar asta-i declanșează 
din nou furia. De-aici rezultă că în camera asta zace ascuns un 
obiect la care ţine și care nu-i permite să plece. O haină, o 
bijuterie sau poate un cadou promis altei persoane. Sau... 

— Sau altceva, am completat. 

— Da. 

Ne holbam amândoi la perete. 


4. 


Încă de pe vremea primelor investigaţii duse la bun sfârșit de 
Marissa Fittes și Tom Rotwell, la scurtă vreme după izbucnirea 
Problemei, descoperirea Sursei bântuirii a devenit un element 
central în ancheta oricărui agent. Ce-i drept, avem și alte 
atribuţii: oferim mijloace de apărare familiilor îngrijorate şi 
sfaturi privind protecția individuală. Instalăm capcane cu sare în 
grădini, fâșii feroase în pragul ușii, agăţăm talismane 
protectoare deasupra leagănelor și aprovizionăm lumea cu 


27 


crenguțe de levănţică, lămpi pentru fantome, precum și alte 
obiecte pentru siguranţa personală. Dar țelul nostru real, 
raţiunea noastră de-a fi, e mereu același: descoperirea locului 
sau obiectului care leagă un moroi de lumea celor vii. 

Nimeni nu știe cum funcţionează aceste Surse. Unii susţin că 
în ele rezidă duhul Vizitatorilor, alţii că marchează puncte în 
care hotarul dintre lumea celor vii și lumea celor morţi a fost 
șubrezit de violenţă sau emoţii foarte puternice. Indiferent de 
adevăr, agenţii n-au timp să elaboreze teorii. Suntem mult prea 
ocupați să ne ferim de atingerea fantomei pentru a cugeta la 
întrebări filosofice. 

După cum spunea și Lockwood, Sursa poate consta în orice. 
Locul precis al unei crime, sau un obiect strâns legat de o 
moarte violentă, sau poate un obiect îndrăgit de Vizitator în 
timpul vieţii. De cele mai multe ori (potrivit unui studiu 
întreprins de Institutul Rotwell, în 73% din cazuri), Sursa e 
asociată cu ceea ce Manualul Fittes numește „rămășițe organice 
personale”. Cred că aţi ghicit la ce anume se referă. La o adică, 
nu poți fi niciodată sigur până nu verifici. 

Asta aveam și noi de gând să facem. 

După cinci minute decojisem aproape în întregime porţiunea 
centrală a peretelui. Tapetul era de-a dreptul străvechi, iar 
lipiciul se uscase și se preschimbase în pulbere, astfel că nu ne- 
a fost greu să ne-nfigem cuţitele și să desprindem fâșii mari de 
hârtie. Unele se fărâmiţau de cum puneam mâna pe ele, altele 
ne cădeau pe braţe, asemenea unor bucăți uriașe de piele 
exfoliată. Tencuiala marmorată de dedesubt era alb-rozalie, 
stropită pe-alocuri de pete oranj-maronii de clei. Îmi amintea de 
jambonul pane. 

Lockwood înșfăcă o lanternă și cercetă locul mai îndeaproape, 
trecându-și degetele peste suprafaţa denivelată. Lumină zona 
din toate unghiurile posibile, urmărind jocul umbrelor pe perete. 

— Aici a fost o scobitură mai demult, rosti el. Una mare. Pe 
urmă a fost umplută. Observi că tencuiala are o nuanţă diferită 
aici? 

— Văd. Crezi că o putem sparge? 

— N-ar trebui să fie prea greu. 

Ridică ranga. 

— E liniște-n jur? 


28 


Am aruncat o privire peste umăr. În jurul cercului nostru 
iluminat, întunericul domnea în încăpere. Eram o insulă de 
lumină într-o mare de beznă. Am ascultat cu atenţie fără să aud 
nimic, dar tăcerea devenea tot mai apăsătoare. O simțeam deja 
în timpane. 

— Pe moment, suntem în siguranţă. Dar nu va dura mult. 

— Atunci hai să-i dăm bătaie. 

Ranga se înfipse în perete, împrăștiind tencuială pe podea. 

Douăzeci de minute mai târziu, hainele noastre erau doldora 
de pete albe, iar vârfurile bocancilor erau afundate în 
grămăjoarele de tencuială desprinsă din perete. Gaura săpată 
îmi ajungea până la brâu și era lată de doi coţi. Înăuntru se 
întrezărea lemnul închis la culoare, bătut în cuie vechi. 

— Par a fi un soi de scânduri, spuse Lockwood. 

Sudoarea îi lucea pe frunte. 

— Cred că e partea din faţă a unui dulap, sau ceva 
asemănător, rosti el, pe-un ton voit nonșalant. Pare să acopere 
întreaga suprafaţă a peretelui. 

— Mada. Ai grijă la pilitură. 

Se retrăsese prea mult în spate și împrăștiase pilitura cu 
piciorul. La capitolul ăsta trebuia să fim mai atenţi. Să 
respectăm regulile, să fim în siguranţă. Cu lanţurile ar fi fost mai 
ușor, însă pilitura era lucrătura diavolului, foarte ușor de 
împrăștiat. M-am lăsat pe vine, am luat pensula și cu mișcări 
mici și precise am refăcut linia. Deasupra mea l-am auzit pe 
Lockwood oftând prelung, apoi ranga lui mușcă din lemn. 

După ce-am terminat de aranjat pilitura, am îndepărtat câţiva 
pumni de tencuială care amenințau să se prăvălească peste 
barieră, după care am rămas locului, fără să mă ridic, 
sprijinindu-mă cu o mână de parchet. Am stat așa cel puţin un 
minut. 

Când m-am ridicat în sfârșit în picioare, Lockwood făcuse deja 
câteva găuri în dulap, dar nu reușise să facă o intrare destul de 
mare. L-am batut ușor pe umăr. 

— Ce-i? rosti el, lovind peretele din nou. 

— S-a întors. 

Freamătul, la început abia perceptibil, suprapus pe zgomotul 
făcut de noi, l-am simţit doar în vibrația podelei. Dar pe măsură 
ce vorbeam, crescuse în intensitate. Trei lovituri rapide - dintre 
care ultima o bufnitură zdravănă, înfundată - urmate de tăcere, 


29 


după care secvenţa se relua de la capăt. O buclă fără sfârșit, 
aceeași de fiecare dată. Era ecoul prăbușirii domnului Hope. 

l-am împărtășit lui Lockwood ce auzisem. Partenerul meu 
încuviinţă energic din cap. 

— Bun. Asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Stai de 
șase și nu ceda tentativelor ei de a-ţi tulbura gândurile. Pe tine 
te-a luat în vizor, pentru că te simte mai slabă. 

Am clipit de câteva ori. 

— Poftim? Ce vrei să zici? 

— Luce, nu e momentul să avem discuţia asta. Voiam să zic 
pe plan emoţional. 

— Ah! Acum chiar că mi-ai luat o piatră de pe suflet. 

Lockwood trase aer în piept. 

— Tot ce voiam să zic e că... Talentul tău e mult mai fin decât 
al meu, ceea ce, în mod ironic, te expune mai mult influențelor 
supranaturale, și astfel pot apărea neplăceri. Ințelegi? 

M-am uitat la el. 

— Pentru câteva clipe am crezut că ai plecat urechea la 
balivernele lui George. 

— Crede-mă, Lucy, n-am plecat urechea la el. 

Ne-am îndepărtat unul de celălalt: Lockwood cu nasul în 
perete, eu întoarsă spre ușă. Mi-am scos spada și am așteptat. 
Odaia era întunecată. Materia parcă încremenise. In urechi îmi 
răsuna amintirea căzăturii: Buf, buf... BUF. 

Trosnitura din spatele meu îmi dădu de înţeles că Lockwood 
împlântase ranga între două scânduri. Acum împingea din 
răsputeri într-o parte. Lemnul pârâi, iar cuiele negre se îndoiră. 

Încet, dar sigur, una dintre lanternele noastre își dădu duhul. 
Pâlpâi și tremură până deveni un singur punct palid, de parcă 
cineva o sugrumase. În aceeași clipă, cealaltă lanternă prinse a 
lumina și mai tare, tulburând echilibrul de lumini din încăpere. 
Umbrele noastre se lungiră în chip ciudat de-a curmezișul 
podelei. 

O pală de aer rece străbătu odaia. Hârtiile foșniră pe birou. 

— Și eu care credeam că se va bucura de prezența noastră 
aici, rosti Lockwood gâfâind. Că va dori să fie găsită. 

O ușă se trânti pe palier. 

— Nu pare foarte încântată, am spus. 

Alte uși se trântiră prin casă. Am numărat șapte, una după 
alta. Undeva, într-o cameră îndepărtată, se sparse un geam. 


30 


— Plictisitor! mormăi Lockwood. Le-am auzit pe astea deja. 
Încearcă și altceva. 

Pe neașteptate, zgomotele amuţiră. 

— De câte ori să-ţi spun? Nu le mai provoca. Ştii că iese prost. 

— Ce să fac dacă se repetă? Pregătește sigiliul. Aproape că 
am ajuns. g 

M-am aplecat și am scotocit prin sac. In buzunare tineam o 
gamă variată de produse destinate neutralizării Surselor, 
fabricate din cele două metale pe care Vizitatorii nu le suportă: 
argint și fier. Formele și ornamentele diferă. Aveam cutii, tuburi, 
cuie și plase, medalioane, brățări și lanţuri. Echipamentul celor 
de la Rotwell și Fittes, de pildă, e însemnat cu emblema 
companiei, pe când ale noastre sunt simple și fără brizbrizuri. 
Mai important însă este să-ţi alegi dispozitive pe măsura 
Vizitatorului, pentru a putea să-i blochezi trecerea. 

Am ales o plasă metalică, subţire, dar eficientă, făcută din 
verigi de argint strâns legate între ele. Impachetată cu grijă, 
intra în căușul palmei, dar dacă o întindeam putea acoperi 
obiecte de mari dimensiuni. L-am urmărit pe Lockwood, care se 
lupta în continuare cu scândurile de lemn. p 

Partenerul meu mutase o scândură din loc. In spatele ei se 
zărea o porțiune întunecată. Acum se opintea și trăgea din 
răsputeri, cu chipul schimonosit de efort. Bocancii săi se 
apropiau în mod periculos de linia de pilitură. 

— Imediat, spuse el. 

— Foarte bine. 

M-am întors din nou cu faţa spre ușă. 

Fata stătea alături de mine, la câteva palme de graniţa de 
fier. 

Atât de limpede îmi apărea înaintea ochilor, încât puteam să 
jur că trăia și se lăsa scăldată în razele soarelui. Strălucirea rece 
și difuză îi lumina chipul. Am văzut-o așa cum fusese odinioară, 
înainte să moară. Era mai drăguță decât mine, cu chipul rotund, 
nas mic, buze generoase și ochi mari, în care se citea o rugă 
mută. Părea genul de fată care mi-ar fi displăcut din prima, 
moale și prostuţă, inertă în momentele-cheie și încrezătoare în 
farmecele sale în momentele neesenţiale. Ne priveam de la 
câţiva centimetri distanţă, ea cu părul lung și blond, eu cu părul 
brunet, albit de tencuială. Ea cu picioarele goale, în rochiţa ei de 
vară, eu cu nasul roșu, tremurând în blugi și hanorac. Dacă nu 


31 


ne-ar fi despărțit linia de fier, am fi putut să ne atingem 
reciproc. Cine știe, poate asta își dorea de fapt. Poate această 
separație îi alimenta furia. Chipul ei era șters și inexpresiv, dar 
furia ei mă izbi ca un val uriaș. 

Am ridicat plasa de argint, în chip de salut. Drept răspuns, o 
pală de vânt rece îmi biciui fața, lipindu-mi părul de obraji. 
Arătarea se izbi cu putere de bariera feroasă, mutând pilitura 
din loc. 

— N-ar strica o mână de ajutor, am spus. 

Lockwood icni și trase cu putere. Lemnul se frânse cu zgomot. 

În odaie începu vijelia: reviste zburau de colo-colo, cărţi 
cădeau pe podea, hârtii prăfuite se înălțau din teancuri 
asemenea stolurilor de păsări. Hanoracul mi se lipi de piele. 
Vântul vuia năprasnic în cotloanele încăperii. Părul și rochia 
fantomei erau inerte. Se uita prin mine, de parcă eu eram cea 
făcută din aer și amintiri. 

La picioarele mele, pilitura începu să se împrăștie. 

— Grăbește-te, am spus. 

— Gata! Dă-mi sigiliul. 

M-am răsucit cât de iute am putut - important era să nu 
depășesc linia de fier - și i-am înmânat plasa împăturită. 
Lockwood se opinti pentru ultima oară în rangă și scândura 
cedă. Se frânse de-a latul, în apropiere de baza găurii săpate de 
noi, și ieși în afară, trăgând în urma ei alte două scânduri prinse 
în cuie. Ranga alunecă dintre lemne, iar Lockwood își pierdu 
echilibrul. Se clătină pe picioare și ar fi căzut în afara cercului 
dacă nu aș fi sărit să-l ajut. 

Preţ de o clipă ne-am legănat deasupra piliturii. 

— Mersi, Luce. Era să fac o prostie, rosti el, rânjind. 

Am încuviinţat, ușurată. 

În acel moment, scândurile se prăbușiră la picioarele noastre, 
dezvăluind secretul din perete. 

Știusem. Știusem de la bun început, și cu toate acestea eram 
șocați. lar șocurile care te fac să dai înapoi nu sunt deloc 
binevenite când încerci să-ţi recapeţi echilibrul, la marginea 
cercului protector. Nici n-am apucat să aruncăm o privire 
înăuntru, că ne-am prăbușit amândoi în afara cercului, cu 
braţele încleștate și picioarele împleticite. M-am izbit de podea, 
cu Lockwood deasupra mea. 


32 


Și totuși, o privire fusese îndeajuns. Destul ca imaginea să-mi 
rămână întipărită pe retină. 

Avea același păr blond, deși într-atât de mânijit de funingine și 
pânze de păianjen, încât era cu neputinţă să-ţi dai seama unde 
începea și unde se sfârșea. Restul era greu de recunoscut. O 
masă de oase, dinţi dezveliţi și piele zbârcită, smeadă și diformă 
ca lemnul ars, rezemată pe culcușul de cărămizi unde zăcuse 
mai bine de cincizeci de ani. Fâșii din rochiţa ei de vară atârnau 
de oasele ei ascuţite. Floricele galben-portocalii luceau vag prin 
giulgiul translucid. 

Am lovit podeaua cu ceafa și brusc, întunericul se preschimbă 
în lumină. Lockwood se prăbuși peste mine, tăindu-mi 
răsuflarea. 

Lumina se risipi. Mi-am limpezit mintea și am deschis ochii. 
Zăceam întinsă pe spate, cu plasa de argint în mână. Era o 
veste bună. 

Pe de altă parte, scăpasem din nou sabia. 

Lockwood se rostogolise deja într-o parte. M-am rostogolit și 
eu și m-am ridicat pe genunchi, rotindu-mi privirile disperată, în 
căutarea sabiei. 

Dar ce mi-a fost dat să văd? Căzătura noastră împrăștiase 
pilitura în toate direcţiile. Alături, Lockwood stătea în genunchi, 
cu capul plecat și părul vâlvoi, străduindu-se să-și scoată spada 
din paltonul său lung și greu. Fantoma plutea în liniște deasupra 
lui. 

— Lockwood! 

Își înălţă fruntea. Paltonul său se înţepenise sub genunchi și îi 
bloca accesul la centură. Nu reuși să-și scoată spada la timp. 

Fantoma se lăsă în jos, răspândind spirale de nelumină în jurul 
ei. Două mâini lungi și palide se întinseră spre chipul lui. 

Fără să stau pe gânduri, am înșfăcat o canistră de la centură 
și am aruncat-o în direcția ei. Recipientul străpunse arătarea, se 
izbi de perete și sigiliul se făcu ţăndări. Limbi albăstrui de foc 
săgetară spre fată, care dispăru într-un nor de ceaţă. Lockwood 
sări în lateral. Praful metalic îi scânteia în păr. 

Fără îndoială, focul grecesc e un aliat puternic. Amestecul de 
fier, magneziu și sare e letal pentru un Vizitator. Fierul încins și 
sarea taie prin învelișul său spectral, iar lumina orbitoare 
generată de magneziu îi provoacă dureri cumplite. Din 
nefericire, cu toate că se aprinde într-o clipă, are prostul obicei 


33 


de a se lipi și de alte lucruri. Tocmai de aceea, Manualul Fittes 
nu recomandă folosirea sa în spaţii închise, cu excepţia mediilor 
controlate. 

In cazul nostru, aveam de-a face cu o cameră plină de hârtii și 
cu un spectru cât se poate de răzbunător. Vorbim de un mediu 
controlat? Nu, nicidecum. 

Dintr-un cotlon nevăzut auzirăm un vaiet prelung de durere și 
mânie. Vântul, care-și mai slăbise furia, prinse a bate cu și mai 
multă putere, azvârlind hârtii aprinse în direcţia mea. Am 
încercat să mă protejez, agitându-mi frenetic braţele, și le-am 
urmărit răsucindu-se prin aer, mânate de o forță nevăzută. 
Multe dintre ele aterizară pe cărţi și pe etajeră, pe birou, pe 
draperii, pe tapet, pe dosarele uscate și pe pernele prăfuite de 
pe fotolii. 

Sute de văpăi prinseră viaţă împrejurul nostru, asemenea 
stelelor în amurg. 

Lockwood se ridicase în picioare, cu părul și paltonul 
fumegânde. Își dădu haina într-o parte. O sclipire argintie, și 
spada era în mâna sa. Avea privirile aţintite înspre colțul 
întunecat din spatele meu. Acolo, în mijlocul vârtejului de hârtii, 
o siluetă prindea formă din nou. 

— Lucy! răzbi glasul său prin urletul vântului. Planul E! Punem 
în aplicare Planul E! 

Planul E? Care naiba era Planul E? Lockwood născocise o 
mulțime de planuri. Era cu neputinţă să gândești limpede când 
erai înconjurat de-o mare de flăcări care ţinteau tot mai sus, iar 
retragerea ţi-era blocată de un nor înecăcios de fum, străpuns 
de lumină. 

— Lockwood! am strigat. Ușa... 

— Nu mai avem timp! O ţin eu ocupată! Tu găsește Sursa! 

Exact! Asta era Planul E. Ademenirea Vizitatorului în afara 
zonei de interes. Lockwood se agita deja încrezător prin fum, 
fandând obraznic în direcţia arătării. În jurul lui dansau prin aer 
hârtii cuprinse de flăcări. Lockwood nu le dădu importanţă. Își 
lăsă garda jos, dorind să pară lipsit de apărare. Fata se năpusti 
fulgerător asupra lui. Lockwood sări înapoi, cu sabia întinsă 
înainte, blocând în ultima clipă mâna spectrală care ţâșnise spre 
fața lui. Părul fetei șerpui prin fumul negru, ameninţându-l din 
ambele părți. Lockwood se feri la timp și fandă, retezând cele 
două tulpini spectrale, care se risipiră în văzduh. Spada lui tăia 


34 


prin aer cu o iuţeală ameţitoare. La adăpostul ei, Lockwood bătu 
încet în retragere, ademenind fantoma tot mai departe de 
șemineu. 

Cu alte cuvinte, îmi crease suficient spaţiu de manevră. M-am 
avântat înspre perete, luptându-mă cu vijelia care urla cu glas 
uman. Mi-au sărit scântei în faţă. Pentru câteva clipe, mi-am 
pierdut răsuflarea. Din podea țâșneau flăcări, de-o parte și de 
alta. Vântul își înteţise suflarea. Am înaintat cu greu, luptând 
pentru fiecare pas. 

Biblioteca de lângă șemineu se preschimbase într-un zid de 
flăcări. Limbi de foc șerpuiau pe podea asemenea mercurului. 
Tencuiala era învăluită într-o strălucire portocalie. În mijlocul ei 
se căsca un hău negru. În umbrele sale zăcea trupul fetei, care- 
mi rânjea morbid. 

Nu e deloc indicat să fii expus la asemenea priveliști. Au darul 
să-ţi distragă atenţia de la muncă. Am desfăcut plasa și am 
târât-o în urma mea. 

Încă un pas... și încă unul. Eram foarte aproape. Aș fi putut să 
mă uit la ea, dar am hotărât să-mi feresc privirile. Am văzut 
păianjenii strângându-se ciorchine pe pânză, după cum le era 
obiceiul. Am văzut vertebrele gâtului și rochița înflorată din 
bumbac. Pe neașteptate, o sclipire aurie îmi atrase atenţia. 
Undeva sub gâtul ei. 

Era un lănţișor de aur. 

M-am oprit în dreptul găurii, cu plasa la îndemână, înfruntând 
vijelia și dansul flăcărilor. Și, preţ de o clipă, am ezitat, neputând 
să-mi iau privirile de la lănţișorul de aur. La capătul său atârna 
un soi de medalion care scânteia în scobitura dintre rochie și 
oasele pieptului. În urmă cu mulţi ani, fata și-l pusese cu 
propriile mâini, pentru a fi mai frumoasă în acea zi. Decenii mai 
târziu, lănţișorul era tot acolo, strălucind la fel ca și atunci, deși 
trupul era negru, uscat și mort. 

Un val de regret îmi străbătu inima. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

— Lucy! strigă Lockwood cât îl ţineau puterile. 

Mi-am întors privirile, cât să văd fantoma fetei năpustindu-se 
asupra mea prin cordonul de flăcări. Chipul îi era complet 
inexpresiv, dar privirile ei mă sfredeleau. Venea cu braţele 
întinse, pornită parcă să mă îmbrăţișeze. Nu era însă genul de 
îmbrățișare pe care mi-l doream în acel moment. Mi-am vârât 


35 


mâinile orbește în gaură, stârnind panică în rândurile 
păianjenilor. Aveam de gând să cobor plasa, dar afurisita se 
agăţase într-un ciot de la buza găurii. Aproape că simţeam 
răsuflarea fantomei în ceafă. Am tras din răsputeri. Ciotul cedă. 
Cu un suspin, am așternut plasa pe creștetul uscat, moale și 
prăfos al cadavrului. Țesătura de fier și argint cobori în valuri, 
acoperind în întregime trupul mort, ca într-o cușcă. 

Fantoma încremeni în văzduh. Un suspin, un geamăt, un fior. 
Părul îi căzu peste chip. Nelumina ei se stinse încetul cu încetul. 
Și dusă a fost. Umbra ei se risipi în vânt, de parcă n-ar fi existat 
niciodată. Și, odată cu ea, se domoli și iureșul din casă. 
Presiunea scăzu brusc, iar mie îmi pocniră urechile. Vijelia se 
potoli. În odaie ningea lin cu bucăţi de hârtie arzândă. 

Din senin. Asta se întâmplă când reușești să neutralizezi o 
Sursă. Am tras aer în piept și am ascultat... 

Da. Liniștea își reintrase în drepturi. Fata dispăruse. 

Firește, când zic liniște, mă refer doar în plan parapsihic. 
Flăcările mistuiau camera de lucru. Văpăi lungi ţâșneau din 
podea, iar tavanul era ascuns într-un nor de fum. Teancurile de 
hârtii pe care le mutasem lângă ușă ardeau în voie și întreg 
palierul era cuprins de flăcări. Nu puteam ieși pe-acolo. 

Lockwood îmi făcu semn din partea opusă a încăperii, arătând 
spre fereastră. 

Am încuviințat. Nu era vreme de pierdut. Casa urma să fie 
înghițită de flăcări. Înainte să o iau la goană, m-am întors 
aproape din instinct la gaură, am vârât o mână sub plasa de 
argint și, încercând să-mi iau gândul de la trupul descompus, am 
înhăţat colierul de aur, singurul memento nepătat al fetei care 
trăise odinioară în această casă. Lănţișorul se desprinse cu 
ușurință, de parcă nu fusese niciodată prins. 

L-am îndesat în buzunarul hanoracului cu medalion cu tot, așa 
prăfuit și plin de pânze cum era. Apoi am pornit, ocolind 
flăcările, în direcţia biroului de sub pervaz. Lockwood se 
cocoţase deja pe birou și azvârlise un teanc de hârtii cuprins de 
flăcări la podea. Încercă fereastra, însă degeaba. Fie se blocase, 
fie era încuiată... acum nu mai conta. O lovi zdravăn cu piciorul, 
spărgând zăvorul. Am sărit alături de el. Pentru prima oară după 
câteva ceasuri bune mi-am umplut plămânii cu aerul curat, jilav 
și ceţos de-afară. 


36 


Am îngenuncheat pe pervaz, unul lângă celălalt. În apropierea 
noastră, draperiile luară foc cu un șuierat sălbatic. Umbrele 
noastre se conturau pe pajiștea de dedesubt, într-un pătrat de 
lumină arzătoare. 

— Ești bine? întrebă Lockwood. S-a întâmplat ceva la gaură? 

— Nu. Totul e în regulă. 

M-am străduit să zâmbesc. 

— Ei bine, încă un caz rezolvat. 

— Da. Doamna Hope va fi încântată peste măsură. Ce-i drept, 
i-am ars casa, dar măcar am scăpat-o de fantome. 

Lockwood mă privi ţintă. 

— Deci... 

— Deci... 

Am aruncat o privire peste pervaz, căutând în zadar solul. 
Afară era mult prea întuneric, iar noi eram la prea mare 
înălțime. 

— Nu-ţi face griji, spuse Lockwood. Mai mult ca sigur că ne- 
așteaptă niște tufe acolo jos. 

— Minunat. 

— Și poate o potecă asfaltată. 

Mă bătu liniștitor pe braţ. 

— Haide, Lucy. Te-ntorci și-ţi dai drumul. Oricum, n-ai încotro. 

Cel puţin din punctul acela de vedere avea dreptate. Am 
aruncat o privire în cameră, unde podeaua se preschimbase 
într-un lac de foc. Flăcările erau gata să cuprindă și șemineul. 
Gaura din perete și conţinutul ei urmau să fie mistuite în curând. 
Am oftat. 

— Bine. Dacă zici tu... 

Pe chipul mânjit de funingine al partenerului meu încolți un 
rânjet. 

— Te-am dezamăgit vreodată în cele șase luni, de când mă 
cunoști? 

Mă pregăteam să-i înșir o listă întreagă, când tavanul cedă 
deasupra biroului și se prăbuși în spatele nostru, într-un talmeș- 
balmeș de moloz și drugi de lemn aprinși. Ceva mă lovi în spate 
și mă proiectă peste pervaz. Lockwood încercă să mă prindă, 
dar își pierdu și el echilibrul. Mâinile noastre se încleștară în 
cădere. Pentru o clipă, am rămas suspendați între arșiţă și frig, 
între viaţă și moarte, apoi am căzut amândoi în noapte, 
prăbușindu-ne în bezna atotcuprinzătoare. 


37 


II. ÎNAINTE 


5. 


Unii susțin că Problema există de când lumea. Fantomele nu 
sunt o apariţie recentă, ci s-au comportat mereu la fel. Pliniu, un 
scriitor roman din urmă cu două mii de ani, avea o poveste 
despre înțeleptul care și-a cumpărat o casă în Atena. Preţul 
fusese suspect de mic și, în curând, omul nostru descoperi că se 
mutase într-o casă bântuită. În prima noapte petrecută acolo 
primi vizita unei fantome, un bătrân sfrijit, legat în lanțuri. 
Vizitatorul îi făcu semn să-l urmeze. În loc s-o ia la sănătoasa, 
înțeleptul îi urmă îndemnul și ieși în curte, unde spectrul se 
afundă în pământ. A doua zi, înțeleptul puse slujitorii să-i sape o 
groapă taman în acel loc și, nu după multă vreme, dezgropară 
un schelet legat în lanţuri. Oasele fură înhumate după obicei, iar 
bântuirile încetară. Așa se încheia povestea. Experții îl prezintă 
drept un caz clasic de Tip II, cu un motiv clasic și cât se poate de 
simplu: dorinţa de-a îndrepta o nedreptate. Întocmai ca în zilele 
noastre. Deci nu s-au schimbat multe. 

Sincer, îmi vine greu a crede. Nu zic, e un exemplu clasic de 
Sursă ascunsă. Cu toţii am avut parte de nenumărate cazuri 
similare. Dar vă rog să observați două lucruri, în primul rând, 
înțeleptul din poveste nu pare deloc îngrijorat de Atingerea 
fantomei, care i-ar fi provocat umflături teribile, învineţire și, în 
final, moartea. Poate că era pur și simplu tâmpit (și extrem de 
norocos). Sau poate că, pe vremuri, Vizitatorii erau mai docili ca- 
n zilele noastre. 

Fără îndoială, apariţiile erau mult mai rare. Și-așa ajung la 
punctul al doilea. Casa bântuită din povestea lui Pliniu era 
probabil singura bântuită din Atena, ceea ce explică și prețul de 
nimic. În prezent, în Londra sunt zeci de case bântuite și, pe zi 
ce trece, numărul lor crește în ciuda eforturilor agenţiilor 
specializate. În Antichitate, fantomele erau apariţii neobișnuite. 
Acum avem de-a face cu o epidemie. Mi se pare, deci, la mintea 
cocoșului faptul că Problema e un fenomen recent. Ceva straniu 


38 


și nemaiîntâlnit s-a petrecut în urmă cu cincizeci, poate șaizeci 
de ani, și nimeni nu are o explicaţie concretă. 

În ziarele vechi, pe care George le răsfoiește încontinuu, sunt 
semnalate apariţii izolate de fantome în Kent și Sussex, asta 
cam pe la jumătatea secolului trecut. Fenomenul a luat 
amploare de-abia zece ani mai târziu, în urma unei înmulţiri 
nemaiintâlnite a cazurilor sângeroase, precum Teroarea din 
Highgate sau Fantoma din Mud Lane. De fiecare dată, o creștere 
bruscă a fenomenelor supranaturale era urmată de morți 
înfiorătoare. Investigaţiile tradiționale n-au dat roade. Ba, mai 
mult chiar, câţiva polițiști și-au pierdut viaţa. In cele din urmă, 
doi tineri cercetători, Tom Rotwell și Marissa Fittes, au reușit să 
lege fiecare bântuire de Sursa aferentă (în cazul Terorii, de 
pildă, era vorba de un craniu zidit; în cazul Fantomei, de 
cadavrul unui tâlhar îngropat sub o intersecţie). Succesul lor a 
fost salutat de publicul larg și, pentru prima oară în istorie, 
existenţa Vizitatorilor a intrat în conștiința colectivă. 

În anii care au urmat, au fost scoase la iveală multe alte 
bântuiri, întâi în Londra și în sudul Angliei, iar mai apoi pe tot 
cuprinsul ţării. Un sentiment de panică a cuprins întreaga 
populaţie. Au avut loc razmeriţe și demonstraţii; bisericile și 
moscheile au profitat de pe urma milioanelor de oameni care 
încercau să-și mântuiască sufletele. La scurtă vreme, Fittes și 
Rotwell au înfiinţat mai multe agenţii parapsihologice pentru a 
face față cererii uriașe, deschizând calea unui val de companii 
rivale, mai puţin experimentate. În cele din urmă, guvernul a 
luat măsuri, restricționând ieșirea oamenilor din case după 
lăsarea serii și impulsionând fabricarea lămpilor pentru fantome 
în marile orașe. 

Firește, niciuna dintre aceste măsuri n-a rezolvat Problema. 
Singurul aspect pozitiv e că, odată cu trecerea timpului, 
populaţia s-a obișnuit cu situaţia. Adulții au stat în banca lor, s- 
au aprovizionat cu fier și au lăsat agenţiile să se ocupe de 
pericolul supranatural. La rândul lor, agenţiile căutau mereu 
detectivi de primă mână. Și, pentru că acest al șaselea simţ e 
caracteristic aproape exclusiv vârstei fragede, generații întregi 
de copii ca mine s-au trezit aruncați în prima linie a războiului 
împotriva supranaturalului. 


39 


Numele meu complet e Lucy Joan Carlyle, și m-am născut în 
cel de-al patrulea deceniu de lupte, când Problema se 
răspândise deja pe întreg cuprinsul Regatului Unit. In acel 
moment, până și cea mai neînsemnată așezare dispunea de 
lămpi speciale, iar toate satele erau dotate cu clopote de 
avertizare. Tatăl meu era muncitor feroviar într-un mic orășel 
din nordul Angliei, ascuns între dealuri, unde casele aveau ziduri 
de piatră și acoperișuri de ardezie. Tata era un bărbat scund, 
dar viguros, roșu în obraji, îndoit de spate și păros ca o 
maimuţă. Respirația lui emana mereu un iz de bere brună, iar 
mâinile sale ca două ciocane cădeau adesea pe spinarea copiilor 
săi, atunci când aceștia îndrăzneau să-i tulbure indiferența 
posacă. Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată pe nume. Pentru 
mine, tata era o entitate dură și abuzivă. Când aveam cinci ani, 
a căzut sub roţile trenului, iar singurul sentiment care m-a 
încercat atunci a fost teama că s-ar putea întoarce sub altă 
formă. La momentul respectiv, noile reglementări privind Morile 
Premature au fost implementate ca la carte. Preoţii au 
împrăștiat pilitură de fier la locul accidentului, apoi au așternut 
bănuţi de argint pe ochii mortului și i-au atârnat un talisman de 
fier la gât, pentru a rupe legătura cu stafia. Aceste măsuri de 
precauţie se pare că au dat roade. Tata nu ne-a mai deranjat 
niciodată. Mama zicea că, și dacă s-ar fi întors, n-am fi avut mari 
probleme cu el. Fără îndoială, ar fi bântuit doar cârciuma. 

Dimineaţa mergeam la școală, o clădire micuță de beton 
situată la marginea orașului, mai sus de râu. După-amiaza mă 
jucam în parc sau în lunci, mereu atentă la clopotele de 
avertizare, și mă întorceam acasă înainte de lăsarea serii. De 
cum intram în casă, puneam umărul la protejarea ei. Eu trebuia 
să așez lumânările cu aromă de levănţică pe pervaz și să verific 
talismanele suspendate în te miri ce loc. Surorile mele mai mari 
aprindeau luminile și turnau apă proaspătă în șanțul care trecea 
prin faţa cerdacului. Totul trebuia pregătit până la sosirea 
mamei, care dădea buzna în casă chiar la lăsarea nopții. 

Mama, o femeie masivă, cu ten rozaliu și tare necăjită, lucra 
ca spălătoreasă pentru cele două hoteluri modeste din orășelul 
nostru. Munca istovitoare îi tocise orice rămășiță de afecţiune 
maternă, și nu mai avea energia necesară să se ocupe de cele 
șapte fetițe ale sale, eu fiind mezina. Pe timpul zilei era mereu 
plecată. Serile și le petrecea tolănită în faţa televizorului, într-un 


40 


nor de fum aromat. Rareori îmi dădea atenţie, lăsându-mă în 
grija surorilor mele mai mari. În ce privește relaţia cu ea, 
singura mea preocupare era să găsesc o cale de a ajuta la 
întreţinerea gospodăriei. 

Se știa că familia noastră era Talentată. Mama văzuse 
fantome în copilărie, iar două dintre surorile mele aveau 
vederea suficient de ascuţită pentru a fi cooptate în straja de 
noapte din Newcastle, la cincizeci de kilometri de orășelul 
nostru. Cu toate acestea, niciuna dintre ele nu era suficient de 
dotată pentru a lucra într-o agenţie. De la bun început a fost 
limpede că eu eram deosebită, manifestând o sensibilitate 
neobișnuită pentru supranatural. 

Odată, pe când aveam vreo șase ani, mă jucam în luncă 
împreună cu Mary, surioara mea preferată și, totodată, cea mai 
apropiată de vârsta mea. l-am pierdut mingea prin stufăriș și am 
petrecut câteva ceasuri bune în căutarea ei. Când am găsit-o în 
cele din urmă, înfiptă în noroiul lipicios și arămiu, la adăpostul 
ramurilor stufoase, ultimele raze ale soarelui  scânteiau 
deasupra orizontului. Am pornit înapoi spre casă, de-a lungul 
râului, însă sunetul clopotului ne-a prins pe drum. 

Ne-am uitat una la cealaltă. Știam încă din fragedă pruncie ce 
primejdii ne pășteau dacă ne prindea noaptea afară. Mary 
izbucni în plâns. 

Eu eram însă o fetiță curajoasă, mărunţică și neînfricată. 

— Nu-i bai, am spus. E încă devreme. La ora asta sunt 
neputincioși ca bebelușii. Asta dacă e vreunul prin preajmă, 
ceea ce mă îndoiesc. 

— Nu-i vorba numai de asta. Mi-e teamă c-o să mă zvânte 
mama în bătaie. 

— Atunci o să mă bată și pe mine. 

— Eu sunt mai mare ca tine. O să mă rupă în bătaie. Tu n-ai 
de ce să-ți faci griji, Lucy. 

În sinea mea mă îndoiam de acest lucru. Mama spăla 
cearșafuri timp de nouă ore pe zi, și avea braţe de urs. Când îţi 
lipea o palmă, îţi tremura fundul o săptămână. Am luat-o la 
goană prin tăcerea mohorâtă. 

Împrejur vedeam doar noroi și stufăriș, îmbrăcate în cenușiul 
stins al serii. În depărtare, ca un reper izbăvitor și, în același 
timp, dojenitor, străluceau luminile orașului. Ne-am mai înveselit 


41 


puțin. În scurt timp am ajuns la treptele verzi care urcau spre 
șosea. 

— Ne strigă mama? am întrebat brusc. 

— Poftim? 

— Ne strigă mama cumva? 

Mary ciuli urechile. 

— N-aud nimic. Oricum, casa noastră e departe de-aici. 

Avea dreptate. Și pe deasupra, glasul acela șters și subţire nu 
părea să vină din direcţia orașului. 

Mi-am aţintit privirile spre râul întunecat care șerpuia nevăzut 
printre dealuri și mi s-a părut că zăresc o siluetă în stufăriș, 
întunecată și gârbovită ca o sperietoare de ciori. Pe neașteptate, 
figura misterioasă porni în direcţia noastră, nu foarte repede, 
dar nici foarte încet. 

Nu-mi doream câtuși de puţin s-o cunosc, indiferent cine era, 
așa că i-am dat un ghiont jucăuș surorii mele. 

— Ne întrecem până la drum. Hai, că mi se face frig! 

Am luat-o amândouă la fugă pe cărare. La fiecare câţiva metri 
săream și aruncam o privire fugară înapoi. Silueta făcea eforturi 
disperate să ne prindă din urmă, ţopăind și împleticindu-se 
printre ramuri. Ca să scurtez povestea, am fost mai iuți de picior 
și am ajuns nevătămate la drum. M-am întors și am zărit de la 
înălțimea balustradei că lunca se preschimbase într-o mare 
cenușie și monocoloră, pustie până la cotul râului. Nu se mai 
auzea niciun glas. 

Mai târziu, când am fost în stare să-mi așez fundul pe scaun, 
i-am povestit mamei despre silueta întunecată, iar ea mi-a spus 
că, pe când era copil, o femeie rănită din dragoste și-a pus 
capăt zilelor în locul acela. Numele ei era Penny Nolan. Işi croise 
drum prin stufăriș, se aruncase în râu și murise înecată. După 
cum era de așteptat, devenise o fantomă de Tip Il, una avidă de 
afecțiune, care dăduse multe bătăi de cap celor care treceau pe- 
acolo la lăsarea serii. Mulţi ani la rând, agentul Jacobs a irosit în 
zonă cantităţi uriașe de fier, încercând să descopere Sursa, însă 
fără succes. Se prea poate ca Penny Nolan să bântuie și azi 
lunca râului. În cele din urmă s-a făcut o potecă nouă, iarzona a 
fost lăsată pradă buruienilor. Astăzi, lunca e presărată cu flori 
sălbatice, de-o frumusețe rară. 

În scurt timp, datorită unor întâmplări similare, mi-am câștigat 
faima de Talent în cartier. Mama a așteptat nerăbdătoare să 


42 


împlinesc opt ani, după care m-a dus în biroul unui agent, în 
apropiere de centrul orașului. Am picat la ţanc. Unul dintre 
detectivii săi căzuse la datorie cu numai câteva zile în urmă, așa 
că toate s-au aranjat de minune. Mama s-a ales cu salariul meu 
săptămânal, eu m-am ales cu o slujbă, iar agentul Jacobs s-a 
ales cu un nou ucenic. 

Angajatorul meu era un domn înalt, cadaveric, aflat la cârma 
firmei de peste douăzeci de ani. Deși concitadinii îl tratau cu o 
stimă deosebită, profesia îl condamnase într-un fel la izolare, 
astfel că omul se învăluise într-o aură ocultă de mister. Avea 
tenul cenușiu, nasul acvilin și barba neagră. Pe deasupra, purta 
un costum negru ca smoala, ușor demodat, care-i dădea alura 
unui cioclu. Fuma ţigară de la ţigară, avea pilitură de fier vârâtă 
prin buzunarele sacoului și își schimba rareori hainele. Spada lui 
se îngălbenise de la petele de ectoplasmă. 

La căderea nopţii, patrula străzile cartierului în fruntea 
grupului său de cinci-șase copii detectivi, intervenind acolo unde 
era cazul sau, dacă totul era în ordine, verificând spaţiile 
publice. Cei mai în vârstă agenţi, care trecuseră de Stagiul al 
Treilea, purtau săbii și centuri utilitare. Novicii (asemenea mie) 
cărau numai genţi cu ustensile. Cu toate acestea, mi se părea 
minunat să fac parte din această companie selectă, care patrula 
cu mândrie străzile orașului în uniforme de culoarea muștarului, 
conduse de strașnicul domn Jacobs. 

În lunile următoare am învăţat să amestec sare și magneziu 
după reguli precise și să împrăștii pilitură de fier, în funcţie de 
forța stafiei. Am devenit specialistă la împachetat ustensile, 
verificat lanterne, umplut lămpi și testat lanţuri. Lustruiam 
săbiile, preparam ceaiuri și cafele, iar când soseau camioanele 
cu provizii de la Compania Răsăritul din Londra, luam bombele și 
canistrele și le aranjam ordonat pe etajeră. 

Jacobs a descoperit în curând că, deși aveam ochi ageri, auzul 
meu era mult mai rafinat decât al celorlalţi. Încă înainte să 
împlinesc nouă ani, deslușeam șoaptele care se strecurau din 
Hambarul Roșu la stâlpul îndoit ce marca mormântul 
răufăcătorilor. În cazul infam de la hotelul Swan, am detectat 
apropierea silenţioasă a pașilor pe coridorul din spatele nostru, 
scăpându-i pe toţi de atingerea fantomei. Drept recompensă, 
am fost iute avansată în grad. Am trecut de primele două Stagii 
în timp record, iar când am împlinit unsprezece ani, am atins al 


43 


Treilea Stagiu. În acea zi de pomină, m-am întors acasă cu 
propria spadă, un certificat oficial laminat, o copie a Manualului 
Fittes pentru vânătorii de fantome și, cel mai important, din 
perspectiva mamei, un salariu mărit substanţial. 

Eram cel mai bine plătit membru al familiei. Câștigam în patru 
nopţi de gardă mai mult decât făcea mama în șase zile de 
muncă pe brânci. Drept urmare, a sărbătorit succesul meu 
cumpărând o mașină de spălat vase și un televizor mai mare. 

La drept vorbind, nu petreceam mult timp pe-acasă. Surorile 
mele se împrăștiaseră care încotro, cu excepţia lui Mary, care se 
angajase la un supermarket local, iar cu mama nu prea aveam 
ce vorbi. Așa că îmi petreceam majoritatea timpului, îndeobște 
nopţile, alături de colegii mei de la firma lui Jacobs. Eram 
apropiaţi. Lucram împreună. Ne distram împreună. Din când în 
când, ne mai salvam viețile unul altuia. Dacă sunteţi interesaţi 
de numele lor, erau Paul, Norrie, Julie, Steph și Alfie-Joe, dar nu 
voi intra în detalii. Cu toţii s-au prăpădit. 

Pe măsură ce creșteam, m-am înălţat considerabil, am 
dobândit trăsături ascuţite, sprâncene stufoase, nas lunguieț și 
buze îmbufnate. Nu eram o fată drăguță, dar, după cum spunea 
mama, nu asta era menirea mea. Eram ageră la minte, deși nu 
foarte iscusită în mânuirea spadei, și foarte hotărâtă să reușesc. 
Duceam mereu ordinele la îndeplinire și lucram bine în echipă. 
Speram să ajung cât de curând la al Patrulea Stagiu și astfel să 
devin șef de secţie, dobândind puteri decizionale, precum și 
dreptul de a conduce propria echipă. Duceam o viaţă 
primejdioasă, dar plină de satisfacţii și aș fi fost chiar mulțumită 
dacă nu luam în calcul un aspect esenţial. 

Se zvonea că, în copilărie, Jacobs fusese instruit de agenția 
Fittes, la Londra. Cu alte cuvinte, Jacobs fusese un copil-minune. 
Ei bine, acele vremuri erau demult apuse. Firește, asemenea 
tuturor adulţilor, simţurile lui se tociseră odată cu trecerea 
anilor. Întrucât îi era tot mai greu să detecteze fantome, se baza 
mai mult pe noi, care eram ochii și urechile lui. Până aici, nimic 
deosebit. Toţi supraveghetorii erau la fel. Experimentaţi și ageri 
la minte, rolul lor era să îndrume tinerii agenţi în operaţiunile 
împotriva unui Vizitator, să coordoneze atacul și, la nevoie, să-și 
ofere sprijinul în împrejurări critice. În primii mei ani petrecuţi la 
agenţie, Jacobs s-a descurcat onorabil. Dar cu trecerea timpului, 
după nesfârșite ore de veghe în întuneric, a început să-și piardă 


44 


cumpătul. De la o vreme, se ferea să intre în locurile bântuite. Îi 
tremurau mâinile, fuma ţigară de la ţigară și dădea ordine de la 
distanţă. Tresărea din te miri ce. Într-o noapte, când am venit 
să-i dau raportul, m-a confundat cu un Vizitator. Vizibil panicat, 
și-a scos spada și mi-a despicat vârful șepcii, dar tremurul mâinii 
sale m-a scăpat de la moarte. 

Firește, cu toţii știam în ce hal ajunsese, dar nu ne păsa câtuși 
de puţin. La urma urmei, ne plătea salariile și, pe deasupra, era 
un om de vază în orășelul nostru, așa că ne descurcam, 
bizuindu-ne pe propriile forțe. lar lucrurile au mers relativ bine, 
până în acea noapte teribilă, de la moara Wythburn. 

e 

Pe valea Wythe era o moară de apă care-și câștigase o 
reputație sinistră: o serie de accidente, câțiva morți. Drept 
urmare, fusese lăsată în paragină de ani buni. O companie 
forestieră din partea locului dorea s-o repună în funcțiune, însă 
se temea de alte posibile incidente. Prin urmare, l-au contractat 
pe Jacobs pentru a verifica locul de duhuri necurate. 

Târziu într-o după-amiază am străbătut valea și am ajuns la 
locul cu pricina puțin după lăsarea întunericului. Era o seară 
caldă de vară, iar păsările ciripeau voioase în copaci. Cerul era 
înstelat. Silueta întunecată a morii se înălța în mijlocul văii, între 
povârnișul stâncos și pădurea de conifere. Râul curgea agale 
alături de poteca pietruită. 

Intrarea principală fusese blocată cu un lacăt. Gemulețul din 
ușă era spart și acoperit cu o scândură bătută în cuie. Ne-am 
strâns roată în faţa intrării și ne-am verificat echipamentul. 
După cum îi era obiceiul, Jacobs căută un loc pentru a sta jos, și 
găsi un ciot în apropiere. Se așeză și aprinse o ţigară. Noi restul 
ne-am folosit Talentele și am întocmit fiecare câte un raport. 
Doar eu auzisem ceva. 

— Aud un suspin, le-am spus. Foarte slab, dar destul de 
aproape. 

— Ce fel de suspin? a întrebat Jacobs, urmărind cu privirile 
liliecii ce zburau pe deasupra capetelor noastre. 

— Un suspin de copil. 

Jacobs încuviinţă într-o doară, fără să mă privească în ochi. 

— Asiguraţi prima încăpere și verificați din nou. 

Lacătul era ruginit de vreme, iar ușa era ţeapănă și strâmbă. 
Am deschis-o și, cu ajutorul lanternelor, am cercetat holul 


45 


spaţios și părăginit de la intrare. Tavanul era destul de jos, iar 
pe dușumeaua acoperită cu linoleum crăpat se zăreau mormane 
de moloz și mizerie. Birouri și fotolii zăceau împrăștiate prin 
încăpere, pe pereţi erau agăţate anunţuri vechi, iar izul de lemn 
putrezit era omniprezent. Sub podea se auzea susurul apei. 

Am intrat înăuntru, urmaţi de un nor de fum. Jacobs nu ne-a 
însoțit, ci a rămas așezat pe ciot, cu ochii fixaţi înspre genunchi. 

Inaintând în grup, ne-am folosit pentru a doua oară Talentele. 
Am deslușit din nou suspinul, de data aceasta mai puternic. Am 
stins lanternele și am început să cotrobăim prin încăpere. Nu ne- 
a luat mult să descoperim silueta învăluită într-un halou 
luminos, ghemuită la capătul îndepărtat al pasajului care ducea 
în măruntaiele morii. Când ne-am aprins din nou lanternele, 
pasajul părea gol. 

Am ieșit afară să dau raportul. 

— Paul și Julie zic că-i un băiețel. Nu pot spune mai multe. 
Silueta e neclară și nu se mișcă. 

Jacobs scutură scrumul în iarbă. 

— N-a reacţionat nicicum la apropierea voastră? N-a încercat 
să intre în contact cu voi? 

— Nu, domnule. Ceilalţi sunt de părere că e un Tip Il slab, 
posibil ecoul unui copil care a lucrat odinioară aici. 

— Bine, am înțeles. Țintuiţi-l locului cu fier, pe urmă inspectați 
moara. 

— Da, domnule. Doar că mă... 

— Care-i problema, Lucy? 

— Mă încearcă un sentiment ciudat legat de fantoma asta. 
Nu-mi place. 

Jacobs duse ţigara la gură, iar jarul scânteie roșu. Îi tremura 
mâna, ca de obicei. Îmi răspunse cu glas iritat: 

— Nu-ţi place? E un copil care plânge. Normal că nu-ţi place. 
Altceva ai auzit? 

— Nu, domnule. 

— Un alt glas, poate? Aparţinând unui Vizitator mai puternic? 

— Nu... 

Așa și era. N-auzisem nimic primejdios. Din toate punctele de 
vedere, manifestarea părea să fie neclară și sfârșită, într-un 
cuvânt slabă. Zgomotul emis, forma... abia puteai să le 
deslușești. Tipic pentru o Umbră. Puteam să-i dăm de cap în doi 


46 


timpi și trei mișcări. Și, cu toate astea, ceva mă neliniștea. Nu- 
mi plăcea cum se ghemuia strâns, dorind să pară cât mai mică. 

— Ce zic ceilalţi? întrebă Jacobs. 

— Zic că-i o nimica toată, domnule. Sunt dornici să termine cu 
povestea asta. Dar... ceva nu e în regulă. 

Jacobs se fâțâi pe ciot. Vântul șuiera printre copaci. 

— Aș putea să ordon retragerea, Lucy, dar îmi trebuie un 
temei mai solid. 

— Nu, domnule... nu cred că e cazul... 

Am oftat, apoi am șovăit câteva clipe. 

— N-aţi vrea să mă însoţiţi înăuntru? Să vă daţi și 
dumneavoastră cu părerea? 

Urmă o liniște apăsătoare. 

— Du-te și fă-ți treaba, spuse Jacobs. 

Colegii mei își pierduseră într-adevăr răbdarea. Când am 
intrat, porniseră deja spre capătul pasajului, cu spadele la 
vedere și bombele cu sare la îndemână. Silueta strălucitoare 
simți apropierea fierului, tremură, se diminuă și începu să 
pâlpâie, asemenea imaginii unui televizor stricat. Incet, alunecă 
spre colțul pasajului. 

— S-a pus în mișcare, spuse cineva. 

— Pălește! 

— Fiţi cu ochii pe ea! Nu care cumva s-o pierdem! 

Dacă locul în care dispărea o fantomă nu era reperat, 
descoperirea Sursei devenea o sarcină teribil de anevoioasă. 
Toată lumea se buluci înainte. Mi-am scos spada și m-am grăbit 
să-i prind din urmă. Umbra era atât de ștearsă acum, încât 
devenise aproape imperceptibilă. Dintr-odată, presimţirile mele 
părură fără temei. 

Mică și sfrijită ca un prunc, silueta oropsită se târî înapoi și se 
făcu nevăzută după colţ. Colegii mei goniră pe urmele ei. Am 
iuţit pasul, dar înainte să dau colțul, o undă nimicitoare de 
lumină plasmică spintecă zidul dinaintea mea. Urmă un scrâșnet 
de fier chinuit și o explozie solitară de foc grecesc. In strălucirea 
aceea de-o clipă am zărit o umbră monstruoasă ridicându-se 
către tavan. Apoi încăperea fu cuprinsă de beznă, și începură 
urletele. 

M-am întors și am privit de-a lungul pasajului spre intrarea în 
clădire, unde în depărtarea întunecată licărea o ţigară aprinsă. 

— Domnule Jacobs! Domnule Jacobs! 


47 


Nimic. 

— Domnule, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră! 
Domnule! 

Jarul scânteie, semn că șeful nostru trăsese un fum. În 
continuare, nicio reacţie. Stătea nemișcat. O pală de vânt 
străbătu coridorul și aproape că mă dobori la pământ. Pereţii 
clădirii se zguduiră. Ușa se închise violent. 

Am blestemat întunericul. Apoi am înșfăcat o canistră de la 
centură și, cu spada ridicată, am luat-o la goană în direcţia 
urletelor. 

e 

În timpul anchetei întreprinse de medicii legiști, Jacobs a fost 
aspru criticat de rudele agenţilor morţi, și s-a pus chiar 
problema trimiterii lui în instanţă, dar situația s-a dezamorsat 
destul de repede. Jacobs s-a apărat, susţinând că deciziile sale 
au fost în conformitate cu informaţiile primite de la mine, legate 
de forța Vizitatorului. S-a jurat că n-a auzit strigătele mele după 
ajutor și nici alte zgomote până ce-am spart eu în cele din urmă 
geamul de la etaj și m-am prăvălit jos, în afara oricărei primejdii. 
Aparent, nu auzise niciun strigăt. 

Când am depus mărturie, am încercat să descriu starea de 
neliniște care mă încercase, dar am fost nevoită să recunosc că 
nu detectasem nimic concret. Legistul a conchis că, din 
nefericire, raportul meu legat de puterea fantomei n-a fost 
suficient de precis. Altminteri, acei copii ar fi trăit și astăzi. 
Verdictul său a fost moarte prin accident, obișnuit pentru astfel 
de situaţii. Rudele au primit despăgubiri din partea Fondului 
Fittes, iar centrul orașului a fost decorat cu plăcuţe 
comemorative, în cinstea copiilor căzuţi la datorie. Moara a fost 
demolată, iar pe rămășițele sale a fost împrăștiată sare. 

La scurtă vreme după incident, Jacobs s-a întors la lucru. 
Toată lumea se aștepta să fac la fel. Doar că nu îmi doream 
asta. Mi-am luat un răgaz de trei zile, să-mi recapăt puterile. În 
zorii celei de-a patra zile, în timp ce mama și sora mea 
dormeau, mi-am strâns lucrurile într-un rucsac mic, mi-am 
agăţat spada la brâu și am plecat de-acasă, fără să arunc nicio 
privire în urmă. Un ceas mai târziu eram în tren, îndreptându-mă 
spre Londra. 


48 


Lockwood și Asociații 


Renumita Agenţie de Investigaţii Paranormale caută 
detectiv de teren. Din atribuţii fac parte investigarea 
zonelor presupus bântuite și îndepărtarea elementelor 
nedorite. Candidatul ideal trebuie să fie SENSIBIL la 
fenomenele supranaturale, bine îmbrăcat, de 
preferință de sex feminin și cu vârsta până în 
cincisprezece ani. Nu dorim pierde-vară, șarlatani și 
urmăriți penal. Trimiteţi o cerere scrisă însoţită de o 
fotografie la adresa Portland Row numărul 35, Londra 
WI. 


Am urmărit nemişcată taxiul care se îndepărta. Treptat, 
zgomotul motorului amuți. Razele soarelui scânteiau palid pe 
asfalt și pe rândurile de mașini parcate, înghesuite de-o parte și 
de alta a drumului. Ceva mai încolo, un băiețel se juca într-o 
oază prăfuită de lumină, cu figurine care reprezentau fantome și 
detectivi. Detectivii aveau săbii miniaturale. Fantomele arătau 
ca niște cearșafuri plutitoare. Cu excepţia copilului, strada era 
pustie. 

In mod evident, mă aflam într-un cartier rezidențial al Londrei. 
De-o parte și de alta se înălțau case mari, în stil victorian, 
despărțite printr-un perete comun, alături de clădiri obișnuite de 
apartamente, cu trepte care duceau direct la drum. De 
coloanele verandelor atârnau coșulețe cu levănţică. Toate 
aceste elemente creau senzaţia de rafinament ponosit, oameni 
și locuinţe care avuseseră parte de zile mai bune. La colț de 
stradă am văzut un magazin alimentar, genul de magazin unde 
se vând de toate, de la portocale la cremă de lustruit pantofii, 
lapte și torţe cu magneziu. Magazinul era străjuit de un felinar 
pentru fantome, înalt de aproape trei metri. Obloanele 
rabatabile erau trase, bliţul stins, iar lentilele ascunse vederii. 
Rugina acoperea fierul ca un strat de licheni. 

Mai întâi și mai întâi, m-am privit în geamul lateral al unei 
mașini din apropiere. Mi-am dat jos șapca și mi-am trecut 


49 


degetele prin păr. Dădeam impresia unui agent experimentat și 
îndemânat? Sau păream o anonimă ciufulită care fusese 
refuzată de șase agenţii într-o săptămână? Greu de zis. 

Am pornit de-a lungul șirului de case. 

Portland Row numărul 35 era o clădire albă cu patru etaje, 
obloane verzi și ghivece cu flori rozalii suspendate la ferestre. 
Părea și mai dărăpănată ca vecinele sale. Fiecare centimetru 
pătrat părea să aibă nevoie de-un strat de vopsea, ori cel puțin 
de-o perie cu apă. 

Agăţată de balustradă era o plăcuţă de lemn pe care scria: 


AJ Lockwood și Asociații, Detectivi. 
După lăsarea serii, sunati clopoțelul 
și așteptați în spatele liniei de fier. 


M-am oprit preț de o clipă, cu gândul la clădirea elegantă a 
celor de la Tendy & Fiii, la birourile spaţioase ale companiei 
Atkins și Armstrong și, mai presus de toate, la blocul turn 
înveșmântat în sticlă al agenţiei Rotwell, de pe Regent Street... 
Insă după o serie de interviuri eșuate, nu puteam să emit 
pretenţii. Trebuia să mă mulțumesc cu ce primeam. 

Am deschis o poartă metalică ce abia se ţinea în țâțâni și am 
dat de-o potecă îngustă pavată cu mozaic. La dreapta, un șir 
abrupt de trepte cobora spre curtea de la subsol, un spaţiu 
umbros, pe jumătate acoperit cu iederă, invadat de buruieni, în 
care se aflau pomi în ghivece. O linie subțire de plăcuţe de fier 
tăia de-a curmezișul poteca, iar de-un stâlp din apropiere atârna 
un clopot mare cu limbă de lemn. In faţă se zărea o ușă neagră. 

Am mers pe lângă clopot, am trecut de linie și am bătut cu 
putere în ușă. După câteva clipe, un tânăr scund, bondoc și 
bălai, cu ochelari mari și rotunzi, îmi ieși în întâmpinare. 

— Incă una? făcu el. Credeam că am încheiat cu interviurile. 
Nu cumva ești noua angajată a lui Arif? 

M-am holbat la el. 

— Cine-i Arif? 

— E patronul magazinului de pe colț. De-obicei, pe la orele 
astea ne trimite un pachet cu gogoși. Din câte văd, n-ai venit cu 
gogoși. 

Părea dezamăgit. 

— Nu, în schimb am venit cu o spadă. 


50 


Tânărul oftă. 

— Deci ai venit pentru interviu. Cum te numești? 

— Lucy Carlyle. Dumneavoastră sunteţi domnul Lockwood? 

— Cine, eu? Nu. 

— Pot să intru? 

— Da. Mai avem o fată, tocmai ce-a intrat la interviu, dar 
după câte-mi dau seama, nu va zăbovi prea mult acolo... 

Dar nici bine nu-și duse vorba la capăt, că un strigăt de 
groază străpunse casa și reverberă în pereţii acoperiţi de iederă. 
Păsările își luară zborul de pe ramurile copacilor. Am făcut un 
salt înapoi, speriată, și mi-am dus automat mâna la mânerul 
spadei. Strigătul se preschimbă într-un smiorcăit cu sughiţuri, 
care amuţi în curând. 

Mă holbam la tânărul care aștepta imperturbabil în pragul 
ușii. 

— După cum spuneam. Ei bine, tu urmezi. Poftește înăuntru. 

Nici tânărul și nici strigătul nu-mi inspirau prea multă 
încredere, și eram pregătită să plec. Dar după două săptămâni 
petrecute în Londra rămăsesem fără alternative. Dacă dădeam 
greș și aici, mă aștepta o carieră îndelungată în straja de 
noapte, alături de alți copii rataţi. Pe deasupra, ceva legat de 
purtarea tânărului și insolenţa cu care stătea în prag îmi dădeau 
de înţeles că se aștepta s-o iau la sănătoasa. S-o creadă el! Am 
trecut în grabă pe lângă el și am intrat într-un antreu răcoros și 
spaţios. 

Pe podea era parchet de lemn, iar pereţii erau străjuiţi de 
biblioteci de mahon. Rafturile erau ticsite cu măști tribale, 
precum și cu alte minunăţii - urcioare, icoane, scoici multicolore 
și tigve. Lângă ușă era o măsuţă pentru chei cu baza în forma 
unui craniu de cristal, pe care se afla un felinar. Alături era un 
ghiveci uriaș, ciobit, doldora de umbrele, bastoane și săbii. M- 
am oprit lângă cuier. 

— Aşteaptă numai o clipă, rosti băiatul, fără să se miște din 
prag. 

Era puţin mai în vârstă ca mine, mai scund, însă mult mai 
robust. Chipul său rotunjor avea trăsături șterse, cu excepţia 
maxilarului pătrăţos. In spatele ochelarilor luceau doi ochi 
albaștri. Părul său nisipiu, pieptănat într-o parte, îmi amintea 
prin consistenţă de coada unui cal. Purta adidași albi, blugi 
spălăciţi și o cămașă care-i ieșea din pantaloni. 


51 


— Încă puţin, spuse el. 

Din măruntaiele casei se auzi un murmur de voci care crescu 
treptat în intensitate. O ușă se izbi de perete. Dinăuntru ţâșni o 
fată bine îmbrăcată, albă la față, cu flăcări în ochi, trăgându-și 
paltonul după ea. Îmi aruncă o privire în care se citea furia și 
disprețul, îl înjură cu năduf pe băiatul din prag, izbi cu piciorul în 
ușă și ieși valvârtej. 

— Hmm. Va trebui neapărat s-o chemăm la încă un interviu, 
făcu grăsuţul, care închise ușa în urma ei și se scărpină pe nasul 
său borcănat. Bine. Vino după mine, te rog... 

Mă conduse într-o sufragerie veselă și însorită, cu pereţi albi, 
de asemenea decorată cu tot soiul de obiecte ciudate și 
totemuri. Lângă măsuța joasă de cafea se aflau două fotolii și o 
canapea. În apropierea măsuţei stătea un tânăr înalt și zvelt, 
îmbrăcat într-un costum închis la culoare. 

— Am câștigat, George, spuse el. Ştiam eu că va mai fi 
cineva. 

Pe măsură ce mă apropiam de el, să mă prezint, mi-am 
activat simţurile, cum obișnuiesc mereu, și mă refer la toate 
simţurile, atât cele exterioare, cât și cele interioare. Nu voiam 
să-mi scape nimic. 

Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost obiectul rotund și 
masiv care zăcea pe măsuţă, tăinuit sub o batistă albă cu 
picăţele verzi. Să fi contribuit la disconfortul domnișoarei care 
tocmai ieșise pe ușă? Cel mai probabil. Totodată, am deslușit un 
zumzet discret, aproape imperceptibil, și greu de definit. Dacă 
m-aș fi străduit puţin, i-aș fi dat de cap... dar asta ar fi însemnat 
să înţepenesc ca o scândură, cu ochii închiși și gura deschisă, 
ceea ce nu-i deloc recomandabil în debutul unui interviu. Așa că 
i-am strâns mâna băiatului. 

— Bună, spuse el, eu sunt Anthony Lockwood. 

— Lucy Carlyle. 

Avea ochi închiși la culoare, strălucitori, și un zâmbet șui. 

— Încântat de cunoștință. Te servesc cu ceai, sau te-a servit 
George deja? 

Băiatul rotofei dădu din mână a lehamite. 

— Mă gândeam să aștept până la sfârșitul probelor. Să văd 
dacă nu-și ia tălpășița. Am irosit deja o sumedenie de pliculeţe 
în dimineaţa asta. 


52 


— Oferă-i prezumția de nevinovăție, spuse Lockwood, și pune 
apa la încălzit. 

— Dacă zici tu... dar pun rămășag că-i la fel de fricoasă. 

Se răsuci tacticos pe călcâie și își târî picioarele până în 
bucătărie. 

Anthony Lockwood îmi făcu semn să iau loc. 

— Nu-l lua în seamă pe George. Facem interviuri de la opt 
dimineaţa și l-a apucat foamea. Era convins că ultima fată va fi 
cu adevărat ultima. 

— Îmi pare rău, am spus. Și mi-e teamă că am venit cu mâna 
goală. N-am gogoși la mine. 

Lockwood îmi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— De ce spui asta? 

— George mi-a povestit despre livrările voastre zilnice. 

— Ah. Pentru o clipă, am crezut că ești medium. 

— Păi sunt. 

— Mă refeream la altfel de... Nu contează. 

Se așeză pe canapea, de-a curmezișul mesei, și-și aranjă în 
față niște foi. Avea un chip ascuţit, nas lung și o claie zbârlită de 
păr negru. Era într-atât de sigur pe sine, încât pentru câteva 
clipe nu am băgat de seamă cât de tânăr era. De-abia atunci am 
constatat cu uimire că nu erau supraveghetori în cameră. 

— Scrie aici că ești din nordul ţării. Din Dealurile Cheviot. Nu 
cumva a avut loc binecunoscuta epidemie acolo în urmă cu niște 
ani? 

— Groaza de la Mina Murton, am spus. Da, aveam cinci ani 
pe-atunci. 

— Din câte-mi amintesc, a fost nevoie de intervenţia agenților 
Fittes din Londra, pentru a calma lucrurile, nu? spuse Lockwood. 
Am citit despre incident în Lista locurilor bântuite din Marea 
Britanie. 

Am încuviințat. 

— Ni s-a interzis să ne uităm, de teamă să nu ne răpească 
sufletele, și toți locuitorii și-au acoperit ferestrele de la parter cu 
scânduri, dar eu tot am tras cu ochiul. Le-am zărit plutind în 
razele lunii, pe mijlocul drumului. Niște siluete mărunte, ca niște 
fetițe. 

Lockwood mă privi cu uimire. 

— Fetite? Credeam că erau fantomele minerilor, care o 
mierliseră într-un accident sub pământ. 


53 


— Doar la început. Erau Metamorfi. Au luat multe înfățișări 
înainte să se-ncheie povestea. 

Anthony Lockwood dădu din cap. 

— Înţeleg. Îmi trezește ceva amintiri. Bun, continuă el, să 
înțeleg că ai știut încă din fragedă copilărie că ai Talent. Aveai 
Viziunea, firește, mai ageră decât ceilalţi copii, și curajul s-o 
foloseşti. Dar potrivit scrisorii tale, nu acesta e punctul tău forte. 
Puteai să Asculţi. Și aveai darul Atingerii. 

— Cu Ascultatul mă descurc cel mai bine, am zis. Când eram 
mică, auzeam șoapte pe stradă, după Restricţie, când toți 
oamenii vii erau între patru pereţi. Intr-o oarecare măsură 
stăpânesc și Atingerea, însă de regulă se împletește cu ceea ce 
aud. E greu să le separ. Uneori, Atingerea îmi evocă ecoul celor 
petrecute. 

— Și George se pricepe un pic la asta, spuse Lockwood. Eu nu. 
Sunt surd când vine vorba de Vizitatori. Punctul meu forte e 
Viziunea. Strălucirea mortuară, luminiscenţa și toate reziduurile 
macabre ale morții. 

Rânji. 

— Ce subiect vesel, nu? Să trecem mai departe. Văd că ţi-ai 
început cariera cu un agent local din nord... 

Aruncă un ochi peste foaie. 

— Pe nume Jacobs, dacă nu mă înșel. 

M-am străduit să zâmbesc, deși simţeam un gol în stomac. 

— Așa-i. 

— Ai lucrat cu el vreme de câţiva ani... 

— Da. 

— Deci el te-a instruit, nu? Ai ajuns la Stagiul Patru cu el. 

M-am foit puţin în scaun. 

— Așa-i. De la unu la patru. 

— Bun... 

Lockwood mă măsură din priviri. 

— Văd că n-ai adus certificatele finale de acreditare, și nicio 
scrisoare de recomandare din partea domnului Jacobs. Destul de 
neobișnuit. Ştii că în astfel de situaţii se cer recomandări 
oficiale. 

Am tras aer adânc în piept. 

— Nu mi-a dat nicio recomandare. Colaborarea noastră s-a 
încheiat... subit. 

Lockwood nu spuse nimic, dar părea interesat de subiect. 


54 


— Dacă dorești, pot să-ţi ofer toate detaliile, am rostit rar. 
Doar că nu-mi place să-mi aduc aminte. 

Inima începu să-mi bată puternic. Acum e acum. De regulă, în 
acest punct se încheiaseră toate celelalte interviuri. 

— Altădată, spuse Anthony Lockwood. 

Imi zâmbi generos și întreaga încăpere păru inundată de 
lumină. 

— Nu știu de ce întârzie George atâta. Până și un babuin 
dresat ar fi făcut ceaiul până acum. A sosit vremea probelor. 

— Chiar doream să știu ce probe mă așteaptă, am spus iute. 
Dacă mi-e permis să aflu. 

— Cu siguranţă. Așa evaluăm candidaţii. Sincer, nu dau doi 
bani pe scrisori de intenţie și recomandări, domnişoară Carlyle. 
Prefer să văd cu ochii mei de ce sunt în stare candidații. 

iși consultă ceasul. 

— Îi mai dau un minut lui George. Între timp, presupun că vrei 
să știi mai multe despre noi. Suntem o agenţie nouă, apărută pe 
piață în urmă cu trei luni. Eu am primit licenţa acum un an. 
Avem acreditare de la DCCAP, dar, ca să fim înţeleși, nu figurăm 
pe statul lor de plată, ca Fittes sau Rotwell, sau alţii ca ei. 
Suntem independenţi și asta ne și dorim. Ne rezervăm dreptul 
de a ne alege cazurile. Toţi clienţii noștri sunt persoane 
particulare care au probleme cu Vizitatori, ce trebuie tratate iute 
și discret. Noi le rezolvăm problemele, iar ei ne plătesc regește. 
Cam asta e. Întrebări? 

Acum că depășisem momentul critic, aveam cu adevărat o 
șansă, și n-aveam de gând s-o ratez. M-am aplecat ușor înainte, 
atentă să ţin spatele drept și mâinile elegant în poală. 

— Cine sunt supraveghetorii voștri? am întrebat. Și când voi 
avea ocazia să-i cunosc? 

Tânărul se încruntă pentru o clipă. 

— N-avem supraveghetori. Fără adulţi. E firma mea. Eu sunt 
șeful aici. George Cubbins e adjunctul meu. 

Mă privi în ochi. 

— Câţiva dintre candidaţi n-au agreat situaţia și au plecat 
destul de repede. Te deranjează cumva? 

— Nu, nicidecum. Sună foarte bine. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Să înțeleg că... sunteţi doar voi doi? Tu și George? 


55 


— De regulă avem și un asistent. În majoritatea cazurilor 
ajung două persoane, dar pentru anumiţi Vizitatori e nevoie de 
trei. Se spune că trei e numărul magic, nu? 

Am încuviinţat cu mișcări lente din cap. 

— Înţeleg. Ce s-a ales de ultimul vostru asistent? 

— Sărmanul Robin? Păi... ne-a părăsit. 

— Și-a găsit altă slujbă? 

— Mai bine zis, a plecat dintre noi... dintre cei vii... Minunat! A 
sosit ceaiul. 

Pe ușă se iți posteriorul bombat al băiatului, urmat de restul 
trupului său mătăhălos. Se răsuci plin de demnitate și se 
apropie de masă, ducând o tavă cu trei ceainice aburinde și o 
farfurie cu biscuiţi. Nu-mi puteam închipui ce făcuse în 
bucătărie, dar arăta și mai răvășit ca adineauri. Cămașa îi ieșise 
cu totul din pantaloni, iar o perdea de păr ciufulit îi acoperea 
ochii. Așeză tava pe măsuţă, lângă obiectul acoperit de batistă 
și îmi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Ești tot aici? spuse el. Mă gândeam că ai întins-o deja. 

— Nici n-am început testul, George, rosti Lockwood pe-un ton 
degajat. Ai venit chiar la timp. 

— Foarte bine. 

George luă cea mai mare ceașcă și se retrase pe canapea. 

Urmă un răgaz ticsit cu politeţuri, în care se împărţiră ceștile 
și zahărul - refuzat sau primit după caz. 

— Hai, servește un biscuit, spuse Lockwood, împingând 
farfuria în direcţia mea. Dacă nu iei, o să-i curețe George pe toți. 

— Mersi. 

Am luat un biscuit. Lockwood mușcă cu poftă dintr-unul, după 
care se șterse pe mâini. 

— Bun, spuse el. Urmează câteva probe, domnișoară Carlyle, 
dar n-ai de ce să-ţi faci griji. Eşti pregătită? 

— Da. 

Am simţit privirile lui George aţintite asupra mea. Chiar și în 
tonul relaxat al lui Lockwood deslușeam o urmă de entuziasm. 
Dar, la urma urmei, aveau de-a face cu supravieţuitoarea de la 
Moara Wythburn. Nu roșeam eu dintr-atât. 

Lockwood dădu din cap. 

— Hai să începem cu asta. 

Întinse un braţ moale și, după o pauză solemnă, îndepărtă 
batista, dezvăluind un cilindru scurt și voluminos, de sticlă 


56 


groasă, sigilat în vârf cu un dop roșu de plastic. În apropiere de 
vârf erau montate două mânere. Imi aducea aminte de 
damigenele mari de sticlă în care-și ţinea tata berea. Dar în 
locul licorii arămii, borcanul conţinea un fum gălbui și unsuros, 
care se învârtea foarte încet. Sub vălul fumuriu se întrezărea un 
obiect mare și închis la culoare. 

— Ce crezi că e? întrebă Lockwood. 

M-am aplecat înainte, cercetând dispozitivul. La o privire mai 
atentă, am observat că dopul era prevăzut cu flanșe de 
siguranţă și cu două sigilii. Pe sticlă era imprimat în relief un mic 
simbol: un soare radios, în forma unui ochi egiptean. 

— E  sticlă-de-argint, am spus. Fabricată de compania 
Răsăritul. 

Lockwood încuviinţă, iar pe buzele sale încolți un zâmbet. M- 
am aplecat și mai mult. Am ciocănit cu unghia în sticlă. Pe 
neașteptate, fumul prinse viaţă, unduindu-se în direcţia opusă, 
dintr-odată mai gros și mai granulat, dezvăluind obiectul din 
cilindru: un craniu uman, maroniu și pătat, fixat de fundul 
borcanului. 

Limbile de fum se răsuciră și se încolăciră, luând forma unui 
chip de coșmar, cu ochii daţi peste cap și gura căscată. Preţ de 
o clipă, apariţia se suprapuse pe trăsăturile craniului. M-am dat 
iute înapoi. Chipul se destrămă în panglici subţiri de fum, care 
se învolburară în interiorul cilindrului, apoi se stabilizară. 

Mi-am dres glasul. 

— E un borcan-fantomă. Craniul este Sursa, iar fantoma e 
legată de el. Nu-mi dau seama ce tip de fantomă. Bănuiesc că 
Tip |. Sunt mai ușor de stăpânit. 

Mi-am terminat vorba și m-am lăsat pe spate cu o nonșalanţă 
exagerată, de parcă m-aș fi confruntat zilnic cu fantome închise 
în borcane. În fapt, nu văzusem una până acum și eram fără 
îndoială înfricoșată. Dar pe bună dreptate. Urletele îngrozite ale 
fetei dinaintea mea mă puseseră în gardă. Pe deasupra, 
auzisem de asemenea recipiente. 

Zâmbetul lui Lockwood împietri, neștiind dacă să exprime 
uimirea, satisfacția sau dezamăgirea. Din fericire, satisfacția se 
dovedi mai puternică. 

— Așa e, spuse el. Te felicit. 

Acoperi cilindrul cu batista, după care îl vâri cu oarecare 
dificultate sub masă. 


57 


Rotofeiul sorbi puternic din ceai. 

— l-au tremurat puţin nădragii, spuse el. S-a văzut limpede. 

Nu am luat în seamă remarca sa. 

— De unde ai făcut rost de recipient? Credeam că numai 
Rotwell și Fittes au acces la asemenea dispozitive. 

— Întrebările mai târziu, spuse Lockwood. 

Tânărul deschise sertarul măsuţei și scoase o cutiuţă roșie. 

— A venit vremea să-ţi testăm Talentul. Am pregătit câteva 
obiecte. Spune-mi, te rog, dacă izbutești să-ţi dai seama... 

Deschise cutiuța și așeză un obiect pe masă. 

— Ce rezonanţă supranaturală identifici aici? 

Era o ceașcă obișnuită de porțelan vechi, cu baza canelată și 
o scobitură ascuţită în toartă. Pe interiorul buzei apărea o pată 
ciudată, de culoare albă, ce se îngroșa treptat spre fundul ceștii, 
unde se transforma într-un soi de zaț. 

Am luat ceașca în palmă și, cu ochii închiși, am întors-o pe 
toate părțile, trecându-mi degetele discret pe suprafaţa ei. 

Am ascultat, în așteptarea unor ecouri distante... Nimic. 


Nu era a bună. Am clătinat din cap, căutând să-mi alung orice 
gând din minte, și totodată să ignor zgomotele de-afară, precum 
și sorbiturile constante ale lui George. Am încercat din nou. 

Nici de această dată n-am auzit nimic. 

După câteva minute m-am dat bătută. 

— Îmi pare rău, am zis într-un sfârșit. Nu deslușesc nimic. 

Lockwood dădu din cap. 

— Mă bucur să aud asta. În ceașca asta își ţine George periuța 
de dinţi. Bun. Următoarea probă. 

Lockwood luă ceașca și o aruncă în direcţia lui George, care o 
prinse cu un chicotit vesel. 

Am simţit un fior pe șira spinării. Știam că eram roșie în 
obraji. Am înșfăcat rucsacul și m-am ridicat brusc în picioare. 

— Nu am venit să fiu luată peste picior, am spus. Nu e nevoie 
să mă conduceţi la ușă. 

— Opa, spuse George. Cam ţâfnoasă domnișoara. 

L-am săgetat cu privirile. Părul său ciufulit, chipul lui 
îngâmfat, lipsit de contururi, plus acei ochelari ridicoli mă 
scoteau din minţi. 

— Fii convins, am zis. Vino aici și-am să-ţi arăt cât de țâfnoasă 
sunt. 


58 


Băiatul miji ochii. 

— S-ar putea să-ţi accept invitaţia. 

— Văd că nu te mişti din loc. 

— Canapeaua e foarte moale. Nu-i atât de ușor să te ridici 
precum pare. J 

— Încetaţi amândoi, spuse Anthony Lockwood. Asta-i un 
interviu, nu un meci de box. George, tacă-ți fleanca! 
Domnișoară Carlyle, îmi cer scuze pentru neplăcerea creată, 
însă te asigur că a fost o probă serioasă, pe care ai trecut-o cu 
brio. Ai fi surprinsă câte candidate au inventat tot soiul de 
bazaconii despre otravă, sinucidere sau crimă, în dimineața 
asta. Dacă jumătate din poveștile astea ar fi adevărate, ar fi cea 
mai bântuită ceașcă din Londra. la loc, te rog, și spune-mi ce 
crezi despre aceste obiecte. 

Lockwood scoase din sertarul măsuţei trei obiecte noi și le 
așeză unul lângă altul înaintea mea. Un ceas bărbătesc, aurit pe 
margini, cu o curea veche, maronie; apoi, o panglică roșie, 
dantelată și un briceag subţire, cu lamă lungă și mâner din 
fildeș. 

Între timp, îmi mai trecuse supărarea. Era o provocare în 
toată regula. l-am aruncat o privire tăioasă lui George, apoi m- 
am ridicat și am îndepărtat puţin obiectele unele de altele, 
pentru ca ecourile lor, dacă ar fi avut, să nu se suprapună. In 
cele din urmă, mi-am eliberat mintea de gânduri și le-am luat pe 
rând în mână. 

Am cercetat fiecare obiect de trei ori. 

Gata. Când m-am reconectat la realitate, l-am văzut pe 
George răsfoind o revistă de benzi desenate, iar pe Lockwood 
stând ca înainte, cu mâinile încleștate, măsurându-mă din 
priviri. 

Am sorbit câteva guri din ceaiul rece. 

— A răspuns corect vreunul dintre candidaţi la proba asta? am 
întrebat cu glas sobru. 

Lockwood zâmbi. 

— Tu ai reușit? 

— E greu să separi amprentele auditive, și bănuiesc că tocmai 
de aceea le-ai pus laolaltă. Toate rezonează puternic, dar pe 
frecvenţe diferite. Despre care vrei să-ți vorbesc mai întâi? 

— Despre briceag. 


59 


— Bun. Briceagul poartă mai multe ecouri contradictorii: râsul 
unui bărbat, împușcături, poate chiar și un ciripit. Dacă e cumva 
legat de-o moarte - și asta îmi spun într-adevăr simţurile - nu a 
fost o moarte violentă sau tristă. Am deslușit o vibraţie calmă, 
aproape fericită. 

L-am privit în ochi. Chipul său nu trăda nicio reacție. 

— Panglica? 

— Ecourile transmise de panglică sunt mai stinse, dar mult 
mai încărcate din punct de vedere emoţional. Mi s-a părut că am 
auzit un plânset, dar foarte vag. Mi-a transmis însă o senzaţie de 
tristețe covârșitoare. Cât timp am ţinut-o în mână, simţeam că 
mi se frânge inima. 

— Și ceasul? rosti el, privindu-mă în ochi. 

George era în continuare cu nasul în revistă... O mie și una de 
nopți nemaipomenite. Întoarse leneș o pagină. 

— Ceasul... 

Am tras aer în piept. 

— Ecourile sunt mult mai șterse, ceea ce mă face să presupun 
că proprietarul n-a murit încă, sau nu-l avea asupra sa în clipa 
morţii. Și cu toate astea, e înconjurat de moarte. Multă moarte, 
și nu în cele mai plăcute circumstanţe. Am auzit voci ridicate... 
urlete... și... 

Am privit ceasul care scânteia discret în razele dimineţii, și m- 
am cutremurat. Fiecare adâncitură de pe învelișul auriu, fiecare 
urmă de uzură de pe cureaua de piele îmi trezea groaza. 

— E un obiect detestabil, am încheiat. N-am putut să-l ţin prea 
mult în mână. Nu cunosc taina lui, și nici nu știu de unde îl ai, 
însă nimeni nu ar trebui să-l atingă vreodată. Mai ales în timpul 
unui interviu tâmpit. 

M-am aplecat, am luat ultimii doi biscuiţi rămași pe farfurie și 
m-am lăsat pe spate, ronţăind în voie. Era unul dintre acele 
momente când te ia un val de nepăsare și te poartă spre înaltul 
cerului.  Obosisem. Era deja al șaptelea interviu într-o 
săptămână. Făcusem tot ce-mi stătuse în puteri, iar dacă 
Lockwood și acest idiot pe nume George nu erau în stare să 
aprecieze asta... ei bine, nu-mi păsa. 

Urmă o liniște îndelungată. Lockwood stătea cu mâinile 
încleștate între genunchi, înclinat în față, asemenea unui preot 
așezat pe toaletă, cu privirea în gol și o expresie meditativă, 
încrâncenată, întipărită pe chip. George era în continuare 


60 


cufundat în benzile sale desenate. Nu cred că dădea doi bani pe 
prezenţa mea acolo. 

— Bun, am spus într-un târziu. Mă descurc până la intrare. 

— Spune-i de regula biscuitului, făcu George. 

L-am privit ţintă. 

— Poftim? 

— Spune-i, Lockwood, sau va fi vai și-amar. 

Lockwood încuviinţă. 

— Regula spune că fiecare membru al agenţiei ia câte-un 
biscuit doar, și își așteaptă rândul. Așa e mai corect și mai 
organizat. Nu se face să iei câte doi, chiar dacă ești stresat. 

— Un biscuit odată? 

— Exact. 

— Vrei să zici că am primit jobul? 

— Firește. 


Z: 


Portland Row numărul 35, clădirea care servea deopotrivă 
drept sediu și casă pentru detectivii agenției Lockwood și 
Asociaţii, era un loc neobișnuit. Din stradă părea înghesuită și 
pătrăţoasă, dar în fapt era situată pe vârful unui povârniș micut, 
astfel că spatele dădea către un mozaic de grădini împresurate 
cu ziduri de cărămidă. Avea patru etaje, care variau de la 
neîncăpătoare (mansarda) la întinse (demisolul). Teoretic, 
locuiam la cele trei etaje superioare, în vreme ce demisolul 
găzduia sediul companiei. In realitate însă, aceste graniţe erau 
foarte neclare. Locuinţele noastre, de pildă, aveau tot soiul de 
uși ascunse care dădeau în cămări umplute de arme, sau se 
preschimbau în plăci de darts, paturi de rezervă sau hărți uriașe 
ale Londrei, înţesate cu piuneze colorate. Pe de altă parte, 
demisolul funcţiona și ca spălătorie, ceea ce înseamnă că te 
antrenai cu spada, executând semi-pivotarea Wessex, în timp ce 
deasupra capului îți atârnau șosete, sau umpleai canistre cu 
sare în timp ce mașina de spălat îţi spărgea timpanele. 

Mi-a plăcut de la bun început, cu toate că aveam multe 
nelămuriri. Era o casă mare, plină de obiecte scumpe, de adulţi, 


61 


aș spune, și cu toate astea, nici urmă de adult. Doar Anthony 
Lockwood și asociatul său, George. Și mai nou, eu. 

În prima după-amiază petrecută acolo, Lockwood mi-a făcut 
turul locuinţei. Întâi m-a dus în mansardă, un spaţiu jos, ascuns 
sub streșini abrupte. Aici se găseau două încăperi. O baie 
minusculă, în care chiuveta, dușul și toaleta aproape că se 
încălecau, și un dormitor drăguţ, în care abia intraseră un pat 
îngust, un dulap și o comodă cu sertare. Pe peretele opus 
patului era o fereastră arcuită de unde puteai să privești tot 
Portland Row, cel puţin până la lumina felinarului de pe colț. 

— În odaia asta am dormit când eram mic, mi-a spus 
Lockwood. Ani buni a rămas goală. Ultimul meu asistent, 
Dumnezeu să-l odihnească, dormea la el acasă. E a ta, dacă 
dorești. 

— Mersi, am spus. Mi-ar face mare plăcere. 

— Toaleta e cam mică, dar măcar e a ta. E una mai mare la 
parter, dar va trebui să împărți prosoapele cu George. 

— Prefer să rămân aici. 

Am coborât de la mansardă pe treptele înguste. Palierul era 
întunecat și mohorât. În mijlocul parchetului trona un covor 
rotund, auriu. Într-un colţ erau îndesate câteva rafturi care 
găzduiau un amestec neverosimil de cărți: ediţii deteriorate ale 
Anuarului Fittes și ale Teoriilor Parapsihologice, aparţinând lui 
Mottram, câteva romane de duzină - de groază sau polițiste - și 
tratate serioase de filosofie și religie. Diverse obiecte tribale 
decorau pereţii etajului, la fel ca și în antreul și sufrageria de la 
parter. Am văzut și o zornăitoare care părea alcătuită din oase 
umane. 

Lockwood îmi prinse privirile. 

— E un izgonitor polinezian de fantome. Din secolul al XIX-lea. 
Se spune că zgomotul insuportabil pe care-l face alungă 
fantomele. 


— Și funcționează? 

— Habar n-am. Încă nu l-am testat. Ar fi cazul. 

Îmi arătă o ușă din apropiere. 

— Acolo-i baia, dacă ai nevoie. Aici e camera mea, iar acolo e 
camera lui George. Mare grijă. Eu am intrat odată peste el în 
timp ce făcea gimnastică ritmică... dezbrăcat. 

Mi-am alungat imediat imaginea din minte, însă cu greu. 


62 


— Să înțeleg că ai copilărit în casa asta? 

— Da, a aparţinut părinților mei, iar acum e a mea. Și a ta 
firește, câtă vreme lucrezi la noi. 

— Mersi. Voiam să știu dacă părinţii tăi... 

— Și-acum să-ţi arăt bucătăria. Cred că George pregătește 
cina, spuse Lockwood, și porni în jos pe trepte. 

— Și-acolo? am întrebat dintr-odată. 

Lockwood nu îmi vorbise despre o altă ușă, asemănătoare cu 
celelalte, aflată în apropierea camerei sale. 

— E confidenţial, zâmbi el. Nu-ţi face griji, nu-i cine știe ce. 
Haide! Mai am multe să-ţi arăt. 

Parterul, care găzduia camera de zi, biblioteca și bucătăria, 
era fără îndoială inima casei, iar în bucătărie aveam să ne 
petrecem majoritatea timpului. Acolo urma să ne adunăm 
pentru ceai și sendvișuri, înaintea unei investigații. Tot acolo 
serveam o gustare în dimineaţa de după. Locul oglindea fidel 
amestecul de muncă și tihnă. Dezordinea era la ea acasă: cutii 
de biscuiţi, coșuri cu fructe, pungi de chipsuri, stăteam alături 
de săculețe pline cu sare și fier, cântărite cu grijă pentru 
misiuni. Câteva săbii erau rezemate în spatele coșului de gunoi. 
O pereche de bocanci mânjiţi cu ectoplasmă pluteau la înmuiat, 
într-o găleată. Cea mai mare ciudăţenie era însă masa, 
acoperită cu o faţă albă. Pe ea zăceau împrăștiate sute de 
biletele mâăzgălite, precum și câteva desene reprezentând 
diverse tipuri de Vizitatori: Strigoi, Singuratici și Umbre. 

— Am botezat-o Faţa de Masă Gânditoare, spuse Lockwood. 
Mulţi nu știu, dar am reușit să descopăr locul unde erau ascunse 
oasele Moroiului de pe Fenchurch Street, schițând aici rețeaua 
stradală, în timp ce beam ceai și ronțăiam o felie de pâine 
prăjită cu brânză... pe la patru dimineaţa. Pe ea lipim bileţele cu 
„nu uita” și tot soiul de teorii; în plus, ne ajută să ne punem 
ideile în ordine... Ce mai, e un instrument foarte util. 

— Totodată, servește la schimbul de mesaje belicoase, în caz 
că am ratat o misiune și nu ne vorbim, spuse George, care 
stătea aplecat deasupra aragazului și prepara friptura. 

— Aăă... se întâmplă des? am întrebat. 

— Nu, nu, nu, mă linişti Lockwood. Aproape niciodată. 

George amesteca imperturbabil în oală. 

— Las’ c-ai să vezi tu. 

Lockwood bătu încântat din palme. 


63 


— Bun. Ti-am arătat biroul? N-ai să ghicești unde e intrarea. 
Uite, aici e. 

e 

Aparent, intrarea în birourile de la demisol se făcea direct prin 
bucătărie. Nu era neapărat o ușă secretă - clanţa era la vedere 
- dar părea mai degrabă uşa unei cămări. Avea exact aceeaşi 
mărime, coloratură și același tip de mâner ca restul ușilor și 
ușițelor din bucătărie, dar când o deschideai se aprindea o 
lumină, scoțând la iveală un șir de trepte metalice în spirală, 
care coborau abrupt. 

Ajuns la demisol, treceai printr-un șir de încăperi cu ziduri de 
cărămidă, despărțite de arcade, stâlpi și porţiuni de perete 
tencuit. Aceste încăperi primeau lumină de-afară, atât prin 
fereastra mare cu vedere spre grădina năpădită de buruieni din 
fața casei, cât și prin lucarnele laterale, de la nivelul solului. În 
cea mai mare dintre încăperi se găseau trei birouri, un dulap 
pentru acte, două fotolii zdrenţăroase și o bibliotecă destul de 
șubredă, montată de Lockwood, care găzduia sute de materiale. 
Pe biroul principal zăcea un minunat catastif mare și negru. 

— Registrul nostru, mă lămuri Lockwood. Tinem evidenţa 
tuturor cazurilor pe care le investigăm. George îl completează și 
face corespondenţele cu dosarele de pe etajeră. 

Lockwood oftă. 

— E pasiunea lui, ce să zic. Eu, unul, iau fiecare caz de la 
zero. 

Am aruncat o privire la cutiile ticsite cu dosare de pe etajeră. 
Fiecare dintre ele era etichetată clar, cu speță și sub speţă: Tip 
|: Umbre, Tip |: Pândari, Tip II: Poltergeist și așa mai departe. La 
capătul rândului, am zărit o cutie inscripționată Tip III. 

— Aţi întâlnit vreodată un exemplar de Tip IlI? am întrebat, 
fără să-mi iau ochii de la cutie. 

— Nici gând. Nici nu-s convins că există. 

Din birou intrai printr-o arcadă într-o odaie lăturalnică, pustie, 
în care se aflau doar un rastel pentru săbii, un bol cu praf de 
cretă și două manechine din paie în forma unor Vizitatori, care 
atârnau de tavan în lanţuri de fier. Unul dintre manechine purta 
o pălăriuță, iar celălalt, un joben. Amândouă erau pline de găuri. 

— Vreau să-ți fac cunoștință cu Joe și Esmeralda, spuse 
Lockwood. l-am botezat după Doamna Esmeralda și Joe 
Plutitorul, două stafii celebre din Amintirile Marissei Fittes. Din 


64 


câte ţi-ai dat seama deja, asta-i sala de antrenament. Venim aici 
în fiecare după-amiază. Bineînţeles, tu ai trecut de Stagiul Patru, 
deci nu mă îndoiesc că te descurci cu spada. 

Îmi aruncă o privire peste umăr. 

Am încuviințat. 

— Firește. Da. Desigur. 

— Dar nu strică să fim mereu în formă, nu? Abia aştept să te 
văd cu spada în mână. ȘI... 

Lockwood mă conduse spre o ușă metalică încuiată cu lacăt. 

— ... aici e magazia, prevăzută cu un sistem de securitate de 
primă mână. Privește înăuntru. 

Magazia era separată de restul încăperilor de la demisol. O 
cameră mică, fără ferestre, plină de rafturi și cutii. Aici era 
depozitat echipamentul necesar misiunilor: sigilii de argint, 
lanțuri de fier, torţe și canistre comandate de la Compania 
Răsăritul. Aici își găsise locul și borcanul-fantomă, cu craniul lui 
maroniu și gazda sa ectoplasmică, ascuns sub batista cu 
picățele. 

— Uneori, George îl folosește pentru experimente, explică 
Lockwood. Vrea să vadă cum reacţionează fantomele la diverși 
stimuli. Dacă ar fi după mine, aș distruge drăcia asta, dar cred 
că George s-a atașat cumva de ea. 

Am privit batista neîncrezătoare. Mi se părea, la fel ca în 
timpul interviului, că disting un zgomot paranormal, un zumzet 
fin la hotarul percepţiei. 

— Și totuși... de unde a făcut rost de el? am întrebat. 

— L-a furat. O să-ţi povestească el la un moment dat. Mai 
avem și alte trofee pe lângă acesta. Hai să-ţi arăt. 

Demisolul se încheia cu o ușă modernă din sticlă, ranforsată 
cu traverse-fantomă de fier, care dădea în grădină. Alături 
fuseseră fixate în peretele de cărămidă patru rafturi, care 
găzduiau câteva vitrine din sticlă argintată, fiecare având un 
obiect înăuntru. Unele erau vechi, altele foarte recente. Am 
văzut printre ele un pachet de cărți de joc, o șuviță lungă de păr 
blond, o mănușă de damă însângerată, o cravată bărbătească 
împăturită. Cea mai frumoasă dintre vitrine conţinea o mână 
mumificată, neagră și ofilită ca o banană putrezită, așezată pe o 
pernă de mătase roșie. 

— E mâna unui pirat, spuse Lockwood. Probabil de prin 
secolul al XVIII-lea. Individul căruia îi aparține a fost spânzurat și 


65 


lăsat în soare pe Platforma Mortului, unde astăzi se înalță 
taverna Şoarecele și Muscheta. S-a întors în lumea noastră, 
luând forma unui Pândar. A băgat destule chelnerițe în sperieți 
până să-i dezgrop eu mâna. Aici găsești cam tot ce-am reușit să 
strâng împreună cu George de-a lungul carierei noastre. Unele 
dintre ele sunt Surse veritabile și prezintă un grad ridicat de 
pericol: trebuie ţinute sub cheie, mai ales noaptea. Altele, 
precum cele trei pe care ți le-am arătat în cadrul interviului, 
trebuie manipulate cu grijă - dacă ai Talent. 

Am văzut pe raftul de jos briceagul, panglica și ceasul de 
mână blestemat. 

— Da... Nu mi-ai spus de unde provin. 

Lockwood încuviinţă. 

— Îmi pare rău că ţi-au lăsat o impresie atât de înfiorătoare, 
dar, sincer, nu mă aşteptam să interacţionezi atât de puternic 
cu ele. Cuţitul a fost al unchiului meu, care trăia la ţară. Il purta 
la el când mergea la vânătoare, inclusiv în ziua când o 
împușcătură l-a luat pe nepregătite și a făcut infarct. Era un om 
de treabă. Din ce mi-ai spus, briceagul încă poartă urmele 
bunătății lui. 

Mi-am amintit de senzaţia pașnică resimţită la atingerea 
briceagului. 

— Într-adevăr. 

— Panglica a fost scoasă anul trecut dintr-un mormânt în 
cimitirul din Kensal Green, când construiau bariera de fier care 
încercuiește zona. În sicriu au găsit o femeie și un copil mic. 
Panglica era prinsă în părul femeii. 

Am retrăit clipele în care am ţinut panglica în mână și, brusc, 
ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi-am dres glasul și mi-am 
concentrat imediat atenţia la celelalte cutii. Nu doream să par 
slabă de înger în faţa lui Lockwood. Un detectiv bun trebuie să 
fie taman invers: stăpân pe sine și cu nervi de oțel. Jacobs, 
fostul meu șef, și-a pierdut cumpătul. Rezultatul? Am scăpat de 
moarte ca prin urechile acului. 

— Și ceasul? am rostit cu glas calm, simulând nepăsarea. 

Lockwood mă privea cu atenţie. 

— Da, ceasul. Într-adevăr, simţurile nu te-au înșelat. Obiectul 
poartă o amprentă sinistră. De fapt, e o amintire a primului meu 
caz reușit. 

Rămase tăcut o bucată de vreme. 


66 


— Bănuiesc că ai auzit de criminalul Harry Crisp. 

Am făcut ochii mari. 

— Doar nu te referi la ucigașul cu monede? 

— Aăă, nu. Ala era Clive Dilson. 

— Ah! Te referi atunci la cel care păstra capetele victimelor în 
frigider? 

— Nu... ăla era Colin Buchanan-Prescott. 

M-am scărpinat în bărbie. 

— În cazul ăsta, n-am auzit de el. 

— Ah... 

Lockwood se dezumflase puţin. 

— Curios. Voi citiţi ziare în nordul Angliei? Investigaţiile mele 
au dus la prinderea lui Harry Crisp. Eram într-o operaţiune de 
căutări într-un cartier din Tooting, la vânătoare de fantome Tip 
II, când am deslușit o strălucire mortuară în grădina criminalului. 
Nu fuseseră descoperite până atunci, pentru că vicleanul 
împrăștiase în jur pilitură de fier, pentru a ţine fantomele la 
respect. Mai târziu, am aflat că, în timp ce purta ceasul, avea 
groaznicul obicei de-a momi... 

— La cină! strigă George, aplecat peste balustrada treptelor 
în spirală, cu polonicul în mână. 

— Îți povestesc cu altă ocazie, spuse Lockwood. Hai să 
mergem. George se supără dacă se răcește mâncarea. 

e 

Încântată din prima de ciudățeniile noii mele locuințe, mi-am 
format în curând și o părere despre colegii mei de lucru. Încă de 
la bun început, aceste păreri au contrastat puternic. Lockwood 
îmi era simpatic. Nu avea nimic din izolarea și perfidia agentului 
Jacobs. Insufleţirea și devotamentul pe care le simţea când lucra 
se vedeau de la o poștă. Simţeam că mă pot pune în slujba lui 
și, la o adică, să-i ofer și încrederea mea. 

Pe George Cubbins, însă... Nu. Mă agasa. Am făcut eforturi 
uriașe să nu-mi pierd cumpătul cu el în prima zi de lucru, dar în 
zadar. 

Să luăm, de exemplu, înfățișarea lui. Ceva din aspectul său 
scotea la iveală cele mai barbare porniri în cei din jur. Fața lui 
cerea palme - până și o măicuţă l-ar fi pocnit - iar posteriorul lui 
striga la Cer să fie tăbăcit. Mereu gârbovit, se arunca pe 
canapele și își trăgea picioarele după el prin casă, ca o figurină 
de ciocolată gata să se topească. Avea cămașa mereu pe-afară, 


67 


pantofii mult prea mari, iar șireturile, mereu dezlegate. Am 
văzut cadavre reanimate care arătau mai prezentabil decât 
George. 

Și părul acela! Și ochelarii ăia idioţi! Absolut totul mă irita la 
el. Avea și un fel aparte de a se holba la mine, lipsit de expresie 
și în același timp meditativ și necuviincios. Părea că îmi studiază 
toate neajunsurile, preocupat de ce prostie urmează să fac. În 
ceea ce mă privește, am făcut tot ce mi-a stat în puteri să fiu 
amabilă la prima cină, și mi-am înăbușit impulsul de a-l lovi în 
cap cu o lopată. 

Coborând puţin mai târziu din dormitor, m-am oprit câteva 
clipe pe palierul primului etaj. Am aruncat o privire peste rafturi, 
am examinat talismanul polinezian și... deodată m-am trezit în 
dreptul celuilalt dormitor, cel pe care Lockwood refuzase să mi-l 
arate. Ușa era cât se poate de obișnuită. Am deslușit un 
dreptunghi mai deschis la culoare pe ușă, undeva la nivelul 
ochilor, semn că un abţibild fusese dezlipit recent. În rest, n- 
avea nicio trăsătură distinctivă și nici nu părea să fie încuiată. 

Ar fi fost atât de ușor să arunc o privire înăuntru, dar n-ar fi 
fost frumos din partea mea. Am continuat să mă uit la ușă 
curioasă, când George Cubbins ieși din camera lui, cu un ziar 
împăturit la subraț. Când mă zări, spuse: 

— Știu la ce te gândești, dar aia-i camera interzisă. 

— Te referi la ușa? 

M-am îndepărtat, mimând nonșalanța. 

— De ce-o ţine închisă? 

— Nu știu. 

— Te-ai uitat vreodată înăuntru? 

— Nu. 

Mă fixă cu o privire tăioasă. 

— Ce credeai? M-a rugat să nu fac asta, spuse el. 

— Normal, normal. Așa e. Deci... 

Am zâmbit cât mai prietenos cu putinţă. 

— De câtă vreme locuiești aici? 

— De aproape un an. 

— Deci îl cunoști bine pe Anthony. 

Băiatul rotofei își aranjă brusc ochelarii pe nas. 

— Ce-i asta? E un interviu? Sper să terminăm iute, eram în 
drum spre toaletă. 


68 


— Da, mă scuzi, mă întrebam doar cum a ajuns să fie 
stăpânul casei. Vreau să zic, are atâtea chestii în ea, iar 
Lockwood e de capul lui... Vreau să zic, nu știu cum... 

— Tu vrei de fapt, mi-o tăie George, să afli unde sunt părinții 
lui. Am dreptate? 

Am încuviințat. 

— Da. 

— Nu-i place să vorbească despre ei, după cum vei afla, dacă 
o să rămâi cu noi suficient timp. Cred că erau un fel de 
cercetători. iți dai seama după obiectele de pe pereţi. Erau și 
bogaţi. Asta-ţi dai seama privind casa. Una peste alta, s-au dus 
demult. Am impresia că Lockwood a fost dat în grija unei rude 
încă de mic. Apoi a studiat sub îndrumarea lui Sykes Groparul, și 
a intrat din nou în posesia casei. 

Își potrivi ziarul la subraţ și traversă soldățește palierul. 

— Dacă vrei să afli mai multe, folosește-ţi Talentele. 

L-am privit nedumerită. 

— În grija...? Dar asta înseamnă că părinţii lui... 

— Oricum ai lua-o, înseamnă că sunt morți. 

Acestea fiind spuse, închise ușa la baie. 

e 

Stăteam trează în noapte, cu ochii ațintiți spre acoperișul 
mansardei, și mă gândeam la cei doi colegi de lucru... Nu era 
greu de ghicit pe care din ei îl preferam. Pe de-o parte, Anthony 
Lockwood, energic, dornic să răspundă noilor provocări, noilor 
mistere, un tânăr care nu se simţea niciunde mai în largul lui 
decât într-o odaie bântuită, în timp ce mâna îi mângâia discret 
mânerul spadei. Pe de altă parte, George Cubbins, chipeș ca un 
caltaboș, fermecător precum un ștergar umed căzut pe podea. 
Cred că George s-ar fi simţit cel mai bine într-un maldăr de 
mâncare, cu un nor de muște roind împrejur și, de vreme ce era 
foarte arțăgos și mai mereu pornit împotriva mea, am hotărât 
să-l evit pe cât puteam. Dar gândul de-a înfrunta întunecimile 
alături de Lockwood îmi era pe plac. 


69 


8. 


Lockwood prefera să programeze întrevederile cu noii clienţi 
la orele târzii ale dimineţii. Avea astfel răgazul să se 
dezmeticească după aventurile obositoare din timpul nopţii. 
Întâlnirile aveau mereu loc în sufrageria unde dădusem și eu 
probele. Canapelele îmbietoare și izgonitoarele de fantome 
aninate de pereţi dădeau probabil încăperii un aer potrivit 
pentru discuții aflate la întretăierea dintre banal și straniu. 

În prima zi de lucru la agenţia Lockwood am primit vizita unui 
singur client, programat la orele unsprezece ale dimineţii. Era 
un domn pe la șaizeci și ceva de ani, umflat la faţă, cu o 
expresie tristă întipărită pe chip și câteva fire solitare de păr 
presărate pe chelie. Lockwood se așeză alături de el la masă. 
George stătea puţin mai în spate, la masa de scris, și lua notițe 
în registrul mare și negru. Eu ședeam în fundul încăperii, luând 
aminte la ce se petrece. 

Respectivul domn avea o problemă cu garajul. Nepoţica lui nu 
voia să intre acolo nici în ruptul capului. Părea că văzuse ceva 
necurat, dar fiind o fetiță mai impresionabilă, nu știa dacă s-o 
creadă sau nu. Cu toate astea și practic împotriva voinţei sale, 
și-aici pufni dispreţuitor, venise pentru o consultație. 

Lockwood era politețea în persoană. 

— Ce vârstă are nepoata dumneavoastră, domnule Potter? 

— Șase anișori. E o obrăznicătură mică și vioaie. 

— Ce spune că a văzut în garaj? 

— Nu înțeleg mare lucru din ce gângurește. Chipurile, a văzut 
un tânăr în fundul garajului, lângă lăzile cu ceai. Zice că-i tare 
uscătiv. 

— Înţeleg. Tânărul e mereu în același loc sau își schimbă 
poziția? 

— Aparent nu se mișcă deloc. Prima oară când a dat ochii cu 
el, cică i-a vorbit, dar el nu i-a răspuns. Doar s-a holbat la ea. Nu 
știu dacă a inventat povestea asta sau nu. A auzit multe povești 
despre Vizitatori în parc, la joacă. 

— Tot ce se poate, domnule Potter, tot ce se poate. 
Dumneavoastră n-aţi observat nimic straniu în garaj? De pildă, o 
răcoare nefirească? 

Bătrânul clătină din cap. 

70 


— E răcoare în garaj, dar cum ai vrea să fie? Și, ca să lămurim 
o treabă, nu s-a întâmplat nimic acolo. Nimeni n-a... murit sau 
ceva asemănător. A fost construit în urmă cu cinci ani și-a fost 
mereu închis cu lacătul. 

— Înţeleg... 

Lockwood își încleștă mâinile. 

— Domnule Potter, aveţi cumva animale de companie? 

Bărbatul clipi, apoi își îndreptă o șuviţă lungă de păr cu un 
deget butucănos. 

— Nu înţeleg ce-are asta de-a face cu toată tărășenia... 

— Doream doar să știu dacă deţineţi un câine sau poate o 
pisică. 

— Nevastă-mea are două siameze, albe ca laptele. Nişte 
creaturi ciolănoase și înfumurate. 

— Pisicile se mai strecoară din când în când în garaj? 

Bărbatul stătu o clipă pe gânduri. 

— Nu. Nici vorbă. Se feresc de el ca de-un câine turbat. Eu l- 
am luat mereu ca pe-un moft, că n-aveau ele chef să-și 
murdărească blăniţele, la ce praf și pânze de păianjen sunt pe- 
acolo. 

Lockwood își ridică privirea. 

— Să înţeleg că aveţi o problemă cu păianjenii în garaj? 

— Păi s-au strâns în grupuri mari. O fi o colonie sau ceva. Nici 
bine n-am terminat curăţenia, că și apar pânze noi. Poate e 
perioada de vină... 

— N-am de unde să știu. Ei bine, ne-ar face mare placere să 
investigăm locul. Dacă sunteţi de acord, vom veni diseară, la 
scurt timp după stingere. Până atunci însă, ar fi indicat ca 
nepoţica dumneavoastră să nu mai intre în garaj. 

e 

— Ce părere aveţi despre acest caz, domnişoară Carlyle? mă 
întrebă Lockwood pe când ne aflam în autobuzul care se 
îndrepta, pe înserat, spre estul orașului. 

Era ultima cursă înainte de stingere, astfel că nu erau adulţi în 
preajmă, ci numai copii care urmau să-și ocupe posturile din 
fabrici, în straja de noapte. Unii erau buimaci; alţii se uitau pe 
geam, cu priviri posace. Prăjinile lor de veghe - lungi de doi 
metri, cu vârf de fier - zăngăneau pe suporturile de lângă uși. 

— Din câte-mi dau seama, e un Tip | șters, pentru că stă 
locului și nu se apropie de fetiță. Dar n-aș băga mâna în foc. 


71 


Mi-am strâns buzele, cu gândul la silueta măruntă care 
strălucea în măruntaiele morii bântuite. 

— Ai dreptate, spuse Lockwood. Trebuie să fim pregătiţi 
pentru ce-i mai rău. Unde mai pui că locul e infestat de 
păianjeni. 

— Bănuiesc că știi cum stă treaba cu păianjenii, domnișoară 
Carlyle? rosti George, privindu-mă de pe scaunul din față. 

E bine știut că, spre deosebire de pisici, care nu suportă 
stafiile, păianjenii trag mereu la ele, probabil datorită 
emanaţiilor nelumești. Sursele puternice rămase active și 
netulburate de-a lungul anilor sunt adesea ascunse sub straturi 
peste straturi de pânză prăfuită, rodul unor generaţii întregi de 
păianjeni. E unul dintre primele indicii pe care le caută agenţii. 
Pânza te poate duce la locul dorit. Cu toţii știau asta. Până și 
nepoţica domnului Potter știa acest lucru, cel mai probabil. 

— Da, am răspuns. Știu despre păianjeni. 

— Bun, spuse George. Voiam doar să verific. 

Am coborât într-un cartier răsăritean din marele oraș cenușiu, 
undeva în apropierea râului. Șiruri de case îndesate unele-n 
altele se întindeau pe străzi înguste, la umbra macaralelor din 
port. La asfinţit, toate magazinele se închideau: standuri cu 
tratamente  parapsihologice, negustori de fier și așa-zișii 
specialiști care vindeau talismane coreene și japoneze împotriva 
fantomelor. Primele săptămâni petrecute în imensitatea Londrei 
mi-au dat mari dureri de cap. Lumea se îmbulzea pe trotuare, 
grăbindu-se să ajungă acasă. In intersecţia din apropiere, 
obloanele felinarului se deschiseră încet, lăsând să iasă lumina 
care ţinea fantomele la distanţă. 

Lockwood ne conduse pe o stradă lăturalnică. Sub paltonul 
său stilat, care vălurea în urma lui, lucea spada prinsă la 
centură. Eu și George mergeam alături. 

— lar ne grăbim, Lockwood, spuse George. Nu mi-ai dat 
suficient timp să fac o documentare temeinică asupra casei și a 
străzii. Aș fi putut să aflu mult mai multe detalii dacă mai 
așteptam o zi. 

— Are și documentarea limitele sale, i-o întoarse Lockwood. 
Nimic nu poate înlocui investigația la faţa locului. Pe deasupra, e 
un moment prielnic pentru domnișoara Carlyle să-și testeze 
Auzul. 


72 


— E periculos să fii Ascultător, afirmă George. Știu o fată care 
lucra anul trecut la Epstein și Hawkes. Auz ascuțit și minte brici. 
Dar auzea voci, iar vocile astea au speriat-o în așa hal, încât s-a 
aruncat în Tamisa. 

Am zâmbit îngheţat. 

— Și Marissa Fittes avea Talentul meu, și nu s-a aruncat 
niciunde. 

Anthony Lockwood râse. 

— Bine zis, domnişoară Carlyle. Bun, George, taci din gură că 
am ajuns. 

e 

Clientul nostru locuia într-una din cele patru case despărțite 
printr-un perete comun, care se înălțau la jumătatea unei străzi 
ticsite de case. Clădirea era destul de nouă. Garajul era făcut 
din cărămidă, prevăzut cu o ușă basculantă și o ușă laterală 
care ducea în bucătărie. Înăuntru erau trei motorete, aflate în 
diverse stadii de reparaţie. Aparent, domnul Potter era un 
împătimit al motociclismului. Masa de lucru era lipită de 
peretele ticsit cu unelte agăţate în fel și chip, iar în capăt se 
zărea un maldăr de cutii metalice, majoritatea conţinând piese 
uzate, roţi și motoare dezmembrate. 

Primul lucru pe care l-am observat cu toţii a fost că, spre 
deosebire de masa de lucru și peretele cu unelte, care păreau 
cât de cât curate, zona de depozitare era acoperită cu pânză de 
păianjen, recent ţesută. Câteva fire sclipitoare coborau dintre 
cutii până la podea. În lumina lanternelor am zărit păianjeni cu 
trupul bombat mișunând pe ascuns te miri unde. 

Am petrecut primele câteva ceasuri făcând măsurători și 
observații. George înregistra cu meticulozitate fiecare scădere 
de temperatură, dar cu toţii am simţit o răcire nefirească odată 
cu venirea nopţii. O miasmă amăruie se strecură în nările 
noastre, ca de cadavru aflat în descompunere. Spre miezul 
nopţii, o pală rece de aer străbătu garajul, făcându-mi ceafa 
piele de găină. În colţul îndepărtat al garajului, chiar lângă 
maldărul de cutii, își făcu apariţia o siluetă. Era tăcută și 
nemișcată, o formă albicioasă de mărimea unui om. Am urmărit- 
o în tăcere, cu mâinile pe centuri, dar arătarea nu trăda nicio 
intenţie dușmănoasă. După zece minute, silueta dispăru, iar 
aerul se mai limpezi puţin. 


73 


— Era un tânăr, spuse Lockwood. Purta un soi de uniformă de 
piele. Aţi văzut și voi? 

Am clătinat din cap. 

— Îmi pare rău, dar Viziunea mea nu e la fel de bună ca ata. 
Dar... 

— E limpede cu ce ne confruntăm aici, Lockwood, mă 
întrerupse George. Eu unul am văzut uniforma, ceea ce îmi 
confirmă bănuielile pe care le aveam înainte să venim aici. 
Avem de-a face cu o casă recent construită. Mai toate celelalte 
clădiri de pe strada asta sunt vechi, de dinaintea războiului. In 
urmă cu mulţi ani, pe locul acesta se înălța o casă ca toate 
celelalte, dar a dispărut. De ce? A fost bombardată în timpul 
unui raid aerian. Proiectilul care a distrus casa i-a scurtat 
probabil și zilele tânărului pe care l-am văzut. O fantomă lăsată 
în urmă de Blitzkrieg, un soldat în permisie probabil, iar 
rămășițele lui lumești sunt îngropate undeva sub picioarele 
noastre. 

George își vâri plin de importanţă stiloul în buzunarul de la 
pantaloni, își scoase ochelarii și îi șterse cu ajutorul cămășii. 

Lockwood îl privi nedumerit. 

— Așa crezi tu? Tot ce se poate... cu toate că nu deslușesc 
vreo strălucire mortuară. 

Își propti bărbia în deget, gânditor. 

— În cazul ăsta, clientul nostru va fi tare dezamăgit. Va fi 
nevoit să-și dărâme garajul. 

George ridică din umeri. 

— Ghinion. Trebuie să găsească oasele. N-are de ales. 

— Scuză-mă, dar nu sunt de-acord cu tine, am intervenit. 

Cei doi mă fixară cu privirile. 

— Poftim? spuse George. 

— N-am văzut fantoma la fel de bine, firește, dar cred că am 
observat ceva ce vouă v-a scăpat. Am deslușit un glas stins 
înainte ca Vizitatorul să dispară. Aţi auzit și voi? Nu? Ei bine, 
vocea era stinsă, dar am auzit limpede: „N-am avut timp. Ar fi 
trebuit să verific frânele”. A spus de două ori. 

— Şi ce înseamnă asta? dori să știe George. 

— Înseamnă că Sursa nu se află neapărat sub podele și n-are 
neapărat legătură cu Blitzkriegul. Cred că e într-una dintre acele 
cutii. Ce conţin cutiile? 

— Vechituri, spuse George. 


74 


— Piese de schimb, rosti Lockwood. 

— Întocmai, piese de schimb pentru motorete vechi, pe care 
clientul nostru le-a cules de te miri unde. De unde vin ele? Care 
e istoria lor? Mă gândesc că una dintre ele provine de la o 
motocicletă implicată într-un accident... probabil mortal. 

George pufni. 

— Un accident rutier? Crezi că Sursa provine dintr-o motoretă 
stricată? 

— Crezi că îmbrăcămintea de piele putea fi echipamentul de 
protecție al motociclistului? am ripostat. 

Urmă o tăcere scurtă. Lockwood dădu încet din cap. 

— Ştii... se poate să ai dreptate. Va trebui oricum să 
verificăm. Mâine o să-l rugăm pe client să ne permită o 
investigaţie mai minuțioasă. Până atunci însă, mulțumirile mele, 
domnișoară Carlyle, pentru aportul tău extrem de bine-venit. 
Talentul tău e la înălțime. 

e 

Ca să nu existe dubii, am avut dreptate. Într-una dintre cutii 
am găsit componentele unei motociclete de concurs care, la o 
examinare mai atentă, ne-au spus o poveste cât se poate de 
interesantă. Le-am scos ulterior din garaj și le-am trimis la 
furnalele Fittes, și cu asta basta. Dar acea noapte, când ne-am 
întors într-un târziu acasă, cuvintele de laudă ale lui Lockwood 
îmi răsunau încă în minte. Eram mult prea entuziasmată pentru 
a merge imediat la culcare. N-am urcat la mansardă, ci am 
rămas în bucătărie să-mi fac un sendviș, după care am intrat în 
bibliotecă, o încăpere pe care n-o explorasem decât superficial. 

Era o încăpere întunecată, îmbrăcată în lemn de stejar, 
situată de-a curmezișul coridorului, cum ieșeai din salon. 
Ferestrele erau ascunse sub draperii uriașe, iar pereţii sub 
rafturi negre, ticsite cu volume cartonate. Deasupra șemineului 
atârna un tablou în ulei, reprezentând trei pere coapte. Ici-colo 
se zăreau lămpi prinse în perete, asemenea unor bâtlani. Sub 
lumina uneia dintre ele se afla Anthony Lockwood, tolănit într-un 
fotoliu confortabil. Picioarele lui subţiri și lungi atârnau elegant 
peste braţul fotoliului; un cârlionţ îi trona la fel de elegant pe 
frunte. Lockwood răsfoia o revistă. 

Am șovăit câteva clipe în prag. 

— Ah, domnișoară Carlyle! 

Sări iute în picioare și zâmbi. 


75 


— Intră, te rog. la un loc unde dorești, cu excepţia fotoliului 
maroniu din colţ. E al lui George, și mi-e teamă că are obiceiul 
de-a lenevi în el, la bustul gol. Sper că, odată cu venirea ta, își 
va revizui manierele. Nu-ţi face griji, acum s-a culcat deja. 

M-am așezat în fotoliul din piele, în fața lui. Era moale și 
confortabil, iar singurul lucru care-i știrbea din farmec era 
cotorul de măr uitat pe unul din braţe. Lockwood, care venise să 
aprindă lumina în spatele meu, îl înhăţă cu dibăcie și îl aruncă la 
gunoi, fără să spună nimic. Se aruncă apoi în fotoliu, așeză 
revista în poală și își puse mâinile deasupra. 

Ne-am zâmbit amical. Dintr-odată, mi-am adus aminte că 
eram străini. Acum, că interviurile, prezentările și investigaţiile 
trecuseră - cel puţin pe moment - nu știam ce să spun. 

— L-am văzut pe George urcând la etaj, am rostit în cele din 
urmă. Părea cam... arțăgos. 

Lockwood flutură calm din mână. 

— O să-i treacă. Uneori mai cade în stări din astea. 

În salon se așternu tăcerea. Am devenit conștientă de tic- 
tacul ceasului cu modele complicate de pe șemineu. 

Anthony Lockwood își drese glasul. 

— Deci, domnișoară Carlyle... 

— Spune-mi Lucy. E mai scurt, mai ușor de pronunţat și mai 
puţin protocolar. Dacă tot urmează să lucrăm împreună și să 
locuim în aceeași casă. 

— Într-adevăr. Ai dreptate. 

Își coborî privirile în revistă, apoi se uită din nou la mine. 

— Deci, Lucy... 

Amândoi am râs stânjeniţi. 

— Îţi place casa? 

— Foarte mult. Camera mea e superbă. 

— Și baia? Nu e prea mică? 

— Nu. E exact cum trebuie. Foarte primitoare. 

— Primitoare? Mă bucur. 

— Voiam să te întreb ceva, legat de numele tău, am spus pe 
neașteptate. Am observat că George îţi spune Lockwood. 

— La numele ăsta răspund, de cele mai multe ori. 

— Nu-ţi spune nimeni Anthony? 

— Mama mă striga așa. Și tata. 

Urmă o pauză. 

— Dar Tony? Ti-a zis cineva Tony până acum? 


76 


— Tony? Uite ce-i, domnişoară Ca... scuze, Lucy. Poţi să-mi 
spui cum dorești, atâta vreme cât e Lockwood sau Anthony. Nu 
Tony, te rog, sau Ant. Și dacă-mi spui vreodată Șefu, mi-e teamă 
că voi fi nevoit să te-arunc în stradă. 

Tăcere. 

— Ăăă, ţi-a zis cineva vreodată Șefu? am întrebat. 

— Prima mea secretară. N-a rezistat prea mult aici. 

Anthony îmi zâmbi. l-am zâmbit înapoi. Bătăile ceasului 
crescură parcă în intensitate. Regretam tot mai mult că nu 
urcasem la mine în cameră. 

— Ce citești? am întrebat. 

Lockwood ridică revista. Pe copertă apărea o blondă cu dinți 
de-un alb imaculat, ieșind dintr-o mașină neagră. La reverul 
rochiei purta o crenguță de lavandă, iar geamurile mașinii erau 
ranforsate cu gratii de fier. 

— London Society, mă lămuri el. O fiţuică foarte plictisitoare, 
dar afli ce se mai întâmplă prin oraș. 

— Și ce se întâmplă? 

— Petreceri, în mare parte. 

Îmi aruncă revista. Fotografii peste fotografii cu doamne și 
domni îmbrăcaţi elegant, la taifas în saloane aglomerate. 

— Ai zice că Problema i-ar duce pe oameni cu gândul la 
nemurirea sufletului, spuse Lockwood. Dar în cazul bogătanilor, 
are efectul contrar. les în oraș, se gătesc, își petrec noaptea 
dansând într-un hotel bine păzit și se înfiorează gândindu-se la 
Vizitatorii care bântuie străzile Londrei... Fotografiile pe care le- 
ai văzut sunt de la petrecerea dată de DCCAP, Departamentul 
de Cercetare și Control al Activităţilor Parapsihologice, cu o 
săptămână în urmă. Au fost prezenţi șefii celor mai importante 
agenţii. 

— Așa deci... 

Am zăbovit puţin asupra fotografiei. 

— Ai fost și tu invitat? Te găsesc aici? 

Lockwood ridică din umeri. 

— Nu. Prin urmare, nu. 

Am  frunzărit puţin revista, urmărind foșnetul ritmic al 
paginilor. 

— În anunţ scria că Lockwood e o agenţie renumită, am spus. 
Nu-i tocmai adevărat, nu? 

Paginile foșneau, ceasul ticăia. 


77 


— Să zicem că am exagerat puţin. Mulţi exagerează. Tu, de 
pildă, ai exagerat puţin când ai zis că ai parcurs toate cele patru 
Stagii de pregătire. La scurtă vreme după interviu am sunat la 
regionala DCCAP din nordul Angliei și am aflat că ai absolvit 
doar primele trei Stagii. 

Mă fixă cu ochii săi mari și negri, fără urmă de supărare. 
Dintr-odată, mi-am simţit gura uscată, iar inima a început să-mi 
bubuie în piept. 

— Păi... îmi... îmi pare rău. Doar că... 

Mi-am dres glasul. 

— Vreau să zic... merit acea calificare, doar că stagiatura mea 
alături de agentul Jacobs nu s-a terminat în cele mai bune 
condiţii, și n-am mai dat examenul. lar când am venit aici... ei 
bine, aveam nevoie de slujba asta ca de aer. Imi pare rău, 
Lockwood. Ar ajuta la ceva dacă ţi-aș povesti despre pățania cu 
Jacobs? 

Anthony Lockwood ridică o mână. 

— Nu, rosti el. Nu are importanţă. Ce-a fost, a fost. Acum 
contează doar ce va fi. Și știu deja că ești la înălțimea 
așteptărilor. În ceea ce mă privește, te asigur că într-o bună zi 
agenţia noastră va fi una dintre cele mai respectabile din 
Londra. Crede-mă pe cuvânt, știu ce vorbesc. lar tu, Lucy, ai 
ocazia să contribui la planul meu. Ştii meserie și mă bucur că ni 
te-ai alăturat. 

Vă puteți închipui cât de roșie m-am făcut în obraji, de rușine 
că am fost prinsă cu cioara vopsită, de încântare că am fost 
lăudată și de entuziasm pentru planurile sale ambiţioase. 

— Nu-s convinsă că George e de aceeași părere, am spus. 

— Stai liniștită, și el e impresionat de abilităţile tale. La 
interviu l-ai lăsat mască. 

În minte mi-a venit gama bogată de sforăituri și căscaturi pe 
care mi le adresase în timpul interviului, precum și înțepăturile 
care urmaseră. 

— Acesta este felul său de a-și arăta încântarea? 

— O să te obișnuiești cu el. Lui George nu-i plac ipocriţii, 
oamenii care-ţi vorbesc frumos în față și te critică pe la spate. El 
se comportă taman pe dos. Și, pe deasupra, e un agent de 
primă mână. Într-o vreme, a lucrat la Fittes. Acolo se pune preţ 
pe maniere, discreție și cumpătare. Știi cât a rezistat? 

— Douăzeci de minute? 


78 


— Șase luni. Asta demonstrează cât de bun e. 

— Dacă au rezistat atâta vreme cu el, trebuie că e un as în 
domeniu. 

Lockwood îmi zâmbi radios. 

— În opinia mea, cu tine și cu George în echipă, nimic nu ne 
poate sta în cale. 

Pentru câteva clipe, totul mi s-a părut limpede, real. Am aflat 
în curând că era greu să nu fii de-acord cu el când își însoțea 
vorbele cu acel zâmbet. 

— Îţi mulțumesc. Sper să fie așa. 

Lockwood izbucni în râs. 

— Aici nu-i vorba de speranţă. Cu talentele noastre, cine ne 
poate opri? 


79 


III: MEDALIONUL 


9. 


E uimitor cât de repede se răspândesc flăcările într-o casă 
obișnuită, de la periferia orașului. Inainte ca eu și Lockwood să 
ne azvârlim de la fereastră - poate chiar în timp ce ne luptam cu 
fantoma - un vecin a dat alarma. Serviciile de urgenţă au 
răspuns cu promptitudine și au sosit în câteva minute. Dar când 
echipajul special nocturn, dotat cu tunici de zale și escortat de 
agenţi Rotwell, a dat buzna în curte, etajul fusese înghiţit deja 
de flăcări. 

Văpăi albe se revărsau prin ferestrele casei, asemenea unor 
cascade răsturnate. Țiglele luceau și crăpau de la dogoarea 
dinăuntru, scânteind în întuneric ca solzii de pe spinarea unui 
dragon. Flamuri de foc ieșeau în spirale prin coșuri, împroșcând 
scântei peste copacii și clădirile din apropiere. Dedesubt, ceața 
se învolbura în nuanţe de portocaliu. Agenţi, medici și pompieri 
fugeau dintr-o parte în alta, într-un nor de lumină și umbră. 

În miezul acelei vânzoleli stăteam noi doi, la rădăcina tufelor 
care ne salvaseră vieţile. Am răspuns la întrebările medicilor. l- 
am lăsat să ne examineze. În jur se auzea zgomotul apei care 
țâșnea din furtunuri și trosnetul lemnului. Supraveghetorii 
dădeau ordine sonore unor copii pe chipul cărora se citea 
înverșunarea, niște băieţi și fetițe în jachete care împrăștiau 
sare pe iarbă. Părea un tablou suprarealist, un episod din alte 
locuri și vremuri. Până și faptul că supravieţuisem părea 
neverosimil. 

Norocul nostru că domnul și doamna Hope nu erau pasionaţi 
de grădinărit, astfel că tufele din spatele casei fuseseră lăsate 
să crească în voie, înalte, dese și cu ramuri elastice. Drept 
urmare, când am sărit și am căzut pe ele, luând la rând crengile 
în chip extrem de dureros din vârf și până aproape de sol, ne- 
am zdrenţuit hainele, ne-am tăiat și rănit în varii locuri, dar nu 
ne-am rupt gâtul, așa cum era de așteptat. 


80 


O limbă de foc ţâșni din coș și se revărsă peste acoperiș. Eu 
zăceam nemișcată, holbându-mă în gol, în timp ce un doctor îmi 
pansa braţul. Mă gândeam la fetița din spatele peretelui. 
Probabil nu mai rămăsese mare lucru din ea. 

Eram vinovată de tot acest haos. Nu era nevoie să dăm piept 
cu fantoma. Am fi putut s-o lăsăm... nu, ar fi trebuit s-o lăsăm în 
pace după ce am descoperit cât de periculoasă era. Lockwood 
bătuse în retragere, dar reușisem să-l conving să rămână acolo 
și să-și facă treaba. Din cauza acelei decizii, ajunsesem în 
situaţia de faţă. 

— Lucy! se auzi glasul lui Lockwood. Trezește-te! Vor să te 
ducă la spital, să te panseze. 

Aveam buzele umflate pe-o parte și-mi era greu să vorbesc. 

— Cum... cum rămâne cu tine? 

— Trebuie să vorbesc cu cineva. Vin și eu mai încolo. 

Ameţisem și nu mai vedeam bine. Pe deasupra, nu puteam 
să-mi deschid ochiul stâng. Mi s-a părut că zăresc un bărbat în 
costum negru lângă cârdul de medici, dar nu puteam fi sigură. 
Cineva m-a ajutat să mă ridic. M-am lăsat purtată spre 
ambulanţă. 

— Lockwood, e numai vina mea. 

— Prostii. E responsabilitatea mea. Nu-ţi face griji. Ne vedem 
în curând. 

— Lockwood... am îngăimat, dar silueta lui pierise în flăcări și 
ceaţă. 

e 

Doctorii și-au făcut treaba. M-au cusut bine. În zori, juliturile 
fuseseră curățate și pansate, iar braţul prins într-o fașă. Mă 
simţeam înțepenită și aveam în continuare dureri, dar, cu toate 
că șchiopătam puţin, n-aveam nimic rupt. Scăpasem ușor. Se 
pusese problema să mai stau o vreme sub supraveghere 
medicală, dar eu una mă săturasem de spitalul lor. Doctorii au 
protestat puţin, dar eram agent și cuvântul meu avea greutate. 
Mi-au dat drumul la primele ore ale dimineţii. 

M-am întors pe Portland Row la puţin timp după stingerea 
lămpii contra fantomelor. În spatele obloanelor se auzea încă un 
zumzet electric. La sediu, birourile de la demisol erau luminate, 
dar la etajele superioare nu se zărea niciun licăr. N-aveam 
niciun chef să-mi caut cheile, așa că m-am rezemat de ușă și am 
apăsat soneria. 


81 


Am auzit zgomot de pași în fugă. Ușa se deschise dintr-odată 
și în prag apăru George, roșu în obraji, holbându-se la mine. 
Părul îi era mai răvășit ca de-obicei, și purta aceleași haine ca în 
ziua precedentă. 

Când dădu cu ochii de chipul meu umflat și plin de zgârieturi, 
șuieră a mirare printre dinţi, dar nu spuse nimic. Se dădu la o 
parte și îmi făcu loc să intru, apoi închise ușa discret în urma 
mea. 

În antreu domnea întunericul. M-am întins înspre craniul de 
cristal de pe masă și am aprins felinarul. Brusc, furăm învăluiţi 
de-o aură plăpândă, emanată de rânjetul craniului. Privirile mele 
se opriră asupra talismanelor tribale de pe etajeră: urcioare și 
măști și tigve goale pe dinăuntru, pe care, potrivit lui Lockwood, 
anumiţi aborigeni le purtau în loc de pantaloni. 

Lockwood... 

— Unde e? am întrebat. 

George nu se mișcase din prag. Lumina felinarului se oglindea 
în ochelarii lui și nu puteam să-i zăresc ochii. | se pusese un nod 
în gât. 

— Unde e? am întrebat încă odată. 

— La Scotland Yard, scânci George. 

— La poliţie? Credeam că e la spital. 

— A fost la spital. Acum e la DCCAP. 

— De ce? 

— Oare de ce? Probabil pentru că aţi dat foc casei cuiva, 
Lucy? Cine poate ști? 

— Trebuie să mă duc la el. 

— N-o să intri. Și eu am vrut să merg, dar mi-a zis să rămân 
aici. 

Mi-am îndreptat privirea de la George la ușă, apoi la bocancii 
mei încă mânjiţi cu funingine și ipsos. 

— Ai vorbit cu el? 

— M-a sunat de la spital. Ofiţerul Barnes aștepta să-l ia. 

— E teafăr? 

— Nu știu, cred că da, însă... Brusc își schimbă tonul vocii. Tu 
n-arăţi bine deloc. Ce-i cu brațul? E rupt? 

— Nu, e scrântit puţin. O să se vindece în câteva zile. Ai zis 
„însă”. Însă ce? 

— A fost Atins. 

— George! 


82 


— Nu te rezema de perete. Murdărești tapetul. 

— La naiba cu tapetul, George! N-a fost Atins. Mi-aș fi dat 
seama! 

George rămase neclintit și continuă să vorbească monoton. 

— Nu zău? Mi-a zis că a fost Atins în timp ce tu te ocupai de 
Sursă. În timp ce se lupta cu fantoma, una dintre spiralele ei 
ectoplasmice l-a atins pe mână. l-au administrat o doză de 
adrenalină în ambulanţă, pentru a opri putregaiul. Lockwood 
zice că se simte bine. 

Capul îmi vâjâia. Să fi fost adevărat? Totul se întâmplase cu 
atâta repeziciune, iar clipele petrecute în grădină erau învăluite 
în ceaţă. 

— Cât de mult l-a afectat? 

— Până să-i aplice tratamentul? George ridică din umeri. Zi-mi 
tu. 

— De unde să știu? m-am răstit la el. N-am fost de față. 

Răcnetul lui George mă făcu să tresar. 

— Ar fi trebuit să fii acolo! 

Palma sa izbi peretele cu forță, făcând ca una dintre tigvele 
de pe raftul bibliotecii să cadă la podea. 

— Așa cum ar fi trebuit să previi Atingerea! Da! Cred că a fost 
destul de rău! I s-a umflat mâna. Mi-a zis că, la un moment dat, 
degetele sale arătau ca niște crenvurști albaștri, dar cu toate 
astea au fost nevoiţi să-l vâre cu forța în ambulanţă. Știi de ce? 
Pentru că te căuta pe tine. Voia să vadă dacă ai scăpat teafără! 
Și nu s-ar fi potolit, deși Atingerea l-ar fi dat gata în cel mult o 
oră, dacă un om cu capul pe umeri nu i-ar fi înfipt o seringă în 
fund. Nu-i chip să-l ţii locului! N-a mai așteptat să mă întorc azi- 
noapte! N-a mai avut răbdare să mă documentez ca lumea, să 
aflu exact cu ce vă confruntati. Nici gând! Mult prea grăbit, ca 
întotdeauna. Și dacă ar fi avut puţină răbdare... George trase un 
șut violent tigvei, care zbură prin antreu. Nu s-ar fi întâmplat 
toată porcăria asta! 

Stop joc. În ultimele douăsprezece ore aproape că fusesem 
răpusă de o fantomă cumplită. Căzusem de la etaj într-o tufă. 
Îmi scrântisem mâna. Timp de șase ore, un individ plin de 
coșuri, înarmat cu o pensetă, îmi scosese rămurele și spini din 
părţile sensibile. Ca să nu mai zic că dădusem foc unei căsuțe 
dintr-un cartier mărginaș. Colac peste pupăză, Lockwood fusese 
Atins de fantomă și, teafăr sau nu, era anchetat de poliţie. In 


83 


acea clipă nu-mi doream decât o baie fierbinte, ceva de ronţăit 
și multă odihnă... și să-l văd cât mai curând pe Lockwood. 

În schimb, trebuia să îndur izbucnirile lui George, ceea ce 
înrăutăţea lucrurile. 

— Taci, George, am zis obosită. Nu-i momentul acum. 

George veni roată în jurul meu. 

— Nu? Și-atunci când va fi momentul? Când tu și Lockwood o 
să fiți morţi? Când o să-mi apăreţi amândoi în miez de noapte, 
plutind în afara liniei de fier cu spirale de ectoplasmă în urma 
voastră și viermi ieșindu-vă pe ochi? Minunat. Hai să avem 
atunci discuția asta! 

— Încântător, am pufnit. Nu m-aș întoarce în veci așa. Aș lua o 
înfățișare mai prietenoasă. 

— Nu zău? urlă George, indignat. De unde știi ce tip de 
Vizitator vei fi, Lucy? Nu știi nimic despre ei. Nu citeşti 
materialele pe care ţi le dau. Nu iei notițe în timpul anchetelor. 
Pe voi vă interesează numai să găsiţi cât mai repede Sursa! 

M-am apropiat ameninţător de el. Dacă nu m-ar fi durut 
mâna, l-aș fi împuns în pieptul lui dolofan. 

— Pentru că de-aici ne vin banii, George. Dacă am răsfoi toată 
ziua reviste vechi, ca tine, n-am ajunge niciunde. 

Mă săgetă cu privirile din spatele ochelarilor săi tembeli. 

— Niciunde, da? 

— Întocmai. Dacă n-ai fi atât de obsedat de lecturile astea, 
am fi rezolvat de două ori mai multe cazuri în ultimele luni. leri, 
de pildă, am așteptat toată după-amiaza să te-ntorci. Ai fi putut 
să ni te alături oricând, dar tu ai preferat să-ţi petreci timpul în 
bibliotecă. Ti-am lăsat un bilețel politicos pe Faţa de Masă 
Gânditoare. Am plecat abia la cinci după-masa. 

— Trebuia să așteptați, rosti el cu glas stins. 

— Și ce dacă n-am așteptat? Cu ce-ar fi schimbat asta 
lucrurile? 

— Cu ce-ar fi schimbat...? Vino cu mine și-am să-ţi arăt! 

George făcu câţiva pași în spate, apoi se răsuci pe călcâie și 
mă conduse în bucătărie. Fără să ia în seamă icnetele mele 
dezgustate la vederea mormanelor de vase nespălate, deschise 
ușa de la demisol și cobori treptele de fier cu zgomot. 

— Haide! strigă după mine. Dacă nu ţi-e peste mână! 

Înjurătura mea ar fi închegat laptele din bol, dacă acesta n-ar 
fi zăcut acolo de cel puțin treizeci și șase de ore. Eram nervoasă 


84 


la culme. Am coborât în urma lui George, bocănind la fel de 
zgomotos pe trepte. Pe biroul lui, singurul luminat de altfel, 
zăceau teancuri de hârtii, cești murdare, cotoare de măr, pungi 
de chipsuri și sendvișuri pe jumătate mâncate, semn că nu 
dormise de multe ceasuri. Printre sutele de obiecte, undeva spre 
capătul biroului, se zărea și borcanul cu fantome. Era dezvelit, 
iar craniul se întrezărea puţin prin pâcla de culoare galbenă. 
Dintr-un motiv sau altul, căpăţâna decapitată plutea cu susul în 
jos. 

George înhăţă câteva foi de pe birou. N-am mai avut răbdare 
și am pus toate tunurile pe el. 

— Știi care-i problema ta? Ești gelos. 

George se holbă la mine. 

— Pe cine? 

— Pe mine. _ 

George slobozi un hohot de râs. În colțul mesei, capul din 
borcan își arătă și el indignarea, mimând exasperarea. 

— Nu zău! făcu George. Eşti tare! Tocmai ai ars din temelii 
casa clientei noastre. Ești de departe cea mai bună asistentă. 

— Sunt! Ultimul deţinător al postului îngrașă viermii. 

George șovăi. 

— Nu asta-i ideea. 

— Ba tocmai asta-i ideea. Am supravieţuit, și nu oriunde, ci 
luptând în linia întâi. Unde tu nu prea apari, George, iar asta 
începe să te roadă, nu-i așa? Te simţi puţin dat la o parte. 
Ghinion! N-o să mă simt vinovată că fac și dreg, indiferent ce-o 
să-mi spui. Meseria asta nu înseamnă cărți prăfuite, ci acțiune și 
eficiență. 

— Bine, rosti el, potrivindu-și ochelarii pe nasul borcănat. 
Bine. S-ar putea să ai dreptate. Mă mai gândesc la ce-ai zis. Şi-n 
timpul ăsta, ţi-aș sugera să arunci un ochi pe dosarul ăsta 
prăfuit pe care l-am întocmit ieri, în timp ce voi eraţi dincolo, 
uitând cu maximă eficienţă să vă împachetați lanţurile. Am găsit 
un act de la Registrul Locuinţelor. Sheen Road numărul 62, 
unde-ați fost voi. Apar aici toţi proprietarii din ultima sută de 
ani. Domnul și doamna Hope sunt ultimii, însă de ei știați deja. 
Ceea ce nu știați voi e că în urmă cu aproximativ cincizeci de 
ani, casa a fost cumpărată de o anume domnișoară Annabel E. 
Ward. Bagă la cap. leri am lipsit mai mult ca de obicei pentru că 
am fost la Arhivele Naţionale, căutând informaţii în ziare despre 


85 


toți foștii proprietari. De ce? Pentru că nu-mi plac surprizele. Și 
culmea, am fost surprins. Voiam să aflu dacă vreunul dintre 
acești proprietari a intrat vreodată în atenţia presei. Ghici ce? L- 
am găsit pe unul dintre ei. 

Cu degetele sale grăsuțe și albastre (de la cerneală), îmi 
împinse un extras dintr-un ziar. Era un articol din urmă cu 
patruzeci și nouă de ani, din Richmond Examiner. 


Tânără dispărută: 
Poliţia cere ajutorul publicului 


Organele de poliție care anchetează dispariția 
distinsei domnișoare Annabel Ward au solicitat ieri 
cooperarea publicului, în vederea obținerii de noi 
informații. 

Domnișoara Ward, în vârstă de douăzeci de ani, 
rezidentă pe Sheen Road, Richmond, a fost văzută 
ultima oară în noaptea de sâmbătă, 21 iunie, când a 
luat cina alături de câtiva prieteni în localul Gallops de 
pe Chelsea Bridge Street. Tânăra a părăsit 
restaurantul la scurt timp după miezul nopții, și nu s-a 
prezentat a doua zi la o întâlnire. Detectivii au 
anchetat deja mai mulți apropiati ai tinerei, dar fără 
rezultate concludente. Oricine deține informații utile 
este rugat să telefoneze la numărul de mai jos. 

În ultimele zile, poliția a întreprins investigații legate 
de dispariția fetei - o tânără din înalta societate și o 
actriță în devenire - în preajma casei, precum și în 
zonele învecinate. lazurile și râurile sunt cercetate cu 
ajutorul scafandrilor. Între timp, tatăl domnișoarei 
Ward, dl Julian Ward, a declarat că oferă o recompensă 
substanțială pentru orice... 


— Întâmpini dificultăţi în citirea articolului? făcu George. Te 
înţeleg. Are peste două paragrafe. Dă-mi voie să clarific 
lucrurile. Deși nu se menţionează adresa, cred că e limpede că e 
vorba de aceeași Annabel Ward care apare în Registrul 
Locuinţelor. Data se potrivește. Locuia pe Sheen Road, numărul 
62, casa în care tu și Lockwood v-aţi grăbit să începeţi 
investigația. Să fie o coincidenţă? Tot ce se poate, dar 


86 


descoperirea m-a pus pe gânduri. Așa că m-am întors într-un 
suflet aici, să vă pun în gardă, și ce-am găsit? Casa goală. Dar 
nu mi-am făcut griji, gândindu-mă că aveți tot echipamentul la 
voi. De-abia mai târziu am descoperit că uitaserăți lanţurile. 

Se așternu tăcerea. Fantoma din borcan se risipi într-o masă 
de plasmă luminoasă, granulară,  învolburându-se încet 
asemenea apei verzi la fundul unei fântâni. 

— Se potrivește ceva din ce-ai citit cu experienţa de astă- 
noapte? 

Toată furia se scurse din mine pe dată. Mă simţeam epuizată. 

— Ai o poză cu fata? am întrebat. 

Firește că avea. O scoase din teancul de hârtii. 

— Atâta am, deocamdată. 

Poza apăruse într-un alt număr din Richmond Examiner. O 
tânără îmbrăcată într-o haină de blană, surprinsă de lumina 
bliţurilor la ieșirea dintr-o clădire. Se întrezărea o urmă de picior, 
avea dinţi albi și coafura în stilul stup de albine. Probabil că 
tocmai ieșise dintr-unul din acele localuri distinse, care făceau 
deliciul gazetarilor. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ar fi apărut 
fără îndoială în revistele lui Lockwood, pozând cu ochi sticloși pe 
o jumătate de pagină, și cu siguranţă aș fi urât-o. 

Dar așa, în minte nu-mi venea decât chipul ei din perete, lipsit 
de ochi, zbârcit și presărat cu pânze de păianjen. Imaginea 
aceea mă întrista. 

— Da, am spus. Ea e. 

— Fantastic, exclamă George, după care nu mai spuse nimic. 

— Scrie aici că au cercetat casa, am murmurat. Probabil că nu 
suficient de atent. 

Stăteam amândoi la masă, holbându-ne la poză și la ziarul 
acela prăfuit. 

— Cine a ascuns-o a făcut o treabă excelentă, spuse George 
într-un târziu. Nu uita, asta se întâmpla înainte ca Problema să 
fie recunoscută de toată lumea. Altfel, ar fi trimis niște detectivi 
cu puteri parapsihologice. 

— Dar de ce nu s-a manifestat fantoma încă de la bun 
început? De ce-a așteptat atâta amar de vreme? 

— Ajunge să fi fost prea mult fier în casă. Un pat metalic, de 
pildă, ar fi fost suficient s-o ţină la respect. Poate că familia 
Hope a făcut curăţenie prin casă și a schimbat mobila, și astfel 
Sursa a fost eliberată. 


87 


— Au făcut într-adevăr schimbări. Domnul Hope a transformat 
dormitorul în cameră de lucru. 

— Mă rog, asta nu mai contează acum. 

Işi șterse ochelarii de cămașă. 

— |mi pare rău, George. Ai avut dreptate. Ar fi trebuit să 
așteptăm. 

— lar eu ar fi trebuit să vin acolo. E atât de greu să găsești un 
taxi noaptea... 

— N-ar fi trebuit să-mi ies așa din pepeni. Eram îngrijorată. 
Sper doar că Lockwood e teafăr și sănătos. 

— O să-și revină. Nici eu nu trebuia să-mi pierd cumpătul sau 
să dau cu piciorul în talismanul ăla de fertilitate. L-am spart, nu-i 
așa? 

— N-o să bage de seamă. Pune-l înapoi pe raft. 

— Da. 

George își potrivi ochelarii pe nas și mă fixă cu privirea. 

— Îmi pare rău că te-ai lovit la mână. 

Părerile de rău s-ar fi ţinut probabil lanț până la infinit dacă 
faţa din borcan nu mi-ar fi atras atenţia, arătându-și în fel și chip 
dezgustul pentru discuţia noastră. 

— Chestia aia n-aude ce vorbim, nu? 

— Atâta vreme cât se află în spatele sticlei argintate, nu. Hai 
sus. O să-ţi pregătesc ceva de mâncare. 

M-am îndreptat spre treptele spiralate. 

— Va trebui să speli vasele întâi. O să dureze o vreme. 

e 

Avusesem dreptate. M-am îmbăiat și m-am îmbrăcat, dar 

când am coborât jos, pe jumătate înţepenită, George încă nu 
pusese ouăle și costita la prăjit. Nici bine nu mi-am rezemat 
umărul betegit de masă, aplecându-mă după sare, că soneria se 
făcu din nou auzită. 
_ Am schimbat o privire cu George. Ne-am dus amândoi la ușă. 
In prag stătea Lockwood. Paltonul său era ars și zdrențuit, iar 
cămașa avea gulerul sfâșiat. Era zgâriat pe faţă. Ochii săi mari, 
luminoși, precum și pomeţii ieșiți în relief aduceau mult cu 
trăsăturile unui invalid proaspăt sculat din pat. Deși mă 
temusem c-o să-l văd umflat, era mai costeliv ca niciodată. 
Lockwood făcu câţiva pași cu greutate. În lumina antreului, am 
observat că mâna lui stângă era bandajată cu un strat subţire 
de tifon. 


88 


— Bună, George, rosti el cu glas tremurând. Bună, Lucy. 

Se clătină pe picioare, gata să cadă. Ne-am repezit la el să-l 
ajutăm, iar Lockwood ne răsplăti cu un zâmbet cald. 

— E bine să fii acasă. Hei, ce-a păţit tigva mea? 


10. 


În acea zi, Lockwood nu fu deloc în apele lui, fie pentru că 
atingerea fantomatică i se strecura încă prin vene, fie din cauza 
anchetei îndelungate de la Scotland Yard. Asemenea mie, 
dormise toată dimineaţa. La prânz ciuguli puţin din plăcinta cu 
brânză și mâncarea de mazăre pregătite de George. Abia se 
târa și vorbea foarte puţin, ceea ce era complet atipic pentru el. 
După-masă se instală în sufragerie, vârându-și brațul beteag sub 
un morman de sticle cu apă caldă, și se holbă cu priviri pierdute 
pe fereastră. 

Eu și George i-am ţinut companie în tăcere toată după- 
amiaza. Eu m-am apucat să citesc un roman poliţist de duzină. 
George experimentă pe fantoma din borcan, improvizând un mic 
circuit electronic pentru a emite șocuri electrice în sticlă. Poate 
ca o formă de protest, sau poate din alt motiv neștiut, fantoma 
nu avu nicio reacție. 

Înspre ora patru, când soarele se pregătea deja să apună, 
Lockwood ne surprinse pe amândoi, cerându-ne registrul. Erau 
primele cuvinte rostite după ore în șir de tăcere. 

— Ce mai avem pe listă, George? întrebă el, când băiatul 
rotofei aduse catastiful negru. Ce cazuri ne mai așteaptă? 

George răsfoi ultimele pagini. 

— Avem doar câteva, spuse George. Am fost înștiinţaţi despre 
o „arătare neagră și înspăimântătoare” în parcarea unui off- 
licence?. Poate fi orice, de la un Spectru Întunecat la o Umbră 
Ștearsă. Urma să începem investigaţiile în seara asta, dar am 
amânat vizita prin telefon. Mai avem și niște „bubuituri sinistre” 
într-o casă din Neasden... Cel mai probabil un Ciocănitor, posibil 
și un Poltergeist slab, însă nu avem suficiente date ca să tragem 
concluzii. Apoi, o „umbră întunecată, nemișcată”, observată într- 
o grădină din Finchley... posibil un Pândar sau o Umbră. Ah, o 


2 Local unde se vând băuturi pentru acasă. (n.tr.) 
89 


rugăminte urgentă din partea doamnei Eileen Smithers, din 
Chorley. Stă singură în căsuţa ei și în fiecare noapte aude... 

— Stai numai o clipă. Ai spus cumva Eileen Smithers? Nu 
cumva am mai lucrat pentru ea? 

— Ba da. Data trecută a fost un „urlet înfiorător și imaterial” 
venit din salon și bucătărie. Atunci am crezut că avem de-a face 
cu un Spirit Urlător. În realitate, Bumbles, pisica vecinilor, a 
rămas blocată într-o gaură din perete. 

Lockwood își dădu ochii peste cap. 

— Doamne, îmi aduc aminte. Și-acum? 

— Un „vaiet nelumesc, ca de copil”, în pod. Pe la miezul 
nopţii... 

— E afurisita aia de pisică, făcu Lockwood, scoțându-și braţul 
de sub sticle și mișcându-și degetele cu grijă. Pielea sa păstra 
încă o nuanţă vagă de albastru. 

— Una peste alta, nu e cea mai palpitantă agendă din istoria 
agenţiilor parapsihologice, nu? Pândari, Umbre și Bombonel, 
motanul roșcovan. Unde s-au dus cazurile fericite, precum 
Teroarea de la Mortlake sau Duhul din Dulwich? 

— Dacă prin „fericite” înţelegi fantome puternice și greu de 
combătut, ar trebui să fii mândru de noaptea trecută. Problema 
e că... ne-a luat pe nepregătite. 

— După cum au ţinut să-mi amintească de o sută ori cei de la 
Scotland Yard, mârâi Lockwood. Nu, prin cazuri „fericite” înţeleg 
acelea care ne umplu buzunarele. Astea sunt slujbe 
neînsemnate. 

Se așeză înapoi în fotoliul său. 

Rar se întâmpla ca Lockwood să aducă în discuţie banii. De 
regulă, nu asta îl motiva. Urmă o liniște stânjenitoare. 

— Vei fi surprins să afli că George a descoperit câte ceva 
despre fata-fantomă, am rostit cu voioșie în glas. Povestește-i, 
George. 

El așteptase cu înfrigurare această clipă. Scoase articolul din 
buzunar și îl citi de la cap la coadă. Lockwood, care de obicei nu 
se arăta interesat de identitatea Vizitatorilor, nici măcar de cei 
care nu-i făcuseră zile fripte, ascultă cu indiferenţă. 

— Annabel Ward? rosti el în cele din urmă. Așa o chema pe 
fată? Mă întreb cum a murit. 

— Și cine a ucis-o, am adăugat. 

Lockwood ridică din umeri. 


90 


— A trecut jumătate de veac de-atunci. Nu vom afla niciodată. 
Mă preocupă mai mult acum prezentul. Fantoma ei ne-a băgat 
în bucluc. Poliţia nu e câtuși de puţin încântată de incendiul 
provocat... 

— Totuși, ce s-a petrecut azi-noapte, după ce-aţi părăsit casa? 
întrebă George. 

— Nu mare lucru. Am dat o declaraţie. Mi-am construit 
apărarea destul de temeinic: Vizitator periculos, viețile noastre 
erau în primejdie, am fost nevoiţi să acționăm pe moment, toate 
banalităţile astea. Dar nu păreau foarte convinși. 

Acestea fiind zise, își fixă din nou privirile pe fereastră. 

— Ce urmează acum? am întrebat. 

Lockwood clătină din cap. 

— Om trăi și om vedea. 

Răspunsul veni mai repede decât ne aşteptam. La nici 
douăzeci de minute după discuție, cineva bătu la ușă. George 
cobori să deschidă. Se întoarse în scurt timp cu o carte de vizită 
cu margini albastre în mână, și cu o mină abătută. 

— Te caută domnul Montagu Barnes de la DCCAP, spuse el 
sumbru. Ești acasă? 

— N-am de ales, oftă Lockwood. Ştie că nu pot ieși azi din 
casă. Asta e. Poftește-l înăuntru. 

Departamentul de Cercetare și Control al Activităţilor 
Parapsihologice e una dintre cele mai puternice organizații din 
țară. Intr-o oarecare măsură ţine de guvern și de poliție, dar în 
realitate se află sub conducerea unor foști detectivi, ajunși la o 
vârstă la care nu mai pot face faţă nici măcar meseriei de 
supraveghetor. Unul dintre rolurile lor cele mai importante e să 
țină agenţiile sub observaţie și să se asigure de respectarea 
reglementărilor. 

Inspectorul Barnes era un adevărat împătimit al regulilor. Un 
om din cale-afară de sâcâitor, care manifesta o aversiune 
profundă faţă de orice abatere de la litera regulamentului 
DCCAP. Lockwood și George avuseseră de-a face cu el de câteva 
ori, cu precădere înainte să mă angajez. Era prima oară când îl 
vedeam de aproape, așa că l-am măsurat cu atenţie din priviri. 

Era un bărbat mărunţel, îmbrăcat într-un costum închis la 
culoare, destul de șifonat. Purta o pelerină lungă și maronie 
care-i ajungea până la genunchi, iar pe cap o pălărie melon, de 
asemenea maro. Avea părul rar și lins, excepţie făcând mustaţa 


91 


aspră și stufoasă, ca o perie proaspăt cumpărată. Nu puteam să- 
i ghicesc vârsta. Avea probabil în jur de cincizeci de ani, cu toate 
că mie mi se părea nespus de bătrân, pe punctul de a deveni el 
însuși un Vizitator. Avea o expresie sumbră și melancolică 
întipărită pe chip, de parcă toată căldura și bucuria fuseseră 
alungate cu totul din sufletul său, astfel că pielea îi atârna trist 
sub orbitele ochilor. Avea însă o privire vicleană și 
pătrunzătoare. 

Lockwood se ridică înțepat, îl salută cordial și îl pofti să se 
așeze. George luă borcanul de pe bufet și îl acoperi cu eșarfa. 
Eu m-am dus să pregătesc ceaiul. 

Când m-am întors, Barnes ședea în mijlocul canapelei - nu-și 
dăduse jos pălăria și nici pelerina - cu mâinile așezate cuminţi 
pe genunchi. Tinuta lui era deopotrivă impunătoare și bizară. In 
acel moment studia colecţia de obiecte stranii de pe perete. 

— Cei mai mulţi oameni, rosti el cu un timbru oarecum nazal, 
se mulțumesc să admire peisaje bucolice. Obiectele astea nu 
par foarte igienice. Spune-mi, ce-i drăcovenia aia roasă de 
molii? 

— Un băț de spirite tibetan, explică Lockwood. Are peste o 
sută de ani. Eu unul cred că vechii dalai-lama alungau fantomele 
în globurile acelea goale ce atârnă între stegulețe. Aveţi ochi 
ageri, domnule Barnes. E printre cele mai de preț obiecte din 
colecția mea. 

Inspectorul pufni pe sub mustață. 

— Mie-mi pare o drăcovenie exotică... 

Își întoarse privirea către noi. 

— Ei bine, mă bucur să văd că vă ţineţi atât de bine. Ba chiar 
sunt puțin uimit. Când v-am văzut azi-noapte în grădină, eram 
convins că o să rămâneţi o săptămână în spital. 

Ceva din glasul său mă făcu să mă întreb dacă nu cumva își 
dorise acest lucru. 

Lockwood dădu neajutorat din umeri. 

— Îmi pare rău că n-am fost de mare folos astă-noapte. Eu am 
vrut să mai stau, dar nu te pui cu doctorii. 

— Stai liniștit, nu aveam nevoie de tine, spuse Barnes. Mai 
mult ne-ai fi încurcat lucrurile. Datorită eforturilor eroice ale 
pompierilor, parterul casei a fost în mare parte salvat. Dar etajul 
a ars complet, mulțumită vouă. 

Lockwood încuviinţă formal. 


92 


— Am dat o declaraţie colegilor dumneavoastră de la Scotland 
Yard. 

— Știu. Și am discutat și cu doamna Hope, căreia i-aţi făcut 
acest cadou. 

— Ah! Cum se simte doamna? 

— E profund îndurerată, domnule Lockwood, după cum bine îţi 
poţi închipui. N-a reușit să lege două vorbe. Pe de altă parte, ea 
și fiica dumneaei sunt extrem de supărate și vor să fie 
despăgubite. Ceaiul meu? Minunat. 

Luă ceașca în mână. Chipul lui Lockwood se albi și mai tare. 

— Le înțeleg perfect supărarea, rosti el, dar, vorbind acum ca 
între profesioniști, știm că asemenea accidente sunt inevitabile 
în meseria noastră. Eu și Lucy am ţinut piept unui Tip Il extrem 
de periculos, care a mai ucis în trecut și care ne punea vieţile în 
pericol. Ce-i drept, pagubele colaterale sunt regretabile, dar 
sunt convins că DCCAP ne va sprijini în plata... 

— DCCAP n-o să contribuie nici măcar cu un ban, rosti Barnes, 
sorbind din ceai. De aceea mă aflu aici. M-am consultat deja cu 
șefii mei, care au ajuns la concluzia că în timpul investigaţiilor 
de pe Sheen Road aţi nesocotit o serie de proceduri de 
siguranţă. Mai rău, v-aţi angajat în luptă cu Vizitatorul fără 
protecția lanțurilor de fier: incendiul a fost rezultatul direct al 
acestei hotărâri. 

Inspectorul își trecu un deget peste mustață. 

— In ceea ce privește despăgubirile, ești pe cont propriu. 

— Dar e de-a dreptul ridicol, se revoltă Lockwood. Cu 
siguranţă că putem... 

— Nu există „putem” aici! spuse Barnes, brusc iritat. 

Se ridică în picioare și rosti, fluturând ceașca în jur: 

— Dacă tu și domnișoara Carlyle aţi fi făcut alegerea potrivită, 
cu alte cuvinte, dacă aţi fi părăsit casa după primul rendez-vous 
cu Vizitatorul și v-aţi fi întors mai bine înarmați... 

Făcu o scurtă pauză pentru a ne arunca tuturor priviri 
mânioase. 

— ... sau cu agenți mai buni, casa ar fi fost bine mersi acum. 
E vina voastră și mi-e teamă că nu vă pot ajuta. lar acum să 
trecem la motivul real al vizitei mele. 

Scoase un plic din buzunarul pelerinei. 

— Am primit un plic de la avocaţii familiei Hope, care cer o 
despăgubire cât mai grabnică a pagubelor create în urma 


93 


incendiului. Înțelegerea e la șaizeci de mii de lire sterline. Dacă 
nu plătiţi în patru săptămâni, veţi fi actionati în judecată. 

Apoi zise printre dinţi: 

— Sper că ești la fel de înstărit precum pari, domnule 
Lockwood. Te asigur că, dacă nu suporţi costul daunelor, DCCAP 
va fi nevoit să pună lacăt agenţiei tale. 

Nimeni nu se clinti. Eu și Lockwood păream amândoi 
înlemniţi. George își luă încet ochelarii de pe nas și îi șterse de 
bluză. 

Acum, că ne adusese la cunoștință nefericita veste, 
inspectorul Barnes deveni dintr-odată stingher și agitat. Dădu 
roată încăperii, examinând cu priviri încruntate artefactele de pe 
rafturi și sorbind din ceai. 

— Lăsaţi, vă rog, scrisoarea pe bufet, zise Lockwood. O voi citi 
mai târziu. 

— N-are rost să vă bosumflaţi, domnule Lockwood, spuse 
Barnes. Asta se întâmplă când agenţia nu e administrată cum 
trebuie. Auzi, fără supraveghetori. Agenţiile angajează adulţi 
pentru a asigura protejarea proprietăţii individuale și a vieților 
umane. Dar voi, continuă el, dând dispreţuitor din mână, sunteţi 
doar niște copii care se joacă de-a detectivii. Casa voastră e o 
dovadă vie a acestui fapt... până și porcăriile astea de pe pereţi. 

Examină o etichetă micuță. 

— „Capcană indoneziană pentru fantome”? Prostii! Asta ar 
trebui expusă într-un muzeu. 

— Face parte din colecția mamei mele, rosti Lockwood, cu 
glas reţinut. 

Inspectorul nu mai auzea nimic. Aruncă plicul pe bufet și, în 
același timp, observă cu coada ochiului obiectul ascuns sub 
eșarfa cu picăţele. Nedumerit, o înlătură, dezvăluind borcanul cu 
fum galben. Se aplecă și examină conţinutul lui mai 
îndeaproape. 

— lar asta? Ce-i monstruozitatea asta? Un alt obiect 
dezgustător care-ar fi trebuit ars demult... 

Ciocăni indiferent în borcan. 

— N-aș face asta în locul dumneavoastră, spuse Lockwood. 

— De ce? 

Brusc, sub privirile nedumerite ale lui Barnes, plasma gălbuie 
se învolbură şi luă înfățișarea fantomei. Ochii îi ieșiră nebunește 
din orbite. Işi deschise gura larg, dezvăluind două șiruri 


94 


monstruoase de dinţi ascuțiți. Limba se încovoia cu mișcări greu 
de descris. 

Nu vom ști niciodată ce-a văzut inspectorul. Cert e că a simţit 
ceva. Cu un strigăt de maimuţă urlătoare, Barnes sări înapoi, 
transfigurat de teamă, împroșcându-și ceai fierbinte pe faţă și 
pe cămașă. Ceșcuţa căzu cu un zăngănit pe podea. 

— George, spuse Lockwood cu glas calm. Te-am rugat să ţii 
borcanul la demisol. 

— Știu, dar sunt foarte uituc. 

Barnes clipea, gâfâia și își ștergea faţa. 

— Imbecili iresponsabili ce sunteţi! Ce-i drăcovenia aia? 

— Nu știm cu siguranţă, spuse George. Se prea poate să fie 
un Spectru Hoinar. Imi cer scuze, domnule Barnes, dar n-ar fi 
trebuit să vă apropiaţi atât de mult de borcan. Fantoma se 
sperie ușor de forme grotești. 

Inspectorul înșfăcase un șervețel de pe tavă și încerca să-și 
curețe cămașa. Ne aruncă tuturor priviri fioroase. 

— Exact despre asta vorbeam adineauri. Astfel de borcane n- 
ar trebui ţinute în locuințe private, ci în locuri sigure, sub 
supravegherea unor instituţii responsabile sau, și mai bine, ar 
trebui distruse. Dacă eliberam cumva fantoma? Dacă dădea un 
copil peste ea? Eu abia dacă i-am deslușit contururile, și m-a 
speriat de moarte, iar voi o lăsaţi așa, la voia întâmplării. 

Clătină scârbit din cap. 

— După cum spuneam, vouă vă arde doar de joacă. Am spus 
ce aveam de spus. Citește hârtiile, domnule Lockwood, și 
gândește-te bine la ce urmează să faci. Ține minte, ai un răgaz 
de patru săptămâni, nu mai mult. Patru săptămâni și șaizeci de 
mii de lire. Nu, nu-i nevoie să mă conduci, mă descurc și singur, 
asta dacă nu mă devorează vreun strigoi în antreu. 

Işi puse pălăria în cap și ieși tropăind din sufragerie. Am 
așteptat în tăcere până am auzit ușa de la intrare închizându-se 
în urma sa. 

— O întâlnire obositoare din multe puncte de vedere, spuse 
Lockwood, dar a devenit mai interesantă spre final. 

— Așa-i! chicoti George. 

— A fost mortal. Ai văzut ce față a făcut? am spus, cu rânjetul 
pe buze. Și cât de iute s-a mișcat! 

— A îngheţat de frică! Superb. 

— Și teribil de amuzant. 


95 


— Da. 

După o vreme, râsetele noastre amuţiră. Urmă o tăcere lungă. 
Priveam cu toții în gol. 

— Poţi să-i despăgubești? am întrebat într-un sfârșit. 

Lockwood trase aer adânc în piept, dar nu reuși să-și ascundă 
durerea resimţită. Enervat, se frecă la coaste. 

— Intr-un cuvânt, nu. Am casa, dar contul din bancă e subțire. 
Nu cât să acopere banii de reparaţii, cel puţin. Singura soluţie ar 
fi să vând casa, iar asta ar însemna moartea agenţiei, după cum 
Barnes bine știe... 

Preţ de o clipă, păru neajutorat, apoi ceva din lăuntrul său se 
trezi brusc la viaţă, iar pe chipul lui vânăt încolţi un zâmbet 
sclipitor. 

— Dar nu se va ajunge la asta, nu? Avem patru săptămâni la 
dispoziţie. Suficient timp să facem niște bani buni! Avem nevoie 
de un caz de cinci stele, care să ne facă faimoși și să pună 
lucrurile în mișcare. 

Îndreptă un deget spre registrul de pe masă. 

— Gata cu prostiile astea de Umbre și Pândari. Dorim ceva 
care să ne crească reputaţia. Bun, mâine ne apucăm de 
treabă... Nu, mersi, George, nu vreau ceai. Sunt puţin obosit. 
Dacă nu vă deranjează, mă bag în pat. 

Ne ură noapte bună și plecă. George și cu mine am rămas 
locului, în tăcere. 

— Nu i-am spus încă, dar am pierdut deja un caz, spuse 
George într-un târziu. M-au telefonat azi și au contramandat. Au 
auzit și ei de incendiu. 

— Doamna cu pisica? 

— Mi-e teamă că nu. Un caz interesant. 

— In patru săptămâni e foarte greu să faci rost de-atâta 
bănet, nu? 

— Exact. 

George stătea pe canapea, picior peste picior, rezemându-și 
bărbia în palme. 

— E atât de nedrept, am spus. Ne-am pus viețile în joc. 

— Mda. 

— Ar trebui să fim apreciaţi pentru ceea ce-am făcut! 

George se întinse, apoi dădu să se ridice. 

— Ce gând frumos, dar lucrurile nu merg așa. Ți-e foame? 


96 


— Nu prea. Dar sunt epuizată. Cred că mă duc și eu să mă 
culc. 

Sub privirile mele, George strânse ceștile, inclusiv pe cea a 
inspectorului, care căzuse sub recamier. 

— Măcar am izgonit spiritul lui Annabel, am spus. Deși nu mă 
încălzește prea mult. 

— Mda, mârâi George. Măcar atât. 


11. 


M-am deșteptat în toiul nopţii, în bezna odăii mele, cu dureri 
în tot trupul. Stăteam întinsă pe spate - cea mai puţin 
supărătoare poziţie - înclinată ușor spre fereastră, îmi odihneam 
un braţ încovoiat pe pernă, iar celălalt, întins, pe cuvertură, cu 
ochii deschiși și mintea în priză. Mi se părea că nu dormisem 
deloc, cu toate că simţeam tăcerea catifelată și apăsătoare a 
orelor târzii. 

Zgărieturile și vânătăile îmi dădeau încă bătăi de cap. La o zi 
după căzătură, îmi simţeam mușchii întărindu-se încetul cu 
încetul. Ar fi trebuit să mă ridic și să iau o aspirină, dar cutia era 
jos în bucătărie. Prea mare efortul. Nu doream să mă mișc. Eram 
înțepenită, patul era cald, iar aerul era prea rece. 

Am rămas neclintită, cu privirile aţintite la tavanul înclinat al 
mansardei. După o bucată de vreme am zărit o licărire alburie la 
fereastră, la început estompată, apoi tot mai strălucitoare. Era 
lampa contra fantomelor de la colţul străzii, care lumina la 
intervale regulate, asemenea farurilor din port. La fiecare trei 
minute și jumătate, razele sale străpungeau întunericul preț de 
treizeci de secunde, apoi amuţeau. In mod oficial, aceste lumini 
aveau menirea de-a descuraja Vizitatorii să hoinărească pe 
străzi. În realitate, foarte puţine fantome hălăduiau pe străzi, 
astfel că rolul lor era să liniștească populaţia, să dea impresia că 
autorităţile nu stăteau cu mâinile-n sân. 

Dintr-un anumit punct de vedere, își atingeau scopul. Ofereau 
o oarecare siguranţă. Dar când se stingeau subit, noaptea părea 
și mai neagră. 

Lumina albă se prelingea pe pereţii odăii mele micuțe, pe 
grinzile tavanului, pe barele de fier ce împrejmuiau fereastra, pe 


97 


dulapul șubred și atât de îngust, încât eram nevoită să-mi atârn 
umerașele în diagonală. Era foarte neîncăpător, astfel că de cele 
mai multe ori îmi lăsam hainele într-un morman lângă scaun sau 
lângă ușă. Cu coada ochiului am văzut grămada cât un munte. 
Trebuia să fac ordine în zori. 

În zori... Oricât de încrezător era Lockwood în forţele proprii, 
timpul se scurgea în defavoarea noastră. Patru săptămâni... 
Patru săptămâni să facem rost de o sumă uriașă de bani. Eu 
insistasem să rămânem în casă după primul atac al fetei- 
fantomă. Eu insistasem să o înfruntăm, când ar fi fost mult mai 
cuminte să împachetăm și să ne luăm tălpășița. 

Era vina mea. Luasem o decizie greșită, la fel ca la Moara 
Wythburn. Atunci îmi nesocotisem instinctele. Acum dădusem 
ascultare acelorași instincte, dar degeaba. Indiferent de felul în 
care răspundeam la o situaţie de criză, rezultatul era mereu 
același. Făceam o tâmpenie, cu urmări dezastruoase. 

Lampa contra fantomelor se stinse. In odaia mea se așternu 
bezna. Stăteam în continuare nemișcată, sperând să-mi pot 
păcăli mintea și să mai rup câteva ore de somn. Câtă naivitate! 
Durerea era prea mare, iar eu eram mult prea trează și cuprinsă 
de remușcări. Pe deasupra, îmi era teribil de frig. Ar fi trebuit să- 
mi iau încă o plapumă din baia de jos. 

Mult prea frig... 

Am simţit un fior brusc pe șira spinării. 

Era într-adevăr mult prea frig. Și nu mă refer la răcoarea 
tipică pentru mijlocul lunii noiembrie. Era genul de frig care-ţi 
preschimba răsuflarea în aburi în timp ce dormeai. Era genul de 
frig care lăsa flori de gheaţă pe la ferestre. Răcoarea aceea care 
se răspândea, te amorțea și îţi tăia respiraţia. Imi era atât de 
familiară. 

Mi-am deschis larg ochii. 

Beznă. Deslușeam cu greu conturul ferestrei arcuite, în care 
se răsfrângea lumina nopţii londoneze, cu nuanțele sale 
portocalii. Am ascultat, dar sângele îmi năvălise deja în urechi. 
Inima îmi bătea cu atâta putere, încât vibra până și plapuma. 
Eram încordată. Dintr-odată, am devenit conștientă de cea mai 
mică senzaţie, de atingerea fină a cămășii de bumbac, de 
atingerea călduroasă și mlădioasă a cearșafului, de încleștarea 
bandajelor pe răni. Braţul care zăcea pe pernă tresări 
spasmodic. Palmele îmi asudau. 


98 


Cu toate că nu văzusem și nu auzisem nimic, știam că nu 
eram singură în cameră. 

Un glas distant din mintea mea îmi poruncea să mă ridic. Să 
dau la o parte plapuma grea și să mă ridic în picioare. Mai 
departe? Habar n-aveam. Dar orice făceam era mai bine decât 
să zac neajutorată în pat, paralizată de teamă. 

Ridică-te. Deschide ușa. la-o la goană pe scări... Fă ceva! 

Am rămas neclintită, veghind în tăcerea ca de cavou. Glasul 
stins al memoriei mă făcu totuși să stau locului. Pentru că 
zărisem... Ce zărisem? 

Am așteptat lumina. 

Uneori, trei minute par trei ceasuri. 

Undeva, la colțul străzii, întrerupătorul electronic porni 
instalaţia. În spatele lentilelor mari și rotunde, becurile cu 
magneziu prinseră viață, scăldând strada în lumină albă. Razele 
lor ajunseră și la fereastra mea. 

Mi-am întors iute privirile spre ușă. 

Da. Acolo. Scaunul și grămada de haine. Împreună formau un 
munte amorf... neobișnuit de înalt... exagerat de înalt. Chiar și 
dacă aș fi strâns toate hainele mele de când eram mică și aș fi 
făcut pe loc o grămadă, cu fustele și puloverele la bază și 
șosetele în vârf, tot n-aș fi reușit să creez silueta înaltă și subţire 
care se întrezărea în cotlonul întunecat de lângă ușă. 

Silueta stătea nemișcată. N-avea nevoie să se miște. M-am 
holbat la ea timp de treizeci de secunde, incapabilă să schiţez 
nici cel mai mic gest. Eram, la drept vorbind, paralizată. 
Înlemnirea se insinuase atât de subtil, încât de-abia acum 
devenisem conștientă de ea. 

Lumina se stinse. 

Mi-am ţinut pornirile în frâu și mi-am ascuţit simţurile, 
încercând să alung sentimentul de neajutorare care pusese 
stăpânire pe mine. Mi-am încordat mușchii, am azvârlit plapuma 
cât colo și m-am aruncat într-o parte, aterizând la podea. 

Am rămas nemișcată. 

Durerea îmi săgeta mușchii. Manevra bruscă îmi solicitase 
cumplit trupul, dar cel puţin crease o distanţă liniștitoare între 
mine și silueta care stătea lângă ușă. Era singurul lucru care 
conta cu adevărat. 

Stăteam lipită practic de covor, cu capul în mâini. Aerul rece 
îmi săgeta picioarele goale. Un abur subţire și palid lucea slab 


99 


deasupra covorului: ceața fantomatică ce însoțea uneori 
manifestările paranormale. 

Am închis ochii și m-am străduit să mă calmez, apoi am ciulit 
urechile și am Ascultat. 

Dar una e să fii bine echipată, cu spada la brâu, și alta e să 
stai întinsă la podea, având doar cămașa de noapte pe tine. Una 
e să intri pregătită într-o casă bântuită, în cadrul unei 
investigaţii, și alta e să fii prinsă în propriul dormitor, la câţiva 
pași de o stafie. Drept urmare, n-am deslușit nimic în afară de 
bătăile propriei inimi și de răsuflarea mea îngheţată. 

Cum naiba a intrat în cameră? Ferestrele erau barate cu fier. 
Cum a ajuns atât de sus? 

Liniștește-te! Gândește. Aveam vreo armă la îndemână sau 
vreun alt obiect de care m-aș fi putut folosi? 

Nu. Centura utilitară era pe masa din bucătărie, două etaje 
mai jos. Două etaje! Putea la fel de bine să fie în China. La fel ca 
și sabia mea, mistuită probabil în incendiul de pe Sheen Road. 
Armele de rezervă erau la subsol, adică trei etaje mai jos. Eram 
lipsită de orice apărare. lar uneltele care se aflau în apropiere 
erau la fel de nefolositoare, întrucât arătarea plutea lângă ușă. 

Oare? Am simţit o adiere îngheţată. Mi se făcu pielea de 
găină. 

Stăteam întinsă pe burtă și nu-mi puteam înălța capul prea 
sus fără să mă sprijin în mâini. Din acea poziţie nu vedeam 
decât piciorul cenușiu al patului - cel mai apropiat de mine - 
firișoare alb-verzui de ceaţă fantomatică și peretele. Stăteam cu 
spatele la cameră. Chiar în acea clipă, primejdia putea să se 
strecoare în spatele meu și să mă ia complet pe nepregătite. 

Trebuia să mă uit, chiar și în absenţa luminii. M-am încordat, 
gata de acţiune. Lumina se aprinse din nou în stradă. Mi-am 
îndreptat braţele și mi-am înălțat capul, trăgând cu ochiul 
deasupra saltelei... 

Și inima mi-a stat în loc. Silueta nu mai era lângă ușă, ci se 
apropiase încet și fără zgomot, iar acum pendula deasupra 
patului. Stătea ușor gârbovită, inspectând cearșaful și 
împrăștiind spirale de plasmă în jur. Degetele ei lungi și 
întunecate pipăiau porţiunea caldă unde zăcusem întinsă cu 
doar câteva secunde în urmă. 

Dacă și-ar fi întins degetele în lateral, m-ar fi atins fără 
îndoială. M-am lipit din nou de podea. 


100 


Trebuie spus din capul locului că dormeam într-un pat sordid. 
Probabil că în urmă cu mulți ani, Lockwood obișnuia să-și facă 
siesta de după-amiază în el. Era șubred, iar salteaua era plină 
de gâlme și arcuri rătăcite. Avea însă un avantaj: era lipsit de 
acele sertare interioare pe care le găsești adesea la paturile mai 
noi, ceea ce însemna suficient loc dedesubt pentru batiste 
mototolite, cărți, praf, ba chiar și pentru cutiuța mea cu amintiri 
de-acasă. 

Și, firește, suficient loc pentru o fată iute și abilă. 

Nu-mi aduc aminte dacă m-am târât pe burtă sau m-am 
rostogolit. Nu mai știu dacă am spart sau am distrus ceva. Cred 
că m-am lovit la cap și cred că mi-am smuls bandajele de pe 
braţe, pentru că le-am găsit mai târziu pe covor, pline de sânge. 
Mi-a luat o secundă, poate două, să ajung în cealaltă parte. 

De cum am ieșit, am simţit o atingere ca de gheață de 
undeva de sus, moale și cuprinzătoare. Pentru o fracțiune de 
secundă, m-am zvârcolit îngrozită, apoi am realizat că era doar 
cuvertura care atârna la marginea patului. Am dat-o la o parte și 
m-am ridicat în picioare. 

De undeva de deasupra patului am văzut ţâșnind o undă 
fioroasă de nelumină. Intunericul fremătă, iar silueta palidă și 
subţire se repezi către mine, cu mâinile întinse. 

Dintr-un salt am ajuns la ușă, am trântit-o de perete și am 
luat-o la goană pe scări. 

Am coborât în viteză până la etajul întâi, lovind balustrada de 
câteva ori, în timp ce curenţi de aer rece mi se încolăceau în 
jurul gâtului. 

— Lockwood! am strigat. George! 

Camera lui Lockwood era pe stânga. Sub ușă se zărea un 
firicel de lumină. Am bâjbâit după clanţă, aruncând priviri în 
spate, unde silueta palidă se insinua cu viteză pe scări. Ușa nu 
se clintea: era închisă. Am bătut cu disperare în lemnul bătrân. 
De după colţ, unde se sfârșeau treptele, se ițiră câteva degete 
lungi, strălucitoare. 

Brusc, ușa se dădu în lături. Lumina plăpândă și gălbuie 
aproape că îmi luă vederea. 

In prag stătea Lockwood, îmbrăcat într-o pijama dungată și un 
capot lung, închis la culoare. 

— Lucy? 

Am ţâșnit pe lângă el. 


101 


— Fantomă! În camera mea! Vine! 

Părul îi era ciufulit, iar chipul său vânăt trăda oboseala, dar în 
rest era la fel de calm ca întotdeauna. Nu-mi ceru alte detalii și 
se dădu câţiva pași înapoi, fără să-și ia privirile de la ușă. In 
dreapta lui era un dulăpior cu sertare. Deschise sertarul de sus 
cu mâna cea bună și scotoci înăuntru după ceva. Am simţit un 
val de ușurare. Slavă cerului! Căuta probabil o bombă cu sare 
sau o canistră cu fier. Ce mai conta? Orice ar fi fost bun. 

Lockwood scoase la iveală un obiect ciudat, un amestec de 
lemn, sârmă și bucăţi de metal. Metalul era decupat în formă de 
păsări și animale. Lockwood apucă băţul de lemn și începu să 
desfacă sârma. 

Mă holbam la el, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. 

— Asta-i tot ce ai? 

— Spada e jos. 

— Ce-i drăcovenia aia? 

— Un mini carusel cu animale. Mă jucam cu el când eram mic. 
O ţii de aici, iar animăluţele sunt legate de roata care se învârte. 
Face un zgomot vesel. Preferata mea era girafa zâmbitoare. 

Am privit către ușa deschisă. 

— Foarte drăguţ, dar... g 

— Sunt din fier, Lucy. Deci, ce s-a întâmplat? iți sângerează 
genunchii. 

— O apariție. Aură întunecată la început, ca o umbră, dar 
acum emană nelumină. Efecte secundare: înlemnire, ceață și 
răcoare. M-a urmărit pe scări în jos. 

Lockwood părea mulțumit de jucăria lui. O ridică și își îndoi 
încheietura, învârtind micul carusel cu animale. 

— Stinge veioza, te rog. 

M-am conformat imediat. Întunericul învălui încăperea. Pe 
palier, liniște. 

— Crede-mă, e acolo, am spus. 

— Am înţeles. Hai înspre ușă. la bocancul când treci pe lângă 
pat. 

Am pășit cu grijă spre ușă, la adăpostul caruselului, și am 
aruncat un ochi pe coridor. Nici urmă de fantomă pe palier sau 
pe scări. 

— Ai luat bocancul? 

— Da. 

— Aruncă-l spre ușa lui George. 


102 


Am azvârlit gheata cu toată forța, deși eram epuizată. 
Bocancul se izbi de ușă cu un zgomot surd. Am așteptat 
amândoi, scrutând bezna. 

— M-a urmărit pe scări în jos, am spus. 

— Știu. Mi-ai mai zis odată. Grăbește-te, George... 

— Mă așteptam să se fi trezit deja, la ce scandal am făcut. 

— George doarme buștean. Din mai multe puncte de vedere. 
Ah, iată-l. 

Într-un târziu, George se împletici afară, mijind ochii 
asemenea unui șoarece miop. Purta o pijama albastră cât toate 
zilele, cu cel puţin trei numere mai mare decât el, împestrițată 
cu nave spaţiale și planete în culori ţipătoare și prost desenate. 

— George, strigă Lockwood. Lucy spune că a văzut un 
Vizitator în casă. 

— Chiar l-am văzut, am rostit, scurt. 

— Ai niște fier la îndemână? Trebuie să vedem despre ce-i 
vorba. 

George se frecă la ochi. Bâjbâi după șnurul pantalonilor, 
încercând fără prea mult succes să-i țină în loc. 

— Nu știu sigur. Probabil. Stai puţin. 

Se răsuci și intră înapoi în cameră, unde cotrobăi zgomotos. 
Se întoarse câteva secunde mai târziu, purtând o bandulieră ca 
de cowboy, de care erau prinse torţe cu magneziu, bombe cu 
sare, și canistre cu fier. Puțin mai jos atârna un lanţ de fier 
încolăcit și o cutie din sticlă argintată. In mână ţinea o spadă cu 
mâner împodobit, iar la brâu atârna, nonșalant, o lanternă. În 
picioare purta niște bocanci uriași. Eu și Lockwood ne-am holbat 
la el. 

— Ce-i? spuse George. Sunt doar câteva nimicuri pe care le 
țin pe lângă pat. Nu strică să fii pregătit. Lockwood, îţi împrumut 
o bombă cu sare dacă vrei. 

Resemnat, Lockwood ridică jucăria. 

— Nu-i nevoie, mă descurc cu asta. 

— Dacă zici tu. Unde-i apariţia? 

Le-am explicat pe scurt cu ce aveau de-a face. Lockwood 
dădu ordinul și pornirăm toţi trei pe scări. 

Spre uimirea mea, nici urmă de fantomă. Ne opream la 
fiecare trei-patru trepte parcurse, dar fără niciun rezultat. 
Senzaţia de frig dispăruse, la fel și ceața, iar urechea mea 
interioară nu mai detecta nimic ieșit din comun. Nici George, 


103 


nici Lockwood nu deslușeau nimic. Singura primejdie reală era 
reprezentată de pantalonii lui George, care datorită greutăţii 
echipamentului erau într-un permanent pericol să cadă. 

Într-un final, am ajuns. George își scoase lanterna din 
pijamale și cercetă odaia mea. Beznă și liniște. Cuvertura atârna 
mototolită pe marginea patului, acolo unde o lăsasem. Hainele 
mele zăceau împrăștiate pe podea. Probabil că, în graba de a 
ieși, răsturnasem scaunul. 

— Nici urmă de fantomă, spuse George. Eşti sigură de ce-ai 
văzut, Lucy? 

— Firește! am rostit tăios. Am traversat iute camera și m-am 
uitat pe fereastră, în depărtări. Deși recunosc că acum nu mai 
simt prezența ei. 

Lockwood se lăsă în genunchi și aruncă o privire sub pat. 

— Din câte înţeleg de la tine, era o fantomă ștearsă, înceată, 
vag conștientă de împrejurimi. Altminteri, te-ar fi prins fără 
probleme. Poate că și-a irosit toată energia și s-a întors la Sursă. 

— Și care anume ar fi aia? întrebă George. Unde e această 
Sursă inedită care s-a materializat în chip misterios în camera lui 
Lucy? Casa e bine protejată. Mai precis, impenetrabilă. 

Cu spada la îndemână, aruncă o privire în dulap. 

— Nu-i nimic aici, în afară de niște maiouri și fuste și... Uuu, 
Lucy, nu te-am văzut niciodată îmbrăcată în așa ceva. 

Am trântit ușa dulapului, ratând cu puţin mâna grăsuţă a lui 
George. 

— George, am văzut o fantomă! Crezi că sunt chioară? 

— Nu, cred că ţi s-a părut. 

— Ascultă la mine... 

— Nu are nicio noimă, ne întrerupse Lockwood. Doar dacă nu 
cumva a adus Lucy un obiect încărcat în cameră. Lucy? Ai adus 
din întâmplare mâna piratului pentru o examinare mai atentă și 
ai uitat s-o pui la loc? 

— Nu fi ridicol! am urlat, enervată la culme. Normal că nu. 
Nici prin gând nu mi-ar trece să umblu cu ceva ce-ţi aparține, 
depozitat în... siguranţă... Vai de mine! 

— Ştii că George mută borcanul ăla dintr-o parte în alta și... 

Lockwood băgă de seamă expresia întipărită pe chipul meu. 

— Lucy? 

— Vai... nu. 

— Ce s-a întâmplat? Ai adus ceva? 


104 


M-am holbat la el. 

— Da, am rostit cu glas de șoricel. Da, cred că am adus ceva. 

Cei doi se întoarseră spre mine, cu spatele la dulap și la 
mormanul de haine împrăștiate. Începură să-mi zică ceva, dar o 
străfulgerare alburie lumină peretele. În spatele lor, o siluetă se 
înălță de la podea. Avea mâini și picioare subţiri, o rochie cu 
modele oranj în formă de floarea-soarelui, codițe blonde care se 
terminau în spirale de ceaţă, chip schimonosit și îngheţat, 
furie... Am ţipat. Amândoi se răsuciră, chiar când degetele cu 
gheare ascuţite se năpusteau spre gâtlejurile lor. George lovi, și 
sabia se împlântă în colţul dulapului. Lockwood agită disperat 
caruselul. Fierul izbi, urmă o străfulgerare, apoi fantoma 
dispăru. O undă de aer rece străbătu camera, lipindu-mi cămașa 
de picioare. 

Încăperea se adânci în beznă. 

Cineva tuși. George smuci de mânerul spadei, încercând s-o 
elibereze. 

— Lucy... rosti Lockwood cu glas tăcut, aproape ameninţător. 
Nu cumva semăna cu... 

— Ba da. Îmi pare nespus de rău. 

George se opinti din nou și reuși să scoată spada din lemn. 
Făcu doi pași în lateral, încercând să-și recapete echilibrul, dar 
ceva trosni sub piciorul său. Nedumerit, se aplecă și ridică un 
obiect dintre hainele căzute lângă scaun. 

— Arş! spuse el. E rece ca gheaţa! 

Lockwood aprinse lanterna și lumină obiectul care atârna între 
degetele lui George. Medalionul, ușor turtit, sclipea la capătul 
lâănțișorului de aur. 

Lockwood și George se holbară la el, apoi la mine. George 
dezlegă recipientul de sticlă argintată de la curea și vâri colierul 
înăuntru, apoi închise capacul. 

Lockwood ridică ușor lanterna, până ce chipul meu fu scăldat 
într-un șuvoi de lumină acuzatoare. 

— Ăă, da, m-am bâlbâit. Medalionul fetei... Urma să vă zic de 
el. 

Așa răvășită și bandajată cum eram, în cămășuţa mea 
șifonată de noapte, am arborat cel mai simpatic zâmbet cu 
putinţă. 


105 


12. 


În zori, cerul era limpede și senin. Razele palide de noiembrie 
inundau bucătăria și luminau vesel dezordinea nelipsită de pe 
masă.  Cutiile cu cereale sclipeau, holurile și paharele 
străluceau. Fiecare picătură de gem lucea în lumina dimineții. 
Aerul era cald și purta mireasmă de ceai tare, ouă prăjite și 
costiță. 

În ceea ce mă privește, îmi venea să intru în pământ de 
rușine. 

— De ce, Lucy? mă iscodi Lockwood. Chiar nu înţeleg! Ştii 
doar că agenţii trebuie să raporteze toate artefactele pe care le 
găsesc. Mai ales pe cele atât de strâns legate de Vizitator. 
Trebuie sigilate și ţinute în siguranţă. 

— Știu asta. 

— Trebuie puse în recipiente de fier sau de sticlă argintată 
înainte de a fi studiate sau distruse. 

— Știu. 

— Tu, în schimb, l-ai băgat în buzunar și nu mi-ai spus nici 
mie, nici lui George. 

— Am spus că îmi pare foarte rău. N-am mai comis o 
asemenea greșeală până acum. 

— Și de ce acum? 

Am tras aer adânc în piept. Stăteam cu capul plecat. De 
câteva minute bune, de când începuse mustrarea, mâzgăleam 
posomorâtă pe Faţa de Masă Gânditoare. Desenasem portretul 
unei fetițe trase prin inel, care purta o rochiţă demodată de 
vară. Avea părul ciufulit și ochi mari, pierduţi. Am înfipt creionul 
în hârtie, crestând fără îndoială lemnul de dedesubt. 

— Nu știu, am bâiguit. Totul s-a petrecut atât de repede. 
Poate a fost din cauza focului sau poate că am dorit să păstrez o 
amintire de la ea, ca să nu fie pierdută pe veci. 

In centrul rochiei am desenat o floarea-soarelui mare și 
neagră. 

— Sincer vă spun, abia dacă îmi amintesc când l-am luat. lar 
mai apoi... am uitat. 

— Nu care cumva să-i pomenești lui Barnes despre incidentul 
ăsta, făcu George. O să fie foc și pară dacă află că te-ai plimbat 
prin Londra cu un Vizitator periculos în buzunar, neglijând orice 


106 


măsură de precauţie. Ar avea încă un motiv să ne închidă 
agenţia. 

L-am văzut cu coada ochiului cum își unge satisfăcut cremă 
de lămâie pe pâinea prăjită. George al nostru era în mare formă 
în această dimineaţă și voios ca o rândunică. Fără îndoială se 
delecta cu problemele mele. 

— Ai uitat? întrebă Lockwood. Atâta tot? Asta-i scuza ta? 

Brusc, am devenit sfidătoare. Mi-am înălțat privirile și mi-am 
dat părul din ochi. 

— Da, și vrei să știi de ce? Am stat toată noaptea în spital, iar 
apoi mi-am făcut mii de griji pentru tine. Dar dacă te gândești 
puţin, n-aveam niciun motiv să cred că medalionul prezintă un 
pericol. Nu? Tocmai sigilasem Sursa. 

— Nu! rosti Lockwood, împungând masa cu degetul de la 
mâna sa bună. Asta-i problema! Am crezut că am sigilat Sursa, 
dar n-am sigilat-o de fapt. După cum vezi, Sursa e chiar acolo. 

Făcu semn către cutia de sticlă argintată care zăcea stingheră 
între unt și ceainic, scăpărând în razele soarelui. Înăuntru se 
întrezărea lănţișorul auriu cu medalion. 

— Dar cum poate să fie asta Sursa? am spus, exasperată. În 
mod normal, sunt oasele. 

Lockwood clătină din cap cu tristeţe. 

— Așa ţi s-a părut, pentru că fantoma a dispărut în clipa în 
care i-ai acoperit rămășițele lumești cu plasa de argint. Dar în 
același timp i-ai acoperit și medalionul, sigilându-l. Apoi, când l- 
ai șutit... 

L-am săgetat cu privirile. 

— Nu l-am șutit. 

— ... l-ai vârât în buzunarul de la jachetă, care era umplut cu 
pilitură de fier și pungi de sare și alte obiecte asemănătoare 
care au ţinut fantoma la strânsoare. A doua zi însă, medalionul a 
căzut când ţi-ai agăţat haina în cuier și a rămas ascuns în 
maldărul de haine până la lăsarea întunericului, când apar și 
fantomele. 

— Mai rămâne un singur mister: de ce s-a arătat mai slăbită 
decât în noaptea precedentă, spuse George. Din câte ne-ai 
spus, aproape că s-a târât când ai tulit-o din cameră. 

— Probabil că a căzut niște pilitură sau sare pe medalion când 
ţi-ai dat jos jacheta, își dădu Lockwood cu părerea. Suficient cât 
să reducă din puterea fantomei și să scurteze durata apariţiei. 


107 


De aceea n-a putut să te urmărească pe scări și nici să se 
materializeze când ai intrat în cameră. 

— Ce noroc pe noi! spuse George. 

Se înfioră și se îmbărbătă cu o bucată de pâine prăjită. Le-am 
făcut semn din mâini să tacă. 

— Da, da, înţeleg. Dar nu la asta mă refeream. Voiam să zic 
că Sursa e de regulă lucrul de care Vizitatorul se atașează cel 
mai tare. Deci, logic, ar fi trebuit să fie oasele. 

M-am întins după cutie și am întors-o pe toate părţile. 
Medalionul și lănţișorul alunecară dintr-o parte în alta. 

— Când, de fapt, era medalionul. Se pare că medalionul e mai 
important pentru spiritul lui Annie Ward decât propriile ei 
rămășițe lumești... Nu vi se pare puţin ciudat? 

— Nu mai ciudat ca în cazul motociclistului, spuse George. 

— Așa-i, dar... 

— Sper că nu încerci să schimbi subiectul, spuse Lockwood cu 
răceală în glas. Tocmai te mustram. 

— Știu, am rostit, așezând cutia pe masă. 

— Și n-am terminat. Nici pe departe. Mai am multe de spus. 

Urmă o pauză lungă, timp în care Lockwood mă ţintui cu 
privirile, apoi se uită pe fereastră. În cele din urmă, oftă 
exasperat. 

— Din nefericire, mi-am pierdut ideea. Pe scurt: să nu se mai 
repete. M-ai dezamăgit. Când ni te-ai alăturat, ţi-am spus că nu 
mă deranjează să ţii sub tăcere fantomele trecutului. Rămâne 
valabil ce-am spus. Dar să ne ascunzi lucruri care se petrec 
acum, în prezent? Asta-i cu totul altceva. Suntem o echipă și 
trebuie să funcţionăm ca atare. 

Am încuviinţat tacit, fără să-mi iau privirile de la masă. Fața 
îmi ardea de rușine, dar, în același timp, o simţeam rece ca 
gheaţa. 

— Poţi să-ţi iei gândul de la medalionul ăsta, spuse Lockwood. 
Mă duc azi cu el la furnalele Fittes din Clerkenwell, pentru a fi 
incinerat. Adio, Sursă. Adio, Annabel Ward. Adio la toată 
afacerea asta afurisită. 

Se uită bosumflat în ceașcă. 

— Și s-a răcit și afurisitul de ceai. 

e 

Întâmplările petrecute cu o seară în urmă înrăutăţiseră, fără 

îndoială, lucrurile, dar Lockwood avea și alte motive de 


108 


supărare. Mâna atinsă de fantomă nu-i dădea încă pace. Veștile 
proaste date de Barnes îl nelinișteau. Mai grav însă, dezastrul de 
pe Sheen Road dezlănţuise un val mediatic. Spre groaza lui 
Lockwood, incendiul figura în paginile ziarului Times. La 
secțiunea dedicată Problemei, care se ocupa zilnic cu cele mai 
importante bântuiri, apărea un articol intitulat „E necesară o 
supraveghere mai atentă a agenţiilor  parapsihologice 
independente?” care vorbea despre investigațiile întreprinse de 
Lockwood și Asociaţii („o agenţie independentă, condusă de 
minori”) soldate cu un incendiu devastator. Din articol reieșea 
că Lockwood își pierduse cumpătul. La sfârșit era citat purtătorul 
de cuvânt al agenţiei Fittes - compania gigant - care recomanda 
„Supraveghetori adulţi” pentru aproape toate investigaţiile 
paranormale. 

Urmările acestui articol nu s-au lăsat mult așteptate. La ora 
opt și cinci minute am primit un telefon care contramanda unul 
dintre cazuri. La ora nouă, încă unul. Ne așteptam și la altele. 

Șansele să strângem șaizeci de mii de lire într-o lună se 
diminuau de la o clipă la alta. Ne-am continuat micul dejun într- 
o tăcere glacială. Lockwood stătea de partea cealaltă a mesei, 
cu ceașca rece de ceai într-o mână, îndoindu-și degetele 
celeilalte mâini. Incepuseră să prindă viaţă, dar păstrau în 
continuare o nuanţă albăstruie. George se fâţâia prin bucătărie, 
strângând farfurii și îndesându-le în chiuvetă. 

Eu continuam să întorc cutia pe toate părțile. 

Lockwood era îndreptăţit să fie mânios, și din această cauză 
mă simţeam groaznic. Dar în mod straniu, cu toate că 
procedasem greșit luând și mai apoi uitând de medalion, nu 
regretam întrutotul decizia. În noaptea cu pricina auzisem glasul 
unei fete ucise. O și văzusem, atât cum arăta odinioară, cât și 
trupul ei stafidit, din prezent. Și, în ciuda spaimei și a furiei 
îndurate, în ciuda ostilității spiritului răzbunător, amintirea ei 
încă mă bântuia. 

Acum, că cenușa se alesese de Annabel Ward, tot ce mai 
rămânea din viața și moartea ei, din destinul ei necunoscut, era 
medalionul. 

lar acum, și acesta avea să fie înghiţit de foc. Nu mi se părea 
firesc. 

Am ridicat cutia la nivelul ochilor și am cercetat cu atenţie 
conţinutul. 


109 


— Scuză-mă, Lockwood, crezi că aș putea să scot medalionul? 

Anthony Lockwood oftă. 

— De ce n-ai putea? E zi, deci n-are ce să se întâmple. 

Cu siguranţă, stafia lui Annabel Ward n-ar fi ieșit din medalion 
în timpul zilei. Dar cele două erau strâns legate, fie că fantoma 
rezida înăuntru, fie că folosea medalionul ca o poartă spre 
lumea celor vii. Prin urmare, nu mi-am putut stăpâni fiorul de 
spaimă odată ce am tras zăvorul de metal și am deschis cutia. 

lată-l, la fel de puţin înspăimântător ca linguriţele și cuțitele 
care scânteiau pretutindeni pe masă. O bijuterie gingașă, prinsă 
de un lănţișor de aur la fel de delicat. L-am scos din cutie, 
tresărind puţin la atingerea sa răcoroasă, și l-am examinat cu 
atenţie pentru prima oară. 

Lănţișorul era format din verigi aurii, în mare parte curate și 
strălucitoare, cu excepţia câtorva pete negre, probabil sângele 
închegat al fetei. Medalionul era oval, de mărimea unei nuci. 
Mulțumită bocancului lui George, era puţin turtit. Trebuie că mai 
demult fusese o bijuterie splendidă, incrustată cu fulgi de sidef 
rozalii, sclipitori, și înrămată în aur. Din nefericire, multe dintre 
ornamente se pierduseră și, asemenea lanţului, purta amprenta 
acelorași pete negre sinistre. Mai rău însă (și aici George era 
probabil de vină), ovalul fusese vizibil crăpat pe o parte. 

Însă cel mai mult mi-a atras atenţia un ornament în formă de 
inimă care ieșea în relief în centrul medalionului, incrustat cu un 
fir subțire, auriu. 

— Ah, am spus. Am găsit o inscripţie. 

L-am ţinut în lumină și mi-am petrecut degetul peste literele 
fine. Numaidecât am auzit zvon de glasuri, discuţia dintre un 
bărbat și o femeie. Femeia râdea cu glas înalt și ascuțit. 

Am clipit, iar senzaţia a pălit. Privirile mele erau în continuare 
fixate pe medalion. Curiozitatea mea se dovedi molipsitoare 
pentru ceilalţi. În ciuda reacției de mai devreme, Lockwood se 
ridicase și dăduse roată mesei. George lăsase vasele de 
izbeliște și privea încordat peste umărul meu, cu ștergarul în 
mână. 

Patru cuvinte. Le-am citit cu toţii în tăcere. 


Tormentum meum 
laetitia mea. 


110 


Nu înțelegeam mare lucru. 

— Tormentum, rosti George într-un târziu. Ce rezonanță 
plăcută are... 

— E în latină, zise Lockwood. N-avem un dicţionar latin prin 
bibliotecă? 

— A primit medalionul de la un bărbat, am spus. lubirea ei. 

Glasurile lor îmi răsunau încă în minte. 

— De unde știi că era un tip? întrebă George. Putea să fie o 
prietenă de-a ei. Poate maică-sa. 

— Nici gând, am răspuns eu. Uite-te la simbol. Și, în plus, porţi 
un asemenea medalion pentru a avea cuvintele iubitului mai 
aproape de inimă. 

— De parcă tu te-ai pricepe la așa ceva, spuse George. 

— Las’ că te pricepi tu mai bine, am ripostat. 

— la să vedem, spuse Lockwood. 

Se așeză pe scaunul de lângă mine și îmi luă medalionul din 
mână. Il inspectă apoi cu atenţie. 

— Citate latinești, darul unui iubit, o fată dispărută... 

George își aruncă ștergarul umed pe umăr și se îndreptă spre 
chiuvetă. 

— Misterios și exotic... 

— Și nu-i așa? spuse Lockwood. Dacă stăm să ne gândim, nu-i 
așa? 

Ne-am uitat amândoi la el. Avea o sclipire în ochi. Dintr-odată 
se ridică în picioare și toate apăsările din dimineaţa aceea se 
împrăștiară asemenea norilor duși de vânt. 

— George, spuse el. Îţi amintești de celebrul caz rezolvat de 
cei de la Tendy în urmă cu un an sau doi? Cu cele două schelete 
îmbrățișate? 

— Cazul de la Salcia Plângătoare? Cum să nu? Au primit și o 
distincție pentru rezolvarea cazului. 

— Exact, și au intrat în atenţia presei. Asta pentru că au 
descoperit identitatea Vizitatorilor, nu? Asupra unuia dintre ei au 
găsit un ac de cravată cu diamant. Au mers apoi la bijutier, care 
le-a spus că proprietarul diamantului era... 

— Tânărul lord Ardley, am intervenit eu, dat dispărut în 
secolul al XIX-lea. Cu toţii crezuseră că fugise peste ocean, când 
de fapt fusese îngropat în grădina familiei, probabil de către 
propriul frate, care urmărea să pună mâna pe moștenire. 

Urmă o scurtă pauză. M-am uitat la colegii mei. 


111 


— De ce vă miraţi așa? Și eu citesc Bântuiri adevărate. 

— De-acord, spuse Lockwood. Și ai mare dreptate. Vorbim la 
urma urmei despre o poveste care a prins la oameni, și, după ce 
a rezolvat misterul, agenţia Tendy și-a câștigat o reputaţie de 
netăgăduit. In prezent, sunt a patra cea mai mare agenţie din 
Londra. Așa că mă întrebam... 

Lăsă fraza în suspensie, studiind medalionul din palmă. 

— Ce-ar fi dacă Annabel ne-ar ajuta pe noi? spuse George. 
Lockwood, știi doar cât de mulţi Vizitatori sunt în Londra și pe 
tot cuprinsul ţării. E o adevărată epidemie. Oamenii nu dau doi 
bani pe povestea lor. Vor pur și simplu să dispară. 

— O fi cum zici, dar cazurile interesante ajung în presă, spuse 
Lockwood. S-ar putea să avem cazul potrivit. Gândiţi-vă numai 
puţin. O fată încântătoare, ucisă cu bestialitate și pierdută timp 
de câteva decenii, drama iubirii celor doi, o mică agenţie 
independentă care scoate la iveală adevărul din spatele crimei... 

Pe chipul său încolţi un zâmbet. 

— Da, dacă lucrăm ca la carte, putem da lovitura. George, 
cred că dicţionarul latin e la etajul întâi, pe palier. Ai putea să-l 
aduci, te rog? Mersi! Lucy, continuă el în timp ce George 
părăsea bucătăria, cred că mă poţi ajuta și tu. 

M-am holbat la el. Orice urmă de întristare îl părăsise subit. 
Se mișca iute și lin, uitase de rană, iar în ochii săi întunecaţi, 
care mă priveau în clipa aceea, scânteiau două luminiţe. Părea 
complet fascinat de mine. 

— Spune-mi, te rog... Aproape că mi-e teamă să te-ntreb, 
date fiind păţaniile noastre din ultimele două zile, dar când ai 
ținut medalionul în mână... ai simţit ceva? 

Am încuviinţat cu mișcări lente de cap. 

— Dacă te referi la rămășițe paranormale, da. Voci, râsete. Nu 
prea multe. Nu m-am străduit. 

— Și dacă te-ai mai strădui puţin? întrebă Lockwood, 
surâzând. 

— Vrei să vezi dacă prind ceva? 

— Da! Nu-i o idee minunată? Ai putea să obţii un indiciu vital, 
de care să ne putem folosi. 

Mi-am întors chipul, rușinată de privirile lui pătrunzătoare. 

— Sigur, poate... nu știu. 

— Nimeni nu s-ar descurca mai bine ca tine, Lucy. Eşti un as 
în domeniu. Hai, încearcă. 


112 


Cu doar câteva minute în urmă, Lockwood era hotărât să 
incinereze medalionul. Acum, bijuteria era răspunsul la toate 
problemele noastre. Cu numai câteva minute în urmă, mă certa 
de mama focului. Acum, eram lumina ochilor lui. Așa era 
Lockwood. Trecea cu atâta ușurință de la o stare la alta, încât nu 
te puneai ţine după el, dar energia și entuziasmul său erau 
irezistibile. L-am auzit pe George tropăind vesel la etaj, și nu mi- 
am putut înăbuși emoţiile care mă năpădiseră, cu gândul că 
deslușirea misterului fetei ar putea salva agenţia. 

Totodată, împotriva judecății mele sănătoase, m-am simţit 
măgulită de laudele lui Lockwood. 

Am oftat prelung. 

— Voi încerca, dar nu promit nimic. Știi că Atingerea îţi 
transmite adesea sentimente și sunete, nu lucruri concrete. Așa 
că... 

— Minunat! Așa te vreau. 

Împinse medalionul spre mine. 

— Te pot ajuta în vreun fel? Vrei să-ţi fac un ceai? 

— Nu. Taci și lasă-mă să mă concentrez. 

N-am pus mâna pe el imediat. Cu asemenea lucruri nu te joci. 
Furia și ura fetei îmi erau deja binecunoscute. Ştiam că avusese 
parte de-o soartă crudă. Așa că nu m-am grăbit câtuși de puţin. 
Am rămas cu privirile aţintite la medalion, încercând să-mi 
golesc mintea. Am încercat să mă lepăd de vâltoarea 
sentimentelor cotidiene. 

În cele din urmă, am luat medalionul în palmă. Răceala 
metalului îmi săgetă mâna. Am așteptat ecourile. 

Și, în curând, le-am simţit, la fel ca înainte. Discuţia dintre cei 
doi, râsul ascuțit al femeii, bărbatul care îi ţinea isonul. Am 
simţit apoi multă bucurie, o pasiune împărtășită. Am simţit 
exaltarea fetei, dorinţa ei înfrigurată. O fericire fără margini 
crescu înlăuntrul meu... Râsul prinse nuanțe isterice. Glasul 
bărbatului deveni mai tăios, mai contorsionat. Am simţit brusc 
un fior de spaimă. Apoi, dintr-odată, bucuria reveni și totul era 
bine, bine, bine... apoi se răsturnă din nou, încântarea dispăru și 
auzii din nou furie în glasurile lor, care mă umplură de gelozie și 
mânie... Sentimentele continuară să alterneze cu iuțeală în 
mintea mea, dându-mi senzația că mă învârteam în caruselul 
copilăriei mele, din Hexham, fără să pot cobori. Apoi, brusc, se 
așternu tăcerea. O voce îngheţată îmi șopti ceva în ureche, iar 


113 


furia se transformă într-un urlet de durere... urletul meu de 
durere. 

Am deschis ochii. Lockwood mă ţinea să nu cad. Ușa se izbi în 
lături și George dădu buzna în bucătărie. 

— Ce naiba se petrece aici? strigă el. Nu pot să vă las un 
minut fără să faceţi o prostie? ` 

— Lucy, spuse Lockwood, livid la față. Imi pare rău, nu trebuia 
să te rog să faci asta. Ce s-a întâmplat? Te simți bine? 

— Nu ştiu... 

L-am împins de lângă mine și în același timp am scăpat 
medalionul pe masă. Bijuteria tremură puţin, scânteind în razele 
soarelui. 

— Nu ar fi trebuit să fac asta, am spus. E foarte puternic. 
Medalionul e mult prea strâns legat de spiritul și de amintirile ei. 
Pentru o clipă am crezut că sunt ea... n-a fost o experienţă prea 
plăcută. Furia ei n-are margini. 

Pentru o vreme, am rămas tăcută în bucătăria însorită, 
așteptând să mă părăsească senzaţia de groază asemenea 
frânturilor unui vis trecător. Ceilalţi așteptară în liniște. 

— Un lucru pot să vă spun, am rostit în cele din urmă. 
Lockwood, poate că e ceea ce-ţi dorești, poate că nu e, dar am o 
certitudine. Din tot amalgamul de senzaţii, un lucru a reieșit 
limpede. 

Am tras aer adânc în piept și i-am privit pe rând în ochi. 

— Care? întrebă Lockwood. 

— Cel care i-a dat medalionul a și ucis-o. 


13. 


La primele ore ale după-amiezii am făcut o scurtă plimbare 
până la staţia de metrou de pe Baker Street. leșirea ne pria 
tuturor, mai ales că soarele strălucea vesel pe cer. Cu toții am 
simţit schimbarea și ne-am înviorat imediat. Purtam haine 
obișnuite. Lockwood purta un palton de piele maro, lung, care-i 
punea în evidenţă zveltețea și pasul vioi. George purta o jachetă 
groasă din cale-afară de urâtă, cu un brâu elastic care-i punea în 
evidență posteriorul. Eu mă înțolisem ca de-obicei: jachetă, 
pulover pe gât, fustă scurtă, închisă la culoare și jambiere. Cu 


114 


toţii purtam sabie (în cazul meu, una de rezervă, luată din 
antreu). Armele - alături de tăieturile și vânătăile de pe fețe - 
erau însemnele profesiei și poziţiei noastre sociale. Drept 
urmare, oamenii ne făceau loc să trecem. 

Mulțimea se înghesuia în metroul de pe linia Jubilee, 
răspândind un iz dulce-protector de levănţică. Bărbaţii purtau 
flori de levănţică la butonieră. Femeile le purtau la pălării. 
Oriunde te uitai în vagon, îţi făceau cu ochiul broșe de argint și 
ace de cravată care sclipeau în lumina neoanelor. Am așteptat 
demni și în tăcere în timp ce trenul străbătea tunelul, în drumul 
său de cinci minute până la staţia Green Park. Nimeni nu 
vorbea. Privirile celor din jur ne urmăriră și după ce coborârăm 
și pornirăm de-a lungul peronului. 

Pe toată durata drumului, George răsfoise dicționarul latin. 
Când am ajuns la scările rulante, își scoase creionul din gură și 
făcu o ultimă însemnare pe o bucăţică de hârtie. 

— In regulă, spuse el. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. 
Cum era? Tormentum meum, laetitia mea, nu? Ei bine, 
„tormentum” înseamnă „suferinţă” sau „tortură”. „Laetitia” 
înseamnă „bucurie”, „fericire”. „Meum” și „mea” înseamnă „al 
meu” și, respectiv, „a mea”. In traducere, inscripția de pe 
medalion spune „Suferinţa mea, fericirea mea”. 

George închise dicționarul. 

— Nu pare cea mai sănătoasă declaraţie de dragoste, nu? 

— Se potrivește perfect cu ce am simţit, am spus. N-a fost o 
relaţie de dragoste sănătoasă. A pendulat între două extreme. 
Uneori era oarecum fericită, alteori roasă de gelozie și ură. In 
final, a triumfat răul. 

— Nu-ţi mai bate atâta capul, Lucy, mă sfătui Lockwood. Te-ai 
achitat de îndatorire. Acum e rândul meu și al lui George. Cât 
timp crezi că vom petrece la Arhive, George? 

— Nu mult. Luăm la rând ziarele locale și ne apucăm de-acolo 
de unde am rămas eu. Vom afla destul de repede dacă au 
apărut informaţii suplimentare despre Annabel Ward... dacă 
cineva a fost arestat, de pildă. Apoi putem arunca un ochi și 
peste tabloide. Din câte-am înțeles, era o personalitate prin 
partea locului. 

Am părăsit stația și am luat-o în sus pe Piccadilly. Razele 
soarelui de după-amiază cădeau razant deasupra clădirilor 
înalte. Petice de lumină alternau cu porţiuni de umbră. Era spre 


115 


sfârșitul toamnei, astfel că pregătirile pentru asfinţit erau în toi. 
Responsabilul cu sarea împingea căruciorul de-a lungul 
drumului, împrăștiind sare proaspătă în stânga și în dreapta, ca 
un nor artificial de zăpadă. La intrările marilor hoteluri, angajații 
atârnau coșuri cu levănţică uscată, care urma apoi să fie arsă. 
Alţii lustruiau lămpile contra fantomelor amplasate deasupra 
porţilor. 

În timp ce mergeam, încercam să-mi întind mușchii obosiţi. 
Spre satisfacția mea, îmi recăpătăm treptat forțele. Lockwood 
șchiopăta discret, dar în rest era foarte vioi. Bandajele 
dispăruseră, astfel că braţul său era scăldat în razele soarelui. 

— Dacă rezolvăm cazul, spuse el, dacă descoperim cine a fost 
ucigașul fetei și îi facem dreptate ei, vom ajunge pe prima 
pagină a ziarelor. Lumea va uita complet de incendiu. 

— Și, în același timp, vom pune agenţia pe picioare, am 
adăugat. 

— Să sperăm... 

Trecu pe lângă un bărbat care vindea hărți turistice cu zonele 
„Sigure” din Londra și ignoră oferta unui negustor de fier. 

— Dar asta numai dacă găsim un caz bun, și cât mai repede. 

— Eşti conștient că și DCCAP va deschide o anchetă, preciză 
George. Nu e o prioritate pentru ei, dar de regulă cercetează 
crime mai vechi, câtă vreme mai trăiește cineva care să-și 
amintească de ele. 

— Tocmai de aceea trebuie să acționăm rapid. Hai să trecem 
pe-aici. 

Am traversat strada, trecând peste canalul de scurgere - sau 
„rigola” - care despărțea trotuarul de asfalt. Se știa că morții 
hoinari se fereau de apele curgătoare, astfel că marile 
bulevarde comerciale din West End erau brăzdate de rigole 
înguste care permiteau trecătorilor să se plimbe în siguranță 
chiar și la lăsarea serii. Guvernările precedente încercaseră să 
extindă acest sistem în întregul oraș, dar cheltuielile se 
dovediseră a fi mult prea mari. Cu excepţia lămpilor împotriva 
fantomelor, cartierele mărginașe erau lipsite de apărare. 

Am luat-o pe un drum lăturalnic, pe sub o boltă de piatră, și 
am ajuns pe unduitorul Regent Street. La câţiva zeci de metri în 
faţa noastră se ridica o gheretă. Deasupra acoperișului stacojiu 
fluturau câteva steaguri. Pe fiecare steag era imprimat un leu 
heraldic alături de un „R” împodobit. 


116 


— Uitaţi acolo, spuse George. Castane coapte. Cine vrea? 

Un grup de băieţi și fete în jachete purpurii se strânsese în 
jurul gheretei și împărțea trecătorilor levănţică, bombe cu sare 
și dulciuri. Deasupra grătarului încins, castanele trosneau și se 
crăpau. Un tânăr acneic le aduna într-un polonic uriaș și le 
îndesa într-un cornet de hârtie. Agenţii aveau părul îngrijit, 
spade lustruite și chipuri zâmbitoare, atent îngrijite. Păreau cu 
toţii plămădiţi din același aluat anemic. Erau trimișii agenţiei 
Rotwell, a doua agenție parapsihologică înfiinţată la Londra și, 
datorită campaniilor sale publicitare, de departe cea mai 
cunoscută. În spatele gheretei - și nu chiar la drum - se înălța 
sediul central al agenţiei, o clădire uriașă pe faţada căreia se 
îmbinau sticla și marmura. Pe ușile sale duble, glisante, apăreau 
doi lei cu sabia în gheare. Ştiam cum arată clădirea pe 
dinăuntru, întrucât picasem la un interviu acolo. 

Când ne apropiarăm, un băiat zâmbitor, de numai zece ani, 
ne întinse un cornet cu castane coapte. 

— Un cadou din partea agenţiei Rotwell, spuse el. Să vă păziţi 
la noapte. 

— Nu ne trebuie, mârâi Lockwood. George, să nu te atingi de 
cornetul ăla. 

— Dar mi-e foame. 

— Ghinion. Să nu te văd că iei cornetul ăla cu tine pe stradă. 
E de neînchipuit să faci reclamă competiţiei. 

Lockwood trecu pe lângă băiat fără să-i arunce nici măcar o 
privire. George șovăi pentru o clipă, apoi luă cornetul și îl vâri în 
buzunar. 

— Poftim, spuse el. Nici nu se vede. E de neînchipuit să refuzi 
mâncare gratis. 

Am reușit să ne croim drum prin mulțime. Câteva minute mai 
târziu am ajuns într-o piaţetă liniștită, undeva în spatele Regent 
Street. Piaţa era dominată de o clădire uriașă din cărămidă. Pe 
plăcuţa metalică de la poartă scria: Arhiva Naţională a Ziarelor. 

Ochelarii lui George sclipeau. Ne aflam pe teritoriul lui. Am 
întrezărit pe chipul său mânijit de castane ceea ce se dorea a fi 
un zâmbet. 

— Am ajuns. Vorbiţi în șoaptă. Bibliotecarii sunt tare afurisiţi. 

Ne făcu semn să trecem peste liniile de fier și să intrăm 
înăuntru, prin ușa rotativă. 


117 


Nu fusesem niciodată o mare amatoare de lectură. Părinții 
mei nu prea ţineau cărți, și-mi începusem ucenicia la Jacobs 
chiar înainte să merg la școală. Firește, eram nevoită să citesc 
pentru a-mi finaliza studiile - certificatele se obțineau doar în 
urma unui examen scris - și pe când împlinisem doisprezece 
ani, știam Manualul vânătorilor de fantome al lui Fittes pe de 
rost. Mai apoi, însă? Ca să fiu sinceră, fusesem mult prea 
ocupată cu slujba ca să mai am timp de citit. Ce-i drept, Jacobs 
mă trimitea din când în când la biblioteca orășenească să strâng 
date despre spânzurări (zona din preajma Dealului Ștreangului, 
situată la un kilometru de orășelul nostru, era un focar de 
fantome), așa că nu eram complet străină de clădirile ticsite de 
cărţi. Dar Arhiva Naţională a Ziarelor era mult mai mare decât 
tot ce văzusem până atunci. 

Imobilul era structurat pe șase etaje enorme, grupate în jurul 
atriului central. Dacă te uitai de jos în sus, dintre palmieri și alţi 
pomi decorativi, rafturile, etajerele și mesele de lectură păreau 
că se înalță până la cer. O sculptură mare din fier atârna sub 
cupola clădirii, din raţiuni deopotrivă decorative și de protecţie. 
La fiecare etaj, siluete gârbovite răsfoiau ziare și reviste 
îngălbenite de vreme. Probabil că unii studiau Problema, 
căutând indicii despre această epidemie care se abătuse asupra 
noastră. Alţii erau agenţi: am recunoscut jachetele albastre ale 
celor de la Tamworth, mantiile violacee ale agenţilor Grimble și 
ici-colo, câte un reprezentant de la Fittes, purtând bine- 
cunoscutele jachete cenușii. Pentru a nu știu câta oară m-am 
întrebat de ce Lockwood nu găsise o uniformă și pentru noi. 

Aidoma mie, Lockwood părea foarte impresionat, dar George 
ne îndrumă încrezător înainte. Ne-a dus cu liftul la al patrulea 
etaj, ne-a așezat la o masă liberă și, după o scurtă absenţă, s-a 
întors cu un morman de dosare cenușii. 

— Am adus ziarele locale din cartierul Richmond, din urmă cu 
patruzeci și nouă de ani, spuse el. Annabel Ward a dispărut spre 
finele lunii iunie. Articolul pe care l-am găsit a apărut cu o 
săptămână mai târziu. Lockwood, ce-ar fi să începi cu ediţiile din 
luna iulie? Acolo vom găsi cel mai probabil indicii folositoare. 
Lucy, poftim dosarul din luna august. Eu mă duc după niște 
numere din London Society. 

Lockwood și cu mine ne-am dat jos jachetele și ne-am lăsat 
absorbiți de paginile palpitante ale ziarului Richmond Examiner. 


118 


Am constatat numaidecât că erau ticsite cu zeci și sute de 
sărbători locale, pisici pierdute și competiţii grădinărești. Erau 
destule articole care puneau în discuţie natura Problemei. Am 
găsit cereri pentru montarea lămpilor împotriva fantomelor 
(ceea ce avea să se întâmple mai târziu) și pentru distrugerea 
cimitirelor și acoperirea lor cu un strat de sare (măsură care din 
cauza costurilor și a discuţiilor aprinse n-a fost luată niciodată; 
în cazurile fericite, au fost împrejmuite cu o bandă de fier). Dar 
n-am găsit nimic despre căutarea unei fete dispărute. 

Nici Lockwood și nici George - care răsfoia fotografiile alb- 
negru și lucioase ale revistei Society - n-aveau mai mult noroc. 
Lockwood era tot mai nerăbdător, și arunca priviri mohorâte la 
ceas. 

Deodată, câteva siluete îmi umbriră pagina. Mi-am înălţat 
privirile și-am dat cu ochii de trei persoane care stăteau lângă 
masa noastră, încercând (nu foarte bine) să-și ascundă 
amuzamentul. Erau doi adolescenţi, un băiat și o fată, și un 
tânăr. Toţi trei purtau jachete cenușii și pantaloni drepţi și negri, 
uniforma celei mai prestigioase companii de vânători de 
fantome din Londra, Bătrâna Doamnă Gri din Strand, vestita 
agenţie Fittes. Săbiile lor aveau mânere lucrate cu migală, în stil 
italian, mult mai scumpe decât ale noastre. Aveau cu toții 
serviete cenușii, decorate cu inorogul argintiu cambrat, blazonul 
agenţiei. 

Lockwood și George se ridicară în picioare. Tânărul le adresă 
un surâs. 

— Bună, Tony, spuse el. Asta da, noutate. Nu te-am mai văzut 
pe-aici. 

Tony. De șase luni de când îl știam, nimeni nu îndrăznise 
măcar să-i spună Tony. Preţ de o clipă, am crezut că între 
Lockwood și supraveghetorul de la Fittes se legase o caldă 
prietenie. Apoi am realizat că era exact opusul. 

Pe chipul lui Lockwood încolţi un zâmbet ciudat, lupesc. Ochii 
îi erau ascunși în spatele unor cute adânci. 

— Quill Kipps, rosti el. Cum mai ești? 

— Ocupat. Foarte ocupat. Dar tu? lartă-mă că-ți spun, dar pari 
destul de șifonat. 

— Eh, o nimica toată. Câteva lovituri. Nu mă plâng. 

— Da, îmi închipui că n-ai timp să te plângi, spuse tânărul, 
acum, că toată lumea se plânge de tine... 


119 


Tânărul avea un trup zvelt și grațios, aducând cu o pasăre de 
pradă. Cântărea probabil mai puţin decât mine. Avea un nas 
mic, ușor răsfrânt, o figură îngustă, pistruiată, și păr castaniu, 
tuns foarte scurt. Pe pieptul său odihneau vreo cinci medalii, iar 
în vârful mânerului sabiei sale strălucea o nestemată verde. Nu 
că i-ar fi fost de mare folos. Bănuiam că avea cel puţin douazeci 
de ani, iar asta însemna că nu mai era activ. Talentul său se 
epuizase de ceva vreme. Asemenea lui Jacobs și a celorlalți 
supraveghetori inutili care împânzeau industria paranormală, 
tânărul era bun doar să dea ordine celor mici. 

Lockwood nu păru afectat de înţepăturile rivalului său. 

— Ştii cum e, se mai întâmplă. Deci, ce studiezi? 

— Un mănunchi de fantome care s-au aciuat într-un tunel de 
lângă Moorgate. Vreau să aflu ce hram poartă. 

Privirile-i căzură pe materialele noastre. 

— Văd că vă documentaţi și voi. 

— Da. 

— Richmond Examiner... Aha. Faimosul caz de pe Sheen 
Road. Firește, noi, la Fittes, ne documentăm de regulă înainte să 
înfruntăm Vizitatorii, pentru că nu suntem căzuţi în cap. 

Băiatul de lângă el, un adolescent înalt și molatic, cu o 
căpăţână uriașă și mustăcioară, râse servil. Fata nu schiţă niciun 
gest. Părea paralelă cu umorul, chiar și când era vorba de 
meschinăriile puerile ale șefului său. Avea bărbia îngustă și ușor 
ascuţită. Părul ei bălai fusese tăiat scurt la spate, însă îi atârna 
în valuri pe frunte. Vârfurile aproape că-i intrau în ochi. Avea o 
înfățișare cumva dură și artificială, care răpea imediat privirile. 
Fata se holbă la mine. 

— Asta cine mai e? 

— Noua mea asistentă, spuse Lockwood. Mă rog, aproape 
nouă. 

l-am întins mâna. 

— Lucy Carlyle. lar tu ești...? 

Fata chicoti și își aţinti privirile undeva în spatele meu, de 
parcă tocmai zărise o pungă de chipsuri care-i stârnea interesul 
mai mult decât persoana mea. 

— Ai grijă cu Tony, drăguţo, spuse Quill Kipps. Ultima lui 
asistentă a sfârșit-o. 

Am zâmbit sec. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Mă descurc. 


120 


— Da, dar oamenii din preajma lui mereu pățesc ceva. 
Întotdeauna a fost așa, încă de când era mic. 

Tânărul dorea să pară nonșalant, dar glasul îl trăda. Am 
deslușit în el un amestec straniu de emoţii. M-am uitat cu coada 
ochiului la Lockwood. Ceva se schimbase în atitudinea lui. 
indiferența lui relaxată se transformase într-o răceală care 
prevestea explozia. Ştiam că avea de gând să spună ceva, dar 
înainte să deschidă gura George interveni: 

— Am auzit și eu câte ceva despre tine, Quill. Băiețelul pe 
care l-ai trimis de unul singur în catacombele din Southwark, în 
timp ce tu așteptai la poartă după „întăriri”. Ce s-a ales de el, 
Quill? Sau încă nu l-au găsit? 

Kipps se încruntă. 

— Cine ţi-a spus? Nu așa stau lucrurile... 

— Și clientul care a fost atins de fantomă pentru că agenţii 
voștri au uitat un os în coșul lui de gunoi. 

Tânărul se îmbujoră. 

— Aia a fost o neatenţie. N-au aruncat sacul pe care trebuia 
să... 

— Și, din câte-am auzit, tu ești supraveghetorul cu cea mai 
mare rată de mortalitate de la Fittes. 

— Păi... 

— Nu-i o performanţă măgulitoare, așa-i? 

Tânărul amuţți. 

— A, Și vezi că ai șliţul deschis. 

Kipps își cobori privirile și descoperi că George avea dreptate. 
Se făcu și mai roșu la faţă. Duse mâna la mânerul spadei și făcu 
un pas înainte. 

George rămase neclintit și, fără să clipească, făcu semn către 
indicatorul LINIȘTE atârnat pe perete. 

Quill Kipps trase aer în piept, își netezi părul negru și zâmbi. 

— Mare păcat că nu pot să-ţi închid gura aia mare aici, 
Cubbins. Dar n-au intrat zilele-n sac. 

— Excelent, spuse George. Până una-alta, încaieră-te cu 
cineva pe măsura ta. Eu știu, un şobolan sau o cârtiță. 

Kipps înjură în barbă și scoase spada la vedere. 

Totul se petrecu foarte iute. Un zăngănit metalic. Lockwood 
nu-și schimbase aproape deloc poziţia, dar tăișul sabiei sale se 
întretăia de-a curmezișul mesei cu spada lui Kipps, fixând-o pe 
suprafaţa de lemn. 


121 


— Dacă tot ai de gând să te joci cu sabia, Quill, spuse 
Lockwood, învaţă întâi s-o folosești. 

Kipps nu răspunse. Grumazul îi pulsa spasmodic de furie. 
Deslușeam încordarea braţului său sub mâneca elegantă, 
cenușie, a jachetei. Incercă să smucească sabia într-o parte și-n 
alta, dar strânsoarea lui Lockwood - care nu părea să depună 
cine știe ce efort - era de fier. Spadele erau încleștate, 
spadasinii aproape nemișcaţi. Ca prin farmec, toţi cei din jurul 
mesei, printre care mă număram și eu, încremeniseră. Nu se 
auzea decât murmurul discret al bibliotecii. 

— N-o să reziști la nesfârșit, spuse Kipps. 

— Ai dreptate. 

Lockwood își răsuci brațul și flexă încheietura. Spada lui Kipps 
îi alunecă dintre degete, zbură în sus și se înfipse în tavan. 

— Frumos, am spus. 

Cu zâmbetul pe buze, Lockwood își vâri spada în teacă și se 
lăsă pe spătarul scaunului. Kipps fornăia pe nări, asemenea unui 
cal. După câteva clipe, tânărul sări, încercând să apuce mânerul 
sabiei, dar nu reuși. Sări din nou. 

— Încă puţin, Quill, spuse George, încurajându-l. Aproape l-ai 
prins. 

După mai multe încercări nereușite, Kipps fu nevoit să se urce 
pe masă pentru a-și recupera spada. Acoliţii săi urmăreau scena 
în tăcere. Băiatul zâmbea răutăcios. Cum era de așteptat, chipul 
fetei nu trăda nicio emoție. 

— O să mi-o plătești, Lockwood, spuse Kipps când cobori de 
pe masă. Jur că ai să mi-o plătești. Toată lumea știe că DCCAP îţi 
va închide agenţia, dar eu nu mă voi mulțumi cu atât. Te voi 
face să suferi, pe tine și pe proștii ăștia cu care te-ai înhăitat. 
Bill, Kate, după mine. 

Se răsuci pe călcâie. Lacheii săi îi imitară gestul. Cei trei se 
îndreptară la unison spre lift, cu pași nervoși, asemenea unui 
trio de dansatori lipsiți de talent. 

— Kipps a fost mereu iute la mânie, chiar și când eram colegi, 
remarcă George. Ar trebui să se relaxeze puţin. Tu ce crezi, 
Lockwood? 

Însă Lockwood era deja afundat în paginile revistei, cu o mină 
crispată întipărită pe faţă. 

— Haideţi, spuse el. E multă muncă de făcut și n-avem timp 
de pierdut. 


122 


Descoperirea se produse la nici două minute după incident, 
iar autorul ei fu însuși Lockwood. Fluieră discret pentru a-și 
exprima încântarea și făcu semn către ziarul din fața lui. lat-o! 
Annabel Ward. Nu mai văzusem acea fotografie, dar am 
recunoscut imediat părul bălai, trăsăturile chipului și dinţii 
strălucitori. Purta o rochie elegantă și figura pe prima pagină a 
ziarului Richmond Examiner. Asta se întâmpla în urmă cu 
patruzeci și nouă de ani. 


Fostul iubit al Annei Ward, 
interogat de poliție 


Investigațiile privind dispariția, în urmă cu două 
săptămâni, a domnișoarei Annabel „Annie” Ward au 
luat aseară o nouă turnură, după ce poliția l-a arestat 
pe unul dintre foștii ei iubiți. DI Hugo Blake, în vârstă 
de douăzeci și doi de ani, un împătimit al jocurilor de 
noroc și al localurilor de noapte, se află momentan în 
arestul Sectiei de Poliție de pe Bow Street. 
Deocamaată nu i s-a adus nicio învinuire. 

Potrivit surselor din Poliție, dl Blake a luat cina 
împreună cu domnișoara Ward la restaurantul Gallops 
pe 21 iunie, seara în care a dispărut tânăra. DI Blake a 
părăsit restaurantul la scurtă vreme după domnisoara 
Ward și a recunoscut, în urma interogatoriului, că ar fi 
condus-o acasă cu mașina. Apropiații spun că cei doi 
au avut o legătură intimă până în urmă cu câteva luni, 
când relația s-a răcit. Legătura celor doi a fost 
subiectul a numeroase discuții în lumea bună. La 
insistențele tânărului, domnișoara Ward a renunțat la 
o carieră promițătoare în actorie, deși în ultima vreme 
a încercat să obțină roluri... 


— Hugo Blake, am șoptit. Fostul iubit. Pun rămășag că el i-a 
dăruit medalionul. 

George încuviinţă. 

— După care a dus-o acasă... Cred că știm cu toţii ce a urmat. 


123 


— Mai căutaţi, spuse Lockwood. L-au arestat, dar l-au pus 
oare sub acuzare? Poate a sfârșit în închisoare, chiar dacă nu i- 
au descoperit cadavrul. 

Răspunsul veni numaidecât. Dintr-un articol mărunt, apărut 
câteva zile mai târziu, am aflat că Blake fusese eliberat din 
arest, fără a i se aduce vreo învinuire. Potrivit unui comunicat al 
Scotland Yardului, investigaţiile în cazul dispariţiei domnișoarei 
Ward se loviseră de un zid de netrecut. 

— De un zid, exact! am rostit, cu respiraţia tăiată. Ce idioţi! 
Era acolo de la bun început! 

— La vremea aceea, n-au avut suficiente dovezi împotriva lui 
Blake, spuse Lockwood, privind pagina. Era singurul suspect de 
pe lista lor, dar n-au putut să-i dovedească vinovăția. El a 
susținut că a condus-o până acasă, dar că n-a intrat înăuntru. 
Fără martori, fără cadavru și fără alte dovezi, au fost nevoiţi să-i 
dea drumul. Perfect. Se pare că Blake e omul nostru. 

George se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Câţi ani avea Blake pe-atunci? 

— Douăzeci și doi, am spus. Biata Annie Ward avea numai 
douăzeci. 

— Au trecut patruzeci și nouă de ani de-atunci. Un car de 
vreme, dar asta înseamnă că individul ar avea șaptezeci și unu 
de ani acum. S-ar putea să fie încă în viaţă. 

— Pun pariu că e, am spus cu furie în glas. Pun pariu că și-a 
făcut de cap în toți anii ăștia, după ce a scăpat basma curată. 

— Până acum, spuse Lockwood, rânjind. De asta aveam 
nevoie, dar trebuie să procedăm cu grijă. Planul e următorul: 
sunăm la DCCAP. Dacă Blake e încă în viaţă, va fi arestat. Între 
timp, noi dăm povestea la ziar. Un ucigaș a fost prins după 
cincizeci de ani! Știrea va face valuri. 

— Nu sună rău, spuse George tărăgănat, dar nu cred că ar 
trebui să apelăm deocamdată la presă. Mai trebuie să ne 
documentăm puţin, să aflăm mai multe despre trecutul fetei. 

Bătu sugestiv cu degetul în teancul de reviste London Society 
de lângă el. 

— Trebuie să fie pe-undeva pe-aici. Dacă avem noroc, o să 
găsim și niște detalii picante despre Blake, ceea ce ar însemna 
că... 

— Dă-i bătaie atunci. 

Lockwood își împinse înapoi scaunul și se ridică în picioare. 


124 


— Anunţă-mă când găsești ceva. Eu mă duc să vorbesc cu 
niște oameni. Am pierdut trei clienţi în dimineaţa asta. De 
dragul agenţiei, nu ne permitem să tăiem frunză la câini. 

— Mda... spuse George nesigur. Atâta îţi zic, nu te grăbi. 

Lockwood ne zâmbi larg. 

— O să fiu atent. Doar mă știi. 


14. 


TRUPUL VICTIMEI UNEI CRIME, 
DESCOPERIT DUPA 50 DE ANI! 


Un triumf profesional 
pentru agenția Lockwood 


Într-unul dintre cele mai uluitoare cazuri de 
„descoperiri la rece", trupul tinerei Annabel „Annie” 
Ward, care a dispărut în urmă cu aproape cincizeci de 
ani, a fost găsit într-o casă din sud-vestul Londrei. 
Detectivii agenției Lockwood și Asociaţii s-au luptat cu 
înfricoșătoarea stafie a victimei până aproape de ivirea 
Zorilor, înainte de a descoperi și a securiza rămășițele 
sale lumești. 

„Am scăpat ca prin urechile acului, declară șeful 
agenției, Anthony Lockwood. Nu ne-am mulțumit doar 
cu lichidarea fantomei. Am dorit să-i facem dreptate 
bietei fete.” 

Cu ajutorul unor metode sofisticate de cercetare, 
echipa a stabilit identitatea cadavrului.  DCCAP 
anchetează în momentul de față crima. 

„Niciun caz nu e prea vechi sau prea dificil pentru 
noi, afirmă domnul Lockwood. Dimpotrivă, cele 
complicate ne vin ca o mănușă, dat fiind 
profesionalismul și maniera noastră neconvenţională 
de a lucra. Vrem să ne descotorosim de Vizitatori, 
firește, dar ne interesează și povestea omului din 
spatele bântuirii. Sărmana Annie Ward s-a prăpăalit 


125 


demult, dar ucigașul ei poate fi încă deferit justiţiei. În 
timpul operațiunii, Lucy Carlisle, unul dintre agentii 
noștri de top, a comunicat cu spiritul Vizitatorului și, în 
ciuda incendiului  mistuitor pornit de fantoma 
răzbunătoare, a obținut dovezi vitale privind 
identitatea criminalului. Mă opresc aici cu declarațiile, 
dar veti afla mai multe odată ce scoatem la iveală 
adevărul senzațional din spatele acestei tragedii.” 


— Ce articol fantastic, spuse Lockwood pentru a douăzecea 
oară în acea zi. Mai bine nici că se putea. 

— Mi-au scris numele greșit, am precizat. 

— Eu nici nu apar, se plânse George. 

— In mare, vreau să zic, rosti Lockwood, cu zâmbetul pe buze. 
Pagina șase din The Times. Cel mai bun material publicitar pe 
care l-am avut vreodată. E un moment de cumpănă, iar lucrurile 
par să se îndrepte. 

Se înfioră și se mută dintr-o parte a grămezii de gunoi în 
cealaltă. 

Era aproape ora opt seara, la o zi după vizitarea Arhivelor. 
Stăteam cu toţii într-o tufă ţepoasă de agrișe, într-o grădină 
întunecată și friguroasă, așteptând apariţia fantomei. Nu era cea 
mai încântătoare slujbă din istoria omenirii. 

— Temperatura? întrebă Lockwood. 

— In continuă scădere, spuse George după ce privi 
termometrul, care lucea slab printre rămurelele tufei. Lumina 
din casă era ascunsă în spatele draperiilor. Un câine lătră în 
depărtare. La vreo douăzeci de pași în apropierea noastră, 
crengile înnegrite ale sălciei atârnau ca o ploaie înghețată. 

— Se intensifică miasma, am spus. 

Simţeam plumbul din mâini și din picioare, iar mintea îmi era 
străpunsă de-un amestec străin de zădărnicie și disperare. Pe 
limbă aveam gust de putregai. Am vârât încă o bomboană 
mentolată în gură, pentru a-mi împrospăta respiraţia și 
gândurile. 

— Foarte bine, spuse Lockwood. Dintr-o clipă în alta. 

— E bine că ai prezentat cazul lui Annie la DCCAP, spuse 
George dintr-odată, dar nu cred că ar fi trebuit să implici presa 
atât de devreme. Poliţia abia ce-a dat drumul anchetei, nu? 
Habar n-avem încotro se va îndrepta. 


126 


— Ba știm. Barnes n-a fost deloc încântat că i-am luat-o 
înainte și am aflat identitatea fetei, dar s-a arătat foarte 
interesat de legătura ei cu acest Hugo Blake. A căutat printre 
dosare și a descoperit că tipul e un afacerist de succes, dar a 
înfundat pușcăria de câteva ori pentru înșelăciune și odată 
pentru ultraj. E un tip tare afurisit. Și am avut dreptate: trăiește 
și o duce bine mersi aici, în Londra. 

— Îl cheamă la interogatoriu? 

— Chiar azi, din câte-am înţeles. Probabil că l-au adus deja. 

— Ceaţă fantomatică la orizont, ne atenţionă George. 

Din pământ se ițeau ramuri diafane, subţiri ca spaghetele, 
care răspândeau o lumină rece, care se legăna între salcie și zid. 

— Ce auzi, Lucy? mă întrebă Lockwood. 

— Nimic neobişnuit. Foșnetul frunzelor. Și un scârțâit 
enervant, care nu mai contenește. 

— Crezi c-o fi de la funie? 

— Probabil. 

— George, vezi ceva? 

— Încă nu. Tu? Strălucirea mortuară e tot în văzduh? 

— Păi, n-ar fi avut motiv să se deplaseze, nu? Da, este tot 
acolo, printre crengi. 

— Imi dai o bomboană mentolată, Lucy? rosti George. Le-am 
uitat pe-ale mele acasă. 

— Cum să nu. 

Am dat pachetul roată. Cu toții amuţirăm. Priveam concentrați 
înspre salcie. 

In ciuda speranțelor pe care și le pusese Lockwood în acel 
articol, nu profitasem încă de pe urma publicităţii, iar veghea 
din seara aceasta era ultima noastră slujbă. Clienţii, un cuplu 
căsătorit, simțeau adesea neliniște și teroare în grădina lor 
urbană. De câteva nopţi încoace, cei doi copii ai familiei, unul în 
vârstă de patru ani, celălalt de șase, zăriseră pe geam „o umbră 
întunecată, nemișcată” printre crengile copacului. Părinţii nu 
văzuseră nimic, deși fuseseră de fiecare dată alături de copii. 

De dimineaţă cercetasem împreună cu Lockwood zona. Salcia 
era foarte bătrână și avea crengi înalte și groase. Am deslușit 
amândoi urme vagi de fenomene paranormale (categoria I) în 
preajma arborelui, mai precis miasmă și teamă. In acest timp, 
George, care-și petrecuse toată ziua la Arhive, căutase 
informaţii despre istoricul casei și descoperise un amănunt 


127 


interesant. În luna mai a anului 1926, proprietarul de-atunci, pe 
nume Henry Kitchener, se spânzurase în vecinătatea casei. Nu 
se știa exact unde. 

Cel mai probabil în copac. 

— Nu înțeleg de ce ai vorbit despre mine, fără să aduci în 
discuție medalionul, am spus. Din articol reiese că Annie Ward 
mi-a spus personal cine a ucis-o, și știm cu toţii că asta-i o 
gogomănie. Fantomele nu vorbesc deslușit. Prin natura ei, 
legătura parapsihologică e fragmentară. 

— Știu, chicoti Lockwood, dar nu strică să-ţi clădești reputația. 
Vrem să se înghesuie clienții pentru serviciile tale. Am omis în 
mod intenţionat să vorbesc despre medalion, pe de o parte, 
fiindcă îl voi folosi în articolele viitoare și, pe de altă parte, 
pentru că nu i-am spus lui Barnes despre el. 

— Nu i-ai spus lui Barnes? rosti George, nevenindu-i să-și 
creadă urechilor. Nici măcar despre inscripţie? 

— Încă nu. E foarte supărat pe noi, iar însușirea artefactelor 
periculoase e un delict, așa că am preferat să-i ascund acest 
amănunt deocamdată. La urma urmei, de ce să-mi bat capul? 
Medalionul n-are nicio greutate în toată afacerea asta. Chiar și 
în absenţa lui, e limpede că Blake e criminalul. Că tot veni 
vorba, ai găsit ceva despre cazul Ward? 

— Da, spuse George. Câteva poze. Foarte interesante. Ți le- 
arăt când ajungem acasă. 

Minutele se scurgeau, iar aerul devenea tot mai rece. Dintre 
ramurile sălciei se insinua tristeţea sinucigașului lipsit de 
odihnă, învăluind treptat tufele, răzoarele, bicicletele și jucăriile 
de plastic ale copiilor. Deși nu bătea deloc vântul, crengile 
sălciei începură să freamăte. 

— Mă întreb de ce a făcut-o, murmură Lockwood. 

— Cine, Hugo Blake? întrebă George. 

— Nu, mă refeream la cazul ăsta. De ce s-o fi spânzurat 
individul? 

M-am foit puţin. 

— Pentru că a pierdut pe cineva drag lui. 

— Chiar așa? Ce te face să crezi asta, Luce? Parcă în raport nu 
scria asta, nu-i așa, George? 

Îmi golisem mintea de gânduri și ascultam scârţâitul lemnului. 

— Nu știu. Posibil să mă-nșel. 


128 


— O clipă, rosti Lockwood cu glas ascuţit. Întrezăresc o 
siluetă... Da! O vedeţi și voi? 

— Nu. Unde? 

— Chiar acolo! Nu-l vedeţi? Stă sub copac și privește în sus. 

Simţisem apropierea stafiei, unda nevăzută care tulburase 
văzduhul și îmi ridicase sângele în urechi. Dar Viziunea mea nu 
e la fel de ageră ca a lui Lockwood, astfel că arborele îmi apărea 
în continuare ca o încrengătură de umbre. 

— Are o funie în mână, bombăni Lockwood. Cred că a 
petrecut ceasuri bune acolo, încercând să se convingă să o facă. 

Învăţasem un șiretlic: ca și în cazul stelelor, trebuie să-ţi muţi 
privirile ușor într-o parte. Mi-am îndreptat atenţia spre zidul care 
împrejmuia grădina și, dintr-odată, umbrele de sub copac se 
împreunară într-o siluetă palidă, subţire și nemișcată, tăinuită în 
spatele ramurilor ca după niște gratii. 

— O văd și eu. 

Se uita în sus, ținându-și capul plecat într-o parte, de parcă s- 
ar fi spânzurat deja. 

— Nu te uita la faţa lui, spuse George. 

— OK, mă apropii, spuse Lockwood. Să ne păstrăm calmul. 
Aoleeeu! M-a înhăţat! 

Eu și George ne-am scos imediat săbiile. Am aprins lanterna și 
am privit în direcţia lui Lockwood, care încremenise lângă mine, 
cu ochii mari, căscați. 

Am stins lanterna. 

— Nu te-a înhăţat nimeni, am spus. Ti s-a prins paltonul în 
tufa de agrișe. 

— A, bine atunci. Mersi. 

George pufni. 

— Paltonul ăsta al tău e prea lung! Din cauza lui era să mori 
acum câteva seri. 

Cu foșnetele de rigoare, Lockwood își eliberă paltonul dintre 
crengi. Silueta stătea în continuare nemișcată sub salcie. 

— Acoperiţi-mă, spuse Lockwood. 

Își scoase spada și se îndreptă spre copac. Pe măsură ce 
înainta precaut, ceața fantomatică se învolbura la picioarele 
sale. Eu și George îl urmam la distanţă de câţiva pași, cu 
bombele de sare la vedere. 

Ne-am apropiat de extremitatea sălciei. 


129 


— În regulă, rosti Lockwood, răsuflând. M-am apropiat destul 
de mult, dar n-a schițat nicio reacţie până acum. E doar o 
Umbră. 

Acum o vedeam mai bine. Conturul grosolan al unui bărbat 
îmbrăcat în cămașă scurtă și pantaloni cu talie înaltă, prinși cu 
bretele. Chipul său palid căta spre înălțimile arborelui. Mi-am 
ferit privirile, dar am fost pătrunsă de ecourile suferinţei sale 
străvechi, pierderea unui apropiat, deznădejde fără margini... 
Am deslușit vaietul său gutural. 

Pe neașteptate, silueta se mișcă. Funia zbură în sus, printre 
crengi... 

În acea clipă, un proiectil albicios vâjâi pe lângă mine și se 
izbi de trunchiul copacului, împrăștiind sare pretutindeni în jur. 
Silueta străpunsă se zvârcoli și dispăru. Din boabele de sare 
izvorâră mici flăcări verzui, care plutiră în jos ca o zăpadă de 
smarald. 

M-am întors spre George. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Nu-ţi ieși din pepeni. S-a mișcat, iar Lockwood era chiar 
acolo. Nu las nimic la voia întâmplării. 

— Dar n-a atacat, am spus. Era cu gândul la soţia lui. 

— Soţia lui? De unde știi asta? Ai vorbit cu el? 

— Nu... 

— Și-atunci... 

— Nu contează, spuse Lockwood, dând rămurelele la o parte. 

In jurul bocancilor săi ţâșniră scântei verzi, care se pierdură în 
noapte. 

— A dispărut. Hai să încercuim porţiunea asta cu fier și să ne 
întoarcem la căldură. 

Așa sunt unele cazuri: fără bătăi de cap și gata cât ai zice 
pește. A doua zi s-a descoperit o funie veche, încrustată adânc 
într-una dintre crengile înalte ale sălciei, tocmai deasupra 
locului unde apăruse fantoma. Funia se contopise cu lemnul și 
nu mai putea fi îndepărtată, astfel că oamenii au fost nevoiţi să 
taie creanga și s-o ardă cu sare. După trei zile, proprietarii au 
tăiat copacul. 

e 

Când ne-am întors la Portland Row, am fost surprinși să găsim 
o mașină de poliţie parcată în faţa casei, cu motorul și luminile 
de avertizare aprinse. Când ne-am apropiat, dinăuntru ieși un 


130 


poliţist corpolent, ras în cap, un pachet de mușchi pe două 
picioare, îmbrăcat în obișnuita uniformă albastru-nocturn. 

Ne aruncă o privire posacă. 

— Lockwood și Asociaţii? În sfârșit. Sunteţi așteptați la 
Scotland Yard. 

Lockwood se încruntă. 

— Acum? E târziu. Tocmai am venit de pe teren. 

— Nu mă interesează. Barnes vrea să discute cu voi. Așteaptă 
de două ceasuri. 

— Nu putem amâna până mâine? 

Mâna poliţistului, butucănoasă și rozalie ca un jambon, cobori 
sugestiv spre bastonul de fier pe care îl purta prins la curea. 

— Nu. 

O scânteie se aprinse în ochii lui Lockwood. 

— Foarte convingător. Bine, domnule sergent. Haideţi să 
mergem. 

e 

Scotland Yard, sediul Poliţiei londoneze, dar și al unităţilor 
DCCAP care slujeau orașul în orele sumbre ale nopţii, era o 
clădire îngustă din oţel și sticlă, aflată pe Victoria Street, în 
centrul orașului. În apropiere se înălţau Ghilda Groparilor și 
Sindicatul Pompelor Funebre. De asemenea, Compania de Fier 
Fairfax din Statele Unite și, mai presus de toate, uriașul 
conglomerat Răsăritul, care fabrica echipament pentru mai 
toate agenţiile din ţară. De cealaltă parte a drumului se înșirau 
birourile celor mai importante religii. Fiecare dintre aceste 
organizaţii puternice purta un război asiduu cu Problema. 

Afară erau amplasate tuburi metalice în care ardeau flori de 
levănţică și rigole de apă curgătoare care secţionau asfaltul. 
Intrarea era păzită de doi copii din Straja de noapte. Când 
sergentul trecu pe lângă ei, cei doi își traseră prăjinile și luară 
poziție de drepţi. Noi am pornit pe trepte în sus, spre centrul de 
operaţiuni al DCCAP. 

Ca în fiecare noapte, încăperea gemea de lume și era o 
vânzoleală de nedescris. Pe peretele din spate se lățea o hartă 
uriașă a Londrei, punctată de zeci de leduri, verzi și galbene, 
care marcau intervențiile de urgenţă. Era un du-te-vino constant 
de femei și bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme austere, ducând hârtii, 
vorbind tare la telefon sau dând ordine șefilor de echipă de la 
Rotwell și Fittes, colaboratori obișnuiți ai DCCAP. Un agent tânăr 


131 


trecu în fugă pe lângă noi cu un mănunchi de săbii în braţe. 
Alături, doi polițiști își beau cafeaua. Echipamentul lor de 
protecţie fumega din cauza arsurilor ectoplasmice. 

Sergentul ne pofti într-o sală de așteptare și plecă. Aici era 
mai liniște. Deasupra capetelor noastre venea o adiere de la 
instalaţia de aer condiţionat, a căror ventilatoare ferite privirii 
zăngăneau enervant. 

— Ce crezi că vrea de la noi? am întrebat. Alte detalii despre 
incendiu? 

Lockwood ridică din umeri. 

— Sper că vom primi vești despre Blake. Poate că l-au prins. 
Poate și-a mărturisit crima. 

— Că veni vorba... spuse George, scotocind prin geantă. Dacă 
tot așteptăm, aruncă un ochi peste decupajele astea din Arhive. 
Am aflat mai multe lucruri despre Annie Ward. Se pare că în 
urmă cu cincizeci de ani se învârtea într-un cerc foarte select de 
tineri - majoritatea de bani gata, dar nu chiar toţi - care își 
făceau veacul în cele mai șic baruri londoneze. Cu un an înainte 
să moară, London Society a făcut un reportaj în imagini asupra 
grupului. la uită-te puţin. O să recunoști mai multe nume. 

Pozele alb-negru erau fotocopii ale originalelor. Majoritatea 
înfățișau baluri și petreceri, dar și cazinouri sau mese pentru 
jocuri de cărţi. In fiecare imagine apăreau grupuri de tineri 
eleganţi. Dacă nu ţineai cont de vestimentaţie și de lipsa 
culorilor, erau leiţi tinerilor care umpleau paginile revistelor din 
ziua de azi, pe care le frunzărea Lockwood, și la fel de anosti. 
Am răsfoit câteva pagini, până când ceva mi-a atras atenţia. Pe 
pagină apăreau două fotografii. Prima, o poză de studio, înfățișa 
un tânăr chipeș, cu zâmbetul pe buze. Purta o pălărie neagră, 
cravată neagră și jachetă neagră. Avea probabil și cămașă 
dantelată, ascunsă însă privirilor - slavă Domnului! - de-un 
baston. De asemenea, purta mănuși albe. Avea păr lung, bogat, 
închis la culoare, și un chip fermecător. Arbora un surâs 
încrezător și afabil, care spunea: „dacă m-ai cunoaște, m-ai 
adora”. 

Dedesubt, apărea următoarea descriere: Domnul Hugo Blake: 
Bărbatul zilelor noastre, în oraș. 

— lată-l, șopti Lockwood. 

Am studiat chipul său spilcuit, mulțumit de sine, și în minte 
îmi apăru un alt chip, prăfuit și acoperit de pânze de păianjen. 


132 


— Mai apare și aici, spuse George. 

Dedesubt mai era o fotografie, de data aceasta o poză de 
grup făcută dintr-un punct mai înalt. Un grup de băieţi și fete, în 
dreptul unei fântâni. Trebuie să fi fost o festivitate plicticoasă de 
vară, pentru că băieţii purtau frac și cravate negre, iar fetele 
purtau rochii de gală, cu bretele, paiete și volănașe și mai știu 
eu ce. Nu mă dau în vânt după rochii. Poza era alb-negru, dar nu 
era greu să-ţi închipui bogăţia de culori de-acolo. Fetele stăteau 
în mare parte în față, iar băieţii în spate. Rânjeau cu toţii 
satisfăcuţi, de parcă aveau lumea la degetul mic, ceea ce nu era 
greșit în cazul unora. În centrul grupului era chiar Annie Ward. 
Înfăţișarea ei era atât de fermecătoare, încât ai fi zis că 
răspândea deja nelumină. Domnișoarele din preajma ei 
zâmbeau resemnat, simțindu-se probabil eclipsate. 

— lată-l pe Blake, spuse George, arătând spre individul înalt 
care rânjea din rândul al doilea. E chiar în spatele ei. De parcă o 
pândea încă de pe-atunci. 

— Și uite... 

Cu un fior, am băgat de seamă ovalul minuscul de la pieptul 
fetei. Mi s-a pus un nod în gât. 

— Medalionul, am completat. 

— O, văd că aţi venit cu toţii! 

În prag apăru inspectorul Barnes, cu fulgere în priviri. Părea 
epuizat. Până și mustaţa lui își pierduse puţin din strălucire. Într- 
o mână ţinea un vraf de dosare, iar în cealaltă, o ceașcă de 
cafea din plastic. 

— Ce drăguţ! O să mă faceţi să-mi vărs iar cafeaua? 

Lockwood se ridică în picioare. 

— Am venit la cererea dumneavoastră, domnule Barnes, rosti 
el cu răceală. Cu ce vă putem fi de folos? 

— În primul rând, n-aveam nevoie de toţi. Unii sunt, fără 
îndoială, în plus. 

Privirile lui Barnes zăboviră asupra lui George. 

— Te-ai descotorosit de borcanul ăla, Cubbins? 

— Desigur, domnule Barnes, spuse George. 

— Mda. Așa se face că în seara asta n-am nevoie de tine... și 
nici de tine, Lockwood. Am treabă cu domnișoara Carlyle. 

Barnes mă măsură cu un aer vinovat. Am simţit privirea sa 
apăsătoare. 

— Te rog să mă urmezi, domnişoară. Voi doi așteptați aici. 


Un fior de teamă îmi străbătu trupul. M-am uitat îngrijorată 
spre Lockwood, care făcu un pas înainte, încruntat. 

— Exclus, domnule inspector, spuse el. Lucy e angajata mea. 
Insist să iau parte la orice... 

— Dacă nu-ți pui lacăt la gură, vei fi acuzat de 
obstrucţionarea anchetei. Am auzit destule de la tine, timp de-o 
săptămână. Ei, bine? Mai ai ceva de zis? 

Lockwood rămase tăcut. l-am zâmbit cât mai încurajator. 

— Nu-ţi face griji, mă descurc eu. 

— Firește, spuse Barnes. 

Inspectorul deschise ușa și îmi făcu semn să înaintez. 

— Stai liniștită, nu durează mult. 

Am traversat împreună biroul de operaţiuni și ne-am oprit în 
fața unei uși de oţel. Barnes introduse un cod și ușa se dădu în 
lături, dezvăluind un coridor tăcut, scăldat în lumina neoanelor 
din tavan. 

— Amicul tău, Lockwood, îmi spune că ai stabilit o legătură 
paranormală cu fantoma Annei Ward, rosti Barnes, când 
pornirăm de-a lungul coridorului. E adevărat? 

— Da, domnule. l-am auzit glasul. 

— Și mi-a mai spus și că ai aflat ceva legat de circumstanțele 
morţii ei. Că ar fi fost ucisă de un fost iubit. 

— Da, domnule. 

Era adevărat, până la un punct. Revelația am avut-o când am 
atins medalionul. Fantoma nu îmi spusese nimic. 

Barnes mă privi pieziș. 

— Atunci când ţi-a vorbit, ţi-a spus și numele lui? 

— Nu, domnule. Am auzit... doar frânturi. Știţi cum sunt 
Vizitatorii. 

Barnes mârâi pe sub mustață. 

— Se spune că în zilele de demult, Marissa Fittes a purtat 
conversații întregi cu fantome de Tip IIl, în urma cărora a aflat 
multe lucruri. Dar ăsta-i un dar neobișnuit, iar asemenea 
fantome se întâlnesc rar. Noi, restul, trebuie să ne mulțumim cu 
firmiturile pe care le ciugulim. Bun... Am intrat într-o zonă cu 
grad înalt de securitate. Aproape că am ajuns. 

Am coborât un șir de trepte spre un etaj interior. Ușile de la 
acest nivel erau mai solide și ranforsate cu fier. In dreptul unora 
dintre ele erau plăcuțe de avertizare, încadrate cu negru: 
triunghiul negru însoţit de un craniu rânjit, triunghiul roșu însoțit 


134 


de două. Temperatura scăzuse simţitor. Probabil că ne aflam în 
subsolul clădirii. 

— Ascultă la mine, începu Barnes. Mulțumită descoperirilor 
tale, am redeschis cazul dispariţiei lui Annabel Ward. 

Îmi aruncă o privire piezișă. 

— Și noi eram pe punctul de a-i descoperi identitatea. Ne-ai 
luat-o înainte, dar asta pentru că sunteți niște copii inconștienți 
și n-aveţi nimic mai bun de făcut. Cu toate astea, am verificat 
legătura ei cu Hugo Blake și cred că el e făptașul. L-am arestat 
azi. 

Inima mi-a tresărit de bucurie. 

— Totuși... 

Barnes se opri în dreptul unei uși din fier. 

— Chiar și acum, după cincizeci de ani, Blake neagă tot. 
Spune că a condus-o pe fată până la poartă, dar că n-a intrat în 
casă. 

— Minte, am spus. 

— Fără îndoială, dar am nevoie de mai multe dovezi. Tocmai 
de aceea te-am chemat. In regulă, poftește înăuntru, te rog. 

Inainte să mai zic ceva, inspectorul îmi făcu vânt într-o 
încăpere îngustă și întunecată. Era o cameră goală, cu excepţia 
celor două scaune din oţel, tapiţate cu piele, și a măsuţei din 
mijloc. Scaunele erau orientate spre peretele opus, acoperit în 
întregime de sticlă mată. Pe măsuţă erau un întrerupător și un 
receptor negru. 

— la loc, domnișoară Carlyle. 

Barnes ridică receptorul și vorbi. 

— Da? E înăuntru? E în regulă. 

M-am holbat la el. 

— Despre ce vorbiţi? Spuneti-mi, vă rog, ce se întâmplă. 

— Legăturile parapsihologice de felul celei pe care-ai stabilit-o 
cu Anna sunt foarte subiective. Greu de exprimat. Îţi amintești 
unele lucruri, uiţi alte lucruri. Pe scurt, sunt îndoielnice. E posibil, 
deci, ca fantoma să-ţi fi comunicat mai multe despre moartea ei 
decât îți amintești. De pildă, chipul ucigașului. 

Am înţeles în sfârșit tâlcul vorbelor lui și am clătinat din cap. 

— Vă referiţi la Blake? Nu. De-abia recent am văzut poza lui. 
Nu-mi spune nimic. 

— Faţă în faţă s-ar putea să fie altceva, spuse Barnes. Hai să 
vedem. 


135 


Mă cuprinse panica. 

— Domnule Barnes, aș dori să ne oprim aici. V-am spus deja 
tot ce știam. 

— Aruncă și tu un ochi. El n-are cum să te vadă. Doar noi îl 
putem vedea pe el. Nici măcar nu știe că te afli aici. 

— Vă rog, domnule Barnes... 

Fără să asculte rugăminţile mele, inspectorul apăsă butonul 
de pe perete. O fâșie de lumină brăzdă miezul panoului din faţa 
noastră. Lumina se extinse, iar obloanele interioare se dădură în 
lături asemenea unor jaluzele, dezvăluind o încăpere în care 
bătea lumina unui reflector. 

Bărbatul stătea pe un scaun în mijlocul încăperii, orientat cu 
faţa spre noi. Dacă nu puneai la socoteală panoul de sticlă, era 
la numai doi sau trei metri. 

Era un domn în vârstă, îmbrăcat într-un costum elegant, 
negru cu dungi subțiri rozalii. Avea pantofi lăcuiţi și o cravată 
roz bombon. Din buzunarul de la piept îi ieșea o batistă roz. Fără 
îndoială, Hugo Blake își păstrase aceeași alură de dandy pe care 
o etala în urmă cu cincizeci de ani în revistele de societate. 
Încărunţise, dar avea părul la fel de lung și de bogat ca pe 
vremuri. Acum îi atârna în cârlionți pe umeri. 

Nu se schimbase prea mult... cu excepția feței. 

Chipul fin și încrezut al tânărului fusese înlocuit de o figură 
colțuroasă ca fierul plugului, lividă și pustiită de riduri. De la 
piramida nasului se răspândea înspre obraji și bărbie o 
încrengătură de vinișoare albastre. Buzele-i erau subţiri și rigide. 
lar ochii... o priveliște groaznică. 

Erau afundaţi în orbite, reci și lucioși, și ascundeau deopotrivă 
agerime și furie. Se mișcau necontenit, scrutând toate 
elementele încăperii, apoi geamul de sticlă mată. Era în mod 
evident furios. Stătea cu mâinile înfipte pe genunchi și vorbea, 
dar nu-l auzeam. 

— E un om bogat, chicoti Barnes, obișnuit să nu dea socoteală 
nimănui. Nu-i prea fericit că l-am adus la secţie. Dar asta nu te 
privește pe tine. Uită-te bine la el, domnişoară Carlyle. Golește-ţi 
mintea. Adu-ţi aminte de schimbul avut cu fata. Recunoști ceva? 

Am tras aer în piept și am încercat să mă calmez. La urma 
urmei, n-aveam de ce să-mi fac griji. Nu putea să mă vadă. li 
făceam lui Barnes pe plac și eram liberă. 

M-am concentrat pe trăsăturile chipului său. 


Și, în acea clipă, bătrânul mă săgetă cu privirea. Ochii lui 
rămaseră nemișcaţi, aţintiți asupra mea, de parcă n-ar fi existat 
acel panou de protecţie. 

Îmi zâmbi tăios. 

Am tresărit în scaun. 

— Nu! am spus. E destul! Nu simt nimic. Nu îmi aduc aminte 
nimic. Vă rog. E suficient! Gata. 

Barnes șovăi, apoi apăsă butonul. Obloanele coborâră încet, 
ca o cortină, asupra bărbatului care continua să zâmbească. 


15. 


— Lucy, spuse Lockwood. Oprește-te! Trebuie să vorbim. 

— Nu, nu trebuie. 

— Nu mai merge atât de repede. Nu știu de ce ești așa 
furioasă, dar ascultă-mă: nu știam că Barnes o să te ia la 
interogatoriu. 

— Nu? Poate că ar fi trebuit să bănuiești. Graţie articolului tău 
idiot, toată lumea a aflat de legătura mea paranormală cu Annie 
Ward. Brusc, am devenit un element-cheie în anchetă. 

— Lucy, te rog... 

Lockwood mă prinse de mânecă și mă opri în mijlocul 
drumului. Ajunsesem pe undeva prin Mayfair, și mai aveam încă 
mult până acasă. Vilele erau cufundate în tăcere, ascunse în 
spatele unui zid de ceaţă. Tocmai ce bătuse de miezul nopții. 
Nici măcar stafiile nu erau prin preajmă. 

— Nu mă atinge, am spus, smucindu-mi mâna. Din cauza ta, 
în seara asta am stat faţă în faţă cu un criminal, și ghici ce? N-a 
fost o experienţă prea plăcută. Tu nu i-ai văzut ochii, Lockwood, 
dar eu i-am văzut și am avut senzația că și el m-a văzut pe 
mine. 

— Imposibil, rosti George, care scruta împrejurimile, cu mâna 
pe mânerul sabiei. 

Până atunci văzusem un singur Vizitator în Green Park, o 
siluetă îndepărtată care plutea pe de-a lungul șirului de copaci, 
dar nu strica să fii pe fază. În Londra, primejdia te pândea 
oriunde. 

— N-avea cum să te vadă, insistă George. 


137 


Stătea cu spatele la noi, privind ceața, cu mâna încă pe 
mânerul sabiei. 

— Erai protejată de panoul de sticlă. Știa, desigur, că se află 
cineva în spatele geamului, și a vrut să-l sperie. Atâta tot. 

— Te înșeli, am rostit cu glas scăzut. Blake știa că sunt acolo. 
A citit și el articolul, ca toată lumea. A aflat despre Lockwood și 
Asociaţii, despre tânăra Lucy „Carlisle” care are noi dovezi 
împotriva lui. Ne poate găsi cu ușurință. Dacă scapă din arest, 
ne va da de urmă. 

Lockwood clătină din cap. 

— Lucy, Blake nu ne va da de urmă. 

— Și dacă totuși vine după noi, spuse George, va veni foarte 
încet, șontâc, șontăc, cu bastonul. Are vreo șaptezeci și ceva de 
ani. 

— Eu voiam să zic că nu va scăpa din arest, continuă 
Lockwood. Va fi acuzat de crimă, găsit vinovat și închis, așa cum 
merită. Ei, și ce dacă are ochi ciudaţi? Nici ochii lui George nu 
sunt mai breji, dar nu ne plângem. 

— Mersi, spuse George. Și eu care credeam că ochii sunt ce- 
am eu mai frumos. 

— Întocmai... asta-i tristeţea. Ascultă, Lucy, îţi înţeleg furia. Și 
eu sunt furios. Barnes n-avea niciun drept să te expună acolo 
fără încuviințarea ta. E un comportament tipic DCCAP... se cred 
șefii șefilor. Dar nu sunt, sau, cel puțin, nu ai noștri. 

Își ridică mâinile în sus și le roti prin ceaţă. 

— Vite-te în jurul tău. E trecut de miezul nopţii. Suntem 
singuri într-un oraș pustiu. Toată lumea doarme, cu ușile 
ferecate și talismanele agăţate pe la ferestre. Tuturor le este 
teamă... cu excepţia ta, a mea și a lui George. Mergem unde 
avem noi chef și nu suntem îndatoraţi nici lui Barnes, nici 
DCCAP-ului, nici nimănui. Suntem liberi ca păsările cerului. 

Mi-am tras jacheta mai strâns pe trup. Avea dreptate, ca de- 
obicei. Îmi pria această plimbare nocturnă, cu sabia la brâu, 
alături de colegii mei. Supărarea înmagazinată în urma scurtei 
vizite la Scotland Yard mi se scurgea încetul cu încetul prin tălpi. 
Mă simţeam mai bine. 

— Ce să zic, ai dreptate. Crezi că Blake va rămâne în arest? 

— Normal. Ş 

— Apropo, Lucy, spuse George, hai să te înveselesc puţin. În 
timp ce te așteptam, l-am văzut pe Quill Kipps. Face parte dintr- 


138 


un grup Fittes care lucrează în seara asta cu DCCAP-ul. Fac asta 
destul de des. E o înțelegere între departament și agenţie. Ca s- 
o spun așa, tipul a patrulat prin canale în noaptea asta. Echipa 
lui a avut parte de-o experiență groaznică, și nu mă refer la 
fantome. Beah, păcat că nu i-ai văzut... uzi leoarcă. 

Nu mi-am putut înăbuși râsul. 

— Cel puţin Kipps are unde să lucreze. Prin registrul nostru 
bate vântul. 

— Mai bine sărac, decât lipicios, spuse George. 

Lockwood mă strânse încurajator de braț. 

— Haide, nu-ţi face griji pentru ziua de mâine. O să găsim noi 
ceva de făcut. Hai acasă. Mi s-a făcut poftă de-un sendviș cu unt 
de arahide. 

Am încuviințat. 

— Eu vreau chipsuri și cacao. 

Aburi tot mai deși de ceaţă se strecurau printre gratiile de fier 
ale  balustradelor și învăluiau lămpile contra fantomelor, 
estompând lumina intermitentă. Pașii noștri răsunau ciudat pe 
străzile pustii, dându-ne senzaţia că suntem însoţiţi de alți trei 
tineri grăbiţi. 

Pe Portland Row, lampa contra fantomelor era stricată. De la 
baza felinarului ţâșneau scântei albastre, iar în locul albului 
strălucitor trebuia să ne mulțumim cu un roșu urâcios. Cele mai 
multe dintre ferestrele vecine erau cufundate în beznă, 
acoperite de obloane sau draperii. Ne-am croit drum prin ceața 
deasă înspre intrare. 

Lockwood era în frunte. Întinse mâna să deschidă poarta, dar 
încremeni subit. Eu și George ne ciocnirăm de el. 

— George, spuse Lockwood aproape în șoaptă. Medalionul lui 
Annie Ward era la tine ultima oară. Ce-ai făcut cu el? 

— L-am pus pe raft, alături de celelalte trofee. De ce? 

— Ai sigilat cutia din sticlă argintată? Avea vreo problemă la 
închidere? 

— Fugi de-aici. Ce-ţi veni? 

— Tocmai am zărit o lumină în biroul nostru. 

Arătă cu degetul în jos, printre zăbrele. Curtea de la demisol 
era cufundată în beznă totală, străpunsă doar de strălucirea 
slabă și portocalie a stâlpului de la numărul 36. Fereastra cu 
pricina era pe jumătate ferită de lumina felinarului. În timpul 
zilei puteai să vezi fotoliul de la biroul meu de lucru și vaza cu 


139 


flori. Acum nu se zărea nimic, de parcă cineva pictase un 
dreptunghi negru pe zidul casei. 

— Nu văd nimic, rosti George în șoaptă. 

— A licărit doar pentru o clipă, spuse Lockwood. Am crezut 
inițial că e un crâmpei de nelumină, dar... Uitaţi! S-a văzut din 
nou. 

De data aceasta am vazut cu toţii licărul stins din spatele 
geamului. Am rămas tustrei încremeniți. 

— Asta este o lanternă, spuse George cu glas scăzut. 

Am dat din cap. Mi s-a făcut pielea de găină. 

— Cineva a intrat în casa noastră. 

— Cineva care nu se teme să iasă noaptea pe străzi, spuse 
Lockwood. Ceea ce înseamnă că e înarmat. Sau sunt înarmaţi. 
Sigur au săbii și torţe, poate și alte arme. Bun, hai să ne punem 
mintea la contribuţie. Cum au intrat? 

Am aruncat o privire de-a lungul aleii. 

— Ușa de la intrare pare în regulă. 

— Vrei să verific în spate? întrebă George. Poate că au spart 
ușa din grădină. 

— Dar în caz contrar, o să rămâi pe dinafară. Nu, trebuie să 
găsim împreună o soluţie. Vom intra prin faţă, ca de obicei, doar 
că în tăcere. Haideţi. 

O luă înainte pe alee, traversând pisicește dalele. Se opri pe 
verandă și făcu semn către lemnul crăpat din jurul încuietorii. 
Ușa era întredeschisă. 

— Au spart ușa, șuieră George. 

— Dacă pe-aici au intrat, spuse Lockwood, putem să-i 
închidem la demisol. 

Ne făcu semn să ne apropiem și ne șopti la ureche. 

— În regulă. Verificăm parterul, apoi coborâm la demisol. Nu 
vreau să aud nici pâs. 

— Cum rămâne cu etajele superioare? 

— N-are rost să riscăm. Palierul de la etaj scârţăie. Și în plus, 
ei sunt interesaţi de birouri. Spada la îndemână, da? li găsim, îi 
încercuim și le cerem să se predea. 

— Și dacă refuză? am întrebat. 

Lockwood strânse din dinţi. 

— Dacă e nevoie, vom recurge la forță. 


140 


Antreul era cufundat în beznă. Totul era tăcut. Ne-am oprit 
preţ de câteva clipe, pentru a ne obişnui cu întunericul. Craniul 
de cristal ne rânjea de pe măsuţă. Silueta întunecată a cuierului 
se înălța lângă perete. Lockwood îndreptă vârful spadei spre 
rafturile de vizavi. La început, n-am sesizat nicio diferență, dar 
am realizat imediat că unele dintre măști și tigve stăteau ușor 
înclinate, semn că cineva cotrobăise pe-acolo în grabă. In 
depărtare, după ușa de la bucătărie, am întrezărit albul mat al 
Feţei de Masă Gânditoare. Am tras din nou cu urechea, dar n-am 
auzit nimic. Am realizat atunci că îmi foloseam deopotrivă 
simţurile externe și interne, de parcă aș fi fost în misiune. 

Dar asta era casa noastră, căminul nostru, și aveam de-a face 
cu un intrus. 

Lockwood făcu semn să ne împărţim. George se duse iute în 
sufragerie. Eu am intrat precum o umbră în bibliotecă. N-am 
detectat nicio prezenţă, și am realizat numaidecât că încăperea 
era pustie, dar cu toate astea, nu scăpase atenţiei oaspetelui 
nostru. Jos, sub etajeră, zăceau împrăștiate cărți și hârtii. 

M-am întors în antreu. Lockwood aștepta lângă trepte. George 
se întorsese cu vești similare. 

— Cineva e hotărât să întoarcă locul cu susul în jos, șopti el. 
Caută ceva. 

Lockwood se mulțumi să dea din cap. Ne-am îndreptat toţi trei 
spre bucătărie. 

Era greu de zis dacă infractorul cotrobăise și prin bucătărie, 
pentru că aici dezordinea era întotdeauna la ea acasă. Pe masă 
se zăreau resturile cinei pe care-o luasem înainte de a ne 
deplasa la grădina spânzuratului, iar toate suprafeţele de lucru 
erau pline de nimicuri. Lângă fulgii de ovăz erau câteva 
recipiente cu pilitură de fier, iar alături se găsea grămada de 
bombe cu sare, pregătită de George. Niciuna nu ne era de folos 
acum. Ținta noastră era un om în carne și oase. 

Lockwood se apropie de ușa care ducea la demisol. Era ușor 
întredeschisă. Lockwood prinse clanța cu vârful sabiei și 
deschise încet. In capul scărilor domneau liniștea și bezna. De 
jos se înălța o adiere caldă care purta iz de hârtie, cerneală și 
magneziu. Lumina era stinsă și am lăsat-o așa. Am auzit un 
scrâșnit înfundat, și mi-am închipuit că sunt niște șobolani 
încercând să se strecoare printr-un loc îngust. 


141 


Ne-am uitat unul la altul și am strâns și mai tare de mânerele 
săbiilor. Lockwood păși pe treapta de sus, apoi cobori iute, 
urmat de George și de mine. Pășeam cu atâta grijă, încât abia 
dacă atingeam metalul. În câteva clipe am ajuns jos. 

Incăperea din cărămidă în care am descins era în mare parte 
goală, cu excepţia dulăpioarelor pentru dosare și a sacilor de 
fier. Demisolul era cufundat în beznă, dacă nu punem la 
socoteală lucirea verzuie care venea din dreapta, pe sub arcadă. 
De vizavi venea scrâșnitul ca de șobolan. Pentru o clipă se văzu 
lumina lanternei, apoi dispăru. 

Pășind domol, asemenea Vizitatorilor, am verificat încăperea 
din dreapta și am dat peste un haos de nedescris. Dosare 
răsturnate, dulăpioare deschise și o mare de hârtii împrăștiate 
pe podea. Borcanul cu fantome de pe biroul lui George fusese 
dezvelit. Silueta craniului se întrezărea în aura verzuie a 
plasmei. Deasupra, chipul fără trup se învârtea bezmetic, dintr-o 
parte în alta. 

Sala de antrenament era goală, iar ușa magaziei părea 
încuiată. Nu ne mai rămânea decât încăperea din capătul 
demisolului, unde erau expuse trofeele. Ne-am strâns mai 
aproape. Undeva în faţa noastră, oaspetele își pierduse 
răbdarea. Foșnetul creștea în intensitate. 

Ne-am oprit în dreptul ultimei arcade și am aruncat un ochi 
înăuntru. 

După cum știam deja, camera trofeelor nu era complet 
cufundată în beznă datorită strălucirii difuze a cutiilor de pe 
rafturi. Multe dintre trofeele lui Lockwood - oasele sau cărțile de 
joc însângerate, de pildă - erau complet inofensive. Ai fi putut să 
le dai unui bebeluș, dacă doreai, pentru că nu aveau puteri 
supranaturale. Pe lângă acestea însă, mai erau și Sursele active, 
ale căror energii spectrale se manifestau în timpul nopţii. În 
spatele sticlei argintate apăreau tot soiul de luminiţe în nuanţe 
de albastru spălăcit, galben, violet, verde și maro - în continuă 
mișcare și preschimbare, căutând mereu o cale de ieșire. Un 
spectacol deopotrivă încântător și bizar, la care nu era bine să 
căști ochii pentru prea mult timp. 

Cineva căsca ochii la ele chiar în acea clipă. 

O siluetă mătăhăloasă, îmbrăcată în negru, stătea în dreptul 
rafturilor: un bărbat voinic în umeri, cu jumătate de cap mai 
înalt decât Lockwood. Purta un palton lung, iar chipul îi era 


142 


ascuns în spatele glugii. La brâu îi atârna o spadă lungă și 
sclipitoare. Intors cu spatele la noi, intrusul studia cu atenţie 
cutia mică din palma sa înmănușată. Ținea o lanternă aprinsă 
chiar deasupra cutiei, din care ţâșneau reflexii palide pe tavan. 

În mod cert, nu era obiectul căutat, întrucât intrusul azvârii 
cutia pe podea, cu un gest disprețuitor. 

— Mă duc să-ţi fac un ceai, câtă vreme îmi scormonești prin 
casă? rosti Lockwood pe un ton politicos. 

Silueta se răsuci pe călcâie. Lockwood îi vâri lanterna în ochi. 
Nu mi-am putut înăbuși icnetul de spaimă. Gluga se încovoia pe 
figura intrusului, aidoma ciocului unei păsări de pradă. Chipul 
său era acoperit cu o mască de pânză. Două găuri negre se 
căscau în zona ochilor. O altă crestătură strâmbă se zărea în 
dreptul gurii. Trăsăturile individului erau complet ascunse 
vederii. 

Orbit de lumina lanternei, intrusul duse mâna la ochi. 

— Bravo! Mâinile sus! spuse Lockwood. 

Mâna intrusului ţâșni spre mânerul spadei. 

— Suntem trei contra unu, îl avertiză Lockwood. 

Intrusul scoase spada la vedere cu un scârţâit metalic. 

— Dacă tu dorești... spuse Lockwood, apoi ridică sabia și păși 
cu grijă înainte. 

In această situaţie, cea mai bună tactică era să aplicăm Planul 
C. Îl foloseam de regulă împotriva fantomelor Tip Il mai 
puternice, dar funcţiona și în cazul celor vii. Atacul prin 
învăluire: eu prin stânga, George prin dreapta, Lockwood pe 
centru. Am înaintat cu hotărâre, încolțindu-l pe intrus. 

Sau, cel puţin, așa am crezut. Bărbatul cu masca albă nu 
părea că se sinchisește de manevra noastră. Ridică mâna și 
înhăţă de pe raft o cutie care răspândea o strălucire albastru- 
deschis. Apoi se întoarse și-o azvârli cu forță la picioarele lui 
George. Balamalele cedară, iar cutia se deschise. Dinăuntru ieși 
o bucată din osul unui deget. Simultan se scurse și vaporul 
albastru de lumină. Din parchet se iți o arătare ștearsă, 
albăstruie, care luă forma unei creaturi pocite, îmbrăcată în 
zdrenţe. Arătarea își suci capul, își azvârli braţele înapoi și se 
năpusti asupra lui George cu un salt oblic și sinuos. 

N-am văzut mai mult, întrucât intrusul înșfăcase alte două 
cutii, pe care le aruncă în direcţia mea și a lui Lockwood. Cea 
care căzu la picioarele lui Lockwood ricoșă din podea, dar nu se 


143 


sparse. Cea destinată mie se făcu bucăţi. Dinăuntru ieșiră o 
agrafă însoţită de șase torente de plasmă galbenă și de-un urlet 
sălbatic, supranatural. Șuvoaiele se revărsară pe podea, de 
unde răsăriră la loc ca niște cobre și se năpustiră asupra mea. 
Am lovit cu furie în stânga și în dreapta, ciopârțindu-le. Unele se 
risipiră pe dată, dar altele se împreunară și trecură din nou la 
atac. 

Spadele se încleștară. Lockwood sărise peste cutie și se 
apropiase de inamic. Dansul săbiilor era în toi. Undeva în spate, 
George para loviturile ca de bici ale spectrului, încet, dar sigur, 
fantoma bătea în retragere, mânată de paradele complexe ale 
lui George. 

Fantoma pe care o înfruntam eu era slabă și nesigură în 
mișcări. Era vremea să-i fac de petrecanie. Am dibuit la centură 
după săculeţul cu pilitură, apoi l-am azvârilit la podea. A urmat o 
scurtă explozie luminoasă. Arătarea ectoplasmică s-a tot 
micșorat, până s-a preschimbat într-o baltă fumegândă. 

Lângă mine, fierul mușca din fier. Lockwood și intrusul 
înaintau și se retrăgeau pe rând în centrul încăperii, într-un 
schimb vijelios de lovituri. Mascatul era iute, iar loviturile sale 
erau puternice și precise, dar adversarul său le făcea faţă cu 
brio. Lockwood dansa pe picioare și se legăna cu o ușurință 
demnă de invidiat. Incălţările lui abia dacă atingeau podeaua. 
Braţul său se răsucea scurt și elegant, făcând ca vârful spadei 
să-și schimbe constant poziţia, asemenea unei libelule 
sprintene. 

George devenise nerăbdător să încheie lupta. Făcu un pas 
înapoi, smulse o bombă cu sare de la centură și-o azvârli înspre 
spectru, care se preschimbă într-un nor de fărâme sclipitoare, 
de culoarea safirului. Explozia îi atrase pentru o clipă privirile lui 
Lockwood, dându-i inamicului șansa să încerce un atac la față. 
Lovitura ar fi fost mortală... dacă și-ar fi atins ţinta. Lockwood se 
lăsă într-o parte, iar vârful spadei trecu la câţiva milimetri de 
obrazul său. Dar acum, inamicul își pierduse echilibrul. 
Lockwood făcu un pas în lateral și împunse cu vârful sabiei. 
Intrusul scoase un strigăt de durere și își duse mâna la brâu, 
apoi dezlănţui o serie de atacuri disperate. Lockwood bătu în 
retragere, iar intrusul ţâșni pe lângă el și traversă încăperea în 
fugă. George încercă să-i aţină calea, dar luă un pumn în plină 
figură, care-l lipi de perete cu un geamăt. 


144 


Intrusul se îndreptă în grabă spre treptele spiralate, urmat 
îndeaproape de Lockwood. Am sărit peste fâșiile galbene de 
plasmă care se mistuiau și am luat-o pe urma lor, lovind orbește 
cu sabia. Bărbatul trecu de trepte, apoi pe sub arcadă, și ajunse 
în biroul principal. Preţ de o clipă, lumina palidă care pătrundea 
pe fereastră îi descrise conturul. Brusc, am înţeles ce avea de 
gând să facă. 

— Lockwood, am strigat. Grăbește-te! Vezi că... 

Lockwood intuise pericolul și, fără a se opri din urmărire, 
înșfăcă o canistră de foc grecesc de la centură. 

Intrusul sprintă puternic, sări pe biroul meu și își duse mâinile 
la faţă. În clipa următoare trecu violent prin geam, împrăștiind o 
ploaie de cioburi în jur. 

Ajuns în capătul încăperii, Lockwood înjură, apoi azvârii 
recipientul. Canistra trecu prin fereastră și se zdrobi de pietrele 
din curte. O explozie argintie străpunse bezna nopţii, proiectând 
cioburi de sticlă înăuntru. Acestea se împrăștiară pe birou și se 
izbiră de borcan. Căpăţâna dinăuntru tresări și făcu ochii mari. 
Celelalte cioburi măturară podeaua, asemenea unor turțuri 
tăioși de gheaţă. 

Lockwood sări pe masă cu sabia în mână. Eu m-am oprit în 
spatele lui. N-am continuat urmărirea. Era prea târziu. Afară, în 
ghivecele de flori, precum și pe ramurile de iederă scânteiau 
flăcări mici și albe, ca într-un pom de Crăciun. Fumul plutea 
înspre stradă. Undeva, deasupra noastră, se auzi corul pestrit al 
alarmelor de mașină. Dar degeaba. Intrusul se făcuse nevăzut. 
În capul treptelor, ușa de la intrare se legănă încet pentru 
câteva clipe, apoi încremeni. 

Lockwood sări pe podea. În spatele nostru apăru și George, cu 
mâna la falcă, târându-și anevoie picioarele după el. Buza de jos 
îi sângera. l-am zâmbit încurajator, însă doar cu jumătate de 
gură. Lockwood îl bătu prietenește pe braţ. 

— A fost chiar palpitant, spuse George cu glas răgușit. Ar 
trebui să primim oaspeţi mai des. 

Brusc, am ameţit și-am simţit că-mi tremură picioarele. M-am 
sprijinit de birou. Pentru prima oară de la începutul confruntării, 
ponoasele căderii din casa de pe Sheen Road se făcură simţite. 
Lockwood se resimțea și el. Avu nevoie de trei încercări pentru a 
vâri spada în inelul de la centură. 


145 


— George, spuse el. Ziceai că ai pus medalionul lui Annabel 
Ward laolaltă cu celelalte trofee. Te duci, te rog, să verifici dacă 
mai e acolo? 

George își duse mâneca la buză. 

— Nu-i nevoie. Am verificat deja, și a dispărut. 

— Eşti sigur că l-ai pus pe raft? 

— Chiar în dimineaţa asta. Îţi zic sigur că nu-i acolo. 

Se lăsă tăcerea. 

— Crezi că a venit după medalion? am întrebat eu după o 
vreme. 

Lockwood oftă. 

— Tot ce-i posibil. Oricum, e-n mâinile lui acum. 

— Nu, am spus. Nu e. 

Mi-am tras gulerul la o parte, dezvăluind cutiuţa de sticlă 
argintată care atârna la gâtul meu. Medalionul era înăuntru. 


16. 


Trebuie spus că nu aveam obiceiul să ascund obiecte bântuite 
sub haine. Nu mi-am îndesat niciodată artefacte sinistre în 
șosete, așa cum sugera George. Medalionul era un caz 
excepţional. 

Cu o după-amiază în urmă, în timp ce ne pregăteam pentru 
cazul sălciei spânzuratului, mi-au căzut din întâmplare ochii pe 
el. George îl așezase pe raftul cu trofee, alături de celelalte 
ciudăţenii. Zăcea acolo, în carcasa lui protectoare, lucind șters 
în spatele sticlei. În loc să-l las în plata Domnului, cum ar fi făcut 
orice persoană normală la cap, eu am luat sticluţa, am pus-o la 
gât și mi-am văzut mai departe de treabă. 

Am găsit că era destul de dificil să-mi motivez decizia, dată 
fiind starea în care mă aflam după lupta cu intrusul, astfel că am 
așteptat până târziu a doua zi la micul dejun, pentru a da 
explicații. 

— Am vrut să am medalionul la îndemână, am spus. Nu voiam 
să-l las alături de celelalte trofee. Poate datorită celor 
întâmplate atunci când l-am ţinut în mână, poate datorită 
legăturii stabilite cu Annie Ward. În momentul ăla am 


146 


experimentat trăirile ei. Am simţit ce a simţit și ea. Într-o 
oarecare măsură, am fost Annie Ward. Așa că... 

— Asta-i primejdia Talentului tău, spuse Lockwood subit. Și 

În acea dimineaţă era palid la faţă și avea o alură gravă. Își 
miji ochii în direcţia mea. 

— Eşti prea sensibilă. Te apropii prea mult de ei. 

— Cred că înţelegi greșit, m-am apărat. Nu sunt deloc 
apropiată de Annie Ward. N-a fost o persoană prea plăcută cât a 
trăit, iar fantoma ei e răutăcioasă și foarte primejdioasă. Dar 
datorită Atingerii înţeleg câte ceva din trăirile ei. li înţeleg 
durerea și vreau să i se facă dreptate. Nu vreau să fie dată 
uitării. Ai văzut-o și tu îngropată în șemineu, Lockwood! Știi ce i- 
a făcut Blake. Așa că, atunci când am văzut medalionul ei 
aruncat laolaltă cu celelalte trofee, mi s-a părut nedrept. Până 
nu intră Blake la închisoare și se face dreptate, nu cred că ar 
trebui să... renunțăm la ea. 

Le-am adresat un zâmbet trist. 

— Lasă-mă să ghicesc... pare o nebunie, nu? 

— Da, spuse George. 

— Lucy, trebuie să ai grijă, rosti Lockwood sec, cu răceală în 
glas. Nu-i bine să te joci cu fantomele astea răutăcioase. lar ne- 
ai ascuns ceva, iar astfel de secrete pun în primejdie viaţa 
celorlalți agenţi. Vreau să am doar oameni de încredere în 
echipă. Ai înţeles? 

Întelegeam prea bine. Mi-am ferit privirea. 

— Cu toate astea... continuă el, pe un ton mai relaxat. Șansa 
a făcut ca lucrurile să meargă în favoarea noastră. Dacă nu erai 
tu, probabil că ne puteam lua adio de la medalion. 

În timp ce vorbea, ţinea bijuteria în mână. Suprafaţa sa aurie 
sclipea în razele soarelui. Eram cu toţii la demisol, lângă ușa 
care dădea în grădină. O adiere răcoroasă împrospăta aerul 
fetid rămas în încăpere de cu seară, după eliberarea 
Vizitatorilor. Pe podea erau cioburi și urme de ectoplasmă. 
George făcuse ordine printre cutiile de pe etajeră. Purta un șorţ 
cu un șnur ușor dantelat și avea mânecile suflecate. 

— N-a dispărut nimic, spuse el. Pare puţin ciudat dacă 
presupunem că tipul ar lucra pentru Piaţa Neagră. Avem câteva 
obiecte splendide. Mâna de pirat, de pildă, sau fibula asta 
superbă... 

Lockwood clătină din cap. 


147 


— Nu, era chitit pe medalion. Altminteri, coincidenţa ar fi prea 
mare. Cineva râvnește la medalionul ăla. 

— Ei bine, știm cine e acea persoană, am spus. Hugo Blake. 

George căzu puţin pe gânduri. 

— Problema e că Blake e după gratii. 

— Într-adevăr, e în arest, spuse Lockwood. Dar asta nu 
înseamnă nimic. E un tip bogat. Putea să tocmească pe cineva 
să ne spargă locuinţa. Dar mărturisesc că nu înţeleg de ce pune 
atâta preț pe medalionul ăsta. Inscripţia aia latinească nu-i 
dovedește vinovăția, nu? Șovăi o clipă. Doar dacă... 

— Doar dacă medalionul nu ascunde și alt indiciu, pe care 
Blake se teme că-l vom găsi, am spus. 

— Întocmai. Hai să-l studiem la lumina zilei. 

Am ieșit toți trei în grădina micuță. Lockwood ridică 
medalionul și îl cercetă cu atenţie. Nimic special: același 
pandantiv oval, din aur, incrustat cu sidef, ușor turtit și crapat 
pe margine. 

M-am uitat atentă la el. Crăpat pe margine... 

— Suntem niște idioţi, am spus cu răsuflarea tăiată. Totul este 
cât se poate de limpede. 

Lockwood îmi aruncă o privire nedumerită. 

— Adică? 

— Crăpătura era de la bun început acolo! E un medalion, deci 
se deschide! Putem să-l deschidem. 

l-am luat pandantivul din mână și mi-am vârât degetele în 
despicătură. Am tras cu delicateţe. In ciuda deformării sale, 
urmă un ţăcănit satisfăcător, iar pandantivul se desfăcu lin pe 
muchia balamalei. Am despărțit cele două jumătăţi și am așezat 
medalionul deschis în palmă. 

Nu pot să zic la ce mă așteptam, dar cu siguranță mă 
aşteptam la ceva. O șuviţă de păr sau poate o fotografie. 
Oamenii păstrează amintiri în medalioane. Acesta este rostul lor. 

Ne-am holbat tustrei la cele două jumătăţi. 

Nici urmă de păr sau de fotografie, suvenir sau scrisorică. Dar 
pandantivul nu era gol. Nicidecum. Ceva tot am găsit. 

Înăuntru era o altă inscripţie, gravată cu delicateţe pe plăcuţa 
de aur: 


AłĦ}W 
H.1l.2.115 


148 


— lată-l, spuse Lockwood. Indiciul secret. Asta se străduia să 
ascundă. 

— „AW” vine, fără îndoială, de la Annabel Ward, am spus. 

— lar „H” vine de la Hugo, rosti George cu glas scăzut. De la 
Hugo Blake... 

Lockwood se încruntă. 

— Și mai departe, nu știm, dar sigur ascunde mai multe. Ce 
reprezintă numerele astea? Par a fi un soi de cod... 

— Cred că ar trebui să dăm medalionul la DCCAP, am spus 
dintr-odată. Nu putem să-l păstrăm. Conţine dovezi serioase, de 
care poliţia are nevoie. lar Blake știe că e la noi. 

— Cred și eu că așa e mai bine, spuse Lockwood. Deși n-aș 
vrea să-i spun întregul adevăr lui Barnes. Aș dori mai degrabă să 
rezolvăm noi misterul. Totuși... 

Din birou se auzi ţărâitul telefonului. 

— Poate că nu vom avea de ales. George, te rog, răspunde tu. 

George intră în casă și lipsi o bucată de vreme. Când se 
întoarse, Lockwood vârâse medalionul înapoi în carcasă, iar eu 
mă apucasem să mătur mizeria de pe jos. 

— Lasă-mă să ghicesc, rosti Lockwood. Barnes? 

George era ușor îmbujorat. 

— Nu chiar. Avem un nou client. 

— Bănuiesc că e o bătrânică sărmană care și-a pierdut pisica 
fantomatică în copac. 

— Nu. Lucy, în locul tău aș lăsa mizeria acolo și m-aș duce să 
fac ordine la etaj. Tocmai am primit un telefon de la domnul 
John Fairfax, președintele Companiei de Fier Fairfax, care ne va 
face o vizită în scurt timp. 

e 

În general se credea că Problema care afecta Marea Britanie 
era dăunătoare economiei. Morţii care-i bântuiau pe cei vii, 
apariţiile nocturne - toate lucrurile astea aveau consecinţe. 
Moralul și productivitatea erau scăzute în rândul populaţiei. 
Nimeni nu lucra în schimbul de noapte. larna, de pildă, multe 
dintre companii închideau la câteva ore după amiază. În schimb, 
alte companii aveau profit datorită faptului că satisfăceau o 
nevoie elementară. Una dintre aceste companii se numea 
Fairfax. 


149 


La izbucnirea crizei, Fairfax era deja socotit printre giganţii 
industriei fierului, și începuse numaidecât aprovizionarea 
agenţiilor Fittes și Rotwell cu sigilii, pilitură și lanţuri de fier. 
Când Problema s-a agravat, guvernul a dispus producţia în serie 
a lămpilor contra fantomelor, iar Fairfax a asigurat livrarea 
cantităților uriașe de fier necesare realizării proiectului. Drept 
urmare, s-a îmbogăţit. Dar nu s-au oprit aici. Piticii schimonosiţi 
care împânzesc grădinile oamenilor? Colierele demodate din 
gama Protecto? Brățările din plastic, cu fața zâmbitoare din fier, 
prinse la încheietura bebelușilor înainte de a ieși din spital? 
Toate acestea erau fabricate de Fairfax. 

Prin urmare, proprietarul companiei, John William Fairfax, era 
unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară, de-o seamă cu 
baronii argintului, cu moștenitorii Marissei Fittes și ai lui Tom 
Rotwell și cu individul care deţinea uriașele culturi de levânţică 
din dealurile Lincolnshire. John Fairfax era un rezident al Londrei 
și era suficient să bată o dată din palme, că reprezentanţii 
guvernului apăreau cât ai zice pește la ușa lui. 

lar acum ne vizita personal. 

Puteți fi siguri că am curățat sufrageria în doi timpi și trei 
mișcări. 

Câteva minute mai târziu, am auzit zgomotul unui motor de 
calibru mare. Am privit pe fereastră și am zărit un Rolls Royce 
sclipitor, oprind în dreptul porţii. Părea că ocupă tot drumul. 
Geamurile erau prevăzute cu grilaj de argint. Sigla strălucea pe 
capotă în razele soarelui hibernal. 

Şoferul ieși din mașină și își netezi uniforma cenușie, mată, 
apoi dădu roată mașinii și deschise portiera din spate. M-am tras 
iute înapoi. Lockwood umfla pernele de zor, iar George 
îndepărta firmiturile de prăjitură de sub canapea. 

— A ajuns, am șuierat. 

Lockwood trase aer adânc în piept. 

— In regulă. Să încercăm să facem o impresie bună. 

e 

Când domnul John Fairfax intră în sufragerie, ne-am ridicat 
amândoi în picioare... nu că ar fi contat prea mult. Fairfax era un 
bărbat foarte înalt și uscățiv. Era mult mai înalt decât mine și 
decât Lockwood. George, care venea în urma lui, era ca o umbră 
neînsemnată. Chiar și la șaptezeci și opt de ani, sau cât o fi 
avut, era un individ colosal, ca o navă de croazieră numai bună 


150 


de lansat la apă, în portul din Southampton. Cu toate astea, 
membrele sale erau subţiri și uscate. Mânecile sacoului său 
lung, de mătase, atârnau mohorât. În ciuda faptului că se 
sprijinea într-un baston, picioarele îi tremurau la fiecare pas. La 
prima impresie, era un amestec de forță și neputinţă. Chiar și 
într-o încăpere cu o sută de oameni, nu ar fi trecut neobservat. 

— Bună dimineaţa, domnule, i se adresă Lockwood. Asistenta 
mea, Lucy Carlyle. 

— Încântat. p 

Avea un glas baritonal și o mână uriașă. Işi aplecă discret 
înspre mine capul pătrățos, pleșuv și cu pete maronii. Avea 
nasul coroiat și ochii negri, luminoși. Fruntea îi era brăzdată de 
riduri adânci. Îmi zâmbi (dacă putea fi numit zâmbet, mai 
degrabă o confirmare a faptului că exist) și i-am văzut și dinţii 
îmbrăcaţi în argint. Avea figura unui om învăţat să poruncească. 

— Încântată de cunoștință, am spus. 

Ne-am așezat cu toţii. Oaspetele nostru acoperi în întregime 
scaunul. Mânerul din fier al bastonului său de mahon avea 
forma unui cap de câine: un mastif sau poate un buldog. 
Rezemă bastonul de genunchiul său uriaș, apoi își așeză mâinile 
pe brațele fotoliului. 

— Prezenţa dumneavoastră ne onorează, spuse Lockwood. 
Doriţi să serviţi un ceai? 

Domnul Fairfax dădu greoi din cap și bombăni o încuviinţare: 

— Pitkin Breakfast, dacă ai. Spune-i băiatului să aducă și 
zahăr. 

— Băiatului? A, da. Fuguţa, George. Trei ceaiuri, te rog. 

George, care purta încă șorţul la brâu, se învărti într-un picior 
și ieși din sufragerie, lipsit de expresie. 

— În regulă, domnule Lockwood, spuse Fairfax. Sunt un om 
teribil de ocupat și bănuiesc că ești și dumneata surprins de 
apariţia mea pe nepusă masă în dimineaţa asta de duminică, 
așa că o să trec direct la subiect. O bântuire îmi dă mari bătăi 
de cap. Dacă mă poţi ajuta, te voi recompensa pe măsură. 

Lockwood încuviință solemn. 

— Cu siguranţă, domnule. Va fi plăcerea noastră. 

Oaspetele nostru aruncă o privire prin cameră. 

— Îmi place casa dumitale. Observ că ai o minunată colecţie 
de talismane împotriva fantomelor. Cum merge afacerea, bine? 

— Binișor, domnule. 


151 


— Minţi ca un politician, domnule Lockwood. Cu finețe și 
lejeritate. Maică-mea - Dumnezeu s-o odihnească și s-o ţină la el 
- m-a învățat să vorbesc deschis și sincer cu toată lumea. l-am 
urmat sfatul toată viaţa. Așa că hai... 

Bătu cu palma uriașă pe genunchi. 

— Ne vom înțelege mult mai bine dacă suntem onești unul cu 
celălalt. Afacerile nu merg bine pentru tine. Doar citesc și eu 
ziarele. Știu că ai intrat în datorii... mai ales după un anumit 
incident în care ai reușit să dai foc unei case. 

Chicoti, un ecou sec. 

— Ai de plătit o amendă grasă. _ 

Un mușchi tresări spasmodic pe obrazul lui Lockwood. In rest, 
nu părea să fie iritat. 

— Așa-i, domnule, dar în momentul de faţă încerc să strâng 
acea sumă de bani. Avem o droaie de alte cazuri pe rol, care ne 
asigură un venit robust. 

Fairfax dădu din mână. 

— Gogoși, domnule Lockwood! Ar fi bine să știi că am 
cunoștințe la DCCAP și ţi-am citit dosarul. Știu exact în ce 
constau acele cazuri. Umbre! Fecioare Ingheţate! Ceţuri 
Vorbitoare! Cele mai neajutorate și mai banale fantome de Tip | 
din univers. Mă mir că ai de unde s-o plătești pe domnișoara 
Carlyle. 

La o adică, omul avea dreptate. Nu primisem salariul de o 
lună. 

Privirile lui Lockwood scânteiară. 

— Într-adevăr, așa stau lucrurile, dar pot să vă întreb atunci 
de ce ați apelat la noi? Londra e plină de agenţii. 

— Așa-i. 

Fairfax își împreună sprâncenele și ne fixă cu privirea sa 
întunecată și îngustă. 

— Toate discuţiile din presă legate de cazul vostru m-au 
impresionat într-un mod plăcut. Nu doar că aţi găsit trupul... 
cum o cheamă pe fată? 

— Annie Ward, domnule. 

— Așa, trupul lui Annie Ward, dar i-aţi descoperit și 
identitatea. Îmi place stilul dumitale, îmi place că pui preţ pe 
detalii. Îmi place totodată că ești tânăr și gândești de unul 
singur. 


152 


Bărbatul se aplecă înainte, sprijinindu-se în baston. Pe chipul 
lui se citea nu atât căldură, cât un entuziasm febril. 

— Și eu am venit din afara sistemului, domnule Lockwood. În 
tinerețe m-am străduit din greu să mă impun. M-am luptat cu 
giganţii în domeniu, am și dus-o greu... Inteleg pasiunea care te 
împinge zilnic de la spate! Pe deasupra, nu intenţionez să îngraș 
conturile celor de la Fittes și Rotwell. Și-așa au destui bani. Nu. 
Eu vreau să-ţi dau ţie o șansă la care n-ai visat niciodată, să-ţi 
pun talentul la încercare într-o enigmă deosebită și mult mai 
periculoasă. lată, s-a întors și băiatul. 

George ţinea în mână o tavă pe care așezase un serviciu de 
ceai nespus de frumos. Era din porțelan englezesc, împodobit cu 
flori rozalii. Ceștile păreau într-atât de fragile, încât ţi-era teamă 
să nu se spargă dacă le duceai la gură. Eleganţa serviciului era 
umbrită de muntele de gogoși cu gem care stăteau să cadă din 
farfurie. 

— Mersi, George. Pune-le pe masă, te rog. 

George așeză tava, turnă ceaiul și oferi tuturor gogoși. Cum 
nimeni nu servi, își vâri degetele la fundul grămezii, după cea 
mai mare dintre ele, atingându-le invariabil și pe celelalte. O 
pescui și o puse pe farfurie, apoi se așeză lângă mine cu un 
zâmbet satisfăcut pe chip. 

— Bagă la stomac, rosti el. Am pierdut ceva? 

Bătrânul miji ochii. 

— Domnule Lockwood, avem treburi importante de discutat. 
Băiatul ar trebui să aștepte afară. 

— Cum să vă explic, domnule... el nu e servitorul meu. Vi-l 
prezint pe asociatul meu, George Cubbins. 

Domnul Fairfax îl măsură din priviri pe George, care tocmai își 
lingea dulceaţa de pe degete. 

— Așa deci... În cazul ăsta n-o să vă mai rețin. 

Vâri mâna în buzunarul sacoului și scotoci cu stângăcie. 
Scoase o fotografie îndoită și o puse pe masă. 

— la uitaţi-vă aici. 

Era o casă. De fapt, era mai mult decât o casă. Era un conac 
de ţară, în mijlocul unei vaste întinderi de pământ. Fotografia, 
făcută de la distanță, înfățișa clădirea și gazonul tuns elegant. 
Pe margini se zăreau sălcii și răzoare cu flori, și o bucăţică dintr- 
un lac, dar conacul din fundal se înălța deasupra tuturor: o 
clădire întunecată, înaltă de câteva etaje. Avea coloane, trepte 


153 


încovoiate și nenumărate ferestre subțiri, amplasate la distanţe 
inegale una față de cealaltă, dar vârsta și hramul clădirii erau 
greu de determinat. Fotografia era făcută fie în zori, fie la 
asfinţit. Soarele era ascuns undeva în spatele conacului, iar 
numeroasele sale hornuri străvechi descriau umbre lungi pe 
gazonul din fața casei, asemenea unor gheare întunecate. ` 

— Combe Carey Hall, spuse Fairfax, apăsând fiecare silabă. In 
Berkshire, la vest de Londra. Ați auzit de ea? 

Am clătinat tustrei din cap. 

— Nu e foarte cunoscută. Cu toate acestea, e foarte probabil 
cea mai bântuită casă privată din Anglia. In opinia mea, este și 
cea mai primejdioasă. Din câte știu, ultimii patru proprietari ai 
moşiei au murit în urma contactului cu o fantomă. Ca să nu mai 
vorbim de toți slujitorii, oaspeții și ceilalți oameni care au fost 
speriați de moarte sau atinși de fantome, sau și-au găsit 
sfârșitul atraşi mișelește prin cotloanele casei... 

Chicoti sec. 

— Ce să mai, lista e lungă. De altfel, conacul a fost închis și 
bătut în scânduri în urmă cu treizeci de ani, după o serie de 
evenimente groaznice, și a fost redeschis recent, când a intrat 
în posesia mea. 

— Acolo locuiţi, domnule? am întrebat. 

Fairfax își înclină capul bombat și mă fixă cu privirile sale 
întunecate. 

— Nu e singura mea proprietate, dacă la asta te referi. Mai 
merg acolo din când în când. Conacul e foarte vechi. Acolo a fost 
ridicată o mănăstire de către un ordin de călugări strânși de pe 
la abaţiile din jur. Zidăria din aripa de vest e o rămășiță din acea 
perioadă. A intrat apoi în posesia unor baroni locali, care au 
renovat clădirea înainte ca aceasta să ajungă în forma finală, 
undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea. Din punct de 
vedere arhitectural, e o încâlcitură cum rar s-a mai văzut: pasaje 
care nu duc nicăieri sau care se întorc la 180 de grade, 
schimbări de nivel neobișnuite... Dar ca să n-o mai lungesc, s-a 
bucurat mereu de-o reputație sinistră. Sunt povești vechi de 
sute de ani despre Vizitatori. Pe scurt, e unul dintre acele locuri 
unde bântuielile existau deja, cu mult înainte de izbucnirea 
Problemei. Se spune că... 

— Mi se pare mie, sau cineva privește pe geam? spuse 
George dintr-odată. 


154 


Studiase fotografia cu atenţie în timp ce bătrânul povestea, 
privind întrebător prin ochelarii săi rotunzi. O ridică de pe masă 
și aținti un deget dolofan spre fațada conacului. Lockwood și cu 
mine ne apropiarăm de fotografie, nedumeriţi. Undeva deasupra 
porticului de la intrare, pe partea stângă, o nișă întunecată 
indica prezenţa unei ferestre înguste. În interior se zărea o pată 
cenușie, greu de văzut cu ochiul liber. 

— Ai observat și tu, deci? spuse Fairfax. Dă impresia unei 
siluete, nu-i așa? Pare că stă la geam. Și mai curios e că 
fotografia a fost făcută cu doar câteva luni înainte să moștenesc 
moșia. Conacul era închis cu lacăt și bătut în scânduri la acea 
vreme. Nimeni nu locuia înăuntru. 

Sorbi din ceai și în ochii săi negri apăru o sclipire. Mi s-a părut 
că disting o urmă de amuzament în tonul său, de parcă pata 
cenușie și implicaţiile sale îi ofereau un soi de satisfacţie. 

— In ce moment al zilei a fost făcută poza? am întrebat. 

— La asfinţit. Conacul e orientat spre răsărit. După cum 
vedeți, soarele apune îndărătul casei. 

În timpul discuţiei, Lockwood abia reușise să-și înăbușe 
entuziasmul. Stătea aplecat înainte, cu coatele sale ciolănoase 
rezemate pe genunchi și mâinile împreunate, încordat din 
creștet până-n tălpi. 

— Urma să ne spuneţi ceva despre fenomen, domnule, rosti 
el. Vreau să zic, despre manifestări. 

Domnul Fairfax așeză ceașca pe masă și se lăsă pe spate cu 
un suspin. Cu o mână prinse capul metalic al bastonului, iar cu 
cealaltă își însoţi vorbele. 

— Sunt bătrân. Nu pot să văd apariţiile și, în general, nici nu 
pot să le simt, dar casa răspândește o aură nefastă. O simt din 
clipa în care intru pe ușă, o simt pe vârful limbii. E o atmosferă 
bolnăvicioasă care vlăguiește sufletul. Cât despre întâmplări... 

Se sprijini în baston și se foi ușor în fotoliu, de parcă l-ar fi 
durut oasele. 

— Circulă multe povești. Dacă vrei să afli mai multe, vorbește 
cu îngrijitorul nostru, Bert Starkins. Asta le știe pe toate. Dar, 
fără îndoială, cele mai faimoase povești din regiune - marile 
bântuiri, dacă dorești - sunt legate de Camera Stacojie și de 
Treptele Urlătoare. 


Se așternu o liniște de cavou, curmată subit de un chiorăit 
infernal produs de stomacul lui George. Tencuiala nu se dezlipi 
totuși de pe pereţi, dar nici mult nu mai avea. 

— Mă scuzaţi, spuse el vesel. Mor de foame. Cred că mai iau o 
gogoașă. Mai dorește cineva? 

Nimeni nu-l băgă în seamă. Mâna lui săgetă spre farfurie. 

— Camera Stacojie? am întrebat. 

— Treptele Urlătoare? 

Lockwood se aplecă înainte și mai însufleţit. 

— Mă bucur că ţi-am stârnit un asemenea interes, spuse 
bătrânul. N-am greșit când mi-am făcut o părere bună despre 
tine. Ca s-o luăm în ordine, Camera Stacojie e un dormitor de la 
primul etaj, din aripa vestică a conacului. Mă rog, era dormitor 
odinioară. Acum e complet pustie. E unul dintre acele locuri 
unde energiile supranaturale sunt atât de puternice, încât toţi 
oaspeții sunt sortiţi pieirii. Povestea spune că toţi cei care au 
înnoptat acolo n-au mai văzut lumina zorilor. 

— Aţi intrat în odaie, domnule? întrebă Lockwood. 

— Am aruncat un ochi înăuntru... în timpul zilei, firește. 

— Și atmosfera? 

— Mustește, domnule Lockwood. Mustește de venin. 

Fairfax își dădu capul înapoi, apoi ne privi pe rând, din spatele 
nasului său coroiat. 

— Am motive temeinice să cred în puterea acestei Camere, 
pe care vi le voi împărtăși într-o clipă. Să nu uităm însă de 
Treptele Urlătoare. Povestea lor e și mai enigmatică. Scările 
urcă de la capătul Galeriei Alungite, sus, la etaj. Piatra din care 
sunt durate treptele e foarte veche. Eu unul n-am avut parte de 
trăiri neplăcute pe scări și nu cunosc pe cineva care să fi avut. 
Dar umblă vorba că, în urmă cu mulţi ani, pe scările acelea s-a 
petrecut o mare grozăvie, și că sufletele celor uciși sunt captive 
în piatră. Uneori, când puterea Vizitatorilor e la zenit sau poate 
când adulmecă o nouă victimă, urletul lor sălbatic se face auzit, 
iar vaietul vine de la trepte. 

— Scările emit urletul? întrebă Lockwood cu glas stins. 

— Așa se zice. Eu unul n-am auzit nimic. 

— Legat de Camera Stacojie, se băgă George, în timp ce 
termina de înfulecat gogoașa. 

Făcu o pauză, apoi rosti: 


— Ziceaţi că se află la primul etaj? Posibil la același etaj cu 
fereastra din fotografie? 

— Da... Cred că sunt la același nivel. Te rog, nu împrăștia 
zahăr pe fotografie. N-am câpii după ea. 

— Mă scuzati. 

— Fascinant, spuse Lockwood. Din  câte-mi spuneți 
dumneavoastră, în conac sunt mai mulţi Vizitatori. Mai multe 
Surse. Cu alte cuvinte, un grup de fantome. Oare așa stau 
lucrurile? 

— Fără îndoială, spuse Fairfax. Le-am simţit prezența. 

— Da, dar de unde a pornit totul? Trebuie să fi avut loc un 
eveniment-cheie, o traumă majoră, din care să izvorască și 
restul... Se pune întrebarea: care dintre Vizitatori a fost primul? 

Lockwood își împreună degetele. 

— Casa e părăsită acum? 

— Aripa de vest e cu siguranţă goală, pentru că de-acolo vine 
primejdia. Angajatul meu, Starkins, se îngrijește de conac de 
mulți ani. Locuiește într-o căsuţă alăturată. 

— Dar dumneavoastră unde înnoptaţi când vizitaţi conacul? 

— Am un șir de odăi relativ modernizate în aripa răsăriteană, 
cu intrare separată, despărțite de corpul principal al clădirii prin 
uși de fier la fiecare etaj. Eu le-am montat și le-am prevăzut cu 
cele mai bune mecanisme de apărare existente la ora actuală, 
ca să nu-mi tulbure nimeni somnul. 

Bătrânul ne fixă pe rând cu privirea. 

— Nu sunt un om laș, dar sub nicio formă n-aș petrece o 
noapte singur în aripa străveche a conacului Combe Carey. Și 
totuși... 

Mângâie drăgăstos capul din fier al buldogului. 

— ... taman asta vă voi cere vouă să faceţi. 

Inima îmi tresări în piept. Mi-am potrivit puţin fusta, apoi am 
rămas nemișcată. Ochii lui Lockwood sclipeau. George părea la 
fel de nonșalant ca de-obicei. Își trase cu încetineală ochelarii de 
pe nas și îi șterse de bluză. Așteptam ca bătrânul să continue. 

— N-aţi fi primii care se înhamă la așa ceva. Nelămuririle 
domnului Lockwood l-au preocupat intens și pe fostul proprietar. 
În urmă cu treizeci de ani, decis să afle mai multe, a angajat o 
mică echipă de la agenţia Fittes să investigheze locul: un băiat, 
o fată și supraveghetorul lor adult. Aceștia au fost de acord să 
petreacă noaptea în conac, concentrându-și cercetările pe așa- 


157 


zisa Cameră Stacojie. Au aplicat codul standard de procedură: 
au lăsat ușa de la intrare descuiată, ca o portiţă de scăpare la 
nevoie. Au montat un telefon în Camera Stacojie și l-au legat 
prin fir de telefonul din căsuţa lui Bert Starkins, în caz că 
trebuiau chemate ajutoare. Erau detectivi experimentați. 
Proprietarul le-a încredinţat clădirea la asfinţit. Câteva ceasuri 
mai târziu, înainte de culcare, Starkins a zărit licărul lanternelor 
la etaj. Pe la miezul nopţii, a început să-i sune telefonul. La 
celălalt capăt al firului era supraveghetorul, care semnala niște 
fenomene neobișnuite și dorea să verifice legătura telefonică. În 
rest, totul era bine. Vorbise pe un ton calm. După ce 
convorbirea a luat sfârșit, Starkins s-a culcat. Telefonul nu a mai 
sunat în acea noapte. În zori, când Starkins s-a întâlnit cu 
proprietarul pe treptele de la intrare, echipa Fittes nu ieșise încă 
din conac. La ora șapte și treizeci de minute au intrat în conac. 
Inăuntru domnea liniștea. Și-au anunţat prezența, dar nu au 
primit niciun răspuns. Au știut încotro să se îndrepte. Au deschis 
ușa Camerei Stacojii și au găsit trupul neînsufleţit al 
supraveghetorului, întins cu fața la pământ lângă telefon. Pe 
fetiță au găsit-o în partea opusă a odăii, ghemuită sub un geam. 
Vorba vine, ghemuită: era atât de contorsionată, încât n-au 
reușit s-o îndrepte pentru a-i vedea chipul sau pentru a-i verifica 
pulsul. Era și ea moartă. Din nefericire, n-au aflat niciodată ce s- 
a întâmplat cu băiatul. 

— Adică nu s-a aflat în ce circumstanţe a murit? întrebă 
George. 

— Adică nu l-au găsit niciodată. 

— lertaţi-mă, domnule, interveni Lockwood, dar când bărbatul 
a sunat la miezul nopţii, a pomenit cumva despre ce fenomene 
era vorba? 

— Nu. 

Domnul Fairfax scoase ceasul de buzunar din sacou și îi 
aruncă o privire. 

— E târziu. În cincisprezece minute trebuie să fiu în Mayfair! 
Prea bine, s-o scurtăm atunci. După cum spuneam, agenţia 
dumitale mi-a atras atenţia. Sunt în același timp mirat și curios 
de aptitudinile tale. Deci, iată propunerea mea. Mă ofer să vă 
acopăr pagubele incendiului de pe Sheen Road. Pagubele vor fi 
plătite, DCCAP n-o să mai zică nici pâs. Pentru a primi cele 
șaizeci de mii de lire, trebuie doar să acceptați cazul. De altfel, 


158 


în clipa în care ajungeţi la conac, eu personal vă virez banii în 
cont. În plus, dacă dezlegaţi misterul și descoperiţi Sursa, o să 
primiţi o recompensă grasă. Ce tarif practicaţi în mod obișnuit? 

Lockwood îi comunică preţul. 

— Bine, eu dublez această sumă. Ascultaţi la mine, cu Combe 
Carey nu-i de joacă. 

Fairfax strânse capul buldogului în mână și se aplecă înainte, 
pregătit să se ridice. 

— Și încă un lucru: eu când vreau ceva, acţionez imediat. Vă 
vreau acolo în două zile. 

— Două zile? exclamă George. Dar avem nevoie de timp să... 

— Vreau să mă fac bine înţeles, îl întrerupse Fairfax. 
Propunerea mea nu e negociabilă. Poziţia în care sunteţi acum 
nu vă permite să negociați. A, era să uit, mai am o condiţie. Nu 
aveți voie să aduceţi torţe sau materiale explozibile la conac. 
Vorbim aici de mobilier valoros, vechi de sute de ani. Nu că n-aș 
avea încredere în voi, dar, cu scuzele de rigoare... Își arătă luciul 
argintiu al dinţilor... N-aș vrea să-mi ardeţi conacul. 

Fotoliul scârțâi sub greutatea bătrânului, care se ridică în 
picioare. Subţire și înalt, părea o insectă uriașă. 

— Bine, atunci. Nu vreau răspunsul pe loc, dar aș vrea să mă 
anunţaţi până diseară. Numărul secretarei mele e trecut pe 
cartea de vizită. 

M-am lăsat pe spătarul canapelei și am răsuflat puternic. Nici 
nu se punea problema să dea un răspuns pe loc. Se știa că 
agenţii Fittes erau cei mai bine pregătiţi. lar trei dintre ei 
muriseră în conacul Combe Carey! Era nebunie curată să călcăm 
pe urmele lor, fără să ne pregătim temeinic înainte. Camera 
Stacojie? Treptele Urlătoare? Ce-i drept, suma oferită de domnul 
Fairfax ar fi scos firma din bucluc, dar la ce bun, dacă urma să 
ne pierdem viețile? Un lucru era sigur: decizia trebuia luată în 
urma unei discuții foarte serioase. 

— Vă mulțumesc frumos, domnule, spuse Lockwood, dar 
răspunsul vi-l pot da chiar în clipa asta. Ne vom ocupa de acest 
caz. 

Se ridică în picioare și îi întinse mâna bătrânului. 

— Vom începe numaidecât pregătirile, pentru a ajunge cât 
mai curând la conac. Vă convine marți după-amiază? 


IV: CONACUL 


17. 


Nu greșesc dacă spun că eu și George nu ne-am înţeles de 
minune în lunile petrecute sub același acoperiș. Ne-am certat pe 
lucrurile importante (de pildă, când unul din noi și-a primit un 
pumn de sare în ochi sau a fost aproape scalpat de spada 
celuilalt), precum și pe nimicuri (spălatul hainelor, curăţenia în 
bucătărie sau obiceiul lui George de a-și lăsa borcanul cu 
fantome în cele mai neașteptate locuri, cum ar fi în spatele ușii 
de la toaletă). Ne ciondăneam din orice. Dar rar s-a întâmplat ca 
într-o ceartă să fim în aceeași tabără. 

După plecarea domnului Fairfax, minunea s-a întâmplat. 

Nici bine n-a dispărut Rolls-Royce-ul cu torsul său 
caracteristic, că am tăbărât amândoi pe Lockwood pentru 
refuzul de a se consulta cu noi. l-am amintit de reputația sinistră 
a conacului. George a susținut că aveam nevoie de minimum 
două săptămâni, preferabil o lună pentru a ne documenta 
temeinic. Altminteri, era sinucidere curată. 

Lockwood ne asculta cu zâmbetul pe buze. 

— Aţi terminat? întrebă el. Bun. Trei lucruri am să vă zic. În 
primul rând, e probabil singura șansă de a salva firma de la 
insolvenţă. Dintr-o singură lovitură putem să despăgubim 
familia Hope și să scăpăm de presiunile DCCAP-ului. Avem o 
ocazie extraordinară și nu o putem refuza. În al doilea rând, eu 
sunt șeful, și ce zic eu este lege. În al treilea rând, nu vi se pare 
cel mai palpitant caz pe care l-am avut vreodată? Treptele 
Urlătoare? Camera Stacojie? Gândiţi-vă puţin! Am primit o slujbă 
demnă de talentul nostru! Vreţi să vă petreceţi tot restul vieţii 
fugărind fantome banale prin cartiere mărginașe? Am dat 
lovitura! Ar fi o crimă să refuzăm. 

Nu eram întrutotul de-acord cu raţionamentul lui, mai cu 
seamă cu punctul al doilea. George își freca energic ochelarii de 
bluză. 


160 


— Adevărata crimă, începu el, e lista de precondiţii pe care ni 
le-a impus Fairfax. Fără torţe cu magneziu, Lockwood! E 
nebunie curată! 

Lockwood se întinse pe spătarul canapelei. 

— Ce-i drept, e o condiţie interesantă. 

— Interesantă? am exclamat. E revoltător! 

— Bătrânul nu-i întreg la minte, spuse George. Dacă locul ar fi 
numai pe jumătate atât de primejdios pe cât spunea el, ar fi o 
nerozie să intri acolo fără întreg arsenalul din dotare! 

Am încuviințat. 

— Nimeni nu înfruntă fantome de Tip II fără canistre de foc 
grecesc! 

— Exact! Unde mai pui că avem de-a face cu un grup de Tip II. 

— Cu un cazier destul de sinistru. 

— Și, în plus, n-avem suficient timp... 

— ... să ne documentăm ca lumea, completă Lockwood. Da, 
știu, pentru că mi-o repetati întruna de câteva minute. Aţi 
terminat odată, cațelor, să zic și eu ceva? Chiar dacă pare un 
om excentric, Fairfax e clientul nostru și trebuie să-i facem pe 
plac. Vom avea săbiile la noi, nu? Și multe lanţuri de apărare. 
Așa că nu mergem cu mâinile-n buzunar. 

Brusc, se înfioră. 

— Lucy, iar ai privirea aia pierdută. 

— Da, pentru că am impresia că nu iei lucrurile în serios. 

— Te înșeli. Sunt cât se poate de serios. Dacă mergem la 
conacul Combe Carey, ne punem vieţile în joc, asta-i limpede. 

Zâmbi. 

— Dar nu asta-i meseria noastră? 

— Doar când suntem echipați corespunzător, bubui George. Și 
mai e un lucru. Alegerea noastră e complet lipsită de noimă. In 
Londra există cincisprezece agenţii mai importante și mai de 
succes decât Lockwood și Asociaţii. Nu ţi se pare bizar că a 
apelat la serviciile noastre? 

Lockwood scutură din cap. 

— Dimpotrivă. Cred că alegerea lui e nemaipomenită. E 
aproape cel mai fascinant aspect al cazului. Tocmai de aceea eu 
zic să profităm din plin și să vedem ce se întâmplă. Dacă aţi 
terminat, atunci... 


161 


— N-am terminat, am spus. Nu încă. Cum rămâne cu Hugo 
Blake și cu medalionul? Poate ai uitat, dar cineva ne-a spart 
casa în urmă cu douăsprezece ore. Cum rămâne cu asta? 

— N-am uitat de Blake, spuse Lockwood, dar acum prioritatea 
noastră e Fairfax. Ne-a dat două zile la dispoziţie pentru a ne 
pregăti, iar eu zic să nu pierdem timpul. Blake e la pușcărie. Nu-i 
nevoie să-i predai medalionul lui Barnes încă. Pe deasupra, tare 
mi-ar plăcea să descifrăm codul ăla înainte de a ne descotorosi 
de medalion. Descoperirea ar face vâlvă în presă, alături de 
povestea succesului nostru din conacul Combe Carey. 

Am încercat să protestez, dar m-a oprit cu un gest al mâinii. 

— Stai liniștită, Lucy, nu vor încerca iar să ne spargă locuinţa, 
acum, că le cunoaștem intenţiile. lar prietena ta, Annie Ward, 
așteaptă de cincizeci de ani să se facă dreptate. Cred că mai 
poate aștepta câteva zile. Bun, la treabă. George, aș vrea să te 
documentezi despre câteva lucruri. 

— Nu zău, mârâi George. Despre conac, cumva? 

— Da, și despre altele. Pregătește-te și fii mai vesel. Ai 
întâlnire cu biblioteca... ar trebui să sari într-un picior de fericire. 
Lucy, tu mă vei ajuta să aranjez casa și să sortez echipamentul. 
Toată lumea mulțumită? Perfect. 

Multumiţi sau nu, era inutil să te contrazici cu Lockwood când 
era atât de pornit, așa că eu și George ne-am lăsat păgubași. 
George plecă la Arhive, iar eu m-am alăturat lui Lockwood la 
subsol. Au urmat două zile pline de activităţi. 

e 

În după-amiaza primei zile, Lockwood a dirijat reparaţiile și 
întărirea sistemului de apărare al clădirii. Ușa de la intrare a fost 
prevăzută cu noi încuietori, iar fereastra de la demisol a fost 
ranforsată cu zăvoare din fier, menite să ţină la distanţă atât 
morţii, cât și vii. În timp ce muncitorii își făceau treaba, 
Lockwood a dat mai multe telefoane. A comandat săbii noi de la 
Mullet și Fiii. A vorbit cu un anume Satchells de pe strada 
Jermyn, responsabil cu aprovizionarea tuturor agenţiilor din 
Londra, de la care a comandat fier și sare, pentru a compensa 
lipsa torțelor. 

În tot acest timp, eu am înșirat arsenalul de arme și 
dispozitive de apărare pe podeaua demisolului. Am lustruit 
lanțurile și spadele. Am umplut recipientele cu pilitură de fier. 
Am inspectat colecția noastră de sigilii și am selectat cele mai 


162 


bune cutii, benzi și plase de argint. Mărunțișurile le-am pus 
deoparte. In cele din urmă, mi-am scos cu părere de rău 
canistrele și torţele de la centură și le-am pus în depozit. 
Căpăţâna din borcan urmărea cu interes întregul proces, făcând 
fețe-feţe în direcţia mea, până când m-am enervat și l-am 
acoperit cu eșarfa. 

Pe toată perioada pregătirilor, Lockwood a părut hipnotizat de 
amploarea aventurii. Era energic - nu-l văzusem niciodată atât 
de vioi, ţopăind prin casă și urcând scările câte trei deodată - 
dar în același timp dus pe gânduri. Vorbea rar, iar din când în 
când își pierdea șirul vorbelor și privea în gol, iar gândurile lui 
păreau să urmeze cărări nebănuite, spre un ţel îndepărtat. 

George își petrecu toată ziua la Arhive. M-am culcat înainte de 
întoarcerea lui, iar când m-am trezit a doua zi, plecase din nou. 
Spre surprinderea mea, am aflat că și Lockwood avea de gând 
să plece. L-am găsit în faţa oglinzii din antreu, chiar când își 
aranja șapca uriașă pe cap. Purta un costum ieftin, care se 
asorta cu servieta ponosită pe care o avea la picioare. Când l- 
am salutat, mi-a răspuns cu un accent de ţară, diferit de felul lui 
obișnuit de-a vorbi. 

— Cum ţi se pare? m-a întrebat. Destul de rustic? 

— Cred că da. Abia te pot înțelege. Ce-ai de gând? 

— Mă duc la Combe Carey. Vreau să verific câteva lucruri. O 
să mă întorc târziu. 

— Vrei să te însoțesc? 

— Nu. E nevoie de cineva aici, Lucy, iar tu trebuie să fii sus pe 
metereze. Mai târziu vin comenzile de la Satchells și Mullet. 
Când ajung, ești drăguță să verifici noile săbii? Dacă e ceva în 
neregulă cu ele, sună-l pe bătrânul Mullet. Nu-ţi bate capul cu 
proviziile de la Satchells. O să mă uit peste ele când mă-ntorc. 
Apoi aș vrea să verifici rucsacurile cu unelte și să pregătești 
sendvișurile. 

— Și încă ceva... 

Vâri mâna în buzunarul sacoului și scoase cutiuța. 

— Aș vrea să-ţi dau medalionul fetei. O să ne ocupăm de el în 
câteva zile, dar între timp sper să ai grijă de el. Ţine-l la tine, ca 
înainte. 

Ridică servieta de jos și străbătu antreul. 


— Să nu uit, Luce. În afară de livrări, nu lăsa pe nimeni să 
intre în casă. Amicul nostru mascat ar putea încerca o abordare 
mai subtilă de data asta. 

e 

Se apropiau orele târzii ale după-amiezii. Soarele iernatic 
coborâse pe boltă și își trimitea razele sleite deasupra 
acoperișurilor, ca un disc purpuriu. Casa noastră era pustie și 
rece, un amestec de planuri cenușii, de toate nuanțele. Eram 
singură acasă. Primisem livrările, rearanjasem rucsacurile cu 
unelte, pregătisem mâncarea și băutura și îmi călcasem hainele 
pentru a doua zi dimineaţă. Exersasem puţin cu spada la 
demisol, pe biata Esmeralda. Se lăsa seara, iar eu mă plimbam 
prin casă, năpădită de frustrări. 

Nu cazul Fairfax îmi dădea bătăi de cap, deși pericolele pe 
care urma să le înfruntăm se strânseseră mănunchi în mintea 
mea, asemenea fantomelor. Îi dădeam dreptate lui Lockwood: 
nu ne permiteam să strâmbăm din nas în fața unei oferte atât 
de generoase, dacă voiam ca agenţia să aibă un viitor. Și oricât 
de multe necunoscute se iveau - natura Camerei Stacojii sau a 
Treptelor Urlătoare, de pildă - aveam suficientă încredere în 
puterea de studiu a lui George, încât să știu că nu ne vom bizui 
doar pe noroc. 

Deși eram cu toţii preocupați de caz, eu una mă simţeam 
puţin exclusă. George se ocupa de studiu și de cercetare. 
Lockwood strângea informaţii la faţa locului (așa presupuneam). 
lar eu? Eu făceam sendvișuri cu brânză și pregăteam armele, 
singură cuc în casă. Nu zic, era muncă importantă, dar foarte 
plictisitoare. Voiam să contribui cu mai mult de-atât. 

Cel mai mult mă deranja însă faptul că abandonasem 
cercetările în cazul celălalt. Nu eram de acord cu Lockwood că 
medalionul putea să mai aștepte câteva zile. După tentativa de 
furt și descoperirea ciudatei inscripţii, era crucial să mergem 
înainte. Această părere mi-a fost confirmată în acea după- 
amiază, după telefonul primit de la Barnes. Hugo Blake urma să 
fie pus în libertate. 

— Pe scurt, nu s-au găsit destule dovezi împotriva lui, lătră 
Barnes. N-a mărturisit nimic, iar noi n-am reușit să demonstrăm 
că a intrat după fată. Dacă nu găsim noi dovezi, domnişoară 
Carlyle, sau dacă omul nu-și recunoaște fapta, mi-e teamă că va 
trebui să-i dăm drumul mâine. 


164 


— Poftim? am strigat în receptor. Nu puteți să-i daţi drumul! E 
cât se poate de vinovat! 

— Dar nu putem dovedi asta, nu-i așa? 

Îmi închipuiam cum îi freamătă mustata în timp ce vorbește. 

— Nu-i suficient să știm că a dus-o acasă. Ne lipsește veriga 
finală, care să dovedească legătura lui cu crima. Dacă voi, 
tembelilor, n-aţi fi dat foc la casă, poate am fi găsit ceva indicii 
pe-acolo. Așa cum stau lucrurile acum, mi-e teamă că va scăpa 
nepedepsit. 

Inspectorul pufni și-mi închise telefonul în nas, obligându-mă 
să-mi stăpânesc furia. 

„Ne lipsește veriga finală...” Dar poate că o găsisem noi. 

Mi-am luat cutiuţa de la gât și am ţinut-o în razele muribunde 
ale soarelui. La lumină, sticla deforma medalionul auriu-argintiu, 
amintind de un ţipar sub ochiul apei. Tormentum meum, laetitia 
mea... Aproape că reușeam să citesc cuvintele. lar inscripţia de 
dinăuntru: A+W. H.1l.2.115? Ceva îmi spunea că literele și cifrele 
acelea ascundeau indiciul final. Asta urmărea Blake. De asta era 
atât de disperat să pună mâna pe el. Poate dacă-i dădeam 
medalionul lui Barnes, ar fi dezlegat el misterul. Sau poate că 
nu. Poate că ucigașul ar fi scăpat basma curată, așa cum se 
întâmplase în ultimii cincizeci de ani. 

Un fior înghețat de furie îmi străbătu trupul. Dacă nu 
descifram mesajul, totul era de prisos. Blake nu și-ar fi 
recunoscut în veci crima, iar alţi martori nu existau. Cu 
excepţia... 

Am fixat cu privirile cutiuța din palmă. 

Gândul care-mi încolţi în minte era într-atât de nebunesc, 
încât am rămas pentru o vreme cu privirile pierdute în gol, 
ascultându-mi bătăile inimii. Mi-ar fi pus fără îndoială viaţa în 
primejdie, dar cred că m-aș fi descurcat. Mult mai greu de 
îndurat ar fi fost furia lui Lockwood, care îmi poruncise să mă ţin 
departe de pericole fără aprobarea lui. Dacă aș fi avut minte în 
cap, aș fi așteptat să se întoarcă, dar eram convinsă că urma să- 
mi interzică experimentul la care mă gândeam. Asta ar fi 
însemnat o întreagă zi irosită, în timp ce afurisitul de Blake se 
pregătea să iasă de la răcoare. 

Am rătăcit prin casă, fără ţintă, gândindu-mă la planul meu. 
Se făcea întuneric. M-am trezit în bucătărie. Am coborât fără 
grabă treptele spre demisol. Conturul întunecat al etajerei cu 


165 


artefacte se zărea în capătul încăperii. În această seară, mâna 
piratului răspândea o aură ștearsă, purpurie, iar celelalte trofee 
erau cufundate în beznă. 

Merita să risc. Dacă reușeam, nu mai trebuia să descifrăm 
bizarul cod din interiorul medalionului. Urma să primesc 
confirmarea vinovâăţiei lui Blake. Dacă n-aveam sorți de izbândă, 
nu conta. Lockwood n-avea să afle niciodată. 

Lanţurile de fier erau frumos aranjate pe podea, unse, 
verificate și gata de împachetat. Am cules lanţul cel mai lung și 
mai gros, cu diametrul de zece centimetri, și l-am cărat în sala 
de antrenament, unde siluetele împăiate ale celor două 
manechine așteptau într-o tăcere melancolică. L-am aranjat într- 
un cerc dublu cu diametrul de un metru și treizeci de centimetri, 
iar capetele le-am așezat unul peste celălalt. Ca să mă asigur că 
cercul va rezista, am unit verigile din capăt cu un lanț de 
bicicletă. Era o pavăză foarte rezistentă împotriva fantomelor de 
Tip II. Cel mai probabil, lanţurile erau fabricate de compania 
Fairfax. În mod obișnuit, agenţii stăteau în cerc, feriţi de furia 
fantomelor. 

Azi urma să schimb regulile. 

În lipsa ferestrelor, în sala de antrenamente se lăsase deja 
întunericul. M-am uitat la ceas. Era doar ora cinci, prea devreme 
pentru o manifestare în toată regula, dar nu mai puteam să 
zăbovesc. Lockwood și George urmau să sosească dintr-o clipă 
în alta. Pe deasupra, dacă fantoma era dornică, nu se știa cât de 
devreme își va face apariţia. 

Am intrat în cerc și am scos cutiuţa de sticlă argintată din 
buzunar. Am îngenuncheat pe podea, am deschis capacul și am 
lăsat medalionul să-mi cadă în palmă. Era îngheţat, de parcă 
tocmai fusese scos din congelator. L-am așezat cu grijă pe 
podea, apoi am ieșit din cercul de fier. 

Până în acel moment, planul mergea șnur. Nu m-am așteptat 
la rezultate imediate, așa că m-am dus până la birouri să iau 
niște lucruri. N-am stat mai mult de două minute, dar când m- 
am întors, sala de antrenament era mult mai răcoroasă. Joe și 
Esmeralda pendulau ușor în lanţuri. 

— Annie Ward? am întrebat. 

Niciun răspuns, dar am simţit apăsarea pe tâmple și 
confluența slabă a energiilor în încăpere. M-am oprit la câţiva 


166 


metri de lanţuri, cu un săculeţ de sare în buzunar și o hârtie în 
mână. 

— Annie Ward? am întrebat din nou. Știu că tu ești. 

O străfulgerare argintie emană din interiorul cercului. Silueta 
ștearsă și bidimensională a fetei se răsuci în toate direcțiile. 
Apărea, apoi dispărea. 

— Cine te-a ucis, Annie? am întrebat. 

Silueta se răsuci și continuă să pâlpâie. Am ciulit urechile, dar 
n-am auzit glasul ei. Durerea de cap se întețise. 

— Hugo Blake, cumva? 

Nicio schimbare, cel puţin nu la nivel vizual. Preţ de-o clipă, 
mi s-a părut că am auzit un murmur slab, ca o șoaptă venită din 
altă odaie. Mi-am încordat simţurile și am simţit o durere 
năucitoare în frunte... Nu. Șoapta se risipise, dacă într-adevăr 
existase vreodată. 

Nu-mi pusesem mari speranțe în acest experiment. Dacă 
interogarea morţilor ar fi fost floare la ureche, toţi agenţii de 
seamă ar fi stăpânit procedeul. Întâmplarea făcea ca numai 
Marissa Fittes să fi atins această performanţă, în celebrele ei 
conversații cu fantomele de Tip III. Ce glumă! M-am hotărât să 
scot săculețul de sare și să închei acest experiment sordid. 

Dar nu înainte de a juca asul din mânecă. 

La spate ţineam ascunsă fotocopia lui George. Am scos-o la 
iveală, am despăturit-o și m-am apropiat de lanțuri, apoi am 
orientat fotografia lui Blake cu fața spre cerc. De fapt, apărea în 
două fotografii, cea făcută de poliţie și cea de grup, din faţa 
fântânii, unde stătea cu cravata lui neagră și rânjetul pe buze în 
spatele lui Annie Ward. 

— Uite, am spus. El e făptașul? Hugo... 

Un urlet supranatural încărcat de durere și mânie mă dobori 
la pământ. Un tunet zgudui încăperea, scuturând tencuiala de 
pe pereți. Lanţurile se întinseră la maximum, formând un cerc 
perfect. Manechinele de paie fură proiectate în tavan. M-am 
târât înapoi spre ușă, plângând, căci simţeam că-mi crapă capul 
în două de durere. Când mi-am ridicat privirile, fantoma se 
zvârcolea în interiorul cercului, izbindu-se de marginile de fier. 
În urma fiecărei coliziuni împroșca jeturi de ectoplasmă. Luase o 
înfățișare monstruoasă, cu capul lunguieţ, diform, și trupul 
fusiform și despicat, asemenea unui os rupt. Orice asemănare 


167 


cu fata de odinioară pierise, iar urletul ei mă surzea și mă ţintuia 
în loc. 

În urma căderii scăpasem hârtia din mână, dar bomba cu sare 
era încă în buzunar. M-am ridicat în capul oaselor și am azvârlit- 
o cu forță în mijlocul cercului. 

Plasticul plesni, iar sarea se împrăștie în jur. Arătarea 
contorsionată se făcu nevăzută. In aceeași clipă, urletul ce-mi 
perfora creierii amuţi. 

Am rămas întinsă pe podea, cu gura căscată și ochii mijiţi sub 
perdeaua de păr. De cealaltă parte a sălii, cele două manechine 
se zgâlţâiau din toate încheieturile, dar în scurt timp rămaseră 
neclintite. 

— Au! am spus. Asta a durut. 

— Cred și eu. 

Lockwood și George mă fixau cu privirile de sub arcadă, cu 
fețele împietrite de uimire. 

e 

— Aşteaptă! am spus. Taci o clipă, George. Stai puțin! O să vă 
arăt! 

De două minute nu apucasem să scot o vorbă. Fusesem și 
ocupată, ce-i drept. În primul rând, de cum a încetat urletul, m- 
am dus să iau medalionul din interiorul cercului, operaţiune 
destul de dificilă, dat fiind că bijuteria era poleită cu sare 
îngheţată, care ustura teribil la atingere. M-am străduit apoi să-l 
bag în cutiuţă, în timp ce George îmi urla în ureche. Dar trebuia 
să mă explic cât mai iute. Lockwood nu vorbise deloc. Era 
îmbujorat, iar pe chipul său se citea mânia. 

— Ascultaţi-mă puţin, am spus, ridicând fotografia de jos. Asta 
trebuia să facem de la început. l-am arătat poza lui Annie Ward. 
Cine apare în poză? Hugo Blake. Care a fost reacţia ei? A făcut 
ca toţi dracii. N-am auzit în viața mea un asemenea urlet. 

— l-ai dat intenţionat drumul? întrebă Lockwood. Ai făcut o 
mare prostie. 

Imi aruncă o privire care-mi îngheţă sângele-n vine. 

— Nu i-am dat drumul, am insistat, cu disperare în glas. Ci 
doar puțin... spaţiu de manevră. Și am obţinut rezultate bune. 

— Ce rezultate, mă rog? pufni George. Ţi-a vorbit cumva? Nu. 
A semnat cumva un document care poate fi folosit ca probă în 
instanță? Nu. 


— Reacţia ei a fost limpede, George. Cauză și efect. Legătura 
nu poate fi trecută cu vederea. 

Lockwood încuviință. 

— Chiar și așa, n-a fost bine ce-ai făcut. Dă-mi hârtia. 

l-am înmânat-o în tăcere. Mă usturau ochii. De data asta nu 
mai aveam scăpare. Luasem din nou o decizie greșită, iar 
Lockwood nu avea să mi-o ierte. Deznodământul se citea pe 
chipul său. Puteam să-mi iau adio de la agenţie. Brusc am 
înţeles ce șansă nemaipomenită aruncasem la gunoi. 

Lockwood se îndepărtă puţin pentru a studia hârtia la lumina 
becului. Sarea scârțâi sub bocancii lui. N-am avut același noroc 
cu George, care se apropie ameninţător de mine. Ochii îi ieșeau 
din orbite de furie, mai să-i atingă lentilele ochelarilor. 

— Nu-mi vine să cred, Lucy. Ești nebună! Cum să eliberezi 
intenţionat o fantomă? 

— A fost un experiment, am spus. De ce te plângi? Tu-ţi faci 
întruna de lucru cu borcanul ăla stupid. 

— Nici nu se compară. Eu ţin fantoma în borcan. Și, oricum, e 
o cercetare științifică, întreprinsă într-un mediu controlat. 

— Mediu controlat? leri l-am găsit în baie! 

— Exact. Voiam să văd reacţia fantomei la căldură. 

— Și la spumă de baie? Borcanul era plin de spumă. Spuma 
avea un miros plăcut, și... 

M-am holbat dintr-odată la el. 

— Tu faci baie cu borcanul, George? 

Colegul meu se îmbujoră. 

— Nu, nicidecum.  De-obicei nu. Încercam doar să 
economisesc timp. Tocmai ce urma să intru în cadă, când mi-a 
venit o idee: ce-ar fi să verific rezistenţa ectoplasmei la căldură. 
Eram curios dacă se comprimă... 

Nu-și încheie vorba. În schimb, își agită mâinile în aer. 

— Stai! De ce-ţi dau ţie explicaţii? Tocmai ai eliberat o stafie 
în casă! 

— Lucy... începu Lockwood. 

— N-am eliberat nimic! am ridicat vocea. Uite-te la sare. Totul 
era sub control. 

— Mda, făcu George, sarcastic. De aia te-am găsit împrăștiată 
pe podea. Norocul a făcut să nu iasă din cerc, nu pregătirile tale. 
Afurisita era să ne facă felul cu doar câteva nopţi în urmă, și... 


— Nu te mai văicări atâta! Tu ai stat dezbrăcat lângă o 
fantomă. 

— Lucy! 

Am amuţit amândoi. 

Lockwood stătea în aceeași poziţie de când începusem cearta, 
studiind poza la lumina becului din tavan. Era palid la faţă, iar 
glasul său avea o nuanţă stranie. 

— l-ai arătat fantomei hârtia asta? 

— Păi... da. 

— Cum ai ţinut-o în mână? Așa? Sau așa? 

Schimbă poziţia mâinii cu repeziciune. 

— Aăă, a doua variantă, din câte-mi aduc aminte. 

— Și sigur a văzut toată hârtia? 

— Da, însă preţ de o clipă. Apoi a luat-o razna, după cum ați 
văzut Și voi. 

— Mda, spuse George, sumbru. Am văzut. Lockwood, ai fost 
tare tăcut până acum. Ar fi cazul să-i spui să nu mai facă 
niciodată așa ceva. E a doua oară când ne pune vieţile în 
primejdie. Trebuie să-i spunem că... 

— Trebuie s-o felicităm, îl întrerupse Lockwood. Lucy, ești un 
geniu. Cred că ai descoperit legătura cheie. Avem indiciul 
suprem. 

Am fost aproape la fel de uimită ca George, care rămăsese cu 
gura căscată. 

— Ah! Mulţumesc... am spus. Crezi câ... experimentul va ajuta 
la rezolvarea cazului? 

— Fără îndoială. 

— Crezi că ar trebui să ducem fotografia la poliţie? Să-i 
arătăm medalionul lui Barnes? 

— Nu încă. George are dreptate: reacţia fantomei nu 
reprezintă o probă reală. Dar nu-ţi face griji, datorită ţie sunt 
sigur că vom duce la bun sfârșit povestea lui Annie Ward. 

— Sper și eu... 

Pe cât eram de uluită, pe atât eram de ușurată. 

— Dar nu ţi-am spus încă: Hugo Blake va fi eliberat. 

l-am povestit conversaţia cu Barnes. Lockwood zâmbi. Dintr- 
odată părea relaxat, chiar vesel. 

— Stai liniștită. Casa e bine apărată. Nu vor încerca o nouă 
spargere. Cu toate astea, cred că ar fi mai cuminte să luăm 
medalionul cu noi, la Combe Carey. Poartă-l la gât, Lucy. Îți 


170 


promit că ne vom ocupa de Annie cât de curând. Dar mai întâi... 
rânji el. Conacul. George a aflat câte ceva despre el. 

— Da, spuse George. Am descoperit câteva lucruri despre 
bântuieli. 

L-am fixat cu privirile. 

— Și e pe-atât de rău precum zicea Fairfax? 

— Nu. 

George își dădu jos ochelarii și se frecă leneș la ochi. 

— Din câte-am văzut, e mult mai rău. 


18. 


Drumul de la sediul agenţiei Lockwood și Asociaţii la satul 
Combe Carey e lesne de parcurs. lei taxiul până la staţia 
Marylebone, aștepți puţin pe peronul șase și, în cele din urmă, 
mergi patruzeci de minute cu trenul, prin suburbiile gri-maroniu 
ale capitalei, apoi prin câmpiile îngheţate din Berkshire, până la 
clădirea năpădită de mușchi a bisericii Sf. Wilfred din vechea 
stație Combe Carey. Un drum de o oră și jumătate. Simplu, rapid 
și fără complicaţii. Cu alte cuvinte, o plimbare foarte plăcută. 

Sau nu. Teoretic, sună simplu. Dar nu mai e la fel de plăcut 
când cari după tine șase saci marinărești cât toate zilele plini cu 
metal, la care se adaugă o husă cu patru săbii vechi de rezervă, 
și te mai încurcă și spada nouă de la curea. Mai rău, liderul de 
echipă și aghiotantul său își rătăcesc ca prin miracol portofelele, 
și tu n-ai de-ales și trebuie să plătești biletele de tren și 
suplimentul pentru bagaje, iar apoi stai să te tocmești minute în 
șir cu nebuna de la casierie și pierzi trenul. Toate acestea îţi 
afectează fără îndoială buna dispoziţie. 

Unde mai pui că te îndrepţi spre una dintre cele mai bântuite 
clădiri din Anglia și speri că n-o să dai ortul popii. 

Acest ultim aspect a devenit tot mai apăsător în timpul 
călătoriei, pe măsură ce George ne punea în temă cu 
descoperirile sale recente. Își trecuse toate observaţiile în 
caietul său mecanic, de unde ne citea acum toate grozăviile, în 
vreme ce trenul străbătea hoinar colinele și pădurile care 
ascundeau sate deasupra cărora se înălțau turle și lămpi contra 
fantomelor. 


171 


— Fairfax are dreptate. Din câte am citit, conacul e considerat 
de secole un loc necurat. Vă aduceţi aminte că la început a fost 
mănăstire? L-am găsit atestat într-un izvor medieval. A fost 
construit de un ordin călugăresc, cunoscut drept Ereticii 
Sfântului loan. Potrivit documentului, acești călugări „și-au 
întors chipul de la slava lui Dumnezeu și s-au vândut 
Necuratului”. Nu știu exact ce înseamnă asta, dar nu după 
multă vreme, un grup de baroni a aflat despre fărădelegile 
monahilor și a dat foc mănăstirii. Pe urmă, au confiscat 
pământurile și le-au împărţit între ei. 

— Să fi fost o înscenare? am sugerat. Au dat vina pe călugări 
pentru a pune mâna pe pământ. 

George încuviinţă. 

— Posibil. De-atunci a fost în proprietatea unor familii bogate: 
familia Carey, familia Fitz-Percy și familia Throckmorton. Cu toţii 
au profitat de pe urma moșiei, dar conacul e dat dracului. N-am 
găsit prea multe informaţii, dar unul dintre proprietari l-a 
abandonat în secolul al XV-lea, din cauza unei „prezenţe 
dușmănoase”. A ars parţial de vreo două sau trei ori și, asta-i 
bună, în 1666 o epidemie de ciumă a ucis toţi locuitorii 
conacului. Un oaspete întârziat a descoperit trupurile morţilor, 
precum și un bebeluș care plângea în leagănul său. 

Lockwood fluieră. 

— Infiorător. S-ar putea să fi descoperit sursa grupului de 
fantome. 

— Bebelușul a scăpat cu viață? 

George aruncă un ochi peste foi. 

— Da. A fost adoptat de un verișor, iar mai târziu s-a făcut 
profesor. Nu-i deloc plăcut, dar măcar a scăpat cu zile. 
Revenind, aura nefastă care înconjoară clădirea s-a păstrat până 
în zilele noastre. In decursul anilor au avut loc mai multe 
accidente, iar ultimul proprietar, o rudă îndepărtată de-a lui 
Fairfax, s-a sinucis. 

— O selecţie bogată de potenţiali Vizitatori, rosti Lockwood 
meditativ. Ai găsit ceva despre Treptele Urlătoare sau despre 
rău-famata Cameră Stacojie? 

— Un singur fragment în Legendele din Berkshire, de Corbett. 

George întoarse pagina. 

— Povestea spune că la baza „treptelor străvechi” au fost 
găsiți doi copii în stare de inconștiență. Băiatul a murit imediat, 


172 


dar fetița și-a venit puţin în fire și le-a spus oamenilor că 
fuseseră copleșiți de un „vaier necurat și diabolic, un țipăt 
înfiorător”. 

George închise dosarul. 

— Apoi a murit și ea. 

— Ce-i ăla „vaier”? am întrebat. 

— Inseamnă urlet, spuse Lockwood, cu privirile pierdute pe 
geam. Povești și iar povești. Avem nevoie de informaţii solide. 

George își potrivi ochelarii pe nas cu un aer satisfăcut. 

— Cred că pot să vă ajut și cu asta. 

Scoase două foi de hârtie pe care le despături și le așeză pe 
măsuţa de lângă geamul compartimentului. Prima înfățișa 
schema desenată de mână a unei clădiri mari, cu două niveluri, 
punctând zidurile, ferestrele și treptele aferente. Pe alocuri 
apăreau note explicative scrise cu cerneală albastră: Bibliotecă, 
Vestibul, Camera Ducelui, Galeria Alungită... 

Sus am văzut scrisul îngrijit și minuscul al lui George: „Combe 
Carey Hall: aripa vestică”. 

— Felicitări, George, spuse Lockwood. Unde ai găsit planurile? 

George se scărpină pe nasul său borcănat. 

— Societatea Regală a Arhitecţilor, de pe strada Pall Mall. Au 
tot felul de planuri și schițe pe-acolo. Asta a fost întocmit în 
secolul al XIX-lea. Uită-te și tu la treptele astea. Sunt absolut 
uriașe. Domină probabil întreaga clădire. Cealaltă schiţă... 

Schimbă foile. 

— ... e mult mai veche. Probabil chiar din Evul Mediu. Nu e 
foarte precisă, dar înfățișează clădirea din vremea ruinelor 
mănăstirii. E mult mai mică și multe dintre încăperi vor fi fost 
dărâmate când conacul a fost reconstruit, pentru că nu mai apar 
pe harta ulterioară. După cum vedeti, casa scărilor e deja acolo, 
la fel și ceea ce mai târziu avea să devină vestibulul și Galeria 
Alungită. Aceasta din urmă servea pe post de cantină pentru 
călugări. O parte din camerele de la etaj corespund cu planul din 
secolul al XIX-lea. Comparând cele două schiţe, putem afla care 
sunt cele mai vechi părți din aripa de vest. 

_ — Acolo trebuie să fie Sursa finală, spuse Lockwood. Excelent. 
In noaptea asta vom începe căutările în partea aceea. Pot să mă 
uit și peste celălalt material pe care te-am rugat să-l pregătești? 

George scoase la iveală un dosar verde, subțire. 


173 


— Poftim. Toate informaţiile pe care le-am găsit despre 
domnul John Fairfax. După cum spunea, a moștenit conacul în 
urmă cu șase-șapte ani. Nu s-a lăsat intimidat de reputaţia lui. In 
orice caz, ţi-am găsit o droaie de articole - interviuri, biografii, 
chestii de genul acesta. 

Lockwood se lăsă pe spătarul banchetei, cu dosarul în mână. 

— Hai să vedem. Hmm, se pare că Fairfax e un susţinător 
înflăcărat al vânătorii de vulpi. E pasionat de vânătoare și 
pescuit... A donat bani către mai multe asociaţii de caritate. Oh, 
în tinereţe a cochetat cu actoria. la ascultați recenzia asta: „Will 
Fairfax interpretează personajul Othello cu mult patos...” Greu 
de închipuit, dar chiar și la bătrâneţe e puţin cabotin. 

— Ce relevanţă are? am întrebat. 

Studiam planul etajelor, urmărind spirala treptelor, căutând 
celebra Cameră Stacojie. 

— E bine să ai toate datele la îndemână... 

Lockwood se adânci în studiul articolelor. Tăcerea se așternu 
în compartiment. Trenul gonea înainte. De câteva ori mi-am dus 
mâna la piept și am pipăit proeminenţa de sub jachetă: cutiuţa 
cu medalionul fetei. La recomandarea lui Lockwood, am hotărât 
s-o păstrez asupra mea. Speram că avea dreptate și că în 
curând puteam să punem capăt acestei povești. Asta dacă n-o 
mierleam în conacul bântuit. 

(J 

La ieșirea din gară ne aștepta o mașină. Un tânăr cu părul 
zbârlit stătea rezemat de capotă și răsfoia un număr mai vechi 
din Bântuiri adevărate. Când am coborât din tren încovoiaţi de 
greutatea sacilor, ca niște șerpași din Himalaya, tânărul a lăsat 
revista deoparte și ne-a privit cu un amestec de amuzament și 
milă. Și-a petrecut degetul prin cârlionţi, într-un gest ironic, și a 
spus: 

— Domnul Lockwood, dacă nu mă-nșel? Am primit mesajul 
dumitale. Vă voi duce la conac. 

Bancheta din spate a fost ocupată pe rând de bagaje, băgate 
de-a valma, de către George și, în final, cu mare greutate, de 
către mine. Lockwood ocupă locul din faţă, de lângă șofer. 
Taxiul demară în trombă, gonind rațele de pe iazul satului și 
aruncându-mă pe mine în poala lui George. M-am ridicat, cu o 
față posacă. Şoferul fluiera printre dinţi în timp ce mașina 
străbătea șoseaua mărginită de ulmi cenușii, văduviţi de frunze. 


174 


— Observ că mașina nu e prevăzută cu scuturi din fier, spuse 
Lockwood, luându-se la vorbă cu tânărul. 

— Nu-i nevoie. 

— E o regiune sigură? Nu aveţi Vizitatori? 

— Nu. Toţi sunt la conac. 

Tânărul viră brusc, pentru a evita o groapă din asfalt, 
azvârlindu-mă din nou în poala lui George. 

Acesta își cobori privirile spre mine. 

— Ai nevoie de ajutor? Poţi să stai acolo, dacă ţi-e mai comod. 

— Nu, mersi. Mă descurc. 

— Te referi la conacul Combe Carey? spuse Lockwood. 
Excelent. Acolo vom înnopta. 

— In aripa nouă? Sau în cocioaba îngrijitorului, Bert Starkins? 

— În corpul principal al clădirii. 

Tânărul își luă mâinile de pe volan și făcu trei cruci, apoi 
atinse icoana de pe parbriz și scuipă ritualic pe geam. Privi 
contemplativ în oglinda retrovizoare. 

— Îmi place sacul ăla roșu, rosti el. Mi-ar prinde bine unul 
pentru echipamentul de fotbal. Vă supără dacă dau mâine o 
raită prin conac să-l iau? Domnul Fairfax nu cred că are ce face 
cu el, și nici domnul Starkins. 

— Imi pare rău, spuse Lockwood, dar vom avea nevoie și de el 
mâine. 

Tânărul încuviință. 

— O să trec oricum pe-acolo. Nu strică să arunc un ochi. 

Șoseaua urca la deal. Ici-colo, printre pajiștile cu verdețuri, se 
iveau pâlcuri răzlețe de arbori. 

— Ai fost vreodată în conac? 

— Ai impresia că-s dement? 

— Dar ceva tot știi despre el. Despre bântuliri. 

Cu o precizie miraculoasă, tânărul coti brusc pe un drum 
lăturalnic, făcându-mi capul sendviș între geam și căpăţâna lui 
George. Preţ de câteva clipe i-am simţit răsuflarea în ureche. 
Când se dezlipi în final de mine, după fâţăieli inutile, trecuserăm 
deja de poarta dărăpănată și ne îndreptam spre conac. 

— ... uciși și ascunși, să nu-i găsească nimeni vreodată, 
explica băiatul. Cred că așa a început totul. Toţi cei din partea 
locului cunosc povestea. O moarte atrage de la sine o alta, și 
astfel se vor ţine lanţ morțile câtă vreme conacul va sta în 
picioare. După maică-mea, conacul trebuie ras de pe suprafața 


175 


pământului, iar rămășițele acoperite cu sare. Dar n-ai cu cine să 
vorbeşti. Proprietarul actual e obsedat de micile lui 
experimente. Bun, am ajuns. Zece lire cincizeci, și încă două 
pentru bagaje. _ 

— Foarte interesant, spuse Lockwood. In special prima parte. 
Mersi. 

Ne-am oprit la capătul aleii pietruite. Pe fereastra mașinii 
zăream pășunile verzi presărate cu fagi și stejari, precum și o 
porţiune din lacul care apărea în fotografia lui Fairfax. Zona 
avea un aspect sălbatic, neîngrijit. larba era înaltă, iar malul 
lacului era năpădit de buruieni. În cealaltă parte se întrezărea 
trunchiul albicios al unui copac, două urne imense pe socluri și 
zidăria cenușie a casei. 

Lockwood vorbea în continuare cu șoferul. Am ieșit din 
mașină și l-am ajutat pe George cu bagajele. Conacul se înălța, 
măreț și impunător, deasupra noastră. Văzduhul era umed și 
rece. 

Sus pe acoperiș, hornurile înalte din cărămidă se înălțau, ca 
niște coarne, către nori. Această porțiune laterală, despre care 
am presupus că e străvechea aripă vestică, era clădită din 
piatră veche, deși cărămida îi lua locul în preajma acoperișului și 
pe la colțuri. Clădirea era împânzită de ferestre de toate 
mărimile, în care se oglindea cerul plumburiu de decembrie. Un 
portic inestetic din beton veghea deasupra ușii principale duble, 
susținut de câteva coloane crăpate. Un șir de trepte încovoiate 
duceau către intrare. La capătul aripii de vest se înălța un frasin 
falnic, bătrân de când lumea. Crengile sale sidefii se sprijineau 
de zidul clădirii, aidoma unui păianjen uriaș. 

În dreapta se zărea aripa estică, mai modestă, clădită și ea 
din cărămidă, însă în mod evident construită recent. Datorită 
unei bizare erori arhitecturale, cele două aripi erau dispuse într- 
un unghi subtil, dând impresia că te înconjoară. In final, era o 
măgăoaie urâtă și amenințătoare, față de care aș fi avut o 
repulsie organică și dacă nu i-aș fi cunoscut reputaţia. 

— Minunat! spuse Lockwood vesel. lată hotelul în care vom 
înnopta. 

Purtase o discuţie însuflețită și surprinzător de lungă cu 
șoferul, căruia îi întinse o sumă binișor umflată (mult peste 
douăsprezece lire) într-un plic maroniu. 

— Deci rămâne să-l livrezi tu, da? E foarte important. 


176 


Tânărul încuviință. Mașina demară într-o ploaie de pietriș, 
lăsând în urmă un miros greu, un amestec de spaimă și benzină. 
Pe trepte cobora un domn în vârstă. 

— Despre ce-aţi vorbit atâta? am întrebat. 

— Trebuie să livrez un pachet pentru mine, spuse Lockwood. 
Îți povestesc mai târziu. 

— Gura, șopti George. Cred că vine bătrânul Bert Starkins. 
Pare de-a dreptul matusalemic, nu-i așa? 

Fără îndoială, îngrijitorul era foarte bătrân, un om supt la față 
și stafidit, din care toată viaţa se scursese demult. Dacă domnul 
Fairfax își păstrase o robustețe remarcabilă pentru vârsta lui, 
bătrânul din faţa noastră semăna mai degrabă cu frasinul care 
străjuia conacul: noduros și diform, dar ţinându-se cu dinţii de 
viaţă. Avea o chică de păr grizonant și o față îngustă care se 
preschimbă odată cu apropierea sa într-un desiș palid de riduri 
și crăpături. Vestimentaţia lui răspândea un aer de precizie 
mohorâtă. Purta un costum demodat din catifea neagră, din 
mânecile căruia se iveau degete lungi, cenușii, pline de pete. 
Pantalonii săi dungaţi erau nespus de strâmţi, iar pantofii lungi, 
cu vârful ascuţit se potriveau cu forma nasului. 

Se opri dinaintea noastră și ne măsură cu priviri mohorâte. 

— Bine aţi venit la Combe Carey! Domnul Fairfax vă așteaptă, 
dar momentan e ocupat. Veţi avea plăcerea să-l vedeţi în 
curând. Între timp, m-a rugat să vă prezint conacul și 
împrejurimile. 

Glasul lui avea o tonalitate melancolică, aidoma foșnetului 
crengilor de salcie. 

— Vă mulţumim, spuse Lockwood. Dumneavoastră sunteţi 
domnul Starkins? 

— În persoană. De cincizeci de ani, de când mă știu, mă 
îngrijesc de conacul ăsta și știu câte ceva, indiferent ce-o zice 
lumea. 

— Sunt convins. Minunat. Unde ne putem lăsa bagajele? 

— Lăsaţi-le aici. Cine credeţi c-o să le ia? Cu siguranţă nu 
rezidenții conacului. Aștia nu se trezesc până la asfinţit. Urmaţi- 
mă. Vă voi arăta grădina. 

Lockwood ridică o mână. 

— Mă scuzaţi, dar drumul a fost lung. Aveţi cumva vreo... 
toaletă prin preajmă? 


177 


Ridurile de pe chipul îngrijitorului se adânciră, iar privirile lui 
se întunecară. 

— Când intrăm înăuntru, băiete. Acum nu pot să te duc. 
Domnul Fairfax vrea să vă arate el însuși conacul. 

— E destul de urgent. 

— Ține-te. 

— N-aţi putea să-mi spuneţi atunci cum ajung... 

— Nu! Nu se poate. 

— Atunci mă voi furișa puţin în spatele urnei. N-o să afle 
nimeni. 

— Urci scările, traversezi vestibulul și o iei la stânga, pe lângă 
trepte, îi explică bătrânul, cu fulgere în priviri. 

— Vă mulțumesc din suflet. Nu va dura mult. 

Lockwood o zbughi pe trepte în sus. 

— Dacă nu se poate stăpâni acum, continuă îngrijitorul, ce-o 
să facă la noapte, când se lasă întunericul în Galeria Alungită? 

— Nu știu, am spus. 

Comportamentul lui Lockwood mă nedumerea. 

— Asta e, mergem fără el, spuse Starkins. 

Aţinti un deget spre latura vestică a clădirii. 

— Zidăria de piatră e cea mai veche porţiune a conacului. E 
de pe vremea mănăstirii - puteţi vedea una dintre ferestrele 
paraclisului acolo - construită de renumiţii călugări ai Sfântului 
loan. Un ordin diavolesc, ascultați la mine! Se spune că și-au 
întors chipul de la slava lui Dumnezeu, și... 

— S-au vândut Necuratului, am murmurat. 

Starkins îmi aruncă o privire piezișă. 

— Cine e ghidul aici, eu sau voi? Dar ai dreptate. Sacrificii și 
ritualuri dezmăţate... Numai când mă gândesc, mă apucă 
groaza. Ei bine, zvonurile au circulat și, în cele din urmă, 
mănăstirea a fost prădată de baroni. Șapte dintre călugării 
păcătoşi au fost aruncaţi într-un puț. Restul au fost arşi în 
capelă. Așa-i, cu toţii au murit în chinuri îngrozitoare, în spatele 
acelor ziduri. Apropo, v-am pregătit culcușul în odaia oaspeţilor 
de la primul etaj. Aveţi și toaletă acolo și tot ce vreţi. Confort 
modern, domnule. 

— Mulţumim, am spus. 

— Mai e deschis puţul? întrebă George. 


178 


— Nu. Când eram băiețandru încă se mai vedea în curte, dar 
pe urmă l-au astupat cu un capac metalic și l-au îngropat în 
nisip. ` 

George și cu mine am studiat clădirea o vreme. Incercam să- 
mi dau seama la care dintre ferestre apăruse arătarea 
fantomatică din fotografie. Dificilă misiune. Am descoperit mai 
multe posibilități candidate la primul și la al doilea etaj. 

— Oare călugării sunt Sursa finală? am întrebat. Din câte 
spuneți, aşa tind să cred. 

— Nu e locul meu să-mi dau cu părerea. Ar putea fi călugării, 
dar la fel de bine ar putea fi sir Rufus Carey, Nebunul, care a 
ridicat primul conac din ruinele mănăstirii, la 1328... A, iată-l pe 
amicul vostru cu vezica slabă. Era și cazul. 

Lockwood venea cu pași sprinteni. 

— Îmi cer scuze. Am pierdut ceva? 

— Domnul tocmai ne povestea despre sir Rufus, Nebunul, am 
spus. 

Starkins încuviinţă. 

— Da. În partea locului era supranumit Ducele Roșu, din 
cauza părului roșcat și a faptului că era însetat de sânge. Umblă 
vorba că pregătise o cameră de tortură în adâncurile casei 
pentru dușmanii săi, și... 

Starkins șovăi. 

— Nu pot să zic mai multe de față cu domnișoara. 

— Continuaţi fără teamă, spuse George. Lucy e unsă cu toate 
alifiile. Uitaţi-vă numai la ea. Le-a văzut pe toate. 

— Am văzut multe lucruri, am rostit cu glas mieros. 

Bătrânul bombăni ceva. 

— Să spunem doar că temniţa era cuibul... amuzamentelor 
sale nocturne. După ce le făcea de petrecanie, împodobea 
treptele cu craniile lor, iar în orbite le vâra lumânări aprinse. 

Grozăvia imaginii îl făcu să-și dea ochii umezi peste cap. 

— Ani la rând, ducele și-a continuat practicile sângeroase, 
până ce unul dintre prizonierii săi s-a eliberat și i-a tăiat gâtul cu 
lanţurile în care era legat. De-atunci și până în zilele noastre, ori 
de câte ori stafia Ducelui Roșu bântuie coridoarele, vaietele 
victimelor sale răsună în noapte. Unii spun că însele treptele 
prind viaţă și urlă. 

Ne-am uitat unii la alţii. 

— De aici vine legenda Treptelor Urlătoare? 


179 


Starkins ridică din umeri. 

— Tot ce se poate. 

— Aţi auzit vreodată urletele astea? am întrebat. 

— S-o crezi tu! Nu intru eu noaptea în conac. 

— Dar știți pe cineva care să le fi auzit? Vreun amic, poate... 

— Amic? 

Pe chipul brăzdat al îngrijitorului se citea uimirea. 

— Nu-i datoria mea să-mi fac prieteni. Eu slujesc conacul. Hai 
să mergem mai departe. 

Domnul Starkins ne făcu un tur dezlânat al clădirii, 
îndreptându-ne atenţia spre diverse aspecte ale fațadei, în 
curând am observat că, în opinia lui cel puţin, fiecare piatră și 
arbore avea o poveste sinistră. Sir Rufus și călugării erau doar 
aperitivul. Aproape toţi proprietarii de mai apoi fuseseră fie 
nebuni, fie haini, fie un amestec nefericit dintre cele două. De-a 
lungul secolelor tăiaseră și spânzuraseră, lăsând în urmă un 
munte de cadavre. Până la urmă, oricare dintre ei ar fi putut 
contribui la atmosfera morbidă din conac, însă numărul uriaș de 
istorisiri era deopotrivă ameţitor și greu de luat în serios. 
Lockwood se străduia să mimeze mirarea, în timp ce George 
căsca și își dădea ochii peste cap, în spatele îngrijitorului. În 
ceea ce mă privea, am renunţat destul de repede să mai ţin 
socoteala victimelor, și mi-am concentrat în schimb atenţia 
asupra casei. Am observat de pildă că, în afară de intrarea 
principală, nu mai existau alte ieșiri în zona parterului, excepţie 
făcând aripa nouă de la răsărit pe care o folosea domnul Fairfax. 
Rolls-Royce-ul era parcat în dreptul intrării laterale. Șoferul, 
îmbrăcat în cămașă, în ciuda frigului de-afară, curăța capota. 

Undeva îndărătul aripii răsăritene se întindea mohorât lacul, 
cu forma sa asemănătoare unui rinichi. Alături se zăreau 
grădinile de trandafiri și un turn înalt și rotund, cu creneluri 
bătute de vreme. 

Bert Starkins ridică un deget. 

— Îndreptaţi-vă atenţia către Turnul lui Lionel. 

— Ce construcție bizară! spuse Lockwood. 

— Ai răbdare, șopti George. 

Bătrânul încuviinţă. 

— Într-adevăr. Din vârful acelui turn s-a aruncat lady Caroline 
Throckmorton în 1863, într-o minunată seară de vară. A stat 
călare pe un crenel, cu fusta în vânt, în apusul sângeriu, în timp 


180 


ce slujitorii încercau s-o ademenească înăuntru cu prăjitură cu 
seminţe și ceai. Degeaba. Se spune că a pășit în gol așa cum 
cobori dintr-un autobuz. 

— Măcar a avut parte de-un sfârșit liniștit. 

— S-o crezi tu. A ţipat și a dat din mâini până jos. 

Urmă o scurtă tăcere. Vântul împrăștia unde pe luciul răcoros 
al apei. George își drese glasul. 

— Trandafirii sunt superbi. 

— Da... Plantaţi tocmai pe locul unde s-a zdrobit de pământ. 

— lar lacul e foarte plăcut. 

— Acolo a dat ortul popii sir John Carey. A ieșit într-o seară la 
scăldat. Umblă vorba că a înotat până în mijlocul lacului, unde l- 
au năpădit regretele, și s-a dus ca o piatră la fund. 

Lockwood arătă iute cu degetul înspre căsuţa împrejmuită de 
boschete și gard viu. 

— Ce ne puteţi spune despre cocioabă? 

— Nu i-au găsit cadavrul nici până astăzi. 

— Chiar așa? Mare păcat. Dar cocioaba... 

— Zace în continuare pe fundul apei, împotmolit printre pietre 
și frunze căzute. Scuze, mai spui o dată ce-ai zis? 

— Ziceam de  cocioabă. Dorim să știm povestea ei 
înfiorătoare. 

Bătrânul își mestecă gingiile meditativ. 

— Nu există. 

— Deloc? 

— Nu. 

— Sigur? Niciun suicid în grup, sau vreo crimă din dragoste? 
Sau măcar o înjunghiere rapidă, ceva. 

Îngrijitorul îl măsură pe Lockwood din priviri, gânditor. 

— Domnișorule, bag de seamă că îţi arde de glume cu mine. 
Umor studenţesc, ai? 

— Nici prin gând nu mi-ar trece, se apără Lockwood. Și, sincer 
vă spun, n-am fost la facultate. 

— Poate ai impresia că-ţi vând gogoși, spuse bătrânul. 

Ochii umezi lunecară ca roţile carului prin noroi spre George, 
apoi spre mine. 

— Poate tustrei aveți impresia că îndrug verzi și uscate. 

— Nicidecum. Credem tot ce ne-aţi spus, până la ultimul 
cuvânt, am rostit iute. Nu-i așa, George? 

— Până la penultimul, să zicem. 


181 


Bert Starkins ne aruncă o privire mânioasă. 

— O să vedeţi voi în curând dacă bătrânul are dreptate sau 
nu. În orice caz, în căsuţa aia n-a călcat picior de fantomă, 
fiindcă acolo locuiesc eu, iar eu mă păzesc de Vizitatori. 

Chiar și de la depărtare se zăreau lanţurile de fier care 
atârnau de streașină acoperișului. Bătrânul nu mai scoase o 
vorbă. O luă înainte, dădu colțul și ne lăsă în faţa ușii de la 
intrare. Spre surprinderea noastră, bagajele ne așteptau în capul 
scărilor, iar dinaintea ușilor deschise stătea o siluetă înaltă și 
uscățivă, salutându-ne cu bastonul. 


19. 


— Bine aţi venit, domnule Lockwood. Mă bucur să vă văd! 

John William Fairfax ne pofti înăuntru și îi strânse mâna lui 
Lockwood, apoi înclină respectuos din cap înspre mine și 
George. Părea chiar mai înalt și mai subţire decât mi-l 
aminteam, aducând cu o călugăriță. Mânecile costumului său 
plumburiu atârnau în falduri pe mâinile sale uscăţive. 

— Aţi sosit la timp, așa cum aţi promis. Să știți că și eu m-am 
ţinut de promisiune. În urmă cu zece minute am transferat banii 
în contul tău bancar, deci viitorul firmei tale este asigurat, 
domnule Lockwood. Felicitări! Te invit în apartamentele mele 
din aripa estică, unde poți telefona agentului tău bancar, așa 
cum am discutat. Domnule Cubbins, domnișoară Carlyle, lângă 
șemineul din Galeria Alungită v-am pregătit aperitive și 
răcoritoare. Nu, lăsaţi bagajele în seama lui Starkins. 

Se îndepărtă, vorbind cu glas tare și lovind dalele cu vârful 
bastonului. Lockwood îl însoţi. George își luă un scurt răgaz să 
își șteargă bocancii pe preșul de la intrare. Și eu am rămas în 
prag, însă nu pentru a-mi curăța tălpile. Pentru prima oară de 
când eram mică, de când Jacobs m-a silit să intru într-o casă 
bântuită cu ajutorul bățului, am nesocotit prima și cea mai 
importantă dintre reguli. 

Ezitam să intru și mi-era teamă. 

Vestibulul era o încăpere spațioasă, rectangulară, cu tavan 
boltit din lemn și pereţi văruiţi. Conform schițelor aduse de 
George, era un vestigiu al vechii mănăstiri, iar mărimea și 


182 


simplitatea sa păstrau mult din spiritul bisericii de odinioară. 
Sus, la întretăierea grinzilor pe tavan, se întrezăreau figurine 
sculptate cu aripi, mantii și chipuri roase de vreme. Pe pereți 
atârnau picturi în ulei, majoritatea portrete de lorzi și domniţe 
de altă dată. 

Pe laturile holului se căscau intrările boltite spre celelalte 
încăperi. În faţă, arcada se înălța până la tavan, iar în spatele ei 
se zărea un șir lat de trepte din piatră. Trecerea anilor și a 
sutelor de picioare le subţiase pe mijloc și le dăduse un luciu ca 
de marmură. O balustradă din piatră străjuia de fiecare parte 
treptele care urcau spre un semi-palier, unde te întâmpina o 
fereastră rotundă. Ultimele raze ale soarelui muribund 
pătrundeau prin vitraliu, colorând treptele în roșu. 

M-am uitat la casa scărilor și nu m-am putut mișca. Priveam, 
dar mai cu seamă Ascultam. 

Am auzit în apropiere zgomotul greu al bocancilor lui George. 
Bătrânul Starkins trăgea după el primul sac marinăresc, icnind și 
gâfâind. Apărură și valeţii cu tăvi pe care duceau cești, prăjituri 
și tacâmuri metalice. Lockwood intră în altă încăpere și izbucni 
în râs. 

Pe scurt, erau multe zgomote în jur. Dar ascultând cu băgare 
de seamă, am auzit o tăcere. Tăcerea adâncă a conacului, care 
veghea pretutindeni în jur. Tăcerea se întindea de-a lungul 
coridoarelor și etajelor, pe treptele străvechi, prin uși deschise și 
pe sub ferestre singuratice, tot mai departe, către cotloane 
insondabile. Era o tăcere fără sfârșit. Casa era doar o poartă 
spre infinit. O tăcere eternă, care ne aștepta. Simţeam că 
aștepta venirea noastră. Simţeam apăsarea ei, de la înălţimi, 
gata să se prăbușească asemenea unei stânci falnice peste 
capetele noastre. 

George termină cu preșul și porni pe urmele valeţilor care 
duceau prăjituri. Starkins se chinuia să tragă sacii după el. 
Ceilalţi dispăruseră. 

Am aruncat o privire peste umăr către aleea cu pietriș și spre 
parcul care se întindea în spatele ei. intunericul se așternea 
peste câmpia îngheţată. Brazdele se umpleau de umbre, care 
urmau să se reverse în curând peste întregul pământ, iar atunci, 
tăcerea din casă urma să prindă viaţă. _ 

Am simţit un fior de panică. Nu eram obligată să intru. Incă 
mai puteam să plec. 


183 


— Ești puţin agitată? întrebă Starkins când trecu pe lângă 
mine cu un sac în braţe. Te înțeleg perfect. Și biata fată de la 
Fittes care-a venit aici în urmă cu treizeci de ani era 
înspăimântată. Ascultă, eu unul nu ţi-aș lua-o în nume de rău 
dacă ai face stânga împrejur. 

Mă privi cu un soi de compasiune acră. 

Glasul său mă întoarse la realitate. Clipa trecuse, 
încremenirea trecuse și ea. Am scuturat din cap și am trecut 
pragul cu pași greoi și anemici. Am traversat holul răcoros și am 
intrat în Galeria Alungită. 

Era o încăpere fermecătoare prin aspectul ei întunecat, în 
care singura lumină pătrundea prin ferestrele cu menouri 
înșirate de-a lungul peretelui lung. Era fără îndoială din aceeași 
perioadă cu vestibulul: piatră văruită, tavan din lemn de stejar, 
figurine sculptate în umbre, picturi obscure. Focul ardea voios în 
șemineul din cărămidă situat pe la jumătatea încăperii. Peretele 
era acoperit de o tapiserie care înfățișa scene mitologice puţin 
cunoscute, la care luau parte șase heruvimi, trei femei durdulii 
semidezbrăcate și un urs cu intenţii nu tocmai curate. Valeţii 
așezau ceaiul și gustările pe măsuţa de alături. 

George servise deja o prăjitură și studia cu interes tapiseria. 

— Sunt bune tartele astea. Incearcă una cu vanilie. 

— Nu acum. Vreau să vorbesc cu Lockwood. 

— Ai venit la ţanc. Tocmai s-a întors. 

Fairfax intră în galerie, însoţit de liderul nostru. Lockwood ne 
ieși în întâmpinare. Era calm, dar în ochi i se aprinsese o 
scânteie. 

— Ai simţit atmosfera acestui conac? Eu... 

— N-o să vă vină să credeţi, mă întrerupse el. Ne-au umblat 
prin bagaje. 

Eu și George am rămas muţi. 

— Poftim? 

— În timp ce ne plimbam cu Starkins. Fairfax le-a poruncit 
valeților să arunce o privire prin ele. Voiau să se asigure că nu 
am adus canistre de foc grecesc. 

George fluieră dezaprobator. 

— Dar n-au dreptul să facă asta. 

— Știu! Doar le-am dat cuvântul nostru de onoare. 


184 


Fairfax tocmai ce se răstea la un valet pentru cine știe ce 
scăpare. Ne făcu semn cu mâna și lovi piatra cu vârful 
bastonului. 

— De unde știi? am șoptit. 

— Păi mi-a recunoscut în faţă, imediat după ce am telefonat la 
bancă. Fără nicio jenă. Zicea că ar face asta oricui. Această 
clădire trebuie protejată împreună cu mobila extrem de 
costisitoare... și așa mai departe. Dar mesajul transmis e: casa 
lui, regulile lui. jucăm pe melodia lui sau nu mai jucăm deloc. 

— Așa a fost de la bun început, spuse George. Toată tărășenia 
asta e sucită rău. Nimic n-are noimă. Nu ne permite să aducem 
torţe. Nu ne dă răgazul pentru documentare. Apoi ne aruncă în 
măruntaiele conacului, despre care zice că-i unul dintre cele mai 
bântuite... 

— Și are dreptate, l-am întrerupt. Nu simţi? Pretutindeni în jur. 

l-am străfulgerat cu privirile. Lockwood dădu din cap, 
politicos. 

— Ba da, simt. 

— Și-atunci? Chiar crezi că trebuie să... 

— Domnule Lockwood! reverberă glasul profund al domnului 
Fairfax. Ceaiul vă așteaptă. Poftiţi la masă! Aș vrea să vă dau 
niște sfaturi. 

e 

Gustările erau delicioase, ceaiul, de calitate superioară, iar 
căldura focului ținea deocamdată la distanță tăcerea funestă. 
Fairfax ne acompanie la masă, urmărindu-ne cu privirile sale 
întunecate în timp ce mâncam, și prezentându-ne tot soiul de 
generalități despre conac. Ne vorbi despre nenumăratele sale 
comori - tavanul care data din Evul Mediu târziu, colecția de 
porțelanuri Sevres și cea de mobilă Queen Anne, sau picturile 
renascentiste în ulei care împânzeau holul și treptele. Ne povesti 
despre pivniţa de vinuri care se întindea sub picioarele noastre, 
despre grădinile cu ierburi medicinale pe care spera să le 
restaureze într-o bună zi și despre arcadele mănăstirii de 
altădată, scufundate în lac. 

Nu atinse niciunul dintre subiectele de real interes decât la 
terminarea dejunului. Le făcu semn valeţilor să plece și trecu la 
subiect. 

— Nu ne-a mai rămas mult timp, spuse el, iar eu și Starkins 
vrem să plecăm înainte de lăsarea serii. Sunt convins că aveţi și 


185 


voi pregătiri de făcut, așa că n-o să vă ţin mult. După cum v-am 
spus și în urmă cu două zile, această aripă e cea bântuită. 
Probabil aţi simţit și voi deja. 

Fairfax aşteptă reacţia noastră. Lockwood, care urmărea o 
stafidă cu degetul în farfurie, zâmbi politicos. 

— Se anunţă o noapte foarte interesantă, domnule. 

Fairfax chicoti. 

— Așa te vreau. Să vă spun acum regulile de bază: la înserat 
vă voi închide în casă, dar nu voi încuia ușile de la intrare, în caz 
că doriţi să ieşiţi. În plus, la fiecare etaj veţi găsi o ușă din fier 
care dă în apartamentele mele din corpul alăturat. Ușile vor fi 
încuiate, dar, în caz de urgenţă, bateţi cu putere și vă voi 
deschide. Sistemul electric nu funcționează prea bine în aripa 
asta din cauza influențelor paranormale, dar veţi avea un 
telefon în vestibul, conectat la căsuţa lui Starkins. Toate ușile 
din interior vor fi deschise, cu o singură excepţie, deci puteți să 
vă plimbaţi în voie. În privinţa excepţiei... 

Bătu cu degetul în buzunarul de la sacou. 

— Vă voi da cheia în curând. Intrebări, până acum? 

— Ar fi util să știm care sunt cele mai active încăperi, 
domnule, rosti Lockwood cu glas stins. Dacă mai aveţi timp, 
firește. 

— Da, desigur. Starkins! mugi bătrânul afacerist. 

Starkins veni din vestibul, trăgându-și trupul deșirat după el. 

— Spune-le lui Karl și Boris să monteze telefonul, ordonă 
Fairfax. Îi voi oferi domnului Lockwood un scurt tur al casei. E 
om de nădejde, Starkins ăsta, mărturisi Fairfax după ce 
îngrijitorul înclină scurt din cap și ieși din încăpere. Dar e fricos 
din cale-afara. N-ar urca la etaj nici mort la ora asta, chiar și 
înainte de asfinţit. Bănuiesc că prudenţța l-a ţinut în viaţă toți 
acești ani. Să mergem. 

Ne-am ridicat de la masă și am mers în mijlocul Galeriei 
Alungite. Fairfax ne arătă ușa de lângă șemineu. 

— Pe-acolo e drumul spre verandă, sere, holuri și bucătării. 
Încăperi vechi, dar nu atât de vechi precum galeria asta, care e 
un vestigiu al mănăstirii. Demult, galeria ducea spre alte clădiri, 
dar aceste clădiri au fost dărâmate între timp. 

Făcu semn spre tapiserie. 

— Casa se termină acolo. 


Ne duse înapoi în vestibul. Trecurăm pe sub o arcadă și 
intrarăm într-o încăpere pătrată, cu mochetă pe jos și pereţii 
ticsiți de rafturi. De partea cealaltă era o ușă de fier. Un perete 
era acoperit aproape în întregime cu fotografii înrămate, câteva 
color, dar majoritatea alb-negru. Cea mai mare dintre ele, aflată 
la locul de onoare, înfățișa un tânăr sobru, îmbrăcat într-o haină 
căptușită, cu guler încreţit și izmene, care privea concentrat în 
orbitele unui craniu mucegăit. 

Lockwood studie fotografia cu interes. 

— Mă iertaţi, domnule, dar nu cumva sunteţi dumneavoastră 
aici? 

Fairfax încuviinţă. 

— Eu sunt. Am jucat Hamlet în tinerețe. Ca să fiu sincer, am 
jucat aproape toate rolurile shakespeariene, dar probabil că 
danezul e preferatul meu. „A fi sau a nu fi”, eroul pendulând 
între viață și moarte... Imi place să cred că m-am descurcat 
onorabil. Să trecem la treabă. Asta-i biblioteca, unde petrec 
nesfârșite ceasuri în timpul vizitelor mele aici. Predecesorul meu 
avea gusturi îndoielnice în materie de cărți, așa că am adus 
volume din colecţia personală, pentru a-i da un pic de lustru. 
De-acolo faci un pas și ajungi în apartamentul meu, în siguranță, 
iar mobila de fier - fabricată de propria companie - ţine 
fantomele la respect. 

— Ce cameră încântătoare! rosti Lockwood. 

— Nu veţi zăbovi prea mult aici în căutările voastre. 

Ne înapoiarăm cu toţii în vestibul, tocmai când Starkins 
instala telefonul negru și vechi de când lumea pe măsuţă, lângă 
o vază frumos împodobită. 

— Oricare ar fi Sursa, ea se află cu siguranţă în porţiunea 
veche din conac. Pe hol, în Galeria Alungită, sau cel mai probabil 
la etaj. Alo! Grijă cu aia! 

Doi valeţi treceau cablul de telefon pe lângă masă. 

— E dinastia Han! Aveţi idee cât valorează vaza aia? 

Fairfax continuă să-i certe, dar eu nu-l mai auzeam. Am 
traversat vestibulul, cu auzul încordat la maximum, auzind doar 
bubuitul inimii mele în tăcerea apăsătoare. In faţa mea se 
înălţau treptele impunătoare care se încovoiau spre semi-palier, 
apoi se pierdeau în beznă. Tot la a doua treaptă, stâlpii 
balustradei luau forma unor fiinţe grotești, cu solzi și coarne. 
Fiecare arătare ţinea un soclu strâns între gheare. 


187 


— Ai auzit ceva? murmură George, care venise în urma mea. 

— Nu. Dimpotrivă. E ca și cum mă lovesc de-o perdea de 
tăcere. 

— Văd că ai descoperit legendarele Trepte Urlătoare! am 
auzit glasul lui Fairfax, care se săturase pesemne de boscorodit. 
Observaţi soclurile stâlpilor cu dragoni? Se zvonește că acolo 
așeza Ducele Nebun craniile victimelor sale. Sper ca după 
noaptea aceasta să puteţi confirma povestea. Și, spre binele 
vostru, sper să nu auziţi urletul. 

Ne conduse la etaj, în cadenţa bătăilor de baston. L-am urmat 
într-o procesiune tăcută și pestriță, ignorându-ne reciproc și 
lăsându-ne în voia simţurilor. Mi-am petrecut degetele pe 
balustradă, în căutarea semnalelor paranormale, dar fără să-mi 
înăbuș auzul. 

Am trecut pe sub fereastră, patru siluete pătate de ultimele 
zvâcniri ale soarelui, apoi am urcat încă un rând de trepte și am 
ajuns pe palier. Aici, toate zgomotele erau absorbite de tapetul 
pufos și de covorul roșu de Burgundia. Un iz parfumat plutea în 
aer, aducând a flori tropicale, dar și a putrefacție. Un coridor 
lung, pe care mi-l aminteam din schițele lui George, străbătea 
etajul de la est la vest, urmând zidul conacului. De-o parte și de 
alta erau numeroase odăi. Printr-o ușă întredeschisă am zărit 
mobilier închis la culoare, picturi, oglinzi înrămate în aur... 
Fairfax nu le dădea importanţă. Am străbătut coridorul înspre 
apus până în capăt, unde ne-a întâmpinat o ușă. 

Fairfax s-a oprit dinaintea ei. Poate din cauza efortului depus 
la urcare sau a faptului că aerul devenise brusc înăbușitor, 
Fairfax avea răsuflarea tăiată. 

— In spatele acestei bariere, rosti el într-un final, se găsește 
odaia despre care vă povesteam. Camera Stacojie. 

„Bariera” consta dintr-o ușă solidă de lemn, închisă și 
zăvorâtă, care nu se deosebea în niciun fel de ușile pe lângă 
care trecusem, cu excepţia unui însemn ciudat. Mai demult, 
cineva scrijelise un „X” mare și grosolan în mijlocul ușii. O linie 
era scurtă, cealaltă lungă, iar ambele fuseseră crestate cu furie, 
adânc în lemn. 

Fairfax își potrivi poziția bastonului. 

— Ascultă cu mare atenţie, domnule Lockwood. Din cauza 
primejdiei pe care-o reprezintă, această încăpere este mereu 
ținută sub cheie, dar în seara asta îţi voi înmâna cheia ţie. 


188 


Scotoci în buzunar după ea, cu gesturi teatrale, și o scoase în 
cele din urmă la iveală: era o cheiţă mică de aur prinsă cu o 
panglică roșu-închis. Lockwood o primi calm. 

— Eu unul cred că Sursa se află în această încăpere, spuse 
Fairfax. Voi hotărâți dacă îmi acceptaţi sau nu pontul. Nu vă 
oblig să intraţi. Este decizia voastră. Cred însă că sunteţi și voi 
conștienți de adevărul spuselor mele... 

Fairfax continua să vorbească, dar eu mă străduiam să înăbuș 
șoaptele stinse, dar insistente care trecuseră prin perdeaua 
tăcerii. Le simţeam aproape și nu-mi dădeau motive de bucurie. 
Lockwood se făcuse palid la față, iar chipul lui George căpătase 
o nuanță verzuie. Colegul meu își trăsese gulerul pe gât, 
înfrigurat. 

e 

Întorși din nou în vestibul, am observat că telefonul fusese 
ancorat în spatele vazei, iar cablul șerpuia până în bibliotecă. 
Valeţii dispăruseră. Bătrânul Bert Starkins tremura în penumbra 
celor două uși, nerăbdător să iasă din clădire. 

— Mai sunt doar zece minute, domnule! strigă el. 

Fairfax își întoarse privirea către noi. 

— Domnule Lockwood? 

Lockwood încuviință. 

— E bine. Zece minute sunt de ajuns. 

Am lucrat tustrei în tăcere sub ferestrele înguste și înalte din 
Galeria Alungită, golind bagajele, strângând materialele şi 
potrivind uneltele. Aveam la noi echipamentul obișnuit, la care 
se adăugau câteva unelte în plus, pentru a compensa lipsa 
torţelor. 

La centură purtam spada, lanterna și câteva baterii de 
rezervă, trei lumânări, o brichetă și o cutiuță de chibrituri, cinci 
sigilii micuţe de argint, de diferite forme, trei săculeţe cu 
pilitură, trei bombe cu sare, două flacoane cu esenţă de 
levănţică amestecată cu apă, termometrul, caietul și pixul. Pe o 
altă centură prinsă pe după umăr am agăţat două rânduri de 
canistre de plastic, aranjate pe perechi. Fiecare pereche 
conţinea două sute de grame de pilitură și două sute de grame 
de sare. Tot pe umăr purtam și câteva lanţuri de fier, lungi de 
câte trei metri și înfășurate în folie cu bule de aer, pentru a 
reduce din zgomot. Nu în ultimul rând, în buzunarul de la 
jachetă îmi păstrasem proviziile de urgenţă - energizant, 


189 


sendvișuri și ciocolată. Termosurile cu ceai fierbinte, precum și 
lanţurile și sigiliile mai mari le-am pus într-un rucsac separat. 

În plus faţă de îmbrăcămintea obișnuită purtam mănuși 
termice, vestă termică, jambiere termice și șosete groase pe 
sub bocanci. Nu se făcuse încă frig, așa că mi-am îndesat 
căciula în buzunarul hanoracului. Și, firește, purtam în 
continuare cutiuța de sticlă argintată la gât. 

Ceilalţi erau echipați mai mult sau mai puţin la fel, excepţie 
făcând Lockwood, care-și ţinea ochelarii fumurii în buzunarul de 
la piept. Echipamentul ne împovăra teribil și era mai greu ca de- 
obicei, dar fiecare dintre noi avea suficient fier la îndemână cât 
să nu depindă de ceilalţi doi. Dacă ne despărțeam, puteam la 
nevoie să ne facem singuri cercurile de apărare. In sacii 
marinărești am lăsat câteva seturi duble de lanţuri groase de 
cinci centimetri, pe care nici măcar cel mai puternic Vizitator n- 
ar fi reușit să-l urnească din loc, dar deocamdată nu aveam 
nevoie de ele. 

Am terminat pregătirile. Soarele căzuse aproape complet 
dincolo de linia orizontului. Flăcări portocalii ardeau scăzut în 
vatră. Umbrele se strecurau pe tavanul Galeriei Alungite și în 
crăpăturile treptelor principale. Și ce dacă? Într-adevăr, ziua se 
încheiase, în locul ei venise noaptea, iar Vizitatorii prindeau 
viaţă prin cotloanele conacului, dar Lockwood și Asociaţii erau 
pregătiţi. Lucram ca o echipă și nu ne era teamă. 

e 

— Cam asta a fost, spuse Fairfax din dreptul ușii, însoţit de 
Starkins. Voi reveni mâine la ora nouă dimineaţa, ca să-mi 
predaţi raportul. Mai aveţi întrebări? 

Bătrânul își plimbă privirile de la unul la altul. Noi stăteam 
nemișcaţi. Lockwood zâmbea discret în stilul său caracteristic, 
cu mâna pe sabie, calm. Lângă el, George afișa aceeași 
nonșalanță ciudată, privind chiorâș din spatele ochelarilor săi 
rotunzi. Pantalonii îi atârnau sub greutatea recipientelor cu sare 
și fier. În ceea ce mă privește... Oare cum arătam eu în acele 
ultime clipe? Speram să nu mă fac de râs. Speram să nu-mi 
trădez frica. 

— Mai aveţi întrebări? repetă Fairfax. 

Așteptam cu toţii să-și închidă fleanca și să plece. 

— Atunci, pe mâine! rosti el, ridicând braţele în semn de adio. 
Vă urez mult noroc! 


190 


Îi făcu un semn lui Bert Starkins și se întoarse spre trepte. 
Starkins dădu să închidă ușile. Cu un scârţăit teribil, acestea se 
apropiară una de alta. Preţ de o clipă încadrară silueta 
îngrijitorului, o pată întunecată în tabloul amurgului, asemenea 
unei spânzurători subţiri și strâmbe... Apoi, cele două uși se 
închiseră cu zgomot. Ecoul lor străbătu vestibulul și goni pe 
coridoare, până în cele mai îndepărtate și prăfuite cotloane ale 
conacului. 

— Ar fi haios să-și fi uitat bastonul, spuse George, și să fie 
nevoit să dea buzna înăuntru pentru a-l recupera. S-ar duce 
naibii tot efectul acestei ieșiri pompoase. 

Gluma lui nu primi niciun răspuns. Ecourile se stinseră, iar 
tăcerea casei ne învălui nerăbdătoare, asemenea apei dintr-o 
fântână. 


20. 


— Să începem cu-nceptul, spuse Lockwood. Așteptaţi aici. 

Traversă vestibulul în tropot de bocanci, sub privirile 
răposaților stăpâni ai conacului, și se opri în dreptul unei ușițe 
din apropierea scărilor. O deschise și se făcu nevăzut înăuntru. 
Ușa se trânti de perete. Liniște. Am schimbat o privire 
nedumerită cu George. Auzirăm un ciocănit bizar, ca de 
ceramică, și tăcerea se așternu încă o dată. Apoi, cineva trase 
apa la toaletă. Lockwood ieși de-ndată, ștergându-și mâna de 
palton. Se apropie de noi în pas lejer. 

— Mult mai bine, spuse el. 

La subrațul său sclipea un pachet umed. 

— Ce-ai acolo? întrebă George. 

Lockwood ne înfăţișă pachetul. 

— Șapte dintre cele mai strașnice torţe cu magneziu din 
depozitele Satchells. Prindeţi-le la centură și hai să ne urnim din 
loc. 

Lockwood smulse sigiliul și despături plasticul ud. Când îl 
scutură ușor, două canistre argintii îi căzură în palmă. 

— Lockwood... făcu George. Cum ai reușit... 

— Le-ai ascuns sub haine! am strigat. Le-ai ascuns la venire, 
câtă vreme noi stăteam afară cu Starkins! 


191 


Pe chipul său înflori un zâmbet, iar dinţii săi sclipiră în 
semiîntunericul din hol. 

— Așa-i. Le-am vârât în căptușeala paltonului. De cum am 
intrat, m-am furișat la baie și le-am ascuns în rezervor. Deschide 
palma, Lucy. 

Am savurat atingerea reconfortantă a torțelor, după care le- 
am vârât la centură, la locul lor obișnuit. Lockwood mai scoase 
două și i le înmână lui George. 

— Îmi închipuiam că Fairfax o să ne caute la un moment dat 
prin haine și bagaje, așa că le-am ascuns, pentru orice 
eventualitate. Recunosc că nu m-am așteptat să-și bage nasul 
prin lucrurile noastre cât timp eram plecaţi. Dar ce să-i faci, 
ăsta-i omul în slujba căruia ne-am pus. 

— Dar ce fel de om? întrebă George, holbându-se la canistre. 

— Un om cumplit, vă spun eu. Nu vi se pare evident? lată 
două și pentru mine. 

Am scuturat din cap. Eram uluită. 

— Dacă ar ști Fairfax ce-ai făcut... 

— Dar nu știe, rosti Lockwood. 

Pe chipul său apăru bine-cunoscutul rânjet de lup. 

— Și n-o să-mi fac prea multe griji acum fiindcă l-am amăgit. 
El ne-a impus niște reguli. Din acest moment, începem să le 
ajustăm în favoarea noastră. 

— De acord cu tine, Lockwood, spuse George. Te-ai descurcat 
de minune. Dar ești conștient că, dacă ia foc până și o așchie 
dintr-un scaun Queen Anne, n-o să pupăm noi în veci restul 
banilor. Cel mai probabil, Fairfax ne va da în judecată, exact ca 
familia Hope, așa că ne vom întoarce de unde-am plecat. 

— Ne va da în judecată, de asta nu mă îndoiesc, fu de-acord 
Lockwood. Dar cui îi pasă? Focul grecesc ne poate salva vieţile. 
N-o să împodobim podelele astea de piatră cu cadavrele 
noastre. Și așa ajungem la ultima mea achiziţie... 

Scutură din nou pachetul și scoase la iveală un al șaptelea 
cilindru, mai mare decât celelalte. Avea și acesta emblema 
Companiei Răsăritul inscripționată pe-o parte, dar ambalajul nu 
era alb, ci roșu-sângeriu. La un capăt atârna un fitil lung. 

— E un nou tip de torță, spuse Lockwood, fixând-o lângă 
celelalte dispozitive de la curea. Tipul de la Satchells mi-a spus 
că agenţii Fittes și Rotwell au început să le folosească în cazul 
grupurilor de fantome: victimele raidurilor aeriene, ciumatți și 


192 


așa mai departe. Detunătura împrăștie o undă de argint, fier și 
magneziu. Din câte-am înţeles, bubuie rău de tot, deci trebuie 
să fim cât mai departe când se produce explozia. Sper din suflet 
să fie așa, că m-a ars la buzunar. Unde pot să ascund gunoiul 
ăsta? 

Mototoli pachetul umed și îl îndesă în vaza Han. 

— Bun, rosti scurt. Hai la treabă. 

Ne-am stabilit cartierul general în bibliotecă. Era aproape de 
ieșire, dar și de ușa care dădea în aripa sigură. Pe deasupra, 
armata de fotolii din fier ar fi descurajat orice Vizitator. Ne-am 
târât bagajele înăuntru și am așezat o lampă electrică pe masă. 
Lockwood o lăsă la intensitate scăzută. 

— Am aruncat deja o privire rapidă în jur, spuse el. Ce 
credeţi? 

— Conacul geme de fantome, am spus. 

George încuviinţă. 

— Mai ales... 

— Pe coridorul de lângă Camera Stacojie. 

— Exact. 

— Lucy, tu ai auzit ceva? 

— Pe coridor? Un cor de șoapte. Prea scăzute pentru a desluși 
vreun cuvânt, dar vocile erau... înveninate. În rest, tăcere, care 
se va risipi odată cu scurgerea timpului. 

Am zâmbit încurcată. 

— Scuze, are noimă ce spun? 

Lockwood încuviinţă. 

— Să știi că are. Și eu mă confrunt cu aceeași situație. Percep 
străluciri mortuare pretutindeni, dar încă nu le văd. Tu, George? 

— Eu nu sunt atât de conectat la lumea spiritelor ca și voi, dar 
am observat un lucru. 

Își scoase termometrul de la centură și ni-l arătă. 

— Când am fost în bibliotecă adineauri, erau șaisprezece 
grade. Acum sunt doar treisprezece. O scădere bruscă de 
temperatură. 

— Și va continua să scadă, spuse Lockwood. Bun, să lucrăm 
metodic. Vom trece pe hartă temperaturile și vom nota 
senzațiile. Începem cu parterul, inclusiv treptele, apoi vom 
cobori în pivniță. Luăm o pauză și apoi explorăm etajele. 
Noaptea-i lungă, iar conacul e uriaș. Rămânem laolaltă. Nu 


193 


pleacă nimeni de capul lui, sub nicio formă! Dacă avem nevoie 
la baie, mergem toţi deodată. Simplu. 

— În cazul ăsta, renunţ la ceai, am spus. 

e 

Avusesem dreptate. Casa gemea de fantome. În curând, își 
făcură apariția. 

Grație mobilierului metalic, biblioteca - tabăra noastră - nu 
prezenta multe urme paranormale. Dar chiar și aici, stând în 
întuneric, am observat fascicule și firișoare de lumină zburând 
prin aer. Erau prea mărunte și nestatornice pentru a se întrupa 
într-o manifestare, dar până la urmă tot din ectoplasmă erau 
făcute. Urmând metoda tradiţională Fittes, George măsură 
temperatura în toate colţurile încăperii, precum și în mijlocul ei, 
după care notă datele pe schiţă. Intre timp, eu stăteam de pază 
cu spada trasă. Apoi, eu și Lockwood ne-am folosit pe rând 
talentele în căutarea senzaţiilor. N-am deslușit mare lucru. 
Tăcerea îmi astupa urechile. Lockwood semnală câteva luminiţe 
palide, pe care le atribui unor străvechi străluciri mortuare. De 
fapt, părea mai interesat de fotografiile teatrale care împânzeau 
pereţii. 

În hol, temperatura medie era de unsprezece grade. Firele de 
ectoplasmă se înmulţiseră și săgetau în jurul nostru asemenea 
licuricilor. Aici am întâmpinat și primii aburi de ceață 
fantomatică, atât de estompaţi, încât te dureau ochii dacă 
încercai să-i privești. Ceaţa se rostogolea deasupra podelei și se 
strângea în colţurile încăperii. 

Fenomenul începea să crească în intensitate. Undeva la 
hotarele simţurilor mele am deslușit pârâituri joase, asemenea 
interferențelor statice de la radio. Zgomotul creștea și 
descreștea, amenințând mereu să capete coeziune. Nu știu de 
ce, dar lipsa lui de claritate mă neliniștea. Am încercat să-l 
ignor. 

Între timp, Lockwood identificase trei aure mortuare în hol, 
una mai strălucitoare decât cealaltă. 

— Crezi că sunt recente? am întrebat. 

Lockwood își dădu jos ochelarii și îi prinse la piept. 

— Sau așa, sau sunt mărturia unei întâmplări groaznice. Greu 
de zis. 

În mod surprinzător, marile trepte nu emiteau aproape niciun 
semnal. George măsură temperatura pe câteva dintre ele, apoi 


194 


făcu media și nu descoperi nicio diferență faţă de hol. N-am 
perceput nicio schimbare în tonalitatea sunetului și, surprinzător 
sau nu, niciun urlet. Când am atins piatra într-o doară, în 
căutare de amprente parapsihologice, m-am ales doar cu o 
senzaţie profundă de neliniște, pe care, la drept vorbind, o 
purtam în mine de ceva vreme. 

Peretele îndepărtat al Galeriei Alungite era învăluit în umbră, 
iar aerul din încăpere era răcoros. Văpăile focului se domoliseră 
demult, iar acum în vatră ardea o flăcăruie nevolnică. Tremura 
și fremăta, dar refuza să se stingă. George consultă din nou 
termometrul. 

— Opt grade, spuse el. Și scade în continuare. 

— Incep să disting o indispoziţie, am spus. Simţiţi și voi? 

Amândoi încuviințară. Paranormalul își intra în drepturi. Acea 
moleșeală asociată cu fantomele, acea greutate ca plumbul 
care-ţi apăsa nemilos pe inimă, de-ţi venea să te faci mică, mică 
și să închizi ochii... 

Ne-am apropiat de șemineu cu spadele ridicate, și de-acolo 
tot înainte. Pe măsură ce avansam spre tapiseria din capătul 
încăperii, deznădejdea deveni tot mai apăsătoare. Temperatura 
scădea cu repeziciune. Ceaţa fantomatică ne împresură 
călcâiele și se izbi în valuri de canapea. Ne-am întors privirile și 
am zărit primele apariţii adevărate, niște siluete obscure în 
mijlocul holului. Potrivit unei tradiţii bizare, fantomele slabe de 
Tip | apăreau cel mai limpede în coada ochiului. Erau niște pete 
nisipoase, negre și cenușii, care pâlpâiau scurt și dispăreau 
subit. Două erau de mărimea unui copil, una de mărime 
normală. Mai multe nu puteai spune despre ele. 

Am stat pe rând de strajă, încercând să nu le dăm importanţă, 
în timp ce restul studiau peretele din capătul galeriei. Era mai 
frig aici. Lockwood ridică un colț al tapiseriei și cercetă 
dedesubt. 

— Și eu mă gândeam la asta, spuse George. Ai găsit ceva? 

Lockwood dădu drumul pânzei. 

— Doar piatră. Dar e foarte frig aici. 

— Da. Șase grade, imediat se fac cinci. Am terminat aici. Mai 
departe. 

Am încheiat în curând explorarea parterului și ne-am întors la 
casa scărilor, nu înainte să dăm peste tot soiul de cețuri, sunete 
și miasme ciudate, din care numai unele-i puteau fi atribuite lui 


195 


George. Fără îndoială, Galeria Alungită era cea mai friguroasă și 
mai apăsătoare, dar supranaturalul își făcea simțită prezența 
pretutindeni.  Pârâitul sinistru crescu în intensitate. Am 
descoperit și cartografiat noi străluciri mortuare, întâlneam des 
apariţii. Nu se apropiau de noi, ci se materializau în capetele 
coridoarelor, în locurile deja explorate sau în încăperile unde 
urma să intrăm. Deslușeam doar conturul, dar câteva dintre ele 
erau cu siguranţă copii. Cu toate se înscriau în standardul Tip l: 
apatice, neagresive, puţin triste. 

— Astea-s  neimportante, spuse George pe măsură ce 
coboram treptele înguste spre pivniţă, ghidându-ne cu ajutorul 
lumânării lui Lockwood. Umbre, Pândari, Licăriri... Manifestări 
periferice care s-au strâns în jurul bântuirii iniţiale, cea de 
anvergură. Nici măcar nu ne-am apropiat de Sursă, excepţie 
făcând poate piatra rece de sub tapiserie. Bănuiesc că știți ce se 
află deasupra tapiseriei? 

N-am răspuns. Trecuse un ceas de la începerea investigaţiei și 
nimeni nu pomenise încă de Camera Stacojie, deși era limpede 
că într-acolo duceau toate cercetările noastre. 

In pivniţă era beznă totală și mirosea urât. Lumânarea se 
stinse imediat și furăm nevoiţi să scoatem lanternele, în fața 
noastră se deschidea un labirint de pasaje boltite, cu pietre 
cenușii, coloane de piatră și o podea de lespezi pe a cărei 
suprafață înclinată se rostogolea ceața fantomatică. Câteva 
dintre firide adăposteau butoaie crăpate sau suporturi goale 
pentru vin. În celelalte se zăreau lemne de foc, scânduri, pânze 
de păianjen și șobolani. Pe măsură ce înaintam, pânzele 
deveneau tot mai groase, iar ceața fantomatică lucea tot mai 
puternic. Temperatura nu contenea să scadă. 

Ultima încăpere se sfârșea într-un zid. 

— La fel ca la parter, spuse George, făcând însemnări pe 
hartă în timp ce eu îi țţineam lanterna. 

Lockwood stătea la pândă cu spada ridicată. 

— Suntem exact sub extremitatea Galeriei Alungite, și am dat 
din nou de un punct rece. Tot cinci grade și aici. Limita 
inferioară din pivniţă. Uitaţi-vă și voi la pânzele alea... Ceva nu e 
în regulă cu peretele... Au! 

Lockwood ne împinse la o parte și roti vijelios spada prin aer. 
Vârful lovi în piatră și scoase scântei galbene. 

Scăpă o înjurătură. 


— Am ratat! mârâi el nemulţumit. A dispărut. 

Mi-am tras iute sabia. George se dezechilibră sub greutatea 
rucsacului și a lanțurilor și se prăvăli la podea. Amândoi se uitau 
bezmetic împrejur. Am rotit lanterna în toate direcţiile. Păream 
înconjurați de un zid năvalnic de piatră. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Lockwood? 

Lockwood își dădu părul din ochi, răsuflând din greu. 

— N-ai văzut? 

— Nu. 

— Era acolo, chiar lângă tine. Sfinte, ce iute s-a mișcat! 

— Lockwood! 

— Un bărbat a apărut din întuneric chiar lângă perete. Un chip 
și o mână. Mi s-a părut că se întinde după tine, Lucy. Cred că 
era un călugăr. Ras în creștetul capului. Avea o tunsoare din 
aia... 

— Tonsură, spuse George de la podea. 

— Tunsoare, tonsură, tot un drac. Nu mi-a plăcut deloc chipul 
său. 

a 

Ne-am întors la parter. Câteva spire de ceață se strecuraseră 
și în bibliotecă, dar strălucirea lămpii ținea aparițiile la distanță. 
Lockwood crescu intensitatea luminii. Ne-am descotorosit pentru 
câteva clipe de lanţuri, pentru a putea lua o gură de aer, apoi 
ne-am așternut flacoanele și sendvișurile pe biroul lui Fairfax și 
ne-am așezat în tăcere. Era puţin trecut de ora zece. 

De ceva vreme simțeam apăsarea răcoroasă a medalionului 
pe piept, așa că am profitat de ocazie și l-am scos de sub 
jachetă. Cutiuţa de sticlă argintată emana o vagă strălucire 
albăstruie: era pentru prima oară când medalionul fetei radia o 
lumină fantomatică. Spiritul ei era în continuare activ. Probabil 
că reacţiona la forţa Vizitatorilor din jur. Sau poate lucea din alte 
motive. Când venea vorba de Vizitatori, nu puteai să fii niciodată 
sigur. Chiar și după cincizeci de ani de confruntări erau încă 
multe necunoscute. 

George își desfășură schiţele pe genunchi, apoi căzu pe 
gânduri, lovind în chip iritant cu capătul creionului în dinţi. 
Lockwood termină de mâncat biscuiţii. Se ridică de la masă cu 
lanterna în mână și studie rafturile bibliotecii. In hol apăru o 
fantomă solitară, învăluită în umbre. Pâlpâi de câteva ori și 
dispăru. 


197 


— Am găsit-o, rosti George. 

Am acoperit cutiuţa cu palma. 

— Ce-ai găsit? 

— Sursa. Știu unde se află. 

— Nu cred că-i greu de ghicit, am spus. E în Camera Stacojie. 

Era cazul să aducem în discuţie camera aia afurisită. După 
această scurtă pauză, investigaţiile continuau la etaj. 

— Poate că da sau poate că nu, spuse George. 

Işi dădu jos ochelarii și se frecă la ochi, pentru a alunga 
oboseala. Apoi îi puse din nou pe nas. Curioasă treabă cu 
George al nostru. Fără ochelari, ochii lui păreau mici și slabi, 
mijiţi și zăpăciţi, ca de oaie nătângă, dar cu ochelari deveneau 
brusc inteligenţi și reci, de vultur care mănâncă oi nătângi la 
micul dejun. lar în clipa de față, eu eram oaia. 

— Tocmai am realizat ceva, spuse el. A fost de la bun început 
sub ochii noștri, aici în schițe, și n-am văzut. Dar cercetările 
confirmă cred... la uite aici. 

Așternu planurile pe masă, unul lângă celălalt. 

— Asta-i schiţa veche, cu ruinele mănăstirii, întocmită în Evul 
Mediu. Aici e cantina, care devine mai apoi Galeria Alungită. La 
etaj sunt dormitoarele călugărilor. Multe dintre ele au dispărut, 
dar unul a rămas: astăzi poartă numele de Camera Stacojie. 

— Asculţi și tu, Lockwood? am întrebat dintr-odată. 

— Mhm. Da... 

Lockwood stătea în dreptul peretelui împânzit cu fotografii și 
răsfoia alene o carte masivă. 

— In schiţa medievală, reluă George, apar pasaje care se 
continuă din Camera Stacojie și din Galeria Alungită, care între 
timp au fost dărâmate. Aceste pasaje duceau spre odăi la 
ambele etaje, cel mai probabil dormitoare sau magazii sau locuri 
de închinăciune. Se poate să fi existat o extensie și în pivniţă, 
dar nu apare în planuri. In schiţele din secolul al XIX-lea, acele 
pasaje dispar, iar conacul se termină, după cum bine știm deja, 
la zidul mare din piatră, unde am înregistrat temperaturile 
scăzute. 

— E solid zidul ăla? am întrebat. 

— E foarte gros, spuse George. Și aici voiam să ajung. E mult 
mai gros decât apare în schițele originale. Se întinde și peste o 
porțiune din pasajele de altădată. 


Am simţit un fior de încântare, ca o descărcare electrică 
pornită din piept și ajunsă în degete. 

— Crezi că... 

Am zărit un licăr în ochelarii săi. 

— Exact. Avem de-a face cu o serie de camere secrete. 

— Deci... când au dărâmat restul clădirii, crezi că au închis 
pasajele de legătură? S-ar putea să ai dreptate. Ce zici, 
Lockwood? 

Niciun răspuns. Mi-am întors privirile și am descoperit că 
Lockwood luase și alte volume din bibliotecă și le răsfoia 
preocupat. Stătea cu spatele la noi, cu termosul pe teancul de 
cărți. Sorbi puţin ceai. 

— Lockwood, ce naiba faci? 

Își întoarse privirile spre mine. În ochii lui citeam aceeași 
detașare pe care o observasem în ultimele zile, de parcă mintea 
îi zbura aiurea. 

— lartă-mă, Lucy, ai zis ceva? 

— Mai degrabă am strigat la tine. Ce faci? George a făcut o 
descoperire importantă. 

— Chiar așa? Minunat... Eu răsfoiam albumele lui Fairfax. Are 
fotografii de la toate piesele în care a jucat în tinerețe, la care se 
adaugă programe, bilete, recenzii... tot ce-ţi poţi închipui. E 
fascinant. Odinioară a fost un actor în toată puterea cuvântului. 

M-am holbat la el. 

— Cui îi pasă? Ce legătură are cu conacul? Sau cu Sursa? 

— Niciuna... Mă străduiesc de-o bună bucată de vreme să îmi 
dau seama de un lucru, dar nu reușesc nicicum... 

Am simţit declicul în mintea lui. Brusc, se lumină la chip. 

— Ai dreptate, nu-i momentul acum. 

Ni se alătură la masă şi îl bătu pe spate pe George. 

— Ce ziceai, George? Incăperi secrete în zid? 

— Exact, încăperi sau pasaje. 

George își potrivi ochelarii pe nas și rosti iute: 

— Îţi amintești povestea lui Fairfax despre tragica expediţie 
Fittes din urmă cu treizeci de ani? Totul e limpede acum. Doi 
dintre agenţi au fost descoperiţi în Camera Stacojie. Pe băiat nu 
l-au găsit. Din câte știm, fantomele nu își mănâncă victimele. Şi- 
atunci, unde să fi dispărut? 

Puse un deget rotofei pe schiță. 


— Aici. Prins undeva în zidul ăsta neobișnuit de gros. O fi găsit 
vreo gaură și a intrat înăuntru, unde a dat peste un Vizitator, 
sau poate chiar peste Vizitatorul-șef, ca să zic așa. Nu s-a mai 
întors. Oasele lui sunt încă acolo și pun pariu cu tine pe trei 
gogoși cu ciocolată că acolo se ascunde și Sursa. 

Am studiat tustrei schițele la lumina felinarului, în vreme ce 
negura dădea târcoale încăperii. Lockwood își ţinea capul plecat 
și mâinile împreunate, pesemne dus pe gânduri. 

— Bun, rosti într-un sfârșit. Am ceva important de spus. 

— Sper că nu despre albumele lui Fairfax, l-am tachinat. 

— Nu. Ascultați puţin. Ca de obicei, George are dreptate. 
Sursa conacului e tăinuită probabil în zidul acela. Firește, trebuie 
să găsim intrarea, care se află cel mai probabil în Camera 
Stacojie. O parte din poveștile despre Combe Carey sunt doar 
scorneli. De pildă, nu cred o iotă din ceea ce se spune despre 
Treptele Urlătoare, dar Camera Stacojie e o cu totul altă 
mâncare de pește. Am simţit cu toţii apăsarea din preajma ei. 
Nu ne va fi deloc ușor înăuntru. 

Ne privi pe fiecare în parte. 

— Dar nu trebuie să intrăm. Fairfax a spus-o cu gura lui. Nu 
trebuie să intrăm în cameră. Prin simpla noastră prezenţă aici 
ne-am asigurat plata  despăgubirilor pentru  stricăciunile 
provocate pe Sheen Road. Fairfax ne-a virat deja banii în cont. 
Am sunat la bancă de cum am ajuns. Putem face și mai mulţi 
bani dacă ne aventurăm în căutarea Sursei, dar asta nu-i 
esenţial. Firma va supravieţui și fără acești bani. 

— Oare? spuse George. Câte cazuri te aștepți să mai avem? 
Exceptând oferta surprinzătoare a lui Fairfax, reputaţia noastră 
s-a dus dracului. 

Lockwood nu-l contrazise. 

— Cum spuneam, rosti el cu glas scăzut, trebuie să dăm 
lovitura dacă vrem să se întoarcă roata. Dezlegarea misterului 
în cazul lui Annie Ward ar fi suficient și, mulțumită lui Lucy, 
aproape că i-am dat de capăt. Dar... n-avem nicio certitudine. 

Oftă. 

— Încă lipsește ceva. Cât despre descoperirea Sursei din 
conac... e într-adevăr o alternativă solidă, dar foarte riscantă. 
Fiinţa care se ascunde în zidurile acelea e foarte puternică. 


200 


Se lăsă pe spătar și zâmbi. Însă de data aceasta nu mai era 
acel zâmbet încrezător, care-ţi dădea aripi, ci un surâs cald și 
prietenos. 

— Mă cunoașteţi deja. Eu unul cred că i-am putea ţine piept. 
Dar nu doresc să vă influenţez în niciun fel decizia. Voi hotărâți 
ce facem. 

Am schimbat o privire mută cu George. Amândoi așteptam să 
vorbească celălalt primul. Tot atunci amuţi și părâitul din 
urechile mele, de parcă spiritul care stăpânea clădirea aștepta 
cuminte să iau o hotărâre. 

Inainte de seara aceea, probabil că aș fi dat înapoi. Luasem 
deja prea multe decizii proaste în momente de cumpănă pentru 
a mai da ascultare instinctului. Dar de când trecusem pragul 
casei, și-n mod special de când începusem investigaţiile, 
devenisem tot mai încrezătoare. Lucrasem bine împreună, mult 
mai bine decât în trecut. Am fost atenţi, metodici și, aș îndrăzni 
să spun, competenţi... Întrezăream un viitor luminos pentru 
Lockwood și Asociaţii. Nu doream să renunţ atât de ușor la acest 
vis. Am tras aer adânc în piept. 

— Eu zic să aruncăm o privire în camera aia, am spus, atâta 
vreme cât ne lăsăm o portiţă de ieșire în spate. Dacă lucrurile 
iau o întorsătură urâtă, facem stânga împrejur și ieșim glonț din 
clădire. 

Lockwood încuviinţă. 

— De-acord. George? 

George își umflă obrajii. 

— Greu de crezut, dar pentru prima oară Lucy are dreptate. 
Sunt de-acord cu ea, atâta vreme... 

Mângăie cilindrii aflaţi la centură. 

— ... Cât putem face uz de tot armamentul din dotare, dacă n- 
avem de ales. 

— Așa să fie, spuse Lockwood încet. Împachetaţi și hai să 
mergem. 

e 

Acum, că luasem o hotărâre, n-am mai zăbovit, dar nici nu ne- 
am avântat înainte orbește. Am urcat cu grijă scările, mereu 
atenți la treptele din fața noastră. Ca și până atunci, fantomele 
păstrau distanța, dar ceața fantomatică ne ajungea deja la 
genunchi. Lockwood zări străluciri mortuare pe palier și dincolo 
de ușile dormitoarelor. In ceea ce mă privește, tăcerea 


201 


apăsătoare era din nou stăpână peste casă și peste tâmplele 
mele. Aerul era dens și păstos. O miasmă dulce și bolnăvicioasă 
ne urmărea de pe palier. 

Șoaptele din dreptul ușii desfigurate amuţiseră. M-am uitat 
înapoi pe coridor și am simţit mulțimea de apariţii care năvălise 
la graniţa ochiului de lumină răspândit de lanternă. 

— Am impresia că așteaptă, am murmurat. Am impresia că 
așteaptă să intrăm. 

— Cine a adus bomboanele de mentă? întrebă George. Sunt 
convins că vom avea nevoie de ele înăuntru. 

Lockwood scoase cheia din buzunar și o vâri în broască. 

— Intră ușor, spuse el. 

Auzirăm cu toții un ţăcănit puternic. 

— Bun, am descuiat ușa. Hai să mergem. După cum spunea 
Lucy, aruncăm o privire și atât. 

George încuviinţă. Eu m-am forțat să zâmbesc. 

— Nu vă faceți griji, ne linişti Lockwood. O să fie bine. 

Apucă de clanţă și deschise ușa, și astfel începu în noaptea 
aceea adevărata poveste de groază. 


21. 


Balamalele nu scârțâiau sinistru, dar nici nu era nevoie. Când 
ușa se deschise, ne întâmpinară un curent de aer uscat, rece, 
miros de praf și pustiu. Era aceeași senzaţie care te întâmpina în 
orice cameră nefolosită. Lockwood își îndreptă lanterna spre 
întuneric; licărul ei rotund și moale dezvălui podeaua goală, cu 
parchet pus de la stânga la dreapta. Era cenușiu, mohorât și plin 
de pete. Pe alocuri se mai zăreau bucăţi zdrenţțuite dintr-un 
covor vechi, lipite de podele cu îmbâcseala lor, veche de 
veacuri. 

Ridică fasciculul în sus, până când lumină peretele opus. O 
bucăţică de plintă albă, apoi tapet verde-închis, aproape negru 
de murdărie și de vârstă. În unele locuri fusese smuls, 
dezvăluind cărămizile de sub el. Raza își continuă parcursul: am 
văzut un fragment de boltă, apoi un tavan ornamentat, decorat 
cu vârtejuri și spirale. Lumina a alunecat apoi peste candelabrul 
solitar agăţat în centrul plafonului. Văluri de păienjeniș cenușiu 


202 


atârnau de brațele și lanţurile sale, fluturând în adierea 
provocată de deschiderea ușii. 

Păianjeni... Un semn sigur. 

Lockwood cobori lanterna. Jos, la picioarele noastre, covorul 
de pe coridor se sfârșea exact la linia ușii. O bandă groasă de 
fier fusese încastrată în prag. Dincolo de ea erau praful, 
parchetul și dezolarea totală a Camerei Stacojii. 

— Simte careva ceva? întrebă Lockwood. 

Vocea lui părea ciudată și goală. Niciunul nu simţeam nimic. 
Lockwood păși peste banda de fier, urmat de George și de mine, 
cărând după noi rucsacurile grele. Aerul rece se învârtea în jurul 
nostru. Bocancii tropăiau ușor pe parchet. 

Așteptam să fim loviți de fenomene puternice de cum am 
intrat. Dar totul era foarte liniștit, deși presiunea din craniul meu 
era mai puternică decât oricând. Ceaţa fantomatică nu se 
manifesta în cameră și nu auzeam nici vreun pârâit sau șoapte. 
Am pus bagajele jos, și am început să cercetăm împrejurimile cu 
lanternele. 

Era un spaţiu mare, dreptunghiular, care ocupa întreaga 
lăţime a aripii. Peretele opus marca sfârșitul casei, și 
corespundea peretelui cu tapiseria din Galeria Alungită, care se 
afla direct sub noi. Nu avea nici uși, nici ferestre, dar pe alocuri 
tapetul căzuse, dezvelind cărămizile sau pietrele de sub el. 

Peretele din partea stângă avusese iniţial trei ferestre, dar 
două fuseseră zidite. Cea de-a treia avea un oblon, pliat pe 
marginile firidei. Cu excepţia candelabrului, nu exista nicio altă 
piesă de mobilier. 

— Nu-i foarte „stacojie”, nu-i așa? remarcă George. 

Mă gândisem la același lucru. 

— Mai înainte de toate, rosti Lockwood din senin, Lucy, ajută- 
mă să fac un cerc. George, asigură-ne calea de retragere, te 
rog. 

Cu lanternele în dinţi, Lockwood și cu mine am deschis 
raniţele și am scos lanţurile grele de 10 centimetri grosime. Le- 
am pus pe podea și am început să le modelăm în cerc, apărarea 
noastră împotriva oricărei primejdii care ne-ar fi pândit în 
cameră. 

Între timp, George se aplecă peste rucsacul său. Deschise un 
buzunar lateral și pipăi în interior. 


203 


— Am un DBU special conceput contra Vizitatorilor undeva pe 
aici, spuse el. Numai puţin... 

— DBU? am întrebat. 

— Dispozitiv de blocare a ușii. Ultima generaţie în domeniu. L- 
am luat de la Satchells. Scump, nu-i vorbă, dar merită banii. 
Așa, l-am găsit. 

Ridică un triunghi de lemn. 

M-am uitat la el pieziș. 

— Aia nu e doar o pană? 

— Nu. E un DBU, dragă prietenă. Un DBU. Are miezul din fier. 

— Arată de parcă l-ai găsit într-un tomberon. Cât ai plătit 
pentru ăsta? 

— Nu-mi amintesc. 

George îl fixă sub ușă, pentru ca aceasta să rămână deschisă. 

— Poţi să-i zici cum vrei. Va ţine ușa deschisă, fapt care ne-ar 
putea ţine în viață. 

Avea dreptate în privinţa asta. În cazul Poltergeistului de la 
Shadwell, cu un an înainte, doi agenţi Grimble fuseseră 
despărțiți de colegii lor când ușa de la baie se închisese în urma 
lor. Ușa fusese blocată bine; nimeni nu a putut pătrunde 
înăuntru, iar cei doi agenţi au fost striviți de faianța din baie. 
După ce Vizitatorul le-a venit de hac, ușa s-a deschis de la sine. 

— Mai împrăștie și niște sare peste prag, spuse Lockwood. Ca 
să fim siguri. 

Tocmai ce terminasem cercul din lanţuri și căram raniţele în 
interiorul său. 

— Bine, ne retragem aici dacă cineva dă semnalul. 
Temperatura? 

— Șase grade, spuse George. 

— Deocamdată, totul este în regulă. În momentul de faţă, 
pare cel mai liniștit loc din casă. Să profităm din plin de asta. 
Vom căuta uși secrete. Care perete este, George? 

— Cel din capăt. Căutăm orice seamănă cu o intrare ascunsă. 
Butoane, manete, chestii din astea. Incercaţi să bateţi și în 
pereţi, poate sună a gol. 

— Bine. Eu și Lucy vom căuta primii. George, treci aici și stai 
de șase. 

Lockwood și cu mine ne-am dus la capetele peretelui, 
bocancii noștri răsunând în gol, cu lanternele setate la minimum 
pentru a nu ne perturba capacităţile senzoriale. Am ales colţul 


204 


din stânga, nu departe de singura fereastră liberă. Prin sticla 
murdară abia dacă zăream luminile unui sătuc îndepărtat și 
câteva stele pe cerul hibernal. 

Am stins lanterna și mi-am plimbat degetele de-a lungul 
peretelui. Părea destul de neted, cu tapetul încă bine întins și 
intact. M-am îndepărtat și am început să pipăi peretele de sus 
până jos. Din când în când, mă opream să ascult, dar totul era 
cufundat în tăcere. 

— Vă miroase și vouă? întrebă Lockwood dintr-odată. 

Din profil, la lumina torței sale, se încrunta și își încrețea 
nasul. 

— Ce să mirosim? 

— Ceva înţepător, amar. Nu-mi dau seama ce e. Pare 
cunoscut, dar straniu. 

— Parcă ai vorbi despre Lucy, remarcă George. 

Era în spatele nostru, în centrul camerei. Minutele treceau. 
Mâinile noastre se atinseră în beznă; ajunsesem la mijlocul 
peretelui. După o clipă, am făcut cale întoarsă, de data asta 
ciocănind suprafaţa cu încheieturile degetelor. 

— Au început să se adune câteva firicele de ectoplasmă, rosti 
George. Vrei să ne oprim? 

— Continuăm, deocamdată. 

În cele din urmă, spre capătul peretelui, la colţul de lângă 
fereastră, am deslușit o mică schimbare în rezonanţă. Locul 
ciocănit suna mai a gol, de parcă ar fi ascuns un spaţiu. 

— Cred că am găsit ceva aici, am spus eu. Aici sună a gol. 
Dacă... 

— Ce-a fost asta? întrebă George. 

Am auzit cu toţii un ciocănit slab, dar hotărât, undeva în 
întuneric. Lockwood și cu mine ne-am răsucit. 

— Veniţi înapoi în cerc, spuse George. Și nu aprindeţi 
lanternele. O folosim pe-a mea. 

Plimba raza lanternei încet, cu atenţie, ocolindu-ne în timp ce 
ne întorceam spre el, cercetând tavanul, pereţii și podeaua. 
Totul părea întocmai ca mai înainte. Sau? Discret, pe 
nedeslușite, ceva se schimbase în atmosferă. 

Ne-am îngrămădit spate în spate în centrul cercului, cu umerii 
lipiţi unii de ceilalți. 

— Voi stinge lanterna, ne preveni George. 

Zis și făcut. Am scrutat în bezna camerei goale. 


— Lucy, răsună glasul lui Lockwood. Ce auzi? 

— Au început șoaptele. E ca înainte. Un cor de glasuri 
răutăcioase, am răspuns, atentă la murmurele care dintr-odată 
deveniseră foarte puternice. 

— Îţi dai seama de unde vin? 

— Nu încă. Par a veni de pretutindeni. 

— Bine. George, tu ce vezi? 

— Firicele și fascicule de lumină. Intense, dar de scurtă 
durată. Nu sunt grupate în vreo locaţie anume. Și tu, Lockwood? 
continuă el după o scurtă pauză. 

Răspunsul veni pe un ton grav. 

— Acum văd străluciri mortuare. 

— Mai mult de una? 

— Lucy, sunt cu zecile. Nu știu cum de nu le-am observat 
înainte. Întreaga încăpere e o cameră a morii... rosti ei și 
răsuflă adânc. Scoateți săbiile, acum. 

Ne-am izbit cu umerii unii de ceilalţi. Zângănitul de fier răsună 
în încăpere. 

— A simţit-o, spuse George. Limbile de ectoplasmă au început 
să pâlpâie, dar acum s-au calmat din nou. 

— Lucy? 

— Șoaptele au devenit mai puternice, mai furioase, dar acum 
s-au calmat. Ce facem? 

— Duhoarea asta! exclamă Lockwood. lar o simt. E atât de 
puternică! rosti el și icni frustrat. Voi nu o simţiţi? 

— Nu, am răspuns. Lockwood, concentrează-te. Ce facem? 
Plecăm? 

— Cred că suntem nevoiţi. Ceva mare se apropie. Ahh... 
strălucirea asta e atât de puternică! 

Îl auzeam cum scotocește după ochelarii de soare, grăbindu- 
se să și-i pună la ochi. 

— Dar... nu zicea Lucy că a găsit o ușă? întrebă George. N-ar 
trebui... 

— Nu o ușă, am rostit eu. Suna a gol, de parcă peretele ar fi 
cumva mai subţire. 

— Oricum, nu contează. leșim din cameră acum, hotărî 
Lockwood. 

Același zgomot răsună în întunecime, înfundat, dar greoi, la 
fel ca înainte. Urmat de un altul. Și de încă unul. 

— E între noi și ușă, spuse George. 


206 


— Nu, nue. 

— Liniște, făcu Lockwood. Ascultaţi! 

Ploc, ploc, ploc... Un ritm încet și regulat. Am numărat cinci 
bătăi rapide de inimă între fiecare sunet. Era greu să-ți dai 
seama de unde venea sau ce ar fi putut să fie, dar părea 
cunoscut. Mai auzisem așa ceva înainte. Fără vreun motiv 
anume, m-a dus cu gândul la baia din Portland Row. La cea de 
jos, unde uneori făceam duș și unde lenjeria intimă aruncată de 
George pândea picioarele imprudente. Iniţial, am crezut că acea 
senzaţie de pericol și rău-augur m-a determinat să fac legătura, 
apoi mi-am dat seama că era altceva. Capul de duș din baie era 
șubred. Picura. 

Ploc, ploc, ploc... 

— Lockwood, aprinde lumina, am șoptit. Drept în fața ta. 

Lockwood se execută. Poate își dăduse și el seama. 

Raza căzu pe parchet ca un inel delicat de aur. Ceva negru și 
neregulat zăcea în mijloc. Arăta ca un păianjen imens și diform, 
cu nenumărate picioare. Pic! Un nou picior crescu într-o parte. 
Ploc! Un alt picior, mai lung, mai subţire, se întinse de-a lungul 
lemnului... Cu fiecare picătură, ceva zvâcnea în mijlocul formei. 
Pe alocuri, lucea în nuanţe de roșu. 

Lockwood ridică lanterna încet și surprinse în aer următoarea 
picătură. Apoi îndreptă raza spre tavan, unde o pată mai mare, 
mai întunecată, se întindea pe tencuiala spiralată. In mijloc, o 
substanţă la fel de groasă și închisă la culoare ca melasa se 
aduna, se făcea tot mai mare, apoi se desprindea în picuri și 
pleoscăia pe podea. 

— Acum știu ce era mirosul acela, mormăi Lockwood. 

— Sânge... am spus eu. 

— De fapt, e ectoplasmă, remarcă George. Vizitatorul doar și- 
a ales o manifestare foarte neobișnuită, deloc anatomică, ceea 
ce... 

— Nu-mi pasă ce e „de fapt”, George! am strigat eu. Arată a 
sânge și miroase la fel. În ceea ce mă privește, e sânge. 

Sub privirile noastre, greutatea substanţei care acoperea 
tavanul devenea prea mare pentru a se mai scurge într-un 
singur loc. Picăturile izbucniră într-un al doilea loc, mai aproape 
de noi, iar ritmul în care cădeau era mai rapid. Mi-am aprins și 
eu lanterna, apoi am văzut cum pata de pe podea se lățește. 
Degete frânte de sânge se îndreptau înspre lanţurile noastre. 


207 


— Feriţi-vă, spuse George. Atingerea fantomatică e la fel ca la 
orice alt tip de ectoplasmă. 

— Plecăm, decise Lockwood pe un ton tăios. Adunați 
rucsacurile. Nu, lăsaţi lanţurile; avem unele de rezervă. Gata? 
lute, atunci. Urmaţi-mă. 

Am pășit peste bariera de fier și am sprintat spre ieșire, 
departe de masa de sânge care se extindea. Radia de răutate în 
valuri. Camera era rece ca gheața. 

— Călătorie sprâncenată! rosti George în urmă în timp ce ne 
apropiam de ușă. Dar când am ajuns acolo, era închisă. 

Pentru o clipă, am rămas înlemniţi cu toții. Am simţit cum un 
fior de panică îmi sugrumă stomacul. Lockwood păși înainte. 
Ajunse din trei pași mari și încercă mânerul, îl zgâlțâi sănătos. 

— Blocată, spuse el. Nu pot s-o deschid. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu pana? am întrebat. 

— Cu DBU-ul, răsună slab vocea lui George. 

Am înjurat de mama focului. 

— Nu-mi pasă cum îi spune, George! N-a funcționat! Nu ai 
înțepenit ușa cum trebuie. 

— Am înţepenit-o foarte bine. 

— Nu. N-ai făcut decât să o împingi la o parte cu PMG-ul tău! 
Apropo, asta înseamnă Piciorul tău Mare și Gras. 

— Gura, Lucy! 

— Nu vreţi să tăceţi amândoi, se răsti Lockwood, și să mă 
ajutaţi cu ușa asta? 

Am apucat cu toţii mânerul și am tras de el cât am putut de 
tare. Ușa nici nu s-a clintit. 

— Unde e cheia? am întrebat. Lockwood, cheia. Ce-ai făcut cu 
ea? 

E| ezită, apoi răspunse: 

— Am lăsat-o în ușă. 

— Minunat, am pufnit eu. Cu oameni ca tine și George, am 
putea la fel de bine să punem un semn cu „Bine aţi venit” 
pentru Vizitatorul nostru. 

— Ti-am zis că am înțepenit-o bine, strigă George. Și am 
presărat și sarea, adăugă el, bătând din picior peste granulele 
de sub bocancii noștri. Vezi? Nu ar fi trebuit să poată să se 
apropie de ușă. 

— Calmaţi-vă, rosti Lockwood, care cerceta cu lanterna 
tavanul de unde un nou cheag de sânge începuse să picure 


208 


ameninţător aproape de locul în care ne aflam. Reacționează la 
panica noastră. Să ne întoarcem în cerc. 

Am ajuns cu bine, deși a trebuit să ocolim mai mult prin 
cameră. Mai multe dintre băltoace deveniseră între timp șiroaie 
neîntrerupte, ca niște robinete pornite și uitate așa. Sunetul 
făcut nu mai era o serie rapidă de picături, ci un clipocit 
continuu de lichid. Balta de sânge se lărgea simţitor pe podea. 

— Vom fi înconjurați, am spus eu. Cât de multă ectoplasmă 
poate să aibă? 

— E enorm, murmură George. Nu e un Tip Il obișnuit. Un 
Poltergeist ar fi avut puteri telekinetice avansate - să închidă 
ușa, să o ţină închisă, să învârtă cheia - dar nu se potrivește cu 
acest tip de manifestare. Sângele o face cu siguranță un 
Metamorf. Dar Metamorfii nu învârt chei... 

— Am fost un prost, rosti Lockwood. Un mare prost. Am 
subestimat totul... Lucy, trebuie să gasim ieșirea secretă. 
Trebuie să ne arăţi locul ăla din perete. 

Un braț de sânge se întinse cu viteză din băltoaca de pe 
podea. Se apropie de lanţurile din fier, apoi se retrase, sfârâind 
și scuipând. Aerul era îmbâcsit de miasma sângelui; era greu să 
respiri. 

— Sau rămânem aici... am spus eu. Măcar nu poate să intre. 

George ţipă ca din gură de șarpe. L-am simţit cum sare într-o 
parte. Se poticni de rucsacuri și aproape căzu dincolo de linia de 
fier. Lockwood scăpă o înjurătură: 

— Ce naiba... 

Porni lanterna. George zăcea ghemuit peste raniţe, trăgându-l 
de jachetă. Un fuior de fum i se ridica de pe umăr. 

— Sus, spuse el cu glas sugrumat. Repede. 

Raza lanternei ţâșni în sus. Deasupra noastră era candelabrul, 
acoperit de praf și păienjeniș. Un șiroi de sânge își croise drum 
de pe tavan pe coloana centrală, iar de acolo pe curbura unui 
braţ din cristal. În cel mai jos punct, un nou medalion de sânge 
se forma încetul cu încetul. 

— Nu... nu poate să facă asta, m-am bâlbâit eu. Suntem 
înconjurați de fier. 

— La o parte! 

Lockwood mă împinse tocmai când picătura cădea pe podea 
în centrul cercului. Cu toţii stăteam aproape cocoțați pe lanţurile 
de fier. 


209 


— L-am făcut prea mare. Puterea fierului nu ajunge până în 
centru. E slabă acolo, iar Vizitatorul este de ajuns de puternic 
încât să o dovedească. 

— Atunci, să strângem cercul, sugeră George. 

— Dacă micșorăm cercul, răspunse Lockwood, vom fi 
înghesuiți într-un spaţiu micuţ. Abia dacă e miezul nopţii; mai 
avem șapte ore până în zori, iar chestia asta abia a început. Nu, 
trebuie să scăpăm, iar asta înseamnă colţul lui Lucy. Haideţi. 

Cu lanternele aţintite deasupra capetelor, am ieșit din cerc pe 
partea opusă băltoacelor de sânge și am dat să ocolim spre 
colțul îndepărtat al peretelui. Dar nici nu ne-am urnit bine, că 
dârele groase și întunecate s-au extins pe tavan, curgând cu 
viteză în direcția noastră. Golul din stomac se făcea tot mai 
mare; mi-am înăbușit cu greu un țipăt. 

— Așteptaţi, am spus eu. Simte unde suntem. Dacă ne 
îndreptăm cu toţii încolo, ne va ajunge imediat. 

Lockwood încuviință. 

— Ai dreptate. Bine gândit. Hai, George. Vom încerca să îi 
distragem atenţia. Lucy, du-te acolo și continuă să cauţi. 

— Bine... am răspuns în grabă. Dar de ce eu? 

— Ești fată, răspunse Lockwood. N-ar trebui să fii mai 
sensibilă? 

— Da, la emoţii, la nuanţe în comportamentul uman. Nu 
neapărat la pasajele secrete dintr-un perete. 

— Eh, e cam același lucru. Știi, eu și George suntem buni 
numai la a flutura din săbii. 

Se avântă înainte, rotind lanterna și agitând spada înspre 
tavan. George îl imită, îndreptându-se spre celălalt colț. 

Nu am avut timp să văd dacă Vizitatorul era într-adevăr 
distras. Am lăsat spada și mi-am potrivit lanterna pe lumină 
slabă, ţinând-o strâns între dinţi, ca să văd cât de cât încotro mă 
îndreptam. Fereastra era la stânga mea. Dincolo de geam ne 
aștepta aerul rece al nopții și o posibilă cădere de zece metri pe 
pietrișul aleii, îndeajuns să ne sfarme oasele. Cine știe, poate 
urma să fim nevoiţi să sărim, înainte ca Vizitatorul să ne vină de 
hac. Poate acela ar fi fost un mod mai bun de a muri. 

În ciuda frigului, faţa îmi era scăldată de sudoare. Mi-am lipit 
mâinile tremurânde de perete. Ca și mai înainte, le-am plimbat 
peste tot în zona unde sunasea gol. 

Nimic. Totul era neted. 


Am ajuns la colţ, pipăind de sus până jos. Dintr-un impuls de 
moment, am încercat și peretele alăturat. Poate găseam un 
întrerupător sau o ușă. Mă ridicasem pe vârfurile degetelor, 
întinzându-mă cât eram în stare. Apoi m-am ghemuit. Am 
apăsat și am împins, punând și umărul la bătaie. Am făcut toate 
astea până am ajuns la firida ferestrei. Fără sorţi de izbândă. 

Privind înapoi, mi-am dat seama că tactica noastră dăduse 
roade până la un punct. George și Lockwood se agitau în celălalt 
capăt al camerei, canalizându-și panica în răcnete, fluierături și 
insulte înfiorătoare la adresa Vizitatorului. Drept răspuns, 
băltoaca din mijlocul tavanului crescuse noi ramuri: dâre de 
sânge lungi și mânioase șiroiau în jurul candelabrului și se 
îndreptau către ei. 

Dar nici eu nu fusesem uitată. Spre groaza mea, un șuvoi de 
sânge se întindea pe parchet până aproape de picioarele mele. 
Deasupra, un braţ al petei din centru venise și el primejdios de 
aproape, iar din el cădea un șiroi întunecat, subţire. Picături 
negre dantelau parchetul pe lângă bocancii mei. Una mi-a șters 
călcâiul. S-a auzit un sfârâit; un firicel de fum subţire și alb se 
unduia în sus în vreme ce eu am sărit pe pervazul ferestrei. 

Nu era bine. Acum riscam să fiu împresurată. M-am întors, 
ghemuită, gata să sar jos. In acea clipă, degetele mi-au atins 
oblonul de lemn de pe latura firidei. L-am privit și, în acel 
moment de deznădejde, mi-a venit inspiraţia. 

L-am luminat cu lanterna. Era un panou solid, la fel de înalt ca 
firida și aproape la fel de lat. În spate, în apropierea ferestrei, 
niște balamale mari și negre îl ţintuiau de piatră. Dacă îl trăgeai, 
acoperea fereastra. 

Și poate că dezvăluia altceva. 

Am apucat bucata de lemn și am încercat să o trag către 
mine. Voiam să văd ce e după ea, pentru orice eventualitate. 
Undeva, ceva a cedat. Am simțit cum oblonul se mișcă. Am 
luminat repede cu lanterna... și am zărit o crăpătură, un spaţiu 
gol, suficient de larg încât să îmi vâr degetele în el. Poate că nu 
era decât piatră dedesubt, poate chiar era un oblon. Sau 
poate... 

— George! Lockwood! i-am strigat peste umăr, dincolo de o 
coloană de sânge șiroind. Cred că am găsit-o! lute, am nevoie 
de ajutor! 


211 


Fără să mai zăbovesc, am tras de lemn. M-am opintit și am 
smucit de el. Nu se urnea nicicum din loc. 

Ceva m-a îmbrâncit într-o parte. Era Lockwood, care se 
aruncase înspre  firidă. Sângele se apropia de marginile 
încăperii. Fusese nevoit să se ţină lipit de perete cât alergase 
spre pervaz. George era pe urmele lui, ţinându-și spada în unghi 
deasupra capului. Sângele care cădea se izbea de vârful armei, 
sfârâind și scânteind la atingerea fierului. Dintr-un salt, era 
lângă noi. Nimeni nu scoase o vorbă. George îmi întinse spada. 
Cei doi apucară lemnul în mâini, se opintiră și traseră. Eu m-am 
întors, ţinând sabia deasupra noastră ca pe un scut ineficient. 

Sângele de pe tavan se întindea acum aproape de pe un 
perete pe altul; doar în spaţiul nostru mai rămăsese un singur 
triunghi neatins. In rest, torente de sânge cădeau precum 
cortinele unei scene, gâlgâind, înaintând ca niște rafale de 
ploaie în timpul furtunii. Podeaua era năclăită de sânge, care se 
infiltra prin parchet și se agăța de plinte. Candelabrul lăcrima 
sânge, cristalele sale luceau stacojiu. Acum înţelegeam de ce 
camera nu avea niciun soi de mobilier, de ce fusese abandonată 
de atâția ani. Acum pricepeam de ce avea numele pe care îl 
purta. 

George icni. Lockwood scoase un țipăt. Aproape se prăvăliră 
în spate, peste mine, cu oblonul în mâini, îndărătul lui, fire mate 
de păienjeniș atârnau precum părul unui cadavru. Lanterna mea 
străbătu bezna, dezvelind o arcadă îngustă în perete. 

Sângele spumega la colțul oblonului și pe lama de deasupra 
capului meu. L-am simţit sfărâind pe mănuși și pe braţe. 

— Inăuntru! lnăuntru! i-am îndemnat pe ceilalți. 

Cei doi intrară în grabă. l-am urmat, înaintând ca racul, pășind 
de pe parchet pe piatră străveche. Sângele se revărsa în 
interiorul oblonului, curgând pe marginile pasajului, spumegând 
înspre picioarele mele. 

In spatele oblonului am remarcat o sfoară mâncată de vreme, 
legată de un inel de fier. George și Lockwood apucară de ea și 
își încordară puterile. Incet, oblonul se trase spre interior. 
Sângele se grăbea să pătrundă prin intrarea care se micșora 
văzând cu ochii, stropindu-i mâna lui George. Cu un blestem, 
acesta se prăvăli înapoi. Și eu mi-am pierdut echilibrul. Cu un 
ultim efort, Lockwood trase de sfoară. Ușiţa oblonului se închise, 
lăsându-ne în beznă, ascultând izbiturile și gâlgâitul sângelui, 


212 


semne ale furiei pe care creatura fără nume o dezlănțuia asupra 
peretelui. 


22. 


Deodată, ca și cum un întrerupător fusese apăsat sau un dop 
tras, zgomotul înfiorător încetă. Eram singuri. 

Tăcerea bruscă m-a făcut să tresar. M-am sprijinit cu spatele 
de piatra aspră și mi-am ridicat capul, cu gura larg deschisă, 
gâfâind. Propriul sânge îmi bubuia în urechi. Pieptul mi se ridica 
și cobora zvâcnind, fiecare clipă îmi aducea durere. Deși era 
complet întuneric, știam că și ceilalți zăceau întinși lângă mine 
în pasajul strâmt. Gâfâitul lor era în tandem cu al meu. 

Ne prăbușiserăm claie peste grămadă. Aerul era rece și 
rânced, însă măcar nu se mai simțea miasma copleșitoare a 
sângelui. 

— George, am croncănit eu, ești bine? 

— Nu. Fundul cuiva îmi strivește piciorul. 

Mi-am schimbat poziţia, iritată de remarca lui. 

— Mă refeream la ectoplasmă, acolo unde ai fost lovit. 

— O, da. Mulţumesc. Nu m-a atins pe mână, deși cred că mi-a 
distrus jacheta. 

— Atunci, e bine. E o jachetă groaznică. Cine are o lanternă? 
Am scăpat-o pe a mea. 

— Și eu, adăugă Lockwood. 

— Poftim. 

George o aprinse pe a sa. Lanternele niciodată nu te arată în 
cea mai bună ipostază. Nici măcar divele din revistele mondene 
ale lui Lockwood nu ar fi arătat prea bine dacă ar fi fost luminate 
cu o lanternă sub faţă. Evident, nici George, nici eu, ghemuiţi 
laolaltă, cu părul leoarcă de sudoare și teamă, cu ochii 
bulbucaţi, roșii ca racul la faţă, nu arătam mai bine. Braţul lui 
devenise un amestec de alb livid și verzui acolo unde fusese 
atins de ectoplasmă. Din braţ ieșea fum; la fel și de pe sabia 
care se odihnea pe genunchii mei. Când am coborât privirea, am 
băgat de seamă că și bocancii și pantalonii mei erau stropiţi cu 
aceeași substanţă. 


Lockwood, în chip miraculos, părea să fi scăpat de ce era mai 
rău. Hainele abia dacă îi erau pătate și vârful unui smoc de păr 
de pe frunte fusese ars de un strop de ectoplasmă. Dar, în 
vreme ce chipurile noastre erau îmbujorate, al său pălise vizibil; 
în vreme ce noi găfâiam, icneam și ne chinuiam să ne urnim, el 
zăcea calm și rigid, așteptând să-și potolească respiraţia. Işi 
dăduse jos ochelarii de soare, iar ochii întunecați îi sclipeau. 
Strângea din dinţi. Mi-am dat seama numaidecât că își 
îngropase emoţiile în adâncul sufletului, că se oţelise împotriva 
lor. Pe chip i se citea un amestec de sentimente nemaivăzut 
până atunci. 

— Ei, bine, începu el, deocamdată s-a terminat. 

George aţinti lanterna către pasajul secret. Câteva secunde 
mai înainte, degete groase de sânge curseseră prin el. Acum, 
lemnul era uscat, prăfuit și nepătat. Nu mai exista nicio dovadă 
fizică a contactului. Dacă ne-am fi întors în camera goală, fără 
îndoială că ar fi fost uscată și neatinsă. Nu că am fi avut de gând 
să ne întoarcem prea curând. 

Lockwood se ridică anevoie și își potrivi șiragurile de lanțuri. 

— Suntem în stare bună, remarcă el. Am pierdut lanţurile 
groase și restul chestiilor din rucsacuri, dar am rămas cu săbiile 
și cu sigiliile din fier și argint. Și am descoperit ceea ce căutam. 

Am privit cu luare aminte la suprafaţa curată și calmă a ușiţei. 

— De ce nu a putut să ne urmeze? Fantomele pot trece prin 
pereţi. 

Lockwood ridică din umeri. 

— În anumite cazuri, un Vizitator e legat complet de camera 
în care și-a întâlnit sfârșitul și nu mai conștientizează spaţiile 
adiacente. Prin urmare... când i-am părăsit terenul de 
vânătoare, a fost ca și cum am fi încetat să existăm, ca și cum 
n-am mai fi fost... 

L-am privit sceptică. 

— N-ai nici cea mai vagă idee, nu-i așa? 

— Nu. 

— lată o posibilă explicaţie, rosti George și își ridică lanterna. 
Vedeţi inelul de care am tras pentru a închide ușa? E din fier. Și 
priviţi aici, e o armătură din benzi de fier pe întreaga suprafaţă a 
lemnului. Și jos pe piatră la fel... Par vechi. Cineva le-a amplasat 
aici tocmai pentru a izola acel Vizitator. Astfel, pasajul acesta e 
sigur. 


214 


Lumină cu lanterna împrejur, permițându-ne să cercetăm 
spaţiul în care eram izolaţi. Era un coridor foarte îngust, cu 
pereţii și podeaua acoperite de cărămizi vechi, subţiri. Era 
destul de scurt și dădea fix în colțul zidului de vest, cel care 
păruse suspect de gros în schiţele lui George. Aici, cărămizile 
erau înlocuite de piatră solidă, iar pasajul cotea la dreapta. Locul 
era aproape în întregime acoperit de vălătuci de pânză de 
păianjen, care atârnau precum niște cortine cenușii de pe tavan 
până jos. 

— Nu-mi plac toţi păianjenii ăștia, am mărturisit. 

— Nu sunt atât de mulţi aici, în pasajul lateral, rosti Lockwood, 
din cauza fierului. Dar odată ce vom da colţul, vom fi din nou în 
clădirea mănăstirii și ne vom apropia din nou de Sursă. Asta 
înseamnă mai mulţi păianjeni și Vizitatori mai puternici. De 
acum înainte, vom folosi tot arsenalul pe care-l avem la 
dispoziție imediat ce întâlnim ceva. 

Ne-am ridicat cu greu. l-am înapoiat spada lui George și am 
scos-o pe a mea. Mi-am găsit lanterna printre cărămizi, dar avea 
becul spart. A lui Lockwood se pierduse, iar a lui George abia 
dacă mai lumina. 

— Să economisim bateria, rosti Lockwood, apoi scoase niște 
lumânări și le distribui; aveau o flacără gălbuie, ca de muștar, 
înaltă și puternică. 

— Vor fi și un bun indicator de acumulări parapsihologice. Fiţi 
cu ochii pe ele, a adăugat. 

— Păcat că nu putem folosi pisici în cușcă, cum făcea Tom 
Rotwell, spuse George. Se pare că sunt cel mai puternic 
indicator posibil, dacă suporţi zgomotul. 

— Nu-mi vine să cred că Sursa nu se află în Camera Stacojie, 
am spus eu. Vizitatorul acela era extraordinar de puternic. 

— Și atât de straniu, adăugă George. Un amestec de 
Poltergeist și Metamorf. Asta e ceva nou. 

— Nu, era doar un Metamorf, îl contrazise Lockwood, cu 
lumânarea ridicată în sus, cercetând calea către cotitură. Nu 
avea deloc proprietăţi telekinetice. 

— Uiţi că a închis și a încuiat ușa cu cheia, i-am amintit. 

— Oare? Nu prea cred. 

L-am privit nedumerită în timp ce se îndepărta. 

— Stai puţin, am zis eu. Crezi că altă fantomă... 

Atunci mi-a picat fisa. 


215 


— Vrei să spui că cineva viu a făcut-o? Că ne-a închis acolo în 
mod intenţionat? Dar asta înseamnă că... 

George scoase o fluierătură lungă și joasă. 

— Fairfax sau Starkins... 

— Dar nu ar veni aici, am protestat. Nu după lăsarea 
întunericului. 

— Starkins nu ar face-o, răspunse Lockwood. Hai, avem 
treabă. 

Încă îl priveam înmărmurită. 

— Fairfax? Dar de ce? 

Lockwood îmi făcu semn să tac; ajunsese la cotitură și se 
apleca pentru a evita pânzele. Când ridică lumânarea spre 
păienjeniș, zeci de trupuri negre și lucioase se retraseră înspre 
margini, evitând sfera de lumină. 

— De cum am coborât de pe cărămizi s-a făcut mai frig, 
observă el. Mai e și miasmă, și o senzaţie puternică de 
neliniște... George, verifică temperatura aici, apoi du-te spre 
pietre. 

George își făcu loc pe lângă mine și studie termometrul. L-am 
urmat fără tragere de inimă. 

— Știu că nu-ţi place Fairfax, am insistat, dar să spui că e 
nebun... 

— O, cu siguranţă că nu e nebun, îmi tăie Lockwood vorbele. 
George, care e diferenţa de temperatură? 

— Scade de la nouă la cinci pe o distanţă de treizeci de 
centimetri. 

Lockwood încuviință. 

— E de la pietre. Și se va face și mai frig acolo unde mergem. 

Arătă spre arcada de lângă el: neagră și căscată precum o 
gură. Lumina lumânărilor nu bătea prea departe. George își 
aprinse lanterna pentru o clipă, pentru a descoperi intrarea într- 
un nou pasaj, mai înalt și mai lat decât cel prin care venisem. Se 
întindea în interiorul zidăriei. 

Lockwood avusese dreptate cu privire la scăderea de 
temperatură. Pentru întâia oară, chiar simţeam frigul. Mi-am 
scos căciula și am pus-o pe cap, mi-am tras fermoarul jachetei 
până la gât. Ceilalţi făcură la fel. In tot acest timp, îl săgetam cu 
privirea pe Lockwood, iritată de refuzul său de a vorbi despre 
Fairfax și ușa Camerei Stacojii. Incă o dată, își păstra secretele 
cu sfințenie, refuzând să împărtășească ceea ce știa. Fusese așa 


216 


de câteva zile încoace, de când Fairfax ne contactase prima 
oară. Poate chiar și înainte, de la momentul tâlhăriei, când 
găsisem colierul... 

Mi-am dus mâinile la gât și am verificat lanţul de argint. Pe 
sub haină, cutia mă apăsa, rece și grea, pe piept. Mă întrebam 
dacă strălucea, dacă fantoma emitea vreo lumină. Ei bine, era 
suficient de bine protejată. Nu din cauza lui Annie Ward trebuia 
să ne facem griji acum. 

Lockwood își puse mănușile; George își îndesă pe cap căciula 
cu moţ, de un verde bolnăvicios. Am intrat în pasaj, în frunte cu 
Lockwood, care ţinea sus lumânarea. Perdele de păienjeniș 
dansau și pluteau deasupra flăcării sale plăpânde. 

După câţiva pași, George ne opri. Arătă spre peretele din 
dreapta, la o arcadă din cărămidă fixată în piatră. 

— Asta e calea iniţială de acces din Camera Stacojie, spuse el. 
A fost blocată atunci când au reconstruit casa. Acum, suntem 
într-unul dintre pasajele mănăstirii. 

— Bine, răspunse Lockwood. Să ne uităm pe hartă. Poate ne 
dăm seama unde anume suntem. 

Deodată, întoarse capul într-o parte. Flama lumânării 
începuse să freamăte; lumina se făcuse mică, tremurândă și 
palidă. Cu toţii am simţit schimbarea, senzaţia care te încearcă 
atunci când un Vizitator e în preajmă. 

Am așteptat, cu săbiile ridicate și mâinile deasupra centurilor. 

Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi... un băiat apăru în 
fața noastră în întuneric. Emitea o lumină fragilă. Era greu să ne 
dăm seama la ce distanţă era, ori dacă plutea sau atingea 
pietrele cu picioarele. Lumina sa fantomatică îl lumina doar pe 
el. Când am ascultat mai bine, mi s-a părut că aud plânsete 
înfundate, dar chipul apariţiei era lipsit de expresivitate. Ne 
privea cu expresia aceea absentă pe care atâtea dintre apariţii o 
au. 

— Uitaţi-vă la hainele lui, șopti Lockwood. 

Băiatul fusese destul de tânăr, poate chiar mai tânăr ca mine. 
Avea păr blond și era grăsun, cu o faţă blândă și rotundă. Dacă 
George ar fi fost spălat și vârât cu forța în haine curate și 
călcate, ar fi putut trece drept verișori. Purta pantaloni închiși la 
culoare și o jachetă lungă, gri, care părea prea mare pentru el. 
Ceva din croiala jachetei și a pantalonilor (nu mă pricep la 


217 


modă) îmi spunea că acea stafie dăinuia de decenii. Uniforma și 
mânerul italienesc al spadei erau inconfundabile. 

— Vai, Doamne, e agentul Fittes. Cel care a murit aici. 

Vaierul deveni mai sonor. Apariţia pâlpâi, apoi ne întoarse lent 
spatele și se îndepărtă în întunericul pasajului. 

Toate sunetele și imaginile se estompară. Nu ne mai 
înconjurau decât bezna, tăcerea și un miros dulce-acrișor. 
Lumânările reveniră la viaţă. Cu acea ocazie ne-am amintit să 
respirăm. 

— Ce n-aș da pentru o bomboană cu mentă acum, rosti 
George. 

— Lucy, ţi-a vorbit? întrebă Lockwood. 

— Nu. 

— Dar încerca să ne spună ceva. 

— Asta e problema cu fantomele. Niciodată nu spun lucrurilor 
pe nume. Ei bine, probabil a fost un avertisment, dar trebuie să 
continuăm. Nu avem de ales. 

Am mers mai departe, mai lent ca înainte. La nici trei metri 
mai încolo, cam pe unde zărisem apariţia, am dat de niște 
trepte. 

Erau scări în spirală, înguste și abrupte. Pasajul ducea direct 
la ele, iar intrarea era străjuită de blocuri de piatră mai mici. 

— Patru grade Celsius, rosti George într-o doară. 

Lumina termometrului i se reflecta în ochelari și îi colora în 
verzui răsuflarea îngheţată. 

— Se pare că vom cobori, spuse Lockwood. George, chestia 
asta se găsea în schițele medievale ale clădirii? 

— Nu știu... De fapt, da, așa cred. O scară care lega 
dormitoarele de cantină. Vrei să verific? 

— Nu. Nu, hai să isprăvim treaba asta. 

Am pornit pe trepte. Lockwood cobora primul, apoi eu și 
George, ținând ariergarda. Nu era un spaţiu confortabil. Aveai 
senzaţia acută că te afli într-un loc străvechi și complet ferit de 
lumina soarelui. În ciuda frigului, aerul nu era rarefiat, iar pereţii 
erau foarte strâmţi de o parte și de alta. A trebuit să ne aplecăm 
pentru a evita straturile de păienjeniș de pe tavan. Lăcrimam de 
la fumul lumânărilor, ale căror fitiluri aruncau umbre 
tulburătoare pe curbura lină a pietrelor. 

— Aveţi grijă să nu vă împiedicaţi de vreo rămășiță a băiatului 
de la Fittes, zise George. E pe-aici pe undeva. 


218 


l-am aruncat o privire cruntă. 

— Cum de te-ai gândit măcar la așa ceva, George? 

— Poate pentru că sunt agitat. 

Am oftat. 

— Da... corect. Și eu sunt. 

Cu toţii ne resimțeam. Simţurile ne erau în stare de alertă, 
așteptând cel mai mic declanșator. Pe dinafară, totul părea 
calm, fără sunete, fără lumini fantomatice, fără flăcărui de 
ectoplasmă. Dar asta nu însemna nimic. Camera Stacojie fusese 
la fel la început. 

Casa scării se deschise într-o mică încăpere, cu arcade 
blocate de fiecare parte, înainte de a-și continua drumul în jos. 
Lockwood se opri. 

— Acum am ajuns la parter, spuse el. Trebuie să fim chiar în 
spatele tapiseriei. Vă amintiţi, cea cu imaginea ursului. 

— Îmi aduc aminte, am încuviinţat. Aici era locul acela rece. 

— Da, am coborât la trei virgulă cinci grade, confirmă George. 
E cea mai scăzută măsurătoare din casă, adăugă cu glas 
încordat. Ne apropiem. 

— Ar fi mai bine să o luăm încet. 

Lockwood împărţi niște gume de mestecat. Molfăind mecanic, 
am reînceput să coborâm în spirală către subsol. Atunci mi-a 
încolţit în minte un gând. 

— Treptele, am început să spun, ascunzându-mi emoţiile. Nu 
cumva... nu cumva sunt acele trepte? 

În urma mea, George chicoti. 

— Nu. Nu-ţi face griji. Erau celelalte. 

— Ești sigur? În legende e clar vorba despre treptele 
principale? 

— Da. 

Coboram lent, atenţi la fiecare pas, învârtindu-ne ca într-un 
carusel. Lumânarea lui Lockwood pâlpâia și dădea să se stingă, 
apoi își revenea la viaţă. 

— Ei bine, continuă George, nu precizează foarte limpede. 
Doar menţionează niște „trepte vechi”, dar toată lumea a 
presupus că e vorba despre scara principală, cu toţi dragonii ăia 
sculptați, cu nișele în formă de craniu și toate cele. 

— Așa... Deci, doar au presupus... Dar trebuie că e vorba 
despre cele din hol, nu? 

— Da. Așa e. 


— Deși nu am găsit nicio urmă de fenomene parapsihologice 
acolo, nu? 

— Nu. Și nici aici nu găsim, rosti George pe un ton neobișnuit 
de ferm. E doar o legendă. 

Cu siguranţă părea astfel. Nu m-am îndoit nici măcar pentru o 
clipă. Așa că mi-am scos o mănușă și am vârât-o în buzunar 
doar pentru liniștea mea sufletească. Din pură curiozitate, mi- 
am lăsat vârfurile degetelor să mângâie pereţii de piatră în timp 
ce coboram. 

Spre ușurarea mea, nu am simţit decât răceala peretelui. Era 
o răceală adâncă, uscată și fără viaţă, care se cufundase în 
pietre de-a lungul secolelor. Îmi făcea pielea de găină și îmi 
trimitea un impuls electric până la părul de pe ceafă. O senzaţie 
neplăcută, dar atât. Era doar rece. 

Eram cât pe ce să-mi retrag degetele când am auzit sunetele. 

La început abia șoptite, însă se apropiau cu repeziciune. 
Tropăit de cizme. Cizme și zăngănit de metal. Casa scărilor 
răsuna de ele și de glasurile multor bărbaţi. Se auzea freamătul 
tunicilor, sunetul metalic al săbiilor. Deodată, erau peste tot, 
ținând pasul cu noi. Simţeam miros de smoală încinsă, de fum și 
de sudoare, și duhoarea copleșitoare a fricii. Cineva tipa într-o 
limbă pe care nu o înţelegeam. Era un strigăt simplu de 
disperare, o rugăminte pentru ajutor. Clinchet de zale, sunetul 
înfundat al unei lovituri, un geamăt de durere. 

Cizmele continuau să coboare și cu fiecare pas pe care îl 
făceam senzaţia de teroare dimprejur devenea tot mai puternică 
și palpabilă. Acum nu se auzea doar un glas care implora, ci mai 
multe, și pe măsură ce ascultam, ţipetele lor începeau să 
crească în volum și să devină tot mai deznădăjduite și mai 
isterice. Mai puternice, tot mai puternice... curând, au înghiţit 
toate celelalte sunete, cizmele care tropăiau și zalele care 
zăngăneau, până ce părea că se contopesc într-o chemare din 
adâncurile pământului, un zbierăt isteric de teamă... 

Am retras repede mâna. S-au dus. Am tras cu nesaţ în piept 
aerul afumat și am cercetat îngrijorată peretele. Slavă cerurilor! 
Doar pentru o clipă, umbra îmi păruse să fie diferită. Mai înaltă, 
mai subţire, mai ascuţită și mai cocârjată... Nu, era la fel, iar 
sunetele dispăruseră. Mi-am tras în grabă mănușa peste 
degetele amorțţite. S-au dus... 


220 


Doar că nu dispăruseră. Încă le auzeam. Ecoul ţipătului încă 
răsuna, slab și îndepărtat. 

— Mmm, băieți... am început eu. 

Lockwood s-a oprit brusc în faţa mea. 

— Evident! Ce idiot am fost! 

George și cu mine ne-am oprit și ne-am uitat nedumeriţi la el. 

— Ce e? întrebă George. Ce s-a întâmplat? 

— A fost sub nasul nostru de la bun început! 

— Ce anume? 

— Răspunsul. Of, ce prost sunt! 

Încruntată, mi-am dus palma înmănușată la cap. Ascultam, 
mă căzneam să ascult. 

— Lockwood, așteaptă, am spus eu. N-auziţi și voi? 

— Mi-a ajuns până peste cap, izbucni George. Lockwood, te 
porţi ciudat de câteva zile încoace. Spune-ne ce se petrece. 
Sigur e vorba despre Fairfax și, de vreme ce el ne-a băgat în 
primejdia asta, cred că ne datorezi o explicaţie. 

Lockwood încuviință. 

— Da, așa e. Dar mai întâi trebuie să găsim Sursa. 

— Nu, mârâi George. Nu e destul. Spune-ne acum. 

Țipătul se  înteţea, îndepărtat, însă crescând în tărie. 
Lumânările începură să pâlpâie. Umbrele se schimonoseau pe 
pereţi. 

— Lockwood, ascultă! l-am implorat eu. 

— Trebuie să rămânem atenţi, George, rosti Lockwood. Nu 
avem timp de explicații. 

— Atunci, vorbește repede. Și folosește cuvinte scurte. 

— Nu! Amândoi... tăceţi! 

Se uitară nedumeriţi la mine. Îmi înfipsesem degetele în 
tâmple, dinţii îmi erau încleștaţi. Sunetul groaznic tocmai țţâșnea 
la volum maxim din pereţi. 

— Nu-l auziţi? am șoptit eu. Țipatul. 

Lockwood se încruntă. 

— Ce? Nu... nu cred. 

— Crede-mă! Acestea sunt Treptele Urlătoare! Trebuie să 
plecăm de aici acum. 

Urmă un moment de ezitare, dar Lockwood era un lider prea 
bun ca să ignore un asemenea avertisment. Mă apucă de mână. 

— Bine, ajungem repede jos. Poate că zgomotul se va opri 
acolo. Poate numai tu, Lucy, poţi să... 


221 


Se opri. Degetele i se încleștară pe mâna mea. L-am simţit 
cum se clatină pe trepte. Sunetul devenise și mai turbat, și 
pentru întâia oară sfărâmă barierele fizice și deveni audibil 
pentru urechile celorlalţi. 

Am privit îndărăt. Și George încremenise, cu ochii holbaţi. 
Spuse ceva, dar nu l-am putut auzi. Țipătul era prea puternic. 

— Jos! strigă Lockwood, sau cel puţin asta mi se părea că 
spune. Jos! 

Se clătina, dar încă mă strângea de mână. Mă trăgea după el. 
În spatele meu, George mai că nu se prăvălea peste noi, cu 
pumnii strânși peste urechi. Ne-am aruncat în jos, prin bezna și 
luminile care se succedau în spirală, cu flăcările lumânărilor 
săltând nebunește și umbrele noastre dănţuind pe pereți. 

Țipătul bubuia de pretutindeni, ieșind direct din trepte și din 
pereţi. Volumul era de nedescris - la fel de dureros ca niște 
lovituri repetate - dar disconfortul psihic pe care îl purta cu sine 
era cel care îl făcea de nesuportat; îţi făcea stomacul să ţi se 
întoarcă pe dos, capul să ţi se despice în două și lumea să se 
învârtă cu tine. Era sunetul terorii morţii, prelungit până la 
infinit, dăinuind o eternitate. Cobora în spirale în jurul nostru, 
ravășindu-ne minţile. 

Jos, tot mai jos, pretutindeni în jur, umbrele care veneau la 
vale nu mai erau ale noastre, ci niște forme mai întunecate cu 
capete ascuţite, cu glugi de sutană și braţe subţiri, subțiri, 
întinse în sus de-a lungul pereților. Tot mai jos, căzând, sărind, 
croindu-și calea prin păienjeniș, tot în cerc. Pe pereţi, siluetele în 
sutană săltau și cădeau, ţinând pasul pe fiecare parte. Degete 
de umbră se înălţau și se cufundau; scările parcă nu se mai 
terminau și ţipetele ne sfredeleau craniile ca niște vătraie din 
fier încins, încât tot ce voiam era ca oribilul zgomot să se 
sfârșească. 

Am căzut la capătul scărilor într-o mică încăpere pătrată. 

Ne-am prăbușit pe podea. Lumânările ne-au scăpat din mâini 
și s-au rostogolit pe piatră. Capetele ne vâjâiau; nu ne puteam 
ridica, din cauza zgomotului și a grabei ameţitoare în care 
coborâsem. Țipătul încă nu se oprise. Acum, umbrele grăbite 
lunecau de pe scări pe pereţii camerei, siluetele săltau, dansau 
și zburdau într-o frenezie diavolească. Frânghii de umbră li se 
legănau rupte la încheieturi. 


— Călugării, am bolborosit eu. Sunt călugării! Cei pe care i-au 
ucis aici. 

Șapte călugări, spunea povestea. Șapte călugări fuseseră 
aruncaţi într-o fântână pentru păcatul blasfemiei. 

Mi-am ridicat capul și m-am uitat de-a lungul podelei. Acolo, 
luminată de lumânări, în centrul camerei, ne aștepta o gaură 
largă, rotundă, mărginită de pietre, din care ieșea o întunecime 
de neconceput, iar lângă ea... 

Între noi și fântână zăcea întinsă o siluetă uscată și ofilită; o 
mogâldeaţă din oase și cârpe învăluită în straturi de păienjeniș. 
Gâtul era sucit într-un unghi straniu, nefiresc. Un braţ era 
îndreptat înspre gaură, de parcă ar fi vrut să se tragă încolo și 
să dispară în beznă. 

Băiatul de la Fittes aproape că ajunsese până la capătul 
scărilor înainte ca ţipătul să-l omoare. Se împiedicase, bănuiam, 
în goana lui nebună, sfârșind prin a-și rupe gâtul. 

Măcar avusese parte de o moarte rapidă. Sunetul mă 
înnebunea. M-am ridicat în picioare. Îmi era greu; îmi era greu și 
să mă mișc, și să gândesc. Lângă mine, Lockwood și George 
simțeau același lucru. O șuviță de sânge se scurgea din urechea 
lui Lockwood. 

Ca un om beat, ne-a apucat de gulere și ne-a tras înspre el. 

— Găsiţi Sursa! strigă el. Trebuie să fie aici. Undeva în camera 
asta! 

Ne-a împins într-o parte. George s-a poticnit și, în 
dezechilibrul său, s-a apropiat de una dintre umbrele de pe 
perete. Dintr-odată, din zidăria de lângă el s-a dezlipit o mână 
translucidă, cu degete lungi și osoase, cu păr alb pe braţ și 
capăt sfârtecat de sfoară legănându-i la încheietură. Se întindea 
spre George. Lockwood fu mai rapid, trase o bombă cu sare de 
la curea și o aruncă spre perete. Fărâmele se aprinseră, arzând 
cu un foc verzui. Braţul se retrase. Pe perete, umbrele se 
unduiau, furioase precum un șarpe. 

Am bătut camera la pas, Lockwood, George și cu mine, 
poticnindu-ne, uitându-ne împrejur, căutând peste tot. Degeaba. 
Camera nu dădea nicăieri. Nu avea nicio ieșire, niciun raft, nimic 
în afară de pereţii de piatră și fântâna adâncă, sumbră, care 
parcă ne aștepta. 

Deodată, totul se făcu alb, într-o explozie de sare și fier. 
George aruncase o canistră de foc grecesc înspre umbrele din 


223 


colțul îndepărtat al camerei. Tencuiala se dezlipi de pe pietre. 
Camera se scutură în urma exploziei. Pentru o clipă, cele mai 
apropiate siluete pâlpâiră, aproape stingându-se, apoi își 
continuară dansul. 

Disperarea începu să ne cuprindă. Am pornit într-un ultim 
atac, la unison. Torţe cu magneziu, bombe cu sare și canistre, 
le-am aruncat pe toate înspre pereţi, încercând să nimicim 
umbrele fantomatice, încercând să amuţim groaznicul zgomot. 
Din pietrele crăpate ieși fum, în vreme ce păienjenișul fu mistuit 
de flăcări. Particule arzătoare de sare și fier sfârâiau și scânteiau 
prin cameră într-o multitudine de culori. Totuși, umbrele 
călugărilor omorâţi încă dansau, ţipetele lor nu amuţiseră. 

Nu era deloc bine. Parcă mi se turnase plumb în vine. Sursa 
era de negăsit, iar acum centurile și bandulierele ne erau goale, 
muniţia fusese folosită, energia ne părăsea... Am încetinit și, în 
cele din urmă, am încremenit, în altă parte a camerei, George își 
trăsese sabia și lovea orbește în jur, fără să-și dea seama dacă 
atingea peretele sau nu. Lockwood era în apropierea puțului, cu 
o cută mare între sprâncene, privind agitat în stânga și-n 
dreapta, căutând disperat o soluție. 

Sărmanul Lockwood. Nu mai erau soluţii. Talentele ne erau 
inutile, rămăsesem fără arme. Braţele mi-au căzut pe lângă corp 
și am plecat capul în piept. Nu aveam să găsim Sursa niciodată, 
iar zgomotul avea să dăinuie la nesfârșit. Doar dacă nu cumva... 

Am privit ca prin ceaţă înspre fântână. 

Cât de proastă fusesem! Exista o cale prin care să opresc 
tipetele. Să trec de îndată de la zgomot la tăcere, de la durere la 
liniște și pace. Și era atât de ușor. 

Lângă trepte, George își scăpase spada. Căzuse în genunchi și 
tremura cu brațele aduse peste cap. Pe peretele dindărătul său, 
umbrele exultau, dănțuind triumfător. 

Am pășit în faţă. Vedeam înaintea mea marginea pietruită a 
puțului, pietrele cenușii care mă invitau în întuneric și liniște. 

Da. Era ușor, era limpede. Știusem de la bun început. La urma 
urmei, asta îmi promisese casa, când așteptam nehotărâtă în 
holul ei cu multe ore în urmă. Știusem că aici mă va conduce, 
pas cu pas, pe lângă toate acele fantome de Tip |, ceața 
fantomatică și șoaptele malefice, camera însângerată și, în cele 
din urmă, Treptele Urlătoare. Aici avea să se sfârșească totul. In 
acest loc. Locul în care aștepta tăcerea, în inima conacului și a 


224 


bântuirii sale, unde tăcerea era veșnică. Era foarte simplu acum. 
Doar câţiva pași, și ţipetele aveau să amuțească, iar eu aveam 
să fac parte din acea tăcere. 

Am făcut primul pas în grabă. Când am pășit din nou, o durere 
subită mi-a înflorit în piept: un junghi ascuţit, rece. Am ezitat, 
strângând în palmă lănţișorul de argint din jurul gâtului. Venise 
de la medalion... Un puseu de energie. Îl simţisem până și prin 
sticla argintată. Annie Ward... o bătaie de cap până în ultima 
clipă! Ei bine, nu conta. Putea să se piardă odată cu mine. 

Putul fântânii aștepta. Îmi făcea mii de promisiuni. N-aveam 
de gând să mai ezit. Cu o enormă ușurare, am făcut ultimii pași 
înainte și am ajuns la margine. 

Am rămas acolo, aplecată deasupra abisului negru. Ceva mă 
apucase, ceva mă ţinea strâns. Ceva m-a tras înapoi spre 
siguranţa pietrelor de sub picioare. 

Lockwood: cu fața descompusă, părul răvășit, cu paltonul 
sfâșiat și pătat. Sângele îi șiroia pe gulerul cămășii. M-a înșfăcat 
mai strâns cu o mână în jurul mijlocului și m-a tras spre el. 

— Nu, mi-a rostit în ureche. Nu, Lucy. Nu așa va fi. 

Apoi, îmi dădu drumul, băgă capul în piept, își luă legătura de 
lanțuri și o aruncă pe jos. 

— Chibrituri! strigă el. Dă-mi chibriturile tale. Și lanţurile! rosti 
și se scotoci la centură. Îmi trebuie tot fierul și orice sigiliu de 
argint ai. Haide, fă-o! Suntem proști! ţipă el. Fântâna e Sursa, 
evident. Acolo sunt Vizitatorii. 

Forța voinţei sale străpunse înlemnirea și jugul ţipătului 
neîncetat. Mi-am aruncat lanţurile și am desfăcut sigiliile. Am 
deschis un săculeț de la centură și am scos cutia de chibrituri 
Răsăritul, în timp ce Lockwood își trăgea ultima canistră de pe 
centură. Era cea mare. Cea cu învelitoare stacojie. Racheta de 
semnalizare industrială, cu fitil lung, îndeajuns de lung, încât să 
ai timp să te îndepărtezi. Scoase briceagul și tăie fitilul, lăsând 
numai un ciot mic din el. 

— la-o! strigă el. Dă-i foc! 

Deja se îndepărta de mine, trăgând lanţurile spre fântână, 
împotrivindu-se zgomotului ameţitor. Pe pereţi, cele șapte 
umbre se opriră din săltat. Dintr-odată păreau preocupate. Braţe 
spectrale răsăriră din piatră și se întinseră către noi; după ele 
urmară primele capete cu glugă. 


Am aprins un chibrit și l-am dus la fitil. O scânteie prinse 
viaţă. 

Pe buza fântânii, Lockwood aruncă lanţurile și sigiliile în 
neant. Reveni lângă mine, luă canistra și îmi strigă în urechi: 

— Fugi, Lucy! Du-te la scări! 

Dar nu mă puteam urni din loc. Încă simţeam atracţia mortală 
a fântânii. Mă simţeam de parcă aș fi fost scufundată în smoală, 
nici măcar n-aveam forță să mă întorc într-o parte. 

Vizitatorii tocmai ieșiseră din pereți, pluteau spre interior din 
toate părţile. Doi dintre cei mai rapizi aproape ajunseseră la 
George, care zăcea ghemuit pe podea. Restul veniră după noi, 
cu chipuri sidefii și lipsite de substanţă pe sub glugile putrezite. 
În loc de ochi aveau găuri adânci, iar în loc de dinţi, colţi 
sclipitori. lar ţipătul devenea tot mai tare. 

Lockwood luă cilindrul și se târî până la marginea fântânii. 
Fitilul arsese aproape în întregime. Îl aruncă înăuntru. Fitilul 
lumină pietrele fântânii pentru un moment, apoi dispăru. 
Lockwood se răsuci. Preţ de o clipă, i-am văzut chipul tras și 
palid, apoi privirile noastre se întâlniră. Umbrele în sutane se 
năpustiră asupra noastră. 

Brusc, tipetele încetară, umbrele încremeniră, și, o clipă mai 
târziu, încăperea fu inundată de lumina exploziei surde. 


23. 


M-am trezit brusc cu o senzaţie de durere. Am deschis 
imediat ochii și, pentru o clipă lungă cât o veșnicie, le-am simţit 
alături pe surorile mele, pe Lockwood și pe Annabel Ward, cu 
rochia ei drăguță de vară cu flori portocalii. Toţi îmi zâmbeau,; i- 
am văzut clar, iar formele lor se suprapuneau ușor. Probabil 
pluteau într-un fel de nor. 

N-am crezut nicio clipă că vedenia era aievea; în plus, mă 
durea și capul. Așa că i-am privit posomorâtă până s-au 
despărțit și au dispărut, iar eu am rămas singură într-un alt loc, 
mai întunecat. 

Întunecat, dar nu lipsit de lumină. Avea o licărire argintie. 

Tăcut, dar nu pe de-a-ntregul. Urechile îmi ţiuiau. 


226 


Era un zgomot înalt, metalic, ca un ţânţar. Când l-am auzit, m- 
am simţit imediat încântată, pentru că asta însemna că urechile 
mele erau obosite, ceea ce însemna că nu eram moartă. Nu mai 
eram în acel loc tăcut, în fundul puțului. 

În plus, simţeam un miros puternic de fum și praf de pușcă și 
un gust de chimicale pe limbă. Obrazul meu era lipit de o piatră 
rece. 

Când m-am mișcat, m-a durut de parcă iarăși căzusem de la 
fereastra biroului domnului Hope. Toţi mușchii mă dureau. M-am 
rostogolit pe cealaltă parte și m-am ridicat, simțind cum un praf 
fin îmi cade din păr și de pe piele. 

Stăteam într-un colț îndepărtat al acelei camere subterane 
îngrozitoare, acolo unde mă aruncase forța exploziei. Fruntea 
îmi era lipicioasă, plină de sânge. Eram acoperită - la fel ca 
toate celelalte obiecte din cameră - cu un strat albicios de 
cenușă și fier. Particule albe încă mai pluteau prin aer. Am tușit, 
scuipând cenușa din gură. Tusea mi-a înrăutățit durerea de cap 
și mai mult. 

O coloană de fum alb, palid, se ridica încet din puțul din 
mijlocul încăperii, luminată de o radianţă stranie, furioasă, 
argintie, care venea din adâncuri, pulsând și variind în 
intensitate. Întreaga cameră era scăldată în lumina magneziului. 
Undeva se auzeau încă reverberaţii slabe; simţeam cum piatra 
de sub picioarele mele vibrează. 

Câteva cărămizi dispăruseră de pe marginea puțului și o 
crăpătură în spirală care pornea de la marginea lui brăzda 
podeaua. O porţiune din podea se înclinase în sus. Acolo unde 
crăpătura întâlnea peretele, mai multe pietre se desprinseseră; 
una sau două căzuseră, iar celelalte ieșeau în afară formând 
unghiuri stranii. Ici și colo, podeaua era acoperită cu fragmente 
mai mici de piatră. Unele căzuseră peste trupurile întinse acolo. 

Trei trupuri acoperite cu praf alb. Trei trupuri împrăștiate de 
explozia din mijlocul puțului. Niciunul nu se mișca. 

În cazul bietului băiat Fittes, era de așteptat. Avusese destul 
timp în care să-și perfecționeze talentul de a sta nemișcat. 

Dar Lockwood și George... 

M-am ridicat în picioare încet, cu grijă, sprijinindu-mă de 
perete. Deși mă simţeam ameţită, era mult mai bine așa decât 
atunci când mintea mea fusese invadată de ţipete. Simţeam un 
fel de gaură în minte de la atacul parapsihologic; o simţeam 


227 


golită, răscolită, de parcă aș fi fost în convalescenţă, abia 
ridicată din pat. 

George era cel mai aproape. Stătea pe spate, cu brațele și 
picioarele întinse. Arăta ca un puști care fusese prins făcând 
îngeri în zăpadă, dar ochelarii îi zburaseră și o mână îi sângera. 
Respira greu; burta lui se ridica și cădea ritmic. 

Am îngenuncheat lângă el. 

— George? 

El scoase un geamăt, apoi tuși. 

— E prea târziu. Lasă-mă... Lasă-mă să dorm... 

L-am scuturat ferm, apoi l-am plesnit peste faţă. 

— George, trebuie să te trezești! George, te rog. Eşti bine? 

Deschise un ochi. 

— Au! Obrazul era singura parte care nu mă durea. 

— Uite, poftim ochelarii tăi. 

l-am cules din cenușă și i-am pus pe pieptul lui; una dintre 
lentile era crăpată. 

— Ridică-te acum. 

— Lockwood? 

— Nu știu. 

L-am găsit pe Lockwood de cealaltă parte a camerei, culcat 
pe o parte, cu haina întinsă în afară ca o singură aripă frântă. Nu 
se mișca. Faţa lui era acoperită cu un strat de cenușă și arăta ca 
o statuie de alabastru, netedă și albă și rece. O bucată de 
cărămidă îl lovise, iar părul îi era năclăit de sânge. Am 
îngenuncheat alături de el și i-am șters cenușa de pe frunte. 

Lockwood deschise ochii. Privirea lui era limpede. 

Mi-am dres glasul. 

— Bună, Lockwood... 

Lockwood începea să-și vină în fire. Expresia lui trecu de la 
uimire la recunoaștere. 

— Ah... Lucy. 

Lockwood clipi, încercând să se ridice. 

— Lucy. O clipă am crezut că ești... Nu contează. Cum te 
simţi, Lucy? Ești în regulă? 

M-am ridicat dintr-o mișcare bruscă. 

— Da, sunt bine. 

George, care ne urmărea prin lentilele crăpate ale ochelarilor, 
spuse: 

— V-am văzut. 


228 


— Ce? am întrebat. Ce-ai văzut? Nu s-a întâmplat nimic. 

— Exact. Pe el de ce nu l-ai plesnit? Pe el de ce nu l-ai 
scuturat? De ce folosești dubla măsură? 

— Nu-ţi face griji, am spus, îl voi plesni, cu siguranţă, data 
viitoare. 

George scoase un mormăit. 

— Grozav... Deși asta înseamnă probabil că mie o să-mi tragi 
un șut. 

— O să ţin minte, să fii sigur. 

(J 

Fumul argintiu continua să se ridice din gaura puțului. Ne-am 
regrupat folosindu-ne de lumina lui. Scăpasem relativ întregi din 
explozie, deși atât Lockwood, cât și George fuseseră loviți de 
fragmente de cărămidă și toți trei tremuram din cauza celor 
întâmplate mai devreme. Încă mai aveam săbiile, dar fierul și 
sarea noastră se terminaseră. George avea și lanţul său de fier; 
eu și Lockwood le folosiserăm deja pe ale noastre. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să împărțim între noi 
rămășițele sendvișurilor cu gem și băuturile energizante. Eu și 
George ne-am așezat pe o bucată de piatră pentru a ne mânca 
porţiile, lipiti unul de altul pentru a ne încălzi. Lockwood stătea 
ceva mai departe, uitându-se înspre fum cu o expresie 
împietrită. 

— Ar fi trebuit să atacăm din start putul, spuse George. Cred 
că am fi făcut-o, dacă n-ar fi fost zgomotul ăla diabolic care să 
ne fure minţile. Sigur asta e Sursa, serios. Acolo sunt oasele 
călugărilor; acolo au murit. 

Am  încuviințat, dar n-am spus nimic. Da, acolo muriseră 
călugării - după ce fuseseră legaţi unul de altul și aduși în jos, 
pe scări. Știuseră ce-i aștepta. Teroarea ultimei lor călătorii 
rămăsese îmbibată în piatră... 

— Cred că înțeleg cum se leagă toate, continuă George. 
Spiritele călugărilor sunt atât de vechi, iar morţile lor au fost 
atât de îngrozitoare, încât influența lor s-a răspândit în toată 
casa. De-acolo au pornit toţi ceilalţi Vizitatori. Din cauza 
evenimentelor înfiorătoare petrecute în această cameră au 
înnebunit atâţia locuitori ai casei mai târziu, și tot din cauza lor 
au făcut acele lucruri îngrozitoare. 


229 


— Toţi ducii ucigași și doamnele sinucigașe pe care Starkins îi 
adoră, am spus, înghiţindu-mi ultima îmbucătură de senaviș. 
Crezi că s-a terminat acum? 

— Sper că da, spuse George, privind gânditor spre vălătucii 
de fum. Torța a răspândit o grămadă de fier, argint și magneziu 
acolo jos. Dacă avem noroc, toate astea s-au amestecat cu 
oasele și le vor suprima până vom reuși să sigilăm întreg puţul. 
Scările sunt sigure. Și, probabil, și Camera Stacojie. 

— Crezi că sângele dinăuntru avea legătură cu călugării? am 
întrebat. 

— Cred că erau călugării, manifestându-se doar sub o altă 
formă. Erau Metamorfi; își luau un alt chip de fiecare dată. 
Șuvoaie de sânge în Camera Stacojie, umbre care strigă pe 
scări, iar aici, jos, s-au transformat chiar în apariţii omenești, 
deși se vedea că nu e deghizarea lor preferată. Spun „a lor”, dar 
de fapt toate fantomele s-au comportat mai degrabă ca una 
singură. De-asta a fost atât de puternică bântuirea. S-a mai 
întâmplat și cu alte ocazii ca mai multe fantome să se 
contopească într-una singură. N-a fost un caz faimos și la 
castelul Sherbourne? 

— Poate. Ce crezi, Lockwood? am întrebat. Ești foarte tăcut. 

Lockwood nu răspunse imediat. Încă mai privea fumul. Trupul 
lui era o siluetă slabă, întunecată, cu haina atârnându-i sfâșiată 
ca penele unei păsări care înfruntase furtuna. 

— Ce cred eu? spuse el încet. Cred că am fost la un pas de 
moarte de două ori. 

Se întoarse să ne privească, cu faţa însângerată și părul 
vâlvoi; cu fiecare mișcare, cenușa de pe el cădea în norișori. 

— Cred că am fost mult prea încet la minte până acum și ne- 
am subestimat grav dușmanul. Ca lider, e o greșeală de neiertat 
și îmi cer scuze pentru ea. Însă... 

Vocea lui deveni dură, iar restul frazei o spuse printre dinţi. 

— ... totul se termină aici. 

Eu și George ne holbam la el. 

— Aă, asta-i bine, am spus. Așa că poate ne spui și nouă ce... 

— Am nevoie de o pârghie! ţipă Lockwood, atât de brusc, că și 
eu, și George ne-am tras înapoi. 

Lockwood se trezi la viaţă și traversă întreaga cameră. Haina 
zdrenţuită îi flutura în urmă ca o mantie. 


230 


— Un băț, o rangă de fier, orice! Haideţi! Repede! N-avem 
timp de pierdut! 

— Eu am o rangă, am spus, scotocindu-mi lucrurile atârnate la 
centură. Dar... 

— E bună. Dă-o încoace. 

Lockwood îmi smulse bara din mâini, traversă în fugă camera 
până la peretele crăpat și înfipse adânc ranga între două pietre. 

— Nu staţi cu gurile căscate, mărâi el. Doar nu vă credeţi la 
un picnic! Vom evada de aici. 

— Stai puţin, Lockwood, începu George, în timp ce și eu, și el 
ne ridicarăm cu greu în picioare. Suntem adânc sub pământ. De 
unde știi că putem găsi o cale spre suprafaţă? 

— Uită-te la fum! 

Lockwood trase de rangă, scoțând o cărămidă din perete, și 
sări într-o parte pentru a evita piatra care se prăbuși cu zgomot 
pe pardoseala pietruită de sub picioarele lui. 

— Dacă fumul are pe unde ieși, atunci și noi putem să o 
facem! 

Ceea ce era adevărat, deși nici eu, nici George nu 
observasem înainte că fumul care ieșea din puț nu se strângea 
în mijlocul camerei; în schimb, plutea pe lângă tavan într-un 
curent moale, cenușiu, și dispărea printre pietrele peretelui 
spart. 

— E o diferenţă de presiune, strigă Lockwood. Fumul e atras 
într-un spaţiu mai mare. Acolo trebuie să fie beciul. E dincolo de 
peretele ăsta. Explozia ne-a rezolvat deja problema pe jumătate. 
Nu trebuie decât să facem o gaură mai mare. Haideţi! 

Energia lui ne trezi la acțiune. Scuturându-ne de oboseală și 
înțepeneală, eu și George am început să desprindem pietre din 
perete cu cuțitul și ranga, trăgând de unele, mișcând altele. 
Lângă noi, Lockwood lucra cu repeziciune, apăsându-și ranga cu 
toată greutatea și, acolo unde era nevoie, trăgând de pietre cu 
mâna goală. Ochii lui străluceau; gura lui era o linie albă, 
încordată. 

— In noaptea asta am avut de-a face cu două probleme 
separate, spuse el, lovind mortarul cu putere. Par conectate, dar 
de fapt sunt destul de diferite. Prima problemă, bântuiala de la 
Combe Carey Hall, s-a terminat. Acum că nu mai există 
călugării, celelalte apariţii pot fi îndepărtate ușor. Nu mai e 
niciun pericol. A doua problemă... 


231 


Lockwood aruncă ranga deoparte și îl ajută pe George să 
scoată o piatră de mărime medie din perete. 

— ... are de-a face cu prietenul nostru, domnul John William 
Fairfax, iar povestea asta încă nu s-a încheiat. 

Piatra căzu, spărgându-se în câteva bucăţi. Am început să 
îndepărtez rămășițele ei, iar George și Lockwood se întoarseră la 
punctul slab de la jumătatea peretelui. 

— Deci, am spus. Fairfax. Ce-i cu el? 

— De la început a fost evident că ceva nu e în regulă cu toată 
povestea asta, spuse Lockwood. Invitaţia lui de a veni aici a fost 
mai mult decât ciudată. Ce-i drept, termenii lui erau uimitor de 
generoși, dar asta n-a făcut decât să contribuie la ciudățenia 
invitaţiei. De ce a ales să vină la noi, când i-ar fi putut invita pe 
Fittes sau Rotwell sau pe membrii oricărei alte agenţii? Rata 
noastră de succes a fost... îndoielnică în ultima vreme, dar 
Fairfax s-a arătat impresionat. 

— A spus că e și el e un om din afara sistemului, i-am amintit, 
trăgând de o bucată de piatră. A spus că îi place pasiunea 
noastră și... Ai grijă la picioare! Vai, scuze, George... Și că 
gândim liber. 

Buzele lui Lockwood se strânseră într-o grimasă. 

— Da, asta a spus, nu-i așa? Dar nu se susţine, mai ales că 
am citit despre el și am descoperit că toată averea lui a fost 
moștenită de la tatăl său. Pe lângă faptul că ne-a ales însă, sunt 
și alte lucruri care nu miros a bine. Unu. De ce acum? E 
proprietarul acestui loc de ani de zile, așa că de ce s-a trezit 
brusc că vrea să pună capăt bântuielii? Doi. De ce naiba se 
grăbea așa? Ne-a dat doar două zile pentru pregătiri, un lucru 
ridicol! Și trei. De ce Dumnezeu ne-a interzis să aducem torţe? 

— Da, nici eu n-am înțeles ultimul lucru, spuse George. Niciun 
om întreg la minte nu s-ar confrunta cu un Vizitator de grad A 
dacă n-ar avea suficiente torţe. 

— Dar noi am fi făcut-o, spuse Lockwood, iar Fairfax știa asta. 
Știa că avem nevoie disperată de bani. Și era la fel de disperat 
să venim aici, atât de disperat, încât s-a oferit să ne plătească 
datoria de șaizeci de mii de lire pur și simplu pentru a ne vedea 
veniţi. Asta mi s-a părut fie o generozitate nebunească, fie ceva 
ce ascundea un alt motiv. Voiam să aflu despre ce era vorba de 
fapt. Așa că primul lucru pe care l-am făcut a doua zi a fost să 
fac o vizită la Combe Carey. 


232 


— Am spart peretele, spuse George, care tocmai scosese cu 
greu o altă piatră. 

În mijlocul zidului crăpat era acum un mic spaţiu. Dincolo de 
el era întuneric și o altă cameră. 

— Bine, încuviinţă Lockwood. Haide să ne odihnim o clipă. Cât 
e ceasul, Lucy? 

— Trei dimineaţa. 

— Noaptea mai are puţin și se termină. Trebuie să plecăm 
înainte de răsărit. Cum spuneam, am vizitat satul. M-am 
prefăcut că sunt un vânzător ambulant, mergând din ușă în ușă. 

— Ce vindeai? întrebă George. 

— Colecţia ta de benzi desenate, George. Ah, nu-ţi face griji, 
n-am vândut niciuna. Am pus un preţ prea mare. Dar așa am 
avut un pretext să stau de vorbă cu oameni de prin părțile 
locului. 

— Și ce-ai aflat? am întrebat. 

Lockwood făcu o grimasă tristă. 

— Din câte se pare, accentul meu rustic nu le-a picat prea 
bine. Nimeni n-a putut să mă înțeleagă și trei muncitori laţi în 
umeri s-au supărat și m-au alergat în jurul lacului. Dar odată ce 
mi-am schimbat accentul, lucrurile au mers destul de bine și am 
auzit câteva zvonuri despre Fairfax. Am aflat că vine de multe 
ori aici cu unul dintre camioanele companiei pe care o conduce. 
Un camion plin de produse noi din fier, iar sătenii sunt plătiţi să 
le care înăuntru. Cele mai multe sunt lucruri obișnuite, pe care 
te-ai aștepta să le vezi în orice casă - opritoare de ușă, clanțe și 
așa mai departe - dar muncitorii au văzut și lucruri mai mari, 
aduse în cutii uriașe. Câteva zile mai târziu, muncitorii le 
încărcau din nou în camion, iar Fairfax le ducea cine știe unde. 
Localnicii credeau că Fairfax testează noile produse pe 
fantomele din Combe Carey Hall. Lucru care, în sine, continuă 
Lockwood, dându-și părul pe spate și cercetând peretele, nu e 
greșit - toate corporaţiile o fac, sunt sigur. Dar asta mă face să 
mă întreb din nou: dacă bântuirea de aici îi era atât de utilă, de 
ce s-a trezit dintr-odată că vrea să scape de ea? De ce ne-a 
chemat? 

— Și de ce nu ne-a spus ce pericol ne așteaptă? am adăugat. 
Dacă experimentează aici, sigur știe despre Camera Stacojie, ba 
chiar și despre treptele secrete. 


233 


— Exact... Știi, cred că ar trebui să scoatem cărămida asta 
mare acum. Dacă reușim să o dăm jos, până și George se poate 
strecura înăuntru. 

George spuse ceva, dar cuvintele lui se pierdură în sunetele 
de piatră lovită de metal. Ne-am mai chinuit câteva minute cu 
piatra care rămăsese; cu un mare efort, am reușit să o scoatem 
pe jumătate, doar ca să o vedem căzând din nou la loc. Ne-am 
odihnit din nou. 

— Oricum, ideea e că aveam deja bănuielile mele legate de 
Fairfax și motivele lui. Am aflat și mai multe lucruri din 
cercetările lui George, pe care le-am citit în tren. Fairfax a fost 
un copil sălbatic. Tatăl lui i-a cerut să se apuce imediat de 
afacerea familiei, dar Fairfax și-a petrecut câţiva ani la Londra, 
bând, jucând cărți și încercând să devină actor. Niciunul dintre 
aceste lucruri n-ar fi însemnat nimic dacă Lucy n-ar fi găsit cheia 
de boltă. 

Lockwood făcu o pauză dramatică. 

— Care a fost... ce? întrebă George. 

Mă bucuram că întrebase; nici eu nu știam. 

— Lucy mi-a arătat asta. 

Lockwood se îndreptă de spate și se scormoni în buzunarele 
hainei, scoțând învelitori goale de bomboane, cioturi de 
lumânări, bile de sticlă și resturi de sfoară până găsi, în sfârșit, o 
bucată de hârtie mototolită. O întinse spre noi. 

Era o fotocopie cu pagina din articolul de revistă pe care 
George o găsise în Arhive. Cel despre tinerii bogaţi din înalta 
societate, care frecventau cafenelele și cazinourile de top din 
Londra acum cincizeci de ani. Annie Ward era în mijlocul 
mulțimii spilcuite, care se îngrămădea lângă fântână. Chipul lui 
Hugo Blake îmi zâmbea îngâmfat din rama portretului său. 

— Uitați-vă lângă fântână, spuse Lockwood. 

Era greu să disting detaliile în lumina slabă de magneziu, așa 
că George își aprinse torţa lui. În spatele mulţimii de petrecăreţi 
stătea un grup de bărbaţi tineri, îmbrăcaţi la patru ace, cu 
cravate negre, fracuri și brâuri. Înconjurau fântâna ornamentală. 
Unul se cățărase pe piedestal, chiar sub locul de unde izvora 
apa; ceilalți se atârnaseră de margini. Emanau bunăstare, 
exuberanţă, veselie. Cel mai înalt dintre ei era pe jumătate 
umbrit de fântână și stătea puţin mai departe de ceilalți. Era un 
om foarte înalt, musculos, cu pieptul lat și o coamă splendidă de 


234 


păr lung, brunet. Din cauza părului și a umbrelor care îi cădeau 
pe faţă, chipul lui era parţial ascuns, dar trăsăturile cele mai 
proeminente - nasul mare, coroiat, sprâncenele groase, bărbia 
puternică, pătrată - se vedeau destul de limpede. 

Eu și George studiam imaginea în tăcere. 

Deși slăbise foarte mult de-atunci și până acum, era imposibil 
să nu-l recunoști. 

— Fairfax... am spus. 

George încuviință meditativ. 

— Mă gândeam eu. 

— Ce? am întrebat, aruncându-i o privire tăioasă. N-ai dreptul 
să spui asta. Habar n-aveai! 

— Ei bine, spuse George, întinzându-i hârtia înapoi lui 
Lockwood, mă gândeam eu că e ceva suspect la el, oricum. 

— Așa că, atunci când i-am arătat această pagină fantomei lui 
Annie Ward, am început, iar ea a înnebunit de groază și 
teroare... 

M-am oprit, mușcându-mi buza de jos. Simţeam cum, sub 
haina mea, recipientul de sticlă cu argint ardea rece, lipit de 
piele. 

— Dar asta nu dovedește... 

— Ai dreptate, spuse Lockwood. Nu dovedește nimic ca fapt 
de sine stătător. În afară de un lucru esenţial: Fairfax e un 
mincinos. Când a venit să stea de vorbă cu noi, ne-a spuscă nu 
a auzit niciodată de Annie Ward. S-a prefăcut că nici măcar nu-și 
mai amintește numele ei. Dar e limpede că o cunoștea. Făcea 
parte din aceleași cercuri, în tinereţe. 

— Și nu e doar atât! 

Inima mea bătea cu putere acum. Mă simţeam ameţită; mi se 
învârtea capul, la fel cum mi se întâmplase și pe scara în spirală, 
dar de data asta nu era din cauza vreunui tumult fantomatic. 
Amintirile mele urlau: îmi amintisem un detaliu la care nu mă 
mai gândisem până atunci. N 

— Și ea era actriță, am spus. La fel ca Fairfax. Mai ţii minte? In 
ziarele de atunci se spunea că avea o carieră promițătoare, dar 
că renunțase din cauza a... cine știe ce. 

— Din cauza lui Hugo Blake, spuse Lockwood. Annie i-a căzut 
în mreje, așa că... 


— Dacă te îndrepţi încotro cred eu, spuse brusc George, 
lovind o piatră ieșită în afară, ce-ai zice să ne mișcăm? Noaptea 
nu va dura la nesfârșit. 

Nimeni nu protestă. In tăcere, am atacat o ultimă dată blocul 
de piatră, lovind strașnic în tencuiala încăpăţânată cu două 
răngi și un cuţit. În sfârșit, piatra începu să se clatine, apoi căzu 
la pământ. Sunetul impactului se stinse. Toţi trei ne holbam 
acum la gaura din perete. 

Lockwood se apropie și privi prin ea, mijind ochii. 

— Nu văd absolut nimic... Probabil e beciul din partea 
cealaltă, unde am văzut prima oară călugărul. Bine... Imediat ce 
ajungem sus, ieşim pe ușă și nu mai privim înapoi. Dă-mi torta, 
George. Trec eu primul. 

Ținând torţa între dinţi, Lockwood sări în sus și se aruncă prin 
gaură. Se zbătu puţin, se mișcă într-o parte și în alta, dădu din 
picioare și, în sfârșit, alunecă în faţă și dispăru. 

Tăcere. 

Eu și George așteptam. 

O lumină slabă se aprinse de cealaltă parte a peretelui și 
vocea lui Lockwood se auzi în șoaptă: 

— Îmi cer scuze. Am pierdut torţa o clipă. E în regulă, chiar 
este beciul. Haideţi! Lucy, tu urmezi. 

Eu n-am avut nevoie de prea mult timp. Odată ce capul și 
brațele mele au ajuns de cealaltă parte, Lockwood m-a tras 
înăuntru. 

— Stai de veghe până mă ocup de George, șopti el. E târziu, 
așa că presupun că ceilalţi Vizitatori nu se mai agită acum, dar 
nu se știe niciodată. 

Așa că am rămas locului, cu torța și spada la îndemână, cât 
timp Lockwood se chinui să-l tragă pe George prin deschizătură. 
Nu vedeam mai nimic în jur. Tavanul vălurit al beciului era 
ascuns de umbre groase; dincolo de arcada cea mai apropiată 
se întrevedeau suporturile pentru sticle de vin. Nu mai era nici 
urmă de ceaţă fantomatică. Poate că atacul nostru asupra 
puţului avusese un efect atotcuprinzător. Era imposibil de spus. 

Însă în acea clipă nu-mi făceam griji în privinţa fantomelor. Mă 
gândeam la fata blondă din fotografie și la bărbatul de lângă 
fântână. Implicaţiile îmi fluturau prin minte. 

— Toată lumea e gata? șopti Lockwood odată ce George 
ajunse și el de cealaltă parte. Vom ieși din casă și vom traversa 


236 


parcul cât de repede suntem în stare. Vreau să ajungem la 
ghereta portarului de lângă drum, sau la ce a mai rămas din ea. 
Dacă putem ajunge acolo înainte de răsărit, vom fi... 

— Mai întâi, spune-mi ceva, am rostit. Crezi că Fairfax a 
plănuit și spargerea apartamentului nostru? 

— Desigur. Când asta a dat greș, a recurs la planul de rezervă 
și ne-a chemat aici. 

— Deci voia medalionul? 

— A făcut totul pentru a obţine medalionul, încuviință 
Lockwood, fiindcă  medalionul dovedește lucrul cel mai 
important. 

— Și care ar fi acest lucru, domnule Lockwood? se auzi o voce 
adâncă. 

Cu un clinchet metalic, două siluete își făcură apariţia din 
spatele arcadei. Aveau trupurile omenești, dar capetele erau 
uriașe, distorsionate. Unul ţinea un revolver, celălalt un felinar 
care ne bătea direct în ochi; lumina lui puternică ne orbea 
dureros. 

— Nu mișcă nimeni! spuse aceeași voce, în timp ce ne 
pregăteam să tragem săbiile din teacă. În seara asta nu ne mai 
jucăm cu spada. Lăsaţi jos armele sau vă împușcăm pe loc. 

— Faceţi ce vă spune, zise Lockwood. 

Apoi își desfăcu teaca spadei și o lăsă să cadă. George făcu 
același lucru. Eu am fost ultima care s-a conformat. Priveam fix 
în întuneric, în direcţia din care venea vocea. 

— Repede, domnişoară Carlyle! ordonă vocea. Sau vrei un 
glonţ în inimă? 

— Lucy... spuse Lockwood, strângându-mă de umăr. 

Mi-am lăsat spada să cadă la podea. Lockwood își îndepărtă 
mâna și făcu un gest obscen. 

— Lucy, George, spuse el, daţi-mi voie să vă fac încă o dată 
cunoștință cu gazda și patronul nostru, domnul John William 
Fairfax - director al Companiei Fairfax, industriaș cunoscut, fost 
actor și, desigur, ucigașul domnișoarei Annie Ward. 


24. 


Bătrânul purta aceeași cămașă și aceiași pantaloni ca la 
începutul serii, dar în rest se schimbase cu totul. Haina lui de 
culoarea asfaltului dispăruse, înlocuită de o tunică din zale de 
oțel care îi venea strâns pe piept și atârna peste burtă într-o 
cascadă sclipitoare. Antebraţele nu erau protejate decât de 
pânza cămășii, însă încheieturile și mâinile erau acoperite de 
mănuși din oțel. La fel ca înainte, se sprijinea pe bastonul cu cap 
de buldog - însă acum membrana de lemn fusese îndepărtată, 
dând la iveală spada lungă și subţire dinăuntru. Lucrul cel mai 
straniu și mai grotesc era coiful pe care îl purta, făcut dintr-un 
oțel neted, cu o creastă pe ceafă și ochelari mari de piele prinși 
sub vizorul ridicat. Lentilele de sticlă străluceau, iar ochii lui nu 
se vedeau. Una peste alta, domnul Fairfax arăta ca o broască 
demonică: atât oribilă, cât și ridicolă în același timp. 

Își ridică lanterna și păși în lumina ei fumurie, studiindu-ne. 
Apoi zâmbi, dându-și la iveală dinţii îmbrăcaţi în argint. 

— Ah, ești un client calm, domnule Lockwood, spuse Fairfax. 
Pentru asta cel puţin, dă-mi voie să te laud. Sunt din ce în ce 
mai impresionat de dumneata. Păcat că nu ne-am întâlnit în alte 
circumstanţe. Te-aș fi putut angaja permanent. 

Nu știu cum reușea, însă, în ciuda revolverului aţintit înspre 
pieptul lui, în ciuda paltonului rupt, a petelor de sânge, plasmă, 
magneziu, sare și cenușă de pe haine, a pânzelor de păianjen 
care îi atârnau prin păr și a zgârieturilor de pe faţă și mâini, 
Lockwood încă reușea să degaje un aer de nonșalanţă. 

— Frumos din partea dumneavoastră, spuse el. Nu vreţi să ne 
faceţi cunoștință și cu prietenul dumneavoastră? 

Lockwood privi spre omul cu pistolul. 

— Nu cred că am avut plăcerea. 

Celălalt bărbat nu era chiar la fel de înalt ca Fairfax, dar era 
bine-făcut și avea umerii laţi. Faţa lui, cel puţin din câte se 
vedea, era tânără și bărbierită. Și el purta o cască 
asemănătoare cu o carapace de ţestoasă și armură, și avea o 
spadă la centură. 

Fairfax chicoti sec. 

— Percy Grebe, șoferul și asistentul meu personal. Fost agent 
la Hambleton, înainte ca Fittes să-i cumpere. Un domn foarte 


238 


capabil și un spadasin excelent. De fapt, vă cunoașteţi deja cu 
toţii. Percy v-a facut o mică vizită seara trecută. 

— Ah, da, spuse Lockwood. Intrusul cu mască. Te-am 
înjunghiat, nu-i așa? Ce-ţi mai face burta? 

— Rezistă, răspunse Grebe. 

— O altă insultă pe care o voi adăuga la lunga listă de 
probleme pe care ni le-aţi creat, domnule Lockwood, spuse 
Fairfax. Uită-te la peretele ăla! 

Fairfax arătă spre mormanul de pietre și spre gaura prin care 
încă mai ieșea fum de magneziu. 

— Sunt într-adevăr șocat. V-am cerut în mod explicit să nu 
aduceţi bombe în casa mea. 

— Îmi pare rău pentru asta, spuse Lockwood. Vestea bună 
este că am localizat și distrus Sursa voastră, deci îmi voi aștepta 
restul de plată imediat ce se deschid băncile. 

Fairfax chicoti din nou. 

— Optimismul dumitale nebun e o altă calitate pe care ţi-o 
admir, domnule Lockwood, dar trebuie să spun că abilitatea ta 
de a scăpa cu viață din orice situaţie este lucrul care mă 
impresionează cel mai mult. Credeam că groaza Camerei 
Stacojii te-a ucis acum câteva ore. Te-am văzut intrând și am 
încuiat ușa... însă acum te găsesc ieșind ca un vierme dintr-o cu 
totul altă parte a casei! Extraordinar! Ai găsit o cale de a ieși din 
Cameră, ceea ce e deja impresionant, și ai găsit și Sursa 
supremă... Spune-mi, era Ducele Roșu? Asta este teoria mea 
favorită. 

— Nu. Erau Treptele și călugării. Le-am găsit puţul. 

— Serios? Un puț? Pe-aici? 

Ochelarii cu lentile opace străluciră în lumina felinarului, iar 
vocea deveni gânditoare. 

— Ce interesant... Va trebui să-mi arăţi imediat. 

George se foi neliniștit lângă mine. 

— Mda... N-a fost o idee grozavă să-i spui de puț, Lockwood. 

— Ah, rânji Lockwood, dar domnul Fairfax este un om 
rezonabil. În plus, vrea să vorbească cu noi mai întâi. Nu-i așa, 
domnule Fairfax? 

Dinspre coif nu veni niciun sunet. Celălalt bărbat nu se mișca; 
revolverul atârna în aer, aţintit înspre burţile noastre. 

— Da, spuse vocea, devenită brusc dură, hotărâtă. Și o putem 
face într-un loc mai comod. Am obosit și vreau să mă așez. 


239 


Grebe, du-i pe prietenii noștri în bibliotecă. Dacă vreunul dintre 
băieți încearcă ceva, împușc-o pe fată. 

Lockwood murmură, dar nu l-am auzit. Dincolo de șoc și 
groază, înăuntrul meu se stârnise furia. Asta presupusese 
Fairfax imediat: că eu eram pericolul cel mai mic, veriga slabă a 
echipei. Că puteam fi folosită pentru a-i forța pe ceilalţi doi să se 
comporte cum se cuvenea și că nu reprezentam nicio 
amenințare. Cu o expresie forțat neutră pe chip, mi-am ațintit 
ochii înainte când am trecut pe lângă bătrân și am pornit în sus 
pe scări. 

Lămpile electrice din bibliotecă erau aprinse la intensitate 
maximă. După ce petrecusem atâtea ore în întuneric, efectul 
era dureros de strălucitor. Ne-am împleticit cu toţii spre cele mai 
apropiate scaune, ferindu-ne ochii cu mâinile. Grebe ne-a făcut 
semn să ne așezăm, apoi a rămas în picioare lângă rafturi, cu 
braţele încrucișate și pistolul așezat pe piept. Așteptam. 

In sfârșit, în hol se auzi cadenţa înceată și dureroasă a 
bastonului. Fairfax intră. Lumina îi făcea coiful de metal să 
strălucească, dar îi scotea în evidenţă și nasul acvilin, făcându-l 
să semene acum, mai mult ca niciodată, cu o pasăre de pradă 
cocoșată, dar masivă. Ezitând, avansă spre un fotoliu de piele 
sub fotografiile de pe perete și, oftând lung de ușurare, se 
cufundă în adâncimile lui. Când se așeză, marginile corsetului 
său din metal se răspândiră în jurul lui cu un clinchet blând. 

— In sfârșit, spuse el. Așteptam în beciul ăla blestemat de 
când s-a auzit explozia, acum câteva ore. În regulă, Grebe; poți 
să-ţi dai jos coiful. Aici nu e nicio fantomă. 

Bătrânul se aplecă și își scoase coiful, apoi și ochelarii care îi 
lăsaseră o urmă roșie peste sprâncene. În ochii lui negri se citea 
neliniștea. Chipul îi fusese marcat de trecerea anilor. 

De pe perete, versiunea lui mai tânără ne privea dintr-o 
fotografie cu toată pasiunea lui din trecut: Fairfax actorul, cu 
chipul neted și arătos, purtând cercei și o pereche de colanțţi 
mult prea strânși, privind încruntat un craniu de alabastru. Sub 
fotografie, Fairfax cel de acum stătea cocoșat și ros de griji, 
tușind obosit în fotoliul lui. Cât de ciudat era să vezi cât de mult 
îl schimbase trecerea anilor, cum îi devorase puterea și îl 
storsese de vlagă. 

Grebe își scoase și el casca. Avea capul remarcabil de îngust, 
mult prea mic pentru trupul său voluminos. Arăta ca o popică 


240 


întoarsă cu susul în jos. Părul îi era tuns scurt, militărește, iar 
gura sa era subţire și crudă. 

Fairfax își lăsă ochelarii și coiful pe măsuţa cea mai apropiată, 
peste cărțile pe care Lockwood le cercetase cu doar câteva ore 
mai devreme. Privi în jur cu un aer de satisfacţie. 

— Îmi place biblioteca asta, spuse el. Aici e frontiera mea. 
Noaptea se transformă într-o graniţă între lumea viilor și a 
morților. De multe ori vin aici ca să testez echipamentele 
produse de fabricile mele. Datorită fierului sunt în siguranță, dar 
am și o armură care-mi permite să mă aventurez și în alte părți 
ale casei. 

— Armura aia seamănă cu o rochie, spuse George, foindu-se. 

Fairfax miji ochii. 

— Mă insulţi când ești într-o astfel de situaţie, domnule 
Cubbins? Crezi că se cuvine? 

— Ei bine, când un bătrân nebun te ţine ostatic, ai ajuns 
oricum într-un punct în care lucrurile nu se pot agrava și mai 
mult, spuse George. 

Bătrânul începu să râdă. 

— Asta rămâne de văzut, spuse el. Greșești dacă mă 
subestimezi. Această „rochie” e făcută dintr-un aliaj avansat de 
oțel - în cea mai mare parte fier, care mă protejează de 
fantome, dar combinat cu tungsten, care îl face mai ușor. Mă 
pot mișca lejer, dar sunt în perfectă siguranţă! Și coiful e de 
ultimă generație. Ştiai că cea mai vulnerabilă parte a oricărui 
agent este gâtul, domnule Lockwood? Coiful mă apără de orice 
pericol... Nu ai vrea să ai și tu unul? 

— Cu siguranţă e ceva... unic, răspunse Lockwood, ridicând 
din umeri. 

— Greșit încă o dată! Este sofisticat, neobișnuit, dar nu e unic. 
Fairfax lron nu este singura companie care lucrează la inovaţii 
remarcabile. Acești ochelari, de exemplu... 

Bătrânul se opri. 

— Dar poate că nu e cazul să vorbim despre asta acum. 

Fairfax se lăsă pe spate în fotoliu și îl privi pentru câteva 
momente pe Lockwood fără să spună nimic. Părea să-și caute 
cuvintele. 

— În beci, începu el încet, v-am auzit discutând de un 
medalion anume și de o dovadă. Aș vrea să știu despre ce 
„dovadă” vorbeaţi, din pură curiozitate, însă doar dacă voiaţi să 


241 


spuneţi ceva cu asta. lar apoi, continuă el, zâmbind slab, poate 
îmi ziceți și unde este medalionul și cum poate fi găsit. 

— Mă îndoiesc că vă putem ajuta, spuse George. Oricum aveţi 
de gând să ne aruncaţi în put. 

Chipul lui palid și însângerat avea o expresie sfidătoare, 
feroce. Și al meu arăta la fel, cred, deși pe lângă toate astea 
simţeam și o repulsie adâncă. Abia dacă puteam să mă uit la 
Fairfax. 

Lockwood, în schimb, arăta de parcă ar fi purtat o discuţie cu 
un vecin despre cât de frumoasă e vremea. 

— E în regulă, George, spuse el. li pot oferi dovezile pe care le 
caută. E important să-i arătăm în ce poziţie disperată se află. 

Lockwood se așeză mai bine, picior peste picior, părând 
extrem de mulțumit de sine. 

— Ei bine, Fairfax, după cum ai ghicit, am găsit medalionul 
alături de cadavrul domnișoarei Annabel Ward. Am știut imediat 
că ucigașul era cel care i-l dăruise. 

Fairfax ridică o mână. 

— Stai puţin. Știai asta? Cum? 

— Mulțumită unei citiri parapsihologice din partea lui Lucy, 
spuse Lockwood. Când l-a atins, a detectat o legătură 
emoțională profundă între admiratorul necunoscut al lui Annie 
Ward și momentul morții ei. 

Capul uriaș al bătrânului se întoarse spre mine și mă privi 
gânditor câteva secunde. 

— Ah, da, domnișoara Carlyle cea Talentată... 

Ceva din vocea lui mă făcea să vreau să mă trag înapoi și să 
mă ascund. 

— Dar, din punct de vedere legal, continuă Fairfax, toate 
astea sunt prostii. Nu e nicio dovadă acolo. 

— Chiar așa, spuse Lockwood. Motiv pentru care am vrut să 
înţeleg inscripţia de pe medalion. În afară, scria Tormentum 
meum, laetitia mea: „Suferinta mea, fericirea mea”, sau o 
prostie de genul ăsta. Ceea ce nu spunea mare lucru, în afară 
de faptul că tipul care îi dăruise medalionul era snob și 
înfumurat. Așa cum sunt majoritatea criminalilor, nu crezi, 
Fairfax? Aveam nevoie de altceva. 

În bibliotecă se lăsă tăcerea. Bătrânul stătea nemișcat, cu 
braţele ridate odihnindu-se pe mânerele fotoliului. Capul lui era 
aplecat înainte. Era captivat cu totul. 


242 


— Apoi, continuă Lockwood, am găsit ceva înăuntru. Dacă ţin 
bine minte, arăta așa: AÆĄ}W; H. /[.2.115. Trei litere, A, W și H, 
plus cifrele misterioase. Pentru început, literele ne-au încurcat. 
De fapt, am greșit grav când am presupus imediat că AW 
înseamnă Annabel Ward, iar H-ul se referă probabil la numele 
admiratorului ei. În ziarele vremii se vorbea despre relaţia ei cu 
Hugo Blake, așa că asta era o posibilitate, de fapt părea 
aproape o certitudine. Blake fusese ultimul care o văzuse în 
viaţă și, de asemenea, singurul suspect la vremea respectivă. 
Poliţia și-a amintit și acum de Blake și l-a arestat imediat. De 
fapt, continuă Lockwood, Blake a fost o pistă falsă, lucru pe care 
l-aș fi putut afla dacă aș fi studiat inscripţia cu mai multă 
atenţie. Nu pare un pic ciudat că inițialele lui Annie Ward erau 
amândouă acolo, dar numele admiratorului era rezumat la o 
singură literă? Dar cifrele? 11.2.115? Era un fel de cod? O dată? 
Regret să spun că eram cu totul pierdut. 

Lockwood își privi ceasul pentru o clipă, apoi zâmbi spre mine. 

— Lucy a fost cea care m-a salvat, Fairfax. A găsit o fotografie 
în care erai și tu în grupul care o înconjura pe Annie Ward. Am 
știut imediat că ne chemaseși aici cu o minciună. In tren am citit 
despre anii pe care i-ai petrecut ca actor și mi-am adus aminte 
că și Annie Ward era tot actriță. Am presupus că asta vă lega 
unul de celălalt. Am observat de asemenea că ţi-ai folosit cel de- 
al doilea prenume ca nume de scenă: Will Fairfax. Imediat am 
găsit o nouă soluţie la A+W. Nu Annie Ward, ci Annie și Will. 

Bătrânul nu se mișcase încă. Sau poate capul lui căzuse puţin 
mai jos. Ochii lui erau umbriţi acum; nu-i mai puteam vedea. 

— Nu mi-am dat seama ce înseamnă ultima parte până în 
seara asta, continuă Lockwood. De când cu Treptele Urlătoare 
am fost prea ocupat pentru a verifica, dar cred că vom 
descoperi că „H 1l.2.115” e o piesă în care ați jucat împreună. 
Pun pariu că e cine știe ce citat siropos despre voi doi care, dacă 
îl vom cerceta, va fi o dovadă de netăgăduit că vă cunoșteați 
foarte bine. 

Lockwood zâmbi înspre tabloul de pe perete. 

— Dacă ar fi să ghicesc, aș spune Hamlet, care pare să fie 
piesa ta favorită, dar cine știe? Doar tu ne poţi spune asta. 

Zâmbind din nou, își așeză mâinile împreunate pe genunchi. 

— Deci, Fairfax, ce spui? Poate acum e momentul să ne 
deslușești misterul. 


243 


Fairfax nu se mișcă. Oare chiar adormise? Era aproape posibil, 
având în vedere cât de mult vorbise Lockwood. Lângă 
bibliotecă, bărbatul cu pistolul se foi și el; era limpede că 
devenise în sfârșit nerăbdător. 

— E aproape patru și jumătate, spuse el. 

Dinspre chipul umbrit din fotoliu se auzi o voce uscată: 

— Da, da. Doar o singură întrebare, domnule Lockwood. Aveai 
inscripţia. De ce nu le-ai arătat-o de îndată polițiștilor? 

Lockwood nu răspunse imediat. 

— Din mândrie, presupun, spuse în sfârșit. Voiam să decodez 
mesajul eu însumi. Voiam ca Lockwood și Asociaţii să primească 
toţi laurii. Am greșit. 

— Înţeleg. 

Fairfax își ridică în sfârșit capul. Înainte arăta bătrân, dar 
acum semăna efectiv cu un cadavru. Ochii lui erau strălucitori și 
sticloși, iar pielea întinsă peste oase îi devenise cenușie. 

— Mândria are un efect groaznic asupra unui om. |n cazul 
dumitale va duce la moartea ta și a colegilor tăi. În cazul meu, a 
dus la o viaţă plină de regrete. 

Fairfax oftă. 

— Ei bine, dovezile dumitale sunt bune, iar intuiţia și mai 
bună. Ultima parte a inscripţiei se referă într-adevăr la câteva 
versuri din Hamlet, în care eu și Annie am jucat în urmă cu zeci 
de ani. Așa ne-am cunoscut. Eu eram Prinţul Hamlet, iar ea o 
juca pe Ofelia, logodnica lui. Medalionul se referă la actul II, 
scena 2, rândurile 115-118, care sună așa: 


„Tu poţi să te-ndoiești de soare, 
De focul ce scânteie-n stea, 

De legile nemuritoare, 

Dar nu și de iubirea mea.” 


Bătrânul se opri, cu privirea aţintită în întuneric. 

— Asta îi spune Hamlet Ofeliei, rosti după o vreme. li spune că 
dragostea lui pentru ea este de netăgăduit, mai sigură decât 
orice altceva în lume. Bineînţeles, în piesă, Ofelia se îneacă 
singură, iar Hamlet moare otrăvit, dar principiul rămâne același. 
E vorba de pasiunea dintre ei... iar între mine și Annie asta a 
fost: pasiune. 

— Asta nu te-a oprit să o ucizi, am spus. 


244 


Era prima oară când vorbeam. Fairfax îmi aruncă o privire 
goală, cu ochii ca două pietricele negre. 

— Ești încă un copil, domnișoară Carlyle. Nu știi nimic despre 
astfel de lucruri. 

— Greșit, am spus, lăsându-mi toată furia să mi se citească pe 
faţă. Știu exact prin ce a trecut Annie Ward. Când am atins 
medalionul, am simţit totul. 

— Bravo ţie, spuse Fairfax. Ştii, mereu m-am gândit că 
Talentele voastre sunt mult prea neplăcute ca să merite efortul. 
Niciodată nu mi-am dorit să simt prin ce trece o altă persoană 
atunci când moare. 

— Nu am simţit doar moartea ei, am spus încet. l-am simțit 
toate emoţiile prin care a trecut cât timp a purtat colierul. Știu 
toate lucrurile prin care a trecut alături de tine. 

Amintirile încă nu dispăruseră. Încă mai simţeam isteria fetei, 
crizele ei de gelozie, durerea și furia; și, în cele din urmă, chiar 
înainte să moară... 

— Ce talent ridicol! spuse Fairfax. Cât de inutil, cât de puțin 
practic. Dar acum știi cel puţin ce persoană dificilă a fost Annie 
Ward. Avea o personalitate volatila și un temperament otrăvit, 
dar totuși era frumoasă. Am jucat amândoi în mai multe piese 
de amatori și așa am avut un pretext pentru a fi împreună, 
fiindcă relaţia dintre noi trebuia să rămână un secret. Annie nu 
avea originea socială potrivită, înţelegi - tatăl ei era croitor, sau 
ceva în genul ăsta - iar părinţii mei m-ar fi dezmoștenit dacă ar 
fi aflat de ea. Ei bine, în cele din urmă Annie mi-a cerut să fac 
publică relaţia dintre noi. Am refuzat-o, bineînţeles - era un 
lucru imposibil - așa că m-a părăsit. 

Buzele lui Fairfax se traseră înapoi, dându-i la iveală dinţii. 

— O vreme s-a afișat alături de Hugo Blake, un ticălos, un 
cuceritor fără scrupule. Nu era potrivit pentru ea, iar Annie știa 
asta. După un timp s-a întors la mine. 

Bătrânul clătină din cap, iar vocea îi deveni mai puternică. 

_ — mi pare rău să o spun, dar Annie nu se mai putea controla. 
Işi petrecea timpul alături de oameni care nu-mi plăceau, 
inclusiv Blake, deși îi interzisesem să îl mai vadă. Ne certam de 
multe ori, din ce în ce mai rău. Într-o noapte am intrat pe furiș în 
casa ei. Annie era plecată. Am așteptat-o acolo. Imaginează-ţi 
cât de furios am fost să o văd adusă acasă de nimeni altul decât 
de Hugo Blake în carne și oase. Imediat ce a intrat, am întrebat- 


245 


o ce se petrecuse. Ne-am certat groaznic, iar la sfârșit mi-am 
pierdut controlul și am lovit-o. Annie a căzut jos, moartă. Cu o 
singură lovitură îi frânsesem gâtul. 

M-am înfiorat. Chiar la sfârșit: un moment de durere și 
teroare. Da, simţisem și asta. 

— Pune-te în locul meu, domnule Lockwood, continuă Fairfax. 
Moștenitorul uneia dintre cele mai mari fabrici din Londra, 
îngenuncheat lângă trupul femeii pe care tocmai o ucisese. Ce 
puteam să fac? Dacă chemam poliţia aveam să fiu ruinat - 
închis, cu siguranţă, și probabil spânzurat. Două vieți distruse 
într-un moment de nebunie! Dacă, pe de altă parte, o lăsam 
acolo, tot nu eram sigur că aș fi scăpat. Poate cineva mă văzuse 
intrând în casă? Nu aveam cum să fiu sigur. Așa că am recurs la 
o a treia soluţie: am ascuns trupul și, prin urmare, toate dovezile 
crimei. Am avut nevoie de aproape douăzeci și patru de ore, 
domnule Lockwood, să pregătesc mormântul ad-hoc al dragei 
mele Annie, douăzeci și patru de ore care mă bântuie de 
cincizeci de ani. Am găsit o ascunzătoare potrivită, am spart 
peretele, am adus materialele de care aveam nevoie în casă 
pentru a ascunde gaura - și toate astea pe nevăzute. In fiecare 
clipă m-am temut că aveam să fiu descoperit, în fiecare clipă 
aveam lângă mine trupul ei... 

Bătrânul închise ochii și respiră adânc, tremurat. 

— Ei bine, am făcut-o și am trăit cu acea amintire de-atunci 
încoace. Dar cu toate lucrurile pe care le-am făcut - și aici se 
ascunde ironia cea mai amară - tot am uitat de medalion! Nu m- 
am gândit la el; pur și simplu l-am uitat. Abia după mai multe 
săptămâni mi-am adus aminte de existenţa lui și mi-am dat 
seama că poate, într-o bună zi... urma să-mi facă necazuri. După 
cum s-a și întâmplat. Imediat ce am citit articolul vostru din ziar, 
am ghicit că l-aţi găsit și că eraţi pe cale să rezolvaţi misterul. 
M-am interesat discret și am aflat că poliţia nu știa nimic. Asta 
mi-a dat o speranță; m-am concentrat asupra voastră. Am 
încercat mai întâi să-l fur. După ce Grebe a dat greș, am fost 
nevoit să folosesc mijloace mai brutale pentru a mă asigura că 
nu veţi spune nimic nimănui. 

Bătrânul oftă șuierat printre dinţii îmbrăcaţi în argint. 

— Și fantomele de la Combe Carey au dat greș, așa că va 
trebui să termin eu însumi treaba. Cu toate acestea, înainte de a 


246 


o face, am totuși o întrebare simplă. Ce-aţi făcut cu medalionul 
meu? 

Nimeni nu răspunse. Ascultam cu simţurile mele paranormale, 
însă casa era goală. Vizitatorii dispăruseră. Eram singuri cu 
dușmanii noștri de moarte - un ucigaș, un servitor și o armă. 

— Aştept, spuse Fairfax, care era complet calm și nu părea 
deloc deranjat de ideea că trebuia să ne ucidă. 

Lockwood, în schimb, părea cel puţin la fel de relaxat, dacă nu 
și mai mult. 

— Mulţumesc pentru poveste, spuse el. A fost foarte 
interesantă... și utilă, fiindcă n-a mai fost nevoie să ne pierdem 
noi timpul aflând-o. Am uitat să vă spun un lucru mai devreme: 
nu vom mai fi singuri prea mult timp. Înainte să ajungem, i-am 
dat de veste prin șoferul nostru inspectorului Barnes de la 
DCCAP. l-am oferit suficiente informaţii despre dumneavoastră, 
încât să-l fac curios. l-am propus să ne întâlnim aici la răsărit. 
Sunt sigur că acum e foarte interesat de această poveste. 

Eu și George ne holbarăm la el. Mi-am adus aminte de pachet, 
de șoferul taxiului, de banii trecuţi dintr-o mână în alta... 

— Va sosi în două, poate trei ore, spuse vesel Lockwood, 
lăsându-se pe spate în fotoliu, cu braţele sub cap. Cu alte 
cuvinte, totul s-a terminat pentru tine, Fairfax. Așa că ce-ai zice 
să ne relaxăm puţin? Poate Grebe ne face și niște ceai. 

Chipul bătrânului trecu într-o clipă de la ură la teamă și 
neîncredere, într-un tablou grotesc. Pentru o clipă rămase fără 
cuvinte. Apoi, expresia i se limpezi. 

— Blufezi, spuse el. Și chiar dacă nu, cui îi pasă? Până să 
sosească cineva, voi veți fi morţi deja, învinși de Vizitatorii de 
lângă puţul bântuit. Veţi fi căzut înăuntru, unul câte unul. Eu voi 
fi foarte trist, iar Barnes nu va fi în stare să dovedească nimic. 
Vă întreb deci pentru ultima oară: unde e medalionul? 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Percy, spuse Fairfax. Împușcă fata. 

— Stai! strigară Lockwood și George, sărind din scaune. ` 

— În regulă! am strigat și eu. În regulă, nu mă împușca! Îți 
spun eu unde este. 

Toate privirile se întoarseră spre mine. M-am ridicat. Fairfax 
era aplecat spre mine. 

— Excelent, știam eu că tu vei fi cea care va ceda prima. 
Deci... unde l-ai ascuns, fetițo? In care cameră? 


247 


— Lucy... începu Lockwood. 

— Ah, nu e în Portland Row, chiar deloc, am spus. Îl am cu 
mine. 

Vorbind, îi urmăream chipul bătrânului. l-am văzut ochii mijiţi, 
plini de satisfacție, buzele curbate într-un zâmbet secret. Ceva 
din expresia lui, deși atât de trecătoare, m-a ajutat în sfârșit să-i 
înţeleg adevărata natură. Era ceva ce se ascundea de obicei în 
spatele măștii de patron de fabrică și industriaș bogat; se 
ascundea chiar sub regretul sec pe care îl simţisem în 
confesiunea lui cea lungă. Văzusem multe în acea noapte la 
Combe Carey Hall, dar zâmbetul vesel de pe buzele lui bătrâne 
și căârnoase? Da, era amorul de sine al criminalului și, cu 
siguranţă, cel mai dezgustător lucru la el. Mă întrebam câţi alţii 
îl înfuriaseră de-a lungul anilor și cum scăpase de ei. 

— Arată-mi, spuse el. 

— Sigur. 

Cu coada ochiului îl vedeam pe Lockwood privindu-mă fix, 
încercând cu disperare să-mi atragă atenţia. Nu m-am întors 
spre el. N-avea rost. Luasem deja o hotărâre. Știam exact ce 
urmează să fac. 

Am desfăcut încuietoarea lanțului subţire, de argint, pe care îl 
purtam în jurul gâtului, și l-am scos la iveală. l-am văzut ochii 
scânteind palid o clipă când am scos medalionul, sau poate a 
fost doar o părere, fiindcă luminile electrice din bibliotecă erau 
încă orbitoare. Am ridicat medalionul cu o mână și i-am tras 
cuișorul. 

— Hei, aia e sticlă de argint... spuse Grebe dintr-odată. Ce 
caută medalionul acolo? 

Am desfăcut capacul și am lăsat colierul să cadă în palmă. Am 
auzit un suspin dinspre George, iar Fairfax spuse și el ceva, dar 
nu l-am luat în seamă. Ascultam un alt sunet - mai îndepărtat, 
dar care se apropia cu viteză. 

Medalionul era îngheţat, atât de rece, încât îmi ardea pielea. 

— Poftim, am spus. E al tău. 

Spunând asta mi-am întins braţul și mi-am întors capul într-o 
parte. 

Pe perete, în fotografie, tânărul Fairfax privea gânditor craniul 
de alabastru. In bibliotecă, bătrânul Fairfax, cu un picior în 
groapă, privea la fel de gânditor medalionul pe care îl tineam în 
mână. 


248 


Am simţit un curent de aer pe obraz. Părul meu a început să 
fluture în spate; picioarele scaunelor zgâriau covorul, mesele se 
mișcau. Am auzit un zgomot asurzitor; toate cărțile din cameră 
se loviră de fundul rafturilor. Percy Grebe, care făcea ceva cu 
pistolul lui, fu ridicat dintr-odată în aer, apoi se lovi de un raft și 
se prăbuși pe podea. Scaunul lui Lockwood se izbi de cel al lui 
George și amândoi se lipiră de spătare, împinși de forța pe care 
o ţineam în mână. 

Toate becurile din bibliotecă explodară. 

Dar nu era întuneric; pentru mine, camera era mai luminoasă 
ca niciodată fiindcă fata era acolo. Purta rochia ei drăguță, de 
vară, cea cu flori portocalii. Stătea între mine și Fairfax, iar 
acum nelumina radia dinspre ea ca o apă care curgea în 
torente, înecând scaunele și covorul și vărsându-se în jurul 
meselor într-un flux strălucitor, îngheţat. 

— Mi-e frig, spuse o voce. Atât de frig. 

Cu Auzul meu am simţit un ciocănit, același pe care îl auzisem 
și în Sheen Road în noaptea în care începuse totul, ca o unghie 
care zgârie un perete sau un cui înfipt în lemn. Era ritmic, 
asemenea bătăilor unei inimi. În rest, în jur era liniște. O clipă, 
ochii fantomatici ai fetei îi întâlniră pe ai mei, apoi se întoarse 
spre bătrânul din scaun. 

Fairfax o simţea și el, însă nu o putea vedea limpede. Privea 
sălbatic în jur. Brusc, degetele lui se încleștară pe masă. Își găsi 
ochelarii, și-i lipi de ochi. Privi, se încruntă, apoi chipul lui deveni 
dintr-odată moale, iar trupul îi rămase nemișcat. 

Fata-fantomă pluti spre el, cu părul radiind nelumină. 

Fairfax scăpă ochelarii, care îi rămaseră atârnaţi de nas, în 
diagonală, apoi căzură. Ochii lui erau plini de mirare, dar și de 
groază. Se ridică încet, la fel ca un gentleman când intră o 
doamnă în cameră. Picioarele îi tremurau. Rămase acolo, 
așteptând. 

Fata își deschise larg braţele. 

Poate că Fairfax încerca să se miște. Poate încerca să se 
apere. Dar înlemnise. Braţul drept îi tresări puţin, cu palma 
atârnându-i neajutorată deasupra centurii. 

Alături, Lockwood reușise să se elibereze de influenţa 
spectrului, iar acum îl trăgea de braț pe George. Amândoi se 
ascunseră în spatele scaunelor, unde erau în siguranţă. 


249 


Tentacule de nelumină se închiseră în jurul lui Fairfax din 
toate părţile, ca niște degete uriașe. Fata ajunsese la el. Plasma 
atinse armura de fier și începu să sfârâie și să fiarbă. Forma 
fetei tremură, însă nu slăbi. Îl privi pe bătrân în ochi. Acesta 
deschise gura, gata să vorbească... Fata îl strânse la piept, 
trăgându-l în îmbrăţișarea ei îngheţată. 

Fairfax scoase un strigăt pustiu. 

lar nelumina se stinse. 

În cameră era întuneric. Mi-am înclinat mâna, iar medalionul 
căzu și se sparse pe podea. 

— Repede! George, ia-l pe Grebe! 

Vocea era a lui Lockwood. Şoferul se împiedica prin cameră, 
încercând să fugă, lovindu-se de mobilă și îndreptându-se spre 
hol. Lockwood luă o furcă din șemineu și îl urmă. George se 
grăbi și el să-l urmărească, aruncând o pernă care trecu razant 
pe lângă capul lui Grebe. Bărbatul se feri; silueta lui se vedea ca 
prin ceaţă sub arcada care ducea înspre hol. Se întoarse: un 
fulger, un zgomot, un glonț care trecu printre noi în întuneric. 

Lockwood și George ajunseră la arcadă, se opriră o clipă, apoi 
trecură mai departe. Se auziră strigăte și zgomot de mobilă 
spartă, apoi voci. În ciuda durerii din braţul meu rănit, și eu am 
pornit împiedicat spre hol, unde, spre uimirea mea, l-am văzut 
pe șofer întins la pământ și pe Lockwood ţinându-i furca la gât. 
Ușile de la intrare erau larg deschise. Inspectorul Barnes tocmai 
intrase, în fruntea unui grup de agenţi cu expresii severe. 


V: ȘI APOI 


25. 


Orice ar fi scris Lockwood în biletul către inspectorul Barnes, 
cuvintele lui avuseseră efectul scontat. Șoferul de taxi dusese 
mesajul la Scotland Yard cu o zi în urmă, la apus; până la miezul 
nopții, Barnes strânsese deja două camionete de ofiţeri și agenţi 
DCCAP și pornise cu ei spre Berkshire. Ajunseseră în satul 
Combe Carey puţin după ora trei, apoi la conac, înainte de ora 
patru. Singurul lucru care îi încetinise atât de mult fusese efortul 
de a deschide ușile parcului - Bert Starkins, crezând că erau 
fantome sculate dintre straturile lui de varză, îi împușcase de la 
fereastră cu o flintă veche. Cu toate acestea, ajunseseră cu 
două ore mai devreme decât le ceruse Lockwood și chiar la timp 
pentru a-l prinde pe Percy Grebe. 

Din punctul meu de vedere, ajunseseră chiar la momentul 
potrivit. 

Deși nu sufeream de vreo atingere fantomatică, eram totuși 
dezorientată de manifestarea finală a lui Annie Ward, la care 
fusesem expusă din plin. Răceala ei îmi ajunsese până în oase, 
iar palma mâinii mele drepte - în care ţinusem medalionul - era 
degerată. După toate celelalte lucruri prin care trecusem în 
conac în acea noapte, era de mirare că mă mai puteam ţine pe 
picioare. Din primele minute de după sosirea celor de la DCCAP 
nu-mi amintesc mare lucru, doar haos. 

În curând însă, am început să mă simt mai bine. Un medic de 
la Fittes mi-a făcut o injecție cu adrenalină ca să-mi revin. Altul 
mi-a bandajat mâna rănită. Un ofiţer de treabă de la DCCAP a 
făcut un gest și mai frumos: mi-a oferit o cană de ceai. Chiar și 
Barnes, trecând pe lângă canapeaua pe care eram întinsă în 
vreme ce dădea ordine în stânga și în dreapta, m-a bătut pe 
umăr și m-a întrebat dacă sunt bine. Mă simţeam bine, 
mulțumesc, dar pe moment eram fericită că altcineva se ocupa 
de toate. 


251 


Bineînţeles, lucrurile nu au stat în loc doar fiindcă eu eram pe 
tușă. În jurul meu se întâmplau încă multe. În primul rând, 
șoferul, Percy Grebe, fusese arestat. El nu fusese martor la 
sfârșitul groaznic al lui Fairfax, dar simţise suficient cât să fie 
cuprins de o stare de teroare totală. Spaima îl făcuse foarte 
vorbăreț. Incepuse să mărturisească încă dinainte să fie pus din 
nou pe picioare. 

Apoi, o mulţime de detectivi, înarmaţi până în dinţi cu săbii, 
lanterne și bombe cu sare și fluturând torţe uriașe în jurul lor, 
începură să înainteze încet de-a lungul holului. Cuvântul-cheie 
aici este încet. Erau, în cea mai mare parte, agenţi de la Fittes, 
câţiva de la Tendy și doi-trei de la Grimble. Cu toţii erau extrem 
de precauţi și înregistrau date parapsihologice la fiecare pas. 
Reputația sinistră a conacului Combe Carey atârna deasupra lor 
ca un nor, iar supraveghetorii adulţi care îi urmăreau știau asta 
și păreau și ei neliniștiţi. Lockwood și George îi priveau veseli 
cum inspectau metru după metru, transmiţându-și ordinele de la 
unul la altul ca un telefon fără fir și sărind la fiecare zgomot și la 
fiecare umbră. 

Bineînțeles, primul lor popas a fost în bibliotecă. Aici au 
descoperit imediat trupul lui Fairfax, care era întins cu faţa în jos 
pe covorașul din centrul camerei, cu ochii larg deschiși și braţele 
întinse, de parcă s-ar fi rugat. Medicii își pregătiseră deja 
injecţiile cu adrenalină, dar nici măcar nu încercară să le 
folosească. Era deja mult prea târziu. Fairfax suferise atingerea 
fantomatică din plin și avea trupul umflat, învinețit și mort. 
Detectivii luară probe în jurul medalionului și în cameră, dar nu 
mai descoperiră nimic. Spiritul lui Annie Ward se confruntase în 
sfârșit cu ucigașul ei, iar apoi dispăruse. 

La ordinul lui Barnes, detectivii se împrăștiară prin conac, 
strângându-i pe toţi servitorii lui Fairfax în aripa de est și 
verificând spusele noastre în cea de vest. Lockwood și George îi 
ghidară până la ușa Camerei Stacojii, care era încuiată. La 
sugestia lui Lockwood, cheia fu găsită în buzunarul lui Fairfax. 
Când o echipă reuși în sfârșit să se furișeze înăuntru, camera 
era goală, liniștită și rece. Spre bucuria lui George, printre 
agenţii de la Fittes aduși de Barnes se număra și vechiul nostru 
prieten Quill Kipps, împreună cu protejaţii lui, fata blondă și 
băiatul cu barbă neîngrijită. Lui George îi făcu o deosebită 


252 


plăcere să stea lângă Barnes și să-i asculte ordinele, 
întrerupându-l ocazional cu propriile lui sugestii. 

— Prin acest pasaj veţi descoperi faimoasele trepte, spuse el. 
Cred că am scăpat de toate umbrele urlătoare, dar poate ar fi 
mai bine ca Kipps să meargă înainte și să verifice. La capătul 
scării e camera cu puţul în care au fost măcelăriți călugării. 
Poate echipa lui ar trebui să caute și înăuntru, nu? Par să ezite. 
Ei bine, dacă e prea înspăimântător, avem o fantomă în toaleta 
de jos; cu ea s-ar putea să se descurce. 

De fapt, toate pericolele care mai rămăseseră trecură odată 
cu primele raze ale soarelui, care intrară prin ferestrele Galeriei 
Alungite, desenând fâșii calde și aurii pe podea. 

e 

Conform tradiției, inspectorul Barnes reuși să-și păstreze 
atitudinea iritată chiar și atunci când ne felicită pentru că ne 
achitasem cum se cuvine de sarcina noastră. Cu mustaţa 
atârnându-i într-un unghi ciudat, Barnes ne chemă în bibliotecă 
și, în penumbră, îi făcu morală lui Lockwood fiindcă păstrase 
secretul atât de multă vreme. 

— Ar fi dreptul meu să vă pun sub acuzare pentru tăinuirea 
informaţiilor, mărâi el, sau pentru că ați furat dovezi de la locul 
unei crime. Sau pentru că tu, Lockwood, ţi-ai riscat viaţa și ţi-ai 
pus și asociaţii în pericol. Venind aici singuri, aţi ajuns la 
cheremul unui ucigaș! 

— Un presupus ucigaș, spuse Lockwood. N-am înţeles de la 
început ce însemna inscripţia dinăuntrul medalionului. 

Barnes își dădu ochii peste cap, apoi pufni atât de tare, încât i 
se zbârli mustața. 

— Un presupus ucigaș, atunci! Oricum, riscul vostru nu se 
justifică! Și am observat că nici nu ai binevoit să-i întrebi pe 
Cubbins și pe domnișoara Carlyle dacă sunt de acord cu decizia 
ta! 

Trebuie spus că avea dreptate, pentru că și eu mă gândeam 
la asta. 

Lockwood respiră adânc; poate își dădea seama acum că era 
cazul să își explice purtarea și în faţa mea și a lui George, nu 
doar în fața lui Barnes. 

— N-am avut de ales, spuse el. Trebuia să accept invitaţia lui 
Fairfax. A fost singura cale de a-l face să-mi plătească datoriile. 
Cât despre pericolul în care ne găseam, am fost cu totul 


253 


încrezător în capacităţile echipei mele. Lucy și George sunt cei 
mai buni detectivi din Londra, după cum o demonstrează și 
rezultatele. Am neutralizat un mare număr de Vizitatori și am 
învins un dușman hotărât și necruţător. Toate astea fără niciun 
supervizor adult, domnule Barnes. 

Spunând asta, Lockwood zâmbi cât de larg și de strălucitor 
era în stare. Barnes se crispă. 

— Bagă dinţii-n gură. E prea devreme și încă nu mi-am luat 
micul dejun... Hei, Kipps! 

Quill Kipps trecea pe lângă noi, gâfâind sub greutatea a trei 
cutii transparente din plastic. Două erau pline cu scenariile 
jerpelite pentru piese de teatru pe care Fairfax le colecționase; 
acum erau folosite drept dovezi. Al treilea conţinea o tunică de 
zale, atent împăturită, și două coifuri stranii din fier. 

— Unde e a doua tunică? întrebă Barnes. 

— Pe cadavru încă, spuse Kipps. 

— Ei bine, trebuie să o dăm jos de pe cadavru înainte să se 
umfle prea tare. Ocupă-te de asta acum, bine? 

— Rapid, strigă George. Nu mai pierde vremea! 

— Ceea ce-mi aduce aminte de un lucru, continuă Barnes 
după ce Kipps plecă strâmbându-se. Acele coifuri. Erau ale lui 
Fairfax, presupun? 

— Da, domnule Barnes, spuse nevinovat Lockwood. Ne 
întrebam și noi ce-i cu ele. 

— Ei bine, puteţi să vă întrebaţi în continuare, fiindcă le 
confisc. Acum sunt proprietatea DCCAP. 

Inspectorul ezită, răsucindu-și mustaţa. 

— Fairfax n-a... vorbit cu voi despre armură și coif, nu? spuse 
el brusc. Despre ce-i plăcea să facă aici? 

Lockwood clătină din cap. 

— Cred că era prea ocupat încercând să ne omoare, domnule 
Barnes. 

— Și cine-l poate învinui pentru asta, spuse Barnes, privindu- 
ne acru. Apropo, unul dintre coifuri nu avea vizor. Aveţi idee 
unde ar putea fi? 

— Nu, domnule. Poate îi lipsea de la bun început. 

— Poate că nu... 

Răsplătindu-ne cu o ultimă privire cercetătoare, Barnes merse 
să ne organizeze plecarea. Am rămas locului o vreme, așezați în 
fotolii și scaune, sfârșiți. Nu vorbeam. Cineva ne-a adus încă o 


254 


ceașcă de ceai. Priveam prin geamuri cum lumina zilei se 
răspândește peste câmpurile de afară. 
e 

Când specialiștii în curățenie au revenit la Combe Carey 
câteva săptămâni mai târziu, activitatea supranaturală de aici 
se diminuase mult. Potrivit rapoartelor noastre, prima lor sarcină 
a fost să sece puțul. Acolo, la o adâncime considerabilă, au 
descoperit oasele mâncate de vreme a șapte bărbaţi adulţi, care 
fuseseră legaţi împreună. Oasele erau ciobite și amestecate cu 
fragmente de fier și de argint. Au fost recuperate și distruse, iar 
apoi, după cum prevăzuse Lockwood, restul casei a reintrat în 
normal. Sub plăcile din hol erau mai multe Surse secundare, dar 
acum, că oasele călugărilor dispăruseră, majoritatea fantomelor 
de Tip | dispăruseră și ele fără urmă. 

Lockwood ceruse cu tărie ca și noi să fim implicaţi în 
operaţiunile de curăţare, dar am fost refuzaţi din start de noii 
proprietari ai conacului - un nepot și o nepoată ai lui Fairfax, 
care preluaseră controlul asupra companiei. Nu le plăcea casa, 
așa că o vândură la scurt timp după ce agenţii parapsihologici 
își terminară treaba. După un an, conacul a fost transformat 
într-o școală cu internat. 

Fairfax însuși nu avea niciun moștenitor direct. Nu fusese 
niciodată căsătorit și nu avea copii. Așa că, poate, Annabel Ward 
chiar fusese iubirea vieţii lui, până la urmă. 

Rămășițele medalionului au fost luate de agenţii lui Barnes și 
închise într-un container special de sticlă de argint. Nu știu dacă 
spiritul fetei-fantomă mai era legat de el sau, așa cum 
presupuneam, dispăruse, fiindcă nu l-am mai văzut niciodată. 

Trupul agentului dispărut de la Fittes a fost recuperat din 
camera puțului în aceeași noapte de către colegii lui din ziua de 
azi. Mai târziu, Lockwood a primit o scrisoare de la Penelope 
Fittes însăși, conducătoarea agenţiei și descendenta directă a 
fondatoarei acesteia, legendara Marissa Fittes. Ne-a felicitat 
pentru succesul nostru și ne-a mulțumit pentru că am descoperit 
trupul prietenului și colegului ei din copilărie. Numele lui era 
Sam McCarthy și murise la numai doisprezece ani. 


26. 


GROAZA DE LA COMBE CAREY 


Teroarea însângerată a Camerei Stacojii 
Secretele Treptelor Urlătoare, scoase la iveală! 
Un interviu în exclusivitate cu A.J. Lockwood 


De câteva zile circulă zvonuri cu privire la ce s-a 
întâmplat de curând la Combe Carey Hall, precum și în 
legătură cu moartea subită a proprietarului conacului, 
cunoscutul industriaș dl John William Fairfax. Aici, în 
paginile ziarului Times of London de astăzi, suntem 
mândri să dezvăluim povestea extraordinară a acelei 
nopți, relatată de unul dintre actorii ei principali, dl 
Anthony Lockwood, de la agenţia Lockwood și 
Asociaţii. Într-o convorbire exclusivă cu reporterul 
nostru, dl Lockwood descrie grupul îngrozitor de 
Vizitatori de Tip Il pe care echipa lui l-a întâlnit la 
conac, pasajele secrete pe care le-au explorat și 
teroarea „puţului morţii” ascuns în inima casei. El 
explică, de asemenea, circumstanțele care au condus 
la moartea tragică a domnului Fairfax, care a suferit 
un atac de cord după ce a fost atins de o fantomă în 
confruntarea finală. „A intrat în acea aripă a conacului 
în pofida sfaturilor noastre”, spune dl Lockwood. „A 
fost un bărbat curajos și cred că a vrut să vadă 
Vizitatorii cu ochii lui, dar e periculos ca o persoană 
care nu este agent sau detectiv să pătrundă într-o 
zonă afectată.” 

DI Lockwood vorbește deschis și despre noile 
informaţii apărute în cazul morţii actriţei Annabel 
Ward. „Am găsit dovezi noi, spune el, care atestă că 
suspectul principal din acest caz, dl Hugo Blake, nu a 
avut nimic de-a face cu crima. Deși identitatea 
ucigașului rămâne un mister, suntem încântați să 
ajutăm la refacerea reputației unui bărbat nevinovat. 


Toate acestea fac parte din serviciile pe care le oferim 
cu plăcere.” 


Interviul complet cu dl Lockwood: paginile 4-5 

Necrologul domnului John Fairfax: pagina 56 

Cele mai de succes agenții de astăzi: pagina 83 
e 

La o săptămână după ce ne-am întors la Londra, după ce am 
dormit pe săturate şi ne-am revenit cu totul, am organizat o 
petrecere la Portland Row numărul 35. N-a fost o petrecere prea 
mare - de fapt, am fost doar noi trei - dar asta nu i-a oprit pe 
agenții de la Lockwood și Asociații să se distreze pe cinste. 
George a comandat gogoși cu tot felul de arome de la 
magazinul de la colț. Eu am cumpărat nişte ghirlande din hârtie 
și le-am atârnat prin bucătărie. Lockwood s-a întors dintr-o 
călătorie făcută la Knightsbridge cu două coșuri uriașe, pline cu 
rulade cu cârnaţi, jeleuri, plăcinte și prăjituri, sticle de cola și 
bere de ghimbir și multe alte delicatese. Odată ce am terminat 
de descărcat toate bunătăţile, bucătăria noastră practic a 
dispărut. Stăteam în mijlocul unor mormane de bunătăţi. 

— Pentru Combe Carey Hall, toastă Lockwood, ridicându-și 
paharul, și succesul pe care ni l-a adus. Începând de astăzi, 
avem un nou client. 

— Asta e bine, spuse George. Dacă nu cumva e iarăși doamna 
cu pisicile. 

— Nu. E vorba de Colegiul Chelsea pentru Domnișoare. Spun 
că au văzut o apariţie în dormitoare, un bărbat fără membre 
care se târăște pe podeaua băii pe două cioturi însângerate. 

— Sună promițător, am spus, luând o ruladă cu cârnaţi. 

— Da, și eu abia aştept, spuse Lockwood, tăindu-și o felie 
enormă de plăcintă cu carne. Ultimul interviu din Times ne-a 
făcut multă reclamă. In sfârșit, publicitate bună. 

— Asta pentru că n-am ars conacul Combe Carey, încuviință 
George. Deși, între noi fie vorba, ne-am ucis clientul. Presupun 
că e mereu loc de mai bine. 

Lockwood ne reumplu paharele și mâncarăm cu toții într-o 
tăcere plăcută. 

— Mie îmi pare rău doar că Barnes te-a obligat să minţi în 
legătură cu Fairfax, am spus după o vreme. Ar fi trebuit să-i 
facem publică vina. 


257 


— Perfect de acord, spuse Lockwood, dar e vorba despre o 
familie foarte puternică și despre una dintre cele mai importante 
companii din Anglia. Am fi suferit consecinţe groaznice dacă 
patriarhul lor ar fi fost expus drept un ucigaș și un ticălos, așa 
cum a fost. Și, având în vedere că Problema se înrăutățește pe 
zi ce trece, DCCAP-ul nici n-a vrut să audă de asta. 

— Ei bine, și ce dacă am fi suportat consecințe? am întrebat, 
lăsându-mi furculita din mână. Prosteala asta nu e dreptate, nu-i 
așa? Nimeni nu va ști niciodată adevărul despre Fairfax sau 
despre Annie Ward și cum... 

— Mulțumită ţie, Lucy, mă întrerupse Lockwood, fantoma lui 
Annie Ward a primit exact ce merita. Cu siguranță că s-a făcut 
dreptate. De fapt, e un rezultat grozav, oricum ai privi lucrurile. 
Annie Ward s-a confruntat cu ucigașul ei, Fairfax a fost pedepsit, 
Barnes a reușit să acopere toată povestea... Și, din moment ce 
Barnes ne-a cerut să trecem sub tăcere adevărata natură a 
cazului, a trebuit să mă lase să prezint toate celelalte detalii 
siropoase în interviul din Times. Ceea ce înseamnă că ni s-a 
făcut și publicitate gratis. Bingo. Toată lumea e fericită. 

— În afară de Fairfax, spuse George. 

— Ah, da. În afară de el. 

— Mă întreb ce altceva mai ascunde DCCAP, am spus. Aţi 
văzut ce repede s-au mobilizat să îndepărteze toate obiectele 
din conac? De parcă ar fi fost mai interesaţi de armura și 
coifurile lui Fairfax decât de crimele lui. Acel coif era atât de 
bizar... Mi-ar fi plăcut să-l cercetez mai îndeaproape. 

— Păcat, zâmbi amar Lockwood. Acum e deja în beciurile de 
la Scotland Yard, adânc sub pământ. Nu vei mai vedea acele 
lucruri niciodată. 

— În cazul ăsta, bine că am furat ochelarii, spuse George, 
scoțând la iveală ochelarii groși pe care îi ţinea atârnaţi de 
spătarul scaunului. Nu fac nimic, din câte îmi pot da seama, sunt 
doar puţin înceţoșaţi. Mă dor ochii de la ei... E un simbol straniu 
pe ei - aici. Ce crezi că e asta, Lucy? 

George îmi întinse ochelarii. Erau mai grei decât m-aș fi 
așteptat și foarte reci. M-am uitat îndeaproape și am reușit să 
deslușesc o mică imagine pe marginea interioară a lentilei din 
stânga... 


— Seamănă puţin cu un fel de harpă, am spus. Una din aceea 
grecească, cu lemnul curbat. Poţi vedea și coardele, uită-te. Trei 
coarde... 

— Da. Ei bine, nu e sigla fabricii lui Fairfax, atâta lucru e sigur. 

George aruncă ochelarii pe masă, printre jeleuri. 

— Presupun că n-avem decât să experimentăm în continuare. 

— Așa să faci, George, spuse Lockwood, apoi toţi trei ne 
ridicarăm din nou paharele. 

— Berea de ghimbir e pe terminate, spuse George. Și avem 
nevoie de gogoși. O altă misiune serioasă de care mă pot ocupa 
chiar eu. 

George sări în picioare, deschise ușile beciului și dispăru 
înăuntru. 

Eu și Lockwood rămăsesem faţă în faţă. Ochii noștri se 
întâlniră. Amândoi zâmbeam. Ne-am uitat repede în altă parte. 
Brusc, lucrurile erau ceva mai stranii ca de obicei, de parcă am 
fi fost din nou la început. 

— Uite ce e, Lucy, spuse Lockwood. Voiam să te întreb ceva. 

— Sigur. Intreabă-mă. 

— Când eram în bibliotecă și Grebe voia să te împuște... Ţi-ai 
scos colierul și ai eliberat intenţionat fantoma, nu-i așa? 

— Desigur. 

— Ceea ce ne-a salvat vieţile, deci e limpede că a fost o 
decizie grozavă. Bravo, din nou. Dar mă întrebam doar... 

Lockwood privi sendvișurile o clipă. 

— De unde ai știut că nu ne va ataca și pe noi? 

— Nu am știut. Dar din moment ce Fairfax avea de gând să ne 
ucidă, am considerat că merită riscul. 

— In regulă... deci a fost un risc. 

Lockwood ezită. 

— Deci, fantoma fetei n-a vorbit cu tine? 

— Nu. 

— Nu ţi-a spus să scoţi medalionul dinăuntrul sticlei? 

— Nu. 

— Nu ţi-a spus să iei medalionul de lângă trupul ei, în noaptea 
aceea cu incendiul? 

— Nu! 

l-am aruncat zâmbetul meu misterios, copyright L. Carlyle. 

— Lockwood... mă acuzi cumva că aș fi posedată de acea 
fantomă? 


259 


— Chiar deloc. Doar că uneori nu te înţeleg. În bibliotecă, 
atunci când i-ai arătat medalionul, nu păreai deloc speriată. 

Am oftat; la asta mă gândeam și eu, încă de când se 
întâmplase. 

— Ştii, am spus, dacă e să fiu sinceră, nu mi-a fost greu să 
ghicesc că fantoma se va concentra asupra lui Fairfax; cred că 
toți am fi prezis asta. Dar ai dreptate. Eram foarte sigură că nu 
ne va ataca din nou. Deși nu mi-a spus asta. l-am simţit cumva 
intenţiile. E un lucru pe care Talentul meu mă lasă să-l fac 
uneori. Nu citesc doar sentimentele din trecut, ci și, pe undeva, 
la ce se gândește spiritul acum. 

Lockwood se încruntă. 

— Am observat deja o dată sau de două ori că pari să știi 
lucruri subtile despre Vizitatorii cu care ne luptăm, spuse el. 
Cum a fost și cu fantoma din sălcii de săptămâna trecută. Ai 
spus că jelea pe cineva drag... Dar poate l-ai auzit spunând 
asta? 

— Nu, n-a vorbit deloc. Doar am simţit asta. Se poate să mă fi 
înșelat. E greu de știut când să cred ceea ce simt și când nu. 

Am cules o trufă de ciocolată, m-am jucat puţin cu ea, apoi 
am pus-o la loc; brusc, luasem o decizie. 

— Adevărul e, Lockwood, am spus, că nu am dreptate 
întotdeauna. Am făcut greșeli grave până acum. Nu ţi-am spus 
niciodată de ultimul meu caz înainte de a veni la Londra. Am 
simţit că era vorba despre o fantomă rea, dar nu am avut 
încredere în intuiţia mea și nici supervizorul meu nu m-a 
ascultat. Ei bine, era un Schimbător și ne-a prostit pe toți. 
Aproape că mi-am dat seama de asta. Dacă mi-aș fi urmat 
instinctele, am fi scăpat cu toţii la timp... 

Țintuiam faţa de masă cu privirea. 

— Dar nu am făcut nimic. Au murit oameni din cauza asta. 

— Mie mi se pare că a fost vina supervizorului tău, nu a ta, 
spuse Lockwood. Ascultă-mă, Luce. Ţi-ai urmat perfect 
instinctele la Combe Carey și datorită ţie am scăpat cu toții. 

Lockwood îmi zâmbi. 

— Am încrede în Talentul tău și în judecata ta, și sunt foarte 
mândru că te am în echipa mea. În regulă? Așa că nu te mai 
gândi la trecut! Trecutul e al fantomelor. Cu toţii am făcut 
lucruri pe care le regretăm. Contează ce avem înainte - nu-i așa, 
George? 


260 


George tocmai deschisese ușa cu piciorul. Ducea în braţe o 
ladă cu sticle de bere de ghimbir. 

— Toată lumea e fericită? spuse el. De ce nu mâncaţi? Avem o 
grămadă de mâncare... Ah, fir-ar. Am uitat gogoșile. 

M-am ridicat grăbită. 

— Lasă, am spus. Mă duc eu să le aduc. 

e 

În beci era răcoare, acesta fiind și motivul pentru care 
lăsasem mâncarea acolo. După căldura din bucătărie, frigul de 
aici mă făcea să tremur puţin. Faţa mea îmbujorată începuse să 
mă usture. Am coborât scările din fier, ascultând vocile celorlalţi 
deasupra. 

Era bine că avusesem acea discuţie cu Lockwood, dar 
avusesem nevoie de un pretext pentru a mă îndepărta de el. 
Nu-mi era ușor să vorbesc despre trecut și cu atât mai puţin de 
legătura cu fantoma. Nu-l minţisem. Fata nu-mi dăduse 
instrucţiuni - cel puţin nu în mod conștient. Comunicam 
inconștient cu ea? Să fiu sinceră, era greu de știut. Dar în acea 
seară nu mă deranja asta. Era o seară în care ne relaxam și ne 
simţeam bine. 

Gogoșile erau în depozitul securizat, care era cel mai răcoros 
loc dintre toate. Pusesem tava pe un raft, chiar înăuntru. Era 
ușor de ajuns acolo; am mers fără să mă mai obosesc să aprind 
luminile. Imediat ce am intrat, m-am împiedicat de cutia de 
chipsuri cu aromă de cocktail de creveţi pe care George o lăsase 
inspirat, în mijlocul podelei. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut 
peste rafturi, lovind mai întâi cu pumnul ceva dur, aterizând, 
apoi, pe ceva moale. 

Era ușor de ghicit pe ce căzusem. Gogoșile. Ei bine, Lockwood 
avea să le primească pe astea. 

M-am ridicat, mi-am scuturat zahărul de pe fustă și m-am 
întins în întuneric după tavă. 

— Lucy... 

Am îngheţat. Ușa se închisese singură. Nu vedeam decât 
patru bețe de lumină galbenă; în rest, în cameră era întuneric. 

— Lucy... 

O voce slabă, șoptindu-mi direct în ureche, îndepărtată și 
totuși aproape, ca de obicei. 

Nu aveam spada la mine, nici centura. Nu aveam cum să mă 
apăr. Am întins o mână în spate, orbecăind după clanţă. 


261 


— Te-am urmărit... 

Am gasit clanţa și am tras de ea doar puţin, nu mai mult. Nu 
încă. Cele patru bețe de lumină erau gălbui și despicau 
întunericul în fâșii cenușii. În faţa mea, așezată pe raftul de 
deasupra gogoșilor, se vedea o formă cocoșată sub o batistă 
pătată. 

— Da... șopti vocea. Haide... Așa. 

Am întins mâna și am dat la o parte pânza. Plasma din 
borcanul pentru fantome strălucea, palidă și verzuie. Fața oribilă 
apăruse pe de-a-ntregul și se lipise perfect pe craniul de 
dedesubt. Nasul era lung, iar orbitele goale și mari. Gura 
zâmbea malefic; în centrul orbitelor jucau două puncte de 
lumină. 

— Era și timpul, la naiba, spuse fantoma. Strig la tine de nu- 
știu-când. 

Am rămas holbându-mă la ea. 

— Așa, spuse fantoma. Micuţul de mine. Vino mai aproape și 
hai să povestim. 


— Nicio șansă. 
Am cercetat borcanul cu privirea. Era din sticlă argintată, iar 
fantoma era prinsă înăuntru. Il lovisem în cădere, dar nu se 


spărsese. Sticla era întreagă. Atunci, ce se schimbase? 

— Haide, nu fi așa, spuse fantoma, cu o expresie jignită. Eşti 
altfel decât ceilalţi. Știi că ești. 

M-am aplecat mai mult, privind sigiliul de plastic de pe 
capacul borcanului. Da; una dintre bridele galbene care îl ţineau 
se mișcase puţin acolo unde lovisem borcanul. Se răsucise ca un 
robinet, dând la iveală un mic grilaj de fier pe care nu-l mai 
văzusem. 

— Nu ești nesuferită ca Lockwood și nici dezgustătoare 
precum Cubbins, continuă fantoma. Ah, ce lucruri mi-a făcut, 
câte umilinţe! Odată, dacă-ţi vine să crezi, m-a dus în baie... 

M-am întins înspre bridă, răsucind-o. Gura dinăuntrul 
borcanului se mișcă rapid. 

— Nu, așteaptă...! Nu vrei cu adevărat să faci asta. Merită să 
asculți ce am să-ţi spun. Sunt lucruri importante. Cum ar fi ăsta: 
vine moartea. 

Gura zâmbi larg. 

— Poftim. Ce crezi despre asta? 

— La revedere, am spus, așezând brida la locul ei. 


— Nu-i nimic personal! strigă fantoma. Moartea vine după voi 
toți. De ce? Pentru că totul e cu susul în jos. Moartea e în Viaţă 
și Viaţa e în Moarte, iar ceea ce era static înainte e fluid acum. 
Indiferent ce vei încerca, Lucy, nu vei reuși niciodată să întorci 
fluxul... 

Poate că nu, dar măcar puteam închide borcanul. 

Am făcut asta, iar vocea s-a întrerupt imediat. Am privit chipul 
din borcan. Gura continua să se miște; faţa tremura. Ectoplasma 
se învălmășea cu fiecare clipă, de parcă fierbea. 

Nu. În noaptea asta sărbătoream. Nicio fantomă nenorocită 
dintr-un borcan n-avea dreptul să-mi strice plăcerea. 

Am tras batista înapoi peste borcan, am luat tava cu gogoși, 
am deschis ușa și am ieșit din magazie. Am traversat beciul și 
am urcat încet scările spiralate. La jumătatea drumului, l-am 
auzit pe Lockwood râzând în bucătărie. George vorbea. Era în 
mijlocul unei anecdote. 

— ... Şi apoi mi-am dat seama că nu purta nimic! Imaginează- 
ţi asta! Să-ţi petreci eternitatea fără pantaloni! 

Lockwood râse din nou. Chiar râse, adică. Işi dăduse capul pe 
spate, din câte auzeam. 

Dintr-odată, am vrut să fiu acolo, să iau parte la veselia lor. 
Mi-am iuţit pașii. Cu tava de gogoși ușor avariate în mâini, am 
urcat restul scărilor întunecate, îndreptându-mă spre camera 
caldă și luminoasă. 


virtual-project.eu 


263