Jonathan Stroud — [Lockwood si Asociatii] 02 Craniul din biblioteca

JONATHAN STROUD 


JONATHAN STROUD 


Seria: Lockwood și Asociaţii 
Volumul 2 


CRANIUL | 
DIN BIBLIOTECĂ 


Original: Lookwood and Co.: 
The Screaming Staircase (2013) 


Traducere din limba engleză și note de: 


DIANA ȚUȚUIANU 


y 


virtual-project.eu 


2015 


VP - 


| «e Duhurile din Wimbledon 


1. 


— Nu te uita, spuse Lockwood. Sunt două. 

M-am uitat în urmă pe furiș și am văzut că avea dreptate. Nu 
departe de noi, de cealaltă parte a poienii, o a doua fantomă 
răsărise din pământ. La fel ca prima, era o perdea de ceață pală, 
aducând vag a om, care plutea deasupra ierbii ude și 
întunecate. Capul îi era înclinat într-un unghi ciudat, de parcă ar 
fi avut gâtul rupt. 

Am privit-o cu ochii mari, nu pentru că aș fi fost speriată, ci 
mai degrabă iritată. Lucram cu Lockwood și Asociaţii de 
douăsprezece luni ca agent de teren, luptându-mă cu Vizitatori 
spectrali de toate mărimile și formele îngrozitoare. Gâturile 
frânte nu mă mai deranjau nici pe departe la fel de mult ca 
înainte. 

— Ah, minunat, am spus. De unde a mai apărut și ăsta? 

Lockwood își scoase sabia cu un râcâit de arici dezlipiţi. 

— Nu contează. Mă ocup eu de el. Tu concentrează-te pe al 
tău. 

M-am întors înapoi la locul meu. Prima apariţie încă mai 
plutea cam la doi metri și jumătate de capătul lanţului din fier. 
Era alături de noi de vreo cinci minute și devenea din ce în ce 
mai clară. Îi vedeam oasele brațelor și picioarelor, dar și 
zgârciurile dintre ele. Marginile difuze ale formei se 
solidificaseră în petice de haine putrezite: o cămașă albă, largă, 
pantaloni închiși la culoare, făcuți franjuri, care se terminau la 
genunchi. i 

Dinspre fantomă radiau valuri de frig. In ciuda căldurii nopții 
de vară, roua de sub oasele de la picioare care atârnau se 
transformase în tot atâtea ace de gheață. 

— Pare logic, spuse Lockwood peste umăr. Dacă tot spânzuri 
un criminal și-l îngropi la o răscruce, de ce să nu-l spânzuri și pe- 
al doilea? Ar fi trebuit să ne așteptăm la asta. 

— Atunci cum de nu ne-am așteptat la asta? am întrebat. 


VP -3 


— Mai bine întreabă-l pe George. 

Degetele îmi erau transpirate, alunecoase. Am prins mânerul 
spadei mai bine. 

— George? 

— Ce? 

— Cum de n-am știut că vor fi doi? 

Am auzit sunetul ud al unei spade care despica pământul ud. 
O lopată de noroi îmi împroșcă ghetele. Din adâncurile 
pământului, o voce posacă spuse: 

— Eu mă iau după arhive, Lucy, atâta tot. Acolo scrie că aici a 
fost executat și îngropat un singur om. Habar n-am cine e 
celălalt. Cine mai vrea să dea la lopată? 

— Eu nu, spuse Lockwood. Te pricepi la asta, George. Ți se 
potrivește. Cum îţi mai merge cu săpatul? 

— Am obosit, sunt murdar și n-am găsit absolut nimic. În 
afară de asta, sunt bine. 

— N-ai găsit niciun os? 

— Nici măcar un oscior. 

— Sapă mai departe. Sursa trebuie să fie acolo. Acum cauţi 
două cadavre. 

O Sursă e un obiect de care e legată o fantomă. Dacă o 

găsești, nu va trece mult și vei avea sub control și apariţia. 
Problema e că Sursele nu sunt întotdeauna ușor de găsit. 
__ Mâărâind pe sub mustață, George se întoarse din nou la sapă. 
In lumina slabă a felinarelor pe care le așezaserăm lângă bagaje 
arăta ca o cârtiţă uriașă, cu ochelari. Groapa îi ajungea acum 
până la piept, iar mormanul de noroi pe care îl scosese aproape 
că umplea spațiul dintre lanţurile din fier. Piatra uriașă, pătrată, 
acoperită cu mușchi - despre care crezusem că marchează locul 
în care fuseseră îngropaţi condamnaţii - fusese demult dată la o 
parte. 

— Lockwood, am spus dintr-odată, al meu se apropie. 

— Nu te speria. Indepărtează-l cu blândeţe. Mișcări simple, 
așa cum facem acasă cu Joe Plutitorul. Va simți fierul și nu se va 
apropia mai mult. 

— Ești sigur? 

— Ah, da. N-ai de ce să-ţi faci griji. 

Pentru el era ușor de zis. Una e însă să exersezi mișcările de 
spadă pe un manechin pe nume Joe, în biroul tău, într-o după- 
amiază însorită, și alta e să îndepărtezi un Duh în mijlocul unei 


VP - 4 


păduri bântuite. Mi-am fluturat spada cu jumătate de inimă. 
Fantoma se apropia încet dar sigur. 

Acum se vedea cu totul. Părul lung și negru îi flutura în jurul 
craniului. În orbita din stânga se vedeau rămășițele unui ochi, 
dar cealaltă orbită era goală. Fâșii de piele putrezită atârnau de 
cioburile de oase din obraji, iar falca de jos atârna într-un unghi 
straniu deasupra claviculei. Corpul era rigid, cu brațele drepte 
de parcă ar fi fost lipite de coaste. O aură palidă de nelumină 
înconjura apariţia; din când în când, silueta tremura, de parcă 
încă mai atârna în ștreang și era aruncată de colo-colo de vânt 
și ploaie. 

— Se apropie de barieră, am spus. 

— Și a mea. 

— E cu adevărat oribilă. 

— Ei bine, a mea și-a pierdut amândouă mâinile. De asta ce 
zici? 

Lockwood părea relaxat, dar asta nu era ceva nou. Lockwood 
părea întotdeauna relaxat. Sau aproape mereu: atunci când am 
deschis mormântul  domnișoarei Barrett, s-a fâstăcit cu 
siguranţă, deși probabil că a fost din cauza zgărieturilor de pe 
haina lui cea nouă. L-am privit rapid cu coada ochiului. Stătea cu 
spada pregătită: înalt, slăbuţ, la fel de nonșalant ca întotdeauna, 
urmărind apropierea celui de-al doilea Vizitator. Felinarul îi 
lumina faţa slabă și palidă, conturul elegant al nasului și șuviţele 
de păr ciufulit. Zâmbea puţin, pe jumătate; era un zâmbet pe 
care și-l păstra pentru momentele de pericol, un zâmbet care 
spunea că este stăpân pe situaţie. Haina lui flutura ușor în briza 
nopţii. Ca de obicei, simpla lui prezență îmi dădea încredere. 
Strângând mânerul spadei, m-am întors să-mi privesc fantoma. 

Stafia mea era chiar lângă lanţuri. Fără niciun sunet, rapidă ca 
un gând, se repezise înspre noi în clipa în care mă uitasem în 
altă parte. 

Mi-am ridicat spada. 

Gura Duhului se deschise, iar orbitele i se aprinseră cu o 
flacără verzuie. Cu o viteză îngrozitoare, apariţia se aruncă în 
față. Am ţipat și am sărit înapoi. Fantoma se lovi de barieră, 
oprindu-se la câţiva centimetri de faţa mea. O bubuitură, câteva 
picături de ectoplasmă. Scânteile aterizară pe iarba mânjită de 
noroi din afara cercului. Acum, figura cea palidă era la aproape 
patru metri distanță, tremurând și scoțând aburi. 


VP-5 


— Ai grijă, Lucy, spuse George. Tocmai m-ai călcat pe cap. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lockwood pe un ton dur, 
neliniștit. Ce s-a întâmplat acolo? 

— Sunt bine, am spus. Duhul m-a atacat, dar fierul l-a ţinut 
departe. Data viitoare voi folosi o torță. 

— Nu risipi o torţă, nu încă. Spada și lanţurile sunt mai mult 
decât suficiente deocamdată. George - dă-ne o veste bună. 
Trebuie să fi găsit ceva după atâta timp. 

Drept răspuns, lopata zbură într-o parte. O siluetă acoperită 
de noroi ieși cu greu din groapă. 

— N-are rost, spuse George. Nu suntem unde trebuie. Sap de 
ore în șir. Nici urmă de cadavre. Am greșit cumva. 

— Nu, am spus. Cu siguranţă acesta e locul. Am auzit vocea 
chiar aici. 

— Scuze, Luce. Nu-i nimeni îngropat acolo. 

— Ei bine, cine e de vină? Tu ești cel care a spus că va fi 
cineva aici! 

George își frecă ochelarii de ultimul petec curat de pe tricoul 
lui, apoi începu să-mi studieze nonșalant fantoma. 

— Aah, a ta arată bine, spuse el. Ce-are frumușica la ochi? 

— E un bărbat, m-am răstit. Pe vremuri se purta părul lung, 
după cum știe toată lumea. Și nu schimba subiectul! 
Documentarea ta ne-a adus aici! 

— Documentarea mea și Talentul tău, spuse laconic George. 
Nu eu am auzit vocea. Ce-ar fi să faci acum liniște și să ne lași 
să hotărâm ce facem mai departe? 

OK, poate fusesem un pic prea obraznică, dar un cadavru în 
putrefacție tocmai sărise la mine, așa că aveam dreptul să fiu 
furioasă. Și aveam dreptate, apropo: George chiar promisese că 
vom găsi un cadavru aici. Găsise un document care spunea că 
un ucigaș și hoţ de oi, pe nume John Mallory, fusese spânzurat la 
bâlciul Goose din Wimbledon în 1744. Execuţia lui Mallory 
fusese sărbătorită într-un pamflet răspândit la acea vreme. 
Fusese adus cu un cărucior până lângă răspântia de la 
Earlsfield, apoi executat pe o spânzurătoare înaltă de zece 
metri. Apoi fusese lăsat „în seama ciorilor și a păsărilor de 
pradă” înainte ca rămășițele lui însângerate să fie îngropate 
lângă acel loc. Toate acestea se potriveau de minune cu 
bântuiala pe care o întâlnisem la faţa locului, în care un Duh 
apărut pe neașteptate pătase reputaţia unui loc de joacă pentru 


VP-6 


copii din apropiere. Fantoma fusese văzută lângă un pâlc de 
copaci golași; când descoperisem că pădurea în cauză fusese 
cunoscută la un moment dat sub numele de „Fundătura lui 
Mallory”, crezusem că eram pe calea cea bună. Tot ce aveam de 
făcut era să descoperim locul exact al mormântului. 

Atmosfera din pădure fusese una neobișnuit de neplăcută în 
acea noapte. Copacii - majoritatea stejari și mesteceni - erau 
schimonosiți, cu scoarţa cojită și trunchiurile sufocate de mușchi 
gri-verzui. Niciunul dintre ei nu avea o formă normală. Cu toţii 
ne folosiserăm de Talentul propriu - un simț paranormal prin 
care puteam percepe lucruri fantomatice. Eu auzeam șoapte 
stranii și scârțâit de scânduri atât de aproape, încât mă făceau 
să tresar, dar nici Lockwood, nici George nu auzeau absolut 
nimic. Lockwood, a cărui Viziune era cea mai bună, spunea că 
văzuse silueta cuiva departe, printre copaci, însă când se 
întorcea să privească spre ea, forma dispărea. 

În mijlocul pădurii am găsit un spaţiu micuţ, deschis, unde nu 
crescuse niciun copac. Aici am auzit cel mai tare șoaptele. 
Plimbându-mă atentă prin iarba înaltă și umedă pe urmele lor, 
am descoperit o piatră acoperită cu mușchi, pe jumătate 
îngropată în mijlocul poienii. Deasupra pietrei era mai frig decât 
în restul poienii, iar peste ea erau ţesute pânze de păianjen. Toţi 
trei avuseserăm aceeași senzaţie de groază stranie; de câteva 
ori auzisem și voci stranii, fără trup. 

Toate se potriveau. Bănuiam că piatra fusese pusă deasupra 
locului unde era îngropat Mallory, așa că ne înconjuraserăm cu 
lanţuri din fier și ne puseserăm pe treabă, așteptându-ne să 
rezolvăm cazul în jumătate de oră. 

Două ore mai târziu, scorul era după cum urmează: două 
fantome, niciun oscior. 

Lucrurile nu se desfășuraseră conform planului. 

— Trebuie să ne liniștim cu toţii, spuse Lockwood, întrerupând 
un mic interludiu în care eu și George ne uitam urât unul la altul. 
Am greșit undeva și n-are rost să mai continuăm. Ne vom 
strânge bagajele și vom încerca din nou altă dată. Tot ce mai 
avem de făcut e să le venim de hac Duhurilor. Ce-ar fi bine să 
folosim? Torte? 

Lockwood se apropie de noi, supraveghind în continuare cea 
de-a doua fantomă, care se apropiase și ea de cercul nostru. La 
fel ca a mea, și asta se deghizase în cadavru putrezit, îmbrăcat 


VP - 7 


însă într-un frac lung și pantaloni într-o nuanţă ţipătoare de 
vișiniu. O parte din craniu părea să i se fi desprins, iar oasele 
braţelor îi ieșeau dintre faldurile manșetelor dantelate. După 
cum spusese și Lockwood, nu avea mâini. 

— Torţele sunt cele mai bune, am spus. Nu poți folosi bombe 
cu sare pentru fantome de Tip IlI. 

— Ar fi păcat să risipim două torţe cu magneziu dacă nici 
măcar n-am găsit Sursa, spuse George. Știi cât de mult costă. 

— Le-am putea îndepărta cu săbiile, spuse Lockwood. 

— E riscant cu două Duhuri. 

— În cazul ăsta, putem arunca în ele cu niște bucăţi de fier. 

— Eu rămân la ideea mea cu torțele. 

În tot acest timp, duhul fără mâini venea tot mai aproape de 
lanţurile din fier, cu jumătatea lui de cap înclinată curios, de 
parcă ne-ar fi ascultat conversaţia. Acum se împingea ușor în 
barieră. O fântână de nelumină izvori spre cer; particule de 
plasmă începură să sfârâie și să picure pe iarbă. Toţi trei ne-am 
îndepărtat cu o jumătate de pas. 

În apropiere, fantoma mea începuse și ea să vină spre noi. 
Asta-i treaba cu Duhurile: sunt înfometate, malefice, și nu știu 
niciodată când să se dea bătute. 

— Haide, Luce, oftă Lockwood. Folosim torţele. Tu ocupă-te de 
a ta, eu mă ocup de a mea, și cu asta basta. 

— Așa mai merge, am încuviințat posacă. 

Focul Grecesc folosit în aer liber îţi dă de fiecare dată o 
satisfacţie aparte. Poţi arunca orice în aer fără să te preocupe 
consecinţele. Și, din moment ce Duhurile sunt un tip atât de 
dezgustător de Vizitator (deși Scheleţii și Cei-fără-oase vin tare 
din urmă), plăcerea de a le arunca în aer e cu atât mai mare. 
Am scos o canistră din metal de la centură și am aruncat-o cu 
putere pe pământ, sub fantoma mea. Sigiliul din sticlă se 
sparse; explozia de fier, sare și magneziu lumină coroanele 
copacilor din jur preţ de o clipă albă, fierbinte - apoi noaptea își 
reintră în drepturi. Duhul dispăruse, iar în locul lui rămăseseră 
norișori de fum, ca niște flori stranii care se ofileau cu fiecare 
clipă, mistuindu-se în întunericul poienii. În iarbă, ici și colo se 
vedeau flăcări de magneziu. 

— Fain, spuse Lockwood, scoțându-și și el o torţă de la 
centură. Cu asta am terminat, a mai rămas... Ce e, George? 


VP-s 


Abia atunci am observat că George rămăsese cu gura 
căscată, arătând de-a dreptul grotesc, cu o expresie pierdută. 
Nu era ceva neobișnuit în sine și, în mod normal, nu m-ar fi 
deranjat. Ochii lui erau mari și bulbucaţi, de parcă cineva îi 
împingea dinăuntru, dar nici asta nu era foarte straniu. Ceea ce 
mă îngrijora cu adevărat era felul în care mâna lui se ridicase, 
cu un deget grăsuț aţintit spre pădure, tremurând. 

Și eu, și Lockwood ne-am uitat în direcţia în care arăta 
degetul - și atunci am văzut-o. 

Departe, în întuneric, printre trunchiurile și crengile încâlcite, 
plutea o lumină spectrală. În centrul ei atârna o siluetă rigidă, de 
formă umană. Gâtul ei era frânt; capul îi atârna într-o parte. Se 
mișca neabătută printre copaci spre noi. 

— Imposibil, am spus. Tocmai am aruncat-o în aer. Nu se 
poate să se fi reîntrupat deja. 

— Probabil că exact asta a făcut, spuse Lockwood. Serios, 
câte Duhuri de spânzurătoare pot fi în același loc? 

George scoase un sunet incoerent. Degetul lui se roti; arăta 
spre alt petec de pădure. Inima mi se zbătu în piept. Simţeam 
un gol în stomac. O altă lumină palidă, verzuie se mișca acolo, 
iar în urma ei, aproape invizibilă, o alta, dincolo de ele... 

— Cinci, spuse Lockwood, încă cinci Duhuri. 

— Șase, spuse George. Mai e una mică acolo. 

Am înghiţit în sec. 

— De unde vin? 

— Suntem blocaţi, spuse calm Lockwood. Ce e în spate? 

Stăteam chiar lângă mormanul de pământ al lui George. M- 
am cățărat până sus și am început să mă răsucesc la trei sute 
șaizeci de grade, neliniștită. 

Din locul în care mă aflam puteam vedea petecul de lumină 
aruncat de felinarele legate cu lanțul nostru din fier. Dincolo de 
zalele argintii, fantomele care mai rămăseseră încercau încă să 
treacă prin barieră, lovindu-se de ea ca o pisică de plasa unui 
cotet. În jurul nostru se întindea întunericul nopţii, neted și 
negru și infinit sub lumina stelelor, iar prin pădurea răsfirată se 
mișcau pâlcuri de forme tăcute. Șase, nouă, douăsprezece, mai 
multe... toate erau făcute din cârpe și oase și străluceau de 
nelumină, și toate se îndreptau spre noi. 

— Vin din toate direcțiile, am spus. Se apropie. 

Urmă o tăcere scurtă. 


VP-9 


— Mai are cineva ceai în termos? întrebă George. Mi s-a cam 
uscat gura. 


2. 


De obicei nu intrăm în panică într-o situaţie ca asta. Face 
parte din antrenamentul nostru. Suntem detectivi 
parapsihologici și, trebuie s-o spun, e nevoie de mai mult de 
cincisprezece Vizitatori ca să ne sperie. 

Și totuși, unele lucruri sunt îngrijorătoare chiar și pentru noi. 

— Un singur om, George! am spus, alunecând pe mormanul 
de noroi și sărind peste piatra acoperită cu mușchi. Ai spus că 
un singur om e îngropat aici! Cineva pe nume Mallory. Ai de 
gând să-mi arăţi care e? Sau ţi-e greu să-l găsești în mulţime? 

George, care tocmai își verifica instrumentele de la centură și 
își strângea cataramele, se încruntă spre mine. 

— M-am luat după arhive! Nu poţi da vina pe mine. 

— Pot să încerc. 

— Nimeni, spuse Lockwood, nu dă vina pe nimeni. 

Până acum stătuse foarte liniștit, cu ochii mijiţi, privind în jur. 
Ajunsese în sfârșit la o hotărâre, așa că trecu la acțiune. 

— Planul F, spuse el. Vom pune în aplicare planul F, chiar 
acum. 

I-am aruncat o privire. 

— Asta e planul care spune să fugim? 

— Dimpotrivă. E planul care spune să ne retragem cu 
demnitate, însă de urgenţă. 

— Te gândești la planul G, Luce, mormăi George. Sunt 
asemănătoare. 

— Ascultaţi-mă, spuse Lockwood. Nu putem sta în cercul 
nostru toată noaptea - în plus, s-ar putea să nu reziste. Cei mai 
puţini Vizitatori sunt spre est: nu văd decât doi acolo. Deci, într- 
acolo vom merge. Vom alerga cu toată viteza până la acel ulm 
înalt, apoi vom ieși din pădure și vom traversa islazul. Dacă 
suntem rapizi, nu vor reuși să ne prindă din urmă. Eu și George 
avem încă torțele cu magneziu; dacă se apropie, le folosim. 
Sună bine? 


VP - 10 


Nu suna chiar grozav, dar era cu siguranţă un plan mai bun 
decât orice alternativă la care mă puteam gândi. Mi-am desprins 
o bombă cu sare de la centură. George își pregăti torta. 
Așteptam semnalul. 

Fantoma fără mâini plutea spre partea estică a cercului. Își 
pierduse mult din ectoplasmă în încercarea de a trece de cercul 
din fier și arăta chiar mai jerpelită și mai jalnică decât înainte. 
Oare de ce arătau Duhurile atât de oribil? De ce nu se 
manifestau ca bărbaţii și femeile care fuseseră în viaţă? Există 
multe teorii, dar, la fel ca multe alte aspecte ale epidemiei de 
fantome care ne bântuiau în ultima vreme, nimeni nu știa 
răspunsul. De-asta era numită „Problema”. 

— OK, spuse Lockwood, apoi ieși din cerc. 

Mi-am aruncat bomba cu sare înspre fantomă. 

Bomba explodă, aruncând sare în toate părțile. Din locurile în 
care sarea atinse ectoplasma izbucniră flăcări de culoarea 
smaraldului. Duhul începu să se vălurească, ca o reflecţie într-o 
baltă de apă. Şiroaie de lumină palidă începură să se scurgă, 
depărtându-se de sare, dincolo de cerc, strângându-se undeva 
la distanță pentru a-și recăpăta forma iniţială. 

N-am stat să ne holbăm la Duh. Picioarele noastre tropăiau 
deja pe solul negru, neregulat. Alergam. 

larba udă îmi biciuia picioarele, iar spada mi se clătina în 
mână. Formele palide ale Duhurilor se vedeau printre copaci; își 
schimbaseră direcția, iar acum ne urmareau. Două dintre cele 
mai apropiate ieșiră la iveală, legănându-și capetele pe gâturile 
lor frânte, holbându-se spre cer. 

Se mișcau repede, însă noi ne mișcam și mai repede. Aproape 
ajunseserăm la celălalt capăt al pajiștii. Ulmul era chiar în faţa 
noastră. Lockwood, ale cărui picioare erau cele mai lungi, ne-o 
luase puţin înainte. Apoi veneam eu, cu George pe urme. În 
câteva secunde urma să ajungem în partea întunecată a pădurii, 
unde nu se mișca nicio fantomă. 

Totul urma să fie bine. 

M-am împiedicat de ceva și am căzut cu o bufnitură. Am 
simţit iarba strivită pe obraji, roua înghețată pe piele. Ceva mi-a 
lovit piciorul, apoi George a căzut peste mine, aterizând cu o 
înjurătură și rostogolindu-se mai departe. 


VP - 11 


Mi-am ridicat privirea. Lockwood, care ajunsese deja la copac, 
se întorcea. Abia acum își dăduse seama că nu eram alături de 
el. Scoase un strigăt de avertizare și începu să alerge spre noi. 

Am simţit un val de aer rece și am privit într-o parte, 
descoperind un Duh. 

Era cel puţin original. Nu avea craniu, orbite goale sau cioturi 
de oase. Arăta ca un cadavru încă dinainte de a putrezi. Fața îi 
era întreagă, iar ochii sticloși, mari și strălucitori. Pielea avea un 
lustru alb, mat, ca peștii îngrămădiţi pe tarabele din piața de la 
Covent Garden. Apariţia era de o claritate uimitoare. Puteam 
distinge până și cea mai fină fibră a sforii aflate în jurul gâtului 
ei, picăturile de umezeală de pe dinţii albi, strălucitori... 

lar eu eram încă pe burtă. Nu-mi puteam ridica spada și nici 
nu puteam ajunge la centură. 

Vizitatorul se  aplecă spre mine, întinzându-și mâna 
fantomatică... 

Apoi dispăru. O lumină orbitoare izbucni deasupra mea. O 
ploaie de sare, cenușă și fier aprins începu să cadă, arzându-mi 
hainele și faţa. 

M-am ridicat abia după ce flacăra se stinsese. 

— Mulţumesc, George, am spus. 

— N-am fost eu, spuse George, ridicându-se și el. Uite. 

Pădurea și poiana erau pline de lumini mișcătoare, raze 
înguste provenite de la torţe albe cu magneziu, făcute pentru a 
despica fantomele și spectrele. Siluete grăbite alergau printre 
buruieni, solide, întunecate și gălăgioase. Frunzele și crenguțele 
trosneau sub cizme, iar crengile mai groase erau rupte în grabă. 
Cineva dădea ordine în șoaptă; ceilalți răspundeau cu voci 
ascuțite, alerte și vigilente. Atacul Duhurilor fusese oprit. Se 
risipeau în toate direcțiile acum, părând confuze. Printre copaci 
izbucniră explozii de Foc Grecesc și de bombe cu sare. Cuiburile 
de siluete explodau cu fulgerări scurte, care îmi ardeau retina. 
Unul după altul, Duhurile erau distruse rapid și eficient. 

Lockwood ajunsese la noi; acum, la fel ca mine și ca George, 
se oprise șocat văzând că fuseserăm interceptaţi pe 
neașteptate. Sub ochii noștri, siluetele întunecate ieșiră în 
poiană, pornind în marş spre noi, prin iarbă. În lumina torțelor și 
a exploziilor, spadele și jachetele lor răspândeau o lumină 
argintie, perfectă, neprihănită. 

— Agenti de la Fittes, am spus. 


VP - 12 


— Ah, grozav, gemu George. Cred că aș fi preferat mai 
degrabă Duhurile. 

Era mai rău decât ne aşteptam. Nu erau doar niște agenți 
oarecare de la Fittes. Era echipa lui Kipps. 

Nu ne-am dat seama de asta imediat, fiindcă, preţ de zece 
secunde, nou-veniţii au ținut morțiș să își ţină torțele aţintite 
spre feţele noastre, așa că n-am văzut nimic, într-un final, și-au 
coborât razele și, dintr-o combinaţie de chicoteli sălbatice și 
mirosuri neplăcute, ne-am dat seama cu cine aveam de-a face. 

— Tony Lockwood, se auzi o voce amuzată, împreună cu 
George Cubbins și... aâă... Julie, cumva? Scuze, n-am reușit să ţin 
minte numele fetei. Ce Dumnezeu faceţi aici? 

Cineva își aprinse felinarul, a cărui lumină era mai slabă decât 
cea a torțelor de magneziu, dând la iveală chipurile celor 
prezenţi. Trei agenţi stăteau lângă noi. Alţi agenţi în haine gri se 
plimbau prin poiană, risipind sare și fier. Printre copaci se vedea 
încă un fum argintiu. 

— Arătaţi interesant, spuse Quill Kipps. 

V-am mai vorbit despre Kipps până acum? E un căpitan de 
echipă la Agenţia Fittes, divizia din Londra. Fittes, desigur, este 
cea mai veche și cea mai prestigioasă agenţie de investigaţii 
parapsihologice din ţară. Are mai mult de trei sute de agenţi 
care lucrează într-o clădire uriașă aflată în zona Strand. 
Majoritatea agenţilor au sub șaisprezece ani, iar unii abia dacă 
au împlinit opt. Sunt grupaţi în echipe, fiecare condusă de un 
supraveghetor adult. Quill Kipps e unul dintre ei. 

Dacă aș fi diplomată, aș spune așa: Kipps era un bărbat 
slăbuț, de douăzeci și ceva de ani, cu păr roșcat, tuns scurt, și 
faţa îngustă și pistruiată. Dacă ar fi să fiu ne-diplomată (dar mai 
precisă), aș adăuga că era scund cât o halbă, cu nasul borcănat 
și roșcovan ca un morcov, bădăran până-n măduva oaselor și 
înfumurat peste măsură. Un rânjet cu două picioare. Un bufon 
malefic. E prea bătrân pentru a fi de folos contra fantomelor, dar 
asta nu-l oprește să poarte cea mai sclipitoare spadă care a 
existat vreodată, îngreunată cu pietre din sticlă lipite până în 
vârf. 

Deci, unde rămăsesem? Kipps. Urăște agenţia Lockwood și 
Asociaţii din toată inima. 

— Arătaţi de-a dreptul interesant, spuse din nou Kipps. 
Sunteţi chiar mai jerpeliți decât de obicei. 


VP - 13 


Mi-am dat seama că toţi trei fuseserăm prinși în explozia 
torței. Hainele lui Lockwood fuseseră pârlite în faţă, iar sarea 
aprinsă îi lăsase urme adânci pe obraji. Cu fiecare mișcare, 
haina și pantalonii mei risipeau norișori de praf negru. Aveam 
părul ciufulit și simțeam un miros slab de piele pârlită venind 
dinspre cizmele mele. 

George era și el acoperit de cenușă, dar altfel nu părea prea 
afectat - probabil din cauză că era acoperit cu noroi din cap 
până-n picioare. 

Lockwood spuse pe un ton nonșalant, curățându-și cenușa de 
pe butonii de la cămașă: 

— Mersi pentru ajutor, Kipps. Aveam o mică problemă, dar 
situaţia era sub control. Oricum - Lockwood respiră adânc - 
torţa ne-a fost de folos. 

Kipps zâmbi. 

— Nu-i nimic. N-am văzut decât trei civili amărâţi care fugeau 
de fantome. Kat s-a gândit să arunce mai întâi torţa și abia apoi 
să vă întrebe de sănătate. N-am fi ghicit niciodată că voi erați 
idioţii. 

— Ne-au dat complet peste cap operaţiunea, spuse fata de 
lângă el, fără să zâmbească. N-am cum să mai aud ceva aici. 
Sunt prea multe interferenţe parapsihologice. 

— Ei bine, e clar că suntem aproape de Sursă, spuse Kipps. Ar 
trebui să fie ușor de găsit. Poate echipa lui Lockwood ne poate 
ajuta. 

— Mă îndoiesc, spuse fata, ridicând din umeri. 

Kat Godwin, mâna dreaptă a lui Kipps, era o Ascultătoare, ca 
și mine, dar asemănările dintre noi se opreau aici. Era blondă, 
slabă și cu buze mari, trei motive pentru care mi-ar fi displăcut 
chiar dacă ar fi fost o fetiță dulce care și-ar fi petrecut timpul 
liber îngrijind arici bolnavi. De fapt, era ambițioasă peste 
măsură și își păstra calmul în orice situaţie. Avea mai puţin simţ 
al umorului decât o ţestoasă de apă dulce. Glumele o enervau, 
de parcă ar fi simţit că se petrece în jurul ei un lucru pe care ea 
nu-l putea înțelege. Arăta bine, deși bărbia ei era puţin prea 
ascuțită. Dacă ar fi căzut de mai multe ori pe un petec de 
pământ moale, ai fi putut semăna o recoltă întreagă de fasole în 
găurile pe care le-ar fi lăsat bărbia ei. Părul îi era tuns scurt la 
spate, dar în faţă îi atârna peste frunte ca o coadă de cal. 
Jacheta ei gri de la Fittes era mereu curată, la fel fusta și 


VP - 14 


ciorapii, lucru care mă făcea să mă îndoiesc că fusese vreodată 
nevoită să se cațere printr-un horn pentru a scăpa de un 
Spectru, sau că se luptase cu un Poltergeist în canalele de la 
Bridewell (cu adevărat Cea Mai Nasoală Slujbă Dintotdeauna), 
așa cum făcusem eu. Din câte se părea, întotdeauna mă 
întâlneam cu ea după un astfel de moment, lucru care mă 
scotea din sărite. Ca și acum. 

— Ce vânaţi în seara asta? întrebă Lockwood. 

Spre deosebire de George și de mine, amândoi tăcuţi și 
posaci, Lockwood făcea tot posibilul să fie politicos. 

— Căutăm Sursa bântuielii în masă de aici, spuse Kipps, 
arătând spre copacul lângă care ultimul Vizitator tocmai se 
evapora într-o explozie de lumină verzuie. E o operaţiune 
majoră. 

Lockwood privi șirurile de agenţi-copii care se foiau prin iarba 
din poiană. Aveau puști cu sare, catapulte manuale și 
aruncătoare de torţe de magneziu. Ucenicii purtau plase de 
argint, legate pe spate; alţii târau torţe-arc portabile și cutiuţe 
din tablă pentru ceai, sau împingeau cărucioare cu sigilii din 
argint. 

— Văd, spuse el. Eşti sigur că aveți destule arme? 

— Spre deosebire de voi, spuse Kipps, știam la ce să ne 
așteptăm. 

Privi peste umăr. 

— Nu știu cum de v-aţi gândit că puteţi scăpa cu viaţă dintr-o 
bântuire în masă cu atât de puţine ustensile. Da, Gladys? 

O fată cu două codițe, de vreo opt ani, se apropiase în fugă. 
Schiţă un salut, apoi spuse: 

— Vă rog, domnule Kipps - am găsit ceva ce pare a fi un 
nexus supranatural, aflat în mijlocul poienii. E un morman de 
pământ și o groapă adâncă... 

— Dă-mi voie să te opresc aici, spuse Lockwood. Acolo lucrăm 
noi. De fapt, toată această poveste este sarcina noastră. 
Primarul din Wimbledon ne-a angajat acum două zile. 

Kipps ridică o sprânceană roșcovană. 

— Îmi pare rău, Tony, dar și noi am primit aceeași sarcină. E o 
competiţie deschisă. Oricine se poate ocupa de ea. Cine găsește 
Sursa primul primește și banii. 

— Ei bine, atunci noi vom fi aceia, spuse George, cu o 
expresie hotărâtă. 


VP -15 


Își curăţase ochelarii, dar restul feţei îi era încă acoperită de 
noroi. Arăta ca un fel de bufniţă. 

— Dacă aţi găsit-o, spuse Kat Godwin, atunci cum de n-aţi 
sigilat-o încă? De ce mai avem de-a face cu fantome care 
aleargă peste tot? 

În ciuda bărbiei și a părului ei, avea dreptate. 

— Am găsit mormântul, spuse Lockwood. Acum săpam după 
oseminte. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Kipps repetă: 

— Mormânt? 

Lockwood ezită. 

— Desigur. Mormântul în care au fost îngropaţi toți criminalii 
executați... 

Lockwood le aruncă o privire. 

Fata cea blondă începu să râdă. Imaginaţi-vă un cal de rasă 
nechezând înfumurat dintr-un pat de paie spre trei măgari care 
trec pe lângă el. Exact așa arăta și ea. 

— Sunteţi niște tântălăi, spuse Kipps. 

— Așa e, pufni Kat Godwin. Chiar așa. 

— Ce vrei să spui? întrebă încordat Lockwood. 

Kipps se șterse la ochi cu un deget. 

— Vreau să spun că poiana nu e locul în care au fost 
îngropaţi,  idioţilor. Aici au fost executați. Aici era 
spânzurătoarea. Staţi puţin... 

Kipps se întoarse și strigă: 

— Hei, Bobby! Vino aici! 

— Da, domnule Kipps! 

O arătare scundă veni alergând dinspre centrul poienii, unde 
supraveghea operaţiunile. 

În sinea mea am scos un geamăt. Bobby Vernon era cel mai 
nou și cel mai enervant dintre toţi agenţii lui Kipps. Nu lucra cu 
el decât de o lună sau două. Vernon era foarte scund și probabil 
foarte tânăr, deși, în același timp, arăta ciudat de bătrân. N-aș fi 
fost surprinsă să aflu că era de fapt un bărbat de cincizeci de 
ani. Chiar și în comparaţie cu comandantul lui, care era 
minuscul, Vernon era și mai mic. Pe lângă Kipps, capul lui abia 
dacă-i ajungea la umeri. Alături de Godwin, abia dacă-i ajungea 
la piept. Nici nu voiam să mă gândesc cum s-ar fi comparat cu 
Lockwood, dar din fericire nu îi văzusem niciodată unul lângă 
celălalt. Purta pantaloni gri din care îi ieșeau două ţurloaie 


VP - 16 


subţiri, ca două beţișoare păroase de bambus. Picioarele lui 
aproape că nu existau. Faţa îi era palidă, iar trăsăturile abia 
dacă i se distingeau sub un vârtej de păr dat cu gel. 

Vernon era inteligent. La fel ca George, era specialist în 
cercetare. În seara asta avea cu el o mapă mică și un pix cu 
lanternă, alături de o hartă cu împrejurimile pe care o studia, 
învelită într-o folie impermeabilă. 

Kipps spuse: 

— Prietenii noștri par să nu știe exact ce-i cu locul ăsta, 
Bobby. Tocmai le povesteam de spânzurătoare. Vrei să le spui 
ce știm? 

Rânjetul lui Vernon era atât de plin de satisfacţie, încât 
colțurile gurii păreau să se îmbrăţișeze de cealaltă parte a 
capului său. 

— Sigur, domnule. Am vizitat biblioteca din Wimbledon, spuse 
el, și m-am interesat de borfașii din trecut. Am descoperit 
povestea unui bărbat pe nume Mallory, care... 

— A fost spânzurat și îngropat pe islaz, se răsti George. Exact. 
Am citit și eu despre asta. 

— Ah, dar aţi vizitat biblioteca Bisericii Sfinţilor din 
Wimbledon? întrebă Vernon. Am descoperit o cronică locală 
interesantă acolo. Din câte se pare, rămășițele lui Mallory au 
fost redescoperite când drumul a fost lărgit la răscruce - în 
1842, dacă ţin bine minte. Au fost scoase de-acolo și 
reîngropate în altă parte. Deci nu oasele sunt obiectul care 
leagă fantoma de acest loc, ci faptul că aici a murit. Același 
lucru se aplică și celorlalte persoane care au fost executate aici. 
Mallory a fost doar primul, înţelegi? În cronică am găsit numele 
a zeci de victime executate de-a lungul anilor, toate spânzurate. 

Vernon își lovi clipboardul și ne zâmbi superior. 

— Cam asta e tot. Arhivele sunt ușor de găsit - dacă te uiţi 
unde trebuie. 

Eu și Lockwood ne-am uitat cu coada ochiului înspre George, 
care nu spunea nimic. 

— Bineînţeles, spânzurătoarea în sine a dispărut demult, 
continuă Vernon. Deci căutăm probabil un soi de stâlp sau piatră 
care marchează locul unde era. E foarte posibil ca asta să fie 
Sursa care controlează toate fantomele pe care le-am văzut mai 
devreme. 


VP - 17 


— Ei bine, Tonny? întrebă Kipps. A văzut vreunul dintre voi o 
piatră? 

— Am găsit una, spuse Lockwood, călcându-și pe inimă. În 
mijlocul poienii. 

Bobby Vernon plesni din limbă. 

— Ah! bine! Stai, nu-mi spune... Pătrată, lăsată pe o parte, cu 
o adâncitură adâncă și lată, cam așa? 

Niciunul dintre noi nu se obosise să studieze piatra acoperită 
de mușchi. 

— Păi... poate. 

— Da! Asta e piatra care arată unde era înfipt stâlpul de la 
spânzurătoare. Cadavrele atârnau deasupra ei până se 
descompuneau cu totul. 

Băiatul clipi spre noi. 

— Să nu-mi spuneţi că aţi deranjat-o! 

— Nu, nu, spuse Lockwood, am lăsat-o la locul ei. 

Unul din agenţii din mijlocul poienii strigă: 

— Am găsit o piatră pătrată! Cu siguranță e o piatră de 
spânzurătoare. Arată de parcă cineva a săpat în jurul ei și a dat- 
o la o parte. 

Lockwood se crispă. Vernon râse complice: 

— Vai de mine. Mi se pare că aţi dezrădăcinat Sursa primară a 
bântuirii și apoi aţi lăsat-o de izbeliște. Nici nu-i de mirare că toți 
acei Vizitatori au început să se întoarcă. E ca și când aţi fi lăsat 
pornit robinetul pentru a umple chiuveta... După o vreme, apa 
dă pe dinafară! Ei bine, eu merg să supraveghez sigilarea 
acestei relicve importante. Mi-a făcut plăcere. 

Vernon porni apoi în pas săltat prin poiană. Cu toţii îl 
urmăream încruntați. 

— Un individ talentat, sublinie Kipps. Pun pariu că v-aţi fi dorit 
să-l recrutați. 

Lockwood clătină din cap: 

— Nu, m-aș fi împiedicat mereu de el sau l-aș fi pierdut printre 
pernele de pe canapea. Ei bine, Quill, din moment ce e clar că 
am găsit Sursa și agenţii tăi o sigilează, e la fel de clar că ar 
trebui să împărţim banii. Propun un șaizeci/patruzeci, în 
favoarea noastră. Vrei să mergem amândoi la primărie mâine- 
dimineaţă pentru a-i sugera asta? 

Kipps și Godwin râseră, nu foarte amuzațţi. Kipps îl bătu pe 
Lockwood pe umăr. 


VP - 18 


— Tony, Tony... Mi-ar plăcea să te ajut, dar știi prea bine că 
doar agenţii care sigilează Sursa primesc banii. Mă tem că 
acestea sunt regulile DCCAP-ului. 

Lockwood se trase înapoi, sprijinindu-și o mână de mânerul 
spadei. 

— Voi luaţi Sursa? 

— Da. 

— Nu vă pot lăsa să faceţi asta. 

— Mă tem că nu aveţi de ales. 

Kipps fluieră; în aceeași clipă, patru agenţi uriași, dintre care 
unul era limpede înrudit cu cine știe ce gorilă, ieșiră din 
întuneric cu spadele trase și se aliniară lângă el. 

Lockwood își îndepărtă încet mâna de la centură; eu și 
George, care fuseserăm la un pas să ne tragem spadele din 
teacă, ne-am oprit. 

— Așa e mai bine, spuse Quill Kipps. Recunoaște, Tony. Nu 
sunteţi o agenţie așa cum se cuvine. Trei agenţi? Abia dacă 
aveţi câteva torţe cu magneziu? Sunteţi vai de capul vostru! Nici 
măcar nu vă puteți permite o uniformă! De fiecare dată când vă 
confruntați cu o agenţie adevărată, ieșiți pe locul doi. Crezi că 
puteţi traversa islazul singuri sau vreţi să v-o trimit pe Gladys să 
vă ţină de mână? 

Lockwood își recăpătase stăpânirea de sine, făcând un efort 
suprem de voinţă. 

— Mulţumesc, dar nu va fi nevoie, spuse el. George, Lucy - 
haideţi. 

Eu pornisem deja, dar George, cu ochii scăpărându-i în 
spatele lentilelor rotunde ale ochelarilor, rămăsese pe loc. 

— George, repetă Lockwood. 

— Da, uite ce face agenţia Fittes, murmură George. Doar 
pentru că sunt o agenţie mai mare și mai puternică, își închipuie 
că pot da la o parte pe oricine le stă în drum. Ei bine, eu m-am 
săturat. Dacă ar fi o înfruntare corectă, i-am face praf. 

— Știu că da, spuse încet Lockwood, dar de data astanu eo 
înfruntare corectă. Hai să mergem. 

Kipps chicoti. 

— Mie mi se pare că strugurii sunt cam acri, Cubbins. E o 
noutate pentru tine. 


VP - 19 


— Mă mir că mă poți auzi din spatele gorilelor tale, Kipps, 
spuse George. Rămâi acolo, în siguranţă. Poate că într-o zi vom 
avea o înfruntare corectă. Atunci vom vedea cine câștigă. 

George se întoarse să plece. 

— Asta se vrea a fi o provocare? strigă Kipps. 

— George, spuse Lockwood, hai să mergem. 

— Nu, nu, Tony... 

Kipps ieși din spatele gorilelor, rânjind. 

— Imi place cum sună! Cubbins a avut și el o idee interesantă 
o dată în viaţă. Un concurs! Voi împotriva unei echipe alese de 
mine! Va fi foarte distractiv! Ce zici, Tony - sau te sperie ideea? 

Incă nu-mi dădusem seama de asta, dar atunci când Kipps 
zâmbea, semăna destul de mult cu Lockwood - o versiune mai 
scundă, mai agresivă și mai înfumurată, o hienă pătată în 
comparaţie cu Lockwood, care era un lup. Lockwood nu mai 
zâmbea acum. Iși îndreptase spatele, cu fața întoarsă spre 
Kipps, cu ochii strălucind. 

— Ah, îmi place ideea destul de mult, spuse el. George are 
dreptate. Intr-o confruntare cinstită, v-am învinge fără nicio 
problemă. Fără nicio constrângere, niciun act dubios; doar un 
test în fiecare dintre disciplinele tipice pentru o agenţie - 
cercetare, Talente, suprimarea fantomelor și îndepărtarea lor. 
Dar care este miza? Ar trebui să fie ceva important la mijloc. 
Ceva care să facă să merite timpul pierdut. 

— Adevărat, încuviinţă Kipps, deși voi n-aveţi nimic din ce mi- 
aș putea dori. 

— Ei bine, eu sunt de acord, spuse Lockwood, netezindu-și 
haina. Ce zici de asta? Dacă mai primim vreodată același caz, 
echipa care îl rezolvă prima câștigă. Cei care pierd vor cumpăra 
un anunț în The Times, recunoscând public că au fost învinși și 
declarând că cealaltă echipă le este net superioară. Ce zici? Ţi s- 
ar părea foarte amuzant, nu-i așa, Kipps? Asta dacă agenţia ta 
ar câștiga. 

Lockwood își ridică o sprânceană spre rivalul său, care nu 
răspunse imediat. 

— Bineînţeles, dacă ţi-e frică... 

— Fricăâ? pufni Kipps. Chiar deloc! S-a făcut. Kat și Julie sunt 
martore. Dacă ne întâlnim din nou, ne vom înfrunta, între timp, 
Tony - încearcă să-ţi ţii echipa în viaţă. 

Apoi se îndepărtă, cu Kat Godwin și ceilalți pe urme. 


VP - 20 


— Ăă... mă cheamă Lucy, am spus. 

Nimeni nu mă mai asculta. Aveau de lucru. Agenţii conduși de 
Bobby Vernon plasau plase din argint peste piatra acoperită de 
mușchi, totul la lumina lanternelor. Alţii trăgeau un cărucior, 
gata să o ducă de-aici. Se auzeau urale, aplauze și râsete ici și 
colo. Încă un triumf pentru minunata agenţie Fittes. Încă un caz 
furat de sub nasul agenţiei Lockwood și Asociaţii. O vreme am 
rămas tăcuți în întuneric. 

— Trebuia să spun ceva, spuse George. Ori făceam asta, ori îl 
pocneam, și am mâini sensibile. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, spuse Lockwood. 

— Dacă nu-i putem învinge pe Kipps și ai lui într-o înfruntare 
cinstită, am spus din toată inima, atunci eu zic să renunţăm 
chiar acum. 

— Așa e! spuse George, lovindu-se cu pumnul în palmă; stropi 
de noroi picurară pe iarbă. Suntem cei mai buni agenți din 
Londra, nu? 

— Exact, spuse Lockwood. Nu e nimeni mai bun ca noi. 
Deocamdată, bluza lui Lucy e părlită și cred că pantalonii mei se 
dezintegrează. Ce-ar fi să mergem acasă? 


VP - 21 


II «e Mormântul neașteptat 


3. 


În dimineaţa următoare, la fel ca în orice altă dimineaţă din 
acea vară fierbinte, cerul era albastru și limpede. Mașinile 
parcate de o parte și de alta a străzii străluceau ca niște 
bijuterii. Am mers într-un tricou, cu pantaloni scurţi și sandale 
până la magazinul de la colț al lui Arif, mijind ochii în lumina 
puternică și ascultând murmurul grăbit și preocupat al orașului. 
Zilele erau lungi, iar nopţile scurte; era perioada în care 
fantomele erau cele mai slăbite. Era acel moment al anului în 
care cei mai mulţi oameni încercau să nu ia în seamă Problema. 
Nu și agenţii însă. Noi nu ne oprim niciodată, luptând din greu. 
Am cumpărat lapte și o ruladă elveţiană pentru micul dejun, 
apoi m-am întors acasă fără să mă grăbesc. 

Portland Row, numărul treizeci și cinci, strălucea în lumina 
soarelui, deși fațada nu era pictată. Ca de obicei, am văzut 
semnul atârnat pe care scria: 


A J Lockwood și Asociații, Detectivi 
După lăsarea serii, sunati clopoțelul 
și așteptați în spatele liniei de fier. 


Plăcuța se clătina ca de obicei, clopoţelul atârnat începuse să 
ruginească; ca de obicei, trei dale ale pavajului din fier de la 
jumătatea potecii se desprinseseră mulţumită furnicilor de 
grădină, iar una lipsea cu totul. Am trecut pe lângă ele, am 
intrat, am pus rulada pe o farfurie și am făcut ceaiul. Apoi, m-am 
îndreptat spre beci. 

Coborând scările în spirală, am auzit foșnetul unor cipici pe o 
podea lustruită și șuieratul unei spade care tăia aerul. Mai multe 
pocnituri înfundate erau semn că spada își lovea ţinta. 
Lockwood, după cum obișnuia după o sarcină care nu mergea 
bine, își vărsa nervii. 


VP - 22 


Sala în care ne antrenăm cu spadele este mobilată spartan. 
Avem un grilaj pe care atârnăm spadele vechi, un recipient cu 
praf de cretă, o măsuţă joasă și trei scaune din lemn cu picioare 
inegale, așezate lângă un perete. In centrul camerei sunt 
atârnate de cârlige din tavan două manechine din paie în 
mărime naturală. Pe amândouă sunt schițate fețe din cerneală. 
Unul poartă o bonetă veche din dantelă, cealaltă un joben vechi, 
pătat. Piepturile lor umplute cu bumbac sunt pline de găuri 
micuţe. Numele lor sunt Doamna Esmeralda și Joe Plutitorul. 

Azi, Esmeralda era cea care primea din plin loviturile lui 
Lockwood. Se învârtea pe lanţul ei, iar boneta îi căzuse într-o 
parte. Lockwood o înconjura de la distanţă, cu spada pregătită. 
Purta pantaloni de antrenament și espadrile; își scosese jacheta 
și își suflecase mânecile. Cu fiecare pas, ridica norișori de praf 
care îi dansau în jurul gleznelor. Spada lui se legăna dintr-o 
parte în alta, iar cealaltă mână era ridicată pentru a-și păstra 
echilibrul. Vârful spadei descrise un arabesc în aer, fentă, se 
trase într-o parte și împunse brusc umărul manechinului, ieșind 
prin partea cealaltă. Chipul îi era senin, părul îi strălucea; ochii 
lui erau aprinși de o flacără întunecată. L-am privit de lângă ușă. 

— Da, vreau și eu o felie de ruladă, spuse George. Dacă ești în 
stare să-ţi iei privirea de la el. 

M-am îndreptat spre masă. George stătea acolo, citind o 
revistă de benzi desenate. Purta o pereche de pantaloni largi de 
trening și un tricou pătat de transpiraţie. Pe mâini era plin de 
praf de cretă, iar faţa i se înroșise. Pe masă erau două sticle de 
apă; o spadă era culcată lângă ele. 

Lockwood își ridică privirea când am trecut pe lângă el. 

— Ruladă elveţiană cu ceai, am spus. 

— Vino aici mai întâi! 

Lockwood arătă spre o cutie prelungă din carton care fusese 
deschisă în grabă și așezată lângă cuierul cu spade. 

— Spade italienești, tocmai au venit de la Muller. Un tip nou și 
mai ușor de oțel, și vârful suflat cu argint. Sunt foarte ușor de 
folosit. Merită încercate. 

Am ezitat. 

— Asta ar însemna să-l las pe George singur cu rulada... 

Lockwood îmi zâmbi, legănându-și spada dintr-o parte în alta 
și făcând aerul să cânte. 


VP - 23 


Era greu să-l refuz. Întotdeauna e greu. În plus, voiam să 
încerc noua spadă. Am scos una din cutie și am ridicat-o cu 
ușurință. Era mai ușoară decât mă așteptasem și avea un alt 
punct de echilibru față de spada mea franceză. Am strâns 
mânerul, uitându-mă la metalul argintiu al gardei care îmi 
îmbrăca degetele într-o urzeală protectoare. 

— Garda are un model bătut în argint, spuse Lockwood, și ar 
trebui să te apere de picăturile de ectoplasmă. Ce crezi? 

— E puţin cam pretențioasă, am spus, cu vocea plină de 
îndoială. E genul de spadă pe care ar folosi-o Kipps. 

— Ah, nu spune asta. Spada asta are clasă. Haide, încearc-o. 

Te simţi bine cu o spadă în mână. Chiar și înainte de micul 
dejun, chiar dacă porţi sandale, îţi oferă senzaţia că ești 
puternică. M-am întors spre Joe Plutitorul și am tăiat un nod- 
sigiliu în jurul ei, așa cum facem pentru a opri Vizitatorii în loc. 

— Nu te înclina atât de mult, mă sfătui Lockwood. Era să-ți 
pierzi echilibrul. Încearcă să-ţi ţii braţul întins înainte puţin mai 
mult. Uite așa... 

Lockwood îmi răsuci încheietura și îmi schimbă postura puţin 
câte puţin, răsucindu-mi ușor talia. 

— Vezi? Așa e mai bine? 

— Da. 

— Cred că noile spade ţi se vor potrivi. 

Lockwood îl împinse pe Joe Plutitorul cu vârful pantofului, 
făcându-l să se legene înainte și înapoi, iar eu m-am văzut 
nevoită să sar într-o parte pentru a-l evita. 

— Imaginează-ţi că ai de-a face cu o fantomă înfometată de 
Tip II, spuse Lockwood. Vrea să te atingă și se repede spre 
tine... Trebuie să păstrezi toată plasma într-un singur loc pentru 
a te asigura că nu e o amenințare pentru ceilalți agenți. 
Încearcă un nod-sigiliu dublu, uite-așa... 

Spada lui descrise un model complex de jur împrejurul 
manechinului. 

— N-o să învăţ niciodată asta, am spus. Nici nu l-am putut 
urmări. 

Lockwood zâmbi. 

— Ah, e doar un nod Kuriashi. Pot să-ţi arăt toate poziţiile într- 
o bună zi. 

— OK. 


VP - 24 


— Ceaiul se răcește, observă George. Și nu mi-a mai rămas 
decât o felie de ruladă. 

Minţea, desigur. Intreaga ruladă era acolo. Dar era momentul 
să mâncăm ceva. Simţeam fluturi în stomac și genunchii erau 
cât pe ce să mi se taie. Probabil era din cauză că stătusem 
trează aproape toată noaptea. M-am strecurat printre Joe și 
Esmeralda și am pornit spre masă. Lockwood mai făcu vreo 
câteva exerciţii, rapid, elegant și fără greșeală. Eu și George l- 
am privit în timp ce mestecam. 

— Deci, ce părere ai de ruladă? am întrebat, cu gura plină. 

— E bună. Chestiile gen nodul Kuriashi îmi dau indigestii, în 
schimb, spuse George. Nume pompoase inventate de agențiile 
mari ca pară mai cu mot. După părerea mea, trebuie să știi doar 
trei lucruri: să pocnești un Vizitator, să nu-l lași să te atingă și 
să-l sigilezi cu totul. Asta-i tot. 

— Incă te râcâie noaptea trecută, am spus. Ei bine, și pe 
mine. 

— O să-mi treacă. Eu sunt de vină pentru că nu mi-am făcut 
documentarea cum ar fi trebuit. N-avem însă nicio scuză pentru 
faptul că nu ne-am dat seama ce era cu piatra. Am fi putut 
rezolva cazul înainte ca nemernicii de la Fittes să-și facă 
apariţia. 

George clătină din cap. 

— Sunt niște snobi, asta sunt. Eu am lucrat la ei, deci știu 
prea bine. Detestă pe oricine n-are o jachetă nouă sau 
pantalonii călcaţi la dungă, de parcă n-ar conta decât 
aparențele... 

George își strecură o mână în pantaloni și se scărpină 
indignat. 

— Ah, mulți dintre cei care lucrează la Fittes sunt de treabă, 
spuse Lockwood. _ 

In ciuda efortului, nici măcar nu gâfâia. Işi lăsă spada în cuier 
cu un zăngănit metalic și își curăţă praful de cretă de pe palme. 

— Sunt copii ca noi, și își riscă vieţile făcând același lucru. 
Superiorii sunt cei care ne fac probleme. Ei se cred intangibili 
doar fiindcă au un post sigur la una dintre cele mai vechi și mai 
mari agenții. 

— Așa e, spuse grav George. Obișnuiau să mă înnebunească. 

Am încuviințat: 

— Kipps e cel mai rău. Chiar ne urăște, nu-i așa? 


VP - 25 


— Nu pe noi, spuse Lockwood. Pe mine. Mă urăște din toată 
inima pe mine. 

— Dar de ce? Ce-are cu tine? 

Lockwood luă una dintre sticlele de apă și oftă gânditor. 

— Cine știe? Poate îmi invidiază stilul înnăscut, poate 
farmecul tineresc. Poate e faptul că am agenţia mea și nu 
trebuie să dau socoteală nimănui, plus că am niște însoțitori 
strașnici. 

Spunând asta, Lockwood mă privi și zâmbi. 

— Sau poate o fi din cauză că l-ai împuns în fund cu o sabie, 
spuse George, ridicându-și privirea din revista lui cu benzi 
desenate. 

— Da, ei bine, mai e și asta, răspunse Lockwood, luând o 
înghiţitură de apă. 

M-am uitat de la unul la celălalt. 

— Ce? am întrebat. Când s-a întâmplat asta? 

Lockwood se aruncă într-un scaun. 

— A fost înainte de a ne cunoaște, Luce, spuse el. Când eram 
copil. DCCAP-ul organizează o competiţie anuală de scrimă aici, 
în Londra, la Albert Hall. Fittes și Rotwell domină întotdeauna, 
dar fostul meu maestru, Gravedigger Sykes, credea că sunt 
destul de bun, așa că m-a înscris și pe mine. M-am luptat cu 
Kipps în sferturile de finală. Kipps era cu vreo câţiva ani mai în 
vârstă decât mine și mult mai înalt. Pornise în luptă ca favorit. S- 
a lăudat în fel și chip, desigur. L-am ameţit cu niște mișcări 
Winchester și, ca să n-o mai lungesc, Kipps s-a împiedicat 
singur. L-am împuns rapid când era în patru labe - n-a fost mare 
lucru. Publicului i-a plăcut, desigur. De-atunci încoace, e al naibii 
de răzbunător faţă de mine, deși nu-mi pot închipui de ce. 

— Cât de ciudat, am spus. Deci... ai câștigat competiţia? 

— Nu, spuse Lockwood, privind fix sticla. Nu... am ajuns în 
finală, întâmplător, dar n-am câștigat. Cât e ceasul? Ne-am 
mișcat încet astăzi. Ar fi cazul să mă duc să fac un duș. 

Apoi se ridică, luă două felii de ruladă și, înainte să apuc să 
mai spun ceva, a dispărut. 

L-am auzit cum urca scările. 

— Știi că nu-i place să povestească prea multe despre el, 
spuse George, ridicându-și privirea. 

— Da. 

— Așa e el. Mă mir că ţi-a spus câte ţi-a spus. 


VP - 26 


Am încuviințat. George avea dreptate. De la Lockwood nu 
puteai scoate decât anecdote scurte, din când în când; dacă îi 
puneai și alte întrebări se închidea cu totul, ca o stridie. Era 
enervant - dar mă făcea în același timp curioasă, într-un fel 
plăcut. Trecuse un an întreg de când mă angajasem la agenţie, 
însă detaliile obscure din trecutul șefului meu încă erau o parte 
importantă a misterului său fascinant. 

Una peste alta, dacă nu puneam la socoteală ce se 
întâmplase la Wimbledon, Lockwood și Asociaţii se descurca 
binișor. Nu foarte bine - nu ne îmbogăţiserăm sau cine știe mai 
ce. Nu ne construiam case din piatră cu lămpi contra fantomelor 
în jur și generatoare electrice care să pompeze apă pe aleea din 
faţă (așa cum se spunea că ar fi făcut Steve Rotwell, șeful 
agenţiei uriașe cu același nume). Dar ne descurcam puţin mai 
bine decât înainte. 

Trecuseră șapte luni de la bântuiala cu Treptele Urlătoare, 
care ne făcuse atât de cunoscuți. 

Succesul nostru de la Combe Carey Hall fusese povestit până 
în cele mai mici detalii. Combe Carey Hall fusese una dintre cele 
mai bântuite case din Anglia, așa că succesul nostru ne 
deschisese imediat oportunitatea de a prelua și mai multe cazuri 
importante: un Spectru Întunecat exorcizat într-o zonă izolată 
din pădurea Epping; un rectorat din Upminster bântuit de un 
Băiat din lumină; și, desigur, deși fusese cât pe ce să plătim cu 
viața, cercetările pe care le făcusem la mormântul domnișoarei 
Barrett ajunseseră a doua oară pe lista scurtă pentru premiul 
„Agenţia Lunii” oferit de Bântuieli Adevărate. Prin urmare, 
aveam o mulţime de cazuri de rezolvat. Lockwood spusese chiar 
că se gândea să angajeze o secretară. 

Și totuși, deocamdată eram încă o agenţie mică, cea mai mică 
din Londra. Anthony Lockwood, George Cubbins și Lucy Carlyle: 
doar noi trei, la casa din Portland Row, Londra, la numărul 35. 
Locuiam și lucram împreună. 

George? Ultimele șapte luni nu-l schimbaseră prea mult. Din 
moment ce era la fel de neîngrijit, spunea încă totul verde în 
față și purta haine lungi la spate, îmi părea pe undeva rău de 
asta. George rămăsese însă un cercetător neobosit, atent și 
capabil să descopere informaţii vitale despre fiecare locaţie 
bântuită la care eram chemaţi. Era și cel mai prudent dintre noi, 
cel mai puţin probabil să se arunce în faţa pericolului; această 


VP - 27 


calitate a lui ne salvase vieţile de mai multe ori. George își 
păstrase de asemenea obiceiul de a-și da jos ochelarii și de a-i 
șterge cu puloverul ori de câte ori era (a) foarte sigur de sine, 
(b) iritat sau (c) plictisit de compania mea, după cum părea 
mereu, într-un fel sau altul. Dar eu și el ne înțelegeam mai bine 
acum. De fapt, nu ne certaserăm serios decât o singură dată 
luna asta, ceea ce era aproape un fel de record. 

George era foarte interesat de știința și filosofia Vizitatorilor: 
căuta să le înțeleagă natura și motivele pentru care se 
întorseseră. Făcuse deja o serie de experimente pe colecția 
noastră de Surse pentru asta - oase vechi sau alte fragmente 
care păstrau un soi de încărcătură fantomatică. Această pasiune 
a lui era uneori puţin enervantă. De multe ori mă împiedicasem 
de cablurile electrice legate de cine știe ce relicvă sau găsisem 
o mână tăiată pusă la păstrare printre pungile cu pește și 
legume îngheţate din frigider. 

George avea măcar pasiuni (printre care se numărau și 
benzile desenate, și gătitul). Anthony Lockwood era cu totul 
altfel. În afară de muncă, nu-l interesa nimic. În rarele zile când 
nu aveam nimic de făcut, Lockwood se trezea târziu și rămânea 
în pat, frunzărind ziare sau recitind romane jerpelite luate de pe 
rafturile din casă. Intr-un târziu le arunca deoparte, exersa cu 
spada, deși se vedea că nu are chef, și începea pregătirile 
pentru următorul nostru caz. Altfel, prea puţine lucruri păreau să 
conteze pentru el. 

Niciodată nu vorbea despre cazurile rezolvate. Avea în el ceva 
care îl propulsa mereu înainte. Uneori dădea inclusiv semne că |- 
ar fi obsedat asta. Niciodată nu lăsa însă să se înțeleagă precis 
care era lucrul care îl anima și îl făcea să meargă mai departe, 
așa că mă văzusem nevoită să-mi dezvolt propriile mele teorii. 

Pe dinafară, Lockwood era energic și rapid ca întotdeauna, 
pasionat și neliniștit, o inspiraţie continuă. Încă își mai pieptăna 
părul pe spate, freză care îl făcea să arate cu atât mai chipeș, și 
încă prefera costumele foarte strânse pe corp. Era la fel de 
galant cu mine ca în ziua în care ne cunoscuserăm. Însă, în 
același timp, Lockwood rămăsese la fel de detașat, lucru pe 
care, cu cât petreceam mai mult timp alături de el, cu atât îl 
observam mai mult. Era detașat de fantomele pe care le 
descopeream, de clienţii pe care îi serveam, poate chiar (deși 


VP - 28 


nu-mi era ușor să recunosc acest lucru) de colegii lui, adică de 
mine și de George. 

Cea mai limpede dovadă erau detaliile personale pe care le 
dădeam la iveală fiecare. Eu avusesem nevoie de luni de zile 
până să-mi fac destul curaj să le povestesc amândurora despre 
copilăria mea, despre prima mea ucenicie, despre cât de greu 
îmi fusese și despre motivele pentru care plecasem de acasă. 

Și George avea poveștile lui - pe care rareori le ascultam - în 
mare parte despre copilăria lui petrecută în nordul Londrei, care 
fusese plictisitor de normală. Familia lui era echilibrată și nimeni 
nu murise și nici nu dispăruse. O dată ne făcuse chiar cunoștință 
cu mama lui, o femeie scundă, grăsuţă și mereu zâmbitoare, 
care îi spusese lui Lockwood „rățușcă”, mie „drăguţă” și ne 
servise cu o prăjitură făcută în casă. Dar Lockwood? Nu. Rareori 
vorbea despre el însuși, și niciodată nu aducea în discuţie 
trecutul sau familia lui. După un an în care trăisem alături de el, 
în casa lui părintească, încă nu știam nimic despre părinţii lui. 

Ceea ce era cu atât mai frustrant cu cât casa de la numărul 
35, Portland Row, era plină până la refuz cu rămășițe de-ale lor: 
cărţile lor, mobila lor. Pereţii sufrageriei și scările erau pline de 
obiecte stranii: măști, arme și echipament care părea a fi folosit 
pentru a captura fantome în cine știe ce colț uitat de lume. Era 
evident că părinţii lui Lockwood fuseseră cercetători sau 
colecționari de asemenea lucruri, și că se interesaseră în special 
de ţinuturile de dincolo de Europa. Lockwood nu ne spusese 
niciodată însă unde erau (sau, mai precis, ce se întâmplase cu 
ei). Nu găsisem nicăieri fotografii sau obiecte personale de-ale 
lor. 

Cel puţin, nu în camerele pe care le vizitasem eu. 

Eram însă sigură că știam unde aș fi putut găsi cheia 
misterului legat de trecutul lui Lockwood. 

In holul de la primul etaj al casei era o ușă anume. Spre 
deosebire de toate celelalte uși din casa de la numărul 35, 
Portland Row, ușa aceasta nu era niciodată deschisă. Când 
venisem aici, Lockwood îmi ceruse ca ea să rămână închisă. Și 
eu, și George îi dăduserăm ascultare. Ușa nu avea nicio 
încuietoare. Treceam pe lângă ea zi de zi, și zi de zi exteriorul ei 
neted (în afara unui dreptunghi neregulat unde fusese lipită și 
apoi smulsă o etichetă) parcă mă provoca, cu o obrăznicie 
aproape făţișă. Mă provoca să ghicesc ce era de cealaltă parte, 


VP - 29 


mă sfida să mă uit înăuntru. Până acum rezistasem tentaţiei - 
mai degrabă din prudenţă decât pentru a fi drăguță și atât. Îi 
vorbisem lui Lockwood în treacăt de acea ușă o dată sau de 
două ori, însă el nu-mi primise cu plăcere întrebările. 

Cât despre mine, Lucy Carlyle, eram cea mai nouă membră a 
companiei. Cum mă schimbasem eu în primul meu an? 

Pe dinafară, nu prea mult. Părul meu rămăsese tuns bob, în 
mare pentru a evita arsurile de ectoplasmă; nu eram nici mai 
slabă, nici mai arătoasă ca anul trecut. Nici nu crescusem în 
înălțime. Eram încă mai degrabă impulsivă decât îndemânatică 
în luptă, și nu aveam destulă răbdare pentru a fi un cercetător 
excelent, așa cum era George. 

Dar lucrurile se schimbaseră pentru mine. Timpul petrecut la 
Lockwood și Asociaţii îmi întărise încrederea în mine, lucru de 
care aveam mare nevoie. Când mergeam pe stradă, cu spada 
legănându-se la șold, copiii mici se holbau la mine, iar adulții își 
înclinau capul în semn de respect. Știam atunci nu doar că am 
un statut special în societate, ci începusem chiar să cred că mi-l 
câștigasem. 

Talentele mele se dezvoltau rapid. Auzul meu supranatural, 
care fusese dintotdeauna bun, începea să fie și mai ascuțit. 
Auzeam șoaptele fantomelor de Tip | și fragmentele de propoziţii 
ale celor de Tip Il; prea puţine apariţii îmi păreau complet tăcute 
acum. Și simţul Atingerii supranaturale îmi era mai sensibil. 
Dacă atingeam anumite obiecte, puteam citi mai ușor trecutul 
lor. Incepusem să intuiesc din ce în ce mai mult intenţiile 
fiecărei fantome; uneori chiar le puteam prezice acţiunile. 

Toate aceste abilități erau destul de rare, însă ceva și mai 
adânc le punea în umbră - un mister care atârna asupra 
noastră, a tuturor celor de pe Portland Row, numărul 35, dar mai 
ales asupra mea. Cu șapte luni în urmă se întâmplase ceva care 
mă deosebise de-atunci de Lockwood și George, precum și de 
toți ceilalți agenţi împotriva cărora concuram. De-atunci, George 
se concentrase asupra Talentului meu, făcând experimente și 
discutând aproape numai despre asta cu mine. Lockwood chiar 
credea că pe asta ne puteam întemeia averea și deveni cea mai 
renumită agenţie din Londra. 

Mai întâi însă, aveam o anume problemă de rezolvat. Acea 
problemă era pe biroul lui George, într-un borcan gros din sticlă, 
sub o pânză neagră. 


VP - 30 


Era un obiect periculos și malefic, care avea puterea de a-mi 
schimba viaţa pentru totdeauna. 
Era un craniu. 


4. 


George urcase în biroul principal. L-am urmat și eu, luându-mi 
ceaiul cu mine, strecurându-mă printre rămășițele cazurilor 
noastre: teancuri de ziare vechi, saci cu sare, lanţuri așezate 
ordonat și cutii cu sigilii din argint. Prin fereastra care se 
deschidea spre curtea noastră micuță se strecura lumina 
soarelui, făcând particulele de praf din aer să strălucească. Pe 
biroul lui Lockwood, între inima mumificată și o sticlă de boțuri 
fără formă, stătea caietul nostru îmbrăcat în piele, în care erau 
detaliile fiecărui caz la care lucraserăm. În curând urma să 
scriem în el despre Duhurile din Wimbledon. 

George stătea lângă biroul lui, privindu-l posomorât. Biroul 
meu e dezordonat uneori, dar în acea dimineaţă cel al lui 
George era un dezastru total. Chibrituri arse, lumânări cu 
lavandă și pete de ceară topită umpleau suprafaţa de lemn. Un 
haos de fire încâlcite și elementi fără izolaţie se revărsa dintr-o 
aerotermă dezmembrată, într-un colț era o lampă de sudură, 
așezată pe o parte. 

In celălalt colț al biroului, un alt obiect era acoperit cu o pânză 
neagră de satin. 

— Să înţeleg deci că n-a mers atunci când ai folosit căldura? 
am întrebat. 

— Nu, spuse George. Nici pe departe. N-am reușit să o 
încălzesc suficient de mult. Voi încerca să-l las în lumina soarelui 
astăzi, să văd dacă asta dă vreun rezultat. 

— Eşti sigur? am întrebat, privind spre obiectul acoperit. Până 
acum n-a făcut nimic. 

— Înainte nu a fost atât de însorit afară. Îl voi duce la amiază 
în grădină. 

Am început să bat cu degetele în birou, dând glas în sfârșit 
unui gând care îmi tot dădea târcoale de multă vreme. 

— Ştii că lumina soarelui îi face rău, am spus încet. Știi că 
arde plasma. 


VP - 31 


— Da... încuviinţă George. Evident. Asta-i și ideea. 

— Da, dar asta nu-l va face să vorbească, nu-i așa? am spus. 
Adică, nu crezi că ar fi contraproductiv? Toate metodele tale au 
de-a face cu provocarea durerii, așa mi se pare. 

— Și ce dacă? E un Vizitator. Și, în orice caz, Vizitatorii simt 
oare durerea? 

George trase pânza la o parte, dând la iveală un borcan 
cilindric din sticlă, ceva mai mare decât un coș de gunoi. 
Capacul din plastic era etanș și complex, cu o serie de robinete 
și furtunuri care ieșeau din el. George se aplecă spre borcan și 
acţionă un mâner, dând la o parte un grilaj mic, pătrat, aflat în 
mijlocul plasticului. Spuse spre grilaj: 

— Alo? Lucy crede că simţi durerea! Eu nu sunt de acord! Vrei 
să ne spui cine are dreptate? 

George așteptă. Substanţa din borcan era negricioasă, opacă. 
În mijlocul ei se vedea ceva nemișcat. 

— E zi, am spus. Bineînțeles că n-o să răspundă. 

George acţionă din nou mânerul. 

— Nu răspunde de ciudă. Are o natură malefică. Ai spus și tu 
asta după ce ţi-a vorbit. 

— Chiar nu știm, dacă e să fiu sinceră, am spus, privind 
umbra din spatele sticlei. Nu știm nimic despre ea. 

— Ei bine, știm că ţi-a spus că vom muri cu toții. 

— A spus „Vine moartea”, George. Nu-i același lucru. 

— Nu-i nici ceva spus cu drag, răspunse George, luând un 
morman de echipamente electrice de pe birou și aruncându-le 
într-o cutie de lângă scaunul lui. Nu, ne este ostilă, Luce. Nu e 
cazul să ne purtăm cu mânuși. 

— Nu mă port cu mânuși, pur și simplu nu cred că e nevoie să 
o torturăm. Poate ar fi mai bine să ne concentrăm mai mult 
asupra legăturii ei cu mine. 

George scoase un mormăit suspicios. 

— Mm. Da. Legătura voastră misterioasă. 

Am privit amândoi borcanul. Într-o lumină obișnuită, cum era 
cea aruncată de soarele de astăzi, sticla părea groasă și ușor 
albăstruie; în lumina lunii sau a becurilor avea reflexe argintii, 
fiindcă era sticlă-de-argint, un material impermeabil fantomelor 
fabricat de Compania Răsăritul. 

Și, bineînţeles, înăuntrul închisorii din sticlă era o fantomă. 


VP - 32 


Identitatea acestei fantome ne era necunoscută. Nu eram 
siguri decât că era legată de un craniu omenesc prins cu ţinte 
de baza borcanului. Craniul era gălbui-maroniu și crăpat, dar 
altfel nu avea nimic remarcabil la el. Era de mărimea potrivită 
pentru a fi aparţinut unui adult, dar nu știam dacă fusese al unui 
bărbat sau al unei femei. Fantoma care era legată de craniu era 
prin urmare prinsă înăuntrul borcanului. În mare parte a timpului 
se manifesta ca un nor de plasmă verzuie care plutea trist 
înăuntru. Din când în când, de regulă în momente nepotrivite - 
de exemplu, când treceai pe lângă ea cu o cană cu ceai fierbinte 
sau când trebuia neapărat să mergi la baie - se strângea brusc 
într-o față grotescă, transparentă, cu un nas borcănat, ochi 
holbaţi și o gură mult prea mare. Această față șocantă rânjea 
apoi la oricine se afla în cameră. George spunea că o văzuse 
odată aruncând bezele. De multe ori părea să încerce să 
vorbească. Această dorinţă aparentă de a comunica era lucrul 
care îl intriga cel mai mult pe George și motivul pentru care o 
ținea acum pe birou. 

Regula spunea că Vizitatorii nu vorbesc - cel puţin, că nu spun 
nimic coerent. Cei mai mulţi dintre ei - Umbrele, Pândarii, 
Fecioarele de Gheaţă, Urmăritorii și alte fantome de Tip I - sunt 
practic tăcute, în afara unui repertoriu limitat de gemete și 
oftaturi. Fantomele de Tip Il, mai puternice și mai periculoase, 
pot uneori să spună câteva cuvinte pe jumătate inteligibile pe 
care cei ce au talentul Auzului, la fel ca mine, le pot înţelege. Și 
acestea sunt de multe ori repetitive - amprente care se schimbă 
rareori și de multe ori sunt legate de sentimentul-cheie care 
leagă spiritul de lumea celor vii: teroare, furie sau sete de 
răzbunare. Regula spune de asemenea că fantomele nu vorbesc 
inteligibil, în afara celor legendare de Tip II. 

Cu mult timp în urmă, Marissa Fittes - una din primii doi 
detectivi parapsihologici din Anglia - susținuse că întâlnise 
anumite spirite alături de care purtase adevărate conversații. 
Menţionase asta în câteva cărţi și insinuase (deși niciodată nu 
făcuse publice detaliile) că spiritele îi spuseseră anumite 
secrete: despre moarte, despre suflet, despre cum sufletele 
treceau în lumea de dincolo. După ce și ea murise, alţii 
încercaseră să atingă rezultate similare; câţiva chiar susțineau 
că o făcuseră, dar poveștile lor nu fuseseră verificate niciodată. 
Majoritatea agenţilor credeau doar că fantomele de Tip III există, 


VP - 33 


însă sunt aproape imposibil de găsit. Și eu credeam același 
lucru. 

Apoi însă, spiritul din borcan - cel cu ochii oribil de holbaţi - 
îmi vorbise chiar mie. 

Fusesem singură în subsol în acele momente. Mă lovisem de 
borcanul cu fantome și îi deschisesem fără să vreau unul dintre 
capacele sigiliului, dând la iveală grilajul ascuns. Și, dintr-odată, 
auzisem vocea fantomei vorbindu-mi în minte - vorbindu-mi cu 
adevărat, chemându-mă pe nume. Îmi spusese anumite lucruri 
vagi, neplăcute, în genul „moartea vine” - până răsucisem din 
nou capacul și fantoma tăcuse. 

Fusese probabil o greșeală, fiindcă de atunci încoace nu îmi 
mai vorbise niciodată. 

Lockwood și George, cărora le povestisem ce se întâmplase, 
reacţionaseră la început cu un entuziasm fără margini. 
Alergaseră la subsol, luaseră borcanul și desfăcuseră capacul, 
însă chipul din borcan nu mai spusese nimic. Făcuserăm apoi o 
serie de experimente, răsucind capacul în diferite unghiuri, 
încercând să vorbim cu fantoma la diverse ore din zi sau din 
noapte, stând lângă borcan sau chiar privindu-l pe furiș. 
Fantoma era însă tăcută. Din când în când se materializa ca și 
înainte, privindu-ne cu ură și neîncredere, dar nu vorbea și nici 
nu părea dispusă să o facă. 

Eram dezamăgiţi cu toții, din motive diferite. Lockwood era 
convins că agenţia noastră ar fi câștigat și mai mult prestigiu din 
asta, dacă puteam dovedi că se întâmplase cu adevărat. George 
se gândea la detaliile fascinante pe care le-ar fi putut afla de la 
cineva care îi vorbea de dincolo de mormânt. Pentru mine era 
ceva mai personal, o revelaţie subită a potenţialului îngrozitor al 
Talentului meu. Mă îngrozea și mă făcea să mă simt ca și când 
ceva sinistru era pe cale să se întâmple, așa că, pe de-o parte, 
mă simţeam ușurată că fantoma nu mai vorbise. În același timp 
eram și furioasă. Fusese nevoie de acel incident trecător pentru 
ca Lockwood și George să mă trateze cu un oarecare respect. 
Dacă se putea repeta, dacă toată lumea ar fi văzut asta, aș fi 
devenit cel mai cunoscut detectiv din Londra. Fantoma se 
încăpăţâna însă să tacă și, pe măsură ce lunile treceau, și eu 
începusem să mă îndoiesc că se întâmplase într-adevăr ceva. 

Lockwood, care era un om practic, își îndreptase în sfârșit 
atenția asupra altor lucruri, deși cu fiecare nou caz mă întreba 


VP - 34 


ce voci aud, sau dacă aud voci. George își continua însă obsesiv 
cercetările asupra craniului, încercând metode și mai stranii de 
a face fantoma să răspundă. Eșecurile nu îl descurajaseră. 
Dimpotrivă, îl făcuseră și mai încăpățânat. 

Acum îi vedeam ochii strălucind în spatele lentilelor de la 
ochelari. Studia borcanul tăcut. 

— E clar că știe că suntem aici, spuse el gânditor, într-un fel, 
își dă cu siguranţă seama ce se petrece în jurul ei. Ţi-a spus pe 
nume. Știa și numele meu - tu mi-ai spus. Deci trebuie să fie în 
stare să audă prin sticlă. 

— Sau să ne citească pe buze, am sugerat. De multe ori o 
lăsăm neacoperită. 

— Presupun... George clătină din cap. Cine știe? Atâtea 
întrebări! De ce a venit aici? Ce vrea? De ce a vorbit cu tine? 
Avem borcanul de ani de zile și niciodată n-a încercat măcar să 
vorbească cu mine. 

— Ei bine, n-ar fi avut niciun rost, nu-i așa? N-ai acel Talent, 
am spus, lovind sticla cu vârful unghiei. De cât timp aveţi 
borcanul ăsta, George? L-aţi furat, nu-i așa? Am uitat cum. 

George se trânti în scaun, făcând lemnul să scârțăie. 

— L-am luat când lucram încă la agenţia Fittes, înainte să fiu 
dat afară pentru nesupunere. Lucram la birourile Fittes de pe 
Strand. Ai fost acolo vreodată? 

— Doar la un interviu. N-a durat prea mult. 

— Ei bine, e un loc uriaș, spuse George. Au camere publice, 
unde vin cei care cer ajutorul - acele cabine din sticlă unde 
recepționerii își notează detaliile. Apoi sunt sălile de conferință, 
unde sunt expuse toate relicvele lor faimoase, și salonul 
lambrisat cu mahon din care se vede Tamisa. Există însă și 
camere secrete, în care majoritatea agenţilor nu are acces. 
Biblioteca Neagră, spre exemplu, unde e închisă colecţia 
originală a lucrărilor Marissei. Dintotdeauna am vrut să arunc o 
privire peste ele. Ceea ce mă interesa cu adevărat se afla însă 
sub pământ. Există subsoluri care sunt săpate adânc în piatră și 
unele dintre ele trec pe sub Tamisa, sau cel puţin așa se spune. 
Vedeam de multe ori supervizorii coborând cu lifturi speciale și, 
uneori, vedeam și borcane ca acesta aduse până la lifturi în 
cărucioare. De multe ori întrebam ce-i cu ele. Erau puse la 
păstrare, așa mi se spunea; existau seifuri sub pământ unde 


VP - 35 


Vizitatorii cei mai periculoși erau închiși în siguranţă până când 
puteau fi arși în furnalele de la cel mai adânc nivel. 

— Furnale? am spus. Furnalele de la Fittes sunt în 
Clerkenwell, nu-i așa? Toată lumea le folosește. De ce să aibă 
nevoie de alte furnale sub pământ? 

— Și eu m-am întrebat asta, spuse George. M-am întrebat 
multe lucruri. Obișnuia să mă supere faptul că niciodată nu 
primeam răspunsuri. În orice caz, până la urmă am pus atât de 
multe întrebări, încât am fost concediat. Supervizorul meu - o 
femeie pe nume Sweeny, cu faţa ca un ciorap vechi murat în 
oțet - mi-a dat o oră să-mi strâng lucrurile. Stăteam acolo, 
adunându-mi lucrurile într-o cutie de carton, și am văzut cum 
împing într-un lift un cărucior cu două sau trei borcane. Liftierul 
plecase, așa că ce-am făcut? M-am furișat și am luat borcanul 
care îmi era cel mai îndemână, l-am pus în cutia mea, ascuns 
sub un pulover vechi, și l-am șterpelit chiar de sub nasul lui 
Sweeny. George zâmbi triumfător amintindu-și. Și așa se face că 
avem și noi un craniu bântuit. Cine-ar fi crezut că e chiar o 
fantomă autentică de Tip III? 

— Dacă asta este, am spus, cu vocea plină de îndoială. N-a 
făcut nimic de luni întregi. 

— Nu te teme. Vom găsi o modalitate de a o face să 
vorbească din nou, spuse George, ștergându-și lentilele de 
tricou. Trebuie. Miza e mult prea mare, Luce. Au trecut cincizeci 
de ani de când a început Problema și abia dacă înțelegem ce e 
cu fantomele. Suntem înconjurați de mistere pretutindeni, 
oriunde am privi. 

Am  încuviinţat, distrată. Deși povestea lui George era 
captivantă, gândurile mele fugiseră în altă parte. Priveam fix 
biroul gol al lui Lockwood. Una dintre jachetele lui atârna pe 
spătarul vechiului său scaun din piele crăpată. 

— Apropo de misterele noastre, am spus încet, te întrebi 
vreodată ce se ascunde în spatele ușii lui Lockwood, la etaj? Cea 
din hol. 

— Nu, răspunse George, ridicând din umeri. 

— Nu te cred. 

George pufni. 

— Bineînţeles că mă întreb, dar e treaba lui, nu a noastră. 


VP - 36 


— Și totuși, ce-ar putea fi acolo? E foarte nervos când vine 
vorba de asta. Săptămâna trecută l-am întrebat și mai că mi-a 
sărit la beregată. 

— Ceea ce înseamnă, probabil, că e mai bine să uiţi de ea, 
spuse George. Nu suntem la noi acasă. Dacă Lockwood vrea să 
țină ceva ascuns, asta e treaba lui și numai a lui. Dacă aș fi în 
locul tău, aș lăsa-o baltă. 

— Nu spun decât că e păcat că e atât de secretos, am spus 
simplu. Mare păcat. 

George pufni sceptic. 

— Ei, haide. Iți plac misterele lui. Așa cum îţi place și faţa aia 
gânditoare pe care o face uneori, de parcă s-ar gândi la cine știe 
ce secrete de stat sau s-ar întreba dacă toaleta e liberă. Nu 
încerca să negi. Știu. 

— Ce vrei să spui? am întrebat, aruncându-i o privire. 

— Nimic. 

— Nu zic decât că nu e cinstit să nu ne dezvăluie chiar nimic, 
am spus. Adică, suntem prietenii lui, nu-i așa? Ar trebui să fie 
sincer cu noi. Mă face să cred că... 

— Ce te fac să crezi, Lucy? 

M-am răsucit pe călcâie. Lockwood era la ușă. Făcuse un duș 
și se îmbrăcase, iar părul îi era ud. Ochii lui negri mă priveau. Nu 
știam de cât timp era acolo. 

N-am mai spus nimic, dar mi-am simţit obrajii înroșindu-se. 
George își făcea de lucru cu ceva de pe biroul lui. 

Lockwood mă privi în ochi pentru o clipă, apoi se uită în altă 
parte și ridică un obiect micuţ, pătrat. 

— Am venit să vă arăt asta, spuse el. E o invitaţie. 

Aruncă obiectul înspre noi; invitaţia trecu pe lângă mâna 
întinsă a lui George, alunecă pe biroul lui și se opri în faţa mea. 
Era o bucată de carton - gros, gri-argintiu și strălucitor. În 
partea de sus avea imaginea unui unicorn ridicat pe picioarele 
din spate, ducând un felinar în copita din faţă. Sub inorog scria: 


Agenția Fittes 
Domnișoara Penelope Fittes și Consiliul Agenției Fittes 
fi invită pe 
Anthony Lockwood, Lucy Carlyle și George Cubbins 
Pentru a aniversa 50 de ani de la înființarea companiei, 


VP - 37 


la Birourile Fittes 
Strand 
Sâmbătă, 19 iunie, ora 20:00 
Ținută de seară 
Trăsuri la ora 1:00 
RSVP 


Am rămas cu privirea pierdută la invitaţie, uitându-mi 
stânjeneala. 

— Penelope Fittes ne invită la o petrecere? 

— Nu e orice petrecere, spuse Lockwood. Este petrecerea 
anului. Toate numele mari vor fi acolo. 

— Aă, atunci de ce ne-au chemat pe noi? întrebă George, 
citind invitaţia peste umărul meu. 

— Pentru că suntem o agenţie foarte cunoscută, spuse 
Lockwood, vorbind puţin pe nas. Și pentru că Penelope Fittes 
este prietenă cu noi, personal. Ții minte? Am descoperit trupul 
prietenului ei din copilărie la Combe Carrey Hall. La capătul 
Treptelor Urlătoare. Cum îl chema? Sam nu-știu-cum. Ne este 
recunoscătoare. Ne-a și scris pentru a ne spune asta. Și poate 
că știe și de succesele pe care le-am avut în ultima vreme. 

Am ridicat din sprâncene auzind asta. Penelope Fittes, 
directoarea agenţiei Fittes, nepoata pionierei Marissa Fittes, era 
una dintre cele mai renumite personalităţi din ţară. Miniștri din 
guvern îi băteau la ușă zi și noapte. Părerile ei legate de 
Problemă erau publicate în toate ziarele și dezbătute în toate 
sufrageriile din Anglia. Rareori își părăsea apartamentul de 
deasupra sediului Fittes și se spunea că își controla afacerea cu 
o mână de fier. Mă îndoiam că era foarte interesată de 
Lockwood și Asociaţii, deși eram fascinanți. 

Și totuși, primiserăm o invitaţie. 

— Nouăsprezece iunie, am spus gânditoare. Sâmbăta asta. 

— Deci... mergem? întrebă George. 

— Bineînţeles că mergem! spuse Lockwood. Este ocazia 
perfectă să ne facem niște cunoștințe. Toate numele mari vor fi 
acolo, toți conducătorii agenţiei, toate vedetele DCCAP-ului, 
industriașii care au fabricile de sare și de fier, poate chiar 
directorul Companiei Răsăritul. Nu vom mai avea niciodată 
ocazia să-i întâlnim pe toţi. 


VP - 38 


— Drăguţ, spuse George. O seară petrecută într-un salon 
aglomerat, cu tot felul de afaceriști bătrâni, transpiraţi și 
plictisitori... Nici nu-mi închipui vreun lucru mai bun de făcut. 
Dacă aș avea de ales între asta și să mă lupt cu o Miasmă 
Palidă, categoric m-aș lupta cu fantoma. 

— Îţi lipsește viziunea, George, spuse dezamăgit Lockwood, și 
îți petreci mult prea mult timp cu chestia aia. 

Lockwood se întinse și, la fel cum făcusem și eu înainte, lovi 
cu vârful unghiei sticla groasă a borcanului pentru fantome. Se 
auzi un sunet slab, disonant. Substanţa din borcan se mișcă o 
clipă, apoi rămase nemișcată. 

— Nu e sănătos pentru tine și nici nu faci progrese, spuse 
Lockwood. 

— Nu sunt de acord, răspunse George, încruntându-se. Nu e 
nimic mai important decât asta. Dacă reușesc să o fac să 
vorbească, pot face o descoperire monumentală! Gândește-te 
doar - dacă am putea face morţii să ne vorbească atunci când 
noi le-o cerem... 

Soneria de pe perete ţărâi, anunțând că era cineva la ușă. 

— Cine-ar putea fi? spuse Lockwood, făcând o grimasă. Nu 
avem programat nimic. 

— Poate e băiatul de la aprozar, sugeră George, cu fructele și 
legumele din fiecare săptămână? 

— Nu, am răspuns, clătinând din cap. El vine mâine. Probabil 
sunt clienţi noi. 

Lockwood luă invitaţia și o ascunse în buzunar, unde era în 
siguranţă. 

— Ce mai așteptăm? Haideţi să vedem. 


5. 


Numele de pe cărţile de vizită erau Paul Saunders și Albert 
Joplin și, zece minute mai târziu, cei doi gentlemeni ședeau în 
sufrageria noastră, sorbind din ceștile lor de ceai. 

Domnul Saunders, pe a cărui carte de vizită scria „Săpător 
municipal”, era cu siguranţă personalitatea dominantă dintre cei 
doi. Era un bărbat înalt și slab, cu încheieturile osoase, care se 
așezase cu greutate pe canapea, îmbrăcat cu un costum vechi, 


VP - 39 


gri-verziu, cu mânecile subțiri. Avea un chip osos și bronzat, cu 
oasele obrajilor late și înalte; ne zâmbea cu ochii mijiţi, 
strălucitori, pe jumătate ascunși sub un breton grizonant. 
Inainte de a-și primi ceașca de ceai, își așezase cu grijă pălăria 
pe genunchi. La borul pălăriei era prinsă o agrafă din argint. 

— Mă bucur că ne-aţi primit fără programare, spuse domnul 
Saunders, încuviințând către fiecare dintre noi, pe rând. 

Lockwood se lăsă pe spate în scaunul său; eu și George eram 
așezați pe scaunele noastre, cu pixurile și carneţelele pregătite. 

— E foarte bine, repetă domnul Saunders. Voi sunteţi prima 
agenţie la care am venit în dimineaţa asta și nu credeam că veţi 
fi disponibili. 

— Mă bucur că am fost primii pe lista dumneavoastră, 
domnule Saunders, spuse vesel Lockwood. 

— Ah, asta doar pentru că sediul vostru este cel mai aproape 
de depozitul nostru, domnule Lockwood. Sunt un om ocupat și 
prefer eficienţa. In regulă; mă numesc Saunders și lucrez la 
serviciul de excavații și degajări Vise Plăcute. Lucrez în King's 
Cross de cincisprezece ani. Dânsul este asociatul meu, domnul 
Joplin. 

Saunders înclină capul înspre omul scund aflat lângă el, care 
încă nu scosese niciun cuvânt. Ducea un teanc enorm și 
dezordonat de documente și privea în jur, studiind colecţia lui 
Lockwood de capcane pentru fantome din Asia cu un interes 
vădit. 

— Sper că ne veți putea ajuta în această seară, continuă 
Saunders. Bineînţeles, am deja o echipă de zi compusă din 
oameni talentaţi care lucrează pentru mine: lopătari, șoferi de 
cărucioare, săpători de morminte, tehnicieni luminiști... pe lângă 
grupul obișnuit care lucrează noaptea. În seara asta avem însă 
nevoie de agenţi adevăraţi, pe lângă toate astea. 

Saunders clipi înspre noi cu subînțeles, de parcă lucrurile ar fi 
fost deja aranjate, și sorbi zgomotos o gură de ceai. Zâmbetul 
politicos al lui Lockwood îi rămase fixat pe faţă, de parcă ar fi 
fost prins în cuie. 

— Într-adevăr, spuse el. Ce aţi dori să facem? Și unde? 

— Ah, sunteţi un bărbat căruia îi plac detaliile. Foarte bine. Și 
eu sunt la fel. Saunders se lăsă pe spate și își rezemă brațul 
slăbănog de mânerul canapelei. Lucrăm în Kensal Green, în 


VP - 40 


nord-vestul Londrei. Scoatem osemintele dintr-un cimitir, ca 
urmare a unei noi legi prin care sunt îndepărtate toate RA-urile. 

Lockwood clipi. 

— Ce îndepărtați? Îmi pare rău, cred că nu v-am auzit bine. 

— RA-urile. Rămășițele Active. Sursele, cu alte cuvinte, 
morminte vechi, considerate nesigure, care ar putea găzdui 
fantome periculoase pentru locuitorii din zonă. 

— Ah, ca fantoma din Stepney! am spus. Mai ţineţi minte, 
anul trecut? 

O Fantasmă ieșise dintr-un mormânt în curtea bisericii din 
Stepney, plutise până pe partea cealaltă a drumului și omorâse 
cinci persoane aflate în casele din împrejurimi, două nopţi la 
rând. În cea de-a treia noapte, agenţii de la Rotwell o încolţiseră 
și o forțaseră să se întoarcă înapoi în mormântul ei, apoi o 
distruseseră cu o explozie controlată. Incidentul provocase o 
mare neliniște, fiindcă incinta bisericii fusese considerată un loc 
sigur. 

Domnul Saunders îmi zâmbi cu toţi dinţii. 

— Exact, fata mea! Așa ceva nu e bun pentru afaceri, dar 
Problema evoluează oricum. Noi Vizitatori apar tot timpul. 
Mormântul de la Stepney era vechi de trei sute de ani. Făcuse 
vreodată probleme? Nu! În cele din urmă au descoperit că 
persoana din mormânt fusese ucisă cu mulţi ani în urmă și, 
bineînţeles, acestea sunt spiritele care au tendința să se 
întoarcă mai târziu - victimele ucigașilor, sinucigașii și așa mai 
departe. Guvernul a dispus așadar să fie urmărite toate 
cimitirele, lucru de care firma Vise Plăcute se ocupă acum în 
Kensal Green. 

— E un cimitir foarte mare, spuse George. Câte morminte 
excavațţi? 

Saunders își scărpină tuleiele din bărbie. 

— Câteva în fiecare zi. Șmecheria e să le descoperim pe cele 
care ar putea să ne facă probleme. Facem măsurătorile după 
apus, când emanaţiile paranormale sunt cele mai puternice. 
Echipele de noapte marchează mormintele suspecte cu vopsea 
galbenă. În dimineaţa următoare săpăm și scoatem oasele. 

— Munca de noapte pare periculoasă, spuse Lockwood. Cine 
face parte din echipă? 

— Niște copii din Straja de Noapte și niște Senzitivi pe care îi 
plătim cu ziua. Câţiva bărbaţi adulţi care se ocupă de hoţii de 


VP - 41 


relicve. Cu toţii sunt bine plătiţi. În principal sunt fantome 
neînsemnate: Umbre, Pândari, alte duhuri de Tip |. Cele de Tip II 
sunt rare. Dacă e ceva cu adevărat dubios, angajăm din timp 
agenţi. 

Lockwood se încruntă: 

— Dar cum puteţi ști dinainte că veţi întâlni ceva periculos? 
Nu înțeleg. 

— Ah, Joplin e cel care se ocupă de asta. 

Domnul Saunders își împunse însoțitorul în coaste cu un cot 
osos. Bărbatul cel scund tresări și scăpă jumătate din hârtii pe 
podea; Saunders se încruntă nerăbdător cât timp celălalt se 
grăbi să le recupereze. 

— Albert e de neînlocuit, atâta timp cât îi găsim... Ei bine, 
haide, spune-le ce faci. 

Domnul Albert Joplin se îndreptă de spate și clipi amabil spre 
noi. Era mai tânăr decât Saunders - probabil pe la vreo 
patruzeci de ani, am presupus. Avea un chip plăcut și destul de 
slab, rotund, cu obrajii roșii și falca de jos puţin mai scurtă. Ochii 
lui veseli, în care i se citeau scuzele, ne priveau din spatele unor 
ochelari mici și rotunzi, care semănau pe undeva cu cei pe care 
îi purta George. Purta o jachetă de in șifonat, cu umerii ninși de 
mătreață, o cămașă în carouri și o pereche de pantaloni negri 
care erau puţin prea scurți pentru el. Stătea cu umerii cocoșaţi, 
apărându-și hârtiile cu mâinile așa cum ar fi făcut-o orice 
șoarece de bibliotecă. 

— Eu sunt arhivistul proiectului, spuse el. Sunt aici pentru a 
asista la operaţiuni. 

Lockwood încuviinţă încurajator: 

— Înţeleg. În ce fel? 

— Cu săpatul! strigă domnul Saunders, înainte ca Joplin să 
poată continua. E cel mai bun săpător dintre toţi, nu-i așa, 
Albert, hei? Saunders se întinse și îl ciupi teatral de brațul 
molâu, apoi ne făcu iarăși cu ochiul. Nici nu v-ar veni să credeți 
privindu-l, așa-i? Dar vorbesc serios. Adevărul este că în timp ce 
noi, restul, săpăm după oase, Joplin sapă după povești. Ei bine, 
haide, omule, nu sta acolo ca un pepene. Povestește-le. 

— Da, ei bine... Joplin se înroși și își potrivi neliniștit ochelarii. 
Sunt un erudit, atâta tot. Caut prin arhivele mortuare și verific 
ziarele vremii pentru a găsi ceea ce voi aţi numi morminte 


VP - 42 


„riscante”: știți voi, oameni care au sfârșit urât sau tragic. ÎI 
anunţ apoi pe domnul Saunders, care procedează în consecință. 

— De regulă îndepărtăm mormântul fără nicio problemă, 
spuse Saunders, dar nu întotdeauna. 

— Da, încuviinţă eruditul. Acum două luni lucram în cimitirul 
din Maida Vale. Găsisem mormântul unei femei ucise în 
perioada edwardiană - era năpădit de buruieni, iar piatra fusese 
dată uitării. Unul dintre băieţii din Straja de noapte dădea 
mărăcinii la o parte, pregătind mormântul pentru săpători, când 
s-a trezit că fantoma iese și încearcă să-l tragă înăuntru! O 
femeie cenușie, îngrozitoare, cu gâtul tăiat și ochii atârnându-i 
din orbite. Bietul băiat ţipa ca un iepure prins în capcană. A 
suferit o atingere fantomatică, desigur. Ceilalţi agenţi i-au făcut 
câteva injecții, deci cred că o să-și revină... Vocea domnului 
Joplin se stinse și zâmbi trist. Oricum, spuse el, asta fac eu. 

— Mă scuzaţi, spuse George, dar sunteţi cumva același Albert 
Joplin care a scris capitolul despre mormintele medievale din 
Istoria mormintelor din Londra, editată de Pooter? 

Bărbatul cel micuţ clipi. Ochii îi străluciră. 

— Păi... da. Da, eu sunt! 

— A fost un articol bun, spuse George. L-am citit de la cap la 
coadă pe nerăsuflate. 

— L-ai citit? Extraordinar! 

— Speculaţiile dumitale despre felul în care e legat sufletul au 
fost foarte interesante. 

— Ah, da? Ei bine, teoria este foarte fascinantă. Cred... 

Mi-am înăbușit un căscat, dorindu-mi să-mi fi adus o pernă, 
dar Lockwood era și el nerăbdător, așa că ridică o mână. 

— Mie mi se pare că ar trebui să vedem de ce ne solicitaţi 
ajutorul. Domnule Saunders, dacă ați putea totuși să treceţi la 
subiect... 

— Într-adevăr, domnule Lockwood! Saunders își drese glasul 
și își potrivi mai bine pălăria pe genunchi. Sunteţi un om de 
afaceri, la fel ca mine. Bun. În ultimele câteva nopţi am lucrat în 
zona de sud-vest a cimitirului. Kensal Green este un cimitir 
important. A fost înfiinţat în 1833. Se întinde pe trei hectare de 
teren de primă clasă. 

— Are multe morminte și mausolee remarcabile, adăugă 
Joplin, dintr-o piatră de Portland absolut fantastică. 

— Și catacombe, nu-i așa? întrebă George. 


VP - 43 


— Într-adevăr, încuviinţă Saunders. Există în mijloc o capelă, 
iar dedesubtul ei sunt catacombe. Acum sunt închise - sunt prea 
periculoase, pentru că sunt pline de sicrie. Deasupra însă, 
mormintele se întind de-a lungul unor alei ușor curbate între 
drumul Harrow și canalul Grand Union. Sunt morminte de la 
mijlocul erei victoriene, în cea mai mare parte oameni obișnuiți. 
Totul e pașnic și au fost raportați doar câţiva vizitatori, chiar și 
în ultimii ani. 

Până aici, domnul Joplin își răsfoise hârtiile, scoțând câteva 
foi, apoi îndesându-le la loc. 

— Dacă-mi daţi voie... Ah, am găsit planurile colţului de sud- 
est! 

Joplin scoase o hartă care arăta două sau trei alei curbate, cu 
pătrăţele numerotate care marcau mormintele dintre ele. De 
hartă era atașată o grilă acoperită cu un scris firav - o listă cu 
nume. 

— M-am interesat cine a fost îngropat în zonă, spuse el, dar n- 
am găsit niciun motiv de îngrijorare... Cel puţin așa am crezut. 

— Ei bine, zise Saunders, după cum spuneam, echipa mea se 
plimba pe alei, căutând focare de activitate parapsihologică. Nu 
au fost probleme până noaptea trecută, dar când au ajuns la 
mormintele de la est de aleea de aici... Impunse harta cu un 
deget murdar. 

Lockwood bătea nerăbdător darabana cu degetele pe 
genunchi. 

— Așa, și... 

— Am găsit în iarbă o piatră neașteptată de mormânt. 

Se lăsă tăcerea. 

— Cum adică „neașteptată”? am întrebat. 

Domnul Joplin flutură lista cu nume. 

— E un mormânt care nu a fost înregistrat în listele oficiale, 
spuse el. N-ar trebui să fie acolo. 

— Unul dintre Senzitivii noștri l-a găsit, spuse Saunders, al 
cărui chip devenise serios pe neașteptate. | s-a făcut rău imediat 
și n-a mai fost în stare să-și continue munca. Ceilalţi 
parapsihologi care au investigat piatra de mormânt s-au plâns 
de ameţeală și dureri puternice de cap. Unul a spus că se simte 
urmărit de ceva atât de îngrozitor, încât abia se mai putea 
mișca. Niciunul dintre ei n-a mai vrut să se apropie apoi la mai 
puţin de trei metri de piatră. Saunders își trase nasul. 


VP - 44 


Bineînţeles, nu știu dacă ar trebui să-i iau în serios. Știţi și voi 
cum sunt Senzitivii. 

— Într-adevăr, spuse sec Lockwood, fiindcă și eu sunt unul. 

— Eu, continuă Saunders, nu am absolut nicio afinitate pentru 
așa ceva. Am și o amuletă din argint datorită căreia sunt în 
siguranţă. Saunders își mângâie agrafa de la pălărie. Așa că, ce- 
am făcut? M-am dus până lângă piatră, m-am aplecat și am 
privit-o. După ce am dat la o parte mușchii și lichenii, am găsit 
două cuvinte săpate adânc în granit. 

Vocea lui devenise o șoaptă groasă. 

— Două cuvinte. 

Lockwood aștepta. 

— Ei bine, care sunt acestea? _ 

Domnul Saunders își linse buzele înguste. Inghiţi cu mult 
zgomot un nod; părea să nu vrea să povestească mai departe. 

— Un nume, șopti el. Dar nu orice nume. 

Se aplecă înainte pe canapea, strecurându-și picioarele lungi 
și osoase printre ceștile de ceai. Eu, Lockwood și George ne 
aplecarăm înainte. O atmosferă stranie și sinistră invadase 
camera. Domnul Joplin, care tremura, își pierdu din nou controlul 
asupra hârtiilor pe care le ţinea în braţe. Câteva căzură pe 
covor. Afară, soarele părea să fi fost acoperit de un nor; lumina 
era rece, seacă. 

Saunders respiră adânc. Șoapta lui se transformă brusc într- 
un crescendo teribil: 

— Numele de Edmund Bickerstaff vă spune ceva? 

Cuvintele se sparseră în jurul nostru, lovindu-se de capcanele 
pentru fantome și amuletele care acopereau pereţii. Am rămas 
locului. Ecourile se stinseră. 

— Sincer, nu, spuse Lockwood. 

Domnul Saunders se lăsă pe spate pe canapea. 

— Nu - ca să fiu sincer, nici eu nu auzisem de el. Dar Joplin, a 
cărui specialitate este să-și bage nasul în tot felul de afaceri 
murdare din trecut, a auzit numele ăsta. Nu-i așa, eh? Saunders 
îl împunse pe celălalt. Și îl neliniștește. 

Domnul Joplin râse ușor și își aranjă ostentativ teancul de 
hârtii din poală. 

— Ei bine, n-aș spune chiar asta, domnule Saunders. Sunt 
precaut, domnule Lockwood. Precaut, atâta tot. Și știu destule 


VP - 45 


despre Edmund Bickerstaff pentru a vă recomanda să angajaţi o 
agenţie înainte să scormoniţi acest mormânt misterios. 

— Intenţionaţi deci să-l dezgropaţi? spuse Lockwood. 

— Sunt fenomene parapsihologice puternice asociate cu acel 
loc, spuse Saunders. Trebuie să fie securizat cât mai repede cu 
putinţă. De preferat în noaptea asta. 

— Mă scuzațţi, am spus, fiindcă era ceva care nu-mi dădea 
pace. Dacă știți că e periculos, de ce nu-l dezgropaţi în timpul 
zilei, așa cum faceţi cu toate celelalte? De ce aveţi nevoie de 
noi? 

— Noile directive ale DCCAP-ului. Legea ne obligă să chemăm 
agenți pentru toate mormintele în care s-ar putea ascunde un 
Vizitator de Tip Il și, din moment ce costurile în plus sunt 
suportate de guvern, agenţii trebuie să lucreze noaptea pentru 
a ne confirma bănuielile. 

— Da, dar cine este acest Bickerstaff? întrebă George. De ce e 
atât de înfricoșător? 

Drept răspuns, Joplin își scormoni hârtiile din nou și scoase o 
coală A4 îngălbenită de vreme, apoi o despături și o întoarse 
spre noi. Era o fotocopie mărită a unui articol dintr-un ziar din 
secolul XIX, pe coloane înguste și cu rânduri înghesuite. În 
mijlocul ei era o gravură pătată cu un om corpolent, cu gulerul 
ridicat, perciuni voluminoși și o mustață enormă. In afara gurii, 
care îi dădea pe undeva o alură de brută, ar fi putut fi un 
gentleman tipic din era victoriană. 

Dedesubt erau cuvintele: 


GROAZA DIN HAMPSTEAD 
Descoperire înfiorătoare pe Heath Road 


— El este Edmund Bickerstaff, spuse Joplin. Articolul este din 
Gazeta de Hampstead, din 1877; e mort deci de multă vreme. 
Se pare însă că a apărut din nou. 

Până acum, limbajul nonverbal al lui Lockwood fusese 
politicos, dar neinteresat. Se vedea că Saunders îl dezgustă și 
că Joplin îl plictisește. Acum însă, brusc, postura lui se 
schimbase. 

— Vă rog să-mi daţi toate detaliile. Mai vreţi ceai, domnule 
Joplin? Încercaţi o felie de ruladă elveţiană, domnule Saunders? 
E făcută în casă. Lucy a făcut-o. 


VP - 46 


— Mulţumesc, voi lua o gură, spuse domnul Joplin, ronţăind o 
bucată. Mă tem că majoritatea detaliilor despre domnul 
Bickerstaff îmi sunt necunoscute. Încă n-am avut timp să fac 
cercetări cum se cuvine despre el. Se pare că era medic și trata 
boli nervoase la sanatoriul Green Gates, la marginea orașului 
Hampstead Heath. Înainte de asta a fost un medic obișnuit de 
familie, dar se pare că a fost nevoit să-și închidă cabinetul din 
cauza unui scandal. 

— Scandal? am întrebat. Ce fel de scandal? 

— Nu se știe sigur. Aparent se spunea despre el că s-ar fi 
ocupat cu niște activităţi dubioase. Se zvonea că practică 
vrăjitoria și artele oculte. Se spunea chiar că ar fi jefuit 
morminte. A fost implicată și poliţia, dar niciodată nu s-a dovedit 
nimic. Bickerstaff a continuat să lucreze la sanatoriul particular. 
Locuia într-o casă în curtea spitalului - până într-o noapte de 
iarnă, în 1877. 

Joplin își netezi hârtia cu mâinile lui mici și palide, apoi o 
cercetă o clipă. 

— Se pare ca Bickerstaff avea niște asociați, continuă el, 
bărbaţi și femei care se strângeau la el acasă noaptea. Se 
zvonea că se îmbrăcau în robe care îi acopereau cu totul, 
aprindeau lumânări și făceau... Ei bine, nu știm ce făceau. In 
acele seri, doctorul le ordona servitorilor să plece acasă, iar ei 
erau mulțumiți de asta. Se pare că Bickerstaff se înfuria ușor și 
nimeni nu îndrăznea să-i stea în cale. Ei bine, pe 13 decembrie 
1877 a avut loc o astfel de întâlnire; servitorii au fost trimiși 
acasă, plătiţi, și chemaţi înapoi două zile mai târziu. La plecare, 
au văzut trăsurile oaspeților lui Bickerstaff care începeau să 
sosească. 

— Două zile fără să muncească? spuse Lockwood. E un timp 
destul de lung. 

— Da, întâlnirea trebuia să dureze întreg weekendul. Joplin își 
privi hârtia. Dar ceva s-a întâmplat. Potrivit Gazetei, în noaptea 
următoare câţiva dintre medicii de la sanatoriu au trecut pe 
lângă casă. Înăuntru era întuneric și liniște. Au presupus că 
Bickerstaff plecase. Apoi, unul dintre ei a văzut o mișcare la una 
dintre ferestrele de la etaj: perdelele fluturau, de parcă, din 
spatele lor, cineva aflat pe podea trăgea ușor de ele. 

— Aah, am răsuflat. O să fie o poveste neplăcută, nu-i așa? 


VP - 47 


— Da, fata mea, n-o să vă placă deloc. Domnul Saunders 
mesteca o altă felie de ruladă, dar se opri suficient cât să 
vorbească. Ei bine, adăugă el, de fapt depinde în ce stare ești. 
Lui Albert îi plac poveștile astea. E fascinat de ce s-a întâmplat 
în trecut. 

Saunders își curăţă apoi firimiturile din poală, aruncându-le pe 
podea. 

— Continuă, domnule Joplin, spuse Lockwood. 

— Unii dintre ei, spuse Joplin, au vrut să spargă ușa casei 
chiar atunci; alţii - amintindu-și poveștile despre dr. Bickerstaff - 
au spus că era mai bine să-și vadă de treabă. Chiar când 
stăteau în fața ușii, certându-se, au observat că perdelele se 
mișcau și mai tare și, brusc, au văzut forme întunecate alergând 
pe pervaz, înăuntru. 

— Forme întunecate? am repetat. Ce erau? 

— Erau șobolani, spuse domnul Joplin, sorbind o înghiţitură de 
ceai. Șobolanii făceau perdeaua să se miște. Erau foarte mulţi, 
alergând înainte și înapoi de-a lungul pervazului, atârnându-se 
de perdea și sărind înapoi în camera întunecată. Medicii au 
ajuns la concluzia că șobolanii erau în acea cameră dintr-un 
motiv anume, pe care îl puteți ghici. Așa că au strâns un grup 
dintre cei mai curajoși bărbaţi și i-au înarmat cu lumânări, iar 
acești bărbaţi au spart ușa casei și au urcat la etaj. Când erau 
pe scări au început să audă un foșnet umed și teribil de 
deasupra, sunete de ceva sfâșiat și scrâșnete de dinţi. Ei bine, 
poate vă imaginaţi deja ce au găsit. Joplin își împinse ochelarii 
mai sus pe nas și se cutremură. Nu vreau să vă dau detalii. Vă 
spun doar că ceea ce au văzut le-a rămas în minte câte zile au 
avut. Dr. Bickerstaff, sau ce mai rămăsese din el, era întins pe 
podea, în birou. Purta un halat sfâșiat și atât. Șobolanii îl 
mâncaseră. 

Se lăsă tăcerea. Domnul Saunders suspină scurt și își șterse 
nasul cu un deget. 

— Așa a sfârșit Bickerstaff, spuse el, sub forma unui morman 
de oase însângerate și zgârciuri. Dezgustător. A mai rămas o 
felie de ruladă elveţiană - o vrea cineva? 

— Nu, nu, vă rog - poftiţi, am spus, laolaltă cu George. 

— Aah, are și gem în ea, spuse Saunders, mușcând cu poftă. 

— După cum vă imaginaţi, spuse Joplin, autorităţile au vrut să 
stea neapărat de vorbă cu asociaţii doctorului, dar nu i-au mai 


VP - 48 


găsit. Și aici se termină povestea lui Edmund Bickerstaff. În 
ciuda circumstanțelor oribile ale morții sale, în ciuda zvonurilor 
despre el, a fost curând dat uitării. Sanatoriul de la Green Gates 
a ars la începutul secolului XX, iar numele lui s-a pierdut în 
obscuritate. Până și soarta oaselor lui s-a pierdut. 

— Ei bine, spuse Lockwood, acum știm unde sunt, iar 
dumneata vrei să le scoatem de acolo. 

Domnul Saunders încuviinţă; termină de mâncat și își șterse 
degetele pe pantaloni. 

— E foarte ciudat, am spus. Cum de nimeni nu știa unde a 
fost îngropat? De ce nu scria nicăieri? 

— Și ce l-a ucis? încuviință George. Șobolanii sau altceva? 
Sunt foarte multe detalii care s-au pierdut. Articolul e doar vârful 
icebergului, e limpede. E nevoie neapărat de mai multe 
cercetări. 

Albert Joplin chicoti: 

— Perfect de acord. Ești un flăcău așa cum îmi place mie. 

— N-are rost să facem cercetări, spuse domnul Saunders. 
Chestia din acel mormânt a devenit neliniștită și o vreau scoasă 
din cimitir în seara asta. Domnule Lockwood, ţi-aș fi 
recunoscător dacă mi-ai face favoarea de a supraveghea 
exhumarea. Ce spui? 

Lockwood privi spre mine, apoi spre George. l-am întors 
privirea, cu ochii sclipind. 

— Domnule Saunders, spuse el, va fi o încântare. 


6. 


Când am ajuns la poarta de vest a cimitirului Kensal Green 
împreună cu Lockwood și George, în aceeași seară, la apus, 
eram înarmaţi cu noile noastre spade italienești cu vârfurile 
suflate cu argint și duceam cu noi cele mai mari sacoșe pe care 
le-am putut găsi. În spatele nostru, soarele apunea printre 
câţiva nori pufoși și roz - era sfârșitul unei zile perfecte de vară. 
În ciuda frumuseţii peisajului, aveam o dispoziţie sumbră și 
eram neliniștiţi cu toţii. Nu ne subestimam însărcinarea. 

Marile cimitire din Londra, între care Kensal Green era cel mai 
vechi și cel mai mare, erau relicve ale unei epoci în care oamenii 


VP - 49 


avuseseră o relaţie mai blândă cu cei decedați. În epoca 
victoriană, copacii plăcuţi și potecile pietruite făceau din cimitire 
locuri în care cetăţenii se puteau adăposti de nebunia vieții de la 
oraș. Pietrarii se întreceau care mai de care să cioplească pietre 
de mormânt atractive; trandafirii creșteau în tufișuri și chiar și 
animalele sălășluiau aici. Duminica, familii întregi veneau să se 
reculeagă sau să se plimbe. 

Ei bine, toate astea erau de domeniul trecutului. Problema 
schimbase lucrurile cu totul. În zilele noastre, cimitirele erau 
năpădite de buruieni, iar pe poteci creșteau mărăcini. Prea 
puțini adulţi se aventurau aici în timpul zilei, iar noaptea erau 
locuri ale groazei care trebuiau evitate cu orice preţ. Deși era 
adevărat că dintre cei morți mulţi încă își mai dormeau somnul 
de veci în morminte, nici chiar agenţilor nu le făcea mare 
plăcere să-și petreacă timpul printre ele. Era ca și când am fi 
pătruns într-un teritoriu inamic. Nu eram bine-veniţi aici. 

Pe timpuri, poarta de vest fusese suficient de largă cât să 
permită trecerea a două trăsuri odată înspre sau dinspre Harrow 
Road. Acum era blocată de un gard grosolan din lemn întărit cu 
bare din fier, plin de postere și afișe lipite în straturi groase. 
Posterul care fusese lipit în exemplarele cele mai numeroase 
înfățișa o femeie cu ochii mari care zâmbea, purtând o fustă 
castă, până la genunchi, și un tricou. Femeia avea braţele 
întinse într-un salut, iar dedesubt se putea citi, cu litere 
radiante: FRĂȚIA BRAȚEFOR DESCHISE. FRAŢII NOȘTRI DIN 
LUMEA DE APOI SUNT BINE- VENIȚI. 

— Eu una, am spus, i-aș întâmpina cu o torță cu magneziu. 

Simţeam un nod în stomac, ca întotdeauna înainte să 
începem lucrul la un caz. Găseam zâmbetul femeii jignitor. 

— Cultele pro-fantome sunt pline de idioţi, răspunse George, 
care era întrutotul de acord. 

In mijlocul gardului, o mică ușiţă atârna deschisă, iar lângă ea 
se afla o gheretă jerpelită făcută din resturi de fier. Înăuntru 
erau un scaun, o colecție de doze goale de suc și un băieţel care 
citea un ziar. 

Băiatul purta o șapcă enormă, în carouri galbene care păreau 
mai degrabă pictate, care îi ascundea fața aproape cu totul. 
Băţul lui cu vârf din fier era rezemat într-un colţ al gheretei. Ne 
privi din adâncurile scaunului cum ne apropiam. 


VP - 50 


— Lockwood și Asociaţii, am venit să ne întâlnim cu domnul 
Saunders, spuse Lockwood. Nu e nevoie să te ridici. 

— Nu mă ridic, spuse băiatul. Cine sunteţi? Senzitivi, 
presupun? 

George atinse mânerul spadei cu mâna. 

— Vezi astea? Suntem agenți. 

Băiatul ne privi plin de îndoială. 

— Pe mine m-aţi fi putut prosti, spuse el. Unde vă sunt 
uniformele? 

— Nu avem nevoie de așa ceva, răspunse Lockwood. Spada e 
adevăratul însemn al unui agent. 

— Prostii, spuse băiatul. Agenţii adevăraţi au jachete faine, 
cum sunt alea de la Fittes. Eu zic că sunteţi niște Senzitivi cu 
fiţe, care o să leșinaţi cum daţi de un Pândar. 

Apoi își deschise ziarul cu zgomot. 

— Haideţi, înăuntru cu voi. 

Lockwood clipi. George făcu o jumătate de pas înainte. 

— Spadele agenţilor nu sunt doar ca să se bată cu fantomele, 
spuse el. Pot fi folosite și pentru a pocni copiii din Straja de 
noapte care și-au uitat bunele maniere. Vrei să-ţi arătăm cum? 

— Vai, ce m-am speriat. Uite cum tremur. 

Băiatul își cobori și mai mult șapca pe ochi și se așeză comod 
în scaun, făcând un semn cu degetul peste umăr. 

— Mergeţi pe aleea principală, spre capela din centru. E o 
tabără acolo. Acum, valea, vă rog. Îmi luaţi lumina. 

O clipă a părut că o nouă fantomă cu șapcă este pe cale să se 
alăture celor care bântuiau deja pe marginile Harrow Road, dar 
am rezistat ispitei. Lockwood ne făcu semn să mergem înainte. 
Am trecut deci prin poartă și am pătruns în cimitir. 

Imediat ce am intrat, ne-am oprit instinctiv și fiecare și-a 
folosit Talentul. Ceilalţi priveau înjur, iar eu am început să 
ascult. Totul era liniștit în jur; nu simţeam nicio presiune 
parapsihologică și nu auzeam nimic în afară de privighetorile 
care cântau dulce și de câţiva greieri aflaţi în iarbă. Aleile 
presărate cu pietriș se vedeau încă în penumbră, radiind printre 
rândurile întunecate de morminte și monumente funerare. 
Ramurile copacilor atârnau deasupra lor, umbrindu-le și mai 
mult. Cerul era albastru întunecat și adânc deasupra noastră, 
punctat de discul strălucitor al lunii care răsărea. 


VP - 51 


Am pornit pe aleea principală, printre două rânduri de lămâi. 
Raze triunghiulare de lumină se teseau printre crengile 
copacilor, luminând iarba neagră. Cizmele noastre se auzeau pe 
pietriș; lanţurile din sacoșe zăngăneau slab la fiecare pas. 

— Ar trebui să fie destul de simplu, spuse Lockwood, 
spărgând tăcerea. Stăm lângă ei până scot sicriul. Când termină 
cu asta, îl deschidem, sigilăm oasele doctorului Bickerstaff cu 
puţin argint și apoi plecăm acasă. Ușor. 

Am scos un sunet sceptic. 

— Niciodată nu e atât de simplu să deschizi un sicriu, am 
spus. Tot timpul se întâmplă câte ceva. 

— Ah, nu chiar tot timpul. 

— Spune-mi o singură dată când a mers bine. 

— De acord cu Lucy, spuse George. Bănuiești că Edward 
Bickerstaff nu ne va face probleme. Eu pun pariu că da. 

— Amândoi vă faceţi prea multe griji! exclamă Lockwood. 
Luaţi partea bună a lucrurilor. In seara asta știm poziţia exactă a 
Sursei, și în plus nici nu trebuie să ne facem griji în legătură cu 
Kipps, nu-i așa? Cred că va fi o seară excelentă. Cât despre 
Bickerstaff, doar pentru că a sfârșit atât de nefericit nu 
înseamnă neapărat că acum va fi un spirit agresiv. 

— Poate..., murmură George, dar dacă eu aș fi sfârșit mâncat 
de șobolani, aș fi fost destul de supărat. 

După ce am mers preţ de cinci minute, am văzut ridicându-se 
dintre copaci acoperișul alb și greu al unei clădiri, ca o balenă 
ieșită din apele întunecate ale oceanului. Era capela anglicană 
din mijlocul cimitirului. La intrare, patru coloane susțineau un 
portic în stil grecesc. Scările late duceau la două uși solide. Erau 
deschise; o lumină caldă, electrică, radia dinăuntru. Dedesubt, 
pe jumătate luminate de spoturi gigantice, hidraulice, se aflau 
două cabine de lucru prefabricate. Am văzut excavatoare 
mecanice, camionete pentru transportul solului, movile de 
pământ. La marginile taberei erau găleți cu cărbuni aprinși, din 
care se ridica parfum de lavandă. 

Era limpede că ajunsesem la centrul de operaţiuni pentru 
compania de excavații Vise Plăcute. Mai multe siluete stăteau în 
capul scărilor capelei, luminate din spate. Auzeam voci ridicate; 
aerul era plin de teamă, ca de un curent electric. 

Eu, Lockwood și George ne-am lăsat sacoșele să cadă pe 
pământ, lângă una dintre gălețile fumegânde. Am urcat scările, 


VP - 52 


cu mâna pe mânerul spadelor. Gălăgia mulţimii se stinse; 
oamenii se traseră la o parte, privind în tăcere cum ne 
apropiam. 

In capul scărilor, figura ascuţită și cu pălărie a domnului 
Saunders se desprinse dintre ceilalți și se grăbi să ne întâmpine. 

— Aţi venit chiar la timp! strigă el. A avut loc un mic incident 
și nebunii vor să plece! Le-am spus iar și iar că am chemat trei 
agenţi de top, dar nu, ei vor să-i plătesc acum. Nu primiţi niciun 
ban! strigă el peste umăr. V-am angajat pentru a vă asuma 
acest risc! 

— Nu și după ce am văzut chestia aia, spuse un bărbat uriaș. 

Avea o barbă nerasă de ceva vreme și tatuaje cu schelete pe 
braţe și pe gât. Peste tricoul lui atârna un colier din lemn cu zale 
groase. Câţiva muncitori la fel de masivi stăteau în mijlocul 
mulțimii, împreună cu vreo câţiva copii speriaţi din Straja de 
noapte, care își strângeau beţele la piept ca pe niște perne. Am 
observat de asemenea un grup de adolescente; purtau rochii 
fără formă, aveau ochii conturaţi cu tuş, bijuterii mult prea mari, 
iar părul lung până la subsuoară le era tuns cu breton. Erau 
Senzitive, era clar. Senzitivii se ocupă cu îndeletniciri 
parapsihologice, dar refuză să se lupte cu fantomele din nu știu 
ce principii pacifiste. În general sunt la fel de enervanţi ca o 
răceală de vară și la fel de iritanţi ca un mănunchi de urzici. De 
regulă nu ne înţelegem bine cu ei. 

Saunders privi urât spre bărbatul care vorbise. 

— Ar trebui să-ţi fie rușine, Norris. Ce mai urmează? Să te 
sperii de Umbre și Licăriri? 

— Chestia asta nu e nicio Umbră, spuse Norris. 

— Aduceţi-ne niște agenţi adevăraţi! strigă cineva. Nu ăștia! 
la uită-te la ei - nici măcar nu au uniforme! 

Cea mai aeriană și mai extravagantă dintre Senzitive se 
apropie de noi într-un zgomot de mărgele. 

— Domnule Saunders! Eu, Miranda și Tricia refuzăm să lucrăm 
în orice sector de lângă acel mormânt până nu devine sigur! 
Vrem să fie clar. 

Toate vocile se ridicară într-o singură încuviințare; mai mulţi 
bărbaţi strigară insulte în timp ce Saunders se străduia să se 
facă auzit. Mulțimea se apropia, amenințătoare. 

Lockwood își ridică mâna într-un gest prietenesc. 


VP - 53 


— Salutare tuturor, spuse el, zâmbindu-le cât de larg era în 
stare; comentariile se stinseră. Eu sunt Anthony Lockwood, de la 
Lockwood și Asociaţii. Poate că aţi auzit de noi. Conacul Combe 
Carey? Mormântul domnișoarei Barrett? Noi am fost. Am venit 
să vă ajutăm în seara asta și aș vrea să știu ce fel de probleme 
ați întâlnit. Dumneata, domnișoară - se întoarse, zâmbindu-i 
Senzitivei - e limpede că ai avut parte de o experiență 
îngrozitoare. Poţi să-mi povestești ce s-a întâmplat? 

Era o manevră clasică din repertoriul lui Lockwood. Prietenos, 
politicos, empatic. Eu aș fi plesnit-o pe fată direct peste faţă și i- 
aș fi făcut vânt în noapte, să se plângă pe unde știa. De-asta 
Lockwood e conducătorul, nu eu. Și tot de-asta n-am nicio 
prietenă. 

Așa cum mă așteptam, fata dădu din genele ei mari și umede 
înspre el. 

— Mă simțeam de parcă... de parcă ceva mă lua pe sus, 
suspină ea. Era gata-gata să mă... prindă și să mă înghită. Câtă 
ură! Ce energie malefică! Nu mă mai apropii niciodată de locul 
ăla! 

— Asta nu-i nimic! strigă una dintre celelalte fete. Claire doar 
a simţit-o. Eu am văzut-o chiar la apusul soarelui! Jur că și-a 
coborât gluga și s-a uitat la mine! A fost destul să o privesc o 
clipă. Ah, am leșinat! 

— O glugă? începu Lockwood. Atunci poţi să-mi spui cum 
arăta...? 

Țipetele fetei le redeșteptaseră însă nervii celorlalţi; toată 
lumea începu să vorbească în același timp, trăgând de noi. Se 
înghesuiau în spate, încolțindu-ne lângă uși. Eram în mijlocul 
unui cerc de fețe înfricoșate, luminate de reflectoare. Dincolo de 
scările capelei, ultimele umbre de lumină roșie care mai băteau 
peste pietrele de mormânt se stinseră. 

Saunders strigă, furios din nou: 

— În regulă, lașilor! Joplin vă va trimite într-alt sector în seara 
asta! Departe de acel mormânt! Sunteţi mulțumiți? Acum valea 
- hai, ștergeţi-o! 

Prinzându-l pe Lockwood de braţ, Saunders se înghesui 
printre ceilalți până înăuntru. Eu și George îl urmarăm, 
înghesuiți și împinși din toate părţile, iar ușile se închiseră. 

— Dacă plecaţi, nu vă plătesc nimic! strigă Saunders în urma 
lui. Toţi lucraţi pentru mine! 


VP - 54 


Ușile se trântiră, înăbușind zgomotele mulțimii. 

— Ce chestie, mârâi Saunders. E greșeala mea, fiindcă am 
încercat să grăbesc lucrurile. Am adus excavatoarele pentru a 
săpa în jurul mormântului lui Bickerstaff încă de acum o oră. Mă 
gândeam că asta vă va fi de ajutor. Apoi s-au dezlănţuit toate 
flăcările iadului și nici măcar nu se lăsase noaptea. 

Saunders își scoase pălăria și își șterse sudoarea de pe frunte 
cu mâneca. 

— Poate aici vom avea parte de un moment de liniște. 

Capela era mică și modest decorată, cu pereții văruiţi în alb. 
Plutea un miros umed în aer, și, de asemenea, o răcoare 
persistentă pe care trei radiatoare cu gaz răspândite pe 
podeaua pietruită încercau să o împrăștie, fără prea mult 
succes. Lângă radiatoare erau două birouri ieftine; pe fiecare 
trona câte un morman de hârtii. De-a lungul unui perete se 
vedea un altar prăfuit, în spatele unei balustrade din lemn, iar 
alături erau o ușă mică, închisă, și un amvon din lemn. Deasupra 
capetelor noastre era o cupolă decorată cu stucaturi. 

Cel mai ciudat obiect din cameră era un bloc de piatră neagră 
de mărimea și forma unui sarcofag închis, așezat pe o placă 
pătrată din metal, direct pe podeaua de sub balustrada altarului. 
L-am studiat, plină de interes. 

— Da, e un catafalc, fetițo, spuse Saunders. Un vechi lift 
victorian folosit pentru a transporta sicriele spre catacombele de 
dedesubt. Are un mecanism hidraulic și, după cum spune Joplin, 
încă mai funcţionează. A fost folosit până când Problema s-a 
înrăutățit prea tare. Unde e Joplin, apropo? Idiotul nu e niciodată 
la biroul lui. Mereu pleacă la plimbare taman când am nevoie de 
el. 

— Acest „mic incident” de la mormântul lui Bickerstaff..., îi 
aminti Lockwood. Spuneţi-ne, vă rog, ce s-a întâmplat. 

Saunders își dădu ochii peste cap. 

— Dumnezeu știe! Nimeni nu vorbește logic. Unii Senzitivi au 
văzut ceva, după cum aţi auzit și voi. Alţii spun că era ceva 
foarte înalt, alţii că purta o robă cu glugă, dar nu sunt două 
povești care să semene una cu cealaltă. O fată din Straja de 
noapte a zis că avea șapte capete. Ridicol! Pe ea am trimis-o 
acasă. 

— De obicei, copiii din Straja de noapte nu inventează 
povești, spuse George. 


VP - 55 


Ceea ce era adevărat. Majoritatea copiilor cu abilităţi 
parapsihologice deveneau agenţi, dar dacă nu erau suficient de 
buni pentru asta își călcau pe mândrie și se înrolau în Straja de 
noapte. Era un serviciu periculos și prost plătit, cu îndatoriri de 
noapte în cea mai mare parte, dar copiii din Strajă erau destul 
de talentaţi. Niciodată nu-i subestimasem. 

Lockwood își vârâse mâinile în buzunarele hainei lui negre. 
Ochii lui străluceau; era interesat. 

— Povestea asta devine din ce în ce mai ciudată, spuse el. 
Domnule Saunders, care e starea actuală a mormântului? Este 
deschis? 

— Oamenii mei au săpat destul de mult. Cred că au ajuns la 
sicriu. 

— Excelent. Ne putem ocupa acum de el. George e bun la 
săpat - nu-i așa, George? 

— Ei bine, exersez destul de mult, spuse George. 

Poteca spre mormântul apărut de niciunde al lui Edmund 
Bickerstaff era de-a lungul unei alei înguste, chiar în spatele 
excavatoarelor. Saunders ne conduse acolo în tăcere. Nimeni 
altcineva nu veni după noi; cu toţii se ascunseseră în cercul 
strălucitor de lumină, privind cum ne îndepărtam. 

Mormintele din această parte a cimitirului erau modeste, cele 
mai multe fiind însemnate cu pietre funerare, cruci sau statui 
simple. Cerul se întunecase de-acum. Pietrele, pe jumătate 
îngropate sub mărăcini și fire lungi și umede de iarbă, erau albe 
și strălucitoare în lumina lunii, dar umbrele lor erau negre ca 
tăciunele, iar dacă nu erai atent, te puteai prăbuși în ele. 

După câteva minute de mers, Saunders încetini, înaintea 
noastră era o grămadă de mărăcini care marca locul în care 
fusese curăţat un petec de pământ. Alături era o movilă de 
pământ întunecat și umed. Drumul ne era blocat de un 
excavator care părea galben și scorojit în lumina torței lui 
Saunders. Lângă el erau împrăștiate lopeți, târnăcoape și alte 
instrumente pentru săpat. 

— Au plecat în grabă, spuse Saunders, cu vocea ridicată și 
încordată. Ei bine, eu mă opresc aici. Dacă vreţi ceva, chemați- 
mă. 

Dispăru apoi în întuneric fără a-și ascunde graba. Rămaserăm 
singuri. 


VP - 56 


Ne-asigurat că puteam scoate cu ușurință spadele. Aerul din 
jurul nostru era tăcut; îmi auzeam bătăile grave ale inimii. 
Lockwood scoase o lanternă mică de la centură și lumină spaţiul 
întunecat din stânga cărării. Era o deschizătură pătrată, 
înconjurată de morminte obișnuite. În centrul ei se ridica strâmb 
o mică piatră decolorată. larba din faţa acesteia fusese 
îndepărtată, lăsând o pantă lată care cobora în măruntaiele 
pământului. Avea poate doi metri și jumătate lățime și era 
adâncă de un metru. Cupa excavatorului lăsase trei dâre lungi în 
noroi. Piatra ne interesa însă cel mai mult. 

Inainte de a face orice altceva, ne-am folosit cu toţii simţurile. 

— Nu văd nelumină, spuse încet Lockwood. Are sens, fiindcă 
nimeni n-a murit aici. Tu? 

— Nimic, spuse George. 

— Eu da, am spus eu. O mică vibraţie. 

— Un zgomot? Voci? 

Nu reușeam să-mi dau seama, lucru care mă înfuria. 

— Doar o... disonanţă. E ceva aici, cu siguranţă. 

— Țineţi ochii și urechile deschise, spuse Lockwood. În regulă, 
primul lucru pe care îl vom face va fi să închidem locul cu o 
barieră. Apoi, eu voi cerceta piatra. Nu vreau să ratez nimic, așa 
cum s-a întâmplat noaptea trecută. 

George așeză un felinar pe una dintre pietrele de mormânt 
din jur și, în lumina lui, ne-am scos lanțurile și le-am așezat pe 
pământ, înconjurând groapa. După ce am terminat cu asta, 
Lockwood păși peste lanțuri și se îndreptă spre piatră, cu o 
mână pe mânerul spadei. Eu și George am așteptat, urmărind 
jocul umbrelor. 

Lockwood ajunse la piatră și îngenunche brusc, dând iarba la 
o parte. 

— OK, spuse el. E un material de proastă calitate și a suferit 
mult din cauza intemperiilor. Are abia un sfert din înălţimea 
obișnuită a unei pietre de mormânt standard. Nici n-a fost 
așezată cum se cuvine - e foarte înclinată. Cineva a făcut asta 
foarte în grabă... 

Lockwood își aprinse lanterna și cercetă îndeaproape 
suprafața. Era acoperită de generații întregi de licheni, care 
năpădiseră literele săpate înăuntru. 

— Edmund Bickerstaff..., citi Lockwood. Asta nu e opera unui 
pietrar care se respectă. Abia dacă poate fi numită inscripţie. A 


VP - 57 


fost scrijelită cu ce i-a venit omului la îndemână. Deci, avem o 
înmormântare pe fugă, ilegală și făcută de amatori, și un 
mormânt improvizat care este aici de foarte mult timp. 

Lockwood se ridică. În clipa următoare se auzi un foșnet 
extrem de slab și o siluetă ieși din întunericul din spatele 
mormântului, pășind cu pași mari spre felinar. Eu și George 
strigarăm; Lockwood sări într-o parte, scoțându-și spada. Se 
răsuci și sări, aterizând în centrul gropii, cu faţa spre piatră. 

— Scuzaţi-mă, spuse domnul Albert Joplin. Am speriat pe 
cineva? 

Am înjurat în șoaptă; George fluieră. Lockwood răsuflă din 
greu. Domnul Joplin ocoli cu pași împiedicaţi groapa. Se mișca 
cu pași greoi și umerii cocoșaţi, amintindu-mi pe undeva de un 
cimpanzeu. Nori de mătreaţă îi cădeau pe lângă urechi la fiecare 
pas. În braţele lui subţiri ducea un teanc de hârtii, pe care le 
strângea protector la piept așa cum o mamă își strânge copilul. 

— Îmi pare rău, spuse el, împingându-și ochelarii mai sus, pe 
nas, într-un gest apologetic. Veneam dinspre poarta de est și m- 
am rătăcit. Am ratat ceva? 

George spuse ceva - și, în aceeași clipă, m-am simţit 
înconjurată de un val de răceală groaznică. Ştiţi cum e atunci 
când sari într-o piscină și îţi dai seama că apa nu e încălzită, iar 
frigul îţi cuprinde trupul? Simţi o durere ascuţită, îngrozitoare, 
peste tot. Exact așa m-am simţit și acum. Am scos un geamăt 
șocat, și asta nici măcar nu era partea cea mai rea. Odată cu 
frigul, Auzul meu începu să prindă lucruri. Vibraţia pe care o 
simțisem mai devreme? Acum era, dintr-odată, puternică. 
Dincolo de zumzetul vocii lui George și de palavrele lui Joplin, 
devenise un bâzâit înfundat, ca un nor de muște care se 
apropia. 

— Lockwood..., am dat să zic. A 

Apoi, totul se opri. Mintea mi se limpezi. Frigul dispăru. Imi 
simţeam pielea învineţită și usturătoare. Zgomotul se trase din 
nou în fundal. 

—.... O biserică extraordinară, domnule Cubbins, spunea 
Joplin. Cele mai frumoase ornamente de alamă din întreaga 
Londră. Trebuie să ţi-o arăt la un moment dat. 

— Hei! strigă Lockwood din mijlocul gropii. Hei! Uitaţi ce-am 
găsit! Nu, nu dumneata, te rog, domnule Joplin - dumneata ai 
face bine să rămâi dincolo de fier. 


VP - 58 


Lockwood avea lanterna aţintită asupra noroiului de la 
picioarele sale. Cu mișcări lente și urechile încă ţiuindu-mi, am 
pășit peste lanţuri alături de George și am coborât în groapă. 
Cizmele noastre călcau pe noroi moale, întunecat. 

— Aici, spuse Lockwood. Ce ziceţi de asta? 

La început, n-am văzut nimic în raza strălucitoare a lanternei. 
Apoi, când Lockwood își trase lanterna, am văzut despre ce 
vorbea: o muchie dură și roșie, care ieșea din noroi. 

— Ah, George, am spus. E ciudat. 

— E sicriul? întrebă micuțul domn Joplin din spatele lanțurilor, 
întinzându-și nerăbdător gâtul spre noi. E sicriul, domnule 
Lockwood? 

— Nu știu... 

— Cele mai multe sicrie pe care le-am văzut sunt făcute din 
lemn, murmură George. Multe sicrie victoriene sunt deja 
putrezite în pământ de multă vreme. De regulă erau îngropate 
la o adâncime respectabilă de doi metri, cu toate riturile și după 
toate regulile... 

Se lăsă tăcerea. 

— Și ăsta? întrebă Joplin. 

— E îngropat la doar un metru și ceva și nu e drept, de parcă 
ar fi vrut să scape de el cât mai repede. Și n-a putrezit fiindcă 
nu e făcut din lemn. Cutia e făcută din fier. 

— Fier..., spuse Lockwood. Un sicriu din fier... 

— Auziţi asta? am întrebat brusc. Un bâzâit de muște? 

— Dar Problema nu exista pe atunci, spuse George. Așa că, 
oare ce-au închis acolo? 


7. 


Ne-a luat până la miezul nopţii să dezgropăm sicriul din fier. 
Unul dintre noi stătea de strajă, cu simțurile larg deschise, iar 
ceilalți se chinuiau cu uneltele. Schimbam la fiecare zece 
minute. Ne foloseam de lopeţile și târnăcoapele care fuseseră 
lăsate pe cărare pentru a îndepărta noroiul de pe metal, pentru 
a adânci groapa în mijlocul ei și pentru a scoate treptat la iveală 
capacul și laturile obiectului. 


VP - 59 


Vorbeam rar. Tăcerea ne învăluise ca un giulgiu; nu se mai 
auzea nimic în afară de sunetul uneltelor care dădeau pământul 
la o parte: skrrt, skrrt, skrrt. Totul în jur era nemișcat. Din când 
în când, împrăștiam sare și fier în mijlocul gropii pentru a alunga 
forțele supranaturale. Părea să meargă. Era cu două grade mai 
frig în groapă decât pe cărarea din spate, însă temperatura 
rămânea constantă. Băzâitul pe care îl auzisem mai înainte 
dispăruse. 

Albert Joplin, pentru care mormântul misterios era deosebit 
de fascinant, rămase cu noi o vreme, plimbându-se înainte și 
înapoi printre pietrele de mormânt, într-o stare de neliniște. În 
sfârșit, când noaptea se lăsă și sicriul ieși cu totul din pământ, 
începu și el să devină mai precaut; își aminti ceva important de 
făcut la capelă și dispăru. Eram singuri. 

Skrrt, skrrt, skrrt. 

În sfârșit, terminarăm și noi. Obiectul era dezgropat cu totul. 
Lockwood aprinse un felinar și îl așeză în noroi, lângă centrul 
gropii. Ne-am îndepărtat puţin, cercetând obiectul pe care îl 
găsiserăm. 

O cutie din fier de aproximativ doi metri, lată de șaizeci de 
centimetri și adâncă de treizeci. 

Cu alte cuvinte, nu era orice cutie. Așa cum spusese și 
Lockwood, era un sicriu din fier. 

Laturile erau încă parţial mânjite de noroi gri și lipicios. Acolo 
unde pământul fusese dat la o parte se vedea suprafaţa cutiei. 
Pe ea se întindeau pete de rugină, ca niște flori de coral, de 
culoarea sângelui uscat. 

Se presupunea că, odată, laturile ei fuseseră curate și drepte, 
însă pământul care le presase din toate părţile și greutatea 
anilor le schimonosise, așa că cele verticale erau înclinate, iar 
placa de deasupra avea o adâncitură în mijloc. Văzusem sicrie 
din plumb la fel de turtite în cimitirele romane pe care le 
descoperiseră sub oraș. Un colț al capacului se ridicase cu totul 
din cauza presiunii, dând la iveală o fâșie de întuneric. 

— Amintiţi-mi să nu fiu niciodată îngropat într-un sicriu din 
fier, spuse George. Arată foarte de prost gust. 

— Și nici nu-și mai îndeplinește sarcina, adăugă Lockwood. 
Orice-ar fi înăuntru, poate ieși prin gaura asta mică. Te simţi 
bine, Lucy? 


VP - 60 


Mă clătinam pe loc. Nu, nu mă simţeam grozav. Tâmplele îmi 
zvâcneau și îmi era greață. Bâăzâitul se întorsese. Aveam 
senzația că insecte invizibile îmi atacă pielea. Era o miasmă 
puternică - acel sentiment extrem de neplăcut pe care ÎI 
produce apropierea unui Vizitator. Puternic, în ciuda fierului. 

— Sunt bine, am răspuns pe un ton vioi. Deci. Cine o 
deschide? 

Asta era întrebarea cea mare. După cum se obișnuia, și după 
cum sfătuia și Manualul Fittes, era bine ca o singură persoană să 
se afle în linia întâi atunci când o „încăpere sigilată” (adică 
morminte, sicrie sau camere secrete) era deschisă. Ceilalţi stau 
deoparte, cu armele pregătite. E aproape la fel de important ca 
această datorie să treacă de la membru la membru, pe cât de 
importantă este și regula biscuitului. E, în același timp, și un 
motiv constant de ceartă. 

— Nu eu, spuse Lockwood, bătându-se cu palma peste urmele 
de gheare de pe haina lui, pe care le cususe între timp. Eu am 
deschis mormântul domnișoarei Barrett. 

— Ei bine, eu am deschis trapa din casa Melmoth. George? 

— Eu am deschis camera secretă din hotelul Savoy, spuse 
George. Țineţi minte? Cea cu semnul vechi pentru ciumă pe ușă. 
Aah, cât de straniu a fost. 

— Nu, n-a fost. Nu era nici bântuită, nici secretă. Era un dulap 
unde se ţineau rufe și era plin de pantaloni. 

— Dar nu am știut asta când am intrat, nu-i așa? protestă 
George. Știţi ce? Haideţi să dăm cu banii. 

George se scotoci în buzunarele de la pantaloni și scoase o 
monedă murdară. 

— Ce zici, Luce? Cap sau ban? 

— Cred că... 

— Deci, cap? Ce alegere interesantă. Haide să vedem. 

Urmă apoi o mișcare rapidă, prea rapidă ca să o pot urmări. 

— Ah, e ban. Ghinion, Luce. Poftim ranga. 

— Bună încercare, George, zâmbi Lockwood, dar e rândul tău. 
Hai să ne luăm instrumentele și sigiliile. 

Am răsuflat ușurată și m-am îndreptat spre sacoșe. George 
mă urmă cu o expresie posacă. In curând, sigiliile noastre din 
argint, cuţitele și răngile, precum și restul echipamentelor, erau 
pregătite lângă sicriu. 


VP - 61 


— Nu va fi prea greu, spuse Lockwood. Uite - capacul e 
înclinat în partea asta. De cealaltă parte sunt două cleme - aici 
și aici -, dar una a pocnit deja. N-a rămas decât cea de lângă 
tine, Lucy, care a ruginit așa închisă. Dacă George ne ajută cu 
niște șmecherii cu ranga, suntem gata. 

Lockwood ne privi. 

— Întrebări? 

— Da, spuse George, am câteva. Tu unde stai? Cât de 
departe? Cu ce arme ai de gând să mă protejezi dacă iese ceva 
oribil de-acolo? 

— Eu și Lucy avem totul sub control. Haide... 

— Și, de asemenea, dacă nu mă întorc întreg acasă, mi-am 
scris testamentul. Vă spun unde să-l găsiţi: sub patul meu, în 
colțul cel mai îndepărtat, sub cutia de șerveţele. 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se ajungă la asta. Acum, 
dacă ești gata... 

— Asta de pe capac e cumva o inscripţie? am întrebat; acum 
că ne apropiam de momentul-cheie, eram peste măsură de 
neliniștită și toate simţurile mele erau ascuțite până la refuz. 
Uitaţi-vă la însemnele zgâriate aici. 

Lockwood clătină din cap: 

— Nu-mi dau seama sub atâta noroi, și nici n-am de gând să 
încep să-l șterg acum. Haideţi să terminăm odată cu asta. 

De fapt, capacul sicriului era mai greu de forţat decât se 
așteptase Lockwood. În afară de capacul deteriorat, rugina de la 
suprafață lipise capacul de margini în câteva locuri. Am avut 
nevoie cu toții de douăzeci de minute, în care ne-am chinuit cu 
bricegele de buzunar și dălţile, înainte ca balamalele să se miște 
și capacul să fie dat la o parte. 

— Așa... 

Lockwood cerceta din nou datele. 

— Arată bine. Temperatura nu s-a schimbat și miasma nu s-a 
înrăutățit nici ea. Orice ar fi înăuntru, e surprinzător de liniștit. Ei 
bine, nu lăsa pe mai încolo ce poţi face chiar acum. Lucy - haide 
să ne ocupăm poziţiile. 

Ne-am postat fiecare la câte un capăt al sicriului. Am luat cea 
mai mare și mai puternică plasă din argint, cu diametrul de un 
metru și treizeci de centimetri, am despăturit-o și am așteptat 
cu ea în mâini, gata să intervin. Lockwood își scoase spada și o 
îndreptă spre sicriu, pregătit să atace imediat. 


VP - 62 


— George, spuse el, e rândul tău. 

George încuviinţă. Închise ochii pentru a-și aduna gândurile, 
apoi luă ranga. Își flexă degetele, își trase umerii în spate și își 
trosni gâtul cu zgomot. Se apropie de sicriu, se aplecă, apoi vâri 
capătul răngii în crăpătura dintre clemele rupte. Işi depărtă 
picioarele și își scutură fesele ca un jucător de golf gata să dea o 
lovitură. Respiră adânc - și se opinti din toate puterile. Nu se 
întâmplă nimic. Apăsă din nou. Nu, capacul era răsucit; poate că 
se înţepenise așa. George apăsă din nou. 

Capacul se desprinse cu zgomot; capătul dinspre George al 
răngii căzu în jos. George se trase înapoi, își pierdu echilibrul și 
căzu pe spate în noroi, cu ochelarii strâmbi. Se ridică în capul 
oaselor și privi înăuntrul sicriului cu o expresie tâmpă. 

Apoi ţipă. 

— Lanterna, Lucy! 

Lockwood sări să-l apere pe George cu spada, dar din sicriu 
nu ieși nimic. Niciun Vizitator, nicio apariţie. Lanternele luminară 
interiorul sicriului și ceva dinăuntru - ceva care reflecta o lumină 
întunecată, strălucitoare. 

Aveam lanterna în mână. Am luminat interiorul și ce era 
acolo. 

Dacă vi se face ușor rău, poate ar fi mai bine să treceţi peste 
următoarele două paragrafe, deoarece cadavrul care se holba la 
mine nu era doar un morman de oase, ci mult mai mult. Asta a 
fost prima surpriză: erau multe părţi care nu putreziseră. Aţi 
lăsat vreodată o banană sub canapea și ați uitat de ea? Atunci 
veți ști că în curând se înnegrește, apoi se transformă într-o 
gelatină, apoi se sfrijește. Tipul care fusese îngropat în sicriul 
din fier era ca o banană aflată undeva între etapa a doua șia 
treia. Lumina lanternei se reflecta pe pielea neagră și uscată 
care era întinsă peste oasele obrajilor. In câteva locuri crăpase. 
În centrul frunţii avea o gaură cu margini rotunjite, în jurul 
căreia pielea se cojise cu totul. 

Lângă cap atârnau șuviţțe lungi de păr alb. Orbitele erau 
goale. Buzele lui uscate se trăseseră înapoi, dând la iveală gingii 
și dinți. 

Purta rămășițele unei mantii sau robe violacee și, sub ea, un 
costum negru de modă veche, cu gulerul ridicat și apretat, și o 
cravată neagră în stil victorian. Mâinile lui (osoase) ţineau ceva 
înconjurat învelit într-o pânză albă și zdrenţuită. Nu știam dacă 


VP - 63 


era din cauza unghiului în care fusese îngropat, sau din cauza 
modului în care se mișcase pământul de-atunci încoace, însă 
obiectul alunecase de sub pânză și i se vedea printre degetele 
scheletice. Era un ciob de sticlă, probabil la fel de lat ca un cap 
de om, cu o margine neregulată. Era înnegrit de mucegai și praf, 
dar sticla strălucea încă - iar acea strălucire îmi prinse privirea. 

Uită-te! Uită... 

Ce era acea voce? 

— Lucy? Sigilează-l! 

Bineînţeles. Lockwood fusese cel care strigase. 

Am aruncat plasa din argint și n-am mai văzut conţinutul 
sicriului. 

e 

— Deci, ce-ai zărit, George? întrebă Lockwood. 

Stăteam acum pe cărare, bând ceai și mâncând sendvișurile 
pe care ni le adusese cineva din echipa lui Saunders. Se 
strânsese o mulţime măricică - Saunders, Joplin, mai mulţi 
muncitori și copiii din Straja de noapte, unii fiindcă distracţia se 
terminase, ceilalți poate veniţi cu întârziere după ţipătul lui 
George. Toţi se ascundeau pe jumătate după pietrele de 
mormânt, holbându-se la groapă, la o distanţă sigură de lanţuri. 
Inchisesem capacul sicriului; nu se vedea decât un colț al plasei 
din argint. 

— Adică, știu că Bickerstaff arăta urât, spuse Lockwood, dar 
de ce să n-o recunoaștem, am văzut lucruri și mai și. iți mai 
aduci aminte de valea Putney? 

George era foarte tăcut de câteva minute încoace. Abia dacă 
vorbea și avea o expresie stranie pe chip. Avea o privire 
speriată și timidă, de parcă ar fi tânjit după ceva; se tot întorcea 
spre groapă, de parcă ar fi uitat ceva acolo. Asta mă îngrijora. 
Îmi amintea puţin de înlemnire, când voinţa cuiva e stoarsă de 
atingerea sau prezenţa unei fantome; sigilasem însă Sursa cu 
argint, și nu era nicio fantomă de faţă acum. George însă părea 
să se simtă ceva mai bine. Mâncarea îl readucea rapid la viaţă. 
Clătină din cap spre Lockwood. 

— Nu cadavrul, spuse el încet. Am văzut lucruri mai urâte în 
frigiderul meu. Oglinda lui. 

— Ai crezut că e o oglindă? am întrebat. 

Când îmi închideam ochii, puteam vedea din nou acea bucată 
de sticlă, strălucind, sclipind, mai neagră decât întunericul. 


VP - 64 


— Nu știu ce era, dar privirea mi-a fost atrasă spre ea. Am 
văzut în ea... Nu știu ce am văzut. Era totul negru, dar era ceva 
în adâncul întunericului și era îngrozitor. M-a făcut să ţip - m-am 
simţit de parcă cineva încerca să-mi sugă inima prin piept. 

George se înfioră. 

— Dar, în același timp, era și fascinant - nu-mi puteam lua 
ochii de la ea. Nu voiam decât să o privesc, deși îmi făcea rău. 

Oftă lung, chinuit. 

— Probabil că încă m-aș fi holbat la ea acum, dacă Lucy n-ar fi 
acoperit-o cu plasa. 

— Din câte spui, e bine că nu mai ai la ce să te holbezi, spuse 
Lockwood, care îl urmărise și el pe George îndeaproape. Ce 
oglindă stranie. Nici nu-i de mirare că au închis-o într-un sicriu 
din fier. 

— Știau de proprietăţile fierului pe vremea lui Bickerstaff? am 
întrebat. 

Abia odată cu începutul Problemei, acum cincizeci de ani, 
obiectele din fier și din argint împotriva fantomelor începuseră 
să fie fabricate, iar mormântul fusese săpat cu o generaţie sau 
două înainte de asta. 

— Oamenii de rând nu știau, spuse Lockwood, însă argintul, 
sarea și fierul au fost folosite dintotdeauna împotriva fantomelor 
și, în general, a spiritelor malefice. Deci nu poate fi o 
coincidenţă că am dat peste fier aici. 

Lockwood își cobori vocea. 

— Apropo, ați observat ceva neobișnuit la dr. Bickerstaff? 

— In afară de faptul că era un cadavru mumificat, vrei să 
spui? am zis. 

— Asta e. Potrivit ziarului pe care ni l-a arătat Joplin, 
Bickerstaff a fost mâncat de șobolani, nu-i așa? Tipul din sicriu 
era însă întreg. Și aţi văzut gaura din... 

Lockwood se întrerupse, văzându-i pe Saunders și Joplin 
apropiindu-se. Saunders striga ordine la copiii din Straja de 
noapte, iar arhivistul rămăsese lângă lanţurile din fier, 
holbându-se la sicriu. Amândoi ne zâmbeau larg; toată lumea ne 
bătea pe spate și ne felicita. 

— O treabă excelentă, domnule Lockwood! strigă Saunders. 
Foarte eficient. Poate că acum ne putem vedea de treabă, dacă 
tot s-a terminat cu prostiile. 

Saunders sorbi dintr-o ceașcă de cafea aburindă. 


VP - 65 


— Oamenii spun că Bickerstaff ţinea un cristal sau așa ceva... 
Poate ceva folosit într-unul dintre ritualurile lui ciudate. E greu 
să-ți dai seama cu atâta argint peste el. 

— Credeţi-mă, cel mai bine e să lăsăm plasa acolo, râse 
Lockwood. Există totuși o Sursă puternică acolo. Va trebui să 
luăm legătura imediat cu DCCAP-ul, ca să vină să o preia. 

— Asta vom face la prima oră, mâine-dimineaţă! spuse 
Saunders. Acum trebuie să ne vedem de treabă. Am pierdut 
deja o jumătate de noapte. Ei bine, presupun că vreţi să vă 
semnez hârtiile cum că v-aţi făcut treaba, domnule Lockwood. 
Haideţi înapoi în birou și rezolvăm acolo. 

— Putem muta sicriul în capelă în seara asta? întrebă Joplin. 
Nu-mi place ideea de a-l lăsa aici. E periculos, poate vin hoţii 
sau căutătorii de relicve... știi tu. 

— Ei bine, să lăsaţi plasa așa cum e, spuse Lockwood, 
încruntându-se. După ce-l mișcaţi, înconjuraţi-l din nou cu lanțuri 
și nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. 

Lockwood și Saunders se îndepărtară. George se rezemă de o 
piatră de mormânt și începu o conversaţie animată cu Joplin. Mi- 
am făcut de lucru strângându-ne echipamentul, fără să mă 
grăbesc. Era încă devreme, nici măcar nu era miezul nopţii; cu 
siguranţă că era o seară mai plăcută decât cea dinainte. Era 
straniu însă. Un mormânt foarte straniu. Era imposibil de ghicit 
de ce Bickerstaff fusese îngropat așa. George văzuse ceva, dar 
nu apăruse nicio fantomă tangibilă, însă o entitate care să poată 
crea asemenea manifestări supranaturale în ciuda fierului 
trebuia să fie ceva formidabil. 

— Domnișoara? 

Era muncitorul pe nume Norris, cel mai mare și cel mai 
nervos. Pielea lui era uscată și avea o barbă căruntă care îi 
ajungea până la părul tuns militărește. Tatuajul de pe gâtul lui 
înfățișa un craniu cu aripi întinse. 

— Scuză-mă, domnișoară, spuse el. Am auzit bine? Nimeni n- 
are voie să se apropie de sicriu? 

— Da, aşa e. 

— Atunci ai face bine să-ţi oprești prietenul. Uită-te la el! 

M-am întors. George și Joplin traversaseră lanţurile din fier și 
se apropiau de sicriu, vorbind animat, Joplin fluturându-și hârtiile 
de la subsuoară. 

— George! am strigat. Ce naiba...? 


VP - 66 


Apoi mi-am dat seama. 

Capacul. Inscripţia. 

Sporovăind, George și Joplin se opriră în faţa sicriului și 
începură să dea la o parte noroiul de pe capac. George avea 
cuțitul lui de buzunar; ridică puţin capacul pentru a-și ușura 
munca. Plasa din argint de dedesubt se desprinse și alunecă 
puţin într-o parte. 

Norris îmi spuse ceva, dar nu-l mai auzeam, fiindcă în aceeași 
clipă văzusem o a treia siluetă care stătea lângă Joplin și 
George. 

Era nemișcată, tăcută, foarte înaltă și slabă, și doar parțial 
întrupată. Sicriul din fier trecea direct printr-un fald al robei sale 
lungi și gri. De la baza apariţiei se întindeau tentacule 
strălucitoare de ectoplasmă, mici și groase, ca tentaculele 
anemonelor, dar nu avea brațe și picioare, doar roba cea lungă. 
Chipul ei era ascuns într-o glugă lungă și încovoiată, însă lăsa 
vederii două detalii: o bărbie palidă și ascuţită, albă ca oasele de 
pește, și o gură deschisă, cu niște colți ascuţiţi. 

Am deschis gura și, în secunda de care aș fi avut nevoie 
pentru a striga un avertisment, am auzit în minte o voce 
vorbindu-mi. 

Priveşte! Privește! 

— George... 

Îţi voi da ceea ce-ti dorești cel mai mult... 

— George! 

Fiindcă nici el și nici Joplin nu se mișcau, fantoma le era drept 
în faţă. Amândoi erau încă aplecaţi pe jumătate, îngheţaţi în 
aceeași poziție pe care o avuseseră când încercaseră să dea la o 
parte noroiul de pe capac. Ochii lor erau mari, larg deschiși, iar 
chipurile transfigurate. 

Priveşte... 

Vocea era adâncă și ispititoare - dar în același timp îmi făcea 
greață. Îmi înăbușea simţurile; tânjeam să o slujesc, dar îi 
rezistam în același timp cu disperare. 

M-am forţat să mă mișc. 

Silueta se mișcă în același timp. Se ridică și mai înaltă, ca o 
coloană cenușie, întrezărindu-se printre stele. 

În spatele meu se auzi un strigăt. Nu mai era timp. Mi-am tras 
spada. 


VP - 67 


Silueta plutea deasupra lui George și a lui Joplin. Amândoi se 
treziră deodată din transă; își traseră capetele în spate, și priviră 
înapoi. L-am auzit pe George ţipând. Joplin își scăpă hârtiile. 
Silueta rămase așa îngheţată preț de o clipă. Ştiam ce urma să 
facă. Avea să se prăbușească brusc, ca un torent, și să îi 
învăluie pe amândoi. Voia să-i consume. 

Eram prea departe. Ce prostie... Spada mea era inutilă. 

Nu aveam timp să îmi scot altceva de la centură. Spada... 

Forma se prăbuși - cu gura ei deschisă, plină de colţi. 

Mi-am aruncat spada, care se roti prin aer. 

Joplin se împletici de groază, dându-l pe George la o parte. 
George se retrase, căutându-și armele la centură, își pierdu 
echilibrul, începu să cadă... 

Iti voi da ceea ce-ti dorești cel mai mult... 

Spada trecu direct printre George și Joplin, pe deasupra 
capetelor lor. Vârful suflat cu argint trecu chiar prin faţa 
acoperită cu glugă a fantomei. 

Silueta dispăru, iar vocea din mintea mea se întrerupse. Un 
val de impact paranormal se răspândi din centrul cercului și mă 
aruncă pe spate. Lockwood, cu părul vâlvoi și haina fluturându-i 
în urmă, alergă pe lângă mine și cobori în groapă. Se opri lângă 
lanțuri și studie scena cu ochii strălucind, dar totul era OK. 
George era OK. Joplin era OK. Sicriul era tăcut. Stelele nopţii de 
vară luminau deasupra noastră. 

Vizitatorul dispăruse. 


8. 


Lockwood era destul de liniștit. Nu spusese nimic în cimitir. Nu 
spusese nimic nici în drum spre casă. Așteptase până când 
încuiasem ușa, reașezaserăm instrumentele de protecţie 
împotriva fantomelor, ne lăsaserăm sacoşele în colț și 
merseserăm amândoi la toaletă. Apoi, însă, răbdarea i se 
termină. Il trase pe George până în sufragerie și, fără să facă o 
pauză de cacao și prăjituri, așa cum se întâmpla de obicei după 
un caz, îi trăsese perdaful pe care îl merita. 

— Sunt surprins, spuse el. Ai riscat și viața ta, și pe cea a 
domnului Joplin, așa prostuț cum e. Incă vreo câteva clipe și aţi 


VP - 68 


fi fost amândoi atinși de fantome. Dacă n-ar fi fost Lucy, chiar 
așa s-ar fi întâmplat! Și nu îmi spune că aveai impresia că Sursa 
fusese neutralizată. E împotriva tuturor regulilor să permiţi 
accesul unui civil lângă o Sursă activă. Știi asta! La ce te 
gândeai? 

George se așezase în scaunul lui preferat, lângă măsuţa de 
cafea. Pe chipul lui, care de obicei era foarte inexpresiv, se citea 
o combinație de sfidare, regret și o nonșalanţă jucată. 

— Vorbeam despre inscripţia de pe capac, spuse el posac. 
Odată ce DCCAP-ul ia sicriul astăzi, știam că n-o să-l mai vedem 
niciodată, așa că Joplin a spus că... 

— Ce-a spus Joplin n-ar fi trebuit să te afecteze pe tine! strigă 
Lockwood. Crezi că asta e o scuză bună pentru a-ţi risca viaţa? 
Câteva cuvinte zgâriate pe capacul unui sicriu vechi? Sunt 
surprins, George! Sunt cu adevărat surprins. 

Lockwood nu era surprins însă, și nici eu. Una dintre cele mai 
renumite caracteristici ale lui George, în afară de sarcasm, 
lăudăroșenie și, în general, o minte dubioasă, era fascinația lui 
pentru lucrurile necunoscute. Dacă nu se plimba printre arhive 
prăfuite căutând informaţii despre cazurile noastre, se plimba 
printre aceleași arhive căutând teorii despre Vizitatori - 
încercând să descopere de ce Vizitatorii se întorceau și cum se 
întâmpla acest lucru. Nu doar craniul nostru din borcan îl 
fascina; ori de câte ori avea ocazia, cerceta de asemenea și alte 
obiecte supranaturale. Era de la sine înţeles că și sicriul din fier 
se încadra în aceeași categorie. 

Era de înțeles, de asemenea, că Joplin, cercetător și el, îi 
împărtășea pasiunile lui George. 

Lockwood era acum tăcut. Stătea cu braţele încrucișate și era 
limpede că se aștepta la o scuză, dar George nu renunţase încă 
la argumentele lui. 

— Sunt de acord, sicriul și ce era înăuntru erau periculoase, 
spuse el încăpățânat. Oglinda pe care am văzut-o era oribilă, 
însă puterile ei sunt întrutotul necunoscute. Așa că sunt de 
părere că e de datoria unui agent să afle tot ce se poate despre 
obiectul pe care îl are în faţă - inclusiv inscripţia. Ar fi putut să 
ne spună mai multe despre Bickerstaff. Am fi putut înțelege de 
ce fantoma lui s-a întors. 

— Cui îi pasă? strigă Lockwood. Cui îi pasă de toate astea? Nu 
este treaba noastră! 


VP - 69 


În multe feluri, Lockwood era opusul lui George, și nu doar 
când venea vorba de igiena personală. Nu îl interesa de unde 
apăreau fantomele și nici dorinţele sau intenţiile lor individuale. 
Tot ce voia era să le distrugă cât mai eficient posibil. De data 
asta însă, ghiceam că amatorismul pronunţat al lui George 
fusese lucrul care îl înfuriase cel mai mult. 

— Astfel de lucruri, continuă Lockwood pe un ton ceva mai 
potolit, sunt treaba lui Barnes și a DCCAP-ului. Nu a noastră. Nu- 
i așa, Lucy? 

— Da! Bineînţeles că nu. Categoric, nu. 

Mi-am așezat cu grijă o cută a fustei. 

— Deși uneori este interesant... Deci ai reușit să vezi 
inscripţia, George? Nu mi-a trecut prin minte să te întreb până 
acum. 

— Da, încuviinţă George, din întâmplare, da. 

— Și ce spunea? 

— Spunea: Dacă tii la sufletul tău, renunță la această cutie 
blestemată. Atât. 

Am ezitat o clipă. 

— Renunţă? 

— Adică n-o deschide. 

— Ei bine, acum e puţin cam târziu. 

Lockwood ne privise încruntat în tot acest timp. 

— Chiar nu mai contează, nu-i așa? spuse el dulce. Fiindcă, 
după cum vă tot spun, Bickerstaff și oglinda lui nu mai sunt 
treaba noastră. Și, George... 

— Stai puţin, am spus deodată. Vorbim despre cadavru de 
parcă ar fi fost Edmund Bickerstaff. Cum se potrivește însă asta 
cu povestea lui Joplin despre cum a murit Bickerstaff? Tipul din 
sicriu nu era mâncat de șobolani, nu-i așa? Murise împușcat în 
cap. 

— Ai dreptate, încuviinţă George. Bună observaţie, Lucy. 

— Deși presupun că e posibil să fi fost împușcat și apoi 
ronţăit. 

— Cred că da... Deși mie mi se părea întreg. 

— Nu contează! exclamă Lockwood. Dacă am avea de-a face 
cu un caz deschis, atunci ar fi interesant, după cum spuneaţi. 
Dar am terminat cu acest caz. E gata. Lăsaţi-l baltă! Lucrul cel 
mai important este că am făcut ceea ce am fost plătiţi să facem, 
adică am găsit Sursa și am neutralizat-o. 


VP - 70 


— Ei bine, nu, de fapt n-am anulat Sursa, spuse George, după 
cum am demonstrat-o chiar eu. Fantoma lui Bickerstaff a reușit 
să scape, cu tot fierul și argintul din jurul Sursei. Asta e ceva 
neobișnuit. Trebuie să recunoașteți că merită cercetat. 

Lockwood înjură. 

— Nu! Nu, nu recunosc nimic! Tu ai mișcat plasa, George - 
așa a reușit Vizitatorul să scape și să vă înlemnească. Aţi fi 
putut muri! Problema ta este că ești ușor de distras, ca 
întotdeauna. Trebuie să-ţi pui priorităţile în ordine! Uită-te ce 
mizerie e aici... 

Lockwood împunse cu un deget spre măsuţa de cafea, unde 
era așezat borcanul pentru fantome. Craniul dinăuntru se vedea 
slab, iar ectoplasma lui era la fel de verzuie ca întotdeauna. 
George făcuse și câteva experimente chiar în acea după- 
amiază. Soarele de la prânz nu avusese niciun efect, nici 
zgomotele puternice de muzică clasică de la radio. Pe masă se 
întindea un mic ocean de carneţele și notițe. g 

— Asta e un exemplu perfect, continuă Lockwood. |ţi pierzi 
prea mult timp cu borcanul ăla blestemat. Incearcă să-ți petreci 
mai mult timp cercetând cazurile noastre, pentru binele 
companiei. 

George se înroși. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că toată povestea din Wimbledon, de ieri... 
Istoria spânzurătorii, de care habar n-ai avut. Până și idiotul de 
Bobby Vernon a descoperit mai multe informaţii utile decât tine! 

George încremeni. Deschise gura de parcă ar fi fost pe cale să 
protesteze, apoi o închise din nou. Abordă o expresie impasibilă. 
Işi scoase ochelarii și și-i curăță cu marginea puloverului. 

— Am fost nedrept, spuse Lockwood, trecându-și o mână prin 
păr. N-ar fi trebuit să spun asta. Imi pare rău. 

— Nu, nu, spuse înţepat George. Voi încerca să mă descurc 
mai bine pe viitor. 

— Bine. 

Se făcu liniște. 

— Ce ziceţi, fac niște cacao? am întrebat pe un ton vesel. 

Ciocolata caldă ne ajuta să ne liniștim dimineaţa. Noaptea era 
aproape pe sfârșite. In curând avea să răsară soarele. 


VP - 71 


— O fac eu, spuse George, ridicându-se brusc. Să vedem dacă 
măcar asta pot face bine. Două cuburi de zahăr, Luce? 
Lockwood... ţie îţi fac una cu multă spumă. 

Lockwood se încruntă, întorcându-se spre ușa care se 
închidea. 

— Ştii, m-a speriat cu asta..., oftă Lockwood. Lucy, voiam să-ți 
spun că te-ai mișcat impresionant mai devreme - felul cum ţi-ai 
aruncat spada. 

— Mulţumesc. 

— Ai ţintit perfect, chiar printre capetele lor. Doi centimetri 
mai la stânga, și l-ai fi nimerit pe George fix între ochi. Ai avut o 
precizie senzațională. 

— Păi..., am spus, făcând un gest modest, uneori trebuie să 
faci ce trebuie făcut. 

— N-ai ţintit deloc, nu-i așa? spuse Lockwood. 

— Nu. 

— Doar ai aruncat-o și gata. De fapt, ai avut mare noroc că 
George și-a pierdut echilibrul și a căzut. De-asta a scăpat întreg. 

— Da. 

— Și totuși..., zâmbi Lockwood. Asta nu înseamnă că n-a fost 
o mișcare pe cinste. Ai fost singura care a reacţionat la timp. 

Ca de obicei, laudele lui calde mă făceau să roșesc. Mi-am 
dres glasul și am spus: 

— Lockwood, stafia lui Bickerstaff... Ce fel de fantomă a fost? 
N-am mai văzut niciodată așa ceva. Ai văzut cât de mare s-a 
făcut? Ce fel de Vizitator face asta? 

— Nu știu, Luce. Să sperăm că tot fierul pe care l-am așezat 
peste ea o va ţintui locului până în zori. Apoi, mă bucur s-o spun, 
va deveni problema DCCAP-ului, oftă Lockwood și se ridică din 
scaun. Cred că merg să-l ajut pe George, știu că l-am jignit. In 
plus, îmi fac griji pe undeva și pentru cana mea de cacao. 

e 

După ce Lockwood plecă, m-am așezat pe canapea și am 
început să privesc tavanul. Ori eram obosită, ori mă resimţeam 
după evenimentele nopții, însă în orice caz camera nu-mi părea 
cu totul liniștită. Vedeam imagini în faţa ochilor - George și 
Joplin, îngheţaţi lângă sicriu; fața înnegrită și zâmbăreaţă a 
cadavrului lui Bickerstaff; fantoma cea îngrozitoare, cu giulgiul 
gri, ridicându-se înspre cer... Siluetele lor îmi dădeau încet 
târcoale, de parcă aș fi fost în cel mai groaznic carusel din lume. 


VP - 72 


Pat; aveam nevoie de un pat. Mi-am închis ochii. Degeaba. 
Imaginile erau încă acolo. În plus, îmi aminteam de acea voce 
rece, dar tentantă, pe care o auzisem în groapă, spunându-mi să 
privesc... Să privesc ce? Fantoma? Oglinda? 

Mă bucuram că nu știu. 

— Te simţi aiurea? întrebă încet o voce. 

— Da. Puțin. 

Apoi am simţit cum un hău se deschide sub mine și cad prin 
el. Mi-am deschis ochii. Ușa era încă închisă. Două camere mai 
încolo, îi auzeam pe Lockwood și pe George vorbind în 
bucătărie. 

Pe tavan juca o lumină verzuie. 

— Pentru că arăţi aiurea, să știi. 

Era o șoaptă joasă, răgușită; stranie, dar familiară. O mai 
auzisem o dată. 

Mi-am ridicat încet capul și m-am uitat spre măsuţa de cafea, 
care era acum scăldată într-o lumină fantomatică, verzuie. 
Substanţa din borcan pulsa înspre afară din centru, ca apa care 
fierbe. Înăuntrul ei era un chip, o faţă rânjită suprapusă peste 
ectoplasmă. Vârful nasului ei borcănat se apăsa de sticla-cu- 
argint; ochii ei răutăcioși străluceau; gura fără buze rânjea la 
mine. 

— Tu, am spus. 

Îmi simțeam gâtul uscat; abia reușeam să vorbesc. 

— Nu e cel mai entuziast salut pe care l-am primit vreodată, 
spuse vocea, dar e corect. Da. Nu pot s-o neg. Eu sunt. 

M-am ridicat cu greu în picioare, respirând prea repede, 
simțindu-mă cuprinsă de o bucurie feroce. Deci, avusesem 
dreptate: era o fantomă de Tip III. Conștientă pe de-a-ntregul și 
capabilă să comunice! Lockwood și George nu erau însă aici - 
trebuia să le-o arăt, trebuia să le-o dovedesc cumva. Am pornit 
spre ușă. 

— Ah, nu-i amesteca și pe ei în poveste, șopti dureros vocea. 
Hai să vorbim doar noi două deocamdată. 

Asta m-a făcut să mă opresc. Trecuseră șapte luni de când 
craniul alesese să-mi vorbească pentru prima oară. Puteam să 
cred că va recurge din nou la aceeași tăcere în secunda în care 
aș fi deschis ușa. Am înghiţit, încercând să-mi ignor bătăile ca 
de ciocan ale inimii. 


VP - 73 


— În regulă, am spus răgușită, uitându-mă pentru prima oară 
înspre ea. Dacă așa vrei să fie, atunci vreau niște răspunsuri. Ce 
ești? De ce vorbești cu mine? 

— Ce sunt eu? 

Faţa se deschise, ectoplasma se despică în două și lăsă 
vederii clar craniul dinăuntru. 

— Asta sunt eu, șuieră vocea. Privește-mă bine. Asta e soarta 
care te așteaptă și pe tine. 

— Ah, cât de sinistru, am mărâit. Așa arătai și data trecută. 
Ce-ai zis atunci? „Vine moartea?” Ei bine, previziunile tale nu s- 
au adeverit. Încă mai trăiesc, iar tu ești doar un ghem luminos 
de mâzgă prins într-un borcan. Mare scofală. 

Plasma se reîntregi, închizându-se ca două uși de lift, și chipul 
reapăru. Expresia sa plină de reproș era oarecum diminuată de 
faptul că cele două jumătăţi nu se potriveau, făcând-o să arate 
grotesc. 

— Sunt dezamăgită, șopti ea, că n-ai ţinut cont de 
avertismentul meu. „Moartea e în Viaţă și Viaţa în Moarte”. Așa 
ţi-am spus. Problema este că tu ești proastă, Lucy. Eşti oarbă la 
dovezile din jurul tău. 

Din bucătărie se auzea clinchetul tacâmurilor. Mi-am lins 
buzele. 

— Cuvintele astea nu-mi spun nimic. 

Vocea scoase un geamăt. 

— Ce, vrei să-ţi și desenez? Folosește-ți ochii și urechile! 
Folosește-ţi inteligenţa, fata mea. Nimeni altcineva n-o poate 
face în locul tău. Ești pe cont propriu. 

Am clătinat din cap pentru a-mi limpezesc gândurile. Stăteam 
cu mâinile pe șolduri, certându-mă cu o faţă aflată într-un 
borcan. 

— Te înșeli, am spus. Nu sunt singură. Am prieteni. 

— Cine, George cel gras? Lockwood cel mincinos? 

Chipul era ridat, ca și când ar fi râs. 

— A, da, minunat. Ce echipă! 

— Mincinos...? 

Până atunci, vocea avusese ceva aproape hipnotic; îmi fusese 
imposibil să o ignor. Însă, dintr-odată, siguranţa lăudăroasă din 
tonul ei îmi făcu greață. M-am tras înapoi până în cealaltă parte 
a camerei. 


VP - 74 


— Nu fi atât de șocată, spuse vocea. Secretos, mincinos. Știi 
că așa e. 

Am râs la o asemenea idee ridicolă. 

— Nu știu nimic. 

— Atunci du-te, se auzi o șoaptă. Ușa e acolo, are balamale. 
Folosește-le. 

Exact asta aveam de gând să fac. Brusc, aveam nevoie de 
companie. Aveam nevoie de ceilalți. Nu mai voiam să fiu singură 
cu acea voce înfumurată. 

Am traversat camera și m-am întins după clanţă. 

— Apropo de uși, te-am văzut la etaj odată. Stăteai în faţa ușii 
camerei interzise. Ai da orice ca să poți intra, nu-i așa? 

M-am oprit. 

— Nu... 

— Mai bine așa. N-ai ieși vie de-acolo. 

Am simţit cum podeaua de sub tălpile mele se înclină puţin. 

— Nu, am repetat. Nu. 

M-am întins după clanţă, am început să o apăs. 

— Sunt și alte lucruri în casa asta de care ar trebui să te temi, 
în afară de mine. 

— Lockwood! George! 

Am deschis ușa cu toată puterea și m-am trezit față în faţă cu 
chipurile lor uimite. Lockwood era atât de surprins, încât își 
vărsase jumătate din cacao pe covorul din hol; George, care 
ducea tava, jonglase cumva cu sendvișurile și prăjiturile pe care 
le ducea. l-am chemat pe amândoi înăuntru. 

— Vorbește! am strigat. Borcanul! Priviţi! Ascultaţi! 

Am arătat nerăbdătoare spre sticlă. Bineînţeles, fantoma nu 
spuse nimic. Bineînţeles, chipul dispăruse; plasma atârna acolo, 
palidă și nemișcată, la fel de interesantă și de activă ca un 
borcan plin cu apă noroioasă de ploaie. In centrul ei, printre 
clemele din metal, se vedeau dinţii rânjiţi ai craniului. 

M-am cocoșat cu totul. Am respirat adânc. 

— A vorbit înainte, am spus slab. Serios, chiar a vorbit cu 
mine. Dacă ați fi venit cu un minut mai devreme..., am spus 
încruntându-mă spre ei, de parcă ei erau de vină că rataseră 
momentul. 

Niciunul nu zise nimic. Amândoi rămăseseră locului. George 
împinse un sendviș înapoi la locul lui cu vârful degetului. În 


VP - 75 


sfârșit, Lockwood merse să pună ceștile pe masă. Își scoase o 
batistă și își șterse o pată de cacao de pe mână. 

— Hai să bei și tu, spuse el. 

Am rămas holbându-mă la craniul rânjit, cuprinsă de furie, 
apoi am făcut brusc un pas în faţă. Dacă Lockwood nu m-ar fi 
oprit, cred că aș fi aruncat borcanul cât colo. 

— E în regulă, Luce, spuse el. Te credem. 

Mi-am trecut o mână tremurândă prin păr. 

— Bine, am spus. 

— Stai jos. Mănâncă și bea ceva. 

— OK. 

Am mâncat și am băut, la fel și ei. După o vreme, am spus: 

— A fost la fel ca și prima oară, în beci. Pur și simplu a început 
să vorbească din senin și am avut o discuţie. 

— O discuţie adevărată? întrebă Lockwood. Chiar e un Tip III? 

— Categoric. 

— Și cum a fost? întrebă George. 

— A fost... enervant. 

M-am uitat spre borcanul care era acum tăcut. 

— Da, dar Marissa Fittes a zis că e periculos să comunici cu 
fantomele de Tip Ill, spuse Lockwood, dând ușor din cap. |ţi 
răstălmăcesc cuvintele și se amuză de sentimentele tale. Dacă 
n-ai grijă, vei ajunge să le slujești lor, așa a spus, și în cele din 
urmă nu vei mai știi ce faci. 

— Nu... eu tot cred că „enervant” e cel mai potrivit cuvânt. 

— Deci, ce ţi-a spus? întrebă Lockwood. Ce revelații 
monumentale ţi-a oferit? 

L-am privit cum stătea relaxat, sorbindu-și din cana de cacao 
cu lapte. Ca întotdeauna, în ciuda nopţii grele prin care 
trecuserăm, părea liniștit. Era plicticos, înfumurat, mereu stăpân 
pe sine... 

Sunt și alte lucruri în casa asta de care ar trebui să te temi, în 
afară de mine. 

— Ah, nu prea multe, am spus. 

— Ei bine, trebuie să fi fost ceva. 

— Ţi-a povestit despre viaţa de apoi? întrebă nerăbdător 
George, cu ochii sticlindu-i vioi din spatele ochelarilor. Asta e 
revelația cea mai mare. Asta vrea să afle toată lumea. Bătrânul 
Joplin mi-a spus că merge la seminarii despre asta. Ce se 
întâmplă după moarte. Nemurirea... Soarta sufletului omenesc... 


VP - 76 


Am respirat adânc. 

— Mi-a spus că ești gras. 

— Ce? 

— Una peste alta, a vorbit despre noi trei. Ne urmărește și ne 
cunoaște numele. A spus... 

— A spus că sunt gras? 

— Da, dar... 

— Gras? Gras? Ce fel de mesaj din lumea de apoi mai e și 
ăsta? 

— Ah, n-a fost ce crezi! am strigat. Au fost doar nişte cuvinte 
fără sens. E malefic, cred; vrea să ne facă rău, să ne facă să ne 
certăm între noi... Mie mi-a spus că sunt oarbă la ceea ce mă 
înconjoară... lartă-mă, George. N-am vrut să te insult și sper 
că... 

— Adică, dacă m-ar interesa greutatea mea, aș cumpăra o 
oglindă, spuse George. Sunt foarte dezamăgit. Nicio revelaţie 
supremă din viaţa de apoi? Ce păcat. 

George mușcă din sendvișul lui și se lăsă pe spate în scaun, 
plin de regrete. 

— Ce-a spus despre mine? întrebă Lockwood, privindu-mă cu 
ochii lui întunecațţi și calmi. 

— Ah... chestii. 

— Cum ar fi? 

Mi-am întors privirea. Devenisem brusc interesată de 
sendvișuri și am luat unul, cu gesturi ostentative. 

— Ah, şuncă. Ce bine, am spus, ţinându-l atent între două 
degete. 

— Lucy, spuse Lockwood, ultima oară când am văzut un 
asemenea limbaj nonverbal a fost când vorbeam cu Martine 
Grey despre soțul ei dispărut, iar apoi l-am găsit în congelatorul 
ei. Nu fi atât de timidă și spune-mi direct, zâmbi Lockwood ușor. 
Îți promit că nu mă supăr. 

— Nu? 

— Ei bine, adică, ce ţi-a spus? chicoti Lockwood. Cât de rău să 
fi fost? 

— OK, mi-a spus... Adică, n-am crezut-o, evident, și nici nu-mi 
pasă, indiferent care ar fi adevărul... A insinuat că ai ceva 
periculos în camera aceea. Știi tu, cea de la etaj, de pe hol, am 
încheiat pe un ton prostesc. 

Lockwood își lăsă ceașca pe măsuţă și spuse acru: 


VP - 77 


— Da, știu care. Cea despre care mă întrebi mereu. 

— Dar nu eu am adus vorba despre ea de data asta! am 
strigat răgușit. Fantoma din borcan a spus-o! 

— Fantoma din borcan. Ah, da. Care, din întâmplare, are 
aceeași obsesie ca tine, spuse Lockwood, încrucișându-și 
brațele. Bine. Spune-mi exact ce a spus „fantoma din borcan”. 

Mi-am lins buzele: 

— Nu contează. E clar că nu mă crezi, așa că nu mai spun 
nimic. Plec la culcare. 

M-am ridicat, însă Lockwood se ridicase și el. 

— Nu, nici să nu te gândești, spuse el. Să nu-ți închipui că poți 
să spui lucruri ridicole ca ăsta și apoi poţi să te retragi ca o 
primadonă fără să le susţii. Spune-mi ce-ai văzut. 

— Eu n-am văzut nimic. Ți-am spus deja, fantoma... Am făcut 
o pauză. Deci, e ceva. 

— N-am spus asta. 

— Ai insinuat categoric faptul că e ceva de văzut. 

Am rămas așa, privindu-ne unul pe celălalt. George își luase 
un al doilea sendviș. În acea clipă sună telefonul din hol, 
făcându-ne pe toţi trei să tresărim. 

Lockwood scoase o înjurătură. 

— Acum ce mai e? E patru și jumătate dimineaţa. 

Apoi ieși să răspundă. 

— Se pare că Marissa Fittes avea dreptate, spuse George. 
Fantomele de Tip III chiar se joacă cu mintea ta. Uită-te cum vă 
certaţi unul cu celălalt din nimic. 

— Nu e nimic, am spus, e doar o chestiune de încredere, 
care... 

— Din punctul meu de vedere, e un mare zero barat, spuse 
George. Fantoma asta a spus despre mine că sunt „gras”; vezi 
că mă agit cumva? 

Ușa se deschise. Lockwood își făcu apariţia. Furia de pe chipul 
lui fusese înlocuită de uimire și o urmă de îngrijorare. 

— Noaptea asta tocmai a devenit și mai stranie, spuse el. 
Tocmai am vorbit cu Saunders, de la cimitir. Cineva a intrat cu 
forța în capelă, unde ţineau sicriul lui Bickerstaff. Unul dintre 
copiii din Straja de noapte a fost rănit. Vă mai amintiţi de 
oglinda aceea ciudată? A fost furată. 


VP - 78 


III e Oglinda furată 


9. 


Acel telefon n-a fost ultimul din acea dimineaţă. Patru ore mai 
târziu, în jurul orei opt, când încercam să dormim, am mai primit 
unul. Reacţiile noastre obișnuite în asemenea circumstanţe ar fi 
fost (a) să îl ignorăm (Lockwood); (b) să îi rugăm politicos să ne 
sune altă dată (George); sau (c) să-i alungăm cu un torent de 
înjurături (eu: lipsa de somn mă transformă într-un monstru). 
Din moment ce aveam însă de-a face cu inspectorul Barnes de 
la DCCAP, care ne chema la o întâlnire de urgenţă, nu aveam 
aceste variante la dispoziţie. Un sfert de oră mai târziu, ametțiţi, 
proaspăt spălaţi și fără să fi luat micul dejun, ne-am înghesuit 
într-un taxi și am pornit spre Scotland Yard. 

Era o altă dimineaţă perfectă de vară în Londra, cu drumurile 
pline de petice de umbră cenușie și de lumină aurie. Înăuntrul 
taxiului, lucrurile nu erau la fel de însorite. Lockwood era palid și 
nu răspundea decât monosilabic, iar George avea cearcăne atât 
de adânci, încât doi șoareci de câmp s-ar fi putut adăposti în ele. 
Nu ne-am vorbit mai deloc tot drumul. 

Asta îmi convenea de minune. Mintea mea era plină și 
simţeam că-mi plesnește capul. Am coborât fereastra și mi-am 
închis ochii, lăsând aerul curat să-mi împrospăteze gândurile. 
Mă gândeam la tot ce se întâmplase în seara trecută - fantoma 
din cimitir, craniul care îmi rânjea din borcan, cearta cu 
Lockwood - în același timp însă, toate astea îmi păreau ireale. 

Mai ales avertismentul craniului. Când coborâsem împleticit 
scările până la taxi, dădusem cu privirea de ușa de pe hol și 
simţisem un fior neașteptat, ascuţit. Puterea cuvintelor fantomei 
se stinse însă odată cu răsăritul soarelui. Știam acum că 
greșisem permițându-le să mă afecteze. Craniul era un 
mincinos. Căuta să mă prindă în capcană, așa cum spusese și 
George. Fiind un Senzitiv cu puterea Auzului, trebuia să am 
grijă. 


VP - 79 


Și totuși, conversaţia în sine fusese destul de reală. Și nimeni 
altcineva din Londra - poate nimeni de la moartea Marissei 
Fittes - nu mai avusese parte de așa ceva. Deși eram adormită, 
gândul mă făcu să mă înfior de bucurie. Oare craniul era unic - 
sau poate eu eram? 

Mi-am dat seama că zâmbeam. Am deschis ochii brusc; 
ajunsesem pe Victoria Street și aproape de destinaţia noastră. 
Taxiul se oprise în trafic, chiar în faţa birourilor uriașe ale 
Companiei Răsăritul. În curte și deasupra clădirii se întindeau 
pancarte cu reclame la cele mai noi produse ale lor: grenade noi 
cu lavandă, torţe cu magneziu mai ușoare și mai subțiri. 

George și Lockwood stăteau cocoșaţi și tăcuți, privind lumina 
de afară. 

M-am îndreptat de spate și mi-am mutat spada într-o poziţie 
mai comodă. 

— Deci, ce vrea Barnes, Lockwood? am întrebat. E vorba 
despre Bickerstaff? 

— Da. 

— Cu ce-am mai greșit acum? 

Lockwood făcu o grimasă. 

— ÎI știi pe Barnes. Are nevoie de vreun motiv? 

Taxiul porni mai departe și, în sfârșit, opri în faţa clădirii din 
sticlă strălucitoare a Scotland Yardului, unde își avea sediul 
DCCAP-ul. Am ieșit, am plătit și am intrat cu pași obosiţi în 
clădire. 

Departamentul de Cercetare și Control al Activităţilor 
Parapsihologice - DCCAP, cum e numit de regulă - exista pentru 
a monitoriza activitatea zecilor de agenţii care existau în toată 
tara. De asemenea, coordona reacţiile la nivel naţional față de 
epidemia de bântuiri care era în plină desfășurare. Se spunea 
că, adânc sub Victoria Street, existau laboratoare uriașe de 
cercetare în buncăre din fier, unde oamenii de știință ai DCCAP- 
ului se luptau în secret cu Problema, sub toate formele ei. Noi 
însă cunoșteam DCCAP-ul în principal fiindcă încercau enervant 
de mult să se amestece în treburile noastre, mai ales sub forma 
directorului de operațiuni, Montagu Barnes, care ne călca pe 
nervi de fiecare dată. 

Barnes  dispreţuia instinctiv Lockwood și Asociaţii. Nu-i 
plăceau metodele noastre, nu-i plăceau manierele noastre; nici 
măcar nu-i plăcea dezordinea fermecătoare care domnea în 


VP - 80 


biroul nostru din Portland Row, deși îmi făcuse un compliment 
odată fiindcă îi plăcuseră lalelele pe care le pusesem în glastre 
la fereastră primăvara trecută. Toate „rugăminţile” de a-l vizita 
la Scotland Yard sfârșeau inevitabil cu noi stând în fața lui și 
lăsându-ne certaţi ca trei copii de școală primară care făcuseră 
ceva rău. 

Așa că am fost puţin surprinși când, în loc să rămânem în 
zona de așteptare, care mirosea slab a dezinfectante și 
ectoplasmă, am fost conduși direct în centrul principal de 
operaţiuni. 

La ora asta era cel mai liniște. Pe harta cu străzile Londrei de 
pe perete nu se vedeau decât câteva lumini care pâlpâiau; nu 
era nimeni la telefoane. La masă erau câţiva bărbaţi și câteva 
femei îmbrăcate impecabil, răsfoind niște dosare și pregătind 
rapoartele celor mai recente incidente. Un individ cu o mătură 
curăța rămășițele de sare, cenușă și pilitură de fier pe care 
agenţii DCCAP le aduseseră pe tălpi noaptea trecută. 

La masa de consiliu din cealaltă parte a camerei fusese 
pregătită o tablă pentru scris. Lângă ea stătea inspectorul 
Barnes, privind posac un teanc de hârtii. 

Nu era singur. Lângă el, îmbrăcaţi în haine curate și cu o 
expresie înfumurată, ca de obicei, stăteau Quill Kipps și Kat 
Godwin. 

M-am încordat. Lockwood scoase un șuierat printre dinţi. 
George gemu. 

— Era cât pe ce să murim, murmură el, ne-am certat între noi, 
abia dacă am dormit, dar asta mă înnebunește. Dacă sar pe 
masă și încep să ţip, să nu încercaţi să mă opriţi. Lăsaţi-mă să 
urlu. 

Barnes își privi ceasul. 

— In sfârșit, spuse el. S-ar zice că aţi avut o noapte dificilă. 
Staţi jos și turnaţi-vă niște cafea. Văd că încă nu vă puteți 
permite uniforme cum se cuvine. Pata aia de pe cămașă e de ou 
sau de ectoplasmă, Cubbins? Jur că era pe tine și ultima oară 
când te-am văzut. Aceeași cămașă, aceeași pată. 

Kipps zâmbi; Godwin nu avea nicio expresie. Din nou, 
uniformele lor erau curate și proaspăt apretate. Ţi-ai fi putut 
mânca prânzul de pe ele, asta dacă fețele lor nu ţi-ar fi stricat 
pofta de mâncare. Mi-am dat seama din nou cât de rău arătam: 


VP - 81 


nu-mi pieptănasem părul, care era încă umed după duș, iar 
hainele mele erau șifonate. 

Lockwood zâmbi, curios. 

— Nu mă deranjează să așteptăm până îţi termini 
întrevederea cu Kipps, domnule Barnes. Nu vrem să întrerupem 
nimic. 

— Dacă îi concediezi, știu unde se pot reangaja, adăugă 
George. Gara Marylebone are nevoie de doi spălători de toalete. 
Ar putea să folosească aceleași haine. 

— Domnul Kipps și domnișoara Godwin au venit aici la 
invitaţia mea, spuse Barnes, pentru că e o problemă importantă, 
pentru care am nevoie de mai mult de o agenţie. Așezaţi-vă și 
nu vă mai uitaţi urât unii la alţii. Am nevoie de toată lumea 
pentru asta. 

Ne-am așezat. Kipps ne turnă cafea. E posibil să torni cafea 
într-un fel plin de invidie? Dacă da, Kipps așa făcuse. 

— Am auzit ce-aţi făcut la Kensal Green noaptea trecută, 
spuse Barnes. Domnul Paul Saunders de la... își verifică notele și 
continuă cu un dezgust palpabil... compania de excavații Vise 
Plăcute mi-a dat un rezumat. Voi trece peste faptul că ar fi 
trebuit să luaţi direct legătura cu noi pentru a scăpa de sicriu. 
Având în vedere ce s-a întâmplat de-atunci încoace, voi avea 
nevoie de toate detaliile pe care mi le puteţi oferi. 

— Și ce s-a întâmplat, domnule Barnes? întrebă Lockwood. 
Saunders m-a sunat mai devreme, dar era într-un hal fără de hal 
și n-a putut să-mi dea detalii. 

Barnes ne privi gânditor. Faţa lui era la fel de trasă ca 
întotdeauna, iar ochii lui aveau cearcăne adânci, dar altfel 
sticleau de inteligenţă. Mustaţa lui impresionantă era însă lucrul 
care îmi atrăgea atenţia de fiecare dată. Mie, mustaţa lui îmi 
părea un soi de omidă exotică și păroasă, probabil de prin 
pădurile din Sumatra, rămasă cu siguranţă nedescoperită de 
știință până acum. Avea o viaţă proprie, unduindu-se și 
zbârlindu-se după toanele proprietarului. Astăzi părea umflată, 
nerăbdătoare să treacă la acţiune. Barnes spuse: 

— Saunders e un idiot și știe că va avea necazuri, ceea ce-l 
face inutil. A venit aici acum o oră, bolborosind și mormăind, și 
mi-a înșirat toate pretextele din lume. Pe scurt, sicriul din fier pe 
care l-aţi găsit a fost prădat și ceea ce era înăuntru a fost furat. 


VP - 82 


— A fost rănit cineva? am întrebat. Am auzit că un copil din 
Straja de noapte... 

— Lucrurile importante mai întâi, spuse Barnes. Am nevoie să 
știu tot ce s-a întâmplat cu voi când aţi deschis sicriul. Ce ați 
văzut, ce ați auzit; toate fenomenele relevante. Acum. 

Lockwood a povestit totul, apoi eu și George ne-am adăugat 
impresiile noastre. Am observat că George nu știa prea bine cei 
se întâmplase cât timp el și Joplin fuseseră în cerc. Credea că 
fantoma lui Bickerstaff se năpustise asupra lor în clipa în care se 
apropiaseră de sicriu. Nu-și mai amintea că amândoi 
rămăseseră nemișcaţi, incapabili de a se apăra. 

Când am menţionat vocea, l-am văzut pe Lockwood 
încruntându-se. 

— Asta nu mi-ai spus-o înainte. 

— Abia acum mi-am adus aminte. Presupun că era fantoma. 
Voia neapărat să privim ceva. A spus că ne va oferi tot ceea ce 
ne dorim. 

— Vorbea cu tine? 

— Cred că vorbea cu noi toţi. 

Barnes mă privi fix o clipă. 

— Talentul dumitale e impresionant, Carlyle. În regulă - acest 
obiect care l-a captivat atât de mult pe Cubbins spui că era o 
oglindă sau ceva în genul ăsta, cu o ramă din lemn? 

Și eu, și George încuviințarăm. 

— Atât? întrebă Quill Kipps. Nu e cine știe ce descriere. 

— Nu am avut timp să ne uităm cum se cuvine, spuse 
Lockwood. Totul s-a întâmplat foarte repede și, sincer, era prea 
periculos să o studiem acolo. 

— De data asta măcar, spuse Barnes, consider că aţi făcut ce 
trebuia. Deci, pe scurt - se pare că avem două Surse posibile în 
acel mormânt. Trupul doctorului Bickerstaff și oglinda. 

— Așa e. Apariţia trebuie să fi venit din cadavru, spuse 
Lockwood, fiindcă plasa noastră încă mai acoperea oglinda în 
acele momente. Dar, din ce a simţit George, și oglinda are cu 
siguranţă o energie paranormală a ei. 

— În regulă, atunci. 

Barnes scoase câteva fotografii lucioase dintre hârtiile lui. 
Erau alb-negru. Le așeză cu faţa în jos pe masă. 

— Vă voi spune ce s-a întâmplat azi-dimineaţă. După ce ați 
plecat, acest domn Saunders a ridicat sicriul cu una dintre 


VP - 83 


macaralele lui; l-a dus la capelă și l-a urcat înăuntru. Saunders 
spune că s-a asigurat că toate sigiliile și plasele voastre au 
rămas așa cum erau. L-au înconjurat cu un lanţ, au pus un băiat 
din Straja de noapte să păzească locul și s-au întors la treburile 
lor. 

— Stai puţin, spuse Lockwood. 

Se petrecuse una dintre transformările lui obișnuite. Toate 
semnele de oboseală rămăseseră în taxi; acum era treaz, 
interesat, radiind concentrare. 

— Capela e biroul lui Saunders. El și Joplin lucrează acolo. 
Unde au fost restul nopții? 

— Potrivit lui Saunders, el și Joplin au fost ocupați într-un alt 
sector al cimitirului. Majoritatea echipei din Straja de noapte a 
fost împreună cu ei, deși a fost un du-te-vino continuu: oameni 
care aduceau echipamente, plecau în pauze și așa mai departe. 
Pe la jumătatea nopţii, în jur de două și jumătate, s-a schimbat 
garda. Saunders a supravegheat întregul proces și a profitat de 
ocazie pentru a arunca o privire și înăuntrul capelei. A spus că 
totul era liniștit, iar sicriul arăta exact la fel ca înainte. Un alt 
flăcău, pe nume Terry Morgan, a venit să-l păzească. Un băiat 
de unsprezece ani. 

Barnes se uită la fiecare dintre noi, frecându-și mustaţa cu un 
deget. 

— Ei bine, la patru și treisprezece minute azi-dimineaţă a 
răsărit soarele, iar echipele parapsihologice și-au încetat 
activitatea. Chiar înainte de ora patru și jumătate, un alt puști a 
venit la capelă pentru a-i lua locul lui Terry Morgan. A găsit ușa 
deschisă și, înăuntru, trupul lui Morgan. 

Inima îmi zvâcni în piept: 

— Doar nu... 

— Nu, din fericire. Doar leșinat, dar fusese lovit cu un obiect 
contondent. Persoana care îl atacase deschisese apoi sicriul, 
aruncase toate sigiliile deoparte și răsturnase tot ce era 
înăuntru pe podea. 

Barnes întoarse cele două fotografii cu faţa în sus și le aruncă 
spre noi. Lockwood luă una, Kipps pe cealaltă. Ne-am aplecat 
pentru a ne uita mai bine. 

Fotografia fusese făcută de lângă ușile capelei; în spate 
vedeam unul dintre birouri și o porţiune din altar. Pe podea era 
plin de echipamente parapsihologice: lanţurile noastre din fier, 


VP - 84 


plasa din argint și alte câteva sigilii și elemente de apărare 
folosite pentru a asigura sicriul. În mijlocul fotografiei, sicriul din 
fier stătea într-o rână, iar trupul mumificat era pe jumătate 
căzut pe pardosea. Bickerstaff arăta la fel de rău pe cât mă 
așteptam după ce îl văzusem în seara trecută: o formă 
înnegrită, stafidită, purtând o robă jerpelită și un costum 
putrezit pe dedesubt. Un braţ lung și osos era întins într-un 
unghi nefiresc, de parcă se rupsese de la cot; cealaltă palmă era 
întoarsă în sus, de parcă s-ar fi întins după un lucru de mult 
pierdut. Părul lui alb era răsfirat în jurul craniului ca tot atâtea 
picioare de păianjeni îngropaţi. 

— Nasol, spuse George. Nu te uita la fața lui, Kat. 

Fata blondă se uită urât la el. 

— Sunt obișnuită cu astfel de lucruri, spuse ea. 

— Da, doar lucrezi cu Kipps, nu-i așa? Presupun că te-ai 
obișnuit. 

Kipps privea încruntat fotografia. 

— Sicriul pare greu de ridicat, spuse el. Trebuie să fi fost mai 
mulţi hoţi. 

— O observaţie excelentă, spuse Barnes. Ai dreptate. Terry 
Morgan s-a trezit la spital acum o oră. E destul de confuz, dar a 
reușit să ne descrie atacul. A auzit un zgomot în tufișurile de 
lângă scări. A privit într-acolo și a văzut un bărbat cu o mască 
de schi neagră apropiindu-se în fugă. Apoi, cineva l-a lovit de la 
spate. 

— Bietul copil, am spus. 

Kat Godwin, care stătea de cealaltă parte a mesei, m-a privit 
cu o sprânceană ridicată. l-am aruncat o privire lipsită de 
expresie. Puteam să mă prefac și eu că am chipul cioplit în 
piatră. 

— Deci, oglinda a dispărut..., murmură gânditor Kipps. 
Trebuie să se fi întâmplat chiar înainte de răsărit, când s-au 
gândit că e sigur să dea deoparte elementele de protecţie. Și 
totuși, au riscat foarte mult. 

— Ceea ce e cu adevărat interesant, spuse Barnes, e cât de 
repede s-au mișcat. Sicriul a fost deschis pe la miezul nopţii. La 
mai puţin de patru ore din acel moment, hoţii veniseră deja. În 
mod normal, nici n-ar fi fost timp să se ducă vestea. Furtul a fost 
ordonat de către cineva direct de la fața locului. 


VP - 85 


— Sau de către cineva care plecase de puţin timp de acolo, 
spuse Kat Godwin, zâmbindu-ne. 

Am privit spre Lockwood, care studia preocupat fotografia, de 
parcă ceva de-acolo îl intriga. Nu observase înțepătura lui 
Godwin. 

— Cine știa despre sicriu? am întrebat. 

— Săpătorii, Senzitivii, copiii din Straja de noapte... și voi, 
spuse Barnes, ridicând din umeri. 

_ — Dacă ne bănuiţi pe noi, n-aveţi decât să căutați prin casă. 
Incepeţi de la coșul cu rufe murdare al lui George. Acolo 
ascundem mereu lucrurile furate, am spus. 

Inspectorul făcu un gest nonșalant: 

— Nu cred că voi aţi furat oglinda, dar vreau să fie găsită, 
domnule Lockwood! 

— Doarme pe el, spuse Kipps. 

Lockwood își ridică privirea. 

— Poftim? Scuze. 

Apoi lăsă fotografia jos. 

— Oglinda? Da, spuneaţi că vreți să fie găsită. Pot să întreb de 
ce? 

— Ştii de ce, răspunse posac Barnes. Cubbins a privit o clipă 
oglinda și i-a simţit imediat efectul straniu și malefic. Cine știe 
ce i-ar fi făcut? In plus, toate obiectele paranormale sunt 
considerate periculoase de către stat. Este interzis să fie furate, 
vândute sau distribuite populaţiei. Haideţi să vă arăt ceva. 

Barnes aruncă mai multe câpii ale unei fotografii alb-negru pe 
masă, care înfățișa interiorul banal al unui amfiteatru public. 
Fotografia fusese făcută din spate. Aproximativ zece persoane 
ședeau pe bănci din lemn, întoarse spre un pupitru. Un poliţist 
stătea la pupitru, iar ușa fusese blocată cu panglici galbene pe 
care scria „Accesul interzis”. Lumina soarelui intra prin 
ferestrele înalte, construite aproape de acoperiș. Pe pupitru abia 
dacă se vedea un obiect ca un bol din sticlă pentru fructe, destul 
de lat. 

— Cultul de pe strada Carnaby, spuse Barnes, acum 
cincisprezece ani. Evident, a fost înainte de vremea voastră. Eu 
am fost însă acolo și am lucrat la cazul ăsta în tinerețe. Ca de 
obicei, erau mai mulți indivizi care voiau să „comunice” cu 
morții, să afle secretele vieţii de apoi. Insă ei nu doar vorbeau 
despre asta, ci și cumpărau obiecte de la hoţii de relicve, 


VP - 86 


sperând că, într-o bună zi, se vor întâlni cu un Vizitator. Vezi 
bolul de acolo? În el erau relicvele lor preţioase: oasele găsite 
îngropate în curtea închisorii Marshalsea, care aveau cătușele 
încă puse. Ei bine, de multe ori hoţii de relicve le-au vândut 
lucruri neesențiale, dar de data asta dăduseră peste o Sursă 
autentică. A venit un Vizitator. Se vede ce fel de mesaj le-a 
adus. 

Ne-am holbat la fotografie, la capetele plecate ale bărbaților 
de pe bănci. 

— Stai puţin, spuse Kat Godwin. Deci acești oameni... sunt 
toţi... 

— Morți și înțepeniţi cu toţii, spuse Barnes din toată inima. 
Treisprezece în total. Vă pot da zeci de alte exemple - v-aș 
putea arăta și fotografii, dar presupun că v-ar răpi cu totul pofta 
de mâncare. 

Barnes se aplecă înainte și începu să împungă biroul cu un 
deget păros. 

— Morala e următoarea: artefactele puternice sunt mortale în 
mâinile cui nu trebuie! Sunt ca niște bombe care sunt pe cale să 
explodeze. Această oglindă, sau orice-ar fi, nu face excepţie. 
DCCAP-ul este foarte îngrijorat. Vrem să fie găsită și mi s-a spus 
că acest caz are prioritate absolută. 

Lockwood își împinse scaunul înapoi. 

— Ei bine, vă urez mult noroc. Dacă vă mai pot ajuta cu 
altceva, vă rog să-mi spuneți. _ 

— În pofida oricărei logici, spuse Barnes, puteţi. În dimineaţa 
asta n-am alţi agenţi la îndemână. A izbucnit o bântuială 
serioasă în Ilford, la care lucrează multe echipe de la DCCAP. 
Din moment ce deja sunteţi implicaţi în acest caz, și din moment 
ce se poate spune că voi sunteţi de vină pentru că n-am primit 
direct oglinda ieri-noapte, vreau să vă ocupați de asta. Veţi fi 
plătiți cum se cuvine. 

— Ne angajaţi pe noi? întrebă George, clipind spre inspector. 
Cât de disperaţi sunteți? 

Mustata lui Barnes se pleoști cu amărăciune. 

— Din fericire, Agenţia Fittes mi i-a oferit și pe Kipps și echipa 
lui. Și ei se ocupă de acest caz. Vreau să lucraţi împreună. 

Am privit deznădăjduiţi peste birou. Kipps și Godwin ne priviră 
cu răceală, la rândul lor. 

Mi-am dres glasul. 


VP - 87 


— Dar, domnule Barnes, orașul e mare. Sunt atâţia alţi agenţi 
dintre care aţi fi putut alege. Sunteţi sigur că îi vreți pe ei? 

— Alegeţi un nebun de pe stradă, protestă George. Mergeti la 
un sanatoriu și alegeți un pensionar la întâmplare. Oricine ar fi 
mai bun decât Kipps. 

Barnes ne privi pe toţi furios. 

— Găsiţi relicva furată. Aflaţi cine a furat-o și de ce. Faceţi 
asta cât mai repede cu putință, înainte ca altcineva să mai fie 
rănit. Și dacă vreţi să îmi păstrez părerea bună despre voi - 
mustaţa lui se avântă înainte și dinţii lui albi apărură o clipă de 
dedesubt - veţi lucra cu toţii împreună fără replici sarcastice, 
insulte și, mai important decât orice altceva, fără dueluri. Aţi 
înţeles? 

Kipps încuviinţă imediat: 

— Da, domnule. Desigur, domnule. 

— Domnule Lockwood? 

— Cu siguranţă, domnule inspector. Nu va fi o problemă. 

e 

— Uite cum stau lucrurile, spuse Lockwood când ieșeam cu 
toții împreună. Voi ne lăsaţi în pace și noi vă lăsăm în pace. Fără 
spionaj sau alte prostii nici din partea noastră, nici a voastră. 
Cât despre mica noastră rivalitate, asta e ocazia despre care 
vorbeam de a ne înfrunta cinstit. Mai sunteți dispuși să faceţi 
asta sau vreţi să vă retrageţi de pe-acum? 

Kipps râse scurt. 

— Să ne retragem? Nicio șansă! Acordul nostru se aplică de 
astăzi. Prima echipă care găsește oglinda și i-o aduce lui Barnes, 
câștigă pariul. Cel care pierde scrie anunțul la ziar și acceptă să 
fie făcut de râs în public. De acord? 

Lockwood stătea cu mâinile în buzunar, privind nonșalant 
înspre mine și George. 

— Sunteţi de acord cu asta? întrebă el. 

Amândoi încuviințarăm. 

— Atunci, din punctul meu de vedere a început pariul. Vreţi să 
discutaţi asta și între voi? 

— Ah, eu sunt pregătită, spuse Kat Godwin. 

— Ce crede Bobby Vernon? întrebă George. Presupun că și el 
e aici, spuse el, privind ostentativ de-a lungul coridorului gol. 

Kipps se încruntă. 


VP - 88 


— Bobby nu e chiar atât de mic. Îl vom informa despre asta 
mai târziu, dar va fi de acord cu orice hotărăsc eu. 

— În regulă, atunci, spuse Lockwood. Ne vom întrece. Mult 
noroc. 

Lockwood și Kipps dădură mâna. Apoi, Kipps și Godwin se 
îndepărtară. 

— E o toaletă acolo, spuse George. Vrei să te speli pe mână? 

— N-am timp, zâmbi amar Lockwood. Avem un concurs de 
câștigat. Haideţi să mergem. 


10. 


Era după-amiaza devreme și soarele se ridicase deasupra 
cimitirului. Albinele zumzăiau printre cruci, fluturii planau 
deasupra îngerilor înlăcrimaţi și a urnelor pentru cenușă 
acoperite de volbură. Era foarte cald; totul era lent, înăbușitor. 
Totul, în afară de Lockwood, care ne mâna de-a lungul aleilor cu 
pietriș în pas alert, vorbind rapid, neîntrerupt. 

— Grupul lui Kipps trebuie să fi ajuns deja, spuse el. Trebuie 
să-i ignorăm, indiferent ce se va întâmpla. Nu vă lăsaţi provocaţi 
absolut deloc, și nu-i provocați nici voi - mai ales tu, George. 

— De ce mai ales eu? 

— Uneori, n-ai decât să te uiţi la cineva și deja l-ai înfuriat. 
Acum, ascultaţi-mă; trebuie să lucrăm repede. Am pierdut deja 
foarte mult timp pentru că ne-am întors pe Portland Row. 

Deși era adevărat, fusese inevitabil. Trebuia să ne luăm 
centurile și sacoșele, să ne reaprovizionăm și să mâncăm o 
masă cum se cuvine. George trebuia să facă un duș. Toate 
astea erau lucruri importante. 

— Kipps va face lucrul cel mai evident, spuse Lockwood când 
acoperișul capelei începuse să se întrevadă printre copaci. Işi va 
separa oamenii pentru a întreprinde cercetări în paralel. Prima: 
ce este oglinda și pentru ce a folosit-o Edmund Bickerstaff cel 
misterios? Și, dacă tot veni vorba, cine era Bickerstaff, dincolo 
de toate prostiile alea cu vrăjitoria și șobolanii? George, de- 
acum înainte tu te ocupi de asta. 

Ochelarii lui George străluciră. 

— Trebuie să mă întorc imediat la Arhive, spuse el. 


VP - 89 


— Nu încă. Vreau să cercetezi locul faptei împreună cu mine, 
mai ales sicriul. Apoi poţi să pleci, în timp ce eu și Lucy vom 
cerceta cea de-a doua problemă - anume, cine a furat obiectul 
și unde este acum? Vom arunca o privire în jur, vom vorbi cu 
oamenii... Lockwood se întrerupse de parcă tocmai își dăduse 
seama de ceva. Oh, am tot vrut să vă întreb... acea fotografie 
pe care ne-a arătat-o Barnes... aţi văzut ceva ciudat la ea? 

Amândoi am clătinat din cap, privindu-l. 

— Nu? Cred că am văzut ceva înăuntrul sicriului, spuse el, pe 
jumătate ascuns de picioarele cadavrului. Era foarte neclară, e 
greu să fiu sigur, dar... 

— Ei bine, ce crezi că era? am întrebat, încruntându-mă. 

— Nu știu. Probabil că m-am înșelat. Uite, ţi-am spus eu? E 
gașca lui Kipps. 

Dădusem ocol capelei și aveam în faţă acum tabăra 
săpătorilor, care mișuna de forme în uniforme cenușii. Lângă 
una dintre cabine lucrau o mulţime de agenţi de la Fittes. Unii 
vorbeau cu muncitorii tatuaţi care, așezați pe scaune pliante și 
cu farfurii în poală, încercau să-și termine prânzul. Alţii se 
plimbau prin jur, fotografiind lucruri și holbându-se la urmele de 
pași din praf. Un grup și mai mare se strânsese în jurul câtorva 
copii din Straja de noapte și îi interogau. Unul dintre agenţi, un 
tânăr masiv, cu părul neîngrijit, gesticula aprins. Copiii, pe care 
îi recunoșteam de seara trecută, erau palizi și speriați. 

— Uite-l pe Ned Shaw, murmură George. Îl recunoști? 

— Unul dintre aghiotanţii lui Kipps, încuviinţă Lockwood. E un 
ticălos. Odată au fost acuzaţii cum că ar fi bătut un agent de la 
Grimble, dar nu s-a dovedit niciodată nimic. Bună ziua, domnule 
Saunders, domnule Joplin! Ne-am întors! 

Nici agentul companiei de săpături, nici micul erudit nu 
păreau a fi într-o formă prea bună după evenimentele din 
noaptea trecută. Saunders era palid și neliniștit, și avea barba 
nerasă. Purta aceleași haine șifonate ca și cu o zi mai înainte. 
Joplin era într-un hal și mai rău. Ochii lui erau roșii de furie și de 
neliniște. Işi scărpina agitat ţeasta, clipind spre noi prin lentilele 
micuțe ale ochelarilor. Mătreaţa lui era și mai ușor de observat 
decât înainte; practic îi ningea pe umeri cu fulgi cenușii. 

— Ce lucru groaznic! se plânse acesta. N-am mai auzit 
niciodată așa ceva! Cine știe cât de valoros era acel lucru? 
Îngrozitor! Groaznic! Ce atrocitate! 


VP - 90 


— Și, bineînțeles, un biet copil din Straja de noapte a fost 
rănit, am spus. 

Cei doi mă ignorară cu totul. Saunders se încrunta spre Joplin. 

— Mă îndoiesc că n-ai mai auzit niciodată, Albert. Am mai 
păţit asta și cu alte ocazii. Uneori avem probleme de securitate 
pe șantierele noastre. Ce e diferit de data asta e că se face 
atâta caz. DCCAP-ul se agită prea mult. E plin de agenţi, trag la 
locul ăsta ca muștele. 

— Ti-am spus s-o păzești cum trebuie, Paul! suspină Joplin. 
Doar un copil la ușă? N-ar fi fost destul în nicio situaţie. Dar nu, 
tu nici n-ai vrut să auzi! Mereu îmi contești deciziile. Am vrut să 
mă întorc și să văd ce face, dartu ai spus că... 

— Vă supăraţi dacă vizităm capela, domnilor? întrebă 
Lockwood, tot un zâmbet. Vă rog să nu simţiţi nevoia să ne 
însoțiți. Știm drumul. 

— Nu sunt sigur că veţi găsi ceva ce n-au găsit deja ceilalţi 
agenți, spuse acru Saunders. Vă daţi seama că a fost unul de-al 
lor, nu-i așa? Cineva din Straja de noapte le-a spus hoţilor ce se 
găsea aici. Cerșetori nerecunoscători! Când te gândești cât îi 
plătesc! 

Lockwood privi spre grupul de copii din Straja de noapte, al 
căror interogatoriu nu se încheiase. Vocea ostilă a lui Ned Shaw 
se auzea chiar și din depărtare. 

— Văd că sunt anchetați ca la carte, spuse Lockwood. Pot 
întreba de ce? 

— Nu e niciun mister, domnule Lockwood, mormăi Saunders. 
Gândește-te la teren. Aici e capela, aici e singura intrare, în 
capul scărilor. Imediat lângă e tabăra. In zori, când a avut loc 
furtul, majoritatea copiilor se întorceau la cabinele lor. Erau 
mereu câţiva lângă foc. Le-ar fi fost greu hoților să se furișeze 
fără să fie văzuţi. De-asta Kipps crede că unul sau mai mulți 
copii din Straja de noapte au fost părtași la asta. 

— Dar de ce să se fi furișat hoţii pe lângă cabine? am spus. 

— Pentru că pe-acolo se ajunge la poarta de vest, fetițo. 
Toate celelalte sunt încuiate, iar zidurile sunt prea înalte ca să 
poată fi sărite. 

Domnul Joplin păruse distras până acum, mușcându-și buzele 
și privind cu ochi neliniștiți pe deasupra pietrelor de mormânt, 
însă acum vorbi brusc: 


VP - 91 


— Da, și dacă am fi lăsat poarta închisă - cum te-am sfătuit - 
Paul, poate că nici n-ar fi dispărut nimic! 

— Termină cu asta! se răsti Saunders. E doar o relicvă fără 
importanţă! 

George se încrunta înspre celălalt capăt al bisericii, care era 
ascuns de tufișuri dese. 

— Teoria lui Kipps n-are sens, spuse el. Hoţii s-ar fi putut 
furișa prin spatele bisericii la fel de ușor cum s-ar fi furișat pe 
lângă tabără, iar apoi ar fi putut ajunge la poartă de-acolo. 

— Nu chiar, spuse Joplin, fiindcă acolo am lucrat eu și 
Saunders. Am fost cu echipa de noapte în acea parte a capelei 
până în zori, evaluând un alt sector. Eram zeci de oameni. Le-ar 
fi fost dificil să se furișeze pe lângă noi. 

— Interesant, spuse Lockwood. Ei bine, vom cerceta și vom 
vedea dacă descoperim ceva. Mulţumim, domnilor! Ne-a părut 
bine să vă vedem! 

Cu asta, ne îndepărtarăm. 

— Sper că cei doi idioţi nu ne vor urmări, șopti Lockwood. 
Trebuie să cercetăm în liniște și pace. 

Ușile capelei fuseseră blocate cu două fâșii de bandă galbenă 
cu inscripţia DCCAP-ului. Înainte să ajungem acolo, Quill Kipps și 
micul lui cercetător ieșiră pe sub bandă, Bobby Vernon clipind în 
lumina soarelui. Vernon era aproape ascuns cu totul de o mapă 
uriașă; purta mânuși din latex și avea un aparat de fotografiat 
enorm în jurul gâtului. Când trecu pe lângă noi, scria cu grijă 
ceva pe o hârtie liniată prinsă de mapă. 

Kipps ne făcu un semn leneș din cap: 

— Tony. Cubbins. Julie. 

Apoi începu să coboare scările. 

— Aă... mă cheamă Lucy! am strigat după el. 

— De ce nu i-a pus nimeni piedică? murmură George. Ar fi 
fost foarte satisfăcător. 

Lockwood clătină din cap. 

— Fii tare, George. Amintește-ţi: fără provocări. 

Am rămas o vreme lângă ușile de la intrarea capelei, 
cercetând locul unde bietul copil din Straja de noapte fusese 
atacat. Era în lateral față de restul taberei, iar noaptea fusese 
ascuns în întuneric. Era posibil ca un intrus să se fi apropiat prin 
tufișuri, să fi urcat scările și să nu fi fost văzut de nimeni de 


VP - 92 


dedesubt. Încuietoarea de la ușă fusese spartă folosind ceva 
ascuţit, probabil o daltă. 

Asta era tot ce ne-am dat seama. Ne-am strecurat pe sub 
bandă și am trecut de la căldura zilei la răcoarea dinăuntrul 
capelei. 

Lucrurile nu se schimbaseră prea mult de când fusese făcută 
fotografia lui Barnes. Lanţurile, sicriul și trupul frânt al doctorului 
Bickerstaff erau toate acolo, la fel ca înainte - în afară de faptul 
că trupul fusese acoperit cu o pânză murdară, spre ușurarea 
mea. 

În lumina zilei, sicriul din fier părea chiar mai mare decât mi-l 
aminteam. Era solid, cu pereţii groși și plin de rugină. Într-o 
parte se vedea un băț cu vârful din fier, înconjurat de sare și 
pilitură de fier. 

Lockwood sări peste lanţuri, se aplecă și cercetă pietrele de 
pe podea. 

— Hoţii s-au așezat pe vine chiar lângă marginea cercului, 
spuse el. Se văd urmele vârfurilor pantofilor aici, în sare. S-a 
întâmplat în zori. Erau aproape siguri că nu vor fi atacați de 
Vizitatori, dar n-au vrut să riște. Îl atacaseră pe copil și îi 
furaseră bățul. L-au folosit pentru a deschide capacul și pentru a 
da la o parte plasa din argint. Apoi s-au tras înapoi ca să vadă 
dacă se întâmplă ceva. Nu s-a întâmplat nimic. Era liniște. Apoi 
au intrat înăuntrul cercului și au răsturnat sicriul. Cadavrul a 
căzut la podea. 

Lockwood miji ochii. 

— De ce să fi făcut asta? De ce n-au luat pur și simplu 
oglinda? 

— Poate voiau să vadă dacă mai era ceva 
George. 

— Și n-au vrut să-l atingă pe Bickerstaff, am adăugat. Asta e 
de înțeles. 

— Pare plauzibil, spuse Lockwood. Au răsturnat, așadar, 
sicriul. Oare mai era ceva înăuntru...? A mai rămas ceva acum? 

Lockwood sări peste cadavru și privi înăuntrul sicriului. Işi 
scoase spada de la centură și se folosi de ea pentru a cerceta 
cotloanele cele mai îndepărtate. Apoi se îndreptă de spate. 

— Nimic, spuse el. Ciudat. În fotografie, am crezut că... 

— Totuși, ce-ai văzut în fotografie? am întrebat. 


A 


năuntru, spuse 


VP - 93 


— Un mănunchi de bețe, spuse Lockwood, dându-și la o parte 
o șuviţă cu un gest nervos. Știu, pare puţin probabil. Poate a 
fost doar o părere. Oricum, acum nu mai e acolo. 

O vreme ne-am ocupat de restul capelei. M-am concentrat 
mai ales asupra ușiței din lemn aflate în spatele altarului. 
Fusese încuiată cu un lacăt și trei zăvoare. Am tras atentă de 
lacăt. 

— E o ușă interioară care duce la catacombe, am spus. De 
partea asta e ferm încuiată. Mă întrebam dacă pe-aici au venit 
hoţii, deși presupun că nu s-ar mai potrivi cu povestea copilului 
din Straja de noapte. 

— Imi pare închisă, fu de acord Lockwood. OK, haideţi să 
ieșim. 

— Ce crezi despre teoria lui Kipps? întrebă George în timp ce 
coboram scările. Crezi că hoţii s-au furișat pe lângă tabăra 
copiilor din Straja de noapte? Că și ei sunt complici? 

Lockwood se trase de nasul lui lung și drept. 

— Mă îndoiesc profund, spuse el. Mai degrabă... 

Lockwood se întrerupse. Auzisem un țipăt de durere. 

Tabăra se liniștise faţă de cum era când intraserăm înăuntru. 
Saunders, Joplin și săpătorii își vedeau de treabă, iar Kipps nu se 
zărea pe nicăieri. Nu mai rămăsese decât un singur copil din 
Straja de noapte, înconjurat ca de un zid de patru agenţi masivi 
de la Fittes. Tocmai își culegea șapca galbenă, în carouri, de pe 
jos. Când se ridică, l-am recunoscut pe puștiul cu tupeu care 
fusese staționat la poartă noaptea trecută. Puștiul își puse șapca 
la loc. Imediat, cel mai înalt agent, Ned Shaw, se aplecă și îl 
pocni nonșalant peste tâmplă. Șapca zbură din nou; băiatul se 
împletici, gata-gata să cadă. 

Lockwood ajunse la faţa locului din șase pași mari. ÎI bătu pe 
Shaw pe umăr: 

— Te rog să nu mai faci asta. Ești de două ori mai mare decât 
el. 

Shaw se întoarse. Avea vreo cincisprezece ani, era la fel de 
înalt ca Lockwood și era lat în umeri. Avea o faţă ștearsă, cu o 
bărbie pronunţată. Arăta bine, în afara ochilor care erau puţin 
prea înguști. La fel ca toţi ceilalți agenţi de la Fittes, uniforma lui 
era impecabilă, dar efectul era subminat de părul încâlcit și 
castaniu. Arăta de parcă un pui de yak ar fi căzut peste el de 
undeva de sus. 


VP - 94 


Shaw clipi; pe chipul lui se citea nesiguranța. 

— Du-te încolo, Lockwood. Nu-i treaba ta. 

— Înţeleg că îţi face plăcere să-l pocnești, spuse Lockwood. Și 
eu am vrut să fac asta, dar nu e cazul. Dacă ai chef să 
îmbrâncești pe cineva, alege-ţi pe cineva mai înalt. 

Shaw mârâi, iar buza de jos i se curbă de parcă ar fi ţinut între 
dinți un creion invizibil. 

— Mă îmbrâncesc cu oricine am chef. 

— Cu niște copii mai mici decât tine? În cazul ăsta, ești un laş. 

Shaw zâmbi pentru o clipă, privind pe deasupra pietrelor de 
mormânt. Părea pierdut în cine știe ce amintire pașnică. Apoi se 
întoarse și-l pocni pe Lockwood cu toată puterea în falcă - sau 
cel puţin încercă să o facă, fiindcă Lockwood se trase înapoi, 
ferindu-se de lovitură. Inerţia îi aruncă trupul lui Shaw înainte; 
Lockwood îi prinse braţul care încă se zbătea și îl răsuci într-o 
parte și spre spate. În aceeași clipă, își propti cizma în spatele 
gleznei lui Shaw. Acesta scoase un strigăt, își pierdu echilibrul, 
se împletici și căzu, lovindu-se de un alt agent. Amândoi se 
prăbușiră la pământ, zbătându-se. 

Chipul lui Shaw se înroși. Încercă să se ridice imediat, dar 
spada mea îi odihnea pe piept. 

— Regula aia care zice „fără provocări” e surprinzător de 
flexibilă, remarcă George. Pot să-i trag și eu un șut? 

Shaw se ridică tăcut în picioare. Lockwood îl privi impasibil. 
Mi-am coborât spada, dar încă eram pregătită. Niciunul dintre 
ceilalţi agenţi nu făcu nimic. 

— Putem continua asta oricând ai chef, spuse Lockwood. Doar 
să-mi spui când. 

— Ah, vom continua, încuviință Ned Shaw. Poţi să fii sigur. 

Privi încruntat spre Lockwood, apoi spre mine, iar degetele îi 
tresăriră spasmodic. 

— Haide, Ned, spuse unul dintre însoțitorii lui. Puștiul ăsta nu 
știe oricum nimic. 

Ned Shaw ezită; îl cercetă pe băiatul din Straja de noapte cu 
ochii mijiţi și, în sfârșit, încuviinţă și le făcu un semn celorlalți. 
Fără niciun cuvânt, cu toţii porniră printre morminte. Puștiul îi 
urmări cum se îndepărtau, cu ochii umezi și strălucitori. 

— Nu-i da atenție, spuse Lockwood. Nu te pot atinge. 

Băiatul se îndreptă de spate, deși nu era prea înalt. Işi potrivi 
șapca cu un gest furios: 


VP - 95 


— Știu asta. Bineînţeles că nu pot. 

— Sunt doar niște copii răutăcioși și ei. Unii agenţi sunt așa, 
din păcate. 

Băiatul scuipă în iarbă. 

— Mda. Agenți. Nişte snobi înfumuraţi, asta sunteţi toți. Cui îi 
pasă de agenţi? Mie, unul, nu. 

Se lăsă tăcerea. 

— Da, și noi suntem agenţi, am spus, dar nu suntem ca Ned 
Shaw. Nu folosim metodele lui. Respectăm Straja de noapte. 
Dacă trebuie să te întrebăm câteva lucruri, o vom face altfel. 
Fără a-ţi da palme, de exemplu. 

l-am zâmbit cuceritor copilului, care se holba la mine. 

— N-o să te plesnim, să știi. 

— Ce drăguţ, pufni băiatul. la încearcă! 

Nările lui Lockwood fremătară pentru o clipă. 

— OK, spuse el. Uite, noaptea trecută a fost furat un obiect 
periculos. Dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, ar putea 
provoca evenimente îngrozitoare în Londra. 

Puștiul părea plictisit; se holba impasiv la o palmă de pământ. 

— Furtul s-a întâmplat când echipa ta era de pază. Unul dintre 
prietenii tăi a fost rănit grav, nu-i așa? 

— Terry Morgan? 

Puștiul își dădu ochii peste cap. 

— E un mormoloc. Nu-i prietenul meu! 

L-am privit cu toții. 

— Mda, șopti George. Asta pot s-o cred și eu. 

— Ai fost postat la poarta de sud noaptea trecută, continuă 
Lockwood pe un ton ceva mai dur. Dacă ai văzut ceva, dacă știi 
ceva ce ar putea să ne ajute, merită să ne spui. Ne ajută orice 
lucru care ar putea să ne ofere indiciile de care avem nevoie. 

Băiatul ridică din umeri: 

— Am terminat? Bun, pierdem vremea și e ora prânzului. 

Arătă apoi spre cabinele de plastic. 

— Sunt sendvișuri acolo. Pa. 

În sfârșit, se îndepărtă cu pași legănați. i 

Lockwood se trase Înapoi. Privi în jur. Nu se vedea nimeni. Il 
prinse pe băiat de ceafă și îl ridică scâncind deasupra ierbii. 

— După cum spuneam, zise el, noi nu suntem ca agenţii de la 
Fittes. Nu plesnim oamenii degeaba, însă avem alte metode, 
care sunt la fel de eficiente. Vezi capela de-acolo? lnăuntrul ei e 


VP - 96 


un sicriu din fier. Până de curând era ocupat, însă acum e gol. Ei 
bine, dacă nu începi să-mi răspunzi la întrebări, va fi ocupat din 
nou. Eu ţi-am vorbit politicos. 

Puștiul se linse pe buzele uscate. 

— Fugi de-aici. Nu vorbești serios. 

— Crezi? Ai auzit de micul Bill Jones din Straja de noapte de la 
Putney? 

— Nu! Nu l-am văzut niciodată. 

— Exact. Nici el n-a ascultat de noi. Lucy, George, apucaţi-l de 
câte un picior - îl ducem înăuntru. 

Băiatul lovi cu picioarele țipând, însă degeaba. Am înaintat cu 
toţii spre capelă. 

— Ce crezi? spuse Lockwood. Cinci minute în sicriu, să vedem 
dacă vorbește? 

M-am gândit o clipă. 

— Mai bine zece. 

— Bine, bine! 

Puștiul devenise dintr-odată frenetic. 

— Cooperez! Puneţi-mă jos! 

L-am lăsat la pământ. 

— Așa e mai bine, spuse Lockwood. Deci? 

Puștiul se opri pentru a-și aranja șapca, care acum îi acoperea 
jumătate de faţă. 

— Tot mai cred că nu vorbiţi serios, gâfâi el, dar nu vreau să 
ratez sendvișurile, așa că... 

Puștiul își rostogoli umerii de parcă și-ar fi pregătit limba. 

— Da, am fost la poarta de vest toată noaptea. N-am văzut 
nimic. După ce aţi plecat voi n-a mai trecut nimeni pe-acolo. 

— Ai fost acolo până în zori? 

— Până după ce s-a dat alarma. 

— Excelent. 

Lockwood scoase de nicăieri o monedă și i-o aruncă băiatului. 

— Mai am și altele dacă mă poţi ajuta. Crezi că poţi? 

Puștiul privi lung moneda și răspunse: 

— Poate. 

— Atunci, vorbește-mi în continuare. Haide! N-avem timp de 
pierdut! 

Brusc, Lockwood porni cu pas sprinten spre umbra pe care o 
lăsau treptele capelei și se pierdu în tufișuri. 

— Haide! strigă din nou. Pe-aici! 


VP - 97 


După o ezitare de-o clipă, copilul căzu pradă lăcomiei. ÎI 
urmări pe Lockwood, deși se vedea că o face fără tragere de 
inimă. Eu și George îl urmarăm. 

Lockwood se mișca rapid, aplecându-se pe sub crengi, 
ferindu-se de pietrele de mormânt năpădite de mărăcini, 
urmând o potecă pe care doar el o putea vedea. Lăsă capela în 
urmă, porni pe o altă alee, o traversă și ajunse într-o altă 
secţiune plină de buruieni a cimitirului. 

— Ai confirmat exact ce mă gândeam și eu! strigă el peste 
umăr. Hoţii și-au găsit o altă cale de intrare. Au ajuns la capelă 
și apoi au plecat mergând prin zonele părăsite - cum ar fi asta, 
de exemplu, care duce spre peretele exterior. 

Lockwood sări și ateriză pe un mormânt construit pentru o 
urnă de cenușă, apoi privi în jur, agăţat de îngerul de deasupra. 

— Tufișurile sunt prea dese într-acolo, murmură el. Dar aici...? 
Aha! Da... văd o cale. Vom încerca pe-acolo! 

Zâmbind spre puștiul din Straja de noapte, Lockwood sări jos. 

— Nimic n-a trecut pe lângă tine ieri-noapte, spuse el. Dar în 
alte nopţi? Iți ţii ochii deschişi de obicei. Ai văzut vreun străin? 
Vreun hoţ de relicve? 

Copilul se chinuise să rămână lângă noi până acum, ţinându-și 
șapca cu mâna și părând uimit de viteza și siguranţa din 
mișcările lui Lockwood. Ostilitatea lui dispăruse pe de-a-ntregul; 
ținea moneda strâns în mâna lui murdară. 

— Am văzut câţiva, gâfâi el când pornirăm din nou. 
Întotdeauna sunt câţiva prin cimitire. 

— E vreunul pe care îl ţii minte în mod deosebit? 

— Vreo doi. Sunt cunoscuţi pe-aici, tot timpul sunt împreună. 
l-am văzut acum vreo săptămână sau două. Au venit în timpul 
programului. Săpătorii i-au alungat din tabără. 

— Excelent! strigă Lockwood, care mergea cu pași mari pe o 
potecă năpădită de iarbă dintre două pietre înalte de mormânt. 
Doi, împreună? Bun. Poţi să mi-i descrii? 

— Pe unul nu prea mult, spuse copilul. Gras, cu părul blond și 
ceva mustață. Tânăr, îmbrăcat în negru. Îl cheamă Duane 
Neddles. 

George scoase un sunet sceptic, ca o flatulență de rinocer. 

— Duane Neddles? Ah, sună înfricoșător. Sigur nu inventezi? 

— Și celălalt? întrebă Lockwood. 

Puștiul ezită. 


VP - 98 


— Celălalt este destul de cunoscut. Cică ar fi un ucigaș. Se 
spune că și-a omorât un rival anul trecut în timpul unei 
operaţiuni. Poate n-ar trebui... 

Lockwood se opri brusc. 

— leri-noapte, o echipă de doi hoţi ţi-a atacat colegul, spuse 
el. Să zicem că unul dintre ei a fost Neddles. Cine era celălalt? 

Puștiul se aplecă spre noi și spuse încet: 

— 1 se spune Jack Carver. 

Un stol de ciori se ridică ţipând de pe pietrele de mormânt. 
Dădură un rotocol, apoi se pierdură în depărtare. 

Lockwood încuviință. Se căută prin buzunarele de la haină, 
scoase o bancnotă și i-o înmână băiatului care îl privea 
neîncrezător. 

— De fiecare dată când îmi aduci o informaţie interesantă, o 
să merite. Dacă îi găsim pe Neddles și Carver, o să-ţi dau de 
două ori suma asta. Ai înţeles? Acum vreau să mi-l descrii pe 
Carver. 

— Carver? 

Băiatul își scărpină bărbia. 

— Tânăr, de vreo douăzeci de ani, la fel de înalt ca tine, ceva 
mai lat în umeri, mai gras puţin. Păr roșu-deschis, lung și 
încâlcit. Piele palidă, nas lung. Ochi înguști, nu-mi mai amintesc 
culoarea. Poartă negru: jeanși negri, jachetă neagră din piele. 
Poartă o centură cu instrumente, cam ca a voastră, și un rucsac 
portocaliu. A da, și cizme negre cu șireturi, cum poartă punkerii. 

— Mersi, spuse Lockwood. Cred că o să ne înţelegem bine. 

Apoi porni mai departe. În faţa noastră era peretele 
cimitirului, ascuns de un șir de lămâi cu crengile răsfirate. 

Puștiul venea pe lângă noi, îndesându-și banii în cine știe ce 
buzunar ascuns din hainele lui transpirate. George clătină din 
cap. 

— Duane Neddles... Jack Carver... Dacă ai de gând să dai bani 
pentru atâta lucru, Lockwood, nu-i irosi pe copii. Dă-mi-i mie, și 
eu pot inventa foarte ușor nume prostești. 

Lockwood însă se oprise atât de brusc, încât era cât pe ce să 
ne lovim de el cu toții. 

— Priviţi! strigă el. Știam eu! Suntem pe calea cea bună! 

Apoi arătă spre ceva aflat în faţa noastră. Acolo, în umbra 
unui copac, era un obiect pe care îl văzusem doar pentru o clipă 


VP - 99 


înainte, ţinut între degete de o fantomă. O cârpă albă, 
zdrenţțuită, care zăcea șifonată în iarbă. 

Ne-am apropiat, dar bineînțeles că oglinda care fusese 
învelită în ea dispăruse. 

— Nu înțeleg, am spus. De ce au aruncat-o aici? 

— E o cârpă urât mirositoare care a acoperit un cadavru, 
spuse Lockwood. Eu n-aş ţine-o prea mult la mine. Și era deja zi. 
Obiectele paranormale își pierd puterile când răsare soarele. 
Știau că puteau atinge în siguranţă oglinda. Poate că au pus-o 
într-un rucsac, când se pregăteau să urce zidul... 

Lockwood arătă spre crengile încâlcite de deasupra. Ne-am 
ridicat privirea. Am văzut crengile late de lămăi, inclusiv silueta 
crengii celei mai lungi care se proiecta pe cerul strălucitor. Am 
urmărit-o cu privirea până a ajuns la perete și a dispărut dincolo 
de el. De partea cealaltă se vedea o frânghie care atârna. 

— Acolo e canalul Regent, spuse Lockwood. Au coborât pe 
frânghie și au aterizat pe mal. Apoi au plecat. 

George rămăsese cu privirea pierdută printre morminte. 

— Bravo, Lockwood. Grozavă muncă de detectiv. Dar n-ai 
nimerit-o pe de-a-ntregul. 

— Ah, da? întrebă Lockwood, puţin iritat. Unde am dat greș? 

— Nu s-au căţărat amândoi în copac. 

— De unde știi? 

— Unul dintre ei e încă aici. _ 

Ne-am întors spre George, care se dădu la o parte. In spatele 
lui era un cadavru, întins între două pietre de mormânt, pe 
spate. Era un bărbat tânăr, îmbrăcat în negru: jeanși negri, 
cizme, un hanorac cu glugă. Un tânăr grăsuţ cu o mustață 
ridicolă și pielea palidă și plină de coșuri. Era foarte mort. Trupul 
lui era deja în stadiile timpurii de rigor mortis. Avea mâinile 
ridicate în faţa gâtului, cu degetele încovoiate groaznic, ca niște 
gheare. Dar asta nu era partea cea mai rea. Ochii lui erau larg 
deschişi, iar chipul îi era atât de îngrozit, încât până și Lockwood 
păli, iar eu m-am văzut nevoită să mă uit în altă parte. 

Puștiul din Straja de noapte scoase un sunet înecat. 

— Poate că trebuie să-mi cer scuze, puștiule, spuse George. 
Din ce ai povestit, el trebuie să fie Duane Neddles. 

— A murit din cauza unei atingeri fantomatice? am spus. Dar 
nu se poate! Era după răsărit. 


VP - 100 


— Nu e atingerea fantomatică, fiindcă nu are trupul umflat 
sau decolorat. Dar ceva l-a ucis, foarte repede și foarte oribil. 

M-am gândit la acea așa-zisă oglindă, la cercul ei micuţ din 
sticlă întunecată. M-am gândit la felul în care o privise George și 
cum se simţise de parcă cineva încerca să-i scoată măruntaiele. 

— Atunci, cum? am șoptit. 

Vocea lui George era surprinzător de liniștită și de precisă. 

— La cum arată, Luce, spuse el, eu aș zice că a murit de 
groază. 


11. 


Cincizeci de ani de Problemă ne-au schimbat societatea în 
multe feluri, și nu toate ar fi fost de așteptat. Când marii Tom 
Rotwell și Marissa Fittes și-au făcut publice descoperirile, acum 
mult timp, reacţia generală a fost una de șoc și groază. Prima lor 
carte publicată, Ce leagă morții de noi?, a propus o teorie cum 
că anumite obiecte legate de morți violente sau traume ar putea 
deveni „încărcate parapsihologic” și deci s-ar putea comporta ca 
o „Ssursă” sau „poartă” pentru activităţile supranaturale. 
Ramaășițele omenești, relicvele bine păstrate sau orice obiect 
care ar fi putut fi dorit se înscria în această categorie, la fel ca 
locurile precise ale unei crime sau ale unui accident. Ideea a fost 
senzaţională la timpul ei. Publicul a fost în extaz. O vreme, toate 
obiectele despre care se presupunea că aveau un reziduu 
parapsihologic cât de mic au fost tratate cu groază și dezgust. 
Mobilele vechi au fost arse, obiecte de colecţie au fost zdrobite 
și aruncate în Tamisa. Un tablou de neprețuit din Galeria 
Naţională pentru Portrete a fost aruncat la pământ și călcat în 
picioare de un vicar „fiindcă s-a uitat la mine într-un fel ciudat”. 
Toate obiectele care aveau o legătură puternică cu trecutul au 
fost tratate drept suspecte și a luat naștere un cult pentru 
obiectele moderne care mai există chiar și acum. Ideea că 
cineva ar putea fi interesat de Surse de dragul Surselor a 
devenit ridicolă; Sursele erau obiecte periculoase și trebuiau 
distruse. Era treaba agenţiilor să se ocupe de asta. 

După o vreme însă, a devenit limpede că obiectele interzise 
erau totuși dezirabile pentru anumiţi clienți. lar dacă existau 


VP - 101 


clienți, trebuiau să apară și oameni care să satisfacă cererea de 
astfel de obiecte. In curând a apărut o piaţă neagră a obiectelor 
paranormale, iar în centrul ei se afla o nouă categorie de 
infractori: hoţii de relicve. 

In timpul uceniciei mele cu Jacob, în nordul Angliei, am fost 
învățată că hoţii de relicve erau opusul moral al tuturor valorilor 
unui agent. Și agenţii, și hoţii de relicve doreau același lucru, 
Sursele: hoţii de relicve căutau să facă un profit, iar agenţii să 
facă un bine. Și agenţii, și hoţii de relicve aveau Talente 
parapsihologice; dar, în vreme ce agenţii își foloseau Talentele 
pentru a proteja societatea de Vizitatori, hoţii de relicve nu se 
preocupau deloc de asta. Agenţii scăpau de obiectele 
periculoase cu grijă - mai întâi le închideau în fier sau argint, 
apoi le duceau la cuptoarele Fittes din Clerkenwell, unde erau 
arse. Hoţii de relicve, în schimb, își vindeau prada clientului care 
plătea cel mai mult. Existau zvonuri despre colecționari siniștri, 
fanatici cu ochi tulburi sau mai rău, care strângeau Surse fatale 
pentru scopuri la care cetățenii obișnuiți nici nu voiau să se 
gândească. Hoţii de relicve erau niște pungași, pe scurt - 
gunoierii societăţii, care se ascundeau prin cimitire și capele, 
căutându-și mărfurile sinistre. Nici nu era de mirare că sfârșitul 
lor era de multe ori unul violent. 

Dacă ar fi fost să ne luăm după expresia bietului Duane 
Neddles, sfârșitul lui fusese unul deosebit de violent. Cadavrul 
descoperit de noi provocă o oarecare agitaţie la Kensal Green. 
Inspectorul Barnes își făcu apariţia în mai puţin de o oră și, în 
curând, locul era împânzit de agenţii de la DCCAP, iar Kipps și 
asociaţii lui îi priveau agitaţi de pe margini. În mod inevitabil, 
descoperirea noastră îl agitase pe Kipps care, disperat fiind să 
nu rateze vreun indiciu pe care l-am fi putut descoperi noi 
primii, începuse să încurce echipele care cercetau locul crimei, 
până când Barnes îl trimise neaoș la origini. Adevărul e că nu 
prea mai aveam ce să descoperim. Pe malul canalului care 
începea de cealaltă parte a zidului n-am găsit nici urmă de 
asociatul lui Neddles, și nici oglinda furată. Nici nu știam sigur 
de ce murise hoțul de relicve. 

Cu toată agitația, abia spre seară am reușit să plecăm și să ne 
vedem fiecare de misiunea lui. Eu și Lockwood am luat un taxi și 
am pornit înspre sud, spre oraș. George, care abia dacă își mai 
încăpea în piele, porni spre Arhivele prăfuite. Puștiul din Straja 


VP - 102 


de noapte (care părea să se creadă acum un agent în toată 
regula și se plimba peste tot cu un aer important și șapca 
întoarsă golănește) se văzu trimis înapoi la îndatoririle sale, dar 
nu înainte de a-l instrui să ne sune la Portland Row dacă vedea 
sau auzea ceva de interes. Nu știu dacă era din cauza energiei și 
carismei lui Lockwood, a aventurii pe care o trăise alături de noi 
sau (cel mai probabil) a banilor din buzunar, dar puștiul fu 
imediat de acord. Incă nu-i știam numele. 

— Deci, l-am întrebat pe Lockwood peste cinci minute, în timp 
ce taxiul mergea în jos pe Edgware Road, vrei să-mi spui unde 
mergem? 

Umbrele de pe marginile străzii erau lunguieţe și poleite cu 
aur. Străzile își începuseră ultima oră de activitate frenetică 
înainte de repaosul pe care apusul lung și senzual avea să-l 
aducă. Noi, agenţii, numeam perioada asta „timp împrumutat”, 
ore în plus de lumină pe care le aveam doar în mijlocul verii. In 
timpul acestor ore, mulţi oameni par să fie cuprinși de o energie 
stranie, frenetică, sfidătoare în faţa întunericului care pândește: 
mănâncă, beau și cheltuie bani, magazinele sunt strălucitoare și 
vesele, iar trotuarele sunt aglomerate. Lămpile de pe strada pe 
care eram se aprindeau una câte una. 

Chipul lui Lockwood era luminat de ultimele raze ale soarelui 
care apunea. Fusese din nou peste măsură de tăcut, căzut pe 
gânduri, dar când se întoarse în sfârșit spre mine ochii lui 
licăreau de entuziasmul vânătorii. Ca de obicei, entuziasmul lui 
mi se transmise și mie. 

— Mergem să ne întâlnim cu un cunoscut de-al meu, spuse 
Lockwood. Cineva care ar putea să ne ajute să dăm de hoțul de 
relicve. 

— Cine e? Un poliţist? Un alt agent? 

— Nu, un hoţ de relicve. Ei bine, o hoaţă de relicve. O cheamă 
Flo Oase. 

L-am privit, simțind cum entuziasmul mi se topește. 

— O hoaţă de relicve? 

— Da. O fată pe care o cunosc. După ce se întunecă, o vom 
găsi pe malul Tamisei. 

Lockwood privi din nou pasiv spre fereastră, de parcă n-ar fi 
făcut decât să sugereze un drum până la magazinul din colț sau 
ceva la fel de obișnuit. Și, din nou, am avut aceeași senzaţie ca 
atunci când craniul îmi șoptise. Era sentimentul că ceva se 


VP - 103 


schimbase, că nu mai eram atât de sigură de anumite lucruri. 
Secretos, mincinos - asta spusese craniul. Era limpede că nu 
credeam asta, nu, nicio clipă. Și totuși, locuiam împreună cu 
Lockwood de un an de zile și acum auzeam pentru prima oară 
de Flo Oase. 

— Hoaţa asta de relicve..., am spus. Unde v-aţi cunoscut? Nu 
te-am mai auzit vorbind de ea până acum. 

— Flo? Ne-am cunoscut acum multă vreme, când eram abia la 
început. 

— Dar hoţii de relicve sunt... ei bine, fac lucruri ilegale, nu-i 
așa? E ilegal ca un agent să fie prieten cu unul dintre ei. 

— De când îţi pasă atât de mult de regulile DCCAP-ului, Luce? 
În orice caz, avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem găsi 
pentru a rezolva cazul ăsta. Suntem într-o cursă contra 
cronometru cu Kipps. În plus, acest caz e mai periculos și mai 
dificil decât am crezut. 

— Te referi la oglindă, desigur. 

Încă mai puteam vedea în minte cadavrul din cimitir: ochii 
holbaţi, gura deschisă într-un rictus de groază. 

— Oglinda, într-adevăr; dar nu e doar asta. Barnes nu ne-a 
spus totul. Nu avem de-a face doar cu o Sursă obișnuită, deci 
ceea ce face George e vital acum. 

Lockwood își întinse leneș picioarele. 

— În orice caz, Flo e OK. Nu e la fel de antisocială ca alţi hoţi 
de relicve. Vorbește cu oricine, deși e posacă de obicei. Trebuie 
doar să știi cum... Ceea ce îmi amintește... 

Lockwood se răsuci brusc pe banchetă, ridică crucea 
parfumată cu lavandă și îi vorbi șoferului. 

— Am putea să ne oprim lângă gara Blackfriars? Știţi chioșcul 
de ziare de acolo...? Da. 

Lockwood se întoarse spre mine și zâmbi. 

— Trebuie să cumpărăm niște dulciuri. 

e 

Între podurile Blackfriars și Southwark, care leagă Londra de 
vechiul cartier Southwark, Tamisa cotește treptat spre sud-est. 
Aici, curentul încetinește puţin și, la reflux, lasă vederii un mal 
lat de noroi sub partea de sud a podului Southwark, unde s-au 
strâns sedimentele aduse de fluviu în curbă. Lockwood îmi arătă 
asta în timp ce traversam podul, în lumina soarelui la apus. 


VP - 104 


— Cel mai probabil va fi acolo, jos, spuse el. Asta, dacă nu 
cumva și-a schimbat obiceiurile, însă ar însemna că și-a 
schimbat și lenjeria, ceea ce este puţin probabil. Îşi începe seara 
în Southwark Reaches, unde fluxul aduce tot felul de lucruri. Mai 
târziu coboară pe râu, urmând linia refluxului. 

— Ce caută? am întrebat, deși ghicisem deja. 

— Orice. Oase, relicve, chestii înecate, chestii recuperate din 
noroiul de pe mal. 

— Sună adorabil, am spus. Abia aștept să o cunosc. 

Apoi mi-am aranjat posomorâtă spada. 

— Să nu încerci să te iei la ceartă cu ea, mă avertiză 
Lockwood. De fapt, cred că cel mai bine ar fi să mă lași pe mine 
să vorbesc. Putem cobori pe-aici. 

Ne-am strecurat printr-o gaură din parapet și am coborât 
câteva scări din piatră care urmau piciorul din cărămidă al 
podului. Arcul lui se ridica deasupra noastră; în jur era o miasmă 
puternică de noroi și putregai. Am ajuns pe o alee pietruită care 
mergea de-a lungul malului și am urmat-o puţin. O lampă 
ruginită atârna de peretele jos care mărginea râul, ca un copac 
mort. In spatele nostru erau mai multe depozite întunecate, ca 
niște stânci. O sferă de lumină rozalie licărea slab deasupra 
noastră, luminând doar o scară îngustă care ducea dincolo de 
perete. 

Scările coborau abrupt înspre fluviu. De aici se vedea malul 
de nord - un șarpe frânt din lumină, cu acoperișurile Londrei 
ridicându-se haotic în spate. Refluxul era în punctul minim; 
apele râului străluceau undeva mai jos. 

În jurul nostru era liniște. 

Lockwood îmi dădu un cot și îmi arătă un felinar care se mișca 
pe malul noroios, o lumină portocalie, aproape de pământ. 
Reflecţia ei plutea chiar dedesubt, palidă ca o Umbră, luminând 
pietrele, algele și toate gunoaiele aduse de fluviu - lemn, 
plastic, bucăţi de metal, sticle, animale înecate și putrezite. O 
figură cocoșată se mișca încet pe lângă lumina felinarului, 
înconjurând-o de parcă ar fi vrut să o ascundă de toată lumea 
din jur. Se mișca metodic, oprindu-se din când în când pentru a 
cerceta cine știe ce descoperire. In urma ei se târa un sac greoi, 
care lăsa o dâră intermitentă în noroi. Creatura îmi părea mai 
degrabă un melc uriaș, ieșit din străfundurile Tamisei, decât o 


VP - 105 


fiinţă omenească, deși nu-mi dădeam seama dacă era din cauza 
dârei pe care o lăsa ori din cauza cocoașei. 

— Vrei să vorbești cu aia? am șoptit. 

Lockwood nu răspunse, și cobori scările spre mal. L-am urmat. 
De la jumătate în jos, treptele deveniră umede și alunecoase, 
acoperite de mușchi. Lockwood ajunsese deja la ultima treaptă, 
însă eu am rămas locului. 

Lockwood ridică o mână și strigă: 

— Hei, Flo! 

Figura rămase nemișcată. Am simţit cum o față palidă ne 
privește, deși nu o vedeam. 

— Și ce dacă? N-am făcut nimic. 

Răspunsul veni pe o voce piţigăiată, răgușită, și nu se auzi 
prea bine; în mod normal, ne-am fi apropiat mai mult, dar 
Lockwood era precaut. Rămase pe ultima treaptă. 

— Hei, Flo! Sunt eu, Lockwood! 

Tăcere. Figura se îndreptă brusc de șale; o clipă am crezut că 
voia să se întoarcă și să o ia la fugă. Apoi însă vocea se auzi din 
nou, slabă, ostilă și precaută. 

— Tu? Ce naiba mai vrei și tu? 

— Ah, e în regulă, mormăi Lockwood. E în toane bune. 

Apoi își drese glasul, strigând: 

— Poţi vorbi? 

Persoana din depărtare se gândi o vreme; câteva clipe nu se 
mai auzi nimic în afară de clipocitul fluviului la maluri. 

— Nu, sunt ocupată! Pleacă. 

— Ti-am adus dulciuri! 

— Ce, acum încerci să mă mituiești? Adu-mi bani! 

Apoi se lăsă tăcerea, auzindu-se doar clipocitul apei. Undeva, 
în depărtare, Flo își lăsă capul pe o parte. 

— Ce fel de dulciuri? 

— Vino să vezi! 

Am urmărit figura îndreptându-se rapid spre noi prin noroi. 
Era ca o vrăjitoare care șchiopăta, o cotoroanță din coșmarurile 
mele din copilărie. Inima începu să-mi bată mai repede. 

— Ăă... ce s-ar fi întâmplat, am întrebat, dacă nu am fi găsit-o 
în toane bune? 

— E mai bine să nu întrebi, spuse Lockwood. Odată am văzut- 
o aruncând o agentă în râu, continuă el gânditor. A luat-o de 
picior și a aruncat-o pur și simplu. Flo era în toane bune și în 


VP - 106 


acea zi, dacă mă gândesc mai bine. Dar o să-i placă de tine, 
sunt aproape sigur. Nu vorbi mult și ţine-te deoparte. De aici 
încoace mă ocup eu. 

Creatura se trase mai aproape, târându-și sacul și luminându- 
și calea cu felinarul. Am văzut o mână palidă și murdară, vârful 
unei pălării jerpelite de paie. Cizmele ei mari scoteau sunete 
ciudate la fiecare pas. Eu și Lockwood ne-am tras instinctiv 
înapoi o treaptă. Un geamăt brusc, o înjurătură; sacul fu ridicat 
și ateriză pe piatra de dedesubt. În sfârșit, silueta se îndreptă de 
spate; stătea în noroi, sub trepte, și se holba la noi. In lumina 
felinarului am văzut-o cum se cuvine pentru prima oară. 

Primul șoc, acum că scăpase de povară, era faptul că Flo 
Oase era înaltă - cu jumătate de cap mai înaltă decât mine. Era 
greu să-mi dau seama ce formă avea sub atâtea haine, ceea ce 
era în regulă (nimeni n-ar fi vrut să o vadă fără haine). Purta o 
haină  matlasată albastră, care răspândea o miasmă de 
nedescris și îi ajungea până sub genunchi; poalele erau umede 
și mânjite cu noroi de pe malul fluviului. Fermoarul era deschis, 
iar dedesubt se vedea un gât palid și murdar, un guler soios de 
bluză, un jerseu peticit și fără nicio formă care atârna peste o 
pereche de jeanși vechi și șterși. Fie avea cele mai mari picioare 
ale vreunei femei pe care o întâlnisem vreodată, fie purta cizme 
bărbătești, sau poate amândouă. Cizmele, care îi ajungeau până 
la genunchi, erau plate ca două picioare de rață și erau pătate 
de noroi și apă. 

În jurul taliei avea legată de două ori o frânghie, ca o centură 
improvizată. Ceva atârna acolo, în adâncurile hainei. Probabil o 
spadă, m-am gândit, deși cei care nu erau agenţi nu aveau voie 
să umble înarmaţi cu spade. 

După felul în care șchiopăta și conturul fără formă, m-aș fi 
așteptat să fie foarte bătrână, așa că cel de-al doilea șoc a venit 
când Flo și-a dat pe spate pălăria cu boruri largi. De sub părul ei 
încâlcit, cu nuanța și textura unui mănunchi învechit de paie, se 
itea o frunte murdară. În ridurile ei adânci se strânsese mizerie, 
la fel și în micile riduri de lângă ochi; din punctul ăsta de vedere, 
nu era nicio diferență între ea și vagabonzii care stăteau la 
coadă la adăposturi noaptea. Dar era tânără - încă adolescentă. 
Avea un nas mic și cârn, o faţă lată, obraji roz mânjiţi cu cenușiu 
și ochi mari și albaștri care străluceau în lumina felinarului. Gura 
ei era mare și strâmbată într-un rictus, capul ei era aplecat 


VP - 107 


agresiv înainte. Mă privi o clipă, apoi își concentră atenţia 
asupra lui Lockwood. 

— Ei bine, tu nu te-ai schimbat, din câte văd. Ești la fel de 
ţicnit ca de obicei. 

— Bună, Flo, zâmbi Lockwood. Ce să spun? Mă știi deja. 

— Mda. Văd că încă nu-ţi poţi permite un costum care să-ți 
vină. Nu te apleca în grabă cu pantalonii ăia, te sfătuiesc. Și 
parcă ţi-am spus că nu mai vreau să te văd niciodată. 

— Mi-ai spus? Nu mai ţin minte. Ți-am spus că ţi-am adus 
bomboane cu ciocolată? 

— De parcă asta ar schimba ceva. Dă-le încoace. 

Lockwood scoase o pungă de hârtie și o întinse spre mâna ei 
ca o gheară, care prinse punga și o ascunse undeva într-un 
buzunar aflat în spatele hainei. Fata pufni. 

— Deci, cine e tipa? 

— Ea e Lucy Carlyle, asociata mea, spuse Lockwood. Trebuie 
să-ți spun de la început că n-are nicio legătură cu DCCAP sau cu 
poliţia, sau cu agenţia Rotwell. E un agent independent, care 
lucrează pentru mine. Am încredere să-mi las viaţa în mâinile ei. 
Lucy, fă cunoștință cu Flo. 

— Bună, Flo, am spus. 

— Pentru tine sunt Florence Bonnard, spuse fata pe un ton 
aristocratic. Văd că ţi-ai tras încă o tipă bogată, Lockwood. 

Am clipit indignată. 

— Pardon, m-am născut în nord și vin dintr-o familie de 
muncitori. Și când spui „încă”... 

— Uite, Flo, știu că ești ocupată..., spuse Lockwood pe un ton 
care te ungea pe suflet, așa cum o făcea atunci când era într-o 
situaţie neplăcută - faţă de clienţi iritaţi sau creditori furioși care 
veneau să ne bată la ușă; eram convinsă că imediat urma să 
apară și zâmbetul lui strălucitor. Nu vreau să te deranjez, spuse 
el, dar am nevoie de ajutorul tău. Doar o informaţie, apoi 
plecăm. A avut loc o infracţiune și un copil a fost rănit. Avem o 
pistă și știm cine a făcut-o, dar nu știm cum să-l găsim, și ne 
întrebam dacă ne poţi ajuta. 

Ochii ei albaștri se îngustară; ridurile din jurul ochilor 
dispărură în crusta de mizerie. 

— Nu-mi zâmbi așa. Tipul ăsta. Are un nume? 

— Jack Carver. 


VP - 108 


O briză rece începu să bată dinspre râu, făcând să fluture 
șuvițele încâlcite ale lui Flo Oase. 

— Îmi pare rău. Între noi e un pact al tăcerii. Nu putem să ne 
dăm de gol unii pe alţii. Pur și simplu așa stau lucrurile. 

— E prima oară când aud de așa ceva, spuse Lockwood. 
Credeam că sunteţi renumiţi fiindcă sunteți mereu rivali și v-aţi 
vinde și bunicii unii altora pentru câţiva bănutți. 

— Două lucruri care nu se exclud neapărat, spuse fata, 
ridicând din umeri; apoi apucă gâtul sacului ei din in. Și nu vreau 
să ajung să plutesc cu faţa în jos până în zori, așa că asta-i tot. 
La revedere. 

— Flo, ţi-am dat bomboane cu ciocolată. 

— Nu e destul. ) 

— N-are rost, Lockwood, am spus. li e frică. Haide. 

l-am atins braţul lui Lockwood și m-am întors de parcă aș fi 
vrut să urc scările. Brusc, fata se holbă la mine. 

— Ce-ai spus? 

— Lucy, probabil nu e bine să... 

Mă săturasem însă să tac. Flo Oase mă înfuriase și era cazul 
să-i spun asta. Uneori, cu politețea nu ajungi nicăieri. 

— E în regulă, am spus. Ea poate să se întoarcă la noroiul ei, 
iar noi o să-l găsim pe tipul care era să omoare un copil și a 
jefuit un mormânt, iar acum are o relicvă atât de puternică încât 
ameninţă întreaga Londră. Fiecare cu treaba lui. Haide. 

Un pas, o săritură; o duhoare care îmi făcu degetele de la 
picioare să se înfioare. O jachetă de fâș se lipi de haina mea, o 
bărbie ascuţită se întinse spre mine. Eram prinsă între ea și 
trepte. 

— Nu-mi plac vorbele tale, spuse Flo Oase. 

— E OK, am spus dulce. Nu te învinovăţesc. Fiecare trebuie 
să-și cunoască limitele. Majoritatea evită pericolul, indiferent ce 
s-ar întâmpla. Pur și simplu așa stau lucrurile. Acum, nu vreau 
să-ți murdărești haina... 

— Crezi că eu mă feresc de pericol? Crezi că ceea ce fac nu-i 
periculos? 

O serie de sentimente se întrevedeau probabil pe chipul fetei 
acum - furie scandalizată, apoi o înţelegere treptată - dar, din 
cauza întunericului, a mizeriei și a faptului că stătea atât de 
aproape încât îmi întorcea stomacul pe dos, era imposibil să fiu 
sigură. 


VP - 109 


— Uite ce, spuse ea; brusc, se îndepărtase de mine și cobora 
treptele din nou, cu pași ușori și sprinteni în ciuda cizmelor și a 
hainei. Uite ce, haideţi să facem un pact. Voi faceți ceva pentru 
mine și eu fac ceva pentru voi. 

Cu un zgomot Flo ateriză înapoi pe mal și își luă felinarul. 

— Haideţi cu mine pe mal, asta dacă nu cumva vă e frică să 
vă udaţi la picioare. Apoi, vă spun totul despre el. 

— Deci îl cunoști pe Jack Carver? spuse Lockwood. Și ne vei 
spune tot ce știi? 

— Da. 

Ochii ei străluceau și zâmbea larg. 

— Mai întâi vreau să vă văd căutând puţin prin noroi. Vreau să 
mă ajutaţi cu o chestie, eu nu pot singură. 

Am schimbat o privire cu Lockwood. Mie, zâmbetul nebunesc 
al fetei nu-mi inspira prea multă încredere, dar nu aveam de 
ales, dacă voiam să ne putem urma pista. Am sărit în nisip. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, cizmele mele erau ude, iar 
ciorapii de dedesubt erau îmbibaţi cu apă până la glezne. De trei 
ori mă împiedicasem, iar acum brațul meu era plin de noroi și de 
nisip. Lockwood era într-un hal asemănător, dar se achita de 
obligaţie fără să se plângă. Urmam felinarul lui Flo Oase, care se 
legăna și se clătina înaintea noastră ca o zână din poveste, 
dintr-o parte în alta, cu fiecare pas pe care îl făcea prin 
mlaștină. Am trecut prin întunericul umed de sub pod, apoi 
afară, spre sud, spre Reaches, lăsând în urmă spre dreapta 
peretele din cărămidă care despărțea râul de cartier. Incepuse 
să se ridice ceața. Pe malul celălalt, digurile se ridicau din apă 
ca niște stânci negre și putrezite, moi și fără formă. Pe vârfurile 
macaralelor se zăreau lumini slabe, care pulsau în nuanţe de 
portocaliu și roșu. 

— Am ajuns, spuse Flo Oase. 

Își ridică felinarul. Din noroi se ridicau două șiruri de stâlpi 
mari, din lemn, înalte de patru metri sau chiar mai mari, urmând 
linia unui dig care se pierduse din mult. Erau acoperite de 
buruieni, multe dintre ele înnegrite și pe alocuri slab 
fosforescente; scoici și lipitori se agățau de ele până deasupra 
capetelor noastre, acolo unde apa ajungea în timpul fluxului. Ici 
și colo se vedeau încă scânduri putrezite, printre stâlpi. Spre 
stânga, cei mai înalţi stâlpi ieșeau direct din apă, dar în locul 


VP - 110 


unde stăteam noroiul era moale și nisipos, compus din milioane 
de pietricele. 

Flo Oase părea cuprinsă de un entuziasm frenetic. Își aruncă 
sacul deoparte și veni ţopăind lângă noi. 

— Aici, spuse ea din nou. E un lucru pe care-l vreau, dar n-am 
reușit să-l iau până acum. 

Lockwood își scoase lanterna și o flutură în jur. 

— Arată-ne unde. Dacă e un obiect greu, am adus o frânghie 
în rucsac. 

— Ah, nu e greu, chicoti Flo. Sunt sigură că e foarte mic. Nu, 
acum trebuie să așteptăm. Staţi acolo. Nu durează mult. 

Apoi, Flo porni cu pas săltat spre cel mai apropiat stâlp, îl 
înconjură și porni spre altul, chicotind răgușit. 

M-am aplecat spre Lockwood și i-am șoptit: 

— Iti dai seama că e complet nebună. 

— E puţin stranie, într-adevăr. 

— Și foarte dezgustătoare. Aaah! Te-ai apropiat de ea? 
Duhoarea... 

— Știu, spuse slab Lockwood. E un pic cam intensă. 

— intensă? Mi-am simţit părul din nas cum se ofilește. Și 
dacă... 

M-am oprit; devenisem brusc atentă. 

— Ce e, Lucy? 

— Simţi asta? am spus. S-a pornit ceva. 

Mi-am ridicat mâneca; mi se făcuse pielea de găină. Inima îmi 
bătea mai repede; îmi simţeam ceafa arzând. Agenţii învaţă să 
fie atenţi la astfel de semne: sunt avertismentele timpurii ale 
unei manifestări. 

— Teamă, am spus, și răcoare. De asemenea - am strâmbat 
din nas - simţi asta? Miasmă. 

Lockwood mirosi și el. 

— Sincer, credeam că vine de la Flo. 

— Nu. Sunt Vizitatori... 

Ne-am tras amândoi spadele, atenţi și neliniștiți. Departe, 
printre stâlpi, felinarul lui Flo rămase nemișcat; i-am auzit vocea 
temătoare. Ceaţa se învârteji și în jurul nostru se lăsă 
întunericul. Veneau fantomele. 


VP - 111 


12. 


Lockwood văzu primul apariţia; Vederea lui e mai bună decât 
a mea. 

— Acolo, șopti el. Vezi stâlpul din cealaltă parte, cel de-al 
doilea? 

Mi-am mijit ochii, încercând să văd prin întuneric și prin 
ceţurile care se învârtejeau pe râu. Dacă mă uitam direct la 
locul înspre care arăta, nu vedeam nimic. Dacă îmi întorceam 
puţin privirea spre mijlocul fluviului, vedeam ceva albicios 
plutind în aer, lângă stâlp. Era extrem de fragil și atârna acolo 
ca o pată de pe o lentilă de ochelari sau o iluzie optică. 

— O văd, am spus. Pare o Umbră. 

— De acord, spuse Lockwood, apoi scoase un zgomot ușor 
perplex. E ciudat însă. Suntem chiar lângă Tamisa... De câtă apă 
curgătoare să fie nevoie? 

Problema, marele mister, este compusă ea însăși din 
nenumărate mistere mai mici, iar unul dintre cele mai stranii 
este faptul de netăgăduit că Vizitatorii de toate tipurile și 
temperamentele urăsc apa dulce, curgătoare. Nu o suportă, nici 
chiar în cantităţi mici, și nu pot trece peste ea. Acest fapt este 
important; fiecare agent s-a bazat la un moment dat pe această 
slăbiciune a lor. George susţine că a scăpat de un Spectru odată 
pornind un furtun de grădină și ascunzându-se dincolo de jetul 
lui, în siguranţă. Acesta este de asemenea motivul pentru care 
foarte multe magazine din centrul Londrei au mici râușoare în 
jurul lor, și pentru care o parte însemnată din negoţ se face pe 
apă, de-a lungul Tamisei. 

Însă râul era la nici douăzeci de metri și tot acolo era și haloul 
fantomei. 

— Reflux, am spus. Apa s-a tras înapoi. Sursa trebuie să se fi 
uscat. 

— Probabil, fluieră Lockwood. Ei bine, eu nu mă așteptam la 
asta. 

— E vina lui Flo, am spus. Ne-a păcălit. E o capcană. 

— Nu e, spuse o voce chiar în urechea mea. 

Am sărit, m-am ciocnit de Lockwood și m-am învârtit cu spada 
în mână, descoperind-o pe Flo Oase, care rânjea lângă mine. Işi 


VP - 112 


astupase lumina felinarului, iar faţa ei părea să plutească în 
întuneric, ca un cap fără trup. 

— Capcană? șuieră ea. Asta e partea voastră din înțelegere. 
Noi trei, căutând veseli prin noroi. Care-i problema? Sunteti 
agenți. Nu vă e frică. 

— De asta? De o Umbră? 

— Ah, nu vedeţi decât una acolo, sus, nu-i așa? 

Flo își ţuguie buzele uscate, apoi pufni dezaprobatoare. 

— Foarte bine. Bravo. Luaţi-vă trabucuri și înscrieţi-vă într-o 
agenţie cum se cuvine. Sunt două, fată proastă ce ești. Mai e 
una mică lângă ea. 

M-am încruntat în întuneric. 

— Nu o văd. Inventezi. 

— Nu, are dreptate... 

Lockwood își apără ochii cu o mână; era clar că se 
concentrează intens. 

— E slabă și n-are nicio formă, ca un nor. Cea înaltă eo 
femeie care poartă o pălărie sau un șal... o fustă cu crinolină... 
din perioada victoriană sau edwardiană, probabil. 

— Asta e: prea veche, spuse Flo Oase. Cred că sunt o mamă 
și un copil care au sărit în Tamisa împreună. Crimă și sinucidere, 
o tragedie veche. Cred că oasele lor sunt sub digul de acolo. Și 
tu n-o vezi? spuse ea către mine. Măi, măi. 

— Vederea nu e Talentul meu, am spus înțepată. 

— Nu? Păcat. 

Capul ei se trase mai aproape de mine. 

— Dar gata cu pălăvrăgeala. Vreau să mă ajutaţi acum. Uite 
cum facem: ne târâm spre stâlpul de colo, încet, în liniște, fără 
să facem vreo mișcare bruscă și să le dăm de bănuit. Asta e 
ușor. Voi sunteţi atenţi la ele, vedeţi să nu le agitaţi cu nimic, iar 
eu încep să caut folosind cuțitul meu de mlaștină. 

Flo își dădu la o parte haina urât-mirositoare; i-am văzut 
cuțitul de la centură pentru prima oară - o armă scurtă, curbată, 
cu vârful despicat în mod ciudat, ca un deschizător uriaș de 
conserve sau ca acele furculițe micuţe din lemn pe care le 
primești cu jeleurile în formă de morenă. 

— Păziţi-mi spatele, atât, spuse ea. Asta e tot ce aveți de 
făcut. Nu sap adânc. Nu durează mult. 

Am scos o exclamaţie dezgustată. 


VP - 113 


— Deci vrei să stăm degeaba în timp ce tu sapi după oasele 
unui copil mort? Pe care vrei să le vinzi apoi pe piaţa neagră? 

Flo încuviinţă: 

— Cam așa ceva, da. 

— Categoric nu. Lockwood... 

Lockwood mă prinse de braț și mă strânse. 

— Haide, Luce. Flo e înțeleaptă. Flo e isteaţă. Are informații. 
Dacă vrem să ne spună și nouă ce știe, trebuie să o ajutăm. 
Simplu. 

Apoi mă strânse din nou cu putere. 

Pe chipul lui Flo se lăţise un zâmbet larg, enervant. 

— Ah, Lockwood, tot timpul ai avut limba de miere. E una 
dintre cele mai faine lucruri la tine. Nu semeni deloc cu fata asta 
acră. Haideţi. Pe ei! Hai să facem treaba și să ne acoperim de 
glorie! 

Eu și Lockwood ne-am verificat centurile fără să mai spunem 
nimic. Ne-am pregătit spadele. Umbrele sunt de obicei foarte 
pasive și ignoră totul în jurul lor; sunt prea prinse în amintirile 
trecutului sau în scena pe care o joacă, pentru a se mai obosi și 
cu cei vii. Dar asta nu e o regulă, iar Flo avea dreptate să se 
teamă. Încet, pășind cu mai mare hotărâre, ne-am apropiat de 
stâlpul negru, înalt. 

Deasupra noastră, umbra se profila pe cerul nopţii ca un 
norișor de fum printre stele. 

— De ce e acolo, sus? am șoptit. 

Flo era chiar în faţa noastră, îngânând un cântec. 

— La înălţimea asta era digul. Acolo a stat înainte să sară. 
Auzi ceva? 

— Greu de sus. Poate e oftatul unei femei, poate e vântul. Dar 
tu? 

— Nu văd nicio nelumină. Dacă au murit în apă curgătoare, nu 
cred că le-am fi putut vedea. Dar simt - Lockwood respiră adânc 
ca să-și liniștească bătăile inimii - o prezenţă puternică, 
apăsătoare. O simţi și tu? Atâta tristeţe... 

— Da, simt și eu. O înlemnire puternică pentru o Umbră. 

Lockwood se opri. 

— Stai puţin. Ai văzut-o mișcându-se, Lucy? Cred că am văzut- 
o tremurând. 

— Nu. Nu, am ratat mișcarea. Ah, uită-te la Flo! Unde e 
respectul ei de sine? 


VP - 114 


Hoaţa de relicve ajunsese la baza stâlpului și își așezase 
felinarul jos, apoi se lăsase pe vine și începuse să scormonească 
prin noroi cu vârful lung și curbat al cuţitului său. 

Lockwood îmi făcu semn să mă trag puţin înapoi. Ținându-și 
privirea aţintită asupra umbrei care atârna direct deasupra 
noastră, se opri în spatele lui Flo. 

Acum că ne apropiasem, înlemnirea se intensificase. M-am 
simţit cuprinsă de o melancolie înfricoșătoare. Mi-am simţit 
umerii cocoșându-se și genunchii începând să mi se înmoaie. 
Ochii mi se umplură de lacrimi; eram complet lipsită de speranţă 
acum. Mi-am scuturat tot corpul - toate aceste sentimente erau 
false. Mi-am deschis un săculeţ de la centură și am scos niște 
gumă de mestecat, pe care am început să o mestec puternic 
pentru a-mi distrage atenţia. Acum multă vreme, aceste 
sentimente fuseseră adevărate, iar durerea o făcuse pe acea 
persoană să înnebunească sau să dispere. Acum era doar un 
ecou - o forță fără nicio logică, influențând toate persoanele 
care se apropiau prea mult. 

Flo Oase nu părea însă afectată într-un mod deosebit. 
Scormonea cu furie, aruncând deoparte pumni mari de noroi; 
din când în când se oprea să se uite la cine știe ce fragment 
putred pe care îl descoperise, apoi îl arunca deoparte. 

Am auzit brusc un sunet, iar aerul începu să tremure. Oftatul 
pe care îl auzisem deveni și mai puternic. Pata de albeaţă de 
lângă stâlp deveni și mai solidă, de parcă absorbise substanţă. 

Și Lockwood observase asta. 

— Ceva se mișcă deasupra noastră, Flo. 

Fundul hoaţei de relicve era în aer, iar capul ei era practic în 
groapă. Nu își ridică privirea. 

— Bine, spuse ea. Inseamnă că sunt aproape. 

Presiunea din aer deveni mai puternică. Nu se mai simţea 
deloc briza fluviului. Greutatea din inima mea mă durea, era 
apăsătoare, ca un bolovan. Am început să mestec guma cu și 
mai multă furie. Ascultam cuțitul care râcâia în noroiul înecăcios 
și urmăream albeaţa de deasupra. Chiar și dacă o priveam cu 
coada ochiului, tot nu puteam să-i disting trăsăturile, deși 
pentru prima oară începusem să văd o altă albeaţă mai mică 
lângă ea, forma slab conturată a unui copil. 

Norul mai mare tremură. Am privit spre el. Lockwood se 
retrase încet un pas. 


VP - 115 


— Sunt aproape, spuse Flo. O simt. 

— Se mișcă, Flo. Pare agitată... 

— Sunt aproape... 

Un sunet ascuţit se auzi în aer. M-am tras înapoi rapid, 
înghițindu-mi guma. Forma albă cobori în linie dreaptă pe lângă 
stâlp, direct spre capul lui Flo. Lockwood se repezi spre ea, 
ridicându-și spada pentru a-i bloca drumul. Forma se trase 
înapoi, evitând spada bătută cu argint; am văzut preț de o clipă 
o rochie cu poale mari, fluturând în aer, și o impresie de păr ca 
un firicel de fum. Fantoma sări peste noi în tăcere și se opri la 
câţiva pași de mine, chiar deasupra pământului. 

Furia îi conferise apariţiei o formă solidă. O femeie înaltă, 
slabă, într-o rochie veche - strâmtă sus, cu poale largi, care îi 
cădeau peste crinolină. Purta o bonetă palidă, iar șuviţele lungi 
și brunete îi ascundeau jumătate din faţă. La gât purta un colier 
din flori de primăvară. În jurul ei se mișcau tentacule de 
nelumină, ca algele prinse într-un curent. Lângă ea era o siluetă 
mai mică, ghemuită între poalele ei. Se ţineau de mână. 

M-am tras înapoi, simţindu-mi gâtul uscat, încercând să-mi 
amintesc poziţia pe care o folosisem cu Esmeralda în sala de 
exerciţii. Nu aveam de-a face cu o Umbră, ci cu o Fecioară de 
Gheaţă, o fantomă a unei femei care rămâne într-un loc după ce 
a suferit o pierdere îngrozitoare. Majoritatea Fecioarelor de 
Gheaţă sunt pasive, melancolice, și nu se împotrivesc prea tare 
atunci când le cauţi Sursa. Dar nu și asta. 

Fantoma se repezi spre mine. Părul ei flutură în urma sa; 
chipul îi era îngrozitor, alb ca varul, o mască îngheţată, cu ochi 
negri, plini de nebunie. Mi-am rotit spada, apărându-mă cu 
disperare. O clipă m-am simţit înconjurată de gheare palide; am 
auzit un țipăt. Forma pe care o descrisesem în aer era însă cea 
corectă, iar spada mă protejă. Dintr-odată, aerul se limpezi și, 
departe, am văzut două forme transparente care se îndepărtau 
- un copil micut, o femeie plângând, într-o rochie cu poale largi. 

— Înapoi la stâlp, Lucy! strigă Lockwood. Tu stai într-o parte, 
eu în cealaltă. Flo! Vorbește-ne! Cum merge treaba? 

— lar dacă mai spui o dată că ești „aproape”, am mârâit, 
apropiindu-mă, te îngrop în gaura aia cu mâna mea. 

— Sunt mai aproape, spuse prompt Flo. Destul de aproape. 
Aproape am găsit-o. Am câteva fragmente care ar putea fi ceea 
ce caut, dar care dintre ele e Sursa? 


VP - 116 


M-am uitat spre Southwark Reaches, unde Vizitatorii pluteau 
în lumina lor fantomatică. Fără să încetinească, descriseseră un 
arc și se întorceau spre noi cu viteză. 

— Oricare ar fi, chiar nu vor să ţi-o lase, am spus. Te rog, 
grăbește-te, Flo. 

Flo se lăsă pe vine lângă groapă, ţinând mai multe obiecte 
minuscule în căușul palmelor. 

— Sunt oasele astea? Dacă da, e ăsta sau celălalt? Sau nu 
sunt oasele? Chestia asta mică, ca un căluţ de metal? 

— Ascultă, spuse Lockwood, ce-ar fi să le iei pe toate? 

Formele strălucitoare se apropiau mai mult, tot mai mult, 
plutind pe deasupra pietrelor. 

— Nu vreau să iau orice gunoi vechi, spuse Flo Oase pe un ton 
iritat. Am și eu standardele mele. Clienţii mei așteaptă ceva de 
la mine. 

Formele erau înclinate înainte, pline de ură și de furie. Am 
văzut din nou chipul femeii - gura subţire, întunecată, ochii larg 
deschişi. 

— Flo... 

— Of, bine. 

Flo își luă sacul și îl deschise. Am simțit un miros dulce, curat. 
Flo înghesui fragmentele înăuntru. Imediat, formele strălucitoare 
se stinseră și un vânt inofensiv ne gâdilă feţele. Noaptea era 
întunecată. Când mi-am ridicat privirea spre vârful stâlpului, nu 
am văzut decât stelele. 

Flo strânse gura sacului. M-am lăsat să cad în genunchi în 
nisip, cu spada întinsă. 

— În sac..., spuse Lockwood, care se sprijinea de stâlp. Ai...? 

— Lavandă. Da. Sacul meu e plin de lavandă. E mai puternică 
decât argintul atâta timp cât durează parfumul. Ei n-or să mă 
mai deranjeze o vreme. 

Flo zâmbi spre mine. 

— S-a întâmplat ceva? Eram ocupată, n-am avut timp să mă 
uit. 

— Ştiai că ne vor ataca, am spus, nu-i așa? Ai mai încercat 
asta și cu altă ocazie. 

Flo Oase își scoase pălăria și își scărpină părul blond și 
încâlcit. 

— Deci nu ești atât de proastă pe cât arăţi... Ei bine, spuse 
ea, presupun că am terminat. 


VP - 117 


— Nu chiar, spuse posac Lockwood. Noi ne-am ţinut cuvântul. 
Acum e rândul tău. 

e 

Prea puține restaurante din Londra sunt deschise noaptea, și 
foarte puține sunt deschise în orele de întuneric dinaintea 
zorilor. Și totuși, există anumite locuri pentru agenți sau copiii 
din Straja de noapte care vor să servească micul dejun. Din câte 
se părea, existau astfel de locuri și pentru hoţii de relicve. 
Iepurele și Biciul - un hotel situat în cea mai dubioasă alee din 
Southwark - era locul preferat al lui Flo, așa că ne-am îndreptat 
cu viteză într-acolo. 

În curând am descoperit însă că nu puteam mânca acolo în 
acea seară. Trei camionete gri-argintii, pe care era pictat 
unicornul ridicat în două picioare, parcaseră de-a valma în faţa 
hanului. O mulţime de agenţi adulţi de la Fittes, însoţiţi de 
polițiști înarmaţi și de câini antrenați de la DCCAP, scoteau 
oamenii dinăuntru și îi urcau în camionete. Avuseseră loc 
altercaţii. Câţiva bărbaţi încercaseră să fugă și fuseseră opriţi de 
câini, prinși și trântiţi la pământ. Din ascunzătoarea noastră de 
la celălalt capăt al străzii, abia dacă-i vedeam pe Kipps, Ned 
Shaw și Kat Godwin, stând nonșalanţi lângă ușă. 

Lockwood ne trase înapoi, în întuneric. 

— Arestează hoţii de relicve, murmură el. Kipps nu vrea să-i 
scape niciunul. 

— Crezi că știe de Jack Carver? am întrebat. Sunt sigură că 
puștiul nu i-ar fi spus. 

— Poate altcineva și-a dat seama de legătura dintre Carver și 
Neddles... Ei bine, nu putem face nimic în privinţa asta. Mai știi 
vreun loc în care putem merge, Flo? 

Hoaţa de relicve fusese neobișnuit de tăcută până acum. 

— Da, spuse ea încet. Nu e departe. 

A doua variantă oferită de ea era o cafenea aflată în 
apropierea gării Limehouse, un local deschis până dimineaţa a 
cărui clientelă principală erau copiii din Straja de noapte care își 
terminaseră tura. La uși și la ferestre erau grilaje din fier, iar 
deasupra atârnau felinare-de-fantomă învechite. Înăuntru era un 
șir de ligheane din plastic cu bomboanele și dulciurile preferate 
de clienţii cei mai tineri. Lângă ușă era o bucată de plută pe 
care erau prinse în piuneze reclame, oferte de serviciu, 
informaţii despre obiecte găsite sau pierdute și alte bucăţi de 


VP - 118 


hârtie. Pe mesele din plastic erau împrăștiate câteva reviste și 
benzi desenate cu foile pătate. Cinci copii cu fețele cenușii 
stăteau la mese separate, mâncând, bând și uitându-se în gol. 
Bâtele lor erau așezate pe un rastel, la ușă. 

Eu și Lockwood comandarăm o porţie de omletă cu heringi și 
ceai. Flo ceru cafea și pâine prăjită cu gem. Am găsit o măsuţă 
în colț și ne-am pus pe treabă. 

Sub luminile puternice dinăuntrul cafenelei, Flo arăta și mai 
murdară. Își primi cafeaua neagră și îi adăugă prompt, încet și 
metodic, opt linguriţe de zahăr. 

— Deci, Flo, spuse Lockwood când fata începu să-și amestece 
licoarea. Jack Carver. Spune-ne totul. 

Flo încuviinţă, pufni și luă cana cu degetele ei murdare. 

— Da, îl știu pe Carver. 

— Excelent. Ştii unde stă? 

— Nu, spuse Flo, clătinând scurt din cap. 

— Pe unde își face veacul? 

— Nu. 

— Tipii alături de care își pierde vremea? 

— Nu. In afară de Duane Neddles, și ziceţi că-i mort. 

— Hobby-urile lui, genul de lucruri pe care el le face în timpul 
liber? 

— Nu. 

— Ştii unde l-am putea găsi? 

Ochii ei străluciră. Sorbi o înghiţitură de cafea, se încruntă și 
mai puse o linguriţă de zahăr în siropul negricios. Urmă apoi o 
partidă de amestecat în timp ce amândoi așteptam și o 
priveam; în sfârșit, ritualul luă sfârșit și Flo ne privi în ochi, apoi 
răspunse: 

— Nu. 

Mi-am dus mâna la șold, de parcă aș fi vrut să-mi scot spada. 
Lockwood potrivi un șerveţel pe masă. 

— Mda, spuse el. Deci, când ai spus că îl știi pe Carver, voiai 
să spui că îl știi în general, un pic, chiar deloc, de fapt? 

Flo Oase își luă cafeaua și sorbi tot ce era înăuntru dintr-o 
înghiţitură. 

— li cunosc reputaţia, știu ce face cu obiectele pe care le fură 
și știu cum pot să-i transmit un mesaj, iar toate astea sunt 
lucruri care vă pot interesa. 

Lockwood se lăsă pe spate, cu mâinile răsfirate pe masă. 


VP - 119 


— Ah, da. Ne-ar interesa, dacă ar fi adevărate. Cum poți însă 
să-i trimiţi un mesaj dacă habar n-ai de el? 

— Nu-mi spune, am zis. l-ai lăsa un mesaj într-un craniu 
putrezit, la miezul nopţii, într-un mormânt deschis. 

— Nu, i-aș lăsa un mesaj acolo. 

Flo arătă spre pluta de lângă ușă. 

— Așa iau legătura cu alţii care se ocupă de același lucru ca și 
mine. Nu se întâmplă des, să știi, fiindcă suntem solitari, cu toţii, 
dar există câteva panouri care au scopul ăsta. 

Flo își șterse nasul cu degetele, apoi degetele de haină. 

— E unul și la /epurele și Biciul, dar nu-l mai putem folosi. 

Eu m-am încruntat, dar pentru Lockwood ideea părea 
suficient de plauzibilă. 

— Interesant, spuse el. S-ar putea să încerc asta. Și cui să-i 
adresez mesajul? 

— Scrie-l în atenţia „Frăției Mormintelor”. Adică a hoţilor de 
relicve, dacă e să vorbim pe șleau. Se poate să nu-l vadă chiar 
Carver însuși, dar dacă.-l citește altcineva îi va trimite vorbă. 

— Asta nu ne e de folos, m-am răstit. Avem nevoie de ceva 
concret. Ce face Carver cu relicvele pe care le fură? 

— Le duce la Winkman. Pot să-mi mai comand o cafea? 

— Pe naiba. Mai întâi vrem toate detaliile. Apoi poţi să bei 
câtă cafea ai chef. 

— Sau putem să-ţi turnăm un pahar de zahăr și câteva 
picături de cafea deasupra, spuse Lockwood. S-ar putea să fie 
mai simplu așa. 

— Amuzant, spuse Flo fără să zâmbească. Ai un simţ al 
umorului de belea. Bine, vă spun despre Carver. Există două 
tipuri de colecționari de relicve. Cei care, la fel ca noi, își văd de 
treabă fără să ridice nasul, căutând lucruri uitate care au puteri 
supranaturale. Apoi vin ceilalţi. Cei care n-au răbdare să caute 
prin noroi. Le plac lucrurile care le aduc un profit imediat, 
indiferent ale cui sunt. Băieţii ăștia bântuie prin cimitire și fură 
tot ce prind; și nici nu se dau în lături să-i jefuiască pe cei vii, 
chiar dacă e nevoie să... 

l-am aruncat o privire. 

— Chiar dacă e nevoie să ce? 

— Să-i omoare, spuse Flo, privindu-ne cu o satisfacţie 
urâcioasă. Să-i pocnească în moalele capului, să le taie gâtul 
sau să-i strângă de gât, dacă de asta au chef. Apoi le fură 


VP - 120 


lucrurile. Așa fac ei. Presupun că vă șochează ideea - voi cu 
mâinile voastre moi și fețele foarte albe. 

Flo rânji la noi. 

— În orice caz, Carver ăsta, continuă ea, e unul dintre ceilalţi. 
E un ucigaș. L-am văzut în locuri asemănătoare cu ăsta și vă pot 
spune că se înconjoară cu o aură amenințătoare, ca o pelerină. 

— O aură amenințătoare? spuse Lockwood. Cum adică? 

— E greu de spus. Poate e din cauză că îi sticlesc ochii, sau că 
are buzele subţiri și crude... sau poate e doar felul în care stă. 
Plus, odată l-am văzut bătând un tip doar pentru că s-a uitat 
ciudat la el. 

Am ascultat toate astea în tăcere. 

— Am auzit că e roșcat, palid și nu se îmbracă decât în negru, 
am spus. 

— Da. Și e tatuat, așa se spune. Are tatuaje remarcabile. 

— Remarcabile, am repetat, clipind. Ce înfățișează? 

— Nu-ţi pot spune. Eşti prea mică. 

— Dar ucid fantome însetate de sânge în fiecare noapte. Cum 
adică sunt prea mică? 

— Dacă nu știi despre ce vorbesc, cu siguranţă ești prea mică, 
spuse Flo. Poftim, v-au venit heringii. Încă o cafea, mulţam, 
drăguțo, și bolul de zahăr trebuie umplut. 

— Deci, sunteți cu toţii hoţi, căutători prin gunoaie și bătăuși, 
așa-i? am spus după ce ospătărița a plecat. Mi se pare că 
vânătoarea de relicve e o profesie adorabilă. 

Flo Oase se holbă la mine. 

— Serios? Mai rea decât ce faceți voi? Ai prefera să mă 
angajez legal, ca puștii de-aici? 

Flo arătă cu bărbia spre puștii din Straja de noapte, care 
stăteau cocoșați, obosiţi și dezamăgiţi. 

— Nu, mersi. Să profite de mine cine știe ce corporație? Să 
mă plătească doi lei și să-mi dea o bâtă și să-mi spună să stau 
afară toată noaptea, uitându-mă după schelete? Prefer să caut 
prin mâl la reflux. Să mă scarpin în fund și să mă uit la stele, dar 
s-o fac oricând vreau eu. 

— Știu exact ce vrei să spui, spuse Lockwood. Partea despre 
stele cel puţin. 

— Da, pentru că ai fost antrenat de Gravedigger Sykes. Te-a 
învăţat bine. Să fii independent. Să nu servești pe nimeni. Să 
dansezi pe muzica ta. 


VP - 121 


— Îl cunoști pe maestrul lui Lockwood? am întrebat, cu vocea 
plină de surprindere (și, pe undeva, de gelozie). 

Era limpede că Flo știa mai multe decât mine despre trecutul 
și educația lui Lockwood. g 

— Da, spuse Flo. Sunt la curent. Imi place să citesc ziarele 
înainte să mă şterg cu ele. 

Am rămas cu furculița la jumătatea drumului. Pâinea prăjită a 
lui Lockwood i se ofili vizibil în mână. 

— Păcat că bietul Sykes a sfârșit așa cum a sfârșit, continuă 
imperturbabilă Flo. Și totuși, din câte aud, succesele voastre îi 
înfurie pe cei de la DCCAP. De-asta am hotărât să vă ajut în 
seara asta. 

— Vrei să spui că ne-ai fi ajutat oricum? am întrebat. Chiar 
dacă n-am fi mers în mlaștină? 

— Ah, categoric. 

— O, e bine de știut. 

— Spune-ne despre acest Winkman, spuse Lockwood. Am 
auzit numele, dar... 

Flo primi încă o cafea și un bol nou de zahăr. 

— Winkman, Julius Winkman. E unul dintre cei mai importanţi 
colecționari de relicve furate din Londra și e foarte periculos. Are 
un magazin în Bloomsbury. Pe dinafară este foarte respectabil, 
dar dacă ai ceva scos dintr-un mormânt, furat dintr-o casă din 
Mayfair sau obţinut în cine știe ce fel dubios, ssst, la el e bine să 
mergi. Cele mai bune oferte, cele mai rapide vânzări și cele mai 
multe relaţii. Are clienţi prin tot orașul, oameni cu bani care nu 
pun întrebări. Dacă Jack Carver are obiectul pe care îl căutaţi, 
atunci cu Winkman va vorbi prima oară. lar dacă Winkman îl 
cumpără, va organiza o licitaţie secretă și își va aduna cei mai 
buni clienţi. Nu cred că a făcut-o încă. Va dori să-și maximizeze 
profitul. 

Lockwood își curăță farfuria. 

— OK. Facem progrese. Magazinul din Bloomsbury: unde e? 

Flo ridică din umeri: 

— Hei, Locky, nu vrei să te pui cu Winkman, așa cum nu vrei 
să te pui nici cu Carver. Au mai fost indivizi care au încercat - 
rămășițele lor n-au fost găsite niciodată. Soţia lui e și mai rea, 
iar fiul e o teroare absolută. Sfatul meu e să nu te apropii de 
familia aia. 


VP - 122 


— Și totuși, am nevoie de adresă, spuse Lockwood, bătând cu 
degetele în tăblia mesei. Unde au loc licitaţiile astea secrete? 

— Nu știu. Sunt secrete, da? Locul se schimbă de fiecare dată. 
Dar pot afla, poate, presupunând că prietenii voștri de la Fittes 
au mai lăsat ceva hoţi de relicve pe stradă. 

— Ar fi grozav. Mulţumesc, Flo - suntem mândri de tine. Luce, 
tu mereu ai bani. Te superi dacă te duci să plătești? Și, dacă tot 
te duci - Lockwood privi spre pluta de pe perete -, vezi dacă nu 
cumva poţi să împrumuți și un creion și o bucată de hârtie. 


13. 


Anticariatul Bloomsbury, cunoscut de asemenea și ca 
„Magazinul lui Winkman”, se află în Owl Place, un intrând îngust 
aflat între străzile Coptic și Museum, în centrul Londrei. Este o 
alee prost îngrijită, îngustă, cu doar trei magazine: o pizzerie la 
colţul lui Coptic, un vindecător cu biorezonanţă chinez, al cărui 
magazin are o ușă îngustă din sticlă, umbrită de jaluzele din 
bambus și hârtie, și o clădire cu fațada lată și două ferestre 
mari, care e Anticariatul Bloomsbury. 

Ferestrele acestui anticariat sunt joase și umbrite de jaluzele 
în formă de romb. Înăuntru e mereu întuneric. Cu toate acestea, 
tot felul de obiecte pot fi văzute acolo: o statuie ecvestră, în stil 
grecesc, cu una dintre copitele din față sparte; o vază romană; 
un dulap din mahon roșu; o mască japoneză care înfățișează o 
fantomă cu gura până la urechi. Pe ușă sunt autocolante care 
anunţă tipul de carduri de credit primite și orele între care e 
deschis magazinul, care se întind până după începutul 
interdicției de noapte. La ușă nu sunt bare împotriva fantomelor, 
nici vreo altă apărare evidentă. Domnul și doamna Winkman, 
care locuiesc deasupra magazinului, par să nu aibă nevoie de 
ele. 

La ora trei și un sfert din după-amiaza următoare, doi 
adolescenţi care arătau a turiști, sorbind Coca-Cola cu gheaţă 
din pahare enorme din hârtie, se ascunseră de lumina soarelui 
de pe Museum Street pe aleea umbrită. Fata purta un tricou pe 
care scria Bântuieli Adevărate, o fustă până la genunchi și 
sandale. Băiatul purta un tricou albastru din bumbac, o pereche 


VP - 123 


enormă de pantaloni scurți și sandale. Amândoi aveau ochelari 
de soare imenși și râdeau glumind la fiecare pas. 

Trei uși mai încolo, se opriră parcă din întâmplare lângă 
ferestrele  Anticariatului Bloomsbury și priviră o vreme 
exponatele prăfuite. Băiatul o împunse pe fată în coaste cu un 
gest jucăuș, apoi arătă spre magazin. Fata încuviinţă. Se 
îndreptară spre ușă și intrară. 

e 

Atunci când ne pregătiserăm investigația sub acoperire, eu și 
Lockwood știam foarte bine ce riscam. Flo ne spusese asta 
foarte clar. În noaptea dinainte, ca o ultimă favoare, ne arătase 
magazinul de la colţul străzii. Apoi dispăruse în întuneric, lăsând 
doar un miros acru în urmă. Nu voise să se apropie mai mult de 
anticariatul lui Winkman. 

Noi, pe de altă parte, ne strecuraserăm și mai aproape, până 
când văzusem o lampă cu gaz care lumina fereastra din stânga, 
cu masca fantomatică atârnând deasupra ei ca un cap retezat 
de Mireasă Plutitoare. Lockwood ghicise că era vorba de cine 
știe ce semnal; fusese tentat să stăm la pândă, dar eram mult 
prea obosiţi. Trecuse deja o jumătate de noapte și abia dacă 
închisesem un ochi noaptea trecută. Așa că am plecat din față 
de la Bloomsbury și ne-am întors acasă, unde am dormit până 
târziu, iar apoi am coborât din nou la parter când lumina 
soarelui pătrundea prin ferestre într-un unghi abrupt. 

George plecase deja. În bucătărie, am găsit un bilet scris pe 
hârtia albă care era întinsă peste masa de acolo. Asta e masa pe 
care ne notăm toate gândurile. Mereu avem câteva pixuri la 
îndemână și le folosim pentru a lua notițe, pentru a scrie liste de 
cumpărături, mesaje și scheme, sau pentru a schiţa Vizitatorii 
pe care i-am întâlnit. Următorul mesaj era între o tavă goală 
pentru gogoși, o cutie de hamburgeri și două cești goale de 
ceai: 


La vânătoare! Noutăţi! Vin mai târziu. G 
Lângă ea era o serie de însemnări obscure: 
80°C 15 min Niciun răspuns. 


100°C 15 min Nu 
120°C 15 min Nu 


VP - 124 


150°C 6 min Plasma se mișcă. Se formează o fată 
12 min Gura se mișcă. Strâmbături (nepoliticoase) 
Cumpără niște chipsuri 


Am studiat notițele criptice în tăcere câteva clipe, apoi 
Lockwood se îndreptă spre cuptor și îl deschise încet, 
descoperind borcanul pentru fantome înghesuit înăuntru. 
Suprafaţa sticlei era ușor înnegrită în unele locuri. Ectoplasma 
dinăuntru era aproape transparentă, iar craniul dinăuntru se 
vedea limpede. Se zăreau clar micile fisuri din os, dinţii pataţi cu 
galben. 

Era pentru prima oară când vedeam craniul după ce ne 
certaserăm din cauza a ceea ce ne spusese cu două seri mai 
devreme. L-am privit neliniștită pe Lockwood, care se chinuia 
degeaba să scoată borcanul din cuptor, însă nu se uita la mine. 
În schimb, se trase înapoi și își trecu o mână peste faţă. 

— N-am tăria să mă gândesc la asta acum, spuse el. 
Experimentele lui George au început să scape de sub control. 
Amintește-mi să discut cu el în seara asta. 

Deocamdată însă, aveam alte lucruri de făcut, iar Lockwood 
luase deja o hotărâre. În privinţa lui Jack Carver, nu mai puteam 
face mare lucru pentru a-l găsi. În noaptea dinainte lăsasem un 
bileţel la cafenea, adresându-l cu grijă „Frăției Mormintelor”. În 
bilet scria că oricine are informaţii legate de „un incident 
recent” în cimitirul Kensal Green putea lua legătura cu noi 
pentru o recompensă. Carver însuși nu urma să răspundă, eram 
siguri, dar din moment ce hoţii de relicve păreau să nu se aibă 
bine unii cu alţii, era posibil ca altcineva să ne aducă informaţii. 
Flo ne promisese să ne spună dacă se auzea ceva de vreo 
licitaţie specială pe piaţa neagră în următoarele zile, iar noi 
eram pregătiţi să aflăm rezultatele cercetărilor lui George mai 
târziu. Cu alte cuvinte, treburile mergeau ca unse. 

Nu mai rămăsese decât anticariatul Winkman. 

Din moment ce era posibil ca oglinda să fi trecut deja de la 
Carver la Winkman, Lockwood ajunsese la concluzia că merita 
să investigăm măcar magazinul de antichităţi. În cel mai bun 
caz puteam afla dacă oglinda era acolo sau nu; în cel mai rău 
caz... ei bine, având în vedere reputaţia proprietarului, era mai 
bine să nu ne gândim la asta. Oricum, urma să mergem acolo 
deghizați, și nu intenţionam să facem nimic periculos. Așa că ne 


VP - 125 


îmbrăcaserăm ca niște simpli turiști și luasem metroul până în 
Bloomsbury. 
e 

Un clopoțel mic prins deasupra ușii dansă nebunește pe 
sfoara lui când intrarăm în anticariat. Înăuntru era răcoare și 
aproape întuneric și mirosea a praf și a ierburi. Tavanul era jos. 
În spatele nostru, soarele strălucea în geamuri, trecea prin 
perdelele pătate și lăsa pete neregulate pe podeaua din lemn 
vechi. Încăperea era o pădure de mese suprapuse, vitrine, 
scaune și obiecte așezate la întâmplare. In fața noastră era un 
bufet la care stătea o femeie masivă, înaltă și sinistră ca o 
statuie antică a vreunei zeițe de mult uitate. Femeia lustruia o 
figurină din sticlă cu o cârpă micuță. Vârful coafurii ei bufante 
atinse tavanul când se îndreptă de spate pentru a ne privi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Doar ne uităm, mulțumim, am răspuns. 

Am studiat-o cu o privire rapidă: era o persoană puternică, 
lată în umeri, la vreo cincizeci de ani. Îmi amintea de mama și 
datorită mărimii, și datorită pielii trandafirii. Avea părul foarte 
lung, vopsit blond, sprâncene pensate, o gură cu buze subţiri și 
ochi gri-albăstrui. Purta o rochie cu decolteu adânc și imprimeu 
floral, și o curea asortată. La o primă vedere ni se păruse moale 
și grăsuță; acum, că o cercetam mai bine, îi simţeam limpede 
aura de competenţă dură. 

Știam cine era. Flo ne-o descrisese deja. Era doamna Adelaide 
Winkman; ea și soțul ei erau proprietarii magazinului de 
douăzeci de ani încoace, de când vechiul lui proprietar fusese 
strivit din greșeală de un morman de statui erotice indiene. 

— Ce magazin mișto, spuse Lockwood, apoi făcu un balonaș 
mic din gumă de mestecat roz și îl sparse cu zgomot, după care 
sorbi guma înapoi în gură și zâmbi. 

— Nu vreţi să vă daţi jos ochelarii de soare? întrebă femeia. 
Nu permitem să intre prea multă lumină, fiindcă avem obiecte 
delicate la vânzare. 

— Sigur, spuse Lockwood. Mersi. 

Ochelarii lui rămaseră locului. La fel și ai mei. 

— Deci, toate astea sunt de vânzare? întrebă Lockwood. 

— Pentru clienţii cu bani, spuse femeia. 

Apoi își cobori din nou privirea și începu să frece încet figurina 
cu bucata de pânză. 


VP - 126 


Eu și Lockwood ne plimbarăm prin magazin, încercând să dăm 
impresia că rătăceam doar, deși studiam fiecare detaliu. Erau 
tot felul de lucruri acolo: obiecte valoroase, obiecte fără valoare. 
Un cal Appaloosa din lemn, cu vopseaua albă îngălbenită de 
vreme; un manechin de croitorie, al cărui cap și umeri erau 
făcute din pânză mâncată de molii, așezat pe un băț de lemn 
mâncat de viermi; o cadă din metal de pe vremuri, cu un furtun 
deasupra; un radio Bakelite; trei păpuși ciudate, victoriene, cu 
ochii din sticlă, mari și ciudaţi. Păpușile mă făcură să tremur. 
Eram ferm convinsă că și copiii acelei epoci s-ar fi temut de ele. 

Undeva la stânga atârna o perdea neagră, ascunzând pe 
jumătate ușa din spatele ei. În spate era un fel de anexă, o 
cameră mai mică. Am văzut un fotoliu înalt acolo și, pe el, 
creștetul întunecat și lucios al cuiva. 

— Hei, astea sunt bântuite? întrebă Lockwood, arătând spre 
păpuși. 

Femeia nu-și ridică privirea: 

— Nu... 

— Of, ar trebui să fie. 

— Există magazine pe Coptic Street care oferă o gamă largă 
de cadouri ieftine, spuse femeia. Cred că vi s-ar potrivi mai bine 
decât... 

Femeia se opri, lăsând propoziţia în aer. 

— Merci. Nu vrem să cumpărăm nimic, nu-i așa, Suse? 

— Nu, am chicotit, sorbind zgomotos din pai. 

Ne-am mai plimbat puţin ici și colo, cercetând obiectele, 
studiind mai bine magazinul. La o primă vedere, găsisem două 
ieșiri din magazin: o ușă deschisă din spatele tejghelei care 
ducea la apartamentul familiei (vedeam un hol îngust cu un 
covor persan șters și fotografii îngălbenite pe pereţi), și camera 
din spatele perdelei negre, care era încă ocupată, fiindcă 
auzisem un foșnet brusc de hârtii și strănutul unui bărbat. 

De asemenea, la fel ca întotdeauna, ascultam și cu celălalt 
simţ al auzului. Era ceva acolo: nu foarte puternic, nu neapărat 
un zgomot. Era un murmur foarte slab, încordat ca un arc care 
așteaptă să se destindă. Oare era oglinda? Mi-am amintit 
sunetul pe care îl auzisem în cimitir - ca bâzâitul unui roi imens 
de muște. Sunetul pe care îl auzeam acum era puţin diferit. 
Orice ar fi fost, era foarte aproape. 


VP - 127 


L-am chemat pe Lockwood în colţul care era cel mai departe 
de perdea. Privirile ni s-au întâlnit. Nu am spus nimic, însă 
Lockwood își ridicase degetele spre mine, asigurându-se că 
trupul lui bloca vederea femeii de la tejghea. Aranjaserăm codul 
dinainte. Un deget: plecam. Două degete: găsise ceva. Trei 
degete: avea nevoie de o diversiune. 

Și, ce să vezi? Trei degete. Trebuia să mă dau în spectacol. 
Lockwood îmi făcu ștrengărește cu ochiul și se strecură spre 
celălalt capăt al anticariatului. 

Am privit spre femeie. Ștergarul ei se mișca în cerculeţe, iar și 
iar și iar. 

Mi-am băgat nonșalant mâna în buzunarul bluzei. 

E incredibil cât zgomot pot face douăsprezece monede 
aruncate pe o podea din lemn. Un trosnet brusc, apoi un 
clinchet de monede împrăștiate... Până și pe mine mă luă prin 
surprindere. 

Monedele se vărsară pe sub mese, printre picioarele 
scaunelor, în spatele piedestalurilor pe care erau așezate 
statuile. Femeia de la tejghea ridică brusc capul: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Monedele mele! Mi s-a rupt buzunarul! 

M-am aruncat pe podea fără să mai aștept și m-am strecurat 
sub cea mai apropiată masă. Am făcut-o cu atâta 
neîndemânare, încât m-am lovit de ea, făcând bijuteriile de 
deasupra să se clatine și să scoată clinchete metalice. Am 
aruncat câteva monede mai departe și m-am strecurat printre 
două sculpturi africane care înfățișau păsări. Erau flamingo sau 
alt fel de păsări înalte, cu ciocuri mari și capete greoaie. 
Deasupra mea, capetele lor se clătinau periculos dintr-o parte în 
alta. 

— Oprește-te! leși de-acolo chiar acum! 

Femeia se mișcase din spatele tejghelei. De sub masă îi 
vedeam gleznele uriașe și trandafirii care se apropiau cu viteză. 

— Da, într-o clipă. Trebuie doar să-mi strâng banii. 

Înaintea mea era un felinar oriental din hârtie. Părea vechi, 
fragil și, cel mai probabil, destul de valoros. Din moment ce era 
posibil, teoretic, ca o monedă să fi intrat înăuntru, am început să 
îl scutur violent, ignorând gemetele doamnei Winkman, care se 
strecura nerăbdătoare printre mese, încercând să se apropie de 
mine. Am lăsat felinarul din mână și m-am tras brusc înapoi, 


VP - 128 


lovindu-mă cu spatele de o coloană din alabastru pe care era 
expusă un fel de vază romană. Vaza se clătină și începu să 
cadă. Doamna Winkman, dând dovadă de o dexteritate mai 
mare decât m-aș fi așteptat din partea cuiva de asemenea 
proporții, întinse o mână uriașă și o prinse din zbor. 

— Julius! ţipă ea. Leopold! 

În cealaltă parte a camerei, perdelele se traseră la o parte. 
Cineva ieși, pornind cu pași hotărâți spre mine. Am văzut o 
pereche de picioare scurte și plinuțe, îmbrăcate în pantaloni 
strâmţi din bumbac. Erau încălțate în sandale vechi, din piele. 
Nu erau șosete; picioarele erau păroase, iar unghiile îngălbenite 
erau lungi și crăpate. 

O clipă mai târziu, o a doua pereche de picioare - evident mai 
mici decât primele, dar identice ca formă și încălțăminte - ieșiră 
din camera din spate și porniră după ele. 

M-am prefăcut că încă mai căutam monede pe sub masă și 
am strâns câteva în mâna care îmi tremura, dar știam că jocul 
se terminase. Eram deja pe jumătate ieșită de sub masă când 
am auzit o voce groasă întrebând încet: 

— Ce-i asta, Adelaide? Un copil prostuţ care se joacă de-a 
ceva? 

— Nu vrea să iasă, spuse doamna Winkman. 

— Ah, sunt sigur că poate fi convinsă, spuse vocea. 

— Vin, am spus. Îmi căutam doar monedele. 

Am ieșit de sub masă, cu faţa roșie, prăfuită și gâfâind, m-am 
ridicat și m-am întors spre ei. Brațele masive ale femeii erau 
încrucișate și mă privea cu o expresie care, în mod normal, m-ar 
fi îngrozit din prima. Dar nu și de data asta. Bărbatul de lângă 
ea era un motiv și mai grav de îngrijorare. El era Julius 
Winkman. 

Prima mea impresie a fost că aveam în faţă un bărbat uriaș, 
făcut scund de cine știe ce accident genetic, sau pentru că un 
lift căzuse peste el, sau amândouă. Avea un trup scurt, 
endomorf, cu un cap enorm, un gât gros și umeri laţi și puternici 
deasupra pieptului ca un butoi. Brațele lui erau uriașe și 
păroase, iar picioarele arcuite. Părul lui brunet era tuns foarte 
scurt și lipit de pielea capului cu gel. Avea un costum gri, cu 
mânecile suflecate până la coate, o cămașă albă și nu purta 
cravată. Din gulerul cămășii ieșeau fire groase de păr. Avea un 
nas gros și o gură largă, expresivă. Pe nasul lui se balansa o 


VP - 129 


pereche micuță de ochelari auriţi. Deși radia putere, abia dacă 
era puţin mai înalt decât mine. Îl puteam privi direct în ochii lui 
mari și negri, cu gene lungi și senzuale. Avea o față pătrăţoasă 
și negricioasă, iar barba îi era nerasă de câteva zile. 

Lângă el era un băiat care, din multe motive, părea o replică 
mai mică a tatălui său. Și el avea fizicul unei pere întoarse 
invers, părul negru dat pe spate și o gură ca de broscoi. Purta o 
pereche asemănătoare de pantaloni gri și o cămașă albă și 
strâmtă. Erau câteva diferenţe totuși - nu purta ochelari și, din 
fericire, nu avea trupul atât de păros. De asemenea, ochii lui 
erau ca ai mamei, albaștri și iscoditori. Stătea lângă tatăl său, 
privindu-mă cu răceală. 

— Ce ţi-a venit, spuse Julius Winkman, să mergi de-a bușilea 
prin magazinul meu? 

Departe, de cealaltă parte a camerei, o perdea flutură scurt, 
apoi rămase nemișcată. 

— N-aveam nicio rea-intenţie, am spus. Mi-am scăpat banii. 

Le-am arătat dovezile în palmă. 

— E OK. Am recuperat aproape tot. Puteţi păstra restul... 

Zâmbetul meu se stinse sub privirile lor. 

— Ah, aveţi un magazin drăguţ, am continuat. Multe lucruri 
faine. Pun pariu că e scump, totuși, nu-i așa? Căluţul din lemn... 
cât e, câteva sute, nu? Drăguţ... 

Conta foarte mult să le pastrez atenţia aţintită asupra mea. 

_ — Dar vaza de-acolo? Cât ar costa, dacă aș vrea să o cumpăr? 
Aă. E grecească? Romană? Un fals? 

— Nu. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. 

Julius Winkman se apropie brusc, ridicând un deget păros de 
parcă ar fi vrut să mă lovească în piept. Degetele lui, ca și cele 
de la picioare, aveau unghii lungi și zdrenţuite. Respirația lui 
mirosea a mentă. 

— Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: ești într-un magazin 
respectabil. Avem clienţi respectabili. Copiii delincvenţi care se 
joacă și strică lucruri n-au ce căuta aici. 

— Înţeleg asta, am spus repede. 

Să-l ia naiba pe Lockwood. Data viitoare n-avea decât să 
provoace el însuși o diversiune. 

— La revedere, am spus, îndreptându-mă spre ieșire. 

— Stai, spuse doamna Winkman. Erau doi. Unde e celălalt? 


VP - 130 


— Ah, presupun că a plecat, am spus. Se simte foarte penibil 
când scap lucruri pe jos. 

— N-am auzit ușa. 

Julius Winkman privi în jur. Gâtul lui era atât de gros, încât 
trebuia să se întoarcă într-o parte cu totul pentru a face asta, 
rotindu-și trunchiul de la șolduri. Zâmbi slab. Ochii și gura lui 
erau ciudat de feminini, într-un contrast straniu cu umerii lui lați. 

— Treizeci de secunde, poate patruzeci, spuse el. Apoi, mai 
vedem noi. 

Am ezitat. 

— Pardon. Nu înţeleg. 

— Uită-te la mâna ei, tată, spuse nerăbdător băiatul. Uită-te la 
mâna ei dreaptă. 

L-am privit uimită. 

— Vreti să vedeţi monedele? 

— Nu monedele, spuse Julius Winkman, mâna. Bravo, 
Leopold. Arată-mi-o chiar acum, mincinoasă mică, sau ţi-o rupt 
de la încheietură. 

Mi-am simţit pielea ca de găină. l-am întins mâna fără niciun 
cuvânt. Winkman o luă și rămase nemișcat. Avea o atingere 
îngrozitor de moale. Își ajustă ochelarii pe nas și se aplecă mai 
aproape, plimbându-și ușor degetele mâinii libere deasupra 
palmei mele. 

— Ştiam eu, spuse el. Agent. 

— Ti-am spus, nu-i așa, tată? spuse băiatul. Ți-am spus, nu-i 
așa? 

Simţeam lacrimi în ochi. Mi le-am stăpânit cu furie. Da, eram 
un agent. Și nu aveam de gând să mă las intimidată. Mi-am tras 
mâna. 

— Nu știu despre ce vorbeşti. Am intrat doar pentru a mă uita 
puţin prin magazinul tău nenorocit, iar tu te comporți oribil cu 
mine. Lasă-mă-n pace. 

— Nu te pricepi deloc la actorie, spuse Winkman. Dar chiar 
dacă ai fi un geniu într-ale teatrului, mâna ta tot te-ar trăda. 
Nimeni n-are palma bătucită așa, doar agenţii. Urme de spadă, 
așa le zic. Vin după toate exerciţiile pe care le faceţi: toate 
jocurile voastre prostești cu spadele. Da? Ar fi trebuit să te 
gândești și la asta, nu-i așa? Acum nu-l așteptăm decât pe micul 
tău prieten să iasă la iveală. 

Winkman își privi ceasul de la încheietură. 


VP - 131 


— Ar trebui să fie... chiar... acum. 

Din spatele unei draperii izbucni un arc de lumină și se auzi 
un geamăt. Trecu o clipă, apoi perdeaua se dădu la o parte și 
Lockwood intră, cu fața albă și un rictus de durere, ţinându-se 
de degetele de la mâna dreaptă. Respiră adânc și se stăpâni, 
apoi veni încet spre noi, oprindu-se în fața familiei Winkman. 

— Trebuie să vă spun, spuse Lockwood, că nu-mi plac deloc 
serviciile de aici. Nu făceam decât să mă uit prin cameră și am 
simţit un șoc electric... 

— Copii prostuţi, jucând jocuri prostești, spuse Julius Winkman 
cu vocea lui moale și adâncă. Unde te-ai uitat, băiete? In birou 
sau în seif? 

Lockwood își netezi părul. 

— În seif. 

— Care e construit în așa fel încât, oricine încearcă să-l 
deschidă înainte de a dezamorsa capcana va primi un mic șoc 
electric. Și biroul are un mecanism asemănător. Dar îţi pierzi 
timpul, fiindcă nu-i niciun lucru care v-ar putea interesa acolo. 
Cine sunteţi și pentru cine lucraţi? 

N-am spus nimic. Lockwood arăta pe cât de furios era în 
stare, pentru cineva care era îmbrăcat într-o pereche colorată 
de pantaloni scurţi de vacanţă și cu o mână din care încă mai 
ieșea puţin fum. 

Doamna Winkman clătină din cap. Părea mai înaltă ca înainte, 
stând în fața ferestrelor duble. Silueta ei uriașă bloca lumina. 

— Julius? Pot să încui ușa. 

— Fă-i bucăţi, tată, spuse băiatul. 

— Nu e nevoie, dragii mei. 

Winkman privi spre noi. Încă mai zâmbea, dar privirea din 
spatele genelor lungi era dură ca piatra. ` 

— Nu e nevoie să ştiu cine sunteți, spuse el. Nu contează. Imi 
închipui ce vreți, dar n-o veţi avea. Daţi-mi voie să vă spun 
ceva. În toate magazinele mele am capcane pentru persoanele 
care nu sunt bine-venite aici. Șocurile electrice sunt cele mai 
inofensive. Simple, dar utile în timpul zilei. Noaptea, dacă vreun 
netrebnic îndrăznește să intre aici, am alte metode. Sunt foarte 
eficiente. Uneori, dușmanii mei sunt morți înainte să apuc să 
cobor scările. Aţi înţeles? 

Lockwood încuviință. 

— Aţi fost foarte clar. Haide, Suse. 


VP - 132 


— Nu, spuse Julius Winkman. Nu așa. Nu vă las să ieșiţi pur și 
simplu de-aici. 

Mâinile lui ca de urs ne prinseră pe amândoi: pe mine de 
antebraţ, pe Lockwood de guler. Fără niciun efort, Winkman ne 
trase spre el, apoi ne ridică de pe podea. Strânsoarea lui era 
puternică. Am scos un țipăt de durere. Lockwood se zbătea, dar 
nu putea face nimic. 

— Uitaţi-vă la voi, spuse Winkman. Fără uniformele voastre 
prostești și spadele voastre ridicole, sunteţi doar copii. Copii! 
Asta e prima voastră abatere, așa că nu veţi păţi mare lucru. 
Data viitoare nu voi fi la fel de binevoitor. Leopold - ușa! 

Băiatul se repezi și deschise ușa. Lumina pătrunse înăuntru, 
iar clopoțelul scoase un sunet dulce. Julius Winkman mă ridică, 
mă trase în spate și mă aruncă în lumina soarelui. Mușchii din 
brațul meu se încordară. Am aterizat ca un bolovan și am căzut 
în genunchi. O clipă mai târziu, Lockwood ateriză lângă mine, se 
scutură o dată și rămase nemișcat în praf. În spatele nostru am 
auzit ușa Anticariatului Bloomsbury închizându-se încet, dar 
ferm. 


14. 


O oră mai târziu, doi turiști plini de vânătăi ajunseră acasă. 
Am intrat pe poartă, am traversat poteca, am trecut de 
clopoțelul de la ușă și de linia de cărămizi din fier pe care încă 
nu apucaserăm să o refacem. M-am sprijinit de perete; 
Lockwood își căuta cheile. 

— Ce-ţi face mâna? am spus. 

— Ustură. 

— Fundul? 

— Ustură și mai tare. 

— N-a mers prea bine, nu-i așa? 

Lockwood deschise ușa. 

— Trebuia să văd ce e în camera lui privată. Era posibil ca 
oglinda să fie acolo. Nu am găsit însă decât fișe de pariuri de la 
cursele de cai și cecuri - și un puzzle pe jumătate terminat pe 
care fiul lui cel urâcios trebuie că îl făcea. Winkman își ţine 
lucrurile importante altundeva, desigur. 


VP - 133 


Lockwood oftă și își trase pantalonii scurți și mult prea largi în 
sus; intraserăm în hol. 

— Și totuși, presupun că după-amiaza noastră n-a fost 
neapărat o pierdere de timp. Am văzut personal ce fel de individ 
e domnul Winkman și nu-l vom subestima a doua oară. Mă 
întreb dacă George a avut mai mult noroc. 

— Cu siguranţă că da! 

Ușa de la bucătărie se deschise larg. George stătea la masă, 
plin de viaţă, cu un creion și o baghetă de pâine atârnându-i din 
gură. Făcu ochii mari văzându-ne hainele. 

— la te uită! Lockwood, porţi pantaloni scurți sau vrei să-ţi iei 
zborul? 

Lockwood nu răspunse, ci rămase în ușă, privind posomorât 
pachetele de biscuiţi, ceștile de ceai, foile xeroxate și caietele 
deschise de pe masă. Am hotărât să pregătesc un ceai. 

— Sunt pantaloni scurţi, am spus. Am fost sub acoperire, dar 
n-am avut o zi prea bună. Văd că tu ai fost ocupat, în schimb. 
Ceva progrese? 

— Da, în sfârșit am ajuns undeva, spuse George. Căldură. O 
căldură strașnică ar putea fi răspunsul. Nu căldura soarelui, 
aveţi grijă. Asta nu face decât să micșoreze ectoplasma. 
Vorbesc de căldura termică. Am băgat craniul în cuptor ieri- 
seară și, la scurt timp, fantoma a început să se agite. 
Ectoplasma a început să se învârtă și să se contracte la 150 de 
grade. Aparent, ăsta e numărul magic. În curând a apărut și 
fața, apoi sincer cred că a început să vorbească! N-am putut să 
o aud, desigur - pentru asta aveam nevoie de tine, Luce - dar 
dacă mă pricep la citit buzele cât de cât, știe niște cuvinte 
destul de urâcioase. In orice caz, e un pas uriaș și sunt foarte 
mulțumit de mine însumi. 

George se lăsă fericit pe spate în scaun. 

Am simţit un firicel de iritare. Craniul îmi vorbise de curând - 
la temperatura camerei. Experimentele nesfârșite ale lui George 
mi se păreau brusc obositoare. 

Lockwood nu făcu decât să îl privească. Simţeam tensiunea 
din aer. Am spus: 

— Mda, am găsit borcanul cu craniul în cuptor de dimineaţă. 
Am fost puţin surprinși... Dar eu vorbeam mai degrabă despre 
problema cu Bickerstaff. 

— Ah, nu vă faceţi griji, am vești și despre asta. 


VP - 134 


George mușcă neatent din bagheta de pâine. 

— Să vă spun care e problema cu cuptoarele. Nu le fac 
suficient de mari. Abia dacă am reușit să bag borcanul înăuntru 
- și acum s-a înțepenit! Adică, nu e bine. Dacă ar fi fost o halcă 
de carne de Crăciun? 

— Da, am spus rece, cât de straniu ar fi fost așa ceva? 

Am scos în același timp niște căni și am pregătit pliculeţele de 
ceai. 

— Ah, dar asta ar putea fi o revelaţie, spuse George. Gândliţi- 
vă doar, dacă am putea să-i facem pe cei morţi să ne vorbească 
oricând. Joplin spunea că asta visează învățații de când e lumea. 
Dacă nu e nevoie decât de câteva cuptoare mari și... 

Lockwood scoase brusc un țipăt și se năpusti în cameră. 

— Oprește-te! Nu mai vorbi despre craniul ăla stupid! Nu asta 
e prioritatea noastră, George. Suntem plătiţi pentru asta? Nu! E 
un pericol iminent pentru Londra? Nu! Ne întrecem cu Quill 
Kipps și echipa lui pentru a-i rezolva misterul și pentru a nu fi 
umiliti în public? Nu! Toate lucrurile astea se întâmplă însă în 
timp ce tu îţi pierzi vremea cu borcane și cuptoare! Eu și Lucy 
ne-am riscat vieţile astăzi, dacă vrei să știi. 

Lockwood respiră adânc. George îl privea fascinat. 

— Tot ce îţi cer, spuse Lockwood, este să te concentrezi pe 
ceea ce ai de făcut, te rog... Ei bine? Ce ai de spus? 

George își împinse ochelarii în sus pe nas. 

— Imi pare rău, poţi să repeţi tot ce-ai zis? E din cauza 
pantalonilor scurţi, nu m-am putut concentra la ce spuneai. 

Ceainicul scoase un fluierat lung, înecând răspunsul laconic al 
lui Lockwood. M-am grăbit să torn apa clocotită în trei cești, 
lovindu-le puternic cu lingurita, trântind ușa de la frigider, 
încercând să umplu tăcerea care se lăsase. Degeaba. Atmosfera 
nu se îmbunătățea. Le-am pus așadar în față ceștile cu ceai ca o 
ospătăriță posomorâtă și m-am dus să mă schimb. 

e 

Nu m-am grăbit. Fusese o după-amiază dificilă, iar întâlnirea 
noastră cu familia Winkman mă cutremurase mai mult decât îi 
spusesem lui Lockwood. Atingerea moale a mâinilor lui 
Winkman, violența implicită din mişcările lui... Brusc, costumul 
meu de turist mi se părea prostesc și îl uram. Sus, în camera 
mea din pod, m-am îmbrăcat rapid în bluza mea neagră, 
obișnuită, apoi mi-am pus ciorapii, fusta și cizmele de câmp. 


VP - 135 


Haine de agent. Nu te pui cu ele. Era un lucru neînsemnat, dar 
mă făcea să mă simt puţin mai bine. Am rămas la fereastră, 
privind apusul și tăcerea din Portland Row. 

Nu eram singura care părea neliniștită. lritabilitatea lui 
Lockwood era neobișnuită. Era limpede că se întreba cum să 
facem pentru a-l învinge pe Kipps cât mai repede. 

Sau? Poate altceva îl deranja. Poate era de vină craniul. 
Craniul și insinuaările lui șoptite... 

Pe drum spre parter m-am oprit pe holul de la etaj. Pereţii 
erau acoperiţi de capcane polineziene pentru fantome și apărări 
contra fantomelor. Eram singură. Auzeam vocile lui George și 
Lockwood în bucătărie, dedesubt. 

Da, aici era ușa care nu trebuia deschisă niciodată. Sunt și 
alte lucruri în casa asta de care să te temi, în afară de mine. 

M-am simţit copleșită de un impuls. M-am apropiat pe vârfuri 
și mi-am lipit mâinile și urechea de lemnul ușii. Mi-am lăsat 
simţurile interioare să preia controlul, ascultând, ascultând... 

Nu. Nimic. Serios, n-aveam decât să deschid ușa și să văd ce 
era înăuntru. Era descuiată. Ce s-ar fi putut întâmpla? 

Sau aș fi putut să-mi văd pur și simplu de treabă și să nu-mi 
mai bat capul cu minciunile nenorocite ale fantomei din borcan! 
M-am îndepărtat de ușă și am început să cobor scările. Da, 
voiam să aflu mai multe despre trecutul lui Lockwood, dar 
puteam face asta și altfel, nu cercetându-i secretele. Flo vorbise 
despre un vechi maestru de-al lui Lockwood care, se pare, 
avusese parte de un sfârșit urât. l-aș fi putut urma exemplul lui 
George, și să vizitez Arhivele într-o zi... 

Cei doi erau încă în bucătărie, așezați la masă, sorbind din 
ceștile de ceai. Ceva trebuie să se fi întâmplat cât timp 
plecasem, însă, fiindcă în mijlocul mesei era un morman de 
sendvișuri cu șuncă și muștar, pe lângă boluri de roșii cherry, 
castraveciori și salată verde. Și cartofi prăjiţi. Arăta destul de 
bine. M-am așezat. Am mâncat cu toţii. 

— Acum e mai bine? am întrebat după o vreme. 

Lockwood mormăi: 

— Mi-am cerut scuze. 

George spuse: 

— Lockwood mi-a desenat obiectul care a fost furat din sicriul 
lui Bickerstaff. Știi tu, cel pe care l-am văzut în fotografie. Ce 
crezi? 


VP - 136 


M-am uitat la hârtiile de pe masă. Nu era o schiţă prea bună, 
din moment ce Lockwood nu știa să deseneze: trei sau patru linii 
paralele, ascuţite în capete. 

— Arată ca un mănunchi de creioane, am spus. 

— Mai mari decât creioanele, spuse Lockwood. Ca niște bețe, 
mai degrabă. Mi-au amintit de trepiedele pe care fotografii de la 
Times le-au folosit pentru a face fotografii la mormântul 
domnișoarei Barrett. 

Lockwood luă o mușcătură din senaviș. 

— Nu se explică și dispariţia lor, în schimb. Oricum, haideţi să 
trecem la lucruri serioase. l-am spus lui George ce-am făcut în 
ultimele douăzeci și patru de ore, mai mult sau mai puţin. Și nu 
e bucuros. 

— Așa e, încuviinţă George. Nu-mi vine să cred că v-aţi 
năpustit în magazinul lui Winkman chiar așa. Dacă e așa cum 
credeți voi, v-aţi asumat un risc foarte mare. 

— A trebuit să luăm o decizie de moment, spuse Lockwood, 
cu gura plină. OK, n-a mers, dar ar fi putut să meargă. Uneori, 
George, trebuie să ne urmăm instinctele. Nu poți să îţi pierzi tot 
timpul cu borcane cu fantome și hârtii. Ah, nu te înfuria pe mine 
iarăși, spun doar. 

— Ascultă-mă, și eu sunt în prima linie, mârâi George. Cine a 
fost prins de oglinda bântuită noaptea trecută? Încă îi mai simt 
efectul. Parcă m-ar trage de minte uneori, parcă m-ar striga. 
Sunt sigur că aș fi avut și eu parte de același sfârșit ca și hoțul 
de relicve pe care l-am găsit, și asta nu e o senzaţie plăcută. 

Pe obraji îi apărură două puncte mici roșii. Își întoarse 
privirea. 

— Oricum, în timpul meu „pierdut” am aflat o grămadă de 
lucruri interesante, deci cred că vei fi mulțumit. Sunt sigur că 
am făcut progrese mai mari decât Kipps și Bobby Vernon. 

Se lăsase noaptea. Lockwood se ridică și trase jaluzelele, 
blocând întunericul din grădină. Aprinse cea de-a doua lampă și 
se lăsă pe spate în scaun. 

— George are dreptate, spuse el. L-am sunat pe Barnes cât 
timp erai sus, Luce, și Kipps nu se descurcă prea bine. Nu are 
nicio pistă, nici în ceea ce-l privește pe Jack Carver, nici în 
legătură cu oglinda. Celulele de la DCCAP sunt pline până la 
refuz cu aproape toţi hoţii de relicve din Londra, dar Carver nu e 


VP - 137 


printre ei. Nimeni nu știe unde ar putea fi găsit. Barnes e puţin 
frustrat. l-am spus că avem o pistă promițătoare. 

— l-ai spus de Winkman? am întrebat. 

— Nu. Nu vreau să-l văd pe Kipps dând buzna acolo. Licitaţia 
secretă e cea mai mare speranţă a noastră, dacă Flo ne poate 
anunţa la timp. 

— Unde ai ţinut-o ascunsă pe Flo Oase până acum? întrebă 
George. Pare a fi un om de contact foarte folositor. Cum e? 

— Vorbește încet, are maniere impecabile și e foarte blândă, 
am spus. Plină de distincţie. Știi genul. Cred că te-ai înțelege 
bine cu ea. 

George își împinse ochelarii în sus pe nas. 

— Serios? Bine. 

— Deci, George, spuse Lockwood. Te ascultăm. Ce-ai aflat 
despre Bickerstaff și despre oglindă? 

George își aranjă hârtiile într-un teanc ordonat, lângă 
sendvișurile care mai rămăseseră. lritarea lui dispăruse; avea 
acum un aer nerăbdător, ca un om de afaceri. 

— OK, spuse el. După cum era de așteptat, Arhivele Naţionale 
nu m-au dezamăgit. Primul meu pont a fost articolul din Gazeta 
de Hampstead pe care Albert Joplin mi l-a arătat - cel despre 
șobolani. L-am găsit și am făcut o copie, pe care o am aici. Ei 
bine, vă amintiţi povestea, în linii mari. Edmund Bickerstaff al 
nostru lucrează la un sanatoriu - un fel de spital pentru 
persoane cu boli cronice - în Hampstead Heath. Are o reputaţie 
dubioasă, deși detaliile sunt necunoscute. Într-o noapte ţine o 
petrecere privată pentru prietenii lui. Când trupul lui e 
descoperit, a fost devorat aproape pe de-a-ntregul de șobolani. 
Ah... chiar și gândul la asta mă face să nu vreau să mănânc 
roșiile cherry. Dar le voi mânca oricum. 

— Nu se spune că ar fi fost împușcat? am întrebat, amintindu- 
mi de trupul aflat în sicriul din fier și de gaura rotundă din capul 
lui. Nu a fost împușcat și apoi mâncat? 

— Absolut nimic despre asta. Dar e foarte posibil ca ziarele să 
nu fi descoperit întreaga poveste. Câteva lucruri au fost omise 
sau nu se știau la acea vreme. 

— Toată povestea cu șobolanii mi se pare o prostie, încuviință 
Lockwood. Ai găsit și alte articole de ziar? 

— Nu pe cât de multe m-aș fi așteptat. Credeam că șobolanii 
ar fi ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor, dar sunt foarte 


VP - 138 


puţine informaţii. De parcă povestea ar fi fost suprimată cu 
bună-știinţă. Am găsit totuși câteva referinţe, câteva detalii în 
plus. O idee care apare de mai multe ori este că Bickerstaff avea 
obiceiul discutabil de a bântui prin preajma mormintelor după 
lăsarea serii. 

— Nu e nicio rușine în asta, am spus, mușcând dintr-un 
castravete. Și noi facem asta. 

— Noi nu ne întoarcem acasă după miezul nopţii cu un sac 
uriaș în spate și cu lopeţi acoperite de noroi de pe morminte. 
Unul dintre articole spunea că Bickerstaff era însoțit uneori de 
un servitor, care căra după el un sac greoi cu cine știe ce 
înăuntru. 

— E greu de crezut că nimeni nu l-a arestat, am spus, dacă au 
existat martori... 

— Poate avea câţiva prieteni relativ sus-puși, continuă 
George. Ajungem imediat și la asta. Oricum, câţiva ani mai 
târziu Gazeta spune că a intrat cineva în casa lui Bickerstaff - 
care era goală; presupun că nimeni nu a vrut s-o cumpere - șia 
descoperit un panou secret în sufragerie. lar în spatele panoului, 
au găsit... 

George chicoti și se opri dramatic. 

— Nu veți ghici niciodată! 

— Un cadavru, am spus. 

— Oase, spuse Lockwood, luând niște cartofi prăjiţi. 

George făcu o grimasă. 

— Mda. Ah, presupun că v-am oferit deja indiciul. Oricum, da, 
au găsit tot felul de rămășițe omenești ascunse într-o cameră 
secretă. Unele păreau foarte vechi. Asta a confirmat ipoteza 
cum că doctorul deshuma cadavre, dar de ce făcea asta, nimeni 
nu știa. 

— Nici asta n-a ajuns pe prima pagină? spuse Lockwood. 
Trebuie să recunosc că e ciudat. 

— Dar prietenii lui Bickerstaff? am întrebat, încruntându-mă. 
N-a spus Joplin că erau o ceată întreagă? 

— Da, încuviinţă George, și am făcut progrese și acolo. Un 
articol dădea numele a doi dintre presupușii lui asociați, 
persoane care ar fi trebuit să vină la acea ultimă întâlnire din 
casa lui. Erau niște tineri aristocrați pe nume - își consultă 
notițele o clipă - Lady Mary Dulac și onorabilul Simon 


VP - 139 


Wilberforce. Amândoi erau tineri și bogaţi, și se zvonea că erau 
interesați de idei stranii. Oricum, fiţi atenţi... 

Ochii lui George străluciră. 

— Din alte surse pe care le-am găsit, se pare că Bickerstaff nu 
a fost singurul care a dispărut în 1877. Dulac și Wilberforce au 
dispărut, de asemenea, cam în aceeași perioadă. 

— Cum, adică nu i-a mai văzut nimeni? am spus. 

— Da. Ei bine, cu siguranţă Wilberforce nu a mai fost văzut, 
spuse George, zâmbindu-ne. Firește, au fost oferite 
recompense, s-au pus întrebări în parlament, dar nimeni nu pare 
să fi făcut o conexiune imediată cu Bickerstaff. Unii oameni 
trebuie să fi știut însă. Cred că povestea a fost trecută sub 
tăcere. In regulă, acum vom trece mai departe la reapariția 
bruscă a lui Mary Dulac... 

George scotoci prin teancul lui de hârtii. 

— Unde este? Eram sigur că o am. Ah, aici este. Vă citesc eu. 
E din Daily Telegraph, din vara lui 1886 - mult timp după 
povestea cu Bickerstaff: 


Femeie capturată: Așa-numita Femeie sălbatică din 
Pădurea Chertsey, o vagaboanadă slabă ale cărei țipete 
demente terorizau locuitorii din acest district de 
câteva săptămâni încoace, a fost în sfârșit prinsă de 
poliție. Interogată de functionarii primăriei, nebuna, 
care susține că numele ei este Mary sau Mary Dulac, a 
spus că trăiește ca un animal sălbatic de mulți ani. 
Câţiva dintre gentlemenii prezenți s-au simtit deranjati 
de vorbele ei fără sens, de părul ei încâlcit și de chipul 
ei hidos, așa că a fost trimisă urgent la Azilul din 
Chertsey. 


După ce George termină, se lăsă tăcerea. 

— Mi se pare mie, spuse Lockwood, sau se întâmplă lucruri 
rele cu persoanele care au de-a face cu Bickerstaff? 

— Să sperăm că nu va fi și cazul nostru, am spus. 

— Incă n-am terminat cu Dulac, adăugă George. Vreau să 
merg la Chertsey și să cercetez Arhivele de acolo. Azilul a fost 
închis 1904. Printre lucrurile scoase din biblioteca de acasă și 
duse la Arhive se numără și ceva numit „Confesiunile lui Mary 
Dulac”, pe care vreau să le citesc și eu. 


VP - 140 


— Cu siguranţă, fu de acord Lockwood. Deși presupun că, 
fiind vorba de confesiunile unei nebune, vor avea de-a face cu 
mâncatul gândacilor din pădure sau alte chestii dubioase. 
Oricum, n-avem de unde ști. Bravo, George. Excelent. 

— Păcat în schimb că nu am găsit nimic despre oglindă, spuse 
George. L-a omorât pe Neddles în cimitir și mi-a făcut ceva 
ciudat. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva a avut de-a face 
și cu moartea lui Bickerstaff. In orice caz, o să caut în 
continuare. Singurul lucru interesant pe care l-am aflat în afară 
de asta a fost despre spitalul la care a lucrat Bickerstaff - 
Sanatoriul Green Gates din Hampstead Heath. 

— Joplin a spus că a ars, nu-i așa? am spus. 

— Da. În 1908, și au murit mulţi oameni atunci. Terenul a 
rămas părăsit peste cincizeci de ani, până când cineva a 
încercat să construiască o casă acolo. 

Lockwood fluieră. 

— Cum de s-au gândit la asta? Cine construiește case pe locul 
unui sanatoriu victorian care a ars în condiţii suspecte? 

— Știu, încuviință George. E o regulă de bază. După cum era 
de așteptat, au fost destule probleme supranaturale pentru ca 
proiectul să fie sistat. Dar, privind planurile, am descoperit ceva. 
O mare parte a terenului nu e decât o pajiște acum: câţiva 
pereţi, ruine năpădite de buruieni. Dar a mai rămas o clădire 
întreagă. 

L-am privit amândoi. 

— Vrei să spui că... 

— Din câte se pare, casa lui Bickerstaff a fost construită la 
mică distanţă de restul spitalului. N-a fost atinsă de incendiu. 
Incă e acolo. 

— La ce e folosită? am întrebat. 

— La nimic. Cred că e părăsită. 

— După cum era de așteptat, având în vedere ce s-a petrecut 
acolo. Ce om normal ar intra înăuntru? 

Lockwood se așeză mai comod în scaun. 

— Bravo, George. Mâine, dă o fugă până la Chertsey. Eu și 
Lucy vom încerca să-i luăm urma lui Jack Carver - deși habar n- 
am cum vom face asta. Parcă a intrat în pământ. Bine, eu mă 
duc sus. Sunt foarte obosit și abia aștept să scap de pantalonii 
ăștia. 


VP - 141 


Lockwood se pregăti să se ridice. În același timp, se auzi o 
bătaie la ușă. Două bătăi, de fapt. Pac-pac, într-o succesiune 
rapidă. 

Ne-am privit. Unul după altul, ne-am părăsit scaunele și am 
ieșit în hol. 

Bătaia se auzi din nou. 

— Cât e ceasul, George? 

Lockwood nici nu trebuia să întrebe. Era un ceas în formă de 
trăsură pe șemineu, o pendulă veche în colț și, din colecţia 
părinţilor lui Lockwood, un ceas în formă de capcană de vise 
africană care spunea ora folosind pene de struț, oase de 
maimuțe și o cochilie de melc-de-mare care se învârtea. 
Indiferent la care ne-am fi uitat, ora se vedea limpede. 

— Douăzeci de minute până la miezul nopţii, spuse George. E 
târziu. 

Mult prea târziu pentru un vizitator viu. Niciunul dintre noi nu 
spusese asta, dar la asta ne gândeam cu toţii. 

— Ai înlocuit cărămida din fier de afară, nu-i așa, Lucy? 
întrebă Lockwood. 

Ne-am uitat toți trei dincolo de haine și de masa pe care 
stătea felinarul din cristal. Singurele lumini din hol erau sulițele 
slabe care se lungeau dinspre bucătărie. Totemurile tribale 
pluteau în penumbră; ușa însăși nu se vedea. 

— Aproape, am spus. 

— Aproape ai terminat? 

— Aproape m-am apucat de ele. 

Din capătul holului se mai auzi o ciocănitură dublă. 

— De ce nu sună la sonerie? spuse George. Pe bilet scrie clar 
că trebuie să suni la sonerie. 

— Nu este un Bătător din Piatră, am spus încet. Și niciun Tom 
Cel-din-umbră. Chiar dacă lipsește o cărămidă din fier, sunt prea 
slabi... 

— Așa e, spuse Lockwood. Nu e o fantomă. E probabil Barnes 
sau Flo. 

— Așa e! Desigur! Flo. Trebuie să fie Flo. Ea iese noaptea. 

— Desigur. Ar trebui să-i deschidem ușa. 

— Da. 

Niciunul dintre noi nu se mișcă. 


VP - 142 


— Unde a fost cazul ăla recent cu bătrâna strangulată? 
întrebă George. Când fantoma a bătut la fereastră și a omorât- 
0? 

— George, aia era o fereastră. Asta e o ușă. 

— Și ce dacă? Amândouă sunt orificii pătrate. Și eu aș putea fi 
strangulat! 

Incă o bătaie - una singură, făcând lemnul să răsune. 

— Ah, la naiba, mărâi Lockwood. 

Traversă holul, aprinse felinarul din cristal și luă o spadă din 
rastelul pentru umbrele de lângă ușă. 

— Da? Cine e? spuse apoi tare, aplecându-se spre ușă. 

Nu se auzi niciun răspuns. Lockwood își trecu o mână prin păr, 
dădu lanţurile la o parte și deschise zăvorul. Inainte de a 
deschide ușa, se întoarse spre mine și spre George. 

— Trebuie să o fac, spuse el. Poate cineva are nevoie de aju... 

Ușa se deschise, lovindu-se de Lockwood, care fu aruncat în 
spate și se izbi de rafturi. Măştile și castroanele căzură la podea. 
O formă neagră și cocoșată intră în hol. Am văzut un chip 
sălbatic și contorsionat, doi ochi care se holbau, cuprinși de 
nebunie. Lockwood încercă să-și rotească spada, dar arătarea 
era pe el, încercând să-i zgârie pieptul. Eu și George pornirăm în 
aceeași clipă spre ea. Se auzi un gângurit oribil. Arătarea se 
trase înapoi, departe de Lockwood, și rămase în lumina 
lanternei. Era un bărbat viu, cu gura deschisă, respirând ca un 
pește. Părul lui lung și roșcat era ud de sudoare. Purta jeanși 
negri și o haină cu un tricou negru și pătat dedesubt. Cizmele lui 
grele, cu șireturi, se împleticeau pe podea. 

George scoase un geamăt. In aceeași clipă l-am recunoscut și 
eu. 

— Carver, am spus. E Jack Carver. Cel care a furat... 

Bărbatul își zgârie gâtul cu unghiile, de parcă ar fi încercat să- 
și scoată cuvintele cu forța. Făcu un pas spre noi, apoi încă unul 
- apoi, de parcă picioarele lui ar fi rămas brusc fără oase, se 
prăbuși pe parchet, izbindu-se cu faţa de podea. Lockwood se 
îndepărtă de rafturi. Eu și George am rămas pe loc, holbându- 
ne. Toţi trei priveam trupul întins în hol, cu degetele zbătându- 
se spasmodic și o pată neagră lăţindu-se sub el. Lucrul care ne 
atrăsese însă cel mai mult atenţia era pumnalul lung și curbat 
pe care îl avea adânc înfipt în spate. 


VP - 143 


IV * Mortul vorbește 


15. 


Ca de obicei, Lockwood reacţionă cel mai repede. 

— Lucy, ia spada, spuse el, apoi o aruncă spre mine. Du-te la 
ușă. Uită-te puţin în jur, apoi ne baricadăm înăuntru. 

Am păşit printre trup și măsuţa pentru chei, simțind aerul 
rece al nopţii. Am trecut pragul și m-am uitat afară, în stradă. 
Aleea noastră era goală, iar poarta de la capătul ei atârna 
deschisă. Lampa de pe stradă de la numărul 35 își răspândea 
lumina fadă, de culoarea piersicii, într-un con pe trotuar. Una 
dintre casele de peste drum avea veranda luminată; o alta avea 
luminată baia de la etaj. În rest, clădirile erau întunecate. 
Auzeam murmurul electric al lămpii contra fantomelor din 
capătul străzii. Era stinsă momentan. În următoarele două 
minute avea să se aprindă din nou. N-am văzut pe nimeni. Nu se 
mișca nimic. 

Ținându-mi spada în continuare în gardă, am ieșit și am mers 
puţin, de-a lungul șirului de cărămizi din fier. M-am uitat în 
curtea din fața beciului. Goală. Am ascultat. Orașul era tăcut. 
Londra dormea. Și, în timp ce dormea, fantomele și ucigașii se 
plimbau nestingheriţi. M-am întors înapoi în casă și am închis 
ușa, apoi am tras zăvoarele și lanțul. 

Lockwood și George stăteau ghemuiţi lângă trupul căzut la 
pământ. George se trăgea mai încolo pentru a evita pata de 
sânge care se lățea pe jos. 

Lockwood ţinea două degete la jugulara lui Carver. 

— E viu, spuse el. Lucy - cheamă o ambulanţă de noapte. 
Sună și la DCCAP. George, ajută-mă să-l întorc cu faţa în sus. 

George se încruntă. 

— N-ar trebui să-l lăsăm? Dacă-l mișcăm... 

— Vită-te la el. Nu mai are mult de trăit. Haide să-l întoarcem 
pe o parte. 

În timp ce ei doi se ocupau cu asta, am mers în bibliotecă și 
am dat telefoanele. 


VP - 144 


Când m-am întors, Carver era întors cu faţa spre rafturi, întins 
cu un braţ sub cap și cu ochii pe jumătate deschişi. Balta de 
sânge de pe podea nu se micșorase. Lockwood, lăsat pe vine, se 
apropiase de faţa lui. George, cu un creion și o hârtie în mână, 
îngenunchease în spate. M-am apropiat puţin și am rămas lângă 
George. 

— Incearcă să spună ceva, spuse George, dar e al naibii de 
înceată vocea lui. Ceva despre fantome sperioase. 

— Ssst! șuieră Lockwood. Ti-am mai spus o dată, n-ai auzit 
bine. A spus „sticlă și oase”, s-a auzit clar ca lumina zilei. Se 
referă la obiectul pe care l-a furat. Jack, Jack, mă auzi? 

Sticlă și oase? Mi-am amintit imediat de micul obiect pe care 
cadavrul îl ţinea în braţe. Marginea lui era neregulată, netedă și 
maronie - bănuisem că era făcută din lemn. Deci, erau oase? 
Dacă da, ce fel de oase? Sau ale cui? 

George se apropie mai mult. 

— Mie mi s-a părut clar că a zis „fantome sperioase”. 

— Gura, George! mârâi Lockwood. Jack, cine ţi-a făcut asta? 
Îmi poţi spune? 

Hoţul de relicve stătea nemișcat. Era ciudat să-l vedem acum, 
după ce-l căutasem atât de mult. Jack Carver, hoţul de relicve 
cel temut și nemilos. Flo spusese că avea o mină 
amenințătoare. Că era un ucigaș. Poate că da, dar acum el era 
cel ucis, și nu arăta deloc așa cum mi-l închipuisem. Era mai 
tânăr și mai slab, cu obrajii uscați și trași. Arăta de parcă nu mai 
avusese parte de o masă bună de multă vreme și avea o aură 
de disperare. Haina îi atârna în jurul gâtului palid și slăbănog, iar 
sub bărbie avea pielea iritată ca după bărbierit. Tricoul îi era 
murdar, iar haina îi mirosea urât, de parcă pielea nu fusese bine 
tăbăcită. 

— Cine ţi-a făcut asta? întrebă Lockwood din nou. 

Jack Carver tresări puternic, pe neașteptate, luându-ne prin 
surprindere. Capul i se ridică, gura se deschise și se închise. 
Ochii lui lăptoși se holbau în gol, fără să vadă nimic. Eu și 
George ne-am tras înapoi, iar George își scăpă creionul din 
mână. Gura scoase zgomote, un șir de sunete. 

— Ce-a fost asta? am suspinat. Ce-a spus? 

— Am auzit, spuse Lockwood, făcând un gest nerăbdător. 
Scrieţi. 

George căuta pe jos. 


VP - 145 


— Creionul... vai, Doamne, s-a rostogolit sub el. 

— A spus: „Șapte din ea. Șapte, nu una”. Aţi auzit? Staţi, mai 
e ceva. 

— Nu-mi bag mâna acolo. 

— Apoi: „Vezi lucruri. Lucruri îngrozitoare...” 

— Poţi să-mi dai creionul, Luce? 

— Scrie cineva?! ţipă Lockwood. 

Panicat, George își recupera creionul și notă cuvintele. Cu toții 
ne aplecarăm mai aproape. Carver era nemișcat, iar respiraţia îi 
era slabă, fragilă și rapidă. 

— Unde e oglinda cu ramă din oase, Jack? îi spuse Lockwood. 
A furat-o cineva? 

Buzele lui crăpate se deschiseră iarăși, murmurând. 

George se trase înapoi, ţipând: 

— Suc! Vrea suc! Îi putem da asta? Avem voie să-i dăm suc? 

Ezită, încruntându-se. 

— Avem suc? 

— Julius, mârâi Lockwood. A spus Julius, George. Adică Julius 
Winkman. Serios, ce-i cu urechile tale? întrebă el, apoi se aplecă 
iarăși mai aproape de Carver. Winkman are oglinda cu ramă din 
oase, nu-i așa, Jack? 

Carver încuviinţă foarte, foarte slab. 

— Winkman ţi-a făcut asta? 

Am așteptat o vreme. Bărbatul vorbi din nou. 

— Scrie, George, am spus. 

George se uită la mine. Lockwood își ridică privirea, 
încruntându-se: 

— Ce să scrie George? 

— Ce-a spus. 

— N-am auzit nimic. 

— A spus: „Te rog, vino cu mine”. S-a auzit foarte limpede. 

Lockwood ezită. 

— N-am auzit asta. Scrie oricum, George. Și dă-te înapoi 
puţin. Îi urmăresc buzele și blochezi lumina. 

Ne-am tras înapoi și am așteptat. Am așteptat multă vreme. 

— Lockwood, am spus. 

— Ce? 

— Cred că asta se poate să fi fost tot. 

Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu se mișcă. 


VP - 146 


Moartea este ceva rapid: chiar și când te aștepți la ea, clipa 
exactă în care sosește îți scapă printre degete. Nu e cum vezi în 
filme, când capul cuiva se pleacă brusc. Pur și simplu stai acolo, 
așteptându-se să se întâmple ceva, iar apoi îţi dai seama că ai 
ratat momentul. E timpul să îţi vezi de treabă, gata, nu mai e 
nimic de văzut aici. Nu va mai fi niciodată nimic de văzut. 

Am îngenuncheat lângă hoţul de relicve, nemișcat cum era, 
ținându-ne respiraţia, împărtășind acel moment de tranziţie. De 
parcă am fi încercat să rămânem alături de el în acele prime 
momente, oriunde ar fi fost, oriunde s-ar fi îndreptat. 

Era singurul lucru pe care îl mai puteam face. 

Când deveni evident că într-adevăr murise, am revenit și noi 
la viață. Ne-am tras înapoi unul după altul, am respirat adânc, 
am tușit și ne-am frecat fețele, scărpinându-ne, făcând lucruri 
triviale pentru a ne dovedi nouă înșine că încă mai eram în stare 
de ele, că încă mai eram în viaţă. 

Intre noi era un obiect gol, părăsit. 

— Uită-te la covorașul ăsta! spuse George. Numai ce 
curățasem pata de cacao de noaptea trecută. 

— Ce-au spus cei de la ambulanţă, Lucy? spuse Lockwood. 

— Ca de obicei. Așteaptă protecţie. Barnes se ocupă de asta. 

— OK. Avem zece-cincisprezece minute. E destul timp pentru 
ce are de făcut George. 

— Ce? clipi George. 

— Caută-i prin buzunare. 

— Eu? De ce eu? 

— Ai degetele cele mai agile dintre toţi. 

— Lucy are mâinile mai mici. 

— Și se pricepe de asemenea cel mai bine la desen. Lucy, ia 
carnețelul. Vreau să-mi schiţezi arma crimei, cât de precis ești în 
stare. 

In timp ce George își făcea de lucru cu haina mortului, alb la 
față, eu și Lockwood începurăm să cercetăm pumnalul care îi 
ieșea din spate. Cu mâinile ușor tremurânde, am început să 
schițez forma mânerului. Trebuia să mă concentrez pentru ca 
mina creionului să alunece drept. E atât de straniu cât de tare te 
lovește o moarte. Vizitatorii sunt mai înfricoșători, desigur, dar 
totuși nu sunt în stare să șocheze atât de mult. Lockwood părea 
la fel de calm și de stăpân pe sine ca întotdeauna. Poate că 
moartea nu-l afecta și pe el în același fel. 


VP - 147 


— E un pumnal mogul, spuse el. Din India, probabil din secolul 
XVI. Mânerul este curbat, bătut cu sidef și aur. E făcut dintr-o 
sfoară neagră, înfășurată strâns în jurul metalului. Multe 
ornamente. Pietre albe, ca laptele. Nu sunt sigur ce sunt. Opale, 
crezi, Lucy? 

— Habar n-am. De unde naiba știi că e un pumnal mogul? 

— Părinţii mei au studiat tradiţiile orientale. Am cărți întregi 
despre asta. Cred că era folosit în timpul ceremoniilor. Lama e 
subţire și curbată? 

— Nu pot să văd prea bine. E în el. 

— E o armă stranie pentru a ucide cu ea, spuse gânditor 
Lockwood. Cine mai are așa ceva? Nu se găsesc decât în muzee. 

— Un proprietar de anticariat ar putea avea una, am spus. 
Unul precum Winkman. 

— Foarte adevărat, încuviinţă Lockwood. Termină schița. Ce- 
ai găsit acolo, George? 

— În mare, foarte mulţi bani. Fii atent la asta. 

George ridică un plic maroniu și îngust, plin până la refuz cu 
bancnote. Lockwood scormoni grăbit prin el. 

— Toate sunt bancnote de douăzeci, folosite, spuse el. 
Undeva pe la o mie de lire, sunt sigur. Ai mai găsit ceva? 

— Monede, foiţă de ţigări, tutun, o brichetă, un bileţel șifonat, 
scris de tine, adresat Frăției Mormintelor. Și câteva tatuaje care 
m-au pus serios pe gânduri. 

— Bileţelul din cafenea a funcţionat mai bine decât m-am 
așteptat, spuse Lockwood. Dă-mi-l mie. Restul lucrurilor le poți 
pune înapoi. Da, și banii. Apoi o să-l întoarcem iarăși cu fața în 
jos. Barnes va ajunge în curând. Apropo: nu vom vorbi despre 
nimic din ce-am descoperit până acum. Nu vreau să afle și 
Kipps. 

George înjură brusc. 

— Barnes! Borcanul cu craniul! l-am spus lui Barnes că am 
scăpat de el. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu. Du-te și închide ușa 
cuptorului, atunci - repede. Nu mai avem prea mult timp. 

Lockwood avea dreptate. Tocmai îl întorceam pe Carver cu 
fața în jos pe covor când am auzit ambulanta afară. 

e 

Nu e niciodată plăcut să-l ai pe inspectorul Barnes împreună 

cu echipajul lui de investigaţie de la DCCAP prin casă, mai ales 


VP - 148 


când ai un mort în vestibul. Ore în șir, agenţii lui se plimbară 
prin hol cu cizmele lor cu ţinte, fotografiind cadavrul, cuțitul și 
pata de sânge din toate unghiurile posibile, golind buzunarele 
cadavrului, fotografiind conţinutul și punând fiecare obiect în 
săculeţi, iar în tot acest timp, noi am fost închiși în sufragerie, 
pentru a nu ne amesteca în cercetările lor. 

Lucrul cel mai iritant însă era că și Kipps își făcuse apariţia, 
împreună cu vreo câțiva oameni din echipa lui. Barnes nu părea 
deranjat de faptul că ei se amestecau. Ned Shaw cel înalt și cu 
părul ciufulit se plimba printre agenţii de la parter, interogându-i 
pe medici, certându-se cu cei care făceau curățenie, și în 
general punându-se rău cu toată lumea. Micuţul Bobby Vernon 
stătea lângă cadavru cu mapa lui, schițând pumnalul, așa cum o 
făcusem și noi. Urmărea îndeaproape obiectele scoase din 
buzunarul mortului, clătinând din cap și uitându-se urât la noi 
prin ușa de la sufragerie. Între timp, Kat Godwin cea fără simţul 
umorului încerca să Asculte după indicii parapsihologice pe care 
mortul le-ar fi putut lăsa în urmă. Stătea într-un colț al holului, 
cu ochii închiși, încruntată, concentrându-se. Eram tentată să 
mă furișez acolo cu una dintre hainele lui George și să-i folosesc 
bărbia ascuţită pe post de cuier. 

Trupul fu în sfârșit pus într-un sac de nailon cu fermoar și dus 
la dubiţa de afară. Apoi, covorașul de sub el fu făcut sul și 
îndepărtat. Agenţii curățară holul cu sare. Unul dintre ei, care 
mesteca metodic o bucată de gumă, își vâri capul prin ușa de la 
sufragerie. 

— Suntem gata, spuse el. Vreţi să dăm și cu pilitură de fier? 

— Nu, mulțumesc, spuse Lockwood. Ne ocupăm noi. 

Bărbatul făcu o grimasă. 

— A fost ucis. Cei uciși au o șansă de șaizeci și cinci la sută să 
se întoarcă în primul an. Treizeci și cinci la sută după aceea. Cu 
siguranţă. 

— Da, știm. E OK. Putem curăța noi podeaua. Suntem agenți. 

— Ești primul agent pe care-l văd purtând astfel de pantaloni 
scurți, spuse bărbatul, apoi plecă. 

— Și eu, spuse Barnes. Și lucrez în branșă de treizeci de ani. 

Barnes bătu darabana cu degetele pe mânerul canapelei, 
uitându-se încruntat la noi pentru a mia oară. De o jumătate de 
oră stătea acolo, privindu-ne. Ne pusese să-i povestim iar și iar 
ce se întâmplase în acea seară, din momentul în care auzisem 


VP - 149 


bătaia în ușă și până la sosirea ambulanţei. Fusesem aproape 
întrutotul sinceri, deși nu-i vorbisem despre ce ne spusese 
Carver. Conform poveștii pe care i-o îndrugasem, Carver intrase 
înăuntru și căzuse cu fața la podea, direct mort, fără să ne 
spună nimic. N-am amintit nici de bileţelul lăsat de Lockwood. 

Quill Kipps stătea sprijinit de un raft din spate, cu braţele 
încrucișate, uitându-se la noi cu ochii mijiţi. Godwin și Vernon 
stăteau pe scaune. Ned Shaw pândea din umbră, ca o hienă 
care tocmai învățase să stea pe picioarele din spate, uitându-se 
urât la Lockwood. Nu era una dintre întâlnirile noastre obișnuite. 
Nu le-am oferit ceai. 

— Ce nu reușesc încă să înțeleg, spuse Barnes, este de ce 
Carver a venit la voi. 

Mustaţa lui se vălurea la fiecare cuvânt, iar expresia lui era 
una suspicioasă. 

Lockwood, care stătea în fotoliul lui, se trase neglijent de o 
mânecă. Era greu să pară elegant în hainele pe care le purta 
acum, dar făcea tot posibilul. 

— Presupun că a aflat de undeva faptul că investigăm furtul, 
spuse el. Poate că voia să discute cu o persoană competentă, 
inteligentă și plină de resurse, caz în care e limpede că noi eram 
singura variantă. 

Kipps își dădu ochii peste cap. Barnes scoase o exclamaţie 
nerăbdătoare. 

— Dar de ce a venit la voi? De ce a ieșit de sub acoperire? Era 
căutat! 

— Nu pot crede decât că avea ceva de-a face cu oglinda lui 
Bickerstaff, spuse Lockwood. Cred că puterile ei l-au uimit. Nu 
uita că i-a omorât partenerul, pe Neddles, chiar înainte să iasă 
din cimitir. Cine știe ce-a mai făcut. Poate voia să mărturisească 
totul și să ne spună cu ce avem de-a face. 

Barnes se uită încruntat prin cameră. 

— Oglinda asta lipsește de mai puţin de patruzeci și opt de 
ore, iar cei doi hoţi care au furat-o au murit deja! Gândiţi-vă - 
probabil că l-ar fi ucis și pe Cubbins dacă n-aţi fi acoperit-o cu 
plasa. 

— Asta presupunând că faţa lui n-ar fi crăpat sticla din start, 
spuse Kipps. 


VP - 150 


— Trebuie găsită! spuse Barnes, lovindu-se cu pumnul în 
palmă. Ăsta nu va fi sfârșitul. E un obiect mortal! Ucide oriunde 
merge! 

— Oglinda nu l-a ucis pe Carver, spuse încet Lockwood. 

— Ah, ba da. Oamenii sunt dispuși să ucidă pentru a o avea. 

Lockwood clătină din cap: 

— Poate, dar persoana care l-a înjunghiat pe Carver nu are 
oglinda. 

— De unde știi asta? 

— Pentru că avea asupra sa o sumă însemnată de bani. A 
vândut-o deja. 

— Asta nu dovedește nimic. Poate a fost ucis pentru a nu 
exista martori. 

— Dacă eu i-aș fi dat lui Carver o mie de lire pentru acea 
oglindă și apoi l-aș fi ucis, atunci i-aș fi luat și banii înapoi, spuse 
Lockwood. Nu, altcineva l-a ucis. Cineva care are acces la 
pumnale ciudate. Dacă aș fi în locul dumitale, inspectare, de- 
acolo aș începe. 

Barnes mormăi. 

— Oricine ar fi fost, ideea mea rămâne în picioare, spuse el. 
Oglinda e o ameninţare. Nimeni nu e în siguranţă până când nu 
va fi găsită. Până acum, nu cred că vreunul dintre voi are 
rezultate promițătoare. Kipps a fost atât de grosolan, încât a 
umplut toate celulele închisorii din Londra, și tot degeaba. Între 
timp, cea mai bună pistă pe care o aveam și-a dat ortul popii pe 
covorul lui Lockwood! 

Vocea lui se ridică în intensitate, iar mustaţa se zbârli ca 
bătută de furtună. 

— Nu e suficient! Vreau acţiune! Vreau rezultate! 

Bobby Vernon vorbi pentru prima oară din scaunul în care se 
cocoțase, ca un copil de școală generală. 

— Am făcut progrese excelente la Arhivă, domnule, spuse el 
cu vocea piţigăiată. Sunt sigur că voi avea rezultate foarte 
curând. 

George stătea cocoșat pe canapea. 

— Da, și noi lucrăm la asta, spuse el. 

Kat Godwin ne privea cu o iritare crescândă. 

— Inspectare, spuse ea brusc. E clar că Lockwood nu ne-a 
spus întreg adevărul despre seara asta. Uită-te cât de dubios e 
Cubbins. Uită-te ce privire vinovată are fata aia! 


VP - 151 


— Credeam că așa arată întotdeauna, spuse Barnes, apoi își 
ridică privirea când un agent cu faţa slăbănoagă de la DCCAP 
apăru din hol. Ce-i? 

— Tocmai am primit vești de la Portland Mews, domnule, de la 
colț. Numărul șapte de-acolo a auzit o altercaţie pe stradă în jur 
de ora unsprezece și jumătate. Voci bărbătești certându-se, 
foarte supărate. Am găsit și sânge pe pietrele de afară. Acolo s- 
a întâmplat. 

— Mulţumesc frumos, Dobbs. În regulă, am plecat, spuse 
Barnes, ridicându-se greoi. Ar trebui să vă avertizez pe toţi că e 
împotriva regulamentului să nu vă împărtășiţi informaţiile. Mă 
aștept să văd o cooperare între echipele voastre. Vreau 
rezultate. Lockwood, Cubbins - să nu uitaţi să împrăștiați pilitură 
de fier în hol. 

Apoi, grupul se sparse. Barnes și oamenii lui plecară primii, 
apoi echipa lui Kipps, pe care am condus-o eu. Quill Kipps fu 
ultimul care plecă. Se opri la ușă. 

— Domnișoară Carlyle, spuse el. Vreau să-ţi spun ceva... 

— Deci știi cum mă cheamă, am spus. 

Kipps zâmbi slab, dându-și la iveală dinţii albi și curati. 

— Să lăsăm gluma la o parte, spuse el încet. Vreau să fiu 
serios pentru o clipă. Nu-ţi face griji, nu vreau să știu ce secrete 
are Lockwood. Să fim cinstiţi - e un concurs, până la urmă. Deși, 
din întâmplare - Kipps se apropie mai mult de mine, așa că i-am 
simţit parfumul puternic, floral - crezi că Lockwood a procedat 
corect când l-a trântit la pământ pe bietul Ned Shaw ieri? N-a 
fost puțin împotriva regulilor? 

— Shaw a început, am spus, iar Lockwood nu l-a trântit la 
pământ, ci... 

Kipps făcu un gest care voia să spună că nu contează prea 
mult. 

— Indiferent, domnișoară Carlyle, e limpede că ești cea mai 
inteligentă persoană din echipa dumitale. Și ai și Talente, dacă 
zvonurile pe care le-am auzit sunt adevărate. Sunt sigur că n-ai 
de ce să-ți mai pierzi vremea cu rataţii ăștia. Trebuie să te 
gândești și la cariera dumitale. Știu că ai avut un interviu la 
agenţia Fittes acum ceva vreme; știu că n-ai trecut de selecţia 
lor, dar părerea mea este că - Kipps zâmbi din nou - au făcut o 
mare greșeală. Am ceva influenţă în cadrul agenţiei. Pot să trag 
niște sfori și să fac astfel încât să fii angajată în companie. 


VP - 152 


Gândește-te doar: în loc să trăiești aici de pe o zi pe alta, ai 
putea locui în conacul nostru, și ai putea avea la dispoziţie toată 
puterea numelui Fittes. 

— Mulţumesc, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă, 
fiindcă nu-mi mai aminteam vreo altă dată în care să fi fost atât 
de furioasă. Îmi place foarte mult aici, unde sunt acum. 

— Ei bine, gândește-te doar, spuse Kipps. Oferta rămâne 
valabilă. 

— Și vreau să-ţi spun că avem deja suficientă influenţă în 
cadrul organizaţiei voastre, am adăugat pe când se închidea 
ușa. Penelope Fittes ne-a invitat la petrecerea voastră 
aniversară de peste două zile. Poate ne vedem acolo - dacă ai 
fost invitat și tu. Bună seara. 

l-am trântit ușa în nas și m-am sprijinit de ea, respirând 
adânc, încercând să mă liniștesc. M-am îndreptat spre bucătărie, 
auzindu-mi cizmele cum striveau grunjurile de sare. Lockwood și 
George studiau rămășițele cinei noastre. Părea să fi fost acum 
multă vreme. 

— Eşti bine, Luce? spuse George. 

— Da, tocmai mi-am amintit de petrecerea de la Fittes la care 
am fost invitați. Mai mergem? 

— Desigur, încuviință Lockwood. Sper ca până atunci să 
rezolvăm și cazul ăsta. Vorbeam de Barnes. Vrea oglinda foarte 
tare. Ştie ce face, sau știe vreun detaliu important despre ea, 
sunt sigur de asta. 

— Ei bine, acum și noi știm câte ceva, spuse George. Ce-a 
spus Carver? Că vezi lucruri îngrozitoare în ea. Era vorba despre 
oglindă. Sunt absolut sigur. 

Lockwood luă un sendviș uscat și îl cercetă o clipă, apoi îl 
puse la loc pe farfurie. 

— Dacă într-adevăr este o oglindă, spuse el. Carver a zis ceva 
și de oase. Dacă e făcută din oasele pe care Bickerstaff le-a 
furat din cimitir, atunci se presupune că are un Vizitator 
înăuntru, și de acolo își trage puterea supranaturală. Poate asta 
vezi dacă te uiţi în ea? Zărești fantoma, cumva. 

— Sau fantomele, am spus. „Șapte, nu una”. 

— Ei bine, eu am văzut ceva în ea, spuse încet George. Era 
groaznic, dar am vrut să văd mai mult... 

George rămase cu privirea pierdută spre fereastră. 


VP - 153 


— Orice ar fi, am spus, e atât de îngrozitor, încât mori de 
spaima dacă o priveşti direct, cum a păţit și hoţul de relicve, 
Neddles. Presupun că și Bickerstaff s-a uitat în ea. Poate de-asta 
a înnebunit și s-a împușcat singur. 

— Se poate, spuse Lockwood, ridicând din umeri. 

— Nu. Nu așa s-a întâmplat. 

Lockwood se întinse. _ 

— Ar trebui să mergem să ne ocupăm de hol, spuse el. In 
curând răsare soarele. 

Lockwood mă privi; tresărisem brusc. Inima mea bătea cu 
putere, iar pielea îmi era rece ca gheaţa. Priveam în jur. 

— Lucy? 

— Cred că am auzit ceva. O voce... 

— Sunt sigur că n-a fost Carver. Ne-am ocupat de hol cum se 
cuvine. 

Mi-am întors privirea spre hol. 

— Nu știu. Se poate că... 

— Deci, acum avem o fantomă în casă? spuse George. 
Fantastic. Ce noapte grozavă. 

— Ei bine, ne ocupăm noi și de ea. 

Lockwood merse la raftul din spatele ușii, găsi un pachet cu 
pilitură de fier și îl deschise. George făcu același lucru. Eu 
rămăsesem nemișcată. Înghețasem. Nu-mi venea să cred. O 
voce tocmai îmi șoptise la ureche: 

— Bickerstaff? Nu. Nu așa s-a întâmplat, chiar deloc. 

Mi-am lins buzele uscate. 

— De unde știi asta? am spus. 

Mișcându-mă ca hipnotizată, am trecut printre Lockwood și 
George, am înconjurat masa de la bucătărie și m-am îndreptat 
spre cuptor. Mi-am pus mâna pe ușa lui. 

Lockwood îmi vorbea pe un ton ascuţit, întrebător. Nu i-am 
răspuns, ci doar am deschis ușa cuptorului. O licărire verde 
animă întreaga cameră. Borcanul pentru fantome strălucea în 
umbră, iar fața dinăuntru era o mască malefică, înceţțoșată. Era 
nemișcată, și mă privea. Ochii erau mijiţi ca două umbre. 

— De unde știi asta? am întrebat încă o dată. Cum e posibil? 

Am auzit râsul spectral al fantomei direct în mintea mea. 

— Foarte simplu. Am fost acolo. 


VP - 154 


16. 


Haideţi să oprim filmul o clipă: eu, stând lângă cuptor, 
holbându-mă la borcan. Fantoma zâmbindu-mi. Lockwood 
holbându-se la noi doi. George, la fel. Patru perechi de ochi 
holbaţi, patru guri larg deschise. OK, fața din borcan e clar cea 
mai dezgustătoare, dar preţ de o clipă lupta a fost foarte 
strânsă. Asta sperasem, de asemenea, în ultimele câteva luni: 
să am parte de un moment de răzbunare. î 

— Vorbește! am suspinat. Pot să o aud! Imi vorbește chiar 
acum! 

— Chiar acum? 

George sau Lockwood puseseră întrebarea, unul singur sau 
împreună, nu-mi puteam da seama. Amândoi veniră lângă mine. 

— Nu doar atât. Susţine că știe de Bickerstaff. Susține că a 
fost acolo! Spune că știe cum a murit! 

— Ce spune? 

Chipul lui Lockwood era palid și concentrat, iar ochii lui 
străluceau. Trecu pe lângă mine și se ghemui lângă cuptor. 
Lumina verzuie dinăuntru îi lumina fața serioasă. Fantoma îl 
privea și ea, cu o expresie hidoasă. 

— Nu. E imposibil... 

— Nu ești singurul care are secrete, spuse fantoma. 

Lockwood mă privi. 

— A spus ceva? N-am auzit cuvintele, dar am simţit... ceva. 
Un fel de legătură. Tocmai m-am înfiorat. Ce ţi-a spus? 

Mi-am dres glasul. A 

— A spus... a spus că nu ești singurul care are secrete. Imi 
pare rău. 

Lockwood mă privi și, preţ de o clipă, am crezut că urma să se 
înfurie. În schimb, se îndreptă brusc, cuprins de o nouă energie. 

— Haideţi să-l punem pe masă, spuse el. Repede, ajută-mă, 
George. 

Reușiră împreună să scoată borcanul din cuptor. Când George 
atinse borcanul, chipul fantomei se schimonosi ameninţător. 

— M-ai torturat... șopti el. O să-ţi sug viaţa din oase. 

— A mai zis ceva? 

Lockwood simţise iarăși o vibraţie supranaturală în aer, dar nu 
și detaliile mesajului. 


VP - 155 


— A zis... ei bine, practic nu-i place de George. 

— E de înțeles. Fă loc, Luce - acolo, dă farfuriile la o parte. 
Bine, George, haide să-l lăsăm aici. Aici e bine. 

Ne-am tras înapoi, privind borcanul pentru fantome. 
Ectoplasma spumega de parcă ar fi fost animată de o furtună 
verzuie, violentă, cuprinsă între pereţii de sticlă. Chipul fantomei 
aluneca în sus și în jos, se rotea, uneori ajungea cu faţa în jos, 
însă privirea ei înfricoșătoare ne pironea în fiecare clipă. Ochii ei 
erau ca două găuri în fum, iar nasul ca un fuior. Buzele erau 
orizontale și mișcătoare,  despărţindu-se,  mărindu-se, 
împreunându-se din nou. Se mișcau încontinuu. l-am auzit din 
nou râsul spectral, înăbușit și distorsionat, de parcă sunetul ar fi 
venit de undeva de sub apă și m-ar fi tras după el în adâncuri. 
Mi s-a făcut greață. 

— Crezi că poţi vorbi cu ea? spuse Lockwood. Crezi că o poţi 
întreba ceva? 

Am respirat adânc. 

— Nu știu. Niciodată n-a mai făcut așa ceva. 

— Trebuie să încercăm. 

Trupul lui George era încordat de entuziasm. Se aplecă mai 
aproape de borcan, clipind prin ochelarii lui către faţa dinăuntru, 
care își dădu ochii peste cap drept răspuns, probabil într-un gest 
de dezgust. 

— Lucy, spuse el. Știi cât de remarcabilă ești? Ești prima 
persoană de la Marissa Fittes încoace care a descoperit un Tip III 
autentic. E senzaţional. Trebuie să comunicăm cu el. Cine știe 
ce-am putea afla - despre secretele Morţii, despre Lumea de 
Dincolo... 

— Și despre Bickerstaff, am spus. Presupunând că nu minte. 

Lockwood încuviinţă: 

— Deși sunt sigur că da. 

Faţa din borcan rămase cu gura deschisă, prefăcându-se 
scandalizată. Am auzit o șoaptă în ureche: 

— Ah, cât tupeu ai să-mi spui asta. 

— Lucy? 

Lockwood simţise din nou contactul. George nu simţise nimic. 

— A spus: „Ah, cât tupeu să-mi spui asta”. 

Le-am făcut semn amândurora. 

— Putem vorbi puţin? 

Ne-am retras în cealaltă parte a camerei, departe de borcan. 


VP - 156 


— Dacă vreţi să vorbim cu fantoma, trebuie să nu lăsăm 
garda jos, am șoptit. Să nu ne certăm unii cu alţii. Va încerca să 
ne dezbine. Știu asta. Va fi nepoliticoasă cu amândoi, așa cum a 
fost și până acum. Veţi auzi cuvintele din gura mea, dar ţineţi 
minte că nu eu sunt cea care vă insultă. 

— Bine, încuviinţă Lockwood. Vom avea grijă. 

— Poate o să-l facă pe George „gras” din nou. 

— Da. 

— Sau „aragaz cu patru ochi” sau ceva de genul. 

— OK, OK, se încruntă George. Mulţumesc. Am prins ideea. 

— Nu vă înfuriaţi pe mine, atâta tot. Sunteţi pregătiţi? Haideţi. 

e 

În cameră era întuneric - lămpile de pe bufet fuseseră lăsate 
să lumineze cât mai puţin, iar jaluzelele fuseseră închise înainte 
de răsăritul soarelui. Mobila din bucătărie se ridica precum 
coloanele din umbră, iar în aer pluteau mirosurile groazei de 
noaptea trecută: fier, sare, sânge. Lumina verzuie a fantomei 
plutea prin cameră. În mijlocul ei, pe masa din bucătărie, 
borcanul pentru fantome stătea ca un idol îngrozitor pe un altar, 
strălucind cu toată forța lui spectrală. Ectoplasma dinăuntru 
pulsa și curgea, dar faţa hidoasă, cu ochii ei nevăzători și 
nemișcaţi, nu se mai agita în spatele sticlei. 

George găsise niște biscuiţi cu sare și oțet și ne aruncase 
fiecăruia câte un pachet. Ne-am așezat cu toţii pe scaune, în 
jurul mesei. 

Lockwood era stăpân pe sine, liniștit, cu mâinile în poală. 
Privea borcanul pentru fantome cu o expresie calmă, sceptică. 
George își luase carneţelul. Stătea aplecat înainte, nerăbdător 
să începem. Eu? Ca de obicei, încercasem să mă iau după 
Lockwood, dar era greu. Inima îmi bătea prea repede. 

Ce recomandase Marissa Fittes în astfel de circumstanțe? Să 
fii politicos. Calm. Precaut. Spiritele căutau să te înșele, erau 
periculoase și cu două fețe și nu le păsa de tine. Eram sigură de 
asta. L-am privit lung pe Lockwood cu coada ochiului. Ultima 
oară când fantoma îmi vorbise, reușise să-mi vâre tot felul de 
dubii prostești în minte, iar acum plănuiam să vorbim cu ea 
împreună? Brusc, mi-am dat seama cât de periculos era acest 
lucru. 

Marissa Fittes avertizase de asemenea că o comunicare 
prelungită cu Vizitatorii te putea înnebuni. 


VP - 157 


— Salut, spiritule, am spus. 

Ochii se deschiseră. Fantoma din borcan mă privi. 

— Vrei să ne vorbești? 

— Ce politicoasă ești, îmi șopti vocea. N-ai de gând să mă mai 
prăjești la o sută de grade astăzi? 

Am repetat replica ei, cuvânt cu cuvânt. 

— O sută cincizeci de grade, de fapt, spuse vesel George, 
care își nota răspunsul fantomei. 

Ochii fantomei se întoarseră spre el. Am auzit un sunet ca de 
dinţi scrâșniţi, plini de furie. 

— Din partea agenţiei Lockwood și Asociaţii, spuse Lockwood, 
îmi cer scuze pentru felul în care ai fost tratată și vreau să-ți 
spun cât mă bucur că avem ocazia să vorbim cu un Vizitator din 
Lumea de Apoi. Spune-i asta, Luce. 

Știam foarte bine că fantoma îl putea auzi și pe Lockwood, nu 
doar pe mine. Valva deschisă din borcan permitea asta: cumva, 
sunetele treceau prin ea. Eram totuși intermediarul oficial între 
ei și fantomă. Mi-am deschis gura pentru a vorbi - dar înainte să 
scot vreun sunet, fantoma răspunse. Câteva cuvinte repezite, 
furioase, fără echivoc. 

Le-am transmis. 

Lockwood tresări. 

— Fermecător! Stai puţin - tu ai zis-o, sau fantoma? 

— Fantoma, desigur. 

George fluieră. 

— Nu sunt sigur că se cuvine să scriu și asta. 

— N-are rost să fiţi politicoși, am spus. Credeţi-mă. E o 
fantomă nenorocită, și n-are rost să ne prefacem că avem de-a 
face cu altceva. Deci, l-ai cunoscut pe Bickerstaff, corect? am 
spus, vorbindu-i fantomei din borcan. De ce să te credem? 

— Da, am auzit o șoaptă. L-am cunoscut. 

— Spune că l-a cunoscut. Cum? Eraţi prieteni? 

— Era stăpânul meu. 

— Era stăpânul ei. 

— Așa cum Lockwood e stăpânul tău. 

— Așa cum... 

M-am oprit. 

— Ei bine, nici asta nu merită să vă transmit. 

— Haide, Luce, spuse Lockwood. Spune ce-a zis. 

George rămăsese cu creionul în aer. 


VP - 158 


— Da, trebuie să îmi notez totul, spuse el. 

— Așa cum Lockwood e stăpânul meu. Sunteţi mulțumiți 
acum? Craniul ăsta e un idiot. 

M-am încruntat spre ei. Lockwood se scărpina la nas, de parcă 
n-ar fi auzit, dar George zâmbea în timp ce își lua notițe. 

— George, am spus răstit, amintește-mi, te rog. Care erau 
numele însoţitorilor lui Bickerstaff? Simon Wilberforce și... 

— Dulac. Mary Dulac. 

— Fantomă! Eşti Mary Dulac? Sau Simon Wilberforce? Cum te 
cheamă? 

O izbucnire bruscă de energie paranormală mă aruncă pe 
spate în scaun. Plasma începu să spumege. O lumină verzuie 
izbucni în cameră. Gura fantomei se schimonosi. 

— Crezi că sunt o fetiță? scuipă vocea. Cât tupeu. Nu! Nu sunt 
niciunul dintre proștii ăia. 

— Nu e niciunul dintre proștii ăia, se pare, am spus. Atunci, 
cine ești? 

Am așteptat. Vocea tăcuse. Apariţia din borcan devenise mai 
puţin limpede. Contururile feței erau mai estompate; se 
împreunau cu ectoplasma din jur. 

George luă o mână de biscuiţi. 

— Dacă a devenit brusc timidă, întreab-o de oglinda cu ramă 
din oase, sau despre ce făcea Bickerstaff. Asta contează cel mai 
mult. 

— Da. De exemplu, Bickerstaff chiar deshuma morminte? 
spuse Lockwood. Dacă da, de ce? Și cum anume a murit? 

Mi-am frecat obrajii cu mâinile. 

— Daţi-mi o șansă, am spus. Nu pot să o întreb toate astea. 
Haideţi să mergem cu pași mici... 

— Nu! 

Vocea fantomei era nerăbdătoare, intimă, de parcă îmi șoptea 
direct în ureche. 

— Bickerstaff nu a fost un jefuitor de morminte! A fost un om 
mare. Un vizionar! A sfârșit tragic. 

— Cum a sfârșit? Mâncat de șobolani? 

— Stai puţin, Lucy..., spuse Lockwood, atingându-mi braţul. N- 
am auzit ce a spus. 

— Ah, pardon. A fost un om mare care a sfârșit tragic. 

— Am spus și că a fost un vizionar. Ai uitat asta. 

— Ah da, și un vizionar. Pardon. 


VP - 159 


Am clipit furioasă, apoi m-am uitat urât spre craniu. 

— De ce îmi cer scuze de la tine? Zici lucruri destul de greu de 
crezut despre un om care ţinea saci cu oase în beci. 

— Nu în beci. Într-un atelier ascuns în spatele unui perete 
secret. 

Am repetat vorbele fantomei, apoi i-am privit pe ceilalți. 

— Ştiam asta? 

— DA, spuse Lockwood. Ştiam. L-a auzit pe George spunându- 
ne asta ceva mai devreme. Până acum nu ne spune nimic nou 
sau original, cu alte cuvinte. Inventează totul. 

— Ştii că ușa lui Lockwood de pe hol e bătută cu fâșii de fier? 
spuse brusc vocea. Pe dinăuntru. De ce crezi că e aşa, Lucy? Ce 
crezi că ascunde acolo? 

Se lăsă tăcerea. Am simţit cum inima îmi bate în urechi, iar 
camera păru să se încline. George și Lockwood mă priveau 
nerăbdători. 

— Nimic, am spus grăbită. N-a spus nimic. 

— Aah, mincinoasă mică. Spune-le ce ţi-am spus. 

N-am spus nimic. Auzeam cum fantoma în râde în nas. 

— Se pare că știm cu toţii despre asta, nu-i așa? șopti vocea. 
Ei bine, poţi să mă crezi, sau nu, e treaba ta. Dar da, am văzut 
oglinda cu ramă din oase, deși n-am văzut-o niciodată folosită. 
Stăpânul n-a vrut să-mi arate. Nu era pentru mine, a spus el. Am 
plâns, fiindcă era un obiect minunat. 

Am repetat cuvintele și pentru ceilalţi, cât de bine eram în 
stare. Vocea devenise slabă și tânguitoare, și era greu de auzit. 

— Foarte bine, spuse Lockwood, dar ce face oglinda? 

— Îţi dezvăluie cunoștințe, spuse vocea. Îți dezvăluie 
adevăruri. Ah, dar aș fi putut să-l spionez. Știam unde își 
păstrează preţioasele lui notițe, ascunse sub podeaua din biroul 
lui. Vezi? Cheia secretelor lui era în mâinile mele. Aș fi putut să 
le aflu pe toate, dar Bickerstaff era un om mare. Avea încredere 
în mine. Am fost tentat, dar nu m-am uitat niciodată. 

Ochii fantomatici străluceau din adâncurile borcanului. 

— Ştii cum e, nu-i așa, Lucy? 

N-am repetat ultima parte; era destul de greu să ţin minte 
restul fără să mă pierd în detalii inutile. 

— A fost un om mare, spuse încet fantoma, iar moștenirea lui 
este aici, cu voi, deși sunteţi prea orbi pentru a vă da seama. Cu 
toţii, prea orbi... 


VP - 160 


— Întreabă-l încă o dată cum îl cheamă, spuse Lockwood după 
ce terminasem să-i raportez totul. Discuţia asta n-are niciun rost 
dacă nu ne dă și detalii concrete. 

Am pus întrebarea, dar nu veni niciun răspuns, iar presiunea 
din mintea mea dispăru subit. Chipul din borcan abia dacă se 
mai vedea. Ectoplasma se mișca mai încet, iar lumina spectrală 
începea să se stingă. 

— Dispare, am spus. 

— Numele, spuse din nou Lockwood. 

— Nu, spuse George, întreabă-l de Viaţa de Apoi! Repede, 
Luce... 

— Prea orbi... 

Șoapta se stinse. Borcanul era gol, iar fantoma dispăruse. Nu 
mai rămăsese decât un vechi craniu prins pe fundul borcanului. 

George blestemă încet, își scoase ochelarii și se frecă la ochi. 
Lockwood își puse mâinile pe genunchi și își pocni oasele 
gâtului, de parcă l-ar fi durut. Mi-am dat seama că și pe mine 
mă durea spatele. Fusesem foarte încordată. Am rămas cu toții 
acolo, uitându-ne la borcan. 

— Ei bine, în noaptea asta am avut de-a face cu un mort, o 
grămadă de polițiști și o fantomă, spuse George. Asta zic și eu 
că a fost o noapte plină. 

— Și când te gândești că unii oameni se uită pur și simplu la 
televizor, încuviință Lockwood. 

e 

N-am mai dormit după discuţia cu fantoma, desigur. N-am fi 
fost în stare să adormim după așa ceva. Deși eram frustraţi 
fiindcă fantoma refuzase să coopereze cu noi, eram mult prea 
entuziasmați de restul situaţiei, de un eveniment atât de rar. 
Potrivit lui George, aceasta era prima fantomă de Tip Ill 
confirmată după moartea Marissei Fittes. De-a lungul anilor mai 
existaseră astfel de informaţii, dar agenţii implicaţi în asta fie 
muriseră la scurt timp după eveniment, fie înnebuniseră. Nimeni 
nu fusese în stare să găsească un martor cum se cuvine, așa 
cum erau Lockwood și George acum. Eram unică, Talentul meu 
era de nepreţuit și dacă ne foloseam cum se cuvine de el aveam 
să ajungem cu toţii putrezi de bogaţi. Lockwood era și el 
încântat. Ne făcu o porţie de sendvișuri cu şuncă tuturor (un 
eveniment la fel de rar ca o conversaţie cu o fantomă de Tip III) 
și, în timp ce mâneam, ne vorbi despre ce urma să se întâmple 


VP - 161 


de-acum înainte. Dilema era dacă să ne facem publică discuţia 
sau să mai așteptăm, să mai vorbim încă o dată cu craniul, 
eventual în fața unor martori independenți. Era sigur că mulţi 
dintre rivalii noștri nu ne-ar fi crezut povestea. 

Nu m-am implicat prea mult în dezbatere. Eram mulţumită, 
desigur, cu un asemenea succes și cu laudele pe care le 
primisem, dar eram și epuizată. Efortul de a asculta spusele 
fantomei mă obosise. Nu voiam decât să dorm, așa că i-am lăsat 
pe ceilalți să vorbească și, când Lockwood începu să 
sporovăiască despre singurul detaliu concret pe care fantoma 
ni-l spusese, nu m-am implicat nici în acea discuţie. Lockwood și 
George citiră și recitiră însă notițele lui George, devenind din ce 
în ce mai entuziasmați. 

Craniul ne comunicase un detaliu pe care nu-l mai știa nimeni 
altcineva. Bickerstaff își ţinuse hârtiile ascunse sub podeaua din 
biroul lui. Hârtii secrete. 

Hârtii care ar fi putut desluși enigma oglinzii cu ramă din 
oase. 

Hârtii care ar fi putut foarte bine fi tot acolo, în casa părăsită 
de la marginea Hampstead Heath. 

Asta era ceva interesant. 

După cum spunea Lockwood, era foarte posibil ca fantoma să 
ne fi minţit. Era prea puţin probabil să fi avut o legătură strânsă 
cu Bickerstaff sau cu oglinda. Chiar dacă într-adevăr spunea 
adevărul, acele hârtii secrete s-ar fi putut dezintegra de mult, 
sau poate că fuseseră mâncate de șobolani (cât de mult am râs 
la asta!). Exista însă o șansă. Ar fi putut fi încă acolo. Lockwood 
se întrebă dacă merita să verificăm. George credea că da, iar eu 
eram prea obosită să mă împotrivesc. Inainte să ne culcăm (și 
era deja lumină afară), ne făcuserăm deja un plan. A doua zi, 
dacă nu se mai întâmpla nimic între timp, urma să plecăm într-o 
expediție. 

Când am ieșit în sfârșit din bucătărie, păsările cântau deja 
afară. Era o nouă dimineaţă frumoasă. 

Înainte să închid ușa, am aruncat o ultimă privire înăuntru. 
Borcanul pentru fantome stătea acolo unde îl lăsasem, pe masă, 
tăcut și liniștit, iar ectoplasma era aproape transparentă... 

Și craniul râdea la mine, așa cum fac craniile mereu. 


VP - 162 


17. 


Dacă trebuie să cercetezi o proprietate cu o istorie stranie, 
așa cum era și casa doctorului Bickerstaff, cel mai sigur e să o 
faci în lumina zilei. Această variantă logică ne era însă 
imposibilă, din mai multe motive. Primul era că, după o 
asemenea noapte, nu ne-am trezit până la prânz și am avut 
nevoie de întreaga după-amiază pentru a ne pregăti 
echipamentele și pentru a obţine permisiunile necesare pentru a 
pătrunde în casa părăsită. Al doilea era că George insistase să 
dea o fugă până la arhivele din Chertsey în căutarea 
„Confesiunilor lui Mary Dulac”, acel document straniu scris de 
unul dintre asociaţii doctorului Bickerstaff. George voise să facă 
asta cât mai repede, sperând că astfel vom obţine câteva 
informaţii legate de lucrurile îngrozitoare care se petrecuseră în 
casa doctorului Bickerstaff în urmă cu toţi acei ani. De 
asemenea, George se gândea că e doar o chestiune de timp 
până când Bobby Vernon avea să citească același ziar vechi pe 
care îl găsise și el și avea să facă exact aceeași legătură. 

Motivul final, și cel mai important, pentru care nu am ajuns 
acolo până la apus eram eu - sau, de fapt, Talentul meu cel 
straniu. După ce stătusem de vorbă cu craniul, Lockwood 
începuse să pună mult mai mult preţ pe ceea ce puteam să fac. 
Mi-a spus asta în birou, în timp ce ne pregăteam echipamentele 
pentru operațiune. 

— Nici nu mai încape discuţie, Luce, spuse el, aranjând un șir 
ordonat de bombe cu sare pe podea. Talentul tău este 
fenomenal, și trebuie să-ţi oferim cât mai multe șanse să-l 
folosești. Cine știe ce ai putea auzi în casa lui Bickerstaff după 
apus? Și nu mă refer doar la Auz - ţi-ai putea folosi și simţul 
Atingerii. 

— Mda, am spus greoi. Poate. 

Se vede, probabil, că nu vorbeam cu entuziasm. E adevărat 
că uneori pot simţi ecouri ale trecutului dacă ating obiecte care 
sunt contaminate de reziduuri paranormale, dar asta nu 
înseamnă că e mereu o experienţă plăcută. Era destul de 
limpede că reședința lui Bickerstaff nu ascundea prea multe 
experienţe fericite, indiferent cât de vesel era Lockwood. 


VP - 163 


Oricum, nu-i puteam împărtăși buna dispoziţie. Încă o dată, 
lumina zilei îmi slăbise entuziasmul pentru cuvintele craniului 
vorbitor. Mă simţeam neliniștită, acum că urmam calea pe care 
craniul ne-o arătase. Primul lucru pe care l-am făcut când am 
coborât la parter a fost să închid robinetul borcanului și să-l 
acopăr cu o bucată de pânză. Nu voiam ca fantoma să ne vadă 
sau să ne audă dacă nu-i permiteam asta. Și totuși, nu puteam 
să nu mă gândesc că răul fusese deja făcut. 

Am terminat de golit obiectele de la centură pe birou și am 
început să sortez termometrele, torțele, lumânările și cutiile de 
chibrituri, sticluţele cu apă de lavandă și toate celelalte obiecte, 
asigurându-mă că totul e în regulă. Lockwood îngâna pașnic un 
cântecel în timp ce își umplea rezervele de pilitură de fier. Asta 
era al doilea lucru care mă deranja la craniu: în timp ce ne 
povestea despre Bickerstaff, insinuase din nou ceva despre 
camera lui Lockwood de la etaj. 

M-am întors pentru a privi afară pe fereastra biroului. Bare din 
metal de-a lungul ușii? Exista un singur motiv pentru care ai 
face așa ceva... Nu, era doar o presupunere ridicolă. Dar cum 
puteam avea încredere într-unul din lucrurile spuse de fantomă, 
doar ca să le ignor apoi pe celelalte? 

— Lucy, spuse Lockwood, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Mă 
gândeam la prietenul nostru, craniul. Tu ești cea care vorbește 
cu el. Ai ajuns să-i cunoşti personalitatea. De ce crezi tu că a 
început brusc să vorbească? 

Am ezitat o clipă, apoi am răspuns: 

— Chiar nu știu. Sincer, n-am încredere în niciun lucru pe care 
l-a spus, dar cred că e ceva la cazul Bickerstaff care îl atrage. 
Mai ţii minte când mi-a vorbit, în acea primă noapte, după ce 
ne-am întors de la cimitir? Cred că vorbeam despre Bickerstaff, 
așa cum vorbeam și noaptea trecută. În ultimele câteva luni ne- 
a auzit vorbind de zeci de alte cazuri și niciodată nu s-a mai 
implicat. Acum, a vorbit de două ori în trei zile. Nu cred că eo 
coincidenţă. 

Lockwood tocmai umplea o ploscă cu pilitură de fier. 
Încuviinţă încet: 

— Ai dreptate. Trebuie să fim precauţi până înţelegem ce 
vrea. Apoi, mai sunt și celelalte lucruri pe care le-a spus. 
Susţinea că oglinda lui Bickerstaff - cea cu ramă din oase - îţi 
oferă cunoștințe și revelații. Ce crezi că înseamnă asta? 


VP - 164 


— Habar n-am. 

— George a privit în oglindă. Doar puţin, desigur, dar totuși... 

Lockwood își ridică privirea spre mine. 

— Cum ţi se pare, Lucy? Crezi că e bine? 

— Îmi pare distrat uneori, dar asta nu-i nimic nou. 

— Ei bine, vom fi atenţi și la el, zâmbi Lockwood cu acea 
expresie care făcea ca totul să pară mai simplu, de parcă 
lucrurile s-ar fi rezolvat de la sine. Dacă avem noroc, se va 
întoarce mai târziu cu informaţii despre Bickerstaff. Sper că și 
Flo ne va contacta în curând. Dacă aflăm și când își va ţine 
Winkman licitaţia, cu siguranţă că vom reuși. 

Optimismul lui Lockwood fu însă în van. Flo Oase nu-și făcu 
apariţia în acea zi, așa că ne-am văzut nevoiți să așteptăm până 
la ora cinci, când George se întoarse, obosit și nervos. 

— Se întâmplă lucruri ciudate în Chertsey, spuse el, lăsându- 
se să cadă într-un scaun. Am mers la Arhive și mi-am spus că 
exista într-adevăr un document cu titlul „Confesiunile lui Mary 
Dulac”, dar când s-au dus să mi-l aducă - ghiciţi ce? Dispăruse. 
Furat! Nu se știe unde sau de cât timp, și nici dacă mai există 
vreo copie. Ah! Cât de enervant! 

— A fost mâna lui Bobby Vernon la mijloc? am întrebat. Poate 
ţi-a luat-o înainte. 

— Greșit, se încruntă George. Eu sunt înaintea lui. Și-a făcut o 
programare în Chertsey pentru mâine. Nu, altcineva s-a gândit 
că merită furate... Ei bine, vedem noi. Am vorbit de pe drum la 
telefon cu Albert Joplin și l-am întrebat dacă are idee unde aș 
putea găsi un alt exemplar. E un cercetător excelent. Poate ne 
ajută cu asta. 

— Joplin? se încruntă Lockwood. N-ar trebui să spui nimănui 
ce facem. Dacă-i spune lui Kipps? 

— Ah, Albert e de treabă. Mă place. Să vă spun totuși un 
lucru: s-a certat cu domnul Saunders. Saunders e furios după ce 
s-a întâmplat la Kensal Green. Și-a suspendat operaţiunile și i-a 
trimis pe copiii din Straja de noapte acasă fără plată. Joplin e 
foarte furios din cauza asta... 

George își potrivi ochelarii și ne privi pe amândoi. 

— Deci, astea sunt veștile mele. Cu voi ce se mai aude? 

— Am vorbit cu autorităţile din Hampstead, spuse Lockwood. 
Locul unde era sanatoriul Green Gates e încă părăsit și izolat, 
dar este accesibil dintr-o stradă care se numește Whitestone 


VP - 165 


Lane. Luce, uită-te în De la A la Z; vom lua ultimul autobuz, 
înainte de interdicție. Casa lui Bickerstaff este la marginea 
terenului și nu este încuiată. Nu avem nevoie de chei, fiindcă 
aparent trebuie să fii puţin ţicnit pentru a merge acolo. 

— Pare genul nostru de loc, am spus. 

Lockwood se ridică și se întinse leneș. 

— Ei bine, a venit momentul acela al după-amiezii. Mă duc să 
exersez puţin cu spada, apoi vreau să mă odihnesc. Dacă 
poveștile pe care le-am auzit despre casă sunt adevărate, va fi o 
noapte agitată. 

e 

Hampstead Hill, un cartier înverzit din nordul Londrei, este un 
loc destul de rafinat, cel puţin în timpul zilei, iar dacă ar fi fost 
să ne luăm după ce-am descoperit în plimbarea noastră pe 
străzile de la marginea de vest a Hampstead Heath, acolo se 
strâng cei mai mulți oameni cu bani. Străzi late, mărginite de 
copaci și de șiruri de lămpi contra fantomelor, îmbrăţișau blând 
contururile dealului. Casele mari și impunătoare erau construite 
în mijlocul unor grădini uriașe. Chiar și seara care se lăsa în jurul 
nostru avea un aer de prosperitate. 

Aceeași impresie ne-o făcea și Whitestone Lane, o alee scurtă 
și lată care se înfunda, mărginită de vile construite în perioada 
victoriană. Aleea era chiar pe marginea Hampstead Heath. 
Gazoane bine îngrijite, garduri înverzite, tufișuri de rododendron 
dese și bogate ca barba unui cerșetor: primele câteva case 
păstrau cu ușurință standardele din jur. Spre capătul aleii însă, 
proprietăţile începură să devină mai puţin îngrijite, iar ultimele 
două reședințe erau părăsite. Dincolo de ele, drumul trecea 
printre două porţi din fier, înalte și ruginite, cu sârmă ghimpată 
deasupra. Postere triunghiulare puse de DCCAP și vopsite cu 
portocaliu fluorescent anunțau că e o zonă interzisă. Pe aici se 
intra în sanatoriul Green Gates, care arsese cu o sută de ani în 
urmă și era abandonat de-atunci încoace. 

Porţile erau închise cu un lanț lung și ruginit. Nu era niciun 
lacăt, fiindcă nu era nevoie. 

Lockwood își puse o pereche de mănuși și începu să 
desfășoare lanţul. Zalele erau înțepenite și lipite unele de altele. 

— Ai spus că au încercat să construiască niște case aici, 
George, spuse el, dar proiectul a fost abandonat din cauza unor 
incidente. Care-i povestea? 


VP - 166 


George privea printre gratiile porţii spre întunericul 
cartierului. Deși seara era caldă, purta o căciulă din lână și o 
pereche de mănuși fără degete. Purta de asemenea o haină 
neagră, jeanși și cizme. La piept avea o curea în plus, plină de 
ploști și bombe cu sare. Spre surprinderea mea, își adusese de 
asemenea și un rucsac mult prea mare, diferit de cel pe care îl 
pregătisem pentru el. Era cu siguranță greu; chipul îi era 
transpirat. 

— Ca de obicei, spuse el. Știţi și voi. 

Lockwood desfăcu lanţul și împinse cu putere poarta, care se 
deschise cu un pârâit ca de oase rupte. Unul după altul, 
intrarăm înăuntru. Eu și George ne aprinserăm lanternele. Sub 
picioarele noastre, asfaltul crăpat al aleii fu înghiţit de iarba 
lungă și unduitoare. Lumina lanternelor dădu la iveală un teren 
neregulat. Ici și colo se ridicau tufișuri înalte și pâlcuri de stejari 
și mesteceni tineri. Drumul cotea spre stânga, printre copaci. 

— Drumul duce până la fostul sanatoriu, spuse George. Cam 
un kilometru, puţin mai sus pe deal. 

— Bine, încuviinţă Lockwood. Te urmăm. 

Inaintam în tăcere, în șir indian, călcând prin iarbă. Pământul 
încă mai răspândea ultimele urme de căldură ale zilei. Luna 
răsărise și scălda pustiul într-o lumină argintie. Norii albi se 
vedeau pe cer ca niște castele. 

— Când spui „ca de obicei”, George, am întrebat în sfârșit, te 
referi la Umbre? 

— Da, Umbre și Licăriri, în principal. Prezențe transparente, 
luminiţe slabe care plutesc prin aer. Țineţi minte că sanatoriul e 
izolat, sus pe deal. Nimeni nu a vrut să stea acolo. 

— Deci, nimic foarte periculos? 

— Nu între ruinele sanatoriului. Probabil că în casa lui 
Bickerstaff stau altfel lucrurile. 

Urcasem puţin pe deal. Luminile Londrei se întindeau 
dedesubt ca o mare sclipitoare de neoane. Era foarte liniște. Se 
sunase deja interdicția și orașul se ghemuise în el însuși, cu 
spatele la întunericul nopții. 

— Vă supăraţi dacă ne oprim puţin? întrebă George. Am 
nevoie de o pauză. 

Apoi, își lăsă rucsacul deoparte și se prăbuși pe pământ. Chiar 
era monstruos de mare, și avea o formă ciudată - dură și 


VP - 167 


curbată, nu neregulată, așa cum ar fi fost dacă ar fi avut 
înăuntru lanţuri. 

— Ce ai acolo, George? am întrebat. 

— Ah, doar niște provizii suplimentare. Nu vă faceţi griji 
pentru mine. O să-mi prindă bine să fac puţină mișcare. 

M-am uitat câș la rucsac, încruntându-mă și mai mult. 

— De când îţi pasă de...? 

Apoi mi-am dat seama. Recunoșteam forma. Am deschis 
imediat capacul rucsacului, apoi am tras de sforile care îi ţineau 
gura închisă și am luminat înăuntru cu lanterna, dând la iveală 
contururile curbate ale unui borcan cunoscut din sticlă-de- 
argint. 

— Craniul? am strigat. Ai adus craniul! L-ai adus pe furiș! 

George ne privi cu o expresie îndurerată. 

— „Pe furiș” sună de parcă ar fi fost ușor. A fost un efort 
destul de mare, sincer. Știu că ectoplasma nu are, teoretic, 
greutate, dar să știi că nu mi s-a părut. Bietul meu spate... 

— Când aveai de gând să-mi spui asta? 

— Speram că niciodată. Adică, nu știm exact unde e biroul lui 
Bickerstaff, nu-i așa? Dar craniul știe. Și dacă nu ne-am fi 
descurcat, Lockwood a propus să... 

— Ce?! 

M-am întors spre liderul nostru, care se prefăcea fascinat de 
un pâlc de urzici. 

— Lockwood! Știai despre asta?! 

Lockwood își drese glasul. 

— Păi... 

— El mi-a sugerat, spuse prompt George. A fost ideea lui. 
Ceea ce mă face să mă gândesc că el ar trebui să îl care, de 
fapt. Duc rucsacul de la Marylebone și bietul meu spate... 

— Taci cu spatele tău! E o nebunie! Vrei să vorbesc cu o 
fantomă periculoasă de Tip III înăuntrul unei alte zone bântuite, 
cu cine știe câţi alţi Vizitatori prin preajmă? Aţi înnebunit 
amândoi? Vă așteptați să fiu de acord cu asta? 

— Nu, spuse George. Nu ne așteptam. De-asta nu ţi-am spus. 

Am scos un strigăt dezgustat. 

— Lăsaţi-o baltă! Ce s-a întâmplat cu precauţia, Lockwood? 
Zău că mă simt tentată să mă întorc acasă. 

— Te rog, Lucy, spuse Lockwood. Nu exagera. Nu e periculos. 
Vom ţine borcanul în rucsac. Robinetul e închis - fantoma nu te 


VP - 168 


poate afecta și nici nu poate comunica în vreun fel. Dar o avem 
aici ca soluţie de rezervă - dacă nu reușim să găsim acele hârtii. 

— Hârtii care e aproape sigur că nu există, am mârâit. Nu 
uitaţi că urmărim o pistă pe care ne-a dat-o o fantomă malefică 
dintr-un borcan. Nu ne putem baza doar pe asta! 

— Nici nu am spus așa ceva, dar din moment ce fantoma 
susține că ar fi lucrat cu Bickerstaff, poate că, dacă o aducem 
înapoi la casa lui, ne va spune mai multe. 

Am refuzat să-l privesc. Altfel, mi-ar fi zâmbit în felul lui - și 
nu aveam chef de asta. 

— Presupui foarte multe despre mine, am spus, și despre casa 
asta. 

— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare aici, spuse Lockwood, 
dar asta nu înseamnă că locul e neapărat bântuit. Fantoma lui 
Bickerstaff era la cimitir, ţii minte? El nu e aici. Nici oglinda. Ei 
bine, ce altceva ar putea să ne facă rău? 

Lockwood știa că nu e așa. Cu toţii știam asta. Lucrurile nu 
erau niciodată atât de simple. N-am răspuns, ci mi-am luat 
rucsacul pe umăr și am pornit pe potecă, lăsându-i pe ceilalți doi 
în urmă. 

Poteca șerpuia printre copaci, lăsând în urmă luminile 
Londrei. Cocoașele de sub iarbă deveniră mai mari și, în sfârșit, 
am dat de primele urme ale zidurilor prăbușite ale sanatoriului, 
majoritatea joase și năpădite de iarbă și mușchi. Unele etaje 
erau încă în picioare. Erau rămășițele vechiului sanatoriu care 
arsese. Instinctele mele se treziră la viaţă. Simţeam prezenţa 
unor lucruri care nu erau bine-venite. Molii mari și palide fâlfâiau 
leneșe printre ruine. Le-am privit plină de suspiciune, dar păreau 
destul de naturale. Am înaintat cu grijă. 

— Văd urme de străluciri mortuare, spuse Lockwood. Sunt 
slabe, printre ruine. 

Am ascultat preț de o clipă și am avut impresia că aud 
pârâitul slab al flăcărilor, ţipete și urlete îndepărtate... Apoi, 
sunetele se stinseră. Nu mai auzeam decât vântul care foșnea 
blând printre frunze. 

Am mai mers puţin. Când am trecut pe lângă cea mai înaltă 
rămășiță de zid, o formă vagă, cenușie, abia vizibilă cu coada 
ochiului, apăru în umbra unei uși căzute și rămase acolo, 
privindu-ne. Am simţit un vânt rece. 


VP - 169 


— Tip |, spuse Lockwood. O Umbră sau un Pândar. Nu avem 
de ce să ne facem griji. Ce-i acolo? întrebă el, oprindu-se și 
arătând spre creasta dealului. 

— Acolo e, spuse George. Casa lui Bickerstaff. 

Clădirea se ridica, neagră și sinistră, profilată pe cerul 
argintiu, la o oarecare distanţă de ruinele sanatoriului. Era 
înconjurată de un zid propriu, o construcție mare, urâtă și pe 
jumătate distrusă, făcută din cărămizi stranii care păreau cumva 
să nu fie de mărimea potrivită. Bănuiam că în lumina soarelui ar 
fi fost cenușii. Acoperișul avea multe coșuri și multe pante 
acoperite cu ţiglă, dintre care unele se prăbușiseră. Vedeam 
grinzile ieșind de sub ţigle ca niște coaste. Erau o mulţime de 
ferestre mari, toate goale, negre și atente, ochii obișnuiți ai unei 
case părăsite. O alee pietruită ducea drept spre poartă, în sus 
spre deal. Grădina era năpădită de buruieni, iar iarba era atât de 
înaltă, încât ne ajungea până la brâu. 

Am rămas la poartă, cu mâna pe mânerul spadei, privind în 
tăcere casa. Ceilalţi făcură la fel. George scoase un pacheţel de 
bomboane cu mentă din buzunar și le împărţi tuturor. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că arată destul de rău, spuse 
Lockwood, sugându-și bomboana, dar de când contează cum 
arată o casă? Mai ţineţi minte abatorul din Deptford? Arăta 
groaznic, dar nu s-a întâmplat nimic rău acolo. 

— Ție nu ţi s-a întâmplat nimic, l-am corectat, pentru că tu 
erai sus, povestind cu proprietarul, în timp ce eu și George ne 
luptam cu un Fără-oase în beci. 

— Ah, da. Poate mă gândesc la un alt loc. Ce vreau să spun 
este că nu ne vom confrunta neapărat cu un lucru periculos în 
casa asta. Deși cineva a murit violent aici. Ne mai dai o 
bomboană, George? 

Auzisem discursuri mai încurajatoare decât cel de acum. 
Totuși, Lockwood și Asociaţii nu-și căpătase reputaţia în întregul 
oraș pentru stat degeaba pe lângă casele bântuite. Nu de-asta 
ne dăduse Barnes cazul, nu de-asta aveam să-l întrecem pe 
Kipps. Și, dacă mă gândeam mai bine, nu de-asta ne chemase 
Penelope Fittes la petrecerea ei. Ne-am îndreptat spatele și am 
pornit pe alee. 

— Țineţi minte, spuse vesel Lockwood, spărgând tăcerea 
nopţii și întrerupându-ne gândurile morbide, avem două 
obiective aici. Căutăm hârtiile pe care le-a menţionat craniul. 


VP - 170 


Încercăm să simţim orice urme paranormale lăsate de 
Bickerstaff și de prietenii lui. Simplu, curat, eficient. Intrăm, 
ieşim. Ușor. Nu vor fi deloc probleme. 

Ne-am oprit la capătul aleii. Am cercetat cu privirea scările 
putrezite, ușa pe jumătate căzută, jaluzelele rupte de la 
ferestrele sparte, demonii mâncaţi de vreme sculptați în 
coloanele spiralate de pe marginile verandei. Trebuie spus că nu 
îi împărtășeam încrederea întru totul. 

O plantă agăţătoare care se căţăra pe unul dintre pereţii de 
pe margine răspândea un miros puternic. Aerul era cald, 
sufocant. George urcase scările. Privi prin vizorul murdar de 
lângă ușă. 

— Nu văd nimic, spuse el. Cine intră primul? 

— Lucy, spuse Lockwood. 

M-am încruntat. 

— larăși? De fiecare dată sunt eu. 

— Nu-i adevărat. Eu am intrat primul la domnișoara Barrett, 
nu-i așa? George a deschis sicriul din fier. 

— Da, dar înainte de asta eu... 

— Fără certuri, Luce. În seara asta e rândul tău. Nu-ţi face 
griji, suntem chiar în spatele tău. În plus, după cum ţi-am spus, 
cu puţin noroc nu vom da de nimic periculos acolo. Doar amintiri 
și ecouri paranormale. 

— Exact asta e și un Vizitator, Lockwood. O rămășiță 
paranormală agresivă... Ah, bine. De ce nu putem face asta la o 
oră mai normală? La prânz, de exemplu? 

Ştiam răspunsul, desigur. Abia după lăsarea întunericului poţi 
simţi urmele slabe, ascunse. Amintirile unei case se trezesc la 
viață abia după lăsarea întunericului. 

Am împins ușa. Mă aşteptam să fie înțepenită, sau încuiată, 
sau amândouă. Nu era niciuna, nici alta. Se deschise fără niciun 
sunet, răspândind un aer stătut și un miros deranjant de 
putregai. 

Trebuie spus că am simţit fiori stând acolo și am simţit și cum 
mi se face părul măciucă. Poate Lockwood avea dreptate. Poate 
nu era niciun Vizitator acolo. Ultimul proprietar al casei se 
ocupase însă cu tot felul de cercetări oculte timp de ani de zile, 
încercase probabil să conjure spiritele morților într-o serie de 
experimente dezgustătoare și suferise o moarte solitară și 


VP - 171 


misterioasă. Sincer, astfel de amintiri sinistre erau greu de 
îndepărtat. 

Și totuși, eram un agent etc., etc. Știţi deja poezia. 

Fără să ezit (prea mult), am intrat înăuntru. 


18. 


Vestea bună este că nimic mort n-a sărit la mine din holul 
întunecat. În profesia noastră, ăsta e un lucru bun. Și, în timp ce 
ascultam, așa cum o fac întotdeauna, n-am auzit niciun țipăt 
paranormal, nicio voce. Era foarte liniște. Singurele sunete care 
se auzeau erau pașii lui Lockwood și ai lui George, care intrară 
în urma mea și își lăsară sacii să cadă la pământ. 

O cameră goală, ca o peșteră, cu tavan înalt. Un miros 
puternic de umezeală și descompunere. Lanterna mea era 
stinsă din precauţie, dar nu era pe cât de întuneric m-aș fi 
așteptat și începusem deja să disting lucruri. Raze de lună 
coborau prin găurile din acoperiș, dând la iveală o scară la 
capătul celălalt al holului. Era o scară șerpuitoare, umedă și 
întunecată, distrusă de ani de ploaie. In unele locuri era blocată 
de moloz; în altele, lemnul putrezise și căzuse. Din balustradă 
creșteau mănunchiuri mari și palide de ciuperci, iar între podea 
și pereţi creșteau firicele subţiri de iarbă. Pe tavan se întindeau 
pete mari de igrasie. Frunze vechi și maronii, aduse de 
nenumăratele furtuni de toamnă, erau strânse în grămezi lungi 
de-a lungul holului, foșnind la fiecare pas al nostru. 

Nu vedeam nici urmă de graffitiurile la care m-aș fi așteptat 
într-o casă părăsită, ceea ce era o dovadă limpede a reputației 
ei dubioase. Nicio mobilă, nimic. De-a lungul pereților, aproape 
de tavan, se vedeau lambriuri din mahon. Bucăţele de tapet 
tremurau în briza caldă care sufla de afară. În locul lămpilor din 
perete nu rămăseseră decât găuri negre, urâte. 

Undeva în această casă putredă, doctorul Bickerstaff 
experimentase pe relicve furate din cimitirele din preajmă. 

Undeva în această casă, Bickerstaff murise. Apoi, șobolanii... 

Nu. Nu avea rost să mă gândesc la povestea asta. Imi 
simțeam inima bătând mai repede. Neliniștea și stresul sunt 


VP - 172 


sentimente din care Vizitatorilor le place să se hrănească. Am 
clătinat din cap și am revenit la ce aveam de făcut. 

— Lockwood? am întrebat. 

Lockwood, care privea concentrat întunericul, răspunse: 

— Nu văd străluciri mortuare. Tu? 

— Totul e foarte liniștit. 

— Bine, încuviinţă Lockwood. Dar tu, George? 

— Șaisprezece grade, spuse el, ceea ce e perfect normal. 
Până aici, toate bune. 

— OK. 

Lockwood înaintă în cameră, călcând printre frunzele moarte 
și uscate. 

— Vom lucra rapid și în liniște. Vom căuta biroul lui Bickerstaff 
și laboratorul sau atelierul lui, locul unde își făcea 
experimentele. În ziar scria că se ajunge acolo din sufragerie - 
deci probabil că e la parter. Nu știm nimic despre birou. Dacă 
găsim un loc cu energie paranormală, Lucy o poate cerceta - 
dar asta e exclusiv alegerea ei. Și nu vom scoate craniul dacă 
Lucy nu spune că e în regulă. 

— Foarte bine, am spus. 

— Probabil că focarul principal de energie este la etaj, spuse 
George, pe un ton curios de lipsit de inflexiune; poate că acest 
loc îl afectase. În camera cu șobolanii. 

— Dacă au fost șobolani, spuse Lockwood. Oricum, vom 
încerca să o evităm. 

Am înaintat pe hol și am intrat în camera cea mai apropiată. 
Și asta era goală - doar o podea simplă și tapet cojit, luminate 
de luna argintie. Tavanul era întreg, iar camera uscată. Mi-am 
plimbat mâna de-a lungul pereţilor, încercând să găsesc vreun 
curent parapsihologic. Nu, n-am găsit nimic; era doar un spaţiu 
mort și curat. 

Am încercat camera din spatele primei. Și aici era liniște. 
Nicio schimbare de temperatură, nicio miasmă, nici urmă de 
teamă. Am încercat-o pe cea de-a treia, de cealaltă parte a 
holului. Având în vedere poziţia ei și ornamentele de pe tavan, 
am fi crezut că era o cameră somptuoasă de recepţie, unde 
Bickerstaff și oaspeții lui serveau ceaiul. 

Aici, dispăruse până și tapetul, la fel și câteva dintre 
ornamentele de pe pereți. Nu mai rămăsese nimic - doar lumina 
lunii, scânduri și tapet. Un gând straniu mi-a trecut prin minte. 


VP - 173 


Casa asta era un schelet, la fel ca și Bickerstaff: doar un spaţiu 
mort și putrezit. 

Când ne îndreptam spre hol, am prins o vibraţie slabă: 
înăbușită, oarecum familiară. 

— Lockwood, George, am șoptit. Aţi auzit asta? 

Amândoi ascultară. Lockwood clătină din cap. 

George ridică din umeri. 

— Eu n-am nicio șansă să aud, nu-i așa? spuse el greoi. 
Simţurile mele nu sunt nici pe departe la fel de ascuţite ca... 

Brusc, George scoase un suspin de teamă. 

— Ce-i asta? 

O văzusem și eu. O urmă de întuneric care se mișca, o formă 
lunguiață, agilă, mișcându-se prin umbrele din celălalt capăt al 
camerei. Era chiar la baza peretelui, aproape de fereastră, dar 
ținându-se departe de piramida formată de lumina lunii. Se 
îndrepta spre noi de-a lungul lambriurilor. 

Se auzi un zăngănit de fier: Lockwood își trăsese deja spada. 
Cu cealaltă mână își trase lanterna de la centură. Împunse 
întunericul cu ea, dând la iveală un trup mic, negru-maroniu, în 
cercul ei pătrunzător de lumină. 

— Doar un șoarece, am suspinat. Un șoarece micuţ. Credeam 
că... 
George răsuflă puternic. 

— Și eu, spuse el. Credeam că e mai mare. Credeam că e un 
șobolan. 

Lockwood își stinse lanterna cu zgomot. Șoarecele, eliberat de 
vrajă, dispăruse. l-am simţit plecarea bruscă, dar nu am văzut-o. 

— Nu e cazul să ne gândim la șobolani, spuse sec Lockwood. 
Toată lumea e bine? Mergem sus? 

Eu rămăsesem însă cu privirea încruntată spre celălalt capăt 
al camerei. 

— Stai puţin, am spus. Când ţi-ai stins lanterna, cred că am 
văzut... 

Mi-am scos lanterna și i-am îndreptat raza spre peretele din 
capăt. Da, într-adevăr, în cercul de lumină puternică al lanternei 
se vedea o linie subţire și neagră, îndreptându-se în sus spre 
tavan. Erau contururile evidente ale unei uși. 

Ne-am apropiat cu toţii și am descoperit balamalele din 
perete și o gaură mică și rotundă, unde trebuie să fi fost o yală 
sau o clanţă. 


VP - 174 


— Bravo, Luce, murmură Lockwood. Cred că ușa asta a fost 
acoperită în trecut cu tapet sau o bibliotecă falsă. Ar fi fost 
foarte greu de găsit. 

— Crezi că pe aici se intră în camera secretă a lui Bickerstaff? 

— Asta trebuie să fie. Se vede că a fost forțată acum mulți 
ani. E slăbită. Cred că putem intra. 

Când Lockwood trase ușa, aceasta se deschise atârnând într-o 
rână, fiindcă balamalele din partea de sus putreziseră. În 
spatele ei era un pasaj îngust care se adâncea mai mult în casă 
și pe care nu-l penetra nicio rază de lumină. Lockwood își stinse 
lanterna și privi în jur câteva clipe. Coridorul era îngust și gol, și 
se termina cu o a doua ușă. Mirosurile de putreziciune și 
umezeală erau foarte puternice. 

Ne-am luat toate precauţiile. Înainte de a intra am făcut un 
set complet de măsurători sistematice și le-am notat pe toate. 
Apoi, aplecându-ne (tocul ușii era mai jos decât creștetul lui 
Lockwood), am pornit de-a lungul micului pasaj. Înaintam încet, 
cu grijă. La fiecare câţiva metri ne opream pentru a ne folosi 
Talentele și pentru a face noi măsurători. Nu se întâmplă nimic 
alarmant. Temperatura scăzuse, dar doar puţin. Lockwood nu 
vedea nicio urmă de strălucire-mortuară. Auzeam urme vagi de 
sunet, dar nu îmi spuneau nimic. Ici și colo, pe tavan și prin 
praful de pe podea, erau păianjeni, dar prea puţini ca să 
însemne ceva. Nici cu Atingerea n-am descoperit nimic. 

George devenise foarte tăcut. Se mișca încet și vorbea puţin. 
Lăsă să-i scape mai multe ocazii de a ne da replici sarcastice 
sau de a ne insulta - ceea ce, sincer, nu era normal pentru el. În 
sfârșit, când George rămăsese în urma noastră, i-am spus asta 
lui Lockwood. Și el observase. 

— Ce crezi? am spus. Maladie? 

— Se poate. E pentru prima oară când George intră într-o 
locație cu încărcătură supranaturală de când a văzut oglinda lui 
Bickerstaff. Eu zic să fim atenţi la el. 

Dintre toate cele patru semne obișnuite ale unei manifestări 
iminente (celelalte trei fiind răcoarea, miasma și teama), 
maladia este cea mai periculoasă. E un sentiment de apăsare 
care îţi secătuiește sufletul, o melancolie care se furișează atât 
de încet, încât nici n-o observi - până când vezi o fantomă care 
se apropie spre tine și îţi dai seama că nici măcar n-ai tragere 
de inimă să-ți ridici spada. În forma ei extremă, devine 


VP - 175 


înlemnire. Înlemnirea este opusul vieţii și al fericirii și al râsului, 
și este de multe ori fatală. De-asta agenţii pricepuţi sunt mereu 
atenţi la partenerii lor, de-asta lucrăm mereu în echipe. 

Subtil, fără să îi atragem atenţia lui George, eu și Lockwood îl 
prinserăm între noi, protejându-l fiecare din câte o parte. 

Am ajuns la ușa din capătul pasajului. Mi-am pus degetele pe 
clanţă. Imediat am simţit un fior îngheţat în sus, pe braţ, și am 
auzit sunetul unor voci bărbătești care se certau. Am simţit un 
miros de fum de trabuc și ceva mai acid, ceva chimic. Ecoul se 
stinse aproape imediat. 

— Simt urme, am spus. 

— Rămâneţi pe loc, am auzit vocea lui Lockwood din spate. 
Priviţi și ascultați în continuare. Nu deschideţi ușa. 

Am așteptat în tăcere un minut, poate mai mult. În sfârșit, 
Lockwood ne dădu semnalul că totul era bine. 

— In regulă, spuse el. Suntem gata când ești și tu, Luce. 

Acum era rândul meu. Am respirat adânc, am apăsat clanţa și 
am pătruns în cameră. 

e 

Un întuneric negru ca smoala mă cuprinse. Am simțit imediat 
că sunt într-un spaţiu mai mare. Ca întotdeauna, aș fi vrut să-mi 
aprind lanterna, dar am rezistat tentaţiei și am ramas 
nemișcată, lăsându-mi mintea să se deschidă. În spatele meu 
am auzit ușa închizându-se. Niciunul dintre ceilalți doi nu 
spusese nimic, dar le auzeam pașii liniștiți, le simţeam prezența 
lângă mine, în întuneric. Stăteau foarte aproape, mult mai 
aproape ca de obicei, dar nu îi învinuiam pentru asta. De fapt, le 
eram recunoscătoare, întunericul era foarte, foarte adânc acolo. 

Am privit, dar n-am văzut nimic. Am ascultat, dar n-am auzit 
decât sunete foarte, foarte slabe, care se stinseră imediat. Am 
așteptat ca Lockwood să dea semnalul de a ne aprinde 
lanternele. Am tot așteptat. Întârzia foarte mult. 

— Sunteţi pregătiţi? am întrebat în sfârșit. Eu n-am simţit 
nimic. Voi? 

Brusc, mi-am dat seama că nu mai simţeam pe nimeni lângă 
mine. 

— Ești gata, Lockwood? am întrebat, vorbind puţin mai tare. 

Nimic. 

Am auzit tusea adâncă a unui bărbat, venind din cealaltă 
parte a camerei. 


VP - 176 


Un firicel de teamă - puternic, dar subțire ca un cuţit - mă 
străbătu din cap până-n picioare. Mi-am tras lanterna de la 
centură, fluturând-o rapid dintr-o parte în alta. 

Era doar o cameră, un alt spaţiu părăsit: pereţi goi, podele 
prăfuite. O singură fereastră, zidită. În mijlocul camerei, o masă 
enormă cu tăblie din metal. 

Niciunul dintre aceste lucruri nu mă interesa, fiindcă eram 
singură. Lockwood și George nu erau acolo. 

M-am răsucit pe călcâie și am deschis ușa. Lumina 
tremurândă a lanternei îi dădu la iveală pe amândoi, câţiva pași 
mai încolo. Stăteau cu spatele întors spre mine și cu spadele 
ridicate, cercetând pasajul. 

— Ce naiba faceţi aici? am spus. 

— N-ai auzit, Luce? șopti Lockwood. Șuieratul? 

— Păreau a fi foarte mulţi șobolani, șopti George. Am crezut 
că vin spre noi, dar... George păru să mă observe pentru prima 
oară, stând în cadrul ușii. Ah, ai fost înăuntru. 

— Bineînţeles că am fost înăuntru, am răspuns, simțind un fior 
înghețat pe șira spinării. Și voi aţi intrat, nu-i așa? Aţi fost 
înăuntru cu mine. 

— Nu, n-am fost. Ai grijă unde luminezi cu lanterna, îmi bagi 
lumina în ochi. 

— Credeam că ești cu noi aici, Luce, spuse Lockwood. 

— Nu, am intrat înăuntru, așa cum... Sunteţi siguri că nu ați 
intrat și voi? 

Îmi aminteam pașii ușor târșiţi, prezenţele invizibile de lângă 
mine. Vocea mea deveni forțată, puţin prea înaltă: 

— V-am simţit stând lângă mine... 

— N-am observat că ai intrat, Luce. Șuieratul ne-a distras 
atenția. 

— Mă mir că nu l-ai auzit, spuse George. 

— Bineînţeles că nu l-am auzit! am izbucnit. Dacă l-aș fi auzit, 
credeţi că v-aș fi lăsat în urmă doar pentru a intra singură 
acolo?! 

Lockwood îmi atinse brațul. 

— E în regulă, spuse el. Liniștește-te. Trebuie să te liniștești și 
să ne spui ce s-a întâmplat. 

Am respirat adânc pentru a-mi opri tremuratul. 


VP - 177 


— Veniţi pe-aici și vă voi explica. Deocamdată trebuie să 
rămânem împreună, toţi trei. Și, vă rog, haideţi să nu ne mai 
lăsăm distrași de nimic. 

kd 

Odată ce intrarăm în camera secretă, despre care 
presupuneam că era atelierul lui Bickerstaff, nu am mai simțit 
nicio urmă de energie paranormală. Lockwood își lăsă lanterna 
pe pervaz, lângă fereastra zidită. În lumina ei, George se plimbă 
o dată de-a lungul pereţilor, cercetându-i. Nu mai era nicio altă 
ieșire. Pe peretele golaș erau suporţi vechi din metal unde s-ar fi 
putut agăța o lampă cu gaz. Masa din mijloc era singurul obiect 
de mobilier, iar picioarele ei din oțel erau fixate în podea cu 
șuruburi. Tăblia din metal era plină de praf și de bucăţi de 
moloz, în jurul marginii erau șanțuri adânci, terminate cu guri de 
scurgere orientate către podea. 

Lockwood își plimbă degetul de-a lungul unui șanț. 

— Astea sunt canale pentru sânge, spuse el. E o masă pentru 
disecţii. De la jumătatea secolului XIX. Am văzut unele la fel ca 
asta la Colegiul Regal al Medicilor. Se pare că am ajuns în 
camera în care doctorul Bickerstaff făcea experimente pe 
cadavre. Păcat că masa e făcută din fier, Luce, altfel ai fi avut 
niște ecouri interesante de explorat. 

Eu băusem niște apă din rucsac, iar acum mestecam cu furie 
o bucată de ciocolată. Încă mă mai simţeam cutremurată de 
aventura prin care trecusem la ușă, dar teama mea se 
cristalizase în ceva mai puternic. Dacă entităţile de aici voiseră 
să mă îndepărteze, atunci era cazul să încerce mai tare. Am 
aruncat deoparte învelitoarea de la ciocolată. 

— În camera asta se întâlneau, am spus. Un grup de bărbaţi 
care fumau și vorbeau despre experimentele lor. Știu asta deja, 
dar s-ar putea să aflu și mai multe lucruri. Așa că faceţi liniște. 
Vreau să încerc ceva. 

M-am dus lângă peretele din spate, departe de suprafaţa din 
fier a mesei. Aici fusese un șemineu. Grilajul era înfundat de 
cuiburi de păsări, gunoaie și bucăţi de lemn și moloz. Aici era 
inima camerei, credeam eu. Aici, Bickerstaff și însoțitorii lui 
stăteau și discutau despre ce aveau pe masă. Aici, și nu în alt 
loc, urmele trebuiau să fie mai puternice. 

Mi-am lipit vârfurile degetelor de perete. Rece, umed, uleios. 
Mi-am închis ochii și m-am pierdut. Ascultam... 


VP - 178 


Sunetele trecutului se treziră la viaţă. Am scos un suspin. 
Sunetele se stinseră. 

Ecourile paranormale funcționează într-un mod straniu. Vin și 
pleacă - la început sunt puternice, apoi sunt slabe, cresc sau 
descresc ca o inimă care bate sau un puls ritmic, bătând în 
adâncurile unei case. Atingerea este un Talent pe care nu te poţi 
baza. Poţi încerca să scoţi ceva de la același loc de cinci ori, iar 
a șasea oară dai de un ecou atât de puternic, încât îţi taie 
răsuflarea. Mi-am plimbat mâinile de-a lungul pereţilor, am 
încercat să aud ceva lângă șemineu și lângă fereastra zidită. N- 
am reușit decât să mă murdăresc pe degete. 

Timpul trecea. L-am auzit pe Lockwood bătând din picior. 
George se scărpina într-un loc imposibil de descris. Altfel, 
niciunul, nici celălalt nu scotea vreun sunet. Îi antrenasem cum 
se cuvine. 

Tocmai eram pe cale de a-mi scoate pachetul de Șerveţele 
pentru Agenţi („Ideale pentru a îndepărta urmele de cenușă, 
pământ de pe morminte și pete de ectoplasmă”), când am atins 
din întâmplare peretele de lângă ușă. Un șoc slab, dar acut, îmi 
furnică dosul palmei. M-am tras înapoi, iar apoi - fiindcă 
recunoscusem senzaţia - mi-am lipit intenţionat degetele de 
molozul rece și neregulat. 

Imediat am auzit voci lângă mine în încăpere, de parcă tocmai 
dădusem drumul unui aparat de radio. Mi-am închis ochii, m-am 
întors spre cameră și mi-am lăsat mintea să se umple de 
imaginile pe care sunetele mi le sugerau. 

Mai mulţi bărbaţi stăteau în jurul mesei pentru disecții. Am 
auzit un murmur general de conversații, râsete, am simţit un 
miros puternic de tutun. Era ceva în mijlocul camerei: era ceva 
pe masă. O voce era mai puternică și mai hotărâtă decât 
celelalte și se ridică deasupra lor. Celelalte murmure conteniră, 
apoi se auzi zgomot solemn de pahare ciocnite. 

Ecourile se stinseră. 

Și se auziră din nou. De data asta am auzit o singură voce - 
un fluierat ocupat, preocupat, de parcă cineva ar fi lucrat la un 
lucru care-i făcea o mare plăcere. Tăia ceva. Am auzit hârșâitul 
dinţilor de fierăstrău. Se lăsă tăcerea... și acum era altceva cu 
noi în cameră. l-am simţit prezența, un val oribil de frig spectral, 
o teamă neașteptată care îmi făcea dinţii să-mi clănţăne în gură. 


VP - 179 


Și, de asemenea, un sunet plin de ură, pe care îl mai auzisem și 
cu altă ocazie, ca aripile unui stol imens de muște. 

O voce se auzi în întuneric. 

— Încearcă-l pe Wilberforce. El e dispus să o facă. 

Fluieratul și hârșâitul de fierăstrău dispărură imediat. Bâzâitul 
muștelor deveni însă mai puternic, iar acum acel frig îngrozitor 
mă înconjura din toate părţile, la fel ca acum trei nopţi, când 
stătusem lângă mormântul lui Bickerstaff. Mi-am deschis gura 
pentru a geme de durere. Și, în clipa în care am făcut asta, am 
auzit un singur urlet pe nenumărate voci, direct în ureche: 

— Dă-ne oasele înapoi! 

Mi-am smuls mâna de pe perete. Imediat, ca apa care curge 
în jos pe canalizare, frigul de moarte dispăru. Eram înapoi în 
camera caldă, umedă și goală. 

George și Lockwood stăteau lângă masă, privindu-mă. 

Mi-am scos termosul din rucsac și am băut niște ceai cald, 
apoi le-am povestit ce auzisem. 

— Bâzâit de muște, am spus în sfârșit, și un frig îngrozitor... 
La fel ca în cimitir. Amândouă au legătură cu oglinda cu ramă 
din oase, cred. Bickerstaff a făcut-o aici, cu siguranţă. 

Lockwood bătu cu degetele în suprafaţa mesei. 

— Dar pentru ce? Asta e întrebarea. Te uiţi în oglinda cu ramă 
din oase și ce vezi? 

— Nu știu, dar idiotul ăla a făcut ceva foarte rău. 

— Vocea pe care ai auzit-o..., spuse George. Crezi că era 
Bickerstaff? 

— Poate. Dar, de fapt, cred că era mai degrabă... 

Nu e niciodată o veste bună atunci când te oprești în mijlocul 
unei propoziţii. Mereu va fi o veste proastă. În termeni generali, 
înseamnă că s-a întâmplat ceva, sau ceva e pe cale să se 
întâmple și fie ne oprim din pălăvrăgit, fie vom muri. 

— Auziţi? am spus. 

Din spatele ușii închise se auzea un râcâit ușor. Ceva care 
șchiopăta, se țâra, se apropia de noi prin pasaj. 

— Stinge lanterna acum, șopti Lockwood. 

George făcu ce i se spusese. Camera se întunecă aproape cu 
totul. Era suficient de multă lumină cât să vedem, suficient de 
puţină cât să ne putem folosi Talentele. Fără niciun cuvânt, ne 
răspândirăm în poziţiile pe care le cerea Planul D: eu la dreapta 
ușii, lipită de perete; George la stânga, puţin mai departe, 


VP - 180 


pentru a nu fi lovit dacă o forță spectrală deschidea brusc ușa. 
Lockwood stătea direct în faţa ei, gata să se confrunte cu 
atacatorul. Ne-am tras spadele. Mi-am trecut mâna stângă peste 
ciorapi pentru a îndepărta un val brusc de sudoare. Asta e 
partea cea mai rea: când Vizitatorul e încă ascuns. Când știi că 
vine, dar groaza lui încă nu te-a cuprins cu totul. Acesta e 
momentul în care mintea îţi joacă feste, iar groaza te 
paralizează. Pentru a-mi distrage atenţia, mi-am plimbat mâna 
de-a lungul pachețelelor de la centură, numărându-le, 
memorându-le, asigurându-mă că totul era pregătit. 

Zgomotele se apropiau tot mai mult. O lumină palidă începu 
să se întrevadă printre crăpăturile ușii. În inima ei, o umbră 
pulsa, adunându-și puterile. 

Lockwood își trase braţul înapoi. Metalul străluci. Mi-am ridicat 
și eu sabia. 


19. 


O forţă nevăzută lovi ușa, care se deschise violent și îl pocni 
pe George în faţă. Cu un șuierat și o pocnitură, o formă 
întunecată năvăli în cameră. Lockwood sări în faţă și își flutură 
spada. Se auzi un țipăt sugrumat de groază. 

O clipă, nu se mișcă nimic. Lockwood rămăsese îngheţat. 
Spada mea era prinsă la jumătatea arcului. Mușchii mei se 
opriseră imediat ce auzisem zgomot de sticlă spartă și 
mirosisem sarea și pilitura de fier împrăștiate în jurul nostru, pe 
podea. 

Mi-am scos lanterna de la centură și am aprins-o, luminându-l 
pe Lockwood, care se oprise într-o poziţie de atac. Vârful spadei 
lui era la câţiva centimetri de gâtul lui Quill Kipps. Kipps avea un 
picior suspendat în aer. Stătea tras în spate cu ochi mari și 
respira sacadat. Vârful spadei lui tremura în aer, la câţiva 
centimetri de burta lui Lockwood. 

În spate se înghesuiau Kat Godwin, care ţinea o lanternă, și 
Ned Shaw, care ţinea o altă bombă cu sare. Micul Bobby Vernon 
privea din întuneric, de undeva de sub subsuoara lui Shaw. Pe 
chipurile lor urâcioase se citeau uimirea și groaza. 


VP - 181 


Se lăsă tăcerea, în afară de blestemele înfundate ale lui 
George, din spatele ușii. 

Brusc, Lockwood și Kipps se traseră înapoi, scoțând exclamații 
dezgustate. 

— Ce naiba faceți voi aici? mârâi Kipps. 

— Aceeași întrebare e valabilă și pentru tine. 

— Asta nu e treaba voastră. 

— Este absolut treaba mea, spuse Lockwood, trecându-și iritat 
o mână prin păr. E treaba mea în care v-aţi amestecat și voi. Era 
cât pe ce să te trezești cu o spadă în beregată, Kipps. Riști mult. 

— Eu? Credeam că sunteţi un Vizitator. Dacă n-aș fi reacţionat 
repede ca un glonţ, eu ţi-aș fi vărsat ţie măruntaiele. 

Lockwood ridică o sprânceană. 

— Chiar deloc. Singurul motiv pentru care nu ţi-am înfipt 
mânerul spadei în stomac folosind manevra Baedecker-Flynn 
este că mi-am dat seama la timp că ţi-ai dat seama cine sunt. 
Spre norocul tău, te-am recunoscut, așa că n-am făcut-o. 

Urmă o pauză. 

— Ei bine, spuse Kipps, dacă aș înţelege ce mi-ai spus, sunt 
sigur că ţi-aș da un răspuns pe măsură. 

Kipps își băgă spada înapoi în teacă. Lockwood făcu același 
lucru. Ned Shaw, Bobby Vernon și Kat Godwin intrară încruntați 
în cameră. George ieși din spatele ușii, frecându-și nasul care 
părea și mai scurt, și mai plat ca înainte. 

O vreme, nimeni nu spuse nimic. Se auziră în schimb zgomote 
metalice pe măsură ce toată lumea își punea deoparte spadele 
și celelalte arme. 

— Deci, spuse Lockwood, acum pur și simplu ne urmăriţi, da? 
Cât de josnic. 

— Să vă urmărim pe voi? râse batjocoritor Kipps. Noi, 
prietene, urmărim pista pe care tânărul Bobby Vernon a 
descoperit-o la Arhive. Nu m-ar mira să aflu că voi ne urmăriți 
pe noi. 

— Nu e nevoie să facem asta. George se descurcă foarte bine 
cu cercetările. 

Bobby Vernon ţâţăi. 

— Chiar așa? După faza de pe islazul de la Wimbledon, mă 
mir că tipul încă mai e cu voi. 

— Îmi va face mare plăcere să câștig concursul, Kipps, spuse 
Lockwood, încruntându-se. Apropo, anunțul vostru din The 


VP - 182 


Times nu trebuie să fie prea mare. O jumătate de pagină în care 
vă recunoașteți învinși va fi suficientă. 

— Asta presupunând că Kipps știe să scrie și să citească, 
spuse George. 

Ned Shaw începu să se foiască: 

— Ai grijă de spui, Cubbins. 

— Îmi pare rău. Dă-mi voie să reformulez ce voiam să spun. 
Pun pariu că există gorile în pădurile tropicale din Borneo care 
știu să scrie mai bine decât el. 

Shaw făcu ochi mari și își duse mâna la centură. 

— Gata, până aici... 

Lockwood își dădu haina la o parte și își puse mâna pe spadă. 
Imediat, Kipps, George și Godwin făcură același lucru. 

— Opriţi-vă! am strigat. Opriţi-vă cu prostiile astea cu toţii! 

Șase chipuri se întoarseră spre mine. Îmi ridicasem vocea. 
Strângeam orb pumnii. Poate chiar bătusem din picior. In orice 
caz, făcusem toate gesturile de care era nevoie pentru a le 
atrage atenţia. Furia lor ameninţa să scape de sub control și 
odată cu ea crescuse și pericolul care atârna deasupra noastră. 
Nu e niciodată o idee bună să ai sentimente negative într-un loc 
bântuit - iar furia este, probabil, cea mai rea dintre toate. 

— Nu simţiţi? am șoptit. Atmosfera se schimbă. Aţi trezit 
energiile din casa asta. Trebuie să faceţi liniște, chiar acum. 

Se lăsă tăcerea. Ceilalţi erau îngrijoraţi, dezamăgiţi și 
stânjeniţi, dar se conformară spuselor mele. 

Lockwood respiră adânc. 

— Mulţumesc, Luce, spuse el. Ai dreptate. 

Ceilalţi încuviințară. 

— Știu că n-avem voie să ne înfuriem, spuse George, dar 
putem măcar să fim sarcastici? Sau nici asta nu e voie? 

— Sst. 

Am aşteptat. Aerul era peste măsură de tensionat. 

— Credeţi că am oprit-o? întrebă în sfârșit Quill Kipps. Credeţi 
că ne-am oprit chiar la timp? 

Kipps nici nu terminase bine de vorbit, că becul din lanterna 
lui Kat Godwin clipi, fu la un pas de a se stinge, apoi se aprinse 
iarăși. George își luă termometrul de la centură și porni ecranul. 

— Temperatura scade, spuse el. Sunt zece grade acum. Când 
am intrat erau paisprezece. 


VP - 183 


— Și aerul e mai încărcat, murmură Bobby Vernon. Se simte o 
miasmă. 

— Și eu aud ceva. Ca un foșnet, am încuviințat. 

Și Kat Godwin auzea același lucru. Chipul ei era palid și tras. 

— Sună de parcă... de parcă... 

De parcă multe lucruri cu gheare și cozi solzoase alergau prin 
casă spre noi, frecându-se de pereți, strecurându-se pe sub uși, 
alergând prin ţevi și pe sub parchet, apropiindu-se tot mai mult 
de camera îngustă și sufocantă în care eram prinși. Sincer, asta 
auzeam. Kat Godwin nu spuse nici asta, nici altceva, fiindcă nu 
mai era nevoie. Toată lumea ghicise deja despre ce era vorba. 

— Lanţuri, spuse Lockwood, și gândiţi-vă la lucruri fericite. 

— Executarea, spuse Kipps. 

Deși cei de la Fittes aveau abilităţile sociale ale unei haite de 
hiene înfometate, ce-i drept e drept: erau bine antrenați. 
Mișcându-se mai repede decât noi, înconjurară perimetrul cu un 
rând dublu de lanţuri în fix douăzeci de secunde. Ned Shaw încă 
se mai uita urât la noi, dar ceilalţi erau calmi și se comportau 
profesionist acum. 

Prioritatea tuturor era supraviețuirea. Ne-am strâns unii în 
ceilalţi. 

— Ce comod, spuse George. Imi place parfumul tău, Kipps. 
Sincer. 

— Mulţam. 

— Liniște, am spus. Trebuie să ascultăm. 

Așa că rămaserăm acolo, nemișcaţi, șapte agenţi strânși unii 
în ceilalţi în centrul cercului. Lumina lanternei încă pâlpâia 
intermitent. Nu vedeam nimic, însă foșnetele se apropiau mai 
mult, tot mai mult... După respiraţia șuierată ale lui Kat Godwin, 
știam că și ea le auzea; cât despre ceilalți, nu-mi dădeam 
seama. Tumultul se ridică în jurul meu ca un val, de parcă acea 
cursă morbidă ar fi continuat pe pereți. Se ridica tot mai mult, 
până atinse tavanul. Ghearele invizibile se furișară pe moloz, 
deasupra noastră. Zgomotul devenea tot mai puternic. In cele 
din urmă, trecu prin tavan și se pierdu în adâncurile casei. 

— S-a dus, spuse Kat Godwin. S-a retras. Ce zici, Lucy? 

— Da, aerul e mai limpede acum... Stai, deci și tu știi cum mă 
cheamă! 

— Sunt iarăși douăsprezece grade, spuse George. 


VP - 184 


Toată lumea se relaxă imediat. Brusc, ne-am dat seama cât 
de aproape eram unii de ceilalţi și ne-am împrăștiat în grabă. 
Cei trei agenţi de la Fittes își ridicară lanţurile. Stăteam iarăși 
față în faţă. 

— Uite, Quill, spuse Lockwood, am o sugestie. E clar că aici nu 
e locul cel mai potrivit pentru o ceartă. Haide să continuăm mai 
târziu, altundeva. Și, din moment ce nu ne suportăm unii pe 
ceilalţi, ce-ar fi să cercetam casa separat? Căutăm fiecare unde 
vrea și nu ne deranjăm reciproc. Ţi se pare cinstit? 

Kipps se trăgea de manşete și își curăța jacheta de parcă s-ar 
fi temut că luase purici acum că stătuse atât de aproape de noi. 

— De acord, dar să nu apăreţi iarăși brusc pe undeva, spuse 
el. Data viitoare s-ar putea să-ţi tai capul. 

Fără niciun alt cuvânt, am trecut pe lângă ei și am intrat 
înapoi în pasaj. Odată ce am ieșit de partea cealaltă, ne-am 
retras până în holul principal. Aici, Lockwood se opri. 

— Faptul că și Kipps și-a făcut apariţia complică lucrurile, 
șopti el. Se poate să rămână în atelier o vreme pentru a-și face 
măsurătorile, dar se vor lua din nou după noi în curând. Și, dacă 
hârtiile lui Bickerstaff sunt aici, atunci vreau să le găsim fără să 
se amestece și ei. Lucy, știu că nu vrei să faci asta, dar poate a 
venit momentul să ne consultăm cu amicul nostru din borcan. 

M-am uitat urât spre rucsacul lui George. 

— Încă mai cred că e o idee proastă, am spus. Dar, din 
moment ce nu mai avem timp... 

Am deschis rucsacul și m-am întins spre robinetul dinăuntrul 
dopului. 

— Spiritule, am spus, aplecându-mă înspre borcan, recunoști 
locul ăsta? Unde era biroul stăpânului tău? Poţi să ne spui? 

Borcanul rămase întunecat și rece. 

— Poate trebuie să te apropii mai mult, sugeră Lockwood. 

— Dacă mă apropii și mai mult o să ajung să-l gâdil pe George 
pe gât. Spiritule, mă auzi? Mă auzi? Ah, mă simt ca o idioată 
făcând asta. E o pierdere de... 

— Sus... 

M-am tras înapoi. Din inima borcanului izbucnise o clipă o 
lumină verzuie. Apoi, și lumina, și vocea dispăruseră. 

— A spus că sus, am rostit încet. Sunt sigură că a spuscăe 
sus. Dar, serios, chiar ne vom lua după... 

Lockwood traversase deja jumătate din hol. 


VP - 185 


— Atunci, ce mai așteptăm? Repede! Nu avem prea mult 
timp! 

Însă nu puteam urca scările foarte repede. Multe trepte erau 
deja putrezite și nu ne-ar fi putut susține întreaga greutate. 
Trebuia să pășim cu grijă peste găuri, așchii și scânduri căzute. 
Deasupra noastră se vedeau petice înstelate acolo unde 
acoperișul se găurise. De asemenea, trebuia să ne oprim și să 
facem măsurători la fiecare câţiva pași (mult mai grăbiţi ca de 
obicei, fiindcă ne așteptam ca rivalii noștri să ne calce pe urme 
în orice clipă). Temperatura scăzuse cu vreo câteva grade. Am 
auzit câteva zgomote stinse (un hârșâit slab și fluierături). 
Lockwood văzu de asemenea câteva urme de ectoplasmă 
plutind prin aer. Apoi, descoperirăm un ultim lucru când 
ajunserăm, în sfârșit, la capătul scărilor. 

— Uitaţi-vă la perete, am spus. Ce sunt petele de-acolo? 

George se aplecă și le lumină cu lanterna. 

— Pete de grăsime, spuse el, și multe urme minuscule. Genul 
de pete pe care le-ar lăsa... 

George ezită. 

— Pe care le-ar lăsa șobolanii. 

Lockwood trecu pe lângă noi, nerăbdător, și urcă ultimele 
două scări dintr-un singur pas. 

— N-are rost. Hai să mergem. 

Holul de la etaj era distrus, iar acoperișul de deasupra se 
prăbușise pe jumătate. Podeaua din lemn era acoperită cu 
mizerie, bucăţi de tavan și frunze îngălbenite. Lumina rece a 
lunii se întrezărea printre găurile uriașe din acoperiș. În spatele 
nostru, un pasaj se adâncea și mai mult în adâncul casei, dar 
era pe jumătate blocat de ruinele acoperișului. Scara pe care 
tocmai urcaserăm era în spirală, deci ajunsesem din nou cu fața 
spre direcția din care plecasem. Inaintea noastră erau trei 
camere cu ușile deschise. 

— Da..., îmi șopti vocea fantomatică la ureche. Acolo... 

— Suntem aproape, am spus. Biroul lui Bickerstaff este într- 
una din camerele asta. 

În clipa în care am rostit numele, am simţit cum sunetele 
paranormale cresc în intensitate. Hârșâitul deveni atât de 
puternic, încât nu mi-am putut stăpâni o grimasă. Un vânt slab 
suflă prin casa goală, stârnind frunzele și bucăţile de hârtie de 


VP - 186 


pe podea. Câteva fragmente căzură printre balustrade și se 
pierdură în întunericul de la parter. 

— Poate ar fi o idee bună să nu rostești numele ăsta aici, 
spuse Lockwood. George, câte grade sunt? 

— Opt. Temperatura nu s-a schimbat. 

— Rămâi acolo și fii atent când urcă și Kipps pe scări. Lucy, 
vino cu mine. 

Am traversat holul de la etaj fără niciun sunet. M-am întors 
spre George, care își luase poziţia lângă balustradă, de unde 
putea vedea scările curbate și o porţiune din holul de sub noi. 
Părea să fie stabil, iar trupul său nu dădea semne de 
nesiguranţă. Din câte îmi dădeam seama, maladia lui nu se 
înrăutăţise. 

Rucsacul lui George atârna deschis. Vedeam marginea 
borcanului pentru fantome, aruncând o lumină verzuie în jur. 

— Daaa..., spuse vocea. Bine, fetițo... Te apropii... Șoapta 
fantomei suna nerăbdătoare acum. 

— Camera din mijloc... sub parchet... 

— Camera din mijloc. Spune că acolo este. 

Lockwood se apropie de ușa din mijloc, dădu să treacă prin 
ea, apoi sări înapoi. 

— E un loc rece, spuse el. Taie direct prin tine. 

Mi-am scos termometrul de la centură și l-am ţinut dincolo de 
ușă. Am simţit imediat răceala pe braţ. 

— Cinci grade înăuntru, opt grade afară, am spus. E destul de 
răcoare. 

— Și nu e doar asta. 

Lockwood își scoase ochelarii de soare din buzunarul hainei și 
se grăbi să și-i pună. 

— Sunt păianjeni înăuntru, și străluciri mortuare foarte 
luminoase. Acolo, sub fereastră. 

Eu nu o vedeam, dar nici nu mă așteptasem să o văd. Pentru 
mine, camera era destul de mare, pătrată, dominată de o 
fereastră mare și goală. La fel ca și restul casei dărăpănate, nu 
avea mobilă și nici decoraţiuni. Am încercat să-mi imaginez cum 
arăta pe vremea lui Bickerstaff: biroul, un scaun, portrete pe 
pereţi, poate o bibliotecă sau două, un ceas în formă de trăsură 
pe marginea șemineului... Nu, nu puteam să mi-o imaginez așa. 
Trecuse prea mult timp și senzaţia de goliciune amenințătoare 
era prea puternică. 


VP - 187 


Lumina lunii strălucea prin fereastră, scăldând totul într-o 
aură străvezie, argintie. Am auzit o dată sau de două ori un 
pâzâit ca de muște în minte, care se stinse brusc, de parcă ar fi 
fost sufocat de tăcerea grea care emana din acea cameră. 

În colţurile tavanului atârnau straturi groase și prăfuite de 
pânze de păianjen. 

Aici era centrul bântuielii din casă. Inima îmi bătea atât de 
tare, încât mă durea pieptul. Îmi simţeam dinţii clănţănind. M- 
am forţat să alung panica. Ce ne spusese Joplin? Bărbaţii 
stătuseră afară și văzuseră o mișcare la fereastră. 

— Lockwood, am șoptit. E camera cu șobolanii. Acolo a murit 
Bickerstaff. Nu trebuie să intrăm acolo. 

— Ah, nu fi speriată, spuse vocea. Vrei hârtiile? Sub o 
scândură, în mijlocul podelei. Intră înăuntru. 

— Aruncăm doar o ocheadă rapidă, spuse Lockwood, apoi 
plecăm. 

Nu-i vedeam ochii în spatele lentilelor ochelarilor de soare, 
dar îi simţeam îngrijorarea. Stătea la ușă, fără a intra înăuntru. 

— Asta vrea craniul, l-am implorat, dar nu putem avea 
încredere în el. Știi că nu putem. Haide s-o lăsăm baltă, 
Lockwood. Hai să plecăm de aici. ` 

— După toate astea? Mă îndoiesc. In plus, Kipps își va face 
apariția din clipă în clipă. 

Lockwood își trase mânușile mai sus, apoi trecu prin ușă. 
Scrâșnind din dinţi, l-am urmat. 

Imediat temperatura scăzu brutal de mult. Chiar și îmbrăcată 
cu haina, tot mă făcu să tremur. Zgomotul deveni și el mai 
puternic, de parcă cineva ar fi apăsat un comutator în clipa în 
care am intrat înăuntru. În aer atârna un miros straniu, dulceag, 
asemănător cu cel răspândit de plantele agățătoare de la 
fereastră. Era gros, înecăcios, putred. Nu avea nicio sursă 
evidentă. 

Era genul de cameră în care nimeni nu ar fi vrut să rămână 
prea mult timp. 

Am mers încet printre razele lunii, cu mâinile la centură, 
cercetând podeaua. Cele mai multe dintre scânduri păreau 
foarte solide, puternice și rezistente. 

— E la mijloc, undeva, am spus. Așa zice craniul. 

— Ce craniu folositor... Ah, scândura asta se mișcă puţin. Stai 
de pază, Lucy. 


VP - 188 


Într-o clipă, Lockwood se lăsă în genunchi pe podea, 
explorând marginile scândurii cu degetele sale lungi. Mi-am scos 
spada de la centură și m-am plimbat încet în jurul camerei. Nu 
voiam să rămân nemișcată acolo. Simțeam nevoia să mă mișc. 

Am trecut pe lângă ușă. La capătul holului, George mă privea 
de la postul lui de lângă balustradă. Îmi făcu un semn cu mâna. 
Din rucsacul său emana o lumină slabă, verzuie. Am trecut pe 
lângă fereastră. De acolo se vedea o parte din veranda de la 
intrare, poteca șerpuită care cobora dealul, vârfurile copacilor 
zdrenţuiţi. Am trecut pe lângă un șemineu gol. Din instinct, mi- 
am plimbat degetele peste cărămizile înnegrite. 

Sunetele trecutului mă asaltară imediat. În cameră era cald, 
iar în șemineu trosneau lemne. 

e 

— Aici, dragul meu. Băiatul ţi-a pregătit tot. Te-am ales pentru 
un scop măreț. Vei fi un adevărat pionier! 

O altă voce: 

— Stai acolo și dă acoperământul la o parte. Spune-ne ce 
vezi. 

— Tu nu te-ai uitat încă, Bickerstaff? 

Vorbitorul era nervos, speriat de ceva. 

— Sunt sigur că ar trebui să fie responsabilitatea ta... 

— Va fi onoarea ta, dragul meu Wilberforce. Asta îţi dorește 
inima, nu-i așa? Haide, omule! Bea puţin vin pentru a-ţi face un 
pic de curaj... Așa! Sunt gata să-ţi înregistrez cuvintele. Acum... 
vom da la o parte acoperământul... deci, uită-te în ea, 
Wilberforce! Uită-te și spune-ne... 

O răceală groaznică, un țipăt plin de groază - și, odată cu el, 
un bâzâit ca de muște. 

— Nu! Nu pot! 

— Îți jur că o vei face! Țineţi-l! Prindeţi-i braţele! Uită-te, lua- 
te-ar naiba - uită-te! Și spune-ne! Spune-ne ce minuni vezi 
înăuntru! 

Dar singurul răspuns fu un urlet - tare, prelung, și mai tare, 
apoi întrerupt brusc... 

e 

Mâna mea căzu de pe perete. Stăteam încordată, cu ochii 
mari, şocată de ceea ce tocmai auzisem. In cameră era foarte 
liniște, de parcă întreaga clădire își ţinea respirația. Nu mă 
puteam mişca. Eram cuprinsă de ecourile fricii unui om care 


VP - 189 


murise demult. Teroarea se stinse. Clipind, gemând, mi-am 
amintit unde sunt. În mijlocul camerei, Lockwood stătea ghemuit 
lângă o scândură scoasă de la locul ei. Îmi zâmbea larg. În mână 
ținea câteva hârtii îngălbenite, mototolite. 

— Ce zici de asta? zâmbi el. Craniul a spus adevărul! 

— Nu!... 

M-am repezit spre el și l-am prins de braț. 

— Craniul nu ne-a spus adevărul cu totul. Ascultă-mă. Nu 
Bickerstaff a murit aici, ci Wilberforce. Bickerstaff l-a obligat să 
se uite în oglinda cu ramă din oase, chiar aici, în această 
cameră! lar oglinda l-a ucis, Lockwood - Wilberforce a fost cel 
care a murit în casa asta, și cred că spiritul lui a rămas aici. 
Trebuie să plecăm. Fără nicio vorbă, trebuie să plecăm chiar 
acum. 

Lockwood pălise. Se ridică și, în aceeași clipă, George apăru 
lângă noi. Ochii lui sticleau. 

— Le-aţi găsit? Aţi găsit hârtiile? Ce scrie acolo? 

— Mai târziu, spuse Lockwood. Am crezut că ţi-am spus să fii 
atent la scări. 

— Ah, va fi în regulă. E liniște acolo jos. Aah, sunt scrise de 
mână și au și desene. Cât de fascinant... 

— Să ieşim! am ţipat. 

Simţeam o presiune tot mai mare în urechi. Mi se părea că 
lumina lunii din ferestre era puţin mai densă ca de obicei. 

— Da, spuse Lockwood. Haideţi să mergem. 

Ne-am întors - și am descoperit silueta uriașă a lui Ned Shaw 
stând în ușă. Ne bloca ieșirea. Dacă i-ai fi pus o balama pe spate 
și încă una la cot, ar fi fost o ușă urâtă, dar eficientă. 

— George, am spus. De cât timp nu ai mai fost atent la scări? 

— Ei bine, se poate să mă fi strecurat până la voi acum o clipă 
sau două ca să văd ce faceţi. 

Ochii mici ai lui Shaw străluceau, plini de triumf și de 
suspiciune. 

— Ce-ai acolo, Lockwood? spuse el. Ce ţii în mână? 

— Nu știu încă, spuse Lockwood, apoi se aplecă și își puse 
hârtiile în rucsac. 

— Dă-mi-le, spuse Shaw. 

— Nu. Te rog să ne lași să trecem. 

Ned Shaw chicoti și se rezemă nonșalant de tocul ușii. 

— Mai întâi arată-mi ce ai acolo. 


VP - 190 


— Chiar nu e locul potrivit pentru o ceartă, am spus. 

Temperatura era în continuă scădere. Lumina lunii tremura și 
se învârtejea în cameră, de parcă s-ar fi trezit încet la viaţă. 

— Poate că nu știi, începu Lockwood, dar în această cameră... 

Shaw chicoti din nou. 

— Ah, dar văd totul. Strălucirea mortuară, miasma. Chiar și 
puţină ceaţă fantomatică... Da, nu e un loc în care să vrei să stai 
prea mult. 

Lockwood miji ochii. 

— In cazul ăsta, spuse el, trăgându-și spada din teacă, cred că 
suntem de acord cu toţii să plecăm chiar acum. 

Lockwood păși spre el. Shaw ezită, iar apoi - de parcă 
balamalele de care vorbeam ar fi existat într-adevăr - se trase 
înapoi și ne făcu loc să trecem. 

— Mersi, spuse Lockwood. 

Nu știu dacă era din cauza felului în care Lockwood o spusese 
- ușor, dar cu o urmă de dispreţ amuzat, sau expresia mea 
dezgustată, sau zâmbetul de pe chipul lui George, sau pur și 
simplu un impuls căruia nu-i putea rezista, dar Ned Shaw cedă 
brusc. Işi scoase spada de la centură și, din aceeași mișcare, 
împunse spre spatele lui Lockwood. Ştiam mișcarea: se numea 
„întorsătura Komiyama” și se folosea pe Spectre, Duhuri și 
Fetchi. Nu pe oameni. 

Geamătul meu când Shaw își scoase spada îl avertiză pe 
Lockwood, care se întoarse. Vârful spadei lui Shaw îi zgârie 
haina, se agăţă într-o cusătură și trecu prin ea. Il prinse chiar 
sub brațul stâng. Lockwood scoase un strigăt și sări înainte. 

Cu fața roșie, gâfâind, Shaw se repezi după el ca un taur 
înnebunit. Lockwood ajunse în centrul holului și se întoarse, apoi 
lovi spada inamicului, îndepărtând-o, și tăie două linii paralele în 
manșeta care acoperea braţul lui Shaw care ţinea spada. 
Mâneca lui Shaw atârna, despicată. Shaw scoase un mârâit 
furios. 

Pași pe scări. Kipps le urca, câte două odată. Kat Godwin și 
micuțul Bobby Vernon îl urmau îndeaproape. Cu toţii aveau 
spadele scoase. 

— Lockwood! strigă Kipps. Ce se petrece? 

— El a început! strigă Shaw, apărându-se frenetic de o serie 
de lovituri precise și fără milă, retrăgându-se de-a lungul holului. 
El m-a atacat! Ajutor! 


VP - 191 


— E o minciună! am strigat. 

Dar Kipps se aruncase deja în atac, avansând spre Lockwood 
dintr-o parte. Era o poziţie din care Lockwood nu putea să-l 
vadă: eficientă, dubioasă - tipică pentru cei de la Fittes. Apoi, 
propria mea furie, care începuse să se strângă de când Shaw îl 
atacase pe Lockwood, sau poate chiar din acea noapte 
petrecută pe islazul din Wimbledon, mă copleși și pe mine. Cu 
spada ridicată, m-am aruncat înainte. 

Până să ajung la Kipps, Kat Godwin mi se puse în faţă. 
Spadele noastre se întâlniră cu un zgomot metalic, ascuțit. 
Impactul primei ei lovituri aproape că îmi smulse spada din 
mână, dar mi-am rotit încheietura, am compensat impactul ei și 
am rămas pe poziţie. Eram atât de aproape, încât îi simţeam 
duhoarea parfumului ca de lămâie și îi vedeam cusăturile de pe 
jacheta gri. Ne-am despărţit, dându-ne târcoale una alteia. Pașii 
noștri stârneau nori de praf, care atârnau apoi în aerul argintiu. 
Era foarte rece. Urechile îmi ţiuiau. 

George alergase și el spre Lockwood pentru a-l apăra de 
Kipps și de Vernon, din partea cealaltă. Lockwood îi tăiase lui 
Shaw o bucată din cea de-a doua mânecă. Pe podeaua luminată 
de lună zăceau câteva petice de material. 

Godwin își dădu la o parte din ochi o șuviţă de păr. Expresia ei 
era dură și hotărâtă, de parcă ar fi fost sculptată în marmură. 
Poate că și eu arătam la fel. Pe de o parte, gândurile mele ţipau 
la mine, spunându-mi să încetez și să mă liniștesc, dar e greu să 
te stăpânești într-o casă bântuită. Sentimentele tind să-ţi scape 
de sub control. Da, eram furioasă; cu toții eram. M-am întrebat 
însă cât de mult ne influenţa atmosfera casei. George îl atacă pe 
Vernon, făcându-l să se retragă cu niște împunsături furioase, 
apoi se retrase când Kipps îi prinse șoldul cu o lovitură bine 
țintită. Lockwood, cu o precizie rece și sistematică, îi făcea fâșii 
jacheta lui Shaw. Godwin... 

Următorul atac al lui Godwin fu de două ori mai rapid decât 
cele dinainte. Imi atacă braţul în care aveam spada, cu fața albă 
și privirea fixă. Vârful spadei ei îmi atinse pielea expusă dintre 
oasele încheieturii, chiar sub garda sabiei, și o străpunse, 
făcându-mă să scot un țipăt. M-am prins cu mâna de 
încheietură. Sângele îmi curgea printre degete cu picături mari. 

Am privit-o șocată - apoi am văzut ce era în spatele ei. Am 
rămas cu gura căscată. M-am tras înapoi. 


VP - 192 


— Renunţi? spuse Godwin. 

Am clătinat din cap, arătând spre biroul gol. 

In centrul unei pete de lumină, sub fereastră, o formă 
întunecată se ridica din podea. 

Arătarea era înconjurată de un giulgiu de tăcere violentă. 
Razele lunii tremurau și deveneau tot mai dense. Lângă podea, 
fâșii de ceață fantomatică se zbăteau ca niște tentacule. Aerul 
înghețat ieșea din cameră în valuri, trecând printre noi, 
coborând pe scări. Miasma aceea groaznică, peste măsură de 
dulce, devenise înecăcioasă. 

Kat Godwin scoase un sunet incoerent. Se întorsese și ea, iar 
acum stătea lângă mine, cu gura căscată. Ceilalţi își coborâseră 
armele și deveniseră la fel de transfiguraţi. 

Forma se ridica tot mai mult. 

— Doamne, spuse cineva. Bickerstaff. 

Nu era Bickerstaff. Ştiam asta acum. Nu era Bickerstaff, ci 
Wilberforce - cel care privise în oglindă. Dar nici măcar acesta 
nu era adevărul întreg despre apariţia pe care o vedeam. 

Avea pe undeva o formă omenească, atâta lucru era sigur, 
dar era ceva greșit la ea. Din anumite unghiuri, pe măsură ce se 
răsucea și se contorsiona, arăta ca un gentleman înalt, îmbrăcat 
poate într-un soi de frac. Capul i se vedea clar, plecat de parcă l- 
ar fi apăsat cine știe ce greutate, însă restul nu se distingea mai 
deloc. Braţele erau umflate, iar pieptul și stomacul i se unduiau 
straniu. Forma era umbrită cu totul. Nu distingeam niciun 
detaliu. 

Silueta se ridica în lumină, clătinându-se și tremurând, de 
parcă ar fi răspuns unei muzici frenetice pe care nu o auzea 
decât ea. Mișcările ei erau îngrozitoare. Radia o teroare pură 
prin aerul îngheţat. Am înlemnit. Simțeam un bolovan în stomac. 
Spada îmi tremura în mână. 

Apariţia se înălța tot mai mult, conturată de lumina lunii, 
clătinându-se ca un om beat, cu fața lăsată într-o parte și trupul 
în continuă schimbare, cuprins de o graţie macabră. Pe 
ferestrele din spatele ei începuseră să se formeze degete de 
brumă. Capul ei era în continuare plecat. Trupul îi tremura slab, 
dar cumva frenetic, de parcă ar fi vrut să se rupă în bucăţi. 
Capul se ridică brusc. Se întoarse spre noi. Era ca un vid negru, 
care sugea toată lumina din jur. 

O voce disperată îmi răsună în minte: 


VP - 193 


— Bickerstaff! Nu! Nu-mi arăta oglinda! 

Cineva - Godwin, cred - începu să ţipe. 

Nu o învinuiam. Arătarea începuse să se facă bucățele. 

Se zbătea dintr-o parte în alta, ca un câine ud. Și, în timp ce 
făcea asta, bucăţi din ea începură să cadă, de parcă trupul s-ar 
fi rupt în globule de carne care se răspândeau pe podea. Pe 
măsură ce aterizau, bucăţile se desfăceau și se prelungeau, 
devenind forme negricioase care săreau și se rostogoleau pe 
podea înainte de a se prelinge spre ușă. 

— Șobolani! strigă Lockwood. Înapoi la scări! leșiţi! 

Vocea lui ne trezi din Înlemnire. Unul după altul, ne-am 
reamintit cum fuseserăm antrenați. Era și timpul: primele forme 
negre ajunseseră deja la noi. Trei, negre ca tăciunele și lucioase, 
cu ochii galbeni și înnebuniţi, săreau spre ușă. Unul se aruncă 
direct pe George, care își flutură sălbatic spada. Șobolanul 
explodă și un duș de ectoplasmă albastră îi pătă haina lui 
Vernon, făcându-l să ţipe. Lockwood aruncă o bombă cu sare 
spre al doilea șobolan și îl nimeri în plin. Șobolanul arse cu 
flăcări palide. Cel de-al treilea se îndepărtă, urcându-se pe 
perete. 

Arătarea demonică de lângă fereastră dansa și se răsucea de 
parcă s-ar fi bucurat, înconjurată de flăcări reci, albăstrui. | se 
vedeau acum coastele, și oasele brațelor. Carnea lui se 
dezintegra cu fiecare mișcare. Șobolanii fantomatici se căţărau 
pe pereţi, mișunau pe tavan. Tot mai mulţi ieșeau pe ușă. 

— Înapoi! strigă din nou Lockwood, care se îndepărta încet, 
metodic, tăind în două formele cu gheare pe măsură ce se 
apropiau de noi. 

Eu și George făceam același lucru. Dintre agenţii de la Fittes, 
Shaw și Godwin se retrăgeau cel mai ordonat. Shaw răspândea 
pilitură de fier într-un arc larg, făcând șobolanii care se apropiau 
să scapere, să sară și să se învârtă. Godwin arunca bombe cu 
sare în stânga și în dreapta. 

Kipps? Deja fugise. l-am auzit cizmele dansând un fandango 
mișelesc pe scări. Dar Bobby Vernon părea însă cuprins de 
panică. Nici nu ataca, nici nu se retrăgea. Spada lui atârna, iar 
ochii lui erau pironiţi asupra arătării care dansa. 

Fantoma îi simţea slăbiciunea. Așa fac mereu Vizitatorii. 

Șobolanii porniră spre el, pe podea și pe tavan. Unul se 
aruncă spre capul lui. Lockwood sări lângă el, cu haina sa lungă 


VP - 194 


fluturând. Își mânui spada și tăie șobolanul în două încă din aer. 
Ectoplasma căzu în jurul lui ca o ploaie topită. 

Vernon scoase un geamăt. Lockwood îl prinse de guler și îl 
târî spre scări. Şobolanii veneau în fugă din toate părţile. Am 
aruncat o bombă cu sare, făcându-i să se îndepărteze ţipând. 
Podeaua de pe hol era plină de sare și de pilitură de fier. 
Șobolanii în flăcări se retrăgeau în toate direcțiile. 

Am ajuns la scări. Lockwood îl aruncă pe Vernon înaintea lui, 
sări peste un șobolan care se lovi de balustradă și cobori grăbit. 
Eu eram ultima. Am aruncat o ultimă privire spre camera goală. 
Din arătarea de lângă fereastră nu mai rămăseseră decât 
oasele. Am văzut-o prăbușindu-se și dezintegrându-se într-o 
grămadă de forme grăbite care se roteau în cercuri, iar și iar și 
iar. 

— Te implor, am auzit vocea aceea disperată, de parcă ar fi 
strigat de undeva de foarte departe. Nu-mi arăta oglinda! 

Am coborât în fugă scările, apoi am traversat holul și m-am 
năpustit spre ușa deschisă. 

— Nu oglinda... 

M-am aruncat afară, am traversat veranda în fugă și m-am 
rostogolit pe iarba udă și luminată de lună. Noaptea de vară se 
deschise în jurul meu. Pentru prima oară, mi-am dat seama cât 
de frig era înăuntru. Shaw și Godwin se prăbușiseră deja pe 
pământ. Vernon se sprijinea de una dintre coloanele verandei. 
George și Kipps își lăsaseră spadele din mână și se ghemuiseră, 
gâfâind, cu mâinile pe genunchi. 

Lockwood nu părea deloc obosit. M-am uitat la fereastra de la 
etaj, unde arătarea slabă ca un băț și șobolanii încă se mai 
vedeau, luminaţi de strălucirea fantomatică dinăuntru. Șobolanii 
săreau și alergau pe pereţi și pe tavan. Se îmbinau cu silueta, 
făcând-o să semene cu un gentleman din epoca victoriană, 
îmbrăcat într-un frac, apoi trupul lui se despărţea iarăși în zeci 
de forme negricioase, lăsând în urmă doar oase. 

Lumina se stinse. Casa rămase întunecată sub razele lunii. 

M-am întors cu spatele. In aceeași clipă am auzit un chicotit 
scurt, malefic. O strălucire verzuie izbucni pentru o clipă din 
rucsacul lui George, apoi se stinse. 

Din toată povestea nu mai rămăseseră decât șapte agenţi 
epuizați, gâfâind pe dealul liniștit. 


VP - 195 


V * O noapte importantă 


20. 


— Distrugeţi-l! am strigat. Asta e singura noastră variantă. Să- 
| ducem la furnale și să-l ardem chiar acum! 

— Da, murmură Lockwood, dar chiar e în interesul nostru să 
facem asta? 

— Bineînţeles că nu, spuse George. Pur și simplu nu putem 
face asta. Craniul e prea important pentru noi - și pentru 
științele parapsihologice, în general. Și, Luce, dacă arunci cu 
marmeladă în mine, nu e un argument valabil. Trebuie să te 
liniștești. 

— Mă voi linişti, am mârâit, după ce voi ști că am scăpat de 
craniul ăsta blestemat. 

Am aruncat lingura cu marmeladă în borcan. Lingura lovi 
marginea borcanului, ricoșă cu zgomot și ateriză peste unt. 

— Vai de mine..., am auzit o șoaptă batjocoritoare. Calmă, 
calmă... chiar te dai în spectacol. 

— lar tu să taci din gură! am spus. Nu e nevoie să te amesteci 
și tu! 

Venise dimineaţa, și odată cu ea cerul se limpezise. larăși 
luam târziu micul dejun și, în cazul meu cel puţin, furia mea 
răbufnise, și era multă furie. Mă stăpânisem pe drumul lung 
până aici, apoi mersesem la culcare fără să crâcnesc. Nu 
făcusem urât nici măcar atunci când coborâsem în bucătărie și 
văzusem borcanul pentru fantome pe bufet. Când am auzit însă 
chicotitul răgușit al fantomei în mintea mea în timp ce discutam 
evenimentele nopţii trecute, îmi pierdusem în sfârșit stăpânirea 
de sine. Sărisem la borcan și Lockwood abia mă oprise să nu-l 
strivesc atunci, pe loc. 

— V-am spus doar, craniul e cel care ne-a momit spre casa 
bântuită! am zis. Știa ce groază ne așteaptă în acea cameră! 
Știa că fantoma lui Wilberforce ne așteaptă acolo! De-asta ne-a 
spus despre hârtii. De-asta ne-a chemat sus. E o fantomă rea și 


VP - 196 


razbunătoare, iar noi ne-am lăsat duși de nas. Ar fi trebuit să 
auziți cum râdea azi-noapte, iar acum râde iarăși! 

— Și totuși, spuse calm Lockwood, avem hârtiile. N-a minţit 
despre asta. 

— Asta a fost doar momeala, nu vezi? Se folosește de 
slăbiciunile noastre. Și face asta folosindu-se de mine! Voi 
sunteti liniștiți - nu-i auziţi șoaptele oribile. 

— Vai, cât de rea ești, spuse vocea craniului. Oricum, fii 
constantă măcar. leri-noapte mă implorai să vorbesc. Și nu știu 
de ce ești așa de nerecunoscătoare. Aveţi hârtiile - plus că aţi și 
alergat puţin. Un spirit atât de neînsemnat ca Wilberforce nu v- 
ar fi pus oricum probleme. 

Fantoma chicoti vesel. 

— Ei bine? Unde-mi sunt mulţumirile? Aştept. 

M-am încruntat spre borcanul pentru fantome. Lumina 
soarelui dansa pe pereţii lui din sticlă, iar chipul spectral 
dinăuntru nu se vedea nicăieri. În mintea mea se deschisese 
însă brusc o ușă, iar imaginea care se formă era foarte clară. 
Era de noaptea trecută, din casă - una dintre vocile pe care le 
auzisem din trecut. 

— Încearcă-l pe Wilberforce, spusese vocea. El o va face... 

Tonurile ei îmi erau cunoscute. Le cunoșteam prea bine. 

— El a fost! am spus, arătând spre craniu. El vorbea cu 
Bickerstaff în atelier! Cum să nu știe de oglindă? A fost acolo 
când a fost făcută! Și nu doar atât, ci el a fost cel care a sugerat 
ca Wilberforce să o privească! 

Craniul rânji la mine din mijlocul ectoplasmei. 

— Impresionant, șopti el. Eşti Talentată. Da, și e un mare 
păcat că bietul Wilberforce nu a fost în stare să suporte ce a 
văzut. Dar acum, oglinda stăpânului meu a reapărut. Poate că 
altcineva o va folosi și va fi iluminat. 

Le-am transmis cuvintele celorlalți. Lockwood se aplecă în 
față. _ 

— Grozav - acum are chef de vorbă. Intreabă-l ce face 
oglinda, Luce. A 

— Nu vreau s-o întreb nimic, e o creatură dezgustătoare. In 
plus, oricum nu ne-ar spune. A 

— Stai puţin, spuse fantoma. Incearcă să mă rogi frumos. 
Puţină politeţe ar putea să te ajute. 

M-am uitat spre ea. 


VP - 197 


— Te rog spune-ne ce face oglinda. 

— Dispari! Azi n-ai fost prea politicoasă, așa că n-ai decât să-ți 
vâri capul într-o oală fierbinte. 

l-am simţit prezenţa dispărând. Ectoplasma se strânse, 
ascunzând craniul. 

Am repetat totul printre dinţi. Lockwood râse: 

— Ei bine, cel puţin a învăţat câteva fraze noi ascultându-ne. 

— Mai sunt câteva pe care aș vrea să le aud, am mârăit. 

— Haide, haide. Trebuie să ne detașăm, spuse Lockwood. Mai 
ales tu, Lucy. Nu trebuie să-l lăsăm să ne înfurie. 

Apoi merse la borcan și închise robinetul din capacul de 
plastic, oprind orice legătură cu fantoma. În sfârșit, acoperi 
borcanul cu o bucată de cârpă. 

— Încet, încet, ne va spune ce vrem să știm, spuse el, dar 
cred că ne-ar prinde bine puţină intimitate acum. Hai să nu mai 
vorbim deocamdată. 

Telefonul sună, iar Lockwood merse să răspundă. Și eu am 
părăsit bucătăria. Mintea mea era amorțită și încă mai auzeam 
ecourile șoaptelor fantomei de mai înainte. Eram mulțumită că 
nu mai trebuia să o suport o vreme, dar asta nu mă făcea să mă 
simt mai bine. Era doar un răgaz temporar. În curând, băieţii 
voiau să stau din nou de vorbă cu ea. 

M-am oprit în sufragerie. Am mers la fereastră și m-am uitat 
afară, în stradă. 

Un spion stătea acolo. 

Era vechiul nostru prieten, Ned Shaw. Cenușiu la față, cu 
hainele în dezordine și epuizat, stătea ca o cutie poștală 
urâcioasă de cealaltă parte a străzii, urmărindu-ne atent ușa de 
la intrare. Nu fusese acasă, se vedea limpede. Purta aceeași 
haină ca în seara trecută, pe jumătate ciopărţită de spada lui 
Lockwood. Într-o mână ţinea o cafea într-un pahar din plastic. 
Arăta cu totul mizerabil. 

M-am întors în bucătărie, unde Lockwood tocmai revenise. 
George era ocupat cu vasele. 

— Încă ne mai supraveghează casa, am spus. 

— Bine, încuviinţă Lockwood. Asta arată cât de disperaţi sunt. 
Asta e reacția lui Kipps la faptul că noi am găsit hârtiile. Ştie că 
avem ceva important și e îngrozit că nu va afla la timp 
următorul nostru pas. 


VP - 198 


— Ned Shaw a stat acolo toată dimineaţa. Mai că-mi pare rău 
pentru el. 

— Mie nu. Încă mai simt locul unde m-a împuns. Ce-ţi mai 
face mâna, Lucy? 

Aveam un mic bandaj peste locul în care mă atinsese Kat 
Godwin. 

— E bine. 

— Dacă tot e vorba de obiecte ascuţite, spuse Lockwood, am 
vorbit cu Barnes la telefon. DCCAP a făcut câteva cercetări 
despre cuțitul care l-a ucis pe Jack Carver. Mai ţineţi minte că 
am spus că e un pumnal mogul din India? Am avut dreptate, 
deși am greșit secolul. Se pare că era de la începutul anilor 
1700. M-a surprins asta. 

— De unde a fost furat? spuse George. Din care muzeu? 

— E ciudat, dar niciun muzeu nu l-a raportat ca fiind dispărut. 
Nu știm de unde este. În Muzeul Londrei e unul aproape identic. 
A fost găsit în mormântul unui soldat britanic, în cimitirul Maida 
Vale, acum doi ani. Flăcăul fusese staționat în India și avea tot 
felul de curiozităţi îngropate cu el. Au fost deshumate, verificate 
de DCCAP și expuse. Dar pumnalul e încă în vitrina lui, așa că nu 
se știe de unde vine ăsta. 

— Eu tot mai cred că vine de la Anticariatul Bloomsbury, am 
spus, de la amicul nostru Winkman. 

— El e cel mai evident suspect, fu de acord Lockwood. Dar de 
ce nu și-a luat banii înapoi? Grăbește-te cu vasele, George. 
Vreau să ne uităm la hârtiile pe care le-am găsit. 

— Ai putea să mă ajuţi, sugeră George. Așa, lucrurile ar 
merge mai repede. 

— Ei bine, aproape că ai terminat, spuse Lockwood, 
sprijinindu-se nonșalant de bufet și privind afară înspre mărul 
din grădină. Ce știm? spuse el. Ce știm după noaptea trecută? 
Am făcut vreun progres în cazul nostru sau nu? 

— Nu avem nimic pentru care Barnes să vrea să ne plătească, 
am spus. Winkman are oglinda cu ramă din oase, iar noi încă nu 
știm ce face. 

— Știm mai multe decât crezi, spuse Lockwood. Uite cum văd 
eu lucrurile. Edmund Bickerstaff - și, se pare, flacăul din 
borcanul nostru - au făcut o oglindă care are un efect malefic 
asupra oricui se uită în ea. Ar fi trebuit să facă altceva - craniul 
zicea că îţi oferă cunoștințe vaste -, dar amândoi au fost 


VP - 199 


bucuroși să lase pe altcineva să-și asume riscul în legătură cu 
ea. Wilberforce s-a uitat în oglindă și a plătit un preţ pentru 
asta. Din motive necunoscute - poate pentru că Bickerstaff a 
intrat în panică și a fugit - trupul lui Wilberforce a fost lăsat în 
casă. Până să fie descoperit, șobolanii își făcuseră deja treaba. 
Dar ce s-a întâmplat cu Bickerstaff? N-a mai fost văzut 
niciodată, dar cineva l-a îngropat și pe el, și oglinda, în cimitirul 
Kensal Green, dând ordin să fie lăsaţi în pace. 

— Cred că acea cineva a fost Mary Dulac, spuse George. De- 
asta vreau să-i găsesc „Confesiunile” atât de mult. 

Lockwood încuviinţă. 

— Oricine ar fi fost, Bickerstaff a fost îngropat. Noi l-am 
dezgropat. l-am eliberat fantoma, care aproape că i-a venit de 
hac lui George. 

— Și oglinda aproape că i-a venit de hac lui George, am spus. 
Ar fi făcut-o, dacă n-am fi blocat-o atât de repede. 

— Tu spui asta, spuse George, privind afară. Dar cine știe? 
Poate aș fi fost OK. Poate aș fi fost suficient de puternic încât să 
suport pericolul și să văd ce se ascunde înăuntrul oglinzii... 

George oftă. 

— Oricum, am terminat. Daţi-mi ștergarul. 

Lockwood îi aruncă un ștergar. 

— Misterul modern, spuse el, stă cam așa: cineva le-a spus lui 
Carver și Neddles despre oglindă. Carver a furat-o, deși Neddles 
murise. Carver i-a vândut oglinda cuiva - Julius Winkman, 
presupunem - pentru o sumă mare de bani, dar apoi a fost ucis. 
Nu știm de către cine. Ceea ce credem că știm e că Winkman 
are oglinda cu ramă din oase, și acest fapt e esenţial și ne va 
ajuta să câștigăm în faţa lui Kipps și a găștii lui de idioţi. 

Lockwood bătu din palme. 

— Poftim. Am dreptate? Ce ziceţi de rezumatul meu? 

— Foarte bine. 

Eu și George ne așezaserăm la masă și îl priveam nerăbdător. 

— Cred că ar trebui să ne uităm acum la hârtiile lui 
Bickerstaff. 

— Corect. 

Lockwood se așeză lângă noi și scoase din buzunarul de la 
haină documentele mototolite, pe care le furaserăm noaptea 
trecută din camera bântuită. Erau trei pagini, trei foi uriașe de 
pergament care fuseseră marcate de zecile de ani în care 


VP - 200 


stătuseră ascunse: umede, murdare și roase de viermi. Fiecare 
foaie era acoperită pe ambele părţi de rânduri scrise de mână, 
subțiri și pătate - între multe dintre ele abia dacă era spaţiu, dar 
ici și colo erau despărțite de mici desene. 

Lockwood înclină foile spre fereastră, încruntându-se. 

— La naiba, spuse el. Scrie în latină. Sau greaca veche, 
poate? 

George miji ochii pe deasupra ochelarilor. 

— Evident că nu e greacă, spuse el. Poate fi o formă 
medievală de latină, deși pare un pic ciudată. 

— De ce documentele misterioase trebuie să fie mereu în cine 
știe ce limbă veche și moartă? am mâărâit. Am avut aceeași 
problemă și cu medalionul lui Fairfax, mai ţineţi minte? Și piatra 
de mormânt de la St. Pancras. 

— Presupun că nu poți citi ce scrie acolo, nu, George? întrebă 
Lockwood. 

George clătină din cap. 

— Nu, dar știu pe cineva care poate. Albert Joplin se pricepe la 
toate chestiile astea istorice. Îmi povestea despre o Biblie din 
secolul XVI pe care au găsit-o într-una dintre excavaţiile lor, într- 
un cimitir. Și Biblia lui era în latină, cred. Aș putea să-i arăt 
hârtiile și să-l rog să le traducă, după ce îl pun să jure că va 
păstra secretul, desigur. 

Lockwood își strânse buzele, bătând cu degetele în tăblia 
mesei. 

— DCCAP are experţi lingviști, dar ei i-ar raporta totul lui 
Barnes și, prin el, veștile ar ajunge la Kipps. OK, nu-mi place 
neapărat ideea, dar nu prea avem de ales. Poţi vorbi cu Joplin. 
Nu - și mai bine, invită-l aici. Nu vreau ca în clipa în care pui 
piciorul afară să te trezești că ţi le fură Ned Shaw. 

— Dar desenele? am întrebat. Nu avem nevoie de un expert 
pentru a le descifra, nu-i așa? 

Am așezat pergamentele pe masă și ne-am apropiat pentru a 
cerceta mai bine imaginile. Erau câteva, toate făcute cu peniţa 
și fiecare înfățișând o etapă diferită a poveștii. Stilul era destul 
de nerafinat, dar foarte detaliat. Era de la început evident, după 
stilul figurilor, după hainele pe care le purtau și după scenele 
înfățișate în general, că erau foarte vechi. 

— Nu sunt din epoca victoriană, spuse George. Pun pariu că 
au fost copiate dintr-un manuscris medieval. Poate și textul a 


VP - 201 


fost copiat tot de acolo. Bickerstaff a gasit informațiile undeva și 
le-a copiat pe toate. Presupun că de aici i-au venit ideile. 

In prima ilustrație, un bărbat într-o robă lungă stătea lângă o 
groapă. Era întuneric. Pe cer era o lună, iar pe fundal se vedeau 
câţiva copaci. lnăuntrul gropii era un schelet. Bărbatul părea să 
se întindă înspre groapă, de unde scosese un os mare, albicios. 
Cu mâna cealaltă ţinea un crucifix subţire, apărându-se de o 
siluetă palidă care se ridica lângă el, jumătate în pământ, 
jumătate afară. 

— Un hoţ de morminte, spuse Lockwood. Folosindu-se de fier 
sau de argint pentru a se păzi de fantomă. 

— E la fel de prost ca noi, am spus. Ar fi foarte simplu să facă 
asta în lumina zilei. 

— Poate trebuie să o facă noaptea, spuse încet George. Da... 
poate trebuie. Ce e în următoarea imagine? 

In a doua ilustrație era tot un bărbat în robe lungi, probabil 
aceeași persoană, stând lângă o spânzurătoare, pe un deal. 
Luna răsărise din nou, iar cerul era acoperit de nori în alt fel. Un 
cadavru descompus atârna în ștreang, numai oase și zdrențe. 
Bărbatul părea să taie unul dintre braţele cadavrului folosindu- 
se de un cuţit lung și curbat. larăși ținea crucifixul, de data asta 
pentru a se feri de două spirite: unul care atârna vaporos în 
spatele cadavrului din ștreang, celălalt care pândea din spatele 
spânzurătorii. Bărbatul avea un sac deschis lângă el, în care se 
vedea osul din prima imagine. 

— Nu prea își face prieteni, tipul ăsta, spuse Lockwood. Deja a 
înfuriat două fantome. 

— Asta e ideea, spuse George. Caută intenţionat oasele 
cărora le e atașat un Vizitator - caută Surse. Ce face după 
aceea? 

Următoarea ilustrație arăta același proces, de data asta într-o 
cameră cu pereţi din cărămidă. Pe perete erau rafturi sau 
alcovuri pline cu mormane de oase și de cranii. Cu sacul deschis 
la picioare, bărbatul alegea un craniu din cel mai apropiat raft, 
în timp ce flutura oarecum nonșalant crucifixul în spatele lui 
către trei siluete palide - primele două fantome furioase, și încă 
una nouă. 

— E o catacombă sau un osuar, spuse Lockwood, unde 
păstrau oasele când cimitirele se umpleau. Primele trei imagini 


VP - 202 


arată cele mai bune locuri în care poţi găsi o Sursă, iar cea de-a 
patra... 

Lockwood întoarse pergamentul pe partea cealaltă și se opri. 

— Ah, am spus. _ 

Cea de-a patra imagine era diferită față de celelalte. Infăţișa 
un bărbat singur într-o cameră. Afară, soarele lumina câmpiile 
care se vedeau printr-o ușă deschisă. Bărbatul stătea la o masă 
din lemn, unde încerca să construiască ceva din câteva bucăţi 
de oase. Părea că vrea să coasă oasele împreună și să le 
atașeze de un obiect micuţ și rotund. 

O bucată de sticlă. 

— Este un ghid, am spus. Îți spune cum să construieşti 
oglinda cu ramă din oase, iar idiotul de Bickerstaff a urmat 
instrucţiunile. Mai e vreo imagine? 

Lockwood luă ultima bucată de pergament și o întoarse. 

Mai era una. 

În centrul imaginii era oglinda cu ramă din oase, proptită pe 
vârful unei coloane joase, ca un piedestal. În jurul piedestalului 
creștea iederă, care era de asemenea decorată cu flori mari și 
palide. La stânga stătea bărbatul, puţin cocoșat, cu faţa spre 
piedestal. Una dintre mâinile lui era făcută căuș în jurul ochilor, 
care priveau spre oglindă cu o expresie obsedată, intensă. De 
cealaltă parte a piedestalului era o mulţime întreagă de 
personaje în robe și veșminte zdrenţuite, toate slabe, ca niște 
cadavre. Unele încă mai aveau feţe, cu șuvițe de păr ieșindu-le 
din cranii. Altele erau scheletice. Sub robele lor se vedeau 
contururile unor oase, iar de dedesubt le ieșeau picioarele 
osoase. Pe scurt, niciunul dintre ei nu părea prea sănătos. 
Siluetele erau întoarse spre oglinda cu ramă din oase, de parcă 
l-ar fi cercetat pe bărbat cu același interes afișat de el atunci 
când se uita spre oglindă. 

Am examinat cu toţii pergamentul și mulțimea de mici 
personaje. În camera însorită se lăsase o tăcere grea. 

— Eu tot nu înţeleg, am spus în cele din urmă. Ce face 
oglinda? 

George își drese glasul. Sunetul se auzi puțin prea tare. 

— E ca să te uiţi prin ea. 

— Nu e o oglindă, încuviinţă Lockwood. E o fereastră. O 
fereastră către Viaţa de Apoi. 

Cioc, cioc. 


VP - 203 


Rareori se întâmplă ca toți trei să tresărim în același timp. 
Bine, când am deschis mormântul domnișoarei Barrett, am sărit 
cu toţii în același timp, dar asta se întâmplase noaptea. În 
timpul zilei? Nu, nu se întâmplă niciodată. Insă de data asta n-a 
fost nevoie decât de zgomotul unei unghii lovind sticla ferestrei 
de la bucătărie și de umbra care se vedea acolo. Ne-am întors. 
O mână osoasă încerca să deschidă panoul din sticlă. Am văzut 
un gât slab, umeri osoși, șuviţe palide încadrând un cap 
deformat. Am sărit de pe scaun. Scaunul lui Lockwood se lovi de 
frigider, trosnind. George sări înapoi atât de repede, încât se 
încurcă printre măturile din spatele ușii, pe care începu să le 
lovească îngrozit. 

O clipă, niciunul dintre noi nu fu în stare să vorbească. Apoi 
interveni bunul-simţ. 

Nu putea fi ceva mort. Era în toiul dimineţii. Am privit încă o 
dată spre fereastră. 

Soarele din spatele siluetei o făcea să pară aproape neagră. 
Apoi am descoperit conturul atroce al unei pălării din paie 
deformate și o faţă care rânjea. 

— Ah, spuse Lockwood. E Flo. 

George clipi. 

— Flo Oase? Chestia aia e o fată? 

— Așa bănuim. Niciodată nu s-a dovedit cu certitudine. 

Fața de la fereastră se mișca dintr-o parte în alta. Părea să 
vorbească; cel puţin, gura făcea o serie de mișcări alarmante. 
Mâna se mișca violent, zgâriind sticla. 

George se holba la ea. 

— Aţi spus că e liniștită, rafinată, spuse el. 

— Chiar așa? Nu mai ţin minte. 

Lockwood se îndreptă spre ușa din spate. Chipul lui Flo 
dispăru de la fereastră, iar Lockwood merse să deschidă ușa 
bucătăriei. 

— Ne-a adus vești despre Winkman! Perfect! Exact de ce 
aveam nevoie. O chem înăuntru. Luce - ascunde hârtiile. George 
- pune apă la fiert și caută zahărul. 

George examina urmele soioase de pe sticla ferestrei. 

— Eşti sigur că vrea ceai? Imi pare genul de fată care ar bea 
mai degrabă tărie. 

— Vrea cafea, am spus. Și îţi dau un sfat: nu îţi bate joc de ea. 
Se înfurie repede și probabil că o să-ţi ia gâtul. 


VP - 204 


— Nimic nou, deci, spuse George. 

Păsările de afară nu mai cântau, uimite probabil de silueta 
care urca treptele grădinii. Lockwood se trase într-o parte. O 
clipă mai târziu, Flo Oase dădu buzna în bucătărie cu cizmele ei 
imense, trăgând după ea sacul din in, cu fața încruntată și 
mirosind a noroi. Rămase în ușă și ne privi în tăcere. 

În lumina zilei, haina ei albastră părea albicioasă, aproape 
fără nicio culoare. Era greu de spus unde se termina părul ei și 
de unde începea pălăria din paie. Pantalonii erau pătaţi cu noroi 
gri în faţă, iar chipul ei rotund era mânjit de mizerie în câteva 
nuanțe diferite. Cu alte cuvinte, arăta exact așa cum mă 
așteptasem după noaptea trecută: oribil. Se purta cu mai puţin 
aplomb ca înainte, de parcă lumina zilei - sau poate locul în care 
se afla - o intimidau puțin. 

— Fii bine-venită, spuse Lockwood, închizând ușa. Mă bucur 
mult că ești aici. 

Hoaţa de relicve nu răspunse. Se holba mută în jurul ei, 
studiind bufeturile, teancurile de mâncare, proviziile noastre. 
Brusc, m-am întrebat unde mânca ea, unde dormea, unde era 
când nu lucra pe malul râului... Mi-am dres glasul. 

— Hei, Flo, am spus. Imediat punem și de cafea. 

— Da, mi-ar prinde bine niște cafea... Nu sunt obișnuită să fiu 
trează la ora asta. 

Vocea ei era mai liniștită decât mi-o aminteam. 

— Fain loc ai aici, Locky. Mișto de tot. Văd că ai și un 
bodyguard afară. 

— Ah, Ned Shaw? spuse Lockwood. Ai făcut cunoștință cu el, 
nu-i așa? 

— L-am văzut, dar el nu m-a văzut pe mine. Dormea în 
spatele unui ziar. Totuși, am zis să intru prin spate, așa că am 
sărit zidul grădinii ca să nu mă vadă nimeni. Nu vreau să se afle 
că umblu cu oameni ca voi. 

Flo rânji. Dinţii ei erau remarcabil de albi. 

— Așa e, spuse Lockwood. Bravo. 

George făcea cafea. Işi drese glasul cu subînțeles. 

— Ah, pardon, spuse Lockwood, încruntându-se. Trebuie să te 
prezint. Flo, George. George, Flo. Acum, Flo - ce ne-ai adus? Ai 
auzit ceva despre Julius Winkman? 

— Am auzit, spuse Flo, și umblă vestea că ţine o licitaţie 
mâine-seară. 


VP - 205 


Flo făcu o pauză pentru a ne da timp să procesăm informaţia. 

— Pentru Winkman, e repede. Nu are chestia aia decât de 
două zile, dar deja a pregătit ceva. Poate fi pentru că pur și 
simplu e valoroasă, dar poate fi și pentru că vrea să scape de ea 
cât mai repede. De ce? Pentru că e malefică. Ah, umblă multe 
zvonuri despre ea. 

— Umblă vreun zvon cum că Winkman l-ar fi omorât pe Jack 
Carver? am întrebat. 

— Am auzit de incidentul ăla, spuse Flo. A murit chiar aici, în 
casa voastră, nu? Ce-i cu tine, Locky? Vei avea o reputaţie 
nasoală. Nu, nu se zice că Winkman a fost, deși se poate, dar se 
zice că toată lumea care atinge oglinda va avea ghinion. Unul 
dintre oamenii lui Winkman s-a uitat în ea. Nu a fost nimeni care 
să-l oprească. Și a murit. Da, vreau puţin zahăr, mulțumesc. 

George îi întinsese o cafea și o farfurioară pe o tavă micuță. 

— Dă-i și o linguriţă, am spus. Așa e mai eficient. 

Ochii albaștri ai lui Flo se întoarseră spre mine o clipă, dar nu 
îmi spuse nimic. 

— Deci, licitaţia, continuă ea. E un loc lângă Blackfriars, la 
nord de Tamisa, unde sunt niște depozite vechi, de pe vremea 
când încă mai erau companii de transport. Multe sunt goale 
acum, și nimeni nu merge acolo noaptea, în afara celor ca mine. 
Ei bine, Winkman folosește unul dintre depozite mâine - cel care 
ținea de Rostick Fisheries, chiar pe malul apei. Intră, își 
aranjează oamenii, face vânzarea și dispare. Totul se termină 
într-o oră, două, foarte repede. 

Lockwood o privea fix. 

— La ce oră e licitaţia? 

— La miezul nopţii. E doar pentru clienţii pe care și i-a ales. 

— Va avea bodyguarzi? 

— Ah, da. Solizi, chiar. 

— Tu cunoști locul ăsta, Flo? 

— Da, îl știu. Uneori caut pe-acolo. 

— La ce nivel va fi fluviul mâine-seară la miezul nopţii? 

— Adânc. E momentul în care fluxul e cel mai înalt. 

Flo se holbă la mine. Tocmai scosesem un suspin. 

— Ei bine, ce mai ai și tu? 

— Tocmai mi-am adus aminte, am spus. Mâine-seară! E data 
de nouăsprezece. Sâmbătă, nouăsprezece iunie! E petrecerea 
de la Fittes! Am uitat de ea. 


VP - 206 


— Și eu, spuse Lockwood. Ei bine, nu văd de ce n-am merge 
în amândouă locurile. Da... de ce nu? Va fi o noapte strașnică. 

Lockwood merse la masă, întoarse un scaun. 

— George: ceainicul, Lucy: biscuiţi. Flo, vrei să stai jos? 

Nimeni nu se mișcă. Ne holbam cu toții la el. 

— În amândouă locurile? întrebă George. 

— E foarte simplu, spuse Lockwood, zâmbind radios, luminând 
toată camera cu buna lui dispoziţie. Mâine-noapte ne distrăm la 
petrecere, apoi mergem să furăm oglinda. 


21. 


Un lucru și mai stresant decât invazia unor șobolani 
fantomatici, gata-gata să te mănânce, e atunci când îţi dai 
seama că ai fost invitată la o petrecere rafinată și n-ai cu ce să 
te îmbraci. Potrivit lui Lockwood, care era abonat la o revistă 
numită Societatea Londoneză, în astfel de ocazii bărbaţii se 
îmbrăcau la costum, iar femeile în rochii de seară. Agenţii aveau 
de asemenea voie să vină în uniformă, cu tot cu spade, dar din 
moment ce agenţia Lockwood și Asociaţii nu avea o uniformă, 
asta nu mă ajuta prea mult. E adevărat că aveam anumite 
obiecte în dulap care, în caz de forță majoră, puteau fi numite 
„rochii”, dar cu siguranţă că nu erau rochii „de seară”. Așa că, în 
dimineața minunatei petreceri de la Fittes, m-am simţit brusc 
cuprinsă de panică. Am plecat grăbită la cumpărături pe Regent 
Street. Spre jumătatea dimineţii, mă întorsesem acasă și abia 
dacă mai puteam răsufla. Aveam braţele încărcate de plase și 
cutii de pantofi. M-am întâlnit cu Lockwood în hol. 

— Nu știu dacă vreuna dintre ţinutele astea e acceptabilă, am 
spus, dar va trebui să mă descurc cumva. Ce purtați tu și 
George? 

— Eu am ceva pe undeva. George n-ar recunoaște un costum 
nici dacă ar intra în cameră și l-ar pocni peste cap. Nu a pregătit 
încă nimic, fiindcă amicul lui Joplin e la noi de vreo două ore. 
Studiază manuscrisul. 

Acum că Lockwood adusese vorba de asta, auzeam murmur 
de voci din sufragerie, vorbind grăbite laolaltă. 

— El poate traduce manuscrisul? 


VP - 207 


— Nu știu. Spune că e foarte obscur, dar e mai mult decât 
nerăbdător să înceapă. El și George îi dau târcoale ca două 
bufniţe. Vino să vezi. Vreau să îl văd plecat, oricum. Trebuie să 
ne pregătim pentru diseară, iar eu trebuie să stau de vorbă cu 
Flo. 

Trecuseră trei zile de când îl văzusem ultima oară pe Albert 
Joplin și, ca să fiu sinceră, aproape că uitasem că mai există. 
Micuţul arhivist al cimitirelor era un astfel de om. Ultima oară 
când îl văzusem, la puţin timp după furtul de la Kensal Green, 
fusese supărat, posomorât, criticând vehement paza slabă din 
cimitir. Era limpede că dispoziţia lui se îmbunătăţise. Când am 
intrat, el și George stăteau de o parte și de alta a măsuței de 
cafea, vorbind cu glas tare și chicotind în timp ce studiau hârtiile 
lui Bickerstaff. Joplin era la fel de cocoșat și cenușiu ca 
întotdeauna. Umerii lui erau încă acoperiţi de un strat fin de 
mătreață, dar chipul lui scânteia și ochii îi sclipeau. Dacă ar fi 
avut și o bărbie, fără îndoială că ar fi scos-o în afară de bucurie. 
Când am intrat, scria rapid ceva într-un carnețel. 

— Ah, bună ziua, domnule Lockwood! strigă el. Tocmai am 
terminat de transcris textul. Mulţumesc foarte mult că mi l-ai 
arătat. Este absolut remarcabil. 

— Aţi avut ceva noroc cu traducerea? întrebă Lockwood. 

Joplin își trecu mâna prin părul lui brunet și dezordonat. Un 
mic norișor cenușiu de particule plutiră prin aer. 

— Nu încă, dar voi face tot posibilul. Pare a fi un soi de dialect 
medieval italian... destul de obscur. Voi lucra la asta și voi lua 
legătura cu agentul vostru când sunt gata. Eu și domnul Cubbins 
am purtat deja o discuţie excelentă despre el. E un flăcău așa 
cum îmi place mie. O minte inteligentă și iscoditoare. 

George arăta ca un motan care nu doar că ajunsese la 
smântână, dar fusese și mângâiat pentru asta. 

— Domnul Joplin crede că oglinda ar putea să fie importantă, 
unică, spuse el. 

— Da. Edmund Bickerstaff era un vizionar, spuse Joplin, 
ridicându-se. Era scrântit, ce-i drept, dar a fost totuși un pionier. 

Joplin își strânse hârtiile laolaltă și le ascunse în geanta lui. 

— Cred că e tragic că oglinda a fost furată. E și mai tragic că - 
dacă va fi găsită - va fi înmânată imediat oamenilor de știință 
de la DCCAP, care nu ne spun nimic nouă, celor din afară... 
Apropo de asta, i-am spus domnului Cubbins că încă n-am reușit 


VP - 208 


să găsim celălalt document pe care îl căuta - „Confesiunile” lui 
Mary Dulac. Nu-mi vine în minte nicio altă bibliotecă unde s-ar 
putea găsi - în afară de Librăria Neagră a Marissei Fittes, poate, 
unde iarăși n-avem acces. 

— Ah, asta e, spuse Lockwood. Nu mai contează. 

— Vă urez mult noroc în cercetările voastre, spuse Joplin. 

Apoi zâmbi spre noi și își scoase ochelarii cu rame groase, 
curățându-i gânditor cu un colț al hainei. 

— Dacă reușiţi, mă întreb dacă nu cumva ați fi dispuși să-mi 
arătaţi și mie... Nu, văd deja că am spus prea multe. lertaţi-mă. 

Lockwood spuse, cu o răceală exersată: 

— Nu pot comenta nimic legat de munca dumitale, și George 
la fel, sunt sigur. Abia aştept să văd ce vei descifra din paginile 
pe care ţi le-am arătat, domnule Joplin. Mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

Micuţul arhivist încuviinţă, zâmbi și își luă la revedere. 
Lockwood îl aștepta pe George când se întoarse din hol. 

— Kipps a trimis-o pe Kat Godwin să aștepte în faţa casei 
noastre astăzi, spuse George. l-am spus lui Joplin să nu îi spună 
nimic dacă îl întreabă ceva. 

— Văd că v-aţi înțeles foarte bine, spuse Lockwood. 

— Da, Albert are mare dreptate, mai ales despre DCCAP. 
Odată ce pun mâna pe ceva, acel ceva dispare pentru 
totdeauna, iar oglinda asta ar putea fi ceva special. Adică - 
ideea că ar putea fi un fel de fereastră este extraordinară. Știm 
că Sursele normale creează cumva un soi de gaură sau un pasaj 
prin care trec fantomele. Oglinda este o Sursă multiplă - făcută 
din multe oase bântuite -, așa că gaura este, poate, destul de 
mare cât să privim prin ea... 

George ne aruncă o privire piezișă. 

— Ştiţi ce? Dacă reuşim să recuperăm oglinda în noaptea 
asta, n-avem nimic de pierdut încercând și noi înainte de a o 
preda. Aș putea să o aduc aici și am putea să încercăm... 

— Nu fi prost, George! strigă Lockwood, făcându-ne pe 
amândoi să tresărim. Nimic de pierdut? Oglinda asta omoară 
oameni! 

— Pe mine nu m-a omorât, protestă George. Da, da, știu că n- 
am privit în ea decât o clipă, dar poate există vreo metodă prin 
care să o putem folosi în siguranţă. 


VP - 209 


— Asta ţi-a spus Joplin? Prostii! E un lunatic, iar tu ești la fel 
de nebun ca el dacă te gândești să-ţi faci de cap cu un lucru ca 
ăsta. Nu, în clipa în care recuperăm oglinda, i-o pasăm lui 
Barnes, și cu asta basta. Ai înţeles? 

— Da, răspunse George, dându-și ochii peste cap. 

— Și încă ceva. Cât i-ai spus lui Joplin despre ce facem 
diseară? 

— Nimic. 

Chipul lui George era la fel de inexpresiv ca de obicei. Două 
pete roșii îi colorau obrajii. 

— Nu i-am spus nimic. 

Lockwood îi aruncă o privire scormonitoare. 

— Sper că nu... Ei bine, haide s-o lăsăm baltă. Trebuie să ne 
pregătim și avem multe lucruri de făcut. 

Ceea ce era adevărat. În următoarele câteva ore ne-am 
pregătit pentru cele două expediţii separate, încurcându-ne unii 
pe ceilalţi. Ne-am pregătit sacoşele, umplându-le cu un număr 
neobișnuit de mare de torţe cu magneziu, și ne-am așezat 
uniformele și cizmele, gata să le îmbrăcăm. Lockwood și George 
ieșiră cu ele prin ușa din spate, ferindu-se de Kat Godwin cea 
iscoditoare, care aștepta în Portland Row. Se întoarseră după 
câteva ore. Între timp, eu am lustruit cele mai bune spade ale 
noastre, apoi am petrecut o mie de ani încercând rochii și 
pantofi în faţa oglinzii din hol. Nu-mi plăcea în mod deosebit 
niciuna, dar m-am resemnat la una albastru-închis, până la 
genunchi, cu decolteu. Îmi făcea braţele să pară grase, 
picioarele prea mari, și nu eram prea flatată de felul în care îmi 
scotea în evidenţă burta. În rest era perfectă. Plus că avea o 
centură în talie de care îmi puteam agăța spada. 

Nu eram singura care avea dubii în privința rochiei. Cineva 
îndepărtase acoperământul de pe borcanul pentru fantome, iar 
chipul dinăuntru se re-materializase. De câte ori treceam pe 
lângă el, se schimonosea la mine în fel și chip. 

Ceilalţi s-au întors târziu. Lucrurile avansau. Am mâncat, apoi 
și ei și-au schimbat hainele. Spre surprinderea mea, George 
scoase un costum din adâncurile camerei lui. Îi atârna puţin la 
braţe și în spate și arăta de parcă i-ar fi aparţinut unui 
urangutan, dar era bunicel. Lockwood ieși din camera lui într-o 
cămașă din bumbac, apretată, și cu o cravată neagră la gât. 


VP - 210 


Părul îi era dat peste cap, iar spada care îi atârna la centură cu 
un lanţ din argint strălucea. 

— Lucy, arăţi minunat, spuse el. George, treacă de la mine. 
Ah, poftim, ceva pentru tine, Luce. Cred că s-ar potrivi excelent 
cu rochia ta. 

Apoi îmi luă mâna și puse în ea un colier din zale drăguțe, din 
argint, cu un mic diamant suspendat pe post de pandantiv. Era 
foarte frumos. 

— Ce? am întrebat, holbându-mă la el. Unde l-ai găsit? 

— Îl aveam prin cameră. Îți sugerez să-ţi închizi gura când îl 
porţi - așa arată mai elegant. In regulă, aud taxiul claxonând. 
Trebuie să plecăm. 

e 

Casa Fittes, sediul renumitei Agenţii Fittes, e în Strand, la 
câţiva pași de Trafalgar Square. Am ajuns acolo puţin după ora 
opt seara. Din cauza petrecerii, câteva secţiuni ale străzii 
fuseseră închise traficului obișnuit. Lângă gara Charing Cross se 
strânseseră foarte mulţi oameni pentru a privi oaspeţii care 
soseau. 

La intrarea din marmură, două torţe ardeau de o parte și de 
cealaltă a ușilor. De pe pereţi atârnau bannere luminate. Fiecare 
înfățișa un unicorn ridicat pe picioarele din spate, ţinând un 
Felinar radios al Adevărului. Dedesubt, cu litere argintii, era 
brodat un slogan simplu, dar mândru: 50 DE ANI. 

Intre uși și șosea era un covor din petale de lavandă, mărginit 
de cordoane în spatele căruia se înghesuiau fotografi și vânători 
de autografe, precum și cameramani care își târau după ei 
cablurile. In mijlocul străzii, un șir de limuzine așteptau să-și 
descarce oaspeţii. 

Taxiul nostru se opri cu zgomot, lăsând în urmă norișori de 
fum. Lockwood înjură încet. 

— Știam eu că ar fi trebuit să venim cu metroul. Ei bine, nu 
mai putem face nimic acum. Ești sigur că ţi-ai băgat cămașa în 
pantaloni, George? 

— Nu-ţi mai face atâtea griji. M-am spălat chiar și pe dinţi. 

— Dumnezeule, chiar ai făcut un efort. În regulă, hai să 
mergem. Purtaţi-vă exemplar. 

Când am ieșit din taxi, am fost întâmpinați de o furtună de 
reflectoare și bliţuri (care se opri imediat, din moment ce nimeni 
nu știa cine suntem); câteva mâini întinse și carnețelele cu 


VP - 211 


autografe pregătite; mireasma ușoară de lavandă de sub 
picioare; lumini strălucitoare; căldura torțelor, apoi răcoarea de 
sub porticului aflat în capătul scărilor, unde un portar în costum 
cenușiu ne luă invitaţia și ne făcu semn pe muţește să intrăm. 

Trecuse peste un an de când pusesem ultima oară piciorul în 
holul Casei Fittes. Un an de când picasem interviul. Îmi 
aminteam foarte limpede lambriurile slab luminate, luminile 
aurii, canapelele joase și întunecate și măsuţele pe care 
așteptau teancuri de broșuri despre agenţie. Imi aminteam de 
asemenea parfumul persistent de lavandă. Data trecută nu 
trecusem nici măcar de recepţie. Mă prăbușisem, ignorată de 
toată lumea, cu ochii în lacrimi, sub un bust din fier al Marissei 
Fittes, de cealaltă parte a camerei. Bustul era încă acolo, în 
alcov, privind cu un chip sever și o expresie de profesoară de 
școală cum agenţi zâmbitori de la Fittes ne conduseră dincolo 
de recepţie, de-a lungul unui hol pavat cu marmură, pe sub 
portrete pictate în ulei și înnegrite de vreme. 

Am ajuns la încă o ușă dublă, decorată cu unicorni ridicaţi pe 
picioarele din spate. Doi bodyguarzi în jachete argintii, identici 
până la gropiţele din obraji, ne salutară viguros. Era clar că 
apropierea noastră le arătase în sfârșit sensul vieţii. Deschiseră 
ușile cu plecăciuni simetrice, dând la iveală un tumult de 
sunete, culori și eleganță. 

Sala de recepţie era vastă, amplă, luminată de candelabre 
strălucitoare. Pe tavanul înalt, decorat cu ornamente rotunde, 
erau pictate câteva dintre cele mai cunoscute realizări 
parapsihologice ale Agenţiei Fittes. Marissa Fittes, luptându-se 
cu Duhul de Fum din baia din Bond Street; Fittes și Tom Rotwell 
scoțând craniul Terorii din Highgate chiar când ceasul de pe 
perete bătea miezul nopţii; moartea tragică a bietei Grace Peel, 
primul  agent-martir căzut la datorie... Momente eroice, 
legendare, pe care le cunoșteam din timpul școlii. Din casa asta 
pornise totul. Aici, talentele parapsihologice fuseseră ridicate la 
rang de artă. Aici fusese scris Manualul Fittes, piatra de temelie 
a educaţiei noastre, de cea mai mare agentă care existase 
vreodată... 

Am respirat adânc, mi-am tras umerii înapoi și am pășit 
înainte, încercând să nu mă împiedic, fiindcă tocurile mele erau 
ridicol de înalte. Un ospătar îmi întinse o tavă cu băuturi. M-am 


VP - 212 


grăbit să înșfac un pahar cu suc de portocale, uitând de clasă și 
rafinament, și am privit în jur. 

Deși era încă devreme, locul era deja aglomerat. Nu aveam 
nevoie de Talentul Vederii pentru a-mi da seama că eram 
înconjurată de cei mai renumiţi agenţi din Londra. Bărbaţi cu 
părul dat pe spate și chipurile suave, purtând costume negre și 
lucioase ca blana de panteră, conversau cu femei încrezătoare, 
cu ochi vioi, strălucitoare și acoperite de bijuterii. Citisem 
undeva că, de când începuse Problema, hainele pentru femei 
erau mai colorate și mai îndrăzneţe, iar asta se vedea din plin. 
Unele dintre rochii te-ar fi orbit dacă le-ai fi privit prea de 
aproape. Același lucru era valabil și pentru decolteurile joase. 
Am observat că George își freca ochelarii mai des ca de obicei. 

In afară de hainele somptuoase, mulţimea era pe undeva 
intimidantă, și după un timp mi-am dat seama de ce. Niciodată 
nu mai văzusem atâţia adulţi adunați într-un singur loc după 
lăsarea serii. Ospătari-copii se mișcau cu tact printre oaspeti, 
oferind băuturi stranii. Erau de față și câţiva tineri agenţi; cei 
mai mulţi erau de la Fittes, dar erau și câţiva de la Rotwell, pe 
care îi recunoșteam după jachetele roșii, de culoarea vinului, și 
manierele înfumurate. În rest, erau doar adulţi. Era într-adevăr o 
ocazie specială. 

Ici și colo, de-a lungul sălii, se ridicau coloane din sticlă-de- 
argint, care sprijineau grațios tavanul. Fiecare dintre ele era 
luminată din interior în câte o culoare stranie. Acestea erau 
faimoasele Coloane ale Relicvelor, pe care turiștii plăteau pentru 
a le vedea. Deocamdată, conţinutul lor era ascuns de mulțimea 
din jur. In cealaltă parte a sălii era o scenă înaltă, pe care cânta 
un cvartet de coarde. Melodia lor era săltăreaţă, veselă și 
viguroasă. Nu era voie să se cânte melodii melancolice după 
lăsarea întunericului, în caz că provocau gânduri nefericite. 
Conversaţiile din mulţime erau categoric vesele. Aerul era plin 
de râsete. Mergeam printr-o mare de măști zâmbitoare. 

Lockwood sorbi din băutura lui. Părea relaxat și perfect în 
largul său. George (în ciuda eforturilor sale) încă mai arăta puţin 
șifonat, de parcă fusese recent călcat în picioare. Eram sigură că 
fața mea era îmbujorată și că părul îmi stătea prost. Eram, cu 
siguranţă, mai puţin aranjată decât femeile din jurul meu. 

— Deci, spuse Lockwood, aici se întâmplă totul. 

— Mă simt foarte stânjenită. 


VP - 213 


— Arăţi minunat, Luce, de parcă te-ai fi născut pentru asta. 
Nu te trage înapoi așa brusc; tocmai ai împuns-o pe doamna de 
acolo cu vârful spadei. 

— Vai, nu se poate. Chiar așa? 

— Și nu te întoarce atât de repede. Era să tai în două un 
ospătar. 

George încuviinţă. 

— Sfatul e să nu te miști, pe scurt. 

George se întinse pentru a lua o gustare de pe tava unui 
ospătar care trecea pe lângă noi, apoi o cercetă cu o privire 
dubioasă. 

— Acum că am ajuns aici, ce facem? Ştie cineva ce naiba e în 
asta? Ciuperci și ectoplasmă, zic eu. E plină de spume. 

— Asta e ocazia ideală de a ne relaxa înainte de misiunea 
noastră, spuse Lockwood. La unsprezece patruzeci și cinci ne 
întâlnim cu Flo, așa că avem destul timp pentru a ne relaxa și 
pentru a cunoaște lumea. Suntem înconjurați de industriași, de 
politicieni și de tot felul de oameni importanţi care reprezintă 
grupuri și companii. Ei sunt cei de la care vor veni următoarele 
noastre cazuri - dacă ne jucăm cărţile așa cum trebuie în seara 
asta. Așa că haideţi să intrăm în vorbă cu ei. 

— 0K..., am spus. De unde începem? 

Lockwood își umflă obrajii. 

— Nu știu... 

Stăteam pe marginea sălii, urmărind dansatorii care se roteau 
în ritm de vals și femeile în rochii strălucitoare. Râsetele lor erau 
ca un zid peste care nu puteam trece. Ne-am golit paharele. 

— Pe cine recunoști, Lockwood? am spus. Tu citești revistele. 

— Ei bine... acel bărbat înalt, cu părul blond, cu barbă și dinţi 
e Steve Rotwell, șeful agenţiei Rotwell, desigur. Și cred că el 
este Josiah Delawny, magnatul lavandei, cel cu fața roșie și 
perciuni. Cu el nu vreau să stau de vorbă. Umblă vorba că a 
bătut cu biciul doi agenți de la Grimble după ce i-au spart o 
relicvă în timp ce vânau fantome într-una dintre casele lui. Cred 
că femeia care vorbește cu el este noul șef de la Fairfax Iron. 
Angeline Crawford, nepoata lui Fairfax. Probabil nici cu ea n-o să 
stăm prea mult de vorbă, având în vedere că noi i-am omorât 
unchiul. 

— Nu știe asta, nu-i așa? 

— Nu, dar hai să o respectăm puţin, totuși. 


VP - 214 


— ÎI văd pe Barnes, spuse George. 

Și, firește, nu departe de noi, inspectorul sorbea posomorât 
pe sub mustață dintr-un pahar de șampanie. Și el stătea singur, 
la marginea mulţimii, la fel ca noi. 

— Și Kipps! Cum a intrat aici? Petrecerea asta nu e atât de 
exclusivistă pe cât credeam. 

Un grup de agenţi de la Fittes, printre care și Kipps, trecură 
pe lângă noi. Kipps arătă spre noi și făcu un comentariu. Ceilalţi 
izbucniră în râs și se îndepărtară cu toţii. Mi-am ridicat acru 
privirea spre candelabrele din tavan. 

— Nu-mi vine să cred că ai lucrat aici, George. 

— Mda, încuviinţă George. Se vede că mă potriveam de 
minune. 

— Mie îmi seamănă mai degrabă a ambasadă decât a agenţie. 

— Sălile de recepţie sunt foarte frumos amenajate, împreună 
cu Biblioteca Neagră. Restul birourilor nu sunt cine știe ce, iar 
Kipps e destul de tipic pentru locul ăsta, din păcate. 

Lockwood scoase brusc o exclamaţie. Când l-am privit, ochii îi 
scânteiau. 

— Dacă mă gândesc mai bine, hai să renunţăm la ce sugeram 
mai devreme, spuse el. N-are rost să stăm de vorbă cu nimeni. 
Cine ar vrea să facă așa ceva? Plictisitor. George - biblioteca. 
Unde e? 

— Câteva camere mai încolo. E închisă. N-au acces decât 
agenţii de nivel înalt. 

— Crezi că putem intra înăuntru? 

— De ce? 

— Mi-am amintit ce ne-a spus Joplin despre „Confesiunile” pe 
care le căutăm. A spus că Biblioteca Neagră este singurul loc în 
care ar mai putea exista vreo copie... Mă întreb doar, din 
moment ce am ajuns deja aici... 

În acea clipă, mulţimea se dădu la o parte și Lockwood se 
opri. O femeie foarte înaltă și foarte frumoasă pășea spre noi. 
Purta o rochie strâmtă, gri-argintie, care sclipea ușor la fiecare 
mișcare. Avea brățări din argint la încheieturi, iar la gât avea un 
colier din argint. Părul ei era lung și brunet, căzându-i pe umeri 
în bucle dese. Avea obraji foarte fini, atractivi, deși puţin prea 
înalţi, și o gură bine conturată, cu buze pline. La o primă vedere, 
n-aș fi crezut-o mai bătrână decât mine, dar ochii ei negri și 
sobri erau animați de o putere mult mai veche. 


VP - 215 


Lângă umărul ei, un tânăr bine făcut, palid, cu păr alb, tuns 
scurt, spuse: 

— Domnișoara Penelope Fittes. 

Știam cine este. Cu toţii știam. Și totuși, mă luase prin 
surprindere. Spre deosebire de principalul ei rival, Steve 
Rotwell, conducătoarei de la Fittes nu-i plăcea să fie în centrul 
atenţiei. Mi-o imaginasem dintotdeauna ca pe o femeie scundă, 
între două vârste, grăsuță și cu o faţă la fel de simplă ca aceea a 
bunicii ei. Nu așa. Într-o clipă, îmi amintise cât de ciudat mă 
simțeam în rochia mea improvizată, cu pantofii care nu se 
potriveau. Și ceilalți își îndreptau instinctiv spatele, încercând să 
pară mai înalţi, mai încrezători. Până și Lockwood se înroșise. Nu 
l-am privit pe George, dar sunt sigură că și faţa lui era la fel de 
roșie. 

— Anthony Lockwood, domnişoară, spuse Lockwood, 
înclinându-și capul. lar ei sunt asociații mei... a 

— Lucy Carlyle și George Cubbins, spuse doamna. Da. Imi 
face o deosebită plăcere să vă cunosc. 

Vocea ei era mai gravă decât mă așteptam. 

— Am fost impresionată de felul în care aţi rezolvat cazul din 
Combe Carey - și vă sunt recunoscătoare pentru că ați 
recuperat trupul prietenului meu. Dacă vă pot ajuta cu orice, să- 
mi spuneţi, vă rog. 

Ochii ei negri ne cercetară pe fiecare, pe rând. Am zâmbit în 
semn că înțelesesem. George scoase un sunet ascuțit. 

— Suntem onorati să fim aici în seara asta, spuse Lockwood. E 
o sală remarcabilă. 

— Da, multe dintre comorile din colecţia Fittes sunt aici. Surse 
foarte puternice - inofensive, desigur, deoarece coloanele 
noastre sunt făcute din sticlă-de-argint de la Răsăritul și întărite 
cu fier. Haideţi, daţi-mi voie să vă arăt... 

Penelope Fittes se strecură prin mulţime, care se trase la o 
parte din faţa noastră. Înăuntrul celei mai apropiate coloane din 
sticlă, luminat de o lumină verde, palidă, un schelet măcinat de 
vreme era prins într-o ramă din metal. 

— Cred că aici e cea mai faimoasă relicvă dintre toate, spuse 
Penelope Fittes. Rămășițele lui Hugh Henratty cel Lung, banditul 
a cărui fantomă a devenit la fel de cunoscută ca și Fantoma din 
Mud Lane. Bunica mea și Tom Rotwell au descoperit cadavrul la 
miezul nopţii, în ziua solstițiului de vară, în 1962. Rotwell l-a 


VP - 216 


deshumat, în timp ce Marissa s-a luptat cu fantoma până în zori, 
fluturându-și frenetic spada. 

Gazda noastră râse zglobiu. 

— Dintotdeauna am crezut că a fost norocoasă să fie o 
jucătoare foarte bună de tenis, altfel de unde să fi avut atâta 
rezistență? investigaţiile parapsihologice erau însă abia la 
început în acea perioadă - niciunul dintre ei nu știa ce face. 

Scheletul avea o culoare maronie, iar craniul avea doar câțiva 
dinţi și îi lipsea mandibula. În afara unui femur care atârna în 
josul pelvisului, scheletul nu avea picioare. 

— Hugh Henratty nu arată prea bine, am spus. 

Penelope Fittes încuviinţă. 

— Se spune că niște câini sălbatici i-au dezgropat cadavrul și 
i-au mâncat picioarele. Poate de-asta era fantoma lui atât de 
furioasă. 

— Vrea cineva aripioare de pui? 

Un tânăr ospătar se materializase lângă noi cu o tavă aurită 
cu aperitive. George luă o bucată. Eu și Lockwood l-am refuzat 
politicos. 

— Mă scuzaţi, spuse Penelope Fittes, dar trebuie să-i salut și 
pe ceilalți oaspeţi. Așa e când ești gazdă - nu poţi sta niciodată 
prea mult cu aceleași persoane... indiferent cât de fascinante ar 
fi. 

Apoi, cu un zâmbet strălucitor către Lockwood și o 
încuviinţare visătoare înspre mine și George, Penelope Fittes se 
îndepărtă plutind. Mulțimea se deschise în calea ei și a 
bărbatului cu păr alb, apoi se închise rapid, lăsându-ne în afară. 

— Ei bine, ea e mai drăguță decât mă aşteptam, spuse 
Lockwood. 

— E în regulă, am spus. 

George, mestecându-și bucata de pui, ridică din umeri. 

— Nu era atât de prietenoasă pe când lucram eu aici. Agenţii 
de rând nu o văd niciodată la faţă, fiindcă nu coboară niciodată 
printre ei. Tipul cu păr alb care era împreună cu ea - asistentul 
ei personal - el se implica în toate lucrurile. 

Ochelarii lui George licăriră, plini de indignare. 

— El e cel care m-a concediat. 

Am privit spre mulţime, dar Penelope Fittes și însoțitorul ei 
dispăruseră. 

— El nu părea să te ţină minte, am spus. 


VP - 217 


— Nu. Așa e. Probabil că a uitat cu totul de mine. 

George înfipse oscioarele de pui într-un ghiveci în care era 
plantată o ferigă, apoi își ridică pantalonii puţin mai sus. Ochii lui 
sclipiră brusc, plini de indignare. 

— Tocmai vorbeam despre Biblioteca Neagră, Lockwood. Ştii 
ce? Nu văd de ce nu ne-am plimba puţin. Poate reușim să 
intrăm acolo. 

George ne conduse încet de-a lungul pereţilor sălii. Afară, 
umbrele amurgului de vară se adânceau. Reflectoarele colorate 
treceau pe deasupra mulţimii, pictând dansatorii în nuanţe 
stranii. Coloanele erau luminate sinistru dinăuntru - violet 
spectral, albastru, verde. Câteva fantome pluteau acolo, privind 
resemnate înspre mulțime, răsucindu-se în cercuri și spirale. 

— Suntem siguri că vrem să facem asta? am întrebat. 

Stăteam ascunși în umbrele de lângă una dintre intrări, 
urmărind mulțimea, așteptând o ocazie de a ne furișa de-acolo. 
Undeva în apropiere, Penelope Fittes vorbea zgomotos cu un 
tânăr înalt și chipeș, cu o mustață blondă, atent tunsă. O femeie 
cu o coafură incredibil de înaltă râdea în hohote la gluma spusă 
de altcineva. Pe scenă începuse să cânte o orchestră de jazz. 
Două șiruri de ospătari intrară prin ușile larg deschise, aducând 
și mai multe tăvi cu bunătăţuri. 

— Nimeni nu e atent la noi, spuse George. Acum... 

L-am urmat prin ușile deschise într-un hol imens, pavat cu 
marmură. De aici porneau șase lifturi - cinci cu uși de culoarea 
bronzului și al șaselea cu uși argintii. Pe pereţi erau înșirate 
portrete în ulei ale tinerilor agenți. Unii zâmbeau, alţii erau trişti 
și serioşi. Cu toţii fuseseră imortalizaţi în hainele lor argintii. Sub 
tablouri erau rasteluri cu spade și coroane de flori. 

— Acesta e Holul Eroilor Martiri, șopti George. Niciodată n-am 
vrut să sfârșesc aici. Vezi liftul argintiu? Pe acolo se ajunge 
direct în apartamentul lui Penelope Fittes. 

George ne conduse printr-o serie de pasaje legate între ele, 
care se îngustau treptat și deveneau din ce în ce mai 
sărăcăcioase. Ne opream din când în când pentru a trage cu 
urechea. Sunetele petrecerii rămăseseră undeva în urmă. 
Lockwood încă mai avea paharul cu băutură în mână și se mișca 
la fel de grațios, chiar și în costum. Eu îl urmam, în rochia mea 
stupidă, cu pantofii mei ridicoli. 

In sfârșit, George se opri în faţa unei uși greoaie din lemn. 


VP - 218 


— Am ocolit pe aici, spuse el, fiindcă nu am vrut să ne ciocnim 
de nimeni. Asta e intrarea de serviciu a Bibliotecii Negre. S-ar 
putea să fie deschisă. Ușile principale sunt încuiate cu siguranţă 
la ora asta. Înăuntru e colecţia de cărţi legate de Vizitatori a 
Marissei Fittes. Sunt multe exemplare rare aici. Vă dați seama 
că ne este cu totul interzis să intrăm, da? Dacă ne prinde 
cineva, vom fi arestaţi și putem să ne luăm adio de la agenția 
noastră. 

Lockwood sorbi din pahar. 

— Care sunt șansele să intre cineva peste noi? 

— Chiar și când lucram aici, nu mi s-a permis niciodată să pun 
piciorul înăuntru. Doar agenţii cu vechime au voie să intre, iar ei 
sunt la petrecere acum. Nu e un moment prea rău, dar n-ar 
trebui să întârziem prea mult. 

— E bine așa, spuse Lockwood. Ne uităm doar puţin, apoi am 
terminat. E mult mai distractiv decât să stăm și să socializăm la 
o petrecere, părerea mea. In orice caz, probabil că ușa e 
încuiată. 

Ușa era însă deschisă și, o clipă mai târziu, intrarăm înăuntru. 


22. 


Biblioteca Neagră din Casa Fittes era o sală uriașă, 
octogonală, înaltă de două etaje. Acoperișul ei era un dom din 
sticlă. Era noapte, așa că suprafaţa domului era întunecată, dar 
felinarele de sub ea luminau cald zona din centrul octogonului. 
Pereții fuseseră transformați în rafturi pentru cărţi, straturi peste 
straturi, iar la etajul întâi fusese amenajat un balcon care 
înconjura întreaga sală. În două locuri, scări în spirală coborau 
până la parter, unde eram și noi. Podeaua era acoperită cu 
parchet din lemn, în cea mai mare parte din mahon închis la 
culoare, însă spre centrul sălii se vedea un unicorn ridicat pe 
picioarele din spate, realizat din lemn în nuanţe deschise. In 
jurul lui erau răspândite câteva mese de lectură și vitrine pentru 
cărți și alte obiecte. De cealaltă parte era o ușă dublă, închisă și 
încuiată. De undeva se auzea șuieratul unui generator. Altfel, în 
bibliotecă era liniște. Aerul era rece, iar luminile slabe. 


VP - 219 


Deasupra fiecărui raft erau lămpi mai mici, ca niște licurici 
care pluteau deasupra podelei pe jumătate cufundate în 
întuneric. Fiecare carte fusese legată în coperte din piele - mov, 
maro-închis și negru. Doar la parter trebuie să fi fost câteva sute 
de volume. 

— Impresionant..., oftă Lockwood. 

M-aș fi așteptat ca George să fie în elementul lui aici - pe 
lângă cartofii prăjiţi și experimentele lui stranii, bibliotecile erau, 
de asemenea, domeniul lui -, însă George era neliniștit, își 
mușca mereu buzele și privea atent balcoanele, căutând să 
prindă vreo mișcare. 

— Mai întâi trebuie să găsim indexul colecţiei, spuse el. 
Probabil că e pe una dintre mesele de lectură. Repede, ajutați- 
mă. Nu trebuie să rămânem prea mult. 

L-am urmat grăbiţi spre centrul strălucitor al sălii. În jurul 
nostru era liniște. De undeva de dincolo de ușile duble se 
auzeau zgomotele petrecerii care continua altundeva, la același 
etaj. 

Pe masa cea mai apropiată de noi era o carte mare cu 
coperte din piele. George o deschise, strigând nerăbdător: 

— Am găsit indexul! Acum trebuie doar să vedem dacă dăm și 
de „Confesiunile lui Mary Dulac”. 

În timp ce George dădea paginile, am privit spre cea mai 
apropiată vitrină. Lockwood făcea același lucru. 

— Și mai multe relicve, spuse el. Colecţia lor e nesfârșită. 
Dumnezeule, astea sunt andrelele din cazul cadavrului împuns 
din Chatham. 

Am studiat eticheta de culoarea cernelii de pe jumătatea mea 
de vitrină. 

— Din câte se pare, aici sunt rinichii muraţi ai cuiva, am spus. 

George scoase un șuierat agitat. 5 

— Vreți să nu vă mai faceți de cap? Asta nu e locul... George 
se opri brusc. Da! Da - nu-mi vine să cred! Au „Confesiunile”! 
Sunt listate aici drept cartea C/452. Sunt undeva în camera asta. 

Lockwood își goli hotărât paharul. 

— Foarte bine. Ce căutăm? 

— Uitaţi-vă la cărţi. Ar trebui să aibă numere scrise pe 
cotoare. 

Am alergat la cel mai apropiat raft, studiind cărţile de acolo. 
Fiecare avea un număr din foiţă de aur, stanţat direct pe piele. 


VP - 220 


— Aici sunt cele cu A, am spus. 

Lockwood urcă pe cele mai apropiate scări, sărind câte două 
trepte deodată. l-am auzit pașii ușori pe balconul din metal. 

— B/53, B/54... Doar B-uri... Caut mai departe. 

— Care era numărul? am spus. 

— Sst! 

Brusc, George înlemni acolo unde era. 

— Ascultati! 

Dincolo de ușile duble se auzeau voci. Cineva descuia ușa. 

M-am mișcat. Nu știam ce făcuseră ceilalţi, însă eu m-am 
aruncat spre cea mai apropiată vitrină, între rafturile prin care 
căutasem și centrul luminat al sălii. M-am ghemuit în spatele 
vitrinei chiar când ușa se deschise, în rochia mea de petrecere și 
pantofii cu toc, cu genunchii dezgoliți trași până aproape de 
bărbie. 

Preţ de o clipă, zgomotele petrecerii se auziră mai tare. Apoi, 
ușa se închise și se făcu din nou liniște. 

Am auzit apoi vocea unei femei. Era cunoscută și mai adâncă 
decât m-aș fi așteptat. 

— Aici va fi mai liniște. 

Penelope Fittes. 

Am închis strâns ochii și mi-am mușcat genunchii. Fir-ar să 
fie! Impulsivitatea lui Lockwood ne pusese din nou într-o situație 
dezastruoasă. Trebuia să ne simţim bine la petrecere - 
pericolele veneau abia apoi, la licitaţia lui Winkman. 

Am auzit pași pe parchet. Mergeau prin mijlocul camerei, 
acolo unde George fusese cu o clipă înainte. Am așteptat 
strigătul inevitabil, șocul descoperirii. 

— Ce voiai să-mi spui, Gabriel? întrebă Penelope Fittes. 

Am deschis ochii și, privind în lateral, am tresărit. 

Spada mea se vedea din spatele vitrinei. Vârful ei din argint 
sclipea în lumină. 

Acum vorbea un bărbat politicos, deferent. 

— Membrii noștri au devenit neliniștiţi, domnişoară Fittes. 
Consideră că nu-i ajutaţi suficient de mult în munca lor. 

Penelope Fittes râse din nou. 

— Vă ofer toată asistenţa. Dacă nu sunteți în stare să vă 
descurcaţi, nu e problema mea. 

Am început să-mi trag foarte încet spada înapoi. 

— Vrei să le transmit asta? spuse bărbatul. 


VP - 221 


— Trebuie să le spui, cu siguranță. Nu sunt doica lor! 

— Nu, madam, dar sunteţi inspirația lor... Ce-i asta? 

Am înghețat și mi-am mușcat buza de jos, simțind o picătură 
de sudoare cum îmi curge pe obraz, până sub bărbie. 

— Plămânii lui Burrage, otrăvitorul, puși la păstrare, spuse 
Penelope Fittes. Bunica mea era foarte interesată de infractori. 
Nici n-ai crede ce lucruri strângea. Unele mi-au fost extrem de 
folositoare de-a lungul anilor. Ce-i drept, nu și plămânii. Nu au 
nicio încărcătură parapsihologică. 

— E ciudat să-ţi decorezi biblioteca cu așa ceva, spuse 
bărbatul. Pe mine m-ar distrage de la lectură. 

Penelope râse încă o dată. 

— Ah, pe noi nu ne distrage, dacă venim aici. Ne preocupă 
lucruri mai importante. 

Brusc, vocile lor deveniră înăbușite. Presupuneam că se 
întorseseră cu spatele la mine. Mi-am tras rapid restul spadei, 
apoi, cu o grijă infinită, m-am aplecat într-o parte și m-am uitat 
pe după colțul vitrinei. 

La nici cinci metri, am văzut spatele a două persoane: 
Penelope Fittes, vorbind cu un bărbat grăsuț, între două vârste. 
Purta o cravată neagră și costum, deci venise de la petrecere. 
Din câte vedeam, avea gâtul destul de gros și o faţă roșie, cu 
fălci late. 

— Apropo de obiecte neobișnuite, spuse Penelope Fittes, am 
ceva să-ţi dau. _ 

M-am tras înapoi în ascunzătoarea mea. li auzeam pașii cum 
răsună pe parchet. 

— Consider-o un mic gest de recunoștință. 

Nu știam încotro mergea, dacă se apropia sau nu de mine. M- 
am lipit și mai mult de marginea vitrinei. 

Ceva m-a făcut să-mi ridic privirea. Lockwood stătea întins pe 
burtă pe podeaua balconului, direct deasupra mea. Făcea tot 
posibilul să fie una cu metalul și cu întunericul. Costumul lui 
negru era perfect pentru asta. Chipul, nu. l-am făcut semn să-și 
întoarcă privirea. 

— Lucy! îmi spuse el pe muţește. 

— Ce e? 

La început nu mi-am dat seama. Lockwood făcea aceleași 
mișcări de câteva ori. Privirea lui trecu de la mine înspre centrul 
camerei. Apoi mi-am dat seama ce-mi spunea: 


VP - 222 


— Paharul meu. 

Am aruncat o privire pe lângă marginea vitrinei și, 
bineînţeles... inima mea bătu și mai tare. Paharul lui Lockwood 
trona pe vitrina din mijlocul camerei, iar lumina din centrul 
tavanului cădea fix pe el. Strălucea foarte puternic. Se vedeau 
până și urmele de punch roșu de pe fund. 

Penelope Fittes stătea acum chiar lângă acea vitrină. Paharul 
era lângă ea. Deschisese un sertar și scotea ceva din el. 

Nu trebuia decât să-și ridice privirea și l-ar fi văzut. 7 

Dar nu făcu asta. Mintea ei era ocupată cu altceva. Inchise 
sertarul și se întoarse către însoțitorul ei. 

— Am reparat-o, spuse ea, și am testat-o. Funcţionează din 
nou, foarte bine chiar. Sper că Societatea Orfeus o va folosi mai 
bine de data asta. 

— Sunteţi foarte generoasă, madam, și vă vom fi 
recunoscători cu toții. Vă voi transmite și mulțtumirile lor și vă 
voi ține la curent cu experimentele. 

— Foarte bine. Nu-ţi sugerez să te reîntorci la petrecere. E o 
cutie destul de vizibilă, dar poți ieși pe-aici. 

l-am auzit din nou untul pașilor - și, spre groaza mea, am 
văzut că uşița prin care intrasem în bibliotecă nu era prea 
departe de mine. Urmau să treacă fix pe lângă ascunzătoarea 
mea. După ce am rămas nehotărâtă o clipă, țintuită locului, am 
trecut la acțiune: mi-am scos pantofii - mai întâi un picior, apoi 
celălalt - apoi m-am împins cu degetele pe podea și m-am 
ridicat puţin pentru a-mi putea strecura călcâiele în spate. Acum 
nu mai stăteam, ci mă ghemuisem pe călcâie, cu spatele încă 
lipit de vitrină. Mi-am luat pantofii într-o mână, iar în cealaltă mi- 
am ţinut nemișcată spada, ca să nu se lovească de ceva și să 
facă gălăgie. Am făcut toate astea mai repede decât mi-a luat 
să le descriu. 

Am așteptat. Deasupra, Lockwood se întorsese cu fața la 
perete. Devenise o umbră. Pașii lor se apropiară și trecură pe 
lângă mine. Am simţit parfumul floral al lui Penelope Fittes. 
Bărbatul ducea o cutie din lemn sub braţ. Nu era foarte mare, 
poate treizeci de centimetri pătraţi și adâncă de zece- 
doisprezece centimetri. Se opriră lângă ușă, așa că am avut 
ocazia să cercetez cutia îndeaproape. In mijlocul capacului era 
un simbol straniu. Semăna cu o harfă cu trei coarde, cu 
marginile îndoite și mai lată la bază. Deși eram într-un moment 


VP - 223 


delicat, tot m-am încruntat. Văzusem acel simbol și cu o altă 
ocazie. 

Apoi, femeia îi deschise ușa. Era șansa perfectă de a mă 
strecura din ascunzătoare. Din doi pași rapizi, am ajuns de 
cealaltă parte a vitrinei și m-am ghemuit acolo. Dacă Penelope 
Fittes s-ar fi întors, nu m-ar mai fi zărit. 

Ușa se închise. Bărbatul plecase fără a mai adăuga nimic. 
Penelope Fittes trecu pe lângă vitrină și se îndepărtă. Odată ce 
trecuse pe lângă mine, m-am furișat înapoi în locul de unde 
plecasem. 

Am ascultat-o traversând biblioteca, grăbită. Când ajunse în 
mijloc, se opri brusc. Mi-o închipuiam privind în jur. M-am gândit 
la George, la paharul lui Lockwood... Mi-am închis strâns ochii. 
Apoi pașii porniră din nou, zgomotele petrecerii se auziră pentru 
o clipă și, în sfârșit, am auzit sunetul unei chei răsucite în 
broască. 

Am răsuflat normal pentru prima oară. 

— Faine mișcări, Lucy, spuse Lockwood, ridicându-se din 
balcon. Ai fost ca un crab. Unde a dispărut George? 

Da, unde era George? Am privit în jur. Biblioteca părea goală. 

— Vrea să mă ajute cineva? se auzi o voce slabă de sub o 
măsuţă de citit. M-am înţepenit aici și nu cred că mai pot ieși 
singur. 

e 

În sala de receptii, petrecerea era în plină desfășurare. Muzica 
era mai săltăreață ca niciodată, ospătarii umpleau paharele cu o 
viteză și mai mare. Oaspeţii, care dansau mai degrabă cu mult 
entuziasm decât talent, erau mai roșii la faţă și vorbeau mai 
tare ca înainte. Am găsit un loc liniștit lângă o fântână de 
ciocolată în formă de unicorn și ne-am luat ceva de băut. Aveam 
mare nevoie de asta. 

— Ar trebui să te alături unui circ, George, spuse Lockwood. 
Există oameni care ar plăti bani grei pentru a vedea un 
asemenea număr de contorsionist. 

— Asta va fi viitoarea mea carieră, spuse George, sorbind o 
înghiţitură de punch. Încă nu mi-am revenit cu totul. Aveţi 
cartea? 

Lockwood se bătu peste buzunarul hainei. Fusese nevoie 
numai de un minut de căutări grăbite pentru a descoperi 


VP - 224 


„Confesiunile lui Mary Dulac”, un mic pamflet prins în piele 
neagră, aflat pe un raft înalt de la nivelul de sus. 

— E chiar aici, spuse Lockwood. 

— Bine, zâmbi George. Deja am avut un succes în noaptea 
asta, și nici măcar nu am ajuns la evenimentul principal. Putem 
să ne furișăm undeva pentru a o citi acum? 

— Mă tem că nu, spuse Lockwood. Termină-ţi băutura. E 
unsprezece și douăzeci. A venit timpul să plecăm. 

— Doar nu plecaţi atât de repede, domnule Lockwood... 

Inspectorul Barnes își făcuse apariţia lângă noi. Era greu de 
spus ce arăta mai straniu aici: cocktailul roz pe care îl ţinea în 
mână, sau fântâna de ciocolată de lângă el. 

— Speram să putem vorbi în liniște, spuse el. 

Spre iritarea noastră, Quill Kipps pândea în spatele lui, ca o 
umbră slăbuţă și răzbunătoare. 

— Ar fi minunat, spuse Lockwood. V-a plăcut petrecerea? 

— Kipps tocmai îmi spunea că aţi descoperit niște documente 
interesante în Hampstead, zise Barnes. Ce sunt și de ce nu le-aţi 
împărtășit cu ceilalți? 

— Aş face asta cu tot dragul, inspectare, spuse Lockwood, dar 
a fost o zi lungă și suntem foarte obosiţi. Ce-ar fi să ne vizitaţi 
mâine-dimineaţă? Atunci vă vom explica totul. 

— Nu acum? Aţi putea să-mi spuneţi în seara asta, de 
exemplu. 

— Nu e o locul potrivit. E mult prea multă gălăgie. Mâine- 
dimineaţă, la Scotland Yard, ar fi mult mai bine. Vă putem aduce 
acolo documentele. 

Lockwood zâmbi larg, grațios. George își privi în treacăt 
ceasul. 

— Păreţi să fiţi în mare grabă, spuse Barnes, studiindu-ne cu 
ochii lui albaștri și înfundaţi. Vreţi să mergeţi la culcare? 

— Da, George nu se descurcă prea bine dacă se face prea 
târziu - după cum vedeti, deja e gata-gata să adoarmă. 

— Deci, îmi veţi arăta documentele mâine? 

— Da. 

— În regulă, dar vă aştept la prima oră. Fără scuze, fără să-mi 
trageţi clapa. Altfel voi veni să vă caut personal. 

— Mulţumim, domnule Barnes. Sperăm să avem vești bune 
pentru dumneavoastră până atunci. 


VP - 225 


— N-a fost chiar cel mai potrivit moment, spuse Lockwood în 
timp ce ne îndreptam spre ușile exterioare ale Casei Fittes. 
Kipps va ști acum că plănuim ceva în seara asta. 

Am aruncat o privire în urma noastră, chiar la timp pentru a 
vedea o siluetă subţirică ascunzându-se în spatele unei coloane. 

— Da. Ne urmărește chiar acum, am spus. 

— La fel de subtil ca întotdeauna, mârâi George. 

— OK, deci nu putem să mergem să ne luăm bagajele, cum 
am discutat. Trebuie să scăpăm de el. Trebuie să luăm un taxi 
de noapte. 

Am ieșit din clădire și am trecut în fugă peste covorul 
violaceu, pe lângă torţele cu lavandă, până la coada de mașini 
care așteptau în stradă. Toate aveau grilaje din argint și 
ornamente ostentative din fier, semnele distinctive ale taxiurilor 
londoneze oficiale. În spatele nostru, la o distanţă discretă, 
venea Kipps. Când ne văzu apropiindu-ne de taxiuri, Kipps 
renunţă la orice tentativă de discreţie și ni se alătură în stradă. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el, văzându-ne 
privirile. Și eu plec devreme. 

Următorul taxi avansă până lângă noi. 

— În Portland Row, vă rog, spuse ostentativ Lockwood. 

Am intrat înăuntru cu toţii. Mașina porni. Privind în urmă, l-am 
văzut pe Kipps urcându-se în următorul taxi. Imediat, Lockwood 
se aplecă în faţă și îi spuse șoferului: 

— Vă dau cincizeci de lire. Vreau să mergeţi până în Portland 
Row, cum am spus, dar când ieșiți din Trafalgar Square, vreau 
să vă opriţi imediat după următorul colț. Doar o clipă. Vrem să 
coborâm fără să ne vadă cei din taxiul din spate. OK? 

Şoferul clipi spre noi. 

— Ce - aţi fugit de undeva? 

— Suntem agenţi. 

— Cine vă urmărește, poliția? 

— Nu, ei sunt alţi agenți. E greu de explicat. Vreţi să faceţi ce 
v-am zis, sau ne dăm jos acum și nu vă mai plătim cele cincizeci 
de lire? 

Şoferul se scărpină la nas. 

— Dacă vreţi, pot aștepta până se apropie foarte mult, apoi 
pot pune o frână ca să se ciocnească de trotuar. Sau pot să 
întorc și să intru în el. Pentru cincizeci de lire pot face asta. 

— Nu, nu. E suficient să ne lăsaţi să coborâm în liniște. 


VP - 226 


Totul se derulă conform planului. Mașina opri lângă Trafalgar 
Square, care era goală. Taxiul lui Kipps fusese reţinut lângă 
Casa Fittes de o limuzină care tocmai pleca. Era în spatele 
nostru la cincisprezece-douăzeci de secunde. Ne-am întors pe 
Cockspur Street spre Haymarket și Piccadilly, pe lângă felinarele 
aprinse împotriva fantomelor și torțele cu lavandă. La colțul lui 
Pall Mall, taxiul încetini. Eu, George și Lockwood am ieșit în fugă 
și ne-am ascuns sub porticul celei mai apropiate clădiri. Taxiul 
se îndepărtă cu zgomot. O clipă mai târziu, cel de-al doilea taxi 
trecu în viteză pe lângă noi. Kipps era ghemuit în scaunul din 
dreapta, fără îndoială dându-i instrucţiuni șoferului. Cele două 
mașini se pierdură în noapte. Centrul Londrei rămase tăcut. 

Ne-am luat spadele și am pornit înapoi, în direcţia de unde 
veniserăm. 

e 

Gara Charing Cross e părăsită în timpul nopții, dar peroanele 
rămân deschise. Ne-am recuperat bagajele din dulăpioarele în 
care Lockwood și George le lăsaseră după-amiaza trecută și ne- 
am schimbat hainele în toaleta publică. Mă simţeam ușurată că 
scăpasem de rochia aceea stupidă, și mai ales de pantofi. Nu 
mă puteam despărți, în schimb, de micul colier pe care mi-l 
dăruise Lockwood. L-am păstrat pe sub tricoul și jacheta neagră. 
Toate hainele noastre erau negre, și cât mai ușoare cu putinţă. 
In seara asta trebuia să ne mișcăm repede și fără să fim văzuţi. 

Am pornit în grabă pe malul estic al Tamisei, urmând cursul 
fluviului. Lumina lunii se reflecta pe suprafaţa apei ca niște solzi 
de argint. Râul era ca un șarpe care se răsucea pe sub noi, prin 
inima orașului. Era adânc la ora asta, după cum spusese Flo. 
Valurile se înălțau până spre vârful parapetului, spălând ușor 
pietrele. 

Odată cu hainele, ne schimbaserăm și dispoziția. Mergeam în 
tăcere. Pe măsură ce ne apropiam de miezul nopţii, pericolul 
devenea din ce în ce mai real. Încă mai simţeam atingerea 
dezgustătoare a lui Julius Winkman, de când îl înfruntasem în 
micul lui anticariat. Expresia lui brutală, nonșalantă, încă mă 
mai bântuia. Nu era genul de bărbat faţă de care să te pui rău, 
iar ceea ce făceam acum era la fel de riscant ca o bântuială, 
într-un fel. Poate chiar mai periculos, din moment ce ne bazam 
pe o altă persoană pentru a reuși. 

— Avem foarte multă încredere în Flo Oase, am spus. 


VP - 227 


— Nu-ţi face griji, spuse Lockwood. Va fi acolo. 

Am trecut pe lângă Inns of Temple, unde avocaţii lucrează 
ziua, și pe sub podul Blackfriars. Parapetul se termina brusc într- 
o clădire uriașă de cărămidă. Etajul cel mai de sus se prelungea 
deasupra apei. De aici începea vechiul cartier al negustorilor. Pe 
malul râului se întindea un șir de depozite abandonate, mari, 
goale și întunecoase, cu macarale și scripeţi ieșind din ele ca 
niște crengi frânte. 

Am urcat câteva trepte, până la o alee pietruită din spatele 
depozitului, apoi am continuat să mergem prin întuneric. Aici nu 
era niciun felinar, iar aerul era rece. Simțeam prezenţa 
Vizitatorilor pe alee, dar nimic nu se mișca în noapte. 

— Poate ar trebui să intru și eu, spuse brusc George. Poate ar 
trebui să fiu și eu cu voi. 

— Am vorbit deja despre asta, spuse Lockwood. Fiecare are 
câte un rol de jucat. Trebuie să stai afară cu Flo. Tu ai 
echipamentul, George, și mă bazez pe tine. 

George scoase un mormăit. Rucsacul lui era foarte mare, 
chiar mai voluminos decât atunci când conţinuse borcanul 
pentru fantome. Eu și Lockwood nu duceam niciun bagaj și 
aveam alte instrumente la centură. 

— Cred că e prea important ca să vă las singuri, spuse 
George. Dacă aveţi nevoie de ajutor cu oglinda? Dacă Winkman 
nu e apărat doar de câţiva bodyguarzi? Ar putea să... 

— Taci, George, spuse Lockwood. E prea târziu să ne 
schimbăm planul. 

Am mers mai departe în tăcere. Aleea era o fâșie întunecată 
printre clădiri, cu o panglică îngustă de lumină argintie pe 
mijloc. În sfârșit, Lockwood încetini și arătă ceva cu degetul. În 
faţa noastră, aleea se despărțea la stânga și la dreapta. Dinspre 
dreapta venea mirosul râului. Mai departe, aleea continua pe 
lângă zidurile întunecate ale unui alt depozit. Ferestrele cele mai 
apropiate erau baricadate cu scânduri. Deasupra, cerul era 
împuns de acoperișuri ascuţite și de coșuri. 

Pe peretele exterior al clădirii era scris cu vopsea numele de 
ROSTOCK FISHERIES. Literele erau vechi și cojite. Lockwood, 
George și cu mine ne-am tras înapoi, privind, ascultând. Dacă 
aici avea loc licitaţia lui Winkman, nu era niciun semn care să 
arate asta. Nicio lumină, nicio mișcare. La fel ca multe alte locuri 
din oraș, era o zonă moartă. 


VP - 228 


Am pornit înainte. Imediat, mirosul de noroi și de apă adusă 
de reflux deveni mai puternic. Un braţ alb și slab se întinse din 
umbra aleii, îl prinse pe Lockwood de haină și îl trase în 
întuneric. 

— Nu mai înaintați niciun pas, șuieră o voce. Sunt aici. 


23. 


În timpul discuţiei cu Flo Oase pe care o purtasem seara 
trecută, mă îndoisem de multe ori că avea să vină aici. Nu doar 
pentru că era nebună, ci fiindcă nebunia ei era solitară și ușor 
de stârnit. Lockwood îi promisese tot felul de recompense 
generoase: bani, bomboane din ciocolată și mână liberă să-și 
aleagă ceva dintre toate relicvele pe care le ţineam în subsol. 
Totuși, rămâneam la părerea mea că Flo ar fi preferat să nu ni 
se alăture într-o aventură atât de riscantă. Și totuși, era aici, în 
toată gloria ei mizeră, conducându-ne înainte pe alee până într- 
un loc ascuns din spatele câtorva tomberoane, loc care - s-o 
recunoaștem - i se potrivea. 

— Veniţi aici, șopti ea, înghesuiți-vă. Așa... Nu vrem să 
observe nimic. 

— Orarul e același, Flo? întrebă Lockwood, privindu-și ceasul. 
Tocmai a trecut de unsprezece și jumătate. 

Dinţii ei albi străluciră în umbră. 

— Da, Winkman a ajuns acum un sfert de oră. A venit într-un 
camion și și-a descărcat marfa. A lăsat doi oameni în faţa intrării 
principale - dacă aţi mai fi făcut câţiva pași v-aţi fi întâlnit cu ei. 
Acum a intrat înăuntru cu alţi trei oameni și un puști. Probabil, 
verifică parterul. 

— Un puști? am întrebat. Fiul lui, adică? 

— Da, era broscoiul ăla, încuviinţă Flo, dar toţi vor aduce cu ei 
copii cu Talente. Sunt adulți, nu-i așa? Au nevoie de ochi și de 
urechi tinere pentru ce au de făcut. 

Flo se îndreptă de spate. 

— Dacă ai de gând să faci ce ai spus, Locky, ar fi bine să 
începi să te cateri! 

— Arată-ne locul, Flo. 


VP - 229 


Am urmat-o pe Flo de-a lungul marginii clădirii. În curând, am 
auzit valurile șterse ale Tamisei și pietrele aleii au început să 
coboare spre plaja de nisip și așchii de dedesubt. Aici, unde 
colțul clădirii se ridica din noroiul râului, o ţeavă groasă din fier 
fusese prinsă de cărămizile acoperite cu mușchi. Flo arătă în 
sus: 

— Asta e ţeava. Vezi unde se apropie de fereastră? Cred că 
pe acolo poţi intra. 

— Fereastra aia pare foarte mică, am spus. 

— Te uiţi la fereastra greșită. Mă refer la cea de sus, abia 
dacă se vede de aici. 

— Ah... da. 

— Dacă nu vreţi să vă vadă, pe-acolo trebuie să intraţi. Nu se 
vor gândi să caute și la etaj. 

Am privit ţeava în zigzag care se căţăra pe perete, ca o linie 
scrijelită de un prunc furios. Sincer, nici eu nu aș fi vrut să mă 
gândesc la etaj. 

— Bine, spuse Lockwood. Ne descurcăm noi. Dar tu, Flo? Ai 
adus barca? 

Drept răspuns, Flo arătă spre râu, unde o formă lungă, neagră 
și joasă se clătina în apă. Valurile Tamisei îi mângâiau blând 
pupa. 

George se apropie de mine. 

— Asta e barca ei? răsuflă el. Am crezut că e o bucată de 
lemn putrezit. 

— Sunt aproape sigură că asta și e. 

Răspunsesem în șoaptă, însă auzul lui Flo era ascuţit. 

— Ce-ai zis? Barca de acolo e micuța mea Matilda. Am vâslit 
cu ea de la canalul Brendford la tabăcăria din Dagenham și n- 
am de gând să vă permit s-o insultaţi. 

Lockwood o bătu pe umăr, apoi își șterse discret mâna pe 
poalele hainei. 

— Într-adevăr. Vom fi onoraţi să mergem cu ea. George, ai 
înțeles planul? Tu creezi diversiunea, apoi te întorci cu Flo și ne 
așteptați în Matilda. Dacă totul merge bine, vom veni și noi 
acolo, sau măcar ne vom asigura că oglinda ajunge la voi. Dacă 
se întâmplă ceva, aplicăm planul H: mergem separat acasă. 

George încuviinţă. 

— Mult noroc. Și ţie, Luce. Lockwood, acestea sunt lucrurile 
voastre. Veţi avea nevoie de măști și de sacoșe. 


VP - 230 


George își lăsă rucsacul pe nisip și scoase un sac din in, 
asemănător celui pe care îl folosea Flo dar mai mic. Un parfum 
puternic de lavandă venea dinăuntru. Urmară apoi două măşti 
de schi, pe care le-am pus la centură. 

— Așa, spuse Lockwood. Să ne sincronizăm ceasurile. Licitaţia 
începe în cincisprezece minute, la ora douăsprezece fix. Avem 
nevoie de diversiune la douăsprezece și douăzeci de minute, 
înainte să bată palma. 

Lockwood arătă apoi spre ţeavă. 

— Lucy, mergi tu prima, sau eu? 

— De data asta, am spus, cu siguranţă te las pe tine înainte. 

Ar fi frumos să pot spune că acea ţeavă mi-a reamintit de 
copilăria mea de la ţară, de verile lungi în care mă urcam în 
copaci alături de ceilalţi copii. Din nefericire însă, din moment ce 
nu îmi plăcuseră niciodată înălțimile, cel mai înalt loc pe care 
mă căţărasem vreodată era o scăriţă de la locul de joacă, și 
odată îmi zgâriasem piciorul căzând chiar și de pe așa ceva. 
Următoarele câteva minute, în care m-am cățărat agonizant de 
încet în urma lui Lockwood, nu au fost cele mai fericite 
momente din cariera mea. Teava din fier era suficient de lată 
cât să o înconjor cu brațele, iar fâșiile circulare de fier care o 
susțineau erau suficient de mari cât să mă prind de ele sau să le 
folosesc drept trepte. In multe feluri, era ca și când m-aș fi 
cățărat pe o scară, dar țeava era ruginită, iar vopseaua care 
începuse să se cojească îmi împungea palmele sau se 
desprindea în așchii lungi și ascuţite în cele mai nepotrivite 
momente. Un vânt puternic stârnit deasupra Tamisei îmi băga 
părul în ochi și făcea ca ţeava să tremure. Era foarte lungă. Am 
făcut greșeala să mă uit în jos o dată, și acolo am văzut-o pe Flo 
îndreptându-se spre barca ei nenorocită. George stătea încă 
lângă rucsacul lui, privindu-mă. Erau mici ca niște furnici, iar 
asta îmi făcea palmele să transpire și stomacul să creadă că 
deja cădeam prin aer. Așa că am strâns din dinţi și mi-am închis 
ochii, iar apoi mi-am continuat ascensiunea. Nu am deschis ochii 
decât atunci când creștetul meu s-a lovit de cizmele lui 
Lockwood. 

Acesta se agăţase de țeavă cu o mână, în timp ce își folosea 
cuțitul pentru a zgândări și a cerceta un panou din sticlă din 
fereastra de lângă noi. Plumbul era vechi și moale și, în curând, 
panoul căzu înăuntru. Lockwood întinse mâna, se luptă puţin cu 


VP - 231 


încuietoarea de metal, blestemându-i încăpăţânarea. Cu o 
ultimă  smucitură, care provocă înăuntrul ţevii un sunet 
alarmant, fereastra se deschise. O săritură, un pas în lateral - și 
Lockwood intră înăuntru. O clipă mai târziu, se întinse pentru a 
mă ridica și pe mine. 

Am rămas în umbră o vreme, bând apă și, în cazul meu, 
așteptând ca mâinile și picioarele să mi se oprească din 
tremurat. 

înăuntrul clădirii mirosea a praf, nu a putred, ca în casa lui 
Bickerstaff, ci a nefolosit și a plin de naftalină. 

— Cât e ceasul, Luce? 

— Douăsprezece fără cinci. 

— Eu aș zice că e momentul perfect, nu-i așa? George e 
aproape de poziţia lui, dacă nu s-a scufundat pe undeva. 

Mi-am aprins lanterna de buzunar și am cercetat camera 
goală. Odată fusese probabil biroul unui manager. Pe pereți 
atârnau afișe vechi, grafice și coloane din cifre. 

— Când se termină asta, am spus, cred că ar fi o idee bună să 
stai de vorbă cu George. 

Lockwood era la ușă, privind coridorul de afară. 

— De ce? E bine. 

— Cred că se simte exclus. Întotdeauna noi suntem cei care 
facem astfel de lucruri, nu-i așa? lar pe el îl obligăm să aștepte 
afară. 

— Fiecare își are talentul lui, spuse Lockwood, iar George pur 
și simplu nu se pricepe la lucrurile astea la fel de bine ca noi. 
Dacă el și Flo dau greș sau nu se sincronizează bine, dacă barca 
lor se răstoarnă sau merg la fereastra greșită sau ceva de genul 
ăsta, e foarte posibil ca noi doi să murim. 

Lockwood făcu o pauză. 

— Ştii ce? Discuţia asta mă face să mă simt puţin neliniștit. 
Haide, trebuie să vedem cum ajungem la parter. 

Etajul pe care ne aflam era un labirint de birouri, cu pasaje 
care făceau legătura între ele. Ne-a luat mai mult timp decât ne 
așteptam să descoperim scara din cărămidă aflată în colţul 
clădirii. Timpul lucra împotriva noastră acum, dar totuși 
înaintam cu grijă, oprindu-ne pentru a asculta cu atenţie la 
fiecare colţ. Am numărat etajele pentru a ne putea întoarce pe 
același traseu pe care coboram acum. Coborâserăm deja șase 
etaje înainte să descoperim o luminiţă slabă, care venea de jos, 


VP - 232 


și să auzim murmur de voci. Ne apropiam de locul în care 
Winkman își ţinea licitaţia. 

— Să începem cu începutul, spuse Lockwood. Măștile. 

Măştile de schi erau esenţiale pentru a ne proteja identitatea 
în cazul în care Winkman și ai lui voiau răzbunare. A mea era 
fierbinte și îmi furnica pielea, plus că era greu să văd prin ea, iar 
lâna groasă îmi acoperea gura, îngreunându-mi vorbirea. In rest, 
erau o adevărată încântare. 

Am deschis o ușă din sticlă și am ajuns pe o punte cu garduri 
de o parte și de alta, aflată deasupra spaţiului enorm de jos. Aici 
era inima depozitului, care se întindea probabil cât era de lung 
etajul, deși era imposibil de aflat cât măsura de fapt. Doar o 
mică parte din etajul de dedesubt era luminată cum se cuvine, 
iar noi eram chiar deasupra ei. Lockwood și cu mine ne-am 
aplecat și ne-am furișat până la marginea punţii pentru a ne uita 
mai bine. De unde stăteam pornea un șir abrupt de trepte din 
metal, care duceau până la parter. Pe moment eram în 
siguranţă, fiindcă era puţin probabil ca o persoană aflată în 
lumină să ne poată vedea acolo sus, în întuneric. 

Winkman, din câte se părea, era un individ care se ţinea de 
cuvânt. Sosisem la exact trei minute după miezul nopţii, iar 
licitaţia începuse deja. 

În capătul sălii fuseseră pregătite trei lămpi înalte, montate 
pe piedestaluri din metal. Erau poziţionate într-un triunghi, iar 
zona din centrul lor era ca o scenă. Chiar la margine era un șir 
de șase scaune, întoarse spre lumină. Trei erau ocupate de 
adulţi, celelalte trei erau ocupate de copii. In spatele lor, în 
umbră, doi bărbaţi destul de bine făcuţi, cu expresii serioase, 
stăteau ca două statui urâte, holbându-se în gol. 

Două scaune fuseseră pregătite și în spațiul dintre lămpi, iar 
unul dintre ele era ocupat de băiatul din anticariat. Purta o 
jachetă cenușie, bine croită, iar părul lui dat cu gel strălucea 
slab în lumină. Işi legăna picioarele mici și grăsuţe sub scaun de 
parcă ar fi fost plictisit, ascultându-l pe tatăl lui. 

Julius Winkman se afla în mijlocul scenei. 

În seara asta, anticarul purta un costum gri cu alb, deschis la 
guler. Lângă el era o masă pliantă lungă, acoperită cu un 
material negru, curat. Cu o mână păroasă, Winkman își ajustă 
ochelarii mici și delicaţi, cu rame din aur, apoi arătă spre vitrina 
de lângă el. 


VP - 233 


— Primul obiect, dragi prieteni, spuse el, este foarte drăguţ. O 
tabacheră a unui gentleman, din platină, de la începutul 
secolului XX. Brigadierul Horace Snell o avea în buzunarul de la 
haină în noaptea în care a fost împușcat de rivalul său într-ale 
inimii, sergentul Bill Carruthers. Data: octombrie 1913. Incă mai 
este pătată de sânge. Conţine o încărcătură supranaturală după 
un asemenea eveniment, din câte înţeleg. Leopold ne poate 
spune mai multe. 

Fiul său se trezi imediat și spuse: 

— Ecouri parapsihologice puternice. Un Senzitiv cu puterea 
Atingerii poate auzi împușcături și ţipete. Nu conţine niciun 
Vizitator. Nivel de risc: scăzut. 

Leopold se lăsă să cadă înapoi în scaun și începu să-și legene 
din nou picioarele. 

— Asta este, spuse Winkman. Un mic aperitiv, înainte de felul 
principal. E interesat cineva? Pornim licitaţia de la trei sute de 
lire. 

Din poziţia în care ne aflam, deasupra scenei, era imposibil să 
vedem conţinutul cutiuţei, dar pe masă mai erau alte două cutii. 
Prima era înaltă, pătrățoasă, iar înăuntrul ei era o sabie ruginită 
- și o fantomă; chiar și sub lumina lămpilor, tot vedeam o 
licărire stranie, albăstrie, și plasma care se mișca ușor. Cea de-a 
doua era mai mică, iar înăuntrul ei era o statuie din ceramică 
sau o icoană în formă de animal cu patru picioare. Și acest 
obiect era scăldat în nelumină dincolo de sticla care îi ținea 
captivă energia. 

Niciunul dintre aceste obiecte nu mă interesa, fiindcă dincolo 
de Winkman era o măsuţă, separată de celelalte, singură, acolo 
unde lumina celor trei lămpi se intersecta. Era foarte 
strălucitoare și părea a fi centrul întregii camere. Caseta de pe 
masă era acoperită cu o pânză greoaie, neagră. Pe podea, sub 
ea, erau mormane de lanţuri din fier și cercuri de sare și pilitură 
de fier, într-o încercare ostentativă de a sublinia cât de periculos 
era obiectul aflat acolo. 

Am auzit un sunet deja cunoscut, pe care ajunsesem să-l 
urăsc: bâzâit de muște. 

L-am înghiontit pe Lockwood și i-am arătat caseta. Lockwood 
încuviinţă ușor. 

Licitaţia continua. Unul dintre clienţi, un bărbat care arăta ca 
scos din cutie, îmbrăcat într-un costum în dungi, vorbise ceva cu 


VP - 234 


fetița care stătea lângă el, apoi licitase. O altă persoană din 
public, un bărbat cu barbă, într-o pelerină de ploaie aproape 
fără nicio formă, licitase imediat mai mult, iar acum cei doi se 
întreceau în sume. Cel de-al treilea client al lui Winkman 
rămăsese cu totul neimpresionat. Stătea cu spatele pe jumătate 
întors către ceilalţi, jucându-se cu bastonul său negru. Era un 
bărbat tânăr și slab, cu mustață blondă și părul blond și 
cârlionțat. Uneori privea spre vitrinele strălucitoare și se apleca 
spre băiatul de lângă el, pentru a-i pune câte o întrebare. In cea 
mai mare parte a timpului însă, se uita înspre caseta acoperită 
cu pânză neagră, aflată în centrul camerei. 

Ceva îmi părea foarte cunoscut la tânărul acela. Și Lockwood 
îl privea. Se înclină spre mine și murmură ceva. 

— Poftim? am șoptit, aplecându-mă și eu spre el. Nu înţeleg 
ce spui. 

Lockwood își ridică partea de jos a măștii. 

— De unde a găsit George chestiile astea? Sunt sigur că și-ar 
fi putut permite ceva cu o gaură pentru gură... Am spus: 
bărbatul de lângă noi a fost la petrecerea Fittes. L-am văzut 
vorbind cu Penelope Fittes, mai știi? 

Da, îmi aminteam că îl văzusem în sala aglomerată. De sub 
haina neagră și elegantă îi ieșea cravata neagră. 

— Clienţii lui Winkman trebuie că sunt și ei membri ai înaltei 
societăți, șopti Lockwood. Mă întreb cine este... 

Primul obiect al licitaţiei fusese deja vândut. Bărbatul în 
costum cu dungi își adjudecase tabachera. Zâmbind și 
încuviințând din cap, Winkman trecu la vitrina în care se afla 
sabia ruginită, însă înainte să poată vorbi, tânărul blond ridică o 
mână. Purta mănuși maro, subțiri, care erau făcute evident din 
piele de miel sau din pielea vreunui alt animăluţ mic și mort. 

— Să trecem la obiectul principal, vă rog, spuse el. Domnule 
Winkman, știți pentru ce am venit cu toții. 

— Atât de repede? întrebă Winkman deznădăjduit. Urmează o 
sabie autentică franceză, un estoc în care credem că se găsește 
un Spectru vechi, autentic, sau poate un Duh, poate chiar unul 
dintre dușmanii pe care i-a ucis. E foarte rară... 

— ... încât nu mă interesează în seara asta, spuse tânărul. Am 
obiecte asemănătoare în colecția mea. Arătaţi-ne oglinda despre 
care am auzit atâtea lucruri și haideţi să vedem cine o va lua - 
asta, dacă și ceilalţi gentlemeni sunt de acord. 


VP - 235 


Bărbatul privi în jur. Cel cu barbă încuviinţă. Cel în costum cu 
dungi făcu un gest scurt cu mâna în semn de acord. 

— Vedeţi, domnule Winkman? spuse tânărul. Haideţi! Arătaţi- 
ne trofeul. 

Zâmbetul de pe chipul lui Julius Winkman nu se schimbase, 
dar, în spatele ochelarilor de aur, ochii lui se îngustaseră puţin. 

— Sigur, sigur! Milord, mereu îmi spuneți sincer tot ce aveţi 
de spus, motiv pentru care sunteţi un client nepreţuit. Poftiţi, 
atunci! 

Winkman merse la măsuţa care era pusă deoparte și apucă 
pânza neagră cu amândouă mâinile. 

— Daţi-mi voie să vă prezint un obiect nepreţuit, un obiect 
atât de rar, încât agenţii de la DCCAP sunt extrem de 
nerăbdători să-l aibă. Prieteni - aveţi în faţă oglinda cu ramă din 
oase a lui Edmund Bickerstaff! 

Winkman dădu materialul la o parte. 

Căutam acest obiect de atâta vreme, încât, în mintea mea, 
căpătase proporţii mitice. Acesta era obiectul care îl ucisese pe 
bietul Wilberforce, care ucisese un hoţ de relicve înainte de a 
apuca să iasă din cimitir cu el și îl omorâse și pe unul dintre 
oamenii lui Winkman. Era oglinda pe care o dorea toată lumea - 
Barnes, Kipps, Joplin, Lockwood, George și cu mine. Unii 
fuseseră uciși din cauza ei. Alţii fuseseră uciși de către ea. 
Reprezenta o promisiune stranie, îngrozitoare. Nu o văzusem 
decât o clipă atunci când deschiseserăm sicriul lui Bickerstaff, 
dar întunecimea ei lucioasă îmi rămăsese în minte. Acum, în 
sfârșit, îi dădusem de urmă. Părea foarte mică. 

Winkman o expusese ca pe un obiect de la muzeu, rezemată 
de o placă acoperită cu catifea. Era în centrul unei vitrine mari, 
pătrate, cu laturile din sticlă-de-argint. Era greu să-i ghicim 
adevăratele dimensiuni privind-o din ascunzătoarea noastră de 
deasupra, dar bănuiam că nu putea să aibă un diametru mai 
mare de cincisprezece centimetri - cam de mărimea unui bol 
pentru budincă sau a unei farfurii. Sticla din mijloc părea mai 
aspră decât mă așteptasem, zgăriată și neregulată. Rama era 
rotunjită, dar maronie și cu un contur neclar. Multe obiecte dure 
și înguste fuseseră lipite unele de altele pentru a crea acea 
ramă. Multe oase. 


VP - 236 


Sunetul îmi freca timpanele. Doi dintre copiii din public 
scânciră. Toată lumea stătea atentă și încordată, holbându-se la 
obiectul aflat pe masă. 

— Ar trebui să vă spun că vedeți oglinda din spate, spuse 
Julius Winkman, aproape în șoaptă. Sticla de pe cealaltă parte 
este foarte lustruită. Cea de pe partea asta este dură, ca un 
cristal. 

— Trebuie să vedem partea cealaltă, spuse bărbatul cu barbă. 
Cum putem licita fără să o vedem? Te joci cu noi, Winkman. 

Zâmbetul lui Winkman se lărgi. 

— Ba nu. Ca întotdeauna, mă preocupă foarte mult siguranţa 
clienţilor mei. Știţi deja că acest obiect are o oarecare reputaţie. 
Altfel, de ce am fi aici cu toţii? De ce aţi plăti prețul minim 
pentru oglindă, pe care vi-l pot spune acum? Cincisprezece mii 
de lire. Ei bine, odată cu reputaţia acestei oglinzi vine și 
pericolul. Știţi că e riscant să priviţi în ea. Poate că veţi vedea 
cine știe ce minunâăţii - asta nu e treaba mea - dar nu veţi ști 
asta dacă nu o cumpăraţi înainte. 

— Nu putem cumpăra în asemenea condiţii, mormăi bărbatul 
cu barbă. Trebuie să privim în oglindă! 

— Uitaţi-vă în oglindă atunci, zâmbi Winkman, dar plătiţi 
înainte. 

— Ce altceva ne mai puteți spune? întrebă omul scund, în 
costum cu dungi. Patronul meu îmi va cere mai multe informaţii 
decât ne-aţi dat până acum. 

Winkman privi spre fiul său. 

— Leopold, ești drăguţ...? 

Băiatul se ridică în picioare. 

— Acest obiect trebuie tratat cu cea mai mare grijă. Dincolo 
de pericolele oglinzii înseși, fragmentele de oase par să fie o 
Sursă pentru mai mult de o singură apariţie. De multe ori am 
numărat șase, poate chiar șapte siluete plutind în jurul 
obiectului.  Proiectează distorsiuni  parapsihologice foarte 
puternice: multă furie, multă agitație. Suprafața oglinzii radiază 
un frig foarte intens și o atracţie similară cu Înlemnirea. Cei care 
privesc oglinda sunt fermecaţi și nu reușesc să privească în altă 
parte decât foarte greu, sau uneori deloc. Poate duce la o 
dezorientare ireversibilă. Nivel de risc: foarte înalt. 


VP - 237 


— Ei bine, domnilor, spuse Winkman după ce Leopold se 
așezase la loc, cam ăsta e rezumatul. Vă rog să va chemați 
asistenții și să o priviţi îndeaproape. 

Unul câte unul, cei din public se ridicară și se apropiam de 
vitrină. Adulții păreau curioși, iar copiii temători și plini de 
îndoială. Înconjurară vitrina, șoptind între ei. 

Lockwood își trase masca la loc și se aplecă spre mine. 

— E și douăzeci, spuse el. Fii gata și fii atentă la ferestre. 

Sus, pe peretele din fața noastră, un șir de ferestre pătrate se 
deschideau spre noapte. Undeva sub ele așteptau George și Flo. 
George își pregătea conţinutul rucsacului. După poziţia 
luminilor, își dădea seama unde are loc licitaţia. Mi-am trecut 
greutatea de pe un picior pe celălalt, pipăindu-mi mânerul 
spadei, ferm și rece. 

Din moment în moment... 

Dedesubt, mulțimea se înghesuia în jurul vitrinei. Cel cu barbă 
spuse iritat: 

— Sunt două găuri prin oase aici, lângă bază. Pentru ce sunt? 

— Nu știm, răspunse Winkman, ridicând din umeri. Credem că 
se poate să fi fost fixată de un suport. Sunt sigur că nimeni n-ar 
vrea să o ţină în mâna. 

Lângă mine, Lockwood scoase o exclamaţie. 

— Asta e! șopti el. Mai ţii minte beţele pe care le-am văzut în 
fotografia cu sicriul lui Bickerstaff? Am avut dreptate - sunt un 
fel de piedestal, ceva pe care trebuie pusă oglinda. 

— Winkman nu îl are însă, am spus. 

— Bineînţeles că nu îl are. Jack Carver n-a luat bețele, nu-i 
așa? Nu, altcineva le-a furat, după ce a fost făcută fotografia. 

Lockwood îmi aruncă o privire piezișă. 

— Cred că e foarte limpede cine. 

Așa era Lockwood uneori: îi plăcea să-mi arunce bucățele 
ademenitoare de informaţie în momentele cele mai nepotrivite. 
L-aș fi întrebat atunci, pe loc, despre ce vorbea (și l-aș fi pocnit 
dacă ar fi fost nevoie), dar Winkman își alunga publicul înapoi 
spre scaunele lor și părea gata să înceapă licitarea. 

Lockwood își privi ceasul. 

— Unde este George? Ar fi trebuit să înceapă de-acum. 

— Domnilor, domnilor, spuse Winkman. Aţi stat de vorbă cu 
Talentaţii voştri? Dacă nu aveți nicio întrebare, suntem presaţi 


VP - 238 


de timp și trebuie să trecem la felul principal. După cum am 
spus, preţul de pornire pentru acest obiect unic este de... 

Tânărul cu mustață blondă își ridicase însă mâna din nou. 

— Staţi puţin. Am o întrebare. 

Winkman zâmbi și mai larg: 

— Desigur. Vă rog. 

— Aţi menţionat anumite riscuri paranormale. Dar cum 
rămâne cu riscurile legale, legate de moartea lui Jack Carver? Se 
spune că el v-a adus oglinda și a primit în schimb un pumnal în 
spate. Nu ne plac metodele dumneavoastră, dar asta pare o 
informaţie puţin prea publică pentru binele nostru. DCCAP 
investighează asta chiar acum, la fel și alte câteva agenţii. 

Colţurile gurii lui Winkman se lăsară în jos, de parcă cineva 
apăsase pe un întrerupător. 

— Domnilor, aș vrea să vă reamintiţi de afacerile pe care le- 
am încheiat împreună. Nu-i așa că m-am ţinut întotdeauna de 
cuvânt? Nu-i așa că aţi fost satisfăcuţi de obiectele pe care vi le- 
am vândut? Daţi-mi voie să vă spun două lucruri. Întâi de toate, 
nu eu am fost cel care l-a angajat pe Carver. Carver a venit la 
mine din senin. În al doilea rând, am cumpărat oglinda de la el 
cu banii jos, iar când a plecat de la mine era încă întreg. Nu eu l- 
am ucis. 

Julius Winkman își puse una dintre mâinile lui uriașe pe piept. 

— Jur toate astea pe capul dragului meu fiu, Leopold, care, 
după cum se vede, e sănătos ca un taur. Cât despre DCCAP și 
celelalte agenţii... 

Winkman scuipă în diagonală pe podeaua depozitului. 

— Asta cred despre DCCAP și despre celelalte agenţii. lar 
dacă mai e cineva aici căruia îi e frică, vă invit să plecaţi acum, 
înainte să înceapă licitaţia. 

Winkman rămase în mijlocul scenei, cu braţele deschise. 

— Ei bine? 

În aceeași clipă, o lumină albă înflori la ferestre. Niciunul 
dintre cei de la parter nu o observase, dar noi, cei din umbră, 
am văzut-o sticlind în întuneric, apoi stingându-se. 

— Ăsta e semnalul, șopti Lockwood, trăgându-și masca în jos. 

Dedesubt, nimeni nu îi răspunsese lui Winkman. Tânărul 
ridicase doar din umeri. Toţi ceilalți rămăseseră așezați. 

Winkman încuviinţă. 


VP - 239 


— În regulă, am vorbit destul. Haideţi să vă aud sumele pe 
care le licitați. 

Imediat, bărbatul cu barbă ridică braţul, iar fereastra cea mai 
apropiată explodă. 


24. 


Știusem că prima torţă de magneziu va exploda în clipa în 
care va atinge sticla, și ne aşteptam ca panoul atins de ea să se 
spargă. Ceea ce nu ne așteptasem fusese ca explozia să fie atât 
de puternică încât să spargă toate ochiurile ferestrei uriașe a 
depozitului, și câteva dintre ochiurile de geam aflate de o parte 
și de cealaltă a acesteia. Efectul fusese chiar mai bun deci decât 
speraserăm: un val de cioburi de sticlă aruncate cu forța și tăria 
unui iceberg care se frânge în două, printr-un fum de sare, fier și 
flăcări albe de magneziu. 

Chiar înainte ca revărsarea de cioburi să se spargă pe podea, 
alte două torţe se roteau prin fumul de deasupra, aruncate prin 
gaura pe care o făcuse prima. 

Și, înainte ca acestea să atingă pământul, eu și Lockwood 
coborâserăm deja scările până la jumătate, cu spadele în mâini 
și torțele pregătite, prăbușindu-ne spre parter. 

Zgomotul exploziei iniţiale și al ferestrelor sparte ne asurzise, 
chiar și prin măștile noastre din lână, iar noi ne așteptaserăm la 
asta. Efectul lor fusese cu siguranţă și mai devastator pentru 
ceilalți, care bântuiau prin fumul argintiu din jurul lor. 

Copiii săriseră din scaune și alergau ţipând prin întuneric. 
Cele două gărzi se mișcau în stânga și în dreapta, apărându-și 
testele de ploaia de sare și sticlă. Doi dintre clienţii lui Winkman 
căzuseră în faţă, în genunchi, de parcă ar fi fost martori la Ziua 
de Apoi. Tânărul blond stătea nemișcat în scaun, parcă împietrit 
de groază. Fiul lui Winkman sărise în picioare și acum 
bolborosea, paralizat de frică. Winkman însuși se holba în 
stânga și în dreapta, ca un taur înnebunit, chircindu-și degetele, 
cu gâtul încordat. 

Winkman ne văzu coborând și ochii lui negri se măriră. 

Apoi, următoarele torţe aruncate de George atinseră 
pământul. Două erupții de flăcări albe izbucniră. Winkman fu 


VP - 240 


aruncat într-o parte și se lovi de masa pe care trona oglinda cu 
ramă din oase, apoi se prăbuși pe podea. In spatele lui, una 
dintre lămpi se înclină, apoi căzu și se stinse. Particule de fier 
fierbinte explodară în aer, apoi începură să coboare ca o 
cascadă topită, strălucitoare. 

Era o scenă debusolantă, un adevărat masacru. Bărbatul în 
costum cu dungi se rostogoli pe spate, urlând. Din haina lui 
ieșeau firicele de fum. Fiul lui Winkman căzuse înapoi pe 
scaunul lui, rupându-l. Cel cu barbă ţipă îngrozit, se ridică în 
picioare și dispăru în fugă. 

Tânărul blond stătea încă nemișcat, privind fix înainte. 

Eu și Lockwood aproape ajunseserăm la capătul treptelor. 
Contasem pe diversiune pentru a câștiga câteva secunde de 
confuzie și, deși ceea ce făcuse George ne depășise cu mult 
speranţele și așteptările, știam că nu avea să fie destul. Era 
treaba mea să continui diversiunea, în timp ce Lockwood fura 
oglinda. Am pregătit o a patra torţă și am aruncat-o spre 
bodyguarzii care se zbăteau. Lockwood aruncă o a cincea, însă 
torţa lui ţintea ferm vitrina din sticlă cu argint. 

Alte două explozii. Bodyguarzii o luară la fugă după prima. 
Cea de-a doua sparse vitrina. Winkman, care încercase să se 
ridice în picioare dincolo de masă, dispăru într-o izbucnire de 
flăcări argintii. 

Lockwood sări peste lanțurile care protejau vitrina și se 
aruncă în fum, lăsând în urma lui un parfum de lavandă. Intr-o 
mână ţinea sacul din in. 

Când vitrina se spărsese, zgomotul ca de muște pe care ÎI 
auzeam devenise imediat mai puternic. Privind prin ceaţă, am 
văzut silueta lui Lockwood, aplecată peste masă, și - deasupra 
lui - alte siluete fantomatice. Multe voci goale vorbiră deodată: 

— Dă-ne oasele înapoi. 

Apoi Lockwood deschise sacul cu lavandă și, cu mâinile 
înmănușate, vâri înăuntru oglinda cu ramă din oase. Băzâitul din 
urechile mele dispăru. Siluetele se stinseră. Vocile nu se mai 
auzeau. 

Lockwood se întoarse și ieși din fum, alergând spre mine. 

La câţiva pași mai încolo, tânărul cu mustața blondă se ridică. 
Se întinse după bastonul lui lustruit, pe care îl lăsase pe podea 
lângă scaun. Răsuci brusc mânerul trase și scoase dinăuntru o 
sabie lungă și subţire. Aruncă bastonul în spatele lui și ne privi. 


VP - 241 


Mi-am scos încă o torță de la centură și m-am pregătit să o 
arunc... 

— Oprește-te, sau trag! 

Winkman se ridicase în spatele mesei. Avea faţa înnegrită și 
părul făcut măciucă, iar ochelarii îi stăteau strâmbi. In jurul feței 
avea sare arsă, gura îi era deschisă și în haina lui erau găuri 
fumegânde. Într-o mână ţinea un revolver negru. 

Am îngheţat, cu braţul în aer. Lockwood se opri cu faţa spre 
mine. Eram aproape faţă în față. 

— Crezi că poţi fugi? spuse Winkman. Crezi că mă poţi jefui? 
Am să vă ucid pe amândoi. 

Lockwood își ridică încet mâinile și spuse ceva. Masca îi înghiţi 
cuvintele. Nu înțelesesem nimic. 

— Mai întâi vom afla cine sunteţi, spuse Winkman, și cine v-a 
trimis. Va fi foarte ușor. Lasă jos torţa, fetițo. Sunteţi încercuiți. 

Gărzile ieșiseră din umbră, și fiecare avea câte o armă. 
Tânărul, arătând încă imaculat în haina lui moale și maronie, 
stătea pregătit, cu spada strălucindu-i în lumină. 

Lockwood vorbi din nou, nerăbdător. Tot nu înțelegeam. 

— Lasă jos torţa! strigă Winkman. 

— Ce zici? am murmurat. Nu te aud. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, izbucni Lockwood, 
ridicându-și partea de jos a măștii. Cealaltă vitrină, cea cu 
fantoma. Acum! 

Spre norocul meu, aveam deja braţul orientat înspre spate. 
Chiar și așa, nu avea să fie o aruncare prea ușoară. Vitrina cu 
sabia ruginită era câţiva metri mai încolo și pe jumătate blocată 
de capul lui Winkman. Probabil că, dacă m-aș fi gândit la asta, 
aș fi ratat-o de cinci din șase ori, dar n-aveam timp să mă mai 
gândesc. M-am răsucit puţin, am aruncat torța, apoi m-am 
ghemuit. Lockwood făcu același lucru, așa că gloantele lui 
Winkman trecură pe deasupra noastră. Niciunul dintre noi nu 
văzu torţa lovind vitrina, dar sunetul de sticlă spartă fu suficient 
de clar. Nimerisem. Ceilalţi începuseră să ţipe. 

Mi-am ridicat privirea și am văzut că brusc dușmanii noștri nu 
mai erau atenţi la noi. Din rămășițele vitrinei sparte, unde sabia 
atârna acum într-un unghi ciudat, se ridicase o formă albastră, 
palidă, de pe care ultimele particule de fier și sare curgeau 
făsâind. Era puţin mai mare decât un om și neclară, de parcă o 
siluetă puternică, fermă, fusese parţial dizolvată. In unele locuri 


VP - 242 


era cu totul transparentă. În mijlocul pieptului nu avea nicio 
culoare, nicio formă. Spre margini se vedeau câteva detalii, mici 
umflături și cute care ar fi putut fi haine, și locuri mai netede, 
care îmi aminteau de pielea unui mort. Deasupra, avea două 
puncte luminoase care sclipeau de parcă ar fi fost înghețate: 
ochii ei. 

Fantasma răspândea un aer de gheaţă. Nu avea picioare, ci 
plutea spre cei din jur de parcă ar fi călărit un nor. Bodyguarzii 
intraseră în panică. Unul trase un glonţ direct prin ea. Celălalt se 
întoarse și dispăru în întuneric. 

Winkman luă un ciob de sticlă de argint și îl aruncă înspre 
fantomă. Ciobul tăie braţul arătării într-un nor de ectoplasmă. 
Am auzit un oftat spectral, dezamăgit. 

Tânărul își ridicase sabia într-o postură en garde și se mișca 
încet spre forma care înainta. 

Eu și Lockwood nu am mai stat să vedem ce se întâmplă. 
Alergam deja spre scări. Eu am ajuns prima la ele și am început 
să mă cațăr. 

Un strigăt plin de furie. Băiatul lui Winkman ieși în fugă din 
fum în spatele lui Lockwood, ţinând în mână un picior rupt de 
scaun. Lockwood se întoarse spre el, fluturându-și spada. Băiatul 
începu să urle și se prinse de încheietură. Arma lui improvizată 
căzu la pământ. 

Urcam scările câte trei odată. Din spatele nostru se auzeau 
țipete, înjurături și oftaturile moi, sâsâite ale fantomei. M-am 
uitat peste umăr în timp ce fugeam pe punte. Podeaua 
depozitului era aproape invizibilă prin straturile de fum argintiu. 
O formă albăstruie se mișca înainte și înapoi, încercând să 
treacă de sabia care îi bloca drumul. 

Ceva mai aproape, o siluetă uriașă șchiopăta rapid în sus pe 
scări. 

Ne-am năpustit prin ușile din sticlă, apoi Lockwood le închise 
și trase ambele zăvoare. Ne continuam ascensiunea. 

Urcaserăm câteva etaje când am auzit zgomotul ușilor lovite. 

— Sper că zăvoarele vor rezista o vreme, spuse Lockwood. 
Trebuie să coborâm pe ţeavă cât mai jos înainte să ne vadă, 
altfel vom fi ţinte ușoare. 

De jos se auzi o bufnitură, urmată de zgomot de sticlă spartă 
și de cioburi căzute la pământ. 


VP - 243 


— A tras în ușă, am spus. Partea bună e că are cu un glonţ 
mai puţin pentru noi. 

— Îţi ador optimismul, Luce. La ce etaj suntem? 

— Ah, nu se poate... Am uitat să număr scările. Trebuia să 
urcăm la șase. 

— Ei bine, câte etaje am urcat? 

— Cred că trebuie să mai urcăm vreo două... Da, aici e etajul 
nostru, cred - pe-aici. 

Înainte să părăsim casa scării, Lockwood verifică ușile, dar nu 
mai găsi niciun zăvor. Pornirăm în fugă pe coridor. 

— Care birou era? 

— Cel de-aici... Nu, nu-i bine. Toate arată la fel. 

— Trebuie să fie cel din colțul clădirii. Aici - uite, acolo e 
fereastra. 

— Dar asta nu e camera prin care am venit. Lockwood - unde 
sunt afișele? _ 

Lockwood deschisese fereastra și se uita afară, în noapte. Işi 
întinsese gâtul, iar părul îi flutura. 

— Am urcat prea mult - suntem mai sus. Ţeava e aici, dare 
îndoită chiar dedesubt, și mă îndoiesc că putem să ne căţărăm 
pe ea așa. 

— Putem să coborâm un etaj pe altundeva? 

— Trebuie. 

Când am alergat însă înapoi la scară, am auzit pași grei cu 
două etaje mai jos și am văzut lumina primei lanterne pe zidul 
de pe coridor. 

— Înapoi, spuse Lockwood. Repede. 

Ne-am întors în biroul mic. Lockwood îmi făcu semn să păzesc 
ușa. M-am lipit de perete, mi-am scos ultima torţă cu Foc 
Grecesc de la centură și am așteptat. 

Lockwood merse la fereastră și se aplecă afară. 

— George! strigă el. George! 

Apoi ascultă zgomotele nopţii. Eu eram atentă la ce se 
întâmpla pe scări. Era foarte liniște, dar mi se părea că tăcerea 
avea urechi. 

— George! strigă din nou Lockwood. 

Departe, dedesubt, de pe râul întunecos, se auzi vocea pe 
care o așteptam amândoi: 

— Aici! 

Lockwood ridică sacul din in: 


VP - 244 


— Vă arunc ceva. Sunteţi gata? 

— Da! 

— la-l și plecaţi de-aici! 

— Dar voi? 

— N-avem timp. Ne vedem mai târziu. Planul H! Aplicăm 
planul H acum, nu uita! 

Lockwood aruncă sacul în noapte. Nu așteptă răspunsul lui 
George, ci sări înapoi în cameră și mă strigă. 

— Vom urca în sus pe ţeavă, Luce, spuse el. Asta e singura 
noastră șansă. Vom merge până pe acoperiș, apoi mai vedem 
noi. 

De afară se auzeau pași înceţi, șovăitori. M-am uitat discret 
din spatele ușii. Winkman și alți doi bărbaţi - unul dintre 
bodyguarzi și încă unul pe care nu îl recunoșteam - veneau 
înspre noi, pe coridor. Chiar când îmi trăgeam capul înapoi, ceva 
trecu pe lângă el și se lovi cu zgomot de peretele din spate. Am 
aruncat bomba cu foc grecesc după colț și am fugit spre 
Lockwood. In spatele meu, podeaua tremură. Se auzi o explozie, 
izbucniră flăcări argintii și dușmanii noștri începură să ţipe. 

— Pune-ţi picioarele pe pervaz, spuse Lockwood, întinde-te și 
trage-te în sus. Repede. 

Acesta era încă un moment în care, dacă mă opream să mă 
gândesc la ce făceam, aș fi fost pierdută. Așa că nu m-am uitat 
la golful de sub mine, la râul strălucitor sau la cerul imens, 
luminat de lună, care ameninţa să se ridice cu susul în jos. Eram 
ameţită, dar m-am urcat totuși pe pervaz, m-am tras afară și m- 
am aruncat pe ţeavă, strângând-o, alunecând puţin în jos 
înainte de a găsi o treaptă improvizată. Eram în siguranţă. Încet, 
am început să mă caţăr. 

Era a doua oară când mă urcam pe aceeași ţeavă și, din două 
puncte de vedere, îmi era mai ușor decât prima oară. Mă 
cățăram pentru a-mi salva viaţa, așa că nu-mi păsa prea mult de 
vânt sau de vopseaua cojită, nici chiar de abisul de dedesubt. 
De asemenea, era un drum mai scurt - nu m-am căţărat decât 
un singur etaj înainte de a ajunge la ţeava ruginită care 
strângea apa de ploaie și de a mă trage în sus pe acoperișul 
plat, plumbuit. Una peste alta, toată povestea nu mi-a luat mai 
mult de un minut. M-am oprit o singură dată, când mi s-a părut 
că aud un țipăt de furie (sau poate de durere?) de jos. Nu 
suportam însă să mă uit în jos. Nu puteam decât să mă rog ca 


VP - 245 


Lockwood să vină în urma mea. Și, bineînţeles, aproape imediat, 
am auzit un râcâit sub ţeavă și l-am văzut ridicându-se lângă 
mine. 

— Ai păţit ceva? am spus. Cred că am auzit... 

Lockwood își scoase masca și își dădu părul pe spate. Avea o 
mică tăietură pe un obraz și respira greu. 

— Da. Nu știu cine a fost, dar cred că a meritat-o. Din păcate, 
când l-am aruncat pe fereastră, mi-am pierdut și spada mea 
italienească. 

Am îngenuncheat pe marginea acoperișului o vreme, gâfâind 
amândoi. 

— Singurul lucru bun e că nu-mi imaginez cum Winkman ar 
putea să se cațere după noi, spuse în sfârșit Lockwood. In afară 
de asta... Lockwood ridică din umeri. Ei bine, hai să vedem care 
sunt variantele pe care le avem la dispoziţie. 

Variantele noastre, pe scurt, erau limitate. Ne aflam pe o fâșie 
lungă de acoperiș deasupra Tamisei, care era în plin flux. Într-o 
parte se ridica un perete din cărămidă golașă - unde, probabil, 
fuseseră pe vremuri generatoarele depozitului. Zidul traversa 
acoperișul în lat și nu era ușor de urcat. De cealaltă parte era 
fluviul. Dedesubtul nostru, razele lunii străluceau pe crestele 
valurilor care mângâiau ușor ţărmul. Până acolo părea să fie 
cale lungă. 

M-am uitat, dar nu i-am văzut nici pe Flo, nici pe George, nici 
barca lor. 

— Bun, spuse Lockwood. Asta înseamnă că au fugit. Sau s-au 
scufundat, desigur. În orice caz, Winkman nu mai are oglinda cu 
ramă din oase. 

Am încuviințat. 

— Frumoasă panorama de-aici. Orașul arată foarte bine dacă 
nu vezi toate fantomele. 

L-am privit. 

— Deci... 

Lockwood îmi zâmbi: 

— Deci... 

Din celălalt capăt al acoperișului se auzi un râcâit. Lockwood 
își trase masca înapoi pe faţă. Pe ţeava de pe margine apăru o 
pereche de mâini, apoi o siluetă se ridică sprintenă până pe 
acoperiș. Era tânărul blond. Haina lui maronie lipsea, iar 
costumul lui era pătat ici și colo de ectoplasmă. Altfel, părea să 


VP - 246 


fie într-o stare relativ bună. La fel ca și noi, se cățărase pe ţeavă 
de pe fereastra de dedesubt. 

Tânărul se ridică sprinten și se scutură de praf, apoi își scoase 
sabia de la centură. 

— Bravo, spuse el. V-aţi descurcat extrem de bine. A fost o 
urmărire excelentă - nu m-am mai distrat așa de multă vreme. 
Știi, cred că ultima bombă cu Foc Grecesc aproape l-a aruncat 
pe Winkman printr-un perete - ceea ce, crede-mă, nu e un lucru 
rău. Dar se pare că aţi ajuns la capătul liniei. Îmi daţi oglinda 
acum? 

— Nu e ata, spuse ferm Lockwood. 

Tânărul se încruntă. 

— Pardon? Nu te-am auzit prea bine. 

— Masca ta, am spus, înghiontindu-l pe Lockwood. 

— Ah, da. 

Lockwood își ridică partea de jos a măștii. A 

— Îmi pare rău. Spuneam că nu este oglinda ta. Încă n-ai 
platit-o și nici măcar n-ai licitat pentru ea. 

Tânărul chicoti. Ochii lui erau foarte albaștri și avea o 
expresie plăcută, deschisă. 

— Apreciez observaţia, dar Julius Winkman urlă și spumegă 
dedesubt. Cred că v-ar face bucăţi-bucățele cu mâna lui dacă v- 
ar prinde. Eu nu sunt atât de crud. De fapt, văd aici o ocazie de 
a ne ajuta reciproc. Daţi-mi oglinda acum și vă promit că vă voi 
da drumul. Voi spune că aţi fugit cu ea. Așa câștigăm cu toții. 
Voi scăpaţi cu viaţă, iar eu păstrez oglinda fără să a fi nevoit să-l 
plătesc pe acel căpcăun dezgustător. 

— E o ofertă bună, spuse Lockwood, și foarte amuzantă. 
Aproape că îmi doresc să putem bate palma. Din păcate, nu am 
oglinda. 

— De ce nu? Unde este? 

— Am aruncat-o în Tamisa. 

— Ah, spuse tânărul. Atunci chiar trebuie să te ucid. 

— Ai putea să ne dai drumul oricum, în spiritul fair play-ului. 

Tânărul râse. 

— Fair-play-ul nu contează chiar atât de mult. Oglinda cu 
ramă din oase este un obiect special, pe care mi-l doresc din 
toată inima. În orice caz, nu cred că ai aruncat-o. Poate că ar 
trebui să te ucid și să o fac pe fată să-mi spună unde este. 

— Hei, am spus, eu încă mai am o spadă. 


VP - 247 


— Oricum, spuse tânărul, haideţi să rezolvăm problema. 

Apoi porni grăbit spre noi. Am schimbat o privire cu 
Lockwood. 

— Unul dintre noi ar putea să se lupte cu el, spuse Lockwood, 
dar apoi am fi în exact aceeași poziţie. 

Lockwood privi spre râu. 

— Pe de altă parte... 

— Da, am spus. Dar Lockwood, chiar nu pot. 

— Va fi bine. Flo are momentele ei ciudate, dar când vine 
vorba de anumite lucruri putem avea încredere în ea. Unul 
dintre acele lucruri e adâncimea apei, de exemplu. 

— Facem asta prea des, am spus. 

— Știu, dar e ultima oară. 

— Îmi promiţi? 

Dar deja alergam pe acoperișul neregulat, accelerând cât de 
mult eram în stare. Apoi am sărit împreună, ţinându-ne de 
mână. 

Cândva în următoarele șase secunde, i-am dat drumul lui 
Lockwood. La un moment dat am început să ţip și mi-am lăsat 
spada din mână. În clipa în care sărisem închisesem strâns ochii, 
așa că nu văzusem stelele înălțându-se și orașul clătinându-se în 
fața noastră, după cum povestise Lockwood mai târziu. Doar 
mai târziu, mult mai târziu, poate peste patru sau cinci secunde, 
când nu-mi venea să cred că încă nu murisem și mi-am deschis 
ochii pentru a mă convinge, am zărit apele strălucitoare ale 
Tamisei întinzându-se într-un salut tăcut sub cizmele mele. 
Tocmai îmi aminteam regula care spune că trebuie să lovești 
suprafața apei ca o săgeată ca să nu-ţi rupi toate oasele când, 
cu un pocnet ca de bici și un zgomot puternic, m-am trezit la trei 
metri sub apă, într-un con de bule, încă scufundându-mă. 

La un moment dat am ajuns în punctul de echilibru. Am 
încetinit mult, tot mai mult... și am rămas suspendată în 
întuneric, fără să mă mai gândesc, fără să mai simt nimic, fără 
să-mi mai pese de viaţă sau de lumea celor vii. Apoi, curentul 
m-a ridicat și m-a aruncat într-o parte și, cuprinsă de panică, mi- 
am amintit numele meu, viața mea. M-am zbătut, m-am învârtit 
și am înghiţit jumătate din apa Tamisei - moment în care fluviul 
mă aruncă afară. 

Mă învârteam într-o pată de ulei undeva în mijlocul fluviului. 
M-am lăsat pe spate, tușind, suspinând. Lockwood era lângă 


VP - 248 


mine. Mă prinse de mână. Mi-am ridicat privirea spre luna de pe 
cer și am văzut pentru ultima oară o siluetă slăbuţă, aflată pe un 
acoperiș în depărtare. Apoi, apele negre ne duseră pe amândoi 
departe. 


VP - 249 


VI e Prin oglindă 


25. 


— Ei bine, spuse Lockwood, dacă e să judecăm succesul după 
numărul de dușmani pe care ni i-am făcut, aș spune că a fosto 
seară reușită. 

Era ora 2:45 dimineaţa și eram în micuța bucătărie de la 
numărul 35, Portland Row. În seara asta aveam ouă fierte, pâine 
prăjită și un ceainic care scotea fuioare domoale de abur lângă 
ele. Camera era puternic luminată, iar atmosfera plăcută era 
stricată doar de prezenţa borcanului pentru fantome de pe 
bufet. Craniul era activ, iar fața lui de groază zâmbea și ne făcea 
cu ochiul din centrul ectoplasmei. Era ușor de ignorat însă, la cât 
de bine ne era. 

Eu și Lockwood ne simţeam ca noi înșine din nou. Ceea ce era 
pe undeva miraculos, fiindcă nu trecuseră nici două ore de când 
ne cățăraserăm din apă pe ţărmul murdar și nisipos de sub 
Tower Bridge. Apoi merseserăm până la gara Charing Cross, așa 
uzi cum eram, iar plimbarea păruse să dureze o eternitate. 
Odată ce ne schimbaserăm în haine uscate însă, lucrurile 
începuseră să pară mai frumoase. Cu un mare noroc, prinsesem 
un taxi care trecea pe lângă noi. Acum - după un duș, curați și 
încălziți - căzusem de acord că ne descurcaserăm foarte 
eficient. Ajunseserăm acasă mai repede decât George, oricum. 
George nu se întorsese încă. 

— E un succes, oricum am pune problema, am spus, jucându- 
mă cu o felie de pâine prăjită și învârtind-o prin farfurie. L-am 
învins pe Winkman! Avem oglinda lui Bickerstaff! l-o putem da 
lui Barnes de dimineaţă și putem închide cazul, iar Kipps pierde 
pariul, ceea ce e cel mai bun lucru. 

Lockwood răsfoia volumul pe care îl furaserăm din biblioteca 
Fittes cu doar câteva ore mai devreme - care părea să fi fost 
acum o viaţă. Îl lăsasem ascuns în dulapul de la gara Charing 
Cross, așa că fusese scutit de o baie în Tamisa. 


VP - 250 


— Văd că Kipps și ai lui nu mai pândesc afară, spuse el. 
Probabil că a renunţat când și-a dat seama că l-am păcălit cu 
taxiul. Sper doar că George se va întoarce repede. Intârzie cam 
mult. 

— Probabil că n-a găsit niciun taxi care să-l ia după ce a stat 
atâta amar de vreme în barca lui Flo, am spus. Sunt sigură că a 
trebuit să meargă pe jos. Dulapul lui de la gară era gol, deci 
știm că a scăpat întreg. 

— E adevărat. 

Lockwood lăsă cartea din mână și se ridică pentru a mai lua 
niște ouă. 

— Am avut dreptate în legătură cu „Confesiunile lui Mary 
Dulac”, apropo. Cele mai multe sunt lipsite de sens. Bolboroseli 
despre cunoștințe oculte și misterele creaţiei. Oricum, nu au 
ajutat-o prea mult pe biata Mary, din moment ce a trăit zece ani 
într-o scorbură, se pare. Vrei un ou pe farfurie sau în pahar? 

— In pahar, te rog. Lockwood, cine crezi că era acel om - cel 
de pe acoperiș? 

— Nu știu, dar Winkman i s-a adresat politicos, deci putem 
afla, probabil. 

Lockwood îmi întinse un ou fiert. 

— E un colecţionar bogat, sau o versiune modernă a lui 
Bickerstaff care se bagă în probleme care nu îl privesc. judecând 
după moștenirea lăsată de Mary Dulac, Bickerstaff însuși pare să 
fi fost un monstru. Citește și tu - pagina a treia sau a patra. . 

Lockwood începu să mănânce. Am ridicat „Confesiunile”. In 
ciuda copertelor din piele ale bibliotecii Fittes, cartea era foarte 
subțire. Abia dacă avea câteva pagini. Era mai degrabă o 
colecție de paragrafe fără nicio logică. Cineva copiase, probabil, 
selecţii din original, și lăsase deoparte pasajele care se repetau 
sau erau incoerente. După cum spusese și Lockwood, cele mai 
multe erau despre viaţa în sălbăticie a bietei femei, și multe 
cugetări filosofice despre moarte și viaţa de apoi pe care nu le 
înţelegeam. Partea despre Bickerstaff era însă mai substanţială. 
Am citit-o în timp ce îmi mâneam oul. 


Dar cine este Bickerstaff, a cărui umbră blestemată 
m-a bântuit în ultimii zece ani? Ah! Era un geniu! Și cel 
mai groaznic om pe care l-am cunoscut vreodată! Da, 
eu l-am ucis. Da, l-am îngropat adânc și l-am închis 


VP - 251 


într-un sicriu din fier, dar încă îl mai văd în întuneric, 
ori de câte ori închid ochii. Încă îl văd înaintea mea, 
îmbrăcat în pelerina lui din catifea, făcând ritualurile 
lui întunecate. Încă îl văd, ieșind din atelier, cu 
satârele însângerate în mâini. Incă îi aud vocea 
groaznică, acel instrument irezistibil prin care ne-a 
făcut să-l slujim întrutotul. Ah! Ce nebuni am fost că l- 
am urmat! Ne-a promis că ne va oferi întreaga lume, 
ne-a promis iluminarea! Ne-a adus însă în pragul 
disperării, ne-a înnebunit. 


Urma apoi un pasaj despre ciupercile și scoarța de diverse 
feluri pe care Mary Dulac fusese nevoită să le mănânce în anii 
trăiţi în sălbăticie, în pădurea Chertsey. Apoi, textul revenea la 
Bickerstaff. 


Întunecimea lui era mereu în el - în ochii lui ca de 
lup, care te priveau fix, în furia lui care izbucnea la cea 
mai mică insultă. Nu voi uita asta niciodată - cum i-a 
rupt brațul lui Lucan când i-au scăpat lumânările din 
mână, cum l-a aruncat pe Mortimer în jos pe scări! Nu 
pot uita. Da, îl uram și ne era teamă de el, dar vocea 
lui era ca mierea. Ne fermeca pe toți vorbind despre 
marele lui Proiect, de minunatul Instrument pe care l- 
am fi putut face dacă am fi fost în stare. Cu ajutorul 
servitorului său, un băiat foarte viclean și malefic, care 
vedea fantomele de parcă ar fi fost aievea, am mers în 
expediții prin cimitire, căutând materiale pentru 
Instrument. Băiatul ne apăra de Spiritele răzbunătoare 
până le prindeam în oglindă. Prezenţa acestor Spirite, 
laolaltă, face Instrumentul atât de puternic, spunea 
Bickerstaff. Și ce putere! Oglinda slăbește însăși 
granița lumii și le oferă celor câtiva atât de norocosi să 
o privească - ce groază! ce blasfemie! - o viziune a 
Raiului. 


L-am privit pe Lockwood. 

— Orice s-ar vedea prin oglinda lui Bickerstaff, am spus încet, 
nu cred că e Raiul. 

Lockwood clătină din cap. 


VP - 252 


— Nici eu nu cred. Aveam dreptate, să știi, Lucy. Aveam 
dreptate cu oglinda. Bickerstaff și acoliţii lui încercau să vadă 
dincolo de moarte, să afle ce urmează. Bickerstaff era nebun - 
erau nebuni cu toţii. Inclusiv prietenul nostru de-acolo. 

Lockwood arătă cu degetul spre chipul din borcan, în orbitele 
craniului străluceau puncte mici de lumină. Rânjetul lui era larg 
și batjocoritor. 

— In seara asta pare să fie în toane bune, am spus. Tot 
rânjește de când am intrat. Hei, tocmai m-am gândit la ceva... 
băiatul despre care tot vorbește Dulac... Doar nu crezi câ...? 

— Cine știe? întrebă Lockwood, încruntându-se spre craniu. Pe 
mine nu m-ar surprinde deloc. 

Lockwood se lăsă pe spate în scaun. 

— Ei bine, Doamne-ajută, avem oglinda, așa că nimeni nu mai 
poate risca să privească în ea. Pun pariu că Bickerstaff n-a 
încercat niciodată să o privească el însuși, ci doar s-a folosit de 
alţii. Nici nu e de mirare că fantoma lui era atât de groaznică. 
Mă bucur că i-ai aruncat o spadă prin cap. 

— Când i-am auzit vocea în cimitir, am spus, a fost de parcă 
m-ar fi hipnotizat, așa cum spune și Dulac. Avea un efect 
năucitor. Mă facea să vreau să fac anumite lucruri deși știam 
prea bine că nu se cade. Cred că și George și Joplin au fost 
afectaţi de ea, deși se poate să n-o fi auzit. Mai ţii minte cum 
rămăseseră nemișcaţi lângă sicriu? 

— Da, idioţii ăia. 

Lockwood își privi ceasul. 

— Luce, dacă George nu-și face apariţia în curând, voi începe 
să-mi fac griji. S-ar putea să fie nevoie să o căutăm pe Flo și să 
vedem unde l-a lăsat. 

— O să ajungă. Ştii cât de încet merge. Ah - uită-te aici. 

Ajunsesem la sfârșitul cărții. 

— Am găsit ce voiam: ultima confesiune a lui Dulac. 


Da, am omorât un om. Dar să fi fost oare o crimă? 
Nu! Dacă într-o bună zi voi fi judecată în Ceruri, voi 
spune că am făcut-o ca să mă apăr. Da, a fost un act 
disperat, ca să-mi salvez sufletul. Edmund Bickerstaff 
era nebun! Voia să mă omoare, e limpede ca lumina 
zilei. Sângele lui e pe mâinile mele, dar nu mă simt 
vinovată cu nimic. 


VP - 253 


Wilberforce a murit. Am văzut asta cu toții: s-a uitat 
în Instrument și a pierit. Apoi ne-am panicat. Am fugit 
în trăsurile noastre din acel loc blestemat și am jurat 
să ne dezicem de Bickerstaff pentru totdeauna, dar 
doctorul nu ne-ar fi permis asta. Într-o oră, el şi Băiatul 
lui tăcut erau deja la mine acasă, ducând cu ei 
Instrumentul. Îmi era teamă de ei, dar le-am dat 
drumul înăuntru. Doctorul era agitat! Aveam de gând 
să le spun și altora ce a pățit bietul Wilberforce? Putea 
avea încredere în mine să nu spun nimănui ce am 
văzut? În ciuda asigurărilor mele, s-a înfuriat. În sfârșit, 
și-a pronunțat sentința: pentru a-mi dovedi credința, 
trebuia să privesc în oglindă! Într-o clipă, Băiatul era în 
spatele meu, ținându-mă de brațe. Doctorul a scos 
apoi Instrumentul din buzunar. L-a ținut în fata mea. 
Am privit doar o clipă, o jumătate de clipă, și mi-am 
simţit mintea cum începe să se destrame. Membrele 
îmi îngheţțaseră. 

Aici s-ar fi terminat totul, dacă revolverul de serviciu 
al tatălui meu n-ar fi fost pe măsuță. M-am eliberat și 
am luat arma. Mi-am acoperit fața, în timp ce 
Bickerstaff care tipa, mă zgâria cu unghiile. Am tras. 
Glontul i-a trecut direct prin frunte. Am tras și după 
Băiat, de asemenea, dar era alunecos ca un pește și 
mi-a scăpat. În unele zile, să mă ierte Dumnezeu, asta 
regret cel mai mult. Aş fi vrut să-l fi ucis și pe el. 

Nu vă voi spune unde l-am îngropat pe doctor și 
creația lui. E suficient de spus că ne era teamă că și 
alții vor face același lucru necugetat de care ne 
făceam și noi vinovați. Astfel de cunoștințe nu au fost 
menite să fie cunoscute de oameni. Sper doar că am 
îngropat Instrumentul atât de adânc, încât să nu-l mai 
găsească nimeni, niciodată. 


Am închis cartea și am aruncat-o deoparte. 

— Deci, asta e, am spus. Așa a murit Bickerstaff. Mary Dulac l- 
a împușcat, apoi ea și prietenii ei l-au îngropat în secret în 
Kensal Green. Am rezolvat misterul. Cazul e închis. 

Mi-am luat farfuria, gata să o duc la chiuvetă - și m-am oprit 
brusc, holbându-mă la masă. 


VP - 254 


De cealaltă parte a mesei, Lockwood încuviinţa. 

— Dulac se poate să fi fost nebună, spuse el, dar a înțeles 
ideea. Toată lumea vrea oglinda. Toată lumea e obsedată de ce 
ar putea vedea în ea, deși pare să ucidă pe oricine o privește. 
Colecţionarii de noaptea trecută ar fi plătit mii de lire pentru 
asta. Barnes e și el disperat. Joplin a tot insistat să-l lăsăm să se 
uite, iar George nu e cu nimic mai breaz. 

Lockwood zâmbi trist. 

— George și Joplin sunt foarte asemănători, nu crezi? Au până 
și aceiași ochelari. Din întâmplare, ţi-am spus că eu cred că 
Joplin e cel care a furat beţele din sicriul lui Bickerstaff? El și 
Saunders erau singurii care aveau acces la capelă, unde era 
sicriul, și e exact genul de lucru pe care el l-ar... Lockwood se 
opri. Lucy? Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Mă holbam încă la hârtia de pe masă, și la notițele de pe ea. 
Fusese chiar în fața noastră, în tot acest timp. De obicei nu mă 
oboseam să citesc ce scria acolo. Acum însă, din întâmplare, 
văzusem ceva, iar dacă nu pălisem de tot, cu siguranţă mă 
simţeam de parcă aș fi pălit. 

— Lockwood..., am spus. 

— Ce? 

— Asta a fost dintotdeauna aici? 

— Da. Desenul ăla e acolo de luni întregi. Mă mir că nu l-ai 
observat până acum. Îi tot spun lui George să nu facă de-astea, 
îmi taie pofta de mâncare. Ce, crezi că ar trebui să înlocuim 
hârtia? 

— Nu desenul. Taci din gură. Bileţelul de aici. Scrie: Am plecat 
să vorbesc cu un prieten despre oglindă. Mă întorc repede. G. 

Ne-am privit unul pe celălalt. 

— Asta trebuie să fi fost scrisă acum câteva zile..., spuse 
Lockwood. 

— Când? 

Lockwood ezită. 

— Nu știu. 

— Uite, aici e pixul pe care l-a folosit. Chiar aici. 

— Dar asta ar însemna... Lockwood clipi spre mine. Nu. N-ar 
face așa ceva. 

— Un „prieten”, am spus. Știi cine ar putea fi, nu? 

— N-ar face așa ceva. 


VP - 255 


— S-a întors aici cu oglinda și, în loc să ne aștepte, a plecat 
iarăși. Ca să-l vadă pe Joplin. 

— N-ar face așa ceva! 

Lockwood se ridicase pe jumătate din scaun. Părea nesigur. 

— Nu-mi vine să cred. l-am spus categoric să nu facă așa 
ceva. 

Am simţit o vibraţie în cameră. Era slabă, înăbușită. Am privit 
spre borcanul pentru fantome. Înăuntrul lui strălucea o lumină 
verzuie, otrăvitoare. 

— Fantoma știe! am strigat. Bineînțeles că știe - era chiar 


aici! 
Mi-am aruncat scaunul înapoi și am alergat la borcan. Am 
răsucit mânerul - și, imediat, chicotelile dezgustătoare ale 


fantomei îmi umplură mintea. 

— Lipsește cineva? întrebă batjocoritor craniul. Abia acum v- 
ați prins? 

— Spune-ne! am strigat. Ce ai văzut? 

— Mă întrebam eu cât timp vă va lua să vă daţi seama, spuse 
vocea. Douăzeci de minute, am presupus, dar v-a luat de două 
ori pe atât. Doi șoareci orbi s-ar fi descurcat mai bine decât voi 
doi. 

— Ce s-a întâmplat? Unde a plecat George? 

— Ştii, cred că dragul vostru George are o mică problemă, 
spuse vesel craniul. Cred că a plecat să facă o prostie. Ei bine, 
eu n-am nicio problemă cu asta, după toate lucrurile pe care mi 
le-a făcut. 

Simţeam un val de panică în coșul pieptului. Mușchii mei 
amenințau să înlemnească. l-am repetat bâlbâit cuvintele 
fantomei și lui Lockwood. Imediat, acesta se repezi pe lângă 
mine și luă borcanul de pe bufet. Îl răsuci în aer și îl trânti pe 
masă, aruncând farfuriile în toate părțile. 

Faţa dinăuntrul borcanului se roti până ajunse cu nasul lipit de 
sticlă. 

— Hei, fii atent. Ai grijă cu ectoplasma. 

Lockwood își trecu degetele prin păr. 

— Spune-i să vorbească. Spune-i că dacă nu ne spune ce-a 
văzut că a făcut George, o să... 

— O să ce? întrebă fantoma. Ce-mi puteţi face? Sunt mort 
deja. 


VP - 256 


l-am repetat cuvintele, apoi am ciocănit în borcan cu un 
deget. 

— Știm că nu-ţi place căldura, m-am răstit. Te putem face să 
te simţi foarte rău. 

— Da, adăugă Lockwood. Și nu vorbesc despre cuptoare. Te 
vom duce la furnalele din Clerkenwell. 

— Și? mârâi fantoma. Și m-aţi distruge. Cum v-ar ajuta asta? 
Și de unde știți că asta nu e exact ce-mi doresc? 

Când i-am repetat cuvintele fantomei, Lockwood deschise 
gura, apoi o închise încă o dată. Era greu de intuit ce credea sau 
simțea fantoma, și nu știa ce ar fi putut să-i răspundă, dar eu 
știam. Dintr-odată, îmi dădusem seama exact ce-și dorea 
fantoma - care fuseseră scopurile ei în viaţă, precum și motivul 
care îi anima rămășițele după moarte. Simţeam asta. Tânjeam 
la acel lucru de parcă și eu aș fi gândit la fel. Există totuși 
avantaje în a-ţi împărţi mintea cu a unei fantome. Nu foarte 
multe, doar câteva. 

M-am aplecat înspre borcan. 

— Îți place să ţii secrete faţă de noi, nu-i așa? am întrebat. 
Numele tău, de exemplu, și cine ai fost. Ei bine, nouă chiar nu 
ne pasă de asta. Și știi de ce? Pentru că știm deja destule cât să 
înţelegem ce te face să fii așa cum ești. Ai fost unul dintre 
prietenii lui Bickerstaff - poate servitorul lui, poate altcineva -, 
ceea ce înseamnă că i-ai împărtășit și visele. L-ai ajutat să 
construiască oglinda aia stupidă cu rama din oase. Ai vrut să o 
vezi folosită. Și de ce ai fi făcut asta? De ce să vrei nebunește să 
vezi ce se află de cealaltă parte, ce te așteaptă după moarte? 
Fiindcă îţi era teamă. Voiai să te asiguri că era ceva după 
moarte, că nu vei fi singur. 

Chipul din borcan căscă, dându-și la iveală dinţii stricați. 

— Serios? Fascinant. Adu-mi o cană de cacao fierbinte și 
trezește-mă când termini. 

— Adevărul este, am continuat implacabil, că încă ţi-e teamă. 
Încă nu suporţi gândul că vei fi singur. De-asta vorbești mereu 
cu mine, de-asta te strâmbi mereu. Iți dorești cu disperare să ai 
pe cineva alături. 

Fantoma își dădu ochii peste cap cu repeziciune. 

— Pe tine? Scutește-mă. Am și eu standardele mele. Dacă aș 
vrea să port o conversaţie cum se cuvine, mi-aș găsi... 


VP - 257 


— Ţi-ai găsi pe cine? am mârâit. Cum? Eşti un craniu într-un 
borcan. Nu poţi să pleci nicăieri și nu ne ai decât pe noi, atât. 
Deci - nu te vom duce la furnale, am spus. Nu te vom tortura. 
Tot ce vom face, dacă nu începi să ne spui ce vrem să știm, va fi 
să-ți închidem robinetul, să te punem într-un sac și să te 
îngropăm undeva. Adânc, ca să nu te găsească nimeni. Tu, 
singur, pentru totdeauna. Cum ţi se pare asta? 

— N-ai face așa ceva, spuse fantoma, dar pentru prima oară îi 
auzeam o notă de nesiguranţă în voce. Nu uita că aveţi nevoie 
de mine. Sunt o fantomă de Tip III. V-aș putea face bogati. 
Celebri. 

— Nu contează asta! Prietenul nostru este mai important. 
Asta e ultima ta șansă, craniule. Spune-ne ce vrem să știm. 

— Și când te gândești că mi se părea că Cubbins e cel mai 
crud dintre voi. 

Chipul fantomatic se trase în umbrele ectoplasmei, de unde 
se uită urât la mine, cu o expresie malefică pe chip. 

— Bine, spuse încet. Sigur, îţi spun. Dar să nu crezi că m-am 
lăsat șantajat. Vreau doar să mă bucur de ce vă așteaptă pe toți 
trei. 

— Vorbește, spuse Lockwood, căruia îi repetasem în șoaptă 
cuvintele fantomei pe cât de bine eram în stare; apoi, mă 
strânse de braţ. Bravo, Lucy. 

— Ei bine, dacă vrei cu adevărat să știi, ai dreptate, spuse 
vocea. Cubbins a fost aici. A ajuns acasă cu mai bine de o oră 
înaintea voastră. Avea oglinda stăpânului într-un sac murdar. Nu 
venise de mult când a mai primit pe cineva, un individ scund, ca 
un șoarece, cu ochelari și părul zbârlit. 

Am repetat toate acestea. Lockwood îmi aruncă o privire. Era 
Joplin. 

— N-au stat aici - au vorbit puţin, apoi au plecat împreună. Au 
luat și sacul cu ei. Cubbins mi s-a părut neliniștit. Nu părea sigur 
pe el. În ultima clipă a fugit înapoi și v-a lăsat acel mesaj. Aș 
crede că încă se mai lupta cu stăpânul meu, dar celălalt individ 
i-a cedat cu totul. Nu a mai rămas nimic din el. 

— Incă se mai luptă cu ce? am întrebat, simţindu-mă de parcă 
fusesem străpunsă cu o lance înghețată. 

Fantoma rânji. Dinţii craniului străluceau. 


VP - 258 


— Stăpânul meu vorbește cu ei. Li se vede în ochi. Mai ales 
celălalt - e disperat să primească și el iluminarea. Dar și 
Cubbins a înnebunit. N-aţi observat? 

Fantoma chicoti în șoaptă. 

— Poate că nici nu v-aţi uitat la el. 

Nu mai puteam vorbi. Îmi amintisem de fantoma învăluită 
într-o pelerină pe care o văzusem în cimitir, ridicându-se 
deasupra lui George. Am auzit din nou acea voce liniștită, 
susurând: Priveşte... Priveşte... Îţi voi da tot ce-ţi dorești... Mi i- 
am amintit pe George și Joplin, stând ca în transă lângă sicriul 
din fier. Mi-am amintit de toate comentariile lui George de- 
atunci încoace, de maladia pe care o suferise în casa lui 
Bickerstaff, de cât de distrat fusese, de privirea lui visătoare ori 
de câte ori vorbea de oglindă. Amintirile mă făcuseră să 
înlemnesc. Înghețasem. Lockwood încercă de câteva ori să-mi 
vorbească până să-l aud. 

— Ştiam că l-au afectat și oglinda, și fantoma, am spus 
ragușit. Am observat, dar n-am fost atenţi. Bietul George... 
Lockwood, am fost atât de orbi! George voia cu disperare să-i 
afle misterele. Oglinda l-a obsedat de-atunci încoace, iar tu n-ai 
făcut decât să-l critici și să-l umilești. 

— Da, bineînțeles că da! 

Și eu ridicasem tonul, iar acum Lockwood o făcuse și el. 

— Pentru că George e mereu așa! Mereu obsedat de relicve și 
de obiecte vechi! Știu cum este! N-am fi putut să ne dăm 
seama, oricum. 

Chipul lui era palid, umerii cocoșați. 

— Chiar crezi că l-a afectat fantoma? 

— Fantoma sau oglinda. Altfel n-ar face așa ceva, nu-i așa? N- 
ar pleca singur, de capul lui! 

— Nu, sigur că nu. Dar chiar și așa... Serios, Luce, o să-l 
strâng de gât. 

— S-ar putea să nu fie nevoie, dacă unul dintre idioţii ăia se 
uită în oglindă. 

Lockwood răsuflă adânc. 

— OK. Să ne gândim. Unde ar putea fi? Unde locuiește Joplin? 

— Habar n-am, dar pare să-și petreacă cea mai mare parte a 
timpului în cimitirul Kensal Green. 


VP - 259 


— Corect! spuse Lockwood, pocnind din degete. Și nu doar pe 
pământ. Chestiile cenușii din părul lui? Pun pariu că nu e 
mătreaţă. 

Lockwood porni în fugă spre ușa de la subsol, dădu buzna 
înăuntru și cobori scările cu pași zgomotoși. 

— Haide! strigă el. Strânge-ţi toate obiectele care îţi cad în 
mână. Spade, torţe, orice! Și cheamă un taxi. Trebuie să 
mergem! 

Zece minute mai târziu, eram din nou în bucătărie, așteptând 
un taxi. Ne luaserăm vechile spade de pe rastelul din sala de 
antrenamente și ne încinseserăm la brâu cu două centuri vechi 
și rupte și atât de pătate cu plasmă, încât abia le mai puteam 
închide. Aveam de asemenea câţiva săculeți cu pilitură de fier, 
două bombe cu sare și nicio torţă cu magneziu. Toate celelalte 
lucruri fuseseră pierdute, folosite sau se udaseră când 
furaserăm oglinda de la Winkman. 

Amândoi eram agitaţi. Stăteam la masă, verificându-ne și 
reverificându-ne echipamentele. Chipul din borcanul pentru 
fantome ne urmărea. Părea amuzat. 

— Eu unul nu m-aș obosi, spuse el. M-aș duce la culcare și 
gata. E prea târziu ca să-l mai salvaţi. 

— Taci, am mârâit. Lockwood - ce spuneai de Joplin mai 
devreme? De praful cenușiu din părul lui? Doar nu vrei să spui 
că... 

Lockwood începu să bată nerăbdător cu degetele pe masă. 

— E praf, Luce. Praf din catacombele de sub capelă. Lui Joplin 
îi place să le exploreze, chiar dacă zona e interzisă. Probabil 
caută pe acolo de multă vreme, fiindcă e obsedat de antichități. 
Îi place să păstreze toate lucrurile ciudate pe care le găsește, 
cum ar fi piedestalul pentru oglinda lui Bickerstaff, de exemplu. 

Lockwood înjură. 

— Unde naiba e taxiul acela nenorocit? 

Apoi începu să se plimbe iarăși prin cameră. Eu rămăsesem în 
schimb nemișcat. Cuvintele lui Lockwood mă făcuseră să îmi 
dau seama de un lucru oribil. 

Îi place să păstreze toate lucrurile ciudate pe care le găsește. 

— Lockwood. 

Inima îmi bătea tare în piept. 

— Da? 


VP - 260 


— Când Barnes ne-a sunat alaltăieri, a spus că un muzeu 
avea un cuţit mogul care semăna foarte mult cu pumnalul pe 
care l-am găsit împlântat în spatele lui Jack Carver. Atât de 
asemănător, încât se poate să fi fost o pereche identică. Mai ţii 
minte unde a fost găsit pumnalul? 

Lockwood încuviinţă. 

— În cimitirul Maida Vale, în nordul Londrei. 

— Da. Și când Saunders și Joplin au venit aici pentru prima 
oară, ne-au spus că au făcut săpături într-un alt loc. Mai ţii minte 
care era? 

Lockwood se holbă la mine. 

— Era... cimitirul Maida Vale. Vai, nu. 

— Cred că Joplin a găsit două pumnale, am spus. Cred că l-a 
predat pe primul, dar l-a păstrat pe al doilea. Și, recent - am 
privit prin ușă spre holul fără covor pe jos, unde încă se mai 
vedeau urme de sare - sub influenţa lui Bickerstaff și a oglinzii, 
mă tem că s-a folosit de cel de-al doilea pumnal. 

Din borcan se auzi un chicotit. 

— Asta e cea mai faină seară pe care am avut-o vreodată de 
când am murit! Uitaţi-vă la voi! Aveţi niște fețe de pomină. 

— N-aș fi crezut că e posibil, șopti Lockwood. George e într-un 
pericol și mai mare decât am crezut. 

Afară, taxiul claxona. Mi-am luat sacoșa pe umăr. 

— Distracţie plăcută, atunci, spuse fantoma. Transmitețţi-i 
salutările mele lui Cubbins, sau la ce a mai rămas din el. Va fi... 
Stai... ce faceţi? 

Lockwood luase un rucsac dintr-un colț al bucătăriei și 
începuse să îl tragă peste capătul borcanului. 

— Nu e cazul să fii atât de obraznic, spuse el. Vii și tu. 


26. 


La cimitirul Kensal Green, poarta de vest era deschisă, 
ghereta de lângă ea era goală și nu se vedea nicio lumină la 
capela anglicană când ne apropiarăm de ea printre copaci. În 
curând aveau să mijească zorii zilei. Stelele începuseră deja să 
pălească. În scurt timp, orizontul avea să explodeze în lumină 


VP - 261 


undeva deasupra docurilor de est, iar umbrele nopții aveau să 
fie alungate din Londra. Însă păsările nu cântau încă. 

Lângă capelă, cabinele de la serviciul de degajări și excavații 
Vise Plăcute erau întunecate și goale, iar găleţile în care arsese 
focul erau părăsite și reci. Excavatoarele stăteau nemișcate, cu 
braţele înclinate și frânte ca niște cocostârci adormiţi. Era deci 
adevărat că domnul Saunders suspendase toate activităţile și 
lăsase cimitirul morţilor. Eu și Lockwood ne-am avântat cu pași 
mari prin camera abandonată, apoi am urcat scările capelei. 

Benzile galbene ale poliţiei fuseseră rupte. Pe sub ușă se 
vedea o linie subţire de lumină. 

Lockwood își duse un deget la buze. Fusese tăcut și încruntat 
până acum și nu spusese mai nimic. 

În schimb, celălalt însoțitor al nostru era exact opusul lui. 

— Veţi ajunge prea târziu, îmi șuieră o voce în ureche. 
Cubbins nu va rezista și va privi în oglindă. Va privi, se va sufoca 
și va fi mort înainte ca voi să-l descoperiţi: asta e profeția mea. 

— Ai face bine să speri că nu, am murmurat, sau știi ce-ţi vom 
face. 

Undeva, în rucsac, am simţit cum ectoplasma zumzăie cu 
indignare. 

De când plecaserăm de acasă, fantoma din borcan îmi șoptise 
aproape tot timpul, trecând de la ameninţări și rugăminţi la 
condoleanţe false. Cu alte cuvinte, era agitată. Amenințarea 
mea că o vom abandona o neliniștise foarte tare. 

Asta nu o făcuse însă mai puţin enervantă. Aș fi aruncat-o cu 
dragă inimă într-un tufiș, dar nu aveam varianta asta la 
dispoziție. Fantoma îl întâlnise pe Bickerstaff. Fantoma 
cunoscuse secretele oglinzii. Era posibil să avem nevoie de 
ajutorul ei. 

Lockwood mă avertiză dintr-o privire să fac liniște și se întinse 
spre mânerul uriaș din metal al ușii. M-am pregătit, mijindu-mi 
ochii pentru a mă obișnui mai repede cu lumina după ce 
mersesem atâta timp prin întuneric. Lockwood răsuci mânerul 
cu o mișcare bruscă, fluidă, și împinse ușa. Aceasta scârţâi și 
ochii noștri fură asaltaţi de lumină. Am intrat amândoi. 

Interiorul capelei era la fel cum îl văzusem ultima oară, în 
dimineaţa de după jaf. Birourile domnilor Saunders și Joplin erau 
acoperite de hârtii. Se vedeau reșouri cu gaz, catafalcul uriaș 
aflat pe placa din metal, altarul, cu balustrada sa lungă și 


VP - 262 


strălucitoare, amvonul. Era liniște și nimic nu se mișca. Nu se 
vedea nimeni. 

Mi-am ciulit urechile, încercând să prind băzâitul oglinzii. Nu 
am auzit nimic. 

Lockwood se întoarse spre cel mai apropiat reșou. 

— E cald, spuse el, dar nu fierbinte. A fost aici în seara asta, 
acum ceva timp. 

Eu cercetam cu privirea o formă chircită într-un colţ, 
înconjurată de mormane de sare murdară și pilitură de fier. 

— Sicriul din fier e încă aici - uite. Dar trupul lui Bickerstaff a 
fost furat. 

— Stăpânul meu e aproape, șopti brusc fantoma. Îi simt 
prezenţa. 

— Unde? am întrebat. Cum putem ajunge la el? 

— De unde să știu? Îmi e foarte greu așa din borcan. Daţi-mi 
drumul și voi putea să-l simt mai bine. 

— Nicio șansă. 

Lockwood merse la ușa din lemn aflată în spatele balustradei 
altarului. Impinse și trase, dar ușa rămase ferm închisă. 

— Lacătul e scos, spuse el, iar zăvoarele sunt trase. Cineva a 
încuiat-o pe dinăuntru. 

— Suntem siguri că e în catacombe? am spus. Nu e genul de 
loc în care aș merge. 

— Asta e! 

Lockwood sări înapoi. Privea agitat prin cameră. 

— Mai ţii minte ilustrațiile din hârtiile lui Bickerstaff? 
Catacombele sunt exact genul de locuri în care idioţii ca Joplin 
își fac veacul. E genul de loc unde poţi găsi lucruri - și creează 
un ambient sinistru, numai bun. În plus, lucru esenţial, e un loc 
ascuns. Acolo nu te deranjează nimeni. 

Lockwood blestemă. 

— Ah, ce coșmar! Cum putem intra? 

— Sunteţi orbi ca niște lilieci, spuse fantoma. Vă uitaţi, dar nu 
vedeți nimic, chiar dacă soluţia e chiar în faţa voastră. 

Am scos un mârâit și am lovit rucsacul cu pumnul. 

— Liniște, sau îţi jur că... 

Apoi am rămas nemișcată, privind catafalcul uriaș din mijlocul 
camerei.  Catafalcul și instrumentul care îl cobora în 
catacombele de dedesubt. Am scos un suspin. 

— Catafalcul! N-a spus Saunders că încă mai funcţionează? 


VP - 263 


Lockwood se plesni cu palma peste frunte. 

— Da! Așa a spus! Desigur! Repede, Luce! Uită-te peste tot! 
În dulapuri, prin cotloane, lângă altar... Trebuie să existe un 
mecanism! 

— Ah, crezi? pufni craniul. Serios, sunteţi jalnici. Mă simt de 
parcă aș încerca să învăţ niște mâţe să citească! 

Am alergat în toate părţile, căutând prin toate umbrele și 
cotloanele, dar pereţii erau goi și nu se vedea niciun mâner, 
niciun buton. 

— Am scăpat ceva din vedere, murmură Lockwood, apoi se 
întoarse pe călcâie, încruntându-se. Trebuie să fie aproape. 

— Deci, căutăm iarăși! Repede! 

Am deschis un mic dulăpior, dând la o parte un teanc de cărţi 
putrezite cu imnuri și partituri. Niciun mâner. 

— Fără nicio speranţă, șopti craniul. Pun pariu că un copil de 
cinci ani s-ar putea descurca mai bine. 

— Liniște. 

— Trebuie să-l găsim, Lucy. Dumnezeu știe ce face Joplin. 

Lockwood studia celălalt perete, ridicându-se, apoi 
ghemuindu-se din nou. 

— Ah, am fost atât de idioţi! Joplin a fost sub nasul nostru 
chiar de la început și nu l-am bănuit nicio clipă. S-a amestecat în 
investigația noastră încă dinainte de a deschide sicriul. Barnes 
chiar ne-a spus că o persoană din echipa de săpători le-a zis 
hoţilor de relicve despre oglindă - altfel, n-ar fi avut cum să-și 
facă apariţia atât de repede. Joplin era unul dintre puţinii 
oameni care ar fi putut fi vinovaţi, dar nu l-am suspectat 
niciodată. 

— N-aveam de ce, am protestat. Tii minte cât de supărat a 
părut când a fost furată oglinda? Nu cred că se prefăcea. 

— Nu, nici eu, dar nu ne-am gândit că Joplin poate fi sincer 
supărat și vinovat în același timp. Ştii ce cred că s-a întâmplat? 
L-a angajat pe Carver să fure oglinda - deoarece Carver mai 
furase obiecte pentru el și în trecut. Saunders a spus că au fost 
multe furturi pe șantier de-a lungul anilor. Asta era obiceiul lui 
Joplin: să șterpelească lucrurile pe care le voia. De data asta 
însă, Carver l-a trădat. Și-a dat seama cât de valoroasă este 
oglinda și i-a dus-o lui Winkman, care l-a plătit bine. Joplin a fost 
furios. 

— Da, am spus. 


VP - 264 


Alergam acum pe lângă perete - era alb, golaș, fără niciun loc 
în care s-ar fi putut ascunde un buton. Nicio crăpătură, nici 
măcar o pânză de păianjen. 

— A fost atât de furios, încât și-a înjunghiat hoţul de relicve cu 
acel pumnal scump. 

— Exact. Sunt gata să pun pariu că Joplin nu ar face rău nici 
măcar unei muște, dar dacă fantoma din borcan are dreptate - 
dacă Joplin a fost afectat de fantoma lui Edmund Bickerstaff, și a 
înnebunit... _ 

— Da, șopti craniul. Asta face stăpânul. li găsește pe cei mai 
slabi și mai netoţi și îi face să-l slujească. Așa a făcut și de data 
asta. Lucy - îţi ordon! Sparge borcanul și eliberează-mă! 
Eliberează-măăă! 

— Dispari, am spus. Lockwood - chiar crezi că Joplin e cel care 
l-a ucis pe Carver? 

Lockwood era în cealaltă parte a capelei, mișcându-se rapid, 
vorbind și mai rapid. 

— Da, și l-a ajuns din urmă chiar când Carver venea la noi. S- 
au certat. Când Carver i-a spus că a vândut oglinda, Joplin a 
înnebunit. L-a înjunghiat pe Carver, care s-a eliberat și a reușit 
să ajungă la noi. Joplin, desigur, a crezut că a pierdut oglinda de 
tot, dar s-a înșelat. De atunci încoace, noi am căutat oglinda și l- 
am ţinut la curent cu progresul nostru. lar acum George i-a adus 
oglinda, iar Joplin a primit ce voia, în timp ce noi - noi nici măcar 
nu putem intra în catacombe! 

Cu un strigăt plin de frustrare, Lockwood lovi peretele cu 
piciorul. Înconjurasem întreaga cameră, fără succes. Avea 
dreptate. Ne  împotmoliserăm. Nu găseam calea spre 
catacombe. 

— Dar afară? am spus. Poate e o altă intrare afară. 

— Poate, deși nu știu cum o vom putea găsi la timp. 

— În regulă, spuse Lockwood. Căutăm. Haide. 

Am alergat la uși și le-am deschis - apoi ne-am oprit, 
nemișcațţi. Pe scările de afară, luminaţi din spate de cerul lăptos, 
stăteau trei siluete binecunoscute în haine gri-argintii. Bobby 
Vernon, Kat Godwin și marele Ned Shaw: echipa lui Quill Kipps, 
adică băiatul cel micuț, fata cea blondă și băiatul cel 
ameninţător. Kipps însuși lipsea, însă. Ingheţaseră cu o mână 
întinsă spre ciocănelul care le anunţa sosirea. l-am privit. 

— Unde e Quill? se răsti Kat Godwin. Ce se petrece? 


VP - 265 


— Ce-aţi făcut cu el? întrebă Ned Shaw, apropiindu-se. Și lasă 
prostiile, Lockwood. Vorbește, acum. 

Lockwood clătină din cap. 

— Îmi pare rău, n-avem timp pentru asta. E o urgenţă. 
Credem că George are probleme. 

Kat Godwin strânse din dinţi. Avea o privire plină de îndoială, 
dar și ostilă. 

— Credem că și Kipps are probleme, spuse ea răstit. 

— Ne-a sunat acum o oră, spuse Bobby Vernon, și ne-a zis că 
l-a urmărit pe prietenul vostru, Cubbins. L-a văzut intrând în 
cimitir însoţit de cineva. Ne-a spus că ne așteaptă aici. Am 
căutat peste tot, dar nu am dat de urma lui. 

— Deci, încă ne spiona, nu-i așa? am mărâit. Ce rușine. 

— E mai bine decât să-și piardă vremea cu infractorii, așa 
cum faceţi voi, scuipă Godwin. 

— Nu mai contează acum, spuse Lockwood. Dacă Kipps e cu 
George, atunci amândoi sunt în pericol. Kat, Bobby, Ned: avem 
nevoie de ajutorul vostru, iar voi aveţi nevoie de ajutorul nostru, 
așa că haideţi să lucrăm împreună. 

Lockwood vorbea calm, dar autoritar, și, deși degetele lui Ned 
Shaw tresăriră, niciunul dintre ei nu protestară. 

— Credem că sunt în catacombele de sub capelă, continuă 
Lockwood. Ușile sunt încuiate și trebuie să ajungem acolo. 
Bobby, tu te pricepi la astfel de lucruri. Avem aici un catafalc 
victorian, folosit pentru a cobori sicriele sub biserică. Cum se 
potrivește? De aici, de sub pământ? 

— De aici, spuse Vernon. Preotul cobora sicriul în timpul 
slujbei. 

— OK, deci trebuie să existe un mâner. Am avut dreptate, 
Luce. Deci unde... 

Lockwood se întrerupse, privind cimitirul luminat de zorii zilei. 

— Kat, Ned - aţi mai adus pe cineva cu voi? 

— Nu, se încruntă Ned Shaw. De ce? 

Lockwood respiră adânc. 

— Fiindcă, spuse el încet, se pare că nu suntem singuri. 

Privirea lui Lockwood era mai ageră decât a mea. Nu 
observasem mișcările dintre morminte, siluetele grăbite și 
întunecate care se îndreptau spre noi pe aleile înverzite. Se 
apropiaseră pe nesimţite de tabără, iar acum ieșeau în spațiul 
pietruit dintre cabinele muncitorilor și excavatoare: un grup de 


VP - 266 


bărbaţi tăcuţi, obișnuiți să se furișeze noaptea. În mâini aveau 
bâte și măciuci. 

— Hei, interesant, îmi șopti în ureche vocea craniului. Mă 
distrez de minune noaptea asta. Acum o să vă văd pe toți uciși. 
Trebuie să ieșim mai des. 

— Deci, nu sunt prieteni de-ai voștri, Lockwood? spuse Kat 
Godwin. 

— Cunoscuţi, poate... 

Lockwood îmi aruncă o privire piezișă. 

— Lucy, cred că indivizii ăștia au fost trimiși de Winkman. Cel 
din capăt a fost și la licitaţie, sunt aproape sigur. Dumnezeu știe 
cum ne-au urmărit, dar vreau să faci ceva pentru mine acum, 
fără să protestezi. 

— OK. 

— Întoarce-te în capelă, găsește mânerul, coboară și ia-l pe 
George. Vin și eu cât de repede pot. 

— Da, dar, Lockwood... 

— Dacă nu ai protesta, ar fi minunat. 

Când Lockwood folosește un astfel de ton, înseamnă că nu 
mai încape discuţie. M-am întors în capelă. Primul individ 
ajunsese la baza scărilor. Cu toţii aveau niște mutre pe care n-ai 
fi vrut să le vezi apropiindu-se de tine într-o noapte întunecată: 
teste rase și nasuri rupte, sprâncene încruntate și guri rânjite... 
lar măciucile lor erau ceva de speriat. 

— Ce ne facem? se bâlbâi Bobby Vernon. 

— Acum, Bobby, spuse Lockwood, cred că trebuie să-ţi scoţi 
spada din teacă. 

Lockwood mă privi peste umăr. 

— Lucy - fugi! 

Indivizii urcară scările în fugă. Am trântit ușa după mine. De 
afară am auzit zgomot de spade lovite de metal, strigăte și 
bufnituri. 

Cineva scoase un țipăt. 

Am alergat spre mijlocul capelei și m-am oprit lângă catafalcul 
de marmură. Ce spusese Vernon? Pastorul era cel care cobora 
sicriul. OK, unde stătea pastorul? Unde Dumnezeu stătea? 

— Aah, e foarte greu, șopti vocea fantomei. Îmi dau seama 
cât de rar mergi la biserică. 

Apoi, dintr-o dată, mi-am dat seama. În amvon. Amvonul din 
lemn cu acoperișul sculptat în formă de carte, liniștit și uitat, 


VP - 267 


aflat la câţiva pași de catafalc. M-am îndreptat spre el, 
încercând să nu iau în seamă sunetele care veneau de afară. 
Am pășit pe scară, mi-am coborât privirea și am văzut raftul 
ascuns de sub acoperiș. 

Acolo era un mâner. 

L-am apăsat. La început am crezut că nu se va întâmpla 
nimic. Apoi, încet și aproape fără niciun zgomot - în afara unui 
murmur slab - catafalcul începu să coboare. Placa din metal pe 
care era așezat dispărea în podea. Am ţâșnit din amvon, am 
alergat și am sărit pe piatra neagră. 

Afară, ceva greu se lovi de ușile capelei. Nu mi-am ridicat 
privirea. Mi-am tras spada și am rămas pregătită, cu picioarele 
depărtate, respirând adânc. Apoi, m-am lăsat coborâtă sub 
podeaua din piatră, în întuneric, în măruntaiele pământului. 

— Nu-ţi fie frică! se auzi o șoaptă răutăcioasă din rucsacul 
meu. Nu ești singură. Incă mă ai pe mine. 

Coboram printr-un puț adânc, luminos, din cărămidă, și încă 
nu ajunsesem la capăt. Simţeam cum se deschide în jurul meu 
un gol, iar aerul din jur devenea din ce în ce mai rece și mai 
uscat, însă nu vedeam nimic. Bezna din jur îmi răpea simţurile. 
Mă simţeam foarte vulnerabilă. Mă putea aștepta orice la 
capătul drumului, iar eu n-aveam de unde să știu asta până nu 
aterizam direct lângă el. Toate instinctele mele îmi spuneau să 
fug unde voi vedea cu ochii. Sentimentul de pericol mă 
copleșea. M-am încordat, gata să sar... 

Și mecanismul se opri. 

Am sărit de pe catafalc, ieșind din coloana de lumină. Apoi, m- 
am forțat să mă opresc. Am rămas nemișcată. Am stat așa în 
întuneric, ascultându-mi inima cum îmi bate cu putere. În rest, 
în jurul meu era liniște. 

Sau nu, cel puţin asta îmi spuneau simţurile mele. Auzeam tot 
felul de sunete ciudate - foșnete și oftaturi, râsete slabe care se 
terminau în suspine. Auzeam și șoapte, cuvinte care se 
întrerupeau la jumătate și, de undeva, venea cel mai oribil sunet 
dintre toate: clic-clacul limbii cuiva. 

Niciunul dintre sunetele din jur nu era făcut de vreun muritor. 

Mă aflam pe tărâmul morţilor. 

Liniștea din mintea mea fu întreruptă de un fluierat vesel care 
venea dinspre borcanul pentru fantome pe care îl duceam în 


VP - 268 


rucsac. Fluieratul se oprea din când în când, dar apoi o lua iarăși 
de la capăt cu o melodie la fel de banală. 

— Vrei să termini? am spus. Trebuie să ascult. 

— De ce? Sunt vesel. Aici e locul meu! 

— E un loc unde vei rămâne pentru totdeauna, dacă nu 
cooperezi cu mine, am mârâit. O să te zidesc într-un perete. 

Fluieratul se opri brusc. 

Când ești singur și vulnerabil, sentimentele tale vor încerca 
întotdeauna să-ţi pună bețe-n roate. Ale mele o luaseră razna. 
Mă gândeam că Lockwood se luptă pentru viaţa lui, undeva, 
deasupra. Mă gândeam la George și la felul în care privise plin 
de jind oglinda, acum cinci nopţi. Mă gândeam la cât de ușor ar 
fi putut fi distruse toate lucrurile la care ţineam. Mă gândeam că 
nu mai am mare lucru la centură. La Spectrul îngrozitor al lui 
Edmund Bickerstaff, ridicându-se sub lumina lunii... 

Mi-am reprimat sentimentele și le-am închis într-o cutiuţă a 
lor, apoi le-am ascuns în podul conștiinței mele. Aveam timp să 
le explorez mai târziu. Deocamdată trebuia să rămân trează - și 
în viaţă. 

Pământul de sub picioarele mele era neregulat. Simţeam 
cărămizi mâncate de vreme, pietre și pietricele, precum și praful 
care se adunase aici de ani și ani de zile. În jurul meu, aerul era 
uscat și rece. Nu vedeam absolut nimic. Totul era întunecat în 
jurul coloanei de lumină. Nu știam dacă mă aflam într-un coridor 
îngust sau într-un vid imens, și nici nu aveam cum să-mi dau 
seama. Mi se părea de necrezut că un om ar fi coborât aici de 
bunăvoie. 

Am auzit apoi un băzâit slab, ca de muște stârnite. 

Da. Oglinda cu rama din oase. Era aproape. 

Mi-am aprins lanterna de lucru, deși nu voiam, fiindcă lumina 
îți slăbește Talentul și atrage atenţia asupra ta. Foloseam raza 
cea mai slabă. Am rotit încet lanterna în jurul meu într-un cerc, 
cercetându-mi împrejurimile. Catafalcul trona deasupra unui 
mecanism compus din mânere uriașe din metal, negre și îndoite 
ca picioarele unei insecte. Se afla în centrul unui pasaj larg, cu 
tavanul arcuit și podeaua plină de rămâșițe. Pereţii erau făcuţi 
din piatră și cărămidă și împărţiţi în rafturi suprapuse. Pe 
majoritatea rafturilor odihneau sicrie din plumb care aveau să 
rămână acolo pentru eternitate. La fiecare douăzeci de pași, din 
coridorul principal se deschideau altele, secundare. 


VP - 269 


Totul era acoperit de o peliculă subțire de praf cenușiu. Mi-am 
amintit de părul lui Joplin. 

Am stins lanterna și, folosindu-mă de memorie pentru a 
înainta prin întuneric, ascultând și privind în fiecare clipă, am 
încercat să-mi dau seama de unde venea bâzâitul oglinzii. Nu 
era ușor, mai ales fiindcă fantoma din borcan se trezise din nou 
la viață. 

— Îi simţi? spuse vocea ei. Ceilalţi. Sunt în jurul tău, cu toţii. 

— Vrei să faci liniște? 

— Îți aud pașii. Îţi aud inima cum bate. 

— Ajunge. Te las aici pe un raft imediat ce îl găsesc pe 
George. 

Tăcere. Mi-am ajustat bretelele rucsacului cu o smucitură și 
am înaintat mai departe în vârful picioarelor. 

Tocmai mă apropiasem de primul pasaj când am auzit un 
strigăt răsunând în întuneric. Sunetul era distorsionat, iar ecoul 
se auzea din toate părțile. Oare fusese George? Kipps? Joplin? 
Fusese oare vocea unui om viu? Nu-mi dădeam seama, dar 
ghiceam că venise de undeva din dreapta. Sprijinindu-mă cu 
mâna de cărămizi, am pornit într-acolo. 

Câteva clipe mai târziu, am atins ceva rece și neted. M-am 
tras înapoi și am aprins lanterna. Era un dom din sticlă pe care 
cineva îl lăsase pe raft, lângă un sicriu. Sub praful gros pe care 
degetele mele îl dăduseră la o parte se vedea un buchet de flori 
albe, ofilite. O clipă m-am întrebat de cât timp erau acolo acele 
flori. Apoi am stins lanterna și mi-am continuat drumul. 

Pasajul era lung și îngust și presărat de alte pasaje 
perpendiculare care se deschideau din el, aproape identice, 
pline de sicrie. M-am oprit la fiecare intersecţie, apoi am mers 
mai departe. Am rămas în întuneric pe cât posibil, sperând să 
văd Vizitatorii la fel de ușor cum mă vedeau și ei pe mine, 
fiindcă în jurul meu erau Vizitatori. 

Am văzut o singură dată, la o distanţă incertă, printr-un pasaj 
din stânga, o siluetă care strălucea slab. Era un tânăr care purta 
o haină cu gulerul înalt și întărit. Stătea nemișcat, cu spatele 
spre mine, și cu unul dintre umeri mult mai ridicat decât celălalt. 
M-am bucurat că stătea cu spatele la mine. 

Dintr-un alt coridor se auzea un ciocănit rapid. Când m-am 
uitat într-acolo, am văzut că pe unul dintre rafturile de jos era 


VP - 270 


un sicriu micuţ, scăldat în nelumină. Ciocănitul venea dinăuntrul 
lui. 

— Ce frumos, spuse craniul, dar fantomele astea nu sunt cine 
știe ce. Stăpânul meu e și el aici. 

— În faţă? 

— Ah, da, cred că ne apropiem, chicoti slab craniul. Îţi mai 
aduci aminte ţipătul de mai devreme? Pe cât punem pariu că 
amicul tău Cubbins s-a uitat în oglindă? 

Mi-am stăpânit furia cu un efort. Dacă fantoma avea chef de 
vorbă, poate că îmi putea oferi astfel informaţii. 

— Vorbește-mi despre oglindă, am spus. Câte oase a folosit 
Bickerstaff pentru a o face? De câte fantome a fost nevoie? 

— Șapte oase și șapte spirite, dacă ţin bine minte. 

— Ce vezi dacă te uiţi în oglindă? 

— Ah, eu m-am ferit să fac asta vreodată. 

— Dar Bickerstaff? El s-a uitat? 

— Bickerstaff poate că era nebun, spuse simplu fantoma, dar 
prost nu era. Bineînţeles că nu s-a uitat. Riscurile erau prea 
mari. Spune-mi, Cubbins crezi că e pe moarte? Dacă da, îţi pierzi 
timpul. 

Am înaintat în grabă și am ajuns la un alt coridor în care se 
deschideau toate pasajele mai mici. De undeva din faţă am 
auzit sunet de voci furioase și țipete de durere. Am început să 
alerg, împiedicându-mă de podeaua neregulată. Cizma mea se 
agăţă într-o cărămidă ieșită în afară. M-am împiedicat, am întins 
o mână pentru a-mi recăpăta echilibrul și am lovit o bucată de 
piatră sau de mortar de pe un raft. Piatra căzu cu zgomot. Am 
rămas nemișcată, ascultând. 

— E în regulă, n-a auzit nimeni, spuse fantoma; apoi făcu o 
pauză dramatică. Sau...? 

in jurul meu era liniște. Imi auzeam pulsul bătând cu putere. 
Am continuat, mergând mai încet. În curând, pasajul începu să 
se curbeze spre dreapta. In capăt se vedea lumina unui felinar, 
luminând rafturile goale de pe pereţi. Zgomotul oglinzii era mai 
puternic acum și era foarte frig. Temperatura scădea cu fiecare 
pas. 

— Ai grijă, șopti craniul. Ai grijă... Bickerstaff e pe aproape. 

M-am ghemuit și m-am lipit de perete, apoi m-am furișat până 
la marginea luminii și am privit pe după colțul pasajului. După 
ce petrecusem atâta timp în întuneric, lumina slabă mă orbi. Mi- 


VP - 271 


am lăsat ochii să se obișnuiască o clipă cu ea. Apoi am văzut ce 
era înăuntru. 

Am simţit cum mi se taie genunchii și m-am sprijinit de 
perete. 

— Ah, George, am suspinat. Vai, nu. 


27. 


Mă înșelasem. Lumina nu venea de la un felinar. Da, pe o 
masă se vedea într-adevăr o lampă tremurândă cu gaz, dar 
razele ei fragile abia dacă atingeau tavanul acoperit de pânze 
de păianjen, darămite restul camerei. Se vedeau, însă, și alte 
lucruri. Alte lucruri, care străluceau cu un alt fel de lumină. 

Lucruri malefice. 

In mijlocul camerei era un cerc mic de lanţuri din fier, iar 
înăuntrul lui era un piedestal înalt, care se sprijinea pe trei 
picioare subţiri - un trepied din lemn negru. În vârful lui, bine 
așezat într-o fantă îngustă, era un obiect mic și rotunjor, 
acoperit cu o batistă elegantă din mătase. Dinspre obiect se 
auzea acel bâzâit cunoscut și radia un val de răceală care mă 
făcea să tremur, deși eram în celălalt capăt al sălii. Din când în 
când, batista se mișca puţin, de parcă ar fi fost atinsă de un 
curent invizibil de aer. 

Oglinda cu rama din oase - pusă pe piedestalul ei original. 
Pregătită pentru a fi folosită. 

Oglinda nu era singurul obiect aflat în interiorul cercului. Un 
grup de umbre transparente se vedea în jurul ei, înconjurat de 
un nor pulsând de nelumină. Erau foarte greu de văzut. 
Imaginea lor era mai limpede dacă te uitai în altă parte. Erau 
siluete omenești, îmbrăcate în haine lungi și fără formă și atât 
de apropiate unele de altele, încât se suprapuneau. Chipurile lor 
erau neclare și greu de distins - în loc de ochi și gură aveau 
pete cenușii. Ştiam că sunt șapte, fără sa le număr. Erau 
spiritele prinse în oglinda cu ramă din oase. Furia și tristeţea lor 
mă asaltau și, de departe, le auzeam strigătele neobosite. 

— Oasele noastre... se rugau. Daţi-ne oasele înapoi... 


VP - 272 


În orice altă situaţie, spiritele și oglinda cu ramă din oase ar fi 
fost de ajuns pentru a mă înlemni de groază. N-aș mai fi putut 
să-mi mut privirea de la ele. 

Dar nu și acum, fiindcă George era în faţa cercului. 

George stătea pe un scaun din lemn, cu faţa spre oglinda 
acoperită. Mâinile lui erau legate strâns de spătarul scaunului. 
Capul îi era plecat, cu bărbia lipită de piept, iar ochelarii îi 
stăteau strâmt. Avea ochii închiși. Spre ușurarea mea, încă mai 
trăia. Pieptul lui se ridica și cobora. 

In celălalt capăt al sălii era un alt scaun, întors spre George. 
Acolo, spre surprinderea mea - aproape că uitasem de întâlnirea 
cu agenţii de la Fittes - stătea Quill Kipps. La fel ca George, 
avea mâinile legate la spate. Era însă treaz, cu părul plin de 
pânze de păianjen, iar faţa lui subţire era acoperită de praf. 
Haina îi stătea strâmb, iar cămașa îi era ruptă la guler. Arăta de 
parcă trecuse printr-o bătălie, dar dincolo de asta părea foarte 
furios. Privea în jur, cu ochii scăpărând. 

Albert Joplin nu se vedea pe nicăieri. 

Mai era ceva în acea sală, ceva mai rău decât toate celelalte 
obiecte malefice la un loc. La început nu îl observasem, fiindcă 
era dincolo de Kipps și mai slab decât fantomele de lângă 
oglindă. Apoi, ochii mei au fost atrași de forma întunecată de pe 
podea și de umbra care se ridica deasupra ei. 

Mâinile mele începură să tremure. Gura mi se uscase. 

— Stăpânul, șopti craniul din spatele meu, cu vocea plină de 
groază și de nerăbdare. Stăpânul meu este aici! 

Fantoma lui Edmund Bickerstaff se afla în celălalt capăt al 
camerei. 

Trupul doctorului era întins pe podeaua acoperită de praf: un 
cadavru putrezit, pe jumătate mumificat, care fusese închis 
până nu demult într-un sicriu din fier. Purta un costum zdrențuit 
și negru, iar părul îi era ca de sticlă. Era schimonosit, înţepenit și 
lucios ca o creangă moartă. Chipul lui ofilit, ca de maimuță, cu 
dinţii rânjiţi, privea în sus cu orbitele goale. 

Din pieptul lui se ridica însă aceeași apariţie îngrozitoare pe 
care o văzusem la cimitir cu cinci zile în urmă. Avea aproape trei 
metri și încă se înălța, o siluetă slabă, învelită într-o robă, cu o 
glugă care îi ascundea faţa. Era atât de înaltă, încât părea gata- 
gata să treacă prin tavanul arcuit din cărămidă și să dispară în 
pământul de deasupra. Plutea acolo, aproape nemișcată, 


VP - 273 


clătinându-se slab dintr-o parte în alta, ca un șarpe ridicat și 
pregătit să lovească. Ochii îi erau ascunși, dar îi vedeam bărbia 
albă ca osul și gura lăţită, ca de brută. 

O clipă nu am înțeles de ce Vizitatorul nu îl atacase pe Kipps, 
care era așezat chiar în faţa lui. Apoi am văzut un alt lanţ din 
fier care înconjura trupul lui Bickerstaff. Fantoma era prinsă 
înăuntru. 

Cu toate acestea, aura ei înnegurată umplea întreaga cameră. 
Îi simţeam dorinţele malefice, intense. Deocamdată, atenţia ei 
era concentrată asupra oglinzii - și asupra lui George. Pe mine 
încă nu mă simţise, dar asta avea să se schimbe în clipa în care 
urma să pășesc în cameră. 

Gândul îmi făcea greață. 

Trebuia să fac însă ceva, și repede. Joplin nu se vedea pe 
nicăieri. Acum era momentul să-l salvez pe George, și pentru 
asta trebuia să mă grăbesc. M-am ghemuit în întuneric și, 
mișcându-mă cât de încet eram în stare, am început să-mi scot 
rucsacul din spate. 

— Vezi că încearcă să recreeze experimentele originale, 
spuse craniul. A pregătit oglinda pe piedestal. Sunt șapte spirite, 
la fel de străvezii ca de obicei. Se plâng mereu, dar nu fac 
niciodată nimic, iar stăpânul stă lângă ele. Mă simt ca pe 
vremuri. Stai puţin - de ce mă pui jos? 

Am înghesuit rucsacul pe un raft gol. 

— Eşti prea greu, am șoptit. Rămâi aici. 

— Nu! spuse nerăbdător craniul. Vreau să iau și eu parte la ce 
se întâmplă. Vreau să-mi văd stăpânul! Du-mă la el! 

— Îmi pare rău, dar vei rămâne aici. 

Am deschis capacul rucsacului și am dat o parte din material 
în lături, dând la iveală partea de sus a borcanului. Ectoplasma 
strălucea în nuanțe de verde-aprins. Chipul schimonosit 
dinăuntru se rotea iar și iar. 

— Dacă am nevoie de tine, am spus, vin să te iau - și ai face 
bine să mă ajuţi când ţi-o cer, altfel te voi lăsa aici pentru 
totdeauna. 

— Blestemată să fii, Lucy! șuieră craniul. De ce nu mă asculți? 

Brusc, fantoma strigă: 

— Stăpâne! Eu sunt! Bine ai revenit! 

Silueta cu glugă din colț stătea nemișcată. Nu răspunse. 

— Stăpâne... 


VP - 274 


Șoapta plângăreaţă a fantomei era plină de teamă și dorinţă. 

— Aici! Sunt eu! 

Silueta nu se clinti. Nu se concentra decât asupra oglinzii cu 
ramă din oase și asupra lui George. 

— Da, spuse iritat craniul. Ei bine, nu mai e așa cum era 
odată. 

Bineînţeles că nu. La fel ca majoritatea Vizitatorilor de Tip | și 
Tip Il, fantoma lui Edmund Bickerstaff era captivă într-un 
comportament fix, repetând obsesiv ce făcuse cât timp era în 
viaţă. Conștiinţa ei era slabă, un fragment din ceea ce fusese 
înainte. N-aveam însă timp să-i spun toate astea fantomei. M- 
am furișat înainte fără niciun zgomot și am intrat în cameră, 
privind în jur. Din toate părţile se deschideau coridoare umbrite 
din cărămidă și beton. Era liniște. Joplin nu se vedea nicăieri. 

Quill Kipps mă observă din prima clipă. Tresări surprins, apoi 
începu să mă cheme cu mișcări frenetice din cap. Strâmbăturile 
lui erau ridicole. În orice altă zi, l-aș fi privit ore în șir. 

Totuși, nu l-am băgat în seamă și am mers pe vârfuri până la 
George. 

De aproape, am văzut că avea fața umflată și o vânătaie pe 
obraz. L-am atins. Nu mișca. 

— George! am șoptit. George! 

— Nu te obosi! A leșinat! șopti disperat Kipps, fluturându-și cu 
frenezie capul. Vino aici și da-mi drumul! 

Am traversat sala din câţiva pași, încercând să nu mă uit spre 
fantoma care pândea din spatele lanțurilor. Tentaculele ei scurte 
și groase de ectoplasmă pipăiau marginile cercului. Gluga se 
întoarse și, dintr-o dată, am simţit o greutate puternică pe 
umeri. Mă văzuse. Ştia că sunt acolo. 

Cu un efort, am dat senzaţia la o parte. 

— Kipps, ești bine? 

— Cine, eu? răspunse Kipps, dându-și ochii peste cap. Am fost 
legat de un nebun și lăsat în compania lui Cubbins într-o 
catacombă bântuită. Deci da, sunt foarte bine. Nu se vede? 

— Ah, atunci e bine, am spus zâmbind. 

— Am fost sarcastic. 

Zâmbetul meu se transformă într-o încruntătură. 

— Mda, și eu la fel. 


VP - 275 


Am trecut în spatele lui, pregătindu-mi spada. Spre 
deznădejdea mea, mâinile îi erau legate cu lanţuri prinse cu un 
lacăt. Nu-l puteam elibera tăindu-i legăturile. 

— Eşti înlănţuit, i-am șoptit. Vreau cheia. 

Kipps scoase un geamăt. 

— Imbecilul ăla o are, spuse el. 

— Joplin? Unde e? 

— A fugit. A auzit un zgomot și s-a dus să cerceteze. Se va 
întoarce dintr-o clipă într-alta. Cum ai de gând să mă eliberezi? 

— Nu știu. Taci din gură. 

Îmi era greu să gândesc. Îmi simţeam mintea asaltată de 
zgomote paranormale - bâzâitul oglinzii, gemetele plângăreţe 
ale celor șapte spirite, chiar și câteva insulte slabe ale craniului 
din borcan. Și, peste toate, prezenţa figurii înveșmântate în 
robă. Ce-ar fi făcut Lockwood dacă ar fi fost în locul meu? In 
mintea mea era un gol imens. Nu știam. 

— Dă-mi voie să spun, mârâi Kipps, că după ce scăpăm de- 
aici o să-l pocnesc pe prietenul tău cel idiot de o să-l arunc de- 
aici până în Marylebone. 

— Să fim cinstiţi, am mâărâit, n-ar fi trebuit să ne spionezi. Dar 
da, și eu la fel. Stai puţin - oare Joplin o fi lăsat cheia pe masă? 

M-am îndreptat într-acolo cu pași grăbiţi, înconjurând cercul 
din lanţuri aflat în jurul oglinzii. Spiritele se întoarseră spre mine. 
Pe masă erau tot felul de obiecte - oale prăfuite, ornamente, 
bijuterii și multe, multe cărți și hârtii. Dacă era vreo cheie acolo, 
eu, una, nu o vedeam. Mi-am ridicat mâinile în aer, cuprinsă de 
disperare. 

Ce-aș fi putut face? Gândește-te! 

— Ai grijă, Lucy... 

Craniul îmi șoptise asta. Îi auzisem vocea dinspre pasaj. Am 
înlemnit - apoi am întins o mână spre centură. Cineva ieși din 
întuneric, în spatele meu. Ceva ascuţit îmi împunse ceafa. 
Craniul chicoti: 

— Ups. Poate că ar fi trebuit să te avertizez mai devreme. 

— Te rog să nu faci nimic enervant, domnișoară Carlyle. 

Era vocea piţigăiată a lui Albert Joplin. 

— Simţi cuțitul? Foarte bine. Scoate-ţi centura și aruncă 
spada. 

Am rămas nemișcată. Panica îmi răpise suflul. Cuţitul mă 
împunse ușor. 


VP - 276 


— Repede. Tresar ușor dacă mă înfurii. E posibil să-mi alunece 
mâna. Fă ce ţi-am spus. 

N-aveam de ales... Mi-am desfăcut centura și am lăsat-o să 
cadă, împreună cu spada. 

— Acum mergi înapoi la Kipps. Să nu încerci nimic. Voi fi chiar 
în spatele tău... 

Încet, cu pași rigizi, am făcut ce mi se spunea. Fantoma cu 
glugă se apropiase și mai mult de fierul care o înconjura. l-am 
văzut gura zâmbitoare, dinţii ca niște ace. Nerăbdarea ei 
înfometată se simţea în toată camera. 

Kipps mă privea posac din scaunul lui. 

— Da, asta e exact eficienţa la care mă așteptam din partea 
agenţiei Lockwood și Asociaţii, spuse el. Ce mai urmează? 
Lockwood intră, se împiedică și cade în propria spadă? 

— Stai lângă Kipps, spuse Albert Joplin, și pune-ţi mâinile pe 
spătarul scaunului. Cu încheieturile lipite. Am încă o bucată de 
sfoară, care... Nu - fă ce ţi-am spus! 

Încercasem să mă întorc. Cuţitul mă împunsese, făcându-mă 
să scot un strigăt de durere. 

— Așa e mai bine, spuse Joplin, apoi îmi legă mâinile de scaun 
cu o serie de mișcări rapide. 

Am rămas lângă Kipps, cu gâtul arzându-mi, în timp ce Joplin 
se îndepărta. 

Bărbatul era la fel de șifonat ca de obicei. Avea haina plină de 
praf, iar părul lui era ciufulit, ca un cuib de ciori răvășit de o 
furtună. Se mișca cu aceiași pași cocoșaţi, cu umerii încovoiaţi, 
picioarele crăcănate și tălpile puţin prea mari. Acum mergea 
spre George. Într-o mână ţinea un cuţit scurt și bont, iar în 
cealaltă un caiet. După ureche avea un pix. Murmura în șoaptă o 
melodie. Când privi înapoi, am văzut că nasul lui era umflat și 
roșu, iar pe bărbie avea o vânătaie. 

Insă ochii lui îmi atraseră atenţia mai mult decât orice. Erau 
mari și întunecaţi, înfundaţi în orbite, cu pupilele foarte mari. 
Părea să se holbeze la ceva aflat foarte, foarte departe. Avea 
capul lăsat pe o parte, de parcă ar fi ascultat. 

Fantoma lui Bickerstaff se legăna ușor dintr-o parte în alta 
înăuntrul cercului său. 

— Da, da... într-o clipă, spuse absent Joplin, de parcă ar fi 
vorbit cu sine însuși. 


VP - 277 


Când ajunse la George, Joplin se aplecă și privi cu ochii mijiţi 
spre oglinda acoperită, comparându-i înălțimea. Părea satisfăcut 
peste măsură de constatare. Se îndreptă și îl plesni pe George 
de două ori peste faţă. George scoase un țipăt și se uită în jur cu 
o privire dezorientată. 

— Așa e, băiete. A venit timpul să te trezești. 

Joplin îl bătu pe umăr și își scoase pixul de după ureche, 
făcând un semn în caietul său. 

— Trebuie să ne grăbim cu experimentele noastre, după cum 
am hotărât. 

Quill Kipps scoase o înjurătură. 

— Pe naiba, n-am hotărât nimic, murmură el. Nu știu ce naiba 
i-a trecut prin minte lui Cubbins să vină aici, dar s-a certat cu el 
în capelă, deasupra. Acum vorbeau, iar în clipa următoare 
începuseră să-și tragă palme. 

Kipps clătină din cap. 

— Jalnic. Cea mai rușinoasă luptă pe care am văzut-o 
vreodată. Și-au dat ochelarii jos unul celuilalt și apoi au pornit în 
patru labe să-i caute. Mă mir că nu s-au tras și de păr. 

— Și tu nu l-ai ajutat pe George? am spus pe un ton înghețat. 

Am tras de legăturile mele. Nu, erau prea strânse. Abia dacă 
îmi puteam mișca mâinile. i 

— Spre regretul meu, spuse Kipps, ba da. Imi pare rău să ţi-o 
spun, dar Joplin l-a ameninţat pe Cubbins cu un cuţit și m-a 
obligat să-mi arunc spada. Când am ajuns în catacombe, 
Cubbins a încercat să evadeze și, drept răsplată, a ajuns așa 
cum îl vezi. Joplin tot pregătește instrumentul ăsta ridicol de o 
jumătate de oră. E nebun. 

— Da, este, și e mai grav decât crezi. 

George privise oglinda o singură clipă și deja fusese afectat. 
Fusese expus la fantoma lui Bickerstaff câteva momente și 
rămăsese sub influenţa ei. Dar cât timp fusese oare Joplin expus 
de-atunci? Câte nopţi stătuse lângă cadavru, în capelă, cu 
energiile tăcute și malefice ale fantomei îndreptate spre el? 
Probabil că nici măcar nu putea vedea limpede fantoma. Poate 
nici nu știa ce îi făcea. 

— Domnule Joplin, am spus. 

Micutul arhivist aștepta lângă George, având cuțitul în mână. 
George începea să se trezească. 


VP - 278 


— Nu gândești limpede, am spus. Experimentul tău nu va 
merge... 

Joplin își potrivi ochelarii. 

— Nu, nu. Nu-ţi face griji. Nu vom fi deranjaţi. Scările de la 
intrare sunt încuiate și am închis mecanismul catafalcului de 
dedesubt. Nimeni nu poate cobori aici decât dacă sare într-o 
gaură de șapte metri, în întuneric. Și cine ar face asta? 

Știam o persoană care ar fi făcut asta, dar Lockwood era 
ocupat sus și nu mă puteam baza pe el. 

— Nu asta voiam să spun, am zis. Oglinda ucide, iar fantoma 
lui Bickerstaff te influenţează. Trebuie să te oprești chiar acum. 

Joplin se aplecă într-o parte. Privea spre cercul în mijlocul 
căruia stătea fantoma. Se comporta de parcă nici nu m-ar fi 
auzit. 

— Acesta este un moment remarcabil, spuse el înciudat. Asta 
îmi doresc, mai mult decât orice. Oglinda este o fereastră către 
o altă lume. Sunt multe minunăţii acolo! lar George va avea 
onoarea să le vadă! Nu mai trebuie decât să iau băţul... 

Cu pașii lui târșiţi și umerii încovoiaţi, Joplin merse până lângă 
masă. Brusc, am ametit. Joplin folosea aproape aceleași cuvinte 
pe care le folosise și Bickerstaff când îl obligase pe Wilberforce 
să privească în oglindă, în urmă cu mulţi ani. 

Din spatele lanțurilor ei, fantoma îl urmărea pe Joplin. 

— Lucy..., strigă George. Tu ești? 

— George! Ești bine? 

Ei bine, nu arăta prea bine. Avea fața umflată și ochii roșii. 
Ochelarii lui erau încă strâmbi și refuza să mă privească. 

— Stau surprinzător de comod, Luce. Scaunul e puţin prea 
tare. Mi-ar prinde bine o pernă. 

— Sunt atât de furioasă pe tine, încât îmi vine să explodez. 

— Știu. Îmi pare foarte rău. 

— Ce naiba ai crezut că faci? 

George oftă, aplecându-se în scaun. 

— Mi se părea doar... Nu-mi pot explica, Luce. Când am plecat 
de la Flo, când am avut oglinda în mâini, am simţit o dorinţă... 
Trebuia să privesc în ea din nou. O parte din mine știa că nu se 
cuvine. Știam că trebuie să vă aștept - dar nu mi se părea deloc 
important. Aș fi scos oglinda din sac chiar atunci, dar voiam să i- 
o arăt lui Joplin. Și, când a venit, Joplin a spus că trebuie să o 
facem cum se cuvine... 


VP - 279 


George clătină din cap. 

— Am făcut ce mi-a spus, dar când am ajuns în capelă și am 
văzut sicriul gol... m-am simţit de parcă privirea mi s-ar fi 
limpezit dintr-odată. Mi-am dat seama că făcusem o nebunie. 
Am încercat să plec, dar Joplin nu m-a lăsat. 

— Și pe bună dreptate. 

Joplin se întorsese. Ducea un stâlp lung, cu un cârlig la capăt. 

— Ti-am arătat unde ai greșit. Trebuie să recunosc că m-ai 
dezamăgit, Cubbins. Aveai un mare potenţial. Totuși, măcar ne- 
am rezolvat mica noastră divergență, ca de la bărbat la bărbat. 

Vorbind, Joplin își atinse nasul umflat cu degetul. 

— Ca de la bărbat la bărbat pe naiba, pufni Kipps. Aţi fost ca 
două școlărițe care se certau pe un creion parfumat. Ar fi trebuit 
să vă auziți țipetele. 

— Liniște, spuse Joplin. Avem de lucru. 

Dintr-odată, Joplin se crispă. Avea o expresie îngrijorată pe 
chip, de parcă tocmai fusese admonestat răstit de cineva. 

— Da, da. Știu. Fac tot posibilul. 

— Dar, domnule Joplin, am strigat, dacă te uiţi în oglindă, ești 
condamnat la moarte! Nu vei vedea minunăţii. Dacă ai fi citit 
„Confesiunile” lui Mary Dulac, ai fi înțeles exact la ce mă refer. 
Wilberforce a murit imediat ce... 

— Ah, și tu le-ai citit? 

O clipă, expresia lui Joplin se schimbă. Acum părea interesat 
de discuţie. 

— Ai găsit încă o copie? Felicitări! Trebuie să-mi spui unde. 
Bineînţeles că am citit „Confesiunile”! Cine crezi că le-a furat de 
la biblioteca din Chertsey? Am cartea aici, pe masă. A fost foarte 
interesantă, deși cireașa de pe tort au fost notițele lui 
Bickerstaff, pe care Cubbins a fost atât de amabil să mi le arate. 

Joplin arătă spre oglinda înconjurată cu lanțuri. 

— Altfel, n-aș fi putut recrea întreaga scenă. 

Am tras de frânghia din jurul încheieturilor mele. Nodurile îmi 
tăiau în carne. În dreapta mea, Kipps făcea același lucru. 

— Am crezut că notițele lui sunt în italiana veche, am spus. 

Joplin zâmbi complice: 

— Exact. lar eu vorbesc fluent italiana veche. A fost foarte 
amuzant să-l privesc pe George încercând să le descifreze în 
timp ce le copiam. 

George încercă să-l lovească pe Joplin cu piciorul, dar rată. 


VP - 280 


— M-ai trădat! Am avut încredere în tine! 

Joplin chicoti și îl lovi ușurel pe George peste umăr. 

— Să-ţi dau un sfat: întotdeauna e bine să nu-ţi dezvălui 
nimănui secretele. E foarte important! Nu, domnişoară Carlyle, 
știu foarte bine care sunt riscurile de a privi în acea oglindă, 
motiv pentru care bunul meu prieten George o va face în locul 
meu - acum. 

Spunând asta, Joplin se întoarse spre cercul din lanțuri aflat în 
mijlocul camerei. Întinse băţul și, ignorând cele șapte spectre 
care pluteau în aer, dădu la o parte cârpa de pe oglindă. 

— George! am strigat. Nu te uita! 

De unde stăteam, nu vedeam suprafaţa oglinzii. Nu zăream 
decât spatele aspru al sticlei și rama din oase strâns împletite. 
Băzâitul era însă mai puternic, și până și cele șapte spirite 
dinăuntrul cercului se trăseseră înapoi, de parcă s-ar fi temut. În 
spatele lanțurilor sale, fantoma lui Bickerstaff devenise și mai 
înaltă. Îi simțeam nerăbdarea. Îi auzeam vocea rece în minte. 

— Priveşte... spunea. Priveste... 

Asta își dorise în timpul vieţii. În moarte, prin intermediul lui 
Joplin, își dorea același lucru. 

George închisese strâns ochii. 

Joplin avusese grijă să se poziţioneze cu spatele la oglindă. 
Umerii lui cocoșaţi erau rigizi, copleșiți de teamă. Chipul lui palid 
era încordat. 

— Deschide-ţi ochii, domnule Cubbins, spuse el. Știi că vrei să 
o faci. 

lar George făcu asta. O parte din el - acea parte care fusese 
prinsă în mreje de oglindă acum câteva zile - își dorea cu 
disperare să o privească. Il vedeam tremurând, luptându-se cu 
el însuși pentru a-i rezista. Își întorsese capul într-o parte și își 
mușca buza de jos. 

Am tras încă o dată de funia care mă ţinea legată. 

— Nu-l asculta, George! 

— Priveşte... Privește... 

— Domnule Cubbins... 

Joplin își scosese pixul și carnețelul, gata să înregistreze tot ce 
se întâmpla. Își lovea iritat dinţii cu pixul. Părea nervos. Dincolo 
de nebunie, era încă același arhivist nerăbdător, care abia 
aștepta să ducă la bun-sfârșit un experiment pe care îl aștepta 
de multă vreme. Se comporta de parcă ar fi observat 


VP - 281 


comportamentul muștelor sau ritualurile de împerechere ale 
viermilor. 

— Domnule Cubbins, vei face așa cum îţi spun! Altfel... 

Am simţit un val malefic radiind dinspre fantoma din celălalt 
cerc. Joplin tresări iarăși, apoi încuviinţă. 

— Altfel, spuse el dur, voi lua acest cuţit și le voi tăia gâtul 
prietenilor dumitale. 

In catacombe se lăsă tăcerea. 

— Aah, am auzit vocea craniului, care venea dinspre locul în 
care îl lăsasem. Ce alegeri strălucite! Pentru mine e o situaţie 
din care oricum câștig. 

George se încordă cu totul. 

— OK, spuse el. OK, așa voi face. 

— Nu, George, am spus. N-ai voie. 

— Ei bine, ar putea să se uite doar puţin, spuse Kipps. 

— Nu renunţa! am strigat. Nu vorbește serios! 

— Eu, să nu vorbesc serios? 

Joplin își cercetă vârful cuţitului. 

— Ştii, cred că bietul Jack Carver a crezut exact același 
lucru... 

— Degeaba, Luce, spuse încet George, a cărui maladie părea 
să fi revenit - vocea lui era adâncă, obosită. Va trebui să o fac. 
Nu mă pot abţine, oricum. Trebuie să mă uit. Oglinda mă 
cheamă - nu pot să-i rezist. 

George își deschisese ochii. Capul lui era aplecat. Își privea 
pieptul. 

— Nu! 

Am tras de frânghie, făcând scaunul lui Kipps să vibreze pe 
podeaua din cărămidă. Aveam ochii plini de lacrimi. 

— George Cubbins, dacă faci asta, o să mă supăr foarte tare. 

— E în regulă, Luce, spuse George, zâmbind trist. Toată 
nebunia asta e din vina mea. Și, până una-alta, e ceva ce mi-am 
dorit dintotdeauna, nu-i așa? Să deslușesc mistere - să fac ceva 
ce n-a mai făcut nimeni, niciodată. 

— Bine spus! zise Joplin. Sunt mândru de tine, tinere. Acum, 
eu sunt pregătit să-ţi înregistrez cuvintele. Nu te opri pentru a te 
gândi - vorbește-mi repede și clar! Spune-mi ce vezi. 

larăși mi-am amintit ce-i spusese Bickerstaff lui Wilberforce în 
urmă cu o sută cincizeci de ani. Era de parcă doctorul 


VP - 282 


Bickerstaff se materializase aici, în locul lui Joplin. Și poate chiar 
așa era. Cât din ceea ce spunea Joplin erau cuvintele lui? 

— Te rog, George... 

Kipps scoase un geamăt. 

— Are dreptate, Cubbins! Nu-i oferi nebunului această 
satisfacție. 

— Toată lumea să tacă, vă rog! bătu Joplin din picior. 

— Lucy..., spuse brusc George. Despre toată povestea asta... 
Știu că am fost slab și că am greșit. Îmi pare rău. Spune-i lui 
Lockwood că îmi pare rău, OK? 

Apoi își ridică fruntea și privi fix oglinda. 

— George...! _ 

— Priveşte... murmură fantoma de deasupra mea. lti dau tot 
ce-ti dorești mai mult pe lume. 

George privi. Privi direct în oglindă, prin ochelarii lui mici și 
rotunzi. Nu puteam face nimic pentru a-l mai opri. 

Joplin înghiţi nerăbdător. Pixul lui tremura deasupra paginii. 

— Deci, spune-mi, Cubbins. Ce vezi? 

— George? 

— Vorbește, băiete! 

— Tot ce-ti dorește inima... 

Chipul lui George se schimonosise. Avea ochi mari. Radia o 
fericire groaznică. 

— Văd niște lucruri... foarte frumoase... 

— Da? Da? Continuă... 

Mușchii lui George se relaxaseră însă brusc. Gura lui se 
deschidea încet, ca un pod de cetate coborât peste un puț. 
Bucuria năprasnică de pe chipul lui rămăsese, dar toată 
inteligența lui, toată pofta de viaţă și toată încăpăţânarea 
începură să îl părăsească. 

M-am aruncat înainte, trăgând de legăturile care îmi ţintuiau 
mâinile. 

— George! am ţipat. Uită-te la mine acum! 

— Vorbește! strigă Joplin. Repede! 

Dar degeaba. Am văzut îngrozită cum gura lui George se 
cască și mai mare. George scoase un oftat lung, răgușit. 
Pleoapele îi căzură. Trupul i se zbătu o dată, de două ori, apoi 
rămase nemișcat. Capul îi tresări, apoi alunecă ușor într-o parte. 
Rămase nemișcat. Gura lui era încă deschisă. Ochii i se holbau 


VP - 283 


în neant. Câteva șuvițe palide îi cădeau peste fruntea 
transpirată. 

— Ei bine, spuse apăsat Albert Joplin, este foarte enervant. Ar 
fi putut să-mi spună măcar ceva folositor înainte să moară. 


28. 


Am rămas împietrită holbându-mă la trupul lui George. Și eu 
mă simțeam de parcă nu aș mai fi respirat. 

— Adică, la ce îmi sunt folositoare „frumuseţile”? se plânse 
Joplin. Asta nu e o informație științifică, nu-i așa? lar acum că se 
luminează, nici nu sunt sigur dacă mai merită să fac vreun 
experiment! 

Joplin bătu iritat din picior. 

— Serios - e foarte enervant! 

Joplin continuă să murmure în barbă, dar nu-l mai auzeam. 
Vocea lui era undeva, departe. Auzeam înfundat toate sunetele. 
Mintea îmi era amorțită. Eram singură. 

— George, am spus încet. Trezește-te! 

— N-are rost, Carlyle... spuse Kipps. S-a dus. 

— Ah, nu, întotdeauna arată așa, am spus. Ar trebui să-l vezi 
de dimineaţă. E doar puţin adormit, nu-i așa, George? George, 
haide... 

George nu-mi răspunse. Arăta ca o haină veche, aruncată pe 
un scaun. Avea gura deschisă. Mâinile îi atârnau. Mă gândeam 
la Jack Carver, întins pe covorul nostru, la goliciunea stupidă a 
morții. Am scos un mic geamăt. 

Privirea lui Joplin se îndreptă spre mine. Până acum își 
studiase ceasul; acum mă privi cu ochii mijiţi. Unde dispăruse 
amabilitatea, entuziasmul prostesc al micuţului arhivist timid? 
Mă cerceta din cap până-n picioare cu o privire dură și rece. 

Și altceva mă privea. În clipa în care George privise în oglindă, 
fantoma lui Edmund Bickerstaff se umflase până când ajunsese 
să-și umple cercul. Am simţit satisfacția rece a triumfului său, 
bucuria ei atunci când George cedase. Acum își îndreptase 
atenția asupra noii sale victime. Forma îmbrăcată în robă se 
schimonosi. Capul lui ascuns se îndreptă spre mine. Îi vedeam 


VP - 284 


chipul pe jumătate acoperit - gura rânjită și dinţii ascuţiţi, pielea 
albă ca oasele, ochii ca două monede negre. 

Când m-am întors înapoi spre Joplin, ochii lui arătau exact la 
fel. 

Kipps, care era un adult, nu putea vedea fantoma - dar îi 
percepea prezenţa. L-am simţit trăgându-se înapoi în scaun. Eu? 
M-am îndreptat de spate. Mi-am strâns pumnii. Ceva înăuntrul 
meu se închisese, ferecându-mi tristeţea între patru pereți din 
piatră. Mintea mea era calmă acum. Ura mea era ca un lac în 
timpul iernii: înghețată, limpede și nemărginită... M-am 
îndreptat, privindu-l pe Joplin. 

— Poate, spunea el, am putea încerca încă o dată. Da. Tot ce 
trebuie să facem este să o așezăm în scaun. Ce poate fi atât de 
greu? Poate va supraviețui, deși băiatul a dat greș. _ 

Joplin se îndreptă spre mine cu pașii lui ca de pasăre. Intr-o 
mână ţinea cuțitul. 

— Las-o în pace, spuse Kipps. 

— Rândul tău, spuse Joplin, va veni în curând. Între timp, taci 
din gură sau te dau stăpânului meu. 

Joplin nu se apropie din față, deși aveam mâinile legate. Veni 
în spatele meu, ţinând cuțitul întins. Tăie sforile dintr-o singură 
mișcare. l-am simţit din nou cuțitul la gât. Am rămas pe loc, 
masându-mi încheieturile umflate. 

— Mergi la scaunul celălalt, spuse Joplin. 

Am făcut ce mi se spunea, forțându-mă să respir încet, să mă 
liniștesc. 

— Dacă mă faci să privesc în oglindă vei face o greșeală, am 
spus. Eu vorbesc cu fantomele. Fantomele vorbesc cu mine. Pot 
să-ţi spun multe secrete. N-are rost să mor. 

— Mergi înainte. Mă tem că nu te cred. Cine are un astfel de 
Talent? 

— Eu. Am o fantomă de Tip III cu mine. Sursa ei e într-un 
rucsac, undeva în apropiere. Bickerstaff nu e nimic în 
comparaţie cu ea. Dă-mi voie să ţi-o arăt. 

Departe, în întuneric, am simţit fantoma din borcan tresărind: 

— Hei, de ce mă amesteci și pe mine în toată povestea asta? 
Va fi la fel de rău ca și Cubbins. Experimente ciudate, tabieturi 
dubioase... Poate mă trezesc că mă pune cu el în cadă. 

Joplin ezitase o clipă. Acum îi simțeam iarăși cuțitul. 

— Tot nu te cred. 


VP - 285 


— Bine! 

— Dar, dacă ai o relicvă la tine, o voi examina îndeaproape 
mai târziu. 

— Grozav. Mersi, dar nu, mersi. 

Am ajuns lângă scaunul lui George din câţiva pași, sub 
privirea iscoditoare a fantomei lui Bickerstaff. În cercul din 
mijloc, cele șapte fantome ale oglinzii se strânseseră în jurul 
piedestalului din abanos. La fel ca și înainte, nu se mișcau. 
Vocile lor plângăreţțe se auzeau slab în aer. Craniul avea 
dreptate - nu făceau mare lucru. Păreau destul de pasive, 
obsedate doar de soarta oaselor lor pierdute. 

Oglinda era însă altceva. Îmi ţineam privirea în altă parte, dar 
tot o vedeam cu coada ochiului. Rama din oase strălucea vag, 
dar sticla era o gaură neagră ca abanosul. Bâzâitul era 
îngrozitor de puternic. Am simţit o mișcare în sticlă, de parcă 
ceva dinăuntrul ei s-ar fi așezat mai bine. Și, odată cu mișcarea, 
am simţit un impuls puternic de a privi în adâncurile ei. Dorinţa 
crescu în mine ca un țipăt. M-am scuturat, dar nici spre George 
nu puteam să mă uit. Am rămas cu fruntea plecată, privind 
pământul, înfigându-mi unghiile în palmă. 

Joplin mă împinse ușor în faţă, puţin mai departe de el. Mi-am 
întors privirea spre el și l-am văzut aplecându-se pentru a tăia 
legăturile care îi strângeau lui George mâinile. M-am întors cu 
totul, însă Joplin ridică din nou cuțitul. 

— Nu încerca nimic, spuse Joplin, care se uita la mine cu dinții 
lui îngălbeniţi dezvăluiţi într-un rictus. Dă cadavrul jos și aşază- 
te. 

— Nu voi face așa ceva. 

— Nu ai de ales. 

— Greșești. O să-mi iau spada de unde am lăsat-o. Apoi, 
domnule Joplin, am să te ucid. 

Fantoma lui Bickerstaff, aflată în cercul din spatele lui Joplin, 
făcu brusc o mișcare imperativă. Joplin se împiedică în față, de 
parcă ceva l-ar fi împins între omoplaţi. Ochii lui erau goi. 
Mârâind, porni înspre mine, ridicând cuțitul. 

M-am pregătit să mă mișc. 

Și, în aceeași clipă, trupul lui George se ridică din scaun. 

Am scos un țipăt. Undeva, în spatele meu, l-am auzit pe Kipps 
suspinând de teamă. Joplin scoase un sunet ciudat, ceva între 
urlet și mârâit. Cuţitul îi căzu din mână. 


VP - 286 


Dinspre borcanul pentru fantome din catacombe se auzi o 
înjurătură indignată. 

— E viu? Ah, tipic. Tocmai când totul mergea atât de bine. 

Cu faţa lipsită de orice expresie și ochelarii strâmbi, George 
sări înainte și îl prinse pe Joplin de după talie. II răsuci într-o 
parte și, opintindu-se, îl aruncă peste lanţurile din fier. Joplin 
căzu, lovindu-se de picioarele piedestalului. Trepiedul căzu la 
pământ. Oglinda se desprinse și se rostogoli pe podea. 

George se ridică în picioare, își dădu părul la o parte și îmi 
făcu cu ochiul. 

Am încremenit holbându-mă la el, nevenindu-mi să-mi cred 
ochilor. 

— George..., m-am bâlbâit. Cum...? . 

— Sunt puţin cam ocupat, spuse el. Intreabă-mă mai târziu. 

Apoi, se năpusti peste Joplin. 

Țipând, zbătându-se cuprins de panică, arhivistul se eliberase 
de lângă picioarele piedestalului. Cele șapte spirite pluteau 
deasupra lui. Spre surprinderea mea, deși era înăuntrul cercului, 
spiritele nu încercau să îl atingă. Când George se apropie, Joplin 
luă trepiedul căzut și îl flutură frenetic. Suportul îl rată pe 
George, alunecă din strânsoarea lui Joplin și se rostogoli pe 
podea, lovind celălalt cerc de lanțuri, care înconjura fantoma lui 
Bickerstaff. Un mic spaţiu se deschise acolo unde lanțurile se 
întâlneau. 

Imediat am simţit o schimbare în aer, am auzit un răcnet. O 
briză înghețată stârni aerul din cameră, trimițând nori de praf 
departe prin catacombe. Lanţurile se smulseră și începură să se 
zbată de parcă ar fi fost vii - spaţiul dintre ele se mări. Figura cu 
glugă își întoarse capul spre mine. 

Se aplecă și începu să se micșoreze, subţiindu-se ca fumul, 
ieșind prin gaură. În spatele ei se întindea o coadă lungă de 
ectoplasmă care o lega de cadavru. Forma se întinse în sus, 
înaltă cât toată camera. Porni înainte. Roba ei se desfăcu la 
mijloc, când la iveală două braţe albe și slabe, cu mâini 
cioturoase. 

Fantoma lui Bickerstaff era liberă. 

Quill Kipps o simţi și el. Făcu ochii mari și începu să se zbată 
în scaun. 

— Lucy! strigă el. Ajută-mă! 


VP - 287 


Nu aveam timp să-mi găsesc spada. Era lângă masă, dincolo 
de George și Joplin, care se luptau pe podea, blestemându-se 
unul pe celălalt. Dacă mergeam să-mi iau spada, Kipps avea să 
moară. 

Dar nu mai aveam nicio armă. Doar... 

Am fugit spre Kipps, spre fantomă. Făcând asta, m-am aplecat 
și am luat unul dintre lanţurile care fuseseră împrăștiate de 
căderea lui Joplin. L-am cules din mers și, când am ajuns la 
scaun, deja îl fluturam în faţa mea. 

Am întâlnit fantoma doctorului Bickerstaff în plin elan. 

Fantoma era întinsă deasupra lui Kipps, cu brațele deschise, 
de parcă ar fi vrut să-l îmbrăţișeze. Mâinile ei transparente 
coborau. Cu un strigăt de război, care era pe jumătate țipăt, pe 
jumătate bolboroseală, am învârtit lanţul într-un cerc larg, tăind 
prin vârfurile degetelor albe ca niște oase, transformându-le 
într-o ceaţă care bolborosea. Fantoma se trase înapoi. M-am 
întins între ea și scaun, rotind lanţul sus și jos. 

— Ai grijă! spuse Kipps, ferindu-se frenetic când lanţul fluieră 
pe lângă el. 

— Nu sunt destul de eficientă? am oftat. Vrei să plec? 

— Nu, nu. E foarte bine... Ahh! 

Lanţul îi trecu prin păr. 

O cantitate însemnată de ectoplasmă ieșea acum din mijlocul 
cadavrului. Fantoma se lungea, și începea să semene din ce în 
ce mai mult cu un șarpe. Capul și pieptul ei erau deasupra mea, 
legănându-se dintr-o parte în alta, făcând mici fente prin care 
încerca să treacă dincolo de lanţuri. Brațele se retraseră 
înăuntru înainte de a fi tăiate în două, apoi imediat reapărură. 
Picături de ectoplasmă căzură în jurul nostru, pătându-ne 
hainele. 

În tot acest timp, vocea lui Bickerstaff îmi răsuna în minte iar 
și iar - îndemnându-mă să privesc, promiţându-mi toate lucrurile 
de pe lume. Era același mesaj ca și înainte. Nu mai știa altceva. 
Deși fantoma lui era îngrozitoare, deși nebunia și răutatea ei o 
făceau foarte puternică, am simţit cum devin din ce în ce mai 
calmă și mai încrezătoare. Eram murdară, obosită și (din cauza 
plasmei) simţeam cum îmi ies aburi din haine, apărându-mi 
rivalul. Privind apariţia, am văzut că gluga fusese dată pe spate, 
lăsând expus chipul doctorului. Da, era hidos și mărâia. Da, 
dinţii lui erau ascuţiţi și ochii lui erau ca două monezi înnegrite, 


VP - 288 


dar - acum că gluga fusese dată la o parte - faţa era, totuși, 
omenească. Era faţa unui om a cărui obsesie prostească, a cărui 
dorinţă de a se simţi important, îl făcuseră să se îmbrace în robe 
învechite. Care căutase răspunsul unor întrebări care n-ar fi 
trebuit niciodată să-și afle răspunsul, dar fusese prea speriat să 
îl caute singur. Care se folosise de alţii - atât în timpul vieţii, cât 
și după moarte. Vocea lui era hipnotică, oare? Da, poate, pentru 
unii - dar nu și pentru mine. 

Mă săturasem de el. 

Mi-am schimbat poziția din apărare în atac. Fantoma se trase 
înapoi din faţa unei lovituri înalte. Profitând de ocazie, m-am 
apropiat, mi-am pregătit braţele și am ridicat lanţul deasupra 
capului, ca un pescar care își aruncă undiţa. Fierul tăie fantoma 
lui Bickerstaff în două, de la glugă până la podea. 

Un oftat, un geamăt - apoi apariţia dispăru. O dâră de 
ectoplasmă căzu pe podea, apoi fu absorbită înapoi în cadavru 
și, dintr-o dată, dispăru. 

Din vârful lanțurilor din fier ieșeau aburi. Le-am dat drumul. 
Kipps stătea rigid în scaun, cu o expresie oarecum îngrozită. 

— L-am alungat, am spus. N-o să-și revină o vreme. 

— Mda, spuse el, apoi își linse buzele. Mersi. Deși nu era 
nevoie să mă tunzi și pe mine. Acum, dă-mi drumul. 

— Nu încă. 

Am privit în jur. 

— A mai rămas un lucru de făcut. 

Cât timp mă luptasem cu fantoma, și lupta dintre George și 
Joplin se încheiase. După ce se rostogoliseră și se trântiseră prin 
toată camera, ajunseseră lângă un morman de sicrie goale. 
Joplin era deasupra. Scoase un țipăt, apoi se eliberă din 
strânsoarea lui George și se ridică în picioare. George nu putea 
face nimic. Se prăbuși epuizat, sprijinindu-se de perete. 

Cămașa lui Joplin era ruptă, iar haina îi căzuse pe jumătate de 
pe umeri. Părea cu totul dezorientat. Nu se gândea însă decât la 
un singur lucru. 

Privi spre oglinda cu ramă din oase, care rămăsese cu faţa în 
jos, pe podea. Începu să înainteze împleticit spre ea. 

Nu. În niciun caz. Era timpul să pun capăt lucrurilor. 

Deși eram obosită, tot mă mișcăm mai repede decât 
arhivistul. Am traversat încăperea. Am ajuns la oglindă. Șapte 
spectre pluteau încă în jurul ei, străvezii și pline de jale. M-am 


VP - 289 


aplecat, am luat oglinda, iar apoi - ignorând spiritele și strigătul 
lui Joplin - am dus-o la masă. 

Oglinda era îngheţată în mâinile mele. Oasele erau netede și 
îmi făceau pielea să se furnice. Bâzâitul era foarte puternic. 
Aveam grijă să ţin discul cu oglinda în jos. Când mi-am ridicat 
privirea, grupul de spectre era în jurul meu - aproape, dar foarte 
departe. Se concentrau asupra oglinzii. Nu simțeam nicio 
ameninţare din partea lor. Feţele lor erau albe și scurse, ca niște 
fotografii lăsate în ploaie. 

În jurul meu, le auzeam tipetele slabe: 

— Daţi-ne oasele înapoi... 

— OK, OK, am spus. Hai să vedem ce pot face. 

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la masă a fost 
să-mi culeg spada de pe podea. Apoi am cercetat obiectele 
așezate în dezordine pe masă, observând câteva instrumente 
care îi aparţineau lui Joplin: o rangă, o daltă, un ciocan. Nu 
voiam să mă gândesc la ce le folosise. 

Joplin se oprise de cealaltă parte a mesei. Avea aceeași 
privire intensă. 

— Nu! ţipă el. E a mea! Nu! 

Nu l-am băgat în seamă și m-am întors spre catacombe, spre 
pasajul din care venisem. Vedeam o lumină verzuie acolo, o față 
încruntată care se ițea din rucsacul meu. 

— Craniule! am spus. Acum e momentul! Am oglinda. 
Vorbește-mi! 

Vocea fantomatică părea neliniștită. 

— Să-ţi vorbesc despre ce? 

— Ai fost de faţă când oglinda a fost făcută. Spune-mi cum să 
o distrug. Vreau să eliberez bietele spirite care sunt prinse aici. 

— Cui îi pasă de ele? Sunt inutile. Uită-te la ele - te-ar putea 
prinde cu atingerea lor fantomatică într-o secundă, dar nu sunt 
în stare decât să plutească și să se vaiete. Sunt niște gunoaie. 
Merită să fie prinse. Cât despre mine... 

— Vorbește-mi! Tine minte ce-am spus că o să-ţi fac dacă nu! 

De cealaltă parte a mesei, Joplin se aruncă brusc spre mine. 
Mi-am ridicat spada și l-am împins înapoi. Dar, făcând asta, 
strânsoarea mea asupra oglinzii slăbi. Imi alunecă în cealaltă 
mână și se răsuci, iar privirea mea fu prinsă o clipă de sticla 
neagră... 


VP - 290 


Prea târziu, am trântit-o cu faţa în jos pe masă și mi-am închis 
strâns ochii. Am simţit o durere bruscă în stomac, de parcă ceva 
ar fi încercat să mă întoarcă încet cu măruntaiele afară. Și, pe 
lângă durere, tânjeam să mă uit din nou în acea oglindă. Era un 
impuls irezistibil. Brusc, mi-am dat seama că oglinda putea 
rezolva totul. Îmi putea aduce fericirea. Trupul meu era pârjolit, 
dar oglinda îmi putea alina setea. Eram înfometată, dar oglinda 
îmi putea da de mâncare. Toate lucrurile erau inutile și 
plictisitoare - totul, în afară de oglindă. Nimic nu mai conta în 
afară de suprafața ei neagră, strălucitoare. Puteam să o văd, 
puteam să mă alătur ei, dacă întorceam oglinda și mă lăsam în 
seama ei. Era ridicol de ușor. Mi-am pus jos spada, am început 
să-mi întind mâna... 

— Biata Lucy cea proastă..., se auzi vocea craniului, risipind 
iluzia. O proastă, la fel ca și ceilalţi. Nu-și poate întoarce 
privirea, deși n-are decât să spargă oglinda. 

— Să o sparg...? 

Dintr-odată, bucăţica de minte care își aducea încă aminte ce 
însemna să faci parte dintre cei vii se trase înapoi, îngrozită. 

Am înșfăcat ciocanul și am lovit puternic spatele oglinzii. 

Se auzi o pocnitură îngrozitoare, aerul explodă și băzâitul ca 
de muște care mă însoţise până aici se întrerupse într-o clipă. 
Cele șapte spirite scoaseră un oftat - un sunet aproape extaziat. 
Incepură să se estompeze, să tremure, apoi dispărură cu totul. 
Sub mâinile mele, oglinda se transformase într-o adunătură de 
oase și sârmă. Cioburile de sticlă neagră se risipiseră pe toată 
masa. Nu mai simţeam nici durere, nici dorință. 

O clipă, nimeni nu se mișcă în camera tăcută. 

— Ei bine, am spus, și cu asta, basta. 

Joplin era transfigurat. Scoase un geamăt gol. 

— Cum îndrăznești? strigă el. Era o oglindă de nepreţuit! Și 
era a mea! 

Joplin o luă la goană și scotoci pe birou. Scoase un pistol 
enorm, de modă veche, ruginit și zgâriat, cu piedica trasă. 

Îndreptă pistolul spre mine. 

De lângă noi se auzi o tuse politicoasă. Mi-am ridicat privirea. 
Joplin se întoarse. 

Anthony Lockwood era chiar acolo, acoperit de praf și plin de 
pânze de păianjen pe guler și în păr. Pantalonii lui erau rupti la 
genunchi, iar degetele îi sângerau. Nu arăta extraordinar, dar 


VP - 291 


pentru mine era o apariţie bine-venită. Își ţinea spada într-o 
mână. 

— Înapoi! strigă Joplin. Sunt înarmat! 

— Bună, Lucy, spuse Lockwood. Bună, George. Scuze că a 
durat atât. 

— E în regulă. 

— Am ratat ceva? 

— Înapoi, am spus! 

— Nu prea multe. L-am salvat pe George - sau, mai degrabă, 
el m-a salvat pe mine. Și Kipps este aici. Am oglinda cu ramă din 
oase, sau ce a rămas din ea. Domnul Joplin tocmai mă ameninţa 
cu pistolul lui antic. 

— Îmi pare un pistol de la mijlocul secolului XVIII, folosit de 
armata britanică, spuse Lockwood. Două gloanţe. Pistol cu flintă. 
Un model destul de rar, cred. Nu l-au folosit decât doi ani. 

M-am uitat spre el. 

— De unde știi toate astea? 

— Pur și simplu știu. Ideea e că nu este o armă prea precisă. 
Și, în plus, trebuie ţinută într-un loc uscat, nu într-o catacombă 
umedă și veche. 

— Liniște! Dacă nu faci cum ţi-am spus... 

— Nu cred că va funcţiona. Haide să vedem, da? 

Spunând asta, Lockwood se îndreptă spre Joplin. 

Arhivistul șuieră plin de furie, iar pistolul lui antic scoase un 
sunet jalnic. Blestemând, Joplin aruncă arma spre noi, se 
întoarse și o luă împiedicat la fugă, direct spre trupul lui 
Bickerstaff, care era pe podea. 

— Domnule Joplin, am strigat, oprește-te! Este încă periculos! 

Lockwood porni după el, dar lui Joplin nu-i păsa. Ca un 
șobolan slab, cu ochelari, alerga dintr-o parte în alta, cuprins de 
panică, neajutorat, împiedicându-se de lanţuri, alunecând pe 
mizerie, neștiind încotro să o apuce. 

Răspunsul fu decis pentru el. 

Când trecu pe lângă cadavrul mumificat, o umbră se ridică 
dintre cărămizi. Fantoma era foarte slabă acum, chiar și eu abia 
dacă o vedeam, iar Joplin trecu direct prin ea. Braţele ei albe și 
transparente îl înconjurară. Încetini, apoi se opri. Îşi dădu capul 
pe spate. Trupul lui tresări și începu să se zbată. Scoase un 
oftat. Apoi căzu încet înainte, prin silueta care începea să se 
estompeze, pe podeaua din cărămidă. 


VP - 292 


Totul se termină în câteva secunde. Până să ajungem acolo, 
fantoma dispăruse. Cadavrul lui Joplin începea deja să se 
învineţească. 

Lockwood lovi cu piciorul lanţurile din jurul trupului lui 
Bickerstaff, pentru a izola Sursa într-un cerc. Am fugit la George, 
care încă stătea într-un colţ. Ochii lui erau închiși, dar îi deschise 
când m-am apropiat de el. 

— Joplin? întrebă el. 

— A murit. Bickerstaff l-a ucis. 

— Și oglinda? 

— Mă tem că am spart-o. 

— Ah. OK. 

George oftă. 

— Probabil așa e cel mai bine. 

— Cred că da. 

Imi simţeam picioarele nesigure. M-am așezat lângă el. De 
partea cealaltă, Lockwood se sprijinea de perete, cu chipul palid. 
Niciunul dintre noi nu spuse nimic. Nimeni nu mai avea energie. 

— Hei..., se auzi vocea lui Kipps. După ce vă odihniţi, vreți, vă 
rog, să mă dezlegaţi și pe mine? 


29. 


Soarele se ridica peste Kensal Green. Nu era încă ora șase, 
dar vremea de afară era deja plăcută. Copacii străluceau, iarba 
sclipea. Probabil că în jur pluteau o mulţime de fluturi și de 
albine, dar nu aveam energia să le mai observ. Singurele ființe 
pe care le vedeam erau zecile de ofiţeri de la DCCAP care 
colonizaseră tabăra săpătorilor. M-am așezat pe treptele 
capelei, deasupra lor, lăsând lumina caldă a soarelui să se joace 
pe pielea mea. 

Ofițerii veniseră cu dubiţe, pe care le foloseau drept sedii 
mobile. Lângă unul dintre vehicule, inspectorul Barnes purta o 
conversaţie animată cu Lockwood. Aproape că îi vedeam 
mustata zbârlindu-se. Lângă o altă dubiţă, George era tratat de 
un grup de medici - la fel și Kat Godwin, Bobby Vernon și Ned 
Shaw, care stăteau aliniaţi unul după celălalt. Cât despre Quill 
Kipps, el fusese deja pus pe picioare. Stătea cu doar câteva 


VP - 293 


trepte mai jos faţă de mine. Împreună, urmăream procesiunea 
de agenți care intrau în capelă, ducând fier, argint și tot felul de 
cutii izolate pentru a putea transporta în siguranţă obiectele 
găsite în catacombe. 

Ici și colo, pe terenul din fața capelei, ofiţeri în halate albe 
luau bucăţi de haine, mostre de sânge și arme abandonate - 
rămășițele luptei care avusese loc în urmă cu doar câteva ore. 

Lockwood povestise că lupta împotriva oamenilor lui Winkman 
fusese una disperată (iar ziarele aveau să-i preia citatul fără să-l 
modifice). Fuseseră nu mai puţin de șase atacatori, fiecare 
înarmat cu o măciucă sau cu o bâtă. Lockwood și cei trei agenţi 
de la Fittes se luptaseră pe viață și pe moarte. Măciucă 
împotriva spadei, avantaj numeric împotriva antrenamentului 
superior. Lupta avusese loc pe treptele capelei și, la început, 
ferocitatea atacatorilor făcuse să pară că se va încheia repede. 
Treptat însă, efortul agenţilor începuse să dea roade și roata se 
întorsese. În zori, mercenarii lui Winkman fuseseră alungaţi din 
tabără și fugiseră printre morminte. Potrivit lui Lockwood, el 
însuși rănise grav trei dintre ei. Shaw și Godwin scăpaseră de 
ceilalţi doi. 

Cel de-al șaselea își aruncase măciuca și fugise. În cele din 
urmă, cinci dintre ei căzuseră din picioare și fuseseră luați 
prizonieri, iar Kat Godwin îi păzise. 

Victoria își avusese însă prețul ei. Toţi patru fuseseră răniţi. 
Lockwood și Godwin suferiseră câteva zgârieturi, iar Ned Shaw 
își rupsese brațul. Bobby Vernon primise o lovitură urâtă la cap 
și nu putea sta în picioare. Lockwood fusese cel care intrase cu 
forța în cea mai apropiată cabină. Apoi, lăsându-l pe Shaw să 
găsească telefonul și să ia legătura cu Barnes, alergase în 
capelă, unde găsise deschisă calea care ducea spre catacombe. 
După cum mă așteptasem, se avântase imediat în întuneric, 
căutându-ne pe mine și pe George. 

Ne fusese mult mai ușor să ieșim decât să intrăm. Găsisem 
cheile de la ușa catacombelor (și de la lanţurile lui Kipps) în 
buzunarul lui Joplin, așa că ieșiserăm direct pe scări. Afară, 
echipa DCCAP-ului tocmai sosea. 

Inspectorul Barnes venise în fugă pe scări pentru a ne 
întâmpina. Înainte să-i asculte pe Lockwood și Kipps, care se 
luptau amândoi pentru a-i atrage atenţia, Barnes ceruse 
oglinda, singurul lucru care îl interesa. Lockwood îi oferise 


VP - 294 


cioburile cu o plecăciune. judecând după felul în care mustaţa 
lui Barnes se pleoștise, starea în care se afla oglinda îl 
dezamăgise. Și totuși, Barnes chemase imediat medicii pentru a 
ne ajuta, apoi organizase o căutare metodică prin catacombe. 
Voia să vadă ce mai ascunsese Joplin acolo. 

Și totuși, exista un obiect pe care agenţii n-aveau cum să-l 
găsească, fiindcă era la mine în rucsac. Mă refer la borcanul 
pentru fantome, desigur. Teoretic, craniul mă salvase. Când ne 
întorceam acasă, aveam de gând să-i decid soarta o dată pentru 
totdeauna. 

După ce stătuse puţin de vorbă cu Barnes la început, Kipps 
fusese ignorat cu totul. O vreme șezuse pe treptele capelei, cu 
faţa palidă, o umbră prăfuită și zdrenţuită a lui Kipps cel 
înfumurat. 

Mi-am dres glasul. 

— Vreau să-ţi mulțumesc, am spus. Pentru ce-ai făcut - 
pentru că m-ai sprijinit. Și pentru că ai plecat să-l cauţi pe 
George. Sunt surprinsă, sincer. După ce te-am văzut cum ai 
fugit de șobolani în casa lui Bickerstaff, m-aș fi așteptat să faci și 
acum același lucru. 

Kipps râse, dar nu părea amuzat. Am așteptat inevitabila 
replică acidă care avea să urmeze. In schimb, după o pauză, 
Kipps spuse încet: 

— E ușor să mă judeci acum. Dar încă nu știi cum e să 
descoperi într-o zi că Talentul tău începe să pălească. Incă mai 
simţi fantomele - știi că sunt acolo, dar nu le mai poți vedea sau 
auzi aproape deloc. Simţi groaza, dar nu poţi face nimic. Uneori, 
ești pur și simplu copleșit. 

Kipps se opri și se ridică, iar expresia i se înăspri. Lockwood 
venea spre noi prin iarba luminată de soare. 

— Deci, ne arestează pe toţi? am întrebat când Lockwood se 
apropie. 

Mă puteam gândi la câteva motive pentru care Barnes ar fi 
fost furios pe noi în acele clipe. Unul dintre ele era faptul că 
spărsesem oglinda cu ramă din oase. 

Lockwood zâmbi: 

— Chiar deloc. De ce să nu fie multumit domnul Barnes? Da, 
noi am spart oglinda. Da, noi l-am omorât pe suspectul principal. 
Dar pericolul care plana asupra Londrei a dispărut, iar el exact 
asta urmărea. Nu poate nega că am avut succes, nu-i așa? Cel 


VP - 295 


puţin, asta i-am spus. Oricum, are oglinda, deși e spartă, și are 
și toate lucrurile pe care Joplin le-a ascuns acolo. Indivizii pe 
care i-am prins pot depune și ei mărturie împotriva lui Julius 
Winkman. Una peste alta, Barnes e bucuros, deși nu pe de-a- 
ntregul. Și eu la fel. Dar tu, Quill? 

— Deci, i-aţi dat chestia aia lui Barnes, spuse scurt Kipps. 

— Da. 

— Așadar, voi aţi rezolvat cazul. 

— Da. 

— Primiţi prețul întreg? 

— De fapt, nu. Din moment ce noi am făcut toată treaba, dar 
tu și echipa ta ne-aţi ajutat la final, spuse Lockwood, sugerez să 
împărțim totul șaptezeci/treizeci. Sper că vă convine. 

Kipps nu răspunse imediat. Răsuflă din greu pe nas. 

— E... acceptabil, spuse el în sfârșit. 

— Bine, spuse Lockwood, iar ochii îi străluciră. Acum să 
vorbim despre pariul nostru. Dacă îmi amintesc bine, 
înţelegerea a fost ca agenţii care nu reușesc să rezolve cazul să 
cumpere un anunţ în 7he Times, lăudându-i pe învingători până- 
n pânzele albe. Cred că și tu ești de acord că, din moment ce noi 
am găsit oglinda, noi l-am descoperit pe Joplin și Barnes ne-a 
declarat pe noi, oficial, câștigători, pierzătorii sunteţi cu 
siguranţă tu și echipa ta. Ce spui? 

Kipps își mușcă buza de jos. Ochii lui obosiţi dădeau din colț în 
colț, căutând un răspuns. In sfârșit, spuse pe un glas forțat și 
fără tragere de inimă, ca o urechelniţă scoasă dintr-o crăpătură: 

— Bine. 

— Bine! spuse bucuros Lockwood. Asta e tot ce voiam să aud. 
Desigur, nu pot să vă forţez să o faceți și, sincer, nici n-aş vrea, 
după ce am luptat din greu alături de echipa ta astăzi. În plus, 
știu că ai încercat să-i ajuţi pe George și Lucy - și nu voi uita 
asta. Așa că nu-ţi face griji. Nu e nevoie. 

— Anunţul? 

— Las-o baltă. A fost o idee prostească. 

Pe chipul lui Kipps se citeau mai multe sentimente 
contradictorii. Deschise gura pentru a vorbi. Apoi, încuviinţă 
scurt și se ridică. Porni în jos pe scări, spre echipa lui, lăsând în 
urmă norișori de praf. 

— A fost un gest frumos din partea ta, am spus, urmărindu-l 
pe Kipps. Și cred că ai procedat bine. Dar... 


VP - 296 


Lockwood își scărpină glasul: 

— Da, nu sunt sigur că e recunoscător. Ei bine - ce era să fac? 
Și uite-l pe George. 

Rănile lui George fuseseră tratate. Pe lângă câteva vânătăi și 
niște umflături în jurul ochilor, părea să fie într-o formă 
surprinzător de bună. Și totuși, părea timid. Se apropia cu pași 
ezitanţi. Era pentru prima oară când rămăsese singur cu noi în 
acea dimineaţă. 

— Dacă vreţi să mă omorâţi, spuse el, v-ar deranja să o faceți 
repede? Stau să cad din picioare. 

— Și noi la fel, spuse Lockwood. Putem să o facem altă dată. 

— Îmi pare rău că v-am făcut probleme. N-ar fi trebuit să plec 
de unul singur. 

— E adevărat. 

Lockwood își drese glasul. 

— Și totuși, ar trebui să-mi cer și eu scuze. 

— Eu, una, am spus, nu-mi voi cere scuze nimănui. Cel puţin, 
nu înainte să trag un pui de somn. 

— Am fost prea răutăcios cu tine, George, spuse Lockwood. N- 
am apreciat așa cum se cuvine contribuţiile tale excelente la 
reușitele echipei. Și știu că acţiunile tale de astăzi au fost 
aproape sigur consecința expunerii tale la oglindă și la fantoma 
lui Bickerstaff. Înţeleg că n-ai fost tu însuţi. 

Lockwood așteptă. George nu spuse nimic. 

— Acum ai ocazia să-ţi ceri și tu scuze, spuse Lockwood. 

— Cred că a aţipit, am spus. 

Pleoapele lui George stăteau să cadă. l-am dat un ghiont. 
George tresări violent. 

— Hei, am spus, am un singur lucru. Un singur lucru vreau să- 
mi spui. Când te-ai uitat în oglindă... 

George încuviință adormit. 

— Știu ce o să întrebi. Răspunsul e nimic. N-am văzut nimic 
acolo. 

M-am încruntat. 

— Da, dar ascultă... Și pe mine era să mă prindă. Am simţit 
cum mă trage spre ea, și asta după ce i-am aruncat doar o 
singură privire. Am avut nevoie de toate puterile pentru a mă 
trage înapoi, iar tu ai privit chiar în ea. Chiar i-ai spus lui Joplin 
că ai văzut... 


VP - 297 


— „Frumuseţi”? Ah, doar am scornit asta. l-am spus lui Joplin 
ce voia să audă. 

George zâmbi spre noi. 

— Totul a fost doar o prefăcătorie. 

Lockwood se holbă la el. 

— Dar nu înţeleg. Dacă te-ai uitat în oglindă... 

— S-a uitat, am insistat. L-am văzut și eu. 

— Atunci, cum ai supravieţuit când Wilberforce și Neddles - și 
toţi ceilalți care s-au uitat în oglindă - au murit de spaimă? 

Drept răspuns, George își scoase încet ochelarii. li cobori de 
parcă ar fi vrut să-i șteargă de pulover și își lipi un deget de 
lentilă. Împinse - și, în loc să lovească sticla, degetul lui trecu 
prin spaţiul gol și începu să se miște în stânga și în dreapta. 

— Când m-am luptat cu Joplin mai devreme, spuse el, ne-au 
sărit ochelarii pe jos la amândoi. Ai mei s-au lovit de o piatră și 
mi-au căzut amândouă lentilele. Le-am pierdut pe podea. Joplin 
nu a observat și nici eu n-aveam de gând să îi spun. Indiferent 
ce se ascundea în oglindă, eu unul nu l-am văzut. Așa, nu m-a 
deranjat deloc. 

— Vrei să spui că, atunci când te-ai uitat la ea... 

— Exact. 

George își ascunse ramele goale în buzunar. 

— Distanţa era prea mare. N-am fost în stare să văd absolut 
nimic. 


30. 


SECRETELE CATACOMBELOR! E 
RETEA DE TRAFICANŢI DE RELICVE EXPUSA 
ORORILE COMORII NEBUNULUI 


Articol: A.J. Lockwood dă totul la iveală. 


De câțiva ani, The Times din Londra a speculat 
despre existența unei piete negre a obiectelor 
periculoase care au legătură cu Problema. Au fost 
făcute acuzații și au circulat multe zvonuri, dar nu au 
existat niciodată dovezi concludente... până acum. 


VP - 298 


După arestările făcute ieri în Kensal Green și 
Bloomsbury, vă putem spune în sfârșit că agenții de la 
Lockwood și Asociaţii au descoperit și au anihilat un 
grup de tâlhari care își făceau veacul chiar în inima 
respectabilă a orașului. Intr-un interviu special, domnul 
Anthony Lockwood ne spune cum echipa lui, cu 
ajutorul câtorva asistenți de la Agenția Fittes, s-a 
luptat cu acești criminali și a descoperit mai multe 
relicve furate, ascunse într-o catacombă bântuită. 

Astăzi, domnul Lockwood ne descrie toate pericolele 
supranaturale ale acestei investigații de proporții 
mitice, inclusiv Fantoma cu Șobolani din Hampstead și 
Groaza din Sicriul de Fier. Dânsul povestește de 
asemenea despre indiciile care au condus la 
capturarea și moartea domnului Albert Joplin, un 
arhivist bine-cunoscut despre care s-a descoperit între 
timp că ar fi fost implicat în cel puțin o crimă. Era un 
bărbat mult prea fascinat de trecut, spune domnul 
Lockwood. Și-a petrecut mult prea mult timp prin 
cotloanele întunecate ale istoriei, până când obsesia l- 
a înnebunit. În epoca tumultuoasă în care trăim, poate 
că asta ar trebui să fie o lecţie pentru toată lumea. 

Pentru interviul cu domnul Lockwood, vedeti 
paginile 4-5. 

Pentru imagini de la fata locului ṣi planul Casei cu 
Sobolani, vedeti paginile 6-7. 

Pot cimitirele să devină sigure? Vedeti pagina 25. 


La trei zile după evenimentele de sub capelă, ne-am strâns la 
ora unsprezece în biroul din subsolul casei de la numărul 35, 
Portland Row. Eram într-o dispoziție minunată. Dormiserăm bine 
și aveam parte de nenumărate atenţii. Petrecerea aniversară de 
la Casa Fittes era încă cel mai popular subiect în ziare, dar 
aventurile noastre se apropiau vertiginos din urmă. În plus, 
cecul nostru de la DCCAP - semnat de inspectorul Barnes însuși 
- tocmai fusese achitat la bancă. Și era o nouă dimineaţă 
însorită. 

Lockwood stătea la biroul său, cu o cană enormă de cafea, 
ordonând scrisorile care veniseră. Din ceașca lui se ridicau aburi 
ușori. Era relaxat, cu gulerul desfăcut. Haina lui atârna pe 


VP - 299 


armura pe care un client recunoscător ne-o făcuse cadou cu o 
lună în urmă. În colţ, George dăduse jos cartea masivă învelită 
în piele și începuse să scrie povestea Oglinzii Furate cu un stilou 
din argint. Lângă el avea un teanc măricel de tăieturi din ziare și 
un vas cu lipici. 

— Am multe lucruri faine de adăugat pentru cazul ăsta, spuse 
el. Oricum, a ieșit mai bine decât cel cu Duhurile din Wimbledon. 

Am lăsat deoparte copia mea din The Times. 

— Grozav interviu, Lockwood, am spus. Deși nu sunt sigură că 
lui Kipps o să-i pice bine că l-ai făcut „asistentul” tău. 

Lockwood îmi aruncă o privire jignită. 

— Cred că a ieșit foarte bine din toată povestea, dacă ne 
gândim bine. Am fost chiar drăguţ cu el. Aș fi putut să nu-l 
amintesc deloc. 

— Unul dintre lucrurile pe care nu le-ai menţionat deloc e 
oglinda, am spus. Ai vorbit despre Bickerstaff, dar asta doar 
fiindcă fantoma lui era prinsă în sicriul din fier. N-ai spus nimic 
de oglinda cu ramă din oase, sau despre ce făcea Joplin de fapt. 

— Ei bine, poţi să-i mulţumești lui Barnes pentru asta. 

Lockwood își puse în farfurie una dintre clătitele cu ciocolată 
pe care George le făcuse de dimineaţă. George gătea foarte 
mult: ne pregătea gustările preferate, pentru a-și cere scuze. Nu 
trebuia să o facă, sincer, dar nici eu, nici Lockwood nu 
ajunseserăm să-i spunem asta. 

— Barnes mi-a interzis categoric să vorbesc despre oglindă, 
continuă Lockwood, sau despre ce face ea. Așa că, pentru ochii 
presei, a trebuit să ne concentrăm pe piața neagră - știi tu, 
Winkman și toate cele. Joplin va fi înfățișat ca un nebun 
excentric. 

Lockwood își mestecă clătita. 

— Ceea ce și era, presupun. 

— Obssesiile lui l-au măcinat, am spus, citând din interviu. Așa 
cum l-au măcinat și pe Bickerstaff acum atâţia ani. 

— Da, oameni care au fost mult prea curioși, spuse Lockwood. 
Se întâmplă tot timpul... 

Lockwood privi spre George, care tocmai lipea ceva în carte. 

— Bineînţeles, în acest caz a fost încă ceva. Oglinda exercită 
o atracţie puternică asupra oricui e expus la ea. Fantoma lui 
Bickerstaff la fel. Între cele două, cineva ca Joplin, care era deja 
slab, lacom și fascinat de astfel de lucruri, ar fi înnebunit oricum. 


VP - 300 


— Dar adevărata întrebare, am spus, este asta: care este 
adevărul oglinzii? Chiar făcea tot ce susținea Bickerstaff? Chiar 
putea să arate ce se întâmple după moarte? Să fi fost o 
fereastră către viața de după moarte? 

Lockwood clătină din cap. 

— Aici e paradoxul. Nu poţi afla adevărul fără să privești în 
oglindă, iar dacă privești în oglindă riști să mori. 

Lockwood ridică din umeri. 

— Presupun că, într-un fel sau altul, chiar îţi arată Lumea de 
Apoi. 

— Cred că era o fereastră. 

George își ridică privirea din carte. Vânătăile de pe chipul lui 
erau încă evidente, dar ochii îi scânteiau din nou. Purta o 
pereche nouă de ochelari. 

— Teoria lui Bickerstaff are sens pentru mine, deși este 
ciudată. Fantomele pătrund în lumea noastră printr-un loc slab. 
Numim acel loc Sursa. Dacă pui suficiente Surse laolaltă, se 
poate să obţii o gaură suficient de mare încât să privești prin ea. 
E o idee fascinantă, care... 

George se întrerupse, dându-și seama că ne holbam la el. 

— Aă, de care nu mai sunt interesat absolut deloc. Mai vrea 
cineva clătite? 

— E irelevant, am spus, din moment ce am spart oglinda. Este 
inutilă acum. 

— Dar este oare? 

George ne privi posac. 

— Bucăţile sunt la DCCAP. Poate vor încerca să o 
reconstruiască. Nu știm ce se petrece la Scotland Yard. Sau la 
Casa Fittes, dacă tot veni vorba. Aţi văzut câte cărți au în 
bibliotecă? Aveau până și „Confesiunile lui Mary Dulac” - cât de 
obscură era cartea aia? Ar putea fi foarte multe cunoștințe 
ascunse în acea cameră. 

— George, am spus. 

— Știu, știu. Tac din gură. Oricum sunt doar vorbe. Știu că 
oglinda a fost un lucru oribil. 

— Apropo de obiecte oribile, am spus, ce facem cu ăsta? 

Borcanul pentru fantome odihnea pe colţul biroului meu, 
acoperit cu un ștergar din lână. Era acolo de trei zile. De la 
evenimentele din Kensal Green, fantoma refuzase cu 
încăpățânare să se mai arate: nicio faţă, nicio voce, nici chiar o 


VP - 301 


slabă strălucire de ectoplasmă. Craniul era prins de baza 
borcanului, privindu-ne cu orbitele lui goale. Nu se vedea nici 
urmă din spiritul lui malefic; și totuși, în numele intimităţii, 
păstram robinetul de deasupra închis strâns. 

— Da, spuse Lockwood. Trebuie să luăm o hotărâre și în 
privinţa lui. Te-a ajutat în catacombe, zici? 

— Da... 

Am privit spre ștergarul tăcut. Era portocaliu, cu dungi, și 
fusese tricotat de mama lui George și dăruit lui Lockwood. 
Acoperea borcanul destul de bine. 

— Jumătate din timp, craniul se bucura că vom muri, am spus. 
Dar, de câteva ori, mi s-a părut că încerca pe undeva să ne 
ajute. Chiar la sfârșit - când oglinda mă prinsese și simțeam că- 
mi pierd controlul - a vorbit și m-a trezit la realitate. 

M-am încruntat. 

— Nu știu dacă asta intenţionase, de fapt. Dacă da, atunci a 
fost doar datorită tuturor amenințărilor pe care le-am făcut. Știm 
că e un obiect malefic. În Hampstead era să murim din cauza 
lui. 

— Deci, ce facem cu el? spuse Lockwood. 

— E o fantomă de Tip III, spuse George pe un ton de parcă și- 
ar fi cerut scuze. Știu că n-ar trebui să spun asta, dar e prea 
importantă pentru a fi distrusă. 

Lockwood se lăsă pe spate în scaun. 

— Lucy decide. Ea a fost cea mai afectată de fantomă. George 
are dreptate: craniul poate fi încă de valoare, și plănuiam să-l 
expunem lumii întregi. Dar merită oare oboseala și riscul? 

Am ridicat ștergarul și am privit borcanul o clipă. 

— Sinceră să fiu, am spus, ultimul lucru pe care aș vrea să-l 
fac acum ar fi să le spun tuturor despre legătura mea cu 
fantoma. Ce s-ar întâmpla? Ar fi ca și cu oglinda lui Bickerstaff, 
sau poate chiar mai rău. Toată lumea ar înnebuni. DCCAP-ul m- 
ar lua și ar face tot felul de experimente, încercând să afle 
informaţii de la craniu. Ar fi un iad. N-aș avea niciodată liniște. 
Așa că, dacă nu vă supăraţi, ce-ar fi să nu spunem nimănui 
despre el o vreme? 

— Desigur, spuse Lockwood. Nicio problemă. 

— Cât despre distrugere, am continuat, nu sunt sigură că ar 
trebui să facem asta. Când eram în catacombe, am auzit vocile 
spiritelor prinse în oglindă. Ele nu erau malefice - doar foarte 


VP - 302 


proaste. Nu îmi vorbeau așa cum o făcea craniul, dar comunicau 
oricum cu mine. De-asta am spart oglinda: asta voiau. Ceea ce 
vreau să spun este că am început să-mi înţeleg mai bine 
Talentul. Cred că devine mai puternic. Și n-am avut niciodată o 
conexiune atât de puternică cu vreo fantomă așa cum am avut- 
o cu acest craniu. Deci, chiar dacă e o fantomă răutăcioasă, 
malefică și mincinoasă, care nu spune niciodată ceva pe șleau, 
cred că trebuie să o păstrăm aici. Deocamdată. Poate într-o 
bună zi ne va fi de folos. 

După micul meu discurs se lăsă tăcerea o vreme. George își 
luă pixul. Eu mi-am făcut de lucru cu niște hârtii. Lockwood 
privea gânditor pe fereastră. 

— Am găsit o fotografie a depozitului în care Julius Winkman 
și-a organizat licitația, spuse George, ridicând o tăietură din ziar. 
Nu mi-aţi spus cât de înalt era acoperișul. 

— Da, am spus. Săritura noastră a fost chiar mai 
înfricoșătoare decât barca lui Flo Oase. La ce oră vine Flo 
diseară, Lockwood? 

— La șase. Tot mai cred că e puţin cam periculos să o invităm 
la cină, dar îi suntem datori cu multe favoruri. Ar fi bine să 
cumpărăm și o mulţime de bomboane cu ciocolată. Apropo, v- 
am spus că am aflat cum ne-au dat de urmă oamenii lui 
Winkman? Winkman avea un spion care lucra la DCCAP. Când 
eu și Lucy am fost prinși în magazinul lui, prima oară, Winkman 
a aflat care agenţi se ocupau de caz. Așa că, după licitaţie, deja 
bănuia cine suntem. Și-a trimis oamenii după noi, iar ei ne-au 
urmărit până la cimitir. 

— Nu-mi place să știu că Winkman ne cunoaște numele, 
spuse George. 

— Să sperăm că va fi puţin prea ocupat pentru a-și face griji 
despre asta o vreme. 

— Și mai este un lucru, am spus. 

Era ceva la care mă gândisem de mai multă vreme, dar abia 
acum, în lumina soarelui, reușisem să-mi găsesc cuvintele. 

— Când eram în biblioteca de la Fittes și am văzut-o pe 
Penelope Fittes vorbind cu acel bărbat... l-a dat ceva - o cutie. 
Nu știu dacă vreunul dintre voi a văzut-o. 

— Nu am văzut-o, spuse Lockwood. Capul meu era întors în 
altă parte. 


VP - 303 


— Eu eram prins într-un spaţiu foarte mic sub o masă, spuse 
George. Nu vreţi să știți la ce mă uitam. 

— Ei bine, habar n-am ce era în acea cutie, am continuat, dar 
avea un simbol pe capac. George, mai ţii minte ochelarii pe care 
i-ai furat lui Fairfax, la Combe Carey Hall? 

— Nu doar că ţin minte... 

George scormoni într-un cotlon și mai dezordonat al biroului 
său. 

— Îi am aici. 

George ridică apoi perechea de ochelari: groși, din cauciuc, cu 
lentile din cristal. Îi studiaserăm cu toţii în ultimele câteva luni, 
însă nu reușiserăm să ne dăm seama de mare lucru. 

— Uită-te la biroul tău! i-am reproșat. Ești atât de asemănător 
lui Joplin... Da, acolo - vedeţi harfa de pe lentilă? Același simbol 
era și pe cutia domnișoarei Fittes. 

Lockwood și George priviră simbolul. 

— Ciudat. Nu e logoul vreunei companii pe care să o cunosc, 
spuse Lockwood. George, se poate să fie simbolul vreunui 
departament intern al agenţiei? 

— Nu. Sau, cel puţin, nu unul oficial. Dacă mă gândesc mai 
bine, toată întâlnirea lor îmi pare stranie. Despre ce vorbeau 
domnișoara Fittes și individul? Despre un grup? N-am auzit prea 
bine, genunchii îmi apăsau urechile. 

George își scoase ochelarii și încercă să și-i șteargă cu 
puloverul, apoi păru să se răzgândească și și-i ridică iarăși la 
nas. 

— E în regulă, am remarcat. Ai voie să-ţi freci ochelarii. Nu 
semeni deloc cu Joplin, serios. 

Lockwood, care își alegea încă o clătită, încuviință. 

— Chiar deloc, spuse el. Joplin era un sociopat ciudat și fără 
prieteni, obsedat morbid de moarte, iar tu... 

Lockwood își luă farfuria. Biscuiţi, Luce? 

— Mulţumesc. 

— lar eu...? întrebă George. 

Lockwood zâmbi. 

— Ei bine, tu ai cel puţin doi prieteni, nu-i așa? 

Îmi întinse farfuria. 

— Ceea ce mă aduce la ceva ce voiam să spun de mult. 

George mă privi. 

— O să mă înfurie și mai mult, spuse el. 


VP - 304 


— Eu cred că o să se laude din nou despre cum i-a venit de 
hac lui Winkman. Acea luptă pe care n-am văzut-o. 

— Da, probabil că s-a luptat cu patru indivizi odată, de data 
asta. 

Lockwood își ridică o mână. 

— Nu, tot trei sunt, deși unul dintre ei era înalt și păros. De 
fapt, spuse el, m-am tot gândit la cazul nostru. Toată lumea a 
fost obsedată de secretele oglinzii. Joplin, Kipps, noi. Pe toţi ne-a 
prins în mreje. Și pe Barnes. Winkman a fost singurul om matur 
din toată povestea. Lui nu i-a păsat chiar deloc de oglindă, nu-i 
așa? N-a făcut decât să încerce să o vândă. Ințelegea că 
misterul ei era lucrul care o făcea atât de valoroasă. 

Lockwood își cobori privirea, de parcă și-ar fi adunat 
gândurile. 

— Oricum, pe scurt... 

— Dacă nu te superi, am spus, făcându-i cu ochiul lui George; 
apoi, am mușcat din clătită. 

— Pe scurt, am ajuns la concluzia că secretele nu aduc decât 
probleme. Sunt puţin prea multe și înrăutățesc lucrurile, nu le 
fac mai bune, așa că am luat o decizie. Vreau să vă arăt ceva 
amândurora. 

M-am oprit din mestecat. 

— Doamne, doar nu ţi-ai făcut ceva tatuaje dubioase, nu-i 
așa? întrebă George. Abia am trecut peste toate cele pe care le- 
am văzut la Carver. 

— Nu, nu e vorba despre tatuaje, spuse Lockwood, zâmbind, 
deși zâmbetul lui era trist. Dacă nu sunteți ocupați, vă pot arăta 
acum. 

Lockwood se ridică și se îndreptă spre arcada ușii. Eu și 
George, deveniți brusc tăcuţi, ne-am ridicat și l-am urmat. 
George mă privi în ochi. Mi-am dat seama că mâinile îmi 
tremurau. 

Am părăsit biroul cu mesele și razele de soare care intrau 
înăuntru. Am urcat treptele din fier, trecând de ligheanele cu 
apă și de rufele puse la uscat. Am ieșit în bucătărie, unde vasele 
din noaptea trecută rămăseseră nespălate. Am trecut în hol, 
unde întinseserăm un covor arab nou până la ușă. Am mers pe 
sub măștile și capcanele pentru fantome care atârnau pe 
perete, ne-am întors la baza scărilor și am început să urcăm din 
nou. Cuierul dezordonat, sufrageria, ușa deschisă a bibliotecii... 


VP - 305 


Simţurile mele le percepeau acut pe toate. Treceam prin toată 
dezordinea casei pe care o împărțeam frățește - lucruri 
obișnuite, familiare, al căror înțeles s-ar fi putut schimba 
iremediabil într-o clipă după ce Lockwood ne arăta secretul la 
care se gândise. 

Holul de la etaj nu avea decât o singură fereastră și era la fel 
de întunecos ca de obicei. Ușile dormitoarelor erau închise. Ca 
întotdeauna, unul dintre prosoapele lui George era întins 
neplăcut peste un calorifer. De la o fereastră deschisă, se auzea 
de undeva un cântec de pasăre, foarte frumos, foarte puternic. 

Lockwood se opri în faţa ușii interzise. Își vâri mâinile în 
buzunare. 

— Am ajuns, spuse el. A trecut o vreme de când v-am arătat 
amândurora casa, și... ei bine, turul n-a fost niciodată complet, 
nu-i așa? Mă gândeam că veți dori să vedeţi ce e aici, înăuntru. 

Am privit acea ușă obișnuită. Pe eticheta ștearsă scria același 
lucru ca întotdeauna. 

— Ei bine, da..., am început, dar doar dacă tu... 

Lockwood încuviinţă. 

— Apasă clanţa și intră, spuse el. 

— Nu are niciun fel de încuietoare secretă? spuse George. 
Dintotdeauna am presupus că ai cine știe ce capcană acolo - 
poate o ghilotină care cade când pășești prin ea? Nu? M-am 
gândit prea mult? 

— Mă tem că da. Nu e nimic. Am încredere în voi, desigur. 

Eu și George ne holbam la ușă. 

— Da, dar, Lockwood, am spus brusc, sunt totuși secretele 
tale. Și ce dacă suntem curioși? Dacă nu vrei să ne arăţi ce e 
înăuntru, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să știm și 
noi asta. 

Lockwood zâmbi din nou, ca de obicei, iar holul se lumină 
dintr-o dată. 

— E în regulă. Mă gândeam de multă vreme să fac asta, dar 
n-am apucat până acum. Când craniul a început însă să-ţi 
vorbească despre camera mea secretă, am știut că venise 
vremea. Oricum, daţi-mi voie. 

Craniul era un mincinos și un trădător în multe feluri, dar 
putea spune și adevărul. Ne spusese unde să găsim hârtiile 
doctorului Bickerstaff, dar uitase să ne spună și despre fantoma 
de acolo. La Kensal Green mă ajutase să intru în catacombe, 


VP - 306 


apoi râsese dement când fusesem la un pas de moarte. 
Adevărurile lui, cu alte cuvinte, erau periculoase. Și îmi spusese 
adevărul despre această cameră. 

Când Lockwood deschise ușa, am văzut că era ranforsată de 
cealaltă parte cu benzi lungi din fier, prinse în cuie de lemnul 
ușii. Rolul lor era să blocheze emanaţia paranormală care 
izbucni dinăuntrul camerei. 

Fereastra din faţa ușii era acoperită cu o draperie groasă, 
care oprea lumina zilei. În cameră era întuneric. Aerul era 
apăsător și închis și mirosea puternic a lavandă. 

La început ne-a fost greu să distingem lucrurile din jurul 
nostru, dar, din ușă, eu și George am început să zărim 
talismanele din argint care atârnau pe pereți. 

Ochii noștri se obișnuiau încet-încet cu întunericul. Am privit 
în jur. Apoi am simţit podeaua legănându-se sub picioarele 
mele, de parcă aș fi pășit brusc pe o barcă. George își drese 
glasul. L-am strâns de braţ cu o mână ca o gheară. 

Lockwood stătea cu un pas în spatele nostru. 

— Părinţii tăi? am întrebat; fusesem prima care își găsise 
glasul. 

— Pe aproape, spuse Lockwood. Sora mea. 


VP - 307 


Glosar 


* indică o fantomă de Tip | 
** indică o fantomă de Tip II 


Abur cenușiu* 

O fantomă ineficientă, iritantă, de Tip |. Aburii cenușii nu par 
să aibă puterea de a-și forma apariţii coerente și se manifestă 
ca o porţiune de ceaţă care strălucește slab. Probabil din cauză 
că ectoplasma lor este atât de difuză, Aburii Cenușii nu 
provoacă atingerea fantomatică, chiar dacă o persoană trece 
prin ele. Efectele ei principale sunt răcoarea, miasma și 
neliniștea. 


Agenţia, Investigații Parapsihologice 

O firmă specializată în capturarea și distrugerea fantomelor. 
Doar în Londra există peste douăsprezece astfel de agenţii. Cele 
mai mari (Agenţia Fittes și Agenţia Rotwell) au sute de angajaţi; 
cea mai mică (Lockwood și Asociaţii) are trei angajaţi. Cele mai 
multe agenţii sunt conduse de adulți, însă toate se bazează mult 
pe copii cu Talente parapsihologice deosebite. 


Apariție 

Forma luată de o fantomă în timpul manifestării. Aparițiile 
imită de obicei forma persoanei decedate, dar pot fi văzute 
uneori și animale sau obiecte. Unele pot fi destul de neobișnuite. 
Spectrul din cazul recent de pe cheiurile Limehouse se 
manifesta ca un șarpe cobra care strălucea cu o lumină verzuie. 
Infama Groază de pe Bell Street arăta ca o păpușă din cârpe. 
Indiferent de puterea lor, majoritatea fantomelor nu își schimbă 
aspectul (sau nu pot). Metamorfii sunt excepţia de la această 
regulă. 


Apă curgătoare 

S-a observat încă din antichitate că fantomelor nu le place să 
treacă peste o apă curgătoare. În Anglia modernă, acest lucru 
este folosit uneori împotriva lor. În Londra centrală există o 
rețea de canale artificiale care protejează districtul comercial 


VP - 308 


principal. Pe o scală mai mică, unii proprietari construiesc 
canale în faţa ușii de la intrare, pe unde se scurge apa de ploaie. 


Apărarea împotriva fantomelor 

Cele trei mijloace de apărare împotriva fantomelor sunt, în 
ordinea eficienţei lor, argintul, fierul și sarea. Lavanda oferă și 
ea protecţie, la fel și lumina strălucitoare și apa curgătoare. 


Argint 

O apărare importantă și puternică împotriva fantomelor. 
Purtat de multe persoane ca talisman sub forma bijuteriilor. 
Agenţii își poleiesc spadele cu argint și îl folosesc drept 
componentă principală în sigilii. 


Arheolog 
Cineva care localizează Surse și alte artefacte paranormale și 
le vinde pe piața neagră. 


Armă cu sare 

Instrument care proiectează un jet fin de apă sărată într-o 
zonă largă. O armă folositoare împotriva fantomelor de Tip l. 
Folosită din ce în ce mai mult de agenţiile mai mari. 


Ascultat 

Una dintre cele trei categorii principale de Talente 
parapsihologice. Sensibilii cu această abilitate pot auzi vocile 
morților, ecourile întâmplărilor din trecut și alte sunete 
supranaturale asociate cu bântulirile. 


Atingere 

Abilitatea de a detecta ecourile fizice ale obiectelor asociate 
cu o moarte sau o bântuire. Aceste ecouri iau forma unor 
imagini vizuale, sunete sau impresii asupra celorlalte simţuri. 
Una dintre cele trei categorii principale de Talente 
parapsihologice. 


Atingere fantomatică 

Efectul contactului fizic cu o apariţie și cea mai mortală 
putere a unei fantome agresive. Începe ca o senzaţie de frig 
profund, copleșitor, apoi se răspândește cu viteză și amorţește 


VP - 309 


întreg trupul, de parcă ar fi îngheţat. Organele victimei nu mai 
funcţionează și în curând trupul ei devine albăstrui și începe să 
se inflameze. Dacă victima nu primește ajutor medical de 
urgență, atingerea fantomatică este de obicei fatală. 


Aură 

Radianţa care înconjoară multe apariţii. Majoritatea aurelor 
sunt destul de slabe și sunt văzute cel mai bine cu coada 
ochiului. Aurele puternice și strălucitoare sunt cunoscute sub 
numele de nelumină. Câteva fantome, cum ar fi Spectrele 
Întunecate, au aure care radiază o lumină neagră, mai neagră 
decât întunericul din jur. 


Băiatul din lumină** 

O variantă de fantomă de Tip Il, amăgitor de frumoasă, care 
se manifestă ca un băiat (sau, mai rar, o fată) care merge 
înconjurată de o lumină fantomatică rece, strălucitoare. 


Bântuire 
Vezi Manifestare. 


Maladie 

Sentiment de letargie și deznădejde care apare de multe ori 
atunci când se apropie o fantomă. În situaţii extreme, acesta se 
poate transforma în înlemnire, senzaţie mult mai periculoasă. 


Bombă cu sare 

Un glob mic din plastic, plin cu sare, care poate fi aruncat. Se 
sparge la impact, împrăștiind sare în toate direcţiile. Folosit de 
agenţi pentru a îndepărta fantomele mai slabe. Mai puţin 
eficient împotriva entităţilor mai puternice. 


Borcan pentru fantome 
Recipient din sticlă-de-argint folosit pentru a captura o Sursă 
activă. 


Catacombă 


O cameră subterană folosită pentru înmormântări. 
Catacombele nu au fost niciodată foarte răspândite în Londra, 


VP - 310 


iar cele câteva care există aici nu au mai fost folosite de când a 
izbucnit Problema. 


Catafalc 
Un mecanism hidraulic folosit pentru coborârea sicrielor într-o 
catacombă. 


Ceaţă fantomatică 

O ceaţă nedeasă, alb-verzuie, care se produce uneori în 
timpul unei manifestări. Poate fi formată din ectoplasmă, este 
rece și neplăcută, dar nu reprezintă un pericol dacă este atinsă. 


Ceaţă vorbitoare* 

O fantomă slabă, nesubstanţială, de Tip l, care se distinge 
prin chicoteli nebunești și repetitive, care par întotdeauna să 
vină din spatele tău. 


Ciocănitorul* 
Fantomă de Tip | îngrozitor de plictisitoare. Nu face altceva 
decât să ciocănească. 


Clopot de avertizare 

Clopote uriașe din fier folosite pentru a marca restricţia de 
noapte și care bat atunci când are loc o invazie a fantomelor. 
Construite de guvern în multe orașe și sate mai mici ca o 
alternativă ieftină la lămpile împotriva fantomelor. 


Cult al fantomelor 
Grup de oameni care, din motive diverse, manifestă un 
interes bolnav pentru oamenii sculaţi din morți. 


DCCAP 
Departamentul de Cercetări și Control al Activităţilor 
Parapsihologice. Organizaţie guvernamentală dedicată 


confruntării cu Problema. DCCAP investighează natura 
fantomelor, caută să le distrugă pe cele mai periculoase și 
monitorizează activităţile numeroaselor agenţii concurente. 


Detectiv 
Un alt nume dat agenţilor de investigaţii paranormale. 


VP - 311 


Duh** 

O fantomă periculoasă de Tip Il. Furiile sunt similare cu 
Spectrele ca putere și comportament, dar sunt mult mai 
hidoase. Aparițiile lor arată persoana decedată în 
descompunere: slabă, sfrijită, uneori putrezită și plină de viermi. 
Furiile apar de multe ori sub formă de schelet. Radiază o 
înlemnire puternică. Vezi și Duh de spânzurătoare, Schelet. 


Duh de spânzurătoare** 

O variantă malefică de Duh, care bântuie locul în care au avut 
loc execuţii în trecut. „Bătrânul Gât-Pieziș”, care a ucis trei 
agenţi în Tyburn Fields, este cel mai faimos Duh de 
spânzurătoare dintre toate. 


Duhoare Palidă* 

Fantomă de Tip | care împrăștie o miasmă îngrozitoare, un 
miros de descompunere toxică. Pentru a o înfrunta, cel mai bine 
este să arzi multe bețișoare cu lavandă. 


Ectoplasmă 

O substanţă stranie, instabilă, din care sunt alcătuite 
fantomele. In stare concentrată, ectoplasma este foarte 
dăunătoare celor vii. A se vedea de asemenea: ectoplasmă 
lichidă. 


Ectoplasmă concentrată 

Ectoplasmă sub forma ei cea mai vâscoasă și mai 
concentrată. Arde majoritatea materialelor și nu poate fi 
conținută decât într-un recipient din sticlă-de-argint. 


Fantasmă** 

Orice fantomă de Tip II care își menţine o formă delicată, 
aeriană, transparentă. O Fantasmă poate fi aproape invizibilă, 
cu excepţia unui contur slab și a câtorva detalii străvezii ale 
feţei și ale trăsăturilor. În ciuda faptului că pare nonsubstanţială, 
nu este mai puţin agresivă decât Spectrele care par mai solide, 
și cu atât mai periculoasă fiindcă e greu de văzut. 


Fantomă 
VP - 312 


Spiritul unei persoane decedate. Fantomele au existat 
dintotdeauna, dar - din motive neclare - au devenit din ce în ce 
mai obișnuite în prezent. Există multe varietăți de fantome; în 
termeni generali, ele pot fi organizate în trei grupări principale 
(vezi Tip |, Tip II, Tip IlI). Fantomele rămân întotdeauna în 
preajma unei Surse, care de multe ori este locul în care au 
murit. Sunt mai puternice noaptea, mai ales între miezul nopţii 
și ora două dimineaţa. Cele mai multe nu percep oamenii vii sau 
aceștia nu-i interesează. Câteva sunt vizibil ostile. 


Fără-membre** 

O varietate deformată de fantomă de Tip Il, cu piept și cap 
aproape omenești, dar fără braţe și picioare. Una dintre cele mai 
neplăcute apariţii, alături de Strigi și Scheleţi. De multe ori este 
însoțită de senzaţii puternice de miasmă și teamă. 


Fecioara de Gheată* 

O formă gri, ceţoasă, feminină, care poartă de multe ori rochii 
demodate, întrezărită vag de departe. Fecioarele de Gheaţă 
radiază sentimente puternice de melancolie și maladie. In 
general, se apropie rareori de oamenii vii, însă există excepţii 
cunoscute. A se vedea, de asemenea, Mireasa zburătoare. 


Fetch** 

O variantă rară și tulburătoare de fantomă, care apare sub 
forma unei persoane vii, de regulă cineva cunoscut privitorului. 
Fetchii sunt rareori agresivi, dar teama și dezorientarea pe care 
le provoacă sunt atât de puternice, încât mulți experți îi clasifică 
drept spirite de Tip II, care se cer tratate cu mare grijă. 


Fier 

Protecţie antică și semnificativă împotriva fantomelor de orice 
fel. Oamenii obișnuiți își ornează casele cu decoraţiuni din fier și 
poartă fierul cu ei sub formă de talismane. 

Agenţii poartă cu ei spade din fier și lanţuri, pe care se 
bazează și pentru atac, și pentru defensivă. 


Foc grecesc 


VP - 313 


Un alt nume pentru torțele cu magneziu. Din câte se pare, 
astfel de arme erau folosite împotriva fantomelor în Imperiul 
Bizantin (sau Grecesc) cu o mie de ani în urmă. 


Înlemnire 

O putere periculoasă manifestată de fantomele de Tip Il, 
posibil o extensie a maladiei. Victimele sunt secătuite de voinţă 
și cucerite de un sentiment de disperare extremă. Victimele își 
simt mușchii grei ca plumbul și nu mai pot să gândească și să se 
miște pe cont propriu. In majoritatea cazurilor, ele încremenesc, 
așteptând neajutorate în timp ce fantoma se apropie mai mult, 
tot mai mult... 


Lampă contra fantomelor 

Lampă electrică de stradă care produce raze puternice de 
lumină albă pentru a descuraja fantomele. Cele mai multe au 
lentilele din sticlă acoperite cu jaluzele care se deschid și se 
închid la intervale prestabilite toată noaptea. 


Lavandă 

Se spune că mirosul puternic de dulce al acestei plante 
descurajează spiritele malefice. Prin urmare, mulţi oameni 
poartă crenguţe uscate de lavandă sau le ard pentru a produce 
fum parfumat. 

Uneori, agenţii poartă sticluţe de apă cu lavandă pentru a le 
folosi împotriva fantomelor slabe de Tip l. 


Licărire 

Cea mai slabă fantomă de Tip | care poate fi percepută. 
Licăririle se manifestă doar ca sclipiri de lumină fantomatică, și 
plutesc prin aer. Ele pot fi atinse sau străbătute fără nicio 
urmare. 


Lumina-morții 

O urmă de energie rămasă în locul în care a avut loco 
moarte. Cu cât moartea a fost mai violentă, cu atât strălucirea 
va fi mai puternică. Strălucirile cele mai puternice pot dura mulți 
ani. 


Nelumină 
VP - 314 


O lumină ciudată, nenaturală, care radiază dinspre anumite 
apariţii. 


Manifestare 

Eveniment în care este implicată o fantomă. Poate descrie 
orice fenomene supranaturale, inclusiv sunete, mirosuri, senzaţii 
ciudate, obiecte care se mișcă singure, scăderi de temperatură 
sau apariţii. 


Manualul Fittes 

O carte renumită cu instrucțiuni pentru vânătorii de fantome, 
scrisă de Marissa Fittes, fondatoarea primei agenții 
parapsihologice din Marea Britanie. 


Mănunchi 
Un grup de fantome care ocupă o zonă restrânsă. 


Metamorf* 
O fantomă rară și periculoasă de Tip |, atât de puternică, încât 
își poate schimba înfățișarea în timpul unei manifestări. 


Miasmă 

Atmosferă neplăcută, care include de obicei mirosuri și 
gusturi dezagreabile și care apare înaintea unei manifestări. 
Este însoțită, de regulă, de teamă, maladie și răcoare. 


Mireasa zburătoare* 

Fantomă feminină de Tip |, o variantă a Fecioarei de gheaţă. 
Miresele zburătoare sunt de obicei fără cap sau le lipsește o altă 
parte a trupului. Unele își caută membrul-lipsă; altele îl ţin în 
braţe sau la distanţă, pline de jale. Numită după fantomele a 
două mirese regale decapitate la palatul Hampton Court. 


Straja de noapte 

Grupuri de copii care lucrează de regulă pentru corporaţii și 
consilii locale. Aceștia păzesc fabrici, birouri și alte zone publice 
după lăsarea întunericului. Deși nu au voie să folosească spade, 
copiii din straja de noapte au sulițe cu vârful din fier, pe care le 
folosesc pentru a se apăra de apariţii. 


VP - 315 


Pândar* 

O varietate de fantomă de Tip | care se ascunde în umbre și 
se mișcă doar rareori. Nu se apropie niciodată de cei vii, însă le 
provoacă sentimente puternice de neliniște și teamă. 


Piatră de spânzurătoare 

Piatră folosită pentru a sprijini o spânzurătoare. De multe ori, 
aceste pietre rămân la locul execuţiei cu mult timp după ce 
stâlpul de lemn a putrezit. 


Plasă de lant 
O plasă făcută din lanţuri subțiri din argint; o variantă 
versatilă de pecete. 


Plasmă 
Vezi Ectoplasmă. 


Poltergeist** 

O fantomă de Tip Il puternică și distructivă. Poltergeiștii se 
bazează pe izbucniri puternice de energie supranaturală, care 
pot ridica până și obiectele grele în aer. Nu formează apariţii. 


Problema 
Epidemia de bântuieli care afectează Anglia în prezent. 


Punct de dispariție 

Locul exact în care o fantomă se dematerializează la sfârșitul 
unei manifestări. De multe ori oferă un indiciu excelent despre 
locaţia Sursei. 


Răcoare 

Scăderea bruscă a temperaturii care se întâmplă atunci când 
o fantomă este prin preajmă. Unul dintre cei patru indicatori 
uzuali ai unei manifestări iminente, celelalte fiind boala, miasma 
și teama. Răcoarea se poate întinde pe o zonă mai mare sau 
poate fi concentrată în „zone reci” specifice. 


Restricţie 
Drept răspuns la Problemă, guvernul britanic a interzis 
cetăţenilor să iasă în stradă pe timpul nopţii în multe zone 


VP - 316 


locuite. În timpul restricţiei, care începe la puţin timp după 
lăsarea întunericului și se încheie la răsărit, oamenii obișnuiți 
sunt rugaţi să rămână înăuntru, unde sunt protejaţi de apărările 
casei. În multe orașe, începutul și sfârșitul restricţiei nocturne 
sunt marcate de un semnal al clopotului de avertisment. 


Sanatoriu 
Spital pentru pacienţii cu boli cronice. 


Sare 

O metodă de apărare larg răspândită împotriva fantomelor de 
Tip I. Mai puţin eficientă decât fierul și argintul, sarea este mai 
ieftină decât amândouă și este folosită în multe mijloace de 
apărare improvizate. 


Schelet** 

Un tip rar și neplăcut de fantomă, care se manifestă ca un 
cadavru însângerat, fără piele, cu ochi holbaţi și dinţi rânjiți. Nu 
este prea plăcută de către agenţi. Multe autorităţi o consideră o 
varietate de Duh. 


Sigiliu 

Un obiect, de regulă din argint sau fier, făcut pentru a acoperi 
sau a închide o Sursă și a opri fantoma închisă înăuntru să 
evadeze. 


Torță cu magneziu 

O canistră din metal cu sigiliu din sticlă, care poate fi spart. 
Conţine magneziu, fier, sare, praf de pușcă și un mecanism de 
aprindere. O armă importantă a agenţiei, folosită împotriva 
fantomelor agresive. 


Înzestrat 

Persoană născută cu un Talent parapsihologic neobișnuit. 
Majoritatea înzestraţilor se alătură Agenţiei sau se înscriu în 
Straja de noapte; alţii oferă servicii paranormale fără a se 
confrunta cu Vizitatori. 


Singuratic** 


VP - 317 


Un soi neobișnuit de fantomă de Tip II, întâlnită de multe ori în 
zone izolate și periculoase, în general în aer liber. Vizual, se 
deghizează deseori ca un copil slab care apare în depărtare, de 
cealaltă parte a unei râpe sau a unui lac. Niciodată nu se 
apropie de cei vii, dar radiază o formă extremă de înlemnire 
care poate copleși pe oricine se află în preajmă. Victimele 
Solitarilor se aruncă de multe ori de pe stânci sau în apa 
adâncă, încercând să-și pună capăt suferinţei. 


Spada 
Arma oficială a tuturor agenţilor de investigaţii paranormale. 
Vârful spadelor din fier este uneori suflat cu argint. 


Spectru** 

Cel mai des întâlnit soi de fantomă de Tip II. Un Spectru își 
formează întotdeauna o apariţie clară și detaliată, care poate 
părea aproape solidă în unele cazuri. De obicei este un ecou 
vizual care seamănă cu persoana decedată până în cele mai 
mici detalii, așa cum arăta aceasta în timpul vieţii sau imediat 
după moarte. Spectrele sunt mai puţin nebuloase decât 
Fantasmele și mai puţin hidoase ca Strigile, iar comportamentul 
lor variază la fel de mult. Multe sunt neutre sau benigne în 
interacţiunile cu persoanele vii - poate că s-au întors pentru a 
da la iveală un secret, sau poate caută să repare o nedreptate 
din trecut. Cu toate acestea, unele sunt foarte ostile și caută să 
aibă contact cu oamenii. Aceste fantome trebuie evitate cu orice 
pret. 


Spectru întunecat** 

Un soi înfricoșător de fantomă de Tip II care se manifestă ca 
un petec mișcător de întuneric. Uneori, apariţia din mijlocul 
întunericului este slab vizibilă; alteori, norul negru este fluid și 
fără formă. Se poate micșora până ajunge de dimensiunile unei 
inimi pulsânde sau se poate mări exponențial, rapid, până 
ajunge să înghită întreaga cameră. 


Spirit urlător 

O fantomă temută de Tip Il, care poate să aibă sau nu și o 
apariţie vizuală. Spiritele ţipătoare emit zgomote supranaturale 
îngrozitoare, iar cei care le aud înlemnesc uneori de teamă. 


VP - 318 


Sticlă-de-argint 
Un tip special de sticlă, impermeabil fantomelor, folosit pentru 
a închide Sursele. 


Sursă 
Obiectul sau locul prin care o fantomă pătrunde în lume. 


Talent 

Abilitatea de a vedea, de a auzi sau de a detecta într-un alt fel 
fantomele. Mulţi copii, dar nu toţi, se nasc cu un anumit nivel de 
Talent parapsihologic. Acest talent tinde să se estompeze spre 
vârsta adultă, deși unii adulţi și-l rețin în continuare. Copiii cu 
Talente peste medie se alătură paznicilor nopţii. Cei cu abilităţi 
excepţionale se alătură de obicei agenţiilor. Cele trei categorii 
principale de Talent sunt Vederea, Auzul și Atingerea. 


Talisman 

Un obiect, de regulă din fier sau argint, folosit pentru a ţine 
fantomele la distanţă. O persoană poate să poarte talismane 
mici cu sine sub formă de bijuterii; talismanele mari sunt 
atârnate în jurul casei și, de multe ori, sunt, de asemenea, 
obiecte decorative. 


Teamă 

Un sentiment inexplicabil de groază care apare de multe ori 
înaintea unei manifestări. Însoţit de multe ori de răcoare, 
miasmă și maladie. 


Tip I 

Cel mai slab și mai comun tip de fantome, precum și cel mai 
puţin periculos. Fantomele de Tip I abia dacă își percep 
împrejurimile și de multe ori au un singur comportament 
repetitiv. Printre exemplele cele mai des întâlnite se numără: 
Umbrele, Aburii cenușii, Pândarii și Urmăritorii. Vezi și: Fecioara 
de gheață, Mireasa zburătoare, Ceața vorbitoare, Licărirea, 
Duhoarea palidă, Ciocănitorul și Tom Cel-din-umbră. 


Tip II 


VP - 319 


Cele mai periculoase tipuri de fantome întâlnite în mod 
curent. Fantomele de Tip II sunt mai puternice decât cele de Tip 
| și posedă o urmă de inteligenţă. Percep existenţa celor vii și s- 
ar putea să încerce să le facă rău. Cele mai des întâlnite 
fantome de Tip II sunt, în ordine: Spectrele, Fantasmele și 
Strigile. Vezi și: Metamorf, Fetch, Poltergeist, Schelet, Spirit 
urlător, Băiatul din lumină și Singuratic. 


Tip III 

Un tip foarte rar întâlnit de fantome, raportat pentru prima 
oară de Marissa Fittes și subiect controversat încă de atunci. Se 
spune că poate comunica perfect cu cei vii. 


Tom Cel-din-umbră* 

Termen londonez pentru un Urmăritor sau o Umbră care 
apare în uși, sub arcade sau pe alei. O fantomă urbană 
obișnuită. 


Umbră* 

Soi comun de fantomă de Tip | și probabil cel mai des întâlnit 
tip de Vizitator. Umbrele pot părea destul de solide, cum sunt 
Spectrele, sau nonsubstanţiale și transparente, ca Fantasmele; 
cu toate acestea, le lipsește inteligența periculoasă a Spectrelor 
sau Fantasmelor. Umbrele par să nu perceapă prezenţa celor vii 
și de obicei sunt prinse într-un comportament repetitiv. 
Proiectează sentimente de jale sau tristeţe, dar rareori arată 
furie sau orice alt sentiment mai puternic. Aproape întotdeauna 
se manifestă sub un chip omenesc. 


Urmăritor* 

Fantomă de Tip | care pare atrasă de cei vii și îi urmărește de 
la distanţă, dar nu se apropie niciodată. Agenţii care au talentul 
Auzului vor detecta de multe ori pașii înceţi și târâţi al 
picioarelor osoase de Urmăritor, precum și oftaturile și gemetele 
sale dezolante. 


Viziune 

Abilitatea parapsihologică de a vedea apariţii și alte fenomene 
fantomatice, cum ar fi strălucirea morţii. Una dintre cele trei 
categorii principale de Talente parapsihologice. 


VP - 320 


Vizitator 
Fantomă. 


VP - 321 


KWOOD 


ES | ȘI ASOCIA TII 


virtual-project.eu 


wrs 
y 


xX | 


VP - 322