Puncte Cardinale anul V, nr. 9 (57), septembrie 1995

credinta 
iubire 
speranta 


irculație in afara Romaniei: AUSTR 


Semiţii, rasă străveche şi 
prolifică. avându-şi leagănul în 
Orientul Apropiat, cu numeroase 
ramuri de-a lungul istoriei (de la 
vechile popoare mesopotamiene 
până la arabii şi evreii de astăzi), îşi 


mine ai ui 


trag numele generic de la legendarul 
lor strămoş comun, biblicul Sem. 
unul dintre cei trei fii ai lui Noe. 
Unitatea rasială a neamurilor semite 
nu este însă doar o tradiţie mitică. ci 
o realitate de necontestat, confirmată 
istoric, lingvistic şi antropologic. 
Nu-i mai puţin adevărat că 
aceste neamuri au trăit dintotdeauna 
mai degrabă în vrăjmăşie decât în 
armonie unele cu altele. Dezbinate 
la începuturi mai ales de interesele 
politice şi economice, ele s-au 
diferențiat radical, cu timpul, şi din 
punct de vedere religios şi cultural. 
Curios este că, deşi întotdeauna 
interior numeric maselor semite 
învecinate. poporul evreu 
(avându-l poate ca strămoş eponim 
pe Eber. urmaşul lui Sem). care se 
consideră de la Moise încoace “ales” 
de Dumnezeu dintre celelalte 
neamuri. a tost într-o permanentă 
stare contlictuală cu mai toţi fraţii 
lui semiţi. În cărțile Vechiului 
Testament sunt evocate din belşug 
conflictele adesea foarte sângeroase 
dintre“seminţia lui Israel” şi celelalte 
triburi sau popoare semitice 
(culminând. în Antichitate. cu 
faimoasa "robie babiloniană”, unul 
dintre cele mai cumplite episoade 
ale istoriei evreieşti). Situaţia aceasta 
nu s-a schimbat esenţial nici până 
azi. Tensiunile istorice intersemite, 
în care evreii sunt sistematic 
implicaţi. apar de-acum cronicizate 
în aprigul conflict arabo - israelian, 
constituind unul dintre principalele 
focare de instabilitate mondială. 
Prin caracterele sale etno - 
religioase, poporul evreu se vădeşte 
însă, atât în spaţiul său originar, cât 
şi în diaspora, poporul cel mai 
conflictual din lume. Istoria 
confirmă acest lucru în asemenea 
măsură încât, mai ales în ultimele 
două veacuri, oriunde are loc un 
conflict de amploare, războinic sau 
revoluționar, pot fi presupuse omână 


"Caracteristica timpului nostru: ne ocu 
dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii 
oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi pă 


CORNELIU ZELEA CODREANU (13 septembrie 1899 - 30 noiembrie 1938) 


PUNCIE 
CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIE 


Pe DER VS 


NAȚIONALISMUL FAȚĂ CU ANTISE 


Dee ai Dra ai 








, NIA, FRANȚA, ELV 
sau un interes evreiesc! Toate 
seismele istorice majore, cu adânci 
implicaţii internaţionale, de la 
Revoluţia franceză până azi, au fost 
Şi sunt cauzate, stimulate, întreținute 
sau exploatate de evrei şi de 


Cm 2 e ea 


. 27 I 
Sid EV 
_ “Ps 
miei a 
Ş 


3 y 
> a 
OI OR ile sa i iai să e bn al e Oa a Daca Ie 


+ 





3 


gel 


internaționala iudeo - masonică. 
Evreii se plâng, dimpotrivă, că ei 
sunt cei în permanenţă persecutați. 
Victimizarea este un leit - motiv al 
propagandei iudaice. Totuşi, pentru 
orice minte normală, se iscă 
întrebarea: **De ce toată lumea a 
avut în permanenţă ceva rocmai cu 
evreii?”. Hotărât lucru: ori toată 
lumea e nebună, ori cu evreiiceva nu 


păm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, 





nu cu lupta 


noastre pământeşti; ne plac victoriile asupra. 


este în regulă! 

Din punctul /or de vedere. 
explicaţia e simplă şi sfidătoare: ei 
sunt'"poporul ales” de Dumnezeu să 
stăpânească Pământul; celelalte 


neamuri (inclusiv rudele lorsemitice) 


Aa cani rai 





» Turnu 


sunt făpturi inferioare (goim), 
echivalente cu dobitoacele: ele nu 
sunt demne de milă, încredere sau 
consideraţie, ci trebuie “*dresate” şi 
puse în slujba lui Israel. Această 
viziunea iudaismului tradițional (atât 
de asemănătoare, în esenţa ei, cu 
rasismul exclusivist al nazismului!), 
lansată încă de autorii biblici Şi 
radicalizată de autorii talmudici, 


NTARE NATIONAL-CRESTINA 


VA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA. STATELE 


DIS PERII IO NGITI EROII E RN AEZ IRI Pipera Pee 
ae SE rca E EL lt 
A < 
Ş, 2 
i ară 
d 


xp - 
« sa x 
Sa PE iC Nb AN Le A pat e 
E a X, ACI a > SS E RS i 13 
N a rranilit ate Ce e of a ata e Ia X 


catului.” 








ANUL V, 
IN RE, 


septembrie 
Ei 


16 pag. - 600 lei 





LE, AUSIRALIA 


reprezintă şi astăzi ideea cardinală 
a sionismului, dar se regăseşte, 
într-o expresie laicizată, şi-n 
ideologia francmasonică. Nu avem 
de-a face, prin urmare, cu un orgoliu 
obişnuit, ci cu o formă venerabilă 


> Ara 
Xa RA 
pa Să > dp im 
at PR ia “5 


= 












ară aL 
e 


îi PA 
de mesianism rasist, cu o 


“superioritate” decretată în 
termeni religioşi, a cărei conştiinţă 
evreul o păstrează chiar şi în stările 
lui cele mai umile. Cu atât mai mult 
este ea exacerbată astăzi, când 
evreimea a ajuns, printr-o vastă Şi 
răbdătoare campanie “ocultă”, la o 
asemenea putere financiară şi 
propagandistică, încât îşi permite 
practic să dicteze în politica şi 
economia mondială, să sfideze 
organismele internaționale, să 
folosească Statele Unite ca pe o 
anexă militară a Tel-Aviv-ului şi a 
plutocraţiei suprastatale. 

Din punctul de vedere al 
neevreilor, o astfel de situație nu 
este prea măgulitoare. Demnitatea 
umană şi națională a popoarelor, la 
care se adaugă, mai ales în cazul 
țărilor creştine şi islamice. Şi 
considerente de ordin religios, sunt 
de natură să ducă la “reacţii” legitime 
împotriva acestui “imperialism” 
evreiesc, asociat adesea cu atitudini 
impertinente şi afirmații jignitoare 
la adresa feluritelor comunităţi 
etnice sau religioase. Astfel de 
tendințe şi manifestări au 
caracterizat elementul evreiesc de 
pretutindeni şi dintotdeauna. chiar 
în contexte mult mai puţin 
favorabile. De aceea, cum s-a spus, 
evreii îşi atrag singuri, periodic, 
"toate fulgerele” asupra lor. Mai 
mult decât victimele “sălbăticiei” 
altora, evreii sunt victimele propriei 
lor lipse de tact şi de scrupule față 
de lumea neevree. 

Oricine încearcă să re- 
acționeze, fie şi numai defensiv, la 
acțiunea lor subversivă, devine 
automat "reacționar”, în sensul 
teribil pe care presa iudeo-masonică 
l-a impus acestui cuvânt! Acest 
"reacționarism” generic atrage după 
sine, printr-o asociaţie deja 


(continuare în pag. 2) 
Adolf VASILESCU 





PAG. 2 NR. 9/57 Septembrie '95 


(urmare din pag.1) 


PUNCTE CARDINALE 


NAȚIONALISMUL. 







<A) 
(PE) 
NU. &, 

d 


"a, 4 


| Fa i La ii 


FATA CU A i ai 
Caii 3 mu pr Pz3 y 4 


ANTISEMITISMUL F*: 


automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alți 
termeni stigmatizanţi, înghesuiți de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de 
semantismul lor originar: fascism, nazism. terorism, fundamentalism. 
şovinism, naționalism, antisemitism etc. Dacă eu. ca român onest. îmi 
apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu 
firească indignare diferitele mistificări evreieşti pe seama acestora, de ce 
oare trebuie să devin automat “fascist”, “fundamentalist”, “terorist” sau 
“antisemit”? Eu n-o fac decât strict în calitatea mea de român sau de 
creştin. Sau şi aceste calităţi sunt cumva... vinovate?! Atunci ar însemna 
că singura formă de inocenţă îngăduită n-a mai rămas decât aceea de a ne 
lepăda de noi înşine, de a căina neîncetat victimele Holocaustului şi de a 
umbla cu căciulile în mâini pe la uşile evreieşti: **Sluga. jupâne!”... 

Sunt mulţi care au şi început să facă astfel (şi nu dintre cei mai 
neînsemnaţi! ). Cei mai numeroşi ignoră însă problema, aşa cum ignorătot 
ce nu le trece prin pântec (şi evreii ştiu să exploateze de minune ignoranţa 
sau indiferentismul maselor neevreieşti, care formează, la scară mondială, 

aşa-numita “opinie publică”!). Există însă şi unii care ştiu şi sunt indignaţi 
în sufletul lor, alegând însă rezistența pasivă şi travestindu-şi laşitatea în 
“prudenţă” sau fatalism (**Noi suntem prea mici”, sau “Nu e bine să ne 
expunem”, sau, pur şi simplu, “Oricum nu mai e nimic de făcut!”). Deşi 
în minoritate, mai există totuşi şi oameni hotărâți să reacționeze făţiş: unii 
din ură, alții din comandamente de conştiinţă. Pe cei care se lasă orbiţi de 
ură, utilizând sau recomandând atitudini violente, uneori cu un întreg 
eşafodaj demagogic, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se 
întâmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalți, echilibraţi şi oneşti. 
călăuziți de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm 
absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine 
şi naționale. 

Fireşte, evreii şi acoliţii lor, considerând parcă programatic onoarea 
drept o slăbiciune, nu vor pregeta să se mai dez-onoreze o dată, vârându- 
şi toți adversarii în aceeaşi oală şi punându-le tuturora eticheta infamantă 
de “antisemiţi”. 

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar 
această etichetă stupidă. Ținând seama de precizările pe care le-am tăcut 
mai înainte, să cântărim o clipă acest atât de supralicitat “antisemitism”. 
Există puține cuvinte atât de lipsite de temei. Căci “a fi antisemit” vrea să 
zică, literal, “a fi împotriva a tot ceea ce este semit”. Când spunem, 
bunăoară, “antireligios” sau “anticomunist”, înțelegem ceva care se 
împotriveşte generic la tot ceea ce înseamnă sau a însemnat cândva 
“religie” sau “comunism”. Când spunem''antisemit”, dacă ar fi să luăm 
cuvântul în serios, ar trebui să înțelegem o aceeaşi împotrivire generică, 
necondiționată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în 
repulsia noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje 
biblice (vetero, dar şi neo-testamentare), ca şi toată arăbimea Şi evreimea 
contemporană, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce 
atributul de semit trimite la rasă. iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, 
să ni se arate măcar un singur “antisemit” adevărat! 

Dar chiar raportându-ne strict la contemporaneitate, termenul ca 
atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună 
manevrelor evreieşti. este calificat îndată drept “antisemit”. Dar Yasser 
Arafat sau Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sunt ei? Semiţi sau 
antisemiţi? lar dacă arabii sunt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci 
înseamnă că Israelul este antisemit? Din ambele situaţii s-ar putea trage 
concluzia că semiții sunt cei mai straşnici... antisemiți! 

Putem spune, cu mâna pe inimă, că în România nu există 
antisemiţi. S-ar putea să existe niscaiva anti-arabi sau anti-evrei. De 
obicei, în contextul actual, cine are pică pe evrei simte o undă de simpatie 
pentru arabi. Şi invers. Asta înseamnă că unul şi acelaşi om este totodată... 

filosemit şi antisemit! Ba mai mult: el este /ilosemit... pentru că este 
antisemit. Şi tot aşa. 

Prin urmare, reacţia faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar 
fi mai potrivit să se numească “'antiiudaism” sau “antievreism”. Aşa s-ar 
şti limpede de cine anume este vorba! Dar nici aşa termenul n-ar putea Îi 
utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă 
de tot ceea ce ține de evrei şi de iudaism, ceea ce nu se prea întâlneşte în 
realitate. Numai cineva care nu este în toate mințile se poate lăsa purtat de 
o astfel de ură generalizată şi necondiționată față de o întreagă etnie, religie 
sau cultură! Sunt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este 
evreu, nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi 
vor exista întotdeauna şi evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori 
iudaice incontestabile şi universale. Chiar dacă, din păcate, majorităţile ne 
contrazic (fie că ne orientăm după trecut, fie că ne orientăm după prezent), 
asta nu ne îndreptățește la nediterenţieri, mai ales când stăm pe poziţiile 


PR o. m? ied 


. 


* 


i Fr Pt 
> SA rio ) 7 2. bă : 2 4) SE ai dm r 2. 


creştinismului. Îmi poate fi odioasă amintirea lui Rosen Moses, dar nespus 
de dragă cea a lui N.Steinhardt.lmi pot fi la fel de indigeşti un C.V.Tudor, 
ca şi un Z.Ornea; sau la fel de respectabili un H.Wald, ca şi un Mihai Şora. 
Ba mai mult: pot, în egală măsură, să-l admir pentru unele şi să-l detest 
pentru altele pe evreul Andrei Cornea, aşa cum am şi de ce să-l admir şi 
de ce să-l detest pe românul Andrei Pleşu... Nu poate exista o singură 
măsură pentru toți şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice. 

Dacă există o stare conflictuală evidentă - fie de idei. fie de fapte 
- între personalități sau grupări evreieşti şi personalități şi grupări româneşti 
(şi creştine în genere), aceasta trebuie corect Judecată, în cauzele şi în 
efectele ei, dincolo de oriceabsolutizare forțată. Românul care reacționează, 
ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc. nu este “antisemit” 
sau “antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naționalist care veghează la 
fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează la ale lor). 
Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va re-acționa la fel şi la un afront venit 
din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să 
fie tradiționalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Pentru că ele 
“ales”, iarceilalți sunt goim? Dar atunci înseamnă că. prin chiartradiţia lor 
religioasă, evreii sunt cel mai “*fundamentalist” şi mai “rasist” dintre 
popoare... 

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele 
şi judecăţile. lar în ce priveşte naționalismul, acesta să nu mai fie asociat 
abuziv şi tendenţios cu fel de fel de gogorițe propagandistice. Naţionalismele 
Sunt fireşti şi legitime atâta vreme cât nu devin exclusiviste. În vasta 
simfonie aomenirii orice nație este chemată să se integreze cu specificitatea 
e! creatoare, conservată prin conştiinţa națională. Evreii nu greşesc când 
îşi apără ființa şi îşi afirmă specificitatea. Ei greşesc însă când vor să 
interzică -altora să facă acelaşi lucru. Omenirea. aşa cum a lăsat-o 
Dumnezeu, este unitate în diversitate. Dacă nu ne-am lăsa în voia 
patimilor oarbe, am putea să-i potențăm atât unitatea cât şi diversitatea, 
ducând-o spre plinătatea ei firească, după voia divină. Altminteri, acțiunile 
nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă re-acțiunile altora. iar lumea 
se va pretace într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti care sunt 
victimele şi care sunt călăii. 





Reamintim colaboratorilor 
noştri că minima condiţie pentru 
apariția unui material în paginile 
revistei este ca acest material să 
fie dactilografiat. Materialele 
nedactilografiate nu pot fi luate în 
considerare, oricât de caligrafic ar fi 
scrise, 


li rugăm încă o dată pe acei 
abonaţi âi noştri = din țară sau din 
străinătate - care au primit revista fără 
să-si achite abonamentul pe anul în 
curs, să aibă bunavoința de a expedia 
pe adres Redacției sumele cuvenite 
până la această dată şi să ne înştiinţeze 
dacă vor sau nu Să primească în 
continuare revista. În Starea financiară 
precară incare ne aflăm, aceste nereguli 
ne pricinuiesc serioase greutăţi. 
Reamintim că, începând cu 
luna Septembrie, revistacostă 600 de lei 
(preț ce nu va fi modificat până la 
sfârşitul arii Costul în valută 
rămâne neschimbat, 


Materialele nu trebuie să 
depăşească  S(cinci) pagini 
dactilografiate la două rânduri 
(materialele care depăşesc această 
întindere au şanse mici de publicare). 
Materialele nu se păstrează şi nu se 
înapoiază decât în mod excepţional. 









W. BLAKE - Lapidarea lui Acan (los. 7, 18-26). | 




















T.—. 9, 


d. 


LA = Ai east iba e oma 2 


e a. 





PUNCTE CAADINALE 


Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 3 





d ii 





GHEORGHE CALCIU 





5% oder 
» - 


In 1948, organizaţia Cruciada Naţionalistă Creştină a publicat. 
sub semnătura lui Gerald L. K. Smith, la St. Louis, Missouri, 
fragmente din cartea lui Martin Luther, DESPRE EVREI ŞI 
MINCIUNILE LOR, cu comentarii partizane, în sensul că 
acuză Biserica luterană şi toată intelectualitatea de complicitate 
internațională pentru a ţine departe de public această lucrare a lui 
ui în care se vădeşte adevărata poziţie a Reformei faţă de 

vrei. 

In originalul german. cartea are 136 de pagini şi este foarte 
virulență, aşa cum a fost tot timpul stilul cam paranoic al lui 
Luther. Smith publică însă numai vreo 48 pagini. limitându-se 
strict la atacurile lui Luther impotriva Evreilor şi lăsând deoparte 
justificările invocate de el. 

Adevărul este că nici un comentariu, nici o enciclopedie, 
nici un dicţionar academic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu 
suflă un singur cuvânt despre antisemitismul lui Luther. care nu 
a fost numai o izbucnire de moment, ci a avut o lungă perioadă 
de incubație, până să izbucnească în scris şi în predici. după un 
răstimp în care Luther s-a sprijinit şi a fost sprijinit de Evrei. nu 
numai material. ci chiar cu informaţie istorică din textele ebraice 
Şi cu multe conventiri la luteranism. conventiri care s-au dovedit, 
aproape în totalitate. inşelătorii. 

Această conspirație a tăcerii nu cred că s-a făcut spre apărarea 
lui Luther: catolicismul nu avea nici un interes să-l apere pe cel 
cea zeuduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere 
la index a cărţii s-a făcut din teamă de scandal şi din permanenta 
anxietate pe care problema evreiască o naşte în sufletul tuturor. 
după cel de-al doilea război mondial indeosebi, când Evreii au 
reuşit să-şi insuşească, intr-o mare măsură. mijloacele de 
comunicare, cu care pot influența opinia publică şi distruge orice 
adversar. Dincolo decinsteaşi onestitatea intelectualului, dincolo 
de regula informaţiei libere, pe care instituțiile culturale, 
Bibliotecile, inclusiv a Congresului American şi a Vaticanului, ar 
trebui s-o respecte, se ridică spectrul spaimei de ceea ce vor spune 
Evreii; şi în acest caz, libertatea accesului la informaţie nu mai 
operează. 

Publicarea comentariului lui G.L.K. Smith a făcut ca, pentru 
scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, după care s-a reinstalat 
vălul uitării voite, până în anul 1994, când, în toamnă, un grup de 
pastori luterani fundamentalişti au scris o scrisoarecomunităţilor 
evreieşti, prin care îşi cer scuze, în numele luteranismului, pentru 
pamfletele antisemite ale lui Luther! Atunci, pentru prima oară, 
am aflat despre existența acestor pamflete, despre care profesorii 
mei de la teologie nu au suflat niciodată nici măcar un singur 
cuvânt, deşi cred că, cel puţin doi dintre ei, care îşi făcuseră 
studiile în Germania, trebuia să fi auzit măcar de ele. 

Se pare că noi, creştinii, am intrat în epoca scuzelor istorice, 
în special faţă de Evrei, din moment ce atât Reforma, cât şi 
Vaticanul fac mea culpa publică pentru injustițiile făcute poporului 
iudeu, deşi, conform profesorului Junin, apărător al adevărului 
neotestamentar, iudaismul nu şi-a cerut niciodată scuze pentru 
omorârea lui Hristos. 

Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc in istoria Europei. 
Trecem peste perioada distrugerii lerusalismului şi a Templului 
de către Titus. În secolul al doilea, când Evreii tulburau Imperiul 
roman cu revoltele lor necontenite și începuseră să aibă mare 
influenţă lacurtea imperială. sentimentele de revoltăale Romanilor 
şi-au găsit formularea în afirmaţia lui Tacitus că Evreii sunt 
duşmanii umanităţii. În Europa medievală, persecuțiile împotriva 
Evreimii sunt cunoscute, că și motivațiile lor, de aceea nu mai 
vorbim despre ele. 

În Anglia. Regele Eduard dă un decret. în 18 lulie 1290, prin 
care se punea în vedere locuitorilor de origine iudaică să părăsească 
țara inainte de ziua tuturor sfinților. Se pare că sancţiunile pentru 
nesupunere erau atât de grave. încât 16.000 Evrei fug în Spania, 
care devine, de atunci, placa turnantă a evreimii. La inceput 
spaniolii i-au primit ca o contraporidere a influenţei arabe, dar 
curând se simt sufocaţi de numărul mare de Evrei şi de intrarea 

“în mâinile lor aproape a tuturor finanțelor. încât și regii, şi nobilii 
ajunseseră la discreţia lor. Legendele încep să circule, toate 
acuzându-i pe fii lui Israel de nefericirea spaniolilor. 

În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că Evreii au 
otrăvit puţurile, râurile-și izvoarele. pentru a băga spaima de 
moarte în creștini, aşa cum s-a întâmplat în Egipt pe vremea lui 
Moise. În 1492, Regii Catolici dau un decret de expulzare a 
Evreilor din Spania, iar în 1496. un decret similar apare şi în 
Portugalia. Evreii fug în masă în Germania și în țările Europei 
Centrale şi de Est, unde vor stâmi aceeaşi reacție de mânie, după 
câțiva ani. Luther incepuse prin a-i apăra din toate puterile pe 
persecutați, influențând electorii diferitelor landuri să-i 
adăpostească. lată ce scria el într-un pamflet: “Evreii sunt cel mai 
mizer popor de pe pământ. Oriunde se stabilesc, sunt atacați, 
alungaţi din toate țările, în toate țările. Stau ca pe o roabă. fără țară, 
fără popor, fără guvem”. 

De altfel, toată mişcarea umanistă a luat apărarea“ poporului 
ales”, in frunte cu Johann Reuchlin. Luther, a cărui Reformăa fost 
făcută, într-o măsură, şi sub influența umanismului, face acest 
lucru cu mai multă râvnă decât alţii şi chiar devine părintele 
misiunii protestante iudaice. Nu cunoaștem care a fost poziţia lui 
Luther faţă de Evrei înainte de a-și începe Reforma. Cert este că, 
dinclipa în care a început-o, Luther a manifestat o mare compasiune 






A get în Duther i Erei 


O LUCRARE APROAPE NECUNOSCUTĂ 
A LUI MARTIN LUTHER: 
VON DEN JUDEN UND IHREN LUGEN 


ŞI o preţuire deosebită pentru aceştia. de multe ori chiar în 
detrimentul creştinismului. In lucrarea sa, Magnificat, el cere 
incetarea oricărei persecuții a Evreilor, dar nu invocând mila şi 
iubirea hristică, ci ineficiența propagandei creştine printre aceştia: 
“Cine ar mai vrea să devină creştin, spune el, văzându-i pe creştini 
purtândii-se atât de necreştineşte faţă de semenii lor?” 

Inţelegem că ambiția lui Luther era de a creştina pe Evrei şi, pe 
cât se pare, el avusese promisiunea unor rabini şi intelectuali iudei 
că se vor creştina, dacă el va pune capăt persecuțiilor, bineînţeles 
prin trecerea lor la luteranism. În 1523, la scurtă vreme de la 
afişarea “Tezelor” sale, Luther scrie “Că /isus Hrisos S-a Născul 
Evreu.” Tot în această perioadă, el îi scria unui prieten al său, 
Evreul Bernhard, pe care-l botezase: “Dar când lumina de aur a 
Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că mulți Evrei se 
vor converti cinstit şi adevărat, fiind astfel răpiți de prezenţa lui 
Hristos.” (De unde se vede că deja se profila la orizont conflictul 
cu ludeii, care se creştinau numai de formă şi care, mai târziu, l-au 
părăsit pe Luther şi l-au atacat cu virulență). Intr-o altă scrisoare, 
spera ca Bernhard, prin exemplul său, să devină un misionar printre 
Evrei. 

În revista Weimar Briefwechsel, Luther scria cam în aceiaşi 
perioadă: "Oricât ne-am lăuda pe noi înşine, trebuie să recunoaştem 
că sunlem lotuşi păgâni, iar Evreii suni de acelaşi sânge cu 
Hristos. Noi suntem departe şi străini de El; ei sunt rudele 
Domnului, verii şi fraţii Lui... Ei aparțin lui Hristos înainte.de noi.” 
In seria de articole intitulate Convorbiri în jurul Mesei, Luther 
afirma cu brutalitate: “Dacă aș fi Evreu şi aş vedea aceste capete 
pătrate (este vorba de papi, preoți şi călugări) învățând pe alții 
credința creştină, aş vrea mai degrabă să devin porc decât 
creştin.” 

Scrisorile lui Luther, ca şi articolele de laudă a poporului evreu, 
circulau printre fii lui Israel din toate țările Europei, ajungând până 
în Palestina. Luther devenea tot mai mult un profet salvator al 
“poporului ales”. Acţiunile lui de apărare a Evreilor nu s-au limitat 
numai la articole şi scrisori. Prin influența pe care o avea asupra 
conducătorilor diferitelor landuri, el a determinat apariția unor 
decrete de protejare a lor. Astfel, Filip von Hessen, protectorul său, 
a fost primul care â dat un asemenea decret de libertate pentru Evrei 
în landul său, urmat, la scurtă vreme, de un decret asemănător dat 
de electorul de Brandemburg. În urma acestor decrete, Luther scrie 
din nou articole, prin care încearcă să-i convingă pe protejaţi să se 
creștineze. “Sper ca mulți Evrei să devină creştini înfocaţi, dacă 
sunt trataţi cu blândețe şi pe baza Scripturii.” Perioada care a 
urmat acestor încercări de convertiri, pe care Luther se amăgea să 
le creadă reale, a fost o perioadă de mari frământări pentru el. Pe 
de o parte, el voia să creadă cu toată puterea în promisiunile de 
creştinare pe care diferiţi rabini i le făceau, cu scopul de a obţine 
cât mai multe avantaje; pe de altă parte. vedea bine că aceste 
convertiri erau simple înşelătorii şi că Reforma lui (pe care, după 
părerea unor comentatori, o pornise la indemnul rabinilor care îi 
promiseseră că se vor creştina) devenise punctul de atac al 
rabinatului, care socotea că violența argumentelor lui Luther şi 
elocvenţa lui de tribun constituiau un pericol real pentru iudaism. 
Luther suferea. cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări 
publicate. în predici şi în convorbiri, înainte de a se întoarce 
impotriva celor pe care i-a lăudat atâta, Luther face o risipă 
disperată de argumente pentru a-i convinge să devină creştini cu 


“adevărat, le întinde mâna şi se foloseşte de cei creştinaţi pentru 


a-i convinge şi pe alţii să se creștineze, ştiind deja că aceştia îl 
trădau. Ş 

Unor rabini şi unor intelectuali evrei le-a oferit o serie de 
avantaje: doi dintre ei- Johannes Boschenteinşi Mattaeus Adrianus 
- au fost numiţi de el profesori de ebraică şi de Torala Universitatea 
din Wittemberg, dar a eşuat şi cu ei. Aceştia vorbeau studenților 
impotriva creştinismului şi a Reformei. Antonius Magarithe, care 
se botezase în 1522, preda ebraica în mai multe universităţi 
germane. Se pare că acest neofit a fost de bună-credinţă. Nu ştim 
ce s-a întâmplat, până la urmă. cu el, dar ştim căa publicat două cărți 
creştine pentru Evrei, care însă nu au avut nici un efect, fiind 
anulate de rabinii prieteni şi protejaţi ai lui Luther. Reforma a 
câștiga! foarte puţini Evrei. Luther face afirmaţia că doi rabini au 
renunțat la rătăcirile lorşi s-au botezat în prezența întregii Universităţi 
din Wittemberg. Nu ne spune însă ce s-a întâmplat cu ei dupăaceea, 
dar evoluţia lor ulterioară ne face să credem că nici unul din aceşti 
aşa-zişi botezați nu a rămas fidel noii credințe. d 

Aşa cum Luther îi influenţase pe electorii protectori să-i apere 
pe Evrei, pe care spera să-i convertească în mod real la luteranism, 
tot așa (Şi, probabil, tot prin influența lui Luther) atitudinea 
conducătorilor de landuri se schimbă. Johann Frederick, elector 
de Saxonia, dă primul decret de expulzare a Evreilor de după 
Reformă, iar Luther nu mai spune nimic în apărarea celor expulzați. 
Dimpotrivă, într-o scrisoare adresatărabinului Josel von Rosheim, 
pe care îl numeşte “Bunul meu prieten”, el scrie: “Evreii au comis 
asemenea fapte, încâl noi, creştinii, nu mai putem fi de partea lor.” 
Nu ştim la ce fapte se referă Luther în această scrisoare. Holmio 


Armas Kustar Ensio. autorul cărţii Martin Luther, friend or foe 
of the Jews, sugerează că ar fi vorba de o anumită propagandă 
făcută de Evrei, în special in Moravia, prin care căutau să-i 
convingă pe creştini că Mesia incă nu a venit, că lisus este un 
mesia mincinos şi că legea veche încă nu a trecut. Concluzia era 
că Evreii trebuie să conducă lumea până ce adevăratul mesia va 
veni şi că numai cei trecuţi la mozaism vor fi mântuiţi. O serie de 
creştini au trecut la mozaism, s-au circumcis, mulți fiind chiar 
dintre cei convertiți de Luther la Reformă şi care au crezut în 
prietenii evrei ai acestuia. Este însă posibil să fi fost fapte mult mai 
grave, nu numai simpla propagandă iudaică. Cert este căatitudinea 
lui Martin Luther, care a fost mereu un exagerat, se schimbă 
radical și trece pe poziţii opuse celei dinainte, devenind un 
vrăjmaş înverşunat al Evreilor. Într-un articol antiiudaic din 
această perioadă, în care foloseşte un limbaj violent (dar nu din 
cele mai violente, așa cum vom vedea mai departe), el face apel 
la scrierile lui Nicolaus de Lyra*. care a acuzat şi el pe Evrei de 
multe acte anticreştine şi antiumane, numindu-i “oameni fără 
Dumnezeu şi rasă arogantă.” 

Rabinatul european nu se lasă intimidat şi-i răspunde lui 
Luther aproape în acelaşi stil, susținând că a fost dovedită 
falsitatea creştinismului. Polemica aceasta dură şi foarte dură a 
continuat prin atacuri şi răspunsuri succesive, Luther folosind 
scrierile unor apologeţi creştini ca Nicolaus de Lyra, Burgo, 
Raymond Martin etc., constituind un volum de 136 pagini, sub 
titlul Despre Evrei şi Minciunile lor ( în original, Von den 
Juden und Jhren Liigen). După un an, cartea a apărut şi în 
traducere latină şi a stârnit multă vâlvă. Pe de o parte, creştinii 
vedeau în cartea lui Luther confirmarea tuturor răutăților de care 
erau acuzați Evreii, care aduseseră nenorocirea țărilor europene; 
pe de alta, Evreii vedeau în ea expresia unui antisemitism feroce 
şi nejustificat. Polemica durează mult, inflamează spiritele de o 
parte şi de alta, iar această conspirație a tăcerii, care a domnit 
de-a lungul secolelor până astăzi, mi se pare inexplicabilă, având 
în vedere extensiunea tulburărilor create la vremea respectivă. 

Intr-o succintă dare de seamă, menţionăm următoarele 
elemente: Luther spune că se aştepta ca Evreii să devină tot mai 
buni, pe măsură ce el le descoperea creştinismul, dar ei se 
dovedesc a fi tot mai răi, încât convertirea lor se arată a fi 
imposibilă. Ei se laudă că sunt rasă superioară, că descind din 
Avraam, Isaac şi lacov, dar lisus Hristos i-a numit “pui de viperă” 
Şi, pentru creştini, cel mai bine ar fi ca ei să plece în Palestina şi 
să lase țările europene să trăiască în pace. La un moment dat, 
violența limbajului lui Luther merge atât de departe, încât cere să 
se dea foc sinagogilor, ca, în focul lor, Dumnezeu să vadă că noi 
(luteranii) nu putem admite adunările lor, sancţionate şi de 
Hristos, adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mântuitorului, 
chiar sub ochii creştinilor, care ştiu, dar tac şi îngăduie. Tinerii 
evrei să fie puşi la muncă, la topor şi la lopată, aşa cum lucrează 
şi tinerii creştini, nu numai să speculeze şi să ia camătă, ca să 
înveţe şi ei că hrana se câştigă cu sudoarea frunții, fiindcă 
Dumnezeu a blestemat nu numai celelalte neamuri, ci şi pe Evrei 
(cf. Fac,, 3:19). 

Stilul lui Luther (care, în ciuda violențelor de limbaj, este 
foarte convingător), faptul că el confirma pe date biblice blestemul 
căzut peste Evrei, blestem pe care ei înşişi îl ceruseră atunci când 
l-au determinat pe Pilat să-l condamne pe lisus la moarte, la care 
se adăugau toate faptele anticreştine ale comunităţii iudaice din 
Europa şi, mai ales, confirmarea indirectă a tuturor legendelor 
care circulau în acel timp despre crimele rituale împotriva 
creştinilor - toate acestea au creat o mare faimă cărții care, în 
decurs de un singur an - 1453 - a cunoscut patru ediţii, ceea ce 
înseamnă, pentru epoca de început a tiparului, un lucru 
extraordinar. Câte cârți astăzi, în condiţiile tehnice de care 
dispunem, cunosc patru ediţii într-un an? 

În afară de acest volum, Luther mai publică încă două 
pamflete antisemite, cu același caracter, dar mai puţin violent, în 
care, ca şi în Minciunile Evreilor, afirmă că nu are deloc intenția 
de a-i creştina pe aceştia, ceea ce contrazice tot ce spusese mai 
înainte. Se pare că, în cele din urmă, Luther a renunțat în mod 
sincer la intenţia de a-i creştina, fie datorită eșecului total 
întâmpinat, fie că s-a convins că toate acele crime (sau măcar 
parte din ele), de care creştinii îi acuzau pe iudei, erau adevărate. 

Luther acuzase catolicismul de antisemitism, el constituindu- 
se în apărătorul acestui popor prigonit. În clipa în care el îşi 
schimbă atitudinea față de acest neam, constată că Biserica 
Romano-Catolică era vândută evreimii. Adevărul este că Papa 
Paul III (1534-1549) a luat partea Evreilor persecutați şi chiar a 
fondat la Roma o casă pentru adăpostirea Evreilor convertiți. La 
propunerea papei, astfel de case au apărut în multe oraşe şi Evreii 


* Nicolaus de Lyra (1265-1349): călugăr franciscan care a scris 
un uriaş comentar la întreaga Biblie, în 50 de volume, intitulat 
Postillae Perpetuae in Universum S. Scripturam, devenit studiu 
de referinţă în materie şi care a exercitat o influenţă hotărâtoare 


asupra lui Luther. (continuare în pag. 4) 


























y 
ș 
pi 


Dor m e 2 Ea A a a ari 7 ai 
e ea se Ca A 





Nu se putea ca succesorl celor ce 
au imaginat şi patronat închisorile de la 
Piteşti, de la Gherla şi de la Aiud să nu 
exploateze “succesele” obținute atunci de 
reeducatori prin silnicie şi teroare, Faptul 
că astăzi se face uz, pentru a incrimina 
Mişcarea Legionară, de “mărturii” făcute 
de oameni asupra cărora s-au exercitat 
presiuni fizice şi psihice de neinchipuit 
minții omeneşti, demonstrează că, prin 
acțiunea de aşa-zisă reeducare din 
închisorile comuniste s-a urmărit, după cum 
am mai amintit „deja, pe lângă 
compromiterea şi pervertirea conştiințelor 
celor întemnițați, şi unalt obiectiv. cu bătaie 
mai lungă: uciderea ideilor-forță care 
modelează conştiințele respective şi care, 
nestârpite, ar fi putut (şi ar putea încă) 
modela altele asemenea. Din acest punct de 
vedere, acțiunea de reeducare incepută 
atunci în închisori continuă; de fapt, iar 
detractorii de astăzi ai aceste adevărate 
revoluții spirituale care a fost Mişcarea 
Legionară au la îndemână, pentru a le folosi 
împotriva ei, pe lângă întreg arsenalul de 
calomnii şi minciuni moştenit de la înaintaşii 
lor, noi “argumente incriminatorii”, 
furnizate de aberantele “mărturii” smulse 
unor oameni aduşi în situaţii-limită. Astfel 
se explică însuşirea acestor “argumente” şi 
întrebuințarea lor fără nici un discernământ 
de către unii publicişti care nu cunosc 
Mişcarea Legionară decât din manualele 
de istorie comuniste şi din filmele lui Sergiu 
Nicolaescu! Nu-l cunosc pe Constantin 
Aioanei, cel care publică în săptămânalul 
“Timpul”, sub titlul “Legionarii despre 
Legiune”, fragmente din aşa zisele 
“documente” ale reeducării de la Aiud; şi 
nici nu ştiu după ce manuale a învăţat el 
istoria perioadei interbelice. Dara lua drept 
adevărate aberaţiile spuse sau scrise de 
nişte oameni aduşi în situaţia de a delira pur 
şi simplu, denotă, cel puțin, naivitate, dacă 
nu chiar o condamnabilă rea-credință. 









(urmare din pag. 3) 


de luterani. 


şi, cu line, O țară întreagă.” 





m i. cer Ș Pa 
AI: E 
a e, ee ra 
a > DP > be ji 
ERA y pei n 0 eiă 


. 


au putut găsi un refugiu la catolici, impotriva persecuțiilor făcute 


Luther a semânat vânt și a cules furtună. Uitase că el însuşi 
era un răsculat împotriva unei ordini sacre! Acest pamflet nu a 
fost numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe care şi-a 
mărturisit-o în alte scrieri şi scrisori. Într-o epistolă particulară, 
adresată unui prieten, el spunea: “Nu s-a văzul niciodată ceva mai 
milocănesc decă! această ticăloasă bandă de țărani care au 
mâncal şi au băul pe săturate şi acum se simi puternici... Măgarul 
trebuie bătul şi populația trebuie condusă cu forța.” 

Nu mai insistăm asupra violențelor lui Luther. Să continuăm 
căutarea unor eventuale motive ale schimbării lui de atitudine 
faţă de Evrei, pe care a ajuns să-i declare duşmanii creștinilor și 
să-i trateze cu aceeași ură cu care i-a tratat şi pe țăranii răsculați, 
Unii autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăvească pe 
Luther și că de aici a pornit toată ura lui împotriva lor. Se ştie că 
Luther era fricos de moarte, până la panica cea mai dezordonată, 
Şi nu ierta pe vrăjmaşi. Se temea de diavol, care îl chinuia, și se 
mai poate vedea şi azi pe peretele biroului lui de lucru urma 
cernelii din călimara cu care a aruncat în diavolul care îl disturba 


OI d Li 


Pentru că eu nu am la îndemână 
decât numere disparate ale publicaţiei 
amintite şi pentru că, din scurtele ŞI complet 
lipsitele de obiectivitate comentarii. pe care 
editorul le face la începutul fiecărui episod, 
nu reiese care este proveniența acestor texte. 
nu-mi pot da bine seama despre ce este 
vorba. Stilul expunerii însă, care este cel al 
autodemascărilor făcute în timpul şedinţelor 
de reeducare, precum şi faptul că materialul 
respectiv este sistematizat şi prezentat pe 
capitole, mă face să cred că este vorba de 
textele cuprinse în celebra de acum “Carte 
Albă” (care conţine, după cum am amintit 
deja, toate *destăinuirile” şi relatările celoi 
mai proeminente personalităţi ale Aiudului 
acelei perioade). Probabil că la inceputul 
serialului respectiv, care a debutat cu aproape 
jumătate de an în urmă şi care numără deja 
24 de episoade (eu nu-l am la indemână 
decât începând cu episodul al XVII-lea), 
editorul să fi indicat, atât sursa, cât şi 
persoanele care semnează acest document. 
In orice caz, fie că sunt cuprinse în “Cartea 
Albă”, fie că nu, aceste documente au fost 
elaborate în timpul reeducării de la Aiud. De 
altfel, în scurtul comentariu pe care îl face la 
începutul episodului al XVII-lea (“Timpul”, 
Anul VI, Nr. 27/238, 10-17 iulie 1995), 
editorul, încercând să convingă cititorii că 
deţinuţilor nu li s-a sugerat nici una dintre 
destăinuirile pe care le-au făcut, pomeneşte, 
la un moment dat, şi de o operă (“istoria lor 
insolită”) redactată de ei. Reproduc in 
extenso acest scurt comentariu, care este 
important, mai eles, pentru “argumentele” 
pe care autorul le aduce în dorința de a 
demonstra că toate enormitățile spuse de 
deținuți în timpul autodemascărilor 
corespund adevărului istorie: 

“Revenim asupra unui aspect al 
lucrurilor pe care l-am semnalat și la 


Dar nu există nici o dovadă: este o simplă afirmaţie. fără nici un 
substrat. De altfel, motivaţia intrării lui in monahism fusese spaima nu rasi 
care l-a cuprins când a fost Surprins, în drum spre casă, de o Vijelie predica, nici a lui 
Comentatorii se întreabă ce a putut determina o schimbare cu trăznete şi fulgere. Atunci a strigat: “Sfântă Ana, dacă mă scapi. neamul lui: 
atât de dramatică în atitudinea lui Luther faţă de poporul ales. cu viață, mă călugăresc”... 
Unii cred că Luther avea o anumită instabilitate psihică şi că, așa 
cum s-a întors impotriva țăranilor germani, care se răsculaseră 
pentru dreptate, sub influenţa Reformei lui. tot așa s-a întors. fără 
motiv evident, impotriva Evreilor. Amintesc pe scurt că țăranii au 
preluat libertatea creştină predicată de Luther şi au aplicat-o în 
plan social, în special în Vestul şi sudul Germaniei. Răscoala 
porneşte din Pădurea Neagră (în 1524) şi se extinde în Suabia, 
Turingia şi Franconia. Luther este atât de furios pe țărani, incât 
scrie împotriva lor pamflete de o violență incredibilă la un cleric, 
fie el și reformat. Citez din pamfletul intitulat Contra Bandelor 
ucigașe și jefuitoare ale țăranilor: “Arestați-i pe țărani, 
spânzuraţi-i, lreceţi-i prin ascuţişul săbiei, în secret şi în public. 
Nimic nu este mai veninos, mai vătămător, mai diabolic decăt un 
răsculat. EI este ca un câine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el 





8 nete Zefia ment, 


aufta net» sugericbe, 





Nici ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi intors împotriva 
poporului iudeu, aşa cum îl întorsese şi impotriva țăranilor, nu stă dintotdeauna... 
în picioare, Înainte de a se fi intors împotriva lor, el i-a lăudat Şi $- 
a umilit față de ei, punând în aceeași umilință pe toţi creștinii. 
de la scrierile sale. Dacă zvonul otrăvirii s-ar putea dovedi, cât de Impotriva țăranilor s-a întors fiindcă era susţinut de nobili Şi nu era 


cât, ar fi o explicaţie suficientă a violenței lui impotriva Evreilor, de acord cu o răscoală care lovea în protectorii săi. 


XXIII. REEDUCAREA CONTINUĂ 


inceputul serialului nostru: ofiţerii din 
conducerea Penitenciarului Aiud, însărcinaţi 
să-i reeduce pe foștii subalterni ai lui 
Corneliu Codreanu şi Horia Sima, nu aveau 
de unde să cunoască tot acest lux de detalii 
din trecutul fostei Mişcări Legionare. Datele 
etalate în istoria lor insolită nu puteau 
proveni decât din memoria deţinuţilor care 
au redactat-o, Exceptând anumite ecouri 
din istoriografia în circulaţie în anii '50 şi 
"60, pe care cititorii le vor depista şi singuri, 
opera deţinuţilor de la Aiud nu stă sub 
semnul unor indicaţii excesive din exterior. 
Substanţa ei prezintă interes chiar şi pentru 
psibanalişti, purtând în mod cert amprenta 
unui sentiment de frustare”(subl.n). 

Din această relatare putem trage 
concluzia că respectivul colectiv, însărcinat 
de colonelul Crăciun sau adune la un loc şi 
să sistematizeze toate *destăinuirile” făcute 
de personalitățile legionare mai proeminente 
din Aiud (cu ocazia luării cuvântului la 
şedinţele cluburilor de reeducare), a redactat, 
după aceste destăinuiri, un fel de istorie pe 
dos a Mişcării Legionare, istorie care face 
obiectul “Cărții Albe”, despre care tot 
vorbim. . 

In ceea ce priveşte afirmația că 
“ofițerii din conducerea Pentenciarului de 
la Aiud, însărcinaţi să-i reeduce pe foştii 
subalterni ai lui Corneliu Codreanu şi Horia 
Sima, nu aveau de unde să cunoască tot 
acest lux de detalii din trecutul fostei Mişcări 
Legionare”, lucrurile nu stau chiar aşa. Am 
specificat încă de la începutul acestui serial 
că odată cu colonelul Crăciun, însărcinat cu 
conducerea acțiunii de reeducare, a venit la 
Aiud și întreg Statul lui Major, format din 
ofițeri politici special instruiți şi puşi la 
punct cu toate informaţiile necesare 
îndeplinirii cu succes a "nobilei” lor misiuni. 
Este adevărat că celor care acceptau să-şi 










SL | 


tenegat-o niciodată, aşa cum fac luteranii de azi: de asemenea, i- 
a venerat pe Sfinţi. 


Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că Evreii au speculat 
revolta lui împotriva indulgențelor 
de el, pe lângă corupția Romei) în ruptura de Papalitate. În acest 
Sens, se pare că ei l-au încurajat, promiţându-i, prin rabinii şi 


care le face la adresa lor Şi perseverența de a-şi adresa o parte a 
predicii sale, în mod special, fiilor lui Israel. 
aşteptărilor sale, eşecul ruşi 
combaterea acțiunilor lui de c 
a tuturor celor care se bote 


explică ura lui vehementă şi limbajul violent care, de altfel, a 
primit o replică la fel de violentă din partea rabinilor. 

„Dacă această ipoțeză s 
bine fundamentată Reformă se dovedeşte a nu fi nimic altceva 
decăt acțiunea de distruge 
de câtre Evrei, atunci c 
iehovişti, baptiști, penticostali şi ceilalți, care, în majoritatea lor, 
merg spre fundamentalism, plasându-i 
ŞI condiţionând toate de i 


desființând, în fapt, creştinismul 


Aici stă cheia tuturor reformelor şi sectelor. Dacă Luther a fost 


marioneta Evreilor, toate sectele pot fi instrumente în mâna lor, 
chiar dacă reformatorii au fo 


de asemenea. Dumnezeu va 


2 A II IT II 
[| L E | i 
Se DE Ta SIR 
facă autodemascarea nu li se indica în mod 
expres ce să spună cu această ocazie, insă 
nu aveau voie să spună decât lucruri 
negative. Despre el personal, despre trecutul 
lui, despre Mişcarea Legionară şi, mai ales, 
despre Corneliu Codreanu şi Horia Sima. 
Şi oamenii. la fel ca şi la Piteşti, când erau 
puşi să-şi facă aşa-numita “demascare 
internă”,  inventau.  Inventau sau 
răstălmăceau. Astfel. acţiunea din 
Maramureș este prezentată de preotul lon 
Dumitrescu-Bocşa şi de C. Savin, în luările 
lor de cuvânt, ca fiind o diversiune pusă la 
cale de regele Carol, pentru a demonstra 
poporului care începuse să murmure 
impotriva legăturii sale cu Elena Lupescu. 
că el nu este filosemit şi că legătura sa 
amoroasă cu 0 evreică nu este decât o 
simplă toană! 

De asemenea, taberele de muncă 
legionare erau prezentate ca fiind subtile 
acțiuni demagogice, pentru câştigarea de 
partizani şi de voturi, iar Mişcarea Legionară 
nu era, în prezentăile unora, nici mai mult, 
nici mai puţin decât o creaţie a burgheziei 
româneşti, un fel de forța de şoc, care să-i 
apere interesele şi să lupte împotrriva celor 
ce ar îndrăzni să-i conteste supremaţia! 

Dar cele mai aberante născociri 
ale acestor minţi delirante sunt cele care se 
referă la persoana lui Corneliu Zelea 
Codreanu. Acesta este prezentat ca fiind 
extrem de vanitos, submediocru din punct 
de vedere intelectual, ranchiunos şi lipsit 
de scrupule etc. etc., încâtte întrebi: cum de 
un om cu asemenea handicapuri a fost totuşi 
în stare să polarizeze în jurul său elitele 
intelectuale Şi morale ale generaţiei sale (şi 
nu numai)?! În orice caz, citind aceste texte, 
am avut neplăcuta senzație că asist, ca Şi 
atunci, fără voia mea, la o şedinţa de 
demascare din Aiudul acelor vremuri de 
cumplită aducere-aminte. 






ad ț 





(va urma) 
Demostene ANDRON ESCU 
























(cel mai serios motiv invocat 










» aprecierile elogioase pe 









După cum înşelarea 
nos al predicării printre Evrei, 
ătre rabinat şi lepădarea de Hristos 
zaseră - cu una sau două excepții - 










e adevereşte, dacă cea mai mare şi mai 


reaunității creştine, prin toate mijloacele, 
e am mai putea crede despre mormoni, 





st convinşi că fac bine, iar urmașii lor 
descoperi adevărul la vremea cuvenită. 











sii Sa 





——.—.— 77--———— ._—_ re o. 


ali + DR 2000 Dititc dee ce ai = mda aus îb ca. « cae samba ANII ami otite boia “dul detii „Ze cai ala: 


Bobi aici <a ana fie amine aie Me ii RR ee Ia 4 


4" rii e i 


=” 


acul mia 


7-53. 


d 
| 











































La Editura “Gama” din Bucureşti a văzut de 
curând lumina tiparului Dumitru Gh. Bordeaianu, 
Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, 
trăite şi suferite la Piteşti şi Gheria), Volumul | (205p.) 
- Piteşti, Ediţia a II-a (îngnjită de prof. Marcel Petrişor, 
care este şi consilierul editorial al Editurii “Gama”; au 
mai contribuit la realizarea acestei noi ediții Gabriela 
Moţei şi lonel Nicolaev, care au asigurat culegerea ŞI 
tehnoredactarea computerizată, precum şi Lia Maria 
Vasilescu, responsabilă de aspectul grafic al 
volumului). 

Cartea este închinată memoriei “Căpitanului 
nostru Corneliu Zelea Codreanu, a lui Moța, Marin şi 
a tuturor martinilor şi eroilor legionari, ucişi sau morţi în 
pngoane, anchete, lagăre şi închisori, sau în alte 
împrejurări, în țară şi în exil” (autorul însuşi s-a stabilit 
în 1989 la Melbourne, în Australia). O discretă Notă 
finală (pp. 203 - 204) poartă semnătura lui Horia Sima 
şi este datată: 10 decembrie 1992 (“Autorul acestei 
cărți...mi-a cerut să-i scriu prefața... N-am cutezat 
să-i indeplinesc dorința, dintr-un sentiment de mare 
umilință. Cum să-mi aşez eu numele meu în fruntea 
unei cărți carete cutremură prin grozăvia întâmplărilor 
pe care le povesteşte? Am trecut şi eu prin multe 
încercări şi mulți dintre camarazii mei de luptă au 
pătimit pnn lagăre şi închisori, sub regimul comunist, 
dar drama de la Piteşti întrece orice închipuire... Săne 
închinăm cu evlavie în fața memoriei celor ce au 
preferat moartea decât degradarea umană, dar să 
avem cuvenita înțelegere şi pentru cei ce au încercat 
să se salveze, cu prețul cerut de chinuitori, după ce 
săptămâni şi luni în şir au fost supuşi celor mai 
groaznice suplicii” ). PAT ge 

lată şi câteva dintre lămuririle iniţiale ale 
autorului cărții: “Aceste lucruri le scriu cu frica lui 
Dumnezeu, în care cred nelimitat... Le scriu pentru toți 
camarazii noştri în viață, care nu au trecut pe unde am 


PUNCTE CARDINALE 


trecut noi. elevi, studenți şi muncitori, şi pentru toți acei 
camarazi care vor veni după noi. De asemenea, le scriu 
şi pentru toți cei ce cred în Dumnezeu, pentru toți cei 
cinstiți şi de bună credință, ca să cunoască şi să 
înțeleagă şi ei de câtă ură, minciună şi bestialitate a fost 
şi este in stare o ideologie - ideologia comunistă - 
provenită nu de la oameni, ci de la diavolul însuşi (. ) 
Cum s-a acționat în aceste demascări (este vorba de 
demascările sau- auto-demascănle ce au constituit 
scopul monstruoasei “reeducăni - n. R. C.), pentru 
desfigurarea şi pervertirea voinței şia concepției creştine 
despre lume şi viață, cum s-a înjosit ființa umană, 
creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt 
lucruri care trebuiesc mărturisite (...) Fenomenul Piteşti 
şi Gherla nu este numaiun fenomen ieşit din comun, ci, 
din punctul meu de vedere, el este şiunfenomen mistic, 
pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe 
Dumnezeu şi cei posedați de duhul Satanei. Mărturisirile 
acestea nu au nicidecum pretenția unei scrieri literare. 
Ele sunt bucăţi rupte din sufletul şi conştiinţa unor tineri 
luptători, cinstiți înaintea lui Dumnezeu şi cinstiți cu ei 
înşişi (...) In aceste mărturisiri nu voi acuza pe nici un 
deținut politic. N-am autoritatea, calitatea şi dreptul de 
a face aceasta, caunul care amtrecut prin ce am trecut, 
ci voi mărturisi faptele aşa cum s-au petrecut ele (...) În 
cemă priveite, nu voi mărturisi faptele mele de eroism, 
ci pe ale altora” (În loc de prefață). Autorul se referă 
numai la majoritatea legionară (“Eu nu vorbesc decât 
de camarazii mei şi de mine, şi aş dori ca fiecare să 
vorbească despre ai lui”). larîn final declară: “Sufletele 
celor plecați dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu 
tot, aşa cum a fost...” 

Născut în 1921, mărturisitorul Dumitru Gh. 
Bordeianu (a nu fi confundat cumva cu alți purtători ai 
acestui nume dintre foştii deținuți politici!) a pătimit 16 
ani în temniţele comuniste (1948 - 1964. la Piteşti: 1949 
- 1951). Cartea sa nu este comparabilă decât cu cea a: 


Septembne '95 NR. 9/57 PAG. $ 


DIN MLAŞTINA DISPERĂRII 


lui Grigore Dumitrescu, apărută anterior în Germania 
(ŞI, din cât avem cunoştinţă, încă nepublicată şi nici în 
curs de republicare la vreo editură din România, cum 
s-ar fi cuvenit), fiind vorba tot de un fost "piteştean”; 
celelalte cărți de circulație dedicate “fenomenului” - 
desigur, meritorie fiecare în felul său -aparțin unor 
autori care, deşi au trecut prin teroarea comunistă, 
n-au făcut experiența directă a iadului de la Piteşti (D. 
Bacu, P. Goma, V. lerunca, M. Petrişor etc). De 
aceea, interesul lucrării de față este cu totul deosebit 
şi orice abordare viitoare a “fenomenului Piteşti” 
(volumul următor va da seama şi despre Gherla) va 
trebui să se întemeieze masiv pe ea. 

Spre sfârşit (p.197) dăm de aceste rânduri 
cutremurătoare: "Dacă în clipa când scriu aceste 
amintiri mi s-ar oferi să aleg între moarte şi Piteşti, 
mărturisesc, din toată inima şi cu frică de Dumnezeu, 
că aş prefera de o mie de ori moartea. Şi cred că la fel 
gândesc toți camarazii care mai sunt în viață şi care au 
trecut prin acea cetate a Satanei de la Piteşti. Ce 
mărturisire mai deschisă şi mai sinceră l-ar putea 
satisface pe cititorul aceastor rânduri?” (subl. n.). 


Am ales, pentru cititorii “Punctelor Cardinale”, un 
fragment (pp.166 - 168) din această zguduitoare 
mărturie, cu convingerea că ele vorconstitui un îndemn 
la lectura integrală a cărții şi la o meditaţie mai adâncă 
asupra complexului fenomen Piteşti-Gheria (unic prin 
monstruozitate în tot universul concentraționar 
comunist), dar şi asupra satanismului roşu în general, 
ce a cernit fața acestui veac vreme de mai bine de 70 
de ani, fără să putem răsufla nici astăzi uşurați că 
rădăcinile sau mrejele lui ar fi fost complet Şi definitiv 
eradicate. Şi pentru a se vedea mai bine, o dată în 
plus, de ce legionarii merită cu prisosință calificativul 
de “cruciați ai secolului XX”. 


“Nebunia colectivă şi-a manifestat delirul disperării prin acțiunea reciprocă 
de tortură, administrată de cei ce fuseseră torturați şi care deveniseră din victime, 
forționari. Dacă s-ar face o comparaţie între toți aceşti tineri de dinainte de demascări, 
când armonia, dragostea şi înțelegerea se vedea la ei, atât la legionari cât şi la 
nelegionari, şi cei de după demascări, înnebuniţi de suferință şi disperare, având o 
comportare de fiară unul faţă de altul, nu ţi-ai putea explica această transformare decât 
printr-o nebunie colectivă. Faţă de ceea ce am văzul la camera 2 parter şi la Gherla, nu 
pot să nuremarc că majoritatea tinerilor din camera 3 subsol s-au comportat totuşi mai 
blând atumci când au fost siliți să-şi tortureze camarazii. Nu ar putea fi totuşi învinuiți 
că au făcut-o de bună voie, conştiinţa lor mustrându-i pentru ceea ce făceau. Cine ar 
putea înțelege, de altfel, că atunci când un tânăr era pus să-şi bată camaradul, lăcrima 
de durerea celui bătul? Cine va înțelege că un tânăr plângea, frânt de durere, pentru 
chinul pecare-lprovocacelui torturat? Mai mult de jumătate din camarazii de la camera 
3 subsol, pe care i-am văzul cu ochii mei, trăiau aceste stări sufleteşti. Cine va crede? 
Slugile Satanei? Categoric nu; ci numai cei ce au trecul pe acolo, camarazii noştri şi cei 
care vor veni după noi. Al(fel, aceste cazuri, pentru cei ce nu au trecut pe acolo, rămân 
doar simple poveşti, de domeniul fantasticului sau al patologiei. 

Ciudat eracă uneori cei bătuţi cereau celor ce-i băteau să dea mai tare, aşa cum 
ordonau cei din comitetul de tortură. Ei băteau şi plângeau de suferința celui torturat, 
în timp ce victima cerea să fie lovită mai tare! Cum s-ar pulea înţelege şi explica acest 

fenomen, această stare de conştiinţă” (...) Cine nui-a văzut pe ceice se torturauplângând 
amândoi, nu de durerea lor, ci de durerea ce şi-o provocau unul altuia? Nu țin aceste 
trăiri şi manifestări de domeniul fantasticului şi al nebuniei, pentru cei care n-au trecut 
pe acolo sau pentru cei de rea-credință? 

Ce om cuminte, normal şi cinstit, şi-ar tortura soția şi copiii pe care îi iubeşte? 
Cum poți tortura pe cel pe care-l iubeşti? Nici un nebun n-ar face acest gest. Doar 
diavolul, care nu are sentimente, ar putea fi în stare de așa ceva. Dar noi toți eram 
posedaţi atunci de duhurile Satanei. Cine să te creadă că este adevărat ceea ce ai văzut 
şi simţit? Numai Dumnezeu şi tu, cel care ai trăit această nebunie, 

Am mai spus că, dintr-un sim| de pudoare, nu voi vorbi de mine, de faptele mele 
de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea şi de prăbușirea mea. Și povestesc totuşi 
acest caz, numai pentru a-i face pe cei de bună- credinţă să înțeleagă stările sufleteşti 
şi nebunia prin care am trecul noi, tinerii legionari şi nelegionari de acolo. 

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia (unul dintre 
apropiații lui Eugen Țurcanu- n. red.) de la camera 4 spital, fredonând căteva cântece. 
S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul 
comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalți: 
<< Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să vă 
bată!>>. Să fi fost aceasta din ordinul lui Țurcanu sau o simplă manifestare a exceselor 
lui Zaharia, nu ştiu nici acum. Mărturisesc însă, cu frica lui Dumnezeu, căniciodată până 
atunci nu m-am simţit totuşi mai apropape de oameni şi mai afectuos faţă de ei ca în acea 





Răzvan Codrescu 
noaple de neuitat. În loc să trăiesc 
ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea 
şi satisfacția- s-ar păreaparadoxal 
- că aceia care mă loveau nu o 
făceau din ură, ci pentru că erau 
înnebuniți, constrânşi şi torturați 
să facă ceea ce făceau. În clipa 
aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş 
fi sărutat rănile şi vânătăile de pe 
corp. Nu m-am uitat, ci am închis 
Ochii, să nu văd cine mă lovea, 
pentru că în aceleaşi împrejurări şi 
eu îl lovisem pe cel mai drag şi 
stimat camarad, pe Costache 
Oprişan, la camera 2 parter. 
Dimpotrivă, trăiam bucuria că 
frebuia să-mi plătesc slăbiciunea, 
cum spunea Bogdanovici înainte: 
«Frate, aşa se plătesc greşelile! ». 
Şi martor mi-e Dumnezeu că în 
acele momente nu aveam în sufletul 
meu nici cea mai mică urmă de ură, 
de desconsiderare, de repulsie sau 
vreo dorință de răzbunare faţă de 
camarazii mei, dimpotrivă, toți îmi 
erau dragi, aşa cum de puține ori mi-a fost dat să simt. Vor spune numai cei necredincioşi, 
cei ce ne urăsc, cei ce nu au avul faţă de semenul lor nici un fel de sentiment care să-l 
apropie pe om de Dumnezeu, că ceea ce mărturisesc eu ar fi mai mult decăt nebunie. Or, 
dacă nu aș fi simţil şi trăit eu aceste stări sufleteşti şi mu s-ar fi zguduit până la ultima fibră 

foată ființa mea, nu mi-aş fi înțeles niciodată camarazii şi nici drama de la Piteşti şi 
Gherla. 

Nu mai ştiu câ! a durat tortura şi nici n-am vrul Să ştiu cine a lovit sau cine nu, 
pentru că mi-am pierdut cunoştinţa. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineaţă, eram 
pe prici, dar nu în poziția fixă, ci plin de răni şi îndoit de durerea pe care abia o mai 
suportam. Şi totuşi în clipele acelea aveam certitudinea că nici un camarad din acea 
cameră nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci alte fiinţe, dintr-o altă lume, pline de 
ură şi cinism, mă loviseră cu bestialitate. Ca urmare a celor ce s-au întâmplat, nu m-am 
mişcat de pe prici timp de o săptămână (...) 

Ceeeace mi-a umplut însă sufletul de durere a fost faptul că unii dintre camarazii 
care m-au torturat, după cele întâmplate nu s-au mai putut uita în ochii mei, aşa cum nici 
eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprişan după ce-l lovisem. l-am înţeles...” 


Dumitru Gh. Bordeianu 


MĂRTORISIRI | 
DIN MLAŞTINA DISPERĂRII 


VOLUMUL | 


PITEȘTI 





m — n. ee 











Ț-am”e 


PAG. 6 NR. 9/57 Septembrie '95 





departe, că se împletea cu virtutea onoarei pe 
care oaplica, cu mare severitate, nu numai față de 
el şi ai lui, dar şi față de duşmani. 

Dupăce îl cunoşteai mai de aproape, 
uşor puteai să-ți dai seama că stai în fața unui 
om ca toţi oamenii, dar şi în faţa unui uriaş, 
care întrece dimensiunile unei plăniade 
omeneşti, Era frumos şi atrăgător, pasul îi era 
greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată, 
chiarşi când norii de furtună apăreau deasupra 
lui...Avea în el un magnetism, din orbita 
căruia nu te mai puteai elibera...Judeca cu o 
repeziciune uimitoare. Analiza orice situație 
până în cele mai mici amănunte. Vroia să ştie 
tot ce se petrece...Când lua o hotărâre sau 
judeca o situaţie trebuia să fie informat la 
maximum şi se consulta şi cu alții, ca să le 
audă părerea. 

Era pe pământ şi parcă nu era. 
Întreaga lui ființă ardea ca o flacără ce mistuie, 
în interior, probleme şi gânduri greu de 
descifrat, dar aşa de naturale, pentru acel ce 
înțelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi 
supranaturalul se oglindeau în întreaga lui 
fiinţă. Era om şi împărat! Flăcările mistice din 
privirea lui dădeau legionarilorarme sufleteşti 
nebănuite, care se înălțau până la devotament 

“Sunt înfrângeri şi sunt morți ŞI Sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul 
cari trezesc un neam la viață, după cum  regenerării morale a unei generaţii nu se 
sunt şi biruințe dintreaceleacare-ladorm”. poate parcurge peste noapte, O biruință nu se 

(Nicolae Iorga) poate câştiga din victorii ieftine, ci numai prin 
răbdare, educaţie şi sacrificii...Postea 
Miercurea şi Vinerea, câteodată post 
negru...Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. 

națiunilor lor, dar în sensuri diferite. ..— Pe vremeacândfăceaavocatura şi mai câştiga 
Două personaje care vor rămâne, la câte un ban, îl dădea pentru lupta naţională 
ceasul socotelilor, în istorie, prin lupta  sauiiajuta pe cei lipsiţi... Soţia lui era modestă 
lor împotriva comunismului, purtată, Şi se mulțumea cu foarte puțin... 
însă, prin mijloace diferite. Două lonel Moţa a făcut O colectă ca să | 
personalităţi charismatice, capabile se cunipere.un automobil, pentru economie 
să-şi mobilizeze popoarele, dar pe căi de timp şi pentru siguranţa personală. După 
cu totul diferite. Doi luptători până la multe ezitări, a acceptat, dar să nu fie marcă 
moarte, dar... unul asasinat mişeleşte, germană; era Hitler la putere. Nici marcă 
iar celălalt sinucigându-se, sub povara  Maliană: era Mussolini la putere. Ci marcă 
grea a răspunderii... franceză, dacă se poate. La vremea aceea, în 
Scopul acestui grupaj este de a Franţa era la putere Leon Blum, un socialist. 
răspunde, prin confruntarea unor «Nimeni n'o să creadă că Leon Blum mia 
documente mai puţin cunescute făcut-o cadou». S'a cumpărat un Renault 
publicului larg, acelor cercuri care (Stelian Stănicel, Privind spre cer/Regards 
propagă ideea tendenţioasă că vers le ciel/A iming lowards heaven [ediţie 
ideologia legionară s-ar fi inspirat din  trilingvă], Madr Id, 1986, PP. 1-9). | 
cea a național-socialismului german. Cu prilejul întâlnir ii dintre Corneliu 
Vom reveni cu unele consideraţii Codreanu şi filosoful italian Julius Evola, 


concluzive la încheierea publicării acesta din urmă evocă; *...interesanta 
acestui material. caracterizare pe care Codreanu o făcu asupra 


fascismului, a naţional-socialismului german 


|. PORTRETELE PERSONAJELOR, pe Şi a propriei sale mişcări, EI afirma că în 
care le comparăm, au fost extrase din fiecare orgânism există trei principii: forma, 
mărturiile lor sau ale unor persoane cucare — forța vitală şi spiritul. La fel stau lucrur ile şi 
aceştia au întreținut relații directe. în cazul unei naţiuni, iar o mişcare de înoire 

CORNELIU Z CODREANU se poate desfăşura făcând să cadă, în mai 
“Eraun bărbat frumos, înalt drept, construit mare măsură, accentul pe unul sau pe celălalt 
armonios, cu părul castaniu şi ondulat, care dintre cele trei principii. După părerea lui 
îi cădea câteodată pe frunte. Avea ochi Codreanu, în fascism prima principiul formei, 
albaştri - verzui, pătrunzători, din care ca idee politică ce formează Statul; era 
radiau raze puternice şi pătrunzătoare de moştenirea Romei, ca putere organizatoare. 
noblețe sufletească... Era un om bun, corect, În schimb, în naţional-socialismul german se 
cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toți da însemnătate deosebită forței vitale; de aici 
din jurul său. Era de o credinţăşi convingere — partea pe care o avea rasa, mitul rasei, apelul 
nestrămutată în misiunea pe care o avea de la sângele şi la comunitatea naţional-rasială. 
împlinit. Corectitudinea lui mergea atât de Pentru Garda de Fier punctul de plecare ar fi, 





MOTTO: 


Doi contemporani 
Doi reformatori şi îndrumători ai 


PUNCTE CARDINALE 


CORNELIU Z. CODREANU 


în schimb, elementul spiritual. De la el se 
pornea. Și prin «spirib» Codreanu înțelegea 
ceva ce avea legătură inclusiv cu adevăratele 
valori religioase şi ascetice” (rev. "Civi/tâ", 
nr. 2/1973). 

ADOLF HITLER - “În acea seară 
apăru şi Adolf Hitler. Părea foarte volubil şi 
glumeţ. Şi, cum se va schimba mai 
târziu!,..Ochii săi nu aveau încă luciri fanatice, 
nici demoniace. EI îţi atrăgea atenția mai mult 
decât un om obişnuit, din cauza acelei stranii 
energii care emana din tot ce spunea sau 
înfăptuia. Dar, nu se manifesta ca un obsedat. 
El ştia ce vroia şi avea certitudinea că va reuşi. 
EL era pătruns de personalitatea sa proprie şi 
de convingerea sa că va ajuta Germania...De 
altfel, Adolf Hitler se schimba, din an în an, 
într-un ritm de necrezut. Cel care la început 
eraaproape timid, în orice caz stângaci, deveni 
un dictator. De altfel, spre sfârşit, eu aveam 
sentimentul căe bolnav... Dr. Brandt (medicul 
lui Hitler, n.a.) mi-a explicat că, de un an şi 
jumătate, Fuhrerul ia un medicament care 
conţine o puternică doză de stricnină...Deşi 
era perfect normal şi bine făcut, el detesta să 
se dezbrace în fața medicului său, care îl trata 
de multă vreme. Un om care entuziasmează 
milioane de persoane şi care suferă de astfel 
de inhibiții, constituie desigur o contradicție, 
însă probabil că una o explica pe cealaltă. 

Puţini au fost cei care au cunoscut 
această a doua față a lui Adolf Hitler. În 
timpul recepțiilor cu oaspeți străini, el ştia să 
se arate deschis, strălucitor, amuzant, ceea ce 
era, de fiecare dată, pentru acei care îl 
cunoşteau bine, un nou subiect de uimire...La 
0 întâlnire cu Baldur von Schirach, spre 
sfârşitul războiului, acesta a exclamat; 
«Dumnezeule! Ce a putut deveni acest om 
genial, grandios, care avea în mâinile sale 
toate posibilitățile pentru a da poporului de 
lucru, fericire şi pace, care era chemat să 
inalțe Germania pe culmi? Oare l-au copleşit 
eşecurile militare din aceşti ani? Oare şi-a 
pierdut el credința în bine, după atâtea 
sabotaje? Să fie anturajul său, cel care l-a 
schimbat în aşa măsură? Sau...S-a lăsat dus de 
torentul puterii absolute?” (Emmy Găring, 
Goring, le point de vue de sa femme, Paris, 
1963, pp. 25, 99, 101, 127). 

A 2. PERICOLUL C OMUNIST ŞI 
INCEPUTURILE LUPTEI 

CORNELIU Z. CODREAN U - 
“Triumful mişcării comuniste în România, ar 
însemna: desființarea Monarhiei, desființarea 
Bisericii, desființarea Familiei, desființarea 
proprietăţii individuale şi. desființarea 
libertăţii. Înseamnă într-un cuvânt, 
deposedarea noastră de ceea ce formează 
patrimoniul moral al omenirii ŞI în acelaşi 
timp deposedarea şi de orice bunuri materiale, 
în lavoarea profitorilor din umbră ai 
comunismului...(Cărticica....p.63). 
"Comunismul lucrează din ură în contra celor 
care au, noi din dragoste pentru cei ce n-au. 
Noi suntem şi însemnăm o renunțare din 
dragoste, pentru cel sărac şi pentru țară. 
Comunismul înseamnă anticreştinism, iar 
dragostea este esența religiei creştine.” 
(Cărticica..., p, 58). 


“N-aş putea să definesc cum am 





intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând 
pe stradă, cu grijile, nevoile şi gândurile lui, j 
surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi 

aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi 
de flăcări. Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 j 
de ani, am înţeles numai atât din toate cele 
ce vedeam: că ne pierdem țara, că n-o să mai 
avem ţară... Am pornitdin porunca inimii...nu 
din instinctul de conservare personală, ci 
din acela de conservare a neamului din care 
făceam parte... Individul în cadrul şi în slujba i 
neamului său. Neamul în cadrul şi în slujba 
lui Dumnezeu şi a legilor Dumnezeirii. Cine 
nu va înțelege aceste lucruri, va învinge, 
chiar de va fi şi singur. Cine nu va înțelege, 
va cădea învins. (Pentru legionari, 
pp. 65-66). 

ADOLF HITLER - “Mişcarea 
sindicală a început să se abată dela 
obiectiveleei iniţiale, către sfârşitul secolului 
trecut...pentru ca în final, să nu servească 
decât ca mijloc de presiune în lupta de 
clasă...«Sindicatul liben» apasă de acum ca 
o amenințare de futună, orizontul politic şi 
viaţa fiecăruia. El a devenit un instrument 
de teroare împotriva securității şi 
independenței economiei naționale, 
împotriva trăiniciei statului şi împotriva E 
libertăţii individuale... Lozinca sa, ridicolă î 
şi odioasă era: «Dacă nu eşti tovarăş, o 
să-ți spargem capul». Din punct de vedere 
politic, iată care era situația în 1918: un 
popor împărțit în două. Prima parte, pe 
departe cea mai puţin numeroasă, cuprinde 
păturile intelectuale ale naţiunii, fără 
profesiunile manuale...Ea încearcă să-şi 
împlinească idealul şi să-şi atingă obiectivele 
cu ajutorul unor arme spirituale al căror 
efect este pe cât de superficial, pe atât de 
incomplet şi care auo inferioritate marcantă, 
dată fiind brutalitatea adversarului. Dintr-o 
singură lovitură violentă, această clasă, care 
până mai ieri era conducătoare, a fost pusă 
la pământ: tremurând de laşitate, ea a îndurat 8 
umilințele impuse de nemilosul ei învingător. i 
Acestei clase i se opune cea a marii mase de 
lucrători manuali, grupată în mişcări cu 
tendințe marxist-extremiste şi hotărâtă să £ 
zdrobească prin forță, întreaga rezistență de 
ordin intelectual. Ea nu vrea să fie națională, 
ci favorizează tendințele dominatoare 
străine. Ea reprezintă cea mai mare parte a 
poporului, dar cuprinde mai ales elementele 
națiunii fără de care o ridicare națională nu 


fr 


amet, Mie 


- 


7 


dath-a-ăf 
m da 


rime SI 


„mp | 


= ci 3 de lee 


“ar 


poate fi nici proiectată, nici realizată... ț 

Pentru mine şi pentru toţi naţional- i 
socialişti adevăraţi, nu există decât o singură P 
doctrină: popor Şi patrie. Obiectivul luptei i 
noastre este -să asigurăm existenţa şi i 
dezvoltarea rasei noastre şi a poporului : 
nostru, este să-i hrănim copiii şi să păstrăm i 


puritatea sângelui, libertatea şi independența 

patriei, pentru ca poporul nostru să se poată 

maturiza pentru îndeplinirea misiunii ce îi 

este, hărăzită de Creatorul universului”. 

(Mein Kampf, pp. 34-35, 148, 231-232). 
ÎI 

NOTĂ: Pentru scrierile lui Codreanu Şi 

Hitler, am folosit următoarele ediţii: > 


l. Corneliu Zelea Codreanu, Pentru 
legionari, Sibiu, 1936 

2. Comeliu Zelea Codreanu, Cărticica 
şe/ului de cuib, ed. 6, Bucureşti, 1940. 
3. Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi 
manifeste, ed. 5 Minchen, 198]. 

4, Adolf Hitler, Mein Kampf, Bucureşti, 


1993, 
is e 


- + 


cau Mier carta 2 doi Theme iii maia + "000 Tonic ete, mie 











3. IDEALUL, MATERIA, 
RAŢIUNEA 

CORNELIU Z CODREANU - 
“Intima noastră stare sufletească din care 
s'a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne 

interesa dacă vom birui, dacă vom cădea 
înfrânți sau dacă vom muri. Scopul nostru 
era altul: de a merge înainte, uniți. Mergând 
împreună uniţi, cu Dumnezeu înainte ŞI cu 
dreptatea neamului românesc, orice soartă 
ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea 
va fi binecuvântată şi va da roade pentru 
neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morți 
cari trezesc un neam la viaţă, după cum sunt 
ŞI biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea 
profesorul lorga, odată...Să pomeşti la o 
organizaţie politică fără nici un ban. era o 
greutate şi o cutezanță. În acest secol în care 
materia este atotstăpânitoare... Dumnezeu a 
vrutsă arate că, în lupta şi biruinţa legionară, 
materia n'a jucat nici un rol...Nu negăm şi 
nu vom nega existența, rostul şi necesitatea 
materiei în lume, dar negăm şi vom nega de- 
a-pururi dreptul stăpânirii ei absolute. 
Izbeam, aşadar, într-o mentalitate în care 
viţelul de aur era socotit ca centru şi înțeles 
al vieții... Organizaţie politică fără nici un 
program izvorât din rațiune, din capul unui 
om sau al mai multora? Dar nu ne-am legat 
împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce 
simțeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel 
de a gândi, ci acei ce aveam aceeași 
construcţie sufletească. Era un semnal că 
Statuia unei alte zeițe - Rațiunea - va fi 
sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea 
în contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca 
şi dispreţui, vom pune-o acolo unde e locul 
ei, în slujba lui Dumnezeu şi a rosturilor 
vieţii...Legea muncii: Munceşte, munceşte 
în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata 
muncii să-ţi fie, nu câştigul, ci mulțumirea 
că ai pus o cărămidă la înălțarea Legiunii şi 
la înflorirea României.” (Pentru legionari, 
pp. 296, 298, 338). 

ADOLF HITLER - “Concepţiile 
şi ideile filozofice, ca şi mişcările motivate 
de tendinţe spirituale determinate, fie că 
sunt exacte, fie că sunt false, de la un 
moment dat nu mai pot fi zdrobite prin forța 
materială decât cu o condiţie: aceea ca 
această forță materială să fie în slujba unei 
idei sau a unei concepții filosofice noi, 
aprinzând o nouă făclie. Folosirea forței 
fizice absolut singure, fără o forță morală, 
bazată pe o concepţie spirituală, nu poate 
conduceniciodată laanihilarea unei idei sau 
la împiedicarea răspândirii ei, cu excepția 
cazului în care se recurge la o exterminare 
nemiloasă a ultimilor susținători ai acelei 
idei şi la distrugerea ultimelor tradiţii... Orice 
încercare de a combate un sistem moral, 
prin forța materială, sfârşeşte prin a eşua 
dacă lupta nu constă într-un atac în direcţia 
unei noi poziţii spirituale. Numai în 
înfruntarea dintre două concepţii filozofice, 
arma forţei brutale, folosită cu tenacitate şi 
fără cruțare, poate decide în favoarea 
partidului pe care ea îl susține...Cele mai 
mari invenţii, cele mai mari descoperiri, 
lucrările care au revoluționat ştiinţa, cele 
mai frumoase elemente ale civilizaţiei 
umane, nu sunt nişte cadouri făcute lumii de 
vânătorii de câştiguri materiale. Dimpotrivă, 
dacă ele au văzut lumina zilei, aceasta s'a 
datorat adeseori renunțării, de către autorii 
lor, la satisfacția materială pe care o aduce 
bogăția. Dacă astăzi aurul este stăpânul 
absolutal vieţii, va venio zi în care omenirea 
se va închina unor zei mai notabili. Multe 


Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 7 


| 
| 
i 


APOLI DIULER 


lucruri există astăzi datorită setei de bani şi de 
avere, dar puţine dintre acestea sunt acelea a 
căror absenţă ar sărăci omenirea... Datoria 
individului este să-i restituie comunităţii 
naţionale ceea ce a primit de la ea. Salariul 
acordat unui individ poate corespunde utilității 
produsului muncii sale pentru comunitate: 
dar recompensa lui trebuie să fie stima la care 
poate năzui orice om care pune, în slujba 
poporului său, capacităţile cu care l-a inzestrat 
natura şi pe care i le-a dezvoltat comunitatea. 
Astfel, nu va mai fi ruşinos să fii un bun 
muncitor, dar va fi ruşinos să fii un funcţionar 
incapabil, care fură timpul lui Dumnezeu Şi 
pâinea zilnică a vrednicului popor...Dacă ne 
întrebăm care sunt, în realitate, forțele care 
creează şi menţin statele, ele sunt spiritul ŞI 
voința de sacrificiu ale individului pentru 
comunitate. Că aceste virtuți nu au nimic 
comun cu economia reiese din simplul fapt că 
omul nu se sacrifică pentru o afacere, ci 
pentru un ideal. Nimic nu dovedeşte mai bine 
superioritatea psihologică a englezului în ce 
priveşte sufletul poporului, decât felul în care 
a ştiut să motiveze intrarea sa în război. În 
timp ce noi ne băteam pentru pâinea noastră, 
Anglia lupta pentru «libertate» şi nici măcar 
pentrua ei, ci pentru ceaa naţiunilor mici. Noi 
am râs de această obrăznicie, demonstrând 
astfel stupiditatea diplomaţiei germane, încă 
înainte de război. Nu mai exista nici cea mai 
vagă noțiune despre acea forță care poate 
determina oamenii să meargă în mod conştient 
şi hotărât la moarte.” (Mein Kampf, pp. 104, 
105, 117, 118, 306-307, 308). 

4. CONCEPȚIA DESPRE 
ONOARE ŞI MORALĂ 

CORNELIU. Z CODREANU - 
“Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate 
de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă 
pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi 
printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe 
drumul onoarei...Umilirea pe care o simţi 
când ai fost dezonorat, tu şi toți ai tăi, îţi dă un 
sentiment de profundă durere, care te face să 
ocoleşti lumea din cauza rușinii de a te mai 
întâlni cu ea. Pare că simţi că această lume te 
disprețuieşte, râzându-ți în față, că n'ai fost 
capabil să-ți aperi onoarea; că primejduieşti 
însăşi societatea, lăsând să se creadă, prin 
laşitatea ta, că un sbir are putinţa, nepedepsit, 
să o dezonoreze şi să o lovească după bunul 
său plac... Toată inteligența, toată învățătura, 
toate talentele, toată educația nu ne vor servi 
la nimic, dacă vom fi mişei. Invăţaţi pe copiii 
voştri să nu întrebuințeze mişelia nici în contra 
prietenului și nici în contra celui mai mare 
duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi 
mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în 
contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să 
nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor 
învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. 
Mișelia va rămâne neschimbată. Mişelia 
învinsului va fi înlocuită cu mişelia 
învingătorului. În esență, aceeaşi mișelie va 
stăpâni peste lume. Întunericul mişeliei nu 
poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai 
prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, 
plin de caracter şi de onoare.” (Pentru 
legionari, pp. 213, 300, 301; Cărticica..., 
p.6). 

ADOLF HITLER - “Popoarele 
lipsite de onoare îşi pierd, mai devreme sau 


mai târziu libertatea şi independenţa, ceea ce, 
de altfel, corespunde unei justiţii superioare, 
căci generațiile de oameni de nimic, lipsiţi de 
onoare, nu merită nici un fel de libertate. Cel 
ce vrea să fie laş şi sclav, nu poate avea 
onoare, căci în acest caz, onoarea ar fi 
compromisă...Atunci cândteritoriul Reichului 
îi va include pe toți germanii şi dacă acesta se 
va dovedi incapabil să-i hrănească, din nevoile 
acestui popor se va naşte dreptul său moral de 
a cuceri pământuri străine. Atunci, sabia va 
lua locul plugului şi lacrimile războiului vor 
pregăti recoltele lumii viitoare... Trebuie să 
adoptăm, cu calm şi sânge rece, acel punct de 
vedere după care nu poate fi conform voinței 
divine ca un popor să posede de cincizeci de 
ori mai multe teritorii decât altul. Nu este 
permis, în acest caz să te laşi înlăturat prin 
frontiere politice, de la dreptul tău veşnic...Cu 
siguranță, acest lucru nu se va face cu plăcere 
ci cu dreptul fiecăruia de a lupta pentru 
existența sa. Şi ceea ce îi este refuzat cu 
binele, va trebui să fie cucerit cu 
pumnul... Multe state europene seamănă astăzi 
cu o piramidă sprijinită în vârf. Suprafaţa lor 
europeană este ridicol de mică față de 
întinderea exagerată a coloniilor lor, de 
amploarea comerțului lor exterior, etc... Pentru 
Germania, singura posibilitate de a duce la 
îndeplinire o politică teritorială sănătoasă 
rezidă în dobândirea de pământuri noi, chiar 
în Europa. Coloniile nu pot servi acestui 
scop, cât timp nu par adecvate populării 
masive cu europeni... Întregul ansamblu al 
alianțelor trebuia examinat numai din acest 
punct de vedere şi trebuia evaluat cu realism. 
Dacă doream teritorii în Europa, aceasta nu 
era posibil, la urma urmelor, decât pe seama 
Rusiei. Atunci ar fi trebuit ca noul Reich să 
urmeze calea vechilor cavaleri ai ordinului 
teutonilor, pentru ca sabia germană să-i asigure 
plugului german, glia şi să-i dea astfel naţiunii, 
pâinea cea de toate zilele...Nici unul din 
pacifiştii noştri nu refuză să mănânce pâine 
de la Răsărit, uitând că spada este aceea care 
a deschis drumul plugului.” (Mein Kampf, 
pp. 5, 95, 96, 122), 

5. AUTORITATE, LIBERTATE, 
DISCIPLINĂ 

CORNELIU Z. CODREANU - 
“Toată istoria socială a omenirii e plină de 
lupte, având la bază cele două principii, care 
caută să-și facă loc, unul în paguba celuilalt: 
principiul autorității şi principiul libertăţii. 
Autoritatea a căutat să se extindă în dauna 
libertăţii. lar aceasta, la rândul său, a căutat să 
limiteze cât mai mult puterea autorității. Aceste 
două faţă în față nu pot însemna decât 
conflict... Mişcarea legionară nu se întemeiază, 
exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe 
acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile în 
principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile, 
atât autoritatea cât şi libertatea. Dragostea e 
împăcarea între cele două principii: autoritate 
şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între 
ele şi deasupra lor, cuprinzându-le pe 
amândouă în tot ce au ele mai bun şi înlăturând 
conflictele dintre ele. Dragostea nu poate 
aduce nici tiranie, nici împilare, nici 
nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici 
războire socială. Ea nu poate însemna 
niciodată conflict. Există şi o concepție 
ipocrită a principiului dragostei, practicată de 


tirani şi de evrei, cari, necontenit şi sistematic, 
fac apel la sentimentul dragostei altora, 
pentru ca la adăpostul acestuia să poată uri 
şi împila nestingheriți. Dragostea aplicată 
însemnează pace în suflete, în societate şi în 
lume...dragostea este cheia păcii pe care 
Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor 
din lume. Până la sfârşit ele se vor convinge, 
după ce vor fi rătăcit, cercetat şi încercat 
totul, că în afară de dragostea pe care 
Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, 
ca o sinteză a tuturor însuşirilor omeneşti şi 
trimițându-ne-o prin însuşi Mântuitorul lisus 
Hristos, care a pus-o deasupra tuturor 
virtuţilor, nu există nimic care săne poată da 
linişte şi pace. Toate celelalte îşi au rădăcina 
în dragoste: şi credința şi munca şi ordinea 
şi disciplina” (Pentru legionari, pp. 320, 
321, 322). 

ADOLF HITLER - “Motivul 
pentru care burghezia clatină întotdeauna 
din cap - cu alte cuvinte, faptul că numai 
masele zise ignorante aderă la marxism - 
era, în realitate, prima condiţie a succesului 
marxismului, În timp ce partidele burgheze, 
înuniformitatea lor intelectuală, constituiau 
o masă nedisciplinată şi incapabilă de 
acțiune, marxismul constituia, cu un material 
uman mai puțin inteligent, o armată de 
militanți care se supuneau la fel de orbeşte 
conducătorului evreu, cum se Ssupuseseră, 
odinioară, ofițerului lor german... 
[Burghezia] n-a înțeles niciodată că puterea 
unui partid politic nu stă, câtuşi de puțin, în 
inteligența şi independenţa de spirit a 
fiecăruia dintre membrii săi, ci, mai degrabă, 
în supunerea şi spiritul de disciplină cu care 
aceştia îşi urmează conducătorii spirituali. 
Ceea ce este hotărâtor, sunt şefii înşişi. Când 
două armate se înfruntă, victoria nu-i revine 
celei în care fiecare soldat primit cea mai 
temeinică instruire strategică, ci aceleia care 
are cei mai buni comandanți şi trupa cea mai 
disciplinată, supusă cel mai orbeşte şi cel 
mai bine antrenată.” (Mein Kampf, p. 322). 


(va urma) 
Grupaj realizat de 
| Erast CĂLINESCU 








PAG. 8 NR:9/57 Septembrie '95 


PUNCTE CARDINALE 





TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 


Eschatologia este ansamblul credințelor şi 
învățăturilor mitico-religioase privitoare la realitățile 
ultime (gr. eschaton înseamnă “sfârşit, final, limită”): 
sfârşitul unui “ciclu cosmic”, “sfârşitul istoriei” sau 
“sfârşitul lumii” în general. 

Eschatologia creştină are un conținut 
propriu, revelat, care o deosebeşte de toate celelalte 
viziuni eschatologice (chiar dacă înglobează şi unele 
elemente pre-creştine). Aspecte importante ale ei au 
fost deja atinse în subeapitolul anterior (cele 
privitoare la învierea şi judecata finală). 

Scenariul eschatologic creştin începe cu 
“semnele apocaliptice”, asupra cărora Hristos 
avertizează în Evanghelii. Să-l urmăm. de pildă, pe 
LUCA: “larcând veți auzi de războaie şi de răzmeriţe, 
să nu vă înspăimântați; căci acestea trebuie să fie 
întâi, dar sfârşitul nu va fi curând (...) Se va ridica 
neam peste neam şi împărăție peste împărăție. Şi vor 
fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă 
şi spaime şi semne mari din cer vor fi (...) Şi vor fi 
semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ 
spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina 
vuietului mării şi al valurilor. lar oamenii vor muri 
de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste 
lume, căci puterile cerurilor se vor clătina (...) ŞI 
le-a spus o pildă: Vedeți smochinul şi toți copacii; 
când înfrunzesc aceştia, văzându-i, de la voi înşivă 
ştiţi că vara este aproape. Aşa şi când veţi vedea 
făcându-se acestea, să ştiţi că aproape este împărăţia 
lui Dumnezeu” (a se vedea întreg capitolul 21; de 
asemenea, cap. 24 de la MATEI şi cap. 13 de la 
MARCU). Răzvrătirea stihiilor este direct 
proporțională cu haosul moral (sminteli de tot felul, 
proorocii mincinoase, răcirea iubirii, lepădarea de 
credință). Apoi evenimentele se precipită. groaza şi 
durerea devenind de nesuportat: “Şi în zilele acelea 
vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori 
să moară; moartea însă va fugi de ei” (APOCALIPSA, 
9, 6).” Atunci vor începe să spună munților: Cădeţi 
peste noi! lar dealurilor: Acoperiţi-ne!” (LUCA, 23, 
30; a se vedea şi ISAIA, 2, 19 sau APOCALIPSA, 6, 
16).“Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a mai 
fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai 
fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa 
nici un trup; dar pentru cei aleşi, se vor scurta acele 
zile” (MATEI, 24,2 1).Dar la capătul zilelorcumplite 
ale Antihristului (enigmatică întruchipare a răului, 
pomenită cu acest nume în epistolele apostolice, iar 
în alte locuri prezentată metaforic, ca “urâciunea 
pustiirii” din DANIEL şi din textele evanghelice sau 
ca “fiara” ce are drept număr/nume 666, conform 
APOCALIPSEI, 13, 18) “se va arăta pe cer semnul 
Fiului Omului (probabil Sfânta Cruce - n.n.) şi vor 
plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe 


Curs elementar de reli 


15. Eschatologia creştină 





Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu 
slavă multă” (MATEI, 24, 30). Aceasta este “a doua 
venire” a lui Hristos, parousia finală, despre care 
Domnul a spus: “lar de ziua şi de ceasul acela nimeni 
nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai 
Tatăl” (MATEI, 24, 36; la fel MARCU, 13, 32 şi 
LUCA, 17, 20), în sensul că este o taină zăvorâtă în 
Dumnezeu, iar orice speculaţii în privinţa ei sunt 
oțioase. Va urma obşteasca înviere şi judecata de apoi 
(a se vedea subcapitolul anterior). “lar cine n-a fost 
aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de 
foc” (APOCALIPSA, 20, 15). Este despărțirea “oilor” 
de “capre” (MATEI, 25, 32-33): primele “de-a dreapta” 
lui Dumnezeu (în veşnicia “luminii” ), iar celelalte 
"de-a stânga” Sa (în veşnicia “întunericului”, undeva 
fi “plângerea şi scrâşnirea dinţilor” ). Cele vechi vor 
trece şi toate se vor face noi; lumea se va primeni/ 
transfigura “în lumina neînserată a Zilei a Opta”. Este 
Impărăția lui Dumnezeu în plinătatea ei finală şi 
veşnică, pe care loan a văzut-o sub chipul “cetății 
sfinte” ( “Noul Ierusalim” ) ce se pogora din cer ca o 
mireasă gătită pentru Mirele ei (Hristos). În această 
cetate a slavei “nu va intra nimic pângărit şi nimeni 
care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai 
cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului”. Ea înseamnă, 
înainte de toate, comunitate permanentă şi nemijlocită 
cu Dumnezeu, Lumina lumii: “Şi templu n-am văzut 
în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi 
Mielul este templul ei. Şi cetatea nu are trebuință de 
soare, nici de lună, ca să o lumineze. căci slava lui 
Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi 
neamurile vor umbla în lumina ei, iar împărații 
pământului vor aduce la ea mărirea lor”. Aşa o 
zugrăveşte loan (APOCALIPSA, cap. 21, cu unele 
completări în cap. 22), în limbajul său metaforic şi 
simbolic; peea o pomenim în Rugăciunea Domnească 
(“vie împărăția Ta” ) şi în Crez (“viaţa veacului ce va 
să vie” ), 

Referințe eschatologice sunt presărate în 
multe locuri din Sf. Scriptură, dar scenariul cel mai 
complet se află în viziunea finală a lui loan (or. 
apocalipsis înseamnă “revelaţie, dezvăluire”; tradiția 
creştină i-a dat înţelesul de “viziune a vremurilor de 
pe urmă” ). Cartea ce încheie astăzi Biblia a fost 
introdusă în canon mai târziu decât celelalte, după 
indelungi dispute. S-a considerat că obscurităţile ci ar 
putea produce sminteli printre credincioşii mai puțin 
învățați, temere care, în timp, s-a dovedit justificată, 
căci multe secte mai vechi sau mai noi s-au întemeiat 


pe răstălmăcirea sau interpretarea arbitrară a unora 
dintre versetele acestei scrieri. Mai ales capitolul 20 
al cărții a dat naştere unor interpretări greşite şi 
primejdioase (“hiliasmul” sau “milenarismul” ), 
potrivnice învățăturilor Bisericii (dar asupra acestui 
aspect vom reveni în volumul al doilea, atunci când 
vom vorbi despre ereziile din istoria creştinismului). 
Mai menţionăm, în treacăt, că există o întreagă 
literatură apocaliptică apocrifă. pe care n-o admit 
nici una dintre cele trei mari confesiuni istorice. Cel 
mai sigur “îndreptar” în această privinţă se cuvine să 
rămână, pentru creştinul dreptcredincios, cuvintele 
lui lisus reproduse de evangheliştii “sinoptici” (a se 
revedea trimiterile anterioare). 

“«Chipul acestei lumi trece» (| Cor., 7, 31), 
tinzând către sfârșitul ei. Intreaga percepţie creştină 
a lumii este determinată de acest eschatologism; el 
nu privează această viață de valoarea ei, ci îi 
împrumută o justificare nouă şi supremă”, scrie S. 
Bulgakov în Orrodoxia sa (ed. rom. cit., p. 183). 
Creştinul trăieşte timpul istoric în perspectiva 
veşniciei. Eschatologia creştină deschide către un 
nou început: cel al împărăției “de veci” (aionios 
basileia). De aceea, scrie acelaşi teolog rus, “a doua 
venirea lui Hristos nu este numai îngrozitoare pentru 
noi (căci El va veni ca Judecător), ci şi glorioasă, căci 
Elva veni în slava Sa; şi această slavă este deopotrivă 
preamărirea lumii şt plenitudinea întregii creaţii” 
(idem, p. 186). Adică “nădejdea cea bună” a întregii 


creştinătăţi. Vasile A.MARIAN 


P. S. Aici se încheie primul volum al acestui 
Curs... pe care am începul să-l publicăm în serial în 
urmă cu patru ani. Nădăjduim să-l putem edita cât de 
curând şi în volum (probabil sub titlul simplificat 
Introducere în creştinism, considerându-l folositor, 
cu material auxiliar, mai ales elevilor ce studiază, în 
gimnazii şi licee, Religia şi morala creştină sau Istoria 
religiilor. Desigur, spre marea noastră bucurie, astăzi 
lucrurile stau mult mai bine în privința educaţiei şi 
culturii religioase a tinerei generaţii decât la dara 
când noi am elaborat această Introducere... (anii 
80) sau decât la data când am avut posibilitatea să 
începem publicarea ei (1991). Dacă Dumnezeu ne va 
învrednici, vom definitiva şi volumul al doilea, 
intenționând publicarea lui tot în paginile "Punctelor 
Cardinale ” (în a căror supravieţuire ne încăpățânăm 
să nădăjduim), poate chiar de la începutul anului 
viitor. Cum primul volum a tratat despre religie in 
general, izvoarele creştinismului Şi dogmatica 
ortodoxă, al doilea volum urmează să cuprindă 
capitole despre cultul creştin ortodox, morala 
creştină, istoria creştinismului şi relațiile religiei 
creştine cu politica şi cultura. 


[dei 2 





Elohim întrebuințat de 2570 de ori în 
Vechiul Testament. 





II. ELOHIM 


Denumirile lui Dumnezeu în Vechiul Testament 





Totceeace omul cunoaște despre 
Dumnezeu este cuprins în numele Lui. 
Insă un cuvânt care să exprime ce este 
ființadivină în sine însăşi nu există. Fiecare 
dintre denumirile date lui Dumnezeu sunt 
încercări de a aproxima anumite însușiri 
ale ființei Sale. 

Numirile speciale cele mai vechi 
ale lui Dumnezeu, prin care se denotă 
anumite însuşiri ale fiinţei divine, sunt: £/ 
-plural £/ohim, care caracterizează 
divinitatea după însuşirea ei de a fi 
atotputernică. Pe străvechiul £7, comun 
tuturor popoarelor semitice, îl găsim în 
cele mai vechi nume israelite (Gen.,4, 18), 
ismaelite (Gen., 25,13) şi edonite (Gen , 
36,45). 

EI înseamnă “cel .tare”, “cel 


putemic”. Este puțin întrebuințat la evrei şi 
apare mai întotdeauna însoţit de alte 
determinaţiuni (Deuț.,32,10). 

Denumirea de Flohim este însă şi 
astăzi subiect de discuţie. Acest plural nu se 
foloseşte pentru numirea lui Dumnezeu la 
nici un alt popor semit, în afară de evrei, ca 
numire pentru divinitate. Pluralul acesta nu 
trebuie luat strict numeric, nici în sensul că 
la început ar fi fost numire politeistă a 
idolilor, care cutimpul ar fi trecut la singular. 
Aici este un plural cantitativ (ca şi: apă, 
viață, întuneric). El exprimă mulţimea 
nenumărată de puteri care se unesc în ființa 
divină. 

In Vechiul Testament îl găsim 
întrebuințat spre a denota zeii păgâni, cu 
deosebirea că păgânii adoră o zeitate care se 
diviza în mai multe (plural numeric), iar 
evreul o zeitate unică, cu o mulţime de 
puteri. 

Cunoașterea etimologiei numelor 


Flohim şi lahve ne ajută la pătrunderea 
sensului acestor nume. Cuvântul “ET”, luat 
singur, înseamnă a fi tare, putemic”, iar 
“Elohim”” n-ar fi decât o augmentare a sa. 
Dupăalţii, înseamnă “a fi neliniştit”, “a avea 
frică”. In Facere (3 | ) este numit “spaima lui 
lacov”. Flohim este întrebuințat pentru a 
desemna divinitatea pe care o adorau toate 
popoarele. De aceea, pentru a arăta numele 
zeului adevărat al evreilor, este însoțit 
întotdeauna de alte determinaţiuni, ca 
“Dumnezeul veşniciei” (Fac. | 4,18), “Cel 
atotputernic” sau “Dumnezeul 
Dumnezeilor” (Dan, 11,36). Numai în 
poezie se mai păstrează numirea “£”, fără 
alt determinativ. 

In cursul vremii a dispărut din 
limba ebraică denumirea “7 ŞI a rămas 
numai “Elohim”, EI" arămas pentrua pune 
numele lui Dumnezeu în nume proprii ca 
Eleazar, Ezechiel, Bethel, Danie/, Mihael, 
Gabrie/ etc. De aceea găsim numele de 


Numele de /a/ve, “Eu sunt cel ce 
Sunt”, arată că Dumnezeul lui Israel este 
pururea în legătură cu poporul său, în 
trecut şi în viitor. Deci numele /a/rve este 
mai cuprinzător decât numele £/ohim. Cu 
“EI” şi “Elohim” este numită mai ales 
ideea activităţii lui Dumnezeu pentru toată 
omenirea (iudei şi păgâni). De /ahve se 
leagă ideea activităţii lui Dumnezeu mai 
ales față de poporul evreu. £lohim este 
ființa transcendentă, care nu se arată în 
afară, pe când lahve se arată în istorie, este 
o ființă care se face cunoscută oamenilor 
(Gen. 1,1). Numai evreii cunosc pe Ja/me, 
păgânii nu-l cunosc. Elohim este însă şi 
pentru iudei, şi pentru păgâni. “£lohim”, 
zice Deletsch, “este Dumnezeu care 
creează natura şi o ține în existență”, /a/rve 
este întemeietorul lucrării pentru mântuire 
a omului din robia păcatului, este cel care 
arată oamenilor calea pe care trebuie să 
meargă. 
Nicu CRĂCEA 





- 





77. —— 7 Y 


a" 





PUNCTE CARDINALE 





Ă „Se cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiției umane. Revelația biblică 
ne incredințează: *'să facem om după chipul şi după asemănarea noastră Și a făcul Dumnezeu pe om 
după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcul bărbal şi femeie” (Facerea 1 26-2 ”). Perechea 
umană este, deci. fundamentală: o atestă Revelația biblică Şi, în același timp. o atestă şi natura, alfel 
spus, Revelația naturală. Trebuie obsensat, de asemenea. că perechea, bărbătesc-feminin, străbate 
intreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie deodată distincția dintre bărbătesc şi feminin şi 
totodată comuniunea lor CONSIructivă, creatoare. Acesta este statutul originar. fundamental al 
condiţiei umane pe Care se inlemeiază existenţa şi viaţa, intreaga istorie. În acest sens. perechii umane, 
constituită din bărbat şi femeie, Dumnezeu i-a poruncit: ** creşteți şi vă inmulțiți, umpleți pământul 
şi-l stăpâniţi.. (Facerea 1,28). Astfel, procreaţia impreună cu crearea de valori, constituie scopul 
propriu-zis al vieţii noastre. Prin urmare, ne implinim vocaţia în actul creator. în faptul de a fi Zidiţi 
după Chipul şi în vederea unei nesfărşite asemănări cu Însuşi Creatorul. Chemarea noastră este de a 
fi deopotrivă creatori de valori căt şi răspunzători pentru creaţie. 

E lesne de sesi-at că dimensiunea şi tensiunea creatoare e caracteristică întregii naturi. Te 
întrebi ce s-ar petrece dacă homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu 
ne-am afla in pragul dispariţiei creaţiei? 

Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuulă este menţionată clar 
şienergic în mai multe locuri. În Vechiul Testament ni se spune: ''sănuteculcicu bărbat ca şi cu femeie. 
aceasta este spurcăciune ” (Levitic 18.22) şi tot aici este cunoscul cazul celor două cetăți Sodoma şi 
Gomora care au pieril din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făplurii umane (Facerea 19.4-28). În 
Noul Testament, acest act este sancţionat, precum urmează: *'Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor 
patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimba! fireasca rânduială cu cea impotriva firii. Asemenea 
şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții. 
bărbaţi cu bărbaţi, săvărşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1.26-2 ”) 

De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola Sfântului Apostol 
Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în acea vreme o asemenea practică era 
răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul Europei 

Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, 
bărbătească sau feminină, reprezintă in Vechiul Testament - spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar 
in Noul Testament - păcat impotriva firii. Deci, este alterată firea 

In acest sens, Sfântul loan Damaschin defineşte răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea 
de la starea conformă firii la una contrară firii (Dogmatica 1.20). 

Biserica, având în vedere tocmai faptul de a fi impotriva firii, a creaţiei, trece acest păcat între cele 
“strigătoare la cer". 2 | E 

Găsim oportun să menţionăm aici şi din Canoanele Sfinţilor Părinți care privesc această 
depravare umană. Acest păcal este sancţiona! cu excluderea de la împărtăşanie pentru 15 ani în 
canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nisa. 
lar Sfântul loan Postitorul adaugă: *'noi însă socotim că pentu trei ani să se excludă de la 
împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de 
metanii făcând. lar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani" (canonul 29). Trebuie 
arăta! că prin canoanele menţionate. Biserica sancţionează această tristă decădere umană, alâr 
pentru a preciza în conştiinţa penitenilor că homosexualitatea reprezintă un aci grav împotriva vieţii 
însăși căt şi în scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis 
esenţialul şi anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului. = ş 

Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat ȘI credem că în sufle! trebuie restaurată 
comingerea sacră că există această ordine divină a firii, fără de care nici nu poți distinge | ue le între 
normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău Ori, cu certitudine, acest aci fie că e săvârşit cu o 
conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii. În Shujirea autentică a vieții i 
există vreun alt “model de viață alternativă"; homosexualitatea nu este viață, este antiviață 
Asemenea oameni, fraţi ai noştri, sunt în suferință, pătimesc fără să-şi dea seama, eodureroasă miopie 
spirituală, nu fără primejdie. SIDA şi unele cazuri de simucidere Suni mărturii tragice. i 

Un savant contemporan - Francois Jacob - obsen'ă adânc E o cerință a spiritului uman 
să aibă o reprezentare a lumii care să fie unificată şi coerentă In lipsa ac rege 0 d ŞI 
schizofrenia "- Unitatea şi Sprie se asigură prin Pct şi armonia legi or care susțin Și conduc 

legi suni in slujirea existenței şi vieţii. ca: Pa e PR A 
Se e n: apropiem d dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noşiri şi a le i a 
sunt împotriva legii lui Dumnezeu, atunci când ei îşi mărturisesc cr edlința şi că dpi UT șa ju O a 4 
a sănătăţii lor, dacă ne adresăm unor sceptici în credință. Să înțeleagă pri ofun Ș: ap pa 7 cut 0 
acțiune subiectivă care să nu intereseze societalea şi, mai ales, Biserica Sfântu PE p; ave ni E 
“Nimeni dintre noi mu trăieşte doar pentru sine..." (Romani 14,7). Şi “dacă un mă ular sufe A pai 

3 ij i” inteni 12.26). Noi toţi suferim unii pentru alții şi imp! eună. Să-i 
mâdularele suferă împreună “(1 Corinteni 45 işi lui acestei manifestări morbide. In 
rugăm să cugete mai profund asupra molivaţiei, impulsului şi scopului aces atleți 
ultima instanță, nu este vorba decâ! de plăcere, pofiă, voluptate Dar poate fi plă cip pi A 
Aceasta poate însoți acțiunile noastre: mănânc din plăcere. ; dar, nu poate fi a INSaŞI d sr. = fra 
Tocmai aici se descoperă o formă tragică a răului observală şi de Biserică şi de cercetarea Ştiinţ 


in psihologie: în loc de guvernarea sensurilor raționale, creatoare, se instituie guvernarea simţurilor, 


a pofielor deşarte: şi care pol i, alături de actatid i care ne Dead şi Prj Ce Paleta e cort 

i | | i ealor. Ce va ! 4 

etc. Noi nu am fost făcuţi pentru O existenţă goală de sens creator. SU, , re 

: Să dela dea mai mult în conştiinţă criteriul precis care distinge binele de rău Acest 
criteriu e pus în lumină, fundamental, de actul creator. Bine e toi ceea ce creează, dă viață, salvează, 
rău e (ol ceea ce e lipsil de sens creator sau distruge. Mântuitorul învaţă: "După roade ii veți cunoaşte 

oameni...” (Matei 7,16, Pi A 3 
e Să le pe aceste suflete suferinde că orice păcal se poale ierta, iertarea însemnând 
şi vindecare prin credință şi nevoință ascelică; prin luarea Crucii, prin rugăciune, post, înfrângere, 
n S/ă Mărturisirii „7. 20, pipe 
(a Nana Jam i cuvine să mai precizăm că poziția noastră, a Bisericii, este spirituală şi morală. 
Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranță Compălimim pe aceş ti fraţi in sufer. pi lor, Ja ind 
sincer să le venim în ajutor şi ne rugăm pentru dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea 


agale ret i binelui ” (Isaia 5,20). Această problemă priveşte 
“ “răului -bine şi binelui - rău” (Isaia 3,20). Această problemă priveş 
societatea i peer Sănătatea spirituală și morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare 
esențială Simu j tem păstra, câtă este, şi. Cu atăl mai mult, îmbunătăți, decâl criterii stabile, 
(na anale de Top iat Deo adâncă semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt Mântuitorului “. | 
oricine aude aceste cuvinte ale Mele - ale Evangheliei - şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului 
înțelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzul ploaia, au venii râurile mari, au suflat vânturile şi au 
bdnin casa aceea, dar ea n-a căzul fiindcă era Dea pe piatră. Şi, IDE dle pl it 
i mi casa 

indeplineşte, asemăna-se-va bărbatului ără minte care şi-a clădit casa pe ni 
E ua mari şi au suflat vânturile şi au izbil în casa aceea şi a căzul. Și căderea 
ei a fost mare. "(Matei 7,24-2 7), 

Casa, edificiul unui neam tre 
neschimbat. 


buie clădit pe piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de 


Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 9 





' PROPAGANDĂ A DEGENERĂRII UMANE 








Sub titlul de mai sus, la iniţiativa — şi de liderii celor mai importante asociații 
Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi  creştin-ortodoxe din țară), precum şi o 
din România (A.S.C.O.R.), a apărut nu serie de analize ale fenomenului din diferite 
demult  broşura din care reproducem perspective (teologică, juridică, medicală, 
materialele de mai jos. Binevenita sociologică şi “civică”), preluate, în parte, 
publicaţie, atât de odioasă grupărilor şi de alte publicaţii. De pe pag.4 aflăm că 
anticreştine şi antinaţionale ale stângii tineretul creştin ortodox din România e 
occidentalizante, mai cuprinde decispentru “o amplă campanie naţională 
următoarele: un Apel patriarhal către de conferinţe, mitinguri, articole de presă, 
Parlament (în privința Articolului 200), liste de semnături etc.” împotriva 
un Memoriu (în acelaşi sens) către tendinţelor delegiferarea homosexualității 
preşedintele României (semnal de cei mai (potrivnice naturii şi odioase lui 
înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române Dumnezeu). 


P/I (477 medicală - Dr. Rodica NĂSTASE 


Homosexualitatea. la fel de veche ca şi umanitatea sau ca şi păcatul, este prezentă atât în 
societăţile avansate cât şi în cele primitive, la toate nivelurile socioeconomice, în toate grupurile etnice 
Şi rasiale, în mediul urban dar şi în mediul rural. 

Deoarece acest subiect are implicaţii morale, religioase şi transculturale, este foarte dificil de 
abordat pe criterii strict ştiinţifice. 

Este deosebit de importantă însă această obiectivare ştiinţifică, în special când psihiatrul este 
chemat să-şi aducă contribuția în rezolvarea problemelor psiho- sociale pe care le implică acest tip de 
comportament uman. 

De altfel, la Congresul Mondial de Psihiatrie de anul trecut (1994) de la Rio de Janeiro, s-a 
căzut de acord că psihiatria trebuie să se implice mai mult în problemele psihosociale contemporane. 

Din acest punct de vedere, este bine să începem prin a stabili exact, din punct de vedere 
psihiatric, ce înseamnă homosexualitatea. Termenul homosexualitate (H.S.) indică prezența unor 
gânduri şi sentimente erotice față de o persoană de acelaşi sex, precum şi orice comportament sexual 
asociat. 





















Este necesar să cunoaştem clasificarea H.S.: 
- H.S. secundară unor boli psihice grave cum ar fi schizofrenia, epilepsia, alcoolismul, 
demența, oligofrenia. 
- H.S. de cauze hormonale (hermafroditismul). 
- transsexualismul - tulburare psihică încadrată în psihiatrie la capitolul “Tulburări ale 
identității de gen” (cei ce solicită la nesfărşit operații de schimbare a sexului ). 
Există H.S. de cauze psihosociale: 
- H.S. conjuncturale (lagăre, cămine...). 
vale - H.S. educaţionale (structurarea deviată a comportamentului sexual în copilărie, ca de ex. în 
elinate). 
- H.S. de alte cauze (droguri, orgii, beţii...). 
in Din punct de vedere al percepției propriului EU al comportamentului homosexual, HS. se 
clasifică în: : 
- H.S. ego - sintonică - când persoanele se simt bine așa cum sunt şi doresc să rămână aşa. 
- H.S. ego - distonică - cei care suferă că sunt homosexuali. 
Cauzele H.S. ego - sintonice 
a) cauze psihiatrice: 
Nu există o corelație evidentă între H.S. şi procesele intrapsihice. 
Nu există nici un test de psihodiagnostic patognomonic (specific) pentru H.S. în afară de 


b) cauze genelice: 

Nu există probe convingătoare despre anomalii genetice cromozomiale sau neuroendocrine. 

C) cauze economico - socio - culturale: 

- cauze economice: la populația chukchee din Siberia, tinerii H.S. se complac în acest tip de 
comportament sexual, pentru că nu au posibilități materiale să-şi cumpere nevastă; 

- cauze transculturale: se cunosc populaţii reduse numeric care adoptă aproape exclusiv acest 
comportament sexual. De exemplu în triburile Keraki din Noua Guinee, Aranda din Australia Şi Siwans 
din Africa de Nord femeile sunt obişnuite H.S.. fără a exclude şi varianta heterosexuală. 

In concluzie, este lipsită de temei tendința de a psihiatriza homosexualitatea, adică de a 
încerca să-i găseşti motivații medicale, psihiatrice. Orice homosexual (ego - sintonic) este pe deplin 
răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ. 

De altfel, problema H.S. preocupă multe societăți, tocmai datorită demersurilor, din ce în ce 
mai zgomotoase, pe care aceştia le fac în scopul de a deveni legali. 

Chiar Departamentul de apărare al S.U.A. țară autorecunoscută ca etalon al democrației, 
a hotărât recent: , 

"Persoanele care sunt în armată nu vor mai fi interogate sau cercetate în legătură cu 
conduita lor homosexuală sau bisexuală, dar toți vor fi informaţi că homosexualitatea este ilegală 
(proscrisă) (proscribed = pusă în afara legii) pentru toți membrii forțelor armate ale S.U.A.” 

Intr-un studiu foarte recent a doi cercetători americani publicat în cea mai cunoscută şi 
serioasă revistă de psihiatrie, anume “American Joumal of Psychiatry”, nr.1, 1995, s-a ajuns la 
următoarele concluzii: 

Din 17 000 de persoane excluse din armata S.U.A. în perioada 1980-1990, din cauza 
homosexualității, 78% erau bărbați, cei mai mulți albi. 

Motivele excluderii au fost clasificate astfel: 

- O parte prezentau tulburări psihice care îi făceau să aibă un comportament instabil: 

- 0 parte reprezentau o sursă de moralitate îndoielnică pentru ceilalți militari: 

- iar o altă parte prezentau un nivel de securitate foarte scăzut, putând fi uşor manevrați prin 
şantaje, sau putând fi uşor seduși de alții. 

Autorii au cercetat arhivele scrierilor militare, precum şi dosarele din instanțele de judecată, 
şi au concluzionat că cel mai puternic argument pentru excluderea din armată a homosexualilor, nu au 
fost tulburările psihice, ci prezența altor atitudini adverse. 

Aceste atitudini, pe care cercetătorii le-au numit “adverse” au fost cele datorate moralității 
scăzute, poşibilitatea ca acești oameni să poată fi folosiţi în scopuri neloiale, ei fiind sclavii viciului lor. 

Inconcluzie, homosexualitatea nu este o boală psihică, nu are cauze genetice, endocrine sau 
psihiatrice. Deci nu are cauze medicale. Ea poate fi considerată un viciu, şi ca oricare alt viciu are o 
influență cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii 
societăți. 

De aceea, ca medic, consider că homosexualitatea (ego - sintonică) nu poate fi tratată ca o 
boală. Ea trebuie privită şi tratată de către societate ca oricare alt viciu. 

Societatea are nu numai dreptul, dar şi datoria de a aborda acest subiect considerat de unii tabu, în scopul 
de a informa în special tinerii și astfel de a-i apăra. 

Trebuie ca tinerii să afle ce este libertatea, ce este democraţia, spre a nu fi tentaţi să confunde 
racilele societăţilor decadente cu valorile morale, pentru care au murit tinerii în sângeroasa iamă a anului 1989. 


anamneză. 





PAG. 10 NR. 9/57 Septembrie '95 





Ne-am tot plâns că între 1944-1989, în cea mai neagră 
perioadă din istoria României, țărănimea a fost categoria 
socială cea mai sacrificată, satul tradiţional fiind, practic, 
distrus. lată însă că țărănimea este “sacrificată” şi în Europa 
vestică, dupăcaretânjim atât. Ari bine să ştim mai îndeaproape 
ce ne aşteuptă în perspectiva integrării într-o Piaţă şi o Europă 
Comune. Amtradus maijos câteva pagini din recenta curte Les 
financiers qui menent le monde a /ui Henry Coston, apărută la 
Paris. Menţionăm că autorul este unul dintre cei mai mari 
analişti francezi ai fenomenului financiar european (M.P.) 


* 


De un veac şi jumătate, lumea afacerilor combate lumea 
aericultorilor. Aceasta rămâne legată de tradiţiile care făceau 
forțaei; cealaltă voia să creeze condiții economice care ar fi putut 
înlesni înmulțirea bogățiilor ei. 

Augustin Hamon, scriitor de stânga, gândea că opoziția 
dintre deținătorii economiei capitaliste, fondată pe profit, şi 
deținătorii economiei tradiționale, unde agricultura este baza 
esențială, era de netrecut. Unii se sprijineau pe Biserică, ceilalți 
pe forțele ostile Franţei catolice. “De a//el -scria el-, aceştia 
sunt deseori protestanți, voltairieni, evrei Şi, periru a nu 
împărți cu Biserica influența socială pe care o doresc pentru ei 
singuri, acceptă Republica şi sprijină mişcarea laică lansată de 
liber-cugetători. Astfel, cei ce dețin bogăţiile economice provenite 
din industrie şi din comerţ susțin guverne a căror politică tinde 
să înmulțească afacerile şi piețele (expansiunea colonială)”. 

Această evoluție s-a accelerat sub a treia Republică şi 
echilibrul forțelor între cele două grupuri rivale s-a rupt mai întâi 
în profitul orleaniştilorşi al liberalilor. iar apoi în cel al radicalilor. 
Când Primul Război Mondial s-a dezlănţuit. cei ce dețineau 
economia tradițională pierduseră deja partida. Şi nu vor mai 
regăsi niciodată locul pe care îl ocupau odinioară. 

Lipsiți de apărători influenți în Parlament şi în Guvem, 
agricultorii sunt victimele acestei stări de lucruri. “Legile - îmi 
zicea într-o zi un agricultor din Sud-Vest - și măsurile 
administrative Sunt totdeauna îndreptate împotriva noastră 
Suntem neputincioşi pentru a reacționa ” 

Mi-a fost foarte greu să-l fac să admită că nu împotriva 
țărănimii se fac legile sau regulamentele, ci în favoarea Marii 
Finanţe, a marii industrii sau a marelui comerț. “Dar atunci 
autorul lui Țărane, fă-ți rugăciunea! are dreptate: vor să ne 
facă să disperăm!”. 

In această privință, interlocutorul meu nu greșea întru 
totul. Amenințarea “proletarizării” țărănimii- şi a claselor mijlocii 
în general - este voită şi organizată de către tehnocraţii asociaţi 
cuoligarhiile financiare sau depinzând de acestea. Din 1955 (cel 
puțin), un înalt funcționar, având o putere exorbitantă asupra 
economiei noastre, întocmise o veritabilă cartă, pe care puterile 
publice au impus-o. Etienne Hirsch este autorul acelui Plan de 

are şi-echipare căruia i-a fost supus poporul francez. 

Născut la Paris în 1901, acest fidel comisar al trustului 

Kuhimanns-a raliat Rezistenței şi a fost însărcinat cu asigurarea 
armamentului pentru Forţele Franceze Libere, ca şi cu 
aprovizionarea tuturor teritoriilor raliate generalului De Gaulle. 
de voie sau fără voie. Devenit colaboratorul lui Jean Monnet a 
luat parte activă la lucrările “Comitetului Înţelepților”, în 1951- 
1952, ca şi la cele ale comitetului de înarmare al Conferinţei 
Europene de apărare, Primasagrijă, odată numit comisar general 
al Planului, a fost de a crea comisii specializate fiecare într-o 
ramură de activitate industrială şi comercială, chemate să joace 
un rol important în dezvoltarea economiei noastre. A “înțesat” 
aceste. comisii cu personalităţi aparținând marii Industrii și 
Inaltei Bănci. Fixând “punctul de sosire probabil şi dorit al 
economiei franceze”, Etienne Hirsch prevedea cu cinism 
deportarea celei mai mari părți a țărănimii franceze. Mişcarea 
dorită a migraţiei agriculturii spre industrie era de 85.000 de 
persoane pe an, cifră suficientă pentru a provoca o'“bună sănătate 
economică”. 

Unde este timpul când se spunea: “Agricultura duce lipsă 
de brațe?”. Subsecretarul de Stat de la Agricultură, Kleber 
Lousteau, tocmai spusese, la Congresul Naţional al Cooperaţiei 
şi al Creditului Agricol (martie 1956): “Trebuie luptat împotriva 
exodului și păstrat un maximum de oameni pentru lucrarea 
pământului”... y 

Acţionând ca un dictator și puţin păsându-i de dorințele 
ministeriale, Etienne Hirsch deplasa muncitorii ca pe pionii unui 
joc de şah...Era susținut de echipa mendesistă, al cărei purtător 
de cuvânt, profesorul Moraze, declara pe șleau: “Trebuie 
amplificate sistematic exploatările rurale şi redusă în mod 
masiv populaţia satelor”. Importanța numerică a țărănimii n-a 
încetat să decadă în ultima sută de ani. leri încă, în 1950, țăranii 
deţineau zece milioane şi jumătate de ferme. Suprafața medie a 
exploatărilor agricole atinge 29 hectare în 1987, față de 19 în 
1970, La orizontul anului 2000, se prevede supraviețuirea a 
350.000 de exploatanţi în timp complet şi a 300.000 exploatanți 
În timp parțial. 

„ȘI totuşi, “Tratatul de la Roma - subliniază Jean Claude 
Martinez - trebuia să le creeze prosperitatea”, Articolul său 39 
spunea: “Politica agricolă comună are ca Scop...să asigure un 
nivel de viață echitabil populaţiei agricole, mai ales prinridicarea 
venitului individual al celor ce muncesc în agricultură”, Rezultatul 
se cunoaşte. “După cei douăzeci şi cinci de ani ai singurei politici 
comune pe care Europaa ştiut s-o facă să funcționeze, recordurile 
Rica și Pa în America amerindiană au fost doborâte, 

irienii sunt ți, genocidul anilor patruzeci este egalat: 12 
milioane de i din Europa, din care 4 sf hi ide 
pentru țara noastră. Optzeci şi două de exploatări agricole dispar 
în fiecare zi în Franța și, de câţiva ani, două sute cincizeci de 
locuri de muncă se pierd în fiecare zi.'* În cursul acestui ultim 


PUNCTE CARDINALE 


sfert de secol 1.840.000 de agricultori au dispărut. Mai erau încă 
3.847.000 în 1970 şi 2.687.000 în 1980; în 1987, nu mai erau decât 
2.03 1.000, precizează Jean-Claude Martinez. ...*“fie abia 6,5% 
din populaţia activă a țării. Şi nu s-a sfârşit. Cum jumătate din 
conducătorii de exploatări agricole au mai mult de cincizecişicinci 
de ani; urmarea este cunoscută. Nu vor mai rămâne decât 500.000 
de agricultori la începutul secolului XXI. Şi, cu toate astea. fi-vor 
ei măcar mai fericiţi sau mai prosperi? Nici măcar. Şi cifrele 
mizeriei sunt prezente. In 1988, scăderea veniturilor a fost de 7% 
pentru producătorii de bovine sau de ovine, de 10% pentru 
viticultori şi de 19% pentru producătorii de porci şi de păsări. 
Șaptezeci de mii de exploatări sunt la limita falimentului şi deseori 
aparțin producătorilor tineri”. 

Mecanizarea, dorită. dar dezordonată, a precipitat datoriile 
agricultorilor. Ei datorează mai mult de 170 de miliarde de franci 
bancilor. “Nemaiavând acoperire socială, nepuând beneficia 





CEA VEŞNIC SACRIFICATĂ 


încă de legea din 30) decembrie 1988 asupra lichidării judiciare. 
din momen ce textele de aplicare nu erau publicate la sfârşitul lui 
aprilie 1989. cepot face agricultorii francezi uitaţi de solidaritatea 
națională? Nimic! Să tacă şi să moară! Din o sută de mii de 
agricultori în vârstă de la 55 la 60 de ani, | [4 se sinucid în fiecare 
an Inghiţind produse fitosanitare... americane”. 

Demersurile guvemului, ale tehnocraților “europeni”, ale 
bancherilor şi ale marilor firme industriale, acţionând desigur în 
dezordine, dar cu un scop comun, conduc la concentrare. Deja, 
Vânzarea grâului şia vinului, principalele produse apricole franceze, 
se află în mâna marelui comerț. Se cunosc numele marilor firme 
care făceau legea la Bercy şi care continuă să comercializeze 
producția viticultorilor noştri: e de ajuns să privim mai îndeaproape 
etichetele sticlelor puse în vânzare în prăvălii şi în marile magazine. 

Darnegoțul cucereale scapă ochiului inchizitor al amatorului. 
EI ştie numai că, în ceea ce priveşte Franța, comerțul cu grâu este 
monopolizat de renumitul Louis-Dreyfus. Dar nu ştie că acest 
mare traficant, bancher în plus, îşi împarte piața mondială - 
inclusiv cea a U.R.S.S.-ului, care este aprovizionată cu grâu 
european şi de Louis-Dreyfizs -cualți magnați tot atât de cosmopoliţi: 
Andre, Cargill, Bunge şi Fribourg. Parcurgând globul terestru, cei 
cinci mari vând producția agricultorilor bătrânei Europe şi a Lumii 
Noi, împărțind între ei mai mult de 80% din schimburile mondiale 
de cereale. Abia dacă unele reglementări intempestive ale unor 
funcționari “din afară”, cum se zice, perturbă uneori regula 
jocului. Andre aparţine unei familii elvețiene. Cargill, societate 
înființată în secolul XIX de către familiile Cargill şi McMillan, era, 
în 1985, prima firmă aero-alimentară mondială, înainte de Unilever 
(margarina Astra) şi ese. Ea o ia înainte, în marele comerț, lui 
Louis-Dreyfus, Bunge şi Fribourg. Avându-şi sediul în Argentina, 
Bunge are ca fondatoare o familie belgiană de origine suedeză, 
care a deschis un comerţ cu produse coloniale la Amsterdam. Unul 
dintre membri, numit Emest, a plecat spre Argentina cu cumnatul 
său, Georges Bomdin Anvers, de origine germană. Aceşti doiabili 
comercianți au creat la Buenos Aires o firmă numită Bunge y Born 
SA. care s-a ocupat mai întâi cu importul de iută, materie 
indispensabilă la fabricarea sacilor pentru grâul din Argentina. 
Foarte repede, de la ambalaj au trecut la conţinut făcut comerț cu 
grâu. Un israelit de origine germană, Alfredo Hirsch, le-a devenit 
asociat (fiind, mai târziu, şi consilier al guvemului care a urmat lui 
Peron. Grupul Bunge - al cărui avocat în Franţa a fost Pierre 
Mendes-France - este astăzi “cel mai pulemic conglomerat din 
țară”. Patronul uneia din cele “five sisters” (cinci surori) care îşi 
împart patru cincimi din comerțul mondial, Michel Fribourg, este 
instalat la New-York. Continental Grain, pe care o conduce, 
fondată de către străbunicul lui, o personalitate influentă a 
comunității evreieşti din Belgia. a fost transferată în Statele Unite 
acum 50 de ani (...) 

Aceşti negustori cosmopoliți au prosperat în umbră. 


Concurenţi, dar uniţi ca degetele de la mână prin regula absolută fi 


a discreției, refuză chiar şi de a fi cotați în Bursă. Marile lovituri 
alternând cu eșecurile - zeci de miliarde de dolari sunt în joc - este 
mai bine ca socotelile să se facă “în familie”. Fiţi liniştiți, dacă 
există perdanți, aceştia nu-s ei, oricum; iar producătorii de grâu vor 
continua să nu ştie cine sunt ponei de pe urma necazurilor lor! 

Pentrua fi mai profitabilă încă exolatarea producătorilor şi 
pentru a-i supune şi mai sigur sistemului capitalist, furnizarea 
semințelor, altădată locală sau regională, a devenit internaţională, 
deci străină. Prietenul Jean-Clair Davesnes, acum mulți ani deja, 
a fost unul dintre primii care au atras atenţia asupra ncaparării de 
către firmele chimice a selecției seminţelor. Un “Club de 100 de 
chintale”, copie franceză a unei organizaţii similare existând în 
Marea Britanie sub numele de Towards a ten tons crop (spre o 
recoltă de zece tone), a fost fondată de un mare trust chimic, cu 
inițiale bine cunoscute în Franţa. Trei ani mai târziu, un redactor 
de la Le Monde anunța înființarea unei filiale comune a lui Rhone- 
Poulenc, colosul industrial francez, şi a lui Sedrec International, 
o societate de cercetări americană. Era vorba atunci de floarea- 
soarelui. Dar, preciza jumalistul, “pe termen mai lune. este 
penetrarea în domeniul geniului genetic şi al blote opiilor 
care este vizată. Investind Într-o firmă de selecţie americană, 
Rhone-Poulenc plăreşte, într-un fel, biletul de intrare într-un 
sector unde este necesar să câştigi știința selectorilor şi săai acces 





lacolecțiile de gene, înainte de a gândi la urmările industriale ale 
cercetării de vârf”. Rhone-Poulenc şi-a făcut astfel intrarea într- 
un cerc dispunând de un important material genetic. Seediec fiind 
una dintre primele firme, alături de Cargill, - pe care am văzut-o 
în fruntea negustorilor internaţionali de cereale - care deţine cea 
nai mare parte a pieţii de floarea-soarelui din Statele Unite şi a 
luat controlul societăţii Lesgourgues, transformată în Gavadour- 
Cargill.  Supercapitalismul controlează producţia la intrare 
(seminţele) şi la ieşire (exportul). Agricultorul, prins între ciocan 
şi nicovală. este supus hotărârilor trusturilor. Dar se poate şi mai 
rău. Dacă este să dau crezare unui inginer aeronom întâlnit 
întâmplător la o reuniune artistică. un anumit mare consorțiu 
american ar fi pus la punct un bob de grâu foarte special: această 
sămânță. care nu este produsă decât în Statele Unite şi nu este 
vândută decât printr-un circuit comercial american. ar avea 
avantajul enorm de a avea un randament superior cu 50% faţă de 


celal seminţelor celor mai prolifice. Dararaveaşi un inconvenient 
grav pentru agricultor: nu poate fi reinsămânpată. Aşa că 
producătorii ar putea fi complet dependenți de societățile 
americane care o produc. 

Intr-unalt sector, celal laptelui, intervin trusturile americane 
Monsanto, Elanco, Up John şi American Cyanamid. 
Somatotropina pe care au comercializat-o măreşte randamentul 
lactat de la 15 până la 30%: o vacă ce produce în medie 4.500 de 
litri de lapte pe an, cuo injecție zilnică de somatotropină B.S.T.. 
produce 5.800 litri. Cum producţia de lapte a fost stabilizată. 
animalele prisositoare sunt sacrificate: 2 milioane de vaci au fost 
trimise la abator, în fiecare an, din 1983 încoace, ne spune Jean- 
Claude Martinez, care adaugă că, anul trecut, 9% din crescătoriile 
de animale de lapte au dispărut. “In paralel, pentru vacile 
rămase, <<somatotropinale>> şi dopale, o alimentaţie 
energelică este necesară. Aceste vaci <<mere spre super >>. 
larba verde nu le mai ajunge. Le trebuie alimente concentrate. 
Soia, de exemplu Importată de unde? Din Statele Unite. evident”. 
Toboganul filierei este instalat. Acest tratament, cu totul special, 
cerând rații alimentare mai bogate, trebuie făcut, de asemenea. 
apel la importurile de oleaginoase din America. Cercul este 
închis. "Plecată din America sub formă de proteine, 
somalotropina revine pentru a suscita exportul vegetalelor.” 

Infeudarea la marile trusturi de dincolo de Atlantic este 
prezentă “în mecanismul care cuprinde agricultura europeană.” 
“Injectând la inceput un hormon, se ajunge la importul din 
străinătate al alimentelor care vin să susțină suplimentul de 
randameni. lactat. Ceea ce cere vite grupale în crescătorie 
intensivă. În ferme fără pământ, cum există în C alifornia şi în 
Texas. La sfârşit. logica acestor filiere împinge spre o Europă 
agricolă concentrată în hangare, pe cheiurile Rotterdamului şi 
ale marilor porturi de la Marea Nordului. Se vor aduna, în jurul 
unor iesle uriaşe, sub luminăelectrică, chiar la punctul de sasire 
a vapoarelor cu soia americană. vaci Somatotropinate, porci 
dopaţi şi pui drogațicu hormoni. Împortaţi desigur, şi aceştia.” 

S-a sfârşit cu independența naţională! "Agricultura 
europeană şi-a pierdut suveranitatea”, constată Jean-Claude 
Martinez. De acum încolo, țăranii noştri sunt sub stăpânirea 
grupurilor cosmopolite, a trusturilor petrochimice Şi agro- 
alimentare, a gieanților big-business-ului şi Wall Street-ului 
Aceşti mastodonţi sunt cunoscuți: “De la Unilever. care fabrică 
margarină. atunci când este prea mult unt. la Monsania care 
fabrică dezolarea Această mafie multinațională Şi-a clădit într- 
adevăr averea pe substanțe pentru Stârpirea ierburilor. care au 
distrus flora câmpiilor. au otrăvit izvoarele şi pânzele freatice 
au ucis păsările, au instalat tăcerea îngrozitoare pe câmpuri şi 
au sărăci! patrimoniul genetic mondial al naturii.” 

„Guvemele liberale sau socialiste care se succed au 

precipitat, prin măsurile luate, mizeriațărănimii franceze. “Țăranii 
ancezi care, vreme de douăzeci de ani. au fost incilați să 
producă, au fost este! opriți de la producție. dincolo de o 
anumită cantitate [...]”. 

„Desigur, această politică împotriva ilor, 
Etienne Hirsch o p acum treizeci Înbalr a Eee 
di ţia unui sfert din producătorii de lapte. Patru sute de ferme 
de lapte şi-au închis porțile şi 11.700 muncitori Şi funcționari au 
ajuns la şomaj. Ceea ce trebuia să se întâmple S-a întâmplat: 
penuria apare. Deja. “Fermele de lapte lorene. producătoare şi 
piatra de rară Sunt obligate să caute lapte în Belgia 
“U Numai că Stocurile europene de unt şi de lapte praj 
dispărul practic încă de la sfărșitul otel le los poa 
Comunitatea Europeană devine deficitară . l-au lipsit Franţei 
100.000 de tone de prafde lapte slab pentru alimentarea vițeilar 
în | 958 Pentru amul european de lactate, din aprilie ! 958 până 
in martie 1989, deficitul europeana fos! estimat la 350.000 tone 
Laun asemenea nivel încât autoritățile Comunității au prevăzul 
3 cumpere atanle jări, Înspecial din Statele Unite. Agricultorii 
rancezi sunt convinşi să nu mai 
final, dinafară» IN perenă olenpăe,b 

Descurajarea agricultorilor francezi d i 
Şi la creşterea exodului rural. Se aNelație 


Selecţie, traducere şi prezentare de Marcel PETRISOR 














PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARABĂ 


adevar si prejudecată 





Sub conducerea califului Omar ŞI apoi a califilor 
omayyazi, în mai puţin de 70 de ani, armatele arabe. pe 
lângă impresionantele succese care le-au adus la hotarele 
Chinei, au reuşit să cucerească. în Apus, tot Nordul 
Africii până la Oceanul Atlantic. Şi într-un răstimp la 
fel de scurt, populațiile din acest vast teritoriu se vor 
converti la Islam, astfel că astăzi, pe lângă Egipt, în 
Nordul Africii există încă cinci state musulmane: Libia. 
Tunisia, Algeria, Marocul şi Mauritania. 

Geografii arabi au denumit această regiune a 
Islamului Maghreb (Apusul), distingând pe întinsul ei 
următoarele provincii: Ifriqiya (Libia şi Tunisul), 
Maghreb el-Awsat (Algeria) şi Maghreb el-Aksa 
(Marocul). Astăzi denumirea de Maghreb este folosită 
în două accepțiuni: Maghrebul propriuzis, care include 
Tunisul, Algeria şi Marocul şi Marele Maghreb, în 
care pe lângă cele trei țări menţionate mai sus sunt 
incluse atât Libia cât şi Mauritania. 


Denumirea oficială a actualului stat libian este 
Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă. Având 
o întindere de 1760000 kmp şi o populaţie de 4,4 
milioane de locuitori (2,5 locuitori pe kmp), Libia se 
mărgineşte la Nord cu Marea Mediterană, la Est cu 
Egiptul şi Sudanul, la Sud cu Ciadul şi Nigeria şi la Vest 
cu Algeria şi Tunisia. a 

Pe vastul teritoriu al Libiei se disting următoarele 
configurații geografice. La Est, Cirenaica (în arabă 
Barca), regiune pe litoralul căreia încă din sec.8 î.d.Chr. 
grecii au întemeiat colonii, din care cea mai cunoscută 
este Cyrene. In Vest, Tripolitania, unde în aceeaşi 
perioadă au emigrat fenicieni, întemeind “Cele /rei 
oraşe”- Sabrata, Oea şi Leptis Magna - de unde şi 
denumirea provinciei. Cele două provincii cu o istorie 
şi o cultură străveche sunt separate de Deşertul Sirta, 
aflat la Sud de Golful cu acelaşi nume de la Marea 
Mediterană. În Sud-Vestul țării se întinde Deşertul 
Fezzan care se prelungeşte spre Est cu Deşertul Libiei. 
Existența unor întinse zone de deşert, presărate ici şi 
colo cu oaze, a făcut ca 90% din populaţie să fie 
concentrată în regiunile de la țărmul Mării Mediterane. 

ăi 


d 


După cel de al doilea război punic, regiunile bogate 
din Nord sunt cucerite de numizi, popor nomad de 
origine berberă, care întemeiază în anul 203 î.d.Chr. un 
puternic regat sub sceptrul regelui Masinissa. In anul 46 
î.d.Chr., Numidia este cucerită de romani. La 395 
d.Chr., anul scindării Imperiului Roman, Tripolitania 
revine Imperiului de Apus, iar Cirenaica, Imperiului de 
Răsărit. ia : 

În anul 450, Nordul Africii este cucerit de vandali, 
care îl stăpânesc până în 533, când actualul teritoriu al 
Libiei este recucerit de armatele Bizanțului conduse de 
generalul Belizarie. In cea de a doua jumătate a secolului 
VII, are loc cucerirea arabă, care chiar dacă sub aspect 
politic nu a reuşit să menţină Apusul musulman sub 
autoritatea unei conduceri centrale, sub aspect religios 
şi cultural a creat un spațiu spiritual unitar şi devotat 
până la fanatism Islamului. pai ş 

În anul 1511, Nordul Africii intră în componenţa 
Imperiului Otoman, dar și dominaţia otomană suferă de 
aceleaşi carențe ca şi dominaţia arabă: dificultatea de 
a-şi impune autoritatea asupra provinciilor de la periferia 
Imperiului. Aşa se face că din secolul 17 Libiase bucură 
de o relativă independenţă sub dinastia Karamanli care 
se menţine la conducerea țării până în 1835 când este 
înlăturată de armata turcă, teritoriul libian redevenind, 
efectiv, provincie în subordinea guvernului de la 
Istanbul. Acest statut se menţine până în anul 1912, 
când în urma înfrângerii Turciei în războiul cu Italia 
(1911-12), turcii sunt obligaţi să cedeze Libia Italiei. 

Italia, ca putere colonială, trebuie însă să facă faţă 


Situaţia actuală din lumea arabă YA 





daia e Gabriele "La 
„CONSTANTINESCU 


unei puternice mişcări insurecționale condus de Frăția 
Senussi, o organizaţie revoluţionară formată din arabii 
nomazi din provincia Barca. În timpul primului război 
mondial, insurgenții arabi reuşesc, cu sprijinul Turciei şi 
Germaniei să-i izgonească pe italieni. După terminarea 
războiului, ei vor reveni în Libia, dar abia în anii '30 se 
poate vorbi de pacificarea țării. Dominația colonială 
italiană în Libia a fost însă şi de această dată de scurtă 
durată. In cel de al doilea război mondial. teritoriul 
libian a fost scena unor bătălii crâncene între armatele 
Axei şi cele ale Aliaților. La sfârşitul războiului, teritoriul 
fostei colonii italiene va fi împărțit între britanici Şi 
francezi, dar cum în timpul ostilităților Frăția Senussi 
participase activ la lupte alături de Aliați, conducătorii 
ei au cerut retragerea trupelor de ocupaţie şi recunoaşterea 
independenţei țării. În anul 1951, cererea le este 
satisfăcută şi Libia devine monarhie constituţională 
independentă, conducătorul Frăției fiind încoronat rege 
sub numele Idris | el-Senussi. 

In anul 1961, pe teritoriul Libiei sunt descoperite 
mari zăcăminte de petrol. Exploatarea acestora aduce 
țării o imensă bogăţie şi persoanelor din jurul coroanei 
şi guvernului o nesperată îmbogățire, care are ca urmare 
nu numai diluarea elanului revoluționar al vârfurilor 
Frăției, ci şi instaurarea unui climat de corupție, 
generalizat la toate nivelele administraţiei. Ca o reacție 
firească din partea patrioților arabi, în septembrie 1969 
are loco lovitură de stat organizată de gruparea “ofiţerilor 
liberi”, avându-l în frunte pe colonelul Moammer al- 
Gedafi. Regele Idris este detronat, monarhia este abolită 
şi noul conducător al țării proclamă republica. 

In anul 1971, companiile petrolifere străine sunt 
naționalizate, imensele venituri rezultate din exploatarea 
petrolului revenind integral guvernului libian. Doi ani 
mai târziu, în 1973, colonelul Gedafi lansează “revoluția 
culturală islamică”, o acțiune cu caracterradical panarab 
şi panislamic, ale cărei principale obiective erau: 
promovarea fundamentalismului islamic şi a 
naționalismului arab, antisionismul, antioccidentalismul 
şi prietenia cu toate statele antioccidentale, în primul 
rând cu Uniunea Sovietică şi cu țările din lagărul socialist. 

De la această dată, Libia se găseşte într-un adevărat 
război nedeclarat cu toată lumea apuseană şi în special 
cu administrația americană, arma principală folosită în 
acest război fiind terorismul. Fie terorismul practicat 
direct de agenți libieni, fie sprijinul financiar Şi lopistic 
acordat tuturor grupărilor teroriste cu caracter 
antioccidental sau antievreiesc. Radicalismul 
antioccidental al conducătorului libian este însă, în 
numeroase cazuri, disproporționat față de posibilitățile 
reale ale țării. O situaţie care a devenit evidentă, îndeosebi 
după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Sfârşitul 
războiului rece şi tratativele de pace duse de O.E.P., ca 
şi de alte state arabe, cu Statul Israel, au adus Libia într- 
o stare de izolare, pe care dictatorul libian se străduieşte 
să o depăşească prin stabilirea unor legături de prietenie 
cu țările din Maghreb. 


ti > 


Statul cu denumirea oficială Republica Tunisiană 
este aşezat pe țărmul Mării Mediterane, având ca vecini 
la răsărit Libia şi la apus Algeria. Teritoriul Tunisiei 
măsoară 164000 kmp, iar populaţia numără 8,4 milioane 
de locuitori. 

În jurul anului 814 î.d.Chr., fenicienii din Tir au 
întemeiat pe actualul teritoriu tunisian cetăţile Utica şi 
Cartagina, care vor deveni puternice centre comerciale, 
dar şi importante puteri militare, cea de a doua amenințând 
nu numai supremaţia Romei în bazinul Mării Mediterane, 
dar chiar însăşi existenţa Cetăţii Eterne. 





Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 11 





După ce, în anul 146 î.d.Chr. Cartagina a fost 
distrusă, actuala Tunisia devine parte a provinciei 
romane Africa. In perioada 195-235 d.Chr., provincia 
cunoaşte un remarcabil progres economic, concomitent 
cu un rapid proces de încreştinare a colonilor romani. 
Ca şi Libia, teritoriul tunisian este ocupat de vandali în 
anul 429 şi recucerit de bizantini în anul 533. 

Odată cu anul 669, anul cuceririi regiunii de arabi, 
începe perioada musulmană din istoria Tunisiei. În anul 
670, trupele de ocupaţie musulmane întemeiază oraşul- 
tabără militară Cairuan, unde îşi stabileşte reşedinţa 
guvernatorul militar al provinciei Ifriqiya. In perioada 
de dezagregare a Imperiului Islamic, la conducerea 
acestei provincii, se vor perinda diferite dinastii arabe 
şi berbere; Aghlabizii, Fatimizii, Zirizii, tribul arab 
Banu Hial, Almohazii şi Hajsizii. Ultimii vor guverna 
țara din 1229 până în 1574, când aceasta este ocupată de 
turci. Hafizii au stabilit capitala în oraşul Tunis, 
guvernarea lor fiind o perioadă de prosperitate, datorată 
în bună măsură faptului că au oferit naţiunilor creştine 
posibilitatea să deschidă contoare comerciale în oraşele 
tunisiene. 

După ocupare, turcii transformă Tunisia în paşalâc 
sub conducerea unui bei. In anul 1704, Beiul Hussein 
ibn Ali transformă Tunisia într-un stat “de facto” 
independent, sub suzeranitate otomană, şi totodată 
întemeiază dinastia Husseinizilor care va guverna țara 
până în anul 1957. Noii conducători stabilesc legături 
comerciale strânse cu țările apusene, dar măsura nu are 
darul să însănătoşească economia ajunsă în pragul 
falimentului. Ca urmare, în anul 1859, Beiul Muhammad 
As-Saduk este nevoit să accepte ca finanțele țării să fie 
controlate de o comisie franco-engleză. Este primul pas 
spre pierderea independenței. În anul 1881, țara este 
ocupată de trupele franceze şi în 1883, prin Convenția 
de la Marsa, Tunisul devine protectorat francez, beiului 
revenindu-i numai un rol decorativ. O situație cu care 
intelectualii tunisieni nu se vor împăca niciodată. 

In anul 1920, naționaliştii tunisieni întemeiază 
Partidul Destur care îşi propune, ca țel principal, 
obținerea independenţei. O aripă a acestui partid, 
refractară la soluţiile de COMpromis, se constituie în 
1934 în partid de sine stătător - Partidul Neo-Destur - 
sub conducerea avocatului Habib Burgiba şi cere 
autorităților franceze acordarea imediată a 
independenţei. Deşi noul partid este interzis şi 
conducătorii săi întemnițați, numărul adepților lor este 
în creştere şi manifestațiile pentru obținerea 
independenței devin violente, ajungându-se la vărsări 
de sânge. 

In timpul războiului, teritoriul tunisian este ocupat 
de germani, dar după răboi francezii revin şi odată cu 
revenirea lor lupta naționaliştilor tunisieni reîncepe. Şi 
cum situația era pe cale să scape de sub controlul 
administraţiei coloniale franceze, guvernul Mendes- 
France acceptă să ducă tratative cu partidul condus de 
Habib Burgiba. Ele se încheie cu succes pentru partea 
tunisiană şi la 20 Martie 1956 Franța recunoaşte 
independența Tunisiei. 

La 1Saprilie 1956, Burgiba este ales prim-ministru; 
la 25 iulie 1957, Parlamentul aboleşte monarhia şi 
proclamărepublica, Habib Burgiba fiind ales preşedinte 
al țării. El va fi reales în 1964 şi 1969, iar în 1975 este 
numit preşedinte pe viaţă. În anul 1964 partidul Neo- 
Destur îşi schimbă numele în Partidul Socialist 
Desturian care, printre alte măsuri cu caracter socialist, 
naționalizează terenurile aflate în posesiuneacoloniştilor 
francezi. 

Habib Burgiba nu şi-a dus însă până la capăt 
mandatul de preşedinte “pe viață”. În anul 1987 este 
destituit de Primul-Ministru Zine-el-Abidine Ben Ali, 
care îi ia locul în fruntea statului. Noul Preşedinte 
atenuează accentele socialiste ale guvernării 
predecesorului său şi totodată schimbă numele partidului 
în Gruparea Constituţională Democratică. Ben Ali 
va fi ales Preşedinte la alegerile din 1989 şi îşi menţine 
funcția până astăzi. 

Ceea ce caracterizează viața politică a actualului 
stat tunisian sunt următoarele trăsături. 1. O atitudine de 
echilibru față de diversitatea de tendințe manifestate în 
lumea arabă, fapt care a determinat acceptarea unanimă 
ca sediul Ligii Arabe să fie capitala Tunisiei. 2. O 
politică distantă față de fundamentalismul islamic care 
devine pe zi ce trece mai agresiv. 3. Instaurarea oficială 
a pluralismului politic şi respectul față de valorile 
democraţiei. 4. Acceptarea pe teritoriul tunisian a 
organelor de conducere ale Organizaţiei de Eliberare a 
Palestinei în semn de solidaritate cu problemele 
importante ale lumii arabe contemporane. 

Cu aceste ultime precizări, nu greşim afirmând că 
în complexul mozaic de orientări şi tendințe manifestate 
în lumea arabă, Tunisia poate servi drept model de 
urmat în multe privinţe. (va urma) 





DI 


 *GENERAȚIA!'89” ŞI 





“cinstire. Menţinerea Împăratului Hirohito în funcție, 


PAG. 12 NR. 9/57 septembrie '95 


PUNCTE CARDINALE 


Publicăm mai jos, în traducere, articolul jurnalistului austriac Thomas Chorherr, apărut în 
numărul din 23 August 1995 al cotidianului vienez “Die Presse” sub titlul Die “89er” und Israels 
unbewâltigte Geschichte (Generaţia '89 şi istoria neasumală a Isravlului) 

Informaţiile furnizate prin acest articol ni se par deosebit de interesante din două motive. În 
primul rând, ele ne semnalează începutul unui proces de renaştere a demnităţii naționale în sânul 
poporului german. În al doilea rând, ele ne confirmă-convingerea mai veche că postura evreilor de 
victime în evenimentele care au zguduit omenirea de-a lungul secolului XX. nu implică și automata 
casare a voluminosului dosar în care atât ei. căt şi democraţiile occidentale apar ca autori ai unor fapte 
la fel de reprobabile ca şi cele puse în sarcina adversarilor lor 
Ne obişnuisem să-i vedem pe germani ca o națiune capabilă numai de “reconstrucție”, de 









Thomas Chorherr 


Problema “prelucrării” istoriei proprii a ajuns, 


acum, şi în Israel. Se discută crimele de război 
comise în Războiul Suezului şi în Războiul de 
şase zile. 





Generaţia '$9. apărută după unificarea țării, încearcă să-i înveţe pe 
germani să “meargă vertical”. Dar mai ales incearcă să-i stimuleze 
să-şi cunoască trecutul dintr-o istorie “neprelucrată” de 
“reeducatorii” poporului german, sosiți în Germania în furgoanele 
armatei de ocupație americane, după capitulare 

Despre o Generaţie '89 s-ar fi putut vorbi şi la noi, dacă cei 
care au participat, cu gând cinstit. la evenimentele din Decembrie 
"89, s-ar fi inhămat la opera grea de refacere morală şi materială a 
țării. Din păcate n-a fost să fie așa. Din fumul evenimentelor din 


refacerea vechii lor civilizaţii, pe care covoarele de bombe lansate de avioanele americane şi engleze au Decembrie '89 nu au rămas decât o mie şi ceva de familii indoliate, care ii plâng și astăzi pe cei dragi pe 
transformat-o în uriașe grămezi de moloz. Thomas Chorherr ne spune însă că, mai nou, germanii se care i-au pierdut, multe iluzii spulberate şi speranțe neîmplinite, precum şi un numeros detaşament de 


dovedesc a fi capabili şi de o renaştere națională. 


“revoluționari cu certificate la mână”, semnate de tribuni ai poporului de teapa lui Dan losif şi Bebe 


In antiteză cu Generaţia '68, generaţia activiştilor comunişti care au instigat mișcarea de protest Ivanovici. Un detaşament de“ luptători anticomuniști” din rândurile căruia, bineinţeles, nu lipsesc 
a studenţilor făzvrătiţi împotriva bunăstării “burgheze”, clădită din truda și cu sudoarea părinților lor, securiști, milițieni şi activişti PCR, în frunte cu preşedintele Ion Iliescu. G.C. 


mişcare care şi-a arătat adevărata față în acțiunile teroriste ale “Fracțiunii Armatei Roșii” - RAF, 


Generaţia'89 şi istoria neasumată a Israelului e 


traducere de G. CONSTANTINESCU 


. i i LE 
og 38 7 am AN ma 
4. i, > p ura 





După Generaţia '68, cel puţin aşa susține comandantsuprem al forțelorarmate japoneze a ordonat 
publicația americană “Time”, Generaţia '89se afirmă atacul de la Pearl Harbour, dovedeşte cât de mult se 
din ce în ce mai puternic. Generaţia '68', scrie “Time” operează cu două măsuri, căci rolul de despot absolut în 
s-a aranjat şi s-a liniştit demult, pe când cei din Generaţia Germania din anul 1945 l-a jucat generalul Lucius Clay, 
'89 sunt plini de energie. Şi ca lucrurile să fie clare, să comandantul forțelor americane de ocupaţie. Şi în timp 
precizăm că cei din Generația '68 au fost activiştii care ce la cea de-a 50-a aniversare a capitulării, soldaților 
au provocat, atunci, revoluția studențească în America japonezi căzuți pe câmpul de luptă li s-a acordat cinstirea 
şi Europa, pe când Generaţia '89 este alcătuită din cei „cuvenită ca etoi, în Germania s-a organizat o expoziție 
care, după reunificarea Germaniei, se prevalează de despre crimele săvârşite de Wehrmacht. 
faptul că Germania şi-a recâştigat poziția dominantă în Cum rămâne însă, se întreabă cei din Generația 
Europa şi care, totodată, cred că a păşi cu capul plecat  '$9, cu crimele de război comise de americani. Că astfel 
nu aduce nimic. Ei predică mersul vertical, iar de crime au fost săvârşite nu mai încape nici o îndoială 
americanii îi caracterizează ca germani neo- după relatările cu privire la masacrul de la My Lai. 
conservatori şi, uneori, chiar ca extrema dreaptă a Atunci, în Vietnam, s-au petrecut fapte aidoma cu cele 
spectrului politic. comise de germani în Franța la Oradour şi în Cehoslovacia 

Generaţia '89 dispune astăzi de suficiente la Lidice. Intreaga populaţie a unui sat, alcătuită în 
date pentru a ajunge la concluzia că una din cele mai majoritate din femei şi copii, a fost masacrată. 
mari nedreptăți ale istoriei contemporane este învinuirea Locotenentul Calley, cea mai neînsemnată verigă din 
adusă tot timpul germanilor (şi, nota bene, totodată şi lanţul celor responsabili, a fost adus în faţa unui tribunal 
austriecilor) că nu şi-ar fi “prelucrat” corespunzător şi condamnat, dar înainte de a-şi fi ispăşit osânda a fost 
istoria lor. O învinuire bazată pe o mentalitate şi pe grațiat. 
prejudecăți care în alte locuri au dispărut de mult. În Ceea ce aduce însă mai multă apă la moara 
Japonia, aviatorii kamikaze, acele unități ale aviaţiei Generaţiei'89 sunt fapte care îi acuză pe israelieni de 
imperiale japoneze, formate din sinucigaşi care au comiterea unor crime de război asemănătoare, de data 
provocat moartea a numeroşi marinari americani, sunt aceasta fiind vorba de evenimente care au avut loc în 
cinstiți astăzi mai mult ca oricând, numele lor putând timpul Războiului pentru Suez din 1956 şi în Războiul 
fi citit în muzee. de şase zile din 1967. In ambele cazuri, aşa cum relatează 

Faptul că cel de al doilea război mondial nua acum ziarele israeliene, ca şi cele americane, au fost 
fost câtuşi de puţin “prelucrat” de japonezi în sens împuşcaţi, cu sânge rece, soldați egipteni neînarmaţi, de 
european, nu este dovedit numai de astfel de acte de către militari israelieni. 

Un veteran, Arye Biro, a pus capăt dezbaterii 
deşi el a fost acela care în calitate de monarh şi care amenința să degenereze într-o dispută națională, 


După inglobarea Basarabiei 
în Imperiul rusesc (1812) şi 
transformarea ei in gubernie țaristă 
(1571), nici o cale şi nici un mijloc 
n-au fost ocolite sau neglijate pentru 
a forța asimilarea românilor în masa 
neamurilor slave invecinate, conform 





* 3 apa 
du căt aie, 
. $> /7/ or 


deoarece opinia publică din Israel nu poate concepe ca 
onoarea țării să fie întinată pe un astfel de temei. Biro 
a declarat că el a ucis prizonierii despre care era vorba 
în defileul Mitla. **Și dacă cineva incearcă să mă 
învinovățească acum, atunci voi vorbi eu”. 

O completare care nu mai era necesară, 
deoarece istoricii israelieni au făcut-o pentru el. 
Investigaţiile întreprinse au dovedit că lanţul 
responsabilităților duce până la Ariel Sharon, fostul 
ministru al apărării. Istoricii militari relatează despre 
moartea, în 1967, a sute de egipteni care şi-au aruncat 
armele şi s-au refugiat în deşert, masacrul fiind comis 
de un detaşament de cercetare cu numele “Shaked”. 

Ca şi cum prin această dezvăluire s-ar fi deschis 
un zăgaz, s-au făcut auzite din ce în ce mai multe 
relatări despre masacre asemănătoare. Gabi Brun scria 
în cotidianul “Yedioth Aharonoth” că el a văzut cum 
cinci prizonieri egipteni au fost împuşcaţi la El Arish 
în Sinai. Primul a trebuit să sape o groapă, după care au 
fost ucişi toți cinci, unul după altul. “Nu ştiu ce ar 
trebui să spun”, scrie Uri Avineri, un cunoscut jurnalist 
israelian. “Este o faptă nazistă în sensul cel mai strict 
al cuvântului”. 

Când Sharon a fost întrebat despre aceste 
relatări, el a caracterizat discuţiile asupra unor vechi 
crime de război ca “un fel de sinucidere naţională”. 
“Noi vorbim despre un eveniment care s-a petrecut cu 
40 de ani în urmă, acum când cu toţii trăim în cu totul 
alte condiţii. Aşezaţi în fotolii, în încăperi cu aer 
condiționat, este greu să înțelegem ce s-a petrecul pe 
câmpurile de bătălie”. 


populaţia sudului Basarabiei, deşi de 
o mare diversitate etnică, era 
preponderent românească, astăzi 
lucrurile ne apar complet schimbate. 
Dintre cei aproximativ 150.000 de 
locuitori de sânge românesc care au 
mai rămas în zonă (înglobată acum 


politicii imperiale a panslavismului. 
Ruşii nici nus-auostenit să-şi ascundă 
intenţia de a-i rupe pe basarabeni de 
tradițiile vetrei lor străbune şi de a le 
şlerge conştiinţa originii şi 
spiritualităţii latine şi româneşti. Dar 
cu toate măsurile luate de-a lungul 
vremii, de la 1812 până la 1918 şi 
apoi după răpirile din 1940 şi 1944, 
inclusiv barbaria exterminării după 
criterii etno-politice, românii au 
continuat să rămână majoritari în 
ținuturile dintre Prut şi Nistru, 
păstrându-şi fundamental identitatea. 
În anii stalinismului, în laboratoarele 
propagandei bolşevice, a fost 
inventată etnia şi limba aşa-zis 
“moldovenească”, încercându-se 
apoi impunerea ei cu ajutorul 
nemijlocit al unor vânzători de neam 
şi țară. 


Dacă se are în vedere faptul că 

până la proclamarea independenţei 
"Republicii Moldova ”, cu patru ani în 
urmă (27 august 1991), campaniile 
antiromâneşti erau concepute, inițiate 
şi conduse de neromâni (românii 
"marşând” cel mult la aplicarea lor 
efectivă), faptele se inscriu într-o 
oarecare "normalitate ” şi au un soi de 
"logică "alor. Cutotul altfel se prezintă 
insă realitatea acum, după ce la 
Chişinău a fost proclamată 
“independenţa”, iar conducerea 
politică a Statului se declară 
"suverană ", nemaifiind subordonată 
în mod direc! şi formal unei alte puteri. 
Din păcate, este to! mai evident 

că s-au schimbat numai formele, nu şi 
fondul situației, cu toate că preşedintele 
Mircea Snegur, devenit şi şeful noului 
Partidal Renaşterii (“renaşterea ” cui?) 


şi Concilierii ("'conciliere ” cu cine?), 
este în conflict deschis cu Partidul 
Democrat-Agrar (P.D.A.M,), 
formațiunea de guvernământ, al cărei 
membru fusese. Acesta a iniţiat de 
curând o campanie organizată contra 
legăturilor Basarabiei şi românilor 
basarabeni cu România. În viziunea 
liderilor acestui partid, cel mai grav 
pericol pentru “independența 
Republicii Mol'lova "este românismul 
[ce-şi găseşte fot măi mulți aderenţi 
militanţi la răsărit de Prut). Lucrurile 
sunt impinse până acolo încât a fost 
formulată şi ameninţarea că tinerii 
români basarabeni vor fi împiedicaţi 
să-şi continue studiile în România! 
Deloc incurajatoare rămâne 
şi situația românilor din teritoriile 
româneşti aflate acum între frontierele 
artificiale ale Ucrainei. Dacă în 1940 


regiunii Odessa), numai o parte s-au 
autodeclarat români şi vorbitori de 
limbă română, pe când ceilalți se 
consideră "moldoveni" şi vorbitori 
de “limbă moldovenească ”... 

Este limpede că autoritățile 
ucrainiene au ca obiectiv prioritar 
trecerea sub tăcere a trecutului istoric 
al acestor români din teritoriile 
Stăpânite şi locuite astăzi de neromâni. 
Este căt sepoate de lămuritor în această 
privință cazul Cetăţii Albe, veche 
fortăreață zidită şi întărită de domnii 
Moldovei, pe ruinele anticului Tyras. 
Astăzi aşezarea se cheamă Belgorod 
Nistrovski, iar pe suprafaţa de 9 hectare 
a cetății medievale nu mai este pomenit 
nicăieri numele lui Ştefan cel Mare 

De la poarta de intrare în 

(continuare în pag, 13) 
Nicolae POP 





LC . a a — 


CE e ma ama 





CONFRUNTAREA 


In cadrul unei viziuni tradiționale pe care am 
vrea s-o reactualizăm atât într-un limbaj imagistic 
(cinematografic) cât şi într-unul conceptual. trebuie 
neapărat pornit de la ceea ce îndeobşte este Memoria. 
Adică o seamă de adevăruri religioase sau culturale 
care se repetă liturgic, revelate fiindu-ne adesea de 
personaje pe care tradițiile popoarelor le consideră 
mandatari ai Divinităţii. 

Este o memorie însă care ne asigură, prin 
repetiţia neîntreruptă şi codificată a adevărurilor 
revelate, perenitatea unei armonii structurante ce 
operează în relația dintre ființă şi lume. o armonie 
divină, de fapt, care legitimează viziunea ŞI concepția 
teocentrică a lumii. 

Or, referința care va orienta în consecință 
organizarea cetății, lerusalimul terestru în tradiția 
noastră iudeo-creştină, va fi întotdeauna un arhetip de 
origine divină, ocurența Ierusalimului Ceresc: prin 
religie apoi (re-ligare) elitele sacerdotale şi culturale 
aplicând în societatea terestră acea orientare a 
principiilor armoniei cosmice. Este orientarea cetății 
terestre care îşi încarcă prin semnificaţiile-i simbolice 
elementele structurante ale calendarului. comunitatea 
trăind prin aceste rituri minuţios codificate, sinteza 
dintre spaţiul sacralizat al cetății şi scurgerea liturgică 
a timpului. 

În centrul acestei dinamici ascendente se 


principală a viziunii teocentrice. 

Fundamentul acestei viziuni teocentrice este 
simbolul: cuvânt venind de la grecescul “symbolein” 
(a reuni, a armoniza) care ne face să înțelegem mai 
bine semnificația confruntării memoriei cu uitarea. 
deoarece “symbolein” se opune celuilalt termen 
“dyabolein”, care înseamnă a sfâşia, a separa, a creea 
divergențe (de altfel, în acest “dyabolein” îşi află 
etimologia şi cuvântul diavol). 

Prin urmare, opoziția dintre memorie şi uitare 
înseamnă, de fapt, perpetua confruntare între o dinamică 
armonizantă, care îmbogățeşte şi face să conveargă 
lucrurile, dinamică de origine divină, şi contestările 
diavolului aducătoare de dizarmonie, de divergență şi 
de uniformizare. 

Ce a făcut însă Uitarea, aşternându-se de-a 
lungul vremii peste toate acestea? e 

Fiind o inevitabilă consecință a inovației cu 
orice preţ şi a invențiilor iresponsabile, care au dus la 
înlocuirea sărăcitoare, de fapt, a generalului cu 
particularul, ea - această Uitare - a făcut ca aproape 
toate comunităţile omeneşti să confunde respirația 
eternității cu banalitatea evenimentului şi a instanţei 
imediate. 

Or, dacă ne plasăm într-o astfel de perspectivă 
pentru a considera istoria gândirii, a artei şi a culturii 
din a doua jumătate a secolului XX. îndeosebi a celei 
franceze, şi dacă ținem să-i asociem evoluția cu 
creşterea şi apoi cu declinul utopiilor de tip marxist sau 
general stângist, descoperim două mari familii 
spirituale: utopiştii trădaţi de istorie şi fidelii principiilor 
tradiționale. 


PUNCTE CARDINALE 





Din prima fac parte intelectualii de tip marxist 
sau pre-nemarxist şi violent atei (în spiritul tradiţiilor 
post-voltairiene sau jules-fery-ste). Or, această familie, 
mai ales după al doilea război mondial, a devenit 
Stăpâna incontestabilă a discursului cultural şi politic. 
mai ales parizian. Directori de conştiinţă: Sartre. Aragon 
şi. mai târziu, Althusser, Sub influența lor. toată 
intelighenția stângistă din Cartierul Latin s-a identificat 


Ă E  D-lPaul Barbăneagră, stabilit de mai multă Vreme în 
Franța, la Paris, nu este doar un mare cineast, ci şi un subtil 


gânditor, format la şcoala lui Mircea Eliade şi Rene Gudnon. 


Definindu-se ca “om de dreapta”, este un atent observator şi 
„analist al fenomenului spiritual și politic contemporan, căruia, 
sesizându-i inconsistenţa, îi opune valorile tradiţionale ale 
Europei creştine. Publicul românesc îl cunoaşte mai ales prin 
ciclul de filme pe care televiziunea naţională ni le-a oferit 
recent (din păcate nu în cele mai bune condiţii tehnice) - 
„remarcabil eseu cinematografic despre dimensiunile simbolice 


 şisacreale geografiei și arhitecturii tradiționale. Pe cât de lare 


a fost ecoul creaţiei sale în Franţa, pe utât de nereceptivă s-a 
„dovedit presa românească, din motive care nu țin, fireşte, de 
„ latura artistică. Aceasta nu ştirbeşte însă cu nimic prestanța 


„europeană a marelui regizor, ci e doar un avertisment asupra. 
ES 
„> Rândurilecareurmeazăne dezvăluie, la nivelteoretic,. 
 femeiurile cele mai adânci ale crezului şi creației d-lui Paul. 
„ Barbâneagră. Îi mulgumim că ni le-a încredinţat. RC.) 


găseşte templul, depozitarul memoriei mitice şi sursa | 


distanței care ne separă (încă) de adevăratul “eu 


. 3 


> Ț + PI ad Să îi 
=: 24 „5 indie af Maia Ati oa d e ri "N Ai Pa 
cr aaa 0 a, E E ACE EP AREA IE SI 2 A er Ati PI SIP oii 


cu utopia marxistă şi a susținut, cu bună sau cu rea 
credinţă, torturile şi crimele fără precedent sau egal în 
istoria acestui secol (Gulagul a precedat Auschwitzul 
cu douăzeci de ani). 

Asocierea utopiei marxiste cu ideea de progres 
şi modernitate (până la asimilare chiar) a convertit o 
bună parte a artiştilor avangardişti la un militantism 
radical de stânga sau, în categoria mai moderată, a doar 
"tovarăşilor de drum”, constituind apoi avangarda 
“militantă” care a compromis destinul şi etica artei şi 
a culturii franceze. Înainte de al doilea război mondial, 
suprarealiştii şi dadaiştii îl “tămâiau” pe Stalin şi la 
Moscova, şi la Paris, “uitând” că în lagărele lui erau 
asasinați zeci de milioane de nevinovați. 

Noroc însă că sfârşitul acestei “orbiri” a fost 
făcut posibil prin marile evenimente revelatorii ale 
istoriei recente; congresul XX al Partidului Comunist 
Sovietic, Budapesta 1956, Mai '68, Praga, Vietnamul, 
Cambodgia, perestroica, Zidul Berlinului. căderea 
Cortinei de Fier, etc...şi a nu se uita imensul rol al lui 
Soljeniţin. 

Numai aşa s-ar putea spune că “dacă Marx a 
iubit cu ardoare istoria, aceasta, în schimb, nu i-a 
răspuns cu aceeaşi măsură”, 

Prin forța lucrurilor, amploarea faptelor a 
depăşit denunțarea crimelor regimurilor marxiste, 
dezvăluind în sfârşit incapacitatea utopiei marxiste de 
a se realiza. Şi astfel, realitatea a obligat intelighenţia 
stângistă occidentală să înțeleagă că teoria “ştiinţifică” 
a marxismului nu era nimic altceva decât tragicomica 
teorie a “submarinului cu pânze”. 





Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 13 





m MEMORIE UITARE 


Marea familie a intelectualilor marxişti 
francezi a început astfel să-şi piardă “seniorii” şi, 
între demarxizarea lui Edgar Morin, a lui Garaudy şi 
a lui Bernard Henry-Levy, sau, mai recent, a lui 
Philippe Sollers şi a Juliei Kristeva, o întreagă generaţie 
de vechi marxişti îi neagă azi marxismului orice 
calitate de factor determinant al progresului omenesc. 
Ba, mai mult chiar, ideile de progres şi de modernitate 


sunt supuse azi unei neîndurătoare critici care a făcut 


ca o bună parte a acestor “tenori” ai stângii (altădată 
neobosiți profeţi ai “viitorului luminos”) să se căiască 
şi să devină “reacționari” preocupați de semnificaţiile 
teologale ale istoriei şi ale culturii. 

Fiecare însă dintre “portretele” acestei familii 
va trebui să exprime nu numai itinerariul dureros al 
celor ce şi-au angajat întreaga viaţă într-o dinamică 
sortită eșecului, ci să şi sublinieze convulsiile 
ideologiei marxiste în încercarea-i neputincioasă de 
realizare. 

Cea de a doua familie, cea a intelectualilor Şi 
artiştilor care s-au opus cu tenacitate atât utopiilor 
marxiste cât şi ispititoarelor sirene ale avangărzilor 
artistice, a făcut acest efort plătindu-l deseori prin 
marginalizare şi uneori chiar cu sânge (cazul celor din 
țările de Est), 

In fond, însă, şi realismul socialist, şi 
avangardiştii artei au condus pe diverse căi şi cu 
diverse motivații la moartea gândirii, a culturii şi a 
artei prin uniformizare (rezultat paradoxal ŞI neaşteptat 
al revoltei justificate împotriva banalului şi a 
academismului burghez de la sfârşitul secolului XLX, 
ei însuşi uniformizant). Refuzând temele “Epinalului”, 
artiştii au voit să depăşească “constrângerile tematice 
şi ideologice”, prin aceasta ducând chiar fără să vrea, 
arta într-o capcană ce proclama sus şi tare “forma ca 
Singurul conținut posibil”, sau altfel spus, “arta pentru artă”. 

Ceilalţi intelectuali şi artişti, partizani ai 
viziunii teocentrice, au evitat capcanele utopiei 
marxiste şi fundăturile artei pentru artă. Refuzând să 
se supună teroarei istoriei şi relativizând-o în 
perspectiva gândirii teocentrice, aceşti gânditori au 
fost preocupaţi de supraviețuirea celor două aspecte 
esenţiale ale oricărei identități, aspectul religios şi 
aspectul național. 

Afirmarea unei atari viziuni în publicaţiile şi 
expoziţiile lor i-a adus însă la o situație conflictuală cu 
gândirea “oficială”, cu intelectualii la modă şi mai 
ales cu lumea universitară. În consecință, această 
veritabilă elită a ultimelor decenii a fost conştient 
marginalizată, sabotată adesea, împiedicată să publice, 
deseori interzisă la universitate şi mai ales nebăgată 
deloc în seamă de presă, televiziune şi radio. Exemple: 
Gustave Thibon, Gilbert Durand, Jacques Ellul, Jules 
Monnerot, Jean Hani, Horia Damian. Michel Rondon, 
Jean Borella şi Rene Guenon. Ca să ne oprim la câţiva 
doar, mai rămaşi în viaţă sau recent dispăruţi. 

Ce au făcut însă aceştia pe planul gândirii 
tradiționale şi-n spiritul celor expuse mai sus, vom 
arăta într-un alt număr. 


Paul BARBĂNEAGRĂ 


(urmare din pag. 12) 

cetate a dispărut până şi însemnul 
heraldic al Principatului Moldovei 
medievale - celebra stemă cu capul de 
bour. 

O soartă deloc de invidiat se 
pregăteşte în Ucraina de azi şcolii, 
bisericii şi presei de expresie 
românească. În sudul Basarabiei, spre 
exemplu, conform unor informaţii 
recente furnizate de Radio B.B.C. (la 
noi, din păcate, mass-media exaltă 
demagogic şi diversionist, sub 
controlul puterii actuale, numai aşa- 
zisul “pericol unguresc "!), numărul 
şcolilor româneşti din aceste ţinuturi 
a ajuns mai mic de 20. Despre un 
învățământ românesc secundar sau 
superior nici nu mai poate fi vorba 


Şcolile normale româneşti din Ismail, 
Cetatea Albă sau Odessa au fost 
lichidate de multă vreme, iar elitele 
intelectuale româneşti au fost practic 
decimate. În şcoli şi in biblioteci lipsesc 
manualele şi cărțile în limba română, 
incă se mai scrie cu litere chirilice, iar 
presa românească este aproape 
inexistentă. Emisiunile in româneşte 
ale Radioteleviziunii din Odessa nu 
satisfac nici cantitativ şi nici calitativ 
nevoile unei populaţii româneşti uitate 
şi părăsite chiar şi de jara-mamă, 
izolate şi amenin[ate cu dispariţia prin 
asimilare în masa preponderent slavă. 
Guvernanţii de la Bucureşti şi de la 
Chişinău au alte “priorități naţionale ”. 
Liderii politici din “Republica 
Moldova” par să fie preocupați de 





incheierea cât mai grabnică a unui 
acord scandalos cu privire la frontiera 
"moldo-ucraineană", în vreme ce 
omologii lor de dincoace de Prut se 
implică periculos în infernul sârbo- 
bosniac, de o manieră ce nu poale fi 
folositoare decât Rusiei. Se dovedeşte 
incă o datăcă “independenţa Republicii 
Moldova "se întemeiază, de fapt, totpe 
monstruozităţile Pactului Ribbentrop- 
Molotov, pe ultimatumurile sovietice 
ulterioare, pe Tratatul de pace de la 
Paris din februarie 1947, pe întreaga 





moştenire aregimurilor roşii, cu toate 
consecințele ce decurg de aici. 
Prevederile acestor învoieli criminale 
îşi menţin efectele dezastruoase 


asupra neamului românesc. 
"Independenţa Republicii Moldova ” 
este efectivă numai față de România! 
Altminteri, în “ambele state 
româneşti " pârghiile puterii se află în 
mâinile aceloraşi comunişti pro- 
moscoviți, deghizați de circumstanță 
în adepți ai principiilor“ guvernării 
democratice. 





PAG. 14 NR. 9/57 Septembrie '95 


PUNCTE CARDINALE 








II iun 


“Deisis” din Sibiu ne oferă prima 
ediţie în limba română a cărții lui 
Dumitru Stăniloae (1903 - 1993), 
Rugăciunea lui lisus şi experienţa 
Duhului Sfânt (trad. Marilena 5 
Rusu). Textele alcătuitoare ale | 
cărții au apărut mai întâi în | 
periodice străine (între 1974 şi = 
1979); cartea s-a tipărit ca atare | 
mai întâi în greceşte, în 1980, cu 

un Prolog al Arhimandritului Gheorghios Grigoriatul, apoi 
în franceză (Priere de Jesus et experience du Saint Esprit, 
col. “Th&ophanie”, Desclee de Brouwer, Paris, 1981), cu o 
Prefaţă de Olivier Clement (care scrie generos, ca şi-n alte 
locuri: “Părintele Dumitru Stăniloae este cu siguranţă cel 
mai mare teolog ortodox contemporan”). Recentatraducere 
românească s-a făcut după versiunea franceză, incluzând şi 
textele introductive ale lui Gheorghios Grigoriatul şi Olivier 
Clement. Cartea are trei părți: |. Rugăciunea într-o lume 
secularizată; |]. Calea isihastă; III. Sfântul Duh în teologia 
şi în viața Bisericii Ortodoxe. Ea se înrudeşte tematic cu alte 
două apariţii recente în limba română: Vederea lui Dumnezeu 
de VI.Lossky (tot la “Deisis” ) şi Prezenţa Duhului Sfânt în 
Tradiţia Ortodoxă de P. Evdokimov (la “Anastasia” ), 
ambele recenzate în Numărul trecut. lată că încetul cu 
încetul se constituie o bună bibliografie “pneumatologică” 
modemă în limba română, bibliografie ce promite să se 
îmbogăţească în anii următori mai ales prin colecția 
“Pnevma” a Editurii “Anastasia”, 

Menţionăm că-n cartea lui D. Stăniloae sunt 
prezentaţi succint şi trei “harismatici” români: Sf. Calinic de 
la Cernica, Ioanichie de la Sihăstria şi “Moşul” Gheorghe de 
la Athos. 

Şi încă un lucru de reţinut, pentru cei interesaţi: la 
“Deisis” urmează să apară (dacă n-a şi apărut între timp) 
Patericul sinaitic. 


LI] (zise, şi necesară carte 


mărturisitoare a văzut de curând lumina tiparului sub egida 
Editurii “Anastasia” -Bisericile osândite de Ceauşescu. 
Bucureşti: 1977- 1989(lucrare tipărită cu sprijinul Fundaţiei 
Soros pentru o Societate Deschisă), Cartea, ce conţine, pe 
lângă prezentările verbale, numeroase planuri, schiţe şi 
fotografii, reprezintă un documentar emoționant, realizat de 
un colectiv de arhitecți (Lidia Anania, Cecilia Luminea, 
Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai 
lonescu-Ghinea) şi prefaţat (“Biserici demolate, biserici 
omorâte, biserici deplasate, biserici deportate din. sânul 
odrăslirii sacre” ) de Părintele Constantin Galeriu, care face 
în final această frumoasă observaţie: “Conştiinţele care s-au 
angajat la opera de față sunt sigur că au suferit în propriul lor 
suflet martiriul locaşurilor lui Dumnezeu; erau de față când 
se loveau cu târmăcopul niște trupuri sacre, iar ființa lor 
îndura bărbăteşte și intuia deopotrivă învierea memoriei, 
anamneza. (...)Nu are componența grupului de mărturisitori 
şi o semnificaţie mai adâncă?,.. Arhitecte şi un singur 
arhitect! Asemenea Sfintelor Mironisiţe care nu L-au părăsit 
pe Mântuitorul (...) sunt şi ele martore ale pătimirii Sfintelor 
Locașuri”...(p. 9). În fruntea cărții sunt așezate, în chip de 
motto, vorbele regretatului Petre Ţuţea: “Omul e liber şi 
eliberat numai în templul creaţiei, acolo, în ritual, când se 
comunică tainele care-i învăluie deopotrivă pe sacerdoţi şi 
pe credincioşi”. 

Cartea ne prezintă pe rând bisericile năpăstuite ale 
Capitalei, începând cu cele din centrul orașului (Enei, Olari, 









Cuibul cu barză), continuând, în ordine, cu cele din cartierele 
Izvor, Cotroceni, Crângaşi-Ciurel, Dudeşti-Văcăreşti- 
Theodor Sperantia, Pantelimon şi încheind cu cele din 
nordul şi sudul oraşului. Spaţiul cel mai amplu şi mai bogat 
ilustrat este acordat Mânăstirii Văcăreşti (pp. 171-186), dar 
şi “ansamblului” Cotroceni (pp.91-109), strâns legat de 
Palatul Regal. În total, sunt evocate 20 de biserici dărâmate 
şi 8 biserici translate, dintre care unele de o vechime 
considerabilă şi deci de o mare importanță istorică, artistică 
şi spirituală. “S-a vorbit atunci - pe bună dreptate - despre un 
e(nocid, adică despre o crimă împotriva culturii naţionale 
(...) Bisericile demolate de Ceauşescu au pierit pentru că 
stânjeneau, prin. axialitatea -şi discreta lor prestanță, 
autodivinizarea unui cârpaci. Ele au căzut 
pentru că erau purtătoarele unei memorii 
condamnate (...) După vinovata amnezie 
care ne-a fost impusă şi în care ne-am 
complăcut, a sosit, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării” 
(subl.n.), scrie, pe coperta finală, d-l 
Teodor Baconsky, directorul Editurii 
“Anastasia”. (Păcat că nicăieri în carte 
nu şi-a găsit locul şi numele Părintelui 
Gh. Calciu-Dumitreasa, singurul om al Bisericii - din țară - 
care-a reacționat energic şi fățiş, în 1977-1978, în faţa 
tăvălugului roşu, fapt pentru care Statul l-a băgat în închisoare, 
iar Biserica... l-a caterisit!!!), 

Tot la “Anastasia” s-a inaugurat şi o promițătoare 
colecție intitulată “Elita interbelică”. Prima carte apărută în 
această colecție aparține unui distins eseist al epocii, Ernest 
Bernea, şi se intitulează /mvitație la simplitate (volumaş 
tipărit iniţial în 1941 şi dedicat lui Victor Gârcineanu şi 
Iordache Nicoară, iluştri camarazi ai autorului) 


[E 





2. Grigore Traian Pop (om cu preocupări 
filosofice şi bună ţinută intelectuală) s-a angajat la un travaliu 
anevoios şi delicat: o istorie a Mişcării Legionare în tei 
volume, ce ar urma să apară toate în cursul acestui an. 
Deocamdată avem în mână volumul întâi, scos la o editură 
“Eurasia”, probabil din Bucureşti (pagina de titlu nu ne-o 
spune). Titlul e cam teribilist (probabil şi din raţiuni 
comerciale): Garda, căpitanul şi arhanghelul din cer (parte 
din refrenul imnului-marş “Sfântă tinerețe legionară”, pe 
versuri de Radu Gyr - n.n.)... O istorie obiectivă a mişcării 
legionare (grafia cu iniţiale minuscule este a autorului). 
Volumul se deschide cu“O lămurire” din care aflăm structura 
generală a lucrării: în prima parte a volumului de faţă i se dau 
cititorului reperele istorice şi ideologice necesare (“climatul 
politic” şi “atmosfera de idei” de la începuturile “fenomenului 
legionar”, apoi ecourile lui până-n ziua de azi), iar în a doua 
parte se tratează “Tinereţea lui Corneliu Zelea Codreanu”; 
volumul al doilea “va trata codrenismul şi mişcarea legionară 
până la decretarea statului național-legionar” (toamna lui 
1940), în fine, volumul al treilea se va ocupa de aşa-zisa 
“rebeliune” (ianuarie 1911). Autorul s-a gândit şi la un al 
patrulea volum, În măsura în care va izbuti “o documentare 
cât de cât rezonabilă”, ce ar urma să se refere “la soarta 
legionarilor sub dictatura comunistă și la exilul legionar”, 
Cartea n-are de ce entuziasma tabăra legionară, dar 
nici de ce s-o supere prea tare. Pentru publicul mai larg ea este 
utilă şi, în orice caz, mult mai digerabilă decât istoriile 
encomiastice scrise chiar de către legionari sau decât dejecțiile 
de sorginte comunistă ori evreiască. Ni se pare că autorul face 
un efort sincer spre obiectivitate, dar nu poate sări peste 
umbra sa. Are însă marea calitate de a evita, prin dar analitic, 


viziunile simplificatoare. Informația pe 
care stă nu se arată copleşitoare, dar 
poate fi considerată, vorba dumnealui, 
“rezonabilă”. Abordarea este mai 
degrabă eseistică. Urmărind firul 
legionarismului până în actualitate, 
autorul ne implică şi pe noi în discursul 
său (pp. 98 - 103). Desigur, n-o să 
polemizăm într-o recenzie. Poate vom 
reveni, eventual după ce cartea va fi publicată în întregime. 

/ Ab 
/ je / /] 

=V/ 

ZD ovidiu Guleş, in Numărul pe augustal 
“Gazetei de Vest”, face un exerciţiu de indignare pe o 
jumătate de pagină, sub titlul “Cine vorbeşte şi cine tace”. 
Directorul publicaţiei timişorene se referă la strădania unor 
“copii crescuți sub zodia satanică” de a-şi însuşi “trăirea 
legionară”. Sunt avuţi în vedere tinerii care s-au adunat la 
Padina, în ceea ce ei aunumit “Tabăra legionară de vacanţă”. 
Iniţiativa în sine nu-l deranjează pe d-l Guleş, dar nu-i poate 
ierta d-lui Şerban Suru, principalul organizatoral taberei, că 
ar fi pretins, într-un articol din “Puncte Cardinale” (“De la 
vorbe la fapte”, în Numărul pe iunie 1995, p. 11), nici mai 
mult, riici mai puțin decât să vorbească “în numele Mişcării 
Legionare”. D-lGuleş găseşte aici '*o pretenţie nejustificată, 
teribilistă şi lipsită de modestie”. Nici “veteranii de elită ai 
luptei legionare” nu-şi pot permite aşa ceva, darămite un 
tânăr fără “palmares” ca d-l Şerban Suru! Autorul declară 
sentenţios (şi subliniază în text): “No;, de pe poziția de 
novici în care ne aflăm, nu avem voie să vorbim în numele 
Mişcării Legionare!" Mai departe ni se aduce la cunoştinţă 
ce este voie: este voie să iubeşti Legiunea, este voie să te 
smersști pe lângă ea, este voie să vrei să fii legionar, dar mai 
ales este (ne)voie să făptuieşti în numele ei. Se mai face şi 
următoarea precizare deconcertantă: “Căci în numele 
Mişcării Legionare poate vorbi numai şeful, care acum este 
plecat pe lumea cealaltă”... Recunoaştem că situația e 
delicată; noi nu ne gândisem aşa departe... S-ar putea ca 
d-l Guleş să aibă dreptate, dacă e să luăm sintagma “a vorbi 
în numele...” în sensul ei strict. Într-un sens mai larg, se 
poate spune că vorbeşti şi-n numele lui Dumnezeu, fără să 
fii bănuit că uzurpi dumnezeirea... 

Problema este însă alta: anume că d-l Şerban Suru 
n-a pretinsniciodată aşa ceva, cel puțin în “Puncte Cardinale”! 
Toată tirada indignată a d-lui Guleş este pur şi simplu fără 
obiect! Sintagma “ în numele Legiunii” apare de două ori în 
textul incriminat, dar de fiecare dată se referă la... făptuire: 
mai întâi la faptele 
exemplare ale trecutului, 
apoi la faptele năzuite ale 
prezentului (“Acum lăsaţi- ÎN ZIS ZI 
ne să făptuim în numele WM == 2 
Legiunii!” li se adresează Ep ERE apa 
d-l Suru venerabililor == 2 SII 
supraviețuitori ai Mişcării), ===> >= 
Tot articolul denotă o smerenie asumată şi exaltă faptele 
împotriva vorbelor (iar titlul dat de Redacţie = “De la vorbe 
la fapte” - vrea să spună că în timp ce la noi mai toată lumea 
e guralivă şi leneşă, tinerii care aspiră la idealurile legionare 
sunt hotărâți să fie mai tăcuţi şi mai vrednici). D-l Suru 
citează chiar ştiuta “lege atăcerii” (““Oratoria ta este oratoria 
faptei. Tu făptuieşte; lasă pe altul să vorbească” ). D-I Suru 
chiar asta şi-a şi propus să facă: să-i lase pe alții să vorbească 
(fie şi”în numele Legiunii” sau “despre Legiune”, cum 
le-o fi chemarea şi voia), iar, în ce-l priveşte, să încerce a 
făptui câte ceva, cuo mână de tineri ce s-ar zice căreprezintă 
viitorul legionar. Altfel spus, d-l Suru n-a făcut decât să se 
conformeze cu anticipație exigențelor exprimate de d-l 
Guleş în finalul retoric al intervenţiei sale: “Ideologia 
noastră să fie fapta, așa ne învață Căpitanul. Deci să-i lăsăm 
pe alţii să vorbească. Noi să tăcem şi să făptuim” (totuşi 
Răzvan îl roagă pe Ovidiu, aşa, ca între “vorbitori”, să nu 
tacă chiar de tot, ci numai într-o oarecare măsură...). 
Mai cănu ne vine să credem că d-l Guleşa citit atât 
de rău anticolul cu pricina. Mai degrabă am crede că nu l-a 
citit deloc, ci şi-a plecat doar urechea câtre alții, cărora nu 
le-a venit la socoteală avântul tineresc al d-lui Suru şi prin 
urmare au înţeles ce le-a convenit din textul semnat de 
acesta, dezinformându-l şi pe d-l Guleş, ba chiar 
incitându-l la indignare. 
Gafa rămâne gafă, desigur, dar adevărata'“morală” 
ni se pare că este alta: cea cu câinii din ieslea vitelor, care 
nici nu mănâncă, nici nu lasă vitele să mănânce... 





CINE VORBESTE 


Răzvan CODRESCU 


ŞT —L.—— ——7_ 77" 


d nu mumia iii afisa ai 








MAMA SICA 


"Nu-mi este frică, dar mă 
cutremur să nu mă prindă moartea 
nepregătită”, spunea doar cu câteva 
luni în urmă profesoara Anastasia 
Popescu, cea pe care ne-am obişnuit cu 
toţii s-o numim “Mama Sica”. Avem 
motive să credem că ceasul cel mare al 
singurătăţii ultime n-o va fi găsit pe 
Mama Sica “nepregătită”, căci ce 
altceva a fost întreaga ei viață decât o 
continuă pregătire pentru întâlnirea cea 
mare cu Hristos, Care, El singur, ştie 
ceasul când ne va chema la Sine. 
Născută în 1911, Mama Sica studiază 
teologia şi apucă, timp de un deceniu şi 
Jumătate, să desfăşoare o activitate de 
dascăl de religie. până în 1947, când 
studiul religiei în şcoală a fost interzis. 
Din 1990, deşi pensionară din 1968, 
Mama Sica se întoarce la catedră pentru 
a închide, în amurgul vieții, cercul 
singurei şi marii ei iubiri: iubirea pentru 
Hristos şi pentru făpturile acestuia. 
Stând smerită în umbra marilor 
pedagogi ai neamului, Mama Sica s-a 
străduit să țină trează flacăra 
naționalismului şi a Ortodoxiei, aşa 
cum au făcut generații întregi de dascăli 


PUNCTE CARDINALE 
GEORGE USCĂTESCU 


anonimi, pe osemintele cărora se aşează 
temeliile ființei noastre naţionale. Un 
conservatorism nuanţat, hrănit din 
nevoile reale ale neamului: nu 
exhibiționism pedagogic, ci raportare 
permanentă la Hristos, Pedagogul 
pedaoogilor; iubire de neam şi incredere 
nelimitată în posibilitățile acestuia - iată 
principiile după care se călăuzea în 
activitatea sa pedagogică Mama Sica, 
dobândite, neândoielnic, la marea şcoală 
de spiritualitate interbelică (era sora lui 
Tudose Popescu, unul dintre 
întemeietori). Mama Sica a ars ca o 
candelă pe altarul neamului nostru căci, 
aşa cum spunea chiar ea, “un pedagog 
care nu arde ca o lumină într-o biserică. 
acela nu e pedagog”. Se spune că atunci 
ne-am îndeplinit rostul trecerii noastre 
prin această viață, Hristos ne cheamă la 
Sine. Dacă aşa stau lucrurile, atunci s-ar 
părea că Mama Sica ar fi avut toate 
motivele să mai trăiască, pentru că, în 
materie de învățământ religios, totul este 
făcut astăzi. Dar aceasta e sarcina celor 
ce vin din urmă. Rostul Mamei Sica a 
fost acela de a mărturisi perenitatea 
modelului pedagogic creştin. Şi rostul 
acesta a fost împlinit. 

Dumnezeu s-o odihnească în 
pace! 


GHEORGHE LEANDRU-PIVIN 


Bucovinean de origine (Horacea - 
Cemăuţi), Gheorghe Pivin a venit în 
țara-mamă după invadarea Bucovinei 
de către bolşevici: (1940). A urmat 
Şcoala Militară de Ofiţeri din Radna, 
după care a făcut studii universitare la 
laşi. A luat parte la campania de 
eliberare a Ardealului de Nord şi, 
însuflețit de crezul legionar, a luptat 
toată viața împotriva forțelor 
anticreştine şi antiromâneşti. În 1948 a 
fost arestat şi condamnat, trecând prin 
toată urgia temniţelor comuniste. din 
care s-a eliberat în 1963. *Călăii 
veacului bolşevic - scria el - ne-au 
urmărit, ne-au prins şi ne-au aruncat 
după zăbrele. Au surpat beznele iadului 


peste noi şi ne-au amestecat cu şobolanii 
şi cu libărcile (...) Suferințele de la Piteşti 
şi de la Gherla depăşesc de mii de ori 
suferințele celor de la Auschwitz şi 
Dachau”, 

A scris cu conştiinţă mărturisitoare, 
până în ultimul an de viață. A fost, într- 
o vreme, şi colaborator al “Punctelor 
Cardinale” (a se vedea, de pildă, articolul 
O nouă mistificare “ştiinţifică” , în 
Numărul din aprilie 1994, p.15$). 
Figurează printre cei antologați în Poeți 
răstigniți după gratii. S-a mutat de la 
noi în vârstă de 72 de ani, lăsând în urma 
lui o amintire exemplară. 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata 
drepţilor Săi. 


SOFIA ION-BOROBARU 


Un alt doliu ne este adus la 
cunoştinţă de la Buşteni, unde a părăsit 
pentru totdeauna această lume unul 
dintre modelele luminoase de luptă şi 
credință legionară. De data aceasta este 
vorba despre o femeie, Sofia lon- 
Borobaru, ce a inchis ochii la vârsta de 
78 de ani. În urma ei rămâne nu doar un 
soț dezolat, dar, înainte de toate, o 
pildă neuitată de dragoste şi tenacitate 
în lupta pentru idealurile de adevăr şi 
de dreptate istorică ale Legiunii şi ale 
neamului nostru. Trecută prin vămile 
celor mai îndrăznețe acțiuni - găzduiri 
de luptători şi treceri ale lor peste 
frontieră (chiar cu riscul vieţii), 
închisoare, evadare, din nou închisoare, 
apoi muncă neobosită în libertate şi 
lupta cuo boalănemiloasă, care a răpus- 


o încetul cu încetul, până la ultima 
picătură de viaţă - Sofi, cum îi spuneau 
până şi cei ce nu au cunoscut-o direct, 
rămâne un exemplu de caracter feminin 
excepțional. Plecarea ei din viața aceasta 
nu-l întristează adânc doar pe 
neconsolatul soț, ci şi pe toţi cei ce au 
cunoscut-o sau numai au auzit de ea, în 
strădaniile comune pentru acelaşi ideal. 
Născută în America, deci fiind de drept 
cetățeană americană, ar fi putut să se 
prevaleze de aceasta şi să se sustrapă 
tuturor suferințelor şi umilințelor din 
“era” comunistă. Alături de partenerul 
ei de viaţă a preferat să se sacrifice în 
țară, pentru Cruce şi Neam. 
Dumnezeu să-i primească 
sacrificiul şi s-o aşeze de-a dreapta Lui. 








În capitala Spaniei a închis 
ochii. după o lungă suferinţă, prof. 
George  Uscătescu, doctor al 
Universităţii din Roma în Litere şi 
Filosofie (1941), precum şi în Drept 
(1943). Din 1955 se stabilise la Madrid, 
unde a ajuns profesor emerit şi director 
al Departamentului de Estetică şi Arte 
al Universităţii Complutense. Era. de 
asemenea, preşedintele Societăţii Ibero- 
Americane de Filosofie (Madrid). 
profesor la Universitatea Internaţională 
"Menendez y Pelayo” din Santander, 
membru al Societăţii Mediteraneene de 
Filosofie şi al Societăţii Platonice de la 
Athena, precum şi membru al Federaţiei 
Mondiale a Societăților de Filosofie. 

Se născuse în comuna Curtana 
(Gor)) la $ mai 1919. A studiat la 
Universitatea din Bucureşti, printre 
ultimele serii de studenţi ale 
profesorului Nae lonescu. A fost 
membru al Mişcării Legionare (ca şi 
fratele său. Vasile). Consacrarea a 
cunoscut-o însă după exilul în Occident 
(cu toate că publicase versuri încă de la 
virsta de 20 de ani, iar în 1940 se 
numărase printre colaboratorii ziarului 
“Cuvintul” ). A publicat peste 100 de 
volume şi broşuri (poezie, eseu, 


Arhitectul Nicolae Goga 
(Niculăiţă, cum îi spuneau cei 
apropiaţi) se născuse în 1913 la Tg. 
Ocna. A urmat Arhitectura la 
Bucureşti. unde s-a şi stabilit. A fost 
colaborator apropiat al lui Octav 
Doicescu şi al lui Constantin Joja. 
Intrat în rândurile Mişcării Legionare, 
i-a împărtăşit tragicul destin, 
îndurând, în toate chipurile, teroarea 
satanismului roşu. A făcut 15 ani de 
închisoare (1948-1963), care nu i-au 
putut înfrânge nici credinţa, nici 
spiritul de luptător. După eliberarea 
din închisoare a funcționat ca arhitect 
la Institutul de Proiectări Ilfov, 
colaborând îndeaproape cu Henriette 
Delavrancea. A făcut numeroase 
cercetări de arhitectură românească 


NICOLAE GOGA 


Septembrie '95 NR. 9/57 PAG. 15 





filosofie, politică etc.), precum şi peste 
0000 de articole în periodice europene 
şi americane (dar şi în numeroase 
publicaţii ale exilului românesc). Doar 
o mică parte a operei sale a apărut şi-n 
România postbelică, atât înainte, cât şi 
după 1989 (n-au lipsit nici acuzaţiile 
că ar fi avut relaţii mai apropiate decât 
ar ti fost cazul cu regimul comunist de 
la Bucureşti; în nici un caz nu a ajuns 
la un “colaboraţionism” de tip Iosif 
Constantin Drăgan, iar opera 
răscumpără multe dintre eventualele 
păcate ale omului). 

Dintre cărţile sale menţionăm 
doar câteva (traducînd titlurile spaniole 
sau franțuzești): Problema Europei 
(1949), Revolta elitelor (1955 - replică 
la Revolta maselor a lui Ortega y 
Gasset), Moartea Europei (1957), 
Constantin Brâncuşi (1958), Aventura 
libertăţii (1967), Erasmus (1970), 
Istoria filosofiei (1978), Augustin, 
Nieizsche, Kirkegaard (1983) etc. A 
întemeiat şi a condus el însuşi revista şi 
editura românească “Destin” de la 
Madrid (unde şi-a publicat, în cea mai 
mare parte, opera poetică). 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l 
odihnească în pace. 



































şi a proiectat numeroase şcoli, 
monumente, biserici (Bucureşti, 
Constanţa, Timişoara etc.). A avut o 
contribuție deosebită la proiectarea 
şi realizarea monumentului înălțat la 
Aiud întru pomenirea victimelor 
holocaustului roşu (sfinţirea 
monumentului s-a făcut în ziua de 14 
septembrie 1994). În aceeaşi 
perioadă, s-a numărat printre 
membrii-fondatori ai Fundaţiei 
“Profesor George Manu” din 
Bucureşti (cu caracter cultural 
național-creştin). Ne-a părăsit în ziua 
de 8 august 1995 şi se află 
înmormântat la Cimitirul Belu din. 
Bucureşti. Dumnezeu să-l odihnească 
alături de toți camarazii lui trecuți în 
eternitate. 























VIRGIL COSMA 


S-a stins, la vârsta de 83 de 
ani, după o lungă suferinţă, şi 
bihoreanul Virgil Cosma, 
descendent al unei vechi şi ilustre 
familii de intelectuali români din 
Beiuş (strămoşul său, Partenie 
Cosma, fusese unul dintre primii 
deputați români în Dieta de la 
Budapesta, iar tatăl său dascălul cel 
mai de seamă al Beiuşului de 
odinioară: “la şcoala lui Cosma”). 
Virgil Cosma şi-a pus el însuşi 
întreaga viaţă în slujba ldeii 
Naţionale, intrând de foarte tânăr în 
rândurile oastei legionare. După 
terminarea liceului la Beiuş, a urmat 
cursurile Facultăţii de Teologie din 
Cernăuţi (înscriindu-se, în paralel, 
şi la Facultatea de Drept). A 
participat din plin la luptele 





studenţeşti ale vremii, ca vice- 
preşedinte al Centrului Studenţesc 
Cernăuţi şi ca preşedinte al societăţii 
"Academia Ortodoxă”. A trecut cu 
fruntea sus prin prigoanele carlistă, 
antonesciană şi comunistă. A luptat 
pe frontul de Răsărit, cu conştiinţă 
de cruciat împotriva comunismului. 
După bolşevizarea ţării, a fost 
arestat şi condamnat ca duşman al 
noului regim, efectuând 12 ani de 
închisoare. În ultima parte a vieții a 
avut o lăudabilă activițate în 
domeniul folcloristicii şi s-a dedicat 
până-n ultimele clipe campaniei de 
renaştere național-creştină de după 
prăbuşiea dictaturii comuniste. 
Dumnezeu să-i odihnească 
sufletul printre cei aleşi ai Săi. 





m-_—— 


PAG, 16 NR. 9/57 Septembrie '95 





„Un Ochi r âve. ol SURE 


Pululaţie atrabilară... 


De la o vreme polemicile se ţin lanț în revista 
Dilema” (Al. Paleologu- Andrei Pleşu. Val. Condurache 
- Al. Călinescu, L. Coja - Z. Omea. Alex. Leo Şerban - 
Teodor Baconsky etc.), unele părând a fi rezultatul unei 
crize inteme. 

Cea mai surprinzătoare ni se pare, din motivele 
pe care le vom înşiră mai jos, cea deschisă de d-l Alex. Leo 
Şerban (omul de serviciu pentru paginile de umpluturăale 
"Dilemei”, specialist în micile curiozități mondene ŞI 
cosmopolite ). Dumnealui şi-a adus bruscaminte (dacă nu 
cumva a fost “stimulat” de alții) că, în urmă cu câteva luni 
bune. într-un Număr al “Dilemei” dedicat Revoluţiei 
franceze, d-l Teodor Baconsky a tradus şi a prezentat 
câteva pagini “reacționare” din Joseph de Maistre! lată 
insă căa venit vremea să i se ceară socoteală: de ce tocmai 
Joseph de Maistre, autor “creştin” ŞI “de dreapta”, în 
opinia lui A. L.. Ş. (care nu pare să-l fi citit decât în 
traducereaincriminată) nu doar “inactual”, darşi ridicol"?! 
Ideea ar fi că T. B. trage a “fundamentalist” ŞI, ca toți 
“tundamentaliştii”, n-are nici discemământ intelectual. E 
greu de ghicit pe cine sau pe ce e mai pomit A. L. Ş.: pe 
“furibundul conte”, pe traducătorul lui circumstanţial, pe 
“dreapta durăşi pură, 100% creştină ”(?!) sau pe creştinism 
pur şi simplu... 

T. B. răspunde cu elegantă promptitudine, 
aducând în discuţie şi o necesară bibliografie, fapt care-l 
enervează pe A. L. Ș., nededat cu aşa ceva. Dealtfel. acesta 
îşi asumă cu încântare de sine “frivolitatea” semidoctă. ca 
unul căruia nici nu i-a trebuit mai mult ca să-şi facă ldc pe 
redutele “dilematice” ale stângii intelectuale... T. B. 
"iconodul de bibliotecă”, nu-i decât colaborator. al 
“Dilemei” (“colaboratorul nostru”, zice A. L. $.), în vreme 
ce dumnealui, “iconoclast de budoar”, e redactor 
indispensabil! De fapt, T.B.nuserezumădoar la invocarea 
unor cărți, ci îi reproşează preopinentului său “absența 
nuanțelor”.căutând să-l tragă pe tărâm ideatic, unde însă 
A, L. Ş. se dovedeşte la fel de neajutorat. Din replica sa 
confuz-chițibuşară, se vede cumalunecă pe lângă probleme, 
revenind mereu laticurile iniţiale (nedemonstratul “ridicol” 
al lui de Maistre, asociația irelevantă cu “puritanismul lui 
Cromwell”, culpabilizarea generică a creştinismului etc.). 
Cel mai tare îl intă argumentele religioase ale lui T. B.. în 
care nu poate vedea decât un şir de contradicții logice şi 
morale. Această neputinţă e oarecum firească la cineva 

care se simte jignit ca un ideolog marxist de"“supoziţia” că 
ar avea vreo legătură cu “metafizica”... 

Trecând însă peste cazul Joseph de Maistre ŞI 
peste “miza” mai generală a polemicii, să semnalăm 
teribilul “vocabular” intelectual al lui A. L. Ș. (pe care se 
poate face o analiză a snobismului dâmboviţean). 
Complexat de mica sa statură (ne referim aici numai la cea 
intelectuală) în raport cu adversarul său, A. L. $. caută să 
şi-o “umfle” prin cuvinte. Limbajul elevat, care la T. B. 
este expresie firească şi rezonabilă a altitudinii culturale. 
se preface la rivalul său într-o tragicomedie lingvistică, de 
extracție mai ales franțuzească: de Maistre “vituperează” 
Revoluţia, în jurul lui s-a iscat o “pululaţie” ocazională, 
cutare sentințe sunt “atrabilare”, T. B. s-a pretat la 
"extraverități” ș.a.m.d. Dacă “iconodulul de bibliotecă” 
Îşi intituleazăreplica Genus irritabile vatum, “iconoclastul 
de budoar” supralicitează (tot horaţian), răspunzând sub 
titlul Aduc sub iudice lis est, ca să nu se creadă cumva 
că-i mai simpluţ!...(Cine nu înțelege, poate utiliza, ca şi A. 
L. Ș. lista cu “Expresii şi locyțiuni” din Micul dicționar 
enciclopedic ). 






Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 





loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CĂ BAS 





| a a 


PUNCTE CARDINALE 


4, 
<, 


î 
[2 


Dar cazul “simpaticului” A. L.. Ş, mai ridică o 


problemă. Cinevae totuşi responsabil că i-a creat“țiparului” 


contextul de a se crede “balenă”. Nu-i oare e] - fără să se fi 
ilustrat anterior prin nimic mai acătării - redactor al elitistei 
“Dileme”, încă de la începuturile ei? Cum să nu se creadă. 
păcatele lui, exemplar de elită şi indreptățit, în consecinţă, 
să polemizeze cu oricine, mai ales dacă o cer “interesele” 
tagme!?!,,. De aceea, se naşte întrebarea: Oare d-l Pleşu nu 
devine “atrabilar” în faţa unei astfel de “pululaţii” ? 


Un “dilemist” 
fără “dileme”... __ 


D-l Zigu Omea continuă să fie liderul post- 
comunist al anti-românismului programatic, mai ales în 
paginile “Dilemei” şi ale”României literare”, lconoclasmul 
său cu privire la dreapta creştină interbelică s-a concentrat 
recent într-o carte voluminoasă: Anii treizeci. Extrema 
dreaptă românească. Neîncercat de vreo “dilemă”, 
dumnealui decretează ciumată mai toată intelectualitatea 
românească a anilor '30, întrucât aceasta a susținut, direct 
sau indirect, legionarismul. În fond, d-l Z. Omea este 
supărat pe toată elita culturală a României moderne. de la 
Eminescu la Petre Ţuţea. Desigur, este Şi acesta un “drept 
al omului”. Cum am mai spus-o însă şi altădată, pe noi nu 
evreii care-şi exercită “drepturile” ar trebui să ne indianeze 
in primul rând, ci mai degrabă românii care le aplaudă 
impietățile, din prostie, din ticăloşie sau din laşitate; aceştia 
sunt adevăratul nostru handicap național, de natură morală. 

Purtat dezel naţionalist, profesorul şi parlamentarul 
lon Coja s-a decis să forțeze baricadele “Dilemei” Şi să 
incerce o critică principială a cărții d-lui Ornea, pe o pagină 
intreagă (pe care d-l Pleşu, inteligent, nu i-o putea refuza). 
nu cu intenția de a-l clinti pe autor din imperturbabila sa 
suficiență, ci cu aceea de a-i împuţina creditul public. 

D-l Cojanu se înşeală când spune că““miza cărții”, 

în ciuda numeroaselor disimulări, este Mişcarea Lepionară. 
Tot ce ține de ea este stiomatizat după vechile clişee, 
colportate mai întâi de presa iudeo-masonică a anilor '30. 
apoi de propaganda comunistă, iar astăzi atât de stânga 
occidentalizântă, cât şi de anumite grupăn neo-comuniste. 
D-l Coja are grijă să ne avertizeze: “Să fim bine înțeleşi: eu 
nu iau apărarea legionarilor! Eu iau apărarea unui principiu 
mai putemic decât toți legionarii şi decât toți adversarii 
legionarilor luaţi la un loc: principiul dreptului de a fi 
ascultat şi luat în seamă nu numai reclamantul, ci Şi pârâtul”, 
Mai pe scurt: audiatur et altera pars. D-l Omea n-o face, 
deşi i-ar fi fost la îndemână. Nuse punea problemaacceptării 
punctului de vedere legionar, ci doar aceea a unei critici 
onesteaiui, prin prezentarea şi combaterea argumentelor cu 
care legionarii înțeleg să se apere. Dar d-l Ommea este surd Şi 
orb latot ce nu-i convine, cum o va dovedi şi-n răspunsul dat 
d-lui Coja. 

Argumentele şi exemplele aduse de d-l C oja sunt 
destul de strânse şi de pertinente. (E inesenţial că, pe ici, pe 
colo, evită să pună cuvenitele ghilimele, lăsând să se creadă 
că reformulează sintetic, atunci când de (apt reproduce ad 
literam cutare presupusă “apologie legionară”, cum este 
cazul cu fragmentul despre toleranță şi “ordinea firească a 
lumii lui Dumnezeu” ). Finalul încearcă să-l pună pe d-l 
Ornea într-o “dilemă” concretă: oare gestul lui Codreanu, 
ucigând în legitimă apărare (fapt pe care d-l Omea îl trece 
sub tăcere) pe un călău înrăit al generaţiei sale (prefectul 
Manciu), este mai puţin de înţeles decât gestul lui Moise 
atunci când l-a ucis pe epipteanul ce uoresase un evreu 
(Ieșirea, 2, 2-11)? “Pastrând piupoiţiile (...), cele două 
<<asasinate>> - al lui Moise (asupra egipteanului 
“<torționar>>) şi al lui Comeliu Zelea Codreanu (asupra 
torționarului Manciu)- nu sunt oare, totuşi, comparabile?”... 





Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESC U, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 


- Corector 








= 
E LA 
Pi LA 


. ”, 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 069/422536 








D-l Ornea răspunde în Numărul următor 
(“Dezamăgirile d-lui Coja” ) într-un mod foarte 
caracteristic. Întâi încearcă să-l discrediteze pe d-l Coja ca 
fiind "titular de rubrică” la revista “Mişcarea”, apoi 
insinuează, în ciuda tuturorevidenţelor, că nu-l interesează 
in mod deosebit problema legionară; pe supra ieţuitorii 
legionari îi califică apriorie drept “naivi” şi “părtinitori”, 
generalizând cazul ridicol al doctorului Milcoveanu; pune 
în seama d-lui Coja “scenarii” la care acesta nu se referise. 
dar ocoleşte comparația incomodă dintre fapta lui Moise 
Şi fapta lui Codreanu, tot așa cum, citând rândurile despre 
limitele toleranței, ocolește tocmai raportarea la exemplele 
concrete (care iarăşi îl încurcă), trăgând discuţia într-o 
abstracțiune vaporoasă şi făcând apel la etermele marote 
evreieşti (evocarea'"Holocaustului”, invocarea “drepturilor 
omului” etc.) 

Replica se incheie retoric, cu nişte întrebări ce 
s-ar vrea zdrobitoare. “Cine, mă întreb. stabileşte 
primejduirea ordinii fireşti a lumii lui Dumnezeu şi a 
comunității româneşti”?”. | se poate răspunde fără ezitări: 
Biserica şi conștiința naţională (pe care tocmai de aceea 
evreii nu ni le suferă) prin raportare la Revelaţie şi la 
tradiție. Următoarelor trei întrebări (*“Se poate constitui 
oricine în instanță asupra omenescului contingent, care să 
dicteze pedepse? Care intoleranță este legitimă? Şi cum se 
mai pot respecta, în acest fel, drepturile omului?” ) li s-ar 
putea răspunde cu tot atâtea contra-întrebări: Atunci 
evreimea cum de-şi permite să se instituie, de 50 de ani 
încoace, în instanță intemaţională Şi să impună sancțiuni 
celor pe care-i consideră indezirabili? Intoleranța evreilor 
faţă de cei ce contestă Holocaustul sau față de cei ce le 
protanează Sinapopile şi cimitirele este legitimă sau nu? 
Mai poate fi vorba, în situațiile de mai sus sau în tratamentul 

aplicat palestinienilor, de “respectarea drepturiloromului”"? 

Demagogia retorică nu duce nicăieri. 
"Lepitimităţile” se discută în planul realităților date, iar nu 
în abstract. Ele sunt variabile în funcție de aceste realități. 
Fiecare neam, ştiind unde-l strânge gheata, are 
“legitimitățile” lui defensive. în năzuința firească de a-şi 
conserva fiinţa şi identitatea. lar )udecatatuturora o va (ace 
Dumnezeu. 


Depinde cum te aiţi! 


Dar ce ne-om bate capul atât cu cultura ŞI cu 
teoria politică. nu ştiu! Că noi în practica politică şi în 
economie suntem mult mai “originali”... Uite. de pildă. 
tocmai reuşirăm performanţa de a realiza supraproducție 
agricolă şi de a nu şti ce să facem cu ea! Putrezească pe 
câmp, în curți sau în hambare, că noi mai bine importăm, 
să-şi umple samsarii buzunarele! Că țărănimea oricum, 
neimpăcată cu de-alde Coposu şi de Raţiu, de Manolescu 
şi de Constantinescu, dar cu grâul mâncat de şoareci şi cu 
cupoanele pentru proşti în buzunar. tot pe noi, ăştia de la 
putere, o să ne voteze! 

Şi ce dacă recentele statistici mondiale arată că 
am-ajuns ultima țară din Europa, cu 6 locuri în urma 
Albaniei?! Ce, albanezii nu sunt oameni? N-au şi ei 
dreptul, din când în când, la un loc mai în faţă? Să fie 
sănătoşi! Ei cu ale lor şi noi cuale noastre! Că noi, până să 
murim de foame, o să murim de înțelepciune... ŞI decât să 
ne privim în oglinzile altora, mai bine ne privim în sticla 
lui Văcăroiu, în care niciodată n-am arătat mai frumoşi... 
Că aici e toată treaba; depinde cum uiţi! 

Altminteri nu mai e de stat pe gânduri: “Națiunea 
inseamnă acțiune”, Noi muncim, nu gândim! 


V. A.M. 


Le Tea rz 


"PUNCTE CARDINALE" 


AIRES) 


Printing Company