Johan Theorin — Camera intunecata

JOHAN THEORIN 
Camera întunecată 


Mortii se strâng în fiecare iarnă să celebreze Crăciunul. Dar în 
una din aceste ocazii, au fost deranjati de o fată bătrână. Ceasul 
acesteia se oprise, aşa că s-a trezit prea devreme şi s-a dus la 
biserică în mijlocul nopții de Crăciun. Se auzea un murmur de 
voci ca şi cum slujba ar fi fost în desfăşurare, iar biserica era 
plină de oameni. Dintr-odată, bătrâna l-a văzut pe logodnicul ei 
din vremea tinereții. Acesta se înecase cu mulți ani în urmă, dar 
ijată-l acolo, stând într-o strană, printre ceilalţi. 

Povestire folclorică suedeză din secolul al XIX-lea 


HARTA INSULEI Ol 
SWEDEN 


Aici începe cartea mea, Katrine, în anul în care a fost 
construit conacul de la Eel Point. Pentru mine, conacul era mai 
mult decât casa în care locuiam eu şi cu mama, era locul în care 
am devenit adultă. 

Ragnar Davidsson, pescarul de tipari, mi-a spus odată că 
părți importante ale conacului au fost construite cu marfă 
recuperată de pe un vas german care transporta cherestea. íl 
cred. Pe peretele din spatele podului de fân din hambar, 
cuvintele ÎN AMINTIREA LUI CHRISTIAN LUDWIG 

sunt crestate pe una dintre scânduri. 

I-am auzit pe morti cum şoptesc în pereți. Au atât de multe 
de spus. 

IARNA LUI 1846 

Valter Brommesson stă într-o casă mică de piatră din Eel 
Point, rugându-se la Dumnezeu cu mâinile împreunate. Se roagă 
ca vântul şi valurile care bat furioase dinspre mare în noaptea 
asta să nu-i distrugă cele două faruri. 

A mai avut experienţa vremii rele, dar niciodată a unei 
furtuni ca asta. Un zid alb de zăpadă şi gheaţă care se apropiase 
urlând dinspre nord-est, oprind orice lucrare de construcţie. 


Turnurile, o, Doamne, lasă-ne să terminăm turnurile... 

Brommesson este constructor de faruri, dar aceasta este 
prima oară când construieşte un far cu lentile prismatice în 
Baltica. A venit în Oland în martie anul trecut şi s-a apucat 
imediat de lucru: a angajat lucrători, a comandat lut şi calcar şi 
a închiriat cai de tracţiune puternici.Primăvara proaspătă, vara 
caldă şi toamna însorită erau splendide pe coastă. Lucrul 
mergea bine, iar cele două faruri creşteau încet spre cer. 

Apoi soarele a dispărut, s-a făcut iarnă şi, când temperatura 
a scăzut, oamenii au început să discute despre viscole. Şi până 
la urmă, viscolul a venit. într-o noapte, târziu, s-a aruncat 
asupra coastei ca un animal sălbatic. 

Pe măsură ce zorii se apropie, vântul începe, în sfârşit, să se 


potolească. 
Apoi, dintr-odată, dinspre mare se aud strigăte. Vin din 
întunericul din largul lui Eel Point — strigăte prelungi şi 


sfâşietoare de ajutor, într-o limbă străină. 

Strigătele îl trezesc pe Brommesson, care, la rândul lui, îi 
trezeşte pe constructorii epuizați. 

— E un naufragiu, spune el. Trebuie să mergem afară. 

Oamenii sunt adormiţi şi reticenţi, dar Brommesson îi face să 
se ridice în picioare şi să iasă afară, în zăpadă. 

înaintează cu greu spre țărm, cu spinările aplecate sub 
vântul îngheţat din faţă. Brommesson întoarce capul şi vede că 
turnurile de piatră ridicate pe jumătate sunt încă în picioare, 
lângă apă. 

În cealaltă direcţie, spre vest, nu vede nimic. Peisajul plat al 
insulei a devenit un deşert unduitor de zăpadă. 

Bărbaţii se opresc pe țărm şi privesc spre mare. 

Nu văd nimic în umbrele cenuşii şi întunecoase de pe bancul 
de nisip, dar încă aud strigăte slabe amestecate cu urletul 
valurilor şi scârţâitul lemnului care se crapă şi al cuielor smulse. 

Un vas mare s-a ciocnit de bancul de nisip şi se scufundă. 

Până la urmă, singurul lucru pe care constructorii pot să-l 
facă e să stea acolo, ascultând sunetele şi strigătele de ajutor 
de pe vas. De trei ori încearcă să iasă pe mare cu una din 
bărcile lor, dar fiecare tentativă eşuează. Vizibilitatea e proastă, 
iar brizanţii prea înalţi şi, în plus, apa e plină de grinzi de lemn 
grele. 

Vasul eşuat trebuie să fi transportat o încărcătură enormă de 


cherestea pe punte. Când a început să se scufunde, lemnul a 
fost desprins de valuri şi răsturnat peste bord. Grinzile sunt la 
fel de lungi ca un berbec de război şi au fost aruncate pe țărm, 
în bancuri mari. Au început să umple golfuleţele din jurul 
promontoriului, frecându-se şi izbindu-se una de alta. 

Când soarele răsare, din spatele unei perdele de nori gri şi 
ceţoşi, este descoperit primul trup. Este un tânăr, care pluteşte 
la vreo zece metri de țărm, cu braţele desfăcute, ca şi cum încă 
ar fi încercat să se agaţe de una din grinzile din jurul lui, până în 
ultima clipă. 

Doi dintre constructorii farului intră în apa joasă, apucă 
strâns cămaşa de lână aspră cu care este îmbrăcat trupul şi îl 
trag pe bărbatul mort pe țărm, peste bancul de nisip. 

La marginea apei, fiecare bărbat prinde câte o încheietură 
rece ca gheaţa şi trage cu putere. Bărbatul mort iese din apă, 
dar e înalt şi cu umeri largi, dificil de cărat. Trebuie să fie târât 
pe ţărmul înierbat acoperit cu zăpadă, în timp ce apa i se scurge 
din haine. 

Constructorii se strâng în jurul trupului în tăcere, fără să-l 
atingă. 

În cele din urmă, Brommesson se apleacă şi întoarce trupul 
pe spate. 

Bărbatul înecat e un marinar cu păr des şi negru şi o gură 
largă, pe jumătate deschisă, ca şi cum ar fi cedat în mijlocul 
unei respiraţii. Ochii lui se holbează la cerul cenuşiu. 

Maistrul apreciază că marinarul are douăzeci şi ceva de ani. 
Speră că e burlac, dar s-ar putea să aibă o familie pe care 
trebuie s-o întreţină. Murise pe un țărm străin; probabil că nici 
nu ştia numele insulei lângă care s-a scufundat vasul lui. 

— Trebuie să-l aducem pe pastor curând, spune Brommesson, 
închizând ochii bărbatului mort, astfel încât să nu mai trebuiască 
să întâlnească acea privire goală. 

Trei ore mai târziu, trupurile a cinci marinari au fost aduse pe 
ţărmul din jurul lui Eel Point. Pe mal a ajuns, de asemenea, şi o 
plăcuţă cu un nume: CHRISTIAN LUDWIG — HAMBURG. 

Şi cherestea, multă, multă cherestea. 

Resturile plutitoare sunt un cadou. Ele aparţin acum coroanei 
suedeze, aceeaşi care plăteşte pentru farurile de la Eel Point. 
Dintr-odată, constructorii au acces la pin de prima calitate, în 
valoare de multe sute de riksdaleri. 


— Trebuie să punem mâna cu toţii să le aducem la țărm, spune 
Brommesson. O să-l depozităm departe de bătaia valurilor. 

Dă din cap, către sine însuşi, şi priveşte spre câmpia 
acoperită cu zăpadă. Pe insulă există foarte puţină pădure, iar în 
locul casei mici de piatră pe care o planificaseră pentru paznicii 
farului de la Eel Point şi pentru familiile lor, acum poate să 
contruiască o casă mult mai mare, din lemn. 

Brommesson are o viziune a unui conac impresionant, 
îngrădit, casa însăşi fiind plină de camere mari şi spaţioase. Un 
cămin sigur pentru cei care vor avea grijă de farurile lui aici, la 
capătul lumii.Dar va fi o casă construită din prada de pe o 
epavă, ceea ce poate să aducă ghinion. O anumită jertfă va fi 
necesară pentru a contracara acest ghinion. Poate chiar o 
cameră de rugăciune. O cameră memorială pentru cei care au 
murit la Eel Point, pentru toate acele suflete sărmane care nu au 
fost îngropate în pământ sfinţit. 

Gândul acestei case mai mari rămâne în mintea lui 
Brommesson. Mai târziu, în ziua aceea, începe să măsoare 
terenul, cu paşi mari. 

Dar după ce furtuna s-a potolit şi constructorii îngheţaţi ai 
farului încep să scoată cheresteaua din apă şi să o stivuiască pe 
iarbă, mulţi dintre ei încă aud ecoul acelor strigăte ale oamenilor 
care se înecau. 

Sunt sigură că aceşti constructori ai farului nu au uitat 
niciodată strigătele marinarilor care se inecau. Şi sunt la fel de 
sigură că cei mai superstițioşi dintre ei au pus la îndoială decizia 
lui Brommesson de a construi o casă mare cu cheresteaua de pe 
o epavă. 

O casă construită cu cheresteaua de care se agățaseră cu 
disperare marinarii pe moarte, înainte ca marea să îi ia — oare 
eu şi cu mama mea ar fi trebuit să ne dăm seama, la sfârşitul 
anilor '50, că nu trebuie să ne mutăm acolo? Oare tu şi cu 
familia ta chiar trebuia să vă mutați acolo treizeci şi cinci de ani 
mai târziu, Katrine? 

— Mirja RambeSCHIMBĂ-ŢI VIAŢA — MUTĂ-TE LA ŢARĂ! 

Proprietate: casă în Eel Point, în nord-estul Olandului 

Descriere: Conac magnific al paznicului de far, de la mijlocul 
secolului al XIX-lea, într-o locaţie izolată şi privată, cu privelişte 
frumoasă asupra Balticii, la mai puţin de trei sute de metri de 
țărm şi având drept cel mai apropiat vecin cerul. 


Grădină mare, deasupra țărmului, cu zone plate de pajişte 
ideale pentru jocul copiilor, înconjurată de păduri rare de foioase 
înspre nord şi un sanctuar al păsărilor spre vest (Offermossen), 
iar la sud pajişti şi câmpuri coborând spre mare. 

Clădiri: Conac atrăgător pe două nivele (fără pivniţă), 
cuprinzând în total aproximativ 250 de metri pătraţi şi 
necesitând renovare şi modernizare. Structură, grinzi şi faţadă 
din lemn. Acoperiş de ţiglă. Verandă de sticlă cu faţa spre est. 
Cinci sobe de teracotă, în stare de funcţionare. Podea de pin în 
toate camerele. Aprovizionare comunală cu apă, fosă septică. 

Anexă (pavilion de calcar) pe un nivel, aproximativ 75 de 
metri pătraţi, apă şi electricitate, proprietate de închiriat ideală, 
după unele lucrări de reparaţie. 

Dependinţă (hambar din calcar/lemn), aproximativ 400 de 
metri pătraţi, mai rudimentar şi în stare relativ proastă. 

Stare:  VÂNDUTOctombrieO voce ascuţită striga prin 
camerele întunecoase. 

— Maami? 

Strigătul îl făcu să tresară. Somnul era ca o peşteră plină cu 
ecouri ciudate, calde şi întunecoase, iar trezirea bruscă era 
dureroasă. Pentru o secundă, conştiinţa lui nu reuşi să producă 
un nume sau un loc, ci doar amintiri şi gânduri confuze. Ethel? 
Nu, nu Ethel, ci... Katrine, Katrine. Şi o pereche de ochi clipind 
uimiţi, căutând lumina în întuneric. 

O secundă mai târziu propriul lui nume i-a apărut plutind din 
memorie: Joakim Westin. Şi stătea întins în patul dublu din 
conacul din Eel Point, în nordul Olandului. 

Joakim era acasă. Locuia acolo de o zi. Soţia lui, Katrine, şi 
cei doi copii ai lor locuiau în casa aceea de două luni, în timp ce 
el însuşi de-abia sosise. 

1:23. Cifrele roşii ale radioului cu ceas ofereau singura 
lumină din camera fără ferestre. 

Sunetele care îl treziseră pe Joakim nu se mai auzeau, dar el 
ştia că ele erau reale. Auzise proteste sau scâncete înăbuşite 
din partea cuiva care dormea incomod în altă parte a 
casei.Lângă el, în patul dublu, stătea un tmp nemişcat. Era 
Katrine; dormea adânc şi se trăsese spre marginea patului, 
luând cuvertura cu ea. Stătea întinsă cu spatele la el, însă 
Joakim vedea contururile blânde ale trupului ei şi îi simţea 
căldura. Dormise singură aici timp de două luni — Joakim locuise 


şi lucrase în Stockholm, venind în vizită din două în două 
weekenduri. Niciunuia dintre ei nu îi fusese uşor. 

Joakim întinse o mână spre spatele lui Katrine, dar apoi auzi 
încă o dată strigătul. 

— Maami? 

De data asta recunoscu vocea ascuţită a Liviei. Asta îl făcu să 
dea la o parte pătura şi să coboare din pat. 

Soba de teracotă dintr-un colţ al dormitorului încă emana 
căldură, dar Joakim simţi podeaua de lemn rece ca gheaţa când 
puse picioarele pe ea. Trebuia să schimbe unele lucruri şi să 
izoleze podeaua dormitorului, cum făcuseră în bucătărie şi în 
camerele copiilor, dar acesta trebuia să rămână un proiect 
pentru anul viitor. Puteau să ia mai multe covoare, ca să treacă 
iarna. Şi lemne. Trebuia să găsească un furnizor de lemne 
ieftine pentru sobe, deoarece pe proprietate nu era deloc 
pădure, din care să poată tăia ei înşişi. 

El şi Katrine trebuiau să cumpere o grămadă de lucruri 
pentru casă înainte ca adevăratul anotimp rece să se instaleze 
— mâine urmau să înceapă să facă liste. 

Joakim îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. Nu se mai auzea niciun 
sunet. 

Halatul său atârna pe un scaun; şi-l luă în tăcere, pe 
deasupra pantalonilor de pijama, trecu printre două cutii pe care 
nu le despachetaseră încă şi se furişă afară. 

În întuneric, o luă imediat în direcţia greşită. în casa lor din 
Stockholm o lua întotdeauna la dreapta ca să meargă în camera 
copiilor, dar aici era la stânga. 

Dormitorul lui Joakim şi al lui Katrine era mic, parte a 
sistemului de pivnițe enorm al conacului. Afară era un coridor cu 
mai multe cutii de carton stivuite lângă un perete, iar coridorul 
se termina cu un hol mare, cu mai multe ferestre. Acestea 
dădeau spre curtea interioară pavată, care era flancată de cele 
două aripi ale casei. 

Conacul din Eel Point era închis spre uscat, dar deschis spre 
mare. Joakim se duse la ferestrele de pe hol şi privi spre coasta 
de dincolo de gard. 

O lumină roşie pâlpâia acolo, venind dinspre farurile gemene, 
de pe micile lor insule din mare. Raza de lumină a farului din 
sud mătura mormanele de alge de la marginea apei, până 
departe în Baltica, în timp ce turnul din nord era complet 


întunecat. Katrine îi spusese că farul din nord nu era aprins 
niciodată. 

Joakim auzi vântul urlând în jurul casei şi văzu umbrele 
neliniştite care răsăreau jos, lângă faruri. Valuri. întotdeauna îl 
făceau să se gândească la Ethel, în ciuda faptului că nu valurile, 
ci frigul era cel care o ucisese. 

Asta fusese cu doar zece luni în urmă. 

Sunetele înăbuşite din întunericul din spatele lui Joakim se 
auziră iar, dar nu mai erau scâncete. Se auzea ca şi cum Livia ar 
fi vorbit singură. 

Joakim o luă din nou spre coridor. Păşi cu atenţie peste un 
prag lat de lemn şi intră în dormitorul Liviei, care avea doar o 
fereastră şi era în beznă. Fereastra era acoperită cu o jaluzea 
verde cu cinci porcuşori roz dansând fericiţi în cerc. 

— Pleacă... spuse o voce de fetiţă în întuneric. Pleacă. 

Joakim se împiedică de o jucărie mică de pluş de pe 
podeaua de lângă pat. O ridică. 
— Mami? 

— Nu, spuse Joakim. E tati. 

Auzi în întuneric sunetul uşor al respirației şi detectă 
mişcările adormite ale trupului mic de sub cuvertura înflorată. 
Se aplecă deasupra patului. 

— Dormi? 
Livia înălţă capul. 
— Ce? 

Joakim înghesui jucăria de pluş în pat, chiar lângă ea. 

— Foreman căzuse pe podea. 
— S-a lovit? 
— A, nu... Cred că nici nu s-a trezit. 

Livia înconjură cu braţul jucăria ei preferată, un animal din 
stofă cu două picioare, pe care ea îl cumpărase când fuseseră în 
Gotland, vara trecută. Jumătate oaie, jumătate om. Joakim 
botezase strania creatură Foreman, după boxerul care, cu câţiva 
ani în urmă, îşi făcuse revenirea la patruzeci şi cinci de ani. 

Întinse mâna şi mângâie tandru fruntea Liviei. Pielea era 
răcoroasă. Livia se relaxă, capul îi căzu la loc pe pernă şi privi în 
sus, spre el. 

— Eşti aici de mult, tati? 
— Nu, spuse Joakim. 
— A fost cineva aici, spuse ea. 


— Ai visat doar. 

Livia dădu din cap şi închise ochii. Era deja pe cale să 
adoarmă din nou. 

Joakim se îndreptă, întoarse capul şi văzu din nou sclipirea 
slabă a turnului din sud, pâlpâind prin jaluzea. Făcu un pas spre 
fereastră şi ridică jaluzeaua câţiva centimetri. Fereastra dădea 
spre vest şi farurile nu se vedeau de acolo, dar sclipirea roşie 
mătura câmpul pustiu din spatele casei. 

Livia respira din nou regulat; dormea adânc. A doua zi 
dimineaţă nu avea să-şi aducă aminte că el fusese acolo. 

Joakim aruncă o privire în celălalt dormitor. Era cel care 
fusese renovat cel mai recent; Katrine îl decorase şi îl mobilase 
în timp ce Joakim era în Stockholm, ocupându-se de mutarea 
finală şi curăţarea casei. 

Totul era tăcut aici. Gabriel, în vârstă de doi ani şi jumătate, 
stătea întins în pătuţul lui de lângă perete, un ghemotoc 
nemişcat. în ultimul an, Gabriel se culca în jur de ora opt în 
fiecare seară şi dormea aproape zece ore neîntrerupt. Visul 
oricărui părinte cu copii mici. 

Joakim se întoarse în tăcere şi se furişă încet de-a lungul 
coridorului. Casa scârţâia şi pocnea încet în jurul lui, scârţâiturile 
sunând aproape ca nişte paşi care traversau podeaua. 

Katrine dormea adânc în continuare, atunci când el se 
întoarse în pat. 

În dimineaţa aceea, familia fusese vizitată de un bărbat de 
cincizeci şi ceva de ani, care zâmbea liniştit. Bătuse la uşa 
bucătăriei, aflată în partea de nord a casei. Joakim o deschisese 
rapid, crezând că e un vecin. 

— Salutare, spuse bărbatul. Bengt Nyberg — sunt de la ziarul 
local, O/lands-Posten. 

Nyberg stătea acolo, pe treptele verandei, cu un aparat de 
fotografiat pe burta lui mare şi un carnet în mână. Joakim dădu 
mâna, oarecum ezitant, cu jurnalistul. 

— Am auzit că nişte camioane mari de transport au sosit la Eel 
Point în ultimele câteva săptămâni, spuse Nyberg, şi m-am 
gândit să vin în speranţa că sunteţi acasă. 

Eh! 

— Eu sunt singurul care s-a mutat de curând, spuse Joakim. 
Restul familiei locuieşte aici de ceva vreme. 

— V-aţi mutat în etape? 


— Eu sunt profesor, spuse Joakim. A trebuit să lucrez până 
acum. 

Reporterul dădu din cap. 

— Noi trebuie să scriem despre asta, spuse el, sper că 
înţelegeţi. Ştiu că am fost informaţi primăvara trecută că Eel 
Point s-a vândut, dar acum sigur că oamenii vor să ştie cine a 
cumpărat-o... 

— Suntem doar o familie obişnuită, spuse Joakim repede. Puteţi 
scrie asta. 

— De unde sunteţi? 

— Stockholm. 

— Ca familia regală, atunci, spuse Nyberg. 

Privi spre Joakim. 

— O să faceţi ce face şi regele, să staţi aici doar când e cald şi 
însorit? 
— Nu, stăm aici tot anul. 

Katrine intrase în hol şi se opri lângă Joakim. El privi spre ea, 
ea dădu scurt din cap şi îl invitară pe reporter înăuntru. Nyberg 
îşi târşâi picioarele peste prag, fără să se grăbească. 

Aleseră să stea în bucătărie; cu noile dotări şi podeaua de 
lemn lustruită, era camera la care lucraseră cel mai mult. 

Când lucraseră acolo în august, Katrine şi omul care monta 
podeaua găsiseră ceva interesant: o mică ascunzătoare sub 
scândurile podelei, o cutie făcută din bucăţi plate de calcar. 
înăuntrul ei erau o lingură de argint şi un pantof de copil care 
mucegăise. Era o ofrandă a casei, îi spusese instalatorul. Era 
menită să asigure mulţi copii şi mâncare suficientă pentru 
locuitorii conacului. 

Joakim făcu cafea şi Nyberg se aşeză la masa 
dreptunghiulară de stejar. Deschise din nou carnetul. 
— Deci, cum v-a venit ideea asta? 
— Ei bine... ne plac casele de lemn, spuse Joakim. 
— Ne plac la nebunie, spuse Katrine. 
— Dar nu a fost o mare schimbare... să cumpăraţi Eel Point şi să 
vă mutaţi aici din Stockholm? 
— Nu chiar aşa de mare, spuse Katrine. Aveam o casă în 
Bromma, dar voiam să o schimbăm cu o casă de aici. Am 
început să căutăm anul trecut. 
— Şi de ce nordul Olandului? 

De data asta a răspuns Joakim: 


— Katrine e din Oland, într-un fel... Familia ei locuia aici. 

Katrine privi spre el scurt, iar el ştiu ce gândeşte: dacă e să 
vorbească cineva despre originea ei, atunci ea va fi aceea. ŞI 
doar rareori era dispusă să facă asta. 

— A, da, unde anume? 
— în mai multe locuri, spuse Katrine, fără să-l privească pe 
reporter. Se mutau destul de des. 

Joakim ar fi putut adăuga că soţia lui era fiica lui Mirja Rambe 
şi nepoata lui Torun Rambe — probabil că asta l-ar fi făcut pe 
Nyberg să scrie un articol mult mai lung — dar nu a spus nimic. 
Katrine şi mama ei de-abia dacă îşi vorbeau. 

— Eu sunt un copil al asfaltului, spuse el, în schimb. Am crescut 
într-un bloc de opt etaje din Jakobsberg, şi era atât de urât, tot 
traficul şi asfaltul acela. Aşa că îmi doream foarte mult să mă 
mut la ţară. 

La început, Livia rămase liniştită pe genunchii lui Joakim, dar în 
curând se plictisi de toată discuţia şi fugi în camera ei. Gabriel, 
care stătea cu Katrine, sări jos şi o urmă jIIIlilM IIIl'iMIM 

Joakim ascultă sandalele mici de plastic, răpăind pe podea cu 
atât de multă energie, şi repetă acelaşi refren pe care ÎI 
intonase în ultimele câteva luni prietenilor şi vecinilor din 
Stockholm: 

— Ştim şi că e un loc fantastic pentru copii. Pajişti şi păduri, aer 
curat şi apă proaspătă. Fără răceli. Fără maşini care să scoată 
fum... E un loc bun pentru noi toţi. 

Bengt Nyberg scrisese aceste perle de înţelepciune în 
carnetul său. Apoi făcură un tur al parterului casei, prin 
camerele renovate şi toate zonele care încă aveau tapete 
zdrenţuite, plafoane peticite şi podele murdare. 

— Sobele de teracotă sunt extraordinare, spuse Joakim, arătând 
cu degetul. Şi podelele de lemn sunt incredibil de bine 
păstrate... Trebuie doar să le frecăm din când în când. 

Este posibil ca entuziasmul lui faţă de conac să fi fost 
contagios, pentru că, după o vreme, Nyberg încetă să-l 
intervieveze şi începu să privească în jur cu interes. Insistă să 
vadă şi restul casei — deşi Joakim ar fi preferat să nu i se aducă 
aminte de cât de multe lucruri nici nu se atinseseră încă. 

— De fapt nu mai e nimic de văzut, spuse el. Sunt doar o 
grămadă de camere goale. 
— Doar o privire rapidă, spuse Nyberg. 


În cele din urmă, Joakim dădu din cap şi deschise uşa care 
ducea la etajul de sus. 

Katrine şi reporterul îl urmară pe scările în spirală, spre 
coridorul de la etaj. Aici, sus, era întunecos, în ciuda faptului că 
exista un şir de ferestre care dădeau spre mare, dar ale căror 
geamuri erau acoperite cu plăci aglomerate care lăsau să intre 
doar fâşii înguste de lumină. 

Urletele vântului se auzeau clar în camerele întunecoase. 

— Fără îndoială, aici, sus, circulă aerul, spuse Katrine cu un 
zâmbet forţat. Casa are avantajul că a rămas uscată — sunt 
foarte puţine deteriorări din cauza igrasiei. 
— Ei, ăsta e un lucru bun... spuse Nyberg. 

Acesta contemplă podeaua umflată de plută, tapetul pătat şi 

zdrenţuit şi pânzele de păianjen atârnând de cornişe. 

— Dar se pare că încă mai aveţi multe de făcut. 

— Da, ştim. 

— De-abia aşteptăm, spuse Joakim. 

— Sunt sigur că va fi fantastică atunci când va fi gata, spuse 
Nyberg, apoi întrebă: deci ce ştiţi, de fapt, despre casa asta? 

— Vreţi să spuneţi, istoria ei? spuse Joakim. Nu prea multe, dar 
agentul imobiliar ne-a spus unele lucruri. A fost construită la 
mijlocul secolului al XIX-lea, în acelaşi timp cu farurile. Dar au 
existat destul de multe modificări... veranda de sticlă din faţă 
arată de parcă ar fi fost adăugată cam prin 1910. 

Apoi Joakim privi întrebător spre Katrine, să vadă dacă ea 
vrea să adauge ceva — poate cum era casa pe vremea când 
mama şi bunica ei erau chiriaşe acolo — dar ea nu privi spre el. 
— Ştim că stăpânii şi paznicii farului trăiau în casă împreună cu 
familiile şi servitorii lor, astfel că a fost destul de multă agitaţie 
în camerele acestea. 

Asta a fost tot ce spuse Katrine. Nyberg dădu din cap, privind 

în jur la etajul murdar. 
— în ultimii douăzeci de ani nu cred că au locuit prea mulţi 
oameni aici, spuse el. Acum patru sau cinci ani casa a fost 
folosită pentru refugiaţi, familiile care au fugit de războaiele din 
Balcani. Dar asta nu a ţinut mult. E cumva păcat că a rămas 
goală... E o casă magnifică. 

Începură să coboare scările. Până şi cele mai murdare 
camere de la parter păreau, dintr-odată, luminoase şi 
călduroase în comparaţie cu cele de la etaj. 


— Are un nume? întrebă Katrine, privindu-l pe reporter. Ştiţi 
cumva dacă are un nume? 

— Ce? spuse Nyberg. 

— Casa aceasta, spuse Katrine. Toată lumea spune Eel Point, 
dar ăsta e numele zonei, nu al casei. 

— Da, Eel Point lângă Eel Shallows, acolo unde se strâng ţiparii 
vara... spuse Nyberg, de parcă ar fi recitat o poezie. Nu, nu cred 
că există un nume special pentru casă. 

— Casele au adesea porecle, spuse Joakim. Noi îi spuneam casei 
noastre din Bromma Casa Merelor. 

— Asta nu are un nume, cel puţin eu n-am auzit să aibă. 

Nyberg cobori de pe ultima treaptă şi adăugă: 

— Pe de altă parte, există o grămadă de poveşti despre casa 
asta. 

— Poveşti? 

— Am auzit vreo câteva... Se spune că atunci când cineva 
strănută în conac, vântul se înteţeşte în Eel Point. 

Katrine şi Joakim începură amândoi să râdă tare. 

— Atunci ar fi bine să ştergem des praful, spuse Katrine. 
— Şi, bineînţeles, mai sunt şi unele poveşti vechi cu fantome, 
spuse Nyberg. 

Se aşternu tăcerea. 

— Poveşti cu fantome? spuse Joakim. Agentul ar fi trebuit să ne 
spună. 

Tocmai era pe punctul să zâmbească şi să scuture din cap, 
dar Katrine i-o luă înainte: 

— Am auzit câteva poveşti când am fost la familia Carlsson, la 
cafea... vecinii noştri. Dar ei mi-au spus să nu le dau crezare. 
— Nu prea avem timp de fantome, spuse Joakim. 

Nyberg dădu din cap şi făcu câţiva paşi spre hol. 

— Nu, dar atunci când o casă e goală pentru o vreme, oamenii 
încep să vorbească, spuse el. Mergem afară să facem câteva 
poze, cât e încă lumină? 

Bengt Nyberg îşi încheie vizita traversând iarba şi aleile de 
piatră din curtea interioară şi inspectând rapid ambele aripi ale 
casei — pe o parte hambarul enorm, cu pereţi de calcar la 
parter şi etajul din cherestea vopsită în roşu, iar de cealaltă 
parte a curţii, pavilionul mai mic, văruit. 

— Presupun că îl veţi renova şi pe acesta? spuse Nyberg, după 
ce privi înăuntrul pavilionului printr-o fereastră prăfoasă. 


— Bineînţeles, spuse Joakim. Ne ocupăm de fiecare clădire pe 
rând. 

— Apoi îl puteţi închiria turiştilor din timpul verii! 

— Poate. Ne-am gândit să deschidem o pensiune, peste câţiva 
ani. 

— Mulţi oameni de aici, de pe insulă, s-au gândit la acelaşi lucru, 
spuse Nyberg. 

In cele din urmă, reporterul făcu vreo douăzeci de poze cu 
familia Westin, pe panta cu iarbă gălbuie din josul casei.Katrine 
şi Joakim stăteau unul lângă celălalt, mijindu-şi ochii în vântul 
rece spre cele două faruri de pe mare. Joakim îşi îndreptă 
spatele atunci când aparatul de fotografiat începu să ţăcăne şi 
se gândi la faptul că, în urmă cu un an, casa vecinilor lor din 
Stockholm obținuse un articol mare, de şase pagini, în lunarul 
Case de vis. Familia Westin trebuia să se mulţumească cu un 
articol în ziarul local. 

Gabriel era cocoţat pe umerii lui Joakim, îmbrăcat într-o 
geacă verde bufantă, care îi era puţin mare. Livia stătea între 
părinţii ei, cu căciula albă croşetată trasă bine pe frunte. Privea 
spre aparatul de fotografiat cu suspiciune. 

Conacul de la Eel Point se înălța în spatele lor, ca o fortăreață 
din lemn şi piatră, privind în tăcere. 

După ce Nyberg plecă, întreaga familie se duse pe țărm. 
Vântul era mai rece decât înainte, iar soarele coborâse deja pe 
cer, exact deasupra casei din spatele lor. în aer plutea mirosul 
algelor aruncate la mal. 

Să cobori spre apă la Eel Point îţi dădea senzaţia că ajungi la 
capătul lumii, la capătul unei lungi călătorii, departe de toţi. Lui 
Joakim îi plăcea acea senzaţie. 

Partea de nord-est a Olandului părea să fie alcătuită dintr-un 
cer imens deasupra unei fâşii mici de pământ maro-gălbui. 
Insulele mici din larg păreau nişte recifuri acoperite cu iarbă. 
Litoralul plat al insulei, cu golfuleţele lui adânci şi promontoriile 
înguste, se pierdea aproape imperceptibil în apă şi devenea un 
fund de mare cu nisip şi noroi, drept şi puţin adânc, care se 
scufunda treptat, tot mai mult, în Marea Baltică. 

La vreo sută de metri de ei, turnurile albe ale farurilor se 
înălţau spre cerul albastru închis. 

Cele două faruri gemene din Eel Point. Joakim se gândi că 
insulele pe care se găseau arătau de parcă ar fi fost făcute 


cumva de mâna omului, ca şi cum cineva făcuse două mormane 
de bolovani şi pietriş în apă şi le legase cu stânci mai mari şi 
beton. La cincizeci de metri la nord de ei, un sparge-val se 
desprindea de țărm — un dig uşor curbat făcut din blocuri mari 
de piatră, fără îndoială construit pentru a proteja farurile de 
furtunile de iarnă. 

Livia, care îl ţinea pe Foreman sub braţ, începu dintr-odată să 
alerge spre digul lat care ducea la faruri. 

— Şi eu! Şi eu! strigă Gabriel, dar Joakim îl ţinu strâns de mână. 
— O să mergem împreună, spuse el. 

Digul se despica în două la vreo zece metri de țărm, ca un Y 
mare cu două braţe mai înguste care duceau la insulele pe care 
se înălţau farurile. Katrine strigă: 

— Nu alerga, Livia! Fii atentă la apă! 

Livia se opri, arătă spre farul de sud şi strigă cu o voce care 
de-abia se putea auzi din cauza vântului: 
— Acela e al meu! 

— Şi al meu! strigă Gabriel, în urma ei. 
— Am încheiat discuţia! strigă Livia. 

Toamna aceasta era noua ei expresie preferată, una pe care 
o învățase la grădiniţă. Katrine se apropie repede de ea şi făcu 
semn spre farul de la nord. 

— Atunci ăsta e al meu! 

— Bine, atunci eu o să am grijă de casă, spuse Joakim. O să fie 
simplu ca bună ziua, dacă o să-mi daţi fiecare o mână de ajutor. 
— Aşa o să facem, spuse Livia. Am încheiat discuţia! 

Livia râse şi dădu din cap, dar desigur că pentru Joakim nu 
era deloc o glumă. Dar chiar şi aşa, aştepta cu nerăbdare toată 
munca pe care o avea de făcut în iarna aceea. El şi cu Katrine 
aveau să încerce amândoi să-şi găsească un post de profesor pe 
insulă, dar puteau să renoveze conacul împreună seara şi în 
weekenduri. La urma urmei, ea începuse deja. 

Joakim se opri pe iarba de pe țărm şi privi lung la clădirile din 
spatele lor. 

Locaţie izolată şi privată, după cum scrisese în anunţ. 

Lui Joakim încă îi era greu să se obişnuiască cu dimensiunea 
casei principale; se înălța în vârful pantei cu iarbă, cu 
frontoanele ei albe şi pereţii roşii de lemn. Două coşuri minunate 
se înălţau ca nişte turnuri în vârful acoperişului de ţiglă, negre 
ca funinginea. O lumină caldă şi galbenă strălucea în fereastra 


bucătăriei şi pe verandă; restul casei era în beznă. 

Atât de multe familii care locuiseră acolo, trudind de-a lungul 
anilor la pereţi, uşi şi podele — paznici-şefi şi paznici ai farului, 
asistenţi ai farului şi cum li se mai spunea. Toţi lăsaseră o urmă 
asupra conacului. 

Nu uita, atunci când preiei controlul asupra unei case vechi, 
şi ea preia controlul asupra ta în acelaşi timp, citise Joakim într-o 
carte despre renovarea caselor de lemn. Pentru el şi Katrine nu 


era cazul — la urma urmei, nu avuseseră nicio problemă să 
plece din casa din Bromma — dar de-a lungul anilor 
cunoscuseră mai multe familii care aveau grijă de casele lor ca 
de copii. 


— Vreţi să mergem la far? întrebă Katrine. 
— Da! Strigă Livia. Am încheiat discuţia! 
— Pietrele pot fi alunecoase, spuse Joakim. 

Nu voia ca Livia şi Gabriel să-şi piardă respectul faţă de mare 
şi să se ducă la apă singuri. Livia putea înota doar câţiva metri, 
iar Gabriel nu putea să înoate deloc. 

Dar Katrine şi Livia o luaseră deja pe digul de piatră, ţinându- 
se de mână. Joakim îl ridică pe Gabriel, ţinându-l cu mâna 
dreaptă, şi le urmă şovăielnic pe blocurile de piatră neregulate. 

Nu erau atât de alunecoase pe cât crezuse, doar aspre şi 
neregulate. în unele locuri blocurile fuseseră erodate de apă şi 
se desprinseseră de betonul care le ţinea laolaltă. Astăzi bătea 
doar puţin vântul, dar Joakim simţea puterea naturii. 
Nenumărate ierni de gheţuri plutitoare, valuri şi furtuni aspre la 
Eel Point — şi totuşi, farurile se înălţau ferm. 

— Cât de înalte sunt? se întrebă Katrine, privind spre turnuri. 
— Păi, n-am ruleta la mine — dar poate că vreo douăzeci de 
metri? spuse Joakim. 

Livia îşi lăsă capul pe spate, ca să privească vârful farului ei. 
— De ce nu e nicio lumină? 

— Presupun că o să se aprindă când se lasă întunericul, spuse 
Katrine. 

— Ala nu se aprinde niciodată? întrebă Joakim, aplecându-se pe 
spate ca să privească spre turnul din nord. 

— Cred că nu, spuse Katrine. De când suntem noi aici nu s-a 
aprins. 

Când ajunseră la punctul în care sparge-valul se bifurca, Livia 
alese drumul din stânga, spre farul mamei ei. 


— Atenţie, Livia, spuse Joakim, privind spre apa neagră de sub 
poteca de piatră. 

Putea să aibă doar un metru şi jumătate sau doi metri 
adâncime, dar lui tot nu-i plăceau umbrele şi frigul de acolo. Era 
un înotător destul de bun, dar nu fusese niciodată genul care 
sare nerăbdător în apă vara, nici măcar în zilele cu adevărat 
calde. 

Katrine ajunsese pe insulă şi se apropie de marginea apei. 
Privi în ambele direcţii, de-a lungul liniei țărmului. 
Spre nord nu se vedeau decât plaje pustii şi mănunchiuri de 
copaci; spre sud, pajişti şi, în depărtare, câteva debarcadere. 
— Niciun suflet nicăieri, spuse ea. Credeam că o să vedem 
câteva case vecine, cel puţin. 
— Sunt prea multe insule mici şi promontorii în jur, spuse 
Joakim. 

Arătă cu mâna lui liberă spre ţărmul de la nord. 
— Uită-te acolo. Ai văzut aia? 

Era epava unui vas, zăcând pe o fâşie stâncoasă de țărm 
cam la un kilometru distanţă — atât de veche, încât tot ce mai 
rămăsese era o cocă avariată, din scânduri de lemn albite de 
soare. Cu mult timp în urmă, vasul plutise în derivă spre țărm, 
într-o furtună de iarnă; fusese aruncat sus, pe țărm, unde şi 
rămăsese. Epava zăcea înclinată spre tribord, iar lui Joakim 
cadrul ei i se părea că arată precum cuşca toracică a unui 
gigant. 

— Epava, da, spuse Katrine. 

— Nu au văzut razele de lumină ale farurilor? spuse Joakim. 

— Cred că uneori farurile pur şi simplu nu pot fi de ajutor. .. cel 
puţin pe furtună. Livia şi cu mine am fost acum câteva 
săptămâni la epavă. Căutam nişte bucăţi frumoase de lemn, dar 
a fost luat totul. 

Intrarea în far era o arcadă de piatră cam de un metru 
adâncime, care ducea la o uşă solidă din oţel gros, foarte 
ruginită şi doar cu câteva urme ale culorii albe iniţiale. Nu exista 
nicio gaură de cheie, doar un drug cu un lacăt ruginit, iar când 
Joakim apucă de marginea uşii şi trase, aceasta nu se cilinti 
niciun centimetru. 

— Am văzut o grămadă de chei vechi într-unui din dulapurile din 
bucătărie, spuse el. Să le încercăm cândva.— lar dacă nu 
putem, să întrebăm la Comisia Maritimă, spuse Katrine. 


Joakim dădu din cap şi se depărtă un pas de uşă. La urma 
urmei, farurile nu făcuseră parte din înţelegere. 

— Farurile nu sunt ale noastre, mami? spuse Livia, în timp ce se 
întorceau spre țărm. 

Părea dezamăgită. 

— Ei, ba da, spuse Katrine. Oarecum. Dar nu trebuie să avem 
grijă de ele, nu-i aşa, Kim? 

Îi zâmbi lui Joakim, care dădu din cap. 

— Casa e de ajuns. 

În timp ce Joakim era cu Livia, Katrine se întorsese pe partea 
cealaltă, în patul dublu, iar când el se strecură în aşternuturi ea 
întinse mâna după el, în somn. Joakim inspiră parfumul ei şi 
închise ochii. 

Toate acestea, doar acestea. 

Avea senzaţia că trăseseră o linie sub viaţa lor de la oraş. 
Stockholmul se comprimase până devenise un semn cenuşiu la 
orizont, iar amintirile căutării lui Ethel se estompaseră. 

Pace. 

Apoi Joakim auzi din nou un scâncet slab din camera Liviei şi 
îşi tinu respiraţia. 

— Mamii? 

De data aceasta, ecourile strigătelor ei prelungite erau mai 
puternice. Joakim expiră, cu un oftat obosit. 

Katrine înălţă capul, de lângă el, şi ascultă. 

— Ce? spuse ea ameţită. 

— Mamii? strigă Livia iar. 

Katrine se ridică. Spre deosebire de Joakim, putea să treacă de 
la somn profund la trezie perfectă în câteva secunde.— Am 
obosit deja, spuse Joakim încet. Mă gândeam că poate o să 
adoarmă la loc, dar... 

— Mă duc eu. 

Katrine se dădu jos din pat fără să ezite, îşi strecură 
picioarele în papuci şi îşi luă repede halatul. 
— Mamii? 

— Vin, răsfăţata, murmură ea. 

Asta nu era bine, se gândi Joakim. Nu era bine că Livia voia 
să doarmă cu mama ei alături în fiecare noapte. Dar era un 
obicei pe care şi-l luase cu un an în urmă, când Livia începuse să 
aibă nopţi agitate — poate din cauza lui Ethel. îi era greu să 
adoarmă şi nu dormea liniştită decât cu Katrine alături, în patul 


ei. Până acum nu reuşiseră s-o facă pe Livia să doarmă o noapte 
întreagă de una singură. 

— Pe curând, craiule, spuse Katrine, furişându-se afară din 
cameră. 

Sarcinile unui părinte. Joakim stătea întins în pat; din camera 
Liviei nu se mai auzea niciun sunet. Katrine preluase acea 
responsabilitate, iar el se relaxă şi închise ochii. Simţea, încet, 
cum somnul îl fură din nou. 

Totul era tăcut în conac. 

Viaţa lui la ţară începuse. 

Vasul din sticlă era o mică operă de artă, după opinia lui 
Henrik: o fregată cu trei catarge, cu pânze făcute din resturi de 
stofă albă, de aproape cincisprezece centimetri lungime şi 
sculptată dintr-o singură bucată de lemn. Fiecare pânză avea 
frânghii făcute din aţă neagră, înnodată şi legată de bucăţi mici 
de balsa. Cu catargele lăsate în jos, vasul fusese introdus atent 
în sticla veche, cu ajutorul unor sârme de oţel şi al cleştilor, şi 
presat în jos pe o mare de chit albastru. Apoi catargele fuseseră 
ridicate, iar pânzele desfăcute cu ajutorul unor ace de cârpit 
ciorapii îndoite. în cele din urmă, sticla fusese astupată cu un 
dop sigilat. 

Vasul din sticlă trebuie să fi necesitat săptămâni de lucru, dar 
fraţii Serelius îl distruseseră în câteva secunde.Tommy Serelius 
dărâmă de pe raftul de bibliotecă sticla, care se sparse în cioburi 
mici pe parchetul nou al cabanei. Vasul însuşi supravieţui 
căderii, dar sări pe podea câţiva metri, până când îl opri gheata 
fratelui mai mic, Freddy. Acesta îl ilumină curios cu lanterna 
timp de câteva secunde, apoi ridică piciorul şi zdrobi vasul în 
bucăţi prin trei izbituri puternice. 

— Muncă în echipă! jubilă Freddy. 

— Urăsc lucrurile astea, chestiile astea tâmpite lucrate manual, 
spuse Tommy scărpinându-se pe obraz şi împrăştiind cu piciorul 
rămăşiţele navei. 

Henrik, al treilea bărbat din cabană, apăru din unul dintre 
dormitoare, unde căutase prin dulapuri orice obiect de valoare. 
Văzu ce rămăsese din navă şi scutură din cap. 

— Nu mai spargeţi nimic, bine? spuse el încet. 

Lui Tommy şi lui Freddy le plăcea sunetul de sticlă spartă, de 
lemn crăpat — Henrik îşi dăduse seama de asta în prima noapte 
în care lucraseră împreună, când spărseseră vreo şase cabane 


nelocuite din sudul Byxelkrok-ului. Celor doi fraţi le plăcea să 
strivească lucruri; pe drumul spre nord, Tommy dăduse peste o 
pisică negru cu alb care stătea pe marginea drumului, cu ochii 
strălucind. Se auzise un bufnet înfundat de la cauciucul de pe 
dreapta, în timp ce camioneta trecea peste pisică, iar în clipa 
următoare cei doi fraţi râdeau tare. 

Henrik nu spărgea nimic niciodată; scotea ferestrele atent, ca 
să poată intra în cabane. Dar odată ce fraţii săreau înăuntru, se 
transformau în vandali. Răsturnau vitrinele cu băuturi şi aruncau 
pe podea sticlărie şi porţelanuri. Spărgeau şi oglinzi, dar vazele 
suflate manual de Smâland supravieţuiau, pentru că puteau fi 
vândute. 

Cel puţin nu îi atacau pe locuitorii insulei. De la început, 
Henrik hotărâse să aleagă doar casele deţinute de cei care 
trăiau pe continent. 

Lui Henrik nu-i plăceau prea mult fraţii Serelius, dar 
rămăsese cu ei pe cap — ca nişte rude care vin într-o seară în 
vizită şi apoi refuză să mai plece. 

Dar Tommy şi Freddy nu erau de pe insulă şi nu erau nici 
prieteni, nici rude de-ale lui. Erau prietenii lui Morgan Berglund. 

Sunaseră la uşa micului apartament din Borgholm al lui 
Henrik la sfârşitul lui septembrie, cam pe la ora zece, când el 
tocmai se gândea să se culce. Deschisese uşa şi dăduse peste 
doi bărbaţi cam de vârsta lui, cu umeri largi şi capetele mai mult 
sau mai puţin rase, care stăteau afară. Dăduseră din cap şi 
intraseră în hol fără să ceară voie. Puţeau a transpiraţie, a 
benzină şi a scaune de maşină murdare, iar duhoarea se 
răspândise în apartament. 

— Ala-bala, Henke, a spus unul dintre ei. 

Purta ochelari de soare mari. Arăta comic, dar nu era o 
persoană de care să râzi. Avea urme lungi şi roşii pe obraji şi 
bărbie, ca şi cum cineva l-ar fi zgâriat. 

— Cum mai merge treaba? 

— Destul de bine, a spus Henrik încet. Cine sunteţi? 

— Tommy şi Freddy. Fraţii Serelius. La naiba, sigur ai auzit de 
noi, Henrik... Nu ştii cine suntem? 

Tommy şi-a aranjat ochelarii şi s-a scărpinat pe obraji cu 
mişcări lungi, ca de greblă. Henrik şi-a dat seama de unde 
proveneau urmele de pe faţa lui — nu se bătuse cu cineva, şi le 
făcuse el însuşi. 


Apoi fraţii făcuseră un tur rapid al apartamentului cu două 
camere şi se prăvăliseră pe canapeaua din faţa televizorului. 
— Ai ceva chipsuri? a spus Freddy. 

Îşi pusese ghetele pe masa de sticlă a lui Henrik. Când şi-a 
descheiat geaca bufantă, burta lui de bere se înălța sub un 
tricou albastru şters, cu sloganul AVENTURIER PENTRU 
TOTDEAUNA. 

— Amicul tău Mogge îţi trimite salutări, a spus fratele cel mare, 
Tommy, scoţându-şi ochelarii. 

Era puţin mai slab decât Freddy şi îl privea fix pe Henrik, cu 
un zâmbet uşor în colţurile gurii, având o geantă de piele 
neagră în mână. 

— Mogge a fost cel care s-a gândit că ar fi bine să venim aici. 

— în Siberia, a spus Freddy, trăgând spre el bolul cu chipsuri pe 
care îl adusese Henrik. 

— Mogge? Morgan Berglund? 

— Absolut, a spus Tommy, aşezându-se pe canapea, alături de 
fratele său. Sunteţi prieteni, nu-i aşa? 

— Eram, a spus Henrik. Mogge s-a mutat de aici. 

— Ştim, e în Danemarca. Lucra într-un cazinou din Copenhaga, 
ilegal. 

— Măsluia cărţile, a spus Freddy. 

— Am fost în Europa, a spus Tommy. Timp de aproape un an. Te 
face să-ţi dai seama cât de al dracu' de mică e Suedia. 

— O fundătură nenorocită, a spus Freddy. 

— Mai întâi am fost în Germania — Hamburg şi Dusseldorf, a 
fost extraordinar. Apoi ne-am dus în Copenhaga, şi a fost destul 
de mişto şi acolo. 

Tommy a privit din nou în jur. 

— Şi acum suntem aici. 

A dat din cap şi şi-a băgat o ţigară în colţul gurii. 
— Nu fuma aici, a spus Henrik. 

Se întreba de ce părăsiseră fraţii Serelius marile oraşe ale 
Europei — dacă lucrurile merseseră într-adevăr atât de al naibii 
de bine acolo — şi se îndreptaseră spre izolarea 
Suediei provinciale. Se certaseră cu cine nu trebuia? Probabil. 

— Nu puteţi sta aici, a spus Henrik privind în jurul său, la 
apartamentul de două camere. Nu am destul loc. Vedeţi şi voi 
asta. 

Tommy băgase ţigara la loc. Nu părea să asculte. 


— Noi suntem satanişti, a spus el. Am apucat să zic asta? 

— Satanişti? a întrebat Henrik. Tommy şi Freddy au dat din cap. 

— Vreţi să spuneţi că vă închinaţi la diavol? a spus Henrik, cu un 
zâmbet. 

Tommy nu zâmbea. 

— Nu ne închinăm la nimeni, a spus el. Satan înseamnă puterea 
din fiinţele umane, în asta credem noi. 

— Forța, a spus Freddy, terminând chipsurile. 

— Exact, a spus Tommy. „Dreptatea e a celor puternici" — ăsta 
e mottoul nostru. Luăm orice vrem. Ai auzit de Aleister Crowley? 
— Nu. 

— Un mare filosof, a spus Tommy. Crowley considera viaţa ca o 
luptă constantă între cei slabi şi cei puternici. între cei deştepţi 
şi cei proşti. în care cei mai puternici şi mai deştepţi câştigă 
întotdeauna. 

— Păi, e logic, a spus Henrik, care nu fusese niciodată religios şi 
nici nu avea intenţia să devină acum. 

Tommy a continuat să privească prin apartament. 

— Când a întins-o? 

— Cine? 

— Prietena ta. Cea care a pus perdelele, florile uscate şi toate 
căcaturile astea. Nu le-ai pus tu, nu-i aşa? 

— S-a mutat de aici primăvara trecută, a spus Henrik. 

În minte i-a răsărit, nechemată, o amintire a Camillei, cum 
citea întinsă pe canapeaua pe care acum stăteau fraţii Serelius. 
Henrik şi-a dat seama că Tommy era puţin mai inteligent decât 
părea — observa detalii. 

— Cum o chema? 

— Camilla. 

— Ţi-e dor de ea? 

— Pe dracu', a răspuns Henrik rapid. în orice caz, cum am spus, 
nu puteţi sta... 

— Relaxează-te, stăm în Kalmar, a spus Tommy. E totul aranjat, 
dar ne gândim să lucrăm aici, în Oland. Aşa că avem nevoie de 
puţin ajutor. 

— La ce? 

— Mogge ne-a povestit ce făceaţi voi doi iarna. Ne-a povestit 
despre casele de vacanţă. 

— înţeleg. 

— Ne-a spus că ţi-ar plăcea să începi din nou. 


Mulţumesc foarte mult, Mogge, s-a gândit Henrik. Se 
certaseră din cauza împărţirii banilor, înainte ca Mogge să plece 
— probabil că asta era răzbunarea lui. 

— Asta a fost demult, a spus el. Patru ani... şi am făcut asta 
doar două ierni, serios. 

— Şi? Mogge spunea că a mers bine. 

— A mers binişor, a spus Henrik. 

Practic nicio spargere nu ridicase probleme, dar de vreo 

câteva ori el şi cu Mogge fuseseră văzuţi de vecini şi trebuiseră 
să fugă sărind ziduri de piatră, ca nişte copii care fură mere. 
întotdeauna îşi stabiliseră dinainte cel puţin două rute de fugă, 
una pe jos, una cu maşina. 
— Uneori nu era nimic valoros... a continuat Henrik, dar o dată 
am găsit un dulap foarte vechi. Un dulap german din secolul al 
XVII-lea, am luat pe el treizeci şi cinci de mii de coroane în 
Kalmar. 

Henrik devenea tot mai însufleţit pe măsură ce vorbea, 
aproape nostalgic. De fapt, el avea un talent deosebit să intre 
pe uşile şi ferestrele încuiate ale verandelor fără să le spargă. 
Bunicul lui fusese tâmplar în Marnăs şi se mânarise şi el cu 
această calitate. 

Dar, de asemenea, îşi amintea cât de stresant fusese să 
mergi cu maşina prin nordul Olandului în fiecare noapte. larna 
era un frig cumplit acolo, atât în vântul de afară, cât şi în casele 
închise. lar satele de vacanţă erau pustii şi tăcute. 

— Casele vechi sunt adevărate tezaure, a spus Tommy. Deci te 
bagi? Avem nevoie de tine ca să ne putem orienta pe aici. 

Henrik nu a spus nimic. Se gândea că o persoană care are o 
viaţă nefericită şi previzibilă trebuie să fie ea însăşi nefericită şi 
previzibilă. El nu voia să fie aşa. 

— Deci atunci ne-am înţeles, a spus Tommy. Bine? 
— Poate, a spus Henrik. 

— Asta pare a fi un da. 

— Poate. 

— Ala-bala, a spus Tommy. 

Henrik a dat din cap, ezitant. 

Voia să fie interesant, să aibă o viaţă interesantă. Acum, 
după ce Camilla plecase, serile lui erau nefericite şi nopţile 
pustii, dar încă ezita. Nu riscul de a fi prins îl făcuse pe Henrik să 
renunţe la spargerile dinainte, era un alt fel de teamă. 


— E întuneric acolo, la ţară, a spus el. 

— Sună bine, a spus Tommy. 

— E întuneric ca dracu”, a spus Henrik. Nu există lumină pe 
stradă în sate, iar în case curentul electric e de obicei tăiat. 
Aproape că nu vezi nimic. 

— Nicio problemă, a spus Tommy. leri am şterpelit nişte 
lanterne de la o benzinărie. 

Henrik a dat încet din cap. Lanternele te scăpau de întuneric, 
desigur, însă doar într-o anumită măsură. 

— Am un debarcader pe care îl putem folosi, a spus el. Ca 
magazie, până găsim cumpărătorul potrivit. 

— Perfect, a spus Tommy. Atunci tot ce avem de făcut e să 
găsim casele potrivite. Mogge spunea că ştii câteva locuri bune. 
— Câteva, a spus Henrik. Ţine de meseria asta. 

— Dă-ne adresele, ca să putem verifica dacă sunt sigure. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-l întrebăm pe Aleister. 

— Ce? 

— De obicei discutăm cu Aleister Crowley, a spus Tommy. 

Şi-a pus geanta lui mare pe masă. A deschis-o şi a scos din 
ea o cutie îngustă şi plată, din lemn negru. 
— îl contactăm prin asta. 

Henrik a privit în tăcere cum Tommy deschidea cutia şi o 
punea pe masă. Pe interiorul ei erau pirogravate litere, cuvinte 
şi numere. întregul alfabet se găsea acolo, plus cifrele de la zero 
la zece şi cuvintele DA şi NU. Apoi Tommy a scos din geantă un 
pahar mic. 

— Am încercat asta când eram copil, a spus Henrik. Spiritul din 
pahar, nu? 
— Pe dracu', asta e ceva serios. 
Tommy a aşezat paharul pe cutia deschisă. 
— Asta e o tablă Ouija. 
— O tablă Ouija? 
— Aşa se numeşte, a spus Tommy. Lemnul e din capacul unui 
sicriu vechi. Poţi să faci lumina mai mică? 

Henrik a zâmbit în sinea lui, dar s-a dus totuşi la întrerupător. 

S-au aşezat toţi trei în jurul mesei. Tommy şi-a băgat degetul 
mic în pahar şi a închis ochii. 

În cameră s-a aşternut tăcerea. Tommy s-a scărpinat încet pe 
gât, părând că ascultă ceva. 


— Cine e acolo? a spus el. Aleister, tu eşti? 

Timp de câteva secunde nu s-a întâmplat nimic. Apoi paharul 
a început să se mişte, sub degetul lui Tommy. 

Chiar în seara următoare, la apus, Henrik s-a dus la 
debarcaderul bunicului său, ca să-l pregătească. 

Coliba mică din lemn era vopsită în roşu şi se înălța pe o 
pajişte, la vreo zece metri de țărm, lângă alte două cabane mici 
deţinute de vizitatori de vacanţă; nimeni nu se mai apropia de 
ele după mijlocul lui august. Puteai să fii lăsat în pace acolo. 

Moştenise debarcaderul de la bunicul său, Algot. Când acesta 
era în viaţă, în fiecare vară ieşeau amândoi pe mare de mai 
multe ori ca să pună năvoade, apoi îşi petreceau noaptea în 
debarcader şi se trezeau la cinci ca să le scoată. 

Ajuns acolo, pe ţărmul Balticii, i se făcu dor de vremurile 
acelea şi se gândi că era trist că bunicul lui nu mai trăia. Algot 
continuase să facă tâmplărie şi puţină muncă în construcţii după 
pensionare şi păruse perfect mulţumit de viaţa lui până la 
ultimul atac de cord, în ciuda faptului că nu plecase de pe insulă 
decât de câteva ori. 

Henrik descuie lacătul şi privi în întunericul dinăuntru. Totul 
arăta, mai mult sau mai puţin, aşa cum arătase atunci când 
murise bunicul lui, în urmă cu şase ani. Pe pereţi atârnau 
năvoade, bancul de lucru era încă acolo, iar soba de fier ruginea 
încet într-un colţ. Camilla voise să arunce totul şi să 
zugrăvească pereţii în alb, dar lui Henrik i se părea că aşa era 
perfect. 

Dădu la o parte canistre de benzină, truse de scule şi alte 
lucruri de pe podeaua de lemn şi desfăcu o foaie de cort, în 
aşteptarea lucrurilor furate. Apoi ieşi pe digul de pe promontoriu 
şi inspiră mirosul de alge şi apă sărată. La nord vedea farurile 
gemene de la Eel Point înălțându-se din mare. 

Lângă dig era barca lui cu motor, o şalupă fără cabină, iar 
când Henrik a privit spre ea, a văzut că podeaua era acoperită 
de apă de ploaie. Se urcă în barcă şi începu s-o scoată. 

În timp ce lucra, Henrik îşi aminti ceea ce se întâmplase cu o 
seară în urmă, când el şi cu fraţii Serelius făcuseră o şedinţă de 
spiritism în bucătărie. Sau ce fusese aia. 

Paharul se mişcase încontinuu pe tablă, oferind răspunsuri la 
fiecare întrebare — dar bineînţeles că Tommy fusese cel care îl 
mişca. închisese ochii, dar probabil că trăgea cu coada ochiului 


ca să fie sigur că paharul ajunge unde trebuie. 

In orice caz, se dovedise că spiritul lui Aleister susţinea din 
toată inima planurile lor de a sparge casele de vacanţă. Când 
Tommy l-a întrebat despre satul Stenvik, pe care Henrik îl 
sugerase, paharul s-a mişcat spre DA, iar când l-a întrebat dacă 
în casele de acolo se găsesc lucruri valoroase, paharul dăduse 
acelaşi răspuns: DA. 

În cele din urmă, Tommy a întrebat: 

— Aleister, ce părerea ai... noi trei putem să avem încredere unii 
în ceilalţi? 

Micul pahar a rămas nemişcat timp de câteva secunde. Apoi 
s-a mişcat încet spre NU. 

Tommy a râs scurt şi aspru. 

— E în regulă, a spus el, privind spre Henrik. Eu nu am încredere 
în nimeni. 

Patru zile mai târziu, Henrik şi fraţii Serelius făcuseră prima 
lor călătorie în nord, spre mănunchiul de case de vacanţă pe 
care le alesese Henrik şi pe care Aleister le aprobase. Acolo nu 
erau decât case nelocuite, negre ca tăciunele în întuneric. 

Henrik şi cei doi fraţi nu căutau obiecte mici şi scumpe, 
atunci când au forţat o fereastră şi au intrat în cabană — ştiau 
că niciun vizitator de vacanţă nu era atât de prost să lase bani 
gheaţă, ceasuri scumpe sau lănţişoare de aur în cabană peste 
iarnă. Dar anumite lucruri erau prea dificil de transportat acasă 
de la ţară, atunci când vacanţa se termina: televizoare, sisteme 
muzicale, sticle cu băutură, cartuşe de ţigări şi crose de golf. lar 
în anexe puteau fi drujbe, canistre cu benzină şi bormaşini. 

După ce Tommy şi Freddy zdrobiseră nava din sticlă, iar 
Henrik terminase de boscorodit din cauza asta, se despărţiră şi 
continuară să caute comori. 

Henrik se duse în camerele mai mici. Fațada casei dădea 
spre ţărmul stâncos şi spre zgomotul lui, iar printr-o fereastră 
panoramică se vedea luna în creştere, albă ca varul, suspendată 
deasupra apei. Stenvik era unul din satele de pescari pustii de 
pe coasta de vest a insulei.Fiecare cameră în care intră îl 
întâmpină în tăcere, dar Henrik încă avea senzaţia că pereţii şi 
podeaua îl urmăreau. Din acest motiv se mişca atent, fără să 
facă niciun fel de dezordine. 

— Alo? Henke? 
Era Tommy, căruia Henrik i-a răspuns: 


— Unde eşti? 
— Aici, chiar lângă bucătărie... e un fel de birou. 

Henrik străbătu bucătăria, urmând vocea lui Tommy. 

Acesta stătea lângă peretele unei camere fără ferestre, arătând 
cu mâna lui înmănuşată spre ceva. 
— Ce zici de asta? 

Nu zâmbea — Tommy nu zâmbea aproape niciodată — dar 
privea spre perete cu expresia cuiva care făcuse o descoperire. 
Un ceas de perete mare, din lemn întunecat şi cu cifre romane 
în spatele capacului de sticlă, atârna acolo. 

Henrik dădu din cap. 

— Da... ar putea valora ceva. E vechi? 
— Cred că da, spuse Tommy, deschizând capacul de sticlă. Dacă 
avem noroc, e obiect de anticariat. German sau francez. 
— Nu ticăie. 
— Probabil trebuie întors. 
Tommy închise capacul şi strigă: 
— Freddy! 

După câteva secunde, fratele mai mic apăru intră în 

bucătărie tropăind. 
— Ce? 
— Ajută-mă cu asta, spuse Tommy. 

Freddy avea braţele cele mai lungi dintre ei trei. Desprinse 
ceasul şi îl lăsă jos. Apoi Henrik îi ajută să-l care. 
— Haideţi să-l scoatem afară, spuse Tommy. 

Camioneta era parcată aproape de casă, în întunericul din 
spate. 

Pe părţile ei laterale scria KALMAR INSTALAŢII ŞI SUDURĂ. 
Tommy cumpărase literele de plastic şi le lipise el însuşi. Nu 
exista o astfel de firmă de sudură în Kalmar, dar să umbli 
noaptea cu camioneta unei firme părea mai puţin suspect decât 
cu o camionetă veche de distribuţie. 

— Săptămâna viitoare o să deschidă o secţie de poliţie în 
Marnăs, spuse Henrik, în timp ce ridicau ceasul ca să-l scoată pe 
fereastra verandei. 

In seara aceasta nu era vânt aproape deloc, dar aerul era 
proaspăt şi rece. 

— De unde ştii? spuse Tommy. 
— Scria în ziar, azi dimineaţă. 
Henrik auzi în întuneric râsul răguşit al lui Freddy. 


— A, bun, atunci asta e, spuse Tommy. Poţi foarte bine să-i suni 
şi să ne torni pe noi doi, atunci poate ţie îţi reduc pedeapsa. 

Îşi lăsă buza de jos să cadă, dezvelindu-şi dinţii; ăsta era felul 
lui de a zâmbi. 

Henrik zâmbi şi el în întuneric. Existau mii de case de vară, 
pe întreaga insulă, pe care poliţia trebuia să le supravegheze, şi, 
în plus de asta, poliţiştii lucrau, de regulă, doar în timpul zilei. 

Puseră ceasul în spatele camionetei, alături de bicicleta 
medicinală pliabilă, două vaze mari făcute din calcar lustruit, un 
aparat video, un mic motor de barcă, un calculator, o 
imprimantă şi un televizor cu difuzoare stereo care erau deja 
acolo. 

— Punem punct pentru noaptea asta? spuse Tommy, după ce 
închise uşa din spate a camionetei. 
— Da... cred că n-a mai rămas nimic. 

Totuşi, Henrik s-a întors la casă pentru scurt timp, ca să 
închidă fereastra. A luat de jos câteva bucăţi mici de şist, pe 
care le-a îndesat în golurile din tocul de lemn, ca să ţină 
fereastra închisă. 

— Haide, strigă Tommy din spatele lui. 

Cei doi fraţi considerau că asta e o pierdere de timp, să 
închizi o casă după ce ai spart-o. Dar Henrik ştia că puteau să 
treacă luni de zile până când venea cineva la cabană, iar cu 
fereastra deschisă, ploaia şi zăpada ar fi distrus decoraţiunile. 

Tommy porni motorul, în timp ce Henrik se urca pe locul 
pasagerului. Apoi scoase o porţiune din panoul portierei şi băgă 
mâna înăuntru. Acolo era amfetamină, înfăşurată în bucățele 
mici de şerveţele de hârtie. 

— Mai vrei una? întrebă Tommy. 
— Nu. Mi-a ajuns. 

Cei doi fraţi aduseseră amfetamina cu ei de pe continent, 
atât ca să vândă, cât şi pentru consum personal. Cristalele erau 
ca un şut în fund, dar dacă lua mai mult de una pe noapte, 
Henrik începea să tremure ca un băț de steag şi începea să-i fie 
greu să gândească logic. Gândurile bufneau peste tot în mintea 
lui şi nu reuşea să adoarmă. 

Nu era un drogat, la urma urmei — dar nu era nici un 
plicticos. O doză era perfect. 

Tommy şi Freddy nu păreau să aibă aceeaşi problemă, dacă 
nu cumva aveau de gând să rămână treji toată noaptea după ce 


ajungeau înapoi în Kalmar. Şi-au îndesat cristalele în gură, cu tot 
cu hârtie, după care au băut apă dintr-o sticlă de plastic de pe 
bancheta din spate. Apoi Tommy a apăsat pe acceleraţie. A 
ocolit casa cu camioneta şi a ieşit pe drumul pustiu de 
sat.Henrik s-a uitat la ceas — era aproape douăsprezece 
jumătate. 

— Bun, haideţi să mergem la debarcader, spuse el. 

La ieşirea pe autostradă, Tommy opri, obedient, la semnul de 
stop, în ciuda faptului că drumul era complet liber, apoi o luă 
spre sud. 

— Aici fă la dreapta, spuse Henrik după zece minute, când apăru 
semnul de Enslunda. 

Nu erau alte maşini sau alţi oameni prin preajmă. Drumul de 
pietriş se termina la debarcadere, iar Tommy dădu camioneta 
cu spatele cât mai aproape posibil. 

Era întuneric ca într-o peşteră acolo, lângă țărm, dar spre 
nord farul din Eel Point scânteia. 

Henrik deschise portiera camionetei şi auzi iureşul valurilor. 
Sunetul venea plutind dinspre marea neagră ca tăciunele. îl 
făcea să se gândească la bunicul său. Acesta murise de fapt 
chiar aici, cu şase ani în urmă. Algot avea optzeci şi cinci de ani 
şi suferea de o boală de inimă, dar se târâse totuşi jos din pat şi 
luase un taxi încoace, într-o zi vântoasă de iarnă. Şoferul îl 
lăsase pe drum, iar la puţin timp după aceea probabil că 
suferise un atac de cord grav. Dar Algot reuşise să ajungă la 
debarcaderul lui şi fusese găsit mort exact lângă uşă. 

— Am o idee, spuse Tommy, în timp ce descărcau bunurile 
furate, la lumina lanternelor. O sugestie. Ascultă-mă şi spune-mi 
ce crezi. 

— Ce? 

Tommy nu răspunse. Tocmai băgase mâna în camionetă şi 
scosese ceva afară. Arăta ca o căciulă mare şi neagră din lână. 
— Am găsit asta în Copenhaga, spuse el. 

Apoi ţinu stofa neagră în lumina lanternei şi Henrik îşi dădu 
seama că nu era o căciulă. Era genul de cagulă pe care o poartă 
tâlharii, o mască de schi, cu găuri pentru ochi şi gură. 

— Sugestia mea e ca data viitoare să ne punem ăstea, spuse 
Tommy, şi să trecem la altceva decât case de vacanţă. 

— Să trecem la altceva? La ce? 

— La case care nu sunt goale. 


Urmară câteva momente de tăcere, î 
țărm. 

— Sigur, spuse Freddy. 

Henrik privi cagula fără să spună nimic. Se gândea. 

— Ştiu... creşte riscul, spuse Tommy. Dar creşte şi câştigul. în 
casele de vacanţă n-o să găsim niciodată bani sau bijuterii... 
doar în casele în care oamenii locuiesc tot anul. 

Aruncă cagula înapoi în camionetă şi continuă: 

— Bineînţeles că trebuie să îl întrebăm pe Aleister dacă e totul 
în regulă. Şi trebuie să alegem case sigure, care nu sunt la drum 
şi nu au alarme. 

— Şi nici câini, spuse Freddy. 

— Corect. Şi nici câini nenorociţi. Şi nimeni n-o să ne 
recunoască, dacă avem cagulele, spuse Tommy, privindu-l pe 
Henrik. Deci ce crezi? 

— Nu ştiu. 

Nu era vorba deloc de bani — Henrik avea la momentul 
acesta o meserie bună — ce căuta el era mai ales tensiunea. 
Aceasta alunga plictiseala vieţii de zi cu zi. 

— Atunci eu şi cu Freddy o să acţionăm solo, spuse Tommy. 
O să ne aducă mai mulţi bani, deci nu e nicio problemă.Henrik 
scutură repede din cap. Era posibil să nu mai urmeze multe 
ieşiri cu Tommy şi Freddy, dar el dorea să hotărască singur când 
să se oprească. 

Se gândi la nava din sticlă, sfărâmată în bucăţi pe podea, mai 
devreme în seara aceea, şi spuse: 

— Mă bag... dacă o luăm încet. Şi nimeni nu e rănit. 

— Pe cine am putea răni? spuse Tommy. 

— Pe proprietarii casei. 

— O să fie adormiţi, ce naiba... şi dacă se trezeşte cineva, o să 
vorbim pur şi simplu în engleză. Atunci o să creadă că suntem 
străini. 

Henrik dădu din cap, fără să fie complet convins. Trase foaia 
de cort peste obiectele furate şi încuie lacătul de la uşa 
debarcaderului. 

Se urcară în camionetă şi o luară spre sud, înapoi în 
Borgholm, de-a curmezişul insulei. 

După douăzeci de minute erau în oraş, unde şirurile de stâlpi 
de iluminat alungau întunericul de octombrie. Dar trotuarele 
erau la fel de pustii ca şi drumurile de ţară. Tommy încetini şi 


n întunericul de lângă 


trase în faţa blocului în care stătea Henrik. 

— Bun, spuse el. Peste o săptămână, atunci? Marţi noapte, 
săptămâna viitoare? 

— Sigur... dar probabil că o să mai merg acolo până atunci. 

— îţi place să stai acolo, la mama naibii? 

Henrik dădu din cap că da. 

— Bine, spuse Tommy, dar nu te apuca să vinzi de unul singur 
din marfă. O să găsim un cumpărător în Kalmar. 

— Bine, spuse Henrik, închizând portiera camionetei. 

O luă spre intrarea întunecoasă şi îşi privi ceasul: unuşi 
jumătate. Era destul de devreme, în ciuda a toate, şi putea să 
doarmă în patul lui singuratic cinci ore înainte ca ceasul să-l 
trezească pentru slujba lui obişnuită. 

Se gândi la toate casele de pe insulă în care oamenii 
dormeau. Liniştiţi. 

Dacă se întâmpla ceva, avea să plece. Dacă se trezea cineva 
când spărgeau o casă, Henrik avea să plece pur şi simplu de 
acolo. Cei doi fraţi şi nenorocitul lor de spirit din pahar se puteau 
descurca şi singuri. 

Tilda Davidsson stătea, cu geanta ei în care avea un 
casetofon, pe un coridor al casei de bătrâni din Marnăs, în faţa 
camerei rudei sale, Gerlof Davidsson. Nu era singură; pe o 
canapea, ceva mai încolo pe coridor, se aşezaseră două doamne 
mici cu părul alb, probabil aşteptând cafeaua de după-amiază. 

Femeile vorbeau neîncetat, iar Tilda se trezi că ascultă 
conversaţia lor joasă. 

Aceasta era purtată pe un ton nemulţumit şi tulburat, ca o 
lungă serie de oftaturi prelungite. 

— Umblă tot timpul, zboară cu avionul peste tot, spuse femeia 
cea mai apropiată de Tilda. Călătorii în străinătate, una după 
alta. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. 

— Ai absolută dreptate, fără îndoială că în ziua de azi ei nu-şi 
mai refuză nimic, spuse cealaltă femeie, chiar nimic... 

— Şi câţi bani cheltuie... când îşi cumpără lucruri pentru ei. 
Săptămâna trecută am sunat-o pe fiica mea cea mică şi ea mi-a 
spus că ea şi cu soţul ei îşi cumpără o maşină nouă. „Darai o 
maşină minunată", i-am spus. „Da, dar toţi ceilalţi de pe strada 
noastră şi-au schimbat maşina anul ăsta", mi-a spus ea. 

— Asta e tot ce fac, cumpără, cumpără, cumpără tot timpul. 

— Aşa e. Şi nu te mai caută. 


— Nu... Fiul meu nu mă sună niciodată, nici măcar de ziua mea. 
întotdeauna eu îl sun pe el, şi nici atunci nu are timp să stea de 
vorbă. întotdeauna e undeva pe drum sau vrea să vadă ceva la 
televizor. 

— Şi mai e ceva — întotdeauna îşi cumpără televizoare, şi în 
ziua de azi televizorul trebuie să fie cât o casă... 

— Şi frigidere noi. 

— Şi aragazuri. 

Tilda nu apucă să audă mai multe, pentru că uşa camerei lui 
Gerlof se deschise. 

Spatele lung al lui Gerlof era uşor aplecat, iar picioarele îi 
tremurau doar puţin — dar îi zâmbi Tildei ca un bătrân lipsit de 
orice grijă, iar ea se gândi că arată mai energic decât când îl 
văzuse iarna trecută. 

Gerlof, care era născut în 1915, îşi aniversase a optzecea zi 
de naştere în casa de vară din Stenvik. Ambele lui fiice fuseseră 
acolo, fiica cea mare, Lena, cu soţul şi copiii ei, şi sora ei mai 
mică, Julia, cu noul ei soţ şi cei trei copii ai acestuia. în ziua 
aceea, reumatismul lui Gerlof îl ţinuse în acelaşi fotoliu întreaga 
după-amiază. Dar acum stătea în uşă, sprijinit în baston, 
purtând o vestă şi pantaloni de gabardină gri închis. 

— Bun, s-a terminat starea vremii, spuse el. 

— Minunat. 

Tilda se ridică în picioare. Trebuise să aştepte înainte să intre în 
camera lui Gerlof, deoarece el trebuia să asculte starea vremii. 
Tilda nu prea înţelegea de ce era asta atât de important — era 
puţin probabil ca el să iasă afară pe frigul acesta — dar probabil 
că supravegherea vântuluişi a vremii era un obicei care îi 
rămăsese lui Gerlof de pe vremea în care era căpitanul unui vas 
de transport în Marea Baltică. 

— Intră, intră. 

Mâna cu care i-a strâns Tildei mâna era fermă. Gerlof plecase 
pe mare în adolescenţă şi, în ciuda faptului că rămăsese la țărm 
cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, încă mai avea bătăturile 
tuturor frânghiilor pe care le trăsese, lăzilor cu marfă pe care le 
ridicase şi lanțurilor care îi jupuiseră pielea de pe degete. 

— Deci ce ne pregăteşte vremea? întrebă Tilda. 
— Nu mă întreba. 

Gerlof oftă şi se aşeză, cu picioarele ţepene, pe unul dintre 

scaunele de lângă măsuţa lui mică de cafea. 


— Postul de radio a schimbat iar ora la care transmite starea 
vremii, aşa că am pierdut temperaturile locale. Dar în Norrland o 
să se facă mai frig, aşa că îmi imaginez că şi aici o să fie la fel. 

Gerlof aruncă o privire suspicioasă spre barometrul de lângă 
bibliotecă, apoi privi pe fereastră la copacii goi şi adăugă: 

— O să fie o iarnă grea anul acesta, o iarnă rece şi timpurie. îţi 
poţi da seama de asta după stelele care sclipesc atât de tare 
noaptea, în special Carul Mare. Şi după vară. 

— După vară? 

— O vară umedă înseamnă iarnă grea, spuse Gerlof. Toată 
lumea ştie asta. 

— Eu nu ştiam, spuse Tilda. Dar asta va avea vreo importanţă 
pentru noi? 

— Fără îndoială. O iarnă lungă şi grea influenţează cam tot. 
Transporturile în Baltica, de exemplu. Gheaţa întârzie navele şi 
profiturile scad. 

Tilda se plimba prin cameră, dând peste toate amintirile de 
pe mare ale lui Gerlof. Pe pereţi erau fotografii alb-negru cu 
vapoarele lui, plăcuţe de nume unsuroase şi autorizaţii de 
transport înrămate. Existau, de asemenea, şi mici fotografii cu 
părinţii şi soţia lui, decedați. 

Tilda se gândi că acolo timpul încremenise. 

Se aşeză în faţa lui Gerlof şi puse casetofonul pe masa dintre 
ei. Apoi conectă microfonul plat de masă. 

Gerlof aruncă aparatului de înregistrat aceeaşi privire ca şi 
barometrului. Casetofonul nu era foarte mare, dar Tilda vedea 
cum ochii lui se mişcă repede înainte şi înapoi, între casetofon şi 
ea. 

— O să... vorbim, pur şi simplu? spuse el. Despre fratele meu? 
— Printre alte lucruri, spuse Tilda. E destul de direct, nu-i aşa? 
— Dar de cel 

— Păi, pentru prezervarea amintirilor şi poveştilor... înainte ca 
ele să dispară, spuse Tilda, adăugând apoi rapid: sigur că tu o 
să mai trăieşti mulţi ani de acum înainte, Gerlof, nu asta am vrut 
să spun. Vreau să le înregistrez doar ca să fie în siguranţă. Tata 
nu mi-a spus prea multe despre bunicul, înainte să moară, ştii. 

Gerlof dădu din cap. 

— Putem vorbi. Dar atunci când ceva e înregistrat, trebuie să fii 
atent la ce spui. 
— Nu e nicio problemă, spuse Tilda. Peste o casetă se poate 


oricând înregistra altceva. 

Gerlof acceptase să fie înregistrat aproape fără să se 
gândească, atunci când ea îl sunase în august şi îi spusese că se 
mută în Marnâs, dar încă părea că asta îl face să fie puţin 
tensionat. 

— E pornit? întrebă el calm. Merge caseta? 
— Nu, nu încă, spuse Tilda. O să-ţi spun eu când. 

Tilda apăsă butonul Record, văzu cum se învârte caseta şi 
dădu din cap încurajator către Gerlof. 
— Bun... începem. 

Tilda se îndreptă de spate. Apoi continuă, părându-i-se că 
vocea ei e mai tensionată şi mai formală decât de obicei: 

— Sunt Tilda Davidsson şi sunt în Marnăs cu Gerlof, fratele 
bunicului meu Ragnar, ca să vorbim despre familia noastră... şi 
despre bunicul meu de aici, din Marnăs. 

Gerlof se aplecă în faţă puţin ţeapăn, spre microfon, şi o 
corectă cu o voce limpede: 

— Fratele meu nu a locuit în Marnăs. A locuit pe coastă, lângă 
ROrby, la sud de Marnăs. 
— Mulţumesc, Gerlof... şi ce amintiri ai despre Ragnar? 

Gerlof ezită timp de câteva secunde. 

— Sunt multe amintiri frumoase, spuse el în cele din urmă. Am 
crescut împreună în Stenvik, în anii '20, dar apoi bineînţeles că 
am ales profesiuni complet diferite... el şi-a cumpărat o căsuţă şi 
a devenit fermier şi pescar, iar eu m-am mutat în Borgholm şi 
m-am căsătorit. Şi mi-am cumpărat primul vas de transport. 

— Cât de des vă vedeaţi? 

— Păi, de fiecare dată când eu mă întorceam acasă de pe mare, 
de vreo câteva ori pe an. în jurul Crăciunului şi undeva prin 
vară. De obicei Ragnar venea la noi, în oraş. 

— Şi atunci sărbătoreaţi? 

— Da, mai ales de Crăciun. 

— Cum era? 

— Aglomerat, dar foarte plăcut. Multă mâncare. Hering, cartofi, 
şuncă, piftie şi găluşte. Şi bineînţeles că Ragnart i 

aducea de fiecare dată o grămadă de ţipari cu el, şi afumaţi şi 
marinaţi, mult cod înmuiat în sodă caustică... 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât Gerlof se relaxa. La fel şi Tilda. 

Au continuat să vorbească încă vreo jumătate de oră. Dar 
după o poveste lungă despre un incendiu la o moară din 


Stenvik, Gerlof ridică o mână şi dădu încet din ea. Tilda îşi dădu 
seama că era obosit şi opri repede casetofonul. 

— Fantastic, spuse ea. E uimitor cât de multe îţi aminteşti, 
Gerlof. 

— încă am în cap vechile poveşti de familie, le-am auzit de 
atâtea ori. Să spui poveşti de astea e bine pentru memorie. 

Gerlof privi spre casetofon. 

— Crezi că s-a înregistrat ceva? 
— Sigur. 

Tilda derulă caseta şi apăsă pe Play. Vocea înregistrată a lui 
Gerlof era liniştită, uşor morocănoasă şi repetitivă, dar se auzea 
clar. 

— Bun, spuse el. Cei care cercetează vieţile oamenilor obişnuiţi 
o să aibă ce auzi. 

— E mai ales pentru mine, spuse Tilda. Eu nici măcar nu mă 
născusem atunci când a murit bunicul, iar tata nu se pricepea 
deloc să spună poveşti despre familie. Aşa că sunt curioasă. 

— Asta vine odată cu anii, pe măsură ce dobândeşti tot mai 
mult trecut la care să priveşti în urmă, spuse Gerlof. Aţi început 
să fiţi interesaţi de unde proveniţi, am observat asta şi la fiicele 
mele... Câţi ani ai acum? 

— Douăzeci şi şapte. _ 

— Şi o să lucrezi aici, în Oland? 

— Da. Am terminat toată pregătirea. 

— Pentru cât timp? 

— Rămâne de văzut. Până vara viitoare, cel puţin. 

— Frumos. E bine atunci când oameni tineri vin aici şi găsesc de 
lucru. Şi locuieşti aici, în Marnăs? 

— Am un apartament cu două camere chiar lângă piaţă. Are 
vedere spre sud, de-a lungul țărmului... Aproape că văd casa 
bunicului. 

— Acum aparţine altei familii, spuse Gerlof, dar putem să 
mergem acolo şi să ne uităm la ea. Şi la casa mea din Stenvik, 
bineînţeles. 

Tilda plecă de la casa de bătrâni din Marnăs imediat după 
patru şi jumătate, cu casetofonul în rucsac. 

În timp ce îşi încheia geaca şi pornea pe drumul spre micul 
centru al Marnăsului, un băiat a trecut pe lângă ea, în direcţia 
opusă, cu un scuter păcănitor, albastru deschis. Tilda a scuturat 
din cap către el, ca să-i arate ce crede ea despre scuterele care 


merg cu viteză, dar el nu i-a prins privirea. Douăzeci de secunde 
mai târziu, băiatul dispăruse demult. 

Pe vremuri, Tilda crezuse că băieţii de cincisprezece ani pe 
scuter sunt cea mai mişto chestie din lune. Astăzi, ea credea că 
sunt mai mult un fel de țânțari — mici şi enervanţi. 

Şi-a potrivit rucsacul şi şi-a continuat drumul spre Marnăs. 
Voia să treacă puţin pe la serviciu, deşi nu începea oficial decât 
de a doua zi, apoi să se întoarcă în micul ei apartament şi să 
continue despachetatul. Şi să-l sune pe Martin. 

Păcănitul scuterului din spatele ei nu se stinsese complet, iar 
acum devenea din nou zgomotos. Tânărul motocliclist întorsese 
undeva pe lângă biserică şi acum erau în drum spre oraş. 

De data aceasta trebuia să treacă pe lângă Tilda, pe trotuar. 
încetini uşor, dar ambală motorul ameninţător şi încercă să se 
strecoare pe lângă ea. Tilda îl privi în ochi şi se aşeză direct în 
calea lui. Scuterul opri. 

— Ce e? ţipă băiatul ca să acopere zgomotul motorului. 

— Nu ai voie să mergi cu scuterul pe trotuar, spuse Tilda la fel 
de tare. E ilegal. 

— Da, bine, dădu din cap băiatul. Dar aici poţi să mergi mai 
repede. 

— Dar poţi şi să dai peste cineva. 

— Şi ce, spuse băiatul aruncându-i o privire plicstisită. O să 
chemi poliţia? 

Tilda scutură din cap. 

— Nu, nu o să chem poliţia, pentru că... 
— Aici nu mai există poliţişti. 

Băiatul apăsă pe acceleraţia de pe ghidonul scuterului. 

— Au închis secţia de poliţie acum doi ani. Nu mai există poliţişti 
nicăieri în nordul Olandului. 

Tilda se săturase să strige ca să acopere motorul păcănitor. 
Se aplecă repede în faţă şi smulse cablul de la bujie. Scuterul 
amuţi imediat. 

— Acum există, spuse ea încet şi calm. Eu sunt polițistă şi sunt 
aici. 

— Tu? 

— Azi încep. 

Băiatul se holba la ea. Tilda îşi scoase portofelul din 
buzunarul de la geacă, îl deschise şi îi arătă legitimaţia. Băiatul 
o privi îndelung, apoi se uită din nou la ea cu o expresie 


respectuoasă.Oamenii se uită întotdeauna altfel la cineva după 
ce află că e poliţist. Când Tilda era în uniformă, până şi ea se 
uita altfel la ea însăşi. 

— Nume? 

— Stefan. 

— Stefan şi mai cum? 

— Stefan Ekström. 

Tilda îşi scoase carnetul şi scrise numele. 

— Acum primeşti doar avertisment, dar data viitoare va fi o 
amendă, spuse ea. Scuterul a fost modificat. Ai găurit cilindrul? 

Stefan dădu din cap. 

— Atunci mai bine dă-te jos şi du-te acasă pe lângă el, spuse 
Tilda. Apoi poţi aranja motorul, în aşa fel încât să fie legal. 

Stefan se dădu jos. 

Merseră în tăcere, unul lângă celălalt, spre piaţa din Marnăs. 
— Spune-le amicilor tăi că în Marnăs sunt din nou poliţişti, spuse 
Tilda. Următorul scuter modificat pe care îl văd o să fie 
sechestrat şi o să urmeze o amendă. 

Stefan dădu iar din cap. Acum, că fusese prins, părea să 
considere asta o ispravă extraordinară. 

— Aveţi pistol? întrebă el, când ajunseră în oraş. 

— Da, spuse Tilda. închis bine, cu lacăt. 

— Ce fel? 

— Un Sig Sauer. 

— Aţi împuşcat vreodată pe cineva? 

— Nu, spuse Tilda. Şi nu intenţionez să-l folosesc aici. 
— Bine. 

Stefan părea dezamăgit. 

Tilda se înţelesese cu Martin să îl sune pe la şase, înainte ca 
el să plece acasă de la muncă. înainte de asta, Tilda avea timp 
să arunce o privire la viitorul ei loc de muncă. 

Noua secţie de poliţie din Marnăs era pe o stradă laterală, la 
câteva cvartale de piaţă. însemnul poliţiei de deasupra uşii era 
încă împachetat în plastic. 

Tilda scoase cheile secţiei din buzunar. Le luase, cu o zi în 
urmă, de la secţia de poliţie din Borgholm, dar când ajunse la 
uşa de la intrare, aceasta era deja descuiată. înăuntru se 
auzeau voci de bărbaţi. 

Secţia consta dintr-o singură cameră, fără o zonă pentru 
recepţie. Tilda îşi amintea vag că aici fusese un magazin de 


bomboane, atunci când vizitase ea Marnăsul în copilărie. Pereţii 
erau goi, nu existau perdele şi nici mochetă pe podeaua de 
lemn. 

Doi bărbaţi solizi de vârstă mijlocie stăteau înăuntru, purtând 
geci şi pantofi de stradă. Unul dintre ei avea o uniformă de 
poliţie albastru închis, celălalt haine civile şi o geacă bufantă 
verde. Amuţiră şi se întoarseră imediat spre Tilda, ca şi cum i-ar 
fi întrerupt în mijlocul unei glume nepotrivite. 

Tilda îl cunoştea deja pe unul dintre ei, cel în haine civile — 
inspectorul Göte Holmblad, care era şeful poliţiei locale. Avea un 
păr scurt şi grizonant, în colţurile gurii îi juca permanent un 
zâmbet şi păru s-o recunoască pe Tilda. 

— Salut, spuse el. Bun venit la noua secţie. 
— Mulţumesc. 

Tilda dădu mâna cu şeful ei şi se întoarse spre celălalt 
bărbat, care avea păr brunet, mai rar, sprâncene stufoase şi 
vreo cincizeci şi ceva de ani. 

— Tilda Davidsson. 
— Hans Majner. 

Strângerea de mână a lui Majner era fermă, seacă şi scurtă. 
— înţeleg că noi doi o să lucrăm împreună aici. 

Nu părea foarte convins că lucrurile aveau să meargă bine, 
se gândi Tilda. Deschise gura să spună ceva a aprobare, dar 
Majner continuă imediat: 

— Bineînţeles, eu nu o să fiu prea mult pe aici. O să trec din 
când în când, dar în principal o să lucrez din Borgholm. Rămân 
cu biroul acolo. 

Majner îi zâmbi şefului poliţiei locale. 

— înţeleg, spuse Tilda, dându-şi seama dintr-odată că avea să 
fie mult mai singură decât crezuse, ca poliţist în nordul 
Olandului. Lucraţi la un proiect anume? 

— Se poate spune şi aşa, zise Majner, privind pe fereastră spre 
stradă, ca şi cum ar fi văzut acolo ceva suspect. Drogurile, 
bineînţeles. Genul de mizerii care vin pe insulă, ca şi oriunde 
altundeva. 

— Asta e biroul tău, Tilda, spuse Holmblad de lângă fereastră. 
Bineînţeles, o să instalăm aici calculatoare, faxuri... şi o staţie 
radio de poliţie. Pentru moment, va trebui să te descurci cu 
telefonul. 

— Bine. 


— Oricum, n-o să stai prea mult în birou; de fapt, chiar 
dimpotrivă, spuse Holmblad. Asta e ideea cu reformele poliţiei 
locale: trebuie să fii acolo, o prezenţă vizibilă pe stradă. 
Obiectivul principal sunt  contravenţiile rutiere, daunele 
materiale, furturile mărunte şi spargerile. Investigaţiile mai puţin 
complexe. Şi delincvenţa juvenilă, bineînţeles. 

— Asta mi se potriveşte, spuse Tilda. Pe drum încoace am oprit 
un scuter modificat. 

— Bun, bun, dădu din cap şeful ei. Deci ai arătat că există din 
nou poliţie aici. lar săptămâna viitoare e ceremonia oficială de 
inaugurare. A fost invitată şi presa. Ziare, radioul local... O să fii 
disponibilă atunci? 

— Sigur. 

— Bun, bun. Şi mă aştept ca munca ta aici să fie... ei bine, ştiu 
că abia ai venit din Växjö, iar aici pe insulă va trebui să lucrezi 
mai independent. La bine şi la rău. Ai mai multă libertate să îţi 
organizezi ziua de lucru după cum doreşti, dar şi mai multă 
responsabilitate... vreau să spun, e nevoie de o jumătate de oră 
ca să ajungi de aici în Borgholm, iar la secţia de acolo nu există 
întotdeauna cineva. Aşa că dacă se întâmplă ceva, ar putea să 
dureze ceva până primeşti ajutor. 

Tilda dădu din cap. 

— La Academia de Poliţie am exersat adesea situaţii în care 
întăririle întârziau. Instructorii mei încercau foarte mult să... 

Majner pufni, de la biroul său. 

— Instructorii de la Academia de Poliţie habar n-au de realitatea 
din teren, spuse el. A trecut mult de când patrulau pe stradă. 
— Erau foarte competenţi, cei din Växjö, spuse Tilda repede. 

Era ca şi cum ar fi stat în spate, în duba poliţiei, ca un 
începător — se aştepta de la tine să-ţi ţii gura şi să-i laşi pe cei 
mai bătrâni să vorbească. Tilda detestase asta. 

Holmblad privi spre ea şi spuse: 

— Tot ce vreau să spun e că e important pentru tine să nu uiţi 
de distanţele lungi de aici de pe insulă, înainte să intri de una 
singură într-o situaţie problematică. 

Tilda dădu din cap. 

— Sper să pot face faţă oricărei probleme care va apărea. 

Şeful poliţiei locale deschise gura din nou, probabil ca să-şi 
continue prelegerea — dar în clipa aceeea sună telefonul de pe 
perete. 


— Răspund eu, spuse el, apropiindu-se de birou. Ar putea fi cei 
din Kalmar. 

Ridică receptorul. 

— Secţia de poliţie din Marnăs, Holmblad. 

Apoi ascultă. 

— Unde? spuse el. 

Apoi tăcu din nou. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. Ar fi bine să mergem acolo. 
Închise telefonul. 

— Erau cei din Borgholm. A sunat cineva la numărul de urgenţă, 
cu privire la un accident mortal din nordul Olandului. 

Majner se ridică de la biroul lui gol. 

— în zonă? 

— Lângă farurile din Eel Point, spuse Holmblad. Ştie cineva unde 
e asta? 

— Eel Point e la sud de aici, spuse Majner. La şapte sau opt 
kilometri, poate. 

— Bine, trebuie să luăm maşina, spuse şeful poliţiei. Ambulanţa 
e deja pe drum... e, în mod evident, o înecare accidentală. ' 

Odată ce farurile gemene au fost construite, a apărut o 
senzație de siguranţă în jurul lui Eel Point, atât pentru vase cât 
şi pentru oameni. Cel puțin aşa credeau bărbații care le 
construiseră, credeau că viața pe coastă era sigură şi liniştită 
pentru totdeauna. Femeile ştiau că nu e aşa întotdeuana. 

Moartea se apropia tot mai mult pe vremea aceea, şi incepea 
să intre în case. 

În podul de fân din vechiul hambar este numele unei femei, 
crestat în grabă pe perete: SCUMPA CAROLINA 1868. Carolina 
era moartă de mai bine de o sută douăzeci de ani, dar îmi 
şoptise prin perete despre ceea ce se putea întâmpla la Eel 
Point — în perioada numită uneori frumoasele vremuri de 
demult. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1868 

Conacul e mare, atât de mare. Kerstin străbate camerele, 
căutând-o pe Carolina, dar există atât de multe locuri în care 
trebuie căutat. Prea multe locuri în Eel Point, prea multe camere 
în casă. 

Şi viscolul se apropie. Se simte ca o greutate, în aerul de 


afară, iar Kerstin ştie că nu mai e mult timp. 

Conacul e construit solid şi nu va avea de suferit în timpul 
furtunii, dar întrebarea e cum vor fi afectaţi oamenii. Un viscol îi 
face pe toţi să se strângă în jurul sobelor, ca nişte păsări 
rătăcite, aşteptând să treacă. 

Vara dificilă de pe insulă, cu recolte sărace, fusese urmată de 
o iarnă aspră. E prima săptămână din februarie, şi atât de frig 
pe coastă, încât nimeni nu iese afară dacă nu e silit. Dar paznicii 
farului şi fierarii încă trebuie să facă de serviciu la turn, iar 
astăzi fiecare bărbat în afară de Karlsson, paznicul-şef al farului, 
e pe promontoriu, ca să pregătească farurile pentru furtuna de 
zăpadă. 

Femeile au rămas în casă, dar Carolina nu e de găsit nicăieri. 
Kerstin a căutat în fiecare cameră de la ambele niveluri şi a 
urcat şi în pod, cercetând printre grinzi. Carolina nu poate vorbi 
cu celelalte fete sau neveste ale paznicilor farului, pentru că ele 
nu ştiu starea în care se găseşte ea. Poate că au suspiciunile lor, 
dar nu ştiu sigur. 

Carolina are optsprezece ani, cu doi ani mai tânără decât 
Kerstin. Amândouă sunt fete în casă care lucrează pentru Sven 
Karlsson, paznicul-şef al farului. Kerstin se consideră cea care 
gândeşte lucrurile atent şi e mai precaută. Carolina e mai 
animată şi mai încrezătoare — în anumite moduri, e la fel de 
aventuroasă ca sora mai mare a lui Kerstin, Fina, care a plecat 
în America anul trecut — ceea ce înseamnă că uneori are 
probleme. Necazurile Carolinei s-au înmulţit de curând, iar ea i-a 
povestit lui Kerstin despre ele. 

In cazul în care Carolina a ieşit din conac şi s-a dus în pădure 
sau spre turbărie, Kerstin nu va putea s-o găsească. Carolina 
ştie că se apropie viscolul — încă mai e atât de disperată? 

Kerstin iese afară. Palele de vânt coborau din cer în curtea 
interioară acoperită de zăpadă, învârtejindu-se între clădiri şi 
nemaireuşind să evadeze. Viscolul se apropie; asta e doar un 
avertisment. 

Kerstin aude un țipăt care amuţeşte imediat. Ăsta n-a fost 
vântul. 

Era un țipăt de femeie. 

Vântul trage de baticul şi şorţul lui Kerstin, făcând-o să se 
aplece în faţă. Kerstin deschide cu greu uşa hambarului şi intră 
înăuntru.Vacile mugesc şi se frământă neliniştite, în timp ce ea 


caută printre ele. Nimic. Apoi Kerstin urcă treptele scării spre 
podul mare de fân. Acolo sus, aerul e îngheţat. 

Ceva se mişcă lângă unul dintre pereţi, sub mormanul mare 
de fân. Mişcări slabe în praf şi întuneric. 

E Carolina. Stă întinsă pe podeaua acoperită de fân, cu 
picioarele nemişcate sub o pătură murdară. Respirația ei e slabă 
şi şuierată atunci când Kerstin se apropie; expresia ei e una de 


ruşine. 
— Kerstin... cred că tocmai s-a întâmplat, spune ea. Cred că a 
ieşit afară. 

Kerstin se apropie de pătură, plină de presimţiri rele, şi 
îngenunchează. 


— E ceva colo? Şopteşte Carolina. Sau e doar sânge? 

Pătura de pe genunchii Carolinei e udă şi lipicioasă. Dar 
Kerstin ridică unul din colţurile ei şi dă din cap. 
— Da, spune ea, a ieşit. 
— E viu? 
— Nu... nu e... întreg. 

Kerstin se apleacă deasupra feţei palide a prietenei ei. 
— Cum te simţi? 

Ochii Carolinei se zbat în toate părţile. 
— A murit fără să fie botezat, bolboroseşte ea. Trebuie să... 
trebuie să-l îngropăm în pământ sfinţit, ca să nu mai umble 
niciodată... Dacă nu îl îngropăm va fi un suflet rătăcitor. 
— Nu putem, spune Kerstin. Vine viscolul... dacă ieşim afară, pe 
drum, o să murim. 
— Trebuie să-l ascundem, şopteşte Carolina, luptându-se să 
respire. O să creadă că am preacurvit... că am încercat să scap 
de el. 
— Nu contează ce cred ei. 

Kerstin pune mâna pe fruntea fierbinte a Carolinei şi îi spune, 
cu calm: 
— Am primit iar scrisoare de la sora mea. Vrea să merg în 
America, în Chicago. 

Carolina nu pare să mai asculte, doar gâfâie uşor, dar Kerstin 
continuă oricum: 
— O să traversez Atlanticul, la New York, iar de acolo o să 
călătoresc mai departe. Mi-a trimis chiar şi bani de bilet, în 
Gothenburg. 

Kerstin se apleacă şi mai mult. 


— Şi tu ai putea să vii cu mine, Carolina. Ai vrea să faci asta? 

Carolina nu răspunde. Deja nu se mai luptă să respire. Aerul 
se prelinge pur şi simplu afară din ea, de-abia audibil. 

În cele din urmă, Carolina rămâne acolo nemişcată, în fân, cu 
ochii larg deschişi. Peste tot în hambar e tăcere. 

— O să mă întorc în curând, şopteşte Kerstin, cu vocea plină de 
lacrimi. 

Împinge lucrul care zace în fân deasupra păturii, apoi o 
împătureşte de mai multe ori, ca să ascundă urmele de sânge şi 
lichide ale naşterii. Apoi se ridică în picioare şi ia în braţe 
legătura. 

lese în curte, unde vântul continuă să crească în intensitate, 
şi îşi croieşte drum înapoi, spre clădirea pincipală, lipită de zidul 
de piatră al hambarului. Se duce direct în mica ei cameră, îşi 
împachetează cele câteva bunuri ale ei şi ale Carolinei, apoi îşi 
pune strat peste strat de haine, pregătită pentru călătoria 
dificilă care o aşteaptă după ce viscolul s-a potolit. 

Apoi Kerstin intră fără nicio ezitare în salonul principal, unde 
lămpile cu gaz şi sobele de teracotă emană căldură şi lumină în 
întunericul de iarnă. Paznicul-şef al farului, Sven Karlsson, stă 
într-un fotoliu la masa din centrul camerei, cu uniforma lui 
neagră gata să plesnească la cusături deasupra burii. 

Ca funcţionar al coroanei, Karlsson este unul dintre membrii 
privilegiați ai parohiei. Are la dispoziţia lui aproape jumătate din 
camerele conacului şi strana lui personală în biserica din Rörby. 
Lângă el, soţia lui, Anna, stă ca pe tron pe un fotoliu frumos. 
Câteva servitoare stau undeva în fundal, aşteptând ca viscolul 
să treacă, iar într-un colţ întunecos stă Bătrâna Sara, care a 
venit de la azilul de săraci din ROrby după ce paznicul-şef al 
farului a făcut cea mai ieftină ofertă la licitaţia pentru îngrijirea 
ei. 

— Unde ai fost? spune Anna când o vede pe Kerstin. 

Vocea ei e întotdeauna tare şi tăioasă, dar acum e 
mai ascuţită ca de obicei, ca să se facă auzită pe deasupra 
urletului vântului. 

Kerstin face o reverență, se poziţionează tăcută în faţa mesei 
şi aşteaptă până când toţi ochii sunt aţintiţi asupra ei. Se 
gândeşte la sora ei mai mare din America. 

Apoi pune legătura pe care a adus-o cu ea pe masă, exact în 
faţa lui Sven Karlsson. 


— Bună seara, domnule, spune Kerstin tare, desfăcând 
pătura. Am aici ceva... ceva ce se pare că aţi pierdut.A treia 
dimineaţă a lui Joakim la conacul din Eel Point a fost începutul 
ultimei sale zile complet fericite pentru mulţi ani — poate pentru 
totdeauna. 

Din păcate, Joakim era prea stresat ca să observe cât de bine 
se simţea. 

El şi cu Katrine se culcaseră târziu noaptea trecută. După ce 
copiii adormiseră, se plimbaseră prin camerele de la parter care 
dădeau spre sud, gândindu-se la modul în care personalităţile 
lor diferite puteau fi puse cel mai bine în valoare prin alegerea 
culorilor. Desigur, albul avea să fie culoarea de bază pe întreg 
parterul, atât pe pereţi, cât şi pe tavan, în timp ce detaliile de 
lemn precum cornişele sau tocurile uşii aveau să difere de la 
cameră la cameră. 

Se culcaseră la unsprezece şi jumătate. Atunci casa fusese 
tăcută, dar câteva ore mai târziu Livia a început iar să strige. 
Katrine abia dacă a oftat şi s-a ridicat din pat fără un cuvânt. 

Intreaga familie s-a trezit la puţin după şase. Spre est, 
orizontul era încă negru ca tăciunele. 

Marele întuneric de iarnă era tot mai aproape, şi-a dat seama 
Joakim. Mai erau doar două luni până la Crăciun.t. | 

Familia s-a adunat în bucătărie la şase şi jumătate. Joakim 
voia să dea o fugă până în Stockholm şi îşi terminase ceaşca de 
ceai aproape înainte ca soţia lui şi copiii să se aşeze la masă. în 
timp ce îşi punea ceaşca în maşina de spălat vase, Joakim văzu 
o dungă portocalie de lumină de la soarele care era încă ascuns 
de mare, iar mai sus pe cer un stol de păsări în formă de V, 
zvâcnind încet în timp ce zburau pe deasupra Balticii. 

Gâşte sau cocori? Era încă prea întuneric ca să le vadă clar şi 
Joakim nu era prea bun la identificarea păsărilor în zbor. 

— Vedeţi păsările alea de acolo? spuse peste umăr. Fac exact ce 
am făcut şi noi... se mută în sud. 

Nu răspunse nimeni. Katrine şi Livia îşi  mestecau 
sandvişurile; Gabriel bea din biberonul său concentrat de orez 
pentru copii. 

Cele două faruri de lângă apă se înălţau spre cer ca două 
castele de poveste; turnul din sud emitea regulat lumina lui 
roşie. De la geamurile din vârful turnului de nord venea o lumină 
albă slabă, care nu pâlpâia. 


Asta era puţin ciudat, pentru că înainte turnul din nord nu 
emisese lumină. Joakim se aplecă mai aproape de fereastră. 
Strălucirea albă ar fi putut să fie o reflexie a soarelui răsărind, 
dar părea să vină din interiorul turnului. 

— Mai sunt şi alte păsări care se mută în sud, tati? spuse Livia 
din spatele lui. 
— Nu. 

Joakim încetă să mai privească spre faruri. Se întoarse la 
masa pentru micul dejun, ca să debaraseze.Păsările călătoare 
aveau în faţa lor o lungă călătorie, ca şi Joakim. Astăzi avea să 
conducă vreo patru sute cincizeci de kilometri, ca să ia ultimele 
lor bunuri din casa din Bromma. Avea să rămână peste noapte 
la mama lui, Ingrid, în Jakobsberg, apoi să se întoarcă în Oland a 
doua zi. 

Era ultima lui călătorie în capitală, cel puţin pentru anul 
acesta. 

Gabriel părea însufleţit şi voios, dar Livia arăta prost dispusă. 
Se trezise cu ajutorul lui Katrine, dar încă era adormită şi tăcută. 
Ţinea sandvişul într-o mână, cu coatele pe masă, şi se holba în 
jos, în paharul ei cu lapte. 

— Mănâncă, Livia. 
— Mmm. 

Fără îndoială, nu era o persoană matinală, dar când ajungea 
la grădiniţă de regulă se înveselea. Săptămâna trecută se 
mutase la o grupă mai mare şi părea fericită acolo. 

— Deci ce faci azi la grădiniţă? 
— Nu e grădiniţă, tati. 
Livia ridică ochii spre el, cu o expresie cruntă. 
— Gabriel merge la grădiniţă. Eu merg la şcoală. 
— Şcoală pregătitoare, spuse Joakim. Nu-i aşa? 
— Şcoală, spuse Livia. 
— Bine... deci ce o să faci astăzi? 
— Nu ştiu, spuse Livia, holbându-se din nou spre masă. 
— O să te joci cu o nouă prietenă? 
— Nu ştiu. 
— Bine, dar acum bea-ţi laptele. Plecăm imediat spre Marnăs... 
la şcoală. 
— Mmm. 
La şapte şi douăzeci, soarele era pe cale să treacă de orizont. 
Razele lui galbene îşi pipăiau cu prudenţă drumull 1 


peste marea calmă, fără să ofere niciun pic de căldură. Avea să 
fie o zi însorită, dar rece — termometrul de pe peretele casei 
arăta plus trei grade. 

Joakim era în curte, curăţând chiciura de pe geamurile 
Volvoului. Apoi deschise portiera din spate pentru copii. 

Livia se instală în scaunul pentru copii, cu Foreman în braţe. 
Joakim îl legă pe Gabriel în scaunul mai mic de lângă ea. Apoi se 
sui pe scaunul şoferului. 

— Nu era vorba că ne face mami cu mâna? întrebă el. 
— S-a dus la baie, spuse Livia. S-a dus să facă treaba mare. îi 
place să stea acolo mai mult când face treaba mare. 

Livia se înviorase rapid după micul dejun şi devenise mai 
vorbăreaţă. Odată ajunsă în grupa ei, avea să aibă tone de 
energie. 

Joakim se lăsă pe spătarul scaunului său şi privi spre bicicleta 
mică şi roşie a Liviei şi spre trotineta lui Gabriel, care erau în 
curte. Observă că bicicletele nu erau legate. Aici nu era ca într- 
un oraş mare. 

Katrine ieşi după câteva minute, stinse lumina din hol şi 
încuie uşa în urma ei. Purta o geacă de iarnă roşu aprins, cu 
glugă, şi pantaloni de trening. în Stockholm se îmbrăca adesea 
în negru, dar aici, în Oland, începuse să opteze pentru haine mai 
largi şi ceva mai colorate. 

Katrine le făcu cu mâna şi bătu cu palma prieteneşte 
peretele de lemn vopsit în roşu de lângă uşă. Lipsa somnului 
întinsese umbre negre sub ochii ei, dar încă zâmbea spre 
maşină. 

Conacul lor. Joakim îi făcu cu mâna lui Katrine şi zâmbi şi el. 
— Bun, hai să mergem, spuse Livia de pe bancheta din spate. 

— Hai! Hai! ţipă Gabriel, făcând cu mâna spre casă. 

Joakim porni motorul şi farurile se aprinseră, luminând casa. 
Pământul era acoperit de un strat subţire de gheaţă sclipitoare, 
un semn timpuriu al iernii. în curând avea să treacă la 
cauciucuri de iarnă. 

Livia îşi puse repede căştile, ca să asculte aventurile ursului 
Bamse — primise un casetofon al ei şi învățase rapid cum 
funcționau butoanele. Când pe casetă erau cântece, îl lăsa şi pe 
Gabriel să asculte. 

Drumul spre autostrada principală de coastă era acoperit de 
pietriş şi trecea printre o pădure mică şi densă de foioase şi 


şanţul de la poalele unui perete vechi de piatră. Drumul era 
îngust şi şerpuit, iar Joakim mergea încet, strângând volanul cu 
putere. încă nu cunoştea toate curbele. 

Lângă autostradă, noua lor cutie poştală de metal atârna de 
un stâlp. Joakim încetini şi se uită să vadă dacă se zărea vreo 
lumină a vreunei alte maşini. Dar totul era întunecat şi tăcut, în 
ambele direcţii. La fel de pustiu ca şi cealaltă parte a drumului, 
unde o mlaştină maro-gălbuie se pierdea în depărtare. 

Nu au întâlnit nicio altă maşină în drumul lor spre Marnăs, 
prin micul orăşel Rörby, iar când intrară în oraş nu erau prea 
mulţi oameni pe stradă. O camionetă de peşte trecu pe lângă ei 
şi câţiva copii de vreo zece ani alergau spre şcoală, cu rucsacii 
săltându-le în spate. 

Joakim intră pe strada principală şi o luă spre piaţa pustie. La 
câteva sute de metri mai încolo era şcoala din Marnăs, iar 
alături de ea, într-o curte închisă cu tobogane, gropi cu nisip şi 
câţiva copaci, era şcoala pregătitoare 

lui Gabriel şi a Liviei. Era o clădire joasă de lemn, la ale cărei 
ferestre strălucea o lumină galbenă şi caldă. 

Mai mulţi părinţi îşi lăsau copiii pe trotuarul din faţa şcolii, iar 
Joakim opri în spatele şirului de maşini, fără să oprească 
motorul. 

Unii dintre ceilalţi părinţi îi zâmbiră şi dădură din cap către el 
— după articolul din ziua precedentă din O/anas-Posten, mulţi 
oameni din Marnăs ştiau acum cine e. 

— Aveţi grijă la maşini, spuse Joakim. Nu ieşiţi de pe trotuar. 
— La revedere! spuse Livia, deschizând uşa maşinii şi făcând 
manevre ca să iasă din scaunul pentru copii. 

Nu era o despărţire prelungită; Livia era obişnuită ca Joakim 
să fie plecat. 

Gabriel nu spuse nimic; după ce Joakim îl ajută să iasă din 
scaun, se năpusti pur şi simplu afară. 

— La revedere! strigă Joakim în urma lor. Ne vedem mâine! 

Până să se închidă uşile, Livia era deja la câţiva metri 
distanţă, cu Gabriel imediat în urma ei. Joakim băgă în viteză şi 
întoarse maşina, înapoi spre Eel Point. 

Joakim parcă lângă maşina lui Katrine, în faţa casei, şi se 
dădu jos să-şi ia geanta cu lucrurile pentru noaptea aceea şi să-i 
spună la revedere. 

— Hei? strigă el pe verandă. Katrine? 


Niciun răspuns. Casa era complet tăcută. 

Intră în dormitor, îşi luă valiza şi ieşi din nou afară. 

Se opri pe pietriş: 

— Katrine? 

Pentru câteva clipe urmă o tăcere, apoi auzi un scrâşnit 
înăbuşit din curtea interioară.Joakim întoarse capul. Era sunetul 
pe care îl făcea poarta mare şi neagră de lemn a hambarului 
atunci când era deschisă. Katrine ieşi din întuneric şi îi făcu cu 
mâna. 

— Hei! 

El îi făcu cu mâna, iar ea se apropie. 
— Ce făceai? întrebă el. 

— Nimic, spuse ea. Acum pleci? 

Joakim dădu din cap. 

— Condu cu atenţie. 

Katrine se aplecă şi îşi apăsă rapid gura pe a lui — un sărut 
cald în frig. El inspiră parfumul pielii şi părului ei pentru o ultimă 
oară. 

— Salută Stockholmul din partea mea, spuse ea, aruncându-i o 
privire lungă. Când ajungi acasă o să-ţi povestesc despre pod. 
— Despre pod? spuse Joakim. 
— Podul de fân din hambar. 
— Ce-i cu el? 
— O să-ţi arăt mâine, spuse ea. 
El o privi. 
— Bine... O să te sun diseară de la mama. 
Joakim deschise portiera maşinii. 
— Nu uita să-i iei pe mieluşeii noştri. 

La opt şi douăzeci, Joakim opri la benzinăria de lângă drumul 
spre Borgholm, ca să ia remorca închiriată. Aceasta era deja 
rezervată şi plătită, aşa că nu mai trebuia decât s-o ataşeze şi 
să pornească. 

După Borgholm traficul era aglomerat, iar Joakim ajunse în 
mijlocul unui lung şir de maşini — majoritatea erau, probabil, 
navetişti care trăiau pe insulă dar lucrau în Kalmar, pe 
continent. Păstrau o viteză relaxată, de provincie.Drumul se 
curba spre vest, iar când pământul de sub el dispăru, Joakim 
intră pe pod. îi plăcea să treacă pe el, peste porţiunea dintre 
insulă şi continent, mult deasupra apei braţului de mare. în 
dimineaţa aceasta era dificil să vezi suprafaţa apei de dedesubt; 


era încă prea întuneric. Când Joakim ieşi de pe pod şi intră pe 
drumul de coastă spre Stockholm, soarele se ridicase deja sus, 
deasupra Balticii. Joakim îi simţea căldura prin geamul lateral. 

Dădu drumul unui post de radio cu muzică rock, călcă 
acceleraţia şi se îndreptă spre nord în viteză, trecând pe lângă 
micile comunităţi de lângă coastă. Era un drum şerpuit, minunat 
până şi într-o zi rece şi întunecoasă. Trecea prin păduri dese de 
pin şi crânguri rarefiate de foioase de la marginea apei, pe lângă 
golfuleţe şi pârâuri care se îndreptau spre mare şi dispăreau. 

Drumul continua să se curbeze spre vest şi părăsi coasta ca 
să o ia spre Norrköping. Chiar lângă oraş, Joakim opri ca să 
mănânce câteva sandvişuri într-un restaurant pustiu de hotel. 
Avea de ales între şapte ape minerale îmbuteliate din vitrina 
rece — suedeze, norvegiene, italiene şi franceze; îşi dădu seama 
că revenise la civilizaţie, dar alese apă de la robinet. 

După ce mâncă porni mai departe, mai întâi spre Sâdertâlje 
şi apoi spre Stockholm. Ajunse la blocurile înalte din suburbiile 
de sud-vest ale oraşului pe la unu şi jumătate, iar Volvoul lui cu 
remorcă deveni doar unul dintre vehiculele care se îndreptau 
spre centrul oraşului, pe multe benzi, trecând pe lângă şiruri 
lungi de depozite, blocuri şi staţii ale trenurilor suburbane. 

Stockholm arăta minunat de la distanţă, un mare oraş la 
Baltica, înălţat pe o serie de insule mari şi mici, dar Joakim nu 
simţi nicio plăcere reală la revenirea în oraşul copilăriei sale. Nu 
se putea gândi la altceva decât la aglomeraţii, cozi şi lupta de a 
ajunge primul. Exista o permanentă lipsă de spaţiu; prea puţine 
locuri de trăit, locuri de parcare insuficiente, un deficit de locuri 
la grădiniţe — până şi deficit de locuri de înmormântare. Joakim 
citise în ziar că în ziua de astăzi oamenii erau încurajați să-şi 
incinereze morţii, în aşa fel încât să ocupe mai puţin loc în 
curtea bisericii. 

Deja îi era dor de Eel Point. 

Autostrada se despărţea repetat într-un labirint nesfârşit de 
poduri şi intersecţii. Joakim alese una dintre ieşiri, întoarse şi 
intră în reţeaua oraşului, cu semafoarele, zgomotul şi străzile ei 
îngropate. La o intersecţie rămase prins între un autobuz şi o 
maşină de gunoi şi se uită cum vizavi o femeie împingea un 
copil în cărucior. Copilul întreba ceva, dar femeia privea fix 
înainte, cu o expresie posomorâtă. 

Joakim avea câteva lucruri de făcut în capitală. Primul era să 


treacă pe la o mică galerie din Ostermalm şi să ia un tablou cu 
un peisaj, o moştenire pentru care chiar nu voia să fie 
responsabil. 

Proprietarul nu era acolo, dar mama lui în vârstă era şi îl 
recunoscu pe Joakim. După ce el îi dădu chitanţa, ea se duse să 
deschidă uşa blindată şi aduse tabloul de Rambe. Era într-o 
cutie plată de lemn, prinsă cu şuruburi. 

— Ne-am uitat ieri la el, înainte s-o împachetăm, spuse femeia. 
Incomparabil. 

— Da, ne e dor de el, spuse Joakim, deşi asta nu era tocmai 
adevărat. E 

— Au mai rămas şi altele în Oland? 

— Nu ştiu. Familia regală are unul, cred, dar e puțin probabil să 
atârne prin vreun salon din Solliden. 

Odată tabloul pus în siguranţă în portbagaj, Joakim o luă spre 
vest, spre Bromma. Era două şi jumătate şi încă nu începuse 
blocarea traficului de la ora de vârf. îi luă doar cam un sfert de 
oră să iasă din oraş şi să cotească înspre zona în care se găsea 
Casa Merelor. 

Vederea vechii sale case trezi în el o senzaţie de nostalgie 
mai puternică decât o făcuse Stockholmul. Casa era la doar 
câteva sute de metri de apă, într-o grădină mare înconjurată cu 
gard şi tufişuri dese de liliac. Pe aceeaşi stradă mai erau cinci 
case mari, însă doar una dintre ele se putea vedea printre 
copaci. 

Casa Merelor era o casă de lemn înaltă şi spațioasă, care 
fusese construită la începutul secolului XX pentru un director de 
bancă. Dar înainte ca Joakim şi Katrine să o cumpere, fusese 
locuită mulţi ani de un colectiv de indivizi new age, rude tinere 
ale proprietarului care închiriaseră camere şi care, în mod 
evident, erau mai interesate de meditaţie decât de zugrăvit şi, 
în general, de întreţinere. 

Nimeni din acel colectiv nu manifestase vreun fel de 
tenacitate sau respect faţă de casă, iar vecinii din casele 
dimprejur se luptaseră timp de mulţi ani să scape de ei. Când 
Joakim şi Katrine o preluaseră, în cele din urmă, casa era 
prădată, iar grădina aproape complet sălbăticită — dar amândoi 
abordaseră renovarea Casei Merelor cu aceeaşi energie pe care 
o dedicaseră primului lor apartament, pe Rörstrandsgatan, unde 
locuise o bătrână nebună, de optzeci şi doi de ani, cu şapte 


pisici. 

Joakim lucrase ca profesor de lucru manual şi îşi dedica serile 
şi weekendurile casei; Katrine încă lucra cu program redus ca 
profesoară de arte, iar restul timpului era dedicat 
casei.Aniversaseră a doua zi de naştere a Liviei împreună cu 
Ethel şi Ingrid, într-o dezordine haotică de scânduri rupte din 
podea, cutii de vopsea, suluri de tapet şi diferite aparate 
electrice — având doar apă rece, pentru că sistemul de apă 
caldă se stricase în acelaşi weekend. 

Când Livia a împlinit trei ani însă, putuseră să organizeze o 
adevărată petrecere tradițională pentru copii, pe podele 
proaspăt rindeluite, cu pereţi care fuseseră îndreptaţi şi tapetaţi, 
cu scări şi balustrade reparate şi lăcuite. lar când Gabriel îşi 
aniversă prima lui zi de naştere, casa era mai mult sau mai 
puţin terminată. 

Acum casa arăta din nou ca una de la începutul secolului şi 
putea fi predată în bună ordine, cu excepţia frunzelor din 
grădină şi a gazonului care trebuia tuns. îşi aştepta noii ei 
proprietari, familia Stenberg, un cuplu de treizeci şi ceva de ani 
fără copii, care lucrau amândoi în centrul oraşului, dar voiau să 
locuiască la periferie. 

Joakim opri lângă aleea de pietriş şi dădu înapoi, astfel încât 
remorca să ajungă lângă garaj, apoi cobori şi privi în jur. 

Totul era liniştit. Singurii vecini a căror casă se vedea era 
familia Hesslin, Lisa şi Michael, care deveniseră buni prieteni ai 
lui Katrine şi Joakim — dar în după-amiaza aceea nu era nicio 
maşină pe aleea lor. Vara trecută îşi rezugrăviseră casa, de data 
aceasta în galben. Când revista Case de vis îi dedicase un articol 
principal, anul trecut, casa fusese albă. 

Joakim se întoarse să se uite la poarta de lemn şi la aleea de 
pietriş care ducea la Casa Merelor. 

Gândurile lui se îndreptară, involuntar, spre Ethel. Trecuse 
aproape un an, dar el încă îşi amintea strigătele ei. 

Dincolo de gard era o potecă îngustă care traversa un crâng. 
Nimeni n-o văzuse pe Ethel mergând pe potecă în seara aceea, 
dar era cea mai scurtă cale către apă. 

Joakim porni spre casă şi ridică privirea spre faţada albă. 
Strălucirea exista încă, iar el îşi aminti de acele mişcări de 
pensulă lungi, când o dăduse cu ulei de in, cu două veri în urmă. 

Descuie uşa, o deschise şi intră. După ce închise uşa în urma 


lui, se opri din nou. 

In ultimele câteva săptămâni făcuse curat, în aşteptarea 
mutării, iar podelele încă păreau neprăfuite. Toate mobilele, 
covoarele şi tablourile din hol şi din camere dispăruseră — dar 
amintirile rămăseseră. Existau atât de multe amintiri. Timp de 
peste trei ani, el şi cu Katrine puseseră suflet în casa asta. 

In camerele din jurul lui Joakim ai fi putut auzi cum cade un 
ac, dar în capul său el încă auzea zgomotul de ciocan şi 
fierăstrău. îşi scoase pantofii şi intră în hol, unde un miros uşor 
de lichid de curăţat încă plutea în aer. 

Joakim se plimbă prin camere, probabil chiar pentru ultima 
oară. La etaj se opri pentru câteva secunde în uşa unuia dintre 
cele două dormitoare pentru musafiri. O cameră mică, doar cu o 
fereastră. Tapetul simplu, alb, şi podeaua goală. Ethel dormise 
aici, cât locuise cu ei. 

Unele dintre lucrurile lor erau încă jos, în pivniţă, cele pentru 
care nu fusese loc în camionul de transport. Joakim cobori 
scările înguste şi abrupte şi începu să le adune: un fotoliu, 
câteva scaune, două saltele, o scară mică şi o colivie prăfuită — 
o amintire de la William, papagalul, care murise cu câţiva ani în 
urmă. Aici, jos, nu reuşiseră să facă curat cum trebuie, dar unul 
din aspiratoarelelor era încă acolo. Joakim îl băgă în priză şi 
aspiră rapid podeaua de ciment vopsit, apoi şterse dulapurile şi 


pervazurile. 
Casa era goală şi curată. 
Apoi strânse obiectele de făcut curăţenie — aspiratorul, 


găleţile, lichidul de curăţat şi cârpele — şi le puse la picioarele 
scării pivniţei. 

Multe dintre uneltele lui de rezervă erau încă în atelierul de 
tâmplărie din stânga. Joakim începu să le împacheteze într-o 
cutie de carton. Ciocane, pile, cleşti, burghie, rigle, şurubelniţe. 
Poate că şurubelniţele moderne erau mai bune, dar nu erau la 
fel de solide ca cele vechi. 

Perii, fierăstraie de mână, nivelă, metru de tâmplărie... 

Joakim ţinea în mână o rindea, când auzi deodată cum uşa de 
la intrare se deschide, la nivelul de deasupra lui. Se îndreptă şi 
ascultă. 

— Alo? se auzi vocea unei femei. Kim? 

Era Katrine şi avea o voce neliniştită. Joakim o auzi cum 

închide uşa în urma ei şi intră în hol. 


— Sunt jos! strigă el. în pivniţă! 

Ascultă, dar nu se auzi niciun răspuns. 

Făcu un pas spre scara pivniţei, încă ascultând. Când 
deasupra lui totul rămase complet tăcut, Joakim urcă repede la 
parter, dându-şi seama în acelaşi timp cât de improbabil era s-o 
vadă pe Katrine stând acolo, în hol. 

Şi bineînţeles că ea nu era acolo. Holul era la fel de gol ca 
atunci când intrase el în casă, cu o jumătate de oră înainte. lar 
uşa de la intrare era închisă. 

Se duse şi încercă mânerul. Nu era încuiată. 

— Alo? strigă el în casă. 
Niciun răspuns. 
>I3:- <joakim îşi petrecu următoarele zece minute 
străbătând întreaga casă, cameră cu cameră — în ciuda faptului 
că ştia că n-o s-o găsească pe Katrine nicăieri. Era imposibil, ea 
era încă în Oland. 

De ce să fi luat maşina ei şi să fi venit atâta drum până în 
Stockholm, fără măcar să-l sune mai întâi? 

| se păruse că aude. Trebuia să i se fi părut. 

Joakim se uită la ceas. Patru şi zece. Afară, la fereastră, era 
aproape întuneric. 

Îşi scoase telefonul mobil şi formă numărul de la Eel Point. 
Katrine trebuia să-i fi luat deja pe Livia şi Gabriel şi să fi ajuns 
din nou acasă. 

Telefonul sună de şase ori, şapte, opt. Niciun răspuns. 

Sună pe telefonul ei mobil. Niciun răspuns. 

Joakim încercă să nu se îngrijoreze, în timp ce împacheta 
ultimele sale scule şi le căra afară, la remorcă, împreună cu 
mobila. Dar după ce termină totul, stinse toate luminile din casă 
şi încuie, Joakim îşi scoase din nou telefonul mobil şi formă un 
număr local. 

— Westin. 

Mama lui, Ingrid, părea întotdeauna îngrijorată atunci când 

răspundea la telefon, se gândi Joakim. 

— Bună, mamă, eu sunt. 

— Bună, Joakim. Eşti în Stockholm acum? 
— Da, dar... 

— Când ajungi aici? 

Joakim auzi plăcerea din vocea ei, când îşi dăduse seama că 
e el, şi la fel de clar auzi dezamăgirea când îi explică faptul că 


nu putea să treacă pe la ea s-o vadă în seara asta. 

— Dar de ce nu? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu, Spuse el repede. Doar mă gândeam că e mai bine să 
mă întorc în Oland în seara asta. Am tabloul de Rambe cu mine, 
în portbagaj, şi o grămadă de scule în remorcă. Nu vreau să le 
las afară peste noapte. 

— înţeleg, spuse Ingrid calm. 

— Mamă... te-a sunat Katrine azi? 

— Azi? Nu. 

— Bine, spuse el repede. Mă întrebam doar. 

— Deci când veniţi să mă vedeţi? 

— Nu ştiu, spuse el. Acum locuim în Oland, mamă. 

Imediat ce terminară de vorbit, sună la Eel Point. 

Din nou niciun răspuns. Era patru şi jumătate. Porni 
motorul şi ieşi în stradă. 

Ultimul lucru pe care Joakim îl făcu înainte să o ia spre sud a 
fost să predea cheile Casei Merelor la agenţia imobiliară. Acum 
el şi cu Katrine nu mai erau proprietari în Stockholm. 

Când Joakim ieşi pe autostradă, traficul orei de vârf înspre 
suburbii era în toi şi avu nevoie de trei sferturi de oră ca să iasă 
din oraş. Când, în sfârşit, traficul se mai rarefie, era deja şase 
fără un sfert, iar Joakim opri într-o parcare din Södertälje ca s-o 
sune încă o dată pe Katrine. 

Telefonul sună de patru ori, apoi cineva răspunse. 

— Tilda Davidsson. 

Era o voce de femeie — dar Joakim nu recunoscu numele. 
— Alo? spuse Joakim. 

Probabil că formase un număr greşit. 

— Cine sunteţi? întrebă femeia. 
— Sunt Joakim Westin, spuse el încet. Locuiesc în conacul de la 
Eel Point. 
— înţeleg. 
Femeia nu spuse nimic altceva. 
— Soţia mea sau copiii mei sunt acolo? întrebă Joakim. 
La celălalt capăt al firului urmă o pauză. 
— Nu. 
— Dar cine sunteţi dumneavoastră? 
— Sunt de la poliţie, spuse femeia. Aş vrea să... 
— Unde e soţia mea? spuse Joakim repede. 
Altă pauză. 


— Unde eşti, Joakim? Eşti aici, pe insulă? 

Poliţista părea să fie tânără şi uşor tensionată, iar 
Joakim nu avea prea multă încredere în ea. 

— Sunt în Stockholm, spuse el. Sau, mai degrabă, am ieşit din 
Stockholm... sunt lângă Södertälje. 

— Deci te îndrepţi spre Oland? 

— Da, spuse el. Am fost să iau ultimele lucruri din casa noastră 
din Stockholm. 

Joakim voia să pară lucid şi limpede şi să o facă pe polițistă 
să înceapă să răspundă la întrebări. 

— îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? Este vreunul dintre... 

— Nu, îl întrerupse ea. Nu pot să spun nimic. Dar ar fi bine să 
ajungi aici cât mai repede posibil. 

— Este... 

— Ai grijă la viteză, spuse poliţista, întrerupând conversaţia. 

Joakim rămase cu telefonul mobil amuţit la ureche, privind fix 
spre parcarea goală. Pe lângă el, pe autostradă, vâjâiau maşini 
cu farurile aprinse şi şoferi singuri. 

Băgă maşina în viteză, intră pe şosea şi porni din nou spre 
sud, depăşind cu cincisprezece kilometri pe oră viteza legală. 
Dar când începu să vadă în capul său imagini cu Katrine şi copiii 
făcându-i cu mâna în faţa casei din Eel Point, ieşi iar de pe şosea 
şi opri maşina. 

De data asta telefonul sună doar de trei ori. 

— Davidsson. 

Joakim nu se mai deranjă să salute sau să se prezinte. 
— A avut loc vreun accident? întrebă el. 

Poliţista nu spuse nimic. 

— Trebuie să-mi spui, continuă Joakim. 
— Eşti tot la volan? întrebă femeia. 
— în momentul ăsta nu. 

La celălalt capăt al firului urmă o tăcere de câteva secunde, 
apoi veni răspunsul: 

— S-a întâmplat un accident. Un înec. 
— Şi... un deces? spuse Joakim. 

Poliţista amuţi din nou pentru câteva secunde. Apoi 
răspunse, părând că recită o formulă învățată pe de rost: 
— Nu dăm niciodată astfel de informaţii la telefon. 

Micul telefon mobil din mâna lui Joakim părea să cântărească 
o sută de kilograme; muşchii mâinii lui drepte tremurau în timp 


ce îl ţineau. 

— Se poate. Dar de data asta trebuie, spuse el. Vreau un nume. 
Dacă cineva din familia mea s-a înecat, trebuie să-mi spui 
numele. Altfel o să sun întruna. 

Tăcere la celălalt capăt al firului. 

— O clipă. 

Femeia dispăru din nou; lui Joakim i se păru că mai multe 
minute trecură. Tremura în maşina sa. Apoi la telefon se auzi un 
hârşâit. 

— Acum am un nume, spuse femeia încet. 
— Al cui? 
Vocea poliţistei era mecanică, ca şi cum ar fi citit cu voce tare.— 

Numele victimei este Livia Westin. 

Joakim îşi ţinu respiraţia şi lăsă capul în jos. Imediat ce auzise 
numele, voia să scape de acest moment, de această seară. 
Victima. 

— Alo? spuse poliţista. 

Joakim închise ochii. îi venea să-şi pună mâinile pe urechi şi 

să reducă la tăcere toate sunetele. 

— Joakim? 

— Sunt aici, spuse el. Am auzit numele. 

— Bine, deci putem să... 

— Mai am o întrebare, o întrerupse el. Unde sunt Katrine şi 

Gabriel? 

— Sunt la vecini, la fermă. 

— Bine, vin imediat. Pornesc acum. Spune-i doar... spune-i lui 

Katrine că vin imediat. 

— Noi o să fim aici toată seara, spuse poliţista. Cineva o să te 

întâmpine. 

— Bine. 

— Vrei să trimitem după un preot? Aş putea... 

— Nu e necesar, spuse el. O să rezolvăm noi lucrurile. Joakim 
închise mobilul, porni maşina şi intră din 

nou rapid pe şosea. 

Nu voia să mai petreacă niciun pic de timp vorbind cu cine 
ştie ce polițistă sau preot, voia doar să ajungă la Katrine 
imediat. 

Poliţista spunea că ea e la vecini. Probabil că era ferma mare 
de la sud-vest de Eel Point, ale cărei vaci păşteau pe pajiştile de 
lângă țărm — dar el nu avea numărul lor de telefon, iar în clipa 


aceasta nu-şi putea aminti nici măcar numele familiei care 
locuia acolo. Evident, Katrine trebuie să fi avut un anumit 
contact cu ei. Dar de ce nu îl sunase ea însăşi? Era în stare de 
şoc? 

Dintr-odată, Joakim îşi dădu seama că stătea acolo şi se 
gândea la altă persoană decât trebuia. 

Deja nu mai vedea nimic. Pe obraji începură să-i curgă 
lacrimile, iar el trebui să tragă pe marginea drumului, să aprindă 
luminile de avertizare şi să-şi lase fruntea pe volan. 

Închise ochii. 

Livia nu mai era. în dimineaţa asta stătuse în maşină, în 
spatele lui, ascultând muzică, iar acum nu mai era. 

Joakim îşi trase nasul şi privi prin parbriz. Drumul era 
întunecat. 

Joakim se gândi la Eel Point şi la fântâni. 

Livia trebuie să fi căzut într-o fântână. Nu era un capac de 
fântână în curtea interioară? 

Fântâni vechi, cu capace crăpate — de ce nu verificase dacă 
e vreuna prin jur? Livia şi Gabriel alergaseră cam oriunde 
voiseră, printre clădiri; ar fi trebuit să vorbească cu Katrine 
despre riscuri. 

Acum era prea târziu. 

Joakim tuşi şi porni Volvoul. Nu avea să mai oprească iar. 

Katrine îl aştepta. 

După ce reveni pe drum, îi vedea faţa înaintea lui. Totul 
începuse atunci când se întâlniseră, în timp ce vizionau acelaşi 
apartament. Apoi apăruse Livia. 

Joakim îşi amintea că fusese un pas mare să devină 
responsabil pentru Livia. Amândoi voiau copii, dar nu chiar 
atunci. Katrine îşi dorea să facă lucrurile în ordinea potrivită. 
Voiseră să vândă apartamentul şi să cumpere o casă în afara 
oraşului cu mult timp înainte ca primul copil să apară. 

Îşi aminti cum el şi cu Katrine stătuseră la masa din bucătărie 
şi discutaseră în linişte despre Livia, timp de mai multe ore. 

— Ce facem acum? spusese Katrine. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să am grijă de ea, spusese Joakim. 
Dar nu sunt sigur că momentul e cel potrivit. 

— Nu e potrivit, spusese Katrine supărată. Nici pe departe. Dar 
n-avem de ales. 

Până la urmă hotărâseră să-i spună da Liviei. Cumpăraseră 


casa oricum, iar trei ani mai târziu Katrine rămăsese gravidă. 
Spre deosebire de Livia, Gabriel fusese planificat. 

Dar, exact cum prevăzuse Joakim, îi făcuse o imensă plăcere 
să o vadă cum creşte. îi făcuse imensă plăcere vocea ei 
însufleţită, energia şi curiozitatea ei. 

Katrine. 

Cum trebuia să se simtă Katrine acum? Ea strigase către el în 
mintea lui, o auzise. 

Joakim schimbă viteza şi călcă acceleraţia. Cu remorca în 
spatele maşinii nu putea să meargă spre Oland cu viteză 
maximă, dar aproape. 

Cel mai important lucru era acum să ajungă la conacul de pe 
insulă cât mai repede posibil — acasă, la soţia şi fiul lui. Aveau 
nevoie să fie împreună. 

Parcă vedea faţa strălucitoare a lui Katrine plutind în 
întuneric, înaintea maşinii.La ora opt seara, deja totul era din 
nou liniştit în jurul farurilor de la Eel Point. Tilda Davidsson 
stătea în bucătăria mare a conacului. 

Întreaga casă era complet tăcută. Până şi uşoara briză 
dinspre mare se stinsese. 

Tilda privi în jur şi avu senzaţia că e în altă epocă. în afara 
dotărilor moderne ale bucătăriei, era ca şi cum s-ar fi întors în 
trecut, într-o gospodărie de la sfârşitul secolului al XIX-lea. O 
gospodărie bogată. Masa cea mare era lungă şi solidă, făcută 
din stejar. Pe rafturi se găseau tigăi de alamă, porţelanuri din 
Indiile Orientale şi sticle suflate manual. Pereţii şi tavanul erau 
zugrăvite în alb, dar dulapurile şi cornişele de lemn erau 
albastru deschis. 

Tildei i-ar fi plăcut foarte mult să intre în fiecare dimineaţă 
într-o astfel de bucătărie Cari Larsson, în locul chicinetei mici din 
apartamentul ei din piaţa centrală a Marnăsului. 

Acum era complet singură în casă. Hans Majner şi ceilalţi doi 
colegi care veniseră din Borgholm la locul accidentului plecaseră 
din Eel Point pe la şapte. Şeful ei, Göte Holmblad, venise 
împreună cu ei la locul accidentului, dar rămăsese într-un plan 
secund şi plecase la cinci, aproape în acelaşi timp cu ambulanta. 

Tatăl familiei care locuia la Eel Point, Joakim Westin, trebuia 
să ajungă cu maşina din Stockholm târziu în seara aceea — şi 
fusese evident că Tilda era aceea care avea să rămână acolo să- 
| aştepte. Era singura care se oferise, iar colegii ei fuseseră 


imediat de acord. 

Asta nu din cauză că ea era femeie, spera Tilda, ci din cauză 
că era cea mai tânără şi avea cei mai puţini ani de serviciu. 

Tura de noapte era în regulă. Singurul lucru pe care trebuise 
să-l facă întreaga după-amiază, pe lângă să răspundă la staţia 
radio şi la telefon, fusese să-l împiedice pe un reporter de la 
Olands-Posten să se apropie de locul accidentului cu aparatul de 
fotografiat. îl trimisese la ofiţerul pentru relaţii cu presa din 
Kalmar. 

Când paramedicii coborâseră pe țărm cu targa, Tilda îi 
urmase şi rămăsese lângă dig, privindu-i cum ridică încet trupul 
din apa dintre dig şi farul de nord. Braţele îi atârnau, 
neînsufleţite, şi din haine curgea apă. Era a cincea moarte în 
care fusesese implicată Tilda în timpul serviciului ei din poliţie, 
dar nu avea să se obişnuiască niciodată să vadă trupuri 
neînsufleţite scoase din apă sau din maşini strivite. 

Tot Tilda fusese cea care răspunsese atunci când sunase 
Joakim Westin. Era categoric împotriva procedurilor poliţiei să le 
dea rudelor informaţii la telefon despre un deces, dar lucrurile 
merseseră bine. Veştile fuseseră proaste — cele mai proaste 
posibil —, dar vocea lui Westin rămăsese calmă şi stăpânită de- 
a lungul întregii conversații. Adesea era mai bine ca veştile rele 
să fie auzite cât mai repede posibil. 

Oferă atât rudelor, cât şi victimelor cât mai multe informații 
exacte posibil, cât mai repede posibil, învățase Tilda de la 
Martin la Academia de Poliţie. 

leşi din bucătărie şi intră în casă. Acolo se simţea un miros 
uşor de vopsea. Camera cea mai apropiată de bucătărie avea 
tapet nou şi o podea lustruită recent şi era caldă şi confortabilă, 
dar când Tilda merse mai departe pe coridor văzu camere care 
erau reci şi întunecoase, fără niciun fel de mobilă. Asta o făcea 
să se gândească la apartamentele dezafectate pe care le 
văzuse ea la puţin timp după ce devenise polițistă, apartamente 
fără încălzire în care oamenii trăiau ca nişte şobolani. 

Casa de la Eel Point nu era neapărat o casă în care Tilda să-şi 
fi dorit să locuiască, mai ales nu în această perioadă a anului, 
iarna. Era prea mare. Şi, fără îndoială, coasta era minunată 
atunci când strălucea soarele, dar seara dezolarea era absolută. 
Marnăs, cu singura lui stradă cu magazine, părea o metropolă 
aglomerată în comparaţie cu pustietatea din Eel Point. 


Tilda lăsă lumina aprinsă, ieşi pe veranda închisă cu sticlă şi 
deschise uşa de la intrare. 

Dinspre mare venea o răcoare umedă. Afară exista un singur 
felinar, un singur bec acoperit cu un glob de sticlă crăpat, care 
arunca o lumină galbenă asupra pavajului de piatră şi 
smocurilor aspre de iarbă din curtea interioară. 

Tilda rămase la adăpostul zidului de piatră al hambarului cel 
mare, lângă un morman de frunze umede, şi îşi scoase telefonul 
mobil. îşi dorea cu adevărat să audă altă voce umană, dar nu 
reuşise să-l sune pe Martin în seara asta, iar acum era cu câteva 
ore prea târziu — plecase deja de la serviciu spre casă. în 
schimb, Tilda apelă numărul vecinilor, familia Carlsson, iar soţia 
ridică după ce sună de două ori. 

— Ce mai fac? întrebă Tilda. 

— Tocmai m-am uitat la ei şi dorm amândoi, spuse încet Maria 
Carlsson. Sunt în camera de oaspeţi. 

— Asta e bine, spuse Tilda. La cât vă culcaţi în seara asta? 
Voiam să vin acolo cu Joakim Westin, dar nu cred că se întoarce 
din Stockholm decât peste trei sau patru ore. 

— Veniţi fără probleme. Roger şi cu mine vom rămâne treji atât 
cât trebuie. 

Imediat ce îşi închise telefonul, Tilda se simţi singură din nou. 

Era deja opt şi jumătate. Se gândi să se ducă acasă, în 
Marnăs, să se odihnească o oră sau două, dar desigur că exista 
riscul ca Westin sau altcineva să sune aici. 

Intră din nou în casă prin verandă. 

De data aceasta merse mai departe pe scurtul coridor şi se 
opri în uşa unuia dintre dormitoare. Era o cameră mică şi 
confortabilă, ca o capelă luminoasă dintr-un castel întunecat. 
Tapetul era galben cu stele roşii, şi pe lângă pereţi stăteau 
aproximativ o duzină de jucării de pluş, pe scaune mici de lemn. 

Asta trebuia să fie camera fetei. 

Tilda intră precaută şi se opri pe covorul moale din centrul 
camerei. Presupuse că părinţii amenajaseră mai întâi camerele 
copiilor, astfel încât fiul şi fiica lor să se simtă imediat ca acasă 
în conac. Se gândi la camera în care crescuse ea, o cameră mică 
pe care o împărţise cu unul dintre fraţii ei, într-un apartament 
închiriat din Kalmar. întotdeauna tânjise după o cameră a ei. 

Patul din camera aceasta era scurt dar larg, cu o cuvertură 
galben deschis şi multe perne pufoase cu personaje de desene 


animate pe ele: elefanţi şi lei cu căciuliţe de noapte, culcaţi în 
propriile lor pătuţuri. 

Tilda se aşeză pe pat. Acesta scârţâi uşor, dar era moale. 

Casa era în continuare complet tăcută în jurul ei. 

Tilda se lăsă pe spate, fiind primită de un morman de perne, 
şi se relaxă, cu privirea fixată în tavan. Dacă îşi lăsa gândurile 
libere, suprafaţa aceea albă putea deveni un ecran de 
cinematograf, înfăţişându-i imagini din amintirea ei. 

Tilda îl vedea pe Martin pe tavan, felul în care arătase el 
atunci când dormise pentru ultima oară lângă ea în pat. Asta se 
întâmplase în vechiul ei apartament din Växjö, cu aproape o 
lună în urmă, iar ea spera ca el să vină s-o viziteze în curând. 

Nimic nu e mai cald şi primitor ca un dormitor de copil. 

Tilda expiră încet şi închise ochii. 

Dacă nu vii tu la mine, atunci va trebui să vin eu la tine... 

Tilda se ridică în capul oaselor tresărind, în mijlocul unei 
răsuflări, fără să aibă habar unde e. Dar tatăl ei era cu ea, îi 
auzea vocea. 

Tilda deschise ochii. 

Nu, tatăl ei era mort, maşina lui ieşise de pe şosea cu 
unsprezece ani în urmă. 

Tilda clipi, privi în jur şi îşi dădu seama că adormise. 

Inspiră mirosul de lemn proaspăt lustruit, văzu tavanul 
proaspăt zugrăvit de deasupra ei şi îşi dădu seama că stătea 
într-un pătuţ din conacul de la Eel Point. Şi imediat după asta o 
amintire neplăcută a unei ape care curgea îi fulgeră prin minte 
— apa scurgându-se din hainele trupului de lângă țărm. 

Adormise în dormitorul unui copil. 

Tilda clipi să-i treacă somnul, se uită rapid la ceas şi văzu că 
era unsprezece şi zece. Dormise peste două ore şi avusese nişte 
vise ciudate despre tatăl ei. Acesta fusese aici, lângă ea, în 
dormitorul copilului. 

Tilda auzi ceva şi înălţă capul. 

Casa nu mai era complet tăcută. Tilda auzi zgomote uşoare 
care se înteţeau şi descreşteau, ca şi cum cineva — sau mai 
multe persoane — ar fi vorbit. 

Era sunetul unor voci joase. 

Se auzea ca un murmurat înăbuşit. Un grup de oameni 
vorbind, încet şi intens, undeva în faţa casei. 

Tilda se ridică fără zgomot din pat, având senzaţia că trage 


cu urechea. 

Îşi ţinu răsuflarea ca să audă mai bine, făcu câţiva paşi 
silenţioşi spre uşă, ieşi din dormitor şi ascultă din nou. 

Poate că era doar vântul dintre clădiri? 

leşi din nou pe verandă — şi tocmai când i se părea că putea 
să distingă clar vocile prin geam, acestea amuţiră brusc. 

Totul era întunecos şi tăcut între clădirile mari ale conacului. 

În clipa următoare o lumină strălucitoare străbătu camerele 
— erau farurile unei maşini. 

Tilda auzi sunetul uşor al unui motor care se apropia şi îşi 
dădu seama că Joakim Westin se întorsese la Eel Point. 

Tilda mai aruncă o ultimă privire în casă, pentru a se asigura 
că totul arată aşa cum trebuie. Se gândi la sunetele pe care le 
auzise şi avu senzaţia vagă că făcuse ceva interzis — în ciuda 
faptului că a-l aştepta pe proprietar înăuntrul casei călduroase 
părea un lucru absolut firesc, îşi încălţă cizmele şi ieşi din nou în 
întuneric. 

În timp ce păşea afară, maşina cu remorcă tocmai cotea şi se 
oprea în zona de întors maşina. 

Şoferul opri motorul şi cobori. Joakim Westin. Un bărbat înalt 
şi zvelt de vreo treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat cu blugi şi geacă 
de iarnă. Tilda de-abia dacă putea distinge faţa lui în întuneric, 
dar se gândi că el o priveşte cu o expresie gravă. în timp ce 
ieşea din maşină, mişcările lui erau rapide şi tensionate. 

Joakim închise portiera şi se apropie de ea. 

— Bună, spuse el. 

Dădu din cap, dar fără să întindă mâna. 

— Bună, dădu şi Tilda din cap. Tilda Davidsson, de la poliţia 
locală... Am vorbit mai devreme. 

Tilda şi-ar fi dorit să poarte uniforma de poliţie, nu haine 
civile. Ar fi fost mai potrivit, în această noapte întunecată. 

— Doar tu eşti aici? întrebă Westin. 
— Da. Colegii mei au plecat. Şi ambulanţa. 

Urmă o tăcere. Westin stătea doar acolo, cumva indecis, iar 
ea nu se putea gândi la o întrebare rezonabilă pe care să i-o 
pună. 

— Livia, spuse Westin în cele din urmă, privind în sus spre 
ferestrele luminate ale casei. Ea nu... nu este aici? 

— Se ocupă cineva de ea, spuse Tilda. Au dus-o în Kalmar. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Westin privind-o. Unde s-a 


întâmplat asta? 
— Lângă țărm... alături de faruri. 
— S-a dus până la faruri? 
— Nu; sau, mai degrabă... nu ştim încă. 
Ochii lui Westin se plimbau de la Tilda la casă. 
— Şi Katrine şi Gabriel? Sunt încă la vecini? 

Tilda dădu din cap. 

— Au adormit, am sunat să verific cu puţin timp în urmă. 

— Este casa de acolo? spuse Westin, privind spre luminile 
dinspre sud. La fermă? 

— Da. 

— Mă duc până acolo. 

— Pot să te duc eu cu maşina, spuse Tilda. Putem să... 

— Nu, mulţumesc. Simt nevoia să merg pe jos. 

Trecu pe lângă ea, sări peste gardul de piatră şi dispăru cu 
paşi mari în întuneric. 

Cei îndoliaţi nu trebuie niciodată lăsaţi singuri, învățase Tilda 
în timpul pregătirii ei, aşa că porni imediat în urma lui. Nu se 
prea cuvenea să încerce să aline situaţia prin întrebări despre 
călătoria lui la Stockholm sau alte subiecte mărunte, aşa că se 
mulţumi să străbată în tăcere câmpul înspre luminile din 
depărtare. 

Ar fi trebuit să ia cu ei o lanternă; era întuneric beznă acolo. 
Dar Westin părea să îşi găsească drumul. 

Tilda credea că el uitase că ea e în urma lui, dar dintr-odată 
el întoarse capul şi spuse încet: 

— Atenţie... aici e sârmă ghimpată. 

Westin deschise calea în jurul gardului, spre drum. Tilda 
auzea murmurul slab al mării spre est. Suna aproape ca o 
şoaptă, făcând-o să-şi amintească de sunetele auzite în casă. 
Vocile joase prin pereţi. 

— Mai locuieşte cineva la conac? întrebă ea. 
— Nu, răspunse Westin lapidar. 

Nu o întrebase ce vrea să spună, iar Tilda nu mai spuse 
nimic. 

După câteva sute de metri, ajunseră la un drum de pietriş 
care ducea direct la fermă. Trecură pe lângă un fel de siloz şi un 
şir de tractoare parcate. Tilda simţea mirosul de bălegar şi 
auzea mugete slabe dintr-un grajd întunecat aflat de cealaltă 
parte a curţii. 


Ajunseră la casa familiei Carlsson. O pisică neagră cobori 

treptele şi se furişă după colţ. Westin întrebă încet: 

— Cine a găsit-o... Katrine? 

— Nu, spuse Tilda. Cred că era unul dintre angajaţii de la şcoala 
pregătitoare. 

Joakim Westin întoarse capul şi o privi lung, ca şi cum n-ar fi 
înţeles ce voia să spună. 

Mai târziu, Tilda îşi dădu seama că ar fi trebuit să se oprească 
pe trepte şi să vorbească mai mult cu el atunci. în schimb, ea a 
mai urcat încă două trepte spre uşă şi a ciocănit încet într-unui 
din geamuri. 

După aproximativ un minut, o femeie blondă îmbrăcată în 
fustă şi pulover a venit şi a deschis uşa. Era Maria Carlsson. 

— Intraţi, spuse ea. Mă duc să-i trezesc. 
— Pe Gabriel aţi putea să-l lăsaţi să doarmă, spuse Joakim. 

Maria Carlsson dădu din cap şi se întoarse, iar cei doi 
o urmară încet prin hol. Se opriră imediat după uşa unei camere 
mari, care era o combinaţie de sufragerie şi cameră de privit la 
televizor. La ferestre fuseseră aprinse lumânări, iar la combină 
cânta încet o muzică de flaut. 

Era o atmosferă de ceremonial funerar, se gândi Tilda, ca şi 
cum cineva ar fi murit acolo, în casa aceea, nu lângă farurile din 
Eel Point. 

Maria Carlsson dispăru într-o cameră întunecoasă. Dură un 
minut sau două, apoi fetiţa apăru la lumină. 

Purta pantaloni şi pulover şi ţinea strâns sub braţ o jucărie de 
pluş, iar expresia ei, în timp ce-i privea, era adormită şi lipsită 
de interes. Dar când îşi dădu seama cine stătea în cealaltă parte 
a camerei, se însufleţi imediat şi începu să zâmbească. 

— Tati! strigă ea şi traversă camera ţopăind. 

Fata nu ştie nimic, îşi dădu seama Tilda. încă nu-i spusese 
nimeni că mama ei se înecase. 

Încă şi mai remarcabil era faptul că tatăl ei, Joakim Westin, 
stătea ţeapăn lângă uşă, fără să încerce deloc să se apropie de 
fiica lui. 

Tilda privi spre el şi văzu că nu mai părea tensionat, ci 
înspăimântat şi confuz — aproape îngrozit. Vocea lui Joakim 
Westin era plină de panică. 

— Dar ea e Livia, spuse el, privind spre Tilda. Ce e cu 
Katrine? Soţia mea, unde... unde e Katrine?joakim aştepta, 


aşezat pe o bancă de lemn din faţa clădirii joase a spitalului 
regional din Kalmar. Vremea era rece şi însorită. Alături de el 
stătea un preot tânăr al spitalului, îmbrăcat în geacă de iarnă 
albastră, cu o Biblie în mână. Niciunul dintre ei nu vorbea. 

Înăuntrul clădirii era o cameră în care aştepta Katrine. 
Deasupra intrării era un semn pe care scria Capela Somnului de 
Veci. 

Joakim refuza să intre înăuntru. 

— Mi-aş dori mult să o vezi, spusese doctoriţa rezidentă atunci 
când se întâlnise cu Joakim. Dacă poţi suporta asta. 

Joakim scutură din cap. 

— îţi pot spune eu ce vei vedea înăuntru, spuse doctoriţa 
rezidentă. Totul e demn şi respectuos, cu lumini slabe şi 
lumânări. Decedatul zace pe un catafalc, cu un cearşaf care 
acoperă... 

— ... un cearşaf care acoperă trupul, lăsând doar faţa la vedere, 
spuse Joakim. Ştiu. 

Ştia, cu un an în urmă o văzuse pe Ethel într-o încăpere 
asemănătoare cu aceasta. Dar nu putea s-o priveascăpe Katrine 
zăcând aşa acolo. îşi cobori privirea şi scutură tăcut din cap. 

În cele din urmă, doctoriţa rezidentă dădu din cap. 

— Atunci aşteaptă aici. O să dureze puţin. 

Doctoriţa intră în clădire, iar Joakim rămase în lumina palidă 
a soarelui de noiembrie şi aşteptă, privind în sus la cerul 
albastru. Preotul spitalului se foia neliniştit lângă el, în geaca lui 
groasă, ca şi cum tăcerea ar fi fost neplăcută. 

— Aţi fost căsătoriţi mult timp? spuse el în cele din urmă. 

— Şapte ani, spuse Joakim. Şi trei luni. 

— Aveţi copii? 

— Doi. Un băiat şi o fată. 

— Copiii sunt întotdeauna bineveniţi să vină şi să-şi ia la 
revedere, spuse preotul încet. Poate fi un lucru bun pentru ei... îi 
ajută să meargă mai departe. 

Joakim scutură iar din cap. 

— Nu o să treacă prin asta. 

Apoi pe bancă urmă din nou o tăcere. După câteva minute, 
doctoriţa se întoarse cu nişte fotografii Polaroid şi un pachet 
mare, cafeniu. 

— A durat puţin timp până am găsit aparatul, a spus ea. 

Apoi i-a întins lui Joakim fotografiile. 


Acesta le-a luat şi a văzut că sunt prim-planuri cu faţa lui 
Katrine. Două erau luate din faţă, două din părţi. Ochii lui 
Katrine erau închişi, dar Joakim nu se putu păcăli să creadă că 
dormea numai. Pielea ei era albă şi lipsită de viaţă, iar pe frunte 
şi pe un obraz avea cicatrici negre. 

— E rănită, spuse el încet. 

— E din cauza căderii, spuse doctoriţa. A alunecat pe stâncile 
digului şi s-a lovit la faţă, înainte să ajungă în apă. 

— Dar... s-a înecat?— A fost hipotermie... şocul apei reci. La 
momentul acesta al anului temperatura Balticii e sub zece 
grade, spuse doctoriţa. l-a intrat apă în plămâni când a căzut în 
mare. 

— Dar a căzut în apă, spuse Joakim. De ce a căzut? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Acestea sunt hainele ei, spuse doctoriţa, întinzându-i 
pachetul. Deci nu vrei s-o vezi? 

— Nu. 

— Ca să-ţi iei la revedere? 

— Nu. 

În săptămâna de după moartea lui Katrine, copiii au dormit în 
fiecare noapte în camerele lor. Aveau o grămadă de întrebări 
asupra motivului pentru care ea nu era acasă, dar în cele din 
urmă adormeau oricum. 

Joakim însă stătea întins în patul dublu, privind în sus, în 
tavan, ore în şir. lar atunci când adormea, nu se odihnea. Nopți 
la rând, avea acelaşi vis recurent. 

Visa că se întorsese la Eel Point. Fusese plecat mult timp, 
poate mai mulţi ani, iar acum se întorsese. 

Stătea sub un cer cenuşiu, pe ţărmul pustiu de lângă faruri, 
apoi începea să urce spre casă. Aceasta părea abandonată şi 
complet prădată. Ploaia şi zăpada spălaseră roşul, lăsând faţada 
de un cenuşiu deschis. 

Ferestrele verandei erau sparte, iar uşa stătea întredeschisă. 
înăuntru era întuneric peste tot. 

Pietrele dreptunghiulare care alcătuiau treptele spre verandă 
erau sparte şi strâmbe. Joakim le urcă încet şi intră în 
întuneric.Se cutremură şi privi în jur, în penumbra verandei, dar 
înăuntru totul era la fel de mizer şi de părăginit ca şi afară. 
Tapetul era sfâşiat, podelele de lemn erau acoperite de pietriş şi 
praf, toată mobila dispăruse. Nu se vedea nici urmă din 


renovarea pe care el şi Katrine o începuseră. 

Din câteva dintre camere auzea zgomote. 

Din bucătărie venea un murmur de voci şi sunete hârşâite. 

Joakim străbătu coridorul şi se opri în uşă. 

La masa din bucătărie stăteau Livia şi Gabriel, aplecaţi 
deasupra unui joc de cărţi. Copiii lui erau încă mici, dar feţele lor 
aveau o reţea de riduri fine în jurul gurii şi al ochilor. 

Mama e acasă? întrebă Joakim. 

Livia dădu din cap. E în hambar. 

Locuieşte în podul de fân din hambar, spuse Gabriel. 

Joakim dădu din cap şi ieşi încet cu spatele din bucătărie. 
Copiii lui rămaseră unde erau, în tăcere. 

Joakim ieşi iar afară, traversă curtea interioară acoperită cu 
iarbă şi deschise uşa hambarului. 

Alo? 

Nu se auzi niciun răspuns, dar el intră oricum. 

Se opri în faţa scării abrupte de lemn care ducea la podul de 
fân. Apoi începu să urce. Treptele erau reci şi umede. 

Când ajunse în vârf nu văzu niciun fel de fân, doar bălți de 
apă pe podeaua de lemn. 

Katrine stătea lângă perete, cu spatele la el. Purta cămaşa ei 
albă de noapte, care era udă leoarcă. 

Ți-e frig? întrebă el. 

Ea scutură din cap, fără să se întoarcă. 

Ce s-a întâmplat pe țărm? 

Nu mă întreba, spuse ea, apoi începu să se scufunde încet 
prin găurile din podeaua de lemn. 

Joakim se îndreptă spre ea.Ma-mii? striga o voce din 
depărtare. 

Katrine rămase nemişcată lângă perete. 

S-a trezit Livia, spuse ea. Trebuie să ai grijă de ea, Kim. 

Joakim se trezi în camera lui, tresărind. 

Sunetul care îl trezise nu era deloc un vis. Erau strigătele 
Liviei. 

— Ma-mii? 

Joakim deschise ochii în întuneric, dar rămase în pat. Singur. 

Din nou totul era tăcut. 

Ceasul de la marginea patului arăta trei şi un sfert. Joakim 
era sigur că adormise doar cu câteva minute în urmă — şi totuşi 
visul despre Katrine durase o eternitate. 


Închise ochii. Dacă stătea unde era şi nu făcea nimic, poate 
că Livia avea să adoarmă la loc. 

Ca un răspuns, strigătul răsună din nou în casă: 

— Ma-mii? 

După asta, Joakim îşi dădu seama că era inutil să rămână în 
pat. Livia era trează şi nu avea să se oprească din strigat decât 
dacă mama ei se ducea acolo şi se culca lângă ea. 

Joakim se ridică încet şi aprinse veioza de pe noptieră. Casa 
era rece, iar el simţi o singurătate copleşitoare. 

— Ma-mii? 

Ştia că trebuie să aibă grijă de copii. Nu voia, nu avea 
puterea s-o facă, dar nu era nimeni altcineva cu care să împartă 
această responsabilitate. 

Părăsi patul său cald, ieşi din dormitorul lui şi intră în camera 
Liviei. 

Aceasta înălţă capul atunci când el se aplecă deasupra patului 
ei. Joakim o mângâie pe frunte, fără să spună nimic.— Ma-mii? 
murmură ea. 

— Nu, doar eu sunt, spuse Joakim. Acum culcă-te, Livia. 

Livia nu răspunse, dar se lăsă încet la loc, pe perna ei. 

Joakim rămase acolo în întuneric, până când ea începu din 
nou să respire regulat. 

Făcu un pas în spate, apoi încă unul. Apoi se întoarse spre 
uşă. 

— Nu pleca, tati. 

Vocea ei limpede îl făcu să se oprească brusc, pe podeaua 
rece. 

Vocea Liviei părea perfect trează, în ciuda faptului că ea 
şedea în pat ca o umbră nemişcată. Joakim se întoarse încet cu 
faţa la ea. 

— De ce nu? întrebă el încet. 
— Rămâi aici, spuse Livia. 

Joakim nu răspunse. îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. Livia păruse 
trează, dar lui încă i se părea că ea ar dormi. 

După ce stătu acolo, tăcut şi nemişcat, cam un minut, Joakim 
începu să pipăie ca un orb în camera întunecată. 

— Livia? şopti el. 

Nu primi niciun răspuns, dar respiraţia ei era tensionată şi 
neregulată. Joakim ştia că în curând avea să strige din nou după 
el. 


Dintr-odată îi veni o idee. La început i se păru neplăcută, apoi 
se hotări să o încerce. 

Se strecură afară din cameră şi intră în baia aflată în 
întuneric. Avansă pe pipăite, ciocnindu-se de chiuvetă, apoi 
simţi coşul de lemn pentru rufe de lângă cadă. Coşul era 
aproape plin; nimeni nu mai spălase de aproape o săptămână. 
Joakim nu avusese puterea. 

Apoi auzi, după cum se aşteptase, strigătul din camera Li 
viei: 

— Ma-mii? 

Joakim ştia că avea să continue s-o strige pe Katrine. 
— Ma-mii? 

Aşa avea să fie, noapte după noapte. Nu avea să se oprească 
niciodată. 

—  Linişte, murmură el, stând lângă coşul cu rufe. Deschise 
capacul şi începu să scotocească printre 
haine. 

Spre el urcau diferite mirosuri. Majoritatea obiectelor erau a/e 
ei; toate puloverele, pantalonii şi lenjeria pe care ea le purtase 
în ultimele zile dinaintea accidentului. Joakim scoase câteva 
lucruri: o pereche de blugi, un pulovăr roşu de lână, o fustă albă 
de bumbac. Nu rezistă să nu-şi afunde faţa în ele. Katrine. 

Voia să mai rămână acolo, printre amintirile vii pe care 
parfumul ei i le trezea; erau atât îmbătătoare, cât şi dureroase 
— dar strigătul plângăreţ al Liviei îl făcu să se grăbească. 

— Ma-mii? 

Joakim luă puloverul roşu de lână cu el. Trecu pe lângă 
camera lui Gabriel şi intră din nou în cea a Liviei. 

Aceasta dăduse la o parte cuvertura şi se trezea — atunci 
când el intră în cameră, ea înălţă capul şi se uită fix la el, într-o 
confuzie tăcută. 

— Acum culcă-te, Livia, spuse Joakim. Mami e aici. Apropie 
puloverul gros al lui Katrine de faţa Liviei şi îi 

trase cuvertura până la bărbie. O înveli bine, ca pe un cocon. 

— Culcă-te acum, repetă el, de data asta mai încet. 

— Mmm. 

Livia murmură ceva în somnul ei şi se relaxă treptat. 
Respirația ei era acum mai calmă; îşi pusese braţul în jurul 
puloverului mamei ei şi îşi îngropase faţa în lâna groasă. Oaia ei 
din Gotland zăcea de cealaltă parte a pernei, dar Livia o ignora. 


Adormise din nou. 

Pericolul trecuse, iar Joakim ştia că a doua zi dimineaţă nici 
măcar nu avea să-şi aducă aminte că se trezise. 

Joakim expiră şi se aşeză pe marginea patului ei, în timp ce îi 
cădea capul. 

O cameră întunecată, un pat şi jaluzele trase. 

Voia să adoarmă, să doarmă la fel de adânc ca Livia şi să uite 
de sine. Pur şi simplu nu mai putea gândi; nu îi mai rămăsese 
niciun pic de putere. 

Insă nu putea să doarmă. 

Se gândi la coşul de rufe, la hainele lui Katrine, iar după 
câteva minute se ridică şi se duse iar în baie. La coşul de rufe. 

Lucrul pe care îl căuta era aproape la fund: cămaşa de 
noapte a lui Katrine, cu o inimă roşie în faţă. O scoase din coş. 

Pe coridor se opri şi ascultă în faţa ambelor camere ale 
copiilor, dar totul rămase tăcut. 

Joakim se întoarse în camera lui, aprinse lumina şi făcu din 
nou patul dublu. Scutură şi netezi cearşafurile, înfoie pernele şi 
împături cuvertura. Apoi se băgă iar în pat, închise ochii şi 
inspiră mirosul lui Katrine. 

Întinse mâna şi atinse stofa moale. 

Din nou dimineaţă. Joakim se trezi din cauza soneriei 
încăpăţânate a ceasului deşteptător — ceea ce însemna că 
trebuia să fi dormit.Katrine a murit, îşi spuse el. 

Îi auzea pe Gabriel şi Livia cum încep să se foiască în paturile 
lor — apoi îl auzi pe unul dintre ei lipăind desculţ pe podeaua de 
lemn spre baie — şi îşi dădu seama că simte parfumul soţiei 
sale. Ţinea în mâini ceva subţire şi moale. 

Cămaşa de noapte. 

O privi fix, în întuneric, cu ceva ce se apropia de stânjeneală. 
îşi aminti ce făcuse în baie în noaptea trecută şi trase repede 
cuvertura, ca s-o ascundă. 

Joakim se dădu jos din pat, făcu un duş şi se îmbrăcă, apoi îi 
îmbrăcă pe copii şi îi aşeză la masă pentru micul dejun. îi privi 
pe furiş, să vadă dacă se uită la el, dar copiii erau amândoi 
concentrați asupra farfuriilor lor. 

Întunericul şi frigul dimineţilor păreau s-o însufleţească pe 
Livia. Când Gabriel ieşi din bucătărie să se ducă la baie, Livia 
privi spre tatăl ei. 

— Când se întoarce mami? 


Joakim închise ochii. Stătea la masa de bar, cu spatele la ea, 
încălzindu-şi mâinile cu cana de cafea. 

Întrebarea plutea în aer. Joakim nu mai putea suporta, dar 
Livia punea aceeaşi întrebare în fiecare dimineaţă şi seară de la 
moartea lui Katrine încoace. 

— Nu ştiu deloc, răspunse el încet. Nu ştiu când se întoarce 
mami. 
— Dar câna? spuse Livia mai tare. 

Aştepta un răspuns. 
Joakim nu spuse nimic, dar, în cele din urmă, se întoarse cu faţa. 
Momentul potrivit pentru a-i spune nu avea să vină niciodată. 
Privi spre Livia.t ţ 
— De fapt... nu cred că mami o să se mai întoarcă, spuse el. 
Mami a plecat, Livia. 

Livia îl privi fix. 
— Ba nu, spuse ea ferm şi hotărât. Nu e adevărat. 
— Livia, mami nu se mai întoarce... 
— Ba da! ţipă Livia de cealaltă parte a mesei. Se întoarce! Am 
încheiat discuţia! 

Apoi continuă să îşi mănânce sandvişul. Joakim îşi plecă ochii 
şi îşi bău cafeaua; era înfrânt. 

Pe la ora opt îi duse pe copii în Marnăs, departe de tăcerea 
din Eel Point. 

În timp ce intrau în grădiniţa lui Gabriel, îi întâmpină sunetul 
râsetelor şi ţipetelor vesele. Joakim nu mai avea niciun fel de 
putere. în timp ce îşi luau la revedere doar îşi îmbrăţişă obosit 
fiul. Gabriel se întoarse rapid şi alergă spre vocile voioase ale 
prietenilor săi din camera de joacă primitoare. 

Dar energia copiilor avea să dispară cu timpul, se gândi 
Joakim; aveau să îmbătrânească, iar feţele lor aveau să devină 
cenuşii şi supte. în spatele acelor feţe strălucitoare zăceau cranii 
albicioase, cu orbite goale. 

Scutură din cap, pentru a alunga acel gând. 

— La revedere, tati, spuse Livia când el o lăsă în vestiarul şcolii 
pregătitoare. Diseară se întoarce mami? 

Era ca şi cum nu ar fi auzit ce îi spusese el la micul dejun. 

— Nu, nu în seara asta, spuse el. Dar o să vin eu să vă iau. 
— Devreme? 

Livia voia întotdeauna să fie luată devreme — dar când 

Joakim apărea devreme, niciodată nu voia să-şi părăsească 


prietenii şi să meargă acasă. 
— Sigur, spuse el. O să vin devreme. 

Joakim dădu din cap, iar Livia alergă să se alăture celorlalţi 
copii. Exact în acelaşi timp, o femeie cu părul grizonant băgă 
capul în vestiar. 

— Bună, Joakim, spuse ea, cu o expresie compătimitoare. 
— Bună. 

Joakim ©  recunoscu; era Marianne, directoarea şcolii 

pregătitoare. 
— Cum mai merge treaba? 
— Nu aşa de bine, spuse Joakim. 

Peste douăzeci de minute trebuia să fie în biroul 
antreprenorului de pompe funebre din Borgholm, aşa că avansă 
spre uşă. Dar Marianne făcu un pas spre el. 

— înţeleg, spuse ea. Toţi înţelegem. 

— Livia vorbeşte? întrebă Joakim, dând din cap spre celelalte 
încăperi. 

— Livia? Da, ea... 

— Vreau să spun, vorbeşte despre mama ei? 

— Nu prea. Şi nici noi. Sau, mai degrabă, ce vreau să spun e 
că... 

Marianne tăcu pentru o clipă sau două, apoi continuă: 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, personalul se poartă cu Livia 
exact cum se purta înainte. E ca oricare alt copil din clasă. 

Joakim dădu din cap. 

— Dacă nu ştiai deja... spuse Marianne. Eu am fost cea care a 
găsit-o în apă. 
— înţeleg. 

Joakim nu avea nicio întrebare, dar ea continuă oricum să 
vorbească, ca şi cum simţea nevoia să-i spună: 

— în ziua aceea nu mai rămăseseră aici decât Livia şi Gabriel... 
era trecut de cinci şi încă nu venise nimeni să-i ia. 

Şi când am sunat nu a răspuns nimeni. Aşa că i-am suit în 
maşina mea şi i-am dus la Eel Point. Copiii au fugit în casă, uşa 
nu era încuiată... dar casa era tăcută şi goală. Am ieşit afară să 
mă uit şi apoi am văzut ceva roşu jos, în apă, lângă faruri. O 
geacă roşie. 

Joakim asculta şi în acelaşi timp se întreba cum arăta capul 
Mariannei sub pielea subţire. Un craniu destul de îngust, se 
gândi el, cu pomeţi înalţi şi albi. 


Marianne continuă: 

— Am văzut geaca, apoi am văzut o pereche de pantaloni... şi 
apoi mi-am dat seama că acolo plutea cineva. Aşa că am sunat 
la urgenţe, apoi am alergat la apă. Dar mi-am dat seama că 
era... prea târziu. Numai că părea atât de ciudat... vreau să 
spun, vorbisem cu ea cu o zi înainte. 

Marianne îşi plecă ochii şi tăcu. 

— Şi nu mai era nimeni altcineva acolo? spuse Joakim. 

— Ce vrei să spui? 

— Copiii nu erau acolo. Nu au văzut-o pe Katrine. 

— Nu, erau încă în casă. Nu au văzut nimic. 

— Bine. 

— Copiii trăiesc în prezent, se adaptează, spuse Marianne. Ei... 
ei uită. 

In timp ce se întorcea la maşină, Joakim ştia doar un singur 
lucru: nu voia ca Livia s-o uite pe Katrine. 

Şi nici el nu trebuia s-o uite. S-o uite pe Katrine ar fi fost de 
neiertat./n acest an, lumina din fami de nord de la Eel Point s-a 
stins. Din câte ştiu, nu a mai fost aprinsă niciodată după aceea. 

Dar Ragnar Davidsson mi-a spus că uneori în tum încă se mai 
poate vedea o lumină — în noaptea dinainte să moară cineva. 

Poate că e un vechi foc care uneori izbucneşte în far. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1884 

La două ore după apus, lumina din farul de nord de la Eel 
Point se stinge. 

Este 16 decembrie 1884. Furtuna care a măturat insula în 
timpul după-amiezii a ajuns la apogeu, iar mugetul tunător al 
vântului şi al valurilor care se sparg alungă orice alt sunet din 
zona din jurul farurilor. 

Mats Bengtsson, paznicul de far, iese afară, în furtună, 
îndreptându-se spre farul de sud; doar pentru că e afară şi 
priveşte spre farul de sud poate să vadă prin ninsoarea deasă că 
s-a întâmplat ceva. Farul de sud pâlpâie ca de obicei, dar la 
turnul de nord nu e nicio lumină — a dispărut, exact ca şi cum 
cineva ar fi suflat într-o lumânare şi ar fi stins-o. 

Bengtsson face ochii mari. Apoi se întoarce alergând, 
străbate curtea interioară şi urcă scările conacului. Dă de perete 
uşa verandei. 


— A dispărut lumina! Ţipă el în casă. Lumina de nord s-a stins! 

Bengtsson aude cum cineva îi răspunde din bucătărie, poate 
chiar soţia lui, Lisa, dar nu întârzie la căldură. lese din nou afară, 
în viscol. 

Pe pajiştea de lângă țărm trebuie să se aplece în faţă ca un 
invalid, în zăpada care îl şfichiuie; are senzaţia că vântul arctic 
trece direct prin el. 

Sus, în turn, paznicul asistent, Jan Klackman, face singur de 
veghe; tura lui a început la ora patru. Klackman este prietenul 
cel mai bun al lui Bengtsson. Bengtsson ştie că s-ar putea să 
aibă nevoie de ajutor ca să facă lumina să meargă din nou, 
indiferent ce s-a întâmplat. 

La începutul iernii, de un şir de stâlpi de fier a fost legată o 
frânghie care indică drumul de la casă până la faruri, iar 
Bengtsson se agaţă de ea cu amândouă mâinile, ca de o 
parâmă de salvare. Se luptă să avanseze spre țărm, prin vânt, şi 
îşi croieşte drum pe digul care duce la faruri. Acolo există un 
lanţ de care se poate agăța, dar pietrele sunt la fel de 
alunecoase ca săpunul şi acoperite cu gheaţă. 

Când, în cele din urmă, ajunge la mica insulă pe care se 
înalţă farul de nord, priveşte în sus la turnul întunecat. în ciuda 
faptului că felinarul s-a stins, Bengtsson vede o sclipire galbenă 
slabă la geamurile mari din vârful turnului. 

Ceva arde sau sclipeşte acolo sus. 

Gazul. Noul combustibil care a înlocuit cărbunele — probabil 
că s-a aprins gazul. 

Bengtsson reuşeşte să deschidă uşa de oţel a turnului şi intră 
înăuntru. Uşa se trânteşte în urma lui. Totul este nemişcat, dar 
nu tăcut, pentru că afară urlă furtuna. 

Bengtsson sare grăbit pe scările de piatră care urcă pe lângă 
zid, în spirală. 

Începe să gâfâie. Sunt 164 de trepte — le-a urcat în fugă şi 
le-a numărat de nenumărate ori. în timp ce urcă simte cum 
furtuna zgâlţâie încontinuu pereţii groşi. Farul pare să se legene 
în viscol. 

La jumătatea scărilor o duhoare înţepătoare îi izbeşte nările. 

Duhoarea de carne arsă. 

— Jan? strigă Bengtsson. Jan! 

După încă douăzeci de trepte, vede trupul. Zace cu capul în 

jos pe scara abruptă, ca o cârpă aruncată. Uniforma neagră încă 


mai arde. 

Cumva, Klackman şi-a pierdut echilibrul în clădirea farului şi a 
ajuns să se îmbibe în gaz. 

Bengtsson parcurge ultimele trepte până la el, îşi scoate 
haina şi începe să stingă focul. 

Cineva urcă scările în urma lui, iar Bengtsson strigă, fără să 
privească în jurul lui: 

— Klackman a luat foc! 

Şi continuă să înăbuşe focul de pe trupul acestuia, ca să 
elimine gazul care arde. 
— Uite! 

Simte o mână pe umăr. Este paznicul asistent Westerberg; 
are la el o funie, pe care o trece repede pe sub braţele lui 
Klackman. 

— Acum putem să-l ridicăm! 

Westerberg şi Bengtsson încep imediat să care trupul 
fumegând al lui Klackman în jos, pe scările în spirală.Jos aproape 
că se poate respira normal din nou. Dar respiră Klackman? 
Westerberg a adus un felinar, care e aşezat pe podea, iar la 
lumina lui Bengtsson vede cât de rău e ars prietenul său. Mai 
multe degete îi sunt înnegrite, iar flăcările au ajuns la părul şi la 
faţa lui. 

— Trebuie să-l scoatem afară, spune Bengtsson. 

Deschid uşa farului şi ies împleticindu-se în furtună, cu 
Klackman între ei. Bengtsson inspiră aerul proaspăt, rece ca 
gheaţa. Furtuna de zăpadă a început să se domolească, dar 
valurile sunt încă înalte. 

Când ajung pe țărm îl lasă puterile. Westerberg dă drumul 
picioarelor lui Klackman şi se prăbuşeşte în genunchi în zăpadă, 
gâfâind. Bengtsson îi dă şi el drumul, dar se apleacă deasupra 
feţei prietenului său. 

— Jan? Mă auzi? Jan? 

E prea târziu să mai facă ceva. Trupul ars rău al lui Klackman 
zace nemişcat acolo, pe pământ; sufletul lui a plecat. 

Bengtsson aude ţipete şi voci neliniştite apropiindu-se şi 
ridică privirea. îl vede pe paznicul-şef al farului Jonsson şi alţi 
patru paznici venind grăbiţi prin vânt. în urma lor sunt femeile 
din casă. Bengtsson vede că una dintre ele este soţia lui 
Klackman, Anne-Marie. 

Are senzaţia că mintea lui e complet goală. Trebuie să-i 


spună ceva lui Anne-Marie, dar ce spui atunci când s-a întâmplat 
ce e mai rău? 
— Nu! 

O femeie se apropie alergând. E scoasă din minţi de durere şi 
se apleacă asupra lui Klackman, scuturându-l disperată. 

Dar nu e Anne-Marie Klackman — e soţia lui Bengtsson, Lisa, 
care zace plângând, lângă trupul neînsufleţit. 

Mats Bengtsson îşi dă seama că nimic nu e aşa cum credea 
el.Se uită în ochii soţiei sale, în timp ce aceasta se ridică în 
picioare. Acum Lisa şi-a revenit şi îşi dă seama ce-a făcut, dar 
Bengtsson dă din cap. 

— Era prietenul meu, e tot ce spune el, în timp ce îşi întoarce 
privirea înspre turnul întunecat al farului. 

— Deci tu crezi că totul era mai bine pe vremuri, Gerlof? spuse 
Maja Nyman. 

Gerlof îşi puse ceaşca pe măsuţa de cafea a casei de bătrâni 
din Marnăs şi îşi cumpăni timp de câteva secunde răspunsul, ca 
de obicei. 

— Nu totul. Şi nu întotdeauna. Dar multe lucruri erau, fără 
îndoială... mai bine organizate, spuse el în cele din urmă. Aveam 
timp să ne gândim, înainte de a face ceva. în ziua de azi nu mai 
au timp pentru asta. 

— Mai bine organizat? spuse Maja. Aşa crezi?... Nu ţi-l mai 
aminteşti pe cizmarul din Stenvik? Cel care era în sat, când 
eram noi mici? 

— Vrei să spui Paulsson-Cizmă? 

— Exact, Arne Paulsson, spuse Maja. Cel mai prost cizmar din 
lume. Nu ştia deloc să facă diferenţa dintre pantofii pentru 
piciorul drept şi pantofii pentru piciorul stâng, dacă nu cumva i 
se părea că nu e necesar. Aşa că făcea un singur tip de pantofi. 
— Aşa e, spuse Gerlof încet, mi-i amintesc. 

— Cel puţin durerea ţi-o aminteşti sigur, spuse Maja zâmbind. 
Saboţii de lemn ai lui Paulsson te strângeau şi erau prea mari în 
acelaşi timp. Şi îţi cădeau din picioare când alergai. Asta 
înseamnă mai bine? 

Tilda stătea la masa din sufrageria casei de bătrâni, 
ascultând complet fascinată. Aproape că uitase de problemele ei 
de la muncă. 

Conversaţiile de felul acesta despre vremurile de demult 
trebuiau prezervate, se gândi ea, dar casetofonul era în sertarul 


biroului lui Gerlof. 

— Nu, nu, spuse Gerlof, ridicându-şi ceaşca de cafea. Poate că 
pe vremuri oamenii nu gândeau prea departe în viitor. Dar cel 
puţin gândeau. 

Douăzeci de minute mai târziu, Tilda şi Gerlof erau din nou în 
camera lui, iar casetofonul ei era din nou pornit. Ceasul de 
perete ticăia în fundal, în timp ce Gerlof începu să vorbească 
despre primele lui zile de tânăr căpitan de vas pe Baltica. 

Viaţa nu era posomorâtă şi monotonă la casa de bătrâni, îşi 
dădu seama Tilda — era liniştită. Tilda se simţea din ce în ce 
mai mulţumită în camera mică a lui Gerlof, pentru că acolo 
aproape că putea să uite ceea ce se întâmplase în ultimele 
câteva zile. Tot ce se întâmplase greşit la Eel Point. 

Nume greşit, informaţii greşite despre decedat, abordare 
greşită — un soţ îndoliat care refuza să vorbească cu ea şi, fără 
îndoială, o grămadă de bârfe printre colegi, în primele ei zile de 
muncă în poliţia locală. 

Şi totuşi, ea nu era singura care făcuse ceva greşit. 

Dintr-odată, Tilda observă că Gerlof încetase să povestească 
şi se uita la ea. 

— Aşa stau lucrurile, spuse el. Totul se schimbă. 

Caseta se învârtea în aparatul de pe masă.— Da, aşa sunt 
timpurile moderne, spuse Tilda tare. lar timpurile de demult... la 
ce te gândeşti când ţi-aduci aminte de timpurile de demult? 

— Păi... la mine e vorba de transporturi, bineînţeles, spuse 
Gerlof, privind cu suspiciune la casetofon. Toate vasele de 
transport minunate care intrau şi ieşeau din portul din 
Borgholm. Mirosul când urcai la bord... Smoală, vopsea şi 
combustibil... apa stătută din cală şi mâncarea prăjită din 
cambuză. 

— Deci care e cel mai bun lucru de pe vremea aceea? spuse 
Tilda. 

— Calmul... şi liniştea. Faptul că lucrurile nu trebuiau grăbite. 
Când navigam pe vase de transport, cele mai multe aveau 
motoare mici, bineînţeles, dar pe cele care aveau doar pânze nu 
era nimic de făcut atunci când vântul se oprea, într-o seară. 
Lăsai ancora şi aşteptai ca vântul să se înteţească iar, a doua zi. 
Şi nimeni nu ştia exact unde erau navele de transport, înainte să 
apară telefonul şi radioul cu unde scurte. într-o zi apăreau pur şi 
simplu în larg, în drum spre portul lor, cu toate pânzele sus. Şi 


atunci nevestele se puteau linişti, de data aceea. 
Tilda dădu din cap. Apoi se gândi din nou la informaţiile pe 
care le greşise în săptămâna dinainte şi întrebă: 
— Ce ştii despre conacul de la Eel Point, Gerlof? 
— Eel Point? Păi, nu multe. Era de cealaltă parte a insulei faţă de 
Stenvik, dar bunicul tău era vecin cu el, la urma urmei. 
— Da? 
— Mai mult sau mai puţin. Casa lui era cam la doi kilometri mai 
la nord. Ragnar obişnuia să pescuiască tipari de pe promontoriu 
şi era paznic la faruri.— Există poveşti mai deosebite despre 
conac? 
— Păi, el are o anumită reputaţie, spuse Gerlof. Se spune că 
fundaţiile lui sunt făcute din granit de la o veche capelă 
abandonată, iar cheresteaua din casă provine de la o navă 
eşuată pe stânci. Chiar şi pe vremea aceea se recicla. 
— De ce e doar o lumină, în unul din turnuri? spuse Tilda. 
— A existat un anumit accident acolo, cred că a fost un 
incendiu...  Farurile gemene au fost construite ca să 
deosebească Eel Point de orice altă zonă cu far din Oland, dar 
presupun că, până la urmă, a devenit prea scump să le ţină în 
funcţiune pe amândouă în fiecare noapte. Unul era suficient. 
Gerlof se gândi o vreme, apoi adăugă: 
— Şi sigur că în ziua de azi vapoarele navighează cu ajutorul 
sateliților, aşa că nici măcar acela nu mai e necesar. 
— Timpurile moderne, spuse Tilda. 
— Exact. Pantofii pentru piciorul drept şi pentru piciorul stâng. 
În cameră se aşternu tăcerea. 
— Ai fost pe promontoriu? întrebă Gerlof. 
Tilda dădu din cap. Acum terminaseră de vorbit despre 
familia Davidsson, aşa că închise casetofonul. 
— Am fost săptămâna trecută la conac, spuse ea. S-a înecat 
cineva. p 
— Da, am citit despre asta în O/and-Posten. O femeie tânără. 
Presupun că era mama familiei care a cumpărat conacul? 
— Da. 
— Şi cine a găsit-o? 
Tilda ezită.— N-ar trebui să spun prea multe. 
— Nu, bineînţeles. E o chestiune a poliţiei, la urma urmei. Şi o 
tragedie. 
— Da. Mai ales pentru soţ şi copii. 


Oricum, în cele din urmă Tilda îi povesti cea mai mare parte. 
Cum fusese chemată la locul accidentului. Cum fusese scos 
trupul din apă, lângă faruri. 

— Femeia aceasta, Katrine Westin, era singură. Mâncase de 
prânz şi pusese vasele la spălat. Apoi s-a dus să se plimbe pe 
țărm şi pe dig. Şi a alunecat sau s-a aruncat ea în apă. 

— Şi s-a înecat? spuse Gerlof. 

— Da. S-a înecat imediat, în ciuda faptului că apa e puţin 
adâncă acolo. 

— Nu peste tot. Lângă dig, mai încolo, e mai adâncă; am văzut 
bărci cu pânze ancorate acolo. A văzut cineva când s-a 
întâmplat accidentul acesta? 

Tilda scutură din cap. 

— Cel puţin nu s-a anunţat niciun martor. Ţărmul era pustiu. 

— larna ţărmul din Oland e aproape întotdeauna pustiu, spuse 
Gerlof. Şi nu exista nicio urmă a altcuiva la Eel Point? Cineva 
care ar fi putut s-o împingă? 

— Nu, era singură pe dig. Ca să ajungi pe dig trebuie să 
traversezi ţărmul, şi pe nisip nu era nicio urmă. 

Tilda privi spre casetofon. 

— Vorbim acum despre Ragnar? 

Gerlof nu părea s-o asculte. Se ridică în picioare, cu o 
anumită dificultate, şi se apropie de birou. Scoase din unul 
dintre sertare un carnet negru. 

— întotdeauna îmi notez starea vremii, spuse el. 

Răsfoi până la pagina pe care o căuta. 

— în ziua aceea de-abia dacă bătea vântul. Sufla cu o viteză 
între unu şi doi metri pe secundă. 

— Da, presupun că da. Era calm la Eel Point. 

— Deci niciun val nu putea să măture ţărmul şi să şteargă 
urmele, spuse Gerlof. 

— Nu. lar urmele pantofilor femeii erau încă acolo, pe nisip — le- 
am văzut eu însămi. 

— Era rănită în vreun fel? 

Tilda ezită înainte să răspundă. în mintea ei apărură imagini 
pe care nu le dorea. 

— Am văzut-o doar pentru scurt timp, dar avea o mică rană pe 
frunte. 

— O zgârietură? 

— Da... probabil de la căzătură, probabil că s-a lovit la cap de 


digul de piatră, când a căzut. 

Gerlof se aşeză iar, încet. 
— Vreun duşman? 
— Ce? 
— Avea vreun duşman... femeia care s-a înecat? 

Tilda oftă. 
— De unde să ştiu eu asta, Gerlof? De obicei mamele cu copii 
mici de pe insula asta au duşmani? 
— Mă gândeam doar că... 
— Acum trebuie să schimbăm subiectul. 

Tilda privi cu o expresie serioasă spre ruda sa mai în vârstă. 
— Ştiu că îţi place să pritoceşti lucrurile, dar n-ar trebui să 
vorbesc cu tine despre astfel de treburi. 
— Nu, nu, la urma urmei eşti polițistă, spuse Gerlof. 
— Da, la poliţia locală. Şi oricum nu există nicio anchetă 
referitoare la o crimă. Nimic nu sugerează că ar fi fost comisă 
vreo infracţiune, nu există niciun motiv. Soţul ei nu pare să 
creadă că a fost un accident, dar nici măcar el nu poate avansa 
un motiv pentru care cineva s-o fi ucis. 
— Da, mă rog, mă gândeam şi eu aşa, spuse Gerlof. îmi place 
asta, cum spuneai. 
— Bine. Dar acum trebuie să mai înregistrăm ceva. 
Gerlof amuţi. 
— Acum o să pornesc casetofonul. în regulă? spuse Tilda. 
— Dar de pe mare? întrebă Gerlof. 
— Ce? 
— Dacă a venit cineva de-a lungul coastei cu o barcă şi a 
amarat lângă digul de la Eel Point, spuse Gerlof. Atunci n-ar mai 
fi nicio urmă de picioare pe nisip. 
Tilda oftă. 
— Bine, atunci ar trebui să încep să caut o barcă. 
Tilda privi spre el şi îl întrebă: 
— Gerlof, ţi se par dificile înregistrările astea? 
Gerlof ezită. 
— Mi se pare puţin dificil să vorbesc despre rude care au murit, 
spuse el în cele din urmă. Am senzaţia că ei stau în pereţi şi 
ascultă. 
— Eu cred că ei s-ar simţi mândri. 
— Poate. Poate că nu, spuse Gerlof. Presupun că depinde de 
ceea ce spun eu despre ei. 


— Mai ales despre bunicul vreau să vorbim, spuse Tilda. 
— Ştiu, spuse Gerlof dând serios din cap. Dar ar putea să 
asculte şi el. 
— Era dificil ca frate mai mare, Ragnar? 
Gerlof nu spuse nimic timp de câteva secunde. 
— Avea unele momente. Avea o memorie lungă. Dacă avea 
senzaţia că cineva l-a păcălit, nu mai făcea afaceri cu persoana 
aceea vreodată... Nu uita niciodată o nedreptate.— Eu nu mi-l 
amintesc, spuse Tilda. Tata de-abia şi-l aminteşte şi el. Oricum, 
nu a vorbit niciodată despre el. 

Din nou tăcere. 
— Ragnar a murit îngheţat, într-o furtună de iarnă, continuă 
Gerlof. Trupul a fost găsit pe țărm, la sud de casa lui. Ţi-a spus 
asta tatăl tău? 
— O, da, el a fost cel care l-a găsit pe bunicul. Se ducea la 
pescuit, nu-i aşa? Asta mi-a spus tata. 
— în ziua aceea îşi verificase năvoadele de pe fundul mării, 
spuse Gerlof, apoi, când vântul s-a întețit, a debarcat la Eel 
Point. La urma urmei, el era paznic, iar oamenii îl văzuseră 
lângă faruri. Probabil că barca s-a rupt din cauza valurilor, 
pentru că Ragnar a luat-o spre casă pe țărm... apoi a venit 
viscolul. Ragnar a murit în zăpadă. 
— Nimeni nu e mort atâta timp cât e cald şi amortit, spuse Tilda. 
Au fost găsiţi oameni îngheţaţi beton şi fără puls, în troiene de 
zăpadă, dar au revenit la viaţă când au fost duşi la căldură. 
— Cine ţi-a spus asta? 
— Martin. 
— Martin? Cine e? 
— Aăă.. prietenul meu, spuse Tilda. 

Regretă imediat că folosise acel cuvânt. Lui Martin nu i-ar fi 
plăcut să fie descris ca prietenul ei. 
— Deci ai prieten? 
— Da... sau oricum vrei să-i spui. 
— Cred că „prieten" e perfect. Care e numele lui de familie? 
— îl cheamă Martin Ahlquist. 

— Frumos, spuse Gerlof. Şi locuieşte aici, pe insulă, Martin al 
tău? Martin al meu, se gândi Tilda. 
— Locuieşte în Växjö. E profesor. 
— Dar poate că, din când în când, o să vină să te viziteze. 
— Sper. Aşa spunea. 


— Frumos. 
Gerlof zâmbi. 
— Pari îndrăgostită. 
— Da? 
— Când vorbim despre Martin faţa ta se luminează; e minunat. 

Zâmbi încurajator, din cealaltă parte a mesei, iar Tilda zâmbi 
şi ea. 

Totul părea atât de simplu când stătea aici cu Gerlof şi 
vorbea despre Martin, nu era complicat deloc. 

Livia adormea în fiecare noapte cu puloverul roşu de lână 
lângă ea, în pat, iar Joakim stătea în pat cu cămaşa ei de noapte 
sub pernă. îi dădea o senzaţie de calm. 

Viaţa de la Eel Point mergea mai departe, cu încetinitorul. 
Copiii trebuiau duşi la Marnăs şi luaţi în fiecare zi lucrătoare, 
treabă de care se ocupa Joakim. în acest interval era singur în 
conac timp de şapte ore, dar nu avea niciun fel de pace. 
Antreprenorul de pompe funebre îl sună de câteva ori înainte de 
înmormântare, cu diverse întrebări, iar Joakim contactă băncile 
şi diferite companii ca să şteargă numele lui Katrine din 
registrele lor. îl căutară rudele, atât ale lui, cât şi ale lui Katrine, 
iar prietenii din Stockholm îi trimiseră flori. Mai mulţi dintre ei 
voiau să vină la înmormântare. 

Ceea ce îşi dorea Joakim cu adevărat era să scoată din priză 
toate telefoanele şi să se încuie la Eel Point. Să închidă tot. 

Bineînţeles că erau enorm de multe renovări care trebuiau 
făcute în interiorul casei, ca şi în grădină şi în exteriorul casei — 
dar tot ce îşi dorea el să facă era să stea în pat, să inspire 
parfumul hainelor lui Katrine şi să privească fix în tavan. 

Şi mai era şi poliţia. Dacă ar fi găsit putere, Joakim ar fi vorbit 
cu ei, ca să afle cine era responsabil pentru anchetele interne, 
dacă exista o astfel de persoană — dar pur şi simplu nu putea s- 
o facă. 

Singura care îl contactase din partea acestei autorităţi fusese 
tânăra polițistă locală din Marnăs, Tilda Davidsson. — îmi pare 
rău, spuse ea. îmi pare foarte, foarte rău. 

Nu l-a întrebat cum se simţea, ci se scuza încontinuu pentru 
încurcarea numelor. Numele fusese greşit pe biletul de pe care 
citea, spunea ea — fusese o neînțelegere. 

O neînțelegere? Joakim se întorsese acasă pentru a-şi 
consola soţia, dar o găsise moartă. 


O ascultă pe Davidsson în tăcere, răspunse monosilabic şi nu 
puse nicio altă întrebare. Conversaţia fusese una scurtă. 

După ce s-a terminat, Joakim s-a aşezat la calculatorul 
familiei şi a scris o scrisoare către O/ands-Posten, oferind un 
rezumat a ceea ce se întâmplase după moartea lui Katrine. 
Drept concluzie a scris: 

Timp de mai multe ore am crezut că fiica mea se înecase şi 
soția mea trăia, când de fapt situaţia era invers. Oare e prea 
mult să-i cerem poliției să poată distinge între cei vii şi cei 
morți? 

Eu nu cred că e; la urma urmei, asta trebuie să facă şi rudele. 
Joakim Westin, Eel Point 

Nu se aşteptase ca cineva din poliţie să-şi asume 
responsabilitatea nici după asta, şi nu a fost dezamăgit. 

Două zile mai târziu s-a întâlnit cu Âke Högström, preotul care 
trebuia s-o îngroape pe soţia lui. 

— Cum dormi? îl întrebă preotul la cafea, după ce trecuseră 
pentru ultima oară în revistă ceremonia. 

— Bine, răspunse Joakim. 

Incercă să-şi amintească ce hotărâseră. îl sunaseră pe 
cantor, ca să aleagă ce imnuri aveau să fie cântate, asta îşi 
amintea, dar uitase deja ce hotărâseră. 

Preotul parohiei din Marnăs avea cincizeci şi ceva de ani, un 
zâmbet blând, o mică barbă, haină neagră şi pulover gri pe gât. 
Pereţii biroului său din casa parohială erau acoperiţi de rafturi 
pline de cărţi de toate felurile, iar pe masă era o poză cu preotul 
ţinând un biban sclipitor în faţa aparatului de fotografiat. 

— Nu te deranjează lumina farului? întrebă el. 

— Lumina? spuse Joakim. 

— Pâlpâitul constant din timpul nopţii, de la turnul farului din Eel 
Point? 

Joakim scutură din cap. 

— Presupun că te obişnuieşti cu ea, spuse Högström. Probabil că 
e asemănător cu a avea sub fereastră un trafic zgomotos. 
înainte să vii aici ai trăit în mijlocul Stockholmului, nu-i aşa? 

— Puțin mai într-o parte, spuse Joakim. 

Era doar pălăvrăgeală, o încercare de a uşura conversaţia 
grea, dar Joakim avea nevoie de un efort uriaş pentru a găsi 
cuvintele. 

— Deci începem cu imnul 289, imnul 256 după rugăciuni şi 297 


pentru final, spuse Högström. Aşa am spus, nu? 
— E foarte bine. 

Cu o seară înaintea înmormântării, din Stockholm sosiră 
aproximativ o duzină de invitaţi: mama lui Joakim, unchiul său, 
doi veri şi câţiva prieteni apropiaţi de-ai lui şi de-ai lui Katrine. 
Se mişcau precauţi prin casă şi vorbeau mai ales între ei. Livia şi 
Gabriel erau încântați de toţi aceşti vizitatori, dar nu întrebară 
de ce venise toată lumea. 

Inmormântarea a avut loc la ora unsprezece, într-o joi, în 
biserica din Marnăs. Copiii nu erau acolo — Joakim îi dusese la 
şcoală la ora opt, ca de obicei, fără să le spună nimic. Pentru ei 
astăzi era o zi ca oricare alta, dar Joakim se dusese acasă, îşi 
luase costumul negru şi se întinsese din nou în patul dublu. 

Ceasul de perete ticăia pe coridor, iar Joakim îşi aminti că 
soţia lui era cea care îl întorcea. Acum, când ea nu mai era, n-ar 
mai fi trebuit să ticăie, dar ticăia. 

Privi fix în tavanul din dormitor, gândindu-se la tot ceea ce 
rămăsese în urma lui Katrine în casă şi în jurul ei. în capul lui, o 
auzea cum îl strigă. 

O oră mai târziu, Joakim stătea într-o strană de lemn 
inconfortabilă, cu ochii fixaţi asupra unei picturi murale mari. 
Aceasta înfăţişa un bărbat de vârsta lui, prins de un instrument 
de tortură roman. O cruce. 

Biserica din Marnăs era înaltă şi plină de ecouri. Sunetul 
plânsului liniştit plutea sub plafonul boltit de piatră. 

Joakim stătea exact în faţă, lângă mama lui, care purta un văl 
negru şi plângea cu scâncete mici, controlate, cu capul plecat. 
Joakim ştia că el nu avea să plângă deloc, aşa cum la 
înmormântarea lui Ethel de anul trecut nu vărsase o lacrimă. 
Lacrimile veneau întotdeauna mai apoi, noaptea târziu. 

Era unsprezece fără două minute atunci când uşa bisericii se 
deschise şi o femeie înaltă, cu umeri largi, intră înăuntru. Purta 
o haină neagră şi văl negru care îi ascundea ochii, dar buzele ei 
erau date cu ruj roşu aprins. Multe capete s-au întors în biserică, 
la auzul ecoului tocurilor ei pe pardoseala de piatră. Femeia 
străbătu biserica şi se aşeză în strana din faţă, în dreapta, 
alături de cei patru fraţi şi surori vitrege ale lui Katrine. 

Era mama lor şi mama lui Katrine: Mirja Rambe, soacra lui 
Joakim, artista şi cântăreaţa. Joakim nu o mai văzuse pe Mirja de 
la nunta lor, din urmă cu şapte ani. Spre deosebire de acea zi, 


acum părea să fie trează. 

Exact când Mirja se aşeză, clopotele începură să bată în 
turnul bisericii. 

În mai puţin de patruzeci şi cinci de minute se terminase 
totul, iar Joakim de-abia dacă-şi putea aminti ceva din ceea ce 
spusese pastorul Högström sau ce imnuri se cântaseră în 
biserică. Capul lui fusese plin cu imagini şi sunete ale valurilor 
spărgându-se şi ale apei curgând. 

După aceea, când traversară curtea bisericii muşcător de 
rece şi se adunară în sala comunitară, mulţi oameni veniră să 
vorbească cu el. 

— îmi pare rău, Joakim, spuse un bărbat cu barbă, bătându-l pe 
umăr. Ţineam foarte mult la ea. 

Joakim se uită cu atenţie şi dintr-odată îl recunoscu pe bărbat 
— era unchiul ei din Stockholm. 

— Mulţumesc... mulţumesc foarte mult. 

Nu mai era nimic altceva de spus. 

Mai mulţi oameni voiau să-l bată pe spate sau să-l 
îmbrăţişeze cu putere. El îi lăsă s-o facă; era animalul domestic 
al tuturor. 

— E îngrozitor... Acum numai câteva zile vorbeam cu ea, spuse 
plângând o fată de vreo douăzeci şi cinci de ani. 

Joakim o recunoscu, în spatele batistei pe care o folosea ca să-şi 
şteargă ochii; era sora mai mică a lui Katrine.Numele ei era 
Solros — Soarerăsare, îşi aminti el. Mirja le dăduse tuturor celor 
cinci copii ai ei nume ciudate; al lui Katrine era Mânstrâle, 
Razădelună, dar ea îl detesta. 

— Şi în ultima vreme era mult mai fericită, continuă Solros. 

— Ştiu... se bucura că ne mutaserăm aici. 

— Da, şi era încântată şi pentru că aflase despre tatăl ei. 

Joakim o privi pe Solros. 

— Tatăl ei? o întrebă el. Katrine nu a luat niciodată legătura cu 
tatăl ei. 

— Ştiu, spuse Solros. Dar mama a scris o carte, în care a 
dezvăluit cine era. 

Din nou apărură lacrimile; Solros îl îmbrăţişă şi plecă să se 
alăture fraţilor şi surorilor ei. 

Joakim rămase unde era şi îi văzu pe Albin şi Vicktoria Malm, 
prieteni din centrul Stockholmului, stând la masă cu familia 
Hesslin, vecinii lor din Bromma. 


O văzuse de asemenea pe mama lui, stând singură la o altă 
masă, cu o ceaşcă de cafea, dar nu se duse la ea. 

Când se întoarse în cealaltă parte, pastorul Högström vorbea 
cu o femeie mică şi grizonantă într-un colţ al încăperii. Se duse 
să li se alăture. 

Högström îşi întoarse spre el privirea lui amabilă. 

— Joakim, spuse el. Cum te simţi? 

Joakim dădu doar din cap, de mai multe ori. Era un răspuns 
potrivit, putea însemna orice. Doamna mică, în vârstă zâmbi 
spre el a aşteptare şi dădu şi ea din cap, dar nici ea nu părea că 
ar şti ce să spună. Apoi făcu doi paşi ezitanţi înapoi şi dispăru. 

Asta e cu cei îndoliaţi, se gândi Joakim, miros a moarte şi e 
mai bine să îi eviţi. 

— Mă gândeam la ceva, îi spuse el serios lui Högström. 

— Da? 

— Dacă auzi cum cineva te strigă de aici de pe insulă ca să-ţi 
ceară ajutorul, în timp ce tu eşti pe continent, la mulţi kilometri 
distanţă, ce înseamnă asta? 

Preotul îl privi fără expresie. 

— La mulţi kilometri distanţă... dar cum ai putea auzi aşa ceva? 

Joakim scutură din cap. 

— Dar asta e ceea ce s-a întâmplat, spuse el. Am auzit-o pe 
soţia mea, Katrine, când a murit. Eram în Stockholm în acel 
moment, dar am auzit-o când s-a înecat. M-a strigat. 

Preotul privi în jos, în ceaşca lui de cafea. 

— Poate ai auzit pe altcineva? 

Coborâse vocea, ca şi cum ar fi vorbit despre lucruri 

interzise. 

— Nu, spuse Joakim. Era vocea lui Katrine. 

— înţeleg. 

— Ştiu că am auzit-o, spuse Joakim. Deci ce înseamnă? 
— Cine ştie, cine ştie. 

Doar atât spuse Högström, bătându-l pe umăr: 

— Acum odihneşte-te, Joakim. Putem discuta din nou peste 
câteva zile. 

Apoi pastorul plecă. 

Joakim rămase acolo, privind fix la un afiş de pe perete care 
făcea reclamă la o colectă de caritate pentru cei afectaţi de 
radiaţiile de la Cernobil. Zece ani trecuseră de la catastrofă. 

PÂINEA NOASTRĂ ZILNICĂ PENTRU VICTIMELE RADIAȚIILOR, 


spunea sloganul de pe afiş. 

Cernobilul nostru zilnic, se gândi Joakim. 

In sfârşit, era din nou seară, iar el se întorsese la Eel Point. 
Ziua cea lungă se apropia de sfârşit. 

In casă, Livia şi Gabriel erau duşi la culcare de bunica lor. 
Lisa şi Michael Hesslin stăteau lângă maşina lor, în faţa casei. 
Era târziu şi aveau un drum lung de întoarcere la Stockholm, dar 
veniseră totuşi până acasă cu el. 

— Mulţumesc că aţi venit, spuse Joakim. 
— Nicio problemă, spuse Michael, punându-şi costumul negru în 
husa lui de plastic pe bancheta din spate. 

Urmă o tăcere tensionată. 

— Vino cât mai curând în Stockholm, spuse Lisa. Sau vino cu 
copiii în Gotland, la casa noastră. 

— Poate. 

— Vorbim, Joakim, spuse Michael. 

Joakim dădu din cap. Gotland suna mai bine decât 
Stockholm. Nu voia să se mai ducă acolo vreodată. 

Lisa şi Michael se suiră în maşină, iar Joakim făcu un pas în 
spate, în timp ce ei porneau. 

Când maşina intră pe drum şi luminile ei dispărură, Joakim se 
întoarse şi privi spre faruri. 

Pe mica lui insulă, turnul de sud îşi trimitea intermitent 
lumina lui roşie deasupra apei. Dar turnul din nord, turnul lui 
Katrine, era doar un stâlp negru în întuneric. Văzuse o lumină în 
el doar o dată. 

După câteva încercări, Joakim găsi poteca spre țărm şi urmă 
acelaşi drum pe care mersese cu Katrine şi copiii de mai multe 
ori în timpul toamnei. 

Auzea marea în întuneric, simţea vântul muşcător de rece. îşi 
croi drum cu atenţie spre apă, pe deasupra smocurilor de iarbă 
de pe țărm şi a fâşiei de nisip, ajungând pe blocurile mari de 
piatră care protejau farurile de valuri.Valurile erau ca nişte 
respiraţii lente în noaptea întunecată, se gândi Joakim. Ca şi 
Katrine, atunci când făceau dragoste — îl trăgea spre ea, în pat, 
ţinându-l strâns şi respirând în urechea lui. 

Katrine fusese mai puternică decât el. Ea era cea care 
hotărâse să se mute acolo. 

Joakim îşi aminti cât de frumos fusese pe țărm când veniseră 
aici pentru prima oară. Era o zi limpede şi însorită de primăvară 


de la începutul lui mai, iar conacul semăna cu un castel de 
lemn, deasupra apei sclipitoare. 

După ce terminaseră să se uite la casă, coborâseră pe țărm, 
ţinându-se de mână de-a lungul unei poteci înguste care 
traversa un câmp de anemone în plină floare. 

Sub cerul deschis de pe țărm, insulele plate de la nord 
păreau că plutesc magic pe apă, acoperite cu iarbă proaspătă. 
Peste tot erau păsări: stoluri de păsări-tiran, mâncătoare de 
stridii şi ciocârlii se înălţau şi plonjau. Mici grupuri de rațe 
moţate alb cu negru pluteau lângă faruri, iar mai spre țărm 
înotau cufundări şi rațe sălbatice. 

Joakim îşi aminti faţa lui Katrine în soarele strălucitor. 

Vreau foarte mult să locuiesc aici, spusese ea. 

Joakim se cutremură. Apoi se căţără precaut pe cel mai 
depărtat bloc al digului şi privi în jos, spre apa neagră. 

Aici trebuie să fi stat ea. 

Conform urmelor din nisip, Katrine se dusese singură pe dig. 
Apoi căzuse sau se aruncase în apă şi se scufundase imediat. 

De ce? 

Joakim nu avea niciun răspuns. Ştia doar că în momentul în care 
Katrine se înecase, el era într-o pivniţă din Stockholm şi o auzise 
cum intră pe uşă. 

Joakim o auzise strigând. Era sigur de asta, ceea ce însemna 
că lumea era încă şi mai incomprehensibilă decât crezuse el. 

După aproximativ jumătate de oră în frig, Joakim se întoarse 
la casă. 

Mama lui, Ingrid, era singurul membru al familiei care mai 
rămăsese după înmormântare. Stătea la masa din bucătărie şi 
întoarse capul tresărind, iar pe frunte îi apăru o cută de nelinişte 
atunci când Joakim intră înăuntru. Cuta se adâncise tot mai mult 
odată cu anii, mai întâi în timpul bolii soţului ei şi apoi cu fiecare 
nouă criză pe care Ethel o aducea acasă. 

— Au plecat toţi, spuse Joakim. Copiii au adormit? 

— Cred că da. Gabriel şi-a terminat biberonul şi a adormit 
imediat. Dar Livia era agitată... şi-a ridicat capul şi a strigat 
după mine când m-am furişat prima oară afară din cameră. 

Joakim dădu din cap şi se apropie de blatul din bucătărie ca 
să facă ceai. 

— Uneori face pe mortul, spuse el. Se preface că doarme, ca să 
ne păcălească. 


— Vorbea despre Katrine. 
— Da. Vrei nişte ceai? 
— Nu, nu îmi trebuie, mulţumesc. Face asta des, Joakim? 
— Când adoarme, nu. 
— Ce i-ai spus? 
— Despre Katrine? spuse Joakim. Nu prea multe. l-am spus... că 
mami e plecată. 
— Plecată? 
— Că a plecat pentru o vreme... exact ca atunci când eu am stat 
în Stockholm, în timp ce Katrine şi copiii erau aici. Nu pot 
suporta să-i spun mai mult în momentul ăsta. 

Se uită la Ingrid şi, dintr-odată, se simţi neliniştit. 
— Şi tu ce i-ai spus în seara asta? 
— Nimic. Asta e treaba ta, Joakim. 
— O să-i spun. După ce pleci tu... când nu o să mai fim decât eu 
şi cu copiii aici. 

Mami a murit, Livia. S-a înecat. 

Când avea să fie el pregătit pentru asta? Era la fel de 
imposibil ca şi ideea de a o plesni pe Livia peste faţă. 
— Acum o să te muţi înapoi? întrebă Ingrid. 

Joakim o privi fix. Ştia că ea vrea ca el să renunţe, 
dar încă se prefăcea surprins. 
— înapoi? înapoi în Stockholm, vrei să spui? 

Să o părăsesc pe Katrine? se gândi el. 
— Da... adică, la urma urmei, eu sunt acolo, spuse Ingrid. 
— Nu am ce căuta în Stockholm. 
— Dar ai putea cumpăra iar casa din Bromma, nu-i aşa? 
— Nu pot cumpăra nimic, spuse el. Nu am bani, mamă, şi dacă 
aş vrea. Toţi banii s-au dus pe casa asta. 
— Dar ai putea să vinzi... 

Ingrid se opri şi privi în jurul ei, în bucătărie. 
— Să vând Eel Point? spuse Joakim. Cine şi-ar dori casa în starea 
asta? Mai întâi trebuie renovată... iar Katrine şi cu mine urma să 
facem asta împreună. 

Mama lui nu spuse nimic, privind pe fereastră, cu o expresie 
posomorâtă. Apoi îl întrebă: 
— Femeia aceea de la înmormântare, cea care a sosit târziu... 
era mama lui Katrine? Artista? 

Joakim dădu din cap. 
— Era Mirja Rambe. 


— Mi s-a părut că o recunosc de la nunta voastră. 

— Nu ştiam dacă o să vină. 

— Ei, sigur că urma să vină, spuse Ingrid. La urma urmei, 
Katrine era fiica ei. 

— Dar de-abia dacă mai păstrau legătura una cu cealaltă. De la 
nuntă nu am mai văzut-o niciodată. 

— Se certaseră? 

— Nu... dar nu cred că erau neapărat prietene. Se sunau una pe 
alta din când în când, dar Katrine nu vorbea despre Mirja 
aproape niciodată. 

— Locuieşte aici? 

— Nu. Cred că locuieşte în Kalmar. 

— Nu o să păstrezi legătura cu ea? spuse Ingrid. Cred că ar fi 
bine. 

— Nu cred, spuse Joakim. Dar am putea să dăm unul peste altul 
uneori. La urma urmei, e o insulă mică. 

Joakim privi pe fereastră la întunericul din curtea interioară. 
Nu voia să vadă pe nimeni. Voia să se încuie aici, în conacul de 
la Eel Point, şi să nu mai iasă afară niciodată. Nu voia să caute 
un post nou de profesor şi nici să continue să lucreze la casa lui. 

Voia doar să doarmă pentru tot restul vieţii lui, alături de 
Katrine.Noaptea de noiembrie era uscată, dar era rece, întuneric 
şi ceaţă. Singura lumină de pe cer venea de la luna nouă palidă 
din spatele unei pelicule de nori subţire ca mătasea. 

O vreme perfectă pentru spargeri. 

Casa de pe ţărmul stâncos de nord-vest al insulei se înălța pe 
faleză, construită recent, de numai vreo doi ani. Fusese 
proiectată de un arhitect, cu mult lemn şi sticlă. Comandată şi 
construită de vizitatori de vacanţă cu prea mulţi bani, se gândi 
Henrik. îşi aminti că bunicul său îi numea pe oamenii bogaţi de 
pe continent „ăia din Stockholm", indiferent de unde erau. 

— Ala-bala, spuse Tommy, scărpinându-se pe gât. Să mergem. 

Freddy şi Henrik îl urmară în direcţia pantei cu pietriş de sub 
casă. Toţi trei erau îmbrăcaţi în blugi şi geci întunecate, iar 
Tommy şi Henrik aveau rucsacuri ne- 

Înainte de a porni spre nord din Borgholm, fraţii Serelius mai 
făcuseră o şedinţă cu tabla Oui ja, în bucătăria lui Henrik. Cu o 
oră şi jumătate înainte de miezul nopţii aprinseseră trei 
lumânări, iar Tommy aşezase tabla pe masa din bucătărie, cu 
paharul în mijloc. 


Totul era tăcut, atmosfera devenea apăsătoare. 

— E cineva acolo? întrebase Tommy, cu degetul pe pahar. 

Întrebarea plutise în aer poate zece sau cincisprezece 
secunde, apoi paharul se smucise şi se apropiase de lateral. Se 
oprise la cuvântul DA. 

— Aleister? 

Paharul nu se mişcase. 

— E o noapte bună, Aleister? întrebase Tommy. 
Paharul rămăsese câteva secunde la DA. 
Apoi începuse să se mişte spre litere. 

— Scrie! îi şuierase Tommy lui Henrik. 

Henrik scrisese, cu o senzaţie rece şi neplăcută în stomac. 

E-E-L-P-O-I 

În cele din urmă paharul se oprise din nou în mijlocul tablei. 
Henrik privise hârtia şi citise ceea ce scrisese: 

— EEL POINT EEL POINT OPERE DE ARTA EEL POINT MERS 

ACOLO SINGUR, citise el. 

— Eel Point? spusese Tommy. Ce dracu' e asta? 

Henrik privise spre tablă. 

— Am fost acolo... e locul unui far. 

— Sunt multe lucruri de artă? 

— Din câte am văzut eu, nu.Pe la miezul nopţii, Henrik şi 
fraţii Serelius parcară camioneta în spatele debarcaderului aflat 
la cinci sute de metri distanţă, apoi rămaseră printre stâncile de 
lângă țărm până când ultima lumină de la ferestrele panoramice 
de la etaj a fost stinsă. Apoi aşteptaseră aproape încă o 
jumătate de oră şi fiecare înghiţise o doză de amfetamină 
înainte să-şi tragă cagulele negre pe cap şi să înceapă să 
avanseze spre casă. 

Lui Henrik îi era puţin frig, dar amfetamina îi crescuse pulsul. 
Cu cât mai mare era riscul, cu atât mai mare era şi însufleţirea. 
într-o astfel de noapte de-abia dacă se gândea la Camilla. 

Sunetul valurilor, care se învolburau ritmic pe pietrişul din 
spatele lor înăbuşea sunetul paşilor, în timp ce ei îşi croiau drum 
aproape fără niciun zgomot în susul pantei abrupte. 

Un gard de fier înconjura întreaga grădină, dar Henrik ştia că 
pe latura dinspre mare e o poartă neîncuiată. Imediat ajunseră 
în umbra zidului casei. 

Uşa culisantă de la parter era de sticlă, încuiată cu un simplu 
cârlig, iar Henrik scoase din rucsacul său un ciocan şi o daltă. Nu 


era nevoie decât de o lovitură scurtă şi tare, iar cârligul se 
deschidea. 

Micile roţi scârţâiră încet în timp ce Tommy împingea uşa la o 
parte pe şinele ei de oţel, dar sunetul de-abia dacă era mai tare 
decât suspinul vântului. 

Nicio alarmă nu răsună în întuneric. 

Tommy îşi băgă capul cu cagulă pe uşă. Apoi se întoarse şi 
dădu din cap spre Henrik. 

In timp ce Freddy stătea de pază la uşă, cei doi intrară la 
căldură. Sunetul vântului dinspre mare scăzuse, iar umbrele 
casei îi înghiţiră. 

Străbătură o podea de ciment vopsită şi intrară într-o pivniţă 

destul de mare. în mijlocul încăperii era o masă, o masă de 
biliard. Existau o grămadă de lucruri aici. 
Ca un comando, Tommy arătă cu un semn al mâinii că ar trebui 
să se despartă, iar Henrik dădu din cap şit o luă spre stânga. De- 
a lungul uneia din laturile încăperii era un mic bar, cu vreo 
duzină de sticle aliniate. Cinci dintre ele erau nedeschise, iar el 
le băgă cu grijă în rucsac, una după alta. Apoi merse mai 
departe în casă, trecând pe lângă scara de lemn care ducea la 
etaj. 

Intră în camera cu televizorul, unde era o canapea de piele. 
în faţa canapelei era un televizor mic şi un aparat video, iar 
Henrik i le duse lui Freddy, la uşa de la intrare. Apoi se întoarse 
şi se uită sub canapea. 

Acolo, dedesubt, era ceva mare şi strălucitor. Un set de crose 
de golf? 

Se aplecă şi scoase, cu un oarecare efort, o foaie de cort 
împăturită. Deasupra ei se găsea un set complet de echipament 
de scufundat, labe, tuburi galbene de oxigen, un fel de aparat 
de măsurare a presiunii şi un costum negru de cauciuc. Lucrurile 
arătau ca şi cum nu ar fi fost folosite niciodată; poate că 
fuseseră cumpărate în vara dinainte pentru cine ştie ce 
adolescent plictisit care voia să înveţe să facă scufundări, dar se 
răzgândise. 

Pe foaia de cort mai exista ceva: o puşcă de vânătoare 
veche. 

Puşca, părea să fie bine îngrijită, cu un pat de lemn lustruit şi 
curea de piele bine unsă. Lângă ea era o cutie mică şi roşie de 
carton cu cartuşe. 


Henrik scoase totul pe rând. începu să care tuburile de 
oxigen şi dădu peste Tommy, care căra un monitor de calculator 
spre uşa de la intrare. 

Tommy văzu tuburile şi dădu din cap aprobator. — Mai sunt, 
şopti Henrik, întorcându-se. 

Puse restul echipamentului de scufundare sub un braţ şi îşi 
atârnă puşca de umăr. Băgă cutia de cartuşe în rucsac. Apoi se 
întoarse la uşa culisantă, unde Tommy era preocupat să care o 
bicicletă medicinală. Şi aceea arăta ca nou-nouţă, dar Henrik 
scutură din cap. 

— Nu avem loc, şopti el. 
— încape, spuse Tommy, o demontăm şi... Auziră un bufnet în 
întuneric. 

Un bufnet, urmat de paşi. Zgomotele veneau de la etaj. 

Apoi se aprinse lumina de pe scări. 

— Alo? strigă o voce de bărbat. 
— Lasă bicicleta! şuieră Henrik. 

Toţi o luată la fugă în acelaşi timp. Pe uşa de sticlă, de-a 
curmezişul pajiştii, pe poartă şi spre țărm. Toţi trei erau încărcaţi 
cu bunuri furate, dar până la camioneta de pe pietriş nu era 
mult. 

Henrik lăsă jos ceea ce cărase, inspiră profund şi privi în jur. 
Acum peste tot în casă erau lumini aprinse, dar nimeni nu părea 
să-i urmărească. 

—  încărcaţi! strigă Tommy, scoţându-şi cagula şi urcând la 
volan. 

Porni motorul, fără să aprindă farurile. Henrik şi Freddy 
înghesuiră repede totul în spatele camionetei — rucsacuri, 
televizor, echipament de scufundare... Reuşiseră să aducă totul 
de la casă, totul cu excepţia bicicletei medicinale. Henrik încă 
avea puşca pe umăr. 

Tommy călcă acceleraţia şi camioneta ţâşni. Intră pe drum şi 
o luă spre sud, de-a lungul coastei. Doar când nu mai puteau fi 
văzuţi din casă aprinse farurile. 

— la-o pe drumul de est, spuse Henrik. 

— De ce ţi-e frică? spuse Tommy. De filtre rutiere? Henrik 
scutură din cap. 

— Fă ce-ţi spun. 

Era unu şi jumătate, dar Henrik era cât se poate de treaz, iar 
inima îi bubuia. Reuşiseră. Găsiseră aur pe coastă. Era aproape 


ca înainte, ca ieşirile lui cu Mogge. 

— Trebuie să facem asta din nou, spuse Tommy, după ce 
intraseră pe autostrada principală. A fost atât de al naibii de 
uşor! 

— Destul de uşor, spuse Henrik de lângă el. l-am trezit. 

— Şi ce? spuse Tommy. Ce putea el să facă? Noi am fost mai 
rapizi, am intrat şi am ieşit imediat. 

Ajunseră la un semn care indica un drum lateral, iar Tommy 
frână brusc. Apoi roti volanul. 

— Unde mergi? 
— încă ceva, doar. Ceva foarte simplu, înainte să mergem 
acasă. 

Dintre copacii din stânga drumului apăru o clădire înaltă şi 
albă din piatră. Lungă, îngustă şi luminată de reflectoare. 

O biserică, îşi dădu seama Henrik. 

Era biserica albă medievală din Marnăs. îşi aminti vag că 
bunicii lui se căsătoriseră acolo, cu multe decenii în urmă. 

— E deschisă? spuse Tommy, trăgând lângă zidul bisericii. 

Continuă să mai meargă câţiva metri, pe o alee mică de 
pietriş de lângă biserică, apoi frână la adăpostul unor copaci 
apropiaţi. 

— De obicei poţi intra fără probleme. 
— Noaptea nu, spuse Henrik. 
— Şi? în cazul ăsta va trebui să forţăm uşa. 

Henrik scutură din cap, în timp ce Tommy oprea motorul. 

— Eu nu intru, spuse el.— De ce nu? 
— Puteţi să o faceţi voi doi pe cont propriu. 

Henrik nu avea nicio intenţie să spună ceva despre căsătoria 
bunicilor lui în biserica din Marnăs. Privi doar fix la Tommy, care 
dădu din cap. 

— Bine, tu stai aici şi cască ochii, atunci, spuse el. Dar dacă 
găsim ceva înăuntru, e al nostru. Al meu şi al lui frate-meu. 

Tommy scoase rucsacul cu sculele, trânti portiera camionetei 
şi o luă spre biserică, dispărând în întuneric cu Freddy în urma 
lui. 

Henrik se lăsă pe spătarul scaunului şi aşteptă. între copaci 
întunericul era dens. Se gândi la bunica lui, care crescuse în 
apropiere. 

Dintr-odată uşa camionetei se deschise şi Henrik tresări. 

Era Freddy. îi sclipeau ochii, cum se întâmpla după o 


incursiune deosebit de reuşită, şi vorbea repede. 

— Vine şi Tommy, spuse el. Dar uită-te la asta! Era un dulap în 
sacres... sacarist... Cum dracu' îi zice? 

— Sacristie, spuse Henrik. 

— Cât crezi că ar putea să facă astea? 

Henrik se uită la sfeşnicele vechi pe care Freddy le ţinea în 
mână. Erau patru; păreau să fie argint. Oare fuseseră acolo 
atunci când bunicii lui se căsătoriseră? Era foarte probabil. 

Acum Tommy se întorcea la camionetă, transpirat şi 
însufleţit. 

— Poţi să conduci tu, îi spuse el lui Henrik. Trebuie să număr 
ăştia. 

Când sări pe locul pasagerului, se auzi un zornăit. 

În mână avea o pungă de plastic, pe care o goli pe scaun, între 
picioare. Monede şi bancnote începură să se împrăştie.— Cutia 
milei de acolo era de lemn, spuse el râzând. Era chiar lângă uşă, 
nu a trebuit decât să-i dau un şut. 

— Bancnote de o sută de coroane, spuse Freddy, aplecându-se 
în faţă, printre scaune. 

— O să le număr, spuse Tommy, aruncându-i o privire lui Henrik. 
Nu uita, asta ne aparţine nouă. 

— Sunt ale voastre, spuse Henrik liniştit. 

Acum nu se mai simţea aşa de bine. Era prea mult, să spargi 
biserici şi să furi bani care erau meniţi să ajungă la pensionari 
sau la oamenii din Somalia, sau, în fine... Prea mult, la naiba. 
Dar acum era prea târziu. 
— Ce-i asta? spuse Tommy, aplecându-se. 

Descoperise puşca de pe podea, sub scaun. 
— Am găsit-o în casă, spuse Henrik. 
— Să fiu al naibii, spuse Tommy ridicând puşca. E un Mauser 
vechi. Colecţionarilor le plac la nebunie lucrurile astea, dar 
oamenii încă le folosesc ca să vâneze. Sunt foarte fiabile. 

Privi curios de-a lungul ţevii şi trase deschizătorul. 

— Ai grijă cu chestia aia, spuse Henrik. 
— E în ordine... e pusă siguranţa. 
— Deci te pricepi la puşti? 
— Sigur, spuse Tommy. Obişnuiam să vânez elani. Când taică- 
meu era treaz, eram tot timpul plecaţi în pădure. 
— Atunci ai putea să te ocupi tu de ea, spuse Henrik. 
Porni camioneta şi aprinse farurile. întoarse şi ieşi încet dintre 


copaci. 

— Doar câteva, încă, spuse Henrik după ce ieşiră din nou pe 
drum. 

— Ce? 

— Excursiile astea, nu mai pot să fac prea multe. 

tt 

— Mai trebuie să facem vreo câteva. încă patru.— Două, spuse 
Henrik. Mai merg cu voi încă de două ori. 

— Bine. Unde? 

Henrik tăcu, în spatele volanului. 

— Câteva locuri pe care le ştiu eu, spuse el. Casa unui preot 
unde ar putea fi ceva bijuterii. Şi poate conacul din Eel Point. 

— Eel Point? spuse Tommy. Cel despre care ne-a dat pontul 
Aleister. 

Henrik dădu din cap, deşi el credea că persoana care mişca 
paharul în jurul tablei se chema Tommy, nu Aleister. 

— Putem să mergem acolo, să vedem dacă a avut dreptate, 
spuse Tommy. 
— Sigur... dar apoi ajunge. 

Henrik se holba, posomorât, la drumul pustiu. La dracu'. 
Chestia scăpase complet de sub control — nu era deloc ca 
excursiile lui cu Mogge. 

Ar fi trebuit să se străduiască mai mult să oprească ultima 
spargere. 

Să furi din biserici aducea ghinion. 


10 

— Poliţia a revenit acum în Marnăs şi suntem cu ochii pe fiecare 
infractor. Aş vrea ca toată lumea din nordul Olandului să fie 
conştientă de acest fapt. 

Inspectorul Holmblad era, fără îndoială, înzestrat pentru 
vorbitul în public, îşi dădu seama Tilda în timp ce îl asculta, şi 
părea că îi place să fie în centrul lucrurilor. Holmblad privi 
publicul de aproximativ o duzină de oameni care se strânsese, 
în vântul rece, pe strada din faţa noii secţii de poliţie din Marnăs 
— ziarişti, colegi şi poate vreo câţiva locuitori obişnuiţi — şi îşi 
continuă discursul său inaugural: 

— Poliţia locală este o latură nouă a muncii de poliţie, o forţă de 
poliţie mai personală... comparabilă cu poliţiştii de stradă de pe 
vremuri, care îi cunoşteau pe toţi din comunitatea în care 


lucrau. Bineînţeles, de atunci societatea noastră a devenit mai 
complexă, există mai multe reţele, dar poliţiştii noştri locali de 
aici, din nordul Olandului, sunt bine pregătiţi. Vor lucra 
împreună cu asociaţiile şi companiile şi vor acorda o atenţie 
specială infracţiunilor comise de tineri. 

Holmblad se opri. 

— Există întrebări? 

— Ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu graffitiurile din jurul 
pieţii? întrebă un bătrân. Este o ruşine. 

— Poliţia va reţine pe oricine este prins făcând graffiti, răspunse 
Holmblad. Avem dreptul să îi percheziţionăm şi să confiscăm 
orice aerosoli, şi bineînţeles că vom aplica o politică de toleranţă 
zero în această chestiune. Dar vandalismul este de asemenea o 
problemă a şcolii şi a părinţilor. 

— Şi cum rămâne cu furturile? întrebă altă voce masculină. 
Toate spargerile astea în biserici şi case de vacanţă? 

— Intrările prin efracţie sunt unul din obiectivele principale 
pentru forţa de poliţie locală, spuse Holmblad. Vom face o 
prioritate din soluţionarea acestor cazuri şi aducerea făptaşilor 
în faţa justiţiei. 

Tilda stătea în spatele şefului ei, ca un manechin, cu spatele 
ţeapăn şi ochii aţintiţi ferm înainte. Era singura femeie de faţă, 
dar în această zi anume ar fi preferat să fie oriunde altundeva 
decât în Marnăs. De asemenea ar fi preferat să fie altcineva — 
nu poliţist, în orice caz. Uniforma era prea groasă şi prea 
strâmtă; o sufoca. 

Şi nu voia să stea atât de aproape de noul ei coleg, Hans 
Majner. 

Cu trei zile în urmă, tatăl familiei din Eel Point, Joakim Westin, 
trimisese la O/anas-Posten o scrisoare critică, referitoare la 
confundarea de către poliţie a soţiei sale moarte cu fiica lui în 
viaţă. Nu menţionase pe nimeni în mod special, cu numele, dar 
după publicarea scrisorii Tilda avea senzaţia că oamenii de pe 
străzile din Marnăs au început să se uite la ea altfel, cercetând-o 
şi judecând-o. lar cu o seară în urmă Holmblad o sunase să-i 
spună că trebuie să meargă la Eel Point, împreună cu el — ca 
să-şi ceară scuze./ 

— ... Şi, în sfârşit, am câteva lucruri pentru noua noastră echipă 
de poliţie locală, Hans Majner şi Tilda Davidsson. Cheile secţiei şi 
acest... 


Inspectorul Holmblad luă de jos un pachet maro şi 
dreptunghiular care stătuse sprijinit de un birou. îl desfăcu şi 
scoase un tablou în ulei cu o corabie cu pânze, un vas cu trei 
catarge aflat în larg, în mijlocul unei furtuni violente. 

— Acesta este un cadou din partea Borgholmului... un mod 
simbolic de a arăta că suntem cu toţii în aceeaşi barcă. 

Holmblad le înmână tabloul şi un mănunchi de chei lui Majner 
şi Tildei, cu multă ceremonie. Majner descuie uşa secţiei şi invită 
pe toată lumea cu un gest larg. 

Tilda se dădu la o parte şi îi lăsă pe bărbaţi să intre primii. 

Biroul fusese curăţat de curând, iar podeaua era imaculată. 
Pe pereţi erau hărţi cu Oland şi Baltica. Holmblad comandase 
tartine cu creveţi, aşezate pe o măsuţă de cafea dintre birourile 
lui Majner şi al Tildei. 

Pe biroul Tildei existau deja mai multe teancuri de hârtii. 
Tilda luă un dosar de plastic şi se apropie de colegul ei. 

Majner stătea lângă biroul lui, băgând în el tartine. Vorbea cu 
doi colegi din Borgholm, care râdeau de ceva ce el tocmai 
spusese. 

— Hans, ai puţin timp? 

— Absolut, Tilda. 
Majner zâmbi colegilor lui şi se întoarse spre ea. 

— Ce este? 

— Aş vrea foarte mult să discutăm despre mesajul tău. 

— Ce mesaj? 

— Mesajul despre decesul de la Eel Point. Tilda se trase la o 
parte, iar Majner o urmă. 

— Presupun că recunoşti asta? 

Tilda ridică o bucată de hârtie pe care o pusese în dosara 
doua zi după ce o primise de la Majner. Aceasta era dovada ei. 

Pe bilet erau scrise trei nume. Primul era Livia Westin. Al 
doilea era Katrine Westin. Al treilea era Gabriel Westin. 

În dreptul numelui Liviei era o cruce: t 
— Şi? spuse Majner, dând din cap. Astea sunt numele pe care le- 
am primit de la numărul de urgenţă. 

— Exact, spuse Tilda. Şi tu trebuia să însemnezi numele 
persoanei care s-a înecat. Asta te rugasem să faci. 

Majner nu mai zâmbea. -Şi? 

— Ai pus o cruce în faţa numelui Liviei Westin. 
— Da? 


— Dar asta era greşit. Mama ei, Katrine Westin, era cea care se 
înecase. 
Majner străpunse câţiva creveţi cu furculiţa şi îi îndesă în 
gură. Părea complet neinteresat de această conversaţie. 
— Bine, spuse el mestecând creveţii. O greşeală. Până şi poliţia 
face greşeli uneori. 
— Da, dar era greşeala ta, spuse Tilda. Nu a mea. Majner ridică 
ochii spre ea. 
— Deci nu ai încredere în mine? spuse el. 
— Păi, ba da, dar... 
— Bun, spuse Majner. Şi nu uita... 
— încercaţi să vă cunoaşteţi mai bine? îi întrerupse o voce. 
Inspectorul Holmblad venise să li se alăture. Tilda dădu din 
cap. 
— Da, spuse ea. 
— Bun. Nu uita că după asta plecăm, Tilda. 
Holmblad dădu din cap, zâmbi şi trecu mai departe, 
spre reporterul şi fotograful de la ziarul local. 
Majner o bătu pe umăr pe Tilda. 
— E important să te poţi baza pe un coleg, Davidsson, spuse el. 
Nu eşti de acord? 
Ea dădu din cap. 
— Bun, spuse Majner. Că are sau nu dreptate... un poliţist 
trebuie să fie sigur că el sau ea va fi întotdeauna sprijinit. Dacă 
se întâmplă ceva. 
Apoi Majner îi întoarse spatele şi reveni alături de colegii lui. 
Tilda rămase acolo, încă dorindu-şi să fie altundeva. 
— Bun, Davidsson, spuse Göte Holmblad o jumătate de oră mai 
târziu, când trei sferturi dintre tartine fuseseră mâncate, iar 
restul băgate în frigider. Trebuie să plecăm la mica noastră 
întâlnire. O să luăm maşina mea. 
În acest moment, Tilda şi inspectorul erau singuri în secţia de 
poliţie nou deschisă. Hans Majner plecase printre primii. 
Până acum, Tilda se hotărâse că nici măcar nu avea să 
încerce să îi placă de el. 
Îşi luă casca de poliţist, încuie uşa secţiei şi se apropie de 
maşină împreună cu Holmblad. 
— Nu avem niciun fel de obligaţie să facem o astfel de vizită, îi 
explică Holmblad după ce se urcară în maşină. Dar Westin a 
sunat de câteva ori la Kalmar, cerând să vorbească cu mine sau 


cu alt şef, aşa că m-am gândit că ar fi o idee bună să avemo 
conversaţie faţă în faţă cu el. 

Holmblad porni maşina, cobori de pe trotuar şi continuă: 

— Important e să evităm reclamaţiile şi anchetele oficiale. O 
astfel de vizită nu este un act oficial, dar de regulă clarifică 
majoritatea neînțelegerilor. 

— L-am contactat pe Westin la câteva zile după moartea soţiei 
lui, spuse Tilda, dar la acel moment nu era interesat să discute. 
— Aş putea încerca să-l conving acum, spuse Holmblad. Acum 
ar putea să meargă mai uşor. Adică, nu e vorba de scuze, ci mai 
degrabă... 

— Eu nu am de ce să-mi cer scuze, spuse Tilda. Nu eu am 
furnizat informaţia greşită. 

— Nu? 

— Un coleg a fost cel care mi-a dat un bilet cu un semn în 
dreptul numelui greşit. Eu doar l-am citit. 

— Da? Dar, după cum ştii, cel mai bine e să nu anunţăm rudelor 
un deces la telefon. Cred că ar trebui să acceptăm cu toţii 
responsabilitatea pentru faptul că procedura standard nu s-a 
respectat în această ocazie. 

— Asta a spus şi colegul meu, spuse Tilda. 

leşiră din Marnăs şi merseră pe drumul de coastă spre Eel 
Point, în sud. în această după-amiază drumul era complet 
pustiu. 

— Mă gândesc de mult timp să-mi cumpăr o casă pe insulă, 
spuse Holmblad, privind spre pajiştile de lângă linia țărmului. 
Aici, pe partea din est. 

— A, da? 

— E foarte frumos aici. 

— Da, spuse Tilda. De aici provine familia mea, din satele din 
jurul Marnăsului. Familia din partea tatălui. 

— înţeleg. Din cauza asta te-ai întors? 

— A fost unul dintre motive. Şi slujba era atractivă. 

— Slujba, da, spuse Holmblad. Astăzi începe cu adevărat. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră la semnul galben pentru 
Eel Point, iar Holmblad intră pe drumul şerpuit de pietriş. 

Acum vedeau farurile şi clădirile roşii. De data aceasta Tilda 
putea să vadă domeniul paznicilor farului la lumina zilei, chiar 
dacă soarele era acoperit de un strat de nori cenuşii. 

Holmblad opri în faţa casei şi stinse motorul. 


— Nu uita, spuse el, nu trebuie să spui nimic, dacă nu vrei. 

Tilda dădu din cap. Ea era cea mai mică — aşa că trebuia să- 
şi ţină gura. Exact ca în copilărie, la masă cu cei doi fraţi mai 
mari ai ei. 

La lumina zilei, conacul de la Eel Point părea mai atrăgător, 
se gândi Tilda, dar pentru ea rămânea totuşi mult prea mare ca 
să-i placă ideea de a locui acolo. 

Holmblad bătu în geamul de la uşa bucătăriei; uşa se 
deschise după aproximativ un minut. 

— Bună ziua, spuse Holmblad. Am venit. 

Faţa lui Joakim Westin devenise încă şi mai cenuşie, se gândi 
Tilda. Ştia că Westin are treizeci şi patru de ani, dar arăta de 
cincizeci. Avea ochii întunecaţi şi obosiţi. Dădu doar din cap 
către Holmblad, iar pe Tilda nici măcar nu o băgă în seamă. Nici 
măcar o privire. 

— Intraţi. 

Westin dispăru în întuneric, iar ei îl urmară. Totul era ordonat 
şi curat, niciun vălătuc de praf, dar când 
Tilda privi în jur, era ca şi cum peste tot se depusese o peliculă 
cenuşie. 

— Cafea? întrebă Westin. 

— Mulţumim, ar fi minunat, spuse Holmblad. Westin se apropie 
de cafetieră. 

— Staţi singur aici... cu copiii? întrebă Holmblad. Nicio rudă? 

— Mama mea a stat cu noi, spuse Westin, dar s-a întors acasă, 

în Stockholm. 

Urmă o tăcere. Holmblad îşi potrivi uniforma. 

— Am vrea foarte mult să începem prin a ne exprima regretele... 

şi prin a spune că acest gen de lucruri pur şi simplu nu ar trebui 

să se întâmple, spuse el. Procedurile referitoare la anunţarea 

rudelor despre un deces au fost încălcate în acest caz. 

— Asta e sigur, spuse Westin. 

— Da, şi regretăm ce s-a întâmplat. Dar... 

— Am crezut că e fiica mea, spuse Westin. 

— Pardon? 

— Am crezut că fiica mea se înecase. Am crezut asta timp de 

câteva ore, pe tot drumul dinspre Stockholm spre Öland. Şi 

singura consolare... nu era cine ştie ce consolare, dar singura 

consolare era că soţia mea, Katrine, avea să fie acolo când 

ajungeam şi că avea să se simtă încă mai rău decât mine. 


Atunci cel puţin aş fi putut s-o consolez pe ea, pentru tot restul 
vieţii noastre. Westin se opri, apoi continuă foarte încet: Măcar 
ne-am fi avut unul pe celălalt. 
Westin tăcu, privind pe fereastră. 
— Cum am spus, regretăm sincer, spuse Holmblad. Dar acum s- 
a întâmplat... şi trebuie să ne asigurăm că nu se mai repetă. în 
cazul rudei altcuiva, vreau să spunit L 

Westin nu părea să-l asculte. în timp ce Holmblad vorbea îşi 
studie mâinile, apoi întrebă: 
— Cum merge ancheta? 
— Ancheta? 
— Ancheta poliţiei. Asupra morţii soţiei mele. 
— Nu există nicio anchetă, spuse rapid inspectorul. Declanşăm 
anchete sau anchete preliminare doar atunci când suspectăm 
producerea unei infracţiuni, iar în acest caz nu există motive de 
suspiciune. 

Westin ridică privirea de la masă. 
— Deci ce s-a întâmplat nu a fost nimic neobişnuit? 
— Mă rog, bineînţeles că nu a fost ceva tocmai normal, spuse 
Holmblad, dar... 

Westin inspiră profund şi continuă: 
— în dimineaţa aceea, soţia mea mi-a spus la revedere în faţa 
casei. Apoi a intrat şi a curăţat ferestrele. Apoi şi-a pregătit ceva 
pentru prânz, iar după asta s-a dus pe țărm. Şi apoi s-a dus 
direct la capătul digului şi s-a aruncat în apă. Vi se pare ceva 
normal? 
— Nimeni nu a spus că a fost sinucidere, spuse Holmblad. Dar, 
cum am spus, nu există niciun motiv pentru a suspecta vreo 
infracţiune. De exemplu, dacă a băut cumva câteva pahare de 
vin la prânz şi apoi a mers pe stâncile care erau alunecoase... 
— Vedeţi vreo sticlă în jur? îl întrerupse Westin. 

Tilda privi în jur. într-adevăr, nu exista nicio sticlă de vin în 
bucătărie. 
— Katrine nu bea, continuă Westin. Nu bea alcool. Aţi fi putut 
verifica asta printr-o analiză a sângelui. 
— Da, dar... 
— Nici eu nu beau. Nu există niciun strop de alcool aici. 
— Pot să întreb de ce? spuse Holmblad. Sunteţi credincios? 

Joakim privi spre el ca şi cum întrebările ar fi fost 
impertinente. Şi poate că erau, se gândi Tilda. 


— Văzusem amândoi ce pot să facă alcoolul şi drogurile, spuse 
Westin în cele din urmă. Nu voiam aşa ceva în casa noastră. 
— înţeleg, spuse Holmblad. 

În bucătăria mare se aşternu tăcerea. Tilda privi pe fereastră 
spre faruri şi mare. Se gândi la Gerlof, la curiozitatea lui 
constantă. 

— Soţia dumneavoastră avea vreun duşman? întrebă ea dintr- 
odată. 

Cu colţul ochiului, Tilda vedea cum Holmblad se uită la ea de 
parcă ar fi apărut din senin la masa din bucătărie. 

Joakim Westin păru şi el surprins de întrebare. Nu iritat, doar 
surprins. 

— Nu, spuse el. Niciunul dintre noi nu are vreun duşman. Dar 

Tildei i se păru că ezită, ca şi cum ar mai fi fost 
ceva de spus. 

— Deci nu a fost ameninţată de nimeni, aici pe insulă? Westin 
scutură din cap. 

— Din câte ştiu eu, nu... în ultimele câteva luni, Katrine a locuit 

aici singură, cu copiii. Eu veneam din Stockholm doar în 

weekenduri. Dar ea nu a pomenit niciodată despre ceva de 

genul ăsta. 

— Deci părea perfect normală înainte să moară? 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Joakim Westin, privind în jos, 

spre ceaşca lui de cafea. Puțin obosită şi deprimată, poate... lui 

Katrine îi venea destul de greu să stea aici singură, în timp ce 

eu lucram în Stockholm. 

Din nou se aşternu tăcerea. 

— Pot să folosesc baia dumneavoastră? întrebă Tilda. Westin 
dădu din cap. 
— leşiţi pe verandă şi apoi la dreapta, pe coridor. 

Tilda ieşi din bucătărie. Găsi drumul uşor; la urma urmei, mai 
fusese în casa aceasta. 

Mirosul de vopsea aproape că dispăruse acum de pe verandă 
şi coridoare, iar casa părea puţin mai mult locuită. 

Pe coridorul care ducea la baie fusese atârnat de curând un 
tablou. Era un tablou în ulei care înfăţişa un peisaj cenuşiu- 
albicios — semăna cu nordul Olandului iarna. O furtună de 
zăpadă se  învârtejea deasupra insulei, estompând toate 
contururile. Tilda nu-şi amintea să mai fi văzut insula înfăţişată 
într-un mod atât de întunecat şi ameninţător, şi rămase o vreme 


în faţa tabloului înainte de a intra în baie. 

Baia era mică, dar călduroasă, cu faianţă din podea până în 
tavan, covor gros albastru şi o cadă de modă veche din fontă, 
stând pe patru labe de leu. După ce termină, Tilda ieşi din nou 
pe coridor şi trecu pe lângă uşile închise ale camerelor copiilor. 
Se opri în faţa următorului dormitor; uşa era pe jumătate 
deschisă. 

O privire rapidă? 

Tilda băgă capul înăuntru şi văzu o cameră mică, cu un pat 
dublu mare. Lângă pat era un birou mic, cu o fotografie 
înrămată a lui Katrine Westin, care făcea cu mâna de lao 
fereastră. 

Apoi Tilda văzu hainele. 

Vreo duzină de umeraşe cu haine de femeie pe ele erau 
atârnate pe pereţii dormitorului, ca nişte tablouri. Pulovere, 
pantaloni, bluze. 

Patul dublu fusese făcut cu grijă, iar pe una din perne zăcea o 
cămaşă de noapte împăturită frumos — ca şi cum ar fi fost pusă 
acolo în speranţa că, la căderea întunericului, femeia căreia-i 
aparţinea avea să vină şi s-o îmbrace.Tilda privi mult timp la 
strania colecţie de haine, apoi ieşi din dormitor cu spatele. 

Pe drumul spre bucătărie, auzi vocea inspectorului: 

— Ei bine, e timpul să ne întoarcem la sarcinile noastre. 

Göte Holmblad îşi terminase cafeaua şi se ridică de la masă. 

Atmosfera din cameră părea acum mai puţin tensionată. 
Joakim Westin se ridică în picioare şi privi scurt atât spre Tilda, 
cât şi spre Holmblad. 

— Bine, spuse el. Mulţumesc că aţi venit. 

— Nicio problemă, spuse Holmblad, adăugând apoi: desigur că 
aveţi dreptul să mergeţi mai departe cu chestiunea aceasta, aş 
vrea să ştiţi asta, dar desigur că noi am aprecia foarte mult 
dacă... 

Westin scutură din cap. 

— Nu o să mai continui cu asta... S-a terminat. 

Îi conduse prin hol. Pe trepte dădu mâna cu ambii poliţişti. 
— Mulţumesc pentru cafea, spuse Tilda. 

Căzuse întunericul şi în aer plutea mirosul de frunze arse. 
Lângă țărm pâlpâia farul. 

— însoţitorul nostru permanent, spuse Westin, făcând semn cu 
capul spre far. 


— Trebuie să aveţi grijă în vreun fel de faruri? întrebă Holmblad. 
— Nu, sunt automate. 

— Am auzit că piatra folosită pentru construirea lor a fost luată 
de la o veche capelă părăsită, spuse Tilda, arătând spre pădurea 
dinspre nord. Era undeva lângă promontoriu. 

Părea că se dă mare şi încearcă să facă pe ghidul turistic, dar 
Westin asculta atent. 

— Cine v-a spus asta? 

— Gerlof, spuse Tilda, apoi explică: este fratele bunicului meu 
din Marnăs; ştie destul de multe despre Eel Point. Dacă vreţi să 
ştiţi mai multe, l-aş putea ruga... 

— Sigur, spuse Westin. Spuneţi-i că e binevenit aici la o cafea, 
când doreşte. 

După ce se suiră din nou în maşină, Tilda privi spre casa cea 
mare. Se gândi la toate acele camere tăcute. Apoi se gândi la 
toate hainele atârnate pe pereţii din dormitor. 

— Nu se simte prea bine, spuse ea. 

— Bineînţeles că nu, spuse Holmblad. E în doliu, la urma urmei. 
— Mă întreb ce fac copiii lui? 

— Copiii mici uită destul de repede. 

Holmblad ieşi pe drumul de coastă spre Marnâs şi privi către 
Tilda. 

— întrebările acelea pe care le-ai pus în bucătărie erau puţin... 
neaşteptate, Davidsson. Te gândeai la ceva anume? 

— Nu... de fapt era doar o modalitate de a stabili o legătură cu 
el. 

— Ei bine, poate că a funcţionat. 

— Probabil că am fi putut să-l întrebăm mult mai multe? 

— Da? 

— Cred că are să ne spună unele lucruri. 

— Despre ce? 

— Nu ştiu, spuse Tilda. Poate... secrete de familie. 

— Toată lumea are secrete, spuse Holmblad. Sinucidere sau 
accident? Aceasta e întrebarea... dar nu e treaba noastră să 
anchetăm.— Dar am putea să căutăm urme, spuse Tilda, cât se 
poate de imparţial. 

— Urme de ce? 

— Păi... urme că a mai fost cineva acolo. 

— Singurele urme găsite erau ale femeii moarte, spuse 
Holmblad. în plus, Westin a fost ultima persoană care a văzut-o 


pe soţia lui. La urma urmei, el a spus asta. în care caz, dacă 
începem să căutăm un criminal, va trebui să începem cu el. 
— Mă gândeam că, dacă aş avea timp să... 
— N-o să ai timp deloc, Davidsson, continuă Holmblad. Poliţiştii 
locali sunt întotdeauna în criză de timp. O să vizitezi şcoli, o să 
aduni beţivi, o să combaţi graffitiul, o să anchetezi spargeri, o să 
patrulezi pe străzile din Marnăs şi o să supraveghezi traficul pe 
drumurile din afara oraşului. Şi o să trimiţi şi rapoarte la 
Borgholm. 

Tilda se gândi pentru o clipă. 
— Cu alte cuvinte, spuse ea, dacă rămâne ceva timp după toate 
astea, pot să bat la uşile proprietăţilor din jurul lui Eel Point, ca 
să caut martori ai morţii lui Katrine Westin. Ar fi în regulă, nu-i 
aşa? 

Holmblad privi afară prin parbriz, fără să zâmbească. 
— Presupun că am lângă mine un viitor inspector, spuse el. 
— Mulţumesc, spuse Tilda, dar nu mă interesează o promovare. 
— Toţi spun asta. 

Holmblad oftă, ca şi cum ar fi contemplat propriile lui 
variante de carieră. 
— Fă ce vrei, spuse el în cele din urmă. Cum am spus, eşti 
responsabilă pentru organizarea timpului tău, Davidsson,L » 

dar dacă găseşti ceva trebuie să îl predai specialiştilor. 
Important e să raportezi toate activităţile tale la Borgholm. — 
îmi place la nebunie hârţogăria, spuse Tilda. Când dintr-oaată se 
cască prăpastia, Katrine — ce faci? Rămâi unde eşti sau sari? 
_La sfârşitul anilor '50, stăteam într-un tren, în nordul 
Olandului, lângă o femeie bătrână care mergea spre Borgholm. 
Numele ei era Ebba Lina; era fiica unui paznic al farului, iar când 
a auzit că trăisem la Eel Point mi-a spus o poveste despre 
conac. Era vorba despre ce se întâmplase cu o zi înainte ca ea 
să urce în podul de fân cu un cuțit şi să sculpteze numele 
fratelui ei şi anii într-o scândură din perete: PETTER LIND 1885- 
1900. 
— Mir ja Rambe 


IARNA LUI 1900 

Este primul an al noului secol. în această zi însorită de 
miercuri, ultima din ianuarie, nu e nici urmă de vânt, dar Eel 
Point e complet izolat de lumea de afară. 


Săptămâna trecută, furtuna a traversat Olandul, iar timp de 
douăsprezece ore întreaga coastă a fost acoperită de zăpadă. 
Acum vântul s-a stins, dar temperatura de afară e de minus 
cincisprezece grade. Drumul a dispărut sub mormane mari de 
zăpadă de un metru adâncime, iar timp de şase zile familiile de 
la conac nu au primit nici scrisori, nici vizitatori. Animalele au 
încă destul nutreţ în hambar, dar nu au mai rămas prea mulţi 
cartofi şi, ca de obicei, nu prea mai sunt lemne. 

Petter şi Ebba Lind, frate şi soră, s-au dus afară să taie 
blocuri de gheaţă, pe care le vor îngropa în pivniţa conacului, ca 
să păstreze mâncarea rece atunci când va veni primăvara. După 
micul dejun, s-au căţărat pe meterezele de gheaţă şi zăpadă de 
lângă ţărmul de la Eel Point. Soarele tocmai răsărea, strălucind 
deasupra unei mări neîntrerupte de gheaţă, acoperită de 
zăpadă. Pe la ora nouă au trecut de ultima insulă, ajungând într- 
o lume sclipitoare a unor mari întinderi de zăpadă şi raze de 
soare. 

Acum merg pe apă, exact ca lisus. Zăpada care acoperă 
gheaţa scrâşneşte sub cizmele lor. 

Petter are cincisprezece ani, cu doi ani mai mult ca Ebba. El 
deschide calea, dar din când în când se opreşte şi se uită în 
urmă. 

— Eşti bine? întreabă el. 
— Da, spune Ebba. 
— Ţi-e suficient de cald? 

Ea dă din cap, aproape nereuşind să vorbească din cauza 
respirației tăiate. 

— Crezi că am putea să vedem sudul Gotlandului de acolo? 
întreabă ea. 

Petter scutură din cap. 

— Cred că e prea plat... şi puţin prea departe. 

După încă aproximativ o jumătate de oră, pot vedea, în 
sfârşit, apa din larg, dincolo de gheaţă. Crestele valurilor 
sclipesc în soare, dar marea e neagră ca tăciunele. 

Sunt multe păsări acolo. Stoluri de rațe cu coadă lungă s-au 
adunat în larg, iar mai aproape de gheaţă înoată o pereche de 
lebede. Un vultur de mare zboară în cerc deasupra liniei care 
desparte apa de gheaţă. Ebba crede că pândeşte ceva, poate 
rațele — dar deodată vulturul se năpusteşte şi apoi se înalţă iar, 
cu ceva subţire şi negru în gheare. Ebba strigă către Petter: 


— Uită-te acolo! 

Ţipari, sunt nenumărați ţipari strălucitori care se zvârcolesc 
pe gheaţă. Sute de tipari care s-au târât afară din mare şi nu se 
mai pot întoarce. Petter se apropie în grabă de ei şi lasă jos în 
zăpadă fierăstrăul lui de gheaţă. 

— Să prindem nişte tipari, strigă el aplecându-se şi deschizând 
rucsacul. 

Ţiparii se zbat ca să fugă, încearcă să fugă zvârcolindu-se, 
dar el îi urmăreşte şi apucă unul. Apoi ridică mai mulţi, cinci sau 
şase, iar rucsacul său prinde viaţă şi începe să se zvârcolească, 
în timp ce ţiparii şerpuiesc unul în jurul celuilalt, încercând să 
găsească o ieşire. 

Ebba se duce mai la nord şi începe să strângă şi ea nişte 
tipari. îi apucă de coada lor plată, evitându-le dinţii mici şi 
ascuţiţi, dar ţiparii sunt alunecoşi şi dificil de prins. Dar e destulă 
carne pe ei; fiecare femelă cântăreşte peste un kilogram. 

Ebba îndeasă doi în rucsacul ei şi fugăreşte un al treilea, pe 
care în cele din urmă reuşeşte să-l prindă. 

Aerul s-a răcit. Ebba ridică privirea şi vede că norii cirus 
pufoşi au alunecat de la orizont spre vest şi s-au aşezat ca un 
văl deasupra soarelui. Nori de ploaie mai joşi şi mai întunecaţi 
au venit în urma lor, iar vântul s-a întețit din nou. 

Ebba nu observase că vântul se înteţise, dar acum aude 
sunetul valurilor care se sparg în largul mării. 

— Petter! strigă ea. Petter, trebuie să ne întoarcem! 

Petter e la peste o sută de metri distanţă, printre ţiparii de pe 
gheaţă, şi nu pare să o audă. 

Valurile devin tot mai înalte, încep să spumege deasupra 
marginii albe, făcând stratul de gheaţă să înceapă să urce şi să 
coboare încet. Ebba îl simte cum se leagănă. 

Dă drumul ţiparilor pe care i-a prins şi începe să alerge spre 
Petter. Dar apoi aude un sunet îngrozitor. L 

Trosnituri ca de tunet — nu de la norii de pe cer, ci de la gheaţa 
de sub picioarele ei. 

Este mugetul profund care se aude atunci când valurile şi 
vântul fac ca stratul de gheaţă să se crape. 

— Petter! strigă ea din nou, mai înfricoşată ca oricând. 
Acum Petter a încetat să mai prindă tipari şi s-a întors. 
Dar încă e la aproape o sută de metri depărtare de ea. 
Apoi Ebba aude o explozie ascuţită, ca o lovitură de tun de 


foarte aproape, şi vede cum gheaţa se deschide. O crăpătură 
neagră a apărut în toată albeaţa aceea, la vreo zece metri 
înspre țărm. 

Apa împinge gheaţa la o parte. Crăpătura se lărgeşte rapid. 

Instinctiv, Ebba uită de orice altceva şi începe să alerge. 
Când se opreşte lângă crăpătură, aceasta are aproape un metru 
şi creşte încontinuu. 

Ebba nu ştie să înoate şi îi e frică de apă. Se uită la crăpătură 
şi se întoarce în cealaltă parte, disperată. 

Petter se apropie de ea; aleargă ţinându-şi rucsacul cu mâna, 
dar încă e la peste cincizeci de paşi depărtare. îi face semn 
către pământ. 

— Sari, Ebba! 

Ebba sare, direct peste apa neagră. 

De-abia dacă reuşeşte să aterizeze pe marginea gheții, se 
împleticeşte şi cade. 

Petter a rămas singur pe banchiza mare de gheaţă. Ajunge la 
marginea ei doar la vreo treizeci de secunde după Ebba, dar 
acum crăpătura are deja câţiva metri lăţime. Petter se opreşte şi 
ezită, în timp ce crăpătura se lărgeşte şi mai mult. 

Fratele şi sora se privesc fix unul pe celălalt, îngroziţi. Petter 
scutură din cap şi arată spre ţărm.— Trebuie să chemi ajutoare, 
Ebba! Trebuie să aducă o barcă aici! 

Ebba dă din cap şi se întoarce. Aleargă peste gheaţă. 

Vântul şi valurile continuă să spargă gheaţa, iar crăpătura o 
urmăreşte. De două ori în faţa ei se cască noi abisuri, dar Ebba 
reuşeşte să sară peste ele. 

Se întoarce şi îl vede pe Petter pentru o ultimă oară. Petter 
stă singur pe o banchiză gigantică de gheaţă, dincolo de un golf 
negru care creşte încontinuu. 

Apoi Ebba trebuie să înceapă să alerge iar. Mugetul tunător 
al gheții care crapă răsună de-a lungul coastei. 

Ebba aleargă mereu, cu vântul care se înteţeşte în spate, iar 
acum, în sfârşit, vede conacul printre faruri — casa ei. Dar 
clădirea cea mare e doar o gâlmă mică, roşu închis, pe pământ; 
ea e încă departe, pe gheaţă. Se roagă la Dumnezeu, pentru 
Petter şi pentru ea însăşi, şi se roagă la El să Îi ierte pentru că s- 
au dus atât de departe. 

Ebba sare peste o nouă crăpătură, alunecă, dar continuă să 
alerge. 


În cele din urmă, ajunge la meterezele de gheaţă de la 
maginea mării. Se lasă în patru labe şi se caţără peste ele, 
scâncind şi suspinând. Acum e în siguranţă. 

Ebba se ridică în picioare şi priveşte în urma ei. Orizontul a 
dispărut în spatele unui văl de ceaţă. 

Banchizele de gheaţă au dispărut şi ele. Au plutit spre est, 
înspre Finlanda şi Rusia. 

Ebba continuă să urce pe țărm, suspinând. Ştie că trebuie să 
se grăbească să ajungă acasă acum şi să le spună paznicilor 
farului să iasă pe mare cu bărcile lor. Dar unde să îl caute pe 
Petter? 

Ultimele ei puteri o părăsesc, şi Ebba cade în genunchi, în 
zăpadă.De sus de pe deal, casa de la Eel Point priveşte în jos 
spre ea. Acoperişul conacului e alb de zăpadă, dar ferestrele 
sunt negre ca tăciunele. 

La fel de negre ca găurile din gheaţă, sau la fel de negre ca 
ochii furioşi. Ebba se gândeşte că Dumnezeu are astfel de 
ochi.Toate la vremea lor. 

Nu au vorbit niciodată despre asta, dar Livia şi Gabriel par să 
aibă impresia că mama lor pur şi simplu a plecat undeva şi se va 
întoarce. Nu era bine, dar în acelaşi timp Joakim aproape că 
începuse să creadă asta el însuşi. 

Katrine plecase în vacanţă, dar poate că avea să se întoarcă 
la conac. 

A doua zi după vizita poliţiştilor la Eel Point, Joakim stătea în 
bucătărie, privind pe fereastră. în această zi de noiembrie nu 
era nicio pasăre care să se îndrepte spre sud pe deasupra casei, 
doar câţiva pescăruşi rătăciţi se învârteau deasupra mării. 

Cu câteva ore în urmă, Joakim îi dusese pe copii în Marnăs, 
iar după aceea se gândise să cumpere nişte alimente. Se dusese 
în magazinul din piaţă, dar în magazin se blocase. 

Atât de multe lucruri de vânzare, atât de multe reclame. 

Un afiş de deasupra raionului de carne părea să ofere FEBRĂ 
DE OASE FĂRĂ GRĂSIME NUMAI 39,50 kilogramul. 

Febră de oase fără grăsime? Probabil că citise greşit, dar 
dintr-odată lui Joakim i se făcu frică să se apropie şi să 
descopere ce scria în realitate. leşi încet cu spatele din magazin. 

Nu putea suporta să cumpere mâncare. 

Se dusese acasă cu maşina. Intrase în tăcerea vastă şi îşi 
scosese hainele de stradă. Apoi se dusese lângă fereastră. Nu 


avea niciun alt plan, doar să stea aici cât mai mult posibil. 

In faţa lui, pe blatul albicios de lemn din bucătărie, zăcea o 
salată uitată pe o farfurie. El o cumpărase sau Katrine? Nu-şi 
putea aminti, dar în ultimele câteva zile începuse să se 
înnegrească în punga ei de plastic. Putrezirea în bucătărie nu 
era un semn bun; trebuia s-o arunce. 

Dar nu avea energia. 

Privi pentru ultima oară pe fereastra bucătăriei, înspre tot 
acel cenuşiu al apei pustii şi al cerului apăsător din largul lui Eel 
Point, apoi îşi făcu un plan: avea să se ducă să se întindă, fără 
să-şi mai părăsească patul vreodată. 

Joakim se duse în dormitor şi se întinse cât era de lung în 
patul dublu. Privea fix în tavan. Katrine dăduse jos panourile 
urâte de ghips-carton prinse acolo şi recrease plafonul alb 
original care fusese acolo dedesubtul unui nor alb, probabil încă 
din secolul al XIX-lea. 

Tavanul arăta bine, era ca şi cum ar fi zăcut printre nori albi. 

Dintr-odată, în acea tăcere auzi un ciocănit ezitant. Noduri 
tari de degete pe geamuri zornăind. 

Joakim întoarse capul. 

Veşti proaste? Era pregătit pentru alte veşti proaste. 

Ciocănitul se auzi din nou, de data asta mai energic.Venea de 
la uşa din bucătărie. Joakim se ridică încet din pat, traversă 
bucătăria şi ieşi în hol. 

Văzu prin geam doi oameni îmbrăcaţi în haine întunecate 
care stăteau pe treptele de afară. 

Erau o femeie şi un bărbat de vârsta lui şi a lui Katrine. 
Bărbatul purta costum, femeia o haină albastru închis şi fustă. 
Amândoi zâmbiră amabil în timp ce el deschise uşa. 

— Bună, spuse femeia. Suntem Filip şi Miriam. Putem intra? 

Joakim dădu din cap şi deschise uşa larg. Erau oare de la 
salonul de pompe funebre din Marnăs? Nu îi recunoştea, dar în 
ultimele câteva săptămâni îl sunaseră mai mulţi oameni de 
acolo. Toţi fuseseră foarte drăguţi. 

— Ah, ce minunat, spuse femeia în timp ce intrau în bucătărie. 

Bărbatul privi în jur, dădu din cap şi se întoarse spre Joakim: 
— Luna asta călătorim pe insulă, spuse el, şi am observat că e 
cineva acasă. 

— Locuim aici tot anul... soţia mea, eu şi cei doi copii ai noştri, 
spuse Joakim. Doriţi nişte cafea? 


— Mulţumim, dar noi nu consumăm cafeină, spuse Filip, 
aşezându-se la masa din bucătărie. 

— Cum te numeşti? spuse Miriam. Dacă nu te deranjează 
întrebarea. 

— Joakim. 

— Joakim, am vrea foarte mult să-ți dăm ceva. Ceva important. 

Miriam scoase ceva din geanta ei şi puse obiectul pe masă, în 
faţa lui Joakim. Era o broşură. 

— Uită-te la asta. Nu e minunat? 
tL 

Joakim privi la broşura îngustă. Pe copertă era un desen cu o 
pajişte verde, sub un cer albastru. Pe pajişte stăteau un bărbat 
şi o femeie în haine albe. Bărbatul ţinea cu braţul un miel care 
se întinsese pe iarbă, iar femeia ţinea cu braţul un leu mare. îşi 
zâmbeau unul altuia. 

— Nu e un paradis? spuse Miriam. 

Joakim ridică privirea spre ea. 

— Credeam că locul acesta este paradisul, spuse el. Nu acum, 
înainte. 

Miriam îl privi nedumerită timp de câteva secunde. Apoi 
începu să zâmbească iar. 

— lisus a murit pentru noi, spuse ea. A murit pentru ca lucrurile 
să poată fi atât de minunate pentru noi. 

Joakim privi din nou desenul şi dădu din cap. 

— Minunat, arătă el spre munţii imenşi din fundal. Nişte munţi 
fantastici. 

— Este împărăţia cerurilor, spuse Miriam. 

— După moarte continuăm să trăim, Joakim, spuse Filip, 
aplecându-se peste masă de parcă ar fi destăinuit un mare 
secret. Viaţa eternă... nu e ceva fantastic? 

Joakim dădu din cap. Nu se putea opri să privească la desen. 
Mai văzuse astfel de broşuri, dar nu-şi dăduse niciodată seama 
cât de minunate erau imaginile paradisului. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să locuiesc în munţii aceia, spuse el. 

Aer proaspăt de munte. Ar fi putut să locuiască acolo cu 
Katrine. Dar insula pe care se mutaseră era complet plată; nu 
exista niciun munte. Şi nici Katrine.... 

Dintr-odată, Joakim începu să respire cu dificultate. Se aplecă 
înainte, simțind cum în gât i se adună lacrimi mari. 

— Nu te simţi... nu te simţi bine? spuse Miriam. 


Joakim scutură din cap, se lăsă pe masă şi începu să plângă. 
Nu, nu se simţea bine. Nu era bine, suferea de febra oaselor. 

Ah, Katrine... şi Ethel... 

Plânse şi scânci incontrolabil timp de câteva minute pe masa 
din bucătărie, izolat de lumea exterioară. Undeva, în depărtare, 
auzea voci şoptite şi un hârşâit încet de scaune, dar nu se putea 
opri din plâns. Simţi o mână caldă pe umăr, care rămase acolo 
câteva secunde înainte de a se desprinde. Apoi uşa de la intrare 
se închise încet. 

Când, în cele din urmă, reuşi să îndepărteze lacrimile clipind, 
era singur. Auzi afară sunetul unei maşini. 

Broşura cu oameni şi animale pe pajişte era încă pe masă. 
Când sunetul motorului se stinse, Joakim scânci în tăcerea din 
jur şi privi spre desen. 

Trebuia să facă ceva. Orice. 

Se ridică în picioare, cu un oftat obosit, şi aruncă broşura în 
coşul de gunoi de sub chiuvetă. 

Casa era complet tăcută în jurul lui. Străbătu coridorul, intră 
în sufrageria pustie şi privi mult timp la cutiile, sticlele şi 
covoarele care erau aliniate pe podea. în mod evident, Katrine 
începuse să curete tocurile ferestrelor, în săptămâna dinainte. 

Katrine avea opinii mult mai clare asupra decoraţiunilor decât 
Joakim, şi ea alesese culorile, tapetele şi ornamentele de lemn 
de peste tot. lar materialele fuseseră deja cumpărate; zăceau 
pe podea, lângă pereţii care aşteptau să fie folosiţi. 

Joakim oftă din nou. 

Apoi deschise o cutie de lichid de curăţat şi luă o cârpă. începu 
să lucreze la tocurile ferestrelor, încăpățânat şi concentrat. 

Sunetul cârpei care se freca de lemn părea dezolant în 
tăcerea din jur. 

Nu forța prea mult, Kim, o auzi pe Katrine spunându-i, 
undeva într-un colţ al minţii. 

Veni weekendul. Copiii erau acasă, jucându-se în camera 
Liviei. 

Joakim terminase ferestrele din camera cea mare, iar 
sâmbăta aceasta avea să înceapă să tapeteze camera din colţul 
de sud-vest. După micul dejun pregăti o masă şi prepară o 
găleată de adeziv de tapet. 

Era un dormitor mai mic, care, ca în multe altele, avea într-un 
colţ o sobă veche de 120 de ani. Tapetul cu model floral din 


majoritatea camerelor arăta de parcă ar fi datat de la începutul 
secolului XX, dar din nefericire era prea avariat ca să poată fi 
păstrat. Exista un număr imens de pete de umezeală, iar în 
unele locuri hârtia atârna în fâşii lungi. Katrine le dezlipise la 
începutul toamnei şi pregătise totul pentru tapetat. 

Lui Katrine îi plăcuse în mod special această cameră mică de 
pe colţ. 

Dar Joakim nu avea să mai invoce acum nicio altă amintire a 
ei. Nu avea să gândească, ci doar să tapeteze. 

Luă de jos sulurile de hârtie de un alb zincat, un tapet 
englezesc gros făcut manual, de acelaşi tip cu cel pe care îl 
folosiseră în Casa Merelor. Apoi luă un cuţit, ruleta cea lungă şi 
începu să taie la dimensiuni. 

El şi Katrine întotdeauna puseseră tapetul împreună. 

Joakim oftă, dar începu să lucreze. Nu aveai cum să te 
stresezi când puneai tapet, aşa că munca lui se transformă în 
ceva apropiat de meditaţie. Era un călugăr; casa era mănăstirea 
lui. 

După ce lipi primele patru măsuri şi le netezi cu o pensulă, 
Joakim auzi dintr-odată nişte bufnituri uşoare. Cobori de pe 
scară şi ascultă. Bufniturile erau regulate, la intervale de câteva 
secunde, şi veneau de afară. 

Se apropie de fereastra care dădea spre spatele casei şi o 
deschise. înăuntru se năpusti aerul muşcător de rece. 

Pe iarba de jos stătea un băiat, poate cu un an sau doi mai 
mare decât Livia. La picioarele lui avea o minge de fotbal 
galbenă, de plastic. Băiatul avea păr castaniu şi cârlionţat, care 
îi ieşea de sub căciula de iarnă din lână; geaca lui bufantă era 
încheiată greşit. Băiatul se uita în sus la Joakim, cu aceeaşi 
curiozitate. 

— Salut, spuse Joakim. 
— Salut, spuse băiatul. 
— Nu e o idee bună să tragi cu mingea pe aici, spuse Joakim. Ai 
putea să spargi o fereastră, dacă nu ţinteşti foarte bine. 
— Ţintesc zidul, spuse băiatul. Şi nimeresc întotdeauna ceea ce 
ţintesc. 
— Bun. Cum te cheamă? 
— Andreas. 
Băiatul îşi frecă nasul, roşu de frig, cu palma mâinii. 
— Unde locuieşti? 


— Acolo. 

Arătă spre fermă. Deci Andreas era unul din copiii familiei 
Carlsson, rămas de capul lui în această dimineaţă de sâmbătă. 
— Vrei să intri? 

— De ce? 
— Ai putea să faci cunoştinţă cu Livia şi Gabriel, spuse Joakim. 
Sunt copiii mei... Livia e cam de aceeaşi vârstă cu tine. 
— Eu am şapte ani, spuse Andreas. Ea are şapte ani? 
— Nu. Dar are aproape aceeaşi vârstă ca tine. Andreas dădu din 
cap. îşi frecă din nou nasul, apoi 
luă o decizie. 
— Doar puţin. în curând e masa. 
Îşi luă mingea de jos şi dispăru după colţul casei. Joakim închise 
fereastra şi ieşi din cameră. 
— Livia, Gabriel! strigă el. Avem un musafir. 
După câteva secunde, fiica lui apăru cu Foreman în mână. 
— Ce e? 
— Vrea cineva să te cunoască. 
— Cine? 
— Un băiat. 
— Un băiat? 
Livia căscă ochii larg. 
— Nu vreau să-l cunosc. Cum îl cheamă? 
— Andreas. Locuieşte la ferma de alături. 
— Dar, tati, eu nu-l cunosc. 

În vocea ei se simţea panica, dar înainte ca Joakim să apuce 
să spună ceva rezonabil despre faptul că a cunoaşte oameni noi 
nu poate să-ţi facă rău, uşa de afară se deschise şi Andreas intră 
pe verandă. Se opri pe preş. 

— Intră, Andreas, spuse Joakim. Dă-ţi jos căciula şi geaca. 
— Bine. 

Băiatul îşi scoase hainele de afară şi le lăsă să cadă pe 

podea. 

— Ai mai fost în casa asta? 

— Nu. E încuiată tot timpul. 

— Acum nu mai e, e deschisă. Acum noi locuim aici. Andreas 
privi spre Livia şi ea privi spre el, dar niciu- 

nul dintre ei nu salută. 

Gabriel trăgea timid cu ochiul din camera lui, dar nici el nu 
spunea nimic. 


— Am ajutat la strângerea vacilor, spuse Andreas după o vreme, 
privind prin cameră. Din ţarcul de acolo. 

— Azi? întrebă Joakim. 

— Nu, săptămâna trecută. Acum trebuie să stea aici. Altfel ar 
muri îngheţate. 

— Aşa e, iarna toţi au nevoie de căldură, spuse Joakim. Vaci, 
păsări şi oameni. 

Livia încă îl privea fix, cu curiozitate, pe Andreas, fără să 
participe la conversaţie. Şi Joakim fusese timid când era mic; ar 
fi fost păcat ca ea să fi moştenit această caracteristică anume. 
— Aţi putea să vă jucaţi cu mingea puţin, spuse el. Ştiu o 
cameră perfectă pentru asta. 

Indică drumul prin casă, cu copiii venind în urma lui. Aceştia 
se adunară în sufrageria cea mare, care încă era aproape 
complet nemobilată; nu existau decât nişte scaune şi câteva 
cutii de carton pe podea. 

— Puteţi să vă jucaţi aici, spuse Joakim, clădind trei cutii în 
dreptul ferestrei, ca s-o protejeze. 

Andreas lăsă mingea să cadă, driblă de încercare, apoi şută 
de-a curmezişul podelei, spre Livia. Praful se învârte ji, ca o 
ceaţă fină cenuşie. 

Livia lovi după mingea care venea în viteză spre ea. Rată. 
Gabriel alergă după minge, dar nu reuşi s-o prindă. 

— Opriţi-o cu piciorul mai întâi, le spuse Joakim copiilor, apoi 
veţi putea s-o controlaţi. 

Livia îi aruncă o privire acră, ca şi cum s-ar fi descurcat şi 
fără sfaturile lui, mulţumesc frumos. Apoi se întoarse rapid, 
prinse mingea între picioare, într-un colţ al camerei, şi o şută 
înapoi cu putere. 

— Bun şut, spuse Andreas. Un mic flirt, se gândi Joakim, dar 

Livia zâmbea 
mulţumită. 

— Du-te şi stai acolo, spuse Andreas, arătând spre cealaltă uşă. 
Tu ai putea fi portarul, iar noi să tragem. 

Livia alergă repede la uşile duble, iar Joakim ieşi din cameră 
şi se întoarse pe coridor la tapetele lui. Auzea în spatele lui cum 
mingea sare pe podea. 

— Gol! îl auzi pe Andreas cum strigă. Livia şi Gabriel ţipară, 
după care toţi trei începură 
să râdă. 


Lui Joakim îi plăceau enorm zgomotele de fericire care se 
răspândeau în casă. Foarte bine, găsise un prieten pentru copiii 
lui. 

Băgă pensula în găleata cu adeziv, amestecă şi se apucă de 
peretele cel lung. Măsuri după măsuri de tapet se înălţau; 
camera îşi schimbă culoarea şi deveni treptat mai luminoasă. 
Joakim netezi bulele şi şterse excesul de adeziv cu un burete 
umed. 

Când nu mai rămăsese decât vreun metru din vechiul tapet, 
îşi dădu seama că ecourile vocilor copiilor nu se mai auzeau din 
sufragerie. 

Casa era din nou complet tăcută. Joakim cobori de pe scară şi 
ascultă. 
— Livia? strigă el. Gabriel? Vreţi nişte suc? Şi fursecuri? 

Niciun răspuns. 

Mai ascultă o vreme, apoi ieşi din cameră şi străbătu 
coridorul. Dar la jumătatea drumului spre sufragerie se uită pe 
fereastră în curte şi se opri. 

Uşa hambarului cel mare era întredeschisă. Fusese închisă 
până atunci, nu-i aşa?Apoi văzu că hainele groase ale lui 
Andreas Carlsson dispăruseră de pe podea. 

Joakim îşi luă o geacă şi o pereche de cizme şi ieşi afară, în 
curte. 

Probabil că, împreună, copiii reuşiseră să deschidă uşa cea 
grea. Poate că şi intraseră înăuntru, în întuneric. 

Joakim traversă curtea şi se opri în uşa hambarului. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

Se jucau oare de-a v-aţi ascunselea? Păşi pe podeaua de 
piatră, inspirând mirosul de fân vechi. 

El şi Katrine discutaseră despre transformarea hambarului 
într-o galerie, cândva în viitor, după ce aveau să curețe tot 
fânul, balega şi toate celelalte urme ale animalelor care trăiseră 
acolo. 

Se gândea din nou la Katrine, deşi n-ar fi trebuit. Dar în 
dimineaţa zilei în care ea se înecase, Joakim o văzuse ieşind din 
hambar. Păruse stânjenită, ca şi cum el ar fi prins-o cu ceva. 

Nu era nicio mişcare înăuntrul hambarului, dar lui Joakim i se 
păru că aude nişte bătăi sau scârţâit dinspre podul de fân de 
deasupra, ca nişte paşi. 


O scară de lemn îngustă şi abruptă ducea în pod, iar Joakim 

se prinse de laturile ei şi începu să urce. 
Joakim se gândi că a urca în pod din coridoarele şi boxele de jos 
era aproape ca şi cum ai păşi într-o biserică. Acolo sus nu era 
decât un spaţiu mare, deschis, pentru uscarea fânului — o 
soluţie cu plan deschis, cum le plăcea agenţilor să-l numească 
— iar mult deasupra lui, în întuneric, se boltea acoperişul. Grinzi 
groase traversau podul pe lungime, la peste un metru deasupra 
capului lui jJoakim.f. i 

Spre deosebire de etajul casei principale, aici era imposibil să 
te rătăceşti, chiar dacă era greu să te orientezi printre gunoaiele 
care fuseseră depozitate pe podea. 

Mormane de ziare, ghivece, scaune rupte, maşini de cusut 
vechi — podul de fân devenise o groapă de gunoi. Câteva 
cauciucuri de tractor, aproape la fel de înalte ca un bărbat, 
stăteau sprijinite de perete. Cum ajunseseră astea acolo? 

Când văzu podul mizerabil, Joakim îşi aduse aminte brusc că 
o visase pe Katrine stând acolo. Dar podeaua era curățată, iar 
ea stătea lângă peretele cel mai depărtat, cu spatele la el. îi 
fusese frică să se apropie de ea. 

Vântul de iarnă era ca o şoaptă uşoară deasupra acoperişului 
hambarului. Nu îi plăcea deloc să fie acolo singur, în frig. 

— Livia? strigă el. 

Podeaua de lemn scârţâi în faţa lui, dar Joakim nu primi 
niciun răspuns. Copiii se ascunseseră, probabil, în întuneric; 
poate că îl spionau din umbră. 

Se ascundeau de el. Joakim privi în jur şi ascultă. 

— Katrine? spuse el încet. 

Niciun răspuns. Aşteptă în întuneric câteva minute, dar când 
tăcerea din pod rămase netulburată, se întoarse şi cobori înapoi 
pe scară. 

Când ajunse din nou în casă, îi găsi pe copii acolo unde ar fi 
trebuit să caute de la bun început — în camera Liviei. 

Livia stătea pe podea, desenând, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. în mod evident, Gabriel primise de la sora lui 
permisiunea de a fi acolo, pentru că adusese nişte maşini de 
jucărie din camera lui şi stătea lângă ea. 

— Unde aţi fost? întrebă Joakim, mai tăios decât intenţionase. 

Livia ridică privirea de la desenul ei. Katrine nu pictase 
niciodată de plăcere, deşi fusese profesoară de arte, dar Liviei îi 


plăcea să deseneze. 

— Aici, spuse ea, ca şi cum ar fi fost cât se poate de evident. 

— Dar înainte... Aţi ieşit afară? Tu, Andreas şi Gabriel? 

— Puțin. 

— Nu e voie să intraţi în hambar, spuse Joakim. V-aţi ascuns 
acolo? 

— Nu. Nu e nimic de făcut în hambar. 

— Unde e Andreas? 

— A plecat acasă. Trebuiau să mănânce. 

— Bine. O să mâncăm şi noi imediat. Dar să nu mai ieşiţi afară 
fără să-mi spuneţi, Livia. 

— Nu. 

Noaptea de după ce Joakim fusese în hambar, Livia începu 
din nou să vorbească în somn. 

În seara aceea se dusese la culcare fără nicio problemă. 
Gabriel adormise pe la unsprezece, iar în timp ce Joakim o ajuta 
pe Livia să se spele pe dinţi în baie, aceasta îi studiase capul de 
aproape, cu foarte multă curiozitate. 

— Ai urechi ciudate, tati, spuse ea în cele din urmă. Joakim puse 
la loc pe poliţă cana şi periuţa de dinţi 

a fiicei lui şi o întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Urechile tale arată atât de... bătrâne. 

— înţeleg. Dar nu sunt mai bătrâne decât mine. Au păr în ele? 

— Nu prea mult.— Bine, spuse Joakim. Să ai păr în nas şi urechi 

nu-i prea mişto... sau în gură. 

Livia voia să mai stea o vreme în faţa oglinzii şi să se 
strâmbe, dar Joakim o conduse blând afară din baie. O puse în 
pat, îi citi de două ori povestea despre cum Emil îşi înţepenea 
capul în bolul cu supă, apoi stinse lumina, în timp ce ieşea din 
cameră, o auzi cum continuă să se zvârcolească, cuibărindu-şi 
capul în pernă. 

Puloverul lui Katrine încă stătea alături de ea, în pat. 

Se duse în bucătărie, îşi făcu două sandvişuri şi porni maşina 
de spălat vase. Apoi stinse toate luminile. îşi pipăi în întuneric 
drumul înapoi spre dormitorul lui şi aprinse lumina cea mare. 

Patul dublu, rece şi gol era acolo. lar pe pereţi, deasupra lui, 
erau atârnate haine. Hainele lui Katrine, care până acum îşi 
pierduseră deja orice urmă din parfumul ei. Joakim trebuia să le 
dea jos, dar nu în seara asta. 


Stinse lumina, se băgă în pat şi rămase nemişcat în întuneric. 
— Mami? 

Vocea Liviei îl făcu pe Joakim să înalțe capul, perfect treaz. 

Ascultă. Maşina de spălat vase din bucătărie terminase, iar 
ceasul cu radio arăta 11:52. Dormise mai mult de o oră. 

— Mamii? 
Strigătul se auzi din nou; Joakim se dădu jos din pat şi se 
duse în camera Liviei. 
— Mamii? 
Joakim se apropie de pat. Livia stătea sub aşternuturi, cu ochii 
închişi, dar în lumina de pe coridor Joakim vedeaCamera 
întunecată 
cum capul ei se mişcă neîncetat pe pernă. Mâna ei strângea 
puloverul lui Katrine, iar el îl desprinse cu grijă. 
— Mami nu e aici, spuse el încet, împăturind puloverul. 
— Ba da, este. 
— Culcă-te la loc, Livia. 
Livia deschise ochii şi îl recunoscu. 
— Nu pot să dorm, tati. 
— Ba da, poţi. 
— Nu, spuse Livia. Trebuie să dormi şi tu aici. 

Joakim oftă, dar acum Livia era perfect trează şi nu 
mai era nimic de făcut. Asta fusese întotdeauna treaba lui 
Katrine. 

Se întinse atent pe marginea patului. Era prea scurt, nu ar fi 
putut să doarmă acolo niciodată. 

Adormi după două minute. 

In faţa casei era cineva. 

Joakim deschise ochii în întuneric. Nu auzea nimic, dar simţea 
că aveau un vizitator. 

Era din nou perfect treaz. 

Cât era ceasul? Nu avea nici cea mai mică idee. Era posibil să 
fi dormit câteva ore. 

Inălţă capul şi ascultă. Casa era tăcută şi liniştită. Singurul 
sunet era ticăitul uşor al ceasului — şi respiraţia de-abia audibilă 
de lângă el. 

Se ridică încet şi se dădu jos din pat. Dar după doar trei paşi, 
auzi o voce în spatele lui: 

— Nu pleca, tati. 
Se opri şi se întoarse. 


— De ce? 

— Nu pleca.Livia stătea nemişcată, cu faţa la perete. Dar era 
oare trează? 

Joakim nu-i vedea faţa, doar părul blond. Se întoarse în pat şi 
se aşeză precaut lângă ea. 

— Dormi, Livia? întrebă el încet. 

După câteva secunde sosi răspunsul: 
— Nu. 

Vocea ei părea trează, dar relaxată. 
— Dormi? 

— Nu... văd tot felul de lucruri. 
— Unde? 
— în perete. 

Vorbea cu voce monotonă şi respiraţia ei era lentă şi calmă. 
Joakim se aplecă şi mai mult deasupra capului ei, în întuneric. 

— Ce vezi? 
— Lumini, apă... umbre. 
— Şi ce altceva? 
— E lumină. 
— Vezi vreun om? 
Livia tăcu din nou, după care veni răspunsul: 
— Mami. 

Joakim înţepeni. îşi tinu respiraţia, dintr-odată speriat că era 
ceva serios — Livia dormea şi chiar vedea tot felul de lucruri 
prin perete. Nu mai pune întrebări, se gândi el. Du-te şi culcă-te. 

Dar trebuia să continue: 

— Unde o vezi pe mami? întrebă el. 

— Dincolo de lumină. 

— Vezi cumva... 

Livia îl întrerupse, vorbind cu mai multă intensitate:— Toţi 
aşteaptă acolo. Şi mami e cu ei. 

— Cine? Cine aşteaptă? Livia nu răspunse. 

Mai vorbise în somn şi înainte, dar niciodată atât de clar. 
Joakim încă o suspecta că e trează, că se joacă doar cu el. Dar 
tot nu se putea abţine să pună întrebări: 

— Cum se simte mami? 
— E tristă. 

— Tristă? 

— Vrea să intre înăuntru. 
— Spune-i... 


Joakim înghiţi, cu gura uscată. 

— Spune-i că poate să intre oricând. 
— Nu poate. 

— Nu poate să ajungă la noi? 

— Nu în casă. 

— Poţi vorbi cu ea? 

Tăcere. Joakim vorbi încet şi clar: 

— Poţi s-o întrebi pe mami... ce făcea acolo, lângă apă? Livia 
stătea nemişcată în pat. Nu se auzi niciun răspuns, dar Joakim 
tot nu voia să renunţe. 

— Livia? Poţi vorbi cu mami? 

— Vrea să intre înăuntru. 

Joakim se îndreptă, în întuneric, şi nu mai puse nicio 

întrebare. Totul părea lipsit de speranţă. 

— Trebuie să încerci... 

— Vrea să vorbească, îl întrerupse Livia. 

— Da? întrebă el. Despre ce? Ce vrea mami să spună? Dar Livia 
nu mai spuse nimic! 

Joakim nu mai spuse nici el nimic, ridicându-se doar încet de 
pe pat. Genunchii lui pocniră; stătuse prea mult timp în aceeaşi 
poziţie, cu spatele înţepenit.Se apropie încet de jaluzele şi privi 
printre ele, în spatele casei. Vedea propria lui reflexie 
transparentă în geam, ca un contur ceţos — dar nu prea multe 
dincolo de ea. 

Nu erau nici lună, nici stele. Cerul era acoperit de nori. larba 
de pe pajişte se unduia încet în vânt, dar nimic altceva nu 
mişca. 

Era cineva afară? Joakim dădu drumul la jaluzele. Ca să iasă 
afară şi să se uite ar fi trebuit să-i lase pe Livia şi pe Gabriel 
singuri, şi nu voia să facă asta. Rămase la fereastră, indecis ce 
să facă, iar în cele din urmă se întoarse spre pat. 

— Livia? 

Niciun răspuns. Făcu un pas spre pat, dar văzu că ea doarme 
adânc. 

Voia să continue cu seria întrebărilor. Poate chiar s-o 
trezească şi să afle dacă îşi putea aminti ceva din ceea ce 
văzuse în somn, dar desigur că nu era o idee bună s-o forţeze. 

Joakim trase cuvertura înflorată peste umerii ei înguşti şi o 
înveli. 

Se întoarse în tăcere la patul lui. în timp ce se strecura în el, 


cuvertura i se părea un scut împotriva întunericului. 

Ascultă neliniştit să vadă dacă aude zgomote dinspre coridor 
şi din camera Liviei. Casa era tăcută, dar Joakim se gândea la 
Katrine. De-abia după câteva ore reuşi să adoarmă.O noapte de 
vineri de la sfârşitul lui noiembrie. 

Casa parohială mare din Hagelby avea aproape două sute de 
ani vechime şi se înălța la capătul unui drum forestier la vreun 
kilometru în afara satului. Biserica suedeză nu mai deţinea casa 
parohială. Henrik ştia că fusese vândută unui doctor pensionar 
din Emmaboda şi soţiei sale. 

Henrik şi fraţii Serelius îşi parcaseră camioneta într-un crâng 
de lângă şoseaua principală. Aşezaseră totul înăuntru, în afară 
de două rucsacuri în care erau doar câteva unelte, lăsând 
suficient loc pentru orice ar fi găsit. înainte de a pleca prin 
pădure, pe lângă zidul de piatră din apropierea bisericii şi a 
cimitirului, fiecare din ei dăduse gata o doză de amfetamină, 
după care băuseră bere. 

Henrik băuse mai multă bere ca de obicei; în seara aceasta 
nervii lui ajunseseră la limită. Era doar vina acelei table 
nenorocite — tabla Ouija a fraţilor Serelius. 

Efectuaseră o şedinţă rapidă în bucătăria lui Henrik, cam pe 
la ora unsprezece. Henrik stinsese lumina cea mare, iar Freddy 
aprinsese lumânări. 

Tommy îşi băgase degetul arătător în pahar. 

— E cineva aici? 

Paharul începu să se mişte imediat. Se opri la cuvântul DA. 

Tommy se aplecă în faţă. 
— E Aleister? 

Paharul se mişcă spre literele A, apoi L... 
— E aici, spuse Tommy încet. 

Dar paharul continuă cu G, apoi O şi T. Apoi se opri. 

— Algot? spuse Tommy. Cine dracu' e Algot? Henrik înţepeni. 

Paharul începuse să se mişte din 
nou pe tablă, iar el întinse repede mâna după o bucată de hârtie 
şi notă ceea ce arăta paharul. 

ALGOT ALGOT NU E BINE SINGURI HENRIK NU E BINE NU E 
VIU NU E BINE HENRIK NU Henrik încetă să mai scrie. 

— Nu mai pot să fac asta, spuse el rapid, dând bucata de hârtie 
la o parte. 

Inspiră adânc, se ridică şi aprinse lumina mare, apoi expiră. 


Tommy îşi scoase degetul din pahar şi se uită la el. 

— Bine, linişteşte-te, spuse el. Tabla trebuia doar să ne ajute... 
Hai să mergem. 

Era douăsprezece şi jumătate când, în cele din urmă, 
ajunseră la casa parohială. Era o noapte cu nori, iar casa era în 
întuneric. 

Henrik încă reflecta la mesajul tablei. Algot? Pe bunicul său ÎI 
chemase Algot. 

— Sunt acasă? şopti Tommy în umbrele dintre mestecenii din 
partea de jos a grădinii. Ca şi Freddy şi Henrik, Tommy îşi 
trăsese peste cap cagula neagră. 

Henrik se scutură. Trebuia să se adune, să se concentreze 
asupra lucrului. 

— Sunt, ştiu sigur, spuse el. Dar dorm la etaj. Acolo, unde e 
fereastra deschisă. 

Arătă spre o fereastră uşor întredeschisă a uneia din 
camerele de pe colţ. 

— Bine, hai să mergem, spuse Tommy. Ala-bala. 

O luă primul pe aleea de piatră şi pe trepte. Apoi se aplecă 
înainte şi privi gânditor la broască. 

— Pare destul de solidă, îi şopti el lui Henrik. Să încercăm mai 
bine la o fereastră? 

Henrik scutură din cap. 

— Suntem la ţară, îi răspunse el tot în şoaptă. Şi sunt oameni 
bătrâni... uite. 

Întinse mâna, apăsă clanţa fără să facă zgomot şi deschise 
uşa. Nu era încuiată. 

Tommy nu spuse nimic, dădu doar din cap şi intră înăuntru. 
Henrik îl urmă, cu Freddy imediat lângă el. 

Asta nu era bine — trei oameni în interiorul casei era prea 
mult. Făcu semn că Freddy ar trebui să stea afară şi să ţină de 
şase, dar acesta doar scutură din cap şi intră înăuntru. 

Tommy deschise uşa următoare şi dispăru în casa propriu- 
zisă. Henrik îl urmă. 

Erau într-un hol mare şi întunecat. Era cald înăuntru — 
oamenii bătrâni erau o specie friguroasă, se gândi Henrik, 
întotdeauna dădeau căldura tare. 

Podeaua era acoperită cu un covor persan roşu închis, care le 
înăbuşea sunetul paşilor, iar pe unul din pereţi atârna o oglindă 
enormă, cu ramă aurită.L 


Henrik se opri. Pe masa de marmură de sub oglindă zăcea un 
portofel de piele negru şi gros. întinse repede mâna şi băgă 
portofelul în buzunarul de la geacă. 

Când ridică privirea, se văzu pe sine însuşi din profil: o siluetă 
cocoşată în haine întunecate, cu cagulă neagră pe cap şi o 
geantă mare în spate. 

Hot, se gândi el. Aproape că auzea vocea bunicului Algot într- 
un colţ al minţii lui. Se ajunsese până la cagulă — asta făcea pe 
oricine să arate periculos. 

Din hol se făceau trei uşi, două dintre ele întredeschise. 
Tommy se oprise lângă uşa din mijloc. Ascultă, scutură din cap 
şi optă pentru cea din dreapta. 

Henrik îl urmă. Imediat în spatele lui auzea respiraţia şi paşii 
grei ai lui Freddy. 

Uşa dădea într-un salon — o cameră elegantă, cu câteva 
mese mici de lemn pline de obiecte. Părea că multe dintre ele 
sunt porcării, dar pe una din mese era o vază de cristal Smâland 
mare. Bun. Henrik o băgă în rucsac. 

— Henrik? 

Tommy îi şoptea din cealaltă parte a camerei. Deschisese un 
birou, trăsese sertarele şi Henrik văzu că făcuse o descoperire 
adevărată: şiruri de tacâmuri de argint şi cam o duzină de inele 
de şervete făcute din aur. Coliere şi broşe, până şi câteva 
teancuri de bancnote de o sută de coroane şi valută. 

Un tezaur. 

Se puseră toţi pe treabă ca să golească biroul, fără să spună 
un cuvânt. Argintăria clincănea încet în timp ce o strângeau, iar 
Henrik o împachetă în nişte şervete de in din birou, ca să 
înăbuşe sunetul. 

Deja rucsacurile lor erau grele şi bine umplute.Mai era ceva 
ce avea nevoie de un nou proprietar? 

Pereţii erau acoperiţi de tablouri, dar care erau prea mari. 
Henrik întrevăzu ceva înalt şi îngust în una dintre vitrine. Dădu 
perdeaua la o parte. 

Era un fel de felinar vechi, cu geamuri de sticlă şi lemn lăcuit, 
probabil de vreo treizeci de centimetri înălţime şi cincisprezece 
lăţime. De-a dreptul fermecător. Avea să meargă de minune în 
apartamentul lui, dacă nu voia să-l cumpere vreun intermediar. 
înfăşură o faţă de masă în jurul felinarului şi îl băgă în rucsac. 

Destul. 


Când ieşiră în hol, nici urmă de Freddy. Se dusese mai 
departe în casă? 

O uşă se deschise încet — era uşa care ducea la bucătărie, 
iar Henrik era atât de sigur că e Freddy, încât nici măcar nu 
întoarse capul — dar dintr-odată îl auzi pe Tommy cum icneşte. 

Henrik se întoarse şi văzu un pitic cu părul alb stând în uşă. 

Bărbatul purta pijamale maro şi tocmai îşi punea o pereche 
de ochelari cu lentile groase. 

La dracu'. lar era prins. 

— Ce faceţi aici? 

O întrebare tâmpită, care nu primi răspuns. Dar Henrik simţi 
cum Tommy se crispează lângă el, ca un robot care trece în 
modul de atac. 

— Chem poliţia, spuse bărbatul. 
— Ţine-ţi gura! 

Tommy acţionă. Era cu un cap mai mare decât bărbatul, pe 
care îl împinse înapoi în bucătărie. 

— Nu mişca! strigă Tommy, lovindu-l cu piciorul. 

Bărbatul se împletici în cadrul uşii şi se prăbuşi imediat după 
prag, pierzându-şi ochelarii. Singurul zgomot pe care îl făcu fu 
un şuierat prelung. 

Tommy îl urmă; avea ceva ascuţit în mână. Un cuţit sau o 
şurubelniţă. 

— Ajunge! 

Henrik se grăbi să încerce să-l oprească pe Tommy, dar se 
împiedică de un covor zdrenţuit — şi ajunse să-l calce pe bătrân 
cu bocancul greu pe mână. Se auzi un pârâit. 

— Vino! strigă cineva, poate chiar Henrik însuşi. 

Henrik se împiedică cu spatele şi se izbi de masa de 
marmură din hol. Oglinda cea mare căzu pe podea, spărgându- 
se cu o serie de zgomote asurzitoare. La dracu'. Totul era 
neclar, ca pe un ring de dans, rapid şi neplanificat. Era imposibil 
să mai controlezi lucrurile. Şi unde naiba era Freddy? 

Apoi Henrik auzi o voce mai ascuţită în spatele lui. 

— leşiţi afară! 

Henrik se răsuci repede. Văzu o femeie care stătea lângă 
bărbatul de pe podea. Era încă şi mai scundă şi părea îngrozită. 
— Gunnar? îl strigă ea, aplecându-se. Gunnar, am chemat 
poliţia. 

— Vino! 


Henrik se repezi, fără să se uite măcar dacă Tommy îi ascultă 
sau nu ordinul. încă nu se vedea nici urmă de Freddy. 

Afară, prin verandă, şi afară, în noapte. 

Henrik alergă peste pajişte, care era întărită de chiciură, 
ajunse la colţul casei şi se repezi în pădure. Faţa îi era sfâşiată 
de ramuri, rucsacul îi zgâria umerii şi nu găsea poteca, dar 
continua totuşi să alerge. 

Ceva îl prinse de picior şi dintr-odată zbură prin aer. 

Ateriză printre umbre, acolo unde îl primiră frunzele şi 
tufişurile umede. 

Ceva îl lovi tare în ceafă. Noaptea deveni neclară. 

Se simţea rău de tot. 

Când Henrik îşi reveni, se târa în patru labe. Capul îl durea, 
iar el avansa încet pe pământ, îndreptându-se spre o umbră 
neagră care se vedea în faţa lui. O mică peşteră. Se strecură 
înăuntru prin deschizătură şi se ghemui. Cineva venea în urma 
lui, dar aici înăuntru era în siguranţă. 

Henrik avu nevoie de câteva minute ca să-şi limpezească 
mintea. înălţă capul şi privi în jur. 

Tăcere. întuneric total. Unde dracu' ajunsese? 

Simţea pământul între degete şi îşi dădu seama că se târâse 
într-o veche pivniţă acoperită cu piatră din pădurea de lângă 
casa parohială. Era rece şi umed. 

Mirosea a ciuperci, oarecum a mucegai. 

Dintr-odată, lui Henrik îi veni ideea că zace într-o cameră 
mortuară veche. O pivniţă de pământ pentru morţi, unde aceştia 
aşteptau să fie îngropaţi în cimitir. 

Pe urechea lui ateriză un fel de insectă cu picioare lungi. Un 
păianjen care tocmai se trezise. îl mătură rapid cu mâna. 

Henrik începea să se simtă claustrofobic şi se târî încet afară 
din pivniţă. Rucsacul lui se agăţă de acoperiş, dar Henrik se 
întoarse pe o parte şi reuşi să iasă în aerul îngheţat. 

Aer proaspăt de iarnă.Se ridică şi porni printre tufişuri, 
departe de luminile care sclipeau la ferestrele casei parohiale, 
printre copaci. Când ajunse la zidul cimitirului, îşi dădu seama 
că mergea în direcţia cea bună. 

Dintr-odată auzi cum portiera unei camionete e trântită. 
Ascultă. 

Departe, în întuneric, porni un motor. 

Henrik avansă mai repede printre copaci, ieşi pe o cărare 


largă şi începu să alerge. Copacii se răreau, iar el văzu 
camioneta fraţilor Serelius. Tocmai dădeau cu spatele pe drum. 

Ajunse acolo exact la timp şi deschise violent uşa laterală. 

Freddy şi Tommy întoarseră capul repede şi îşi dădură seama 
cine era. 

— Porneşte. 

Henrik sări înăuntru şi trânti portiera. Odată ce camioneta 
porni, Henrik răsuflă uşurat, în sfârşit, şi se lăsă pe spate, cu 
inima bubuind. 

— Ce dracu' s-a întâmplat cu tine? îl întrebă Tommy, peste 
umăr. 

Respira greoi, strângând cu putere volanul. Furia aceea 
crispată încă îi încorda umerii. 

— M-am rătăcit, spuse Henrik, dându-şi jos rucsacul. M-am 
împiedicat de o rădăcină de copac. 

Freddy chicoti de unul singur. 

— Eu a trebuit să sar pe fereastră! spuse el. Direct în arbuşti. 
— Totuşi, am luat marfă ca lumea, spuse Tommy. 

Henrik dădu din cap, cu fălcile rigide din cauza tensiunii. 
Bătrânul pe care Tommy îl doborâse — ce îl apucase? Nu voia să 
se gândească la asta în clipa aceea. 

— la-o pe drumul de est, spuse el. Spre debarcaderul meu.— De 
ce? 

— în noaptea asta poliţia o să stea pe drumul ăsta, spuse 
Henrik. Când e vorba de violenţă, vin din Kalmar val-vârtej... Nu 
vreau să dăm de ei pe autostradă. 

Tommy oftă, dar o luă pe drumul de coastă din est. 

Le luă peste jumătate de oră să descarce toate lucrurile şi să 
le ascundă în debarcader, dar merita, ca să se poată simţi în 
siguranţă. După ce se întoarseră la camionetă, Henrik nu mai 
rămăsese în rucsac decât cu banii şi vechiul felinar de sticlă. 

Făcură un ocol pe coasta de est spre Borgholm, dar nu 
văzură nicio mişcare a poliţiei. La periferia oraşului, Tommy 
călcă o pisică sau un iepure, dar de data aceasta părea prea 
obosit ca asta să-i mai facă plăcere. 

— O să luăm o pauză, spuse Tommy, când ajunseră la luminile 
stradale ale oraşului. O mică vacanţă. 

Opriră în faţa blocului lui Henrik. Era trei şi un sfert. 

— Bun, spuse Henrik, deschizând portiera. Şi trebuie să vedem 
cu banii... să ne asigurăm că totul e rezolvat. 


Nu voia să uite că fraţii Serelius fuseseră pe cale să plece şi 
să-l abandoneze în pădure. 

— Vorbim, spuse Tommy prin geamul deschis al camionetei. 

Henrik dădu din cap şi se îndreptă spre clădire. 

De-abia când ajunse în apartamentul său îşi dădu seama cât 
de jegos era. Blugii şi geaca lui erau pline de pete negre de 
pământ. Le aruncă în coşul de rufe, bău un pahar cu lapte şi 
începu să privească în gol pe fereastră.Amintirile lui despre 
noaptea din casa parohială fuseseră vagi de la început până la 
sfârşit şi nu avea niciun chef să le treacă din nou în revistă. Din 
păcate, cea mai clară amintire a lui era cea a mâinii bătrânului 
care pârâia sub bocancul lui. Nu voise să facă asta, dar... 

Stinse lumina şi se duse la culcare. 

Îi era dificil să adoarmă, fruntea îl durea iar nervii îi fremătau 
în tot corpul, dar la un moment dat, după patru, ceața îl învălui. 

Câteva ore mai târziu, Henrik fu trezit de un ciocănit din 
apartament. 

Un ciocănit în sticlă. Apoi tăcere. 

Inălţă capul de pe pernă şi privi, confuz, prin întunericul din 
cameră. 

Ciocănitul uşor se auzi iar. Părea să vină din hol. 

Henrik părăsi căldura patului său şi se ridică împleticindu-se 
în întuneric, ca să asculte. 

Ciocănitul venea din rucsacul său. Trei ciocănituri, apoi 
tăcere. Apoi încă vreo câteva ciocănituri. 

Se aplecă şi deschise fermoarul rucsacului. Felinarul vechi de 
la casa parohială era înăuntru, încă înfăşurat în faţa de masă. 

Henrik îl trase afară. 

Cadrul de lemn al felinarului se răcise, probabil, în 
camionetă. Acum îşi revenea, la temperatura camerei. De asta 
clincănea şi trosnea. 

Puse felinarul pe masa din bucătărie, închise uşa şi se 
întoarse în pat. 

Din când în când, trosnetul uşor se auzea din bucătărie. Era 
la fel de iritant ca şi picuratul unui robinet, dar Henrik era atât 
de obosit, încât până la urmă adormi oricum. 


13 
Important era să nu o uite niciodată pe Katrine. 
De fiecare dată când Joakim o uita, chiar dacă doar pentru o 


clipă, durerea revenea inexorabil, atunci când îşi amintea că ea 
nu mai există. Din acest motiv, încerca s-o păstreze în gândurile 
lui tot timpul — puţin înaintea limitei de la care durerea ÎI 
copleşea, dar păstrând-o încontinuu prezentă. 

Duminică, la trei săptămâni de la accident, Joakim îi luă pe 
copii într-o lungă excursie în zona din jurul conacului. începură 
prin a se îndrepta spre vest, în interiorul insulei, iar Joakim 
simţea în spate prezenţa lui Eel Point; îşi imagină că soţia lui 
rămăsese acasă, la tapetat. Poate că în curând avea să iasă pe 
câmp şi să-i ajungă din urmă. 

Era o zi de noiembrie vântoasă dar însorită şi aveau cu ei 
pateuri şi ciocolată caldă. Rucsacul lui Joakim avea un scaun 
pentru copii încorporat în care Gabriel putea să stea atunci când 
obosea, dar în majoritatea timpului băiatul alerga pe pajişti cu 
Livia. 

Când ajunseră la autostrada principală, Joakim strigă la ei să 
se oprească şi traversară toţi împreună, după ce priviseră în 
ambele direcţii, aşa cum învăţaseră Livia şi Gabriel. 

În ultimele câteva nopţi, Livia dormise mai liniştită şi nu 
părea deloc obosită, dar Joakim resimțea lipsa constantă de 
somn ca pe o greutate umflată din spatele ochilor. Se simţea 
ceva mai bine în timpul zilei acum că se apucase din nou să 
lucreze la casă, dar nopţile erau încă dificile. Chiar şi după ce 
adormea Livia, el zăcea treaz în întuneric, aşteptând. Ascultând. 

Vorbitul în somn nu părea să aibă niciun efect negativ asupra 
Liviei — aproape dimpotrivă. 

Dar începuse să aducă acasă desenele făcute la şcoala 
pregătitoare. Multe dintre ele înfăţişau o femeie cu păr blond, 
uneori stând în faţa unei mări albastre, alteori în faţa unei case 
mari, roşii. Deasupra tabloului scrisese MAMI, cu litere 
dezlânate. 

Livia încă întreba aproape în fiecare dimineaţă şi seară când 
se întoarce acasă Katrine, iar Joakim îi dădea întotdeauna 
acelaşi răspuns: 

— Nu ştiu. 

De cealaltă parte a drumului era un zid vechi de piatră, iar 
după ce îl săriră se treziră la marginea unui peisaj plat şi 
cenuşiu cu suprafeţe de apă între petece de stuf şi smocuri de 
iarbă galbenă. Apa era neagră şi calmă; era imposibil să-ţi dai 
seama cât e de adâncă. 


— Asta se numeşte turbărie, spuse Joakim. 
— Te poţi îneca în ea? întrebă Livia. 

Incercă să bage un băț în balta noroioasă, şi nu observă că 
întrebarea ei îl tensionase pe Joakim. 
— Nu... doar dacă nu ştii să înoţi. 

— Eu ştiu să înot! strigă Livia. 
Camera întunecată 

În timpul verii, în Stockholm, se dusese la patru lecţii de înot. 

Gabriel ţipă dintr-odată şi începu să plângă — se scufundase 
şi galoşii lui se înţepeniseră în iarba de lângă apă. Pământul 
noroios îi dădu drumul cu un pleoscăit zgomotos atunci când 
Joakim îl trase afară. Joakim îl puse pe Gabriel pe teren uscat, şi 
dintr-odată îşi aminti ceva ce le spusese agentul imobiliar care 
le arătase împrejurimile din Eel Point, în timp ce treceau cu 
maşina pe lângă turbărie. 

— Ştiţi ce făceau aici în Epoca Fierului? îi întrebă el. Cu sute şi 
sute de ani în urmă? 

— Ce? spuse Livia. 

— Am auzit că obişnuiau să sacrifice unele lucruri zeilor. 

— Să sacrifice — ce înseamnă asta? 

— înseamnă să dai altcuiva lucruri care îţi plac, spuse Joakim. 
Ca să primeşti şi mai mult înapoi. 

— Şi ei ce au dat? întrebă Livia. 

— Argint, aur, săbii şi alte lucruri de felul ăsta. Le-au aruncat în 
apă, ca dar pentru zei. 

Potrivit agentului, uneori fuseseră sacrificate şi animale, şi 
fiinţe umane — dar astfel de poveşti, în mod categoric, nu erau 
pentru urechile copiilor. 

— De ce? spuse Livia. 

— Nu ştiu... dar presupun că ei credeau că asta îi va face pe zei 
fericiţi, astfel încât aceştia să le facă viaţa mai uşoară. 

— Ce fel de zei erau? 

— Zei păgâni. 

— Ce înseamnă asta?— Păi, înseamnă că erau... destul de răi 
uneori, spuse Joakim, care nu era prea bun la istoria religiilor. 
Zei norvegieni precum Odin şi Freya. Şi zei ai naturii, din 
pământ şi copaci. Dar ei nu mai există. 

— De ce? 

— Pentru că oamenii au încetat să mai creadă în ei, spuse 
Joakim, pornind iar. Haideţi să mergem. Vrei să stai în scaun, 


Gabriel? 

Fiul lui scutură din cap vesel şi porni din nou ţopăind, în urma 
Liviei. O luară spre nord, pe o cărare îngustă de pe marginea 
mlaştinii. După capătul mlaştinii erau câmpuri, iar dincolo de ele 
era ROrby, cu biserica lui albă înălțându-se la orizont. 

Lui Joakim i-ar fi plăcut să se plimbe mult mai departe, dar 
când ajunseră la câmpuri, copiii încetiniseră considerabil. Joakim 
îşi scoase rucsacul. 

— E timpul pentru o gustare. 

Le luă un sfert de oră să golească termosul cu ciocolată caldă 
şi să mănânce toate pateurile. Găsiseră pietre uscate pe care să 
stea, şi totul în jurul lor era tăcut. Joakim ştia că turbăria e o 
rezervaţie de păsări, dar nu văzuseră nicio pasăre cântătoare 
toată ziua. 

După ce au mâncat, au traversat înapoi autostrada 
principală. Joakim alese o cărare de la marginea păduricii care 
creştea la nord de Eel Point. Pădurea era joasă şi plină de 
tufişuri, ca toate pădurile pe care le văzuse pe insulă. Era o 
pădure de pini, toţi înclinați uşor spre interiorul insulei, ferindu- 
se de vânturile aspre venite dinspre mare. Printre ei creşteau 
desişuri de aluni şi păducel. 

Continuară până pe coastă, unde vântul deveni mai puternic 
şi mai rece. Soarele începea să apună, iar cerul îşi pierduse 
strălucirea albastră. 

— Uite epava! strigă Livia, când aproape că ajunseseră pe țărm. 
— Epava! repetă şi Gabriel. 
— Putem să mergem acolo, tati? 

De la distanţă încă semăna oarecum cu coca unei nave, dar 
pe măsură ce se apropiau arăta tot mai mult ca un morman de 
scânduri rupte şi vechi. Singurul lucru care nu fusese sfărâmat 
în bucăţi era chila: o grindă de lemn deformată, pe jumătate 
îngropată în nisip. 

Livia şi Gabriel se plimbară peste tot în jurul epavei, dar se 
întoarseră dezamăgiţi. 

— Nu poate fi reparată, tati, spuse Livia. 
— Nu, spuse Joakim, cred că e terminată. 
— Toţi de pe corabie s-au înecat? 

Livia vorbea tot timpul despre oameni care se înecau, se 
gândi Joakim. 

— Nu, au supravieţuit, spuse el. Sunt sigur că paznicii farului i- 


au ajutat să iasă la mal. 

O luară spre sud, pe ţărmul umed şi nisipos. Valurile se 
rostogoleau pe nisip, iar Livia şi Gabriel încercau să meargă cât 
mai aproape posibil de ele, fără să se ude. Când un val mare se 
năpustea spre ei, săreau la o parte, ţipând şi râzând. 

După un sfert de oră ajunseră la digul de piatră care 
adăpostea farurile. Livia alergă spre el, traversând nisipul, şi se 
căţără pe primul bloc de stâncă. 

Aici fusese Katrine, cu doar trei săptămâni în urmă. 

— Nu te sui acolo, Livia, strigă Joakim. 

Ea se întoarse şi privi în jos spre el. 
— De ce nu? 

— Ai putea aluneca. 
— N-o să alunec. 
— Poate aluneci. Dă-te jos, te rog! 

In cele din urmă Livia se dădu jos, tăcută şi îmbufnată. 
Gabriel se uită la sora şi la tatăl lui, neştiind sigur cine avea 
dreptate. 

Trecură pe lângă cărarea de piatră care ducea la faruri, iar 
Joakim avu o idee care ar fi putut să o binedispună din nou pe 
Livia. 

— Am putea merge să ne uităm într-unui din faruri, spuse el. 

Livia întoarse repede capul. 

— Putem? 
— Sigur că da, spuse Joakim, dacă putem descuia uşa. Dar ştiu 
unde e un mănunchi de chei. 

O luă spre casă, descuie uşa şi, ca de obicei, în timp ce intra 
îşi stăpâni impulsul de a o striga pe Katrine. 

In unul din dulapurile din bucătărie era o cutie de metal pe 
care le-o lăsase agentul, conţinând documente referitoare la 
istoria casei. Mănunchiul vechi de chei era şi el în cutie — un 
inel de fier cu aproximativ o duzină de chei, unele dintre ele mai 
mari şi mai grele decât orice cheie văzută de el până atunci. 

Gabriel voia să rămână înăuntru, unde era cald; voia să se 
uite la o casetă video cu pinguinul Pingu. Joakim băgă caseta în 
aparat. 

— Nu stăm mult, spuse el. 

Gabriel dădu doar din cap, deja prins de film. 

Joakim luă mănunchiul zornăitor de chei şi ieşi din nou în frig, 
cu Livia alături de el. 


— Deci, pe care să-l alegem? 

Livia se gândi la asta şi arătă cu degetul. 

— Acela, spuse ea. Farul lui mami.Joakim privi spre farul din 
nord. Era cel care nu mai lumina — chiar dacă lui i se păruse că 
vede o lumină acolo, doar o dată, în zorii zilei în care Katrine se 
dusese pe digul de piatră. 

— Bine, spuse el. încercăm cu ăla. 

Aşa că ieşiră pe mare, pe cărarea de piatră, iar acolo unde 
cărarea se bifurca o luară pe ramura din stânga. 

Ajunseră la mica insulă. în faţa uşii de metal a farului era o 
lespede de calcar şlefuit, suficient de mare ca tatăl şi fiica să 
poată sta pe ea. 

— Bun, hai să vedem dacă putem intra înăuntru, Livia... Joakim 
se uită la lacăt şi alese o cheie care părea că 

s-ar potrivi, dar era prea mare pentru gaura cheii. A doua cheie 

se potrivi, dar nu se întorcea. 

A treia cheie se potrivea şi ea, iar când Joakim o strânse cu 
putere, reuşi s-o întoarcă, deşi avu nevoie de ceva efort. 

Uşa se deschise încet, pe balamalele înţepenite, dar se opri 
după cincisprezece sau douăzeci şi cinci de centimetri. 

Era din cauza lespezii mari de calcar. Valurile şi gheaţa iernii 
— sau poate iarba care creştea în jurul ei — o împinseseră în 
sus, în cursul anilor, iar partea de jos a uşii se bloca în ea. 

Când Joakim apucă de partea de sus a uşii de oţel, aceasta se 
mai înclină în afară câţiva centimetri, dar refuză să se deschidă. 

Joakim se uită înăuntru, având senzaţia că priveşte într-o 
crevasă neagră de munte. 

— Ce e înăuntru? întrebă Livia, din spatele lui. 
— Aoleo, spuse el, e un schelet pe podea. 
— Ce?/ 

Joakim se întoarse şi zâmbi spre faţa ei cu ochii căscaţi. 
— Glumeam doar. Nu văd cine ştie ce... e aproape beznă. 

Se dădu în spate, pe lespedea de piatră, iar Livia privi şi 
ea. 

— Văd nişte scări, spuse ea. 

— Da, sunt scările care urcă în turn. 

— Sunt curbate, spuse Livia. Se răsucesc... şi urcă. 

— Până în vârf, spuse Joakim, adăugând apoi, aşteaptă aici. 

Depistase o bucată dreptunghiulară de piatră jos, lângă 
apă, şi se duse să o aducă. Asta îi oferea un prag bun pe care să 


stea. 

— Te poţi da puţin în spate, Livia? spuse el. O să încerc să sar 
înăuntru pe sus şi să împing uşa dinăuntru. 

— Vreau să vin şi eu! 

— După mine, poate. 

Se sui pe bucata de piatră, îndoi partea de sus a uşii în 
exterior cât de mult putu şi se strecură înăuntru prin 
deschizătură. De-abia dacă avu loc — era bucuros că nu avea 
burtă de bere. 

Imediat ce intră înăuntru lumina zilei dispăru, iar el nu mai 
putea să audă vântul de pe mare. Cobori pe podeaua plată de 
ciment şi pipăi, în jurul lui, pereţii curbați de piatră. 

Se obişnui încet cu întunericul şi privi în jur. Cât de mult 
trecuse de când nu mai fusese cineva înăuntrul farului? Câteva 
decenii, poate. Aerul era uscat, ca în toate clădirile de calcar, şi 
fiecare suprafaţă era acoperită de o pulbere de praf cenuşiu. 
Scările de piatră pe care le văzuse Livia începeau aproape de la 
picioarele lui şi urcau în spirală pe lângă ziduri, în jurul unei 
coloane groase din centrul turnului. Camera întunecată 
Dispăreau în întuneric, dar undeva sus Joakim avea impresia că 
vede o lumină slabă, probabil de la ferestrele înguste ale 
turnului. 

Cineva lăsase unele lucruri pe podea. Câteva sticle goale de 
bere, un teanc de ziare, o cutie de metal roşu cu alb pe care 
scria CALTEX. 

Lângă scările de piatră era o uşă scundă de lemn, iar când 
Joakim o deschise puţin văzu alte gunoaie: lăzi vechi de lemn 
clădite una peste alta, sticle goale şi năvoade verde închis pe 
pereţi. Exista acolo chiar şi ceva care semăna cu un vechi 
calandru. 

Cineva folosise turnul ca groapă de gunoi. 

— Tati? 

Livia îl striga. 

— Da? răspunse el, auzind ecoul vocii lui ricoşând din scările în 
spirală. 

Faţa ei apăru în deschizătura uşii. 

— Pot să intru şi eu? 
— Am putea încerca... Poţi să te sui pe piatră? Atunci aş putea 
încerca să te trag înăuntru. 

Imediat ce ea începu să se strecoare înăuntru prin 


deschizătură, Joakim îşi dădu seama că nu va putea să împingă 
uşa în afară şi să o tragă înăuntru în acelaşi timp. Putea foarte 
uşor să rămână înţepenită. 

— Nu cred că merge, Livia. 

— Dar vreau să intru înăuntru! 

— Putem merge la turnul de sud, spuse Joakim, şi am putea să... 

Dintr-odată, Joakim auzi deasupra lui sunete hârşâite. 
întoarse capul şi ascultă. 

Paşi. Suna ca ecoul unor paşi de sus, de pe scările în spirală. 

Sunetul venea din turn. Era imaginaţia lui, dar păreau nişte 
paşi grei — şi sunau de parcă ar fi coborât încet, dar sigur. 

Asta nu era Katrine, era altcineva. 

Paşi grei... Părea a fi un bărbat. 

— Livia? strigă Joakim. 
— Da? 

Era încă afară, iar Joakim se gândi la cât de aproape era de 
apă; dacă făcea câţiva paşi în spate şi cădea din întâmplare... Şi 
Gabriel, Gabriel era singur în casă. Cum putuse să-l lase acolo? 
— Livia? strigă el. Rămâi unde eşti, ies eu afară. 

Se prinse de tocul uşii şi se trase în sus. Uşa de oţel părea că 
vrea să-l ţină acolo, dar el îşi forţă ieşirea prin deschizătură. Ar fi 
putut părea destul de amuzant, ca o parodie a unei naşteri, dar 
inima lui bubuia şi Livia stătea acolo privindu-l, cu frică în ochi. 

Joakim se dădu jos de pe bolovanul de afară şi inspiră aerul 
proaspăt şi rece al mării. 

— lată-ne, spuse el, închizând repede în urma lui uşa de oţel. 
Hai să ne întoarcem la Gabriel. Putem să ne uităm în celălalt 
turn în altă zi. 

Joakim se aştepta la proteste, în timp ce punea repede la loc 
lacătul şi încuia uşa, dar Livia nu spunea nimic, îl luă de mână în 
tăcere şi se întoarseră pe dig, apoi urcară pe țărm. Era aproape 
seară. 

Joakim se gândi la zgomotele din far. 

Trebuia să fi fost vântul de pe mare care bătea în jurul 
turnului, sau ciocurile pescăruşilor care se frecau de geam. Nu 
paşi. 

Mortii încearcă să ajungă la noi, Katrine. Vor să ne vorbească, 
vor ca noi să-i ascultăm. 

Ce vor să ne spună? Poate că nu ar trebui să căutăm moartea 
prea devreme. 


În podul de sus din hambar este o dată din timpul Primului 
Război Mondial, sculptată în perete: 7 decembrie 1916. După 
asta e o cruce şi începutul unui nume: GEOR- 

— Mir ja Rambe 


IARNA LUI 1916 

Alma Ljunggren, soţia paznicului-şef al farului, stă la războiul 
ei de ţesut din dosul casei. în spatele ei ticăie un ceas de perete. 
Alma nu vede marea de aici, ceea ce îi convine perfect. Nu vrea 
să vadă ceea ce soţul ei, Georg, şi ceilalţi paznici ai farului fac 
jos, pe țărm. 

În casă nu se aude nicio voce; toate celelalte femei sunt jos, 
pe țărm. Alma ştie că şi ea ar trebui să fie acolo, ca să-i sprijine 
pe bărbaţi, dar nu îndrăzneşte să meargă. Nu are puterea să 
ofere niciun fel de sprijin; de-abia dacă are curajul să respire. 

Ceasul de perete continuă să ticăie. 

Un monstru marin a eşuat pe ţărmul de la Eel Point în 
această dimineaţă de iarnă, în al treilea an al Marelui Război. 
Monstrul fusese descoperit după ultima noapte de furtună 
aprigă de zăpadă: un monstru negru, cu ţepi de oţel ascuţiţi pe 
tot trupul lui rotund. 

Suedia este o ţară neutră, în ce priveşte Marele Război de pe 
continent, dar este afectată de el.Monstrul de pe țărm e o mină. 
Probabil rusească, lansată anul trecut pentru a-i împiedica pe 
germani să transporte minereu prin Baltica. Dar desigur că nu 
contează din ce ţară vine, este la fel de periculoasă oricum. 

Ticăitul din cameră se opreşte brusc. 

Alma întoarce capul. 

Ceasul de perete din spatele ei s-a oprit. Pendula atârnă 
drept în jos. 

Alma ia o pereche de foarfeci negre de tuns oile dintr-un coş 
de lângă război, se ridică şi iese din cameră, îşi aruncă un şal pe 
umeri şi iese pe verandă, în faţa conacului. încă refuză să 
privească spre țărm. 

Probabil că valurile au smuls mina din ancora ei din larg în 
timpul viscolului din ultimele câteva zile şi au aruncat-o încet pe 
țărm. Acum s-a înţepenit bine în nisip şi în gheaţa mocirloasă 
aflată la doar vreo cincizeci de metri de farul de sud. 

Cu un an înainte, o torpilă germană eşuase puţin la nord de 
Marnăs. Fusese împuşcată şi explodase în bucăţi, iar acum 


autorităţile navale insistau ca minele să fie tratate în acelaşi fel. 
Mina rusească trebuie distrusă, dar nu e posibil ca ea să fie 
detonată atât de aproape de far. Trebuie trasă la o parte. 
Paznicii farului urmează să lege mina cu o frânghie şi apoi să o 
tragă cu atenţie la distanţă de faruri. 

Paznicul-şef al farului, Georg Ljunggren, conduce munca din 
apă. Stă la prora unei bărci cu motor deschise, iar de pe 
verandă Alma aude ordinele tunătoare ale soţului ei răsunând 
de-a lungul țărmului, până la casă. 

Când deschide uşa, Alma îl aude foarte clar. 

lese afară în frig şi traversează curtea proaspăt curățată de 
zăpadă înspre hambar, fără să privească în jos, spre ţărm.în 
hambar nu e nimeni, dar când Alma deschide uşa grea şi intră 
înăuntru, vacile şi caii încep să se mişte în întuneric. Furtuna îi 
nelinişteşte. 

Alma se apropie încet de scara podului. Nici acolo nu e 
nimeni. 

Fânul ajunge aproape până la acoperiş, dar pe lângă perete 
există un coridor mic, astfel că ea poate să traverseze podeaua 
de lemn. 

Se duce la peretele din spate şi se opreşte. în ultimii câţiva 
ani a stat acolo de mai multe ori, dar acum citeşte din nou 
numele. 

Apoi scoate foarfeca de tuns, pune vârful pe una dintre 
scândurile de lemn şi începe să cioplească data de azi: 7 
decembrie 1916. Şi un nume. 

Strigătele de pe țărm amuţesc. 

Totul e încă tăcut, iar sus în pod Alma scapă foarfeca din 
mână. îşi împreunează mâinile lângă perete şi se roagă la 
Dumnezeu. 

Totul este tăcut la Eel Point. 

Apoi vine explozia. 

Este ca şi cum aerul de peste tot din jurul conacului este 
comprimat, şi în acelaşi timp mugetul tunător de pe țărm se 
rostogoleşte spre insulă. Unda exploziei ajunge o secundă mai 
târziu; crapă câteva geamuri din hambar şi o asurzeşte pe Alma. 
Aceasta închide ochii şi cade pe spate în fân. 

Mina a explodat prea repede. Alma ştie asta. 

După ce unda exploziei a trecut, Alma se ridică în picioare, în 
podul de fân. 


După câteva secunde în care timpul a stat în loc, vacile încep 
să mugească jos, în hambar. Apoi se aud vocile zgomotoase de 
pe pajiştea de lângă țărm. Se apropie de casă foarte rapid. 

Alma coboară scara în grabă. 

Amândouă farurile sunt încă în picioare, vede ea; nu au fost 
atinse. Dar mina a dispărut; tot ce a rămas este apa gri şi 
tulbure în care zăcea. Şi nu e nici urmă din barca paznicilor 
farului. 

Alma le vede pe celelalte femei venind: Ragnhild şi Eivor, 
soțiile paznicilor farului. O privesc fix, cu o expresie amorţită. 

— Paznicul-şef? întreabă Alma. 

Ragnhild scutură ţeapăn din cap, iar acum Alma vede că 
şorţul ei este udat cu sânge. 

— Albert al meu... stătea la prova. 

Genunchii ei cedează. Alma se repede spre ea pe cărarea de 
piatră şi o prinde înainte să cadă. 


14 

În acea noapte de duminică Livia a dormit liniştită. Joakim s-a 
trezit când se crăpa de ziuă, după trei ore de somn fără vise. 
Zilele acestea nu putea niciodată să doarmă neîntrerupt mai 
mult de atât şi se trezi cu capul zvâcnindu-i de epuizare. 

Dimineaţa îi duse pe copii în Marnăs, ca de obicei, când se 
întoarse casa era tăcută şi goală. Reluă tapetatul dormitoarelor 
din capătul de sud al casei. 

Pe la ora unu auzi zgomotul înăbuşit al motorului unei maşini 
care se apropia de Eel Point. Privi afară. 

Un Mercedes mare, roşu purpuriu se apropia în viteză pe 
aleea de pietriş. Joakim îl recunoscu; îl văzuse depărtându-se de 
biserica din Marnâs, una din primele maşini care plecaseră după 
înmormântare. 

Mama lui Katrine venise în vizită.Deşi maşina era mare, 
femeia care o conducea părea cumva încă şi mai mare. Se 
chinui să se dea jos din maşină, ca şi cum ar fi fost înţepenită 
între volan şi scaunul şoferului. Dar în cele din urmă ajunse în 
faţa casei, îmbrăcată în blugi strânşi pe corp, cizme ascuţite şi o 
geacă de piele plină de catarame. O femeie de vreo cincizeci şi 
cinci de ani, dată cu ruj roşu şi rimei negru gros. 

Îşi potrivi eşarfa de mătase roz şi privi spre casă cu o 
expresie amenințătoare. Apoi îşi aprinse o ţigară. 


Mirja Rambe, soacra lui din Kalmar. De la înmormântare nu 
mai vorbise deloc cu el. 

Joakim inspiră adânc, lăsă aerul să iasă încet, apoi străbătu 
casa, să deschidă uşa de la bucătărie. 

— Salut, Joakim, spuse ea, suflând fum de ţigară pe la colţul 
gurii. 

— Bună, Mirja. 

— Mă bucur că eşti acasă. Ce mai faci? 

— Nu prea bine. 

— înţeleg asta... genul ăsta de lucruri de fac să te simţi ca un 
căcat. 

Asta era toată compasiunea pe care o primi din partea ei. 
Mirja lăsă ţigara să cadă pe pietriş şi se îndreptă spre uşa 
bucătăriei; el se dădu la o parte şi ea se năpusti pe lângă el, 
într-un nor de tutun şi parfum. 

În bucătărie se opri şi privi în jur. Joakim ştia că era complet 
diferit faţă de atunci când locuise ea în casă, cu peste treizeci 
de ani în urmă — dar când ea nu făcu nicio remarcă despre 
toată munca pe care ei trebuiseră să o investească, se simţi 
îndemnat să întrebe: 

— Katrine a refăcut cea mai mare parte din această încăpere 
vara trecută. Cum ţi se pare? 

— E bine, spuse Mirja. Când Torun şi cu mine am închiriat una 
dintre camerele din pavilion, aici, în casa principală, locuiau 
nişte bărbaţi. Arăta pur şi simplu ca dracu'. Mizerie peste tot. 

— Lucrau la faruri? întrebă Joakim. 

— La momentul acela paznicii farului erau deja plecaţi, spuse 
Mir ja lapidar. Aştia erau doar nomazi. 

Se cutremură, ca şi cum voia să schimbe subiectul, şi 

întrebă: 

— Deci unde sunt nepoţii mei? 

— Livia şi Gabriel sunt la şcoală, în Marnăs. 

— Deja? 

— Mă rog, e şcoală pregătitoare. Livia face activităţi de copii de 
şase ani. 

Mirja dădu din cap, dar fără să zâmbească. 

— Nume noi... spuse ea. Aceeaşi mâncare de peşte. 

— Şcoala pregătitoare nu e mâncare de peşte, spuse Joakim. Le 
place la nebunie. 

— Sunt sigură că le place, spuse Mirja. Pe vremea mea i se 


spunea şcoala mică. Aceleaşi porcării... la nesfârşit. 

Dintr-odată, Mirja se întoarse din nou cu spatele. 
— Apropo de animale... leşi din nou afară. 

Joakim rămase în bucătărie, întrebându-se cât avea de gând 
să stea Mirja. Când soacra lui era acolo, casa părea mult mai 
mică, ca şi cum nu ar fi existat suficient aer. 

Auzi o portieră de maşină trântindu-se, iar Mirja reveni în 
bucătărie ducând în fiecare mână un bagaj. Ridică mâna în care 
avea o cutie gri cu mâner. 

— A fost gratis, l-am primit de la vecinul meu, spuse ea. A 
trebuit să cumpăr celelalte lucruri. 

Joakim îşi dădu seama că de fapt cutia era un coş de pisică, 
iar coşul nu era gol. 

— Glumeşti? spuse el. 

Mirja scutură din cap şi deschise coşul. Un motan matur, 
maro cu dungi negre, sări afară şi se întinse pe podeaua de 
lemn. Privea neîncrezător spre Joakim. 

— El e Rasputin, spuse Mirja. O să trăiască aici ca un călugăr 
rus, nu-i aşa? 

Mirja deschise o geantă mare şi scoase mai multe conserve 
cu mâncare pentru pisici, o farfurie şi o tavă cu nişte nisip 
pentru pisici. 

— Nu-l putem ţine aici, spuse Joakim. 
— Sigur că puteţi, spuse Mirja. O să mai însufleţească 
atmosfera. 

Rasputin se frecă de picioarele lui Joakim şi ieşi în hol. Când 
Mirja deschise uşa de afară, ţâşni imediat. 

— S-a dus să caute şobolani, spuse ea. 
— N-am văzut nici măcar un şobolan aici, spuse Joakim. 
— Asta din cauză că ei sunt mai deştepţi decât tine. 

Mirja luă un măr din bolul de pe masa din bucătărie 

şi continuă: 

— Deci când veniţi în Kalmar să mă vizitaţi? 

— N-am ştiut că suntem invitaţi. 

— Bineînţeles că sunteţi invitaţi, spuse Mirja muşcând din măr. 
Veniţi oricând vreţi. 

— Katrine nu a primit nicio invitaţie, din câte ştiu eu, spuse 
Joakim. 

— Katrine nu ar fi venit oricum, spuse Mirja. Dar noi ne sunam 
uneori. 


— O dată pe an, o corectă Joakim. Ea te suna pe tine de Crăciun, 
dar când vorbea cu tine închidea întotdeauna uşile. 

Mirja scutură din cap. 

— Am vorbit cu ea nu mai departe de acum o lună. 

— Despre ce? 

— Nimic special... ultima mea expoziţie din Kalmar. Şi noul meu 
prieten, Ulf. 

— Cu alte cuvinte, voi două aţi discutat despre tine.— Şi despre 
ea. 

— Şi ce a spus ea? 

— Se simţea singură aici, spuse Mirja. Spunea că nu îi e dor de 
Stockholm... dar îi era dor de tine. 

— A trebuit să continui să lucrez o vreme. 

Ar fi putut, bineînţeles, să-şi dea demisia mai devreme din 
slujba lui de profesor. Ar fi putut să facă altfel multe lucruri, dar 
nu voia să discute despre asta cu Mirja. 

Aceasta intră mai departe în casă, dar se opri la tabloul 
Rambe din faţa dormitorului lui Joakim. 

— | l-am dat lui Katrine la a douăzecea ei aniversare, spuse ea. 
Ceva care să-i amintească de bunica ei. 

— îi plăcea foarte mult. 

— Nu ar trebui să stea atârnat aici, spuse Mirja. Ultimul tablou 
de Torun vândut la licitaţie a luat trei sute de mii de coroane. 

— Serios? Dar nimeni nu ştie că e aici. 

Mirja studie cu atenţie tabloul, urmărind cu ochii liniile negre- 
cenuşii de vopsea în ulei. 

— Nu există deloc linii orizontale, de asta e atât de dificil de 
privit, spuse ea. Asta e modul în care pictezi dacă ai fost în 
viscol. 

— Şi Torun a fost? 

— Da. Era prima noastră iarnă aici. Se emisese un avertisment 
despre furtunile de zăpadă, dar Torun s-a dus la turbărie oricum. 
îi plăcea să meargă spre interiorul insulei şi apoi să se oprească 
să picteze. 

— Am fost acolo ieri, spuse Joakim. E minunat lângă turbărie. 

— Nu şi când vine viscolul, spuse Mirja. Şevaletul lui Torun a fost 
luat de vânt înainte ca ea să aibă timp să-lt / 

strângă şi dintr-odată nu mai vedea decât la câţiva metri în faţa 
ei. Soarele dispăruse. Nu era nimic decât zăpadă, peste tot. 

— Dar a supravieţuit? 


— Pe drumul înapoi a dat de mlaştină şi se împleticea prin apă, 
dar apoi zăpada s-a potolit pentru o clipă şi a întrezărit lumina 
pâlpâitoare a farului. 

Mirja privi spre tablou şi continuă calm: 
— Era exact la timp. Spunea că, în timp ce lipăia prin mlaştină, îi 
vedea pe cei morţi... cei care fuseseră sacrificați în Epoca 
Fierului. Se ridicau din apă şi întindeau mâinile după ea. 

Joakim asculta concentrat. începea să înţeleagă de unde 
provenea atmosfera din tablourile lui Torun. 
— După asta avea probleme cu vederea, continuă Mirja. Atunci 
a început. Şi sigur că, în cele din urmă, a orbit. 
— Din cauza viscolului? 
— Poate... Oricum, nu a putut deschide ochii câteva zile. Viscolul 
ridicase nisip de pe câmpuri şi îl amestecase cu zăpadă... era ca 
şi cum ţi s-ar fi înfipt ace în ochi. 

Mirja se îndepărtă de tablou cu un pas. 
— Oamenii nu vor tablouri întunecate ca ăsta, spuse ea. Aici, în 
Oland, trebuie să fie cer senin, mare albastră şi câmpuri mari 
pline de flori galbene, nimic altceva. Tablouri strălucitoare cu 
rame albe. 
— Genul de lucruri pe care le produci tu, spuse Joakim. 
— Absolut. 

Mirja dădu din cap energic, aparent câtuşi de puţin supărată. 
— Tablouri însorite de vară, pentru oamenii verii, spuse ea 
privind în jur. Dar tu s-ar părea că nu ai niciun tablou Mirja 
Rambe aici. Sau ai? 
Camera întunecată 
— Nu. Katrine are undeva cărţi poştale cu ele. 
— Asta e bine, cărţile poştale aduc şi ele bani. 

Joakim voia să plece din apropierea dormitoarelor — 
i se părea prea privat. O luă din nou în direcţia bucătăriei. 
— Câte tablouri de Torun au fost aici la început? întrebă el. 
— O grămadă. Trebuie să fi fost cincizeci. 
— Şi acum mai sunt doar şase, nu-i aşa? 
— Şase, da. 

Mirja avea o expresie aspră. 
— Cele şase care au fost salvate. 
— Şi oamenii spun că... 

Mirja îl întrerupse, nervoasă: 
— Ştiu ce spun oamenii... că fiica ei le-a distrus. O colecţie care 


astăzi ar fi valorat mai multe milioane... spun că eu le-am băgat 
în sobă, într-o iarnă friguroasă şi că le-am dat foc ca să nu 
murim de frig. 

— Katrine spunea că nu e adevărat, spuse Joakim. 

— A, da? 

— Spunea că erai invidioasă pe Torun... şi că ai aruncat 
tablourile în mare. 

— Katrine s-a născut în anul de după ce s-a întâmplat asta, deci 
ea nu era aici, oftă Mirja. Aud bârfele de aici, de pe insulă: Mirja 
Rambe e o femeie bătrână şi dificilă... prietenii ei sunt mult prea 
tineri pentru ea, e alcoolică... Presupun că asta spunea şi 
Katrine? 

Joakim scutură din cap, dar îşi aminti cum la nunta lor din 
Borgholm Mirja se împleticea în stânga şi-n dreapta, încercând 
să-l seducă pe vărul lui mai tânăr. 

Acum erau afară, pe verandă. Mirja îşi încheie geaca de piele. 
— Vino cu mine, spuse ea. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Joakim o urmă în curte. îl văzu pe Rasputin strecu- 
rându-se prin gard şi îndreptându-se spre mare. 

— Nu s-a schimbat prea mult, spuse Mirja în timp ce mergeau 
pe pietrele neregulate. La fel de multe buruieni. 

Se opri, îşi aprinse o nouă ţigară, apoi privi prin ferestrele 
prăfuite înăuntru, în pavilion. 

— Nu e nimeni acasă, spuse ea. 
— Agentul îi spune pensiunea, spuse Joakim. La primăvară 
urmează să-l punem la punct... cel puţin ăsta era planul. 

De afară, clădirea zugrăvită părea un bloc rectangular cu un 
singur nivel şi acoperiş de ţiglă. înăuntru era o sobă cu lemne, 
un atelier de tâmplărie, o spălătorie cu podeaua avariată de 
umezeală, o saună construită în anii '70 şi două camere de 
oaspeţi, fiecare cu duş. în trecut, familiile stăteau în camerele 
de oaspeţi vara, când în casa principală era prea cald. 

Mirja privi spre clădire şi scutură din cap. 

— Am trăit aici timp de trei ani, Torun şi cu mine. Printre şoareci 
şi vălătuci de praf. Era ca şi cum ai locui într-un frigider iarna. 

Mirja întoarse spatele pavilionului. 

— Asta voiam să-ţi arăt... aici. 

Se duse spre hambar şi deschise uşa spre întunericul vast. 

Mirja îşi strivi ţigara şi aprinse luminile, iar Joakim o urmă, pe 
podeaua de piatră. Ea arătă spre pod. 


— E acolo, sus, spuse ea. 

Joakim ezită pentru câteva clipe. Apoi o urmă pe Mirja pe scara 
abruptă. Totul era exact la fel de neîngrijit ca ultima oară când 
fusese el în pod. 

— Nu poţi să treci pe aici, spuse el. 

— Cum să nu. 

Îşi croi drum fără ezitare printre toate valizele, lăzile, piesele 
vechi de mobilier şi bucăţi de aparatură ruginită. Găsi coridoare 
înguste printre toate aceste gunoaie şi se duse până la peretele 
din partea din spate a podului. Apoi se opri şi arătă spre 
scândurile late de lemn. 

— Uite... Am găsit asta acum treizeci şi cinci de ani. 

Joakim se apropie. în lumina slabă de la fereastră, 

Joakim reuşi să vadă că cineva cioplise literele în lemnul gol al 
peretelui: o serie de nume şi date şi uneori o cruce sau o 
trimitere biblică: 

SCUMPA CAROLINA 1884 era cioplit pe o scândură exact sub 
acoperiş. Dedesubt urma JAN, ÎNDELUNG PLÂNS, PLECAT LA 
DOMNUL 1884, iar puţin mai jos ÎN AMINTIREA LUI ARTHUR 
CARLSSON, ÎNECAT 3 IUNIE 1911, IOAN 3:16. 

Erau multe alte nume pe perete, dar Joakim se opri din citit şi 
se întoarse spre Mirja. 

— Ce e asta? 
— Aceştia sunt oamenii de la conac care au murit, spuse Mirja. 

Vocea ei, care înainte fusese destul de tare, acum era mult 
mai înceată, aproape reverenţioasă. 

— Cei care le erau apropiaţi le-au cioplit numele. Erau deja aici 
când eram eu mică... dar acestea sunt noi. 

Mirja arătă spre câteva nume de lângă podea: într-un loc 
scria CIKI, cu litere subţiri, şi în alt loc SLAVKO. 

— E posibil să fi fost refugiaţi, spuse Joakim. Eel Point a fost 
tabără, acum câţiva ani. 

Joakim privi spre Mirja. 

— Dar de ce le-au cioplit oamenii numele?— Ei, spuse Mirja. De 
ce pun oamenii pietre la mormânt? 

Joakim se gândi la blocul de granit pe care îl alesese pentru 
Katrine săptămâna trecută. Avea să fie livrat înainte de Crăciun, 
promisese pietrarul. Se uită spre Mirja. 

— Ca să... nu uite, spuse el. 
— Exact. 


— Ai discutat cu Katrine despre perete? 
— A, da, demult, în vară. Era clar interesată... dar nu ştiu dacă a 
urcat până aici. 
— Cred că da, spuse Joakim. 
Mirja îşi trecu degetele peste semnele cioplite în lemn. 
— Când am descoperit numele astea, în adolescenţă, le-am citit 
de nenumărate ori, spuse ea. Şi apoi am început să mă întreb 
cine erau. De ce trăiseră aici şi de ce muriseră... E dificil să nu te 
mai gândeşti la morţi, nu-i aşa? 
Joakim privi spre perete şi dădu din cap în tăcere. 
— lar eu îi auzeam, continuă Mirja. 
— Pe cine? 
— Pe morţi. 
Mirja se aplecă mai mult spre perete. 
— Dacă asculţi puţin... îi auzi cum şoptesc. Joakim tăcu, dar nu 
auzi nimic. 
— Vara trecută am scris o carte despre Eel Point, spuse Mirja în 
timp ce se întorceau prin pod. 
— înţeleg, spuse Joakim. 
— l-am dat-o lui Katrine, când s-a mutat aici. 
— Da? Nu mi-a spus nimic despre asta. Dintr-odată, Mirja se 
opri; părea că se uită după ceva 
pe podea. Mută o ladă spartă şi privi în jos. 
Sub ladă, două nume fuseseră cioplite pe podea, foarte 
apropiate, împreună cu un an: 


MIRJA & MARKUS 1961 
— Mirja... 
Joakim citi şi privi spre ea. 
— Deci tu ai cioplit asta? 
Mirja dădu din cap. 
— Nu am vrut să ne cioplim numele pe perete, aşa că le-am 
cioplit aici. 
— Şi cine e Markus? 
— Era prietenul meu. Markus Landkvist. 
Mirja nu mai spuse nimic. Oftă doar şi păşi peste cele două 
nume, apoi cobori scara. 
Şi-au luat la revedere în fața casei. Energia Lui Mirja aproape 
că dispăruse acum. Se mai uită încă o dată lung la casă. 
— Poate mai vin, spuse ea. 


— Te rog, spuse Joakim. 

— Şi, cum am spus, trebuie să vii la Kalmar cu copiii. Găsesc eu 

nişte suc pentru ei. 

— Bine... şi dacă pisica nu se obişnuieşte, o s-o aduc cu mine. 
Mirja zâmbi arogant. 

— Atâta-ţi trebuie. 

Apoi se sui în Mercedes şi porni motorul. 

După ce Mirja dispăru în direcţia drumului de coastă, Joakim 
traversă curtea înapoi, încet. Privi în jos, spre mare — unde se 
dusese pisica? 

Uşa mare a hambarului era încă întredeschisă; nu o 
închiseseră cum trebuie în urma lor.Joakim era atras de hambar, 
iar în cele din urmă intră din nou înăuntru, în întuneric. Tăcerea 
de aici era ca într-o catedrală. 

Urcă scara din nou şi se duse la capătul din spate al podului. 
Citi toate numele de pe perete, unul după altul. 

Puse urechea la perete şi ascultă, dar nu auzi niciun şoptit. 

Apoi luă un cui care zăcea pe podea şi ciopli atent numele 
KATRINE WESTIN şi datele ei, pe una dintre scândurile de jos. 

După ce termină, se dădu în spate să se uite la peretele 
întreg. 

Acum amintirea lui Katrine era păstrată aici. Se simţea bine. 

Bineînţeles, copiilor le plăcu foarte mult de Rasputin. Gabriel 
îl mângâie şi Livia îi dădu o farfurie cu lapte. Nu voiau să se 
despartă de pisică niciun minut, dar în seara de după vizita Mirj 
ei Rambe, familia a fost invitată, fără pisică, să îi viziteze pe 
vecinii de la ferma din sud. Copiii mai mari nu erau acasă, dar 
Andreas, cel de şapte ani, li se alătură la cină, înainte ca el şi 
copiii Westin să se ducă în bucătărie după nişte îngheţată. 

Joakim rămase în sufragerie, bând cafea cu Roger şi Maria 
Carlsson. Subiectul  conversaţiei era destul de inevitabil: 
îngrijirea şi renovarea caselor de lângă mare, care erau expuse 
tuturor tipurilor de vreme. Dar Joakim mai avea o întrebare, pe 
care, în cele din urmă, o puse: 

— Mă întrebam dacă aţi auzit vreo poveste despre casa 
noastră? Despre Eel Point? 

— Poveşti? spuse Roger Carlsson. 

— Da, poveşti cu fantome şi altele, spuse Joakim. Katrine 
spunea că vorbise cu voi vara trecută despre... despre faptul că 
ar fi bântuită. 


Era prima oară când pomenea numele ei în seara aceea — 
avea grijă să nu vorbească prea mult despre răposata lui soţie. 
Nu voia să pară obsedat, la urma urmei. Nu era obsedat. 

— Mie nu mi-a spus nimic de fantome, spuse Roger. 
— Mie mi-a spus despre asta când a venit la cafea, spuse Maria. 
Se întreba doar dacă Eel Point are o reputaţie proastă. 

Maria privi spre soţul ei. 

— Vreau să spun, când noi eram mici, adulţii obişnuiau să 
vorbească despre o cameră secretă de la Eel Point care era 
bântuită... îţi aminteşti, Roger? 

Soţul ei scutură doar din cap — în mod evident, fantomele nu 
îl interesau prea mult — dar Joakim se aplecă în faţă. 

— Unde era camera asta? Ştiţi? 

— Habar n-am, spuse Roger, sorbind din cafea. 

— Nu, nici eu nu ştiu, spuse Maria. Dar bunicul meu spunea 
uneori ceva despre faptul că fantomele bântuiau camera asta de 
fiecare Crăciun. Morţii reveneau la conac şi se strângeau într-o 
cameră anume. Apoi luau... 

— stea sunt nişte absurdităţi ridicole, spuse Roger, luând 
cafetiera şi oferindu-i-o lui Joakim. Mai vrei cafea?15 

Tilda Davidsson stătea goală şi transpirată pe saltea. 

— A fost bine? întrebă ea. 

Martin stătea pe marginea patului, cu spatele la ea. 
— Da... cred că da. 

În dimineaţa aceea, în timp ce el îşi trăgea repede chiloţii şi 
blugii, după ce se ridicase de pe pat, Tilda ar fi trebuit să-şi dea 
seama ce avea să urmeze, dar nu şi-a dat. 

Martin se aşezase pe marginea patului şi privea pe fereastră. 
— Nu cred că mai putem să facem asta, spuse el în cele din 
urmă. 

— Ce să facem? spuse ea, încă goală sub aşternuturi. 
— Asta... toate astea. Nu merge. 
Martin încă privea pe fereastră. 
— Karin a început să pună întrebări. 
— Despre ce? 

Tilda încă nu îşi dădea seama că era pe cale de a fi 
abandonată. Sedusă şi abandonată — clasic. 

Martin ajunsese târziu vineri şi totul păruse exact la fel ca de 
obicei. Tilda nu-l întrebase ce îi spusese soţiei 
sale — nu întreba niciodată. în seara aceea rămăseseră în micul 


ei apartament; ea făcuse tocană de peşte. Martin păruse 
relaxat, povestindu-i despre noua cohortă de recruți care 
începuse academia de poliţie trimestrul acesta, unii mai buni, 
alţii mai puţin potriviţi. 

— Dar sper să-i aducem la standarde, spuse el. 

Tilda dădu din cap, gândindu-se în urmă, la primele ei zile de 
la academie; fusese unul dintre cei douăzeci de recruți. 
Majoritatea băieţi, doar câteva fete. îşi împărţiseră rapid 
îndrumătorii în trei categorii: îndrumătorii vechi, care erau 
membri ai forţelor de poliţie, amabili dar puţin aferaţi; 
îndrumătorii civili, care predau drept şi nu aveau habar de 
munca de poliţie reală; şi mai erau îndrumătorii de poliţie tineri, 
care erau responsabili, în principal, pentru activitatea practică. 
Veneau de pe teren şi aveau poveşti palpitante de spus; erau 
modelele elevilor. Martin Ahlquist era unul dintre ei. 

Sâmbătă călătoriseră spre nord, cu maşina lui Martin, până la 
cel mai nordic punct al insulei. Tilda nu mai fusese acolo de 
când era mică, dar îşi amintea senzaţia de a fi ajuns la capătul 
lumii. Acum, în noiembrie, un vânt muşcător de rece bătea 
dinspre mare, iar în jurul farurilor nu se mai zărea niciun suflet. 
Turnul alb ca varul de pe promontoriu, Erik cel Lung, îi amintea 
de farurile gemene de la Eel Point. Voia să discute despre acel 
caz cu Martin, dar nu aduse vorba despre el — era weekendul ei 
liber. 

Mâncară de prânz la singurul restaurant din Byxelkrok care 
era deschis iarna, apoi se întoarseră la Marnâs şi rămaseră în 
casă restul serii. 

După asta Martin deveni mai rezervat, se gândi Tilda, în 
ciuda faptului că ea încercase să menţină în viaţă conversaţia. 

Adormiseră în tăcere, dar dimineaţa Martin se aşezase pe 
marginea patului şi începuse să vorbească. Fără să privească 
măcar o dată spre Tilda, i-a spus că se gândise mult de când ea 
se mutase în Oland. Se gândise la alegerile din viaţa lui. lar 
acum luase o decizie. Credea că e decizia cea bună. 

— Va fi bine şi pentru tine, spuse el. Bine pentru toată lumea. 
— Vrei să spui... că mă părăseşti? spuse ea încet. 

— Nu. Ne părăsim unul pe celălalt. 

— M-am mutat aici de dragul tău. 

Tilda privi spre spatele gol şi păros al lui Martin. 

— Nu voiam să plec din Växjö, dar am făcut-o pentru tine. Vreau 


doar ca tu să ştii asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Oamenii vorbeau despre noi. Voiam să pun capăt chestiei 
ăsteia. 

Martin dădu din cap. 

— Tuturor le place să bârfească, spuse el. Dar acum nu mai au 
despre ce să vorbească. 

Chiar nu mai era nimic de spus. Cinci minute mai târziu, 
Martin era îmbrăcat; îşi luă geanta de pe podea, fără să se uite 
la ea. 

— Bine atunci, spuse el. 

— Deci n-a meritat? întrebă ea. 

— Ba da, a meritat, spuse el. Un timp destul de lung. Dar acum 
nu mai merită. 

— Ţi-e atât de frică de conflict, spuse ea. 

Martin nu răspunse. Deschise uşa de la intrare.Tilda îşi 
reprimă impulsul de a-i trasmite cele mai bune urări soţiei sale. 

Auzi uşa închizându-se şi paşii dispărând pe scară în jos. 
Martin avea să îşi ia maşina din scuar şi să se ducă acasă la 
familia lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Tilda era încă în pat, goală. 

Totul era tăcut. Un prezervativ folosit zăcea pe podea. 

— Eşti suficient de bună? întrebă ea reflexia neclară din geamul 
ferestrei. 

Nu, chiar credeai că eşti? 

Eşti doar Cealaltă Femeie. 

După ce rămase acolo plângându-şi de milă timp de peste 
jumătate de oră şi învingându-şi impulsul de a-şi rade tot părul 
ei blond, Tilda se ridică. Făcu un duş, se îmbrăcă şi se hotări să 
se ducă la casa de bătrâni, să-l vadă pe Gerlof. Bătrâni fără 
complicaţii sentimentale, asta era ceea ce avea nevoie acum. 

Dar înainte să apuce să plece, sună telefonul. Era polițistul de 
serviciu din Borgholm, care o chema; la o casă parohială din 
nordul  Marnăs-ului avusese loc o spargere în timpul 
weekendului. Un cuplu de pensionari care locuia în acea casă 
surprinsese hoţii, iar bărbatul era în spital cu răni la cap şi mai 
multe fracturi. 

Munca alina durerea Tildei. 

Ajunse la casă în jurul orei două, când lumina zilei începea 
deja să se estompeze deasupra insulei. 


Prima persoană pe care o întâlni la locul faptei fu Hans Majner. 
Spre deosebire de ea, Majner era în uniformă completă şi se 
plimba peste tot ţinând în mână o rolă de bandă alb cu albastru 
şi semne pe care scria POLIŢIA NU INTRAŢI. 

— Deci unde ai fost ieri? întrebă el. 

— Nu lucram, spuse Tilda. Nu m-a chemat nimeni. 

— Trebuie să verifici tu singură dacă nu cumva se întâmplă ceva 
despre care ar trebui să ştii. 

Tilda trânti portiera maşinii. 

— Ţine-ţi gura, spuse ea. 
Majner se întoarse spre ea. 
— Ce-ai spus? 
— Am spus să-ţi ţii gura, spuse Tilda. Nu mă mai critica 
încontinuu. 

Acum cu siguranţă stricase lucrurile între ea şi Majner, dar 
nu-i păsa. 

Majner rămase nemişcat timp de câteva secunde, de parcă 
nu ar fi înţeles cu adevărat ceea ce spusese ea. 

— Nu te critic, spuse el. 
— Serios? Dă-mi banda. 

Tilda începu să împrejmuiască în tăcere spatele casei 
parohiale, căutând urme lăsate de pantofi pe care să le acopere 
în grădină. Tehnicienii criminalişti aveau să vină din Kalmar luni 
dimineaţa. 

De fapt, în pământul noroios din jurul casei erau mai multe 
urme de pantofi. Arătau de parcă ar fi fost lăsate de ghete sau 
pantofi de bărbaţi cu şanţuri pe talpă — iar mai adânc, între 
copaci, erau urme în desiş care arătau că cineva căzuse cu 
capul înainte, apoi se târâse pe mâini şi genunchi. 

Pe verandă apăru o femeie. Era doamna de alături; avea o 
cheie a casei şi se ocupa de ea în locul celor doi bătrâni care 
erau la spitalul din Kalmar. Femeia îi întrebă dacă voiau să vină 
acasă la ea să bea o ceaşcă de cafea. 

O pauză de cafea cu Majner? 

— Aş prefera să mă uit puţin înăuntru, spuse Tilda.După ce o 
trimise pe vecină acasă, Tilda urcă treptele de piatră. 

Pe podeaua holului de după verandă zăcea un mozaic de 
cioburi de sticlă din oglinda care căzuse. Covorul era mototolit, 
iar pragul şi podeaua de lemn erau stropite cu sânge. 

Uşa de la salonul cel mare era pe jumătate deschisă, iar Tilda 


călcă peste sticla spartă şi privi înăuntru. 

Era un dezastru. Uşile dulapurilor cu vitrine erau larg 
deschise şi fiecare sertar al unui vechi birou fusese scos afară. 
Tilda vedea urmele lăsate de nişte pantofi noroioşi pe podeaua 
lustruită din lemn — tehnicienii aveau de lucru acolo suficient. 

După ce terminară la casa parohială, cei doi poliţişti se 
duseră fiecare în drumul lui, fără să schimbe un cuvânt. Tilda se 
urcă în maşina ei şi o luă spre casa de bătrâni unde locuia 
Gerlof. 

— O spargere, spuse Tilda, ca să explice de ce întârziase. 

— Serios? spuse Gerlof. Unde? 

— La casa parohială din Hagelby. L-au bătut pe proprietar. 

— Rău? 

— Destul de rău, şi a fost şi înjunghiat... dar sunt sigură că o să 
citeşti mai multe despre asta în ziarul de dimineaţă. 

Se aşeză la măsuţa lui de cafea, scoase casetofonul şi se 
gândi la Martin. Trebuia să fie acasă deja; probabil că intrase pe 
uşă, îşi îmbrăţişase soţia şi copiii şi se plânsese de cât de 
plictisitoare fusese conferinţa de poliţie din Kalmar. 

Gerlof spuse ceva. 

— Poftim?Tilda nu fusese atentă. Se gândea la cum ieşise 
Martin pe uşă, fără să privească înapoi. 

— Ai căutat urme ale celor care au făcut asta? 

Tilda dădu din cap, fără să intre în detalii. 

— Tehnicienii criminalişti or să analizeze mâine casa, spuse 
Tilda dând drumul la casetofon. Acum vorbim despre familie? 
Gerlof dădu din cap, dar totuşi întrebă: 

— Deci ce faceţi, până la urmă, la locul faptei? 

— Păi... tehnicienii conservă orice urmă, spuse Tilda. Fac 
fotografii şi filmează ce e acolo. Caută amprente, fire de păr şi 
urme de textile — fibre de la haine. Şi urme biologice cum ar fi 
sângele, bineînţeles. Apoi fac mulaje de ghips ale urmelor de 
afară. Pot să conserve şi urmele lăsate în interiorul casei, dacă 
analizează electrostatic... 

— Sunteţi foarte conştiincioşi, o întrerupse Gerlof. 

Tilda dădu din cap. 

— încercăm să lucrăm metodic. Presupunem că au venit într-o 
maşină sau camionetă. Dar pe moment nu avem prea multe 
date. 

— Dar bineînţeles că e important să-i prindeţi pe aceşti 


nemernici. 

— Absolut. 

— Poţi să-mi aduci o foaie de hârtie de pe birou? 

Tilda făcu ce i se ceruse şi privi în tăcere cum Gerlof 

scrie câteva rânduri scurte pe foaia de hârtie. Apoi i-o întinse 

Tildei. 

Erau trei nume, cu scrisul îngrijit al lui Gerlof: John Hagman 
Dagmar Karlsson Edla Gustafsson 

Tilda le citi pe toate şi ridică privirea spre Gerlof. 

— Bun, spuse ea. Aştia sunt hoţii? 

— Nu. Sunt vechi prieteni de-ai mei. 

— înţeleg... 

— Te-ar putea ajuta, spuse Gerlof. 

— Cum? 

— Văd lucruri. 

— Bun... 

— Toţi locuiesc lângă drum şi urmăresc traficul. Pentru John, 

Edla şi Dagmar o maşină încă e un mare eveniment, mai ales în 

această perioadă a anului, iarna. Edla şi Dagmar lasă baltă orice 

ca să se uite să vadă cine trece cu maşina. 

— Bine. Atunci ar fi bine să discut cu ei, spuse Tilda. Suntem 

recunoscători pentru orice informaţie. 

— Sigur. începeţi cu John, din Stenvik, suntem prieteni... 

Transmiteţi-i salutări din partea mea. 

— Şi să-l întrebăm despre maşini dubioase. 

— Exact. John trebuie să fi văzut nişte maşini trecând de-a 

lungul coastei... Apoi puteţi să vă duceţi la Dagmar, care 

locuieşte lângă curba spre Altorp, şi s-o întrebaţi acelaşi lucru. 

lar Edla Gustafsson, Edla din Hultet, merită să vorbiţi şi cu ea. 

Locuieşte pe drumul principal, lângă Speteby, pe drumul spre 

Borgholm. 

Tilda privi la lista de nume. 

— Mulţumesc, spuse ea. Dacă ajung prin zonă trec pe la ei. 

Apoi apăsă pe Record. 

— Gerlof... când te gândeşti la fratele tău, Ragnar, ce îţi vine în 

minte? 

Gerlof tăcea, cântărind întrebarea. 

— Ţipari, spuse el în cele din urmă. Toamna îi plăcea să fie pe 

mare, în mica lui barcă cu motor, verificându-şi năvoadele de pe 

fundul mării. Şi îi plăcea să-i păcălească pe tipari... să încerce 


diferite tipuri de momeală cu care să atragă noaptea femelele în 
năvoade şi să le bage în oală. 

— Femelele? 

— Nu pescuieşti decât femelele de tipar, zâmbi Gerlof spre ea. 
Nimeni nu vrea masculii, sunt prea mici şi slabi. 

— Ca şi mulţi bărbaţi, spuse Tilda. 


16 
— Când o să fie Ajunul Crăciunului, tati? întrebă Livia într-o 
seară, în timp ce Joakim o aşeza în pat. 
— Curând... peste o lună. 
— Câte zile? 
— Peste... 
Joakim privi la calendarul cu Pippi Ciorapilungi de deasupra 
patului ei şi numără. 
— ... douăzeci şi opt de zile. 
Livia dădu din cap şi privi gânditoare. 
— Ce-ţi trece prin cap? o întrebă el. Te gândeşti la cadourile de 
Crăciun? 
— Nu, spuse Livia. Dar mami va veni acasă atunci, nu-i aşa? La 
început Joakim nu spuse nimic. 
— Nu sunt sigur de asta, spuse el. 
— Va veni. 
— Nu, nu cred că ar trebui să ne punem speranţele... 
— Va veni, spuse Livia mai tare. Mami se va întoarce atunci. 
Apoi îşi trase cuvertura până sub nas şi refuză să mai 
vorbească. 
Livia îşi crease un nou model de somn —joakim îl descoperise 
după doar câteva săptămâni de stat la Eel Point. 
Dormea liniştită două nopţi, dar în a treia devenea agitată şi 
începea să strige după el. 
— Tati? 
De obicei începea cam la vreo oră după miezul nopţii şi, 
oricât de adânc ar fi dormit, Joakim se trezea complet, imediat. 
Strigătele Liviei trezeau şi pisica, pe Rasputin. Acesta sărea 
pe un pervaz şi se holba în întuneric, de parcă ar fi văzut ceva 
mişcându-se printre clădiri. 
— Ta-tii? 
Cel puţin exista un anumit progres, se gândi Joakim în timp 
ce se îndrepta spre camera fiicei lui. Livia nu mai striga după 


Katrine. 

În acea noapte de joi, Joakim se aşeză pe marginea patului 
Liviei şi o mângâie pe spate. Livia nu se trezi, doar se întoarse 
cu faţa la perete şi se relaxă, încet. 

Joakim rămase unde era, aşteptând ca ea să înceapă să 
vorbească. După câteva minute ea începu, cu o voce calmă şi 
uşor monotonă. 

— Tati? 
— Da? răspunse el repede. Vezi pe cineva, Livia? 

Livia încă stătea cu spatele la el. 

— Mami, spuse ea. 

Acum Joakim era pregătit. Dar încă nu era sigur dacă ea este 
într-adevăr adormită sau în cine ştie ce fel de transă 
semiconştientă — şi era la fel de puţin sigur că această 
conversaţie îi face bine fetiţei. Sau lui. 

— Unde e? întrebă el. Unde e mami? 

Joakim o privi cum ridică mâna dreaptă de pe cuvertură şi o 
flutură încet. întoarse capul, dar desigur că nu văzu nimic în 
penumbră. 

Privi din nou în jos, spre fiica lui. 

— Katrine poate... mami vrea să-mi spună mie ceva? Niciun 
răspuns. Când punea întrebări mai lungi, 

aproape niciodată nu primea răspuns. 

— Unde e? întrebă el iar. Unde e mami, Livia? Din nou niciun 
răspuns. 

Joakim se gândi o clipă, apoi întrebă încet: 

— Ce făcea mami pe dig? De ce s-a dus la apă? 
— Voia... să afle. 

— Ce să afle? 

— Adevărul. 

— Adevărul? De la cine? Livia tăcea. 

— Unde e mami acum? întrebă el. 

— Aproape. 

— Ea a... este în casă? 

Livia nu răspunse. Joakim simţea că răposata lui soţie nu e în 
casă. Rămânea la distanţă. 

— Poţi vorbi cu ea? întrebă el. Te ascultă? 
— Priveşte. 

— Ne poate vedea? 

— S-ar putea. 


Joakim îşi ţinu respiraţia. Căută întrebările potrivite. 
— Ce vezi acum, Livia? 
— E cineva pe țărm... lângă faruri. 
— Trebuie să fie mami. A... 
— Nu, spuse Livia. E Ethel. 
— Ce? 
— E Ethel. Joakim îngheţă. 
— Nu, spuse el. Nu poate fi ăsta numele ei. 
— Ba da. 
— Nu, Livia.Ridicase vocea, aproape ţipase. 
— Ba da. Ethel vrea să vorbească. 
Joakim stătea încă pe pat, incapabil să se mişte. 
— Eu... nu vreau să vorbesc, spuse el. Nu cu ea. 
— Ea vrea... 
— Nu, spuse Joakim rapid. 
Inima îi bubuia şi avea gura uscată. 
— Ethel nu are cum să fie aici. 

Livia tăcu din nou. 

Joakim nu mai putea să respire — voia doar să fugă din 
camera aceea. Dar rămase acolo, pe marginea patului Liviei, 
țeapăn şi terifiat. Şi în tot acest timp îşi arunca ochii spre uşa pe 
jumătate deschisă. 

Casa era complet tăcută. 

Acum Livia zăcea nemişcată sub aşternuturi, cu capul încă 
întors spre partea opusă lui Joakim. Acesta auzea zgomotul uşor 
al respirației ei. 

În cele din urmă, Joakim reuşi să se ridice în picioare şi se 
forţă să iasă pe coridorul întunecat. 

Noaptea de afară era luminoasă; luna plină îşi găsise un loc 
printre nori şi strălucea prin ferestrele proaspăt vopsite. Dar 
Joakim nu voia să privească afară; se temea că ar putea să vadă 
o faţă suptă de femeie privindu-l fix, cu o expresie plină de ură. 

Rămase cu ochii ferm aţintiţi asupra podelei şi intră pe 
verandă, unde văzu că uşa de la intrare nu era încuiată. De ce 
nu-şi putea aminti niciodată să o încuie înainte să se ducă la 
culcare? 

Ei bine, de acum înainte avea să-şi aducă aminte cu 
siguranţă. 

Se duse repede şi întoarse cheia, cu o privire scurtă spre 
penumbra din curtea interioară. 


Apoi se întoarse şi se strecură înapoi în pat. Scoase de sub 
pernă cămaşa de noapte moale a lui Katrine şi o ţinu strâns în 
mână, sub aşternuturi. 

După noaptea aceea, Joakim se hotărî să nu o mai întrebe pe 
Livia despre vise. Nu voia s-o mai încurajeze şi începuse să-i fie 
frică de răspunsurile ei. 

Vineri dimineaţa, după ce îi duse pe copii în Marnăs şi înainte 
să se apuce din nou de renovarea parterului, făcu ceva ce i se 
părea ridicol, dar în acelaşi timp important. Ocoli conacul, 
vorbind cu sora lui mai mare moartă. 

Intră în bucătărie şi se aşeză la masă. 

— Ethel, spuse el, nu poţi sta aici. 

Faptul de a vorbi cu ea ar fi trebuit să-l facă pe Joakim să se 
simtă prosteşte, dar tot ce simţea era durere şi singurătate. 
Apoi ieşi afară, clipind în vântul rece care bătea dinspre mare, şi 
spuse încet: 

— Ethel... îmi pare rău. Dar nu eşti binevenită aici. 

În cele din urmă se duse la hambar, deschise uşa mare şi 
rămase în prag. 

— Ethel, pleacă de aici. 

Nu se aştepta la un răspuns din partea surorii lui mai mari, şi 
nici nu primi unul. Dar se simţi mai bine, doar puţin mai bine — 
ca şi cum ar fi ţinut-o la distanţă. 

Sâmbătă, familia avu musafiri: foştii vecini din Stockholm, Lisa şi 
Michael Hesslin. Sunaseră cu câteva zile în urmă şi întrebaseră 
dacă pot să înnopteze în Oland, pe drumul lor de întoarcere din 
Danemarca. Joakim fusese încântat — atât el, cât şi Katrine se 
bucuraseră să îi aibă pe Lisa şi Michael drept vecini. 

— Joakim, spuse Lisa după ce parcaseră maşina şi intraseră în 
hol. 

Lisa îl îmbrăţişă îndelung. 

— Voiam foarte mult să venim şi să vedem cum... Eşti obosit? 

— Puțin, spuse el bătând-o pe spate. 

— Arăţi obosit. Trebuie să faci cumva să dormi mai mult. Joakim 
dădu doar din cap. 

Michael îl bătu pe umăr şi intră în casă, cu o expresie 
curioasă. 

— Văd că ai continuat să lucrezi aici, spuse el. Ce plinte 
fantastice. 
— Sunt originale, spuse Joakim, urmându-l pe Michael pe 


coridor. Doar le-am sablat şi le-am vopsit. 

— Şi ai ales exact tapetul potrivit. Se potriveşte perfect cu 

spiritul casei. 

— Mersi, asta a fost şi ideea. 

— Faci toate camerele în alb? 

— Aici la parter, da. 

— Arată bine, spuse Michael. Elegant şi armonios. Pentru prima 
oară, Joakim simţi o uşoară mândrie 

pentru ceea ce realizaseră până atunci. El continuase ceea ce 

începuse Katrine, în ciuda tuturor celor întâmplate. Lisa intră în 

bucătărie şi dădu din cap aprobator. 

— Minunat... dar ai adus un consultant feng shui aici? 

— Feng shui? spuse Joakim. Nu cred... e important? 

— Absolut. E foarte important să ştii cum funcţionează fluxul 

energetic, mai ales aici, pe coastă. 

Lisa privi în jur şi îşi puse mâna pe piept. 

— Şi aici există energii puternice... Le simt. Şi trebuie să poată 
să curgă fără niciun fel de impediment, să intre şi să iasă din 
casă. 

— O să ţin cont de asta. 

— Avem un consultant feng shui minunat, care ne-a reorganizat 
casa de vacanţă din Gotland. O să-ţi dau numărul ei. 

Joakim dădu din cap şi o auzi pe Katrine chicotind în mintea 
lui. Katrine întotdeauna răsese de spiritualitatea Lisei. 

Mâncară de cină excelent, la masa din bucătărie. Joakim prăji 
nişte cambulă, pe care o cumpărase din Marnâs. Musafirii 
cumpăraseră o sticlă de vin alb, iar Joakim bău un pahar, pentru 
prima oară după mulţi ani. Nu avea un gust nemaipomenit de 
bun, dar se relaxă puţin şi aproape că reuşi să uite de ce 
spusese Livia în somn despre sora lui moartă. 

Livia însăşi fu însufleţită şi voioasă toată seara. Stătu la masă 
cu ei şi îi povesti Lisei despre cei trei profesori ai ei de la şcoala 
pregătitoare — cum doi dintre ei o zbugheau afară să fumeze pe 
furiş o ţigară, deşi copiilor le spuneau că se duc să ia o gură de 
aer proaspăt. 

Michael le povesti copiilor despre femela de elan şi puiul ei 
pe care îi văzuseră alergând pe lângă drum, pe când mergeau 
cu maşina prin Smâland. Gabriel şi Livia ascultau cu lăcomie. 

Amândoi copiii erau animați de vizita din marele oraş şi au 
fost dificil de convins să se schimbe în pijamale şi să se ducă la 


culcare. Gabriel adormi imediat, dar Livia o rugă pe Lisa să-i 
citească o poveste despre aventurile năstruşnice ale lui Emil. 

După douăzeci de minute, Lisa reveni în bucătărie. 

— A adormit? întrebă Joakim. 
— Da, era epuizată... o să doarmă ca un buştean toată noaptea. 
— Sper. 

Rămase în bucătărie de vorbă cu Lisa şi Michael timp de încă 
o oră, apoi îi ajută să-şi ducă bagajele în dormitorul de pe colţ, 
dincolo de salonul mare. 

— Tocmai am terminat camera asta. Sunteţi musafirii care o 
inaugurează. 

Joakim făcuse focul în sobă mai devreme, iar camera de 
oaspeţi era caldă şi primitoare. 

Jumătate de oră mai târziu se culcaseră toţi. Joakim se întinse 
în întuneric, ascultând murmurul vocilor lui Michael şi Lisa din 
camera de oaspeţi. Era foarte plăcut să-i aibă aici. Eel Point 
avea nevoie de mai mulţi oaspeţi. 

Oaspeti vii. 

Se gândi la poveştile pe care i le spusese familia Carlsson 
despre morţii de la conac. lar Livia spusese acelaşi lucru despre 
Katrine — că va veni acasă de Crăciun. 

Să o vadă din nou. Să poată vorbi cu ea. 

Nu. Nu trebuia să gândească în felul acesta. 

După câteva minute în casă era linişte. 

Joakim închise ochii şi adormi. 

În toată casa se auzeau strigăte puternice. 

Joakim se trezi, tresărind, şi se gândi imediat: 

Livia? 

Nu, era o voce de bărbat. 

Rămase în pat, adormit şi confuz, apoi îşi aminti că avea 
musafiri peste noapte.Michael Hesslin era cel care striga în 
întuneric. 

Apoi auzi un zgomot de paşi repezi şi vocea întrebătoare a 
Lisei pe coridor. 

Era două fără douăzeci atunci când Joakim se dădu jos din 
pat, şi mai întâi se duse să vadă ce fac copiii. Atât Livia, cât şi 
Gabriel dormeau adânc, dar desigur că Rasputin sărise din coşul 
său şi se furişa neliniştit pe lângă pereţi. 

Joakim se duse în bucătărie. în hol lumina era aprinsă, iar 
când intră înăuntru, Lisa tocmai îşi punea haina şi cizmele. 


Acum nu mai zâmbea. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el. 

— Nu ştiu... Michael s-a trezit şi a început să ţipe. A fugit la 
maşină. 

Lisa îşi încheie haina. 

— Ar fi bine să mă duc să văd care e problema. 

leşi afară, iar Joakim intră în bucătărie, încă adormit pe 
jumătate. 

Rasputin dispăruse şi casa era acum complet tăcută. Puse 
nişte apă să facă ceai. 

Când ceaiul fu gata, Joakim se duse la fereastră cu cana şi o 
văzu pe Lisa stând în maşină, lângă Michael. Ningea încet, iar 
fulgii sclipeau în timp ce cădeau prin aer. 

Lisa părea să-i pună întrebări lui Michael; acesta stătea la 
volan, privind doar în gol prin parbriz şi scuturând din cap. 

După câteva minute Lisa se întoarse înăuntru. Privi spre 
Joakim. 
— Michael a avut un coşmar... Spune că cineva stătea lângă pat 
şi îl privea. 
Joakim îşi ţinu respiraţia. Dădu din cap şi întrebă încet: | 
— Se întoarce înăuntru? 
— Cred că vrea să stea în maşină o vreme, spuse Lisa, 
adăugând apoi, probabil că o să plecăm cu maşina şi o să 
rămânem peste noapte la hotelul din Borgholm. E deschis iarna, 
nu-i aşa? 
— Cred că da. 

Joakim făcu o pauză, apoi întrebă: 
— Doarme prost... de obicei? 
— Nu, spuse Lisa. în Stockholm nu... dar a fost puţin cam 
stresat. Pe moment munca nu-i merge prea bine. Nu prea 
vorbeşte despre asta, dar... 
— Nu e nimic periculos aici, spuse Joakim. 

Apoi se gândi la ce spusese Livia în somn. Adăugă: 

— Bineînţeles, în ultimele săptămâni situaţia a fost destul de 
nefericită pe aici. Dar nu am fi rămas dacă nu ne-am fi simţit... 
în siguranţă. 

Lisa privi rapid în jur. 

— Există energii puternice aici, spuse ea. 

Apoi întrebă nesigură: 

— Ai simţit ca şi cum Katrine ar fi încă aici? Ca şi cum ar veghea 


asupra voastră, a tuturor? 

Joakim ezită înainte să dea din cap. 
— Da, spuse el. Simt asta uneori. 

Tăcu din nou. l-ar fi plăcut să discute despre lucrurile pe care 
le trăise, dar Lisa Hesslin nu era persoana potrivită cu care să 
facă asta. 

— Trebuie să împachetez, spuse ea. 

Un sfert de oră mai târziu, Joakim era din nou la fereastra din 
bucătărie, privind cum pleacă maşina mare a soţilor Hesslin. Se 
uită după ei mult timp, până când stopurile dispărură pe drumul 
principal. 

Casa era din nou tăcută.Joakim lăsă lumina aprinsă pe hol şi 
se întoarse în dormitor, după ce se uită la copii, să vadă dacă 
încă dorm liniştiţi. Se sui în pat şi rămase acolo în întuneric, cu 
ochii deschişi. 

Luni dimineaţa, Joakim îi duse pe copii în Marnăs, apoi începu 
să sableze, să vopsească şi să tapeteze penultimul dormitor 
care mai era de renovat la parter. în timp ce lucra era atent la 
zgomote, dar nu auzi nimic. 

Îi luă cinci ore, inclusiv o scurtă pauză de masă, ca să 
termine trei dintre pereţi. Pe la ora două puse capăt zilei de 
lucru şi făcu nişte cafea. 

leşi pe verandă cu ceaşca de cafea, inspiră aerul rece şi văzu 
că soarele începuse deja să apună în spatele pavilionului. Văzu 
că uşa hambarului e pe jumătate deschisă. Oare nu o închisese 
vineri, înainte ca soţii Hesslin să sosească? 

Işi luă o geacă şi deschise uşa de la intrare. 

Până la hambar erau douăzeci de paşi. Când ajunse acolo, 
Joakim deschise larg uşa şi intră în întuneric. întrerupătorul 
vechi şi negru era în mijlocul peretelui mai scurt. După ce ÎI 
apăsă, două mici becuri începură să arunce o lumină galbenă 
peste podeaua de piatră, boxele goale şi iesle. 

Totul era tăcut. în ciuda frigului, nu părea că în hambar ar fi 
intrat şobolani. 

De fiecare dată când intra aici, Joakim descoperea ceva nou, 
iar acum observă că podeaua de lângă uşă arăta de parcă ar fi 
fost proaspăt măturată. în toamnă, atunci când discutaseră 
despre diferitele corpuri de clădire, Katrine pomenise ceva 
despre faptul că făcuse curat în hambar. 

Joakim privi spre treptele de lemn care duceau în pod şi se 


gândi la ultima oară când se suise acolo, cu Mirja Rambe. Ar fi 
vrut să vadă din nou peretele pe care i-l arătase ea, memorialul 
morţilor. 

Doar o privire rapidă. 

Când ajunse sus, văzu din nou razele soarelui. Era exact 
deasupra acoperişului pavilionului, strălucind prin geamurile 
mici de pe partea din sud a hambarului. 

Joakim traversă încet podul, croindu-şi drum printre toate 
acele gunoaie. 

In cele din urmă, ajunse în faţa peretelui din spate, în lumina 
soarelui galben de iarnă, numele cioplite în lemn se vedeau clar, 
cu contururile pline de umbre. 

lar pe o scândură, aproape cea mai de jos erau numele şi 
datele lui Katrine. 

Katrine a lui. Joakim citi numele de nenumărate ori. 

Golurile dintre scânduri erau înguste şi negre ca tăciunele, 
dar în timp ce stătea lângă scândurile late, avu senzaţia de 
întuneric în spatele lui. Dintr-odată îi veni ideea că peretele 
lângă care stătea nu era, de fapt, peretele exterior al 
hambarului. 

Deşi aproape că era timpul să se ducă să-i ia pe Livia şi 
Gabriel, ieşi repede afară. Se îndepărtă de hambar câţiva paşi şi 
numără ferestrele mici de la etaj. Una, două, trei, patru, cinci. 
Apoi urcă din nou în pod. 

Erau patru ferestre, sus lângă acoperiş. Ultima trebuia să fie 
de cealaltă parte a peretelui. 

244 

Nu exista nicio uşă sau deschizătură în perete. Joakim apăsă 
mai multe dintre scândurile groase, dar niciuna nu se 
mişcă.Dragă Karin, 

Aceasta este o scrisoare de la cineva care nu îţi doreşte deloc 
răul, ci doar vrea să-ţi deschidă ochii. Lucrurile stau aşa: Martin 
te înşală de mult timp. Cu peste trei ani în urmă, şi-a asumat 
coordonarea unui an de la Academia de Poliţie din Växjö; în 
acest an era o femeie cu aproape zece ani mai tânără decât el. 
După o petrecere de la sfârşitul primului an şcolar, Martin a 
început cu ea o relaţie care a continuat până acum. 

Relaţia a luat sfârşit abia acum câteva zile. 

Ştiu sigur, pentru că eu sunt tânăra în cauză. Până la urmă 
nu am mai putut suporta minciunile lui Martin, şi sper că nici tu 


nu o s-o faci, atunci când vei afla adevărul. 

Probabil că ai nevoie de o anumită dovadă care să te 
convingă cu adevărat? Nu vreau să intru în chestiuni prea 
intime, dar aş putea, de exemplu, să descriu cicatricea de cinci 
centimetri din dreapta burii lui, de după operaţia de hernie din 
urmă cu câţiva ani. Cărase pietre la casa voastră de vacanţă de 
lângă Orrefors atunci când s-a întâmplat, nu-i aşa? 

Şi nu eşti de acord că, din când în când, ar trebui să-şi 
epileze spatele şi fundul acela păros, dat fiind că e atât de 
mândru de restul trupului său perfect şlefuit? 

După cum spuneam, nu vreau să fac rău nimănui, deşi ştiu că 
pentru tine va fi dureros să afli adevărul. Există atât de multe 
minciuni pe lumea asta şi atât de mulţi mincinoşi trădători. Dar 
tu şi cu mine putem, împreună, să îl rezolvăm măcar pe unul 
dintre ei. 

Cele mai bune urări, „Cealaltă femeie" 

Tilda se lăsă pe spătarul scaunului şi citi încă o dată 
scrisoarea pe de ecranul calculatorului ei, de la un capăt la altul. 

Era opt fără un sfert dimineaţa. Sosise la secţia de poliţie la 
şapte, ca să producă o variantă curată din ciorna pe care o 
mâzgălise pe o bucată de hârtie în seara precedentă. Secţia era 
pustie — ca de obicei, Hans Majner nu venise atât de devreme. 
De obicei sosea pe la zece, dacă se deranja cumva să apară. 

Tilda o văzuse pe Karin Ahlquist doar o dată. Se întâmplase 
atunci când Martin fusese silit să-l aducă pe fiul său, Anton, la 
Academia de Poliţie pentru câteva ore, înainte să vină Karin să-l 
ia. Pe la ora patru, Karin venise la terenul de practică unde ei 
exersau controlul traficului. Era cu un cap mai înaltă ca Tilda, cu 
păr negru şi cârlionţat. îşi amintea cum soţia lui Martin îi 
zâmbise soţului ei, mândră şi iubitoare, în timp ce îşi luau la 
revedere în ziua aceea. 

Tilda privi pe fereastra secţiei la strada pustie. 

Se simţea mai bine acum? Era cu adevărat dulce răzbunarea 
ei pe Martin? 

Da. 

Era obosită, dar se simţea cu adevărat mai bine acum, când 
scrisoarea era terminată. Tipări repede o copie. 

Scoase un plic alb, simplu, şi se simţi din nou nesigură. 
Martin îi spusese că soţia lui lucra în departamentul regional de 
mediu, iar Tilda se gândise să îi trimită scrisoarea acolo, astfel 


încât să nu cadă în mâinile lui Martin. Dar scrisorile care soseau 
la biroul regional erau de regulă deschise şi notate în registru, 
aşa că, până la urmă, puse adresa de acasă a lui Karin Ahlquist, 
scrisă îngrijit, cu litere mari; nu credea că Martin îi va 
recunoaşte scrisul. Fără nume al expeditorului. 

Băgă scrisoarea în geanta ei de bumbac, alături de 
casetofon, îşi luă geaca şi cascheta de polițistă şi ieşi din secţie. 

Pe trotuar, lângă maşina de poliţie, era o cutie poştală 
galbenă. Tilda se opri, dar nu scoase scrisoarea din geantă. 

Nu o lipise şi nu o timbrase, şi nu voia să o trimită încă. 

Astăzi după prânz ţinea discursuri despre lege şi ordine 
publică la trei clase de şcoală, dar înainte de asta avea timp să 
iasă puţin cu maşina, să verifice traficul şi să bată la câteva uşi 
de la ţară. 

Edla Gustafsson locuia lângă Speteby, într-o casă mică şi 
roşie cu vedere peste stepă. Nu existau prea mulţi copaci în 
preajmă, iar drumul principal trecea direct pe lângă casa ei. 
Timpul încremenise acolo. Aşa ar trebui să trăiască oamenii, se 
gândi Tilda, în sălbăticie, departe de toţi bărbaţii.ţ | 

Işi luă cu ea rucsacul şi sună la uşă. O femeie solidă îi 
deschise. 

— Bună, numele meu este Tilda... 
— Da, da, ştiu, o întrerupse femeia. Mi-a spus Gerlof că o să 
treci pe aici. Intră, intră. 

Două pisici negre se furişară în bucătărie, dar Edla 
Gustafsson părea încântată să primească o vizită din partea 
unei rude a lui Gerlof. Edla era voioasă şi energică şi nu-şi prea 
bătu capul să asculte explicaţia Tildei de ce venise acolo. Puse 
imediat de cafea şi aduse nişte dulciuri din cămară. Pateuri cu 
gem, cu cristale de zahăr, cu ciocolată — zece tipuri diferite, 
toate la un loc pe un platou de argint, totul aranjat minunat în 
micul salon. Tilda se holbă la măsuţa de cafea, în timp ce se 
aşeza. 

— Nu cred că am văzut vreodată atâtea produse de patiserie. 

— Serios? spuse Edla, surprinsă. Nu ai fost niciodată într-un 
magazin de patiserie? 

— Păi, ba da, dar... 

Tilda privi spre fotografia de nuntă alb-negru de pe perete şi 
se gândi la scrisoarea către soţia lui Martin. Se hotărâse s-o 
trimită în seara aceea. Atunci Karin Ahlquist urma s-o primească 


la sfârşitul săptămânii şi va avea tot weekendul să-l dea afară 
din casă pe Martin. 

Işi drese vocea. 
— Am câteva întrebări, Edla. Nu ştiu dacă ai văzut ziarul, dar a 
existat o spargere cu o agresiune serioasă în Hagelby, iar 
poliţiei i-ar prinde bine nişte ajutor. 
— Şi la mine a fost o spargere, spuse Edla. Au intrat în garaj şi 
au luat o canistră cu benzină. 
— Serios? spuse Tilda. Şi când a fost asta? 
— Era toamna lui '73. 
— Aha... 
— îmi amintesc, pentru că soţul meu încă trăia şi încă aveam 
maşina. 
— Bine, dar noi deocamdată anchetăm spargerile mai recente, 
din ultimele câteva luni. 
Tilda îşi ridică blocnotesul. 
— Deci am câteva întrebări despre maşini necunoscute care au 
trecut pe autostrada principală... Gerlof îmi spunea că urmăreşti 
traficul. 
— Pe fereastră, aşa e. întotdeauna am făcut asta; le aud cum se 
apropie. Dar în ziua de azi sunt atât de multe. 
— Dar bănuiesc că în perioada asta a anului, iarna, nu sunt chiar 
atât de multe? 
— Nu, acum e mai uşor decât când vin turiştii... dar nu le mai 
notez numerele, nu am timp. Trec pe aici atât de repede. Şi nu 
mă pricep să identific modelul maşinii. 
— Dar în ultimele câteva zile ai văzut vreo maşină pe care n-o 
recunoşteai? Noaptea târziu... vinerea trecută, de exemplu? 
Edla se gândi puţin. 
— Maşini mari? 
— Probabil. în unele cazuri au furat destul de mult, aşa că aveau 
nevoie de o maşină cu suficient loc unde pună totul. 
— Pe aici trec des camioane. Şi camioane de gunoi, şi tractoare. 
— Nu cred că au un camion, spuse Tilda. 
— Vinerea trecută am văzut o maşină mare şi neagră. Mergea 
spre nord. 
— Ca o camionetă? Era noaptea, târziu? 
— Da, era puţin înainte de douăsprezece, după ce stinsesem 
luminile din dormitor, spuse Edla. O camionetă mare şi neagră, 
asta era. 


— Bun... părea nouă sau veche? 
— Nu foarte nouă. Şi pe una din părţi scria ceva. „Kalmar“ şi 
ceva cu sudură. 

Tilda notă asta. 

— Minunat. Mulţumesc foarte mult pentru ajutor. 
— Dacă îi prindeţi o să primesc o recompensă? 

Tilda lăsă mâna jos mâna cu carnetul şi scutură trist din cap. 

După vizita la Edla, Tilda o luă înapoi spre nord şi la sud de 
Marnâs intră pe drumul de coastă. Acesta trecea pe lângă Eel 
Point, dar Tilda nu acolo mergea. Voia să arunce o privire rapidă 
la vechea casă a bunicului ei din Saltfjârden, înainte de a se 
întoarce la secţia de poliţie. 

DRUM PRIVAT, scria pe o bucată de lemn de la marginea 
străzii. Un drum îngheţat şi plin de buruieni ducea în jos, spre 
mare, iar maşina de poliţie a Tildei sălta pe făgaşurile de roţi. 

Drumul trecea pe lângă un cimitir vechi din Epoca Fierului, 
plin de pietre rotunde, şi se termina la o poartă închisă din faţa 
unei case albe. De-abia dacă întrezărea marea, prin crângul de 
pini. 

Tilda parcă lângă poartă şi intră în curte, prin iarba înaltă. 
Amintirile ei erau vagi şi totul i se părea mai mic decât atunci 
când fusese aici ultima oară cu tatăl ei, în urmă cu cincisprezece 
ani. La momentul acela, Ragnar era mort de mult, iar bunica 
Tildei fusese dusă la spital. Casa fusese scoasă la vânzare. îşi 
amintea vag mirosul de smoală şi că în curte fuseseră mai multe 
rezervoare vechi pentru ţipari. Acum dispăruseră. 

— Alo? strigă Tilda în vântul fremătător. 

Niciun răspuns.Casa însăşi era mică, dar era doar una din 
mai multe clădiri. Exista un debarcader cu obloanele trase la 
ferestre, un şopron, un hambar şi ceva ce ar fi putut fi o saună. 
Era un amplasament fantastic, exact lângă țărm, dar toate 
clădirile trebuiau vopsite şi peste tot exista un aer de mâhnire şi 
abandon. 

Bătu la uşa casei. Niciun răspuns nici aici, cum se aşteptase. 
Casa era probabil acum doar o reşedinţă de vară, cum 
presupusese Gerlof. Toate urmele familiei Davidsson 
dispăruseră. 

Eel Point nu se vedea de aici, dar după ce Tilda trecu de pini 
şi ieşi pe pajiştea de lângă țărm, văzu vechea epavă de la 
câteva sute de metri distanţă şi farurile gemene la orizont, spre 


sud. 

Se apropie şi mai mult de apă, iar o pasăre mare care stătuse 
pe o stâncă de pe țărm îşi luă zborul încet, bătând greoi din 
aripi. O pasăre de pradă. 

La marginea pădurii mai era o casă, observă Tilda, iar în faţa 
ei, pe pajişte, era un fotoliu pe care cineva pusese un morman 
de pături. 

Apoi păturile se mişcară. Dintre ele ieşi un cap şi Tilda îşi 
dădu seama că în ele era înfăşurat un om. Se apropie şi văzu că 
era un bărbat mai în vârstă, cu barbă grizonantă şi căciulă de 
lână. Bărbatul avea alături de el un termos şi ţinea în mâini un 
telescop lung, verde închis. 

— Mi-ai speriat Haliaeetus albicilla, strigă el. 
Tilda se apropie de el. 
— Poftim? 
— Vulturul de mare, spuse bărbatul. Nu l-ai văzut? 
— Ba da, spuse Tilda. 

Un observator de păsări. Apăreau de-a lungul coastei în orice 
perioadă a anului. 

— Urmărea rațele moţate, spuse ornitologul. 

Arătă cu telescopul spre mare, unde vreo duzină de păsări 
alb cu negru pluteau pe valuri. 

— înoată aici tot anul şi stau lângă păsările de pradă. Sunt nişte 
drăcuşori destul de duri. 
— Foarte interesant, spuse Tilda. 
— Categoric. 
Bărbatul de sub pături privi spre uniforma ei şi spuse: 
— Cred că asta e prima oară când un poliţist vine pe aici. 
— Da, aici pare să fie foarte liniştit. 
— Este. larna, cel puţin. Nu trec decât vase de transport şi, 
uneori, câte o barcă cu motor. 
— Chiar şi pe vremea asta? 
— larna asta nu am văzut niciuna, spuse bărbatul. Dar le-am 
auzit mai încolo, pe coastă. 

Tilda tresări. 

— Vrei să spui pe lângă Eel Point? 

— Da, sau chiar mai la sud. Dacă vântul bate în direcţia 
potrivită, auzi sunetul motorului de la kilometri întregi. 

— Acum câteva săptămâni s-a înecat o femeie lângă farurile de 
la Eel Point, spuse Tilda. Erai aici atunci? 


— Cred că da. 

Tilda privi spre el, cu o expresie serioasă. 
— îţi aminteşti cazul? 
— Da. Am citit despre el... dar nu am văzut nimic. Printre copaci 
nu se vede promontoriul. 
— Dar îţi aminteşti să fi auzit zgomotul unui motor, într-o zi 
anume? 

Ornitologul se gândi la asta. 

— Poate, spuse el. 
— Dacă o barcă ar fi trecut pe aici, prin golf, ai fi văzut-o? 
— E posibil. Stau aici adesea. 

Era o mărturie vagă. Modul în care Edla Gustafsson 
supraveghea autostrada era mult mai bun decât cel în care 
acest ornitolog monitoriza Baltica. 

Tilda îi mulţumi pentru ajutor şi porni înapoi, spre maşină. 
— Ce zici, am putea să ţinem legătura? 

Tilda se întoarse. 
— Poftim? 
— E destul de singuratic aici, spuse bărbatul, zâmbindu-i. 
Frumos, dar singuratic. Poate că ai vrea să mai treci pe aici 
cândva? 

Tilda scutură din cap. 

— Nu cred, spuse ea. Va trebui să găseşti o lebădă de iarnă care 
să-ţi ţină companie. 

După prânz, Tilda îşi petrecu aproape trei ore la şcoală, 
vorbindu-le elevilor despre lege şi ordine publică. Când se 
întoarse la secţie avea de scris mai multe rapoarte asupra 
traficului, dar nu-şi putea lua gândul de la înecul de la Eel Point. 

încercă să se adune, apoi luă receptorul şi sună la conac. 

Joakim Westin răspunse după ce telefonul sună de trei ori. 
Tilda auzea în fundal zgomotul unei mingi care sărea şi voci de 
copii fericiţi, un semn bun. Dar Westin însuşi părea obosit şi 
distant, atunci când răspunse. Nu furios — numai că în vocea lui 
nu exista niciun pic de putere. 

Tilda nu-şi bătu capul cu formalităţi. 

— Trebuie să te întreb ceva, spuse ea. Soţia ta cunoştea pe 
cineva care să aibă o barcă aici, în Oland? Un proprietar de 
barcă aproape de casa voastră? 

— Nu cunosc pe absolut nimeni care să aibă barcă aici, spuse 
Westin. lar Katrine... nici ea n-a pomenit deloc pe cineva cu 


barcă. 

— Ce făcea ea în timpul săptămânii, când tu erai în Stockholm? 
Vorbea despre asta? 

— Renova şi mobila casa, şi avea grijă de copii. Era foarte 
ocupată. 

— Avea vreodată musafiri? 

— Doar eu. Din câte ştiu. 

— Bine, mulţumesc, spuse Tilda. Ţinem legătura, dacă... 

— Am şi eu o întrebare, o întrerupse Westin. 

— Da? 

— Când ai fost aici, ai spus ceva despre o rudă a dumitale care 
cunoaşte Eel Pointul... cineva de la societatea istorică din 
Marnâs. 

— Aşa e, Gerlof, spuse Tilda. E fratele bunicului meu. A scris 
unele lucruri pentru anuarul societăţii. 

— Mi-ar plăcea mult să discut cu el. 

— Despre conac? 

— Despre istoria lui... şi în legătură cu o anumită poveste despre 
Eel Point. 

— O poveste? 

— O poveste despre morţi, spuse Westin. 

— Bine. Nu ştiu cât de multe ştie el despre poveştile folclorice, 
spuse Tilda, dar îl pot întreba. De regulă lui Gerlof îi place să 
spună poveşti. 

— Spune-i că e binevenit aici. 

Când Tilda închise, era patru şi jumătate. Dădu drumul la 
calculator, ca să mai lucreze la noile cazuri şi la rapoartele ei, 
inclusiv cel despre camioneta neagră. Era o informaţie destul de 
concretă în ancheta referitoare la spargere. Tot ceea ce îi 
spusese observatorul de păsări despre zgomotul de motoare de 
barcă din jurul lui Eel Point era prea vag ca să facă obiectul unui 
raport. 

Scrise de zor, iar după ce termină rapoartele era opt fără un 
sfert. 

Muncă multă — asta era cea mai bună modalitate de a evita 
să se gândească la Martin Ahlquist. De a-l scoate din trupul şi 
din mintea ei. 

Tilda încă nu îi trimisese soţiei lui scrisoarea. Când a izbucnit 
al Doilea Război Mondial, conacul de la Eel Point a fost preluat 
de armată. Farurile au fost stinse, iar soldații mutaţi în casă, 


pentru a păzi coasta. 

În podul din hambar există un nume păstrat din acea epocă, 
dar nu e numele unui bărbat. 

ÎN AMINTIREA GRETEI1943, scris cu litere cioplite. 
— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1943 

A doua zi după ce marele viscol a trecut, la stația de 
supraveghere a spațiului aerian de la Eel Point sună alarma — o 
fată de şaisprezece ani dispăruse. 

— S-a rătăcit în viscol, spune directorul staţiei, Sobiţă, atunci 
când cei şapte bărbaţi se adunară dimineaţa în bucătărie, în 
uniformele gri ale coroanei. 

Numele adevărat al lui Sobiţă este Bengtsson, dar şi-a 
dobândit porecla deoarece îi place să stea înăuntru, lângă soba 
de fier, atunci când afară bate vântul rece. Şi iarna, la Eel Point, 
aproape întotdeauna bate un vânt rece. 

— Nu cred că mai sunt prea multe speranţe, continuă el. Dar 
oricum, ar fi mai bine să căutăm. 

Sobiţă însă rămâne înăuntru, ca să coordoneze căutările — 
toţi ceilalţi pleacă, prin zăpadă. Eskil Nilsson şi Ludvig Rucker, 
care au nouăsprezece ani şi sunt cei mai tineri de la staţie, sunt 
trimişi spre vest, să cerceteze zona din jurul turbăriei, 
Offermossen. 

Astăzi sunt doar cincisprezece grade sub zero şi nu bate 
decât o briză uşoară — considerabil mai cald decât în iernile 
anterioare din timpul războiului, când termometrul coborâse 
uneori sub minus treizeci şi minus patruzeci. 

În afară de viscolul de noaptea trecută, la Eel Point a fost o 
iarnă liniştită. Messerschmitturile germane încetaseră, mai mult 
sau mai puţin, să apară de-a lungul coastei, iar după Stalingrad, 
lucrul de care Suedia se teme cel mai mult este supremaţia 
Uniunii Sovietice asupra Balticii. 

Unul din fraţii mai mari ai lui Eskil a fost trimis în Gotland, să 
trăiască într-un cort tot anul. Eel Point ţine legătura prin radio cu 
sudul Gotlandului — dacă flota sovietică atacă, ei vor afla primii. 

După ce ies afară, Ludvig îşi aprinde rapid o ţigară şi începe 
să brăzdeze cu cizmele troienele de zăpadă. Ludvig fumează ca 
o locomotivă, dar nu oferă niciodată altcuiva o ţigară. Eskil se 
întreabă de unde face rost de toate aceste provizii. 


La conac, majoritatea lucrurilor au fost de mult timp 
raţionalizate. Pot să facă rost de peşte din mare şi lapte de la 
cele două vaci de la conac, dar există o penurie gravă de 
combustibil, ouă, cartofi, haine şi cafea adevărată. Mai rău 
decât orice este raţionalizarea tutunului, care acum a ajuns la 
trei ţigări pe zi. 

Dar Ludvig pare capabil să facă rost de tutun fără probleme, 
fie prin poştă, fie de la cineva din satele de pe lângă Eel Point. 
Cum şi-l permite? Solda recruţilor e doar o coroană pe zi. 

După ce merg câteva sute de metri, Eskil se opreşte şi se 
uită după autostrada principală. Nu o poate vedea — viscolul a 
făcu t-o să dispară, ca prin magie. Mănunchiuri de crengi de 
brad au fost înfipte în pământ, pentru a marca drumul pentru 
echipele de sanie, dar probabil că au fost luate de vânt noaptea 
trecută. — Mă întreb de unde era fata? spune Eskil, căţărându- 
se pe un troian de zăpadă. 

— Era din Malmtorp, lângă Rörby, spune Ludvig. 

— Eşti sigur? 

— Ştiu şi cum o cheamă, spune Ludvig. Greta Friberg. 
— Greta? De unde ştii asta? 

Ludvig doar zâmbeşte şi mai scoate o ţigară. 

Acum Eskil poate vedea turnul de supraveghere dinspre vest. 
O frânghie a fost montată ca să indice drumul de la autostradă 
spre turn. Turnul e construit din lemn, izolat cu ramuri de pin şi 
camuflat cu bucăţi de pânză gri-verzui. Viscolul a clădit un 
perete aproape vertical din zăpadă, lângă latura de est. 

Celălalt turn de supraveghere de la Eel Point este farul de 
sud, care a fost conectat la electricitate exact înainte de 
izbucnirea războiului; are încălzire şi e un loc în care poţi să stai 
foarte confortabil şi să urmăreşti aeronavele străine. Dar el ştie 
că Ludvig preferă să fie singur aici, în turbărie. 

Bineînţeles, Eskil îl suspectează că nu e întotdeauna singur în 
turnul de supraveghere. Băieţii din Rörby îl urăsc pe Ludvig, iar 
Eskil crede că ştie de ce. Fetele din Rörby îl plac prea mult. 

Ludvig se apropie de turn. Mătură zăpada de pe trepte cu 
mănuşa, urcă şi dispare pentru un minut sau două. Apoi revine 
jos. 

— Poftim, spune el, întinzându-i o sticlă lui Eskil. 

E şnaps. Conţinutul de alcool e ridicat; nu a îngheţat, iar Eskil 

deşurubează capacul şi ia o gură care îl încălzeşte. Apoi se uită 


la sticlă, care e mai puţin de jumătate plină. 
— Ai băut ieri în turn? întreabă el. 
— Noaptea trecută, spune Ludvig. 

— Deci te-ai dus acasă pe viscol?Ludvig dă din cap. 

— De fapt, mai degrabă m-am târât. Nu-ţi vedeai mâna nici 
dacă ţi-o apropiai de faţă... bună treabă că frânghia era acolo. 

Duce sticla înapoi în turn, apoi încep amândoi să înoate prin 
zăpadă spre nord, spre ROrby. 

Cincisprezece minute mai târziu, găsesc trupul fetei. 

In mijlocul unei întinderi imense de zăpadă de la nord de 
Offermossen, ceva ce ar putea fi trunchiul subţire al unui 
mesteacăn iese din zăpadă. Eskil se uită la el şi se apropie. 

Dintr-odată vede că e o mână mică. 

Greta Friberg aproape că ajunsese în Rörby atunci când 
zăpada a prins-o. Faţa ei rigidă priveşte în gol spre cer, după ce 
ei dau zăpada la o parte, şi până şi ochii ei sunt acoperiţi de 
cristale de gheaţă. 

Eskil nu se poate abţine să se uite la ea. Cade în genunchi, 
tăcut. 

Ludvig stă în spatele lui, fumând. 

— Ea e? întreabă Eskil încet. 

Ludvig scutură scrumul de la ţigară şi se apleacă, aruncând o 

privire rapidă. 

— Da, e Greta. 

— Era cu tine, nu-i aşa? Spune Eskil. leri, în turn. 
— Poate, spune Ludvig. 

Apoi adaugă: 

— Ar fi bine să înfrumuseţez puţin pentru Sobiţă adevărul 
despre toate astea. 

Eskil se ridică în picioare. 

— Să nu mă minţi pe mine, Ludvig, spuse el. 

Ludvig dă din umeri şi îşi stinge ţigara.— Voia să meargă acasă. 
îngheţase complet şi îi era groază să nu rămână blocată în turn 
cu mine toată noaptea. Aşa că ea s-a dus în drumul ei, prin 
viscol, şi eu m-am dus în al meu. 

Eskil se uită la el, apoi la trupul din zăpadă. 

— Trebuie să aducem ajutoare. Nu poate să rămână aici. 
— O să folosim sania, spune Ludvig. Putem s-o punem pe ea. Mă 
duc s-o aduc. 

Se întoarce şi se îndreaptă spre Eel Point. Eskil se 


îndepărtează încet cu spatele, astfel încât să nu se întoarcă prea 
repede cu spatele la fata moartă, apoi îl ajunge din urmă pe 
Ludvig. 

Înoată în tăcere prin zăpadă, unul lângă celălalt. 

— O să-i ciopleşti numele în hambar? întreabă el. Cum am făcut 
cu Werner? 

Werner era un băiat de şaptesprezece ani care fusese 
recrutat pentru serviciul militar; căzuse în apă dintr-o barcă şi se 
înecase în largul promontoriului, în vara lui 1942. După părerea 
lui Eskil, numele Gretei trebuia cioplit lângă al lui, în pod. Dar 
Ludvig scutură din cap. 

— De-abia o cunoşteam. 

— Dar... 

— A fost doar greşeala ei, spune Ludvig. Ar fi trebuit să rămână 
cu mine în turn. Aş fi încălzit-o eu. 

Eskil nu spune nimic. 

— Dar sunt destule fete în sate, continuă Ludvig, privind spre 
cealaltă parte a Offermossenului. Asta e cea mai bună treabă cu 
fetele, nu se termină niciodată. 

Eskil dă din cap, dar în clipa asta nu se poate gândi la fete. 
Nu se poate gândi decât la moartă. 

Decembrie 

Era o nouă lună, luna Crăciunului, şi era vineri după-amiază. 
Joakim revenise în podul de fân din hambarul rece ca gheaţa şi 
acum stătea în faţa peretelui cu numele morţilor cioplite pe el. 
Ţinea în mâini un ciocan şi o daltă proaspăt ascuţită. 

Urcase în pod cu vreo oră înainte de momentul la care 
trebuia să se ducă să-i ia pe Livia şi Gabriel, exact când soarele 
apunea şi în curtea interioară se adunau umbrele. Era un fel de 
răsplată pe care şi-o acorda dacă munca de renovare mergea 
bine. 

A sta aici, în pod, era ceva liniştit şi odihnitor, în ciuda 
frigului, iar lui îi plăcea să studieze numele de pe perete. 
Bineînţeles, citi de nenumărate ori numele lui Katrine, ca pe o 
mantră. 

Pe măsură ce începea să înveţe pe de rost multe din nume, şi 
peretele însuşi, cu nodurile şi inelele lui întortocheate din lemn, 
îi devenea familiar. La stânga, în colţ, pe una dintre scândurile 
de mijloc era o crăpătură adâncă şi lungă, iar în cele din urmă 
Joakim se simţi tentat să se ducă şi să se uite mai 


atent.Scândura se crăpase de-a lungul unuia dintre inele, care 
arăta vârsta copacului originar. Crăpătura se lărgea în jos, într-o 
linie diagonală, iar când Joakim apăsă cu mâna, lemnul trosni şi 
cedă. 

Atunci Joakim se duse să-şi aducă sculele. 

Impinse dalta în crăpătură, o lovi cu ciocanul şi metalul 
ascuţit intră imediat în lemn. 

Nu fu nevoie decât de vreo zece lovituri puternice cu ciocanul 
pentru a slăbi capătul scândurii. Aceasta căzu dincolo, iar 
bufnetul înfundat atunci când ea ateriză demonstra că podeaua 
de lemn continua şi de cealaltă parte a peretelui. Dar era 
imposibil să vezi ce era acolo. 

Când Joakim se aplecă să privească prin gaură, care avea 
vreo zece centimetri lăţime, îl izbi un miros anume. îl lovi direct 
în faţă, făcându-l să închidă ochii şi să se sprijine de perete. 

Era mirosul lui Katrine. 

Joakim se lăsă în genunchi şi băgă mâna stângă prin 
deschizătură. Mai întâi degetele, apoi încheietura şi, în cele din 
urmă, întregul antebraţ. Pipăi în jur, dar nu simţi nimic. 

Dar când îşi lăsă degetele în jos, acestea atinseră ceva, ceva 
moale. 

Părea să fie, la pipăit, o stofă aspră — ca geaca sau 
pantalonii cuiva. 

Joakim îşi retrase rapid mâna. 

In clipa următoare auzi un huruit înfundat pe drumul de 
afară, iar o rază de lumină apăru la ferestrele albe de chiciură 
ale hambarului. în curte intra o maşină. 

Joakim aruncă o ultimă privire spre deschizătura din perete, 
apoi o luă spre scara pe care se cobora din pod. 

In curte îl orbiră farurile unei maşini. Se auzi o portieră 
trântindu-se. 

— Bună, Joakim. 

Era o voce energică, pe care el o recunoscu. Marianne, 
directoarea şcolii pregătitoare. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

Joakim se holbă la ea confuz, apoi îşi trase mâneca în sus şi 
se uită la ceas. Văzu, la lumina farurilor, că era deja cinci şi 
jumătate. 

Şcoala se închidea la cinci. Uitase să-i ia pe Gabriel şi pe 
Livia. 


— Am pierdut... am uitat cât e ceasul. 

— E în regulă, spuse Marianne. Eram doar foarte îngrijorată că 
poate s-a întâmplat ceva. Am încercat să sun, dar nu răspundea 
nimeni. 

— Nu, eu eram... în hambar, făceam puţină tâmplărie. 

— E uşor să uiţi cât e ceasul, spuse Marianne cu un zâmbet. 

— Mulţumesc, spuse Joakim. Mulţumesc pentru că i-ai adus 
acasă. 

— Nicio problemă, eu oricum stau în ROrby. Marianne făcu semn 
cu mâna şi se întoarse la maşina ei. 

— Ne vedem luni. 

După ce maşina ieşi din curte cu spatele, Joakim intră în 
casă, simțindu-se ruşinat. Din bucătărie se auzeau voci. 

Livia şi Gabriel îşi scoseseră deja cizmele şi hainele de afară 
şi le aruncaseră în două mormane separate. Stăteau la masa din 
bucătărie, mâncând împreună o clementină. 

— Tati, ai uitat să vii să ne iei, spuse Livia când el intră înăuntru. 
— Ştiu, spuse el încet. 
— A trebuit să ne aducă Marianne acasă. 

Nu părea supărată, mai mult surprinsă de devierea de la 
rutina obişnuită. 

— Ştiu, spuse el. N-am vrut să se întâmple aşa. 

Gabriel îşi mânca feliile lui de clementină, aparent 
nepreocupat, dar Livia îi aruncă tatălui ei o privire lungă. 

— O să fac ceva să mâncăm, spuse Joakim, şi se duse repede în 
cămară. 

Pastele cu sos de ton erau una din mâncărurile lor favorite, 
iar Joakim fierse nişte apă pentru paste şi încălzi sosul. Privi 
afară de mai multe ori, pe fereastră. 

Hambarul se profila în partea din spate a curţii, ca un castel 
negru. 

Hambarul avea secrete. O cameră ascunsă, fără uşă. 

O cameră care, pentru o clipă, fusese plină de parfumul lui 
Katrine. Joakim era sigur că îi simţise prezenţa; mirosul ei ieşise 
prin gaura din perete, iar el fusese incapabil să se apere. 

Voia să intre în camera aceea, dar singura modalitate ar fi 
fost să atace scândurile groase cu un fierăstrău sau cu o rangă. 
Dar atunci numele cioplite ar fi fost distruse, iar Joakim nu ar fi 
putut să facă asta niciodată. Avea prea mult respect faţă de 
morţi. 


Când temperatura scăzu sub zero grade, frigul începu să se 
strecoare şi în casă. Joakim se baza pe radiatoare şi pe sobele 
de teracotă de la parter, dar de-a lungul podelelor şi în jurul 
anumitor ferestre erau fâşii de frig. în zilele vântoase căuta 
curenţi de aer de-a lungul podelelor şi pereţilor, apoi bloca 
găurile slăbind unele panouri de lemn de afară şi îndesând fibre 
de in între scânduri. 

În primul weekend din decembrie, termometrul oscila în jurul 
a minus cinci grade, când soarele strălucea, dar scădea la minus 
zece seara. 

Duminică dimineaţa Joakim se uită pe fereastra de la 
bucătărie şi descoperi că pe mare era un strat de gheaţă 
neagră. Marea era acum la câteva sute de metri distanţă. 
Gheaţa de lângă țărm se formase, probabil, în timpul nopţii, apoi 
se strecurase încet în jurul promontoriului şi în larg, spre orizont. 
— în curând o să putem să traversăm apa spre Gotland pe jos, 
le spuse Joakim copiilor, când luau micul dejun. 

— Ce e Gotland? spuse Gabriel. 

— E o insulă mare, mai departe pe Baltica. 

— Putem să mergem pe jos acolo? întrebă Livia. 

— Nu, glumeam doar, spuse Joakim repede. E mult prea 
departe. 

— Dar eu vreau să mergem. 

Era imposibil să glumeşti cu o fetiţă de şase ani — lua totul 
literal. Joakim privi pe fereastra bucătăriei şi în minte îi apăru o 
imagine cu Livia şi Gabriel mergând spre larg pe gheaţa neagră, 
depărtându-se tot mai mult. Apoi gheaţa crăpa dintr-odată, o 
gaură neagră se deschidea, iar ei erau traşi în jos... 

Se întoarse spre Livia. 

— Tu şi cu Gabriel nu trebuie să vă duceţi niciodată pe gheaţă 
sub nicio formă. Nu poţi fi sigur niciodată că o să ţină. 

În seara aceea, Joakim îi sună pe foştii lui vecini din 
Stockholm, Lisa şi Michael Hesslin. Nu mai ştia nimic despre ei, 
după noaptea în care plecaseră din Eel Point. 

— Salut, Joakim, spuse Michael. Eşti în Stockholm?— Nu, suntem 
tot în Oland. Cum merge treaba? 
— Bine. Mă bucur să te aud. 

Şi totuşi lui Joakim i se păru că Michael avea o voce precaută. 
Poate că era stânjenit din cauza a ceea ce se întâmplase ultima 
oară când se întâlniseră. 


— Te simţi bine? spuse Joakim. Şi cum e cu munca? 

— Totul e foarte bine, spuse Michael. Am multe proiecte 
interesante. Pe moment lucrurile sunt puţin agitate, până de 
Crăciun. 

— Bun... Voiam doar să văd, să mă asigur că totul e în regulă. 
Vreau să spun, ultima oară când aţi venit aici aţi plecat puţin în 
grabă. 

— Da, spuse Michael. 

Ezită, înainte să continue: 

— Scuze pentru asta. Nu ştiu ce a fost... M-am trezit în mijlocul 
nopţii şi nu mai puteam adormi... 

Michael tăcu. 

— Lisa credea că ai avut un coşmar, spuse Joakim. Că ai visat că 
lângă pat stă cineva. 

— Ţi-a spus ea asta? Nu-mi amintesc. 

— Nu-ţi aminteşti pe cine ai văzut? 

— Nu. 

— Eu n-am văzut niciodată nimic straniu în jurul meu, spuse 
Joakim, dar uneori am simţit unele lucruri. lar în hambar am 
găsit un perete al podului de fân unde oamenii... 

— Şi cum e cu renovarea? îl întrerupse Michael. Cum merg 
lucrurile? 

— Poftim? 

— Ai terminat de tapetat? 

— Nu... nu tocmai.Joakim era derutat, până când îşi dădu 
seama că Michael nu dorea deloc să discute despre experienţe 
neobişnuite sau vise urâte. Indiferent ce i se întâmplase în 
noaptea aceea, încuiase amintirea respectivă cu şapte lacăte. 

— Ce faceţi de Crăciun? întrebă Joakim, în schimb. Veţi sărbători 
acasă? 

— Probabil că o să mergem la casa de vacanță, spuse Michael. 
Dar vrem să fim acasă de Revelion. 

— Ne-am putea vedea atunci. 

Conversaţia nu mai dură mult. După ce închise, Joakim privi 
pe fereastra bucătăriei, spre pelicula de gheaţă de pe mare şi 
spre ţărmul gol. Pustietatea îngheţată aproape că îl făcu să-i fie 
dor de străzile aglomerate din Stockholm. 

— Există o cameră ascunsă aici, îi spuse Joakim Mirjei Rambe. O 
cameră fără uşă. 
— Serios? Unde? 


— Sus, în pod. E mare... Am măsurat hambarul cu pasul şi 
podeaua podului se opreşte la aproape patru metri mai încoace 
decât zidul exterior. 

Joakim privi spre Mir ja. 

— Nu ştiai? 

Mirja scutură din cap. 

— Peretele cu toate numele de pe el e suficient pentru mine. Nu 
am nevoie de ceva mai palpitant decât atât. 

Mirja se aplecă, pe canapeaua mare pe care stătea, şi îi turnă 
lui Joakim o ceaşcă de cafea aburindă. Apoi luă o sticlă de votcă 
şi îl întrebă: 

— Vrei o picătură în cafea? 

— Nu, mulţumesc. Nu beau băuturi alcoolice şi... 

Mirja râse scurt.— Atunci beau eu şi porţia ta, spuse ea, 
turnându-şi votcă. 

Mirja trăia într-un apartament spaţios de lângă catedrala din 
Kalmar şi în seara aceasta invitase familia la cină. 

Livia şi Gabriel reuşiră, în sfârşit, să o cunoască pe bunica lor 
maternă. Amândoi erau tăcuţi şi prudenţi atunci când intrară 
înăuntru, iar Livia privi suspicios la o statuie de marmură albă a 
părţii superioare a trupului unui bărbat, care stătea într-un colţ. 
De-abia după o vreme începu să vorbească. îi adusese cu ea pe 
Foreman şi încă doi ursuleţi de pluş şi îi prezentă pe toţi trei 
bunicii ei. Mirja duse întreaga familie în atelierul ei, unde pereţii 
erau acoperiţi cu tablouri terminate şi neterminate cu Oland. 
Toate înfăţişau un peisaj plat, verde şi înfloritor, sub un cer fără 
nori. 

Mirja era remarcabil de interesată de nepoţii ei, pentru 
cineva căruia până atunci de-abia dacă-i păsase de ei. După ce 
mâncară gogoşi cu carne, se strădui din greu să-l facă pe 
Gabriel să se ducă şi să stea pe genunchii ei, dar în cele din 
urmă reuşi. Gabriel rămase acolo doar câteva minute, după care 
fugi în camera cu televizorul, să se uite la emisiunile pentru 
copii împreună cu Livia. 

— Deci am rămas doar noi doi, spuse Mirja, aşezându-se pe 
canapeaua din camera principală. 

— Bine, spuse Joakim.Mirja nu avea niciun tablou de-al ei pe 
pereţi, în camera principală erau atârnate doar două imagini cu 
viscolul, aparţinând mamei ei, Torun. Amândouă înfăţişau o 
furtună de zăpadă care se apropia de coastă, ca o perdea 


neagră pe cale să cadă asupra farurilor gemene. Exact ca în 
imaginea de la Eel Point, acestea erau tablouri de iarnă, care 
emanau ameninţare ascunsă şi premoniţia răului. 

Joakim se uită în zadar prin apartament după urme ale lui 
Katrine. Aceasta iubise întotdeauna liniile luminoase şi clare, dar 
mama ei decorase camerele cu tapete şi perdele închise şi 
înflorate, covoare persane şi canapele şi fotolii din piele neagră. 

Mirja nu avea nicio fotografie cu fiica ei moartă sau cu fraţii 
ei vitregi. Avea însă mai multe fotografii mari şi mici cu ea însăşi 
şi un bărbat tânăr, probabil cu douăzeci de ani mai mic ca ea, cu 
barbişon blond şi păr tepos. 

Mirja îl văzu pe Joakim cum priveşte fix la fotografii şi făcu 
semn din cap spre bărbat. 

— Ulf, spuse ea. E plecat să joace hochei în sală, altfel ai fi putut 
să-l cunoşti. 

— Deci sunteţi împreună... spuse Joakim, tu şi cu jucătorul de 
hochei? 

O întrebare stupidă. Mirja zâmbi. 

— Te deranjează asta? Joakim scutură din cap. 
— Bine, pentru că îi deranjează pe mulţi alţii, spuse Mirja. 
Katrine, cu siguranţă, chiar dacă nu a spus niciodată nimic... Se 
presupune că femeile mai bătrâne nu au viaţă sexuală. Dar Ulf 
nu pare să se plângă, iar eu cu siguranţă nu mă plâng. 
— Dimpotrivă, pari mândră de asta, spuse Joakim. Mirja râse. 
— Dragostea e oarbă, sau cel puţin aşa se spune. Mirja bău din 
cafea şi aprinse o ţigară. 
— Unul din poliţiştii din Marnăs vrea să continue cu ancheta, 
spuse Joakim după o vreme. M-a sunat de câteva ori.— Aşa, 
spuse Mirja. Presupun că e binevenit să facă asta. 
— Sigur, dacă poate să ofere anumite răspunsuri... dar nu o s-o 
readucă la viaţă pe Katrine. 
— Eu ştiu de ce a murit, spuse Mirja, trăgând din ţigară. 
Joakim îşi ridică privirea. 
— Da? 
— Din cauza casei. 
— Casa? 

Mirja râse scurt, dar nu zâmbea. 

— Casa aceea afurisită e plină de nefericire, spuse ea. A distrus 
viaţa fiecărei familii care a trăit vreodată acolo. 

Joakim privi spre ea, surprins de acest comentariu. 


— Nu poţi da vina pe casă pentru nefericire. 

Mirja îşi stinse ţigara. 

Joakim schimbă subiectul. 

— Săptămâna viitoare am un vizitator, un tip pensionar care 
cunoaşte casa. îl cheamă Gerlof Davidsson. L-ai cunoscut? 

Mirja scutură din cap. 

— Dar cred că fratele lui a locuit în apropiere, spuse ea. Ragnar. 
L-am cunoscut. 

— Oricum... Gerlof o să-mi povestească despre istoria lui Eel 
Point. 

— Pot s-o fac şi eu, dacă eşti curios. 

Mirja mai luă o gură enormă de cafea. Joakim se gândi că 
ochii ei începeau deja să pară puţin sticloşi de la alcool. 

— Deci cum aţi ajuns la Eel Point? întrebă el. Tu şi cu mama ta? 
— Chiria era mică, spuse Mirja. Asta era cel mai important lucru 
pentru mama. Cheltuia pe pânze şi uleiuri banii pe care îi 
câştiga făcând curăţenie şi era tot timpul în criză de bani. Aşa că 
a trebuit să ne căutăm locuri de stat potrivite cu situaţia. 

— Casa arăta deja mizer atunci? 

— începea, spuse Mirja. în acea perioadă Eel Point era încă în 
proprietatea statului, dar era închiriată cuiva de pe insulă pentru 
o sumă mică... un fermier care nu a băgat un singur cent în 
repararea ei. Mama şi cu mine eram singurele dispuse să trăim 
în pavilion, în timpul iernii. 

Mirja bău din nou din amestecul ei de cafea. Copiii râdeau 
zgomotos, dintr-o anumită cauză, în camera cu televizorul. 
Joakim se gândi o vreme, apoi întrebă: 

— Katrine ţi-a vorbit vreodată despre Ethel? 

— Nu, spuse Mirja. Cine e Ethel? 

— A fost sora mea mai mare. A murit anul trecut... aproape 
exact cu un an în urmă. Era consumatoare. 

— De alcool? 

— Droguri, spuse Joakim. Orice, dar mai ales heroină în ultimii 
câţiva ani. 

— Eu nu prea am avut de-a face cu drogurile, spuse Mirja. Dar 
bineînţeles că sunt de acord cu oameni precum Huxley sau Tim 
Leary... 

— Despre ce? 

— Că drogurile îţi pot deschide porţile minţii. Mai ales pentru 
artişti ca noi. 


Joakim o privi fix. Se gândi la expresia goală a lui Ethel şi 
înţelese de ce Katrine nu-i vorbise niciodată Mirjei despre ea. 

Apoi îşi termină repede cafeaua şi se uită la ceas: opt şi un 
sfert. 

— Ar trebui să plecăm. 

— Deci cum vi se pare bunica voastră? întrebă Joakim, în timp 
ce traversau cu maşina podul Oland. 

— E drăguță, spuse Livia. 

— Bine. 

— O să mai mergem la ea? întrebă Livia. 

— Poate, spuse Joakim. Dar probabil că nu în curând. 

— Aseară m-a sunat fiica mea, spuse una dintre doamnele 
bătrâne de lângă Tilda, de pe canapea. 

— A, da, şi ce a zis? întrebă cealaltă doamnă bătrână. 

— Voia să spunem lucrurilor pe nume. 

— Să spuneţi lucrurilor pe nume? 

— Da, să spunem lucrurilor pe nume, spuse prima doamnă. O 
dată pentru totdeauna. Ea zice că eu n-am susţinut-o niciodată. 
„Nu te-ai gândit decât la tine şi la tati", zice ea. „Tot timpul. lar 
noi, copiii, am fost mereu pe locul doi." 

— Asta îmi zice şi fiul meu, spuse cealaltă doamnă. Deşi la el e 
exact pe dos. Mă sună înainte de fiecare Crăciun şi se plânge şi 
zice că l-am iubit prea mult. Mă acuză că i-am distrus copilăria. 
Nu te mai gândi la asta, Elsa. 

Tilda încetă să mai tragă cu urechea şi se uită la ceas. Starea 
vremii trebuia să se fi terminat deja, aşa că se ridică în picioare 
şi bătu la uşa lui Gerlof. 

— Intră. 

Gerlof stătea lângă radio atunci când Tilda veni să-l ia. Avea 

haina pe el, dar nu părea că vrea să se ridice. 

— Mergem? spuse ea, întinzând mâna, gata să-l sprijine.ţ | 

— Poate, spuse el. Unde trebuia să mergem? 

— Eel Point. 

— Da... şi ce anume trebuie să facem acolo? 

— Păi, presupun că o să vorbim, spuse Tilda. Noul proprietar 
vrea să audă nişte poveşti despre casă. l-am spus că dumneata 
ştii o grămadă de poveşti. 

— Poveşti? 

Gerlof se ridică încet şi o privi. 

— Deci acum am ajuns un fel de bătrân şiret, care stă într-un 


scaun-balansoar cu ochii sclipind şi spune poveşti cu fantome şi 
superstiții? 

— O să fie bine, Gerlof, spuse Tilda. Consideră-te doar un 
mentor spiritual. Faţă de cineva care jeleşte. 

— A, da? Nu e nicio plăcere să jeleşti, spuse bătrânul care stătea 
plângând lângă mormântul greşit. 

Gerlof porni, sprijinindu-se în baston, şi adăugă: 

— Va trebui să-i băgăm puţin minţile în cap. 
Tilda îl luă de celălalt braţ. 
— Să luăm scaunul cu rotile? 
— Azi nu, spuse Gerlof. Azi picioarele mele funcţionează. 
— Trebuie să le spunem că plecăm? 
Gerlof pufni. 
— Nu e treaba lor. 

Era miercuri, al doilea weekend din decembrie, iar ei 
mergeau spre Eel Point, să bea o cafea. Gerlof şi proprietarul 
conacului aveau să se întâlnească, în sfârșit. 

— Şi cum mai merg lucrurile la muncă? întrebă Gerlof, în timp ce 
treceau cu maşina prin centrul Marnâsului. 

— Am un singur coleg la secția de aici, din Marnăs, spuse Tilda. 
lar el obişnuieşte să se ţină la distanță... de obicei e în 
Borgholm. 

— De ce? 

Tilda nu spuse nimic timp de câteva secunde. 

— N-am idee... dar ieri am dat întâmplător peste Bengt Nyberg 
de la Olands-Posten şi el mi-a zis că noua secție de poliţie din 
Marnăs are deja o poreclă. 

— Da? 

— | se spune gara bătrânelor. Gerlof scutură din cap, obosit. 

— Aşa li se spunea gărilor de pe insulă care pe vremuri aveau 
doar angajate femei. Şefii de gară nu credeau că femeile pot să 
facă treaba la fel de bine ca bărbații. 

— Sunt sigură că o făceau mai bine, spuse Tilda. 

— Păi, din câte ştiu eu, nu s-a plâns nimeni. 

leşiră din Marnâs şi o luară pe drumul pustiu. Temperatura 
era de zero grade, iar peisajul plat de coastă părea să fi 
înţepenit, ca un tablou de iarnă gri cu alb. Gerlof privi prin 
parbriz. 

— E atât de frumos aici, lângă mare. 
— Da, spuse Tilda. Dar dumneata eşti părtinitor. 


— îmi iubesc insula. 

— Şi urăşti continentul. 

— Nu, nu-l urăsc, spuse Gerlof. Nu sunt un patriot local atât de 
îngust la minte... dar iubirea începe întotdeauna de acasă. Aceia 
dintre noi care trăim pe insulă trebuie să păstrăm şi să apărăm 
demnitatea Olandului. 

Dispoziţia posomorâtă a lui Gerlof se risipi treptat, iar el 
deveni din ce în ce mai vorbăreţ. în timp ce treceau pe lângă 
biserica din ROrby, arătă spre marginea drumului. 

— Apropo de fantome şi superstiții... vrei să auzi o poveste pe 
care tatăl meu o spunea de fiecare Crăciun? 

— Sigur, spuse Tilda. 

i 

/ 

— Tatăl bunicului tău şi tatăl meu se numea Cari Davidsson, 
începu Gerlof. în adolescenţă a lucrat ca servitor în Rörby şi o 
dată a văzut aici un lucru foarte ciudat. Fratele lui mai mare 
venise să-l viziteze şi se plimbau pe aici, pe lângă biserică, la 
vremea apusului. Era în jurul Anului Nou, era foarte frig şi 
zăpadă multă. Atunci au auzit cum în urma lor vine o sanie trasă 
de cai. Fratele lui s-a uitat peste umăr, apoi a ţipat şi l-a luat pe 
Carl de braţ. L-a tras de pe drum, jos, în zăpadă. Cari nu 
înţelegea ce se întâmplă, până când a văzut sania, care se 
apropia pe drum. 

— Ştiu povestea asta, spuse Tilda. O spunea tatăl meu. 

Dar Gerlof continuă, ca şi cum n-ar fi auzit-o: 

— Era o încărcătură de fân. Cea mai mică încărcătură pe care 
Cari o văzuse vreodată, şi era trasă de patru cai micuţi. lar sus, 
în fân, erau patru bărbaţi micuţi, care ţopăiau pe acolo. Aveau 
mai puţin de un metru înălţime. 

— Spiriduşi, spuse Tilda. Nu asta erau? 

— Tatăl meu nu folosea niciodată acest cuvânt. Spunea doar că 
erau oameni mici cu haine şi pălării gri. Cari şi fratele lui n-au 
îndrăznit să mişte, pentru că bărbaţii nu păreau prietenoşi. Dar 
încărcătura a trecut pe lângă băieţi fără să se întâmple nimic, 
iar după ce a trecut de curtea bisericii, caii au ieşit de pe drum 
şi au dispărut în întunericul stepei. 

Gerlof dădu din cap, ca pentru el. 

— Tatăl meu jura că e o poveste adevărată. 

— Mama voastră nu a văzut şi ea spiriduşi? 


— Ba da, a văzut un bărbat mic şi gri chiar în apă, când era 
tânără... dar asta era în sudul Olandului. 

Gerlof privi spre Tilda. 

— Provii dintr-o familie care a văzut multe lucruri remarcabile. 
Poate că ai moştenit capacitatea de a vedea lucruri? 

— Sper că nu. 

Cinci minute mai târziu aproape că ajunseseră deja la 
cotitura către conac, dar Gerlof voia totuşi să facă o pauză ca 
să-şi dezmorţească picioarele. Arătă prin parbriz la peisajul 
înierbat de cealaltă parte a zidului de piatră. 

— Turbăria a început să îngheţe. Ne ducem să ne uităm? 

Tilda trase pe marginea drumului şi îl ajută pe Gerlof să se 
dea jos, în vântul rece. Un strat subţire de gheaţă sclipitoare 
acoperea ochiurile de apă ale mlaştinii. 

— Asta e una din cele câteva turbării vechi care mai rămas pe 
insulă, spuse Gerlof, în timp ce privea peste zidul de piatră. 
Majoritatea celorlalte au fost secate şi au dispărut. 

Tilda urmări privirea lui şi dintr-odată văzu o mişcare în apă, 
o zbatere neagră între două smocuri dese de iarbă care făcu 
pelicula de gheaţă să se cutremure şi să crape. 

— Sunt peşti aici? 

— O, da, spuse Gerlof. Sunt sigur că mai sunt câteva ştiuci 
bătrâne... iar ţiparii îşi croiesc drum încoace primăvara, când 
pâraiele create de topirea zăpezii curg spre Baltica. 

— Şi poţi să-i prinzi? 

— Poţi, dar nimeni nu face asta. Când eram eu mic, mi s-a spus 
că peştii prinşi în mlaştină au o carne cu gust de mucegai. 

— Şi de unde vine numele —  Offermossen, „Mlaştina 
Sacrificială"? 

— Sacrificii din vremurile vechi, spuse Gerlof. Arheologii au găsit 
aici aur şi argint roman şi scheletele a sute de animale care au 
fost aruncate în apă — mulţi cai. 

Gerlof tăcu, apoi adăugă: 

— Şi oase de oameni. 
— Sacrificii umane? 
Gerlof dădu din cap. 
— Sclavi, poate, sau prizonieri de război. Presupun că o 
persoană importantă decidea că doar de asta sunt buni. Din cât 
am înţeles eu, erau ţinuţi sub apă cu nişte bețe lungi, cât erau 
încă vii... apoi trupurile zăceau pur şi simplu acolo, până le-au 


găsit arheologii. 

Gerlof privi peste apă şi continuă: 

— Probabil că de asta vin ţiparii aici, an de an. Probabil că îşi 
amintesc gustul, vreau să spun că le place să mănânce carne 
de... 

— Ajunge, Gerlof. 

Tilda se îndepărtă de zidul de piatră şi îl privi pe Gerlof. 
Acesta dădu din cap. 

— Bine, bine, bat câmpii. Mergem? 

După ce parcară maşina, Gerlof traversă încet pietrişul, 
sprijinindu-se în bastonul său şi de braţul Tildei. Aceasta îşi 
desprinse braţul o clipă, ca să bată în geamul uşii de la 
bucătărie. 

Joakim Westin deschise uşa după a doua bătaie. 

— Bine aţi venit.Vocea lui era înceată, iar el părea încă şi mai 
obosit decât ultima oară când îl văzuse ea, se gândi Tilda. Dar 
dădu mâna cu ea şi chiar îi zâmbi; mai vechea lui furie din cauza 
încurcării numelor părea să fi dispărut. 

— îmi pare foarte rău pentru pierderea dumitale, spuse Gerlof. 

Westin dădu din cap. 

— Mulţumesc. 

— Şi eu sunt văduv. 

— Da? 

— Da, dar nu a fost ca urmare a unui accident, a fost o boală 
lungă... Ellen a mea a făcut diabet, apoi probleme cu inima. 

— De curând? 

— Nu, cu mulţi ani în urmă, spuse Gerlof. Dar sigur că uneori 
încă e dureros. Amintirile sunt încă puternice. 

Copiii erau la şcoala pregătitoare, iar atmosfera din camerele 
luminoase era tăcută şi solemnă. Tilda îşi dădea seama că 
Westin lucrase din greu în ultimele câteva săptămâni. Aproape 
întreg parterul fusese zugrăvit şi tapetat, şi începea să arate ca 
o casă adevărată. 

— E aproape ca o călătorie în timp, spuse ea în momentul în 
care intrau în salonul cel mare. Ca atunci când intri într-un 
conac de secol al XIX-lea. 

— Mulţumesc, spuse Joakim. 

O luase ca pe un compliment, în ciuda faptului că Tilda era, în 
principal, invidioasă din cauza mărimii camerei. Dar tot n-ar fi 
vrut să locuiască aici. 


— Unde ai găsit toată mobila? întrebă Gerlof. 

— Am tot căutat amândoi... şi aici pe insulă, şi în Stockholm, 
spuse Joakim. Camerele mari au nevoie de mobilă mare, ca să 
ocupe spaţiul. Adesea am căutat mobilă veche, pe care o 
puteam renova.— E o strategie bună, spuse Gerlof. în ziua de 
azi oamenii au rareori magazie lângă proprietăţile lor. Nu repară 
lucrurile care se strică, le aruncă pur şi simplu. Importantă e 
cumpărarea lucrurilor, nu să aibă grijă de ele. 

Tilda îşi dădu seama că îi făcea plăcere să se plimbe prin 
case vechi. Pentru Gerlof, plăcerea de a vedea obiecte 
frumoase, bine făcute, mergea mână în mână cu conştientizarea 
muncii grele care stătea în spatele lor. Tilda îl văzuse cum stă şi 
contemplă bunuri ale lui — un cufăr vechi de marinar sau o 
colecţie de ştergare de in — ca şi cum ar fi putut să simtă 
amintirile pe care acestea le aduceau cu ele. 

— îmi imaginez că devii dependent de asta? întrebă Gerlof. 
— Dependent de ce? spuse Joakim. 
— De renovat case. 

Gerlof zâmbea, dar Joakim scutură din cap. 

— Nu e o dependenţă. Nu e ca şi cum am vrea o nouă bucătărie 
în fiecare an, ca unele familii din Stockholm... iar asta e doar a 
doua casă pe care am luat-o. înainte de asta renovam doar 
apartamente. 

— Şi unde era prima casă? 

— Lângă Stockholm, în Bromma. O casă separată minunată, pe 
care am renovat-o de sus până jos. 

— Şi de ce v-aţi mutat? Care era problema cu casa? 

Joakim evită să întâlnească privirea lui Gerlof. 

— Nu era nicio problemă... ne plăcea casa foarte mult. Dar din 
când în când e bine să te muţi în ceva mai mare. Mai ales 
financiar. 

— Da? 

— lei un credit şi găseşti un apartament părăginit într-o zonă 
bună şi începi să-l renovezi serile şi în weekenduri, locuind acolo 
în acest timp. Apoi găseşti cumpărătorul potrivit şi îl vinzi cu 
mult mai mult decât ai plătit... apoi iei un nou credit şi cumperi 
alt apartament părăginit, într-o zonă încă şi mai bună. 

— Şi îl vinzi şi pe acela? 

Joakim dădu din cap. 

— Bineînţeles că nu ai putea să faci bani din imobiliare dacă 


cererea de locuinţe nu ar fi aşa de mare. Adică, toată lumea 
vrea să locuiască în Stockholm. 
— Eu nu, spuse Gerlof. 
— Dar foarte mulţi oameni vor... preţurile cresc încontinuu. 
— Deci şi tu, şi soţia ta eraţi buni la renovat locuinţe? spuse 
Tilda. 
— De fapt ne-am cunoscut atunci când amândoi ne-am dus să 
vizionăm un apartament, spuse Joakim cu o energie proaspătă 
în voce. O bătrână locuise într-un apartament mare, cu o 
grămadă de pisici. Zona era perfectă, dar Katrine şi cu mine 
eram singurii care puteam să suportăm mirosul, şi am rămas la 
urmă. După aceea ne-am dus la o cafea şi am vorbit despre ce 
s-ar putea face din apartamentul acela... A devenit primul 
nostru proiect împreună. 

Gerlof se întoarse şi privi prin salon, cu o expresie mohorâtă. 
— Şi desigur că plănuieşti să faci acelaşi lucru şi cu Eel Point, 
spuse el. Te muţi, îl renovezi şi îl vinzi. 

Joakim scutură din cap. 
— Plănuiserăm să stăm aici mulţi ani. Voiam să închiriem 
camere, poate chiar să deschidem un mic restaurant. 

Privi pe fereastră şi adăugă: 
— De fapt nu aveam un plan clar pentru tot ce voiam să facem, 
dar ştiam că aveam să fim fericiţi aici... 

Tilda îşi dădea seama că energia lui dispăruse iar. Tăcerea 
din camera albă era apăsătoare. 

După un tur al casei se aşezară la masa din bucătărie, la o 
ceaşcă de cafea. 
— Tilda spunea că vrei să auzi nişte poveşti despre conac, spuse 
Gerlof. 
— Mi-ar face plăcere, spuse Joakim, dacă există aşa ceva. 
— O, există, spuse Gerlof. Dar presupun că te referi la poveşti 
cu fantome? Ăsta e genul de lucruri care te interesează? 

Joakim ezită, ca şi cum s-ar fi temut că cineva ar putea trage 
cu urechea, apoi spuse: 
— Aş vrea doar să ştiu dacă mai e cineva care a trăit lucruri 
neobişnuite aici, spuse el. Eu am simţit... sau mi-am imaginat că 
simt... prezenţa morţilor de la Eel Point. Şi la faruri, şi aici, în 
interiorul conacului. Alţii care au fost aici par să fi avut o 
experienţă similară. 

Tilda nu spuse nimic, dar se gândea la acea seară de 


octombrie în care îl aşteptase aici pe Westin. Fusese singură 
aici, atunci — dar nu se simţise deloc astfel. 
— Cei care au trăit aici în vremuri apuse sunt încă aici, spuse 
Gerlof, cu ceaşca de cafea în mână. Crezi că se odihnesc doar în 
cimitire? 
— Dar acolo au fost îngropaţi, spuse Joakim încet. 
— Nu totdeauna. 

Gerlof făcu semn din cap spre câmpurile arate din spatele 
casei. 
— Aici, pe insulă, morţii sunt vecinii noştri peste tot şi va trebui 
să te obişnuieşti cu asta. Toată zona de la ţară e plină de 
morminte vechi... tumuli care conţin camere din Epoca de 
Piatră, turnuri de piatră tombale şi coşuri cu ofrande din Epoca 
de Bronz şi cimitirele vikingilor. 

Gerlof se întoarse să privească spre mare, unde orizontul 
dispăruse într-o ceaţă umedă de iarnă. 
— Şi există acolo şi curtea unei biserici, spuse el. Toată coasta 
de est e un cimitir al sutelor de vase care au eşuat pe bancurile 
de nisip şi au fost sfărâmate în bucăţi, şi pentru toţi marinarii 
înecaţi. Mulţi dintre cei care plecau pe mare în vremurile de 
demult nu ştiau să înoate. 

Joakim dădu din cap şi închise ochii. 
— Eu nu credeam în nimic, spuse el. înainte să venim aici nu 
credeam că morţii se pot întoarce... dar acum nu ştiu ce să cred. 
Mai multe lucruri ieşite din comun s-au întâmplat aici. 

În bucătărie se aşternu tăcerea. 
— Orice ai simţi din partea morţilor sau orice ţi se pare că ai 
vedea, spuse Gerlof încet, poate fi periculos să-i lăsăm să ne 
conducă acţiunile. 
— Da, spuse Joakim încet. 
— Sau să încerci să-i invoci... sau să pui întrebări. 
— întrebări? 

Joakim privi în jos, în ceaşca lui de cafea şi dădu din 
cap. 
— Dar mă gândeam la povestea asta care spune că ei se vor 
întoarce aici.— Cine? 
— Morţii. Când m-am dus la vecini la cafea, mi-au spus o 
poveste: cei care au murit aici, la conac, se întorc de fiecare 
Crăciun. Mă întrebam doar dacă mai sunt şi alte poveşti despre 
asta? 


— A, asta e o poveste veche, spuse Gerlof. E spusă în multe 
locuri, nu doar în Eel Point. Veghea de Crăciun a morţilor, asta e 
atunci când cei care s-au stins în timpul anului se întorc pentru 
slujba de Crăciun. Oricine îi deranjează în acel moment trebuie 
să fugă cât îl ţin picioarele. 
Joakim dădu din cap. 
— O întâlnire cu morţii. 
— Exact. Există credinţa fermă că oamenii îi vor putea vedea pe 
morţi din nou... şi nu doar la biserică. Şi acasă la ei. 
— Acasă? 
— Conform credințelor folclorice, trebuie să pui o lumânare în 
fereastră, de Crăciun, spuse Gerlof, astfel încât morţii să poată 
găsi drumul spre casă. 
Joakim se aplecă în faţă. 
— Dar e vorba doar de cei care s-au stins în casă, spuse el, sau 
şi de alţi oameni morţi? 
— Vrei să spui marinari înecaţi? spuse Gerlof. 
— Marinari... sau alţi membri ai familiei care s-au stins în altă 
parte. Şi ei se întorc de Crăciun? 
Gerlof privi rapid la Tilda, apoi scutură din cap. 
— Asta e doar o poveste, ştii, spuse el. Sunt multe superstiții 
legate de Crăciun... Era momentul de cotitură al anului, la urma 
urmei, când întunericul era la apogeu şi moartea cel mai 
aproape. Apoi ziua creşte iar, şi viaţa revine. 

Joakim nu spuse nimic. 
— De-abia aştept asta, spuse el în cele din urmă. E atât de 
întuneric acum... De-abia aştept momentul de cotitură. 

Câteva minute mai târziu erau afară, luându-şi la revedere. 
Joakim întinse mâna. 
— Ai o casă minunată aici, spuse Gerlof, scuturându-i mâna. Dar 
fii atent la viscol. 
— Viscolul, spuse Joakim. Aici asta este o furtună de zăpadă 
foarte mare, nu-i aşa? 

Gerlof dădu din cap. 
— Nu vine în fiecare an, dar sunt destul de sigur că iarna asta va 
veni. Şi vine repede. Nu cred că îţi doreşti să stai afară, lângă 
mare, când se întâmplă asta. Mai ales copiii. 
.— Şi cum ştiu oamenii din Oland că vine aşa ceva? întrebă 
Joakim. Se simte în aer? 
— Ne uităm la termometru şi ascultăm starea vremii, spuse 


Gerlof. Anul acesta frigul a venit devreme, şi ăsta e, de regulă, 
un semn prost. 
— Bine, spuse Joakim cu un zâmbet. O să fim atenţi. 
— Aşa să faceţi. 
Gerlof dădu din cap şi porni spre maşină, sprijinit de Tilda, 
dar se opri brusc, dădu drumul braţului ei şi se întoarse. 
— încă un lucru... ce purta soţia dumitale în ziua accidentului? 
Joakim Westin încetă să zâmbească. 
— Poftim? 
— îţi aminteşti ce haine purta în acea zi? 
— Da... dar nu era nimic deosebit, spuse Joakim. Ghete, blugi şi 
o geacă de iarnă. 
— Le mai ai? 
Joakim dădu din cap, arătând din nou obosit şi chinuit. 
— Le-am primit de la spital. într-un pachet. 
— AŞ putea să mă uit la ele? 
— Vrei să spui... să le împrumuţi? 
— Da, să le împrumut. Nu o să le deteriorez în niciun fel, vreau 
doar să mă uit la ele. 
— Bine... dar sunt încă împachetate, spuse Joakim. Mă duc să le 
aduc. 
Se întoarse în casă. 
— Poţi să te ocupi tu de pachetul acela, Tilda? spuse Gerlof, 
pornind din nou spre maşină. 
După ce Tilda porni motorul şi ieşi pe poartă, Gerlof se lăsă 
pe spătarul său. 
— Deci am avut mica noastră discuţie, spuse el cu un oftat. 
Presupun că, până la urmă, am fost un fel de bătrân şiret. E 
dificil să eviţi asta. 
Pe genunchii lui stătea un pachet maro conţinând hainele lui 
Katrine Westin. Tilda privi spre el. 
— Ce a fost toată treaba asta cu hainele? De ce ai vrut să le 
împrumuţi? 
Gerlof privi în jos, spre genunchii lui. 
— A fost doar ceva ce mi-a trecut prin cap în timp ce stăteam 
acolo, lângă mlaştină. Despre cum erau săvârşite sacrificiile 
acolo. 
— Ce vrei să spui? Katrine Westin a fost un fel de sacrificiu? 
Gerlof privi afară, prin parbriz, înspre mlaştină. 
— O să-ţi spun foarte curând, după ce mă uit la haine. 


Tilda intră pe drumul principal.— Vizita asta m-a îngrijorat puţin, 
spuse ea. 

— îngrijorat? 

— Sunt îngrijorată pentru Joakim Westin şi pentru copiii lui... Era 
ca şi cum tu stăteai acolo în bucătărie vorbind despre poveşti 
folclorice, în timp ce Westin le lua ca realitate. 

— Da, spuse Gerlof, dar cred că i-a prins bine să vorbească 
puţin. încă jeleşte după soţia lui, ceea ce, la urma urmei, nu e 
chiar atât de ciudat. 

— Nu, spuse Tilda. Dar mi s-a părut că vorbea despre ea ca şi 
cum ar fi încă în viaţă... ca şi cum s-ar aştepta să o vadă iar.20 

După spargerea de la casa parohială din Hagelby şi fuga prin 
pădure, au trecut două săptămâni până ce fraţii Serelius au 
revenit în Borgholm. Dar într-o seară au apărut dintr-odată la 
uşa lui Henrik, în cel mai prost moment posibil. 

Pentru că ciocănitul ritmic din apartamentul lui începuse deja 
să devină intolerabil, ca un robinet care picură şi care nu poate 
fi închis. 

La început Henrik a fost convins că venea din felinarul vechi 
de grajd, iar după trei nopţi dificile cu sunetul constant al 
bătăilor, l-a dus în maşină. Dimineaţa următoare s-a dus pe 
coasta de est şi a băgat felinarul în debarcader. 

Dar ciocănitul a continuat şi noaptea următoare, iar acum 
venea din peretele holului. Dar nu întotdeauna acelaşi perete — 
sunetul părea să se mişte încet, în spatele tapetului. 

Dacă nu felinarul, atunci trebuia să fie altceva ce adusese el 
din pădure sau din camera aia nenorocită a morţii prin care se 
târâse.Asta, desigur, în afară de cazul în care era ceva ce se 
strecurase în apartamentul lui prin tabla Ouija a celor doi fraţi. 
în nopţile acelea în care stătuseră în jurul mesei din bucătărie 
holbându-se la paharul care se mişca sub degetul lui Tommy, 
avusese în mod clar senzaţia că în cameră e ceva invizibil. 

Orice ar fi fost, îl călca pe nervi. în fiecare noapte se plimba 
între dormitor şi bucătărie, îngrozit de ideea de a se duce în pat 
şi de a stinge lumina. 

Copleşit de disperare, o sunase pe Camilla, fosta lui prietenă. 
Nu mai comunicaseră de mai multe luni, dar ea a părut 
încântată să audă veşti de la el. Vorbiseră aproape o oră. 

Nervii lui Henrik erau pe punctul de a ceda când, trei zile mai 
târziu, la uşă se auzi soneria, iar vederea lui Tommy şi Freddy 


nu îl făcu neapărat să se simtă mai bine. 

Tommy avea ochelari de soare şi mâinile îi zvâcneau. Nu 
zâmbea. 

— Lasă-ne să intrăm. 

Nu era o întrevedere prietenească. Henrik aştepta bani de la 
fraţii Serelius, dar ei nu aveau deloc — încă nu vânduseră 
niciunul din bunurile furate. Henrik ştia că ei vor să mai facă 
încă o excursie în nordul insulei, dar el nu voia. 

Şi nu voia să discute despre nimic din toate acestea în seara 
asta, pentru că avea un oaspete. 

— Nu putem vorbi acum, spuse el. 

— Cum să nu putem, spuse Tommy. 

— Nu. 

— Cine e? întrebă Camilla, de pe canapeaua din faţa 
televizorului. 

Fraţii întinseră gâtul, curioşi să vadă cui aparţinea vocea 
feminină. 

— Sunt doar... doi prieteni, spuse Henrik peste umăr. Din 
Kalmar. Dar nu stau. 

Tommy îşi lăsă în jos ochelarii de soare şi îi aruncă lui Henrik 
o privire lungă, care îl făcu pe acesta să iasă afară şi să închidă 
uşa în urma lui. 

— Felicitări, spuse Tommy. E o descoperire nouă sau una veche 
regăsită? 

— E fata cu care stăteam înainte, spuse Henrik încet. 

— Să-nnebunesc... te-a primit înapoi? 

— Eu am sunat-o, spuse Henrik. Dar ea a fost cea care avrut să 
ne întâlnim. 

— Drăguţ, spuse Tommy fără să zâmbească. Dar atunci ce 
facem? 

— Cu ce? 

— Cu proiectul nostru comun. 

— S-a terminat, spuse Henrik. în afara banilor. 

— A, nu. 

— S-a terminat. 

Henrik şi cei doi frați se priviră în ochi. Apoi Henrik oftă. 

— Nu putem discuta aici, pe scări, spuse el. Unul dintre voi 
poate intra. 

În cele din urmă Freddy porni fără chef înapoi, spre 
camionetă. Henrik îl conduse pe Tommy în bucătărie şi închise 


uşa în urma lor. îşi cobori vocea: 
— O să rezolvăm asta chiar acum, după aia poţi pleca. 

Dar Tommy încă era mai interesat de Camilla şi întrebă tare 
şi clar: 
— Deci s-a mutat înapoi? De asta arăţi atât de al dracu' de 
obosit? 

Henrik scutură din cap. 
— E de la altceva, spuse el. Nu dorm bine. 
— Presupun că e vorba de conştiinţa ta, spuse Tommy. Dar 
bătrânul o să fie în regulă, l-au cârpit bine.— Cine dracu' l-a pus 
jos? şuieră Henrik. Nu-ţi aminteşti? 
— Tu, spuse Henrik. Tu l-ai lovit cu piciorul. 
— Eu? Dar eu eram în spatele tău, în hol! 
— Ai călcat pe mâna bătrânului şi i-ai rupt-o, Henrik. Dacă ne 
găsesc, ai încurcat-o. 
— Fir-ar a dracu', o încurcăm toţi! 

Henrik privi spre uşă şi îşi cobori din nou vocea. 
— Nu mai pot să vorbesc acum. 
— Vrei bani, spuse Tommy. Nu-i aşa? 
— Eu am bani, spuse Henrik. Eu lucrez în timpul zilei, fir-ar al 
dracu'! 
— Dar ai nevoie de mai mulţi, spuse Tommy, făcând semn din 
cap spre cealaltă cameră. Costă mult să le întreţii. 

Henrik oftă. 
— Nu banii ăia nenorociţi sunt problema, e toată marfa furată 
din debarcader. Trebuie s-o vindem. 
— O s-o vindem, spuse Tommy. Dar mai întâi mai facem încă o 
excursie... ultima excursie în nord. La conac. 
— Ce conac? 
— Cel cu tablourile... cel despre care ne-a spus Aleister. 
— Eel Point, spuse Henrik încet. 
— Ala e. Când mergem? 
— Stai puţin... Eu am fost acolo vara trecută. Am fost peste tot, 
dar n-am văzut niciun tablou nenorocit. Şi în plus... 
— Ce? 
Henrik nu mai spuse nimic. îşi amintea camerele şi coridoarele 
răsunătoare de la Eel Point. îi plăcuse să lucreze pentru Katrine 
Westin, femeia care locuia acolo cu cei doi copii mici ai ei. Dar 
casa însăşi părea amenințătoare chiarşi în august, în ciuda 
faptului că familia Westin o curăţase minuţios şi începuse un 


proiect masiv de renovare. Cum o fi acolo acum, în decembrie? 
— Nimic, spuse el. Dar nu am văzut niciun tablou. 
— Probabil sunt ascunse, atunci, spuse Tommy. 

Se auzi un ciocănit uşor. 

Henrik tresări, apoi îşi dădu seama că era doar un ciocănit 
obişnuit la uşa bucătăriei. Se duse şi o deschise. 

Afară stătea Camilla. Nu părea încântată. 

— Termini în curând? Altfel mă duc acasă, Henrik. 
— Am terminat, spuse el. 

Camilla era mică şi zveltă, mult mai scundă decât bărbaţii. 
Tommy zâmbi dulce în jos, spre ea, şi întinse mâna. 

— Bună... Tommy, spuse el cu o voce înceată şi politicoasă pe 
care Henrik nu o mai auzise. 
— Camilla. 

Îşi strânseră mâna atât de viguros, încât cataramele de pe 
geaca lui Tommy zăngăniră. Apoi acesta îi făcu semn din cap lui 
Hernik şi o luă spre uşă. 

— Bun, deci ne-am înţeles atunci, îi spuse el lui Henrik. O să te 
sun. 

Henrik încuie uşa de la intrare în urma lui Tommy şi se duse 
şi se aşeză lângă Camilla, pe canapea. Rămaseră în tăcere şi 
terminară de văzut filmul care începuse înainte să apară fraţii. 
— Crezi că ar trebui să rămân, Henrik? întrebă ea jumătate de 
oră mai târziu, când era aproape ora unsprezece. 

— Dacă vrei, spuse el. Ar fi frumos. 

După miezul nopţii stăteau întinşi unul lângă celălalt, în 
dormitorul mic, iar pentru Henrik era ca şi cum ar fi fost 
transportat înapoi în timp, în urmă cu şase luni. De parcă totul 
ar fi fost aşa cum trebuia să fie. întoarcerea Camillei era pur şi 
simplu fantastică, iar singurul lucru care îl supăra acum erau 
insistenţii fraţi Serelius. 

Şi ciocănitul. 

Henrik încercă să-l desluşească, dar nu auzi decât respiraţia 
uşoară a Camillei. Adormise fără probleme. 

Tăcere. Niciun zgomot în pereţi. 

Nu voia să se gândească la ciocănit acum. Sau la vizita 
fraţilor Serelius. Sau la conacul din Eel Point. 

Camilla se întorsese, dar Henrik nu îndrăznea să discute cu 
ea care era, exact, relaţia lor. Oricum, nu trăiau împreună. A 
doua zi dimineaţă el se trezi şi plecă la muncă în Marnâăs. 


Atunci ea era încă în apartament, dar când el se întoarse 
acasă, era pustiu. Când el o sună nu răspunse nimeni. 

În noaptea aceea se culcă din nou singur în patul său, iar 
după ce stinse lumina zgomotele începură în hol. în interiorul 
pereţilor se auzea un ciocănit, încet dar insistent. 

Henrik înălţă capul de pe pernă. 

— Taci dracului! ţipă el în cameră. 

Ciocănitul se opri pentru scurt timp, apoi reîncepu. Ultimul an 
al anilor cincizeci — atunci începe povestea mea. Povestea 
Mirjei la conacul de la Eel Point, a lui Torun şi a tablourilor ei cu 
viscolul. 

Aveam şaisprezece ani şi eram orfană de tată când am ajuns 
la far. Dar o aveam pe Torun. Ea mă învățase ceva ce toate 
fetele ar trebui să ştie: să nu depinzi niciodată de bărbați. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1959 

Cei doi bărbaţi pe care mama mea artistă, Torun, îi ura cel 
mai mult erau Stalin şi Hitler. Ea se născuse cu câţiva ani înainte 
de Primul Război Mondial şi crescuse pe strada Bondegatan din 
Stockholm, dar era plină de neastâmpăr şi voia să se aventureze 
în lume. îi plăcea foarte mult să picteze şi, la începutul anilor 
'30, s-a dus mai întâi la şcoala de artă din Gothenburg, apoi la 
Paris, unde, potrivit lui Torun, oamenii o confundau tot timpul cu 
Greta Garbo. Tablourile ei atrăseseră într-o anumită măsură 
atenţia, dar ea îşi dorea să se întoarcă în Suedia, unde izbucnise 
războiul, şi a călătorit înapoi prin Copenhaga. Acolo a cunoscut 
un artist danez şi a reuşit să aibă timp de o mică idilă înainte ca 
soldaţii lui Hitler să apară dintr-odată pe străzi. 

După ce a ajuns acasă, în Suedia, Torun a descoperit că era 
însărcinată. Potrivit ei, i-a scris mai multe scrisori viitorului tată, 
tăticul meu danez. Poate că e adevărat. Oricum, el nu a 
contactat-o niciodată.Eu m-am născut în iarna lui 1941, când 
spaima cuprinsese lumea. La momentul acela, Torun locuia în 
Stockholm, unde toate luminile fuseseră stinse şi totul era 
raţionalizat. Se muta încontinuu prin diferite camere pentru 
mamele necăsătorite, magherniţe mici şi înghesuite închiriate 
de doamne bătrâne dezaprobatoare, şi se întreținea făcând 
curat pentru oamenii bogaţi din Ostermalm. Nu avea nici timpul, 
nici banii necesari pentru a putea picta. 


Nu putea fi uşor. Ştiu că nu era uşor. 

Când i-am auzit prima oară pe morţi şoptind, în hambarul de 
la Eel Point, nu mi-a fost frică. Trăisem lucruri mult mai rele în 
Stockholm. 

Într-o vară de după război, când eu am şapte sau opt ani, 
încep să am probleme să fac pipi. E groaznic de dureros. Torun 
spune că am înotat prea mult şi mă duce la un doctor cu barbă 
de pe străzile mai largi din Stokholm. Doctorul e drăguţ, spune 
mama mea. Consultă copii aproape gratis. 

Doctorul e foarte prietenos atunci când mă salută. E bătrân, 
trebuie să aibă cel puţin cincizeci de ani, iar haina lui e şifonată 
toată. Miroase a pileală. 

Trebuie să intru şi să mă întind pe spate într-o cameră 
specială din cabinetul lui, care pute şi ea a pileală, iar el închide 
uşa în urma noastră. 

— Descheie nasturii de la fustă, spune el. Trage-o în sus şi 
relaxează-te. 

Sunt singură cu doctorul, iar el e foarte meticulos. Dar în cele 
din urmă e satisfăcut. 

— Dacă spui cuiva despre asta, o să te închidă într-o instituţie, 
spuse el, mângâindu-mă pe cap. 

Işi încheie nasturii de la haină. Apoi îmi dă o monedă 
strălucitoare de o coroană şi ne întoarcem la Torun, în sala de 
aşteptare — eu mă clatin, îmi tremură picioarele şi mă simt încă 
şi mai bolnavă ca înainte, dar doctorul spune că nu am nimic 
grav. Sunt o fetiţă cuminte, iar el îmi prescrie nişte 
medicamente potrivite. 

Mama mea e furioasă când eu refuz să iau tabletele 
doctorului. . 

La începutul anilor '50, Torun mă duce în Oland. E una din 
ideile ei. Nu cred că ea are vreo legătură cu insula, dar, ca şi 
atunci când a călătorit la Paris, tânjeşte după un mediu artistic. 
Şi bineînţeles că Olandul e vestit pentru lumina lui şi pentru 
artiştii care reuşiseră s-o surprindă. Mama mea trăncăneşte 
despre Nils Kreuger, Gottfrid Kallstenius şi Per Ekstrom. 

Eu sunt fericită doar pentru că plec din oraşul în care trăieşte 
bătrânul doctor. 

Ajungem în Borgholm cu feribotul. Avem cu noi toate bunurile 
noastre, în trei valize, plus pachetul lui Torun cu pânze şi uleiuri. 
Borgholm e un oraş mic şi îngrijit, dar mama mea e nefericită 


aici. Consideră că oamenii sunt băţoşi şi superiori. în plus, e 
mult mai ieftin să trăieşti la ţară, aşa că după vreun an ne 
mutăm iar, într-o clădire anexă roşie din satul Rörby. Trebuie să 
dormim cu trei pături, pentru că e foarte frig tot timpul şi trage 
curentul. 

Mă duc la şcoala locală. Toţi copiii de acolo cred că eu 
vorbesc un fel de dialect afectat de oraş mare. Eu nu spun ce 
cred despre dialectul lor, dar tot nu-mi fac niciun fel de prieteni. 

La puţin timp după ce ajungem la ţară, încep să desenez 
serios; desenez siluete albe cu guri roşii, iar Torun crede că sunt 
îngeri, dar ce desenez eu e doctorul şi gura lui ca o lamă. 

Când m-am născut eu, Hitler era lupul cel mare şi rău, dar 
copilăria mea a fost plină de frica de Stalin şi 
Uniunea Sovietică. După părerea mamei mele, dacă ar fi vrut, 
ruşii ar fi putut să cucerească Suedia în patru ore, cu avioanele 
lor. Mai întâi ocupau Gotland şi Oland, apoi ar fi luat restul ţării. 

Dar pentru un copil ca mine patru ore e un timp lung şi mă 
gândesc mult la ce aş face în această ultimă perioadă de 
libertate. Dacă soseşte ştirea că avioanele sovietice sunt pe 
drum, o să fug la magazinul din Rörby şi o să mă îndop cu cât de 
multă ciocolată pot, o să mănânc toată ciocolata pe care o au, 
apoi o să iau nişte creioane, hârtie şi acuarele şi o să mă întorc 
repede acasă. Atunci o să pot accepta să-mi trăiesc tot restul 
vieţii ca o comunistă, atâta timp cât pot continua să pictez. 

Ne mutăm tot timpul dintr-un loc în altul, chiriaşe, şi fiecare 
cameră pe care o închiriem pute a uleiuri şi a terebentină. Torun 
câştigă suficienţi bani ca să trăim doar din făcut curat, dar 
pictează în timpul liber — iese afară, cu şevaletul ei, şi pictează 
la nesfârşit. 

În ultima toamnă a anilor '50 ne mutăm iar, într-o cameră şi 
mai ieftină. E într-o clădire veche a conacului de la Eel Point. Un 
pavilion, construit din calcar, cu pereţii văruiţi. Răcoros şi 
confortabil să stai în el în timpul zilelor calde de vară, dar rece 
ca gheaţa în restul anului. 

Când aflu că urmează să locuim lângă nişte faruri, bineînţeles 
că în minte îmi apar o grămadă de imagini magice. întuneric, 
nopţi furtunoase, nave la ananghie pe mare şi paznici eroici ai 
farului. 

Eu şi cu Torun ne mutăm într-o zi de octombrie şi imediat 
încep să nu mă simt binevenită acolo. Eel Point este un loc 


friguros şi bătut de vânturi. Să mergi printre clădirile mari de 
lemn e ca şi cum te-ai furişa prin curtea unui castel 
dezolant.Imaginile din mintea mea se dovedesc a fi cu totul 
false. Paznicii de far au plecat de la Eel Point şi vin doar în vizită, 
de câteva ori pe an — farurile au fost adaptate la electricitate 
cam cu un an înaintea războiului, iar zece ani mai târziu totul 
este automat. Există un supraveghetor bătrân; îl cheamă 
Ragnar Davidsson şi şonticăie prin Eel Point de parcă ar fi al lui. 

La câteva luni după ce ne-am mutat, am trăit primul meu 
viscol — şi, în acelaşi timp, a fost cât pe ce să rămân orfană. 

E mijlocul lui decembrie, iar când ajung acasă de la şcoală, 
Torun nu e acolo. Unul din şevaletele ei şi punga cu uleiuri 
lipsesc şi ele. Se lasă seara şi începe să ningă; vântul dinspre 
mare se înteţeşte. 

Torun nu se întoarce. La început sunt furioasă pe ea, apoi 
începe să-mi fie frică. Nu am văzut niciodată atât de multă 
zăpadă învârtejindu-se la ferestre. Fulgii nu cad, ci spintecă 
aerul. Vântul zgâlţăie geamurile. 

La vreo jumătate de oră după începerea furtunii, o siluetă 
mică apare, în sfârşit, înotând prin troienele de zăpadă din 
curtea interioară. 

les afară în grabă şi o prind pe Torun înainte să se 
prăbuşească. O ajut să intre înăuntru, la foc. 

Punga încă îi atârnă de umăr, dar şevaletul a fost măturat de 

furtună. Ochii ei sunt umflaţi şi închişi; vântul i-a suflat în ei 
grăunţe de gheaţă amestecată cu nisip şi de-abia dacă poate să 
vadă. Când îi scot hainele, acestea sunt leoarcă; Torun e 
îngheţată bocnă. 
Stătea şi picta în cealaltă parte a turbăriei, Offermossen, când s- 
au strâns norii şi a venit furtuna. A încercat să o ia pe o 
scurtătură printre smocurile de iarbă, pegheaţa subţire a 
mlaştinii, dar a căzut în apă şi a trebuit să se zbată ca să ajungă 
pe teren solid. Şopteşte: — Morţii au ieşit din mlaştină... foarte 
mulţi, voiau să mă zgârie şi să mă sfâşie... erau reci, atât de 
reci. Voiau căldura mea. 

Torun delirează. O fac să bea nişte ceai fierbinte şi o bag în 
pat. 

Doarme liniştită mai mult de douăsprezece ore, iar eu veghez 
lângă fereastră, în timp ce ninsoarea se domoleşte treptat de-a 
lungul nopţii. 


Când Torun se trezeşte, încă vorbeşte despre morţii care 
mergeau prin viscol. 
Ochii ei sunt zgâriaţi şi injectaţi, dar chiar de a doua seară se 
aşază în faţa unei pânze şi începe să picteze.t | 


21 

Exact când Tilda încetase să se mai gândească la Martin 
Ahlquist în fiecare dimineaţă şi seară, telefonul sună în 
bucătăria ei mică. Se gândi că e Gerlof şi ridică receptorul fără 
nicio ezitare. Era Martin. 

— Voiam doar să văd ce faci. Să mă asigur că totul e în regulă. 

Tilda nu spuse nimic; durerile din stomacul ei reveniră 
imediat. Privi spre cheiurile pustii din port. 

— Foarte bine, spuse ea în cele din urmă. 

— Foarte bine sau doar în regulă? 

— Foarte bine. 

— i-ar face plăcere o vizită? întrebă Martin. 
— Nu. 

— Nu te mai simţi singură în nordul Olandului? 
— Ba da, dar mă menţin ocupată. 

— Bun. 

Conversaţia nu fusese neplăcută, însă scurtă. Martin sfârşi 
prin a o întreba dacă o poate suna din nou, iar ea îi spuse că da, 
cu o voce foarte slabă. 

Rana de undeva dintre inima şi stomacul ei începu să 
sângereze iar. 

Nu Martin e cel care sună, se gândi ea, ci hormonii lui. E doar 
excitat şi vrea o schimbare faţă de soţia lui; nu poate suporta 
viaţa de zi cu zi... 

Cel mai rău era că ea încă voia ca el să vină, preferabil chiar 
în seara aceea. Era dezgustător. 

Ar fi trebuit să trimită demult scrioarea aceea soţiei lui, dar 
încă o purta cu ea în poşetă, ca pe o cărămidă. 

Tilda lucra până târziu. Lucra aproape tot timpul, ca să evite 
să se gândească la Martin. Serile stătea ore întregi pregătindu-şi 
discursurile despre atenţia în trafic sau despre legea şi ordinea 
publică, pe care trebuia să le ţină în şcoli şi în companiile locale. 
lar între discursuri, patrulările pe jos şi munca de birou, mergea 
cât putea de des cu maşina prin întreaga zonă. 

Intr-o marţi după-amiaza, pe un drum de coastă pustiu, 


încetini când văzu farurile gemene de la Eel Point. Dar nu opri; 
în schimb, o luă spre domeniul de alături, unde trăia o familie de 
fermieri. îşi amintea că numele lor era Carlsson. Singura ei vizită 
acolo fusese în noaptea lungă şi dificilă de după ce Katrine 
Westin se înecase, atunci când Joakim suferise o cădere psihică 
în holul vecinilor lui. 

Stăpâna casei, Maria Carlsson, o recunoscu imediat atunci 
când sună la uşă. 

— Nu, nu ne-am văzut prea des cu Joakim toamna asta, spuse 
ea după ce se aşezară la masa din bucătărie. Nu ne-am răcit, 
nimic de genul ăsta, dar el are tendinţa de a-şi vedea de treaba 
lui. Copiii lui se joacă uneori cu Andreas al nostru.— lar soţia lui, 
Katrine? spuse Tilda. Cu ea vă vedeaţi mai des, când trăia acolo 
singură cu copiii? 

— A venit pe la noi la cafea de câteva ori... dar cred că era 
ocupată cu casa. Şi sigur că şi noi lucrăm mult. 

— Aţi observat dacă avea vizitatori? 

— Vizitatori? Păi, au fost câţiva muncitori acolo, spre sfârşitul 
verii. 

— Dar aţi văzut vreodată o barcă acolo? La Eel Point, vreau să 
spun. 

Maria îşi dădu pe spate bretonul şi se gândi. 

— Nu, din câte îmi amintesc. Dar oricum nimeni n-ar fi văzut-o 
de aici. Vederea e destul de obstrucţionată. 

Arătă spre fereastra dinspre nord, iar Tilda văzu că vederea 
spre faruri era blocată de hambarul cel mare din cealaltă parte a 
curţii. 

— Dar poate că aţi auzit zgomotul unei bărci, la un moment dat? 
încercă ea. Zgomotul unui motor? 

Maria scutură din cap. 

— Uneori se aud bărci duduind, când nu e vânt, dar de obicei nu 
sunt deloc atentă la ele... 

După ce ieşi afară, Tilda se opri lângă maşină şi privi spre 
sud. Pe cel mai apropiat promontoriu era un grup de 
debarcadere roşii, dar niciun suflet nicăieri. 

Şi nicio barcă printre valuri. 

Se sui în maşină şi îşi dădu seama că era timpul să 
abandoneze această anchetă criminalistică — oricum nu fusese 
niciodată o adevărată anchetă. 

Când ajunse la secţie, puse dosarul care conţinea notele ei 


despre Katrine Westin în compartimentul cu eticheta Won- 
Priorităţi. 

Avea patru teancuri masive de hârtii pe biroul ei şi vreo cinci- 
şase pahare murdare de cafea. Biroul luiHans Majner din 
cealaltă parte a încăperii era, în schimb, complet lipsit de hârtii. 
Uneori Tilda simţea nevoia de a-i arunca pe birou un morman 
mare cu rapoarte de trafic, dar îi trecea de fiecare dată. 

Seara, Tilda îşi scotea uniforma, se suia în micul ei Ford şi se 
plimba prin împrejurimi, încercând să cunoască Olandul, în timp 
ce asculta înregistrările pe care le făcuse cu Gerlof. Cele mai 
multe dintre ele se auzeau bine, microfonul prinzând atât vocea 
lui, cât şi a ei, iar Tilda auzea cum, cu fiecare întâlnire, Gerlof se 
obişnuise tot mai mult să vorbească. 

În timpul uneia dintre aceste ieşiri găsi, în sfârşit, camioneta 
despre care vorbise Edla Gustafsson. 

Mersese cu maşina în Borgholm, se învârtise o vreme pe 
străzile oraşului, apoi continuă spre sud, traversând podul spre 
Kalmar. Acolo erau multe străzi, multe parcări imense, iar ea 
rulă încet pe lângă sute de vehicule, fără să vadă o camionetă 
neagră. Părea că nu mai există nicio speranţă. 

După jumătate de oră, auzi la radioul local că în seara aceea 
e o cursă de cai şi părăsi centrul, îndreptându-se spre hipodrom. 
Pista împrejmuită era iluminată de reflectoare uriaşe. Acolo se 
câştigau şi se pierdeau bani, dar Tilda rămase în maşină şi rulă 
încet pe lângă şirurile de maşini parcate. 

Dintr-odată, călcă frâna. 

Trecuse pe lângă o camionetă. Pe părţile ei laterale scria 
KALMAR INSTALAŢII ŞI SUDURĂ, şi era neagră. 

Tilda îşi notă numărul maşinii şi intră cu spatele într-un loc de 
parcare puţin mai încolo. Apoi sună la numărul central şi îi rugă 
să verifice numărul; află că el aparţinea unui bărbat de 
patruzeci şi şapte de ani fărăi | 

cazier, dintr-un sat de lângă Heisingborg. Camioneta nu avea la 
activ nicio contravenţie rutieră, dar fusese radiată din registrul 
auto în august. 

Aha, se gândi Tilda. îi mai rugă să verifice firma numită 
Kalmar Instalaţii şi Sudură, dar nicio astfel de firmă nu era 
înregistrată. 

Tilda opri motorul şi se puse pe aşteptat. 

„Da, Ragnar obişnuia să pescuiască ilegal lângă Eel Point", 


spunea Gerlof în căşti. „Uneori ajungea pe domeniul de pescuit 
al altora, dar bineînţeles că el nega asta..." 

După cincizeci de minute spectatorii începură să inunde 
porţile. Doi bărbaţi cu constituţie solidă se opriră lângă 
camioneta neagră. 

Tilda îşi scoase căştile şi se îndreptă de spate. 

Unul dintre bărbaţi era mai înalt şi mai lat în umeri decât 
celălalt, dar ea nu putea distinge nicio trăsătură facială clară. 
Privi prin întuneric cum omul se urcă în camionetă şi îşi dori să fi 
avut un telescop. 

să fie bărbaţii responsabili pentru spargeri? Imposibil să-ţi dai 
seama, desigur. 

Sunt doar nişte muncitori obişnuiţi, draga mea, auzi Tilda 
vocea liniştitoare a lui Martin într-un colţ al minţii ei, dar o 
ignoră. 

Cei doi bărbaţi ieşiră cu maşina din parcare. Tilda porni 
maşina şi băgă în viteza întâi. 

Camioneta se îndepărtă de hipodrom spre autostradă, înspre 
Kalmar. Tilda o urmări, la câteva sute de metri în spate. 

În cele din urmă, cei doi ajunseră la un bloc înalt, nu departe 
de spital, iar camioneta încetini şi trase lângă trotuar. Bărbaţii 
coborâră şi dispărură în spatele unei uşi.Tilda stătu şi aşteptă. 
După treizeci de secunde, la câteva ferestre de la etajul doi se 
aprinseră luminile. 

Notă repede adresa. Dacă aceştia erau hoţii, măcar acum 
ştia unde locuiesc. Cel mai bun lucru ar fi fost, desigur, să se 
ducă în apartament şi să caute obiecte furate, dar singura ei 
justificare pentru asta era informaţia Edlei că acea camionetă 
fusese în Oland. Nu era suficient. 

— Am renunţat la ancheta asupra morţii lui Katrine Westin, 
spuse Tilda în timp ce bea cafea cu Gerlof, câteva seri mai 
târziu. 

— Asupra uciderii ei, vrei să spui? 

— Nu a fost o ucidere. 

— Ba cum să nu, spuse Gerlof. Eu cred că a fost. 

Tilda nu spuse nimic, ofta doar şi scoase casetofo- 
nul. 

— Mai facem o ultimă... / 

Dar Gerlof o întrerupse. 

— Odată am văzut cum un om aproape că a fost omorât, fără 


să-l atingă nimeni. 
— Serios? 
Tilda puse casetofonul pe masă, dar nu îl porni.— Era lângă 
Timmernabben, cu câţiva ani înaintea războiului, continuă 
Gerlof./Două vase de transport încărcate cu piatră erau ancorate 
unul lângă celălalt, în perfectă armonie. Dar la bordul uneia era 
un ofiţer secund din Byxelkrok, iar la bordul celeilalte un 
marinar din Degerhamn. Se certau pentru ceva şi ţipau unul la 
altul, deasupra copastiilor. în cele din urmă, unul dintre ei a 
scuipat spre celălalt... apoi a devenit ceva serios. Au început să 
arunce bucăţi de piatră unul în altul, iar în cele din urmă tipul 
din Degerhamn a sărit pe copastie, ca să treacă pe celălalt vas. 
Dar nu a ajuns departe, pentru că adversarul lui l-a întâmpinat 
cu o cange. 

Gerlof făcu o pauză, bău puţin din cafea şi continuă: 
— în ziua de azi căngile sunt nişte lucruri penibile din plastic, 
dar aceasta era un par solid de lemn cu un cârlig mare de fier la 
capăt. Aşa că, atunci când mocofanul acela s-a repezit peste 
copastie, cămaşa lui s-a agăţat de cârlig, iar el s-a oprit în aer. 
Apoi a căzut ca un bolovan în apa dintre nave, în timp ce 
cămaşa lui încă era încurcată în cange... şi nu a mai ieşit la 
suprafaţă, pentru că celălalt tip îl ţinea sub apă. 

Gerlof privi spre Tilda. 
— A fost, mai mult sau mai puţin, la fel cu ceea ce le făceau 
acelor suflete sărmane care erau ţinute sub apă cu ajutorul 
parilor, în turbărie. 
— Dar a supravieţuit? 
— A, da, noi ceilalţi am pus capăt luptei şi l-am scos afară. Dar 
era cât pe ce. 

Tilda privi spre casetofonul ei. Ar fi trebuit să-i dea drumul. 

Gerlof se aplecă şi începu să foşnească nişte hârtie sub 
masă. 
— Oricum, la lupta aceea m-am gândit atunci când am cerut să 
văd hainele lui Katrine Westin, spuse el. Şi acum le-am văzut. 

Scoase din punga de hârtie un articol de îmbrăcăminte. Era 
un hanorac gri de bumbac, cu glugă. 
— Ucigaşul a venit la Eel Point cu barca, spuse Gerlof. A amarat 
lângă digul de piatră, unde Katrine Westin aştepta... şi a rămas 
unde era, deci trebuie să fi avut încredere în el. El ţinea în mână 
o cange, ceea ce desigur că era cât se poate de natural, pentru 


că asta foloseşti atunci când amarezi. Dar asta era de modă 
veche... un par lung cu cârlig de fier, pe care l-a răsucit în gluga 
hanoracului ei, apoi a tras-o cu ajutorul lui în apă. Apoi a tinut-o 
jos până când s-a terminat. 

Gerlof întinse hanoracul pe masă, iar Tilda văzu că gluga era 
sfâşiată. Ceva ascuţit tăiase două găuri de câţiva centimetri în 
stofa gri. 

Când Joakim privea seara pe fereastra bucătăriei, îl vedea 
adesea pe Rasputin furişându-se la vânătoare. Dar uneori avea 
impresia că întrezăreşte afară alte forme negre mişcându-se — 
uneori pe patru picioare, alteori pe două. 

Ethel? 

Primele câteva dăţi, Joakim ieşise în grabă pe treptele 
verandei să vadă mai bine, dar de fiecare dată curtea interioară 
era pustie. 

Cu fiecare seară, umbrele din jurul lui Eel Point se lungeau, 
iar Joakim avea impresia că senzaţia de nelinişte din casă 
creştea şi ea, pe măsură ce se apropia Crăciunul. Urletul 
vântului se înteţea şi se domolea în jurul streşinilor, iar în casă 
existau un ciocănit şi un scârţâit constant. 

Dacă în conac exista vreun vizitator nevăzut, acesta nu era 
Katrine, Joakim ştia asta. Ea încă se ţinea la distanţă de el. 

— Am adus hainele înapoi, spuse Gerlof, întinzându-i lui Joakim 
aflat de cealaltă parte a mesei pachetul maro. 

— Ai înţeles ceva din ele? 

— Poate. 

— Dar nu vrei să-mi spui despre ce e vorba? 

— în curând, spuse Gerlof. După ce termin de gândit. 

Joakim nu vizitase niciodată o casă de bătrâni, din 
câte îşi amintea el. Ambele perechi de bunici ai săi rămăseseră 
acasă până la adânci bătrâneţi şi îşi petrecuseră ultimele zile la 
spital. Dar acum stătea aici, bând cafea în tăcere în camera lui 
Gerlof Davidsson, în casa de bătrâni din Marnâs. Singurul semn 
că se apropia Crăciunul era un sfeşnic cu două lumânări de 
sărbători aprinse. 

Pe perete erau atârnate o serie de obiecte vechi: tăblițe cu 
nume de vapoare, certificate de navigaţie înrămate şi fotografii 
alb-negru cu corăbii cu pânze cu două catarge. 

— Astea sunt pozele cu navele mele de transport, spuse Gerlof. 
Am avut trei nave diferite. 


— Mai există vreuna din ele? 
— Doar una. E la un club de navigaţie din Karlskrona. Celelalte 
două au dispărut... una din ele arsă, cealaltă scufundată. 

Joakim se uită în jos, la pachetul cu hainele lui Katrine, apoi 
privi afară pe singura fereastră din cameră, înserarea începea 
deja să cadă. 

— Peste o oră trebuie să-i iau pe copii, spuse el. Putem să stăm 
puţin de vorbă? 

— Sigur, spuse Gerlof. Singurul lucru din programul meu în 
după-amiaza asta era o conferinţă despre incontinenţă în salon. 
Nu era prea atrăgător.Joakim voia de mult timp să vorbească cu 
cineva despre ceea ce se întâmplase în toamnă, cineva care 
cunoştea Eel Point. Pastorul de la biserica din Marnâs părea să 
aibă nişte idei foarte rigide, iar Mirja Rambe avea o părere prea 
bună despre ea. De-abia când Gerlof Davidsson venise acasă la 
el şi se dovedise a fi un bun ascultător, Joakim se gândise că era 
posibil să fi găsit persoana potrivită. Un fel de părinte duhovnic. 
— Nu te-am întrebat când ai venit la noi, dar... crezi în fantome? 
Gerlof scutură din cap. 

— Nu pot să spun că cred sau nu cred, spuse el. Adun poveşti cu 
fantome, dar nu ca să dovedesc ceva. Şi bineînţeles că există 
atât de multe teorii despre fantome... că ele fac parte din 
structura caselor vechi sau că sunt radiaţii electromagnetice. 

— Sau doar pete de pe cornee, spuse Joakim. 

— Exact, spuse Gerlof. 

Tăcu pentru câteva secunde, apoi continuă: 

— Bineînţeles, aş putea să-ţi spun o poveste despre care nu am 
scris vreodată în nicio carte de istorie a folclorului, dar care este 
singura experienţă reală cu fantomele pe care am avut-o. 
Joakim dădu din cap: 

— Am preluat primul meu vas de transport când aveam 
şaptesprezece ani, spuse Gerlof. Fusesem pe mare câţiva ani 
înainte de asta, economisind, iar tatăl meu m-a ajutat cu banii. 
Ştiam exact ce vas voiam să cumpăr, un vas cu pânze cu un 
singur catarg şi motor; se numea /ngrid Maria, şi portul ei era 
Borgholm. Proprietarul, Gerhard Marten, avea şaizeci şi ceva de 
ani şi navigase cu acest vas de transport toată viaţa. Dar apoi a 
început să aibă probleme cu inima şi doctorul lui i-a spus că nu 
mai poate pleca pe mare. /ngrid Maria era de vânzare, iar preţul 
era de trei mii cinci sute de coroane.— Era ieftin, nu-i aşa? 


spuse Joakim. 
— Da, era un preţ bun chiar şi atunci, spuse Gerlof. în seara în 
care trebuia să îi dau banii lui Marten, m-am dus până în port să 
mă uit la ea. Era aprilie, iar gheaţa tocmai dispăruse din golf. 
Soarele apunea şi nu era aproape nimeni în port... singura 
persoană pe care am văzut-o era bătrânul Gerhard. Se plimba 
pe puntea lui /ngrid Maria, ca şi cum i-ar fi venit greu să se 
despartă de ea, iar eu am urcat la bord. Nu-mi mai amintesc 
despre ce am vorbit, dar m-am plimbat puţin pe punte cu el, iar 
el mi-a arătat câteva mici lucruri care aveau nevoie de reparaţii. 
Apoi mi-a spus să am grijă de ea şi ne-am despărţit. Am coborât 
pe mal şi m-am dus acasă la părinţii mei să mănânc de seară şi 
să iau plicul cu banii. 

Gerlof tăcu, privind spre fotografiile cu vase de transport de 
pe perete. 
— Pe la ora şapte m-am dus cu bicicleta la casa familiei Marten 
din nordul Borgholmului. Soţia lui Marten era acolo, cu ochii roşii 
de plâns. S-a dovedit că Gerhard Marten era mort. Semnase 
contractul de vânzare cu o seară în urmă, apoi se dusese pe 
țărm dimineaţa devreme cu puşca lui şi se împuşcase în cap. 
— Dimineaţa? 
— în aceeaşi dimineaţă, da. Deci atunci când eu m-am întâlnit 
cu Gerhard Marten în port, el de fapt era mort de mai multe ore. 
Nu pot explica asta... dar ştiu că m-am întâlnit cu el în seara 
aceea. Chiar am dat mâna. 
— Deci te-ai întâlnit cu o fantomă, spuse Joakim. 

Gerlof îl privi. 
— Poate. Dar asta nu dovedeşte nimic. Şi, în mod sigur, nu 
dovedeşte că există viaţă după moarte.ţii. 

Joakim îşi schimbă poziţia pe scaun şi privi spre pachetul cu 
haine. 
— Sunt îngrijorat în legătură cu fiica mea, Livia, spuse el. Are 
şase ani şi vorbeşte în somn. Face asta dintotdeauna... dar de la 
moartea soţiei mele încoace a început să viseze despre ea. 
— Este oare atât de ciudat? spuse Gerlof. Şi eu visez uneori 
despre răposata mea soţie, iar ea a murit de foarte mulţi ani. 
— Da... dar e acelaşi vis, la nesfârşit. Livia visează că mama ei 
vine la Eel Point, dar nu poate intra în casă. 

Gerlof asculta în tăcere. 
— Şi uneori visează şi despre Ethel, continuă Joakim. Asta mă 


îngrijorează cel mai tare. 
— Cine e Ethel? întrebă Gerlof. 
— A fost sora mea. Era cu trei ani mai mare ca mine. 

Joakim oftă. 

— Asta e povestea mea cu fantome. Oarecum. 
— Povesteşte-mi despre ea, spuse Gerlof încet. 

Joakim dădu din cap obosit. Venise momentul. 

— Ethel era dependentă de droguri, spuse el. A murit într-o 
noapte de iarnă, aproape de unde locuiam noi... cu două 
săptămâni înaintea Crăciunului, în urmă cu un an. 

— îmi pare rău. 

— Mulţumesc, spuse Joakim. Te-am minţit când ne-am văzut 
ultima oară... când ai întrebat de ce am vândut casa din 
Bromma şi ne-am mutat aici. A avut mare legătură cu ce s-a 
întâmplat cu sora mea. Odată ce Ethel murise, nu mai voiam să 
stăm în Stockholm.Se opri din nou din vorbit. Voia să vorbească 
despre asta, dar în acelaşi timp nu voia. Nu voia deloc să-şi 
aducă aminte de Ethel şi de moartea ei. Sau de lunga depresie a 
lui Katrine. 

— Dar ţi-e dor de sora ta? spuse Gerlof. 

Joakim reflectă la asta. 

— Puțin. 

Asta suna groaznic, aşa că adăugă: 

— Mi-e dor de ea aşa cum era înainte... înainte de droguri. Ethel 
obişnuia să vorbească mult, întotdeauna a avut atât de multe 
planuri. Voia să deschidă un salon de coafură, să fie profesoară 
de muzică... dar după o vreme totul începea să te obosească, 
pentru că niciunul din planuri nu implica renunţarea la droguri. 
Era ca şi cum te-ai uita la cineva care stă într-o casă arzând, 
plănuind o petrecere în mijlocul flăcărilor. 

— Şi cum a început? întrebă Gerlof, părând aproape că îşi cere 
scuze. Ştiu atât de puţine despre lumea aceea... 

— Pentru Ethel a început cu haşiş. larbă, cum i se spune. Era ca 
lumea să fumezi la petreceri şi concerte. lar pentru Ethel viaţa 
era o petrecere în adolescenţă; cânta la pian şi la chitară. M-a 
învăţat şi pe mine să cânt puţin. 

Joakim zâmbi de unul singur. 

— Pare că ţineai foarte mult la ea, spuse Gerlof. 

— Da, Ethel era fericită şi amuzantă. Era şi drăguță şi populară 
printre băieţi. Mergea mult la petreceri; cu amfetamine putea să 


petreacă încă şi mai mult. Cred că slăbise zece kilograme, deşi 
era deja slabă. Era plecată tot mai des. Apoi tatăl nostru a murit 
de cancer şi cred că în perioada aia a început cu heroină... 
heroină maro. Râsul ei a devenit tot mai aspru şi mai răguşit. 
Joakim luă o gură de cafea şi continuă repede:— Niciunul dintre 
cei care fumează heroină nu crede că e un consumator 
adevărat. Nu eşti un drogat. Dar mai devreme sau mai târziu 
treci la ace, pentru că e mai ieftin... ai nevoie de mai puţină 
heroină pe doză. Dar tot trebuie să faci rost de o mie cinci sute 
de coroane pe zi pentru marfă. Sunt foarte mulţi bani, mai ales 
când nu ai deloc. Aşa că începi să furi. lei banii bătrânei tale 
mame sau furi bijuteriile moştenite de ea. 

Joakim privi spre lumânările de sărbătoare şi adăugă: 

— De Ajunul Crăciunului, când stăteam în casa mamei mele, 
mâncând şuncă şi chifteluţe, exista întotdeauna un scaun gol la 
masă. Ca de obicei, Ethel promisese că vine, dar era în centrul 
oraşului, căutând droguri. Pentru ea asta era rutină, nimic mai 
mult decât viaţa ei de zi cu zi. Şi rutinele sunt lucrurile cel mai 
greu de distrus, indiferent cât ar fi de groaznice. 

Acum se afundase adânc în mărturisiri, fără măcar să 

observe dacă Gerlof îl mai asculta. 
— Aşa că ştii că totul s-a dus dracului şi că sora ta e în centrul 
oraşului strângând bani pentru droguri, iar asistenta ei socială 
nu sună niciodată înapoi... dar dimineaţa pleci spre slujba ta de 
profesor, iei cina cu familia, lucrezi seara la noua ta casă şi 
încerci să nu gândeşti şi să nu simţi atât de mult. 

Joakim îşi plecă ochii. 

— Fie încerci să uiţi, fie încerci s-o găseşti. Tatăl meu 
obişnuia să se ducă seara s-o caute, înainte să i se facă prea 
rău. Şi eu făceam la fel. Pe străzi, în pieţe, în staţiile de metrou 
şi în camerele de urgenţă psihiatrice... în curând aflam unde ar 
putea fi.Joakim tăcu. în mintea sa, era din nou în oraş, printre 
consumatorii de droguri şi cei care dormeau pe străzi, printre 
toate sufletele singuratice şi pe jumătate moarte care îşi 
petreceau nopţile fugărindu-se pe acolo. 

— Trebuie să fi avut multă putere ca să faci asta, spuse Gerlof 
încet. 

— Da... dar nu ieşeam în fiecare seară. Aş fi putut s-o caut mai 
des. 

— Şi, de asemenea, ai fi putut să renunţi. 


Joakim dădu din cap grav. Mai avea doar un lucru să-i spună 
lui Gerlof despre Ethel, cel mai dificil lucru de spus dintre toate: 
— Ceea ce a fost, de fapt, începutul sfârşitului s-a declanşat 
acum doi ani, spuse el. Ethel fusese la dezintoxicare în iarna 
aceea şi mersese bine. Când a intrat, cântărea sub patruzeci şi 
cinci de kilograme, trupul ei era acoperit de răni, iar obrajii ei 
arătau complet scobiţi. Dar când a venit acasă, în Stockholm, 
era mult mai sănătoasă. Nu consumase nimic timp de aproape 
trei luni şi se mai îngrăşase... aşa că am lăsat-o să locuiască la 
noi, în camera de oaspeţi. Şi a ieşit bine. Nu avea voie să aibă 
grijă de Gabriel, dar obişnuia să se joace o grămadă cu Livia 
serile, se înțelegeau foarte bine. 

Joakim îşi aminti că la acel moment el şi cu Katrine 

începuseră să spere iar. începuseră să aibă încredere în Ethel. 
Nu până acolo încât să invite oameni la cină când ea era acasă, 
dar începuseră să facă lungi plimbări seara, lăsând-o pe Ethel să 
aibă grijă de Livia şi Gabriel. Şi ieşise bine de fiecare dată. 
— într-o seară din martie, Katrine şi cu mine ne-am dus să 
vedem un film, continuă Joakim. Când ne-am întors acasă după 
vreo câteva ore, era întuneric şi pustiu. Era doar Gabriel acolo, 
dormind în pătuţul lui, cu scutecul ud leoarcă. Ethel plecase şi 
luase cu ea două lucruri: telefonul meu mobil şi pe Livia. 

Joakim tăcu şi închise ochii. 

— Sigur, ştiam unde s-a dus, continuă el. Dorinţa revenise şi 
luase metroul spre oraş, să cumpere heroină. Făcuse asta de 
atât de multe ori până atunci. Cumpăra o doză cu cinci sute de 
coroane, şi-o injecta într-o toaletă şi se odihnea câteva ore, 
până când dorinţa revenea... De data asta problema era că o 
luase pe Livia cu ea. 

Amintirile din noaptea aceea îi reveniră lui Joakim — 
amintirile reci ca gheaţa ale panicii crescânde. Se aruncase în 
maşină şi patrulase prin zonele de lângă gara centrală. O mai 
făcuse şi înainte, fie singur, fie cu Katrine. Dar pe atunci era 
îngrijorat de ce i s-ar fi putut întâmpla lui Ethel. 

Acum era îngrozit pentru Livia. 

— în cele din urmă am găsit-o pe Ethel, spuse el, privind spre 
Gerlof. Zăcea în cimitirul întunecat al bisericii Klara. Se 
ghemuise lângă un mormânt şi leşinase. Livia stătea lângă ea, 
în haine subţiri, rece ca gheaţa şi apatică. Am chemat Salvarea 
şi m-am asigurat că Ethel intră la dezintoxicare. Din nou. Apoi 


m-am întors în Bromma, cu Livia. 

Joakim tăcu. 

— După asta Katrine m-a pus să aleg, spuse el cu voce joasă. lar 
eu am ales familia mea. 
— Ai luat decizia corectă, spuse Gerlof. 

Joakim dădu din cap, deşi ar fi preferat să nu fi luat acea 

decizie. 
— După noaptea aceea, i-am spus lui Ethel să nu se mai apropie 
de casa noastră... dar ea a făcut-o. Noi nu am lăsat-o înăuntru, 
dar serile, de două sau trei ori pe săptămână, stătea la poarta 
noastră în geaca ei jerpelită de blugi, holbându-se la Casa 
Merelor. Uneori ne deschidea scrisorile, să vadă dacă în plic sunt 
cumva bani sau vreun cec. lar uneori era un tip cu ea... un fel de 
schelet care stătea lângă ea, tremurând. 

Joakim se opri şi se gândi la faptul că asta era una din 
ultimele lui amintiri cu sora sa: stând lângă poartă, cu faţa 
palidă ca moartea şi cu părul ridicat în sus. 

— Ethel obişnuia să stea acolo şi să ţipe, îi spuse Joakim lui 
Gerlof. Striga tot felul de lucruri despre... despre Katrine. Uneori 
şi despre mine, dar mai ales despre Katrine. Urla până când 
vecinii începeau să tragă cu ochiul printre perdele, iar eu trebuia 
să ies şi să-i dau nişte bani. 

— Asta era de ajutor? 

— Da... pe moment funcţiona, dar desigur că asta însemna că 
data următoare când era falită venea din nou. A devenit un cerc 
vicios. Katrine şi cu mine ne simţeam... asediați. Uneori mă 
trezeam în mijlocul nopţii şi o auzeam pe Ethel strigând la 
poartă, dar când mă uitam afară strada era pustie. 

— Livia era acasă atunci când sora ta apărea? 

— De cele mai multe ori, da. 

— O auzea pe Ethel strigând? 

— Cred că da. Nu vorbea despre asta, dar sunt sigur că auzea. 

Joakim închise ochii. 

— Au fost nişte zile negre... o perioadă îngrozitoare. lar Katrine 
începuse să-şi dorească moartea lui Ethel. Vorbea despre asta 
noaptea târziu, în pat. Poate că Ethel va lua o supradoză, mai 
devreme sau mai târziu. Preferabil mai devreme. Cred că asta 
era ceea ce speram amândoi. 

— Şi asta s-a întâmplat? į L 

— Da, în cele din urmă. într-o seară a sunat telefonul, la 


unsprezece şi jumătate. Când suna atât de târziu, ştiam că e 
vorba de Ethel, întotdeauna era aşa. 

Cu un an în urmă, se gândi Joakim, dar parcă erau zece. 

Mama lui, Ingrid, a fost cea care le-a dat vestea. Ethel fusese 
găsită înecată în Bromma, imediat lângă zona în care era casa 
lor. 

Katrine chiar o auzise puţin mai devreme. Ethel stătuse ca de 
obicei la poartă, în jurul orei şapte, ţipând, apoi strigătele 
încetaseră. 

Când Katrine privise afară, Ethel dispăruse. 

— Ethel se dusese pe aleea de lângă țărm, spuse Joakim. S-a 
aşezat lângă un debarcader şi şi-a băgat acul în piele, apoi s-a 
rostogolit în apa îngheţată. Şi acesta a fost sfârşitul ei. 

— Tu nu erai acasă în seara aceea? întrebă Gerlof. 

— Am ajuns acasă mai târziu... Livia şi cu mine fuseserăm la o 
petrecere de copii. 

— Probabil că ăsta a fost un lucru bun. Pentru ea. 

— Da. Şi o vreme am sperat că totul se va calma, spuse Joakim. 
Dar eu mă trezeam încontinuu noaptea având impresia că o 
auzeam pe Ethel ţipând în stradă. lar Katrine nu mai avea nicio 
bucurie în viaţă... La momentul acela terminaserăm de renovat 
Casa Merelor şi era minunată, dar ea pur şi simplu nu se putea 
relaxa acolo. Aşa că iarna trecută am început să discutăm 
despre mutarea la ţară, în sud, ne gândeam să căutăm o casă 
aici, în Oland. Şi până la urmă asta am şi făcut. 

Joakim tăcu şi se uită la ceas. Patru şi douăzeci. Avea 
senzaţia că în ultima oră vorbise mai mult decât în cursul 
întregii toamne. 

— Trebuie să mă duc să-i iau pe copii, spuse el. 

— Te-a întrebat cineva cum te făcea pe tine să te simţi toată 
povestea asta? 

— Pe mine? spuse Joakim, ridicându-se în picioare. Mă simţeam 
extraordinar, bineînţeles. 

— Nu cred asta. 

— Nu. Dar în familia mea nu discutam niciodată despre ceea ce 
simţim. Şi nu am discutat niciodată cu adevărat nici despre 
problemele lui Ethel. 

Joakim privi spre Gerlof. 

— Nu le spui oamenilor că sora ta e o drogată. Katrine a fost 
prima... s-ar putea spune că am târât-o în toată povestea asta. 


Gerlof stătea acolo în tăcere, aparent căzut pe gânduri. 

— Ce voia Ethel? spuse el. De ce revenea mereu la casa 
voastră? Doar ca să obţină bani pentru droguri? 

Joakim îşi luă geaca, fără să răspundă. 

— Nu doar pentru asta, spuse el în cele din urmă. îşi voia şi fiica 
înapoi. 
— Fiica ei? 

Joakim ezită. Şi despre asta era dificil de vorbit, dar în cele 
din urmă reuşi s-o spună: 

— Nu exista tată... murise în urma unei supradoze. Katrine şi cu 
mine eram naşii Liviei, iar asistenţa socială ne-a dat-o nouă s-o 
creştem, cu patru ani în urmă. Anul trecut am adoptat-o... Acum 
Livia e a noastră. 

— Dar e copilul lui Ethel? spuse Gerlof. 

— Nu. Acum nu mai e. 

Tilda înaintase un raport asupra camionetei negre către 
sediul central din Borgholm, descriindu-l ca pe un vehicul 
„interesant'", care merita căutat. Dar Oland era o insulă mare şi 
numărul poliţiştilor care patrulau pe străzi era mic. 

lar spusele lui Gerlof despre un ucigaş cu cange la Eel Point? 
Nu pusese în raport şi această teorie. în lipsa oricărei dovezi că 
lângă promontoriu fusese într-adevăr o barcă, era imposibil să 
declanşezi o anchetă pentru crimă — era nevoie de ceva mai 
mult decât câteva găuri în hanorac. 

— l-am dat hainele înapoi lui Joakim Westin, îi spuse Gerlof data 
următoare când ea îl vizită. 

— l-ai spus despre teoria ta privind crima? 

— Nu... nu era momentul potrivit. încă nu şi-a găsit echilibrul; ar 
crede probabil că o apariţie a târât-o pe soţia lui sub apă. 

— O apariţie? 

— Sora lui Westin... era dependentă de droguri. 

Gerlof îi spuse povestea surorii lui Joakim, Ethel, îi 
spuse despre dependenţa ei de droguri şi obiceiul de a le 
tulbura liniştea.— Deci de asta s-a mutat familia din Stockholm, 
spuse Tilda după ce el termină. l-a alungat o moarte. _ 

— Asta a fost unul dintre motive. Dar e posibil ca şi Olandul să-i 
fi atras. 

Tilda se gândi la cât de obosit şi epuizat păruse Joakim 
Westin când se duseseră să-l viziteze şi spuse: 

— Cred că i-ar prinde bine să vorbească cu un psiholog. Sau 


poate cu un preot. 
— Deci eu nu sunt bun pentru rolul de părinte duhovnic? spuse 
Gerlof. 

Aproape în fiecare seară, când trecea pe lângă o cutie 
poştală în drumul ei de la serviciu spre casă, Tilda era pe 
punctul de a scoate scrisoarea către soţia lui Martin şi de ao 
băga în cutie, şi totuşi scrisoarea încă era în geanta ei. Era ca şi 
cum ar fi cărat după ea un topor — scrisoarea îi oferea putere 
asupra unei persoane pe care nu o cunoştea. 

Bineînţeles, avea putere şi asupra lui Martin. Acesta 
continuase să o sune din când în când, încercând să facă 
conversaţie. Tilda nu ştia ce ar fi spus dacă el ar fi întrebat-o 
dacă poate veni iar să o vadă. 

Trecuseră mai bine de două săptămâni fără să fie semnalată 
vreo spargere în nordul Olandului. Dar într-o dimineaţă telefonul 
sună la secţia de poliţie. Apelul venea din Stenvik, de pe coasta 
de vest a insulei; bărbatul de la celălalt capăt al firului vorbea 
încet, într-un dialect local puternic şi spuse că îl cheamă John 
Hagman. Tilda recunoscu numele — Hagman era unul dintre 
prietenii lui Gerlof. 

— Aud că îi căutaţi pe cei care sparg case, spuse el. 
— Aşa e, spuse Tilda. Voiam să vă sun... 
— Da, rni-a spus Gerlof. 
— Aţi văzut pe cineva spărgând vreo locuinţă? 
— Nu. 
Hagman nu mai spuse nimic. Tilda aşteptă, apoi întrebă: 
— Poate aţi văzut vreo urmă a vreunui spărgător? 
— Da. Au fost aici, în sat. 
— De curând? 
— Nu ştiu... cândva în toamnă. Păreau să fi fost în mai multe 
case. 
— O să vin să mă uit, spuse Tilda. Cum dau de dumneata în sat? 
— Deocamdată sunt singur aici. 

Tilda cobori din maşina de poliţie pe o alee cu pietriş din 
mijlocul unui şir de case de vacanţă închise, la vreo sută de 
metri deasupra golfuleţului. Privi de jur împrejur, în vântul rece, 
şi se gândi la familia ei. Proveneau din Stenvik; reuşiseră cumva 
să supravieţuiască în acest peisaj pietros. 

Un bărbat scund şi în vârstă, în salopetă albastră închis şi cu 
o căciulă maro, se apropie de maşină. 


— Hagman, spuse el. 

Dădu scurt din cap şi arătă spre o casă maro închis cu un 
nivel, cu ferestre largi. 

— Acolo, spuse el. Am observat că e spartă. La fel şi alături. 

Una dintre ferestrele din spatele casei era întredeschisă. 
Când Tilda se apropie mai mult, văzu că tocul era crăpat şi 
desprins lângă zăvor. 

Pe veranda de sub fereastră nu erau urme de paşi. Tilda se 
duse şi împinse fereastra. Camera dinăuntru era un dezastru; 
haine şi unelte erau pur şi simplu aruncate pe podeaua de 
piatră. 

— Ai o cheie de la casa asta, John? 
— Nu. 
— în acest caz o să sar înăuntru. 

Tilda se prinse de ambele părţi ale tocului cu mâinile ei 
înmănuşate şi se împinse în întunericul dinăuntru. 

Sări pe podeaua unei mici magazii şi apăsă pe un 
întrerupător, dar lumina nu se aprinse. Curentul electric era 
tăiat. 

Cu toate acestea, urmele lăsate de hoţi erau clar vizibile — 
toate cutiile fuseseră scoase şi vărsate pe podea. lar când Tilda 
intră în camera principală, văzu fragmente de sticlă spartă, 
exact ca în casa parohială din Hagelby. 

Tilda se apropie să se uite mai bine. Bucăţi mici de lemn 
zăceau printre cioburi, şi de-abia după o vreme îşi dădu seama 
că obiectul zdrobit pe podea fusese o corabie dintr-o sticlă. 

Câteva minute mai târziu se trase afară prin fereastră. 
Hagman încă stătea pe iarbă. 

— Au fost înăuntru, spuse ea, şi au lăsat un dezastru... au 
sfărâmat lucruri. 

Întinse o pungă de plastic transparent şi îi arătă bucăţile de 
lemn pe care le strânsese — rămăşiţele unui model de corabie. 
— E de-a lui Gerlof? 

Hagman privi trist la bucățele şi dădu din cap. 

— Gerlof are o casă de vacanţă aici în sat... a vândut vase în 
sticlă şi modele de nave multor vizitatori. 

Tilda băgă punga în buzunarul de la haină.— Şi nu ai auzit sau 
văzut nimic dinspre casele astea, noaptea? 

Hagman scutură din cap. 

— Nicio maşină neobişnuită prin zonă? 


— Nu, spuse Hagman. Vreau să spun, în fiecare an proprietarii 
pleacă acasă, la oraş, în august. în septembrie a venit aici o 
firmă care a înlocuit nişte podele. Dar de atunci nu a mai fost... 

Tilda privi spre el. 

— O companie care punea podele? 
— Da... au lucrat în casele astea mai multe zile. Dar s-au 
asigurat că totul e încuiat bine atunci când au plecat. 
— Nu era cumva o firmă de instalaţii? Spuse Tilda. Kalmar 
Instalaţii şi Sudură? 
Hagman scutură din cap. 
— Puneau podele, spuse el. Băieți tineri. Erau mai mulţi. 
— Puneau podele... spuse Tilda. 

Îşi aminti podeaua proaspăt lustruită din casa parohială din 
Hagelby şi se întrebă dacă descoperise tiparul. 

— Ai vorbit cu ei? 
— Nu. 

Tilda dădu ocol celorlalte case din apropiere, împreună cu 
Hagman, şi îşi notă care dintre ele aveau tocuri de fereastră 
rupte. 

— Trebuie să luăm legătura cu aceşti proprietari, spuse ea în 
timp ce se întorceau la maşina de poliţie. Ai date de contact de 
la ei, John? 

— De la unii dintre ei, spuse Hagman. Cei care se comportă 
frumos.Când Tilda se întoarse la secţie, sună aproximativ o 
duzină de proprietari de case de vacanţă din Oland sau din zona 
Kalmar care reclamaseră spargeri în timpul acelei toamne. 

Patru dintre proprietarii cu care reuşi să ia legătura fie îşi 
raşchetaseră, fie îşi înlocuiseră podelele de la casele lor de 
vacanţă, în decursul acelui an. Apelaseră la o firmă din nordul 
Olandului: Marnăs Fine Flooring. 

Sună şi la casa parohială; proprietarii se întorseseră acum 
acasă de la spital. Gunnar Edberg încă avea mâna în ghips, dar 
se simţea mai bine. Şi ei apelaseră la firma din Marnăs ca să le 
pună podele noi. 

— A mers foarte bine, spuse Edberg. Au venit aici timp de cinci 
zile, devreme, în vară... dar nu i-am văzut deloc, eram în 
Norvegia la momentul acela. 

— Deci le-aţi lăsat cheile, spuse Tilda, chiar dacă nu ştiaţi cine 
sunt? 

— E o firmă de încredere, spuse Edberg. îl cunoaştem pe 


proprietar, locuieşte în Marnăs. 
— Aveţi numărul lui? 

Tilda luase acum urma vânatului şi sună la proprietarul lui 
Marnăs Fine Flooring imediat după ce termină cu Gunnar 
Edberg. Expuse rapid scopul apelului ei: să afle numele 
bărbaţilor care lucraseră în nordul Olandului în ultimul an, 
punând podele. Accentuă faptul că nu erau suspectaţi de nicio 
infracţiune şi că poliţia ar fi recunoscătoare dacă proprietarul nu 
ar vorbi cu angajaţii lui despre acest apel. 

Nicio problemă. Proprietarul companiei de pus podele îi dădu 
două nume, împreună cu adresele şi codurile lor personale. 

Niclas Lindell 

Henrik  JanssonAmândoi oameni buni, o asigură «el. 
Cumsecade, capabili şi conştiincioşi. Uneori lucrau împreună, 
alteori separat — de obicei pentru locuitorii de pe insulă, când 
erau plecaţi în vacanţă, şi pentru casele de vacanţă în afara 
sezonului, când proprietarii erau plecaţi. Era destul de muncă. 

Tilda îi mulţumi şi mai puse o ultimă întrebare: putea să-i dea 
o listă cu casele în care Lindell şi Jansson lucraseră în timpul 
verii şi toamnei? 

Proprietarul îi spuse că informaţiile erau într-un calendar din 
sistemul informatic al companiei. Avea să tipărească paginile şi 
să i le trimită prin fax. 

După ce închise, Tilda îşi deschise calculatorul şi verifică 
codurile personale ale lui Lindell şi Jansson în baza de date a 
poliţiei. Henrik Jansson fusese arestat şi amendat pentru o 
contravenţie rutieră din Borgholm, cu şapte ani în urmă — 
condusese o maşină la şaptesprezece ani, fără permis. Nu mai 
era nimic altceva în legătură cu el sau cu Lindell. 

Apoi faxul începu să băzâie şi o listă a comenzilor onorate de 
Marnăs Fine Flooring începu să curgă din el. 

Tilda îşi dădu seama rapid că din cei douăzeci şi doi de 
proprietari de locuinţă care făcuseră lucrări la podelele lor, 
şapte reclamaseră spargeri în ultimele trei luni. 

Niclas Lindell lucrase în două din aceste case. Dar Henrik 
Jansson lucrase în toate. 

Tilda simţi aceeaşi însufleţire ca şi vânătorul din pădure, 
atunci când apare elanul. Apoi mai observă ceva: de-a lungul 
unei săptămâni din august, Henrik Jansson fusese la conacul din 
Eel Point. Potrivit fişei de lucru, operaţiunea fusese „sablat 


podelele, parter". 

Avea oare asta vreo semnificaţie? 

Henrik Jansson locuia în Borgholm. Potrivit calendarului, 
astăzi lucra lângă Byxelkrok şi, dată fiind situaţia din acest 
moment, putea să continue liniştit să pună podele. Tilda avea 
nevoie de mai mult timp până când să-l cheme la o întrevedere 
cu poliţia. 

Apoi liniştea fu întreruptă de soneria telefonului. Se uită la 
ceas — era deja cinci şi un sfert. Era aproape sigură că ştia cine 
e. 

— Secţia de poliţie din Marnâs, Davidsson. 
— Salut, Tilda. 
Şi avea dreptate. 
— Ce mai faci? spuse Martin. 
— Bine, spuse ea, dar acum nu am timp. Tocmai am ceva 
important de făcut. 
— Dar, Tilda, stai... 
— Salut. 

Deci aşa. Puse receptorul jos, fără să simtă nici cea mai mică 
urmă de curiozitate faţă de ce voia Martin. Se simţea eliberată, 
dându-şi seama că Martin Ahlquist devenise brusc atât de 
neimportant pentru ea. în clipa aceasta, Henrik Jansson era 
bărbatul vieţii ei. 

Scopul Tildei era să-l găsească pe Henrik şi să-l aresteze — 
şi, pe drumul spre închisoare, să-i pună câteva întrebări. Voia, 
desigur, să ştie de ce atacase pensionari — dar şi de ce 
sfărâmase corabia din sticlă pe care o făcuse Gerlof. . 

In anul acela vara fusese neobişnuit de umedă în Oland, iar a 
doua noastră iarnă de la Eel Point a fost mai rea decât prima. 
Mult mai rece şi chiar cu mai multă zăpadă. în ianuarie şi 
februarie şcoala din Marnăs era închisă în fiecare luni, din câte 
îmi aduc aminte, pentru că plugurile de zăpadă nu reuşeau să 
curețe drumurile după ninsorile din weekend. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1960 

Mama mea, Torun, continuă să picteze, deşi vederea ei nu şi- 
a revenit niciodată după experiența din furtuna de zăpadă. în 
acest stadiu poate să vadă doar pe unde merge, şi nu mai poate 
să citească. 


Ochelarii ei nu o ajută prea mult. în Borgholm găsim o lampă 
mare cu halogen care stă pe un fel de trepied. Străluceşte cu o 
lumină albă orbitoare, făcând ca cele două camere întunecoase 
ale noastre din pavilionul de la Eel Point să arate ca un studio de 
film. în mijlocul luminii acestui soare strălucitor mama mea stă 
şi pictează, folosind cele mai întunecate nuanţe pe care le poate 
prepara. 

Spatula şi pensulele lui Torun răzuiesc pânza bine întinsă ca 

nişte şoareci agitaţi. Mama mea pictează viscolul în care s-a 
rătăcit în iarna dinainte şi îşi ţine faţa atât de aproape de pânză, 
încât vârful nasului ei e aproape permanent gri închis. Priveşte 
cu concentrare la umbrele întunecate care apar — cred că, 
atunci când pictează, se simte ca şi cum ar fi încă acolo, printre 
morţii din bălți, în turbărie, la Offermossen. 
Pânză după pânză e acoperită cu uleiuri, dar de vreme ce 
nimeni nu vrea să cumpere sau să expună tablourile ei,Torun 
ţine pânzele făcute sul în camera goală şi uscată de lângă 
bucătăria din pavilion. 

Pictez şi eu puţin, când rămân culori şi hârtie, dar atmosfera 
din casa de la capătul lumii rămâne sumbră. Nu avem niciodată 
niciun ban, iar Torun nu mai vede suficient de bine ca să lucreze 
ca femeie de serviciu. 

La începutul lui noiembrie e a patruzeci şi noua aniversare a 
lui Torun; ea o sărbătoreşte singură, cu o sticlă de vin roşu, şi 
începe să vorbească despre faptul că viaţa ei s-a sfârşit. 

Viaţa mea pare că nici n-a început încă. 

Am optsprezece ani, m-am lăsat de şcoală şi am preluat 
unele dintre sarcinile de femeie de serviciu ale lui Torun, în timp 
ce aştept să apară ceva mai bun. Am ratat anii '50 în toate 
modurile posibile. De-abia după ce se termină dau de nişte 
numere vechi din Picture Journal şi aflu că anii cincizeci, în afară 
de moartea lui Stalin şi frica de bomba atomică, au fost deceniul 
adolescenților cu şosete albe, al petrecerilor acasă şi al rock and 
roll-ului — dar acolo, la ţară, nu prea era nimic din toate astea. 
Radioul nostru era vechi şi de obicei transmitea o combinaţie de 
pârâituri şi voci fantomatice. După un sezon beatific, în care poţi 
să înoţi, viaţa pe coastă înseamnă nouă luni de întuneric, vânt, 
drumuri lungi şi noroioase, haine ude şi picioare mereu 
îngheţate. 

Singura consolare de anul acesta e Markus.Markus Landkvist 


a venit din Borgholm în toamna acelui an şi s-a mutat într-o 
cameră mică a conacului din Eel Point. Markus are nouăsprezece 
ani, e cu un an mai mare ca mine, şi face munci simple la 
fermele din zonă, în timp ce aşteaptă să fie chemat pentru 
serviciul militar. 

Nu e prima mea dragoste, dar e, fără îndoială, un pas în faţă. 
Idilele mai vechi însemnaseră mai ales să stau şi să mă holbez 
la un băiat din cealaltă parte a curţii şcolii, sperând ca el să vină 
şi să mă tragă de păr. 

Markus e înalt şi blond şi e cel mai arătos băiat din zonă, cel 
puţin aşa mi se pare mie. 

— Ştii că Eel Point e bântuită? îl întreb când ne întâlnim pentru 
prima oară în bucătăria conacului. 
— Ce vrei să spui? 

Nu pare deloc speriat şi nici măcar interesat, dar acum am 
stabilit legătura cu el şi trebuie să continui. 

— Morţii trăiesc în hambar, îi spun. Şoptesc de dincolo de 
perete. 
— E doar vântul, spune Markus. 

Nu e tocmai dragoste la prima vedere. Dar începem să ne 
petrecem timpul împreună. Eu sunt cea enervant de vorbăreaţă, 
Markus e cel puternic şi tăcut. Dar cred că mă place. îl desenez 
din memorie înainte să adorm şi încep să visez că plec de la Eel 
Point împreună cu el. 

După cum văd eu lucrurile, Markus şi cu mine suntem singurii 
de aici care avem un fel de viaţă înaintea noastră, Torun a 
cedat, iar bărbaţii mai în vârstă din casă par mulţumiţi să 
lucreze în timpul zilei şi seara să se adune şi să bârfească. 

Uneori beau băutură de casă în bucătărie cu Ragnar 
Davidsson, pescarul de ţipari. Aud râstele lor prin ferestre. 

Fiecare se mişcă în cercul lui la Eel Point, iar în iarna asta 
descopăr podul de fân din hambar. Aproape că nu e fân deloc 
acolo, dar e plin de bunuri pe care oamenii le-au lăsat în urma 
lor, iar eu pornesc într-o expediţie de descoperire aproape în 
fiecare săptămână. Există nenumărate urme ale familiilor şi 
paznicilor de far care au trăit în conac; e aproape ca un muzeu, 
cu mărunţişuri legate de bărci, lăzi de lemn, teancuri de hărţi de 
navigaţie vechi şi registre. Dau lucrurile la o parte, ca să-mi pot 
face loc printre aceste comori şi gunoaie, şi în cele din urmă 
ajung la peretele din celălalt capăt al podului. 


Şi descopăr toate numele acelea, cioplite în perete: 
CAROLINA 1868 PETTER 1900 GRETA 1943 

Şi multe altele. Aproape fiecare scândură din perete are cel 
puţin un nume cioplit în ea. 

Citesc numele şi sunt fascinată de toţi cei care au trăit şi au 
murit la Eel Point. E ca şi cum ei ar fi împreună cu mine, în pod. 

Scopul meu principal în viaţă acum e să-l duc pe Markus 
acolo sus, cu mine. 


24 

Acum întunericul se lăsa deasupra mării şi a pământului 
după-amiaza. Felinarul solitar de lângă autostrada principală se 
aprindea tot mai devreme, iar Joakim se plimba prin casa lui 
mare şi încerca să se simtă mândru pentru ceea ce realizase. 

Renovările de la parter erau mai mult sau mai puţin 
terminate. Tot zugrăvitul, tapetatul şi mobilatul erau gata, 
aproape complet. Trebuia să mai cumpere mobilă, dar pe 
moment nu prea avea bani şi făcuse doar încercări 
neconvingătoare de a-şi găsi un nou post de profesor. Dar cel 
puţin pusese în salon vitrina mare de secol XVIII, masa lungă de 
prânz şi scaunele cu spătar înalt. Atârnase candelabrul mare şi 
rotund de tavan şi pusese lumânări la ferestre. 

In toamna aceasta aproape că nu făcuse nicio lucrare în 
exteriorul casei — nu avea bani pentru schele — dar avea 
senzaţia că locatarii anteriori apreciau totuşi renovarea din 
interior. Când era singur, Joakim spera uneori că ar putea să-i 
audă în casă, să audă paşii lor înceţi traversând podeaua la etaj 
şi vocile murmurate din camerele goale.Dar nu şi pe Ethel. Ethel 
nu avea voie să intre în casă. Slavă Domnului că Livia părea să fi 
încetat să mai viseze despre ea. 

— Veniţi la mine de Crăciun? întrebă Ingrid când îl sună la 
mijlocul lui decembrie. 

Vorbea cu aceeaşi voce înceată şi prudentă ca întotdeauna, 
iar lui Joakim aproape că îi veni să închidă. 

— Nu, spuse el repede, privind afară pe fereastra din bucătărie. 

Uşa de la hambar era din nou deschisă. El nu o deschisese. 
Bineînţeles, putea să fie vorba de vânt sau de unul din copii, dar 


el simţi că era un semn de la Katrine. 

— Nu? 

— Nu, spuse el, avem de gând să rămânem aici de Crăciunul 
ăsta. La Eel Point. 

— Singuri? 

Poate că nu, se gândi Joakim. Dar răspunse: 

— Da, dacă nu cumva mama lui Katrine, Mirja, trece pe aici. Dar 
încă nu am discutat despre asta. 

— N-aţi putea... 

— Ne-ar plăcea foarte mult să venim la tine de Anul Nou, spuse 
Joakim. Am putea să ne dăm cadourile atunci. 

Bineînţeles, Crăciunul avea să fie sumbru oriunde avea să-l 
sărbătorească. 

De nesuportat, fără Katrine.în dimineaţa de 13 decembrie, 
devreme, Joakim stătea în penumbră, la şcoala pregătitoare din 
Marnăs, privindu-i pe copii cum petrec sărbătoarea Sfintei Lucia. 
îmbrăcaţi în alb şi cu lumânări în mână, zâmbind nervos, copiii 
de şase ani intrară pe rând în sala de spectacol, unde părinţii lor 
îi aşteptau. Mai mulţi părinţi aveau camerele video pregătite. 

Joakim nu avea nevoie să-şi filmeze copiii, avea să-şi 
amintească oricum exact ce cântece cântaseră Livia şi Gabriel. 
îşi pipăi verigheta şi se gândi cât de mult i-ar fi plăcut lui Katrine 
să vadă asta. 

A doua zi după Sfânta Lucia, prima furtună de iarnă se abătu 
asupra coastei, cu granule de zăpadă ca nişte gloanţe răpăind în 
geam. în largul mării se înălţau valurile cu creste albe. Avansau 
ritmic spre țărm şi zdrobeau stratul subţire de gheaţă care se 
formase lângă promontoriu, apoi se spărgeau de dig. Apa făcea 
spume şi se învârtejea în jurul insulelor pe care stăteau farurile. 

Când furtuna ajunse la apogeu, luând cu asalt casa, Joakim îl 
sună pe Gerlof Davidsson, care era singura lui cunoştinţă de pe 
insulă interesată de vreme. 

— Deci ăsta e primul viscol al iernii, spuse Joakim. 

Gerlof pufni, la celălalt capăt al firului. E 
— Asta? spuse el. Asta e doar o briză uşoară. Asta nu e viscol... 
dar se apropie şi cred că va ajunge aici înainte de Anul Nou. 

Vântul puternic se domoli înainte de zori, iar când soarele 
răsări a doua zi dimineaţă, Joakim văzu că un strat subţire de 
zăpadă încă acoperea totul. Tufişurile de sub fereastra de la 
bucătărie purtau pălării albe, iar pe țărm valurile aruncaseră la 


mal gheaţa, care forma bancuri largi. 

Dincolo de aceste bancuri, un nou strat de gheaţă se formase 
rapid în largul mării, ca un câmp alb-albastru traversat de 
crăpături negre. Gheaţa nu părea sigură — unele dintre 
crăpăturile adânci se întâlneau în hăuri întunecate. 

Joakim privi spre orizont, dar linia dintre mare şi cer 
dispăruse într-o ceaţă orbitoare. 

După micul dejun sună telefonul. Era ruda lui Gerlof, Tilda 
Davidsson, care începu prin a spune că suna în legătură cu o 
problemă de poliţie. 

— Voiam doar să verific ceva, Joakim. Ai spus mai demult că 
soţia ta nu primea niciun fel de vizitatori acasă... dar au venit 
acolo lucrători? 

— Lucrători? 

Era o întrebare neaşteptată, iar el trebui să se gândească la 
asta. 

— Am auzit că a venit cineva să pună podele, spuse Tilda. Aşa 
este? 

Acum Joakim îşi aminti. 

— Da, spuse el, dar asta a fost înainte ca eu să mă mut aici. A 
venit aici un tip ca să smulgă vechea podea de plută şi să 
sableze podelele din camerele principale. 

— De la o firmă din Marnâs? 

— Cred că da, spuse Joakim. Agentul imobiliar ne-a sugerat-o. 
Probabil că încă mai am factura pe undeva. 

— Deocamdată nu avem nevoie de ea. Dar îţi aminteşti cum îl 
chema? 

— Nu... soţia mea a lucrat cu el. 

— Când a venit aici? 

— La mijlocul lui august... cu câteva săptămâni înainte să 
începem să aducem mobila. 

— Te-ai întâlnit vreodată cu el? 

— Nu. Dar Katrine s-a întâlnit cu el, cum spuneam. Ea şi copiii 
erau aici. 

— Şi de atunci nu a mai revenit? 

— Nu, spuse Joakim. Toate podelele sunt terminate acum.— încă 
un lucru... ai avut vreun musafir nepoftit în timpul toamnei? 

— Nepoftit... spuse Joakim, iar gândurile lui se îndreptară 
imediat spre Ethel. 

— Vreau să spun, vreun spărgător de case, spuse Tilda. 


— Nu, nu s-a întâmplat nimic de felul ăsta. De ce întrebi? 
— în ultimele luni au avut loc mai multe spargeri pe insulă. 
— Ştiu, am citit despre asta în ziar. Sper să-i prindeţi. 

— Ne străduim, spuse Tilda. 

Închise telefonul. 

Noaptea următoare Joakim se trezi în pat, tresărind. 

Ethel... 

Aceeaşi teamă ca întotdeauna. înălţă capul şi privi spre ceas: 
1:24. 

încercă să îndepărteze orice gând despre Ethel. Strigase oare 
Livia? Nu se auzea niciun sunet în casă, dar se ridică din pat şi 
îşi luă un pulover şi o pereche de blugi, fără să aprindă lumina. 
leşi pe coridor şi ascultă din nou. Auzea ticăitul ceasului de 
perete, dar din întunericul camerelor Liviei şi a lui Gabriel nu 
venea niciun sunet. 

Se duse în direcţia opusă, spre ferestrele de pe hol, şi privi 
afară, în noapte. Lampa solitară ilumina curtea interioară, dar 
nimic nu mişca acolo. 

Apoi văzu că uşa de la hambar era iar deschisă. Nu mult, 
doar vreo douăzeci şi cinci de centimetri — dar Joakim era 
aproape sigur că o închisese cu câteva seri în urmă. 

Avea să se ducă şi s-o închidă chiar acum. 

Îşi trase ghetele de iarnă şi ieşi pe verandă. 

Afară era vânt, dar cerul era senin şi plin de stele, iar farul de 
sud lumina ritmic, aproape în acelaşi ritm cu inima lui. 

Se apropie de uşa pe jumătate deschisă şi privi în hambar. 
Era întuneric beznă. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

Sau exista unul? Parcă putea auzi un scâncet încet undeva 
înăuntrul clădirii de lemn. Joakim întinse mâna şi aprinse lumina. 
Nu păşi înăuntru până când luminile de pe plafon nu se 
aprinseră. 

Vru să strige iar, dar renunţă. 

Acum auzea ceva: un hârşâit încet, dar regulat. Joakim era 
sigur de asta. 

Se apropie de scara abruptă. Becul de sus de tot, de pe 
plafon, nu era foarte puternic, dar el începu să urce. 

Sus, în pod, Joakim se opri din nou şi privi spre mormanele de 
gunoaie uitate. La un moment dat trebuia să le arunce pe toate. 


Dar nu în noaptea asta. 

Intră printre obiecte. Deja îşi găsea drumul printre mormane 
fără probleme; ştia pe de rost acest labirint şi era atras de 
cealaltă parte a lui. Spre peretele din partea opusă a podului. 

De acolo venea hârşâitul. 

Acum Joakim putea să vadă peretele şi numele morţilor care 
fuseseră cioplite în el. 

Înainte să apuce să le citească din nou, auzi iarăşi un scâncet 
şi se opri. Privi în jos, spre podea. 

Mai întâi se auzi scâncetul, apoi mieunatul lui Rasputin. 

Pisica stătea lângă perete, spălându-şi lăbuţele cu grijă. Apoi se 
uită în sus spre vizitator, iar Joakim îi prinseţ 

privirea; pisica părea aproape încântată. Şi de ce nu? Muncise 
din greu în noaptea asta. 

În faţa lui zăceau cam o duzină de trupuri subţiri cu blană 
maro. Şoareci. Fuseseră sfâşiaţi cu grijă şi arătau de parcă ar fi 
fost omorâţi exact înainte ca Joakim să sosească. 

Rasputin aşezase şoarecii însângeraţi în şir, lângă partea de 
jos a peretelui. 

Arătau ca un sacrificiu. 

— în ziua de azi oamenii îşi fac prea multe griji, spuse Gerlof. 
Vreau să spun, acum oamenii cheamă şalupa de salvare imediat 
ce valurile devin puţin mai agitate. Pe vremuri oamenii aveau 
mai mult bun-simţ. Dacă vântul se înteţea când erai departe în 
larg, nu era nicio problemă... mergeai pur şi simplu mai departe, 
spre Gotland, trăgeai barca pe țărm, apoi te băgai sub ea şi te 
culcai, până când vântul trecea de la sine. Apoi te întorceai 
acasă. 

Gerlof amuţi, căzut pe gânduri după ultima sa poveste. Tilda 
se aplecă şi închise casetofonul. 

— Fantastic. Te simţi bine, Gerlof? 
— Da. Sigur. 

Gerlof clipi şi reveni în încăpere. 

Fiecare avea în faţa lui un pahar mic cu vin fiert, începutul 
săptămânii Crăciunului fusese prevestit de vânt şi zăpadă, iar 
Tilda adusese cu ea o sticlă de vin, drept cadou. încălzise vinul 
rece şi dulce la bucătărie şi adăugase stafide şi migdale. Când 
intră în cameră cu tava, Gerlof scosese o sticlă de şnaps şi 
adăugă puţin în fiecare pahar. 

— Deci, ce faci de Crăciun? întrebă Gerlof după ce aproape că îşi 


terminaseră paharele, iar Tilda se simţea încălzită până în vârful 
degetelor de la picioare. 
— O să sărbătoresc liniştit, cu familia, spuse ea. De Ajunul 
Crăciunului mă duc acasă la mama. 
— Bun. 
— Şi tu, Gerlof? Ţi-ar plăcea să vii cu mine, pe continent? 
— Mulţumesc, dar cred că o să stau aici şi o să-mi mănânc 
budinca de orez de Crăciun. Fiicele mele m-au invitat pe coasta 
de vest, dar nu pot sta în maşină atât de mult. 

Tăcură amândoi. 
— Să mai încercăm o dată cu casetofonul? spuse Tilda. 
— Poate. 
— Dar e distractiv să discutăm, nu-i aşa? Am aflat atât de multe 
lucruri despre bunicul. 

Gerlof dădu scurt din cap. 
— Dar nu ţi-am spus încă despre partea cea mai importantă. 
— Nu, spuse Tilda. 

Gerlof păru să ezite. 
— Ragnar m-a învăţat multe despre vreme, vânturi, pescuit şi 
navigat când eram copil... tot ce era important. Dar când am 
crescut mai mare, mi-am dat seama că nu pot avea încredere în 
el. 
— Nu? 
— Mi-am dat seama că fratele meu e necinstit. 

Din nou în jurul mesei se aşternu tăcerea. 
— Ragnar era un hoţ, continuă el. Nimic mai mult decât un hoţ. 
Din păcate, nu pot să fac asta să sune mai frumos. 

Tilda se gândi să închidă casetofonul, dar îl lăsă să meargă. 
— Şi ce lua? întrebă ea încet. 
— Păi, în general fura orice putea. Uneori ieşea noaptea în larg 
şi fura ţipari din rezervoarele celorlalţi. Şi îmi amintesc o dată... 
când la conacul de la Eel Point se puneau instalaţii noi. O cutie 
rămăsese afară, în curte, până când Ragnar a furat-o. De fapt, la 
acel moment nu avea nevoie de ţevi de canalizare, dar avea 
chei de la faruri, aşa că a pus cutia acolo şi sunt sigur că maie 
acolo şi în ziua de azi. Pentru el cred că nu nevoia era 
importantă, ci ocazia. întotdeauna ţinea ochii deschişi pentru 
ceva neîncuiat sau nesupravegheat. 

Gerlof stătea aplecat în faţă; Tilda avea impresia că vorbea 
mai intens ca oricând. 


— Dar nu se poate să nu fi furat şi dumneata ceva, la un 
moment dat? 
Gerlof scutură din cap. 
— Nu, de fapt nu am furat nimic. Poate că uneori am minţit 
puţin despre tarifele mele de transport, când mă întâlneam cu 
alţi căpitani în port. Dar să mă bat şi să fur, astea sunt lucruri pe 
care nu le-am făcut niciodată. Eu chiar cred că ar trebui să ne 
ajutăm unii pe alţii. 
— Aşa e corect, spuse Tilda. Noi suntem comunitatea. Gerlof 
dădu din cap. 
— Nu mă gândesc prea des la fratele meu mai mare, spuse el. 
— De ce nu? 
— Păi... la urma urmei, el a dispărut de atât de mult timp. Mulţi, 
mulţi ani. Amintirile s-au estompat... iar eu le-am permis să se 
estompeze. 
— Când l-ai văzut ultima oară? 
În cameră pluti tăcerea, înainte ca Gerlof să răspundă: 
— La mica fermă a lui Ragnar, în iarna lui 1961. M-am dus acolo, 
pentru că el refuza să răspundă la telefon.Ne-am certat... sau, 
mai degrabă, am stat şi ne-am uitat cu ură unul la altul. Asta era 
modul nostru de a ne certa. 
— Despre ce? 
— Ne certam în legătură cu moştenirea, spuse Gerlof. Nu că ar fi 
dus la ceva, dar... 
— Ce moştenire? 
— Tot ce lăsaseră mama şi tatăl meu. 
— Ce s-a întâmplat cu ea? spuse Tilda. 
— Mare parte a dispărut. Dar Ragnar a fost cel care a luat-o, se 
şi mândrea cu asta... De fapt, fratele meu era un adevărat jeg. 
Tilda privi spre casetofon, dar nu reuşi să găsească un 
răspuns potrivit. 
— Ragnar a fost un jeg, cel puţin faţă de mine, continuă Gerlof, 
scuturând din cap. A golit casa părinţilor noştri din Stenvik, a 
vândut mare parte din conţinutul ei, a vândut casa unor oameni 
de pe continent şi a ţinut profitul pentru el. Şi refuza să discute 
despre asta. Pur şi simplu se holba rece la mine... Era imposibil 
să ajungi undeva cu el. 
— A luat totul? spuse Tilda. 
— Eu am primit câteva amintiri, dar Ragnar a luat banii. Probabil 
că s-a gândit că el o să se priceapă mai bine să aibă grijă de ei. 


— Dar... dumneata nu puteai să faci nimic? 

— Să îl dau în judecată, vrei să spui? spuse Gerlof. Aici pe insulă 
nu procedăm aşa. în schimb, devenim duşmani. Chiar şi fraţii, 
uneori. 

— Dar... 

— Ragnar s-a servit singur, continuă Gerlof, la urma urmei el era 
fratele mai mare. A luat primul ce-a dorit, apoi a împărţit cu 
mine, dacă a avut chef... aşa că ne-am despărţit în relaţii 
proaste, în toamna dinainte ca el să moară îngheţat, în furtună. 

Gerlof oftă. 

— „Rămâneţi întru dragoste frăţească", spune în Epistola 
Sfântului Paul către Evrei, dar nu întotdeauna e atât de uşor... 
Bineînţeles, la felul ăsta de lucruri ajung să mă gândesc zilele 
astea. 

Tilda privi din nou spre casetofon cu o expresie de regret. 
Apoi îl închise. 

— Cred... Cred că ar fi mai bine să şterg ultima parte. Nu pentru 
că aş crede că minţi, Gerlof, dar... 
— Eu sunt de acord, spuse Gerlof. 

După ce Tilda băgă caseta în carcasa ei neagră, Gerlof spuse: 
— Cred că acum ştiu cum funcţionează. Pe care butoane trebuie 
să apeşi. 

— Bun, spuse Tilda. E clar că ai un talent pentru tehnologie, 
Gerlof. 

— Ai putea cumva să-l laşi aici? Până când ne vedem data 
viitoare? 

— Casetofonul? 

— în caz că îmi vine să mai spun ceva la el. 

— Sigur. 

Tilda îi dădu casetofonul. 

— Spune cât de multe doreşti. Sunt câteva casete goale pe care 
le poţi folosi. 

Când ajunse la secţia de poliţie, lumina robotului telefonic 
pâlpâia. începu să asculte mesajul, dar când auzi vocea lui 
Martin oftă şi apăsă pe Delete. 

Era timpul ca el să renunţe. 


26 
Joakim mai făcea o ultimă călătorie cu copiii, înainte de 
Crăciun. Era prima zi a vacanței de Crăciun, iar el îi duse cu 


maşina în Borgholm. 

În oraş erau o grămadă de oameni care cumpărau cadouri de 
Crăciun. în drum spre oraş, familia Westin intră într-un 
supermarket şi se plimbă pe coridoarele lungi pline de mâncare, 
adunând provizii pentru vacanţă. 

— Ce să mâncăm în seara de Crăciun? întrebă Joakim. 
— Pui la grătar cu cartofi prăjiţi, spuse Livia. 
— Suc, spuse Gabriel. 

Joakim cumpără pui, cartofi prăjiţi, suc de zmeură, dar şi 
cartofi, cârnaţi, şuncă, bere şi biscuiţi pentru el. Cumpără carne 
tocată de vită din care să facă chifteluţe, iar când văzu că aveau 
tipari de Oland la raionul de peşte, cumpără câteva bucăţi 
afumate. Probabil că înotaseră chiar pe lângă Eel Point. 

Cumpără, de asemenea, şi un kilogram de brânză. Lui Katrine 

îi plăcuse dintotdeauna ca de Crăciun să mănânce pâine cu felii 
groase din această brânză anume. 
Nu era prea raţional, dar săptămâna trecută Joakim îi 
cumpărase lui Katrine chiar şi un cadou de Crăciun.Se dusese în 
Borgholm să caute cadouri pentru copii, iar în vitrina unui 
magazin văzuse o rochie verde pal care lui Katrine i-ar fi plăcut 
foarte mult. Se dusese la magazinul de jucării, dar apoi se 
întorsese la magazinul de haine Danielsson şi cumpărase rochia. 
— Aţi putea să mi-o împachetaţi ca pe un cadou, vă rog... cadou 
de Crăciun, spusese el, iar vânzătoarea îi întinsese un pachet 
roşu cu panglici albe. 

În parcarea de lângă magazinul de alimente se vindeau brazi 
de Crăciun împachetaţi în plastic. Joakim cumpără un brad 
norvegian mare, suficient de înalt ca să ajungă la tavanul 
parterului. îl legă de plafonul maşinii, apoi se duseră acasă. 

Era frig pe insulă, minus zece grade, dar când ajunseră înapoi 
la Eel Point aproape că nu bătea vântul deloc. Apa de-abia 
începea să îngheţe iar, dar pe pământ era încă doar un strat 
subţire de zăpadă. Respirația lui Joakim se ridica în aer sub 
forma unor nori albi, care se îndepărtau încet, în timp ce el căra 
plasele cu mâncare de-a curmezişul curţii, în casă. Apoi aduse 
bradul la căldură. Joakim ştia că mii de insecte minuscule aveau 
să intre şi ele înăuntru, ascunse printre crengi, dar majoritatea 
lor erau în mijlocul lungului lor somn de iarnă şi nu aveau să se 
mai trezească niciodată. 

Asta ar fi cel mai bun mod să mori, se gândi Joakim — în 


somn, fără niciun avertisment. 

Înălţă bradul în sufragerie, sub plafonul alb. Masa cu 
scaunele cu spătar înalt era deja acolo, dar în rest nu mai erau 
prea multe. Camerele de la parter păreau din ce în ce mai goale, 
pe măsură ce se apropia Crăciunul.Familia Westin îşi petrecu 
restul zilei făcând curat şi pregătind totul în casă. Aveau de 
despachetat două cutii mari de carton cu ornamente de Crăciun: 
ieslea, lumânările, şervetele pentru mâini roşu cu alb, stelele de 
Crăciun de atârnat la ferestre şi o capră şi un porc făcuţi din 
paie, pe care îi puseră de fiecare parte a pomului. 

După ce despachetară toate ornamentele de Crăciun, Livia şi 
Gabriel ajutară la decorarea pomului. Amândoi făcuseră 
ornamente de hârtie şi siluete din lemn la grădiniţă, pe care le 
atârnară unde ajungeau, pe ramurile mai de jos. Pe ramurile de 
sus Joakim puse beteală, globuri şi lumânări de sărbătoare, şi o 
stea aurie în vârf. Bradul era gata pentru Crăciun. 

În cele din urmă scoaseră pungile cu cadouri de Crăciun şi le 
aranjară sub brad. Joakim puse cadoul pentru Katrine lângă 
celelalte. 

Totul amuţi în jurul bradului. 

— Acum mami o să se întoarcă? întrebă Livia. 
— Poate, spuse Joakim. 

Copiii aproape că încetaseră să mai vorbească despre 
Katrine, dar el ştia că Liviei, mai ales, îi era foarte dor de ea. 
Pentru copii, linia dintre ceea ce este posibil şi ceea ce este 
imposibil nu era la fel ca la adulţi. Poate că era doar o problemă 
de a-şi dori suficient de mult s-o vadă? 

— Va trebui să vedem ce se întâmplă, spuse el, privind spre 
teancul de pachete. 

Ar fi minunat să o mai vadă pe Katrine pentru o ultimă oară. 
Să poată vorbi cu ea şi să-şi ia la revedere cum se cuvine. 
Meteorologii de la televizor avertizaseră în legătură cu furtuni şi 
ninsori în Oland şi Gotland în timpulCrăciunului, dar cu două zile 
înainte ca festivitățile să înceapă, Joakim privi afară pe fereastră 
şi văzu doar fuioare fine de nori pe cer. Soarele strălucea, erau 
minus şase grade şi abia dacă bătea vântul. 

Apoi privi la hrănitoarea pentru păsări de sub fereastra 
bucătăriei şi avu senzaţia că, de fapt, furtuna e pe drum. 

Hrănitoarea era pustie. Resturile de mâncare şi grămăjoarele 
de seminţe erau încă acolo, dar nicio pasăre nu ciugulea din ele. 


Rasputin sări pe blatul de bucătărie, lângă Joakim, şi constată 
că masa era goală. 

Pajiştea care ducea spre țărm era şi ea pustie, iar pe mare nu 
era nicio lebădă de vară sau rață de gheţuri. Poate că îşi 
căutaseră cu toate adăpost în pădure. Păsările nu au nevoie să 
se uite la starea vremii ca să ştie când se apropie o furtună, 
simt asta în aer. 

În dimineaţa aceea, Joakim îi lăsă pe Livia şi Gabriel să 
doarmă mai mult, până la opt şi jumătate. l-ar fi plăcut să-i 
poată duce la grădiniţă, ca să fie singur, dar pentru următoarele 
două săptămâni aveau să stea acasă cu el, indiferent ce părere 
avea el despre asta. 

— Astăzi vine acasă mami? întrebă Livia în timp ce se dădea jos 
din pat. 
— Nu ştiu, spuse Joakim. 

Dar atmosfera din casă era diferită acum, el simţea asta, iar 
copiii păreau s-o simtă şi ei. în toate camerele zugrăvite în alb 
exista un aer de aşteptare încordată. 

Joakim scoase lumânările imediat după micul dejun. Le 
cumpărase de la un magazin din Borgholm, în ciuda faptului că 
de fapt trebuia să-ţi faci singur lumânările, aşa cum făcuseră în 
bucătăria conacului oamenii din vremuri apuse, după ce copiii 
împleteau  fitilele; asta făcea ca lumânările să aibă ceva 
personal. Dar aceste lumânări de fabrică aveau toate aceeaşi 
lungime şi ardeau cu o lumină constantă la ferestre, pe mese şi 
în suporturile circulare agăţate de becuri. 

Flăcări vii pentru morţi. 

Familia mâncă frugal de prânz în bucătărie, la amiază, când 
soarele era exact deasupra acoperişului pavilionului. în curând 
avea să înceapă să coboare iar. 

După prânz, Joakim îi îmbrăcă pe copii cu geci groase şi îi 
duse la plimbare pe lângă mare. în timp ce treceau pe lângă 
hambar, Joakim privi spre uşa acestuia, dar nu le spuse nimic 
copiilor. 

Continuară să coboare spre țărm în tăcere. Norii cirus frumoşi 
şi pufoşi încă pluteau deasupra promontoriului, dar departe, la 
orizont, un front de furtună începuse să se arate, ca o perdea gri 
întunecat. 

Gheaţa era subţire şi albă lângă mal, dar tare şi de un 
albastru închis mai în larg. Copiii aruncară pietre şi bucăţi de 


gheaţă care săreau şi alunecau pe suprafaţa sclipitoare, spre 
crăpăturile negre, fără să întâmpine nicio rezistenţă. 
— Vă e frig? întrebă Joakim după o vreme. 
Nasul lui Gabriel era roşu, iar el dădu din cap posomorât. 
— Ar fi bine să mergem acasă, spuse Joakim. 

Era cea mai scurtă zi a anului — era doar două şi jumătate, 
dar cerul era albastru închis, ca un apus într-o seară târzie de 
vară, în timp ce ei se întorceau acasă. Joakim avu impresia că 
simte în ceafă respiraţia furtunii de zăpadă care se apropia.Când 
ajunseră înăuntru, la căldură, Joakim aprinse din nou lumânările. 
Seara, lumina din casă avea să se vadă până la drum, poate 
chiar până în Offermossen, turbăria sacrificială. 

In seara aceea, după ce Livia şi Gabriel adormiră şi totul era 
tăcut în casă, Joakim îşi luă geaca bufantă şi ieşi afară, cu o 
lanternă în mână. 

Avea să viziteze hambarul. în ultimele câteva săptămâni 
reuşise rareori să stea departe de el mai mult de câteva zile la 
rând. 

Era o noapte senină şi înstelată, iar stratul subţire de zăpadă 
din curte devenise tare şi uscat din cauza frigului. Cristalele de 
gheaţă trosneau sub ghetele lui. 

Se opri în faţa uşii hambarului şi privi în jur. Umbre 
întunecate înconjurau pavilionul, şi era uşor să-ţi imaginezi că 
acolo e cineva. O femeie subţire cu faţa răvăşită, privind spre el 
cu o expresie întunecată... 

— Nu te apropia, Ethel, murmură Joakim de unul singur în timp 
ce deschidea uşa cea grea. 

Păşi înăuntru şi încercă să audă mieunatul lui Raspuntin, 
vânătorul de şoareci, dar nu auzi nimic. 

In noaptea aceasta, Joakim nu se duse la scara care ducea în 
pod. Mai întâi dădu o tură pe la parter, pe lângă ieslele şi boxele 
goale, acolo unde odată vacile stătuseră iarna aliniate, 
rumegând. 

O potcoavă ruginită fusese bătută în cuie pe peretele de sub 
acoperiş din cealaltă parte a hambarului. 

Joakim se apropie să o privească. Capetele ei erau îndreptate 
în sus, astfel încât norocul să nu se piardă. 

Lumina becurilor de pe tavan nu prea ajungea până aici, aşa că 
Joakim aprinse lanterna. Când lumină grinzileL 
de deasupra lui, îşi dădu seama că trebuie să fie exact sub 


camera ascunsă din pod. Apoi cobori lanterna. 

Cineva măturase podeaua de piatră. Nu peste tot, dar pe o 
fâşie de lângă perete. Acolo nu exista balegă uscată sau 
mormane de fân vechi. 

Era greu de crezut că cel care măturase acolo putea fi 
altcineva decât Katrine. 

In colţul din dreapta al peretelui, de lângă capătul 
hambarului, năvoade vechi de pescuit şi frânghii groase atârnau 
de o serie de cuie. Mai multe dintre ele ajungeau până la podea, 
ca o perdea. Dar în spatele perdelei, peretele părea să se 
curbeze în interior. 

Joakim făcu un pas în faţă şi îndreptă lumina într-acolo, iar 
umbra de lângă perete se retrase în tăcere, dezvăluind o 
deschizătură joasă lângă podea. O bucată din peretele de lemn 
lipsea, iar când Joakim dădu la o parte perdeaua de frânghii şi 
năvoade care miroseau a smoală, văzu că lespezile de piatră 
continuau şi dincolo de el. 

Exista un fel de deschizătură lângă podea, în peretele din 
capătul hambarului. Ajungea doar până la genunchii lui Joakim, 
dar avea cel puţin doi metri lăţime. 

Mânat de curiozitate se aplecă, încercând să vadă ce e 
dincolo de deschizătură. Nu văzu altceva decât pământ bine 
pătătorit şi ghemotoace de praf plutind. 

In cele din urmă se lăsă pe burtă şi începu să se târască. Luă 
lanterna cu el şi se strecură pe sub scândurile de lemn.După ce 
reuşi să intre pe sub perete se opri; exista un alt perete, de data 
asta făcut din calcar. Era rece ca gheaţa — cu siguranţă era 
peretele exterior. Spaţiul dintre ele era de doar un metru lăţime. 
După ce Joakim dădu la o parte nişte perdele de pânze de 
păianjen proaspăt tesute, putu chiar să se ridice în picioare. 

La lumina lanternei văzu că era în spaţiul îngust dintre doi 
pereţi: peretele interior făcut din lemn pe sub care se târâse şi 
peretele exterior de vest al hambarului. La câţiva metri distanţă, 
o scară veche de lemn ducea direct în întuneric. 

Cineva mai fusese aici înaintea lui. Părea că cineva umblase 
pe aici, făcând poteci în praful vechi de o sută de ani. 

Fusese oare Katrine? La urma urmei, Mirja spusese că nu ştia 
despre vreo cameră ascunsă pe undeva în conac. 

Scara din faţa lui urca aproape vertical în întuneric. Joakim 
îndreptă lanterna în sus şi văzu că ducea spre o gaură pătrată. 


Acolo sus era întuneric beznă, dar el nu ezită nicio secundă. 
începu să urce. 

In cele din urmă ajunse la marginea deschizăturii şi se trase 
în sus de pe scară. 

Era pe o podea de lemn. La stânga lui era un perete de lemn 
nezugrăvit. Recunoscu scândurile late şi îşi dădu seama că 
găsise camera ascunsă din spatele podului de fân. 

Se ridică în picioare şi lumină cu lanterna în faţa lui, într-o 
parte şi-n alta. 

In lumina galbenă văzu bănci — rânduri de bănci. 

Bănci de biserică. 

Stătea la unul din capetele unei încăperi care arăta ca o 

capelă veche de lemn din interiorul podului. Era o cameră mică 
dedicată rugăciunii, sub acoperişul înalt şi ascuţit, prevăzută cu 
patru bănci şi un coridor pe lângă ele. 
Băncile de lemn erau uscate şi plesnite, iar marginile lor era 
uzate, fără niciun fel de ornament; arătau de parcă proveneau 
dintr-o biserică medievală. Probabil că fuseseră puse acolo 
atunci când se construise hambarul, îşi dădu seama Joakim. Nu 
exista nicio uşă prin care să fi fost cărate înăuntru. 

Nu exista amvon în cameră. Şi nicio cruce. Sus, pe peretele 
din faţa stranelor, era o fereastră murdară. Sub ea, o foaie de 
hârtie atârna de un cui, iar când Joakim se apropie văzu că era o 
pagină smulsă dintr-o Biblie a unei familii: un desen Dore cu o 
femeie, probabil Maria Magdalena, care privea uimită la piatra 
îndepărtată de pe intrarea în mormântul lui lisus. Piatra mare şi 
rotundă zăcea la o parte pe pământ, iar deschizătura spre 
mormânt se căsca deasupra ei ca o gaură neagră. 

Joakim privi imaginea mult timp. Apoi se întoarse — şi 
descoperi că băncile de lemn din spatele lui nu erau goale. 

În lumina lanternei văzu scrisorile de pe ele. 

Şi buchete uscate de flori. 

Şi o pereche de pantofi albi de copil. 

Pe una dintre bănci era ceva mic şi alb, iar când Joakim se 
aplecă văzu că era o proteză dentară. 

Bunuri. Amintiri. 

Existau, de asemenea, şi câteva coşuri împletite conţinând 
foi de hârtie. Joakim întinse mâna şi scoase cu grijă una dintre 
ele. O lumină cu lanterna şi citi: 

Cari, uitat de toți, dar nu şi de mine sau de Domnul. 


Sara 

În alt coş era o carte poştală îngălbenită pe faţa căreia era o 
imagine alb-negru a unui înger care zâmbea senin. Joakim o 
ridică, o întoarse şi văzu că cineva scrisese pe spatele ei cu 
cerneală, cu o caligrafie înflorată: Gânduri tandre de dragoste 
față de scumpa mea soră Maria, amarnic regretată. Rugăciunea 
mea zilnică față de Domnul nostru Dumnezeu este ca în curând 
să ne vedem din nou. 

O pierdere de nesuportat. 

Nils Peter 

Joakim puse uşor cartea poştală înapoi în coş. 

Era o cameră de rugăciune — o cameră sigilată pentru morţi. 

Pe una dintre bănci zăcea o carte. Era un carnet gros, văzu 
Joakim când o luă în mână. înăuntrul ei erau pagini întregi de 
scris de mână, prea mic şi întortocheat ca să fie citit în întuneric, 
iar pe pagina de titlu scria cu cerneală neagră Cartea viscolului. 

O băgă în geacă. 

Joakim se îndreptă, privi în jur pentru ultima oară şi observă o 
mică gaură în peretele din spatele băncii din faţă. 

Se apropie şi îşi dădu seama ce e: gaura pe care el însuşi o 
tăiase în peretele podului de fân, cu câteva săptămâni în urmă. 

In seara aceea întinsese mâna cât de departe putuse. Pe 
banca imediat de sub acea deschizătură era obiectul pe care el 
îl atinsese: 

Un maldăr de haine împăturite. 

O geacă de blugi albastru deschis şi jerpelită, pe care lui 
Joakim i se părea că o mai văzuse. 

Când recunoscu unele dintre insignele mici de pe partea ei 
din faţă, pe care scria RELAXEAZĂ-TE şi PINK FLOYD, ştiu a cui 
era geaca. Joakim o văzuse în fiecare seară în care privise în 
stradă din spatele perdelelor de la Casa Merelor. 

Era geaca de blugi a surorii lui, Ethel.Eu am fost cea care a 
descoperit podul mare de fân din hambar, dar l-am ademenit pe 
Markus să urce scara cu mine şi l-am explorat împreună. A fost 
prima mea idilă şi poate cea mai frumoasă. 

Dar a fost atât de scurtă. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1961 
In serile din toamna şi iarna aceea, Markus şi cu mine ne 


strecurăm cu o lampă cu gaz printre frânghii, lanţuri şi cufere 
deschise şi ne uităm la documentele vechi referitoare la faruri. 

Arată ca o groapă de gunoi, dar sunt lucruri fantastice acolo 
— atât de multe amintiri din istoria de o sută de ani a conacului. 
Tot gunoiul pe care fiecare familie şi fiecare paznic al farului l-au 
lăsat în urma lor la Eel Point pare să fi ajuns mai devreme sau 
mai târziu aici, în hambar, unde a fost uitat. 

După câteva săptămâni, ducem în hambar toate păturile în 
plus pe care le putem găsi în casă şi facem din ele un cort mic. 
Şterpelim pâine, vin şi ţigări, şi începem să facem şi picnicuri 
acolo sus, deasupra posomorelii vieţii de zi cu zi. 

Eu îi arăt lui Markus peretele cu toate numele cioplite ale 
celor care au murit. Urmăm conturul literelor cu degetele, iar eu 
fantazez voioasă în legătură cu tragediile care au vizitat Eel 
Point de-a lungul anilor. 

E nevoie de trei picnicuri în pod până când el îndrăzneşte să 
mă sărute pe gură. Markus nu are voie să facă mai mult — 
bătrânul doctor încă mă bântuie — dar trăiesc din sărutul lui 
săptămâni întregi. 

lar acum pot să-l pictez pe Markus fără să mă ascund. 

Dintr-odată, Eel Point nu mai e, la urma urmei, capătul lumii. 
Este centrul lumii, iar eu încep să cred şi să sper că Markus şi cu 
mine vom putea face ce vrem, să călătorim oriunde vrem. 
Trecem prin lunga iarnă împreună. 

Marea e rece şi, ca de obicei, e nevoie de mult timp pentru 
ca vara să ajungă pe insulă, dar la sfârşitul lui mai soarele 
străluceşte senin din nou deasupra pajiştilor. Dar acesta este şi 
momentul în care Markus se pregăteşte să plece — nu cu mine, 
ci singur. A fost chemat la un an de serviciu militar pe continent. 

Ne promitem să ne scriem. O grămadă de scrisori. 

După ce îşi face valiza, mă duc cu el la gara din Marnăs. 
Stăm acolo în tăcere, aşteptând împreună cu alţi locuitori ai 
insulei. Căile ferate din Oland urmează să se închidă anul 
acesta, iar atmosfera din sala de aşteptare e mohorâtă. 

Markus a plecat, dar Ragnar Davidsson continuă să îşi 
ancoreze barca la Eel Point şi să vină acasă la noi. 

El şi cu mine avem mai multe discuţii despre artă, chiar dacă 
nivelul e destul de scăzut. Totul începe într-o zi, când eu ies pe 
holul pavilionului şi observ că uşa de la camera din mijloc e 
deschisă. Când mă uit înăuntru, Davidsson stă în mijlocul 


camerei. Se uită la tablourile întunecate care acoperă pereţii. 

Este evident că abia acum a descoperit imensa colecţie a lui 

Torun şi că nu îi place. Scutură din cap. 

— Cum ţi se pare? îl întreb. 

— E doar negru şi gri, spune el. Doar o grămadă de culori 
întunecate. 

— Aşa arată un viscol noaptea, spun eu.— în cazul ăsta arată ca 
0... mizerie, spune Davidsson. 

— Poţi să te uiţi la ele şi dintr-un punct de vedere simbolic, mă 
aventurez eu. E un viscol noaptea, dar reprezintă şi un suflet... 
sufletul chinuit al unei femei. 

Davidsson scutură din cap. 

— Mizerie, spune el din nou. 

E evident că nu a citit niciodată Simone de Beauvoir. Nici eu, 
bineînţeles, dar eu cel puţin am auzit de ea. 

Mai fac o ultimă încercare de a o apăra pe Torun şi spun: 

— într-o zi o să valoreze mulţi bani. 

Davidsson întoarce capul şi se uită la mine de parcă aş fi 
nebună. Apoi trece pe lângă mine şi iese afară. 

Când intru în cealaltă cameră, o văd pe Torun stând lângă 
fereastră şi îmi dau seama imediat că a auzit întreaga 
conversaţie. în ciuda faptului că acum e aproape complet oarbă, 
priveşte fix pe fereastră. 

Încerc să vorbesc cu ea despre altceva, dar ea scutură din 
cap. 

— Ragnar are dreptate, spune ea. E mizerie, toate sunt doar 
mizerie. 

Odată ce Markus a plecat, încetez să mai merg în podul de 
fân. îmi aminteşte prea mult de el şi pare prea pustiu. 

Dar desigur că ne trimitem scrisori unul altuia. Eu îi scriu cel 
mai des — mai multe scrisori lungi, drept răspuns la una dintre 
scrisorile lui scurte. 

Scrisorile lui Markus sunt mai ales despre pregătirea militară 
şi nu vin foarte des. Dar tocmai asta mă face să umplu 
nenumărate scrisori cu visele şi planurile mele. Când putem să 
ne vedem din nou? Când o să aibă permisie? Când va termina? 

Nu ştie deloc, dar promite că ne vom întâlni. în curând. 

Încep să-mi dau seama că trebuie să plec din Eel Point, să iau 
feribotul până pe continent, la Markus. Dar cum s-o abandonez 
pe Torun? E imposibil. 


27 

Henrik ştia că poliţia îl caută. De două ori în ultima 
săptămână un poliţist îi lăsase mesaj pe robotul telefonic, 
rugându-l să vină la secţie pentru o întrevedere. 

Nu se deranjase să se ducă. 

Bineînţeles, nu putea fugi de ei la nesfârşit, dar avea nevoie 
de timp ca să se descotorosească de probele carierei lui de 
spărgător. Cea mai tangibilă era, fără îndoială, debarcaderul plin 
cu bunuri furate. 

— Nu mai pot să ţin lucrurile aici, îi spuse el lui Tommy când îl 
sună. Trebuie să vii şi să te ocupi de ele. 
— Bine... 
Tommy nu părea deloc stresat. 
— O să venim luni cu camioneta. Pe la trei. 
— Şi aduceţi banii? 
— Sigur, spuse Tommy. E în ordine. 

Luni era ziua dinaintea Ajunului Crăciunului. Henrik lucra în 
Marnâs, dar termină la două şi se duse cu maşina direct la 
debarcaderul din Enslunda.Când ajunse pe drumul de coastă 
auzi că starea vremii anunţa ninsori substanţiale şi vânturi 
puternice deasupra Olandului şi Gotlandului — şi exista o 
avertizare de furtună pentru Baltica. Dar vremea era încă 
frumoasă, cu un cer albastru închis. O masă de nori gri se 
apropiau de insulă dinspre est, dar Henrik avea să fie în curând 
înapoi în Borgholm. 

Ca de obicei, nu era nimeni în jurul debarcaderului. Henrik 
întoarse maşina şi dădu cu spatele ultimii câţiva metri până la 
barca albă, care stătea pe remorca ei. Weekendul trecut fusese 
acolo cu Camilla. Ea voi să se uite în debarcader, dar el reuşise 
să o facă să renunţe. în schimb, scoseseră barca din apă şi 
demontaseră motorul exterior. Nu reuşiseră să o acopere cu o 
prelată, dar avea să facă asta acum. 

Henrik păşi pe iarbă şi inspiră mirosul de alge, gândindu-se 
pentru o jumătate de secundă la bunicul său mort. Apoi ridică 
axul remorcii, ca să îl prindă de cârligul de tractare din spatele 
maşinii. 

Ideea de a ascunde o parte din bunurile furate îi veni puţin 
mai târziu, în timp ce stătea înăuntrul debarcaderului, privind la 
tot ce adunaseră în timpul acelei toamne. Probabil că erau vreo 


sută de articole, mari şi mici, vechi şi moderne. Henrik nu îşi 
dădea seama exact ce e acolo şi era sigur că nici cei doi fraţi nu- 
şi dădeau seama. 

Barca lui nu era înregistrată nicăieri; poliţia nu avea cum să 
ştie că o are. Odată ce o ducea în zona industrială din Borgholm, 
putea să meargă acolo cu maşina şi să ia bunuri furate oricând 
voia. 

Henrik se hotărî s-o facă. Luă una din vazele vechi de calcar, 
care valora probabil cinci mii de coroane într-un magazin de 
antichităţi, şi o duse la barcă. 

Deja ningea, cu fulgi pufoşi care cădeau plutind spre pământ. tl 

Puse vaza cu grijă pe podea, lângă scaunul pilotului. Apoi se 
întoarse la debarcader şi luă o cutie cu whisky de colecţie. 

In cele din urmă, Henrik cără peste o duzină de obiecte şi le 
ascunse printre scaunele bărcii. La acest moment, podeaua era 
aproape plină cu bunuri furate. Aduse o prelată verde din 
debarcader, o trase peste barcă de la prova la pupa şi o legă cu 
o frânghie lungă de nailon. 

Gata. 

Flugii de zăpadă continau să cadă într-un ritm agale, formând 
un strat alb subţire pe pământ. 

Când Henrik se întoarse să încuie debarcaderul, auzi prin 
freamătul vântului un uruit monoton. întoarse capul. 

Văzu printre copaci un vehicul care se apropia, o camionetă 
neagră. 

Fraţii Serelius parcară lângă barca lui Henrik. 

Portierele se deschiseră şi apoi se trântiră. 

— Salut, Henrik! 

Cei doi fraţi se apropiară de el prin zăpadă, zâmbind 
amândoi. Erau îmbrăcaţi pentru vreme rece, cu geci bufante 
negre, ghete şi căciuli de vânătoare căptuşite. 

Tommy purta ochelari de schi imenşi, ca şi cum ar fi fost în 
vacanţă la munte. Vechiul Mauser îi atârna pe umăr. 

In ciuda ochelarilor reflectorizanţi, care îi ascundeau pupilele, 
Henrik îşi dădea seama că e pe ceva. Amfetamine, fără îndoială. 
Ca de obicei, avea urme roşii de zgârieturi pe gât, iar bărbia îi 
tremura. Nu era bine. 

— Deci a venit momentul, spuse Tommy. Momentul să ne urăm 
unul altuia Crăciun fericit. 

Henrik nu răspunse, iar Tommy râse aspru. 


— Nu, sigur că asta nu e tot... am venit şi să luăm lucrurile. 

— Lucrurile, spuse Freddy. 

— Prada. 

— Şi banii? spuse Henrik. 

— Sigur. O să-i împărţim frăţeşte, spuse Tommy încă zâmbind. 
Ce crezi că suntem noi, hoţi? 

Era o glumă veche, dar zâmbetul de răspuns al lui Henrik era 
tensionat; îşi dădu seama că de fapt nu discutau despre 
împărţirea bunurilor furate. 

Îl văzu pe Freddy cum se duce la debarcader şi deschide larg 
uşa. Apoi dispăru în întuneric, dar reveni imediat cu un televizor 
în braţe. 

— Aşa am stabilit, spuse Henrik. Frăţeşte. 

Tommy trecu pe lângă el şi se îndreptă spre barcă. 

— După asta duc barca acasă, spuse Henrik. Deci voi plecaţi 
acum? 

— Da... ne întoarcem în Copenhaga. Numai că înainte ne ducem 
la casa aia de lângă debarcader. 

Tommy făcu semn cu mâna spre nord. 

— Să căutăm tablourile. Vii? 

Henrik scutură din cap. Văzu că Freddy pusese televizorul în 
camionetă şi se întorsese la debarcader. 

— Nu, nu am timp, spuse el. Cum am spus, trebuie să duc barca 
acasă. 

— Da, da, spuse Tommy, studiind remorca. Unde o ţii iarna? 

— în Borgholm... în spatele unei fabrici. 

Tommy trase de frânghia cu care era legată prelata şi 
întrebă: 

— E în siguranţă acolo? 
— E într-o curte cu gard. 

Pulsul lui Henrik crescu. Ar fi trebuit să aducă mai multe 
frânghii şi să le lege strâns deasupra prelatei. Ca să-l distragă 
pe Tommy, începu să vorbească din nou: 

— Ştii ce am văzut aici în toamnă? 
— Nu. 

Tommy scutură din cap, dar nu-şi luă ochii de la barcă. 

— Era în octombrie, spuse Henrik, şi eu eram aici, golind barca... 
Am văzut un iaht, probabil venise din nord. A amarat lângă 
farurile de la Eel Point, iar la provă stătea un tip... şi în seara aia 
au găsit-o înecată, exact în locul ăla. M-am gândit mult la asta. 


Vorbea prea mult şi prea repede. Dar acum, în sfârşit, 

Tommy întoarse capul. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Femeia de la conacul de acolo, spuse Henrik. Katrine Westin, 
am lucrat ceva pentru ea vara trecută. 

— Eel Point, spuse Tommy. Acolo mergem noi... Deci ai văzut o 
crimă acolo? 

— Nu, am văzut o barcă. Dar nu era aşa uşor de văzut... numai 
că după aceea au găsit-o moartă. 

— La dracu', spuse Tommy, fără să pară prea impresionat. Şi ai 
spus cuiva? 

— Să spun cui? Poliţiştilor? 

— Nu, spuse Tommy, atunci ar fi început să te întrebe ce făceai 
tu aici. Ar fi putut chiar să se uite înăuntrul debarcaderului şi să 
te aresteze. 

— Să ne aresteze, puse Henrik. 

Tommy privi din nou spre barcă. 

— Pe drum încoace Freddy mi-a spus o poveste, spuse el. Era 
destul de mişto. 

— Da? 

— E despre o fată şi un tip... sunt în vacanţă în SUA, merg cu 
maşina, şi într-o zonă pentru picnic dau de un sconcs. Nu au mai 
văzut niciodată un sconcs şi li se pare că e foarte drăguţ. Fata 
vrea să îl ia acasă în Suedia, dar tipul nu crede că vama o să-i 
lase să treacă animale sălbatice. Aşa că fata propune să 
ascundă sconcsul în chiloţii ei. „E o idee", spune tipul. „Dar cum 
rămâne cu mirosul?" 

Tommy se scărpină pe gât şi se opri înainte de poantă: 

— „Care e problema?", spune fata. „Adică, şi sconcsul pute." 

Tommy râse singur. Apoi se întoarse şi apucă de prelată. 

— „Şi sconcsul pute", spuse el din nou. 
— Stai puţin... începu Henrik. 

Dar Tommy nu mai aşteptă şi trase tare de prelată într-o 
parte. Nu reuşi să tragă decât o mică parte a frânghiei, dar era 
suficient ca să dezvăluie majoritatea obiectelor furate. 

— Aha, spuse Tommy, privind spre obiectele din barcă. Apoi 
arătă spre pământ. 

— Ar fi trebuit să ştergi urmele din zăpadă, Henke... Ai făcut 

naveta între debarcader şi barcă. 

Henrik scutură din cap. 


— Am luat câteva lucruri... 

— Câteva? spuse Tommy, începând să se apropie de el. Henrik 
făcu un pas în spate. 

— Şi ce? spuse el. Am muncit din greu pentru asta. Am plănuit 

fiecare escapadă şi voi n-aţi făcut altceva decât să... 

— Henke, spuse Tommy, vorbeşti prea mult. 

— EU? N-ai decât să... 

Dar Tommy nu mai ascultă; mâna lui ţâşni şi îl lovi puternic 
pe Henrik în stomac, făcându-l să se dea în spate, împleticindu- 
se. în spatele lui era o stâncă; Henrik se prăbuşi pe ea, privind în 
pământ. 

Geaca lui era sfâşiată. O despicătură îngustă se întindea de 
la marginea de jos a materialului până la buric. 

Tommy căută rapid în buzunarele lui Henrik şi pescui cheile 
de la maşină. 

— Stai calm... Dacă mişti te lovesc iar. 

Henrik nu se mişcă. Stomacul lui începu să pulseze. 

Durerea venea în valuri, iar în timpul unuia din ele Henrik se 
aplecă în faţă şi vomită între picioare. 

Tommy se îndepărtă de el câţiva paşi, îşi potrivi puşca de pe 
umăr şi băgă şurubelniţa ascuţită în buzunarul de la spate. 

Henrik tuşi îndelung şi privi în sus spre el. 

— Tommy... 

Dar Tommy scutură doar din cap. 

— Tu crezi că aşa ne cheamă cu adevărat... Tommy şi Freddy? 
Astea sunt numele noastre de scenă. 

Henrik rămase fără cuvinte. Şi putere. Stătea tăcut pe 
stâncă. 

Lângă drum, Freddy căra în continuare bunurile furate la 
camionetă. în cele din urmă închise uşa. 

— Terminat! 
— Bun. 

Tommy se îndreptă de spate, se scărpină pe obraz şi privi 
spre Henrik. 

— Va trebui să te întorci cu autobuzul... sau ce există aici. Cal 
cu căruţă?Henrik nu răspunse. Rămase doar acolo pe stâncă, 
privindu-i pe fraţii Serelius. Freddy se urcă, fără să se 
grăbească, la volanul camionetei. Tommy se instală în Saabul lui 
Henrik. 

Fraţii îi furau şi maşina, şi barca, iar Henrik nu putea să facă 


altceva decât să privească. 

Văzu cum ambele vehicule dispar încet spre drumul de 
coastă. 

În cele din urmă îşi luă mâna de la stomac şi privi. Acum 
despicătura din geaca lui gri bufantă era colorată în roşu. 

Şi totuşi nu sângera atât de tare, de fapt, era doar un mic 
şiroi. Henrik donase o dată sânge în Borgholm, unde îi luaseră 
nu mai puţin de jumătate de litru. Aceste câteva picături nu 
înseamnau nimic. 

Puţină durere de stomac, un mic şoc şi un acces de vomă. 
Nicio problemă. 

După o vreme, Henrik reuşi să se ridice de pe stâncă. 
Sângele pulsa în rană în aproximativ acelaşi ritm cu valurile care 
se rostogoleau pe țărm, dar Henrik putea chiar să meargă. 
Probabil că intestinele şi ficatul lui erau OK. 

Aerul rece începuse să bată dinspre mare. Henrik se gândi la 
cum murise bunicul lui singur aici, într-o zi de iarnă, dar alungă 
acest gând. 

începu să meargă spre debarcader cu mâna apăsată pe 
burtă. Uşa era întredeschisă, iar el se opri în prag. 

Toate bunurile furate dispăruseră. Singura consolare era că 
Tommy şi Freddy luaseră şi vechiul felinar de grajd. Poate că 
acum era rândul lor să audă ciocănitul. 

Henrik păşi înăuntru cu dificultate şi îşi croi drum spre bancul 
de lucru al bunicului său.Toporişca de lemne a lui Algot era 
acolo, un obiect mic, dar solid. lar secera lungă şi subţire stătea 
într-un colţ. Henrik luă toporişca şi secera şi ieşi încet afară, în 
zăpadă. 

Lacătul căzuse în zăpadă. Henrik nu-l putea găsi. Tot ce 
putea să facă era să închidă uşa în urma lui, ceea ce îl costă un 
efort considerabil. 

Apoi porni prin zăpadă, departe de drum şi de debarcadere, 
spre pajiştea de lângă țărm. 

Continuă să meargă spre nord, de-a lungul coastei, cu capul 
aplecat, mergând în diagonală prin vântul care se înteţea. Era 
protejat de rafalele de vânt de căciula lui de lână şi geaca 
bufantă, dar îl usturau ochii şi nasul. 

Henrik ignoră frigul, continuând să meargă. 

Fraţii Serelius, sau cum îi chema, îl doborâseră şi îi furaseră 
barca. Şi spuseseră că se duc la Eel Point. 


În cazul acesta, Henrik avea de gând să-i întâmpine acolo. 
Tilda sună la uşa apartamentului lui Henrik jansson din 
Borgholm, ţinând degetul apăsat mult timp. Aşteptă în tăcere, 
împreună cu Mats Torstensson, unul dintre colegii ei din oraş. 
Era ziua dinaintea Ajunului Crăciunului şi toate acestea ar fi 
trebuit rezolvate mult mai devreme, dar Henrik nu apăruse la 
secţia de poliţie, în ciuda faptului că fusese chemat pentru un 
interogatoriu în legătură cu valul de spargeri din nordul 
Olandului. Dacă nu era gata să vină de bunăvoie, trebuia adus. 
Nu se auzi niciun sunet. Tilda sună din nou, dar nimeni nu 
deschise uşa, iar ea nu auzi nimic când îşi lipi urechea de ea. 
încercă clanţa — era încuiată. 
— Poate că a plecat, sugeră Torstensson. Acasă la mama sau 
tatăl lui, de Crăciun. 
— Şeful lui spunea că astăzi ar fi trebuit să lucreze, spuse Tilda. 
Doar jumătate de zi, dar... 
Sună din nou la uşă şi, în acelaşi timp, uşa de la intrarea în bloc 
se trânti şi auziră zgomotul unor ghete bocănind pe scări în sus. 
Tilda şi Torstensson întoarseră capul în acelaşi timp — dar era o 
adolescentă care urca scările, cu o eşarfă roşie de lână 
acoperindu-i jumătate de faţă şi o plasă cu cadouri de Crăciun în 
mână. Privi rapid spre poliţiştii în uniformă, dar după ce descuie 
uşa de vizavi de cea a lui Henrik, Tilda făcu un pas spre ea şi 
spuse: 
— îl căutăm pe vecinul tău... Henrik. Ştii cumva unde e? 
Fata privi spre plăcuţa cu nume de pe uşa lui Henrik. 
— La muncă? 
— L-am căutat acolo. 
Fata se gândi puţin. 
— Ar putea fi la debarcader. 
— Unde e asta? 
— Pe coasta de est... undeva. Voia să mă ducă acolo vara 
trecută să înotăm, dar am refuzat. 
— Bun, spuse Tilda. Crăciun fericit. 
Fata dădu din cap, dar privi dezgustată spre plasa cu cadouri 
de parcă era deja plictisită de toată povestea cu Crăciunul. 
— Atunci asta e, spuse Torstensson. Va trebui să-l aducem la 
secţie după sărbători. 
— Dacă nu cumva dăm de el pe drumul lui de întoarcere, spuse 
Tilda. 


Era două şi jumătate. Pe stradă era frig şi întunecos, aproape 
minus zece grade, şi deja se însera. 

— Eu termin peste un sfert de oră, spuse Torstensson în timp ce 
deschidea portiera maşinii. Apoi trebuie să mă duc la 
cumpărături... Sunt în întârziere cu cadourile de Crăciun! 

Se uită la ceas. în mintea lui probabil că era deja acasă, cu 
un pahar de bere de Crăciun în mână, în faţa televizorului. 

— O să sun doar... spuse Tilda.Concediul ei de cinci zile se 
apropia şi el, dar Tilda nu voia să renunţe la Henrik Jansson. 

Se urcă în maşină şi îl sună pe şeful lui Henrik Jansson pentru 
a doua oară în ziua aceea. Acesta îi spuse că debarcaderul lui 
Henrik era în Enslunda. 

Asta era la sud de Marnăs, destul de aproape de Eel Point. 

— Te duc înapoi la secţie, spuse ea. Apoi pot să trec prin 
Enslunda, în drum spre casă. Sunt sigură că n-o să fie acolo, dar 
cel puţin pot să verific. 

— Vin cu tine, dacă vrei. 

Torstensson era un tip drăguţ şi oferta lui era fără îndoială 
serioasă, în ciuda stresului de Crăciun, dar Tilda scutură din cap. 
— Mulţumesc, dar trec eu în drum spre casă, spuse ea. Dacă 
Jansson e acolo, îl aduc înapoi aici şi îi stric Crăciunul. Dacă nu, 
mă duc acasă şi împachetez cadouri. 

— Condu cu atenţie, spuse Torstensson. Ştii că vine o furtună de 
zăpadă? 
— Da, spuse Tilda. Dar am cauciucuri de iarnă. 

Se întoarseră la secţie. După ce Torstensson intră înăuntru, 
Tilda întoarse maşina şi tocmai era pe punctul de a ieşi din 
parcare, când uşa se deschise iar. 

Mats Torstensson îi făcea semn cu mâna. Tilda cobori geamul 
şi scoase capul afară. 


— Ce e? 

— Ai un vizitator, spuse el. 

— Cine e? 

— instructorul tău de la academie. 
— Instructor? 


Tilda nu înţelese, dar parcă maşina şi intră în secţie cu 
Torstensson. La recepţie nu era nimeni. Lumânărilefr L 

de sărbătoare pâlpâiau la ferestre, iar majoritatea poliţiştilor de 
pe insulă îşi începuseră deja concediul de Crăciun. 

— Am prins-o, spuse Torstensson. 


Vorbea cu un bărbat cu umeri largi care stătea în unul dintre 
fotoliile din sala de aşteptare. Bărbatul era îmbrăcat în geacă şi 
pulover gri deschis de poliţie, iar când Tilda intră înăuntru zâmbi 
satisfăcut. 

— Eram prin zonă, spuse el ridicându-se. 

Întinse un cadou mare, împachetat în hârtie roşie. 
— Voiam doar să-ţi urez Crăciun fericit. 

Era Martin Ahlquist, bineînţeles. 

Tilda îşi păstră masca şi încercă să zâmbească. 
— Salut, Martin... şi ţie la fel. 

Buzele ei înţepeniră rapid, dar zâmbetul lui Martin se lărgi şi 
mai mult. 

— Vrei să mergem la o cafea? 
— Mersi, spuse ea, dar mă tem că sunt cam ocupată. 

Acceptă însă cadoul (părea să fie o cutie cu bomboane), dădu 
din cap către Mats Torstensson şi apoi ieşi în parcare. 

Martin veni după ea. Ea se întoarse; acum nu mai trebuia să 
se prefacă încântată. 

— Ce îţi închipui că faci? 

— Ce vrei să spui? 

— Mă suni întruna... şi acum apari aici, cu un cadou. De ce? 

— Păi... Voiam să văd cum mai eşti. 

— Sunt bine, spuse Tilda. Aşa că poţi pleca acasă... acasă la 
soţia şi copiii tăi. E aproape Ajunul Crăciunului. 

Martin continua să-i zâmbească. 

— E totul aranjat, spuse el. l-am spus lui Karin că rămân peste 
noapte în Kalmar şi că ajung acasă dimineaţa devreme. 

Pentru Martin totul părea să aibă legătură cu probleme 
practice — a păstra minciunile într-o anumită ordine. 

— Păi atunci asta să faci, spuse Tilda. întinde-o în Kalmar. 
— De ce-aş face asta? Pot la fel de bine să stau peste noapte 
aici, în Oland. 

Tilda oftă şi se îndreptă spre maşina ei. Deschise uşa şi 
aruncă pe bancheta din spate cadoul de la Martin. 

— N-am timp să vorbesc acum. Trebuie să aduc la secţie un tip. 

Tilda închise uşa înainte ca el să aibă timp să răspundă. Apoi 
porni motorul şi ieşi din parcarea secţiei. 

Văzu imediat o Mazda albastră care pleacă în urma 
ei. 

Maşina lui Martin. O urmărea. 


Pe drumul de la Borgholm spre nord se întrebă de ce nu 
fusese mai hotărâtă în eforturile ei de a se debarasa de el. Ar fi 
putut să scuipe şi să ţipe — poate că el ar fi înţeles aceste 
semnale. 

Atunci când Tilda ajunse în partea de est a insulei, era trei şi 
jumătate. Lumina zilei dispăruse aproape complet; cerul era gri 
închis, iar zăpada care cădea tăcută se schimbase, devenind 
mai intruzivă. Zăpada devenise agresivă, se gândi ea. Fulgii 
încetaseră să se mai învârtă fără scop prin aer şi se grupau 
pentru atac. Loveau partea din faţă a maşinii de poliţie în rafale 
dense, agăţându-se de geamuri.Tilda coti pe drumul îngust spre 
Enslunda. Mazda lui Martin încă era în urma ei, la mică distanţă. 

În lumina farurilor, Tilda vedea că în zăpada din faţa ei erau 
mai multe urme de cauciucuri, iar când drumul se termină, la 
vreo cincizeci de metri de mare, se aştepta să găsească cel 
puţin două maşini parcate. 

Dar zona de întoarcere era complet pustie. 

Nu era nimic acolo, în afara unui mare număr de urme 
proaspete în zăpadă — urme lăsate de pantofi sau ghete groase, 
care duceau de la urmele de cauciucuri la unul din debarcadere. 
Fulgii de zăpadă începeau deja să le acopere. 

Mazda ajunse şi opri în spatele ei. 

Tilda îşi puse cascheta de poliţie şi deschise portiera şoferului 
împotriva vântului. 

Era un frig crunt şi pustiu aici, la marginea Balticii. Frigul şi 
pustietatea făceau ca întreaga coastă să pară amenințătoare. 
Valurile veneau rostogolindu-se şi începuseră să spargă stratul 
de gheaţă de lângă mal. 

Martin se dădu jos din maşină şi se apropie de Tilda. 

— Tipul pe care vrei să-l aduci la secţie... ar trebui să fie aici? 

Ea dădu doar din cap. Ar fi preferat să nu vorbească cu el. 

Martin începu să meargă hotărât spre debarcadere. Părea să 
fi uitat că nu mai era poliţist, ci instructor. 

Tilda nu spuse nimic, ci doar îl urmă. 

Pe măsură ce se apropiau, se putea auzi un bubuit ritmic — 
uşa unuia dintre debarcadere era trântită de vânt. Aproape 
toate urmele din zăpadă păreau să ducă la această clădire 
anume. 

Martin deschise uşa şi privi înăuntru. 

— Asta e a lui? 


— Nu ştiu... presupun că da. 

Hoţii se tem întotdeauna de alţi hoţi, se gândi Tilda. Le place 
să aibă zăvoare bune la casele lor. Dacă Henrik Jansson uitase 
să încuie uşa, atunci trebuia să se fi întâmplat ceva neprevăzut. 

Se apropie de Martin şi privi în întuneric. Erau un banc de 
lucru, câteva năvoade vechi, alte unelte şi scule de pescuit pe 
pereţi, dar cam atât. 

— Nu e acasă, spuse Martin. 

Tilda nu răspunse. Intră înăuntru şi se aplecă. Pe podeaua de 
lemn se vedeau picături mici şi strălucitoare. 
— Martin! strigă ea. 

El întoarse capul, iar ea arătă spre podea. 
— Ce zici de asta? 

Martin se aplecă. 

— Sânge proaspăt, spuse el. 

Tilda ieşi afară şi se uită în preajmă. Cineva fusese rănit, 
poate împuşcat sau înjunghiat, dar reuşise să părăsească zona. 

Cobori pe pajiştea dinspre mare, unde vântul era încă şi mai 
puternic. în zăpadă erau urme neclare — un şir lung de urme de 
paşi înspre nord. 

Tilda se gândi să urmeze şirul de-a lungul țărmului, 

înfruntând direct vântul şi frigul aspru de pe mare, dar urmele 
aveau să dispară curând în zăpada care cădea. 
Existau doar două case locuibile în limita la care se putea 
ajunge în mod rezonabil pe jos, din câte ştia Tilda: ferma familiei 
Carlsson, la nord-est, şi conacul de la Eel Point. Henrik Jansson, 
sau cine lăsase acele urme, părea să se îndrepte spre una din 
ele.t 

O pală violentă de vânt îi dădu Tildei un brânci. Se întoarse şi 
se îndreptă spre maşină, depărtându-se de țărm. 

— Unde mergi? strigă Martin în urma ei. 
— E secret, răspunse ea, continuând să meargă spre maşina de 
poliţie. 

Se urcă fără să se uite dacă el o urmărea sau nu. Apoi porni 
radioul de poliţie şi apelă centrala din Borgholm. Voia să 
raporteze presupusa altercaţie de lângă debarcadere şi să îi 
anunţe că se ducea în nord. 

Nu răspunse nimeni. 

Zăpada cădea tot mai deasă. Tilda porni motorul, învârti 
butonul de căldură la maximum şi dădu drumul la ştergătoarele 


de parbriz, după care demară încet. 

Văzu în oglinda laterală lumina din interiorul Mazdei 
aprinzându-se, atunci când Martin deschise portiera. Apoi acesta 
aprinse farurile şi porni în urma maşinii ei, pe drumul de pietriş. 

Tilda acceleră — apoi privi spre est şi văzu că orizontul 
dispăruse. Un perete gri-alburiu de zăpadă atârna deasupra 
mării. Se apropia rapid de coastă.Joakim stătea în bucătărie la 
apus, privind ninsoarea dintre clădiri care se îndesea. Avea să 
fie un Crăciun alb la Eel Point. 

Apoi privi spre uşa hambarului. Acum era închisă, iar în 
zăpadă nu se vedeau niciun fel de urme de paşi care să ducă 
spre ea. Nu mai fusese în hambar de seara trecută, dar nu se 
putea opri să se gândească la camera ascunsă. 

O cameră pentru morţi, cu bănci de biserică. 

Geaca lui Ethel zăcuse acolo, împăturită frumos pe una din 
bănci, printre toate celelalte amintiri. Joakim o lăsase acolo. 

Katrine era cea care o pusese acolo. Probabil că găsise 
camera în cursul toamnei şi pusese geaca de blugi pe bancă, 
fără să-i spună lui Joakim. El nici măcar nu ştiuse că geaca e la 
Katrine. 

Soţia lui avusese secrete faţă de el. 

Doar atunci când o sună pe mama lui află că aceasta trimisese 
geaca la Eel Point. Până atunci el crezuse că Ingrid pusese pur şi 
simplu hainele lui Ethel într-o cutie şi o dusese în pod.fr L 

— Nu, am dat-o jos şi am împachetat-o în hârtie maro, spuse 
Ingrid. Apoi i-am trimis-o prin poştă lui Katrine... Cândva prin 
august. 

— Dar de ce? întrebase Joakim. 

— Păi... m-a rugat ea să i le trimit. Katrine m-a sunat vara 
trecută, voia să împrumute geaca. Voia să verifice ceva, a spus 
ea, aşa că i-am trimis-o. 

Ingrid făcu o pauză. 

— Nu ţi-a spus? 
— Nu. 
— Nu vorbeaţi unul cu celălalt? 

Joakim nu răspunse. Ar fi vrut să spună că sigur că el şi cu 
Katrine vorbeau unul cu celălalt, că aveau încredere deplină 
unul în celălalt — dar îşi aminti de privirea ciudată pe care i-o 
aruncase ea în noaptea în care aflaseră că Ethel murise. 

Katrine o îmbrăţişase pe Livia şi se uitase la Joakim cu nişte 


ochi strălucitori, de parcă se întâmplase ceva minunat. 

După ce se lăsă întunericul la fereastra de la bucătărie, 
Joakim se apucă să pregătească cina. Probabil că ar fi fost puţin 
cam devreme să servească mâncare de Crăciun pe 23 
decembrie, dar voia să pornească sărbătoarea cât mai repede 
posibil. 

Anul trecut fusese la fel. Sora lui se înecase la începutul lui 
decembrie, iar numele ei nu fusese pomenit deloc în timpul 
Crăciunului — în schimb, Katrine şi Joakim aduseseră mai multe 
cadouri şi încă şi mai multă mâncare ca de obicei. Umpluseră 
Casa Merelor cu lumânări şi ornamente. 

Dar desigur că încă aveau senzaţia că Ethel e acolo. Joakim 
se gândise la ea de fiecare dată când Katrine ridicase paharul ei 
cu cidru fără alcool.Clipi ca să alunge lacrimile, continuând să 
răsfoiască reţetele din Mâncăruri delicioase de Crăciun, îşi dădu 
toată silinţa în bucătărie, în timp ce umbrele de la fereastră se 
lungeau. 

Prăji felii de cârnaţi şi chiftele. Tăie brânza fâşii, rase varza şi 
încălzi costiţele. Fripse şunca coaptă, curăţă cartofii şi frecă 
pâinea condimentată, proaspăt coaptă, cu sirop şi apă. Aranjă 
pe farfurie ţipar, hering şi somon şi găti mâncarea solicitată 
special de copii: pui la grătar cu cartofi prăjiţi. 

Joakim puse toate farfuriile pe masa din bucătărie, iar sub 
masă Rasputin primi un bol cu ton proaspăt. 

La patru şi jumătate îi strigă pe Livia şi Gabriel. 

— E timpul să mâncăm. 
Copiii intrară şi se aşezară la masă. 
— Multă mâncare, spuse Gabriel. 
— Se cheamă masa de Crăciun, spuse Joakim. Luaţi o farfurie şi 
puneţi-vă câte un pic din toate. 

Livia şi Gabriel făcură cum le spusese, până la un punct. 
Luară nişte pui şi cartofi prăjiţi, cartofi şi puţin sos, dar peştele şi 
varza rămaseră neatinse. 

Joakim îi conduse în sufragerie şi familia se aşeză la masa 
mare de sub candelabru. îşi turnă cidru şi le ură copiilor un 
început fericit al sărbătorilor de Crăciun. Aşteptă ca ei să-l 
întrebe de ce pusese şi al patrulea tacâm la masă, dar ei nu 
spuseră nimic. 

Nu că Joakim ar fi crezut cu adevărat că în seara aceea 
Katrine avea să se întoarcă, dar cel puţin putea privi la locul ei 


gol şi îşi putea imagina că ea chiar stă acolo. 

Aşa cum ar fi trebuit să fie. 
Mama lui pusese un tacâm în plus la ultimul Crăciun. Dar 
bineînţeles că Ethel nu apăruse nici ea. 
— Pot să mă ridic de la masă, tati? întrebă Livia după zece 
minute. 
— Nu, spuse Joakim repede. 

Vedea că farfuria ei e goală. 
— Dar am mâncat tot. 
— Chiar şi aşa, rămâi la locul tău. 
— Dar vreau să mă uit la televizor. 
— Şi eu, spuse Gabriel, care încă mai avea multă mâncare pe 
farfurie. 
— E călărie la televizor, spuse Livia, ca şi cum acesta ar fi fost 
un argument decisiv. 
— Rămâi la locul tău, spuse Joakim, pe un ton mai aspru decât 
intenţionase. E ceva important. Sărbătorim Crăciunul împreună. 
— Eşti stupid, spuse Livia, privindu-l cu ură. 

Joakim oftă. 
— Sărbătorim împreună, repetă el, fără convingere. 

După asta copiii tăcură, dar cel puţin rămaseră pe 
loc. Livia se duse cu farfuria la bucătărie, urmată de Gabriel. 
Amândoi se întoarseră cu câte o porţie de chiftele. 

— Ninge tare de tot, tati, spuse Livia. 

Joakim privi pe fereastră şi văzu fulgii mari învârtejindu-se. 
— Bun. O să ne putem da cu sania. 

Proasta dispoziţie a Liviei dispăru la fel de repede pe cât 
apăruse şi în curând ea şi cu Gabriel vorbeau despre cadourile 
de Crăciun de sub brad. Niciunul dintre ei nu părea preocupat 
de al patrulea scaun de la masă, în timp ce Joakim privea spre el 
încontinuu. 

La ce se aşteptase? Ca uşa de la intrare să se deschidă şi 
Katrine să intre în sufragerie? 

Vechiul ceas Mora de pe perete bătu doar o dată — era deja 
cinci şi jumătate şi aproape toată lumina dispăruse de la 
fereastră. 

Când Joakim băgă în gură ultima chiftea şi se uită la Gabriel, 
văzu că fiul lui adoarme deja. în seara aceea mâncase de două 
ori mai multă mâncare ca de obicei, iar acum stătea nemişcat, 
privind în jos, spre farfuria goală, în timp ce i se închideau 


pleoapele. 
— Gabriel, ce zici de un pui de somn? spuse el. Ca să poţi sta 
treaz mai mult în seara asta? 

La început Gabriel dădu doar din cap, apoi spuse: 

— Apoi ne putem juca. Tu şi cu mine. ŞI Livia. 
— Sigur că da. 

Joakim îşi dădu seama brusc că fiul lui o uitase, probabil, pe 
Katrine. Dar ce îşi amintea el însuşi de când avea trei ani? 
Nimic. 

Stinse lumânările, curăţă masa şi puse mâncarea în frigider. 
Apoi se duse la patul lui Gabriel şi îl înveli. 

Livia nu voia să se culce atât de devreme. Voia să se uite la 
cai, aşa că Joakim mută televizorul mic în camera ei. 

— E bine aşa? spuse el. Voiam doar să plec puţin. 

— Unde? întrebă Livia. Nu vrei să vezi călăria? 
Joakim scutură din cap. 

— N-o să stau mult, spuse el. 

Apoi se duse şi luă cadoul lui Katrine de sub brad. Se duse în 
hol, cu cadoul şi cu o lanternă, şi îşi luă un pulover gros şi o 
pereche de ghete. 

Era gata. 

Se opri în faţa oglinzii şi se uită la el. în întunericul coridorului 
de-abia dacă se vedea în sticla acesteia şi avu impresia că vede 
contururile camerei prin trupul său. 

Joakim se simţea ca o fantomă, una dintre apariţiile care 
bântuiau conacul. Se uită la tapetul englezesc alb din jurul 
oglinzii şi la pălăria de paie veche care atârna pe perete, ca un 
fel de simbol al vieţii la ţară. 

Dintr-odată, totul i se păru complet lipsit de sens — de ce 
continuaseră el şi Katrine an de an renovarea şi decorarea? 
Casele în care locuiseră deveniseră din ce în ce mai mari; 
imediat ce un proiect era terminat, se apucau de următorul şi 
făceau tot posibilul să elimine orice urmă a oamenilor care 
locuiseră acolo înainte. De ce? 

Un mieunat scăzut îi întrerupse gândurile. Joakim se întoarse 
şi văzu o fiinţă mică, cu patru picioare, aşezată pe carpetă. 

— Vrei să mergi afară, Rasputin? 

leşi pe veranda închisă cu sticlă, dar pisica nu îl urmă. Privi 
spre el, apoi se furişă în bucătărie. 

Vântul şuiera în jurul casei, zguduind geamurile mici ale 


verandei. 

Joakim deschise uşa de afară şi simţi cum vântul pune 
stăpânire pe el; acum bătea în rafale puternice şi părea să se 
înteţească mereu, transformând fulgii de zăpadă în cioburi 
ascuţite ca acele, învârtejindu-se în curte. 

Cobori precaut treptele, mijindu-şi ochii din cauza zăpezii. 

Cerul de deasupra mării părea mai întunecat ca oricând, ca şi 
cum soarele ar fi dispărut pentru totdeauna în Baltica. Stratul de 
nori de deasupra apei era un joc de umbre ameninţător din 
petice gri şi negre — norii de zăpadă imenşi de la nord-est 
începuseră să coboare, apropiindu-se de coastă. 

Se apropia furtuna. 

Joakim merse pe cărarea de piatră dintre clădiri, prin vânt şi 
zăpadă. îşi aminti avertismentul lui Gerlof, că dacă ieşeai în 
viscol te puteai rătăci — dar deocamdată pe pământ era doar un 
strat subţire de zăpadă, iar o scurtă plimbare până la hambar nu 
părea să implice riscuri prea mari. 

Se apropie de uşa lată şi o deschise. 

Înăuntru nu mişcă nimic. 

Văzu o rază de lumină cu coada ochiului, ceea ce îl făcu să se 
oprească şi să întoarcă capul. Era lumina de la faruri. Hambarul 
acoperea turnul de nord, dar cel de sud îşi trimitea spre el 
strălucirea roşie. 

Joakim intră în hambar şi simţi ca şi cum vântul l-ar fi împins 
de la spate, de parcă ar fi vrut să vină cu el. Dar Joakim închise 
uşa, trântind-o. 

După câteva secunde aprinse lumina. 

Becurile atârnau ca nişte sori mici şi galbeni în spaţiul 
întunecos al hambarului. Nu reuşeau să alunge umbrele de 
lângă pereţii de piatră. 

Joakim auzea prin acoperiş urletul vântului, dar cadrul de 
grinzi solide nu se clintea. Clădirea supravieţuise multor furtuni. 

In pod era peretele cu numele lui Katrine şi al tuturor 
celorlalţi care muriseră, dar Joakim nu urcă scara nici în seara 
asta. în schimb, trecu pe lângă boxele în care stătuseră vitele, în 
fiecare iarnă. 

Podeaua de piatră din cea mai îndepărtată boxă încă era 
curățată de praf şi fân. 

Joakim se lăsă în genunchi şi apoi pe burtă. Se strecură încet 
prin deschizătura îngustă de sub scândurile de lemn, cu 


lanterna într-o mână şi cadoul lui Katrine în cealaltă.fr | 

Dincolo de peretele fals se ridică şi aprinse lanterna. Raza 
acesteia era slabă şi avea să aibă nevoie în curând de baterii 
noi, dar cel puţin putea să vadă scara care ducea sus, în 
întuneric. 

Joakim ascultă, dar totul era încă tăcut în hambar. 

Putea să rămână acolo sau să urce. Ezită. Doar pentru o 
clipă, se gândi la faptul că venea o furtună şi că Livia şi Gabriel 
erau singuri în casă. 

Apoi ridică piciorul drept şi îl puse pe treapta de jos. 

Gura lui Joakim era uscată, iar inima îi bubuia, dar era mai 
degrabă nerăbdător decât înfricoşat. Se apropia, treaptă cu 
treaptă, de deschizătura din tavan. Nu ar fi vrut să fie nicăieri 
altundeva decât unde era acum. 

Katrine era aproape, simţea asta. 

Markus s-a întors pe insulă şi voia să mă vadă, dar nu la Eel 
Point. Trebuia să merg în Borgholm ca să mă întâlnesc cu el într- 
o cafenea. 

Torun, care acum de-abia dacă mai sesiza diferența dintre 
lumină şi întuneric, mi-a spus să cumpăr cartofi şi nişte făină. 
Făină şi legume rădăcinoase, cu asta trăiam. 

S-a dovedit a fi o întâlnire finală, într-un oraş care încă 
aştepta iarna, în ciuda faptului că era începutul lui decembrie. 

— Mir ja Rambe 

IARNA LUI 1962 

Termometrul arată zero grade, dar în Borgholm nu e zăpadă 
deloc. Port haina mea veche de iarnă şi mă simt ca o verişoară 
de la ţară, ceea ce şi sunt, în timp ce merg pe străzile drepte ale 
oraşului. 

Markus s-a întors pe insulă ca să-şi viziteze părinţii din 
Borgholm şi să mă vadă pe mine. E în permisie, de la cazarma 
din Eksjö, şi poartă uniforma lui gri de soldat, cu pliuri elegante 
la pantaloni. 

Cafeneaua unde ne-am înţeles să ne întâlnim e plină de 
doamne decente şi onorabile, care mă studiază în timp ce intru 
înăuntru din frig — cafenelele din micile oraşe suedeze nu sunt 
teritoriul tinerilor, nu încă. 

— Bună, Mirja. 

Markus se ridică politicos, în timp ce eu mă apropii de masă. 

— Bună, îi răspund eu. 


Markus mă îmbrăţişează uşor şi stângaci, iar eu observ că a 
început să folosească after shave. 

Nu ne-am văzut de mai multe luni şi la început atmosfera e 
tensionată, dar începem, încet, să vorbim. Eu nu am prea multe 
să-i spun despre Eel Point — adică, de când a plecat el nu s-a 
întâmplat nimic acolo. Dar îl întreb despre viaţa lui de soldat şi 
dacă locuieşte într-un cort, precum cel pe care îl construisem 
noi în pod, iar el spune că da, când merge la instrucţie. 
Compania lui a fost în Norrland, îmi spune el, unde erau minus 
treizeci de grade. Ca să se încălzească, trebuiau să adune atât 
de multă zăpadă în jurul cortului, încât arăta ca un iglu. 

Tăcerea se aşterne între noi, la masă. 

— Mă gândeam că am putea continua până la primăvară, spun 
eu în cele din urmă. Dacă vrei. Aş putea să mă mut mai aproape 
de tine, în Kalmar sau undeva, apoi după ce scapi am putea trăi 
în acelaşi oraş... 

Sunt nişte planuri vagi, dar Markus îmi zâmbeşte. 

— Până la primăvară, spune el, mângâindu-mă pe obraz cu 
palma. 

Zâmbetul lui se lăţeşte şi el adaugă încet: 

— Ai vrea să vezi apartamentul părinţilor mei, Mirja? E chiar 
după colţ. Ei nu sunt acasă astăzi, dar eu încă mai am vechea 
mea cameră... 

Dau din cap că da şi mă ridic de pe scaun. 

Facem dragoste pentru prima şi ultima oară în camera pe 
care Markus o avea când era copil. Patul lui e prea mic, aşa că 
tragem salteaua pe podea şi ne întindem pe ea. Apartamentul e 
tăcut în jurul nostru, dar noi îl umplem cu sunetul respiraţiilor 
noastre. La început sunt îngrozită că părinţii lui o să vină, dar 
după o vreme uit de ei. 

Markus e lacom, însă precaut. Cred că şi pentru el e prima 
oară, dar nu îndrăznesc să întreb.Sunt suficient de precaută? 
Deloc. Nu am niciun mijloc de protecţie — era ceva ce nu mi-aş 
fi imaginat niciodată că o să se întâmple. Şi tocmai de asta e 
atât de minunat. 

Jumătate de oră mai târziu ne despărţim în stradă. E un 
rămas-bun scurt, în vântul aspru, cu o ultimă îmbrăţişare 
stângace, prin straturile de haine. 

Markus se întoarce în apartament să îşi facă bagajele, înainte 
să ia feribotul spre golf, iar eu mă duc la staţia de autobuz, ca 


să o iau înapoi spre nord. 

Sunt singură, dar încă simt căldura lui pe trup. 

Mi-ar fi plăcut să iau trenul, dar trenurile nu mai merg. Tot ce 
pot să fac e să mă sui în autobuz. 

Pasagerii, puţini la număr, stau într-o atmosferă posomorâtă, 
dar îmi convine. Mă simt ca un paznic de far în drum spre un 
serviciu de şase luni la capătul lumii. 

Când cobor la sud de Marnăs e seară, iar vântul e muşcător 
de rece. Din băcănia din ROrby cumpăr alimente pentru mine şi 
Torun, apoi mă întorc acasă pe jos, pe drumul de coastă. 

Când o iau pe drumul spre Eel Point, văd nori gri ca ardezia în 
largul mării. Vânturi puternice vin spre insulă, iar eu grăbesc 
pasul. Când vine viscolul trebuie să fii înăuntru, altfel se poate 
întâmpla ce i s-a întâmplat şi lui Torun în turbărie. Sau chiar mai 
rău. 

Când ajung acasă cele mai multe ferestre sunt în întuneric, 
dar în camera noastră mică e o sclipire caldă şi galbenă. 

Exact când sunt pe punctul de a intra la Torun, văd cu coada 
ochiului că ceva pâlpâie lângă apă. 

Întorc capul şi văd că farurile au fost pornite înainte de căderea 
nopții. >s 

Farul de nord e aprins şi el, strălucind cu o lumină albă 
constantă. 

Pun sacoşa cu mâncare pe trepte şi traversez curtea, înspre 
tărm. Farul de nord continuă să strălucească. 

În timp ce eu privesc fix la turn, ceva trece rapid pe lângă 
mine, pe pământ, un obiect neclar şi dreptunghiular. 

Chiar înainte să ajung lângă el şi să îl ridic, ştiu ce e. 

O pânză. Una din picturile lui Torun cu viscolul. 

— Deci te-ai întors, Mirja? Spune o voce de bărbat. Unde ai fost? 

Mă întorc. E Ragnar Davidsson, pescarul de ţipari, care vine 
spre mine dinspre casă. Poartă haina lui de cauciuc sclipitoare şi 
nu vine cu mâinile goale. 

În brațe cară un teanc mare de picturi de ale lui Torun — 
cincisprezece sau douăzeci. 

Îmi amintesc ce a spus despre ele în pavilion: e doar negru ṣi 
gri, spune el. Doar o grămadă de culori întunecate... arată ca o 
mizerie. 

— Ragnar... spun eu. Ce faci? Unde duci picturile mamei mele? 

El trece pe lângă mine, fără să se oprească, şi răspunde: 


— în mare. 

— Ce ai spus? 

— Nu e loc pentru ele, strigă el din mers. Am preluat eu magazia 
pavilionului. O să-mi ţin acolo năvoadele pentru ţipari. 

Mă uit îngrozită la el, apoi la lumina albă fantomatică a 
farului de nord. Apoi mă întorc cu spatele la mare şi la vânt şi 
mă grăbesc spre casă şi spre Torun.Vântul de pe coastă se 
transformase în furtună. Rafalele zguduiau maşina, iar Tilda 
strângea cu putere volanul. 

Viscol, se gândi ea. 

Zăpada care cădea se învârtej ea peste drum, ca o peliculă 
alb-negru, rotindu-se în lumina farurilor. Tilda încetini şi se 
apropie mai mult de parbriz, ca să poată vedea drumul din faţa 
ei. 

Ninsoarea semăna tot mai mult cu un fum alb şi gros 
învolburându-se deasupra coastei. Zăpada începea să se 
depună peste tot unde se putea lipi, iar în curând se transforma 
în nămeţi. 

Tilda ştia cât de repede se poate întâmpla. Viscolul 
transforma stepa într-un deşert alb şi îngheţat, imposibil de 
străbătut cu maşina, peste tot pe insulă. Până şi snowmobilele 
se scufundau şi se împotmoleau în nămeţi. 

Acum mergea spre nord, în timp ce Martin încă o urmărea. 
Martin nu voia să renunţe — dar ea trebuia să uite de el şi să se 
concentreze la privitul în faţă. 

Nămeţii acopereau drumul şi roţile făceau cu greu aderenţă la 
suprafaţă cum trebuia. Era ca şi cum ai conduce prin vatăii 

Tilda se uita după faruri ale maşinilor care se apropiau, dar 
totul era cenuşiu dincolo de zăpada care cădea. 

Când ajunse undeva în zona turbăriei, drumul din faţa maşinii 
dispăru complet în zăpada şfichiuitoare, iar Tilda se uită în zadar 
după semnele care arătau unde erau marginile drumului. Fie 
fuseseră deja luate de vânt, fie nu fuseseră puse. 

Observă în oglinda retrovizoare că maşina lui Martin se 
apropia — iar asta a fost, în parte, ceea ce o făcu să greşească. 
Privi în oglindă cu o secundă prea mult şi nu observă curba din 
întunericul din faţă. Decât când era prea târziu. 

Tilda trase de volan spre dreapta, în direcţia curbei drumului, 
dar nu suficient. Dintr-odată, roţile din faţă se înfipseră în 
zăpadă. 


Maşina de poliţie se opri cu un zgâlţăit violent. O clipă mai 
târziu, Tilda simţi un zgâlţâit şi mai violent şi auzi sunet de sticlă 
spartă. Maşina fusese împinsă în faţă şi se oprise, împotmolită în 
canalul de lângă turbărie. 

Maşina lui Martin intrase în a ei. Tilda se îndreptă încet de 
spate, lângă volan. Coastele şi ceafa ei păreau să fie în regulă. 

Călcă acceleraţia, încercând să iasă din nou pe drum, dar 
roţile din spate patinau în zăpadă, nereuşind să găsească o 
priză. — La dracu'. 

Tilda opri motorul şi încercă să se calmeze, în oglinda 
retrovizoare îl văzu pe Martin cum deschide portiera maşinii şi 
coboară în zăpadă. Vântul îl făcea să se clatine uşor. 

Tilda deschise şi ea portiera.Furtuna venea urlând peste 
drum, iar peisajul gri-negru o făcu pe Tilda să se gândească la 
tabloul cu viscolul pe care îl văzuse la Eel Point. Când se 
îndepărtă de maşină, vântul o înşfăcă şi păru că vrea să o 
târască spre turbărie, dar Tilda se luptă cu el şi avansă pe 
pipăite pe lângă maşină. 

Partea din faţă a maşinii era băgată drept în şanţ. Maşina 
stătea într-un astfel de unghi încât una dintre roţile din spate, 
cea de pe partea dreaptă, era de fapt în aer. 

Zăpada învolburată începuse să se adune lângă portiere şi 
acoperea deja roţile. 

Tilda îşi croi drum de-a lungul părţii laterale a maşinii, cu 
mâna pe cascheta de poliţist ca să nu-i zboare, şi se apropie de 
Martin. 

În sfârşit, se decisese cum să-l trateze: nu ca pe un fost 
instructor de la Academia de Poliţie, nu ca pe un fost iubit, ci ca 
pe un muritor obişnuit. Un civil. 

— Erai prea aproape! spuse ea pe deasupra vântului. 
— Ai călcat frâna! îi strigă el înapoi. 
Ea scutură din cap. 
— Nimeni nu ţi-a cerut să vii după mine, Martin. 
— Ei bine, ai maşină cu radio, spuse el. Cheamă camionul de 
tractare. 
— Nu-mi spune ce să fac. 

Tilda îi întoarse spatele, dar ştia că are dreptate. Avea să 
sune — deşi probabil că în seara asta toate camioanele de 
tractare lucrau non-stop. 

Martin se sui înapoi în Mazda sa, iar Tilda intră cu greu înapoi la 


căldura şi liniştea maşinii de poliţie. Odată ajunsă înăuntru, 
folosi radioul ca să sune a doua oară la Borgholm — iar de data 
aceasta din difuzor chiar îi răspunse o voce aspră. 

— Centrul de comandă? spuse ea. Aici 1217, terminat. 

— 1217, recepţie. 

Recunoscu vocea. Hans Majner era la radio şi vorbea mai 

repede ca de obicei. 

— Care e situaţia? întrebă Tilda. 

— Haos... mai mult sau mai puţin haos complet, spuse Majner. 
Se pune problema dacă să închidă sau nu complet podul. 

— Să îl închidă? 

— Da, peste noapte. 

În cazul acesta însemna că vânturile de deasupra insulei 
ajunseseră deja la nivelul de furtună, îşi dădu seama Tilda — 
podul Oland era închis pentru trafic doar când era vreme extrem 
de proastă. 

— Şi tu unde eşti, 1217? întrebă Majner. 

— Lângă Offermosse, pe drumul de est, spuse Tilda. M-am 
blocat. 

— Am înţeles, 1217... Ai nevoie de ajutor? 

Majner continuă, cu o voce care suna ca şi cum 
chiar i-ar fi păsat: 

— O să trimitem pe cineva, dar o să dureze puţin. Pe dealul de 
lângă ruinele castelului s-a înţepenit un camion de-a curmezişul 
drumului, aşa că acum toate maşinile noastre sunt acolo. 

— Şi plugurile de zăpadă? 

— Lucrează doar pe drumurile principale... troienele se 
formează tot timpul la loc. 

— Am înţeles. La fel şi aici. 

— Dar o vreme eşti în regulă, 1217, nu-i aşa? 

Tilda ezită. Nu voia să pomenească faptul că Martin era cu ea.— 
Nu am cafea, dar o să mă descurc, spuse ea. Dacă se face mai 
frig, o să mă duc la cea mai apropiată casă. 

— Am înţeles, 1217, o să notez asta, spuse Majner. Succes, 
Tilda. Terminat. 

Tilda puse microfonul radioului la loc şi rămase unde era, în 
spatele volanului. Nu se putea hotări ce să facă şi privi în 
oglinda retrovizoare, dar parbrizul din spate era deja acoperit cu 
o pătură groasă de zăpadă. 

În cele din urmă îşi luă telefonul mobil şi sună un număr din 


Marnăs. Cineva răspunse după ce sună de trei ori, dar vântul 
urla atât de tare în afara maşinii, încât nu putea să distingă 
cuvintele. Ridică vocea. 
— Gerlof? 
— La telefon. 

Vocea părea liniştită şi distantă. 
— Sunt Tilda! strigă ea. 

Auzi un hârşâit în ureche. Recepţia era proastă acolo, dar 
Tilda auzi întrebarea: 

— Sper că nu eşti pe drum, în viscol? 
— Ba da, sunt în maşină... pe drumul de coastă. Lângă Eel Point. 

Gerlof spuse ceva inaudibil. 

— Ce? ţipă Tilda în telefonul ei mobil. 

— Am spus că asta nu e bine. 

— Nu... 

— Cum te simţi? 

— Bine. Numai că... 

— Dar chiar te simţi bine, Tilda? o întrerupse Gerlof, vorbind mai 
tare. în inima şi sufletul tău, vreau să spun? 

— în ce? Ce-ai spus? 

— Păi, mă întrebam doar dacă nu cumva eşti nefericită... în 
geanta cu casetofonul era o scrisoare. 

— O scrisoare? 

Dar dintr-odată Tilda îşi dădu seama despre ce vorbea Gerlof. 
Nu se mai gândise la nimic altceva decât la muncă şi la Henrik 
Jansson în ultimele câteva zile, uitând complet de viaţa ei 
privată. Acum îşi amintea. 

— Scrisoarea nu-ţi era adresată ţie, Gerlof, spuse ea. 
— Nu, dar... 
Vocea se pierdu într-un şuierat electrostatic, apoi reveni: 
— ... nu era lipită. 
— Aşa, spuse ea. Deci ai citit-o? 
— Am citit primele câteva rânduri... şi apoi am mai citit puţin la 
sfârşit. 

Tilda închise ochii. Era prea obosită şi neliniştită ca să fie 
furioasă că Gerlof scotocise prin geanta ei. 

— Poţi s-o rupi, fu tot ce spuse ea. 

— Vrei s-o distrug? 

— Da. Arunc-o. 

— Bine, aşa o să fac, spuse Gerlof. Dar tu te simţi bine? 


— Mă simt aşa cum merit să mă simt. 

Gerlof spuse ceva încet, dar ea nu înţelese ce anume. 

Tilda voia să-i povestească totul, dar nu putea. Nu putea să-i 
spună că soţia lui Martin rămăsese însărcinată în timp ce el se 
întâlnea cu ea. Fusese pur şi simplu fericită şi mulţumită că 
Martin e cu ea — chiar şi în noaptea când începuseră durerile lui 
Karin. La miezul nopţii el plecase spre spital, plin de scuze 
pentru că ratase naşterea fiului său. 

Tilda oftă şi spuse: 

— Ar fi trebuit să-i pun capăt cu mult timp în urmă. 
— Da, da, spuse Gerlof. Dar presupun că acum i-ai pus capăt. 

Tilda se uită în oglinda retrovizoare. 

— Da. 

Apoi privi prin parbriz. Zăpada continua să se înalțe, iar Tilda 
de-abia dacă mai vedea afară. Maşina se transforma într-un 
troian de zăpadă. 

— Cred că ar fi mai bine să ies de aici, îi spuse ea lui Gerlof. 

— Poţi să mergi cu maşina prin zăpadă? 

— Nu... maşina s-a împotmolit. 

— Atunci trebuie să ajungi la Eel Point, spuse Gerlof. Dar ai grijă 
la ochi în timp ce mergi... viscolul suflă nisip şi pământ 
împreună cu zăpada. 

— Bine. 

— Şi în niciun caz să nu te aşezi să te odihneşti, Tilda, indiferent 
cât de obosită eşti. 

— Nu, sigur că nu. Te sun în curând, spuse Tilda, închizând 
telefonul mobil. 

Apoi inspiră aerul cald din interiorul maşinii pentru ultima 
oară, deschise portiera şi păşi afară, în zăpadă. 

Vântul se înghesui în ea, urlându-i în urechi şi trăgând-o în 
toate părţile. Tilda încuie maşina şi începu să meargă de-a 
lungul drumului, cu tot atâta trudă ca un scufundător cu cizme 
de plumb pe fundul mării. 

Martin cobori geamul, când Tilda ajunse lângă maşina lui. 
Clipi în vânt şi ridică vocea: 

— Vine cineva? 

Tilda scutură din cap şi strigă înapoi: 

— Nu putem să rămânem aici! 
— Ce? 
Tilda arătă spre est. 


— E o casă acolo!Martin dădu din cap şi ridică geamul. 
Câteva secunde mai târziu cobori din maşină, o încuie şi se luă 
după ea. 

Tilda păşi prin zăpada ca o pudră care se învârtejea deasupra 
asfaltului. Apoi cobori în şanţ şi sări peste un zid de piatră. 

Tilda deschidea calea către Eel Point, cu Martin la câţiva paşi 
în urma ei. Avansarea era lentă. De fiecare dată când înălța 
capul să privească prin vânt, era ca şi cum ar fi fost biciuită cu 
rămurele îngheţate de mesteacăn. Trebuia să meargă atent, 
aproape lăsându-se pe vine ca să nu fie răsturnată. 

Tilda purta doar o pereche de ghete joase în picioare şi deja 
îşi dorea să fi avut schiuri. Sau rachete de zăpadă. 

In cele din urmă se întoarse cu spatele la vânt şi întinse 
braţele spre silueta întunecată din spatele ei. 

— Vino! strigă ea. 

Martin începuse deja să tremure de frig. Era îmbrăcat cu o 
geacă de piele subţire şi nu avea nimic pe cap. 

Era doar vina lui că avea haine neadecvate, dar ea îi întinse 
mâna oricum. 

Martin o apucă fără un cuvânt. Se strânseră unul lângă 
celălalt şi continuară să meargă spre casa de la Eel Point.Henrik 
Jansson îşi croia drum prin zăpada orbitoare. îşi lăsă capul în 
piept, în vântul care urla, având doar o idee vagă unde e. 

Se gândi că ajunsese la pajiştile de lângă țărm, la sud de 
farurile de la Eel Point, dar nu le putea vedea. Zăpada îi zgâria 
ochii. 

Prostule. Ar fi trebuit să rămână în casă. întotdeauna 
rămânea în casă când venea viscolul. 

Intr-un weekend de ianuarie, când el avea şapte ani şi 
rămăsese la casa bunicilor lui, avusese un coşmar: o haită de lei 
mugind pândise în camera lui în timpul nopţii. 

Când se trezise dimineaţă, leii dispăruseră. Totul era tăcut în 
casă, dar când se dăduse jos din pat şi privise afară, pământul 
dintre clădiri sclipea alb. 

— A fost o furtună în timpul nopţii, îi explicase bunicul lui, Algot. 

Zăpada vălurită ajungea aproape până la pervazul ferestrelor 
— Henrik nu putea deschide uşa de la intrare. 

— Cum îţi dai seama, bunicule... că e viscol? 
— Nu ştii când se apropie viscolul, spusese Algot. Dar ştii când 
soseşte. 


lar Henrik ştiu, acolo, pe malul Balticii. Asta era viscolul. 
Furtuna dinainte ca el să înceapă nu fusese decât un 
avertisment. 

Secera lui Algot se bălăbănea în vânt, trăgându-l în jos. 
Henrik fu obligat să o lase să cadă în zăpadă, dar păstră 
toporişca. Făcea trei paşi pe pământul tare, îngheţat, se lăsa pe 
vine şi se odihnea. Apoi încă trei paşi. 

După o vreme începu să aibă nevoie de odihnă la fiecare pas. 

Stratul subţire de gheaţă de pe mare era sfărâmat în bucăţi 
de valurile tot mai puternice. Henrik auzea huruitul prelung, 
rostogolit, dar nu mai putea să vadă marea — nu mai vedea 
nimic, în nicio direcţie. 

Durerile din stomac se potoliseră. Putea fi efectul vântului 
îngheţat, care reducea sângerarea, dar în acelaşi timp simţea 
cum întregul lui corp amorţeşte încet. 

Conştiinţa lui începu să se îndepărteze — uneori era atât de 
departe, încât parcă ar fi plutit alături de trupul său. 

Henrik se gândi la Katrine, femeia care se înecase la Eel 
Point. îi făcuse plăcere să sableze şi să înlocuiască podelele 
pentru ea. Era mică şi blondă, ca şi Camilla. 

Camilla. 

ki aminti căldura ei, când stăteau în pat. Dar acest gând 
dispăru rapid în vânt. 

Era prea târziu să se mai întoarcă la debarcaderele de la 
Enslunda şi oricum nici măcar nu mai ştia unde sunt. Şi unde 
erau farurile alea nenorocite? Henrik privi în vânt şi întrezări 
scurt o lumină pâlpâitoare în depărtare — deci mergea în 
direcţia cea bună. 

Inspiră, avansă, expiră. 

Apoi primi un brânci puternic din direcţia mării, care îl opri în 
mijlocul unui pas. Forţa vântului crescuse iar, deşi Henrik 
crezuse că asta era imposibil. 

Căzu în genunchi. în acelaşi timp scăpă toporişca în zăpadă, 
dar reuşi să o ridice iar, cu enormă greutate, şi îi băgă coada în 
geacă. Toporişca era pentru fraţii Serelius, nu trebuia să o 
piardă. 

Se târî spre nord sau cel puţin în direcţia în care credea el că 
e nordul. Nu avea altceva de făcut; dacă se oprea să se 
odihnească în furtună, în curând ar fi murit îngheţat. 

Hoţii merită să fie călcaţi în picioare, îl auzea pe bunicul său 


spunând. Nu sunt buni de altceva decât de îngrăşământ şi hrană 
la peşti. 

Henrik scutură din cap. 

Nu, bunicul lui putuse să aibă încredere în el întotdeauna. 
Singurii oameni pe care îi înşelase erau profesorii lui, unii 
prieteni, părinţii şi pe John, şeful lui de la compania de podele. Şi 
proprietarii caselor. Şi Camilla, bineînţeles; uneori o minţise, 
atunci când erau împreună, iar în cele din urmă ea nu îl mai 
putuse suporta. 

O şurubelniţă în stomac, poate că asta era ce meritase. 

Dintr-odată ceva se agăţă de el. Henrik se panică, apoi îşi 
dădu seama că erau doar frunzele lungi de papură, care se 
învârtejeau în vânt. 

Se opri, închise ochii şi se ghemui în vijelia de gheaţă. Dacă 
s-ar fi relaxat doar şi ar fi încetat să se mai lupte, în curând totul 
i-ar fi amorţit complet, stomacul şi restul corpului. 

Oare moartea era caldă sau rece? Sau ceva între? 

Undeva în mintea lui erau fraţii Serelius, cu zâmbetele lor largi. 
Asta îl puse din nou în mişcare. 


32 

Joakim stătea în hambar, ascultând vântul care urla deasupra 
acoperişului imens. Simţea puterea acestuia prin grinzi şi prin 
foile de azbest, dar cel puţin nu putea ajunge la el. 

Urcase scara cu câteva minute în urmă şi era din nou în 
camera din spatele podului de fân. 

Totul era tăcut aici. Acoperişul ascuţit de sus, de deasupra 
lui, îi dădea senzaţia că păşise într-o biserică. 

Bateriile lanternei lui erau aproape moarte, dar încă putea să 
distingă în întuneric băncile de biserică. Şi toate obiectele vechi 
care zăceau pe ele. 

Aceasta era camera de rugăciune pentru cei care muriseră la 
Eel Point; aici se adunau de fiecare Crăciun. 

Joakim era sigur de asta. Aveau să vină în seara asta sau 
mâine? Nu conta, el avea să rămână aici şi s-o aştepte pe 
Katrine. 

Joakim avansă încet pe culoarul îngust dintre bănci, privind la 
obiectele morţilor. 

Se opri lângă banca din faţă şi lumină cu lanterna geaca de 
blugi care stătea acolo, frumos împăturită.O lăsase exact acolo 


unde o găsise — de-abia dacă îndrăznise să o atingă în noaptea 
aceea. Luase cartea scrisă de Mir ja Rambe la el în dormitor şi 
începuse s-o citească, dar nu voia în casă geaca lui Ethel. îi era 
teamă că Livia ar începe să viseze iar despre mătuşa ei. 

Joakim întinse mâna şi pipăi stofa, ca şi cum atingerea ei i-ar fi 
putut oferi răspunsuri la toate întrebările. 

Când apucă o mânecă, ceva foşni şi căzu pe podea. 

Era o bucată mică de hârtie. 

Se aplecă şi o luă de jos, văzând că pe ea scria o singură 
propoziţie cu cerneală. La raza slabă a lanternei, Joakim citi 
cuvintele, care fuseseră apăsate tare pe hârtie: 

ASIGURĂ-TE CĂ TÂRFA AIA DROGATĂ DISPARE 
Joakim se dădu încet în spate, cu biletul în mână. 

Târfa aia drogată. 

Joakim citi de mai multe ori cele şase cuvinte de pe bilet şi îşi 
dădu seama că nu era un mesaj către Ethel. Mesajul fusese scris 
pentru el şi Katrine. 

Asigură-te că târfa aia drogată dispare. 

Dar el nu îl mai văzuse niciodată. 

Hârtia nu fusese atacată de umezeală, iar cerneala era 
neagră şi clară, astfel că biletul nu avea cum să fi fost în 
buzunarul lui Ethel atunci când aceasta căzuse în apă. 

Biletul fusese pus acolo mai târziu, îşi dădu seama Joakim. 
Probabil de către Katrine, după ce făcuse rost de geacă de la 
mama lui Joakim. 

Joakim îşi aminti de nopţile în care Ethel stătea în stradă şi 
striga la Casa Merelor. Uneori văzuse cum perdelele vecinilor 
sunt date la o parte. Feţe palide şi îngrozite priveau spre 
Ethel.Un bilet cu un îndemn de la vecini. Probabil Katrine îl 
găsise în cutia poştală într-o zi, când era singură acasă, îl citise 
şi îşi dăduse seama că lucrurile nu mai pot continua aşa. Vecinii 
se săturaseră de atâtea ţipete, noapte de noapte. 

Toată lumea se săturase de Ethel. Trebuia făcut ceva. 

Joakim era acum foarte obosit şi se lăsă pe bancă, lângă 
geaca lui Ethel. Continuă să privească la biletul din mâna sa, 
până când auzi un hârşăit uşor, peste zgomotul vântului. 

In hambar era cineva.Când farul de nord se aprinde, cineva 
urmează să moară la Eel Point. Auzisem povestea asta, dar în 
seara aceea în care am ajuns acasă din Borgholm şi am văzut 
lumina albă din turnul de nord nu m-am gândit la asta. Eram 


prea şocată după ce îl văzusem pe Ragnar Davidsson cum cară 
tablourile lui Torun spre apă, fără să dea cea mai mică atenţie 
țipetelor mele. 

Scăpase în zăpadă câteva pânze făcute sul, iar eu am 
încercat să le adun, dar au fost smulse de vânt. Când am ajuns 
în casă nu aveam în mâini decât două tablouri. 

— Mirja Rambe 


IARNA LUI 1962 

Cu vântul în spate, alerg spre intrarea în pavilion şi intru în 
camera din mijloc, în ciuda faptului că ştiu ce o să văd acolo. 

Pereţi albi şi goi. 

Aproape toate picturile lui Torun cu viscolul au dispărut din 
magazie — mai sunt doar câteva făcute sul pe podea, dar şi mai 
multe mormane de năvoade de pescuit. 

Uşa de la capătul nostru de casă e închisă, dar eu ştiu că 
Torun stă acolo. Nu mă pot duce la ea, nu-i pot spune ce s-a 
întâmplat, aşa că mă las să cad pe podea. 

Sus, pe masă, sunt un pahar pe jumătate plin şi o sticlă. Nu 
erau acolo înainte. 

Mă apropii repede de el, bag nasul în pahar şi miros lichidul 
limpede. E şnaps — probabil raţia cu care se încălzeşte 
Davidsson. 

Din loc în loc, în jurul casei, sunt sticle asemănătoare cu 
diferite conţinuturi, şi gândindu-mă la ele, ştiu ce urmează să 
fac. 

Nu-l văd nicăieri pe Davidsson. Când traversez grăbită curtea 
interioară, deschid uşa hambarului şi mă furişez în întuneric. Mă 
descurc fără nicio lumină în penumbra de acolo; pătrund mai 
adânc, până la gunoaie şi la comorile ascunse. într-un colţ e un 
container special — un container pe care cineva a desenat o 
cruce neagră. Mă întorc în pavilion cu ea. 

Ajunsă în magazie, golesc mare parte din şnapsul lui 
Davidsson pe unul din mormanele lui de năvoade care put a 
smoală, apoi umplu sticla cu aceeaşi cantitate de lichid limpede 
şi aproape nemirositor din container. 

În colţ e un dulap de lemn; ascund containerul acolo. 

Apoi mă aşez din nou pe podea şi aştept. 

După cinci sau zece minute se aude uşa zgâlţâindu-se. 
Urletul vântului creşte în intensitate, după care zgomotul este 


acoperit de un bubuit. 

O pereche de cizme grele păşesc pe verandă şi tropăie în sus 
şi în jos ca să scuture zăpada de pe ele; recunosc mirosul de 
transpiraţie şi smoală. 

Ragnar Davidsson intră în cameră şi se uită la mine. 

— Deci unde ai fost? întreabă el. Ai dispărut pur şi simplu azi- 
dimineaţă. 

Nu răspund. Singurul lucru la care mă pot gândi e ce o să-i 
spun lui Torun despre tablouri. Nu trebuie să afle ce s-a 
întâmplat. 

— Cu vreun tip, bineînţeles, spune Davidsson, răspunzându-şi 
singur la întrebare. 

Îmi dă încet târcoale, pe podeaua de ciment, iar eu îi acord o 
ultimă şansă. înalţ capul şi arăt spre mal. 

— Trebuie să mergem şi să aducem tablourile. 
— Nu e posibil. 
— Ba e. Trebuie să mă ajuţi. 

El scutură din cap şi se apropie de masă. 

— Deja au dispărut... sunt în drum spre Gotland. Le-au luat 
vântul şi valurile. 

Îşi umple paharul, pe care îl duce la gură. 

Aş putea să-l previn, dar nu spun nimic. Privesc doar cum bea 
— trei gâturi sănătoase care aproape golesc paharul. 

Apoi îl pune la loc pe masă, plescăie din buze şi spune: 

— Bun, micuță Mirja... deci ce ţi-ar plăcea să faci acum? 


33 

Henrik se trezi descoperind că bunicul său mort stătea în 
picioare lângă el, ca o umbră în zăpada învolburată ca o 
pulbere. Algot se aplecă şi îşi ridică piciorul încălţat în cizmă. 

Mişcă-te! Vrei să mori? 

Simţi lovituri puternice în picioare şi în tălpi, de nenumărate 
ori. 

Ridică-te în picioare! Hot nenorocit! 

Henrik ridică încet capul, îşi şterse zăpada de pe ochi şi îşi 
miji pleoapele în timp ce privea în vânt. Fantoma bunicului său 
dispăruse, dar în depărtare vedea un proiector care mătura 
încet cerul de noapte. Lumina roşie ca sângele făcea ca 
perdelele de zăpadă de deasupra lui să sclipească. 

Puțin mai încolo i se păru că vede altă lumină. O lumină albă 


constantă. 

Luminile de la farurile gemene din Eel Point. 

Henrik se chinuise să avanseze prin zăpadă metru cu metru, 
într-o stare de năuceală, dar până la urmă reuşise. 

Blugii lui erau uzi leaorcă; apa era cea care îl trezise. Valurile 
de furtună erau atât de înalte încât se rostogoleau peste mal, 
inundându-i picioarele cu spumă, deşi el zăcea culcat undeva 
sus, pe iarbă. 

Se ridică încet în picioare, cu spatele la mare. Mâinile îi 
amorţiseră, ca şi picioarele, dar putea să se mişte. 

Picioarele tremurătoare ale lui Henrik mai aveau puţină forţă, 
aşa că el porni din nou, cu braţele bălăngănindu-se pe lângă el. 

Un obiect dreptunghiular de lemn se mişcă în geaca lui, iar 
ceva rece ca gheaţa, din oţel, îi înţepa gâtul. 

Era toporişca bunicului său — îşi aminti că şi-o băgase în 
geacă, dar nu îşi amintea şi de ce o luase cu el. 

Apoi îşi aminti: fraţii Serelius. Scoase toporişca şi merse mai 
departe. 

Două turnuri cenuşii prindeau contur prin furtună. Marea de 
sub ele fierbea, aruncând bucăţi sclipitoare de gheaţă pe 
insulele pe care stăteau farurile. 

Henrik ajunsese la Eel Point. Se opri, legănându-se în vânt. 
Ce să facă acum? 

Avea să se îndrepte spre casă, trebuia să fie undeva la 
stânga lui. Se întoarse în direcţia aceea, cu spatele la faruri. 

Cu vântul în spate, totul era, dintr-odată, mult mai uşor. îl 
îmbrâncea în faţă, peste crusta tare de zăpadă care acoperea 
pajiştea. începuse deja să recunoască diferitele rafale de vânt, 
modul în care izbucnirile mai slabe erau urmate de vijelii mai 
tăioase. 

După o sută sau două sute de paşi începu să i se pară că 
vede forme mari şi întunecate în faţa lui. 

Dintr-odată, un gard de lemn îi blocă drumul, dar găsi o 
deschizătură. De cealaltă parte a lui se înălţau clădirile 
conacului Eel Point, ca nişte nave mari în întuneric, iar Henrik se 
adăposti sub streaşina acestuia. 

Ajunsese. 

Conacul îl cuprinse în îmbrăţişarea lui întunecoasă. Era în 
siguranţă. 

Vântul din curte era ca o mângâiere în comparaţie cu cel de 


lângă mare, dar între clădiri era mult mai multă zăpadă. Cobora 
de pe acoperişuri ca o pulbere învârtejindu-se, topindu-i-se pe 
faţă, iar nămeţii îi ajungeau aproape până la talie. 

Henrik de-abia dacă zărea veranda clădirii principale prin 
perdelele de zăpadă. înotă spre ea şi, în cele din urmă, ajunse la 
trepte. 

Se opri la treapta de jos, îşi trase răsuflarea şi ridică privirea. 

Uşa fusese spartă. Broasca era sfărâmată, iar tocul părea să 
fi fost crăpat. 

Fraţii Serelius trecuseră pe acolo. 

Lui Henrik îi era acum prea frig ca să mai fie prudent; urcă 
treptele clătinându-se, deschise uşa verandei şi căzu, mai mult 
sau mai puţin, peste prag, cu capul înainte, pe o carpetă moale. 
Uşa se închise în urma lui. 

Căldură. Furtuna rămăsese afară, iar el îşi putea auzi 
respiraţia şuierată. 

Dădu drumul toporiştii şi începu să-şi mişte nesigur degetele. 
La început erau ca gheaţa, dar când căldura şi senzațiile 
începură să îi revină încet în mâini şi în degetele de la picioare, 
veni şi durerea. Rana de la stomac începu iar să pulseze. 

Era ud şi obosit, dar nu putea să rămână acolo, pe jos. 

Se ridică încet în picioare şi intră clătinându-se pe uşa 
următoare. în jurul lui era întuneric, dar din loc în loc vedea 
sclipirea unor lumânări şi a unor lămpi mici şigalbene. Tapetul 
era alb şi nou, tavanul fusese reparat şi zugrăvit — de când 
fusese el acolo ultima oară se întâmplaseră multe. 

O luă la stânga şi dintr-odată se trezi în bucătăria cea mare. 
El înlocuise şi lustruise podeaua aici, vara trecută. 

O pisică gri cu negru stătea la fereastră privind afară, iar în 
aer plutea un miros uşor de chiftele prăjite. 

Henrik depistă robinetul şi chiuveta şi se apropie de ele 
clătinându-se. 

Apa era doar călduţă, dar tot îi ardea mâinile îngheţate. 
Scrâşni din dinţi în timp ce nervii lui se încălzeau, dar după ce îşi 
tinu degetele sub apa curgătoare timp de câteva minute reuşi 
să le mişte. 

Pisica se întoarse să se uite la el, apoi începu din nou să 
privească la furtuna de zăpadă. 

Pe blatul de bucătărie era un postament cu cuțite de 
bucătărie din oţel. Henrik apucă mânerul celui mai mare şi îl 


scoase. 

Cu cuțitul de friptură în mână, se întoarse spre celelalte 
camere. 

încercă să-şi amintească planul acestora, dar îi era greu să 
şi-l imagineze. Dintr-odată se trezi pe un coridor lung, în uşa 
unei camere mici. 

Camera unui copil. 

O fetiţă de cinci sau şase ani, cu păr blond, stătea în pat. 
Ţinea în braţe o jucărie albă de pluş şi un pulover roşu. Pe 
podea, în faţa ei, era un televizor mic, dar care era închis. 

Henrik deschise gura, dar mintea lui era complet goală. 

— Bună, reuşi el să spună. 

Vocea lui era răguşită şi aspră. 

Fata privi spre el, dar nu spuse nimic. 

409— Ai mai văzut pe cineva aici? întrebă el. Alţi... bărbaţi 
drăguţi? 

Fata scutură din cap. 

— l-am auzit doar, spuse ea. Tropăiau prin casă şi m-au trezit... 
mi-a fost frică să ies afară. 

— Bun, spuse Henrik, trebuie să rămâi aici... Unde sunt mama şi 
tatăl tău? 

— Tati s-a dus la mami. 

— Şi unde e mami? 

— în hambar. 

Înainte ca Henrik să aibă timp să se gândească la acest 
răspuns, fata arătă spre el şi întrebă: 
— De ce ai cuţit? 

Henrik privi în jos. 

— Nu ştiu. 

| se părea foarte ciudat să se vadă strângând în mână un 
cuţit mare. Părea periculos. 
— O să tai nişte pâine? 

— Nu. 

Henrik închise ochii. Picioarele lui începeau deja să-şi 
recapete sensibilitatea şi îl dureau. 

— Ce ai de gând să faci? spuse fetiţa. 
— Nu ştiu... dar tu trebuie să rămâi aici. 
— Pot să mă duc în camera lui Gabriel? 
— Cine e Gabriel? 

— Fratele meu mai mic. 


Henrik dădu din cap, cu un oarecare efort. 
— Sigur. 

Fetiţa sări repede de pe pat, încă strângând jucăria de pluş şi 

puloverul, şi fugi pe lângă el. 
Henrik îşi adună puterea care îi mai rămăsese şi se întoarse. 
Auzi cum se închide uşa de la camera alăturată.O luă în direcţia 
cealaltă, ca să-i caute pe fraţii Serelius. Mai fusese pe aici? 
Probabil că da. 

O luă pe un coridor care ducea înapoi spre partea din faţă a 
casei. 

Incercă să distingă alte zgomote decât cele ale vântului şi 
pentru câteva clipe i se păru că aude un izbit ritmic de la etaj — 
un oblon deschis, probabil. Apoi casa amuţi iar. 

Într-un colţ al holului zăcea un obiect întunecat şi plat. Henrik 
se apropie. 

Văzu că era tabla Oui ja, aruncată pe podea şi ruptă la mijloc 
cu o forţă considerabilă. Micul pahar zăcea lângă tablă, ca un ou 
crăpat. 

Henrik se întoarse pe verandă, unde aerul era mai rece. 
Zăpada se lipea de geamuri, dar reuşi să distingă mişcări în 
curte. 

Se aplecă tăcut şi ridică toporişca bunicului său. 

Două umbre se mişcau afară. Se apropiau încet prin zăpadă, 
iar Henrik văzu că una din ele ţinea în mână un obiect întunecat. 
Un pistol? 

Nu era sigur dacă sunt cei doi fraţi, dar ridică oricum toporul. 

În momentul în care uşa de la intrare se deschise, Henrik 
începuse deja să-l învârtă. 


34 

Tilda avansă clătinându-se, direct spre zidul orbitor de 
zăpadă învolburată. Martin era încă alături de ea, dar niciunul 
dintre ei nu vorbea. Era imposibil în furtună. 

Erau pe câmp, iar Tilda încercă de câteva ori să ridice 
privirea ca să îşi dea seama încotro mergeau, dar granulele de 
zăpadă îi intrau în ochi ca nişte scântei incandescente. 

Işi pierduse cascheta de poliţist; îi fusese smulsă de vânt şi 
dispăruse. Avea senzaţia că urechile îi sunt îngheţate bocnă. 

Un mic semn încurajator era acela că furtuna purtase pentru 
scurt timp cu ea miros de lemn ars. Presupuse că venea de la un 


foc deschis sau o sobă, şi îşi dădu seama că erau aproape deo 
casă — probabil Eel Point. 

În faţa lor apăru un troian dreptunghiular, dar când Tilda 
încercă să înoate prin el se opri brusc. Era un zid de piatră. 

Se căţără încet pe pietrele acoperite cu zăpadă, iar Martin o 
urmă. De cealaltă parte pământul era mai plat, ca şi cum cei doi 
ar fi mers pe un drum îngust. 

Dintr-odată, Tilda auzi un scârţâit ceva mai încolo lângă zid, 
urmat de un scrâşnet şi o bubuitură înfundată. 

După vreun minut ajunseră la două troiene albe imense, cu 
contururi pătrate. Două vehicule parcate stăteau acolo, 
legănându-se în vânt, pe jumătate îngropate în zăpadă. 

Tilda dădu la o parte zăpada de pe lateralul vehiculului mai 
înalt şi dintr-odată îl recunoscu. Era camioneta întunecată pe 
care scria KALMAR INSTALAŢII ŞI SUDURA. 

Mai încolo, lângă zid, era o barcă pe o remorcă întoarsă peo 
parte. Părea că vântul o ridicase şi o răsturnase. 

Barca era încă bine legată de cadrul de metal, dar prelata 
care o acoperea se sfâşiase. O extraordinară colecţie de obiecte 
zăcea împrăştiată în zăpadă: boxe şi drujbe, alături de felinare 
vechi cu gaz şi ceasuri de perete. 

Păreau să fie obiecte furate. 

Martin strigă ceva, dar Tilda nu auzi ce spune. Avansă încet 
pe lângă camionetă şi încercă uşile. Portiera şoferului era 
încuiată, dar când ocoli pe partea cealaltă şi încercă portiera din 
dreapta, aceasta se deschise cu un pocnet. 

Tilda se sui înăuntru, ca să-şi tragă răsuflarea. 

Martin băgă capul în urma ei, cu zăpadă în păr şi pe 
sprâncene. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

Tilda îşi masă urechile îngheţate şi dădu din cap obosită. 

— Bine.Aerul dinăuntrul camionetei era cald încă, iar Tilda 
putea în sfârşit să respire normal. Privi dincolo de spătare şi 
văzu că partea din spate a camionetei era plină de încă şi mai 
multe obiecte, toate înghesuite unul peste altul. Erau cutii de 
bijuterii, cartuşe de ţigări şi lăzi cu băutură. 

Când se întoarse spre Martin, descoperi că panoul maro de 
pe portiera din dreapta se desfăcuse. 

De sub el ieşea un plastic alb — era un fel de pungă. 

— O ascunzătoare, spuse ea. 


Martin se uită înăuntru. Apoi apucă plasticul şi trase, iar 
întregul panou se desprinse şi căzu în zăpadă. 

În spatele lui era un depozit secret, plin cu alte pachete. 

Martin îl luă pe cel de sus, făcu o mică incizie în el cu cheia 
de la maşină şi băgă degetul în deschizătură. Linse praful de pe 
degetul său şi spuse: 

— Sunt metamfetamine. 

Tilda îl crezu — el predase grupei ei diferitele tipuri de 
droguri. Băgă câteva pachete în buzunar. 
— Probe, spuse ea. 

Martin o privi ca şi cum ar fi vrut să adauge ceva, dar Tilda 
nu avea chef să-l asculte. îşi desfăcu tocul pistolului şi scoase un 
Sig Sauer. 

— Sunt oameni răi prin preajmă, spuse ea. 

Apoi sări pe lângă Martin în furtună şi începu din nou să-şi 
croiască drum pe potecă. 

După ce lăsă în urmă vehiculele şi barca, văzu pentru prima 
oară raza farului: o lumină rotitoare care de-abia reuşea să 
străpungă furtuna de zăpadă. 

Aproape că ajunseseră deja la Eel Point. Tilda vedea clădirea 
principală, cu lumini slabe licărind la ferestre. 

Erau lumânări, îşi dădu seama. lar maşina lui Joakim Westin 
era parcată în faţa casei, sub un morman de zăpadă.Probabil că 
familia era acasă. în cel mai rău scenariu posibil, erau ţinuţi 
ostatici de hoţi — dar Tilda nu voia să gândească astfel. 

În faţa ei apăru hambarul cel mare. Se chinui să parcurgă 
ultimii paşi până la peretele roşu de lemn şi, în cele din urmă, 
găsi un oarecare adăpost împotriva vântului. Era o realizare 
însemnată — Tilda răsuflă şi îşi şterse zăpada topită de pe faţă 
cu mâneca gecii. 

Acum tot ce trebuia să facă era să vadă cine e în casă şi în ce 
stare erau. 

Îşi descheie fermoarul de la geacă şi scoase lanterna. Cu 
pistolul într-o mână şi lanterna în cealaltă, se lipi de peretele 
hambarului şi avansă încet, trăgând cu ochiul după colţ. 

Zăpadă, nu vedea altceva decât zăpadă. Perdele albe 
coborau de pe acoperiş, iar între clădiri se învolburau vârteje de 
zăpadă. 

Martin apăru în urma ei din întuneric, aplecat de spate, şi se 
adăposti lângă perete. 


— Acolo mergem? ţipă el. 

Tilda dădu din cap şi inspiră adânc. 
— Eel Point, spuse ea. 

Clădirea principală era la vreo zece metri de hambar. Lumina 
era aprinsă în bucătărie, dar nu se vedea nimeni. 

Începu să avanseze iar, depărtându-se de hambar prin curtea 
interioară, care era complet acoperită de zăpadă. în unele locuri 
îi ajungea până la talie şi trebuia să-şi croiască drum cu forţa 
printre troiene. Continuă să meargă spre casă, cu pistolul 
pregătit. 

Acolo erau urme proaspete în zăpadă. Cineva traversase de 
curând curtea şi urcase treptele de piatră.L 

Tilda ajunse la verandă, care era în întuneric, şi privi spre 
uşă. 

Fusese spartă. 

Urcă treptele încet. Apoi apucă clanţa, deschise prudent uşa 
şi călcă pe ultima treaptă. 

Atunci ceva subţire şi de un gri metalic ieşi răsucindu-se prin 
deschizătură. Tilda închise ochii, dar nu reuşi să lase capul în jos 
sau să ridice braţul la timp. 

Toporişca, apucă ea să se gândească înainte să o lovească în 
faţă. 

Se auzi un trosnet dinspre capul ei, apoi o durere arzătoare 
începu să îi pârjolească zona osului nazal. 

Îl auzi pe Martin cum strigă în depărtare. 

Dar în acel moment ea începuse deja să cadă pe spate, pe 
trepte, ajungând din nou în zăpadă. 


35 

Ucigaşul ieşise de sub umbrele dintre copaci, se apropiase de 
Ethel şi şoptise: 
— Vrei să vii cu mine? Dacă nu faci zgomot şi vii cu mine, o să-ți 
arăt ce am în buzunar... nu, nu sunt bani, e ceva şi mai bun 
decât atât. Vino cu mine la apă şi o să-ți dau o doză de heroină 
din partea mea, absolut gratis. Ai ac, lingură şi brichetă, nu-i 
așa? 

Ethel dăduse din cap că aa. 

Joakim se scutură şi alungă din minte imaginile de vis. Un 
huruit ca de tunet îl cutremură. 

Se trezi de tot şi privi în jur. Stătea în strana din faţă din 


camera de rugăciune, cu cadoul lui Katrine pe genunchi. 

Katrine? 

Era întuneric aproape complet. Lanterna se stinsese şi 
singura lumină venea de la unicul bec din pod, strecurându-se 
prin deschizăturile înguste din perete. 

lar sunetul huruit? Hambarul nu fusese lovit de tunet sau 
fulger — era furtuna, care se apropia de coastă mugind.Viscolul 
ajunsese la apogeu. 

Zidurile de piatră de la parter erau de neclintit, dar restul 
hambarului se zgâlţâia în vânt. Sunetul aerului care era împins 
în crăpături creştea şi scădea ca o sirenă în jurul lui Joakim. 

Privi la grinzile acoperişului de deasupra capului său şi i se 
păru că le vede cum se zgâlţâie. Vânturile de nivelul unei furtuni 
se revărsau deasupra Eel Pointului ca nişte valuri negre, făcând 
pereţii de lemn să scârţâie şi să pocnească. 

Viscolul sfărâma hambarul în bucăţi. Asta era senzaţia. 

Dar lui Joakim i se păru că aude şi alte sunete. Foşnete din 
interiorul încăperii — paşi înceţi care traversau podeaua de 
lemn. Mişcări neliniştite în întuneric. Voci şoptite. 

Băncile de biserică începuseră să se umple, în spatele său. 

Joakim nu vedea cine erau vizitatorii, dar simţea o răcoare tot 
mai intensă în încăpere. Erau mulţi şi începeau să se aşeze. 

Joakim ascultă, cu trupul încordat, dar rămase unde 
era. 

Acum în băncile de biserică era linişte. 

Dar altcineva mergea încet pe culoarul de lângă ele. Joakim 
ascultă atent zgomote în întuneric, hârşâitul paşilor unei siluete 
care trecu pe lângă toate băncile din spatele lui. 

Joakim văzu cu colţul ochiului că umbra cu faţă palidă se 
oprise lângă banca lui şi stătea acolo nemişcată. 

— Katrine? şopti Joakim, fără să îndrăznească să întoarcă 
privirea. 

Umbra se aşeză încet pe bancă, lângă el. 

— Katrine, şopti el din nou. 

Pipăi ezitant prin întuneric, iar degetele lui atinseră o altă 
mână. Era ţeapănă şi rece ca gheaţa atunci când el o apucă. 
— Sunt aici acum, şopti el. 

Nu se auzi niciun răspuns. Silueta înclină capul, ca şi cum s- 
ar fi rugat. 

Joakim lăsă şi el ochii în jos. Privi spre geaca de blugi de 


lângă el şi şopti în continuare: 

— Am găsit geaca lui Ethel. Şi biletul de la vecini. Cred... 
Katrine, cred că tu ai ucis-o pe sora mea. 

Nici acum nu se auzi niciun răspuns 

Aşa că stăteam acolo în pavilion, privind fix unul la celălalt, 
eu şi Ragnar Davidsson, pescarul de tipari. 

În acel moment eu eram deja extrem de obosită. Viscolul se 
apropia, dar eu reuşisem să salvez doar câteva din picturile în 
ulei ale lui Torun, cinci sau şase pânze care zăceau pe podea, 
lângă mine. Davidsson le aruncase pe celelalte în mare. 

— Mir ja Rambe 


IARNA LUI 1962 

Davidsson îşi umpluse din nou paharul cu şnaps. 
— Eşti sigură că nu vrei şi tu puţin? întreabă el. 

Când eu strâng din buze, el ia un gât mare din pahar. Apoi îl 
pune pe masă şi plescăie din buze. 

Par să-i vină diverse idei necuvenite atunci când mă priveşte, 
dar înainte să apuce să aleagă una, măruntaiele lui zvâcnesc şi i 
se fac ghem în burtă. Cel puţin aşa mi se pare mie — trupul lui 
se smuceşte, iar el se apleacă şi îşi apasă stomacul cu mâinile. 
— La dracu', mormăie el. 

Davidsson încearcă să se relaxeze. Dar apoi înţepeneşte iar 
dintr-odată, ca şi cum i-ar fi venit brusc o idee. 

— La dracu', spune el, cred că... 

Tace şi priveşte într-o parte, încă gânditor — apoi întreaga 
parte de sus a trupului său se smuceşte violent, pradă 
crampelor. 

Eu stau nemişcată, privindu-l fix; nu scot un cuvânt. Aş putea 
să-l întreb dacă nu se simte bine, dar ştiu răspunsul: otrava din 
pahar a început, în sfârşit, să lucreze. 

— în pahar nu era şnaps, Ragnar, spun eu. 
Davidsson are dureri mari acum, se sprijină de perete.— Am pus 
eu altceva înăuntru. 

Davidsson reuşeşte să se ridice în picioare şi trece pe lângă 
mine clătinându-se, înspre uşă. Asta îmi dă, dintr-odată, o nouă 
explozie de energie. 

— leşi afară! ţip eu. 

lau o găleată goală de metal dintr-un colţ şi îl lovesc cu ea în 

spate. 


— Afară! 

El face ce îi spun, iar eu ies afară, în zăpadă, după el, şi îl 
privesc cum se îndreaptă spre gard. Reuşeşte să găsească 
deschizătura şi o ia la vale, spre mare. 

Farul din sud pâlpâie, roşu ca sângele, prin zăpada care 
cade; turnul din nord e acum întunecat. 

Văd în întuneric barca cu motor a lui Ragnar plutind pe mare, 
lângă dig. Valurile se sparg pe mal cu un sunet mugit prelung, 
iar eu ar trebui să încerc să-l opresc, dar rămân unde sunt, 
privindu-l doar cum se împleticeşte pe dig şi deznoadă 
frânghiile. Apoi se opreşte, se apleacă din nou şi vomită în apă. 

Lasă frânghiile să cadă, iar valurile încep să se joace cu 
barca, împingând-o dinspre dig. 

Ragnar pare să se simtă prea rău ca să se mai preocupe de 
barcă. Priveşte spre mare, apoi, o ia spre mal clătinându-se. 

— Ragnar! ţip eu. 

Dacă îmi cere ajutorul o să-l ajut, dar nu cred că mă poate 
auzi. Când ajunge la țărm nu se opreşte, ci porneşte spre nord. 
Se îndreaptă spre casă. în curând a dispărut în întuneric şi în 
zăpadă. 

Eu mă întorc în pavilion, la Torun. E încă trează şi stă pe un 
scaun lângă fereastră, ca de obicei. 

— Bună, mamă. 
Nu întoarce capul, ci întreabă: 
— Unde e Ragnar Davidsson? 

Mă duc lângă foc şi oftez. 

— A plecat. A stat aici o vreme... dar acum a plecat. 
— A aruncat tablourile? 

Îmi ţin respiraţia şi mă întorc cu spatele. 

— Tablourile? spun eu, în timp ce mi se pune un nod în gât. De 
ce crezi că a făcut asta? 

— Ragnar a spus că o să le arunce. 

— Nu, mamă, spun eu. Pânzele tale sunt încă în magazie. Pot să 
le aduc... 

— Ar fi trebuit s-o facă, spuse Torun. 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— l-am spus lui Ragnar să le arunce în mare. 

Îmi ia patru sau cinci secunde ca să înţeleg ce spune — apoi 
e ca şi cum în interiorul meu se sparge o membrană şi un lichid 
periculos începe să îmi circule prin creier. Mă văd cum mă reped 


la Torun. 
— Atunci stai dracului acolo, vacă bătrână ce eşti! ţip eu. Stai 
acolo până mori! Babă chioară şi nenorocită ce eşti... 

Încep s-o lovesc cu palma, iar Torun nu poate să facă altceva 
decât să suporte loviturile. Nu le vede venind. 

Număr loviturile, şase, şapte, opt, nouă, şi încetez s-o mai 
lovesc după a douăsprezecea. 

După aceea, şi eu şi Torun respirăm zgomotos, aproape 
gâfâim. Urletul trist al vântului se aude prin ferestre. 

— De ce m-ai lăsat cu el? o întreb. Ar fi trebuit să vezi cât de 
murdar era, mami, şi cum puţea... N-ar fi trebuit să mă laşi să 
intru acolo, mami. 

Mă opresc pentru o clipă.— Dar erai oarbă chiar şi atunci. 

Torun priveşte în gol înainte, cu obrajii roşii. Nu cred că are 
habar despre ce vorbesc. 

Şi acesta a fost sfârşitul vieţii mele la Eel Point. Am plecat şi 
nu m-am mai întors niciodată. Şi am încetat să mai vorbesc cu 
Torun. M-am asigurat că a primit un loc la azil, dar nu am mai 
vorbit niciodată. . 

A doua zi a sosit vestea că feribotul de seară dintre Oland şi 
continent se răsturnase în valuri. Mai mulţi pasageri muriseră în 
apele înghețate. Markus Landkvist era unul dintre ei. 

O altă victimă a furtunii era Ragnar Davidsson, pescarul de 
tipari. Fusese găsit mort pe țărm, la aproximativ o zi după 
aceea. Nu m-am simțit vinovată pentru moartea lui — nu 
simţeam nimic. 

Nu cred că după Torun şi cu mine a mai locuit vreodată 
cineva în pavilion şi nu cred că a mai locuit cineva cu adevărat 
în clădirea principală, în afara câte unei luni din vară. Tristeţea 
se infiltrase în pereţi. 

Şase săptămâni mai târziu, când m-am mutat la Stockholm 
ca să încep şcoala de artă, am descoperit că sunt însărcinată. 

Katrine Mânstrâle Rambe s-a născut anul următor, primul 
dintre copiii mei. 

Aveai ochii tatălui tău. 


36 

— Alo? strigă Henrik către silueta de jos din zăpadă. Eşti bine? 
Era o întrebare stupidă, deoarece trupul de lângă el zăcea 

nemişcat, cu faţa însângerată. Zăpada începuse deja să-l 


acopere. 

Henrik clipi, confuz; totul se întâmplase atât de repede. 

Crezuse că îi vede pe fraţii Serelius afară. Când primul dintre 
ei deschisese uşa verandei, Henrik aruncase toporişca bunicului 
său cât de tare putuse şi îl lovise pe intrus la cap. Cu partea 
plată — nu cu lama, era sigur de asta. 

Rămase în uşa verandei. în lumina becului de afară, îşi dădu 
seama dintr-odată că persoana pe care o lovise era o femeie. 

La câţiva metri mai încolo era un bărbat, care parcă 
îngheţase complet în zăpada învolburată. Apoi avansă şi 
îngenunche. 

— Tilda? strigă el. Tilda, trezeşte-te! 

Tilda mişcă uşor braţele şi încercă să-şi ridice capul. 

Henrik ieşi pe trepte, cu spatele la căldura casei şi cu frigul şi 
vântul în faţă, şi descoperi că femeia purta o uniformă închisă la 
culoare. 

O polițistă. Aproape că dispăruse într-un troian de zăpadă 
imens şi unduitor de la baza treptelor. Un şuvoi mic de sânge 
întunecat îi curgea din nas înspre gură. 

Timp de câteva secunde totul rămase nemişcat, cu excepţia 
zăpezii care cădea. 

Durerile din stomacul lui Henrik reveniră. 

— Alo? spuse el din nou. Eşti bine? 

Niciunul dintre cei doi nu răspunse, dar bărbatul ridică 
toporişca şi se apropie de trepte. 
— Aruncă-l! ţipă el la Henrik. 

În spatele bărbatului, femeia tuşi brusc şi începu să vomite 
violent în zăpadă. 
— Ce? spuse Henrik. 
— Aruncă-l acum! 

Bărbatul vorbea despre cuțitul de friptură, îşi dădu seama 
Henrik. încă îl ţinea strâns în mână. 

Nu voia să-l arunce. Fraţii Serelius erau pe aici pe undeva; 
avea nevoie să se poată apăra. 

Femeia încetă să vomite. îşi duse mâna la faţă şi îşi pipăi cu 
prudenţă nasul. Fulgii de zăpadă aterizau pe umerii şi pe nasul 
ei, iar sângele se congelase în două pete negre pe faţa ei. 

— Cum te cheamă? întrebă bărbatul de pe trepte. Femeia înălţă 
capul şi strigă ceva la Henrik prin vântul urlător, acelaşi lucru iar 
şi iar, şi în cele din urmă Henrik reuşi să înţeleagă ce spunea. 


Era numele lui. 

— Henrik! striga ea. Henrik Jansson! 

— Aruncă cuțitul, Henrik, spuse bărbatul. Apoi putem vorbi.— Să 
vorbim? 

— Eşti arestat pentru furt cu violenţă, Henrik, continuă femeia 
din troianul ei de zăpadă. Şi pentru spargere... şi daune 
materiale. 

Henrik auzi ce spunea ea, dar nu răspunse; era prea obosit. 
Făcu un pas în spate, scuturând din cap. 

— Toate chestiile astea... Tommy şi Freddy le-au făcut, spuse el 
încet. 

— Ce? spuse bărbatul. 

— Au fost fraţii ăia nenorociţi, spuse Henrik. Eu doar am mers cu 
ei. Dar cu Mogge era mult mai bine, nu m-am gândit niciodată 
că... 

Dintr-odată se auzi un clinchet, la mai puţin de zece 
centimetri de urechea lui dreaptă. Un sunet scurt şi clar în vânt. 

Henrik întoarse capul şi văzu că în unul din geamurile mici 
ale ferestrelor verandei apăruse o gaură neagră şi neregulată. 

Era de la furtună? Poate că furtuna spărsese sticla. Al doilea 
gând confuz al lui Henrik fu acela că pistolul fusese descărcat 
spre el, în ciuda faptului că poliţista nu îl mai ţinea în mână. 

Dar când privi prin zăpada învolburată, spre hambar, 
descoperi că mai era cineva acolo. 

O siluetă întunecată ieşise pe uşa întredeschisă a hambarului 
şi stătea acolo în zăpadă, cu picioarele depărtate. în lumina 
becului de afară, Henrik văzu că silueta ţine în mâini un băț 
subţire. 

Nu, nu era un băț. Era o puşcă, bineînţeles. Henrik nu o putea 
vedea prea bine, dar i se păru că e un Mauser vechi. 

Un bărbat cu cagulă neagră. Tommy. Strigă ceva spre 
cealaltă parte a curţii, apoi puşca din mâinile lui zvâcni. O dată. 
De două ori. 

Niciun geam nu se sparse de data asta — dar faţa bărbatului 
de vizavi de Henrik se schimonosi brusc, iar el se prăbuşi. 

Tilda văzuse totul foarte clar atunci când Martin fusese 
împuşcat. 

Se întâmplase după ce o lovise toporişca. Aproape că îşi 
dorea să-şi fi pierdut cunoştinţa atunci, dar creierul ei rămase 
treaz, înregistrând totul. Durerea, căderea, pistolul căzându-i din 


mână. 

Când ateriză pe spate, zăpada o primi ca un pat moale. 

Rămase unde era. Avea nasul spart, îi curgea sânge cald în 
gură şi era complet epuizată după expediţia prin furtună. 

Mi-am Bcut treaba pe seara asta, se gândi ea. Ajunge. 

— Tilda! 

Martin o striga pe nume, aplecat deasupra ei. în spatele lui 
văzu un bărbat ieşind pe verandă şi privind în jos spre ea. Ţinea 
un cuţit mare în mână şi striga ceva, dar ea nu înţelegea niciun 
cuvânt. 

Totul se opri pentru o scurtă vreme. Tilda se scufundă într-o 
somnolenţă caldă, după care o lovi greaţa şi senzaţia de vomă. 
întoarse capul într-o parte şi vomă în zăpadă.Tugşi, înălţă capul şi 
încercă să se adune. îl văzu pe Martin cum se apropie de bărbat 
şi îi strigă să arunce cuțitul. 

Cel de pe trepte era Henrik Jansson, bărbatul responsabil 
pentru spargeri, bărbatul pe care îl căuta ea. 

— Henrik? 

Tilda strigă numele lui de mai multe ori, cu o voce cleioasă, 
încercând în acelaşi timp să-şi amintească toate lucrurile de 
care acesta era suspectat. 

Nu auzi răspunsul lui — însă auzi împuşcătura. 

Venise din hambarul din cealaltă parte a curţii şi păruse un 
bubuit înfundat, fără niciun ecou. Glonţul lovi veranda; un geam 
se sparse lângă Henrik. 

Henrik întoarse capul şi se uită la gaură, confuz. 

Martin continuă să urce treptele spre el. Avansa calm şi îi 
vorbea ferm făptaşului, ca un instructor de poliţie ce era. Henrik 
se dădu în spate. 

Niciunul dintre ei nu auzise împuşcătura, îşi dădu seama 
Tilda. 

În timp ce deschidea gura ca să-i avertizeze, se auziră mai 
multe bubuituri. 

Îl văzu pe Martin cum face un salt brusc pe trepte. Partea de 
sus a trupului său se contorsionă, iar picioarele lui cedară. 
Martin se prăbuşi şi ateriză greoi în zăpadă, la doar câţiva metri 
depărtare de Tilda. 

— Martin! 

Acesta zăcea acolo, cu spatele la ea. Tilda începu să se 

târască spre el, ţinându-şi capul jos. Auzea prin vânt un geamăt 


încet. 
— Martin? 

Respirație, sângerare, şoc. Asta era lista pe care învățase să 
o verifice în cazurile de rană prin înjunghiere sau 
împuşcare.Respiraţie? Era dificil de văzut în furtună, dar Martin 
nu părea să respire. 

Tilda trase trupul lui în poziţia de recuperare, îi dădu la o 
parte geaca şi puloverul pătat de sânge şi în cele din urmă găsi 
gaura de intrare a glonţului — sus, imediat la stânga coloanei. 
Gaura părea adâncă, iar din ea curgea încă sânge. Oare glonţul 
atinsese artera principală? 

Nu se putea ca Martin să fie lăsat afară, dar Tilda nu avea 
cum să-l ducă în casă. Nu avea timp. 

Işi descheie nasturele de la buzunarul din dreapta al hainei şi 
scoase un bandaj. 

— Martin? strigă ea din nou. 

În acelaşi timp apăsă bandajul pe gaura glonţului, cât de tare 
putea. 

Niciun răspuns. Ochii lui Martin erau deschişi, fără să 
clipească, în zăpadă — intrase în şoc. 

Tilda nu îi putea găsi pulsul. 

Impinse din nou pe spate trupul lui Martin, se aplecă 
deasupra lui şi începu să apese pe piept cu ambele mâini. O 
apăsare puternică, aşteptare. Apoi încă o apăsare puternică. 

Nu ajuta la nimic. Martin nu părea să mai respire, iar când 
Tilda îl scutură, trupul lui era complet lipsit de viaţă. Zăpada 
ateriza pe ochii lui. 

— Martin... 

Tilda renunţă. Se lăsă să cadă alături de el în zăpadă, 
trăgându-şi nasul plin de sânge. 

Totul mersese cât se poate de prost. Martin nici măcar n-ar fi 
trebuit să fie aici; nu ar fi trebuit să vină cu ea la Eel Point. 

Dintr-odată, Tilda auzi încă două bubuituri din direcţia 
hambarului. Rămase cu capul plecat.Pistolul? îi scăpase din 
mână când căzuse în zăpadă. 

Sig Sauerul era făcut din oţel negru — ar fi trebuit să-l poată 
vedea în toată albeaţa aceea, aşa că Tilda începu să pipăie în jur 
cu mâinile. în acelaşi timp trăgea cu ochiul prudent pe deasupra 
troienelor. 

O siluetă avansa prin zăpadă. Avea o cagulă neagră pe cap şi 


o puşcă în mâini. 

Bărbatul se căţără pe un nămete de zăpadă, iar când îşi dădu 
seama că Tilda îl văzuse strigă ceva în vânt. 

Tilda nu răspunse. Mâna ei încă scormonea prin zăpadă — şi 
dintr-odată simţi acolo ceva tare şi greu. La început obiectul îi 
alunecă, dar apoi reuşi să-l apuce. 

Tilda scoase pistolul din zăpadă. 

Lovi de câteva ori ţeava, ca să scoată zăpada din ea, trase 
siguranţa şi ţinti în direcţia hambarului. 

— Poliţia! ţipă ea. 

Bărbatul mascat spuse ceva drept răspuns, dar vântul îi 
sfâşie cuvintele în bucăţi. 
— La... ala, se auzi. 

Bărbatul încetini şi se aplecă uşor, dar continuă să se apropie 
de ea prin nămeţii de zăpadă. 
— Opreşte-te şi aruncă puşca! 

Vocea Tildei devenise ascuţită şi înceată; ea însăşi auzea cât 
de slab sună, dar totuşi continuă: 
— O să trag! 

Şi chiar trase un foc de avertisment, direct în sus, în noapte. 
Bubuitura răsună aproape la fel de slab ca vocea ei. 

Bărbatul se opri, dar nu aruncă puşca. Se lăsă în genunchi 
între două troiene de zăpadă, la mai puţin de zece metri 
distanţă. Ridică puşca şi ţinti din nou spre ea, iar Tilda trase 
două focuri spre el, în succesiune rapidă.Apoi se piti în spatele 
nămeţilor şi, aproape în aceeaşi clipă, lumina se stinse. Lămpile 
de la ferestre şi felinarul din curtea interioară se stinseră în 
acelaşi timp. Totul se întunecă. 

Viscolul produsese o pană de curent la Eel Point. Ṣi Ethel o luğ 
pe potecile întunecoase, printre copacii de lângă aleea de pe 
țărm. Spre apă, unde luminile caselor şi străzilor din Stockholm 
sclipeau în întuneric. 

Acolo se aşeză jos, ascultătoare, în umbra unui debarcader, 
şi îşi primi recompensa. Apoi nu trebui să facă decât ce făcea de 
obicei: să încălzească în lingură praful galben-maroniu, să îl 
tragă în seringă şi să îl injecteze în brat. 

Pace. 

Ucigaşul aşteptă răbdător până când lui Ethel începu să-i pice 
capul, iar ea atipi... apoi se apropie şi dădu un brânci puternic 
trupului lipsit de apărare. Drept în apa iernii. 


Joakim încă stătea prăbuşit pe bancă, nemişcat. în camera de 
rugăciune nu exista nicio lumină, totuşi nu era complet 
întuneric. Joakim distingea pereţii de lemn, fereastra şi desenul 
cu mormântul gol al lui Isus. în jurul lui exista o lumină slabă şi 
palidă, ca de la o lună îndepărtată. 

Furtuna continua să urle deasupra acoperişului. 

Joakim nu era singur. 

Soţia lui, Katrine, stătea lângă el. Joakim îi vedea faţa palidă 
cu coada ochiului. 

lar băncile din spatele lui erau pline de vizitatori. Joakim 
auzea acel scrâşnet uşor, exact ca atunci când o congregaţie 
dintr-o biserică aşteaptă nerăbdătoare să meargă să ia 
comuniunea. 

Incepură să se ridice. 

Când Joakim auzi asta, se ridică şi el, cu senzaţia neplăcută 
că se află în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. în curând 
avea să fie descoperit — sau demascat. 

— Vino, şopti el. Ai încredere în mine. 

Trase de mâna rece a lui Katrine, încercând s-o facă să se 
ridice, iar în cele din urmă ea se supuse. 

Joakim auzi paşi scrâşniţi apropiindu-se. Siluetele din spatele 
lui începuseră să iasă pe culoarul îngust. 

Adunate laolaltă, erau atât de multe. Din ce în ce mai multe 
umbre păreau să umple camera. 

Joakim nu putea să treacă de ele. Tot ce putea să facă era să 
rămână unde era, în faţa băncii — nu avea unde să se ducă. 
Rămase complet nemişcat, fără să dea drumul mâinii lui Katrine. 

Aerul se răci în jurul lor, iar Joakim se cutremură. Auzea 
foşnetul de stofă veche, iar podeaua scârţâia uşor în timp ce 
vizitatorii capelei se răspândeau în jurul lui. 

Voiau atât de mult căldură, iar el nu putea să le-o dea. Voiau 
să ia comuniunea. Acum Joakim simţea că îngheaţă, dar ei încă 
se înghesuiau să-l atingă. Mişcările lor smucite erau ca un dans 
lent în camera îngustă, în care el era atras alături de ei. 

— Katrine, şopti el. 
Dar ea nu mai era lângă el. Mâna ei se desprinsese din 
strânsoarea lui şi acum erau separați de toată mişcarea din 
cameră.— Katrine? 

Katrine dispăruse. Joakim se întoarse şi încercă să-şi croiască 

drum prin mulţime, ca s-o găsească iar. Dar nimeni nu-l ajută, 


toţi stăteau în calea lui. 

Apoi, dintr-odată, auzi altceva decât vântul prin crăpăturile 
hambarului: cineva striga, apoi mai multe bubuituri înfundate. 
Părea că cineva ar trage cu o puşcă sau cu un pistol — ca o 
serie de împuşcături undeva sub podul de fân. 

Joakim înţepeni şi ascultă. Nu mai auzea niciun sunet, nicio 
voce şi nicio mişcare în interiorul camerei. 

Lumina palidă care se strecurase prin perete de la becul din 
pod se stinse brusc. 

Joakim îşi dădu seama că picase curentul electric. 

Rămase nemişcat în întunericul beznă. Acum avea senzaţia 
că e complet singur, ca şi cum toţi ceilalţi din cameră plecaseră. 

După câteva minute o lumină pâlpâitoare începu să 
strălucească undeva în hambar. O sclipire ştearsă şi galbenă 
care prinse rapid putere. 


39 

Tilda clipi ca să îndepărteze din ochi picăturile fulgilor de 
gheaţă topiţi şi îşi tamponă încet cu un pumn de zăpadă nasul 
care îi pulsa. Apoi se ridică încet pe picioarele ei nesigure, cu 
pistolul în mâna dreaptă. Capul o durea la fel de mult ca şi 
nasul, dar cel puţin putea să stea în picioare. 

Conacul era acum complet în întuneric, iar troienele moi 
dintre clădiri se transformaseră în dealuri cu contururi incerte. în 
spatele lor se înălța hambarul, ca o catedrală în umbră. Curentul 
electric părea să fi picat la Eel Point — probabil în întreg nordul 
Olandului. Se mai întâmplase şi înainte, când cădea un copac pe 
linia principală de electricitate. 

Martin zăcea nemişcat la câţiva metri distanţă de Tilda. Ea nu 
îi putea vedea faţa, dar trupul lui neînsufleţit era deja pe punctul 
de a fi acoperit de zăpadă. 

Tilda îşi scoase telefonul mobil şi sună la numărul de urgenţă. 
Era ocupat. încercă la secţia de poliţie din Borgholm, dar nu 
reuşi să vorbească nici acolo. 

După ce băgă la loc telefonul mobil, privi prin curtea 
interioară, dar nu îl văzu pe omul care trăsese asupra ei. 
Trăsese şi ea asupra lui — oare îl nimerise?Privi spre trepte. Nu 
se vedea nici urmă de Henrik Jansson. 

Cu pistolul îndreptat spre hambar, Tilda se dădu cu spatele 
până când se ciocni de treapta de jos. 


Ochii ei se obişnuiau încet cu întunericul. Urcă repede 
treptele spre casă, aplecată, şi privi prin uşa deschisă. 

Primul lucru pe care îl văzu în interiorul verandei fu o pereche 
de ghete. O siluetă întunecată, îmbrăcată în haine de exterior, 
zăcea aproape culcată pe carpeta de lângă prag. Respira greoi. 
— Henrik Jansson? spuse Tilda. 

Urmă o tăcere de câteva secunde. 

— Da? spuse el în cele din urmă. 
— Nu mişca, Henrik. 

Tilda se strecură pe uşă, cu pistolul aţintit asupra lui. Henrik 
rămase unde era, privind obosit la pistol, fără să facă nicio 
încercare de a fugi. Una din mâinile lui era încleştată pe 
marginea carpetei; cu cealaltă îşi apăsa stomacul. 

— Eşti rănit, Henrik? întrebă ea. 
— Am fost înjunghiat... în stomac. 

Tilda dădu din cap. Altă violenţă. îi venea să ţipe şi să înjure 
pe cineva, dar în schimb luă de jos cuțitul şi îl aruncă în zăpadă, 
apoi verifică pantalonii şi geaca lui Henrik. Nu avea alte arme. 

Scoase un pachet sterilizant din buzunar, împreună cu al 
doilea şi ultimul ei bandaj, şi i le dădu lui Henrik. 

— Martin zace acolo, afară, spuse ea încet. A fost împuşcat. Nu 
a supravieţuit. 
— Era poliţist? spuse Henrik. 

Tilda oftă. 

— Mai demult... e instructor la Academia de Poliţie.Henrik 
deschise pachetul sterilizant şi scutură din cap. 

— Sunt nebuni. 
— Cine, Henrik? Cine l-a împuşcat pe Martin? 
— Sunt doi, spuse el. Tommy şi Freddy. 
Tilda privi spre el suspicioasă şi dădu din umeri. 
— Aşa îşi spun... Tommy şi Freddy. 

Tilda îşi aminti de cei doi bărbaţi de la cursele din Kalmar. 

— Deci aţi dat spargeri împreună? Sunteţi parteneri? 
— Am fost. 

Henrik îşi trase puloverul în sus şi începu să îşi şteargă rana. 

— Tommy e cel care a făcut asta. 

— Cu ce sunt înarmaţi, Henrik? 

— Au o puşcă de vânătoare. Un Mauser vechi... Nu ştiu dacă mai 
au şi altceva. 

Tilda se aplecă şi ţinu compresa, în timp ce Henrik lega 


bandajul. 

— Acum întinde-te pe burtă, spuse ea. 

— De ce? 

— O să-ţi pun cătuşe. Henrik se uită la ea. 

— Dacă te împuşcă, o să vină apoi după mine, spuse el. Ce-ar 
trebui, să stau aici cu cătuşele şi să-i aştept? 

Tilda se gândi la asta câteva secunde, apoi îşi atârnă din nou 
cătuşele la centură. 

— Vin înapoi. 

Se întoarse şi sări pe trepte în jos, ghemuindu-se între 
troiene şi privind pentru o ultimă oară spre trupul lui Martin. 

Cu genunchii şi spatele îndoite, începu să avanseze prin 
zăpadă, înspre hambar.Clipi ca să poată vedea mai bine printre 
fulgii de zăpadă şi rămase în alertă în timp ce avansa, 
aşteptându-se tot timpul ca cineva să tragă asupra ei. 

Un troian de zăpadă lung şi ondulat se întindea la vreo câţiva 
metri de hambar, iar în spatele lui Tilda găsi urme ale 
puşcaşului. O pereche de ghete lăsase urme peste tot, iar în 
zăpadă se vedea conturul cuiva care stătuse culcat. Dar atât 
bărbatul, cât şi puşca lui dispăruseră, iar ea nu vedea nicio urmă 
de sânge. 

Probabil că intrase la loc în hambar. 

Tilda se gândi la spatele plin de sânge al lui Martin şi rămase 
unde era, în curte. Uşa cea lată se căsca precum gura unei 
peşteri. Nu voia să intre înăuntru. 

Puțin mai încolo, la dreapta, mai era o intrare — o uşă 
îngustă făcută din scânduri şi vopsită în negru. începu să 
avanseze încet spre ea, lipită de zidul de piatră, în timp ce 
zăpada fină cădea învârtejindu-se şi i se topea pe ceafă. 

Când Tilda ajunse la uşă, apucă de clanţă şi o deschise cât de 
mult putu, până când zăpada o blocă. 

Se uită înăuntru. 

Întuneric beznă. Electricitatea era încă întreruptă. 

Cu pistolul pregătit, Tilda păşi înăuntru, pe podeaua de 
pământ, direct în întuneric şi tăcere. 

Rămase o vreme lângă zid, ascultând sunetele; nasul ei 
începea să pulseze iar. Era imposibil să-ţi dai seama dacă cineva 
o aştepta acolo, în întuneric. 

Aici furtuna era mai îndepărtată, dar sus, deasupra ei, 
acoperişul cel mare scârţâia şi gemea. După vreun minut, Tilda 


începu să avanseze iar, încet şi prudent. Desigur, nu exista 
zăpadă cu care să se lupte, dar podeaua era inegală — când 
pământ, când piatră. 

Văzu o umbră masivă apărând în faţa ei şi aproape că 
îndreptă pistolul spre ea — până când lovi cu gheata un cauciuc 
imens. Deasupra cauciucului era o capotă cu logoul 
McCORMICK. 

Tilda dăduse peste un tractor vechi — un monstru ruginit pe 
roţi care probabil că era parcat acolo de ani de zile. 

Se strecură în tăcere pe lângă el. Când văzu bidoane vechi 
de vopsea şi stive de scânduri pe podea, îşi dădu seama că era 
în magazia din capătul de est al hambarului. 

De undeva din hambar se auzi un bufnet înfundat, întoarse 
capul rapid — dar nimic nu mişca în spatele ei. 

Henrik spusese că erau doi, aici, înăuntru. în mod ciudat, 
Tilda avea senzaţia că în hambar erau de fapt mult mai mulţi 
oameni — siluete care stăteau la pândă în umbrele din jurul ei. 
Era o senzaţie vagă dar neplăcută, de care nu putea să scape. 

Ochii ei începuseră să se obişnuiască cu întunericul, iar Tilda 
vedea zidul de piatră din faţa ei. 

Dintr-odată, auzi un clinchet uşor la stânga ei. Din interiorul 
hambarului. 

Cam la o secundă după aceea totul în jurul ei se făcu puţin 
mai luminos, iar Tilda văzu că în peretele de lemn de lângă ea 
era o uşă, care trebuia să ducă în hambar. Lumina venea din 
hambar; o strălucire pâlpâitoare, jucăuşă. 

Tilda simţi mirosul de fum şi se gândi că ştia ce se 
întâmplase. Se grăbi spre uşă şi privi în hambar.Un foc ardea la 
o distanţă de câţiva metri, lângă scara de lemn care ducea în 
podul de fân, şi se simţea mirosul înţepător de gaz amestecat cu 
fum. Cineva strânsese un morman mare de fân vechi, apoi 
spărsese de podea o sticlă cu gaz aprinsă. Focul crescuse deja, 
iar flăcările lui începuseră să lingă scândurile scării. 

Un bărbat înalt stătea sub pod, de cealaltă parte a focului. 
Avea cam aceeaşi vârstă cu Henrik şi ţinea într-una din mâini o 
cagulă neagră; nu părea s-o fi observat pe Tilda. Privirea 
bărbatului era aţintită asupra flăcărilor crescânde, iar faţa lui 
strălucea. Părea încântat. 

Alături de el era o pictură în ulei înrămată, sprijinită de un 
stâlp de lemn, dar nu se vedea nicăieri vreo armă. 


Tilda privi pentru o ultimă oară în jurul ei — nimeni nu 
pândea în spate — apoi inspiră adânc şi păşi în hambar. Tinea 
pistolul cu ambele mâini. 

— Poliţia! strigă ea. Nu mişca! 

Bărbatul ridică ochii şi se uită la ea, mai degrabă surprins. 
— întinde-te pe podea! 

Bărbatul rămase în picioare, cu gura căscată. 

— Fratele meu caută o cale de ieşire, spuse el. Prin spate. 

Tilda avansă până ajunse la doar doi paşi de bărbat. 

Acesta se dădu în spate şi în lateral, spre uşă, iar Tilda îl 
urmă. 

— La podea! 

Dacă bărbatul nu ceda, era în stare să-l împuşte? Nu ştia. Dar 
tintea direct spre capul lui. 
— întinde-te pe jos! 

— Bine, bine... 

Bărbatul dădu din cap şi se întinse pe burtă, cu un oarecare 

efort. 
— Mâinile la spate! 
Tilda era lângă el şi desfăcuse cătuşele de la centură.fr | 

Îl apucă rapid de încheieturi, i le strânse la spate şi îi puse 
cătuşele. Acum era inofensiv, întins astfel pe podeaua de piatră, 
iar ea putea să-l percheziţioneze. Bărbatul avea un cuţit de 
vânătoare în buzunarul de la pantaloni, dar asta era singura 
armă. Şi pastile, multe pastile. 

— Cum te cheamă? 
Bărbatul părea să cântărească întrebarea. 
— Freddy, spuse el în cele din urmă. 
— Numele tău adevărat. 
Bărbatul ezită. 
— Sven. 

Tildei i se părea greu de crezut, dar nu spuse decât: 
— Bine, Sven... stai liniştit. 

Când se ridică de jos, Tilda auzi trosnetul focului. Flăcările nu 
aveau unde să se întindă pe podeaua de piatră, dar puseseră 
stăpânire pe scară şi urcau spre marginea podului. 

Tilda nu vedea nicio folie ignifugă sau vreun stingător de 
incendiu, ori vreo găleată cu care să poată căra apă. 

Îşi scoase geaca de poliţist şi lovi cu ea treptele, dar flăcările 
pur şi simplu se dădură la o parte, înteţindu-se. Focul părea să 


vrea să ajungă sus, la furtună — mai mult de jumătate din scară 
ardea deja. 

Putea încerca să răstoarne întreaga scară de pe marginea 
podului? 

Ridică piciorul şi îşi fixă un punct — apoi văzu cu coada 
ochiului o umbră care se apropia şi se întoarse fulgerător. 

Era un bărbat înalt care purta blugi şi un pulover, 
îndreptându-se grăbit dinspre partea întunecată a hambarului 
spre scară. Se opri şi se uită la foc, apoi la Freddy şi în cele din 
urmă la Tilda. 

Aceasta aproape că nu îl recunoscu — dar era Joakim Westin. 
— Nu pot să-l sting! ţipă ea. Am încercat... 

Westin dădu doar din cap. Părea calm, ca şi cum 
pe lume ar fi existat şi lucruri mai rele. 

— Zăpadă, spuse el. Trebuie să-l înăbuşim. 
— Bine. 

Dar de unde apăruse Westin? Părea palid şi obosit, dar nu 
neapărat surprins că avea musafiri. Nici măcar focul nu părea 
să-l deranjeze prea mult. 

— O să aduc o lopată. 

Se întoarse spre uşa hambarului. 

— Te descurci fără mine? întrebă Tilda. 

Joakim dădu doar din cap, fără să se oprească. 

Tilda plecă de lângă scara arzând. Trebuia să se întoarcă în 
întuneric. 

— Rămâi unde eşti, îi spuse ea lui Freddy. Mă duc să-l caut pe 
fratele tău. 

Dar rămase în cadrul uşii de la camera interioară, aşteptând 
ca Joakim să se întoarcă. Dură probabil jumătate de minut, apoi 
acesta se întoarse cu o lopată imensă plină cu zăpadă. 

Îşi făcură semn din cap unul către celălalt, iar Tilda intră în 
magazia în care era tractorul. Auzea în spatele ei cum sâsâie 
focul pe care Joakim îl stingea. 

Ridică din nou pistolul. 

Umbrele şi frigul o înconjurară din nou. | se păru că aude 
mişcări în faţa ei, dar nu putea să vadă nimic. 

Rămase aproape de zidul de nord, unde ferestrele mici din 
peretele gros de piatră erau acoperite complet de zăpadă. 

Apoi apăru o uşă, iar Tilda intră.Camera din cealaltă parte era 
mare şi încă şi mai rece. Tilda se opri. Senzaţia că nu e singură 


în întuneric îi reveni. Lăsă pistolul în jos, ascultă şi făcu un pas în 
faţă. 

Răsună o împuşcătură. 

Se lăsă la pământ, fără să ştie dacă fusese lovită sau nu. 
Urechile îi ţiuiau de la detunătură; tuşi încet şi inspiră aerul 
uscat. Aşteptă. 

Nimic altceva nu se întâmplă. 

Când, în cele din urmă, Tilda ridică privirea în întuneric, văzu 
o altă uşă închisă, la patru sau cinci metri distanţă. Era o cale de 
ieşire — dar în faţa ei stătea cineva. Un bărbat. 

Era fratele lui Freddy, Tommy. Nu putea fi nimeni altcineva. 
îşi ridicase cagula pe frunte, iar faţa lui palidă semăna cu cea a 
lui Freddy. 

Tommy avea pe umăr o puşcă veche. 

Tilda încercă să ţină nemişcată mâna cu pistolul aţintit 
asupra lui Tommy. 

— Aruncă arma. 

Dar Tommy stătea pur şi simplu acolo ca un somnambul, 
aproape ca şi cum cineva l-ar fi imobilizat. Ţinea ochii plecaţi, iar 
mâna lui dreaptă se odihnea pe clanţa uşii, ca şi cum era pe 
punctul de a ieşi, dar picioarele lui păreau incapabile să se 
mişte. 

— Tommy? 

Acesta nu răspunse. 

Psihoză indusă de narcotice? Tilda se apropie încet de 
ucigaşul lui Martin, înspăimântată dar hotărâtă. Apoi întinse în 
tăcere mâna spre umărul lui şi desprinse cu grijă puşca. Văzu că 
siguranţa e pusă, apoi o lăsă să cadă pe podea, lângă ea. 

— Tommy? spuse ea din nou. Poţi să te mişti?Când îl mişcă 
de braţ, Tommy tresări brusc şi reveni la viaţă. 

Căzu pe spate, apăsând clanţa de fier, iar uşa se deschise. Se 
dădu de perete, smulsă de furtună. Tommy căzu în troienele de 
zăpadă, se ridică şi se îndepărtă clătinându-se. 

Tilda alergă după el, sărind peste treapta joasă de piatră în 
zăpadă. îl vedea cum face slalom printre trunchiurile copacilor, 
la vreo zece metri distanţă. 

— Tommy! strigă ea. Stai! 

Vocea îi era sfâşiată în bucăţi de vânt, iar bărbatul din faţa ei 
nu se opri. Mergea tot mai repede prin zăpadă; strigă ceva 
peste umăr şi fugi, îndreptându-se direct spre pădure. 


Tilda trase un foc de avertisment în sus, în furtună, apoi se 
lăsă într-un genunchi. Ridică pistolul şi tinti, rămânând cu 
degetul pe trăgaci. 

Ştia că îl poate nimeri în picioare. Dar nu era în stare să tragă 
în cineva care fugea. 

Tommy ajunsese la copacii scunzi de la marginea pădurii. 
Stratul de zăpadă era mai subţire acolo, iar el putea să alerge 
mai repede. După cincisprezece sau douăzeci de paşi era o 
umbră cenuşie în pădure. Apoi dispăru. 

La dracu”. 

Tilda mai rămase afară câteva minute, dar nu văzu nicio altă 
mişcare în întuneric, în afara zăpezii care se învârtejea. încă se 
năpustea asupra coastei, iar când începu să nu-şi mai simtă 
degetele se întoarse cu spatele la vânt. Intră iar şi luă Mauserul 
din prag. 

Se hotărî să se întoarcă la Joakim pe afară, pe lângă hambar, 
în ciuda faptului că vântul şi frigul aproape că o lichidaseră deja. 
Dar nu voia să rişte să mai întâlnească pe cineva acolo, în 
camerele acelea întunecate. 

40 

Înăbuşirea focului cu zăpadă funcţionase, dar când Joakim 
reuşi în sfârşit să stingă flăcările, aproape întreaga scară spre 
pod era carbonizată, iar de grinzile acoperişului atârnau perdele 
grele de fum. 

Joakim tuşi în aerul uscat şi se aşeză lângă partea de jos a 
scării fumegânde; îl dureau picioarele. încă ţinea în mână lopata 
de zăpadă pe care o adusese din casă. 

Nici măcar nu mai putea să gândească, nu mai avea puterea 
să se întrebe de unde apăruseră în noaptea aceasta toţi aceşti 
musafiri nepoftiţi sau să mediteze la ceea ce se întâmplase 
acolo sus, în camera cu bănci de biserică, îşi dădu seama că 
Gerlof Davidsson avusese dreptate: un văl de uitare începea 
deja să acopere amintirile lui din noaptea aceea. 

Oare chiar se întâlnise cu Katrine acolo? îi mărturisise Katrine 
că ea o înecase pe sora lui? 

Nu. Katrine nu spusese asta. 

Joakim privi spre bărbatul înalt care zăcea lângă perete. Nu 
avea idee cine e sau de ce poartă cătuşe, dar dacă agentul de 
poliţie Tilda Davidsson îl prinsese, atunci puteau fi trase unele 
concluzii. 


Aproape în aceeaşi clipă i se păru că aude noi Împuşcături de 
undeva din afara hambarului. 

Joakim ascultă, dar când nu mai auzi nimic privi în direcţia 
zidului. 

— Tu ai făcut asta? întrebă el. 

După câteva secunde, dinspre podea se auzi un răspuns 

încet. 
— îmi pare rău. Joakim oftă. 
— Va trebui să construiesc o nouă scară pentru pod... cândva. 

Se lăsă pe spate, apoi îşi aminti că Livia şi Gabriel erau încă 
în casă, singuri. Cum putuse să-i lase aşa? 

Apoi de lângă uşa hambarului se auzi un scrâşnet brusc, iar 
când întoarse capul o văzu pe Tilda cum se năpusteşte înăuntru, 
acoperită de zăpadă. într-o mână ţinea pistolul, în cealaltă o 
puşcă veche de vânătoare. 

Tilda se lăsă să cadă pe podeaua de lemn şi răsuflă adânc. 

— A plecat, spuse ea. 
Freddy ridică privirea din podea. 
— A plecat? spuse Joakim. 
— A fugit în pădure, spuse Tilda. A dispărut... dar cel puţin acum 
nu mai are puşcă. 

Joakim se ridică în picioare. 

— Trebuie să mă duc la copiii mei, spuse el îndreptându-se spre 
uşă. Te descurci singură o vreme? 

Tilda dădu din cap, dar rămase pe podea, cu capul căzut. 

— Dacă treci prin verandă... e cineva acolo. Doi bărbaţi. 

— Răniţi? spuse Joakim.Tilda îşi plecă privirea. 

— Unul e rănit... celălalt e mort. 

Joakim nu mai puse nicio întrebare. Când privi spre ea o 
ultimă oară, Tilda îşi scosese telefonul mobil şi începuse să 
tasteze un număr. 

Joakim ieşi în dunele unduitoare de zăpadă din curtea 
interioară, aplecându-se împotriva vântului. în seara asta Eel 
Point nu părea atât de mare — clădirile parcă se ghemuiseră, ca 
o haită de câini speriaţi în viscol. Asalturile vântului smulgeau 
plăcile de ardezie, învârtejindu-le pe deasupra coamei 
acoperişului, unde dispăreau în întuneric. 

Joakim intră în verandă şi închise uşa. Un bărbat zăcea întins 
pe carpetă. Mort? Nu, doar dormind adânc. 

Furtuna făcea să zăngăne ferestrele din faţa casei, iar chitul 


şi ramele care ţineau geamurile scârţâiau, dar rezistau încă. 

Joakim intră în casă, dar se opri în hol. 

Auzea scârţâieli pe coridor. 

O respiraţie aspră. 

Ethel era acolo. 

Stătea în faţa uşii spre camerele copiilor; venise să o ia pe 
fiica ei. Ethel avea s-o ia pe Livia cu ea. 

Joakim nu îndrăznea să se apropie de ea. Plecă doar capul şi 
închise ochii. 

Ai încredere în mine, se gândi el. 

Deschise ochii şi intră în casă. 

Coridorul de lângă dormitoare era pustiu. 

Tilda îşi amintea vag că fusese ajutată să urce treptele 
verandei, târziu în noaptea aceea. Afară era încă frig, dar părea 
că vântul dinspre mare începe să se domolească. Joakim Westin 
era cel care mergea alături de ea, sprijinind-o pe o potecă 
proaspăt curățată. Troiene mari de zăpadă se înălţau pe ambele 
părţi ale acesteia. 

— Ai chemat ajutoare? o întrebă el. 

Ea dădu din cap. 

— Au spus că o să vină aici cât de repede pot... dar nu ştiu când 
va fi asta. 

Trecură pe lângă un troian din care ieşea o bucată de haină. 
Era o geacă de piele. 

— Cine e? întrebă Joakim. 

— Numele lui e Martin Ahlquist, spuse Tilda. 

Apoi închise ochii. Aveau să fie multe întrebări despre noaptea 
aceasta: despre ce nu mersese bine, ce făcuse corect şi ce ar fi 
trebuit să facă altfel — dar Tilda nu putea să nu-şi pună ea 
însăşi mai multe întrebări decât oricine altcineva. însă în clipa 
aceasta pur şi simplu nu avea puterea de a se gândi la asta.$. | 

Casa era tăcută. Joakim o conduse prin mai multe coridoare 
spre o cameră mare unde pe podea se afla o saltea 
transformată în pat. Lângă ea era o sobă de teracotă; era cald, 
iar ea se întinse şi se relaxă. Nasul o durea şi era încă plin de 
sânge — nu putea respira cu gura închisă. 

Vântul urla în jurul casei. Dar, în sfârşit, Tilda adormi. 

Dormi profund, dar se trezea din când în când din cauza 
durerii care pulsa, amintindu-şi de trupul lui Martin în zăpadă — 
şi din cauza unei frici paralizante când se vedea din nou acolo, 


A 


în întunericul hambarului, unde braţe palide cu degete lungi se 
întindeau după ea. Avu nevoie de timp ca să se poată relaxa. 

La un moment dat, înaintea zorilor, o umbră se aplecă 
deasupra ei. Tilda tresări. 

— Tilda? 

Era din nou Joakim Westin. Acesta continuă, încet şi clar, ca 
şi cum ar fi vorbit cu un copil mic: 

— Au sunat colegii tău, Tilda... O să vină în curând. 
— Bun, spuse ea. 

Vocea ei părea groasă, din cauza nasului spart. închise ochii 

şi întrebă: 

— Şi Henrik? 

— Cine? 

— Henrik Jansson, spuse Tilda. Tipul de pe verandă... cum se 
simte? 

— Destul de bine. l-am schimbat bandajul. 

— Tommy? E aici? 

— A plecat... poliţia o să-l caute, după ce ajunge aici. 

Tilda dădu din cap şi adormi iar. 

După un interval de timp neprecizat, Tilda fu trezită de un 
zumzăit şi de voci joase, dar nu avea suficientă putere ca să se 
întrebe ce se petrecea. 

Apoi auzi din nou vocea lui Joakim: 

— Maşinile nu pot să treacă, Tilda... au împrumutat o maşină 
tot-teren de la armată. 

La puţin timp după asta camera era plină de voci şi mişcare, 
iar cineva o ajută să coboare din pat, oarecum brutal. 

Aerul cald dispăru brusc şi Tilda era din nou în frig, dar acum 
de-abia dacă adia vântul. Mergea pe o potecă de pe care fusese 
curățată zăpada, înconjurată de mormane albe. 

Ajunul Crăciunului, se gândi ea. 

O uşă se închise, o alta se deschise, iar cineva o depuse peo 
cuşetă, sub un bec slab. Apoi o lăsară în pace. 

Se aşternu tăcerea. 

Stătea întinsă într-un vehicul al armatei, iar pe podea, lângă 
ea, vedea un trup învelit într-un sac de plastic. Nu mişca. 

Apoi cineva de alături tuşi. Tilda înălţă capul şi văzu o altă 
persoană care stătea la câţiva metri distanţă, cu o pătură gri 
peste picioare. Trupul se mişcă uşor. 

Era un bărbat. Stătea întins pe spate, cu capul întors în 


cealaltă parte, dar ea îi recunoscu hainele. 
— Henrik, spuse ea. 

Niciun răspuns. 
— Henrik! strigă ea, în ciuda faptului că asta o făcea s-o doară 
coastele. 
— Ce? întrebă bărbatul, întorcând capul spre ea. 

lar Tilda reuşi, în sfârşit, să îi vadă faţa clar: Henrik Jansson, 
specialist în podele şi hoţ. Arăta exact ca oricare tip de douăzeci 
şi cinci de ani, dar faţa iui era epuizată şi albă ca varul. Tilda 
inspiră adânc. 
— Henrik, toporişca aia nenorocită a ta mi-a spart nasul. 
Henrik tăcu.— Al mai făcut şi altceva ce ar trebui să ştiu? 
întrebă Tilda. 

Din nou, niciun răspuns. 
— Toamna asta a murit cineva pe promontoriu, continuă ea. O 
femeie s-a înecat. 

Îl auzi pe Henrik mişcându-se. 
— Unii au auzit o barcă lângă promontoriu, în ziua în care ea a 
murit, spuse Tilda. Era barca ta? 

Atunic Henrik deschise ochii brusc. 
— Nu a mea, spuse el încet. 
— Nu a ta? O altă barcă? 
— Dar eu am văzut-o, spuse Henrik. 
— Chiar ai văzut-o? 
— Stăteam lângă debarcader, în ziua în care ea a murit... 
— Katrine Westin, spuse Tilda. 
— A avut un vizitator, continuă el. Cu o barcă mare şi albă. 
— Ai recunoscut-o? 
— Nu, dar era mai mare ca a mea, făcută pentru călătorii mai 
lungi... un iaht mic. A amarat lângă faruri şi cineva stătea acolo. 
Cred că era... 
— Bine. 

Tilda îşi dăduse seama brusc că pur şi simplu nu mai avea 
energia să vorbească. 
— Am văzut-o, spuse Henrik. 

Tilda îl privi în ochi. 
— Putem... să vorbim despre asta mai târziu, spuse ea. Sunt 
sigură că o să ai parte de o grămadă de interviuri. 

Henrik doar răsuflă, cu un oftat greu. 

În vehicul se aşternu din nou tăcerea. Tilda voia doar să 


închidă ochii şi să moţăie, ca să scape de durere şi de gândurile 
despre Martin. 
— Ai auzit ceva în casă noaptea trecută? o întrebă dintr-odată 
Henrik. 
— Ce? 

O uşă se trânti. Apoi motorul transportorului se trezi la viaţă 
mugind, după care acesta se puse în mişcare. 
— Un ciocănit? 

Tilda nu înţelegea ce voia să spună. 
— Nu am auzit nimic, spuse ea peste zgomotul motorului. 
— Nici eu, spuse Henrik. Niciun ciocănit. Cred că era de la 
felinar... sau de la tablă. Dar acum e linişte completă. 
Fusese înjunghiat şi cu siguranţă avea să ajungă la închisoare, 
dar Tilda tot avea impresia că părea uşurat.fr L 


42 

În dimineaţa din Ajunul Crăciunului era încă întuneric la Eel 
Point. Pana de curent nu fusese remediată, iar în faţa ferestrelor 
se înălţau troiene de zăpadă uriaşe. 

În timpul nopţii sosiseră cu vehiculul tot-teren trei poliţişti şi 
un câine de căutare care cercetaseră toate clădirile, dar fără să- 
| găsească pe ucigaşul lui Martin Ahlquist. Joakim le dăduse 
permisiunea să caute oriunde doreau. După ora trei, când 
plecaseră spre spital cu Tilda Davidsson şi tipul care fusese 
înjunghiat, Joakim reuşi să şi doarmă câteva ore. 

Pentru prima oară după mai multe săptămâni dormi liniştit, 
dar când se trezi pe la opt în casa tăcută nu mai putu să 
adoarmă. Camerele erau încă în beznă, aşa că Joakim se dădu 
jos din pat şi aprinse câteva lămpi cu gaz. O oră mai târziu, prin 
ferestrele acoperite de zăpadă pătrundea o lumină mai 
puternică. 

Era soarele, care se înălța deasupra mării. Joakim voia să-l 
vadă, dar trebui să se ducă la etaj, să deschidă fereastra de pe 
palierul scărilor şi să dea unul din obloane la o parte ca să poată 
privi spre mare. 

Tărmul fusese transformat într-un peisaj de iarnă, cu un cer 
albastru închis, deasupra dunelor sclipitoare de zăpadă. Pereţii 
roşii ai hambarului păreau aproape negri pe fondul zăpezii 


orbitoare. 

Peste tot era o tăcere arctică. Nu sufla nicio adiere de vânt — 
poate pentru prima oară de când Joakim se mutase acolo. 

Viscolul se consumase. înainte să treacă mai departe, 
aruncase pe țărm un perete de gheaţă înalt de un metru. 

Joakim privi spre țărm. Citise despre faruri vechi care 
căzuseră în mare în timpul furtunilor aprige, dar farurile gemene 
supravieţuiseră  viscolului. Turnurile se  înălţau deasupra 
banchizelor de gheaţă. 

Joakim făcu focul în sobele de teracotă pe la nouă, alungând 
frigul afară din casă. Apoi trezi copiii. 

— Crăciun fericit, le spuse el. 

Adormiseră îmbrăcaţi, pe patul lui Gabriel. Aşa îi găsise 
noaptea trecută, când venise din hambar. îi acoperise cu pături 
şi îi lăsase să doarmă în continuare. 

Acum Joakim era pregătit pentru întrebări despre ce se 
întâmplase în timpul nopţii, despre zgomotul de împuşcături şi 
toate celelalte, dar Livia doar se întinse. 

— Ai dormit bine? 
Ea dădu din cap. 
— Mami a fost aici. 
— Aici? 
— A intrat să ne vadă, în timp ce tu erai plecat. 

Joakim privi spre fiica lui, apoi spre băiat. Gabriel 
dădu din cap încet, ca şi cum tot ce spunea sora lui era 
adevărat. 

Nu spune minciuni, Livia, îi venea lui Joakim să zică. Mami nu 
putea să fie aici.în schimb, o întrebă: 

— Şi ce a spus mami? 
— A spus că o să vii în curând, spuse Livia privindu-l. Dar nu ai 
venit. 

Joakim se aşeză pe marginea patului. 

— Acum sunt aici, spuse el. Şi nu o să mai dispar iar. Livia îl privi 
cu suspiciune şi se dădu jos din pat, fără 
un cuvânt. 

Joakim îl trezi pe Freddy, care fără fratele său era un tânăr 
liniştit şi calm. Nu mai fusese loc şi pentru el în vehiculul de 
armată, aşa că Freddy rămăsese acolo, încătuşat de unul dintre 
caloriferele din hol. 

— încă nici urmă de fratele tău, spuse Joakim. Freddy dădu din 


cap obosit. 
— De fapt ce căutaţi voi? 
— Orice... picturi de valoare. 
— De Torun Rambe? spuse Joakim. Nu avem decât una. Credeaţi 
că sunt mai multe în hambar? 
— în casă nu mai erau, spuse Freddy. Erau altundeva, spunea 
tabla. Aşa că ne-am dus şi am dat foc la scară. 

Joakim se uită la el. 

— Dar de ce? 
— Nu ştiu. 
— O să faci asta iar? Freddy scutură din cap. 

Tilda îi lăsase lui Joakim cheile de la cătuşe, iar acesta se 
hotări să dea dovadă de puţină încredere în acest Ajun al 
Crăciunului. îl eliberă pe Freddy de radiator.Când curentul 
electric reveni, pe la ora unsprezece, Freddy stătea în faţa 
televizorului şi se uita la emisiunile de Crăciun, aşteptând ca 
poliţia să vină şi să-l ia. Se uita cu o expresie tristă la desenele 
animate cu Moş Crăciun, transmisiuni în direct cu oameni care 
dansau în jurul brazilor de Crăciun şi o emisiune gastronomică 
filmată undeva într-o cabană montană acoperită de zăpadă. 

Livia şi Gabriel stăteau lângă el, dar niciunul din ei nu vorbea. 
Exista încă un fel de spirit de comuniune al Crăciunului şi toţi 
păreau să se relaxeze. 

Joakim se duse şi se aşeză în bucătărie, cu carnetul pe care îl 
găsise lângă geaca lui Ethel. Timp de o oră citi relatările 
dramatice ale lui Mirja Rambe despre viaţa de la Eel Point. Și 
povestea a ce i se întâmplase ei acolo. 

La sfârşit erau câteva pagini goale, apoi câteva care fuseseră 
scrise de altcineva decât Mirja. 

Joakim privi mai atent şi dintr-odată recunoscu scrisul lui 
Katrine. însemnările erau mâăzgălite, ca şi cum s-ar fi grăbit 
foarte tare. 

Joakim le citi de mai multe ori, fără să înţeleagă pe deplin ce 
voise ea să spună. 

La ora douăsprezece, Joakim pregăti budincă de orez pentru 
toată lumea. 

Telefonul funcţiona, iar primul apel sosi după prânz. Joakim 
răspunse şi auzi vocea liniştită a lui Gerlof Davidsson: 

— Deci acum ştiţi cum e un viscol adevărat. 
— Da, spuse Joakim, fără îndoială. 


Se uită pe fereastră şi se gândi la musafirii de noaptea 
trecută. 

— Era aşteptat, spuse Gerlof. Cel puţin de mine. Dar credeam că 
o să vină puţin mai târziu... Cum v-aţi descurcat? 

— Destul de bine. Toate clădirile sunt încă în picioare, dar 
acoperişurile sunt avariate. 

— Şi drumul? 

— A dispărut, spuse Joakim. E doar zăpadă. 

— Pe vremuri dura cel puţin o săptămână până să se ajungă la 
unele case după un viscol, spuse Gerlof. Dar în ziua de azi e mai 
rapid. 

— O să ne descurcăm, spuse Joakim. Am făcut cum ai spus şi 
am cumpărat suficiente conserve. 

— Bun. Acum tu şi cu copiii sunteţi singuri? 

— Nu, încă mai avem un musafir aici. Am avut mai mulţi 
vizitatori, dar au plecat... A fost un Crăciun destul de dificil. 

— Ştiu, spuse Gerlof. M-a sunat Tilda dimineaţă, de la spital. A 
prins nişte hoţi acasă la voi. 

— Au venit să fure tablourile, spuse Joakim. Tablourile lui Torun 
Rambe... Le intrase în cap că sunt pe aici pe undeva. 

— Dar aici avem un singur tablou. Aproape toate celelalte au 
fost distruse, dar nu de Torun sau de fiica ei, Mirja. Un pescar a 
fost cel care le-a aruncat în mare. 

— Când a fost asta? 

— în iarna lui 1962. 

— Şaizeci şi doi, spuse Gerlof. Ăsta a fost anul în care fratele 
meu Ragnar a murit îngheţat pe coastă. 

— Ragnar Davidsson... a fost fratele dumitale? spuse Joakim. 

— Fratele meu mai mare. 

— Nu cred că a murit îngheţat, spuse Joakim. Cred că a fost 
otrăvit. 

Apoi îi povesti lui Gerlof ceea ce citise în carnetul lui Mirja 
Rambe despre ultima ei noapte de la Eel Point şi despre 
pescarul de ţipari care plecase prin furtună. Gerlof ascultă fără 
să pună nicio întrebare. 

— S-ar părea că Ragnar a băut alcool metilic, spuse el. Se spune 
că are acelaşi gust ca şnapsul obişnuit, dar sigur că te 
îmbolnăveşte. De fapt, te omoară. 

— Presupun că Mirja a văzut asta ca pe un fel de pedeapsă 
meritată, spuse Joakim. 


— Dar oare chiar a distrus tablourile? spuse Gerlof. Mă întrebam 
doar. Dacă fratele meu punea mâna pe ceva, îl păstra... era 
prea lacom ca să distrugă lucruri. 

Joakim tăcea. Se gândea. 

— Mai era ceva, înainte să uit, spuse Gerlof. Am înregistrat ceva 
pentru tine. 

— înregistrat? 

— Am tot stat aici şi m-am gândit, spuse Gerlof. E o casetă cu 
câteva idei despre ceea ce s-a întâmplat la Eel Point... o s-o 
primeşti când o să înceapă să funcţioneze iar poşta. 

La jumătate de oră după ce Gerlof închisese, pe Joakim îl 
sună poliţia din Kalmar să îi spună că veneau să ia suspectul de 
la Eel Point — dacă putea doar să le găsească un teren plat şi 
liber lângă casă unde să aterizeze elicopterul. 

— Avem suficient teren plat pe aici, spuse Joakim. Apoi ieşi şi 
curăţă cu lopata un pătrat pe câmpul din 

spatele casei, decupând gheaţa astfel încât o cruce neagră de 

pe pământul îngheţat să marcheze locul. Când auzi o vibraţie la 

sud-vest, intră şi-l întrerupse pe Freddy din privitul la televizor. 

— Alea sunt maşinile voastre? îl întrebă Joakim în timp ce 

aşteptau pe câmp. 

Arătă spre câteva movile ondulate de zăpadă de pe drumul 
spre Eel Point. Din troiene ieşeau câteva colţuri netede de 
metal.Freddy dădu din cap. 

— Şi o barcă, spuse el. 
— Furată? 
— Da. 

Apoi elicopterul ajunse deasupra câmpului şi nu mai era 
posibil să vorbeşti. Pluti pentru o clipă, învolburând nori albi de 
pe pământ, apoi ateriză în centrul crucii. 

Doi poliţişti cu caschete şi salopete întunecate coborâră şi se 
apropiară de ei. Freddy se duse cu ei, fără să protesteze în 
niciun fel. 

— Sunteţi toţi bine aici? strigă unul dintre poliţişti. 

Joakim dădu doar din cap. Freddy făcu cu mâna, iar 
Joakim îi răspunse scurt. 

După ce elicopterul dispăru în direcţia continentului, Joakim 
înotă înapoi prin zăpadă, spre drum şi spre cele două vehicule 
acoperite de zăpadă. 

Dădu zăpada la o parte de pe părţile laterale ale celui mai 


mare dintre ele, camioneta. Apoi privi înăuntru. 

Cineva stătea acolo, nemişcat. 

Joakim apucă mânerul şi deschise portiera. 

Era un bărbat, ghemuit pe locul şoferului, ca şi cum ar fi 
încercat cu disperare să conserve căldura. 

Joakim nu avea nevoie să pipăie pulsul bărbatului ca să-şi 
dea seama dacă e mort. 

Cheia era în contact, în poziţia aprins. Probabil că motorul 
torsese până când se oprise, cândva în cursul nopţii, iar frigul se 
furişase din nou în camionetă. 

Joakim închise portiera încet. Apoi se întoarse în casă şi sună 
poliţia ca să le spună că ultimul hoţ fusese găsit.în următoarele 
patru zile, vântul se ţinu la distanţă şi soarele continuă să 
strălucească deasupra lui Eel Point. 

Zăpada nu începu să se topească, dar din când în când câte 
o margine albă atârnată de acoperiş se desprindea şi cădea fără 
un sunet pe nămeţii de pe pământ. Păsările de grădină 
reveniseră la fereastra de la bucătărie, iar în dimineaţa de 26 
izolarea de lumea exterioară luă sfârşit, atunci când un camion 
cu un plug imens în faţă veni dinspre Marnâs. Continuă să 
meargă în linie dreaptă pe drumul de coastă, dar arăta ca şi 
cum ar fi plutit pe o mare albă. 

Joakim scoase freza de zăpadă şi începu să curețe zăpada, cu 
obiectivul de a ajunge de la casă la drumul principal într-o oră. 
Avu nevoie de peste două ore, dar după asta puteau ieşi uşor, 
imediat. 

Joakim puse baterii noi în lanternă, cobori treptele verandei şi 
se duse la hambar. 

Scara care ducea în pod era neagră şi făcută bucăţi după foc, 
dar nu se simţea fum nicăieri.fr 4 

Joakim se uită spre celălalt capăt al hambarului. Ezită, dar 
apoi se duse şi se strecură pe sub peretele fals. 

In interiorul camerei secrete, aprinse lanterna şi ascultă să 
vadă dacă se aude ceva de la etaj, dar nu se auzea nimic. Apoi 
urcă scara. 

Lumina palidă a soarelui se strecura prin crăpăturile 
peretelui, în timp ce el păşi în camera de rugăciune. 

Totul, era tăcut. Scrisorile şi amintirile încă zăceau pe băncile 
de lemn, dar pe bănci nu stătea nimeni. 

Joakim o luă printre rânduri. Când ajunse în faţă, văzu că atât 


cadoul de Crăciun pentru Katrine, cât şi geaca lui Ethel erau încă 
acolo. 

Dar pachetul fusese desfăcut. Panglica fusese trasă la o 
parte, iar hârtia desfăcută la un capăt. 

Joakim lăsă pachetul acolo unde era; nu îndrăznea să se uite 
să vadă dacă rochia verde dispăruse. 

În schimb, luă pentru prima oară în mână geaca de blugi a lui 
Ethel — şi simţi dintr-odată cu degetele cum un obiect mic şi 
plat alunecă peste tot, în interiorul stofei. 

Când inspectorul Göte Holmblad sosi în maşina lui, la două 
zile după Crăciun, Joakim pusese geaca de blugi într-o pungă de 
plastic. 

La acest moment, o ambulanţă şi un camion de tractare 
veniseră deja la Eel Point şi luaseră trupul ultimului suspect. 
Echipa de criminalişti fusese şi ea acolo, săpând după gloanţe în 
zăpadă. La ştirile de la radioul local, Tommy fusese anunţat ca 
unul din cele două decese de la conac din timpul furtunii de 
zăpadă, deşi nu pomeniră numele lui. Furtuna de deasupra 
nordului Olandului era deja numită „viscolul de Crăciun" şi era 
clasată ca una dintre cele mai rele furtuni de zăpadă de la al 
Doilea Război Mondial încoace. 

Holmblad se dădu jos din maşină şi îi adresă lui Joakim urări 
de sărbători. 

— Mulţumesc, la fel şi dumitale, spuse Joakim. Şi mulţumesc că 
ai venit. 

— De fapt, sunt în concediu până la Anul Nou, spuse Holmblad. 
Dar voiam să văd cum vă descurcaţi aici. 

— Acum totul e foarte calm, spuse Joakim. 

— Văd. Furtuna a trecut. Joakim dădu din cap şi întrebă: 

— Şi Tilda Davidsson... cum se simte? 

— Destul de bine, dată fiind situaţia, spuse Holmblad. Am vorbit 
cu ea ieri... a ieşit din spital şi în acest moment e acasă, cu 
mama ei. 

— Dar era singură aici? Nu era un coleg care... 

— Nu, spuse Holmblad, era instructorul ei de la Academia de 
Poliţie... tatăl a doi copii, o adevărată tragedie. De fapt, n-ar fi 
trebuit să fie aici. 

Inspectorul adăugă, gânditor: 

— Bineînţeles, lucrurile ar fi putut să meargă foarte prost şi 
pentru Davidsson, dar a făcut faţă foarte bine. 


— într-adevăr, spuse Joakim, deschizând uşa casei. Aş vrea 
foarte mult să vă arăt câteva lucruri — vreţi să intraţi puţin? 
— Sigur. 

Joakim îl conduse pe inspector în bucătărie, unde curăţase 
masa. 

— lată, spuse el. 

Pe masă era punga cu geaca de blugi a lui Ethel şi obiectele 
pe care le găsise în geacă. Era biletul scris de mână — şi o cutie 
mică de aur care fusese ascunsă în căptuşeala gecii. 

— Ce sunt astea? spuse Holmblad. 
— Nu sunt sigur, spuse Joakim. Dar sper să fie probe. 

După ce Holmblad plecă, Joakim luă un rucsac şi se duse prin 
zăpadă la farul de nord. 

Pe drumul până acolo privi spre pădurea din nord. 
Majoritatea copacilor păreau să fi supravieţuit furtunii, în afară 
de câţiva pini mai bătrâni şi mai apropiaţi de țărm, care zăceau 
la pământ. 

Turnul alb sclipea pe cerul albastru închis. Chiar înainte să 
intre pe digul de piatră, Joakim îşi dădu seama că avea să fie 
dificil să intre înăuntru. în timpul viscolului, valurile se 
spărseseră deasupra insulelor, iar amândouă farurile erau 
acoperite cu gheaţă albă ca varul. Părea un ghips care se 
depusese în jurul părţii de jos a turnului, ca o îmbrăţişare 
arctică. 

Joakim îşi puse rucsacul jos, în faţa uşii, şi îl deschise. Scoase 
cheile de la far, împreună cu un ciocan mare, un spray cu ulei 
pentru broască şi trei termosuri pline cu apă clocotită. 

Avu nevoie de aproape jumătate de oră ca să scape de 
gheaţa din jurul uşii şi să deschisă broasca. Şi acum uşa se 
deschidea doar puţin, dar Joakim reuşi să se strecoare prin 
deschizătură. 

Avea cu el lanterna, pe care o aprinse când intră 
înăuntru.Fiecare sunet uşor al tălpilor pantofilor săi pe podeaua 
de ciment avea un ecou în partea de sus a turnului, dar nu auzi 
niciun sunet de paşi pe scări. Dacă acolo sus mai exista cumva 
vreun bătrân paznic de far, Joakim nu voia să-l deranjeze, aşa că 
rămase la parter. 

Există o mică posibilitate, spusese Gerlof Davidsson. Fratele 
meu Ragnar avea cheile de la faruri, deci există o mică 
posibilitate ca ele să fie acolo. 


Printr-o uşă mică de lemn se intra în spaţiul de sub scări, o 
magazie de la parterul farului. Joakim deschise uşa şi intră 
înăuntru, aplecându-se. 

Pe peretele de piatră atârna un calendar din 1961. Pe podea 
erau canistre de benzină, sticle de băutură goale şi felinare 
vechi. Colecţia de obiecte de aici îl făcu să se gândească la 
toate lucrurile vechi depozitate în podul de fân. Dar aici era 
puţin mai multă organizare, iar de-a lungul zidului exterior 
curbat erau mai multe cutii de lemn. 

Capacele nu erau încuiate. Joakim îl ridică pe cel care era mai 
aproape şi lumină cu lanterna interiorul cutiei. 

Văzu ţevi de metal — bucăţi de ţevi vechi de canalizare, de 
aproximativ un metru lungime, depozitate pe fundul cutiei. Ar fi 
fost îmbinate şi montate în jurul conacului de la Eel Point cu 
multe decenii în urmă dacă Ragnar Davidsson nu le-ar fi furat şi 
ascuns în far. 

Joakim băgă mâna înăuntru şi ridică atent una dintre ţevi.— 
Unde mergem? întrebă Livia, în timp ce plecau de la Eel Point, în 
ajunul Anului Nou, cu maşina plină. 

Joakim observă că Livia încă mai era puţin într-o dispoziţie 
proastă. 

— Mergem s-o vedem pe bunica din Kalmar, apoi mergem s-o 
vedem pe cealaltă bunică a voastră din Stockholm, spuse el. Dar 
mai întâi mergem s-o vizităm pe mami. 

Livia nu mai spuse nimic. îşi puse doar mâna pe coşul lui 
Rasputin şi privi afară la peisajul alb. 

Cincisprezece minute mai târziu opriră la biserica din Marnăs. 
Joakim parcă, scoase o pungă din maşină şi deschise poarta de 
lemn. 

— Haideţi, le spuse el copiilor. 

Joakim nu fusese acolo de prea multe ori în timpul toamnei — 
dar acum părea mai firesc. Puţin mai firesc. 

In curtea bisericii era la fel de multă zăpadă ca oriunde 
altundeva de-a lungul coastei, dar aleile principale fuseseră 
curățate. 

— Mergem departe? întrebă Livia, în timp ce ocoleau biserica. 
— Nu, spuse Joakim, aproape am ajuns deja. 

In cele din urmă se opriră unul lângă celălalt, în fața 
mormântului lui Katrine. 

Piatra tombală era acoperită de zăpadă, ca toate celelalte din 


cimitir. Doar un colţ se vedea, dar Joakim se aplecă şi o curăţă 
rapid cu mâna, astfel încât să se poată vedea inscripţia. 

KATRINE MÂNSTRÂLE WESTIN scria, alături de datele ei. 

Joakim făcu un pas în spate şi se opri între Livia şi Gabriel. 

— Aici e mami, spuse el. 

Cuvintele lui nu făcură timpul să se oprească, dar copiii 
rămaseră nemişcaţi, alături de el. 

— Vi se pare că mormântul... arată drăguţ? întrebă Joakim în 
tăcerea care se aşternuse. 

Livia nu răspunse. Gabriel fu acela care reacţionă primul. 

— Cred că lui mami o să-i fie frig, spuse el. 

Apoi se apropie cu precauţie de mormânt, pe urmele tatălui 
său, şi începu să dea zăpada la o parte, tăcut. Mai întâi de pe 
toată lespedea lui Katrine, apoi de pe pământul de lângă ea. Un 
buchet de trandafiri ofiliţi apăru. Joakim îl pusese acolo la ultima 
lui vizită, înainte să vină zăpada. 

Gabriel părea fericit de rezultat. îşi frecă nasul cu mâna 
înmănuşată şi privi spre tatăl său. 

— Bravo, spuse Joakim. 

Apoi scoase din punga de plastic un felinar de mormânt. 
Pământul era îngheţat, dar încă era posibil să îl înfigi solid. 
înăuntru puse o lumânare groasă. Avea să ardă cinci zile, până 
în noul an.— Ne întoarcem la maşină? întrebă Joakim, privind 
spre copii. 

Gabriel dădu din cap, dar se aplecă şi începu să tragă de 
ceva ce zăcea în zăpadă, lângă lespedea lui Katrine. 

Era o bucată de stofă verde deschis, ţeapănă şi îngheţată pe 
pământ. Un pulover? Fâşia pe care o apucase Gabriel arăta ca o 
mânecă. 

Joakim simţi dintr-odată o răceală de gheaţă pe spate. Făcu 
un pas în faţă. 

— Dă-i drumul, Gabriel, spuse el. 

Gabriel se uită la tatăl său şi lăsă din mână stofa. Joakim se 

aplecă repede şi o acoperi cu un strat de zăpadă. 

— Mergem? spuse el. 

— Vreau să mai rămân aici puţin, spuse Livia, cu privirea fixată 
asupra pietrei tombale. 

Joakim îl luă pe Gabriel şi se întoarse la aleea principală. O 
aşteptară acolo pe Livia, care încă stătea, privind spre mormânt. 
După câteva minute li se alătură şi familia se întoarse la maşină 


în tăcere. 

Gabriel adormi în scaunul său după doar câteva minute. 

Livia nu începu să vorbească cu Joakim decât după ce 
ajunseră din nou pe autostrada principală, şi nu o pomeni pe 
Katrine. întrebă câte zile de vacanţă mai rămăseseră şi vorbi 
despre ce avea să facă după redeschiderea şcolii pregătitoare. 
Subiecte minore, dar Joakim era fericit să o asculte. 

Ajunseră în Kalmar pe la doisprezece şi sunară la uşa Mirjei 
Rambe. Aceasta nu se străduise în mod special să facă 
curăţenie de Crăciun în apartament — dimpotrivă, teancurile de 
cărţi de pe podeaua cu parchet crescuseră şi mai înalte. în 
sufragerie era un brad de Crăciun, dar nu avea niciun fel de 
ornamente pe el şi acele începuseră deja să-i cadă. 

— Am vrut să vin să vă văd în ziua de Crăciun, spuse Mirja în 
timp ce îi întâmpina în hol. Dar nu aveam elicopter. 

Ulf, tânărul prieten al lui Mirja, era acasă şi părea foarte 
încântat să-i vadă, mai ales pe copii. îi duse pe Livia şi pe 
Gabriel în bucătărie ca să le arate nişte caramele pe care tocmai 
le făcea în cuptor. 

Joakim scoase Cartea viscolului din pungă şi i-o dădu înapoi 
autoarei. 

— Mulţumesc că mi-ai împrumutat-o, spuse el. 
— A fost de vreun ajutor? 
— Sigur, spuse Joakim. Acum înţeleg mult mai bine unele lucruri. 

Mirja Rambe răsfoi în tăcere paginile scrise de mână. 

— E o carte a faptelor, spuse ea. Am început s-o scriu atunci 
când Katrine mi-a spus că o să cumpăraţi Eel Point. 
— Katrine a scris câteva pagini la sfârşitul ei, spuse Joakim. 
— Despre ce? 
— Păi... e un fel de explicaţie. 
Mirja puse cartea pe masă, între ei. 
— O s-o citesc după ce plecaţi, spuse ea. 
— Mă întrebam un lucru, spuse Joakim. De unde ştii atâtea 
despre oamenii care au trăit la Eel Point? 

Mirja îi aruncă o privire nemulțumită. 

— Când locuiam acolo vorbeau cu mine, spuse ea. Tu nu ai 
vorbit niciodată cu morţii? 

Joakim nu putea să răspundă la asta. 

— Deci totul e adevărat? spuse el, în schimb. 
— Nu poţi fi sigur de asta niciodată, spuse Mirja. Cel puţin nu 


când e vorba de fantome. 
— Dar toate lucrurile în care ai fost tu implicată... chiar s-au 
întâmplat? 

Mirja îşi plecă ochii. 

— Mai mult sau mai puţin, spuse ea. M-am întâlnit într-adevăr cu 
Markus, pentru o ultimă oară, la cafeneaua din Borgholm. Am 
vorbit... apoi m-am dus la el acasă. Părinţii lui erau plecaţi. Am 
intrat în apartament, iar el m-a tras jos, pe podea. Nu tocmai o 
seducere romantică, dar l-am lăsat s-o facă — vreau să spun, mi 
se părea că asta dovedeşte... că eram un cuplu. Dar când 
Markus s-a ridicat, după aceea, iar eu mi-am tras la loc fusta 
mototolită, el nu voia să mă privească în ochi. Mi-a spus doar că 
întâlnise pe altcineva pe continent. Se logodeau. Markus numea 
ceea ce făcusem în camera lui a ne lua la revedere. 

In cameră se aşternu liniştea. 

— Deci prietenul tău Markus era tatăl lui Katrine? 

Mirja dădu din cap. 

— El era un tânăr care tocmai ieşea în lume... care a închis 
capitolul referitor la mine în modul cuvenit. Apoi a trecut mai 
departe. 

— Dar nu a murit într-un accident de feribot, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Mirja. Dar ar fi trebuit. 

Tăcură din nou. Joakim o auzea pe Livia râzând în bucătărie. 
Suna ca o versiune mai subţire a râsului mamei ei. 

— Ar fi trebuit să-i spui lui Katrine cine e tatăl ei, spuse el. Avea 
dreptul să ştie. 

Mirja pufni doar.— Ne descurcăm şi fără asta... Nici eu nu am 
ştiut cine era tatăl meu. 

Joakim renunţă. Dădu din cap şi se ridică. 

— Am adus cadouri de Crăciun, spuse el. Am nevoie de cineva 
care să mă ajute să le aduc. 
— Te ajută Ulf, spuse Mirja. Cadourile sunt pentru mine? 

Joakim privi spre atelierul ei, cu toate tablourile luminoase cu 
vara. 

— O, da, spuse el. Sunt multe cadouri. 

La cinci ore după ce părăsiseră apartamentul lui Mirja, Joakim 
şi copiii ajunseră în Stockholm. Acolo era aproape la fel de frig 
ca în Oland. Zona în care locuia Ingrid Westin era liniştită şi 
calmă. Aceasta era exact opusul Mirjei Rambe; casa ei fusese 
curățată până la ultimul centimetru, gata pentru noul an. 


— Am primit o slujbă, spuse Joakim, în timp ce luau cina. 

— în Öland? spuse Ingrid. Joakim dădu din cap. 

— M-au sunat ieri... O să fiu suplinitor de lucru manual în 
Borgholm, începând din februarie. Seara şi în weekenduri pot 
continua să lucrez la casă. Vreau să fac pavilionul şi etajul să 
arate frumos, în aşa fel încât oamenii să poată sta acolo. 

— O să aduci vizitatori peste vară? spuse Ingrid. 

— Poate, spuse Joakim. Avem nevoie de mai mulţi oameni la Eel 
Point. 

După aceea schimbară cadouri de Crăciun în sufrageria mică a 
lui Ingrid. Joakim îi întinse un pachet mare şi lung.fr | 

— Crăciun fericit, mamă, spuse el. Mirja Rambe a vrut să-ţi dea 
ţie asta. 

Pachetul era lung de aproape un metru şi era împachetat în 
hârtie maro. Ingrid îl deschise şi privi întrebător la el. Era una 
dintre ţevile de canalizare pe care Ragnar Davidsson le 
ascunsese în far. 

— Uită-te înăuntru, spuse Joakim. 

Ingrid întoarse unul din capetele ţevii spre ea. Se uită 
înăuntru, apoi băgă mâna şi scoase o pânză făcută sul. O 
desfăşură cu grijă şi o ţinu în faţa ei. Pictura în ulei era mare şi 
întunecată şi înfăţişa un peisaj ceţos de iarnă. 

— Ce e asta? spuse Ingrid. 
— E o pictură cu viscolul, spuse Joakim. De Torun Rambe. 
— Dar... e pentru mine? 

Joakim dădu din cap. 

— Mai sunt multe... aproape cincizeci, spuse el. Un pescar a 
furat pânzele şi le-a ascuns într-unui din farurile de la Eel Point. 
Şi acolo au stat mai bine de treizeci de ani. 

Ingrid privea în tăcere la pictura mare. 

— Mă întreb cât valorează? spuse ea, în cele din urmă. 
— Asta nu are importanţă, spuse Joakim. 

Seara, Livia şi Gabriel ieşiră afară, să facă felinare de zăpadă 
împreună cu bunica lor. 

Joakim urcă la etaj. Trecu de uşa închisă a camerei care 
fusese a lui Ethel, în urmă cu mulţi ani, şi intră în camera care 
fusese a lui când era adolescent. 

Toate afişele şi cele mai multe mobile dispăruseră, dar 
existau un pat, o noptieră şi un casetofon vechi. Carcasa lui 
neagră de plastic era crăpată de la căderea pe podea din timpul 


cine ştie cărei petreceri, dar încă mai funcţiona. Capacul se 
putea deschide. 

Joakim băgă o casetă. Ajunsese la Eel Point prin poştă, cu 
câteva zile în urmă. Era din partea lui Gerlof Davidsson. 

Joakim se instală pe fostul său pat şi apăsă Play, ca să audă 
ce avea de spus Gerlof. 


45 

Pe la ora trei în ajunul Anului Nou, Joakim luă metroul spre 
Bromma, ca să-i ureze surorii sale moarte un an nou fericit şi să 
încerce să discute cu ucigașul ei. 

Se opri să cumpere un buchet mic de trandafiri de la o 
florărie de lângă staţie. Apoi o luă pe stradă, urmând ruta care 
trecea pe lângă casele de deasupra apei. Păreau nişte forturi, se 
gândi el. Soarele tocmai apusese, iar luminile străluceau la 
multe ferestre. 

După câteva sute de metri ajunse la strada unde era Casa 
Merelor şi se apropie de poarta închisă. Privi spre fosta lui casă. 
Părea goală, dar în hol era o lumină, poate pentru a-i descuraja 
pe hoţi. 

Joakim se aplecă şi sprijini buchetul de flori de cutia panoului 
electric, lângă gard. Rămase acolo câteva clipe, gândindu-se la 
Ethel şi Katrine, apoi se întoarse. 

Casa vecină, aflată mai sus pe stradă, avea luminile aprinse 
în majoritatea camerelor. Era casa imensă a familiei Hesslin — 
mândria cartierului. 

Joakim îşi aminti că Michael Hesslin spusese la telefon că 
familia avea să fie acasă de Anul Nou. Se apropie de poartă, pe 
aleea din grădină, şi sună la uşă. 

Lisa Hesslin deschise. Părea încântată când văzu cine 
era. 

— Intră, Joakim, spuse ea. Şi An Nou fericit! 
— Şi ţie la fel. 
Intră în hol, pe covorul gros. 
— Vrei nişte cafea? Sau poate un pahar de şampanie? 
— Nu e nevoie, spuse el. Michael e acasă? 
— Acum nu... dar s-a dus doar până la benzinărie cu băieţii, ca 
să mai cumpere nişte artificii. 

Lisa zâmbi. 

— Le-au aprins pe toate cele pe care le-am cumpărat între 


Crăciun şi Anul Nou. Sunt sigură că se va întoarce curând, dacă 
poţi aştepta. 
— Sigur. 

Joakim intră în sufragerie, care avea vedere asupra copacilor 
golaşi şi a gheții din golful din josul casei. 

— Vrei să citeşti ceva? o întrebă Joakim pe Lisa. 
— Ce? 
— Biletul acesta. 

Joakim băgă mâna în buzunarul interior al gecii sale şi scoase 
o copie a biletului pe care o găsise în geaca de blugi a lui Ethel 
din podul de fân. 

l-I întinse Lisei. Ea îl luă şi citi: 

— „Asigură-te că târfa aia..." 

Se opri abrupt şi privi întrebător spre Joakim. 

— Continuă, spuse acesta. Nu tu ai fost cea care l-a scris și i l-a 
dat lui Katrine? 

Lisa scutură din cap. 

— Atunci trebuie să fi fost Michael. 
— Nu... nu pot să-mi imaginez aşa ceva. 
Lisa îi dădu biletul înapoi. Joakim îl luă şi se ridică în picioare.— 
Pot să dau drumul la casetofon? spuse el. Am ceva ce aşvrea să 
asculţi. 
— Sigur... e muzică? 
Joakim se duse şi băgă caseta. 
— Nu, spuse el, de fapt doar se vorbeşte. 

Când caseta începu, Joakim făcu câţiva paşi în spate şi se 

aşeză pe canapea exact vizavi de Lisa. Din boxe se auzi un 
zăngănit, apoi vocea subţire şi uşor arţăgoasă a lui Gerlof 
Davidsson: 
— Aşa, să vedem... Am împrumutat un casetofon de la Tilda şi 
cred că acum e pornit. M-am gândit mult la moartea soţiei tale, 
Joakim. Dacă nu vrei să-ţi aminteşti de asta, mai bine încetează 
acum să mai asculţi... dar, cum am spus, nu m-am putut abţine 
să mă gândesc la asta. 

Lisa privi suspicioasă spre Joakim, dar vocea lui Gerlof 
continuă: 

— Cred că cineva a omorât-o pe Katrine: o persoană care nu a 
lăsat nicio urmă pe ţărmul cu nisip, astfel că trebuie să fi venit 
pe mare. Nu-ţi pot spune numele ucigaşului lui Katrine, dar cred 
că e un bărbat bine făcut, de vârstă mijlocie. Locuieşte sau are o 


casă în sudul Gotlandului şi are o barcă mare, cu motor interior. 
Barca trebuie să fi fost mare şi rapidă ca să poată acoperi într-o 
zi distanţa dintre insule, dar în acelaşi timp suficient de uşoară 
ca să poată amara la digul de la Eel Point, unde apa nu are mai 
mult de un metru adâncime. Aşa trebuie să fi făcut... 
— Joakim, cine vorbeşte acolo? întrebă Lisa. 
— Ascultă doar, spuse Joakim. _ 
— ... iar să găseşti drumul spre faruri când te apropii de Oland 
nu e prea dificil, continuă Gerlof. Dar cum ştia ucigaşul că soţia 
ta avea să fie singură acasă în ziua aceea? După părerea mea, 
Katrine îl cunoştea. Când a auzit motorul apropiindu-se pe apă, 
a coborât pe țărm. Ucigaşul stătea la prova, ţinând în mână 
arma crimei, când ea a intrat pe dig. Dar soţia ta nu era 
suspicioasă, pentru că el ţinea în mână ceea ce aproape oricine 
foloseşte atunci când amarează o barcă. 

Gerlof tuşi uşor şi continuă: 
— Arma crimei era o cange de lemn... lungă şi grea, cu un cârlig 
mare de fier în vârf. Am văzut cum sunt folosite în luptele de pe 
mare. E uşor să agăţi hainele adversarului cu cârligul. Apoi tragi, 
iar victima îşi pierde echilibrul şi cade în apă. Dacă vrei să îneci 
pe cineva, atunci bineînţeles că tot ce trebuie să faci e să ţii 
cârligul sub suprafaţa apei. Nu rămân amprente, nici răni grave. 
Tot ce se vede după aceea e câte o sfâşietură mică şi ciudată în 
haine. în hainele soţiei tale există astfel de găuri. 

Gerlof se opri iar, după care termină înregistrarea: 
— Ei bine, asta cred eu că s-a întâmplat, Joakim. Nu-ţi va face 
suferinţa mai uşoară, ştiu... dar toţi ne simţim mai bine atunci 
când întrebările primesc răspunsuri. Eşti bine-venit la o cafea, 
cândva. Acum o să închid aparatul... 

Pârâielile de pe casetă amuţiră, iar din boxe nu se mai auzea 
decât un fâşâit uşor. 

Joakim se duse şi scoase caseta. 
— Asta e, spuse el. 

Lisa se ridicase în picioare. 
— Cine era? întrebă ea din nou. Cine vorbea? 
— Un prieten. Un bătrân, spuse Joakim, băgând caseta în 
buzunar. Nu îl cunoşti... Dar e adevărat? 

Lisa deschise gura, dar părea incapabilă să-şi găsească 
cuvintele. în cele din urmă reuşi să spună: 
— Nu. Sper că nu crezi toate astea? 


— Michael era la casa voastră din Gotland atunci când a murit 
Katrine? 

— De unde să ştiu eu? Asta a fost în toamnă... nu-mi mai 
amintesc. 

— Dar când a fost acolo? spuse Joakim. Vreau să spun, trebuie 
să fi fost acolo cândva, ca să ridice barca din apă. Nu-i aşa? 

Lisa se uită la el fără să răspundă. 

— Eu eram aici, în Stockholm, în seara în care s-a înecat Katrine, 
spuse Joakim, şi îmi amintesc că am sunat la uşa voastră. Dar 
nu era nimeni acasă. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Michael are cumva un calendar la care ne-am putea uita? 
întrebă Joakim. Sau un jurnal? 

Lisa îi întoarse spatele. 

— Ajunge, Joakim... Trebuie să mă apuc de gătit cina. 

Se duse la uşa de la intrare, o deschise şi privi spre el. 

Joakim nu spuse nimic. înainte să iasă din casă, se opri lângă 
fotografiile de pe perete şi se uită atent la una din ele: o 
fotografie cu Michael Hesslin pe iahtul său alb. Stătea în spatele 
copastiei sclipitoare, la prova, făcând cu mâna spre aparatul de 
fotografiat. Nu se vedea nicio cange. 

— Frumoasă barcă, spuse Joakim încet. 

Plecă, iar ea închise repede uşa în urma lui. Joakim auzi clicul 
zăvorului. 

Oftă şi ieşi în stradă, dar se opri când auzi un tunet slab în 
aer. Era uruitul unui motor de maşină.Când aceasta intră pe 
stradă, Joakim văzu că era maşina lui Michael. 

Michael se apropie de garaj, opri motorul şi cobori cu patru 
artificii lungi sub braţ. Cei doi băieţi ai lui săriră jos de pe 
bancheta din spate şi alergară spre casă, fiecare strângând în 
braţe punga lui de pocnitori. 

— Joakim, te-ai întors! spuse Michael, ieşind în stradă. An Nou 
fericit! 

Întinse mâna, dar Joakim nu i-o strânse. în schimb, îl întrebă: 
— Ce ai visat în noaptea aceea la Eel Point, Michael? Te-ai trezit 
ţipând... Ai văzut fantome? 

— Poftim? 
— Ai ucis-o pe soţia mea, spuse Joakim. 

Michael încă zâmbea, ca şi cum n-ar fi auzit bine. 

— Şi cu un an înainte ai ademenit-o pe Ethel la apă, continuă 


Joakim. l-ai dat o doză de heroină... apoi ai împins-o în apă. 

Michael încetă să zâmbească şi îşi lăsă în jos braţele întinse. 
— Vă strica idila, spuse Joakim. Şi poate că drogaţii dau o 
proastă reputaţie cartierului... dar eu sunt sigur că suspecţii de 
crimă sunt şi mai răi. 

Michael scutură uşor din cap, ca şi cum pentru fostul său 
vecin nu s-ar mai fi putut face nimic. 

— Deci o să încerci să-mi pui mie în spinare crima? 

— Pot să dau o mână de ajutor, spuse Joakim. Michael privi spre 
casa lui şi începu să zâmbească din 

nou. 

— Las-o baltă. 

Trecu drept pe lângă Joakim, ca şi acum acesta n-ar fi 
existat. 

— Există dovezi, spuse Joakim. 

Michael continuă să meargă spre poartă. 

— Cărţile tale de vizită, spuse Joakim. Unde le ţineai? 

Michael se opri. Nu se întoarse, dar rămase acolo ascultând. 

Joakim se apropie şi ridică vocea. 
— Furtul e întotdeauna o problemă a consumatorilor, 
întotdeauna caută ceva să şterpelească. Aşa că, atunci când 
sora mea a mers la apă cu tine, a profitat de ocazie ca să fure 
ceva de la tine... ceva preţios din buzunarul hainei tale. 

Joakim scoase din buzunar o fotografie Polaroid. Era o 
imagine a unui obiect mic într-o pungă de plastic. O casetă plată 
de culoare aurie, cu cuvintele HESSLIN FINANCIAL SERVICES 
gravate pe faţă. 

— Caseta ta a fost ascunsă în interiorul gecii lui Ethel, continuă 
el. E din aur? Sunt sigur că sora mea aşa credea. 

Michael nu răspunse. Mai aruncă o ultimă privire la Joakim şi 
la fotografie, după care intră pe poartă. 

— Am dat-o deja poliţiei, Michael, spuse Joakim. Sunt sigur că o 
să ia legătura cu tine. 

Se simţea puţin ca Ethel, stând acolo în stradă şi ţipând, dar 
nu mai conta. 

Rămase acolo, privindu-l pe Michael cum dispare pe alee. 

Paşii lui rapizi îl trădau. Joakim îşi imagina cum avea să fie 
noul an pentru Michael: supraveghind constant de la fereastră, 
transpirând în timp ce aştepta ca o maşină de poliţie să 
oprească brusc pe stradă. Doi poliţişti coborând, deschizând 


poarta, sunând la uşa impozantă de la intrare. 

In casele de pe stradă, perdelele aveau să fie date la o parte 
discret de vecini curioşi. Ce se întâmpla? 
480 
— An Nou fericit, Michael! strigă Joakim, în timp ce Michael 
deschidea uşa de la intrare şi intra în casă. 

Uşa se închise trântindu-se. 

Joakim era din nou singur pe stradă. Răsuflă şi îşi plecă ochii. 

Apoi porni din nou spre metrou, dar se opri pentru o ultimă 
oară la Casa Merelor. 

Buchetul de trandafiri pe care îl sprijinise de cutia panoului 
electric fusese răsturnat de vânt; îl puse iar în picioare. 

Rămase acolo o clipă, gândindu-se la sora lui. 

Aş fi putut să fac mai mult pentru ea, îi spusese lui Gerlof. 

Joakim oftă şi aruncă o ultimă privire de-a lungul străzii. 
— Vii? întrebă el. 

Aşteptă câteva secunde, apoi porni înapoi spre mica lui 
familie, ca să sărbătorească ajunul Anului Nou. 
481 
Departe, spre est, deasupra Stockholmului se vedeau primele 
focuri de artificii. Rachetele desenau linii albe şi subţiri pe cerul 
nopţii, după care explodau într-o ploaie de lumină, apoi se 
stingeau, ca nişte faruri fantomatice.fr L 


Comentariu la Cartea viscolului 
de Katrine Westin 

Am citit cartea ta, mamă. Şi de vreme ce la sfârşitul ei au 
rămas câteva pagini goale, o să scriu eu câteva comentarii, 
înainte să ti-o înapoiez. 

Spui multe poveşti în cartea asta. Pretinzi că tatăl meu era 
un tânăr soldat, Markus Landkvist, care a murit când feribotul 
spre continent s-a răsturnat într-un viscol din iarna lui 1962 — 
dar aici nu a existat niciodată un astfel de accident de feribot. 
Cel puțin niciunul dintre cei de pe insidă cu care am vorbit eu nu 
ştie nimic despre asta. 

Sigur, eu sunt obişnuită cu asta. Vreau să spun, în trecut am 
auzit şi alte poveşti despre tatăl meu — că era un coleg de-al 
tău de la şcoala de artă, că era fiul unui diplomat american, că 
era un aventurier norvegian care a sfârşit în puşcărie pentru că 


a jefuit o bancă, înainte că eu să mă nasc. Ti-au plăcut 
întotdeauna poveştile nebuneşiti. 

Și chiar ai otrăvit un pescar bătrân atunci când locuiai aici? 
Chiar ai lovit-o pe Torun, mama ta pe jumătate oarbă, şi ai 
abandonat-o în voia sorții, într-o noapte furtunoasă de iarnă? 

E posibil — dar tu întotdeauna rearanjezi lucrurile şi 
inventezi. intotdeauna ai fost alergică la realitatea vietii 
cotidiene, la datorii şi responsabilități. Nu e uşor să creşti cu un 
părinte ca tine — de fiecare dată când vorbeam cu tine trebuia 
să mă strădui să înțeleg ce s-a întâmplat de fapt. 

Un lucru mi-am promis: că propriii mei copii vor creşte într-un 
mediu mult mai calm şi mai sigur decât mine. 

Sora lui Joakim mă ura din cauză că aveam grijă de fiica ei, 
dar ea nu putea să facă asta. Ar trebui să vezi ce efect au, de 
fapt, drogurile asupra oamenilor, mamă, tu care ai ideile tale 
romantice despre genul ăsta de lucruri. 

Ura lui Ethel creştea necontenit. Dar putea să stea în fața 
casei noastre şi să tipe zece ani, tot n-aş fi lăsat-o să aibă grijă 
de Livia din nou. 

Oamenii care locuiau în jurul nostru erau plictisiti şi 
dezgustați de Ethel şi de problemele pe care le provoca. 

Aveam senzația că urmează să se întâmple ceva, plutea în 
aer. Dar în seara aceea în care l-am văzut pe un vecin 
apropiindu-se de Ethel nu am făcut nimic. Şi nu am putut simţi 
niciun fel de tristeţe atunci când a fost găsită moartă în apă — 
dar ştiu că pentru Joakim e altfel. li e dor de sora lui. Dacă 
cineva i-a făcut rău, el vrea să afle cine a fost. 

Incă nu am toate răspunsurile, dar bărbatul care a dus-o pe 
Ethel la apă a promis că vine astăzi pe insulă şi mi le oferă. Mă 
duc la promontoriu să mă întâlnesc cu el. 

Cartea ta poate rămâne aici pe bancă, deocamdată, 
împreună cu geaca lui Ethel. 

Exact ca tine, îmi place să stau aici în întunericul hambarului, 
mamă. E pace aici. 

Până acum am păstrat această cameră ascunsă pentru mine. 
O să i-o arăt şi lui Joakim, acum că s-a mutat aici. E loc suficient 
pentru noi amândoi. 

E o cameră specială, plină de amintirile oamenilor care au 
trăit odată la Eel Point. Acum nu mai sunt. Ne-au trecut nouă 
responsabilitatea pentru casă şi pentru pământ şi au dispărut — 


nu au mai rămas decât nume, date şi scurte poezii pe cărți 
poştale. 

Asta vom fi cu toții într-o bună zi. 
Amintiri şi fantome. 


Mulţumiri 

Există multe faruri minunate de-a lungul coastei Olandului şi 
există, de asemenea, locuri de cult unde pe vremuri au fost 
sacrificați oameni şi animale. Dar Eel Point şi împrejurimile lui 
sunt inventate, ca şi toate personajele din acest roman. 

În timpul scrierii a fost deosebit de importantă pentru mine o 
carte despre Oland, Fâk — Glânask ovădersbok (Viscolul — O 
carte despre vremea rea din Oland) de Kurt Lundgren. 

Mulţumesc Anitei Tingskull, care mi-a arătat frumoasa ei casă 
din Persnăs, şi lui Hakan Andersson, care mi-a arătat minunatul 
domeniu regal din Borgholm. Mulţumiri lui Cherstin Juhlin şi 
Kristinei Osterberg, care este fiica unui paznic de far. Mulţumiri 
de asemenea şi pentru trei locuitori ai Stockholmului: Mark 
Earthy (care a descoperit debarcaderul bunicii mele materne, 
Ellert), Anette C. Andersson şi Anders Wennersten. 

Mulţumesc familiei Gerlofsson din Oland, mai presus de orice 
mamei mele, Margot, şi verilor ei Gunilla, Hans, Olle, Bertil, 
Lasse şi familiilor lor. 

Dintre cei care au lucrat la Camera întunecată, aş vrea în 
mod special să le mulţumesc lui Lotta Aquilonius, Susanne 
Widen, Jenny Thor şi Christian Manfred. 

Îmbrăţişări pentru Helena şi Klara; pentru tatăl meu, Morgan, 
şi pentru sora mea, Elisabeth, şi familia ei. 

Johan Theorin