Anatoli Ivankin — Ultimul kamikaze

Anatoli Ivankin 


Ultimul kamikaze 


Partea întîi 
TRIUMFUL AMIRALULUI YAMAMOTO 

Vîrstnicul şofer îşi conducea abil taxiul pe ulicioarele strimte, 
ca şi pe largile magistrale, unde, la umbra zgirie- norilor şi a 
blocurilor multietajate, în smogul sufocant, vljiiau motoarele şi 
scrişneau frinele interminabilelor cîr- duri de automobile. 

Miîinile ii erau sensibile, mişcările elegante, artistice, dînd 
impresia că, în timp ce conducea, munca şi îndeminarea sa îl 
desfătau. însă înfăţişarea detaşată, ridurile pronunţate dirv 
(jurul gurii strînse mărturiseau câ nu era vorba de o simr lă 
desfătare, ci de o măiestrie mai de mult dobindită. încoronata 
de reacţii uluitoare. Reflexele şoferului erau rapide, fulgeră- 
toare, şi nu corespundeau virstei sale, ci mai curînd unui boxer 
de douăzeci de ani. Depăşea destul de frecvent maşinile din 
acceaşi direcţie de mers. Nu îmboldit de bravură, iar dintr-un 
calcul, tot atît de demult însuşit, şi din dorinţa de a economisi 
timp. 

Aruncînd o privire atenta asupra conducătorului maşinii, se 
putea aprecia că aparţine categoriei celora ai căpor antecesori 
au locuit de generaţii întregi în metropolă, fără să-si amestece 
sîngele cu venetici, fără a prelua obiceiuri şi tradiţii străine. în 
conformitate cu etalonul european, chipul şoferului era chiar 
frumos. Tăietura niţel oblică a ochilor îi conferea o mină 
concentrată şi severa Bărbia era puternică, voluntară. Fruntea, 
abruptă şi înaltă. îmbrăcat destul de îngrijit, dovedea că nu-şi 
putea îngădui a fi neglijent — privilegiul milionarilor şi al 
tinerilor trăsniţi, de tip hipi. Capul său aproape cărunt dădea de 
înţeles că trecuse prin multe în viaţă. Aerul rezervat nu îndemna 
la conversaţie. Tuturor întrebărilor — răspunsuri scurte sau 
monosilabice, şi apoi iarăşi tăcere. 

Chestionaţi, în privinţa sa, colegii lui de lucru pot relata 
extrem de puţin. „Takahiro-san ? Se pare c-a făcut războiul. 


tinţă orarul zilei, efectivul şi amplasarea acestuia. 

Locotenentul fu condus la locuinţa ce-i fusese atribuita şi î 
se oferi posibilitatea să aţipească înainte de schimbarea găr- 
zilor. Şi astfel îşi începură lucrul tinerii ofiţeri, nu prin zboruri, 
spre amărăciunea lor, ci prin serviciu pe detaşament şi 
'eii plasarea în echipele de start. 


Li 


yY 

La o săplămină după sosirea tinerilor ofițeri la Oppama, a 
avut loc un eveniment, neînsemnat la prima vedere, şi care, 
lotuşi, l-a ajutat de Yasuziro să intre mai repede in formaţia 
piloților de luptă. Din pricina nebulozităţii coborite, atrasă de 
ocean, zborurile au fost sistate. Bombănind, piloţii îşi dădeau 
jos costumele de zbor şi-şi imbrâcau uniformele. Morimoto s? 
uită In Yasuziro. de parcă atunci l-ar fi văzut prima oară şi | 
invită să vină cu dînsul în sala de sport. 

—Cum stai, locotenente, ce succese ai avut la scrima hi 

săbiile ? 

—în privinţa asta, la şcoala de aviaţie m-au invăţat prea 

puţine lucruri, răspunse, modest, Yasuziro, bucurîndu-se că 

se va putea prezenta într-o lumină mai bună. La şcoală, 
fusese printre cei dinţii la scrimă, judo, şi-şi însuşise 
minunat figurile karateului. 

în sala rezervată pentru scrimă se şi adunase o bună ju- 
mătate din piloţii detaşamentului. Erau alături de favoriţii lor, 
din toată inima. Se vedea cît de colo că sportul nu ocupa 
ultimul loc în viaţa piloților sosiți de la Yokosuka. Morimoto şi 
Yasuziro s-au schimbat în haori negre şi s-au înarmat cu săbii de 
lemn. Yasuziro considerîndu-se un scrimer excelent, conta să 
obţină o vitorie rapidă asupra greoiului Morimoto. Insă îşi dâdii 
seama, după primele lovituri, că în persoana că- pitan- 
locoleneutului intilnisc un adversare serios. Morimoto acţiona 
extrem de dirz şi spinteca temeinic cu sabia. Yasuziro abia 
izbutea să- pareze seria de lovituri orizontale şi oblice de sus. 
însă. mai tîrziu. preluă iniţiativa şi trecu la contraatac, încercînd 
să-şi demonstreze lovitura sa preferată, pe verticală, de sus în 
jos. 

Loviturile surde ale săbiilor ce se încrucişau şi ţipetele 
stridente ale scrimerilor atraseră asupra lor atenţia spectato- 
rilor. Piloții sufereau alături de campionul detaşamentului. în- 
curajindu-l pe Morimoto cu exclamaţii aprobative şi dîndu-i 


sfaturi, pe care el însă nu le auzea, fiind întru totul dăruit jocului 
aspru şi eroic. 

„Ehei, băiatul ştie sâ scrimeze binişor ! se gîndi căpitan- 
locotenentul. însă se vede pe chipul său ce intenţionează săi 
facă... Acum urmează «zborul rîndunicii» |" Parind această 
lovitură orizontală, Morimoto trecu la atac, înghesuindu-şi 
adversarul într-un ungher al sălii. Dintr-o lovitură puternică, fu 
cît pe ce să-i zboare Ini Yasuziro sabia din mînă şi, de- păşindu-l 
cu-o fracțiune de secundă, îi aplică figura „lovitura şoimului". 

Victoria fu obţinută de Morimoto. lar piloţii au întîm- pinat-o 
cu urale puternice, în onoarea asului lor. însă nu-i revenise atit 
de lesne. Scuipînd sîngele pe care îl supsese din degetul tăiat 
de lovitura lui Yasuziro, căpitan-locotenentul, cu o autentică 
politeţe japoneză, îi mulţumi tînărului locotenent pentru 
plăcerea acordată. 

în ziua următoare, Morimoto i-a propus să zboare în celulă, 
pe avionul Y-96, cunoscut din şcoală. 

—Pentru început, tema va fi simplă. Decolăm. Păstrezi 

spaţiul şi distanţa, treizeci pe treizeci metri. Ne îndreptăm 

deasupra golfului Salaml, virăm uşor peste Fuji, iar după a- 

ceea executăm un zbor acrobatic în celulă. Schema figurilor 

este următoarea : viraj la dreapta, răsturnare pe stînga, lu- 
ping şi viraj „peste umăr". Dacă te vei menţine 
corespunzător, atunci, la comanda mea, vei lua-o înainte şi- 
am să-ţi indic cum să ataci. Poţi manevra cum doreşti. 

Numai să ai grijă de înălţime. Ai înţeles? 

—Ha! 

—La avioane | 

Yasuziro se strădui să execute totul cît mai bine. Decolarea 
şi zborul in formaţie i-au reuşit, însă la realizarea figurilor 
verticale a rămas în urmă şi s-a dovedit a fi la mare distanţă în 
spatele cozii avionului lui Morimoto. Acesta nu se aştepta la 
ceva mai bun din partea unui boboc şi, în genere, a fost 
mulţumit. 

—Treci înainte, auzi Yasuziro în receptoarele căştii de zbor. 


Băgă gaz şi introduse avionul într-un viraj strins, de 360C. 
Morimoto îi dădu avans — îngâduindu-i să treacă la circa 
patruzeci de grade ; începu atacul. 

Yasuziro forţă la maximum suprasarcina admisibilă. De pe 
planuri se desprindeau jeturi albe, vizibile, de aer umed, presat 


şi turbionat de curentul rapid ce înconjura profilul aripei. 
Greutatea corpului, de mai multe ori crescută, il apăsă în scaun. 
Y-96 trepida uşor şi se balansa, avertizindu-1 că intra în regimul 
dinaintea vriei. Yasuziro avea impresia că obținuse totul din 
partea bătrinelului său avion de vinătoare, cu trenul de 
aterizare neescamotabil, dar, privind în spate, văzu aparatul lui 
Morimoto încleştat de coada lui. şi, după cit se părea, îl snopea 
cu mitraliera foto. 

„Lupta" se încheie într-un mod lamentabil pentru tină- rul 
pilot. 


„Sînt încă un ţînc !" — se gîndi, întristat, Yasuziro. Avea 
dreptate comandantul detaşamentului — de la Morimoto ai ce- 
nvăţa !tt, 


După aterizare, Yasuziro se îndreptă spre avionul lingă care 
se afla Morimoto şi-i spunea ceva tehnicului ce-1 asculta înclinat 
respectuos. Ca întotdeauna,' Morimoto părea impenetrabil. Din 
expresia chipului său era imposibil să-ţi dai seama cum 
apreciase zborul. Cu glas liniştit, comandantul analiză erorile 
tinărului pilot : 

—La introducerea in verticală, intîrzii să bagi gaz, de-a- ceea 

rămii în urmă. La ieşirea din atac, tragi prea tare. Aparatul 

pierde din viteză şi dîrdiie, de parcă ar fi cuprins de friguri. 

Chiar am zărit, în vizor, cum era zvirlit de pe-o aripă pe alta. 

Astfel, loconenente, nu se poate evita lovitura, ci an- 

gajîndu-te în vrie. Dacă intri în viraj, atunci trebuie să-l exe- 

cuţi la limita trepidaţiei şi în coborire. în cazul acesta, se vor 
menţine suprasarcina şi viteza. Miine, ai să-ncerci să execuţi 
un asemenea viraj în zonă. lar acum — la sala de sport! 

De data asta. Morimoto deciscse să verifice de ce era ca- 
pabil Yasuziro la judo şi ce învățase în materie de karate. 

Amîndoi şi-au îmbrăcat costumele de luptă — bluze largi din 
pînză de in, încinse cu briuri, şi pantaloni scurţi. Păşind uşor pe 
tatami * cu picioarele goale, Morimoto se deplasă într-un colţ al 
sălii de lupte, lingă o grămăjoară de seînduri tăiate scurt. 
Alegîndu-şi una, groasă de vreun centimetru şi jumătate, o 
aşeză cu capetele peste două pietre, şi, lăsîndu-se puternic pe 
vine, lovi cu muchea palmei de-a curmezişul seîn- durii. Aceasta 
zbură în aer. frintă la jumătate. 

—îmi permiteţi să-ncerc şi eu să repet minunata dum- 

nevoastră lovitură ? îl rugă Yasuziro. - 


Morimoto încuviinţă din cap. 

'Rogojină. 

Yasuziro îşi alese o scîndură identică şi, dintr-o lovitură la tel 
de iscusită, o frinse în două. Morimoto se declară mulţumi» 

Bine, locotenente ! 

Apoi se întîlniră pe covor. Yasuziro era mai înalt decit 
adversarul său şi avea şi mîinile mai lungi. Insă aprigul şi 
muşchiulosul Morimoto părea să nu acorde Vreo importanţă 
acestui fapt. Porni la atac, fără nici o acţiune de recunoaştere. 
Prinderi, smuceli... 

La fiece figură executată de Morimoto, Yasuziro găsea o 
contralovitură. Timp de cîteva minute, lupta decurse fără a se 
observa superioritatea vreunuia din parteneri. In cele din urmă. 
Yasuziro reuşi să-l păcălească printr-o figură Apucat de picior, 
Morimoto zbură lateral, gata să rămînă culcat pe omoplaţi. 
Yasuziro, care se şi grăbea să-şi savureze victoria, se zvîrli peste 
el. Dar Morimoto se răsuci ca o pisică, ieşind din situaţia 
dezavantajoasă Căzu în patru labe pe rogojină, ţişni fulgerător, 
întocmai ca legendarul Sansiro. 

Yasuziro îi văzu chipul impasibil, ca o mască, deasupra 
capului său. Printr-o smucitură, încercă să se dea la o parte, 
însă, în aceeaşi clipă, simţi pe claviculă atingerea abia sesiza- 
bilă a călcîiului de fier al adversarului. Dacă încăierarea ar fi fost 
de-adevăratelea — s-ar fi ales cu clavicula ruptă, smulsă laolaltă 
cu muşchii. 

Acum, generosul partener îl mîngiia pe umăr pe Yasuziro, 
uluit de neaşteptata înfrîngere, şi sufla asupra lui. ca şi cum l-ar 
fi scuturat de praf. îi spuse, zimbind pentru prima oară în 
răstimpul acesta : 

— Eşti un bun luptător, Hattori-san. larăşi am avut plăcerea 
să mai lucrez cu dumneata niţel. 

în acest moment, Yasuziro era cuprins de un simţămint 
încîlcit. Infrîngerea îl mîhnea şi, totodată, era îmbucurător să 
auzi o atare apreciere din gura lui Morimoto. Ca şi cum, astfel, 
comandantul dădea de înţeles că-l accepta pe tînărul lo- 
cotenent lîngă dînsul, considerîndu-l demn de societatea sa. 

Sosi şi ajunul Anului Nou, cea mai venerată sărbătoare 
japoneză. Uşile tuturor locuinţelor fuseseră împodobite cu ce- 
tină de brad, cu ramuri de prun şi frunze de bambus — sim- 
boluri ale longevităţii, optimismului şi' tăriei în faţa vicisitu- 


dinilor vieţii. 

Mai înainte, în Japonia nu se obişnuia sărbătorirea zilei de 
naştere. Această aniversare, însă, a fost stabilită să coincidă cu 
Anul Nou, devenind un fel de sărbătoare generală. Cu 


Ultimul dangăt al clopolului de Anul Nou. al o-sută optulea, 
fiecare om îşi adăuga un an, indiferent de data la rare văzuse 
lumina zilei. 

Japonezii credeau cu sfinţenie că fiece dangăt al "clopotu- 
lui de bronz alunga, una eite una, cele o sută şi opt nenorociri 
ce le întunecau existenţa. Dar prea multe nenorociri şi neca- 
zuri se adunaseră în lunie, pentru a putea fi îndepărtate, cu 
toatele, de vibrația clopotelor. După sarbătoare, neajunsurile 
se iveau, tîrîş, de pretutindeni... 

în noaptea Anului Nou, mulţi ofiţeri părăsiră sediul de- 
taşamentului. Unii se grăbeau la familii, alţii îşi propuseseră 
să se distreze şi să se odihnească după atita serviciu. Mori- 
moto, celibatar din convingere, se afla în fruntea unui grup, 
reslrîns de tineri piloţi Cind trenuleţul electric opri la peron, 
aceasta îi întrebă : 

—încotro ne îndreptăm, domnilor locotenenţi ? 

Kyenzi Tawasi, fiindu-i dor de unele cunoştinţe mai 
vechi, dulu «rdvosa unei casa de fninzament din 
Yokosuka. însă Mori moto se încrunţi" 

—Ce-s gusturile astea, domnilor ofiţeri ? A venit vremea 
să uitaţi drumul bordelurilor soldăţeşti. Astăzi, arn să vă 
duc la un restaurant elegant, frecventat cel mai adesea 
de marinarii europeni. Stabilimentul corespunde gusturilor 
lor. Insă servesc acolo băuturi mai tari decît sakeul nostru. 
lar marinârimea de rînd ntt-i primită, aşa că ne vom găsi 
într-o societate absolut decentă. 

Cind au luat loc în vagonul trenuleţului electric, necu- 
viincios de murdar. Morimoto le explică, zvîrlind mucul de 
ţigară pe duşumea : 

—Şi nu-i cazul să ne deplasăm pînă la Tokyo. Restaurantul 

e aproape, la Yokohama. Coborîm la staţia următoare. 

Clubul de noapte „Zinryei" nu era niciodată gol. Cea mai 
bună reclamă a sa — anunţul de la intrare : „Dame încîntă- 
toare, în conformitate cu preferinţele clientelei ; o sută de 
yeni ora şi cîte cincizeci de yeni pentru fiecare sfert de oră în 
plus". 

Morimoto dădu un bobiîrnac anunţului : 

—Astăzi, partea asta”“-a programului nu mă interesează. 

Comand femei numai după trei luni de abstinenţă, 

sau cînd sakeul îmi răpune toate cele şase Pui Şi. 


7 


deocamdată, am nevoie de-o pipiţă, aşa cum îi trebuie 
unei pisici un Buddha de piatră. 
C-da 42 coala 1 


—Daca ştiam că-i aşa, şopti Hoiuro Osada la urechea lui 

Yasuziro, n-aş ti mers cu voi pentru nimica în lume. 

—S-a dus dracului seara asta ! bombăni Kyenzi Takasi. 

—Nu-i nimic, îl linişti Yasuziro, ne vom strădui să bem azi în 

aşa fel, încît toate cele şase simţuri ale samuraiului de fier 

să fie anihilate la contactul cu lumea exterioară. 

Nici nu apucară piloţii să se aşeze în neobişnuitele fotolii, că 
apăru un distins maître d'hotel in smoching. încremenind într-o 
plecăciune politicoasă, rosti, după ce trase aer în piept: 

—Sîntem fericiţi pentru înalta onoare pe care ne-o-faceţi. 

vizitind modestul nostru club. Domnii ofiţeri ai glorioasei 

flote imperiale vor găsi la noi cea mai bună primire. Vom fi 
fericiţi să-ndeplinim orice dorinţă a domnilor ofiţeri. 

îi înmînă lui Morimoto. pe care-l ştia din vizitele precedente. 
lista imprimată cu aur a vinurilor şi băuturilor ce se serveau la 
„Zinryei". 

—Fie ca domnii ofiţeri să-şi aleagă vinurile şi să indice suma 

alocată pentru seara aceasta. 

—Cred că două sute de yeni ajung ! Insă bucătarul să ne 

pregătească neapărat „Drapelul naţional! *. lar ca băutură, 

chelnerul să ne destupe o sticlă de whisky scoţian „White 

Horse". o sticlă de votcă rusească „Smirnov" — se spune c-o 

fabrică destul de bine emigranții ruşi de la Harbin — şi. poa- 

te. uite conia-ul ăsta franțuzesc. La sfirşitul cinei, ne veţi 
servi două sticle de şampanie „Veuve Cliguot" 

Tinerii ofiţeri făceau, uluii de cunoştinţele lui Morimoto în 
acest domeniu, total necunoscut lor, de amploarea chefului şi 
de generozitatea comandantului. 

La înccput. i-a uimit turbarea pricinuită de votca rusească 
superioară sakeului, ca tărie. Şi le-a trebuit mult timp Dină să-şi 
vină în fire, înghițind whisky diluat zdravăn cu sifon. Dar. în cele 
din urmă, coniacul aprinse în ei înflăcărarea. Spiritul războinic 
îşi făcu apariţia în discuţiile lor. 

—Hoiuro-san, îmi permiţi să-ţi torn votcă în pocal ? 

—Ha ! Mă simt atit de bine-acum. încît, dacă mai beau niţel, 

are să-mi fie rău 


1 Mînrarc n patrioţilor japonezi In centrul platoului cu orei alb, se aşezau 
morcov! roşii, 1N formă de cerc. 


Sesizind forma politicoasă a refuzului, Yasuziro lăsă sticla la 
o parte Morimoto trona la locul de onoare. Tinerii convivi îşi 
plecau, plini de venera'ie, urechea la fiece cuvint rostit de el. 
Tăria băuturilor europene li se urca la cap. Valul cald al beţiei il 
cuprinse chiar şi pe călitul căpltan-locotenent. Obişnuita sa 
abstinenţă il părăsi. Muşchii feţei i se fleşcăiră. Lui Morimoto îi 
plăcea starea asta, deşi, în conformitate cu toate canoanele 
„Busido", nu făcea cinste unui samurai, ci îl împingea spre 
limita „pierderii obrazului". în schimb, acum, cînd piloţii 
abandonaseră tensiunea, ploconirea autoumilitoare în faţa 
autorităţii superiorului şi receptarea politicoasă a fiecărui 
cu'vînt al său, deveniseră posibile destănuirile. Chiar şi lui 
Morimoto îi veni să-şi deschidă sufletul. 

Mai întîi, le-a ţinut o lecţie pe tema deosebirii dintre un nobil 
samurai şi oamenii de rînd, cum ar fi ţăranii, pescarii şi 
tîirgoveţii, cărora nu se cuvine să li te adresezi pe nume. ci 
indicînd ocupaţia 

—Voi sînteţi băieţi simpatici, spunea Morimoto, mijin- du-şi 
ochii din pricina fumului de ţigară, dar încă vă lipseşte 
câlirea spiritului şi-a trupului. Sabia samuraiului e sufletul 
său. Samuraiului nu-i este milă nici de el însuşi... Am citit că, 
în vechime, la europeni, cei mai buni ostaşi erau călugării 
care făceau legămiînt cu sărăcia. La noi, nu se obişnuieşte 
aşa ceva, însă, după părerea mea, adevăratul ostaş nu 
trebuie să aibă nimic, în afara săbiei ascuţite şi-a onoarei de 
samurai. Banii, domnilor, sînt un rău. Sînt în stare să 
provoace degenerarea celui mai neînfricat bogătan într-un 
laş vrednic de dispreţ, care tremură pentru pielea şi averea 
lui. Şi nu-i de mirare ! Să mori cu portofelul ticsit, să-1 laşi la 
dispoziţia cine ştie cui — după mine, asta-i culmea prostiei. 
Cu banii trebuie să te tescurci hotărît. milităreşte, cum 
facem noi acum. Banii să fie pentru voi nişte slugi supuse, 
care să vă îndeplinească orice dorinţă, dar nu să' vă 
stăpiînească sufletele. Să nu vă lăsaţi pradă băuturii. Nu beţi 
mai mult de două ori pe lună, atunci dnd simţiţi nevoia să vă 
descărcaţi de oboseala şi de tensiunea nervoasă, şi să nu 
faceţi asta niciodată in ajunul zborurilor. 

Yasuziro întrebă : 

—Morimoto-san, este obligat samuraiul să străbată toate 

cele opt etape, indicate de Buddha, pentru miîntuirea sufle- 


tului ? 
-Pe cînd eram la fel de tînăr ca şi voi, odată pusese 
stăpînire pe mine un acces de fervoare religioasă. Se datora 
totalei mele lipse de bani. Insă am reuşit să-l depăşesc 
oarecum, întrucît situaţia asta a dăinuit doar pînă la prima 
soldă. 'lar apoi, zborurile intensive şi chefurile în compania 
gheişelor mi-au redus din bunele intenţii. N-am fost în stare 
să trec dincolo de întiiul punct, împotmolindu-mă în 
adevărurile filozofici „etapa dreptei vegheri". Dealtminteri, 
domnilor, riu regret nimic in această privinţă. Noi, ostaşii, 
credem îndeajuns în bazele religiei budiste, credem în 
originea divină-a mika- doului şi-n hotărirea de-a muri pentru 
el în clipa necesară. lar asupra problemelor teologice, să-i 
lăsăm pe învățații bu- dişti să-şi spargă capetele. Alta-i 
menirea noastră ! 

Yasuziro turnă whisky în cupe. 

Tînărul pilot era fericit. Avea impresia că se află in posesia 
unor muşchi puternici, ca de leu. Toţi rideau zgomotos, 
hohotind aproape fără motiv. Dispăruse şi obişnuita reţinere, 
dictată de severele reguli ale bunei cuviinţe. Yasuziro îşi per- 
mise îndrăzneaa de-af-i adresa lui Morimoto jx întrebare ce-l 
preocupa însă din momentul primei contactări a comandantului 


-—Domnule căpitan, spuneţi-ne, vă rog, dacă nu cumva vă 
este neplăcut, unde aţi primit rănile ce şi-au lăsat urmele pe 
faţa dumneavoastră ? 
—Ha ! Să nu ne tulburăm seara asta cu amintiri dureroase. 
Tăcură toţi. De după paravan, se auzi sunetul strunelor de 
syamisyen. precum şi gingaşe glasuri de femei. 
Kyenzi curmă pauza cu o altă întrebare :. 
Domnule căpitan, e-adevărat că-n al zecelea detaşament 
al armatei de la Kwantung, la exerciţiile de lupte aeriene, 
fiecare mitralieră este dotată şi cu un cartuş de război ? 
—Cu foarte puţin timp în urmă, chiar aşa se proceda, însă, 
de cînd au pierdut trei avioane, comandantul de armată a 
fost nevoit, cu strîingere de inimă, să interzică acest 
excelent mod de instruire. Alea lupte ! întocmai ca la război! 
Nimeni n-a vrut să-şi expună ampenajul în faţa partenerului 
de luptă. Probabilitatea de-a fi -doborit nu era mare, însă îi 
disciplina pe piloţi. 


Kyenzi Takasi turnă în pocale rămăşiţa de votcă ..Smir- nov". 

—Să bem votcă rusească pentru Siberia japoneză. Trebuie s- 

o cucerim, pentru imperiu ! 

-—Banzar ! strigară Yasuziro şi Hoiuro. 

-—Pentru noua Tsushima ! Pentru un nou Port-Arthur | 

Morimoto îşi puse deoparte cupa, fără să guste. îşi încruntă 
sprincenele dese. Nu mai rămăsese nici urmă din veselia de 
mai înainte. îşi dăduse seama că venise vremea să le spună 
adevărul păsăruicilor ăstora, cărora abia le ieşiseră tuleile, ba 
se mai închipuiau şi vulturi, întrucît îngîmfarea şi subaprecierea 
inamicului au dus totdeauna la rezultate triste. 

— Văd că va trebui să vă povestesc ceva, despre care astăzi 
n-aş fi vrut. să pomenesc... Ascultindu-vă, mie, în calitate de 
comandant, îmi place să năzuiţi spre acte eroice în numele 
imperiului. Dar n-aveţi impresia, oare, că speraţi să-i învingeţi 
prea lesne pe ruşi ? ...Cind eram mai tînăr, gindeam ca şi voi. Şi 
nu numai eu, de unul singur. Ne avintam în luptă demential, ca 
nişte cocoşi bătăuşi, nedorind deloc să ţinem seama de inamic. 
în China şi-n Manciuria, am scăpat basma curată. lzbutind 
obţinerea unor succese importante, ne imai- ginam că şi mai 
departe lucrurile vor evolua tot aşa. Eram gata, fără să privim 
înapoi, să năvălim prin Mongolia, chiar pînă-n Urali. Vom dărui 
Siberia divinului nostru mikaclo lar după nceea a urmat 
desmeticirea.... în vara lui treizeci şi nouă, am survolat 
Manciuria 'îndr<?ptîndu-ne spre dracu mai ştie ce l'iidâtură. 
Pusliu. Un orăşel urit, Halun-Arşan. Leeat de r^'-Uil 'urnii 
prinlr-un fir de rale ferată. Detaşarrţentul nostru a fost aruncat 
in luptele din august, peste rîul I-Talbin- Gol. La început ne-a 
mers. Ruşii zburau pe avioane de viînă- toare învechite, 1-15. 
Ale noastre, Y-97, le depăşeau şi ca viteză şi-n privinţa 
armamentului de bord. Mi-a rămas întipărită în minte o luptă... 
Douăzeci de avioane Y-97 porniseră la asaltarea trupelor 
terestre. Ne-au atacat zece'aparate 1-15. Am eschivat, luînd 
lateral înălţime, şi-apoi ne-am năpustit asupra lor. de deasupra. 
Superioritatea era de partea noastră, şi calitativ şi cantitativ. Le- 
am doborit toate cele zece avioane de vînătoare, dar am pierdut 
şi noi şapte. Adversarii s-au bătut eroic. Ştiau că vor muri, dar 
nici unul n-a părăsit cîmpul de luptă, cu toate că era limpede, 
de la început, că pierduseră bătălia. Atacul nostru, de la mică 
înălţime, asupra trupelor ruseşti n-a mai continuat... 


lar mai tîrziu, Stalin a expediat la Halhin-Gol cele mai noi 
avioane, 1-153 şi 1-16, dotate cu tunuri. Şi zburau pe ele piloţii 
întorşi din Spania. în aer se dezlănţui un autentic infern. Fiece 
zi, fiecare zbor majorau pierderile noastre. Pe douăzeci şi opt 
august, sub ochii mei, mi-a pierit fratele mai mare, adine 
respectatul Shoziro Morimoto. Şi era un pilot neînfricat, cu mare 
ex;x?rienţă. A doua zi, după înmormintare, am decolat cu gindul 
să-i răzbun moartea. In zborul acesta m-am întâlnit c-un drac de 
rus, şi era cît pe ce să-l urmez pe Shoziro. Nu ştiu care din aşii 
lor pilota avionul de vinătoare, Griţeveţ sau Kravcenko, dar îşi 
conducea excelent aparatul. Morimoto tăcu niţel, de parcă ar fi 
avut dificultăţi cu numele acelea, greu de pronunţat. îmi mînam 
Y-ul meu 97 in aşa chip, de-am crezut că se fărimă în bucăţi şi- 
mi dă singele pe nas. însă n-am izbutit să mă degajez de 
inamicul pe care-l avea în coadă. Cicatricele de pe faţă” 
despre care a întrebat Yasuziro. le am din lupta aceea. Avionul a 
luat foc, l-am abandonat şi-am deschis paraşuta Rusul a redus 
viteza şi-a trecut la vreo cîţiva metri de mine. lar eu, plin de 
arsuri, însîngerat, atîrnam de zdreanţa de mătase între cer şi 
pămînt. Pe rus nu-l costa nimic să mă secere din eiteva rafale 
de mitralieră, sau să-mi taie suspantele paraşutei cu aripa. Insă 
n-a procedat aşa. şi de-aceea sînt acuma cu voi şi beau coniac. 
Morimoto iarăşi tăcu. privind la fumul ţigării. Dracu' să-i 
înţeleagă ! Nu seamănă deloc cu noi lar Siberia lor, unde şi au 
sălaşul, nu poate fi cuirinsă ou ochiul. eMe d” nestrăbătut şi 


înfiorător de f»£'roaCr 

—în o mie nouă sute douăzeci, taică-meu şi-a lăsat acolo un 

picior şi nici nu mai vrea să audă de Siberia, îşi sptise şi el 

părerea, destul de lucid. Hoiuro, care era beat tun Morimoto 

îl aprobă 

—Nici eu n-aş mai dori să mă întîlnesc în luptă cu ei. Sînt 

destule alte popoare care pot fi supuse pentru a ne înzestra 

imperiul cu suprafeţe întinse 

Yasuziro il asculta neliniştit pe comandant. Oare Morimoto să 
fi rostit cuvintele de niai sus ? Tocmai el, care era de neînvins la 
lupte şi în zboruri ! Să fie. oare, prea beat şi să nu-şi dea seama 
ce vorbeşte ? Sau glumeşte, punîndu-i la încercare ? Insă 
Morimoto, în modrvizibiL era mai treaz decit toţi cei care se 
aflau la masă, iar glasul său răsuna egal şi grav Hoiuro pomi să 
răcnească deplasat, dar poate la vreme : 


—Banzai. pentru divinul nostru mikado ! 

De data asta au zvintat pocalele, fără întirziere. 

—La o parte cu gindurile astea întunecate ! declară Mo- 

rimoto. lovind cu muchea palmei în masă, doar cu jumătate 

din putere. 

Vesela zornăi tânguitor. Din pricina loviturii, lacul mesei se 
acoperi de plesnituri. Căpitan-locotenentul îl strigă pe ospătar 
şi-i şopti ceva la ureche. După câteva minute, la măsuţa lor 
apărură nişte „dame încîntătoare", invitate la cererea clienţilor. 

CAPITOLUL II 1 

Treptat, Yasuziro şi prietenii săi au inceput să fie consideraţi 
in cadrul detaşamentului Yokosuka ca fiind de-ai acestuia. 
Yasuziro se pomeni poreclit Toranoko — Tigruleţul, ceea ce-l 
măgulea. Tinerii piloţi duceau aceeaşi viaţă ca şi cei din jurul 
lor, şi care, încă din anii copilăriei, călindu-şi spiritul şi trupul, se 
pregăteau pentru destinul de militar. Reprezentanţii acestei 
oaste izolate cultivau aversiunea faţă de muncă, numai sportul 
şi îndeletnicirile ostăşeşti fiind considerate o- cupaţii demne de 
respect. Tratatul samurailor, „Sagass" („Tăinuit în frunziş"), le 
servea piloților din Yokosuka drept cod de principii şi etalon al 
moralității. lar temelia temeliilor — devotamentul neprecupeţit 
faţă de suveran. Astfel, mai inainte de orice, impăratul şi 
comandanții direcți.  Dezvăluirea oricăror simţăminte se 
considera nedemnă de-un ostaş-samurai. şi suprema sa laudă 
era : „Chipul să nu dea la iveală nici urmi de bucurie, nici 
urmă-de minie". 

Piloții detaşamentului sfidau moartea Era astfel educați, 
încit oricind să fie decişi să se jertfească pentru împărat. De nu 
erau învingători. îşi făceau seppuku !* 

Soldele ofiţerilor abia ajungeau pentru citeva vizite la 
cîrciumioare şi la căsuţele gheişelor în restul timpului, trăiau 
înglodaţi în datorii, nedîndu-se în lături de a împrumuta bani de 
la profund dispreţuiţii neguţători şi cămătari. 

Cele dinţii ideograrite citite de Yasuziro în anii de şcoală 
erau conţinute în fraza „Slavă Domnului că sînt japonez". 
Considerîndu-se un adevărat japonez, niciodată nu se gindea la 
prăpastia ~e despărţea casta sa de samurai de restul poporului 
japonez, atît de sîrguincios şi talentat. 

Sinucidere prin  spintecarea abdomenului.  Miii 
cunoscută “ub denumirea de harakiri. 


Prin cîte orori şi zguduiri sufleteşti, pe lingă cîte morţi va 
trece Yasuziro, mai înainte ca ochii lui să înceapă a privi altfel 
viaţa ! 

Dar asta se va întîmpla mai tîrziu. 

Deocamdată, însă, piloţii detaşamentului trecură la asi- 
milarea conducerii avioanelor Mitsubishi, torpiloare de punte, 
abia primite de la uzină şi mirosind a lac. Pentru aceasta, li se 
acordaseră termene minime. Erau siliţi să zboare mult, aproape 
în fiecare zi. Piloții nu aveau permisiunea să depăşească limitele 
bazei aeriene. în puţinele minute libere, prietenii îşi aminteau de 
vizita lor la „Zinryei" şi glumeau pe seama lui Hoiuro Osada. 

—Ei, Hoiuro-san, şi cum ţi-a plăcut votca rusească ? începea 

Kyenzi Takasi. 

—După mine, nu-i puţin cam tare ? intra în joc Yasuziro. 

—N-am izbutit nici să-mi dezleg şireturile de la indispensabili, 

recunoştea Hoiuro. 

Şi tustrei rideau în hohote. 

Lucrurile se petrecuseră astfel : Hoiuro, fiind cu cheful în 
nas, invitase o „încîntătoare damă" de la „Zinryei" Ajun- gînd cu 
bine pînă în cameră, cu greu reuşise să se suie în pat şi, abia 
atingînd perna cu capul, se şi cufundase într-un somn adînc. 
Dama." plictisindu-se pînă la revărsatul zorilor, plecase, fără să 
mai aştepte trezirea lui Hoiuro. Dar. în conformitate cu nota ce-i 
fusese prezentată, plătise nu numai prima oră de dragoste ci si 
toate sferturile de ceas care urmaseră. 

—Nu-i nimic — zimbea Hoiuro, mijindu-şi ochii, care şi-aşa 

erau destul de înguşti, data viitoare acn să recuperez totul. 

Numai să ni se aprobe încă o permisie. 

Yasuziro zbura mult şi cu dragă inimă. Prietenii săi nu se 
lăsau nici ei mai prejos, ocupîndu-se de problemele zborurilor în 
spiritul unei rivalități cu grijă ascunse. Zilele treceau la iuţeală, 
pline de vuietul motoarelor de avion şi de bubuitul bombelor pe 
poligonul de instrucţie. 

La începutul lui martie 1941, piloţii care învăţaseră să 
conducă aparatele Mitsubishi-97 au fost detaşaţi. „în frunte cu 
Morimoto, la grupul de aviaţie amplasat pe bordul portavionului 
„Akagi". 


Portavionul, pe care mai înainte fuseseră nevoiţi să-i vadă 
doar de la distanţă, întrecea prin dimensiunile sale toate 
aşteptările lor. Chiar şi impasibilul Morimoto fluierase de uimire, 
atunci cînd vedeta lor abordase scara de bord. care urca 
întocmai ca o scară de incendiu spre acoperişul unui bloc. 

— Să nu ne grăbim — îl oprise căpitan-locounentu 
Morimoto pe Hoiuro Osada, în timp ce acesta se pregătea să şe 
avinte primul pe scară. Să vedem cum procedează aborigenii. 
Nu-mi place să fiu victima unor şugubeţi. iar aici. ia te uită, ciţi 
s-au mai adunat! 

Morimoto arătă în sus, printr-un senin cu capul. Zeci de 
marinari se uitau la ei de pe punte, gata să se distreze pe 
seama lipsei de experienţă a bobocilor. De data asta însă. ni- 
meni nu le oferi vreun prilej de amuzament. Flăcăii, antrenați şi 
muşchiuloşi, dovedind aproape aceeaşi abilitate pe care ar fi 
demonstrat-o nişte marinari încercaţi urcară pe .-puntea trasată 
cu dungi albe, ce "amintea un tronson zdravăn dintr-o 
autostradă largă, sau un teren de fotbal dublu De-a lungul mar- 
ginii din dreapta a punţii, ca nişte pagode din oţel, se îngră- 
mădeau suprastructura, coşurile navei şi catargele ajurate 
împletite cu cablurile antenei radio — toate reV> de nici che- 
mîndu-se „insulă" 

După ce s-au prezentat înaintea comandantului grupului de 
aviaţie „Akagi", căpitanul de rangul trei Fuchida. piloţii au fost 
cazaţi în cabine învecinate, confortabile şi spaţioase. ca nişte 
camere de hotel de clasa întîi. 

La sfîrşitul lui aprilie, „Akagi" ieşi în croazieră de instrucţie. 
Piloții grupului de aviaţie ambarcată începură zborurile de 
antrenament. Marimoto fu unul dintre primii ce decolă de pe 
portavion, cu un Y-97. Peste o săptămină. porniră şi bobocii să 
se înalțe în văzduh. 

Yasuziro. trezit din zorii zilei, îşi m'jca ochii din pricina aerului 
proaspăt stîrnit de marşul rapid al navei. Observa, plin de 
curiozitate, cum elevatorul scoatea greoaiele aparate din 
subsolul adînc al portavionului către puntea de decolare. 


Timpul era favorabil zborurilor. Dimineaţa care se năştea 
făcăduia să fie senină. La ordinul lui Morimoto. numit 
comandant a) detaşamentului de avioane torpiloare, piloţii îşi 
ocupară locurile din carlinga aparatelor ce se g\.seau pe 
dispozitivele de catapultare. Yasuziro îşi aminti de cuvintele 
instructajului pe care-l efectuase Morimoto cu ei în ajun r 
„Decolarea catapultată e niţel mai complicată decit cea nor- 
mală. dar o să vă descurcaţi uşor cu ea. însă, iată, apuntarea pe 
portavion — ăsta-i număr de circ. Consideraţi-o cu atenţie 
maximă. Mai ales în privinţa calculului. Nu gociiţi exce*- siv in 
zborul planat, dar nici să nu pierdeţi din viteză. A te prăbuşi 
lipsit de vlagă pină la începutul punţii — asta-i cea mai sigură 
metodă de-a nimeri dincolo de pupă, cu toate consecinţele ce 
decurg de-aici". 

, Akagi* se desfăşură împotriva vîntulul şi, dezvoltînd viteza 
maximă, trecu la lansarea avioanelor în aer. 

Primul zbură Hoiuro Osada. 

Motoarele incepură să vijiie la puterea deplină. Zvicne- tul 
catapultei aruncă aparatul în văzduh. Balansînd uşor din aripi, Y- 
97 trecu la luarea de înălţime. Hoiuro se descurcase satisfăcător 
în privinţa decolării. După ce efectuă trei tururi deasupra 


portavionului „Akagi44,, porni sâ intre pe direcţia dte apuntare 
Yasuziro şi Kyenzi. şezlnd in carlingă, urmăreau cu atenţie plana 
rea aparatului camaradului lor. Se apropia momentul de cea mai 
mare răspundere a zhorului — apuntarea pe instabilul portavion 

Hoiuro calculase totul din timpul zborului. Aparatul cobori 
ceva mai sus faţă de glisada calculată şi Y-97 fu trecut într-un al 
doilea tur. Angajarea următoare reuşi — avionul torpilor apuntă 
la "punctul stabilit, dar se produse o defecţiune oarecare la 
dispozitivele de  frinare. Trecind în goană prin toate 
aerofinişurije, care-şi ţineau întinse corzile de-a curmezişul 
punţii, avionul nu reuşi să-şi prindă de vreuna din f'" cirligul de 
apuntare. încercind să operească aparatul, Hoiun apăsă pe frine 
pînă la refuz. Fumul ţişni din saboţii care ardeau, insă puntea se 
termina catastrofic. Pilotul băgă gaz. pentru a intra din nou în 
decolare. Avionul ce-şi pierduse viteza urlă sălbatic şi. săltindu- 
se uşor peste bordura punţii, se prăbuşi greoi în apă. lar etrava 
portavionului trecu pe deasupra locului prăbuşirii cu viteză unui 
tren expres. 

Probabil că Hoiuro şi echipajul său au fost ucişi -în clipa 


lovirii de berbec dar este posibil să se fi scufundat, pur şi simplu 
în adincul oaceanuhri, împreună cu sfărimăturile a- paratului. 
neizbutind să se elibereze din centurile de siguranţă. Oceanul 
şi-a primit ofranda. 'în dira lăsată de siajul portavionului nu 
rămăseseră nici măcar resturile aparatului pierit. 

Rămîneţi cu bine, prieteni ! Cel mai virstnic dintre voi avea 
douăzeci şi unu de ani... 

Evenimentul se petrecuse atit de rapid şi de cutremurător, 
încît nu se putea înscrie deloc în conştiinţa lui Yasuziro. Nu mai 
era în stare să rămînă în carlingă. Deschise cupola şi cobori pe 
punte. 

Fulgeritoarea dispariţie a echipajului nu opri zborurile. După 
verificarea dispozitivelor de frinare, comandantul grupului de 
aviaţie „Akagi", Fuchida, ordonă continuarea exer- ciţiiior. 

Morimoto îl găsi pe Yasuziro Hattori la fumoar, unde pilotul 
işi termina cu lăcomie, cea de-a doua ţigară, încercînd sâ uite 
scena prăbuşirii peste bord a avionului Mitsubishi în care se 
găsea Hoiuro Qsada, scenă ce-i impresionase profund. Pe chipul 
de nepâătruns al lui Morimoto nu se observa nici urmă de 
tulburare, ca şi cum nici n-ar fi văzut catastrofa. Comandantul 
detaşamentului işi deschise ţăcănind tabachera şi, aprinzindu-şi 
o ţigară, rosti pe un ton banal, de parcă l-ar fi invitat la o 
plimbare pe puntea de decolare : 

—Yasuziro. acum ai să zbori dumneata ! 

Hattori tresări şi se îndepărtă brusc de Morimoto. ca şi cum 
acesta ar fi fost un călău. Insă numaidecit se corectă. 

—Bine. syensel? răspunse el. făcînd o plecăciune, as- 
cunzîndu-şi starea de zăpăceală. Glasul ii tremura uşor, ceea 
ce. pesemne, nu putea fi tăinuit îndrumătorului atît de pers- 
picace. Stingîndu-şi ţigara, pe care încă n-o terminase. Ya- 
suziro îşi aprinse imediat alta. Voia să ainîne cit de cît timpul 
cind trebuia să se aşeze în carlingă 

—Toranoko, fii atent! N-arc rost să te agiţi în van şi sâ te laşi 

pradă gîndurilor negre. Totul va fi perfect Cred în dumneata. 

Bătîindu-l încetişor pe umăr. Morimoto porni să ridâ. 

înveselit. 

„Este posibil ca-n sufletul lui să nu existe urmă de com- 
pătimire faţă de soarta subalternilor care au pierit' ? se miră 


2 în laponcză . nâ«cut mai înainte, învăţător; comportare cu- fiincma» faţă de 
vîrstnici. 


Yasuziro. Poate va ride. la fel, şi-atunci cînd nu ne vom mai 
întoarce nici noi din zbor." 

Călcînd anevoie pe treptele scării, picioarele nesupuniîn- du 
i-se. Yasuziro urcă pe puntea de zbor. Marinarii forfoteau 
preocupaţi pe lîngă nviomil Tui, instalat pe catapultă. 
Navigatorii] şi mitraliorul îşi şi ocupaseră locurile in carlingă 

Avionul cinci, urgentaţi decolarea ! se ordona ut ;je 
„insula", prin difuzor. 

Stringînd din dinţi, Yasuziro urcă în carlingă. „Ar fi t ost bine 
dacă beam o cupă de sake", se gîndi el, lingîndu-şi buzele 
uscatu. 

| n-iţ-iitinilu-se să pornească motorul, Yasuziro privi în jur. 
Nemărginitul ocean, care îi înghiţise pe Hoiuro şi echipajul său, 
strălucea liniştit, cu pete de lumină. Nimic din preajmă nu 
amintea de catastrofa de azi. De parcă niciona- tâ n-ar fi existat 
pe lume Hoiuro şi coechipierii lui. Trei băieţi tifteri plecaseră din 
viaţă neobservaţi. „Tot aşa, viaţa îşi Vii vedea mai departe de 
drumul ei, cînd nici noi nu vom mai fi !". cugeta Yasuziro, 
pornind motorul din stingă. 

te o clipii, rutina şi lipsa de timp îl îndepărtară de la ile 
întunecate. lată, totul e gata... „Decolare'-! 
O . ;:orul c;Mă!"'>pul!(oi deschise robinetul. Aburul, năvălind „n 


cu;; - rul căt i oiM', i catapultei, propulsă avionul fixat. An- 
trevu-.t de «>;. >me.*'e a aburului comprimat şi a turaţiei în 
plin a mcioarel „r, ap-ir.i'-." iîşni pe ghidaj. Yasuziro reuşi doar 


să simtă o sm; ci'j!i > bruscă, după care forţa accelerației îl 
apăsă în sco'.m. Ins;'; fenomenul dăinui numai trei, patru 
secunde. Apei i'ipranur.'iua dispăru, şi îşi dădu seama că apa- 
ratul se află în aer.. 

Mat zăbovind încă vreo cîteva secunde, plnă căpătă viteză, 
trase manşa ou volan spre sine. Avionul, docil, porni în sus La 
trei suie de metri, Yasuziro îşi veni complet în fire şi se mimă 
Acum se afla in condiţii de lucru normale, ce nu-i inc ul/uiau 
emoţii secundare. Navigatorul avionului, plutonierul Suzuki, se 
îmbărbătase şi el. 

— Totu i în perfectă ordine, comandante! strigă el, arălîndu- 
şi degetul mare, după care se cufundă în studirela hărţii, pentru 
a se ocupa de calculele de navigaţie. 


Executind cîteva tururi deasupra navei „Akagi", care brăzda 
apa azurie a oceanului, Yasuziro se pregăti de cobo- rire. 
seoţind trenul de aterizare şi flapsurile, şi, deodată, simţi din 
nou un puseu de nelinişte şi nesiguranţă. lar puntea trasată cu 
linii i se păru, de sus, prea scurtă şi prea îngustă Din pricina 
încordării in exces, fruntea şi spinarea i se acoperiră de-o 
sudoare rece. îşi ridică niţel ochelarii de zbor de pe ochi şi 
înlătură cu miîneca vestonului transpiraţia ce-i îmbrobonase 
faţa. „Acuma nu-i permis să greşeşti .!" îşi porunci Yasuziro şi 
trecu avionul în coborire. 

Zburind planat cu gazul redus, pilotul conduse aparatul spre 
capătul punţii de zbor, şi, imediat ce în cîmpul său vizual, în 
locul apei clocotitoare, învirtită de arborele elicei portavionului, 
licăriră tăbliile învelişului punţii, suprimă gazul şi apuntă pe trei 
puncte. De data asta, aerofinişurile funcţionară în mod 
impecabil. Cîrligul de frinare al avionului Mitsubishi 97, 
prinzîndu-se de corzi, porni să le desfăşoare de pe tamburi. 
Uriaşa forţă de fricţiune încetini, deodată, viteza de rulare. 
Yasuziro şi navigatorul, desprinzindu-se de pe scaune, atîrnară 
centurile de siguranţă. Marinarii, care sosiseră în fugă, 
înconjurară aparatul ce se oprise şi. elibe- rîndu-1 din corzile de 
frinare, îl traseră la o parte, pregătind puntea de decolare 
pentru avionul care urma să apunteze. 

Devastat de atita tensiune nervoasă. Yasuziro îşi dădu jos. 
încet, casca. Apoi, fără a-l aştepta pe navigator, care mai 
zăbovea în carlingă, se îndreptă spre sala duşurilor. 

"5 

La cîteva zile după moartea lui Hoiuro Us.ida, Yasuziro juca 
şah cu Morimoto, comandantul său. Salonul ofiţerilor era 
aproape pustiu. în colţul opus şedeau trei ofiţeri şi discutau în 
şoaptă ceva. O şuviţă de fum de ţigară plutea în bătaia razelor 
soarelui. 

—Mprimoto-san, spuse  Yasuziro, dumneavoastră aţi şi 

executat mai multe zboruri de pe portavion Spuneţi-mi. vă 

rog. cînd va dispărea senzaţia aceea, dezgustătoare, de 
nesiguranţă înainte de apuntare ? Am impresia că apuntarea 

e culmea măiestriei în materie de pilotaj. 

Morimoto nu-i răspunse imediat. Căzind pe ginduri. privi 
îndelung eşichierul, făcu mişcarea cuvenită şi abia după aceea 
porni să vorbească : 


—Ştii. Toranoko, mi-e greu să-ţi răspund la întrebare. 
Deoarece durata de asimilare a apuntărilor pe portavion de- 
pinde de multe. Aici. contează mult experienţa practicii de 
zbor. precum şi echilibrul psihic. Moartea lui Hoiuro a lăsat 
urme evidente în sufletul tău. Te sfătuiesc să suferi mai 
puţin, locotenente ! lar. in ce priveşte culmea măiestriei de 
zbor... Yasuziro-san greşeşti. Există lucruri mult mai com- 
pjicaie decît apuntarea pe „Akagi". Şi cred câ-n curind vă 
veţi convinge cu toţii de asta. 

Cuvintele rostite de Morimoto se dovediră a fi fost profetice. 

în iunie, cînd „Akagi" trecea prin apropierea insulelor 
Marshall, Yasuziro şi Kyenzi Takasi începură să zboare de pe 
portavion in întunericul de cerneală al nopţii tropicale fără lună. 
Cit vor trăi, nu vor uita aceste zboruri pe care le numeau între 
ei „supliciu sideral". 

Reflectarea astrelor, pe suprafaţa calmă a oceanului, lu- 
mina. de jos, tot atît de viu, ca şi lucirea celor reale, de pe bolta 
cerului. 

înconjurați de pretutindeni de puzderia stelelor, piloţii 
pierdeau orice reprezentare a noţiunilor de „sus" şi de „jos", a 
limitei unde se isprăveşte cerul negru şi unde începe apa în- 
tunecată. Uneori, aveau impresia că avionul porneşte să se 
încline sau să zboare cu roţile în sus, şi atunci erau siliţi să-şi 
muşte buzele pină-la sînge, pentru a scăpa de iluzie, 
încrezindu-se numai în apratura de bord. 

Senzaţiile false dispăreau numai cînd în cîmpul lor vizual se 
ivea puntea portavionului, împresurată de lumini in diverse 
culori, invadată de strălucirea albastru-deschis a proiectoarelor 
de apuntare. 

într-adevăr, poate că asta reprezenta acea culme a mă- 
iestriei de zbor pe care nu oricine era în stare să o realizeze. Din 
asemenea zboruri nu toţi se întorceau. Citeodată. pierdeau 
chiar piloţi experimentați, care zburau nu numai de un singur 
an peste  abisurile oceanului. în grupul de aviaţie al 
portavionului, întocmai ca într-o haită prădalnică de jivine 
Bălbatice. acționau legile necruțătoare ale selecţiei naturale. 
Aici, supravieţuiau doar cei puternici, cei mai capabili. 

i 

In pofida uriaşelor dimensiuni ale portavionului „Akagi", 

universul oamenilor ce-l populau era îngust şi izolat. în zilele 


cînd nu se efectuau zboruri, acesta se rezuma la cadranul 
triunghiului ale cărui virfuri erau cabina, puntea şi salonul 
ofiţerilor. Peste puţin timp, lui Yasuziro nu-i mai fu drag sălaşul 
său — chiţimia aceea individuală, lipsită de confortul de acasă. 
De fapt. era o cameră plăcută de regim celular. Puntea servea 
ca loc de plimbare. în perioada de navigaţie, 


Yasuziro reuşise sâ-i înveţe, la faţa locului, toate încheieturile 
sudate şi niturile. Şi, în sfîrşit, salonul ofiţerilor, care era 
destinat odihnei şi servirii meselor. 

Disciplina maritimă ii stăpinea zdravăn pe toţi, înlăan trul 
spaţiului de viaţă stabilit. Chiar cînd executau un zbew şi se 
îndepărtau de limitele vizibilităţii portavionului, nici ? tunci 
piloţii nu se putea elibera de caracterul închis al existenţei lor. 
De „Akagi" continua să-i ţină prinşi firul invizibil al legăturilor 
radio şi conştiinţa faptului câ Mitsubishi—97 nn era capabil să 
supravieţuiască prea mult timp în afara navei portavion şi că, 
pur şi simplu, aveau să se prăbuşeases ' să se înece, înghițind 
apa sărată a oceanului. 

Yasuziro şi Kyenzi erau deprimaţi de monotonia mediului 
ambiant, întrucît de vreo cîteva luni nu mai văzuseră uji vişin, o 
crizantemă, şi nci frunzele arţarului aprinse de toamnă în culori 
purpurii, despre care scria atît de minunat poetul Siko : 


„Ah frunze de arțar 1 Voi dogoriţi 
aripile Paserilor ce trec în zbor- 

Serile, cînd vipia de peste zi se preschimba in răcoare, piloţii 
îşi abandonau cabinele-chilii şi urcau pe punte. De aici. li se 
deschidea în faţă imensitatea de necuprins a oceanului veşnic 
şi priveliştea de basm a răsăritului lunii. 

„Mulţumim ţie. astru al nopţii, care aduci bucurie şi odihnă 
sufletelor noastre !" 

în această seară, mulţi marinari ieşiţi din cart urcaseră pe 
punte, sâ respire puţin aer curat şi să se desfete cu licărul 
miriadelor de stele. Freamătul valurilor linişite picura argint. iar 
cărăruia lunii se pierdea undeva, în nemărginirea o- ceanului. 

Lângă Yasuziro şi Kyenzi se ivi. pe neobservate, silueta lui 
Morimoto. Pesemne că lumina de vrajă a lunii pătrunsese şi în 
sufletul „Samuraiului de Fier", trezind în dînsul simţăminte 
gingaşe. 

Cu intonaţii blajine, cex nu semănau deloc cu vorbirea lui 
obişniută şi răspicată, le recită celebrul haiku al lui Yssi, pe care 
îl parafrază într-o modalitate marinărească : 

„lată c-a ieşit luna la vedere Şi cel mai 
mărunt plescăit de val E poftit la 
sărbătoare." 

Şi-abia tăcu Morimoto, că Yasuziro îi răspunse eu trei versuri 
din Ransyetsu : 


„Lumina acestei luni strălucitoare A golit 
marea, dealurile şi cîmpiile, Precum 
creştetul unui monarh". 

— Unde sînt ele, cîmpiile şi dealurile astea ! ? Oftă Kyenzi. 

Din cînd în cînd, Kyenzi începea să aibă impresia că tot 
universul era inundat de un potop şi numai „Akagi" al lor mai 
plutea pe valurile oceanului, întocmai ca arca lui Noe. lar 
Yasuziro, nu se ştie de ce, îşi aminti de un caz întîmplat în urmă 
cu un an. faţă de care, atunci, fiind încă aspirant de marină, 
avusese o atitudine de totală indiferenţă. 

în vara lui 1940, la Tokyo sosise trimisul lui Hitler, doctorul 
Herffer, avînd împuterniciri speciale. 

întîmpi narea acestuia decursese cu mare pompă. 
Pretutindeni fluturau flamuri albe cu cercuri roşii — 
drapelul de stat japonez, şi flamuri roşii cu zvastici 
negre in Cercuri albe 
—drapelul celui de-nl Tll-loa Reich. 

Doctorul Herffer era un bărbat voinic şi avea o 
statură ce ccntii'.Ela puternic pe fondul scuudacilor 
reprezentanţi ai corpului diplomatic japonez. 

Herffer era .obosit, de drum. Disciplina severă pe care o 
respectase cu punctualitate o viaţă întreagă se dusese dracului 
din pricina frecventelor schimbări de fusuri orare. Fusese nevoit 
să străbată jumătate din Europa şi toată Asia, de la apus la z- 
ă lărit. Dealtfel, dacă ar fi fost altcineva în locul lui 
—vreun diplomat de şcoală veche — ar fi fost nevoie să' fie 
coborit din tren ţihut de subţiori. însă Herffer se păstrase 
chipeş. Mră să-i pese de nimic, aşa cum se şi cuvenea din par- 
tea unui autentic arian. 

Moiajorul" berlinez zimbea cu gura pînă la urechi, po- zind 
inamica fotoreporterilor. intilnirea sa cu diplomaţii de la 
aroh.isdj germană a fost extrem de călduroasă : pe amba- 
sadorul O»to şi pe celebrul ziarist doctor Sorge îi omorise cu 
îmbrăţişările. 


Buzele lui Herffer surideau, rosteau cuvinte- glumeţe, 
potrivite unei asemenea întîlniri, dar ochii săi apropiaţi priveau 
încordaţi de atenţie : din partea asiaticilor ce-l înconjurau se 
put*a aştepta la orice, chiar şi la un atentat. lar acum, viaţa lui 
Herffer aparţinea marii Germanii. Fuhrerul ii 


încredințate o misiune extrem de importantă — să înhame 
Japonia la carul pactului militar, la care se şi aflau prinse 
Germania şi Italia. 

Fiihrerul îl cunoaştea bine pe favoritul lui Ribbentrop, 
necioplitul de Herffer, şi era convins că, dacă o va cere situaţia, 
acesta nu se va jena să-l înhaţe de git pînă şi pe însuşi primul- 
ministru al Japoniei, prinţul Konoye, pentru a-i dicta condiţiile 
nemţeşti ale pactului. 

Prinţul Konoye, care lansase programul pentru eroarea 
„Marii sfere a Asiei de est de prosperitate reciprocă", ţintea 
fireşte asupra Indochinei, Indiei, Indoneziei şi a ţărilor din Mările 
Sudului. 

Herffer era obligat însă ca, prin orice mijloace, recur- gînd 
chiar şi la şantaj, ameninţări şi promisiuni generoase, să 
determine Japonia în direcţia unei orientări agresive spre nord- 
vest. Principala ţintă a expansiunii japoneze trebuia să fie 
reprezentată de Rusia Sovietică, şi nu de ţările din sud. 

în ciuda dorinţei Berlinului, şi cu toată energia furioasă 
demonstrată de Herffer, misiunea lui se prelungi luni de-a 
rîr.dul. Prinţul Konoye se dovedi a fi un om de neînduplecat. Mai 
mult de-atit, primul-ministru japonez era dotat cu o bună 
memorie. Nu uitase în cîte rînduri îi minţise Hitler pe prietenii 
săi cu feţe galbene, atunci oînd interesele Germaniei se loveau 
de interesele Ţării Soarelui Răsare. China era întotdeauna mărul 
discordiei între imperiu şi Reich. Multe „de ce" i-ar fi putut 
adresa prinţul Konoye trimisului lui Hitler. 

De ce Germania îi furnizează armament lui Cian Kai-Şi ? 

De ce sute de instructori germani îi instruiesc pe soldaţii 
gomindanului, care luptă cu armata japoneză ? 

De ce Hitler, în momentul înfrîngerii armatei imperiale, la 
Halhin-Gol, nu i-a acordat nici un ajutor, măcar simbolic, ba, 
dimpotrivă, a încheiat cu Moscova un pact de neagresiune ? 

Ce pretindea din partea Japoniei oancelarul Reichului, acest 
domn dezechilibrat, cu meşă pe frunte şi mustăcioară ciudată ? 
Să se lase atrasă într-un război cu Rusia, pentru a asigura 
Germaniei dominaţia mondială ?... Dar rănile primite la Halhin- 
Gol mai sîngerau încă. Japonia pierduse acolo, în răstimp de trei 
luni de lupte, 660 de avioane, 200 piese de artilerie Şi 
cincizeci de mii de soldaţi, în vreme ce pierderile 
sovleto-mongole reprezentau circa zece mii, 3de oameni. 


<S-da 42 coala S 


Sintetizind experienţa dobindită în luptele de la Hasan şi 
Halhin-Gol, Marele Stat Major al Trupelor de Usc at japoneze 
ajunsese la concluzii triste : 

—artileria şi trupele blindate de tancuri, care reprezentau 

baza forţei de şoc a trupelor de uscat ruseşti, depăşeau cu 

mult trupele blindate de tancuri ale armatei japoneze, ca 
forţă de foc şi dotare tehnică. 

—trupele sovietice s-au dovedit mai dirze decit se pre- 

supusese, şi cu o mai mare capacitate de manevrabilitate ; 

izbutiseră să-şi concentreze tehnica de luptă şi rezervele ne- 
cesare la o distanţă de (>00 km de cea mai apropiată cale 
ferată. 

Prinţul Konoye cunoştea prea bine aceste concluzii... 

Războiul din China trăgea targa pe uscat. îşi puteau îngădui 
o nouă campanie, mai înainte de a o termina pe aceasta ? Dacă 
japonezii au fost siliţi să se retragă din Zabaikalia şi Primorie, în 
anul 1922, cînd împotriva lor luptau ostaşi ai Armatei Roşii prost 
înarmaţi, şi partizani, cu tunuri de lemn fabricate prin mijloace 
proprii, atunci ce va fi acum ? Nu cumva se gîndeşte domnul 
Hitler că, slăbind Japonia printr-un război cu Rusia, îşi va putea 
acapara din nou coloniile avute în Oceanul Pacific, care 
aparținuseră Germaniei, pînă în anul 1914, şi odată cu ele şi 
China ? 

Toate aceste probleme şi altele similare il preocupaseră pe 
premierul Konoye în timpul desfăşurării convorbirilor ja- pono- 
germane. Totuşi, la sfîrşitul lui septembrie 1940, tratativele s-au 
încheiat. Prinţul Konoye a fost obligat să ratifice pactul tripartit 
al alianţei militare. Japonia recunoştea Germaniei şi Italiei 
dreptul la crearea unei „noi ordini" în Europa, rezervîndu-şi 
dreptul de a acţiona în privinţa „sferei de prosperitate 
reciprocă" din imensul spaţiu al Asiei de est. 

Dar, la citeva zile după încheierea pactului tripartit, Hitler fu 
cuprins de-o criză de turbare, cînd a aflat despre trădarea 
aliatului său din Extremul Orient. Nici nu apucase să se usuce 
tuşul iscăliturii premierului japonez de sub pactul tripartit şi 
Konoye expediase deja la Moscova o misiune cu propunerea de 
a se încheia un pact de neagresiune. 

Doctorul Herffer nu corespunsese speranţelor. Japonia se 
îndrepta într o direcţie de neînțeles, în nici un caz spre nord- 
vest. 


Lăsîndu-se legănat de expresul transsiberian, doctorul 
Herffer visa laurii care-l aşteptau la Berlin. Habar nu avea că 
steaua lui apusese şi că numai distanţele ruseşti infinite îl mai 
apărau de miînia Fuhrerului. 

In timp ce la Moscova se purtau tratative în privinţa ra- 
tificării pactului sovieto-japonez, imperiul se pregătea de război 
în Oceanul Pacific. Simultan, însă, obiectivul central al 
preocupărilor Marelui Stat Major al Trupelor de Uscat japoneze 
era şi sporirea forţelor armatei din Kwantung, de-un milion de 
oameni, dislocată la granţele Uniunii Soviectice. Prinţul Konoye, 
orientînd expansiunea japoneză spre sud, îşi rotea totuşi 
privirea în direcţia nordului. Marele Stat Major al Armatei 
Imperiale lucra, cu succes, la elaborarea planului de purtare a 
unui război cu Rusia, sub denumirea codificată „Manevrele 
speciale ale armatei din Kwantung". 

5 

într-o dimineaţă, Yasuziro fu trezit de calmul şi tăcerea de pe 
portavion. în perioada de navigaţie, se obişnuise in- tr-atit cu 
zgomotul atenuat al turbinelor navei, cu vibraţiile corpului 
acesteia şi legănările ei uşoare, provocate de hula oceanului, 
încît se dezvăţase să doarmă făr$ ele. Pilotul se îmbrăcă şi urcă 
pe punte. 


„Akagi*4 se afla în rada unei insule necunoscute şi primea 
carburant de la un tanc petrolier tras alături. „Ce punct o fi şi 
ăsta, unde ne aflăm ?" Yasuziro privi împrejur. Prin picla 
dinaintea ivirii zorilor, a putut distinge siluetele difuze a patru 
portavioane. 

Şuieră printre dinţi, exprimîndu-şi astfel gradul maxim de 
uimire. Pentru prima oară, locotenentul vedea o asemenea 
concentrare de portavioane. 

Soarele ce se ridicase topi picla şi navele deveniră vizibile 
de-a binelea. Marinarii cu experienţă recunoscură în port- 
avioanele învecinate navale „Kaga", „Zukaku" şi ultimul tip de 
portavioane construite „Hiryu" şi „Soryu". Spre sfîrşitul celei de- 
a doua zile, în radă apărură oaspeţi noi, portavioa- nele 
„Shokaku", „Riuzyo" şi „Riuhyu". Răspunsul la întrebarea ce-i 
interesa pe toţi, „De ce ne-au adunat aici ?'. au avut 
posibilitatea să-l afle ceva mai tirziu. Nici unul dintre piloţi nu 
reuşise să viziteze ţărmul misterioasei insule Sioku, lîngă care 
se adunaseră toate forţele purtătoare de avioane ale flotei 


japoneze. 

Insula arăta pustie şi nelocuită. Yasuziro nu avea de unde să 
ştie că populaţia autohtonă fusese evacuată şi pe insulă fusese 
creat un imens poligon. In laguna cu apă de mică a- dîncime se 
construiseră cheiuri false, unde rugineau corpurile unor nave 
scoase din dotare. Pe nişte platforme ce voiau să reprezinte 
aerodromuri, se înşiruiau în rînduri drepte machete de avioane, 
iar pantele dîmbului ce dădeau în lagună fuseseră presărate cu 
baterii de tunuri antieriene, lucrate din lemn şi ţevi metalice. 

In apele ce scăldau insula Sioku, piloţii au rămas mai mult 
timp. Şi abia aici înţelese Yasuziro ce înseamnă pregătirea de 
luptă. In comparaţie cu ceea ce se petrecea acum, nici chiar 
„Ssupliciul sideral" nu mai părea atît de îngrozitor. 

De pe portavioanele ce manevrau în jurul insulei Sioku, la o 
distanţă de o sută — o sută cincizeci de mile, se înălţau zeci şi 
sute de avioane. Se adunau în stoluri imense şi executau lovituri 
concentrate asupra ţintelor-vas, aflate lîngă dane, şi a 
obiectivelor dispuse pe țărm. Acum, Yasuziro, Kyenzi Takasi şi 
alţi piloţi, care zburau pe Y-97, îşi însuşeau temeinic practica 
torpilării vaselor staționate în bazinul portuar. Apa de mică 
adincime din lagună nu permitea a- runcarea torpilelor de la 
mari înălţimi, deoarece, străpungind pînă în străfunduri solul, 
rămîneau îngroate acolo. De aceea, modalitatea de torpilare 
trebuia să fie „la virful catargului", adică de la o altitudine egală 
cu înălţimea catargelor de pe vase. Pentru a se reduce 
cufundarea torpilelor, li se montaseră nişte stabilizatoare 
suplimentare din lemn, ceea ce îngăduia să fie aruncate la o 
adincime de şapte, opt metri. 

Zi de zi, deasupra insulei Sioku persista vuietul sutelor de 
motoare de avion. lar pămîntul se cutremura sub loviturile 
bombelor. Peste „construcţiile portuare" fumul se învolbura în 
trimbe şi pămîntul zbura hăcuit. Bordurile țintelor- vas răsunau 
de bărăbănitul loviturilor pe care le executau tor- pilele-oarbe, 
desprinzîind bucăţi întregi de tablă ruginită. Din cînd în cînd, 
concertul acesta diabolic lăsa să se audă rafalele stridente ale 
tunurilor de bord şi ale mitralierelor aţintite a- supra machetelor 
care completau „locul de staţionare a avioanelor". 

Totul era întocmai ca într-un autentic război. Chiar şi victime, 
dealtminteri, nu puţine. Rar se întîmpla o zi fără accidente şi 
catastrofe. 


22 iunie a devenit, pentru Yasuziro, o zi memorabilă. De 
dimineaţă, s-a comunicat ordinul pe divizia portavioanelor. 
Locotenentul Yasuziro Hattori era numit comandant al unei 
patrule de avioane torpiloare al cărei şef murise in ajun, a- 
găţindu-se de catargul ţintei-vas, pe cînd se redresa din picaj la 
o înălţime prea mică. 

După adunare, Morimoto îl chemă la eL 

—Felicitări, locotenente, pentru avansarea în funcţie | Atît de 

repede, în mai puţin de-un an, nimeni n-a ajuns în fruntea 

unei formaţii de trei avioane torpiloare. Fii mîndru şi demn 
de-această onoare. Morimoto surise abia sesizabil. E timpul 
să-ţi schimbi indicativul. Incepind de astăzi, nu mai eşti 

Toranoko, ci un adevărat Tora — Tigru. 

—Mulţumesc, syensei' — învăţătorule | Niciodată n-am să 

mă pot achita faţă de dumneavoastră, pentru tot ce mi-aţi 

dat. Yasuziro se înclină într-o plecăciune din cele mal respec- 
tuoase, cu care de obicei sînt salutaţi oamenii oei mai 
stimaţi şi drapelele de stat. 

—Nu-i nimic, Tora, ai să te achiţi, cînd vom cobori la țărm. 

Sper că n-ai uitat unde se află „Zinryei'" ? 

„„„Soarele se rostogolea spre apus, absorbind fusele orare. 
Revărsarea zorilor se apropia de Europa. Ziua se pregătea să ia 
locul nopţii, a acelei nopţi pe care 190 de divizii nemţeşti şi 
echipajele a 4 000 de avioane au petrecut-o fără pic de somn, 
aşteptîind semnalul. Grănicerii ruşi, simțind că ceva nu-i în 
regulă, de-aşijderea n-au închis nici ei ochii, stringînd puştile în 
mînă... 

înapoindu-se din cel de-al treilea zbor de lansare de torpile, 
Yasuziro află noutatea transmisă de posturile de radio : „Marele 
aliat din apus", cum era denumită Germania de presa oficială 
japoneză, atacase Rusia, trecînd graniţele acesteia. 

-—Curînd va veni şi vremea noastră, syensei, rosti cu glas 

ferm Yasuziro, înclinîndu-se în faţa lui Morimoto, ce se 

apropiase de el. Şi ne pregătesc binişor, pentru ceasul 
acesta binecuviîntat. 

—O, văd că domnul Tigru e plin de înverşunare şi pasiune 

de-a lupta, zimbi trist Morimoto, trecîndu-şi mîna pesta 

ehipul ars de soare. Deh, i s-a făcut şi lui dor să aibă o ure- 
ehe sfirtecată şi părul de pe mutră pirjolit 

Ultima ştire, despre războiul Germaniei cu Rusia, era 


comentată" nut numai în mediul ofițeresc. înspre avionul cu 
care sosise Yasuziro, răzbătu o discuţie în şoaptă între marinari : 
„Şi cum rămîne cu pactul ? Asta-i curată mirşăvie!" 

Yasuziro privi îm preajmă.-i. „Cine vorbise ? Despre ce anume 
? Oare nu despre atacul aliatului asupra Rusiei Roşii ?M 
Mecanicii se ocupau de corzile aerofinişurilor. Unul din ei, nu 
chiar aşa de tînăr, stătea ca un ţăran în mijlocul cîmpului de 
orez. Yasuziro avu impresia că acesta rostise cuvintele rebele. 

—Ai spus ceva, adineauri ? 

Omul ridică privirea. Chipul grosolan, de ţăran, ii era pirjolit 
de soare şi tăbăcit de vânt. Fruntea, brăzdată de cute adinei, 
domina nişte ochi cu priviri tinere şi vioaie. Făcînd o plecăciune, 
marinarul luă apoi poziţia de drepţi : 

-—Nicidecum, domnule locotenent. Vi s-a părut. 

Yasuziro crezu : nu era de mirare să se fi înşelat — turbinele 
portavionului vuiau, iar vintul şuiera printre întinză- toarele 
antenelor. 

7 

—Executăm jdefalcarea ! transmise Fuchida, capul de 

formaţie al valului de şoc. Şi grupul lui Morimoto, alcătuit 

din nouă aparate, se desprinse din formaţie, pornind in jos. 

Yasuziro, de teamă să nu depăşească patrula capului de for- 

maţie, reduse gazul aproape complet. Acum, grupul lor 

cobora brusc, îndreptind botul avioanelor spre albastrul 
oceanului. Cele trei aparate comandate de Yasuziro zburau 
în urmă, mai în dreapta patrulei lui Morimoto, iar în stînga, 
pe aceeaşi linie, plutea formaţia avioanelor torpiloare a lui 

Kyenzi Ta- kasi. Sub fuselajele aparatelor, torpilele proaspăt 

vopsite împrăştiau sclipiri impresionante. După aspectul 

exterior, nu se deosebeau de cele de luptă. 

Păstrîndu-şi locul în rîndurile strinse ale formaţiei, Yasuziro 
trăgea cu un ochi la altimetru. Nu pentru că n-ar fi avui 
încredere în capul formaţiei — Morimoto era pentru ei Dum- 
nezeu — Î ă îi era pur şi simplu silă să se prăbuşească după 
avionul călăuză, fără să albă idee de înălţimea reală de zbor. Pe 
suprafaţa calmă a oceanului, ochiul nu are nici un reper ca să 
poată aprecia distanţa pînă la apă. Hula uşoară complica 
situaţia — era imposibil să-ţi dai seama dacă sint o sută de 
metri pînă la suprafaţă, ori o mie. 

Cînd, înaintea lor, prin picla subţire, se iviră contururile 


uscatului, aparatele detaşamentului zburau chiar deasupra 
apei, gata să atingă măruntele valuri cu cîrligele dispozitivelor 
de frinare. Ochiul experimentat al lui Morimoto identifică rapid 
intrarea în golful Sioku. Acum, corectîndu-şi puţin direcţia, 
avioanele torpiloare se avîntau spre ţintele vase ancorate lîngă 
dane. Yasuziro îşi aruncă W o privire asupra oro- nometrului de 
la bordul avionului. 

-Zburăm exact după orar, îi intercepta privirea navigatorul 

Suzuki. 


„Dar ce fac acum avioanele de picaj ?tt se gîndi Yasuziro, 
cercetind emisfera anterioară. Cerul de deasupra deta- 
şamentului lui Morimoto era pustiu, iar pe țărm, dincolo de 
dane, se înălţau trîmbe întunecate de fum şi praf. 

Totul decurgea conform planului, cu stricteţe. Avioanele de 
picaj îşi aruncaseră încărcătura de bombe şi, peste puţin timp, 
vor elibera spaţiul aerian de deasupra poligonului. Acum se va 
putea acţiona corespunzător destinaţiei avionului Mitsubishi. 
fără teama vreunei ciocniri cu aparatele altor formaţii. 

—Atacăm ! răsună prin radio vocea impasibilă a lui Mo- 

rimoto. 

„Oare nici acum nu simte emoția palpitantă a atacului cu 


torpile ?U gîndea nedumerit Yasuziro. 

Patrulele detaşamentului se împrăştiară pe direcţia de luptă. 
Grupul lui Morimoto, din trei aparate, atacă o ţintă crucişător, 
iar patrulele lui Yasuziro şi Kyenzi Takasi îşi ex- pediară calupii 
torpilelor asupra distrugătoarelor aflate în stînga şi în dreapta 
crucişătorului. 

De data aceasta, Yasuziro putea fi mulţumit. De pe poligon 
se transmise că distrugătorul torpilat de ei fusese nimerit de 
trei torpile. „lată cum trebuie operat |" triumfă el. Cele trei luni 
de înnebunitoare eforturi de zbor nu trecuseră în zadar pentru 
el şi celelalte echipaje. 

Abia âcum, cînd cea mai complicată componentă a misiunii 
de zbor fusese îndeplinită, Yasuziro simţi că-l părăsise 
sentimentul de stîngăcie şi încordarea. Acestea îl cuprinseseră 
după ce decolase, şi-l stăpiniseră tot timpul cît aparatele 
zburau in formaţii strinse, înghesuite de alte formaţii ale valului 
de şoc, cînd se aviîntaseră deasupra oceanului în zbor razant, 
lar navigatorul Suzuki, privind la ţintă, îl obligase să-şi modifice 
direcţia cu cîteva grade, cînd la stînga, cînd la dreapta. 


Ajungînd din urmă patrula lui Morimoto, îşi ocupă locul In 
formaţie şi, râsucindu-se niţel în scaun, luă o poziţie să-i 
permită a-şi mai uşura din sarcina spatelui obosit. Acum urma 
să aibă loc apuntarea, însă Yasuziro considera că şi-o însuşise 
destul de bine, chiar şi în condiţii de noapte. 

Portavioanele, vopsite în gri-albăstrui, se estompau in plclă, 
în schimb, dîrele de spumă, ce rămineau în urma lor, erau 
vizibile de la o distanţă de mai multe mile. Aşteptin- du-şi 
rîndul pentru apuntare, Yasuziro efectua cîteva tururi. 

—E timpul să coborim, transmise Suzuki, cînd executară 

virajul calculat pentru apuntarea pe portavionul „Akagi". 

—Oare nu-i prea devreme ? spuse, neîncrezător, Yasuziro. 

Pînă la „Akagi" mai sînt încă zece mile bune. 

—Şase şi jumătate — preciză Suzuki. 

Yasuziro diminuă virajele. 

-Sîntem deasupra glisadei de coborire, îl preveni na- 

vigatorul. 

—Normal, nu-i pentru prima oară, i-o tăie scurt Yasuziro, 

Impingînd manşa dinspre sine. 

Acum îşi dădea seama şi singur că zburau mai sus. Acelaşi 
lucru i se transmise şi de pe portavion. Accelerînd viteza de 
coborire, lui Yasuziro îi fu distrasă atenţia cam vreun minut. 
Zburînd pe lingă „liiryu", observase o trimbă de fum pe puntea 
acestuia. t — larăşi am impresia că a mai căzut cineva, îi spuse 
lui Suzuki, arătînd spre „Hiryu". 

—Ajută-ne nouă, îndurătoare Kannon ! exclamă navigatorul, 

şi imediat glasul îi fu acoperit de ordinul transmis de 

portavion : 

—Luaţi înălţime ! Nu coboriţi 1 

Venindu-şi în fire, Yasuziro împinse maneta de gaze şi trase 
manşa spre el. Avionul torpilor, pierzind din viteză, întrerupse 
coborirea în apropiere de nivelul punţii portavionului şi atinse 
în mod barbar roţile de pista de apuntare. 

Conducătorul zborurilor, care se afla în turnul „insulei", 
Înjură grosolan în microfon. Pe Yasuziro îl trecură sudori reci. 
încă niţel, niţel de tot — şi-ar fi plecat în vizită la Hoiuro Osada. 

După apuntare, echipajele au fost invitate, de comandantul 

detaşamentului, la analiza zborului.  Căpitan-locotenentul 
Morimoto şi-a exprimat satisfacția pentru rezultatele atacului. 
Efectuînd o scurtă trece în revistă a zborului, îi trimise apoi la 


odihnă pe aviatori. Discutind însufleţit, aceştia se îndreptară 
spre sala de duşuri. 

—Locotenent Hattori, pe dumneata te rog sâ mai râmii. 
Surizind, cu cel mai orbitor zîmbet posibil, Morimoto rosti cu 
glas calm şi insinuant cuvinte ce nu erau destinate unor 
străini : Venerabile domn Hattori, * astăzi am avut fericirea 
să asist la minunata dumitale apuntare. Dacă ai fi redus ma- 
zili niţel mai devreme, atunci firma „Mitsubishi“ ar fi fost 
obligată să construiască un nou avion torpilor, iar părinţii 
dumitale ar fi trebuit să-şi spargă capul pentru a cugeta la 
reproducerea unui nou Yasuziro pe lume. Ce-i cu dumneata, 
dragul meu Tigru, ce se-ntîimplă ? Eşti obosit, ţi-e dor de us- 
cat, sau raţia de alcool se dovedeşte insuficientă ? 

—Syensei ! Vă făgăduiesc să nu se mai repete aşa ceval 

Yasuziro simţi că faţa şi urechile ii fuseseră cuprinse de do- 

goare. Cînd, fir'-ar al dracului, va scăpa şi de obiceiul ăsta 

idiot de-a roşi? Poftim, dacă poţi,, şi arborează-ti pe chip 
mască impasibilă ! 

Morimoto, ţăcănind din tabacheră, se-ntoarse să-şi aprindă 
ţigara, ferindu-se de vînt, ca să-i dea astfel timp subalternului 
să-şi revină din emoție. 

—Dacă-i să-ţi spun adevărul, Yasuziro-san, păi să ştii că pe 
mine de multă vreme mă trage la țărm. E timpul să te 
distrezi, ni ţel şi să fii izbăvit de dorinţele acestea neghioabe 
ce-ţi stînjenesc munca. Şi-ţi reamintesc, Tora, îmi eşti dator 
cu-o cină la „Zinryei" : nu ţi-ai sărbătorit încă avansarea în 
funcţie. 

—Ah. syensei ! Numai de ne-am vedea odată la Yoko- 

liama... 

Morimoto schimbă subiectul discuţiei. Îngîndurarea i se 
aşternuse pe față. 

—la te uită, Yasuziro-san, ce splendid apus e astăzi ! Marea 

asta, de culoarea aurului roşu, şi norii sidefii... Aceeaşi 

nuanţă, pe care o are acum cerul la orizont, o avea cîndva şi 
obiul * fetei, desfăcut, pentru întiia oarâ de mine. 

Cordon lai, colorai, la un chimono ; so leagă la spaie 
intr-un nod complicat. 

De pe „Hiryu", care naviga pe-o direcţie paralelă, deco- lă un 
bombardier Y-99. Abia trecuse la zbor in urcare, cînd răsună un 
bubuit puternio. Din motorul sting izbucni o pălălaio de flăcări, 


iar aripa îi fu cuprinsă de incendiu. Y-99 se prăbuşi şi explodă 
chiar deasupra apei. Din norul negru de fum porniră să curgă 
sfărimăturile aparatului. Portavionul, fără să-şi reducă viteza, 
depăşi locul catastrofei, prinzînd cu catargul pata murdară a 
norului suspendat deasupra oceanului. 

Yasuziro închise ochi, plecîndu-şi capul. Umerii obrajilor îi 
zvicniră. 

—Invăţătorule, fiţi mărinimos şi spuneţi-mi, de ce se-n- 

timplă atît de des aşa ceva ? La fiece decolare, îmi aştept 

rîndul. 

Morimoto, care urmărise dezintegrarea bombardierului, nici 
nu clipise din ochi. Se petrecu cu el o metamorfoză subită 
dintr-un sentimental admirator al frumuseţii, se transformă într- 
un mentor feroce şi împietrit: 

—Să-ţi fie ruşine, Tora | Asemenea cuvinte nu-s de 

dumneata. Căci tigrii nu sînt crocodili şi niciodată nu pling 

asupra victimelor. Şi-apoi, ţine minte, locotenente : există o 

categorie de oameni — veşnio lipsiţi de noroc. Pot fi şi cura- 

joşi şi abili. Insă deasupra lor planează umbra nenorocului. 

Neşansa îi însoţeşte permanent. Ursita rea îi urmăreşte. Sînt 

născuţi sub o zodie nefastă. Gu astfel de oameni nu (ace s£ 

porneşti la drum greu. Aduc şi altora nenorocire. Nu-mi plao 
oamenii de teapa asta. Sărmanul Hoiuro, făcea parte dintre 
ei. lar prin ciurul acesta — Morimoto arăta cu un gest larg 
portavioanele luminate pentru marş — se va cerne tot ce-i 
întâmplător. La luptă vor merge numai aleşii, însemnați cu 
pecetea unui destin fericit. Şi ne vor aduce victoria, deşi 
mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce acasă. 

8 

începu eea de-a patra lună, de cînd „Akagi" era în navigaţie. 
Uneori, lui Yasuziro i se părea că toată omenirea s-a rătăcit 
undeva, în univers, iar în realitatea înconjurătoare existau 
numai nave, avioane şi moartea care îi vizita zilnic. Din cînd în 
cînd, din lumea aceea ireală şi minunată, de basm, soseau 
transportoare şi tancuri petroliere, care-i aprovizionau cu 
rezervele necesare. 

Se părea că vremea se oprise în loc, dar totul decurgea 
conform ordinii stabilite, odată pentru totdeauna. Dimineţile, de 
dincolo de orizont se rostogolea soarele dogoritor — acesta era 
semnalul de declanşare a zborurilor de ziuă, ce continuau pînă 


la asfinţit. Apoi, avea loc schimbarea decorului. Din ocean se 
ivea piroga cu vir! ascuţit a lunii, sau se aştxrnea şalul negru, 
de catifea, al nopţii tropicale, împodobit cu stele. Atunci intrau 
la zboruri cei de noapte. Toate aceste zile şi nopţi purtau 
pecetea a ceva sinistru şi deprimau în permanenţă starea 
psihică a oamenilor. Viaţa era îmbibată pe de-a-ntregul de 
mirosul benzinei de avion arse şi de mirodeniile ce fumegau în 
faţa altarelor de pe nave, întru cinstirea ostaşilor căzuţi. 
Avioanele se prăbuşeau din cer, ca nişte meteoriți. De regulă, 
echipajele piereau la fundul apei, laolaltă cu aparatele. 

Piloții, care printr-o minune scăpaseră de la pieire, erau în 
culmea fericirii şi se odihneau după zboruri. Rămaşi fără 
avioane, se ridicau în aer numai de la caz la caz. pentru men- 
ţinerea reflexelor de zbor. 

Coborînd la micul dejun, Yasuziro se ciocni in uşa salonului 
ofiţerilor cu unul din „norocoşii" aceştia şi îşi pierdu definitiv 
buna dispoziţie. Credea în prevestirile rele — iar întîlnirea cu 
„înecatul" nu făgăduia nimic bun. 

Yasuziro făcu un schimb rece de plecăciuni, după care se 
grăbi să-şi ia micul dejun. 

în dimineaţa aceea, salonul ofiţerilor nu mai era deloc atit de 
zgomotos ca la începutul croazierei. Pe atunci, băieţii nu se 
plîngeau de lipsa poftei de mîncare. consumau cu plăcere tot ce 
li se servea Acum însă, şedeau posomoriţi, tăcuţi, mestecînd 
parcă în silă. Multe din locurile de la mese erau goale. Amprenta 
extenuării era aşternută pe chipul piloților. Munca intensă de 
peste vară îi epuizase, le pustiise sufletul şi trupul, iar 
frecventele accidente le frinseseră voinţa. Marea majoritate 
suferea de dispariţia poftei de mincare. Somnul devenise 
neliniştit, plin de coşmaruri. Avioanele ce se prăbuşiseră în 
timpul zilei erau visate noaptea, determinîndu-i să tresară, sâ 
scîrşnească din dinţi, sau chiar să ţipe. 

Morimoto privi la faţa trasă a lui Yasuziro şi, parcă ci- tindu-i 
gîndurile, spuse cu jumătate de glas : 

— Straşnic s-au mai rărit rîndurile noastre. Dacă va merge 
tot aşa, în continuare, atunci, Tigrule. peste vreo şase luni, vom 
mînca numai noi amindoi in salonul ăsta. 

—Sînteţi atît de sigur de nemurirea noastră, învâţăto- rule ? 

Eu însă mă eam îndoieso i noi toţi trăim sub ochiul unui 

singur Dumnezeu... Gui îi trebuiese asemenea zboruri 


demenţiale ? 

—Nu pleca nasul, nobilă fiară ! Am credinţa că, în cartea 

ursitei, ne stă scris să murim de moartea noastră şi încă la 

adinci bătrîneţi. 

—Dar cine va mai preamări în lupte imperiul nostru, daca 

toţi piloţii se vor îneca lîngă blestemata asta de insulă ? 

Morimoto, umplindu-şi gura cu orez, nu răspunse nimio. 

lar a doua zi, venind la masa de prînz, Yasuziro observă că 
salonul ofiţerilor era plin de aviatori noi. Odată cu completarea 
efectivului, sosiseră şi avioane nouţe, umplînd hangarele ce se 
goliseră pe jumătate pînă la dotarea prevăzută. 

Se terminase cu viaţa voioasă a piloților care suferiseră 
accidente. Grijile lui Yasuziro şi Morimoto sporiră : trebuiau să-i 
introducă pe boboci în formaţie, să facă din „materia brută" 
luptători iscusiţi ai văzduhului. 

Şi iarăşi vuiau motoarele şi iarăşi, aproape în fiece zi, unul 
sau două echipaje se scufundau în ocean, sau explodau lîngă 
ţintele de pe insula Sioku. 

„Totuşi ar fi putut fi şi altfel, dacă n-ar fi existat graba asta 
afurisită,  refjecta  Yasuziro asupra cauzelor frecventelor 
accidente de zbor. Cîţi flăcăi au căzut în apele oceanului numai 
din pricina instruirii insuficiente, a zăpăcelii, a inexistentei 
experienţe necesare ! Dar şi avioanele — parcă li se 
f»ot verifica şi înlătura defectele într-o atare lipsă de timp ? 
ncotro ne zoresc în halul ăsta ? De ce nu ţin seama de ni- 
mic ! ?" 

Insă întrebărilor ce se iviseră, Yasuziro nu fu în stare să le 
găsească un răspuns nici din partea lui Morimoto, mentorul 
său. 

Se împliniseră mai mult de cinci luni de cînd portavioa- nele 
călcau apele insulei Sioku — devenite mormiînt pentru 
echipajele a trei sute de avioane. Cifra de mai sus reprezenta 
aproape jumătate din întreg parcul de aparate al aviaţiei 
japoneze ambarcate. Frecvența crescută a accidentelor nu 
făcea să scadă intensitatea zborurilor. Ca regulă de bun 
comportament, se lua în considerare atitudinea indiferentă faţă 
de moartea colegilor. Comandamentul marii unităţi de 
portavioane dădea impresia că era stăpinit de o unică dorinţa 
— să şteargă cît mai repede de pe faţa pămîntului nenorocita 
asta de insulă, Sioku. Simţindu-se condamnaţi la pieire, plecau 


în văzduh cuprinşi de o stupidă şi fanatică supunere. Zborurile 
se succedau cu regularitate. Bombele explodau, calupurile 
torpilelor bubuiau, spulberând bordurile mîncate de rugină ale 
ţintelor-vas. 

în octombrie, la Sioku sosi Comandantul-şef al flotei reunite 
a Japoniei, amiralul Yamamoto. Comentind ştirea, Morimoto 
declarase : 

—Excelenţa sa n-a venit degeaba ! 

Yasuziro, care cunoştea bine biografia amiralului, gîndca la 
fel. 

„„IsSoroku Yamamoto, fost student al universităţii din 
Harvard, era creatorul aviaţiei maritime militare a Japoniei. 
Mulțumită strădaniilor sale şi preocupării neobosite depuse de 
el, Japonia avea, încă din 1927, patru portavioane. După con- 
ferinţa navală de la Londra, cînd delegaţia condusă de Yama- 
moto respinsese raportul de 3 la 5 în favoarea flotelor S.U.A. şi 
ale Angliei, Yamamoto devenise erou naţional. Şi iată că 
amiralul Yamamoto, fostul ataşat militar naval în S.U.A. şi mare 
cunoscător al flotei americane, era aici, la Sioku. 

Amiralul, din adăpostul betonat, urmărise cu atenţie valurile 
de bombardiere, avioane torpiloare şi de vinătoare, care făceau 
praf ţintele renovate cu prilejul sosirii înaltului oaspete. Incîntat 
de impresionanta desfăşurare de forţe, Yamamoto apreciase : 

Consider că aviația ambarcată este pe deplin pregătită 

pentru caz de război. Permit înapoierea portavioanelor în 

apele metropolei. 

Bucuria marinarilor, că se întorceau acasă, fusese atît- de 
mare, încît pe fondul acesteia trecuse neobservată pierderea a 
doua bombardiere Y—99, majorindu-se cifra catastrofelor la trei 
sute două aparate. 

Nu s-au constatat asemenea pierderi în aviaţie nici ulterior, 
chiar în toiul celor mai înfierbîntate bătălii din Oceanul Pacific. 

înainte de a zbura în Japonia, amiralul Yamamoto, efec- 
tuînd o inspecţie a forţelor ce-i fuseseră încredințate, a fost şi 
pe „Akagi". Efectivul portavionului, aliniat pe puntea superioară, 
1-a întîmpinat cu puternice strigăte de „Banzai". Isoroku Yam 
imoto nu arăta bătriîn. Era un bărbat vînjos, ordonat şi vioi. 
Primind raportul comandantului de pe „Akagi', amiralul a 
salutat ducând trei degete la cozoroc, mina fiindu-l mutilată de 
schijele unui obuz rusesc, în timpul bătăliei de la Tsushima. 


Figura lui, cu pomeţi ieşiţi în afară, cu sprincene negre şi 
groase, purta înscrisă expresia unei voințe de fier şi a 
neînduplecării. Era chipul unui ostaş pe care niciodată nu 
apăruse zimbetul. Amiralul a rostit o scurtă cuvîntare, şi a dat 
de înţeles că Japonia se afla în pragul unor bătălii decisive. 

Sosit în suita amiralului Yamamoto, contraamiralul Mi- nobi, 
prieten apropiat şi tovarăş de idei al comandantului, s-a arătat 
şi mai deschis. într-un cerc restrîns de ofiţeri superiori de pe 
„Akagi" a spus că poligonul insulei Sioku, pe care l-au atacat cu 
atita dirzenie, era o copie fidelă a Pearl-Harborului — baza 
principală a flotei S.U.A. din Pacific — amplasată pe insula Oahu, 
din arhipelagul Hawaii. 

în ziua următoare, un hidroavion cvadrimotor cu cocă i-a 
transportat pe amiral şi suita sa la Tokyo. lar după ei, au virat în 
direcţia metropolei etravele portavioanelor. Insula Sioku, făcută 
harcea-parcea şi pirjolită, întocmai ca un vis urit, dispăru 
dincolo de pupa. 

CAPITOLUL III 
| 

La mijlocul lui octombrie 1941, „Akagi" şi „Kaga", reunite în 
Divizia întîi de portavioane, sosiră la Yokosuka. 

Yasuziro Hattori, plin de aşteptări îmbucurătoare, privea cu 
plăcere la petele murdare de mii care pluteau la suprafaţa apei 
sub nările portavioanelor. Milul fusese scos de pe fundul micului 
golf de greoaiele ancore. Ceea ce reprezintă pentru un marinar 
locul de ancorare, numai marinarii hoinari sînt în stare sâ 
înţeleagă, cei care au suferit o lungă despărţire de țărm. lar 
staționarea aceasta era una deosebită : făgăduia nu numai 
odihna după activitatea încordată de zbor, dar şi o permisie de 
două săptămîni, oferită lui Yasuziro de comandantul grupului de 
aviaţie. In răstimpul unei jumătăţi de an de navigaţie, tînărul 
ofiţer, lipsit de posibilitatea coboririi la țărm, strîinsese o sumă 
apreciabilă. Pilotul îşi putea îngădui să petreacă permisia pe 
picior mare, fără a-şi refuza nimic. 

Către amiază, terminînd cu toate formalităţile legate de întoc- 
mirea actelor pentru permisie. Yasuziro cobori la țărm, îmbătat 
de uitatul sentiment al libertăţii. 

Pămîntul, după care tînjise în lungile luni de navigaţie, îl 
întîmpină cu podoaba sărbătorească a toamnei: cu frunzele roşii 
ale arţarului, cu viile culori ale crizantemelor şi cu ultram arinul 


bolţii cerului pe fondul căruia sclipea conul înzăpezit al 
vucanului Fuji Yama. In sufletul lui Yasuziro, răsunară ca o 
muzică versurile lui Sugavara : 

„Crizantemele acelea, albe, care, acolo, 

Legănate-n depărtare, de briza marină, Par 

mereu ochilor, Intr-o zi de toamnă, 

Un val izbindu-se de țărm, iar nu flori." 

Intr-un sfert de ceas, trenuleţul electric îl duse pe pilot la 
Tokyo. După ce ieşi de sub bolțile de cărămidă ale uriaşei gări, 
construită in stilul „renaissance", european, Yasuziro se afundă 
în vălmăşagul de mai multe milioane ale oraşului. 

Omul cu veloricşa, un bărbat slab şi ridat, apăsă energic pe 
pedale, avind în vedere că i se oferea posibilitatea să-şi cîştige 
masa de prînz. Locotenentul îi ceru să-l ducă în „Cartierul de 
argint" — Ginzu, unde, uneori, îşi găsea adăpost într-un mic 
hotel, aparținînd doamnei Kabayasi. Revăzîndu-şi vechiul client, 
doamna Kabayasi, în pofida vîrstei apreciabile, se aşeză în 
genunchi şi aproape îi cintă curtenitorul „O-kaye- rinasai !" 
(„Bine aţi venit !"). Adresîndu-i cîteva întrebări cu privire la 
sănătatea sa şi la cea a părinţilor, hoteliera îi în- mînă cheia 
camerii, pe care se afla înscris ideograma „Luna". 

Lepădîndu-şi încălţările, tînărul se schimbă într-un chl- mono 
vişiniu, din mătase grea şi, poruncind să i se calce uniforma, se 
duse în baie. Yasuziro nu se grăbea nicăieri. Şi un ceas întreg se 
desfătă în camera de baie ce avea pereţii acoperiţi cu faianţă 
neagră. Deocamdată, nu-şi făcuse planuri precise. însă mai de 
mult luase hotărirea să-şi înceapă permisia prin căutarea 
micuţei sale vecine de la Hiroshima, Tiye- ko Morisawa, care 
studia ştiinţele medicale la o universitate particulară. 


împrospătat de baie, se întoarse în odaie şi se întinse pe o 
rogojină vemil-aurie, un tatami, şi care răspîndea o aromă abia 
perceptibilă de iarbă uscată. In carneţelul de notițe, găsi 
numărul de telefon al lui Tiyeko. 

Ea îi plăcuse lui Yasuziro încă din copilărie şi, cu toate câ nu 
se putea spune că erau logodiţi oficial, amîndoi ştiau că această 
problemă era de mult hotărită de părinţii lor. 

Tiyeko locuia într-o pensiune pe strada Kanga, în blocul de 
deasupra magazinului universal. Yasuziro cunoştea blocul, deşi 
nu fusese niciodată în el. Conform normelor moralei japoneze, 
logodnicul nu trebuia să se întîlnească pînă la nuntă cu viitoarea 
mireasă. Dar, avind în vedere că încă nu erau logodiţi, lui 
Yasuziro i-ar fi plăcut să se vadă cu prietena sa. Formă de cîteva 
ori numărul, pînă îi răspunse un glas femeiesc, oarecare, care-i 
prezentă mii de scuze pentru că în- tirziase să ridice receptorul, 
şi îl informă că Tiyeko plecase la Hiroşhima cu două zile în 
urmă, chemată printr-o telegramă, deoarece maică-sa era 
bolnavă. 

Toate castelele din Spania i se prăbuşiră. Trebuia sâ ia o 
hotărîre, şi anume cum să-şi petreacă seara aceasta. Stînd 
întins pe tatami, îşi vîrî mîinile sub cap şi. aşteptînd să i se 
aducă de la călcat uniforma, porni să admire reproducerile din 
seria „O sută de înfăţişări ale lui Fuji Yama" de Hokusai, ce erau 
agăţate pe pereţi. 

Se auzi un ciocănit discret, şi în uşă se ivi o servitoare 
drăgălaşă, cu vestonul lui de locotenent pe mîinile întinse. Cu o 
plecăciune elegantă i-l înmînă posesorului şi, îmbujorindu-se 
sub privirea insistentă a lui Yasuziro, ţişni afară din odaie. 

Faptul acesta, neimportant în sine — apariţia în odaia lui a 
unei femei tinere şi plăcute — îl tulbură. Era şi firesc — nu i se 
întîmplase niciodată aşa ceva, în cele şase luni de navigaţie. 
Noaptea, numai luna curioasă îşi arunca privirile în cabina lui. 
Yasuziro simţi nevoia de a se afla într-un anturaj ma vesel. 
Dracul s-o ia de treabă ! De cîtă vreme nu mai auzise sunetul 
strunelor de syamisyen şi melodiile gingaşe ce răsunau în 
căsuţele gheişelor ! De cînd nu mai văzuse mişcările mlădioase 
şi pline de graţie, precum şi strălucirea ochilor vicleni din dosul 
evantaielor jucăuşe ! 

Din păcate, nu vor fi împreună cu el vechii tovarăşi de luptă 
şi participanţi nelipsiţi la chefurile lor de celibatari, Kyenzi Takasi 


şi Hoiuro Osada. Şi nu va fi nici învățătorul său. Morimoto, în 
preajma căruia se simţea ca un ucenic. Doi din ei îşi aşteptau 
permisiile la bordul portavionului „Akagi", 


iar Hoiuro şi-a aflat liniştea in fundul oceanului. Pilotul se 
întrista. Fără voie, işi aminti versurile : 

„Strigătul neaşteptat, plin de jale, 

Al păsării fără suflet, din depărtarea toamnei, 

îl ştii tu oare ?« * 

Obişnuinţa de a trăi şi de a te afla in societatea ofiţerilor de 
marină se dovedi destul de puternică. Dar cine stă să tînjească 
prea mult, atunci cînd ai douăzeci şi unu de ani ? „N-am să-mi 
irosesc zilele permisiei cu-atita zgircenie acordată", se gîndi 
Yasuziro. 

Imbrăcîndu-şi repede uniforma, ieşi din casă. Acuma cugeta 
numai la femei. Tulburat de anticiparea mingiierilor lor, 
locotenentul grăbi pasul spre labirintul ulicioarelor din Yosi- 
wara, celebrul cartier al „felinarelor roşii", populat de gheişe şi 
de venalele zeițe ale dragostei. 


încă nu se întunecase bine, dar ferestrele majorităţii caselor 
erau luminate, iar uşile larg şi ospitalier deschise. La ferestre, 
stăteau şi priveau femei sulemenite, îmbrăcate în chimonouri 
de culori aprinse, cu coafuri neverosimil de complicate. 

Yasuziro înainta de-a lungul caselor, examinind această 
marfă vie. Multe dintre femei erau chiar drăguţe, însă ofiţerul 
trece pe lîngă ele în căutarea a ceva deosebit şi neobişnuit. 
După ce parcurse vreo citeva străzi, se opri în dreptul unei 
ferestre mari, dincolo de care o tînără jucîndu-se cu evantaiul, 
discuta ceva cu un băieţel foarte drăguţ — un paj kamura aflat 
în slujba ei. De îndată observă că atrăsese atenţia unui ofiţer de 
marină, însă modestia feminină, care se bucură de-o înaltă 
preţuire în Japonia, îi interzicea chiar şi ei, unei curtezane, să 
invite bărbaţi în odaie. Lucrul acesta nu se cuvenea făcut. 
Pentru cei care ar fi intenţionat să intre, uşile erau deschise. 
„Pesemne este o «taifu»" ** gîndi pilotul. Dar el îşi 
putea permite şi-o distracţie atît de scumpă. i 

* Simazaki Toson — poet japonez ; a trăit de la 
sfirşitul secolului al XIX-lea, pînă în prima jumătate a 
celui de-al XX-lea. 

** Gheişă de cea mai înalta categorie. 

C-da 42 coala « 


CO > 


Decis în privinţa alegerii făcute, Yasuziro păşi în odaia 
tapisată cu mătase aurie. Aici, fu întîmpinat ca un oaspete de 
vază. Gheişa, care din fragedă tinereţe efectuase o ucenicie 
specială, cunoştea la perfecţie gusturile şi pretenţiile fiilor lui 
Yamato ?. Nu era cuviincios să-şi expună vederii frumuseţea 
picioarelor, aşa cum fac femeile europene, sau să-şi ascundă 
faţa sub feregea, ca musulmanele. Ştia prea bine că aceste 
atribute ale frumuseţii feminine ocupă un loc infim în ritualul 
seducerii bărbaţilor japonezi. lar pe Yasuziro îl atrăsese nu 
gingăşia chipului puternic fardat şi nici trupul bine făcut, dar 
abia sesizabil sub chimonoul larg, legat cu un obi lat. Privirea lui 
stăruise asupra gulerului vestmiîntului. In timp ce curtezana, 
înclinată într-o adîncă plecăciune, îngăduia contemplarea gitului 
şi-a părţii superioare a spatelui, prin tăietura adîncă a gulerului 
chimonoului, pajul oferi şerveţele înmuiate în apă fierbinte, 
pentru împrospătarea feţei şi a mii- nilor. 

Gheişa stăpinea excelent arta „yugen*' — a elocvenţei, 
fiecare frază pe care o rostea deschizind spaţii largi pentru 
zborul fanteziei. Chiar şi tăcerea era un fel de vrajă, care te 
transporta într-o altă lume, de basm şi desfătare. 

Yasuziro bău sake şi-i ascultă glasul gingaş, ca şi ciripit 11 1 
unei păsări : 

„Astăzi, înaintea florilor beau 

Fiecare poc”l pînă la fund. 

Mă ameţesc, aflat în culmea fericirii şi-a liniştii. 

Şi număr pocalele de vin..." 

Doamna Kabayasi era uimită că nu i se trezise chiriaşul 
pentru micul dejun, ba era gata sâ piardă şi prînzul. Cind se 
duse să-l deştepte, acesta o rugă să i se servească susi* şi un 
pocal cu sake. 

în timp ce miîncă şi bău, Yasuziro decise să plece numai- 
decât la Hiroshima W— oraşul copilârei sale, acolo unde îi 
locuiau părinţii şi încotro dispăruse în mare grabă micuța 
Tiyeko, îngrijorată de boala mamei sale. 

îşi anunţă părinţii, printr-o telegramă, de sosirea lui, îşi 
strînse bagajul sărăcăcios şi îşi luă rămas bun de la ospitaliera 
doamnă Kabayasi. 


3 Numele unuia din triburile străvcchi, întemeietor al naţiunii japoneze. 
4 „** Chiftcluţe din orez, cu sos, învelite în peşte crud. 


CAPITOLUL IV 
1 

Cînd Yasuziro deschise ochii, văzu la câpătiiul său o pi- 
sicuţă de porțelan, care, ridicîndu-şi lăbuţa, implora binecu- 
vîntarea zeilor asupra stăpînilor ei. Urecheia stîngă îi era niţel 
ciobită — urmare a ştrengăriilor lui din copilărie. 

— Bună, Kiska, îi spuse el, apelind la aceleaşi cuvinte pe 
care le rostea cînd era mic. Scoţind mîna de sub plapumă, 
mîngiie pisicuţa pe cap : amintirea anilor copilăriei îi umplu 
pieptul de bucurie. De multişor nu mai fusese pe acasă. Aici, nu 
se schimbase aproape nimic, dar totul devenise mai mic, 
miniatural. Poate Yasuziro însuşi crescuse la proporţii neobiş- 
nuite. întorcîndu-se pe spate, înlătură plapuma de mătase cu 
care-l acoperise, grijulie, maică-sa. Dinspre hibachi 5 dogorea. 
Aerul înăbuşitor din odaie era plin de efluvii aromate. Pesemne, 
dincolo de paravanul ce despărţea încăperea, tatăl său ardea 
lumînări în faţa altarului familiei, înălţind laude prea- bunei şi 
îndurătoarei zeițe Kannon, care li—1 păstrase nevătămat pe fiul 
lor mai mic şi-l adusese în casa părintească, măcar pentru 
scurt timp. 

Yasuziro se uită la ceas. Era şapte şi ceva. „Cam devreme", 
gîndi el, şi încercă să adoarmă din nou. Capul încă nu i se 
desmeticise ca lumea, după băuturile alcoolice consumate în 
ajun. O jumătate de oeas de somn l-ar fi ajutat să-şi recapete 
obişnuita lui stare de prospeţime. Dar nu mai izbuti să 
aţipească. li reveneau în minte, cu insistenţă, amănuntele serii 
sărbătoreşti de ieri. 

In afară de rubedenii, la festivitatea organizată cu prilejul 
sosirii băiatului, tatăl îl poftise şi pe vechiul prieten Kyosi 
Morisawa, un negustor bogat, care se ocupa cu comerţul de 
mătase brută. Kyosi Horisawa avea patru fete, printre care se 
număra şi cea mai mică, fiica lui iubită, Tiyeko. Bă- 


5 Tavă pentru Jăratec, folosită In Ioc de sobă pentru încălzitul încăperilor. 


51 


trinul Morisaka fusese mult timp îndurerat de lipsa unor băieţi, 
care să-i continue neamul. „Sacul e mic, dar intră mult în el; 
fata-i mică, dar cheltuielile-s uriaşe", îi plăcea lui să repete un 
vechi proverb japonez. Insă din clipa, de cind, în casa sa 
intrase, cu drepturi de fiu, soţul celei de-a doua fiice, care-şi 
luase numele de Morisawa, bătrînul se liniştise, iar după puţin 
timp uită de-a binelea că fiul acesta nu era din singele lui. 

Se goliseră cîteva sticle cu etichete de un galben-veninos. 
După ce sakeul încălzi stomacurile şi sufletele celor prezenţi, 
şefii clanurilor Hattori şi Morisawa hotăriră să se înrudească. 
Intenţia de a-1 căsători pe. Yasuziro cu Tiyeko nu era ceva nou, 
insă acuma se lua o decizie oficială, definitvă şi ireversibilă. 
Pentru asta, nu aveau nevoie de consimţămiîntul tinerilor. 
Veacuri de-a rindul copii familiilor japoneze se căsătoriseră la 
alegerea părinţilor. Aşa se făcea şi acum. 

Decizia părinţilor nu-l deprimă cituşi de puţin pe Yasuziro. li 
făcea plăcere gindul că avea să se căsătorească, luîn- d-o pe 
Tiyeko. Data nunţii — peste cinci zile (ostaşul nu are timp să 
tărăgăneze chiar şi cînd e vorba de procedură) — i se păru prea 
îndepărtată. Yasuziro ar fi dorit mult de tot s-o vadă de Tiyeko, 
însă ştia că aşa ceva era imposibil. Nu i-o vor arăta pînă la 
nuntă, care se decisese să fie celebrată conform vechiului 
ritual. 

„Cum o fi ?" Giîndul acesta nu-i dădea deloc pace loco- 
tenentului, deoarece aproape că nu se cunoşteau, deşi în fra- 
geda lor copilărie petrecuseră împreună, jucîndu-se pe stradă. 
Yasuziro era mai mare cu trei ani decit Tiyeko şi întotdeauna se 
purtase îngăduitor cu fetiţa aceea sprintenă, avînd ochi de 
ştrengăriţă. 

Mai tîrziu, cadetul Yasuziro aflase că Tiyeko studia la Tokyo. 
Ba chiar intrase şi în posesia numărului ei de telefon şi 
cercetase unde locuia. Dar nu avusese ocazia sâ se în- 
tilnească. în primul rînd, îl împiedicau normele buneicuviin- ţe 
japoneze, iar, în al doilea rînd, cadetul Yasuziro se obişnuise sâ- 
şi petreacă rarele ore de înviorare împreună cu colegi de- ai sâi, 
puşlamale ce se simțeau — ca şi el — mai bine în societatea 
unor femei mai coapte şi mai accesibile, decit în preajma unei 
făpturi neprihănite, care purta numele de Tiyeko... 

Se auziră nişte paşi uşori şi Yasuziro se trezi din visele lui de 
tinereţe. Maică-sa aruncă o privire în odaie şi-l pofti la micul 


dejun. Imbrăcîndu-şşi in grabă un chimono lejer. 

locotenentul se duse repede în camera de baie. Tatăl său, ca un 
adevărat japonez, era un conservator inrăit în multe aspecte ale 
vieţii. Bunăoară, nu fusese de acord să-şi instaie- ze o cadă in 
locuinţa sa. Bătrînul prefera să se imbăieze, după străvechiul 
obicei japonez, într-o putină mare de lemn, în care apa fierbinte 
provenea de la un boiler cu gaze, ultra- contemporan. 

Nimeni nu i se împtrivea capului de familie, deşi majoritatea 
celor ai casei ar fi dorit să-şi facă baia într-o cadă o- bişnuită şi 
nu la putină 

Rîzînd de ciudăţeniile lui taică-său, Yasuziro se cufundă pînă 
la git în apa fierbinte, în care se mai scăldaseră, pînă atunci, în 
aceeaşi zi, părinţii şi fraţii săi. Bărbaţii din familia Hattori se 
grăbeau să plece la serviciu. Banca „Sumitomo" îşi deschidea 
birourile la nouă fix. Directorul era mîndru de ordinea şi 
punctualitatea ce domneau în templul financiar care îi era 
subordonat şi supraveghea, extrem de sever, disciplina 
salariaţilor, indiferent de funcţia pe care o aveau. De aceea, 
cînd Yasuziro pătrunse în odaie, înviorat de baie. micul dejun 
era în toi. Bărbaţii, şezînd pe perini în faţa unei măsuţe joase, 
mîncau sukiyaki de găină. Plecîndu-se înaintea lui taică-său şi a 
fraţilor şi cerîndu-şi iertare că întîrziase la micul dejun, Yasuziro 
îşi luă beţişoarele pentru mîncare 

în dimineaţa aceasta era preocupat de gindul darului de 
nuntă pe care trebuia să i-1 facă lui Tiyeko. După ceai. taică-său 
îşi aprinse o ţigară şi, de parcă ar fi citit gîndurile băiatului mai 
tînăr, arătă spre un pacheţel ce se afla în n'sa de sub kakemono 
— ruloul de hirtie cu ideograme frumos desenate. 

—Cum îţi place yui-no ê? 

Desfăcînd pacheţelul, Yasuziro găsi în el un chimonn d<? 
brocart, brocart cu desene aurii fantastice, împletite cu dragoni. 
berze, flori de lotus şi crizanteme. 

—O, exclamă el. Dar este un dar princiar ! îţi mulţumesc, 

dragul, darnicul şi mărinimosul meu părinte! întotdeauna 

am sâ mă rog cerului pentru sănătatea şi fericirea dumitale. 

Darul i-a fost trimis logodnicei împreună cu o statuată de 
argint. Aceasta reprezenta trei maimuțe, din care una închidea 
ochii, alta îşi ţinea gura strînsă, iar cealaltă îşi astupa urechile. 
Sculptura, glumeaţă la prima vedere, era, de fapt. 


6 Cadou, cu prilejul logodnei. 


simbolul trist al smereniei şi supunerii femeii „Mizam'" 

povăţuia o maimuţă . închide ochii şi nu băga de seamă nimic; 
„kikazaru" — îndemna cealaltă, care-şi astupa urechile : nu 
asculta nimic ; „ivazaru" — conchidea a treia : închide gura şi 
nu spune nimic Smereşte-te, nu fi geloasă, nu contrazice — iată 
înţelepciunea, care, de secole oprima femeia japoneză. Aşa a 
fost cu veacuri în urmă, iar în al cincisprezecelea an al erei 
Showa nu mai era nevoie să fie modificată ordinea existentă, 
mai ales datorită faptului că stăpinilor lumii — bărbaţilor, le 
convenea o asemenea aşezare a lucrurilor, ti scutea pe bărbaţii 
japonezi, invidiaţi de bărbaţii altor popoare. să aibă soţii 
arţăgoase, nesupuse şi stricate. lar în familii domnea buna- 
cuviinţă. Chiar şi cei mai prăpădiţi băr- băţei erau — în ochii 


soțiilor şi ai membrilor familiei — nişte patriarhi, ale căror 
cuvinte trebuiau socotite literă de lege. 
2 


în ziua următoare, după inminareu darului miresei, în casa 
lui Yasuziro au fost aduse aşternutul şi zestrea „hana- yome" 
(„floricica") fiicei care pătrundea în familia Hattori. 

lar apoi. timpul parcă s-a oprit în loc. Logodnicul n-a mai fost 
în stare să se ocupe de nimic serios. | s-a părut că două zile au 
dăinuit cit o săptămînă. Şi. în sfîrşit, sosi şi momentul nunţii. 

Spre seară, terminaseră cu toate pregătirile, pentru ce- 
remonia căsătoriei. Yasuziro, din ce în ce mai nerăbdător, privea 
uliţa, fumînd al doilea pachet de ţigări. 

Procesiunea nunţii îşi făcu apariţia înainte de apusul 
soarelui. Mireasa păşea însoţită de peţitc i. părinţi şi neamuri. In 
urma tuturor veneau băieţii, purtind solemn în cutii de lac 
darurile pentru mire. 

Yasuziro nu-şi mai lua ochii de la mireasa ce se apropia. Era 
încîntătoare, în pofida tristeţii adinci ce o podidise, pricinuită de 
gîndul că îşi părăseşte, pentru totdeauna, familia şi casa 
părintească. De ea se îndepărtaseră, de-a pururea, în- tr un 
trecut fără de întoarcere, şi universitatea pe care nu apucase să 
o termine şi întreaga ei viaţă de fecioară. Capul lui Tiyeko era 
împodobit cu o găteală albă, ce ascundea imaginarele 
„cornuleţe ale geloziei". Cele cîteva chimonouri îmbrăcate de 
mireasă se observau unul peste altul. Datorită nenumăratelor 
veşminte, tinăra părea niţel cam plinuţă şi ceva mai trupeşă, iar 
încălţările gyota, înalte şi daurite, o răceau să arate mai înaltă şi 


mai în vîrstă. Găteala lui Tiyeko se încheia printr-un brîu — obi 
— cusut cu fir de aur, şi legat la spate cu o fundă mare, ce 
sugera forma unui fluture imens. Gazdele şi oaspeţii se 
întîmpinară, plecîndu-se adînc, îndelung şi politicos, şi mult timp 
şi-au urat unii altora fericire şi viaţă lungă. 

în sfîrşit, obosiţi de respectul pe care şi-l arătau reciproc, și- 
au adus aminte de mire şi i-au prezentat mireasa. Cei doi ani 
trăiţi în capitală de Tiyeko nu trecuseră degeaba. Lui Yasuziro îi 
sări imediat în ochi arta ei de a se purta elegant şi degajat. 
Tiyeko se apropie de el, se plecă adînc şi, ri- dicîndu-şi faţa uşor 
fardată cu alb, însă tot copilăros de drăguță, îl privi ţintă, cu 
ochii ei negri, niţel migdalaţi, fără să-şi ascundă curiozitatea. 

Yasuziro, captivat de frumuseţea miresii sale, zimbi şi se 
înclină într-o plecăciune adîncă, rostind fraza clişeu, de secole 
şlefuită, pe care o adresau logodnicelor lor străbunii de demult : 

— Pentru întiia oară sînt privit de ochii tăi graţioşi ! 

Era adevărat. Copilăria nu intra la socoteală. în faţa lui 
Yasuziro se afla o fată aproape necunoscută. Toate îi plăceau la 
ea : şi glasul melodic şi mersul uşor, aerian, şi trăsăturile ovale, 
tipice figurii japoneze. 

Ceremonia de prezentare a miresei către mire luă sfîrşit şi 
cortegiul sărbătoresc se îndreptă spre templul shintoist, 
împiedicîndu-se în pietrişul mărunt aşternut pe drum 7. Veniseră 
„zilele fericite ale toamnei" şi lîngă templu era animaţie. 
Oprindu-se înaintea toriyului "*, bătură cu toţii armonios din 
palme, invocînd zeii Shinto, şi începură să le facă vînt cu ramuri 
verzi noilor căsătoriţi. 

Oaspeţii, după ce se înapoiară de la templu, fură poftiţi într-o 
uriaşă încăpere, în care fuseseră aşternute douăzeci şi cinci de 
tatami, şi din care se scoseseră paravanele despărţitoare. 
Mesele se fringeau sub povara nenumăratelor mîncăruri şi a 
sticlelor cu sake încălzit în vederea festivităţii. Musafirii s-au 
aşezat la mese, iar lîngă altarul shinto al casei începu ce- 
remonia san-san-kudo. Băieţei şi fetiţe, in vîrstă de şapte ani, 
umplură pocalele pentru mire şi mireasă. Yasuziro şi Tiyeko 
sorbiră de trei ori cîte-o înghiţitură de sake, din trei pocale pe 


7 Drumurile de acces 
spre templul shintoist sînt acopertie cu 
pietriş mărunt, în 
scopul de a aduna gîndurile credincioşilor şi a-i pregăti pentru 


comunicarea cu divinitățile Shinto. 


care le schimbară intre ei, şi îşi jurară unul altuia credinţă. 

Apoi porniră să bea şi neamurile şi, tot în acelaşi chip, cîte 
trei înghiţituri din trei pocale diferite. După asta, copiii care 
turnaseră sakeul au fost trimişi acasă, nu mai înainte de a li se fi 
oferit dulciuri. împreună cu ei plecă şi mireasa, ca să-şi mai 
dezbrace din nenumăratele-i veşminte ce-i stinje- neau 
mişcările, şi să se înapoieze în chimonoul dăruit de mire. Tiyeko 
reuşi, într-un scurt răstimp, să-şi aranjeze pârul în coafura 
„mMarumagiye" pe care o poartă femeile măritate Singura 
încălcare a tradiţiei străvechi — nu-şi vopsise dinţii cu negru. 

Reîntoarcerea miresei a reprezentat, de fapt, semnalul 
pentru deschiderea sărbătorii. Lumea şi-a umplut pocalele şi, 
după ce le-a golit, s-a pus pe mîncat. Tinerii au fost şi ei siliţi să 
bea. iar ca să fie fericiţi, så guste komboy — alge înăbuşite. 
care. conform superstiţiilor japoneze, aduc mulţumirea in casă. 

Cînd oaspeţii, îngreunaţi de vin şi mîncăruri şi-au pierdut 
interesul faţă de conţinutul sticlelor şi al platourilor de portelan, 
îşi făcură apariţia muzicanţii. Răsunară apoi sunete melodioase 
de koto, biva şi flaut. lar musafirii porniră să intoneze cîntecele 
lor preferate. 

Veselia generală îşi atinsese punctul culminant şi Yasuziro îşi 
dădu seama că asistenţa uitase de tinerii căsătoriţi. O chemă. 
încet, pe Tiyeko, aflată nu departe, lîngă părinţi. 

Mireasa pricepu, după mişcarea buzelor, ce anume o ruga 
Yasuziro şi. uşurel, se furişă pe uşă. Pe urmele ei purcese şi 
mirele. 

Ospăţul tinu trei zile, dar tinerii căsătoriţi, îmbătaţi de 
dragoste, aproape că nu mai observau ce se petrece în preajma 
lor. Nu mai auzeau nici toasturile, nici sunetele syamisyenu- 
rilor, nici cîntecele oaspeţilor care se chercheliseră bine. 

Totul are insă un sfîrşit. Mai întîi s-a terminat cu nunta, iar 
peste încă patru zile se apropie şi încheierea permisiei, care 
zburase ca un vis. Gîndul că avea să fie timp îndelungat 
despărţit de Tiyeko îi tortura sufletul lui Yasuziro, dar datoria de 
ofiţer al flotei imperiale ii poruncea să se înapoieze pe port- 
avion. 

Sosi şi ziua despărțirii. Plecîndu-se adînc în faţa părinţilor şi 
a soţiei, Yasuziro urcă în vagonul expresului de Tokyo. Un şuier 
răguşit anunţă pornirea trenului. O smucitură — şi peronul gării 
din Hiroshima, cu cei ce-l petrecuseră, pluti în urma aviatorului. 


lar în urechi încă mai continua să răsune glasul maicăzsii, 
rugîndu-l să aibă grijă de el, precum şi şoaptele lui Tiyeko, 
făgăduindu-i că avea sâ-i dăruiască un fiu. 

Indiferent faţă de destinele omeneşti, expresul îşi mărea 
viteza şi-l ducea pe Yasuziro cît mai departe, tot mai departe 
de cei pe care îi iubea şi care-l iubeau. 

CAPITOLUL V 1 

Săltind pe creasta valului, Charles Mallory îşi roti privirile. 
Plaja era atît de departe. încît nu era în stare să-l distingă pe 
cei aflaţi pe ea. Se gîndi : „le pomeneşti c-a sosii timpul să mă 
întorc". Dar comandantul său, Robert Hnrris, menţinîndu-se pe 
planşă, continua să plutească înspre partea deschisă a 
oceanului. Charles îl întrebă cu o falsă însufleiire : 

—Ei, Bob. încă nu se vede Fuji Yama ? 

Capul în cască albastră se răsuci spre el. 

—Acuş ne-ntoarcem...' Să aşteptăm un val mai mare. 

După cîteva minute, se apropie un val uriaş, cu creastă 
albă şi înspumată. 

—Haidem ! strigă Robert. 

Pregătind planşele, se avântară cu faţa spre mal, aşteptind 
apropierea celui de „al nouălea val". Acesta se ivi lîngă ei, parcă 
furişindu-se, clocotind abia auzit, cu spume pe coamă, înşfăcată 
de val, planşa fu cît pe ce sâ-i fie smulsă din miini lui Charles. 
Abil, el izbuti să se suie pe ea şi, legănîndu-se. porni în zbor 
către plajă. Nu prea departe, Robert. întocmai ca un schior de 
munte pe-o pirtie de slalom, luneca, odată cu valul, pe planşă. 

—Oho-ho-ho ! strigă Charles, cuprins de-un entuziasm 

frenetic. 

-—Formidabil ! îi răspunse Bob Harris. Păcat, numai, câ 

ţărmul se-apropie prea repede. 


într-adevăr, ajungeau la țărm mult mai curînd decit se 
depărtaseră, atunci cînd plutiseră spre larg. De pe acum se 
auzea vuietul spargerii valurilor de mal. Cînd fură lîngă coastă, 
cei doi prieteni avură posibilitatea să aprecieze ce monstru 
încălecaseră. Era realmente un „al nouălea val" — un gigant 
printre celelalte valuri, care năvăleau peste Waikiki — plaja la 
modă a insulelor Hawaii. Charles fu cuprinse brusc de un puseu 
de încordare, plus o doză de frică — o stare asemănătoare 
fusese silit să depăşească la lansările cu paraşuta, mai înainte 
de a se zvirli peste bordul avionului. Se pregăti şi, cînd valul 
ajuns lîngă bancul de nisip îşi mai încetini din viteză, iar coama 
purcese să i se răstoarne, se aruncă de pe planşă şi se cufundă 
într-o parte. Valul se prăbuşi asupra pilotului ca un bolovan de 
mai multe tone şi îl răsuci pe loc, învirtindu-l şi tîrîndu-1 în 
pîntecele lui. Pe urmă, Charles nu-şi mai putu aminti cît timp 
dăinuise uluitoarea rostogolire în puhoiul urlător. Cînd îl trîntise 
cu spinarea de fundul de nisip, izbutise, cu abilitate, să-şi ia vînt 
cu picioarele, din răsputeri, şi să iasă la suprafaţă. Dar abia 
apucase să tragă niţel aer in piept şi corpul îi fu înşfăcat de 
şuvoiul ce se retrăgea de la mal, tirîndu-1 îndărăt, în adîncuri, 
unde se năştea valul următor, de mai mici dimensiuni, din 
fericire. 

Simţind că se asfixiază de încordare, Charles încercă să se 
degajeze din îmbrăţişările viitorii. Dar ce reprezenta puterea lui, 
împotriva energiei produse de spargerea valurilor oceanului de 
țărm ? Pilotul fu aruncat oa un fir de iarbă, a- coperit cu spumă 
clocotitoare şi din nou rostogolit la cîţiva metri de mal... 

Cînd, în cee din urmă, Charlhes ieşi pe usoat, picioarele-i 
tremurau şi inima îi bătea ca un motor supraîncins, la turație 
maximă — gata să se înece. Luîndu-şi planşa zvirlită de ape, se 
îndreptă spre Robert, care se tolănise pe nisipul înfierbiîn- tat. 
Prietenul său avea o înfăţişare mult mai vioaie. Cu o indiferenţă 
prefăcută, se interesă r 

—Ei. cum a fost ? Ce impresie ţi-a făcut ?... 

—M-am temut că n-am să mai scap : m-a dat peste cap. Insă 

Charles nu era dispus la confidenţe, ci continuă vesel : în 

genere, a te scălda în apele insulelor Hawaii este o plăcere 

ce nu poate fi comparată cu nimic altceva. Şi esenţialul e că 
aici ai posibilitatea să te ocupi de sportul acesta în tot timpul 
anului. Din păcate, n-au mai rămas decit trei zile din 


permisie. 


Cuvintele rostite de Chrles fură acoperite de zgomotul unui 
avion „aerocobra". Acesta pătrunsese deasupra plajei, ia mică 
înălţime şi, după ce se răsuci într-o serie de tonouri ascendente, 
dispăru în albastrul cerului. 

Robert petrecu avionul cu privirea 

—Ştii, mi s-a cam făcut de zbor... 

—Oare există şi momente cînd n-ai poftă de zbor ? 

—Uneori, se mai întîmplă... Cînd şezi în carlingă, citeva 

schimburi la rînd. 

—lar eu am impresia că n-am să mă satur niciodată. Cind m- 

am înălţat pentru întiia oară în văzduh, atunci mi-am dat 

seama, deodată, care-i vocaţia mea. lar cursurile de la uni- 
versitate au devenit formale, numai ca să nn-i întărit pe pă- 
rinţi. 

—Mai bine te inscriai imediat la şcoala militară. 

—Asta nu era chiar atit'de simplu de înfăptuit. Părinţii n- 

aveau prezidenţi şi senatori printre prieteni, ca să-mi obţină 

o scrisoare de recomandare Dar nici nu erau. în chip 

deosebit, de acord cu opţiunea mea... 

Soarele dogorea. Robert se întoarse pe spate 

—Nu cumva să ne prăjească... 

De alături, răsună un riset de femeie. Charles se ridică. In 
apropiere, îndreptîndu-se spre plajă, păşeau două tinere. Una 
dintre ele — slăbuţă şi cu pistrui pe faţă. cealaltă — îndesată, 
negricioasă şi cu ochi mari, ca de indiană. Femeile erau privite 
cu dorinţa în ochi de nenumăraţii pierde-vară ce împinziseră 
plaja. 

—Ascultă Bob, n-o cunoşti pe dumnişoara ? Charles arătă cu 

capul spre femeia aceea frumuşică şi fişneaţă. 

Robert aruncă o privire şi. cu o mişcare mlădie de felină, se 
îndreptă. 

—Helo. Kate ! Haideţi aici, să vă prăjiţi cu noi. 

—Bob ? Nu te-am văzut de-o sută de ani | O să ne bronzăm. 

Mai întii însă vrem să ne scăldăm. 

—Astăzi sînt valuri puternice. 

—Mie. aşa-mi place marea. 

-Kate, ia-mă cu tine. N-ai voie să intri în mare fără un 

ocrotitor. Toţi rechinii din Pacific au să dea năvală asupra 

unei bucățele atît de apetisante. 

—Eşti insuportabil. Bob, ca şi mai înainte, îl ameninţă Kate, 


aruncîrdu-şi, în acelaşi timp, privirea spre Charles. E 
prietenul tău ? Prezintă-i-l lui Mary. Atinse mina slăbuţei 
însoţitoare. Dealtminteri, nici tu. Bob. n-o cunoşti Am să te 
rog s-o iubeşti şi s-o preţuieşti Ea-i Mary. verişoara mea <un 
Houston. 

—Robert Harris, pilot de viînătoare. Născut în Oak-Hill, 
Virginia de Est. 

—Ce oficial 1 Mary zîmbi şi, dîndu-se înapoi cu un pas, 
execută o reverență. 

-—Charley, fă-te-ncoa ! îl strigă Robert pe locotenent. Este un 
gentleman — prietenul meu şi pilot coechipier. Nu-i un 
simplu pilot, ca noi păcătuşii, ci' şi un maestru în nu mai ştiu 
cîte arte frumoase, ziarist şi viitor scriitor, pe deasupra. 

—E plăcut să faci cunoştinţă cu-o asemenea celebritate ! 
exclamă Kate. La revedere, pe curind ! îşi vîri părul sub 
casca de cauciuc şi se cufundă în valul ce se apropia 
rostogo- lindu-se. Mary nu riscă să intre în apă mai adînc 
decît pînă la genunchi. Marea i se părea extrem de agitată. 
—Cine-i Kate, asta ? îl întrebă Charles pe Robert. 

—O veche dragoste de-a mea. li făceam curte in acelaşi timp 
cu Eugene Tekker, un aviator din marină. Şansele noastre 
păreau a fi egale, dar ea 1-a preferat pe Eugene. Mult timp 
n-am putut-o ierta. Acum un an, a rămas văduvă. lar, nu de 
mult, a declarat că niciodată de-acum încolo nu se va mal 
căsători c-un aviator. De data asta, îi dă tiîrcoale un oarecare 
Henry Hughes, marinăraş pe portavionul „Yorktown". Şi 
dracu' să-l ştie, pe oe post se află, de logodnic sau de a- 
mant. In orice caz, astăzi am să depun eforturi pentru a lă- 
muri şi treaba asta. 

Peste puţin timp, Kate ieşi din apă. Charles îşi exprimă 


admiraţia pentru curajul şi arta ei de înotătoare. Bărbaţii se 
aşezară în jurul şezlongului pe care luase loc Kate, înscăunîn- 
du-se ca o regină pe tron. lar ea porunci: 


Ei. 


—Chack, fă-i un pic de curte prietenei mele ! Mary e-o fată 
modestă şi drăguță. 

„Doamna mi-a indicat locul ce mi se cuvine, gîndi Charles. 
ce să-i faci, ne vom produce şi-n roluri secundare. De dragul 


prietenei, eşti în stare să te pretezi la orice sacrificiu !". 


„Fata modestă", Mary, dîndu-şi seama că toată atenţia 


bărbaţilor era concentrată asupra strălucitoarei sale prietene, 


porni să producă fum dintr-o ţigară şi, arborîndu-şi pe nas nişte 
ochelari imenşi, se cufundă în lectura unui roman poliţist, pe 
coperta căruia un gangster mascat trăgea din două Colturi 
Băieţii o amuzau pe Kate cu bancuri recente, importate de pe 
continent. Asta, pînă în clipa cînd Mary, de-a cărei prezenţă 
uitaseră, le aminti de existenţa ei : 

—Dragii inei gentlemani, duceţi-vă careva din voi, uite, la 

maşina aceia cenuşie, şi scormoniţi niţel prin portbagaj. 

Sufăr groaznic din pricina a trei vicii : plictiseala, sete şi 

pofta de -a mă îmbăta. 

Robert comandă : 

-—Profesore, fiind mai tînăr ai-un gentleman perfect, vei fi 

silit să te plimbi un pic If cuerea lui Mary. Consideră că, dintr- 

un singur foc, comiţi douCi fapte bune r satisfaei capriciul 
unei domnişoare şi-i faci o piăcere şefului tău. 

Charles se ridică şi păşi agale, în silă, spre Chryslerul ce- 
nuşiu. care era parcat la intrarea pe plajă. N-avea nici un chef 
să bea. lar, în plus, nu se pricepea să acţioneze bărbăteşte în 
această privinţă, ca Robert şi alţi piloţi din escadrilă, care 
lăsaseră să curgă în organismul lor nu numai un singur galon 
din tot soiul de mixturi alcoolice. 

2 

Charles se trezi seara, tîrziu. întorcindu-şi capul greoi un 
obuz de tun, privi împrejur, încercînd să rezolve enigma : unde 
se afla şi cine era persoana care sforăia monstruos în a- 
propiere ? 

în bezna înăbuşitoare, îmbicsită de fum de tutun, vibrau, 
dedublîndu -se, contururile difuze ale unui mobilier necunoscut. 
Cineva, care horcăia în preajmă, la un moment dat încetă, 
scîrşni din dinţi şi se mişcă. Un al doilea, nemişcat, abia se 
putea distinge într-un colţ al încăperii. Charles, dînd de 
întrerupător, aprinse lumina de sus. 

în faţa ochilor îi apăru o odaie în plină neorinduială, ca după 
un chef. avînd pereţii drapaţi cu mătase chinezească. Persoana 
cealaltă, a doua, care şedea în colţ, se dovedi a fi un Buddha de 
lemn. Pe perete, deasupra statuii lui Buddha atîrna o colecţie de 
evantaie japoneze. Masa ce se găsea în centrul odăii era 
acoperită de sticle goale, pocale şi vase murdare. De-a 
curmezişul divanului, de lîngă peretele de vizavi, era culcat 
Robert Harris, cu uniforma boţită. Lumina vie ce-1 izbise în ochi, 


îl trezi Bob mormăi ceva, nemulţumit. îşi miji ochii şi-şi deschise 
pleoapele. Suferinţa se citea pe figura sa. Se aşeză în capul 
oaselor, pe divan, freeindu-şi fruntea cu palmele, şi întrebă : 
—Nu dormi. Chack ? 
—M-am trezit, însă nu-mi pot da seama unde sîntem. 


—Da, mâi frate, ieri, mai.spre sfîrşit, ieşiseşi compleţi din 

circulaţie. Deşi nu-i nimic de mirare în privinţa asta. Am băut 

toată ziua, ca nişte cow-boy din vestul sălbatic. Mai întîi, pe 
plajă, la restaurantul japonez „Sute-Ro", iar după aceea 
acasă, la Kate Tekker. 

—Acum, parcă-mi amintesc ceva, dar confuz. Am impresia 

că organizasem amîndM un rodeo pe gazonul de lîngă locuit 

lui Kate. Eu făceam pa vaca, păşteam iarbă, mugeam şi 

împungeam. lar tu zk?ai <Jă eşti cow-boy, şi tot încercai s- 

arunci asupra mea un lasou, utilizindu-ţi bretelele de la 

pantaloni. 

—Da, a fost ceva în genul ăsta. 

—Ascultă, trebuie s-o-ntindem cît mai iute, pînă nu se 

trezesc gazdele. Altminteri, or să ne ardă obrajii de ruşine, 

pentru faptele săvirşite. 

—Fii liniştit, micule ! Şi amfitrioanele noastre se piliseră 

zdravăn şi ne-au apreciat cum se cuvine umorul. 

—Nu ! Trebuie să plec acasă. In ce dată sîntem azi ? 

-—Dimineaţa, eram in şapte. 

—Atunci, Robert, ne-a expirat permisia. 

—Ba nu s-a terminat — astăzi e duminică. 

—Oricum, nu mai pot rămîne aci. Unde au telefonul 7 

—Uită-te în odaia de-alături. 

Charles formă numărul ofițerului de serviciu pe baza ae- 
riană. 

—Alo i Tu eşti, Steph ? Te deranjează Charles Mallory. Dă-mi 

o mînă de ajutor, bătrîne, s-ajung la biîrlogul meu. 

De mult timp ofiţerii de serviciu nu mai erau surprinşi de 
telefoanele nocturne ale piloților chercheliţi. Obţinînd a- dresa 
precisă, trimise un Willys după cel de-al doilea locotenent din 
noaptea aceea. 

CAPITOLUL VI 1 
| 

Gam în Jur de 20 noiembrie, 1941, portavioanele „Akagi14 şi 
„Saga44 sosiră în apele riverane ale asprului Hokkaddo. Aid s- 
au întîlnit cu aproape toate partenerele lor de navigaţie de lîngă 
insula-poligon Sioku, devenită „Grădina morţii" pentru mulţi din 
colegii lui Yasuziro. 

In rada de la Hittokapu se desluşeau contururile cenuşii ale 
uriaşelor portavioane „Hiryu" şi „Soryu", iar, ceva mal departe, 


dincolo de ele, ancoraseră portavioanele Diviziei a treia 
„Zukaku" şi „Shokaku'". 

Distrugătoarele şi crucişâtoarul uşor „Abukumi", care se 
aflau în radă, păreau, în comparaţie cu acestea, nişte pigmei 
nimeriţi într-o turmă de elefanţi. 

Odată cu sosirea în golf a diviziei de cuirasate ce naviga sub 
pavilionul  contraamirarului Mikawa  Guniti, in baia ne- 
încăpătoare de la Hittokapu se aglomerase aproape întreaga 
floare a flotei maritime militare a Japoniei. 

în depărtatul golf, uitat de Dumnezeu şi de oameni, in 
răstimp de-o noapte se ivi un fel de oraş plutitor fantastic, 
alcătuit din cetăţi inexpugnabile, ferecate în cuirase groase. 

Fumegind, ca o duzină de uzine metalurgice, sumbru şi 
încordat, îşi adunau forţele in vederea unei necruțătoare încer- 
cări. Tot aşa, cu multe secole în urmă, fumegau şi focurile hoar- 
delor de huni, mai înainte ca aceştia să năvălească asupra pă- 
mânturilor vecinilor lipsiţi de griji. Tot aşa, în tăcere şi răbdători, 
hunii aşteptau porunca lui Attila, pentru a se prăbuşi cu toată 
greutatea nenumăratelor lor hoarde peste duşmanul aţipit şi 
care nu-şi dădea seama de nimic. 

Marinarii nu aveau nici o idee despre scopul sosirii lor la 
capătul de sud al şirului de insule Kurile, însă fiecare îşi dădea 
seama că nu era ceva întîmplător şi că mari evenimente se 
coceau pe zi ce trecea. 

La 27 noiembrie 1941, escadra plecă în mare taină, sub 
acoperirea întunericului şi a perdelelor de fum instalate de 
distrugătoare. în seara aceea, aproape toţi marinarii de la baza 
Hittokapu fuseseră învoiţi, pentru a se crea impresia că flota se 
afla în bazinul portuar. în realitate, ea şi brăzda de citeva 
ceasuri apele Oceanului Pacific, luînd cap spre est. Prezicătorii, 
care proorociseră un război cu Rusia, au fost dezamăgiţi. Rusia 
rămînea la pupa, şi se depărta din ce în ce mai mult. la fiece 
învîrtitură a arborelui de elice. Acum, tinerii ofiţeri erau înclinați 
sâ considere marşul acesta ca o aplicaţie obişnuită de flotă. Și 
erau crezuţi cu plăcere. Vremea — proastă. Dar aplicaţiile de 
flotă se executau mai totdeauna pe vreme rea. care îngreuna şi 
mai mult complicatele zboruri de pe puntea portavioanelor. 


Comandantul marii unităţi de portavioane, viceamiralul 
Chuichi Nagumo, îşi înălţase pavilionul pe „Akagi". Acuma, 
portavionul lor, devenind navă amiral, se afla în frunte. Dis- 
pozitivul de marş era acoperit de cuirasatele „Hiei", „Kiri- 
shima", de crucişătoarele „Chikuma" şi „lone". Navele se 
prăbuşeau zdravăn de pe un val pe altul şi părea că nu există 
forţă capabilă sâ le oprească victorioasa înaintare. Distrugă- 
toarele înguste, cu borduri joase, aveau cel mai mult de indurat. 
Se îngropau adînc în valurile ce năvăleau şi care se repezeau 
năvalnic de la prora spre pupa, ameninţind ca virte- jul apelor 
să smulgă suprastructurile punţii. 

Oceanul rămase posomorit cîteva zile. La nebulozitatea 
joasă şi zdrenţăroasă, plutind deasupra navelor, se adaugă o 
burniţă măruntă. In clipa aceea, vizibilitatea devenise extrem 
de proastă. Portavioanele, în linie de şir, erau abia vizibile, iar 
vasele de apărare dispăreau complet, ascunse de vălul pică- 
turilor de ploaie. 

Pe 3 decembrie, timpul porni să se îndrepte. Avioanele de 
recunoaştere, care decolaseră de pe „Shokaku'", descoperiră 
grupul de tancuri petroliere ce aştepta escadra în zona sta- 
bilită. Cu toată hula puternică, începu alimentarea cu com- 
bustibil. 

Pomparea combustibilului de pe tancurile petroliere, pe 
vreme de furtună, este extrem de dificilă. Din pricina valurilor 
uriaşe, nu se putea aborda. A fost nevoie să se arunce bandula 
de la vreo douăzeci de metri. Yasuziro privise cu a- tenţie cum 
un marinar, învîrtînd bandula ca pe-o praştie, o zvirle de pe 
tancul petrolier pe portavion. 

Dinspre gurile.de alimentare, au tras apoi cu bandula un 
dispozitiv, pe care l-au întins ca un scripete, iar după aceea au 
instalat pe blocuri un furtun greoi şi gros. Pompele puternice au 
intrat în funcţiune şi combustibilul porni să curgă cu presiune, 
prin furtunul ce se flexa din pricina hulei, prăvă- iindu-se cu 
zgomot de cascadă în cisternele golite de carburant. 

Primele care şi-au făcut plinul au fost distrugătoarele, ele 
avînd o mică autonomie de marş. După ce s-au alimentat, au 
dispărut în goană mai departe, ca o haită de ogari, în- cercînd 
să descopere duşmanul necunoscut. După vreo trei ceasuri, şi 
celelate nave ale marii unităţi şi-au ocupat locurile în 
dispozitivul de luptă. 


Marşul continuă, fără ca efectivul să cunoască obiectivul 
spre care se îndrepta. 

Pe la prînz, în ziua de 4 decembrie, marea unitate de port- 
avioane ieşi din zona furtunii. Şi, în momentul acela, pe ca- 
targul pavilioanelor de pe portavionul „Akagi" flutură cea 


mai venerată relicvă a flotei imperiale japoneze — 
pavilionul amiralului Togo, ce fusese înălţat pe cuirasatul 
„Mikasir. in zilele bătăliei de la Tsushima 

Şi tuturor le-a fost clar câ navele marii unităţi porniseră la 
război. 

2 

Yasuziro fusese cuprins de un sentiment de entuziasm — 
urma să aibă loc un eveniment într-adevăr important, cînd 
aveai posibilitatea să-ţi manifeşti capacităţile : căci era ostaş 
japonez şi avea datoria să fie ori încununat cu laurii victoriei, ori 
să piară în luptă. Dar el credea în prima variantă. Morimoto îl 
convinsese că erau ocrotiţi de însuşi zeul războiului — Hatiman. 
Dar trebuie să te concentrezi şi să fii pregătit, pentru clipa cînd 
ţi se va cere toată dirzenia de samurai. îşi alungă gîndurile de la 
bucuriile lumeşti, nelăsînd loc nici a- mintirilor despre Tiyeko. 
Yasuziro şi Kyenzi Takasi şi-au petrecut ziua, aproape în 
întregime, retraşi în lăcaşul de rugăciuni al navei, rugîndu-se 
zeilor pentru succesul armatelor japoneze. In a şaptea zi de 
marş, marea unitate de portavioane, atingind din travers 
insulele Atki şi Midway, îşi schimbă direcţia spre sud-est. Şi, 
atunci, înaintea marinarilor tulburaţi, încremeniţi în rînduri 
strînse pe puntea de zbor a portavionului „Akagi", vorbi chiar 
viceamiralul Chuichi Nagumo. Cuviîn- tarea a fost scurtă şi 
solemnă : 

— Divinul nostru mikado ne-a poruncit să pornim războiul cu 
americanii. Cea mai importantă bază navală militară a 
inamicului o reprezintă insulele Hawaii — Gibraltarul american ! 
Indiferent în ce direcţie şi-ar trimite inamicul navele în Oceanul 
Pacific, ele se vor opri totdeauna în insulele Hawaii. pentru 
alimentare. lar din moment ce americanii şi-au amplasat flota la 
această bază avansată — o vom întîmpina la Pearl Harbor. In 
bătălia ce ne stă în faţă, fiecare va trebui să-şi facă datoria pînă 


la capăt". 
La cuvîntarea viceamiralului s-a răspuns cu strigăte in- 
terminabile de „Banzai" !". Ofițerii şi ostaşii erau cuprinşi de un 


acces de exaltare războinică. Dealtfel, dacă s-ar fi privit mai 
atent, atunci s-ar fi putut remarca în rîndurile marinarilor 
oameni care strigau „Banzai'", cu mai puţin entuziasm. Pe 
figurile multora erau prezente urmele loviturilor de 
pumn z 


c-da 42 aoala | 


pe care le administrau subofiţerii şi marinarii cu vechime. Bătaia 
era un fenomen obişnuit în armata şi flota japoneză. 

După adunare. Kyenzi Takasi ii şopti lui Yasuziro : 

—Tora, te rog să vii la mine. Am o mică surpriză. 

Închizînd grijuliu uşa, Kyenzi scoase, dintr-un loc secret, o 
sticlă de sake „Cocorul alb". Ambii îşi dădeau foarte bine seama 
câ încălcau interdicţia cea mai severă. 

—De dragul unui asemenea eveniment, se poate intra în 

conflict cu regulamentul, spuse Yasuziro, aşezindu-se la 

masă. 

—Mai ales că s-ar putea să bem pentru ultima oară, a- dăugă 

întristat stâpînul cabinei, turnînd sake în pocale. 

Război ! Acum, toate gîndurile marinarilor din marea unitate 
de portavioane se roteau în jurul acestui groaznic şi scurt 
cuvînt. 

-—Kyenzi-san, te afli oarecum într-o dispoziţie sufletească 

suficient de amară... Sâ bem pentru grabnica zdrobire a 

Americii şi pentru întoarcerea noastră victorioasă şi fericită. 

Uită-te ce forţe înaintează spre Hawaii! Le vom nimici flota ! 

Şi ce-or să facă americanii, cu toată tehnica lor, fără flotă ? 

Numai să fie destule ţinte, demne de aparatele noastre Y-97. 

De le-am captura flota din Hawaii ! 

—Yasuziro-san, ai avut ocazia să vizitezi Hawaiiul ? 

—Nu. dar de ce mă întrebi ? 

—In 1939,.fiind aspirant de marină, îmi făceam stagiul pe 

nava de recunoaştere „Hifuri-Maru'". Fusese amenajată 

pentru pescuitul thonului. „Atelierul nostru pescăresc" era 
comandat de un căpitan de rangul dot, un tip nebărbierit, 
îmbrăcat într-o salopetă din foaie de cort. Ni se „oprise" 
motorul şi, cu toate pînzele sus. am intrat în reparaţii la 

Oahu. lată, atunci, am avut ocazia sâ văd şi baza americană. 

în curînd, din voinţa mikadoului se va transforma într-o 

înfloritoare „Grădină a războiului" 

—Asta, în mod precis ! Totul va fi transformat in pr if şi 

pulbere, ca la poligonul din Sioku. 

—Tora ! Îmi place să te-aud crezind atit de ferm în victorie, 

insă uiţi că la Sioku trăgeam în nişte ţinte oarbe. Dar ce va 

fi, cind ţintele vor răspunde cu foc ? In cazematele sub- 
terane ale insulei există mii de soldaţi. lar pe aerodromuri 
sint amplasate aproapei trei sute de avioane. Golful Pearl 


Harbor, de dimensiuni reduse, este acoperit de focul 
suprapus al bateriilor antiaeriene Şi, daca la forţa lor de 
foc'se mai a- daugă antiaeriana bateriilor de pe nave, atunci 
va fi pîrjol. 
într-adevăr, âsta-i Gibraltarul Pacificului, care ne făgăduieşte mii 
de surprize pline de primejdii. 

Kyenzi Takasi nu era un fricos, privea însă lucid lucrurile. 
Totuşi, cînd „Cocorul alb" fii dat gata, se declară de acord cu 
Yasuziro că flota S.U.A. va fi nimicită şi că victoria Japoniei în 
războiul acesta era iminentă. înainte de a părăsi cabina, Kyenzi 
spălă pocalele şi, după ce umplu sticla de sakd cu apă, o zvîrli 
în mare, prin hublou. Era neapărat necesar să se ducă la fund. 
Prin ordin pe marea unitate era interzisă, ia modul cel mai 
strict, aruncarea gunoaielor peste bord : escadra invizibilă nu 
trebuia să lase după sine nici un fel de urme. 

In dimineaţa celei de-a .doua zile, vremea rea rămăsese 
departe. Yasuziro se trezi, deşteptat de-o rază de soare ce-l 
căzuse pe faţă prin hubloul deschis. După ce-şi făcu un duş, 
urcă pe punte. Navele marii unităţi înaintau spintecînd oglinda 
albastră a oceanului liniştit. La terminarea micului dejun, s-a 
comunicat ordinul de luptă. Acuma, fiecare ostaş îşi cu noştea 
misiunea. Ordinea de executare a misiunii pentru aviatorii 
torpilori răminea aceeaşi, aşa cum fusese la atacurile de pe 
insula Sioku. Totul era gata pregătit în vederea luptei. Na- 
vigatorii calculară şi liniară ruta de zbor, de la punctul fixat 
pentru lansarea avioanelor şi pînă la Pearl Harbor. Piloții se 
simțeau obosiţi de aşteptarea începerii luptei. Ca să mai o- 
moare din timp, jucau go, războindu-se între ei, sau se plimbau 
pe puntea superioară. 

Yasuziro şi Kyenzi stăteau îndelung la pupa, privind în- 
gînduraţi la puternicile elice ale portavionului, care lăsau în 
urmă, laolaltă cu tonele de apă clocotitoare, milele parcurse, 
apropiindu-i treptat de punctul de decolare. De la început, 
marşul se efectuase în condiţiile celui mai strict secret. Navele 
înaintau prin sectoarele deosebit de pustii ale Oceanului Pacific, 
departe de căile maritime, păstrind o deplină tăcere radio. In 
schimb,  radiotelegrafiştii care rămăseseră în metropolă 
depuneau o activitate intensă, utilizînd semnalele de apel ale 
navelor plecate. Scopul jocului-radio, de dezinformare, era să le 
creeze americanilor impresia că portavioanele şi cuira- satele 


marii unităţi de şoc stăteau la ancore în apele Mării Interioare a 
Taponiei. 


Pentru evitarea unor întîlniri-întimplătQare cu indiferent ce 
navă în stare să anunţe poziţia portavioanelor japoneze, 
înaintea escadrei goneau, ca vintul, distrugătoarele, gata să 
trimită la fund orice vas, fără să mai ţină seamă de pavilionul 
sub cure naviga. lar şi mai departe, la cîteva sute de mile 
înainte, pe direcţia de marş a escadrei, submarinele divizionului 
lui Imanzumi Kiziro efectuau operaţiuni de recunoaştere a căii. 
Toate navele, fără exdepţie, care se întilneau cu escadra erau 
sortite pieirii. Prea era importantă incursiunea asupra insulelor 
Hawaii — pe a cărei carte se miza soarta imperiului. 

Piloții făceau de serviciu, în carlingile aparatelor de vină- 
toare şi ale avioanelor torpiloare, de la revărsatul zorilor şi pînă 
la apusul soarelui, gata să se înalțe în aer la primul semnal. 
Cînd escadra ieşi din zona de furtună şi cerul se curăţă de nori, 
din zori şi pînă în noapte au pornit să circule pe bolta cerului 
avioanele de vinătoare ale escortei aeriene, pentru a respinge 
orice atac al aviaţiei inamice. Zilele semănau intre ele dar, 
fiecare dimineaţă părea mai fierbinte decît cea precedentă. 

Oceanul se dovedi a fi excepţional de pustiu. Drogaţi de 
interceptările false ale convorbirilor radio din bazinul Mării 
Interioare a Japoniei, americanii se simțeau liniştiţi. In cea de-a 
zecea zi a marşului, cînd pînă la Pearl Harbor mai rămăseseră 
vreo patru sute de mile, un avion de recunoaştere, înălţin- du- 
se în văzduh, depistă o navă americană de patrulare. Imediat, 
pentru distrugerea acesteia, decolă patrula de avioane 
torpiloare pe care o comanda Morimoto. Lipindu-se chiar de 
creasta valurilor, cele trei aparate porniră în goană spre sud. 
Yasuziro"şi Kyenzi le-au petrecut din ochi, invidioşi. „lată cine 
va deschide primul cont din noul război", cugetă Yasuziro, 
simțind dorinţa de-a se afla în clipa aceea în carlinga aparatului 
Y-97, acolo unde era Samuraiul de Fier. 

După ce echipajele. întoarse, şi-au prezentat raportul, re- 
zultă că atacul cu torpile fusese absolut neaşteptat pentru nava 
de patrulare americană Uluirea, provocată de apariţia avioa- 
nelor japoneze într-un sector atît de îndepărtat şi inaccesibil lor, 
americanii au dus-o la fund, împreună cu ei, fără să mai 
izbutească a deschide focul şi să transmită prin radio, la Pearl 
Harbor, vestea ivirii japonezilor. După torpilarea executată „la 
virful catargelor", din mers, la bordul stîng al neînsemnatului 
vas explodaseră deodată două torpile. Atare cantitate de 


explozibil ar fi fost de ajuns pentru scufundarea unui crucişător. 
Nava de patrulare s-a frînt în cîteva bucăţi şi s-a dus 
numaidecit la fund. Transmisioniştii japonezi, care erau de 
serviciu la interceptare, nu recepţionară nici un schimb de ra- 
diograme. Nava americană nu apucase să transmită nici măcar 
tradiționalul semnal S.O.S. 

ii 8 

Temîndu-sc ca nu cumva americanii să-şi trimită hidro- 
avioanele Cătălină in căutarea navei de patrulare dispărute, 
viceamiralul Nagumo dispuse continuarea marşului, cu toată 
viteza, pînă la locul fixat pentru lansarea avioanelor. 

"î 

Soarele dimineţii lumină dormitorul din căsuţa aflată intre 
copacii veşnic verzi. 

Razele, pătrunzind prin fereastra neprevăzută cu storuri, 
lunecară peste divanul larg, pe care dormea un bărbat, peste 
vrafurile de cărţi, îngrămădite în pachete pe prichiciul ferestrei 
şi de-a dreptul pe duşumea, apoi deasupra vestonului de 
locotenent, aruncat pe un scaun, şi peste scrumiera plină virl cu 
mucuri de ţigară. 

După dezordinea care domnea în odaie, se putea presupune 
că era o locuinţă de burlac. lar o ilustrație în culori, fixată cu 
pioneze pe perete, întărea această părere : un cow-boy, în şaua 
calului său, săruta o fată ce se plecase spre el. prin fereastră 
Orbit de dragoste, călăreţul nu bănuia prezenţa unei a treia 
persoană, ce se găsea dincolo, în odaie. Rivalul, abia vizibil, o 
ajuta pe fată să se dezbrace. Dedesubt, o inscripţie : „Dragoste 
de cow-boy". 

Deodată, libidinoasa capodoperă închinată amorului cow- 
boyului fu smulsă de pe perete. Geamurile zornăiră, făcîndu-se 
ţăndări. Charles Mallory sări de pe divan, asurzit de-un bubuit 
prelung şi incredibil. îmbrăcindu-se sumar, ieşi în goană si nu-i 
veni să-şi creadă ochilor | se părea că visează în continuare un 
coşmar. 

Căsuţa învecinată era cuprinsă de flăcări. Locul de staţio- 
nare a avioanelor ardea şi el, în vilvătăi. lar din cer, unul după 
altul, se năpustau în picaj avioane argintii, cu două motoare, 
lansîndu-şi încărcătura de bombe peste hangarele şi clădirile 
depozitelor ce mai rămăseseră intacte. Oameni, pe jumătate 
îmbrăcaţi, dădeau buzna din căsuțe, ca să se înghesuie în şan- 


tul îngust ce fusese săpat cu prilejul reparării conductei de apă. 
Un aparat, care-şi aruncase bombele, ieşi din picaj chiar 
deasupra acoperişurilor. Pe aripile sale se distingeau, cu uşu- 
rinţă, cercurile roşii — semnul de recunoaştere al avioaneior de 
război japoneze. De unde se iviseră aici, la mii de mile de- 
părtare de insulele arhipelagului japonez? Oare războiul, care 
bîntuia peste cîmpiile înzăpezite ale Europei, să fi ajuns pinâ 


la „Binecuvântatele insule ale fericirii", unde nimeni nu-l aştep- 
ta ? Văzduhul era cutremurat de duduitul motoarelor avalanşei 
de bombardiere. Aerodromul „Whiller" era învăluit de prafl şi 
fum. Deasupra golfului Pearl Harbor se ridica un nor uriaş şi 
negru. 

CAPITOLUL VII 1 

Apartamentul rezervat pe portavion comandantului marii 
anităţi corespundea pe deplin înaltei poziţii a locatarului. 
Lambrisat cu stejar maroniu şi lemn de santal aromat, se com- 
punea din cîteva compartimente. Cel mai spaţios era salonul. 
pe podeaua căruia se afla un covor gros de Caşmir. Pianul, prins 
cu şuruburi de punte, lustrele de cristal şi dulapurile lăcuite 
pentru cărţi completau frumosul interior. Pianul din lemn de 
trandafir, nu reprezenta doar o simplă podoabă a salonului. 
Arareori, asupra viceamiralului pogora buna dispoziţie şi atunci 
deschidea o partitură aparţinînd compozitorului său preferat — 
Bach. lar marinarii auzeau răzbătind de după uşa salonului 
sunete estompate. Fugile şi preludiile îi insuflau comandantului 
prilejuri de meditaţie şi o uşoară tristeţe. 

Dulapurile cu cărţi cuprindeau biblioteca destul de mare a 
viceamiralului Volumele, legate în piele şi marochin şi a- vind 
titlurile imprimate cu aur, erau lucrări în engleză, japoneză şi 
chineză, despre navigaţie, tactică navală, probleme militare şi 
tratate de filozofie. 

Pereţii salonului erau ornamentaţi cu săbii de samurai, piese 
rare, ca eleganţă şi frumuseţe, avînd minerul din fildeş şi lamele 
împodobite cu cizelări şi poleieli daurite. 

Colecţia de săbii, adunată de viceamiralul Nagumo timp de- 
o viaţă întreagă, reprezenta lucrul cu care se miîndrea cel mai 
mult. Asemenea săbii nu poseda nici măcar prinţul Ta- 
fcamatsu. 

Chuichi Nagumo îşi părăsea destul de rar apartamentul, 
pentru a urca la postul de comandă, sau pe puntea căpitanului. 
Era nevoit să trăiască retras, cu un ascet, izolindu-se de sub- 
alterni printr-un „zid chinezesc*, înălţat prin înrădăcinarea de 
secole a unei concepţii de etichetă, disciplină, supunere şi 
teamă faţă de persoana comandantului. Nu trebuia să aibă sim- 
patii sau antipatii faţă de subalternii lui, nu întreținea nici un fel 
de contact direct, limitîndu-se doar la convorbiri telefonice sau 
la ordine transmise prin adjutanti. 


Dormitorul viceamiralului era mobilat la modul spartan, într- 
un autentic stil japonez. Unica abatere de la tradiţiile naţionale 
în aranjament o constituia patul îngust, acoperit cu o pătură 
marinărească, grosolană. Numai pernuţa brodată cu flori de 
vişin ştia ceva despre gîndurile neliniştite ale viceamiralului, 
care-l bîntuiau în nopţile de insomnie. Comandantul începuse 
să doarmă prost, de cînd distanţa pînă la insulele Hawaii se 
micşorase la o mie de mile. Ficatul, mai înainte tratat, se 
dezlănţui. Rănile vechi, mocneau. Il apăsa povara grea a 
răspunderii faţă de imperiu, pentru rezultatele marşului . marii 
unităţi de portavioane. Dar Nagumo nu-şi îngădui să se 
adreseze nici măcar medicului personal. Nimeni nu trebuia să 
afle despre beteşugurile lui. Amiralul este un zeu pentru 
subalternii săi, iar zeii — nemuritori — nu suferă de boli, ca toţi 
oamenii. Tot aşa, nimeni nu trebuia să ştie ce se petrece in 
sufletul lui, zăvorit sub o membrană nestăpinită de pasiuni. 
Nimeni nu se încumeta să bănuie câ Nagumo era stă- pînit de 
tensiune şi patimi, mai violente decit cele ale unui jucător la 
ruletă care mizează, la masa de joc. viaţa şi Intreaga avere. lar 
tensiunea şi patimile sale deveneau şi mai puternice, pe măsură 
ce se apropia de Pearl Harbor. 

2 

In noaptea de 7 decembrie, radiotelegrafiştii raportară co- 
mandamentului marii unităţi de portavioane că s-a primit sem- 
nalul de cod „Soarta imperiului". Consulul japonez din Ho- 
nolulu comunicase că flota americană se afla la Pearl Harbor. 
Viceamiralul Nagumo aştepta nerăbdător semnalul acesta. Se 
rugase cerului ca radiotelegrafiştii să nu recepţioneze fraza de 
cod : „Vişinii sînt in plină floare", prin care agenţii l-ar fi a- 
nunţat despre absenţa flotei din apele insulelor Hawaii. Atunci, 
incursiunea marii unităţi de portavioane şi-ar fi pierdut sensul. 

Probabil, semnalul „Soarta imperiului" fusese recepționat 
simultan şi la Tokyo, deoarece, imediat după ce-l primiseră pe 
portavion, a sosit o radiogramă de la Kaigunsyo (Ministrul 
Forţelor NaVale Japoneze): „începeţi ascensiunea pe muntele 
Hiytaka". Acesta era ordinul codificat pentru atacarea Pearl 
Harborului. 

La şase treizeci, ora locală, portavioanele ieşiră în zona 
indicată pentru lansarea avioanelor şi se deslaşurară împotriva 
vîntului. 


Scoţindu-şi tabachera de aur, care înfăţişa o crizantemă cu 
patrusprezece petale 8 — primită în dar de la prinţul Ta- 
kamatsu --- viceamiralul aprinse o ţigară şi ordonă : — 
Decolarea ! 

Motoarele nenumăratelor avioane urlară asurzitor. Re- 
vărsatul zorilor încă nu se ivise. Cerul era acoperit de nori. Se 
simţea şi o uşoară furtună. Valuri mari izbeau în etrave, voind 
parcă să stăvilească marşul navelor ce porneau pe „Poteca 
războiului". întunericul dens făcea imposibilă deosebirea cerului 
de apa oceanului. Insă ordinul de decolare fusese dat. Primul 
care a luat plecarea a fost comandantul grupei de a- viaţie 
„Akagi", căpitanul de rangul trei Fuchida, numit cap de formaţie 
al primului val de şoc. 

Unul după altul, la intervale minime, şi-au luat plecarea 
aparatele Y-99 şi Y-97, încărcate cu bombe perforante şi torpile. 
Ultimele s-au înălţat avioanele de  vinătoare Zero. 
Detaşamentul avioanelor torpiloare, din care făceau parte pa- 
trulele lui Yasuziro Hattori şi Kyenzi Takasi, era condus spre 
Pearl Harbor de căpitan-locotenentul Morimoto. 

Intrînd "n formaţia patrulei de vîrf, Yasuziro se strădui din 
toate puterile să-şi menţină locul. In stingă şi în dreapta, înainte 
şi în spate sclipeau, amenințătoare, luminile de bord ale 
celorlalte aparate, care zburau în dispozitiv strîns. Era suficient 
să comită o mişcare bruscă, necoordonată şi apărea ca 
inevitabilă ciocnirea cu avionul învecinat. înghesuit în centrul 
formaţiei, Yasuziro se putu menţine printr-o minune la locul său, 
chiar şi atunci cind grupa străpungea norii negri ce pluteau 
deasupra mării 


8  Herbul, blazonul membrilor familiei impri iale ; chiar împăratul are un herb cu 
şaisprezece petale. 


în cele din urmă avioanele ieşiră din nori şi avură mai multă 
lumină. Acum era posibilă mărirea distanţei, fără teama de a-l 
pierde pe capul formaţiei. Yasuziro îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, cu dosul mănuşii şi se uită într-o parte şi în alta. 
Detaşamentul lor zbura în grup compact. De jur împrejur, 
indiferent unde şi-ar fi aruncat privirea, erau suspendate 
siluetele negre ale aparatelor apartinind altor detaşamente. lar 
deasupra tuturor, roiau zeci de avioane Zero, de vinătoare. 
Manevrau în permanenţă, strâduindu-se să nu depăşească 
avioanele torpiloare şi bombardierele greu încărcate. Primul val 
al avioanelor japoneze, executind adunarea, intră pe direcţia 
insulei Oahu. 

La şapte şi patruzeci de minute, comandantul de escadră 
Fuchida ordonă lărgirea formaţiei. Acuma, fiecare grupă se 
deplasa independent spre obectivul indicat din tîmp, printr-un 
cerculeţ roşu însemnat pe harta de zbor. 

înainte de a ajunge la obiectiv, nebulozitatea se risipi ca la 
comandă. Din picla albăstruie se iviră contururile estompate ale 
insulei Oahu, unul din cele mai frumoase şi îmbelşugate 
colţişoare de pe globul pămîntesc. 

La şapte şi cincizeci de minute, s-a dat semnalul de atac. 
„Tora, Tora, Tora !", lansă un strigăt Fuchida, intrînd pe direcţia 
de luptă. 

Survolind o latură a aerodromului „Whiller", asupra han- 
garelor căruia deja coboriseră în picaj avioanele Y-99, grupa 
aparatelor Y-97, compusă din 50 de bombardiere şi 40 de a- 
vioane torpiloare, se îndreptă spre golful Pearl Harbor. 

Cînd avioanele torpiloare ale lui Morimoto ajunseră de- 
asupra obiectivului, sub plan se desfăşură o panoramă im- 
presionantă. Dedesubt se afla toată flota S.U.A. din Oceanul 
Pacifio — nouăzeci şi trei de nave de război. Nepăsarea ame- 
ricanilor îi lăsă uimiţi pe aviatorii japonezi. Amplasarea navelor 
la locui de ancorare era dispusă cum nu visaseră comandanții 
militari japonezi nici în visele lor cele mai frumoase. 

In 1939, Yasuziro, aspirant de marină, participase la o 
croazieră în jurul lumii. Atunci avusese prilejul să vadă flota 
germană la Kiel, pe cea franceză la Brest, iar pe cea engleză la 
Scapa Flow. Cînd studiase la Yokosuka, zburase deasupra 
navelor flotei japoneze, adunată pentru a demonstra înainiea 
împăratului. Dar chiar şi în timpul trecerii în revistă, vasele nu 


aveau mai puţin de o jumătate de milă între ele. 

Ceea ce vedea Yasuziro, acum, sub el, era de neînchipuit, 
pur şi simplu | Şapte cuirasate — la danele de acostare ale 
insulei Ford, pe două rînduri, aproape virite unul într-altul. Al 
optulea — intr-un doc uscat, pe partea opusă şenalului na- 
vigabil. O ţintă nemaipomenită pentru aparatele Y-99 şi Y-97. 
Era imposibil să n-o nimerească. 


Duminica abia începea. Partea din efectivul american care 
nu fusese învoită la țărm se adunase pe puntea de sus, pentru 
ridicarea pavilioanelor. Mulţi din fericiţii in voi ţi se mai desfătau 
în confortabilele dormitoare ale feţelor, cînd deasupra Pearl 
Harborului se dezlănţui uraganul de foc şi metal. 

3 

Simultan cu flota, au mai fost atacate şi toate aeroporturile 
americane. Deasupra aerodromurilor „Whiller" şi „Ford", atacul a 
fost executat de avioane în picaj. Bombele de 250 kilograme 
explodară peste hangare şi în centrul locurilor de staţionare, 
unde aparatele erau unul lîngă altul. Solul fu învăluit de-o mare 
turbată de foc. Astfel a fost nimicită, în cîteva minute, puternica 
grupare a aviaţiei de război ce ar fi putut zădărnici loviturile 
bombardierelor asupra Pearl Harborului şi ar fi fost în stare să 
întreprindă un contraatac împotriva marii unităţi japoneze de 
portavioane. 


Asupra aerodromurilor aviaţiei maritime de la Hikei, „Uvatt şi 
„Kanuohu'", acționau aparatele de vinătoare Zero. Neîntiîlnind 
aparatele americane în aer, au trecut la lovituri de asalt. 

Avioanele s-au apropiat de ţinte in zbor razant, iar, după 
aceea, au executat o şandelă şi, în linişte, întocmai ca la poli- 
gon, au început să mitralieze hidroavioanele Cătălină ce erau 
staționate la ancoră. 

Urletul avioanelor în picaj, răpăitul rafalelor de mitralieră şi 
bubuitul tunurilor de bord au năucit personalul bazei, care încă 
nu izbutise să se trezească din somn, lipsindu-l de capacitatea 
exercitării unei contraacţiuni împotriva inamicului. Cătălinele 
ardeau şi scoteau fum, ca nişte uriaşe focuri pe apă, mînjind 
albastrul cerului. Nici unul din hidroavioanele staționate în radă 
n-a putut decola. Cînd atacul avioanelor de vînătoare se apropie 
de sfîrşit, deasupra aerodromului de la Kanuohu apărură 
grupele de avioane în picaj Y-99. Acestea îşi largară bombele 
peste hangarele şi clădirile administrative. După cîteva minute 
de acţiune a aviaţiei japoneze. Kanuohu îşi încetase existenţa 
ca bază militară. 


Primele care au acţionat asupra navelor americane de linie 
aflate în golf au fost bombardierele. Şi le-au acoperit cu o ploaie 
de bombe perforante, lansate din zbor orizontal. Una din ele a 
nimerit, printr-o gură de ventilaţie, magazia de proiectile de 
artilerie a cuirasatului „Arizona", Se auzi un bubuit înfricoşător, 
care înăbuşi toate celelalte explozii. Forţa turbată a proiectilelor 
detonate aruncă în aer suprastructurile de punte şi oamenii 
chemaţi la adunarea de dimineaţă, Petrolul aprins se revărsă la 
mare distanţă, carbonizin<L dm vii pe cei, puţini, care 
scăpaseră de explozie. 

Apoi explodă şi se întoarse cu chila în sus „Oklahoma". 
Adîncimea golfului era mică. Guirasatul, răsturnindu-se ca 
catargele în apă, îşi arătă fundul văzului tuturor, ca şi cam ar fi 
fost monumentul înspăimântător al unui echipaj înmor- mîntat 
de viu. 

Atacul prin surpriză îi demoraliză pe americani aproap« 
total. Focul de antiaeriană a fost deschis eu mare întârziere. 
Starea de şoc, în care se găseau tunarii; luă sfîrşit abia după ce 
avioanele japoneze începuseră să se depărteze de ţintă, 
încheindu-şi misiunea. 

Pe urmele bombardierelor, ieşiră la ţintă avioanele japoneze 
torpiloare. Atacul lor a reprezentat cea de a doua surpriză 
pentru americani. Considerind că în golful Pearl Harbor, cu ape 
de mică adincime, nu era posibilă largarea de torpile, nu luaseră 
nici un fel de măsuri pentru apărarea navelor prin plase de 
estacadă. 

Morimoto comandă prin radio : 

MI— Tora, atacă-l pe cuirasatul acela singuratic, de pe cheul 
petrolier 

— Am înţeles 1 răspunse Yasuziro şi intră în coborire. 

Unităţile de antiaeriană porniseră să se trezească la viaţă. 
trăgind, în dezordine, asupra nenumăratelor ţinte ce acopereau 
cerul de deasupra golfului. Printre norii de fum ai petrolului ce 
ardea se amestecau şi ghemuleţele negre ale exploziilor 
proiectilelor de antiaeriană. 

Yasuziro îşi conducea patrula ehiar la nivelul apei. Săl- tind 
peste catargul unui distrugător, ce se găsea pe direcţia ior de 
luptă, piloţii se furişară pînă la ţinte. Yasuziro distinse clar 
obiectivul.  Judecind după siluetă, acesta era cuirasatul 
„California". Carcasa imobilă, de două sute cincizeci de metri, 


creştea rapid in dimensiune. O mie cinci sute de metri .. o mie... 
opt sute. Distanţa era de aşa natură, încît probabilitatea unei 
erori se exprima acum printr-un număr aproape de zero. 
„Lansare !M O  smucitură uşoară. Torpilele, plescăirâ pe 
suprafaţa apei şi se îndreptară spre bordul cenuşiu al cuira- 
satului. 

La ieşirea din atac, Yasuziro reuşi să descifreze denumirea 
navei. Nu greşise, era intr-adevăr „California". 


înainte, pe direcţia de zbor a patrulei, izbucniră ciuperci de 
explozii. Schimbind brusc direcţia, Yasuziro privi în jur. Liniiă 
bordurile „Californiei" ţişneau gheizerele de apă ale celor 
două torpile explodate. 

într-o fracțiune de secundă, Yasuziro îşi imagină ce se 
întîmplă acuma pe vasul torpilat. Lovind sub centura cuira- 
sată, torpilele spărseseră fundul şi traversele compartimentelor 
etanşe. Tone de apă năvăleau din afara bordurilor, scoţind din 
funcţiune colosul ce necesitase ani de zile pentru construcţia 
sa. 

Se părea că exploziile torpilelor treziseră „California" din 
amorţeala somnului. Toate mijloacele de antiaeriană de la 
bordul stîng aruncau jeturi de foc asupra grupei următoare de 
avioane torpiloare, care intra în atac. In faţa celor trei a- parate 
Y-97 se ridică un zid compact de explozii. Traseurile tragerilor se 
încrucişară asupra avionului cap de formaţie. Răsună un bubuit. 
Vilvâtăile flăcărilor cuprinseră aparatele coechipierilor, care 
zburau în rînduri strînse. Pesemne, din pricina detonării 
explodaseră toate torpilele suspendate sub avioanele lor. 

Pieirea fulgerătoare a întregii patrule, petrecută sub ochii lui 
Yasuziro, îi strînse inima ca o gheară dureroasă. Simţi a- tunci şi 
mai acut pericolul tirului de antiaeriană. Misiunea fusese 
exccutată şi trebuia să o şteargă de acolo cît mai rapid 

In goli şi deasupra acestuia domnea infernul. Cuprinşi de 
înflăcărarea luptei, stăpîniţi de turbare, piloţii japonezi se a- 
runoau asupra navelor imobilizate, staționate la ancoră, lansînd 
cu îndirjire bombe şi torpile. Ardea petrolul revărsat in apele 
golfului, ardeau navele, ardeau hangarele pe aerodromuri şi 
scheletele avioanelor distruse, ardeau aparatele ce se prăbu- 
şeau din cer şi părea că arde însuşi cerul, datorită traseurilor şi 
bufniturilor proiectilelor ce explodau. Vulcanul stins. Diamond 
Head, care se înălța deasupra golfului, ca şi cum s-ar fi trezit din 
r.omnul său milenar, porni să erupă traseuri dense de tir de 
antiaeriană, provenind din numeroasele baterii amplasate în 
apropierea virfului său. Fumul întunecă soarele, iar vizibilitatea 
se înrăutăţi în aşa hal, încît Yasuziro izbuti să evite, abia în 
ultimul moment, o grupă de avioane ce zbura pe-o direcţie 
contrară, de intersectare. 

Avioanele primului val îşi terminaseră misiunea şi se 
grăbeau spre casă. Ultimele grupe de Y-97 şi Y-99 se înde- 


părtau de golf. Doar aparatele Zero, de vinătoare, care le a- 
eopereau plecarea, continuau sâ  planeze deasupra 
cîmpului de bătaie. 

Din cînd în cînd mai avea loc cîte o luptă aeriană, dacă 
se puteau numi lupte momentele cînd cetele de Zero se nă- 
pusteau asupra avioanelor de vinătoare americane izolate, 
care riscau decolarea de pe pistele deteriorate. 

4 

Y-99 îşi depuseră bombele lîngă şanţul în care Charles 
Mallory stătea culcat, cu faţa in jos. Pe jumătate asurzit de 
explozii, împroşcat cu pămînt, era disperat şi demoralizat. Au- 
zind vijiitul cumplit al schijelor, se îndesă şi mai apăsat pe 
fundul şanţului murdar, acoperindu-şi oapul cu mîinile. O unică 
dorinţă îi cuprinsese în întregime conştiinţa : „De s-ar isprăvi 
totul cît mai repede şi de s-ar îndepărta cît mai cu- rind 
avioanele astea înfricoşătoare !U. Şi îl mai străfulgerase încă un 
gînd idiot: „Ar fi bine dacă, în timpul atacului, te-ai putea 
transforma într-un şoarece, ca să ai posibilitatea să te viri într-o 
găurice adincă, unde să nu te-atingă nici o schijă". Acuma, 
Charles avea impresia că este o ţintă de mari dimensiuni, fără 
apărare, peste care cad în picaj toate bombardierele 
mikadoului. 

Nimic nu-i mai rău şi dezgustător ca aşteptarea pasivă şi 
neputincioasă, atunci cînd te pomeneşti cu o bombă bezmetică 
prăbuşindu-se peste tine. Cînd n-ai nimic de făcut, gindurile 
persistă întruna numai la presimţirea c-ai să pieri. Acestea însă, 
mai curînd, nu-s de fapt gindurile unui om normal, ci sălbaticul 
instinct al autoconservării, ce răzbate de pretutindeni. încearcă 
să-ţi păstrezi cumpătul, atunci cînd stai întins şi aştepţi. Care di: 
bombe e a ta : aceea care şuieră şi vuieşte, cind se apropie de 
sol, sau cea care abia s-a desprins din lacătul de acroşare de 
sub avion ? 

Un pilot necunoscut, dintr-o altă escadrilă, care-şi căutase 
salvarea în acelaşi şanţ, nu mai rezistă şi, înjurînd în gura mare, 
sări şi strigă : 

— Cine vine cu mine dintre viînători ? Să-ncercăm să 
decolăm ! 

Cuvintele acestea l-au scos pe Charles din amorţeală în- 
vingîndu-şi frica, îşi smulse de pe pămînt trupul neascultător şi, 
străduindu-se să nu rămînă în urma celui ce-şi manifestase 


curajul, fugi după el. Nu se mai uită înapoi. Dar ar fi 
vrut să creadă că în spatele lui mai alergau şi alţi piloţi. Totuşi 
n-a fost aşa. 

Următorul atac al avioanelor Y-99 l-au aşteptat amindoi 
adăpostiţi într-un tub de beton pentru canalizare. De aici şi pînă 
la locul de staţionare a aparatelor mai erau vreo cincizeci de 
metri. De îndată ce bombardierul care încheia formaţia începu 
să iasă din picaj, se pregătiră pentru salt. Seria de bombe 
căzuse la aproximativ trei sute de metri de locul de staţionare. 
Piloții ţişniră din tub şi se repeziră la avioane. Ajungînd în goană 
lîngă un Lightning ce supravieţuise, Charles fusese cît pe ce" să 
se împiedice de cadavrul unei santinele căzute în iarba 
măruntă. Schija unei bombe ii retezase jumătate din cap. 
Miîinile, atîrnînd într-o băltoacă de sînge, continuau sâ stringă 
arma. 

Charles încremeni inaintea celui ucis, neavînd putere să 
treacă peste el sau să-l ocolească. Era primul mort pe care-l 
vedea in război. Ştia din cărţi şi filme că in lupte se ucide. Insă, 
acolo, moartea era privită prin prisma unui eroism înălţător. In 
realitate, totul se dovedea a fi mult mai abject şi nemilos. lar 
asta l-a cutremurat. Şi-l cuprinse teama la gîndul că. în orice 
moment, şi el se putea pomeni la fel de ţeapăn si scurs de 
singe. 

Vuietul avioanelor japoneze il scoase din starea de scurtă 
buimăcire. Trebuia sâ se grăbească, p;nă nu cădeau în picaj 
asupra locului de staţionare următoarele aparate de vînătoare 
Zero. Străduindu-se să nu-l mai privească pe mort, dar 
simţindu-i încă în spate prezenţa, Charles Mallory ocoli la 
iuţeală avionul. în exterior, Lightningul se afla în bună stare. 
Numai lîngă lonjeronul fuzelajului din stînga stăteau căscate 
două spărturi de schijă. 

Rupind sigiliul, pătrunse in carlingă. Din fericire, paraşuta şi 
setul de zbor se găseau laolaltă acolo. Prinzindu-şi grăbit 
centurile de siguranţă (era pentru prima oară cînd se lipsea de 
ajutorul tehnicului), porni motoarele. Pilotul care venise în fugă, 
odată cu el, acţionase şi mai energic. Cînd Charles dădea să 
închidă cupola carlingii, acela şi pornise să decoleze de pe 
calea de rulare. 

Din formaţia Zerourilor ce cxecuta barajul deasupra ae- 
rodromului se desprinse o grupă de patru aparate de vinâto.ire 


şi porni în picaj asupra Lightningului care decola. 
Charles auzi lătratul precipitat al mitralierelor de mare 
calibru .ce se desluşea din huruitul motoarelor. Abia reuşind se 
desprindă de sol, aparatul de vînătoare se răsturnă pe-o 
aripă şi se împlintă in pămînt. Multiplelor fumuri din zona 
aerodromului, li se mai adăugă o coloană fumegiîndă. 

Cuprins de miînie şi neputinţă faţă de tot ce se întîmpla. 
Charles Mallory se avintă în aer. 

Zerourile continuau să supravegheze aerodromul, iar sticla 
cupolelor strălucea în bătaia soarelui, ca nişte ochi de fiară De 
fapt, atita şi aşteptau, ca vreun avion american să înceapă să 
se deplaseze, pregătindu-se de decolare. 

Charles fu atacat de un Zero, tocmai cind reuşise să-şi 
escamoteze trenul de aterizare şi apatratul îşi luase viteza ne- 
cesară pentru asigurarea manevrabilităţii. Executind brusc un 
viraj „peste umăr", în partea soarelui, se smulse de sub ur- 
mărirea inamicului şi, luînd înălţime, privi în jur. 

Inima i se strînse întristată, cînd zări golful şi ce mai ră- 
măsese din Flota Oceanului Pacific. Fumul şi funinginea în- 
văluiseră tot cerul de deasupra insulei Oahu. Vai sus de norii 
aceştia, avioanele japoneze, în grupe mici, părăseau golful 
Profitînd de înaltele caracteristici de viteză ale Lightningului. se 
apropie de-o grupă de trei aparate Y-97. Avionul torpilor din 
urmă, ce lăsa în spate o trenă albă de carburant pulverizat, se 
afla vizibil distanțat de grupa sa. 

„încep cu-ăsta" — decise Charles şi porni la atac. 


Golful Pearl Harbor rămăsese în urmă, Carlinga se aerisea 
de mirosul de ars al incendiilor şi de izul dulceag al explo- 
zibilelor. „Pare-se c-am evadat !" gîndi Yasuziro şi. întorcîn- du-şi 
capul, întîlni privirea alarmată a comandatului avionului torpilor, 
din dreapta, coechipierul său, Satsu Akatsuki. ce se apropiase 
cu Y-97 ca lipit de avionul pilotat de Yasuziro. | se defectase 
instalaţia de radio şi-i arăta, printr-un gest cu mîna, suprafaţa 
planului din stînga al aparatului. învelişul din durai, în locul 
unde se afla consola rezervorului de benzină, era dat peste cap 
de schijele proiectilelor. Carburantul se scurgea, pulverizîindu- 
se, lăsînd o diră albă în urma avionului. Neliniştea lui Akatsuki i 
se transmise imediat şi lui Yasuziro. „Fir-ar a dracului de treabă! 
N-aş vrea să mă aflu acum In pielea lui". Ce-i de făcut ? Pînă la 
escadră mai era mult de zburat, o oră întreagă, şi; cu siguranţă, 
carburantul nu va fi suficient pentru a se putea tîrî la „Akagi". 
Dar, ce-ar fi. dacă ar mări viteza de zbor, ca să reducă din 
timpul de ră- mînere în aer şi, totodată, să reducă timpul de 
scurgcre a benzinei ? Yasuziro acceleră viteza. Aparatul lovit 
începu să rămînă în urmă. Şi iarăşi a fost nevoit să reducă din 
viteză. 

Cînd avioanele torpiloare intersectară linia de coastă a 
insulei, şi se aflară suspendate între cer şi apă, Yasuziro per- 
cepu în căşti vocea trăgătorului-radiotelegrafist. : 

—Sus, în spate, un Lightning izolat ! 

—Asta-mi mai lipsea ! Apropiaţi-vâ. Pregătili-vă pentru 

respingerea atacului avionului de vinătoare ! 

Yasuziro era gata să-şi sucească gitul, incereînd să depisteze 
ce se întîmpla în spatele său, şi, numai după ce-şi întoarse 
capul, zări un aparat cu două fuzelaje, care-l ataca pe cel 
rămas în urma. Yasuziro vru să-l avertizeze pe Akatsuki r „Eşti 
atacat de-un yankeu !". Dar coechipierul continua să zboare în 
linie dreaptă, pierzînd carburant. 

Parcă dinadins, tocmai cînd era mai mare nevoia, în 
apropiere nu se observa nici un aparat de vînătoare de-al lor, 
capabil sâ vină în apărarea avionului torpilor lovit, rămas prea 
departe de ai săi, iar americanul se afla în afara zonei de foc 
efectiv a mitralierelor de pe celelalte aparate ale patrulei. 
Trăgătorul de pe avionul avariat nu dădea semne de viaţă. Cu 
toţii urmăreau aparatul condamnat, nefiind în stare să-l 
ajute cumva. 


Ligtningul se înfipsese lingă Y-!!7, apropiindu-se strins de 
el. Din botul nacelei trimise o flacără estompată de rafale de 
tun. Adversarul se plecă in direcţia planului lovit şi se prăbuşi 
spre ocean. Cei care asistau la pieirea avionului torpilor nici 
nu reuşiră să roage pentru sufletele ostaşilor trecuţi in 
cealaltă lume. Pilotul Lightningului, înflăcărat de izbindă, in- 
trase în atac asupra lor. Fără a mai aştepta ca „rama zbură- 
toare" ° să se apropie de ei la o distanţă de foc efectiv, tră- 
gătorii de pe ambele Y-97 apăsară trăgaciurile mitralierelor. 
Bicele roşii ale traseelor zburară spre fruntea americanului, 
dar acesta nu viră. lar gloanţele sale bătură darabana în coada 
avionului lui Yasuziro. Trăgătorul, rănit la o mînă, gemu. 
Lightningul fusese, pesemne, şi el atins. Virînd brusc, ieşise 
din luptă şi se întorcea în direcţia isulei. 

In faţa lui Yasuziro se iviră numeroase puncte, care, a- 
propiindu-se rapid, căpătară siluetele avioanelor Y-97 şi Y-99. 


9  R-39 — Lighting. —, avion de vînătoare, bimotor, seamănă, din punctul de vedere 
al construcţiei, cu foarte cunoscutul avion german Fakke—VVulf 189. 


Era cel de al doilea val care zbura spre Pearl Harbor. Cam vreo 
două sute de avioane pluteau în formaţie strinsă, pentru a 
nimici rămăşiţele Flotei Oceanului Pacific. Măreaţa privelişte a 
forţelor aeriene de pe flota imperială îi alungă lui Yasuziro trista 
amărăciune ce i se cuibărise în suflet datorită pieirii echipajului 
lui Satsu Akatsuki. 

Pe direcţia de zbor. apărură navele marii unităţi de port- 
avioane. Acum, înainte de apuntare trebuia să se concentreze şi 
să fie sigur pe el. lar astăzi nu era atit de simplu de făcut acest 
lucru :  cutremurătoarele impresii din timpul luptelor îi 
zdruncinaseră starea psihică şi-i tulburaseră echilibrul sufletesc 
chiar şi lui Yasuziro, cel care avusese parte de-o educaţie severă 
şi era bine călit. 

6 

Charles Mallory se plecă asupra vizorului colimatorului. 
Liniatura luminoasă a reticului se fixă asupra carlingii pilotului 
japonez. Trăgătorul de la coada avionului Y-97 fusese probabil 
ucis, deoarece spre Charles nu se trăsese nici un foc. Din planul 
stîng al japonezului ţişnea benzina. 

„Avionul e condamnat — se gîndi locotenentul, şi nu-i posibil 
să mai zboare mult. Mai trebuie oare doborit, dacă şi aşa a 
pornit să-şi întîmpine pieirea ? Trebuie 1 decise Charles. Să le 
dau o mică lecţie prietenilor săi, care acum privesc cu mare 
atenţie la reprezentaţia ce urmează". După tot ce făcuseră 
japonezii în insulele Hawaii, după momentele de groază trăite in 
şanţul acela murdar, Charles se înverşunase. Ţinţind cu grijă, 
apăsă pe trăgaci. Lightningul tresări din pricina reculului tunului 
de bord şi al celor patru mitraliere de mare calibru. Japonezul 
atacat îşi plecă aparatul pe planul stîng, după care dispăru în 
spaţiul albastru. Pentru Charles n-ă fost o problemă să se 
apropie de perechea rămasă, a celor două Y-97, care zburau în 
formaţie strînsă. însă surpriza, factor atit de important pentru 
un avion de vinătoare, fusese depăşită. Atacul său era aşteptat. 
Trăgătorii japonezi deschiseră un foc turbat, de mare distanţă. 
în primele secunde, Charles n-a vrut să acorde atenţie liniei 
de foc punctate ce se îndrepta spre cupola sa, amăgindu-se 
cu gindul că tragerea aceasta, fără ţintă, nu Sera eficace. 
însă, cînd traseurile începură sâ zboare chiar asupra 
parbrizului carlingii şi a planurilor, în care şi apărură perforaţii 


de gloanţe, americanul îşi 


C-da 42 coala 6 


dădu seama că duelul aerian devenea extrem de periculos. Mai 
bine să-şi caute altă ţintă. lar în dimineaţa asta, deasupra 
insulei Oahu erau cite vrei. Pentru a-şi uşura conştiinţa, Charles 
mai expedie de la distanţă cîteva rafale de mitralieră şi leşi din 
atac. 

Cînd vira, se pomeni, brusc, în mijlocul unui mare grup .de 
avioane de viînătoare japoneze, care zbura pe-o direcţie 


contrară, de intersectare. „Gata, s-a zis cu mine !tt Acesta fu 
Mingurul lucru la care izbuti să cugete Charles. Dar japonezii, 
care era imposibil să nu fi observat Lightningul ce trecuse prin 
formaţia lor, nu încercară să-l urmărească. Pesemne nu mai 
aveau rezervă de carburant, sau, poate, îşi epuizaseră întreaga 
unitate de foc. 

Apropiindu-se de aerodromul său, Charles văzu nouă a- 
vioane uriaşe, în jurul cărora, ca nişte muşte, se roteau, a- 
tacînd, aparatele de vinătoare Zero. Aţintindu-şi privirile cu mai 
multă atenţie, Charles recunoscu bombardierele grele B-17, 
„fortărețele zburătoare" pe care, pînă atunci, le văzuse doar în 
fotografii. Nu ştia că „fortărețele“ veneau dinspre San-Francisco 
şi, după ce navigaserâ patrusprezece ore deasupra oceanului, 
nimeriseră în plin atac masiv al avioanelor japoneze. înainte de 
raid, pentru a fi uşurate, dăduseră jos întreg armamentul de 
apărare. Era îngrozitor să asişti la scene sălbatice, ca acestea, 
cînd japonezii trăgeau cu sînge rece în „fortăreţele" lipsite de 
protecţie. Una după alta se transformau în autentice gropi 
comune. In vreme ce Charles se apropia de Zerouri, încă un 
bombardier condamnat se prăbuşi lîngă aerodromul „Wiliiller*. 
Dinăuntru nu sări nici un om. Pesemne, membrii echipajului, 
luaţi prin surprindere, nu reuşiseră să-şi înhame paraşutele pe 
care le scoseseră în timpul prelungitului zbor. 

Charles îşi plecă îndurerat capul, pentru a treia oară într-un 
singur zbor. Atunci atacă, năpustindu-se, grupa avioanelor Zero, 
care era ocupată cu tragerile asupra „fortăreţelor zburătoare". 
Atît de' siguri erau japonezii că vor scăpa nesancţionaţi, încît 
manifestau o nepăsare totală. lar cînd un Zero luă foc, iar un 
altul porni să se rotească în vrie, doborit de rafalele 
Lightningului coborit de nu se ştie unde, ieşirS din luptă şi 
dispărură spre nord-est. 

Charles se apropie de singurul B-17 nedoborit, decis sâ 
examineze mai de aproape uriaşul aparat. Din cabina de pilota] 


i se lăcură semne prietenoase cu mîna. lar instalaţia raia dio, 
care tăcuse în tot răstimpul zborului, porni să funcţioneze şi 
Charles auzi un glas emoţionat de bariton : 

—îţi mulţumim, băiete, ne-ai scăpat din miinile bandiţilor ! 

—N-aveţi pentru ce, asta-i meseria noastră, făcu el pe 

modestul, bucurîndu-se de cuvintele necunoscutului aviator. 

—la spune-ne, cum te cheamă ? Am vrea să ştim cine ne-a 

adus de pe lumea cealaltă. 

—Charles Mallory, grupa de aviaţie 31. 

—OK, Chack ! Consideră c-am şi făcut cunoştinţă. Dacă vom 

reuşi să aterizăm cu bine „omnibusul" nostru, apăi să ştii că 

te găsim şi-n iad ! 

După un oarecare timp, cerul de deasupra insulei Oahu 
râmase pustiu.. Ultimul val al avioanelor japoneze, executîn- du- 
şi misiunea, se înapoiase spre portavioane. 

Pistele de decolare-aterizare de pe toate aerodromurile erau 
scoase din circulaţie. Plăci de beton, deschise la culoare, erau 
pline de gropi întunecate şi sfirtecate. bolovani de beton şi 
carcase de avioane incendiate. lar lui Charles i se puse, cu toată 
gravitatea, problema aterizării. Zbură razant de vreo trei ori 
deasupra aerodromului „Whiller", pînă fu în stare să-şi aleagă o 
bucăţică de teren plină de iarbă. 

Cînd rula, auzi în căşti binecunoscutul glas de bariton : . — 

Chack, eşti în viaţă ? 

—E-n regulă, prietene, îmi termin rularea. 

—lar noi am nimerit cu căruciorul din dreapta al trenului de 

aterizare într-o groapă. Slavă Domnului, sîntem cu toţii în 

viaţă, deşi „diligenţa" ar avea nevoie de reparaţii. Azi să te- 
aştepţi la oaspeţi. Şi fie ca dracii să tresalte de bucurie pe 
mormintele noastre, de nu vom sărbători cum se cuvine 
învierea noastră din morţi, de astăzi! 

CAPITOLUL VIII 1 


Cum au reuşit japonezii sâ ducă la îndeplinire, fără urmări, o 
operaţiune atît de îndrăzneață, ca incursiunea avioanelor 
asupra insulelor Hawaii ? De ce, după ce corni se- seră 
monstruosul măcel, nu ocupaseră Hawaiiul, profitind de 
tnockdawnul profund în care căzuse Fiola Oceanului Pacific a 
S.U.A. ? Şi de ce s-a revărsat asupra Americii „Ziua infamiei", 
curn fusese denumită de însuşi Franklin D. Roosevelt înfringerca 
Pearl Harborului ? Asemenea întrebări au chinuit mintea 
multora, începînd cu locotenentul de rangul doi Charles Mallory 
şi isprăvind cu preşedintele Statelor Unite. Aceste întrebări 
aveau să devină subiect de discuţie timp de nenumărați ani, nu 
numai în America, dar şi dincolo de hotarele ei. 

lar motive au fost o mulţime, necrezut de multe, şi nu 
despre toate aveau să scrie mai -tirziu istoricii şi cercetătorii 
tragediei de la Pearl Harbor. 

Cercul de oameni admişi la pregătirea operaţiunii, a fost 
extrem de restrîns. Amiralul Isoroku Yamamoto o concepuse, iar 
viceamiralul Chuichi Nagumo o executase într-un mod strălucit. 
Fusese pregătită într-un atit cje mare secret. încît sute de 
specialişti americani, care  descifraseră minuţios întreaga 
corespondenţă secretă japoneză sosită in Statele Unite în 
răstimp de doi ani, nu descoperiseră in <=>n nici cea mai 
infimă aluzie la Pearl Harbor*. 

în aceleaşi condiţii, de mare secret, se executase şi ope- 
raţiunea. Despre începutul incursiunii, primul ministru al Ja- 
poniei. Tojo, a aflat abia cînd portavioanele se şi găseau 
la .jumătatea căii spre Hawaii, iar împăratul şi curtea sa au fost 
puşi în cunoştinţă de cauză numai după ce atacul asupra Pearl 
Harborului fusese efectuat. 

Tratativele americano-japoneze, care aveau loc la Wa- 
shington. intraseră în impas. Faptul acesta ar fi trebuit să-i pună 


în gardă pe preşedinte şi comandamentul american. IJe la 
sfîrşitul lui noiembrie 1941. atmosfera se infierbintase într-atit, 
încît Comitetul Şefilor de Stat Major prevenise comandamentul 
din Hawaii despre  imprevizibilitatea comportamentului 
japonezilor în viitor şi că în orice moment erau posibile acţiuni 
duşmănoase din partea acestora. Comandantul- şef al Flotei 
Oceanului Pacific, amiralul Kimmel. după ce primise 
avertismentul, se limitase doar la unele măsuri de prevedere 
împotriva posibilelor acte de diversiune. In timpul a- cela. 


insulele Hawaii erau locuite de 160.000 de japonezi, a- proape 
tot atît cit număra şi personalul militar american. Lu- crind în 
sfera servirii, japonezii se infiltraseră în mai toate obiectivele 
militare. Navigau, în calitate de stewarzi, pe va- 

'în 1940, amcricanii reuşiseră să obţină codul japonez. 
sele de război, lucrau ca angajaţi civili pe aerodromuri şi în 
cadrul artileriei antiaerinene. Intr-un cuvînt, serviciul de infor- 
maţii japonez era scutit de probleme în privinţa datelor care îl 
interesau. 

Ordonînd să fie repartizată o dotare suplimentară de nave 
de pază, la intrarea în golful Pearl Harbor, şi să se staţioneze 
dispersat avioanele pe aerodromuri, în grupe compacte şi pă- 
zite cu grijă, amiralul era liniştit. Şi el, ca şi preşedintele 
Roosevelt, nu-şi imagina că Japonia va ataca Statele Unite, 
întrucît se apropiase momentul despre care vorbea premierul 
Tojo. Trupele germane se aflau la porţile Moscovei. lar a- miralul 
considera că zilele Rusiei Sovietice erau numărate, şi aceasta, 
„ca o curmală coaptă, va cădea de la sine pe pămînt". Sosise 
cel mai convenabil moment pentru invadarea Siberiei şi a 
Extremului Orient de către armatele mikadoului, susţinute de 
flotele reunite. 

Intr-un cuvînt, amiralul Kimmel ajunsese la concluzia 
„Curînd, foarte curînd, Japonia va întreprinde acţiuni de luptă în 
nord. Unde nu există decit o singură cale — spre Rusia". 

Dispoziţia extrem de calmă a comandanților se transmise 
numaidecit subalternilor, întocmai cum se transmite catarul 
căilor respiratorii superioare. De aceea, e lesne de înţeles de ce, 
atunci cînd ostaşii care serveau radarul raportaseră că se 
observă un număr important de ţinte aeriene apropiindu-se din 
nord, li se răspunsese, de la centrul de informaţii : „Este grupa 
«fortăreţelor zburătoare» ce se apropie dinspre Statele Unite .'" 

Comandamentul n-a acordat atenţia cuvenită nici comu- 
nicării transmise de la bordul unui distrugător, cum că acesta 
scufundase un submarin necunoscut la intrarea în golf. 

Abia cînd dangătul clopotelor care chema enoriaşii la 
slujba religioasă de dimineaţă fu acoperit de vuietul greoi 
al sutelor de motoare de avion şi de bubuitul bombelor, 
abia atunci calmul olimpic al amiralului Kimmel se 
transformă în şoc psihic. 

Apariţia aviaţiei japoneze deasupra insulei Oahu îl 


asurzi pe comandant, în aşa hal, de parcă-1 lovise cineva 
cu o măciucă în cap. Mult timp n-a mai fost în stare să -şi 
adune gîndurile şi să-şi revină, lăsînd, astfel, subalternilor, 
posibilitatea de a lua decizii pe riscul şi răspunderea 
proprie. 

Cînd atacul se termină şi primi primele informaţii 
despre pierderea flotei, amiralul îşi dădu scama că steaua 
lui apusese.. 

In timpul atacului asupra Pearl Harborului, viceamiralul 
Nagumo fusese extrem de neliniştit din pricina absenței din goli 
a celor trei portavioane americane. „Unde sînt «Enterprise», 
«Lexington» şi «Yorktown» ? Dacă avioanele torpiloare 
americane se şi apropie de navele marii unităţi de şoc ?" 

După decolarea aparatelor din primul val, viceamiralul 
ordonase punerea în poziţie de alarmă a tuturor avioanelor de 
vînătoare rămase la bord, pentru a se înălța în aer imediat. lar 
deasupra portavioanelor executau zboruri de baraj aparatele de 
tip Zero. 

Raportul prezentat de +Fuchida, comandantul primului val, 
care se înapoiase pe portavion după atacarea Pearl Harborului, 
nu diminuă neliniştea amiralului. „Rezultatele atacului sînt 
excelente, se gindea el, dar încotro a dispărut Hullthy-Bivolul, cu 


portavioanele sale ?N 

-Permiteţi, excelenţă, să repetăm atacul ? se ruga Fuchida. 
Vom jumuli ce-a mai rămas din coada vulturului a- merican. 
—Nu ! zbieră Nagumo, străfulgerind în aşa fel din priviri, încît 
temerarul Fuchida plecă de-a-ndaratelea din cabina de 
comandă, salutind ceremonios, cu plecăciuni adinei. Era 
pentru a treia oară, astăzi, viceamiralului i se adresa ru- 
gămintea executării unui a doilea zbor. lar el, Nagumo, abia 
aştepta ca ultimul aparat să-şi agaţe cîrligul de frinare de 
corzile aerofinişurilor. 

—Cu toată viteza, înainte ! transmise viceamiralul co- 


mandantului portavionului „Akagi". Direcţia, 290 grade 1 

Formaţia de şoc, părăsind vintul *, se îndreptă spre nord- 
vest. cu viteza maximă 

îndoielile viceamiralului Nagumo nu erau lipsite de temei. 
Succesul operaţiunii era atît de problematic şi depindea de 
atiţia factori, încît chiar şi autorul acesteia, amiralul Yamamoto. 
avea destule temeri referitoare la reuşita incursiunii. Anume 


aceste incertitudini împiedicaseră includerea, în formaţia marii 


unităţi, a transportoarelor cu trupe necesare pentru ocuparea 
insulelor Hawaii. 


' Decolarea ţi aterizarea avioanelor la bordul unui porlavion 
se execută menţinfnd cu stricteţe direcţia împotriva vtntului 


Abia spre seară, cînd soarele turtit, semăniînd cu o portocală 
strivită, se cufundase in ocean, răsuflă liniştit şi viceamiralul 
Nagumo. Era puţin probabil ca aviația de pe port- avioanele 
americane să-i găsească pe timp de noapte. .lar de Pearl 
Harborul distrus, învăluit de fumul incendiilor, îi despărţea o 
distanţă de patru sute de mile. 

Ordonînd să fie trezit imediat, în cazul apariţiei navelor 
inamicului sau a aviaţiei acestuia, Nagumo se îndreptă spre 
apartamentul său. Astăzi era obosit ca un bou care trăsese 
toată ziua la jug, pe un cîmp de orez. 

3 


Splendida dimineaţă a zilei de 7 decembrie, viceamiralu 
Hullthy o întîmpină de pe puntea căpitanului navei „Enterprise". 
Insulele Hawaii, conform direcţiei pe care o urmau, se găseau la 
două sute de mile, dar de pe acum aveau impresia că vintul 
călduţ aducea cu el mireasma florilor. Respectînd tradiţia, de pe 
bordul portavionului îşi luase plecarea o crupă compusă din 
treizeci de aparate, să anunţe insulele despre grabnica 
apropiere la locul unde „Enterprise" avea să-şi a- runce ancora. 

Cei care-şi luaseră zborul se simțeau ca şi cum ar fi fos- 
învoiţi. Strîngîndu-se în formaţie compactă, de paradă, grupa 
survolă „Enterprise" şi se îndreptă spre aerodromul „Ford". 
Marinarii şi aviatorii rămaşi la bord se pregăteau şi ei pentru 
apropiata întâlnire cu familiile şi prietenele Pînă şi bătrînul lup 
de mare Hullthy era cuprins de bună dispoziţie. Viceamiralul 
făcuse vreo citeva glume usturătoare la adresa tinerilor ofiţeri 
ce se găseau pe puntea căpitanului şi tocmai avea de gînd să 
coboare la micul dejun, cînd apăru locotenentul radiotelegrafist 
cu un teanc de radiograme. 

— Domnule, spuse acesta, dind onorul viceamiralului, a- 
colo se petrecc ccvn de necrezut, bineînţeles dacă nu şi-au pier- 
dut minţile... 

Hullthy îşi puse ochelarii şi, luînd radiogramele, parcurse 
textul : 

„Sintem atacați de-o mie de avioane japoneze" spunea una 
din ele. 


„Portavioanele japoneze sc află la treizeci de mile de capul 
Barbara", comunica alta. „Pe aerodromul «Whiller» a fost lansat 
un desant paraşutat." „Ilransportoare cu infanterie marină 
inamică în traversul canalului." 

—Intrar-ar draeii-n gitul lor ! înjură Hutthy. Avem oare 

legătura cu grupa care-a decolat ? 

—Nu, domnule răspunse adjutantul, dacă ţinem seama de 

oră, acum ar trebui să fi aterizat pe aerodromul „Ford." 

Adjutantul greşea. Skyraiderele, care zburaseră în formaţie 
de paradă spre Oahu, fuseseră atacate, prin surprindere, de 
avioanele de vinătoare Zero. Şase aparate se prăbuşiseră în 
apele mării. lar alte zece fuseseră doborite chiar de tunarii 
americani, care se zăpăciseră şi trăseseră cu înverşunare în tot 
ce apărea în aer, la distanţa de foc efectiv a instalaţiilor. 

—înălţaţi o escadrilă şi trimiteţi-o la sud de oapul Barbara, 

încă una, în căutarea cuirasatelor japoneze, mai la nord de 

Oahu, iar a treia să atace transportoarele din traversul ca- 

nalului. 

Hullthy era sigur de sine. Nu-l aiureai chiar atît le lesne cu 
veşti aşa de neobişnuite. 

Cît a fost ziua de lungă, aparatele grupei de aviaţie de pe 
„Enterprise" au survolat în zadar carourile de mare indicate. 
Sub ele, nu se zărea nimic, decit rostogolirea valurilor. Nici 
urmă de transportoare şi portavioane japoneze. 

Distruse, pistele aerodromurilor de pe Oahu excludeau 
posibilitatea ca bombardierele şi avioanele torpiloare să ate- 
rizeze. Sfidînd toate măsurile de securitate, cînd îşi terminau 
carburantul „cădeau“ pur şi simplu pe puntea portavionului 
„Enterprise", avînd bombele şi torpilele sub ele, ceea ce, cu o zi 
în urmă, nu şi-ar fi îngăduit 1°. Şi abia cînd se lăsă noaptea se 
putu strecura uriaşul „Enterprise" în canalul îngust, care unea 
golful cu oceanul şi ancoră lingă cheul iluminat de văpăi le 
cuirasatului „Arizona", care termina de ars. 

4 

La 8 decembrie, dimineaţa, viceamiralul Chuichi Nagumo se 
trezi înviorat, bine odihnit după un somn adine. Victoria ce 
încununase operaţiunea se dovedise a fi cel mai bun me- 


10 încărcătura de bombe (sau torpile) îngreunează considerabil avionul, ducind 
la sporirea vitezei de apuntare, ceea ce atrage prelungirea distanţei de friînare. Iar 
prezenţa bombelor şi a torpilelor măreşte pericolul unei explozii, tn caz de accident. 


dicament pentru ficatul său, care îşi făcuse de cap în ajunul 
atacului asupra Pearl Harborului. 

Se informă prin telefon, la şeful de cart, în privinţa poziţiei 
unde se afla escadra. Auzind coordonatele, emise -un „Hm" 
satisfăcut. Marea unitate de portavioane se îndepărtase la o 
distanţă apreciabilă de insulele Hawaii, pentru a-i mai fi teamă 
de orice acţiuni de răspuns ale americanilor. 

După ce-şi făcu o baie, servi cu poftă micul dejun, iar apoi îl 
chemă la raport pe adjutant: 

— Adu-mi documentele ! dispuse viceamiralul, in vreme ce 
admira sculptura minerului unui paloş aşezat pe masa sa de 
lucru. Paloşul, care aparţinea unui shogun din dinastia Tokugawa 
11, fusese dobîndit la Kyoto, cu puţin timp înainte de plecarea în 
incursiune. Un iscusit sculptor în fildeş înfăţişa cîteva scene 
dintr-o luptă corp la corp. Samurai miniaturali. cu haori 
desfăcute, loveau şi parau lovituri de paloş. Ici şi colo, în jurul 
lor, cîţiva morţi, iar unul din samuraii ce fuseseră învinşi, 
pierzîndu-şi onoarea, îşi spinteca pîntecele cu pumnalul. 

Privind la kyen !? amiralul era cuprins de un sentiment 
ambiguu. Ornamentarea unei arme cu o sculptură constituia o 
abatere de la noţiunea de wadi, temeinic statornicită în fiece 
japonez. Frumuseţea naturalului nu se simţea. Lama ascuţită şi 
bine călită, şi minerul comod, executate de meşteri înde- 
mînateci, erau minunate prin ele însele, fără tot soiul de or- 
namente. Sculptura în os, de pe miner, purta amprenta lipsei de 
sobrietate, ceea ce, în conformitate cu severele canoane ja- 
poneze, dovedea prost gust şi vulgaritate; totodată, ochiul era 
captivat şi de talentul sculptorului, precum şi de patina timpului 
aşternută pe armă. 

O bătaie respectuoasă îr uşa salonului il smulse pe vice- 
miral din contemplarea hibridului — armă de ucidere şi 
capodoperă de arte frumoase. Era adjutantul, care adusese do- 
cumentele. 

Nagumo citi mai întîi telegrama de felicitare expediată de 
împărat. Era pentru prima oară cînd i se acorda o asemenea 
onoare, deşi fusese ani îndelungaţi în slujba mikadoului. Sufletul 
lui Nagumo fu străluminat de bucurie. li revenise fericirea de a 


11 Dinastia shogunilor Tokugawa a domnit in Japonia tn perioada .izolării" din 
secolul XVI, ptnă In a doua jumătate a secolului XIX. 
12 Pal/Iş, îb joponeză. 


înscrie în analele Japoniei cea mai victorioasă pagină, 
necunoscută pînă acum în istorie. 

Celelalte felicitări — de la amiralul Yamamoto, de la 
Kaichuksyo şi din partea Marelui Stat Major al Trupelor de Uscat, 
le aşeză deoparte. In momentul acesta, cel mai mult îl interesa 
descifrarea telegramei care sintetiza rapoartele agenţilor din 
Honolulu, referitoare la pierderile flotei S.U.A., în golful Pearl 
Harbor. Datele trecute în telegramă erau oarecum mai mici 
decit cifrele raportate de capii de formaţii înapoiaţi din luptă, 
oricum însă, erau extrem" de ridicate : fuseseră scufundate 
patru cuirasate şi un crucişător, un mare număr de 
distrugătoare, nave de pază şi auxiliare ; fuseseră scoase din 
funcţiune toate bazele aeriene — pe locurile lor de staţionare 
arseseră vreo două sute cincizeci de avioane de luptă ; patru 
cuirasate suferiseră avarii atît de grave, încît nu vor mai putea 
părăsi golful Pearl Harbor multe luni de-a rîn- dul... 

După ce-i dădu liber adjutantului, Nagumo scormoni printre 
partituri şi, deschizind capacul pianului, se aşeză în faţa 
claviaturii. De sub degetele lui, care-şi pierduseră supleţea de 
odinioară, se revărsară acorduri din „Egmont" de Beethoven. La 
început, comise o serie de greşeli. Nemulțumit, Nagumo se în- 
cruntă şi scutură din cap, iar după aceea, treptat, se antrenă în 
joc îi plăcea să mediteze, in timp ce interpreta muzică de 
Beethoven şi Bach. lar acum cugeta la faptul că era posibil ca 
Isoroku Yamamotn să fi exagerat pericolul prelungirii unui război 
cu America. Statele Unite n-aveau să se refacă atit de repede 
după înfrîngerea suferită. De data asta, cînd o bună jumătate 
din navele Flotei Oceanului Pacific zăcea îngropată în milul de 
pe fundul golfului Pearl Harbor, în faţa Japoniei se deschideau 
excelente perspective militare. Dintr-o singură lovitură, el 
asigurase imperiului supremaţia în Oceanul Pacific. 

Apoi, gîndurilc sale se întoarseră la felicitarea împăratului. 

Era interesant de ştiut cu ce anume il vor distinge pentru 
incursiunea, fără precedent, asupra insulelor Hawaii ? Din 
decoraţiile cele mai importante ale Japoniei, nu-i lipsea decit 
„Ordinul Crizantemei". Insă acesta se oferea numai membrilor 
dinastiei imperiale şi persoanelor încoronate. Probabil îl vor 
avansa în gradul imediat următor şi-l vor numi membru în 
Consiliul Imperiului — Gyonro ! 

-Puţin probabil ! rosti viceamiralul, cu glas tare, trîn- tind 


capacul pianului. Apoi ordonă la telefon . Adunați efectivul 
portavionului „Akagi" pe puntea de zbor! 
Dorea să-i felicite şi el pe participanţii la incursiune. 

5 


Cînd Chuichi Nagumo, după ce-şi felicitase subordonații cu 
prilejul victoriei, părăsi puntea de zbor, însoţit de uralele 
tuturor, în strigăte de „Banzai !", puţini au fost cei ce au reuşit 
să-şi păstreze calmul. Numai Morimoto şi incă vreo cîţiva piloţi 
cu vechime purtau înscris pe chipul lor că totul se petrecuse 
normal, aşa cum s-ar fi cuvenit să se întimple, şi că nu 
avuseseră nici o îndoială în privinţa rezultatului incursiunii 
asupra insulelor Hawaii. în schimb, tineretul jubila, fără să se 
jeneze de sentimentele manifestate. 

—încă două. trei incursiuni din astea, şi-i vom îngenunchea 

pe  anglo-saxoni ! perora, într-un cerc de prieteni, 

locotenentul Mikimoto Komura, pilotul care suferise un acci- 
dent în timpul antrenamentelor de pe insula Sioku. 

—Cine-şi bate grura mai mult face mai puţin, remarcă, la 

adresa acestuia, Kyenzi Takasi. Ştiu precis că torpilele lui 

Komura aii trecut ieri pe lîngă ţintă. 

—Se mai întîmplâ şi să nu-ţi meargă, obiectă Yasuziro, 

uitîndu-se la o familie de fregate ce străbătea cerul în zbor, 

pentru ca apoi să ofteze : Păcat, dragă Kyenzi, că ne-am 
grăbit să golim sticla aceea. „Cocorul alb". Ce binevenită ar 
fi fost acum... 

li' salvă atotputernicul vrăjitor Morimoto, care, cu o mină 
misterioasă, îi invită pe cei doi prieteni în cabina sa. Acolo au 
băut pentru victorie, şi pentru ocrotitorul lor, zeul Hati- man, o 
sticlă întreagă de coniac franțuzesc, procurată din pivnicioara 
viceamiralului. Nagumo era nebăutor şi avea o rezervă de 
alcooluri fine, pentru primirile de înalţi oaspeţi. Stewardul 
comandantului, o puşlama cu ochi nevinovaţi, realizase un 
business destul de bun cu sticla aceea de otravă interzisă. 

—Pierderile aviaţiei ambarcate, in incursiunea asta, re- 

prezintă numai douăzeci şi nouă de echipaje — un preţ de-o 

nimica toată în schimbul flotei americane. Morimoto, încălzit 
din pricina coniacului, îşi lepădase masca imperturbabilă, de 
samurai izolat, şi vorbea însufleţit. Pierderile noastre de- 
asupra insulelor Hawaii sînt de zece ori mai mici decit cele 
avute pe insula Sioku. Deci, jertfele aduse acolo s-au dovedit 


a nu fi inutile, aşa cum credeam noi... îţi aduci aminte, 
Yasuzi- ro-san. cuvintele mele cînd spuneam că Sioku va fi 
un ciur, prin care vor fi cernuţi toţi cei de prisos ? 

—O da, syensei, se înclină Yasuziro, aţi avut dreptate. 

6 

în timpul acesta, in insulele Hawaii, asupra cărora se 
abătuse  taifunul nimicitor ăl incursiunii japoneze, Charles 
Mallory şi Robert Harris sorbeau pînă la fund amărăciunea 
înfrîngerii. 

-—Galbenii ăştia ne-au pocit atit de zdravăn mutrele, cum 

nici Joe Louis n-ar fi făcut-o mai bine cu un boxer începător, 

bombănea Robert, zăcînd pe rogojinile aspre, din a- 

dăpostul antiaerian. De două zile, acesta servea drept 

locuinţă pentru aviatorii din escadrila 332. „Sinistraţii" îşi 
mutaseră aici lucrurile salvate, ba chiar şi un aparat de 
radio, scăpat ca prin minune intact. 

Charles, încă nerefăcut după cheful pe care-l trăsese cu 
echipajul „fortăreţei" salvate de el, tăcea şi învirtea butonul de 
selectare a posturilor. Printre sunetele unui blues, se auzi, 
deodată, glasul popularului comentator Fuller, care expunea 
bilanţul agresiunii japoneze asupra insulelor Hawaii : 

-Pearl Harborul a produs o deprimantă impresie în rîn- 

durile tuturor păturilor sociale ale locuitorilor din S.U.A. 

Americanii întocmai ca Adam şi Eva, au descoperit că sînt 

goi.» 

Charles, fără să-l observe pe pastorul ce se apropiase din 
spate, şi care ar fi dorit şi el să-l asculte pe Fuller, înjură şi 
închise aparatul de radio. 

—Ce-o să ne facem, dacă japonezii repetă agresiunea 7 

—O să stăm aici, în adăpostul antiaerian, răspunse veninos 

Robert. lar cu cele două Lightninguri care ne-au rămas, or să 

zboare Paul şi Adams. 

—Şi ce-o să se-ntîimple, dacă vor debarca trupe pe insula 

Oahu ? continuă să-i bată la cap Charles. 

-Ferească-ne Cel de Sus de-aşa ceva, rosti pastorul, 

ridieîndu-şi privirea spre tavanul adăpostului. 

—Atunci or să ne ia ca din oală, cu mîinile goale, îşi dădu 

drumul Robert. 

Tăcură cu toţii. 

—Războiul abia începe, spuse pastorul. Nu uitaţi, America 


mai are destule nave în Atlantic. Şi-apoi, şi Anglia, aliata 
noastră, posedă o flotă puternică la Singapore. Preşedintele 
Roosevelt nu va lăsa insulele Hawaii în suferinţă. 

— Mulţumesc, sfinţia ta, pentru consolare, vorbi cineva dintr- 
un colţ întunecos. Ce-i drept, era mai bine dacă nu-i lăsam s- 
ajungă pînă aici. Cum de s-a putut întîmpla aşa ceva ? | Cum 
21 


întrebarea rămase suspendată în aer. 

Pearl Harborul era doar începutul unei serii de cnocau- turi 
administrate de flota japoneză flotelor aliaţilor anglo-a- 
mericani. 

în seara zilei de 10 decembrie 1941, „Akagi" şi alte nave ale 
marii unităţi de portavioane au fost împodobite cu pavilioane 
colorate. Pe gabierul vasului amiral fu iarăşi înălţat pavilionul 
cuirasatului „Mikasa". Se recepţionase o ştire îmbucurătoare, 
despre noua victorie a forţelor japoneze în zona de vest a 
Oceanului Pacific. Şi, deşi Yasuziro nu participase la luptele de 
acolo, cunoştea foarte bine raportul de forţe, locul acţiunii, şi 
chiar pe mulţi din cei care luaseră parte la eveniment, şi-şi 
putea imagina destul de clar ce se întîmplase la mii de mile 
distanţă de insulele Hawaii. 

CAPITOLUL IX 1 

Pentru a-şi întări forţele din Extremul Orient, amiralitatea 
britanică  expediase în apele Oceanului Pacific două 
dreadnoughturi înspăimîntătoare. Acestea erau vasul de linie 
„Prince of Wales" şi un crucişător greu „Repulse'", aproape cu 
nimic mai prejos faţă de cuirasate, în ce priveşte forţa de foc şi 
cuirasa de apărare. La 2 decembrie 1941, navele au sosit la 
Singapore, unde le aştepta o primire triumfală. 


Comandantul forţelor navale ale Marii Britanii din O- ceanul 
Pacific, viceamiralul Thomas Philipps, în ziua aceea îşi trădă 
principiile. Nu mai rămăsese nid urmă din gravitatea sa 
afectată. Sfălucea tot de zimbete, de decoraţii şi de fireturi aurii 
ale tunicii sale de paradă. Excelenta dispoziţie a şefului s-a 
transmis şi suitei care-l înconjura. Sosirea celor două puternice 
unităţi navale era un minunat dar făcut flotei britanice din 
Oceanul Pacific, în faţa înspăimîntătorului pericol ce se apropia 
dinspre arhipelagul japonez. 

Primul care intră maiestuos în bază fu „Prince of Wales". Pe 
falnicu-i catarg filfiia pavilionul britanic. Lansat la apă în 1940, 
cuirasatul dezvolta o viteză de peste 30 de noduri, ceea ce 
depăşea sensibil viteza navelor japoneze cele mai moderne, 
„Kongo" şi „Kirishima". Pe „Prince of Wals" se ridicau, 
înfricoşătoare, gurile de foc ale tunurilor de 14 toii. Colosul de 
oţel. vopsit în cenuşiu-verzui, părea o stincă abruptă de 
nescufundat, ferecată cu o cuirasă de 300 mm. 

în siajul lui „Prince of Wales" înainta înspăimântătorul 
„Repulse". Ca dimensiune, ceda în faţa cuirasatului, dar, în 
momentul cînd fusese modernizat, în 1936, căpătase şase tu- 
nuri mai puternice decît cele de pe „Prince of Wales", avind 
calibru] de 15 toii. Mai mult de atit, „Repulse", pentru res- 
pingerea atacurilor de aviaţie, avea montate instalaţii grele de 
artilerie antiaeriană, cum nu posedau multe alte nave. 

Cînd giganticele, vase de război au ieşit în radă, catargele 
le-au fost împodobite cu pavilioane de semnalizare de diferite 
culori. Pavilioanele britanice au fost coborite puţin, şi iarăşi au 
pornit să fluture în briza răcoroasă, sus pe gabieri. Salvele de 
artilerie au bubuit asurzitor. Alămurile fanfarelor au revărsat 
sunetele imnului englez. Şirurile de marinari şi soldaţi ai 
garnizoanei din Singapore, în formaţie de paradă, au luat 
poziţie de drepţi, încremenind nemişcate. 

„Britania — stăpîna mărilor ! 

„Da, aşa a fost pînă acum, şi aşa va fi şi de-acum încolo" 
gîndeau mulţi din cei adunaţi aici, supuşi ai coroanei engleze. 

Insă viaţa mai intervine şi ea... 

Atunci cînd s-au primit primele comunicări alarmante, 
capetele participanţilor la banchet mai pocneau încă din pricina 
dozelor „marinăreşti" de whisky şi brandy consumate. Japonezii 
începuseră efectuarea operaţiilor de desant. Navele şi vasele 


marii unităţi operative „Malaysia" părăsiseră For- moza. Ele 
transportau Armata a 25-a japoneză, oricntindu-se 5Pre 
Singapore. Războiul, izbucnit din insulele Hawaii, se apro- 

de această zonă cu rapiditatea unui tsunami. Din rapoar- 
tele" «3rviciilor de informaţii devenise cunoscut că, în travers 


de Saigon, marea unitate opefativă se defalcase in citeva gru- 
puri ce se apropiau simultan de coasta de nord a Malaysiei, iar 
la 7 decembrie începuse debarcarea desantului în apropiere de 
Bangkok, Victoria şi Kota Bharu. 

Pentru a zădărnici executarea operaţiei de desant a ja- 
ponezilor, viceamiralul Philipps îşi mobiliză de urgenţă escadra 
pentru ieşire în mare. In noaptea de 9 decembrie, navele 
părăsiră Singapore. Viceamiralul îşi înălţă pavilionul pe „Prince 
of Wales". 

In afară de cuijrasat şi de crucişătorul „Repulse", în com- 
ponenţa escadrei mai intrau citeva distrugătoare şi vase dc 
pază. 

Ocolind peninsula Malacca, escadra tindea să atingă cit mai 
repede locul dc debarcare a desanturilor japoneze, pentru a le 
nimici cu focul artileriei grele, mai înainte de a se consolida pe 
țărm. 

Dimineaţa ziei de 9 decembrie era posomorită şi răcoroasă. 
Nori joşi se tîrau deasupra valurilor, agăţindu-se de catargele 
cuirasatului. 

După amiază, porni să răsune clopotul marii bătălii. Escadra 
dădu alarma de luptă. De pe un distrugător, care naviga în 
travers de crucişătorul „Repulse", se observase peri- scopul unui 
submarin. Asupra locului bănuit se aruncară citeva serii de 
grenade antisubmarine. Tăcerea adincurilor mării fu sfişiată de 
explozii surde ale unor încărcături de trinitrotoluen, capabile să 
fringă corpul submarinului chiar la o distanţă a- preciabilă de 
punctul deflagraţiei. 

Insă echipajul submarinului japonez |—165 izbuti să ma- 
nevreze şi să iasă din raza grenadelor. Desprinzindu-se de 
urmărirea distrugătoarelor, comandantul submarinului, căpita- 
nul de rangul trei Harada, a transmis prin radio la Saigon poziţia 
unde se afla escadra engleză. 

Echipajele distrugătoarelor ce atacaseră submarinul, ne- 
descoperind la suprafaţă nici urme de ulei şi nici bule de aer, au 
dedus că grenadele fuseseră aruncate asupra unei zone pustii. 


Raportară vasului amiral despre eşecul atacului. Totuşi, 
viceamiralul Philipps fu prea puţin alarmat de faptul că 
japonezii, acum, ii cunoşteau poziţia. Nu-i era teamă de în- 
tâlnirea cu escadra amiralului Nabutakye Konda, întrucît a- 
cesta nu cuprindea nave capabile să reziste loviturilor de pe 
„Prince of Wales" şi „Repulse". lar atacul avioanelor torpiloare 
era exclus pe o astfel de vreme. 

Peste noapte, escadra navigind in direcţia nord, atinse 
traversul Kaunthanului. Soarele, care reapăruse din ocean, vesti 
începutul unei zile noi. Dimineaţa de 10 decembrie a fost 
senină. Ciclonul, sub acoperirea căruia escadra fusese apărată 
de aviația japoneză, se deplasă spre coastele insulelor Borneo şi 
Celebes. 

După ce se odihnise excelent în cabina sa, viceamiralul 
Philipps urcă pe punte. Ochii îi mijeau din pricina reflexelor 
soarelui, care străluceau pe bordul din dreapta. Uşoara înfiorare 
a valurilor nu avea forţa să clatine dreadnoughtul, şi „Princc of 
Wales" înainta lin şi iute ca un expres, lăsînd în urma pupei 
clocotul uriaşelor talazuri, care, sfărimîndu-se în depărtare, se 
transformau într-un drum de spumă luminos. 

Privind pescăruşii, ce se străduiau din toate puterile să nu 
rămînă în spatele navei, şi albastrul cerului, fără nici un norişor, 
Philipps oftă din adîncul pieptului şi se gîndi că n-ar fi fost rău 
dacă ar fi cerut o acoperire de aviaţie pentru escadră. însă 
aprecie imediat : se îndepărtaseră excesiv de bazele aeriene. 

Zăbovindu-şi privirile asupra ţevilor de tunuri antieriene 
dezvelite de huse şi asupra servanţilor încremeniţi la posturile 
de luptă, ajunse la concluzia că, deocamdată, nu avea motive 
speciale să fie neliniştit. Şi, în afară de asta, Philipps, fiind un 
autentic marinar, ascundea în adîncul sufletului uu total dispreţ 
faţă de aviaţie, ca gen de armă, şi nu prea credea în eficienţa 
acoperirii navelor, la traversarea mării, de către avioanele de 
vînătoare. Ordoniînd să fie supravegheat cerul cu atenţie, intră 
în postul de comandă de luptă şi se plecă asupra hărţii 
strimtorii Malacca, unde era marcată, cu semne convenţionale 
de culoare roşie, erupția trupelor japoneze de desant. 

în acelaşi timp, pe aerodromurile japoneze ale Flotilei navale 
22, amplasate în apropiere de Saigon, se efectuau ultimele 
pregătiri pentru misiunea de luptă. După ce se primise raportul 
referitor la poziţia escadrei engleze, transmis de pe bordul 


submarinului 1-165, echipajelor celor 117 avioane de luptă li se 
ordonă să acopere trupele de desant în faţa tirului de pe mare 
al englezilor. Neavînd posibilitatea să se înalțe în aer în ziua de 
9 decembrie, din pricina vremii nefavorabile şi a distanţei ce îi 
despărţea de escadră, îşi aminară atacul a- supra navelor 
pentru ziua următoare. 


Înaintînd spre nord, escadra se apropia de raza de acţiune a 
avioanelor torpiloare japoneze. Atunci se dădu semnalul 


de decolare. împovărate mult de bombe şi torpile, grupele 
de avioane rulau spre start şi se înălţau. Aveau de zburat vreo 
mie de Kilometri deasupra apelor Mării Chinei de Sud şi să-şi 
depisteze ţinta pe nemărginirea întinderilor albastre, care re- 
flectau milioane de scînteieri solare. 

Japonezii au apărut deasupra escadrei pe neaşteptate. Parcă 


se iviselă din sineala cerului tropical. Viceamiralul Philipps 
transmisese, prin radio, să i se expedieze de urgenţă a- vioane 
de vinătoare pentru acoperire, însă acum era prea tir- ziu 
Sirenele abia reuşiseră să şuiere alarma aeriană, iar clopotul 
marii bătălii să dăngăne, că o grupă de nouă bombardiere. care 
zbura jn apropierea navei „Prince of Wales", se năpusti în picaj 
asupra vasului amiral. Cerul din preajma a- paratelor japoneze 
se împiînzi de ciupercile exploziilor de antiaeriană. Tunurile 
automate scuipau sute de proiectile în în- tîmpinarea aparatelor 
Y-99 ce picau din înalt, dar acestea, de parcă ar fi fost vrăjite, 
nu acordau nici o atenţie direlor albe ale traseurilor care sfişinu 
cerul. continUînd să cadă în picaj peste ţintă. 

Manevrind brusc. „Prince of Wales" ieşi cu succes de sub 


loviturilor bombelor lansate. Cele cîteva explozii. cafe ţişniseră 
la borduri, nu-i pricinuiseră nici o ayarie. 

„Repulse" se dovedi a fi mai puţin norocos. Un pilot japonez 
îi trînti o bombă de cinci sute de kilograme exact pe centru. 
Străpungind punţile superioare şi principală, bomba explodă în 
interiorul crucişătorului, dînd naştere cîtorva focare de incendiu 
Fumul ce răbufnea pe coşuri se amestecă numai decit cu fumul 
negru al incendiului cafe îşi dezlănţuise vilvătăile pe „Repulse ^ 
Astfel, fu mult uşurată ieşirea la ţintă a următoarelor grupe de 
avioane japoneze, îngăduind identificarea escadrei engleze de 
la mare distanţă. 

Echipajul de pe „Repulse" luptă cu succes împotriva focului, 
iar peste puţin timp incendiul începu să se stingă. Dar pe cer 
apăru al doilea val de avioane japoneze. De data aceasta, erau 
de torpilare, care-şi îndreptau principalele eforturi asupra 
vasului amiral. Apropiindu-se din partea bordurilor din stingă şi 
din dreapta, lansează mai multe torpile deodată. Dire- le 
acestora, punctate de bulbuci, se îndreptau spre nave din toate 
direcţiile. Uriaşul cuirasat „Prince of Wales", supus unei mari 
forţe de inerție, abia izbutea să eschiveze loviturile. A- 


9 
7 


cest joc de-a şoarecele şi pisica nu dură prea mult. Cuirasatul fu 
cutremurat de-o puternică explozie. Torpila care-l lovise 
C-da 42 coala 7 


avarie comanda cîrmei. Posibilităţile de manevrare ale vasului 
se înrăutăţiră. 

„Repulse", ceva mai uşor şi cu o inerție mai redusă, reuşise 
să se eschiveze din calea a vreo douăzeci de torpile. înfuriaţi de 
eşeo, piloţii japonezi, care-şi lansaseră încărcătura, «burau 
acum chiar la virful catargului, mitraliind servanţii de ta 
antiaeriană ce-i ţineau într-un foo continuu cu tunurile devenite 
incandescente. Apa din jjurul vaselor clocotea sub ploaia de 
schije şi proiectile. In două puncte, orizontul fu trasat cu fumul 
unor avioane care se prăbuşeau în ocean. 

„Prince of Wales", avînd comanda cîrmei avariată, deveni o 
excelentă ţintă pentru aviatorii japonezi. Philipps, pînă a- tunci 
imperturbabil, începu să-şi întoarcă clin ce în ce mai frecvent 
privirile spre sud-vest. Se ruga din adîncul sufletului, implorînd 
cerul, să apară cît mai rapid avioanele engleze de vinătoare şi 
să alunge cîrdul de răpitoare ce dădeau tircoale deasupra 
escadrei. Dar minunea nu se împlini. Cerul era brăzdat numai 
de avioanele torpiloare japoneze. Peste puţin timp, bordul 
cuirasatului fu spart de încă o torpilă. Apa năvăli, înecîndu-i pe 
marinarii asurziţi de explozie. 

După cea de a doua torpilă, care nimeri în partea din pupa, 
pe „Prince of Wales" răsună o explozie ce frînse corpul 
cuirasatului. Pupa, desprinsă de navă, porni să se legene a- 
landala pe valuri, ca o grămadă de metal scorojit, înfăşurata de 
conducte şi de împletiturile firelor electrice. Cuirasatul rămase 
în derivă. Avioanele torpiloare japoneze îşi continuară atacul din 
toate direcţiile. 

La început, aruncară torpilele de la mari înălţimi. Apoi, insă. 
se apropie o grupă de avioane torpiloare la o înălţime de cinzeci 
de metri. încă două echipaje, din rindul celor ce atacau la „virful 
catargului", plonjară spre fundul Mării Chinei de Sud, după ce se 
pomeniseră în ploaia compactă a perdelei de foc împroşcată de 
cuirasat. Totuşi, evenimentul nu-i opri pe ceilalţi. Din ce în ce 
mai des, loviturile surde ale torpilelor cutremurau carcasa 
puternică a cuirasatului, de la chilă şi pînă la gabie. Miile de 
tone ale apei pătrunse în vas îi înrăutăţiră şi mai mult 
stabilitatea. Numeroase posturi de antiaeriană fuseseră reduse 
la tăcere, şi tirul lor încetase. Un nou val de avioane japoneze îşi 
largă în întregime încărcătura de bombe asupra lul „Prince of 
Wales", de parcă acesta ar fi fost un poligon de instrucţie. Zecile 


de bombe care explodară în interiorul lui i-au grăbit agonia 

„Repulse" s-a scufundat înaintea vasului amiral. Incasînd In 
ambele borduri lovituri directe, crucişătorul luă apă din plin şi 
porni să se încline. Apoi îi cedă comanda cîrmei. întocmai ca un 
elefant care şi-a pierdut minţile, „Repulse" "începu să se 
rotească într-un cerc închis, ameninţind să se prăvălească 
peste vasele de pază. Acestea s-au retras imediat din calea sa, 
roind în toate părţile. Difuzoarele de pe „Repulse", depăşind 
huruitul avioanelor japoneze, au transmis ordinul 
comandantului : „Părăsiţi nava !". 

Japonezii, epuizindu-şi muniţiile de luptă, continuau să 
evolueze deasupra vaselor ce se scufundau. 

Partea din prora crucişătorului „Repulse" se cufundă în 
valuri. Pupă, ridicîndu-se, dădu la iveală elicele navei. Ne- 
maiîntîmpinînd rezistenţa apei, acestea se învirteau ca turbate, 
de parcă ar fi fost de avion. Marinarii săreau pesta borduri şi de 
pe suprastructură în apă abandoniînd crucişătorul. Cîteva bărci 
de salvare lansate s-au umplut imediat cu oamenii ce căutau să 
scape de la pieire. De locul catastrofei cuirasa- tului şi 
crucişătorului s-au apropiat, în mare viteză, cîteva 
distrugătoare şi au început să-i ajute pe cei ce se aflau în pe- 
ricol. Huruitul motoarelor depăşea ţipetele răniților şi ale celor 
pe cale de a se îneca. Nimeni nu-i mai putea ajuta, cu nimic, pe 
ultimii marinari de pe „Repulse", care părăseau vasul înnebuniţi 
de spaimă. Sărind în apă, de la pupa, cădeau sub elicele navei 
care, învîrtindu-se, deveniră astfel o gigantică maşină de tocat 
carne. 

Amiralul Philipps ordonă ca distrugătoarele să ia la remorcă 
„Prince of Wales", şi să-l ducă la Singapore. însă, lovit de 
bombe şi găurit de torpile, cuirasatul, care. doar cu cîteva ore 
în urmă, reprezenta o performanţă a tehnicii navale de război, 
peste cîteva momente se înclină şi se răsturnă, arătîndu-şi 
fundul ruginit, acoperit cu alge şi cochilii. 

Oamenii ce reuşiseră să se arunce peste bord, înotau din 
răsputeri să se îndepărteze cit mai mult de navă, pentru a nu fi 
absorbiți de pilnia virtejului ce avea să se formeze după 
scufundarea acesteia. Partea din pupa lui „Prince of Wales" s-a 
scufundat mai repede, iar prora s-a înălţat încet deasupra apei, 
unde încremeni cîteva secunde, ca după aceeâ sâ dispară, 
pentru vecie, în-fundul mării. 


Marinarii înotau pretutindeni, in aşteptarea ajutorului ce 
trebuiau sâ li-l acorde distrugâtorele. şi se gindeu îngroziţi la 
rechini. Avioanele japoneze, convingîndu-se de pieirea celor 
mai bune două vase ale flotei britanice, îşi luară zborul către 
coastele Indochinei. Acum urma atacul rechinilor, numeroşi în 
apele acelea. Dar, înspăimîntaţi de explozii, se îndepărtaseră şi 
ei de zona bătăliei. 

Distrugătoarele reduseseră viteza şi, rotindu-se încet, îi 
adunau pe cei salvaţi ca prin minune şi răspîndiţi pe un sector 
întins din suprafaţa mării. 

Majoritatea membrilor echipajelor de pe „Prince of Wales" şi 
„Repulse" a fost culeasă din ape mai înainte de ivirea printre 
valuri a aripioarelor rechinilor. Aceştia, trecîndu-le spaima, se 
întorceau atraşi de mirosul sîngelui omenesc-. Unii din ei au 
reuşit, totuşi, să se înfrupte. Bărcile de salvare a- vură ocazia sâ 
adune destule trupuri cu picioarele complet sfirtecate. 

Cu tot ajutorul neîntiîrziat al distrugătoarelor, aproape şase 
sute de oameni îşi găsiră sfîrşitul în apele calde ale Mării Chinei 
de Sud. Printre cei morţi a fost şi viceamiralul Thomas Philipps, 
comandantul forţelor navale din Oceanul Pacifio ale Marii 
Britanii. 

Dînd două lovituri nimicitoare flotelor aliate, în Hawaii şi în 
Marea Chinei de Sud, Japonia le privase de superioritatea în 
nave mari de suprafaţă şi căpătase libertatea de mişcare 
necesară pentru îndeplinirea unor noi operaţiuni de a- gresiune 
în bazinul Oceanului Pacific. 

Japonia jubila. Odată cu dispariţia navelor „Prince ol Wales" 
şi „Repulse", după zdrobirea flotei americane la Pearl Harbor, 
chiar şi japonezii cei mai predispuşi la pesimism crezură, în 
posibilitatea unui sfîrşit victorios al războiului. 

CAPITOLUL X 1 

După atacul asupra Pearl Harborului, marea unitate de 
portavioane japoneze se defalcă. „Hiryu" şi „Soryu" s-au în- 
dreptat, însoţite de crucişătoarele „Ione" şi „Chikuma", spre 
atolul Wake, unde debarcau desanturile japoneze, pe un petio 
de uscat pierdut în ocean, şi care aparţinea S.U.A. Această 
insuliţă, între Japonia şi Hawaii, căpătase, în clipa aceea, im- 
portanță strategică. 

Portavioanele „Shokaku" şi „Zukaku44 se avîntară spre Kure, 
acasă, în metropolă. Erau invidiaţi de toţi cei care le cunoşteau 


ruta. 

lar viceamiraul Nagumo, cu resturile flotei, porni spre 
insulele Truk. Cînd, la sud-vest de mirajul albastru, s-au înălţat 
insulele muntoase, care adăposteau una din cele mai puternice 
baze navale militare ale Japoniei, toată lumea s-a simţit ca la ea 
acasă. Erau locuri bine cunoscute şi amenajate pentru locuit. 
Carolinele le-au organizat învingătorilor o primire triumfală. în 
onoarea sosirii escadrei viceamiralului Nagumo s-au tras salve 
de tun de pe navele de luptă şi din bateriile de apărare de 
coastă. Echipajelor întoarse din campanie le-au fost acordate 
zile de odihnă. 

Yasuziro şi Suzuki, navigatorul său, au fost printre cei dintii 
care au coborit la țărm. Douăzeci de zile petrecuseră pe mare. 
Era oarecum straniu să simţi sub picioare tăria pămiîn- tului. 
Păşeau pe faleza lovită de valuri cu un mers de marinari, 
legănîndu-se uşor. Nu aveau încotro să se grăbească. Admirau 
florile şi copacii veşnic verzi oare creşteau de-a lungul coastei. 
Plaja era împestriţată de umbrele şi de căştile de cauciuo 
multicolore ale celor care se săldau. Nici nu le venea să creadă 
că undeva era război şi chiar că, nu de mult, apăsaseră pe 
trăgaci, uciseseră şi că puteau să”fie şi ei ueişi. De aceea, li- 
bertatea de a nu face nimic era' mult mai palpabilă şi mal 
îmbucurător percepută. Aveau posibilitatea să zacă zile întregi 
întinşi pe nisip, să picotească la umbra cocotierilor, sau să se 
scalde în valurile calde ce se spărgeau de țărm. 

Dar clipele de desfătare pe plaja de la Trufii n-au durat prea 
mult. Chiar înainte de Anul Nou, toţi marinarii au fost îmbarcaţi. 
In sunetele unui marş tradiţional, portavioanele ieşiră în ocean. 
Acolo, dincolo de linia precisă a orizontului, îi aşteptau noi 
bătălii şi campanii. 

— De ne-ar ajuta zeul Hatiman ! şopti Yasuziro, cînd din 
insula Truk se mai zări doar conul vulcanului stins, ce se înălța 
deasupra apelor oceanului. 

De data aceasta, navele se îndreptau spre insulele arhi- 
pelagului Malaez, unde armata şi flota japoneză luptau cu 
trupele aliate anglo-olandeze. La Palau, s-au întîlnit din nou cu 
„Soryu" şi „Hiryu", care sosiseră din Japonia, la rendez- vous. 

Dublîndu-şi forţa de şoc, escadra îşi alese ca bază golful 
Staring, din insula Celebes. De acolo, Yasuziro a avut ocazia să 
execute cîteva misiuni do luptă, cu bombe acroşate. Zburase în 


sprijinul desanturilor debarcate la Manado şi Ma- kassar. 

—Ştii, Kyenzi, i se plînse Yasuziro, misiunile acestea de luptă 

seamănă mai mult cu nişte plimbări de agrement deasupra 

golfurilor albastre şi a junglelor de smarald. Nici gînd să poţi 

săvirşi vreun act de vitejie 1 

—Ce vorbeşti, Tora! Va să zică, te pregăteşti pentru misiune, 

te agiţi, îţi concentrezi toate forţele şi, în loc de inamic, 

nimereşti peste nişte iepuri fricoşi, care se împrăştie şi se 
ascund în junglă numai la auzul motoarelor noastre ! 
2 

Curînd insă, lui Kyenzi îi fu dat să audă şi altceva de la 
Yasuziro : 

—Suzuki, navigatorul meu s-a procopsit c-un glonte în şoldul 

stîng. Pînă l-am dus la „Akagi", era gata-gata să-şi piardă tot 

sîngele. Acuma zace la spital, într-o stare gravă. 

—Şi cum ai să te descurci fără navigator ? se interesă Kyenzi. 

—De două zile nu mai zbor. Mi-au făgăduit c-au să mi-l dea 

în echipaj pe plutonierul Nagosawa. In ştii ? Un grăsan. Are 

şi-o poreclă potrivită — Fugu. Seamănă foarte mult cu 
peştele ăsta, mare şi leneş, cu măruntaiele otrăvitoare. 

—Yasuziro, oşti de compătimit. Am auzit atitea despre 

navigatorul ăsta. Nici un pilot nu vrea să zboare cu el. 

—Şi ce-i de făcut ? 

—la-i navigatorul vreunuia din piloţii patrulei tale şi lui dă-i- 

Ipe Fugu. 

—Oarecum nu-i frumos să faci aşa ceva. Şi n-aş vrea să 

desperechez echipaje care s-au antrenat împreună. lar tipul 

n-o să facă prea mulţi purici la mine. Indată ce se înzdră- 

veneşte Suzuki, îl şi dau afară din detaşament. 

Cînd plutonierul Nagosawa apăru în detaşament, nu semăna 
deloc cu un individ în stare să întrunească toate viciile 
omeneşti. Pur şi simplu, te izbea în ochi grăsimea excesivă, rar 
întîlnită printre aviatorii cu antrenament. 

Timp de cîteva zile, Yasuziro îl ţinu sub observaţie pe noul 
său navigator. Dar, în afară de zgircenia ce-l obliga să stea mai 
la o parte şi neglijenţa, atît de improprie locuitorilor Japoniei, n-a 
găsit nimic deosebit la el. 

De îndată ce Nagosawa s-a instalat în carlingă, pentru a 
porni într-o misiune de luptă, au început să se producă şi me- 
tamorfozele. După ce-şi prinse casca de zbor, cu degete tre- 


murinde, se zăpăci, se foi şi dădu să-şi pregătească echipa- 
mentul de navigaţie, prilej cu care îi căzură creioanele şi liniile. 

—Ce te tot frămânţi acolo ? îl întrebă Yasuziro, care abia îi 

aştepta raportul despre stadiul de pregătire a misiunii. 

—Da ? Ce ? biigui Nagosawa, cu glas gituit. 

—Te-am întrebat, eşti gata de zbor ? 

—Da, da ! îşi mai veni în fire Fugu. Fata sa, schimonosită de 

încordarea aşteptării, pălise. 

Mai, Doamne ! se gîndi Yasuziro. Ce-o să se-ntimple cu el 
cînd se va găsi sub tirul antiaerienelor ? Oare nu-i un act de 
superficialitate să pleci la luptă c-un asemenea om în echipaj 

Dar se dăduse comanda pentru pornirea motoarelor şi era 
prea tîrziu să se mai întreprindă ceva. Cînd se aflară în aer, din 
pricina spaimei şi a tensiunii, Fugu se prosti şi mai zdravăn. 
Aproape nici nu-i mai înţelegea comenzile lui Yasuziro. Privea 
stupid, ca o fiară încolţită. lar cînd au ieşit la ţintă, aruncă 
bombele mult prea devreme, şi acestea explodară alături, fără 
să provoace vreo avarie navei bombardate. 

Infuriat, Yasuziro uită de toate regulile politeţii japoneze : 

—Eşti un rahat şi nicidecum navigator, domnule Nagosawa ! 

îi spuse el, nemaiputîndu-se abţine. Navigatorul tăcu. însă 

poate nici nu-l auzise. După o bucată de drum din ruta de 
întoarcere, cînd temerile principale rămăseseră în urmă, 

Nagosawa începu să-şi vină în fire. 

„Poate se va mai obişnui, după ce va mirosi puţin praf de 
puşcă |" îi străfulgeră lui Yasuziro o speranţă prin minte. Unsă 
procesul de transformare a lui Fugu în autentic navigator se 
prelungea excesiv. 

Fiind aproape un an de cînd îşi făcea serviciul in grupul 
aeronautic de pe „Akagi", Yasuziro îşi putuse da seama că nu 
toţi aviatorii de acolo erau nişte neînfricaţi şi adevăraţi samurai. 
Mai erau unii, ca locotenentul Mikimoto Komura, care nu prea 
aveau tragere de inimă pentru misiunile de luptă, dar cei din 
categoria lui Fugu îi provocau un profund dezgust prin frica lor 
animalică. 

Se părea că eşecurile ce-l însoțeau pe plutonierul Nago- 
sawa, de cînd fusese încadrat in echipaj, deveniseră un „bun" al 
întregului efectiv a) patrulei. Rareori se mai întîmpla ca vreun 
zbor să se execute fără defecţiuni tehnice sau accidente. Nici 
îndeplinirea misiunilor nu le reuşea. Ba Fugu nu era în stare să 


ducă patrula la ţintă şi aparatele zăboveau prea mult în zona de 
foc antiaerian, ba devia în aşa hal de la rută, încît, după aceea, 
numai cu ajutorul navigatorilor coechipieri şi al lui Yasuziro 
regăseau  portavionul „Akagi" şi „cădeau" pe punte cu 
rezervoarele goale. 

Odată, răbdarea lui Yasuziro nu mai rezistă. In ziua a- ceea, 
zburaseră în recunoaşterea navelor inamice pe Marea Jawa. lar 
Fugu nu reuşise să indice echipajului, cu precizie, zona 
respectivă. In căutarea marii unităţi de nave anglo-olan- deze, 
au fost nevoiţi să manevreze mult în volte, cercetînd mereu 
întinsul deşert al apelor. Epuizind rezerva de carburant, s-au 
întors acasă fără nici un rezultat. Se înapoiau zbu- rînd de-a 
dreptul, prin Makassar şi Kendari. Undeva, deasupra junglei, s-a 
tras în ei, găurindu-li-se în cîteva locuri planurile. Prin radio, 
echipajul lui Yasuziro a primit ordin să grăbească apuntarea, 
deoaece de zona unde se afla portavionul se apropia o furtună. 
Mica rezervă de carburant j-a obligat să se îndrepte spre 
portavion în cele mai nefavorabile condiţii. Pe direcţia de 
apuntare apăruse un nor violent-întunecat, spintecat în fiece 
olipă de limbile de foc ale fulgerelor. A intra în el, era echivalent 
cu sinuciderea. Yasuziro a vrut să efectueze intrarea pe direcţia 
de apuntare sub nori, la mică înălţime. Dar s-a pomenit într-o 
ploaie torențială, care i-a redus vizibilitatea.aproape la zero. 
Rafalele vîntului zvirleau aparatul Mitsubishi de pe-o aripă pe 
alta. Răbufnirile verzui ale fulgerelor îr,orbeau. 

— Strălucitoare Amaterasu, de ce eşti atît de minioasă ? Ot 
roteşte-ne 'le furia dezlănţuită a stihiei, se rugă Yasuziro, 
angajind avionul pe aliniamentul punţii, lăsîndu-se ghidat de 
radiogoniometru. Nu era cazul să se aştepte la un ajutor din 
partea lui Fugu. care îşi pierduse capul de spaimă. în minutele 
cele mai grele, ieşiea din priză. înfuriat, Yasuziro îl îmboldi de 
cîteva ori cu piciorul : Calculează direcţia, jigodie ! Acum te- 
mpuşc 1 

Din fericire, precipitaţiile încetară şi Yasuziro reuşi să-şi 
apunteze avionul. Dar încercările nu se isprăviră aici. Cînd se 
trăsese în ei, cauciul unei roţi fusese perforat, iar aparatul lor a 
deviat atît de brusc in partea camerei dezumflate, incit 
Yasuziro, ca prin minune, abia a izbutit să-l stăpineas- că, 
pentru a evita ciocnirea cu suprastructurile de punte. 

Coborind din carlingă, pilotul îşi dădu jos casca udă de 


nâduşcală şi, descheindu-şi la git costumul de zbor, îşi lăsă 
pieptul în bătaia puternică a vintului. 

Stătu astfel cîteva minute, ca să-şi vină în fire după 
apuntarea aceasta demenţială. In spatele său, pe fondul norilor, 
se ivi Curcubeul, luminînd viu. 

—Tora, acuma semeni cu zeul Izanachi, cel care a co- borit 

din ceruri pe arcul curcubeului, glumi Morimoto, care se 

apropiase de el. 

Insă lui Yasuziro nu-i ardea de glumă. îşi cheltuise întreaga 
rezervă de umor în lupta cu pericolul prin care trecuse. 

—Syensei, spuse el cu jumătate de glas, nu mai sîrf în stare 

să zbor cu Fugu. Astăzi îmi venea să-l trag un glontr în cap. 

—Cînd bolta cerească nu-i luminată de soare, ajută luna... 

De unde să-ţi iau un alt navigator ? Akatsuki iese din spital 

abia peste o lună. Şi ce-o să faci în răstimpul ăsta se 

interesă Morimoto, picurînd venin. Poate porunceşti să trimis 
într-o permisie ? 

—Ha, cedă, obosit, locotenentul. Va trebui să mai rabd niţel. 

Şi-1 înjură de mama focului pe Fugu. 

La sfirşitul lui februarie, pe cînd Yasuziro zbura deasupra 
Mării Banda, avionul suferi o pană : pompa de ulei a motorului 
din dreapta nu mai funcţionă. Peste dtva timp, motorul se gripă. 
Pentru a evita incendiul, pilotul a fost neva să-l oprească. Nu 
mai putea fi vorba să apunteze pe „Akagi", aşa că atras tare cu 
un singur motor, pînă la cel mal apropiat aerodrom, al bazei 
Kendari. 

Era neapărat necesară înlocuirea motorului din dreapta. Insă 
la locul unde aterizase .orţat, nu se găsea nld unul de rezervă. 
Trebuia sâ aştepte cîtva timp, pînă să i se procure un motor 
nou, din depozitul portavionului, şi să vină o echipă de 
mecanici. 

In aşteptarea intrării în dispozitiv a avionului, Yasuziro şi 
Fugu s-au instalat într-o vilişoară olandeză, părăsită în mare 
grabă de proprietari. Aici au găsit un confort european 
neobişnuit, care se aflase la dispoziţia bogaţilor plantatori. In 
loc de tatami, au avut ocazia să doarmă în paturi luxoase, cu 
cearceafuri apretate. La ordinele lor se afla servitorimea 
recrutată din băştinaşi, rămasă să păzească proprietatea dom- 
nului Van der Hooten. 

Baza aeriană Kendari avea doar o platformă de aterizare 


acoperită cu iarbă şi adăpostea citeva zeci de avioane de asalt 
şi de transport. Se găsea amplasată într-un loc destul de dosnic 
şi pitoresc, de pe insula Celebes. Aerodromul era împrejmuit de 
crîinguri de cocotieri viguroşi, sub care susurau piriiaşe cu apă 
cristalină. Construcţiile administrative erau cufundate Intr-o 
vegetaţie tropicală, luxuriantă. Stoluri de papagali, cu penele 
scăldate de toate culorile curcubeului, îşi luau zborul de pe 
ramurile copacilor. Un colţişor atît de paradisiac te îndemna, 
fără voie, să uiţi de toate. Războiul părea ireal şi, dacă n-ar fi 
fost avioanele găurite, întorcîndu-se din misiunile de luptă, s-ar 
fi putut crede că în toată lumea domneşte liniştea de aici. într- 
un cuvînt, şederea forţată la Kendari constituia un popas plăcut 
pentru echipajul lui Yasuziro. în timp ce tehnicienii urmau să 
înlocuiască motorul, aviatorii îşi vedeau de admirabila lor 
trindăvie 

Yasuziro petrecea în societatea ofiţerilor-paraşutişti din 
batalionul de marină, încartiruit la Kendari. Se cunoştea cu 
mulţi din ei, din timpul instruirii efectuate în detaşamentul de la 
Yokosuka. 

Instalaţi la umbra unei voalure de paraşută, întinsă la uscat 
între palmieri, prietenii se înfruntau la jocul go, sau mai trăgeau 
cîte o gură de sake din sticluţele pe care pa- raşutiştii le piteau 
în voaluri, aducînd ofrandă zeilor ce-i ajutau să le deschidă în 
aer. Timpul zbura ca o clipă, in discuţii despre luptele "la care 
avuseseră ocazia să participe, sau la care aveau să mai ia 
parte. 

> 

Yasuziro, care evita compania navigatorului său, îi vizita de 
unul singur pe paraşutişti. Fugu nu se considera jignit din 
pricina asta. îşi avea şi el distracţiile lui. Neruşinat şi laş, se 
dovedea a fi de-o senzualitate rară. Tot timpul ce-i rămînea 
liber, de la masă şi somn, îl consacra vinătorii de femei 
indigene — malaieze elegante şi atrăgătoare. Acestea nu 
purtau nimic deasupra briîului, de aceea lui Fugu i se oferea 
posibilitatea să admire gituri şi talii subţiri. Neavînd nici un 
succes la femei, din cauza înfăţişării sale neatrăgătoare, Fugu 
încerca să le cucerească bunăvoința cu daruri. Fiind însă prea 
lacom şi zgircit, ca să cheltuiască bani din buzunarul său, căută 
să le ofere lucruri furate din vilişoara olandeza — dar i-au fost 
refuzate. lar Fugu se indirji şi trecu la metode mai agresive, 


pentru atingerea scopurilor sale. 

Odată, pe cînd Yasuziro se întoarcea de la un chefuleţ 
organizat în societatea ospitalierilor paraşutişti, îi fu dat să audă 
un țipăt sfişietor. O femeie striga după ajutor. 

Pilotul se opri şi-şi scoase pistolul din toc. Ţipătul se repetă. 
Alături de cărăruia pe care se afla, se iviră nişte umbre şi se 
auzi un lipăit de picioare desculţe, abia sesizabil. Laolaltă cu o 
serie de gemete înfundate, se mai distinseră zgomote de 
izbituri şi cuvinte de ocară în limba malaieză. 

Yasuziro se repezi spre locul de unde provenea scandalul O 
femeie, cu îmbrăcămintea sfişiată, zăcea pe cărăruie. Plin- gea 
în hohote, acoperindu-şi faţa cu miinile. 

La cîţiva paşi mai încolo, un morman de trupuri bărbăteşti 
încăierate se tăvălea pe pămînt. Privind mai atent, Yasuziro îl 
recunoscu printre acestea pe Fugu, navigatorul său. Era bătut 
măr de patru malaiezieni. Străduindu-se să curme răfuiala, 
pilotul trase un foc în aer. Dar pocnitura împuşcăturii nu 
produse nici o impresie asupra celor încăieraţi. Fugu, cu ochii 
umflaţi din pricina loviturilor, plin tot de sînge şi praf, aproape 
că nu mai opunea nici o rezistenţă. In timpul luptei îi sfişiaseră 
pantalonii, iar acum cu călciiele lor, tari ca nişte copite, indigenii 
aveau posibilitatea să-1 lovească în locul cel mai dureros. 

Fiindu-i teamă să nu rămînă şi fără acest navigator ne- 
trebnic, Yasuziro se grăbi să-1 salveze. Citeva figuri fulgerătoare 
de karată — şi malaiezienii, gemind de durere, se prăbuşiră 
alături de duşmanul lor care leşinase. Invingîndu-şi scîrba, 
Y'asuziro înşfăcă trupul greoi şi moleşit al lui Fugu, întocmai ca 
pe un sac, şi porni repede spre casă. Acolo îi spălă şi-i pansă 
rănile. 

N-ar fi vrut să afle despre incident nici slugile şi nici medicul 
de la batalionul paraşutiştilor. Comandamentul japonez, atunci 
cînd invadase Indonezia, pornise mai înainte de toate să 
cocheteze cu populaţia indigenă. Afirma că baio- natele 
japoneze aduseseră indonezienilor eliberarea de sub jugul 
capitaliştilor străini. Presa japoneză şi posturile de radio lăudau 
întruna umanitatea misiunii armatelor japoneze. Comportarea 
lui Fugu era în totală contradicţie cu declaraţiile oficiale, iar 
Yasuziro nu ştia cum va fi interpretată de comandament. 
Dealtfel, avea să-şi dea seama, destul de repede, că precauţiile 
lui fuseseră de prisos. Şi în Indiile Olandeze, japonezi! se purtau 


la fel ca şi în China — prădau, siluinu şi împuşcau. 

Spre dimineaţă, Yasuziro intră să-şi viziteze pacientul. Fugu, 
înfăşurat în pansamente de culoare kaki, era nemişcat, arătînd 
ca o gogoaşă de vierme de mătase. Numai gemetele uşoare, 
care răzbăteau de undeva, de sub pansament, atestau că omul 
întins în patul larg al plantatorului mai era în viaţă. Treptat, Fugu 
porni så vorbească. Ln început. Yasuziro îl înţelese anevoie, 
întrucit, lipsindu-i dinţii din faţă, Nagosawa vorbea extrem de 
sisîit. întrerupîndu-şi relatarea, cu gemete şi Oftaturi, îi 
destăinui comandantului trista întîmpla- re. Era una din rarele 
ocazii cînd se putea da crezare spuselor lui Fugu. 

Nagosawa o întîlnise pe frumuşica aceea desculţă, de numai 
şaisprezece ani. la o serbare sătească, în cea de-a doua zi după 
aterizarea forţată. Aseară, izbutise s-o pîndească pe cărăruia ce 
ducea în cătun. Restul. îi era cunoscut comandantului. Dacă n- 
ar fi fost ajutorul lui, navigatorul n-ar mai fi rămas în viaţă. 
Acuma, Fugu se convinsese că indonezienii îşi păzesc cu 
sfinţenie femeile şi nu iartă nici insultele aduse de învingători. 

Patru zile zăcu Fugu, cu ferestrele şi uşile vilei zdravăn 
închise, suferind din pricina vătămăturilor căpătate cu prilejul 
bătăii, dar. mai ales, de teama răzbunării la care se aştepta din 
partea băştinaşilor. Noaptea, îl chinuiau coşmarurile. Era 
suficient să adoarmă mai adine şi numaideeit se iveau mala- 
iezienii. Aceştia se tîrau de-a buşilea spre patul lui, purtînd în 
mînă pumnalele lor curbate, krisurile. Fugu ţipa şi, tre- zindu-se, 
îşi căuta pistolul ce se afla sub pernă. 

în cea de-a cincea zi, navigatorul se simţi mai bine. Pe- 
semne, stratul gros de osînză îi servise drept amortizor, iar 
cîlcîiele de fier ale indigenilor nu izbutiseră să-i strivească 
rinichii şi ficatul 

în răstimpul acesta, se terminase şi reparația avionului. Se 
putea decola spre portavion. Luîndu-şi rămas bun de la 
paraşutişti, Yasuziro se duse la aparatul său. 

Fugu se şi afla înăuntru. Se furişase în ascuns pe aerodrom, 
încă de la revărsatul zorilor, ca să evite batjocurile. Vai mult de 
două ceasuri aşteptase în cabina navigatorului, chinuindu-se din 
cauza căldurii. 

Yasuziro nu se putu abtine să nu pufnească în ris, cînd zări 
chipul transpirat al navigatorului, plin de vînătăi şi ju- lituri. 
Nagosawa îşi scosese pansamentele, care l-ar fi îm- picdicat 


să-şi pună pe cap casca de zbor, aşa că apărea în faţa 
pilotului „în toată frumuseţea sa". 

—Acum, ai putea juca la teatrul Kabuki. Nici o mască nu sar 

compara cu fantastica podoabă colorată a figurii dumitale. 

Demonii pe care-i prezintă măştile de-acolo sînt pur şi 

simplu nişte motănei pe lîngă dumneata. Semeni cu ăla care 

păşeşte în fruntea curăţeniei de la Sumiyosi 15. 

Nagosawa tăcea, cu privirea aţintită asupra hărţii de zbor. 
Numai  încordarea fălcilor denota câ auzise batjocurile 
comandantului. 

—Ştii, plutoniere, continuă Yasuziro, orice samurai care se 

respectă şi-ar fi făcut harakiri după o asemenea păţanie 

ruşinoasă. Dar dumneata ai să trăieşti mult. O viaţă de ocară 
ţi-e mult mai scumpă decit onoarea de ostaş. 

Fugu tăcea mai departe. Dar cine putea şti cît de mult îl ura 
în clipa aceea pe omul care-1 salvase cu puţin timp în urmă. 

Yasuziro îşi prinse centurile şi, cercetînd carlinga, se pregăti 
să pornească motoarele. Pe cînd manevra manetele, surprinse 
uitătura duşmănoasă a navigatorului lunecînd asupra sa. 
Yasuziro îşi dădu seama că, de acum înainte, in persoana lui 
Fugu se pricopsise cu cel mai înverşunat duşman. însă asta nu-l 
afectă atît de mult şi decise să încerce cu Fugu unele metode, 
chiar din arsenalul acestuia. 

—Domnule Nagosawa, continuă pilotul, noi sintem oameni 
de afaceri. Aşa c-am să-ţi propun o combinaţie. îmi în- 
mînezi trei sticle de sake „Cocorul alb", în semn de recunoş- 
tinţă pentru salvgardarea naturii bărbăţiei dumitale şi pentru 
că ţi-am ocrotit preţioasa-ţi viaţă, iar atunci am să declar la 
toată lumea că faţa lovită şi toate celelalte vătămări sînt ur- 
mările izbiturilor pricinuite de aterizarea noastră forţată. în 
situaţia asta, vînătăile şi cicatricele vor trezi respectul con- 
fraţilor de arme. 

Fugu tăcea. 

—Nu fi lacom, navigatorule, învoieşte-te pînă nu ridic miza, 

şi-ţi făgăduiesc c-am să păstrez secretul dumitale doar în 

schimbul a trei sticle de sak6. 

—De-acord, domnule comandant, icni, anevoios, Nagosawa 

şi iarăşi îşi plecă ochii asupra hărţii de zbor, calculînd 


13 Ceremonie la templul Sumiyosi, aparţinînd religiei shinto In frunte, păşeşte 
masca lui Tyengu, făptură mitică sălăşluind în munţi. 


corecţia de vînt lateral. 

După ce probă cu multă atenţie motorul înlocuit, Yasuziro 
făcu prieteneşte cu mîna celor care-l petreceau şi, rulînd spre 
start, băgă plin gaz. Sub planuri, începură să freamăte virfurile 
palmierilor, iar înainte, străluci pînza albastră a mării. 

Seara, Yasuziro se întîlni cu Kyenzi Takasi într-o cîr- 
ciumioară de pe țărm. Acesta îi povesti ultimele noutăţi, tot ce 
se întimplase pe „Akagi" în lipsa lui. Din misiunile de luptă nu 
se înapoiaseră doi piloţi şi chiar şi Kyenzi o păţise rău de tot 
deasupra Balikpapanului. Desanturile debarcate pe Celebes se 
descurcau de minune şi fără sprijin de aviaţie. 

— Să bem, Tora, pentru noi rute de zbor. Aici, nu mai avem 
ce face. Vinătoarea noastră, cu bombardierele, după măruntele 
grupări de olandezi, a şi început să semene cu împuşcarea 
vrăbiilor utilizînd arme de mare calibru. 

Prietenii băură pentru succesele lor viitoare. Tot stind de 
vorbă, goliră, pe neobservate, trei sticle de sake — generosul 
dar al scîrţanului de Fugu. 

CAPITOLUL XI 1 

—Salut, maestro ! Nu l-ai văzut cumva pe Bob Harris ? 

Portarul italian, care scria ceva pe tejgheaua de la recepţie, 
ridică privirea şi se opri din fredonatuţ ariei ducelui din 
„Rigoletto". ; 

—Bună, locotenente 1 Mister Harris ^ plecat, undeva, acum 

o jumătate de oră. Poftim cheia. 

Charles Mallory urcă în camera sa. După vizita port- 
avioanelor japoneze în arhipelagul Hawaii, el şi cu Bob ră- 
măseseră fără locuință. Căsuţa le arsese în timpul bombardării 
aerodromului „Whiller". Se făcuse scrum toată averea lor. 
Supravieţuise doar automobilul lui Bob dat la reparat. 

în cele douăzeci de zile, cîte trecuseră de la atacul japonez, 
viaţa pe insulele Hawaii începuse să reintre pe făgaşul normal. 
Militarii şi civilii îşi reveniseră de pe urma comoţiei provocate 
de atacul în masă al aviaţiei japoneze. Morţii fuseseră îngropaţi. 
Se executau săpături de degajare a ruinelor. Se reparau benzile 
de decolare ale aerodromului. Se găsise de lucru şi pentru 
aviatori. Cu un vas de transporturi militare, fusese aduse din 
Statele Unite cîteva zeci de lăzi cu avioane. Din ambalajele de 
lemn, ieşiseră la iveală Lightninguri de marină nou-nouţe, 
vopsite in albastru deschis. lar în escadrila unde îşi făceau 


serviciul Bob şi Chack, la locul de staţionare a avioanelor apăru 
o jumătate de duzină de aparate elegante şi frumoase, 
machiate în culoarea valurilor mării. Stăteau acolo, ridieîndu-şi 
obraznic boturile spre cer, printre suratele lor hodorogite şi 
pcticite, care supravieţuiseră tragediei "de la Pearl Harbor. 

Acum, pe aerodromuri fusese introdus serviciul de alarmă. 
Primind o lecţie de neuitat, deveniseră cu toţii mai vigilenţi. 
Antenele instalaţiilor radar se roteau fără întrerupere, ziua şi 
noaptea, supraveghind spaţiul aerian de deasupra oceanului. La 
distanţă de Oahu, vase de pază brăzdau marea. Hidroavioanele 
Cătălină planau zi şi noapte în văzduh, în- cercînd să depisteze 
vasele japoneze pe o întindere de şapte sute de mile în jurul 
ltawaiiului. 

Charles Mallory nu fusese singurul norocos, care reuşise să 
se înalțe în aer în timpul atacului, şi să se înapoieze viu. Robert 
Harris, de asemenea, avusese ocazia să lupte niţel. Raidul 
japonez îl surprinsese la Kate. Neînfricata şi vajnica femeie îl 
adusese.pnă la aerodromul „Whiller". Cînd Robert se strecurase 
în apropiere de locul de staţionare a avioanelor, 
>rimul val al Siza oeaa îşi întrerupsese operaţiunile, n 
scurtul răstimp de acalmie, Bob izbutise să găsească, prin- 
tre mormanele de avioane zdrobite şi incendiate un Lightning în 
bună stare şi să-1 ridice în aer. 

Ţişnind din perdeaua de fum ce acoperise cerul de deasupra 
insulei, Robert se pomenise în vălmăşagul compact al 
aparatelor japoneze din cel de al doilea val de asalt. Impresia 
fusese cutremurătoare. După spusele lui, ar fi preferat o intilnire 
cu un tigru avînd ca armă doar o bită' de base-ball. Fusese 
doborit în acest zbor, dar, mai înainte de a părăsi cu paraşuta 
Lightningul ciuruit de gloanţele japonezilor, izbutise să doboare 
în mare un avion de picaj Y-99. Bob ameri- zase cu paraşuta la 
vreo două mile de linia țărmului. îl cu- lesese o vedetă de 
salvare, împreună cu membrii echipajului japonez doborit de el. 

Japonezii şi Robert Harris, care înotau în ocean, se com- 
portaseră destul de paşnic, deşi nu-i despărţeau decit vreo trei 
sute de iarzi. Dar, cînd se pomeni la bordul vedetei în compania 
lor, Bob n-a mai vrut să-şi stăpânească mînia. Din- tr-o dată, se 
aruncă asupra mărunţilor inamici, să-i ia la pumni. Din două 
lovituri fulgerătoare, la maxilar, Harris îl trînti la pâmînt pe unul 
din ei, iar pe celălalt îl făcu cnocaut. 


-—Domnule locotenent, încetaţi, vă rog, încercase să-l reţină 

unul din marinari. Doar ăştia-s prizonieri... 

-—Prizonieri ? ! urlă isteric pilotul. Priveşte, măi băiete, ce-au 

făcut, ticăloşii ! Bob îi arătă cu capul în direcţia golfului 

împînzit de fum. Ştii cîţi dintr-ai noştri au ucis azi ? Chiar pe 
mine, şi privi plin de ură la japonezul ce încerca sâ se ridice 
pe picioare, m-au atacat nu mai puţin de zece aparate Zero. 

Au făcut ciur din Lightningul meu, iar cînd m-am lansat cu 

paraşuta, au vrut să mă împuşte în aer. 

Cu miihile tremurînde, Robert. luă ţigara ce-i fusese oferită 
şi, trăgînd de vreo citeva ori ou lăcomie, porni să se schimbe 
într-un costum marinăresc uscat. 

Japonezii, revenindu-şi, bolborosiră ceva, într-o engleză 
stricată. 

—Ce vor ? se interesă Bob, care izbutise să soarbă un pahar 

de whisky, pentru a se încălzi după baia din apele mării, şi 

îşi venise în fire. 

-—Declară că protestează împotriva comportamentului 

grosolan, săviîrşit asupra unor ofiţeri ai armatei imperiale. 

Bob făcu un gest necuviincios şi-i sfătui : 

-Tineţi-vă gura. şobolanilor, pînă nu v-arunc peste bord ! 

Insă japonezii "nu reacționară la cuvintele lui. întorcîn- du-se 
cu spatele, păreau să fi uitat totul. Priveau la golful cuprins de 
flăcări şi în ochii lor înguşti licărea triumful 

Foarte puţini piloţi şi tunari de la antiaeriană au reuşit sâ-şi 
deschidă un cont în luptele de pe cerul Pearl Harborului. In 
schimb, ci ce avuseseră noroc deveniseră celebri în toată 
America. Despre ei urla toată presa. Paginile ziarelor şi re- 
vistelor erau pline cu fotografiile lor. Hearst şi alţi magnați ai 
presei, ridicîndu-i în slăvi pe eroii de la Pearl Harbor, încercau să 
mai reducă din .intensitatea ruşinii şi dezonoarei naţionale. 

Azi. un sergent de stat major, prieten, îi spusese lui Charles, 
la mare secret, o veste extrem de plăcută, pe care aştepta 
nerăbdător să i-o împărtăşească lui Harris. 

Acesta apăru la hotel aproape numaidecit după Charles. 
Zvirlindu-şi într-un colţ boneta militară bleumarin, ceea ce, in 
cazul său, era un indiciu de proastă dispoziţie, se aşeză în 
fotoliu şi întinse mîna după o ţigară. 


—Bună, bătriîne ! De unde ai mina asta, atît de uluită şi 
năucă, de parcă ai fi o călugăriţă rămasă grea cu un pelerin 
trecător ? Te tulbură ceva ? 
—Vin de la Kate... 
—Nu mai e cazul să vorbim de-aşa ceva. Duhneşti de la o 
milă a parfumurile ei. De ce te-ai întors atît de devreme ? 
—,Xorktown" a ancorat la Honolulu. lar odată cu nava a sosit 
şi curtezanul lui Kate, Henry Hughes. Dacă ai fi vă- zut-o, 
cînd ne-am dus împreună la dînsa ! Se zvircolea ca un şarpe 
cu clopoței. Şi ştii, în aŞa fel se purta putoarea. încît am 
priceput imediat: nu mai aveam ce căuta colo Şi. pentru a- 
mi îndulci hapu, m-a ajuns din urmă. lingă pragul uşii” şi mi- 
a fost teamă c-o să mă sugrume cu îmbrăţişările. lar, după 
aceea, m-a dat afară din casă. într-un cuvint. Henry a rămas 
la ea, pe post de gazdă. îmi vine să muşc şi să sfişii... 
—Ce rost are sâ te consumi atita, pentru r> chestie ca 
asta ? 
—Chack, înţelege-mă, bandit bâtrin. larăşi am reuşit så mă 
ataşez de ea. Teribil mi-a înfrumusețat viaţa, în zi lela astea 
blestemate, care au trecut după atacul japonezilor. Şi-apoi, 
vezi tu, este o femeie extrem de originală. Frumoasă. Nu-i 
deloc proastă... 
—Ei, dacă ai pornit s-o lauzi, pesemne c-atunci treaba e-ntr- 
adevăr gravă. Dar ţine cont. Bob, Kate nu-i numai frumoasă 
şi deşteaptă. în acelaşi timp e şi- încăpăţinată şi veninoasă. 
Păzeşte-te, ca nu cumva, datorită miîngiierilor ei. să te 
angajezi într-o vrie plată. 
-—Charles, vorbea serios Femeia asta. pe lingă toate 
celelalte, mai are şi ceva în cont, la bancă. 
—Sfatul meu prietenesc — dâ-o încolo ! Găseşte-ţi alta şi. 
peste o sâptâmiînă. două. această elegantă fişneaţă ţi se va 
şterge din memorie. lar acum. sâ-ţi spun o veste extraordi- 
nară. La statul major există o telegramă — preşedintele Sta- 
telor Unite ne-a zvirlit amindurora ciîte-o cruce „pentru me- 
rite aviatice". 
—Te ţii de bancuri ? 
—Sergentul Gorris. de la statul major, s-a jurat c-a citit 
telegrama, cu ochii lui. Zice câ miine se va comunica 
oficial. 

C-da 12 coala 8 


W eme 


—Urai â.jctamă Robert şi, ridicilndu-l pe Charles de po podea, 
porni sâ-l rotească in aer. Dragă Chack, mi-ai redat pofta de 
viaţă ! 

-Şi-asta încă nu-i totul. Bob. Pe-amîndoi ne-au avansat in 

grad. Acuma sînt locotenent de rangul 1, iar tu căpitan. 

—Chack, dar de ce dracu* mai zăbovin aici ? De ce nu sin- 

tem la restaurant ? Haidem spre maşină ! îl zori Harris. 

Mal înainte de a ajunge la ţintă, Robert opri Fordul Ungă un 
chioşo de ziare. 

—W Chack, ia şi-un jurnal, poate că-i ceva despre avansarea 
noastră. 

—Nn mai ai răbdare, pînă miine ? 

-Zău, nu-mi vine să cred c-am fost avansați, deşi. am 

convingerea, „crucile'" nu ne-au fost acordate de 

pomană. Le-am dobiîndit în mod cinstit. 

Charles cobori din automobil şi, peste un minunt, se în- 
toarse cu revista „Look“. De pe coperta strălucitoare privea la ei 
figura slăbuţă a unui amiral în vîrstă. în ochii întune- t.-rjţi al 
respectabilului gentleman se citea o dirzenie ce inspira teamă, 
obişnuinţa de-a porunci şi a dispune de soarta a mii de oameni. 

—Cine i ăsta ? se interesă Robert, aruncind o privire ajgitivă 

asupra portretului. 

—Acum o să aflăm, îi răspunse Charles, răsfoind rezista pînă 

la pagina unde era tipărită lista celor decoraţi. Şi el, nu mai 

puţin, decît Bob. ar fi dorit să se convingă de -îflrmaţiile 
sergentului de la statul major. în numărul ăsta, încă nu-l 
nimic despre noi, spuse cu o uşoară dezamăgire. Apoi 
emise, imediat, o ironie: Fireşte, ne-ar fi plăcut mai mult 
dacă „Look" ar fi dat ps copertă mutra celebrului as Robert 

Harris... 

Păcat, protestă Bob, deh, ce să-i faci, redactorul revistei 

preferă să dea portrete de amirali. 

—Asta-i nou] Comandant-şef al Flotei Navale de Război a 

S.U.A.. amiralul Ernest King. 

—Oho ! exclamă respectuos Bob. îmi retrag cuvintele, într- 

adevăr, nu-i vorba de-un simplu amiral Va să zică. lui 

Kimmel. predecesorul său, i-au dat un picior în fund pentru 

Pearl Harbor ? Just ! 

—Ei. şi acum ţine-te l>ine, „Charlie“ * 1 King ăsta e un 


bărbat serios. Ascultă ce se scrie despre .el : „In cel patru- 

'Poreclă dat fi japonezilor. 
zeci şi unu de ani de serviciu, amiralul a trecut prin toate 
funcţiile ofiţereşti, manifestând aptitudini excepţionale în fiecare 
post. Este extrem de dotat, posedînd o inteligenţă leşitt din 
comun. Nu suferă proştii şi oamenii fără voinţă. Dar subalternii 
mai mult se tem de el, decit il iubesc". 

Robert luă, pentru o clipă revista din mîinile lui Charles. şi se 
uită la fotografia lui King. 

- Pentru situaţia noastră, probabil că amiralul e bun, totuşi 

nu-i invidiez pe subalternii lui. Ferească Dumnezeu să fii sub 

ordinele unui asemenea posmag, oricît ar fi de dotat, chiar şi 

triplu ! la uită-te la el, ce privire arzătoare L După mine, s-a 

dezvăţat să mai ridă, încă din copilărie. 

Charles decise să-i ia apărarea amiralului : - Nu mi amintesc 
unde am citit, dar pentru a conduce in vremuri de război, se vor 
alte calităţi decît pentru timpurile de pace. Este nevoie să lupte 
oameni hotăriţi. dîrzi şi fără milă. Pe cînd, în condiţii de linişte, 
cu caracterul lor inflexibil, se vor dovedi de prisos. îşi vor face 
prea mulţi duşmani şi vor trezi invidii. 

După un sfert de ceas, ofiţerii erau la „Gore". Din restaurant, 
se vedea excelent întreg golful Pearl Harbor. Urmele cumplite 
ale atacului erau lesne observate chiar şi de la o asemenea 
distanţă. 

—Apropo, mister Mallory, continuă Bob convorbirea cc 

avusese loc în automobil, nu ţi-a trecut prin cap gîndul c- 

atunci am fost al dracului de norocoşi ? Bu, am avut un 

noroc atit de cumplit, cum niciodată nu nl s-a întâmplat în 
viaţă, nici la trick-track. 

—Da, Robert, aşa-i ! O şansă nemaiîntâlnită — W un nare 

noroc.-.. 

—la uită-te, Robert arătă cu c.ipuj spre golf, te-au fost în 

stare să săvirşească aceşti „Charlies". Tare aş vrea să i 

stilcesc în bătăi, pentru ce-au făcut. Şi, sper că-n curînd mi 

se va oferi posibilitatea. Hei, mister Negativ! îl strigă Bob pe 

chelnerul negru. Trage storul, câ mi se face greață din 
pricina peisajului ! 

—Dar cine-i de vină ? întrebă Charles, urmărindu-l cu 

privirea pe negru, care închidea fereastra plin de îndemi- 

nare 


—Cine ?... Şi noi umindoi, poate. Nu ne-au înţolit în uniforme 
ca să-i tragem la whisky, cu fetele. Dacă ne-ar fi înălţat în 
aer la timp, şi nu numai pe noi amindoi, ci toate cele două 
sute de aparate de vinâtoare, Cobra, Lightning şi 
Brouster, s-ar mai fi petrecut, oare, aşa ceva ? E clar că bom- 
bardierele ar fi „ciocănit" portavioanele, mai înainte de-a ajunge 
lîngă Hawaii, şi-ar fi fost totul O.K. 

—Aşa-i Bob, însă cineva-i vinovat de tragedia asta ! Acum, ai 

să-mi spui că vinovaţii sînt căutaţi. Poate i-au şi găsit — că 

nu degeaba flota-i comandată acum de altcineva. Dar unde-i 
fosta noastră flotă de pe Oceanul Pacific ? Uite-o colo, cum 
pluteşte cr chilele-n sus ! 

—Nu-i nimic, Unchiul Sam e un gentleman bogat. O să 

reconstruiască totul Dar băieţii care au murit n-au cum să 

mai fie reînviaţi... 

—Şi peste ruşi au năvălit tot prin surprindere. Acuma, nu se 

mai declară războaie. Totul se comite la modul banditesc. . 

—Dar se gîndea cineva dintre noi, oare, că galbenii ăştia vor 

năvăli în zbor asupra noastră ? 

—Bine, Bob, sâ schimbăm tema. Hai să bem pentru 

decoraţiile noastre,, pe care le-am dobiîndit cumplit de greu. 

CAPITOLUL XII 1 

La marş luali parte patru portavioane. Acele compasurilor 
dansau spre gradaţiile ce indicau sudul. în faţa lor, dincolo de 
Marea Banda, se afla Australia — continent ce nu cunoscuse 
niciodată războiul. Ocolind insulele Flores şi Ti- mor, în care încă 
mai existau garnizoane inamice, portavioanele ieşiră în spaţiul 
liber, de adincime operativă. inta incursiunii lor era Darwin — 
un mare port pe coasta nord- vestică a Australiei, bază 
principală a flotei aliate din acest teatru al operaţiunilor de 
război. Deşi se trimbiţase pretutindeni despre Pearl Harbor, 
apariţia avioanelor japoneze a- supra țintei s-a xlovedit iarăşi a 
fi o surpriză. Aparatele de vînătoare, americane şi australiene, 
puţine la număr, şi care trebuiau să acopere portul au fost 
surprinse la sol. 

Detaşamentul lui Morimoto intra în compunerea formaţiei 
primului val. Acesta se revăsă asupra cheiurilor portului şi se 
prăbuşi cu înspăimîntătoarea greutate a loviturilor de torpile 
spre vasele de transport „Zeelandio" şi „Noptun", care se aflau 
în curs de descărcare a munițiilor. 


Patrula lui Yasuziro atacă „Zeelandia", de la o înălţime de 30 
de metri. Menţinind aparatul pe direcţia de luptă, aviatorii 
distingeau cu claritate suprastructurile de culoare deschisă ale 
navei şi stivele de muniții, ambalate în lăzi verzi şi depozitate 
pe dană, şi jalnicele figurine ale oamenilor, condamnaţi la 
moarte, fugind în toate părţile. 

Primele dire ale traseurilor antiaeriene s-au întins spre 
avioane, după ce fuseseră lansate torpilele. Explozia învecinată, 
a unui proiectil, întunecă pentru o fracțiune de secundă lumina 
soarelui în carlingă, şi zgudui bruso aparatul. Yasuziro avu 
impresia că aude darabana schijelor pe învelişul fuselajului. 
Bodăgânind un blestem, execută o manevră de evitare a 
antiaerienei — virind în partea opusă, cu luare de înălţime. 
Trecînd mai în lături de „Zeelandia", înregistra rezultatul lansării 
torpilelor. Vasul transportor se incnr.ase pe un bord. lar pe 
„Neptun" torpilat, explodau murmnnr. 

Al doilea val al avioanelor japoneze era alcătuit din a- parate 
de picaj V-Hji Piloții, care ţineau manşele cu volan, aveau 
impresia că nu cunosc senlimentele de milă şi frică, în atac. nu 
cru'.au nimie. nici inamicul, nicd propria lor persoană. Exploziile 
bombelor, aruncate de ei. au determinat detonarea munițiilor 
de pe cheiuri. lar portul s-a transforma* intr-un infern Unda de 
şoc, provocată de explodarea munițiilor. ajunse in apropierea 
avioanelor torpiloare din patrula „ui Yasuziro, la ieşirea din 
acvatoriul portului. Şi a zguduit in asn hal aparatele. încît 
piloților li s-a pănit că acestea işi pierd capacitatea de 
Tmneabilitate. Şi s-au gîndit atunci ia camarazii din avioanele ce 
se găseau deasupra cheiurilor. :n momentul exploziei. 

— Astăzi nu se vor întoarce toţi acasă, întrerupse tăcerea Fu 
ou. lăsînd sâ i se observe sclipirea dinţilor de aur. pe care şi-i 
pusese în locul celo” pierduţi la Kendari. Zburau spre portavion 
şi navigatorul începuse să-şi recapete prezenţa de spirit 

„Mi-au comunicat o veste bună, înainte de decolare, işi 
aminti Yasuziro. Dar ce anume ? Aha, venise de la spital na- 
vigatorul Suzuki. Miine îmi iau râmas bun de la Fugu. Ce fericire, 
să nu-i mai zăresc mutra !" _ 

Avioanele de vinătoare ale inamicului nu se vedeau în aer. Şi 
nici nu era de mirare ; Darwinul, cu fiece minut care trecea, 
semăna din ce în ce mai mult cu un adevărat iad. A- vioanele de 
picaj atacau vasele flotei comerciale, ancorate în rada 


exterioară, atacau şi oraşul şi aerodromul de pe care nu fusese 
capabil să decoleze nici un aparat. Aviatorii japonezi au zburat 
deasupra lor peste două ceasuri. Blocarea aerodromului fusese 
adusă la îndeplinire, conform tuturor regulilor artei militare. O 
grupă se schimba cu alta şi fiecare se străduia să distrugă, prin 
bombe, tir de tun şi mitralieră, orice avea o valoare, cît de 
naică, din punct de vedere militar. In acest atac, pentru nu se 
ştie a cita oară, japonezii demonstraseră imaginea de ansamblu 
a supremaţiei aeriene a fiilor ţării Soarelui Răsare. 

Pe aerodromul „Darwin", moartea stătea la pîndă. Ne- 
ajutoraţi, piloţii, luaţi prin surprindere la sol, pitiţi in adăposturi 
nesigure, îndurau nenumărate minute de coşmar. Lipsiţi de 
posibilitatea de a acţiona şi lupta, încremeniţi de groază, se 
rugau cerului să nu fie omoriţi de bombe. In stare de 
semicomoţie, ascultau cu atenţie vuietul înfiorător al bombelor 
şi al avioanelor în picaj, exploziile apropiate, care-i acopereau 
cu pămînt. 

Atacul, în sfîrşit, încetă. Şi li se păru că dăinuise o veşnicie. 
Pe jumătate asurziţi, plini de pămînt, oamenii ieşeau de-a 
buşilea de prin şanţuri, nevenindu-le să creadă că japonezii îşi 
luaseră zborul. Erau înconjurați de îngrozitorul tablou al 
distrugerii. Din aerodrom, rămăseseră numai ruinele 
hangarelor, scheletele fumeginde ale avioanelor şi pista de 
decolare-aterizare ciuruită de explozii. Un nor negru de fum 
plutea deasupra portului şi a oraşului. Ardeau vasele şi casele. 
Oamenii, Mi care scăpaseră de la moarte, priveau cu ochi 
năuciţi la pămîntul arat de vijelia oţelului, la cadavrele 
sfirtecate, deasupra cărora biziiau muşte verzi. 

Războiul îşi aruncase doar o privire fugitivă asupra Australiei 
şi, după ce-şi arătase oamenilor chipul hidos, dispăruse dincolo 
de orizontul azuriu. 

Aparatele  detaşamentului lui Yasuziro se apropiau de 
portavioane. Relevmentele radio, recepționate de pe bordul lui 
„Akagi", coincideau cu ruta de zbor. Astăzi, Fugu jubila : de 
multă vreme echipajul lor nu izbutise să-şi plaseze atit de fericit 
torpilele. Dar Yasuziro. cu fiece minut care trecea, devenea tot 
mai posomorit. După zece, cincisprezecc secunde, scruta din 
nou litrometrul de benzină Restul de carburant scădea cu o 
repeziciune catastrofală. Pesemne, exista o scurgere de 
benzină. Pilotul îşi aduse amnte de explozia din vecinătatea 


avionului, cînd detunase proiectilul de antiaeriană. De bună 
seamă, vreo  schijă atinsese conducta de benzină, iar 
carburantul nu-i va mai ajunge pînă la puntea portavionului 
„Akagi". Şi, prin memoria pilotului mai străfulgeră o imagine, 
aparatul lui Satsu Akatsuki. cu consola dată peste cap şi urma 
albă a benzinei scurgindu-so 

—Ei. trăgătorule ! strigă Yasuziro prin instalaţia de in- 

tercomunicaţii. Ce se vede în spatele ampenajului. rămîne 

vreo urmă după noi ? 

Dar trăgătorul nu răspunse. 

Atunci Yasuziro se adresă coechipierilor din patrulă, în- 
trebindu-i dacă nu văd ei vreo urmă înapoia avionului său. 1 se 
răspunse afirmativ. Bănuiala pe care o avusese, în privinţa 
defectuoasei funcţionări a litrometrului de benzină, dispăru şi, 
odată cu ea, se spulberă şi speranţa unui sfirşit fericit al 
misiunii. Trebuia să forţeze, pentru a ajunge cît mai aproape de 
escadră. Numai acolo erau unele şanse ca aviatorii ce suferiseră 
vreo calamitate să fie culeşi de distrugătoare. 

De mult însă exista remarca — o nenorocire nu vine 
niciodată singură ! Motorul din stingă dădu citeva rateuri şi, de 
sub capota lui se desprinseră limbi de flăcări. Vopseaua capotei 
se închise imediat la culoare şi făcu băşici. Fugu începu să bată 
în manipulatorul morse, transmiţind semnalul de calamitate şi 
coordonatele de poziţie. Dar, pînă la escadră, mai era o distanţă 
apreciabilă, pentru a se putea sconta pe asistenţa urgentă a 
distrugătoarelor. Sub avion, valurile Mării Timor se rostogoleau. 
Yasuziro decuplă motorul incendiat şi, punind elicea în poziţie de 
giruetă, încercă să tragă cu un singur motor. Dar incendiul nu se 
stingea. Nu ajutară nici extinctoarele. Focul, debordînd pe sub 
capotă, se dăzlănţula tot mai intens şi cuprinse planurile. 

Fugu, cu maxilarul căzut, cu miinile tremurînd, verifica 
soliditatea dispozitivului de fixare a sistemului de suspensie al 
paraşutei sale. Chiar şi în asemenea clipe, Yasuziro nu se putu 
abţine de la o glumă 1 

—Dtaro-san, încotro ai de gind să sari ? în definitiv, apa-i 

domeniul care-ţi prieşte : că de-aia porţi nume de peşte — 

Fugu | 

S-o ducă aşa, mai departe, nu era permis. Yasuziro decise să 
amerizeze. Transmise prin radio : „Intru în amerizare forţată, 
precizaţi coordonatele mele şi trimiteţi ajutor". Viră aparatul de- 


a lungul valurilor şi intră în coborire. Coechipierii de pe celelalte 
Y-97 se orînduiră în oerc, suprave” ghind rezultatul amerizării 
forţate. 

Muşcîndu-şi buza, pilotul alinie avionul deasupra unui val 
înspumat. Să te aşezi pe-o suprafaţă de apă atit de agitată era 
riscant. Dar nu avea de ales. Planul din stînga fusese cuprins de 
flăcări şi ameninţ» să se desprindă. 

Apropiindu-se cu avionul din ce în ce mai mult de val, 
creasta de spume a acestuia linse, pentru un moment, planul în 
flăcări, apoi pieri, lăsînd sub aparat, în locul ei, o văgăună 
adîncă, printre dîmburile apei. Chiar med înainte de-a fi a- tins 
apa, motorul amuţi. „Mi s-a isprăvit carburantul", con” chise 
Yasiuiiro, trăgînd spre el manşa. Alb la faţă ca varul» Fugu se 
propti cu picioarele şi mîinile de tabloul de bord, aşteptând 
impactul. Lovindu-se de creasta unui val, avionul săltă, ţişni 
vreo cîţiva metri şi, lent, se prăbuşi greoi în apă. Un al doilea 
val îl surprinse şi avionul torpilor porni să joace pe loc, ca o 
plută. 

Amerizarea fusese executată la perfecţie. Dar fuselajul 
perforat lăsa să intre apa. Trebuiau sâ acţioneze rapid, atita 
timp dt aparatul îşi va mai menţine flotabilitatea. Desfăcîn- du- 
şi centurile de «guranţă, Yasuziro şi Fugu extraseră din 
compartimentul de rezervă barca pneumatică, laolaltă cu re- 
zerva de apă şi de alimente. în timp ce navigatorul umfla barca, 
uttjizînd tubul cu aer comprimat ce se afla montat pe corpul 
acesteia, Yasuziro aruncă o privire în cabina trăgătorului- 
radiotelegrafist. Nu mai respira. Pieptul costumului de zbor îi 
era năclăit de sînge. 

— Mai iute, mai iute, domnule comandant ! îl zorea Fugu. N- 
avem timp de pierdut cu răposaţii. 

Mai mult de jumătate din carlingă se umpluse cu apă. 
Avionul era gata, gata sâ se scufunde. Yasuziro şi Fugu se 
mutară in barcă, unde-şi aşezară rezerva de siguranţă la pupa. 
Apoi Yasuziro trecu la visle, de parcă ar fi fost la canotaj. Fugu 
tăie cu cuțitul parima ce-i lega. ca un cordon ombilical, de 
avionul torpilor. Bine c-o făcuse la timp. Abia se îndepărtase 
niţel Yasuziro de avion, că un val furios şi înspumat se repezi 
asupra acestuia şi-l acoperi imediat. După o secundă, nu mai 
mult, din apă îi răsări „pîntecul" pe care se afla cercul roşu, 
pentru recunoaştere, şi din avionul torpilor nu mai rămase decit 


o pată de ulei, de culorile curcubeului. întinsă pe apă. 

Celelalte avioane din patrulă au mai dat citeva ocoluri 
deasupra locului amerizării, pînă s-au încredinţat că pilotul şi 
navigatorul erau în viaţă, iar apoi au luat cap spre escadră. 
Yasuziro şi Fugu rămaseră singuri pe marea pustie. 

—Bine că nu-i şi trăgătorul cu noi, sparse tăcerea na- 
vigatorul, nimeni n-are de unde să ştie aite zile vom avea de 
plutit. lar mîncare-i tare puţină. Astăzi, aproape că nici nu 
mi-am luat micul dejun. înainte de misiunile de luptă, nu ştiu 
din ce pricină, n-am deloc poftă de mîncare. Şi se mai spune 
că-n urma gloanţelor căpătate în burtă, trăiesc numai cei ca 
re-a u fost răniţi pe stomacul gol. Uite, acum aş prinzi ! 

Yasuziro nu-i răspunse nimic, însă, privind la chipul hrăpăreţ 
al navigatorului, se gîndi : „E-n stare să-i treacă prin cap să 
scape şi de mine, numai ca să-i rămînă lui rezerva de 
siguranţă". 

Cînd Fugu porni să sforăie la pupa, după modestul prînz. 
Yasuziro îi sustrase cu grijă pistolul din toc şi-l zvîrli în mare. 
După pistol, urmă şi cuțitul marinăresc al navigatorului. Pilotul 
îşi mută Coltul său în buzunarul interior al costumului de zbor. 

Trezindu-se, Fugu îşi privi mirat tocul gol şi înţelese că 
fusese dezarmat. 

—Unde mi-e pistolul ? 

—In apele mării, tot acolo unde-i şi cuțitul. ; 

—Domnule comandant, de ce-ai făcut asta ? Nambu-i doar 

averea statului. 

—Ca să nu te frămînte gîndul că rezerva de siguranță ar 

putea ajunge şi două săptămîni, dacă ar fi numai un singur 

om. Aritmetica asta, domnule Nagosawa, ţi se citeşte pe 
chip. Sînt căpitanul acestei ambarcaţii de cauciuc, şi acţiu- 
nile mele nu pot fi puse în discuţie. 

Fugu, jignit, mormăi ceva, se acoperi cu vestonul şi, 
ghemuindu-se pe fundul bărcii, se prefăcu că doarme. Acum pur 
şi simplu, nu-l mai putea vedea în ochi pe Yasuziro. Furia 
clocotea în el şi nu-şi ierta nechibzuinţa. Şi ce şansă fantastică 
ar fi avut, pentru a-şi răzbuna toate jignirile precedente. Şi, într- 
adevăr, raţia de siguranţă i-ar fi ajuns o jumătate de lună. Dar 
ce mai putea face acum ? Yasuziro era mai puternic decit el din 
punct de vedere fizic, stăpînea excelent karateul şi mai era 
înarmat şi cu un Colt. Ah | Măcar de i-ar fi rămas cuțitul, cu 


lama aceea minunată, lungă de şase ţoii... 

Trecuseră trei zile, împovărătoare, petrecute intre patru ochi 
cu omul acela respingător, alături de care îşi dădea seama că 
posedă o incompatibilitate fizică, morală, biologicăi şi dracu 
mai ştie de care. Rezerva de apă şi alimente, cu toată 
economia, se împuţinase simţitor. lar distrugătoarele, nici gind 
să-şi facă apariţia. De ce nu-i caută ? Doar cei din a- vioanele 
patrulei lor văzuseră că amerizaseră cu bine. Nu voiau să rişte 
un distrugător, trimiţindu-l în căutarea a doi oameni ? Sau, 
poate, escadra era angajată în lupte şi numai de ei n-avea 
vreme ? Gindurile astea, şi altele asemănătoare roiau în capul 
lui Yasuziro. lar Nagosawa se prăbuşise într-o stare de disperare 
totală. Odată, pentru a-şi mai alunga gindurile triste şi ca să-l 
mai învioreze pe navigator, Yasuziro încercă să stea de vorbă cu 
el, să-l întrebe despre viaţa lui. Căci nu ştia nimica referitor la 
omul acesta, alături de care, soarta, la început, îl adusese într- 
acelaşi edilpaj, iar acum în aceeaşi barocă. Insă, în mod vădit, 
Fugu nu părea dispus să-şi desdiidă sufletul. Cu fiece 6ră care 
trecea, se cufunda într-o stare de disperare şi mai gravă. Şi era 
de la sine înţeles câ, pentru a-şi Lcăpa pielea, ar . fi fost capabil 
de orice. Tăcea aproape întruna, privind trist în depărtare. Din 
cînd în cînd, i se năzărea cîte ceva, probabil avea impresia că 
zăreşte nave la orizont, şi atunci se ridica, făcea semne ou 
vestonul şi chema .într-ajutor. După ce se convingea că nu era 
nimic, se încovoia, lăsîndu-se să cadă, sfîrşit de puteri, la locul 
său, şi continua să privească oceanul pustiu. 

Odată, pe lîngă barca lor a trecut un mic cîrd de peşti 
zburători speriaţi de cine ştie ce răpitori ai mării. O pereche de 
peştişori a căzut plescăind în barcă. Fugu s-a a- runcat ca un 
tigru asupra pradei, acopcrind-o cu trupul, să n-o observe 
Yasuziro. După o clipă, peştişorii, zbătindu-se, erau ronţăiţi de 
dinţii artificiali ai navigatorului. Yasuziro se întoarse scîrbit... 

Mîncau o singură dată în douăzeci şi patru dc ore, exact la 
nămiază, după cronometru. împărţirea alimentelor se efectua 
sub supravegherea severă a navigatorului, căruia îi era teamă 
sâ nu fie nedreptăţit, chiar şi ou o picătură de apă sau o 
îmbucătură de orez. înghițind într-o clipă modesta porţie ce i se 
cuvenea, Fugu urmărea, după aceea, cu o privire parcă 
sălbatică, fiece bucăţică şi fiecare picătură de apă pe care le 
consuma Yasuziro. Dădea impresia că era gata, gata mi sc 


arunce şi asupra pilotului, să-i sfirtece beregata cu dinţii. 

Au mai trecut trei zile. Apa şi alimentele erau pe slir- şile. 
Setea ii chinuia cel mai mult. Nici un nor. cit de mic, nu se zărea 
pe cer, iar marea, ca şi pină atunci, era tot pustie. Fugu, 
nemaiputîndu-se stăpîni, bău apă de mare. Şi-a fost aspru 
pedepsit. L-au apucat durerile de burtă şi vărsăturile. In pofida 
tragismului situaţiei, Yasuziro nu şi-a putut reţine zîimbetele, 
atunci cînd îl văzu pe Fugu încălecînd pupa, cu pantalonii daţi 
jos. Cîteva fumuri stibţiri de nave, observate, înainte de apusul 
soarelui, nu le-au adus izbăvirea, atît de mult aşteptată, din faţa 
spectrului morţii. Vasele îşi continuaseră navigația, undeva 
dincolo de orizont, fără ca măcar să-şi fi arătat catargele. 
Disperat şi pierzîndu-şi speranţa că vor fi salvaţi, Fugu nu-şi mai 
putea controla reacţiile. Apărură, din ce în ce mai frecvent, 
accesele de isterie Cînd pornea să se dea cu capul de bordurile 
tari ale bărcii pneumatice, răgind ca o vită, scăldindu-şi cu 
lacrimi părul ţepos ce-i crescuse pe faţă, cînd începea să ridă, în 
hohote, poves- tindu-i lui Yasuziro cum îl va ucide la noapte. 

La chinurile setei şi foamei, se mai adăugă şi supliciul 
insomniei. Fugu, stăpiînit de mania crimei, pîndea orice mişcare 
a pilotului. Uneori, Yasuziro era cuprins de dorinţa, de nestăvilit, 
de-a trage un glonţ în fruntea iresponsabilului său tovarăş de 
drum, care se transformase într-o fiară primejdioasă. 

în cea de-a şaptea zi de la pieirea avionului, Yasuziro nu mai 
fu în stare să reziste. Slăbit de sete, foame şi nesomn, ca şi cum 
ar fi fost brusc scos din priză, adormi, sprijinit de bord. Cu 
braţele încrucişate, căuta să-şi apere, instinctiv, gitul şi pistolul 
ascuns în sîn. O visa pe Tiyeko, îmbiindu-l eu tot felul de 
bucate aburinde, cu sukjyaki şi cu ceai turnat in zece ceşti 
deodată. 

Fugu, cînd îl văzu pe Yasuziro dormind, ieşi din starea de 
apatie. Nu-i putea scăpa o ocazie atît de prielnică încet şi fără 
zgomot, se tîrî spre pilot. Sub greutatea celor două trupuri, 
prova bărcii se cufundă mult în apă şi valurile stăteau să se 
reverse peste bord. Fugu adăstă momentul propice, cînd în 
apropierea bărcii se ivi aripioara dorsală a unui rechin uriaş. 
Atunci, dintr-o îmbrîncitură bruscă, îl aruncă din barcă pe pilot. 

Inecîndu-se cu apa sărată, timp de cîteva clipe. Yasuziro nu- 
şi dădu seama ce se petrece cu el, pînă ce nu ieşi pe creasta 
unui val şi nu văzu barca pneumatică oranj şi pe Nagosawa 


trâgind înfrigurat la visle. însă vislele scurte nu permiteau 
dezvoltarea unei viteze prea mari şi barca se îndepărta destul 
de încet. In schimb, din partea opusă, se apropia, grăbită, 
spintecînd apa, aripioara unui rechin albastru. Acesta era 
sfîrşitul ! Pilotul simţi că îngheaţă în apa caldă, de-aproape 
treizeci de grade. Dar n-ar fi vrut sâ moară şi, atunci, înşfâcă 
mînerul aspru al Coltului masiv. Trei focuri, plasate de-a dreptul 
în cap, obligară animalul de pradă să se cufunde în adiîncuri. 
Yasuziro. privi în jur. după barcă. Aceasta se îndepărtase la vreo 
treizeci de metri. Nu trase în Fugu, fiindu-i teamă că nu-l 
nimereşte şi perforează barca. 

Mînia şi posibilitatea unui nou atac al rechinului revărsară în 
organismul pilotului un aflux de energic. După ce trase de vreo 
două ori aer în piept, se avintă apring într-un craul pe urmele 
bărcii oranj ce se distanţase. Spaţiul dintre ei se micşoră încet. 
Simţind că se asfixiază, din pricina încordării. Yasuziro percepu 
bătăile inimii în minerul Coltului, acum iarăşi ascuns în 
buzunarul interior. lată ce bine-i prindeau antrenamentele 
zilnice de înot, din bazinul şcolii de la Yokosuka şi din apele 
piajei Sunoura 1 

Doar zece metri îl mai despărţeau de barcă... 

„Numai de n-aş ceda, numai de-aş rezista. în ritmul a- cesta, 
încă vreo jumătate de minut ! Hai, încă puţin !... încă puţin, 
puţin de tot l..." 

Mai rămăsese doar o fişiuţă de apă intre Yasuziro şi barca 
oranj. 

Şi Nagosawa era sleit de puteri. Barca aproape câ nici nu 
mai înainta. Yasuziro ajunse lîngă ea. frînt de oboseală, se agăţă 
de pupa, îăsîndu-se să atîrne în apă. N-ar fi urcat, nici dacă l-ar 
fi atacat din nou rechinul. 

Mai izbuti să răsufle o secundă. Simţind că barca trepida, 
Fugu lepădă vislele. Chipul i se schimonosi de turbare şi”se 
năpusti asupra lui Yasuziro, înşfăcîndu-l cu amîndouă mîinile de 
git. Dar nu mai avu suficientă forţă pentru a-i zdrobi cartilagiile. 
Atunci, încercă să-i apuce gitul cu dintâi. Gata să-şi piardă 
cunoştinţa, pilotul vîrî degetele în ochii lui Nagosawa. Această 
cumplită figură de karate îi salvâ viaţa. Fugu se prăbuşi pe 
fundul bărcii. Respirind de cîteva ori din adincul pieptului, 
pentru a se reîmprospăta, Yasuziro simţi că-şi revine. 
Navigatorul şedea la pupa, acoperindu-şi faţa cu mîinile. 


Acum, Yasuziro dobîndise convingerea fermă că în barcă 
nu era loc pentru amindoi. Fugu devenise primejdios, ca un 
cîine turbat. Numai o singură persoană va pleca mai de- 
parte... 

Yasuziro scoase Coltul şi ţinti. Fusese nevoit să-şi sprijine 
mîna lipsită de puteri pe bordul bărcii. Şi, totuşi, îi tremura. 
Cătarea armei juca asupra capului rotund al navigatorului, 
întocmai ca asupra unei muşte de pe panoul de trageri 
sportive. Coborind cătarea armei cu puţin, pilotul îşi impuse 
voinţa şi apăsă pe trăgaci. 

Nagosawa tresăltă, prăbuşindu-se pe fundul bărcii, şi 
rămase nemişcat. Trecîndu-şi peste bord, cu chiu cu vai, trupul 
neputincios, Yasuziro zăcu vreo cîteva minute alături de fostul 
său navigator. Fugu murise. Glonţul de tip greu, străpun- gîndu-i 
pieptul, îi ieşise prin spate, sfişiind o bună bucată din costumul 
de zbor. Sîngele navigatorului lipăia pe fundul ambarcaţiei, 
amestecat cu apă de mare. 

După ce se odihni puţin, Yasuziro împinse cadavrul în valuri 
şi visli mai în lături de acesta. Cu apă din mare curăţă sîngele 
şi-şi spălă mîinile. Nu-şi făcea procese de conştiinţă. Nu-i părea 
rău decit de-un singur lucru : că-l împuşcase prea tirziu pe 
ticălos. 

Intinzîndu-se pe fundul bărcii, cît era de lung, privea 
indiferent, cum, acolo, unde valurile săltau cadravul lui Na- 
gosawa încins în veste oranj de salvare, apărură „catargele" 
triunghiulare ale aripioarelor de rechin. 

Şi apa porni să fiarbă... Peste vreun minut, din Fugu nu mai 
rămăsese nici urmă şi Yasuziro fu izbăvit de-o vecinătate 
neplăcută. 

Deşi era singur acum, nu-şi recăpătă liniştea sufletească. 
Firavele fumuri ale unor vase îndepărtate apăreau, uneori, pe 
albastrul cerului tropical, dar dispăreau imediat, ocolind lateral 
mica ambarcaţiune de cauciuc. 

Mai trecu o zi chinuitoare şi nesfirşit de lungă. Pilotul, 
simțind o slăbiciune ciudată, înţelese că nu aveş s-o mai ducă 
mult. Din ce în ce mai des cădea în nesimţire, sau visa cu ochii 
deschişi. Spre seară, venindu-şi în fire, privi în gura largă a 
Coltului, cugetind dacă nu sosise timpul să termine odată cu 
suferinţele acestea inutile. într-o astfel de situaţie, numai 
moartea putea fi salvarea mult rivnită de la chinurile setei şi ale 


foamei. Şi totuşi, nu dorea să moară. Să mai aştepte, măcar 
pînă se va însera ca lumea. De îndată ce soarele va pieri 
dincolo de orizont — avea să apese pe trâgaai. Hotărtrea fusese 
luată. lar liniştea il cuprinse pe Yasuziro. Moartea nu-l mai 
înspâiminta. Reprezenta izbăvirea de la chinuri a unui organism 
ce se autodevora. îşi aduse aminte de stihurile, pe jumătate 
uitate, ale lui Saigeohoosi : 

„AŞ fi vrut să mor primăvara, Pe vremea 

schimbării veşmintului 14. într-o seară cu 

lună plină. Şi, întins, s-adorm sub flori." 

Acolo, unde se găsea, nu erau nici lună plină, nici flori — 
doar marea pustie şi valurile ei nepăsătoare. 

Cu o oră înainte de apus, deasupra ambarcaţiei, la mică 
înălţime, trecu un hidroavion cu patru motoare Kabasaki, intr- 
un zbor de patrulare pe mare. Auzind zgomotul motoarelor şi 
identificînd cercurile roşii de pe planuri, Yasuziro, adunîndu-şi 
forţele, se ridică încet in genunchi şi începu să facă semne cu 
fularul lui alb A fost observat. Hidroavionul viră şi porni să 
amerizeze. 

în aceeaşi noapte, Yasuziro fu transportat la spitalul militar 
al marinei din Dabao. 

CAPITOLUL XIII 1 

în vreme ce şubreda ambarcaţiune de cauciuc, în care se 
afla muribundul Yasuziro, era zvîrlită de valurile Mării Ti- mor şi 
în răstimpul cit a fost tratat la spitalul militar al marinei, se 


petrecuse un şir întreg de evenimente. „Akagi44, portavionul 
lui, împreună cu alte nave ale marii unităţi, ieşise din Kendari în 


Oceanul Indian. y 

Odată cu sosirea portavioanelor japoneze în Marea Jawa, 
sectorul acesta îndepărtat al teatrului de acţiuni militare de- 
veni tot atît de primejdios, pentru navele flotei aliaţilor, ca şi 
bîrlogul unui tigru bengalez în apropierea unei turme de capre 
domestice. 

Aviația ambarcată, susţinind invazia forţelor de desant 
asupra insulei Jawa, începu vînarea intensivă a navelor aliaţilor. 
Nimicirea flotei acestora a fost dcsuvirşită dc escadra de 
crucişătoare a amiralului Takahasi, care, acţionînd în cooperare 
cu portavionul „Riuzyo", a scufundat, la 28 februarie 1942, 


14 Luna februarie, cfnd se celebrează ziua încetării din viaţă a lui Buddha. 


crucişătorul englez „Exetcr" şi distrugătorul „Encounter”. 
Construit de americani, la inceputul sccolului, bâtrine- lul 

distrugător cu patru coşuri „Pope“ 'era ultima navă de război a 

aliaţilor din Marea Jawa. Dar şi agonia sa surveni la o oră şi 


jumătate după dispariţia distrugătorului „Encounter44. 

In această misiune de zbor, Kyenzi Takasi comisese o 
greşeală. Intrase c:i patrula sa de avioane torpiloare in unghiuri 
de prezentare a țintei prea reduse şi, astfel, „Encounter" putu 
evita toate cele şase torpile lansate. 

Vînatul, ce-ar fi trebuit să-i aparţină, nimeri în geanta de 
vînătoare a altui avion. Kyenzi îşi dădu seama că era vinovat 
pentru eroarea săvirşită, iar asta îl înfurie şi mai mult. Coborînd 
din avion, fu cît pc ce să sc izbească de-un marinar mai tînăr. 
Acesta traversa în fugă puntea. Ferindu-se brusc de ofiţer, trecu 
în goană pe lîngă el, fără să-1 salute 

—Hei, javră ! strigă căpitan-locotenentul. 

Marinarul, speriat, încremeni. Buzele îi tremurau. 

-—Scoate-ţi ochelarii, vită ! Am să te învăţ eu să-i observi pe 

ofiţeri ! 

Kyenzi îl plesni de trei ori peste obraji, iar apoi il trinii la 
pămînt dintr-un pumn. 

—Ce s-au mai obrăznicit şi ticăloşii ăştia de boboci ! urlă 

Kyenzi. Peste puţină vreme, ţărănoii, ca de-alde el. or să-i 

calce în picioare pe ofiţeri ! Trei zile, la arest, cu dobitocul ! 

Kyenzi se îndreptă spre sala de duşuri, simțind că-şi recă- 
pătase buna dispoziţie, după această criză de istoric?. 

însă nu apucase să vadă privirea plină de indignare cu care 
se uitase la el un mecanic în vîrstă, cu chip obosit dc ţăran. Cînd 
pilotul se îndepărtă, mecanicul se apropie de marinarul bătut şi- 
1 ajută să se ridice pe picioare. 

2 

Detunăturile războiului se aflau departe de salonul, alb ca 
zăpada, în care Yasuziro era la tratament şi acumula puteri. 
Ecourile evenimentelor ajungeau cu mare întîirziere în lumea, pe 
jumătate adormită, unde se găsea pilotul. 

Ln începutul lui martie, purcese să se ridice din pat şi să 
privească surorile medicale cu un interes crescînd. Legătura cu 
una din ele ameninţă să se transforme în roman. Dar pe la 
mijlocul lui martie. Yasuziro află că „Akagi" sosise la Staring. ŞI 
puse punct Apoi se grăbi să părăsească spitalul, pentru a 


ajunge la bordul portavionului. Comisia medicală îl declarase 
apt pentru serviciul în aviația maritimă. Bucuros, Yasuziro îşi 
începu numaidecât pregătirile de drum, fără să mai aştepte 
orimirea actelor 

Acum. aici. nu-l mai putea reţine nimic, nici măcar pentru 
un minut. Nici chiar sentimentul ncconsumat complet faţă de 
gingaşa Mariko, care-i salvase viaţa din ghearele tenace ale 
distrofiei. | uîndu-şj rămas bun şi pleeîndu-se în faţa fetei, care 
nu era în stare să-şi reţină lacrimile, Yasuziro simţi o oarecare 
greutate pe inimă. Era un simţămiînt ase- mător cu cel pe care-] 
încercase despărţindu-se de Tiyeko. 

Da, în educaţia de samurai a lui Yasuziro, era evident că 
fusese admisă o lacună ! Dovedea absenţa imunităţii faţă de 
farmecele sexului frumos. în această privinţă, nu semăna 
ostaşilor kagosima, care, plini de bărbăţie, îşi întorceau spatele 
la văzul femeilor despuiate. 

După două zile de legănare istovitoare pe un vas de trans- 
port, pilotul sosi la Staring. Nimeni nu-l aştepta la bordul 
portavionului „Akagi". dar l-au primit aşa cum ar fi fost 
întâmpinat un înv-iat din morţi. 

Cabina pe care o locuise era ocupată de un locotenent, 
intrat în grupa de aviaţie după amerizarea forţată a lui 'Yasuziro, 
şi toate lucrurile fuseseră trimise părinţilor, împreună cu o 
înştiinţare referitoare la pieirca sa. 

Morimoto, între timp avansat căpitan de rangul trei, eînd îl 
că/u pe Yasuziro, nu-şi putu stăpîni emoția. Pe chipul lui, de 
obicei impasibil, străluceau uimirea şi bucuria. 

—Yasuziro-san, dumneata eşti ? ! Pur şi simplu, nu-mi pot 

crede cele pa*ru simţuri ale mele ! 

—După “uiti vedeţi', syensei, eu sînt, se plecă, respectuos, 

Yasuziro. Zeii au binevoit să-mi ocrotească viaţa. 

—Mult timp, te-am considerat mort. pînă ce n-am primit, 

destul de recent, înştiinţarea de la spital. lar eu, numai- 

decit, le-am dăruit o bucurie părinţilor tăi. comunicîndu-le 
vestea. 

—Mulţumesc, syensei. 

—Dar cu ceilalţi, ce s-a-ntimplat ? se interesă Morimoto. 


—Au pierit, răspunse laconic Yasuziro, fără să mai intre 

în amănunte. 

O clipă, Morimoto căzu pe gînduri şi-apoi trecu la prie- 
tenescul „tu". 

—Acum, Tora tu ai să locuieşti lîngă mine, în cabina 

învecinată. Deocamdată, n-avem un avion pentru tine. Al să 

te odihneşti niţel, după tratament, ai să te întăreşti, iar apoi 

o să găsim noi ceva. 

—Unde-i Kyenzi Takasi ? întrebă Yasuziro, temîndu-se să 

nu audă vreo veste proastă. 

-Peste aproximativ patruzeci de minute trebuie să se- 

ntoarcă din misiune, îi răspunse Morimoto, uitîndu-«e la 

cronometrul de aur pe care îl achiziţionase în timpul ultimei 
permisii. 

După cîteva zile, pilotul intră în ritmul obişnuit de viaţă. 
Acum, uneori, i se părea că acidentul din Marea Timor fusese 
doar un vis dezgustător. 

Completindu-şi rezervele de carburant şi muniții, la sfîrşitul 
lui martie, marea unitate de portavioane ieşi din nou în larg. De 
data aceasta, se îndreptă spre coastele Ceylonului. 

Yasuziro şi alţi piloţi, care nu avea aparate, priveau cu 
invidie la echipajele ce se întorceau din misiunle de luptă. 
Nerăcoriţi încă de pe urma încordării, aviatorii îşi împărtăşeau 
cu însufleţire impresiile. 

Operaţiunea se încheiase cu succes. Colombo şi Trin- 
comalee, care fuseseră obiectivul atacurilor aviaţiei ambar- cate 
şi al bombardamentelor executate de pe vasele de linie, erau 
învăluite de fumul dens al incendiilor. Navele aliate, rămase 
intacte, după ce-au părăsit cheiurile distruse şi arse, şi-au găsit 
un refugiu în porturile Madagascarului. In clipa de fată, flota 
japoneză domina o mare parte a emisferei sudice, scăldată de 
apele Oceanelor Pacific şi Indian. Japonezii avuseseră un noroc 
neobişnuit: sîngerosul zeu al războiului, Ha- timan, şi zeiţa 
soarelui, Amaterasu, îi ocrotiseră. 

Marea unitate de portavioane a amiralului Chuichi Nagumo, 
navigînd de la Pearl Harbor şi pînă la Trincomalee, scufundase şi 
scoase din luptă patru crucişătoare, opt distrugătoare ; 
trimisese la fund zeci de vase comerciale şi auxiliare ; nimicise 
sute de avioane; năruise şi incendiase o mulţime de 


1 
2 


docuri, hangare şi dane. Anglo-saxonii au avut de suferit mari 
pierderi. Cucerind un teritoriu imens, cu popu- 
C-da 12 coala 9 


laţie de o sută cincizeci de milioane de oameni, Japonia 
pierduse doar vreo cincisprezece mii de ostaşi, adică un număr 
de militari activi ce-ar fi fost suficient pentru completarea unei 
divizii de infanterie. Nu pierise nici o navă din marea unitate de 
portavioane japoneze. Aceasta apărea în locurile cele mai 
neaşteptate şi luneca miraculos de sub lovituri. Existau destule 
motive ca minţile belicoase să se îmbete de pe urma succeselor 
| 


Ca rezultat al biruinţelor permanente, starea morală a 
marinarilor se ameliorase, iar risul şi veselia domneau în salonul 
ofiţerilor, unde piloţii, aşteptîndu-şi rîndul la decolare, se distrau 
cu diverse jocuri. 

Ocuparea Filipinelor, Indoneziei şi Malaysiei a livrat 
imperiului petrol, cauciuc şi alte materii prime strategice, fără 
de care n i se putea purta un război prelungit. 

Lui Yasuziro, viitorul i se profila în toate culorile curcubeului. 
Victoria finală era aproape. Şi, atunci, va începe să trăiască o 
viaţă minunată, împreună cu fermecătoarea lui Tiyeko. 

3 

In sfîrşit, venise şi timpul cînd se crease posibilitatea u- nei 
perioade de odihnă pentru marinarii marii unităţi de 
portavioane şi, totoddată, a unor reparaţii la maşinile uzate ale 
navelor. Conform ordinului amiralului Yamamoto, portavioanele 
navigau spre coastele metropolei. 

Pe măsură ce se apropiau de Japonia, o nerăbdare din ce în 
ce mai mare îi cuprindea pe ostaşii rupţi de părinţi de la 
începutul războiului. Chiar şi samuraii cei mai fanatici începură 
să vorbească despre neveste şi gheişele din micuţele ceainării, 
în loc de zboruri şi lupte. 

Yasuziro număra zilele şi -minutele care-l mai rămăseseră 
pînă la întîlnirea cu părinţii şi cu Tiyeko, sosiți anume pentru 
asta la Yokohama. Marea unitate de portavioane naviga cu o 
viteză de douăzeci de noduri, fără a mal intra în- nici un fel de 
porturi. Totuşi, Yasuziro ar fi vrut să dea pinteni timpului, pentru 
a goni în galop peste zilele rămase pînă la sosire. 


In apele Mării Chinei de Sud avu loo un eveniment ne- 
prevăzut, care a reţinut portavioanele două ceasuri bune. Un 
distrugător de patrulare, trimis Înaintea marii unităţi de şoc, 
nimerise peste o goeletă jefuită, „Asahi-Maru". Echipajul 
acesteia fusese sălbatic hăcuit. lar actul criminal se comisese cu 
un sfert de ceas înainte de apropierea distrugătorului. Catargele 
vasului pirat, care căuta să scape prin fugă, încă nu reuşiseră să 
se ascundă dincolo de orizont. Comandantul distrugătorului 
transmise prin radio amiralului Nagumo cele întîmplate. 

Răspunsul acestuia fu laconic : „Ordon capturarea cri- 
minalilor !" (Cocomitent cu îndeplinirea misiunilor de luptă, 
vaselor VMS !' le revenea şi obligaţia de a proteja navigația pe 
căile maritime controlate de Japonia). Vasul pirat, deşi dispunea 
de o bună viteză, nu reuşi să dispară în strimtorile şi golurile 
întortocheate ale arhipelagului Filipinelor. Distrugătorul se 
dovedi a fl un adversar redutabil. înainta ca vintul, acoperit de 
spuma valurilor albe, dezvoltînd o viteză de treizeci şi cinci de 
noduri. Echipajul vasului pirat urmărea înfricoşat apropierea 
navei de război. Avea impresia că distrugătorul creşte 
fulgerător. Se distingeau clar şi gurile tunurilor aţintite asupra 
goeletei. O lovitură de avertizare, din turela de la prora 
distrugătorului, nu determină şleahta piratului Vong Kung Kit, de 
la Hong Kong, să se oprească. Ştia ce-o aştepată dacă nimerea 
in miinile japonezilor. Bandiţii se descurcau „voiniceşte" cu 
joncile lipsite de apărare de pe fluviul lanţzi şi în apele de 
coastă, dar, de data aceasta de- veniră chiar ei nişte jivine 
hăituite. 

Distrugătorul, după ce se apropie suficient, reduse viteza şi 
porni numaidecit sâ ciuruie cu rafale de mitralieră supra- 
structurile 'e punte. Agâţindu-se cu căngile de bordul vasului 
pirat, un grup de abordaj, compus din marinari înarmaţi, 
debarcă pe puntea acestuia. Peste citeva minunte, totul se 
termină. Din echipajul de douăzeci şi opt de oameni, şapte- 
sprezece au fost capturați vil. Distrugătorul luă la remorcă vasul 
fără nume şi se îndreptă în întîmpinarea portavioa- nelor. 

„Akagi" şi „Kagi" se opriră din marş. Distrugătorul cu vasul 
pirat la remorcă staţionă între ele. 

Amiralul Nagumo decise să ofere un moment distractiv 
efectivului portavioanelor, invitindu-l la spectacolul, plin de 


15 Forţele maritime militare. 


cruzime, al executării piraţilor. Considera că ucidirea în public a 
bandiţilor mării va fi o excelentă metodă de educaţie, pentru 
călirea fermităţii spirituale a subordonaţilor săi. 

Aproape patru mii de oameni din echipajele portavioanelor 
„Akagi" şi „Kaga' — cei mai mulţi dintre ei işi petreceau 
majoritatea timpului la posturile de luptă din măruntaiele 
navelor — ieşiră buluc pe punţile de zbor. Ofițerii purtau în miini 
binocluri Zeiss. Amiralul Nagumo, aşezîndu-se comod într-un 
fotoliu pe puntea de comandă a portavionului, făcu un semn cu 
batista. 

Toate privirile erau aţintite asupra neînsemnatului grup de 
oameni, care, cu cătuşe la miini, se afla pe puntea vasului pirat. 
Mulţi dintre ei, pansaţi la iuţeală cu otrepe abia se ţineau pe 
picioare. 

Patru scrimeri amatori, din echipajul distrugătorului w 
capturase go leta piraţilor, se oferiseră voluntari pentru a- 
ducerea la îndeeplinire a condamnării la moarte. 

Scoţind, unul cîte unul, piraţii docili din grămada celor 
încremeniţi de groaza dinaintea morţii, îi decapitară dinii u 
singură lovitură de sabie. 

Peste zece minute, execuţia se + termină. Marinarii din 
escortă şi voluntarii părăsiră goeleta. Pe puntea scăldată de 
sînge a acesteia, zăceau' grămadă şaptesprezece trupuri des- 
căpăţinate, Cînd „Akagi" porni mai deprate, vasul bandiţilor, 
bombardat de distrugătoare, se cufundă pe jumătate în mare. 

Yasuziro avusese prilejul să vadă o mulţime de morţi, "nsă 
acestea, privite cel mai adesea de la distanţă, în toiul 'uptei, nu 
i se păruseră atit de respingătoare, de odioase, tşi scoase o 
ţigară, cu degetele tremurînde, şi porni să fumeze. 

—Kyenzi-san, eşti un scrimer bun. Spune-mi însă ai fi in 

stare să tai capetele unor oameni, ohiar şi ticăloşi ca piraţii 

ăştia, cu-aceeaşi îndemînare cu care au făcut-o băieţii de pe 
distrugător ? 

—De ce nu ? răspunse Kyenzi Takasi întrebării lui Yasuziro cu 

o altă întrebare. 

In pupilele mărite ale pilotului ardeau văpăi de fiară. Nările 
nasului turtit îi palpitau. întreaga sa fiinţă arăta electrizată şi 
surscitată. Era pentru prima oară cînd Yasuziro îl vedea într-o 
asemenea stare. 

Şi, tot pentru prima oară prietenul său îi deveni dezagreabil. 


uşa 


CAPITOLUL XIV 
1 

La mijlocul lui aprilie 1942, marea unitate de portavioane a 
amiralului Nagumo sosi în apele metropolei. 

Ţara Soarelui Răsare îşi cinstea luptătorii. Se înapoiaseră în 
patrie încununaţi de glorie, cumpliţi şi invincibili. Dato- rită lor, 
imperiul dobindise posibilitatea cuceririi unor imense teritorii în 
emisfera sudică.  Băgaseră groaza în duşmani, prin 
necruţătoarele lor atacuri aviatice. lar comandantul lor, amiralul 
Chuichi Nagumo, căpătase în Japonia o atare glorie, în faţa 
căreia ar fi pălit şi laurii lui Genghis-Han, „zguduitorul lumii”. 

Şi iată că, în această perioadă de culminaţie a puterii 
Japoniei, cînd trupele aliaţilor fuseseră alungate la multe mii de 
mile de graniţele ei, cînd se crease impresia că metropola este 
invulnerabilă şi se află în deplină securitate, la 18 aprilie 1942, 
asupra oraşelor Tokyo şi Yokohama porniră sâ curgă bombele 
americane. 

Atacul bombardierelor americane avusese mai curîrd un 
caracter demonstrativ şi pricinuise pagube nu atît materiale. cit 
morale. Multor japonezi le fusese dat să vadă, pentru întiia 
oară, chipul războiului ou jalnica sa înfăţişare. lar unii au înţeles 
că războiul nu-i cîtuşi de puţin o paradă a victoriei, după cum îl 
prezenta presa oficială. 

2 

Yasuziro sosise la Toyko chiar în ajunul atacului american. 
Auzise cu urechile lui comentariul rostit, la postul de radio al 
capitalei, de populara crainică Yoko Okamoto, care vorbise 
îndelung despre inaccesibilitatea cerului japonez pentru aviația 
inamicului. 

Milioane de japonezi o credeau, încîntaţi. De fapt, e şi foarte 
plăcut să-i baţi pe alţii, iar tu să rămii invulnerabil. 

Insă, in ziua următoare, bubuitul bombelor ce curgeau din 
înaltul cerului, de dincolo de nori, înspăimîntă capitala. 

Nişte avioane, venite de nu se ştie unde, treziseră primele 
îndoieli în sufletul lui Yasuziro : „Oare se mai poate crede în 
propaganda japoneză, după toate cele întîmplate ? Nu se minte 
şi-n alte declaraţii, mai grave ?" 

îndoielile şi dezamăgirea se strecuraseră nu numai în 
conştiinţa lui Yasuziro Hattori. Cînd îşi exprimase nedumerirea, 
în privinţa bombardamentului american, dar şi a declaraţiilor 


postului de radio japonez, care îl precedaseră, căpitan- 
locotenentul auzise de la Morimoto următoarele : 

—Yasuziro-san, doar eşti un om inteligent. De cînd, mă rog, a 
devenit o femeie oracolul naţiunii japoneze ? Şi ce-i în stare 
să priceapă gheişa asta de la radio, care n-a fost niciodată 
dincolo de nori, care habar n-are de posibilităţile aviaţiei ? 
Nu-i mult de cînd am zburat deasupra Hawaiiului. A- tunci, 
de ce n-ar putea şi americanii să efectueze un raid a- supra 
oraşului Tokyo ? Tu, Tora, te-ai obişnuit să vezi pîr- joluri doar 
în oraşe şi porturi străine. Mai mult, amîndoi am acţionat ca 
incendiatori în cadrul acestor operaţii. lar acum, ne-a fost 
dat să vedem cum ard cartierele capitalei japoneze, am 
privit la victimele bombardamentului, nişte localnici japo- 
nezi, care n-au nimic de-a face cu războiul. Şi-asta-ne-a 
îngrozit, obligîndu-ne să râdem pe ginduri. Mie mi-i teamă 
câ asta-i doar începutul, şi-n curînd va trebui să ne obişnuim 
cu-ase- menea privelişti... Morimoto se opri la jumătatea 
spuselor sale, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva. Un 
minut numai ! Cu-o agilitate neobişnuită, pentru trupul său 
cam greoi. Morimoto se ridică în picioare şi dispăru dincolo 
de paravan. 

Peste citeva clipe, înaintea lui Yasuziro se ivi o măsuţă 
lăcuită, cu picioruşe scurte. 

Printre borcanele desfăcute, cu crabi conservaţi şi ton, 
strălucea eticheta unei sticle cu sake, de dinainte de război. 

—De unde aveţi toate astea, syensei ? se miră Yasuziro, 

încîntat de o asemenea trataţie. Din magazinele japoneze 

au dispărut de mult asemenea bunătăţi. 

Insă Morimoto, zimbind enigmatic, nu-i răspunse la în- 
trebare. şi începu să vorbească despre altceva. Ar fi vrut să-şi 
încheie discuţia pe care o întreprinsese. 

—Ştiu însă de ce te-a impresionat atacul de astăzi ? Noi 
amindoi, Yasuziro-san, pînă acum doar apăsam pe bu- 
toanele de lansare a torpilelor şi pe  trăgaciurile 
mitralierelor, şi nu vedeam sîngele, nămolul, pe cei ucişi sau 
răniţi. Dar astăzi, am avut ocazia să fim pe pămînt, în rol de 
spectatori, şi-am urmărit priveliştea atacului american şi 
consecinţele sale. Şi nu-i unul şi-acelaşi lucru... 

Morimoto îşi freca puternic obrajii cu palmele, de parcă ar fi 
încercat să-şi alunge vedeniile ce-i stăteau în faţa ochilor. Apoi 


se lăsă la măsiiţă. 

—In ultimii! timp, mă bintuie din ce în ce mai des nişte 

gînduri, care, poate, tinere prieten, ţie ţi se vor părea 

ciudate, auzindu-le din gura unui samurai. Morimoto turnă 
sak£ul în pahare. Kampai ! Să ne ocolească bolile ! 

Yasuziro bău şi gustă o bucăţică de ton, preparat cu ri- zom 
de ghimber. 

—Ascultă, Tora, continuă Morimoto, nu te-ai întrebat de ce-i 

omorîm pe albi, pe negri, ha chiar şi pe cei la fel de galbeni 

ca şi noi ? Ce rău ne-au făcut locuitorii Australiei sau ai 

Ceylonului, pe care i-am îngropat sub bombele noastre 

explozive ? 

—Syensei, sînt duşmanii imperiului ! 

—Aş înţelege asta, dacă în faţa mea s-ar afla soldaţii 

inamicului. Dar, cînd sub lacătele de acroşare ale bombelor 

se află femei şi copii ? Ai văzut, astăzi, în braţele maică-sii, 
băieţaşul acela ucis ? 

Yasuziro nu spuse nimic. Şi lui îi rămăsese in memorie 
femeia în chimono, care bocea, pătată de sîngele copilului el, 
aşezata pe pămintul din faţa intrării în parcul Uyeno. 

Morimoto, inroşit de prea multele pahare băute, lovea cu 
cuvintele sale cele mai sensibile locuri : 

—Şi nu te-ai gindit, Yasuziro, că, în orice moment, şi trupul 

tău tînăr şi virjos se poate transforma într-un hoit împuţit 

sau să devină un ciot diform ? 

Yasuziro era buimăcit de cele auzite. Niciodată, încă, nu-şi 
examinase. dintr-Un asemenea unghi de vedere, viaţa, serviciul 
şi idealurile sale. Dacă ar fi auzit spusele acestea din partea 
unui străin oarecare, ar fi zis că-i un comunist, un subminator al 
temeliilor imperiului, un corupător al conştiinţei credincioşilor 
supuşi. Dar toate astea le auzise de la syensei, învățătorul său 
cu cea mai mare autoritate, căpitan de rangul trei, pe care 
însuşi mikadoul îl distinsese cu cea mai înaltă decorație aviatică 


— ordinul „Uliul de aur. 

Avea toate motivele să-şi simtă capul ameţit! Insă Morimoto 
nu isprăvise încă. Privind pe fereastra hotelului la copacii din 
parcul Uyeno, mutilaţi de exploziile bombelor, grăi : 

—Războiul nu se va sfirşi atît de curînd. Acum, imperiul 

seamănă cu un şarpe boa, care a înfulecat o pradă prea 

mare. E somnolent şi imobil, deoarece şi-a pierdut forţele în 


vreme ce a vinat-, E nevoie de timp, pentru a-şi mistui 

vînatul şi pentru a-şi reface puterile. Nu ştiu dacă inamicii ne 

vor da acest răgaz. Atacul yankeilor poate fi un semn rău 
prevestitor. 

Cu prilejul primei incursiuni asupra Japoniei, la posturile de 
radio americane vorbise preşedintele Roosevelt, care a declarat 
eă atacul cu bombe asupra oraşelor Tokyo şi Yokohama fusese 
executat de bombardiere decolate de la baza aeriană Shangri- 
La. Agenţii japonezi din serviciile de informaţii examinară, 
apelînd la cele mai puternice lupe, toate hărţile de stat-major 
ale ţărilor învecinate imperiului, stră- duindu-se zadarnic să 


identifice enigmatica bază aeriană. în realitate, „Shangri-f-a-4, 
denumirea codificată a acestei operaţiuni aeriene, era 
împrumutată din romanul „Orizont pierdut", al lui Hilton. 
Ofiţerul de stat-major, din cele mai înalte sfere, care o 
propusese, nu fusese lipsit de sentimentalism. 

„„îndepărtata mănăstire budistă Shangri-La se afla pierdută 
undeva, printre virfurile de dincolo de nori ale Himalaiei. Pe 
aceste mitico meleaguri trăia o chinezoaică, pentru care fuga 
nestăvilită a timpului se oprise, iar ea rămăsese veşnic tînără şi 
frumoasă... 

Denumirea romanticei legende cifrase o operaţiune, în 
decursul căreia aveau să piară peste o mie de oameni, precum 
şi şaisprezece bombardiere Mitchell, care nu s-au mai înapoiat 
la bazele lor. 

Amiralul Yamamoto era ferm convins că bombardierele B-25 
Mitchell nu putuseră decola decit de pe aerodromul unei baze 
aeriene terestre. Excludea categoric portavioanele. Totodată, 
mai era convins şi de faptul că aparatele veniseră în zbor de pe 
insula Milway, petecul de uscat cel mai apropiat de Japonia, 
situat în partea centrală a Oceanului Pacific. 

După bombardarea oraşului Tokyo, amiralul întreprinse o 
vizită la palatul imperial, ca sâ ceară scuze, pentru că se 
admisese pîngărirea cerului capitalei. 

— Aşa ceva nu se va mai repeta, il asigură el pe mikado. 
Peste puţin timp, vom cuceri atolul Midway şi-l vom priva pe 
americani de posibilitatea de a-şi mai lua de-ai colo zborul. în 
vederea acestei operaţiuni, Marele Stat Major al Trupelor de 
Uscat mi-a repartizat un regiment. 

Hirohito a rămas uimit de generozitatea infanteriştilor, dar 


n-a lăsat să se vadă că ştia despre dezbinările şi duşmănia, care 
deveniseră acute, dintre „Kaigunsyo" şi Marele Stat Major al 
Trupelor de Uscat. 

— Urez succes glorioasei noastre flote, spuse el, decla- rind 
astfel audiența încheiată. 

Yamamoto; pleeîndu-se adine, porni de-a-ndaratele spre 
uşă, neîndrăznind să privească în ochii urmaşului zeiţei A- 
materasu... 

Planul operaţiunii „Shangri-La" se născuse în ianuarie 1942. 
Amiralul King şi locţiitorul său cu problemele operative 
studiaseră în amănunt posibilitatea unei lovituri asupra inimii 
imperiului japonez. 

Submarinele, care navigau în marşuri de recunoaştere spre 
coastele Japoniei, constataseră că țărmurile imperiului erau 
păzite numai de vase de siguranţă cu acţiune costieră. Şi, cu 
toate că forţele de apărare ale Japoniei erau aproape 
necunoscute, decizia cu privire la executarea unui atac al a- 
viaţiei ambarcate a fost luată şi aprobată de preşedinte. 

La 2 aprilie 1942, din golful Cornul de Aur a ieşit portavionul 
„Hornet", însoţit de crucişătoarele „Vincennes" şi „Nashville" şi 
de trei distrugătoare. Cînd frumosul „Frisco", alb ca zăpada, 
rămase la pupa, distrugătoarele s-au avîntat, spintecînd apa, 
să-şi ocupe locurile în dispozitivul de marş. In urma navelor de 
luptă, fără să se lase depăşit, gonea tancul petrolier al 
escadrilei, „Cimarron'". Gruparea ţinea capul spre partea 
centrală a Oceanului Pacific. La bordul portavionului „Hornet", 
aflat în misiune ultrasecretă, se găseau 16 bombardiere de 
uscat B-25 Mitchell — grupul aeronautic al locotenent- 
colonelului Doolittle. 

Pe cînd se pregătea operaţiunea „Shangri-La", se constatase 
că bombardierele de punte de tipul Grumman-A ven- ger au o 
prea redusă capacitate de luptă şi de zbor la mare distanţă. 

A trebuit să se renunţe la aceste avioane speciale, sâ fie 
selecționat un grup, al celor mai buni piloţi-voluntari, care să fie 
instruit pentru executarea de  decolări şi apuntări pe 
portavioane. 

Toate aceste pregătiri se efectuaseră în cel mai marc secret. 
Amănuntele misiunii de luptă au fost aflate de echipaje, de la 
Doolittle, abia după ieşirea în mare. 

La 13 aprilie, gruparea portavionului „Hornet" s-a intil- nit. in 


apropierea atolului Midway, cu gruparea  portavionului 
„Enterprise" Reunindu-se. au format cpa de-a 16-a mare unitate 
operativă, sub comanda viceamiralului Hullthy. în afară de 
„Enterprise". în marea unitate operativă au mai fost incluse 
crucişătoarele „Northampton'. „Salt Lake City" şi incă patru 
distrugătoare. De la Midway, marea unitate o- perativă rapidă s- 
a îndreptat spre coastele Japoniei, păstrînd toate măsurile de 
disimulare şi precauţie 

Americanii nu posedau suficiente portavioane pentru a-şi 
răzbuna infringerea de la Pearl Harbor. Bineînţeles, era foarte 
posibil ca, în toată Japonia, nioi să nu existe o ţintă ca aceea 
găsită de aviatorii japonezi in golful Pearl Harbor. 

Neuitînd aceasta, comandamentul flotei S.U.A. .işi propusese 
o sarcină mai simplă. Era necesar să se demonstreze, şi cit mai 
urgent, contribuabililor americani, obosiţi de atitea înfrîngeri, că 
dolarii storşi de la ei începeau să aducă dividende Atare 
necesitate apăruse, mai cu seamă, după zdrobirea armatei din 
Filipine a generalului Douglas MacArthur.  Ghinionistul 
comandant reuşise să evite trista soartă a trupelor sale. 
Abandonîndu-şi subordonații, într-o situaţie fără ieşire, plecase, 
in secret, din Batan, cu o vedetă torpiloare, iar apoi se 
transbordase pe un avion, care 1-a transportat in Australia. De 
atunci îi rămăsese porecla ruşinoasă de „Evadatul de la Batan", 
pe care n-au reuşit s-o spele nici victoriile ulterioare, obţinute 
sub comanda lui 

Acum, la patru luni după tragedia dc la Pearl Harbor, într-o 
direcţie inversă — de la răsărit la apus — portavioanele 
americane sa furişau spre coastele Japoniei. Radar urile navelor 
tatonau neîncetat marea şi cerul pustiu Aparent imperturbabil, 
Hullthy era cuprins de un puternic zbucium interior. De la 
începerea războiului, navele americane de suprafaţă nu se 
deplasaseră niciodată, încă, atit de departe spre apus. 
Viceamiralul aproape că nu mai părăsea postul de comandă de 
pe „Enterprise". lar încordarea nervoasă n-a rămas fără urmări. 
Peste puţin timp, i se agravă eczema sa ne- urogenă. 
Comandantul celei de-a 16-a mari grupări operative, strîngînd 
din dinţi. îşi zgiria cu unghiile pielea cuprinsă de mîncărimi, 
stăpînindu-şi cu greu blestemele şi ocările la adresa celor sfinte 
ce-i stăteau pe limbă. lar asta, nu din cauză că lui Hullthy i-ar fi 
fost o frică nespusă de pedeapsa dumnezeiască, ci fiindcă n-ar 


fi vrut, totuşi, să-l minie pe Cel de Sus, să intre în conflict cu el, 
tocmai in ajunul perfectării unei incursiuni de-o atare 
responsabilitate. 

In decurs de trei zile şi trei nopţi, oceanul a fost pustiu. Pe 
măsură ce se apropiau de coastele Japoniei, au pornit să apară 
tot mai des vasele de pescuit. Din timp, mai înainte de a se 
apropia marea unitate operativă, acestea erau scufundate de 
avioanele torpiloare de punte, care se înălţau de pe 
„Enterprise". Spre sfîrşitul zilei de 17 aprilie, marea unitate 
operativă de portavioane a ajuns la un punct situat la 700 de 
mile mai la esl de Tokyo. Pînă în momentul acesta, totul 
decursese conform planurilor stabilite, apoi insă, evenimentele 
au căpătat o asemenea întorsătură încît întreaga operaţiune 
„Shangri-La" fu pusă sub semnul întrebării. 

Vremea începu să se strice. Oceanul porni să şfichiuie cu 
valuri de furtună, balansînd portavioanele. Cerul se acoperi de 
nori. Vintul şuiera şi vijiia printre ancorele antenelor, îndesînd 
trimbele fumului aruncat de coşuri peste crestele spumeginde 
ale valurilor. 

Hullthy, neliniştit, îl chemă la raport pe şeful serviciului 
meteorologic. Acesta se prezentă la turnul de comandă de pe 
„Enterprise" cu ruloul hărților sinoptice, cu derivele, cu tabelele 
cuprinzînd date referitoare la sondarea atmosferei. Întinzîndu-şi 
întregul inventar, trecu la raport. 

Viceamiralul privi neliniştit harta meteo, unde haşururile 
albastre ale ciclonului se ridicau in calea înaintării grupării de 
portavioane. Prognoza, elaborată de sinopticieni, anunţa 
înărutăţirea în continuare a vremii. 

— N-aţi comis cumva vreo eroare ? îl întrebă Hullthy pe 
sinopticianul principal, uitindu-se la el ca la un duşman 
înverşunat. Vremea îi încurca toate cărţile jocului. Hula pu- 
ternică a oceanului determina înclinarea punților de zbor ale 
portavioanelor, ceea ce ar fi putut împiedica decolarea bom- 
bardierelor lui Doolittle. Pe înnoptate, când fusese planificată 
decolarea, furtuna trebuia să atingă momentul culminant. Insă 
activitatea pe portavioane este posibilă numai în cazul unei 
agitaţii a mării de pînă la cinci grade. 

Un eveniment, şi mai neplăcut, se dovedi a fi intilnirea marii 
unităţi americanş cu un vas de pază japonez. Depistin- du-1 
brusc, la mică distanţă, crucişătorul „Nashville“ deschise focul 


artileriei sale de mare calibru. între descoperirea vasului şi 
scufundarea lui n-au trecut decit cîteva minute, cronometrat. 
Dar şi în răstimpul acesta, destul de scurt, vasul avusese 
posibilitatea sâ transmită poziţia escadrei americane. 

Amiralul Hullthy, neposedînd nici un fel de informaţii despre 
inamic, nu-şi putea risca, şi mai mult, gruparea de portavioane. 
Dacă poziţia lor era descoperită, ar fi trebuit să să facă drumul 
înapoi. Astfel sunau indicaţiile Washingtonului. extrem de 
stricte. Dar Hullthy era un încăpăţinat. Nu degeaba, mai mult de 
jumătate din viaţa lui, purtase porecla de Hullthy-Bivolul Se 
obişnuise ca, întotdeauna, să meargă drept la ţintă. Aşa că şi 
acum decise executarea operaţiunii „Shangri-La". cu orice preţ. 
Şi Hullthy îi ordonă lui Doolittle să decoleze, dar nu de lao 
distanţă de patru sute de mile, cum era prevăzut în plan. ci de 
la şase sute de mile de Tokyo. 

— Haideţi, băioii ! işi chemă Doolittle piloţii. 

Pe-o vreme atît de păcătoasă, nici nu-i venea să vorbească. 
Aşa că se dispensă de alaiuri pompoase şi discursuri de drum 
bun. 

Echipajele, avir.d nişte mine de condamnaţi la moarte, îşi 
ocupară locurile în carlingi. Şansele lor, pentru un rezultat fericit 
al misiunii, erau minime. De lucrul acesta, oricare din ei îşi 
dădea seama. Dar ceea ce trebuiau să îndeplinească era mai 
important decit vieţile lor. 

Motoar.le Wfight-Cyclone 16, puse in funcţiune, începură să 
urle. Aparatul lui Doolittle, încărcat la limita maximă, se 
desprinse de pe puntea instabilă şi zbură primul. în urma lui, 
decolară cu bine şi restul de cinsprezece avioane. Vîntul, 
dezlănţuit de furtună, uşura decolarea avioanelor supraîncăr- 
cate, însă, suflind aproape frontal, crea un consum suplimentar 
de' carburant. Adunîndu-se, după decolare, într-o formaţie 
compactă, bombardierele luară direcţia spre Tokyo. Erau orele 
opt dimineaţa Patru ceasuri, care nu se mai terminau, înaintară 
avioanele pe ruta de zbor, fără să vadă nimic sub ele. decit 
valurile clocotinde ale oceanului. Timp de patru ore, avioanele 
fură azvirlite de pe-o aripă pe alta, de rafalele uraganului. în 
sfîrşit, către ora doisprezece, le-au apărut în faţă contururile 
estompate ale uscatului şi principalul punct de reper — conul 


16 Denumirea unui motor, in formă de stea, cu răcire de aer, montat pe 
avioanele B-25 Mitchell. 


vulcanului Fuji Yama. 

La 12.15, din compartimentele cu bombe ale avioanelor B- 
25 au fost largate serii de bombe pe care se aflau inscripţii 
insultătoare la adresa primului ministru Tojo. Acestea se pră- 
văleau asupra fabricilor de tunuri, a uzinelor de gaze, asupra 
centralelor electrice şi peste casele oamenilor, deasupra înmi- 
resmatului parc Uyeno, plin de vişini în floare. Privind prin tubul 
lunetei, navigatorii-bombardieri căutau, în special, să nu-şi 
plaseze bombele explozive peste cartierul unde se găsea 
palatul imperial. Fusese interzisă, la modul cel mai strict, 
bombardarea reşedinţei mikadoului. O parte din bombe au fost 
aruncate în porturile Nagoya şi Kobe. La Yoko- hama, Mitchell- 
urile şi-au revărsat întreaga încărcătură de bombe asupra 
imensei carcase a unei nave în construcţie, care se găsea pe 
cală. încă nu era clar ce reprezenta — cui rasat sau portavion. 
Apărarea antiaeriană japoneză reacţionă minim. Avioanele de 
vînătoare fură ridicate în aer cu mare în- tirziere. Pesemne, 
japonezii încă nu posedau în dotare instalaţii radar. Nici unul din 
cele treizeci de aparate de vinătoare înălțate în aer nu s-a putut 
lăuda cu vreo victorie. Nici un B-25 n-a fost doborit deasupra 
Japoniei. 

în schimb, după executarea misiunii, cînd avioanele a- 
mericane se îndreptau spre aerodromul chinez de la Ciucijou, 
carburantul se apropie de sfîrşit. După ce-l terminară, bom- 
bardierele porniră să cadă cu rezervoarele goale. Unul s-a 
prăbuşit în mare, aproape de coasta chineză, altul a luat-o spre 
graniţa Uniunii Sovietice, şi a aterizat lîngă Vladivostok, iar 
echipajul celui de-al treilea s-a lansat cu paraşutele, în 
apropiere de Hangchow, a fost luat prizonier, iar apoi împuşcat 
de japonezi. Celelalte aparate au aterizat pe teritoriul ocupat de 
trupele lui Cian Kai-Şi. Ciîţiva aviatori au pierit cu ocazia 
aterizărilor forţate din afara aerodromurilor. Cu toate acestea, 
cei mai mulţi dintre piloţi, în frunte cu Doolittle, au rămas în 
viaţă. Eficacitatea acestui raid nu suporta nici o comparaţie cu 
propriile pagube materiale rezultate din executarea lui. Dar 
reclama făcută de propaganda S.U.A., refe- rindu-se la atacurile 
asupra oraşului Tokyo, insulelor Marshall şi Wake, a mai ridicat 
niţel moralul americanilor, care încă de la începerea războiului, 
suferiseră nenumărate ofense şi necazuri. Activitatea maşinii 
militare japoneze nu a resimţit, însă, efectele incursiunii aeriene 


americane. Ea îşi continuă înaintarea spre părţile sudvestice ale 
Oceanului Pacific. 
CAPITOLUL XV 
1 

Sfirşitul lunii mai, 1942. Aeru] cald era saturat de umiditate. 
Soarele, strălucind pe cerul alburiu şi acoperit de-o piclă jilava, 
părea că intenţionează topirea carcaselor de oţel ale vaselor ce 
navigau în linie de şir. Apa biciuindă a duşurilor spăla 
transpiraţia, dar nu aducea nici o împrospătare. Temperatura 
mării se ridica la aproape treizeci de grade Cel- sius. 

Marea unitate de portavioane japoneze naviga in zona 
curentului Kuro Şivo. 

Răcorindu-se cj evantaiul. Yasuziro urcă agale pe punte şi se 
adăposti la umbra unei prelate din foaie de cort. Acesta era 
locul cel mai răcoros de pe vas. in afara frigiderelor în care se 
păstrau alimentele uşor alterabile. Portavionul menținea o 
viteză de cincisprezece noduri, în nici un caz mai redusă 
Curentul stîrnit de viteza marşului răcorea plăcut faţa şi ceafa 
scăldate de năduşeală. Yasuziro îşi aprinse o ţigară şi privi în 
jur. Printre sclipirile soarelui, reflectat de apă, legănate uşor de 
freamătul valurilor. înaintau „Kaga". „So- ryu" şi „Hiryu". La 
această campanie nu participau vechii tovarăşi — portavioanele 


„Shovaku" şi „Zukakutt. Acum se aflau departe, în sud, in apele 
Mării de Corali.-Dealtfel, nici nu era nevoie de ajutorul lor. 

Uriaşa flotă japoneză — 100 de fanioane — de sub comanda 
amiralului Isoroku Yamamoto, compusă din 10 cuira- sate, 5 
portavioane, 18 crucişătoare, 57 de distrugătoare, citeva 
submarine şi vase auxiliare — era pregătită pentru a se năpusti, 
cu toată greutatea loviturilor de aviaţie şi de artilerie, asupra 
micuţului atol Midway, situat in partea oentrală a O- ceanului 
Pacific. 

Din corpul forţelor de ocupaţie făceau parte 3 500 de soldaţi 
din infanteria marină, bine instruiți, care, după atacul flotei, 
trebuiau să pună stăpinire pe baza înaintată americană, 
instalată pe insulă. 

Atolul Midway începea să joace un rol din ce in ce mai mare 
în războiul din Oceanul Pacific, intrat în cea de-a doua fază a sa. 
Japonia, după ce cotropise teritorii imense pe întinderile 
nemărginite ale teatrului acţiunilor militare din O- ceanul 
Pacific, depunea acum eforturi să le menţină şi să le rezerve 


pentru imperiu. Odată cu ocuparea atolului Midway şi a inslelor 
Aleutine, Japonia ar fi dobîndit nişte puncte înaintate de sprijin, 
pentru ca flota şi aviația sâ poată acţiona direct asupra 
insulelor Hawaii. In caz că reuşea să ocupe aceste avanposturi, 
imperiul işi fortifica în mod considerabil linia exterioară de 
apărare a metropolei şi avea posibilitatea de a dezorganiza 
căile de comunicaţie inamice din partea centrală a Oceanului 
Pacific. 

Forţele de şoc ale flotei reunite — patru portavioane şi vase 
de pază — se apropiară de insula Wake dinspre nord- vest. 
Trebuiau sâ fie primele care să atace baza navală americană 
aflată acolo. 

Aproape sim îltan cu portavioanele, se cerea să vină spre 
insulă şi forţele de invazie din direcţia sud-vest. 

Amiralul Isoroku Yamamoto, în persoană, îşi înălţase 
pavilionul pe cuirasatul de foarte mare putere „Yamato", în jurul 
căruia se grupaseră principalele forţe de şoc ale flotei — cinci 
vase de linie (al şaselea fiind Yamato"), trei crucişătoare şi 
escadra distrugătoarelor. 

„Xamato", care avea un deplasament de 70 de mii de tone, 
depăşea, ca dimensiuni de două ori celelalte vase de linie din 
lume. Insă acum, cînd armele cele mai nimicitoare, pe mare, 
deveniseră nu proiectilele tunurilor, ci bombele şi torpilele 
aviaţiei ambarcate, Yamamoto nu se grăbea să introducă in 
luptă vasul amiral, în ciuda artileriei sale grele şi a cuirasei cele 
mai rezistente. Construirea supergiganticu- lui cuirasat, precum 
şi a portavioanelor, era opera amiralului Yamamoto. Deşi nu 
supraestima rolul giganticului vas, se simţise jignit, pentru 
copilul său, cînd aflase că printre ofiţerii flotei circula o vorbă de 
duh : „In lume există trei lucruri — cele mai mari şi mai inutile : 
piramidele egiptene, zidul chinezesc şi cuirasatul «Yamato.>»" 

Amiralul Yamamoto era ferm convins că soarta atolului 
Midway se afla în mîinile lui, întrucît inamicul nu dispunea, in 
această zonă, de forţe capabile să depună o împotrivire efi- 
cientă puternicei flote de şoc reunite. Yamamoto avea toate 
temeiurile să presupună că portavioanele americane „Lexing- 
ton" şi „Yorktown'", care fuseseră torpilate în Marea de Corali, 
erau scoase din luptă sau zăceau pe fundul apelor. Conform 
datelor transmise de agenţii japonezi de informaţii, ştia, de 
asemenea, că portavionul „Saratoga" se găsea în repetiţie, iar 


„Horet" şi „Enterprise" trebuiau să fie complet blocate în partea 
sudică a Oceanului Pacific, de portavioanele „Shokaku" şi 
„Zukaku'", care navigau acolo. 

Insă informaţia de care dispunea amiralul Yamomoto era 
inexactă. Avioanele de cercetare cu rază mare de acţiune, cînd 
zburaseră spre Midway, de pe insulele Marshall şi Mar- cos, nu 
fuseseră în stare să depisteze în zonă deplasarea forţelor 
americane de portavioane. 

Datorită şefului serviciilor de informaţii ale flotei S.UA. din 
Oceanul Pacific, căpitanul de rangul doi. Joseph Rochfort, 
intenţiile japonezilor nu au constituit o surpriză pentru ame- 
ricani. 

înalt, slab, caustic, Rochfort se împrietenea anevoie cu 
semenii săi. Insă toata lumea îl respecta pentru inteligenţa 
deosebită şi libertatea de opinie. Chiar şi Comandantul-şef al 
Flotei Navale a S.U.A., amiralul Ernest King, i se adresase cu o 
rugăminte personală — să elaboreze o apreciere proprie asupra 
prognozei pe termen lung a acţiunilor flotei japoneze. 

Omul acesta, care se ducea la serviciu într-o haină de casă 
roşie şi în papuci, descifrase, odată, oarecum în deride- re şi 
pentru plăcerea sa. codul secret al departamentului de stat al 
S.U.A. 

— Cei de-acolo erau gata să-şi piardă minţile, cînd au aflat 
că le putem citi foarte simplu hiîrţoagele povestea el. 

La sfîrşitul anului 1940, sub conducerea sa, se descifrase şi 
codul naval militar al japonezilor, care avea să fie utilizat şi 
pentru preparativele operaţiunii de ocupare a atolului Midway. 
De aceea, cînd primi informaţia că flota lui Yamamoto ieşise în 
mare, amiralul Nimitz reuşi să dea dispoziţiile necesare. 
„llomet" şi „Enterprise" se îndreptară nu- maidecit, în plină 
viteză, spre atolul Midway. După ele, în a- ceeaşi direcţie, goni şi 
„Xorktown", care izbutise să-şi lingă rănile pricinuite de colții 
torpilelor japoneze. 

întregii armade comandate de Yamamoto, americanii îi 
puteau contrapune 3 portavioane, 8 crucişătoare şi 16 distru- 
gătoare, în afară de faptul că, pe aerodromurile atolului, îşi 
aveau baza aproximativ 200 de avioane, de toate tipurile, in- 
cluzind „fortărețele zburătoare" B-17, precum şi cele mai noi 
bombardiere de mare viteză B-26. 

Chinuit de căldură, Yasuziro nu bănuia, privind cumplita 


armadă de vase, că flota japoneză, navigînd spre est, mergea 
întru întâmpinarea asfinţitului ei. 


Imensul arc al loxodromei , pe care se deplasau navele marii 
unităţi de şoc, devia treptat spre nord. Cu fiecare zi ce trecea, 
se făcea şi mai frig. Curentul Kuro Şivo rămăsese în urmă. 
Acum, cînd urca pe punte, Yasuziro îşi îmbrăoase o scurtă de 
zbor, călduroasă. 

în dimineaţa zilei de 2 iunie, navele îşi încheiară operaţia de 
alimentare cu combustibil. Aceasta se executase tocmai la timp, 
deoarece. în cursul după-amiezii, la orizont se ivi o dunguliţă 
subţire, argintie, care, lăţindu-se, se apropie repede şi cuprinse 
întinsul apelor. Peste vreo jumătate de oră, navele marii unităţi 
de şoc erau învăluite de o ceaţă deasă. Soarele se întunecă. 
întrezărindu-se doar ca o pată gălbuie, estompată “e 
îmbrăcăminte se depuseră picături mărunte de apă. Oamenii, 
care nu erau în cart. se adăpostiră jos. Prea bruscă trecerea 
aceasta, de la căldura tropicală la frigul neplăcut şi umed ! 
Vizibilitatea se micşoră pînă la cîteva zeci de metri, însă vasele 
nu-şi reduseră viteza. Cei care se aflau la prora priveau cu 
atenţie in ceaţă şi-şi ciuleau urechile la semnalele sonore emise 
de alte vase Cu toţii îşi dădeau seama că pericolul unei coliziuni 
sporise de vreo citeva ori. Oamenii, într-o permanentă 
încordare, se aşteptau la coliziuni cu oricare alt bord în fiece 
clipă, s-ar fi putut auzi scrişr tul metalului şi gilgiitul apei 
năvălind din afară. Dar oreio treceau şi nimic nu tulbură 
înaintarea ritmică a vaselor. Treptat, echipajele s-au acomodat 
cu plutirea fără vizibilitate peste abisul infinit al oceanului şi s- 
au mai liniştit. Fie ce-o fi! Erau ocrotiţi dp zeiţa Amaterasu şi de 
zeul războiului. Ha- timan ! 

Vintul. care se stirni apoi. gonea din urmă puzderia de valuri 
mărunte.  Legănindu se, „Akagi" împrăştia talazurile şi 
ghemotoacele de ceaţă. Spre seară, vintul se intensifică şi mai 
mult, dar nu fu în stare să risipească ceața şi să a- molioroze 
vizibilitatea. Pesemne, undeva, în sectorul acesta, apa caldă de 
la tropice, mînată de una din ramificaţiile cu-  rentului Kuro 
Şivo, se amestecase cu apa rece a cursului A- 14leutinelor și 
dăduse naştere unor ceţuri persistente, aşa ` numitele 
„picle advective". 

Abia după douăzeci şi patru de ceasuri ceața a început să se 
spargă. Se mai ivea în calea navelor doar sub formă de straturi 
vâluroase 


Pe la amiază, in ziua de 3 iunie, portavioanele atinseră 
punctul superior, cel mai nordic, al arcului loxodromei. De- 
sfăşurindu-se spre sud-est, se îndreptară cu mare viteză spre 
Midway. 

Peste noapte, se făcu mai cald. Ceaţa dispăru şi, în apa 
neagră, de dincolo de borduri, porniră să joace reflexele a mii de 
stele. Marea unitate de şoc, ieşind din ceaţă, încerca să se 
apropie de Midway prin surprindere, tot aşa cum procedase, cu 
o jumătate de an în urmă, la Hawaii. 

Dar în jumătatea de an, care trecuse din clipa agresiunii 
asupra Pearl Harborului, americanii învăţaseră multe. Sub- 
marinele şi aviația lor efectuau căutări active în toate sec- 
toarele şi la mari distanţe de atol. 

La 3 iunie, orele 10 dimineaţa, un avion de patrulare al 
S.U.A., a stabilit primul contact cu transportoarele forţelor 
japoneze de ocupaţie, care navigau separat de marea unitate 
de şoc şi se apropiau de Midway dinspre sud-vest. 

Erau în afara razei de acţiune a avioanelor torpiloare şi a 
bombardierelor semigrele, care îşi aveau baza pe atol şi, de 
aceea, prima lovitură asupra lor a fost încredinţată unei grupe 
de „fortărețe zburătoare". Uriaşele aparate, intr-o formaţie 
impunătoare, zburară la mare înălţime deasupra trans- 
portoarelor şi a vaselor de pază, iar apoi îşi largară încărcătura 
de bombe într-o zonă pustie a mării. Nici un transportor şi nici 
un distrugător n-au avut de suferit. Marinarii japonezi zimbeau, 
în timp ce priveau pe urmele „fortăreţelor zburătoare" ce se 
depărtau, şi nu se jenau de expresiile lor deocheate, cînd 
emiteau glume veninoase la adresa blegilor de yankei. 

Insă raidul acesta reprezenta doar un prim avertisment 
japonezii fuseseră descoperiţi. Acum, americanii efectuau o 
supraveghere permanentă asupra transportoarelor ce se apro- 
piau, continuînd intens căutarea marii unităţi de şoc a flotei 
nipone. Mai toată noaptea, deasupra convoiului s-a auzit vuietul 
motoarelor de avion. Hidroavioanele Cătălină lansau torpile şi 
ţineau sub focul mitralierelor coloanele de transportoare. La 
bordul vaselor au apărut primele victime, iar pînă la atolul mai 
rămăseseră de parcurs 500 de mile bune. 

Comandamentul american era serios îngrijorat din pricina 
absenței unor informaţii referitoare la poziţia forţelor principale 


de şoc ale flotei japoneze. 

In sfîrşit, la 4 iunie, dis-de-dimineaţă, un hidroavion depista 
o grupă de avioane japoneze ce se apropia de Midway dinspre 
nord-vest, iar ceva mai tirziu, a izbutit să descopere şi să 
transmită coordonatele poziţiei marii unităţi de şoc. 

Recepţionind prima comunioare alarmantă, comandamentul 
de pe atolul Midway ordonă ridicarea în aer a tuturor a- 
vioanelor, urmărind două scopuri deodată : evitarea pierderilor 
de avioane la sol şi respingerea unui atac al aviaţiei am- 
barcate. 

2 

Noaptea albă, pe care o petrecuseră lîngă avioane, în aş- 
teptarea alarmantă a trupelor japoneze de desant, zbruncinase 
rezistenţa multor piloţi. Charles avea impresia că sistemul 
nervos îi este încordat la limită şi mai avea doar puţin pînă su 
clacheze. Pe înt meric, i se năzărea că vede venind tîrîş spre 
avioane nişte micuţi soldaţi japonezi, fanatici şi necruţători. De 
cu seară. Robert Harris se străduise să înlăture tensiunea prin 
glum?, să-i mai învioreze pe subordonații săi înăcriţi, dar după 
miezul nopţii devenise şi el tăcut, îngin- durat. 

Charles se mută pe unul din şezlongurile instalate pentru 
aviatori, în apropierea locului de staţionare a Lightnin- gurilor, şi 
încercă să adoarmă. Dar nu reuşi. II frămîntau fel şi fel de idei. 
îşi aducea aminte de Pearl Harbor. Jumătatea de an ce trecuse 
de atunci nu lzbutise să-i atenueze intensitatea senzaţiilor pe 
care le trăise. Dacă în perioada aceea a- vusese atita de suferit, 
ce-i aştepta acum, cînd asupra micuţei insule năvălea întreaga 
flotă japoneză ? 

—Cum te simţi. Chack ? îl întrebă Robert, aşezindu-se pe 

şezlongul de lîngă el. 

—Ca un condamnat la moarte, de la Sing-Sing, mai înainte 

de-a se aşeza pe scaunul electric, recunoscu Charles. 

-Poate că nici nu s-ar putea născoci o comparaţie mai 

adecvată, fu de acord Robert, şi vîî mîna în buzunar, după 

ţigări. 

Soarele alungă spaimele nopţii, luminind suprafaţa netedă, 
curată, fără urmă de piclă a oceanului. Japonezii încă se aflau 
undeva, departe, dincolo de orizont. 

Semnalul pentru ridicarea întregii aviaţii in aer se dădu la 
orele şase dimineaţa. Cele opt Lightninguri in fruntea cărora se 


găsea Robert Harris au primit ordin să escorteze o grupă de 
bombardiere de mare viteză B-2(> Invader, care trebuia să 
execute un atac asupra vaselor japoneze. 

„Ciudat, se gir.cli Harris, oind primi ordinul de decolare 
pentru misiunea de luptă, acuma m-am liniştit, deşi partea cea 
mai îngrozitoare abia începe." 

Şi alţi aviatori, de asemenea, deveniseră mai concentrati, 


ocupîndu-se de lucrările lor curente. Fuseseră eliberaţi- de 
povara acelei aşteptări pasive, de-o sinistră incertitudine. 

—Ei, cum e, Paul, nu-ţi mai tremură genunchii ? îşi întrebă 

Harris partenerul. 

—Nici nu mai ai forţa necesară să te agiţi — s-a consumat — 

îi răspunse acesta, instalîndu-se în avionul de vînă- toare. 

Japonezii le-au ieşit în întîmpinare, pe cînd se apropiau de 
portavioane. Charles începu să vadă tulbure din pricina zecilor 
de aparate ce se năpusteau spre ei. în monoplanele cu botul 
bont, avînd virfurile planurilor trapezoidale retezate, pilotul 
recunoscu vechile sale cunoştinţe — Zerourile. 

—Bob, le vezi ? strigă, el, prin radio. 

—Fiţi gata de luptă ! spuse Harris, legănîindu-şi avionul de 

pe-o aripă pe alta. 

-Ţineţi-vă bine, băieţi ! anunţă şi comandantul grupei de 

Invadere, băgind plin gaz. Acu' or să-nceapă să ne gidile-n 

călciie. 

Zerourile parcă acoperiseră tot cerul. Cădeau în picaj de la 
mare înălţime, intrau în spatele avioanelor, din dreapta şi din 
stînga, le -oşeau rapid în cale, provocîndu-i la atacuri frontale. 

„Salvarea noastră-i în viteză, se gîndi Charles, privind pieziş 
la indicator. Bravo, bombardierele au prins o viteză de trei sute 
de mile pe oră. Acum, Zerourile nu ne vor mai a- junge atit Je 
lesne din urmă." 

In faţa lor, pe ruta de zbor a Invaderelor, se ridica un zid 
compact de fum negru, seînteind fără întrerupere din pricina 
izbucnirii exploziilor. Vasele de pază instalaseră o perdea de tir 
antiaerian în" calea accesului spre portavioane. 

„E mai îngrozitor decît la Pearl Harbor", apucă să cugete 
Charles, retrăgindu-şi Lightningul, printr-un luping oblic şi 
încercînd, cu monstruoasa încărcătură asupră-i să scuture de pe 
coada aparatului cele patru Zerouri. Acum, rotindu-se într-un 
carusel diabolic în jurul Invaderelor pe care le acoperea, nu mai 


avea timp să se gîndească la nimic altceva. Trebuia să se uite 
după celula lui Bob Harris, să fie atent la ampenajul său şi, 
totodată, sâ nu le piardă din vedere pe B-26, izolind prin tir 
tendinţa  Zerourilor de a se apropia de avioanele de 
bombardament. Şi era nevoit să privească la ambele forţe. Pe 
cerul biciuit de traseurile luminoase ale rafalelor de tun, nu mai 
era pic de loc din pricina avioanelor americane şi japoneze, 
întocmai ca pe Broadway în orele de mare aglomeraţie... 

Din grupul celor opt aparate, condus în luptă de Bob Harris, 
s-au întors numai trei : Robert, Paul şi Charles. în pofida 
înverşunatei bătălii aeriene, nu-şi îndepliniseră misiunea. 
Aproape toate Invaderele pieriseră deasupra portavioa- nolor 
japoneze. Prea fuseseră multe Zerouri, şi prea dens tirul de 
antiaeriană. 

3 


Yasuziro se afla în aer, făoînd parte din grupul de aviaţie, 
cînd portavionul lor „Akagi", precum şi alte portavioane, au fost 
atacate de avioane torpiloare şi de bombardiere B-26. Pe 
direcţia de atac a americanilor se ridicase un zid compact de tir 
de antiaeriană, în rafale, executat de pe portavioane şi de pe 
vasele de siguranţă. Se crease impresia că nimic din ce era viu 
nu avea posibilitatea să treacă prin această perdea de foc. 

Cele mai multe dintre avioanele americane, pînă sâ a- jungă 
la ea, îşi largaseră bombele aiurea şi se străduiseră s-o întindă 
cît mai repede de acolo, spre a se îndepărta de zona tirului în 
mai multe straturi. 

Echipajele cele mai curajoase străpunseseră, ca printr-o 
minune, perdeaua de foc, năvălind asupra navelor, însă re- 
zultatele bombardamentului erau extrem de slabe. Tunarii de la 
antiaeriană doboriseră patru aparate. Sus, deasupra mării, 
printre piclele negre ale exploziilor, se iviră voalurile albe ale 
paraşutelor. 

Unul din bombardierele lovite, şi care fusese abandonat de 
echipaj, pătrunse cu mare viteză în bordul stîng al portavionului 
„Akagi". Echipa de intervenţii se repezi să înlăture avariile 
provocate de ciocnire. Din fericire, atît pentru portavion, cit şi 
pentru echipajul acestuia, avionul lansase mai dinainte toată 
încărcătura de bombe. 

Pilotul de pe aparatul căzut peste „Akagi" nu apucase să 


ajungă în apele mării, că breşa şi fusese reparată iar pătrun- 
derea apei oprită. 

Misiunea de luptă a lui Yasuziro nu semăna cu nici una din 
cele anterioare. 

După toate semnele, era evident că yankeii îi aşteptau. Fină 
să dovedească sâ se apropie de atol, americanii atacară 
portavioanele şi Zerourile. Bătriioarele Brouster s-au avintat 
curajoase în luptă. Ce-i drept, erau extrem de puţine, pentru a 
putea respinge atacul masiv al aparatelor japoneze. De aceea, 
aproape toate Zerourile au ieşit la obiectivele lor. Şi tot fără 
rezultate. Aviatorii constatară că danele şi aerodromurile erau 
devastate. Atunci, au bombardat nişte construcţii de coastă. 

După ce lansase bombele asupra unei magazii oarecare, 
Yasuziro îşi retrase grupa şi trecu la ruperea formaţiei pentru 
apuntare. Dar, spre uimirea lui, i se interzise apuntarea şi fură 
dirijaţi spre o zonă de aşteptare. Survolind portavionul, observă 
că puntea de zbor era ocupată, în timp ce zeci de Zerouri, unul 
după altul, ca nişte viespi agitate, se roteau in aer. Curînd, 
Yasuziro îşi dădu seama ce se întîmplă : a- vioanele de 
vînătoare ce patrulau deasupra navelor intraseră în luptă cu 
aparatele de picaj americane care se apropiaseră, într-un 
carusel vertiginos, zeci de avioane japoneze şi americane 
zburau unul după altul. Antiaeriana de pe nave, pentru a evita 
doborîrea propriilor avioane, era obligată să nu acţioneze, şi 
toată greutatea respingerii atacului revenise a- paratelor de 
vînătoare. Reuşiseră să distrugă din primul val numeroase 
bombardiere şi să le împrăştie pe cele rămase, însă cel de-al 
doilea eşalon se dovedi mai îndirjit şi mai tenace. 

Respingind atacurile cu tir de mitraliere de mare oalibru, 
bombardierele americane pătrundeau spre nave şi-şi aruncau 
bombele asupra carcaselor acestora, greoaie şi mătăhăloase. 

Tunarii de la antieriana japoneză au fost nevoiţi să deschidă 
focul, fără să mai ţină seama de prezenţa în aer a avioanelor 
lor. Intruciît carburantul Zerourilor se apropia de sfîrșit, „Akagi" 
le permisese apuntarea sub bombardament. 

Cînd avionul lui Yasuziro îşi întrerupse rularea, ca rezultat al 
eforturilor clastice ale aerofinişurilor, deasupra navelor încă mai 
evoluau aparate cu stele alb-albastre pe planuri, împroşcîndu-le 
cu rafale de mitralieră. 

în sfîrşit, atacul americanilor fu respins. Inamicul ieşi din 


luptă, pierzînd cîteva aparate. Bărbăţia piloților americani se 
dovedise superioară îndemînării profesionale a navigatori” lor 
bombardier!. In acest atac, nici una din navele japoneze nu 
primise vreo lovitură directă. 

După apuntarea grupei lui Yasuziro, la bordul portavionului 
„Akagi" se aflau patruzeci de avioane, care fură febril pregătite 
pentru următoarea misiune. 

Insă cînd terminaseră de acroşat bombele sub aparatele Y- 
97, se primi un nou ordin : „Jos bombele, acroşaţi torpile". 

Se aflase că un ctrcetaş japonez, care decolase dc pe 
portavionul „Hiryu", depistase, la nord-est de Midway, un grup 
american de portavioane. 

Ştirea, despre apropierea neaşteptată a portavioanelor a- 
mericane, îl izbi pe amiralul Yamamoto drept în foaie, tocmai ca 
tăişul unui pumnal ritual. „De unde au apărut aici ? Ce vrăjitorie- 
i asta ? gindea el. Nu cumva o fi greşit cerceta- şul ?". Ordană 
să i se prezinte fotografiile aeriene. In acestea, foarte clar, s, 
distingeau binecunoscutele „Enterprise", „Hornet" şi „înecatul" 
„Yorktown". 

—lmediat să fie contramandat atacul asupra insulei Wake — 

ordonă Yamamoto. Trimiteţi toate avioanele torpiloare şi cele 

de picaj să nimicească portavioanele. 

Acuma trebuiau să opereze rapid, deoarece, în funcţie de 
cine va da prima lovitură, depindea sfîrşitul întregii operaţiuni a 
flotei reunite. 

—Mai repede î Mai repede ! ii zorea Morimoto pe marinarii 

din  divizionul tehnic, care lucrau nebuneşte, privind 

îngrijoraţi spre cer. Şi Morimoto îşi dădea perfect de bine 
seama de valoarea devansării loviturii. 

însă, de data aceasta, le-au luat-o înainte americanii. A- v 
ioanele de pe „Enterprise" şi „Hornet" se şi aflau în aer. 

La orele 10.20, deasupra marii unităţi de şoc apărură 
escadrilele Skyraiderclor, cu boturile lor boante, sub acoperirea 
puternică a avioanelor de vinătoare ce le  escortau. 
Portavioanele „Enterprise" şi „Yorktown" îşi lansaseră întreaga 
încărcătură  înaripată, slobozind-o din pintecele lor inco- 
mensurabile. Era evident că, la manşele cu volan ale Skyrai- 
derelor şi Hullecturilor nu Se aflau nişte novici, ci băieţi care 
apucaseră sâ miroasă praful de puşcă în timpul bătăliei din 
Marea de Corali. Atacul lor n-a putut fi barat de tirul de an- 


tiaeriană deschis de pe nave. 

Obişnuit să întimpine primejdia în aer, Yasuziro se pomeni, 
pentru întîia oară, în faţa ei, pe puntea de decolare a 
portavionului, descoperită şi netedă ca o seîndură. Cînd 
explodară primele bombe lingă bord, pilotul fu cuprins de o 
stare de neputinţă şi neajutorare. Privi în jur şi văzu câ ma- 
rinarii, care se ocupaseră de alimentarea avioanelor, fugeau 
mincînd pămîntul, c.zvîrlindu-se prin chepengurile deschise. 

In cîteva secunde, lîngă avioane era pustiu. Oamenii dis- 
păruseră, de parcă-i suflase unda unei explozii. Şi Yasuziro se 
grăbi spre adăpost. Dar n-ar fi vrut să fugă, arătîndu-şi spaima, 
deşi era dificil de păstrat, la înălţimea cuvenită, spiritul de 
samurai, în mijlocul viitorii ce se dezlănţuise cu furie în jurul 
vasului împresurat de tirul şi vijiitul schijelor care ricoşau. Chiar 
deasupra capului auzi un şuierat sfişietor. din pricina căruia i se 
chirci fiecare celulă a organismului, iar pe spinare i se propagă o 
undă de groază. înţelese că întârziase să se adăpostească sub 
planşeul de oţel al punţii. Ochii îi fură izbiţi de-o explozie de 
lumină orbitoare şi asta a fost tot ce-a mai apucat să simtă 
Yasuziro, mai înainte de-a i se cufunda conştiinţa în beznă. 

Unda exploziei unei bombe de mare calibru, nimerind în 
colţul elevatorului central, îi înşfăcase trupul şi, purtîndu-1 cîţiva 
metri prin aer, îl zvirlise peste rămăşiţele unui avion care 
executase apuntarea cu cîteva minute mai înainte de începerea 
bombardamentului. 

4 

Mai era un ceas pină la miezul zilei, cînd bătălia din zona 
atolului Midway ajunse în punctul ei culminant. Aparatele de 
picaj, de pe portavioanele „Yorktown", şi „Enterprise", cu toate 
pierderile mari datorate tirului de antiaeriană şi avioanelor de 
vînătoare japoneze, obţinuseră cu bombe trei lovituri în „Soryu", 
două în „Akagi" şi patru în „Kaga". Peste puţin timp, „Soryu", 
avariat, se scufundă, torpilat de submarinul „Nautilus". Celelalte 
portavioane care fuseseră bombardate erau acum cuprinse de 
incendii. Pe „Kaga", focul se extinse spre cisternele cu rezerva 
de benzină pentru aviaţie. După cîteva explozii prelungite în 
interiorul navei, portavionul se duse la fund. în vreme ce pe 
„Akagi" echipajul lupta împotriva incendiului, avioanele de pe 
portavioanele „Hornet" şi „Enterprise" descoperiră cel de-al 
patrulea portavion — „Hiryu", care încerca să se îndepărteze de 


Midway, spre nord. După citeva atacuri ale aparatelor de picaj, 
„Hiryu" fu lovit de şase bombe. 

Agonia portavioanelor „Akagi" şi „Hiryu" s-a prelungit pe 
durata întregii nopţi. Din uriaşele portavioane ţişneau flăcări şi 
fum, de parcă ar fi fost nişte vulcani în erupție. Eforturile 
echipajelor lor şi ale distrugătoarelor sosite în ajutor s-au 
dovedit zadarnice. Sutele de jeturi de apă ce biciuiau din 
pompele de incendiu n-au fost în stare să domolească flăcările. 
Spre dimineaţă, echipajele abandonară portavioanele con- 
damnate, iar distrugătoarele accelerară deznodămiîntul — 
torpilîndu-le. 

Aflînd de pieirea portavioanelor amiralului Nagumo, Ya- 
mamoto scrişni din dinţi şi porni să geamă, prinzindu-şi capul în 
miîini. Se pctrecuse cea mai mare nenorocire din cîte se puteau 
petrece. 

Scufundîndu-se toate portavioanele marii unităţi de şoc, 
amiralul îşi dădu seamr cf. bătălia fusese pierdută. Marea flotă 
reunită rămase fără sprijin de aviaţie. Americanilor însă, după 
ce ,Yorktown" fusese avariat de aparatele de picaj decolate de 
pe „Hiryu", le mai rămăseseră încă două portavioane puicrnice 
— „Enterprise" şi „Hornet". 

Incruntîndu-şi sprincenele dese, amiralul căzu pe ginduri. 
Excelent jucător de pocher şi campion, pe flotă, la go, Yama- 
moto cunoştea limita riscului peste care nu se cuvenea să pă- 
şeşti. A ştiut să se oprească la timp, în pofida înflăcărării de 
care fusese cuprins pînă atunci. „Operaţiunea trebuie încheiată, 
se gindea Yamamoto, mai înainte ca aviația americană să ne 
scufunde toate cuirasatele". Şi tare nu-i venea să-şi întoarcă din 
drum flota de invazie, pregătită să debarce trupele de desant 
pe jalnicul petic de uscat, denumit JV'idway ! 

Ezitările i-au fost definitiv spulberate de vestea că, în urmă 
cu un sfert de oră, executînd un zigzag antisubmarin, intraseră 
în coliziune două crucişătoare — „Mikuma" şi „Mo- gami" 

— Transmiteţi ordinul meu tuturor navelor : să fie încetată 
operaţiunea şi să înceapă retragerea din apele Midwayu- lui, 
dispuse Yamamoto. 

Da, nu-şi imaginase că va avea parte de-o asemenea în- 
toarcere la Tokyo. „De altminteri, se autolinişti amiralul, presa 
japoneză va descrie incursiunea ca pe-o nouă victorie a armelor 
Japoniei". 


Yamamoto ordonă şefului de stat major al marii flote reunite 
să elaboreze o situaţie micşorată a pierderilor suferite, pentru 
raportul pe care avea să-l prezinte mikadoului. lar celorlalţi, să 
nu le transmită nici o informaţie. 

într-adevăr, pierderile erau uriaşe, mai ales in privita 
portavioanelor şi a aviaţiei ambarcate. Peste două sute cincizeci 
de avione torpiloare, aparate de picaj şi avioane de vînătoare se 
scufundaseră în adîincul oceanului. Peste o sută de piloţi de 
primă linie, din cei mai buni, muriseră in această operaţiune. 

Cît a durat întreg drumul de întoarcere in Japonia, Yamamoto 
nu şi-a mai părăsit cabina. 

„Sint necesare măsuri urgente pentru refacarea forţei 
aeriene a flotei", se gîndi amiralul şi, peste puţin timp, luă o 
decizie unică şi, după părerea lui, realistă : cîteva vase de linie 
şi un anumit număr de baze plutitoare de hidroavioa- ne au fost 
rechemate urgent de pe teatrul operaţiunilor militare şi dirijate 
spre metropolă, pentru reamenajarea lor în portavioane. 

Viceamiralul Ilulithy, care se afla la tratament într-un spital 
militar al marinei, turbă de minie cind auzi despre în- fringerea 
de lîngă Midway a japonezilor. Totdeauna fusese invidios faţă de 
gloria altora, iar, in cazul de faţă, avea şi motive să fie furios. 
Blestema de mama focului şi-şi sfişia pansamentele îmbibate cu 
tot soiul de alifii. Cum să fie capabil să stea liniştit şi să asculte 
că eroismul şi gloria, cuvenite lui, îi reveniseră contraamiralului 
Spruance, căruia, din cauza eczemei aceleia afurisite, ii predase 


a 16-a mare unitate operativă ? 

Destinul se co:nportase, faţă el, cel puţin mişeleşte. Din 
pricina rîiei neurogene, pierduse din mînă operaţiunea pe care 
presa americană o descria ca pe-o etapă crucială a întregului 
război mondial. Temîndu-se de accesele viceamiralului, nici 
medicii nu mai intrau bucuroşi în salonul său. Hullthy inter- 
zisese să i se mai aducă ziarele, fiind pline de articole închinate 
victoriei. 

Aproape tot timpul stătea întins în pat, dueîndu-şi, din cînd 
îneînd, mîna la sticla de whisky pe care adjutantul i-o aducea în 
mare secret. Nu-i mai făcu nici o bucurie nici măcar ordinul 
american al Legiunii de Onoare pe care i-l trimisese 
preşedintele S.U.A., pentru incursiunea asupra oraşului Tokyo. 

CAPITOLUL XVI 
1 


Avionul Y-9U zboară chiar in apropierea marginii superioare 
a norilor. Aceştia arată ca nişte ghemotoace de vată, albă ca 
zăpada. Uneori. învăluie aparatul pentru cîteva clipe. Atunci, în 
carlingă se face întuneric şi avionul trepidează, aruncat de 
curenţii ascendenți ai atmosferei. După citeva secunde, 
aparatul iese din nori, în universul albastru scăldat de soare, 
unde mereu trebuie să roteşti capul, cu ochii larg deschişi, 
pentru a nu fi expus vreunui atac, prin surprindere, din partea 
avioanelor americane. 

Yasuziro e neliniştit : zboară de mult timp deasupra norilor. 
Vor fi în stare să iasă precis la ţintă, neavind posibilitatea de a 
vedea vreun punct de reper ajutător ? Intenţionind să-şi 
împărtăşească şovăielile, pilotul se întoarce spre navigator. Cu 
uimire, constată că pe scaunul acestuia şade Tye- ko, îmbrăcată 
în chimonoul pe care i-1 dăruise înainte de nuntă. La spatele ei, 
acolo unde ar fi trebuit să se afle paraşuta, se instalase, comod, 
un băieţel cu chipul rotund. Yasuziro pricepe imediat că acesta-i 
fiul său. Oare Tiyeko, la despărţire, nu-i făgăduise că-i va naşte 
un băiat ? Dar de ce-i atît de mare ? După înfăţişare, pare să 
aibă cam în jur de patru ani. Deodată, Tiyeko dă speriată din 
mînă, arătînd spre ceva înaintea ei. Yasuziro priveşte în direcţia 
aceea şi observă cum se năpusteşte asupra lui carcasa cenuşie 
a cuirasatului „California" pe care-l torpilase la Pearl Harbor. 
Acum, trebuie să execute pentru a doua oară această operaţie. 
Ţinteşte cu grijă şi apasă pe trăgaciul pentru lansarea torpilelor. 
Yasuziro simte cu precizie cum avionul saltă în aer, eliberat de 
încărcătura prea grea. Execută un viraj, încercînd să privească 
rezultatul torpilării. Şi, deodată, observă, îngrozit, că nava 
asupra căreia îşi lansase torpilele nu era „California", ci „Akagi". 
Pentru întiia nară în viaţa sa, Yasuziro purcese să se roage ca 
torpilele să treacă fie lîngă ţintă. Insă acestea spintecă apa, de- 
a dreptul spre bordul navei. Yasuziro îşi închide ochii de groază 
şi ie frică şi, brusc, aude un hohotit sinistru, din pricina căruia 
trupul îi este cuprins de frisoane. Recunoaşte glasul şi deschide 
ochii : pe scaunul navigatorului nu mai şade Tiyeko, ci Fugu, ce- 
şi rînjeşte la el dinţii artificiali. Nagosawa îşi întinde încet 
mîinile, grase şi păroase, spre gitul lui Yasuziro. Pilotul încearcă 
să se ferească, dar centurile de siguranţă îl împiedică s-o facă. 
Manile lui Fugu, cu negrul murdăriei sub unghii, i se şi înfig în 
git şi încep să-l sugrume. 


Yasuziro sloboade un strigăt şi-şi deschide ochii. Prin vălul 
coşmarului ce se împrăştie, pilotul distinge nişte oameni în 
halate albe plecaţi asupra lui. 

Deocamdată, nu-i în stare să deosebească visul de realitate. 
însă are impresia că nu mai e vorba de vis. 

—îşi revine, şopteşte o femeie, iar de buzele lui se a- tinge 

un obicct. în gură i se toarnă un lichid aromat. Înghite 

anevoie, de două ori. | se învirteşte capul, iar pleoapele se 
lipesc. 

—Acum o să trăiască. Starea de şoc a trecut, rosteşte ferm 

un bărbat. 

Yasuziro se cufundă într-un somn adînc, fără să-i mai fie 
străbătut de vise urite... 

în prima perioadă, după reîntoarcerea de pe lumea cealaltă. 
cum îi spunea în gînd Yasuziro stării de pierdere a cunoştinţei, în 
care zăcuse citeva zile, pilotul sau dormea, sau stătea întins în 
pat, eu ochii închişi, într-o apatie totală. Trupul contuzionat îl 
durea. Fiece încercare de a-şi răsuci gitul, sau pentru a-şi 
schimba poziţia, îi stirnea migrene cumplite, de nesuportat. 
Uneori, durerea era atît de puternică, încît i se administra 
morfină. 

Dar organismul lui de fier şi tratamentul calificat îşi spuseră 
cuvîntul. Pe la mijlocul lui august, i-au înmînat un pachet întreg 
de scrisori, care circulaseră îndelung, în căutarea adresantului, 
pe întreg teatrul acţiunilor militare din O- ceanul Pacific. în una 
din scrisori, Tiyeko îl anunţa că-i născuse o fiică, pe care au 
botezat-o Satiko. Yasuziro era în culmea fericirii, aflînd că 
devenise tată. însă bucuria, provocată de această veste, nu-l 
potoli pe ursuzul căpitan, care zăcea în patul învecinat. 

—Dacă ţi s-ar fi născut un fiu, te-aş fi felicitat. Dar fată ?... 

Am vreo cinci, iar numele de familie n-am cui să-l transmit. 

O fată — asta înseamnă cheltuieli cu duiumul. Şi căpitanul 

repetă proverbul pe care pilotul îl mai auzise din gura tatălui 

lui Tiyeko : Sacul e mic, dar încape mult în el ; fata nu-i 
mare, dar cheltuielile-s uriaşe. 

însă pilotul nu acordă atenţie acestor bombăneli. După 
citirea scrisorii primite de la Tiyeko, sănătatea-i începu să se 
refacă grabnic. Peste puţină vreme, i se îngădui să se ridice în 
capul oaselor, apoi să se dea jos din pat şi sâ umble prin salon, 
iar, mai tîrziu, chiar să se plimbe prin curtea spitalului. 


Yasuziro se yindea mereu şi chinul Lor la viitor. Cel mai mult 
îl frămiînta întrebarea dacă i se va mai permite sâ zboare. 

Intr-o zi, Yasuziro întilni un rănit, al cărui chip, sluţit de 
arsuri, i se păru cunoscut. Miinile-i mari şi muncite strîn- geau o 
pereche de cîrje Rănitul îl salută. 

—Ai lucrat pe „Akagi" ? îl întrebă Yasuziro. ; 

—întocmai, domnule căpitan-locotenent. Sînt subofiţerul 

Gozyen, mccanic de aviație. Acum, nu mai sînt decît fost, 

zîmbi el întristat, arâtînd cu capul spre piciorul amputat mai 

sus de genunchi. 

—Schijă ? 

—Nu, cangrenă. 

—Tu, Gozyen, eşti primul om de pe „Akagi" pe care-l 

întîlnesc.  Povesteşte-mi, cum a fost cu tragedia 

portavionului 
nostru. 

Yasuziro observă că subofiţerului îi venea greu să stea în 
picioare, întocmai ca şi lui. Insă pilotul nu voia să încalce 
rmiliţiile ofiţereşti, şi să-i îngăduie unui grad inferior să se a- 
$eze şi, mai ales, să se aşeze amindoi, unul lîngă altul. 

—Au fost citeva bombe de avion care-au nimerit la ţintă. 

Insă „Akagi" şi-a găsit sfîrşitul din pricina uneia care-i 

explodase în elevator. Mai întîi, au luat foc avioanele instala- 

te pe elevator, iar după aceea au început să explodeze 
cisternele cu benzină. In decursul nopţii, a devenit limpede 
că „ Akagi" nu mai putea fi salvat. Ardea ca o făclie. 

Oamenii au fost transbordaţi pe alte vase, iar portavionul 

scufundat. 

Yasuziro nu-şi putea imagina portavionul „Akagi" cuprins de 
flăcări şi afumînd cerul cu nori de funingine. In amintirea sa. 
portavionul rămăsese aşa cum se deprinsese să-l vadă, atunci 
cînd se întorcea din zboruri. 

—lar eu am ars, cînd au explodat rezervoarele de pe avionul 

care luase foc, şi pe care încercam să-l aruncăm de pe 

punte... 

Dar nu asta îl interesa pe Yasuziro. 

—Ştii ceva despre aviatorii detaşamentului nostru ? Ce s-a 

întîmplat cu Morimoto şi cu căpitan-locotenentul Kyenzi 

Takasi ? 

Despre domnul căpitan-locotenent, nu ştiu nimic. Insă pe 


comandantul nostru, Morimoto-san, a trebuit sâ-l scoatem 
din avionul acela care luase foc. Aparatul său Y-97 m-a lăsat 
fără picior. Gozyen privi chioriîş la cracul pantalonului, prins 
cu un ac de siguranţă. Domnul căpitan de rangul trei se în- 
torsese din misiune aproape fără carburant, şi puntea era 
ocupată de două aparate avariate, pe care însă nu 
izbutisem să le zvirlim în mare. Alte portavioane nu l-au 
primit. A- tunci, domnul comandant al detaşamnetului a fost 

nevoit sâ coboare pe „Akagi", însă în timpul apuntării a 

agăţat un alt avion. Navigatorul a murit, trăgătorul a scăpat 

nevătămat, iar domnul căpitan de rangul trei se alia într-o 
situaţie foarte gravă. li fusese smulsă laba piciorului. 

—Şi unde-i acum ?. 

—Nu ştiu. La spitalu lI-pluti tor „Sakito-Maru'", nu era. Am 

aflat asta de la felcer. 

Gozyen tăcu. lar Yasuziro se gîndi întristat câ-şi pierduse toţi 
prietenii. 

-—Domnule căpitan-locotenent, dumneavoastră ştiţi c-au 

pierit şi celelalte portavioane — „Soryu'", „Hiryu" şi „Kaga" ? 

—Da, Gozyen, am auzit vestea asta îngrozitoare. Yasuziro se 

întoarse şi, fără să-şi ia rămas bun, porni mai departe. 

sprijinindu-se de cir jele sdrţiitoare din lemn de bambus. 

Simţea nevoia să fie singur. 

La cîteva zile, după această discuţie, lui Yasuziro i se a- 
dresâ cu o pUngere un marinar necunoscut, care purta medalia 
„Soarele Răsare', prinsă pe halatul de spital, il reclama pe 
subofiţerul Gozyen. Marinarul suferise o contuzie. Capul şi 
mîinile i se biţiiau, iar ochii îi erau podidiţi de lacrimi, fiindcă 
fusese jignit. Mai irtîi, biîlbiindu-se puternic, povesti pentru ce 
anume primise metalia. Vasul lor de pază fusese scufundat de 
un distrugător american, la vreo treizeci de mile de insula Truk. 
Cind jankeii începuseră să-i culeagă pe cei ce înotau, el refuză, 
rievroind să procedeze ca laşii ce se urcaseră pe puntea vasului 
inamic. Preferase captivităţii — moartea, şi a înotat cit mai 
departe de distrugător. Pe marinarii japonezi care nu se lăsară 
capturați, americanii ii impuşcară. El scăpase cu viaţă doar 
datorita faptului că fusese singur şi departe de grupul care se 
agăţase de resturile vasului. 

—Cînd le-am povestit, în salon, despre actul meu de curaj, 

spunea marinarul, smiorcăindu-se, subofiţerul Gozyen .mi-a 


zis că, pesemne, mai înainte fusesem un simplu cretin, iar 

aciim, după contuzie, am devenit un idiot cu medalie. 

Yasuziro fu cît pe ce să zimbească. Gozyen acesta se pri- 
cepea să dea o definiţie exactă. 


—M-a condamnat pentru actul meu de curaj, domnule 
căpitan-locotenent, spunîndu-mi eă un om deştept, în locui 
meu, s-ar fi predat Şi, în general, Gozyen ăsta face propa- 
gandă roşie. leri a zis că războiul aduce oamenilor de rind 
numai nenorocire şi că invalizii de război, indiferent de erois- 
mul lor, sînt o povară şi pentru familii şi pentru stat. lar 
despre japonezi a spus că-s nişte vite supuse, pe care gene- 
ralii şi amiralii le mină ia război. 

—Bine, îl opri Yasuziro, chiar astăzi am să-l lămuresc şi-am 

să-l pedepsesc. lţi mulţumesc pentru vigilenţa şi cinstea ta. 

Ai procedat ca un adevărat patriot. lar acum, am să te rog 

să nu vorbeşti nimănui despre convorbirea noastră. Este un 

secret militar. 

Măgulit, marinarul încremeni in poziţie de drepţi, ca şi cum 
Yasuziro ar fi intenţionat să-i mai prindă o medalie pe halatul 
jegos. 

„De ce-or fi oare bilbiiţii atît de guralivi ? cugetă Yasuziro, 
privind la fizionomia marinarului, cioplită în halul ăsta de 
natură. lar imbecilului de Gozyen trebuie să-i dau un a- 


vertisment foarte sever, pînă nu ajiinge în dosul gratiilor.41 

După micul dejun, se aşeză pe-o bancă în apropierea secţiei 
unde se aflau internate gradele inferioare. Peste puţin timp, 
văzu figura omului în cîrje. 

—Gozyen, îl strigă el, ia vino încoace ! De ce l-ai jignit pe 

eroul decorat cu medalia „Soarele Răsare" ? 

Mecanicul tăcu, pleeîndu-şi capul. 

—Mi-e ruşine de tine, Gozyen. Dacă n-ai avea arsurile ăstea 

pe chijp, căpătate în luptă, ţi-aş fi plesnit cîteva palme peste 

obraji. Şi ma! ţine minte : dacă nu declar astăzi, la secţia de 
jandarmi, despre discuţiile tale, o fac doar pentru faptul că, 
pînă să fii rănit, ţi-ai îndeplinit cinstit datoria faţă de împărat. 

Şi, poate, şi pentru că ne-am vărsat împreună sîngele, în 

aceeaşi luptă. Du-te, Gozyen şi nu uita că pentru a- 

semenea vorbe s-ar putea s-o păţeşti zdravăn de tot. 

Scoate-ţi din cap rătăcirile astea dăunătoare. 

Gozyen se înclină, fără să scoată o vorbă. 

Insă încercarea lui Yasuziro de a-i viri în cap ameninţarea că 
poate fi întemnițat într-o închisoare militară, nu-i reuşi. Gozyen 
nu-şi încetase propaganda, ori marinarul nu-şi ţinuse cuvîntul 
dat, şi divulgase „secretul militar”. 


—Cine era omul ăla, c-un singur picior, cu care ai stat de 
vorbă în curte ? îl întrebă căpitanul, vecin de salon. 
—Un fost mecanic, de pe „Akagi". 
—EIl şi încă vreo cîţiva marinari au fost arestaţi, astă- noapte, 
de jandarmi. 

„— Pentru oe ? 


—De obicei, ăştia nu se prea întind la vorbă. Dar am auzit că 

pentru propagandă duşmănoasă... 

—Nu-i posibil! Yasuziro reuşi să exprime o uimire destul de 

naturală. Subofiţerul era un militar exemplar. Cum să-l 

aresteze, de vreme ce încă nu i s-a închis rana ? 

—Nu-i o problemă, zîmbi căpitanul, la închisoare totul i se va 

vindeca la iuţeală. 

Yasuziro părăsi salonul, cuprins de-o senzaţie de amărăciune 
în urma acestei convorbiri. Şi nu ştia nici el motivul, dar îi părea 
rău de acel Gozyen, cu un singur picior. 


Căutind sâ scape de plictiseala din spital şi de contactul 
neplăcut cu vecinul de salon, Yasuziro se repezi asupra ziarelor 
şi revistelor. Citea cu osebită atenţie, mai ales ştirile referitoare 
la operaţiile de război. Unele articole, ale comentatorilor 
militari, îi provocau nedumerirea. 

Propaganda japoneză aprecia bătălia de la Midway ca o 
victorie. Dar unde era victoria ? Atolul rămăsese în miinile 
americanilor. Marea unitate de portavioane îşi pierduse cele mai 
bune nave de şoc. Practic, flota japoneză nu mai poseda 
acoperire aeriană 

Pierderile americane, comparativ cu cele japoneze, erau cu 
totul neînsemnate. Lor le fuseseră scufundate doar portavionul 
„Xorktown" şi distrugătorul „Hamman". 

Şi asta se numea victorie ? 

De ce erau minţiţi ? Avea cineva nevoie, ca el, ostaşul şi 
samuraiul Yasuziro llattori, să nu cunoască adevărul ? Sau 
adevărul acesta, nemistificat, era extrem de jalnic ? 

La începutul lui decembrie, Yasuziro a fost externat din 
snital. Umbla acum fără baston, aproape neşchiopătind. Dar. 
starea generală a sănătăţii rămăsese debilă, iar el se simţea 
deprimat. Temporar, comisia medicală nu-i permisese să zboare, 
acordindu-i un concediu de o lună. pentru a pleca in sinul 
familiei. 

Dezbrăcîndu-şi halatul, de oare i se făcuse lehamite în 
lungile luni de boală, fiind îmbibat în întregime cu mirosuri de 
medicamente şi dezinfectante, pilotul îşi îmbrăcă noua uni- 
formă, abia adusă de la croitor. Cea veche, laolaltă cu tot avutul 
său. se dusese la fund. împreună cu portavionul „A- kagi". In 
timpul cît zăcuse la spital, fusese avansat căpitan- 


locotenent, iar pieptul vestonului împodobit cu încă o deco- 


raţie — ordinul „Uliul de Aurit — cea mai,înaltă distincţie pentru 
merite aviatice. 

Mingiiat de pomana pe care mikadoul şi-o făcuse cu el, cu 
banii adunaţi în patru luni de zile pleca acasă, la părinţii Siii. 
la Tiyeko şi la fetiţa lui, Satiko. Insă nu se simţea fericit. Se 
întorcea la Hiroshima plin de răni şi contuzii, înlăturat de la 
zboruri. îngîndurat şi încărcat de îndoieli. Nu era o întoarcere 
victorioasă. 

lar vuietul războiului nu încetase în Oceanul Pacific. 
Americanii declanşaseră contraofensiva. 

CAPITOLUL XVII 
| 

Robert Harris îşi puse în dulapul din perete valiza cu 
efectele de base-ball şi se schimbă la pijama. 

Se împliniseră aproape două luni de cînd se întirsese la 
Honolulu. venind din atolul Midway. 

Victoria asupra armadei lui Yamamoto nu fusese dobîn- dită 
uşor. în bătălia pentru insula Midway nu puţini au fost camarazii 
lui, din aviația militară, care şi-au pierdut viaţa, şi asta îl 
deprima. Ir schimb, asupra celor care trăiau, Fortuna îşi 
revărsase cornul abundentei. 

America îşi preţuia eroii. Comandamentul rechiziţionase, 
pentru aviatori, cele mai bune hoteluri din Honolulu, ca a- 
ceştia să se întremeze şi să-şi vină în fire, după ororile îndurate 

Robert Harris şi Charles Mallory trăiau ca într-o staţiune 
climatică la modă, desfătîndu-se în tihnă şi confort. Piloții, cel 
mai adesea, jucau rugbi şi base-ball. în loc să se ocupe de 
antrenamente. 

Băieţii din escadrila 332 arătau splendid : oacheşi de 
bronzaţi ce erau, cu pârul decolorat de soare şi de apa mării, 
veseli, plini de energie şi de dorinţa de-a se tăvăli pe plaja de la 
Waikiki, chiar şi pînă la nimicirea Japoniei. 

în august, la Waikiki. valurile se spărgeau grandios de țărm. 
Acum, cînd îşi mai uşuraseră sufletele,  aviatorii 
aveau posibilitatea să practice şi surfingul. 
C-da 42 coala 11 


(ea m 


Efectivul escadrilei 332 nu voia să-şi împovăreze mintea cu 
gindurile zilei de miine şi nici cu tristeţea că, la multe mile de 
Honolulu, războiul continua, deşi, în realitate, fiecare simţea, 
intuitiv, că trîndăvia lor era ca acalmia dinaintea furtunii. 

In cap avea o singură dorinţă : acalmia să dăinuie cît mai 
mult cu putinţă ! 

La uşa camerei se auzi un ciocănit. 

—Intră, răspunse Robert, încheindu-şi nasturii de la pijama. 

In prag se ivi Kate. îşi scoase ochelarii de soare. 

—Bună puştiule ! N-aşteptai vizite ? 

—Ce surpriză plăcută ! Scuză-mă că sînt îmbrăcat de casă ! 

—S-ar putea crcde că nu te-am văzut şi-n slip, ieri, la plajă. 

-—Plaja-i cu totul altceva. Acolo, oamenii-s mai aproape de 

natură. 

Kate îşi întinse obrazul, să i-1 sărute. 

Robert o luă în braţe, o ridică uşor, prinzîndu-i miinile. 

—Mai încet, ursule, că mă sugrumi. Ce, nu poţi şi tu să fii un 

pic mai gingaş ? 

—Asta-i numai din cauza bucuriei de-a te vedea aici ! 

—Aşază-mă într-un fotoliu şi dă-mi sâ beau ceva, răcoritor. 

—De băut," poftim, îţi dau, insă-n privinţa fotoliului, prea eşti 

frumoasă şi prea mult te-am aşteptat ca să-ţi dau drumul 

din braţe... 

După plecarea lui Kate, se înfiinţa şi Charles Mallory. 

—Bună, Bob ! Am ceva noutăţi. 

—Dă-i drumu! ! 

Dar Charles nu se grăbea. Se aşeză în fotoliu şi-şi turnă in 
pocal din sticla borţoşică, utilizată cu citeva momente în urmă 
de Kate. Se instala cît mai comod, punîndu-şi picioarele pe 
măsuţa cu reviste. Avea o mină de parcă i s-ar fi cuvenit un 
onorar pentru veştile aduse. 

—Am impresia c-ai avut musafiri ! Am observat, plecînd din 

faţa hotelului, un Chrysler ce mi se părea cunoscut. 

—Da, a fost Kate. 

—Insă marinăraşul de pe Yorktown" trebuie să fie acum la 

Pearl Harbor. Ce-i cu el, a intrat în disgrație ? 

—Ducă-se dracului, amindoi ! Această doamnă nici nu vrea 

să-audă de-o căsătorie cu mine. Pretinde c-ar fi logodită cu 

Henry Hughes, şi-aşteaptă să se-mplineascâ un an de la 

moartea lui bărbatu-său. Mie-mi acordă doar puţină atenţie, 


în cinstea vecliii noastre prietenii. 

—Ei, dacă doamna Kate îl iubeşte atit de mult pe iienry alei 

şi are de gind să se mărite cu el, atunci de ce mama dra- 

cului îţi mai suceşte şi ţie capul ? 

—După mine, Kate ţine cel mai mult la hirtiile verzi, cu 

portretul preşedintelui. lar Henry posedă o grămadă, nu ca 

subsemnatul. 

—Şi mîndria ta, de bărbat, nu suferă din cauza asta ? 

—Chack, dar ce să-i fac eu păpuşii ăsteia, dată dracului, 

dacă nici un băiat de talia lui Eugene Tekker, fiindu-i bărbat, 

n-a fost în stare să-i vină de hac ? 

—Nu fi amărit, că se va găsi el unul. Mai ales că, peste puţin 

timp, unul din iubiţi îi va pleca spre insulele Solomon, iar 

celălalt va brăzda întinderile oceanului. 

—Despre ce-i vorba, Chack ? O-ntindem de-aici ? Eu de ce n- 

am auzit nimic despre chestia asta ? 

—Ai plecat înaintea mea de la serviciu. Pe scurt, îţi mai 

aduci aminte de sergentul acela de stat major care ne-a 

făcut bucuria cu avansarea şi decorarea noastră, anul trecut 

? 

—Roşcovanul ? Şi, dacă minte ? 

—Ce interes ar avea ? Insă, bagă de seamă, e strict secret. 

Ce mai calea-valea, Bob, pregăteşte-te .pentru Guadal- 

canal chiar în toiul luptelor ce se dau acolo. 

Robert se ridică de pe canapea şi execută citeva flexări 
elastice. 

—Da, vestea nu-i din cele mni plăcute. 0O>i.<d«-tl<nnalul 

ăsta nu-mi pică bine deloc... 

CAPITOLUL XVIII 1 

Au plecat spre Pojinezia, Ja Guadalcanal. nu peste două zile, 
cum crezuse bob, ci mult mai tîrziu. Abia peste o sâp- tămină 
aviatorii escadrilei 332 se aflau la bordul transportorului de tip 
Liberty, recent lansat de pe cala de construcţie a unui şantier 
naval Marinarii vorbeau câ vasul fusese construit după o nouă 
metodă rapidă — aproape în numai două sâDtămiîni. 

—Acum, vasele acestea sînt nituite cit ai bate din palme, 

spunea un marinar mai vârstnic, trăgînd dintr-o lulea scurtă, 

în privinţa calităţii, vedeţi şi singuri. Socoteala-i simplă — să 

ţină măcar o cursă, iar după aia n-are decit să se facă 

bucăţi. Atitea Libertyuri, din astea, s-au construit în ultima 


vreme, încît submarinele nemţeşti şi japoneze abia mai pri- 

didesc să le scufunde. Se duce la fund o jumătate de milion 

de tone, de pe calele de construcţie s-au şi lansat Libertyuri 
de-un milion de tone... 

Relatarea marinarului avea un iz de adevăr. Urgenţa, preţul 
redus, precum şi ideea, întrucîtva deprimantă, garantată de 
însuşi proiectul pentru un vas valabil doar o singură cursă, erau 
vizibile pretutindeni : în chiţimiile sudate la iuţeală, care cu greu 
puteau fi numite cabine, pentru cazarea echipajului şi a 
pasagerilor, în primitivitatea agregatelor energetice (o maşină 
cu aburi de 2 500 c.p.) ce nu erau în stare să dezvolte o viteză 
mai mare de 10 noduri, în tunuleţul antiaerian stingher, instalat 
la pupa, parcă anume pentru a- muzamentul aviaţiei japoneze, 
şi chiar în alcătuirea echipajului excesiv din beţivi. 

Numai uită-te la mutrele lor de pirați, cu nasuri vinete ! se 

exprima Robert, indignat. Nici bătrînul Corsar Flint n-a avut 

un asemenea echipaj. lar căpitanul, ce să mai vorbim ! Ca 
mîine îşi dă duhul. 

—Nu te enerva, dragul meu comandant. Cine-i sortit 

spînzurătorii —" ăla nu se îneacă. lar mie, îmi place căpita- 

nul. E-un bătrînel isteţ, cu experienţă. Dacă nu se dezinte- 
grează pe drum, atunci precis ne duce pînă la punctul de 
destinaţie. 

împreună cu aviatorii, în cale mai navigau şi Lightnin- gurile 
lor, ambalate în lăzi mari. încărcătura era mai bine plasată decit 
pasagerii. După ce s-au emis unele obscenităţi... lumea s-a 
resemnat. Doar se ducea la război. 

Libertyul şi alte cinci transportoare formau un convoi care, 
însă, de la Pearl Harbor, era escortat de un divizion oe 
distrugătoare. Sufletele oamenilor parcă se mai înveseleau, 
privind la siluetele lor avintate. Ar fi vrut să creadă că băieţii de 
pe distrugătoare, care şedeau în spatele hidroloca- toarelor, ru 
vor lăsa să le scape nici un submarin japone” şi-l vor da la 
fund. mai înainte ca acesta să apuce să-şi răsfire evantaiul de 
torpile 

Au navigat timp îndelungat, aproape trei săptămîni. La 
traversarea ecuatorului, şi-au făcut de cap. „Bobodi" au fost 
scăldaţi într-o baie confecţionată din foaie de cort, conform 
verdictului emis de Neptun, pe care Bob Harris îl întruchipa cu 
brio. 


In drum, convoiului i se adăugau noi vase. Lîngă insulele 
Samoa, li s-au ataşat încă şapte transportoare, iar în apropiere 
de Fiji, au fost luaţi sub tutela crucişătoarelor grele „San 
Francisco" şi „Salt Lake City". Se simţea, după toate semnele, 
că se apropiau, din ce în ce mai mult, de zona acţiunilor de 
luptă. 

Odată, înainte de apusul soarelui, cei doi prieteni se aflau la 
pupa, privind la apa înspumată şi la pescăruşii de curînd 
apăruţi, care zburau in urma vasului. 

—Uite ! arătă Charles silueta unui hidroavion. 

—E japonez, afirmă, sigur de sine, Robert. Kawasaki. 

Cătălină noastră are două motoare, pe cînd ăsta-i cvadrimo- 

tor 

Kawasaki se roti puţin deasupra convoiului, în afara limitei 
de accesibilitate a automatelor antiaeriene, şi apoi se îndepărtă 
spre nord-vest. 

—Dacă aparatul ăsta de cercetare îşi va invita încoace 

cuirasatele, n-o sâ ne fie prea bine, spuse, îngindurat, 

Charles. 

—Să nădăjduim că navele amiralului Yamamoto sînt ocupate 

cu alte probleme, mult mai importante, îl temperă Robert. 

—Da, se dovedeşte c-ai avut dreptate, oftă Charles, că- 

lătoria în Mările Sudului nu ne făgăduieşte nimic ai. ".gător. 

Poate, încă din clipa asta, un băiat ou pomeţii reliefaţi ne 

priveşte prin lentila periscopului, aşteptînd ca Libertyu) să 

ajungă în dreptul semnului calculat al filamentului înălţăto- 
rului. 

-—Termină cu născocirile. Cînd te-aud vorbind aşa, îmi vine s- 

o iau la fugă spre puntea inferioară, după vesta de salvare. . 

Epuizaţi de prelungita perioadă de navigaţie, oamenii chiar 
se bucură, cînd, de dincolo de orizont, se ivi insula, a- coperită 
de verdele veninos al pădurilor. Guadalcanalul avea o tristă 
faimă. Aviatorii ştiau că aici îi aşteptau ţinţarii mos- quito, 
malaria tropicală, căldura umedă, lipsa unei vieţi organizate, 
precum şi teme de luptă, în permanenţă pline de riscuri grave. 

După descărcarea transportoarelor, aviatorii au fost conduşi 
şi instalaţi într -un orăşel de corturi, lîngă aerodromul 
„Hcnderson-, Tot intr-acolo, tractoarele pentru tancuri au tirit, 
pe nişte tălpice, lăzile cu avioane. 

Aerodromul ce se numea acum „Henderson" fusese început 


de japonezi. Desantul american, lansat la Guadalcanal, îl 
capturase cînd pista de decolare-aterizare încă nu era termi- 
nală. Lungimea acesteia reprezenta doar 1 150 de metri, ceea 
ce nu permitea decit decolarea şi aterizarea aparatelor de vină- 
toare şi a bombardierelor uşoare de punte. îmbrăcămintea 
artificială a aerodromului era executată din sfărimături de corali, 
argilă, balastru şi ciment uscat. 

Avioanele, care erau staționate pe aerodromul „Henderson“, 
se aflau la sol, o parte din ele fiind adăpostită în caponiere 
uşoare, iar alta în teren deschis, acoperită cu plase de mascare. 

Făgaşele adinei, pe care le lăsaseră roţile, mărturiseau că în 
perioada ploilor nu era lucru uşor să rulezi pe pistă. 

—Unde-s cazaţi aviatorii, la voi ? îl întrebă Robert pe un 

sergent, care-i ieşise în cale, şi a cărui uniformă putea fi 

doar ghicită, după galoanele de pe mineci şi embrema Divi- 

ziei | de infanterie marină — atit era de îngălată şi dezordo- 

nată. 

Sergentul îi arătă un cort, instalat sub copaci. 

—Uitaţi, acolo-s echipajele de serviciu. 

Din interiorul căsuţelor fabricate din foaie de cort răzbăteau 
glasuri domoale. Robert ridică pologul de la intrare şi observă 
un grup de aviatori, jucînd cărţi în jurul unei mese. 

—Salutări din llonolulu, băieţi ! Acolo, fetiţele voastre se 

usucă de plictiseală, iar voi, aici, vă roadeţi nădragii. 

—Bună. Bob ! Ce vînt v-aduce ? 

Jucătorii părăsiră cărţile şi strînseră mîinile celor sosiți. 

—Nu vă mai întreb cum o duceţi pe-aici, continuă Bob, 

bătîndu-i pe spate. Privind la banda voastră în combinezoa- 

ne jegoase, nu s-ar zice că sînteţi nepoţii generosului Unchi 

Sam. 

—Nu-i nimic. îi răspunseră arăţăgoşi „băştinaşii", să te 

vedem şi pe tine, după o lună. Trei-patru atacuri de artilerie, 

plus o ploiţă, şi-ai să năpirleşti întocmai ca zdrenţele 
noastre. 

—Tu, Bob, mai bine Spune-ne, ai adus ceva mai mul» 

whisky ? Aici, cantinierii nu ne prea răsfaţă. Intendenţa vine 

rar pe insulă, aşa cu sîntem aprovizionaţi foarte nasol. , 

-Pentru azi, o sâ v-ajungă să vă udaţi gitlejurile uscate şi, 

totodată, să sărbătorim începutul unei noi ere, de în- 

duioşătoare unire a aviaţiei de uscat cu aviația maritimă. 


—Ascultă, mister Harris, de unde-ai învăţat să trăncăneşti în 
chipul ăsta, de parcă-ai fi predicator în Armata Salvării ? 
—Totul e numai din pricina bucuriei de-a vă vedea mutrele 
nebărbierite. Faceţi cunoştinţă, prietenul şi camaradul meu, 
locotenentul de rangul întîi Charles Mallory, îl prezentă 
Robert pe Charles. . 

O voce puternică, izbucnind din difuzor, le întrerupse 
hărmălaia : 

—Echipajele de serviciu, poziţie de alarmă numărul unu ! 

Pornire urgentă a motoarelor ! Repet, echipajele de serviciu, 

poziţie de alarmă numărul unu !... 

Aviatorii, de parcă i-ar fi suflat vîntul din cort, se repeziră în 
goană spre aparate. Pe mese rămaseră cărţile de joc 
împrăştiate. 

Robert se uită la Charles : 

—Haidem, Chack, să căutăm un adăpost mai de nădejde 

decit cortul ăsta. Nasul meu simte că peste puţin timp va 

mirosi a ars... 
2 

Noaptea trecu într-o stare de nelinişte. In trei rinduri se dădu 
alarma de luptă, şi cea mai mare parte a timpului aviatorii şi 
marinarii au petrecut-o ca nişte libărci, pitiţi prin şanţuri. însă 
alarmele se dovediră a fi false. Inamicul nu a- părea, iar pe 
ecranele radarurilor se iveau şi dispăreau nişte ţinte de 
neînțeles. 

în zori, istoviţi de aşteptarea atacului, oamenii se im- 
prăştiară pe la corturi, prâbuşindu-se la pat. Şi, tocmai în 
momentul acela, asupra aerodromului începură să curgă pro- 
iectilele : distrugătoarele japoneze debarcaseră trupe de desant 
la capul Esperance, şi deschiseseră foc din toate categoriile de 
armament. 

Din nou au fost nevoiţi să se repeadă la adăposturi. 

—Aici, n-ai cînd să te plictiseşti, glumi Robert, sărind în 

tranşee. 

Peste zi, apăru un avion de recunoaştere Oiodo, care ţişnise 
de undeva, de după masivul deluros Loong şi, după ce survolă 
de două ori aerodromul „Henderson“, execută trageri razante de 
mitralieră asupra locurilor unde staţionau a- vioanele şi a 
orăşelului din corturi. 

Celula de serviciu a avioanelor de vinătoare Grumman 


decola în urmărirea japonezului, îl ajunse la vreo cinci mile de 
țărm şi deschiseră focul asupra lui. 

Inginerii şi tehnicii se apucară să monteze de urgenţă 
Lightningurile. Deocamdată, aviatorii se plictiseau din lipsă de 
activitate, stăteau tolăniţi la pat, jucau pasionaţi cărţi, în cea 
de-a treia zi, Charles Mallory nu a mai rezistat şi se ridică, 
zvirlind pachetul de cărţi : 

—Ştie cineva ur.de-i cazat capelanul nostru ? Vreau să mă 

duc şi să-i cor aparatul de radio. Trăim aici şi nu ştim nimic 

de ceea ce se intimplă în lume. 

—Şi chiar ai chef să te ridici de la joc ? se miră Robert. Ce, 

nu-ţi ajunge hărmălaia caterincei ăsteia ? arătă el spre 

difuzor. 

-—Permiteţi să intru ? le întrerupse discuţia locotenentul- 

tehnic Huli, vîrîndu-se în cort. Domnule comandant, 

avioanele dumneavoastră, în număr de douăzeci, sînt gata 
de decolare. Peste o jumătate de oră, va fi gata şi aparatul 
locotenentului Mallory. 

—Gata ! oftă cu părere de rău Robert. S-au dus frumoasele 

timpuri. Acum ne vor încăleca cu „serviciile", fără să mai 

vorbim de misiunile de luptă. 

Toate Lightningurile fuseseră montate, iar piloţii, pînă scara 
tîrziu, le-au" încercat în zbor. în corturi s-au întors abia îr, cursul, 
nopţii. De-a doua zi, începeau serviciile de alarmă. 

însă piloţii n-ou fost în stare să închidă ochii multă vreme. 
Au şuşotit, au fumat, s-au zvircolit sub plasele montate 
împotriva ţînţarilor. 

-Chack, în cit e miine ? întrebă Robert. M-am încurcat, rău 

de tot, cu socoteala datelor. 

—în treisprezece, comandantule. 

-—Dracul s-o ia ! înjură Robert. Nu-mi merge deloo bine într-o 

zi ca asta. 

—Fleacuri. Nu crede, comandantule, în superstiții. Noapte 

bună. 

Aviatorii au fost treziţi devreme, încă înainte de răsăritul 
soarelui. Mesele din popotă erau gata puse, însă nimănui nu-i 
venea să mănince. Charles şi Robert băură cite o ceaşcă de 
cafea şi apoi se grăbiră spre aerodrom. 

Abia se instalaseră piloţii în carlingile lor, cînd auziră 
deasupra capului fişiitul şuierător al proiectilelor de mare ca- 


libru. Acestea explodară în junglă, cutremurînd toată insula. 

—Tir de la mare distanţă !... 

—Atenţie, pornire motoare şi decolare ! Aterizare la Espiritu 

Sânto. 

Dar n-au reuşit toţi să evite tragerile de artilerie. Proiectilele 
grele ale cuirasatelor japoneze porniră sâ cadă pe pista de 
decolare şi asupra locurilor de staţionare a avioanelor. Piloții 
care nu decolaseră se vîriră prin şanţuri şi adăposturi. 

Robert Harris şi Charles Mallory, planînd deasupra coastei, 
observară clar escadra japoneză şi cuirasatele „Haruna' şi 
„Kongo", împroşcînd foc asupra Guadalcanalului. Pe Robert il 
mîncau palmele, dar ce puteau întreprinde ei, cu tunurile şi 
mitralierele lor de mic calibru, împotriva acestor giganţi 
cuirasaţi ? 

Peste citeva zile, au fost rechemaţi la Guadalcanal, cînd pe 
insulă se desfăşurau lupte înverşunate cu întăririle japoneze 
debarcate. Acum, în Guadalcanal, erau vreo trei zeci de mii de 
soldaţi ai mikadoului, care tindeau, cu orice preţ, să ocupe 
aerodromul şi să-i zvirle pe americani în mare. Un singur 
detaşament japonez reuşise să facă o străpungere pînă la limita 
sudică a „Hendersonului", dar contraatacul infanteriei marine 1- 
a respins în junglă. Acest eveniment a avut unele consecinţe 
imprevizibile. 

Cit a fost noaptea de lungă a tot plouat, iar Lightningu- rile 
se afundaseră zdrazăn in pămîntul moa'e. 

Dimineaţa, un grup de bombardiere uşoare de punte şi de 
avioane de vînătoare japoneze apăru deasupra aerodromului. 
Charles şi Robert au fost siliţi să-şi vire iarăşi nasul in noroi, 
aşteptîndu-se ca. dintr-o clipă în alta, să pornească sâ plouă cu 
bombe peste capetele lor. 

Cînd însă, auzind exclamaţia de uimire emisă de Robert, 
Charles îşi ridică privirea, văzu ceva de neînțeles : avioanele 
japoneze îşi coboriseră trenul de aterizare şi zburau în cerc, 
pregătindu-se, pesemne, să aterizeze. 

—Ce, vin să se predea ! ? se miră Charles. 

—Haideţi, băieţi, să tirim aparatele la decolare ! ordonă 

Robert Harris mecanicilor. 

Aviatorii priveau temători la japonezi. Dar, încurajați de 
faptul că aceştia nu trăgeau, se apucară să tirască, cu mîinile « 
opt Lightninguri pe pista de decolare-aterizare. 


Îndată ce-au decolat, intrară în luptă, trăgînd direct în ja- 
ponezii uluiţi. 

Un pilot japonez, făcut apoi prizonier, şi care se salvase 
sărind cu paraşuta, povestea că un ofiţer diin trupele de uscat 
raportase comandamentului ocuparea aerodromului „Hender- 
son" iar aviatorii japonezi planau deasupra acestuia, aştep- tind 
semnalul de aterizare. 

In lupta aceasta, Robert Harris şi Charles Mallory dobo- 
riseră cîte două aparate japoneze. 

La un ceas după bătălie, se dezlănţui o furtună tropicală. 
Insă bubuiturile asurzitoare, ce se rostogoleau din înaltul 
cerului, li se păreau o penibilă parodie faţă de tirul artileriei de 
mare calibru al vaselor de linie japoneze. 

CAPITOLUL XIX 1 

Şeful clanului Hattori, colonelul in retragere Akahito, era 
fericit. Zeii îndurători ii dăruiseră bucuria de a-şi îmbrăţişa din 
nou ambii feciori, reuniți sub acoperişul părintesc. Ce-i drept, 
băiatul mai mic, Yasuziro, care nu se restabilise după rănire, 
arăta deprimat şi închis în sine.. In schimb, cel mare, Otoziro, 
care venise în prima sa permisie de ofiţer, se veselea, minca şi 
bea, cit pentru doi. 

La locul de cinste, in dreptul vazei cu trandafiri şi râ- murele 
de pin, Akahito îl aşezase pe prietenul şi rubedenia sa Kyosi 
Morisawa. Cu picioarele încrucişate, bărbaţii fumau şi-l întrebau 
pe Otoziro despre evenimentele din China. A- cesta le povestea 
îneîntat şi la amănunt despre ciocnirile cu „roşii' şi cu 
gomindaniştii la care participase personal. 

Yasuziro şedea pe tatami şi, tăcând, asculta conversaţia 
rudelor. „Otoziro s-a schimbat mult, se gîndea el, examiniîn- du- 
şi fratele. Din neîndeminaticul de mai înainte n-a mai rămas nici 
urmă. A devenit plin de sine, e mîndru că face parte din armata 
din Kwantung, în care se acordă cinstea de-a servi numai celor 
mai vajnici ostaşi. In decursul a doi ani, s-a îmbibat, ca un 
burete, de spiritul unui devotament fanatic faţă de mikado şi de 
ură faţă de duşmanii lui". 

— De mult am fi strivit bandele Armatei Roşii chineze şi 
lepădăturile gomindaniste, dacă n-am fi fost obligaţi să 
menţinem o mare parte a diviziilor la graniţele cu Rusia şi 
Mongolia... Otoziro privi pe furiş, la ceai, temîndu-se ca nu 
cumva să întirzie la „Casa veselă", petru „Perlele mării". A- cum, 


cea mai importantă problemă este sâ lovim Rusia, împreună cu 
marele nostru aliat din apus, şi s-o nimicim. Ruşii sint epuizați 
din cauza războiului. Curînd, vor mai retrage din Extremul 
Orient încă vreo zece divizii. lar cu cele rămase, ne răfuim în doi 
timpi şi trei mişcări şi ocupăm Siberia, chiar pînă la Omsk. 

—Cum poate fi atacată Rusia, lăsind in spatele frontului o 

Chină neînvinsă ? puse sub semnul întrebării socrul lui 

Yasuziro posibilitatea realizării planurilor pe care le expunea 

ofiţerul. Nu ne vom trezi cu armata din Kwantung între Rusia 

şI China, ca intre ciocan şi nicovală ? 

Comandamentul consideră că unităţile dislocate in 

Mandjou-Go şi cavaleria guvernatorului Mongoliei Interioare. 

prinţul Dyevan, sînt intru totul suficiente pentru apărarea 

căilor de comunicaţie şi a spatelui frontului armatei din 

Kwantung. Acuma, chinezii s-au potolit complet. 

„După el, prea reiese că totul merge ca pe roate !" îl judecă 
în gind Yasuziro pe fratele său. După pieirea' portavionului 
„Akagi" şi a celorlalte portavioane japoneze. începuse să 
privcască inamicii cu mai multă consideraţie. 

Tiyeko intră tiptil in odaie şi, înclinnîndu-se elastic, a- tinse 
rogojina u mina. 

-Cu-adînc respect, vă rog să-mi ierna i tulburarea con- 

vorbirii domniilor voastre, dar totul este pregătit pentru ce- 

remonia tya-no-iu 1. 

Bărbaţii se ridicară şi trecură în odăile învecinate, scăldate 
de penumbră. 

Ghicind gestul lui Akahito, Tiyeko dădu la o parte paravanele 
peretelui, dincolo de care era plantată o mică grădiniţă 
decorativă, împrejmuită de un gard din pietre de cele mai 
ciudate forme şi culori. Cea mai apropiată şi mai mare amintea 
un tigru moţăind. Mai departe, în parcela din dreapta a 
grădiniţei, se aflau cîţiva pini bătrîni. cu coroanele de un verde- 
închis. Trunchiurile le erau întortocheate şi arcuite. Dădeau 
impresia câ fuseseră răsucite de rafalele puternice ale unui 
uragan şi nu dc mîna îndcmiînatieă a grădinarului. 

A doua jumătate a grădinii era alcătuită din plante tropicale 
veşnic verzi. 

Bărbaţii, aşezaţi în jurul unei măsuţe lăcuite, joase, priveau 
la Tiyeko, preparîndu-le băutura preferată. Aşezînd în- tr-un vas 


17 Servirea ceaiului. 


de sticlă ceai mărunţit, ca praful, Tiyeko turnă peste acesta apă 
dintr-un recipient de bambus, apoi o agită cu o periuţă, după 
care umplu o ceaşcă de porțelan. Ţinind-o cu amîndouă miinile, 
o aşeză, plecîndu-se, înaintea oaspetelui de onoare — tatăl ei. 

Morisawa, sorbind o înghiţitură, se plecă şi transmise ceaşca 
gazdei. Akahito, după cum prescriau ritualurile tya-no-iu, şterse 
cu degetul locul pe care-l atinseseră buzele lui Morisawa, îşi 
uscă degetul cu un şerveţel de masă, alb ca zăpada, şi. sorbind 
şi el o înghiţitură, dădu ceaşca lui Otoziro. După ce aceasta 
trecu şi pe la fiul mai mic, Yasuziro, ciclul se repetă în ordinea 
de mai înainte. In pauze, cînd Tiyeko prepara o nouă ceaşcă de 
ceai, bărbaţii discutau în şoaptă. Se făceau comparații în 
legătură cu calităţile şi modurile de opărire a ceaiurilor negre şi 
verzi. 

Ceremonia servirii ceaiului închcindu-se, Morisawa le ură 
celor de faţă : 

—Limpezeascâ-se cele şase simţuri ale voastre ! 

—Fie ca viaţa de dincolo de mormînt a monahului Yeisai să 

rămînă în vecii vecilor fericită şi netulburată, pentru că nc-a 

adus sămiînţă ceaiului 1 grăi şi Akahito Hattori. 

în clipa aceea, se auzi un vuiet înăbuşit, care făcu sâ 
încremenească toată lumea. Pămintul se cutremură şi începu să 
se clatine, porniră să scîrţiie şi să trosnească grinzile şi birnele 
scheletului casei; purceseră să se legene trunchiurile pinilor şi 
să se mişte, ca vii, pietrele grădinuţei ; de pe împrejmuire se 
rostogoliră cîteva sfărimâturi, prăbuşindu-se peste boschetul 
verde, decorativ. 

Tiyeko fu prima care-şi veni în fire. Se repezi în odaia 
alăturată, o luă în braţe pe micuța şi speriata Satiko, pentru ca 
apoi să fugă afarâ. Pe urmele ei, părăsiră casa şi bărbaţii. Dar 
vuietul subteran se  potolise, iar pămîntul îşi redobiîndi 
solidaritatea obişnuită 

-—Slavă îndurătoarei Kannon, deoarece am scăpat cu bine. 

spuse Akahito Hattori, cercetîndu-şi casa care rezistase. 

Luîndu-şi rămas bun, ceremonios şi multumind pentru 
timpul plăcut petrecut împreună. Morisawa se îndepărtă gră- 
bindu-se ; era îngrijorat pentru propria lui casă. 

După ce petreciise trei săptămîni in ospeţie, Otoziro Hattori 
îşi începu preparativele pentru drum, făgăduind ca, într-un 
răstimp foarte scurt, să-i trimită fratelui său nişte leacuri ce 


aveau să-i readucă vigoarea. într-adevăr, de pe urma rachiului 
de orez, in care se macerase rădăcină de ginseg, Yasuziro 
începu să se simtă mult ma bine. Şi i-au dispărut şi durerile de 
cap. Peste puţin, Yasuziro plecă şi el la unitate. 

Medicii nu l-au admis la zboruri. După îndelungate demersuri 
pe lîngă organele de resort, cam spre sfîrşitul lui decembrie 
1942, Yasuziro a fost numit la dispoziţia şefului de stat major al 
flotei reunite, în funcţia de ofiţer al secţiei de operaţii. Statul 
major era instalat la bordul vasului de linie „Yamato“, care 
naviga sub pavilionul amiralului Yamamoto. Ancorele navei 
„Yamato" zăceau pe fundul golfului, în partea de nord a insulei 
New Britain, unde se afla amplasată baza navală „Rabaul". 

Yasuziro s-a acomodat destul de greu cu noul său loc de 
serviciu. Trecerea bruscă, de la o iarnă umedă şi geroasă, la 
căldurile ecuatoriale, a suportat-o mai uşor decit intrarea sa în 
rolul de ofiţer de stat major. Să lucreze cu hărţi şi documente, 
să efectueze calcule operativo-tactice — totul era absolut diferit 
faţă de activitatea lui r.nterioară. Şi, în afară de acestea, pe 
portavion se dezobişnuise de cultul apăsător datorat şefilor 
ierarhici, care domnea la statul major. Amirali şi căpitani de 
pradul întîi erau cu du'.mul pe „Yamato". iar Yasuziro trebuia mai 
mult să-şi îndoaie spinarea, făcînd plecăciuni prelungite, decit 
să lucreze. însă faptul cel mai deprimant era că se simţea ca un 
pion lipsit de orice personalitate, oricît de infimă, în imensul joc 
de aici, plin de incandescenţă şi dramatism. Viaţa aceasta nu-i 
plăcea şi nu-i oferea nici o satisfacţie. Căpitan-locotenentul 
Yasuziro Hattori era un singuratic, care nu-şi putea găsi locul. 
După o lună şi jumătate de staţionare la „Rabaul", nu-şi făcuse 
nici un prieten. 

Chiar şi- pentru un om insuficient de competent în tainele 
artei operative, cum era el, devenise clar câ treburile Japoniei, 
în zona sud-vestică a Oceanului Pacific, nu erau strălucite. 

Resturile trupelor încă se mai cramponau de sectorul nordic 
al insulei Cuadalcanal. Dar tentativele mikadoului de a le veni în 
ajutor, prin debarcări de oameni şi de tehnică, nu erau 
încununate de succes. Din „lokyo-Express" (cum botezaseră 
americanii grupurile de distrugătoare şi transportoare rapide), 
în unele nopţi debarcau şi cîte 900 de infanterişti, însă nu 
puteau fi asiguraţi cu tancuri şi artilerie, din cauza dificultăţilor 
de descărcare pe danele neamenajate. Pe lingă roate celelalte, 


americanii învăţaseră itinerarul  „lokyo-Ex- press"-ului, şi-i 
puneau in cale baraje din grupuri de vase de luptă. Transportai 
ca forţelor de desant, spre capul Esperance, începuse să revină 
din ce în ce mai costisitoare flotei reunite. Pentru acoperirea lor, 
amiralul Yamamoto fusese nevoit sâ le  repartizeze 
crucişătoarele grele şi vase de linie. 

In şiragul marilor bătălii navale din apropierea insulelor 
Guadalcanal şi Tassafarong, care avuseseră loc la sfirşitul a- 
nului 1942, flota japoneză pierduse două cuirasate — „Hiei" şi 
„Kirishima“, — un crucişător greu — „Kipugasa" —, patru 
distrugătoare şi zece transportoare rapide. 

Şi americanii suferiseră pierderi, insă considerabil mai 
reduse decit cele japoneze. Dintre vasele mari, americanii 
pierduseră numai un crucişător greu „Northampton". Restul, de 
zece unităţi, era reprezentat de distrugătoare şi crucişătoare 
uşoare. 

In ziua de 3 ianuarie 1943, postul de radio japonez a 
transmis declaraţia de capitulare a armatelor germane încer- 
cuite lai Stalingrad Gruparea acestora, de zeci de mii de ostaşi. 
în frunte cu. feldmareşalul Paulus, se predase ruşilor. 

lar peste o săptămînă, trupele japoneze părăsiră insula 
Guadalcanal. Si, cu toate că acestă înfringere nu suter”a nici o 
comparaţie cu cea a „marelui aliat apusean", de lînyă zidurile 
Stalingraduhii, Japonia a fost cuprinsă de durere Era prima 
înfringere recunoscută oficial. 

Ofițerii şi soldaţii care luptaseră la Guadalcanal preferaseră 
să se evacueze de pe insulă şi sâ nu-şi dea viaţa pentru 
împărat, luptînd pînă la ultimul om. 

Yasuziro era nedumerit : soldaţii Ţării Soarelui Răsare, în 
timp ce fugeau din Guadalcanal, îşi prindeau mai bucuroşi 
mîinile de barele scărilor de pisică de pe distrugătoare, decit de 
mînerele aspre ale pumnalelor rituale. 

lar pe hărţile prelucrate de Yasuziro, se putea urmări clar 
înaintami americanilor în arhipelag, spre nord. 

Partea a doua 
NĂRUIREA SPERANŢELOR CAPITOLUL | 
1 

Supraîncărcate de tensiunea aşteptării tirului de artilerie 
dinspre mare, sau a tragerilor cu aruncătoare din junglă, zilele 
deveniseră extensibile ca guma de mestecat şi erau foarte 


puţin diferite una de alta. Uneori mai variau, datorită atacurilor 
întreprinse de bombardierele japoneze sau a 
luptelor aeriene. 

în pofida uniformităţii aparente, evenimentele acelor zile s- 
au incrustat adine in memoria lui Charles Mallory. A descoperit 
asta, după mulţi ani, cînd a început să lucreze la romanul „Am 
rămas dator morţilor". Memoria readucea la lumini trecutul, atit 
de limpede, încît nu avea altceva de făcut, decit să transcrie. 

„„în sfîrşit, reuşiseră să curețe jungla Guadalcanalului de 
japonezi. Acum. pe aerodromul „Hcnderson", erau înghesuite 
numeroase avioane, aparţinînd tuturor departamentelor. 

Şi pe pămînt, şi în aer, nu mai era pic de loc. De aceea, 
escadrilele zburau la ore diferite. Unităţile constructoare de 
aerodromuri izbutiseră, fără să prejudicieze activitatea de zbor, 
să mărească lungimea pistei de decolare pînă la doi kilometri, şi 
acum puteau ateriza chiar şi aparate Liberator, cvadrimo- 
toare. în acest moment, cînd aviația japoneză, rărită, încetase 
să mai viziteze Guadalcanalul, avioanele Liberator, avînd o mai 
mare rază de acţiune decît aparatele Grumman — de vînătoare, 
începuscră să fie folosite mai frecvent ca avioane de asalt. In 
locul rezervoarelor suspendate, se acroşau două bombe de cîte 
225 kilograme, şi aparatele erau expediate pe mare, la 
vînătoare de distrugătoare şi nave japoneze. 

Tn martie, primind comanda escadrilei 332, lui Robert Harris 
i se dăduse, temporar, gradul de maior iar Charles Mallory 
fusese numit comandantul unei patrule de aviaţie. In noile lor 
funcţii, cei doi prieteni aveau sarcina să participe la o 
operaţiune combinată, a forţelor terestre, marine şi aero- 
navale, pentru ocuparea insulei învecinate, New Georgia. 

„A început ofensiva noastră spre Tokyo" — comenta eve- 
nimentul, foarte optimist, unul din ziarele americane. Dar, pînă 
la Tokyo, mai erau peste 5000 de kilometri. 

Charles n-a avut noroc în misiunea de acoperire a ope- 
raţiunii de desant r i s-a spart unul din radiatoare, lovit de schija 
unui proiectil de antiaeriană. Motorul şi-a ridicat brusc 
temperatura, dincolo de zona roşie a scalei. A fost necesar să-l 
decupleze mai înainte de-a lua foc. La înapoiere, a forţat cu un 
singur motor, simțind toate plăcerile tracţiunii asimetrice 
Piciorul drept i se anchilozase din pricina eforturilor continue pe 
care fusese nevoit să le depună, pentru a ţine în frîu avionul să 


nu se răstoarne. 

Astfel s-a încheiat contribuţia lui Charles Mallory la eli- 
Vx>r;irpa insulei New Georgia. De altminteri, şi fără el, totul s- 
ar fi isprăvit excelent... 

2 

Era dis-de-dimineaţă şi cald. Charles şi aviatorii patrulei sale 
se aflau de serviciu într-un cort. lîngă aparatele de zbor. Acţiona 
escadrila 339. a maiorului Mitchell. 

Şuierul şi urletul motoarelor Lightningului ce-şi lua startul 
amuţiră brusc. Avionul îşi întrerupse decolarea şi se avîntă de-a 
lungul pistei, spulberind apa din băltoacele care nu se 
evaporaseră încă. după ploaia torentială din cursul nopţii. Cînd 
ajunse la canătul pistei de decolare-aterizare. Lightnin- gul 
devie, rulă inci pe pămînt şi se împotmoli în noroi Snre avion 
porniră în goară tractoarele roşii, ticsite cu tehn ci. l.'ngă 
orificiul d? intrare al cortului, frină un tractor stropit de noroi, 
din care sări un aviator indispus. 

—Ce-ai păţit ? îl întrebă Charles. 

—Mi s-a găurit un cauciuc, dracu' să-l ia! 

în armata americană există grade permanente (pe 
durată mai lungă), dar ţi tempo: are, pentru perioade 
cînd persoana respectivă ocupă funcţii superioare 
gradului pe care îl are. 


Un cui întâmplător, sau o schijă nimerită pe pista de 
decolare îi zădărnicise îndeplinirea misiunii de luptă. Da», 
locotenentul nu se dovedi a fi singurul ghinionist din dimineaţa 
aceea. Peste puţin timp, intră la aterizare un al doilea Lightning 
din grupa lui Mitchell. Făcea cale întoarsă, pentru că nu reuşise 
să-şi alimenteze motorul din rezervoarele suspendate sub 
planuri. înjurăturile pe care le trase pilotul, re- ferindu-se la 
funcţionarea instalaţiei, fură crunte, fiindcă, trei zile de-a rîndul, 
fusese pregătit pentru o misiune extrem de secretă, de mare 
răspundere, de pe urma căreia spera să se aleagă -cel puţin cu 
crucea „Pentru merite aviatice". ; 

3 

Chiar în acelaşi timp, la „Rabaul", apropiații amiralului 
Yamamoto se străduiau să-1 convingă să îmbrace o uniformă 
kaki : 

—Excelenţă, zburaţi deasupra frontului. Orice lunetist vă va 

recunoaşte după vestonul dumneavoastră alb. 

Amiralul ştia câ la Shortland, nici măcar nu mirosea a Iront. 

—Totdeauna port veston alb, iar astăzi n-am iiuenţia să lac o 

excepţie... 

—Dar viaţa dumneavoastră aparţine imperiului, şi nu aveţi 

dreptul să riscaţi... 

In cele din urmă amiralul se lăsă convins şi se schimbă într- 
un costum kaki. Dar a refuzat categoric să renunţe la sabla de 
paradă şi mănuşile albe. 

Yamamoto şi suita sa erau aşteptaţi pe aerodrom de două 
bombardiere bimotoare Mitsubishi, precum şi de şase aparate 
de vînătoare Zero, detaşate pentru acoperire. 

Decolarea s-a efectuat exact la ora indicată de punctualul 
Yamamoto — la 6.00 — după meridianul Tokyo. 

4 

Lightningurile s-au înapoiat după patru ceasuri şi jumătate 
de zbor. La aterizare, misiunea lor de luptă, „strict secretă", 
încetase de-a mai fi un mister. 

„Serviciile de informaţii ale marinei americane cunoşteau 
itinerarul şi orarul zborului de inspecţie întreprins de a- miralul 
Yamamoto. Şeful acestora, căpitanul de rangul doi 
C-da 12 coala 12 


JNe 


Joseph Roclifort, care descifrase ordinele de organizare a in- 
cursiunii forţelor japoneze asupra Midwayului, deveni, şi da astă 
dată, geniul rău al comandantului flotei reunite a imperiului. In 
capul lui liochfort se născuse ideea unei ambuscade aeriene pe 
parcursul rutei amiralului. Deasupra insulei Bou- gainville, 
ambele bombardiere Mitsubishi şi cele şase avioane de 
vînătoare Zero fuseseră interceptate de patrusprezece aparate 
Lightning, sparţinind escadrilei 339. 

Luptînd singuri împotriva a opt avioane japoneze, Tom 
Lunfer şi Rex Barber au devenit eroii acestui raid. Pe cînd 
maiorul Mitchell şi celelalte echipaje, hoinăreau pe undeva, la 
mare înălţime, cele două Lightninguri au doborit „trabucurile 
zburătoare", cum le spuneau japonezii avioanelor Mitsubishi, 
deoarece luau foc încă de la primul proiectil care le nimerea. 
Bombardierele japoneze s-au prăbuşit în lăstărişurile pădurii sub 
ploaie. Două coloane de fum au ţişnit, ameste- cîndu-se cu 
acelea din craterul vulcanului Balby. 

Şi au fost declarate vacante posturile de comandant-şel, de 
şef al statului major şi de şefi ai serviciilor medical şi financiar 
ale flotei reunite a Japoniei. 

Aviatorii din escadrila 332 aveau pentru ce să-şi invidieze 
camarazii. Da, aşa misiune mai ziceau şi ei ! Nu ca ale lor, 
plicticoase şi, de cele mai multe ori, lipsite de rezultate. 

5 

Robert Harris amestecă rapid cărţile, apoi, intorcindu-se cu 
spatele la partenerii de joc, îl întrebă pe Charles, care şedea pe 
pat, cu pipa stinsă între dinţi : 

-Profesore, dacă nu-i un secret, ce tot scrii acolo, în 

blocnotes ? 

—Uite-aşa, comandantule, ii răspunse agalie Charles Mallory, 

notez şi eu fel şi fel de gînduri, ce-mi trec, uneori prin capul 

ăsta sec. 

—Interesant ! La ce mai poţi gîndi, cînd te afli sub tirul 

crucişătoarele japoneze,, iar creierii îţi sînt lichefiaţi de arşiţă 

2 

—Dacă voi avea norocul să plec de-aici în viaţă, atunci am să 

scriu, neapărat, o carte despre tot ce-am văzut şi prin cite 

am trecut. 

Charles îşi aşeză blocnotesul pe pătura militară, care aco- 


perea patul, şi-şi umplu pipa cu tutun. Fumul aromat, cu 
miroznă de miere, se ridică în rotocoale, sub bolta cortuluL 

Da, oftă el, condiţiile de-aici nu prea sînt prielnice creaţiei 
literare. Şi, maximumul pe care-l pot face este sâ-mi notez 
unele episoade. Pe urmă, îmi vor prinde bine, la cartea pe care 
am s-o scriu. 

Difuzorul emise un ţăcănit, şi un glas metalic, aşa cum, de 
obicei, vorbesc robotii în filme, rosti : 

-Patrula căpitanului Harris se prezintă la cortul punctului 

operativ. Repet : patrula căpitanului Harris se prezintă la 

instructajul dinainte de zbor. Gata de decolare, pentru ora 
unsprezece. 

Robert se ridică. 

-—Haidem, băieţi ! O să isprăvim jocul... dacă ne vom mai 

înapoia. 

Patru din aparatele lui Harris plecară în zbor, iar Charles fu 
repartizat în patrula de serviciu. îşi imagina că ziua se va solda 
fără probleme, dar peste puţin timp şi formaţia lui primi ordin 
de pornire a motoarelor. 

Charles Mallory zbura singur : partenerul său, în timp ce 
rula de pe locul de staţionare, se pomenise cu o roată într-o 
gropiţă prost astupată, şi i se curbase elicea din dreapta. 

Prin radio, de la postul de comandă, se transmise că a- veau 
de tras asupra unui avion de recunoaştere capabil să zboare la 
mari înălţimi. Charles îşi mări unghiul de luare a înălţimii, 
privind fix la albastrul cerului. „Aha. uite-l !" zări pilotul firul alb 
al dîrei de condensare, care se desfăşura în urma unei pete 
sclipitoare, abia vizibile. 

—Il zăresc înainte, pe direcţia de zbor, comunică Charles 

spre sol. 

—Aşa-i, băiete, ţinta-i a ta, însă mai ia înălţime. Conform 

datelor mele, obiectivul zboară la treizeci de mii de picioare 

18 

Charles privi la altimetru. Acum arăta douăzeci şi cinci de 
mii de picioare. Motoarele trăgeau din răsputeri, în atmosferă 
rarefiată. Degetele începură să-i îngheţe, fiind încălţat în ghete 
uşoare. 

Pentru a-şi accelera circulaţia sîngelui, pilotul tropăi niţel pe 
fundul carlingii. Geamul cupolei sclipea din pricina cristalelor de 


18 Aproximativ nou.i kilometri. 


brumă depuse. 

Altitudinea se făcea simțită nu numai prin frig şi masca de 
oxigen incomodă, care-i chircea faţa. începură să se ivească şi 
alte simptome, mult mai neplăcute. De dimineaţă, Charles, în 
ciuda avertismentului dat de doctor, înfulecase o grămadă de 
fasole cu carne de vită, şi-acum flatulenţa, activată de 
atmosfera rarefiată, îi umfla stomacul. Şi, cu cît se înălța mai 
mult avionul, cu atît balonarea devenea mai puternică. lar 
japonezul se afla foarte aproape, la vreo două mii de picioare. 
Ghemuit de dureri, Charles se strădui să acopere şi această 
diferenţă, nu prea mare, de înălţime. 

Lightningul intră în stratul de inversiune şi, numaide- cît, în 
urma lui, apăru dîra demascatoare. Japonezul, obser- vind că de 
jos se apropie un avion de vinătoare, intră într-un viraj de cap 
invers. In cele din urmă, Lightningul atinse altitudinea necesară. 
îrisă, din neatenţia pilotului, se trezi în remuurile avionului de 
recunoaştere japonez. Aparatul porni să trepideze ca un 
picamer, fiind zvirlit în toate părţile şi apoi în jos. Totul trebuia 
luat de la început. Dar Charles ajunsese la capătul puterilor, 
gata să-şi piardă cunoştinţa. Constatind că japonezul o întinde 
spre casă, Mallory îşi an- gajă aparatul în picaj şi se năpusti spre 
adîncul oceanului de aer, unde stomacul avea să-şi revină la 
normal. 

De unde să-i treacă prin cap pilotului japonez că o cutie 
obişnuită cu conserve de fasole îi salvase viaţa ? 1 

După ce rulă spre locul de staţionare, Charles se prăvăli din 
carlingă, îşi lepădă ghetele şi porni să-şi maseze labele 
picioarelor, care-şi pierduseră sensibilitatea. Mecanicii, curioşi, 
se adunară în jurul lui. Li se părea de necrezut că, pe o a- 
semenea zăpuşeală tropicală, pilotul nu era deloc în stare să se 
încălzească. 

în sfîrşit, Charles simţi că picioarele îşi recapătă mobilitatea 
şi, încălţindu-se, porni, şontic-şontic, în direcţia cortului statului 
major. La jumătatea drumului, fu surprins de un tir puternic de 
artilerie. Sări în prima groapă ce-i ieşi în cale. Şi se gîndi: „E 
mai rău decit un bombardament. Atunci cel puţin, vezi unde vor 
cădea bombele". 

Trăgeau nişte crucişătoare invizibile, de dincolo de orizont. 
Băteau cu calibre mari, şi exploziile puternice păreau că zguduie 
insula în întregime. Sfidind tirul, şase avioane Skyraider 


decolară de pe aerodromul „Henderson" şi se îndreptară în 
mare viteză în direcţia vaselor inamice. 

Atacul de artilerie luă sfirşit şi, extrăgindu-se anevoios din 
noroi, Charles ieşi din groapă. 

CAPITOLUL II 
1 

Amiralul Koga, numit comandant, după dispariția tragică a 
lui Yamamoto, fu deşteptat la revărsatul zorilor, de bubuitul 
artileriei. Era vorba de instalațiile de antiaeriană ale cuirasatului 
„Musasi", la bordul căruia îşi instalase statul major, şi care se 
angajase la respingerea unui atac al aviaţiei americane asupra 
bazei navale militare „Rabaul'. 

Koga îşi muşcă nemulţumit buzele. Atacurile deveneau tot 
mai frecvente. Oare nu era timpul sâ caute un loc mai liniştit, 
pentru statul major al flotei reunite ? 

Privi la ceas : fusese trezit cam devreme. Insă realiză că nu 
mai era în stare să doarmă. Apăsă pe butonul soneriei. 
Ordonanţa apăru imediat în uşă, ca şi cum ar fi stat dincolo de 
pragul cabinei. 

—Uniforma de paradă, rosti amiralul, fără măcar să 

privească ! . marinarul înclinat într-o plecăciune adîncă. 

Pentru orele nouâ fusese convocat consiliul de război, la 
care erau invitaţi numai comandanții de flote şi de flotile ae- 
riene. 

Ofițerii de la serviciile operative şi de cercetare atârnaseră 
pc pereţi nişte hărţi uriaşe, cu situaţia la zi a teatrului de acţiuni 
militar?. 

Exact la orele nouă, amiralul Koga pătrunse în salon, însoţit 
de viceamiralul Nagano Osami, şeful statului major şi, fără nici 
un ceremonial, trecu direct ia obiect : 

-—Domnilor amirali ! Ne-am adunat aici pentru a asculta o 

informare a şefului statului major, referitoare la situaţia 

militară din bazinele Oceanului Pacific şi Oceanului Indian, şi 

a analiza circumstanţele ce s-au agravat. Koga nu vorbea cu 

glas puternic, însă fiecare cuvint răsuna clar în liniştea 

adincă. Şi-a turnat nişte apă rece din termos, şi a băut-o. 

Apoi continuă. Presupun că nu este cazul să vă a- mintesc 

că, tot ce se va discuta aici reprezintă un secret de stat. Rog 

pe domnii amirali să nu-şi ia nici un fel de notițe... 

Şeful statului major, Nagano, vorbea pătruns de-o tristeţe 


reţinută. Cercul persoanelor admise la consiliul de război era 
absolut necesar să cunoască adevărul, oricît de amar ar fi fost 
acesta. 
—Ca rezultat al importantelor succese militare obţinute de 
ruşi la Stalingrad şi 5n arcul de la Kursk, s-a produs o 
cotitură însemnată în desfăşurarea războiului. Marele nostru 
aliat din apus îşi propune să oprească ofensiva armatelor ru- 
seşti pe linia fluviului Nipru. Avem încredere în planurile lui 
optimiste, totuşi trebuie să fim pregătiţi şi pentru ceea ce se 
poate întîmpla în cazul unei retrageri în continuare a tru- 
pelor sale spre apus. Beţişorul din mîna lui Nagano se 
deplasă spre sudul Europei. Infringerea aliaţilor noştri în 
Africa de Nord şi ieşirea din război a Italiei au complicat şi 
mai mul! situaţia miltară şi politică a Germaniei. lar asta 
este imposibil să nu se repercuteze şi-asupra desfăşurării 
acţiunilor militare din Extremul Orient. Nagano făcu o pauză 
şi trecu din nou la harta teatrului de război din Oceanul 
Pacific. Cotitura războiului în favoarea ruşilor a obligat 
Marele Stat Major al Trupelor de Uscat să renunţe la 
planurile de invazie ale armatei din Kwantung asupra 
teritoriului Siberiei Sovietice şi a Extremului Orient. 
Amiralii convocați în salon păstrau o tăcere imperturbabila. 
—In momentul de faţă, imperiul dispune de suficiente 
contingente de forţe de uscat pentru continuarea războiului. 
In China şi Mandjou-Go se află o grupare de trupe de uscat 
cu un număr de două milioane de oameni ; un milion două 
sute de mii sînt dislocati în insulele metropolei. O armată de 
două sute de mii desfăşoară acţiuni de luptă în Birmania. Pe 
insulele ocupate, din sectorul central • şi sud-vestic al 
Oceanului Pacific, efectivul garnizoanelor noastre reprezintă 
şase sute de mii de baionete. După cum vedeţi, armata 
noastră de uscat posedă peste trei milioane de oameni. 
Cifra citată stîrni în salon o oarecare destindere. Amiralii 
începură să se mişte în scaune. 
—Războiul din China, care se desfăşoară în continuare, 
solicită un anume efort din partea trupelor de uscat, vorbi 
mai departe viceamiralul Nagano. Se observă o înviorare şi 
intensificare a războiului de partizani în Birmania, Vietnam, 
Indonezia şi Filipine. Acesta, de asemenea, blochează o 
parte a trupelor noastre. In ce priveşte armata de uscat, 


situaţia noastră este totuşi bună. Neliniştea Cartierului 
General Imperial şi a noastră este provocată de situaţia care 
s-a agravat pe mare şi în aery Numărul navelor de 


suprafaţă, de toate clasele, ale submarinelor şi al aviaţiei 

flotei reunite imperiale e considerabil mai redus decit al 

anglo-americanilor. De a- ceea, în clipa de faţă, imperiul este 
obligat să treacă de la ofensiva strategică la strategia 
defensivă. 

Cînd Nagano isprăvi de vorbit, în safon se Instala o tăcere 
mormiîntală. 

Consiliul acesta de război nu semăna deloc cu precedentele 
consilii dedicate victoriilor, care aveau loc pe vremea 
răposatului amiral Yamamoto: Figurile amiralilor, care şedeau în 
jurul lungii mese, arătau îngrijorate şi posomorite. Toţi cei de 
faţă, într-un fel sau altul, erau vinovaţi de cele fntîmplate, şi 
simțeau pe umerii lor greutatea unei responsabilități 
împovărătoare pentru soarta imperiului. 

După audierea părerilor exprimate de membrii consiliului de 


război, se adoptară modificări referitoare la planul „ZU, care se 
rezumau la necesitatea excluderii, din numărul zonelor de 
importanţă vitală, a arhipelagului Bismarck, a insulelor Gilbert şi 
Marshall. Cu toate acestea, trebuia continuată întărirea 
garnizoanelor de pe insulele mai sus citate şi transferarea, 
acolo, a unor unităţi suplimentare de aviaţie a- fectată bazelor 
navale; pentru a fi apărate şi păstrate pînă la ultimul soldat, 
imobilizînd oît mai multe forţe expediţionare americane. 


Situaţia militară a imperiului se deteriora de la o zi la alta. 
Flota se retrase în apărare. După bătălia pentru atolul Midway, 
iniţiativa trecuse durabil în mîinile americanilor. 

Comandantul-şef al flotei reunite, amiralul Koga, şi-a părăsit 
vasul amiral, cuirasatul „Musasi", in apele insulei Pallau, precum 
şi navele de apărare. Apoi, a evacuat grosul forţelor flotei de 
sub loviturile aviaţiei amerioane, trimiţind navele la Singapore 
şi în apele metropolei. Ele reprezentau rezerva sa mobilă, pe 
care o putea utiliza în direcţiile cele mai periculoase. Koga 
decisese să menţină, cu orice preţ, linia de apărare insulele 
Mariane — insula Pallau, dîndu-şi seama că, în cazul cînd 
americanii o vor străpunge, se spulbera orice speranţă într-un 
rezultat fericit al războiului. 


Hidroavioanele japoneze zburau aproape în permanenţă 
deasupra oceanului, controlind acţiunile americanilor, care îşi 
sporeau forţele. De aceea, pentru amiralul Koga nu constituia o 
surpriză înaintarea unei mari unităţi de şoc americane spre 
vestul insulelor Caroline, printre care se număra şi insula Pallau. 

Nucleul marii unităţi de şoc americane era reprezentat de 
unsprezece portavioane rapide. Acestea acționau In trei grupuri, 
sub acoperirea unui mare număr de vase de sprijin. In această 
zonă, Koga nu dispunea de forţe navale capabile să respingă 
atacul americanilor. Miza de căpetenie a amiralului era aviația 
afectată bazelor navale. 

Echipajele hidroavioanelor Kawasaki raportară statului major 
al flotei reunite că un mare detaşament de transportoare ieşise 
din Insulele Amiralității şi înainta acum într-o direcţie vestică. 
Tot într-acolo se îndrepta şi o parte din portavioanele ce 
atacaseră insula Pallau. 

Pornind de la aceste date, comandamentul japonez decise 
că marea unitate operativă americană avea posibilitatea de-a 
întreprinde debarcarea unor trupe de desant pe coasta de vest 
a Noii Guinee, iar amiralul Koga ordonă statului său major să se 
redisloce în centrul operativ „Davao'", pentru  înlesnirea 
operaţiunilor de apărare. Tot acolo i se ordonase să sosească şi 
marii unităţi de portavioane, de la Singapore, a amiralului 
Ojawa. 

Grupul operativ al amiralului Koga, din care făcea parte şi 
Yasuziro, se îmbarcă la bordul a două hidroavioane cvadri- 
motoare Kawasaki. 

Aparatul la bordul căruia se afla comandantul-şef al flotei 
reunite îşi luă primul zborul. Yasuziro se găsea în cel de-al 
doilea, împreună cu şeful statului major. 

La început, hidroavioanele Kawasaki au zburat în limitele 
legăturii vizuale, treptat însă, aparatul comandantului-şei. mai 
nou şi mai" puţin încărcat, se detaşă. Oceanul era excepţional 
de calm. Hidroavioanele păreau că plutesc nemişcate deasupra 
suprafeţei adormite a undelor. Motoarele vuiau monoton. Unii 
din ofiţerii superiori picoteau, tolăniţi pe spătarele fotoliilor moi. 
Yasuziro îşi găsi un partener pentru ga 

La jumătatea distanţei dintre Pallau şi Davao, membrii 
echipajului şi marinari-pasegeri, care mai navigaseră îndelung 
în Mările Sudului, începură să-şi manifeste neliniştea. Soarele, 


care coborise în apele oceanului, lăsa în urma sa o mare 
crepusculară, de o culoare roş-arămie, neobişnuită. Barometrul 
indica o presiune atît de scăzută, cum nimeni nu mai pomenise 
la o asemenea altitudine de zbor. Apoi, le-au ieşit în faţă, 
tîirindu-se, nişte petice de nori zdrenţuiţi, străluminaţi de apusul 
roşu-sîngeriu. Hidroavioanele Kawasaki, pare-se, se apropiau de 
taifunul dezlănţuit în ajun pe coastele de nord ale Australiei. 

Sinopticienii americani botezaseră acest monstru, care de- 
vora oamenii laolaltă cu vasele, cu gingaşul nume feminin 
„Stella". Această „doamnă" lacomă de sîn.','e, care nu izbutise 
să se sature cu victimele din Marea Banaa, invadase întinderile 
oceanului şi acuma îşi întindea braţele spre hidroavioa- nele 
Kawasaki. 

Comandantul hidroavionului, neliniştit părăsi manşa şi sc 
prezentă la şeful statului major. Inclinîndu-se, îi spuse cîteva 
cuvinte. Acesta, întorcîndu-şi capul spre luminator, se gîndi vreo 
două secunde, privind la învălmăşeala norilor, iar apoi dădu din 
cap, în semn de aprobare. Comandantul aeronavei, după ce-l 
salută, dispăru în cabina sa, iar viceamiralul se lăsă pe spate in 
fotoliu, închizîndu-şi ochii. Yasuziro avu impresia că şeful statului 
major pornise să îngîne cuvintele unei rugăciuni. 

Prin luminatoarele de bord, vedea bine cum dinspre sud- 
vest, se apropia, crescînd în dimensiuni, un colos de nori, care 
atingeau cu crestele lor înălțimile cele mai mari. Spre nord- 
vest, mai rămăsese încă un petic de cer senin, Kawasaki, 
schimbînd capul de zbor, o luă spre nord. Comandantul aero- 
navei hotărise să ocolească lateral taifunul. 

începu să se întunece. Norii negri, iluminaţi de flăcările 
sinistre ale fulgerelor, păreau şi mai înspăimîntători decit în 
timpul zilei. Hidroavicnul, în plină viteză, se îndepărta de taifun, 
dar „Stella" nu era de acord să se despartă atit de uşor de 
prada sa. Şi izbuti să acopere aeronava cu virful a- ripii. Din 
fericire, clipa aceasta de groază nu dăinui decît cîteva minute. 
Rafalele uraganului, dezlănţuindu-se, zvirliră turbate aparatul. 
lar acesta pomi să scirţiie, să geamă din nervuri şi stringherele 
care se curbaseră sub presiunea furtunii. Se crease impresia că, 
încă un brînci asemănător şi buloanele de crom, care fixau 
planurile de planul central nu vor mai rezista, aripile se vor plia, 
iar aparatul se va prăbuşi în abisul fără fund al Mării Filipinelor. 
Pîntecele întunecat al norului, tîrîndu-se chiar deasupra apelor, 


revărsa continuu valuri de fulgere orbitoare. La lumina lor se 
distingeau clar valurile inălţindu-se. încununate de creste 
înspumate. Şi se declanşă o aversă tropicală, „care amestecă 
totul din jur — şi nori şi cer şi ocean Sufletele pasagerilor din cel 
de al doilea hidroavion Kawasaki fură cuprinse de îngheţul 
agoniei.  Inginînd rugăciuni în şoaptă, o implorară pe 
atotputernica Amaterasu să se îndure de ei. lar zeiţa i-a auzit . 
ploaia începu să se împuţineze, norii se risipiră şi au încetat să 
mai zgilţiie aeronava ce avusese atita de suferit. Curînd, pe 
direcţia de zbor, se iviră stelele. Hidroavionul, înaintînd cu-o 
viteză de o sută douăzeci de mile pe oră, ocolise taifunul şi 
ieşise din zona de pericol. In spate, valurile se zvircoleau 
înfuriate şi  „Stella", rămasă deasupra oceanului, era 
împresurată de ghemotoa- cc'e norilor cuprinşi de flăcări. în faţă 
se afla întunericul calm al nopţii tropicale, cu mii de stele 
sclipitoare, scăldin- du-se în apele mării. 

Şeful statului major ordonă să se ia legătura prin radio cu 
hidroavionul amiralului Koga. Insă toate forturile radio- 
telegrafistului se dovediră zadarnice. Ca răspuns, la întrebările 
lui, se auzeau doar pirtiturile descărcărilor electrice, dezlănţuite 
în atmosfera răscolită de taifun. 

Executînd un arc larg, aeronava Kawasaki izbutise să evite 
„Stella" şi să iasă în apropiere de insula Mindanao' însă cu 
rezervoarele mai mult goale. In bezna nopţii, era imposibil de 
deosebit uscatul de mare. Pilotul şef intcnţionă să efectueze o 
amerizare cît mai lîngă mal, spre a rămîne la ancoră pînă 
dimineaţa. Insă valurile izbeau recifurile, lesne de observat la 
flacăra rachetelor luminoase. Incercînd să găsească un loc 
propice pentru amerizare, navigatorul îşi epuiză întreg setul de 
rachete, fără să ajungă la vreun rezultat. 

Din experienţa proprie, Yasuziro ştia că o nenorocire nu vine 
niciodată singură. Ca şi acum : nici nu apucase mecanicul de 
bord să raporteze defectarea farului de aterizare, că motoarele, 
unul după altul, purceseră sâ amuţească — se isprăvise 
benzina. 

Piloții se angajară in aterizare forţată, orientîndu-se numai 
după sclipirile oscilante ale stelelor. Ultimul motor mai strănută 
de vreo cîteva ori, şi amuţi şi el. In locul zgomotului motoarelor 
se instală o linişte relativă, tulburată uşor de şuierul curentului 
de aer ce venea in întîmpinare. Apoi. a- cesta începu să se 


îmbine, din ce în ce mai intens, cu vuietul valurilor oceanului, 
care se spărgeau de țărm, pe măsură ce aparatul pierdea din 
înălţime. Pesemne, sub ei erau recifuri, iar pilotul devie ceva 
mai mult de coastă. 

Apa se simţea în preajmă, însă echipajul nu avea nici o idee 
in privinţa înălţimii la care zbura : altimetrul baro- metric. fixat 
în cabina piloților, prezenta erori mari şi nu se putea conta pe 
el. 

Nervii pilotului-şef, care ameriza la nimereală, nu mai 
rezistară. Şi atunci trase o rafală de mitralieră, ca, după ples- 
căitul gloanţelor în apă, să poată determina înălţimea. însă 
tentativa lui agravă situaţia : flăcările tragerilor orbiră piloţii şi 
aceştia pierdură posibilitatea de a citi indicii aparatelor de bord. 
Atunci, pilotul-şef trase instinctiv manşa spre sine şi avionul, 
pierzind din viteză, se angajă pe-o aripă. Din pricina loviturii 
brutale, fuzelajul pirii ca o cutie de chibrituri şi se frînse în două. 
Partea din faţă, mai grea — motoarele şi cabina piloților — se 
cufundă imediat; cea din spate — cabina pasagerilor — se mai 
menţinu cîteva minute pe apă. 

Asurziţi de şoc, oamenii se pomeniră în mare. Cei mai 
norocoşi, inotînd, izbutiră să iasă la mal, dar au fost puţini la 
număr ; ceilalţi s-au dus la fund. 

Yasuziro, cînd îşi veni în fire, zări un recif, înotă pînă la el şi 
se prinse cu mîinile de stîncă. La revărsatul zorilor, malul i se ivi 
în faţă şi înţelese că era salvat. 

Printre puţinii care scăpaseră de la pieire a fost şi şeful 
statului major. In privinţa soartei comandantului-şef, numtii 
„Stella“ putea povesti ceva... 

Ajungînd la Davao, Yasuziro înaintă un raport la comandant, 
rugind să fie detaşat de la statul major la o unitate combatantă, 
în activitate de zbor 

CAPITOLUL III 1 

La 1 noiembrie 1943, infanteria marină americană debarcă 
în punctul cel mai nordic — Bou“ ainville — cea mal mare insulă 
din arhipelagul Solomon. Campania pentru ocuparea 
arhipelagului, care durase aproape cincisprezece luni, era 
încheiată. 

—Te felicit, comandante declară Charles Mallory, cînd auzi 

vestea. Acum sîntem cu 400 de mile mai aproape de Tokyo. 

Ne-a mai rămas doar un fleac... 


La sfirşitul lui noiembrie, Robert Harris primi ordin de mutare 
a escadrilei 332, de la Guadalcanal pe atolul. Tarawa, care se 
afla în grupul insulelor Gilbert. 

In ziua deplasării, aviatorii fură treziţi cu noaptea in cap. 
Charles se desprinse anevoie din aşternut. 

—Aprinde lanterna, îl rugă pe Paul, care şi apucase să-şi 

tragă pantalonii. 

După ce se îmbrăcă, Charles ieşi din cort. Era o noapte 
minunată. Cerul negru, înţesat de stelele strălucitoare ale 
Emisferei Sudice. In răstimp de un anii izbutise să se fami- 
liarizeze ou ele. lată constelația Crucii Sudului — simbol al 
Intreg'i emisfere. Alături — constelația Musca, apoi Centaurul, 
iar mai departe — stelele Triunghiului Sudic, Hidra şi Peştele... 
Frumoase astre. însă străine, reci... 

Lumea se trezise, larma era în toi. Pînzele corturilor, lu- 
minate din interior, lăsau să se vadă umbrele mişcătoare ale 
celor ce se îmbrăcau. Charles zăbovi niţel, îşi limpezi faţa cu 
apă rece, şi se îndreptă spre popotă. Nu-i venea deloc să 
mănînce, însă bău în silă o cafea şi înghiţi un sandviş — nu 
aveau să prinzească atit de curînd, ci abia după traversarea 
ecuatorului. Ideea îi plăcu, şi-şi notă în Jurnal : „Masa de prinz, 
prietene, te şi aşteaptă în Emisfera Nordică". 

Piloții sosiră la locul de staţionare a avioanelor, cînd cerul 
pornise să se lumineze. Gurile de evacuare ale motoarelor în 
probă aruncau limbi de flăcări albastre, şerpuitoare. A- viatorii, 
tehnicii lucrau .cu sîrg, bucurindu-se de apropiata plecare din 
insula de care se săturaseră pînă în git. 

Charles, împreună cu tehnicul, verifică nivelul carburantului 
din rezervoarele principale şi din cele suspendate. Ordonă să fie 
alimentate suplimentar, pînă la buza de sus a buşoanelor. în 
zborul deasupra mării, se putea întîmpla orice. în cazul acesta, 
cinci sau şase galoane de benzină în plus n-aveau ce strica. 
Alimentarea completă a Lightningului trebuia să ajungă pentru 
douăzeci şi patru de ore de zbor, în regifn de croazieră. De fapt, 
nu aveau de zburat decit şapte ore, fără escală. 

Primul care a rulat spre decolare a fost un bombardier 
bimotor B-25 Mitcheli. înţepoşat cu optsprezece mitraliere de 
mare calibru. 

De la turnul de dirijare se lansară rachete verzi. B-25 
execută decolarea. După el, intrară în formaţie cele optsprezece 


Lightninguri ale escadrilei. 

Adunarea acesteia se realiză într-un tur de pistă, deasupra 
aerodromului „Henderson". Robert Harris îşi conducea grupa 
celor patru aparate în şpatele bombardierului, la dreapta, 
Charles Mallory se alinie cu patrula sa în stinga. Celelalte 
patrule zburau în urmă, la vreo două sute de metri. 

—Toată lumea la locul său ? întrebă comandantul, de la 

bordul Mitchellului. 

-—Formaţia-i adunată ! transmise Robert, şi-şi legănă a- 

paratul din aripi, luîndu-şi rămas bun do la coi care 

rămiîneau la Guadalcanal. 

—Luăm cap patruzeci şi trei de grade, anunţă comandantul 

şi bombardierul viră la stingă. 

lar memoria lor avea să păstreze întipărite verdeaţa intensă, 
caie împodobea aerodromul „Henderson", ţi spuma albă a 
spargerii valurilor de ţărmul dezgustătoarei Insule. 

Au urmat apoi minute monotone de zbor. Motoarele, în 
turație de croazieră, torceau egal şi catifelat, ca nişte pisici. B- 
25, abia legănindu-se, plutea în ultramarinul cerului tropical, 
reflectat de suprafaţa netedă a oceanului liniştit. 

Guadalcanalul dispăruse şi acum echipajele erau împre- 
surate, pretutinderi, de albastrul neverosimil de luminos care le 
influenţa apăsător starea psihică. 

După patru ceasuri plictisitoare de zbor, soarele, care bă- 
tuse din dreapta, se mutase în spatele scaunului cu blindaj 
dorsal. In rest, totul rămăsese la fel de imobil. Ampenajul dublu 
al avionului B-25, semăniînd cu nişte coarne, se legăna abia 
sesizabil. Trăgătorul, care şedea în turela din coadă, adormise, 
simțindu-se în siguranţă sub atit de puternica escortă a 
aparatelor de vînătoare. 

Charles îşi reţinea cu greu dorinţa prostească de a se a- 
propia cît mai mult de avionul şefului de formaţie, pentru a-l 
trezi pe trăgător, ciocănind cu planul în cabina acestuia. 

— Priviţi, jos este o navă, spuse careva prin radio. 

—E de-a noastră, se răspunse de pe B-25. Insă, pentru orice 

eventualitate, bombardierul viră lateral : de ce să se mai 

expună unui tir de antiaeriană ! 

In cea de-a cincea oră de zbor, Charles obosit să tot şadă în 
aceeaşi poziţie, închingat în centurile de siguranţă, începu să se 
mişte în scaun. 


—Cum te simţi ? fu întrebat de la bordul avionului şefului de 

formaţie. 

-- Mi s-a urit să planez numai în viteză de croazieră. N-ai mai 
putea creşte turaţia ? Că benzina n-am consumat-o nici pe 
jumătate. 

—lartă-mă, prietene, nu se poate. Acesta-i regimul calculat 

pentru aeronava noastră. 

—N-ar fi rea, acum, o ceşcuţă de cafea, răsună din eter 

glasul lui Robert Harris, c-altminteri mă ia somnul. 

—Mai bine, uită-te jos. 

—Ce-i acolo ? Nu se vede nimic. 

-—Priveşte mai atent! insistă şeful. 

Despre ce-i vorba ? întrebă neliniştit Harris. 

| ise răspunse cu glas tărăgănat, plin de solemnitate : 

-—Traversăm ecuatorul. 

—Ar trebui marcat, sugeră Robert. 

—Alinierea in formaţie 1... Sînteţi gata ? 

Gata, comandarite. 

—Foc ! 

Peste o sută de dire luminoase ţişniră de pretutindeni pe 
lingă aparatul şefului de formaţie şi, trecind înainte se curbară 
şi se stinseră undeva, jos. 

—Decuplaţi armamentul! Stringeţi formaţia ! Nu mai avem 

mult de zburat, aproximativ o oră şi jumătate... 

Oboseala începu să-şi spună cuvintul. Din pricina zgomotului 
şi a paraziţilor radio, Oiarles avea impresia că i se umflase 
capul. Gura i se uscase, de atita oxigen. Spatele şi picioarele i 
se anchilozaseră, tot şezind în aceeaşi poziţie. Timpul trecea 
insuportabil de încet. Acele ceasornicului parcă îngheţaseră pe 
cadran. 

„De-acum încolo, ampenajul ăsta cu coarne am să-l văd şi-n 
somn. De r .pte ore îmi zgiiesc ochii la el", se gîndi Oiarles, 
menţinîndu-şi locul în formaţie, după ampenajul dublu al 
bombardierului. 

Trăgătorul din turela de la spate se trezise de muit. şi se 
amuza strimbîndu-se la cineva. 

Prîntr-un efort de voinţă, Charles îşi înăbuşi dorinţa de-a privi 
la ceas : cînd nu te uiţi la el, timpul trece mai repede. 

—Priviţi 1 Puțin mal la stînga direcţiei noastre de zbor se 

vede un submarin ! exclamă Adams. 


—Care submarin ? E-o balenă. Nu vezi că, mai încolo, mai 

sînt cîteva ? 

Charles câtă in jos. De la a li t ud i nea iui, grupul gigan- 
ticelor animale părea un banc de peştişori. Probabil, vuietul 
nenumăratelor motoare de avion le tulburase şi, ca la o co- 
mandă, balenele ieşiseră la suprafaţă. 

Tntilnirea cu balenele mai atenua întrucitva plictiseala 
zborului monoton. Timpul calculat pentru deplasare se apropia 
de sfîrşit şi, cu toate că oceanul continua să fie albastru în toate 
direcţiile, piloţii se mai înviorară. 

—De ce-o fi creat Dumnezeu atit de multă apă sărată ? 

—Da, cred şi eu. ar fi fost mai bine dacă era cheriy- brandy ! 

—Ascultă, şefule, nu cumva ai trecut pe lîngă atol ? porni 3ă 

se neliniştească Paul. După calculele mele, trebuia să fi 

ajuns la punctul de destinaţie. 

—Fii calm, puştiule. Navigatorul meu calculează mai exact. 

îmi promite atolul, după opt minute. 

—In ce mă priveşte, eu parcă şI disting ceva, spuse Charles, 

aţintindu-şi privirea asupra unei pete cenuşii, care se ivise 

pe fondul albastru. 

—Exact ! Pămînt ? răcni bucuros Paul, de parcă ar fi fost un 

marinar, care participa pentru prima oară la o navigaţie 

îndepărtată. 

—începem coborirea ! se transmise de pe aeronava co- 

mandant şi Lightningurile glisară în jos, pe urmele călăuzei 

lor. 

Lingă insulă, erau aciuate citeva vase de desant avariate. 
Ici-colo, încă mai fumegau construcţii distruse de bom- 
bardament. 

Aerodromul era pustiu, dacă nu s-ar fi ţinut seamă de 
avionul de transport Sy-47, cu care ieri zburase spre Tarawa un 
grup de specialişti în aviaţie, pentru întâmpinarea escadrilei ce- 
şi schimba baza. 


„Ce ne-o fi aşteptând aici ?U se gîndi Charles Mallory, 
conducîndu-şi patrula la aterizare. 
CAPITOLUL IV 1 
S-ar fi zis că nu există oameni mai fericiţi ca locuitorii din 
Mările Sudului. Natura mărinimoasă le dăruise totul : peşte din 
belşug, fructe de tot felul, printre care şi nucile de cocos. Chiar 
şi legendarul arbore de pi ine creştea pe insulele acestea. lar 


prin stufărişuri, grohăiau turme de porci negri. 

Aici nu existau nici fiare sălbatice, nici şerpi veninoşi. Fiinţa 
cea mai înfiorătoare, căreia polinezienii i se închinau ca unui 
zeu, trăia în adincurile apelor verzui tropicale. A- ceasta era 
rechinul. 

Climatul cald îngăduia localnicilor să-şi petreacă tot timpul 
anului numai cu o legătură peste şolduri. Da, insula era bogată 
din toate punctele de vedere. O dată cu apariţia europenilor, 
devenise un loc paradisiac şi visul multor gentlcmanl bogaţi, 
care, obosiţi de atitea afeceri şi din pricina nevestelor 
răscoapte, se repezeau încoace, pentru ca, în trindâvie şi huzur, 
să stea tolăniţi la umbra palmierilor de pe malul lagunei, în 
compania fetişcanelor bronzate... 

însă războiul, care ajunsese şi la Tarawa, adusese cu el 
pustiirea acestei insule înfloritoare. întoomai ca un taifun, tre- 
cuse vijelios peste atol, fringînd şi pîrjolind palmierii, năruind 
construcţiile, ucigînd soldaţi japonezi şi locuitori paşnici. 

Navele de suprafaţă ale flotei americane şi aviația de pe 
portavioane, apropiindu-se de Tarawa, distruseseră absolut 
totul. Apoi debarcaseră trupele de desant. Infanteria marină 
luase cu asalt slabele fortificaţii japoneze, împroşcîndu-le cu 
plumbi şi cu focul aruncătoarelor de flăcări. Japonezii rezistaseră 
pînă la i-ltimul om. In două zile şi jumătate de lupte, din 
detaşamentul celor cinci mii de japonezi mal rămăseseră în 
viaţă doar vreo citeva zeci. 

Escadrila 332 nu participase la acţiunile de luptă de la 
Tarawa. Comandantul campaniei se descurcase excelent cu 
forţele aviaţiei ambarcate şi ou cele ale avioanelor de vinătoare 
Thunderbolt, aparţinînd armatei de uscat, care sosiseră în zbor 
cu două zile mai înainte. Pe insulă, în afara lor, se mai aflau şi 
hidroavioane Cătălină. în timpul zilei, stăteau ancorate in 
lagună, iar noaptea plecau în raiduri la mare distanţă. pentru a 
dezorganiza navigația japonezilor. Din pricina faptului că 
hidroavioanele erau vopsite în negru şi a acţiunilor lor nocturne, 
piloţii de vînătoare îşi porecliseră vecinele : Blackcats — Pisicile 
negre. 

Odihnindu -se" cam o săptămînă, după ce se mutaseră, a- 
viatorii începură să cîrtească nemulţumiţi. Cel mai indignat erau 
Paul : 

— Cînd, oare, dracu' s-o ia de treabă, ne vom îndeplini şi noi 


norma misiunilor de luptă ? Cum o să ne-ntoarcem în Statele 
Unite, dacă stăm de pomană pe insula asta ? 

însă lui Robert şi lui Charles atolul Tarawa le mersese la 
suflet. Serile, se retrăgeau undeva, pe țărm, cît mai departe de 
oameni, şi-şi aprindeau un foc de tabără. Ascultind murmurul 
sacru al valurilor care se spărgeau de mal, visau la viitor Erau 
scăldaţi de lumina astrelor celor două emisfere, iar Ursa Marc. 
care se afla la orizont, plutea, pe suprafaţa lină a oceanului, ca 
o pirogă polineziană. 


Robert Harris nu reuşi să-şi păstreze liniştea sufletească 
pentru mai mult timp. Odată, într-o dimineaţă, ateriză un a- vion 
de transport Douglas. împreună cu materialele tehnice, aduse 
de la aerodromul „Henderson" şi corespondenţa recentă. 
Aviatorii, care aşteptau scrisori, se aruncară lacomi... Primi 


şi Robert un plic, şi nu mică i-a fost mirarea cînd a identificat 
un scris cunoscut. Al lui Kate ! Cum de-i dăduse de urmă ? Din 
clipa cînd plecase din Honolulu, Robert. nu-i scrisese nici un 
cuvînt. De altminteri, era atit de fericit, încît nici nu-1 invidie pe 
Charles, care avea un pachet întreg de scrisori. 

Robert desfăcu -plicul şi se retrase pe mal. Kate îi scria 
aiurea, despre toate fleacurile — cum se duce la plajă, cum se 
bronzează, însă nu pomenea nimica despre Henry Hughes, de 
parcă nici n-ar fi fost logodită cu el. „Probabil că s-a întâmplat 
ceva între ei şi-acum se gîndeşte serios să-şi lege viaţa de-a 
mea "" îi străfulgeră o idee prin minte. Ar fi dorit tare mult să 
creadă în ea. Fusese de-ajuns o licărire, pentru ca speranţa să 
se înfiripe din nou... 

Pipăind plicul, Robert sesiză că se mai afla ceva înăuntru. O 
fotografie de mici dimensiuni. într-o clipă, toate speranţele lui 
se năruiră. Kate se imortalizase, în timpul unei plimbări pe un 
iaht de sport. Undele clocoteau în afara bordului de culoare 
deschisă, iar Kate bronzată, ţinîndu-se de catarg, zimbea 
provocator unui tânăr lat în umeri, cu pantalonii sumeşi pînă la 
genunchi. Va-a-i ! Robert îşi amintea prea bine zimbetul acesta 
şi ştia ce urmează după el... De ce i-o fi trimis fotografia ? 
Pentru a se răzbuna că plecase, sau ca să-şi bată joc de el, 
puţin nu chiar în exces. Adică: „Tu luptă, cretinule, dacă îţi face 


plăcere, că noi trăim foarte bine şi fără război !U Robert rupse 
scrisoarea şi fotografia şi le azvîrli în mare. 

Oceanul clocotea deasupra recifurilor, împrăştiind în aer 
stropii de apă. Valurile se transformau în pulbere şi spumă, 
scînteiau minuscule curcubee. Pescăruşii ţipau trist. Robert se 
ridicii de pe nisip şi o luă de-a lungul țărmului. 

Rătăci cît mai departe de aerodrom. Acolo unde domnea 
liniştea şi nu se aflau oameni şi unde urmele războiului dis- 
păruseră complet — palmierii creşteau uimitor de falnici şi 
frunzoşi, neatinşi de schijele obuzelor. Şi erau atît de plini de 
nuci de cocos, încît Robert porni să caute un băț, cu care să 
poată dobori măcar una singură. Pătrunzînd mai adînc in crîngul 
palmierilor, dădu, pe neaşteptate, peste un fuselaj de avion de 
vinătoare japonez. Motorul Zeroului fusese zvîrlit la vreo 
două sute de picioare şi zăcea cu palele curbate ale eli- 
cei. înfipte în nisip. Carlinga era turtită şi ] dejghinată... 
Probabil. trupul pilotului apucase să fie scos SOPrECDI Qi 


r-ila 12 coala 13 


„Ferească Dumnezeu să termini atît de repede cu viaţa, se 
cutremură Robert, fără voie. Japonezul acesta pesemne că era 
aşteptat de părinţi, dar pe mine cine să mă aştepte ? Părinţi nu 
am, iar neamurile au uitat de mult de existenţa mea...41 Pentru 
o clipă, în memorie îi apăru chipul lui Kate, zimbind provocator 
proprietarului iahtului. înciudat, Robert dădu din cap : „Nu, Kate 
nu ştie s-aştepte pe cineva, şi nici nu doreşte..." 

In gînd, trase o înjurătură la adresa femeii şi, uitînd de 
intenţia sa de a dobori o nucă, plecă, îndepărtindu-se de sfă- 
rimâturile avionului. 

leşind iarăşi la țărm, decise să se scalde şi-şi găsi un locşor 
pe pofta inimii. Deodată, nu departe, auzi un glas de femeie. „ŞI 
se crede că polinezienii s-au mutat de pe Tarawa pe alte insule 
din arhipelag", se gîndi Robert. 

Vocea femeii îl ademeni şi Robert, împins de curiozitate, işi 
strînse lucrurile şi se îndreptă în direcţia de unde parcă se 
ingîna un cîntec. Dincolo de-o tufă de mango, zări o tînără, 
goală, întinsă cu faţa in sus, pe-o bucată de pînză roşie. Se 
părea că insulara picotea, prăjindu-şi trupul la soare. 

—Mulţumesc ! bălmăji Robert primul cuvînt ce-i veni pe 

limbă şi, aruncîndu-şi lucrurile, se lăsă pe nisip, în apro- 

pierea femeii. 

Aceasta nu se sperie deloc de apariţia bărbatului necunos- 
cut cu păr bălai. îşi înălţă genele lungi şi porni să chicotească 
înveselită, zărind mutra fisticită a lui Robert. 

—Ma-ora-na ! îl salută ea, şi-l examină plină de-o sinceră 

curiozitate. 

—Ce faci aici ? o întrebă Robert. 

—îmi aştept bărbatul. E plecat după peşte. 

—Fericit om, oftă Robert, fără să-şi ia ochii de la femeie. Tare 

aş vrea să fiu în locul lui. 

Insulara rupse o floare albă de gardenia, dintr-o tufă, şi şi-o 
puse în păr. 

—Cum te cheamă ? o întrebă Bob, apucind-o de mină. 

—Ei, ei ! rise ea, fără să-şi retragă mina. Dacă-mi înşel 

bărbatul, n-o să mai prindă nici măcar un peştişor” 

—Dacă- asta-i pricina, şi nimic altceva, atunci am să-ți 

cumpăr o barcă plină cu peşte, făgădui Robert, trăgind-o 

lîngă dînsul. Părul frumoasei femei mirosea a ulei de cocos 


şi a petale de flori de gardenia. 
Erau amîndoi pe ţărmul oceanului, lăstărişul des al tufelor 
de mango izolîndu-i de restul lumii. 


Istovit de mîngiierile polinezienei, Robert aţipi la umbră. lar 
cînd se trezi, tînăra nu mai era lingă el. Dispăruse. împreună cu 
hainele lui. „Hai, că m-am distrat, rise Robert de el însuşi. 
Frumos am să mai arăt, dacă apar la bază cu-o legătură din 
frunze de palmier peste şolduri”. 

Privind împrejur, porni să ridă din nou. In apropiere, işi zărise 
îmbrăcămintea, umplută cu nisip — arătând întocmai ca un om 
întins pe plajă : în timp ce Robert dormea, femeia se distrase cu 
hainele lui. 

Pilotul scutură nisipul din pantaloni şi controla conţinutul 
buzunarelor. Totul era la locul său. 

Trecătoarea bucurie, pe care i-o dăruise întâlnirea cu in- 
sulara, îi alungase durerea sufletească pricinuită de Kate. Ro- 
bert se cufundă în apele lagunei şi, după ce se învioră scăl- 
dîndu-se, se grăbi spre bază. Subordonaţii puteau fi neliniştiţi de 
îndelungata absenţă a comandantului lor. 

„Dacă i-aş poveşti lui Charles despre aventură — nu m-ar 
crede ! zimbi Robert plăcutei amintiri. Ce-ar fi însă dacă m-aş 
duce cu cl în sat, luînd jeepul ?" 

Dar nu i-a fost dat să-şi realizeze dorinţa : insula Tara- wa 
reprezentase, pentru escadrilă, doar o staţionare intermediară 
în lungul drum spre insulele Japoniei. Peste două zile, aviatorii 
părăsiră atolul. 

Tarawa, Kwajalein, Eniwetok — ce denumiri sonore, în- 
dntătoare! Insulele Gilbert şi Marshall — obiectul îndepărtatelor 
vise ale şcolarului Chack Mallory — se spulberă sub planurile 
Lightningului, dispărînd, pentru totdeauna. în picla albastră. 
Escadrila 332 se îndrepta spre zona acţiunilor de luptă de pe 
insulele Mariane. 

CAPITOLUL V 1 

Vîjfitul monoton, care dăinuia de mai multe ore, al mo- 
toarelor hidroavionului Kawasaki. în timpul căruia se picotea atît 
de bine, amuţi brusc. Yasuziro işi deschise imediat ochii. Dar 
neliniştea sa n-avea nici un rost — piloiii reduseseră gazul şi 
treceau la coborire. 

Pe direcţia de zbor, din albastrul oceanului se iviră con- 
tururile a două insule, despărțite printr-o strimtoare îngustă. 
Yasuziro se lipi de luminator : era pentru prima oară dnd venea 
in arhipelagul Marianelor. 

—Ce insule-s astea ? îl întrebă pe ofiţerul care şedea alături. 


Acesta privi indiferent prin luminator. 

-Cea mai apropiată de noi este Tinian, iar cea îndepărtată 

— Saipan, unde vom ateriza acum. 

—Nu credeam că Saipanul şi Tinianul sînt atit de a- propiate 

una de alta, biigui Yasuziro, apreciind din ochi lăţimea 

strimtorii. 

Hidroavionul plană deasupra acvatoriului, între fişia în- 
spumată a recifurilor şi țărm. In dreapta se zărea un orăşel 
cufundat în verdeață, cu locuinţe tipic japoneze. 

Centrul administrativ al insulei — Garapan — îl lămuri 

vecinul şi, mijindu-şi ochii de plăcere, începu să-şi a- 

mintească ce whisky se fabrica aici, din trestie de zahăr, şi 

cît de uriaşe şi suculente erau fructele de ananas. 

Peste două-trei minute, Kawasaki efectuă amerizarea şi 
Yasuziro, mulţumind călduros echipajului, pentru că-l trans- 
portase cu bine la noul său loc de serviciu, plecă în căutarea 
comandamentului. 

La Saipan se afla instalat statul major al escadrei care 
acţiona în zona centrală a Oceanului Pacific. Un amiral în vîrstă 
îl întîmpină prietenos pe Yasuziro şi, cercetind atent foaia lui 
matricolă, îl numi pe căpitan-locotenentul nou sosit comandant 
al detaşamentului de aviaţie „Crizantema albă", care-şi avea 
baza pe „Aslito". 

Noul loc îi plăcu lui Yasuziro : aerodromul era destul de 
spaţios, avioanele de vinătoare Gekko, produse de firma Na- 
kazima, pe care avea să zboare de acum încolo, erau adăpos- 
tite, în caponiere şi biute. Dar neobişnuita linişte de pe ae- 
rodrom îi transmise o oarecare stare de încordare. 

—La dumneavoastră, totdeauna e atît de multă linişte ? îl 

întrebă Yasuziro pe şeful de stat major, cînd se întîlni cu el 

—Piloţii cu experienţă, in marea lor majoritate, sini plecaţi în 

delegaţii, pentru recepţionarea şi rodajul noilor a- vioane. N- 

au rămas decit „bobocii". 

Yasuziro sesiză un vuiet de motoare de avion 

—Dar cine zboară ? 

—Asta-i avionul „chinină". In fiecare zi aterizează la noi unul 

sau două transportoare, pentru completarea aprovizionării. 

Cară medicamente în zona acţiunilor de luptă. In special 

chinină. 

—Şi avionul meu unde se află ? se interesă Yasuziro. 


—lată-1l, Gekkoul de-acolo, îi arătă un adjutant avionul de 
vînătoare cu cinci guri de foc pe al cărui fuzelaj era înfăşurat 
un dragon albastru. 

Cînd făcu cunoştinţă cu efectivul de zbor al detaşamentului, 
Yasuziro Hattori fu dezamăgit. Nu-şi imaginase astfel ostaşii pe 
care avea să-i conducă în luptă. Arătau nemaipomenit de tineri 
şi puţin experimentați — nişte subofiţeri, cărora nici nu le 
dăduse mustaţa, cu obraji îmbujoraţi, ce abia promovaseră un 
curs rapid de şcoală de zobr. 

„Da, cu băieţandrii ăştia mai trebuie efectuată o pregătire 
suplimentară şi temeinică, se gîndi Yasuziro. Voi fi nevoit să 
atrag şi echipajul de pe Kawasaki. Băieţii de-acolo sînt pricepuţi 
şi căliţi în luptă". 

Dar soarta parcă hotărise să-şi bată joc de ei şi încă rău de 
tot. A doua zi, Yasuziro află că, la Tanapaga, în timpul decolării, 
hidroavionul Kawasaki detonase focosul unei bombe. Din 
hidroavion şi din piloţii cu experienţă ai detaşamentului 
„Crizantema albă" n-au mai rămas decît sfărimături şi petice 
aparţinînd echipamentului de zbor. 

„totdeauna, moartea îi alege pe cei mai buni !" Yasuziro 
suportă foarte greu pierderea. Se refugie în odaia de cult a 
aerodromului şi se rugă mult pentru sufletele celor pieriţi. 
Acuma, in detaşament, numai el singur mai reprezenta un pilot 
călit în luptă. 

Fără să-şi piardă vremea, Yasuziro se apucă de treabă. Işi 
propusese ca. în cel mai scurt timp, să scoată din „puişorii aceia 
cu pliscuri gălbui nişte şoimi neînfricaţi", capabili să a- pere 
insula, să respingă atacurile aviaţiei ambarcate inamice — o 
problemă a naibii de grea, aproape cu neputinţă de rezolvat. 

împărăţia adormită de pe aerodromul „Aslito" se pomeni sub 
vuietul zilnic al motoarelor. „Escadra prăpădiţilor" se trezise din 
somnolenţă. Yasuziro preda discipolilor săi pilotajul complex şi-i 
familiariza cu zborul în formaţie. Piloții asimilau treptat 
măiestria de luptă, însă defecţiuni şi accidente sc petreceau 
aproape în fiecare schimb de zbor. 


în ziua de 5 mai, Yasuziro fu chemat la statul major al es- 
cadrei, unde i se aduse la cunoştinţă o telegramă strict secretă 
a amiralului Toeda Soyemu, care fusese numit comandant-şef al 
flotei reunite in locul amiralului Koga, dispărut fără urmă : 

„Războiul se apropie serios de liniile de importanţă vitală 
pentru apărarea noastră naţională. Problema existenţei naţio- 
nale se pune extrem de grav : vom fi învingători, sau devenim 
învinşi..." Yasuziro se opri din citit, cufundîndu-se adînc asupra 
coloanelor uniforme de ideograme. Nimeni nu prezentase 
situaţia atît de acut. „Ofițerii şi marinarii care participă la lupta 
hotăritoare trebuie să aibă încredere în zei, să-şi însuşească în 
amănunţime arta purtării războiului şi să decidă soarta 
imperiului în bătălii..." Telegrama se încheia cu obişnuitele 
asigurări din partea unor supuşi credincioşi : „Recunoscînd 
întreaga povară a răspunderii noastre pentru soarta imperiului, 
a cărui istorie numără 2600 de ani, plin de venerație faţă de 
gloria tronului imperial şi cu nădejde în ajutorul zeilor, voi 
depune toate eforturile pentru a îndeplini dorinţele împăratului." 

Dar ordinul comandantului-şef nu reprezenta decît o simplă 
înşiruire de vorbe : posibilităţile tehnice şi economice ale 
imperiului erau într-atiît de epuizate, încît amiralul fu nevoit, 
peste puţin timp, să interzică detaşamentului „Crizantema albă" 
efectuarea zborurilor de instructaj şi antrenament. Benzina de 
aviaţie, existentă pe insulă, ajungea doar pentru acţiunile de 
luptă. Dar şi aceasta provenea din capturi de război, de la 
Singapore. „Ce ne-am fi făcut, dacă englezii şi-ar & distrus 
depozitele de benzină şi nu ni le-ar fi lăsat nouă ?" se gîndi 
miînios, Yasuziro. Acum, el şi imberbii săi discipoli, profitînd de 
marea distanţă care despărţea insula Saipan de zona acţiunilor 
de luptă, îşi petreceau timpul trîndăvind, lipsiţi de griji. Mai ades 
puteau fi întîlniţi în oraş, decît pe aerodromul „Aslito". 

In scrisorile pe care Yasuziro le primea de la ofiţeri cunoscuţi, 
aceştia îl informau că treburile mergeau prost şi în alte zone. In 
Oceanul Pacific, flota suferea numai înfringeri, una după alta. 
America, orientîndu-şi puternica ei economie spre producţia de 
război, sugruma imperiul prin superioritatea tehnică şi 
numerică. Accente ascunse de pesimism se puteau ghici şi în 
scrisorile lui Tiyeko şi ale părinţilor. Trăiau din ce în ce mai greu. 
Sentimentului de nelinişte, permanent, pentru soarta celor 
apropiaţi, i se mai adăugaseră şi dificultăţile economice, 


provocate de războiul ce dura de atiţia ani. 

Numai scrisorile fratelui său mai mare îl bucurau prin 
optimismul lor şi veştile referitoare la succesele din China de \ 
Sud, unde locotenentul Otoziro Hattori, in februarie 1944, fu- 
sese mutat din Coreea. în martie, după o acalmie prelungită, 
trupele japoneze îşi reluaseră ofensiva împotriva unităţilor 
Gomindanului. 

2 

Saipanul, în comparaţie cu Japonia înfometată şi sleită de 
război, era un adevărat rai pămiîntesc. Belşugul de fructe, zahăr, 
orez, peşte şi chiar diferite vinuri, care în metropolă 
dispăruseră, relaţiile cu drăguţele localnice, ce-şi manifestau 
sentimentele patriotice în cadrul asociaţiei feminine „Apărarea 
Patriei", toate acestea făceau ca viaţa aviatorilor să fie veselă, 
plăcută. Pentru ei, populaţia japoneză organiza serbări, 
spectacole teatrale şi întreceri sportive. în ochii locuitorilor 
insulei, care-şi găsiseră o a doua patrie în Saipan, aviatorii 
reprezentau o acoperire de nădejde în faţa aviaţiei americane. 
Tinerii aceia fanatici, care acum îşi învinseseră teama de a- 
paratele Gekko, după antrenamentele efectuate cu noul co- 
mandant al „Crizantemei albe", li se păreau nişte adevăraţi aşi 
ai aerului. 

Cu ocazia unui spectacol, Yasuziro fusese prezentai gu- 
vernatorului insulelor Mariane, domnului Hayashi, şi conducă- 
torului companiei de zahăr, domnului Kawamura. Masao Ka- 
wamura era o figură notabilă a Saipanului, unde compania în 
fruntea căreia se afla pusese stăpinire pe aproape toate bo- 
găţiile insulei. Kawamura nu se ocupa numai cu producţia de 
zahăr şi dc whisky. Tutunul şi cafeaua, anasul şi orezul re- 
prezentau un obiectiv" de permanentă grijă din partea sa Plus 
cele aproximativ douăzeci de mici vase pescăreşti, care ieşeau 
la pescuitul tonului şi aparţineau aceleiaşi companii. 

Pentru a-şi sublinia patriotismul, la unul din spectacolele 
teatrale, domnul Kawamura venise îmbrăcat într-un costum 
sărbătoresc de samurai : cu hakama * şi vakagynu %, cu sabie 
şi pumnal. Lîngă soţia sa, mult mai tînără, îmbrăcată europe- 
neşte, Kawamura-san arăta supărat, ca un pavion obosit. Nu se 
putea' privi la perechea conjugală, fără să nu zimbeşti : erau 


19 Pantaloni largi, cu falduri. 
20  Vestă elegantă, de mătase. 


total nepotriviţi unul cu altul. 

Yasuziro ştia că doamna Yoko Kawamura, fiica fostului consul 
japonez la San-Francisco şi Los Angeles, se măritase. 
împotriva voinţei ei, la insistenţele lui taică-său, cu prietenul 
acestuia, Kawamura, un văduv bogat şi cu relaţii la curtea 
imperială. 

în timpul spectacolului, Yasuziro privise pe furiş la loja 
guvernatorului, unde se aflau soţii Kawamura, şi cugetă la 
soarta nedreaptă : „O femeie atit de frumoasă şi încîntătoare 6ă 
fie nevoită să se mărite cu un monstru gras şi mai bătrîn decit 


ea cu treizeci de ani !U La un moment dat, privirile lui Yasuziro 
şi ale doamnei Kawamura se întîlniră. lar pilotul avu impresia că 
femeia se tulburase şi roşise uşor. 

în perioada cînd Yoko locuise în California, vedetele Hol- 
lywoodului constituiau limita visurilor sale, şi se lăsase atrasă 
de teatru. Acum, după căsătorie, se plictisea de moarte şi, 
pentru a-şi înfrumuseţa viaţa, începuse să se ocupe de acţiuni 
cu caracter social şi cultural, creînd un teatru de amatori. Zile 
întregi străbătea insula, în Plymouthul ei albastru deschis, 
menţinînd contacte strînse cu soțiile rezidenţilor. 

Japoneză americanizată, o mare parte din viaţă şi-o trăise în 
Statele Unite, Yoko era totuşi o patriotă îndirjită a Nippo- nului 
şi, din cînd în cînd, la cerea tatălui său, îndeplinise unele misiuni 
delicate, cu caracter informativ. Acuma se străduia, din toate 
puterile, ca ostaşii mikadoului, pripăşiţi pe insulă, sâ tînjească 
mai puţin după familiile lor, aflîindu-se atît de departe de patrie. 

Odată, pe la sfîrşitul lunii mai, Yasuziro cerea, la telefon 
conducerii intendenţei benzină pentru zboruri. Era serios ne- 
liniştit de faptul că piloţii „Crizantemei albe" îşi pierdeau de- 
prinderile profesionale, îndobitocindu-se în beţii zilnice. 

Bineînţeles, printr-un contact personal, s-ar fi putut a- junge 
la o rezolvare mai rapidă, însă, din păcate, maşina lui ra 
scoasă din circulaţie. 

Ostaşul de serviciu pe detaşament bătu la uşa cabinetului 
şi-i raportă : 

—W Domnule căpitan-locotenent, doamna Kawamura vă 
roagă să poftiţi pînă afară. 

Aşezînd receptorul la loc, Yasuziro se grăbi să iasă. Soţia 
regelui neîncoronat al insulei era în automobilul ei, fâcîndu-şi 
vînt cu evantaiul. 


Plecindu-se respectuos înaintea musafirei, Yasuziro se in- 
teresă cărui fapt datora această înaltă onoare. 

A reieşit că, fiind in trecere pe acolo, doamna Kawamura 
decisese să-i invite personal pe aviatori la premiera operei „Cio- 
cio-san", de a doua zi, în care rolu] doamnei Bulterfly avea sâ 
fie interpretat chiar de dînsa. 

Terminînd cu aspectul practic al convorbirii, Yoko nu dădea 
semne că ar dori să-l elibereze pe Yasuziro, ce-i puse o mulţime 
de întrebări lipsite de importanţă, în timp ce se juca. alene, cu 
evantaiul. 

Şi Yasuziro, străfulgerat de-o idee îndrăzneață, se decise : 

—Oare mi-aţi permite, doamnă Kawamura, să vă insoţeso 

pină la Garapan ? Maşina mea se află la reparat şi trebuie s- 

ajung la statul major. 

—Cu plăcere, Hattori-san îi zimbi Yoko. O amuza timiditatea 

bărbatului acela neînfricat. 

Anunţindu-l pe ostaşul de serviciu pe detaşament câ pleacă 
la Garapan, Yasuziro se aşeză stîingaci pe bancheta din spate a 
Plymouthului, ştergîndu-şi năduşeala de pe faţă. 

—Nu vă este frig în uniformă ? glumi Yoko, în vreme ce ea 

era îmbrăcată doar într-o rochie uşoară, cu mîneci scurte. 

-—Puţin, da, îi răspunse, ruşinat, Yasuziro. Il tulbura nespus 

cutezanţa frumoasei femei, soţia unui om atit de influent. 

—Hattori-san, n-aţi dori să înotăm niţel în apele oceanului ? îi 

propuse, pe neaşteptate, doamna Kawamura. Cunoso o plajă 

extraordinară, nu departe de-aici. 

—Vai, doamnă ! se fistici şi mai mult Yasuziro. 

Totul se petrecea complet împotriva regulilor de com- 
portament japoneze. Işi dădea seama că, dacă îi accepta in- 
vitaţia, îşi primejduia cariera. Dar tînăra soţie a lui Kawamura îi 
plăcea nespus... 

Yoko porni motorul şi, după oe rulă niţel, părăsi şoseaua şi 
viră pe un drum de ţară, care dădea în junglă. Brusc, desişul se 
isprăvi şi se pomeniră pe malul oceanului. 

Dintr-o dată şi de neînțeles, nervoasă, ca un recrut înaintea 
primei lansări cu paraşuta, Yoko se dezbrăcă la iuţeală şi se 
repezi în apă. Cînd Yasuziro se apropie, înotă mai departe. In 
sfîrşit, după cP obosi, ieşi la mal. 

-—Oare v-a supărat ceva ? o întrebă Yasuziro. 

—Da, dar mi-e teamă să nu mă înţelegi greşit. Dumneata 


eşti un japonez autentic, pe cînd eu, Hatori-san, am căpătat 

o educaţie europeană şi am trăit multă vreme în Statele-Uni- 

te... Pe scurt, mi-e scîrbă de unele purtări ale soţului meu... 

Yoko muşca dintr-un firicel de iarbă pe care-l rupsese, ezi- 

tind dacă era cazul să povestească sau nu. Insă jignirea şi 

dorinţa de a-şi uşura sufletul se dovediră mai puternice. Ge- 
nerosul meu stăpîn Kawamura-san şi-a construit o anexă la 

„Casa veselă", unde îi place să se distreze, ferit de ochii lu- 

mii. Yoko tăcu din nou. Alaltăieri seară, s-a îmbătat acolo în- 

tr-un aşa hal, încît a fost adus acasă de două „Frunze de lo- 

tus" 21, care mi-au lăsat şi fundosiul ? uitat de bărbatul meu. 

A trebuit să le mulţumesc, să mă scuz pentru starea în care 

s-a găsit soţul meu şi să le plătesc pentru isprăvile lui 

murdare. Yoko îşi ridică ochii, scăldaţi de lacrimi. Am jurat 

îndurătoarei zeițe Kannon că nu voi ierta cele întimplate, 
pînă nu-ţi voi lăsa dumitale kosimakiul ? meu. 

Yasuziro se cutremură la auzul cuvintelor ei. Avu impresia că 
simte cum pîntecele îi este atins de tăişul rece al pumnalului 
ritual : dacă Kawamura-san va afla despre legătura lor, pe 
amindoi îi aşteaptă dezonoarea şi moartea. 

Dar era în stare să se împotrivească dorinţei acestei ne- 
asemuite femei ? 

3 

Ce scurte sînt clipele de fericire supremă ale omului ! Nici nu 
apucase să se aprindă ca lumea focul iubirii dintre Yasuziro şi 
Yoko, şi au şi fost obligaţi să se despartă, nereuşind nici măcar 
să-şi- ia rămas bun. 

La 12 iunie, insulele Saipan, Tinian şi Guam au fost atacate 
de sute de avioane, ridicate de pe punţile portavioanelor rapide 
americane. Două zile la rind, aerodromurile japoneze, vasele şi 
transportoarele, bateriile de artilerie şi trupele din locurile de 
concentrare au stat sub bombe. Ce puteau face Yasuziro Hattori 
şi piloţii săi complet neinstruiţi împotriva a douăsprezece 
portavioane americane aflate la două sute de mile de Saipan ? 
Toată bolta cerului era plină de avioane americane, revărsînd 
foc şi moarte. în răstimpul atacurilor aviaţiei ambarcate, 
„Crizantema albă" pierduse, în lupte aeriene şi la sol, aproape 


21 Denumire dată gheişelor de categorie inferioarei. 
22 " Legătură bărbătească, in jurul şoldurilor. 
23 Legătură femeia;,că, In jurul şoldurilor. 


jumătate din aparate şi din efectiv. lar dobo- rîrea a patru 
Skyaidere, din care Yasuziro distrusese două, era o jalnică şi 
insuficientă consolare. 

După ieşirea din dispozitiv a aerodromului „Aslito", Yasuziro 
primi ordin să se mute în zbor, cu resturile detaşamentului, pe 
insula Tinian, unde unităţile escadrei aeriene dispuneau de 
baze. 

întristat şi abătut, Yasuziro hoinărea pe lingă avioanele 
Gekko, atitea cîte mai supravieţuiseră. Numeric, americanii pur 
şi simplu îi zdrobiseră. Era cuprins de-o indiferenţă abrutizantă 
faţă de tot, ca şi faţă de propria-i persoană. Deocamdată, ca 
printr-o minune, moartea îl ocolise, dar se putea aştepta s-o 
întîlnească în orice moment. 

Aviatorii „Crizantemei albe" îşi petrecuseră noaptea din 
ajunul mutării fără să doarmă. încă de cu seară, treizeci de 
focuri de înmormiîntare arseseră cu vilvătăi, incinerînd rămă- 
şiţele păminteşti ale aviatorilor şi tehnicilor morţi. Tractoarele şi 
buldozerele huruiau înfricoşător, nivelînd gropile de pc pista de 
decolare. Tot aici fuseseră aduse vreo citeva sute de locuitori 
indigeni, mobilizați să care pămînt cu coşurile. 

în timp ce avea loc incinerarea, Yasuziro îi încărcase într-un 
camion pe aviatorii detaşamentului rămaşi în viaţă, şi-i 
transportase la clubul „Nanie Kohatsu". Aici îşi luară rămas bun 
de la insulari. Aviatorii băură rom din trestie de zahăr şi serviră 
o gustare cu sukiyaki de găină şi fructe aromate de ananas. 
Convorbirile lor se refereau numai la flota japoneză ce trebuia 
să apară peste puţin în apele insulei şi să-i burduşească pe 
neruşinaţii de americani. Toată lumea trăia în credinţa că 
împăratul nu-i va lăsa singuri în faţa nenorocirii. 

Un locuitor îi spuse lui Yasuziro că-şi dusese copiii pe vasul 
„Asama-Maru'". Doamna Kawamura şi alte femei din uniunea 
„Apărarea Patriei" îşi asumaseră grija de a-i transporta în 
Japonia, cît mai departe de bombe şi obuze. 

„Adio, Yoko !" se gîndi Yasuziro şi bău o ceaşcă de rom. De 
unde să-i treacă prin gînd că „Asama-Maru", ancorat în rada din 
Garapan, peste vreo două ceasuri avea să zacă pe fundul 
oceanului ? Odată cu revărsatul zorilor, vasul fu torpilat de nişte 
Skyraidere şi, fringîndu-se în două, se scufundă împreună cu 
pasagerii. Pieirea vasului „Asama-Maru" se petrecu sub ochii 
mulţimii, în care se afla şi domnul Kawamura, venit să-şi 


conducă soţia. 

Soarele încă nici nu izbutise să se ivească de după orizont, 
că bolta cerului de deasupra insulei se umplu de bombardiere 
americane. Trebuiau să plece cît mai urgent din Saipan, mai 
înainte ca aerodromul, reparat în mare grabă. 
să nu fie iarăşi scos din dispozitiv. Insă, nu se ştie din ce motiv, 
americanii, în dimineaţa aceea, cruţară aerodromul „Aslito". 

„Nu cumva şi-l rezervă pentru ei ? îi străfulgeră prin gînd lui 
Yasuziro. într-adevăr, peste puţină vreme ar trebui să ne 
aşteptăm la debarcarea unor trupe de desant..." 

După decolare, privind strîmtoare Tinian, îşi dădu seama că 
teama nu-i fusese zadarnică. întreg acvatoriul dintre insule era 
ticsit de nave de război şi transportoare americane. Niciodată 
Yasuziro nu mai văzuse atitea vase adunate pe suprafaţa 
limitată a unei strimtori. Chiar şi în timpul incursiunii lor asupra 
insulei Midway, cînd Yamamoto îşi mobilizase flota uriaşă, 
aceasta număra mai puţine flamuri decit aveau acum 
americanii. De data asta, îi deveni totul limpede — dacă nu vine 
flota reunită, soarta Saipanului e decisă ! 

Executînd luarea de înălţime, Yasuziro viră mult la stingă, 
pentru a evita tirul antiaerienei de pe nave, care acum trăgeau 
cu tunurile de mare calibru asupra artileriei, fortificațiilor de 
apărare şi a infanteriei japoneze, din adăposturi şi tranşee. 

Din ocean ţişneau gheizerele unor puternice explozii sub- 
marine. înotătorii subacvatici — rangers — degajau cu încăr- 
cături explozibile trecerea printre recifuri. 

.Yasuziro, aterizind pe Tinian, nu mai avu ocazia să vadă 
sumedenia vaselor de desant repezindu-se din ambele părţi 
spre trecerea Hintne recifuri, străpunsă din direcţia cătunului 
Oreai. 

„Dar unde-i flota noastră reunită ?" se întreba fiecare 
japonez, în timp ce asista la tabloul sinistru al debarcării tru- 
pelor de desant. Americanii, pricepuţi la asemenea treburi, in- 
terpretau totul cu exactitate, ca şi cum ar fi avut în faţă un 
scenariu. 

Cu fiece oră, speranţa condamnatei garnizoane din Saipan, 
de-a respinge desantul, devenea mai palidă. 

Ajungînd la țărm, infanteria marină americană intrase in 
luptă, sub acoperirea tancurilor, pentru a lărgi capul de pod, 
presînd subunitățile japoneze spre centrul insulei. Mereu alte şi 


alte transportoare aduceau în zona capului de pod trupe, utilaj 
tehnic şi materiale. 

De citeva ori, Yasuziro îşi conduse detaşamentul la asal- 
tarea trupelor în curs de debarcare, însă fiecare acţiune il 
costase citeva avioane doborite, şi nu putuse schimba intru 
nimic situaţia. 


La vreo trei zile de la debarcarea trupelor de desant, spaţiul 
de deasupra Saipanului deveni mai încăpător. După ce 
asiguraseră desantarea, navele marii unităţii americane de 
portavioane rapide se îndreptaseră în afara apelor riverane. 
Insă, înainte de plecare, lansaseră de pe catapulte un grup de 
aparate de vinătoare P-47 Thunderbolt, care aterizară pe ae- 
rodromul „Aslito", recent capturat de la japonezi. 

Aviația niponă, care dispunea de baze pe Tinian, începu să 
aibă o neînsemnată superioritate numerică. Dar nu pentru mult 
timp. Skyraiderele se iviră din nou în văzduh. 

De la nişte indigeni, Yasuziro auzi o veste dureroasă : in 
Marea Filipinelor, portavioanele americane atacaseră flota ja- 
poneză care naviga într-ajutorul Saipanului. Ca rezultat al 
bătăliei, fuseseră scufundate trei portavioane şi două tancuri 
petroliere japoneze. Mai fuseseră grav avariate şi-o serie de alte 
nave. Comandantul flotei intii operative se retrăsese spre 
Okinawa. Soarta Saipanului era definitiv pecetluită, iar rezis- 
tenţa apărătorilor insulei putea doar să-i prelungească agonia. 

Decolînd într-o acţiune de viînătoare liberă, în zona ae- 
rodromului „Aslito", Yasuziro decise să pîndească vreun Thun- 
derbolt rătăcit. In ultima vreme, aceste P-47 le făceau mult 
sînge rău, efectuînd atacuri prin surprindere asupra aerodro- 
mului lor. In apropiere de „Aslito", Yasuziro observă citeva grupe 
mici de Lightninguri. 

„De multişor nu ne-am mai întilnit — se gîndi pilotul, 
examinînd ampenajele duble şi rezervoarele de benzină sus- 
pendate. Vin de undeva, de la mare distanţă", conchise Yasuziro 
şi apăsă pe butonul emiţătorului, prevenindu-şi coechipierul : 

— Atenţie ! Atacăm la aterizare ! 

O celulă de avioane Gekko, fără să fie observată de ame- 
ricani, se îndreptă în direcţia soarelui, luînd înălţime. 

5 

Zborul de mutare, abrutizant, prelungit, se apropia de sfîrşit. 
Era necesar sâ te reculegi şi să te scuturi de oboseala 
acumulată. Urma etapa de cea mai mare responsabilitate a 
zborului — aterizarea pe un aerodrom necunoscut, cu o lungime 
a pistei limitată. „Am să mă trintesc pe-o foaie de cort. 
visa Charles Mallory, şi-am să dorm în voie, så mi se spele 
creierii de vuietul sicîitor al motoarelor şi-al pălăvrăgelii- radio". 

—Rupem formaţia şi aterizăm unul clte unul ! le aminti 


coechipierilor Robert Harris, care zbura înaintea lor. 

Al treilea tur trebuie să fie executat deasupra oceanului. 
Coborind trenul de aterizare şi flapsurile, Charles începu să se 
pregătească de aterizare. Cînd mai rămăsese foarte puţin pînă 
la linia coastei, în căşti se auzi strigătul lui Adams : 

—Sin tem atacați 1 

Şi, deodată, în blindajul dorsal porniră sâ bată proiectile 
japoneze. Charles închise ochii şi-şi plecă instinctiv capul. Din 
tabloul de bord căzură cioburi de sticlă. 

Revenindu-şi, după cîteva ciipe de buimăcire, Charles simţi 
că avionul continua să zboare. Privi in jurul său şi văzu mai jos 
de consola din dreapta un Irving ?* ieşit din atac şi care avea 
desant pe tot fuzelajul un dragon albastru deschis. 

—Aterizează, băiete ! îi strigă pilotul din Thunderbolt, care se 

repezise pe urmele „Dragonului albastru". De bandiții ăştia 

ne ocupăm noi! 

—Gură cască ! înjură Charles în eter. 

Şi nu era clar cui adresase acest epitet deloc măgulitor : 
sieşi, sau piloților de pe Thunderbolturi, care erau obligaţi să Ic 
acopere aterizarea. 

-- 31 ! îl strigă el pe Adams, rotindu-şi capul cu aproape o 
sută optzeci de grade. 

Dar coechipierul tăcea. Şi cerul, în locul unde acum citeva 
clipe zburase aparatul lui Adams, era pustiu. 

„După toate probabilitățile, a şi ajuns la fundul oceanului", 
gîndi Charles. El, în pofida superficialităţii, scăpase cu bine 
japonezul ii frinsese tija de comandă a direcţiei şi-i spărsese 
două aparate din tabloul de bord. Picioarele i se bălăbăneau 
asupra pedalelor, fără să mai simtă vreo sarcină. Insă situaţia 
nu era atît de gravă. Virind înclinat, Charles se an- gajă în 
aterizare şi, suprimînd gazul, îşi trînti Lightningul pe terenul de 
zbor, plin de cîrpăcelile gropilor astupate. 

„De unde or fi apărut şi Irvingurile astea ?" se gîndea 
Charles, rulînd spre caponiera liberă, indicată cu un steguleţ de 
un soldat cu pistolul-mitralieră de git. După ce întrerupse 
contactul la motoare şi deschise cupola carlingii, pilotul auzi 
bubuitul unor lupte apropiate. 

—Japonezii sint la cinci kilometri, mai la nord de „Aslito", îl 


24 Denumire convenţională, atribuită de forţele aeriene ale S.U-A. ţi Angliei 
aparatului de vînătoare japonez Nakazima — GeUco. 


informă soldatul. Viii sînt acolo, iar morţii în jurul nostru. 

încă n-au apucat sâ-i adune. Şi arătă cu stegule- ţul la o 

mogildeaţă în kaki, care zăcea pe iarbă, la vreo douăzeci de 

metri de caponieră. 

Deodată, Charles îşi aminti de lovitura primită în blindajul 
dorsal. Printr-o întîmplare feriaită, astăzi rămăsese în viaţă 
japonezul deschisese focul de la prea mare depărtare. Dacă ar 
fi fost mai aproape, blindajul dorsal n-ar fi putut rezista. Charles 
se simţi cuprins de-o oboseală îngrozitoare. Ar fi vrut să se 
prăbuşească sub planul avionului. Insă observă că de aparatul 
său se apropia un jeep, în care se afla Robert Harris. 


Acestea au fost ultimele zori pe care cei din Saipan le-au 
mai văzut. Minunea nu se petrecuse, deşi, poate, niciodată în 
viaţa lor, oamenii nu se mai rugaseră zeilor cu atita sinceritate. 

Flota japoneză nu ajunsese pînă la ei, să-i salveze. 

Jalnicele rămăşiţe ale garnizoanei de pe insulă, ca şi nă- 
niţii, femeile şi copiii se aflau acuma faţă în faţă cu un duşman 
puternic, excelent înarmat, acoperit de aviaţie şi de un mare 
număr de nave dotate cu tunuri de calibru greu. 

In mîinile japonezilor mai rămăseseră doar o bucăţică din 
partea nordică a insulei — capul Marpi — precum şi aerodromul 
„Banadcrru", din apropiere, unde se instalaseră în apărare 
ultimii soldaţi în stare să mai ţină o armă în miini. A- ceştia 
înălţaseră, pe locul cel mai ridicat, „Steagul-Soare", hotăriţi să 
moară în umbra lui. 

Americanii apărură odată cu lumina spectrală a zilei ce se 
năştea. Erau o mulţime. în faţa lor, legănindu-se pe terenul 
denivelat, înaintau tancurile. Şi nu le-a fost deloc greu să 
strivească subţirele lanţ al apărării japoneze. 

—Ne-a bătut ultimul ceas ! le vorbi Masao Kawamura 

locuitorilor insulei. încărunţise complet, după scufundarea 

vasului de transport „Asama-Maru'. Privirile-i fură reţinute 

pentru o clipă de nordul de fum, care învăluia Garapanul. 
Acolo, cuprinsă de flăcări, ârdea întreaga lui avere, acolo, pe 
fundul radei, i se odihnea soţia. 

—Mai mult, nu ne mai putem retrage, porni să vorbească şi 

comandantul diviziei de infanterie nimicite, şi care se afla 

lîngă Kawamura, susţinîndu-şi mîna dreaptă pansată. Flota 

n-a venit. Am luptat pînă la capăt. Acuma, nu ne rămine 


altceva de făcut, decît să murim ou demnitate. Să ne rugăm 

puţin ! 

Toată lumea în stare să se roage, chiar şi răniții grav, se 
întoarse gemiînd cu faţa spre locul unde se afla îndepărtata lor 
patrie si începu să-şi spună rugăciunile. 

—Rămii cu bine, Japonia ! exclamă generalul rănit şi, 

ducîndu-şi mîna stingă, în care ţinea pistolul, la timplă, 

apăsă pe trăgaci. împuşcătura a fost semnalul pentru 
declanşarea uciderilor şi sinuciderilor. 

—Rămiîneţi cu bine, taţi şi mame ! 

Banzai ! răsunară strigătele oamenilor, acoperite de zgo- 
motul împuşcăturilor de pistol. 

După un minut, mulţi dintre ei erau morţi. 

—Ajutaţi-ne ! se rugau răniții fără arme asupra lor, ri- 

dicindu-se anevoie în genunchi şi întinzîndu-şi grumazul. Un 

tînăr sublocotenent, cu capul pansat, stropit de sus şi pînă 
jos cu sînge, seceră capetele, răsuflînd din greu. 

Femei şi copii, cu groaza în priviri, urmăriseră scena. 

—lubite surQri, li se adresă Masao Kawamura, care-şi 

asumase puterea de guvernator cu trei zile în urmă, .după 

moartea conducătorului oficial al insulelor Mariane, ştiu bine 
că multe dintre voi s-au jurat să nu cadă în miinile soldaţilor 
americani, pentru a fi batjocorite. Să preferăm o moarte în- 

cununată de glorie, decit o veşnică ruşine şi dezonoare 1 A 

venit clipa sâ ne îndeplinim datoria. Cei mai buni fii ai lui 

Yamato au făcut-o şi-au trecut în lumea dreptăţii şi-a fericirii 

eterne. Acum e rîndul nostru. 


Soldaţii americani erau foarte aproape. Şi se puteau distinge 
căştile, acoperite cu reţele din pînză, şi pistoalele-mitra- lieră, 
neobişnuit de scurte. Kawamura, dintr-o smucitură, îşi lepădă 
vakagynul. Dezbrăcîndu-se pînă la brîu şi aşezindu-se în 
genunchi, cu faţa spre nord, îşi prinse pe pipăite vena jugulară. 
Trebuia s-o găsească, fără gres, după ce-şi va spinteca 
pîntccele. Apucîind cu amîndouă mîinile miînerul unui vechi 
pumnal ritual, din două mişcări rapide îşi făcu o tăietură largă. 
în formă de cruce. Din piîntecele spintecat, măruntaiele i se 
revărsară pe pămînt, scăldate în sînge. Bineînţeles, în clipa 


acrea Kawamura avusese de suferit dureri atroce. Insă nu-şi 
ingădui să-şi piardă cunoştinţa. Mai avu suficiente forţe pentru 
a-şi duce pumnalul la vena jugulară şi s-o taie. 

Seppuku fusese înfăptuit conform tuturor canoanelor sa- 
murailor. Cîteva convulsii — şi trupul lui Kawamura înţepeni 
nemişcat. 

Soldaţii americani, apropiindu-se de stincile abrupte ale 
capului Marpi, încremeniră de uluire şi groază. 

Ţipînd sălbatic, strîngîndu-şi copiii la piept, femeile se 
aruncau de pe malul abrupt peste bolovani şi în apele înspu- 
mate ale valurilor ce se spărgeau de țărm. 

Mamele, care întîrziau pe marginea coastei, nefiind în stare *ă 
facă ultimul pas, erau împinse de ultimii soldaţi ai garnizoanei 
japoneze. 

Apoi, cînd pe marginea prăpastiei nu mai rămăsese nici un 
civil, aceştia se aruncară în aer. făcînd să explodeze grenadele. 

7 

Căderea insulelor Saipan şi Tinian a însemnat pentru im- 
periu mult mai mult decit simpla pierdere a unui tertoriu 
populat cu locuitori japonezi. Din momentul acesta, Japonia se 
află în interiorul cercului de ţintire pe care-l descria raza de 
acţiune a bombardierelor strategice B-29. 

Acum, Statele Unite dobîndiseră posibilitatea reală de a 
efectua bombardamente înfricoşătoare asupra imperiului. A- 
mericanii obţinuseră ceea ce nu reuşiseră, cînd construiseră in 
China de Sud aerodromuri extrem de costisitoare. 

Zidul de siguranţă al imperiului, edificat de „neînvinsul" 
Chuichi Nagumo, atunci cînd nimicise Pearl Harborul, se 
năruise. lar amiralul nu suportă să devină martorul prăbuşirii 
Japoniei. 

La cîteva zile după cedarea Saipanului, Yasuziro Hattori află 
despre încetarea din viaţă a fostului comandant al marii unităţi 
de portavioane. Amiralul Nagumo, după cum anunţase postul 
de radio Tokyo, „îndeplinise cu o mînă fermă ritualul sfint al 
harakiriului". „Excelenţa sa a părăsit cu demitate lumea 
aceasta, se gîndi. plin de respect, Yasuziro, însă pe noi ce ne 
aşteaptă ?" 

Veşti bnne nu mai aveau de unde primi. Acuma, rare erau 
nonti'e din Tokyo şi alte oraşe ale Japoniei, care să nu fie 
C-IJH IJ coala 14 


OON 


iluminate de incendii. Cartiere întregi din case uşoare ardeau 
sub bombele incendiare. 

De la începerea masivelor atacuri asupra Japoniei, un mic 
petic de uscat, situat la jumătatea distanţei dintre Saipan şi 
metropolă, căpătase o importanţă din ce în ce meu mare. 
insuliţa Iwo Jimaț de provenienţă vulcanică, avind doar două 


mile pe patru, îmboldea ochii comandamentului strategic al 
forţelor aeriene ale Statelor Unite. Acolo erau instalate ra- 
daruri japoneze, care informau din timp apărarea antiaeriană a 
imperiului, se aflau bazele aviaţiei de vînătoare care dădea 
destulă bătaie de cap „fortăreţelor zburătoare" ; din cînd în 
cînd, tot de pe Iwo Jima îşi luau zborul grupe de bombardiere 
japoneze şi atacau aerodromurile din Saipan. 

Toate acestea determinară Comitetul Şefilor de Stat Major să 
aprobe ocuparea insuliţei, deşi era extrem de fortificată. 

In martie 1945, o flotă de invazie se îndreptă spre acest nou 
obiectiv de importanţă strategică. Şi se dezlănţuiră bătălii 
înverşunate, prilejuind cea mai mare vărsare de sînge din toată 
campania Oceanului Pacific. Bombele avioanelor şi proiectilele 
cuirasatelor şi crucişătoarelor arară, în adevăratul sens al 
cuvîntului, Iwo Jima. Şi, cu toate acestea, infanteria marină 
americană a avut de suferit pierderi nemaivăzute : 5.000 de 
morţi, fără să mai socotim răniții şi pe cei daţi dispăruţi etc. 

CAPITOLUL VI 1 

După redislocarea grupului aviatic pe insula Saipan, cu 
Robert Harris începu să se petreacă ceva de neînțeles : se în- 
chise în sine, deveni nesociabil şi irascibil. La popotă, abia 
răscolea cu furculiţa prin farfurie şi o respingea, pornind să 
bombăne pentru fiece fleac. 

Nu se dădea în lături de la zboruri, dar se sir it de colo că le 
executa fără nici o plăcere. 

—Ascultă, Bob, ce se-ntîmplă cu tine? se interesă Charles 

Mallory. Ai slăbit enorm în ultima săptămînă. 

—Sînt sănătos tun, Charlie, însă numai aici, uite, şi Bob arătă 

în dreptul pieptului, aici se petrece ceva de neînțeles. 

Mă ştii câ nu-s un fricos, dar de citva timp am început să simt 
cum imi îngheaţă ficâţeii, cind se anunţă o misiune de luptă. Am 
pornit să am presimţiri sumbre. 

—Lasă, Bob, nu mai face pe nebunul. Pur şi simplu eşti 

obosit, aşa cum sintem cu toţii. Vorbeşte cu doctorul. Odih- 


neşte-te o săptâmină. Dacă te jenezi, hai c-o să-i vorbesc eu. 
—Să nu care cumva sâ faci una ca asta. Chack ! Iți interzic ! 
M-ai înţeles ? ! Mai avem de executat vreo douăzeci de 
misiuni şi-apoi vom părăsi împreună insula asta blestemată. 

—Dar vreau s-o fac în numele prieteniei noastre... 

—Nu ! Dacă mi-e scris să supraviețuiesc, atunci să fie fără 
nici un fel de rabat... Melancolia neagră — asta-i cauza. In 
zilele astea, l-am visat pe Eugene Tekker, răposatul fostul soţ 
al lui Kate. Se făcea că trăseserăm amîndoi cîte un whisky 
dublu şi stăteam de vorbă deschis, de la suflet la suflet. Mi-a 
zis câ sîntem nişte lepădături, şi eu şi Henry Hughes, câ ne 
bucurăm de moartea lui şi că ne culcăm cu nevastă-sa, iar 
din motivul acesta am merita să ne spargă căpăţinele, dar 
că n-o va face el, cu" mina lui — intrucit şi-aşa nu mai am 
mult de trăit. Şi că pe Henry Hughes au şi-nceput să-l 
sfirtece peştii. Cînd şi-a luat rămas bun, m-a asigurat : rLa 


revedere, pe curînd, în infern... !a. Peste puţin timp, am aflat 
că Henry Hughes pierise, într-adevăr pe portavionul 
„Liscome Bay", lîngă insulele Gilbert. Acuma-i rîndul meu. 
Visul ăsta afurisit nu-mi mai iese din minte. Nu-s in stare să 
uit nici cel mai mic detaliu... Cind Eugene mi-a întins briche- 
ta, mina îi duhnea a hoit, întocmai cum puţeau japonezii 
aceia morţi, pe care i-am văzut tăvăliţi pe aerodrom, în ziua 
mutării noastre la Saipan. 

—Bob, ar trebui să-i tragi o beţie zdravănă şi-apoi să te saturi 
de somn, fără vise. Totu-i din pricina suprasolicitării 
nervoase. Căci noaptea, mai mult fumezi decit să te culci şi 
tu ca oamenii. Şi nu-i cazul să crezi în superstiții de-acest 
soi. 

—In privinţa asta, n-am nid o putere. Am avut prilejul să-l 
cunosc puţin pe celebrul Jimmy Collins... Işi simţise moartea 
cu mult timp înainte, ba chiar a reuşit s-o descrie într-o 
carte. lar moartea i-a fost întocmai cum o prevăzuse. Jimmy 
încerca rezistenţa unui avion, iar la ieşirea din picaj, într-o 
verticală, aripile n-au mai rezistat şi s-au pliat. Robert îşi a- 
prinse ţigara şi, trâgind de cîteva ori, îl rugă : Charles, dacă 
mi se va întîmpla ceva... scrie-i lui Kate. Spune-i putorii c-am 
iubit-o pînâ-n ultima zi. 

—Ajunge, Bob ! Ce stare sufletească-i asta, înainte de luptă ! 
Poţi să mă consideri oe vrei, chiar şi pleava societăţii, dar 


am să-i raportez comandantului ce se petrece cu tine | 

Dar Charles n-a mai reuşit să-şi înainteze raportul : patrula 
lui fu trimisă în misiune. lar cînd ateriză, Robert decolase — 
conducîndu-şi grupa la asaltarea aerodromului de pe insula 
Tinian. 

In zadar îl aşteptă Charles, la întoarcere. în loc de patr 
aparate, cîte decolaseră, au aterizat doar trei. 

—Cum s-a întîmplat ? îl întrebă Charles pe încruntatul Paul 

Walker, coechipierul lui Robert 

-Pe cînd ne întorceam din acţiunea de astalt, am fost 

surprinşi de opt Zerouri, de ultimul tip. S-au prăvălit asupra 

noastră dinspre soare, cînd nimeni nu se aştepta. Vezi cfite 

găuri are aparatul meu ? Nu-i avion, ci şvaiţer! Un Zero a 

ciuruit cu tunul de bord carlinga lui Bob. Am văzut cu ochii 

meu cum zburau bucăţile de plexiglas din cupolă. Cred că 

rafala asta a pus punct biografiei comandantului nostru. 

2 


La sfîrşitul lui martie 1945, se primi ordin ca maiorul Charles 
Mallory să fie trimis în Statele Unite, ca unul care-şi îndeplinise 
norma misiunilor de luptă. Charles se considera un om norocos : 
izbutise să scape cu viaţă din diabolica încăierare. „Sărmane 
Bob ! îşi aminti de prietenul său. Sînt obligat să mă-ntore 
singur, fără tine." 

Robert Harris nu mai apucase ordinul. Se prăpădise mai 
înainte de primirea acestuia. 

De la Tinian şi pînă la Honolulu, aviatorii au obţinut per- 
misiunea să călătorească pe crucişătorul „Richmond" Dar, in 
momentul cînd acesta ieşi în mare, receptă o telegramă cifrată, 
care-i modifica misiunea. Şi, în loc de Honolulu, „Richmond" 
porni spre Okinawa, intrînd în componenţa unei puternice gru- 
pări de desant. Charles Mallory, militar în concediu, deveni 
martorul unei bătălii înverşunate, pentru cucerirea unei alte 
insule. 

Cînd s-a dat alarma aeriană, Charles, şi-a pus din mers 
centura de salvare şi a fugit mîncînd pămîntul spre puntea 
superioară. Asta-i mai lipsea, să se pomenească înmormîntat de 
viu în cabină. Dacă vasul pornea să se scufunde, nici nu mai 
apuca să iasă din ea. Pe cînd sus, exista posibilitatea de a te 
adăposti, la nevoie, în vreo cabină' de comandă, sau în vreo 
turelă, iar, intr-un caz extrem — să sari peste bord. Cînd ajunse 


pe punte, Charles fu asurzit de bubuitul armamentului de 
antiaeriană, şi gata să se sufoace din pricina funinginii 
explozivelor. Fără să vrea, privi în sus şi zări, printre 
ghemotoacele exploziilor, silueta odioasă a unui Zero, oare-şi 
aţintise botul spre crucişător. încă de la Pearl Harbor îi era 
odios, dar acum şi mai mult — după moartea scumpului său 
prietrti, simpaticul Bob. De data asta, Zeroul II ameninţa chiar 
pe el. Sub pîntecele avionului, ca un ou negru, atîrna o bombă 
grea. „Aha, va să zică aşa arată enigmaticul kamikaze |" reuşi 
sâ cugete Charles, în momentul cînd Zeroul se lovi de bordul 
cuirasei. Un trosnet, explodarea restului de benzină — şi asta fu 
tot. Bomba nu explodase ! Probabil, nu acţionase mecanismul 
detonatorului, montat în grabă. 

Tragerile fură sistate. înnebuniţi de cele trăite, ştergin- du-şi 
feţele de sudoarea amestecată cu funinginea prafului de puşcă 
oamenii îşi aţintiră privirile, zărind ceva de necrezut : pe punte 
zăcea, chircit, un băieţandru mort, îmbrăcat într-o uniformă 
kaki, ponosită şi boţită. Figura lui, zdrobită, avea întipărită o 
expresie de profundă nefericire. Pe îmbrăcăminte era puţin 
sînge. De bună seamă, suferise o hemoragie internă, 

Charles îşi imagină foarte clar cum se petrecuseră lucrurile : 
avionul se lovise de bord cu toată viteza, centurii de siguranţă 
ale pilotului cedaseră şi forţa inerţiei îl zvirlise pe punte. „lată 
cum arăţi acum, biet kamikaze..." se gîndi Charles, iar impresia 
aceasta nu semăna deloc cu prima. 

In jurul mortului se îngrămădiseră sute de marinari şi ofiţeri. 
Fireşte, pilotul nu era chiar un copilandru. Ci, pur şi simplu, 
tînărul japonez arăta astfel, oomparindu-l cu înalții yankei. 
Cineva rosti : 

Cum e posibil ! Cu cine luptăm de-atita timp ?... 

Şi era anevoie de priceput ce anume voia să accentueze 
fraza ce se-auzise . disprețul faţă de un inamie, cau ciuda şi 
stinghereala faţă de sine. 

Americanii, de cînd lumea mari amatori de suveniruri, 
rămaseră credincioşi tradiţiei : venindu-şi în fire, se repeziră să 
taie de pe vestonul mortului însemnele gradului, decoraţiile, 
nasturii cu flori de vişin imprimate pe ei. lar unul nu se jenă să 
bage în buzunar bretelele uzate de la pantalonii sărmanului 
kamikaze. 

Charles nu se amestecă printre ei, însă, ceva mai tirziu, 


răscumpără le la un marinar negru, cu douăzeci de dolari, 
pumnalul japonezului. Dacă matrgzu] ar fi şiut că acest cuţit. 
ascuţit ca un brici, era destinat îndeplinirii ritualului harakiri ar fi 
cerut un preţ mult mai mare. 

Peste o sâptămînă Charles reuşi să ajungă pe un transportor 
care se deplasa la San-Francisco. însă, numai cind se apropie de 
destinaţie, căpătă convingerea că războiul se terminase pentru 
el, şi, izotindu-se în cabină, îi scrise lui Kate. 

Minţea cu atita însufleţire, în numele celui dispărut, a- 
cordîndu-i femeii aceleia uşuratece cele mai gingaşe atribute, 
încît şi lui îi veni să creadă în puritatea şi neprihănirea ei ! După 
cele suferite, dorea, pur şi simplu, puritatea, din toată inima. 
Voia să creadă, şi chiar credea, că oamenii pot fi sinceri, buni, 
calzi la suflet. Suferea pentru prietenii care pieriseră, pentru anii 
pierduţi în van, într-o stare de inumană încordare, în murdărie, 
funingine şi sînge. 

Transportorul îşi încetini marşul. Şi se zări splendidul San- 
Francisco, pogorindu-şi aşezarea, în amfiteatru, dinspre coline 
către ocean. Charles ştia prea bine că, pentru el, viaţa abia 
începe, cu totul diferită faţă de cea de pînă acum. 

CAPITOLUL VII i 

Condusă de, Kyenzi Takasi, celula executa un zbor de 
patrulare deaspura strimtorii Makasar. La dreapta, învăluită de 
piele, se zărea coasta Kalimantanului, năpădită de junglă şi. 
recent, ocupată de trupele de desant ale aliaţilor. Ce-i drept, nu 
toate unităţile şi subunitățile garnizoanei japoneze de pe insulă 
depuseseră armele. Companii şi plutoane izolate se mai 
ascundeau încă prin junglă, aşteptind vremuri mai bune. Insă 
Kyenzi ştia, de pe acum, că vremuri mai bune nu vor mai fi: 
după scufundarea portavionului „Akagi", el şi vreo cîţiva piloţi 
rămaşi în viaţă fuseseră mutaţi cu serviciul în aviația ce 
dispunea de baze pe țărm. Nu se putea afirma că mutarea 
aceasta îl amărise în exces pe Kyenzi, cu atît mai mult cu cît 
începuse să zboare pe avioane de vinătoare. lar pilotul de 
vînătoare are mai multe şanse de supravieţuire : pe bolta ce- 
rului, el dă tonul. 

Ajungînd pînă la limita fixată, Kyenzi viră pe cap invers. 
Hotărise sâ se întoarcă acasă pe deasupra insulei. Nu întîlnise 
nimic interesant în strimtoare, dar, într-un mic gol) barat din trei 
părţi de nişte stînci abrupte, observă, staționate la ancoră, 


cîteva distrugătoare americane de tip Fletcher. In- tilnirea fu 
neaşteptată numai pentru  aviatorii japonezi. Americanii, 
judecind după toate pregătirile pe care le luaseră, urmăriseră 
mai de mult, cu ajutorul radarului, zborul celulei. Kyenzi nici nu 
apucă să reacționeze cind se pomeni sub tirul lor. Fusese nevoit, 
pînă atunci, să participe la o sumedenie de raiduri aeriene, dar 
cu un foc atît de compact se întilnea pentru întiîia oară. Dîrele 
luminoase ale traiectoriilor se prelungeau tnspre avioane ca 
nişte bice roşii, de pe toate cele patru nave, iar cerul se acoperi 
numaidecit de foc şi fum. Ceea ce nu era de mirare : fiecare 
distrugător poseda cîte optsprezece automate de antiaeriană, 
cu tragere rapidă, şi cite cinci tunuri unificate de 127 mm. 

Kyenzi ieşi din zona tirului printr-un viraj brusc, „peste 
umăr", luînd-o spre uscat, Apoi, privi împrejur. Golful abia se 
desluşea acoperit de mii de ghemotoace de fum se destrămau. 
Coechipierul îi rămăsese. în urmă cu aproape on kilometru, 
zburind, la mică înălţime. După aparatul acestuia se tîra o diră 
de fum. 

—„Ken-23", ce s-a întîmplat ? i se adresă Kyenzi, prin radio. 

Glasul vibrant al coechipierului se auzi ca de pe o altă 
planetă : 

—A pornit să-mi bată motorul. Puternic. Temperatura uleiului 

— o sută şaizeci de grade” Mi se pare c-a luat foc. Ce să 

fac ? 

—Ce se face în asemenea situaţii ? Dacă n-ai posibilitatea să 

zbori în continuare, sari ! 

Kyenzi văzu, la avionul partenerului său, prelingîndu-se limbi 
de foc de sub capota motorului. Cupola carlingii zbură In aer. lar 
pilotul se prăvăli peste bord. Insă înălţimea era prea mică, 
pentru ca voalura paraşutei să prindă aer. 

„Sărmane Uyeharu | N-ai să mai povesteşti nimănui prin ce 
iad am trecut amîndoi în zbor..." 

La vreo sută de mile mai la nord de Balikpan, Kyenzi depistă 
un avion bimotor de transport Sy-47. Douglasul hoinărea agale, 
la mică înălţime, deasupra junglei. Echipajul, ne- temîndu-se de 
nimic într-o zonă ocupată de americani, nu observă apropiindu- 
se aparatul de vinătoare pilotat de Kyenzi. Transportorul, 
neavînd arme la bord, era o pradă prea ispititoare, ca s-o lase 
să-i scape. Şi Kyenzi, îngînînd o scurtă rugăciune, trecu la atac. 


„El, ^ia stai niţel, acum am să răzbun moartea lui Uyeharu !U 


Rafale lungi de tun şi mitralieră loviră Douglasul. Japonezul 
văzu flăcările exploziilor jucind pe fuselaj şi pe capotele 
motoarelor. Ţişnind înainte, avionul de viînătoare execută un 
viraj, pentru repetarea atacului. Deşi găurit ca un ciur, 
Douglasul continua să zboare, planind în coborire, pînă la 
vîrfurile copacilor. 

La cel de-al doilea atac, îşi primi şi Kyenzi pedeapsa. 
Constată că avea de-a face cu un Sy-47 modernizat — deasupra 
fuselajului era instalată o mitralieră de turelă, pentru a- 
coperirea emisferei din coadă. Lăsînd Zeroul să se apropie la 
vreo sută de metri, trăgătorul trimise o rafală prelungită. 
Gloanţele perforante, găurind carterul din durai, sfîrtecară 
oglinda cilindrilor şi sfărimară dinţii pinioanelor de transmisie. 

Kyenzi îşi închise involuntar ochii, din cauza scrişnetului şi 
huruitului. Motorul amuţi imediat. 

— Trebuie să sar, rosti cu glas tare şi, amintindu-şi de trista 

soartă a coechipierului Uyeharu, îşi aruncă privirea asupra 

altimetrului. Două sute de metri — prea jos 1 Profi- rind de 
rezerva de viteză, îşi angajă aparatul în luare de înălţime. La 
vreo şapte sute de metri, întoarse avionul de vînătoare pe 
spate şi. dcclanşind închizătorul centurilor de siguranţă, se 
prăvăli din carlingă. Deschizindu-se, paraşuta îl zgudui 
destui de nepoliticos. Legănarea în văzduh se termină rapid. 

Privind în jos. Kyenzi zări Douglasul, pe care-l lovise, 

apropiindu-se de copaci. 

—Aha, ai încasat-o, ticăloşiile ! triumfa mitraliorul Dou- 

glasului, suspendat in leagănul de sub plafonul fuselajului. 


Strigătul său c3? victorie răsună puternic în instalaţia de in- 
tercomunicaţie. Insă oiloţilor nu le mai ardea de celebrări. 
Motoarele avariate se înecau din pricina bătăilor neregulate 
şi trăgeau din ce în ce mai slab. Erau nevoiţi sâ aterizeze. 
Dar unde ? Coroanele înalţilor copaci se perindau primejdios 
de aproape. 
-—Domnule comandant, virează niţel la stînga, îi .şopti 
navigatorul, arătîndu-i un sector mlăştinos din junglă, aco- 
perit de tufişuri şi arbuşti. 
—Coboară flapsurile ! strigă pilotul spre tehnicul de bord. 
Acesta, presîndu-şi rana de la mîna dreaptă, se aplecă 
asupra manetei de manevrare a flapsurilor şi-o puse la punctul 
de coborîre. Insă declicul sonor, care însoţeşte ieşirea trapelor 


de aterizare, nu se auzi. Pesemne, proiectilul distrusese tija de 
comandă. Pilotul trase manşa spre sine, pentru a reduce viteza. 
Viîrfurile copacilor bieiuiră partea de jos a fuselajului. Aparatul 
de „aşeză" şi, nemaiavind timp pentru pierdere de viteză, se 
lovi cu o aripă de tulpina unui arbore gigantic. Uriaşul pădurii se 
cutremură, dar rămase neclintit. Avionul însă se rupse în cîteva 
bucăţi şi luă foc. Din fusela- jul dezmembrat se revărsară 
trupurile pasagerilor, containere şi geamantane, întocmai ca 
nişte boabe de mazăre dintr-o păstaie uscată. Un fum negru şi 
dens se ridică deasupra pădurii. 
2 

Paraşuta 51 lăsă pe Kyenzi peste un lăstăriş des, în apro- 
piere de locul unde căzuse Douglasul. Totul se petrecuse destul 
de reuşit : scăpase doar cu citeva zdrelituri. Eliberindu-se din 
suspante. pilotul îşi scoase pistolul şi se ascunse. Insă de jur 
împrejur domnea numai liniştea. Doar din partea unde ardeau 
rămăşiţele avionului venea miros de fum şi răzbătea trosnetul 
crăcilor cuprinse de flăcări. In spate, la stinga şi la dreapta, 
maimuţele ţipau, înspăimîntate de incendiu. 

Kyenzi, pe neaşteptate, fu apucat de dorinţa de-a se duce la 
locul catastrofei. Porni decis spre resturile Douglasului, spe- rînd 
să găsească alimente, dar, poate, şi ceva obiecte de valoare : 
că războiul n-avea să dăinuie un veac — şi îi vor prinde bine. 

Fiecare metru de drum a trebuit să-l cucerească junglei cu 
multe dificultăţi, apelînd la un cuţit ascuţit. Gîngăniile şi tînțarii 
îi intrau în ochi, în nas şi în gură, în'opîndu-l fără milă. Era 
scăldat de sudori, iar palmele i se umpluseră de băşici. 

Brusc se întunecă * cerul se acoperea de nori negri. Un 
fulger orbitor scăpără în apropiere. Vîntul aduse miros împuţit 
de cauciuc şi trupuri arse. inta era în preajmă. Şi Kyenzi se 
grăbi, ca, orientîndu-se după fum, să ajungă la locul unde 
căzuse Douglasul mai înainte de dezlănţuirea ploii torențiale. 

Răzbi astfel la cărarea pe care şi-o croise cu aripile a- vionul 
în cădere, cînd se revărsă asupra junglei un adevărat ocean — 
căci altminteri nu se putea numi ploai aceea torențială. In 
citeva *ţiinute, apa îi ajunse în dreptul genunchilor, iar în 
depresiuni clbcoteau girle întregi. 

Ruperea de nori şi destrămarea lor se petrecu tot atit de 
repede, cum începuse potopul, iar Kyenzi îşi putu continua 
drumul. Acum nu şi-l mai croia cu cuțitul, ci se furişa, tiptil, de- 


a lungul potecii, strîngînd în mină pistolul. Kyenzi nu excludea 
posibilitatea să mai fi rămas în viaţă vreunul din pasagerii 
avionului american. 

Fuselajul Douglasului îi apăru drept în faţă. Kyenzi işi ciuli 
urechile — o linişte mormiîntală domnea pretutindeni. Se 
apropie atent, cercetind totul din jur. Picioarele i se afundau, 
pînă aproape de genunchi, în noroiul subţire, amestecat cu apa 
ploii torențiale. Pe jumătate înecaţi, morţii zăceau în cele mai 
bizare poziţii. Mai întîi, Kyenzi se convinse că nu mai rămăsese 
nici un supravieţuitor, care să-i trimită un glonţ în spate. 

Lîngă  sfărimâturile ampenajului, printre geamantanele 
risipite, zăcea "trupul unui om cu o servietă în mină. Pilotul mai 
văzuse asemenea serviete şi ştia că în ele se transportau hirtii 
de valoare sau bani. 

„Ei, drăcia dracului, se gîndi el, poate că răposaţii ăştia au 
mai mulţi bani decît s-ar găsi in buzunarele mele. Şi totul poate 
putrezi, sau intra pe mîna maimuţelor. Cine-ar fi în stare să dea, 
aici, f>este avionul doborit? Probabil că astăzi mi se oferă unica 
şansă, în stare să-mi schimbe pentru totdeauna viaţa". 

în primul rînd, se îndreptă spre servietă. Fostul proprietar 
zăcea pe spate. Era un bărbat la vreo treizeci şi cinci de ani, în 
uniforma infanteriei marine americane. Pe gulerul cămăşii 
decedatului erau emblemele serviciului financiar — un romb 
roşu într-o coroniţă daurită de lauri. 

„Brown“ citi Kyenzi numele de familie al răposatului pe-un 
petic de pânză cusut deasupra buzunarului din dreapta, de pe 
piept. Din colţul gurii trezorierului se prelingea o diră de sînge, 
pe care ploaia n-o spălase. Servieta, o piesă elegantă, din piele 
de crocodil, era prinsă cu un lănţişor de oţel de brăţara metalică 
pe care defunctul o avea la mîna stingă. Kyenzi trase din toate 
puterile de servietă. încercînd să rupă lănţişorul. Smucitura avu 
un rezulta neaşteptat : lănţişorul nu cedă. însă omul, pe care 
Kyenzi îl considerase mort. deschise, deodată, nişte ochii 
tulburi, lipsiţi de viaţă şi porni să geamă. Pilotul tresări fără voie. 

— Aha, prietene, acuşi te izbăvesc de suferinţe inutile, 
bombăni Kyenzi. Trase un foc în timpla ofițerului, iar cu cel de-al 
doilea sfărimă lănţişoruL Şi nu mai încercă să caute cheiţa. Atît 
de mari îi erau nerăbdarea şi dorinţa de-a afla ce se găseşte în 
servietă, încît forţă broasca apelind la cuţit. Deschise servieta, 
avînd inima cît un purice şi, cînd privi înăuntru, închise ochii 


orbit. 

Realitatea depăşea visele sale cele mai îndrăzneţe : servieta 
era ticsită, pînă la refuz, cu teancuri de bancnote mart Aici era 
numai valută acceptată în Indonezia: dolari, guldeni şi lire 
sterline. Atît de multă, încît i-ar fi ajuns pînă la sffr- şitul zilelor... 

Dar asta, însă nu era totul, Kyenzi porni să scotocească 
grăbit prin buzunarele morţilor. Şi nu greşi. 

Aşternind o foaie de cort, zvirli pe ea portofele, bani, 
documente. Nu se dădu în lături nici de la mărunţiş, nici de la 
inele de aur. De pe mîna unui cadavru, cu trese de colonel, 
trase o brățară grea de aur, prevăzută cu un ceas. Şi-i păru 
nespus de rău că ceasul se defectase. In clipa cînd avusese loo 
şocul, acele se înţepeinseră în cadran, memorind cu precizie de 
secundă momentul morţii proprietarului. 

Kyenzi era atit de preocupat, încît nici nu băgă de seamă că 
soarele îi uscase pe el costumul de zbor şi în aer porniseră din 
nou să roiască nori de ţinţarL Insă asta îl deranja prea puţin : 
scotocea pretutindeni şi lua tot ce putea căra cu sine — două 
sticle de whisky, conserve de carne, pesmeţi. Reuşi chiar sâ dea 
şi peste un flacon cu o soluţie pentru a - lungarea insectelor. Şi, 
pe loo, îşi unse din belşug faţa şi miinile. Zări apoi un costum 
civil, cenuşiu închis, fi înşfăcă şi pe ăsta, deşi părea cam mare 
pentru el: la prima ocazie îi va prinde bine, ca să-şi ascundă 
profesia. Din armament luă doar un pistol-mitralieră, cu trei 
încărcătoare de rezervă, şi-un Colt 45, întocmai ca acela pe 
care-l avea Yasuziro. 

Printre prelatele şi sfărimăturile containerelor nimeri peste o 
raniţă soldăţească. Kienzi.işi îndesă în ea comori la şi şi-o 
aruncă pe umeri. Şi fu nevoit să renunţe la multe din lucrurile ce 
se aflau depuse pe foaia de cort. Pur şi simplu, nu era în stare 
să le care pe toate. 

în preajma resturilor avionului pogori liniştea. Numai ţînţarii 
ţiuiau şi muştele biziiau, atrase cine ştie de unde de mirosul de 
sînge. 


Kyenzi auzise de grozăviile pădurilor tropicale din insulele 
Oceaniei. Fusese de multe ori nevoit să zboare peste junglele 
Noii Guinee şi deasupra lăstărişurilor din insulele Bismarck. Insă, 
din aer, aceste aglomerări de miliarde de copaci şi arbuşti 
arătau minunat, acoperite de-o verdeață ca smaraldul si pline 
de flori viu colorate. De data asta, Kyenzi realiză de-a binelea ce 
înseamnă jungla : nu putea înainta nici măcar un pas fără 
toporul pe care avusese prevederea să-l ia cu sine. Ce-i drept, 
deocamdată îl consola avuţia dobiîndită, iar gîndul că pînă la 
țărm nu erau mai mult de zece mile îi sporea puterile. Drum pe 
care îşi propunea să-l parcurgă cam în vreo trei zile. Dar după 
puţin timp, deodată, se iscă întrebarea : cum avea să plece de 
pe o insulă aflată sub controlul americanilor ? Să-şi cumpere o 
barcă, sau să angajeze vreun indigen, să-l treacă dincolo de 
strimtoare ? Dacă acesta îl înhaţă, şi-l deposedează de bogăţia 
ce-i picase din cer ? Nu, aşa ceva nu era posibil. Dar, la urma 
urmei, chiar trebuia sâ ajungă neapărat la ai săi ? Ce cîştiga, 
astfel ? Războiul era pierdut — lucrul devenise clar după 
căderea insulelor Mariane şi în- frîngerea flotei japoneze din 
Marea Filipinelor. Şi. chiar dacă Kyenzi avea să supravieţuiască 
următoarelor lupte, după a- ceea ce-l aştepta ? Lagărul 
prizonierilor de război. N-ar fi fost oare mai bine sa se predea, 
păstrîndu-şi în felul acesta şi viaţa şi bogăţia ? 

In cei trei ani de război, Kyenzi reuşise să-şi revizuiască 
ideile patriotarde. Cîteva scurte întrevederi cu răposatul so- cru- 
său îi deschiseseră ochii asupra tilcului vieţii. Kamakura, tatăl 
nevesti-sii, un afacerist norocos, ar fi realizat multe în viaţă, 
dacă asupra casei sale nu s-ar fi prăbuşit o bombă incendiară 
americană, lansată de un B-29, în timpul celui de-al doilea raid 
al „superfortăreţelor" împotriva oraşului Tok". 

Kamakura demolase cu uşurinţă concepţia despre lunie a lui 
Kyenzi Takasi, care, şi-aşa, era mai demult zdruncinată. li 
demonstrase că toate religiile şi tradiţiile, normele de morală, 
precum şi spiritul oastei samurailor nu erau decit „un rahat 
uscat de cîine, otravă pentru proşti." Totul era astfel rostuit, ca 
proştii să nu-i împiedice, ba. dimpotrivă, să-i a- jute pe bancheri 
să se ocupe de singurul lucru pentru care merită 

sa trăieşti — să facă bani. 

lar astăzi. Kyenzi „făcuse" banii aceştia. După cele mai 

modeste calcule, se afla în posesia a cel puţin şaizeci de mii de 


dolari, cinosprezece mii de lire sterline şi peste zece mii de 
guldeni olandei. Aii, ce bine au să-i prindă banii ăştia după 
război! Adunînd conţinutul raniţei cu moştenirea rămasă de la 
socru-său, Kyenzi Takasi avea să fie cel mai respectat om din 
Tokyo, dacă nu şi din întreaga Japonie. 

Păcat că prietenul său Hattori, prețuit pentru merite 
deosebite, nu avea să mai trăiască pînă in ziua aceea. Samurai 
convins, Yasuziro încă nu-şi pierduse fantasmagoriile şi nici nu 
se ştia dacă va accepta să suporte prăbuşirea imperiului. 

Prima noapte, Kyenzi şi-a petrecut-o într-un copac. Din crăci 
tăiate, îşi înjghebase un soi de pat, între ramuri. Il a- coperise 
cu frunze şi aşternuse deasupra lor foaia de cort. Rezultase un 
culcuş suficient de confortabil, unde nimeni nu-l putea ajunge, 
în afara şerpilor, jaguarilor şi termitelor, ale căror înţepături se 
asemuiau cu arsura cărbunilor de pe tă- viţa hibachi. folosită la 
încălzirea încăperilor. 

Pilotul îşi scoase din preţioasa raniţă conserve şi pesmeţi. 
Trăgind o du şea de whisky, porni să tuşească. „Dracu* să-i mai 
înţeleagă pe yankei ! De ce-or fi preferind apa asta de foc. 
sak<s$ului gingaş şi catifelat ?" După ce-şi verifică arma, Kyenzi 
închise ochii. 

Bogăția care se năpustise asupra sa, precum şi împrejurările 
în care se afla acum, îi puneau o mulţime de probleme 
complicate. Şi avea la ce gîndi. Dar astăzi era din cale afară de 
obosit. Şi a fost suficient să închidă ochii, ca să se şi cufunde 
într-un somn adînc. 

Dimineaţa, după micul dejun, Kyenzi avu poftă să-şi vadă şi 
să-şi numere banii cît mai exact. Răsturnă tot ce se găsea în 
raniţă pe foaia de cort. Un morman uriaş de bancnote. cum nu 
mai văzuse vreodată, făcu să-i bată inima de bucurie. Şi pilotul 
se apucă să-l sorteze pe căprării : dolari, lire sterline şi guldeni. 
De la pasionanta îndeletnicire îl distrase o nelinişte difuză, de 
neînțeles. Avea impresia câ-l supraveghează cineva. Kyenzi îşi 
acoperi avuţia c-un colţ al foii de cort. Apoi, dintr-o mişcare 
plină de grijă, ţinîndu-şi răsuflarea, îşi luă pistolul-mitralieră. 
Privi atent în preajmă. Nimic suspect. Dar nu-l părăsi 
sentimentul că nu era singur. Mai mult de-atit, căpătă 
convingerea că cineva stătea ascuns fn lăstăriş. Tndesîndu-şi 
banii în raniţă, Kyenzi se piti. 

Orcine ar fi fost, indiferent de uniformă, japoneză sau de-a 


inamicului reprezenta un pericol. Trebuia evitată tovărăşia 
semenilor, pînă ce avea să ajungă la țărm, unde să-ssi 
dosească, aşteptând vremuri mai bune, comoara. lar dacă cine- 
va afla ce cuprindea raniţa, viaţa lui nu mai făcea două parale, 
î»ltocmai ca yenul japonez. 

Aşteptă un timp destul de Îndelungat. Deodată, frunzişul 
copacului de alături pomi să foşnească. Kyenzi îşi ridică ochii şi 
întîlnl privirea fixă, care nici nu clipea, a unei fiinţe acoperite cu 
păr roşcat. 

Fără să mai stea o secundă pe ginduri, trase o rafală pre- 
lungă din pistolul-mitralieră. Crăcile rupte porniră să trosnească, 
frunzişul tăiat de gloanţe se scurse, iar la picioarele lui se 
prăbuşi o namilă greoaie — un bătrîn urangutan. 

— Ei, drăcia dracului ! exclamă uşurat Kyenzi, sărind într-o 
parte. Şi, pentru a se asigura, mai trase o rafală în urangutan. 
Apoi se apropie de mascul. Mutra acestuia, asemenea celei 
omeneşti, încremenise, purtînd grimasa groazei de dinaintea 
morţii. Fără să vrea, pilotul îşi aminti de trezorierul cu servieta, 
dr lîngă avionul Sy-47. Kyenzi împinse cadavrul cu piciorul. 
Intilnirea cu urangutanul B liniştise. Pesemne, în jungla aceasta, 
încă nu călcase picior de om. 

4 

Trecuseră trei zile. Istovit să tot străbată prin junglă, Kyenzi 
abia se mai ţinea pe picioare. Fiecare pas fusese nevoit să-l 
cucerească luptindu-se cu tufişurile ghimpoase şi lianele 
agăţătoare. După ce parcurgea o sută de metri, se simţea sfîrșit 
de-puteri şi cădea la pămînt, unde asupra-i se re- pezeau 
hoardele lipitorilor şi ţînţarilor. Adeseori, la picioarele sale se 
ițeau şerpi şi şopirle uriaşe, de dimensiunea unui mio crocodil. 
Undevai, deasupra lui, la o înălţime de vreo treizeci de metri, 
soarele lumina coroanele arborilor. Acolo, sus, papagalii ţipau şi 
maimuţele se luau la harţă, iar aici, jos, domnea penumbra 
jilavă, atmosfera densă şi imobilă, saturată de miasme de 
putregai. Copacii, groşi de vreo doi sau trei metri, se înălţau 
intr-o împletire haotică de rădăcini groase, ieşite deasupra 
pămîntului, înfăşurate de liane şi împresurate de tufişuri 
tiritoare, printre care răzbătea frunzişul ferigilor. Sub picioare 
fleşcăia şi chiftea terenul mlăştinos. 

Mai trecu o zi şi asupra lui Kyenzi se năpustiră alte belele. 
Conservele se isprăviră şi se dezlănţui malaria. Acuma, 


ţarcă trăia într-o lumefireală,-căzînd adeseori în nesimţire, 
naintarea spre țărm era neînsemnată. La sfîrşitul celei de-a 
şasea sau a şaptea zile, pilotul dădu de-o mlaştină imensă. ( 

Drumul se înfunda aici. Ca să dea ocol, nu mai avea puteri. 
Cc mai valora bogăţia lui, în junglă ? Nu-şi putea cumpăra cu ea 
nici măcar o tabletă de chinină. 

Se insera. Deasupra mlaştinei răsări luna plină. In tufişurile 
de lingă mal începură sâ sclipească ochii crocodililor, ca nişte 
rubine. Să mai rămină acolo, era primejdios. Kyenzi se hotări să 
se retragă în pădure, ca să înnopteze. lar a doua zi, avea să-şi 
construiască o plută, cu care să traverseze mlaştina de cealaltă 
parte. însă nu apucă să facă decit vreo doi paşi, că "un trunchi 
lung, zâcînd în apă, lingă mal, se însufleţi brusc şi se năpusti 
asupra lui. Mişcările uriaşului crocodil, de aproape opt metri, 
fură fulgerătoare. Coada grea, muşchiuloasă, acoperită de 
cuirasele unor plăci cornoase, dădu o lovitură înfiorătoare peste 
picioarelc omului sfîrşit de puteri. Kyenzi.  pierzîndu-şi 
cunoştinţa, se prăbuşi la pămînt. Şi, imediat, botul imens, cu 
dinţi ascuţiţi il înşfacă de-a curmezişul, şi-1 tîrî în apă... 

In dosarul căpitan-locotenentuiui Kyenzi Takasi, care. se 
păstra la statul major al celei de-a 26-a flotile aeriene, apăru o 
notiţă : „Dispărut, fără urmă, neînton îndu-se dintr-o misiune de 
luptă." 

CAPITOLUL VIII 1 

Pîrjolul celui de-al doilea război mondial cuprindea noi şi noi 
zone ale globului pămîntesc. Acuma, din Rusia apucase să se 
extindă asupra Germaniei. „Marele aliat din apus", care, cu 
puţin timp în urmă, ameninţase să-i şteargă pe toţi şi totul de 
pe faţa pămîntului, zăcea el însuşi printre ruine şi dări- mături. 
lar în Extremul Orient, luptele atinseseră punctul lor culminant. 

Zilele, posomorite şi alarmante, treceau chinuitor de greu. 
Memoria lui Yasuziro era străfulgerată de tablourile sinistre ale 
luptelor aeriene, de prăbuşirea lui cu avionul Gekko. arzînd in 
flăcări. 

Toate acestea se petrecuseră recent, înainta de debarcarea 
americanilor la Tinian. Yasuziro se întorcea de la o acţiune de 
vînătoare liberă, cînd Gekkoul său fu prins în cleşte de patru 
Lightninguri. Mai întii, intenţionase sâ scape prin tehnica 
obişnuită — intrarea în verticală pe direcţia soarelui. Nu izbuti. 
Lightningurile îşi lărgiseră frontul şi, profitînd de superioritatea 


lor in viteză, se apropiară. 

Cînd privi în jurul său, Yasuziro văzu că Lightningul ce-l 
atack” purta un număr cunoscut al aparatului pe care fusese cît 
pe ce să-l trimtiă în apele oceanului, în apropiere de aeroportul 
„ASlito". Acuma, rolurile se schimbaseră. lar americanul se va 
stădiii să se răzbune. 

Yasuziro viră energic la stînga. Acolo îl aştepta însă un al 
doilea Lightning. Gloanţele îi ciuruiră învelişul planului. Schimbă 
direcţia, dar şi din dreapta era pîndit. In punctul de sus al 
lupingului, cînd viteza scăzuse, Lightningul binecunoscut îi 
înfipse citeva proiectile în fuselaj. Gekkoul parcă se împiedică şi 
apoi se înclină pe aripa stingă, nemairăspun- zînd la acţionarea 
direcţiei. 

Acum, Yasuziro nu mai avea de ales. Trebuia să sară cu 
paraşuta. Deschise cupola şi-şi desfăcu centurile de siguranţă. 
Forţa centrifugă îi presă trupul în bordul carlingii. Printr-un efort 
cumplit, se desprinse de scaun, îşi sprijini genunchiul de bordul 
carlingii şi, cu celălalt picior, îşi făcu vînt din toate puterile. 
Torentul elastic şi turbionar îl înhăţă. Yasuziro trase de minerul 
de declanşare a paraşutei şi simţi smucitura puternică a 
voalurei în deschidere. Scăpase cu viaţă ! Solul venea agale în 
întîmpinarea lui. Dar Yasuziro nu uitase o clipă de Lightninguri. 
Ce-i costa să tragă în el cîteva rafale? Doar se afla suspendat de 
paraşută, neajutorat şi lipsit de apărare. 

însă l.iyhtningurile îşi continuau urmărirea precipitată a 
Gekkoului. 

„Dar n-au văzut c-a luat foc şi-acuma cade ? De ce-l mai 
atacă ?" 

Yasuziro n-avea Je unde şti că Paul Walker şi Jim Clint ţineau, 
cu orice preţ, să fotografieze avionul doborit, pentru a li se 
omologa victoria... 

După pierderea „Dragonului albastru", detaşamentul „Cri- 
zantema albă" îşi încetă existenţa. Aviatorii rămaşi în viaţă au 
fost îmbarcaţi pe un submarin şi expediaţi în Filipine. 

Pesemne că pierderile, de nerecuperat, suferite de port- 
avioane, reprezentau motivul pentru care Yasuziro Hattori, pilot 
de primă clasă, care zburase pe avioane de punte, fusese mutat 
din nou cu serviciul la o bază aeriană, unde nu se cerea deloc 
măiestria lui artistică în executarea decolărilor şi aterizărilor. 


în cadrul celei de-a 26-a flotile aeriene, unde fusese trimis 
să activeze, Yasuziro deveni comandant al unui detaşament de 
avioane de viînătoare, utilizind la zbor aparate din cele mai 
maderne — fabricate în 1944 — Nakasima-2. 

Constructorii japonezi, izbutind să preia tot ce era mai bun 
de la Wright-Cyclone şi Prat-Whitney, realizaseră, în sfirşit, un 
motor cu nimic inferior, ca putere, celor americane. Yasuziro 
decolă cu un Nakazima-2, şi pentru prima oară avu ocazia să 
vadă acul vitezometrului trecînd dincolo de cifra 600. 
Armamentul puternic al aparatului consta în patru tunuri de 
bord şi şase mitraliere de mare calibru. Un număr de guri de foc 
atit de mare, care solicita o imensă cantitate de muniții, 
îngreuna considerabil structura şi calităţile de manevrabilitate 
ale avionului. în schimb, o salvă a armamentului de bord era 
capabilă să nimicească uşor în aer o „superfor- tăreaţă" sau un 
Liberator, fără să mai pomenim Skyraiderele. 

2 

în jur de douăzeci octombrie 1944, asupra soartei detaşa- 
mentului comandat de Hattori se năpustiră iarăşi grele încer- 
cări, iar piloţii au fost nevoiţi să probeze noul aparat. 

Aflînd de debarcarea infanteriei marine americane pe insula 
Leyte, din arhipelagul Filipinelor, comandantul flotei reunite 
trimise în direcţia aceea toate forţele de care dispunea : prima 
şi cea de a doua mare unitate de şoc şi diversiune, precum şi 
principalele forţe ale flotei japoneze — şase portavioane, două 
crucişătoare uşoare şi zece distrugătoare. 

S-ar fi crezut că spre Leyte înaintau nişte forţe amenin- 
ţătoare. însă nu se puteau asemui, nici pe departe, cu cele 
care, în decembrie 1941, dăduseră lovitura asupra Pearl Har- 
borului. Patru portavioane serveau de bază unor grupuri de 
aviaţie slăbite, cu efectiv incomplet, iar cele două cuirasate, 
care fuseseră transformate în portavioane, nu posedau nici un 
aparat de zbor. De fapt, reprezentau nişte ţinte-plutitoare, apte 
să execute doar o misuine de distragere a aviaţiei americane. 

Dacă în luptele aeriene Nakazima-2 nu era mai prejos de 
avioanele de vinătoare de pe portavioane, în schimb, împotriva 
vaselor americane se dovedea ineficient: proiectilele sale 
perforante  ricoşau de borduri şi de  suprastructuri, 
ca nişte boabe de mazăre zvirlite asupra unui elefant. 
Bombar- i 


C-da 42 aoala /S 


damentele executate cu NaRazima-2 dădeau, de asemenea, 
rezultatele slabe : bombele, fiind lansate sub acţiunea unui tir 
de antiaeriană foarte compact, nu toţi piloţii erau în stare să 
menţină capul spre ţintă. După fiecare atac asupra navelor, 
detaşamentul lui Yasuziro se rărea catastrofal. Tot atitea pierderi 
suportau şi celelalte detaşamente din cea de-a 26-a flotilă 
aeriană. lar rezultatele loviturilor erau mai mult decit modeste. 
Peste cîtva timp, navele japoneze s-au dus şi ele la fund, pe 
urmele aviaţiei de pe portavioane. Văzduhul era dominat de 
aviația flotei navale-militare a S.U.A. 

In aceste zile, Yasuziro avu ocazia să se afle printre puţinii 
martori ai apariţiei unei noi tactivi japoneze — atacurile 
kamikaze. 

Odată, intoreîndu-se dintr-o misiune, contraamiralul A- rima 
era ca turbat din pricina unui bombardament nereușit. 

—Am să vă arăt eu, vouă, cum trebuiesc scufundate 

portavioanele 1 le strigă piloților coechipieri, care şi ei îşi lar- 

gaseră bombele, pe lîngă ţintă. Acroşaţi-mi nişte bombe cu 
focoase instantanee ! ordonă Arima inginerului ce se apro- 
piase. 

In timp ce mecanicii pregăteau aparatul pentru misiune. 
contraamiralul se plimba tăcut de-a lungul locului de staţionare 
a avioanelor cu ţigara neaprinsă între dinţi. 

—N-am s-o £runc la întîmplare, declară, mîngiind bomba pe 

care o acroşaseră sub avionul său. Remarcînd nedumerirea 

din ochii subordonaţilor, le explică : Am s-o fac să explodeze 
laolaltă cu aparatul, direct pe puntea portavionului. 

—Excelenţă, să nu întreprindeţi aşa ceva ! încercară a- 

propiaţii să-l determine să-şi schimbe părerea. Siînteţi 

comandant şi aveţi obligaţia de-a ordona, nu să căutaţi 
moartea în lupte, întocmai ca un samurai dc rînd. Trimiteţi- 
ne. la această ciocnire intenţionată, pe oricare dintre noi. 

—Nu. le răspunse Arima, eu am să zbor. Dacă amiralilor nu le 

este hărăzit să moară în cinste, atunci considera- ţi-mă un 

simplu ostaş. Arima îşi smulse dc pe veston petli- ţele 
dungate şi stelele dc contraamiral, aruncîndu-le apoi la 
pămînt. 

Se instală în carlingă şi şezu îndelung, trebuindu-i mult timp 
pînă sâ pornească motorul. lar subordonații, în răgazul acesta, 


înclinați într-o adîncă plecăciune, tăcînd, aduceau un prinos de 
respect omului care hotărise să dea un exemplu în privinţa 
bărbăţiei samuraiului. 

Despre rezultatele ciocnirii intenţionate s-a vorbit în fel şi 
chip : presa japoneză afirma că viaţa amiralului îi costase 
scump pe americani, în timp ce yankeii scriau că avionul „pi- 
lotului-sinucigaş" explodase alături de bord, fără să pricinuiască 
vreo pagubă importantă. Cu toate acestea, exemplul lui Arima a 
fost urmat de nenumărați fanatici. Propaganda japoneză îi ridica 
în slăvi pe aviatorii căzuţi în timpul executării ciocnirilor 
intenţionate, trecîndu-i în rîndul eroilor naţionali. lar „piloţii- 
sinucigaşi" au început să fie numiţi kamikaze. 

Şi, totuşi, la început, ciocnirile intenţionate asupra vaselor 
americane au avut un caracter întîmplător. Abia pe măsură ce 
aviația japoneză suferi din ce în ce mai mult din pricina lipsei 
acute de carburant, de avioane şi de piloţi, cînd acţiunile de 
luptă ale acesteia deveniră ineficiente, apăru şi tactica utilizării 
„piloţilor-sinucigaşi", sau tactica „scurgerii de sînge". 

Lozinca lansată de propagandă : „Să oferim împăratului zece 
vieţi din zece !" găsi răsunet în sufletele piloţilor-sa- murai. 

In perioada cînd armata şi flota Statelor Unite declanşaseră 
bătălia pentru Okinawa, industria aviatică a Japoniei (firma 
„Mitsubishi") îşi începu producţia de serie a avioane- lor-proiectil 
Oka-11 („Floare de vişin"), destinate anume să fie pilotate de 
kamikaze. 

3 

Filipinele reprezentau doar un episod din biografia de 
luptător a lui Yasuziro Hattori. De altminteri, şi singur considera 
că-i mersese grozav de bine acolo. Reuşise să doboare, în lupte 
aeriene, opt aparate americane, şi să plaseze o bombă pe un 
crucişător, fără să fi primit măcar o zgirietură. In schimb, cea 
de-a 26 flotilă aeriană, odată cu pieirea contraamiralului Arima, 
îşi încetă existenţa. Din efectivul ei. mai rămăsese în viaţă doar 
vreo duzină de piloţi, care peste puţin timp au fost dispersaţi pe 
la alte corpuri de armată şi mari unităţi. 

La sfîrşitul lui februarie 1945, sosind pe insula Kyushu, 
Yasuziro Hattori fu numit comandant al detaşamentului „Vişina 
de munte", completat cu „piloţi-condamnaţi la moarte". 

După ce-şi luă în primire detaşamentul şi făcu cunoştinţă cu 
efectivul de zbor şi dotarea tehnică, fu cuprins de-un sentiment 


de adincă dezamăgire. In pofida asigurărilor presei şi ale 
emisiunilor de la radio, care creaseră „reclama kamikaze", 
detaşamentul sâu era înzestrat, în completare, numai cu 
aparate vechi şi uzate. Locul acestor ciurucuri ar fi fost de mult 
la lada de gunoi, dar intenționau să le forţeze a mai servi la un 
zbor. Parcul avioanelor se dovedi a fi foarte pestriţ : de la 
aparate de vinătoare pînă la bombardiere cu rază medie de 
acţiune, într-o stare tehnică dezastruoasă, ruginite, dar, în 
schimb,mizgălite cu tot soiul de dragoni. Purtau, parcă, 
întipărită pecetea fatală a unei unice utilizări, a condamnării şi a 
pieirii grabnice. Efectivul de zbor alcătuia şi el un grup la fel de 
pestriţ. După ce şi-a cunoscut subalternii, Yasuziro se convinse 
încă o dată, de falsitatea declaraţiilor oficiale. In ciuda 
torentelor de osanale, care circulau la adresa piloţilor-kamikaze, 
imperiul îi repartiza in detaşamentul „condamnaților la moarte" 
pe cei mai netalentaţi. Osatura detaşamentului „Vişina de 
munte" era reprezentată de cursanţii şcolilor de aviaţie eliminaţi 
pentru nereuşită la zbor. In mai mică măsură, în grup existau şi 
unii piloţi experimentați, însă excluşi de la zbor din motive de 


boală şi de răni dobîndite în „Marele război al Asiei de Estu. 
Erau şi voluntari, provenind din alte arme, care-şi manifestaseră 
dorinţa de a-şi da viaţa pentru împărat. Pregătirea de zbor a 
acestei categorii de oameni tineri era deosebit de precară. Din 


martie,- la detaşament începură să se prezinte piloți- kamikaze 
absolvenţi ai şcolilor speciale de zbor. 

Majoritatea piloților era constituită din fanatici, cu tendinţe 
şovine, care-şi imaginau că, sacrificîndu-se, salvau „Imperiul 
de 2600 de ani" de la înfringere. 

însă, în afara oamenilor pe care Yasuziro îi înţelegea, mai 
erau şi unii care nimeriseră în detaşamentul „Vişina de munte" 
din motive inexplicabile şi. bineînţeles, nu de bunăvoie. Această 
categorie era prea puţin atrasă de posibilitatea unei grabnice 
morţi eroice pentru împărat. Şi, de asemenea, n-o interesau nici 
onorurile acordate post-mortem, nici promisiunea fericirii 
veşnice într-o lume mai bună, nici pensiile. fixate cu două grade 
în plus faţă de cele normale, pc care aveau să le primească 
văduvele lor şi copiii orfani. 

Chipurile triste ale acestor kamikaze mărturiseau dorinţa 
sfîntă de a-şi smulge eşarfele albe. de „condamnaţi la moarte", 
şi de a se ascunde, pînă la terminarea războiului, într-un sătuc 


îndepărtat de munte. Pesemne, îi reţineau de la această 
intenţie amenințarea cu  împuşcarea imediată, pentru 
dezertare, precum şi represaliile pe care aveau să le suporte 
familiile lor. Samuraiul Yasuziro Hattori nu putea nutri faţă de 
asemenea oameni decit un sentiment de dispreţ. Şi se decise 
să scape de ei, in primul rînd. In carneţelul său, trecu eiteva 
puncte negre în dreptul numelor acestora : cînd se va da 
comanda de plecare în misiune, vor fi cei dintii care se vor sui 
în carlingile avioanelor încărcate cu explozivi. li ajuta, astfel, să 
moară de o moarte demnă, în folosul imperiului)! 

Dar pe Yasuziro il uimi, cel mai mult, nivelul extrem de 
rudimentar al pregătirii pentru zbor demonstrat de noii săi 
subordonați. Cei mai mulţi dintre piloţi fuseseră instruiți doar 
pentru a fi în stare să decoleze şi să aibă o oarecare în- 
demînare la pilotarea în aer. In schimb, habar nu aveau cum se 
execută o aterizare. Probabil, instructorii consideraseră că nu 
vor mai avea nevoie de ea. O misiune kamikaze consta din : a 
decola, a ajunge în zona indicată, a descoperi ţinta, a îndrepta 
botul aparatului asupra ei şi a cobori in picaj. Dar cel mai 
nenorocit lucru era că mult lăudaţii „eroi-condamnaţi ia 
moarte", „floarea naţiunii japoneze", nu erau în stare să 
deosebească navele lor de cele americane. Şi Yasuziro fu nevoit 
să-i scoată, personal, pe neajutoraţii săi discipoli în zona țintelor 
şi să aprecieze rezultatele acţiunilor asupra navelor inamice. 

La sfîrşitul lui martie, detaşamentul ,Vişina de munte" 
începu să participe la acţiunile de luptă împotriva unei mari 
unităţi de portavioane americane, care ataca aerodromurile şi 
porturile japoneze aflate chiar în zona metropolei. In perioada 
luptei pentru Okinawa, se încinseseră bătălii deosebit de 
fierbinţi. 

In seara zilei de 7 aprilie 1945, „Vişina de munte" primi ordin 
să execute o lovitură masată asupra unităţilor flotei reunite 
americane, ce naviga spre Okinawa, pentru a debarca trupe de 
desant. 

Navele se aflau încă la mare distanţă. Insă piloţii-kami- kaze 
aveau prioritate faţă de toate celelalte avioane, întru- cît nu 
consumau carburant la înaopiere. 

Lovitura se execută la 8 aprilie, la revărsatul zorilor, cu 
prilejul sărbătoririi zilei de naştere a lui Buddha. Şi, în timpul 
acela, cînd călugării din temple abia începuseră să toarne din 


oeştile de porțelan ceaiul peste statuile lui Buddha. Yasuziro 
ordonă piloţilor-kamikaze să se alinieze în formaţie, la locul de 
staţionare, în faţa avioanelor. 

Cei mai mulţi dintre piloţi arătau traşi la faţă. Aproape 
tuturor le sclipau in ochi pilpiielile beţiei. Ultima lor noapte o 
petrecuseră fără somn. Conform tradiţiei, asistaseră la propria 
înmormiîntare, bînd sakă şi luindu-şi rămas bun de la cei 
apropiaţi. Unii din ei nu erau capabili să-şi dea seama de întreg 
tragismul momentului. 

Yasuziro nu avusese niciodată prilejul să vadă, laolaltă, 
înainte de plecarea în misiune, atitea chipuri triste şi condam- 
nate, avind în ochii lor tulburi o privire lipsită de orice urmă de 
inteligenţă. Destupiînd o sticlă mare, Yasuziro dădu ocol întregii 
formaţii, turnînd fiecăruia o ultimă ceaşcă de sake. 

Pentru a ridica moralul celor ce se duceau la moarte, se 
hotărî să le ţină o scurtă cuvintare. Oprindu-se la jumătatea 
formaţiei, ii învălui pe toţi cu o privire plină de min- drie şi de 
încuviinţare. 

— Ce poate fi mai minunat decit un vişin îmbrăcat în găteala 
albă a primăverii ? porni Yasuziro să vorbească, pe un ton 
înălţător şi solemn. lată, la fel de minunaţi sînteţi şi voi, tineri 
eroi ai detaşamentului „Vişina de munte". Dar înflorirea vişinului 
nu-i veşnică ! Cind le vine vremea, petalele albe se scutură, 
lăsind în urma lor plodul fructclor. Va să zică, nu-n zadar se 
scutură şi se risipesc petalele ! Şi vouă v-a sosit ceasul, 
hotăritor. Şi noi, asemenea petalelor albe de vişin, vom cădea 
asupra duşmanilor noştri, aducîind minunatele fructe ale 
victoriei Ne vom avinta astăzi împotriva na- celor temutei flote 
americane, întocmai ca un „Mint al zeilor", şi vom revărsa 
asupra lor miînia şi răzbunarea noastră. Să ne lepădăm de cele 
pămiîntene şi să trecem în lumea unde domneşte veşnica 
primăvară şi dreptatea fără de veac ! Fie ca duhul celor ce urcă 
spre ceruri să depună mărturie despre lupta şi moartea noastră 
plină de bărbăţie pe punţile vaselor inamice. Banzai, kamikaze ! 
Cu noi e zeul Hatiman ! în mîna lui Yasuziro sclipi sabia scoasă 
din teacă. Umflindu-şi pieptul, strigă din rănuteri : La avioane ! 

Formaţia se împrăştie într-o clipită. Piloții îşi ocupară 
carlingile împestriţatelor avioane, miînjite cu tot felul de zu- 
grăveli. 

Yasuziro îşi conducea prrsonal detaşamentul la ţintă. Numai 


rczcrvoanele avionului său erau pline ochi. Trebuia sâ se 
înapoieze şi să raporteze rezultatele atacului. Celelalte aparate 
orau alimentate astfel încît carburantul sâ ajunoâ doar pînă la 
ţintă. Pentru piloţii lor, nu exista cale de întoarcere. 

în ziua aceasta, văzduhul de deasupra mării, dintre insulele 
japoneze şi Okinawa, era nemaipomenit de animat. De pe 
diferite aerodromuri, decolaseră zeci de avioane japoneze. 
Toate se Îndreptau în aceeaşi direcţie — spre Okinawa, şi, 
bineînţeles, toate rămiîneau acolo. în orice caz, Yasuziro nu 
întîlni nici un echipaj întorcîndu-se. 

El încă nu ştia că de vreo două zile se declanşase operaţia 
„Kikusuy", care consta în executarea unei lovituri masate a 
unităţilor kamikaze împotriva flotei americane. 

După două ore de zbor, prin piclele albastre se zări insula 
Okinawa. De-a lungul coastei de vest fumegau coşurile a sute 
de transportoare şi nave de luptă, care realizau invazia forţelor 
de uscat al S.U.A. 

Dar peste puţin timp, Yasuziro nu mai avu posibilitatea să 
privească panorama grandioasei bătălii. Pe cer apărură nu mai 
puţin de o sută de avioane de vinătoare americane, iar, în 
apropierea navelor, la mică distanţă, se ridică un zid negru de 
explozii. Chiar şi Yasuziro, oare văzuse multe în viaţă, nu se mai 
simţea în apele lui la auzul bubuitului prelung şi infernal. 
Avioanele kamikaze, pline cu explozivi, săreau în aer unul după 
altul. Intruciît nu era cine să intre în luptă cu a- vioanele de 
vîinătoare americane, japonezilor nu le rămăsese altceva de 
făcut decit să meargă de-a dreptul în întîmpinarea pieirii lor. 

Manevrind avionul dintr-un viraj in altul, sustrăgîndu-se şi 
evitind dîrele luminoase ale tirului mitralierelor, Yasuziro reuşi, 
totuşi, să observe nişte echipaje izolate de kamikaze, trecînd 
prin cercul de acoperire al avioanelor de vinătoare şi al 
sectoarelor de tragere în mai multe straturi a artileriei 
antiaeriene, şi năpustindu-se în picaj asupra țintelor alese. 
Patru explozii uriaşe izbucniră pe punţile navelor. Yasuziro viră 
şi luă cap spre metropolă. 

4 

Telefonul se auzi sunînd. Yasuziro ridică receptorul. 

-—Domnule căpitan de rangul trei, raportează ofiţerul de 

serviciu. U.\ oarecare invalid, pe nume Morimoto, vrea să vă 

vadă. 


—Morimoto-san ?. . Imposibil!... Condu-l la mine. 

Ascunzîndu-şi documentele în seif. se grăbi să-1 întîm- 
pine. La capătul coridorului văzu un om în cîrje, care păşea 
anevoios, însoţit dr ofiţerul de serviciu. 

Fâră voie, Yasuziro se opri locului. Acesta să fie Morimoto ? 
Da, el era, mai bine zis, era ceea ce mai rămăsese din 
Samuraiul de Fier, care îşi pierduse laba, un picior şi palma 
miîinii drepte. Pe Yasuziro îl cuprinse un val de compătimire. Se 
gîndise de multe ori la moarte şi era gata s-o accepte. Dar, nici 
un asemenea destin su-şi putuse imagina că-i posibil. 

—Bună ziua, dragul meu învăţător ! Cerul mi-a dăruit 

bucuria să te văd din nou. 

—Sînt în trecere, n-am să stau decit un minut... 

—Vai de mine, syensei ! Nu te las să pleci atît de repede! 

Yasuziro îl ajută pe Morimoto să se aşeze pe o rogojină şi-i 

oferi nişte perini. 

—Ce-i, Yasuziro-san, nu te aşteptai să mă vezi în halul ăsta ? 

Dar n-am nevoie să fiu compătimit. Pur şi simplu, am primit 

ce-am meritat. Totul e normal. Citi oameni n-au ajuns 

invalizi din pricina mea ? Nu ştii? Nici eu. Acum mi-a venit şi 
mie rîndul... Cînd unui tigru i se retează coada şi labele, 
atunci fiara încetează să mai fie tigru O asemenea 
metamorfoză s-a petrecut şi cu mine... Bineînţeles, în orice 
clipă îmi pot spinteca piîntecele, ca să nu-mi mai tirăsc 
jalnica existenţă. Dar nu mă grăbesc. Nenorocirea m-a făcut 
filozof. Aş vrea să trăiesc, pînă în ziua aceea, cînd se va 
curma această groaznică tragedie care se cheamă război. 

Ce-i drept, sînt şi curios să văd cum se va termina nebunia 

pe care am început-o la Pearl Harbor... 

In uşă se auzi un ciocănit respectuos. 

—Intră ! răspunse Yasuziro. 

In cameră pătrunse locotenentul ltihara şi, privind la 
Morimoto, se înclină. 

Yasuziro le făcu cunoştinţă : 

—Morimoto-san, permiteţi-mi să vi-l prezint pe loo- ţiitorul 

meu, locotenentul ltahara Hisasi. 

Locotenentul luă poziţia de drepţi şi se înclină din nou. 

—Sper că locotenentul nu se va simţi jignit, dacă un căpitan 

în retragere de rangul doi nu-i în stare să-şi desprindă 

fundul scorojit de pe tatami ! 


Locotenentul; zimbi politicos, tăcu. 

Domnule comandant de detaşament, v-am adus actele şi 

scrisorile piloţilor-kamikaze, care au zburat in misiune. 

—Bine, lasă-mi-le pe birou. Mă descurc eu cu ele.. 

ltihara Hisasi saluta şi ieşi, Tnchizînd grijuliu uşa după 
6inc. 

—O gură de sake, învăţătorule ? 

Morimoto dădu din cap incuviinţind şi Yasuziro dispăru după 
o draperie. Un plic nelipit, fără adresă, care zăcea deasupra 
celorlalte scrisori, atrase atenţia lui Morimoto. 

—Yasuziro-san, îmi îngădui să mă uit şi eu la ce-a scris 

mamei sale eroul dumitale, mai înainte de-a pleca în ultimul 

zbor ? 

—Poftim, poftim, syensei ! 

Morimoto scoase din plic o scrisoare neterminată — o filă de 
hîrtie acoperită pe jumătate cu nişte ideograme aşternute în 
grabă. 

—Nu, ostaşul nu i-a scris maică-si, ci cuiva de virsta lui. un 
băieţandru, probabil tot un pilot, care 1-a jignit cînd- va. „îmi 
voi îndeplini misiunea şi voi ajunge la templul Ya- sukuni 
înaintea ta. Am să fiu gradat mai devreme decit tine şi-am 
să am grijă ca tu să rămii tot elev". îşi închipuia că se duce 
la o plimbare duminicală... Copil mare şi prost... Ascultă, 
Yasuziro-san. chiar crezi, într-adevăr, că trimiţin- du-i la 
moarte pe mucoşii ăştia, ai sâ salvezi imperiul de la 
dezastru ? 
—Sînt soldat, syensei. si execut ordinele comandanților. 
— Tora, dragul meu, dar ăsta nu mai este război ! Oare mai ai 
nevoie, într-o asemenea situaţie, de cele ce te-am învăţat ? 
Doar transformați un om viu într-un pilot automat, pentru 
dirijarea unei bombe sau a unei torpile 1 Aici există ceva 
dezgustător, cinic, josnic. în războaie, totdeauna au trebuit 
să piară soldaţi, dar nu în chipul acesta... iar voi v-aţi apucat 
să încununaţi cu aureola gloriei fenomenul ăsta îngrozitor, 
generat de incapacitatea noastră tehnică. în imperiu, 
oamenii n-au fost niciodată preţuiţi, Banzai ! îneacă toţi 
piloţii, laolaltă cu crucişătoarele şi portavioanele ! 

Yasuziro îşi aprinse o ţigară şi nu se putu abţine : 

—învăţătorule, te rog, nu trebuie... Sîntem obligaţi să 

credem cu fermitate în misiunea noastră. Altminteri, de ce 


am fi executat toate acestea ? Ce rost ar mai avea sacri- 
ficiile ? 
Morimoto nu-l lăsă să-şi termine ideea : 
—Nu, Yasuziro-san, în privinţa lucrurilor ăstora, trebuie 
vorbit. Trebuie să vorbim şi să gîndim ! De cînd mi-au 
retezat laba piciorului, am avut mai mult timp să cuget, şi- 
am impresia că mi s-a mai deşteptat mintea. Trebuie să 
isprăvim cît mai rapid cu-această sinucidere naţională. Şi 
noi, soldaţii, să-i punem capăt. Domnii din Kaigunsyo n-au 
să se sinucidă. Ei sînt gata să lupte pînă la ultimul samurai, 
deoarece samuraiul are un cap de lemn, se duce oriunde l- 
ar trimite, fără să-i pese, ca un bou, la tăiere. lartă-mă, 
dragul meu prieten, pentru amarul adevăr pe care ţi l-am 
spus. Morimoto se uită la cronometrul ce-i rămăsese din 
vremuri mai bune. A- cuma, trebuie să plec. Pînă mă tirîi, cu 
cîrjele mele, la gară, începe îmbarcarea. 

—Scumpul meu învăţător, te rog, mai rămii la mine măcar o 

zi. 

—Nu, Tora dragă ! Nu mai pot sta aici, să văd piloţi şi 

avioane... Mă obligă să resimt şi mai acut mutilarea. 

—Atunci, syenser, mai aşteaptă un minut! Chem o maşină şi- 

am să te conduc la gară. 

—Mulţumesc. Nu-ţi refuz amabila propunere. 

Se despărţiră lingă vagonul trenuleţului electric. Cind îşi 
luară rămas bun, Morimoto îi dărui lui Yasuziro o statuetă dc 
aur, reprezentind un zeu borţoşel. 

—la-1, Tora, e talismanul meu, să-l ai ca amintire. Să-ţi 

păzească sănătatea şi viaţa. în niai un zbor nu m-am 

despărţit de el, exceptindu-1 pe cel din urmă. 

—îţi mulţumesc, syensei, întotdeauna ai fost bun cu mine. 

—La revedere. După război, am să vin bucuros să te întilnesc 

rămas în viaţă. Pentru mine, războiul s-a terminat. Dacă vei 

mai vrea să-mi vezi osul ciuntit, poftim la Naga- saki. lată 
cartea mea de vizită... 

Nu s-au mai reîntilnit. 

Bietul Morimoto nu avea de unde şti că pe poligonul 
„Alamogordo" se şi detonase un dispozitiv nuclear, aidoma celui 
care, după puţin timp, avea să cadă peste Nagasaki. 

5 


Chiar şi Yasuziro se mira cum de fusese în stare să-şi facă 


rost de două zile libere, ca să plece acasă. Lucrurile se 
petrecuseră atit de neaşteptat, încît nici nu avusese timp să-şi 
anunţe familia de sosirea sa. De la gară, merse pe jos. 
Hiroshima, deocamdată, se afla în spatele frontului, însă ur- 
mările războiului se resimţeau pretutindeni. Cele mai multe 
dintre magazine şi prăvălii stăteau închise. Prin ferestrele cu 
obloanele netrase se puteau vedea rafturile pustii. Proprietarii 
magazinelor ori luptau pe front, ori executau prestații de muncă 
obligatorie. lar mulţi dintre ei îşi şi luaseră rămas bun de la 
această lume. Dar şi în magazinele ce mai ţineau deschis, viaţa 
abia pilpiia. Cumpărătorii luau, în silă, mărfurile şi leacurile 
aduse din China. Frig, murdărie, lipsa oricărui confort. Aproape 
jumătate din locuitori fugise prin sate, unde viaţa era ceva mai 
îndestulată şi mai tihnită. 

In cinstea sosirii lui Yasuziro, părintele său organiză o mică 
petrecere. La care a fost invitat numai prietenul apropiat al 
gazdei, Kyosi Morisawa. Petrecerea nu mai avea nimic comun cu 
mesele acelea vesele ce se organizau, pe vremuri, în casa 
Hattori. De altminteri, era şi firesc — puţine case japoneze 
fuseseră ferite de amărăciunea unor pierderi de neînlocuit. 
Fratele mijloci u al lui Yasuziro — Tadasi Hattori — dispăruse fără 
urmă în luptele pentru Iwo Jima ; fiul adoptiv al lui Kyosi 
Morisawa pierise pe transportorul „lku- ta-Maru'", scufundat 
lîngă insula Kwajalein. Discuţia bărbaţilor, chiar şi după ce 
trecuseră la sakf, acuma devenit deficitar, se purta numai in 
jurul unei singure teme — războiul. 

Yasuziro, cu olt era mai atent la spusele părintelui său şi ale 
lui socru-său, cu atît avea mai mari motive de mirare : „Ce s-a 
petrecut cu ei, în cei doi ani, cît am lipsit de-acasă 7 Să fie oare 
bătrinii atit de deprimaţi, din pricina faptului că şi-au pierdut 
copiii şi-a  insucceselor temporare, de pe front, ale 
imperiului ? !" 

Cînd fusese acasă, rîndul trecut, bătrinii păreau mult mai 
predispuş! la declaraţii patriotice şi belicoase. 

O întrebare, pe care o pusese taică-său, îl aruncă pe Ya- 
suziro în braţele neliniştii. El nu admitea, nici măcar cu giîn- dul, 
ca un colonel în retragere al armatei imperiale să rostească 
asemenea cuvinte, pătrunse de pesimism şi de neînțelegere a 
marilor țeluri şi probleme ce se aflau în faţa imperiului. 

— Băiatul meu, cînd o să terminaţi odată cu luptele astea ? 


Cînd aveţi de gînd să vă reîntoarceţi sub acoperişul casei 
părinteşti ? Eu şi cu maică-ta am obosit să tot aşteptăm. 
Aşteptarea şi teama pentru viaţa copiilor noştri ne-au îm- 
bătrînit. 

—Sint soldat, tată, iar dumneata cunoşti ce-nseamnă asta... 

—Măcar de s-ar isprăvi mai repede acest război blestemat, 

pînă nu ne pier toţi feciorii în lupte, oftă bătrinul Morisawa. 

Yasuziro se decise să-l liniştească pe socru-său : 

-Stimate Kyosi-san ! înţeleg durerea dumitale pentru 

pierderea fiului. însă el a murit ca un erou, pentru înflorirea 

imperiului. 

—Şi ce bucurii am avut, de pe urma acestei înfloriri ? întrebă 

şoptit Kyosi Morisawa. lar voi ce-aţi primit — cuceritori ai 

insulelor şi-ai mărilor ? Ce-am primit noi — părinţii băieţilor 
noştri, care şi-au dat viaţa pentru cucerirea cauciucului şi-a 
titeiului indonezian, a cositorului malaezian, a aurului 
birmanez şi-a tuturor celorlalte bogății ? Cine s-a ales cu 
milioanele ? Nu ştii ? Păi să ţi le spun eu, care-s a- ceste 
înfloritoare monopoluri : „Mitsui“, „Mitsubishi", „Su- mito", 

„Xasuda". Şi-aş mai spune cîteva, dar mi-e teamă c-ai să te 

plictiseşti, ascultîndu-le numele. 

Lui Yasuziro nu-i venea să creadă că toate cele de mai sus le 
rostise Kyosi Morisawa, fost funcţionar activ, aflat oîndva în 
fruntea organizaţiei locale monarho-fasciste „Asociaţia pentru 
apărarea tronului". Dacă oricare dintre vecini ar fi tras cu 
urechea, se şi puteau pomeni cu jandarmii în vizită. lar ăştia nu 
ştiu multe. Trebuia să pună capăt, cît mai urgent, acestei 
discuţii periculoase din pricina căreia mai erau doi paşi pînă la 
gratiile puşcăriei. 

—Kyosi-san, s-ar zice că dumneata şi prietenul meu 

Morimoto v-aţi dat cu comuniştii. 

însă socru-său nu acceptă să transforme discuţia în glumă. 

—Nu, dragul meu Yasuziro, nici pe departe nu pot fi 

comunist. Eu sînt un cofnerciant ruinat, un negustor de mă- 

tăsuri. lar acum văd limpede că motivul ruinării mele este 
războiul. 

-Tată,din adîncul sufletului te rog să mă ierţi, se a- dresă 

Yasuziro lui socru-sâu, dar, parcă, nu de mult, gîndeai altfel. 

De ce trebuie s-ascult astăzi asemenea vorbe, incompatibile 

cu onoarea uniformei mele de ofiţer al flotei imperiale ? 


Bătrinul Morisawa tăcu niţel, adunîndu-şi gîndurile, după 
care porni sâ vorbească mai decis, mai înverşunat s 

—întrebarea ta e firească, Yasuziro-san, şi-am să-ţi răspund, 
dar fii pregătit să-mi asculţi părerile sincere şi, dinainte te 
rog să mă ierţi, deoarece nu cred c-au să-ţi facă plăcere. 
Morisawa tuşi, de parcă s-ar fi pregătit să ia cuvin- tul 
undeva, la o adunare a asociaţiei. M-am trezit din bui- 
măceala în ca*-e am zăcut atiţia ani, însă, vai, n-am curajul 
sâ mă revolt, cu glas tare, împotriva despotismului condu- 
cătorilor noştri. Sînt prea bătrîn să stau la închisoare. Mie şi 
lui taică-tău nu ne-a mai rămas decit tăcerea. Nu mai sîn- 
tem atit de tineri şi viteji, încît să ne sacrificăm tot ce mai 
avem, mărturisindu-ne gîndurile în gura mare. Şi-ar fi păcat, 
dacă nici copiii noştri nu-şi vor da seama că unica şi cea mai 
reală acţiune împotriva stăpinirii va fi doar apatia şi 
indiferența. Ne doare sufletul, pînă la lacrimi, că feciorii 
noştri, în loc să boicoteze regimul monarho-fascist, care şi-a 
trăit traiul, îşi dau viaţa pentru salvarea lui. 

Pilotul privi la părintele său. Acesta, închizindu-şi pe 
Jumătate ochii, pe care nişte ochelari ou lentile groase îi des- 
părţeau de lume, dădea din cap, în semn de încuwviinţare a cu- 
vintelor prietenului său. Cunoştea foarte bine toată bucătăria 
financiară, precum şi sforile trase de cei ce se aflau la cîrma 
marii politici. 

—Yasuziro, băiatul meu drag, soţ al iubitei mele fiice Tiyeko! 
Nădăjduiesc c-ai să-mi înţelegi corect spusele. Tu eşti un 
erou ! Un adevărat samurai, care nu se va lăsa oprit de nici 
un obstacol ! Aşa ai fost educat... Dar, jerfindu-te, te-ai 
gîndit vreodată la ce se va întîmpla cu cei care te iubesc şi 
pe care-i laşi aici, pe pămînt ? Cum vor îndura ei suferinţa 
de-a fi singuri pe lume ? 

—Au să primească o pensie bună, cu două grade mai mare, 

ca pentru un căpitan de rangul întîi. Apoi, vor fi ajutaţi de 

părinţi. Sper că nici tata şi nici dumneata n-o sâ-i lăsaţi să 
sufere. 

—Eu, de-acuma, sînt bătrîn şi bolnav. Prea puţină nădejde să 

te bizui pe mine. Dar şi părinţii ai să ţi-i ucizi dacă vei pieri. 

Nu-ţi vor supravieţui prea mult... înştiinţarea de-atunci, 

referitoare la dispariţia ta, în apele Mării Timor, le-a răpit pe 

puţin zece ani din viaţă... 


După aceea, au băut în tăcere. Insă ameteala nu le-a putut 
Înăbuşi gîndurile neliniştitoare. Şi Yasuziro a încercat să scape 
de ele refugiindu-se în odaia lui Tiyeko. Dar nici mîn- giierile ei 
nu-l ogoiră. 

CAPITOLUL IX 

In prima zi a operaţiunii „Kikusui" împotriva navelor 
americane, se prăbuşiră 355 de avioane-kamikaze. „Vîntul 
zeilor" se transformase intr-un adevărat taifun, însă nici gînd ca 
toate echipajele să-şi atingă ţinta. O parte din ele fu 
interceptată şi distrusă la mare distanţă, pînă să se apropie de 
vase. O altă parte pieri, nimerind peste zidul compacl al tirului 
de antiaeriană. lar unii „condamnaţi la moarte" nu-şi atinseră 
ţinta, căzînd în ocean, din cauza uzurii la limită a materialului 
de zbor. 

Existaseră şi din aceia care, în ultimul moment, din pricina 
spaimei, îşi pierduseră controlul şi se prăbuşiseră intrînd în vrie. 
Işi mai spusese cuvintul şi tehnica pilotării, extrem de precară 
— nu toţi piloţii-kamikaze au lovit, cu avioanele lor, centrale 
vital importante ale navelor ; s-au izbit de bord sau de 
suprastructuri, fără să le provoace vreo avarie esenţială. Ca o 
consecinţă a tuturor acestora, pierderile americanilor fuseseră 
cu mult mai reduse decit se aştepta comandamentul japonez. 

Doar cîţiva kamikaze, bine instruiți şi mai norocoşi, evitară 
tragerile avioanelor de vînătoare şi tirul tunurilor de antiaeriană 
şi reuşiră să  pricinuiască americanilor pierderi atit de 
importante, încît depăşeau chiar şi eficienţa a o sută de aparate 
convenţionale care ar fi acţionat conform metodelor obişnuite. 

Astfel, un pilot mai în vîrstă, Tsai Tomi, ale cărui documente 
afumate fuseseră găsite la locul deflagraţiei, izbutise, în picaj, 
să-şi introducă avionul Zero în tambuchiul elevatorului prin 
prora portavionului „Enterprise“. Datorită exploziei bombei şi a 
avionului, fuseseră ucişi peste o sută de oameni din echipaj, iar 
portavionul a fost scos din formaţie pînă la sfîrşitul războiului. 

Media vieților pierdute, conform statisticilor americane, era 
de 1 :50, în favoarea piloţilor-kamikaze. Pentru a se păstra 
moralul marinarilor, comandamentul american trecea sub 
tăcere tactica japoneză a „piloţilor-condamnaţi la moarte". 
Cenzura urmărea, cu stricteţe, să nu apară în presă ştiri despre 
kamikaze. Şi, cu toate acestea, zvonurile despre enigmaticii 
samurai, care încălecau voluntar bombele înaripate, apăreau 


pretutindeni şi-i băgau in sperieţi, îngrozindu-i, pe marinarii 
americani. t 

Statele Unite suferiră pierderi simţitoare în nave, dar 
rezultatul bătăliei pentru Okinawa a fost în favoarea lor. 
Atacurile „condamnaților la moarte" au continuat pînă la 22 
iunie, cînd s-a încheiat operaţia „Kikusui". In total, în a- ceastă 
perioadă, piloţii-kamikaze executaseră 1 300 de misiuni, 
scufundînd 26 de nave şi avariind grav 164. 

Detaşamentul „Vişina de munte" luase parte la operaţie 
numai la început : spre mijlocul lui aprilie, piloţii rămaseră fără 
avioane. Imperiul nu dusese niciodată lipsă de rezerve umane, 
însă materialul tehnic era evident insuficient. Pe aerodrom 
staţionau stinghere, oa nişte orfane, două aparate de instructaj 
extrem de uzate, iar din cauza lipsei de benzină exerciţiile de 
zbor se efectuau din an în paşte. Piloții „Vişinei de munte" trăiau 
la libera alegere. In aşteptarea ceasului cînd viaţa lor avea să 
fie necesară imperiului, tinerii îşi omorau plictiseala scrimînd, 
jucînd şah sau luptînd, iar în zilele de soldă invadau căsuţele 
gheişelor şi restaurantele de mîna a doua. 

La începutul lunii mai, insă, pe aerodrom apăru primul 
avion-proiectil Oka-11, transportat in secret peste noapte. 

Yasuziro îşi adună, dînd alarma, toată trupa, destul de puţin 
numeroasă, şi o alinie în formaţie de-a lungul pistei de decolare- 
aterizare. Un căpitan de rangul doi, care sosise împreună cu 
aparatul Oka-11, întovărăşit de un ofiţer de la contrainformaţii, 
le vorbi piloților despre noul avion şi despre tehnica utilizării lui 
în luptă. Apoi, cel de la contrainformaţii, desbumbiîndu-şi tunica 
şi dîndu-şi jos chipiul — pentru a sublinia situa'ia sa 
independentă faţă de superiorul in grad — trase husa şi, 
înaintea piloților, apăru o avionetă de mici dimensiuni, aşezată 
pe nişte fragile roţi de transportor. 

Era un monoplan monoloc, cu fuselaj scurt, de şase metri, şi 
cu nişte aripi şi mai scurtc. Lucrul cel mai bizar, care izbi 
imediat privirile tuturor, era absenţa elicei. Acest prim (şi ultim) 
avion cu reacţic. pe care au avut prilejul să-l vadă piloții- 
kamikaze, era dotat cu un motor propulsat de pulbere, 
dezvoltînd în primele 1.1 secunde de la decolare o viteză ne- 
obişnuit de măre pentn vremea aceea — aproape 900 km pe 
oră 


Piloții, ra hipnotizaţi, priveau „bomba-minune- 


Cu glas monoton, căpitanul de rangul doi repetă cuvin tele 
învăţate pe dinafară şi de care se plictisise : 

— Avionul Oka-11 nu poate decola independent. In sectorul 
acţiunilor de luptă, va fi transportat de un avion torpilor 
Mitsubishi. Apropiindu-se de escadra americană, pilotul se 
decuplează, îşi alege ţinta, pune în funcţiune motorul de 
rachetă cu pulbere, şi intră în picaj asupra țintei, sub un, unghi 
de ordinul a 50 de grade. Cu o viteză colosală, străbate şi prin 
acţiunea de interdicţie a avioanelor de vînătoare prin tirul de 
baraj al antiaerienei. 

După două zile de instructaj, căpitanul de rangul doi, 
împreună cu avioneta şi însoţit de ofiţerul de la contrainfor- 
maţii, plecă la un alt detaşament. lar efectivul „Vişinei de 
munte", în aşteptarea apariţiei în masă a aparatelor Oka-11, se 
întoarse la distracţiile sale de mai înainte. 

Sosirea avioanelor-proiectil întîrzia. Şi nici purtătoarele lor — 
avioanele torpiloare Mitsubishi nu se zăreau la orizont. 
Inactivitatea, ca o rugină, purcese să corodeze disciplina de- 
taşamentului. Ştirile de pe cîmpurile de luptă referitoare la 
victoriile americanilor nu contribuiau, nici ele, la menţinerea 
unui moral ridicat. Acum, cînd Yasuziro îşi făcea serviciul la 
Iwakuni, în apropiere de Hiroshima, avea posibilitatea să-şi 
viziteze adesea familia. O dată pe săptămînă. lar uneori şi de 
două ori, lăsîndu-1 la unitate pe locţiitorul său ltihara Hisasi, se 
grăbea spre casă, unde-l aşteptau părinţii, soţia şi fetiţa lor. In 
cercul familiei, pentru un timp, uita de piloţii-kamikaze pe care-i 
avea în detaşament şi care umblau pe jumătate beţi, de ultima 
şi fatala decolare ce se apropia. 

CAPITOLUL X 1 


Abia se desprinsese avionul de sol, şi Hiroshi Hatanaka se 
lipi de luminator, prin care văzu un plan prelung cu două, 
motoare.  Elicele, învirtindu-se vertiginos, formau cercuri 
transparente. Aparatul Mitsubishi zbura deasupra măriL 
Echipajul bombardierului îşi vedea de treburi, iar locotenentului 
Hiroshi Hatanaka nu-i acorda nimeni nici o atenţie, de parcă ar 
fi fost un simplu pasager şi nu un glorios kamikaze : pilotul 
avionul ui-proiectil suspendat în trapa de bombe. Totul arăta 
nespus de prozaic, în vreme ce samuraiul de opt 


sprezece ani trăia ultimele ceasuri din viaţa sa. „Să mori 


pentru interesele imperiului — e cea mai mare cinste !it, repeta 
întruna comandantul lui, căpitan-locotenentul Minoru Su- mida. 
Azi, această cinste îi fusese acordată lui — locotenentului 
Hiroshi. Şi asta era tot. Se terminase cu scurtul răgaz, al trecerii 
lui pe acest pămînt. Datoria cerea să i se pună punct. 

„Datorie...", „Onoare...", „Interesele imperiului..." 

Aceste cuvinte, grele, ca nişte pietre de mormiînt, îi fri- 
naseră voinţa şi se ducea acum supus spre moarte, încălzit doar 
de credinţa în necesitatea dăruirii vieţii sale, ca jertfă pentru 
salvarea imperiului, şi de nădejdea unei nemuriri viitoare. 
Numele lui — Hiroshi Hatanaka — va străluci peste veacuri, în 
litere de aur, pe pereţii templului Yasukuni, alături de numele 
celorlalţi kamikaze, cei mai buni fii ai Japoniei... 

însă cei ce-l petreccau în ultimul zbor nu ştiau cît de trist 
era Hiroshi Hatanaka, pentru că părăsea viaţa atît de timpuriu şi 
cum i se chircea inima gîindindu-se la măicuţa care 1-a născut! 
Azi îi scrisese cîteva cuvinte de rămas bun, pe o eşarfă albă, de 
mătase, cu sînge din singele lui... 

Cvadrimotorul Mitsubishi lua greu înălţime. Peste vreun 
ceas, în cabină se făcu răcoare, însă Hiroshi nu băgă de seamă. 
Ce izbutise să vadă din viaţă ? Despre ce anume şi-ar putea 
aminti cu drag sau cu întristare ? Poate numai de anii petrecuţi 
în şcoală, sub grija părinţilor. Şi totul se destră- mase, din clipa 
cînd îşi exprimase dorinţa de-a deveni pilot- kamikaze. 

Hiroshi îşi aduse aminte de ziua în care coborise de pe 
vedetă, la debarcaderul insulei Eta Jima, scăldată de apele Mării 
Interioare a Japoniei. Aici se afla prima şcoală de ofiţeri de 
marină militară din Japonia, fondată spre sfîrşitul a- nilor optzeci 
ai secolului trecut. Ilustra instituţie îl uimise pe Hiroshi Hatanaka 
prin bogatele ei tradiţii de luptă. Absolvenţii şcolii de la Eta Jima 
se bătuseră la Port-Arthur şi lîngă Tsushima, asiguraseră 
debarcarea trupelor expediţionare în Primorie, scufundaseră 
nave şi jonce chineze. în cel de-al doilea război mondial, nu 
existase nici o bătălie în mările Oceanelor Pacific şi Indian, la 
care să nu fi participat cursanţii de la Eta Jima. Şcoala era 
pătrunsă de spiritul legendarilor ei absolvenţi  Syekio Misima 
şi Hiroshi Kuroki, creatorii „omu- lui-torpilă", „ care-şi găsiseră 
o moarte încununată de glorie, într-o acţiune 4de luptă, în 
timp ce-şi încercaţi aparatul. în acele secţii 1 ale şcolii, unde 


erau pregătiţi piloţii-kamikaze şi 
C-da 42 coala IC 


comandanții kaiten, „oamenii-torpile", Syeko Misima şi Hi- roshi 
Kuroki erau o permanentă pildă de credinţă faţă de împărat. 

Cînd Hiroshl Hatanaka trecuse pragul cazărmii din că- 
rămicfă, straşnic izolată de lumea exterioară, atunci* dintr-o 
dată, îşi dăduse seama că nu mai există cale de întoarcere. 
Despre consimţământul lai, de a muri pentru împărat, începură 
să-i vorbească întruna, chiar din prima zí a sosirii pe insula unde 
nu călca picior de femeie şi unde chiar şi pomii plantați cu ani 
m urmă aveau nume de gemul masculin. 

Hiroshi privea pierdut la pîda albăstruie în care se topea 
orizontul, dar avea înaintea ochilor platoul de instrucţie tfe la 
Eta Jima. Cursanţii £şf îmbrăcaseră, pentru mtiia oară, uniforma 
de marină. Virful ghefeîor le fusese aliniat, după îndelungi 
stăruinţe, de-a lungul unei linii albe, trasate cti vopsea pe asfalt 

—Drepţi f le comandase um subofițer crărânat şi cu o 

expresie de fiară. 

In faţa formaţiei apăruse, atunci, viitorul lor idol şi educator, 
căpitan-locotenentul Mînoru Sumrda. 

—Voi, cei de-aici, nu mai aveţi familie şi nici trecut. Casa 

voastră — acum — este cazarma, famrka voastră — 

compania, iar tatăl vostru — ăsta sînt eu... Din cîfpa în care 
aţi îmbrăcat uniforma aceasta, sînteţi obKgaţr să vă lepădaţi 
povara amintirilor. Viaţa voastră, cea nouă, începe de azi şi 
se va termina atunci cînd veţi primi ordinul comandantului. 

Principala voastră sarcină — învăţaţi să fiţi ascultători, 

pentru a muri bucuroşi în cinstea împăratului nostru. 

Ultimele cuvinte ale cuvîntărff rostite de Minora Sttmida 
fuseseră acoperite de ţipătul sălbatic al unui cursant, prăbuşit 
la picioarele colegilor. Acesta ntr ascultase spusele căpitan- 
locotenentului Strmfda şi, gîndmcfu-se la altceva, nu avusese 
cum să-l obseve pe subofiţerul furişat pe la spate. lar fiara cu 
chip de ora îi trăsese, cfrrr toa-te puterile, o lovitura In cap cu 
bastonul de cauciuc. 

-—Termină odată cu bocetele, puişorul mamii [| Subofiţer, 

şterge-l de muci f 

Acesta se şi pregătea să-l croiască din. nou cu bastonul de 
cauciuc, dar căpitaja-locotenemtul îi ordonă să ae îndepărteze. 

—Am să scot din voi nişte adevărații ostaş?, curajoşi şi 

rteinfricaţi. lar cu durerea, o sâ vă obişnuiţi, fntr-atit o să fiţi 

brCTTfrţi. rncit vi se va face pre-Fea ca de bfvoi... ; 


Nimeni ou se poate obişnui cu durerea Cînd aoeasta devine 
permanentă, omul, pur şi simplu, se Îndobitoceşte. Băieţii 
porniră să se îndobitocească, de cînd începură exerciţiile de 
„Ccălire fizică", preconizate de metoda „Iayko Binta". Stăteau pe 
platou, faţă în faţă, aliniaţi pe două rinduri. La comanda -de 
„Unu !", cei .din primul rînd făceau un pas înainte, trăgeau o 
palmă peste obrazul colegului aflat în faţă Si se retrăgeau. La 
comanda de „Doi 1", erau şi ei plesniţi, de ceilalţi. în acelaşi 
mod. „Unul !@, „Doi!«, „Unu!", „Doi!" înaintea ochilor vedeau 
stele verzi şi simțeau trezindu-se in fiinţa lor instincte bestiale. 
lar tinerii, alături de tare trăiau dormeau, începeau să li se pară 
duşmanii cei mai înrăiţi. „Unu !". „Doi !a Şi, deodată, Hiroshi se 
pomeni peste cap cu o lovitură îngrozitoare de baston de 
cauciuc, care îl dobori dîn picioare. Subofiţerul avusese impresia 
ci nu bătea suficient de convingător. 

întreg procesul de formare a conştiinţei piloţi lor-kamikaze 
era stăbătut de ideea ploconiri!, pîine de. entuziasm, în fata 
morţii pentru divinul mifcado. Li se vira în cap gindul că soarta 
imperiului oel mai vechi din lume se afla în mumie lor şi că, 
numai lor, odor aleşi, celor mai buni fii ai lui Yamato, le era 
încredinţată cinstea de a-şi da viaţa, pricinuind inamicului 
pierderi «lin cele mai grave. 

După trei luni de îndobitocire principială, combinată cu 
„Ccâlirea fizică", moartea începuse să i se pară lui Hiroshi un soi 
de izbăvire, aptă să-l scape de muştruluiala cu bifca şi de 
batjocură. Proverbul ostăşesc : „Viaţa e mai grea decit muntele, 
dar moartea mai uşoară ca fulgul J" devenise o realitate. 

Mai înainte de-a se fi încheiat programul de instrucţie, 
cursanţii înoepură si fie scoşi la plimbări duminicale. Hiroshi 
rămăsese ca o impresie de neuitat despre ascensiunea pe 
muntele Furutukayama, unde viitorii kamikaze, cuprinşi de un 
extaz religios, admiraseră cerul senin, în care, peste puţin timp, 
aveau să se strămute ™ 

Hiroshi fu întrerupt din gîndurile sale de mîna mecanicului 
de bord, care-l atinse pe umăr: 

— A sosit timpul sâ te instalezi în carlingă ! îi strigă la 
ureche. 

Hiroshi simţi cum i se face inima cît un purice. însă, fără sS-i 
tresară vreun muşchi al feţei, se îndreptă spre trapa bombelor, 
pe urmeile mecanicului, care Si ajuţi si intre în strimta carlingă a 


aparatului Oka-11. Hiroshi închise etanş cupola carlingii! Acum, 
vijiitul elicelor cvadrimotorului Mitsubishi abia se mai auzea. 

Pilotul kamikaze privi la cadranul ceasului — 8.30. Era ora 
cînd împăratul, pentru care zbura spre moarte, îşi începea 
rugăciunile zilei. 

Cîndva, Hiroshi avusese ocazia să-l vadă pe mikado. Sosise 
la o ceremonie de înmînare a diplomelor de ofiţer. Un om scund, 
de patruzeci şi trei de ani, ou ochelari prevăzuţi cu lentile 
groase, de mai multe dioptrii, timid şi rezervat. Aspectul 
exterior nu-l făcea deloc sâ semene cu străbuna sa, 
Amaterasu, Zeița Soarelui. Cu toate acestea, entuziasmul ce-i 
cuprinsese pe elevii şcolii, la văzul împăratului, fu exprimat de 
ei prin strigăte detunătoare de „Banzai !". 

Era posibil ca sosirea împăratului (cînd diploma de ofiţer îl 
scutise de bastonul de cauciuc) şi sumarele cursuri ale 
programului de zbor să fi fost singurele pete de lumină din 
fondul întunecat al şederii lui la Eta Jima. 

în cadrul detaşamentului „Vişina de munte", lliroshi făcuse 
doar patru zile de serviciu. Nici nu reuşise .să-şi cheltuiască 
prima soldă de ofiţer, cînd primise ordinul de plecare în misiune 
dir partea comandantului detaşamentului, de toţi prea mult 
stimatul nobil samurai Yasuziro Hattori. Detaşamentul „Vişina de 
munte" participa din toate puterile la operaţia „Kikusui", -şi 
completarea efectivului, odată cu sosirea lui Hiroshi. se 
dovedise binevenită. 

Banii, pe care încă nu apucase să-i cheltuiască, Hiroshi îi 
infăşurase în eşarfa albă, a „condamnaților la moarte", pătată 
de ideogramele scrise cu sînge, şi-i expediase mamei sale, cu o 
zi în urmă. Eşarfa, citeva fotografii, asta era tot ce mai rămînea 
de pe urma lui pe acest pămînt | Dar poate că era mai bine aşa. 
„De bună seamă. gindea el, să te desparţi de familie, de soţia 
iubită şi de copii, e şi mai greu !" Acuma, cel puţin, nu se simţea 
nefericit şi ştia că nu-i vor tremura mîinile în faţa chipului morţii. 

înaintea privirii pilotului se aprinse un beculeţ verde. 

-Pregătiţi decuplarea ! răsună o comandă în căştile lui 

Hiroshi. Apoi se aprinse un bec roşu, inundînd carlinga cu o 

lumină sîngerie. 

—Moarte plăcută, câpitan-locotenente ! îi ură comandantul 

aeronavei Mitsubishi, onorîndu-1 cu gradul la care a- vea să 

fie avansat post-mortem. 


Hiroshi smuai maneta de decuplare şi avionul-proiectil se 
prăvăli, din sumbrele trape pentru bombe, într-o lume or- 
bitoare. 

Prima privelişte pe care o zări era alcătuită din zecile de 
fumuri de la orizont. Mitsubishi, după ce-l transportase pînă la 
locul indicat, virase brusc şi luase cap spre aerodromul său. Se 
grăbea s-o întindă de acolo, pînă nu aveau să-l ajungă din 
urmă avioanele de vinătoare americane. 

Pierzind din înălţime, Hiroshi plană îndreptiîndu-se spre 
escadră. Acum, iată, era atit de aproape, încît navele se dis- 
tingeau clar. 

Pilotul îşi alese ca ţintă un crucişător mare, care naviga în 
linie de şir. 

înaintea lui, pe direcţia de zbor, se ridica un zid de explozii 
de antiaeriană. 

Americanji, după ce descoperisră ţinta, cu radarurile lor, 
făceau tot posibilul să nu-i îngăduie apropierea de nave. Hiroshi 
conectă motorul cu pulbere şi angajă avionul într-un picaj brusc, 
menţinînd crucişătorul în centrul reticulului. Şi se gîndi : „Uite, 
tot aşa am s-o ţin pînă la capăt !". 

Viteza crescu vertiginos : 700... 800... 900 de kilometri pe 
oră. Sincronic cu viteza, creştea şi crucişătorul învăluit de miile 
de flăcări ale automatelor de antiaeriană cu tragere rapidă. Dar 
ce se întîmplă ? De ce a pornit crucişătorul, din- tr-o dată, să 
lunece in sus pe dispozitivul de ochire, fără ca Hiroshi să fi 
schimbat poziţia manşei ? Pilotul trase manşa de direcţie spre 
sine, incercînd să reducă unghiul de picaj, dar aparatul continuă 
să-şi lase încet botul în jos. Hiroshi îşi imagină că i se defectase 
direcţia şi-i păru rău că moartea sa nu avea să pricinuiască nici 
o pierdere americanilor. 

Ultimul lucru pe care îl văzu pilotul, mai înainte de impactul 
cu suprafaţa apei, a fost acul indicatorului de viteză, încremenit 
la 1 000. precum şi berbecii de spumă ai coamelor de smarald 
de pe valuri. 

2 

In jurnalul de bord al crucişătorului „Leechfiled" apăru o 
însemnare, efectuată de ofiţerul de cart, cu un scris citeţ : 

„9.18 (ora Tokyo). Alarmă aeriană. 9.20. Crucişătorul este 
supus unui atac kamikaze. Artileria antiaeriană de pe navă 
deschide focul, dar nu se constată lovirea avionului, 


Din cauza unei erori a pilotului japonez, avionul-proiectil se 
prăbuşeşte în mare cu patru cabluri mai înainte de-a ajunge la 
ţintă." 

Notele înscrise în documente, de genul jurnalelor de bord, 
sînt în general obiective. Insă, în cazul de faţă, ofiţerul de cart 
era cel care greşea, fără intenţie, împotriva adevărului. Motivul 
prăbuşirii în mare nu se datorase unei erori de pilotaj. Dar de 
unde sâ ştie un marinar, ceea ce nu cunoşteau nici piloţii ? 

Spre sfîrşitul războiului, practica în construcţia de avioane 
depăşise teoria. Odată cu apariţia avioanelor cu reacţie, a căror 
viteză se apropia mult de cea a sunetului, acestea au început 
să fie supuse unor fenomene inexplicabile. lar avioanele rapide, 
mai înainte ca oamenii să descopere secretul şi să lupte 
împotriva acestor fenomene, au pricinuit multe pierderi de vieţi 
umane. Secretul consta în următoarele : la vitezele mai mari de 
900 km/oră, aripile avioanelor erau cuprinse de trepidaţii 
compacte la apropierea de viteza sunetului, care modificau 
brusc tabloul aerodinamic şi redu- cedeau eficienţa direcţiei. în 
asemenea cazuri, aparatul era antrenat in picaj, aşa cum păţise 
şi Hiroshi Hatanaka. 

în ziua de 9 mai, Yasuziro Hattori îşi conduse din nou piloții- 
kamikaze, din detaşamentul său, într-o misiune de luptă. Toate 
cele patru echipaje, comandate de el, ieşiră exact în sectorul 
țintei, reprezentat de un convoi american. lar căpitanul, virind 
într-o parte, ca sâ nu nimerească în zona exploziilor proiectilelor 
de antiaeriană, pomi să supravegheze desfăşurarea atacului. 

Primul avion se sfărimă în aer : probabil, vreun proiectil de 
antiaeriană lovise explozivul cu care era umplut aparatul 
„condamnatului la moarte". Al doilea, se prăbuşi în mare, la 
vreo trei sute de metri de transportorul pe care-l vizase. In 
schimb, ultimii doi kamikaze loviră cu precizie. Două coloane de 
fum negru se înălţară ca nişte monumente temporare deasupra 
locului unde pieriseră fiii lui Yamato. 

De pe aerodrom, Yasuziro trecu pe la statul major, in 
vederea dispoziţiilor pentru a doua zi. Il întîmpină şeful de stat 
major al detaşamentului, tulburat şi mîhnit de o ştire neplăcută. 

—Domnule căpitan de rangul trei, aţi ascultat la radio 7 îl 

întrebă el pe Yasuziro. 

—Nu, dar ce s-a-ntimplat ? 

—Ascultaţi ! ii spuse subordonatul, deschizind aparatul de 


radio. 

Crainicul, cu binecunoscuta sa voce, repeta textul unui 
comunicat, însă fără obişnuita lui vigoare : 

—Noi, subsemnaţii, acţionînd în numele Comandamentului 
Suprem German, sîntem de acord cu capitularea necon- 
diţionată a tuturor forţelor noastre armate de uscat, aero şi 
marine, precum şi a tuturor forţelor aflate în momentul de 
faţă sub comanda noastră, faţă de Comandamentul Suprem 
al Armatei Roşii şi, totodată, faţă de Comandamentul Su- 
prem al Forţelor Expediţionare Aliate..." 

Yasuziro, fără să scoată o vorbă, ascultă pînă la capăt, şi 
apoi trase şteeherul din priză. 

-—Luaţi-l de-aici! 

Printr-un gest, îl eliberă pe şeful de stat major şi se aşeză la 
birou. Gata ! Se năruie, definitiv. Axa Berlin — Roma — Tokyo. 
Din coaliţie, la început, se desprinsese Italia, iar după aceea s- 
au risipit, ca spiţele unei roţi dejghinate, celelalte ţări 
participante... lar acum capitulase însăşi Germania. Din Axă, nu 
mai rămăsese nimic... „Ce se va întâmpla cu noi ?" Japonia era 
singură, izolată, înconjurată din toate părţile de state 
duşmănoase. 

In inima lui Yasuziro se cuibări spaima pentru soarta 
imperiului. Prin moartea sa, va fi oare în stare să-l salveze ? Nu 
va fi şi pieirea sa tot atît de inutilă, ca şi sacrificiile întreprinse 
de subordonații lui ?... 

Şi, totuşi, Yasuziro mal nădăjduia. lar, ca să nu-şi slăbească 
voinţa, încetă să mai asculte emisiunile de la radio şi să 
citească ziarele. 

CAPITOLUL XI 1 

La 26 iulie 1945, la cunoştinţa -guvernului Japoniei ajunse 
conţinutul declaraţiei de la Potsdam. Studiind textul ulti- 
matumului prezentat de aliaţi, referitor la capitularea necon- 
diţionată, mikadoul convocase Consiliul Imperial, pentru a 
asculta părerea celor apropiaţi. 

Şedinţa avu loc în adăpostul antiaerian, situat sub palatul 
imperial. Cu toate instalaţiile de ventilaţie şi grosimea zidurilor 
de beton, care izolau adăpostul de lumea exterioară, înăuntru 
era tot atît de cald, şi atmosfera tot atit de sufocantă, ca şi 
afară. Membrii Consiliului şi ai cabinetului de miniştri nu 
reuşeau să-şi şteargă transpiraţia abundentă cu batistele şi 


fularele. Numai împăratul, pare-se, nu suferea de căldură. Omul 
acesta modest, cu maniere delicate, ascultă atent luările de 
cuvînt ale supuşilor săi. 

—O vom ignora, afirmă virstnicul prim-ministru, Suzuki, 

avind în vederea declaraţia. Vom merge înainte, cu per- 

severenţă, şi vom duce războiul pînă la capăt. 

Apoi, ceru cuvîntul generalul Tojo, fostul prim-ministru, un 
antisovietic înverşunat şi mare susţinător al estrategiei re- 
zistenţei pe continent". Infrînt la Halhin-Gol, generalul fusese 
înlăturat de la putere, considerindu-se cp politica pe care o 
promovase se afla la baza insucceselor militare ale Japoniei. 
Dar, coborind de pe puntea de comandă a imperiului, Tojo 
continuase să aibă o mare influenţă la curte. 

—Am pierdut iniţiativa pe mare, insă nu trebuie s-o pierdem 

şi pe continent, spuse el, lăsind să-i cadă pe masă pumnul 

strîns. Milioane de soldaţi ai armatei imperiale din Mandjou- 

Go. Coreea, China şi de pe pămîntul împăratului nostru, cc-i 

aparţine de pc vremea lui Zimmu, sînt gata sâ lupte pînă la 

victorie. 

Cuvintele rostite de Tojo răsunau convingător şi insuflau 
speranţa că, încă, nu se pierduse totul. împăratul îl ascultase şi 
dădea a încuviinţare din cap. 

Tojo îşi scoase ochelarii şi, după ce şi-i şterse, încheie : 

— Principii de apărare bine studiate şi o ofensivă declanşată 

într-un spirit de înaltă şi nestrămutată ţinută morală a 

soldaţilor, ofiţerilor şi generalilor noştri pot determina o 

cotitură a războiului. Anglo-saxonii n-au fost niciodată pu- 

ternici datorită armatelor lor de uscat. Ei s-au consolidat, ca 
puteri mondiale, prin forţele lor de pe mări şi oceane. 

Ministrul de război Anami declară şi el: 

—r Trebuie să continuăm lupta. Bătălia pentru Japonia nu 
este pierdută. Mai putem pricinui pierderi grele inamicului. în 
afară de asta, garantez că trupele nu vor depune niciodată 
armele. Amiralul Onishi a iniţiat recrutarea unei armate de 
douăzeci de milioane de „voluntari-condamnaţi". Sub flamurile 
lui păşesc soldaţi şi tineri patrioţi, care, din toată inima, şi-au 
însuşit chemarea : „Fie ca toţi să ne sfări- măm ca jadul, căzut 
p« podea !" Japonia este gata să se avinte într-un „contraatac 
sinucigaş". Comandamentul anglo-saxon cunoaşte faptul acesta 
şi este îngrozit de perspectiva unei în- tilniri în metropolă cu 


armata noastră. Viitorul nu le promite nimic bun, în afară de-un 
război prelungit şi-o mare vărsare de sînge. Numai să-nceree a 
debarca pe insulele japoneze... 

In luările de cuvint ale celorlalţi membri ai Consiliului 
răzbătea, de asemenea, speranţa că, purtîind mai departe răz- 
boiul, Japonia avea posibilitatea să încheie o pace de com- 
promis, care să aducă imperiului mai puţine pierderi materiale 
şi morale decit o capitulare necondiționată. în multe cu- vîntări, 
de asemenea, se furişa speranţa unei ascuţiri a contradicţiilor 
dintre ruşi şi anglo-saxoni — prea erau diferite ideile de bază 
ale comuniştilor şi capitaliştilor, care se aliaseră numai datorită 
pericolului de moarte ce planase asupra statelor lor, în anul 
1941. 

Mari speranţe se puneau şi în faptul că S.U.A. şi Marea 
Britanie se vor strădui să păstreze regimurile existente în Asia şi 
nu vor permite răspîndirea influenţei comuniste asupra 
întregului continent. lar lucrul acesta se putea realiza cu 
ajutorul Japoniei imperiale, pe care o vor reţine ca partener, 
depunînd toate eforturile în acest sens, în lupta împotriva 
socialismului şi a mişcărilor naţionale din ţările coloniale. 

Ajungiînd la concluzii, Suzuki îi declară împăratului că ei toţi. 
Consiliul Imperiului şi cabinetul de miniştri, apreciază ca grea 
situaţia Japoniei, dar nu disperată şi recomandă respingerea 
ultimatumului şi continuarea acţiunilor militare. 

Pe cînd ieşea din şedinţă Tojo simţi o oboseală cumplită. 
Pesemne, vinovată era noaptea pe care o petrecuse fără să în- 
chidă un ochi. Nişte ticăloşi, sunîndu-l la telefon, îl treziseră de 
vreo trei ori, la rînd, interesîrdu-se, politicos, dacă excelența sa 
nu-şi făcuse încă harakiri. 

2 
Convinşi că Rusia, după ce purtase un război greuț în apus, 


nu va mai voi să se angajeze într-u.”! conflict armat cu imperiul, 
domnii din marile state majore, .'e uscat şi maritim, în perioada 
războiului U.R.S.S. cu Germania fascistă în- treprinseseră totul 
pentru a menţine încordarea la graniţe. In spatele generalilor şi 
amiralilor japonezi 'exista un sprijin puternic : în apropiere de 
Primorie şi  Zabaikalia, zăngănea din arme, mutindu-se 
nerăbdătoare de pe un picior pe altul, uriaşa armată din 
Kwantung, care abia aştepta semnalul de atac ; spre 
Vladivostok, erau îndreptate gurile tunurilor de, mare calibru ale 


navelor japoneze din Flota a cincea. Totul era pregătit. Ofițerii 
visau victorii apropiate şi mai strălucitoare decit cele de la 
Mukden, Port-Arthur şi de lîngă Tsushima. 

în fiece zi, aproape,, pe biroul Comandantului Frontului din 
Extremul Orient se îngrămădeau informaţii referitoare la acte 
de violare ale graniţelor de stat, la lansarea de spioni, la ciocniri 
armate între grăniceri şi detaşamente japoneze, sau cu bandele 
albe ale atamanului Semenov, la tulburarea navigaţiei maritime 
şi a transporturilor fluviale de pe Amur. 'După ce le citea, 
generalul de armată Apanasenko se încrunta şi strîingea din 
dinţi, tăcînd. Piereau oamenii ţării şi se aduceau însemnate 
daune materiale, iar el nu avea dreptul să răspundă la lovitură 
prin lovitură. Era sătul să tot scrie Moscovei materiale pentru 
alcătuirea de note şi proteste, transmise la Tokyo pe canalele 
diplomatice. Japonezii îşi cereau scuze şi continuau provocările. 
Apanasenko era nevoii să recunoască, plin de amărăciune, că 
pasivitatea aceasta forţată îndemna clica militaristă japoneză 
să fie din ce în ce tnai insolentă. Dar, în calitate de comandant, 
ştia mai bine decit oricine altcineva că încă nu sosise timpul 
unei riposte armate. 

Strîngînd din dinţi, trebuia să aştepte, să îndure jigniri şi să 
fie in permanenţă gata de luptă. Ţara îi încredinţase a- părarea 
Extremului Orient, iar trupe avea exact la limită. Din cînd în 
cînd, i se mai luau cele mai bune divizii şi, încărcate în vagoane 
de marfă adaptate pentru transportul de oameni, erau 
expediate în apus. în schimb, i se trimiteau nişte recruți abia 
instruiți. în privinţa unor tancuri noi, putea doar să viseze. Toate 
tancurile KV şi 34, fabricate de uzinele din Ural şi de cele ale 
Siberiei, plecau spre fronturile Marelui Război de Apărare a 
Patriei... 

în schimb, Tojo era satisfăcut : chiar fără să se lupte cu ruşii, 
acorda un ajutor substanţial Germaniei, „marele a- liat din 
apus". Armata din Kwantung ţinea imobilizate vreo patruzeci de 
divizii ruseşti. De n-ar fi fost situaţia încordată din Extremul 
Orient, multe din aceste forţe sovietice ar fi luptat în apus, iar 
navele Flotei Oceanului Pacific, mutate pe Calea Maritimă de 
Nord, ar fi condus acuma convoaie în Atlantic, sau ar fi nimicit 
vînătorii de munte ai generalului Dietl, care luptau în nordul 
Europei... 

încă din 1942, cîteva hidroavioane japoneze, aparţinînd 


bazei plutitoare „Kamikawa—Maru", începuseră să efectueze o 
sistematică fotografiere aeriană a teritoriului Kamciatkăi 
Marele Stat Major al Trupelor de Uscat al Japoniei nu dispunea 
de nişte hărţi topografice detaliate ale peninsulei, necesare 
purtării de operaţiuni militare. 

Pentru a pune capăt acţiunilor aviatorilor japonezi, care nu o 
dată violaseră spaţiul aerian al Uniunii Sovietice, au fost ridicate 
în aer avioanele de vinătoare. 

Peste cîteva zile, pe căi diplomatice, au fost transmise 
ffaponiei condoleanţe, cu ocazia pieirii a două echipaje de 
hidroavioane japoneze, „care, rătăcindu-se în timpul unor 
zboruri de instrucţie, deviaseră de la ruta stabilită şi se pră- 
buşiseră pe colinele din Kamciatka, după ce stăpunseseră pla- 
fonul norilor”. 

Osemintele aviatorilor japonezi au fost predate, cu onoruri, 
la bordul navei japoneze „Kamikawa-Maru", care părăsea apele 
de coastă ale Kamciatkăi. 

Apanasenko primi o săpuneală zdravănă de la Moscova. 
Erau de aşteptat mari complicaţii diplomatice, insă totul se 
terminase cu bine. Japonezii tăceau — inghiţiseră pilula. Pro- 
babil că luptele de lîngă Moscova îi puseseră pe unii pe gîn- duri 
şi le mai răcoriseră din ardoare. 

După bătălia de la Stalingrad, numărul provocărilor ja- 
poneze de la graniţele U.R.S.S. se reduse simţitor. Cu cît erau 
mai importante succesele dobîndite de ruşi pe front, cu atît mai 
curtenitori deveneau japonezii. Spre primăvara anului 1945, 
graniţele Extremului Orient erau mai liniştite. Armata din 
Kwantung se potolise şi încetase să mai ţăcăne din în- 
chizătoarele tunurilor şi ale puştilor. De pe orizont, dispăruseră 
şi fumurile navelor Flotei a cincea, care, mai înainte, colinda 
prin preajma Vladivostokului. 

Credincioasă obligaţiilor sale de aliată, pe care şi le asu- 
mase la Conferinţa de la Yalta, Uniunea Sovietică, înainte cu o 
lună de capitularea Germaniei, denunţase tratatul de 
neutralitate, care fusese respectat cu stricteţe numai de 
U.R.S.S. Japonia, însă, pe toată perioada de valabilitate, se 
considerase îndreptăţită să organizeze demonstraţii armate, să 
tulbure navigația în apele neutre şi chiar să scufunde vase ce 
navigau sub pavilion sovietic. 


Japonia acordase un mare ajutor aliatei sale Germania, nu 
numai prin imobilizarea în Extremul Orient a unor importante 
forţe ale trupelor sovietice şi ale flotei — dar şi tulburind căile 
de navigaţie, îngreunînd livrarea materialelor militare din S.U.A. 
din cadrul lend-leaseului. Flota navală japoneză reţinuse 178 de 
vase comerciale sovietice. Vapoarele „Krecet", „Serghei Lazo", 
„Sibirstroi" şi „Simferopol" fuseseră avariate datorită tirului de 
artilerie, iar „Perekop" şi „Maikop" scufundate de aviația 
japoneză. 

Odată cu victoria asupra Germaniei, se apropiase şi ziua atit 
de aşteptată de cei din Extremul Orient. Se apropiase răfuiala 
cea mare ou clica militaristă a Japoniei, prezentarea importantei 
note de plată pentru toate provocările şi jignirile aduse. După 
zdrobirea Germaniei fasciste, Uniunea Sovietică avea 
posibilitatea să privească în jur şi să vadă ce se petrecuse în 
spatele său. Insă comandantul Frontului din Extremul O- rient, 
generalul |. P. Apanasenko, nu mai apuoase ziua a- ceasta. în 
1943 plecase pe frontul de la Coronej, unde, peste puţin timp, 
căzuse în luptă. 

3 

Cele dinţii care-şi terminaseră acţiunile de luptă din Marele 
Război de Apărare a Patriei fuseseră trupele fronturilor din 
Karalia şi Pribaltika. La început, din efectivul lor, iar apoi şi. de 
pe alte fronturi, se iniţiase o acţiune secretă de dislocare în 
Extremul Orient a unor divizii şi armate întregi. Trupele care 
asaltaseră punotele de foc permanent ale cazematelor din 
istmul Kareliei şi forturile Konigsbergului se îndreptau spre 
sectoarele de front unde trebuiau aruncate în aer zonele 
fortificate japoneze. 

Specialiştii din Comitetul Şefilor de Stat Major al forţelor 
armate americane au mai răcorit, prin calculele lor, ardoarea 
războinică a unor membri ai Senatului S.U.A. Demonstraseră că, 
luptînd fără ruşi, americanii ar fi putut realiza debarcarea pe 
insula Kyushu, a celei de-a 6-a armate de cîmp şi a infanteriei 
marine, abia în noiembrie 1945, iar debarcarea armatelor a 8-a 
şi-a 10-a, pe Honshu, abia în martie 1946. In conformitate cu 
calculele Ministerului de Război al S.U.A., invadarea insulelor 
Japoniei ar fi atras după sine pierderea vieţii a cel puţin un 
milion de tineri amerioani. Comandantul Suprem al Forţelor 
Americane din Extremul Orient, Douglas MacArthur, nici nu-şi 


imagina, de fapt o.victorie definitivă asupra Japoniei, fără 
participarea celor şaizeci de divizii ruseşti 

Aproape patru ani, soldaţii şi ofiţerii mărşăluiseră pe 
drumurile Europei, dînd grele bătălii. De nenumărate ori, 
stropiseră cu sîngele lor cîmpurile de luptă, îşi pierduseră 
prietenii şi, strîngînd din dinţi, înaintaseră spre Berlin, în- durînd 
greutăţi şi privaţiuni inumane. Şi mereu erau încălziţi de visul 
Victoriei. După dobiîndirea ei, îşi imaginau o linie, sub care se 
totaliza activitatea lor de luptă. Cine supravieţuia pînă la 
obţinerea Victoriei, acela avea să trăiască ani mulţi, fără să mai 
ştie de frig, de foame, de istovitoarea muncă a soldatului, de 
despărţiri, fără să mai simtă prezenţa permanentă a morţii, fără 
să mai audS exploziile proiectilelor şi şuierul gloanţelor... 

Şi, iată, cînd, în sfîrşit, sosise şi Victoria mult aşteptată, cînd 
ajunsese să fie atit de aproape clipa reîntoarcerii în familii şi la 
munca paşnică — trebuiau să gonească la zece mii de kilometri, 
pentru a-şi expune din nou piepturile înaintea oţelului ţiuind şi a 
plumbului de glonţ. 

lar munca aceasta, de mobilizare a efectivelor militare la 
rezolvarea noilor probleme de luptă, de a le convinge în privinţa 
necesităţii războiului împotriva imperialismului japonez, fusese 
declanşată din primele zile ale îmbarcării ostaşilor în trenurile 
ticsite pînă la refuz — patruzeci de oameni într-un vagon de 
marfă. 

Nenumărate eşaloane goneau spre est, străbătînd întreaga 
ţară, pe „calea verde" luminată de felinarele gărilor şi de 
salutările din mers ale braţelor de semafoare. Mulţi treceau pe 
lîngă casele lor, fără să-i vadă pe cei dragi. 

Platformele trenurilor gemeau sub greutatea tancurilor. 
Curentul vitezei sfişia husele Katiuşelor deşi fuseseră învelite cu 
grijă. Trupe de toate genurile, bine înarmate, se deplasau într- 
un „turneu" îndepărtat. Armonicile şi acordeoa- nele provenind 
din capturi de război răsunau, însoţite de vocile ostaşilor : 

„O frunză gălbuie, uşoară, coboară Din 

mestecăniş, fără să se-audă, în zbor..." 

lar într-un vagon învecinat, se purta o discuţie foarte 
serioasă. După ce atirnase de un cui harta Uniunii Sovietice, un 
colotenent îşi plimba creionul pe ea. 

— Se-nţeleseseră să-şi extindă sfera de influenţă, luînd de 
bază lanţul munţilor Urali. Pînă în Urali, totul trebuia să aparţină 


Germaniei. lar Siberia şi Extremul Orient a- veau să revină 
Japoniei. 
—Dar de ce n-au început samuraii să se războiască mai 
înainte cu noi, cînd Hitler se afla în puteri ? întrebă un ser” 
gent, decorat cu două ordine „Slava" prinse pe pieptul său. 
—în primul rînd, le-a cam fost teamă să se înfrunte cu noi: 
Hasan şi Halhin-Gol i-au învăţat să aibă respect, faţă de 
Armata Roşpe din Extremul Orient. In al doilea rînd, 
aşteptau ca trupele noastre să fie zdrobite şi să cadă Stalin- 
gradul: îşi făceau visuri că Extremul Orient şi Siberia vor 
pica singure la picioarele lor, ca nişte mere răscoapte ; iar, 
în al treia rînd, se împotmoliseră ca vai de ei în războiul din 
Oceanul Pacific şi în cel din China... 
—Le-am frint coastele fasciştilor, grăi, cu glas de bas, dus pe 
ginduri, sergentul cu decoraţiile, o să vedem noi. de vor mai 
rămîne samuraii pe picioarele lor. 
Sirena locomotivei şuiera puternic în fruntea garniturii, 
cerind să treacă prin gări, fără oprire. 
CAPITOLUL XII 1 
In primăvara anului 1945, căpitanul de stat major Otoziro 
Hattoli primise sub comanda sa batalionul „condamnaților la 


moarte tyeisintaia, din Brigada 138, cu destinaţie specială, pe 
care o comanda generalul Nabutakye. Brigada fusese 
completată cu voluntari, care, la chemarea lansată de 
„părintele corpului de kamikaze*, amiralul Onishi, se pre- 
zentaseră să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea imperiului. 
Destinația specială a Brigăzii 138 consta în executarea de 
acţiuni de diversiune şi de distrugere a tancurilor inamice, prin 
aruncarea acestora în aer cu dispozitive aparte, purtate de 
ostaşi asupra lor. Pentru aceasta, fiecare soldat primea un 
echipament, ceva între vestă şi raniţă, în care erau introduse 
calupuri de trotil şi focoase. 

Otoziro îşi trezi batalionul din somn, mai înainte de re- 
vărsatul zorilor, şi-l conduse în marş forţat pînă la poligon. 
Tyensintaii păşeau nemiîncaţi, spulberind colbul drumului 
Intr-un nor compact. In vestele speciale, îmbrăcate deasupra 
tunicilor, cărau nisip, de o greutate echivalentă cu încărcătura 
explozivă. Nu erau încă duşi la moarte... 

Comandantul  detaşamentului special considera inutilă 
împărtăşirea foamei cu soldaţii săi. Călire şi înverşunare îm- 


potriva Inamicului, Otoziro avea cît pentru doi. Mai înainte de a 
pleca de acasă, izbutise să măniînce o ceaşcă de orez, cu 
friptură în sos picant, iar acuma, dînd cînd în cînd, îşi ducea 
mîna la sticla cu ceai, pe care o purta în coburul şeii. Calul său, 
dînd mereu din cap pentru a se apăra de muşte, se afla la vreo 
zece metri înaintea batalionului. în afară de Otoziro, mai erau în 
şei adjutantul şi trei comandanţi de companie. Sublocotenenţii, 
care comandau plutoanele, mărşăluiau alături de soldaţi, 
deosebindu-se de aceştia numai prin jambierele pe care le 
purtau în loc de moletiere. precum şi prin săbiile de samurai de 
la centură. 

Peste un ceas, batalionul ieşi in şoseaua construită de 
prizonierii dc război chinezi. Acum, era mai uşor dc mers şi de 
respirat. Bocancii şi copitele cailor nu se mai scăldau In praful 
mărunt de loess. Şoseaua conduse batalionul la o gară de cale 
ferată. Anida, dincolo de care se întindeau cîmpul de trageri al 
poligonului, zonele răscolite de tranşee ale fişiilor de asalt şi 
câmpurile pentru conducerea tancurilor. 

Otoziro opri batalionul in faţa unei bariere lăsate. Soldaţii 
petrecură. cu ochi întristaţi, garnitura trenului ce trecu in goană 
pe lîngă ei, îndreptindu-se spre est. Ducea cu ea pe fericiţii care 
plecau in Japonia. lar ei nu vor mai vedea ţara niciodată. Le 
fusese hărăzită soarta sâ le putrezească oasele pe cîmpiile 
Manciuriei... ! 

De fiecare dată. cînd Otoziro trecea pe lingă construcţiile 
aflate de cealaltă parte a liniei ferate, cădea pe ginduri: „Ce-o fi 
acolo, în căsuţele din spatele gardurilor înalte ?W Panouri de 
avertizare interziceau să te apropii de gard la mai puţin de o 
sută de metri. Zi şi noapte, posturi duble patrulau de-a lungul 
îngrădirii din sîrmă ghimpată. 

Otoziro nu izbuti să afle ceea ce, mai tirziu a aflat întreaga 
lume, în timpul procesului de la Habarovsk al criminalilor de 
război. Căsuţele adăposteau laboratoarele detaşamentului 731, 
unde, sub conducerea generalului Isyi, savanţi în uniforme 
militare pregăteau o crimă împotriva umanităţii. In retorte şi 
baloane de sticlă, eraţi cultivate bacterii ale celor mai 
periculoase maladii infecțioase : dalaocul, holera, tifosul 
exantematic ţi ciuma. Prin experimentare pe prizonieri chinezi, 
erau studiate metodele purtării unui război bacteriologic... 

Ofensiva rapidă a Armatei Roşii în Manciuria zădărnici 


planurile japoneze şi feri omenirea de îngrozitoarele urmări ale 
epidemiilor pe care asistenții generalului Isyi erau dispuşi să le 
răspîndească, din containere, „cu ajutorul unor insecte şi 
rozătoare contaminate... 

Pe la orele zece, detaşamentul special ajunse la poligon. 
Descălecînd, Otoziro înmînă ordonanţei friul calului. Apoi, le 
permise ostaşilor să facă o mică haltă, iar el se îndreptă spre 
punctul de observaţie. Acolo, îl aştepta un sublocotenent în 
combinezon de tanchist. 

-—Domnule căpitan de stat major, plutonul de tancuri e 

pregătit pentru instruirea soldaţilor, raportă el. 

-Bine, sublocotenent, începeţi, îi permise cu îngîmfare 

Otoziro, aşezindu-se, după aceea, pe un scaun pliant, 

instalai sub o mare umbrelă. La umbră, bătut de adierea 

vîntului, arşiţa nu i se mai părea atit de supărătoare. 

Scoţindu-şi binoclul din toc, Otoziro încuviinţă începerea 

instrucției, printr-un semn cu batista. 

Supraveghind prin binoclu activitatea subordonaţilor, din 
cînd în cînd -îşi trimitea ordonanța, cu ordine, către comandanții 
de companie. Pe o asemenea căldură, cel mai greu le era 
soldaţilor. Agili, ca nişte şopirle, se tirau dintr-o gropiţă în alta. 
După ce lăsau tancul să se apropie la vreo cincisprezece metri 
de ei, soldaţii se găseau într-un spaţiu mort pentru focul de 
mitraliere şi, gata pregătiţi, se azvir- leau între șenile, lipindu-se 
cît mai mult la pămînt, spre a nu fi prinşi de fundul tancului. 
Celor mai mulţi le reuşea figura aceasta. 

„Dacă izbutesc să-mi pregătesc bine soldaţii, se gîndea 
Otoziro, atunci batalionul meu va fi un obstacol de netrecut 
pentru tancurile inamicului. O mie de soldaţi, atiţia cît am la 
dispoziţie, reprezintă un imens cîmp mobil de mine. Şi, dacă 
primul tyeisintai nu va opri Shermanul sau 34-ul, atunci o va 
face cel de-al doilea. lar în brigada lui Nabutakye sînt patru 
batalioane de acest gen...tt 

Ostaşii, subnutriţi, se tîrau întruna şi se tot tîrau, dis- părînd 
sub fundul tancurilor. De la un timp la altul, prin 


Se crăpă de ziuă. Şezind lîngă fereastra deschisă a tre- 
nuleţului electric, Yasuziro fuma o ţigară, încercind să-şi a- 
lunge somnul. Se întorcea la detaşament, dintr-o călătorie la 
Hiroshima. Azi fusese nevoit să se trezească mult mai devreme 
decit ar fi avut poftă, însă trebuia să ajungă la Iwa- kuni înainte 
de începerea zborurilor de antrenament, fixate pentru ziua 
aceasta. 

Trenuleţul electric, ţăcănind înfundat peste joantele şinelor, 
îl' ducea tot mai departe de familie, iar gîndurile i se întorceau 
“la grijile cotidiene ale detaşamentului. 

Vara era pe sfirşite, iar cotitura făgăduită în desfăşurarea 
războiului încă nu se ivise. Yasuziro expediase pe lumea 
cealaltă, cu prilejul diverselor misiuni ce le reveneau, o su- 
medenie de piloţi-kamikaze, însă forţele americane, pe mare şi 
in aer, nu se micşoraseră. 

Drumul se întindea de-a lungul țărmului Mării Interioare a 
Japoniei. Zvîrlind, dintr-un  bobiîrnac, mucul ţigării din 
portţigaret,  Yasuziro îşi aminti, pătruns de-un simţămiînt 
neplăcut, discuţia de ieri, pe care o avusese cu socru-său, venit 
să-l vadă. Imbătrinit, Kiyosi Morisawa se plinsese toată seara 
de războiul care-l ruinase. “Tot capitalul şi-l investise în 
comerţul de materie primă pentru mătase, însă, dacă mai 
înainte de război mătasea era exportată, acum zăcea în cu- 
prinsul imperiului, fără nici o posibilitate de desfacere. Morisawa 
nu mai era în stare să-şi plătească furnizorii — ţăranii care se 
ocupau de creşterea viermilor de mătase. lar aceştia, ca să nu 
moară de foame, fuseseră nevoiţi să scoată duzii şi să planteze, 
în locul lor, cartofi dulci şi soia, condamniînd la moarte viermii 
de mătase care dădeau scumpele fire. 

Discursurile, pline de patriotism, ale lui Yasuziro, referitoare 
la luptele hotarite pe care le purtau marina şi armata de uscat, 
la apropierea zilei decisive, de rezultatul căreia urma să 
depindă soarta imperiului, nu-l impresionaseră deloo pe 
Morisawa. Şi lucrul cel mai stânjenitor — tatăl său, propriul 
său tată, împărtăşea întru totul părerile lui 2 Morisawa 
c-da 42 coala 17 > 
şi se ruga pentru terminarea, cit mai grabnică, a unui război 
pirrdut, după cum considerau ei... 

Soarele purpuriu reapăru din adîncurile întunecate ale Mării 


dintre Strîmtori 75 şi se tîrî apoi, agale, în sus pe orizont, daurind 
lanţul vălurit al norilor de deasupra capătului sudic al peninsulei 
Tiugoku. Doar norii şi hula mării mai rămăseseră dirî furtuna de 
ieri, care se abătuse dinspre întinderile imense ale Oceanului 
Pacific. Spălat de ploaie, frunzişul veşnic verde al stejarilor, 
magnoliilor şi al arborilor de camfor, care creşteau pe 
povîrnişurile munţilor ce se apropiau de calca ferată, era de-o 
prospeţime aparte şi împrăştia o aromă fină. plăcută, specifică 
pădurilor subtropicale. Ciripitul păsăretului se auzea foarte clar. 
Natura parcă jubila în cinstca noii zile — 6 august 1945. 

Cunoscutele privelişti ale locurilor natale, din sinul cărora 
pilotul fusese smuls cu cîţiva ani în urmă, ii redaseră buna 
dispoziţie, spulberînd reziduul ncplăcut al discuţiilor cu părinţii. 

In vagonul, pe jumătate gol. al trenuleţului electric, pre- 
dominau mili'arii ce se inapoiau la serviciu din scurte permisii, 
şi cei invoiM Cel mai aproape de Yasuziro. şedeau doi 
sublocotenenţi din trupele dc uscat. Pesemne, sakeul mai 
fierbea încă in creierii lor şi. în gura mare. fără să se jeneze de 
prezenta unui căpitan dc rangul trei. îşi povesteau amănunte 
picant.' ale aventurilor din ajun. 

Privind pe fereastră. Yasuziro trăgea cu urechea fără să vrea 
la discuţia lor. însă nu se indiena şi nici nu-i condamna. ştiind că 
băieţandrii aceştia nu apucaseră să guste cum se cuvine din 
bucuriile pâmiîntesti. iar peste puţine zile aveau s» cadă pe 
cimpul de luptă Ri'izboiul se a rooiase de pragul casei lor. Văpaia 
bătăliilor amenin'a să se strămute în însăşi inima metropolei. 

Dinspre mare. se ivi un stol de avioane şi se îndreptă spre 
sol. Ochiul experimentat al lui Yasuziro distinse vechi cu- 
noştinţe. Erau Aven“er. aparate americane de asalt. Pînă să 
atingă la linia țărmului, acestea observară un mic vaporaş, care 
făcea curse între insule. Numaidecit intrară într-o formaţie de 
cerc şi porniră să administreze un bombardament in toată 
regula corăbioarei lipsită de apărare. Detunăturile exploziilor 
alungară liniştea dimineţii. Unul după altul, virînd pe-o aripă, 
aparatele se năpusteau, eliberindu-se în picaj de povara 
bombelor. 

Vaporaşul lipsit de orice armament, se plecă pe un bord şi 
fumegind disperat din unicul său coş, se grăbi să se lipească de 
țărm pentru a evita scufundarea. însă deznodămintul se 


25 Denumirea japoneză a Mării Interioare a Japoniei. 


petrecu după citeva secunde. Mica ambarcaţie se frînse în 
două, datorită unei serii de bombe care  loviseră 
compartimentul maşinilor. Învăluită de aburi, pieri imediat sub 
unde. 

Admirîndu-şi isprava, Avengerurile se adunară în formaţie 
de- luptă şi plecară pe o rută sud-estică. 

După ce privise atacul americanilor, lui Yasuziro îi păru rău 
că se afla în tren şi nu în carlinga avionului său de vînătoare. 
Dar Yasuziro ar fi dorit, desigur, într-o măsură şi mai mare, să 
fie în aparatul lui, dacă ar fi ştiut că, tocmai în timpul acesta, de 
insula Shikoku se apropia un bombardier B-29, pilotat de tînărul 
colonel Tibbets, comandantul grupului aviatic special 509, fost 
pilot-şef al generalului Dwight Eisenhower, şi că în imensele 
trape de bombe, cit nişte grajduri, ale „su- perfortăreţei" — era 
o bombă, o bombă unică, poreclită de şugubeţi „Băieţelul", 
purtînd o inscripţie îngrijit desenată pe corpul ei : „Pentru 
sufletele celor pieriţi pe <<Indianapolis» şi că Hiroshima fusese 
aleasă ca ţintă. 

Cînd a explodat gen-baku (bomba atomică, în japoneză) la 
Hiroshima, printre cei 78 000 de morţi s-au aflat şi cei din 
familia lui Yasuziro. Părinţii săi, Tiyeko şi măr. nţica Satiko s-au 
prefăcut în abur, au dispărut, nelăsînd în urma lor nici măcar 
umbrele ; umbre ca acelea pe care Yasuziro avea să le vadă pe 
treptele de granit de la banca „Sumitomo" şi pe balustrada de 
beton a podului de peste riul Otogawu. burduşit de cadavrele 
oamenilor ce-şi căutaseră salvarea de arsuri, a- runcîndu-se în 
apele lui. 

Dar explozia aceasta, îngrozitoare, urma să aibă loc ceva 
mai tîrziu, aproximativ peste vreun ceas 

Deocamdată, căpitanului Claude Eathcrly, după ce găsise 
ţinta pentru prima bombă atomică, nici prin minte nu-i trecea 
că avea să-l aştepte supliciul proceselor de conştiinţă, spitalul 
psihiatric şi mînâstirea in care se va retrage pentru a se ruga de 
iertarea păcatelor sale şi ale echipajului „Enola Gay". 

Şi nici Yasuziro nu se putea gîndi că, peste puţin timp, î) 
aşteptau singurătatea, mihnirea, prăbuşirea tuturor idealurilor, 
şomajul şi o viaţă de semi-cerşetor, în primii ani de după 
război... 

Soarele se înălța tot mai sus. Trenuleţul electric gonea spre 
sud, de-a lungul litoralului plin de trestii de bambus, pe care se 


uscau darurile mării — algele şi verzele de mare. 

în acest colţişor al Japoniei, totul era, deocamdată, paşnic şi 
patriarhal. întocmai ca acum optzeci de ani, cînd europenilor le 
era interzis accesul pe insule. 

CAPITOLUL XIII 1 

Raza proiectorului despică bezna nopţii tropicale şi, după ce 
se agită în stînga şi în dreapta, se opri, luminînd puternic corpul 
argintiu al unui bombardier cvadrimotor B-29. în partea dinspre 
vîrf a „superfortărcţei", sub cabina de pilotare, era desenată, cu 
litere îngrijit trasate, denumirea aeronavei — „Enola 
Gay".Colonelul Tibbets, copilul preferat al familiei, om bine 
educat, atribuise bombardierului numele mamei sale. Nu-şi 
putuse îngădui superficialitatea, proprie unor comandanţi de 
„superfortăreţe", să-şi boteze aparatul cu cine ştie ce nume 


destul de frivole. De aceea ii zisese „Enola Gaytt şi nu „Peggy- 
uşurica". Deşi. acestui gigant din duraluminiu, destinat să 
efectueze ope-aţiunea „Farfuria de argint"/poate că i s-ar fi 
potrivit mai bine „îngerul morții" sau „Mai groaznic decit 
infernul". 

înainte de zbor, un mare grup de reprezentanţi ai presei se 
apropie de avion şi se opri la o oarecare distanţă, reţinut de 
gardă 

— la uitaţi-vă. băieţi, aparatul ăsta-i păzit mii ţeapăn decit 
preşedintele Statelor Unite, glumi unul din corespondenţi. 

Ziariştii se impărţiseră în cîteva grupuri, iar acum discutau 
aprins, elnborind tot s6iul de supoziţii în privinţa evenimentului 
care ii aştepta. - 

Invitaţii fuseseră anunţaţi că vor fi martori la declanşarea 
„operaţiunii secolului", ce urma să inaugureze o nouă eră în 
istoria omenirii. în ce anume consta, nimeni nu ştia nimic şi nici 
nu bănuia. Cineva scînteie în întuneric, încer- cînd să-şi aprindă 
cu bricheta o ţigară, dar fu grosolan oprit de gardă : 

—Ei, băiete ! Aici nu se fumează ! Ce-i cu tine, vrei să ne 

trimiţi pe toţi în focul iadului ?... 

Echipajul lui „Enola Gay" se afla la slujba religioasă. Acest 
ritual, ca şi instructajul dinaintea fiecărei misiuni de luptă, era 
obligatoriu. 

Capelanul William B. Downey, îmbrăcat într-o uniformă nou- 
nouţă de ofiţer, arăta ca un dandi, în comparaţie cu enoriașii săi, 
înveşmiîntaţi în uniforme kaki, decolorate şi ponosite. 


„O Doamne, fă ca bărbaţii care zboară în noaptea aceasta să 
fie păziţi şi în grija ta, şi fie ca ei să se întoarcă teferi acasă. Noi 
vom crede mereu în tine, ştiind că sîntem în paza ta. Acum şi 
pururea, amin!" 

Chipul ascetic al celui ce se lăsase supus chinurilor, pentru 
răscumpărarea păcatelor oamenilor, privea nemişcat şi 
impasibil, de la înălţimea răstignirii sale, la preotul care rostea 
rugăciunea. Capelanul îl ruga pe Cel de Sus să apere vieţile 
acelora care, peste citeva ceasuri, aveau să obţină recordul — 
pînă azi nedepăşit — de ucidere simultană în masă a făpturii 
umane !... V. 

După o gustare substanţială, servită la orele două din 
noapte, colonelul Tibbets făcu instructajul dinaintea zborului cu 
participanţii la operaţiune. 

-—Totul va decurge conform planului. Exceptind un singur 

lucru : prima porţiune din rută o vom parcurge la un plafon 

de 1 200 metri, şi nu la 2 700, cum fusese mai înainte 
planificat. 

Pilotul din dreapta, căpitanul Lewis, se încruntă nemulţumit. 
Din ultimul buletin meteo, ştia că, la această înălţime, vor avea 
de întîlnit o grupare intensă de nebulozităţi. 

—Ei, drăcia dracului ! Deştepţii ăştia, de la secţia de zboruri, 

or să ne vire de-a dreptul în remuuri. Tare-aş vrea să-l plimb, 

astăzi, pe vreunul din ei, cu „Enola". 

Tibbets îl determină să tacă dintr-o privire. Robert Lewis nu 
mai zise nimic, începu, să mestece un chewinggum şi privi în jur. 
lată-i pe cei cu care avea să împărtăşească riscul zborului de 
astăzi, zbor ce prevestea o sumedenie de surprize încă 
nestudiate, fiecare dintre ele putînd să-i coste viaţa. 

Maiorul Thomas Ferebee, navigator-bombardier, şi că- pit -vil 
van Kirk, navigator, calculau ceva cu rigla. Mecanicul de bord, 
locotenentul Beser, şi mecanicul de zbor, sergentul major Wyatt 
Duzenburry, şuşoteau între ei. 

Operatorul-radar, sergentul Jo Stiborik, trăgătorul, caporalul 
Shumard, şi radiotelegrafitul Richard Nelson aşteptau răbdători 
terminarea instructajului. 

Astăzi, în efectivul echipajului, mai fuseseră incluşi cîţiva 
noi membri : căpitanul Parsons, specialistul — „patronul“ 
bombei — şi asistentul său, locotenentul Jeppson, mai ne- 
liniştiţi decît toţi ceilalţi, din pricina misiunii neobişnuite şi de 


mare răspundere. 

în afară de membrii echipajului „Enola Gay", la instructaj 
mai fuseseră convocate şi echipajele altor două „super- 
fortărețe", cu care aveau să se întilnească, dimineaţa, deasupra 
insulelor Iwo Jima 

Avionul „Marele artist" urma să fie pilotat de maiorul Charles 
Sweeny. avînd sarcina să lanseze o paraşută cu apa- ralura 
pentru măsurarea parametrilor exploziei. Un alt B 29, fără 
nume, pilotat de maiorul George Marquardt, trebuia să 
fotografieze rezultatul lansării bombei 

Echipajele, nefiind in cunoştinţă de cauză, şedeau liniștite. 
Nu fuseseră invitate la proiectarea filmului pe care-1 vizionase 
echipajul de pe „Enola Gay". in ajunul decolării, în acest film, 
strict secret, văzuseră explozia primei bombe ai ornice, 
experimentată la Alamogordo. Echipajul lui Tibbets ştia toarte 
bine că explozia „Băie.ciului" este în stare să şteargă de pe 
fata pămîntului un întreg oraş. Şi erau pregătiţi pentru 
executarea acestei misiuni. La începutul celui de al treilea ceas 
din noapte, au fost transportaţi la „Enola Gay". unde s-au 
pomenit asaltaţi de ziarişti şi fotoreporteri. De parcă le-ar fi 
putut spune ceva ! Răzbătind anevoie prin mulţimea jurnalisti'or 
sicîitori, echipajul urcă în avion. Orbiţi de exploziile blitzurilor, 
au fost nevoiţi să zăbovească vreo cîteva minute, pentru a se 
acomoda cu lumina palidă, de noapte, din cabină. 

După ce porni motoarele, Tibbets urni din loc „super- fort 
ireaţa" încărcată peste măsură, şi înaintă. lin. de-a lungul 
drumului de rulare iluminat de sclipirile albastre ale balizelor de 
restricţie. 

„Enola Gay". stabilit să fie primul avion-purtător, fusese 
uşurat de toate blindajele, turelele şi instalaţiile-suplimentare. 
Faţă de un B-29 de serie, avea cu 3 500 kg mai puţin. 

Totuşi, greutatea „Băieţelului* şi rezerva de carburant cîntâ- 


reau atit de mult, încît suprasarcina de pe „Enola Guy! re- 
prezenta cîteva tone. 

Turnul de dirijare a zborurilor, din punctul nordic al ae- 
rodromului „Tinian'", le permise decolarea de pe pista „A', 
indicîndu-le un cap de 95 de grade. 

Tibbets îşi luă plecarea la ora stabilită — 2.45. Motoarele 
urlau disperat, la limita maximă de turație, însă viteza creştea 
fenrte lent. „Enola Gay" parcursese trei kilometri şi tot nu se 


desprinsese de sol. înaintea ei, pînă la terminarea pistei de 
^«eton, mai rămăseseră doar vreo cîţiva metri. Bob Lewis, care 
şedea pe scaunul din dreapta, avind rolul de observator pasiv, 
nu se mai putu abţine : 

— Ridică roata din vîrf, Paul, ridic-o ! îl imploră el. cu tremur 
in glas. prin interfon. 

Memcria lui Bob mai păstra, tot atît de proaspete, emoţiile 
de-aeum o săptămînă, cînd, la capătul acestei piste, ardeau cu 
vilvă'ăi patru „superfortăreţe*, încărcate excesiv, ale căror 
echipaje nu se descurcaseră cu decolarea. Patruzeci şi opt de 
sicrie, acoperite cu drapele, fuseseră expediate în S.U.A. Erau 
umplute, simbolic, „pînă la greutatea mortului", cu pămînt ars 
de pe locul unde au fost incinerate echipajele. Familiile 
răposaţilor aveau să plingă asupra sicrielor, fără să ştie că. în 
lăzile de lemn-zincat. nu se aflau trupurile celor dragi, ci țarina 
arsă. particule de metal topit, piuliţe şi, eventual, nişte fărime 
microscopice de cenuşă, rămase membrii 
echipajelor 

Exact la capătul extrem al pistei betonate, „Enola Gay" se 
găsi in aer şi porni să se înalțe, destul de anevoios. La înălţimea 
de şaptezeci de metri, Tibbets viră spre Iwọ Jima acolo unde 
fusese stabilită înlilniren cu cele două aparate de asigur ir" 

Presupunerile lui Kol.ert Levis, referitoare la remuuri, se 
adeveriră mai înainte ca avionul să se fi ridicat pînă la plafonul 
indicat, „~nola Gay", de Ja nouă sute de metri, porni să fie 
zgilţiită. Primind aprobarea lui Tibbets. în pofida re- muului 
puternic, Parsons dispăru, urmat de asistentul său. în 
compartimentul bombelor. Legănaţi, de parcă s-ar fi aflat în cala 
unui vas surprins de furtună, specialiştii! se apucară să 
amorseze bomba. Ca să se „învioreze". „Băieţelul" trebuia 
conexat la vree cincisprezece conductori electrici. Cînd îşi 
isprăviră operaţiunea, de pe fruntea lui Parsons curgeau şiroaie 
de năduşeală, iar pe spinarea asistentului, locotenentul Jeppson, 
apăruseră pete de culoare închisă. 

— Domnule comandant, bomba a fost pusă în stare de luptă 
— raportă „patronul", iar in compartimentele avionului pogori o 
tăcere îndelungată. 

„Superfortăreaţa" era azvirlită de pe-o aripă pe alta, şi, cind 
se prăbuşea, cînd sălta. Măruntaiele membrilor echipajului 
păreau să se fi sfirtecat de mult şi acuma erau gata- gata să se 


reverse. însă au fost salvaţi de antrenamentele de bună 
calitate pe care le efectuaseră şi de călirea fizică dobiîn- dită zi 
de zi. 

Totuşi le era extrem de greu. Neavind posibilitatea, din 
cauza remuurilor, să pună în funcţie pilotul-automat, aviatorii 
parau cu energie loviturile date de manşă şi palonierele de- 
viate. 

Remuurile dispărură in apropierea de Iwo Jima, cînd 
echipajul trecu iarăşi la luarea de înălţime, şi lăsă norii sub 
planuri. Dar, parcă ar fi rîs de ei, norii porniră să se destrame, 
iar peste puţin dispărură total. Luna se zări înainte de 
revărsatul zorilor şi aşternu o potecă argintie pe apă pînă 
departe, unde trona o ceaţă cenuşie. 

Noaptea se sfirşi tocmai cind se aflară deasupra Iwo Jimei. 
După ee luase înălţime, echipajul avea impresia că privea tot 
mai departe, dincolo de orizontul de după care se rostogolea 
soărele roşu şi turtit, întocmai ca o minge de rugbi. 

„Enola Gay", se apropie curînd, la o vizibilitate naturală, de 
„superfort-reţele" lui Charles Sweeny şi George Mar- guardt. 
Japonezii posedau puţine avioane de vînătoare în stare să 
atingă înălHmea de zbor a acestora. Şi, chiar dacă s-ar fi găsit 
un asemenea as, „Enola Gay" era acoperită de cele două 
„superfortâre+e", Rotate cu 26 de mitraliere de mare calibru şi 
două t'-nuri de bord. 

Zborul se desfăşura strict conform planului pe care-l a- 
similaseră temeinic, imediat ce se primise ordinul preşedintelui 
Truman de-a se trece la bombardarea atomică a insulelor 
japoneze. Războiul se apropia de sfirşit, iar preşedintele era 
foarte grăbit să experimenteze, pe oameni vii, noua armă 
superputernică. 

După mărturiile mai multor autorităţi militare americane, 
situaţia nu cerea deloc utilizarea încărcăturilor nucleare. 
Japonia şi aşa abia işi mai trăgea sufletul. 

Ceea ce urmărise, în principal, preşedintele american — 
atunci cînd ordonase grupului aviaticV special .109 să la ,:-eze 
„Băieţelul" şi „Grasul" 26 era înspăimîntarea întregii lumi cu forţa 
militară americană... 

Temîndu-se ca războiul să nu se sfirşească pînă nu sint 
lansate bombele atomice şi să-l surprindă in mijlocul Oceanului 


26 Poreclă dată celei de a doua bombe, ru plutoni” 


Atlantic (preşedintele so înapoia în Statele Jjnite de la 
conferinţa de la Potsdam, a şefilor statelor din coaliția anti- 
hitleristă). Truman ordonă executarea opera.iunii „Platoul de 
argint" de la bordul crucişătorului „Atlanta“, in ziua de 2 august. 


în momentul cînd decolase „Enola Gay4', preşedintele a- 
pucase să ajungă la Casa Albă, şi urmărea cu atenţie desfă- 
şurarea operaţiunii. 

2 

La 5 dimineaţa (ora Tokyo), „Enola Gay" continua să ia 
înălţime, cu o viteză de 350 de kilometri pe oră, cit arăta in- 
dicatorul. Avionul se mai uşurase puţin, în contul consumului de 
carburant, insă, cu toate acestea, blestemata de bombă era a 
dracului de grea. Toate cele trei B-29 zburau alături, scăldate de 
razele roşiatice ale soarelui abia răsărind. 

Pînă la înălţimea indicată, de 10 000 metri, însă mai era 
mult. jJudecind după viteza de ridicare pe verticală, „Enola Gay" 
n-o putea atinge mai devreme de-o jumătate de oră, cam după 
survolarea în travers a insulei Bonin. 

La 8.30 se primi o comunicare cifrată de la /echipajul a- 
vionului B-29 pilotat de căpitanul Claude Eatherly. Executase 
pentru ei prospectarea situaţiei meteo de deasupra insulelor 
japoneze, ca sâ depisteze obiectivul cel mai adecvat pentru 
lovitură 

Navigatorul von Kirk zăbovi puţin, aplecat peste tabelele de 
cifrare, şi-i raportă lui Tibbets : 

-—Domnule comandant, Claude Eatherly ne transmite că 

deasupra Hiroshimei nebulozitatea-i numai de două grade, 

la o înălţime de 5 000 de metri, iar vizibilitatea — 15 kilo- 
metri. 

—O.K. ! Ne îndreptăm spre Hiroshima. Navigator, executaţi 

corecţia capului 

Hotărîrea fusese luată. „Enola Gay" luă cap spre Hiroshima. 
Din clipa aceasta, moartea atîrna deasupra lui Tiyeko. Aceasta, 
zimbind, asculta ginguritul fiicei sale, care tocmai se trezise din 
somn. lar moartea se repezi cu coasa el necruțătoare asupra lui 
Satiko, pe care mama o pieptăna în faţa oglinzii, precum şi 
asupra a sute de mii de locuitori ai Hiro- shimei care nu bănuiau 
ce-i aşteaptă. 

La 9, pe direcţia de zbor apărură, printre nori, precum colții 
unei fiare, virfurile muntoase ale insulei Shikoku. Se apropia 


momentul din cauza căruia nu dormiseră peste noapte 
echipajele „superfortăreţelor". 

Parsons, în pofida frigului din cabină, se acoperi iarăşi de 
sudori, numai la gindul răspunderii pe care i-o puseseră în cîrcă. 
Luînd un instrument, se mai viri o dată în compartimentul de 
bombe, spre a se convinge definitiv în privinţa stării perfecte a 
„gospodăriei" sale. Parsons ştia că, dacă „Băieţelul", pentru 
crearea căruia se cheltuiseră peste o sută de milioane de dolari, 
nu explodează din vina lui s-a zis cu el — îl aşteaptă tribunalul 
militar, ruşinea degradării şi, tot ce-i posibil, cîţiva ani de 
puşcărie... 

La 9.12, navigatorul-bombardier, maiorul Thomas Fe- rebee, 
sparse tăcerea : 

— Domnule comandant, mai sînt trei minute pînă la 
lansare ! 

Fură prevenite şi echipajele celorlalte două „superfor- 
tăreţe", să se pregătească în vederea manevrelor speciale ce le 
revin după lansare. 

Desfăşurarea evenimentelor era aşteptată cu stringere de 
inimă. 

La 9.15, din trapa compartimentului de bombe de pe „Enola 
Gay", bomba atomică lunecă şi se năpusti în jos. lar Tibbets, 
încordindu-se din răsputeri, manevră manşa şi viră avionul inert 
la 180 grade. Pentru a-şi salva vieţile, era necesar ca, in timpul 
căderii bombei, să se îndepărteze la cel puţin cincisprezece 
kilometri de epicentrul exploziei. 

„Enola Gay", scriîşnind din pricina supraîncărcăturii, execută 
un viraj cu o înclinare de 60 de grade, ca şi cum ar fi fost un 
avion de vînătoare. 

Asemenea manevră, anormală pentru un bombardier, ieşea 
din cadrul securităţii zborului, însă, ceea ce cădea spre sol, era 
mult mai îngrozitor decît ameninţarea de a distruge aparatul. 
După ce viră cu 180 grade, Tibbets slăbi manşa. 
dinspre sine, iar „Enola Gay", de pană ar fi lunecat pe po- 
vîmişul unui munte, îşi spori la maximum viteza. 

Pînă la producerea exploziei, maiorul Ferebee nu-şi putu lua 
ochii de la acul tresăltînd al cronometrului. 

-Patruzeci de secunde, anunţă el prin instalaţia de 

intercomunicaţii. 

Echipajul îşi puse ochelarii negri, ce le fuseseră daţi cu 


scopul să-i ecraneze faţă de iradierile luminoase. însă aviatorii, 
drăcuind de mama focului, ii săltară imediat pe frunte. Cu 
aceste „apărătoare de ochi", erau ca şi orbi şi, nemai- distingînd 
instalaţiile, nu puteau manevra avionul. 


Hiroshima rămăsese în urma lor. „Enola Gayi gonea spre 
sud-est, în direcţia soarelui, fugind ca djinul slobozit din sticlă, 
din „O mie şi una de nopţi”. Şi, deodată, tot cerul, chiar şi pe 
direcţia de zbor, fu cutremurat de-o explozie mai luminoasă 
decit soarele. După cincisprezece secunde, apăru unda de şoc. 
Trăgătorul din spate, Bob Shumard, zări, îngrozit, o masă de aer 
compactat ce se apropia de avion cu o viteză fantastică, 
dilatindu-se şi scînteind Un spasm ii sugrumă gitul. Consi- 
derînd că sosise sfîrșitul, îşi închise ochii „Enola Gay" izbutise să 
sc îndepărteze de epicentru la vreo douăzeci de kilometri, însă 
energia undei de şoc, chiar şi la dbtanţa aceasta, părea capabilă 
sâ fringă lonjeroanele planurilor. întocmai ca un val tsunami, 
unda de şoc biciui „superfortăreaţa", zgilţiind aparatul de cîteva 
tone, de parcă ar fi fost un avion de hirtie. 

Pontru cîteva secunde, „Enola Gay". deveni nemani-ibilă. Se 
prăbuşi spre sol sute de metri, fără a mai răspunde la 
manevrarea direcţiei. Echipajul nici nu reuşi să-şi vină în fire de 
pe urma acestei prime scuturări, că Bob Shumard strigă : 

-—Dumnezeule ! Năvăleşte peste noi a doua undă! 

Cea de-a doua undă de şoc, respinsă de suprafaţa solului. 
reveni ca un bumerang la stăpinul său şi zvîrli avionul în sus. 
Echipajul trăi iarăşi secunde de groază. 

—Atenţie, echipaj, toată lumea să raporteze dacă există vreo 

defecţiune ! 

„Enola Gay" se dovedise a fi un avion rezistent. în pofida 
zdruncinăturilor pe care le încasase, toate aparatele sale 
funcționau normal. 

—Priviţi le ce se petrece acolo !" exclamă Shumard. cu vocea 

schimbată. Aflîndu-se în partea de la coadă a avionului, avea 

posibilitatea să vadă în condiţii excelente emisfera din 
spate. Ca să observe şi ei neobişnuita privelişte, 
Tibbets schimbă capul. Deasupra Hiroshimei se înălța o sferă de 
foc. Pierzind treptat din luminozitate, după un timp căpătă 
aspectul unui nor ce semăna cu o ciupercă. 

Peste trei minute, creasta norului atinse aceeaşi înălţime ca 

şi „Enola Gay". 


„Dumnezeule ! notase Robert Lewis în jurnalul de bord. Ce- 
am făcut ?" 7 

Chiar şi după două ore de zbor, echipajul de pe „Enola Gay" 
mai putea observa norul acela sinistru, făurit de el. Impresionaţi 
de priveliştea nemaivăzut de îngrozitoare, „criminalii" tăceau. 
De altminteri, pe vremea aceea, nu se considerau criminali. 
Doar nu înfipseseră pumnale în trupuri omeneşti, nu apăsaseră 
pe trăgaciuri de pistoale ; şi nici măcar nu fuseseră nevoiţi să 
privească în ochii înspăimîntaţi ai victimelor lor. 

Totul a fost altfel — cu mult mai simplu. 

O apăsare pe un buton — şi mii de oameni se transfor- 
maseră, într-o clipită, în cenuşă, înălţindu-se spre cer, împreună 
cu norul de deasupra Hiroşhimei. Alte zeci de mii au pierit fără 
ca măcar sâ fi apucat să se sperie... Zeci de mii de răniţi, arşi, 
afectaţi de penetraţia radiaţiilor... 

„Dar în care război nu există victime ? Şi, în afară de asta, 
noi sîntem soldaţi. Ni s-a ordonat..." 

Nu, pe atunci nu gîndeau astfel. însă nu cunoşteau rezultatul 
bombardamentului cu bomba atomică, şi nici nu presupuneau 
că vor fi atît de multe victime. Raportaseră prin radio, pur şi 
simplu, că rezultatele sînt bune, jnsă după aceea se corectaseră 
: „Rezultate excepţionale !". Norul dispăru încetul cu încetul, iar 
odată cu el şi simţămiîntul de deprimare, în schimb, apărură 
fenomene de tensiune nervoasă. Porniră să vorbească toţi 
deodată, grăbindu-se să-şi împărtăşească impresiile. lar apoi, cu 
o foame de lup, tăbăriră asupra raţiilor de bord. 

Peste cinci ore şi patruzeci şi cinci de minute de la explozia 
bombei atomice, echipajul avionului „Enola Gay" a- teriză la 
baza aeriană „Tinian'. 

Micul petic de beton al locului de staţionare era ticsit de 
mulţimea, de astă dată şi mai numeroasă, a ziariştilor şi 
fotoreporterilor. America dorea să-şi cunoască mai îndeaproape 
eroii. lată una din acele fotografii : tineri în uniforme boţite, 
decolorate de soarele tropical, sînt „traşi în poză" pe fundalul 
fuselajului „superfortăreţei". Chipurile ostenite (durata de zbor 
însumase douăsprezece ore şi cincisprezece minute) zimbeau 
fericite, satisfăcute de misiunea îndeplinită. Era şi normal, 
astăzi îşi cîştigâseră bucata de piine distru- gînd un oraş 


27 După douăzeci de ani, Lewis Işi va vinde notițele pe bani grei, ceea ce_i va da 
posibilitatea să revină un businessman prospec. 


multipopulat. 

lar din pricina mustrărilor de conştiinţă, nu a înnebunit decît 
un singur om, la mulţi ani după aceea, şi care nici nu făcea 
parte din echipajul „Enola Gay". Acela a fost Claude Eatherly, 
comandantul avionului de prospectare meteo, care a vizitat 
Hiroshima după capitularea Japoniei. 

CAPITOLUL XIV" 1 

Cea de-a doua bombă atomică a fost transportată deasupra 
Japoniei de un B-29 botezat „Marele artist", pilotat de maiorul 
Charles Sweeny. La primul atac asupra Hiroshi- mei, 
„superfortăreaţa" participase ca avion de acoperire. în schimb, 
acum, în concertul diabolic din 9 august. Sweeny era vioara 
întîia. 

Trei zile durase pregătirea operaţiunii, şi in răstimpul acesta 
Charles Sweeny obosise cumplit. Cel puţin, de-ar fi avut şansa 
să se odihnească înainte de plecare. Dacă ar fi fost o misiune de 
luptă normală, ar fi refuzat să se aşeze la manşă cu o asemenea 
detestabilă dispoziţie sufletească. Dar, astăzi, nu era capabil să 
lase să-i scape o atare ocazie, pe care, uneori, o aştepţi o viaţă 
întreagă Ah. dacă-i va reuşi misiunea — cariera lui era asigurată 
| 

De aceea, faţă de medici, a fost silit să se comporte vesel. 
plin de optimism. Ferească Dumnezeu, erau capabili să-l 
înlăţure de la zbor. şi-atunci unica lui şansă avea să revină 
dublurii sale ! Charles Sweeny a izbutit să-şi realizeze visul — a 
ajuns general... 

Decolară de pe insula Tinian devreme, chiar înainte de 
revărsatul zorilor. Ca şi data trecută, avionul era iarăşi scuturat 
de-un remuu cumplit. De îndată ce „Marele artist" ieşi din zona 
de turbulenţă în straturile liniştite ale atmosferei, Charles 
Sweeny transmise manşa pilotului secund Don Al- ibury, iar el, 
după ce se întinse pe scaun, închise ochii şi adormi imediat. 
Somnul ii fu adînc şi liniştit, ca şi cum n-ar fi transportat o 
bombă atomică, ci cadouri de Crăciun. 

„Grasul" se afla sub observaţia atentă a ofițerului de marină 
locotenent Ashworth şi a asistentului său — locotenent Phil 
Barnes. 

„Patronul" bombei, Frederick Ashworth, era un specialist 
experimentat, participant la explozia nucleară de la Los Alamos. 
De aceea, cînd in procesul zborului apăru o defeo- ţiune în 


sistemul electric extrem de complex al bombei, fu capabil s-o 
depisteze rapid şi s-o depaneze. 

Charles Sweeny nu dormi prea mult. Conform rugăminţii 
sale, fu trezit după o oră şi jumătate. Cu toate acestea, somnul 
de scurtă durată îl înviorase şi-i redase capacitatea de muncă. 

La raidul acesta, ca observatori, zburau şi doi englezi — 
savantul fizician dr. Penney, şi colonelul John K. Cheshire, din 
forţele aeriene britanice, iar pe avionul de asigurare e- xista, ca 
asistent, un reprezentant al presei, ziaristul Bill Lawrence. Dacă 
sectorul etanş al „superfortăreţei" ar fi fost mai spaţios, Sweeny 
l-ar fi luat pe z'arist la bordul aparatului său. Comandantul 
„Marelui artist" cunoştea prea bine valoarea reclamei. 

La nouă dimineaţa, deasupra insulei Yakushima, aparatului 
comandat de Sweeny i se alăturară avioanele de asi. i- rare 
pilotate de căpitanul Bock şi de maiorul Hopkins. După aceea 
insă. bombardierul lui Hopkins rămase în urmă şi dispăru în 
necunoscut. Lucru foarte neplăcut, deoarece la bordul avionului 
său se afla aparatura pentru măsurarea radioactivităţii. 
Lansarea bombei fără Hopkins însemna neîndeplini- rea unei 
bune părţi din programul de cercetare. 

Totuşi, Sweeny nu-l putea aştepta pe Hopkins, întrncit 
rezerva de carburant era limitată. lar să ia legătura cu el prin 
radio nu-i era permis : zborul se executa într-un regim de 
interdicţie-radio, ca să nu fie depistat mai înainte de vreme. 

Şi. colac peste pupăză, mecanicul de bord John Kuharek, un 
tînăr voios din statul Nebraska, îi raportă o altă veste tristă : 
etanşeitatea conductei de benzină era afectată, probabil din 
cauza remuurilor extrem de puternice. 

înlăturase defecţiunea, însă îi era greu sâ aprecieze cit 
carburant se scursese în răstimpul acesta. 

Navigatorul Jimmy van Pelt îl linişti pe Sweeny, după ce 
calculă cu precizie pierderea : 

— Nu fiţi agitat, domnule comandant, daca ieşim la ţintă de- 
a dreptul, ne-ajunge precis carburantul. 

Obiectivul principal al loviturii bombei atomice era oraşul 
Kokura, unde se aflau un arsenal şi nişte oţelării. lar ţinta de 
rezervă era reprezentată de şantierele navale din Nagasaki. în 
perioada de prospectare meteo, efectuată de echipajul unui B- 
29. cerul oraşului Kokura fusese senin. însă c.nd „Marele artist" 
ieşi la ţintă, ace?;t-i se acoperise de nori şi era învăluit de fumul 


oţelăriilor „Yawata". 

Drăcuind, Sweeny viră luînd cap spre Nagasaki. îi părea rău 
de benzină consumată de pomană şi, care, după aceea, la 
întoarcere, s-ar fi putut să nu-i ajungă. 1 

Bateriile de antiaeriană de mare calibru din Kokura 
deschiscră focul asupra lor. La început, micuţele ghemotoace 
negre ale exploziilor păreau inofensive, insă pe măsura reglării 
tirului se apropiară din ce în ce mai mult de avion, iar „Marele 
artist" începu să fie hurducat, de parcă ar fi fost pe un drum plin 
de hirtoape. Un proiectil de antiaeriană, tras la o înălţime de 
zece kilometri, nu trebuie neapărat să lovească direct. Chiar 
explodind în preajmă, „superfortăreaţa". laolaltă cu „Grasul", 
avea toate şansele să se prăbuşească într-un zgomot de infern. 

Trăgind manşa spre sine, Sweeny trecu bombardierul la 
luarea înălţimii de unsprezece kilometri. Aici, nu mai erau 
motive să se teamă nici de antiaeriană şi nici de avioanele de 
vînătoare japoneze, al căror plafon era mult mai jos. 

2 

Morimoto cobori din tramvai şi, sprijinindu-se in baston, păşi 
anevoie spre riu. încă nu izbutise să suporte proteza, care, la 
mers, îi freca pînă la sînge ciotul. Se ducea spre un loc mai de 
demult îndrăgit, pe malul unui brat de riu. format dintr-una din 
ramificaţiile Urakamjului. Malul nisipos era năpădit de tufişuri 
dese de sălcii Braţul riului avea apă mică, nu mai mult de-un 
metru şi jumătate, şi se găsea mai retras faţă de plajele bine 
amenajate. 

Locul acesta era frecventat, în special, de băieţanarii 
oraşului, şi Morimoto se simţea minunat în anturajul copiilor 
plini de viaţă, cărora puţin le păsa de invalidul tăcut care scria 
ceva într-un caiet gros. De obicei, sosea înaintea tuturor, uneori 
chiar odată cu revărsatul zorilor. De îndată ce soarele pornea să 
dogorească, Morimoto îşi lepăda îmbrăcămintea şi se întindea 
pe nisip. Trupul lui destul de şui, schilodit de război, era uniform 
ars de soare. Cind văpaia dtvenea insuportabilă, se apropia de 
apă, ţopăind, şi se arunca în ea cu capul înainte. Acolo, 
Morimoto uita de sluţenia sa. Privindu-1 dintr-o parte, nimeni n- 
ar fi crezut câ înotătorul are un ciot de picior şi, pe deasupra, îi 
lipseşte şi palma unei miini. 

După scaldă, împrospătat, Morimoto ieşea din apă şi se 
aşeza la umbra unui tufiş, unde-şi lua o gustare... Aşa s-au 


petrecut lucrurile şi în dimineaţa aceea. 

— Un, doi, trei ! strigă răsunător un băieţel dezgheţat, căruia 
prietenii îi spuneau Enati. Apoi, azvirli în apă un clopoțel de 
bronz, şi toţi se cufundară" după el, luîndu-se la întrecere, care- 
1 va găsi mai repede pe fundul nisipos. 

Din înălțimile cerului, deodată, se auzi un zgomot de 
motoare de avion, înăbuşit din pricina distanţei. Morimoto privi 
în sus. Dincolo de cei cîţiva nori cumulus, se tîrau trei cruciuliţe 
argintii, lăsînd în urma lor dlre care trasau jumătate din boltâ> 
Ochiul de profesionist «Piui Morimoto recunoscu imediat 
„superfortăreţele" americane. „După toate regulile, ar trebui să 
mă ascund într-un adăpost antiaerian, se gîndi fostul aviator, 
dar sînt în stare s-ajung pînă acolo, sărind într-un singur 
picior ?" 

De cind avusese loc tragedia de la Hiroshima, oamenilor 
începuse să le fie frică şi de un bombardier răzleţ, iar acum se 
apropiau de oraş trei avioane B-29. 

Apa din braţul rîului Urakami era limpede ca lacrima. Enati 
se cufundase în ea cu ochii deschişi. După ce-şi luase vînt, 
opintindu-se de malul nisipos, luneca prin adîncuri, în căutarea 
clopoţelului strălucitor. Era mîndru că putea rămi- ne sub apă 
mai mult decit toţi prietenii săi. Acuma, ieşiseră la suprafaţă, iar 
el continua să scotocească printre plantele subacvatice. „Aha, 
iată unde-mi eşti I" zise, în gînd, băieţelul, zărind clopoţelul 
lîngă un mic tufiş lăţos. Cind îl înşfăca, Enati simţi, deodată, o 
zguduitură, ca şi cum ceva greu şi tare i-ar fi căzut în spinare. 
Ţişni ca un dop la suprafaţă. Stratul superior al apei era 
neobişnuit de fierbinte. Privi spre oraş şi rămase îngrozit 
deasupra Nagasakiului, întunecînd soarele, se înălța o trimbă 
neagră de fum, în formă de ciupercă. Lîngă mal, trupurile 
neînsufleţite ale prietenilor săi zăceau în apă. Omul acela fără 
un picior se carbonizase şi din el ieşea un firicel de fum. 


Acolo, unde fusese îmbrăcămintea copilului, era o gră- 
măjoară de cenuşă abia vizibilă, precum şi un boţ de metal topit 
— bănuţii lui. 

„Cum am sâ mă duc acasă despuiat ?U se gindi Enati. 
Atunci, în momentul cînd îşi punea întrebarea, nu avea de unde 
şti că mama şi casa lop dispăruseră. 


Cele cinci tone ale „Grasului", smulgîndu-se din lacătul de 
acroşare, se prăbuşiră prin trapa de bombe deschisă. „Marele 
artist", parcă respiră uşurat şi făcu un salt. Sweeny nu mai avea 
cînd să-şi echilibreze aeronava cu trimerele : trebuia să vireze 
cît mai urgent şi să se îndepărteze de unda de şoc. Explozia 
fusese la fel de orbitoare ca şi aceea de la Hiroshima. Jos, 
dinspre epicentrul explozei, întocmai ca nişte cercuri pe apă, se 
desprindeau două inele de fum. Aceasta era unda de şoc, care, 
în înaintarea ei, distrugea tot din cale. 

— Bravo, băiete ! exclamă pilotul secund, Don Allbury, 
adresîndu-se bombardierului Beahan. Ai trimis pe lumea ailaltă 
peste o sută de mii de japonezi 7%. (Don Allbury greşise doar cu 
puţin. Conform datelor japoneze, la Nagasaki au pierit 80.000 
de oameni). 

Fără să ţină seamă de rezerva limitată de carburant, 
Sweeny execută un tur deasupra oraşului, străduindu-se să 
aprecieze rezultatul exploziei atomice. 

Norul uriaş, acoperind întreg cerul de deasupra oraşului, nu- 
i îngădui să observe nimic, dar norul era extrem de grăitor în 
privinţa dimensiunilor catastrofei. Cineva strigă prin instalaţia 
de intercomunicaţii a avionului: „Navigator, şterge de pe hartă 
numele de Nagasaki 1 Nu mai există oraşul cu-acest nume 1" 

După ce luă cap invers, maiorul Sweeny dictă textul unei 
radiograme către şeful subunităţii din grupul 509: „Bom- 
bardarea oraşului Nagasaki a fost executată vizual | La prima 
examinare, acelaşi efect ca la bombardarea „„EiroshlmeL, 
Carburantul este pe sfirşite. încercăm să “ aterizăm pe 
Okinawa." 


28 Acest detaliu, ca şi altele, au fost preluate din eartea Nagasaki — o bombă 
uitată", a publicistului american F. Ghennock. 


G-da 42 coala U 


După toate calculele, rezervoarele „Marelui artist" ar fi 
trebuit să fie de mult goale, dar elicele continuau să se ro- 
tească, nu se ştie din ce motiv, şi avionul zbura pe direcţia 
insulei japoneze cucerite de trupele americane de desant. 

Cînd contururile uscatului apărură din piclă, echipajul începu 
să spere că baia în ocean, atît de puţin atrăgătoare, nu va mai 
avea loc. 

La chemările radiotelegrafistului, care precizase condiţiile de 
apropiere, turnul de dirijare a zborurilor nu răspundea. 
Conducătorii de acolo lansau un grup de avioane, şi nici unuia 
din ei nu-i păsa de un bombardier „străin", rătăcit, decis să 
aterizeze pe baza lor aeriană. 

„lată ce-nseamnă să fii al doilea, se gîndi Sweeny, cu 
amărăciune. Pe Paul Tibbets, acum două zile, l-au întîmpi- nat 
cu mare pompă, iar de noi au uitat toţi. De parcă n-am fi 
executat o misiune similară". Ca să nu alarmeze echipajul 
Kuharek îi spuse maiorului, la ureche": 

-—Domnule comandant, rezervoarele sînt goale. Litro- metrul 

este la zero. Cum mai funcţionează motoarele e de 

neînțeles. 

—Nu-ţi fie teamă, o scoatem noi la capăt şi cu motoraşele 

oprite. Numai să nu te grăbeşti cu coborirea trenului de 

aterizare. Ai să faoi asta, la comanda mea. 

De parcă ar fi tras cu urechea la convorbirea dintre co- 
mandant şi mecanicul de bord, elicea din extrema stingă îşi 
încetă rotirea. 

—Unul şi-a şi dat sufletul. Uite, al dracului, s-ar zice că l-ai 

deochiat, spuse Sweeny, ştergindu-şi sudoarea de pe frunte. 

Radiotelegrafist, cum stai cu legătura ? Ce face „turnul" 

acolo, ne-asigură aterizarea ? 

—N-am nici o legătură. Eu îi aud, dar ei nu răspund. 

—Semnalizaţi c»i rachetele „Intrare în aterizare forţată" ! 

Dar solul nu reacţionă nici la rachetele roşii-verzi. 

Pe pista de decolare, unul după altul, rulau şi-şi luau zborul 
avioane B-29, plecînd în misiune. 

—Ce lepădături ! înjură Sweeny. Nu vor să ne primească. la 

haide, trage nişte salve cu toate rachetele, indiferent din 

care ai la bord. 

Abia după ce „Marele artist" îşi dezlânţui focurile de artificii, 


i se acordă atenţie şi i se eliberă pista pentru aterizare. 

în conformitate cu codul de semnalizare, din combinarea 
tuturor rachetelor lansate se putea înţelege orice : „Defecţiune 
materială", „Incendiu", „Intrare în aterizare forţată", „Bombele 
n-au fost lansate", „Morți şi răniţi la bord". 

Nici nu reuşise „Marele artist" să-şi încheie aterizarea, cînd 
spre avion porni în goană o întreagă coloană de maşini sanitare 
şi de pompieri. 

„Superfortăreaţa", eliberată de încărcătură, era neobişnuit 
de uşoară. S-a aşezat pe mijlocul pistei, căzind de sus ca o 
cioară, şi executind o serie de bontisări. 

—Ei, băiete, ar trebui să fii sancţionat cu cinci zboruri de 

transport, se auzi vorbind cu răutate oineva de la turnul de 

dirijare. Frinează mai energic, c-altminteri te duci în ocean. 

Şi n-avem scafandri în schemă. 

-Pentru calcul — nota unu, pentru aterizare — doi, glumi, 

indispus, Don Allbury. 

Dar Sweeny nu scoase o vorbă. Era cuprins de-o indiferenţă 
totală. De parcă n-ar fi executat el aterizarea, iar înţepăturile 
erau adresate unei persoane străine. 

Cînd echipajul cobori din avion, de ei se apropie un jeep 
verde. 

—Unde sînt morţii şi răniții ? întrebă un sergent de la volanul 

Willisului. 

Maiorul Sweeny, abia ţinîndu-se pe picioare de oboseală şi 
din cauza epuizării nervoase, dădu a lehamite din mînă, în 
direcţia Japoniei : 

—Morţii sînt acolo, cu toţii ! 

CAPITOLUL XV 1 


Detaşamentul „Vişina de munte" lucra' întocmai ca o bandă 
rulantă a morţii bine pusă la punct. Aproape în fiecare zi, 
Yasuziro Hattori expedia în misiune, ,la cererea statului major al 
flotilei, grupuri din timp indicate şi pregătite de „piloţi- 
sinucigasi". Ritualul de bun rămas, dinaintea zborului, care-l 
emoţiona atit de mult în trecut, devenise plictisitor şi o muncă 
de rutină. Era nevoit să repete, pentru a nu ştiu cita oară, 
aceleaşi cuvinte tocite. Cîndva, izvorau de-a dreptul din inimă, 
însufleţindu-i pe cei ce-1 ascultau. 

Insă, treptat, ajunseseră să fie ceva formal oficial, si le 


rostea fără să gindească şi să sufere, de parcă ar fi fost un 
monah budist în timpul slujbei. 

li deveniseră familiare şi antipatice, prin participarea lor 
indirectă la moartea piloților, chiar şi chipurile acelor fete 
frumoase, îmbrăcate în chimonouri albe, care, în fiecare di- 
mineaţă, înmînau pe aerodrom crizanteme ostaşilor ce-şi luau 
zborul. începuse să-l apese şi însăşi ceremonia „ultimei ceşti de 
sake", în vreme ce el, urmînd sâ rămînă pe pămînt, trebuia sâ 
întîlnească privirile însingurate ale tinerilor, să se uite la feţele 
lor stigmatizate de pecetea unei morţi premature. Nu era uşor 
să comanzi, şi nici prea simplu, „Vişina de munte". Căpitanul de 
rangul trei Yasuziro Hattori avea acuma capul nins de bruma 
încârunţirii. Primele fire argintii solviseră după scufundarea 
portavionului „Akagi". lar după pierderea părinţilor, a lui Tiyeko 
şi a fetiţei, părul începuse să-i semene cu iarba din insula 
Hokkaido, surprinsă de primele înghețuri de toamnă. Vizitase 
Hiroshima imediat ce aflase despre distrugerea oraşului de o 
bombă diabolică. Dar ee-ar fi putut afla, în privinţa familiei sale, 
de la ruine şi dărimături. de la oamenii înnebuniţi de spaimă, 
scăpaţi de la moarte .prin nu se ştie ce minune? Zeci de mii de 
făpturi pline de arsuri, de răni şi plăgi datorate radiaţiilor, 
bărbaţi şi femei, bătrîni şi copii fuseseră evacuaţi de urgenţă pc 
insulele învecinate, din Marea Interioară a Japoniei, şi în 
localităţile din preajmă. Trupele şi comandamentele speciale nu 
mai pridideau cu stingerea incendiilor, dezlănţuite mereu, şi cu 
adunarea cadavrelor. Trupurile morţilor carbonizaţi pluteau 
puzderie pe apele rîului Otogawa. Acolo, unde nu de mult se 
aflase casa familiei Hattori, acuma se întindea un pustiu imens, 
acoperit de cenuşă, peste care se prăbuşise scheletul de beton 
armat, ras de explozie, al Palatului industriei. 

Yasuziro se înapoiase la detaşament zdrobit de durere şi 
cutremurat de cele văzute. Dorea să moară pe puntea unei 
nave americane, mai înainte de a-i veni rîndul. Ceru aprobare 
pentru executarea de misiune, însă comandantul flotilei îi 
ordonă să so abţină. încă nu coboriseră toţi piloţii-kamikaze pe 
banda rulantă a morţii. „Vişina de munte" avea nevoie de un 
comandant, iar nu de un simplu „condamnat la moarte". 

Ca să poată adormi în noaptea aceea, Yasuziro încercase să- 
şi alunge forţat gîndul de la pieirea celor apropiaţi. Dar nu 
fusese în stare, de vreme ce în fiece clipa, în fiece minut îşi 


amintea de părinţi, de Tiyeko şi de micuța Sutiko ! 

li căzuse în mină o culegere de versuri ale unor poeţi 
japonezi. Aceştia erau preferaţii lui de mai înainte, autorii de 
haikuuri Tiyo, Issho şi Busona. 

De ce oare mai deschisese cartea ? Fieaare haiku, prin 
subtextul său, avea o afinitate cu durerea lui, obligîndu-l să 
retrăiască povara pierderilor suferite... 

„Pătruns-a frigul pînă-n inimi; 
In dormitor am călcat, nătîng, 
Peste pieptenul soţiei moarte." 

Nu mai r'măsese nimic — nici pieptenele, nici dormitorul. 
Tiyeko. fetiţa şi părinţii îi fuseseră incineraţi de vii. a- mericanii 
nemailăsîndu-le nici măcar cenuşa, spulberînd-o în cer, odată cu 
sinistra coloană de foc şi fum... Acum era condamnat la o 
singurătate deplină. 

„Nici ghionoaia nu va mai ciocăni 
La uşa mea..." 
Bine că singurătatea nu i se va prelungi pentru mult timp. Nu 
trebuie să-şi piardă cumpătul. încă nu şi-a spus ultimul cuvînt... 
„O vinătorul meu de libelule ! 
Unde te-ai ascuns. 
In ce ţară tainică ?" 

Memoria lui Yasuziro reînvie acea diminea "i însorită, cînd 
micuța Satiko fugărea nişte libelule în grădiniţa lor. O tristeţe 
cumplită îi strivi inima. 

„De-acum nu mai avea cine « 
Să facă găuri in hirtia ferestrelor .. 
Dar cit e de frig în casă". 

Yasuziro nu mai rezistă. Zvîrlind cartea, strinse în dinţi colţul 
pernei şi-şi cufundă faţa în ea. Lacrimile-i şiroiau. Fusese cuprins 
de-o criză de slăbiciune, care-i frinse voinţa. Totul îi deveni 
indiferent. 

Bine că este singur şi nimeni n-a văzut cum nefînfricatul 
samurai plinge ca un copil. Şi, astfel, fără să închidă ochii măcar 
un pic, a zăcut toată noaptea. 

Viitorul îi era cît se poate de limpede. 

Acuma, singurul lucru în care mai credea — era că el şi 
piloţii lui kamikaze, care îşi jertfeau vieţile tinere, reprezentau 
salvarea imperiului. Şi, dacă mai înainte avusese uncie îndoieli 
în privinţa asta, de data aceasta dispăruseră cu totul. Duşmanul 


era necruţător. Trebuia nimicit, chiar cu preţul propriei vieţi... 

De unde să ştie Yasuziro Hattori că zilele imperiului fuseseră 
numărate şi că soarta acestuia avea să fie hotărtă nu aici, în 
sudul insulei Honshu, ci pe cîmpiile Manciuriei şi ale Coreei de 
Nord ? 

lar zilele acestea se apropiau vertiginos. 

De 9 august, Yasuziro află că Uniunea Sovietică declarase 
război Ţării Soarelui Răsare. însă era atit de copleşit de propria-i 
durere, fără să fi izbutit a-şi alunga adînca lui cutremurare, încît 
vestea nu-i făcu nici o impresie. 

La fel de nepăsător rămase şi faţă de chemarea ministrului 
de război Anami : 

„Să ducem pînă la capăt războiul sfint de apărare a gliei 
zeilor, să luptăm cu hotărîre, chiar de-ar fi nevoie să roadem 
pămînt, să mîncăm iarbă şi sâ dormim pe țarina goală. în 
moarte este viaţa — aşa ne învaţă spiritul marelui Hanko, eroul 
ce-a murit de şapte ori. dar de fiece dată a renăscut, pentru a-şi 
sluji patria." 

Aceste cuvinte, bineînţeles, erau pentru alţii. Yasuziro ştia. şi 
fără ele, ce avea de făcut. Moartea nu-l mai înspâi- mînta 
deloc, din momentul în care devenise o chestiune de rutină. De 
fapt, încetase a se mai gîndi la ea. 

CAPITOLUL XVI 1 

De-a lungul graniţei ieşiseră din pămînt, ca nişte uriaşe ciup 
tci din fier-bcton, puncte de foc permanent — cazematele. Mii 
de ochi, încordaţi de atenţie, priveau prin ambra- zurilc acestora 
în direcţia Zabaikaliei Sovieticc de unde. în orice moment, 
puteau apărea regimentele ruseşti. Erau aşteptate cu deplina 
convingere că vor cădea toate aici, sub bicele de tir încrucişat, 
ca nişte pumnale. Deoarece de-a lungul unor tronsoane izolate, 
ale sectorului fortificat <le cîte un kilometru de front, se aflau 
înghesuite pînă la douăsprezece cazemate grele de beton. Cu 
ce erau mai prejos faţă de linia Van- nerheim ? Cit era noaptea 
de lungă, lamele proiectoui . k»r, de un violet-palid, nu-şi mai 
găseau astimpăr, ilumlnînd locurile pustii din faţa sectorului 
fortificat. Noaptea întreagă, ochii ageri ai soldaţilor armatei din 
Kwantung îşi ţineau privirile aţintite în beznă, străduindu-se să 
nu le scape momentul declanşării atacului rusesc. Uneori, nervii 
mitraliorilor cedau. Soldaţilor li se năzărea că au observat 
mişcări. Atunci, spre locul suspectat, se năpusteau bicele 


gloanţelor trasoare. Apoi, tragerile se potoleau. Fusese o falsă 
alarmă. Incasînd cîte un pumn uşor peste fălci, din partea 
plutonierului major. pentru că irosise cartuşele, mitraliorul 
pornea din nou să cerceteze bezna. Se iveau zorile, însă dinspre 
partea ruşilor, ca şi mai înainte, totul era liniştit. 

Dar în răstimpul acesta, departe, în spatele sectoarelor 
fortificate, primul eşalon al Frontului Zabaikaliei, Armata a 6-a 
de gardă de tancuri îşi croia drum peste Marele Lant Muntos 
Hingan. Zăngănind din patinele şenilelor zgîrfiate de bolovani, 
cu motoarele tuşind, sleite de puteri, din pricina aerului rarefiat, 
tancurile, ca nişte alpinişti la coardă, porniseră spre cucerirea 
înălțimilor. lar cele ce reuşiseră să treacă de coama lanţului 
muntos şi acuma coborau panta le trăgeau cu oabluri de oţel pe 
cele rămase in urmă, şi care abia se că- ţărau. 

Din ordinul Comandantului Corpului de Armată, in tre- 
cătoarea cea mai dificilă, la o înălţime ce se pierdea în nori, fu 
lăsat un tanc ca monument consacrat bărbăţiei soldatului so- 
vietic. Acolo, în zona vulturilor de munte, unde străbăteau, cu 
greu, doar caravanele cu poveri, acolo încremenise maşina de 
luptă, şi purta o inscripţie plină de mîndrle, arsă cu flacără 
autogenă : „Pe-aici au trecut tanchiştii sovietici în august 1945". 

Comandantul grupării din Kwantung, generalul Yamada, îşi 
imaginase că peste Marele Lanţ Muntos Hingan nu puteau 
străbate decit grupuri izolate şi istovite de ruşi, cu care aveau 
să se descurce destul de uşor trupele de rezervă din cîmpia 
Manciuriei. 

Insă atunci cînd peste Hingan străpunse o puternică grupare 
de tancuri, generalul Yamada fu pălit de un acces de 
dezorientare. Dar îndată îşi aduse aminte de Brigada specială 
138. 

— Transmiteţi generalului Nabutakye ordinul meu Să se 
deplaseze urgent la încrucişarea asta de drumuri, uite aici. 
Creionul din mîna lui Yamada indică un punct de pe hartă, spre 
care se afla aţintită săgeata roşie a breşei realizate de tancurile 
ruseşti. 

—Ha ! răspunse şeful statului major şi porni să învir- tă, ca 

un turbat, minerul buzerului, cerînd legătura cu Brigada 

„yeisintai". 

Batalionul căpitanului de stat major Hattori fu primul care 
sosi la locul indicat. Epuizaţi de marşul forţat, soldaţii se 


prăbuşiră la pămînt. Otoziro urcă pe un gorgan, nu prea înalt, pe 
care se afla un indicator geodezic, şi privi de jur împrejur. 
Gorganul domina o vilcea plană şi secătuită, fără nici o urmă de 
vegetaţie. Parcă anume destinată unor lupte de tancuri. „Cum 
să te camuflezi aici, pe pămîntul ăsta, pustiu ca o căpăţină 
pleşuvă ? Orice ţiştar sau cîrtiţă pot fi văzute de la o jumătate 
de kilometru". 

Otoziro ordonă să fie săpate tranşee şi să fie camuflate cu 
pănuşiţe şi tulpine de pelin. 

-—Instalaţi o mitralieră la punctul meu de observaţie, îi 

comandă ostaşului ce-l servea personal. 

Soldaţii aduseră o mitralieră Hotchkiss, fixată pe un trepied, 
şi-o legară cu o funie. 

-Dobitocilor ! se înfurie Otoziro. De co-aţi pus-o la loc 

deschis ? Camuflaţi Hotchkissul în dosul pietrei ăleia ! 

Ruşii însă nu se vedeau, însă, în acea parte a orizontului 
dinspre care trebuiau să apară, se ivea un norişor de prai. 

Batalionul nu apucase să isprăvească de săpat tranşeele, 
cînd, dinspre nord-vest, răsună un huruit crescând de sute de 
motoare şi zdrăngănit de şenile. Norul de colb pe care-l 
stîrniseră tancurile gonea ca vintul înaintea lor. 

Lui Otoziro îi deveni clar că ruşii se năpusteau de-a dreptul 
asupra batalionului. Odată cu vuietul motoarelor, peste 
tyeisintai venea, de-a berbeleacul, şi inevitabila fatalitate de a- 
şi „manifesta înalta bravură". Ca să mai prindă ceva curaj, 
Otoziro trase cîteva duşti din bidonul cu sake. în minutele 
râmase pînă la luptă, memoria lui Otoziro fu invadată de 
chipurile celor dragi, de imaginea casei unde crescuse, de 
tulpinile răsucite ale pinilor decorativi, cultivați de taică-său, de 
pragul odăii lui, în faţa căruia nu-i vor mai sta niciodată 
încălţările 

—Matsuhara! îşi strigă ol ordonanța. După ce scrise citeva 

ideograme în jurnalul de campanie, îl înmînă ostaşului, 

împreună cu portmoneul. Galopează la gară şi expediază 
telegrama şi mandatul. 

Ordonanţa, după ce se plecă adînc, sări in şa şi se avintă 
spre spatele frontului. t 

„Asta-i tot !M îşi spuse Otoziro, bînd restul de rachiu de 


orez. Norul de pulbere acoperise, ca o umbră, soldații mika- 
doului pregătiţi de moarte. Soarele se întrezărea prin per- 


deaua de praf ca un ochi de dragon, scăldat de sînge. Din 
trimbele colbului se ivi primul tanc T-34, înţesat de soldaţi cu 
pistoale-mitralieră 

Otoziro, dîndu-1 la o parte pe ostaşul de lîngă el, înşfăcă 
singur mînerul mitralierei şi, după ce ochi, apăsă pe maneta 
de declanşare. Hotchkissul scuipă o rafală lungă de gloanţe 
trasoare, pentru ca imediat să fie acoperit de-o explozie. 
Tancul din frunte, ochind direct, îl lovise cu un foc de tun, 
după care, fără să se oprească din mers, înaintăâ în direcţia 
gorganului. 

Asurzit de explozie, Otoziro nu văzu o micuță siluetă 
cocoşată dispărînd sub şenilele tancului. Cînd se produse ex- 
plozia, T-34 se cabră, lepădindu-şi în părţi şenilele sfirteca- 
te. Tancurile care soseau din urmă se desfăşurară în linie de 
front şi deschiseră un foc intensiv asupra „condamnaților la 
moarte" ce nu se adăpostiseră ca lumea în tranşee. Soldaţii 
cu pistoalele-mitralieră din compunerea desantului şi cafe se 
aflau pe tancuri săriră şi, purtînd un foc continuu, învă- luiră 
batalionul din flancuri. 

Cînd Otoziro îşi reveni şi zări soarele roşu înconjurat de 
arcuri de curcubeu, ajunse la concluzia că mai era încă în 
viaţă. Degajindu-se de sub mitraliera prăbuşită peste el, 
scuipă ceva gros, amestecat cu sînge, şi privi în preajmă.-i. în 
a- fara ţiuitului urechilor, nu auzea nimic altceva. Dar, ju- 
decând după flăcările ţevilor de tun de pe tancuri şi norii 
provocaţi de explozia proiectilelor, era evident că lupta con- 
tinua De fapt, nu mai era o luptă, ci agonia batalionului său. 
Cei mai mulţi tyeisintai muriseră. Cei rămaşi, speriaţi crunt, 
uitară de înalta lor menire şi ridicară mîinile. însă el, Otoziro 
Hattori, ofiţer şi samurai, nu aveau de gind să se predea. 
Luînd de la mitraliorul ucis echipamentul exploziv, aruncă pe 
umeri curelele. „Vesta explozivă" îl stringea şi-i stînjenea 
respiraţia. „Nu-i nimic — se autolinişti Otoziro, nu mai am 
mult de răbdat." 

Vedea apropiindu-se de gorgan un grup de soldaţi eu 
pistoale-mitralieră, îmbrăcaţi în bluze spălăcite, decolorate 
de soare. 

Otoziro se aşeză, Incrucişindu-şi picioarele, şi-şi alese partea 
mai slabă a şnurului de declanşare. „Măcar de n-ar trage cu 
automatele", se gindi el, privind cu ochii în patru la gurile negre 


ale ţevilor. Insă soldaţii se apropiaseră şi mai mult întrebîndu-1l 
ceva într-o limbă necunoscută. 

„Parcă mi-a revenit auzul", remarcă Otoziro, dar faptul 
acesta nu-i stirni nici o bucurie. îşi ridică privirea şi zări părul 
bălai, ieşit de sub boneta cu steluţă roşie, şi ochii albaştri ai 
tînărului rus care-i adresase întrebarea. 

Scrişnind din dinţi, trase cu toate puterile ce-i mai ră- 
măseseră de şnurul de declanşare a exploziei. . 


Ceva mai la sud de formaţia de tancuri a Armatei a 6-a de 
gardă, forţind micul rîu de graniţă Halhin-Gol, cavaleria 
mareşalului  Cioibalsan pătrunse pe teritoriul Manciuriei, 
executind o lovitură secundară în direcţia oraşelor Kalgan şi 
Cifin. Cavaleriştii, pe nişte cai mici şi păroşi, galopau prin colb. 
Roţile atelajelor artileriei hurducăiau. Undeva, în depărtare, 
răsunau focuri de mitralieră şi explozii de grenade. Caravane de 
cămile înaintau pline de importanţă, încărcate cu aruncătoare 
de mine şi diferite muniții. Cocoşatele „corăbii ale deşertului" 
priveau de sus la soldaţii japonezi luaţi prizonieri şi care-şi 
"tirşeau picioarele, venind din direcţia opusă, sub paza 
militarilor mongoli. Boturile cămilelor exprimau atita îngimfare, 
de parcă ele ar fi avut de decis asupra soar- tei războiului şi a 
păcii. 

Simultan cu Frontul Zabaikaliei, porniseră să înainteze şi 
ambele Fronturi ale Extremului Orient, dînd principala '.0- vitură 
asupra direcțiilor convergente spre oraşul Harbin. scin- dînd 
astfel gruparea din Kwantung în cîteva corpuri. 

Cu prilejul străpungerii sectoarelor fortificate, ofensiva îşi 
încetini înaintarea. Flecare construcţie din fier beton, unde 
soldaţii japonezi căutau să scape cu viaţă în dosul pereţilor 
groşi, trebuia blocată, izolată de celelalte cazemate, şi de- 
organizat sistemul de foc. Geniştii ruşi, acoperiţi de tragerile 
mitralierelor, se apropiau de ele tîriş, cît mal mult, iar apoi 
introduceau exploziv şi le aruncau în aer. 

Aviația veni şi ea în sprijinul infanteriei. Sute de bombardiere 
au dat lovituri concentrate asupra sectoarelor fortificate. Bombe 
grele spărgătoare de beton şi fugase se prăvăliră peste 
cazemate. După ce se termină pregătirea de aviaţie, pe locul 
unde fuseseră cazematele fumegau gropi adinei, bordate de 
armături metalice înciloite şi blocuri de beton, datorate forţei 


năprasnice a bombelor. 

Infanteria se ridica şi înainta mai departe, zdrobind re- 
zistenţa inamicului. 

Uneori, nemaiţinind seamă dc încordarea luptei şi de pri- 
mejdia care plutea în aer, ostaşii nu se puteau abţine să nu ridă 
în hohote. 

—lvane, încotro îl duci după tine ? strigă un consătean, 

adresîndu-se unui soldat masiv care, ţinîndu-1 de gulerul ha- 

latului alb de samurai pe trăgătorul de elită „condamnat la 
moarte", îl tîra în captivitate. 

—jigodia dracului, într-atit s-a zvîrcolit şi-a muşcat, încît am 

fost silit să-1 leg cobză. Şi-apoi, mereu îmi tot cerea să-i dau 

cuţitaşul. Avea de gind să-şi taie buricelul. Păi, ce mă giîndii 
eu, să-l mai las pe prostu' ăsta să mai trăiască. Poate mai 
bagă ceva minte la cap. Cine ştie, o fi avînd şi el muiere cu 


plozi. 
—Dar de ce umblă-mbrăcat în albituri ? întrebau, zîm- bind 
pe sub mustață soldaţii. li văzuseră ei pe nemți şi se 


săturaseră de ei, dar cu japonezii încă nu se obişnuiseră. 

—Păi nu-s rufe, măi băieţi, ci un soi de mantie, uniforma lor 

de samurai — le explică Ivan în cunoştinţă de cauză. 

Sinucigaşul răsufla din greu, ţinîndu-şi ochii închişi. Era 
cuprins de dispreţ faţă de sine şi de-o indiferenţă totală faţă de 
tot ce-l înconjura. „îşi pierduse obrazul." Mîndrul samurai nu-şi 
imaginase că finalul ultimei sale bătălii va fi atit de ruşinos şi 
comic. lar moartea i-ar fi fost mai plăcută a- cum, decit risul 
ostaşilor ruşi. 

Trupele Frontului întii din Extremul Orient, infruntînd lipsa de 
drumuri şi taigaua virgină, se avintau într-un iureş de oţel spre 
Harbin şi oraşele Chirin şi Chongqing. Trunchiurile copacilor 
trosneau  prăbuşindu-se, întocmai ca într-o exploatare 
forestieră, sub loviturile de berbec ale blindajului frontal al 
tancurilor KV şi T-34. care deschideau calea trupelor prin 
hăţişurile necălcate de picior de om. Tancurile se afundau, 
uneori, în noroi, pînă aproape de turelă. Atunci soseau tractoare 
pentru tancuri şi, în mai multe cuplaje, se încordau din toate 
puterile şi scoteau din captivitatea mocirlei maşina de oţel. Urşii 
şi tigrii din Ussuri se împrăştiau îngroziţi de monştrii aceia 
huruitori care năvăliseră în taiga de nu se ştie unde, împuţind 
totul cu duhoarea carburantului ars. 


Armata din Kwantung piriia din toate cusăturile, spintecată 
pe toată adîncimea apărării ei de blocurile de oţel ale tancurilor 
sovietice. Gruparea de trupe japoneze cea mai aptă de luptă, şi 
în care erau puse atitea speranţe, pierea văzind cu ochii. Cu 
foarte puţin timp în urmă, primul ministru japonez Suzuki 
declarase în mod public că, dacă barbarii albi (se referea la 
americani) vor îndrăzni să debarce pe insule, atunci Cartierul 
General Imperial se va muta pe continent, în Mandjou-Go, şi se 
va apăra acolo, chiar şi o sută de ani. 

Din ce în ce mai frecvent, soldaţii japonezi, care nici nu 
apucaseră să-şi dezlege de pe spinări snopii de gaolean fixaţi 
pentru camuflaj, ridicau în văzduh steaguri albe şi-şi aruncau la 
pămînt puştile cu baionete lungi, asemănătoare unor săbii. 
Dindu-şi seama de lipsa de sens a unei rezistenţe în- 
continuare, multe unităţi ale armatei din Kwantung capitulară 
cu întreg efectivul lor, în frunte cu comandanții. La punctul de 
predare, se îngrămădiseră stive de puşti, munţi de muniții şi de 
echipament militar. Tancuri, tunuri şi mitraliere se înghesuiau 
unele lîngă altele. (Peste puţin timp, armamentul capturat avea 
să fie transmis, în dar Armatei Populare de fliDerare Chineze). 
Mult lăudatul „spirit samurai" fu înfrint. Numai subunitățile 
izolate de samurai, din detaşamentele de şoc ale „sinucigaşilor 
tyeisintai", mai opuneau o rezistenţă feroce, în pofida ordinului 
de capitulare dat de comandanții lor direcţi. Astfel, îşi 
semnaseră singuri sentinţa de condamnare la moarte. Focarele 
de rezistenţă au fost lichidate prin tir puternic de artilerie şi 
atacuri ale aviaţiei. Dar asemenea cazuri nu prea erau multe. 
Japonezii păreau mai dornici să capituleze. Armata a 6-a de 
gardă de tancuri, după ce parcursese în marşul său 1 100 de 
kilometri — din Zabaikalia pînă la Oceanul Pacific — cu acest 
prilej luase 125 000 de prizonieri, printre care 27 de generali 
care nu voiseră să „dobindească nemurirea" cu ajutorul 
pumnalelor rituale. 

Navele Flotei Oceanului Pacific executaseră cîteva debarcări 
de desant, cucerind porturi din Manciuria şi Coreea de Nord prin 
care n-au mai putut fi evacuate în metropolă resturile trupelor 
iaponeze de pe continent. lar drapelele roşii au început să filfiie 
deasupra Port-Arthurului şi portului Dalnii. 

Aviația sovietică avea supremaţia pe cerul iVlanciuriei şi 
cel al Coreei de Nord. Avioanele de vînătoare Lavocikin şi 


Yakovlev depăşeau considerabil ca viteză şi armament apa- 
ratele japoneze Y-97 şi Zero, iar bombardierele Petliakov şi 
Tupolev — japonezele similare SB-96 şi SB-97. Suferind gre- 
le pierderi aeriene în urma lovirii aerodromurilor sale, co- 
mandamentul japonez a încercat să-şi mute în metropolă a- 
proape toate avioanele rămase neavariate. Dar nu izbuti. 
Ca trofee de război, au fost capturate peste 000 dc avioane 
în stare de zbor. 

In desfăşurarea campaniei pentru nimicirea armatei din 
Kwantung, trupele sovietice avuseseră ocazia să 
întîilnească şi ele piloţi-kamikaze. Ce-i drept, aceştia 
acționau episodic şi. în general, de unul singur. Totuşi, 
detaşamentul avansat al Corpului 5 de gardă de tancuri 
apropiindu-se de oraşul Chongqing, f' supus urtui atac de 
către un detaşament de kamikaze con 'us dintr-o formaţie 
de şase avioane. Mane- vrînd energic, tanchiştii reuşiră să 
evite loviturile „piloţilor- sinucigaşi". Doar un singur tanc a 
fost incendiat. 

Aviația sovietică de transporturi militare a avut de în- 
deplinit sarcini uriaşe, revenindu-i aprovizionarea 
detaşamentelor avansate de tancuri cu carburanţi şi 
muniţi. Echipajele decolau în misiune pe crice vreme. Mai 
tîrziu, avioanelor de transport li s-a mai trasat o sarcină, nu 
mai puţin importantă — debarcarea unor desanturi tactice 
în spatele fronturilor japoneze. Desantul sub comanda 
maiorului Celîşiov, compus din 225 de oameni, a cucerit 
oraşul Mukden şi aerodromul a-  cestuia, primind 
capitularea numeroasei garnizoane japoneze. 

Pe aerodrom a capturat un avion cu echipajul complet, 
împreună cu un grup de pasageri importanţi. Unul din ei. 
un bărbat înalt, cu fată rotundă şi ochelari, cu umeri 
înguşti şi lat în  şolduri, îmbrăcat într-o uniformă 
semimilitară. era împăratul statului marionetă Mandjou-Go. 
Henry Pu Y. Din suita ce se pregătea să-şi ia zborul spre 
Japonia, făcea parte şi consilierul principal, conducătorul 
de fapt al Manciuriei. gcneral-locotenentul Yoshioka. 

Tanchiştii ruşi, care se apropiară la aerodromul Shin- 
yang, deveniră martori ai unei morţi tragice şi stupide. Ob- 
servind tancurile ruseşti la limita aerodromului, din patrula 
de serviciu decolară trei avivoane de vînătoare Y-97. în for- 


maţie strinsă şi precisă, intrară într-un zbor razant pe 
deasupra aerodromului şi. executind un luping în grup, se 
angajară în picaj asupra centrului pistei de decolare 

—Ce-au vrut să demonstreze, acţionind astfel ? întrebă, 

ginditor, un ostaş mustăcios, aşezat pe blindajul unui tanc T- 

34, adresîndu-se trăgătorului de turelă, care observase şi el 

prin oblonul deschis scena sinuciderii în grup. 

Trăgătorul cu cască neagră de tanchist stinse chiştocul de 
ţigară, pe care şi-o răsucise cu mîinile lui, îi dădu un bo- bîrnac, 
zvirlindu-1 cît mai departe de tanc, şi spuse, indiferent : 

—Aşa sînt samuraii ăştia. Mikadoul le-a interzis să se lase 

luaţi prizonieri. lar ei, în capul lor întunecat, socot îm- 

pâratu' — Dumnezeu. 
3 
Comandantul batalionului de tancuri, care pătrunsese spre 
aerodromul Shinyang, îşi scoase batista din buzunarul salopetei 
negre şi-şi şterse faţa năduşită. 

Raportează comandantului de brigadă că misiunea a fost 
executată, îi spuse radiotelegrafistului. Şi întreabă care sînt 
indicaţiile pentru mai departe. Comandantul batalionului îşi 
duse binoclul la ochi şi privi centrul pistei de decolare, unde 
încă nu se risipise fumul de la explozia avioanelor japoneze 
ciocnite cu solul. N-a mai rămas nimic, totul s-a spulberat, 
declară el, trecînd binoclul locţiitorului politic. 'Asta da, 
privelişte ! Nici la circ nu poţi vedea aşa ceva. Ce crezi, 
comisare, ăsta-i eroism, sau prostie explozivă ? 

—Cred că nu-i nici una, nici alta, tovarăşe comandant. 

Problema trebuie analizată mai adînc. Ca să iei o atare de- 

cizie, trebuie să posezi fie o mare bărbăţie, fie o traumă psi- 

hică. în cazul de faţă, înclin spre cea de-a doua variantă. 

Adică, depresiune psihică plus fanatism-religios. 

Auzind că se poartă o discuţie interesantă, de tancul co- 
mandantului de betalion se apropiară comandanții companiilor 
şi se aşezară la umbra maşinii de oţel. 

Un locotenent slăbuţ, în cizme din foaie de cort, cu ca- 
rimbii largi, îşi scoase din buzunar o pungă împodobită eu 
ţesături plină cu mahorcă, şi-o trecu roată tuturor. 

—Poftiţi şi serviţi, mi-au trimis-o de-acasă, chiar înainte de-a 

începe războiul cu japonezii. 

—lar mie-mi spunea frate-miu că japonezii aveau sinucigaşi 


dintr-ăştia, încă de la Halhin-Gol, intră în vorbă un al doilea 

comandant de companie. 

—Păi ce, acolo nu ne-am luptat tot cu samuraii ? interveni 

locţiitorul politic. Pentru ce şi-or fi sacrificind viaţa sinucigaşii 

japonezi ? Pentru împărat ? Pentru salvarea imperiului ? Nu-s 

prea mulţi, dintr-ăştia. Dar în toată armata japoneză nu s-a 

semnalat nici un caz de ostaşi care să a- copere cu pieptul 

lor ambrazura cazematei, cum au fost la noi Alexandr 

Matrosov, Vasili Kolesnik şi AlexandF Firsov. Locţiitorul politic 

îşi stinse ţigara, strîngînd-o între degete. E cam tare tutunul. 

—Mai slab nu folosim. 

-—Tovarăşe maior ! il strigă radiotelegrafistul pe comandantul 

batalionului, ivindu-se la oblonul turelei. Sînteţi chemat pe 

transmisie de Ol. Veţi primi o nouă misiune. 

Comandantul batalionului, punîndu-şi pe cap casca de 
tanchist, intră sprinten în T-34. 

Ofițerii, desfăcîndu şi portharturile. începură să-şi foşnească 
hărţile. Erau pregăliţi să pornească mai departe. 

** Un fel de prăjină pe care dorm găinile. După cum 
sună legenda. 
Amaterasu, zeiţa soarelui, care, jignită, se ascunsese 
tntr-o 
peşteră, fusese momită, pentru a ieşi, cu cucurigurile 
sale, de un Cocoş ce 
stătea cocoţat pe o prăjină. 

* Crucişătorul american care transportase la Tinian 
detaliile bombei atomice. Scufundat de „oameni— 
torpilă" — kaiten