Albert Mure — Dominoul viselor

biblioteKa de vacanţă 


DOMINOUL 
VISELOR 


Albert 
Mure 


Albert Mure 


DOMINOUL VISELOR 


Viaţa femeilor care intră în contact cu un misterios joc video 
suferă schimbări dramatice. 


PROLOG 


... TOC! 

O secundă goală. 

Toc!... Toc!... 

-Voi veni si mâine seară, Eliza, să ştii. 
Si, astfel, în fiece seară. 


A început să vină din ziua în care mi-am mutat măruntişurile, 
hainele, mobila, obiceiurile în casa mătuşii Maria. După moartea 
mătuşii, se ştie. Bate încet în uşă, spune că revine, apoi pleacă. 
Întâia oară m-am speriat îngrozitor şi-mi amintesc că mi-am 
petrecut restul nopţii cu mina încleşatată pe gitul unei sticle pe 
care o dibuisem sub pat. Asta ca, la nevoie, să mă apăr. N-a 
intrat însă nimeni. 


A doua seară la fel. A treia seară la fel. A patra seară la fel. 
Câteva săptămâni am fost bolnavă, galbenă şi cei din jur nu 
înțelegeau ce mi se întâmpla. 


Trecură aşa multe luni. Deoarece vizitatorul meu părea 
paşnic, m-am obişnuit cu bătăile degetului său în uşă, cred că 
deget era, cum te obişnuieşti cu cântecul cucului cuibărit în 
pendulă. 


Nu venea la o oră fixă. Venea seara. Recunosc, vocea lui 
începuse să-mi placă. Era vocea profundă şi inteligentă a unui 
bărbat. lar eu eram femeie. Asta putea să însemne ceva. 


Am ajuns până acolo încât într-o seară l-am dorit, l-am 
aşteptat. M-am aşezat în genunchi pe covorul rece, cu urechea 
lipită de uşă. Vino, îi şopteam în gând, vino odată! Aveam 
impresia că întârzia. 

Deodată: Toc! Inima mea: cât un purice. Toc!... Toc! Glasul 
lui: 

-Voi veni şi mâine seară, Eliza, să ştii. 

Am deschis uşa brusc, tremurând şi cumva împotriva voinţei 
mele. Zgomotele unor paşi grăbiţi se stingeau către capătul 


coridorului. Nimeni în aer, nimeni pe podea. Am alergat înainte, 
cu jumătatea din mine care tremura de frică trasă de mână de 
jumătatea care vroia să ştie. 

In curte, sub razele lunii, ceva... dar nu. Lângă nuc, fata 
vecinului săruta pe gură un băiat pe care în ultima vreme íl 
văzusem vânzând îngheţată în cartier. Săriseră gardul, probabil. 

Stăteam, ca nebună, mă uitam țintă la ei. In depărtare 
pâlpâiau lumini mari, toate galbene şi înconjurate de întuneric. 
Mi-am cerut scuze bâlbâindu-mă destul de tare şi m-am retras. 
Deşi ar fi fost normal, sigur, să o facă ei. Bărbatul şi glasul lui, 
nicăieri. Mi-am zis după aceea, iar ideea mi-a dat teamă, că în 
lipsa mea intrase în dormitor, că era acolo şi aştepta. Că mă 
aştepta. Mi-a trebuit o jumătate de oră până am deschis uşa. Nu 
era acolo. 

In dimineața aceea am dormit şi am visat mult. 

M-am gândit. Poate nu ieşise în curte. Sau era băiatul cu 
îngheţata şi se înțelesese cu fata vecinului. Dacă fata vroise să- 
mi joace o festă? Prostii... 


Noaptea următoare am petrecut-o în altă odaie, odaia 
dinspre grădină. Aveam nevoie de o certitudine: venea pentru 
mine, sau venea pur si simplu să bată la uşă? 

Aşteptam înfrigurată şi, tot timpul, simțeam cum prinți 
preschimbaţi în porumbei soseau să gângurească la geam. Intr- 
un târziu, l-am auzit!... Ciocăniturile... Vocea amestecată cu 
vâjâitul prunilor din grădină... venea pentru mine! M-a cuprins, 
subit, o bucurie stranie. Venea pentru mine. Bătuse la uşa asta. 
Aflase că eram acolo, nu în camera mea. Aşadar ştia. Oriunde, 
oricum, mă vedea. 

In zilele care au urmat, când se întâmpla să mă aflu în baie, 
să zicem, mă surprindeam cuprinsă de un sentiment de sfială. El 
mă vedea. Mă vedea oare? g 

Viata mea luase cu hotărâre un nou curs. Incercam, cât 
puteam, să-i ajut pe oamenii din jur. In casă, în oraş, n-are 
importanță unde. Ca să plac lui. 

Am căpătat după un timp curajul de a deschide uşa, dacă 
doream. Aşteptam să spună ce avea de spus - nu l-am întrerupt 
niciodată - şi mă lăsam cu toată greutatea pe clanță. Dar nu era. 
Nici el, nici băiatul cu înghețata, nici fata vecinului, nici 
altcineva. 


Venea în fiecare seară. 


Trecură ani. Trec anii, îmi spuneau unii şi alţii, rămâi fată 
bătrână, Eliza. Găseşte-ţi un bărbat dintr-o bucată, fato. E 
vremea ta. Este adevărat, se perindau prin cercul meu de 
cunoscuți diferiți bărbați, care mă plăceau mai mult sau mai 
puțin, pe care îi plăceam mai mult sau mai puțin. Nu-i adevărat. 
Nu-i plăceam. Cum puteam să-i plac când ştiam că, în fiecare 
seară, cineva bătea la uşă pentru mine? Numai pentru mine. 

O dată am plecat două săptămâni la o prietenă de departe. 
Mă îndoiam, mă întrebam, doream, ştiam că o să mă urmeze şi 
acolo. M-a urmat. Acolo, şi în orice loc se întâmpla să înnoptez. 
Nu mi-e frică s-o spun: îl iubesc. Doamne, cum îl iubesc! 

Vine seara, bate la uşă. Vocea îi este neschimbată: 

-Eliza... 

Ah, cum spune Eliza... 

Era spre primăvară, pe la începutul lui mai, ora două şi 
jumătate, după prânz, când mi-a venit gândul cel bun. Cum am 
putut ca atâţia ani să nu mă gândesc la asta? Am fost nebună. 
Nebună, oarbă. Nu ştiu cum am fost. 

Am trecut la fapte. Îmi închipuiam că nu o voi putea face 
singură şi că voi fi nevoită să apelez la ajutorul vreunui vecin. 
Dar n-a fost aşa. M-am descurcat binişor. Folosindu-mă de o 
rangă al cărei capăt l-am fixat pe prag, încet, am ridicat uşa, 
scoțând-o din balamale. Am târât-o afară în curte, răvăşind 
carpetele pătrate şi zgâriind dalele de gresie neagră. Am 
vândut-o pe o nimica toată, în chiar după-amiaza aceea, unui 
bătrân necă;jit. 

După cină, am stat la oglindă. Acolo, în cameră, aproape de 
uşă. Ploua. Norii schimbau fulgere între ei. In fereastră, fluvii 
oblice formau delte pe sticla verzuie. El, poate, nu poate, sigur, 
îmi vedea pielea albă a feței, cerceii de păr de la urechi, 
sprâncenele arcuite, nasul cârn, pieptenele de os şi surâsul de 
carne. 


La timpul ştiut m-am vârât sub pătură si am aşteptat. Nu mai 
avea cum să bată fără să-l văd. Rafalele ploii, crengile ce loveau 
în geam mă făceau să stau cu auzul la pândă. Vedeam bine uşa. 
Prin uşă. 

Ascultând şipotulploii când bogată, când rară, am simţit pe 


neaşteptate... 

-Toc, toc... 

Degetul care ciocănise la uşă atinse şi întrerupătorul pentru a 
aprinde lumina. 

-Bună dimineaţa, iubito, şopti Alex lăsând pe măsuţa din 
dormitor tava cu micul dejun. 

-Cum? îngăimă Lucia trezită din visul rămas fără final. 

-Bună dimineaţa, spuse din nou Alex. 

- .„„Am visat ...că mă cheamă Eliza. 

-Eliza? Nu-i nimic. Am pregătit croissante şi pentru Eliza şi 
pentru tine. Hai, trezeşte-te. 

Lucia se ridică în coate, adormită, îşi trecu mâna prin părul 
bogat ce-i ajungea până la umeri. Il privi lung pe bărbatul cu 
care se căsătorise în urmă cu cinci ani. Când trecuse timpul 
acela? Da, trecuseră cinci ani petrecuţi alături la bine şi la rău, 
vreme în care Alex umpluse pivniţa de la subsolul imobilului cu 
portrete ale ei. Îl iubea cu o dragoste profundă, mare cât cerul 
gri din fereastra acoperită de stropii unei ploi de vară. Simţi 
dorinţa puternică de a-l strânge în braţe. Se ridică din pat. 

Primele care se întâlniră fură buzele. Alex o aduse încetişor 
mai aproape, trase în piept aer cât încăpea între două săruturi. Îi 
muşcă buza de jos şi lobul urechii. Îi sărută ochii închişi, fruntea 
albă, apoi ochii deschişi. 

Se potriveau. O blondă suplă şi un brunet cu un zâmbet 
incredibil nu aveau cum să nu se potrivească. 

Locuiau tot în mansarda modestă unde se mutaseră imediat 
după nuntă, pe strada La Palma numărul 99. Fuseseră la limită 
cu banii toţi anii ăştia, nici acum nu le mergea prea grozav. 
Lucia se obişnuise se fie mulţumită cu puţin. Viaţa alături de un 
desenator freelance mereu preocupat să-şi vândă lucrările pe la 
ziare şi reviste, nu era o viaţă uşoară. Nici ea, dactilografă cu 
jumătate de normă, nu câştiga mare lucru. Dar lipsa banilor şi 
căutarea stresantă a unei stabilităţi financiare erau acoperite de 
iubirea care le guverna viaţa de fiecare zi. Despre nopţi, ce să 
mai vorbim. 

Lucia se desprinse din îmbrăţişare şi se opri lângă fereastră, 
împreună cu imaginea reflectată de sticla udă. Căută cu privirea 
un curcubeu. Cerul Madridului rămăsese gri. 

Deschise uşa ce dădea spre terasă. Peste drum, berăria lui 
Toni, Mustaţa Galbenă, era deschisă. Dintr-o furgonetă albă, 


tineri vânjoşi descărcau cutii de carton cu inscripţia Fragil. 

-Cred că Toni îşi renovează localul, zise ea. 

-Nu e asta, răspunse Alex sorbind din cafea. Mi-a spus zilele 
trecute că în sala de mese o să deschidă un /ocutorio. Cică 
aproape nimeni nu mai merge să mănânce la prânz. 

-Şi de clienţii din /ocutorio cine-o să se-ocupe? 

-Nevastă-sa. Japoneza. 

-Un /ocutorio într-o berărie? Ce idee. Sigur n-o să meargă, 
opină Lucia cu voce tare. 

Din smochinul care străjuia intrarea în local, vântul scutura 
picături mari peste băieţii cu cutiile, ceea ce pe aceştia îi 
deranja vizibil. 

În cameră, Alex era ocupat să înmoaie de zor un biscuit în 
cafeaua cu lapte. Ochii Luciei se plimbară de la copacul ud la 
buzele soţului ei, ude şi ele. | se aşeză alături şi ciuguli de 
câteva ori dintr-un croissant cu ciocolată. Masa era mică, dar 
întotdeauna se găsea loc, printre vechile farfurii şi ceştile nu 
prea mari, pentru patru coate. Lucia adora momentele când 
erau singuri. Aici, între pereţii zugrăviți în albastru deschis, se 
scrisese povestea lor. Şi spre ce altceva puteau să ducă aceşti 
ani de iubire, decât spre alţi, alţi ani de iubire? 

-Ce faci azi? întrebă ea. 

-Ce fac azi, îi repetă el cuvintele. Vreau să trec pe la 
Săptămâna, pe la redacţie, poate încasez banii pe ultimele două 
luni. Apoi merg să plătesc chiria. Apropo, dacă vine proprietarul, 
să nu deschizi. N-are sens să-i dai explicaţii, îi plătesc eu după- 
amiază. 

Lucia încuviinţă. Îşi aminti visul întrerupt şi se gândi că 
ultimul lucru pe care ar fi dorit să-l audă, singură în apartament, 
era un ciocănit la uşă. 

Între timp, desenatorul se îmbrăcase şi era pregătit să iasă. 

Pare greu de crezut că poţi săruta cu pasiune la despărţire pe 
cineva pe care l-ai mai sărutat cu pasiune în dimineţile ultimilor 
cinci ani. Totuşi, Alex asta făcea. 


(nota editorului; locutorio = local specific spaniol, 
asemănător cu un Internet cafe, dotat cu cabine telefonice si, în 
multe cazuri, cu computere conectate la Internet, unde se pot 


găsi spre vânzare, de asemenea, băuturi, produse alimentare, 
accesorii informatice si de telefonie etc.). 


Prima parte 


Lucia 


1.1 


Era 15 septembrie, orele unsprezece, unsprezece şi ceva. O 
zi obişnuită. 

Alex urca mulţumit îngusta stradă La Palma, pe care adesea 
o urcase fără niciun fel de satisfacţie. Incasase banii pentru 
câteva desene publicate în Săptămâna şi trecuse pe la bancă 
pentru a vira chiria restantă în contul proprietarului. Privea 
micile prăvălii pitoreşti de pe La Palma, toate cu tendele 
multicolore lăsate, se gândea ce-ar putea să-i cumpere Luciei, o 
surpriză, o floare, o prăjitură, o ciocolată, ceva. Cu gândurile 
aiurea, lăsă în urmă şi florăria şi cofetăria, se pomeni în faţa 
casei. Nu, n-avea de gând să intre. Aruncă o privire spre 
Mustaţa Galbenă şi văzu pe trotuar camioneta unei firme de 
inscripţionare, pictată strident pe toate părţile cu maimuțe 
violete. Cocoţat pe o scară de aluminiu, dar mai puţin agil decât 
maimuţele de pe maşină, un bărbat slăbuţ se străduia să 
lipească pe fereastra mare a berăriei literele LOCUTORIO, în 
roşu. 

Cu gâtlejul uscat, Alex se decise: o să bea o Coca Cola rece. 
Se apropie de intrare. Pe uşa berăriei era lipit un anunţ: Angajez 
ajutor de bucătar. Păşi peste prag dând la o parte sforile cu 
mărgele care împiedicau intrarea muştelor. La mese, nici ţipenie 


de om. Numai lângă bar, aşezaţi pe taburete înalte de lemn, un 
tânăr roşcovan şi o bătrânică aşteptau încordaţi fără să 
consume nimic. 

Curând apăru Antonio, proprietarul, ieşind din bucătărie cu 
nişte coli A4 în mâini. 

-V-am citit curriculumul. Dumneavoastră vă mulţumesc, îi 
spuse tânărului  roşcovan înmânându-i una dintre foi. 
Deocamdată nu. 

-Pot să revin? vru băiatul să ştie. 

-Mai încercaţi, deocamdată nu, fu ferm barmanul. O zi bună. 

Tânărul părăsi localul cu coada între picioare. 

-Tu rămâi pentru o perioadă de probă, îi spuse bătrânei. Cum 
scria aici că te cheamă? 

-Veronica, îi reaminti ea. 

-Bine, Veronica. Orarul tău e de la opt la şase, în fiecare zi. 
Luni închidem. În plus, marţi deschidem numai la douăsprezece. 
Deocamdată îţi pot da şapte sute de euro, nu ştiu mai încolo 
cum va fi. Îţi convin condiţiile? 

-De acord. 

-la şorţul ăsta şi pregăteşte o tavă cu salată rusească. Ai în 
frigider tot ce-ţi trebuie. O să-ţi explice soţia mea. 

-Da, domnule. 

Antonio, cu ochii celui care a plătit şi vrea să ştie pentru ce, 
privi cum slăbuţul lipea pe geam litera U. 

În fosta sală de mese, Alex văzu birouri cu computere. Pe 
pereţii laterali fuseseră instalate cabine telefonice. Evident, 
afacerea mergea prost. Vremea restaurantelor pline trecuse. 
Muncitorii care înainte veneau să ia prânzul la ora două 
dispăruseră odată cu locurile lor de muncă. Pe tavan şi pereţi, 
bucăţi mari de jambon agăţate acolo cu mult timp în urmă 
continuau să-şi aştepte cumpărătorii. 

-Bună, Alex. Cu ce te servesc? îl descoperi Antonio pe 
desenator. 

-O Coca Cola. 

-Fără gheaţă, ca de obicei? 

-Nu. De data asta cu gheaţă. 

-O gustare? 

-Nu, nimic. 

Desenatorul primi recipientul cu Coca Cola. Sorbi din lichidul 
răcoritor, cu impresia că în local mirosea a tămâie sau a ceva de 


genul ăsta. Probabil avea legătură cu japoneza, nevasta lui Toni. 

În mai puţin de un minut, termină de băut, lăsând în pahar 
cuburile de gheaţă scăldate într-un lichid de culoarea nămolului. 
Brusc, perdeaua de mărgele fu spintecată pe verticală de mâna 
unui client care intră în mare viteză. Era şeful magazinului de 
antichităţi de la capătul străzii, Colţul Clasic, Pablo se numea. 
Toţi îi ziceau argintarul, fiindcă vitrina lui gemea de obiecte de 
argint. 

-O bere mică, Toni, ceru el. 

-Mda, răspunse barmanul indispus. 

-Salut, Alex, îl salută anticarul. 

Desenatorul răspunse amabil: 

-Ce mai faci? 

Se cunoşteau puţin, din vedere. Alex cumpărase câteva cărţi 
vechi de la acest bărbat cult, încărunţit înainte de vreme, pe a 
cărei faţă se putea citi mereu expresia unei melancolii 
misterioase. Argintarul primi berea şi bău jumătate aproape pe 
nerăsuflate. Pe televizorul imens al berăriei se vedea o cursă de 
formula unu. Câţiva tipi curajoşi îşi conduceau nebuni bolizii, 
îndreptându-se parcă spre moarte, ceva mai repede decât o 
face lumea în general. 

Apăru din fosta sală de mese soţia lui Antonio, japoneza, 
începu să spele geamurile de la stradă cu o unealtă din cauciuc 
negru pe care o înmuia mereu într-o mică găleată cu apă şi 
detergent. Tot spălând, femeia se trezi faţă în faţă cu slăbuţul 
care, de partea cealaltă a geamului, lipea litera I. Îşi zâmbiră 
involuntar. 

-Nanako, o strigă brusc Antonio pe un ton ridicat. Ai şters de 
praf ecranele computerelor? 

-Da, sigur. 

-Mai şterge-le o dată. 

-Dar, Antonio..., se opuse femeia. 

-Te rog, mai şterge-le o dată. 

Măi să fie, îşi spuse Alex, gelos trebuie să fie barmanul ăsta. 
Cu soția nu se vorbeşte aşa. Clubul bărbaţilor geloşi avea 
membri pe tot pământul, aşa că unul în plus într-o berărie din 
Madrid nu conta prea mult. 

Femeia se retrase în cele din urmă, umilită de porunca 
soţului ei care primea paharul gol din mâna argintarului. 
Desenatorul privi lung pe fereastră. Dintr-o ambulanţă era 


coborâtă o bătrânică ce locuia la etajul unu, chiar în scara lui. 
Şoferul deschisese uşile din spate şi manevra cu grijă 
telecomanda unei platforme pentru a înlesni coborârea femeii 
imobilizată în scaunul cu rotile. 

În berărie se auzea un schimb de replici şoptite, dar 
nervoase, între Toni şi Pablo. Alex trase cu ochiul şi îl văzu pe 
argintar lăsând pe tejghea un fel de plic alb, probabil bani. 

Bătrânica fusese dată jos din ambulanţă, o infirmieră îi 
împingea deja căruciorul spre locuinţa unde urmau să urce cu 
ascensorul. Argintarul privi ceasul de perete şi se ridică. 

-La revedere, le strigă tuturor ieşind din local la fel de grăbit 
precum intrase. 

Argintarul, argintarul, îşi spunea în gând Alex întorcând 
cuvântul pe toate părţile. Argintarul/. Colţul Clasic, magazinul lui, 
vindea şi cărţi de mâna a doua. Asta era. O să-i cumpere Luciei 
o carte. Lucia era o devoratoare de cărţi de calitate, puţine 
lucruri o încântau la fel de mult ca lectura. Desenatorul plăti şi 
fugi pe urmele bărbatului cărunt. 

Îl ajunse la capătul străzii, în timp ce acesta pătrundea pe 
uşa Colţului Clasic. 

-Poftim, intră, îl invită argintarul şi îşi anunţă soţia că sosise. 

Femeia trebăluia printre rafturi, aranja nişte veioze vechi 
undeva în fundul încăperii. 

-Pablo, pot cumpăra o carte? Mai ai cărţi? 

-Sigur. Astăzi cumperi de la mine. Mâine predau afacerea. 

-Ce spui? 

Argintarul arătă spre literele mari lipite în fereastră: Predau 
magazinul. 

-Nu merg vânzările, aşa-i? întrebă Alex. 

-M-ai întrebat despre cărţi. Au rămas vreo două sute de 
volume. N-am cumpărat cărţi recent, nu se fac bani cu cărţile. 
Nici cu antichităţile nu se mai fac bani... Alege repede ce vrei, 
trebuie să pregătesc nişte acte şi plec. 

-Bine, bine. 

Desenatorul începu să caute printre rafturile ticsite, ba cu 
privirea, ba cu degetele, stresat, aşa cum nu-i plăcea să caute 
ceva. Cărţi, cărţi. Eventual, un volum despre fluturi. Sau despre 
vise. Lucia era una dintre femeile cărora le plăceau cărţile 
despre vise şi despre fluturi. 

-Ceva despre fluturi? întrebă Alex. 


-Marta, avem vreo carte despre fluturi? strigă Pablo către 
femeia rămasă undeva în spate. 

-Nu. Nimic despre fluturi. 

-Ai auzit, nimic, mormăi anticarul cu ochii în ecranul 
computerului de pe măsuţa sa. 

-Inţeles. 

Desenatorul văzu pe ultimul raft de sus, aruncată la 
întâmplare peste grămada de cărţi, un fel de copertă din pânză 
albă pe care cineva scrisese cu o cariocă mov: Dominoul viselor. 
Era o husă cu două compartimente, în fiecare se găsea câte un 
CD. Îl întrebă pe Pablo: 

-E un DVD, un film? 

-Ce? 

-Ăsta, Dominoul viselor. 

-Nu, e un joc video, veni răspunsul. 

Un joc video într-un magazin de antichităţi. Asta i se păru 
straniu lui Alex. Privi atent cele două discuri aurii şi scoase unul 
din husă. Erau ca noi, totuşi pe ele scria stângaci, cu aceeaşi 
cariocă mov: Dominoul viselor. Instrucţiuni nu, numele 
fabricantului nu. 

-N-are manual? întrebă desenatorul. 

-Nu. 

-Dar funcţionează? 

-Sigur că funcţionează. Îți garantez. L-am instalat pe 
computerul de acasă şi merge. 

-Cât costă? 

-Cinci euro. E la mâna a doua. 

-Doar cinci euro? Îl iau. 

Alex scoase din portofel şi lăsă pe masă o bancnotă gri. 
Părăsi argintăria şi pe argintar ducând husa jocului video în 
mâna stângă. Mai sărac cu cinci euro, dar, deşi nu ştia bine de 
ce, încântat de achiziţia făcută, ca atunci când cumperi un 
obiect de la care ai aşteptări mari. 


Intră în imobilul cu numărul 99, aflat la doi paşi, urcă fugind 
cele trei etaje până la unica uşă de la mansardă. Uşa lui. 

Lucia nu sosise. Mai bine, oricum nu i-ar fi plăcut să-i 
dăruiască jocul video înainte de a şti despre ce era vorba. Putea 
fi vulgar. Sau pentru copii. Trebuia să-l probeze. 

Merse la laptopul rămas aprins, introduse un CD în fanta care 


îl absorbi cu zgomot. Pe ecran apăru mesajul: Aşteptaţi, se 
încarcă. Fereastra de text arăta nivelul de încărcare: 1%, 2%... 

Între timp, Alex ieşi o clipă pe terasă. Căută cu ochii silueta 
Luciei între sutele de siluete de pe strada devenită aglomerată. 
Oamenii se îndreptau spre casele lor să ia masa de prânz. 

Pe fereastra principală de la Mustaţa Galbenă sclipeau deja 
literele roşu aprins: LOCUTORIO. Cine nu cunoştea localul s-ar fi 
putut întreba pe bună dreptate: Ce e ăsta, berărie sau locutorio? 

Îl zări în stradă pe Pablo, în faţa uşii de la Colţul Clasic. Da, se 
predă afacerea, îşi zise desenatorul. Cine o fi nebun să preia din 
mers o afacere care nu merge? 

Anticarul se întoarse pe călcâie şi intră în magazin, nu înainte 
ca Alex să zărească în mâna lui ceva ca o husă albă, plată. 
Identică cu husa pătrată de la Dominoul viselor. 


1.2 


-Ce-i înăuntru? întrebă Lucia. Două discuri. Dominoul viselor. 
Ţie ce-ţi spune numele ăsta? 

-Multe şi nimic. Un - Alex o sărută - cadou pentru tine. 

Lucia se ridică pe vârfurile picioarelor şi îi mulţumi în acelaşi 
fel. Sărutându-l. 

-De unde l-ai cumpărat? A 

-De la Colţul Clasic, magazinul de antichităţi. leri l-am luat. || 
cunoşti pe argintar, pe Pablo. 

-Nu, nu-l ştiu. N-am intrat niciodată. Toate cărţile de acolo mi 
le-ai cumpărat tu. Hai să vedem cum e, zise ea aşezându-se în 
faţa laptopului. 

-L-am instalat, dar n-am apucat să văd despre ce-i vorba, o 
asigură Alex. 

-Ce-avem noi aici? întrebă ea făcând clic pe iconul jocului, o 
inimă roşie aflată în interiorul unei sticle verzi. 

Pe ecran se deschise o fereastră cu textul: „Dominoul viselor 
nu se poate juca fără să introduceţi discul si fără conexiune la 
Internet. Introduceţi discul.” 

-Alex, discul. 

-Da. Uite, l-am introdus. 

Altă fereastră: „Meniu. Opțiunea un jucător -fără parolă. 
Opțiunea doi jucători - cu parolă." 


-Alege opţiunea un jucător, o îndemnă desenatorul. Avem un 
singur computer. 

-Bine, un jucător. Îmi spune: Partidă novă. Şi-mi dă trei 
variante: Misiune, Vis sau Jurnal. 

-Alege ce vrei. 

-O.K., Misiune. Îmi oferă diferite scenarii. 

-Alege, alege. 

-Am ales:Metropolă. Îmi cere numele. Bine, pun Lucia... Dar, 
Alex, cum să joc fără instrucţiuni? L-ai luat fără manual. 

-N-avea manual. 

-Chiar şi la mâna a doua, de obicei îţi dau manualul. 

-Dar ţi-am spus, nu e dintr-un magazin de mâna a doua. E de 
la Pablo, argintarul. 

-Nu cumva a uitat să-ţi dea manualul? 

-Nu, draga mea. Am întrebat şi mi-a zis că nu-l are. Stai, îşi 
aminti Alex. Spunea Pablo că l-a instalat pe computerul lui şi că 
merge. Dacă-l are de mult timp şi a jucat, trebuie să fi prins 
multe trucuri. Vrei să mergem să vorbim cu el? 

-Du-te tu. După aceea îmi spui şi mie. 

-Hai, Lucia, vino cu mine. Să auzi ce-mi zice, doar te 
interesează. Dacă ţi-e lene, te duc în braţe până la colţ, glumi el. 

-Bine, vin. Mergem acum? 

-Acum. 

-Să mă încalţ, spuse ea luându-şi cu abilitate sandalele în 
picioare fără să se aplece. 

Alex aruncă o privire pe fereastră. O ceaţă neobişnuit de 
densă învăluia strada La Palma, ca o pătură lungă. 

Coborâră scările ţinându-se de mână. 

-Am luat un disc cu noi, zise el. 

-În husă erau două discuri. Informaţia e pe amândouă, nu? 

-Nu. Discurile sunt la fel. Se joacă la două computere şi 
fiecare jucător are nevoie de unul. 

Ajunşi afară, se descoperiră mergând printr-un tunel cu 
pereţii de ceaţă, o ceaţă caldă şi albă, ca-n visurile Luciei. 

-Rareori vezi ceaţă în septembrie, comentă ea strângând 
mâna bărbatului mai tare de parcă i-ar fi fost frică să nu cadă în 
vreo groapă ascunsă sub voalul alb. 

-Poate e din cauza poluării. 

-Crezi? 

Până la Colţul Clasic nu făcură mai mult de o sută de paşi. Ce 


bine, magazinul era deschis. Luminile galbene ale vitrinei abia 
se puteau vedea, vechiturile din spatele sticlei păreau înfăşurate 
în fumul timpului din care veneau. 

Dar, surpriză. În spatele măsuţei lui Pablo stătea un bătrânel 
cocoşat şi pleşuv, cu ochelari în ramă galbenă. Intr-un costum 
negru a cărui modă trecuse, părea el însuşi o antichitate. 

-Bună ziua, îi salută omuleţul. 

-Bună, răspunse Alex. Pablo, şeful, este aici? 

-Domnul Martinez a abandonat afacerea. Mai exact, mi-a 
predat- o. Am preluat-o eu. Nu vă îngrijoraţi, am rămas cu toată 
marfa. Şi- o să mai aduc. ` _ 

-Nu, nu e vorba de marfă, era ceva personal. Il cunoaştem. In 
cartier i se zicea argintarul. 

-Acum argintarul sunt eu, Luis de Frutos. Don Luis la 
dispoziţia dumneavoastră. 

-Don Luis, ştiţi unde locuieşte Pablo? interveni Lucia. 

-A locuit aici, la etaj, cu soţia lui. V-am zis, a lăsat afacerea. 
Era plin de datorii, asta să rămână între noi. L-am auzit zicând 
că pleacă din oraş. 

-Ne scuzaţi, spuse Lucia şi îl trase pe Alex lângă rafturile cu 
albume de artă. 

-Spune, iubita mea, şopti desenatorul. Ţi-a venit vreo idee? 

-Uite ce-i, m-am gândit că poate nu era singurul exemplar. 
Vreau să spun, jocul video, Dominoul, s-ar putea să mai fie unul 
prin magazin. 

-Ai dreptate. leri de pe terasă chiar l-am văzut pe argintar cu 
o husă albă în mână, era exact ca a noastră. 

-Să-l descoasem pe Luis. 

Se apropiară de măsuţă. 

-Care-i problema? întrebă cocoşatul. 

-Aveţi de vânzare jocuri video? 

-Jocuri video? Glumiţi. Asta e magazin de antichităţi. 

-Nu glumim. Am cumpărat de la Pablo un joc de mâna a doua 
chiar ieri. De-aia îl căutăm. 

-Din câte ştiu, nu e niciun joc video printre obiectele astea. 
Oricum, dacă vreţi să vi-l schimb sau aveţi vreo reclamaţie, nu 
vă pot servi. 

-Nici vorbă de asta. Nu vă faceţi probleme. Ne uităm puţin pe 
rafturi, poate găsim ce căutăm. 

-Căutaţi, arătă cocoşatul spre grămezile de cărţi. 


Începură să cotrobăiască mai întâi pe rafturile ticsite cu 
volume, şi de asemenea prin rafturile cu antichităţi. 

-Eu caut în rafturile de sus, tu uită-te la cele de jos, propuse 
Alex. 

Prăvălia era mai mare decât îşi imaginaseră, mult mai mare. 
Majoritatea obiectelor de argint sau de bronz păreau să nu fi 
fost clintite din loc de ceva vreme. Într-un colţ, nişte scări 
duceau spre etaj. Trecerea era blocată cu un lanţ de care era 
atârnat un pătrat de plastic cu textul /nterz;s. 

-Sus la etaj sunt mărfuri? strigă Alex către cocoşat. 

-Nu, sus este o locuinţă. 

-În regulă, se resemnă desenatorul. 

Cât le luă să termine de căutat? Douăzeci de minute? O 
jumătate de oră? Oricum, destul de mult. 

-Ai găsit ceva, Lucia? 

-Nimic. 

-Hai să mergem. 

Îşi luară la revedere de la cocoşat, mulţumindu-i pentru 
amabilitate. 

-Vă mai aştept, le zâmbi el cu un aer de comerciant nesincer. 

Reveniră în strada îngustă, în ceața unde oamenii deveniseră 
la fel de mulţi ca volumele de pe rafturile din Colţul Clasic. 

-Ce-ar fi să jucăm o partidă de Domino? O să descoperim pe 
rând şi regulile, încercă Alex s-o liniştească. 

-De ce nu? Totuşi, acasă avem doar laptopul. Ca să fim 
amândoi în aceeaşi partidă e nevoie de două computere. 

-Asta nu-i o problemă. Am jocul la mine, iar peste drum de 
casa noastră s-a deschis... 

- „un locutorio, ghici Lucia ce vroia el să spună. Cu Internet. 
Aşa-i. Fii atent ce facem. Nu vreau să joc singură. Tu te duci la 
locutorio, eu merg acasă şi ne conectăm amândoi. 

-Nu uita. Ca să intrăm în aceeaşi partidă, trebuie să 
introducem parole identice. Dacă nu facem aşa, jucăm partide 
separate. 

-Evident. Hai s-alegem o parolă. Ce zici de... croissant2011? 
Ţii minte? 

-Sigur că da. Croissant. Mâncarea ta preferată. Şi anul în care 
suntem, 2011. 

-Bine, croissant2011. 

-Stau cam o oră, apoi vin acasă, zise el. 


-Multumesc pentru joc, Alex. 

De puţine ori îi zicea Lucia mulţumesc fără să-l sărute. Nici de 
data asta nu făcu excepţie. II sărută acolo, în oceanul de ceaţă 
care făcea străzile, pieţele şi oraşul mult mai mici. 


1.3 


Alex: conectat. Lucia: conectată. 

Scenariu: Sicriul. 

Tot oraşul se afla în stradă să vadă convoiul funerar. Adulţi si 
copii se opriseră pe trotuare sau ieşiseră la ferestre să privească 
sicriul lung, de culoare maro, purtat de căruța mortuară a 
primăriei trasă de doi cai negri. Atracția pe care o exercita 
sicriul cel maro asupra acestor gură-cască se datora faptului că 
înăuntrul lui se aflau doi morţi, nu unul. Era vorba de doi 
pensionari, soţ şi soție, ce decedaseră la azilul de bătrâni şi a 
căror poveste emoționase populația oraşului. Istoria care circula 
de la o casă la alta zicea că în urmă cu trei zile, dimineaţa pe la 
orele unsprezece, cei doi fuseseră găsiţi fără viaţă în camera de 
la azil unde locuiau împreună de mulţi ani. Doctorul legist 
chemat să certifice moartea pensionarilor fu intrigat de poziția 
cadavrelor.  bătrâneii muriseră  îmbrăţțişați,  înconjurânadu-se 
puternic unul pe celălalt cu mâinile şi cu picioarele. Dat fiind că 
muşchii cadavrelor deveniseră complet rigizi, doctorului îi fu 
imposibil să le despartă, chiar şi după ce apelase la ajutorul 
unor infirmieri vânjoşi. S-a luat legătura cu primăria şi s-a cerut 
permisiunea ca cei doi să fie puşi în acelaşi sicriu. Pe lângă 
motivele legate de poziția cadavrelor, doctorul a explicat şi că 
un sicriu costa mai putin decât două sicrie. Primarul, conştient 
că înmormântarea se făcea pe cheltuiala bugetului local şi ştiind 
că la vârsta decedaților nu era necesară autopsia, semnă 
decizia de aprobare. Acum sicriul defila prin oraş, în drum spre 
cimitir. Deşi nimeni nu-i cunoştea pe morți, ineditul situației 
atrăsese o grămadă de curioşi, în urma căruței se formase o 
coadă de un sfert de kilometru care paralizase circulația prin 
zonă. 


În fata celui mare liceu al urbei se adunaseră o mulţime de 
adolescenți, dornici să vadă sicriul. Dar nu toţi aveau ochi 


pentru convoi şi pentru căruță. Alex, un adolescent în ultimul an 
de liceu, o sorbea din priviri pe Lucia, fata blondă dintr-o altă 
clasă, pe care o visa noaptea şi ziua. Când Lucia porni spre 
casă, Alex o urmări de la distanță, lăsând în urmă convoiul 
funerar şi balamucul creat de acesta. 


Întrucât drumul către locuința Luciei şerpuia printr-un cartier 
de blocuri cu patru etaje, lui Alex îi fu uşor să o urmărească fără 
să fie văzut. In cele din urmă, ea, care nu se bănuia observată, 
îşi sfârşi plimbarea intrând în blocul de la capătul unei alei 
flancate de brazi pitici. Alex ştia care era fereastra fetei de la 
etajul unu, se aşeză pe banca de pe o alee paralelă, de unde 
putea vedea perfect blocul. Zări mâna albă a Luciei deschizând 
fereastra, după care timp de o oră nu sesiză niciun fel de 
mişcare în apartament. Hotări să meargă să mănânce ceva şi să 
se întoarcă pe inserate. 

Acasă, maică-sa il dojeni iubitor: 

-Unde ai întârziat, dragul meu? 

-M-am îndrăgostit, mamă. 

Pe femeia care curăța de coajă un cartof la chiuvetă, 
cuvintele o lăsară paf. 

-Si facultatea? îndrăzni să întrebe ea iscoditoare. Ai spus c-o 
sã- nveți pentru facultate, Alex. 

-Mă duc si la facultate, n-ai grijă. 

Tânărul scoase din frigider o farfurie cu calmari prăjiți si 
mâncă jumătate cu multă pâine. Işi anunță mama, ocupată în 
continuare cu gătitul: 

-Dau o raită pe afară. 

-La ora asta, Alex? 

-Mamă, ti-am spus. M-am îndrăgostit. 

- „„„La unsprezece să fii înapoi. 


Peste douăzeci de minute, Alex se afla aşezat pe aceeaşi 
bancă situată strategic. Afară se lăsase întunericul, fereastra 
Luciei era intens luminată. O vedea trecând din când în când de 
la un perete la altul. Era mulțumit că o putea mângâia cel puțin 
cu privirea. Când o văzu rămânând mai mult timp aproape de 
fereastră, se ridică de pe bancă. Era minunată! O observă luând 
o coală mare de hârtie şi lipind-o pe geam cu bucăți de scotch. 
Fata se întoarse înspre fundul camerei si dispăru din câmpul lui 


vizual. Ce-o fi însemnând hârtia de pe geam? Alex se apropie să 
vadă. De sub fereastră, putu citi literele roşii scrise cu o cariocă 
groasă: URCA. I se înmuiară picioarele. Fusese descoperit 


Asta e momentul, îşi spuse. Trebuia să fie curajos. Intră în 
scara blocului neştiind ce-ar fi trebuit să facă sau să spună. 
Ajuns la etajul unu, rămase contrariat. Alţi cinci colegi de la 
liceul lor stăteau în fața uşii, iar tatăl fetei, într-o pijama cu 
dungi portocalii, încerca să le vorbească, deşi se părea că 
situația îl depăşea. Băieții se străduiau să-i explice omului de ce 
sunaseră, dar acum tăcură văzându-lpe Alex apropiindu-se. 

-Bănuiesc că şi tu veneai la noi, i se adresă bărbatul din uşă. 

-Aşa e, recunoscu Alex cu un nod în gât. 

-Chestia asta trebuie lămurită. Imediat. Lucia! strigă alarmat 
tatăl fetei spre interiorul apartamentului. 

Ea apăru pe hol, într-un trening alb, privind amuzată scena 
creată la uşa casei. 

-Ai pus tu în geam un afiş pe care ai scris URCA? o întrebă 
tatăl. 

-Ei, nu e un afiş. O foaie de hârtie... 

-Uite, arătă tatăl spre cei şase băieți. Rezultatul. 

-Dar nu a fost pentru toți, tată. A fost pentru el, spuse 
indicându-lpe Alex. 

-Aha? se lămuri bărbatul. Atunci intră, tinere. Trebuie să 
vorbim. Cât despre voi ceilalți, îmi pare rău. Va trebui să vă 
găsiți altă fată trăznită. 

Sub privirile tuturor, Alex pătrunse în casă. Tatăl Luciei 
închise uşa. 

-Merg să dau jos foaia de hârtie din geam, spuse fata. 

-Bine faci, comentă bărbatul. Tu, băiete, aşteaptă-mă pe 
sofa, în sufragerie. Mă duc să pun nişte haine pe mine. 

Alex se aşeză timid într-un colț pe sofaua îmbrăcată în 
catifea brună. Deci aici locuia Lucia. Prima care intră în 
sufragerie fu chiar ea, încântătoare în treningul alb, arborând un 
surâs care ar fi înnebunit pe oricine. Veni şi se aşeză lângă el, 
ceea ce il făcu să privească în jos, spre genunchii ei delicati. 
Atunci se petrecu ceva incredibil. Fata îi luă mâna într-a ei. 


Aşa îi găsi tatăl Luciei. Alex vru să lase mâna tinerei, însă nu 
se putu elibera din strânsoare. 


-Băliete, văd că ai intenții serioase, i se adresă bărbatul 
aşezându-se pe un scaun în faţa lor. 

-Intr-adevăr, se pomeni tânărul zicând. Vreau să o cer pe fiica 
dumneavoastră în căsătorie. 

-Perfect, se entuziasmă tatăl. Putem face nunta chiar azi. 

Alex se descoperi îmbrăcat în costum de mire cu papion şi 
văzu că treningul Luciei se transformase pe nebănuite într-o 
rochie de mireasă. Pe uşă intră mama tânărului având în ochi 
lacrimi de bucurie. 

-Sunt atât de emoţionată, copii, se smiorcăi ea. 


Alex nu înțelegea dacă Lucia îi luase mâna împingându-l spre 
ieşire, sau timpul era cel care îi trăgea pe amândoi înainte 
gonind nebuneşte. Tot ce sesiza erau o mulţime de fețe vesele 
înghesuite lângă geamul unui taxi îndepărtându-se de blocul 
Luciei, a cărei mână îl tinea încă strâns. O privi cu atenție, 
sesiză că nu mai era o adolescentă, ci o tânără mireasă de o 
frumuseţe uluitoare. îşi vâri tandru degetele în pletele ei lungi, o 
sărută cu înflăcărare pe gură. Când se desprinseră din sărut, 
Alex descoperi că nu se aflau pe bancheta din spate a taxiului ci 
într-un pat imens, întinşi sub o pătură galbenă cu romburi roz. 
Pe noptiera de alături observă un certificat de genul celor 
eliberate de primărie. ÍI luă, citi numele lor. Erau căsătoriţi. 

-Cum a fost? il întrebă Lucia lipindu-se cu delicateţe de 
pieptul lui gol. 

-Poftim? 

-Prima noapte. Cum a fost? 

-Prima noastră noapte...? bâigui el încercând să înțeleagă 
sensul întrebării. A fost... 

Brusc, sună telefonul mobil de pe noptieră, Lucia răspunse. 

-E pentru tine, spuse. Te caută de la companie. 

Alex puse cu nedumerire telefonul la ureche si auzi: 

-Domnule director, trebuie să veniți imediat la birou. Acţiunile 
firmei au crescut pe neaşteptate la bursă cu treizeci la sută. E 
ceva nemaipomenit. Toţi vă aşteaptă. 

-Serios? întrebă el. Vin cât de repede pot. 

Lucia dispăruse şi revenea în dormitor, cu părul mult mai 
scurt şi cu fetiţa în brațe. 

-Hai, Noelia, ia-ti la revedere de la tăticu, trebuie să plece 
repede la serviciu. 


Alex se descoperi îmbrăcat, luă în braţe copila ca s-o sărute 
pe obrajii grăsulii. 

-Pa, tati. Te aşteptăm, îi strigă din fereastră Lucia cu fetița în 
brate în timp ce el intra în limuzina din fața edificiului. 


La lăsarea serii, se intoarse acasă epuizat după o zi lungă, 
plină de videoconferințe şi semnarea a tot felul de contracte. 
Intră în fugă în bucătărie, unde Lucia îi lăsase pe masă o farfurie 
cu păjiturapreferată şi un bilețel: „Pentru tine, iubirea vieții 
mele. Sunt la coafor. Noelia învaţă în camera ei”. Alex muşcă 
din prăjitură întrebându-se ce-armputea să însemne „Noelia 
învață în camera ei”. Văzu pe frigider o fotografie în care 
apăreau el, Lucia şi o adolescentă de vreo şaisprezece ani ce 
semăna fantastic cu mama ei. Nu se poate, îşi spuse. Vru să 
meargă în camera Noeliei, dar cineva sună la uşă. Se duse să 
deschidă. Dădu nas în nas cu un adolescent în geacă de piele. 

-Bună seara, îl salută surprins băiatul ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să găsească pe altcineva. 

-Poftim, tinere. Ce doreşti? întrebă Alex. 

-Ştiți, Noelia mi-a spus... mi-a arătat... 

Tânărul încerca să-şi găsească cuvintele. Alţi câtiva băieţi 
urcară pe rând scările şi se opriră în fata uşii. Alex nu ştia ce să 
creadă. Apăru Noelia din camera ei. 

-E vina mea, tată, rosti adolescenta. Am lipit pe geam o foaie 
de hârtie pe care am scris URCA. 

Auzind-o, Alex se clătină, simţi o înțepătură ascuțită în piept. 
Se prăbuşi inert pe podea. Văzu ochii Noeliei înconjurați de ochii 
altor zeci, sute şi mii de băieți. işi pierdu cunoştinţa. 

Când se trezi din leşin, se afla alături de o Lucia cu părul 
cărunt si cu fața plină de riduri. Stăteau aşezaţi împreună pe 
marginea unui pat alb, un medic cu ochelari le repeta: 

-E preferabil să rămâneţi aici, la azil. Atât dumneavoastră, 
cât şi soția, aveti nevoie de îngrijire medicală permanentă. 


Lucia era o umbră a fetei superbe care fusese, el abia 
respira. Medicul ieşi lăsându-i singuri. Sleiti de puteri, ştiind că 
moartea se apropia, se întinseră în pat şi se îmbrățişară puternic 
cu mâinile şi cu picioarele. Aşa îi găsi dimineață medicul legist. 
Cu aprobarea primăriei, fură puşi în acelaşi sicriu, imbrățişați, 


întreg oraşul se adună să vadă convoiul lor funerar. Când căruţa 
cu doi cai trecu pe lângă cel mai mare liceu din oraş, o grămadă 
de adolescenți ieşiră în stradă să privească sicriul, deşi câtiva 
băieți trăgeau cu coada ochiului la colega lor blondă şi 
neverosimil de frumoasă. În momentul în care fata porni pe 
aleea dintre blocuri, doi luptători de sumo apăruți de după un 
colț se apropiară în grabă de căruță şi, spre consternarea 
tuturor, traseră cu putere de capac ca să deschidă sicriul unde 
cele două corpuri zăceau îmbrăţişate. 


1.4 


-Excelentă partidă, conchise Alex pentru sine. 

Îi plăti japonezei un euro pentru ora de Internet şi se îndreptă 
spre casă. Pe stradă bătea un vânt puternic, risipind ceața în 
totalitate. Desenatorul încheie nasturii vestonului. Trase vântul 
în piept şi intră în imobil. 

În mansarda vieţii lui îl aştepta femeia vieţii lui. Lucia. Nu 
trebuia să-i observe ochii mai mult de o secundă ca să-şi dea 
seama dacă era sau nu mulţumită. Era mulţumită. li plăcuse 
jocul. 

-Dragul meu, mi-ai făcut un cadou minunat, îi spuse şi-l trase 
pe sofa pentru a se cuibări în braţele lui. 

-Păcat că n-avem manualul, zise Alex. Ştiu c-ai fi vrut să-l ai. 

-Uneori rămân cu impresia că există posibilităţi pe care nu le 
pot încerca fiindcă nu le cunosc. Ai văzut ce complex e jocul. 
Ferestrele cu opţiuni dau spre alte ferestre cu opţiuni, şi aşa mai 
departe. Lista cu scenarii e imensă. 

-Cred că totul are de-a face cu conexiunea la Internet. 

-Sigur au o bază de date extinsă. Chestiile astea se pot 
actualiza mereu. 

-Da, ştiu. 

-Dar nu ştii cât e ceasul, zise ea. Trebuie să plec la serviciu. 
Azi lucrez după-amiază. 

-Atunci ne vedem diseară. Rămân acasă să termin un desen 
pentru Săptămâna. 


-Dacă ai timp, caută ceva pe net. Poate reuşeşti să descarci 
un manual de joc. Intră pe forumuri, undeva, ştiu şi eu... 

-Fac tot posibilul. 

-Un sărut. 

Plici! lar minunea lui blondă dispăru. 


Lui Alex nu-i plăcea sofaua fără Lucia, se mută în scaunul pe 
cinci roţi din faţa laptopului. N-avea niciun chef de lucru. Vicente 
de la Săptămâna îi ceruse o lucrare grafică pe tema globalizării, 
dar era total lipsit de inspiraţie. Mai bine să încerce să caute pe 
Internet un manual pentru joc. 

Se conectă pe forumul unei cunoscute reviste de jocuri video. 
Pe chat se aflau câţiva utilizatori ce sporovăiau despre jocuri pe 
care desenatorul n-avea de gând să le probeze vreodată. 

Lansă întrebarea: „Mă poate ajuta cineva cu informaţii 
despre un joc video numit Dominoul viselor?” 

„Nu ştiu nimic.” 

„N-am auzit de aşa ceva.” 

„Habar n-am.” 

Şi lista continua cu răspunsuri de acelaşi gen. 

Un oarecare roxyroxy583 îi sugeră: „Incearcă să cauţi pe 
Missisipi. E cea mai mare bază de date în materie de jocuri 
video. Are tot ce se poate găsi pe planetă.” 

„Mersi”, răspunse Alex. 

Intră pe Missisipi. 

Introduse numele jocului, dar nu obţinu nimic relevant. 

Imposibil, îşi spuse, trebuie să fie pe undeva jocul ăsta. 

Luă de pe masă husa albă pe care stătea scris cu litere 
majuscule: DOMINOUL VISELOR. Niciun indiciu, nici în exterior, 
nici în interior. Absolut nimic despre firma producătoare. Ciudat. 
Nici pe ecran nu apărea nimic când deschideai jocul. Asta îl puse 
pe gânduri. În mod normal toate firmele îşi făceau publicitate, şi 
încă ce publicitate, în timp ce fabricanţii acestui joc se 
ascundeau în spatele unei perdele de anonimat. Să fie ceva 
periculos în joc?, se întrebă. Sau ceva ilegal? 

Accesă căutătorul Google şi dactilografie: 

„Dominoul viselor.” 

In lista de rezultate găsi o sumedenie de aiureli. De la 
explicaţia viselor în care jucai domino, până la jocuri tradiţionale 
de domino şi alte jocuri de masă. Despre Dominoul viselor, 


nimic. Asta sfida logica. 

Dar el avea în mâini jocul. Şi argintarul folosise Dominoul. În 
plus, fabricantul părea activ. Conexiunea la Internet se realiza 
automat, fără dificultate. 

Ce putea să însemne misterul ăsta? 

Nu era pentru prima dată când cumpăra un joc de mâna a 
doua. Ştia multe magazine care vindeau jocuri ieftine. Merita să 
dea o raită şi să pună câteva întrebări. Scrise pe o etichetă de 
hârtie, cu majuscule, numele jocului, o vâri în buzunarul stâng. 
Lăsă mâna stângă în acelaşi buzunar, cu dreapta închise uşa 
locuinţei în urma lui. 

Cobori în gura de metrou Tribunal, aflată nu departe. 

Pe peron, o mulţime de persoane, unele cu feţele obosite de 
muncă, altele obosite să caute muncă. 

Luă linia 1 până în Sol. De aici se pierdu pe străduţele ticsite 
de turişti, încercând să nu lase la o parte niciunul dintre 
magazinele de jocuri video, mici sau mari, pe care le cunoştea. 

In supermagazinele de profil hotâri să nu caute. Marfa lor era 
la vedere, pe Internet, deci sigur nu aveau Dominoul. 

Intră în primul magazin de mâna a doua ce-i ieşi în cale, 
aproape de piaţa Callao. Aici produsul de bază erau discurile de 
vinil. Venise iar moda lor. Magazinul avea de vânzare chiar şi 
picupuri. 

-Ai jocul ăsta video? o întrebă Alex pe fata mexicană de la 
casă. 

-Nu, spuse ea fără să privească foaia. 

-Nici nu te-ai uitat la nume, protestă desenatorul. 

-Ba m-am uitat. 

-Ba nu te-ai uitat. Dominoul viselor. Aveţi jocul ăsta? 

-Nu. 

-Pot să verific pe rafturi? 

-Desigur. 

Alex căută meticulos, puţin iritat, fără să găsească ce dorea. 

Plecă spre următorul magazin, unul mic, situat la colţul unei 
alei pietonale. Incinta era pătrată, cu ieşiri spre ambele străzi. 

-Aveţi jocul ăsta? îl întrebă pe un tânăr plictisit, înalt cât 
jucătorii de baschet, arătându-i eticheta cu numele. 

-Să văd. Cred că da. 

-Da? 

-Pe aici era. Staţi un minut. 


Alex rămase fără grai. Să fi fost atât de simplu? Al doilea 
magazin, şi gata, căutarea luase sfârşit. 

Il privi pe baschetbalist în timp ce acesta umbla la nişte 
rafturi joase. 

-Aha, aici este. Uite-l, spuse omul şi scoase pe tejghea o cutie 
mică cu imaginea unei galaxii. Planeta viselor. 

Dezamăgirea se citi în ochii şi în glasul clientului: 

-Nu. Nu-i asta. 

-Nu e Planeta viselor? 

-Nu. E Dominoul viselor. 

-Bine. îmi pare rău. 

-Şi mie. 

Alex ieşi fără să înţeleagă dacă fusese vorba de o confuzie, 
sau dacă lunganul încercase să-i vâre acel joc pe gât cu orice 
preţ într-o zi fără vânzări. 

Trecu aşa, din magazin în magazin, scoțând eticheta, 
arătând-o, şi băgând-o la loc în buzunar. Spre seară, micuțul 
dreptunghi de hârtie era ferfeniţă, literele de-abia se puteau citi. 

La lumina felinarelor, desenatorul se opri să-şi odihnească 
picioarele pe unul dintre podurile aruncate peste râul 
Manzanares. Se rezemă de balustradă, scoase eticheta din 
buzunar. O făcu cocoloş, o aruncă în apa neagră şi curgătoare. 

O zi pierdută, îşi spuse. 

Incotro să o apuce? Magazinele erau pe punctul de a închide. 

Realiză că se afla în zona Atocha, la o aruncătură de băț de 
redacţia Săptămânii. Îşi spuse că n-ar fi rău să intre să se aşeze 
câteva minute într-unul din  fotoliile îmbrăcate în piele 
portocalie. Intotdeauna se simţise confortabil în fotoliile alea. 

În birourile de la Săptămâna luminile erau aprinse. Vicente, 
redactorul şef, striga cât îl ţinea gura către ziarişti ori către 
secretare, dând indicaţii scurte şi exacte. Ras în cap, cu bretele 
late tricolore, Vicente părea un boss coborât din filmele 
americane. 

-Alex, ce cauţi aici la ora asta? Contabilul ţi-a virat banii. 

-Perfect, nu e vorba de asta. 

-Atunci? 

-Eram în trecere prin apropiere. Pot să mă aşez? 

-Bineînţeles, ia loc, îl invită redactorul şef cu amabilitatea 
arătată unui colaborator de la care aştepţi anumite materiale 
însă fără să-i fii şef. 


-Mersi. 

-Pari obosit, Alex. 

-Am căutat toată ziua un joc video. Inutil. 

-Vrei un joc video? Are fiul meu peste o sută, nu le mai 
foloseşte, spuse Vicente cu un surâs abia schiţat. 

-Pe bune? se implică desenatorul nesesizând tonul de glumă. 
Are cumva Dominoul viselor? 

Redactorul şef văzu că Alex era cu adevărat interesat şi se 
miră: 

-Ai dat în mintea copiilor. N-are fiul meu niciun joc. Le-a 
vândut pe toate demult ca să-şi cumpere un ATV. Am treabă, zi 
ce vrei. 

-Poți să-mi publici un anunţ de mică publicitate? La vânzări- 
cumpărări. Gratis, evident. 

Vicente puse energic pe masă o foaie şi un pix: 

-Scrie repede textul, peste două ore se închide ediţia. 

Strigă către birourile din spate: 

-Miriam, mai am un anunţ. 

-Încă unul? 

Alex luă unealta de scris şi mâzgăli repede: „Cumpăr jocul 
video Dominoul viselor. Telefon...” 

-Poftim textul, spuse desenatorul lăsând foaia şi pixul pe 
masă. 

-Gata, Miriam, vin cu anunţul, strigă Vicente şi dispăru pe una 
dintre uşile ce duceau spre birourile pline de agitaţie. 

Desenatorul rămase întins în fotoliul portocaliu şi moale. Era 
mort de oboseală. 

Vicente nu apăru, nici după cinci minute, nici după douăzeci 
de minute. Alex se ridică somnolent, cu gesturi încete. Se 
aruncă în iureşul multicolor al stăzii. 


Pe terasele pitoreşti, chelnerii nu pridideau în a servi clienţii 
care îşi potoleau setea după o zi lungă. Familii întregi stăteau la 
mese puse una lângă cealaltă, cu copii, cu cărucioare, făcând 
noaptea să răsune de glasuri. 

Pe Alex îl cuprinse, dintr-o dată, dorul de Lucia. Femeia lui îl 
aştepta acasă. Nu termină de gândit asta că în buzunar mobilul 
sună tare. Lucia era. Desenatorul, zâmbind, apropie telefonul de 
ureche ca şi când ar fi fost obrazul ei: „Spune, dragostea mea.” 


1:5 


Lucia stătea făcută ghem pe scaunul din fața mesei cu 
laptopul. Capotul galben de eponj care la piept se răzvrătea de 
două ori o făcea încântătoare, gândea Alex, în timp ce ea răsfoia 
gânditoare ultimul număr din Săptămâna şi sorbea ceai fierbinte 
de fructe de pădure. Lăsă cana pe masă, îl chemă pe un ton 
dojenitor: 

-Alex. 

-Da, spune-mi. 

-A-lex, îi silabisi numele. Probabil nu eşti străin de asta. 

-Despre ce vorbeşti? 

-Ascultă aici, îţi citesc. „Cumpăr jocul video Dominoul/ 
viselor”. Nu-ţi mai spun numărul de telefon. Oricum, ţi-au tipărit 
greşit ultima cifră, la sfârşit au pus şapte în loc de şase. 

-A apărut? Am vorbit cu Vicente să-mi publice anunţul, ieri 
seară am trecut pe la redacţie. Probabil le-o fi dictat greşit 
fetelor numărul. 

-De ce nu mi-ai zis? 

-Nu ţi-am spus? Scuză-mă. Mi-a scăpat. leri am alergat prin 
tot oraşul să caut Dominoul în magazine de mâna a doua. 

-Uite, anunţul apare încă o dată. Al doilea cu alt număr de 
telefon. 

-S-au zăpăcit secretarele. S-a încurcat Miriam, eu ştiu... era o 
nebunie în redacţie. 

-Deci nu mi-ai spus, rosti Lucia prefăcându-se supărată şi ieşi 
desculţă pe terasă. 

Afară era soare. Vântul din ziua precedentă nu obosise, îşi 
continua goana prin cartier, rostogolea haotic hârtii şi sticle 
goale de plastic. Alex merse după ea s-o îmbuneze: 

-Lucia. 

-Lasă-mă. N-am nimic. 

Desenatorul o privi cu înţelegere şi o îmbrăţişă, încercă să-i 
alunge supărarea imaginară ridicându-i bărbia. 

-N-am nimic, insistă ea. 

Făcură pace, cu buzele. Pe terasă, vântul continua să bată 
rece. Nu răcoarea îi ţinea apropiaţi. 


-Ştii ce? anunţă ea. Azi trece mama pe la noi. Are programare 
la Ministerul muncii. O chestie în legătură cu pensia ei. 

-Cu ce vine? 

-Cu trenul. N-am timp s-o aştept la gară. După ce sosesc de 
la serviciu o conduc când pleacă. 

-Nu pot merge nici eu la gară, trebuie să fac urgent un desen 
cu piaţa Cibeles. S-o îmbrăţişezi din partea mea. 

Se întoarseră în cameră. 

-Trec pe la Colţul Clasic, zise desenatorul luându-şi mapa cu 
foi de hârtie şi instrumente de grafică. Vreau să văd dacă Pablo 
i-a lăsat cocoşatului computerul. S-ar putea să fie chestii 
interesante de găsit prin fişiere, ceva despre Domino. Apoi mă 
duc în piaţa Cibeles. Am câteva idei polițiste ca să caut jocul. 

-Idei polițiste? Alex, te rog, ai grijă ce faci. 

-Pa, rosti el din uşă. 


îndreptându-se spre colţul străzii, desenatorul constată că 
vântul se domolise. Cum ar fi fost potrivit să-l abordeze pe 
bătrân? N-avea idee. Nu intenţiona să-i spună prea multe despre 
ce căuta, dar nici să plece fără să primească răspuns la 
întrebări. 

Găsi magazinul de antichităţi închis. În geam, un bilet lipit cu 
scotch anunţa sec: Deschidem la 11,00. De ce, nu explica. 

Culmea, îşi spuse Alex. Trăim într-o lume a biletelor postate 
în uşile magazinelor. Îşi privi ceasul, rămânea o jumătate de oră 
până la unsprezece. Timp suficient să servească o cafea în 
localul lui Toni. 

De data asta, interiorul de la Mustaţa Galbenă era mai 
animat. Câţiva angajaţi de la birourile din apropiere îşi luaseră 
pauza de gustare şi vorbeau agitaţi despre meciul de sâmbătă 
seara dintre Real Madrid şi Barcelona. Incepând de la aceste 
nume, discuţiile erau interminabile. 

-Ce faci, Alex? zâmbi Toni văzându-l intrând. 

-Bună. O cafea cu lapte, ceru el. 

Barmanul îi pregăti cafeaua, privi spre sala de la locutorio, de 
unde răzbătea până la ei un vacarm de nedescris. Câţiva 
puştani jucau la computere un joc în reţea şi schimbau replici 
nervoase. La răstimpuri, se auzea glasul cu accent străin al 
japonezei încasând convorbirile telefonice: 

-Cabina doi, un euro douăzeci... cabina cinci, patruzeci de 


cenți. 

Femeia avea o voce cu personalitate, o voce calculată. Alex 
înțelese că japoneza ştia mai mult decât să spele geamurile. 
Aproape ca o revelaţie, desenatorul realiză că îl cunoştea puţin 
pe Antonio. Îi vizita berăria de vreo patru ani, şi nu aflase despre 
el decât că se născuse în Gijon, lucrase cândva ca ziarist şi 
acum doi ani se căsătorise cu o orientală al cărei nume era 
dificil de memorat şi de pronunţat. Părea băiat de treabă, cel 
puţin era harnic şi amabil. La fel, era discret, o calitate 
indispensabilă pentru cineva care servise bere la jumătate din 
cartier. 

Desenatorul bău cafeaua până la fund şi-şi privi ceasul. 
Unsprezece şi cinci. Gata, era momentul să plece. 

-La revedere, Toni. 

-Pe curând. 


Între timp, anticarul revenise, uşile magazinului erau larg 
deschise. Înăuntru se aflau doar don Luis şi un client cu plete 
blonde şi lungi, în haine de rocker, căutând printre păpuşile cu 
cap de porțelan. 

-Bună, vecine, strigă Alex văzându-l pe cocoşat la măsuţa lui. 

-Sănătate. 

-Văd c-aţi adus noi modele de tacâmuri de argint, încercă 
desenatorul să facă o introducere. 

-Ai venit să întrebi de Pablo, nu-i aşa? 

Alex rămase mut, îşi zise că pe strada aceea toţi erau mai 
deştepţi decât păreau. 

-Si eu vreau să dau de el, continuă cocoşatul. 

-De ce? 

-Mi-a lăsat pe cap programul de inventariere a mărfii, o 
pacoste. Eram obişnuit cu vechile registre. Hârtia şi cerneala, 
astea nu mint. Pe când programele te lasă baltă când nu te 
aştepţi. Eşti mai tânăr decât mine. Te pricepi să modifici tabele 
în Excel? 

-Am un oarecare habar. 

-Vino o clipă. 

-Sigur. 

-Vezi aici, arătă bătrânul cu degetul pe ecranul computerului. 
Cum pot copia datele de pe coloana asta ca să le mut simultan 
pe coloana din dreapta? 


-Uite cum, puse Alex mâna pe mouse. Selectezi toate 
căsuţele, muţi cursorul în colţul din dreapta jos. Cauţi poziţia în 
care cursorul se transformă dintr-o cruciuliţă albă într-una 
neagră şi aduci conţinutul căsuţelor spre dreapta. Gata. S-au 
copiat. 

-Tii, ce simplu. Dar uit repede. O să mai treci pe aici, nu-i 
aşa? 

-Normal, stau vizavi. 

-Acum zi. Ce vrei să întrebi în legătură cu Pablo? 

-Îmi ghiceşti gândurile. 

-Spune. Ce doreşti? 

-Când ţi-a transferat afacerea şi marfa, Pablo ţi-a lăsat 
computerul lui? Adică, ăsta-i computerul lui Pablo? 

Bătrânul îl privi mirat: 

-Îți trebuie rabla asta? Au ieşit pe piaţă altele noi, mai 
performante. Cu ecranul plat, continuă cocoşatul. 

-Ăsta a fost computerul lui Pablo? 

-Exact. Ti-am spus adineaori, mi-a lăsat programul de 
inventariere a mărfii. Pe computer, bineînţeles. 

-Programul de inventariere nu mă interesează. 

-Atunci? 

Alex oscila între două păreri. Să-i spună, să nu-i spună? Nu 
era nimeni prin preajmă, doar rockerul blond care îşi făcea de 
lucru cu păpuşile. 

-Uite ce e. Poate ţi se pare ciudat, am cumpărat de la Pablo 
un joc video. Îţi aminteşti că te-am întrebat data trecută. Nu ştiu 
cum de avea un joc video printre antichităţi. II avea. L-am 
cumpărat şi acum soţiei mele îi place. Chestia e că jocul n-are 
manual cu instrucţiuni. Pablo mi-a spus că l-a instalat pe 
computer. S-ar putea să aibă aici, pe vreun fişier, manualul 
jocului. Putem verifica? 

-Deci asta cauţi. Manualul pentru un joc video. Bine, hai. Cum 
căutăm? la mouse-ul. 

-Facem clic pe butonul Start. Aşa. Acum, observi, în căsuţa 
asta de căutare scriem numele jocului. 

-Bine. Scrie-l. 

Desenatorul bătu pe taste „Dominoul viselor’ şi apăsă 
butonul Enter. 

Aproape instantaneu, computerul dădu soluţia căutării. 
Fişierul Dominoul viselor exista pe discul C, alături de alte 


programe. Alex intră entuziasmat pe discul C, într-adevăr, 
printre numeroasele programe instalate se găsea şi Dominoul 
viselor. Totuşi, când făcu clic stânga pe joc, computerul îl 
informă că era vorba de un dosar temporar ce fusese mutat sau 
şters. leşi pe desktop cu intenţia de a folosi din nou butonul de 
căutare. 

Fu întrerupt de sunetul telefonului fix de culoare crem, aflat 
pe masă. 

-Scuză-mă o clipă, spuse bătrânul şi ridică receptorul. Cine e? 

Desenatorul îşi pierdu entuziasmul. Deci jocul fusese aici. Dar 
nu mai era. Să vezi ce-o să se supere Lucia. 

-Când? întrebă cocoşatul un interlocutor invizibil. 

Hai, termină odată, gândi desenatorul. 

-Unde? mai întrebă bătrânul. 

Lui Alex, lista de adverbe rostite de anticar i se părea 
interminabilă. Într-un final, după ce notă câteva cuvinte pe o 
foaie dintr-un bloc de note, bătrânul închise telefonul. 

Se întoarse spre desenator. 

-Soția mea a avut un infarct. 

-Asta înseamnă... 

-Trebuie să plec. 

-Doar cinci minute, se impacientă Alex. Vă rog foarte mult. 

-Trebuie să închid magazinul, îi strigă bătrânul rockerului 
interesat de păpuşi care mormăi un „Bine” şi ieşi. 

-Nu se poate, gândi desenatorul cu voce tare. 

Cocoşatul îl conduse la uşă, închise magazinul coborând 
persiana metalică şi dispăru după colţ fără să spună un cuvânt. 


Alex, singur pe trotuar, avea deja în minte următoarea 
destinaţie: piaţa Cibeles. Într-un sfert de oră, un autobuz îl lăsă 
în apropierea imensei intersecţii. Studie mult, cu atenţie, 
împrejurimile, pentru a găsi un unghi potrivit, se aşeză pe o 
bordură înaltă şi începu să deseneze statuia de piatră albă din 
centru folosindu-se de materialele din mapă. Trecătorii îl priveau 
fugar şi îşi continuau drumul. 

În timp ce mâna îi aluneca pe hârtie iar gândurile îi roiau în 
cap, în buzunar îi sună mobilul. Era Lucia. 

-Spune, iubita mea. 

-Ascultă-mă cu atenţie. Nu găsesc discul meu cu Dominoul. 
-Ce zici? 


-N-am timp să-ţi explic. Vorbim mai târziu. Am stat un pic 
acasă cu mama şi acum trebuie s-o duc la gară. 


1.6 


Alex trecea ca o furtună prin toate locurile din casă unde s-ar 
fi putut găsi discul pierdut. Începuse cu rafturile de plastic ticsite 
cu CD-uri şi DVD-uri. Nu, Dominoul nu era lângă discurile cu 
muzică şi filme. Unde l-o fi lăsat Lucia? Poate între cărţile ei. 
Răscoli biblioteca. Vise, fluturi, fluturi, iar vise, dar jocul nicăieri. 

Căută pe dulapuri, deşi ştia că o făcea în zadar. Lucia nu l-ar 
fi pus acolo. Se puse în patru labe şi privi sub paturi, chiar şi sub 
mobila de bucătărie. Nimic. 

Se trânti pe sofa, luă din frigider şi deschise o doză cu suc de 
portocale. Da, în frigider nu căutase. Deşi ştia cât era de absurd, 
se ridică şi răscoli printre cremvurşti, iaurturi şi felii de brânză. 
Bineînţeles, nimic. 

Auzi soneria mobilului. 

-Da, Lucia. 

-Alex, dragul meu, mama a pierdut trenul. Suntem în Mendez 
Alvaro, la autogară, o să ia un autobuz spre Valencia. 

-La ce oră pleacă autobuzul? 

-La unu. 

-La unu noaptea? 

-Da, trebuie să stau cu ea până atunci. Alt autobuz mai 
devreme nu este. Nu-ţi face griji pentru mine, o să-mi dea 
mama o bluză. 

-Spune-i să plece mâine şi veniţi acasă. 

-O ştii pe mama, vrea să ajungă neapărat dimineaţă să-şi 
facă treaba în grădină şi pe lângă casă. 

-Bine, dar tu cu ce te întorci? 

-Metroul circulă până la unu şi jumătate. 

-Eşti sigură? 

-Foarte sigură. Am întrebat. Stai liniştit. La unu şi jumătate 
voi fi toată în braţele tale. Ai căutat discul? 

-Dacă l-am căutat? Am întors casa pe dos. 

-Şi? 

-Nici urmă. 

-Dar discul tău, Alex? 


-Îl am în buzunarul de la veston. 

-Încearcă să faci mâine o copie. Vorbeşte cu cineva care se 
pricepe. Nu putem juca împreună fără două CD-uri. 

-Ştiu. Mâine mă ocup de asta. Pup-o pe mama. Şi... te iubesc. 

-Atunci, dacă mă iubeşti, te rog ceva... 

-Ce-ai în minte? 

-Mama a făcut curăţenie. În găleata de gunoi ai căutat? 

-Nu. 

-Caută şi acolo. 

-Bine. 

Asta era. Nu căutase în găleata de gunoi. Deşi mari speranţe 
în legătură cu locul ăla n-avea. Merse în bucătărie. In colţul ei, 
găleata era goală. Absolut goală. O sună pe Lucia: 

-Găleata de gunoi este goală. 

-Cum? 

-Nu-i nimic în pungă. 

-Stai puţin. 

Desenatorul auzi vocea Luciei, la volum redus: Mamă, ai 
aruncat tu gunoiuh... Aha. Nu, stai liniştită, nu-i nicioproblemă. 

-Alex, a aruncat mama gunoiul. 

-Dacă te iubesc, ce-ar trebui să fac? 

-Eu nu spun nimic, spune tu. 

-O.K., cobor la container până nu se întunecă de-a binelea. O 
să caut punga. 

-Să faci duş după aceea. 

-Te iubesc. 


Toţi spun că iubirea cere sacrificii, dar nu spun că sacrificii 
înseamnă să scotoceşti în containerul de gunoi din stradă. Pe 
Alex nu-l deranja să caute printre pungile cu resturi, se gândea 
mai mult la părerea celor care aveau să-l vadă. 

Containerele nu erau departe de poartă. Cel galben pentru 
plastic, cel albastru pentru cartoane şi cel verde pentru 
reziduuri menajere. Deschise capacul containerului verde, nu 
văzu aproape nimic din cauza întunericului care se înteţea. 
Folosi lumina ecranului de la telefonul mobil. Pretutindeni, pungi 
albastre şi negre. A lor era neagră, ştia că Lucia cumpăra 
întotdeauna pungile negre cele mai ieftine din supermagazin. 

Privi în jur spre strada puţin circulată şi continuă să caute. 
Deschise câteva pungi negre uitându-se după obiecte pe care să 


le recunoască, asta era!, găsi punga lor din a cincea încercare. 
Descoperi ambalaje de croissante şi aparatul de ras uzat pe care 
îl aruncase chiar el dimineaţă. Mai găsi şerveţele murdare, tot 
felul de hârtii şi coji de fructe, dar nici urmă de disc. Exemplarul 
Luciei nu se afla acolo. 

Se gândea să-şi sune soţia, când auzi zgomotul unei legături 
de chei peste drum. Era cocoşatul, răsucea cheia în broască şi 
intra grăbit în Colţul Clasic. Probabil uitase ceva înăuntru. 

Lui Alex îi veni fulgerător o idee care îl îngrozi şi îl încurajă 
totodată. Se apropie tiptil de ferestra magazinului de antichităţi. 
Îl văzu pe anticar cotrobăind în sertarele de la măsuţă cu 
mişcări lente, bătrâneşti. Prin uşa rămasă întredeschisă, 
desenatorul se furişă în interior şi se ascunse în spatele unei 
pendule cu picior. Cocoşatul întârzie vreo trei minute după care 
închise lumina şi încuie uşa cu cheia în urma lui. Alex rămăsese 
prins înăuntru. 

Asta da, aventură. Cum avea să iasă? Şi ce va spune Lucia 
despre asta? 


O vreme, desenatorul nu ştiu ce se auzea mai tare: ticăitul 
pendulei, sau inima lui? În afară de năzdrăvăniile din copilărie, 
nu încercase vreodată aşa ceva. N-avea de gând să facă nimic 
rău. Vroia doar detalii despre Dominoul viselor din computerul 
lui Pablo. 

Îi trimise cu mobilul un mesaj scurt Luciei rugând-o să-l 
aştepte pentru că va ajunge târziu acasă. Nu era neobişnuit să 
rămână peste noapte în redacţia Săptămânii. Asta am rezolvat- 
O, îşi spuse şi închise mobilul să nu fie deranjat. 

Prudent, ieşi din ascunzătoare. Felinarele din stradă dădeau 
suficientă lumină astfel încât să vadă pe unde calcă. Dar, pe de 
altă parte, putea fi observat de afară, iar el nu dorea să se 
întâmple asta. Trase draperiile groase şi opace de catifea roşie 
pentru a acoperi cele două ferestre mari. Abia după aceea se 
aşeză în fotoliul cocoşatului şi aprinse computerul. Dacă avea 
parolă? Ce bine! N-avea. Bătrânelul era prea stresat de hăţişul 
tehnicii de calcul ca să se gândească la parole. 

Calculatorul era plin de fişiere cu fotografii de trenuri şi 
locomotive. Ce pasiune avea bătrânelul! Alex căută şi găsi 
fişierul temporal conţinând Dominoul viselor. Jocul fusese şters 
exact pe 15 septembrie, ziua în care desenatorul cumpărase 


discurile. Căută printre punctele de restaurare a sistemului şi 
jubilă. Exista un punct de restaurare a sistemului pe 14 
septembrie. Deci jocul putea fi recuperat. Dar merita să facă 
asta? Nu jocul în sine îl interesa, ci manualul de instrucţiuni. 

Îi veni o idee. Deschise tabelul Excel cu stocul de marfă, 
pagina de intrări. Căută în ordine alfabetică. Mai întâi „A”. 
Aparat, arlechin etc. B, C, D. La litera D găsi ce urmărea. 
Expresia Dom Vis. Asta nu putea însemna decât Dominoul 
viselor. Comercianţii foloseau abrevieri pentru a-şi denumi 
produsele. In data de 14 septembrie 2011 intraseră în stoc trei 
exemplare din jocul video. Trei exemplare. Pablo achitase 2 
euro de bucată şi fixase un preţ de vânzare de 5 euro. Exact cât 
plătise desenatorul. 

Se uită în fişierul de ieşiri, nu găsi nicio informaţie despre 
datele în care fuseseră vândute jocurile. leşirile ori nu fuseseră 
înregistrate, ori datele de vânzare fuseseră şterse. 

Căzu pe gânduri. Aşadar, în afară de el, în Madrid cel puţin 
alte două persoane deţineau Dominoul viselor. 

Nu avu timp să mediteze la asta deoarece auzi paşi apăsaţi 
pe trotuar. Cineva se oprise în faţa uşii magazinului şi zornăia 
nişte chei cu care se pregătea să deschidă. Ce însemna asta? 
Era anticarul? Se întorsese? 

Cuprins de panică, Alex îşi dădu seama că nu avea timp să 
stingă calculatorul, închiderea dura cel puţin treizeci de 
secunde. Ce să facă, ce să facă? Urmări cu privirea încotro 
ducea cablul de alimentare şi scoase rapid ştecherul din priză. 
Ecranul deveni negru lăsând încăperea în beznă. Pipăind, 
desenatorul se ascunse cât putu de repede în spatele raftului cu 
cărţi vechi. 

Omul cu cheile deschisese uşa şi se apropia de măsuţă. Alex 
ştia că dacă necunoscutul ar fi aprins lumina, el ar fi fost 
descoperit fără îndoială. Dar omul folosi o lanternă ca să-şi 
lumineze calea până la măsuţă. Cine putea fi? Umbra nu era nici 
mică, nici cocoşată. Deci nu era Don Luis. 

Umbra încercă să pornească computerul, nu reuşi. Era o 
umbră inteligentă, identifică repede problema şi introduse 
ştecherul în priză. Aprinse computerul. Din poziţia în care se 
afla, Alex îi zărea doar ceafa, nici aceea prea bine deoarece 
vizitatorul nocturn avea păr lung şi bogat. Da, era rockerul pe 
care îl văzuse mai devreme în magazin. Ce căuta oare? 


Omul deschidea şi închidea ferestre pe ecranul computerului, 
dar dreptunghiul de lumină era aşezat oblic şi prea departe 
pentru ca Alex să-l poată vedea clar. Trecu un sfert de oră lung, 
în care desenatorul se strădui să nu mişte, să nu strănute şi să 
nu tuşească. Presiunea devenise de nesuportat. Alex decise: 
trebuia să iasă din magazin, fie ce-o fi. Îşi luă inima-n dinţi şi 
ţâşni brusc afară din ascunzătoare. Incercă să se îndrepte spre 
ieşire cât putu de repede, alunecă pe o carpeta mică despre 
care în întuneric nu-şi dăduse seama că se afla acolo. Căzu pe 
podea. O durere ascuţită îi cuprinse genunchiul. 

Simţea privirea rockerului, probabil la fel de speriată, 
îndreptată asupra lui. Se ridică în picioare, alergă şchiopătând 
către uşă lovindu-se de rafturile de pe care căzură şi se sparseră 
ceva ce ar fi putut fi obiecte de ceramică. Ajuns afară, o luă la 
fugă nebuneşte încercând să ignore durerea de la genunchi. 

Deşi rockerul nu ieşise din magazin să-l urmărească, Alex nu 
se opri din alergare decât când ajunse departe, în zona 
Universităţii Politehnice, unde paznicul de la intrare îl privi cu 
ochi răi. 

Coti pe prima străduţă la stânga. Alese în minte o rută 
ocolitoare pentru a reveni pe strada La Palma, gândindu-se la 
Lucia care probabil se afla deja acasă. 

Păşea şchiopătând, evita să se intersecteze cu puţinii oameni 
care păreau umbre şi cu puţinele umbrele care păreau oameni. 


1.7 


Lucia se foia în pat, pe jumătate acoperită de cearşafuri. 
Avea părul încâlcit, un umăr gol îi ieşea din cămaşa de noapte 
ca o portocală bronzată. Incet, se trezea din somn. 

-Alex, zise ea fără să deschidă ochii şi-l cuprinse în braţe. Ai 
venit târziu. 

-Micul dejun e gata, anunţă el. 

-Dragul meu, îl alintă ea. Miroşi a container. 

Asta îl uluia la Lucia. Un croissant şi treizeci de secunde de 
dezmierdări erau suficiente ca să o umple de fericire. Cerea atât 
de puţin şi dădea atât de mult. 

-Nu lucrez după-amiază. Ce facem azi? îl întrebă ea. 

-Jucăm o partidă de Domino. Varianta Un jucător. N-am găsit 


discul. 

-Ai căutat la container, nu-i aşa? 

-Da. În pungă nu era. Mama ta nu l-a aruncat. Nu acolo. 

-Vrei să mergem la film? schimbă ea subiectul. 

-Ce rulează? 

-Dă-mi Săptămâna să mă uit pe programul cinematografelor. 

Lucia răsfoi tacticoasă paginile ziarului sorbind din cana cu 
ceai de pe tavă. 

-E o premieră la Cine Renoir. Sub pânza cortului. L-au 
premiat la Cannes. 

-Citeşte-mi prezentarea. 

-Ascultă. Jane, o femeie măritată cu un om de afaceri, se 
angajează să lucreze voluntară pentru o organizație 
nonguvernamentală ce ajută ţările sărace. Munca începe să o 
poarte din ce în ce mai mult timp departe de casă şi... 

-O poveste searbădă. N-am chef să văd filmul ăsta, se 
lamentă el. 

-Dar l-au premiat la Cannes. 

-Şi ce dacă l-au premiat? Acum premiază toate tâmpeniile, 
zise Alex atingând tastele laptopului. Ascultă aici. Ştiai că ieri s-a 
conectat pe Domino un jucător cu numele Debora? 

-Mama! 

-Da, maică-ta. 

-Nu-mi vine să cred. Nu mi-a spus nimic. 

-Să ştii că ea a luat CD-ul. 

-Bine, o sun să verific. 

-Vezi ce rulează la Filmotecă? 

-Da, uite aici. Filmoteca spaniolă, adică Cinematograful Dore. 
La ora cinci dau Luminile oraşului, de Chaplin. Vreau să 
mergem, iubitule. 

-Îți place Luminile oraşului? 

-E unul dintre filmele care mă emoţionează. Ador finalul. 

-Atunci ne ducem. La cinci ai zis? 

-La cinci. Vezi că pe frigider ai lista cu cumpărăturile de făcut. 
Treci pe la Bodybell şi ia-mi un parfum de trandafiri. Mi s-a 
terminat. Până te întorci dau puţin cu aspiratorul şi gătesc ceva 
pentru prânz. 

-Încerc să fac o copie a discului. Apoi îl sun pe Domingo. 

-Vărul tău, polițistul? 

-Da, poate mă ajută să-l localizez pe Pablo. 


Alex ieşi din apartament, nu înainte de a lua lista de 
cumpărături de pe frigider şi un CD neinscripţionat. Merse întâi 
la Top Computer, magazinul de informatică de peste drum, unde 
îşi decodase cândva telefonul mobil. Un bărbos purtând un 
ecuson pe care scria Juliân îl întâmpină: 

-Bună ziua. 

-Bună. Vreau să fac o copie după un joc video şi nu mă 
pricep. 

-Ai jocul? 

-Aici e. 

-Dă-mi-l. Aşa, să-l deschidem... lar ăsta? bombăni omul. încep 
să mă enervez. 

-Cum adică, iar ăsta? 

-Nu contează, se încruntă bărbosul privind în tavan. Am 
primit nişte coduri super, o să-l copiez. Un disc nou ai, sau îţi 
vând eu unul? 

-Nu-i nevoie, am. Poftim. Durează mult? 

-Nu. Maxim un sfert de oră. 

Bărbosul se dedică în linişte muncii de copiere a jocului 
video, Alex nu-l mai sâcâi cu întrebări. Important era că se 
putea rezolva şi că Lucia avea să fie mulţumită. Desenatorul 
observă curând că Juliân nu părea atât de sigur pe ceea ce 
făcea, plescăia mereu lingându-şi buzele cu nervozitate, lovea 
iritat şi brutal o tastă pe care o implora Hai. 

-Nu ai codurile necesare? îndrăzni Alex să intervină. 

-Am toate codurile care există! replică deranjat bărbosul. 
Toate! Nu mă cunoşti. Sunt tatăl hackerilor din Madrid. Tatăl 
meu era bunicul lor... 

Omul mai încercă vreo cinci minute. 

_ Se opri brusc. Păru că face un efort vizibil să se liniştească. 
Inchise ochii pentru a se calma şi îl privi pe desenator: 

-Asta este. Mă depăşeşte. E primul joc care nu se lasă copiat. 
De când eu copiez jocuri. Nu-i numai atât. Nimeni n-o să ţi-l 
copieze. Discul ăsta are ceva periculos. E blestemat. 

-Ce are? Explică-mi. 

-N-ai înţelege. Unde lucrezi? Ai legătură cu Interpolul, cu 
serviciile secrete? 

-Eu? Nici vorbă, se miră Alex. 

-Normal, doar nu era să-mi răspunzi că da. Recunoaşte, ai 


venit să mă pui la încercare. Să mă amendezi. Nu va fi uşor să 
dovedeşti c-am încălcat vreo lege. 

-Nici prin gând... 

-Pleacă, în momentul ăsta! Gata, se enervă Julian. Uite discul. 
Pleacă. 


„„„Desenatorul se pomeni în stradă, tulburat, preocupat de 
ceea ce îi spusese bărbosul. În acel moment îl sună Lucia: 

-Alex, Alex... 

-N-am reuşit să copiez discul. 

-De asta te sun. Am găsit Dominoul. 

-Unde era? 

-În cartea de bucate. Mi-a spus mama că a probat jocul în 
timp ce mă odihneam. Ştii, venisem frântă de la serviciu. A 
intrat pe Domino, dar s-a plictisit şi a folosit discul ca semn de 
carte. _ 

-Bravo. Atunci intru la locutorio să jucăm o partidă. Intâi îl 
sun pe Domingo. Conectează-te peste o jumătate de oră. 


În Mustaţa Galbenă era gălăgie. Câţiva tineri la costum şi 
cravată serveau sandvişuri şi Coca Cola. Un tip burtos, cu aere 
de lider, făcea glume de care ceilalţi râdeau. Aveau toţi agăţate 
la gât ecusoane cu o fotografie mică, pe dreptunghiul de plastic 
ieşea în evidenţă numele unei firme de electricitate. Sigur 
agenţi comerciali ce încheiau contracte la uşi. 

-Ziua bună, salută Alex. Toni, vreau să dau un telefon de la 
locutorio. Pentru Internet ştiu cum se procedează, dar de sunat 
n- am sunat de la voi. Cum fac? 

-Vorbeşte cu nevastă-mea, în spate. 

Alex intră în fosta sală de mese, acum de nerecunoscut 
pentru clienţii berăriei. Pe pereţii laterali se aflau douăsprezece 
cabine telefonice, şase pe o parte şi şase pe alta. In mijloc 
fuseseră montate zece măsuţe lipite una de alta, fiecare cu 
computerul ei. Lângă uşă, japoneza se ocupa de clienţi la 
tejghea. 

-Bună ziua, îl întâmpină femeia. Ce doriţi? 

-Să dau un telefon. 

-Cabina 12, îi spuse înmânându-i un cartonaş cu cifra 
indicată. MIi-l restituiţi când plătiţi. 

Desenatorul pătrunse în cabină, aprinse becul din interior şi 


formă numărul de fix pe care Domingo i-l dăduse în urmă cu un 
an ca pe un mare secret spunând Nu suna aici decât dacă-i ceva 
grav. 

-Alo, sunt Alex. 

-Alex, de când nu te-am auzit. Să nu-mi pronunţi numele. Zi, 
ce te doare? 

-Vezi, te sun pentru o chestie care nu se poate vorbi la 
telefon. 

-Suni de la un locutorio de pe strada La Palma. 

-De unde ştii? rămase desenatorul stupefiat. 

-Nu degeaba lucrez unde lucrez. Linia asta e numai a mea. 
Nu-ţi pot spune mai mult. Vorbeşte liniştit, nu ne interceptează 
nici FBI- ul. 

-Caut un om. Pablo Martmez. A administrat un magazin de 
antichităţi, chiar la colţul dintre La Palma şi San Andres. A 
predat afacerea acum vreo săptămână şi parcă a intrat în 
pământ. 

-Ai vreo răfuială cu el? Îţi datorează bani? se interesă 
Domingo. 

-Nici vorbă. Vreau să-i cer o informaţie în legătură cu un 
produs din magazinul lui. Fostul magazin. 

-Trebuie să fie ceva deosebit, dacă m-ai sunat aici. 

-E deosebit. Pentru mine. 

-Cum îl găsim, te sun. 

-Mersi mult. La revedere. 

-Salut. 

Alex închise şi-i restitui japonezei cartonaşul cu cifra 12. 

-80 de cenți, ceru ea. 

Desenatorul plăti, reveni în berărie. Ceru şi bău încet o bere 
cu lămâie. Nu trecuse jumătatea de oră după care urma să se 
conecteze la Internet pentru a juca Domino cu Lucia. 

-Îmi place cum ai aranjat în locutorio, Toni, să ştii. Chiar 
câştigi cu convorbirile astea ieftine? 

-Cel mai mult se câştigă la reîncărcarea de cartele telefonice 
şi la trimiterile de bani. Dar şi de la convorbiri rămâne ceva. 

Conversaţia le fu întreruptă de sunetul puternic al unei 
sirene. Pe stradă se adunaseră câţiva curioşi, priveau cum din 
maşina roşie de intervenţie sosită în trombă un pompier 
îndrepta jetul de apă spre etajele superioare de peste drum. 


Alex alergă afară. Ardea mansarda lui. Lucia! 

Intră în scară şi goni pe scări prin fumul de culoarea 
ciocolatei negre, până la etajul trei. Uşa lor avea urme de 
lovituri, probabil pompierii încercaseră să o forţeze, fără 
rezultat. Deschise cu cheia şi căută prin camerele înecate în fum 
până nu-şi mai putu ţine respiraţia şi fu obligat să fugă pe terasă 
pentru a lua aer. De acolo, văzu cum Lucia era coborâtă de un 
pompier pe scara mobilă a maşinii de intervenţie. Alergă în 
stradă. 

Lucia fusese întinsă pe o targă, doi infirmieri se pregăteau să 
o împingă în interiorul unei ambulante. 

-Sunt soţul ei, urc şi eu, îi zise Alex şoferului. 

-Cum? 

-E soţia mea. 

-În regulă. Urcă în spate. Ţine-te bine. Să nu deranjezi 
doctorul. 

Şoferul închise uşile posterioare ale ambulanţei şi începu să 
conducă nebuneşte pe străzile înguste din centrul Madridului. 

-Cum e? întrebă Alex medicul care îi punea Luciei o mască de 
oxigen pe faţă. 

-Nu pare să fie grav. Pe dinafară. O să vedem cum sunt 
plămânii. 

Lucia zăcea în nesimţire, cu o arsură pe obrazul drept şi cu 
hainele înnegrite de fum. Desenatorul nu ştia că nici el nu arăta 
mai bine. 

Scuturăturile ambulanţei avură efectul de a o trezi pe Lucia. 
Îşi dădu masca la o parte. Văzându-şi soţul, ridică mâna să-i 
arate ceva. 

-Alex, îngăimă ea. Am salvat discul. 

Strângea în mână exemplarul ei din Dominoul viselor. 

-Sunt aici, Lucia. Te doare? 

-Nu mă doare nimic. 

-Cum să nu te doară nimic? 

-Lăsaţi-o, interveni medicul. O puteţi ţine de mână. 

Un infirmier îi puse din nou bolnavei masca de oxigen. Lucia 
era vie, şi mâna în care ţinea discul era vie, ambulanta îi purta 
pe amândoi departe, foarte departe, spre alte săptămâni şi luni 
de iubire, în timp ce pe strada La Palma pompierii stingeau 
luminile oraşului. 


1.8 


În Unitatea de Arşi din spitalul universitar La Paz, unde erau 
internate persoanele afectate de incendii, nu avea acces oricine. 
Alex primise cu o săptămână în urmă, când Lucia fusese adusă 
de urgenţă aici, două cartele magnetice cu care el sau alte rude 
puteau intra să vadă bolnava. Asta în programul de vizită de 
după-amiază, de la cinci la opt. 

Desenatorul urca scările din faţa spitalului, nerăbdător să-şi 
întâlnească soţia. Mama Luciei, cu cealaltă cartelă, se găsea 
deja înăuntru. 

Ajunse la validatorul aflat sub supravegherea a doi agenţi de 
securitate, folosi cartela şi intră fără probleme. Un ascensor 
tapetat în plastic alb îl duse la etajul patru, rezervat arşilor. Din 
ascensor trecu în holul înţesat de lume. 

O asistentă înmâna fiecărui vizitator un halat verde de unică 
folosinţă, şi învelitori cu elastic pentru cap şi pantofi. Purtarea 
acestora era obligatorie. Abia apoi ţi se permitea să intri în 
saloanele bolnavilor. Alex păşi spre camera Luciei îmbrăcat în 
costumul ciudat care îl făcea să arate ca un cosmonaut. Tot a 
cosmonaut arăta şi soacra lui, aşezată lângă patul bolnavei. 

-Bună, iubito. Bună, mamă, îşi salută desenatorul soţia şi apoi 
pe Debora. 

-Veşti bune, îl anunţă soacra. Mâine după-amiază îi dau 
drumul. Arsura de pe obraz se vindecă repede, iar cele de pe 
mână şi picior se pot trata acasă. 

-Excelent. Era momentul. 

-Cum arată locuinţa? îl întrebă Lucia. 

-Ca nouă. Au reuşit să stingă focul la timp. Am înlocuit 
geamurile simple cu geamuri termoizolante şi am zugrăvit. Bine, 
lipsesc câteva piese de mobilier, dar asta se va rezolva. Doar pe 
faţada clădirii se văd urme. 

-Şi pe faţada mea, zâmbi trist bolnava arătându-şi obrazul 
bandajat. 

-Eşti mai frumoasă ca niciodată, îi oferi el cu tandreţe câteva 
secunde de mângâiere. 

-Lipseşte croissantul, glumi Lucia. 

-Nu, nu lipseşte. Îl am, şopti Alex misterios scoțând din 


buzunarul interior al vestonului o pungă de hârtie albă. Să nu 
vadă medicul. A zis că n-ai voie să mănânci decât ce primeşti 
aici. 

Desenatorul lăsă în sertarul noptierei de lângă pat punga cu 
croissantul, simţi că telefonul mobil îi vibrează în buzunar. ÎI 
pusese pe silențios să nu deranjeze pacienţii. 

-Nu-mi pronunţa numele, auzi la ureche vocea răspicată a 
vărului său Domingo. Am dat de omul tău. 

-Cum? 

-Fără întrebări. Notează. Ai pix şi hârtie la îndemână? 

-Mamă, repede un pix, îi ceru el soacrei scoțând punga cu 
croissantul din sertar şi rupând o fâşie de hârtie. 

-Da, am pix şi hârtie, îi confirmă lui Domingo în telefon. 

-Bine, scrie. Strada Montfort, 73, Malaga. 

-Am scris. 

-La adresa asta, acum două zile, un oarecare Pablo Martinez 
Valdes a deschis o afacere cu antichităţi. 

-În Malaga? 

-Eu zic că sută la sută e omul tău. 

-Mersi, rămân dator. 

Femeile îl urmăriseră în linişte pe parcursul convorbirii şi 
aşteptau o explicaţie. Dar desenatorul tăcea încercând să 
întrevadă cum avea să folosească informaţia primită. 

-Ce e cu Malaga? îl chestionă Lucia. 

-Acolo s-a mutat argintarul, Pablo. A deschis un magazin de 
antichităţi pe strada... Montfort, zise privind hârtia. 

-Trebuie să mergi, spuse ea. 

-Dar mâine vei ieşi din spital. 

-Să vedem, dragul meu. Mama rămâne încă o zi în Madrid. lar 
mâine seară tu vei fi acasă. Poţi lua avionul sau trenul rapid. 

-Ce zici, mamă? îşi întrebă el soacra care niciodată nu 
intervenea în planurile lor. 

-Alex, poţi spune că-ţi iubeşti soţia dacă nu eşti lângă ea 
când e bolnavă? răspunse Debora vizibil deranjată de posibila 
plecare a ginerelui. 

-Dar, mamă, obiectă Lucia, merge în Malaga pentru mine. 

-Nu înţeleg nimic. Chiar că nu vă-nţeleg. Să ştii că tatăl tău 
nu m-ar fi lăsat singură. 

-Serios? ripostă bolnava. În ultima vreme te lasă tot mai des 
să vii singură în capitală. 


-Dacă vin singură e din cauza banilor, nu din cauza... 

-Dacă ne-am înţeles, atunci mă duc în Chamartin să văd ce 
trenuri am spre Malaga, puse punct discuţiei Alex. 

Îşi luă rămas bun şi plecă îngândurat, absorbit de ineditul 
situaţiei. Se simţea ca un detectiv în misiune. Chiar şi detectivii 
trebuiau să lase îmbrăcămintea verde de protecţie într-un sac 
de plastic pentru a fi aruncată sau incinerată. Desenatorul făcu 
asta şi ieşi din spital trecând din nou pe la validator. 


Merse pe jos până la gura de metro Begona, de aici se 
deplasă la gara Atocha. La casierie îşi luă bon de ordine şi 
aşteptă ca numărul lui să apară pe ecranul de deasupra 
ghişeului numărul 3. 

-Un bilet pentru primul tren spre Malaga, îi solicită casierului. 

-Malaga, Malaga, să vedem ce găsim, vorbi ca pentru sine 
bărbatul scheletic ce părea să nu nutrească pic de pasiune 
pentru scaunul pe care stătea. Aveţi un tren la ora 21,35. Ce 
clasă vă dau, turist sau preferenţial? 

-Turist este bine. 

-Vă repet datele de pe bilet. Un loc la clasa turist pentru 
trenul care iese din Madrid Chamartin azi la ora 21,35 şi ajunge 
în Malaga la 00,25. 


-Foarte bine. 
-Plătiţi cash sau cu cardul? 
-Cash. 


Alex plăti, băgă biletul mare în buzunarul interior al 
vestonului. Rămâneau trei sferturi de oră până la plecarea spre 
oraşul lui Picasso. Se aşeză la tejgheaua unui bar din gară, servi 
un sandviş şi un pahar cu suc de ananas. 

Pe televizorul localului rula o telenovelă trecută de suta de 
episoade şi care îl lăsa indiferent. Se mulţumi să-şi petreacă 
restul timpului privind cum turiştii englezi şi germani se 
îndreptau spre scările de la metrou trăgând după ei valize 
enorme învelite în folie de plastic. 


La ora fixată, detectivul de ocazie era în tren. 

Un şuierat, şi vagonul se urni din loc. Aşezat în scaunul 
tapiţat care începu să-l scuture uşor, Alex nu-şi aminti decât că 
pleoapele lui făcură întuneric înaintea nopţii... 

Dormi adânc, o visă pe Lucia cu faţa schimonosită şi 


distorsionată, asemenea femeilor din tablourile lui Picasso. 

Se trezi la sosirea în gara Maria Zambrano din Malaga, o 
clădire enormă învăluită în umbră şi răcoare. Se simţea diferit, 
liber, văzându-i pe ceilalţi călători coborând pe peron cu bagaje 
grele. El nu ducea decât portofelul şi fâşia din ambalajul 
croissantului cu adresa argintarului. Căută sala de aşteptare. Pe 
un scaun de plastic, îşi continuă somnul până dimineaţă. Îl trezi 
pe la şapte femeia de serviciu atingându-i pantofii cu mătura pe 
care o manevra fără multă abilitate în timp ce asculta muzică în 
căşti. 


Părăsind sala de aşteptare, descoperi că ziua Malaga era o 
urbe însorită, plină de viaţă. Nu se opri să ia micul dejun în gară, 
preferă să guste întâi savoarea exotică a oraşului de pe malul 
Mediteranei. Comandă o porţie de ouă cu şuncă într-un local 
mirosind a portocale şi a alge de mare. 

Prin geamul restaurantului, văzu departe gâturile de girafă 
ale macaralelor ce transformau pitoreasca aşezare într-un 
amestec de vechi şi nou. Se gândi să-l roage pe ospătar să-i 
cheme un taxi, dar în loc de asta întrebă dacă exista prin 
apropiere o staţie de taxiuri. 

-Da, o luaţi în jos pe stradă şi prima la dreapta. Veţi vedea un 
şir de taxiuri imediat. 

Găsi maşinile albe exact cum le descrisese ospătarul. 
Aşezate în linie, gata să pornească. Urcă în primul şi-l informă 
pe şofer, un marocan: 

-Strada Montfort. 

Omul porni calm şi conduse fără grabă ducându-l prin nişte 
pieţe rotunde şi largi. Se afundă într-un cartier vechi, opri lângă 
un Burger King. 

-Asta e strada Montfort. La ce număr? 

-E bine aici. 

-Nouă euro şi patruzeci de cenți. 

-Păstrează zece euro. 

-Mulţumesc. 

Deci strada Montfort. La prima vedere, nu părea diferită de 
unele străzi din zona istorică a Madridului. Alex nu stătu pe 
gânduri pentru a analiza diferenţa dintre stilurile arhitectonice 
ale celor două oraşe. Venise cu un scop. Să-l găsească pe Pablo. 

Taximetristul îl lăsase la numărul 48, până la numărul 73 


avea de mers vreo două minute. Ce să-i spună argintarului? Că 
venise în Malaga să-i ceară un manual de instrucţiuni despre 
care Pablo spusese de la început că nu-l are? Cum să-i explice 
de ce făcuse atâta drum şi atâta efort? 

Numărul 73, pe trotuarul opus. Antichităţi. Un magazin mic, 
cu tende în dungi portocalii şi negre. 

Inchis, anunţa o plăcuţă de plastic lipită pe geamul uşii, în 
interior. Alex realiză că în afară de restaurante toate magazinele 
erau închise. Pătrunse în cel mai apropiat bar, El Molino, ceru o 
cafea pentru a avea motiv să intre în vorbă cu ospătarul. 

-Frumoasă zi pentru plajă, începu desenatorul. 

-N-aş zice, răspunse individul purtând sub nas o mustață pe 
oală. Cu fiesta de azi va fi nebunie pe plajă. Mai bine mergi în 
altă zi. 

-De aia-s închise magazinele, din cauza fiestei? 

-Clar. 

-Vroiam să vorbesc cu domnul Martinez de la magazinul de 
antichităţi. În legătură cu o vază de argint. 

-Da, da, a deschis de curând. Nu ştiu dacă vă amintiţi, înainte 
era un magazin de pantofi, s-au pensionat bătrânii. 

-Ştiţi unde locuieşte domnul Martinez? 

-Vino cu mine, îi răspunse barmanul ieşind de după tejghea 
ca să-l conducă până la uşă şi să-i arate peste drum o fereastră 
cu perdele muştar la etajul unu. Acolo stă. Priviţi, e cineva 
acasă. Pe uşa aceea se intră. 

-Mulţumesc. Să vă plătesc cafeaua... La revedere. 


Alex pătrunse pe poarta înaltă şi urcă scările de lemn ce 
duceau la etajul unu. Pe palier, o singură uşă. Atinse soneria. Îi 
deschise un bărbat pistruiat, cam la patruzeci de ani, în 
bermude şi maiou. 

-Bună ziua. Îl caut pe domnul Martinez. Pablo Martinez, de la 
magazinul de antichităţi de alături. 

-Eu sunt. 

-Cum aţi spus? 

-Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? 

In acel moment cobori scările de la etajele superioare, 
alergând grăbit, un copil de vreo şapte ani, salută politicos: 

-Bună ziua, domnule Martinez. 

-Bună ziua, puştiule, răspunse pistruiatul. 


Surprins, Alex bombăni ceva despre cum că se încurcase, că 
nu acela era numele sau nu acela era magazinul şi se retrase 
arborând atitudinea cuiva care spărsese geamurile casei cu 
praştia. Pablo Martinez, acel Pablo Martinez, îl urmări cu 
suspiciune până când desenatorul ajunse la parter şi ieşi 
închizând uşa în urma lui. 


1.9 


Păşind în apartamentul mirosind a zugrăveală proaspătă, 
desenatorul descoperi că Lucia îl aştepta pe sofa, palidă, într-o 
bluză crem, cu mâna dreaptă acoperindu-şi obrazul ars, într-un 
gest sfios, ca şi cum ar fi ascuns o parte intimă a corpului. Fără 
să vorbească, Alex se apropie şi se aplecă deasupra ei. li dezlipi 
palma de pe obraz, sărută delicat pata roşie şi triunghiulară. 

-Dacă într-adevăr vrei să faci asta, spuse ea, mai am o arsură 
pe cot şi una pe coapsă. 

-O să te sărut şi acolo, dar acum vreau să te îmbrăţişez. 

De obicei, când strângi pe cineva mult timp în braţe, nu spui 
nimic. Aşa procedă Alex preţ de cinci minute. 

Într-un sfârşit, Lucia vorbi prima: 

-Ştii, mâine merg la serviciu. 

-Aşa de repede? 

-Da. Arsurile nu-s grave, mi-au dat o cremă. Dacă găsesc pe 
cineva calificat să mi-o întindă peste arsuri, petele roşii se vor 
atenua, cu timpul poate chiar vor dispărea. 

-Cineva calificat? De exemplu, cine? 

-M-am gândit la tine. 

-Va trebui să-mi spui doctore. 

-E un cuvânt uşor de pronunţat. 

- „„Ce zici de apartament? Îți place bejul de aici şi din 
dormitor? 

Îmi place vru ea să spună, dar o întrerupse soneria 
interfonului. Cineva chema de jos, din stradă. 

-Cine-i? întrebă desenatorul. 

-Agent Carlos Gomez de la poliţia locală. Alex Garcia Bustos 
este? 

-Sunt eu. 


-Puteți veni o clipă? Dorim să vorbim cu dumneavoastră. 

-În ce problemă? 

-Vă rog, coborâţi în faţa blocului. Vă explic aici. 

-Bine. În două minute. 

Alex şi Lucia îşi întâlniră privirile îngrijorate. 

-Dragul meu, ce vor? 

-Habar n-am. Poate e vorba despre incendiu. 

-Ai făcut ceva şi nu mi-ai spus? 

-Uită-te în stradă. Ce vezi? 

Ea scoase discret capul pe uşa de la terasă. 

-Ce vezi, Lucia? 

-Nu mare lucru. O maşină de poliţie lângă Colţul Clasic. Nimic 
altceva. Stai. Un agent iese din Mustaţa Galbenă, e cu Toni. 

-Auzi ce vorbesc? 

-N-aud nimic. 

-Bine, eu cobor. Vorbim după aceea. 

-Tu ai făcut ceva, Alex. 

-Vorbim după aceea. lţi promit. 

El o sărută, îi lăsă mâna și deschise usa. 

Jos îl aştepta agentul de poliţie, da, îl chema Gomez. 

-Eu sunt Alex Garda. 

-Doresc să vă pun câteva întrebări, preciză polițistul. 

-Unde? Nu urcați? 

-Nu. Prefer să vorbim în magazinul de antichităţi de la colţ. 

-E ceva serios? 

-Însoţiţi-mă. 


Alex merse alături de agent pe trotuarul de peste drum, se 
uită fugitiv spre terasa mansardei de unde Lucia îi arunca o 
privire implacabilă. 

Trei-patru grupuri de vecini adunaţi în faţa altor intrări 
şuşoteau ceva despre hoţi şi despre furturile care, zicea cineva, 
se înmulţiseră în ultima vreme. 

În Colţul Clasic se aflau câteva persoane. Erau acolo Toni 
barmanul, Julian de la magazinul de calculatoare, fata de la 
coaforul Paris şi vânzătorul de la chişcul de plăcinte. 

Luis de Frutos, având o fericire de maniac pe faţă, îşi freca 
mâinile privind mulţimea de vecini pe care reuşise s-o strângă 
cu ajutorul poliţiei. Un alt agent, semănând izbitor cu un actor 
cunoscut, Brad Pitt, vorbea cu Toni, adresându-se din când în 


când şi anticarului: 

-Ce să înţeleg, aţi închis berăria la zero treizeci sau la unu 
noaptea? 

-Cred că era între, pe la unu fără un sfert, răspunse 
barmanul. Nu-mi amintesc exact. 

-Şi n-aţi auzit nimic, n-aţi văzut nimic suspect la magazinul 
de antichităţi? 

-Nu. 

-Ați cumpărat marfă de aici, din Colţul Clasic? 

-Recent, sau mai demult? 

-Ce contează, aţi cumpărat sau nu? 

-Am cumpărat, dar nu de la el, arătă Toni spre cocoşat. De la 
cel care a avut magazinul înainte, Pablo Martinez. 

-N-ai intrat dumneata nici să arunci o privire de când am 
preluat afacerea? interveni bătrânul anticar vorbind barmanului. 

-Nu. Pe cuvântul meu. N-am avut timp. 

-Domnule agent, se adresă cocoşatul poliţistului, v-am cerut 
s-o aduceţi şi pe soţia lui. In ultima săptămână mi-au intrat două 
chinezoaice în magazin. 

-Soția mea e japoneză, preciza Toni. 

-Ce contează? V-am cerut s-o aduceţi şi pe soţia lui, repetă 
anticarul ignorându-l. 

-Soția mea n-a călcat în magazinul ăsta. Garantez, lămuri 
barmanul chestiunea în controversă. 

Polițistul cu faţă de actor continuă: 

-Ajunge. Cu dumneavoastră am încheiat. Vă mulţumesc... 
Vorbim cu Alex Garda. Sunt agent Santiago Barea. Numele 
complet e Alex Garda Bustos, ca pe cutia poştală? 

-Exact. 

Toni părăsi Colţul Clasic trântind uşa fără să salute. 

-Nici lui nu-i cereţi documentul de identitate? interveni 
cocoşatul devenit ad-hoc un fel de şef peste poliţişti. 

Agentul nu-l recunoscu drept şef şi continuă către desenator: 

-Ați cumpărat marfă de aici? 

-Pot răspunde la fel ca Antonio, zise Alex arătând spre uşa pe 
care ieşise barmanul. N-am cumpărat de când Don Luis a 
preluat, în fine, înţelegeţi... 

În acest timp, trei tipi robuşti în salopete albastre întindeau 
prin sală cabluri şi vorbeau despre camere de luat vederi, detalii 
în legătură cu un sistem de securitate performant. 


-Domnul de Frutos spune că aţi intrat în magazin de la 
preluare. De repetate ori. 

-Aşa e. Fostul anticar, Pablo, vindea cărţi vechi, reviste, jocuri 
video. Am cumpărat un joc şi Pablo a uitat să-mi dea manualul 
de funcţionare. 

-Mai aveţi jocul? 

-Dar ce s-a-ntâmplat? 

Alex era tensionat, poate şi pentru că de faţă era Juliân, 
bărbosul de la Top Computer, unde încercase să copieze 
Dominoul. 

-Mai aveţi jocul? 

-Sunt acuzat de ceva? Puteţi să-mi explicaţi de ce am fost 
chemat aici? 

-Nu e cazul să vă îngrijoraţi. Azi noapte cineva a intrat prin 
efracţie în magazin. Domnul de Frutos spune că şi în urmă cu 
zece zile a găsit dimineaţă uşa magazinului deschisă. 

-La vârsta asta, e normal... , comentă desenatorul sarcastic. 

-V-am cerut s-o aduceţi pe soţia lui, interveni nervos 
cocoşatul. Nici pe soţia lui n-aţi adus-o. 

-Bine, bine. Alex Garcia, dumneavoastră n-aţi cumpărat 
recent nimic de aici. Dar soţia dumneavoastră? se adresă din 
nou agentul Santiago Barea desenatorului. 

-Nu, nici soţia. 

-Vă mulţumesc, asta-i tot. 

-Sunteti căsătoriţi legal, sau doar locuiţi împreună? se băgă 
iar cocoşatul în faţa desenatorului, cu vocea răguşită. 

-A dispărut ceva din magazin? îl întrebă Alex pe omul legii 
ignorând intervenţia bătrânului. 

-Asta e treaba poliţiei. Cu dumneavoastră am încheiat. La 
revedere. 

- „„„La revedere. 

-Acum vorbim cu Raquel Vasquez Neiro, de la coaforul Paris. 

-Cel puţin, aţi adus o femeie, asta-i bine, îl auzi Alex pe 
cocoşat. 

Părăsi magazinul. 


Se îndreptă uşurat spre casă, remarcând că Lucia era tot 
acolo, pe terasă, rămasă nemişcată în amurgul auriu, statuie 
galbenă cu degetele mâinii drepte lipite de obraz. 

In apartament, primul lucru pe care îl făcu Alex fu să ia 


degetele Luciei de pe obraz şi să i le pună pe gură pentru a-i 
opri cuvintele. 

-Da, am făcut ceva, recunoscu spăşit. 

Ochii ei erau o apă albastră şi tulbure, din care nu ştiai dacă 
va ieşi o sirenă sau un monstru gata să te înghită. 

-Să ne aşezăm pe sofa şi-ţi spun, continuă el. 

Evident, sofaua, locul atâtor împăcări, putea suporta încă 
una. 

-Mai întâi, iartă-mă. Am fost prins în vărtejul ultimelor zile, n- 
am găsit momentul potrivit să-ţi zic. A fost Dominoul, mama ta, 
apoi incendiul, apoi Malaga. 

Din apa albastră ieşi sirena, nu monstrul, şi rosti: 

-Bine, spune-mi. 

-A fost în seara în care am coborât să caut punga de gunoi în 
container. Magazinul de antichităţi avea uşa deschisă, bătrânul 
era neatent. Am intrat, m-am ascuns după o pendulă. El a plecat 
fără să mă observe şi a încuiat cu cheia. 

-Alex... 

-Vroiam să văd dacă în calculator există un manual pentru 
Domino... un manual sau orice altceva, ceva care să ne 
folosească. 

-Ce-i găsit în calculator? Cum ai ieşit de acolo? 

-Aici e şmecheria. Bătrânul a încuiat şi a plecat. N-am găsit 
nimic în calculator. Decât o evidenţă că Pablo avusese în stoc 
trei jocuri Dominoul viselor. 

-Trei seturi? 

-Da, să-ţi explic. În timp ce eram înăuntru, a intrat cineva cu 
chei potrivite, atunci, noaptea. M-am ascuns. Era un rocker, îl 
văzusem în aceeaşi zi în magazin. A început să lucreze pe 
computer. La un moment dat, am ieşit din ascunzătoare şi am 
fugit. Asta a fost tot. Am venit acasă. 

-Şi poliţia? 

-Nu le-am spus. Anchetau un furt din magazin. Eu n-am furat 
nimic. Poate a furat rockerul. 

-Nu pot să cred c-ai făcut asta. Să nu mai să încerci să faci 
ceva asemănător niciodată. Nici pentru mine, nici pentru 
altcineva. 

- ...N-am găsit nimic în Malaga. Omul nu era Pablo. Doar 
numele coincidea, schimbă vorba Alex. 

Auziră voci stridente în stradă, ieşiră împreună pe terasă să 


vadă ce se întâmpla. 

Agentul Santiago Barea, însoţit de cocoşatul rânjind, i se 
adresa lui Toni în faţa berăriei: 

-Dorim să vorbim cu soţia dumneavoastră. 


1.10 


Tolănită pe sofa, Lucia se plictisise să rezolve un sudoku cu 
pixul şi luă la răsfoit noul număr din Săptămâna. 

-Auzi, Alex, strigă spre bucătăria unde soţul ei pregătea în 
tigaie creveţi prăjiţi. 

Desenatorul băgă capul pe uşa sufrageriei: 

-Spune-mi. 

-Azi se organizează în parcul Retiro Noaptea cărți/or. 

-Imposibil. Noaptea cărților e prin aprilie. 

-Scrie în Săptămâna. E ediţie specială. Vor fi o grămadă de 
standuri. Chiar şi librăriile deschid până târziu. 

-Vrei să mergem? 

-Bineînţeles. 

-Poate eşti obosită. A fost prima ta săptămână de lucru după 
accident. 

-Asta nu-i tot. Fii atent ce scrie: Cu ocazia evenimentului, pe 
lângă obişnuitele standuri cu cărţi vor exista standuri cu presă, 
comicsuri Şi... şi... ce crezi?... jocuri video. 

-Serios? 

- „Vezi că afară se întunecă, iar în bucătărie miroase a 
creveţi făcuţi scrum. 

Alex alergă la bucătărie. Reveni după un minut aducând o 
farfurie cu creveţi, două jumătăţi de lămâie, maioneză şi pâine. 
Mâncară cu poftă, la sfârşit îşi linseră degetele. Unul altuia. 

Nu le luă mult timp să-şi pună hainele de stradă şi să iasă. 
Lucia îşi aruncă pe umăr o poşetă din piele albă. 

-În caz că găsim vreo carte, explică ea. 

În faţă la Mustaţa Galbenă, Toni aşezase pe trotuarul îngust 
patru mese cu două scaune fiecare. Lipise un anunţ pe 
gemuleţul ce dădea spre tejgheaua din interior: Nu există 
ospătar pentru servirea clienților pe terasă. 


Afară era teribil de cald, începea una dintre nopţile sufocante 


ale Madridului. Alex şi Lucia porniră agale pe trotuar ţinându-se 
de mână, intrară în staţia de metro Bilbao. leşiră din subteran la 
suprafaţă în Retiro. Noaptea, parcul căpăta un farmec care îl 
făcea să semene a pădure. Găsiră, în mijlocul pădurii, o 
suprafaţă imensă, luminată, plină cu standuri de cărţi. Sute de 
oameni căutau un volum mai special sau ieşiseră pur şi simplu 
să se plimbe. Peste tot, hărmălaie şi forfotă. Nemişcaţi erau 
doar agenţii de securitate şi statuile de fiinţe mitologice, nuduri 
de femei sau busturi de personalităţi. 

-Vezi ceva interesant? o întrebă desenatorul pe Lucia care se 
oprise lângă nişte enciclopedii enorme. 

-De fapt, nici nu ştiu ce caut. Am văzut o chestie interesantă 
un pic mai încolo, spuse ea şi îl trase la o oarecare distanţă de 
vacarmul multicolor, în semiîntuneric, lângă una dintre puţinele 
statui ridicate în memoria unei femei îmbrăcate. 

Aici îl aduse aproape şi îl sărută pe gură. Nu mult, pentru că 
brusc o umbră apărută din neant îi smulse poşeta albă de pe 
umăr şi o luă la fugă ridicând în aer pietricelele de pe alee. 

-Poşeta! strigă Lucia. 

Desenatorul porni instinctiv în direcţia urmată de hoţ. 

-Alex, stai! îl opri ea. 

-Dar... 

-Stai. Întoarce-te. 

Indecis, bărbatul o ascultă şi reveni lângă ea continuând să 
privească în depărtare, spre întunericul în care umbra hoţului se 
dizolvase complet. 

-N-aveai nimic important în poşetă? Acte? Chei? 

-Nu, zise Lucia oftând şi-l trase spre lumină pentru a i se 
ghemui iar în braţe. În ce lume trăim, dragul meu. 

Desenatorul privea încordat în jur, nefiind atent la cuvintele 
ei. 

-Linişteşte-te, Alex. N-are ce să-mi mai fure. Vino, n-am 
căutat standurile cu jocuri video. 

-Bine, hai. Mi-a pierit tot cheful. 

Dădură o tură pe aleile cu standuri, nu întâlniră nimic legat 
de jocuri video. Salutară câţiva cunoscuţi, printre care Vicente şi 
alţi ziarişti de la Săptămâna. 

-N-aveai cumva Dominoul în poşetă? îi veni lui Alex un gând. 

-Nu. De când l-a rătăcit mama ultima dată, nu mai scot CD-ul 
din laptop. 


-Din laptop? se încruntă desenatorul. Nu ziceai că ai dus 
laptopul la serviciu, până ce vor aduce computerul tău de la 
depanare? 

-Ba da, realiză Lucia. A fost doar o zi. N-ai văzut? Am adus 
acasă laptopul, CD-ul e înăuntru. 

-Aveţi sistem de alarmă la birouri? 

-Dar Alex, am adus acasă laptopul. 

-Bine. Mă gândeam că defecţiunea s-ar putea repeta... Am 
devenit stresat de când am cumpărat jocul ăsta. Nu crezi că 
suntem un pic dependenţi de el? 

-Dacă cred? Sunt sigură. Categoric am ajuns dependenţi de 
Domino. Asta mă face să mă simt bine. Nu dependenţa de joc 
mă supără, ci prăpastia dintre realitate şi lumea Dominoului. Şi 
ţie-ţi place Dominoul... 

El nu adăugă nimic şi nu reacţionă. Privirea ei cerea un 
răspuns. 

-Nu ştiu ce să zic, Lucia. Nu ştiu... 

-Să ne întoarcem. Vreau să beau o Fanta de lămâie pe terasa 
lui Toni. Ai văzut că are terasă? 

-Să mergem. Eşti invitata mea. 

-A cui altcuiva aş putea fi? 

-A ta sigur nu. Ai rămas fără poşetă. 

-Acasă mai am cel puţin şase. 

-Acum înţeleg de ce nu ne cumpărăm maşină. 


Tot schimbând dulcegării, luară metroul şi reveniră în centru. 
Strada La Palma îşi trăia viaţa de noapte. Erau disponibile 
barurile în mod normal închise la ora aceea, berăria lui Toni, 
chioşcul de îngheţată şi magazinul de antichităţi. 

-Vrei o îngheţată de vanilie? îşi întrebă Alex soţia. 

-Nu. Prefer sucul pe terasa lui Toni. Uite, e deschis Colţul 
Clasic. 

-Am observat. 

-Nu cumva a adus cărţi? Altfel de ce să fi deschis? Să intrăm 
o clipă. 

-Eu nu, se eschivă desenatorul. 

-Hai, te rog. 

-De când întâmplarea cu poliţia, nu mai intru acolo. N-am 
chef să dau ochii cu cocoşatul. 

-Aşteaptă lângă chioşc, mă duc eu să întreb. Mă-ntorc 


repede. 

-Cărțile sunt pe prima etajeră din dreapta uşii. Să nu te 
lungeşti. 

Blonda trecu pe trotuarul celălalt. Intră pe uşa Colţului Clasic, 
Alex o văzu îndreptându-se spre locul unde se afla măsuţa 
cocoşatului şi dispărând din câmpul lui vizual. 

Desenatorul urmări câteva maşini rulând pe lângă el cu 
viteză mică, farurile albe îi izbiră ritmic umbra de zidurile 
întunecate. Se gândi că noul anticar era o pacoste pentru strada 
La Palma. Totuşi, şi bătrânul avea probleme. Nevastă-sa făcuse 
un infarct. 

Lucia ieşi din magazin cu mâinile goale. 

-Dezamăgită, nu-i aşa? o întâmpină el. 

-Ei, aveau ceva cărţi, nimic să intereseze. Ştii ce? Era un alt 
tip la tejghea. Cred că bătrânul a renunţat la afacere. 

-Nu glumeşti? 

-Deloc. 

-Alt anticar senil? 

-Nu, un tip la treişcinci-patruzeci de ani, cam aşa. 

Vorbind, se apropiară de terasa lui Toni, pustie. Nu avusese 
succes ideea de a pune mesele în stradă. Anunţul era tot acolo: 
Nu există ospătar pentru servirea clienților pe terasă. Tejgheaua 
din berărie avea lateral un gemuleţ prin care Toni putea servi 
clienţii de afară. Alex merse la deschizătura pătrată şi îl 
descoperi pe barman aşezat pe un taburet, în aşteptare. In local 
nu era nimeni, câţiva adolescenţi se făceau auziţi dinspre 
locutorio. 

-Bună, Toni. 

-Bună seara, Alex. 

-O Fanta de lămâie pentru soţia mea. Şi o bere pentru mine. 

-S-a făcut. 

Desenatorul aşteptă, privind cum Toni turnă într-un pahar 
băutura răcoritoare, peste două cuburi de gheaţă. Umplu şi o 
halbă la robinetul dozatorului de bere. 

-Plătesc acum? 

-Nu te preocupa. Plăteşti la urmă. 

-Ce noapte... 

-Da, căldură mare. 

Alex primi comanda pe o tavă rotundă. Reveni la masa 
aleasă de Lucia. Sorbiră amândoi din pahare, cu înghiţituri mici. 


Prin gemuleţ, văzură că lângă barman apăruse nevastă-sa, care 
întrebă: 

-Toni, până când ţinem deschis? 

-Incă o jumătate de oră, atât. Spune-le băieţilor de la Internet 
că mai mult nu pot continua. 

Barmanul luă uşor mâna femeii şi îi sărută unghiile. Era prima 
dată când Alex şi Lucia îl vedeau să facă un gest de tandreţe 
faţă de japoneză. 

-Eşti obosită? îşi întrebă Toni soţia. 

-Nu. După ce închidem, vreau să jucăm o partidă de Domino. 

-Aşa va fi, îi sărută el din nou unghiile în timp ce ea se 
retrăgea spre locutorio. 

Unicii clienţi de pe terasă se priveau înmărmuriţi. 

-Ai auzit, nu? 

-Da. 

-Crezi că vorbeau despre Dominoul viselor? 

-N-am nicio îndoială. 

-Nu-mi vine să cred. Şi ei? se miră Lucia. De ce nu le vorbim? 
Poate ştiu despre joc mai multe decât noi. 

Toni ieşi la gemuleţ ca să ofere din partea casei o farfurioară 
cu alune şi să-i anunţe: 

-Închidem într-o jumătate de oră. 


1.11 


-Ştiai că Toni a lucrat ca ziarist? o întrebă Alex pe Lucia dând 
la o parte draperia. 

In mansardă năvăli brusc aerul galben al dimineţii. 

-Barmanul? 

-Da. Parcă a colaborat şi la Săptămâna, nu sunt sigur. Acum 
şapte sau opt ani. Mi-a povestit Vicente. Se cunosc bine. Cei 
care iau citit articolele spun că Toni avea scrisul în sânge. 

-Cineva care are scrisul în sânge nu lasă meseria de ziarist ca 
să deschidă o berărie, replică blonda servind eternul croissant 
de pe tava adusă de soţul ei din bucătărie. 

-Asta-i altă poveste. Berăria o avea tatăl lui, bătrânul a murit 
într-un accident de maşină. După înmormântare, Toni a preluat 
localul. Dacă e adevărat ce se zice, abia aştepta să iasă din 
lumea presei. Nu suporta ipocrizia, minciuna. Presa din asta 


trăieşte. 

-Dar nici să-ţi laşi talentul să se stingă aşa, mormăi soţia 
desenatorului cu gura plină. Cum ar fi să-mi imaginez că 
Shakespeare îmi serveşte cafeluţa cu lapte şi croissantul. 

-N-ar trebui să fie greu să-ţi imaginezi, pentru că 
Shakespeare sunt eu. Mai vrei cafea? 

-Nu, răspunse blonda oprindu-şi contrariată privirea asupra 
obrajilor lui Shakespeare. Te văd schimbat la faţă? Eşti bine? 

-Mă doare capul. Cred că m-a prins curentul aseară în Retiro. 
Sper să nu mă gripez. 

-Ce facem cu ei? şopti Lucia. 

-Cu cine? 

-Cu Toni şi cu japoneza. Le spunem că avem jocul? 

-Are sens? M-am gândit. Astea sunt chestii care se fac în doi. 
Nu ştiu dacă e înţelept să-i băgăm în povestea noastră. Sau să 
ne băgăm noi în povestea lor. 

-Alex... cum crezi că se va termina? 

-Ce? 

-Istoria cu Dominoul. 

-Greu de spus. Cu timpul, ne vom sătura de joc. Bine, 
fabricanţii introduc mereu alte scenarii. Sau poate se vor zgâria 
discurile şi... adio, Domino! 

Lucia adună ceştile şi puţinele firimituri căzute pe jos, duse 
tava în bucătărie. La întoarcere se aşeză în braţele lui. li băgă în 
gură o pastilă de paracetamol şi-i dădu să înghită apă. II întrebă: 

-Cum rămâne cu partida pe care ziceam c-o jucăm azi? 

-Cred că sunt în stare să cobor la locutorio. 

-Azi merg eu, spuse Lucia. Neapărat trebuie să luăm încă un 
computer pentru casă. Chiar de mâna a doua, nu contează. 
Vreau să te ştiu lângă mine când jucăm. 

-Bine, eu rămân aici. Ai grijă să nu te vadă japoneza când 
introduci CD-ul. la un calculator care să n-aibă ecranul îndreptat 
spre ea. 

-Pa, îl sărută blonda punând discul într-o poşetă mov. 

-Ai grijă la poşetă, o sfătui Alex. 

Femeia plecă închizând uşa, desenatorul căzu pe gânduri 
privind-o. 


Merse pe terasă, urmări cum Lucia ieşi din scară şi intră în 
berăria-locutorio. Pe terasa de la Mustaţa Galbenă era plin de 


clienţi, o echipă de agenţi comerciali la costum şi cravată 
uniseră două mese şi serveau sandvişuri râzând tare. Aştia 
lucrează si sâmbăta, îşi spuse desenatorul. Reveni în fotoliul de 
la birou, se conectă la Domino. 

Numele? Scrise: Alex. 

Modul? Alese: Doi jucători. 

Parola? Scrise: croissant2011. 

O fereastră text aviză: Alex - conectat. Instantaneu se 
deschise altă fereastră: Lucia - conectată. Deci Lucia începuse. 
Asta însemna că scenariul îl alesese ea. Da, scenariul era: 
Zeppelin. 


Fu deranjat de soneria interfonului. O ignoră. Probabil, agenţii 
comerciali de la compania de energie sau de telefoane, cine mai 
ştie de unde erau, încercau să găsească un locatar dispus să 
deschidă. Auzi în continuare cum cel care deranjase adineaori 
suna şi la alte apartamente într-o simfonie stresantă. Cuiva i se 
făcu milă şi deschise. Nu cumva era agentul de poliție de acum 
două zile? îl fulgeră pe Alex un gând. Puțin probabil. 

Desenatorul se cufundă în povestea partidei de Domino. 
Avatarul Luciei intrase în scenariu, umbla pe un câmp arat, în 
noapte. Arăta lunii o jumătate de față, întunericului încă una... 
Alex înţelese că avea de aşteptat până când urma să i se 
permită şi avatarului lui să acţioneze, se relaxă pe scaunul din 
faţa laptopului. Luă o gură de ceai schimbând în gură gustul rău 
al pastilei de paracetamol. 


Dacă agenţii comerciali pătrunseseră în scară, aveau să 
ajungă curând la etajul trei ca să-l deranjeze iar. Exact asta se 
întâmplă. Cineva sună scurt, de două ori, la soneria de la uşă. 

Mănâncă si ei o pâine, gândi desenatorul. Işi aminti că un fost 
coleg de şcoală, Jose, lucrase vreo patru luni într-o astfel de 
firmă. La o cafea, Jose îi povestise că nu primise aproape niciun 
fel de drepturi, încheiaseră cu el un contract mercantil, şi gata. 
Agenţii trebuiau să-i convingă pe locatari că preţurile companiei 
pe care o reprezentau erau mai avantajoase decât ale 
companiei care deja furniza servicii proprietarului sau chiriaşului 
respectiv. Dacă pe parcursul lunii reuşeau să încheie contracte 
cu locatarii, agenţii încasau un comision. Dacă nu, nu primeau 
nimic. In plus, trebuiau să-şi plătească singuri transportul. 


Lucrau zi lumină, inclusiv fiestele. Viaţă de câine, ce mai. 

Cineva sună iarăşi la uşă. 

De data asta, Alex se sinchisi să meargă tiptil şi să arunce o 
privire pe vizor. 

Erau doi bărbaţi la cravată, exact ce presupuse. 

Închise uşiţa vizorului înainte de a se retrage, pentru ca de 
afară să nu fie sesizată schimbarea intensității luminii. Reveni în 
linişte în sufragerie. 

Cei doi bărbaţi vorbeau cu voci groase, răguşite, dincolo de 
uşă, într-o limbă pe care desenatorul nu reuşea s-o identifice. 
Sigur erau imigranţi. Jose îi spusese că firmele de genul ăsta 
erau pline de imigranţi deoarece cerinţele de contractare erau 
minime, iar salariul era condiţionat de rezultate. 

Revenit lângă laptop, realiza că bărbaţii nu plecau, ci 
vorbeau în continuare. Merse iar la vizor. Cei doi nu mai erau 
acolo, se auzeau conversând undeva la etajele inferioare. Alex 
deschise uşa încet şi se apropie de scări privind pe furiş în jos. 

Agenţii comerciali se aflau la etajul unu. Doi bărbaţi graşi. 
Foarte graşi. Sigur asiatici, feţele şi limba lor spuneau asta. Unul 
se aşeză cu fundul pe trepte, scoase dintr-o servietă de piele 
maro o sticlă cu apă. O dădu pe gât urgent, ca şi cum ar fi 
aruncat o picătură într-un ocean. 

De ce nu pleacă o dată? se întreba desenatorul. 

Grasul aşezat pe scări îşi scoase pantofii cu un gest de 
uşurare, se părea că nu-i erau comozi. Işi dădu jos pe rând 
şosetele albe, umede de transpiratie, i le înmână celuilalt care le 
puse într-o pungă transparentă. Individul rămas în picioare 
scoase din buzunar alte şosete curate şi le dădu primului, cu 
respectul cu care o secretară îi oferă şefului un document la 
semnat. Şeful îşi trase şosetele, se încălţă iar cu pantofii, 
evident fără plăcere. 

Alex urmări scena grotescă în tăcere, îi auzi vorbind şi 
pregătindu-se să se urnească din loc. Incotro urmau s-o ia? Din 
nou în sus? Sau se dădeau bătuţi şi se îndreptau spre ieşire? 

Desenatorul se retrase în casă. În sufragerie, pe laptop, 
partida de Domino continua să se deruleze. In lipsa lui Alex de 
lângă ecran, Lucia pusese câteva întrebări la care programul de 
joc răspunsese automat. 


Soneria! Ciocănituri în uşă. Aşadar, cei doi deciseseră să mai 


încerce. Alex se ridică liniştit, merse să le deschidă ca să 
lămurească odată chestiunea: nu avea de gând să schimbe 
furnizorul de energie sau de indiferent ce alte servicii. 

Privi pe vizor. Într-adevăr, erau cei doi. Deschise. 

-Bună ziua, le spuse, pregătind în minte răspunsul la posibila 
ofertă. 

Atunci îi văzu cu claritate. Îmbrăcaţi în costume verzi, cu 
cravate de aceeaşi culoare, erau imenşi. Involuntar, îi asocie cu 
luptătorii de sumo din Domino care apăreau la finalul unor 
partide, când tensiunea erotică dintre avatarul lui şi cel al Luciei 
ajungea la apogeu. 

Alex aştepta. Ei nu spuneau nimic, mai degrabă i se păru că 
priveau în spatele lui, în casă, pentru a vedea interiorul. Şeful 
cel scund, cu servieta maro, făcu din cap către colegul său că 
Nu, îi comunică scurt ceva într-o limbă necunoscută. Făcură 
stânga- mprejur fără să salute. Coborâră scările. 

Să râdă? Desenatorul îi privea contrariat, neînţelegând ce se 
întâmplase. Închise uşa îngândurat. Ciudată vizită. 

Reveni la joc. Lucia era în plină acţiune, se afla pe punctul de 
a încheia singură partida, în lipsa lui. Se implică şi el, apărând în 
scenariu la final. 


Partida se încheie. 

Alex fugi pe terasă, curios să vadă dacă agenţii comerciali 
ieşiseră din clădire. Îi descoperi stând la o masă pe terasa lui 
Toni, fără alţi colegi, servind două cafele. N-o să continue mult 
în serviciul ăsta, gândi desenatorul. Se întoarse în sufragerie. 

Urma să sosească acasă Lucia. Ce bine. Se gândi la gingaşa 
lui soţie şi faţa i se umplu de o bucurie profundă. Merse din nou 
pe terasă, aşteptând s-o zărească. N-o văzu în stradă, probabil 
intrase deja în scară, sau întârzia la Internet. Poate rămăsese să 
vorbească cu japoneza pe tema Dominoului. Ce mai conta? 


Strada La Palma era pustie. Cei doi asiatici în verde 
dispăruseră de pe terasa berăriei, doar ceştile goale lăsate pe 
masă aminteau prezenţa lor. Alex închise uşa balconului şi se 
trânti pe sofaua ce păstra urma corpului Luciei. Ea vroia încă un 
computer pentru casă, era de preferat să joace liniştiţi 
împreună, fără să fie nevoiţi ca unul dintre ei să meargă la 
locutorio. Dacă făcea un calcul, un euro pe oră în fiecare zi la 


locutorio însemna 30 de euro pe lună, adică 300 de euro în zece 
luni. Cu banii ăştia putea cumpăra oricând un computer la mâna 
a doua. Nu era idee rea să treacă pe la Top Computer, unde 
vindea Juliân. Sau să încerce în altă parte. Juliân era suspicios în 
privinţa lui. Cine ştie ce spusese bărbosul poliţiei, în seara 
aceea, în magazinul de antichităţi. 


Lucia nu sosea. 

Decise s-o sune pe telefonul mobil. Apelă numărul ei şi 
aşteptă mult. Nu răspundea. Pe unde umbli, Lucia? 

După două minute, sună iar. În sfârşit, i se accepta apelul. 

-Lucia? Draga mea?... 

Tot ce auzi în ureche fu zgomotul unor obiecte trântite, glasul 
disperat al Luciei strigând chinuitor A/ex! şi cuvintele într-o 
limbă necunoscută ale unor voci groase, răguşite, pe care 
desenatorul le asocie instantaneu cu cei doi agenţi comerciali în 
verde. Telefonul îi dădu imediat ton de ocupat. 

Lucia? Asiaticii? Alex vibra incapabil să gândească. Sună iar. 

Auzi doar: Abonatul nu răspunde sau nu se află în aria de 
acoperire. Vă rugăm, încercaţi mai târziu. 


1.12 


Alex intră în panică. Incapabil să-şi ducă presupunerile 
sumbre prea departe, simţi că în casă nu putea face nimic 
pentru a o ajuta sau pentru a o găsi pe Lucia. Se încălţă grăbit, 
calculând în minte ce avea de gând să întreprindă în continuare. 

Ţâşni pe uşă ca un fulger şi tot aşa cobori scările. La etajul 
unu zări aruncate pe jos o sticlă de apă plată Fontbella de un 
sfert de litru, goală, şi o pungă de plastic transparentă în care 
cei doi graşi vârâseră şosetele umede. 

Ce să facă? Să le ia cu el, să le lase acolo? Le lăsă şi ieşi din 
scară. Intenţiona să ajungă cât mai repede unde ştia că se 
aflase Lucia, la locutorio. De departe văzu uşa închisă şi observă 
un bilet alb pe care îl descifră când se apropie: Închis. Se părea 
că barmanul plecase. Dar nu. Ochii ageri ai lui Alex dibuiră prin 
perdeaua cu multe găurele mici din fereastra berăriei două 
umbre: Toni şi nevastă-sa. 

Bătu energic în tocul metalic al uşii, apoi în sticla geamului. 


-Toni! Toni! Deschide! 

Umbra barmanului vorbi ceva cu umbra nevestei sale, el veni 
să deschidă. Desenatorul citi pe faţa lui Toni că omul nu era în 
apele lui. Asta citi şi barmanul pe chipul lui Alex. 

-Care-i problema? întrebă Toni. 

-Nevastă-mea. E în locutorio, aşa-i? 

-Nu-i nimeni în locutorio. Am închis. 

-Dar a fost. A fost aici acum puţin timp. Sunt sigur. 

Toni se întoarse spre umbra japonezei: 

-A fost nevasta lui Alex la locutorio? 

-Da, a luato oră de Internet. Ei bine, nu chiar o oră. 

-Unde s-a dus? strigă desenatorul către femeia rămasă în 
umbră în interiorul berăriei. 

-Nu ştiu. N-a zis unde, a plătit şi-a plecat. 

-Sigur nu-i aici? 

-Sigur, confirmă Toni. Vrei să verifici? 

-Nu. 

-Ce s-a întâmplat, Alex? se interesă barmanul. 

Nu primi răspuns deoarece desenatorul alerga deja spre 
Colţul Clasic. Dacă Lucia trecuse să caute o carte, cine ştie? 


Magazinul de antichităţi era, de asemenea, închis. 

incotro să o apuce? Încotro? 

Fără să gândească, luă metroul până la redacţia Săptămânii. 
Pe peron era înghesuială mare, oamenii circulau, aveau lucruri 
importante de rezolvat. Niciuna dintre blondele care ieşeau sau 
intrau în vagoane nu avea chipul Luciei. 

Ajuns la destinaţie, pătrunse în birourile redacţiei fără să ştie 
precis de ce se afla acolo. Vru să-l întrebe pe Vicente despre 
soţia lui, dar n-o făcu, se gândi că sigur ziaristul i-ar fi spus dacă 
se întâmplase s-o vadă pe Lucia. 

-Ascultă, Alex, când aduci imaginile pentru ediţia tematică? îl 
luă la rost Vicente. 

Dar desenatorul ieşise în grabă lăsând uşa principală să 
penduleze sacadat în balamale. Îşi zise că Lucia o luase poate 
spre Retiro, unde se aflau standurile cu cărţi, să-i facă o 
surpriză, să-i cumpere ceva. Adevărul era că mintea lui se forţa 
să construiască scenarii cu final fericit din care să lipsească cei 
doi asiatici în verde şi vocea care striga cu disperare printre 
sunetele de obiecte trântite A/ex!. 


În parc, zona standurilor arăta jalnic. Pretutindeni erau 
aruncate pahare de unică folosinţă şi cutii de carton pentru 
floricele, plus tot felul de resturi. Doi lucrători de la salubritate 
nu pridideau în a umplea saci mari de plastic, de culoare gri, cu 
deşeurile pe care le aruncau într-o camionetă mică. Câţiva 
muncitori în salopete portocalii demontau panourile mobile ale 
standurilor şi le făceau stive. 

Alex se opri din alergare lângă statuia unde Lucia îl sărutase 
şi unde i se furase poşeta albă. Să fi avut furtul legătură cu 
dispariţia ei? Nu ştia ce să creadă. 

Formă din nou numărul Luciei. Acelaşi: Abonatu/ nu răspunde 
sau nu se află în aria de acoperire. 

Luă metroul spre casă. Dacă Lucia se întorsese şi exista o 
explicaţie simplă, una la care nu se gândise? 

Ajunse ud de transpiraţie pe strada La Palma. 

Magazinul de antichităţi era închis, Mustaţa Galbenă la fel. Ca 
şi cum toţi se înţeleseseră să plece undeva. 

Urcă gâfâind scările, se opri la etajul unu. Nu mai vedea 
punga cu şosete şi sticla goală de Fontbella. Fără doar şi poate, 
femeia de la curăţenie trecuse pe acolo. 

Continuă să urce. Ajuns la etajul trei, se cutremură. Imaginea 
pe care o descoperi părea desprinsă dintr-un coşmar. Pe podea, 
lipită de uşa lor, uşa lui şi a Luciei, se afla o femeie gonflabilă, o 
păpuşă pe jumătate dezumflată, cu capul căzut pe piept, poziţie 
ce semăna mult cu postura înfricoşătoare a unui cadavru. 

Desenatorul dădu păpuşa la o parte, deschise tremurând uşa. 
Alergă prin camere. Lucia nicăieri. Fugi pe terasă. Nimeni în 
stradă. 

Se întoarse pe casa scărilor. Femeia gonflabilă, răsturnată 
acum pe o parte, întindea mâinile şi capul peste primele trepte. 

Ultima soluţie: să se conecteze la Domino. Dacă Lucia era 
undeva, într-un alt locutorio? Se aşeză pe scaunul cu rotile. întâi 
trebuia să introducă CD-ul în portatil. Unde se afla, unde se afla 
CD-ul? Ce era cu capul lui? Doar CD-ul fusese permanent 
înăuntru. Se ridică de pe scaun şi îl dădu la o parte, rămase în 
picioare. Nu avea calmul necesar pentru a sta aşezat. Porni 
jocul. 

Numele: Alex. 

Modul: Doi jucători. 

Parola: croissant2011. 


Rezultatul fu afişat instantaneu: A/ex - conectat. Dar nici 
urmă de Lucia. 


Trebuia să sune la poliţie. Asta era! Luă păpuşa şi o aruncă 
înăuntrul apartamentului. Cobori scările formând numărul de 
urgenţe 112. 

Deschise uşa blocului şi în faţă îi apăru, ca din pământ, 
imensă, maşina roş-albastră a poliţiei locale. Agentul cu chipul 
lui Brad Pitt, sobru, se găsea acolo aşteptându-l. Lângă el, o 
femeie în uniformă de poliţist. 

-Soția mea a dispărut, îl anunţă Alex închizând mobilul. 

-Ştim. Vă rog să mă urmaţi. 

-Unde e? văzu desenatorul în cuvântul Știm o rază de 
speranţă. 

-Asta nu ştim, continuă agentul cu un ton lipsit de 
sentimente. Vă rog, urcați în maşină. 

-Unde mergem? 

-La secţie, trebuie să vorbim. 

-Despre magazinul de antichităţi? 

-Nu, despre soţia dumneavoastră. Şi despre dumneavoastră. 
Şi despre multe alte lucruri. 

La volan se aşeză femeia. Brad Pitt urcă în dreapta, iar 
desenatorul pe bancheta din spate. 

Ce-o să zică mama Luciei? îi trecu prin minte lui Alex un gând 
venit de aiurea. 

Pe staţia de emisie-recepţie a maşinii de poliţie se auzi un bip 
şi apoi o voce: 

-Agent Santiago Barea, ai contactat subiectul? 

-Subiectul se află cu mine în maşină. Ne îndreptăm spre 
secţie, vorbi agentul folosind un microfon pătrat, negru, 
conectat la bord printr-un cablu spiralat. 

-Maşinile Audi au primit asistenţa necesară? se auzi în 
difuzor. 

-Desigur, confirmă Santiago Barea. Cred că în acest moment 
se întorc la bază. Ne vedem. Vorbim de îndată ce sosim. 

-Perfect. Pe curând. 

-Pe curând. 

Femeia de la volan trecea peste semafoarele în roşu fără să 
oprească, probabil avea luminile giratorii de deasupra maşinii 
aprinse. 


Alex nu pricepea ce însemnau acele clişee audio parţial 
codificate, reţinu că în curând la secţia de poliţie urma să aibă 
loc o întâlnire cu alţi agenţi. 

Traversau în viteză un cartier cu edificii vechi. Jumătăţi de 
casă, un zid în care ruina săpase porţi, copaci uscați. 
Desenatorul nu-şi amintea să fi trecut prin zona aceea a 
oraşului. Maşina opri în cele din urmă la subsolul unui sediu al 
poliţiei, o clădire neobişnuit de mare. 

Coborâră toţi trei din autovehicul şi luară un ascensor, chiar 
de acolo, din parcarea subterană. Urcară la etajul cinci, până la 
un coridor unde poliţişti şi civili circulau în toate direcţiile cu 
destinaţii precise. 


Agentul Santiago Barea îl invită pe Alex într-un birou, la o 
masă rotundă înconjurată de trei scaune cu spătar. Pe masă, o 
sticlă mică goală de Fontbella şi o pungă transparentă cu două 
şosete albe. 

-Restul e aici, spuse femeia poliţist arătând spre un dulap 
metalic albastru şi dispăru lăsându-i singuri. 

Agentul nu se grăbea. Îşi mângâie bărbia nerasă cu gestul 
cuiva care făcea de mult timp o muncă teribil de obositoare. | se 
adresă lui Alex: 

-Luaţi loc. 

Desenatorul se conformă. 

Polițistul merse la dulap şi îl deschise cu o cheie din legătura 
agăţată la centură. Nu mică fu mirarea lui Alex când agentul 
scoase la iveală şi aşeză pe masă două poşete, una albă şi una 
mov. Poşetele Luciei. Cea albă i se furase în parcul Retiro în 
Noaptea Cărţilor, cea mov era poşeta cu care coborâse 
dimineaţă la locutorio. 

Desenatorul privi atent în timp ce Brad Pitt răsturnă pe rând 
pe masă conţinutul poşetelor. Din cea albă căzură o oglinjoară, 
un ruj, un pachet de batiste de hârtie, un pix roz, un tub cu 
cremă pentru arsuri şi câteva hârtii. Din cea mov vărsă pe masă 
fleacuri asemănătoare, plus husa albă conţinând CD-ul Luciei cu 
Dominoul viselor. 

Nu ştia de ce, dar lui Alex i se păru că polițistul manevra 
obiectele cu reținerea cu care atingi obiectele unui mort. Încercă 
să alunge acest gând, fără să reuşească. Ochii i se umeziră 
brusc. 


Agentul luă în mână husa albă şi îl întrebă pe desenator: 

-Ce-i asta? 

Lacrimi mari alunecau în voie pe obrajii lui Alex când reuşi, 
într-un târziu, să răspundă: 

-Un joc video. 


A doua parte 


Marta 


2.1 


Sâmbătă, 10 septembrie. Sâmbăta era ziua din săptămână în 
care Pablo uita complet de magazinul de antichităţi, de datoriile 
la Fisc şi la Serviciile Sociale, de tot ce era relaţionat cu 
afacerea care mergea din ce în ce mai prost pe strada La Palma. 
Argintarul coborâse din tren împreună cu Marta, soţia lui, se 
îndreptau cu paşi mici spre atelierele Renfe din Fuencarral. El 
avea la gât aparatul foto şi în spate un rucsac kaki. 

-O să reuşim? îl privi ea întrebător. 

-În mod normal, nu ne vor lăsa. Trebuie să dăm de înţeles că 


teritoriul atelierelor e şi teritoriul nostru. 

În afacerile cu antichităţi, Pablo intrase când avea 
douăzecişicinci de ani, dar pasiunea pentru trenuri o avea de 
copil. lubea trenurile. Marta ştia asta, era conştientă că atunci 
când se căsătorise cu el se căsătorise şi cu obsesia lui pentru 
trenuri. Casa lor era un spaţiu invadat de machete, reviste, 
bilete şi însemne feroviare. Pe argintar îl incitau în special 
trenurile clasice, vechi, greu accesibile. La Muzeul Căilor Ferate 
din Delicias fusese de zeci de ori, ca şi la celelalte muzee 
răzleţite în ţară. Dar la atelierele din Fuencarral încotro se 
îndrepta acum cu Marta existau vagoane şi locomotive scoase 
din circulaţie ce nu puteau fi văzute în altă parte. Dificultatea 
consta în a reuşi să intri acolo. La ghereta paznicilor i se cerea 
mereu un permis scris din partea Renfe, compania de căi ferate. 
Ceva normal, dacă ţinem cont că măsurile de securitate în 
domeniul feroviar se înăspriseră după atentatele teroriste din 15 
martie 2004. Paznicii se confruntau şi cu problema grafitiştilor, 
care pictau orice vagon sau locomotivă rămase 
nesupravegheate. Ce dorea Pablo era să fotografieze trenurile, 
nimic mai mult. 

Ca să intre, intenţiona să folosească un detaliu pe care ÎI 
cunoştea despre ateliere: asociaţia Prietenii Căilor Ferate avea 
aici garat un tren pe care membrii îl vizitau periodic ca să-l 
spele şi să-l întreţină. 

-Uite cum procedăm, îi spuse Martei. Nu trecem pe la postul 
paznicilor. Ne ducem direct la clădirea cu birouri. 

Zis şi făcut. Supusă, ea îl urmă. 

În edificiul masiv, urcară la etajul unu şi bătură timid la prima 
uşă. O deschiseră. Doi bărbaţi aşezaţi la mese erau pierduţi 
între mormane de documente. 

-Bună ziua, zise Pablo, suntem Prieteni ai Căilor Ferate. Am 
venit să vizităm atelierele, vrem să cerem permisiunea... 

-Bine, mergeţi. Nu uitaţi să vă puneţi vestele reflectorizante. 

-Mulţumim, la revedere. 

-La revedere. 


Primul pas fusese făcut. Planul avansa ca pe roate. Pablo 
scoase din rucsacul kaki două veste galbene pregătite de acasă, 
îmbrăcară fiecare câte una. Porniră pe mica şosea ce ducea spre 
inima vastei reţele de linii ferate şi hale unde douăzeci şi patru 


de ore pe zi veneau şi plecau trenuri. 

Pericolul de a fi prinşi nu trecuse, peste tot erau camere 
video de supraveghere, din când în când paznicii patrulau în 
maşina firmei de securitate pe drumurile înguste dintre linii. 

Trecură pe lângă locul unde se dezmembrau garniturile 
scoase din funcţiune pentru a fi duse la fier vechi. Spectacolul 
oferea o privelişte uluitoare. O maşinărie cu un braţ gigantic 
terminat cu cleşti colosali, muşca efectiv din vagoanele de tren 
rupând fragmente pe care le lăsa apoi să cadă alături, pe 
pământ. Pablo îşi imagina utilajul ca pe un dinozaur ce-şi devora 
prada. 

Depăşind sectorul unde erau sfârtecate trenurile moarte, fură 
surprinşi să descopere un paznic în uniformă, pe o colină 
scundă, adăpostindu-se de soare la umbra unei mici colibe 
construită din table rămase de la dezmembrarea vagoanelor. Ce 
puteau să facă? Deveniseră vizibili. 

Argintarul ridică mâna într-un gest prietenesc şi strigă ca şi 
cum ar saluta un prieten de-o viaţă: 

-Sănătate! 

Paznicul răspunse cu un gest reflex, îşi văzu mai departe de 
treaba lui. 

Ufff! Scăpaseră cu bine! 

Acum începea zona paradisiacă a acestei jungle: sectorul 
trenurilor vechi. Urcară în primul care le ieşi în cale, un TALGO 3 
scos din circulaţie în 2008. Pentru Pablo, călătoria din vagon în 
vagon era o călătorie în timp. Interiorul păstra aroma zilelor de 
altădată: tapiţeria, scaunele, afişele de pe pereţi, biletele căzute 
pe jos. 

Marta îi călca pe urme, aşteptând ca în orice moment el să 
facă ceea ce-i făcea în toate trenurile vechi în care o dusese. 

Într-adevăr, argintarul se opri. Era momentul. Bărbatul se 
lăsă în genunchi, o apropie trăgând-o de umeri. Femeia se 
aplecă să-l sărute. El îi smulse delicat cu dinţii agrafele din păr, 
transformându-le în sunete cristaline pe pardoseala metalică. 
Părul brunetei căzu liber, ca o ploaie de abanos. Pablo îi spuse 
că o iubeşte, da, că o iubeşte mai mult decât trenurile pe care le 
iubeşte. O vreme, rămaseră întinşi pe podea, în praf. Argintarul 
îi şoptea la ureche, iar Marta credea fiecare cuvânt. 

Se ridicară după minute bune. leşiră din vagon. Continuară 
să urce şi să coboare nestingheriţi din trenuri, el apăsa fără 


încetare butonul camerei foto. 

Intâlniră câţiva angajaţi în uniforme de lucru, îi salutară cu 
acelaşi ton familiar. După trei ore de explorat trenuri ajunseră 
din nou la poartă. Işi dădură jos vestele reflectorizante, Pablo le 
puse la loc în rucsac. Ziua fusese încununată de succes. 

Reveniră pe peronul gării Fuencarral-Cercanias şi luară 
primul tren spre inima capitalei. In mai puţin de o oră, se aflau 
la doi paşi de strada La Palma. 


-Marta, azi mâncăm în oraş, o anunţă argintarul. 

Era plin de entuziasm. Deşi ştia că erau înglodaţi în datorii, 
ea nu se opuse. Nu vroia să-i strice ziua. Cutia poştală de la 
Colţul Clasic era mereu ticsită cu somaţii şi scrisori de poprire de 
la toate instituţiile financiare posibile. Pentru că Pablo, pe cât 
era de inteligent când era vorba de evaluat antichităţi sau 
trenuri, pe atât era de inexpert ca administrator de magazin. 
Investea în neştire fără un plan determinat, cheltuind peste ce 
îşi putea permite. Aşa era de când îl cunoscuse şi probabil aşa 
avea să rămână până la sfârşitul vieţii. Totuşi, ăsta era bărbatul 
care o iubea, iar ea îl iubea la rândul ei. Il adora. De aceea 
acceptă fără comentarii invitaţia la masă. Intrebă doar: 

-Unde? 

-La Toni, vecinul nostru, am chef de o porţie de purcelaş la 
rotisor. 

-Bine, la Toni. 

Mâncaseră adesea la Mustaţa Galbenă. Pe lângă tabloul unei 
locomotive cu abur agăţată pe perete, lui Pablo îi plăcea acolo 
atmosfera: un local retras, discret, niciodată aglomerat. In multe 
ocazii, la o masă din salonul semiobscur, după o mâncare 
copioasă şi un pahar de vin de Rioja, îi spusese Martei cuvintele 
pe care un bărbat îndrăgostit i le spune femeii lui. 

Cu un gest cavaleresc, Pablo dădu la o parte perdeaua de 
mărgele din uşa berăriei pentru ca soţia lui să poată intra. Trecu 
şi el pragul, îl salută pe barman cu voce tare: 

-Ziua bună, Toni! 

-Bună. 

Argintarul îşi dădu seama îndată că din sala restaurantului, 
ocupată cu mici birouri pe care se aflau ecrane de computer, 
lipseau obişnuitele mese. 

-Ce-ai făcut cu salonul, Toni? izbucni surprins Pablo. 


-Salonul nu mai există. Deschid un locutorio. 

-Un locutorio?... Asta da, schimbare. Trebuia să-mi spui din 
timp, să fac o poză. Ca amintire. Deci nu putem mânca la tine. 
Alvaro, bucătarul, de el ce s-a ales? 

-S-a pensionat. Găteşte pentru nepoți. 

-Cum se schimbă lucrurile, cugetă argintarul. Credeam că 
doar antichităţile merg prost. 

-Asta e, Pablo. Regret. Servim doar gustări. Ai fost un client 
bun atâţia ani. Puteţi merge la El Jabali, pe strada Velarde, lângă 
grădiniţă. 

-Mersi, Toni. Acolo ne ducem, zise Pablo şi deschise din nou 
mărgelele pentru Marta. 

Ajunseră cât ai zice peşte la El Jabali, pe strada Velarde, 
paralelă cu La Palma. La felul întâi comandară salată de vară, la 
felul doi frigărui de pui. Purcelaş la rotisor nu aveau. Stropiră 
totul cu vin şi apă minerală. 


Se anunţa o după-amiază liniştită. Marta propuse să meargă 
acasă pentru a-şi face siesta, el fu de acord. Locuiau în 
apartamentul de deasupra Colţului Clasic. Ca să intre sau ca să 
iasă din casă trebuiau să treacă prin magazin. Pablo deschise 
uşa cu cheia, ea îi şopti: 

-Urc să fac duş, nu mă mai suport în halul ăsta. 

-Bine, vin şi eu imediat. 

Argintarul căută în cutia poştală. Ca de obicei, plicuri albe 
zâmbeau ameninţător. N-avea chef să le deschidă. Luni, poate. 

Pe neaşteptate, în magazin intră un puşti înalt, cu trăsături 
orientale, sigur japonez. Avea căşti în urechi, ducea în braţe un 
obiect mare învelit în hârtii de ziar. 

-Ce doreşti? E închis, îl anunţă Pablo. 

-A murit bunica, spuse adolescentul scoțând din hârtii un 
ceasornic vechi de perete cu pendul. 

Argintarul vru să repete £ închis, dar recunoscu modelul 
cerut de un client cu două zile în urmă. Un ceasornic rar, din 
1850, cu patru clopote. Merita să afle cât cerea puştiul. Obiectul 
făcea cel puţin patru mii de euro. Il studie atent pe tânărul în 
tricou portocaliu. Purta blugi negri foarte largi şi o bască neagră 
cu cozorocul întors spre spate. Transmitea o oarecare inocenţă, 
nu părea să aibă fler pentru afaceri. 

-Şi zici că ţi-a murit bunica. Condoleanţe. Cu pendula ce faci? 


-O vând. 

-Să vinzi o pendulă sâmbăta. Părinţii tăi ştiu? 

-Da, ei m-au trimis. 

-E închis, spune repede cât ceri pe ea. 

-Două sute de euro. 

-Două sute? exclamă Pablo ca înaintea unei pretenţii evident 
exagerate. 

Timp de un minut, tăcu îngândurat. Într-adevăr, puştiul era 
novice în chestiile astea. Nu ştia cum să trateze situaţia. 

-Bine, o sută nouăzeci, dacă îmi cumpăraţi şi trei jocuri video, 
zise adolescentul scoțând din buzunar nişte huse albe şi pătrate. 

-Nu ţin în magazin jocuri video. 

-Dacă nu vreţi, atunci... 

-Am înţeles, se înmuie argintarul. Uite. Îţi ofer o sută optzeci 
pentru pendulă şi pentru jocuri. Bate palma! 

Adolescentul dădu mâna cu el. Pablo luă ceasornicul 
răsucindu-l pe toate părţile, satisfăcut, scoase din casă câteva 
bancnote şi le numără pe măsuţă. Tânărul înşfacă banii şi lăsă în 
schimb pe tăblia de lemn cele trei huse albe: 

-Sunt identice. E acelaşi joc. 

-Cum se numeşte? 

-Dominoul viselor. 


2.2 


Marta era frumoasă în acea zi de 15 septembrie, aşa, lovită 
din spate de razele răsăritului de soare şi din faţă de curentul de 
aer creat de un tren îndepărtându-se. Pablo o trezise dis de 
dimineaţă pentru a o aduce în nordul Madridului, pe peronul 
staţiei Pitis. Nu ca s-o vadă aşezată pe banca roşie de metal, cu 
părul ciufulit de vântul jucăuş, cu un surâs somnoros pe chip. 
Nu. Se aflau aici ca să prindă întoarcerea tren-hotelului Paris- 
Madrid, argintarul vroia să facă fotografii pentru colecţia sa de 
imagini feroviare. Avea acasă patru discuri externe cu o 
capacitate de doi terra fiecare, pline cu poze realizate din 
adolescenţă până în prezent. Evident, fotografiase şi cu alte 
ocazii trenul firmei Elipsos, dar niciodată în staţia Pitis. Căuta să 
aleagă mereu decoruri noi, la momente diferite din zi. 


Tren-hotelul nu apărea. Pablo intră pe Internet cu telefonul 
mobil şi citi că urma să sosească cu douăzecişicinci de minute 
întârziere. După ceas, întârziase deja o jumătate de oră. Practic, 
trebuia să sosească dintr-un moment în altul. 

-Pablo, fii atent. Vine! strigă Marta. 

Argintarul băgă mobilul în buzunar şi pregăti aparatul foto. 
Trenul alb se apropie lent, cu eleganța unui şarpe perfect. Clic - 
o poză din faţă, cu locomotiva în prim plan, şi din nou clic - o 
poză din spate. Şarpele alb dispăru după prima curbă. 

Pablo îşi atinsese obiectivul. Marta, fericită că-l însoţise, 
zâmbea. Nu-l refuza niciodată, fie zi, fie noapte, când era vorba 
de trenuri. Ştia că pasiunea sa îl făcea să uite de grijile legate 
de Colţul Clasic. 


Grijile  reapărură când telefonul sună în buzunarul 
argintarului. 

-Alo, spuse după ce apăsă butonul verde. 

Marta nu înţelese cine chemase. Era ceva important, se 
putea citi în ochii lui Pablo. 

-Sigur, răspunse el interlocutorului. Ne vedem acolo în... să 
zicem, treizeci de minute. Pe curând. 

Închise. 

-Cu cine-ai vorbit? vru Marta să afle. 

-Cu gemenele Lopez. 

-Gemenele Lopez? Cine sunt astea? 

-Nu le cunosc, aşa s-au prezentat. De fapt, a vorbit una dintre 
ele. Mi-a spus că n-are sens să comunic şi cu sora ei deoarece 
gândeşte la fel şi vorbeşte la fel. 

-Ciudate, nu? 

-Le interesează magazinul. Vor să vadă marfa şi localul, s-ar 
putea să preia afacerea. 

-Atunci? întrebă Marta. 

-Hai la maşină. Sper să nu prindem ambuteiaj, vreau să 
ajungem la timp. 


Părăsiră peronul şi urcară în Volvo-ul parcat în faţa gării. 
înăuntru, Pablo făcu gesturile necesare pentru ca lucrurile să 
meargă bine: o sărută pe Marta muşcându-i uşor buza de jos şi 
răsuci cheia în contact. Totul funcţiona perfect. 


Coti pe câteva străzi şi se încadră pe strada 30 în direcţia A 
Coruna, conducând cu viteză mai mare decât de obicei. ÎI 
aşteptau în faţa magazinului gemenele Lopez. 

Femeile fuseseră punctuale. Trecute de prima tinereţe, 
brunete, cu ochelari de soare, ambele în pantaloni albaştri, cu 
cămăşi albe şi serviete negre în mâini, despre gemenele Lopez 
se putea spune cu certitudine un lucru: erau gemene. Semănau 
teribil. 

-Bună ziua, sunt Pablo Martinez, spuse argintarul coborând 
din Volvo-ul pe care îl urcase pe jumătate pe trotuar. Ea este 
soţia mea, Marta. 

-Incântată, spuseră cele două femei deodată. 

-Poftiţi, haideţi să aruncaţi o privire în magazin, le îndemnă 
argintarul. 

Gemenele se invitară reciproc, înghiontindu-se: 

-Intră tu. 

-Intră tu prima. 

Inăuntru, una dintre ele se adresă celeilalte: 

-Tu mergi pe culoarul din dreapta, eu pe stânga. Ne întâlnim 
în capăt. 

-Aveţi un magazin de antichităţi în Madrid? îndrăzni să 
întrebe Pablo. 

-O cafea doriţi? strigă Marta. 

Femeile nu răspunseră. Cercetau cu ochi de cunoscător 
exponatele, atingând din când în când câte unul. Se întâlniră în 
capăt, cum îşi propuseseră. Veniră împreună lângă argintarul 
care le pregătise scaune. 

-Nu, nu ne aşezăm. 

-Cum vi se pare marfa? încercă Pablo să smulgă o impresie. 

Ochelarii de soare ai uneia dintre gemene priviră spre 
ochelarii de soare ai celeilalte, se îmboldiră reciproc: 

-Zi tu. 

-Ba zi tu. 

-Eu, ce să spun, rosti cea din stânga, mult mobilier. 

-Puține ceasuri, completă cealaltă. 

Încântate nu sunt, îşi spuse argintarul. În acel moment, se 
auzi o voce dinspre uşa magazinului: 

-Vor prelua doamnele afacerea? Dacă nu, eu sunt interesat. 

Argintarul, Marta şi gemenele Lopez se întoarseră simultan 
spre posesorul vocii. Un bătrân cocoşat, apropiindu-se cu paşi 


greoi de măsuţa lui Pablo. 

-Din păcate, nu ne interesează, spuse una dintre femei. 

-Vă dorim o zi bună, salută cealaltă şi ieşiră ambele păşind 
soldăţeşte, în acelaşi ritm, ca două gemene ce erau. 


Argintarul rămăsese privind curios la înfăţişarea bătrânului 
care abia trecuse pragul magazinului şi deja se arăta dispus să 
preia afacerea fără să fi văzut marfa. Omul, în vârstă de vreo 
şaizeci de ani, avea părul alb tuns foarte scurt şi pe spate o 
cocoaşă cât o minge de volei. Ce atrăgea atenţia prima dată la 
el era cicatricea în formă de X de deasupra ochiului stâng, 
maronie şi respingătoare. 

-Vă rog, să nu rămânem în picioare. Luaţi loc, îl invită Pablo. 

-Nu, mulţumesc. 

Făcură câţiva paşi pe culoarele Colţului Clasic, în ritmul de 
melc impus de bătrân, trecând în revistă calităţile şi lipsurile 
obiectelor de pe rafturi. Vorbeau şi râdeau ca nişte cunoscuţi 
de-o viaţă, discutând detalii financiare şi contabile, doi parteneri 
de afaceri gata să încheie tranzacţia. Bătrânul scria la răstimpuri 
ceva într-un carneţel şi amintea că se mutase în Madrid din 
Oviedo din cauza climei şi a bolii nevestei sale. 

-Trebuie să vă decideţi azi, spuse argintarul. Aţi văzut, nu duc 
lipsă de oferte. 

-De obicei, nu închei afaceri la repezeală. Mai ales când o 
parte din marfă n-a fost plătită la depozite. Dar e un preţ bun, 
admise cocoşatul. 

-Veţi achita pe măsură ce vindeţi. Am scăzut preţul fiindcă, 
recunosc, sunt presat din toate părţile. Fiscul m-a informat că- 
mi va publica numele şi cifra datoriilor în Buletinul Oficial. Pe 
conturile bancare mi-au pus deja poprire. De aceea am nevoie 
de bani gheaţă. 

-Cu cărţile astea ce-i? îl opri bătrânul din enumerarea 
problemelor de ordin financiar. 

-A, cărţile. Am improvizat câteva etajere... Mă pasionează 
cărţile cu tematică feroviară. Sunt oameni care vând volume 
vechi publicate de Renfe. Manuale de conducere a 
locomotivelor, sarcini de lucru pentru controlori, documente 
legate de reţele feroviare şi tarife. De copil mă fascinează 
trenurile. Am cumpărat şi alte genuri de cărţi. Acum, desigur, 
dumneavoastră puteţi vinde ce-a rămas şi să desfiinţaţi raftul. 


-Soția ce zice? glumi cocoşatul adresându-se brunetei care, 
în fundul magazinului, băga obiecte personale într-o geantă. 

-Nu spun nimic, răspunse Marta mai mult pentru a fi 
politicoasă. 

-De acord, să nu lungim vorba. Vin după-amiază să facem 
inventarul şi să îmi lăsaţi un rând de chei. Când eliberaţi 
apartamentul de la etaj? 

-Cred că... mâine. Sigur mâine... Să vă conduc, spuse gazda 
şi păşi alături de bătrân până în stradă. 

-iți las cartea de vizită. Ce zăpuşală, opină cocoşatul şi 
dispăru după colţ ştergându-şi de transpiraţie X-ul de deasupra 
ochiului cu o batistă. 


Pablo era mort de sete. Se gândi să bea o bere rece în barul 
lui Toni înainte de a reveni în magazin. Nu achitase la Mustaţa 
Galbenă consumaţia din ultimele zile, dar setea era prea 
puternică pentru a-i rezista. Apropiindu-se de bar, văzu un tip 
subţirel cocoţat pe o scară lipind atent litere pe exteriorul 
fereastrei. Argintarul intră în local prin ploaia de mărgele. 

-O bere mică, Toni, ceru cu gura uscată. 

-Mda, răspunse barmanul vizibil nemulţumit de vizită. 

La capătul celălalt al tejghelei, Pablo îl văzu pe Alex, vecinul 
de la numărul 99, un tip simpatic ce cumpărase de câteva ori 
cărţi de la el. Il salută: 

-Salut, Alex. 

-Ce mai faci? 

Argintarul primi sticla de bere şi o duse precipitat la gură, 
bău jumătate pe nerăsuflate. Pe ecranul televizorului de 
deasupra barului, exagerat de mare pentru dimensiunile 
localului, se derula o cursă de formula unu. Prezentatorul 
comenta ceva despre participarea lui Alonso, pilotul încerca să 
revină la performanţele de altă dată, fără să reuşească, din 
cauza veşnicelor probleme tehnice. 

Apăru din sala de mese soţia lui Antonio, japoneza, cu o 
găleată plină de spumă şi o unealtă de spălat geamurile. Începu 
să curețe sticla ferestrei. Curând se văzu faţă în faţă cu 
subţirelul care, de partea cealaltă, lipise deja literele LOCUTORI. 
Pablo nu îşi dădu seama cine dintre cei doi zâmbise primul, cert 
era că zâmbiseră amândoi. 

Asta nu păru să-i convină lui Toni. Barmanul îşi strigă 


nevasta: 

-Nanako. Ai şters de praf ecranele computerelor? 

-Da, sigur, răspunse inocentă femeia. 

-Mai şterge-le o dată, continuă Toni cu intenţia evidentă de a 
o îndepărta de lângă fereastră şi de lângă subţirelul de pe scară. 

-Dar, Antonio... , încercă japoneza să-şi apere cauza. 

-Te rog, mai şterge-le o dată. 

În faţa insistențelor, femeia numită Nanako dispăru în fosta 
sală de mese. Să facă ceva ce făcuse deja. 

Hotărât bărbat, Toni ăsta, gândi Pablo golind sticla. Omul știe 
ce vrea. 

Afară se auzea zgomotul unei furgonete pentru transportul 
persoanelor handicapate descărcând o bolnavă. 

-Toni, şopti argintarul. 

-Spune. 

-Ştii, în ultima vreme mi-a mers rău, n-am bani la mine să-ți 
plătesc berea. 

-Pablo, omule, rosti înfundat Toni pe acelaşi ton iritat cu care 
îşi expediase soţia, îmi spui asta de patru zile. Uite, am notat pe 
o foaie ce-ai consumat. 

-Eu ţi-am spus să notezi. 

-Pablo, nu se poate aşa, trebuie să-mi laşi ceva. 

Argintarul îşi aminti că vorbea cu o persoană care ştia ce 
vroia şi, căutându-se prin buzunare, zise: _ 

-Uite, telefonul nu ţi-l pot lăsa. Mă sună unii alţii. lţi las asta, 
şopti scoțând din buzunar o fundă albă, unul dintre cele trei 
exemplare din Dominoul viselor pe care le avea. 

-Ce-i înăuntru? deveni interesat barmanul. 

-O să vezi. Mai vorbim. Nu te uit, nu-ţi fie teamă. La revedere, 
salută Pablo şi ieşi din bar la fel de grăbit precum intrase. 


Afară, personalul furgonetei terminase operaţiunea de 
descărcare. Infirmierii duceau bolnava în direcţia porţii numărul 
99. Argintarul se îndreptă spre Colţul Clasic, păşind apăsat la 
umbra balcoanelor, aproape de zid şi departe de soare. 


2.3 


Pe punctul de a deschide uşa de la Cloţul Clasic, Pablo auzi 


paşi precipitaţi din spate. Fu nevoit să îşi întoarcă faţa spre 
soarele arzător. Cel care îl urmărise până la magazin era Alex, 
desenatorul. 

-Poftim, intră, îl invită argintarul înăuntru nemaidorind să 
rămână o clipă în căldura înăbuşitoare. 

Pătrunseră în răcoarea interiorului. 

-M-am întors, Marta, strigă anticarul către soţia lui ce se 
auzea foşnind dincolo de rafturi. 

-Pablo, pot cumpăra o carte? Mai ai cărţi? întrebă desenatorul 
respirând greu din cauza alergării. 

-Sigur. Astăzi cumperi de la mine. Mâine predau afacerea, îi 
destăinui cu glas complice argintarul. 

-Ce spui? se miră Alex. Nu merg vânzările, aşa-i? 

-M-ai întrebat despre cărţi. Au rămas vreo două sute de 
volume. N-am cumpărat cărţi recent, nu se fac bani cu cărţile. 
Nici cu antichităţile nu se mai fac bani, îi explică Pablo indicând 
cu degetul spre anunţul postat în uşa magazinului Se cedează 
afacerea. 

Argintarul căută cheia de la sertarul măsuţei. Scoase din 
buzunar cele două huse cu Dominoul viselor, le lăsă pe raftul cu 
cărţi. Se răzgândi, băgă una în sertar. Se adresă desenatorului: 

-Alege repede ce vrei, trebuie să pregătesc nişte acte şi plec. 

-Bine, bine, înţelese desenatorul urgenţa situaţiei şi se puse 
pe căutat. 

Nu părea să găsească nimic care să intre în sfera lui de 
interes. 

-Ceva despre fluturi? întrebă Alex. 

-Marta, avem vreo carte despre fluturi? strigă Pablo 
întorcându- se spre celălalt capăt al magazinului. 

-Nu. Nimic despre fluturi, se auzi vocea femeii. 

-Ai auzit, nimic, preluă argintarul cuvintele brunetei fixând 
ecranul computerului de pe măsuţă. 

-Înţeles, acceptă  desenatorul absenţa cărţilor despre 
lepidoptere. 

O să plece acum, gândi Pablo. Totuşi, văzu că desenatorul nu 
pleca, se învârtea indecis pe loc. Alex descoperise deasupra 
vrafului de cărţi husă albă lăsată de argintar. O ridică în mâini, 
se uită la compartimentele ce adăposteau cele două discuri. 
Întrebă: 

-E un DVD, un film? 


-Ce? 

-Asta, Dominoul viselor. 

-Nu, e un joc video. 

Desenatorul continua să răsucească husa pe toate părțile. 

-N-are manual? întrebă el. 

-Nu. 

-Funcţionează? 

-Sigur că funcţionează. Îți garantez. L-am instalat pe 
computerul de acasă şi merge, minţi Pablo cu neruşinare. 

N-avusese răgaz să probeze jocul, dar gândul că putea obţine 
câţiva euro îl determinase să pună în practică această manevră 
comercială incorectă. 

-Cât costă? continuă Alex. 

-Cinci euro. E la mâna a doua. 

-Doar cinci euro? Îl iau. 

Argintarul îşi primi banii în monede, socoti câte beri ar fi 
putut bea cu mărunţişul ăsta. După numărătoare, ridică ochii. 
Cumpărătorul dispăruse. 


Dăduse două dintre jocurile video. Unul lui Toni, în contul 
băuturii, şi unul desenatorului, pentru cinci euro. Îi rămânea 
ultimul, cel din sertar. De ce nu l-ar instala, să vadă cum este? 
Privi o clipă husa jocului. Până după-amiază, când venea 
cocoşatul la inventar, îl putea încerca. Documentele cu evidenţa 
stocului de marfă erau pregătite. Oferta cocoşatului apăruse 
prin miracol. Chiar dacă predarea afacerii nu-l scăpa pe Pablo de 
toate datoriile, cel puţin îi lua de pe umeri povara administrării 
magazinului. 

Simţea nevoia să ia aer curat. Deschise uşa magazinului şi 
ieşi o clipă pe trotuar. Dacă preda afacerea, strada La Palma nu 
avea să mai fie strada lui. 

Reveni la măsuţă. Trecea printr-o perioadă neagră din viaţă, 
poate cea mai neagră. Se simţea ca o fiară hăituită, urmărit de 
Fisc şi de alte instituţii, atât de multe încât nu le ţinea minte. 
Colac peste pupăză, toată tensiunea se reflecta în relaţia lui cu 
Marta. lar ea, o dulceaţă, n-avea nicio vină. 

Pe când medita la datorii şi băga CD-ul în computer pentru a 
instala jocul video, dulceaţa se apropie de el venind din spate. 

-Dragul meu, la ce oră soseşte don Luis? 

-Habar n-am. După-amiază. 


-Ne lasă să stăm în apartament până mâine? 

-Evident. l-am spus că nu putem lua toate bagajele deodată, 
n-a avut nimic împotrivă. 

Peste spătarul scaunului, Marta se aplecă să-şi sărute soţul. 

- „„„Pablo, iar ai băut de dimineaţă. 

-O bere, dragă... ce-i aia? Ştii bine... sunt sătul de probleme, 
de creditori... E stresul... Înţelege-mă... Nu mai am nimic, o privi 
deznădăjduit în ochi. 

-Şi eu... eu ce sunt? întrebă bruneta. 

Nu aşteptă să i se răspundă, urcă alergând scările şubrede ce 
duceau spre apartamentul de deasupra. Pablo se ridică şi o 
urmă sărind câte două trepte. 

O găsi aşezată pe colţul patului, încordată, jucându-se 
nervoasă cu brăţara de argint de la mâna dreaptă. 

-Marta, rosti lăsându-se lângă ea pe pat şi luându-i mâna 
între palme. lartă-mă. lartă-mă, te rog. Te supăr destul prin ceea 
ce nu fac, ca să te mai supăr şi prin ceea ce fac. 

Femeia se lăsă învinsă de cuvintele prin care el îşi cerea 
iertare. Se ghemui la pieptul lui. Privi în gol, sau la cutiile mari şi 
la valizele răspândite în vecinătatea pereţilor. 

-Probabil vom duce toată viaţa cutiile cu noi, zise. 

-Toată viaţa, întări el. 

Vorbeau despre colecţiile lui Pablo. Bilete de tren, de toate 
formele, mărimile şi culorile, broşuri cu orare de trenuri, reviste 
feroviare, calendare, seturi cu produse cosmetice purtând 
însemnele Renfe şi alte obiecte asemănătoare, cum ar fi câteva 
şuruburi cu care se fixează traversele şi chipiul de şef de gară 
primit cadou în Sanchidrian, o mică localitate de lângă Avila. 

Pentru Marta, când îşi cunoscuse soţul acestea nu însemnau 
nimic. Dar pentru el însemnau mult. De aceea, cu timpul 
ajunseră să însemne mult şi pentru ea. 

-Trebuie să vină Don Luis, la inventar, rupse argintarul 
tăcerea. 

-Aşa e, du-te jos. Nu cumva să sune şi să n-auzim. E 
important. 

Pablo îi aşeză mâna cu brățară peste mâna fără brățară, o 
sărută pe frunte. Cobori scările în magazin. 


Bătrânul se lasă aşteptat, constată argintarul. De fapt, don 
Luis spusese doar după-amiază, nu spusese precis o oră. Să-l 


sune, n-avea sens. Conveniseră lucrurile esenţiale. Se lăsă să 
cadă în fotoliul de la măsuţă. Deschise sertarul pentru a căuta 
un pix şi dădu de husa albă cu Dominoul viselor. Asta era! Până 
la venirea bătrânului, îşi va oferi câteva clipe de relaxare. 
Scoase din husă unul dintre CD-uri şi îl vâri în computer. 


Instalarea dură zece minute. Grafice bunicele, aprecie Pablo. 
N- avea chef să exploreze meniul sau să-şi bată mintea cu 
corespondenţa dintre tastatură şi comenzi, jocurile erau 
asemănătoare la capitolul ăsta. Incepu o partidă pe modul Un 
jucător, să vadă ce-o să iasă. 

Curând, realiză că jocul video nu era obişnuit. Un lucru îl 
surprinse din start. În timpul desfăşurării partidei, la baza 
ecranului, pe o panglică galben-deschis se derulau de la dreapta 
spre stânga cuvinte şi fraze scrise cu litere negre. La fel ca pe 
canalele TV de ştiri, când la subsol se repetă informaţiile de 
actualitate. Frazele curgeau ca un râu descrind decorul, 
acţiunile personajului, sentimentele, cuvintele lui. Nu era vorba 
de fraze banale. Se simţea acolo pana unui scriitor iscusit 
aşternând cuvinte ce încântau mai mult decât imaginile. Uluitor. 
Inventatorii jocului erau nişte genii. De /a ce companie o fi? se 
întrebă Pablo. Întoarse CD-ul rămas în husă pe toate părţile, 
cercetă în opţiunile de asistenţă şi ajutor, fără să descopere 
informaţii despre fabricant. Şi mai surprinzător! 

Explorând opţiunile, află că textul aferent fiecărei partide 
putea fi salvat în format pdf. Decise să păstreze textul primei 
partide. 


Din frenezia acestor descoperiri îl smulse salutul cocoşatului: 

-Bună ziua. 

Cum a reuşit să intre fără să-l aud? nu înţelegea Pablo. 
Fusese complet absorbit de joc, sau combinaţia dintre berea de 
la Mustaţa Galbenă şi căldură îl moleşise peste măsură. 

-Bună ziua, salută argintarul la rândul său. A, văd că aţi adus 
un caiet, privi Pablo spre ceea ce don Luis ţinea sub braţ. Nu-i 
nevoie. Listele cu inventarul sunt pe computer, avem aici 
imprimanta. Listez totul, nu trebuie decât să verificaţi dacă în 
documentele întocmite de mine se regăseşte fidel stocul de 
marfă. 

-Serios? Nu trebuie să scriem nimic? Am adus creioane. Plus 


un calculator de buzunar. Şi banii în bancnote de cinci sute. 

-Foarte bine. Imprim listele, îl asigură argintarul şi luă mouse- 
ul în mână. Aşa, aşezaţi-vă lângă mine. 

-Desigur. 

-Să nu uit o chestie. Din toată marfa, o să iau cu mine peruca 
asta, spuse Pablo întinzându-se şi lăsând chel un manechin 
feminin îmbrăcat în costum de epocă. 

-De acord. Păstraţi-o. Pot să vă pun o întrebare? 

-Ați pus deja una... E o glumă. Spuneţi. 

-Cine erau gemenele cu care vorbeaţi azi dimineaţă când am 
intrat eu în magazin? 


2.4 


-Pablo, eşti de nerecunoscut, i se adresă Toni bărbatului care- 
și scosese ochelarii de soare şi îşi aranja pe umeri şuviţele 
perucii blonde. 

-Pssst, duse argintarul degetul la buze. Să nu te audă cineva. 
Am o grămadă de datorii în cartier. 

-Şi în localul ăsta ai ceva datorii, îl înţepă laconic barmanul. 

-De-aia am venit, răspunse Pablo fără să se supere. 

Băgă mâna în buzunar şi vru să ia banii de acolo, întâi se 
interesă: 

-Nu ţin minte cât trebuie să-ţi dau, uită-te pe notițele tale. 

Barmanul scoase calm un caiet din sertarul de sub tejgea. 
Răsfoi două pagini, se opri să facă un calcul în minte şi rosti: 

-Şaizeci şi doi de euro. 

-Deci şaizeci şi doi de euro, repetă argintarul scotocind prin 
buzunare după bancnote potrivite. Dă-mi o halbă de bere, ţine 
şaizeci şi cinci. Păstrează restul. 

Toni luă banii, abia apoi îi servi berea. 

-Poți să-mi înapoiezi plicul alb pe care ţi l-am lăsat ultima 
dată? ceru Pablo după prima înghiţitură. 

-Plicul? Ce plic? 

-Ţi-am lăsat un plic alb, ieri, când n-am avut cu ce să-ți 
plătesc. Îţi aminteşti? 

-Pablo, la sfârşitul zilei fac un fel de curăţenie generală şi 
arunc tot ce prisoseşte. Îmi amintesc că în plicul tău nu erau 


bani, doar nişte discuri. 

-Da, discurile alea le vreau. 

-Stai puţin... Nanako, ştii ceva de un plic alb lăsat aici de 
cineva? strigă barmanul către nevastă-sa. 

-Nu, răspunse japoneza. 

-Îmi pare rău, Pablo. Dar zi, ce era pe discuri? 

- „„„Nimic important. 

Însetat, argintarul bău berea cu înghiţituri mari, străduindu- 
se să nu-şi bage şuviţele perucii în halbă. Luă cu o scobitoare 
câţiva cartofi în sos picant lăsaţi de barman pentru el într-o 
farfurioară. 

-Toni, dacă dau un telefon din locutorio plătesc aici, sau...? 

-La nevastă-mea, în spate. Se ocupă ea. 

-Bine, mersi. 

Pablo luă ultimul cartof şi încă o înghiţitură de bere, merse în 
sala de mese devenită locutorio. O salută pe japoneza 
cufundată în lectura unei reviste de calculatoare: 

-Bună ziua. Pot intra în orice cabină? 

-În oricare. 

-În 6? 

-Foarte bine. În 6, confirmă ea dându-i cartonul cu numărul 
cabinei. 

Argintarul îşi consultă mobilul rămas fără credit pentru a găsi 
în agendă numărul de telefon al fratelui său, Pedro, ce locuia de 
multă vreme în Malaga. 

Pedro, unde eşti Pedro? şopti pentru sine. Aha... 

Formă numărul. 

-Bună, Pedro. 

-Pablo. Ce faci? Îţi aşteptam telefonul. 

-Cum e vremea în Malaga? 

-Ştiu că nu te interesează cum e vremea în Malaga. 

-Bine, intru în subiect. S-a eliberat localul de pe strada ta? 

-Bineînţeles. 

-Dacă nu te-ai răzgândit. Poate în final te tentează să 
deschidem afacerea aici. 

-Nici vorbă de Madrid. Credeam că subiectul e încheiat. 
Ascultă, Pablo, dacă m-ai sunat să-mi vorbeşti despre varianta 
cu capitala, îţi închid telefonul. 

-Bine, bine, nu închide. Pardon. Nu mai scot o vorbuliţă 
despre asta. Spune-mi, ce-i cu localul? 


-Am făcut înţelegerea cu proprietarul. Mâine semnez 
contractul de închiriere. 

-Te-ai gândit cât vrei să investeşti? 

-Peste şaptezeci de mii, nu. Pentru început. Să vedem cum 
merge. 

-Îți aminteşti ce ţi-am spus. Marfă mai variată, mai mulţi 
cumpărători. Mai mult profit. 

-De profit rămâne să vedem. Ai dus un magazin la faliment. 
Să fie clar. În cazul ăsta eu supraveghez fiecare bănuţ care intră 
şi fiecare bănuţ care iese. 

-E clar. Eu pun experienţa, tu banii. Cine pune banii, e şeful. 

-Spune, când veniţi? 

-Marta vine luni. Poţi să-i spui Conchitei. Eu rămân o zi două. 

-Bine, salut. Sună-mă când ştii la ce oră ajunge Marta. 

-La revedere, Pedro. 

-La revedere. 


Uf, ce conversație stresantă, oftă argintarul. Se concentrase 
să-şi aleagă cuvintele. Practic, fratele lui îi întindea o mână de 
ajutor, dar în acelaşi timp îi devenea şef. Lui Pablo, prima parte 
a târgului îi surâdea. A doua, nu. 

Trebuia să se descarce de tensiune. Ceru japonezei o oră de 
Internet şi jucă singur o partidă de Domino cu un disc din ultimul 
set. 

La final era încântat. Relaxat, odihnit şi cu moralul sus. 

Plăti japonezei şi plecă spre Colţul Clasic pentru a o ajuta pe 
Marta să facă bagajele. Ce bine că bătrânul le permisese să 
rămână în apartament după predarea afacerii. Nu puteai părăsi 
o locuinţă aşa, cât ai clipi din ochi. 

Pe drum, se întâlni cu Juliân de la Top Computer, acesta îl 
ocoli ca pe cineva ciumat, trecând pe trotuarul celălalt. 
Dimineaţa, argintarul intrase la magazinul de informatică pentru 
a-i cere bărbosului să-i descarce de pe net instrucţiuni pentru 
Dominoul viselor. Tot ce reuşise fu să-l scoată din fire pe om, 
complet depăşit de problemă. Bietul Juliân. A 

Pablo ajunse în Colţul Clasic şi îşi scoase rapid peruca. Il 
salută pe cocoşatul aflat la măsuţă. 

-Ziua bună, îi răspunse bătrânul. 

-Cum e, v-aţi obişnuit după tejghea? glumi Pablo. 

-Parcă e magazinul meu de când lumea. 


-Dacă întreabă cineva de mine, nu ştiţi nimic. Am plecat din 
oraş. 
-Am înţeles. Oricum, n-o să vă caute nimeni. 


Argintarul păşi peste lanţul cu anunţul /nterzis, urcă la etaj. 
Marta lăsase uşa de la intrare întredeschisă. Instalaţia de aer 
condiţionat se  defectase, în apartament era o căldură 
copleşitoare. 

Obosită, bruneta stătea pe spate în patul din dormitor, între 
valize deschise sau închise. Pablo i se aşeză alături fără să 
scoată un cuvânt, contemplă tavanul cu pete de igrasie spre 
care privea şi ea. 

-Ce vezi? o întrebă. 

-Taci, îl întrerupse Marta. Întreabă-mă ce aud. 

-Nu-nţeleg. 

-În magazin. Cineva vorbeşte de tine. 

Merseră lângă deschizătura uşii şi ciuliră urechile încercând 
să deducă cu cine conversa cocoşatul. 

Îl auziră pe bătrân rostind: 

-Domnul Martinez a abandonat afacerea. Mai exact, mi-a 
predat- o. Am preluat-o eu. Nu vă îngrijoraţi, am rămas cu toată 
marfa. Şi-o să mai aduc. 

O voce de bărbat, baritonală, interveni: î _ 

-Nu, nu e vorba de marfă, era ceva personal. Il cunoaştem. In 
cartier i se zicea argintarul. 

Marta îi şopti lui Pablo la ureche: 

-Cine poate fi? 

-Nu ştiu. 

În magazin, cocoşatul îi răspundea străinului: 

-Acum argintarul sunt eu, Luis de Frutos. Don Luis la 
dispoziţia dumneavoastră. 

O voce de femeie se adresă bătrânului: 

-Don Luis, stiti unde locuieşte Pablo? 

-A locuit aici, la etaj, cu soţia lui. V-am zis, a lăsat afacerea. 
Era plin de datorii, asta să rămână între noi. L-am auzit zicând 
că pleacă din oraş. 

Bun actor, bătrânul, cugetă Marta. 

-Ne scuzaţi, se auzi iar femeia. 

Nu se mai desluşi ce spuneau vocile, posesorii lor intrară în 
câmpul vizual al lui Pablo şi al Martei. Argintarul îl recunoscu pe 


desenator. Îi şuieră brunetei: 

-Il ştiu pe omul ăsta. E Alex, vecinul de la 99. 

-Ai datorii la el? 

-La el, nu. 

-Sigur, Pablo? 

-Sigur. 

-Atunci de ce te caută? Unde lucrează? 

-N-am idee. Cred că lucrează la un ziar. Dar acum nu ştiu, 
poate lucra oriunde, chiar şi la Fisc. Lui i-am vândut jocul video. 

-Ce joc? 

-ŢI-l arăt după ce pleacă. 

Tăcură, pentru că vizitatorii vorbeau din nou tare în magazin 
cu don Luis. 

-Aveţi de vânzare jocuri video? se auzi vocea lui Alex. 

-Jocuri video? Glumiţi. Asta e magazin de antichităţi. 

-Nu glumim. Am cumpărat de la Pablo un joc de mâna a doua 
chiar ieri. De-aia îl căutăm. 

-Din câte ştiu, nu e niciun joc video printre obiectele astea. 
Oricum, dacă vreţi să vi-l schimb sau aveţi vreo reclamaţie, nu 
vă pot servi. 

-Nici vorbă de asta. Nu vă faceţi probleme. Ne uităm puţin pe 
rafturi, poate găsim ce căutăm. 

-Căutaţi, le dădu permisiunea bătrânul. 

Prin magazin se auziră paşi şi sunete de obiecte ridicate şi 
aşezate. La un moment dat, Alex se apropie de baza scărilor ce 
duceau la etaj. Marta închise repede uşa, cât mai silențios cu 
putinţă. 

-Hai, îl luă de mână pe Pablo, vino în dormitor. 

-Încă n-au plecat. 

-Nu-i nimic, n-o să facem gălăgie. Oricum, nu erau de la Fisc. 

-Eşti sigură? se îndoi el. 

-Absolut. întrebau de jocul video despre care vroiai să-mi 
spui. M-ai făcut curioasă. Ce-i cu jocul ăsta? 

-N-o să crezi. Cel mai teribil joc video pe care l-am încercat. 

-Stai puţin, îi puse Marta mâna pe buze. 

Se întoarse la uşă şi o întredeschise fără zgomot. Aşteptă 
două minute, timp în care nu auzi decât tusea cocoşatului şi 
scârţâitul scaunului din faţa calculatorului. 

-S-au dus, îl anunţă pe Pablo. Poţi pune jocul. 

-Hai la computerul din sufragerie, o luă el de după mijloc. 


Se aşezară pe scaune în faţa ecranului, argintarul băgă unul 
dintre CD-urile aurii în fanta aflată la baza superioară a unităţii 
centrale. Marta văzu al doilea CD şi întrebă: 

-Trebuie să instalezi două CD-uri? 

-Nu, sunt identice. 

-Adică? 

-E pentru modul do; jucători. Nu poţi juca fără CD. E un joc 
pentru doi. Eu trebuie să mă aflu la un computer, cu un CD. Tu, 
la alt computer, cu celălalt CD. Conexiunea se face prin Internet. 
Dacă introducem amândoi parola mea, facem parte din aceeaşi 
partidă. Fii atentă. Continui singur o partidă pe care am salvat-o, 
să vezi cum e. 

-Ce nume are jocul? 

-Dominoul viselor. 


2.5 


Pablo: conectat. 
Scenariu: Jurnal de călătorie. Ţara Bucăţi. 
15 iunie. 


Pe corabie. 


Am ieşit la vremea prânzului din cabină să iau aer, cu toate 
că aerul nu-i deloc cum vreau eu. De când sunt pe corabie, m- 
am obişnuit să mănânc sărat, să respir sărat. 

Marinarii se agitau pe covertă şi pe catarge, fluierau tare, se 
luptau cu neastâmpărul frânghiilor. Soarele ardea. Singurul cu 
chipiu, căpitanul tocmai şi-l scotea, când un matelot a strigat cât 
ÎI țineau plămânii: 

-Pământ! 

A strigat arătând sudul cu două degete. Am văzut imediat şi 
eu. O insulă conică, verde, mică. Prima dintre bucăți. 

M-am învârtit pe punte cu caietul de însemnări sub braț. 

Nava a acostat curând la un ponton de piatră. Ne-a 
întâmpinat jovial Robinson Crusoe. Era îmbrăcat în piele de 
pisică sălbatică, avea barbă, dinţi cariaţi şi la brâu un cuțit 
mare. Am discutat cu el în prezența celorlalti şi între patru ochi. 
l-a făcut În mod deosebit plăcere să schimbăm impresii despre: 


arhitectura florentină, poemul în proză, jocul de şah. 

La despărțire ne-am făcut mici cadouri. Eu, lui: ultimul meu 
volum de eseuri legat în piele. El, mie: o şuviță de păr negru şi o 
unghie ce-i căzuse recent. Le-am păstrat cu grijă. 

Spre seară, căpitanul ne-a adunat de prin colțurile insulei, am 
urcat unul câte unul puntea corăbiei. Carena de stejar a dat 
țărmului ultimul sărut. Adio, Robinson Crusoe. 


18 iunie. 


În zare s-au ivit pe la orele douăsprezece, douăsprezece şi 
ceva, vârfuri de catarge. Da. Erau catarge care au crescut 
miraculos întinzând pătrate dreptunghiulare de pânză, scoțând 
o goeletă /ungă din mare. Goeleta a dispărut într-o direcţie 
opusă celei pe care o urmam, nu i-am putut vedea Clar 
pavilionul. 

Pe cer, păsări albe. 


20 iunie. 


După-amiază. S-a întețit vântul, vrea să plece cu pletele 
noastre. La orizont s-au adunat nori. Mulţi. Nu i-am putut 
număra. Semnele din cer şi din mare au adus pe chipul 
căpitanului o expresie de îngrijorare. Marinarii au copiat-o pe 
rând. 

-Va fi rău, a zis căpitanul. 

Pasagerii, deci şi eu, au foşti trimişi la cabine. Am văzut prin 
hublouri cum începuse să plouă. Ne amenința furtuna, sau un 
frate mai mare. Tovarăşii mei de călătorie au început să 
vorbească în şoaptă, teamânadu-se pentru vieţile lor. 

Și-a făcut apariția căpitanul. Şiroind de apă, a spus: 

-Fără panică, vă rugăm! Nu vă fie frică. Ne cunoaştem 
meseria. Va fi bine. 

Pasagerii au pus întrebări despre temperatura apei, despre 
cel mai apropiat port, fără nicio noimă. Căpitanul s-a întors în 
furtună, ca să fie bine. 

Cineva a zis că eram favorizați. Butoaiele de apă dulce şi 
proviziile erau legate zdravăn cu odgoane şi lanțuri grele. 
Nimeni nu ştia pentru cât timp. 

Mi-a venit să vomez, de trei ori. De două ori m-am abținut. 


Corabia ne-a legănat încontinuu. Toată noaptea n-am închis 
un ochi. 


21 iunie. 


Furtuna şi-a domolit puterea. Temerile ni s-au spulberat. 
Până la ultimul, pasagerii au scăpat teferi. Ne-am bucurat, ni s-a 
permis să ieşim pe punte. 

Corabia plutea liniştit. Valurile se calmaseră, încercau să 
îmbine fragmentele cine ştie căror ambarcațiuni nimicite de 
furtună. Bârne, scânduri, orice fusese şi rămăsese lemn înota 
lovindu-se în pocnete rare, triste. 

Pământuri ascunse au trimis păsări să tipe în cerc, să se 
aşeze țipând pe resturile epavelor. 

Mi s-a făcut foame. Am primit şi am mâncat o bucată mare 
de brânză. Am mai cerut. Mi s-a dat încă o bucată. 

Aflaţi de la mine: furtuna si brânza merg excelent una după 
cealaltă! 


24 iunie. 


Din nou pământ. Altă insulă. 

Corabia a tras într-un mic golf. Pe coasta maronie si aridă se 
vedeau pătrate de iarbă nu tocmai pătrate. Un fuior de fum 
creştea dintr-un loc imposibil de precizat. 

Am coborât grămadă. Ne-a întâmpinat nimeni altul decât 
Robinson Crusoe Al Doilea. Era gras, scund, purta o banderolă 
neagră peste ochiul drept. 

-Un pescăruş nervos, explica dacă-l întrebai despre asta. 

Avea o colibă unde dormea, mânca şi unde se spăla în 
fiecare dimineaţă pe fată cu apa depozitată într-un vas de lut. In 
naivitatea mea am încercat să încropesc cu el o conversație 
despre nonconformismul literaturii ultimilor ani. Nici o şansă. Era 
analfabet. 


6 iulie. 
Întâlnire, pe a cincea insulă, cu Robinson Crusoe Al Cincilea. 


Mai bătrân decât Robinsonii dinaintea lui, cu cearcăne vinetii în 
jurul ochilor, îl vedeai mereu în compania unei femele de 


cimpanzeu. Părea deprimat, fiindcă, spunea chiar el, nu-i pria 
singurătatea. L-am auzit la un moment dat şoptindu-i 
căpitanului: 

-Vă rog mult, domnule căpitan! Vă implor, luați-mă de aici. 

-Bine, bine... Dar să nu afle nimeni, i-apromis căpitanul. 

Aşadar, urma să se petreacă ceva ieşit din comun, ceva la 
care nu mă aşteptam. S-a petrecut. Căpitanul l-a îmbătat cu rom 
pe Robinson Crusoe Al Cincilea şi, după ce s-a convins că acesta 
adormise buştean, a ordonat îmbarcarea. 


10 iulie. 


Un incident ciudat a avut loc pe navă. Un copil de opt ani s-a 
sinucis. L-au găsit spânzurat într-o cabină. Aşa a zis căpitanul. 
Nu mi-a venit să cred. 

Apele aveau cumințenia oglinzii. 


11 iulie. 


Pe Al Nouălea Robinson Crusoe l-am găsit bolnav. Nu era, 
evident, întreg la minte. Ne şoptea ca pe un mare secret că în 
permanenţă il urmărea cineva şi că acest urmăritor era la rândul 
lui urmărit. Mai spunea că nu-i ajungea timpul pentru câtă 
treabă avea pe cap şi că se temea că va fi nevoit să lucreze 
duminicile. îşi lăuda plin de sine calitățile de pescar neiîntrecut, 
desfăcând amplu bratele tăbăcite pentru a măsura păstrugile de 
aer capturate cândva. A dispărut la un moment dat în coliba lui, 
să se odihnească. Am urcat pe corabie. Nu l-am revăzut. 


13 iulie. 
Zi proastă. M-am ales, nu-mi dau seama din cauza cărei 
mâncări împuţite, cu o diaree ceva de speriat. Am stat cât a fost 


ziulica de lungă închis în WC şi mi-am recitit notele de călătorie. 
Le-am găsit mediocre. 


15 iulie. 


In prima clipă, deşi văzusem bine, n-am crezut. Robinson 
Crusoe Al Zecelea era o femeie! O creolă. La multe m-aş fi 
aşteptat. La una ca asta, nu. Ne-a primit cu amabilitate. A cules 
pentru noi fructe zemoase şi a prăjit câteva duzini de porumbei 
a căror carne mi s-a părut gustoasă peste măsură. Avea în 
colibă, pe pat şi sub pat, un şarpe fără nume lung de opt metri, 
pe care ni l-a arătat tuturor cu neprefăcută mândrie zicând că l- 
a cunoscut într- o toamnă în urmă cu câţiva ani şi că de atunci 
reptila a rămas să locuiască la ea. 

După-amiaza am petrecut-o în jurul focului. Am băut sucul 
roşu şi dulceag extras din tulpina unei plante. Se făcuse târziu 
când am observat cum Robinson Crusoe s-a ridicat de lângă foc 
şi a dispărut în pădure. 


23 iulie. 


Pe mare. Eu am văzut-o foarte şters. Unii au fost de părere că 
era o sirenă, sau o caracatiță gigantică, sau o coadă de balenă. 
Alții, că aşa ceva se-ntâmplă o dată la o sută de ani. 


24 iulie. 


Căpitanul e un sadic. A pus să fie biciuit un matelot care 
adormise în post, noaptea, şi i-a aruncat pe spate o găleată cu 
apă sărată de mare. Am încercat să intervin, i-am spus că nu 
eram de acord cu astfel de metode barbare. Mi-a râs în nas. Nu 
s-a ivit prilejul, pe parcursul călătoriei, să mă apropii de căpitan, 
cu atât mai puțin să devenim prieteni. Nu se va întâmpla nici de 
acum încolo. 


29 iulie. 


Al Şaisprezecelea Robinson Crusoe era ultimul dintre ei. Nu 
cred să fi avut peste cincisprezece ani. Citea mult si încerca să 
învețe dintr-o cărțulie psihologia comparată, în eventualitatea 
că într-o zi va fi înființată pe insula lui o facultate de psihologie 
comparată. Avea gambe puternice, bronzate, alerga cu uşurinţă 
după iepuri şi dropii, se cățăra să culeagă banane în bananierii 
de pe faleză. Regreta faptul că îi lipseau un dinte din fată şi 
cunoştinţe elementare de astronomie. 


3 august. 


Ne aflam pe punctul de a ieşi din Ţara Bucăţi, când a apărut 
ceva imprevizibil. O insulă mică, pe mare. Una care nu figura pe 
nicio hartă şi la care căpitanul se uita ca la o mână cu şase 
degete. Fără să-şi poată explica. Repeta că trecuse prin zonă de 
sute de ori, dar că niciodată nu întâlnise mai multe insule decât 
trebuia. Aceasta era a şaptesprezecea şi nu i se bănuise până 
acum existența. Subit, căpitanul s-a bucurat. De ce? Insula 
trebuia inclusă în circuitul turistic ce unea insulele Robinson. 
Urmau să fie luate măsuri administrative, să fie găsit un nume, 
să fie construită o colibă... 

In fine, am debarcat pe insulă. 

Un paradis! 

Buzele cu salivă ale țărmului erau calde. Picioarele noastre, 
de carne sau de lemn, au lăsat amprente adânci în nisipul 
umed. Vegetația era luxuriantă, îşi începea dezmăţțul aproape 
de mal. Cocotieri, baobabi, platani şi, de la unul la altul, 
nenumărate liane. In pădure lumina cădea diferit pe locuri 
diferite. Vântul scutura copacii de frunze şi păsări. Cerul stătea 
albastru peste lume. 

Intr-o poiană largă a fost aprins focul. Am mâncat conserve 
de ciuperci si ciuperci prăjite, am stat la taclale. Căpitanul mi-a 
arătat o atenţie deosebită si câteva poze ale nevestei lui, ocazie 
cu care am descoperit că, totusi, e un băiat de treabă. Citise 
clasicii literaturii universale si le reținuse numele. Dar, mai ales, 
îsi amintea amănunte picante despre femeile care de-a lungul 
timpului urcaseră pe corabie. Bând si discutând, am ajuns să ne 
ameţțim bine. S-a dat stingerea. Am mâna nesigură când scriu 
rândurile astea. lu-huuu! Căpitanul e un băiat de zahăr. 


4 august. 


Stupoare! Dimineaţă m-am trezit cu capul greu. Imediat, am 
descoperit că eram singur. Părăsit în poiană, între cutii de 
conserve, tăciuni si sticle goale. Asta mi-a alungat mahmureala. 
Am alergat ametit, împleticindu-mă, până la țărm. Corabia 
noastră se zărea destul de departe, cu pânzele în vânt. Mă 
abandonaseră pe insulă. Infipseseră o scândură lată în nisip si 


scriseseră pe ea cu negru: „Esti Al XVII-lea Robinson Crusoe”. 
Corabia s-a putut vedea tulbure, undeva la orizont. Vreo 
cincisprezece minute. 


2.6 


Pablo era ocupat să îndese două bluze cu mânecă lungă într- 
o valiză mică, bleu. 

-Fii atent ce anunţ a apărut în Săptămâna, îl chemă Marta 
lângă ea. 

-Ai cumpărat ziarul ăsta? 

-Nu, e pe pagina lor de Internet. Vino să vezi. 

Argintarul lăsă cămăşile şi se apropie de birou. 

-Să mă uit, îşi sprijini mâinile pe umerii Martei. 

-Aici. Citeşte. 

-Mica publicitate, mda. Cumpăr jocul video Dominoul viselor. 
Telefon... aşa, bine. Ce facem, sunăm? 

-Eu zic că da. Pe net n-am găsit nimic despre Domino. 
Practic, jocul video nu există. 

-Suspectă poveste, constată Pablo. Ştii, pe lângă setul vândut 
vecinului de la 99, i-am lăsat unul lui Toni, la berărie. Toni l-a 
pierdut, iar Alex mă caută. 

-Ce zici, suni tu, sau sun eu? întrebă Marta referindu-se la 
anunţul din ziar. 

-Sun eu, spuse bărbatul. Mi-am pus credit pe telefon. 

Scoase mobilul din buzunar şi formă numărul. Se aşeză pe 
marginea patului. 

-Am deschis difuzorul, să poţi auzi convorbirea... Bună ziua, 
continuă adresându-se persoanei ce răspundea la apel. Sun în 
legătură cu anunţul publicat în Săptămâna. 

-Pardon? 

-Vă sun în legătură cu anunţul pe care l-aţi publicat în revistă. 
Scrieţi că vă interesează să cumpăraţi jocul video Dominoul/ 
viselor. 

-E o greşeală. 

-Haideţi, nu vă reţineţi să vorbiţi. Am deja videojocul. Vreau 
să vă pun câteva întrebări în legătură cu asta. 

-Sigur la mijloc e o greşeală. Ştiţi unde aţi sunat? 

-Unde? 


-Numărul aparţine unei instituţii. Suntem azilul de bătrâni 
Izvorul Vindecării din Câdiz. 

-Atunci... probabil e o greşeală. 

-Asta spuneam. Aici nimeni n-are jocuri video. 

-Îmi cer scuze. La revedere. 

-La revedere. 

Marta chicotea, privindu-l pe Pablo care dădea nedumerit din 
umeri. 

-Ai văzut. Au scris greşit numărul de telefon în revistă, zise 
argintarul apăsând cămăşile în valiză şi trăgând fermoarul. 

-Unde mergi cu peruca asta? îl întrebă ea. Arăţi ca un star de 
televiziune. 

-Ştii ce-am de gând? Dau o raită pe la câteva magazine de 
jocuri video, ăştia sigur ştiu mai multe. 

-lei maşina? 

-Bineînţeles. 

-Cumpără câteva sticle cu apă la întoarcere. Nu uita, diseară 
trebuie să mă duci în Atocha. La nouă jumate iese trenul de 
Malaga. 

-Bine, nu uit. 


Pablo cobori în magazin. 

-Bună ziua, îl salută cordial cocoşatul. Mă distrează să vă văd 
cu peruca... 

-A, peruca? 

Bătrânul nu părea deranjat de faptul că rămăseseră în 
apartament. Din contră, profitase de asta ca să-i ceară 
argintarului detalii despre programul de inventariere a mărfii, 
nu-l înţelegea bine. 

Cocoşatul privi pe fereastră şi strigă dând alarma: 

-Vine! 

-Cine? 

-Vine. Bărbatul care te-a căutat ieri. Simulează că te uiţi la 
marfă. 

Îşi făcu intrarea în magazin Alex, desenatorul de pe aceeaşi 
stradă, de la numărul 99. 

-Bună, vecine, salută vizitatorul apropiindu-se de măsuţa 
bătrânului. 

-Sănătate, răspunse cocoşatul. 

Pablo, întors cu spatele, îşi făcea de lucru la raftul cu 


păpuşile de porțelan. 

-Văd c-aţi adus noi modele de tacâmuri de argint, spuse 
desenatorul. 

Don Luis îi ghici intenţiile: 

-Ai venit să întrebi de Pablo, nu-i aşa? 

Alex amuţi. 

-Şi eu vreau să dau de el, se plânse bătrânul. 

-De ce? 

-Mi-a lăsat pe cap programul de inventariere a mărfii, o 
pacoste. Eram obişnuit cu vechile registre. Hârtia şi cerneala, 
astea nu mint. Pe când programele te lasă baltă când nu te 
aştepţi. Eşti mai tânăr decât mine. Te pricepi să modifici tabele 
în Excel? 

-Am un oarecare habar. 

-Vino o clipă. 

-Sigur. 

Lângă raftul cu păpuşi, argintarul se stăpânea să nu râdă. ÎI 
subapreciase pe bătrânelul ce îşi juca genial rolul. 

-Vezi aici, arătă  cocoşatul cu degetul pe ecranul 
computerului. Cum pot copia datele de pe coloana asta ca să le 
mut simultan pe coloana din dreapta? 

Desenatorul îi arătă cu amabilitate: 

-Uite cum. Selectezi toate căsuţele, muţi cursorul în colţul din 
dreapta jos. Cauţi poziţia în care cursorul se transformă dintr-o 
cruciuliţă albă într-una neagră şi aduci conţinutul căsuţelor spre 
dreapta. Gata. S-au copiat. 

-Tii, ce simplu. Dar uit repede. O să mai treci pe aici, nu-i 
aşa? 

-Normal, stau vizavi. 

-Acum zi. Ce vrei să întrebi în legătură cu Pablo? 

Ce faci? gândi argintarul gata să scape o păpuşă din mână. 
Muscă-ţi limba și dă-l afară. 

-Îmi ghiceşti gândurile, zâmbi Alex. 

-Spune. Ce doreşti? 

-Când ţi-a transferat afacerea şi marfa, Pablo ţi-a lăsat 
computerul lui? Adică, ăsta-i computerul lui Pablo? 

Bătrânul îl privi cu interes. 

-Îți trebuie rabla asta? se ofensă don Luis în timp ce 
argintarul îşi pierdu controlul reuşind totuşi să transforme 
accesele de râs în tuse. Au ieşit pe piaţă altele noi, mai 


performante. Cu ecranul plat. 

-Ăsta a fost computerul lui Pablo? arătă Alex spre ecran. 

-Exact. Ti-am spus adineaori, mi-a lăsat programul de 
inventariere a mărfii. Pe computer, bineînţeles. 

-Programul de inventariere nu mă interesează. 

-Atunci? 

Argintarul era atent să nu piardă o vorbuliţă. 

-Uite ce e. Poate ţi se pare ciudat, am cumpărat de la Pablo 
un joc video. Îţi aminteşti că te-am întrebat data trecută. Nu ştiu 
cum de avea un joc video printre antichităţi. II avea. L-am 
cumpărat şi acum soţiei mele îi place. Chestia e că jocul n-are 
manual cu instrucţiuni. Pablo mi-a spus că l-a instalat pe 
computer. S-ar putea să aibă aici, pe vreun fişier, manualul 
jocului. Putem verifica? 

-Deci asta cauţi, se lămuri bătrânul. Manualul pentru un joc 
video. Bine, hai. Cum căutăm? la mouse-ul. 

Alex se execută şi îi explică bătrânului: 

-Facem clic pe butonul Start. Aşa. Acum, observi, în căsuţa 
asta de căutare scriem numele jocului. 

-Bine. Scrie-l. 

Pablo asculta în tăcere cum desenatorul bătea litere pe 
tastatura computerului, se întreba dacă lăsase prin fişiere urme 
ale Dominoului viselor. Tăcerea fu întreruptă de sunetul 
telefonului fix de pe masă. 

-Scuză-mă o clipă, spuse cocoşatul ridicând receptorul. Cine 
e? 

Continuă: 

-Când? 

Din nou: 

-Unde? 

In cele din urmă, argintarul îl auzi pe bătrân zicând: 

-Soția mea a avut un infarct. 

Desenatorul părea să-şi dea seama că nu va putea termina 
căutarea. Zise: 

-Asta înseamnă... 

-Trebuie să plec, anunţă cocoşatul. 

Alex nu renunţă: 

-Doar cinci minute. Vă rog foarte mult. 

-Trebuie să închid magazinul, îl auzi Pablo pe bătrân strigând 
în direcţia lui. 


Atent să nu întoarcă faţa, pentru a evita să fie văzut, 
„blondul” răspunse modificându-şi vocea: 
-Bine. 


Plecă spre ieşire şi îl lăsă pe don Luis să se descotorosescă 
de desenator cum putea. Nu se mai gândi la dialogul din 
magazin, urcă la volanul Volvo-ului parcat pe o străduţă dosnică. 
Lăsă peruca pe cap şi conduse spre Gran Via, ştia pe acolo 
magazine care vindeau jocuri video. Găsi parcare cu greu, într-o 
zonă cu plată. Luă din aparatul cu contor un bon pentru o oră şi 
se pierdu în mulţimea multicoloră. 

Deşi ura locurile aglomerate, îi plăcea Gran Via. Strada cu 
anunţurile gigantice plasate pe fațadele teatrelor şi ale 
cinematografelor avea un farmec aparte. În plus, turiştii străini 
dădeau peisajului o notă exotică. 

Găsi repede primul magazin de jocuri video. Interiorul era 
luminos, o melodie urcată recent în topuri crea un ambient 
plăcut. Vânzătorul încasa banii de la un client care ţinea în braţe 
un turn de vreo cincisprezece jocuri. Pablo aşteptă cu răbdare. 
Când îi veni rândul, întrebă: 

-Aveţi un joc video pentru PC, Dominoul viselor? 

Vânzătorul spuse Nu, privindu-l însă într-un fel aparte. 

-E vreo problemă? întrebă argintarul. 

-Ştii ceva? Nu eşti singurul care caută jocul ăsta. 


2.7 


-Ne vedem, îi şopti Pablo Martei în clipa când uşa trenului se 
închidea automat. 

Continuă să-i privească expresia de încântare de pe faţă prin 
geamul fumuriu al vagonului care începuse să se deplaseze spre 
dreapta. Locomotiva cu cap ca de rață pornise în direcţia 
Malaga ducându-i tot mai departe soţia şi două valize cu haine. 
La capătul călătoriei, pe Marta o aştepta Conchita, cumnata lor. 
Argintarul ştia că nu-i va duce mult timp dorul. Peste o zi avea 
să plece şi el. 

Cu câteva minute în urmă, pe peron, aşteptând trenul ce 
întârzia să apară, Marta îl dezmierdase aşa cum doar ea ştia s-o 
facă, mângâindu-i faţa cu degetele, cu vârful nasului, cu buzele, 


într-o îmbrăţişare frenetică, pasionată, ca a două reptile cu 
sânge cald. 
Era o femeie cu caracter puternic, deţinea capacitatea de a 
trece peste momentele grele din viaţă cu mai multă forţă decât 
el. 
-Să te conectezi la Domino mâine la patru, îi amintise Marta. 
-Te-a prins jocul, aşa-i? 


„„La aceste replici schimbate înainte de despărţire se gândea 
Pablo, rămas nemişcat pe peron. Nu părăsi gara imediat. Pe linia 
alăturată făcea pregătiri de plecare alt tren, Estrella Costa 
Brava, cu destinaţia Barcelona. Renfe îşi anunţase intenţia de a-l 
scoate din circulaţie, de aceea pasionaţii universului feroviar 
căutau orice ocazie ca să călătorească încă o dată cu el sau cel 
puţin să-l fotografieze înainte de „pensionare”. 


Trenul Martei dispăruse. Pablo îşi luă telefonul mobil şi începu 
să fotografieze vagoanele clasice, diferite de ceea ce remorcau 
trenurile de mare viteză. 

-Ascultaţi! strigă cineva nervos pe peron. 

Argintarul continua să facă fotografii, interesat să prindă în 
prim plan numărul de serie al unui vagon pe care grafitiştii îl 
acoperiseră cu litere roz. 

-Ascultaţi, nu puteţi face poze aici. 

Agentul de securitate, vizibil iritat, se îndrepta spre Pablo. 
Argintarului îi fuseseră adresate acele cuvinte. 

-Bună seara, salută Pablo cu atitudinea cuiva care nu se afla 
prima dată într-o astfel de situaţie. 

De-a lungul timpului, agenţii de securitate îl abordaseră de 
multe ori. Nefiind la curent cu legislaţia în ce priveşte efectuarea 
de poze în locuri publice, aceştia primiseră de la superiori ordin 
să nu permită fotografierea trenurilor în gări. 

-Bună seara, răspunse agentul cu răceală la salut. Ştiţi că nu 
este permis să fotografiaţi trenurile? 

-Eu ştiam că se poate, răspunse argintarul convins că îl 
aştepta o conversaţie lungă. 

-Ştergeţi imediat din telefon fotografiile luate în gară. 

-N-am nici cea mai mică intenţie să fac asta. 

Agentul de securitate vorbi în dispozitivul de emisie-recepţie 
agăţat de buzunarul de la piept al uniformei: 


-Avem o problemă pe peronul paisprezece. 

In jumătate de minut, alţi doi agenţi, dolofani, sosiră în grabă. 
Unul dintre ei, la vreo cincizeci de ani, un fel de şef, i se adresă 
colegului său: 

-Ce s-a întâmplat? 
-Dumnealui, spuse primul agent, făcea poze vagonului 
grafitat. 
-Vă fotografiaţi opera? îl întrebă şeful pe Pablo. 

-Ce operă? Nu vedeţi că n-am la mine nici rucsac, nici spray- 
uri cu vopsea? Nu-mi plac grafitti-urile. Îmi plac trenurile. 

-Nu e legal să faceţi fotografii în gară, continuă şeful. 

-Şi uite, zise primul agent, ăsta nu e păr natural. Poartă 
perucă. Ori e travestit, ori ascunde ceva. 

Sosiră pe peron şi doi poliţişti, informaţi între timp despre 
incident. 

-Agent Santiago Barea, de la poliţia Madrid. Prezentaţi actele 
la control. 

Pablo îi arătă cartea de identitate poliţistului ce semăna 
izbitor cu o celebritate, nu-şi dădea seama cu cine, posibil cu 
primarul Madridului. Agentul transmise cuiva prin telefon datele 
din document şi ascultă răspunsul. Spuse: 

-Bine... Da... Am înţeles. 

Returnă actele argintarului, brusc se arătă neobişnuit de 
amabil. 

-Ne cerem scuze. A fost o neînțelegere. 

Agenţii de securitate nu doreau un astfel de final şi ripostară 
nemulţumiţi: 

-Dar făcea poze vagonului grafitat! se revoltă şeful. 

-Şi poartă perucă! îl susţinu primul agent. 

Santiago Barea nu se lăsă intimidat de protestele celor doi, 
rosti cu un ton imperturbabil: 

-Colegilor, vom vorbi despre asta. Nu acum. Domnul este 
liber să plece. 

-Şi pozele? Nu trebuie să şteargă pozele? mai încercă primul 
agent. 

Privirea de oţel a poliţistului îl lăsă fără grai. 

Cei cinci rămaseră să-şi lămurească diferenţele de opinie, 
Pablo urcă în clădirea staţiei pe scările rulante ce funcționau 
monoton, mişcându-se fără încetare. Luă Volvo-ul din parcarea 
de lângă gară, porni spre apartamentul care, pentru încă o zi, 


urma să-i fie casă. 


Conducând, se gândi la vizitele făcute recent la Colţul Clasic 
de către Alex, desenatorul. Îl interesa doar manualul de 
instrucţiuni de la Dominoul viselor, sau avea şi alt mobil, dificil 
de dedus? 

Pe strada La Palma nu văzu locuri libere de parcare, de fapt 
nu dorea să oprească acolo. Maşina i-o cunoşteau mulţi. Se roti 
pe străduţele întunecate din jur până când cineva urcă la 
volanul unei maşini de teren şi demară în trombă. Parcă în locul 
rămas liber. 

Se apropie de locuinţă cu mâinile în buzunare, răsucind 
cheile pe care a doua zi trebuia să le predea cocoşatului. Privi 
spre Mustaţa Galbenă, deja închisă. 

Trecu pe lângă poarta cu numărul 99, unde locuia Alex, 
decise pe loc să facă ceva în privinţa interesului arătat de 
desenator faţă de Domino. Era bine să şteargă din calculator 
orice urmă a jocului. Aşa ar fi eliminat motivele pentru care Alex 
îl vizita pe bătrân. Ca să pună ideea în aplicare, era necesar să 
intre pe computer. Lui don Luis sigur nu i-ar fi convenit, acum 
aparatul îi aparţinea. Totuşi, nu exista altă soluţie. 

Ajuns în faţa Colţului Clasic, scoase cheile din buzunar şi 
deschise uşa magazinului. Nu urcă în apartament, păşi în 
direcţia vechii măsuţe. 

Era preferabil să lucreze discret. Nu aprinse lumina. Folosi 
lanterna mică legată de chei ca să se strecoare printre rafturi 
până la măsuţă. Se aşeză la computer. Apăsă butonul de start şi 
aşteptă. Aparatele astea nu se aprindeau imediat. Totuşi, 
computerul nu reacţiona defel. Apăsă butonul încă o dată. 
Nimic. Ce s-o fi întâmplat? Scosese bătrânul calculatorul din 
priză? || credea în stare. Căută şi găsi cordonul de alimentare, 
merse cu degetul de-a lungul firului ajungând la ştecherul care 
atârna liber. Aha. Deci nu era cuplat. Băgă ştecherul în priză şi 
computerul aprinse ledul verde de control. Evrika! 

Să vedem, îşi spuse Pablo în întuneric. În primul rând, nu ştia 
ce descoperise Alex când cocoşatul îl lăsase să umble la 
computer. Culmea, bătrânul ăsta! 

Ecranul îi arătă o cascadă de apă căzând peste pietre 
rotunde, ca o perdea fină făcută din pânză de păianjen. Găsi 
fişierele temporale cu numele Dominoul viselor. 


Se opri brusc. O clipă avusese senzaţia că nu se afla singur în 
magazin, că cineva, aproape, respira. Nu, fusese o impresie. 
Continuă să caute. Descoperi punctele de restaurare a 
sistemului. Teoretic, componentele jocului instalate anterior 
puteau fi restaurate. Nu însemna neapărat că jocul ar fi 
funcţionat prin efectuarea unei astfel de operaţiuni. Pentru orice 
eventualitate, şterse punctele de restaurare de dată recentă. 
Făcu o probă introducând în căsuţa de căutare de la baza 
ecranului textul Dominoul viselor. Niciun rezultat, răspunse 
calculatorul. Perfect. 

Senzaţia că nu era singur în încăpere reveni. Vru să se 
întoarcă spre rafturi, când o siluetă întunecată se desprinse pe 
neaşteptate din fundalul negru al etajerei cu cărţi. Umbra căzu 
răsturnând nişte obiecte. Se ridică însă fulgerător şi ţâşni în 
viteză pe uşa care se izbi de perete închizându-se la loc cu 
zgomot. 

Pablo fusese pe punctul de a leşina de frică. Ce sperietură! 
intenţiona să meargă la întrerupătorul de pe perete pentru a 
face lumină. Timp de trei minute nu reuşi. Atât de şocat era. În 
sfârşit, aprinse becurile. Să le lase aşa? Să le închidă? Nu-i era 
clar ce dorea să facă. Se mai afla altcineva în Colţul Clasic în 
afară de el? Parcurse culoarele dintre rafturi şi se asigură că 
nimeni nu se ascundea în vreun ungher al magazinului. Abia 
după aceea încuie uşa. 

Pe jos se aflau câteva cărţi şi cioburile a două amfore 
răsturnate de necunoscut. Pablo urcă în apartamentul de la etaj, 
reveni cu o mătură şi un făraş. Adună resturile şi le aruncă într-o 
pungă de plastic. Rearanjă amforelele rămase în aşa fel încât să 
nu se observe lipsa celor sparte. Puse cărţile la locul lor. 
Magazinul arăta din nou impecabil. În mintea argintarului 
persistau întrebările Cine fusese? şi Ce dorise? Omul ieşise în 
grabă, cu mâinile goale. Nu furase nimic, cel puţin nu un obiect 
voluminos. 

Mobilul intrării necunoscutului nu fusese furtul. Atunci, ce 
urmărise? Şi, cel mai important, cum reuşise să intre? Prin capul 
lui Pablo se perinda o listă cu creditorii, cu inspectorii de la Fisc 
şi cu vecinii. Imaginea care îi revenea în gând era a lui Alex, 
desenatorul de la numărul 99. Cine altcineva trecuse pragul 
magazinului în ultima vreme arătând interes pentru computer? 


Fusese el, cu siguranţă. Dacă ar fi ieşit pe trotuar, probabil că la 
lumina felinarelor ar fi reuşit chiar să-i vadă faţa. Exista o 
modalitate de a verifica dacă Alex fusese într-adevăr umbra din 
întuneric. 

Pablo descuie uşa magazinului şi ieşi în stradă. Câţiva lilieci 
zburau în jurul smochinului de lângă Mustaţa Galbenă. Pe 
trotuar, nici ţipenie de om. 

Argintarul îşi ridică privirea şi văzu. La numărul 99, în 
fereastra mansardei de la ultimul etaj, lumina era aprinsă. 


2.8 


Asta e pustiul, îşi spuse Pablo zărind adolescentul oprit în 
faţa magazinului de jocuri video aflat la primul nivel al galeriei 
comerciale din gara Atocha. Sigur era el, băiatul care îi vânduse 
săptămâna trecută seturile din Dominoul viselor. Avea acelaşi 
tricou portocaliu cu numărul 8 pe spate, blugi negri foarte largi 
şi o bască albă cu cozorocul întors la spate. 

Argintarul era surprins să-l descopere pe tânărul cu ochii 
oblici. Nu-şi dădea seama dacă era chinez sau japonez, 
niciodată nu fusese în stare să facă diferenţa. Inclina să creadă 
că era japonez. 

Trebuie să-l urmăresc, hotărî Pablo. Puştiul era unicul fir pe 
care îl putea apuca în ce priveşte sursa Dominoului. Un joc video 
fără fabricanți, fără publicitate, un joc care funcţiona prin 
conexiune la Internet, dar despre care pe Internet nu aflai nimic. 

„Japonezul” termină de studiat vitrina magazinului şi porni 
agale către scările rulante. Pablo, după el. Puştiul îşi puse pe 
urechi căştile unui reproductor mp3, intră prin validatorul care 
ducea la peroanele trenurilor de apropiere folosind un tichet 
portocaliu. Argintarul îşi dădu seama că n-avea bilet. Căută 
maşinile automate de vânzare a titlurilor de transport, fără să-l 
piardă din ochi pe băiat. II văzu îndreptându-se spre peronul 4 
cu direcţia Villalba şi Cercedilla. Pe panoul electronic scria 
Cercedilla 2 minute. Luă un bilet pentru Cercedilla, fără să 
aştepte ca aparatul să-i dea restul, trecu fugind prin validator. 
Literele galbene spuneau Cercedilla 1 minut. Puştiul nu se 
vedea. Pablo alergă pe scările rulante, mult prea lente, îmbrânci 
involuntar pasageri cărora le adresă un superficial Pardon. 


Ajunse la peron când trenul se pregătea de plecare. Alarma ce 
anunţa închiderea uşilor ţiuia intermitent în consonanţă cu 
becurile roşii plasate în plafon. Reuşi să urce la limită, simţi uşile 
lovindu-se cu sunet metalic în spatele lui. 


Era în tren. Trebuia să-l regăsească pe adolescent. Trecu în 
vagonul următor şi-l văzu. Ocupa un loc lângă geam, îşi legăna 
capul în ritmul muzicii din căşti. 

Pablo se aşeză lângă o bătrânică absorbită de un roman de 
dragoste de vreo mie de pagini, fără să-l slăbească din priviri pe 
„japonez”. Îşi aminti ziua când puştiul îi vânduse jocul video, 
pretinzând că-i murise bunica de la care rămăsese ceasul cu 
pendul. 

Trenul trecu de Recoletos, fără ca puştiul să coboare. 

Povestea cu bunica decedată i se păruse atunci lui Pablo 
puţin credibilă, la fel i se părea şi acum. Totuşi, fusese o afacere 
bună. N-avusese timp să vândă pendula, cocoşatul preluase 
afacerea. Un lucru ştia argintarul: japonezii în vârstă nu veneau 
să moară în Madrid, preferau să moară acasă, în ţara lor. 


În Nuevos Ministerios, fără să se pregătească dinainte, 
adolescentul cobori brusc. Pablo ieşi pe altă uşă, lăsând-o pe 
bătrânică să-şi citească romanul. ÎI urmări pe puşti la suprafaţă, 
pe Paseo de la Castellana. Il văzu pătrunzând într-un 
McDonald's. Argintarul intră şi el, convins că n-avea să fie 
recunoscut cu peruca pe cap. 

Puştiul luă un meniu clasic: hamburger, cartofi prăjiţi şi Coca 
Cola. Argintarul făcu la fel, se aşeză la trei mese distanţă. 
Observându-l pe puşti, îşi dădu seama că orientalul nu era chiar 
atât de tânăr. Fără îndoială, ieşise din adolescenţă, putea să 
aibă chiar douăzeci de ani. Silueta subţire şi faţa zveltă îl făceau 
să pară imatur. Jucase Dominoul viselor? Sau vânduse pur şi 
simplu CD- urile fără să le probeze, pentru a servi o masă la 
McDonalds? Şi, ceea ce interesa, de unde avea jocurile? In timp 
ce rumega întrebările acestea şi o îmbucătură de hamburger, 
Pablo îl văzu pe puşti ridicându-se şi aruncând resturile în coşul 
de gunoi amplasat în mijlocul localului. Un cerşetor trecea 
printre mese cerând monede de la clienţi. Argintarul îi dădu 
jumătatea de hamburger rămasă nemâncată, ieşi să continue 
urmărirea. 


Puştiul se aşeză pe bancheta dintr-o staţie de autobuz, 
butonă ceva la telefonul mobil sau la reproductorul mp3. Asta 
era o problemă. Dacă ar fi urcat pe neaşteptate într-un autobuz, 
argintarul nu l-ar fi putut urmări fără să dea de bănuit. Dar nu, 
orientalul se ridică de pe bancă şi îşi continuă drumul prin 
centru. Coti pe o străduţă, se opri în faţa unei policlinici. Îşi 
consultă ceasul cu curea neagră de la mână şi intră în clădirea 
fumurie. 


Pablo era nedecis. Să intre? Să aştepte? Văzu pe telefonul 
mobil: era trei şi douăzeci. Peste jumătate de oră trebuia să se 
conecteze cu Marta prin Internet, se înţeleseseră să joace o 
partidă de Domino. Volvo-ul se afla destul de departe, în 
parcarea gării Atocha. 

Intră rapid în policlinică, se opri în holul supraaglomerat de la 
intrare. Privi în toate părţile. Nici urmă de puşti. Sigur se băgase 
într-un cabinet medical. 

-Ce doriţi? întrebă un agent de pază cu intenţia de a-l ajuta. 

-Nimic, căutam un prieten. Văd că nu e aici. La revedere. 

-La revedere. 

Presat de timp, Pablo se văzu nevoit să renunţe la urmărire. 
Părăsi clădirea policlinicii. Ceru prin telefon un taxi şi-i strigă 
şoferului: 

-Strada La Palma. Lângă metro Tribunal. 

-În regulă. 

Călătoria nu dură mult. Pablo lăsă bacşiş şi intră în Mustaţa 
Galbenă, cu cinci minute înainte de ora patru. Toni părea ocupat 
până peste cap cu clienţii. Argintarului îi era dor să joace o 
partidă de Domino cu Marta, dar mai dor îi era de vocea ei. Intră 
într-o cabină din locutorio fără să ceară permisiunea, formă 
numărul. 

-Mă topesc după îmbrăţişarea ta, auzi glasul Martei. 

-Eu la fel. Cum ai ajuns? 

-Sunt bine. Pedro şi Conchita m-au primit ca pe o regină. 

-Sunt convins. 

-Ştii că s-a eliberat un apartament deasupra lor, putem 
prelua chiria să locuim singuri. 

-Minunat. Ai văzut spaţiul comercial? E în regulă? 

-Uite cum e localul, îţi explic. Suprafaţă dublă faţă de ce 
aveam în Madrid. Dezavantajul este că are două încăperi mari 


care necesită supraveghere permanentă, două persoane trebuie 
să fie tot timpul la lucru. 

-Ați adus de la depozit marfa de pe listă? 

-Desigur. Bine, Pedro a mai cumpărat nişte lucruri. Ştii, îi plac 
broşele. A luat cutii întregi. 

-Pedro, Pedro... 

-Poți vorbi, îl asigură ea. A plecat cu Conchita la dentist. 
Trebuie să-şi scoată o măsea de minte. 

Pablo auzea în receptor un sunet metalic ritmic 
suprapunându-se peste cuvintele Martei, nu înţelegea ce putea 
fi. O întrebă: 

-Ce faci, capsezi facturi? 

-Nu, îmi tai unghiile. După ce închizi vreau să jucăm Domino, 
mă deranjează să lovesc tastele cu unghiile mari. Ascultă, dă-mi 
telefonul şoferului de pe camionul cu lucrurile noastre. 

-Îți trimit un mesaj cu numărul după ce închid. 

-Ai vorbit cu el? 

-Da, e pe drum. Te va suna cu o oră înainte să intre în oraş. 
Aţi găsit nişte oameni să descarce? 

-Pedro a vorbit cu doi marocani. Pentru cincizeci de euro vor 
căra totul la etaj. 

-M-am întâlnit cu băiatul oriental care mi-a vândut jocurile 
video. 

-Cel care zicea că i-a murit bunica? 

-Exact. 

-Unde v-aţi întâlnit? 

-De fapt, nu ne-am întâlnit. L-am văzut în Atocha. L-am 
urmărit până în centru şi l-am pierdut. A intrat într-o policlinică 
lângă Nuevos Ministerios. 

-N-ai aflat de unde avea jocul. 

-Nu. 

-Mai porţi peruca? 

-Mai. 

-Bine, în cinci minute mă conectez. Fii pe fază, îl atenţionă 
Marta. 

Pablo închise. Achită japonezei 2 euro şi 10 cenți, suma care i 
se ceru la tejghea. 

-Vreau un computer liber, cu Internet, spuse. Plătesc la 
sfârşit. Nu, prefer să plătesc înainte. O oră de internet. 

-Un euro. 


Argintarul lăsă o monedă pe tejghea şi se aşeză la postul 
unde îl trimisese femeia. Scoase discul cu Dominoul viselor din 
buzunar, îl introduse în unitatea centrală. Efectuă operaţiunile 
de instalare. 


Începu să joace. Trimitea mesaje scrise, atunci când jocul 
permitea. Pe ecran, avatarul Martei avea mult din farmecul şi 
căldura ei. Asta îl încânta pe argintar la Domino. Jocul părea la 
fel de convingător ca realitatea însăşi. 

Adevărata realitate îl deranjă cu sunete puternice de sirenă. 

-Au venit pompierii, strigă agitat cineva din berărie. 

-Foc la etaj, auzi altă voce. 

Clienţii din bar şi cei din locutorio ieşiră în stradă să vadă ce 
ardea. Pablo nu se clinti din scaun, dorea să se bucure de 
ultimele minute ale partidei. După ce luptătorii de sumo 
despărţiră avatarul lui şi pe cel al Martei, dezinstală jocul. Deşi 
la orice locutorio fişierele străine erau înlăturate automat la 
închiderea computerului, vroia să fie sigur că pe discul intern nu 
rămânea nicio urmă din Domino. 


Se ridică să plătească. Japoneza nu se afla dincolo de 
tejgheaua înaltă, ieşise să vadă incendiul. Pablo îşi aminti: 
plătise la început ora de Internet. Tresări când văzu, printre 
revistele cu calculatoare de pe o mică etajeră, discul lui auriu cu 
inscripţia Dominoul viselor. Cum ajunsese discul acolo? Doar 
adineaori îl scosese din computer. Puse instinctiv mâna la 
buzunar şi realiză că discul lui se afla în buzunarul lui. Discul de 
pe etajeră nu era al lui. Măi să fie! Sigur Toni păstrase husa cu 
discurile despre care spusese că o pierduse. Probabil juca 
Domino împreună cu Nanako. 

Nu avu timp să gândească altceva deoarece japoneza venea 
grăbită de afară întorcându-se la tejghea. 

-La revedere, salută argintarul. 

-La revedere. 


2.9 


Singuri, pe patul camerei de oaspeţi din apartamentul lui 
Pedro de pe strada Montfort, Pablo şi Marta stăteau îmbrăţişaţi. 


Îşi dezamorsau dorul ultimelor zile în care fuseseră despărțiți, se 
sorbeau din ochi unul pe altul. 

-lţi place Malaga? întrebă el. 

-Da. Imi place. Aici nu porţi perucă. Şi azi e zi liberă. Ştii, 
căldura din sud e mai umedă. Sper să mă obişnuiesc... 
Povesteşte-mi, ce e prin Madrid? 

-Uf, o mulţime de lucruri. 

-Chiar aşa? 

-N-o să-ţi vină să crezi, a luat foc mansarda lui Alex. 

-Alex? 

-Vecinul care ne-a căutat, cel căruia i-am vândut Dominoul. 

-Serios? 

-Nu glumesc. Au venit pompierii, tot cartierul a ieşit în stradă. 

-Au scăpat teferi? 

-El da, nu era acasă. 

-Şi nevastă-sa? 

-Au scos-o pompierii pe fereastră. Sau pe terasă, nu ştiu, n- 
am văzut. Au dus-o cu salvarea la spital. 

-Măiculiţă! 

-A scăpat cu viaţă. Dar cel mai surprinzător lucru care mi s-a 
întâmplat... 

-Spune-mi, iubitule, îl alintă ea trecându-i mâna prin păr. 

-leri seară, când am terminat partida de Domino, eram la 
locutorio, la Toni. Lumea ieşise în stradă, din cauza incendiului. 
M-am dus să plătesc. Japoneza, Nanako o cheamă, nu era acolo. 

-Şi? 

-Printre lucrurile ei am văzut un CD cu Dominoul viselor. 

-Spuneai că Toni a aruncat discurile. 

-M-a minţit, sunt sigur. Şi japoneza la fel. 

-Ce poţi face? Oricum, aveai o datorie la Toni. Nu sunt 
supărată pe ei. Normal, le place jocul şi vor să-l păstreze. De-aia 
au minţit. 

-E cald, constată Pablo şi se ridică din pat să deschidă 
fereastra mai tare. 

Brusc se lăsă pe podea, ca şi cum s-ar feri să fie văzut de 
cineva. 

-Ce te-a apucat? râse Marta. 

-Taci, şopti el. E aici. 

-Cine? 

-Vecinul. Alex. 


-Nu se poate. 

-Ba da. Vino la fereastră. Uite, a intrat în barul ăla, spuse 
argintarul arătând cu mâna spre El Molino. 

Marta privi uşa deschisă a localului, nu desluşi nimic în 
spatele geamurilor ce reflectau lumina soarelui. 

-Nu văd. 

Bătu la uşă Pedro, întrebând de dincolo de tăblia de lemn cu 
voce răguşită: 

-Se poate? 

-Intră, răspunse Pablo. 

Pedro vâri scăfârlia pistruiată în deschizătura uşii: 

-Vrea să ştie Conchita dacă veniţi la Nerja, la peşteră. 

-E departe, întrebă Marta? 

-Lasă asta, o întrerupse argintarul. Pedro, vino puţin, te rog. 

Pistruiatul păşi înăuntru. 

-Vino aici, la fereastră. 

-Ce s-a întâmplat? 

-Îți explic. Fii atent, repede! Îl vezi pe omul ăla înalt care 
discută cu barmanul în faţă la El Molino? 

Pedro străpunse cu privirea perdeaua străvezie şi-l văzu pe 
Pepe, proprietarul mustăcios al barului, vorbind cu un 
necunoscut într-un veston de culoarea cafelei. Străinul privea 
spre magazinul de antichităţi, aflat la o aruncătură de băț. Când 
Pepe întinse degetul spre fereastra lor, toţi trei făcură instinctiv 
un pas înapoi. 

-L-ai văzut? repetă Pablo întrebarea. 

-Da, l-am văzut. Ce-i cu el? 

Pedro era iritat. Cei doi fraţi nu se înţeleseseră niciodată 
grozav, când petreceau mult timp împreună conversațiile lor 
degenerau în ceartă. De fapt, crizele de isterie ale fratelui său 
erau motivul pentru care argintarul n-ar fi venit în Malaga. Dar 
era deja aici. Şi vorbea cu Pedro: 

-Omul e din Madrid. Mă caută. 

-Ce-i cu el, e de la poliţie? deveni Pedro bănuitor. 

-Nu. 

-De la Fisc? 

-Nici. 

-Nu-nţeleg atunci. 

-Tăceţi, şuieră Marta arătând spre ce se petrecea în stradă. 

Alex se despărţea de Pepe şi se apropia de poarta imobilului 


lor. 

-Sigur i-a spus barmanul unde locuim, se îngrijoră Pablo. 

-Şi ce? se lamentă pistruiatul care nu vedea un deranj în 
vizita necunoscutului din capitală. 

-N-am timp să-ţi povestesc. Nu deschizi dacă omul sună la 
uşă. 

-Are rost, Pablo? spuse Marta. O să revină. 

-Uite ce facem, Pedro, decise argintarul. Dacă sună, îi spui că 
tu eşti Pablo Martinez. 

-Pablo... , protestă fratele neînţelegând nimic. 

-Hai, fă-o pentru mine. M-ai scos din alte încurcături. Asta-i 
nimic. 

-Te rugăm, îl imploră Marta. 

Se auzi soneria. 

-A venit, spuse argintarul. Pedro, ştii ce-ai de făcut. 

-Mă duc să deschid, strigă Conchita din sufragerie. 

-Nu, dragă, nu deschide. Merg eu, hotărî soţul ei. 

-Bine, acceptă femeia. 

Pedro se duse să întâmpine vizitatorul. Pablo şi Marta 
rămaseră ascunşi în dormitor cu uşa întredeschisă, aşteptând cu 
sufletul la gură deznodământul. Auziră vocea desenatorului: 

-Bună ziua. Il caut pe domnul Martinez. Pablo Martinez, de la 
magazinul de antichităţi de alături. 

Pedro răspunse pe un ton sec: 

-Eu sunt. 

Câteva clipe se făcu tăcere. 

-Cum aţi spus? se fâstâci Alex. 

Pedro răspunse cu o voce egală, derulând parcă aceeaşi 
înregistrare audio: 

-Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? 

Pistruiatul nu primi răspuns. 

Pe casa scărilor se auziră paşi, o voce de copil ţipă ascuţit: 

-Bună ziua, domnule Martinez. 

Fratele lui Pablo răspunse: 

-Bună ziua, puştiule. 

Zgomotul făcut de alergarea copilului se stinse treptat. 

-Mă tem că m-am înşelat, căută să se scuze vizitatorul 
încurcându-se în cuvinte. Ştiţi, eu îl caut pe Pablo Martinez din 
Madrid. Dar, evident, dumneavoastră sunteţi Pablo Martinez din 
Malaga. Cred că am primit adresa greşită, că informaţia e 


greşită. Nu caut magazinul acesta. Nu pe dumneavoastră vă 
caut... 


Vocea lui Alex nu se mai auzi. Un zgomot înfundat dădu de 
înţeles că plecase trântind poarta de la intrarea în clădire. Pablo 
şi Marta merseră la geam, îl văzură în faţa barului răsucindu-se 
dezorientat pe un picior, ca la intersecţia a zece puncte 
cardinale. Nu ştia încotro s-o apuce. 

Un taxi alb trecu pe stradă. Desenatorul îi făcu semn să 
oprească şi urcă lângă şofer, maşina coti pe prima stradă la 
dreapta. 

Argintarul răsufla cu uşurare când fratele lui intră în cameră 
încruntat. 

-Eşti tâmpit, Pablo? izbucni pistruiatul. În ce situaţii mă bagi? 
Omul ăsta sigur era de la poliţie. 

-Nu, Pedro, încercă Pablo să facă abstracţie de apelativul 
tâmpit. Omul căuta un joc video. 

-Un joc video? Îţi baţi joc de mine. De mic ai fost mincinos. Un 
min-ci-nos! 

Scandalul era montat. Pistruiatul nu suporta ca cineva să-i 
toarne gogoşi, spumega de furie. Marta încercă să aplaneze 
tensiunea: 

-E adevărat, Pedro. Pe om îl interesa un joc video. 

-Vă bateţi joc de mine? explodă pistruiatul ieşit din minţi. 

-Dragule! se auzi vocea dojenitoare a Conchitei apărută în 
uşă cu scopul de a-şi tempera soţul ale cărui explozii de furie le 
cunoştea. 

-Marş la bucătărie, o repezi Pedro. Marş! 

Se întoarse spre fratele şi cumnata sa: 

-Ştiţi ce sunteţi? Doi mincinoşi! 

Pablo devenise roşu, în câteva secunde luă o decizie 
importantă: 

-Nu te mai suport, Pedro. De când am venit, urli şi înjuri. Am 
plecat. Acum. Te las... cu afacere, cu magazin, cu tot. Găseşte 
alt tâmpit să lucreze pentru tine. 

-Foarte bine, horcăi pistruiatul. Foarte bine. Afară din casa 
mea. 

-Plecăm, fii sigur, zise argintarul. Luăm două valize, mâine 
trimit după celelalte lucruri. 

-Pablo, să ne mai gândim, se strădui Marta să repare 


dezastrul iscat din senin. 

-M-am săturat, se scutură argintarul. M-am săturat să mă 
ascund, să mint şi să trăiesc purtând perucă. Mergem în Madrid 
şi o luăm de la zero. 


2.10 


Obosit după patru ore de condus pe autostrada nesperat de 
aglomerată, Pablo opri Volvo-ul în faţa Colţului Clasic. Marta, 
care aţipise cu capul pe umărul stâng, se trezi din cauza şocului 
urcării pe bordură. Se privi în oglinda de deasupra parbrizului. 

-Am ajuns? întrebă ea. 

-Vezi ce văd eu? 

-Ce să văd? spuse frecându-se somnoroasă la ochi. 

-Uite, un anunţ în fereastra magazinului. 

Marta observă o hârtie mare, pătrată, lipită pe sticlă: 
Angajăm vânzător. 

-Nu pot să cred, zise bărbatul. 

Reveniseră în capitală cu două valize şi deja întâlneau prima 
oportunitate. 

-Aşteaptă-mă, spuse Pablo. 

Argintarul deschise uşa Colţului Clasic şi intră în magazin. 
Cocoşatul era la măsuţă, adâncit în studierea unor hârtii. 

-Ziua bună, don Luis, salută Pablo. 

-Oh, ce surpriză, se miră bătrânul. Fostul administrator îmi 
face o vizită de prietenie. 

-Nu e o vizită de prietenie. 

-Să fie o vizită de duşmănie? zâmbi bătrânul încreţindu-şi X- 
ul de pe frunte. 

-Nici vorbă. Vreau să mă angajez. 

-Poftim? 

-Angajaţi un vânzător, aşa-i? 

-Caut pe cineva. Ştii, problemele de sănătate ale neveste- 
mii... nu e bine să fiu plecat de acasă toată ziua. 

-Atunci, angajaţi-mă. Am văzut anunţul. 

-Nu e o glumă, presupun. 


-Deloc. Caut de lucru. Am încercat ceva în Malaga, n-a mers. 
Am dat chix. De-aia vreau să mă angajez. 

Bătrânul îşi frecă nasul cu dosul mâinii drepte. 

-Am primit câteva curriculum-uri, zise el. Dar... dacă e vorba 
de dumneavoastră, asta-i altceva. Cunoaşteţi clienţii, marfa. Ce 
mai, candidatul ideal. 

-Aşa e, confirmă Pablo. N-am curriculum... 

-Mai mult de o mie patru sute de euro pe lună nu-ţi pot da, 
preciză don Luis. Vei lucra legal. Îţi fac contract pe perioadă 
indefinită. Două plăţi extra şi două săptămâni de vacanţă pe an. 

-S-a făcut. 

Pe uşă intrase Marta, auzi ultimele lor cuvinte. 

-Bună ziua, se adresă bătrânului. IIl angajaţi pe soţul meu? 

-Da, doamnă. Mâine începe. 

-Apartamentul de sus, l-aţi închiriat, îl folosiţi la ceva? 

-Nu, apartamentul e cum l-aţi lăsat. Vă interesează? 

-Ne-ar face plăcere să-l închiriem. Peste noapte, e preferabil 
să stea cineva aici. Magazinul va fi bine păzit. 

-Nu-i nevoie să găsiţi motive. Vă mutaţi când doriţi... lată 
cheile de la intrarea principală. 

-Prețul chiriei? întrebă Marta. 

-Ştiţi ce? Plătiţi cheltuielile cu apa şi curentul electric pentru 
apartament şi pentru magazin. Nu cer niciun ban în plus. 

-De acord, acceptă  argintarul cunoscând valoarea 
aproximativă a facturilor lunare şi realizând că era un târg 
avantajos. 

-Mergem să aducem valizele, se bucură femeia. O întrebare: 
de ce faceţi asta? 

-E vorba de soţia mea, deveni trist cocoşatul. E grav bolnavă. 
De când aţi plecat, magazinul a fost mai mult închis decât 
deschis. Am nevoie de cineva serios, să se ocupe de vânzări în 
lipsa mea. În voi am încredere. Da, poftim şi cheile de sus. 

-Nu pot să cred, spuse Pablo pentru a doua oară în ultimul 
sfert de oră. 


O găsi pe Marta lângă Volvo, fredonând veselă o melodie. Se 
chinuia să scoată valizele din portbagaj. Argintarul o ajută, 
urcară în apartament. În penumbra holului, ea îl strânse cu 
putere în braţe. 

-N-o să fie uşor, şopti el. 


-Ştiu. Dar asta face totul mai uşor, zâmbi bruneta. 

Pablo nu înţelese dacă asta însemna iubirea lor, angajarea 
lui, revenirea în locuinţă sau pur şi simplu faptul că ştiau 
dinainte că nu le va fi uşor. 

Marta aranjă lucrurile pe vechile locuri, argintarul scoase un 
laptop mic cu ecranul de zece inchi şi îl instală pe masă. 
Computerul celălalt urma să sosească împreună cu bagajele. 

-Calculatorul vine mâine, cu furgoneta, deocamdată ne 
folosim de laptop. 

-Nu-i nimic, acceptă ea. 

Terminară cu despachetatul, se întinseră pe pat, sleiţi de 
puteri. Rămaseră îmbrăţişaţi o jumătate de oră. 

-Pablo, merg la coafor. Am părul mare pentru căldura asta. 
Vreau să-mi tai din vârfuri. 

-Perfect. Eu mă duc la locutorio să vorbesc cu Pedro despre 
furgoneta cu bagaje. 

-Crezi c-a fost o decizie bună să întrerupi afacerea cu el? 

-Ştii la ce mă gândesc? M-a folosit să-i deschid magazinul şi 
să i-l umplu cu marfă. După ce-a văzut cât de cât cum merge 
treaba, a profitat de prima ocazie să mă scoată din pepeni şi să 
mă trimită la plimbare. 

-N-ar fi făcut asta. E fratele tău. 

-Tocmai de asta-l cunosc. Pentru că-i fratele meu. 

-Serios, cred c-a-ncercat să te-ajute. 

-Vorbesc cu el, mai vedem. 

-N-avem nimic de mâncare, îşi aminti ea. 

-După ce vii de la coafor, mergem la supermagazin. 

Se opriră lângă uşă. Marta îl întrebă: 

-Ascultă. Ce faci dacă te întâlneşti cu Alex? Ştii că te caută. 

-Îi spun ce ştiu despre Domino. Adică nimic. 

-N-o să te creadă. 

-De la început i-am spus că n-am manualul de instrucţiuni. E 
purul adevăr. 

-Îți pui peruca? întrebă Marta. 

-În niciun caz. Vreau să redevin liber. Sunt gata să vorbesc cu 
oricine. Datoriile le plătim cu timpul. 


Coborâră şi se despărţiră în faţa coaforului Paris. Argintarul 
intră în berăria lui Toni, îl salută cu euforie: 
-M-am întors! 


-Să vezi şi să nu crezi, se surprinse barmanul. Mă bucur să te 
văd, Pablo. 

-Mersi, bătrâne. Dă-mi o bere. 

Toni îl privi lung. 

-Stai liniştit. Am cu ce plăti, râse argintarul. 

Barmanul îi dădu berea şi o farfurioară cu salată rusească. 

-E mai cald aici decât în Malaga, comentă Pablo. 

Toni nu reuşi să întreţină conversaţia deoarece clienţii se 
înmulţiră, fu nevoit să se ocupe de aceştia. Argintarul îşi bău 
berea în linişte şi trecu în locutorio pentru a-şi suna fratele. 

- „Bună, Pedro, salută prudent după ce formă numărul. Am 
ajuns în Madrid. 

-Ce vrei? 

-Am închiriat o camionetă, vine după lucrurile noastre. 
Ajunge la voi mâine, pe la trei după-amiază. 

-Am înţeles. Altceva? 

-Dacă mă caută cineva, spune... 

-Clic! 

-Pedro?... Pedro? 

Fratele lui închisese. Pablo nu încercă să înţeleagă de ce. Nu 
se enervă, aşa cum făcuse cu ocazia ultimei discuţii din Malaga. 
Puse calm receptorul în furcă. 

-30 de cenți, ceru japoneza. 


Frate isteric, convorbire ieftină, gândi pragmatic argintarul şi 
plăti suma necesară. leşi din berărie, regăsi cu un sentiment de 
satisfacţie imaginea străzii La Palma. O înşiruire pitorească de 
mici magazine, porţile înalte şi înguste ale clădirilor cu locuinţe, 
geamurile de la nivelurile superioare, ascunse la umbra unor 
tende decolorate de soarele uscat al Madridului. Porni spre 
coafor pe trotuarul îngust, întrebându-se dacă Marta îşi 
terminase de aranjat părul. Paris coafor unisex stătea scris 
deasupra vitrinei mari, plină cu fotografii de bărbaţi şi femei 
afişând frizuri impecabile. 

Da, Marta era înăuntru, strălucitor de frumoasă acum. Vorbea 
cu coafeza. 

-Bună ziua. Ai terminat, draga mea? întrebă Pablo prin uşa 
întredeschisă. 

-Vino puţin, îi făcu ea semn să intre. Uite ce mi-a spus 
Raquel. Sau Raquel, mai bine spune-i tu. 


-Nu, nu-i nevoie, se eschivă coafeza. V-am zis tot. 

-Uite, continuă Marta, Raquel spune că a avut ieri un client 
ciudat. A venit sub pretextul că vrea să-şi spele părul, dar mai 
mult îl interesau vecinii de pe stradă. 

-Straniu, se mulţumi să adauge argintarul. Era de la poliţie, 
sau de la Fisc? 

-A întrebat despre patronii şi vânzătorii magazinelor de pe 
stradă. Şi despre câteva familii care locuiesc în clădirile 
învecinate. 

-Când a avut timp să întrebe atâtea? o chestionă Pablo pe 
Raquel. 

-În timp ce-i spălam părul. 

-A zis şi de ce-l interesează? 

-Nu, mi-a fost cumva să-l descos. 

-A întrebat despre mine? se preocupă argintarul. 

-A întrebat despre noi, spuse Marta. 

-Şi despre mai cine? 

-Despre Toni de la berărie, interveni Raquel. Despre nevăstă- 
sa, japoneza. 

-Cum arăta omul? 

-La fel ca însoţitorul lui. Erau doi, celălalt a aşteptat tăcut în 
timp ce-l spălam pe primul. Amândoi la costum verde şi cravată, 
enormi, cât doi tauri. Nu erau spanioli. Chinezi, sau filipinezi, aşa 
ceva. 


2.11 


Soarele stătea să apună. În stradă, vântul apleca arbori înalţi, 
stoluri de lilieci despicau aerul. Noaptea avea să nege curând 
aceste frumuseți. 

Pablo intră cu sfială în clădirea ce găzduia birourile revistei 
Săptămâna. Luminile de un galben intens dădeau interiorului 
prospeţimea dimineţii. Nu-l întâmpină nimeni, nu-l opri nimeni. 
Descoperi pe perete o săgeată vişinie care arăta drumul spre 
biroul de mica publicitate. Merse în direcţia indicată, ajunse într- 
un fel de salon rotund cu multe uşi închise sau deschise. Pe una 
dintre ele scria Mica publicitate. Bătu cu degetul. 

-Intră, strigă o voce de femeie. 

Argintarul apăsă clanţa, păşind înăuntru: 


-Bună seara. 

-Bună seara. Doriţi să daţi un anunţ? 

Posesoarea vocii era o femeie între două vârste, cu părul 
şaten şi ochelari, amabilă, cu faţa obosită la sfârşitul zilei de 
muncă. 

-Nu. 

-Aici e mica publicitate. Dumneavoastră ce căutaţi? 
- Mica publicitate. 

-Atunci, nu vă interesează să daţi un anunţ? 

-Vă explic, se relaxă Pablo. 

-Vă rog, repede. Peste puţin timp închidem. 

-Bine. Am citit un anunţ în Săptămâna şi am sunat la 
telefonul scris acolo. Numărul era greşit. Persoana nu ştia nimic. 

-Vă înţeleg. 

-Pot afla numărul de telefon corect? 

-Incercăm. In ce ediţie a apărut anunţul? 

-E ziarul din săptămâna care începe la 19 septembrie. La 
vânzări-cumpărări. Un anunţ despre un joc video. Dominoul/ 
viselor. 

Fata bătu cu degetele în tastatură. 

-Perfect. L-am găsit. Deci numărul nu e corect? 

-Nu. 

-Bine, îl găsim repede, zise femeia şi căută îndemânatică într- 
un sertar printre multe formulare meticulos aranjate. 

Privi spre argintar pe deasupra ochelarilor şi scoase un: 

-O-o! 

-Ce e? : 

-Probleme, spuse ridicând în aer o bucată de hârtie albă. Asta 
e anunţul. Numai că... nu e scris pe un formular standard, cum 
se obişnuieşte, cu datele persoanei, cu numărul cărţii de 
identitate, adresa şi aşa mai departe. 

-Ce înseamnă asta? 

-L-a adus cineva în grabă, la ora închiderii ediţiei, nu-mi 
amintesc. Chestii de-astea se-ntâmplă. 

-Atunci, nu sunt şanse să găsim numărul corect? 

-Cred că nu. 

Un bărbat chel intră grăbit adresându-se femeii: 

-Miriam, închide şi hai. Mergem. E Noaptea cărților în Retiro. 
Dăm o tură toată echipa prin parc, apoi intrăm să servim ceva la 
bar. 


-Vin. 

Femeia închise sertarul cu zgomot. 

-Trebuie să plec, se justifică în faţa lui Pablo. 

Opri calculatorul şi puse o geantă pe umăr. Argintarul 
înţelese că subiectul era încheiat. 

-Noapte bună, se retrase el. 

-La revedere. 


Pablo făcu drumul până la ieşire, se aruncă în strada săracă 
în strălucire. Va să zică, în Retiro este „Noaptea cărților”, îşi 
zise. Informaţia îi dădu idei. Cu ocazii ca asta, librarii scoteau din 
depozite tot felul de cărţi rare. Când spunea cărti, argintarul 
spunea cărți despre trenuri. 

Îi sună telefonul mobil. Era cocoşatul. 

-Don Luis, se miră Pablo. A 

-Bună seara. Fii atent, am o rugăminte. In noaptea asta e 
ceva eveniment cultural, vor fi oameni pe stradă. Vreau să 
deschizi magazinul între zece şi unşpe, aşa, să ne facem 
reclamă. Poate intră cineva. 

-Între zece şi unşpe? 

-Exact. ţi plătesc o oră extra. 

-Am priceput. La zece deschid. 

-Salut. Ne vedem mâine. 

Deşi îi displăcea ideea bătrânului, argintarul acceptă: trebuia 
să deschidă magazinul. La rândul lui, cocoşatul făcuse multe 
pentru ei. O oră în plus era totuna. Îşi privi ceasul. Îi rămânea 
timp să arunce o privire la standurile cu cărţi din Retiro. 


Volvo-ul îl duse ca fulgerul la destinaţie. Niciun loc de 
parcare. Eterna poveste. Lăsă maşina pe o străduţă, în faţa unui 
garaj. Intră cu paşi grăbiţi în mulţimea forfotitoare din parc, 
căută cu ochii printre volume vreun titlu legat de Renfe sau de 
trenurile spaniole în general. În afară de istorii ale căilor ferate 
la nivel mondial, nu văzu nimic să merite atenţie. 

O luă înapoi spre parcare, pe o scurtătură dosnică incredibil 
de întunecată. Nemulțumit, se gândi la delincvenţii ce spărgeau 
becurile şi la angajaţii primăriei ce întârziau să le înlocuiască. 
Gândurile îi fură întrerupte de conversaţia unor siluete negre 
vorbind tare. 

-Aveţi poşeta? întrebă o voce nazală. 


Pablo se lipi de un copac, rămânând nemişcat. 

-Bineînţeles. E la mine. 

-Are discul înăuntru? 

-Nu ştiu. 

-Să vedem, spuse cel care punea întrebările. 

Una dintre siluete aprinse o lanternă, cotrobăi în poşeta 
aflată în mâinile celorlalţi. Dădu sentinţa: 

-Nu e. 

-Bine. La maşină. Repede. 

Umbrele se supuseră comenzii fără să crâcnească, alergară 
câţiva metri pentru a urca într-un vehicul oprit în apropiere. 
Maşina demară, se îndepărtă silențios. 


Pablo se dezlipi de copac. Ce spaimă trăsese. Auzise despre 
Retiro că ar fi cuibuşorul unor traficanţi de droguri şi al unor 
tâlhari ce furau carduri bancare, dar n-avusese niciodată de-a 
face cu astfel de indivizi. 

Alergă până la o alee luminată, ajunse la străduţa unde 
lăsase Volvo-ul. Culmea culmilor! Nici urmă de maşină. Citi 
cuvintele pictate pe uşa garajului: Nu parcati, avizez macaraua. 
li luaseră Volvo-ul cu macaraua primăriei. Avea de plătit şi 
amenda. Alţi bani, altă distracţie. 

Luă metroul, intră în Colţul Clasic la zece fără un sfert. 

-Pe unde ai umblat, dragule? îl luă la rost Marta. 

Pablo observă că ea aranjase pe masa din sufragerie farfurii 
şi două lumânări ca pentru o ocazie specială. Zâmbi involuntar, 
gest care femeii nu-i scăpă. 

-Ce te amuză? îl întrebă. 

-Între zece şi unşpe deschid magazinul. 

-Ai înnebunit? Am închis după-amiază şi deschidem la zece? 

-Nu e ideea mea. Şeful. Azi e Noaptea cărților, a zis că poate 
vor veni unii să vadă marfa. 

-Bătrânul e senil. 

-Ştii ceva? propuse Pablo. 

-Ce? oftă Marta dezamăgită. 

-Eu stau la calculatorul din magazin între zece şi unşpe, iar tu 
stai la calculatorul nostru de aici. Şi ştii ce facem? 

-Jucăm o partidă de Domino. Cu burta goală. 

-Asta e. _ 

-Bine, dragule. lţi pregătesc un pateu cu atun, luăm cina la 


unsprezece. 

-Am fost căutat? se interesă el. 

-Te referi la cei doi în costum verde despre care vorbea 
Raquel? 

-La ei. 

-Nu. Nici pe stradă n-am văzut pe nimeni cu înfăţişarea asta. 

-Ce-a zis Raquel m-a pus pe gânduri. Mi-am amintit de doi 
recuperatori dintr-un film. , 

-Pablo, tu datorezi bani la Fisc si la Direcţia muncii. Aştia nu 
folosesc recuperatori. 

-Ai dreptate. 

-La cine mai ai datorii? 

-Câteva mii de euro la două depozite, plus alte mărunţişuri la 
barurile din cartier. Egal cu zero. 

-Aşa cred şi eu, spuse Marta. 

-Bine, mă duc, să nu zică ceva bătrânul, se retrase argintarul 
luând pacheţelul pregătit de ea. Ne vedem peste o oră. 

Cobori scările şi aprinse luminile din magazin, deschise larg 
uşa de la intrare. Căldura era la fel de mare afară ca înăuntru. 


Se aşeză la computer. Începu partida de Domino muşcând cu 
poftă din pateul Martei. Cineva trecu pragul magazinului. /a te 
uită, gândi Pablo, bătrânul avusese dreptate, lumea circulă. Era 
o femeie blondă, cu o mică arsură triunghiulară pe faţă. Imediat, 
argintarul o asocie cu desenatorul. Da, o văzuse prin crăpătura 
uşii de la etaj când venise cu acesta să întrebe despre manualul 
Dominoului. Era soţia lui Alex. Ea nu-l cunoştea. 

-Bună seara, salută femeia cu neîncredere aşteptând parcă 
să găsească pe altcineva la măsuţă. Aţi primit recent cărţi? 

-Din păcate nu, răspunse Pablo fixându-i arsura de pe faţă. 
Intenţionăm să desfiinţăm raftul cu cărţi. 


2.12 


-Ştii, Marta, se întinse argintarul leneş sub pătură, în 
dimineţile de după cinele noastre romantice patul ăsta are 
magnet. Nu te poţi dezlipi de el. 

-Patul? Nu eu? rosti ea cu ochii închişi. 

Zâmbea obosită, sânul îi era piatră caldă în palma lui Pablo. 


Ar fi dorit să rămână aşa, învăluită în oboseală dulce. 

-Raquel mi-a lăsat lungi şuviţele bretonului, spuse ea. 

-Ce ziceai?  mormăi  argintarul ocupat cu  sărutatul 
sprâncenelor. 

-Că merg iar la coafor, să-mi taie Raquel din vârfuri. Nu-mi 
place cum le-a lăsat. 

-Îți spun eu, a făcut-o intenţionat. Să mai plăteşti o dată. 

-Nici vorbă, replică ea. Nu fi rău. 

-Glumesc, se justifică el. 

-Drept pedeapsă, o să pregăteşti micul dejun. 

-Ce vrea să servească prinţesa? 

-Chec... cu puţin lapte. 

-S-a făcut. O bucată de tortilla vrei? 

-Nu. 

Pablo se ridică din pat, făcu un duş fulger. Pregăti în grabă 
micul dejun. 

-Mâncăm în bucătărie, îi strigă Marta care se spălase la 
rândul ei şi se îmbrăca. 

Aşezaţi la masă, lângă fereastră, puteau vedea de sus traficul 
din strada La Palma. 

-Ce crezi? întrebă Pablo. N-ar fi bine să vorbeşti cu Conchita? 
Tu te înţelegi cu ea mai bine decât eu cu Pedro. Să nu creadă 
că-i purtăm pică. 

-Înainte de coafor merg la locutorio s-o sun, spuse bruneta 
luând indecisă o bucată de tortilla. E ieftin dacă sun de la Toni. 

-Ai zis că nu vrei tortilla, îi aminti el. 

-O să spionez masa japonezei, să văd dacă încă are jocul, 
spuse ea ignorându-i observaţia. 

-Să-l întreb şi pe Toni, rosti argintarul privind camioneta 
oprită pe trotuar să descarce pâine pentru Mustaţa Galbenă. 
Poate după amiază. Trebuie să plătesc amenda pentru parcare. 

Terminară de mâncat şi coborâră împreună. Pablo să 
deschidă magazinul, Marta să meargă la coafor. 

-Întârzii mult? întrebă el. 

-Nu. De la locutorio mă duc la coafor şi vin acasă. 


Bruneta ieşi. Argintarul se aşeză la computer, interesat să 
arunce o privire peste stocul de marfă. Se gândi să-l sune pe 
cocoşat, să-i spună că nu vânduse nimic în Noaptea cărților. 
Amână discuţia. Oricum, bătrânul urma să treacă pe la magazin. 


Nu-şi dădu seama cât de repede se scurse timpul până când 
pe uşă intrară cei doi. E; sunt, îşi spuse Pablo gândindu-se 
imediat la descrierea coafezei. Aveau, cum spusese Raquel, 
trăsături faciale orientale şi o statură impunătoare, sigur îşi 
făcuseră costumele la comandă. Părul le era prins într-un fel de 
coc la spate. Călcară apăsat pe covorul bej şi se opriră în faţa 
argintarului, luat prin surprindere. 

-Femeia este? întrebă cel scund, aflat aproape de măsuţă. 

Avea un accent străin pronunţat, constată Pablo. 

-Nu e nicio femeie aici. Pe cine căutaţi? 

-Femeia ta este? întrebă din nou asiaticul legănând sub braţ 
o servietă maro şi privind spre scările ce duceau la etaj. 

Pe Pablo îl deranja insolenta vizită. Se ridică din fotoliu şi 
spuse: N 

-Ce doriţi? Asta e magazin de antichităţi. O cunoaşteţi pe 
soţia mea? 

-Unde este? 

-Va reveni de la coafor, în curând. 

__ Cine erau namilele? Ce vroiau? De ce-o căutau pe Marta? 
Intrebările astea dădeau ocoluri în mintea argintarului fără să 
primească răspuns. Bărbatul aflat în spate se uita la o sabie de 
samurai. Renunţă după ce primul îi adresă câteva vorbe. 

-Ce doriţi? repetă Pablo. 

- „La revedere, salută străinul cu servieta şi se întoarse pe 
călcâie îndreptându-se către ieşire. 

Celălalt îl urmă. 

-La revedere, bolborosi argintarul uşurat. 


Bărbaţii închiseră uşa dispărând la fel de repede precum 
apăruseră. Sigur erau tipii despre care vorbise Raquel, gândi 
Pablo. Nu reuşea să înţeleagă scopul vizitei lor. 

Sună telefonul fix de pe măsuţă. Era cocoşatul. 

-Bună, don Luis. 

-Ce faci, Pablo? A mers totul bine aseară? 

-Am deschis cum aţi spus, între zece şi unşpe. Nu s-a vândut 
nimic. 

-A intrat cineva? 

-O singură persoană. 

-Femeie sau bărbat? 

-Are importanţă? 


-Femeie sau bărbat? 

-Femeie. 

- „Aha, se auzi la capătul firului vocea dezamăgită a 
cocoşatului. 

Ciudat, cugetă argintarul, parcă bătrânul ar fi vrut să audă 
cuvântul „Bărbat”. Si chiar vroia, deoarece continuă să întrebe: 

-Şi n-a intrat niciun bărbat în magazin? 

-Nu. De ce? 

-Dar azi dimineaţă? 

-Ba da. Au intrat doi graşi. Ciudaţi, în costume verzi... 

-Trebuie să închid, îl întrerupse cocoşatul. Mai vorbim. 

-La revedere, salută Pablo realizând că bătrânul se 
deconectase. 


Ce să facă? Nu-şi găsea locul pe scaun. Deveni brusc cuprins 
de agitaţie, simţi că trebuia să întreprindă ceva. S-o sune întâi 
pe Marta, să-i spună de vizita celor doi. Dacă asiaticii aveau de 
gând s-o caute la coafor? 

Formă numărul ei şi aşteptă. Telefonul era închis. Marta nu 
oprea niciodată mobilul. Argintarul sări în picioare. Era îngrijorat. 
Lăsă computerul aprins şi părăsi Colţul Clasic încuind în urmă. 

Intră la coafor. Raquel se ocupa de părul unei adolescente 
blonde. 

-Bună, Marta a fost pe aici? întrebă din uşă. 

-A plecat soţia ta. Are o coafură de vedetă, o să-ţi placă, îl 
asigură Raquel masând părul blondei cu vopsea neagră. 

Pablo o lăsă să-şi facă treaba şi merse la locutorio. Culmea, 
uşa era încuiată. Închis scria pe geam. Nu se poate, se enervă 
argintarul. Desluşi o mişcare dincolo de sticlă, îşi dădu seama că 
cineva era înăuntru. Strigă cu toată gura: 

-Toni, sunt eu, Pablo! Toni! 

Auzi paşii cuiva venind să deschidă. Era barmanul. 

-Ce vrei, Pablo? întrebă el. ` 

Faţa lui Toni nu era cea a gazdei amabile. Inăuntru, argintarul 
o zări pe japoneză cu fața plânsă. Sigur se certaseră. 

-A trecut nevastă-mea pe aici, să dea un telefon? întrebă. 

-Aţi înnebunit cu toţii! Mă scoateţi din minţi! exclamă Toni. 

Se adresă japonezei: 

-Nanako, soţia lui Pablo a fost la locutorio? 

-Da. A vorbit la telefon, puţin. 


-Altceva? îl întrebă barmanul pe vizitator. 

-Nimic, se retrase argintarul un pas înapoi. Nu ştiu. Nu ştiu 
unde e soţia mea... 

Toni închise uşa cu furie. Continuă să vorbească tare cu 
japoneza, nu se înţelegea ce. Pablo se întreba încotro s-o apuce. 
Fugi pe stradă până la chioşcul de ziare de unde Marta cumpăra 
cataloage de modă. Il abordă pe vânzător: 

-A fost pe aici soţia mea? Doamna brunetă, frumoasă, de la 
magazinul de antichităţi. Cea care ia reviste. 

-A, ştiu. N-am văzut-o azi. 


Îşi continuă drumul. Unde să caute? Poate Marta se întorsese 
acasă. Reveni la Colţul Clasic şi văzu de departe un obiect 
aşezat în uşa magazinului. Nu înţelese ce era până când se 
apropie: o păpuşă gonflabilă, de un galben aproape portocaliu. 
Cineva o aşezase pe prag, în poziţia unui cerşetor apelând la 
mila trecătorilor. O imagine sinistră. 

Argintarul bănui că ceva groaznic se întâmplase. Scoase 
mobilul cu intenţia de a forma 112 când simţi o mână nevăzută 
pe umăr. Se întoarse. Un agent de poliţie. 

-Pablo Martinez Valdes? 

-Sunt eu. Aţi venit pentru amenda de parcare?... Ce bine că 
sunteţi aici, se învioră argintarul. O plătesc... Vreau să reclam 
dispariţia unei persoane. 

-Despre cine e vorba? 

-Soția mea, Marta. Am o presimţire. 

-Veniţi cu noi la secţie, să depuneţi reclamaţia. Avem maşina 
aici. 

Polițistul arătă cu mâna spre autovehiculul de teren cu 
girofar urcat pe trotuar. 

-Luaţi şi păpuşa cu dumneavoastră, spuse agentul. 


A treia parte 
Nanako 


3.1 


Şoferul camionetei de pâine lăsase cutia cu marfă în 
bucătărie, Toni se pregătea să-i pună pe tejghea banii pentru 
ultima săptămână. 

-Ţine, o sută douăzeci de euro. 

-Foarte bine, zise tânărul polonez numărând bancnotele. Pe 
mâine. 

-Pe mâine. 

Băiatul îşi trase şapca pe frunte şi plecă să continue ruta de 
distribuţie. La acea oră matinală, în restaurant era linişte, clienţii 
nu veneau ca altădată. 

-Sunt toate pâinile. Niciuna nu lipseşte, anunţă Nanako ieşind 
din bucătărie cu mâinile ude. 

-Excelent. 

Dimineaţa, pe Toni îl încânta chipul soţiei sale, de o 


prospeţime incredibilă. Când Nanako trecu prin apropierea 
tejghelei, o privi atent, savurându-i pe îndelete tinereţea. 

Femeia se retrase în bucătărie să pregătească gustările 
pentru clienţi. Barmanul căzu pe gânduri, mintea îi zbură în 
trecut, la ziua în care o cunoscuse. 

In urmă cu doi ani şi jumătate, primăvara, pe strada Alberto 
Aguilera. Ploua torențial. Toni aştepta sub umbrelă un agent de 
asigurări ce nu mai sosea. 

O remarcă în mulţime. 

Japoneza ieşea din gura de metro Bilbao plângând în hohote. 
Urca scările, udă leoarcă, în nişte haine prea mari pentru ea. Era 
disperarea întruchipată. Nu vorbea, nu cerea ajutor. Păşea şi 
plângea. 

O contemplă minute la rând, fără să-şi poată dezlipi privirea 
de pe chipul ei. 

Puţine lucruri îl impresionau pe Toni. Văzuse nenumărați 
cerşetori şi oameni ai străzii, îi considera parte din viaţă. Dar 
femeia asta care ofta întruna şi despre care, din cauza ploii, nu 
puteai şti dacă încetase să plângă sau nu, îl şocă profund. 

Sosi agentul de asigurări. Barmanul semnă sub umbrelă nişte 
hârtii şi-i dădu de înţeles omului că întâlnirea se încheiase: 

-Îți transfer banii mâine. 


Fără să gândească prea mult, se apropie de necunoscuta 
rămasă în ploaie ca un actor de pantomimă. Îi adresă câteva 
cuvinte, nu-şi amintea ce. Se aflau sub umbrela lui. Înţelese că 
nu vorbea spaniola. O întrebă dacă ştia engleză. Ea încuviinţă. 

-Te rog, vino cu mine, îi spuse în engleză. 

-N-o să-mi faci rău? 

-Dacă mă laşi, vreau să te ajut... Acceptă. 

Scoase mobilul, chemă un taxi care veni târziu şi care îi duse 
până la Mustata Galbenă, închisă pentru renovare. 

-Aici locuiesc, îi explică Toni şi o invită înăuntru. 

Il privea speriată, cu ochii pe care barmanul îi îndrăgise din 
prima clipă. 

-Mă întreb ce ai putea gândi, zâmbi el. Cel mai greu va fi să 
ai încredere în mine. Un lucru să ştii: nu se va întâmpla nimic. 
Nimic rău. 

Luă din bucătărie un vas de plastic în care puse pâine, 
brânză şi felii de jambon, apucă şi o sticlă cu apă. 


-Hai, o chemă să urce scările spre camera goală de la etaj 
închiriată cândva în regim de hotel. 

Toni deschise uşa cu cheia aflată în broască la exterior. Lăsă 
mâncarea şi sticla pe pat. În prag, ea îl privea năucă. Ezita. 
Barmanul aduse din camera alăturată, camera lui, un prosop şi 
haine bărbăteşti, altele nu avea. 

-Uite, vezi cheia? Închizi şi nimeni nu va intra. Acum e 
camera ta, înţelegi? 

-Mulţumesc, reuşi să şoptească femeia şi intră să încuie 
grăbită pe dinăuntru. 

-Vorbim dimineaţă, îi spuse prin uşă. Noapte bună. 


Ce noapte! îşi amintea Toni. Nu închisese ochii o secundă. 
Meditase la viaţa lui în care nu fusese cu adevărat atras de vreo 
femeie şi deodată, iată, japoneza asta dormea în camera de 
alături. Cu câtă nerăbdare aşteptase dimineaţa! 

Muncitorii angajaţi să se ocupe de renovare sunară la opt fix. 
Toni îi lăsă să-şi facă treaba şi urcă să bată la uşa ei. li deschise 
imediat, da, era fascinantă, el se concentră să vorbească în 
engleză. 

-Bună dimineaţa. 

-Bună dimineaţa, răspunse femeia. 

-Eu sunt Toni. Cum te cheamă? 

-Nanako. 

-Nana... cum? 

-Nanako. 

-Nanako, bine. Nanako, te rog, vino să iei micul dejun. 


Muncitorii, ocupați să repare tavanul de rigips într-un colţ al 
sălii, fură uluiţi să-l vadă pe proprietarul restaurantului coborând 
scările alături de o japoneză îmbrăcată în haine bărbăteşti şi 
oferindu-i cu curtoazie un scaun la o masă lângă perete. Toni 
pregăti micul dejun pentru doi, mâncară fără grabă. Meseriaşii 
continuau lucrul antrenați de muzica unui radio ce emitea 
melodii din anii optzeci. 

Sorbindu-şi ceaiul, Nanako povesti despre părinţii ei foarte 
săraci şi despre un unchi care, după moartea părinţilor, o 
adusese din Japonia în Madrid în urmă cu trei luni ca să-l ajute la 
administrarea unui bordel din zona Simancas. O abuzase sexual 
şi o dominase în tăcere, ca pe o sclavă privilegiată. În urmă cu 


două săptămâni, unchiul luase o supradoză de cocaină şi murise 
în biroul lui. Trei dintre bodyguarzii acestuia îi deschiseră seiful 
cu un aparat de sudură cu argon şi furară tot: droguri, bani, 
bijuterii, după care dispărură. Prostituatele profitară şi fugiră 
care încotro. Ea, rămasă singură, cu o bancnotă de zece euro în 
buzunar, pornise la întâmplare pe străzile Madridului. 

După nopţi nedormite, petrecute sub poduri şi prin staţii de 
autobuz, ajunsese în halul în care o găsise Toni. 

-Nu-i nimic, spuse el. S-a terminat. Dacă vrei, rămâi să lucrezi 
la mine. Ai lucrat în bucătărie? 

-În bucătăria familiei. 

-Minunat. Îţi voi arăta ce să faci. Vrei să lucrezi pentru mine? 

- „„„Vreau. 


Timp de şase luni trăiră aşa. Ziua ea lucra în bucătărie 
începând să înveţe limba şi produsele culinare spaniole, peste 
noapte dormea în cameră cu uşa încuiată. Toni plăti 3000 de 
euro unuia dintre clienţii lui, Domingo, un poliţist ce nu se dădea 
înapoi când era vorba să facă favoruri contracost. Acesta 
procură acte pentru Nanako, sub numele de Maria Dickens. 
Barmanul continua să-i spună Nanako, se îndrăgostise de 
vechiul nume. 

Noaptea, după plecarea clienţilor, la o masă din restaurant, 
vorbeau vrute şi nevrute, mult în spaniolă şi tot mai puţin în 
engleză. Nanako prindea repede limba, era inteligentă şi 
spontană. Treptat, Toni descoperi că era cultă. Citise mult, de la 
Homer la Hemingway, asculta muzică clasică şi operă. 


Într-o seară, când ea terminase de spălat tacâmurile, 
barmanul o întrebă din uşa bucătăriei: Vrei să fii soția mea? 
Nanako se apropie de el şi, fără să-l îmbrăţişeze, îi răspunse cu 
primul sărut. Fusese mai degrabă un sărut sub nas, decât un 
sărut pe gură. După care urcă şi se încuie în camera ei. 

Toni se ocupă a doua zi de acte şi de alte adeverinţe 
medicale. Peste nicio lună, îi bătu la uşă şi îi dărui o rochie albă 
de mireasă. Entuziasmul cu care ea o luă în mâini îl bucură 
enorm. 

Merseră în Peugeot la primărie, de unde ieşiră cu verighetele 
pe degete. Tot ce îşi amintea barmanul despre ziua aceea era 
că Nanako îl chemă înăuntru, în camera ei, să-i restituie rochia 


de mireasă. 

Uneori, serile, după închiderea restaurantului, ea îşi punea 
rochia albă şi cinau împreună, amintindu-şi de începutul vieţii lor 
în doi. Alteori, Nanako se îmbrăca într-un kimono verde cu 
desene roz care pe el îl fascina şi îl făcea să simtă că trăia un 
basm, nu o existenţă obişnuită într-o berărie din Madrid. 


Berăria nu era pentru Toni ce şi-ar fi dorit de la viaţă. Lucrase 
de tânăr ca ziarist, lucrase cu pasiune. Işi amintea redacţiile 
imense de la E/ Mundo şi El Pais, trecuse pe la ambele, regreta 
emoția redactării articolelor şi mirosul cernelei proaspete. Viaţa 
de ziarist, prin natura ei, nu era plictisitoare. Să ştii azi ce 
oamenii vor citi abia mâine dădea fiecărei zile o aură specială. 
Lucrurile se schimbaseră radical pentru Toni când tatăl lui, la 
volanul autoturismului personal, se ciocnise frontal în Jadraque 
cu o cisternă ce transporta motorină, murind instantaneu. 
Evenimentul îl puse în faţa unei alegeri urgente: să continue în 
presă şi să vândă restaurantul, sau să renunţe la ziaristică şi să 
preia afacerea de familie. Mama îi decedase cu zece ani în urmă 
de cancer la sân. Fără rude în Madrid, rămăsese singur. 


Se decise să preia restaurantul după săptămâni de ezitare, în 
momentul în care şeful departamentului Investigaţii din redacţia 
unde lucra refuzase să-i publice un articol despre ilegalităţile 
unui proeminent om de afaceri. 

-Vezi? îi arătase şeful pagini întregi de ziar cu publicitate 
pentru firmele dubiosului personaj. Asta îţi plăteşte ţie salariul. 

-Deci nu-mi publici articolul? întrebase Toni. 

-Nu poţi scrie împotriva salariului tău, îi replică şeful. Nu poţi 
muşca mâna care te hrăneşte. Bagă la cap. Fugi şi scrie altceva. 

Tânărul ziarist fugi, dar nu ca să scrie altceva. Demisionă în 
ziua aceea. Începu să înveţe cum să servească ceai, cafea, bere, 
whisky, tot ce se putea consuma într-o berărie. Nu după mult 
timp în viaţa lui apăru... 


-Nanako, strigă el. Adu-mi o cutie cu alune. 

-lmediat, răspunse ea. 

Femeia aduse cutia cerută şi întrebă: 

-Mâine mergem în parc? 

Ziua următoare era luni, Mustaţa Galbenă urma să fie închisă 


pentru odihna personalului, cum preciza orarul afişat pe zidul 
exterior. Toni ştia că o entuziasmau plimbările în parc. 

-Unde vrei să mergem, Nanako? 

-In parcul cu balene. 

-Mergem. 

-Şi la prânz mâncăm pui la KFC. 

-De acord. 

Ea îi mulţumi cu o mişcare a pleoapelor, închizând ochii pe 
jumătate. Se întoarse în bucătărie. 


Parcul cu balene era parcul Manzanares, unde o alee lungă 
pavată cu scânduri de lemn trecea printre o mulţime de bazine 
artificiale. Din bazine ţâşneau luându-te prin surprindere 
coloane de apă despre care Nanako îşi imagina că erau jeturi 
aruncate de respiraţia unor balene imaginare. 

Toni observă că nu rămăsese nimeni în local. Adună paharele 
de pe tejghea, începu să le spele. În timp ce dădea drumul la 
apă caldă, simţi braţele de catifea galbenă ale lui Nanako 
înconjurându- i mijlocul. Auzi vocea ei şoptindu-i la ureche: 

-Te iubesc când faci lucruri şi te iubesc când nu faci nimic. 


3.2 


Era o zi obişnuită de 15 septembrie. 

Toni deschisese de trei ore Mustaţa Galbenă. La mesele din 
berărie, clienţii păreau interesaţi mai mult în a frunzări ziarele 
decât în a face consumaţie. Dimineaţa se anunţa plină de 
evenimente. Doi şomeri stăteau cocoţaţi pe scaunele înalte la 
tejgheaua din spatele căruia barmanul îi privea cu atenţie. Un 
tânăr roşcovan cu părul tuns în formă de creastă de cocoş şi o 
femeie la vreo cincizeci de ani cu fizionomie caracteristică 
imigranţilor din Europa de Est. Ambii veniseră la 11, cum le 
ceruse barmanul, pentru a aduce câte un curriculum. Toni le luă 
foile şi se retrase în spate, în bucătărie, să le citească. Avea 
nevoie de cineva calificat să pregătească gustările. Alvaro, 
bucătarul ce lucrase o viaţă la Mustaţa Galbenă, se pensionase 
stabilindu-se în satul natal, lângă Caceres. 


Pentru barman, săptămânile trecute fuseseră extrem de 


stresante. El şi Nanako deciseseră să deschidă în sala de mese a 
localului un locutorio. Ideea avea să le pară multora originală, 
chiar trăznită, dar ultimul cuvânt îl avu Jorge, contabilul, care le 
spusese că ori găseau o soluţie să crească vânzările ori se vor 
vedea nevoiţi să închidă afacerea. Încasările abia acopereau 
cheltuielile curente. Toni nu era îngrijorat, avea puşi deoparte o 
sutăcincizeci de mii de euro, însă Nanako îl convinse că un 
locutorio putea fi o sursă suplimentară de venit. Instalaseră 
douăsprezece cabine telefonice şi zece mese cu computere 
conectate la internet, plus un fax care funcţiona ca imprimantă 
şi făcea fotocopii. Încheiaseră contracte cu Moneygram şi 
Western Union, erau pregătiţi să efectueze transferuri de bani în 
şi din străinătate pentru imigranții din America de Sud şi din 
Europa. Balamucul cu actele fusese epuizant, dar Nanako se 
ocupase de toate până în cele mai mici detalii. In plus, îşi 
întrecea soţul în ce priveşte mânuirea calculatoarelor. Rămânea 
de rezolvat o problemă: să angajeze pe cineva în bucătărie la 
pregătirea gustărilor. 


Toni analiza gânditor cele două curriculumuri. Tânărul se 
chema Angel şi făcuse un curs de bucătar, avea nouăsprezece 
ani, îi plăceau filmele horror şi jumpingul, avea aşteptări 
salariale între o mie şi o mie două sute de euro. Femeia, pe 
nume Veronica, era româncă, lucrase trei ani în bucătăria unui 
restaurant din Aluche ce falimentase. Care să fie alegerea cea 
bună? se întreba barmanul. Fu strigat de soţie: 

-Toni, a venit băiatul de la inscripţionare! 

-Sosesc. 

Barmanul abandonă bucătăria pentru a-l saluta pe slăbuţul în 
albastru sosit să aplice pe exteriorul ferestrei principale literele 
LOCUTORIO. 

-Bună, sunt Fran, de la Maimuţele Violete. 

-Mă bucur. Antonio. 

-Am venit. 

-Văd. 

-Puteți ieşi o clipă afară să-mi arătaţi unde doriţi să lipesc 
literele? 

-Desigur. Aşteptaţi, se adresă Toni candidaţilor la postul de 
bucătar. 

Barmanul ieşi în stradă, îi explică lui Fran cum şi unde să 


aplice pe sticlă cuvântul LOCUTORIO. Deoarece pe firma aflată 
deasupra intrării, lângă numele Mustata Galbenă se aflau 
inscripţionate calificativele Restaurant şi  Berărie, îi ceru 
meseriaşului să şteargă cuvântul Restaurant. Din momentul 
desființării sălii de mese, restaurantul dispăruse. Slăbuţul îşi 
pregăti o scară şi se puse pe treabă. Toni reveni în local, citi iar 
curriculumurile. Cât ai zice peşte, luă decizia. Merse să le-o 
comunice celor doi. leşind din bucătărie, sesiză intrarea un nou 
client. Înainte de a-l servi, se hotâri să încheie socotelile cu 
candidaţii la postul de bucătar. | se adresă roşcovanului: 

-V-am citit curriculumul. Dumneavoastră vă mulţumesc, 
deocamdată nu. 

Tânărul îşi schimbă expresia feţei. Dezamăgit, insistă: 

-Pot să revin? 

-Mai încercaţi, răspunse Toni diplomat, deocamdată nu. O zi 
bună. 

Băiatul plecă, în timp ce femeia continua să privească spre 
barman plină de speranţă. 

-Tu rămâi pentru o perioadă de probă, îi spuse bătrânei. Cum 
scria aici că te cheamă? 

-Veronica. 

-Bine, Veronica. Orarul tău e de la opt la şase, în fiecare zi. 
Luni închidem. În plus, marţi deschidem numai la douăsprezece. 
Deocamdată îţi pot da şapte sute de euro, nu ştiu mai încolo 
cum va fi. Îţi convin condiţiile? 

-De acord. 

-la şorţul ăsta şi pregăteşte o tavă cu salată rusească. Ai în 
frigider tot ce-ţi trebuie. O să-ţi explice soţia mea. 

-Da, domnule. 


Toni aruncă prin fereastră o privire spre slăbuţul cocoţat pe 
scară şi poposi în sfârşit în faţa noului venit. Era Alex, vecinul de 
vizavi, lucra ca desenator la o revistă locală. Niciodată nu 
consuma mai mult de o băutură răcoritoare, fie era sărac, fie 
era mână strânsă. 

-Bună, Alex, salută barmanul. Cu ce te servesc? 

-O Coca Cola. 

-Fără gheaţă, ca de obicei? 

-Nu. De data asta cu gheaţă. 

Numai o Coca Cola, ca întotdeauna, constată Toni. Se gândi 


să-i ofere ceva lângă băutură. Îl întrebă: 

-O gustare? 

-Nu, nimic. 

Desfăcu o sticlă de Coca Cola de două sute de mililitri şi o 
vărsă peste trei cuburi de gheaţă, într-un pahar înalt. 
Desenatorul nu întârzie în a-l goli. Sigur n-o să ceară încă una, 
îşi spuse barmanul. Îl uită pe Alex văzând că în berărie intra 
altcineva. O persoană incomodă, nedorită chiar, Pablo, 
argintarul de la magazinul de antichităţi din colţ. Cândva un 
client care lăsa în casa de bani de la Mustaţa Galbenă sute de 
euro lunar, dar care de o vreme venea, consuma, şi-i cerea lui 
Toni să noteze suma pentru a plăti ulterior. Nici afacerea lui nu 
merge, îşi spunea barmanul cu un sentiment de solidaritate, şi îl 
servea. Totuşi, îşi propuse să fixeze la o sută de euro limita 
datoriilor lui Pablo. Când avea să treacă de o sută de euro, gata 
cu băutul pe datorie. 

-O bere mică, Toni, ceru Pablo. 

-Mda, se conformă barmanul prost dispus intuind că nu avea 
să vadă niciun cent de la el. 

Pregăti sticla scundă fără să pună alături obişnuita gustare. 

-Salut, Alex, se adresă anticarul către desenator. 

-Ce mai faci? veni răspunsul de la celălalt capăt al tejghelei. 

Pe strada asta toți se cunosc, gândi barmanul amintindu-şi 
de vremurile bune când localul se umplea de lume, îndeosebi în 
serile cu meci de fotbal. Acum, deşi cumpărase un televizor 
enorm şi folosea odorizante cu parfum de ocean, aglomeraţia 
microbiştilor rămăsese o amintire. 

Nanako făcuse curăţenie în locutorio şi intră în berărie pentru 
a spăla ferestrele pe dinăuntru. £ atât de frumoasă, oamenii ar 
trebui să plătească numai ca s-o vadă, îşi spuse Toni rămas cu 
gândurile în lumea financiară. 

Japoneza folosea apa cu detergent dintr-o găleată verde ca 
să curețe sticla ferestrei principale. Toni, nemulţumit, observă 
cum slăbuţul lipea distrat literele pe partea cealaltă a geamului 
zâmbindu-i soţiei lui. Fără să plătească. 

-Nanako, strigă barmanul. Ai şters de praf ecranele 
computerelor? 

-Da, sigur. 

Toni nu ştia cum s-o îndepărteze de fereastră şi de slăbuţul 
de pe scară. 


-Mai şterge-le o dată. 

-Dar, Antonio, se miră japoneza. 

Barmanul repetă imperturbabil: 

-Te rog, mai şterge-le o dată. 

Nanako îşi opri un nou protest muşcându-şi buzele şi reveni 
în locutorio. Problema lui Nanako, gândi Toni, era că zâmbea 
tuturor, si normal că toți îi întorceau zâmbetul. Afară, lângă 
maşina de la Maimuţele Violete, oprise o furgonetă pentru 
transportul persoanelor handicapate. Barmanul privi să vadă pe 
cine aduceau. Pablo îl abordă, aplecându-se peste bar: 

-Toni... 

Vocea îi era doar o şoaptă. 

-Spune, îl repezi barmanul sigur de ceea ce urma să audă. 

-Ştii, în ultima vreme mi-a mers rău, n-am la mine bani să-ţi 
plătesc berea. 

E timpul pentru o discuţie deschisă, îşi zise Toni. 

-Pablo, omule, îmi spui asta de patru zile. Uite, am notat pe o 
foaie tot ce ai consumat. 

-Eu ţi-am spus să notezi, se apără Pablo. 

Barmanul fu ferm: 

-Pablo, nu se poate aşa, trebuie să-mi laşi ceva. 

Argintarul nu îşi găsea cuvintele, era evident că mintea lui 
căuta o soluţie pentru a ieşi din impas: 

-Uite, telefonul nu ţi-l pot lăsa. Mă sună unii alţii, adăugă 
băgând mâna în buzunar. |ţi las asta. 

Puse pe tejghea un fel de plic pătrat. 

-Ce-i înăuntru? întrebă Toni. 

-O să vezi, evită anticarul să dea lămuriri. Mai vorbim. Nu te 
uit, nu-ţi fie teamă. 

Pablo salută şi dispăru. Barmanul lăsă plicul alb peste hârtia 
unde notase datoriile. 

Curând, plecă şi desenatorul. 


Rămas fără clienţi, Toni continua să-l privească cu un ochi 
critic pe slăbuţul care-l fixa şi el prin cercul ultimului O din 
cuvântul LOCUTORIO. Maimuţele Violete, ce nume ţicnit, opină 
barmanul. Işi dădu seama că unii ar putea considera la fel 
denumirea Mustaţa Galbenă. Numele fusese ales cu ani în urmă 
de tatăl lui, a cărui mustață stufoasă devenise proverbială în 
cartier. 


-Ce ţi-a lăsat Pablo? întrebă Nanako ieşind din bucătărie şi 
venind în spatele barului. 

-Aha, m-ai urmărit, glumi Toni încercând să risipească 
răceala cuvintelor adresate adineaori. 

-Serios. Ce ţi-a lăsat? 

-Să vedem, rosti misterios barmanul apucând husa albă. 
Nişte CD-uri, aşa ceva. Sunt două CD-uri. 

-Le-ai cumpărat? 

-Nu. Mi le-a lăsat până-şi va plăti datoria. Uite, pe fiecare CD 
scrie ceva: Dominoul viselor. 

Nanako încremeni la auzul cuvintelor. Toni nu sesiză uluirea 
din ochii ei, deoarece Veronica ieşise din bucătărie să anunţe: 

-Salata rusească este gata. 


3.3 


Toni se trezi în zori, deranjat de zgomotul infernal venit din 
stradă. Era maşina de gunoi. De obicei, ăştia lucrează noaptea, 
îşi spuse şi se întoarse să privească ceasul. Era şapte fără un 
sfert. Nicio grabă. Berăria deschidea la opt. Răsucindu-se spre 
ceas, se descoperi singur pe cearşaf. Unde putea fi Nanako? Uşa 
băii era deschisă, dinăuntru nu se auzeau zgomote. Bizară 
chestie, concluzionă şi sări din pat direct în papucii de casă. 
Gunoierii îşi terminaseră treaba cu containerele, duseseră 
camionul şi gălăgia undeva în cartier, departe. 

Barmanul îşi puse un pahar cu apă din sticla de pe noptieră, 
porni în căutarea japonezei. In cealaltă cameră de la etaj nu se 
afla. Cobori scările în berărie. Da, la parter era. Dinspre locutorio 
se auzea zumzetul făcut de unitatea centrală a unui computer în 
funcţiune. Nanako, în pijamaua cu flori, stătea pe scaunul de la 
postul cinci, cu capul aplecat înainte, absorbită de ce vedea pe 
ecran. Din când în când atingea tastele, fără să plece privirea. Il 
simţi pe Toni apropiindu-se şi îl salută, cum altfel?, cu zâmbetul 
ei infinit. 

-Hei, stai lângă mine, îl invită pe scaunul de la postul patru. 

-Ce faci? întrebă barmanul privind ecranul unde o femeie 
brunetă păşea pe poteca unei păduri de conifere. 

-Stai jos. 

-Dacă ţi-ai pierdut noaptea să reconfigurezi calculatoarele, ce 


pot zice? N-a meritat. Poţi instala programele ziua. 

-Nu-i asta, vreau să-ţi spun ceva. 

Toni o privea mut, neştiind ce să creadă. 

-Îți mulţumesc pentru cadoul făcut, spuse cu ochii strălucind 
şi îl sărută tandru pe buzele umede. 

-Cadou? Ce cadou? se bâlbâi barmanul luat prin surprindere. 

-Dominoul viselor. Jocul. 

-Vorbeşti de discurile de la argintar? 

-Da. Dominoul viselor. E un joc... e absolut uluitor. 

Vorbea cu o bucurie care pe Toni îl încântă, dar în acelaşi 
timp îl sperie. Pentru el, era o bucurie necunoscută. Ce putea fi 
atât de extraordinar la jocul lăsat de Pablo? 

-Nanako, tu ai rămas un copil, dădu sentinţa mângâindu-i 
părul mătăsos. 

-Aşa e, încuviinţă ea. Dar sunt copilul tău. 

-Hai, spune-mi odată. Ce-i cu jocul ăsta? 

-Fii atent. M-am jucat ieri un pic şi mi-am dat seama că e 
ceva special, dar aseară eram obosiţi amândoi şi n-am avut timp 
să vorbim. Pe la trei noaptea m-a trezit un zgomot de sticlă 
spartă. Nişte cheflii. N-am reuşit să adorm la loc şi am coborât în 
locutorio să joc. 

-De ce zici că-i special? 

-Fii atent, repetă ea. Sunt nişte chestii, jocul efectiv iese din 
tipare. Îl poţi juca numai conectat la Internet. 

-Majoritatea jocurilor sunt aşa, replică Toni. 

-Aşteaptă. Ai dreptate, majoritatea sunt aşa... Ascultă-mă. 
Niciodată nu ţi se permite să abordezi acelaşi scenariu. Odată 
încheiată partida, scenariul a dispărut. Definitiv. Cu excepţia 
cazului când reiei o partidă întreruptă. De câte ori te conectezi, 
ţi se oferă posibilitatea să alegi între diferite scenarii, mereu 
altele. Ai opţiuni: misiune, vis, jurnal. 

-Până aici am înţeles. Nu văd scânteia aparte. 

-Meniul e în opt limbi. 

-Nu-i mare lucru. 

-Stai puţin. Pe parcursul partidei, la subsolul ecranului, pe 
banda asta galbenă, o vezi, se derulează un text care descrie ce 
faci în timp ce joci. înţelegi, Toni? În timp ce joc, am libertatea 
de a alege, pot să o iau la dreapta sau la stânga, pot să creez 
pentru avatarul meu replica asta, sau aia, sau oricare alta, pot 
să mă îmbrac aşa sau aşa, dar orice aş face, la subsol se scrie 


instantaneu povestea mea. Nu e vorba de un text banal. E o 
scriitură de calitate, ca şi cum Mark Twain ar descrie 
instantaneu ce fac eu. Uneori textul e poezie pură. 

-Instantaneu? Asta, da, pare interesant. 

-Şi nu-i doar atât. Dacă vrei, la terminarea partidei poţi salva 
textul în format pdf şi îl poţi citi ca pe o povestire. 

-Chestia asta se poate face în opt limbi? 

-În opt limbi, confirmă Nanako convinsă că reuşise să-i 
trezească soţului ei interesul pentru Dominoul/ viselor. 

-Şi care-i scopul jocului? Ce urmăreşti când joci? 

-Uite, jocul este în mod normal pentru doi jucători, un bărbat 
şi o femeie. De aceea în husă sunt două CD-uri. Câte unul 
pentru fiecare jucător. Pe parcursul partidei, jucătorii caută 
modalităţi de a-şi exprima tandreţea unul pentru celălalt. Bine, 
poţi juca şi singur, dar în mod normal e pentru doi. Abia aştept 
să-l jucăm împreună. 

-Clienţii noştri matinali abia aşteaptă să deschidem berăria. 
Jucăm diseară, de acord? Dar nu mi-ai spus care-i finalul jocului. 

-De fapt, nu cred că există un final. 

-Cum să nu existe final? 

-Din videourile demonstrative pe care le-am văzut, am înţeles 
că la un moment dat partida ajunge la apogeu, partenerii se 
îmbrăţişează, şi atunci apar doi luptători de sumo care despart 
jucătorii ducându-i spre destinaţii diferite. Nu în toate partidele 
se întâmplă aşa. 

-Sumo e sportul în care adversarii se împing cu burţile? 

-Ihî. 

-Ce invenție, se minună Toni. A ieşit de mult pe piață jocul 
ăsta? 

Barmanul aştepta un răspuns. Soția lui tăcea. 

-Nanako, am întrebat dacă a ieşit de mult pe piaţă jocul ăsta? 

-Aici e lucrul cel mai special dintre lucrurile speciale pe care 
le are Dominoul viselor. Nu există nicăieri în meniu numele 
fabricanţilor şi nicăieri pe net nu există informaţii despre joc. 

-Imposibil. Înseamnă că nu-i legal. Trebuie să fi vorbit cineva 
despre Dominoul viselor pe vreun forum, undeva. 

-Chiar dacă ar fi aşa, n-am găsit nicio urmă. E posibil ca 
fabricanţii să fie hackeri şi să şteargă orice le-ar dezvălui 
identitatea. 

-N-are sens. De ce să creezi un joc şi apoi să distrugi 


informaţiile în legătură cu el? Mi-ai spus că joci conectându-te la 
Internet, iar conexiunea funcţionează. Azi noapte ai jucat, nu-i 
aşa? 

-Întocmai, şopti Nanako strângându-i mâna. De aceea ţi-am 
spus că jocul e special. 

-Bine, se scutură Toni. Despre vise vorbim mai târziu. 
Realitatea îmi spune că la opt trebuie să deschidem. Hai să 
pregătim micul dejun. 

-Doar o chestie, îl opri ea. 

-Spune-mi. 

-Jocul este al tău? Pablo, de la Colţul Clasic, ţi l-a făcut 
cadou? 

-Nu prea. Mi-a dat de înţeles că mi-l lasă până plăteşte 
datoria. 

-Atunci, te rog ceva. Fă ce ştii ca jocul să rămână pentru noi, 
imploră japoneza privindu-l în ochi. Puţine lucruri mă încântă ca 
Dominoul. 

-Bine, bine, încuviinţă el. Voi găsi ceva să-i spun. Hai să luăm 
micul dejun. 


Nanako puse CD-urile pe etajera de lângă computer şi îl urmă 
în berărie. Ciuguliră în grabă gogoşi reci cu cafea. Se îmbrăcară 
şi reuşiră să deschidă cu puţin înainte de opt, la timp pentru ca 
noua bucătăreasă, Veronica, să înceapă a doua ei zi de lucru. 
Toni luă de pe prag ziarele Marca, El Pais şi El Mundo. Le răsfoi 
pe tejghea, atent la textele semnate de foştii colegi. Peste tot, 
articole despre criză şi despre conflictele internaţionale, mai 
puţin în ziarul de sport care bătea monedă pe un posibil transfer 
bombă al unui jucător francez la Real Madrid. 

Pe la unsprezece, în berărie intră Alex, desenatorul, salutând 
şi trecând direct în locutorio. 

-O oră de Internet, la masa zece dacă se poate, auzi 
barmanul vocea lui Alex. 

Masa cerută de desenator era retrasă, cu greu puteau vedea 
alte persoane aflate în sală ecranul de la postul zece. De ce-o fi 
cerut masa zece? se întreba Toni. Şirul gândurilor îi fu întrerupt 
de o arătare care solicită să fie servită: 

-O bere fără alcool. 

Omul, la vreo şaizeci de ani, avea părul rar, era cocoşat. 
Deasupra ochiului stâng ieşea în evidenţă o cicatrice în formă de 


cruce înclinată. Dacă o asociai cu montura rotundă a ochelarilor, 
ai fi zis că cineva încercase să joace X-O pe faţa lui. 

Barmanul îi oferi berea. 

-Cum merge afacerea? întrebă cocoşatul. 

Mulţi clienţi îi puseseră întrebarea asta proprietarului de la 
Mustaţa Galbenă, dar acum Toni avea impresia că interesul 
neobişnuitului client nu era unul oarecare. 

-Merg afacerile în zonă? întrebă omul din nou văzând că 
barmanul nu se sinchisise să răspundă. 

-De ce vă interesează? răspunse Toni cu o întrebare. 

-Eu ştiu, mormăi bătrânul. In caz că vreau să mă mut pe aici. 

-Pe strada La Palma? ceru barmanul detalii. 

-Eu ştiu? 

Cocoşatul punea întrebări, dar nu părea dispus să răspundă 
când el era cel întrebat. Toni avu o bănuială vagă: putea fi un 
agent de la Fisc, sau de la Protecţia consumatorului. li aşeză 
lângă halba cu bere o farfurioară gemând de calmari prăjiţi, să 
fie mulţumit omul. 

-Afacerile merg aşa şi aşa, lansă barmanul o momeală în 
speranţa că va scoate ceva de la omuleţ. 

-A mea o să meargă, rosti bătrânul. 

-A dumneavoastră? 

-Da, a mea. Cumpăr afacerea anticarului din capătul străzii. 
Colţul Clasic. Renunţă la magazin. 

-Sincer... nu eram la curent. 

-Da, vreau să cumpăr afacerea ratatului ăsta, sublinie 
cocoşatul cu o voce sarcastică ce îl situă irevocabil pe lista cu 
persoane antipatice din mintea lui Toni. 

Bătrânul mâncă şi bău totul, plecă după cinci minute. 

Barmanul privi spre locutorio, o văzu pe Nanako aşezată la 
tejghea. Era absorbită de ce vedea pe ecran, la fel cum o găsise 
dimineaţă. Toni nu ştia că japoneza descoperise un lucru uluitor. 
Clientul de la postul zece se conectase la Internet şi juca 
Dominoul viselor. 


3.4 


Nanako decise să nu-i spună nimic lui Toni despre clientul 
care jucase ieri o partidă de Domino la postul zece. Nu vroia să îl 
împovăreze cu asta. Avea el destule pe cap. Japoneza, la 
tejghea în locutorio, îşi odihnea mintea. Terminase de jucat 
singură o partidă de Domino. Jocul îl interesa şi pe Toni, dar fiind 
mai toată ziua la bar nu-i rămânea timp să joace. Nanako îşi 
privi prin uşa deschisă soţul ocupat să aranjeze în mica vitrină 
nişte tăvi cu gustările pregătite de Veronica. 

Japoneza văzu intrând în local un bărbat blond, cu părul 
neobişnuit de lung, a cărui figură i se păru cunoscută. Străinul 
se apropie de Toni. Sala berăriei şi cea de la locutorio erau ca 
două cutii de rezonanţă deschise una spre cealaltă. Ce se 
vorbea într-una se auzea cu uşurinţă în cealaltă, şi invers. 
Nanako ciuli urechile ca să înţeleagă ce vorbesc cei doi. Nu 
misteriosul client vorbi primul, ci Toni: 

-Pablo, eşti de nerecunoscut. 

Parc-ai fi coborât din reclamele de la coafor, vru să zică 
barmanul, dar argintarul îl opri: 

-Pssst. Să nu te audă cineva. Am o grămadă de datorii în 
cartier. 


E Pablo, de la Colţul Clasic, îşi zise japoneza. Presimţi că omul 
urma să vorbească cu barmanul despre CD-urile cu Dominoul pe 
care le lăsase cu câteva zile înainte, deveni brusc atentă la 
conversaţia din berărie. 

-Şi în localul ăsta ai ceva datorii, se adresă Toni laconic 
argintarului. 

-De-aia am venit, mărturisi Pablo băgând o mână în 
buzunarul drept al pantalonilor. Nu ţin minte cât trebuie să-ţi 
dau, uită-te pe notițele tale. 

Barmanul se conformă încordat şi îi comunică: 

-62 de euro. 

-Deci 62 de euro, repetă papagaliceşte argintarul punând 
câteva bancnote pe tejghea. Dă-mi o halbă de bere, ţine 65. 
Păstrează restul. 

Toni se execută, îi lăsă lângă bere o farfurioară cu cartofi în 
sos picant. Pablo îşi umezi buzele cu spuma rece din halbă şi 
rosti cuvintele pe care le anticipase Nanako: 

-Poți să-mi înapoiezi plicul alb pe care ţi l-am lăsat ultima 
dată? 


Barmanul dădu din umeri răspunzând mirat la întrebare: 

-Plicul? Ce plic? 

-Ţi-am lăsat un plic alb, ieri, când n-am avut cu ce să-ți 
plătesc. Îţi aminteşti? 

-Pablo, îşi continuă Toni reprezentaţia, eu la sfârşitul zilei fac 
un fel de curăţenie generală şi arunc tot ce prisoseşte. Imi 
amintesc că în plicul tău nu erau bani, doar nişte discuri. 

-Da, discurile alea le vreau. 

Argintarul aştepta alte explicaţii, dar dialogul ajunsese în 
impas. 

-Stai puţin, tresări barmanul amintindu-şi ceva important şi 
privi spre nevastă-sa. Nanako, ştii ceva de un plic alb lăsat aici 
de cineva? 

Femeia răspunse fără să clipească: 

-Nu. 

-Îmi pare rău, Pablo, comentă Toni ca şi cum ar fi deplâns 
moartea cuiva. 

Clientul deghizat era descumpănit. 

-Dar zi, ce era pe discuri? se interesă barmanul. 

Pablo bău o gură de bere, rosti enervat: 

- „„„Nimic important. 

Termină de consumat cartofii şi berea, întrebă: 

-Toni, dacă dau un telefon din locutorio, plătesc aici sau...? 

-La nevastă-mea, în spate. Se ocupă ea. 

-Bine, mersi. 


Argintarul se îndreptă spre Nanako, grăbită să ascundă CD-ul 
cu Dominoul viselor pe care îl scosese din computer la sfârşitul 
ultimei partide. 

-Bună ziua, salută cu complezenţă Pablo. Pot intra în orice 
cabină? 

-În oricare, acceptă japoneza vizibil stânjenită să-l vadă pe 
argintar cu perucă. 

-În 6? mai întrebă acesta. 

-Foarte bine. În 6. 

Pablo intră în cabină, formă un număr pe care-l citi de pe 
telefonul mobil. Nanako îl auzi vorbind cu un oarecare Pedro 
despre afaceri cu antichităţi, reţinu cuvintele mi; de euro, 
magazin şi profit. japoneza constată că argintarul ştia să-şi 
controleze furia, de câte ori părea că interlocutorul îl provoca 


ducea mâna la frunte şi închidea ochii făcând un efort să nu-şi 
arate nemulţumirea. 


După zece minute, Pablo reveni la tejghea. Să plătească, 
credea Nanako. Dar argintarul ceru altceva: 

-O oră de Internet. 

-Sigur. Luaţi loc la postul 3. Plătiţi când terminati. 

-Numărul 3? Mersi. 

Se aşeză la masa repartizată. Nanako descoperi că vecinul de 
la Colţul Clasic începuse o partidă de Domino cu o femeie pe 
nume Marta. Întâi desenatorul, acum Pablo! /ncredibil, incredibil, 
îşi spuse. După fix o oră, timp în care Nanako îşi făcuse tacticos 
manichiura, argintarul încheie partida şi băgă în buzunar CD-ul 
folosit la conectare. Plăti japonezei lăsând bacşiş şi plecă. 

Nanako cunoştea deja doi bărbaţi care posedau Dominoul/ 
viselor, dar se reţinea să vorbească cu Toni despre asta. 

Luă un CD gol şi încercă să facă o copie după unul dintre 
discuri. Jocul nu se lăsa copiat. Protecţia fişierelor era puternică, 
niciunul dintre codurile general cunoscute nu dădea rezultat. Ce 
putea face? Îi veni subit o idee. Merse la bar. 

-Toni, ai terminat cu Veronica? 

-Spală vase. De ce? Ai nevoie de ea? 

-Ar fi bine s-o învăţ câteva lucruri simple. Să încaseze 
convorbiri telefonice şi să conecteze computerele la Internet. 
Dacă va trebui să mă înlocuiască. 

-Grozav. Dar nu cred c-are habar ce înseamnă să manevrezi 
un computer... 

-Te rog, trimite-o la mine când termină cu vasele. 

- „V-am auzit, apăru Veronica din bucătărie scuturându-şi 
mâinile de apă. Am terminat spălatul vaselor. Cât despre 
Internet, nu sunt inexpertă. Vorbesc în fiecare săptămână pe 
messenger cu fetele mele. 

Toni se ruşină de ceea ce spusese, o întrebă: 

-Sunt mari fetele? 

-Amândouă merg la facultate. De aceea muncesc, să le 
plătesc taxele. Cea mare vrea să facă masteratul. 

-Veronica, zise barmanul. Du-te cu soţia mea, o să te înveţe 
cum poţi încasa banii la locutorio. În caz că trebuie s-o 
înlocuieşti. 

-Am înţeles, domnule. Cu plăcere. 


Nu-i femeie rea, românca asta, observă Toni. Fu chemat de 
un client care cerea cafea cu gheaţă. 


Nanako o duse pe Veronica la tejgheaua din locutorio, trase 
un scaun pentru ea. Un peruan terminase convorbirea cu cineva 
din ţara sa. In acelaşi moment, aparatul de pe masa japonezei 
scuipă afară un tichet pe care scria numărul cabinei, 5, şi costul 
convorbirii, 2 euro şi 20 de cenți. 

-Ai văzut, Veronica? Când un client pune receptorul jos, 
tichetul iese automat. Uite aici, ai 12 cârlige, câte unul pentru 
fiecare cabină. Trebuie să agăţi tichetul de la cabina 5 în cârligul 
5. Când clientul termină, trece pe aici şi plăteşte. Fie că e vorba 
de o convorbire sau de mai multe. Ai înţeles? 

-Da, doamnă. 

Peruanul trecu pe la tejghea, japoneza încasă costul 
convorbirii. 

-Încă ceva, Veronica. Sunt clienţi care intră, dar nu trebuie să 
plătească. Asta înseamnă că la celălalt capăt nu a răspuns 
nimeni, că sună ocupat, că nu este disponibil, sau chestii 
asemănătoare. Bine, să-ţi arăt cum faci când porneşti un 
computer şi cum poţi limita sau prelungi timpul de conectare. 
Avem aici o mică reţea de 10 computere, cu ăsta 11. 
Computerul meu e pentru administratorul reţelei. 

După ce explică detaliile, pe Nanako o frapă uşurinţa cu care 
românca asimila informaţiile. Mai mult, Veronica ştia să 
instaleze programe şi să descarce muzică şi filme de pe torente. 

-Fetele m-au învăţat, se amuză ea. 

Japoneza descoperi că avea un înlocuitor ideal. O lăsă pe 
româncă să stea pe scaunul ei, să capete experienţă. 

-Veronica, am treabă. Ne vedem peste o oră. Dacă vrea 
cineva să trimită bani, roagă-l să revină. 

-Bine, doamnă. Fiţi fără griji. -Mulţumesc. 


Japoneza luă din sertar funda albă cu Dominoul viselor şi 
merse să-i spună deoparte barmanului: 

-Toni, am încercat copiez jocul. S-avem o rezervă, în caz că 
se uzează CD-urile. 

-Şi? 

-Nimic. Imposibil de copiat. Vreau să mă duc la Top 
Computer, să-mi facă o copie. 


-Se descurcă Veronica în locutorio? 
-N-o cunoşti pe Veronica, zâmbi larg Nanako şi dispăru 
trecând prin reţeaua de mărgele colorate. 


Afară, japoneza se văzu obligată să clipească des pentru a-şi 
obişnui ochii cu soarele arzător. Porni pe strada La Palma, 
ajunse repede la vitrina înţesată de accesorii informatice 
deasupra căreia scria cu litere de-o şchioapă Top Computer. Era 
deschis. înăuntru găsi un bărbos desfăcând cu şurubelniţa 
carcasa de la o unitate centrală. 

-Bună, vă ajut cu ceva? o întâmpină el. 

-Da. Vreau să copiez un CD şi nu reuşesc. 

-Să văd. 

Nanako scoase discul şi-i arătă faţa pe care scria cu mov 
Dominoul viselor. 

-Doar un CD? întrebă bărbosul. Floare la ureche. 


3.5 
Nanako: conectată. 
Scenariu: Jurnal intim. 


Am, aşa, o piele de culoarea caiselor, cum n-are nimeni aici 
în oraş. Ochii mei se unauiesc sub pleoape, ca gonaolele. Astăzi 
am înțeles un lucru. Sunt conştientă de existența trupului meu 
numai când mă doare, când mănânc, beau, transpir, scuip, 
obosesc, doresc un alt trup. Ciudat... Cât am gândit asta, n-am 
fost conştientă de existenţa trupului meu. N-am avut trup. 


x 


Sunt fericită. Am inima veselă. Toni mi-a promis că mă va 
duce la plimbare în parc. Acolo, pe frunze şi sub frunze, îl voi 
săruta, îmbrățişa, muşca... 

7 

Nu înțeleg de ce-i atâta agitatie în oraş. Au înnebunit cu toții. 
Urlă trecătorii, urlă sirenele, urlă vântul şi ploaia prin ganguri. In 
vacarmul ăsta e greu să-mi cobor întrebările în degete. Am 
nevoie de linişte, când scriu. 


Afară e răcoare si semiintuneric, ziua de azi seamănă cu o 
dimineață lungă. Mi-am ridicat capul din perna cu pene să 
privesc pe fereastră. In zori, prefer oglinzii imaginea proaspătă a 
grădinii udată de rouă. Pot spune că sunt eu. Cu ochii umezi, cu 
păsări în păr. 


x 


Am stat minute întregi la oglindă. Sunt frumoasă. Ah, cum îmi 
răsar mâinile din umeri, cum mi se întâlnesc picioarele în trup. 
Buzele mi-s pline. Pielea netedă. Şi-mi tremură sub bluză, când 
misc, sânii mereu albi si câte o singură dată roz. M-am privit 
mult, mută de uimire. Asa m-a găsit Toni. 


* 


E seară. Sunt dusă pe gânduri. E numai umbră. In mine, si 
afară din mine. 


* 


M-a ajuns dorul de Toni. Nu stiu unde-i si, am spus-o, m-a 
ajuns dorul. Cum să descriu ce mă apasă? Nu mă pot face 
înțeleasă celui care va citi aceste rânduri decât strigând, 
strigând către ecranul alb. Ascultaţi-mă: 


Am visat cu Toni. 

Se făcea că ne aflam într-o livadă de meri, peri, pruni, caisi 
fără mere, pere, prune, caise. Mă îmbrăţişa. Îi vedeam un obraz, 
cel arătat de lumina venită dinspre sud. Incepu să mă legene 
într-un dans usor, mutându-si buzele de pe umărul meu stâng 
pe urechea stângă, de pe ureche pe gât şi iarăşi pe umăr. Acolo, 
în livadă, singuri, nu scoteam o vorbă. Ne lăsam înconjurați de 
tăcere şi de brațe. Fiecare, de brațele celuilalt. 


x 
Stau întinsă pe sofa şi citesc. 


Într-o altă cameră, Toni face acelaşi lucru. Gândul meu îl 
cheamă. încerc să regăsesc gustul sărutărilor lui rămase între 
dinți. Ne desparte un perete opac, dar îi zâmbesc. Imi răspunde 
cu zâmbetul lui. Vreau să cred asta. Cred asta. 


* 


Mintea mea dispune de o capacitate stranie. Transformă 
sunetele în imagini. E suficient să am ochii închişi. Aştept un 
sunet şi încerc să-l traduc. Îl transform în imagini. Adesea nu-mi 
iese. Adesea reuşesc. 


Sărutul dat azi dimineaţă lui Toni a rămas neterminat. 

A sunat telefonul. El s-a desprins din îmbrățişare. A mers să 
răspundă. 

Brațele mele l-au eliberat. L-au regretat. Ar mai fi vrut. 

Mi-am continuat ziua cu sentimentul că am lăsat în voia 
valurilor o corabie pe care n-o voi revedea o vreme. 


* 


Dac-aş putea să păşesc pe coridoarele mintii lui Toni, să văd 
gândurile şi dorințele lui ca pe nişte uşi. Să bat. Dacă doreşte, 
să deschidă. Dacă nu, nu. Voi putea face vreodată asta? 


* 


leri seară s-a luat curentul în cartier. Eram la bucătărie, 
împăturam nişte fete de masă. M-am speriat. O mână s-a lăsat 
în întuneric peste mâna mea. Inima stătea să-mi explodeze în 
piept. 

Șoapta „Hai ”, şi întunericul m-a tras după el. Atingerea unor 
obiecte cu colțuri ascuţite. Paşi făcuți pe negru. Trecerea printre 
pereti labirintici. La final, lângă fereastră, luna mi l-a arătat pe 
Toni. lar Toni mi-a arătat luna. 


Îmi place să fac duş, dimineaţa. Ceasul sună, sar ca arsă din 
pat. Ajung la baie, în fața oglinzii, odată cu frumoasa adormită 
de dincolo de sticlă. Pun apă pe mâini, pe ochi. Reglez duşul şi 
mă arunc în calea jetului lichid, apa fierbinte mă atinge peste 
tot. Muşchii se relaxează în confortul apei. Când consider că e 
destul, inchid robinetul. Prosopul mă îmbrățişează ca pe cineva 
drag. 


Astăzi sunt săracă. Gândesc ce am gândit nu demult şi ce voi 
gândi nu peste mult timp. Repetiţia îmi arată cât de săracă sunt. 
Gândul nu inventează simboluri noi, cum făcea odată. Sunt 
săracă. 


Toni. Ochii lui. Ochii lui. 

Mâna mea dreaptă se târăşte pe masă aidoma unui şarpe, 
înaintează cu mişcări şovăitoare către locul unde se odihnesc 
mâinile lui. Mâna mea, mâinile lui. 


x 


Toni îmi vorbeşte, mă descrie în cuvinte. Spune ce simte fată 
de mine. Vreau să-i mulțumesc. Mă ridic pe vârful degetelor de 
la picioare, îmi apropii gura de gura lui. Când îl sărut, buzele lui 
încă mişcă. 


Îmi plac şi una şi cealaltă. 

Îmi place să stau în brațele lui Toni şi să ne povestim unul 
altuia nimicurile de peste zi. Flecărim. Râdem. 

Îmi place şi când tăcem. Ochii lui Toni, în ochii mei. Şi-atât. 


x 


N-am ochi decât pentru Toni. Străzile oraşului sunt pline de 


Zarvă. Agitaţie, energie cinetică, euforie cum n-am mai văzut. 
Mulţi oameni. Se mănâncă, se bea, se dansează bând şi 
mâncând. Sunt rostite cuvinte din cale-afară de importante sau 
fără noimă. În timp ce toată lumea vorbeşte cu toată lumea, eu 
tac cu Toni. 


x 


Imi imaginez că sunt degetul pe care, uneori, îl duci gânditor 
la buze. 

Cât dor de tine poate să încapă între pereții unei camere, 
Toni. Vreau să te păstrez o clipă sub pleoape, asta vreau. Mă fac 
ghem sub pături. Ochii mei te cer. Ochii mei te au. Mă gândesc 
la tine cu brațele amândouă. 


x 


Plâng în fata computerului, scriind, nu pot lega un gând de alt 
gând. E noapte, târziu. Nu ştiu cum să-mi mişc gândurile. Nici 
mâna. 


Există pentru tine pe lumea asta o fință unică. Te duci pe le 
ea, îi faci vizite scurte, vizite lungi, într-o zi te întrebi dacă fiinţa 
unică este într-adevăr ființa unică. Simti că se prăbuşeşte în tine 
o lume. Lumea pe care ai avut curajul s-o plăsmuieşti gândindu- 
te la amândoi. Íti vine să plângi. Si chiar plângi. 


„..În momentul în care tasta ultimele cuvinte, Nanako văzu pe 
ecran o fereastră de dialog cu textul: 


Akiro cere permisiunea de a se conecta la această partidă în 
calitate de al doilea jucător. Accepti, Nanako? 


Japoneza îşi cuprinse instinctiv tâmplele între palme, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Clipe întregi, rămase în nemişcare, privind paralizată 


cuvintele de pe ecran. 

In faţa ei se deschise o altă fereastră de dialog: 

Stiu că eşti încă acolo. Accepti, Nanako? 

Se scutură brusc. Inchise partida, fără să o salveze cum făcea 
de obicei. Se ridică de pe scaun şi merse grăbită la toaletă. Se 
aplecă deasupra chiuvetei, începu să îşi arunce apă rece pe 
faţă. 

Când îşi simţi mâinile de gheaţă, se opri. 


3.6 


Afară se înserase. 

-Ce faci, nu vii? strigă Nanako către Toni. Se răcesc 
aripioarele. 

Barmanul stătea la gemuleţul mic de lângă tejghea şi încerca 
să închidă lamelele jaluzelei, rămase întredeschise. Gânditor, se 
oprise să privească nu ştiu ce în stradă. 

-Toni! îşi repetă chemarea japoneza. 

-Numai puţin, draga mea. 

-Ce vezi acolo? 

-Numai puţin. 

Nanako merse şi ea în spatele barului, la ferestruica ce dădea 
spre stradă, privi alături de Toni printre două lamele din jaluzea 
pe care el le depărtase cu degetele. Afară, o mogâldeaţă 
ridicase capacul containerului de gunoi de lângă intrarea 
numărul 99, căuta febril răscolind pungile aflate înăuntru. Un 
om al străzii, gândi japoneza şi îşi chemă din nou soţul la masă. 

-Hai. 

-Stai puţin. 

-Îl cunoşti? Cine-i? 

-E Alex, desenatorul. Vecinul de la etajul trei. Trece uneori pe 
aici. 

-Ce caută în container? 

-N-am idee, în niciun caz mâncare. Probabil ceva important. E 
o persoană serioasă. 


Umbra cenuşie a desenatorului desfăcu una dintre pungile 
din container. Dezamăgit, probabil nu găsise ce căuta, o aruncă 
înapoi şi se întoarse cu faţa spre partea carosabilă a străzii. In 


acel moment, Nanako îl recunoscu. Era clientul care jucase 
Domino la postul zece cu o zi în urmă. Fu pe punctul de a-i vorbi 
despre asta soţului ei. Ceva o reţinu şi se răzgândi. 

-Mă aşez la masă. Te aştept, anunţă ea. 

-Vin imediat. 

Scrutând în continuare trotuarul opus, Toni văzu o siluetă 
cocoşată, individul care servise recent o bere în local lăudându- 
se că va prelua afacerea lui Pablo. Omul se opri în faţa uşii de la 
Colţul Clasic şi deschise cu cheia. formidabil, îşi zise barmanul, 
a reuşit bătrânul. Ce îl nedumeri fu că Alex, renunțând să caute 
în container, se apropiase de magazinul de antichităţi, ale cărui 
ferestre erau acum luminate. Desenatorul privi în jur. Rapid, se 
strecură în vestibulul de la Colţul Clasic. Pe strada La Palma se 
petreceau lucruri inexplicabile, trase concluzia Toni. Lăsă 
jaluzeaua şi se aşeză la masă. 

-Mulţumesc c-ai avut răbdare, se scuză. 

Nanako pregătise aripioare de pui prăjite. Ar fi putut încerca 
vreun preparat tradiţional japonez, dintre acelea care se servesc 
cu două beţişoare, dar gătea întotdeauna mâncărurile lui 
preferate. 

Cinau, ca de obicei, în berărie. Coborâseră jaluzelele uşii şi 
ale ferestrelor, se bucurau în linişte de clipele pe care le 
aşteptaseră o zi întreagă. Ea aranjase masa cu meticulozitate şi 
privea încântată cum Toni ronţăia carnea de pe oase cu o poftă 
de copil. 

-Ai mai jucat Domino? se interesă barmanul. 

-Da. Joc singură. Tu eşti ocupat, joc fără partener. Abia aştept 
lunea, să jucăm în doi. Apropo, la Top Computer n-au reuşit să- 
mi facă o copie după Domino. Fişierele sunt bine protejate. 

-Te-ai întrebat, Nanako..?. Cum ar fi... dac-am renunţa la 
afacerea cu berăria? o luă bărbatul prin surprindere. 

-Ce vorbeşti? şopti ea. 

-Nu m-am gândit serios, recunoscu barmanul punând mâna 
pe ultima aripioară din farfurie. Dar m-am gândit. 

-Spune-mi... 

-O vrei? întrebă el referindu-se la aripioară. 

-Nu. Nu mai pot. 

-Adevărul e, îşi cotinuă Toni ideea, că după ce te-am găsit ne 
ducem viaţa ca doi colegi de serviciu. N-avem timp unul pentru 
altul. 


-Vrei să te întorci la ziaristică? 

-E o opţiune. Dă-ţi seama. Jumătate din zi am fi împreună. 
Am putea face o mulţime de lucruri. 

-Când te simţi tentat să iei o decizie, spune-mi. 

-Gata, la culcare. Sunt frânt. 

-Şİ eu, recunoscu Nanako. 

Se ridicară de la masă, barmanul urcă în dormitorul de la 
etaj. Japoneza rămase să ducă farfuriile la bucătărie. Când 
ajunse în camera de sus, Toni se afla sub pătură, cu ochii 
închişi. 


Nanako îşi puse pijamaua, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat 
luându-şi soţul în braţe. Inchise lumina. Curând, respira profund, 
regulat, semn că adormise. Barmanul deschise ochii şi o privi 
fără să mişte. După minute în care o contemplase la lumina 
slabă venită de la felinarele de afară, îşi luă mâna ei de pe gât. 
Se ridică din pat şi cobori în berărie. Localul era cufundat în 
întuneric. Mai mult pipăind decât văzând, merse în locutorio şi 
porni computerul lui Nanako. Se aşeză pe scaunul ei. Îl preocupa 
pasiunea asta spontană pentru Domino, faptul că ea juca 
singură un joc făcut pentru doi. Scoase un CD din sertar şi-l 
introduse în computer. Făcu dublu clic pe iconul având forma 
unei inimi într-o sticlă. Intră în meniu, căută dosarul cu textele 
partidelor salvate. Într-adevăr, Nanako salvase textele în pdf, fie 
că jucase singură, fie că jucase cu el. Îl interesau partidele 
jucate fără partener, cele de la opţiunea Jurnal. Varianta Jurnal 
era interactivă, permiţând utilizatorului să introducă texte 
personale, pe care programul Dominoului le prelucra afişând 
simultan imagini relaţionate cu cuvintele. /nfricoşător de 
complicat, gândi Toni admirativ. 

Deschise textele salvate de Nanako, descoperi că erau în 
spaniolă. Pentru ea ar fi fost simplu să joace în japoneză, una 
dintre cele opt limbi ale Dominou/ui, totuşi n-o făcuse. Asta îi 
dovedea barmanului că n-avea nimic de ascuns. 

Textul ultimului Jurnal salvat începea astfel: 


Am, aşa, o piele de culoarea caiselor, cum n-are nimeni aici 
în oraş. Ochii mei se unduiesc sub pleoape, ca gonaolele. Astăzi 
am înțeles un lucru. Sunt conştientă de existența trupului meu 
numai când mă doare, când mănânc, beau, transpir, scuip, 


obosesc, doresc un alt trup. Ciudat... Cât am gândit asta, n-am 
fost conştientă de existența trupului meu. N-am avut trup. 


Toni citi mai departe, încântat că putea să pătrundă în 
mintea soţiei sale. Savura fiecare cuvânt, fiecare frază. 
Un pasaj îl puse pe gânduri: 


Există pentru tine pe lumea asta o fință unică. Te duci pe le 
ea, îi faci vizite scurte, vizite lungi, într-o zi te întrebi dacă fiinţa 
unică este într-adevăr ființa unică. Simti că se prăbuşeşte în tine 
o lume. Lumea pe care ai avut curajul s-o plăsmuieşti gândindu- 
te la amândoi. Iti vine să plângi. Si chiar plângi. 


Barmanul nu putea fi sigur dacă textul îi aparţinea integral lui 
Nanako, sau dacă unele fraze fuseseră introduse automat pe 
parcursul partidei. Documentul nu evidenția care dintre cuvinte 
aparţineau jucătorului şi care nu. 

Inainte de a continua să citească, merse la frigider şi luă o 
bere. Noaptea era uscată, gâtlejul lui şi mai şi. Duse cu sete 
sticla la gură, o bău pe nerăsuflate. Lăsă recipientul gol pe 
tejghea. Sticla semăna cu iconul Dominoului, doar că n-avea 
înăuntru vreo inimă. 


Se apropie de gemuleţul dinspre stradă, desfăcu două lamele 
să privească afară. Strada La Palma era pustie. Nu. Uşa de la 
Colţul Clasic se deschise pe neaşteptate. Cineva ieşi alergând, 
cu o înverşunare pe care numai disperarea o poate da. 
Recunoscu silueta la lumina becurilor cu neon. Era desenatorul 
de la 99. Alex. Se împiedică de o bordură, continuă să alerge şi 
să şchiopăteze. Nu se îndrepta spre poarta unde locuia, coti pe 
strada San Andres şi dispăru în noapte. Toni nu înţelese de ce. 
In magazinul de antichităţi se aprinseră luminile. Nimeni 
altcineva nu ieşi afară. Fără îndoială, noaptea misterele curg în 
valuri, medită barmanul. Rămas pe gânduri lângă geam, îl zări 
după zece minute pe desenator venind dinspre centrul medical 
aflat în direcţia opusă celei în care fugise şi intrând pe poarta 
99. La scurt timp, în mansarda de la etajul trei se aprinse un 
bec. Totuşi, strada nu se liniştise. Barmanul îl descoperi pe 
Pablo, cu peruca pusă, ieşind din magazinul de antichităţi 
pentru a privi spre mansarda luminată. Argintarul scrută 


fereastra galbenă de la etaj şi se întoarse pe călcâie revenind în 
Colţul Clasic. Ce poate să însemne asta? se întrebă Toni. Ştia 
puţine despre cei care treceau pragul berăriei. Intotdeauna 
crezuse că n-aveau nimic de ascuns. Se înşelase. 


-Ce faci, Toni? 

Surprins, barmanul se întoarse. 

Era Nanako. Oprită la jumătatea scărilor, îl privea nemişcată 
în întuneric. El nu găsi cuvinte să răspundă, merse să apese 
întrerupătorul din perete. 

-Toni, te simţi bine? 

- „Da, draga mea. Sunt în regulă. Muream de sete. Am 
coborât să beau o bere. 

-Nu mai e bere în frigiderul de sus? 

-Ba da, ba da. Simţeam nevoia să mă mişc. 

-Aş bea şi eu o înghiţitură.... 

-Vino, fac cinste, glumi el. 

Japoneza cobori făcând treptele îmbrăcate în plastic să sune 
sub papucii de casă. Barmanul merse la frigider şi deschise încă 
o sticlă, i-o dădu. Nanako sorbi cu sete. 

-E într-adevăr bună, spuse. 

Îl strânse pe Toni în braţe, cât putu de tare. Peste umărul 
barmanului, văzu computerul ei aprins în locutorio, şi înţelese. 


3.7 


Obosit după noaptea nedormită, Toni nu prididea în a servi 
clienţii, tot mai mulţi pe măsură ce ora mesei se apropia. 
Majoritatea nu-şi permiteau un meniu complet în altă parte şi 
veneau la Mustaţa Galbenă limitându-se să mănânce un sandviş 
sau chiar numai gustarea oferită din partea localului lângă bere. 
În bucătărie, Veronica era ca băgată în priză, pregătea 
încontinuu salate şi aperitive. Nanako se afla la postul ei din 
locutorio. 

Ca şi cum consumatorii de până atunci n-ar fi fost de ajuns, 
în berărie intră un grup de opt persoane, agenţi comerciali la 
costum şi cravată, dornici să-şi potolească foamea după o 
dimineaţă de alergat din casă în casă. Cerură toţi acelaşi lucru, 
hamburger şi Coca Cola. 


-Veronica, opt hamburgere, îi strigă Toni româncei. 

-Înţeles. 

-Grăbeşte-te. 

Barmanul pregăti pe tejghea opt pahare cu cuburi de gheaţă 
şi opt sticle cu băutura răcoritoare. Sosiră din bucătărie 
hamburgerele. Doi tineri exagerat de slabi veniră să ia comanda 
pentru restul grupului. De fapt, toţi erau supli, observă Toni, mai 
puţin cel ce părea şeful, un individ gras cu ochelari. Acesta 
mânca de zor, spunea cu gura plină vorbe de duh care pe 
ceilalţi păreau să-i amuze. Pe ecusoanele lor se vedea sigla unei 
firme naţionale de energie. 

-Senor! îl chemă şeful cel corpolent pe barman. 

-Spuneţi. 

-Eu!... Chiar eu! Vă fac un contract de energie cu o reducere 
bestială. O să plătiţi cu 30 % mai ieftin curentul folosit la 
pregătirea hamburgerilor. 

-Mulţumesc. Noi... ştiţi... , se eschivă Toni oprindu-se când 
ceilalţi agenţi comerciali începură să râdă. 

-Lasă-l, Paco, interveni o fată şi toţi se întoarseră la 
hamburgerii pregătiţi pentru ei cu un consum de energie fără 
reducere. 

Barmanul îl zări prin ferestruica de la stradă pe Alex, ieşind 
de la Top Computer. Avea faţa plouată. Desenatorul păşi în 
direcţia uşii de la Mustaţa Galbenă. Veni direct la tejghea: 

-Ziua bună. Toni, vreau să dau un telefon de la locutorio. 
Cum fac? 

-Vorbeşte cu nevastă-mea, în spate. 

Alex merse în fosta sală de mese unde se conectase 
săptămâna trecută la Internet, cu nesiguranța cu care te mişti 
într-o cameră unde alţii au schimbat poziţia mobilelor. Japoneza 
îl recunoscu. Era desenatorul, cel ce jucase Domino la postul 
zece. 

-Bună ziua, i se adresă. Ce doriţi? 

-Să dau un telefon. 

-Cabina 12, indică Nanako oferindu-i cartonaşul cu cifra 
corespondentă. Mi-l restituiţi când plătiţi. 


Alex intră stingher în cabină. Femeia, surprinsă, îl observă 
imediat după aceea pe celălalt bărbat care poseda Dominoul, 
Pablo de la Colţul Clasic, cu peruca blondă pe cap, pătrunzând în 


cabina 7. Atentă la vorbele celor doi, încerca să descopere dacă 
în convorbiri menţionau cumva jocul video. Desenatorul spunea 
în receptor următoarele: 

-Caut un om. Pablo Martinez. A administrat un magazin de 
antichităţi, la colţul dintre La Palma şi San Andres. A predat 
afacerea şi parcă a intrat în pământ. 

Nanako asculta încremenită. Acel Pablo Martinez despre care 
vorbea desenatorul în cabina 12 se afla la doi paşi de el, în 
cabina 7. Să intervină şi să-i pună în legătură? Decise să nu se 
amestece. Urmau să se întâlnească, evident, după terminarea 
convorbirilor. 

Japoneza ciuli urechile când argintarul rosti: 

-M-am întâlnit cu băiatul oriental care mi-a vândut jocurile 
video. 

Aşadar, Pablo primise jocurile de la un băiat oriental. 
Povestea provenienţei CD-urilor devenea din ce în ce mai 
captivantă. Nanako nu reuşi să audă ce zicea în continuare 
argintarul, fiindcă Alex ieşea din cabină şi venea să plătească. 

-80 de cenți, ceru ea. 

Desenatorul plăti, reveni în berărie. Japoneza îl auzi cerând o 
bere fără alcool. Termină convorbirea şi Pablo. Nanako aştepta 
să vadă dacă cei doi se vor întâlni. 

-2 euro şi 10 cenți, spuse. 

Argintarul plăti. Îi solicită: 

-Un computer cu Internet, liber. Plătesc la sfârşit... Nu, se 
răzgândi el. Plătesc înainte. O oră de Internet. 

-Un euro, răspunse Nanako înțelegând că Pablo rămânea în 
locutorio şi că întâlnirea nu se va produce. 

Japoneza ştia ce avea să facă argintarul. Îl urmări cu coada 
ochiului cum introducea un CD în computer. CD-ul cu Dominoul 
viselor. Pablo se conectă cu aceeaşi femeie cu care jucase data 
trecută, Marta. 


Gălăgia din berărie fu întreruptă de sunetul unei sirene. 
Centrul Madridului era obişnuit cu alarmele maşinilor de 
intervenţie care nu mai speriau pe nimeni. Totuşi, de data asta 
părea că se întâmplase ceva în apropiere. Îl văzu pe desenator 
abandonându-şi berea şi alergând afară. Cineva strigă ascuţit: 

-Au venit pompierii! 

-Arde la etaj! se auzi vocea altei persoane. 


Agenţii comerciali şi ceilalţi clienţi se grăbiră să iasă în 
stradă. Doar Pablo, cu căştile pe urechi, ignora ce se petrecea în 
exterior, absorbit de lumea Dominoului şi a viselor. 

Toni strigă: 

-Nanako, arde mansarda de peste drum. 

-La 99? 

-Exact. 

Veronica umbla speriată de colo colo cu palma la gură, 
adulmecând parcă umbra morţii. Nanako o luă de mână, îi 
propuse: 

-Hai. Să vedem ce se-ntâmplă. 

leşiră împreună şi se rezemară cu spatele de faţada berăriei. 
Mulţi pompieri în costume negre cu dungi galbene se agitau 
pretutindeni cerând pietonilor să facă loc. Nu se ştie prin ce 
miracol, două autovehicule gigantice de culoare roşie reuşiseră 
să pătrundă printre maşinile parcate pe îngusta stradă La 
Palma. 

-Nu reuşim să spargem uşa, urlă cineva. 

Situaţia părea în impas. Câţiva pompieri derulau furtune în 
încercarea de a le conecta la unul dintre camioanele de 
intervenţie. 

-Este aproape vreo gură de incendiu? Este o gură de 
incendiu? striga imperativ cel care dirija operaţiunea. 

Nanako îl văzu pe Toni scoțând capul pe gemuleţul de lângă 
tejghea şi chemând: 

-Aici! Conectaţi aici. 

Doi pompieri dădură buzna în berărie şi deschiseră uşiţa 
pătrată indicată de Toni. Desfăşurară furtunul făcut colac, îi 
înşurubară capătul la ţeava vopsită în roşu. Un pompier fugi 
afară ţinând strâns celălalt capăt. 

-Dă drumul la apă, se auzi un ordin. 

Pompierul rămas înăuntru făcu întocmai. Spre ferestrele 
învăluite în fum negru se îndreptau două jeturi de apă, unul de 
la furtunul din berărie şi unul aparţinând maşinii de intervenţie. 
De pe platforma unui camion fu înălţată o scară spre etajul trei. 
Pe două ferestre ale mansardei continua să iasă un fum gros şi 
întunecat. Veronica plângea fără lacrimi. Un pompier curajos 
urcă scara şi ateriza pe terasă. Sparse geamul uşii de acces în 
locuinţă ferindu-se agil când flama din interior, alimentată de 
aerul proaspăt, deveni mai mare. Aplecat de spate, pătrunse 


temerar în interiorul apartamentului şi dispăru în norul dens. 

-Riscantă meserie, îi şopti japoneza Veronicăi. 

Cu mâna dreaptă la gură, românca suspina. Pompierul de la 
etaj apăru în terasă având pe umăr corpul nemişcat al unei 
femei. Cu eforturi considerabile, reuşi s-o coboare pe scară până 
la sol. 

-Respiră! strigă doctorul coborât ca o vijelie din ambulanta 
SAMUR sosită în trombă. La o parte. Faceţi loc. 

Doi infirmieri întinseră femeia leşinată pe o targă. Din 
imobilul incendiat ieşi desenatorul, cu faţa neagră de fum. Se 
adresă medicului: 

-Sunt soţul ei. Urc şi eu. 

-Cum? întrebă şoferul. 

-E soţia mea. 

-În regulă. Urcă în spate. Ţine-te bine. Să nu deranjezi 
doctorul. 

Şoferul închise cu dexteritate uşile ambulanţei, demară cu 
girofarurile aprinse şi cu alarmele vuind. Pompierii continuau să 
arunce apă spre mansardă. 


-Să intrăm, Veronica. S-a terminat cu bine, o încurajă 
japoneza. 

Nanako se întoarse la locul ei. În locutorio, Pablo se pregătea 
să plece. 

-La revedere, salută el cu o sclipire stranie în ochi. 

-La revedere... 

Japoneza se aşeză. 

Realiză că lăsase la vedere, peste reviste, CD-ul cu Dominoul 
viselor. Numai un orb nu l-ar fi văzut. Acum argintarul ştia că ea 
avea jocul. Resemnată, luă discul şi îl băgă în sertar. 

Auzi hărmălaie în berărie, se ridică să vadă ce se întâmpla. 
Un bătrânel cocoşat, în mare vervă, îi adusese în local pe 
pompierii din cele două camioane şi ţipa cât îl ţinea gura: 

-Fac cinste tuturor! Trăiască pompierii Madridului! 

La care clienţii din local răspundeau: 

-Trăiască! 

Şeful pompierilor încerca să-l convingă pe bătrân că erau în 
timpul serviciului şi nu puteau consuma alcool. 

-Înţeleg, nu se lăsă descurajat bătrânul. Atunci ce beţi? 

-Aquarius de portocale pentru toţi, decise şeful. Cu gheaţă. 


Pompierul privi spre barman şi-l asigură: 

-Nu vă faceţi probleme, nu murdărim. Rămânem în picioare. 
Imediat plecăm. 

-Ai auzit, Toni? se adresă cocoşatul către barman ca şi cum |- 
ar fi cunoscut de când lumea. Aquarius pentru toţi. Trăiască 
pompierii noştri! 

Nanako îi privea pe bărbaţii murdari din cap până-n picioare 
şi îşi aminti că Toni amâna de ceva vreme să facă revizia 
extintoarelor, din cauza încasărilor scăzute. După închidere, cu 
siguranţă urmau să vorbească despre asta. 

Între timp, Veronica adusese din bucătărie o tavă cu 
cârnăciori în care înfipsese scobitori, se întrecea în a-l îmbia pe 
fiecare pompier în parte. Majoritatea refuzau spunând că nu le 
era foame. 

-Serviţi, insista românca. Serviţi, senor. 

Un pompier închise robinetul de la hidrantul berăriei. Lăsă 
furtunul grămadă pe podea explicând că trebuia să se usuce 
înainte de a fi rulat din nou. Eroii zilei îşi băură paharele cu 
Aquarius şi părăsiră barul în ovaţiile celor dinăuntru. 

-Eu plătesc, se lăuda cocoşatul. Trăiască pompierii noştri! 


Străină de agitația din local, în intimitatea din locutorio, 
Nanako începu o partidă de Domino. Toni era la tejghea, ocupat 
cu recuperarea paharelor, grăbit să deschidă ferestrele pentru a 
scăpa de mirosul de fum. 

Japoneza juca singură. La răstimpuri, câte un client intra 
lăsând aerul curat să pătrundă înăuntru. Intr-un astfel de 
moment, Nanako îl zări afară pe Pablo, stând cu mâinile la spate 
şi contemplând meditativ faţada incendiată. Argintarul îşi aranjă 
peruca. Plecă în direcţia Colţului Clasic, dispărând din cadrul 
uşii. 

Răsucindu-se spre ecran, Nanako înmărmuri. În clipele în 
care privise în altă parte, de undeva din reţea cineva se 
conectase la partida de Domino, cu parola pe care doar ea şi 
Toni o ştiau. Imposibil, îşi spuse. Pe ecran apărură două cuvinte 
mici, negre: 

Akiro: conectat. 


3.8 


Duminică seara. O seară liniştită. 

In spatele tejghelei, Toni ştergea cu aer profesional un pahar 
albastru fără picior. Apropiindu-se de gemuleţul de la stradă, se 
uită spre ferestrele mansardei incendiate în urmă cu o 
săptămână. O văzu fugitiv pe soţia desenatorului în terasă. Se 
întorsese acasă. Femeia avea, se zvonea, arsuri de gradul doi pe 
suprafeţe mici. Pompierii făcuseră o treabă bună, interveniseră 
la timp. Zilele trecute, barmanul zărise o echipă de muncitori 
roind în apartamentul afectat cu scopul de a-l face locuibil. 

Lui Toni îi atrase atenţia o maşină de poliţie parcată pe 
trotuar, lângă Colţul Clasic. Din ea coborâră doi agenţi. Cel mai 
înalt se îndreptă spre coaforul Paris, celălalt intră în magazinul 
de antichităţi. S-o fi întâmplat ceva, trase concluzia. 

După cinci minute, agentul înalt trecu pragul berăriei. 

-Bună ziua, cu ce vă servesc? întrebă Toni. 

-Antonio Munoz Romero? se interesă agentul privindu-l 
întrebător. 

-Da, sunt eu. 

-Agent Carlos Gomez de la poliţia Madrid. Doresc să vă 
vorbesc. 

-Vă ascult. 

-Nu aici... 

-Putem vorbi în spate, în bucătărie. E un control? 

-Vă explic. Aş prefera să vorbim în magazinul de antichităţi 
de alături. Durează puţin, se scuză agentul. 

-În magazinul de antichităţi? se miră barmanul amintindu-şi 
că nu-l suporta pe cocoşat. E duminică. Mă obligaţi? 

-Aş aprecia dispoziţia dumneavoastră de a colabora, replică 
agentul cu tact. 

Toni stătu să cugete o clipă, strigă spre bucătărie: 

-Veronica, ai plecat? 

Românca apăru cu promptitudine: 

-Sunt aici, domnule. 

-Rămâi la bar, mă înlocuieşti. 

-Bine, domnule. ` 

-Un moment, se adresă Toni agentului. li spun soției că 
lipsesc. 

Barmanul merse în locutorio şi se aplecă spre Nanako pentru 
a-i şopti la ureche: 


-A venit cineva de la poliţie. Zice că vrea să vorbească cu 
mine, la magazinul de antichităţi. 

-Ce s-a-ntâmplat? se nelinişti japoneza. 

-Nimic. Nu stau mult, adăugă Toni şi o sărută pe păr. 

Revenit lângă agent, îi comunică fără entuziasm: 

-Sunt gata. 

-Să mergem. 

Se îndreptară spre uşă, ieşiră pe rând. 

-Pot şti despre ce-i vorba? încercă Toni să scoată ceva de la 
agent. 

-Sigur că da. Imediat ce ajungem. 


În Colţul Clasic plutea o atmosferă însufleţită. Barmanul 
descoperi în sala puternic luminată mulţi vecini. Cocoşatul 
discuta aprins cu lulian, bărbosul de la Top Computer, în timp ce 
al doilea agent încerca să tempereze spiritele aruncând câte un 
Asta nu-i important. 

-A, ospătarul nostru! exclamă înţepat anticarul întorcându-se 
spre Toni. 

-Tăcere, interveni celălalt agent. Eu vorbesc. 

Polițistul îl inspectă pe barman cu o privire pătrunzătoare. 
Avea o freză impecabilă şi ochi care te sfredeleau, semăna cu 
manechinele masculine din revistele de modă. 

-Agent Santiago Barea, se prezentă scurt. Anchetăm o 
spargere în magazinul de antichităţi al domnului de Frutos. Vă 
rog să-mi răspundeţi la întrebări. 

-Să vedem..., rosti Toni agasat de privirea răutăcioasă a 
cocoşatului. 

-La ce oră aţi închis localul în noaptea de luni 19 septembrie? 

-Credeţi că mai ştiu? se concentra barmanul. Pe la miezul 
nopţii, sau o jumătate de oră după. 

Intră în magazin Alex, desenatorul, însoţit de agentul Gomez, 
dispărut în urmă cu câteva minute. 

-Ce să înţeleg, aţi închis berăria la zero treizeci sau la unu 
noaptea? 

-Cred că era între, pe la unu fără un sfert. Nu-mi amintesc 
exact. 

-Şi n-aţi auzit nimic, n-aţi văzut nimic suspect la magazinul 
de antichităţi? 

-Nu, dădu Toni din umeri privind într-o parte spre grupul de 


vecini în care desenatorul îşi freca mâinile nervos. 

-Ați cumpărat marfă de aici, din Colţul Clasic? se interesă 
agentul. 

-Recent, sau mai demult? 

-Ce contează, aţi cumpărat ori ba? 

-Am cumpărat, dar nu de la el, îl arătă Toni pe bătrân. De la 
cel care a avut magazinul înainte, Pablo Martinez. 

Cocoşatul nu se putu abţine şi interveni adresându-se 
barmanului: 

-N-ai intrat dumneata nici să arunci o privire de când am 
preluat afacerea? 

-Nu, răspunse sincer Toni. Pe cuvântul meu. N-am avut timp. 

Don Luis nu păru mulţumit de răspuns, insistă pe lângă 
polițistul oacheş: A 

-Domnule agent, v-am cerut s-o aduceţi pe soţia lui. In ultima 
săptămână mi-au intrat două chinezoaice în magazin. 

Furios, Toni izbucni: 

-Soția mea e japoneză. 

-Ce contează? făcu cocoşatul un gest a lehamite. V-am cerut 
s-o aduceţi şi pe soţia lui. 

-Soția mea n-a călcat în magazinul ăsta, rosti apăsat 
barmanul. Garantez. 

-Ajunge, decretă agentul Barea. Cu dumneavoastră am 
încheiat. Vă mulţumesc. 

Se întoarse spre grupul de vecini, ca şi cum Toni n-ar fi 
existat. 

-Vorbim cu Alex Garcia. Sunt agent Santiago Barea. Numele 
complet e Alex Garcia Bustos, ca pe cutia poştală?... 


Barmanul le întoarse spatele tuturor, ieşi în stradă trântind 
uşa. 
Păşind alene pe trotuar, Toni încerca să-şi explice de ce nu le 
spusese poliţiştilor ce văzuse în noaptea aceea. Poate pentru că 
desenatorul fusese de faţă. Sau din cauza antipatiei ce-o nutrea 
faţă de cocoşat. 

Nanako îl aştepta cu anxietate, se întreba care putea fi 
motivul discuţiei cu poliţia. 

-A fost totul bine? veni japoneza în întâmpinarea lui. 

-Nimica toată. Cineva a dat o spargere la magazinul de 
antichităţi. Poliţia vorbeşte cu vecinii, să afle dacă vreunul a 


observat ceva. 

-Am fost îngrijorată. 

-Crede-mă, n-ai de ce, o luă el pe după umeri. Nu uita, 
dimineaţă zburăm spre plajă. Malaga, sosim! La asta gândeşte- 
te. Merg s-o înlocuiesc pe Veronica, cred că aşteaptă să plece. 

Veronica, însă, n-avea grabă. Toni o descoperi râzând pe 
înfundate cu un client de vârsta ei. Omul ceruse un cocteil şi-i 
spunea româncei: 

-Să nu uiţi lămâia, frumoaso. 

-Invers se aşază lămăia, Veronica, interveni barmanul intrând 
în spatele tejghelei. Lasă-mă pe mine. Hai, du-te şi schimbă-te. 

Veronica se făcu nevăzută fără să comenteze, jovialul clientul 
deveni tăcut. 

Un alt muşteriu îl avertiză pe Toni: 

-Poliția e în faţa berăriei. 

Aşa era. Agentul cu faţa de fotomodel şi cocoşatul se aflau 
lângă intrare vorbind agitaţi. Wesuferiţii ăştia, îşi spuse 
barmanul. Aproape fierbând, Toni ieşi de după tejghea, merse 
direct la ei: 

-Bună seara. Vă pot fi de folos? 

Bătrânul se uita la barman cu o privire diabolică. Agentul 
Santiago Barea rosti calm: 

-Dorim să vorbim cu soţia dumneavoastră. 

Toni simţi că-şi pierde controlul. Răspunse crispat, ridicând 
vocea: 

-Soția mea nu doreşte să vă vorbească. 

-S-o întrebăm mai bine pe ea, sugeră polițistul. 

-Soția mea nu doreşte! E clar? 

Agentul îi aruncă o privire cu subiînţeles cocoşatului, spuse 
către barman: 

-Vă dorim o seară bună. La revedere. 

Toni nu reveni în local decât după ce se asigură că vizitatorii 
nedoriți intraseră la Colţul Clasic. 


„„Seara trecu repede. Pe la unsprezece rămaseră în berărie 
trei clienţi, barmanul cobori pe jumătate persiana uşii de la 
intrare. După ce ultimul muşteriu îşi termină consumaţia şi 
plecă, închise localul. 

-La culcare, iubito, îi spuse japonezei luându-i faţa în mâini. 
Ne trezim devreme. 


-Nu mănânci? 

-Sărutul tău îmi ajunge. Serios, nu mi-e foame. Tie? 

-Deloc. 

Urcară înlănţuiţi până în dormitorul unde valizele erau deja 
făcute. Rupţi de oboseală, se culcară în hainele de lucru, 
îmbrăţişaţi... 


La şase fix sună ceasul. Continuară să caşte, tolâniţi pe 
cearşaful alb, vreo cinci minute. Merseră împreună la duş. Intr- 
un sfert de oră erau îmbrăcaţi. 

-Cobor valizele la uşă şi aduc maşina, anunţă Toni. 

-Te aştept jos. 

Barmanul plecă după minifurgoneta Renault aflată într-un 
garaj închiriat la subsolul bibliotecii de pe strada Monteleon. O 
luă pe Nanako şi încărcă valizele în vehiculul pe care urmau să-l 
adăpostească în parcarea aeroportului. 


La ora şapte erau în avionul de Malaga. La nouă ieşeau pe 
străzile oraşului lui Picasso. Luară un taxi, lăsară bagajele în 
camera hotelului Ibis, rezevată cu anticipație. Se îmbrăcară lejer 
şi merseră direct la plajă. Nanako vedea în plajă un fel de parc 
şerpuitor, o încântau plimbările pe nisipul umed, mai ales 
înainte de orele la care turiştii făceau ca ţărmul să devină o 
piaţă aglomerată. Alerga ca un copil ori de câte ori i se părea că 
vede o scoică mare şi căuta opinia soţului ei în legătură cu 
descoperirile făcute: 

-O vezi, Toni? O vezi? 

El zâmbea reţinut, neputându-se elibera de starea de 
încordare din ultimele zile. 

-Toni, o vezi? ciripi Nanako arătând altă scoică. 

-O văd, confirmă el. 

Japoneza îşi cunoştea bărbatul, simţi că nu era în apele lui. 
Veni lângă el, îi pieptănă tandră părul cu degetele. 

-Toni, eşti obosit. 

-Tu nu? 

-Lunea? Niciodată. Viaţa noastră în doi se măsoară în zile de 
luni. Simt că explodez de fericire. 

-Cred c-ar fi bine dacă am închide berăria, şopti barmanul 
absorbit de propriile gânduri. 

-Tot la asta te gândeşti? 


Toni nu-i răspunse, pe terasa de lângă plajă i se păru că 
vede, apoi fu sigur că-l vede pe Pablo Martinez de la Colţul 
Clasic, la o masă cu soţia lui. Ce descoperire! Deci în Malaga se 
refugiase argintarul de teama creditorilor... 

-Mi-e foame, iubito, mărturisi barmanul. 

-Să luăm micul dejun. Undeva aproape. 

-Perfect. 

-Vino, îmi place terasa asta, propuse Nanako. 

-Nu vreau aici. 

-De ce, Toni? E la doi paşi. 

-Pe terasa asta nu. Să căutăm alta. Hai... 


3.9 


Pentru Nanako, dimineața de marți fu plină de regrete. 
Regrete pentru orele petrecute cu Toni în Malaga, care îi 
alunecaseră printre degete precum firele de nisip de pe plajă. In 
faţa computerului din locutorio, savura în gând săruturile furate 
sub felinarele portocalii, pe aleile urbei de la malul Mediteranei. 

Toni ştia să-i arate că o iubeşte. Pentru mulţi, barmanul 
părea preocupat numai de administrarea berăriei, de 
contabilitate şi aprovizionare. Dar soţul ei dispunea de o uriaşă 
rezervă interioară de tandreţe, din care scotea la iveală rar şi 
puţin. Excursia în Malaga fusese una dintre acele ocazii. 

Luaseră micul dejun pe o terasă decorată cu plase de 
pescuit, unde albatroşi cât rațele veneau să ciugulească bucăţile 
de pâine aruncate de turişti. După dimineaţa superbă pe plajă, 
vizitară muzeul cu picturile lui Picasso, japoneza le admiră ca pe 
nişte autopsii geniale făcute de un patolog ce folosise pensula în 
loc de bisturiu. 

Toni propuse să se deplaseze în maşină treizeci de kilometri 
până la nu ştiu ce peşteră renumită. N-o făcură, ea insistă să se 
plimbe pe străzile înţesate de turişti englezi, unde un spaniol 
împreună cu o japoneză nu atrăgeau atenţia. Săruturile lor, nici 
atât. 

Luară prânzul la restaurantul hotelului. Pae//a cu fructe de 
mare, o reţetă locală. Mâncară ca sparţii şi urcară în cameră să 
se odihnească. Barmanul ducea dorul siestelor de altădată, 
obicei la care fusese nevoit să renunţe de când preluase 


Mustaţa Galbenă. 

După amiază dădură o tură prin magazinele de suveniruri. 
Japoneza căută ceva pentru Veronica, ştia că orice atenţie 
personală o impresiona pe româncă până la lacrimi. li cumpără 
un lănţişor făcut din scoici rotunde, de culoarea sidefului. 

-Crezi c-o să-i placă ieftinitura asta? întrebase Toni. Nu era 
bine să-i luăm ceva scump? 

-Nici vorbă. N-o cunoşti pe Veronica, îl linişti Nanako. 

De la magazine reveniră pe plajă. Băgară încălţămintea într-o 
pungă de plastic, bucurându-se să simtă nisipul sub tălpile 
goale. Merseră vreun kilometru de-a lungul țărmului, pustiu la 
asfinţit, pe lângă marea ce le întindea sub picioare cearşafuri 
albe. Osteniţi, se întinseră într-un şezlong de lemn, dintre cele 
amenajate pentru turişti. Curând, pe mare se aprinseră lumini 
îndepărtate: stele, sau vapoare în larg. Acolo, în şezlong, în 
murmurul valurilor, Nanako avu curaj să-i vorbească pentru 
prima dată despre vecinii care posedau exemplare din Dominoul 
viselor, Alex şi Pablo. 

-Eşti sigură? o întrebase Toni. 

-Fără îndoială. Evident, şi soțiile lor au câte un CD. 

-L-am văzut pe Pablo azi dimineaţă. Aici, pe plajă... 

-Serios? 

-De-aia n-am ales terasa aceea. Nanako, ce-ar fi să vorbim cu 
ei? Le spunem totul. Poate ştiu mai multe despre ce se întâmplă 
cu jocul ăsta. 

-Cum adică despre ce se întâmplă cu jocul ăsta? ceru ea 
explicaţii. 

-Dominoul... vine de nicăieri. Ai mai căutat informaţii despre 
joc? 

-Pe net nu există nimic. Tăcere absolută. 

-Suspect, nu crezi? 

-Normal nu este, răspunse ea negăsind puterea să adauge 
ceva despre intrusul care se conectase la partida ei cu o zi în 
urmă. 

Dinspre bungalow-urile aflate lângă plajă începu să se audă 
tare acordurile unei melodii ritmate, pe Nanako o încânta 
melodia aceea. Se ridică şi-l trase pe Toni pe nisip: 

-Hai. Să dansăm! 

Barmanul, îmbătat de farmecul ei, acceptă. Se lăsă purtat de 
ritmul amestecat cu foşnetul valurilor. Tălpile lor desenară pe 


plajă sute de urme, luna le umplea necontenit cu lumină 
galbenă. 


Se despărţiră de mare târziu, drumul până la hotel fu o 
îmbrăţişare lungă. Toni nu se dezlipise de Nanako nici când lăsă 
bacşiş şoferului de taxi şi nici multe ore după aceea, pe patul 
imens din camera mirosind a lavandă... 

În zori, un tren de mare viteză îi purtă înapoi în capitală, din 
gară merseră la aeroport să recupereze Renault-ul. Dormiră 
până la douăsprezece, ora de deschidere din fiecare marți. 

Toni era epuizat, dar fericit. Umplea paharele clienţilor cu 
gândul la ziua precedentă, la Nanako, la viaţa lor în doi pe care 
ar fi dorit-o lungă, cât o plajă nesfârşită. 


Se deşteptă din reverie când văzu Volvo-ul lui Pablo oprind în 
faţa Colţului Clasic. Măi să fie, ieri îl văzuse în Malaga, azi iată-l 
în Madrid. Probabil mai au de luat lucruri din apartamentul de la 
etaj, presupuse barmanul. ÎI zări pe argintar intrând în 
magazinul de antichităţi. După câteva minute intră şi soţia lui. 

Toni merse să-i spună lui Nanako ce se petrecea. Strigă în 
direcţia bucătăriei: 

-Veronica! 

-Da, domnule, apăru românca toată numai zâmbet etalând 
colierul de scoici primit de la şefii ei. 

-Înlocuieşte-mă un moment. 

-Sigur, domnule. 

Barmanul trecu în locutorio şi-i şopti japonezei: 

-Au sosit vecinii de la magazinul de antichităţi. Pablo şi 
nevastă- sa. 

-Cei pe care i-ai văzut în Malaga? 

-Ei. 

-Unde-s? 

-Au parcat maşina la colţ. Ar fi bine să vorbesc cu Pablo 
despre Domino. Şi cu Alex. 

Toni era entuziasmat de idee. Nanako încercă să-l 
tempereze: 

-Ştiu şi eu? Gândeşte-te. 

-O.K., vorbim mai încolo. Mă întorc la tejghea. 


Barmanul reveni la postul său. 


Nu trecu mult şi în berărie îşi făcu apariţia argintarul. Jovial, 
proaspăt, fără perucă. 

-M-am întors, salută cordial. 

-Să vezi şi să nu crezi, rosti barmanul. Mă bucur să te văd, 
Pablo. 

-Mersi, bătrâne. Dă-mi o bere. 

În ochii lui Toni se citea că îşi amintea de vechile datorii, 
argintarul se grăbi să lase totul clar: 

-Stai liniştit. Am cu ce plăti. 

Barmanul îi servi halba împreună cu o porţie de urechiuşe de 
porc pregătite de Veronica. 

-E mai cald aici decât în Malaga, opină Pablo. 

Mie-mi spui? gândi Toni. Vru iniţial să încuviinţeze şi să 
adauge câteva cuvinte. Fu solicitat de un client de la celălalt 
capăt al barului, îl lăsă singur pe argintar. Pablo îşi bău berea cu 
satisfacţie, mâncă jumătate din porţia de urechiuşe. Puse două 
monede de un euro pe tejghea şi păşi în locutorio. 

-O cabină, i se adresă japonezei. 

-2 este liberă. 

-Mulţumesc. 

Nanako îl urmări discret, decise să-l asculte când vorbea. 

-Bună, Pedro. Am ajuns în Madrid, comunică Pablo cuiva pe 
un ton distant. Am închiriat o camionetă, vine după lucrurile 
noastre. Ajunge la voi mâine, pe la trei după-amiază.... Dacă mă 
caută cineva, spune... Pedro?... Pedro? 

Discuţia nu decursese sub auspiciile dorite de argintar. 
Acesta închise telefonul lent, cu perfectă stăpânire de sine. leşi 
din cabină şi se apropie de japoneză scoţându-şi portofelul. 

-30 de centi, îi dădu Nanako tichetul. 


Pablo plăti, părăsi localul. japoneza alergă la bar să-l întrebe 
pe Toni în şoaptă: 

-Ai vorbit despre Domino? 

-Nimic. 

-Dar el? A amintit ceva? 

-Nu. Cred că s-au întors în locuinţa de la magazin. l-am văzut 
scoțând din maşină bagaje şi ducându-le în Colţul Clasic 

Ca la un semn, priviră spre stradă. O văzură pe soţia 
argintarului, dincolo de geamul coaforului Paris, chemându-şi 
înăuntru soţul prin gesturi ale mâinii. 


-Când vorbesc cu Pablo, te anunţ, promise Toni. 

Japoneza încuviinţă, se întoarse la scaunul ei. 

Conversaţia despre argintar îi reaminti momentele pasionate 
petrecute în Malaga, plimbările în doi, săruturile sub felinare. 
Nanako, asta se întâmpla rareori, n-avea chef de lucru. Deschise 
Dominoul. Dorea să joace o partidă. Degetele fine îi dansau pe 
claviatură cu dexteritatea unui pianist experimentat. Alese 
opţiunea Un jucător. Dintre scenariile disponibile, se opri la 
Mlaştina. Nu începu bine partida că observă deschizându-se pe 
ecran o fereastră text: Akiro: conectat. 

Se înfioră. Privi cu coada ochiului spre berărie, la soţul ei aflat 
în spatele tejghelei. Intră în meniu şi apăsă fără ezitare tasta de 
ieşire din joc. 

Nanako: deconectată. 


3.10 


-Veronica, ajută-mă să aduc patru mese de la subsol, îi ceru 
Toni româncei văzând că în local nu rămăsese nimeni. 

-Vin, domnule, se zori bucătăreasa. 

Aduseră împreună, una câte una, patru mese de plastic verzi, 
înguste. Le scoaseră în faţa berăriei. Urcară din beci şi opt 
scaune, câte două pentru fiecare masă. 

Strada La Palma părea fără viaţă. 

-De ce folosim mesele, domnule? întrebă Veronica. 

-Azi e Noaptea cărților. La lăsarea serii, lumea va începe să 
circule. 

-Ce-i asta, o sărbătoare? 

-Nu chiar. Un eveniment cultural. Şi comercial. O să fie 
trecere pe străzi. În parcul Retiro se deschide o piaţă de cărţi. 
Închidem mai târziu decât de obicei. 

-Trebuie să stau peste program? 

-Nu, Veronica. Mă descurc. Lucrezi orarul normal. la o cârpă, 
şterge mesele şi scaunele. Aşază-le lipite de perete, aşa... Câte 
o masă şi două scaune. Ai înţeles? 

-Da, domnule. 

Toni reveni la tejghea, căută în sertare licenţa pentru terasă. 
O obținuse în urmă cu o lună, era bine s-o ţină la îndemână. Un 
control putea ateriza oricând. Nanako, din locutorio, îi trimise un 


zâmbet prin aer. 

-Don Toni! strigă Veronica din stradă. 

-Ce se-ntâmplă? 

-Se poate folosi terasa? 

Barmanul privi pe gemuleţ să vadă cine dorea să ia loc la 
mesele de pe trotuar. Surpriză. Cocoşatul de la Colţul Clasic. 
Fără tragere de inimă, răspunse: 

-Da. Se poate. 

-Luaţi loc, îl invită Veronica pe bătrân la una dintre mesele ce 
sclipeau de curăţenie. 

-Mulţumesc. Bună ziua, Toni, salută bătrânul. 

-Cu ce vă servesc? întrebă barmanul. 

-Un suc de piersici. 

-Doar atât? 

-Atât. 

Toni pregăti băutura răcoritoare, o chemă pe româncă: 

-Veronica, du paharul la masa domnului. 

Bucătăreasa îndeplini ordinul şi continuă să curețe scaunele 
de plastic. 


Barmanul uită complet de cocoşat. Pe uşă intră vechiul lui 
prieten, Vicente, redactorul şef de la Săptămâna. 

-De când nu te-am văzut, omule! se bucură Toni şi ieşi de 
după tejghea să-şi îmbrăţişeze musafirul. 

-Dragul meu, ţi-am simţit lipsa, îl strânse ziaristul afectuos de 
după umeri. 

-Cred c-au trecut trei ani. 

-Ai uitat unde-i redacţia noastră. Trebuie să te cert. 

-Recunosc, rosti spăşit barmanul. M-am dat la fund. 

-Dacă nu vine muntele la Mohamed... 

-Vine Mohamed la munte, îl completă Toni. Ce vrea să 
servească Mohamed? Eşti invitatul meu. 

-O bere merge la fix pe căldura asta. Ai făcut schimbări în 
berărie, nu glumă. 

-Ştii ce, zise barmanul, să ne aşezăm un pic la masă, să 
vorbim pe îndelete. 

Mintea lui căută o soluţie şi, ca de obicei, soluţia se numea: 

-Veronica! strigă el. 

-Da, domnule. 

-Lasă mesele şi înlocuieşte-mă la tejghea. 


-Sigur, domnule. 

Toni luă două sticle de bere, se aşeză împreună cu oaspetele 
la o masă lângă fereastră. 

-Arăţi bine, îi făcu Vicente un compliment. Spune-mi, ce-ai 
mai făcut în timpul ăsta? 

-Multe. 

-De exemplu? 

-M-am însurat. 

-Pe bune? Soţia ta? Cine e? 

-Lucrează aici, cu mine. 

-Nu-mi spune... Nu poate fi femeia asta, Veronica... 

Barmanul râse copios. 

-Nu. Soţia mea e acolo, zise arătând-o pe Nanako în 
locutorio. Vicente privi femeia cu trăsături orientale, rămase în 
tăcere. 

-E japoneză, îl lămuri barmanul. 

-Ce să zic? După cum te cunosc, sigur e o persoană 

deosebită. 

-Este. 

-Hai, zise Vicente, prezintă-mi-o. 

Merseră împreună în locutorio, Toni îşi recomandă musafirul: 

-Un fost coleg, de la ziar. Am fost prieteni buni. 

-Vicente Ranera, rosti ziaristul. 

-Nanako, răspunse timidă japoneza. 

Doi clienţi intrară în locutorio, barmanul şi Vicente făcură un 
pas înapoi. Redactorul şef apucă să spună: 

-Încântat de cunoştinţă. 

Văzând că soţia lui avea treabă, Toni propuse: 

-Vicente, să ne întoarcem la masă. 

Reveniră la sticlele de bere, dădură pe gât o parte din 
conţinut. 

-Ştii de ce-am venit? întrebă ziaristul pe un ton complice 
privind circumspect în stânga şi-n dreapta. 

-Ca să-mi cunoşti nevasta, se amuză barmanul. 

-Nu, vorbesc serios. 

-De ce? 

-Mă  pensionez, Toni. Nu mai pot trage ca înainte. 
Îmbătrânesc, stresul e enorm. 

-Aceleaşi probleme cu inima? 

-Aceleaşi. 


-Îmi pare rău. Eşti un şef de redacţie de mâna-ntâi, Vicente. A 
fost o plăcere să lucrăm împreună. 

-Toni, las-o baltă. Tu eşti cel care are talent cu carul. Ştii 
bine, eşti la fel de bun ca greii de la marile ziare. 

-Exagerezi. 

-Deloc. Ştiu ce zic. Sunt vulpe bătrână. Tu eşti un leu tânăr. 

-Ei, nu chiar atât de tânăr. 

-Trec la subiect. E timpul să mă retrag. În filfizonii care mă- 
nconjoară n-am încredere. Rataţi cu fumuri. 

-Bine, ei duc redacţia înainte. 

-Tu-nţelegi ce spun. N-au stofă, n-au chemare. De-aia te- 
ntreb. Vrei să-mi preiei postul? M-am gândit aşa... revii pentru 
început în redacţie şi treptat îţi transfer atribuţiile mele. 

Barmanul încremeni. 

-Deci de-asta ai venit, murmură el. 

-Da, Toni. De-asta am venit, continuă Vicente şi bău berea 
până la fund. 

Se ridică punând mâna pe umărul prietenului său: 

-Te cunosc. Tu nu iei deciziile într-o secundă. Îţi dau termen 
de gândire o lună. Când sun, trebuie să spui doar un cuvânt. Da 
sau Nu. Asta-i tot... La revedere, bătrâne. 

-La revedere, şopti Toni privind în urma ziaristului care pleca 
scuturând perdeaua de mărgele din uşă. 

Luă sticlele de bere, reveni la bar. 

-Veronica, pregăteşte-te de plecare. 

Românca îşi dădu jos şorţul. Salută respectuos, porni spre 
casă. 


Afară se lăsase întunericul. Barmanul se aşeză gânditor pe un 
taburet de lemn, avea încă în urechi oferta lui Vicente. Era 
adevărat, în ultima vreme cochetase cu ideea de a lăsa berăria 
pentru a reveni la un serviciu normal, totuşi postul de redactor 
şef nu era ce-şi dorea. Dacă accepta, însemna să stea şi mai 
puţin în compania soţiei lui. Căuta un post de opt ore, cel mult. 

-Bună, Toni, îl trezi cineva din visare. 

La gemuleţul dinspre stradă apăruse bustul lui Alex, vecinul 
de la 99. Barmanul îşi aminti că desenatorul lucra pentru 
Săptămâna. 

-Bună seara, Alex. 

-O Fanta de lămâie pentru soţia mea. Şi o bere pentru mine. 


Toni se ridică de pe taburet. 

-S-a făcut. 

O căută pe Veronica în bucătărie, nici urmă de româncă. 
Nanako îl observă din locutorio şi-i strigă: 

-Veronica a plecat. Te-a salutat, n-ai auzit. 

-Aşa? Nicio problemă. 

Pregăti băuturile pentru desenator, ieşi cu ele la gemuleţ. 

-Plătesc acum? se oferi desenatorul. 

-Nu te preocupa. Plăteşti la urmă. 

-Ce noapte, adăugă Alex. 

Barmanul îşi aminti că era Woaptea cărților. Aşteptata 
afluenţă de clienţi nu se produsese. 

-Da, căldură mare, răspunse. 


Revenit lângă taburet, descoperi că Nanako îl aştepta. 

-Toni, până când ţinem deschis? întrebă ea cu voce tare fără 
să observe clienţii de pe terasă. 

-Incă o jumătate de oră, atât, zise barmanul privind spre 
adolescenţii din locutorio. Spune-le băieţilor de la Internet că 
mai mult nu pot continua. 

Toni văzu că Nanako, cea mereu proaspătă, avea privirea 
epuizată. li luă tandru mâna dreaptă şi îi atinse unghiile cu 
buzele. 

-Eşti obosită? şopti el. 

-Nu. După ce închidem, vreau să jucăm o partidă de Domino. 

-Aşa va fi, acceptă el sărutându-i vârfurile degetelor. 

La rândul lui, barmanul se simţea slăbit. Mintea îi reveni la 
vechile sentimente de frustrare. Nu petrecea suficient timp cu 
Nanako, era clar. Trebuia să-i facă pe plac şi să joace cu eao 
partidă de Domino. Neapărat. Dorea asta din toată inima. 

Peste trei sferturi de oră cădea însă într-o lume a viselor care 
nu avea nimic de-a face cu Dominoul. 


3.11 


Izolat în locutorio, Toni lovea febril tastele computerului lui 
Nanako căutând între fişierele Dominoului textele partidelor pe 
care japoneza le jucase fără el. Descoperi ce-l interesa. Pe lângă 
optsprezece partide salvate la opţiunea Un jucător, identifică 


alte trei jucate cu partenerul numit Akiro. Deschise fişierele pdf 
cu rezumatele scrise. Observă că fuseseră întrerupte de la 
început prin ieşirea lui Nanako. Nu puteau exista decât două 
explicaţii: ori japoneza refuzase să joace cu acesta, ori ştersese 
cumva conţinutul partidelor ca să lase impresia unui refuz. 
Barmanul se agăța cu încăpățânare de prima variantă, dar 
bănuiala că cea de-a doua ar putea fi adevărată îi înveninase 
deja inima. Îl durea că ea, încântarea vieţii lui, nu-i spusese 
nimic despre necunoscutul pe nume Akiro. Dacă nu era un 
necunoscut, dacă Nanako îl ştia? 

Complet întors pe dos, se gândea să nu deschidă berăria în 
dimineaţa aceea. Se trezise la cinci dimineaţa şi o lăsase pe 
Nanako să doarmă, coborâse în locutorio să caute în computerul 
ei urme ale straniului personaj apărut în viaţa lor din umbra 
Dominoului. Ştia că japoneza urma să iasă din dormitor dintr-o 
clipă în alta, însă asta îl preocupa cel mai puţin. Chiar dorea să-l 
găsească acolo, vroia săi vorbească. 

Nu trecu mult până când şlapii femeii se auziră sunând pe 
trepte şi atingând în final podeaua de parchet a localului. 
Nanako veni în locutorio. Se opri în faţa lui. Toni nu ridică ochii, 
continuă să privească impasibil ecranul luminat. 

-Nu e ce crezi, rosti ea cu ochii umezi. 

-De unde ştii ce cred eu? întrebă barmanul vexat. 

-Pentru că te cunosc. 

Toni tăcea. 

-Eşti soţul meu, adăugă ea. Te iubesc. i 

-Când o femeie îşi iubeşte soţul, vorbeşte cu el. Işi deschide 
inima înaintea lui. 

Nanako trase scaunul de la una dintre mese, se aşeză 
îngropându-şi faţa în palme. Barmanul nu auzea nimic, îi vedea 
lacrimile curgând printre degete. 

-Cum a aflat acest Akiro parola noastră? întrebă el. 

Ea îşi şterse obrajii cu un şerveţel: 

-Nu ştiu. N-am nicio vină. N-am dat parola nimănui. 

-Sigur? 

-Da, suspină ea. 

Toni nu se simţea pregătit pentru o astfel de conversaţie. Era 
supărat foc pe ea, totuşi i se frângea inima văzând-o plângând. 
Hotări: urmau să vorbească mai târziu. Amândoi aveau nevoie 
de timp să-şi ordoneze gândurile. 


-Mă duc să pregătesc berăria pentru deschidere. 

-Sunt curată faţă de tine, să ştii. Eşti singurul bărbat cu care 
vreau să fiu. Nu există altcineva în viaţa mea. 

-Vorbim diseară, puse el punct discuţiei şi merse în bucătărie 
să mănânce singur. 

Nanako rămase pe scaun, privind stingheră în jur. Vroia parcă 
să se asigure că locul ei era acolo, că încă aparţinea acelei case 
şi acelui bărbat. 


În berărie, dimineaţa începu ca oricare alta. 

Veronica sosi la opt fără zece, veselă nevoie mare, aflase că 
una dintre fete promovase un examen greu. Veselia îi pieri însă 
când observă feţele patronilor, cum nu le văzuse niciodată: 
triste, încordate, de piatră. Pentru româncă era evident: se 
certaseră. Fiindcă se întâmpla prima dată de la angajarea ei, se 
tulbură. Nu spuse nimic, decise să nu fredoneze în bucătărie 
melodiile favorite în timp ce gătea. Nici stăpânii berăriei nu 
scoteau vreun cuvânt, astfel că în lipsa clienţilor în local se 
aşternu o tăcere de criptă. 

Pe la unsprezece, terasa se animă. O echipă de agenţi 
comerciali, dintre cei care se perindau prin zonă, uniră două 
mese de plastic şi se aşezară să servească sandvişuri. 

Soţia lui Pablo, bruneta, intră în locutorio. Ceru o cabină 
telefonică. Toni o văzu după cinci minute ieşind fără să 
privească înapoi şi fără să salute. Urmărind-o, barmanul 
remarcă prezenţa la o masă de pe terasă a doi bărbaţi masivi, la 
costum şi cravată, probabil agenţi comerciali. Erau orientali, 
poate japonezi. In alte împrejurări ar fi rugat-o pe Nanako să-i 
servească. Datorită tensiunii din acea dimineaţă, renunţă la 
idee. Cei doi graşi nu veneau la gemuleţ să comande, merse 
Toni la ei. 

-Bună ziua, ce doriţi? 

-Este chelneriţă? întrebă cel mai solid, cu accent străin. 

-Sunt chelnerul. Ce doriţi? 

-Nu chelner, chelneriţă. Este chelneriţă? 

-Nu, nu este, surâse barmanul amintindu-şi că Veronica 
trebăluia în bucătărie. Doar chelner. Ce servesc domnii? 

-Cafea cu lapte. Două. 

-Perfect. Va trebui să mergeţi acolo, la geam, să le luaţi. Vă 
anunţ eu când. 


-Bine. 


Toni se retrase amuzându-se în sinea lui de bizarii clienţi, le 
pregăti cafelele. Decise să nu-i mai cheme la geam, probabil nu 
înțelegeau cum funcţiona terasa. O trimise pe Veronica să-i 
servească. Tot doreau ei să vadă o chelneriţă, îşi zise. li privi 
prin geam cum sorbeau cafea din ceştile aburinde. Vorbiră ceva 
în limba lor, unul apăsă butonul la o telecomandă făcând să 
clipească luminile de semnalizare ale unei furgonete de închiriat 
parcată la zece metri în josul străzii. Evident, pentru a bloca 
uşile. 

Mărgelele de la intrare sunară. Toni o văzu pe soţia 
desenatorului, blonda care supravieţuise incendiului. Atrăgea 
atenţia la ea o mică arsură pe faţă. Femeia nu venea niciodată 
singură la berărie, barmanul presupuse că va merge la locutorio. 
Exact asta se întâmplă. 

O întâmpină Nanako, palidă şi slăbită de puteri. N-avusese 
chef să mânânce nimic de dimineaţă. 

-Bună ziua, poftiţi. 

-Un computer cu Internet. 

-Cât timp? 

-O oră. 

-Aveţi postul 4, spuse japoneza atingând de câteva ori 
tastatura. 

-Se poate în colţ, la numărul 10? 

-Da. Vă schimb imediat. Aşezaţi-vă la numărul 10. 


Lucia merse la postul indicat, căută printre lucrurile din 
poşetă. Nanako îl auzi pe Toni vorbind cu Veronica şi se întoarse 
pentru al privi. Barmanul purta pe faţă o durere vizibilă, se uita 
în jos făcând tot posibilul s-o ascundă. Japoneza nu-şi putu ierta 
că provocase asta. Scoase din calculator CD-ul cu Dominoul 
viselor, hotărî că nu va mai juca nici măcar o partidă fără Toni. 

-N-a pornit postul 10! 

Soţia desenatorului se ridicase de pe scaun venind lângă 
tejghea să-i spună japonezei că nu se putea folosi de computer. 
Deşi la început interesată să primească răspuns, acum privea 
fascinată discul auriu din mâna lui Nanako pe care scria 
Dominoul viselor. Japoneza, surprinsă la rândul ei, nu ştia ce să 
facă: să ascundă repede discul sau să se comporte în continuare 


de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Blonda băgă mâna în poşetă şi scoase un obiect pe care-l 
arătă în tăcere: un CD identic, auriu, cu aceeaşi inscripţie mov: 
Dominoul viselor. 

După secunde de stânjeneală, Lucia vorbi cu toată căldura de 
care era în stare: 

-Avem ceva în comun... noi două. 

Japoneza îşi muşcă buzele. 

-Nu-ţi fie teamă, continuă clienta ştiind că nu mai era nimeni 
în locutorio. Dacă pentru tine jocul ăsta e la fel de important ca 
pentru mine, trebuie să vorbim. 

Nanako tăcea. 

-Mă numesc Lucia, se prezentă soţia desenatorului încercând 
să-i câştige încrederea. 

-Eu, Nanako, schiţă japoneza un zâmbet de politeţe. 

Blonda văzu în micul surâs un motiv pentru a se deschide 
mai mult: 

-De când joci Dominoul viselor? 

Japoneza părea că-şi caută cuvintele: 

-De... ceva vreme. 

-Ştii, mărturisi Lucia, mi-am dorit să am un manual cu 
instrucţiunile jocului. 

-N-a existat un manual. Niciodată. 

-Nu ştim. Poate fabricanţii... 

-N-a existat un manual, repetă cu deplină siguranţă Nanako. 

-Cunoşti jocul, se surprinse Lucia. Spune-mi, ce ştii? 

-Nimeni n-ar trebui să ştie mai multe despre Dominoul 
viselor. 

-jJoci cu soţul tău, nu-i aşa? 

Japonezei îi păru rău că se angrenase în conversaţie. 
Răspunse totuşi: 

-Cu soţul meu. 

-Şi eu, cu soţul meu joc. 

Nanako se scutură, deveni dintr-o dată severă. Nu era 
dispusă să redeschidă subiectul. Băgă pripită discul în sertar, îi 
comunică blondei cu răceală: 

-Acum, ar fi bine să jucaţi. 


Lucia înţelese că dialogul se încheiase. Merse abătută la 
postul 10. 


Din berărie se auziră zgomote. Toni şi Veronica aduceau 
înăuntru mesele şi scaunele de plastic. Barmanul veni în 
locutorio să-i comunice Luciei, singura clientă: 

-Îmi pare rău, închidem. 

-Am plătit o oră, se miră blonda. 

-Îmi pare rău. Vă restituim banii. E o urgenţă. 

-În fine, oricum... am terminat. 

Nemulţumită, Lucia se ridică, ieşi din local fără să ia moneda 
lăsată de japoneză pe tejghea. După soţia desenatorului, plecă 
şi Veronica rostind un grăbit La revedere. Toni încuie în urma ei. 

Nanako încerca să înţeleagă ce se petrecea. 

-De ce a plecat Veronica, Toni? 

-l-am dat liber. Ziua asta nu poate continua aşa. Trebuie să 
vorbim. 


3.12 


Toni şi Nanako. Doi străini. Faţă în faţă, la o masă din berărie. 

Barmanul îşi stăpânea cu greu nervozitatea. Se ridică, începu 
să se plimbe prin sală. Afară, câte un client se apropia la 
răstimpuri de uşa localului, vedea anunţul /nchis şi pleca. 

-Îmi spui? rosti Toni a nu ştiu câta oară. 

Vocea îi tremura. Ea plângea fără zgomot, privind în podea. 
Barmanul nu-i putea descifra lacrimile. Ar fi vrut cuvinte, ar fi 
vrut s-o audă vorbind, explicându-i de la un capăt la altul ce se 
întâmplase. 

-Nanako, îţi aminteşti când ne-am cunoscut? 

Ea surâse cu ochii înlăcrimaţi. 

-Îmi amintesc. 

-Plângeai. Ca acum. Nu. Mai tare. 

-Aşa e, spuse japoneza suflându-şi nasul într-o batistă de 
hârtie. 
-Îți aminteşti cât de lent, cât de încet mi-ai făcut loc în viaţa 
ta? 

-A durat un timp, se mulţumi ea să aprobe. 

-Ei bine, crede-mă, mă simt ca atunci. Parcă nu te-aş 
cunoaşte. Simt că am îmbrăţişat tot timpul ăsta o necunoscută. 

-Dar nu sunt... 

-Îți aminteşti ce mi-ai spus despre trecutul tău când am luat 


prima dată micul dejun împreună, aici, în berărie? 

Japoneza nu răspundea, aştepta să vadă unde vroia el să 
ajungă. 

-iți aminteşti, Nanako. Berăria era în renovare, o reparaţie la 
tavan, ceva de genul ăsta. Încercam să ne înţelegem în engleză. 
Mi- ai vorbit despre tine. Ce mi-ai zis atunci, povestea pe care 
mi-ai spus-o, era adevărată? 

-Care poveste? încerca ea să prelungească producerea unei 
descoperiri nefavorabile. 

-Cum care poveste? Povestea cu unchiul care te-a abuzat 
sexual şi te-a adus în Madrid să-i ţii evidenţele bordelului. Era 
adevărată? 

Pentru a răspunde, Nanako îşi adună toată forţa în mâinile pe 
care le ţinea unite sub bărbie. Şopti: 

-Nu... 

-Nu? 

Ea repetă sec: 

-Nu. 

-Bănuiam, se agită Toni mergând la bar să-şi pună într-un 
pahar două degete de whisky. 


Un muşteriu, pesemne, dorea cu tot dinadinsul să intre în 
local, nu se mulţumise să citească anunţul şi să plece. Bătea 
sacadat şi enervant în geamul uşii. Omul începuse să strige 
insistent: 

-Toni! Toni! Deschide! 

Tracasat, barmanul merse la usă scrâşnind din dinţi: 

-Ce mai vrea şi ăsta? 

Apropiindu-se de intrare, înţelese că personajul sâcâitor era 
Alex, desenatorul de la numărul 99. Îi deschise şi rămase în 
cadrul uşii, nelăsându-l să intre. 

-Care-i problema? se răsti Toni. 

-Nevastă-mea, îngăimă Alex cu chipul schimonosit. E în 
locutorio, aşa-i? 

-Nu-i nimeni în locutorio, îl asigură barmanul. Am închis. 

-Dar a fost. A fost aici acum puţin timp, insistă desenatorul. 
Sunt sigur. 

Toni văzu că n-are încotro. Prefăcându-se că nu-şi amintea 
maniera agasantă în care o scosese afară pe blondă, se întoarse 
spre Nanako: 


-A fost nevasta lui Alex la locutorio? 

Japoneza răspunse din fundul berăriei, de la masa aflată în 
penumbră: 

-Da, a luato oră de Internet. Ei bine, nu chiar o oră. 

-Unde s-a dus? întrebă desenatorul. 

-Nu ştiu, explică Nanako. N-a zis unde, a plătit şi-a plecat. 

-Sigur nu-i aici? stărui Alex ca şi cum n-ar fi crezut ce i se 
spusese. 

-Sigur, ridică tonul barmanul. Vrei să verifici? 

Desenatorul cedă, lăsând capul în piept: 

-Nu... 

-Ce s-a întâmplat, Alex? încercă Toni să fie pentru o clipă 
solidar cu necazurile vecinului. 

Nu primi răspuns, desenatorul pornise deja spre un loc numai 
de el ştiut, să-şi caute nevasta în altă parte. Toni privi strada 
liniştită, remarcă în apropiere, parcată regulamentar, furgoneta 
clienţilor corpolenţi din acea dimineaţă. 


Reveni în berărie. Nanako era o statuie a suferinţei. Urma să 
treacă printr-un interogatoriu pe care, deşi ar fi vrut, nu putea 
să-l evite. Barmanul încercă să-şi ordoneze gândurile. Se lăsă pe 
un scaun, la o masă alăturată de cea a japonezei. Continuă: 

-De unde vii, Nanako? 

Ea nu se aşteptase la întrebare. Îşi freca palmele, privindu-le 
insistent, ar fi preferat să răspundă cu gesturi, nu cu cuvinte. 

-Ţi-am spus. Din Japonia. 

-De cât timp eşti în Spania? 

-Toni, tu ştii... , se indignă ea. 

-Răspunde, te rog, la toate întrebările. Te rog, apăsă el 
cuvintele fără amabilitate în voce. 

-Bine, acceptă japoneza acea avalanşă de neîncredere. E 
cum ţi-am spus. Când m-ai găsit, eram de două săptămâni pe 
străzi... şi de trei luni în Spania. 

-Unchiul tău? 

-Nu există. Nici unchiul, nici bodyguarzii unchiului. Nu există 
bordelul, prostituatele, nimic. 

-Ai inventat povestea. 

-Toni, nu te cunoşteam. Puteai fi oricine. 

Barmanul avea un plan, dorea să ajungă la răspunsurile care 
îi lipseau. 


-Să revenim. Asta a fost atunci. Ce s-a întâmplat pe 5 
octombrie 2009? 

- ...Ne-am căsătorit. 

-Mai eram în acel moment oricine? 

-Nu, dădu ea drumul altui val de lacrimi. Sigur că nu. 

-De ce te-ai căsătorit cu mine? continuă Toni. 

-Pentru că eşti bărbatul cu care vreau să trăiesc. 

-Orice femeie disperată şi înfometată vrea să trăiască în casa 
unui bărbat. 

-Nu asta am vrut să spun, se ofensă ea. 

-Dar ce-ai vrut să spui? 

-Te iubesc, Toni, asta vreau să spun. Te iubesc şi am greşit 
pentru că nu ţi-am spus totul despre mine, rosti ea repede 
cuvinte care neîndoielnic veneau din inimă. 

Vocea bărbatului redeveni blândă. 

-Ai greşit, deci? 

-Da, am greşit. 

-Şi? 

-E greşeala mea. E numai vina mea. lartă-mă, oftă ea ţinând 
cele zece degete de la mâini pe marginea mesei. 

Ajuns în acest punct, barmanul lansă întrebarea finală: 

-Nanako, cine este Akiro? 

Japoneza scoase o batistă de hârtie din pachetul de pe masă. 
O altă siluetă oprită dincolo de uşa berăriei începu să strige: 

-Toni!... Sunt eu, Pablo! 

Din nou: 

-Toni! 

-Vin imediat, îi spuse barmanul femeii şi se duse la uşă. 


Pentru Toni, era ziua vizitelor inoportune. Deschise fără chef 
şi întrebă expeditiv: 

-Ce vrei, Pablo? 

Argintarul rămase contrariat de maniera bruscă în care fu 
primit, evident barmanul nu era în apele sale. Pablo o văzu pe 
japoneză cu lacrimi în ochi şi îşi dădu seama că nu nimerise în 
cel mai potrivit moment. Vorbi repede: 

-A trecut nevastă-mea pe aici, să dea un telefon? 

Toni exploadă: 

-Ați înnebunit cu toţii! Mă scoateţi din minţi! 

Ca într-o piesă de teatru absurd, barmanul se întoarse spre 


japoneză şi o întrebă, achitându-se parcă de o obligaţie 
împovărătoare: 

-Nanako, soţia lui Pablo a fost la locutorio? 

-Da, veni răspunsul. A vorbit la telefon, puţin. 

-Altceva? încercă Toni să-l expedieze pe argintar. 

-Nimic, bătu Pablo în retragere. Nu ştiu. Nu ştiu unde e soţia 
mea. 


Barmanul închise uşa. Hotări să nu mai deschidă, indiferent 
cine ar fi chemat. Se întoarse spre japoneză, pretinse cu voce 
tare răspunsul la aceeaşi întrebare: 

-Nanako, cine este Akiro? 

Ca un făcut, lui Toni îi sună mobilul. 

-E Veronica, explică el privind ecranul şi duse aparatul la 
ureche. Da, Veronica... Aici sunt... Ce tot spui?... Unde ţi-a fost 
capul?... Bine, vin imediat. 

Închise telefonul, continuă către Nanako: 

-Veronica a dat de bucluc. Un poliţist i-a reţinut actele şi 
abonamentul de transport. N-are bani la ea. E aproape, la gura 
de metro San Bernardo. Fug să-i las zece euro. Închide uşa cu 
zăvorul. 

-Când te-ntorci, îţi spun cine e Akiro, promise ea cu voce 
serioasă. 

Barmanul ieşi fără să privească înapoi. 


Merse abătut până la gura de metrou. O găsi pe Veronica 
transfigurată, bolborosind o explicaţie la cele întâmplate. Un 
bărbat în costum civil îi arătase o insignă de poliţist şi-i ceruse 
actele. Dar nu se mulţumise cu asta, îi reţinuse şi portofelul cu 
tot ce avea înăuntru. Îi spusese să-l aştepte acolo, în stradă, 
până mergea să verifice documentele. După care dispăru 
definitiv. Biata femeia îl aşteptase, tremurând, mai bine de o 
oră. 

Pentru Toni era clar: 

-Ai fost înşelată, îi spuse Veronicăi. Nu un poliţist te-a oprit, ci 
un escroc. Ţine zece euro, du-te acasă. Mâine vorbim despre 
cum poţi obţine acte noi. 

-Nu se poate, izbucni românca într-un plâns isteric. 

-Du-te acasă, o îmboldi barmanul. Vorbim mâine. 

Toni se despărţi de bucătăreasă îndreptându-se cu paşi 


repezi spre Mustaţa Galbenă, unde îl aştepta răspunsul ce urma 
să clarifice neînțelegerile ultimelor zile. În sfârşit, avea să afle 
identitatea acestui Akiro. Ceva din interior îi spunea că totul 
avea să fie bine. 

Găsi uşa localului deschisă, sigur Nanako uitase să încuie în 
urma lui. Trase zăvorul. Japoneza nu se afla la masa pe care 
rămăseseră două batiste mototolite înmuiate în lacrimi. 

-Nanako! strigă. 

Nu primi răspuns. O căută în bucătărie, în locutorio, în micile 
încăperi de la parter. Fără să o găsească. Urcă scările până în 
dormitorul de la etaj. 

-Aici erai, o certă observându-i silueta sub pătura cu dungi 
albastre. 

Se apropie şi îi puse mâna pe umăr, o întoarse uşurel către 
el. instantaneu simţi un fior de groază. De sub pătură îl privea, 
cu ochi sticloşi şi fără viaţă, o păpuşă gonflabilă. 


A patra parte 


Akiro 


4.1 


Un student la facultatea de litere din Tokyo. Înalt, subtire, 
palid, purtând haine demodate. Asta e tot ce puteau spune în 
legătură cu Akiro Tanaka profesorii şi colegii. Nici părinții nu 
ştiau mare lucru despre băiatul pe care îl crescuseră şi îl 
hrăniseră mai bine de douăzeci de ani. Mama acestuia, casnică, 
se gândea la el cu iubire, îl vedea ca pe o pasăre rară în colivie, 
deşi simţea că va putea mereu să vadă numai colivia şi 
niciodată pasărea. Akiro fusese un adolescent retras şi 
introvertit. Vorbea puţin, răspundea la o singură întrebare sau la 
o avalanşă de întrebări cu acelaşi neutru Sunt bine, ca un adult 
plin de diplomaţie ce nu dorea să îi implice pe cei din jur în 
bucuriile şi problemele sale. Nu avusese prieteni apropiaţi, 


pentru cei care petrecuseră timp în preajma studentului era 
limpede că nu va avea vreodată unul. Tatăl acestuia era un 
poliţist conştiincios, obsedat de colecţia de bonsai de pe terasa 
apartamentului cu patru camere, şi care, atât timp cât fiul său 
nu comitea niciun delict, se declara mulţumit. De pe la 
treisprezece ani, Akiro începu să citească mult, o carte pe zi, 
ceea ce puse încă o barieră între el şi ai săi, citea întotdeauna 
pe o bancă din parcul Ueno sau în sala de la biblioteca 
universitară. Părinţii îl crescuseră împreună cu sora mai mică şi 
cu trei verişori rămaşi orfani în 1995 după cutremurul din Kobe, 
dar viaţa în mijlocul unei familii numeroase nu îl făcuse o 
persoană sociabilă. De adolescent, dezvoltase o pasiune pentru 
informatică şi pentru jocurile video, mai mult decât jocurile în 
sine îi plăcea să le descopere măruntaiele şi să afle cum 
fuseseră construite. Frecventa un cerc al pasionaţilor de 
computere de pe lângă Institutul de Tehnologie din Tokyo, cu 
timpul aceşti specialişti făcură din tânărul Akiro, fără să fie 
conştienţi, un hacker de înaltă clasă. La rândul lor, vedeau 
numai colivia. 


Alegerea lui de a urma Facultatea de litere îi surprinse pe 
părinţii ce se aşteptau ca băiatul să urmeze cursurile vreunui 
institut de informatică şi să facă o carieră în domeniu. El îşi 
motivase opţiunea spunând că despre computere nu îi 
rămăsese nimic de învăţat, dorind în schimb să-şi perfecţioneze 
cunoştinţele de limbi străine pentru care avea de asemenea un 
talent deosebit. Nu îi lipseau abilităţile în finanţe, chimie, muzică 
şi desen, însuşiri ce făceau din el o persoană aproape completă. 

Akiro era un student strălucit, de întrebările căruia profesorii 
se temeau, totuşi lăsa impresia că la examene îi lipsea 
concentrarea necesară. Lua întotdeauna note intermediare, unii 
chiar îl bănuiau că urmărea intenţionat să nu iasă în evidenţă. 

In anul doi de facultate, mentorul său de la catedra de limbi 
străine aranjă ca Akiro să primească o bursă de vacanţă în 
Europa, mai exact în Spania, unde să petreacă două săptămâni 
în luna august, pentru a se familiariza la faţa locului cu limba lui 
Cervantes şi pentru a face un schimb de experienţe culturale. 
Tânărul student fu încântat de idee, îndeosebi după ce îl 
anunţară că era singura bursă din acel an pentru peninsula 
Iberică şi că urma să plece în călătorie singur. Tatăl lui îl 


conduse la aeroport cu maşina într-o seară ploioasă, îl debarcă 
împreună cu bagajele pe trotuar şi se grăbi să se întoarcă acasă 
deoarece unul din arborii în miniatură de pe terasă era bolnav şi 
avea nevoie de îngrijire specială. 


Peste douăzeci de ore, Akiro se afla în Madrid, printre 
numeroşii purtători de valize din terminalul 1 al aeroportului 
Barajas. Luă metroul şi ajunse fără probleme la hotelul Husa 
Chamartin, unde îi fusese rezervată cazarea. Prima lui întrebare 
pentru blonda de la recepţie fu: 

-Există o bibliotecă în hotel? 

-Nu, domnule. De ce? se miră femeia auzindu-l vorbind în 
spaniolă. 

-Doresc să citesc ceva la noapte. Abia mâine trec pe la 
facultatea de filologie. 

-Ştiţi ce? Vă dau asta, îi arătă blonda o carte cu coperţi roşii. 
O citesc la serviciu, dar ies din tură peste o jumătate de oră. 

-Mulţumesc. 

-Nu uitaţi s-o restituiţi la colegul de dimineaţă. 

Volumul, un roman stupid intitulat /ubire în insule 
îndepărtate, fu pentru Akiro soluţia perfectă de a-şi satisface 
setea compulsivă de lectură în alte limbi decât japoneza. Adormi 
la trei noaptea, după ce terminase cartea şi două pungi cu 
pufuleţi galbeni. 

Dimineaţa se trezi cu un chef de viaţă formidabil. Lăsă la 
recepţie /ubire în insule îndepărtate împreună cu o notă de 
mulţumire. Se prezentă la biroul de schimb valutar al hotelului, 
transformă în euro toţi cei două sute de mii de yeni primiţi 
cadou de la un frate al mamei. De aici se deplasă la Facultatea 
de Filologie de pe lângă Universitatea Complutense, se interesă 
despre programul pregătit pentru el. O secretară în pragul 
pensiei îl informă că asistentul universitar care trebuia să-i fie 
ghid în cele două săptămâni se îmbolnăvise subit şi că, în 
consecinţă, trebuia să se descurce singur. 

-Imi pare nespus de rău, se lamenta secretara dându-i o 
coală ministerială cu un calendar de activităţi orientativ. 

-Mie nu, fu răspunsul epatant al lui Akiro. 

Salută şi se despărţi de femeia pe care urma s-o revadă 
peste două săptămâni, înainte de plecare, pentru a completa şi 
semna câteva formulare. Totul mergea ca pe roate. Avea două 


săptămâni de vacanţă în faţă, şi în spate pe nimeni să-l 
deranjeze cu prezenţa. 

Hoinări întreaga zi pe străduţele labirintice din zona Sol, aşa- 
numitul kilometru zero al Madridului. Tentat să încerce 
mâncarea tradiţională, la ora prânzului se mulţumi să servească 
o pizza cu salam şi ciuperci într-un local situat lângă clădirea 
Operei. În vreme ce mesteca, aruncă o privire pe foaia cu orarul 
de activităţi. Pentru ziua următoare programul prevedea o vizită 
în Sevilla, trebuia să asiste la o manifestare culturală. 

Spre seară se deplasă cu metroul în gara Puerta de Atocha şi 
cumpără biletul de călătorie, la clasa Club. Bărbatul de la ghişeu 
îl informă că avea dreptul să folosească Sala Club a staţiei, cu 
două ore înainte de plecarea trenului. 

În noaptea aceea, în camera de hotel, Akiro citi La saga/fuga 
de J.B. de Gonzalo Torrente Ballester, cumpărată cu şase euro 
dintr- un anticariat de lângă piaţa Callao. 


A doua zi, la unsprezece, se afla în Sala Club din Puerta de 
Atocha. Un spaţiu al eleganţei, cu presă şi gustări gratis la 
dispoziţie. Îşi petrecu timpul tolănit într-un fotoliu luxos, 
frunzărind The Financial Times în engleză şi sorbind dintr-o 
sticluţă suc de mango. La un moment dat, femeia ce-i verificase 
biletele la intrarea în sală îl informă că trenul sosise deja pe linia 
3. Cobori la peron cu rucsacul în care băgase câteva lucruri şi 
haine de schimb. Vagonul de clasa Club era primul în 
compunerea trenului. Fu bucuros să vadă că locul său era 
orientat cu faţa înspre direcţia de mers şi că vagonul era 
aproape gol. Pe scaunul tapiţat găsi revista Paisajes, de fapt 
stewardesa mărunţică aşezase pe toate scaunele câte una. Puse 
revista pe măsuţa ce îl despărţea de locul neocupat din faţă. 
Trenul demară silențios şi o voce nazală ură pasagerilor bun 
venit în trei limbi. 

-Căşti? Căşti? 

Mărunţica oferi călătorilor căşti pentru a asculta programe de 
radio sau pentru a recepționa sonorul filmului de pe ecranele 
televizoarelor fixate în plafon. La scurt timp, stewardesa trecu 
din nou şi-i lăsă un ziar naţional din aceeaşi zi. 

Asta da, confort, constată studentul. Dar mărunţica avea să-l 
abordeze de multe ori până la destinaţie. Intâi îi înmână un 
pliant cu meniul inclus în preţul biletului. Aduse şerveţele 


fierbinţi pentru spălatul mâinilor, după care urmară: un whisky 
ca aperitiv, o lazana cu multă brânză, o prăjitură la desert, plus 
băuturi răcoritoare, vin şi bere la discreţie. Afară începuse o 
ploaie torențială, pe geamul vagonului apa curgea prin nişte 
vene transparente care îşi schimbau mereu poziţia. Akiro se 
simţea reconfortat şi bine dispus. Se amuză copios când înţelese 
că indiferent de câte ori ar fi apăsat un buton aflat lângă scaun, 
stewardesa venea şi îi servea orice băutură dorea. Totul e inclus 
în bilet, fu înştiinţat. Consumase deja un whisky şi patru beri, 
când hotărî că băuse prea mult. 
Atunci se întâmplă. 


Din iureşul furtunii de afară, Akiro văzu desprinzându-se o 
formă translucidă care se aşeză pe scaunul din faţa lui. Deşi 
avea contururi neclare şi lipsite de consistenţă, era cu siguranţă 
o femeie. O femeie de sticlă. 

Tânărul se uită în jur. Puţinii pasageri nu observară diafana 
siluetă, nici măcar stewardesa trecând din nou pe culoar pentru 
a aduna paharele şi recipientele goale. 

Palidul student privea sedus prezenţa feminină de pe scaunul 
din faţă. Eterica fiinţă îi semăna în multe privinţe. Era zveltă, 
distinsă, palidă, privea mereu pe fereastră înspre furtuna din 
care venise. 

-Tu eşti... ? îndrăzni el să întrebe cu buzele întredeschise. 

Ea întoarse faţa să-l privească, încuviinţă. Strălucea toată. 
Akiro nu-şi putea dezlipi privirea de la surăsul ei enigmatic, simţi 
pentru prima dată în viaţă că nu vroia să mai fie singur. In 
pieptul său se născuse instantaneu o dorinţă uriaşă de a rămâne 
pentru totdeauna alături de acea femeie de sticlă. 

-Care este numele tău? întrebă după ce un minut o privise în 
ochi şi-i spusese cuvinte în gând. 

Femeia răspunse, nu imediat: 

-Eu sunt numele meu, înţelese Akiro vocea gingaşă ca un 
cântec amestecat cu sunetul ploii pe sticlă. 

Privirea studentului zigzagă pe faţa ei, de la curbele obrazului 
la pavilionul urechii, încerca să absoarbă fiecare detaliu al acelui 
chip desăvârşit. 


-Paharul? auzi tânărul întrebarea. 
Dar nu, asta nu era vocea femeii de sticlă. 


-Mai folosiţi paharul? îl întrebă din nou stewardesa aşteptând 
cu răbdare un răspuns. 

-Nu, nu, se fâstâci Akiro şi înmână paharul de plastic pe care 
mărunţica îl aruncă într-o pungă de nailon. 

Când se întoarse, scaunul din faţă era gol. Nici urmă de 
femeia de sticlă. Dispăruse. Doar sticla geamului păstra sclipiri 
ale prezenţei ei. 

Imposibil, îşi spuse Akiro. A fost aici. Aici a fost. 

Căzu într-o meditare lungă, necesară pentru a se 
redescoperi, pentru a accepta că era un om singur care dintr-o 
dată nu dorea să mai fie singur. 

Ploaia încetă. 

Tânărul merse la toaletă să evacueze lichidele ingerate. 
Reveni la loc şi ceru un Red Bull. Asta îl dezmetici într-o 
oarecare măsură. Făcu restul drumului privind ca hipnotizat 
scaunul din faţă. Nu se ridică nici după oprirea finală a trenului. 
Stewardesa cea mărunţică îl invită de două ori să coboare pe 
peron, altfel fără îndoială ar fi rămas. leşi din vagon privind 
înapoi. 


Gara din Sevilla era înecată în semiîntuneric, prin ferestrele 
înalte se puteau vedea nori albaştri şi albi. 

Incercă să-şi reamintească de ce se afla acolo. Desigur, 
trebuia să ajungă la un centru cultural pentru a asista la şedinţa 
unui cenaclu literar studenţesc. Găsi clădirea, găsi sala. Petrecu 
trei ore ascultând diferite fete citindu-şi poemele şi textele în 
proză. Vreo două dintre ele erau spectaculos de frumoase, 
aveau voci catifelate şi suave. Dar, conchise Akiro, nu erau nici 
măcar umbre în comparaţie cu femeia de sticlă. 


4.2 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 

BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 

Dosar 2963/2011, efect al redeschiderii dosarului 1875/2010 
Raport 0001/2011 


Subiect: Datorită noii solicitări de colaborare înaintată de 


Poliția metropolitană Tokio (Japonia) în 8 iunie 2011, se 
întocmeşte prezentul raport asupra activităților ilicite 
desfăşurate de gruparea mafiotă „Dominoul viselor ”. 


Context: Pentru a descrie circumstanțele  redeschiderii 
dosarului 1875/2010, se citează un fragment din raportul 
întocmit de Biroul Interpol Madrid în 10/05/2011. Concluziile 
intermediare ale anchetei sunt rezultatul colaborării a zece 
birouri Interpol, şi anume birourile din Londra, New York, Tokyo, 
Melbourne, Madrid, Buenos Aires, Paris, Roma, Lisabona şi 
Moscova. Obiectul anchetei îl constituie dispariția unui număr 
încă nedeterminat (până în prezent au fost arhivate 83 de 
cazuri) de persoane de sex feminin, de pe teritoriul a 14 state: 
Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Japonia, Spania, 
Argentina, Franţa, Belgia, Luxemburg, Italia, Elveţia, Portugalia, 
Federația Rusă. Deoarece cauza exactă a dispariției acestor 
femei nu a fost încă elucidată, asocierea cu gruparea mafiotă 
„ Dominoul viselor” este probabilă, dar nu certă, cel puțin nu în 
toate cazurile. Nu se exclude posibilitatea incorporării la dosar a 
altor cazuri de dispariţie, deocamdată nerelaţionate cu ancheta. 

Se prezintă în cele ce urmează o descriere succintă a două 
cazuri tipice. 

I.Michelle Burnett, 29 ani, dispărută în Melbourne, în 12 
ianuarie 2010. Căsătorită cu Samuel Burnett, 31 ani. 

Familia Burnett cumpără jocul video „Dominoul viselor” de la 
un vânzător ambulant neidentificat, în octombrie 2009, la târgul 
organizat cu ocazia unei sărbători locale. Ambii soți utilizează 
jocul, dar cea care face o adevărată pasiune pentru „Dominoul 
viselor” este Michelle Burnett. Samuel Burnett acceptă să joace 
cu soția sa doar pentru a-i face pe plac acesteia. După 
participarea la un număr de peste 20 de partide, relația de cuplu 
este deja afectată. Samuel Burnett îşi amenință soţia cu 
distrugerea celor două CD-uri ce conțin jocul video. In data de 
15 ianuarie 2010, Michelle Burnett anunță că pleacă să facă 
unele cumpărături şi părăseşte locuinţa familială la volanul unui 
autoturism Citroen Picasso. Seara, Samuel Burnett reclamă 
dispariţia soţiei. Autoturismul Citroen Picasso este descoperit în 
ziua următoare, abandonat lângă zona de jocuri infantile a unui 
parc din suburbiile oraşului Melbourne. Pe un balansoar din 
apropiere este găsită o păpuşă gonflabilă purtând la gât eşarta 


dispărutei. Samuel Burnett este inițial acuzat că şi-a ucis soția. 
Este eliberat din lipsă de probe. 

După trei luni, în 4 aprilie 2010, Michelle Burnett este 
întâlnită de o patrulă de poliţie în zona parcului unde în ianuarie 
fusese descoperită maşina abandonată. Femeia era îmbrăcată 
cu haine de proveniență necunoscută si prezenta tulburări 
psihice evidente. Este supusă unui examen medical, analizele 
scot la iveală prezența excesivă în organism a psilocibinei, 
substanță farmaceutică cu efect halucinogen. Tot ce îşi 
aminteşte din perioada dispariției se rezumă la un cuvânt pe 
care îl repetă obsedant: ploaia. Medicii care au tratat-o opinează 
că în cele 3 luni femeia nu a avut contact cu lumina solară. Soţul 
işi îngrijeşte soția la domiciliu, dar sănătatea mintală a pacientei 
pare grav şi definitiv afectată. 


2. Natalia Mihailova, 25 ani, dispărută lângă Sankt Petersburg 
în 8 decembrie 2009. Căsătorită cu Vladimir Mihailov, 27 ani. 

În timpul unei călătorii de vacanţă cu Transsiberianul, cuplul 
Mihailov achiziționează în tren un set din „Dominoul viselor”. 
Ambii dezvoltă dependență față de jocul video, ceea ce face ca 
tânăra familie să se izoleze de apropiaţi, spre îngrijorarea 
rudelor. Cei doi soţi renunță la locul de muncă şi îşi vând 
apartamentul din Sankt Petersburg. Se mută în localitatea 
Kolyasovo, unde viața lor gravitează în jurul partidelor 
prelungite de „Dominoul viselor”. întrerup cu timpul orice relație 
cu cercul familial şi de cunoscuți. Pe 29 decembrie 2009, o zi 
însorită, Natalia Mihailova îi comunică soțului că iese la o 
plimbare în marginea pădurii, pentru a culege ghiocei de sub 
stratul subțire de zăpadă. Femeia nu se mai întoarce. După ce o 
caută fără succes în pădure, Vladimir Mihailov anunţă la postul 
de poliție local dispariția soției. Poliţiştii din Kolyasovo primesc 
sprijin din Sankt Petersburg, dar încercările de a o găsi pe 
dispărută cu ajutorul câinilor lup antrenați special în acest scop 
eșuează. Tot ce găsesc câinii într-o poiană plină cu ghiocei este 
o păpuşă gonflabilă. 

Natalia Mihailova reapare la marginea aceleiaşi păduri, în 17 
martie 2010. A pierdut aproape jumătate din greutatea 
corporală, prezintă tulburări psihice si se exprimă cu dificultate. 
La interogatoriile conduse cu tact de medicii psihiatri, femeia 
relatează versiuni diferite si contradictorii în legătură cu 


perioada dispariţiei, astfel că poliția nu obține piste verosimile 
care să îndrepte atenția spre presupuşii răpitori. 


Niciuna dintre femeile asociate cu dosarul „Dominoul 
viselor”, regăsite după dispariţia lor, nu prezentau urme de 
violență sau urme ale unor abuzuri sexuale. Medicii au certificat 
că în intervalul dispariţiei subiectele nu au întreținut relații 
sexuale. 


Evenimentele: Direcţia Generală de Poliţie a fost înştiințată în 
scris de Biroul Interpol Madrid incă din primele luni ale anului 
2010 despre existența anchetei internaționale  „Dominoul 
viselor”. Totuşi, datorită faptului că la vremea respectivă nu 
fusese încă înregistrată în Spania nicio dispariţie relaționată cu 
ancheta, nu sa răspuns scrisorilor primite de la Interpol şi nu s-a 
considerat necesară informarea agenților noştri. 

Dosarul se deschide odată cu reclamarea dispariţiei, în iulie 
2011, în Santander, a numitei Pilar Ignacio Bonito. Situaţia a fost 
tratată iniţial ca un posibil caz de violență domestică finalizată 
prin asasinat şi ascunderea cadavrului. Ancheta ia un nou curs 
când, pe parcursul interogatoriilor, soțul dispărutei, Juan Pablo 
Ramirez Cămara, declară că soția cumpărase cu două luni 
înainte de la un imigrant african, pe stradă, un joc video numit 
„Dominoul viselor”. Ambii soți fac o pasiune pentru jocul video, 
relația de cuplu nefiind afectată. Nu există tendințe de izolare şi 
nu se întrerupe legătura cu cercul familial. Pilar Ignacio Bonito 
îşi identifică tot mai mult soțul cu avatarul masculin din jocul 
video, ataşamentul ei față de Juan Pablo Ramirez Cămara 
creşte. În ziua de 10 iulie 2011, la orele prânzului, perechea face 
o vizită în perimetrul turistic al Peninsulei Magdalena. La un 
moment dat, se opresc să privească pinguinii în captivitate 
cărora la acea oră le era administrată hrana. Pilar îşi roagă soțul 
să o aştepte spunându-i că îi va face o surpriză, apoi se 
îndreaptă în direcția Palatului Regal, aflat în punctul cel mai înalt 
al peninsulei. Dispare fără urmă. Prima ipoteză a poliției locale a 
fost că femeia s-ar fi prăbuşit în gol de pe faleza abruptă şi şi-ar 
fi găsit sfârşitul în ocean. Agenţii sosiți la fata locului zăresc de 
departe un corp feminin contorsionat, întins pe o stâncă joasă, 
aproape de nivelul valurilor. Insă ceea ce recuperează de pe 
stâncă alpiniştii chemaţi ulterior este o femeie gonflabilă. 


Valurile nu aduc la mal corpul dispărutei nici atunci, nici în zilele 
următoare. Asocierea celor doi soți cu jocul video „Dominoul 
viselor ” indică spre o dispariție înrudită cu a celorlalte femei din 
dosar, nu spre un accident. In prezent nu se cunoaşte nimic 
despre locul unde s-ar putea afla Pilar Ignacio Rubio. 

Echipa însărcinată cu cercetarea dispariției femeii din 
Santander şi cu descoperirea activităților  infracționale 
desfăşurate de gruparea mafiotă „Dominoul viselor” în Spania 
este condusă de: 
colonel Manolo Gonzălez Perez. 

Din echipă mai fac parte: 

căpitan Santiago Barea Sănchez, agenții Francisco Arroyo Mota, 
Javier Akashi, 

Fernando Jimenez Ballestero 

Alba Dominguez Calzada. 

Se aprobă ca în caz de necesitate să fie puşi la dispoziţia 
echipei până la opt agenți de filaj din subordinea Comisariei 
Superioare a Poliţiei Madrid. 

Date despre „Dominoul viselor”: Ne aflăm în posesia unui 
raport întocmit de experții Interpol asupra jocului video 
„Dominoul viselor ”. Colegii noştri au tras concluzia că este 
vorba despre un joc video din categoria mijlocie-mică, a cărui 
utilizare necesită următoarele cerințe minime: Windows 2000, 
Pentium II 300 MHz, 64 MB RAM, 400 MB spațiu liber pe hard- 
disk, 4x viteză CD-ROM, 8 MB 3D card accelerator cu suport 
Direct 3D, Direct X 7,0 sau superior Direct X compatibil, 16-bit, 
card de sunet 56k modem sau LAN pentru solo/multijucător. 
Deşi cifrele nu sunt foarte răsunătoare, conexiunea Internet cu 
serverele centrale transformă jocul într-o platformă cu un 
potențial mult mai ridicat decât promite la început. Nu s-a reuşit 
localizarea serverelor, în mare parte deoarece posesorii lor au 
creat un program deocamdată indescifrabil, un fel de sistem de 
servere virtuale care ia naştere prin ataşarea parazitară la un 
server gazdă ales la întâmplare. La un moment dat, se părea că 
jocul este găzduit de serverele Pentagonului. Deoarece la 
intervale scurte şi aleatorii severul virtual este înlocuit mereu cu 
un altul, nu s-a descoperit încă un IP valid. Specialiştii 
Interpolului lucrează în continuare la asta. Totuşi, un program 
de statistică a scos la iveală faptul că până la ora actuală cele 
mai multe servere gazdă utilizate prin ataşare parazitară de 


„Dominoul viselor” se află pe teritoriul Japoniei, de aceea colegii 
noştri de la Poliția metropolitană din Tokyo se simt responsabili 
de rezolvarea acestui caz, ca şi cum ar fi vorba de o activitate 
criminală desfăşurată în jurisdicţia lor. Se estimează că la 
realizarea jocului au lucrat între 5 şi 10 informaticieni şi 
graficieni, pe durata a minim 5 ani. Interpolul studiază profilul 
creativ al realizatorilor de la marile companii producătoare de 
jocuri video din Occident si din SUA pentru a identifica 
eventuale similitudini. Până la ora actuală, nu s-au descoperit 
mesaje subliminale în „Dominoul viselor”, ceea ce pune sub 
semnul întrebării modul în care se creează relația de 
dependență față de jocul video. Pe de altă parte, investigatorii 
nu au elucidat complet mecanismele interactive unice specifice 
jocului, mecanisme situate la un nivel care nu a fost atins încă 
de industria de profil. 


Din punct de vedere legal, în aria de interes a anchetei intră 
mai puțin elementele tehnice de realizare a jocului, ceea ce 
interesează primordial fiind motivul dispariţiei unora dintre 
utilizatori. În cazul în care este vorba de răpiri, fapt 
nedemonstrat deocamdată, nu se cunoaşte nimic despre mobil. 
In termen de două săptămâni, echipa desemnată îsi va prezenta 
în scris, printr-un raport, strategia de acţiune. 


Nu se va oferi niciun fel de informație opiniei publice prin 
intermediul presei despre mersul anchetei, datele dosarului fiind 
clasate cu calificativul STRICT CONFIDENŢIAL. 

Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


4.3 


Akiro Tanaka se afla singur la masa pătrată, în restaurantul 
unde obişnuia să cineze, nu departe de piaţa de peşte Tsukiji. 
Interiorul somptuos, decorat în roşu şi negru, era legănat de 
lumina delicată a unor felinare de hârtie, tradiţionalele Chochin, 
agăţate de tavan la intrare. De fiecare dată când venea la 
restaurant, alegea o masă lângă fereastră. Trecuseră ani buni 
de când vizitase Europa ca student, însă gândurile lui erau tot 


acolo, la femeia de sticlă întâlnită în trenul de Sevilla, la 
momentele săpate în memoria lui ca în granit, savurate de 
atunci de mii de ori în vis sau cu ochii deschişi. Femeia de sticlă. 
Acea femeie de o frumuseţe sublimă care trebuia redescoperită. 
Cu orice preţ. 


Toţi aceşti ani îi petrecuse solitar, respingând la răstimpuri 
tentativele de apropiere ale câte unei fete. Terminase facultatea 
cu brio, spre încântarea părinţilor. Dar băgase diploma într-un 
sertar şi o uitase acolo, spre dezamăgirea lor. Optase să lucreze 
pentru cumnatul său, Toyota. Sora lui i-o luase înainte şi se 
căsătorise cu bogatul magnat, mai în vârstă cu douăzeci de ani 
decât ea. Câteva plimbări cu yahtul personal al lui Toyota, pe 
mare la asfinţit, fuseseră suficiente pentru a o cuceri pe tânăra 
naivă şi nepregătită pentru viaţă. Părinţii fetei nu vedeau cu 
ochi buni căsătoria, motiv pentru care la nuntă feţele lor arătau 
ca şi cum proaspăta mireasă ar fi decedat. Cu timpul, cadourile 
scumpe făcute de Toyota îi mai îmbună. Tatăl lui Akiro rămăsese 
însă cu o suspiciune în ceea ce priveşte averea ginerelui şi a 
felului în care o acumulase. 7rebuie să fie ceva ilegal la mijloc, 
repeta mereu. Dar Toyota se bucura de stima tuturor. Conducea 
un imperiu axat pe tranzacţii bursiere şi pe Dominoul viselor - o 
reţea de cazinouri binecunoscută în Japonia. Înţelegând că nu va 
avea niciodată în mod deplin simpatia socrilor, magnatul încercă 
să se vâre sub pielea lui Akiro, cumnatul său. Şi reuşi. Îl invita în 
călătorii de afaceri, îi cumpăra calculatoare şi accesorii 
informatice scumpe, practic îi satisfăcea orice capriciu. Când îşi 
dădu seama că era un geniu în computere, mai capabil decât 
informaticianul care-i conducea contabilitatea companiilor, îl 
concedie pe acesta din urmă iar postul îl dădu cumnatului. De 
atunci, Akiro lucra pentru Toyota, încântat că evidenţa 
veniturilor sale era condusă impecabil. Când omul de afaceri 
descoperi că într- adevăr cumnatul lui ştia să păstreze secretă 
latura veroasă a tranzacţiilor pe care le contabiliza, înţelese că 
găsise omul potrivit. Îi oferi un salariu consistent şi îl introduse 
în înalta societate din Tokio, cu recepții fastuoase unde îşi 
etalau toaletele exorbitante actriţe în vogă şi prostituate de lux, 
toate afişând diamante şi zâmbete. Tânărului palid nu-i luă mult 
să înţeleagă că, din această etalare ostentativă, doar 
diamantele erau veritabile. 


Pe sticla ferestrei din restaurant începură să cadă picături 
rare de ploaie. Akiro îşi aminti din nou de femeia de sticlă. Nu 
apucă să îi reconstruiască imaginea pentru a o admira cu ochii 
minţii deoarece îl văzu intrând în restaurant pe Toyota. Îi 
însoțeau bodyguarzii săi, Makoto şi Masataro, foşti luptători de 
sumo. Omul de afaceri era punctual la întâlniri, nici de data asta 
nu făcu excepţie. 

-Bună seara, Akiro, puse magnatul mâna cordial pe umărul 
palidului său cumnat şi contabil. 

-Bună, Toyota. 

-Frumos din partea ta să mă inviţi la masă în oraş. Makoto, 
Masataro, luaţi loc, le porunci matahalelor. 

Giganţii se aşezară fără să spună un cuvânt şi rămaseră în 
tăcere. Nu vorbeau neîntrebaţi. 

-N-am comandat nimic, le-am spus că aştept pe cineva, zise 
Akiro. 

-Perfect. Ospătar! făcu magnatul un semn către bărbatul în 
frac aflat într-o aşteptare discretă şi privind spre masa lor. 

Tânărul se apropie: 

-Poftiţi. Ce vă servim? 

-Pentru mine şi pentru cumnatul meu câte un fukagawa- 
meshi, iar pentru băieţi două porţii de chanko nabe. De băut, vin 
franțuzesc şi apă minerală. 

-Imediat vă aduc, îi asigură tânărul notând meticulos 
comanda şi se retrase în grabă. 

Afară, ploaia se înteţi făcând ca atmosfera din interior să 
pară caldă şi protectoare. Toyota sorbi jumătate din paharul cu 
vin pe care ospătarul îl servise neaşteptat de repede. Akiro îşi 
umezi buzele, hotări că e momentul să deschidă discuţia: 

-Toyota, ştii de ce te-am... 

-Scuză-mă, îl întrerupse magnatul. Mai întâi am o întrebare. 
De la cazinoul din Yokohama mi-au spus că au virat ieri 
încasările pe săptămâna trecută, dar n-am văzut în cont niciun 
yen în plus. Verifică, te rog. 

-Desigur, răspunse ascultător Akiro. 

Scoase din geanta rezemată lângă scaun un laptop mic şi 
accesă pagina bancară cu informaţiile cerute, confirmă cu 
promptitudine: 

-E adevărat. Au trimis banii. Transferul s-a făcut târziu şi s-a 


reflectat în contabilitate acum... douăsprezece minute. 

-Admirabil. Asta vroiam să aud, se bucură Toyota. 

Makoto, cel mai scund şi mai gras dintre bodyguarzi, puse 
ambele mâini pe masă, semn că cerea permisiunea să 
vorbească. Magnatul îi sesiză gestul şi îl încurajă să se exprime: 

-Spune, Makoto. 

-Aş merge la toaletă, şefule. 

-Nicio problemă. Poate merge şi Masataro. Să vă duceţi pe 
rând. 

Makoto se ridică cu mişcări domoale de pe scaunul de lemn 
care pârâi uşor şi plecă spre fundul localului. 


Între timp, sosiră farfuriile. Toyota începu să mănânce primul, 
vorbind ceva despre vreme şi despre naţionala de fotbal. 
Makoto se întoarse de la toaletă şi îşi reluă locul, înfulecă 
pofticios din porţia uriaşă de chanko nabe. Masataro se ridică şi 
merse la rândul lui să se uşureze. 

încălzit de vinul din care băuse deja două pahare, magnatul 
îşi privi cu afecţiune cumnatul şi rosti cuvintele pe care le 
amânase atât: 

-Spune-mi. Care e lucrul important pentru care m-ai invitat 
aici? 

Akiro îşi curăţă buzele cu un şerveţel, ordonându-şi ideile. 

-Am dorit să vorbim liniştiţi. 

-Exact asta facem, râse Toyota. Despre ce-ai vrut să vorbim? 

-Despre... jocul meu, se destăinui tânărul. 

Magnatul deveni atent. Motivul invitaţiei la masă nu mai avea 
mistere pentru el, se relaxă şi bău încă o gură de vin. 

-Aşadar, n-ai renunţat la proiect, rosti circumspect Toyota. 

-De fapt, e unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai 
mult. 

-Serios? întrebă magnatul privindu-şi cumnatul ca pe cineva 
în care avea încredere absolută dar care în unele domenii 
gândea diferit. 

-Am făcut un calcul, şopti palidul contabil. 

-Nu e bine să vorbim despre asta în restaurant. 

Masataro reveni şi se aşeză pe scaunul său. 

-Ştiam că Makoto şi Masataro sunt practic o parte din tine, 
Toyota. Nu le ascunzi nimic. 

-Aşa e. Nu la ei mă refeream. 


-Înţeleg... Despre joc însă putem vorbi. Detaliile financiare le 
lăsăm pentru mai târziu. Sau e vreo problemă cu banii de care 
am nevoie? A 

-Banii nu sunt o problemă, îl asigură placid magnatul. Inţeleg 
că e vorba de o sumă importantă, dar, repet, banii nu sunt o 
problemă. 

Bodyguardul cel scund puse iar mâinile pe masă. Toyota 
reţinu semnalul şi se interesă: 

-Da, Makoto? 

-Dacă şeful doreşte, eu şi Masataro ne putem retrage la o 
masă alăturată. 

-Nici vorbă, se răsti magnatul. Rămâneţi la locurile voastre. 
Vorbim numai despre un joc video. 

Akiro simţi o notă de ironie în vocea lui, dar nu comentă 
nimic. 

-Spune-mi, ce urmăreşti cu jocul ăsta? îl interogă Toyota. 

-De ce crezi că urmăresc ceva? 

-Păi, te cunosc ca pe buzunarul meu. Eşti planificarea 
întruchipată. Nu există proiect pe care tu să-l fi început fără să 
ştii unde vrei să ajungi. 

-Dacă-s prea sincer, s-ar putea să râzi de mine, explică 
tânărul motivul pentru care se reţinea să vorbească. 

-N-am să râd, promise magnatul. 

Akiro bău tot vinul din pahar. Abia după aceea continuă: 

-Aşa cum ţi-am spus şi în ultima conversaţie, jocul poartă 
numele Femeia de sticlă. În joc, un bărbat întâlneşte o femeie. 
lar o femeie întâlneşte un bărbat. E un joc pentru doi... 

-Aha, spuse meditativ Toyota. Femeia tu nu poţi fi. Inseamnă 
că eşti bărbatul. 

-Ai ghicit. 

-Si mai înseamnă că tu, bărbatul, vrei să întâlneşti femeia. Să 
înţeleg că până acum ai refuzat atâtea fete superbe ca să cauţi 
alta folosindu-te de un joc video? Pentru mine e limpede. Ce 
cauţi nu există. Cum vrei să întâlneşti femeia asta? O să pui 
jocul pe Internet, presupun... 

-Categoric. 

-Crezi că ai vreo posibilitate cât de mică să găseşti ce vrei? 

-Te îndoieşti? 

-Akiro. Eşti cea mai exigentă persoană pe care o cunosc. N-o 
să găseşti nicio femeie pentru tine, niciodată. Vei muri singur, 


cumnate. 

- „„„Stii care e dovada mea, Toyota? Dovada că femeia există? 

-Care? 

Tânărul răspunse privindu-l pătrunzător în ochi: 

-Eu exist... 

Toyota îşi examină îndelung cumnatul, ca şi cum ar fi vrut să 
se asigure că acesta exista. Evident, Akiro exista. 

-Vei primi banii de care ai nevoie, îi garantă magnatul. Cu o 
condiţie. Condiţia mea. Jocul nu va avea numele Femeia de 
sticlă. O femeie... făcută din sticlă. E absurd... mai mult decât 
absurd. Ascultă-mă. Jocul se va numi Dominoul viselor. 

-Dar, Toyota, ripostă contabilul nedumerit. Ce legătură au 
cazinourile cu... ? 

-Am vorbit. Asta e tot. Jocul se va numi aşa. Dominoul viselor. 

Palidul bărbat rămase pe gânduri, deplin încredinţat că 
magnatul îşi spusese ultimul cuvânt. Apropie de buze, foarte 
încet, paharul cu vin. Era făcut din sticlă. 


4.4 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0005/2011 


Proiect pentru planul de acţiune a organelor de poliţie. 
Elaborat de căpitan Santiago Barea Sănchez, la solicitarea 
făcută de colonel Manolo Gonzălez Perez 


Conform raportului 0001/2011 în acelaşi dosar 2963/2011, 
unicele informații despre activitatea infractional a grupării 
mafiote „Dominoul viselor ” în Spania sunt cele conținute în 
dosarul Pilar Ignacio Bonito, femeia dispărută în 10 iulie 2011 în 
zona Peninsulei Magdalena din Santander. In declarația făcută 
de Juan Pablo Ramirez Cămara, se precizează că jocul video a 
fost achiziționat de soția sa în luna mai 2011 de la un vânzător 
ambulant ilegal, de origine africană. 

O verificare efectuată de echipa noastră cu ajutorul colegilor 


de la Unitatea de Delincvență Economică a Poliţiei Madrid a 
dezvăluit că în 2010 au fost descoperite şi închise pe teritoriul 
național trei fabrici de producere de DVD-uri pirat, care 
ajungeau pe piață prin intermediul unor vânzători ambulanti de 
origine africană. Liderii acestor rețele de piraterie nu au fost 
încă prinşi, una dintre rețelele ilegale s-a reorganizat în Madrid 
într-un spațiu subteran din zona Pirdmides, furnizând în 
continuare marfă ilegală pentru nordul Spaniei, inclusiv 
Santander. Fabrica din Pirămides este lăsată să-şi desfăşoare 
activitatea o vreme, cu scopul de a se descoperi identitatea 
capilor reţelei. Până la ora actuală, aceşti pirați nu au desfăşurat 
acțiuni de copiere şi producere de jocuri video, ceea ce pune 
sub semnul întrebării declarația numitului Juan Pablo Ramirez 
Cămara, sau, posibil, cuvintele soţiei acestuia. În ultimă 
instanță, declarația soțului nu este relevantă, având în vedere 
că femeia a fost cumpărătoarea jocului. 


Pe de altă parte, colaboratorii noştri din Santander nu au 
putut oferi nicio informație despre existența vreunei filiere de 
vânzare de jocuri video ilegale în oraş. Patru vânzători 
ambulanți ilegali de origine africană reținuți de poliția locală în 
zona plajei din Santander declară că nu au vândut niciodată 
jocuri video. Intre mărfurile ilegale descoperite asupra lor (DVD- 
uri, ochelari de soare, poşete) nu s-au găsit jocuri video. Celor 
patru le-a fost arătată fotografia numitei Pilar Ignacio Bonito, 
dar niciunul nu îşi aminteşte să o fi cunoscut sau să îi fi vândut 
ceva. 

În consecință, datorită lipsei probelor de la dosar, propun o 
reaudiere a tuturor celor implicați: soțul, cei patru traficanţi din 
Santander, salariatii perimetrului turistic al Peninsulei 
Magdalena aflati la muncă în ziua dispariţiei. De asemenea, 
propun instituirea unei supravegheri 24 din 24 de ore a 
Peninsulei Magdalena, cu ajutorul Poliţiei locale şi al firmei 
private de pază ce supraveghează zona turistică, în 
eventualitatea că persoana dispărută ar putea să își facă 
prezența acolo pe neaşteptate, ca în cazurile similare 
prezentate de Interpol. Pentru aceasta, solicit suplimentarea 
efectivelor echipei noastre cu... 


Colonelul Manolo Gonzalez ridică ochii din foaia cu nota 


informativă pe care o citea, se adresă laconic căpitanului 
Santiago Barea: 

-Un plan prost făcut. 

Pe moment căpitanul amuţi, dar se dezmetici şi îşi formulă 
apărarea: 

-Domnule colonel... 

-Planul e prost făcut, îi tăie vorba superiorul său. 

Santiago îşi privi cu atenţie şeful pe care îl respecta enorm şi 
îşi dădu seama că nu glumea deloc. Manolo Gonzalez era unul 
dintre cei mai vechi ofiţeri activi din poliţie, poate cel mai vechi. 
Era o enciclopedie ambulantă a cazurilor dificile cu care se 
confruntase poliţia spaniolă în ultimii treizeci de ani, interval 
care lăsase asupra lui urme adânci. Suferise o cădere cu 
elicopterul în timp ce urmărea un criminal în serie ucrainian pe o 
plajă din Alicante, accident ce îi afectase coloana vertebrală şi îl 
obligase să umble pentru tot restul vieţii ca un cocoşat. În plus, 
avea deasupra ochiului stâng o cicatrice în formă de X, amintire 
a unei confruntări cu arme de foc din sucursala unei bănci de pe 
Gran Via. Ce mai, o legendă în carne şi oase. Cu tot respectul pe 
care-l nutrea pentru superiorul său, Santiago nu considera că 
planul făcut de el era atât de prost şi încerca să-şi apere punctul 
de vedere: 

-Domnule colonel, sunt sigur că poliţiştii din Santander au 
făcut o cârpeală de anchetă şi au scăpat o mulţime de detalii 
esenţiale. 

-De unde-i cunoşti tu pe poliţiştii din Santander? 

-Păi, nu e greu să-mi imaginez. 

-Nu-ţi mai imagina. Nu-i cunoşti pe poliţiştii din Santander. Eu 
am lucrat cot la cot cu oamenii ăştia timp de patru ani şi îţi spun 
că există acolo profesionişti de prima mână. În plus, văd că ceri 
personal suplimentar în echipă. 

-M-am gândit că dacă supraveghem... 

-Te-ai gândit prost. Asta ştii ce e? Clasica cerere a poliţistului 
când n-are habar pe care pistă s-o apuce. Cere mai mulţi 
oameni. 

-Eu cred cu seriozitate că avem nevoie de întăriri. 

-Nu cere alţi oameni, că n-o să-ţi dea nimeni... Lasă asta. Ştii 

ce- am primit acum două zile? 
-Pachetul din Japonia. 
-Exact. Ai avut timp să te uiţi peste ce ne-au trimis colegii din 


Tokyo? 
-Sigur. Sunt şase seturi din „Dominoul viselor”. Mă întreb 
cum de le-a venit ideea să ne trimită jocul. 
-Nu lor le-a venit ideea. Mie mi-a venit. 
-Dumneavoastră aţi comandat jocurile? 
-Da. 
-Nu m-aţi anunţat în legătură cu intenţia dumneavoastră... 
-Acum ce fac? se răţoi bătrânul. 
-Mă informaţi. 
-Aşa. Ai înţeles perfect. 

Santiago tăcea, considera că adesea şeful său îl umilea mai 
mult decât s-ar fi cuvenit. 

-lată direcţia de urmat, continuă colonelul. Eu îţi prezint un 
alt plan de acţiune. Unul bun, adevăratul plan. lar tu mă ajuţi. 

-Vă ajut? În ce fel? 

-Mă urmăreşti şi încerci să găseşti o fisură în proiectul meu. 

-De acord, acceptă căpitanul provocarea. Vă ascult. 

-Bine. Incep cu o întrebare. De ce Unitatea de Delincvenţă 
Economică a lăsat să funcţioneze fabrica ilegală de DVD-uri pirat 
din Piramides? 

-Fiindcă nu reuşiseră să descopere liderii mafioţilor. Lăsând 
fabrica să-şi continue activitatea, agenţii au posibilitatea să 
supravegheze mişcările piraţilor şi să aştepte până când o să 
apară capii reţelei, pentru ca apoi să pună mâna pe ei. 

-Ţi se pare bună tactica colegilor noştri? 

-Foarte bună. 

-Ei bine, asta vom face şi noi. 

-Vom supraveghea fabrica din Piramides? 

-Nu face pe prostul cu mine, Santi. Urmăreşte-mă. 
Imaginează-ţi că în Madrid, într-un colţ oarecare al capitalei, se 
pune în vânzare un set din „Dominoul viselor”. 

-Într-un magazin de jocuri video? 

-Nu neapărat. Nu, nu într-un magazin de jocuri video. Mai 
degrabă printr-un comerciant ambulant sau printr-un anticariat, 
ceva de genul ăsta. Undeva într-un loc unde sursa de 
provenienţă a jocului să nu poată fi verificată. 

-De ce? 

-Pentru că noi vom scoate pe piaţă jocul video „Dominoul 
viselor”. Şi pentru că aşa au procedat până acum cei care l-au 
conceput. 


-Am înţeles, acceptă Santiago Barea continuând să fie ochi şi 
urechi la cuvintele bătrânului. 

-Bun. Plasăm jocul video undeva în Madrid pentru a fi vândut. 
Spune-mi tu ce se întâmplă mai departe. 

-Cineva cumpără jocul. 

-Perfect. Ce se întâmplă după aceea? 

-Acel cineva, fie că e bărbat sau femeie, joacă „ Dominoul 
viselor”, probabil cu perechea sa. 

-Mai departe. A 

-Cei doi parteneri fac o pasiune pentru joc. In special femeia. 

-Şi apoi, în final? 

-Genial. În final, femeia dispare. 

-Bine, bine... femeia nu dispare. Fiindcă noi, noi unde 
suntem? 

-Noi suntem pe aproape şi, hopa!, punem mâna pe răpitori. 

-Ăsta e planul, Santi. Asta e un plan bun. 

-Dar v-aţi gândit... la toate consecinţele? 

-Dă-i drumul! Spune ce-ai în minte, îl încuraja Manolo pe 
căpitan să se exprime. 

-V-aţi gândit la cine ar putea ajunge jocul video? Dacă jocul 
ajunge în familia unei personalităţi. Un politician, sau un star de 
televiziune. Am putea da naştere unei încurcături de toată 
pomina, şi-apoi nu ştiu pe unde scoatem cămaşa. 

-Ai dreptate. E de datoria noastră s-avem grijă să nu se 
întâmple asta. Jocul trebuie să ajungă la oameni de rând, 
oameni obişnuiţi. 

-Incă ceva. 

-Zi-i, Santi. 

-Dacă femeia, femeia care urmează să joace „Dominoul 
viselor', va dispărea cu adevărat, iar noi nu vom putea 
interveni? 

-Santi, femeile nu dispar în eter. Cineva trebuie să le ducă 
undeva. Sau ele însele trebuie să meargă într-un loc. De 
dispărut pur şi simplu nu dispar. 

-Daţi-mi voie să vă spun, încep să am îndoieli în ce priveşte 
planul dumneavoastră. 

-De ce? 

-Dacă femeia dispare? Imaginaţi-vă că dispare. Ar fi lipsit de 
etică să facem aşa ceva. 

-Dar ce fac tipii care au inventat jocul e etic? 


-Noi nu suntem ei, domnule colonel. Nu avem acelaşi scop. 

-Ca să-i prindem, trebuie să jucăm cu cărţile lor. 

-Mă tem că nu pot fi de acord cu dumneavoastră. 

-Fie că eşti, fie că nu eşti de acord, lucrezi în echipa mea şi 
lucrezi în subordinea mea. Şi vei pune în aplicare planul meu. 

-Revin cu aceeaşi întrebare, domnule colonel. Dacă femeia 
va dispărea cu adevărat? 

-Dacă într-adevăr femeia vă dispărea, Santi, înseamnă că cel 
care dirijează toată nebunia numită „Dominoul viselor ” este 
mai deştept decât mine. 


4.5 


Nimeni nu ştia că în clădirea despre care se credea că 
adăpostea o sală de gimnastică, Toyota ţinea închişi doi cocori- 
cu-coroană-roşie. Nimeni, în afară de soţia şi de cumnatul lui, ca 
să nu-i punem la socoteală pe Makoto şi Masataro. Foştii 
luptători de sumo păstrau secretele familiei mai bine decât ar fi 
făcut-o două piese de mobilier. Nici prin tortură n-ar fi reuşit 
cineva să scoată informaţii confidenţiale de la ei. Cocorii-cu- 
coroană-roşie erau protejaţi prin lege, vânarea şi posedarea lor 
l-ar fi putut arunca după gratii pe cel ce comitea asemenea 
fapte. De aceea, Toyota păstra cu străşnicie secretul sălii de 
gimnastică. Incinta, lungă de o sută de metri şi lată de 
douăzecişicinci, fusese amenajată în stilul marilor grădini 
zoologice. Copaci, tufişuri, movile, bălți cu apă pline cu peşte. 
De la sol până la plafon erau vreo zece metri, distanţa le 
permitea păsărilor să facă scurte zboruri. Pe întreg perimetrul 
clădirii erau amplasate ferestre mari cu gratii, a căror sticlă 
avea la exterior suprafaţa de oglindă. Astfel, de afară nu se 
putea vedea ce se găsea înăuntru. 

Intr-un colţ al paradisului artificial, Toyota instalase o masă 
rotundă de lemn, unde obişnuia să servească ceaiul, singur sau 
împreună cu unul dintre privilegiaţii care aveau acces aici. De 
această dată, se afla faţă în faţă cu Akiro. Tânărul cel palid 
sorbea cu delicateţe din ceaşca ornamentată cu modele 
artizanale, privind în gol. Omul de afaceri dorise să discute cu el 
din nou înainte de a-i da banii pentru servere şi pentru 
aparatura necesară la realizarea jocului video de care cumnatul 


său era obsedat. Cu un gest flegmatic, de aroganță, Toyota 
aşezase cecul inscripţionat cu importanta sumă în mijlocul 
mesei, deocamdată nesemnat. 

După ce îşi savură îndelung ceaiul şi privi destins cocorii 
opriţi somnoroşi lângă un ochi de apă, magnatul rosti primele 
cuvinte: 

-Cum se va numi jocul tău? 

-Dominoul viselor, răspunse Akiro fără să clipească. 

Toyota îl scrută prin aburul ieşit din ceai şi declară satisfăcut: 

-Asta-i bine. 

Cei doi făcură o pauză şi sărutară iar ceştile, într-un gest deja 
mecanic. 

-De ce nu te-ai căsătorit până acum, Akiro? 

-M-ai întrebat asta. De multe ori. 

-Ştiu. Dar n-am înţeles. Doresc să-mi explici încă o dată. 

Tânărul se concentră o secundă. 

-Imaginează-ţi, Toyota, că vrei să-ţi priveşti faţa. Cineva îţi 
pune la îndemână o cutie ce conţine sute de poze cu tine. 
Printre fotografii, a strecurat o oglindă de aceleaşi dimensiuni cu 
acestea. Apoi ţi le înmânează pe rând, scoțând din cutie una 
câte una, fără să ştii dinainte ce va scoate. Când îţi va da şi vei 
privi oglinda, vei şti că e oglinda? 

-Bineînţeles. 

-Există vreo posibilitate minimă să confunzi oglinda cu una 
dintre fotografii? 

-Niciuna. Voi şti sigur că e oglinda. 

-Ei bine, de aceea nu m-am căsătorit. N-am întâlnit oglinda. 

-Vrei ca femeia să fie o oglindire a ta? Un Akiro în variantă 
feminină? 

-Într-un anume fel. 

-Ce culoare trebuie să aibă ochii ei? 

-N-are importanţă. 

-Dar părul? 

-Nici asta nu contează. 

-Înseamnă că în realitate nu ştii cum arată oglinda. 

-Te-ai gândit vreodată la o femeie cu părul şi cu ochii de 
sticlă? O femeie care să strălucească din toată fiinţa ei. 

- „Chiar că nu-nţeleg, se resemnă Toyota. Să vorbim despre 
timp. 

-Despre timp? se miră Akiro. 


-Despre timpul tău. Ce va fi cu timpul tău dacă te vei dedica 
construirii jocului? Ce va fi cu evidenţele companiilor noastre? 
Până astăzi le-ai păstrat la zi mai bine decât ar fi făcut-o 
ministrul finanţelor. 

-Dar Toyota, îl fixă contabilul lăsând ceaşca pe masă. Jocul e 
gata. 

-Nu vorbeşti serios. 

-Practic, jocul este terminat. Trebuie doar să fac conexiunea 
între câteva elemente şi să instalez totul pe serverele ce vor 
menţine programul în viaţă. 

-De cât timp lucrezi la proiect? 

-De... prea mult timp, silabisi tânărul cel palid. 

-Spune-mi sincer. In ultimii ani, când te aşezai la computer, 
de ce te ocupai întâi? De evidenţele mele, sau de jocul tău? 

-De contabilitate, ziua. Nopțile erau pentru joc. 

-Asta-i bine, rosti iarăşi Toyota expresia folosită anterior. 
Unde vei depozita serverele? 

-Are importanţă? se eschivă Akiro să dea un răspuns 
clarificator. 

Obişnuit să controleze totul şi pe toţi, magnatul fu surprins 
de cuvintele tânărului. Dar nu comentă. Luă cecul de pe masă şi 
îl semnă cu un pix argintiu scos din buzunarul interior al 
jachetei. Zâmbind, întinse tânărului valoroasa bucată de hârtie. 
Îl întrebă retoric: 

-O femeie de sticlă?... 

-Eu plec, anunţă contabilul. 

Toyota zâmbi: 

-Te grăbeşti? 

-Da. Abia aştept să văd jocul funcţionând. 

-La capitolul ăsta, eşti ca mine, îi făcu magnatul un 
compliment. Vezi că Makoto e afară la uşă, pe bancă. Spune-i că 
l-am chemat. 


Toyota nu privi în urma cumnatului său. Îl văzu doar 
dispărând în aburul ceaiului, şi apoi îl văzu pe Makoto ieşind din 
acelaşi abur. 

-Ce trebuie să fac? întrebă matahala. 

-Stai jos, ordonă magnatul şi scoase un plic din buzunarul de 
unde înainte scosese pixul. Săptămâna viitoare, miercuri, la 
orele şaptesprezece, ar trebui să mă întâlnesc cu Toshio 


Fukayama. Să semnăm contractul de vânzare-cumpărare a 
bowlingului său din Numazu. Sala asta, cum să-ţi spun, e ideală 
pentru un cazino. O vreau. Însă Toshio Fukayama s-a informat în 
legătură cu posibilităţile mele financiare şi, luându-mă prin 
surprindere, a dublat preţul stabilit iniţial de comun acord. Cu 
toate că membrii familiei sale, ce deţin o parte din afacerea cu 
bowlingul, l-au sfătuit să nu urce preţul fiindcă aşa riscă să 
piardă interesul cumpărătorului, adică al meu. Ce încerc să-ți 
spun este că vreau să închei tranzacţia cu familia acestui om, nu 
cu el. Până miercuri la orele şaptesprezece,Toshio Fukayama 
trebuie să dispară. 

-Am înţeles, domnule. 

-Doar el, atât. Nimeni din familia sa. Cu familia voi încheia eu 
afacerea după aceea. 

-Da, domnule. 

-Aici ai datele necesare despre persoana noastră, spuse 
înmânându-i plicul. Te ocupi tu? 

-Nu. O va face Masataro. 

-Perfect. Acum, te rog, lasă-mă singur. 

Makoto plecă fără să scoată un sunet. 


Toyota duse ceaşca la gură şi sorbi o înghiţitură de ceai. Prin 
aburul ieşind de sub capac i se păru că vede lângă balta cu 
peşte un al treilea cocor. Cobori ceaşca. Incântătoarea lui soţie, 
Nanako, se apropia de masă cu paşi mici. 

-Ce faci aici? se surprinse el. Când ai intrat? 

Ea ajunse la masă şi, cu privirea intrigată, se aşeză pe 
scaunul pe care şezuseră Akiro şi apoi Makoto. 

-Eram în sală dinainte de a veni voi. Am stat în spatele 
tufişurilor. Am vrut să-ţi fac o surpriză. 

-Nu-mi plac surprizele. Nu astfel de surprize. 

Magnatul îşi privi soţia rece, ochii lui erau două reproşuri. N- 
ar fi vrut să fie însă prea aspru. Nanako era atât de frumoasă în 
kimonoul vişiniu pe care-l purta doar aici, la sala cu cocori, iar 
părul şi-l strânsese într-un coc mic, deasupra capului, aşa cum îi 
plăcea lui. Faţa, mai albă decât de obicei, părea să aibă mult din 
trăsăturile fratelui ei. Abia când îi privi degetele îşi dădu seama 
că femeia tremura. Ca s-o liniştească, se ridică şi se aplecă 
peste masă pentru a-i cuprinde mâinile. Ea se retrase brusc. 

-Ce înseamnă asta? vru Toyota să ştie. 


-Tu faci... ? încercă Nanako să vorbească cu ochii umezi şi cu 
vocea tânguitoare. 

-Ce fac eu? 

-Tu faci să dispară oameni? spuse ea adunându-şi toate 
puterile în glas. 

-Oh, draga mea, râse el forţat. N-ai înţeles ce vorbeam eu cu 
Makoto. Ăştia sunt termeni financiari. 

-Ba am înţeles foarte bine, rosti Nanako curajoasă. 

-Să-ţi explic... 

-N-ai ce să-mi explici. Până miercuri omul ăla n-o să mai 
existe, oftă ea plângând. Pentru o sală de bowling. Nu pot să 
cred. Şi sigur, sigur nu e primul. 

-Dac-ai răbdare... 

-Taci, luă femeia controlul asupra conversaţiei ştergându-şi 
lacrimile cu  mânecile  kimonoului. întâi, aventurile tale 
amoroase. Şi acum... acum aflu că ucizi oameni. Cine eşti, 
Toyota? Mai eşti bărbatul pe care-l ştiu, pe care credeam că-l 
ştiu? Unde e sufletul tău nobil, sensibil? A dispărut şi el, nu?... Iți 
aminteşti, când mă curtai mi-ai făcut cadou gravura aceea de 
Hokusai... 

-Mai vrei o gravură de Hokusai? încercă el să salveze situaţia. 

-Nu pot să cred, izbucni Nanako ridicându-se în picioare. Cine 
eşti tu, Toyota? 

-Sunt soţul tău. Am grijă de tine, de noi. Am grijă şi de fratele 
tău. 

-Dar cu ce preţ? Cu ce preţ? se zbuciumă ea aşezându-se iar 
şi ducându-şi palmele la tâmple. 

-Fac ce trebuie să se facă. 

-Dar nu vreau să ai grijă de mine călcând peste oameni. Nu 
suport gândul ăsta. Nu pot accepta că soţul meu e un asasin. 

-Te rog, linişteşte-te, încercă el cu perseverenţă să o 
calmeze. Nu sunt un asasin. f 

Nanako continua să tremure, cu coatele pe masă. Işi rezemă 
bărbia pe pumnii îndoiţi. Felul în care mâinile albe îi ieşeau din 
mânecile kimonoului, gândea Toyota, le făcea să semene mult 
cu două gâturi de cocor. 


4.6 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0008/2011 


După aprobarea planului propus de colonel Manolo Gonzălez 
Perez, se supune antenţiei echipei prima etapă în demersurile 
de descoperire a producătorilor jocului video „Dominoul viselor”. 
Pentru identificarea modalității optime de lansare pe piață a 
jocului, s-au luat în calcul trei opțiuni: 


Opțiunea 1. Vânzarea unui set de CD-uri într-un magazin de 
jocuri video de mâna a doua situat în complexul comercial 
Parque Corredor, lângă municipiul Torrejon de Ardoz. Magazinul 
ar urma să se ocupe de revânzarea ulterioară a jocului. În 
colaborare cu personalul magazinului, se va proceda la 
urmărirea cumpărătorului care ulterior va face obiectul unei 
supravegheri 24 din 24 de ore. 


Opțiunea 2. Introducerea CD-urilor în cutia poştală a unui 
destinatar selecționat dinainte, în cadrul unei pseudocampanii 
comerciale. 


Opțiunea 3. Plasarea unui set de CD-uri într-un anticariat, 
spre revânzarea lui ulterioară. Printr-o supraveghere strictă din 
stradă, fără ştirea personalului din magazin, se va efectua 
identificarea cumpărătorului şi se vor aplica asupra acestuia 
aceleaşi proceduri ca în opțiunea 1. Anexăm o listă cu nouă 
anticariate-țintă situate în zona centru din Madrid. 


Reunită în şedinţă, echipa a analizat cele trei opțiuni. S-a 
decis eliminarea opțiunii 1. Motivul: În momentul cumpărării 
unui joc de mâna a doua, magazinele de profil, pentru a stabili 
prețul de cumpărare şi cel de vânzare, verifică în baza lor de 
date anul de fabricație şi compania producătoare. Aceste date 


nu sunt disponibile pentru „Dominoul viselor ”, ceea ce ar putea 
trezi suspiciuni. Opţiunea 2 a fost abandonată, având în vedere 
că de multe ori materialele publicitare din cutiile poştale sunt 
aruncate de destinatari fără să fie deschise, variantă 
considerată inacceptabilă. A fost aleasă în unanimitate opțiunea 
3. Urmează să fie selecționat unul dintre anticariatele din anexă, 
principalul criteriu de selecţie fiind posibilitatea de 
supraveghere a magazinului. 


Opinie separată: Deşi susține activ şi conştiincios demersurile 
anchetei, căpitanul Santiago Barea a ridicat o obiecţie în 
legătură cu responsabilitatea morală a poliției în situația în care 
unii cetăţeni ai Madridului vor fi implicați în situaţii cu grad de 
risc ridicat. Santiago Barea a propus ca persoanele la care vor 
ajunge în final jocurile video să fie informate în legătură cu 
antecedentele cazului şi cu supravegherea permanantă a 
poliției. Colonelul Manolo Gonzălez Perez s-a opus cu 
vehemență. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / semnătură 
indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0009/2011 


Localul comercial selecționat pentru distribuirea jocului video 
„Dominoul viselor ” este Colţul Clasic, un magazin de antichități 
situat pe strada La Palma nr.91. Edificiul dispune de două 
niveluri, la parter se află un spațiu comercial în suprafață de 150 
m.p., iar la etaj o locuință cu suprafața aproximativ egală. 
Clădirea, proprietatea companiei imobiliare Conecta, este 
actualmente închiriată de numitul Pablo Martinez Valdes, 
cunoscut ca „argintarul”, care administrează magazinul de 
antichități. Un mic sector al magazinului este destinat vânzării 
cărților de mâna a doua. 


În data de 15 septembrie 2011, agentul nostru Javier Akashi 
s-a prezentat la magazin pentru a vinde o pendulă confiscată de 
departamentul nostru la o descindere în bordelul de pe strada 
Santa Clara. Sub pretextul că nu vinde pendula decât însoțită de 
trei jocuri video de mâna a doua, Javier Akashi a reuşit să 
plaseze în acest magazin „Dominoul viselor”. Mai exact, au fost 
plasate 3 seturi compuse din 2 CD-uri fiecare, în ambalajul în 
care au fost primite de la Poliția metropolitană Tokyo, cu 
precizarea că textul în japoneză a fost şters de pe discuri şi 
înlocuit cu numele jocului în spaniolă. Faptul că agentul Akashi, 
ai cărui părinți sunt imigranți japonezi, poate fi confundat uşor 
cu un tânăr oriental, este un obstacol în plus în calea celor care 
ar face investigații pentru a descoperi proveniența seturilor. 


Pentru a se supraveghea vânzarea jocului video, a fost 
închiriată pe aceeaşi stradă, vizavi de Colţul Clasic, o garsonieră 
situată la etajul unu al imobilului cu nr.86. Aici a fost instalată 
aparatură de supraveghere video, cu capacitate de inregistrare, 
pentru urmărirea permanentă a magazinului de antichităţi de la 
nr. 91. Membrii echipei noastre lucrează impreună cu agenții de 
filaj în schimburi de 6 ore, după care se prezintă la biroul 
departamentului pentru a depune rapoartele de observație. 


În data de 15 septembrie 2011, un set din „Dominoul viselor” 
a fost vândut unui bărbat identificat ulterior ca Alex Garcia 
Bustos, domiciliat pe strada La Palma nr.99, etajul 3, căsătorit 
cu Lucia Mendoza Campano. Echipa de filaj a instalat un alt post 
de observație pe strada La Palma nr.90, pentru a supraveghea 
mişcările acestei perechi. 

S-a descoperit că un alt exemplar din „Dominoul viselor” este 
folosit de Pablo Martinez Valdes, administratorul de la Colţul 
Clasic, căsătorit cu Marta Roca Ortega. Echipa de filaj din 
garsoniera de la nr.86 continuă să supravegheze şi această 
pereche. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / semnătură 
indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0011/2011 


În şedinţa de astăzi a echipei, colonelul Manolo Gonzălez 
Perez aduce în atenţie impasul în care ne aflăm în ce priveşte 
plasarea celui de-al treilea set al jocului video „Dominoul 
viselor”. Deşi pentru personalul de filaj este evident că setul 3 
nu se mai găseşte în magazinul de antichități, nu s-a putut 
stabili când, cum şi cui a fost vândut. Niciunul dintre membrii 
echipei nu poate furniza vreun detaliu referitor la un potențial 
cumpărător. 

Această situaţie a dus la apariția unei oarecare tensiuni între 
membrii echipei, motiv pentru care s-a decis să se vizioneze 
integral materialul video realizat în urma supravegherii 
magazinului Colţul Clasic. Vizionarea s-a realizat prin efectuarea 
unor ore suplimentare, sub supravegherea colonelului Manolo 
Gonzălez Perez. Vizionarea a evidenţiat vânzarea setului 1 către 
Alex Garcia Bustos si utilizarea setului 2 de către Pablo Martinez 
Valdes, dar nu a oferit nicio informație despre destinația setului 
3. 


Agentul nostru, Fernando Jimenez Ballestero, a descins la 
magazinul de antichităţi, în timpul orarului de funcționare, sub 
pretextul că este interesat de cărțile de mâna a doua. Agentul a 
verificat toate cărțile de pe raft, răsfoindu-le bucată cu bucată, 
fără să găsească setul 3. 


Santiago Barea a declarat în şedinţa echipei că starea de 
lucruri creată prin dispariția setului 3 a devenit o potențială 
sursă de pericol. Căpitanul a propus ca echipa să-l contacteze 
discret pe administratorul de la Colţul Clasic, Pablo Martinez 
Valdes, cu scopul de a-l informa despre existența supravegherii 
si pentru a afla unde se află setul 3. Colonelul Manolo Gonzălez 
Perez s-a opus cu vehemență. 

Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0014/2011 


Echipa de filaj de la postul nr. 86 a descoperit că Pablo 
Martinez Valdes face demersuri pentru a preda afacerea cu 
antichităţi de pe strada La Palma nr.91. O verificare succintă cu 
ajutorul colegilor de la Unitatea de Delincvență Economică a 
dezvăluit că într-adevăr Colţul Clasic se află în pragul 
falimentului, aşa cum arată evidențele contabile existente la 
Administraţia Financiară şi la firma de contabilitate contractată 
să realizeze declarațiile lunare de venit. 


Ca urmare a încordării existente între membrii echipei, pe 
fondul dispariţiei setului 3 din „Dominoul viselor”, s-a decis 
luarea unei decizii extreme: preluarea magazinului de 
antichități, inclusiv computerul şi stocul de marfă, de către un 
agent sub acoperire. Spre surprinderea tuturor, s-a oferit ca 
voluntar colonelul Manolo Gonzălez Perez, care va actiona sub 
identitatea de Luis de Frutos Quevedo, expert în vânzarea de 
antichități originar din Gijon. Căpitanul Santiago Barea Bustos 
va actiona şi el sub o identitate mascată, ca agent al poliției 
municipale, folosind numele său real. S-au făcut demersuri 
pentru a obține colaborarea Poliției Madrid în acest sens. 


În mod excepţional, Unitatea Centrală de Contabilitate a 
Direcţiei Generale de Poliţie a alocat echipei suma de 80.000 de 
euro, banii necesari pentru achiziționarea stocului de marfă de 
la Colţul Clasic. Banii urmează a se recupera la finalizarea 
operațiunii, prin vânzarea obiectelor din magazin către terți, 
având în vedere că valoarea reală a stocului se cifrează la 
aproximativ 150.000 de euro. 

Preluarea afacerii de la Colţul Clasic de către colonelul 
Manolo Gonzălez Perez, alias Luis de Frutos Quevedo, s-a 
realizat cu succes în 16 septembrie 2011. 


Preocuparea principală a echipei o constituie în prezent 
schimbarea domiciliului de către Pablo Martinez Valdes. 
Argintarul s-a mutat în Malaga cu soția sa, la domiciliul fratelui 
său Pedro, adresa este menţionată în anexă. Colonelul Manolo 
Gonzălez Perez a solicitat si a obținut de la Direcţia Generală de 
Poliție suplimentarea efectivelor echipei cu şapte membri, 
trimişi în Mălaga pentru a continua supravegherea cuplului, cu 
ajutorul colegilor de la poliția locală. Agentii detaşaţi în Mălaga 
vor expedia zilnic rapoartele de observație, la încheierea 
schimbului, prin email. 

A fost realizată o listă cu 48 de perechi domiciliate pe strada 
La Palma, considerați potențiali cumpărători ai setului 3 din 
„Dominoul viselor”. 

Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


4.7 


Prin fereastra biroului de la etajul douăzecişiunu al edificiului 
Imperial situat în vechiul cartier de afaceri al metropolei, Akiro 
admira soarele ce apunea peste Tokyo. Lumina crepusculară 
colora edificiile şi turnurile înalte în portocaliu, transforma râul 
Nihonbashi într-un şuvoi de lavă. Imaginea oraşului la asfinţit îi 
transmitea o linişte profundă. Văzuse cu mulţi ani în urmă la o 
expoziţie de artă grafică un desen înfăţişând un zgârie nori 
compartimentat, şi în fiecare încăpere câte o insulă cu palmier 
pe care se afla un om singur. De atunci, privea zgârie norii ca pe 
nişte singurătăţi suprapuse. Cu siguranţă, biroul său era o astfel 
de insulă. Aici muncea, aici mânca, aici făcea duş, aici dormea. 
Alături se afla biroului cumnatului său, căruia în fiecare zi la 
orele optsprezece îi lăsa pe masă evidenţa tranzacţiilor bursiere 
de peste zi şi registrele încasărilor din ziua anterioară pentru 
cazinourile din reţeaua Dominoul viselor. După ora optsprezece, 
timpul trecea pentru el. Reuşise, după patru luni de la încasarea 
banilor furnizaţi de Toyota, să finalizeze jocul video. Lansarea pe 
Internet o programase peste două zile. Era fericit, entuziast şi 
nerăbdător. Deşi magnatul îl obligase să schimbe numele 
jocului, nu-i purta pică. La urma urmei, Dominoul viselor nu suna 


v 


rău. 
De acum, ideea de a o reîntâlni pe femeia de sticlă i se părea 
lui Akiro mai realizabilă ca niciodată. Ce trebuia să facă era să 
dea drumul jocului în lume. După aceea, totul era chestiune de 
timp. Pentru a o găsi, era dispus să aştepte oricât ar fi fost 
necesar. Investise în realizarea jocului cuvinte, imagini, pasiune, 
iubire. Era încântat de rezultat. N-avea de gând să se oprească 
aici. Urma să perfecţioneze jocul permanent, adăugând mereu 
noi elemente de creativitate. 


Soarele apusese complet, pe insula din biroul lui Akiro se 
făcu întuneric. Nu aprinse lumina, se lăsă învăluit de reflexele 
diafane ale obiectelor de metal din încăpere. 

-Unde eşti, femeia mea de sticlă? şopti cu degetele pe 
geamul fumuriu. 

Privea în continuare panorama oraşului, pe fondul căreia un 
elicopter multicolor traversa cerul cu eleganța unui ţânţar. 

Sună telefonul. Era Nanako. 

-Bună, surioară, salută el. 

-Akiro, poţi vorbi? 

-Sigur că pot. 

-Eşti singur? 

-Singur-singurel. Vorbeşte fără grijă, adăugă el simțind teamă 
în vocea surorii lui. 

-Azi a fost emisă sentinţa de divorţ. 

-Poftim? întrebă nedumerit Akiro. 

-De azi nu mai sunt soţia lui Toyota. 

Palidul contabil înlemni. 

-Eşti acolo? întrebă ea. 

-Sunt aici. Nu e nicio glumă, sper. 

-Nu. Am divorţat, oftă Nanako. 

-Bine... dar aşa, dintr-o dată? 

-Nu a fost dintr-o dată. Tu nu ţi-ai dat seama. Cred că în 
ultima vreme ai fost foarte ocupat... 

-Asta-i adevărat. 

-De câteva luni nu dormim împreună, eu şi Toyota. De fapt, 
locuim separat. 

-Nu ştiam. 

-Acum, s-a terminat. 

-Îmi pare rău, surioară. 


-Să nu-ţi pară rău. Vreau să spun, nu te lăsa influenţat de ce 
s-a întâmplat între mine şi Toyota. Continuă să lucrezi pentru el. 
Ştiu că în contabilitate faci o treabă excelentă. 

-Bine, mă ocup de partea informatică. Suntem mai mulţi 
implicaţi în contabilitate. 

-Să nu faci altceva decât să te ocupi de cifre. 

-Adică, Nanako? 

-Promite-mi că vei rămâne la cifre, că nu te vei băga 
niciodată în altceva. 

-Nu înţeleg. 

-Promite! 

-Promit, acceptă el. 

-Doream să-ţi zic... e ultima dată când vorbim, rosti ea 
înecându-şi cu greu lacrimile. 

-Ce vrei să spui? 

-E ultima dată când vorbim. 

-Te simţi bine, Nanako? 

- „„„Aproximativ. 

-Doar nu vrei să faci o nebunie. 

-Vreau să scap, Akiro. Vreau să scap de tot şi de toate. 

-Vrei să-ţi pui capăt zilelor? 

-Nici vorbă, râse ea cu nervozitate. 

-Atunci? 

-Plec. 

-Pleci? Unde pleci? 

-Departe. 

-Ţi-e teamă de Toyota? 

-Vreau să dispar. Pur şi simplu. Aşa cum dispar oamenii pe 
care el îi face să dispară. Fără să reapară vreodată. 

Akiro închise ochii, începu să înţeleagă ce se întâmpla cu 
sora lui. O întrebă: 

-Nu te voi revedea? 

-Sunt deja alta, identitatea mea e alta. Nu încerca să mă 
cauţi. 

-Mama şi tata s-au stins, şopti Akiro. Acum e rândul tău... 
pleci... 

-Frăţioare, n-ai avut niciodată o relaţie apropiată cu ei. Şi nici 
cu mine. Tu ai fost întotdeauna al nostru. Dar noi am fost prea 
puţin ai tăi. 

-Eu, Nanako... 


-Ştiu, aşa eşti tu. Şi te iubesc, pentru că eşti fratele meu. 

-lartă-mă, surioară. 

-Gândeşte-te la mine ca şi cum aş exista undeva, departe, 
într-un univers unde există şi femeia de sticlă. 

-Ce ştii tu despre femeia de sticlă? Cine ţi-a spus?! se agită 
el. 

-Nimeni. De câteva ori am auzit fără să vreau conversațiile 
tale cu Toyota. Lui i-ai povestit despre tine lucruri pe care mie 
nu mi le-ai spus. 

- ...Îmi amintesc de o zi din copilăria noastră, Nanako. M-am 
urcat pe masă ca să umblu la candelabru, de acolo am căzut şi 
mi- am spart capul. Da, era o rană la frunte. M-ai pansat şi m-ai 
îngrijit cu atenţie până au venit părinţii acasă. Nu erai decât o 
fetiţă. 

-Akiro, trebuie să ne luăm rămas bun. Acum. 

El îşi căută cuvintele, vru să spună ceva important. Rosti 
doar: 

-Adio, surioară. 

-În momentul ăsta voi arunca telefonul. Adio... 


Instantaneu, Akiro primi ton de ocupat. Se lăsă fără vlagă în 
fotoliul de piele neagră şi privi din nou peisajul nocturn din 
fereastră. Toate erau la locul lor, însă dintre luminiţele oraşului 
de acum înainte una avea să lipsească. 

Simţi fără echivoc cum o umbră se strecurase silențios în 
birou şi stătea nemişcată lângă uşă. Era Toyota. 

-A fost ea? întrebă magnatul. 

-Da. A fost Nanako. 

-Ce ţi-a spus? continuă Toyota aprinzând lumina şi înaintând 
spre mijlocul încăperii. 

-Că a ieşit sentinţa voastră de divorţ, zise Akiro privind fix 
petele vineţii de sub ochii cumnatului său devenit dintr-o dată 
fost cumnat. 

-Ţi-a spus că a fost dorinţa ei? 

-Nu mi-a spus-o direct, însă am înţeles că a fost aşa. 

-Va schimba asta ceva între mine şi tine? întrebă preocupat 
magnatul. 

Akiro răspunse după o scurtă pauză: 

-Absolut nimic. 

-Aşa te vreau, se apropie Toyota de el şi-i strânse umărul 


într-un gest de încredere şi amiciţie. 

-Ştii că n-am cunoscut-o cu adevărat pe sora mea? rosti Akiro 
gânditor. 

-Aş zice că nici ea nu te-a cunoscut. 

-Are o inimă bună. 

-Asta fără îndoială, încuviinţă magnatul. 

-Într-un fel, mă întrebam, o femeie singură... 

-Înţeleg la ce te gândeşti, îl întrerupse Toyota. Dă-mi voie să- 
ţi spun un lucru. O femeie ca Nanako nu va rămâne niciodată 
singură. 

-Dar tu? Vei rămâne singur? 

Toyota răspunse cu un gest flegmatic care lăsa să se 
înţeleagă că a avea o femeie nu va fi nicicând o problemă 
pentru el. Se îndreptă spre uşă. 

-Ştii ceva? întrebă magnatul. Mi-am vândut cocorii... 

Akiro nu avu timp să rostească o replică, Toyota închisese 
deja uşa. 


Cu gândul la Nanako, se repezi la calculator întrebându-se 
cum ar putea descoperi unde se afla în acel moment sora lui. Şi, 
cel mai important, încotro se îndrepta. 

Verifică febril  plecările programate la acea oră din 
aeroporturi. Se concentră asupra ieşirilor internaţionale din 
aeroporturile Haneda şi Narita. Făcu o selecţie, căută zborurile 
îndepărtate. Chiar şi aşa, lista cu posibilele destinaţii era 
copleşitoare: New York, Londra, Madrid şi Rio de Janeiro. 

Peste câteva ore, Nanako putea fi oriunde. 


4.8 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALA DE POLIŢIE | 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRARI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0022/2011 


Prezentăm raportul oficial al dispariței numitei Lucia Mendoza 
Campano, aşa cum apare în arhiva poliției Madrid. 
Reclamant: Alex Garcia Bustos. 


Adresa: Strada La Palma 99, etaj 3, Madrid. 

Infracțiunea: Dispariția numitei Lucia Mendoza Campano, 
soția reclamantului. 

Data şi ora infracţiunii: 29/9/2011, 13:17. 

Locul infracțiunii: Strada La Palma, Madrid. 


Faptele: Agenţii Santiago Barea Sănchez şi Alba Dominguez 
Calzada, aflați în patrulare pe strada La Palma, sunt abordați în 
fața porții 99 de Alex Garcia Bustos care îi informează că soția 
sa Lucia Mendoza Campano a dispărut de la domiciliu. Din 
declarațiile reclamantului reiese că L.M. C. s-a deplasat în jurul 
orei 10,50 la un locutorio numit Mustaţa Galbenă de pe aceeaşi 
stradă, pentru a participa împreună cu reclamantul la un joc 
video prin intermediul Internetului. Reclamantul a rămas la 
domiciliu si s-a conectat la Internet cu ajutorul laptopului 
personal. In timp ce partida se afla în desfăşurare, reclamantul a 
primit vizita a doi agenți comerciali de rasă asiatică. După 
încheierea partidei, reclamantul pretinde că şi-a sunat soția, 
auzind la telefon sunete ce păreau să provină dintr-o încăierare 
şi mai multe voci despre care crede că aparțineau soției lui şi 
celor doi agenti comerciali. Reclamantul a plecat să îşi caute 
soția în împrejurimi, la întoarcerea acasă a găsit în fata uşii o 
păpuşă gonflabilă, obiect ce a fost reţinut de agenți în vederea 
efectuării de cercetări ulterioare. Reclamantul a fost condus la 
secție unde a depus prezenta reclamaţie. 


Notă: Se presupune că dispariția femeii s-a produs ca urmare 
a faptului că a fost răpită de persoane necunoscute. Ancheta 
este asociată cu răpirea altor două femei, Marta Roca Ortega şi 
Maria Dickens. Cercetările preliminare conduc spre concluzia că 
răpitorii şi-au ales victimele cu premeditare, pe baza unor 
criterii deocamdată neidentificate. Din acest motiv, s-a 
considerat necesară colectarea unor date diverse cu caracter 
personal ale victimei, utile pentru a realiza profilul psihologic al 
răpitorilor. 


Prezentăm în continuare fişa personală a numitei Lucia 
Mendoza Campano, dispărută în data de 30 septembrie 2011. 

Numele şi prenumele: Lucia Mendoza Campano. 

Părinţii: Jairo şi Debora. 


Data naşterii: 11 martie 1982. 

Locul naşterii: Guadalajara. 

Alte date cu caracter personal: 

A absolvit cursurile Institutului de învățământ Secundar 
Antonio Buero Vallejo din Guadalajara. In perioada aprilie-mai 
2003 urmează un curs de mecanografie la Centrul Mecanografic 
Cervantes din Alcală de Henares. 

În data de 4 august 2005 se căsătoreşte cu Alex Garcia 
Bustos, grafician freelance. 

Domiciliul familiei este apartamentul de pe strada La Palma 
99, etaj 3, pentru care se plăteşte o chirie lunară de 750 euro. 

Din data de 5 noiembrie 2003 lucrează ca dactilografă la Sc 
Diderot Alfa SI Madrid. 

Datele următoare, cu caracter privat, au fost colectate în 
urma audierii rudelor victimei, a vecinilor, a colegilor de serviciu 
şi a cunoscuților. Includem şi unele concluzii desprinse în urma 
percheziţiei de la domiciliul victimei. 

Date diverse: 

Personalitate deschisă, generoasă, nu lipsită de naivitate. 

Pasiune pentru muzica clasică: Mozart, Chopin. 

Pasiune pentru lectură în domeniile: oniric, lepidoptere. 

Pasiune pentru jocuri video: „Dominoul viselor”. 

Mâncarea preferată: croissant cu ciocolată. 

A frecventat cu consecvență, împreună cu soțul ei, Filmoteca 
spaniolă (Cinematograful Dore), în special pentru a viziona filme 
clasice ale unor realizatori precum Charles Chaplin, Elia Kazan 
etc. 

Părinții locuiesc în Valencia, dispăruta a păstrat o relație 
strânsă îndeosebi cu mama, care a vizitat-o periodic la 
domiciliul din Madrid. 

Victimă a unui incendiu produs din cauze necunoscute în 
data de 20 septembrie 2011. Arsuri superficiale. A fost internată 
în spitalul La Paz, de unde a ieşit recuperată în data de 25 
septembrie 2011. 

Preferință pentru încălțămintea fără toc. 

În copilărie, la 12 ani, a fost abuzată sexual de tată, o singură 
dată, când acesta se afla sub influența alcoolului. Conform 
declarațiilor unei colege de serviciu, incidentul a fost acoperit de 
familie, victima nu a depus niciodată plângere impotriva 
agresorului. Informaţie neverificabilă şi neconfirmată de către 


mamă. 

Între documentele de la domiciliul dispărutei s-a descoperit, 
în manuscris, un text redactat de aceasta, despre existența 
căruia soțul nu era informat. Deşi este probabil că se referă la 
evenimente fictive, fără legătură cu realitatea, reproducem 
textul în continuare în integralitatea sa: 


Hoţul de săruturi 


În fiecare dimineaţă, Lucia se abandona braţelor de plastic 
ale scaunului din vagonul ce ştia să legene ca nimeni altcineva. 
Zilnic, acelaşi vagon. 

Zilnic, acelaşi tren. 

Ora şase dimineaţa nu era o oră la care să trezeşti o femeie 
pentru a o trimite să muncească departe. 

Aşa gândea Lucia. 

Fără să poată schimba ceva. 

Continua să intre în fiecare dimineaţă devreme în gară cu faţa 
descompusă de somn pentru a ajunge la peronul pustiu. 
Punctual la întâlnire, trenul îi ilumina cearcănele cu farurile de 
un galben închis şi oprea. 

Primul vagon. 

Ăsta era vagonul pe care ea îl alegea întotdeauna. 

Se aşeza pe un scaun la fereastră, în direcţia de mers. 
Abandonându-se braţelor de plastic. 

Adormea. 

Intotdeauna. 

În timpul călătoriei de o oră, era imposibil să nu adoarmă cel 
puţin zece minute. 

Aşa era ea. 

Mergând să muncească departe. 

Până în ziua când începu visul. 

Acelaşi vis, în fiecare dimineaţă. 

Un om, un bărbat, trecea nesimţit prin vagon, în timp ce ea 
dormea, şi o săruta tandru pe buze. 

După trezire, pe scaunul din tren, Lucia îşi amintea ce visase. 

La început îşi spuse: e doar un vis. 

Prea adesea se trezea însă cu buzele uscate. 

începu să creadă că ceea ce visa se petrecea aievea. 

De fiecare dată, la trezire, privea cu atenţie prin vagon, doar- 


doar îl va descoperi pe cel care o săruta în timpul somnului. 
Vedea mereu aceleaşi feţe trudite care nu erau, nu puteau fi ale 
lui. 

Ale celui care o săruta. 

Începu să caute o explicaţie. 

Se gândi că mecanicul de locomotivă părăsea cabina 
automotorului şi venea tiptil să o sărute pe gură lăsând trenul 
fără control, după care alerga înapoi la scaunul lui. 

Imposibil. 

Niciun mecanic de locomotivă n-ar fi făcut asta. 

Poate era controlorul ce verifica biletele, se gândi că, privind-o 
în fiecare dimineaţă, se îndrăgostise de ea şi de buzele ei. 

Puțin probabil. 

Toţi călătorii l-ar fi văzut sărutând-o. 

Totuşi, visul se repeta zilnic. 

Şi senzaţia că fusese sărutată, la fel. 

Uneori, la trezire, Lucia îşi lingea buzele încercând să descopere 
aroma hoţului de săruturi. 


Precizare: aici, textul se întrerupe brusc, la jumătatea foii din 
caietul descoperit la percheziție. După lectură, s-a încercat să se 
stabilească o legătură între textul ficţiunii si activitățile zilnice 
ale dispărutei. S-a constatat că dispăruta se deplasa la locul de 
muncă cu metroul, de la statia Tribunal până la statia Nuevos 
Ministerios, după care lua trenul de apropiere de la stația 
Nuevos Ministerios până la stația Valdelasfuentes, durata 
călătoriei cu trenul fiind de douăzeci de minute. Important de 
precizat, niciodată Lucia Mendoza Campano nu a avut un orar 
de lucru care să o oblige să se trezească la ora sase dimineața. 
Concluzia: textul nu este util anchetei, în contextul în care soțul, 
Alex Garcia Bustos, a declarat că dispăruta îi dădea mereu în 
dar biletele cu conținut similar. 

Căpitanul Santiago Barea a propus ca foaia cu textul 
reprodus mai sus, evident neesențial pentru desfăşurarea 
cercetărilor, împreună cu alte foi reprezentând portrete în creion 
făcute dispărutei de soțul acesteia, să fie eliminate din dosar. 
Colonelul Manolo Gonzalez Perez s-a opus cu vehemență. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0023/2011 


Colonelul Manolo Gonzălez Perez a insistat să se includă la 
dosar o notă despre grupul de agenți care în seara zilei de 29 
septembrie 2011, cu ocazia ediției speciale a evenimentului 
cultural „Noaptea cărților ”, a sustras poşeta numitei Lucia 
Mendoza Campano. Grupul a acționat sub conducerea 
căpitanului Santiago Barea, despre a cărui inițiativă colonelul 
Manolo Gonzălez Perez nu fusese înștiințat anterior. 

Căpitanul Santiago Barea a declarat că a comandat 
sustragerea poşetei pentru a verifica dacă femeia deţine CD-ul 
cu jocul „Dominoul viselor”. Colonelul Manolo Gonzălez Perez 
susține un punct de vedere diferit şi afirmă că de fapt căpitanul 
Santiago Barea a acționat dorind să atragă atenția femeii asupra 
situației cu potenţial de pericol în care se află, astfel încât 
aceasta să ia pe viitor măsuri suplimentare pentru a-şi spori 
securitatea personală. Colonelul Manolo  Gonzălez Perez 
reaminteşte echipei că si anterior căpitanul Santiago Barea şi-a 
exprimat intenţia de a le comunica posesorilor jocului că se află 
în pericol. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


4.9 


Un om al străzii înaintat în vârstă cerşea pe strada Edo, 
aşezat lângă uşa unui magazin închis în a cărui vitrină se putea 
citi anunţul Se închiriază spatiu comercial.  Cerşetorul, 
nebărbierit şi cu părul dezordonat, avea neîndoielnic în ochi o 
scânteie de inteligenţă. La scânteia asta ajunsese să mediteze 
Akiro după ce îl studiase atent pe om vreo cinci minute. 


-Un ajutor, vă rog. Un ajutor pentru cei fără casă, implora 
cerşetorul. 

Palidul contabil îşi îndesă mâinile în buzunarele pardesiului şi 
se apropie de el cu paşi rari. Omul îl abordă plin de speranţă: 

-Vă rog, un ajutor! 

-Cum te cheamă? îl întrebă Akiro. 

-Shunji, domnule. 

-Poți dovedi? Dacă-mi dovedeşti că ăsta e numele tău, 
înseamnă c-ai spus adevărul. Şi dac-ai spus adevărul, s-ar putea 
să am ceva pentru tine. 

Bătrânul nu stătu pe gânduri. Se ridică în picioare şi scoase 
cu degete murdare din sân o pungă transparentă plină cu foi 
îndoite. Extrase dintre hârtii cartea sa de identitate şi o arătă. 
Akiro cercetă documentul de aproape şi trase concluzia: 

-Ai avut dreptate. Shunji te cheamă. Uite cum facem, Shunji. 
Tu duci la oficiul poştal din capătul străzii astea patru plicuri. 
Spui că vrei să le expediezi şi plăteşti. Apoi te întorci la mine cu 
chitanţa şi, drept răsplată pentru efortul tău, îţi dau o bancnotă 
de zece mii. Ţi se pare greu? 

-O nimica toată. 

-Bine, Shunji, continuă contabilul scoțând la iveală un pix şi 
câteva formulare de poştă. Trebuie să scriu pe foi datele tale de 
identitate. Vino să ne aşezăm aici, pe bancă. 

-Am înţeles, se supuse bătrânul. Dar ce-i în plicuri? 

-Nişte CD-uri. Nu te interesează. 

Akiro completă formularele şi-i dădu cerşetorului două 
monede vechi de cinci sute de yeni. 

-Cu astea plăteşti expedierea. Nu mai scrii nimic. Am 
completat formularele. Când aduci chitanţa, te aşteaptă zece 
mii de yeni. 

-Vin imediat, domnule, spuse bătrânul grăbind pasul spre 
capătul străzii. 

Contabilul urcă într-unul dintre taxiurile parcate în apropiere, 
îi comandă şoferului: 

-Mai întâi, avansează câţiva metri şi parchează acolo, lângă 
oficiul poştal. 

-Desigur. 

După şapte minute, cerşetorul ieşi din clădirea poştei ţinând 
o foiţă în mână. Îl căută cu privirea pe Akiro în toate direcţiile. 
Taxiul opri lângă bătrân, contabilul îl îndemnă să se apropie: 


-Ai rezolvat, Shunji? 
-Da, poftiţi chitanţa. 
-Ține bancnota, îşi ţinu Akiro promisiunea. Îi ordonă 
şoferului: 
-Dă-i înainte! 


Palidul bărbat se întinse relaxat pe bancheta din spate. 
Experimentul funcţionase. Cerşetorul nu ştia că trimisese către 
patru adrese din diferite ţări ale Europei plicuri conţinând CD-uri 
neînregistrate. Akiro nu se decisese încă în ce mod urma să 
expedieze în afara ţării Dominoul viselor. Cocheta cu ideea de a 
trimite în străinătate pe cineva să plaseze CD-urile direct, fără 
intermediari, dar nu avea la îndemână o persoană de încredere. 
Vroia ca niciun indiciu să nu relaţioneze jocul cu Tokyo sau cu 
Japonia. 

Simti brusc telefonul mobil vibrând în buzunar. Era Makoto. 
Ciudat, gorila lui Toyota nu-l suna niciodată. 

-Spune, Makoto. 

-Akiro, veniţi urgent la birou! 

-M-a chemat Toyota? 

-Veniţi cât mai urgent posibil! adăugă Makoto şi închise. 

Ce chestie, gândi contabilul. Asta da, telefon misterios. 

-la-o spre centru, îi spuse şoferului. 


Peste o jumătate de oră intra în birourile companiei. Makoto 
şi Masataro se aflau ca de obicei în holul de la intrare, secretara 
îşi ştergea nasul cu un şerveţel alb. 

-Bună ziua, salută contabilul. 

-Să intrăm în biroul şefului, îl invită Makoto. 

Akiro păşi în incinta spațioasă urmat de cei doi bodyguarzi, fu 
surprins să găsească gol fotoliul lui Toyota. Folosind 
telecomanda, Makoto porni televizorul imens de pe un perete 
lateral, alese TBS News, canalul de ştiri. 

- „„„omul de afaceri s-a prăbuşit cu avioneta personală în timp 
ce efectua un zbor de agrement în sudul capitalei. Cauzele 
accidentului sunt deocamdată necunoscute. O echipă de salvare 
sosită de urgenţă la faţa locului nu a putut face nimic pentru 
magnatul care a decedat în momentul impactului. Toyota 
Kaneko era un pilot cu experienţă, obținuse permisul în urmă 
CU... 


Makoto închise televizorul şi puse telecomanda pe birou. 

-E pe toate canalele, spuse bodyguardul. Masataro îl aştepta 
la sol, în maşină. Dar ai văzut... 

Preţ de câteva minute, Akiro şi cei doi bodyguarzi rămaseră 
în tăcere. 

-La ce te gândeşti, Makoto? căută contabilul un pretext să 
vorbească. 

-Eu? Mă gândesc la viitor. 

Lui Akiro nu-i trebui mult să-şi ordoneze gândurile. Ştia exact 
ce vroia să facă. Chiar dacă nu ştia deocamdată cum. 

-Makoto, ce-ai zice dacă ne-am gândi împreună la viitor? 

-Cred c-ar fi o idee... bună. 

Tânărul palid deschise uşa biroului şi-i strigă secretarei: 

-Să nu intre nimeni. 

-Da, domnule. 

Reveni lângă biroul masiv al lui Toyota şi-i oferi lui Makoto 
scaunul rezervat de obicei musafirilor. 

-Te rog, ia loc. Tu, Masataro, aşază-te pe un scaun. 

Cei doi se conformară. Akiro făcu ocolul biroului şi se lăsă 


încet în fotoliul şefului. -Situația s-a schimbat pe 
neaşteptate, Makoto. 
-Aşa este. 


-Crezi că aţi putea să colaboraţi de acum înainte cu mine, aşa 
cum aţi colaborat cu Toyota? 

-Chiar aş dori asta. Sigur aveţi ceva de lucru pentru mine şi 
pentru Masataro. 

-De lucru? Am foarte mult de lucru pentru voi. Evidenţele 
financiare ale companiei sunt în mâinile mele... 

-Evident. 

-Ştiu exact câţi bani încasaţi în fiecare lună. Tu, şi Masataro, 
şi ceilalţi. Vorbesc de banii viraţi oficial în conturile voastre, dar 
şi de banii pe care Toyota vi-i dădea personal în plic. 

-Inţeleg. 

-Din punctul meu de vedere, nu e nevoie să se schimbe nimic 
în ce vă priveşte. 

-Asta e şi dorinţa mea. Totuşi, trebuie luat în considerare 
Hisataka... 

-Mda. Fratele lui Toyota. 

-Hisataka se îndreaptă încoace. A început să lucreze pentru 
Toyota cu mult timp înaintea ta, cunoaşte ca nimeni altul 


dedesubturile cazinourilor. A sunat acum o jumătate de oră şi a 
zis că e pe drum. 

-Nu l-am scos nicio clipă din calcule, Makoto. De când am 
văzut ştirea la televizor, mă gândesc încontinuu la el. 

-Şi? 

-Tortul e incredibil de mare. Există câte o felie pentru fiecare. 

-Şi dacă Hisataka o să vrea întreg tortul pentru el? 

Uşa biroului se întredeschise, secretara îi anunţă: 

-A sosit domnul Hisataka Kaneko. 

Akiro se ridică şi merse spre intrare spunând cu voce 
exagerat de tare, astfel încât să fie auzit de afară: 

-Te rog frumos să-l inviţi înăuntru. 

Hisataka era o copie scundă a fratelui său. Vizibil afectat, 
avea ochii plânşi. Venea însoţit de doi dintre oamenii săi. 

-Condoleanţele mele sincere, i se adresă contabilul. 

Omuleţul nu putu să răspundă, doar îl îmbrăţişă o clipă în 
tăcere. 

-Să stăm jos, propuse Akiro. 


Palidul bărbat îi invită pe toţi la masa ovală cu douăsprezece 
scaune de lângă fereastră, puse în centru o sticlă de saki şi mai 
multe pahare, lăsând gol fotoliul lui Toyota. 

Cam o oră vorbiră vrute şi nevrute, despre avioane, 
accidente şi scurtimea vieţii. Despre Toyota, despre pregătirile 
de înmormântare, despre un anunţ funerar ce urma să fie 
publicat în ziarele centrale. La un moment dat, Hisataka îşi privi 
ceasul şi i se adresă lui Akiro pe un ton ferm: 

-Trebuie să vorbim. 

Ca şi cum până atunci ar fi pierdut vremea. Cuvintele lui 
avură efectul unui ciocan. In birou se făcu tăcere. Toţi priveau 
spre paharele pe care le aveau în faţă, masa ovală devenise 
brusc scena unei confruntări silenţioase. Trei contra trei. 

-Inţelegi, Akiro, există probleme legale care trebuie rezolvate, 
începu fratele decedatului. 

-Desigur... 

-Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Noi doi nu suntem 
apropiaţi. De când mă cunoşti, ne-am văzut de puţine ori. Viaţa 
mea e totuna cu Dominoul viselor. În timp ce tu munceai la 
birou, lângă fratele meu, eu eram în teritoriu să supraveghez 
activitatea cazinourilor. Toţi aceşti ani i-am petrecut mergând 


de la un cazinou la altul, dormind ba aici ba acolo. 
-Nu ţi-a fost uşor, comentă contabilul. 

-Am muncit. Zi şi noapte... Să lăsăm asta. lată propunerea 
mea. Toyota n-are copii. Deşi nu mai are soţie, el considera că ai 
ajuns să faci parte din familie. Eu iau tot ce înseamnă Dominoul 
viselor. Tu rămâi cu restul, cu holdingurile, vreau să spun cu 
acţiunile companiilor cotate la bursă. La asta nu mă pricep. 

Hisataka se opri şi îl fixă pe Akiro, singurul din încăpere care 
ştia precis ce venituri aduceau pe de o parte Dominoul viselor şi 
pe de altă parte tranzacţiile bursiere. 

-S-a făcut, acceptă contabilul. 

Hisataka nu-şi putu reţine un zâmbet de satisfacţie. 

-Cât despre birourile de aici... , vru el să continue. 

-Birourile nu mă interesează, îl întrerupse contabilul. Sunt ale 
tale. 

Deodată, atmosfera se relaxă, începură toţi să vorbească şi 
să-şi mai pună saki în pahare. Comentară ceva despre avocaţii 
ce urmau în scurt timp să pregătească actele pentru semnat, în 
cincisprezece minute Hisataka şi însoțitorii săi plecau. 

Akiro continuă să bea cu Makoto şi cu Masataro. După o 
jumătate de oră ieşiră şi ei, lăsându-l singur în fotoliul şefului. 
Era fericit. Nici Hisataka, nici oamenii acestuia, nu bănuiau că 
celălalt Domino, adevăratul Domino al viselor, îi rămăsese lui. 


4.10 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0031/2011 


Prezentăm mai jos raportul oficial al dispariței numitei Marta 
Roca Ortega, aşa cum apare în arhiva poliției Madrid. 

Reclamant: Pablo Martinez Valdes. 

Adresa: Strada La Palma 91, Madrid. 

infracțiunea: Dispariţia numitei Marta Roca Ortega, soția 
reclamantului. 

Data şi ora infracțiunii: 29/9/2011, 13:31. 


Locul infracțiunii: Strada La Palma, Madrid. 


Faptele: Agentul Fernando Jimenez Ballestero este abordat 
pe strada La Palma de numitul Pablo Martinez Valdes care 
reclamă dispariţia soţiei sale, Marta Roca Ortega. În declaraţia 
scrisă şi semnată, reclamantul susține că în dimineața aceleiaşi 
Zile soția lui a părăsit domiciliul conjugal, situat deasupra 
magazinului Colţul Clasic, pentru a merge la coaforul Paris şi la 
un locutorio numit Mustaţa Galbenă, ambele de pe strada La 
Palma. Deoarece sotia nu s-a întors la domiciliu, reclamantul a 
plecat la ora 12,30 în căutarea ei, fără rezultat. Revenit la Colţul 
Clasic, reclamantul a descoperit în uşa magazinului o păpuşă 
gonflabilă. Obiectul a fost reținut de agentul aflat la fața locului. 


Notă: Se presupune că dispariția femeii s-a produs ca urmare 
a faptului că a fost răpită de persoane necunoscute. Ancheta 
este asociată cu răpirea altor două femei, Lucia Mendoza 
Campano şi Maria Dickens. Cercetările preliminare conduc spre 
concluzia că răpitorii şi-au ales victimele cu premeditare, pe 
baza unor criterii deocamaată neidentificate. Prin urmare, s-a 
considerat necesară colectarea unor date diverse cu caracter 
personal, utile pentru a realiza profilul psihologic al răpitorilor. 


Prezentăm în continuare fişa personală a numitei Marta Roca 
Ortega, dispărută în data de 30 septembrie 2011. 

Numele şi prenumele: Marta Roca Ortega. 

Părinţii: Andres y Noemi. 

Data naşterii: 23 august 1980. 

Locul naşterii: Tarragona. 

Alte date cu caracter personal: 

A absolvit cursurile Insitutului de învățământ Secundar Juan 
Bosco din Alcăzar de San Juan. 

În 1998 se înscrie la Facultatea de Geografie şi Istorie din 
Madrid, ale cărei cursuri le abandonează după doi ani pentru a 
se căsători cu Pablo Martinez Valdes. 

Domiciliul actual al familiei se află pe strada La Palma nr.91, 
în apartamentul situat deasupra magazinului de antichităţi 
Colţul Clasic de la acelaşi număr. 

După întreruperea studiilor, dispăruta nu s-a angajat 
niciodată, ajutându-şi soțul la administrarea afacerilor deţinute 


de acesta dea lungul timpului. 

Datele următoare, cu caracter privat, au fost colectate în 
urma audierii rudelor victimei, a vecinilor, a colegilor de serviciu 
şi a cunoscuților. Includem şi unele concluzii desprinse în urma 
percheziţiei de la domiciliul victimei. 

Date diverse: 

Personalitate puternică, ambițioasă, consecventă. 

Pasiune pentru muzica anilor 80 şi Beatles. 

Pasiune pentru documentare video în domeniul istoric. 
Deţine o impresionantă colecție de DVD-uri cu tematică istorică 
realizate de BBC şi National Geographic. 

Pasiune pentru jocuri video: „Dominoul viselor”. 

Mâncarea preferată: lasana. 

Părinții locuiesc în Alcăzar de San Juan, relațiile cu acestea 
sunt sporadice. 

Preocupare permanentă pentru aspectul exterior (corp şi 
îmbrăcăminte). Obiceiul de a-şi schimba coafura de mai multe 
ori pe an. 


La 18 ani incearcă să se sinucidă cu o supradoză de 
medicamente, după ce tânărul de care se îndrăgostise o 
părăseşte pentru o balerină. 


În anul doi de facultate face o obsesie pentru Pablo Martinez 
Valdes, pe care îl cunoaşte la o expoziție de sculptură elenistică. 
După şase luni se căsătoresc. Un an mai târziu, la maternitatea 
Spitalului General Universitar Gregorio Maranân, dă naştere unui 
băiat care decedează in două săptămâni din cauza unei 
malformații a atriului stâng. Depresie post partum severă, se 
recuperează în 18 luni după repetate şedinţe de psihiatrie. 

Bucătăreasă experimentată, contribuie cu rețete proprii pe 
diferite forumuri şi bloguri de profil. Între 2002 şi 2004 deschide 
o cofetărie în Madrid, pe strada Taoro, afacere de succes 
abandonată pe considerentul că o privează excesiv de compania 
soțului, la rândul său angrenat în administrarea a diverse 
magazine cu antichităţi şi obiecte de artizanat. 

Operată de urgență de apendicită în 2005, la Spitalul 
Universitar Ramân y Cajal. 

Dantură perfectă, grație a trei implanturi dentare. 

A păstrat până la momentul dispariţiei o legătură strânsă cu 


Sonia Lorenzo Arranz, fostă colegă la Institutul de învățământ 
Secundar Juan Bosco din Alcăzar de San Juan. 

Obişnuită a sălilor de teatru din Gran Via, unde a mers 
întotdeauna însoțită de soțul ei. 

Schimbare temporară de domiciliu, în Malaga, pe strada 
Montfort nr. 154, de unde revine la domiciliul anterior împreună 
cu soțul ei după o săptămână. 

La percheziția efectuată la domiciliul conjugal a fost găsit un 
album de fotografii de 200 de pagini, aparținând dispărutei, din 
care se deduce că obsesia acesteia pentru soțul ei a continuat 
din perioada studenţiei până în prezent. Cu permisiunea lui 
Pablo Martinez Valdes, s-au realizat fotocopii ale celor 200 de 
pagini, din care prezentăm în continuare câteva mostre, la 
sugestia colonelului Manolo Gonzălez Perez. 


-Fotografie a mâinii drepte a unui bărbat, probabil Pablo 
Martinez Valdes, însoțită de textul: „Palma ta, deltă de 
tandrete”. 

-Fotografie a lui Pablo Martinez Valdes zâmbind, datând din 
perioada facultății, însoţită de textul: „întotdeauna am dorit să-ți 
sărut zâmbetul. Si, de câte ori te sărut, gura ta devine zâmbet”. 

-Fotografie a dispărutei ținând în palme fața lui Pablo 
Martinez Valdes, ca pe un trofeu, însoțită de textul: „Mă simt de 
parcă universul ar începe odată cu noi, simt că nimeni n-a mai 
iubit vreodată aşa ”. 

-Fotografii cu nasul, ochii, urechile, bărbia etc. lui Pablo 
Martinez Valdes, însotite de texte asemănătoare, scrise de 
mână. 

-Timbru, confecţionat artizanal, cu chipul lui Pablo Martinez 
Valdes. 

-Stampilă de cauciuc cu profilul lui Pablo Martinez Valdes. 


Investigațiile au scos la iveală că Marta Roca Ortega a luptat 
permanent pentru a câștiga atenția soțului ei, pasionat fanatic 
al trenurilor şi al lumii căilor ferate, pasiune căreia îi dedica cea 
mai mare parte din timpul liber. Deşi nu simţea niciun interes în 
acest sens, dispăruta a făcut tot posibilul să învețe despre 
domeniul feroviar, pentru a fi aproape de preocupările soțului. In 
dulapul dispărutei a fost descoperită colecţia pe ultimii opt ani a 
revistei feroviare Via libre. Ambii soți aveau deschise conturi de 


utilizator pe paginile web  Tranvia.0rg,  Trensim.com si 
Forotrenes.com. În colecţiile comune ale familiei se găsesc mii 
de bilete de tren, din țară si din străinătate, pliante cu orare, 
hărți feroviare, diferite obiecte colecţionate în urma călătoriilor 
cu trenul, de la tacâmuri cu sigla Renfe până la pixuri, 
calendare, şerveţțele si seturi de baie din vagoane cuşetă. Cele 
patru discuri externe aflate la domiciliul conjugal contin 
numeroase fotografii şi filme cu trenuri, luate în gări, muzee sau 
în peisaje naturale. Adăugăm numeroase machete de modelism 
feroviar şi jocuri video cu tematică feroviară, inclusiv 
simulatoare. Piesele de colecție au fost inventariate şi 
numerotate. Căpitanul Santiago Barea a considerat că, pentru 
bunul mers al anchetei, nu este necesară fotografierea 
obiectelor feroviare şi îndosarierea fotografiilor. Colonelul 
Manolo Gonzălez Perez nu sa opus acestei propuneri. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0032/2011 


Interogatoriul luat numitei Raquel Vâsquez Neiro, angajată la 
coaforul Paris de pe strada La Palma nr.82 oferă informații 
suplimentare despre Marta Roca Ortega. Coafeza descrie 
dispăruta ca pe o persoană egocentrică, clevetitoare, gata să 
facă imposibilă viața celor din jur. Este necesară prudență 
pentru a da credit informațiilor, deoarece ele intră în 
contradicție cu celelalte probe si interogatorii aflate la dosar. Nu 
ştim dacă aceste aprecieri aparent exagerate sunt rodul unor 
resentimente față de o clientă dificilă, sau poate sunt urmare a 
invidiei pe care Raquel Vâsquez Neiro o nutrea față de 
dispărută, o femeie cu o stare materială mai bună şi cu mult 
timp liber, aproape niciodată nevoită să muncească în 
adevăratul sens al cuvântului. 


Precizăm că Raquel Vâsquez Neiro a acceptat să devină 
colaboratoare a poliției, mai precis a echipei care anchetează 
dosarul 2963/2011 „Dominoul viselor”, în data de 14 septembrie 
2011, la solicitarea căpitanului Santiago Barea. Căpitanul a 
vizitat-o la peluqueria Paris şi a obținut cu uşurinţă colaborarea 
angajatei, care a acceptat imediat şi cu entuziasm. Cercetând 
datele coafezei, s-a descoperit că are un frate ce lucrează în 
Garda civilă, în cazarma din Riogordo, motiv pentru care a fost 
considerată un informator demn de încredere. începând din acel 
moment, coafeza a început să ne ofere numeroase informații 
despre Marta Roca Ortega, majoritatea despre plecările şi 
sosirile dispărutei la magazinul Colţul Clasic. 

Au existat zile când coafeza a sunat si de şapte ori 
consecutiv pentru a oferi informații, cerând mereu să vorbească 
numai cu căpitanul Santiago Barea. Nu ştim dacă a fost un 
exces de zel sau dacă informatorul a dezvoltat o simpatie 
spontană pentru căpitanul Barea. 


Concluzie: catalogăm pe Raquel Vâsquez Neiro ca informator 
lipsit de credibilitate. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sânchez / 
semnătură indescifrabilă 


4.11 


Lui Akiro îi plăcea să lucreze în linişte. Venea adesea aici, pe 
banca din cimitirul Aoyama, unde îi erau înmormântați părinţii, 
pentru a respira aer curat şi pentru a reciti ceea ce crease 
recent în intimitatea biroului. Inventa mereu scenarii noi pentru 
Dominoul viselor, lucra întotdeauna cu perseverenţă, cu acea 
frenezie dată de imaginaţia debordantă cu care se născuse. 


Îi plăcea cimitirul, îl considera un oraş ai cărui locuitori făceau 
multă linişte. Scoase din geanta de umăr micul laptop şi 
deschise fişierul cu proiectul unui scenariu conceput cu o zi în 
urmă, numit Cetatea care n-a vrut să mi te dea. Se adânci în 
lectură... 


Când ea i-a mărturisit că locuia în Cetate, tânărul s-a speriat 
de moarte. Toate întâlnirile lor avuseseră loc jos, în valea unde 
se desfăşurau târgurile. Piața aglomerată, organizată zilnic de 
negustorii ce aduceau marfă de peste mări, era pretextul ideal 
pentru a o căuta. Cetatea era sus, pe deal, el nu intrase 
niciodată acolo. Tânărul aparţinea Portului, pe când Cetatea 
adăpostea o lume ce-i era complet străină. Paradoxal, această 
lume i-o oferea acum pe ea. 

-Explică-mi, cum e în Cetate? o rugă el în timp ce se plimbau 
printre mesele cu mere şi rodii, atingându-şi involuntar coatele 
în ciocniri pline de fiori. A 

-Cetatea nu-i ca Portul, spunea ea. In Cetate avem altfel de 
norme. 

-Te ascult. Continuă, o încurajă el. 

-E nevoie de linişte ca să vorbim despre asta, se scuză ea. 

-Voi închiria o cameră. Acolo vom vorbi în linişte. 

-Noi doi... nu putem sta singuri într-o cameră. 

-De ce? 

-Vezi? Nu cunoşti regulile Cetății. 

-Atunci unde putem vorbi? Uite, sunt gata să învăţ regulile 
tale. Ajută-mă. 

-Bine, spuse ea mirosind un măr roşu pe care-l luă de pe o 
tarabă şi il puse la loc simțânau-și deja coşul plin. Trebuie să 
faci rost de o masă mare, rotundă, de lemn. Diametrul mesei să 
fie de cinci metri. Să aşezi masa acolo, în vârf, împreună cu 
două scaune, arătă ea cu degetu-i fermecător spre micuța colină 
pustie ce se înălța lângă târg. 

Abia rosti cuvintele şi porni agale, ducându-şi coşul, pe 
poteca şerpuită ce urca spre Cetate. Ora la care trebuia să 
ajungă acasă era încă o regulă. 


A doua zi, masa şi scaunele erau pe colină. Pe unul dintre 
scaune, el o aştepta. Ea nu întârzie să apară şi să ocupe al 
doilea scaun, la cealaltă extremitate a mesei care îi despărțea. 

-Putem vorbi în linişte acum, spuse. Despre ce doreşti. 

Se uita amuzată spre târgoveții de la poalele colinei, oamenii 
se opreau la răstimpuri din treburile lor ca să-i privească pe 
băiatul şi pe fata aşezaţi la o masă ce părea să nu servească 
niciunui Scop. 

-Vreau să fii a mea, îi spuse simplu tânărul. Care sunt regulile 


Cetăţii pentru aşa ceva? 

-Masa asta e prima regulă, răspunse ea. La masa asta vei 
ajunge să mă cunoşti. Si tot aici voi ajunge să te cunosc eu. 

-După ce vom ajunge să ne cunoaştem, ce se va întâmpla? 

-La masă, lângă noi, vor veni bătrânii Cetăţii şi părinții mei. 
La fel, vor trebui să vină părinţii tăi şi bătrânii din Port. 

-Dacă nu vor dori să vină? 

-Atunci nu mă vei putea avea. Va trebui să găseşti o cale de 
a-i aduce. 

-li voi aduce. 

-Pentru azi, conversaţia noastră s-a terminat. Pe mâine, îi 
spuse ea şi o luă ca de obicei în direcţia Cetăţii. 


A doua zi, la aceeaşi oră, îl aştepta aşezată deasupra pe 
masă, în centru, cu picioarele delicate acoperite de fusta lungă 
şi albă de in. 

-Pe care dintre scaune mă aşez? întrebă el. 

-Azi nu te aşezi. În timp ce vorbim, vei înconjura încetişor 
masa fără să te opreşiti. 

-De ce fac asta? spuse începând să păşească pe lângă tăblia 
de lemn. 

-Ca să mă priveşti. 

-Si tu, când o să mă priveşti? vru să ştie el. 

-Mâine. Pe masă, mâine, te vei aşeza tu. 

-Cât timp vom continua să ne întâlnim la masă? 

-Mult timp. Suficient de mult. 

-Si dacă... voi dori să te ating? continuă el dând ocol mesei şi 
sorbind-o din priviri. 

-Deja m-ai atins. Într-un loc al ființei mele mai profund decât 
îți poti imagina. Altfel nu ne-am afla, noi doi, aici. 

-Ai întâlnit şi alţi băieţi, la o astfel de masă, aşa cum faci cu 
mine acum? 

-Niciodată. 

-Dacă la urmă vei dori să fii a mea, va trebui să urc în 
Cetate? 


„„„Akiro se opri din lectură, deranjat de zumzetul unei albine 
atrasă de strălucirea slabă a ecranului de la laptop. O alungă cu 
un gest calm. 


Interesantă idee, gândi despre proiectul deschis pe ecran. 
Rămânea să găsească un final, ulterior povestea putea fi 
adaptată la sistemul de joc specific Dominoului viselor. jocul 
funcţiona de mult timp, şi funcţiona grozav. Folosindu-se de 
Makoto şi de Masataro, tânărul cel palid distribuise trei sute de 
copii ale Dominoului, pe patru continente, în special în magazine 
ce comercializau produse de mâna a doua. Fără ca cineva să 
descopere de unde provenea jocul şi cine îl administra. Peste o 
sută de perechi îl jucau cu regularitate. 


Pe bancă, Akiro folosi laptopul pentru a accesa Dominoul 
viselor ca administrator. Il interesa activitatea a două perechi 
care se conectaseră în ultima săptămână cu IP de Madrid. 
Apariţia acestori utilizatori îl surprinse, ştia că în Spania nu 
distribuise decât patru seturi, două în Santander şi două în 
Granada. Niciunul în Madrid. Ţinea o evidenţă strictă a jocurilor 
distribuite şi a persoanelor conectate, făcând tot posibilul ca 
jocul să rămână în anonimat. Un program de computer construit 
de el efectua permanent căutări în reţea avizându-l când apărea 
o pagină web cu comentarii despre Domino. Ulterior, accesa 
pagina şi introducea viruşi care dizolvau textele ce conţineau 
expresia „Dominoul viselor ”, în cele opt limbi ale jocului. Aşa 
reuşise să rămână în umbră. 


Ce descoperi însă în acel moment pe lista cu persoanele 
conectate la Domino îl făcu să tresară. Se foi neliniştit pe bancă, 
fu pe punctul de a scăpa laptopul din mână. Din Madrid, pe 
lângă perechile înregistrate zilele trecute, se conectase încă o 
femeie. 

Numele: Nanako. 


„„Să fie Nanako? Să fie sora lui? Akiro îşi aminti cuvintele ei 
rostite cândva la telefon: Asta e ultima dată când vorbim. 
Trecuseră doi ani de atunci. S-ar putea să nu fi fost ultima dată, 
gândi şi se ridică de pe bancă. Părăsi cimitirul pentru a intra în 
cea mai apropiată gură de metrou. Avea de rezolvat în Madrid 
chestiuni urgente. 


Peste o jumătate de oră, în cartierul Adachi, pătrunse pe 
poarta clădirii modeste pe a cărei faţadă o firmă de cupru 


galben anunţa: Broker-tranzacționăm acțiuni/Makoto Nagasaki. 
După moartea lui Toyota, Akiro continua să câştige cu abilitate 
milioane de yeni, folosindu-l ca intermediar pe Makoto, 
administratorul oficial al acestei firme de brokeraj înregistrată 
legal. Bodyguardul nu avea habar despre cum funcţiona bursa, 
Akiro era cel care, sub acoperire, conducea profitabila afacere. 
Pentru cunoscuţi însă, palidul tânăr îşi pierduse slujba la 
moartea fostului cumnat şi de atunci locuia singur în 
apartamentul moştenit de la părinţi, trecând prin viaţă cu 
dificultate. 


În holul de la intrare, merse şi descuie uşa pe care scria WC 
pentru persoane cu handicap, aflată lângă toaletele pentru 
bărbaţi. Păşi în adevărata sa locuinţă şi atelierul său de lucru. Se 
apropie de masa ocupată cu cărţi, apăsă un buton verde. 
Makoto apăru pe o uşă laterală, venind din micul birou ce servea 
ca paravan al întregii afaceri, pentru clienţii care întâmplător s- 
ar fi nimerit să le treacă pragul. 

-Bine ai venit, Akiro, îl întâmpină bodyguardul. 

-Makoto, cheamă-l pe Masataro. Am să vă spun ceva. 

-lmediat. 

Matahala dispăru şi se întoarse cu colaboratorul său. Şeful cel 
palid îi învită să ocupe două scaune. 

-V-a plăcut călătoria în Granada, astă-primăvară? 

Cei doi se priviră miraţi. Întrebarea venea după mult timp de 
la întoarcerea lor din Spania. 

-Dragii mei, aveţi de făcut o treabă specială în Madrid. Ceva 
ce n-aţi mai făcut. Vreau să construiesc, aici în Tokyo, copia 
interiorului unui tren care circulă pe căile ferate din Spania. 

-Să construim un tren? zâmbi Masataro. 

-Taci, îl întrerupse Makoto. 

-Nu, nu veţi construi un tren. De fapt, e vorba de o mică 
parte dintr-un vagon. Veţi aduce două scaune şi o masă. Atât. 
Pereţii nu mă interesează. O să le transportaţi cu avionul nostru, 
aici le vom monta. 

-Din orice tren? 

-Asta-i problema. E vorba de un tip special de tren. Ave, seria 
100, vagonul clasa Club. 

-Ştim unde se află vagonul din care vom lua scaunele şi 
masa? 


-Firma care deţine trenul este Renfe Operadora. O companie 
de stat. Atelierele unde trenurile se retrag pentru verificări şi 
reparaţii se numesc Santa Catalina. Sunt în Madrid, nu departe 
de o gară mare, Atocha. Le veţi găsi uşor. Makoto, tu ştii limba. 
Ţi-am pregătit informaţiile necesare. 

-Va trebui s-o facem personal? 

-Nici gând. Veţi avea suficienţi bani ca să angajaţi pe 
altcineva. Vă dau o listă cu numele câtorva infractori spanioli 
ieşiţi recent din penitenciarul Meco. Specialişti de prima mână. 
Vă rog să-i supravegheați de aproape. Aş fi supărat dacă băieţii 
ar da greş. 

-Asta-i tot ce trebuie să facem în Madrid? 

Akiro îi privi cu ochi vicleni şi le spuse: 

-Când am zis că aveţi de făcut o treabă specială, mă 
gândeam în primul rând la altceva. 


4.12 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0037/2011 


Prezentăm mai jos raportul oficial al dispariței numitei Maria 
Dickens, aşa cum apare în arhiva poliției Madrid. 

Reclamant: Antonio Munoz Romero. 

Adresa: Strada La Palma 86, Madrid. 

infracțiunea: Dispariţia numitei Maria Dickens, soția 
reclamantului. 

Data şi ora infractiunii: 29/9/2011, 15:06. 

Locul infractiunii: Strada La Palma, Madrid. 


Faptele: La Comisaria de Politie Centru s-a prezentat Antonio 
Munoz Romero pentru a reclama dispariția soției sale, Maria 
Dickens. Reclamantul a declarat că în jurul orei 14,00 a plecat 
de la domiciliu pentru a da cu împrumut 10 euro unei 


bucătărese ce lucrează ca angajată în bucătăria berăriei 
Mustata Galbenă, administrată de acesta. Bucătăreasa se afla 
lângă gura de metrou San Bernardo şi avea nevoie de bani 
pentru a-şi cumpăra biletul de călătorie, după ce un fals polițist 
îi confiscase documentele şi banii. La întoarcere, reclamantul a 
constatat că soția dispăruse de la domiciliu. 


Notă: La percheziţia efectuată la domiciliul dispărutei au fost 
descoperite două CD-uri ce conțineau jocul video „Dominoul 
viselor ”. Este vorba de setul 3 plasat de echipa noastră la 
magazinul Colţul Clasic. Această descoperire, precum şi data şi 
ora dispariţiei, relaționează direct cazul cu dosarul 2963/2011 
„Dominoul viselor”. Se presupune că dispariția femeii s-a produs 
ca urmare a faptului că a fost răpită de persoane necunoscute. 
Ancheta este asociată cu răpirea altor două femei, Lucia 
Mendoza Campano şi Marta Roca Ortega. Cercetările 
preliminare conduc spre concluzia că răpitorii şi-au ales 
victimele cu premeditare, pe baza unor criterii deocamdată 
neidentificate. Prin urmare, s-a considerat necesară colectarea 
unor date diverse cu caracter personal, utile pentru a realiza 
profilul psihologic al răpitorilor. 


Prezentăm în continuare fişa personală a numitei Maria 
Dickens, dispărută în data de 30 septembrie 2011. 

Numele şi prenumele: Maria Dickens, cunoscută sub numele 
de Nanako. 

Părinţii: John y Alice. 

Data naşterii: 2 decembrie 1985. 

Locul naşterii: Wellington, Noua Zeelandă. 


Precizare: Puțin probabil că datele de mai sus corespund 
realității, se presupune că dispăruta a intrat ilegal pe teritoriul 
Spaniei, venind din Japonia, ulterior preluând o identitate falsă. 
Se consideră că cel care i-a obținut documentele si dreptul de 
şedere este actualul soț, în colaborare cu persoane necunoscute 
din Departamentul Evidenţa Populaţiei.  Interogatoriul luat 
soțului nu a produs informații relevante, în mare parte datorită 
refuzului acestuia de a colabora cu organele de anchetă. 


Date certe: 


Maria Dickens s-a căsătorit cu Antonio Munoz Romero în data 
de 5 octombrie 2009, în Madrid. 

Pasionată de jocul video „Dominoul viselor”. 

Nu au fost audiate rude, prieteni sau cunoscuți ai dispărutei, 
nu se cunoaşte să fi avut contacte sociale, cu excepția 
puternicei relații cu soțul, Antonio Munoz Romero. Singurele 
informații adiţionale despre dispărută, având în vedere refuzul 
soțului de a colabora, provin din computerul ei personal. Maria 
Dickens a lucrat într-un locutorio găzduit de berăria Mustata 
Galbenă, local administrat de soț. 

Fişierele din computerul dispărutei ce pot furniza detalii 
despre personalitatea acesteia sunt textele în format pdf salvate 
după jucarea unor partide de „Dominoul viselor”, la opțiunile Vis 
şi Jurnal, unde meniul oferă utilizatorului posibilitatea de a 
insera mesaje scrise, preluate de programul jocului video şi 
combinate ulterior cu imagini. Reproducem în continuare câteva 
fragmente, selecționate cu acordul colonelului Manolo Gonzalez 
Perez. 


Fragment: 


Plângând. 

Urc aceste scări. 

Ochii mei sunt singurele cascade cu apă sărată de pe planetă. 
Gura de metrou mă aruncă în vâltoarea oraşului. 
Oraş îngheţat. 

Oraş mare. 

Oameni mari. 

Oameni mici. 

În faţa mea, El. 

Poate opri o cascadă? 

Poate opri cascadele? 

Sunt o arătare, între oamenii cu cascadele secate. 
De aceea El mă priveşte aşa. 

Prin păienjenişul cascadelor, îl văd. 

E frumos. 

Mai frumos decât mine. 

Atât de frumos, încât taxiurile opresc la semnalul lui. 
Taxiul ne ia pe amândoi, ne duce. 

Casa lui, în marele oraş. 


Aici coborâm. 

Urcăm împreună scări. 

larăşi scări. 

Aici e camera ta, îmi spune. 
Dar El nu intră. 

E camera mea. 

Camera lui Nanako. 

Şi El are nume. 

Toni. 

Sună bine, Toni. 

Toni nu intră în camera mea. 
Toni îmi dă haine, apă şi pâine. 
Câtă încredere pot avea în acest om? 


Alt fragment: 


Ce-ai spune dacă numele tău ar fi Maria, nu Nanako? 

El mă întreabă asta. 

Ne aşezăm împreună pe bancă, în parc. 

Îmi mângâie o arcadă. 

Ne înconjoară mici bazine cu apă. 

În bazine mişună balene. 

Balenele vin la suprafaţă, aruncă vertical în sus coloane de apă. 
Dacă numele tău ar fi Maria, nu Nanako? 

El întreabă din nou. 

De ce vrei să-mi schimbi numele? 

Cu noul nume te vor primi în oraş, îmi spune. 

Mă vor primi cu adevărat? În marele oraş? 

Desigur. Vrei să te numeşti Maria? 

Dacă-mi vei da un nume nou, ce vei face cu numele vechi? 
întreb. Pun numele tău vechi în sertarul de acasă. 

Voi putea să-l scot din când în când să mă uit la el? 

Oricând doreşti. 

De unde vei aduce numele nou? 

Am un prieten care dăruieşte nume noi. 

Îmi poate aduce şi mie unul? 

Desigur, poate. 

Asta e bine. 

Atunci, primeşti numele cel nou? 

Mai întâi, hai acasă. Vreau să verific dacă sertarul pentru vechiul 


nume se deschide cu uşurinţă. 


Concluzie: Acestea sunt unicele fragmente din textele 
asociate partidelor salvate de „Dominoul viselor ” ce par să aibă 
legătură cu trecutul dispărutei. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sanchez / 
semnătură indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0039/2011 


Căpitanul Santiago Barea a fost desemnat să conducă 
investigațiile vizând modul în care Maria Dickens - Nanako a 
obținut acte false de rezidență în Spania. Cercetările au dus la 
concluzia că soțul dispărutei, Antonio Munoz Romero, l-a 
contactat pe inspectorul Domingo Montes Mas, din cadrul 
Departamentului Evidenţa Populaţiei, solicitând documente false 
pentru, pe atunci, viitoarea sa soție, Nanako. În schimbul sumei 
de 3000 euro, Domingo Montes Mas a procurat documentele 
false, cu complicitatea maiorului Angel Grueso Arango, care a 
primit jumătate din bani. 

Căpitanul Santiago Barea a solicitat echipei deschiderea unei 
anchete interne care să elucideze acest caz de fals si uz de fals. 
Colonelul Manolo Gonzălez Perez s-a opus cu vehemență. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


4.13 


Lucia fu împinsă uşor de către Masataro, unul dintre răpitori, 
într-o incintă slab luminată. Auzi uşa închizându-se în spatele ei. 
Inăuntru era frig, asta o făcu să-şi cuprindă umerii cu braţele. 
Era o sală lungă, având pe flancul stâng zece compartimente 


asemănătoare unor cabine telefonice. Femeia văzu că peretele 
din fundul fiecărei cabine era din sticlă şi despărţea mica 
încăpere de una identică aflată de partea cealaltă. Nu îi fu greu 
să înţeleagă. Se găsea într-un fel de spaţiu de întâlnire dintr-o 
închisoare, unde deţinuţii puteau vorbi cu cei care-i vizitau de 
afară. 

Păşind înainte, tresări. Văzuse în a şaptea cabină, dincolo de 
geamul de sticlă, un bărbat. Aşezat pe scaun, necunoscutul o 
aştepta. 

-Apropie-te, auzi vocea personajului într-un difuzor plasat în 
tavan. 

Cu teamă, intră în cabină şi se lăsă pe scaunul cu spătar aflat 
înăuntru. Bărbatul o privea insistent, ţinând la ureche un telefon 
galben. Era slab, cu trăsături orientale, avea faţa de o paloare 
neobişnuită. 

- Bine ai venit, spuse el. Sunt Dominoul viselor. N-am mult 
timp la dispoziţie, trebuie să începem. 

Lucia nu ştia ce să spună sau dacă era potrivit să spună 
ceva. 

-Ce număr ai la pantofi? întrebă Dominoul viselor. 

-Poftim? răspunse nedumerită. 

-Îți voi pune câteva întrebări. Cu cât vei răspunde mai exact, 
cu atât îţi va fi mai bine aici. Ce număr ai la pantofi? 

-Treizeci şi şapte. 

Bărbatul notă cifra într-un carneţel. 

-Suferi de vreo boală cronică? 

-Nu. 

-Eşti alergică la unele alimente? 

-Nu. 

-Ai actualmente probleme cu dantura? 

-Nu. 

-Pune, te rog, palma stângă pe geam. 

-Cum adică? 

-Uite, eu lipesc palma de geam. Acum tu aşază-ţi palma 
peste palma mea. 

Cu reţinere, Lucia făcu ce i se ceruse. Bărbatul din cealaltă 
cabină părea încântat. 

-Ai palma de sticlă, şopti el în telefon cu un soi de euforie în 
glas. 

-De ce m-ai adus aici? întrebă blonda profitând de aceste 


clipe în care străinul părea relaxat. 

-Asta vom şti amândoi, peste puţin timp. 

-Cine eşti? 

-Eu? Sunt Dominoul viselor. 

-Nu se poate, se revoltă Lucia. Nu poţi fi, nu e aşa Dominoul 
viselor. Dominoul înseamnă iubire, tandreţe. Tu m-ai răpit... 

-Nu ţi se va face niciun rău. 

-Aducându-mă aici, m-ai rănit deja. 

-Nimeni nu te va răni. 

-Nu te cred. 

-Îți promit... Lucia, îi rosti el numele. 

-Pentru mine eşti un străin! Ce-ai aflat despre mine? se 
enervă ea. Nu mă cunoşti! 

-Cunosc. Multe. Totuşi, nu ştiu încă esenţialul. 

-Vreau să vorbesc cu soţul meu, rosti blonda imperativ. 

Akiro o privi în ochi câteva clipe, după care spuse: 

-Ne vom reîntâlni. Curând. Avem lucruri importante de vorbit. 

Asiaticul lăsă telefonul jos, convorbirea se întrerupse. Lucia 
auzi paşi din spate, constată că namila care înainte o împinsese 
înăuntru acum o lua de braţ trăgând-o afară din cabină şi mai 
departe afară din încăpere. 


Rămas singur, Akiro aşteptă cu ochii în podea. Ca 
întotdeauna, nu-i lipsea răbdarea. În scurt timp, zări o altă 
siluetă apropiindu-se şi scrutându-l de dincolo de sticlă. Era 
Marta. Japonezul ridică telefonul şi pronunţă cu glas egal: 

-Aşază-te. 

Bruneta, privind atentă în jur, făcu întocmai. 

-Bine ai venit. Sunt Dominoul viselor. Nu am mult timp la 
dispoziţie, trebuie să începem. 

Marta întrebă: 

-Unde mă aflu? 

-Singurul lucru care contează este că te afli în faţa mea, îi 
explică Akiro fără ca muşchii feţei lui să transmită vreo urmă de 
ironie. Ce număr ai la pantofi? 

- „„„Treizeci şi opt, răspunse ea cu resemnare. 

Japonezul notă cifra în carneţel. 

-Suferi de vreo boală cronică? 

-Nu. 

-Eşti alergică la unele alimente? 


-Nu. 

-Ai actualmente probleme cu dantura? 

-Nu. 

-Pune, te rog, palma stângă pe sticlă, o rugă Akiro după ce 
închise carnetul de notițe. 

Marta analiză în gând ciudata cerere şi decise să o ignore: 

-Cât timp va dura şederea mea aici? 

-Cât timp? Asta depinde. 

-De cine? 

-De tine. 

-De mine? Locul meu nu e aici. 

-Asta nu ştim. Încă. Nici tu, nici eu. Pune, te rog, palma 
stângă pe geam. 

-Şi dacă n-o pun, ce se-ntâmplă? se răsti ea curajoasă. 

-Dacă n-o pui, va dura mult pentru ca eu să înţeleg dacă locul 
tău este sau nu aici. 

Auzind aceste cuvinte, Marta deveni docilă şi lipi palma 
stângă de geamul ce-i despărţea. Akiro îşi aşeză palma dreaptă 
peste palma ei cu mişcări de o lentoare studiată care pe eao 
făcură să se înfioreze. 

-Ai palma de sticlă, decretă bărbatul satisfăcut. 

-Sunt însărcinată, comentă ea sec. 

- „„„Te-am întrebat dacă suferi de vreo boală cronică. 

-Sunt însărcinată, asta nu e boală cronică. 

Akiro îşi retrase mâna şi clipi des de câteva ori. Lăsă telefonul 
în furcă, punând astfel linişte între ei. După câteva secunde, 
Masataro veni şi o scoase afară pe Marta, bruneta nu protestă şi 
nu opuse niciun fel de rezistenţă. 


Curând, o a treia siluetă feminină apăru dincolo de geamul 
cabinei lui Akiro. O fiinţă fragilă, subţire, cu gesturi elegante. 
Nanako. Îşi recunoscu imediat fratele care ridica deja telefonul 
la ureche. Îi strigă bucuroasă: 

-Akiro! 

El nu împărtăşea exaltarea ei, o întrebă cu un glas lipsit de 
sentimente: 

-Ce număr ai la pantofi? 

-Cum zici? se încruntă ea. Akiro, sunt eu, Nanako, sora ta. 
Hai, frăţioare, scoate-mă de aici. 

-Nanako, trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 


-Akiro! strigă ea. Sunt eu, sora ta cea mică. 

-Eu sunt Dominoul viselor. Trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 

-Akiro, ce faci? se sperie ea ducându-şi mâinile făcute pumn 
la gură. 

-Ce număr ai la pantofi? 

Ea îi privea cutremurată buzele ce puteau să rostească astfel 
de cuvinte absurde. Nu-i venea să creadă ce se întâmpla. Oftă 
îndelung: 

-Eşti bolnav... Akiro, eşti bolnav. Frăţioare... Unde suntem? 

El nu răspunse. 

-E frig aici, continuă Nanako. Te rog, Akiro, frăţiorul meu 
drag. Scoate-mă afară. 

-Nu pot. 

-De ce? se exasperă ea. 

-Pentru că ştii unde ne aflăm. 

-De unde să ştiu unde ne aflăm, Akiro? 

-Ţi-a spus tata. 

-Tata s-a stins de mult, cum a putut să-mi spună? 

-Ţi-a spus în noaptea în care a murit. Eram amândoi la 
căpătâiul lui. Ne-a spus amândurora. 

-Delirezi, Akiro. 

-Nu-ţi aduci aminte de nimic? Încearcă să-ţi aminteşti 
noaptea în care a murit tata. 

-Habar n-am despre ce vorbeşti. A 

-Nu te cred, Nanako. Eşti singura care ştie. In afară de mine. 

-Te rog, te implor, în numele mamei noastre. Dă-mi drumul, 
Akiro! 

-Ce număr ai la pantofi?... Vei locui aici, de aceea trebuie să 
răspunzi la câteva întrebări. 

-Akiro, Toyota n-a reuşit să mă facă să înnebunesc... Tu 
reuşeşti! îi strigă ea cu o înverşunare amestecată cu disperarea. 

-Toyota nu mai există. 

Ea îl privi ca şi cum evenimentul s-ar fi petrecut cu o zi 
înainte. Își frecă mâinile, neştiind cum să reacționeze. 

-Suferi de vreo boală cronică? o întrebă el serios. 

Ea schimonosi un zâmbet. 

-Eşti alergică la unele alimente? 

Tăcere deplină. 

-Ai actualmente probleme cu dantura?... Aştept să înţelegi că 
punând întrebările astea eu mi-am făcut partea. Vreau să te 


simţi cât mai bine aici. Pune, te rog, palma stângă pe sticlă. 

-Ai construit singur Dominoul? întrebă ea neţinând cont de 
solicitarea lui. 

-Îți aminteşti când m-ai sunat înainte de a pleca? Ai spus că e 
ultima dată când vorbim... Ai minţit. Da, ai minţit atunci. 

-Eşti încă singur, Akiro? 

-Bineînțeles că sunt singur. Dacă n-aş fi fost singur, n-aş fi 
construit Dominoul viselor. 

-Eu m-am recăsătorit, îl informă ea. 

-Felicitări. Pune, te rog, mâna pe sticlă. 

-Eşti bolnăvior, frăţioare... 


Nanako nu avu puterea să articuleze alte cuvinte. Stoarsă de 
puteri, simţea frigul cuprinzând-o pe dinăuntru, la fel ca pe 
dinafară. Doborâtă de oboseală, căzu cu capul înainte, fruntea i 
se lipi de sticla geamului. Akiro văzu cum privirea ei de gheaţă 
se topi, lăsând să-i alunece pe obraji două lacrimi rotunde şi 
scânteietoare. 


4.14 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALA DE POLIŢIE | 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRARI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 


Stenograma interogatoriului luat lui Alex Garcia Bustos la 
Comisaria de Poliţie Centru, Madrid, camera 293, în data de 3 
octombrie 2011, ora 9,05. Interogatoriul a fost condus de 
căpitanul Santiago Barea Sânchez şi a fost stenografiat de agent 
Alba Dominguez Calzada. 

Întrebare: Spuneţi numele complet. 

Alex Garcia Bustos: Alex Garcia Bustos. 

Întrebare: Spuneţi vârsta, profesia, locul de naştere şi 
domiciliul actual. 

A.G.B.: Am 30 de ani, sunt grafician. M-am născut în Villalba, 
locuiesc în Madrid, strada La Palma, numărul 99, etajul 3. 

Întrebare: Cunoaşteţi unde se află în acest moment soţia 
dumneavoastră, Lucia Mendoza Campano? 


A.G.B.: Nu. 

Întrebare: Când şi unde aţi văzut-o ultima dată pe soţia 
dumneavoastră? 

A.G.B.: Vineri, 30 septembrie, pe la orele 10,30. Eram în 
apartamentul unde locuim, pardon, locuiesc actualmente. Lucia 
a plecat la un locutorio aflat pe strada noastră. N-a mai revenit. 

Întrebare: Ce îmbrăcăminte purta soţia dumneavoastră în 
ziua dispariţiei? 

A.G.B.: Bluză albă şi pantaloni albi. Avea o poşetă, tot albă. 

Întrebare: Care credeţi că este explicaţia dispariţiei ei? 

A.G.B.: N-am nicio explicaţie. 

Întrebare: Presupuneţi că a plecat undeva, sau că a fost 
răpită? 

A.G.B.: Presupun că a fost răpită. 

Întrebare: Cine credeţi că a răpit-o? 

A.G.B.: De asta sunt aici, să-mi spuneţi dumneavoastră. 

Întrebare: Nu aveţi nicio bănuială în ce priveşte identitatea 
răpitorilor? 

A.G.B.: Ba da. Este vorba despre doi bărbaţi de origine 
asiatică. Japonezi sau chinezi, nu ştiu. Au sunat la uşa mea în 
ziua dispariţiei, credeam că sunt agenţi comerciali. Mai târziu, 
am sunat-o pe Lucia. Eram îngrijorat din cauza absenței ei 
îndelungate. Am auzit la telefon glasul soţiei mele şi nişte voci 
care, zic eu, puteau aparţine celor doi bărbaţi. 

Întrebare: De credeţi că ar fi dorit s-o răpească cei doi? 

A.G.B.: N-am idee. 

Întrebare: Aţi spus că soţia dumneavoastră a plecat la 
locutorio. Ce urma să facă acolo? 

A.G.B.: S-a conectat la Internet. A jucat împreună cu mine un 
joc video prin conexiune la Internet. Eu am rămas la domiciliu, 
eram răcit. M-am conectat folosind laptopul personal. De obicei, 
eu mergeam la locutorio, şi ea rămânea acasă. 

Întrebare: Ce joc video aţi jucat cu soţia dumneavoastră? 

A.G.B.: Dominoul viselor. 

Întrebare: Puteţi descrie acest joc? 

A.G.B.: E un fel de platformă interactivă, pentru o pereche. 
Un bărbat şi o femeie. Partenerii de joc, aflaţi la două computere 
diferite conectate la Internet, folosesc două avataruri, sunt parte 
dintr-o poveste. 

Întrebare: Ce fel de poveste? 


A.G.B.: O poveste... de dragoste. De obicei. 

Întrebare: Dragoste, adică sex? 

A.G.B.: Nu. Nu se ajunge în joc la descrieri sexuale explicite. 
Mai degrabă e vorba de sentimente, de lucruri făcute împreună. 

Întrebare: Credeţi că jocul video Dominoul viselor are vreun 
rol în dispariţia soţiei dumneavoastră? 

A.G.B.: Cred că da. 

Întrebare: De ce? 

A.G.B.: Poate par naiv... 

Întrebare: Sunteţi naiv? 

A.G.B.: Nu asta intenţionez să spun. Vedeţi, în joc, întâlnirile 
avatarurilor sunt întrerupte uneori la finalul partidei de către doi 
luptători de sumo. Aceşti luptători îi despart pe parteneri 
punând capăt partidei. 

Întrebare: Sumo, sportul? 

A.G.B.: Da, sumo. 

Întrebare: Ce legătură are asta cu dispariţia soţiei 
dumneavoastră? 

A.G.B.: Sumo e un sport de origine japoneză, luptătorii de 
sumo sunt în general japonezi. De fapt, în Dominoul viselor, 
luptătorii de sumo ce apar la final pentru a-i despărţi pe jucători 
sunt japonezi, arată ca japonezii. Ce vreau să spun? Agenţii 
comerciali care m-au vizitat arătau exact ca doi luptători de 
sumo. Cu diferenţa că purtau costum şi cravată. 

Întrebare: Doriţi să spuneţi că ceea ce se întâmplă de obicei 
în joc, la finalul partidelor, de astă dată s-a petrecut în realitate? 

A.G.B.: Aşa ceva. Dar au luat-o numai pe Lucia. Eu am 
rămas. 

Întrebare: Nu vi se pare absurd? Credeţi că două personaje 
dintr-un joc video au sosit în lumea reală ca să vă răpească 
soţia? 

A.G.B.: N-am spus că erau exact luptătorii de sumo din 
Dominoul viselor. Erau doi bărbaţi care, în mod inconştient, m- 
au trimis cu gândul la luptătorii de sumo din joc. 

Întrebare: Cum aţi intrat în posesia jocului video? 

A.G.B.: L-am cumpărat dintr-o librărie de mâna a doua, un 
magazin de antichităţi care vinde şi cărţi vechi. E pe strada 
unde locuiesc. 

Întrebare: Ştiţi cine a fabricat şi comercializat Dominoul 
viselor? 


A.G.B.: Am încercat să aflu. Imediat ce am cumpărat jocul, 
am căutat informaţii pe Internet, dar a fost imposibil să găsesc 
ceva. Sunt sigur că poliţia va reuşi să descopere urgent de unde 
provine jocul. 

Întrebare: A dezvoltat soţia dumneavoastră adicţie pentru 
acest joc? 

A.G.B.: Fără îndoială, da. 

Întrebare: Şi dumneavoastră? 

A.G.B.: Îmi place. Totuşi, n-am o pasiune foarte intensă 
pentru Domino. Nu ca Lucia. 

Întrebare: Aţi observat la soţia dumneavoastră vreo deviaţie 
comportamentală? 

A.G.B.: Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Întrebare: După ce-aţi cumpărat jocul, aţi observat la soţia 
dumneavoastră ceva anormal, în cuvintele ei, în acţiunile ei? 

A.G.B.: Nu, nimic anormal. 

Întrebare: Nimic în afară de faptul că-i plăcea foarte mult 
jocul? 

A.G.B.: Nimic altceva. 

Întrebare: Ce ne puteţi spune despre incendiul izbucnit în 
data de 20 septembrie 2011 în locuinţa dumneavoastră? 

A.G.B.: Probabil ştiţi deja. Un scurtcircuit accidental, casa a 
luat foc. Soţia mea se afla înăuntru şi a suferit arsuri. 

Întrebare: Dumneavoastră unde vă aflaţi în momentul 
incendiului? 

A.G.B.: În barul aflat vizavi de casă. De fapt, am fost acolo 
când pompierii au scos-o pe Lucia din locuinţă. Am urcat şi eu în 
ambulanţa care a dus-o la spital. 

Întrebare: Credeţi că incendiul are vreo legătură cu 
dispariţia soţiei dumneavoastră şi cu jocul video? 

A.G.B.: Presupuneţi că cei doi japonezi ar fi putut declanşa 
incendiul? 

Întrebare: Vreau să vă întreb dacă, în opinia 
dumneavoastră, există vreun indiciu care să facă legătura între 
incendiu şi dispariţie, sau între incendiu şi jocul video? 

A.G.B.: Nu-mi amintesc, nu văd motive ca să fac o astfel de 
legătură. 

Întrebare: Cunoaşteţi ceva despre persoanele necunoscute 
care au intrat în noaptea de 19 spre 20 septembrie în magazinul 
de antichităţi Colţul Clasic de pe strada La Palma numărul 91 


A.G.B.: Da. 

Întrebare: Ce cunoaşteţi? 

A.G.B.: Eu sunt cel care a intrat noaptea în magazin. 

Întrebare: De ce aţi făcut asta? 

A.G.B.: Când am cumpărat jocul video, nu ştiam să-l folosim. 
Soţia îşi dorea mult un manual de instrucţiuni. Îmi imaginam că 
Pablo Martinez, vânzătorul de la magazin, avea în computer 
instrucţiunile jocului. Pablo chiar mi-a spus că l-a instalat pe 
computerul lui, să-l verifice. 

Întrebare: Aţi reuşit să intraţi pe computerul din magazin în 
acea noapte? 

A.G.B.: Da. 

Întrebare: Aţi găsit instrucţiunile jocului? 

A.G.B.: Păreau să existe unele urme ale jocului în calculator, 
dar nu, până la urmă n-am dat de instrucţiuni. 

Întrebare: V-a împiedicat ceva? 

A.G.B.: În timp ce mă aflam în magazin, în întuneric, o 
persoană a intrat pe neaşteptate, cu chei potrivite, a trebuit să 
închid repede computerul şi să mă ascund. Nu vroiam să fiu 
descoperit. 

Întrebare: Cine a intrat în magazin? 

A.G.B.: N-am văzut clar persoana. 

Întrebare: Ştiaţi că cel care a intrat în magazin în timp ce 
dumneavoastră eraţi la calculator este Pablo Martinez Valdes, 
administratorul magazinului. 

A.G.B.: Nu se poate. Nu era el. L-aş fi recunoscut. 

Întrebare: Pablo Martinez Valdes era deghizat. Bănuiţi de ce 
ar fi dorit acesta să intre deghizat noaptea în magazinul pe care 
l-a administrat? 

A.G.B.: Nu. 

Întrebare: Vă amintiţi, desigur, aţi mai fost întrebat despre 
acest incident când poliţia a reunit vecinii, duminică 25 
septembrie, în magazinul Colţul Clasic. 

A.G.B.: Da, îmi amintesc. 

Întrebare: Aţi violat o proprietate privată. Ilegal. 

A.G.B.: De obicei, nu fac asta... E adevărat ce se spune? Au 
dispărut în aceeaşi zi alte două femei pe strada La Palma? 

Întrebare: Aici eu pun întrebările. (Pauză lungă.) Da. E 
adevărat. 


4.15 


Legănându-se monoton şi continuu, Masataro aţipise pe 
scaunul balansoar din colţ, lângă uşa de intrare în stic/ărie. 
Fusese ideea şefului, Akiro, să numească această încăpere 
sticlăria. Era o incintă pătrată, cu latura de douăzecişicinci de 
metri, iluminată cu becuri de neon fixate de tavan. Pe o latură 
se afla uşa de intrare şi balansoarul lui Masataro, plus câteva 
dulapuri. Pe celelalte trei laturi existau câte zece uşi de celulă. 
În total, treizeci de uşi pentru treizeci de celule. Niciodată nu 
fuseseră pline mai mult de douăzeci. Tânărul palid aducea 
mereu prizoniere şi, periodic, dădea drumul altora, după ce 
ajungea la concluzia că nu aveau nimic în comun cu femeia de 
sticlă care îi umplea visele. Masataro nu înţelegea obsesia 
şefului său pentru acele femei, dar cuvântul lui Akiro era lege 
pentru el. Ce spunea şeful, trebuia să se facă. Ultima lui 
misiune, îndeplinită împreună cu Makoto, constase în a aduce 
din Spania o masă şi două scaune sustrase dintr-un tren. Nu 
fusese uşor să obţină cele trei piese din atelierul păzit cu 
străşnicie de un muşuroi de paznici, dar reuşiseră. Şeful, deşi 
nemulţumit deoarece scaunele nu erau identice cu cele pe care 
şezuseră el şi femeia de sticlă în urmă cu ani, le recompensase 
efortul cu o sumă extra. Acum, scaunele şi masa erau instalate 
în mijlocul sticlăriei, recreând în parte ambianța vagonului din 
care fuseseră luate. 


Se apropia ora trei. Masataro tresări în balansoar. Simţea că 
fetele îl priveau din spatele uşilor, prin fantele orizontale ce 
lăsau să să li se vadă doar ochii. Le era foame. 

Într-un sfârşit, Akiro apăru în uşa sticlăriei împingând 
căruciorul de inox cu compartimente etajate pentru tăvile de 
mâncare. Tăvile erau din plastic, aveau patru adâncituri ce 
conţineau diferite feluri. 

-Treisprezece porţii, îl informă tânărul pe bodyguard. Una 
pentru tine. 

-Mersi şefu, se bucură Masataro. 

Akiro rămase lângă uşă, dorea să supravegheze modul în 
care bodyguardul distribuia mâncarea. li şopti la ureche: 

-Prima tavă, cea de deasupra, este pentru numărul 9. 


-În regulă. 

Masataro începu să treacă pe la celulele numerotate, 
oprindu-se în faţa acelora unde ştia că exista o prizonieră. 
Deschidea portiţa metalică de la baza fiecărei uşi şi introducea 
tava cu mâncare înăuntru. Din interior primea o tavă goală şi o 
mică pungă cu gunoi pe care o arunca într-un coş ataşat la 
cărucior. Când ajunse la uşa 9, oferi tava de deasupra, cum 
fusese instruit. 

Ideal, gândi Akiro văzându-l. Toate mergeau conform 
planului. Şeful cel palid nu stătu pe gânduri, ieşi din sticlărie 
grăbind pasul, nu se opri decât în camera de supraveghere. Luă 
loc pe scaunul din faţa peretelui cu treizeci de monitoare TV şi 
se concentră asupra a ceea ce se petrecea în celula numărul 9. 
Prizoniera de acolo, Lucia, se aşezase la masă şi îşi mânca 
porţia fără grabă. Avea timp. Akiro urmări concentrat cum 
femeia ducea fiecare bucăţică la gură, mestecând-o şi înghițind- 
o. Când Lucia termină de mâncat, japonezul îşi privi ceasul. 
Trebuia să aştepte. Douăzeci de minute, cel puţin. Se deplasă la 
o casetă din tablă, cu uşi de fier, deschise robinetul care le 
furniza fetelor apă caldă. Camera monitoarelor fu cuprinsă de o 
vibraţie uşoară. Se auzea tare huruitul metroului trecând la 
câţiva metri distanţă, dincolo de ziduri. 

Fetele presupuneau că erau supravegheate, deşi nu ştiau în 
ce mod. In fiecare celulă, Akiro fixase o cameră video în colţul 
din stânga uşii, sus, în centura ornamentală ce înconjura tavanul 
pe întreg perimetrul încăperii, astfel încât să nu poată fi 
remarcată. Palidul stăpân al st/c/ăriei făcuse tot posibilul ca 
fetele să se simtă confortabil. În celule, lumina venea de la un 
bec încastrat în plafon, protejat cu un capac din sticlă 
incasabilă. Fetele nu dispuneau de întrerupătoare cu care să 
aprindă ori să stingă lumina. Când dormeau, erau nevoite să-şi 
acopere ochii. Becurile erau permanent aprinse. Prizonierelor li 
se permisese să poarte un ceas de mână electronic ca să fie la 
curent cu scurgerea timpului. O oră pe zi, Akiro conecta incinta 
la reţeaua de aer condiţionat a edificiului, astfel că în stic/ărie 
intra puţin aer proaspăt. Fiecare celulă dispunea de apă potabilă 
într-un rezervor de zece de litri umplut automat de la reţea după 
masa de prânz, ocazie cu care fetelor li se furniza timp de cinci 
minute apă caldă la duş, pentru a se spăla. Pe lângă platoul de 
duş, în celule exista o chiuvetă şi un vas de veceu unde 


prizonierele îşi făceau necesităţile. Dorind să le alunge 
monotonia, palidul bărbat fixase în fiecare celulă trei tablouri, 
aidoma unor ferestre false, cu peisaje urbane sau din natură. La 
răstimpuri le aducea cărţi, în limba vorbită de fiecare. Făcuse 
multe pentru ele, era convins. 


Privi fugar monitoarele, urmărind ce făceau jucărioarele lui. 
Da, erau ale lui, pentru oricât timp ar fi dorit. Nimeni nu putea 
schimba starea asta de lucruri. O văzu pe Nanako, sora sa, în 
celula numărul 3. întinsă pe pat, citea dintr-o carte. Alte fete 
stăteau la masă sau spălau în chiuvetă tava cu resturile de 
mâncare. Îl îngrijora Marta, fata care pretindea că era 
însărcinată. Trebuia să-i facă nişte analize, să vadă dacă într- 
adevăr lucrurile stăteau aşa. O sarcină ar fi complicat detenţia 
femeii. Akiro se gândea că probabil va fi constrâns de 
împrejurări s-o elibereze înainte de termen. Foindu-se pe scaun, 
îşi privi din nou ceasul. Cele douăzeci de minute trecuseră. 
Lucia, blonda care primise porţia de mâncare amestecată cu 
substanţe halucinogene, făcuse duş şi se întinsese în pat. Era 
momentul. Palidul bărbat merse la uşa stic/ăriei şi i se adresă lui 
Masataro: 

-Gata. Incepem. 

-Bine, şefu. Sunt pregătit. 

Şeful merse la celula numărul 9 şi lipi urechea de uşă, 
încercând să deducă ce se petrecea înăuntru. Niciun foşnet, 
nicio mişcare a aerului. Deschise cu cheia, sesiză cum mai multe 
perechi de ochi îl priveau prin fantele orizontale ale celorlalte 
uşi. În interiorul celulei, Lucia stătea în fund pe pat, cu părul 
blond sclipind ud la lumina slabă a becului. Pe masă se aflau o 
carte şi tacâmurile de plastic. Zâmbea, cuprinsă de vertij, îşi 
privea musafirul ca prin ceaţă. Akiro o examină de aproape, 
vroia să înţeleagă în ce măsură era conştientă. Consideră că nu 
exista niciun pericol, o salută în spaniolă: 

-Bună, Lucia. 

Blonda îl recunoscu. Răspunse, fără să se ridice: 

-A, Dominoulviselor. Ce surpriză... Ai venit... în vizită? 

-Exact. Dar nu voi rămâne. 

-De ce? 

-Te invit la o călătorie. Cu trenul. 

-Sună... interesant, consideră Lucia privindu-şi ameţită 


oaspetele. 

-Vino, întinse el mâna. 

-Sunt... cum să-ţi spun... adormită... Nu pot veni... azi nu pot. 

-Te ajut, se oferi Akiro şi se aplecă să-şi treacă unul din 
braţele ei peste gât. 

O ridică astfel, o scoase din celulă sprijinind-o ca să poată 
înainta. Ajunşi în centrul stic/ăriei, o lăsă pe unul dintre scaunele 
de tren. El se aşeză pe celălalt. 

Din fotoliul balansoar, Masataro anunţă folosindu-se de un 
mic portavoce cu baterii: 

-Stimaţi călători, Renfe vă adresează „Bun venit” la bordul 
acestui tren Ave cu destinaţia Sevilla. Vă mulţumim pentru că 
aţi ales serviciile noastre. Trenul are prevăzute opriri în staţiile 
Ciudad Real, Puertollano, Cordoba şi Sevilla. Vă invităm să 
vizionaţi pelicula „Naufragiatul”. Barul se găseşte la dispoziţia 
dumneavoastră în vagonul patru. Vă rugăm să coborâţi volumul 
telefoanelor mobile. Vă dorim o călătorie plăcută. 

Deşi se străduise din răsputeri să pronunţe bine cuvintele, 
bodyguardul avea un accent groaznic, hilariant. Chipul lui Akiro 
radia de încântare. 

-Te-am lăsat să stai cu faţa spre direcţia de mers, îi spuse 
Luciei. 

- .„..Mulţumesc. 

Masataro veni lângă ei şi întrebă: 

-Revista Paisajes? 

-Da, te rog, răspunse Akiro. Lasă una pentru fiecare. 

Bodyguardul puse revistele pe masă şi se duse la dulapurile 
metalice. Reveni lângă cei doi şi rosti cu acelaşi accent 
imposibil: 

-Căşti? 

-Tu vrei... ? o întrebă Akiro pe Lucia. Nu? Atunci nu. Nu dorim. 

-Ziare? 

-Da, ceru bărbatul. Un La Razon. Pentru doamna, un ABC. 

Masataro servi ziarele cerute. Mai făcu o tură până la dulap şi 
se întoarse cu un pliant scris cu litere elegante de culoare violet. 

-Cu permisiunea dumneavoastră, vă înmânez meniul de azi, îi 
informă bodyguardul. 

-Da... mi-e foame, rosti Lucia primele cuvinte de când se 
aşezase. 

Avea ochii roşii, înceţoşaţi. 


-Să-ţi citesc meniul, îi propuse Akiro. Putem alege între 
muşchi de vițel sau tortilla a la francesa. 

-Tortilla vreau, şuieră ea într-o izbucnire de euforie 
amestecată cu somnolenţa. 

-Şerveţele fierbinţi? interveni Masataro. 

Le oferi câte un şerveţel cald şi umed pentru a-şi spăla 
mâinile înainte de servirea mesei. 

-Adu-ne două tortilla a la francesa. Şi la desert, budincă de 
ciocolată. 

-De băut? se informă bodyguardul. 

-Vreau suc... de ananas, ceru ea. 

-Avem suc de ananas? se interesă Akiro. 

-Este. 

-Atunci, un suc de ananas. Eu aleg un licor de ierburi 
Ruavieja. 

Trecerea unui metrou produse acelaşi zumzet ca înainte, 
făcând să vibreze uşor masa şi scaunele. 

-Trenul ăsta e... cam vechi, pronunţă Lucia cu voce leneşă. 

Masataro aduse lângă ei căruciorul de inox, le servi 
mâncarea şi turnă cu abilitate băuturile în pahare joase. Impinse 
căruciorul la perete şi scoase din dulap un CD player vechi, îl 
porni prin apăsarea unui buton rotund. În încăpere începu să se 
audă şi să crească sunete de ploaie. 


Akiro luă mâna stângă a Luciei. Îi deschise cu tandreţe 
palma, într-un gest curtenitor, o aşeză uşor peste palma lui 
dreaptă. 


-Auzi? întrebă el. Auzi, Lucia?... Afară plouă... 

Ea zâmbi unui gând numai de ea ştiut, privea fără încetare 
neantul de culoarea betonului. 

-Dacă ai putea să te vezi, Lucia. Străluceşti, străluceşti 
aidoma ploii. Te rog, spune-mi... lţi place ploaia? 

- „„„Deloc. Nu mi-a plăcut... niciodată... 

-Nu?... De aceea ai plecat repede? De aceea ai plecat atunci? 
aruncă el întrebările-cheie şi se aplecă spre ea în dorinţa de a 
auzi cu claritate răspunsul. 

Blonda tăcea, continuând să fixeze aerul sunând a ploaie. 

Vexat, obosit dintr-o dată, Akiro îşi atinse tâmpla cu degetele 
şi şopti plin de mâhnire, mai mult pentru sine: 

-Tu nu eşti femeia de sticlă. 


4.16 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE N 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRARI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 


Stenograma interogatoriului luat lui Pablo Martinez Valdes la 
Comisaria de Poliţie Centru, Madrid, camera 293, în data de 3 
octombrie 2011, ora 10,58. Interogatoriul a fost condus de 
căpitanul Santiago Barea Sânchez şi a fost stenografiat de agent 
Alba Dominguez Calzada. 


Întrebare: Spuneţi numele complet. 

Pablo Martinez Valdes: Pablo Martinez Valdes. 

Întrebare: Spuneţi vârsta, profesia, locul de naştere şi 
domiciliul actual. 

P.M.V.: Am 37 de ani. Lucrez în domeniul antichităţilor. 
Născut în Irun. Locuiesc în Madrid, strada La Palma 91. 

Întrebare: Cunoaşteţi unde se află în acest moment soţia 
dumneavoastră, Marta Roca Ortega? 

P.M.V.: Nu ştiu unde este. 

Întrebare: Când şi unde aţi văzut-o ultima dată pe soţia 
dumneavoastră? 

P.M.V.: A fost în dimineaţa zilei de 30 septembrie, acasă. 
Marta a plecat la coafor. De atunci n-am văzut-o. 

Întrebare: Ce îmbrăcăminte purta soţia dumneavoastră în 
momentul dispariţiei? 

P.M.V.: Un costum gri. Jachetă şi pantalon. Plus un 
portmoneu. Mare, din piele roşie. 

Întrebare: Cum vă explicaţi dispariţia? 

P.M.V.: A fost răpită. 

Întrebare: Cine a răpit-o? 

P.M.V.: Doi necunoscuţi. Japonezi. În costume de culoare 
verde. Aveau şi cravate, tot verzi. Au fost în magazinul meu în 
acea dimineaţă şi au întrebat de Marta. 

Întrebare: Cunoaşteţi identitatea răpitorilor? 

P.M.V.: Nu. 

Întrebare: De ce credeţi că au răpit-o? 


P.M.V.: Au fost trimişi de cineva. 

Întrebare: Cine i-a trimis? 

P.M.V.: Probabil, fabricanţii unui joc video, Dominoul viselor. 

Întrebare: Puteţi descrie acest joc? 

P.M.V.: E un joc video proiectat pentru doi utilizatori, doi 
parteneri. Din punctul de vedere al realizării, o capodoperă. Se 
joacă pe Internet. 

Întrebare: Care e scopul jucătorilor, ce se doreşte a se 
obţine prin participarea la joc? ` 

P.M.V.: Nu există un scop, nu există un final. In anumite 
partide, când emoția şi sentimentele pe care partenerii le au 
unul pentru celălalt ajung la punctul culminant, în scenariu apar 
două personaje negative şi despart avatarurile jucătorilor. 

Întrebare: Cum arată personajele negative? 

P.M.V.: Sunt doi luptători de sumo. 

Întrebare: Afirmaţi cu certitudine că jocul video Dominoul 
viselor are un rol în dispariția soției dumneavoastră? 

P.M.V.: Categoric. 

Întrebare: De ce? 

P.M.V.: Cei doi necunoscuți, cei care au răpit-o pe Marta, 
sunt copii ale luptătorilor de sumo din joc. Sau invers. Doar 
îmbrăcămintea e alta, în rest sunt la fel. 

Întrebare: Sunteţi sigur că cei doi au răpit-o? 

P.M.V.: 99 la sută da. 

Întrebare: Declaraţi că i-aţi văzut pe răpitori în ziua 
dispariţiei... 

P.M.V.: Da, i-am văzut. 

Întrebare: Descrieţi împrejurările în care i-aţi văzut. 

P.M.V.: M-au vizitat la magazinul de antichităţi, eram singur. 
Am crezut că sunt clienţi. În schimb, erau interesaţi să ştie unde 
se află soţia mea. 

Întrebare: Au întrebat asta? 

P.M.V.: Exact. Dar nu doar atât. 

Întrebare: Adică? 

P.M.V.: Cu patru zile înainte, luni, soţia mi-a spus că doi tipi 
la costum au trecut pe la coaforul Paris şi au întrebat despre noi. 
Despre Marta şi despre mine. 

Întrebare: De unde a primit soţia dumneavoastră 
informaţia? 

P.M.V.: De la coafeză, o tipă Raquel. Mai mult, cei doi s-au 


interesat şi despre alţi vecini de pe stradă. 

Întrebare: Despre care vecini? 

P.M.V.: Nu ştiu. 

Întrebare: Informaţia e tot de la coafeză? 

P.M.V.: Da. 

Întrebare: Cum aţi intrat în posesia jocului video Dominoul/ 
viselor? 

P.M.V.: Cumpăr şi vând obiecte de mâna a doua. Cineva mi 
l-a vândut. 

Întrebare: Cine? 

P.M.V.: Un tânăr. Un japonez. Cred că japonez era, deşi 
vorbea perfect spaniolă. 

Întrebare: Aţi cumpărat un singur joc video? 

P.M.V.: Nu. Au fost trei seturi, cu două CD-uri fiecare. V-am 
spus, jocul e pentru doi parteneri. 

Întrebare: Dacă dumneavoastră aţi folosit un set, ce s-a 
întâmplat cu celelalte? 

P.M.V.: Le-am vândut. Unul l-am vândut, iar unul l-am făcut 
cadou. 

Întrebare: Cui? 

P.M.V.: Un set l-am vândut lui Alex Garcia, un desenator. Stă 
pe strada La Palma. Celălalt l-am lăsat barmanului de la Mustaţa 
Galbenă, Toni. Aveam datorii la el. Nu mi l-a restituit, sub 
pretextul că l-a pierdut. Probabil ştiţi deja, şi soțiile acestora au 
dispărut. 

Întrebare: De unde aţi aflat despre dispariţia lor? 

P.M.V.: Strada e mică, ştirile circulă repede. 

Întrebare: A dezvoltat soţia dumneavoastră o pasiune 
pentru jocul video Dominoul viselor? 

P.M.V.: Cred că da. 

Întrebare: Dar dumneavoastră? 

P.M.V.: Nu se poate dezvolta pasiune pentru mai multe 
lucruri deodată. Când jocul a intrat în viaţa noastră, eu aveam 
deja o pasiune. 

Întrebare: Trenurile? 

P.M.V.: Sunteţi informat. 

Întrebare: Aţi observat la soţia dumneavoastră vreo deviaţie 
comportamentală în urma utilizării jocului video? 

P.M.V.: Niciuna. 

Întrebare: Unde vă aflaţi în noaptea de 19 spre 20 


septembrie? 

P.M.V.: Nu-mi amintesc. Ce zi din săptămână era? Fiţi 
concret. 

Întrebare: Reformulez întrebarea. Aţi intrat prin efracţie în 
noaptea de 19 spre 20 septembrie în magazinul de antichităţi 
Colţul Clasic, care în acel moment nu se mai afla în custodia 
dumneavoastră? 

P.M.V.: Am intrat, dar nu prin efracţie. Am folosit cheile. 

Întrebare: Deci aţi intrat în magazin? 

P.M.V.: După predarea afacerii, noul administrator ne-a 
permis să rămânem o vreme în apartamentul de la etaj. În acea 
noapte, ca să zicem aşa, mă întorceam acasă. 

Întrebare: S-a întâmplat ceva deosebit în magazin atunci? 

P.M.V.: Da, am descoperit că cineva se furişase pe ascuns 
înăuntru. Când am intrat, necunoscutul a luat-o la fugă. 

Întrebare: A dispărut marfă? 

P.M.V.: Din câte ştiu, nu. 

Întrebare: Credeţi că pătrunderea  necunoscutului în 
magazin are legătură cu Dominoul viselor şi cu dispariţia soţiei 
dumneavoastră? 

P.M.V.: Nu ştiu. 

Întrebare: Unde ţineaţi în acea vreme CD-urile cu jocul 
video? 

P.M.V.: În apartament, la etaj. 

Întrebare: Deci nu în magazin? 

P.M.V.: V-am spus, afacerea o transferasem deja. 

Întrebare: Aţi vorbit cu Alex Garcia Bustos sau cu Antonio 
Munoz Romero despre Dominoul viselor, despre conţinutul 
acestuia? 

P.M.V.: Până acum, niciodată. 

Întrebare: Dar soţia dumneavoastră, a vorbit despre jocul 
video cu celelalte femei dispărute? 

P.M.V.: Din câte cunosc, nu. 

Întrebare: Ştiaţi că persoana care a intrat noaptea în 
magazin este vecinul dumneavoastră, Alex Garcia Bustos, 
desenatorul? 

P.M.V.: Ce să caute noaptea în magazin? 

Întrebare: Aţi circulat deghizat prin Madrid, cu scopul de a 
nu fi recunoscut? 

P.M.V.: Da. Înainte de a pleca în Malaga, la fratele meu, 


Pedro. Am vrut să începem o viaţă nouă. Ne înglodasem în 
datorii. Am cumpărat scump şi ulterior am fost nevoiţi să 
vindem ieftin. Unii furnizori şi parteneri de afaceri mă căutau să- 
şi recupereze banii. Însă... m-am întors. Voi încerca să-mi 
plătesc datoriile. 

Întrebare: Cum aţi defini relaţiile pe care le aveţi cu fratele 
dumneavoastră, Pedro? 

P.M.V.: ...incordate. 

Întrebare: Credeţi că Pedro are vreun amestec în dispariţia 
soţiei dumneavoastră? Sau altcineva, poate un creditor? 

P.M.V.: Sunt sigurcă nu. 

Întrebare: E doar o impresie, sau dispariţia soţiei nu v-a 
afectat? 

P.M.V.: E doar o impresie. 


4.17 


Când femeia de sticlă era tristă, oceanul îi trimitea pescăruşi 
negri. Când, dimpotrivă, îşi simtea sufletul ca o grădină uadată, 
oceanul îi trimitea albatroşi albi. Ea nu înțelegea cum reuşea 
oceanul să-i anticipeze schimbările de dispoziție, cert era că 
păsările veneau întotdeauna. Se lăsau pe pervazul ferestrei şi 
ciuguleau firimiturile de pâine lăsate dinadins, se aşezau pe 
țiglele vechi, în coroanele pinilor, sau pur şi simplu planau în 
cercuri deasupra casei dându-i de înțeles că, da, ştiau ce 
gândea. 


În acea seară de vară, ea şedea pe o bancă în parcul de 
lângă far, pustiu după ce pensionarii care îşi făceau veacul 
acolo, grăbiţi să se culce devreme, plecaseră spre case pentru a 
hrăni animalele de curte. Privind panorama micii aşezări, se 
întreba cum arătase locul în urmă cu o sută de ani, ce fel de 
oameni trăiseră şi muriseră în locuințele de pe țărm. Plictisită, 
deprimată, se mulțumi să constate că la vremea apusului de 
soare oceanul îi trimitea iarăşi păsări negre. Pe bună dreptate. 
Se simțea singură. Era unica femeie de sticlă pe acele 
meleaguri, nu ştia dacă în altă parte a pământului mai exista 
cineva ca ea, toți o priveau cu suspiciune, ca pe o ciudățenie, ar 
fi vrut să se apropie, dar ceva îi reținea, o teamă de necunoscut, 


acea prejudecată pe care oamenii o au față de ce e diferit. Ea, 
într-adevăr, era diferită. Fragilă, strălucitoare, construită în 
întregime din sticlă perfect transparentă, părea o ființă de pe 
altă lume. Obişnuiţi de ani s-o vadă printre ei, sătenii n-o băgau 
în seamă, ajunsese să facă parte din viața comunității, la fel ca 
sunetul continuu al valurilor. Singurii care se apropiau de ea 
erau câinii vagabonzi, îi  lingeau  pofticioşi picioarele 
neințelegând ce putea fi substanța cristalină din care îi erau 
alcătuite degetele mici, fine. 

Casa ei, la margine de sat, era o ruină. Niciun oaspete nu-i 
trecuse vreodată pragul, părea că nimănui nu-i păsa de faptul 
că exista. Purta singurătatea ca pe o a doua haină, dar, 
paradoxal, în căsuţa pustie nu simţise niciodată frică. Nu se 
temea de nimeni, de nimic. De soare se temea puțin, instinctul 
de conservare şi coşmarurile în care se visase topindu-se o 
rețineau să iasă în zilele de caniculă... 


Nanako lăsă cartea la o parte, întrebându-se dacă acel text 
încifrat fusese scrise de Akiro. Volumul din mâinile ei se numea 
Căutare fără sfârşit şi avea ca autor pe un oarecare Roland 
Paribas. Un ilustru necunoscut. Probabil, Akiro, îşi repetă Nanako 
răsucindu-se în pat. Işi trase pătura sub gât, privi lung imaginea 
de pe peretele opus. Semăna cu aleile din Malaga, oraşul unde o 
dusese Toni, acolo îşi amestecaseră respiraţiile şi salivele în 
săruturi pasionale. Acum toate păreau un vis îndepărtat. Era 
prizoniera fratelui său. 


Viaţa în captivitate era dezolantă. Se muta în fiecare zi, de 
zeci de ori, de la pat la masa cu scaun, şi de la masă înapoi. 
Dacă Akiro nu i-ar fi lăsat cărţi, probabil ar fi căzut în depresie. 
Lumina albă, rece, aprinsă nonstop, îi înţepa ochii chiar şi atunci 
când îi ţinea închişi. In celulă, timpul era marcat de pauzele 
dintre vibraţiile periodice făcute de un tren care trecea la 
răstimpuri undeva nu departe de închisoare. Fratele ei le dădea 
femeilor o singură masă pe zi, lăsându-le să rabde foame, şi apă 
caldă câteva minute, imediat după masă. Suferinţa lui Nanako 
nu avea ca explicaţie foamea, ci singurătatea. Pe lângă servirea 
mesei, în închisoare nu se întâmpla nimic. În afară de întâlnirile 
lui Akiro cu fetele, desigur. Aproape zilnic, la vreo jumătate de 
oră după prânz, fratele ei mergea la o celulă, nimeni nu ştia 


dinainte care, şi scotea fata afară. Se aşezau împreună la masa 
din mijlocul încăperii centrale, unul dintre paznici îi servea cu 
mâncare şi băutură. Nanako nu prindea semnificaţia ciudatului 
ritual, sesizase că întotdeauna fata aleasă se comporta ca 
hipnotizată, acţiona sub influenţa unor droguri sau ceva 
asemănător. Observând zi de zi bizarele întâlniri, prin fanta 
îngustă din uşa celulei, Nanako înţelese că Akiro punea un 
medicament în mâncarea fetei pe care o ducea afară. Chiar şi 
pe ea o scosese la masa din centru, o singură dată, deşi nu-şi 
amintea nimic despre ce se întâmplase în acel timp. Hotări să 
facă ceva pentru ca istoria să nu se repete. Tava pe care o 
găsise căzută în spatele dulapului îi dădu ideea. Intr-una din zile, 
puse mâncarea în dulapul de metal, întotdeauna răcoros, fără să 
o consume. Răbdă foame cu stoicism până a doua zi când primi 
următoarea tavă cu mâncare. O băgă şi pe aceasta în dulap. 
Restitui bodyguardului tava goală găsită. Ulterior luă şi servi 
hrana rece, cea din ziua anterioară. De atunci încolo, fără ca 
nimeni să ştie, începu să mănâce mereu hrana zilei precedente. 
În acest fel, chiar dacă i s-ar fi oferit mâncare cu droguri, n-ar fi 
fost afectată decât în ziua următoare, rămânând lucidă pentru 
întâlnirea cu Akiro. 


Zgomotul căruciorului împins pe podeaua de beton din 
încăperea centrală o făcu să tresară. Era ora mesei. Privi prin 
fanta uşii, văzu că cel care aducea tăvile cu mâncare era 
Makoto. Fostul bodyguard al lui Toyota lucra acum pentru Akiro. 
Când ajunse la uşa ei, bărbatul deschise micul oblon pentru a-i 
înmâna tava cu orez, cartofi, tăiţei şi ouă ochiuri. Ea îi dădu o 
tavă goală şi punga cu gunoi. Nanako băgă mâncarea în dulap, 
merse să verifice dacă la duş curgea apă caldă. Deocamdată nu. 
Reveni la dulap, însă luă tava cu porţia din ziua precedentă. 
Mâncă repede, cu graba caracteristică celor înfometați. Tăvile 
conţineau variate feluri de mâncare, de bună calitate, 
amestecate în cele patru adâncituri. Nanako se întreba de unde 
veneau. 

Făcu repede duş, se îmbrăcă şi se vâri din nou în pat, sub 
pătură. Închise ochii. Îşi imagina că celelalte fete se aflau în 
aceeaşi aşteptare, niciuna nu ştia dinainte dacă va fi aleasă ori 
nu. 


După zece minute, auzi uşa celulei deschizându-se. Aşadar, îi 
venise rândul. Rămase cu ochii închişi, se străduia să simuleze o 
toropeală profundă. Îl simţi pe Akiro apropiindu-se de pat. 
Fratele ei dădu la o parte pătura şi-i zise: 

-Bună, Nanako. 

Ea deschise ochii încet, fără vlagă, lăsă bărbia să-i cadă 
moale în piept. Părea ameţită, incapabilă să răspundă. 

-Nanako, vino. Eşti invitata mea. Astăzi călătorim cu trenul. 

-Sigur... Sigur... că vin, răspunse cu o voce molatică. 

El o văzu fără putere şi o ajută să se ridice, o ţinu de după 
umeri până ajunseră la masa din încăperea centrală. 

-la loc, Nanako. Stai aici, o lăsă să alunece pe scaun. 

Akiro se aşeză de partea cealaltă a mesei, îi făcu un semn 
discret bodyguardului care aştepta în fotoliul balansoar: 

-Makoto, gata. 

-Stimaţi călători, Renfe vă adresează „Bun venit” la bordul 
acestui tren Ave cu destinaţia Sevilla. Vă mulţumim pentru că 
aţi ales serviciile noastre. Trenul are prevăzute opriri în staţiile 
Ciudad 
Real, Puertollano, Cordoba şi Sevilla. Vă invităm să vizionaţi 
pelicula  „Naufragiatul”. Barul se găseşte la dispoziția 
dumneavoastră în vagonul patru. Vă rugăm să coborâţi volumul 
telefoanelor mobile. Vă dorim o călătorie plăcută, rosti 
bodyguardul cu entuziasm în portavoce. 

Pereţii vibrară la trecerea unui tren nevăzut. Makoto veni să 
le facă o ofertă: 

-Revista Paisajes. 

-Nu, mulţumim, răspunse Akiro. 

Bodyguardul afişă o mutră nedumerită, se întoarse şi lăsă 
revistele pe balansoar. Reveni ţinând în mâini nişte cutii mici: 

-Căşti? 

-N-avem nevoie, fu refuzat din nou. 

-Ziare? 

-Un El Pais, ceru Nanako cu jumătate de glas. 

Akiro o privi lung, mirându-se că sora lui luase iniţiativa. 

-Pentru mine, un ABC, solicită el. 


Nanako răsfoi ziarul cu gesturile unui om beat, trecu în 
revistă titlurile de pe câteva pagini. Se opri o clipă asupra 
imaginii ce înfăţişa una dintre intrările în parcul Retiro din 


capitala Spaniei. Ce amintiri... 

-Vă oferim meniul, spuse Makoto şi le înmână două pliante. 

Mâncare, gândi bucuroasă Nanako. Lăsă ziarul la o parte. 

-Ce preferi? o întrebă Akiro. Curcan afumat? Muşchi de vițel? 

-Curcan afumat. Îmi place. 

-Şi la desert? 

-Avem desert? mormăi femeia foşnind ziarul în poală. 

-Da, avem. Fructe, iaurt, ceai... 

-Un măr. Unul galben, alese ea. 

-Perfect. Eu iau un ceai de mentă, optă fratele ei. 

Între timp, Makoto adusese aproape căruciorul de catering şi 
începu să-i servească. 

-Şi  şerveţelele calde? întrebă Akiro încruntat. N-aveti 
şerveţele calde? 

-Oh, ba da. Mă scuzaţi, am uitat... Poftiţi, spuse bodyguardul 
scoțând  şerveţelele  aburinde dintr-un compartiment al 
căruciorului. 

Mâncară în linişte, până când Makoto întrebă: 

-De băut? 

-Eu vreau un pahar cu vin. Dulce, preciză Akiro. Tu? 

-La fel. 


Bodyguardul servi băuturile şi se retrase lângă peretele cu 
dulapuri, puse fondul sonor ce imita ploaia. Clipocitul se făcu 
auzit tot mai tare, acoperit doar de trenul ce trecea din când în 
când pe aproape, într-un loc neprecizat. 

-Îți place ploaia, Nanako? întrebă el. 

Ea ţinea ochii întredeschişi, întrebându-se ce urmărea fratele 
ei cu acest spectacol elucubrant repetat acolo aproape zilnic. 

-Imi place soarele, răspunse. 

-Dar ploaia? Ploaia îţi place? 

- „„„Nu văd nicio ploaie, veni sec replica ei. 

-Dar sticla? Îţi place sticla? 


Femeia nu observase când bodyguardul intrase în celula cu 
numărul 3, ca s-o inspecteze. Il văzu abia acum, ieşind cu tava 
plină de mâncare în mâini. Situaţia scăpase de sub control. 
Fratele ei, aşezat cu spatele spre celulă, nu sesizase încă. Asta-i 
momentul, îşi zise Nanako. Ţâşni de pe scaun şi fugi la uşa mare 
pe unde apăreau mereu Akiro şi bodyguarzii, apăsă cu putere 


clanţa de metal... Din nefericire, era închisă! Palidul bărbat 
privea uluit. Imediat, îl văzu şi el pe bodyguard aducând tava, 
pricepu. 

-Nanako, treci în celulă! Înapoi în celulă! ţipă Akiro. 

-Dă-mi drumul! Vreau să ies! îl imploră ea continuând să 
apese clanţa fără niciun rost. 

În celulele ocupate, fetele începură să lovească cu pumnii în 
uşi creând o zarvă pe care un tren invizibil o acoperi cu 
desăvârşire. 

-Makoto, chemă Akiro. După ea! 

Bodyguardul se apropie de femeie cu paşi siguri, o înhăţă cu 
uşurinţa cu care ai apuca o pernă mare. O luă pe umeri şi porni 
spre celulă. 

-Akiro, strigă ea, te urăsc! Te urăsc! 

-Nu-ţi face probleme, surioară, scrâşni el. E ultima oară când 
ieşi de acolo. 

Nanako se agita nebuneşte în încleştarea de fier a fostului 
luptător de sumo. Acesta intră imperturbabil în celula numărul 3 
şi o aruncă pe pat. Pentru ea, finalul partidelor de Dominou!/ 
viselor devenise realitate. 


4.18 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE , 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRARI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 


Stenograma interogatoriului luat lui Antonio Munoz Romero la 
Comisaria de Poliție Centru, Madrid, camera 293, în data de 3 
octombrie 2011, ora 13,14. Interogatoriul a fost condus de 
căpitanul Santiago Barea Sanchez şi a fost stenografiat de agent 
Alba Dominguez Calzada. 

Întrebare: Spuneţi numele şi prenumele. 

Antonio Munoz Romero: Antonio Munoz Romero. 

Întrebare: Spuneţi vârsta, profesia, locul de naştere şi 
domiciliul actual. g 

A.M.R.: Sunt în vârstă de 34 de ani. De profesie ziarist. In 
prezent lucrez ca administrator la berăria Mustaţa Galbenă, o 


afacere de familie. Sunt originar din Burgos. Locuiesc în Madrid, 
strada La Palma 86. Domiciliul are aceeaşi adresă cu berăria. 

Întrebare: Cunoaşteţi unde se află soţia dumneavoastră, 
Maria Dickens, cunoscută sub numele de Nanako? 

A.M.R.: Ce întrebare-i asta? Doar am reclamat dispariţia 
soţiei mele! 

Întrebare: Când şi unde aţi văzut-o ultima dată pe soţia 
dumneavoastră? 

A.M.R.: Vineri, în berărie. Pe la două şi ceva. Am plecat 
pentru o jumătate de oră să ajut cu bani o angajată ce intrase în 
nişte încurcături. Am revenit la berărie, dar soţia nu se afla 
acolo. De atunci nu ştiu nimic despre ea. 

Întrebare: Ce îmbrăcăminte purta soţia dumneavoastră în 
ziua dispariţiei? 

A.M.R.: O rochie lungă, strâmtă, cu modele negre şi roşii. 
Purta şi o vestă neagră. 

Întrebare: Care credeţi că este explicaţia dispariţiei? 

A.M.R.: Mă simt confuz, e greu de spus de ce a dispărut. 
Cred că are legătură, într-un fel sau altul, cu originea ei. Ştiţi, 
soţia mea e japoneză. Au răpit-o. 

Întrebare: Numele ei, în actele de identitate, nu e japonez. 
De ce? 

A.M.R.: Actele sunt contrafăcute. Bine, sunt perfect legale, 
dar probabil n-au fost obţinute pe cele mai ortodoxe căi. Avea 
nevoie de ele pentru a locui şi munci legal în Spania. 

Întrebare: Cum a intrat soţia dumneavoastră în posesia 
acestor acte? 

A.M.R.: Nu ştiu. 

Întrebare: Vă atrag atenţia că nu spuneţi adevărul. Cum a 
intrat soţia dumneavoastră în posesia acestor acte? 

A.M.R.: Nu ştiu. Următoarea întrebare. 

Întrebare: Aveţi vreo bănuială în legătură cu identitatea 
persoanelor care v-au răpit soţia? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Ar putea fi rude ale soţiei? 

A.M.R.: Nu ştiu. 

Întrebare: Soţia dumneavoastră avea rude în viaţă? 
A.M.R.: Nu ştiu. 

Întrebare: Avea prieteni, amici, cunoscuţi? 

A.M.R.: N-aş putea spune. 


Întrebare: Când aţi revenit la berărie, după ce aţi ajutat-o 
pe angajata dumneavoastră aflată în încurcătură, pe lângă 
dispariţia soţiei aţi remarcat ceva ieşit din comun? 

A.M.R.: Nu înţeleg la ce vă referiţi. 

Întrebare: A dispărut vreun obiect din berărie, sau din casă? 
A.M.R.: Nu. 
Întrebare: A apărut vreun obiect în berărie? 
A.M.R.: Nu. 

Întrebare: La întoarcerea acasă, aţi găsit în locuinţă sau în 
împrejurimi o păpuşă gonflabilă? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Dacă am descinde acum la locuința 
dumneavoastră, am găsi acolo o păpuşă gonflabilă? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Vă atrag atenţia că nu spuneţi adevărul. Aţi găsit 
o păpuşă gonflabilă în locuinţă? 

A.M.R.: Nu. Următoarea întrebare. 

Întrebare: Vă place să jucaţi jocuri video? 

A.M.R.: Depinde. Unele jocuri. N-am timp pentru asta. 

Întrebare: Care este jocul video preferat? 

A.M.R.: N-am un joc preferat. 

Întrebare: Care este jocul video preferat al soţiei 
dumneavoastră? 

A.M.R.: N-am idee. 

Întrebare: Cunoaşteţi jocul video Dominoul viselor? 
A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Aţi jucat împreună cu soţia dumneavoastră jocul 
video Dominoul viselor? 

A.M.R.: E posibil, nu-mi amintesc. 

Întrebare: Aţi fost vreodată în posesia jocului video 
Dominoul viselor? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Vă atrag atenţia că nu spuneţi adevărul. 
Cunoaşteţi jocul video Dominoul viselor? 

A.M.R.: Nu. Următoarea întrebare. 

Întrebare: ÎI cunoaşteţi pe Pablo Martinez Valdes, 
administratorul magazinului de antichităţi Cloţul Clasic de pe 
strada La Palma? 

A.M.R.: Da. 

Întrebare: Aţi intrat vreodată în Colţul Clasic? 


A.M.R.: Despre asta m-aţi întrebat chiar dumneavoastră, în 
magazinul de antichităţi, când aţi vorbit cu vecinii. Credeam c- 
am lămurit problema. 

Întrebare: Bine... Este Pablo Martinez Valdes client al barului 
dumneavoastră? 

A.M.R.: Da. 

Întrebare: L-aţi servit pe datorie, atunci când nu avea bani 
să plătească? 

A.M.R.: Da. 

Întrebare: Cum v-a achitat Pablo Martinez Valdes datoriile? 

A.M.R.: Cu bani gheaţă. 

Întrebare: V-a oferit Pablo Martinez Valdes un set din jocul 
video Dominoul viselor într-un moment în care nu avea bani să 
achite consumaţia? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Vă atrag atenţia că nu spuneţi adevărul. 
Următoarea întrebare. Există o poliţă de asigurare de viaţă de 
500.000 de euro pe numele soţiei dumneavoastră? 

A.M.R.: Şi ea, şi eu avem o astfel de poliţă. Toate familiiile 
au aşa ceva. În cazul în care moare unul din noi, celălalt 
beneficiază de bani. 

Întrebare: Este adevărat că afacerea cu barul merge prost? 

A.M.R.: Normal. E criză. 

Întrebare: Este adevărat că berăria se îndreaptă spre 
faliment? 

A.M.R.: Ce insinuaţi? Că vreau să încasez polita de deces ca 
să rezolv problemele financiare ale localului? 

Întrebare: Răspundeţi la întrebare. Este adevărat că berăria 
se îndreaptă spre faliment? 

A.M.R.: Nu-i adevărat. Supravieţuim. 

Întrebare: Aţi deschis un locutorio în fosta sală de mese a 
localului? 

A.M.R.: Exact. 

Întrebare: De ce? 

A.M.R.: Ca să suplimentăm veniturile. Lumea nu mai venea 
să mănânce, de multe ori sala de mese rămânea goală. 
Pregăteam mâncare, după aceea trebuia s-o aruncăm. 

Întrebare: O cunoaşteţi pe Marta Roca Ortega, soţia lui 
Pablo Martinez Valdes? 

A.M.R.: Din vedere. 


Întrebare: Aţi văzut-o recent pe Marta Roca Ortega? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Îi cunoaşteţi pe Alex Garcia Bustos şi pe Lucia 
Mendoza Campano, domiciliaţi în mansarda de la numărul 99, 
pe strada La Palma? 

A.M.R.: Da. 

Întrebare: Aţi văzut-o recent pe Lucia Mendoza Campano? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Ştiaţi că Marta Roca Ortega şi Lucia Mendoza 
Campano au dispărut în aceeaşi zi ca şi soţia dumneavoastră? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Ştiaţi că cele două femei jucau împreună cu soţii 
lor jocul video Dominoul viselor? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Ştiaţi că după dispariţia acestor două femei, soţii 
lor au găsit fiecare câte o păpuşă gonflabilă la domiciliile lor? 

A.M.R.: Nu. 

Întrebare: Sunteţi dispus să colaboraţi cu organele de poliţie 
pentru a elucida cauzele dispariţiei soţiei dumneavoastră şi 
pentru a o găsi? 

A.M.R.: Următoarea întrebare. 

Întrebare: Ce vă reţine... să colaboraţi cu noi? 

A.M.R.: Sunt ziarist. Şi barman. Am văzut în ultima lună pe 
strada La Palma lucruri noi şi feţe noi câte n-am văzut într-un an 
întreg. 

Întrebare: Ce încercaţi să spuneţi? 

A.M.R.: Toată vânzoleala recentă de pe strada La Palma nu 
s-a putut produce fără ca poliţia să fie implicată. Sau, cel puţin, 
informată. 

Întrebare: Nu credeţi că vechea dumneavoastră pasiune 
pentru investigaţie, de pe vremea când eraţi ziarist, v-a 
înflăcărat imaginaţia? Mai ales acum, când sunteţi tulburat de 
cele întâmplate? 

A.M.R.: Nu vă bateţi capul cu vechea mea pasiune pentru 
investigaţie. Ce ar trebui să vă preocupe este actuala mea 
pasiune pentru investigaţie. 

Întrebare: Nu mai am întrebări. 


4.19 


Ora mesei. 


Makoto împingea căruciorul de la o celulă la alta, dând 
fetelor tăvile pline. Cu mişcări repetitive, deschidea oblonul 
pătrat, băga tava înăuntru, după care primea de la prizoniere 
tava curată din ziua precedentă şi o pungă cu resturi menajere. 
La uşa numărul 15 aşteptă în zadar să primească punga cu 
gunoi. Locatara era o fată adusă din Madrid, bruneta. Makoto 
învățase cum o cheamă, se numea Marta. O strigă cu un accent 
defectuos: 

-Marta. 

-Ce vrei? veni răspunsul din interiorul celulei. 

-Gunoiul. 

-N-am gunoi, explică ea. 

-Dă-mi punga. Gunoiul, ceru bodyguardul. 

Marta rămase în tăcere, lăsându-l pe Makoto fără răspuns şi 
fără pungă. Bodyguardul scoase din buzunar legătura de chei, 
alese cheia cu eticheta 15 şi o răsuci în broască. Deschise uşa, 
intră nervos în celulă. În clipa următoare, o nălucă îi trecu 
fulgerător printre picioare, tot ce auzi fu sunetul uşii trântite în 
spatele lui şi cheia răsucindu-se în broască. 

-Marta! Marta...! urlă deznădăjduit Makoto câutând în zadar 
în memorie alte cuvinte spaniole. Martaaa! 


Femeia se grăbea să-şi pună în aplicare planul. Deschidea cu 
cheile uşă după uşă, chemându-le pe femeile aflate înăuntru şi 
trecând iute peste celulele unde nu se afla nimeni. După câteva 
minute, în încăperea centrală se găseau toate prizonierele, 
inclusiv Lucia şi Nanako, privindu-se buimace între ele, fără să 
ştie ce să facă în continuare. Aşteptau un cuvânt de la Marta, 
femeia care le dăduse drumul. 

-Suntem paisprezece, spuse bruneta privindu-le şi realizând 
că cele care nu-i vorbeau limba n-o înțelegeau. Să mergem. 

La semnul ei de chemare făcut cu mâna, creaturile 
înfometate şi slăbite de puteri porniră în direcţia arătată de 
Marta, spre uşa de ieşire. Din celula 15 se auzeau urletele 
bodyguardului: 

-Martaaa!... 

Niciuna dintre fete nu se sinchisi să se întoarcă pentru a privi 


ochii mici şi negri, ca două măsline, cu care Makoto le urmărea 
prin fanta orizontală. Marta ajunse prima la uşa masivă, de tablă 
neagră. Era închisă. Cercetă legătura de chei, descoperi o cheie 
mare, fără etichetă. O încercă. Avu satisfacția să vadă uşa 
deschizându-se cu uşurinţă. 

-Haideţi, fetelor, le îndemnă ea. 

Înaintară în grup, împleticindu-se şi lovindu-se involuntar 
între ele, pe un coridor îngust, luminat de un bec economic 
minuscul. Văzură la capătul celălalt o scară cu trepte late de 
piatră. Urcară până întâlniră o altă uşă de tablă, întredeschisă. O 
încăpere scufundată în întuneric. lIntrară. Abia vedeau să 
păşească, lumina săracă pătrundea cu greu prin uşă, dinspre 
coridor. 

-Caută o ieşire, îi ceru Marta Luciei ştiind că o înţelegea. 

Cele două femei, urmate de celelalte, se deplasară către 
peretele opus. Începură să pipăie toate deodată, formând o 
singură fiinţă cu zeci de braţe. La scurt timp, auziră 
dreptunghiul de tablă închizându-se cu zgomot în spatele lor - 
clac! Beznă deplină. Tot ca o singură fiinţă, se îngrămădiră 
orbecăind înapoi la uşă. Nu reuşiră să deschidă. Era blocată. Se 
vedeau prinse în acel întuneric impenetrabil. Câteva dintre ele 
se lăsară pe vine, debusolate. 

-Vă e frică? se auziră în întuneric cuvinte şoptite în limba 
engleză. 

Vocea, însă, nu era a Martei. Recunoscură glasul, chiar 
modificat de difuzorul din care ieşise. Aparţinea Dominoului 
viselor, sechestratorul lor. Akiro. 

-Vă e frică? reveni vocea. 

Marta simţi că fetele se înspăimântaseră, trebuia să facă 
ceva. Strigă în spaniolă: 

-Nu! 

-Nu vă e frică? întrebă Dominoul viselor, de data asta în 
spaniolă. 

-Nu! repetă Marta. 


Brusc, încăperea fu inundată de lumină. Cineva aprinsese un 
bec galben în formă de pară pe tavan. Putură să vadă incinta. 
Un cub fără ferestre, cu pereţii gri, tencuiți şi nefinisaţi. 

Se auzi din nou huruitul trenului invizibil. 

-Deşi nu mă vedeţi, eu vă văd, continuă Dominoul viselor în 


spaniolă. Credeaţi că veţi reuşi să plecaţi? Staţi liniştite. 
Gardianul vostru are în buzunar copii ale cheilor şi a ieşit deja 
din celula în care l-aţi încuiat. În plus, vă pregăteşte o surpriză. 
Începând de azi, veţi putea juca în celulele voastre Dominoul 
viselor. 


Fetele nu scoteau o vorbă, căutau să găsească în structura 
metalică din plafon difuzorul de unde venea vocea şi camera 
video care le supraveghea. 

-Sunt sigur că v-aţi bucurat să auziţi noutăţile. Dar nu vă 
imaginaţi că veţi avea acces la Internet. Asta nu. Va fi o reţea 
locală, de interior. Fiecare dintre voi va putea să joace cu un 
singur partener. Cu mine. Îmi pare rău, acum trebuie să vă las. 
Gardienii voştri vor termina curând instalarea laptopurilor. Da, 
să nu uit. Veţi primi zilnic câte o baterie încărcată, suficient cât 
să puteţi juca o partidă. În maxim jumătate de oră vă veţi 
întoarce în camerele voastre. Pe curând. O să explic ulterior 
detaliile pentru cele care n- au înţeles. 

În încăperea monitoarelor, Akiro dădu microfonul la o parte, 
văzuse pe unul dintre ecrane cum Masataro împingea o femeie 
cu părul roşcat în camera de întâlnire a închisorii. Bodyguardul o 
lăsă singură lângă cabinele cu pereţii de sticlă, cum proceda 
întotdeauna, şi se retrase în linişte. 


Palidul bărbat ajunse repede la scaunul lui cu spătar, dincolo 
de geamul din cabina şapte, cu carneţelul şi pixul pregătite. 
Roşcata îl văzu. Nu îndrăznea să se aşeze. Rămase în uşa 
cabinei, rezemată de toc. Văzând-o indecisă, japonezul ridică 
telefonul galben şi i se adresă calm: 

-Apropie-te. 

Ea şovăia să facă ce i se cerea. 

-Stai jos, Ana, o invită el patetic. 

Auzindu-şi numele, roşcata făcu prudentă un pas înainte. 
Trase de scaun şi se aşeză. 

-Dacă asculţi atentă întrebările mele, îmi vei putea răspunde, 
explică bărbatul. 

Femeia era ochi şi urechi. 

-Bine ai venit. Sunt Dominoul viselor, spuse Akiro. Nu am 
mult timp la dispoziţie, va trebui să începem. 

Ana îşi trecu mâna prin părul roşcat. 


-Ce număr ai la pantofi? începu interogatoriul. 

-Patruzeci, intră ea în joc. 

-Suferi de vreo boală cronică? 

-Da. 

-Ce boală? 

-Diabet. 

-Aha, constată el. Ai ajuns să-ţi injectezi insulină? 

-Nu. Am un regim alimentar, îl respect cu stricteţe. 

Bărbatul rămase o clipă pe gânduri. 

-Despre regimul alimentar o să mai discutăm. Să văd ce pot 
face. Altă întrebare: Eşti alergică la unele alimente? 

-Nu despre alimente vorbeam? 

-Aşa e. Continuăm. Ai actualmente probleme cu dantura? - 
Nimic urgent. 

-Te rog, pune palma stângă pe sticlă. 

Ana nu părea dispusă să facă asta. Il întrebă direct: 

-Tu eşti şeful? 

-Şeful tău? glumi Akiro. 

-Nu, şeful reţelei. 

-Despre ce reţea vorbeşti? 

-Despre Dominoul viselor, îl lămuri ea. 

-Ce fel de reţea crezi tu că e Dominoul viselor? 

-N-am idee. 

-Ştii bine, Dominoul viselor e un joc video. Mai mult decât 
atât, îţi place, adăugă Akiro. 

-Nici vorbă, mărturisi ea. Am fost obligată să joc. 

-Obligată? De către cine? 

-De soţul meu. 

-Pune palma stângă pe sticlă, te rog. 

-Mă tem... că... n-o voi face. 

-De ce? 

-N-ai dreptul să-mi ceri să fac lucruri pe care mi le poate cere 
doar soţul meu. 

-Am dreptul... să aflu cine eşti, Ana. Îmi voi exercita acest 
drept. 

-Te vor prinde. Sigur te vor prinde. Crezi că jocul tău va 
continua aşa, la nesfârşit? întrebă roşcata scrutându-l cu 
îndrăzneală. 

-Dominoul viselor? 

-Nu. Jocul tău cu mine şi cu altele pe care le-ai răpit la fel. 


-Tu nu-nţelegi nimic. N-ai idee despre ce vorbeşti, se 
impacientă Akiro. 

-Atunci, fă-mă să pricep. 

-In pofida aşteptărilor tale, nu mă vor prinde. Niciodată. Sunt 
într-o continuă mişcare, mă mişc fără încetare. Nu vor descoperi 
niciodată locaţia din reţea de unde provine Dominoul viselor. 
Nu-s capabili, nu-s în stare. Secretul meu, programul meu sunt... 
absolut insondabile. Indescifrabile. 

-Nu există lucru făcut de om care să nu poată fi desfăcut de 
alt om. 

-Ba da. Există, Ana. 

-Pe ce te bazezi când spui asta? 

-N-am întâlnit încă un om la fel de inteligent ca mine. Şi n-are 
sens să vorbim despre cineva mai inteligent decât mine, declară 
japonezul cu deplină seriozitate. 

După clipe de tăcere încordată, Ana, care începea să 
priceapă cu cine avea de-a face, şopti: 

-Eu... eu am întâlnit pe cineva mai inteligent decât tine. 

-Şi cine este, mă rog, persoana? zâmbi zeflemitor Akiro. 

- „„„Soţul meu. 

-Ha, ha, se amuză copios bărbatul dincolo de sticlă. Dacă 
soţul tău ar fi fost mai inteligent decât mine, nu te-ai afla acum 
aici. Ha, ha... 

Ana îşi muşcă buzele. 

-Soțul tău... ? întrebă Akiro dispreţuitor. 

-Exact. Soţul meu. 

-Ce te face să crezi că soţul tău este mai inteligent decât 
mine? 

-Multe. Dar pentru tine, un singur lucru. Faptul că te va 
prinde. Fiindcă te va prinde. Dar nu te va prinde pentru că te 
urăşte pe tine. Nu. Te va prinde pentru că mă iubeşte pe mine. 

-Hai, Ana. Fii serioasă. Ce-a studiat soţul tău? vru să se 
informeze Akiro făcând în mod ironic ochii mari. 

-Răspunsul o să te surprindă. Nu ştiu dacă eşti pregătit să-l 
auzi. 

-Mă subestimezi. Sunt întotdeauna pregătit. Hai, dă-i drumul. 
Ce-a studiat soţul tău?... Hai, Ana, sunt pregătit pentru orice 
răspuns. Spune... 

Femeia se gândea dacă merita sau nu să vorbească, îşi 
învârtea pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă o şuviţă de un 


roşu sclipitor. 

-Hai, spune-mi odată, Ana. Zici că soţul tău mă va prinde, 
pentru că... a studiat... 

- ... mulţi oameni ca tine. 


4.20 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 


Profil psihologic al creatorilor jocului video „Dominoul 
viselor”, realizat de Raul Tierraseca Guerrero, psiholog 
criminalist, la solicitarea colonelului Manolo Gonzălez 
Perez. 


Deschid prezentul raport cu o mențiune necesară: în pofida 
faptului că mi s-a cerut să redactez un profil psihologic al (la 
plural) CREATORILOR jocului video „Dominoul viselor”, analiza 
acestui joc a condus spre concluzia indubitabilă că produsul 
„Dominoul viselor” se bazează pe rezultatul introspecţiei 
efectuate de O SINGURA PERSOANA, motiv pentru care am 
întocmit profilul psihologic al (la singular) CREATORULUIjocului 
video  „Dominoul viselor”. Examinarea jocului video si a 
substraturilor psihologice pe care le conține dezvăluie existența 
unui autor unic, desi este posibil ca el să fi fost susținut la 
construcție si de alte persoane al căror rol a fost secundar si 
nesemnificativ. 


Din start, detinem informația că „Dominoul viselor” nu s-a 
născut pentru a satisface o necesitate comercială, cum este 
cazul majorității jocurilor video. Prin deducție, devine evident că 
apariția jocului video se subordonează unei necesități acute de 
defulare, în plan virtual, a unor deziderate nerealizabile în 
domeniul material. Creatorul nu găseşte satisfacție în mediul 
ambiental, iar mediul ambiental nu se adaptează pentru a 
răspunde necesităților sale. Prin urmare, soluția pentru creator 
este construirea unui univers virtual la care el este perfect 


adaptat, deoarece respectivul univers virtual nu este altceva 
decât produsul activităţii creatoare a psihicului său. 

Până în acest punct al analizei, construirea jocului video nu 
reprezintă o acţiune delictivă. Din nefericire, încălcarea legii se 
produce în momentul în care utilizatorii de sex feminin dispar, 
prin intervenția sau la dorința creatorului jocului. 


Utilizatorii care dispar sunt de sex feminin, ceea ce îndreaptă 
atenția spre un creator de sex masculin (în compoziția jocului nu 
se regăsesc elemente de lesbianism). De aceea, ne vom referi în 
continuare la creator considerându-l bărbat. Trecând prin filtrul 
comprehensiunii pilonii personalității acestui creator, e 
primordial să identificăm dorința sau dorințele inhibate de 
mediul său ambiental şi defulate la nivelul jocului video. Deşi 
platforma de bază a jocului video o reprezintă relația bărbat- 
femeie, scopul final al acestei relații nu pare să fie întreținerea 
relației sexuale. Mai degrabă, lingvistica şi limbajul 
comportamental induse de jocul video reflectă necesitatea de a 
interactiona cu o persoană de sex opus (în cazul nostru, cu o 
femeie) pe plan afectiv, şi atât. Faptul că, aşa cum mentionam 
anterior, creatorul nu descoperă persoana de sex opus în plan 
material poate indica, speculativ, că este total izolat sau că 
apartine unui grup social alcătuit exclusiv din bărbați. Ambele 
variante sunt improbabile şi le recuzăm de la inceput. A treia 
variantă, posibilă, dar şi probabilă, conduce spre identificarea 
unui bărbat cu o percepţie senzorială şi afectivă singulară, 
căruia realitatea îi refuză confluența cu o parteneră având un 
nivel de percepție compatibil. 


Mergând mai departe pe firul raţionamentului nostru, 
ajungem inevitabil la conceptul de obsesie. întrucât realitatea îi 
refuză personajului nostru confluența cu satisfacția, el creează 
un limbaj propriu prin intermediul căruia işi defulează obsesiile. 
Acest limbaj este însăşi jocul video „Dominoul viselor”, ca 
întreg. Utilizatorii nu înțeleg pe deplin menţionatul limbaj, deşi îi 
sesizează valoarea, de aici rezultând atracţia colosală creată de 
joc. Singura capabilă să descifreze acest limbaj ar fi o persoană 
cu o percepție senzorială şi afectivă egală cu a creatorului. Cu 
alte cuvinte, jocul video este o sticlă ce conține un mesaj codat, 
aruncată în ocean, în speranţa că va fi găsită de cineva apt să 


descifreze mesajul. Creatorul jocului CAUTA. O trecere succintă 
în revistă a partidelor salvate de diferiți utilizatori, puse la 
dispoziția noastră, arată că espectativele creatorului sunt 
evident dirijate spre realitatea imediată, el într-adevăr aşteaptă 
să descopere acel utilizator de sex feminin care să răspundă 
obsesiilor sale. Dispariţiile, care nu sunt altceva decât răpiri, au 
un unic scop: a privi de aproape. Creatorul analizează de 
aproape, ca să spunem aşa, limbajul acestor femei, pentru a 
înțelege dacă este compatibil cu al său, în caz contrar le 
eliberează. Acţiunile subordonate procesului de căutare trec 
dincolo de frontierele legalității (privarea de libertate reprezintă 
o încălcare a legii), ceea ce înseamnă că avem de-a face nu 
doar cu o personalitate singulară, ci şi cu o tulburare de 
personalitate. 


Jocul conţine, printre altele, două opțiuni, Vis şi Jurnal, unde 
utilizatorii au din plin posibilitatea să exprime opinii şi valori 
proprii, astfel că încă din această fază creatorul face o 
preselecție a femeilor care ar putea răspunde aşteptărilor sale. 
Ca adminstrator al jocului, creatorul urmăreşte în rețea acțiunile 
si limbajul utilizatorilor de sex feminin, selectând potentialele 
candidate la atingerea exigențelor sale. Dar aceasta nu este 
selecţia finală. Creatorul se foloseşte de instrumente, în cazul 
nostru un fel de mercenari, care execută răpirea şi 
sechestrarea. De aici încolo, totul depinde de ceea ce se petrece 
între creator şi persoana sechestrată. Dacă persoana 
corespunde exigențelor creatorului, realitatea umple golul 
existent, iar căutarea încetează. Din păcate, acest lucru nu a 
avut loc. Dispariţiile continuă, ceea ce înseamnă un singur lucru: 
creatorul jocului video continuă să caute. Teoretic, disparițiile ar 
putea continua pe o perioadă indefinită, chiar până la decesul 
creatorului. 

Un punct de referință în cercetarea noastră este ziua primei 
disparitii înregistrate oficial: 8 decembrie 2009, în Rusia. Adică 
aproximativ acum doi ani. Ce semnifică asta: activitatea 
infracţională a creatorului jocului este de dată relativ recentă. El 
se află abia la început şi, în cazul în care nu va fi descoperit, va 
deveni nu un criminal în serie, ci un răpitor în serie. 


Dacă aproximăm că realizarea jocului a necesitat 4 sau 5 ani 


de muncă, iar prima dispariție s-a produs acum 2 ani, deducem 
că autorul a început să construiască jocul acum 6 sau 7 ani. 
Inregistrând statistic mobilitatea, aspectul exterior şi limbajul 
personajelor din joc, creatorul avea la momentul proiectării 
jocului vârsta de 24 sau 25 de ani. Coroborând aceste cifre cu 
datele primelor disparitii, se ajunge la următoarea concluzie: 
creatorul are în prezent vârsta între 30 şi 32 de ani. Evident, 
este vorba de un bărbat celibatar, probabil locuieşte singur, 
circumstanțe ce i-ar permite să administreze fără oprelişti un 
astfel de joc. 

Pe de altă parte, resursele informatice necesare realizării 
jocului video spun că pentru personajul nostru banii nu sunt o 
problemă. Creatorul este o persoană prosperă material, cu un 
cont de milioane de euro, sau chiar mai mult. Creatorul posedă 
un nivel de cunoştinţe informatice suficient de înalt pentru 
realizarea unui produs cum este „Dominoul viselor”, probabil 
studii superioare. 


Cărui grup rasial şi național aparține creatorul? Dificil de 

afirmat. Dacă ținem cont de observațiile Interpolului, conform 
căruia cele mai multe servere gazdă virtuale folosite până la ora 
actuală de „Dominoul viselor” se află pe teritoriul Japoniei, 
suntem înclinați să optăm pentru un bărbat japonez. Luptătorii 
de sumo ce despart utilizatorii la finalul unor partide sunt 
japonezi. Suspecții relaționați cu răpirile din Madrid sunt tot 
japonezi. 
Jocul, de asemenea, este presărat pe alocuri cu elemente 
grafice aflate sub influenţa culturii nipone. Ne aflăm în fața a 
două opțiuni: sau creatorul este japonez, sau a infiltrat în mod 
conştient aceste detalii pentru a ne direcționa pe o pistă falsă. 
Marea dilemă apare în momentul în care descoperim că meniul 
jocului funcționează impecabil în 8 limbi, japoneza fiind doar una 
dintre ele. Desigur, acurateţea limbajului folosit în fiecare dintre 
cele 8 limbi poate fi supusă atenției unui lingvist. 

Avem de-a face cu un individ al cărui nivel de 
responsabilitate este intact. El este perfect conştient de 
acțiunile sale şi de consecințele implicate, fiind dispus să 
continue cu avalanşa de sechestrări aflată în plină desfăşurare. 

Din punct de vedere profesional, consider psihicul acestui 
delincvent un captivant obiect de studiu pentru psihologia 


criminalistică. 


Raul Tierraseca Guerrero, psiholog criminalist/semnătură 
indescifrabilă 


Colonelul Manolo Gonzalez Perez lăsă pe masă foaia cu 
raportul psihologului criminalist şi se întoarse spre căpitanul 
Barea: 

-Interesant raport, Santi. 

-Logic. Puțin abstract, dar... îmi place, răspunse căpitanul. 
Bun specialist, Tierraseca ăsta. 

-E bun dacă ne ajută cu ceva. Crezi că profilul psihologic 
oferă piste concrete? 

-Bine, eu zic că tipul e japonez, sau din Japonia. Treizeci şi 
ceva de ani, celibatar. Plin de bani, locuieşte singur. Excepţional 
de inteligent. 

-Totuşi, îi lipseşte o doagă, interveni colonelul. 

-Eu aş zice... că are una în plus. 

-Sigur am afla mai multe dacă ne concentrăm pe cazul 
japonezei de la locutorio. Mă înţelegi. Japonez, japoneză. 

-Ştiţi că soţul femeii ne sfidează? Minte în faţă. Fumuri de 
ziarist. Pardon, fost ziarist. 

-Oricum, nu cred că răspunsurile lui ne-ar putea ajuta. 

Colonelul merse la fereastră, rămase o clipă să privească 
ploaia măruntă de afară şi continuă: 

-Sunt convins de un lucru: cheia se găseşte în trecutul 
acestei femei. 

-Femeia n-are trecut. 

-Tocmai asta e. Dacă am reuşi să descoperim mai multe 
despre ea, cred că l-am apuca deja de haină pe acest 
sechestrator. 

-Dacă omul se ascunde în Japonia, nu va fi uşor. 

-Şi ce, s-a închis aeroportul Barajas? Mergem în Japonia. 

-Mergem? 

-Nu. Nu mergem. 7u mergi în Japonia. 

-Dar nu ştiu o boabă de japoneză, se eschivă Santiago Barea. 

-Omul nostru ştie opt limbi, iar tu te plângi că nu ştii 
japoneză. Te-am înscris la Centrul de limbi IQRA. 

-Poftim? 

-Incepi mâine dimineaţă la opt. Să iei cu tine un caiet. 


Manualele le primeşti acolo. 

-Dar, domnule colonel... , încercă să protesteze căpitanul. 

-Încă ceva. Poliţia din Tokyo ne-a trimis şase seturi cu 
„Dominoul viselor”. Trei le-am plasat în magazinul de antichităţi, 
iar trei au rămas în sala de şedinţe rezervată pentru echipa 
noastră. 

-Şi? 

-Nu mai găsesc niciunul. Sertarul e gol. 

-Probabil că băieţii fac cercetări. Ştiţi, în interesul anchetei. 

-Lăsați prostiile. Dacă aveţi chef de distracţie, cumpăraţi-vă 
jocuri video. Vorbeşte cu membrii echipei. Mâine vreau să 
găsesc toate cele trei seturi înapoi în sertar. 


4.21 


Hiroko Eto, la cei şaizeci de ani ai săi, era considerat un om 
bun. La poliţia din Tokyo, toţi îl ştiau ca pe unul dintre agenţii 
care nu apăsaseră niciodată trăgaciul unui pistol. Deşi prin 
mâini îi trecuseră mii de arme. Întreaga lui viaţă era legată de 
magazia de materiale aflată la subsolul clădirii poliţiei 
metropolitane. Acolo, în uriaşa încăpere subterană, se aflau 
depozitate obiectele confiscate de agenţii din Tokyo: arme de 
foc, droguri, mărfuri de contrabandă. Multe dintre acestea erau 
vândute prin intermediul unor magazine colaboratoare, altele 
erau distruse, iar altele erau folosite în interes de protocol, în 
special alcoolul şi ţigările. Nimeni nu cunoştea exact ce se afla 
în gigantica magazie, în afară de Hiroko Eto. Comandantul 
politei metropolitane, ştiind că bătrânul îşi dovedise loialitatea 
zeci de ani, avea încredere absolută în el. Registrele cu evidenţa 
intrărilor şi ieşirilor din magazie erau ţinute la zi cu o 
rigurozitate ireproşabilă. Din depozitul de la subsol nu dispăruse 
niciodată nimic. Când comandantul avea nevoie de ceva, pentru 
el însuşi sau pentru subalternii din vreun departament, era 
suficient să-l sune pe magazioner şi să-i spună. În maximum 
cincisprezece minute, obiectele cerute erau pregătite pentru a fi 
ridicate. 


Hiroko Eto nu fusese căsătorit niciodată, era un om solitar. 
Singurul său frate, un frate vitreg, agent la poliţia rutieră, 


decedase în urmă cu câţiva ani, lăsând în urmă doi copii orfani, 
Akiro şi Nanako. Băiatul era inteligent, dar din cauza efortului 
intelectual depus în facultate se scrântise puţin la minte şi trăia, 
introvertit şi blazat, într-o lume imaginară ce exista doar în 
capul lui. Fata, Nanako, se măritase de tânără cu un afacerist 
putred de bogat care, din milă, îl angajase pe cumnatul lui ca 
informatician la firma sa. Ulterior, căsătoria fetei a început să 
meargă prost şi după câţiva ani s-a terminat prin divorţ. La scurt 
timp după aceea, Nanako a dispărut, mulţi au bănuit că fusese 
la mijloc mâna fostului soţ. Nimeni nu a putut dovedi nimic, aşa 
că afaceristul a rămas liber şi şi-a văzut în continuare de viaţă. 
Deşi divorţat de Nanako, magnatul l-a păstrat pe Akiro, fostul 
cumnat, să lucreze în continuare pentru el. Tragedia familiei a 
continuat cu un nou episod când omul de afaceri a murit într-un 
accident de avion. Gigantica firmă a fost preluată de fratele 
decedatului, care l-a concediat pe Akiro, iar băiatul a rămas fără 
slujbă, continuând să locuiască în apartamentul unde copilărise. 
Stresul îi afectase vederea, era nevoit să poarte ochelari cu 
lentile foarte groase. Cam atât ştia Hiroko Eto şi asta povestea 
oricui îl întreba despre familia sa. Neputându-se obişnui cu 
gândul că nepotul trăia în lipsuri, magazionerul îşi luă într-o zi 
inima în dinţi şi vorbi cu comandantul poliţiei spunându-i că are 
nevoie de un ajutor în depozit, la curăţenie şi la aranjarea 
materialelor, cam opt ore pe zi. Nu uită să adauge că se gândise 
la cineva şi că persoana ideală pentru un astfel de post era chiar 
nepotul său. După trei zile, comandantul îi dădu răspunsul. 
Conducerea poliţiei metropolitane aprobase solicitarea, însă 
numai pentru patru ore. Bătrânul îşi exprimă recunoştinţa şi îl 
sună de îndată pe nepot să-i comunice vestea. Îi explică ce 
trebuia să facă şi îl asigură că salariul, deşi mic, îi va fi suficient 
pentru a-şi acoperi cheltuielile personale. Pe lângă asta, Akiro 
putea beneficia zilnic de o masă la cantina poliţiei, unde avea să 
dea o mână de ajutor la curăţenie. Nepotul, ciudat cum era, 
ceru două ore timp de gândire pentru a decide dacă accepta sau 
nu oferta. După intervalul solicitat, Akiro îl sună pe bătrânul 
unchi ca să primească slujba şi să-i mulţumească fierbinte 
pentru binele făcut. 

Începând din ziua următoare, tânărul primi o legitimaţie de 
intrare în sediul poliţiei metropolitane şi începu munca în 
magazia subterană. Era harnic şi ordonat, calităţi pe gustul lui 


Hiroko Eto, încântat că depozitul strălucea de curăţenie şi că 
nepotul nu era niciodată deranjat să rămână peste program 
pentru a-şi termina treaba. Cu timpul, poliţiştii se obişnuiră să-l 
întâlnească pe coridoare pe acest tânăr palid purtând ochelari 
cu dioptrii mari, îl vedeau mereu împingând un cărucior cu 
recipiente şi accesorii pentru curăţenie. Zilnic, Akiro mânca la 
cantină împreună cu agenţii, la sfârşit se ocupa de curăţenia 
bucătăriei. Toţi ajunseseră să vadă în el un exemplu de 
seriozitate. 


Ce nu ştiau angajaţii poliţiei metropolitane şi nici Hiroko Eto 
era că Akiro deţinea un secret teribil, un secret pe care i-l 
transmisese tatăl acestuia înainte să moară. în seara respectivă, 
întins în pat după o criză gravă de inimă, tatăl îşi rugă cu 
disperare fiul să sune la poliţia metropolitană şi să-l ceară la 
telefon pe comandant. Când de la celălalt capăt al firului i se 
spusese că la ora aceea comandantul nu putea fi deranjat, 
bătrânul îi chemă lângă el pe Akiro şi pe Nanako. Le povesti că, 
în 1977, fusese ales în componenţa unui grup de patru persoane 
care au avut un rol special la construirea noului sediu al poliţiei 
metropolitane din Tokyo. In 1975, după demolarea vechiului 
sediu, s-a început pe acelaşi teren construirea unei clădiri noi 
sub îndrumarea arhitecţilor Takashi Yoshioka şi Shigeru Abe. La 
baza edificiului se  prevăzuse construirea unui adăpost 
antiatomic, cel puţin asta fusese varianta oficială. Ce-i drept, 
adăpostul s-a construit, însă pe lângă acesta, în mare secret, se 
amenajase un fel de închisoare subterană cu scopul de a fi 
folosită în viitor în cazuri deosebite, pentru arestări şi detenţii 
neoficiale. Celulele şi alte câteva incinte s-au zidit pe structura 
subterană de beton armat a fostului sediu, structură ce nu 
fusese înlăturată complet. Tatăl muribund dorea neapărat să le 
spună copiilor că toţi cei ce avuseseră legătură cu construirea 
închisorii secrete decedaseră. El era ultimul care cunoştea taina 
ascunzătorii niciodată folosite şi a cărui existenţă n-o bănuia 
nimeni dintre locatarii actualului sediu. Nanako, impresionată de 
durerile bolnavului, plânsese încontinuu, nefăcând probabil 
diferenţă între această relatare şi celelalte poveşti din trecut pe 
care tatăl lor le depăna adesea cu neprefăcută mândrie 
patriotică. Insă memoria remarcabilă a fiului înregistră totul. 
Distanțe, locuri, cifre. Tânărul înţelese exact unde se afla 


închisoarea şi cum se putea ajunge acolo. Tatăl celor doi muri în 
noaptea aceea. Akiro nu spusese nimănui despre spaţiul ascuns 
de la subsol, nici măcar comandantului cu care decedatul dorise 
atât de mult să vorbească. 


Teribilul secret era unicul motiv pentru care tânărul cel palid 
acceptase slujba oferită de unchiul său. Deşi ura munca fizică, 
se chinuia să frece podelele magaziei subterane numai pentru a 
avea acces la închisoarea uitată. Unchiul nu ştia că el făcuse 
copii ale cheilor de la depozit şi că în spatele cămăruţei pe care 
nepotul o alesese pentru aşezarea măturilor şi găleţilor se afla 
gura unui coridor ce ducea spre sticlărie, numele dat de Akiro 
acelui loc întunecat. Prima dată când pătrunse în st/c/ărie cu o 
lanternă, auzi metroul trecând prin apropiere şi înţelese că 
exista posibilitatea de a intra şi pe altă cale. Nu-i trebui să sape 
decât trei metri într-un perete pentru a ieşi într-un tunel de 
metrou. Noaptea târziu, la ora la care trenurile subterane nu 
circulau, acoperi spărtura cu un capac, făcând-o practic 
invizibilă din exterior. Pe acolo se puteau strecura oricând 
Makoto şi Masataro, angajaţi între timp la firma însărcinată cu 
paza staţiilor din transportul subteran. Impreună cu ei, reuşise 
să deschidă vechile robinete ce conectau stic/ăria la reţeaua de 
apă a edificiului. Extrăgea din conducte puţin fluid, doar la 
anumite ore, pentru a nu atrage atenţia. In mod asemănător 
procedă cu energia electrică şi cu sistemul de ventilaţie. Nu ştia 
Hiroko Eto nici că Akiro, în loc să arunce mâncarea rămasă după 
prânz la cantină, o aducea cu căruciorul la subsol şi hrănea 
prizonierele aflate în stic/ărie. Din depozitul unchiului, fără ca 
bătrânul să observe, începură să iasă afară un anumit gen de 
obiecte, mai concret păpuşi gonflabile provenite din transportul 
de 1400 de bucăţi confiscate în 2008 de poliţie într-un avion de 
mare tonaj sosit din China. Erau păpuşile pe care Makoto şi 
Masataro le lăsau în urmă atunci când răpeau utilizatoarele 
Dominoului viselor. Fiind marfă de contrabandă, nu aveau 
marca fabricantului, deci proveniența lor nu putea fi stabilită. 


Akiro ştia că risca luând din păpuşile gonflabile, dar chiar 
dacă unchiul ar fi descoperit lipsurile, probabil n-ar fi făcut mare 
caz. La asta se gândea palidul tânăr în acea dimineaţă de 
decembrie, în timp ce freca podeaua cu mopul chiar lângă stiva 


enormă cu cutiile în care se aflau păpuşile gonflabile. Auzi 
soneria telefonului din depozit şi pe unchiul său răspunzând: 

-Da, domnule comandant... Imediat, domnule comandant. 

Bătrânul închise şi îl strigă: 

-Akiro! 

-Ce trebuie să fac, unchiule? se prezentă el. 

-Comandantul are vizitatori de la poliţia din Spania. Vezi tu, 
sunt în biroul de protocol. Din greşeală, s-a spart o sticlă de saki 
şi nimeni nu ştie unde au dispărut femeile de serviciu. Du-te în 
biroul comandantului, strânge cioburile. Stai, să nu uit. Du o 
sticlă de saki din caseta roşie, din colţ. 

-Sigur, unchiule. 

Tânărul luă în grabă o pungă, mătura şi făraşul, plus sticla de 
saki, merse la cel mai apropiat lift. Urcă la etajul opt. Bătu în uşa 
biroului de protocol, îi deschise cu amabilitate însuşi 
comandantul. 

-Aici, Akiro, aici. 

-Să trăiţi, domnule comandant. 

-Vino, uite unde s-a spart sticla. Exact, acolo, sub masă. Vezi 
că sunt cioburi şi sub fotolii. Ai grijă... 

Akiro observă că încăperea era plină. Poliţiştii din Spania 
continuau să converseze cu ofiţerii japonezi în limba engleză 
fără să se sinchisească de prezenţa lui. Se aplecă sub masă şi 
mătură cu atenţie cioburile de pe mocheta verde pătată cu saki. 

-Caută atent, băiete, nu cumva să rămână vreun ciob. 

-Da, domnule comandant. 

Se lăsă în genunchi, începu să caute sub masă cioburile 
rătăcite. Se descurca dificil, fiindcă venea la slujbă purtând 
ochelari cu dioptrii mari, al căror efect optic îl corecta parţial cu 
lentile de contact, pentru a vedea cât de cât bine. Lângă el, un 
delegat spaniol se adresa unuia dintre ofiţerii japonezi: 

-Ne interesează dacă a mai dispărut vreo femeie, aici, în 
Japonia. 

-Anul acesta, nu. 

-Înseamnă că n-aţi intrat în posesia altor CD-uri cu Dominoul 
viselor. 

-Noi nu. Totuşi, Interpolul ne-a contactat ieri în legătură cu o 
dispariţie în Berlin. După primele indicii, la mijloc e tot Dominou/ 
viselor. 

Nici vorbă, gândi Akiro sub masă, aşezat în patru labe, ştiind 


că în actualitate nu avea în atenţie nicio femeie din Germania. 

-Bine, răspunse ofiţerul spaniol. O să contactăm şi noi 
Interpolul să vedem dacă putem stabili vreo legătură cu cazurile 
noastre. 

-Dar nu-nţeleg. V-am trimis şase seturi. Mai doriţi discuri cu 
Dominoul viselor? întrebă alt oficial japonez. 

-Nu, n-avem nevoie. Ce ne interesează este să ştim dacă aţi 
descoperit un cât de mic indiciu despre fabricantul jocului şi 
despre locul unde îşi duce prizonierele. 

-Sincer să vă spun, oftă comandantul poliţiei metropolitane, 
nu avem nici cea mai mică idee unde se află acum ticălosul care 
controlează Dominoul viselor. 


4.22 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0019/2011 


Rezumatul operaţiunii Păpuşa, desfăşurată de Poliţia 
Madrid în colaborare cu Garda Civilă în data de 30 
septembrie 2011 


În data de 26 septembrie 2011, la ora 10,17, postul de filaj 
situat pe strada La Palma nr.90 a sesizat prezenţa în zonă a unei 
furgonete de închiriat aparținând companiei Todostrada. Din 
furgonetă au coborât doi bărbaţi de rasă asiatică, 
supraponderali, de înălțimi vizibil diferite, ambii îmbrăcați la 
costum şi cravată de culoare verde. Cei doi au intrat în coaforul 
Paris, de unde au ieşit după o jumătate de oră, au revenit la 
furgonetă şi au plecat. 

La cinci minute după plecarea suspecților, coafeza Raquel 
Văsquez Neiro, unul dintre informatorii racolaţi de echipa 
noastră pe strada La Palma, a telefonat căpitanului Santiago 
Barea, anunțându-l despre vizita celor doi la coaforul Paris, unde 
au pus întrebări despre vecinii din zonă, fiind interesați în 
special de perechea Marta Roca Ortega şi Pablo Martinez 


Valdes. 

In seara aceleiaşi zile, echipa noastră s-a reunit de urgență 
pentru a analiza fotografiile făcute de agenții de filaj celor doi 
suspecți şi deplasările efectuate de aceştia pe strada La Palma. 
Colonelul Manolo Gonzălez Perez a rezumat gânaurile tuturor în 
cuvintele: „Sunt oamenii noştri, cei care vor încerca să răpească 
femeile ”. Fotografiile au fost transmise imediat Interpolului, şi 
mai departe, prin intermediul Interpolului, Poliței metropolitane 
Tokyo, pentru identificarea de urgență a suspecților. Echipa a 
decis în unanimitate să  suplimenteze efectivele pentru 
supravegherea celor două femei despre care se ştia că se aflau 
în posesia „Dominoului viselor”, LuciaMendoza Campano şi 
Marta Roca Ortega, potentialele victime. 


În data de 27 septembrie 2011, la ora 10,21, furgoneta de la 
Todostrada a parcat din nou pe strada La Palma. Din vehicul nu 
a coborât nimeni. La ora 18,14, furgoneta s-a pus în mişcare şi a 
părăsit zona. O maşină a echipei noastre, avându-lpe căpitanul 
Santiago Barea la volan, a urmărit furgoneta până ce aceasta a 
intrat în parcarea hotelului Westin Palace. Cercetările 
desfăşurate în aceeaşi zi au dezvăluit că suspecţii se numesc 
Takeshi Nishimura şi Jiro Tamura. Am expediat datele 
Interpolului şi Poliţiei metropolitane Tokyo spre verificare. 


În data de 28 septembrie, la ora 11,42, furgoneta a revenit 
pe strada La Palma. Cei doi suspecți au coborât din vehicul şi s- 
au deplasat pe trotuar până la intersecţia cu strada San Andres, 
după care s-au întors la furgonetă şi au plecat. 

In data de 29 septembrie, Poliția metropolitană Tokyo ne-a 
comunicat că identitățile celor doi sunt false, în registrele de 
evidența populației din Japonia nu există nicio persoană cu 
aceste date personale. Poliția metropolitană Tokyo s-a oferit să 
trimită urgent, într-un avion privat, unsprezece agenti de elită 
care să colaboreze cu echipa noastră la supravegherea 
suspecţților. Colonelul Manolo Gonzălez Perez s-a opus cu 
vehemență. 


Ca măsură suplimentare de securitate, a fost dublat numărul 
agenților aflaţi permanent în posturile de filaj de pe strada La 
Palma nr. 86 si nr. 90, si au fost puse la dispoziția echipei, în 


garajul Comisariei de Poliţie Centru, trei maşini Audi A6, fără 
însemnele poliției, cu girofar detaşabil. 


În data de 30 septembrie, la ora 10,25, furgoneta a revenit 
pe strada La Palma şi a parcat pe trotuar, între coaforul Paris şi 
magazinul de produse informatice Top Computer. Cei doi 
suspecți au coborât din furgonetă, cel mai scund cu o servietă în 
mâini, au servit cafea pe terasa berăriei Mustata Galbenă. La 
ora 11,09, aceştia s-au deplasat la uşa imobilului nr. 99 şi, după 
ce au apăsat diferite taste ale interfonului, au reuşit să intre în 
edificiu. La ora 11,32, a pătruns în imobil Lucia Mendoza 
Campano. După circa 4 minute, au ieşit din edificiu cei doi 
suspecți. Cel mai înalt ducea în spate un sac mare, ce părea 
greu, din pânză neagră. Suspecţii au introdus sacul în partea din 
spate a furgonetei. Agentii de filaj au presupus că înăuntrul 
sacului se afla Lucia Mendoza Campano şi că sub ochii lor avea 
loc răpirea femeii. Căpitanul Santiago Barea, aflat deasupra 
oraşului într-un elicopter pus la dispoziție de Garda Civilă, l-a 
contactat telefonic pe colonelul Manolo Gonzălez Perez, care 
coordona acțiunile echipei de la cartierul nostru general aflat la 
Comisaria de Poliție Centru, cu propunerea de a-i prinde în 
flagrant pe cei doi şi a-i aresta. Colonelul Manolo Gonzălez Perez 
s-a opus cu vehemență. 


La ora 12,03, din coaforul Paris a ieşit Marta Roca Ortega şi s- 
a îndreptat spre locuința de la numărul 91, aflată deasupra 
magazinului de antichităţi Colţul Clasic. In drumul ei a fost 
nevoită să se strecoare printre zid și furgoneta suspecților, 
parcată strategic pe trotuarul îngust. În momentul în care trecea 
pe lângă furgonetă, suspectul înalt a coborât din vehicul și a 
imobilizat femeia punându-i pe față un fel de prosop, probabil 
îmbibat cu un soporifer puternic. Suspectul a tras femeia în 
interiorul vehiculului și a închis ușa glisantă, fără ca cineva din 
stradă să observe cele întâmplate. Căpitanul Santiago Barea i-a 
propus telefonic colonelului Manolo Gonzălez Perez arestarea 
celor doi și eliberarea femeilor captive. Colonelul Manolo 
Gonzălez Perez s-a opus cu vehemenţă, afirmând că obiectivul 
operațiunii nu este capturarea suspecților ci continuarea 
urmăririi pentru a se identifica persoana care i-a trimis si locul 
unde intenționau să își transporte victimele. 


La ora 13,30, a iesit din Mustata Galbenă numita Veronica 
Toma, angajată ca bucătăreasă la acest local. Suspectul înalt a 
coborât din furgonetă și a urmărit-o până în zona gurii de metro 
Bilbao, supravegheat discret de doi dintre agenții de filaj. 
Suspectul a abordat-o pe bucătăreasă sub un pretext 
necunoscut, i-a reţinut portofelul și s-a întors în grabă la 
furgonetă. 

Între timp, suspectul cel scund a iesit din furgonetă cu o 
sacoșă voluminoasă de nailon alb și a lăsat discret în fata 
magazinului Colţul Clasic o păpușă gonflabilă, după care a 
revenit la furgonetă. 


La ora 14,01, a ieșit din Mustaţa Galbenă numitul Antonio 
Munoz Romero, administratorul berăriei, și a cotit pe strada San 
Andres. La un minut după plecarea acestuia, cei doi suspecți au 
coborât din furgonetă și au bătut la ușa berăriei Mustata 
Galbenă, închisă în acel moment. Le-a deschis sotia 
administratorului, Maria Dickens, care i-a poftit înăuntru. După 
circa 3 minute, suspecții au ieşit din berărie. Cel înalt ducea în 
spate un alt sac mare de pânză neagră, plin. Căpitanul Santiago 
Barea a presupus că în sac se afla Maria Dickens şi l-a sunat din 
nou pe colonelul Manolo Gonzălez Perez. Acesta nu a răspuns la 
telefon. 

(Echipa a dedus că setul 3 din jocul video „Dominoul viselor” 
plasat în Colţul Clasic a ajuns la perechea Antonio Munoz 
Romero-Maria Dickens. Perechea se afla pe lista cu cele 48 
perechi considerate potențiale deținătoare ale setului 3.) 

Suspecţții au dus sacul la furgonetă şi au pus în mişcare 
vehiculul în direcţia străzii San Vicente Ferrer. Cele trei vehicule 
Audi A6 puse la dispoziția echipei părăsiseră garajul cu o 
jumătate de oră inainte şi se aflau în aşteptare pe strada 
Apodaca, de unde au început să urmărească furgoneta, de la 
distanță. Furgoneta a intrat, de asemenea, în supravegherea 
elicopterului trimis de Garda Civilă. 


În momentul în care furgoneta a intrat pe Avenida de 
Portugal, acesteia i s-au alăturat, venind de pe străzi laterale, 
alte 3 furgonete albe ale companiei Todostrada, identice ca 
model şi având acelaşi număr de înmatriculare. Cele 4 furgonete 


identice au făcut între ele repetate manevre de depăşire, astfel 
că după scurt timp a fost imposibil să se spună precis în care 
dintre ele se aflau suspecții cu femeile răpite. Două furgonete 
au continuat să circule pe Avenida de Portugal, alte douğ s-au 
încadrat pe strada M-30. Printr-o decizie luată sub presiunea 
evenimentelor, două dintre vehiculele echipei au continuat 
urmărirea furgonetelor pe Avenida de Portugal, iar un vehicul şi 
elicopterul au rămas să urmărească furgonetele deviate pe M- 
30. 


În acest moment critic al operațiunii, colonelul Manolo 
Gonzălez Perez a decis să renunţe la urmărirea sub acoperire și 
a ordonat vehiculelor echipei să pună la vedere girofarurile și să 
activeze sirenele. În urmărirea celor 4 furgonete au fost 
angrenate ad-hoc și alte mașini ale poliției și ale Gărzii Civile 
aflate în zonă. 

Dintre furgonetele de pe Avenida de Portugal, una a virat la 
stânga pe Avenida Principal și a fost oprită forțat în faţa 
Teatrului Auditoriu Casa de Campo, după ce a avariat prin 
frecare mai multe autovehicule parcate regulamentar. La volan 
se afla Manuel Martin Rosado, cetățean spaniol, care a declarat 
că fusese angajat de doi oameni de afaceri japonezi să conducă 
furgoneta pe un traseu comunicat cu anticipație, la acea oră, cu 
precizarea că nu trebuia să oprească sub niciunpretext și că 
urma să i se spună ulterior prin telefon adresa unui depozit de 
unde urma să încarce niște cutii cu marfă. 


A doua furgonetă a fost oprită forțat pe Avenida de Portugal, 
după ce agenții echipei noastre au folosit armele din dotare și 
au spart cauciucul rotii din stânga spate. La volan se afla un alt 
cetățean spaniol, Saturnino Oliva  Fernăndez, angajat în 
circumstanţe asemănătoare cu primul. 


O a treia furgonetă a fost urmărită de vehiculul nostru prin 
pasajul subteran de pe ieşirea 15B în direcţia intersecţiei 
Pirămides. S-a reușit oprirea ei în apropierea stadionului Vicente 
Calderon. La volan se afla un cetățean ecuadorian, Ramon 
Santos, angajat în aceleasi circumstanţe ca primii doi. 


A patra furgonetă, urmărită din elicopter, a intrat de 


asemenea în pasajul subteran și a fost văzută încadrându-se pe 
ieşirea 15A. Elicopterul a așteptat ca furgoneta să iasă la 
suprafață pe la celălalt capăt al pasajului, dar furgoneta nu a 
apărut. Ulterior s-a observat blocarea circulației și formarea unui 
ambuteiaj pe ieşirea 15A. Agenţii noştri, sosiți cu dificultate la 
fața locului, au găsit furgoneta abandonată în pasajul subteran, 
cu uşile deschise. Inăuntrul vehiculului nu se afla nimeni. 
Conform presupunerilor, suspecții au făcut un schimb de maşină 
şi au ieşit din pasaj cu un alt autovehicul fără să fie remarcați de 
personalul din elicopter. Presupunerea nu a fost confirmată, 
deoarece cablurile ce alimentează cu curent electric camerele 
video din pasajul subteran fuseseră tăiate cu o oră inainte de 
persoane rămase necunoscute. 


În aceeaşi zi, 30 septembrie 2011, soţii femeilor răpite au 
reclamat dispariția acestora. Celor trei bărbați nu li s-au 
comunicat niciun fel de informații despre urmărirea furgonetelor 
şi despre eşecul operațiunii Păpuşa. 


Notă realizată de căpitan Santiago Barea Sănchez / 
semnătură indescifrabilă 


MINISTERUL DE INTERNE 

DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE 
BRIGADA DISPARIŢII SI SECHESTRĂRI 
Dosar 2963/2011. Dominoul viselor. 
Raport 0045/2011 


Datorită insuccesului operațiunii Păpuşa, echipa constituită 
special pentru soluționarea dosarului 2963/2011 „Dominoul 
viselor” a fost invitată în 28 octombrie 2001 de conducerea 
Poliției Madrid să întocmească un raport detaliat al activităților 
desfăşurate de la deschiderea dosarului până în prezent. 
Raportul urmează să fie înaintat spre analiză Ministrului de 
Interne. 


În data de 27 octombrie 2011, căpitanul Santiago Barea 
Sănchez a solicitat de urgență acordarea unui concediu fără 
plată pentru rezolvarea unor probleme personale. Motivul 
invocat de căpitan este următorul: soţia acestuia, Ana Rodas 


Punal, a dispărut de la domiciliu. 


Notă realizată de colonel Manolo Gonzalez Perez / semnătură 
indescifrabilă 


EPILOG 


Strada La Palma devenise cu timpul cea mai tristă stradă din 
Madrid. Privindu-i pe trecători, aveai impresia că toţi mergeau 
cu capul plecat şi cu sufletul plin de amintiri dureroase. 
Singurele care zâmbeau aici erau Lucia, Marta şi Nanako, din 
fotografiile de pe sutele de afişe anunțând dispariţia lor. In rest, 
pretutindeni linişte, frunze, hârtii, câte un camion trecând cu 
zgomot şi ridicând praful ce se aşternea atotstăpânitor peste 
suferinţa cartierului. 

Colţul Clasic, magazinul de antichităţi de la intersecţia cu 
strada San Andres, făcea ca întregul peisaj să pară din alte 
vremuri, vetust, cenuşiu, demodat. În interior, Pablo, redevenit 
administratorul stabilimentului, îmbătrânise brusc. Părul lui, 
înainte cărunt, căpătase în totalitate culoarea argintului din 
vitrină. Cei care îi treceau pragul se mirau să observe lângă 
măsuţa sa, aşezată într-un fotoliu medieval, o păpuşă gonflabilă 
îmbrăcată într-un costum cu dantele după modelul purtat la 
curtea renumitei Isabel a Il-a. Pablo relansase raftul destinat 
cărţilor vechi, ceea ce făcu să sporească numărul zilnic de 
clienţi. Uneori venea să cumpere cărţi Alex, desenatorul de la 
numărul 99, pe care vecinii îl vedeau adesea pe terasa locuinţei 
conversând cu o femeie gonflabilă întinsă într-un şezlong de 
plajă. Poliţiştii înapoiaseră păpuşile la scurt timp după 
interogatorii, convinşi că nu erau de folos în încercarea de a le 
găsi pe soțiile dispărute. Când primea salariul, Alex îl invita pe 
Pablo la o bere în Mustaţa Galbenă, unde Toni încasa numai 
costul primelor sticle, după care făcea cinste şi stătea cu ei la 
taclale ore în şir, lăsând-o pe Veronica să servească dincolo de 
tejghea. Uşile de la locutorio, demult închise, îşi aşteptau în 
zadar stăpâna. Toni nu predase poliţiei păpuşa gonflabilă, o 
ţinea în patul din camera unde Nanako locuise când încă nu 
erau căsătoriţi. Barmanul trăia de la o zi la alta supărat pe viaţă, 
pe poliţie, pe toată lumea, pe el însuşi. Veronica îl găsea în 


fiecare dimineaţă neras, cu ochii încercănaţi, se întreba dacă 
şeful ei dormea într-adevăr noaptea sau veghea cu gândul la 
Nanako. Într-o luni, bucătăreasa îl văzuse nu departe de local, 
lângă staţia de metro Bilbao, plângând în hohote surde pe 
trotuar. Din jenă, ezită să-l abordeze şi trecu mai departe fără să 
fie observată. Pe fondul depresiei cu care lupta patronul ei, 
Veronica conducea întreaga afacere, comanda marfă, plătea 
taxe, făcea orice era necesar pentru ca berăria să meargă 
înainte. Pe Toni îl măcina gândul că Nanako se afla undeva pe 
pământul ăsta, vie, şi că el nu făcea nimic ca s-o caute. De 
aceea, începu să scrie. La început, pentru a-şi defula furia. 
Treptat, în mintea lui căpătă contur un plan. Putea s-o găsească 
pe Nanako. Îşi propuse să scrie o carte. O carte în care să 
trateze ce i se întâmplase de când o întâlnise prima dată pe 
japoneză. După redactarea paginilor de introducere, fu sigur că 
romanul avea să fie un succes. Il vedea deja publicat în 
numeroase limbi, apărând în librăriile de pe tot pământul. Astfel, 
gândea Toni, într-un fel sau altul cartea va ajunge până la ea, 
până la Nanako. Sau până la o persoană care ştia unde se afla 
soţia lui şi, în final, urma s-o reîntâlnească. Ideea proiectului îl 
umplu de o energie fantastică. Scria nebuneşte, scria ziua şi 
noaptea, păstrând în minte chipul lui Nanako şi visând la 
momentul revederii. Îl obseda alegerea unui titlu potrivit, un 
titlu care să spună multe, chiar înainte ca romanul să fie citit. 
Optă pe rând pentru diferite variante, îşi dădu seama că ceea ce 
încerca să facă era inutil. Pentru a o găsi pe Nanako, romanul 
putea să aibă un singur titlu. Dominoul viselor.