Marc Levy — [Grupul 9] 01 S-a intamplat noaptea

MARC LEVY 


ee eo AA 


— Sa — 


s- -a intamplat 
noaptea _ 


CONNECTION 


MARC LEVY 


S-A INTAMPLAT NOAPTEA 
Primul volum din seria GRUPUL 9 


Traducere din limba franceza Ela Negreanu 

Ilustrații de Pauline Lévêque 

Titlul original: C'est arrive la nuit, 2020 
Editura Trei, 2021 


Versiune ebook: v1.0, septembrie 2021 


„Cei Care traiesc sunt cei care lupta.” 
VICTOR HUGO 


Celor opt persoane al căror nume nu-l pot dezvălui si 
fără de care această poveste n-ar fi văzut niciodată 
lumina zilei. 


Orice asemănare cu persoane adevărate sau cu fapte reale 
este, bineînţeles, pură coincidenţă... 


O sala de videoconferinta. 

Ecranul licareste, difuzorul paraie. 

Conexiune stabilită la 00:00 GMT prin protocol 
criptat. 


— Ma auziti? 

— Va aud foarte bine. Dar dumneavoastra? 

— Sunetul e clar, dar nu am inca imagine. 

— Dati clic pe butonul verde din partea de jos a ecranului, cel 
cu semnul in forma de camera de luat vederi. Asa, acum ne 
vedem. Buna ziua! 

— Cum trebuie sa va spun? 

— Să nu pierdem timpul, nu știu dacă putem rămâne prea 
mult aici. 

— Suntem în... 

— Înainte de a stabili această întâlnire, am hotărât că nu va 
exista niciun indiciu despre dată și loc pe înregistrare. 

— Atunci, să începem... 


00:02 GMT. Începutul transcrierii 


— Va veni o zi când studenții isi vor pune întrebări despre 
alegerile dumneavoastra, despre traseul care v-a condus la 
clandestinitate si la privarea de majoritatea bucuriilor oferite de 
viata. Ce-ati vrea sá le spuneti inainte sá vá judece? 

— Ca soarta celorlalti ma preocupa la fel de mult ca si propria 
soarta. Aveam un sentiment care m-a fortat sa privesc lumea 
dincolo de situatia mea, nu doar sa ma Supar, sá protestez, sá 
condamn, ci si Sa actionez. lar Grupul 9 era mijlocul potrivit. De 
ce? Pentru ca si altii se intereseaza de un viitor care va deveni 
inevitabil al lor, inainte sa-i inteleaga consecintele. Pentru a-si 
apăra libertăţile... libertatea! Îmi închipui că, formulat asa, totul 
poate să sune foarte pompos, dar nu uitaţi să scrieţi în articol 
că, în momentul în care mă destăinui dumneavoastră, eu și 
prietenii mei suntem căutaţi asiduu și riscam să fim asasinați 
sau să ne petrecem restul vieţii închiși. Sper că asta va conferi o 
nuanţă de modestie spuselor mele. La urma urmei, am făcut 
totul pentru că-mi plăcea, pentru că-mi place. Teama a apărut 
mai târziu. 


KKK 


1. 
Prima noapte, Oslo 


La 2 dimineaţa, ploaia, biciuitá de vant, rápáia pe 
acoperisurile din Oslo. Ekaterinei i se párea ca aude valuri de 
ságeti trase de la linia orizontului. În ajun, cerul încă era 
degajat, însă nimic nu mai semăna cu ziua de ieri. De la 
fereastra apartamentului său, contempla orașul ale cărui lumini 
se întindeau pana pe țărm. Ekaterina se apucase iar de fumat, 
însă nu asta o îngrijora cel mai tare, ci faptul că trebuia să se 
lase iar. Isi aprinsese o ţigară ca să-și omoare timpul și să-și 
potolească nerăbdarea. Uitându-se la propria reflexie din geam, 
constată că trăsăturile îi erau marcate de oboseală. 

Un declic o trezi din gândurile sale și Ekaterina se repezi spre 
computer ca să citească e-mailul care o aștepta. Nu era niciun 
text, doar un fișier conţinând două pagini dintr-o partitură 
muzicală. Pentru a le descifra, nu trebuia să fii expert în 
solfegiu, ci în codare. Așezată comod în fotoliu, Ekaterina se 
amuză văzând provocarea. Isi desfăcu părul, se îndreptă de 
spate, aruncă o privire spre pachetul de ţigări, renunțând sá mai 
fumeze una, și se apucă să decodeze mesajul. Imediat ce-i 
înţelese conţinutul, scrise ca răspuns câteva cuvinte enigmatice. 

— Ce cauţi în orașul meu, Mateo? Se presupunea ca nu ne 
vom întâlni niciodată. 

— O să-ţi explic la momentul potrivit, dacă ai priceput unde. 

— Unde a fost cam prea ușor, dar nu mi-ai spus câna, tastă 
Ekaterina. 

— Du-te imediat la culcare. 

Mateo nu-i sugera să se bage în pat, ci să întrerupă 
conexiunea. Paranoia prietenului ei nu se ameliora deloc. 
Ekaterina se întrebase adesea ce gen de bărbat era Mateo, cu 
cine semăna, ce înălțime avea, ce greutate, ce culoare a 
părului... Era blond, brunet, poate roșcat ca ea, dacă n-o fi fost 
cumva chel. Era și mai curioasă în privinţa vocii. Vorbea 
precipitat? Rostea cuvintele apăsat? Cel mai mult la un bărbat o 
seducea vocea. Dacă era frumoasă, putea să lase în umbră 
multe defecte; daca era pedantă, ironică, prea ascuţită, 
descalifica orice pretendent, chiar și pe unul sublim. Ekaterina 
avea darul urechii muzicale absolute. Ceea ce era o 
binecuvântare sau o calamitate, în funcţie de circumstanţe. În 


mod bizar, nu se gändise niciodatä la varsta lui Mateo. Ísi 
imagina ca ea este decana de värstä a Grupului, o decana 
tanara totusi, dar se insela. 

Ezitá putin cu degetele deasupra tastaturii si sfarsi prin a-si 
împărtăși îngrijorarea: 

— Dacă vremea nu se îmbunătățește, va trebui să ne 
schimbăm planurile. 

Reacţia interlocutorului se lăsă așteptată. Într-un târziu, 
Mateo îi dădu o informaţie ce părea să-l preocupe mai mult 
decât buletinul meteo de a doua zi. 

— Maya nu răspunde. 

— De când? tastă Ekaterina. 


Ecranul rămase inert. Ekaterina înţelese că Mateo pusese 
capăt brusc discuţiei lor. Scoase stick-ul USB din computer, 
întrerupând la rândul ei orice legătură cu serverul-releu care nu 
permitea să fie localizată. Se întoarse la fereastră și neliniștea îi 
spori când văzu că ploaia își dubla intensitatea. 

Ekaterina locuia la ultimul etaj dintr-un imobil ce adăpostea 
cadre didactice din regiune. Un turn dreptunghiular, înalt de 14 
etaje, din cărămizi și placaje, înălţat la intersecţia dintre 
Smergdata și Jens Bjelkes Gaten. Pereţii despărțitori erau atât 
de subţiri, că auzeai tot ce se petrece în garsonierele alăturate. 
Ekaterina putea foarte bine să se lipsească de ceas, recunoștea 
fiecare oră din zi și din noapte după sunete. Vecinul de palier 
tocmai închisese televizorul. Trebuie sá fi fost 1:30, era 
momentul să se odihnească puţin dacă voia să aibă mintea 
limpede la trezire. Stinse veioza de birou și traversă încăperea 
ca să se bage în pat. 

Însă somnul nu venea. Ekaterina repetă în gând ce urma să 
facă. Dimineaţă, la 8, o să se așeze pe terasa de la 
Theatercafeen, la parterul hotelului Continental, unde, în zilele 
frumoase, clienţii luau micul dejun. Geanta ei o să conţină un 
echipament electronic ușor, un modem, un analizor de 
frecvenţe, un secventiator de coduri. Va avea la dispoziţie 10 
minute ca să spargă și să preia controlul asupra reţelei Wi-Fi a 
hotelului. Odată terminată treaba, toate telefoanele mobile care 
se vor conecta la respectiva reţea vor fi la discretia ei. 


KKK 


— Nu va faceti idei gresite, niciun membru al Grupului 9 nu si- 
ar irosi talentele furänd numerele cardurilor de credit sau 
piratänd continutul e-mailurilor in scopuri criminale. Existä trei 
feluri de hackeri. Cei din categoria Black Hat alearga dupa bani; 
ei sunt raufacatori care opereaza in lumea digitala. White Hat, 
adesea foști delincventi ai internetului, au ales să-și puna 
experienţa in serviciul securităţii informatice. Majoritatea 
lucrează pentru agenţii guvernamentale sau pentru mari 
întreprinderi. Hackerii proști sfârșesc întotdeauna prin a fi prinși, 
cei foarte buni, prin a fi recrutaţi. Black sau White, cei care 
excelează formează o castă aparte și poartă un război 
permanent în care orice lovitură este permisă. Victoria nu 
implică doar sume importante, de cele mai multe ori eo 
chestiune de glorie, de onoare sau de ego. 

— Si Ekaterina în care dintre aceste două categorii se 
încadrează? 

— În niciuna. Ca toţi membrii Grupului, Ekaterina este o Grey 
Hat, o infractoare care lucrează de partea binelui. N-a vânat 
niciodată altceva decât prăzi grase, iar în ziua aceea se afla pe 
urmele uneia máricele. Stefan Baron, un individ ticălos si 
puternic. 


KKK 


Baron era un lobbyist bogat, căruia succesele repurtate îi 
dăduseră aripi. 

După ce servise interesele unor conglomerate petroliere, 
carboniere si agrochimice, după ce mituise parlamentari si 
senatori pentru abrogarea unor legi referitoare la mediu, se 
lansase într-un business si mai profitabil. Din lobbyist devenise 
„consilier de comunicare politică”, sintagmă care desemna de 
fapt un propagandist fără scrupule, un fabricant de teorii 
complotiste, de crime imaginare, imputate mereu unor străini 
care se aflau ilegal în ţară, sau de așa-zise măsuri adoptate de 
guverne ca să primească și mai mulţi străini. Baron orchestra cu 
brio un arsenal de știri false, abil difuzate pe reţelele sociale de 
către emulii săi, știri menite să-i înspăimânte pe oameni, 
anunțând dispariţia inevitabilă a claselor de mijloc, distrugerea 
culturii lor și un viitor lipsit de speranţă. Teama era capitalul său 


de lucru. Semana haos ca sa se imbogateasca, facandu-si 
clientii sa tot urce in sondaje pana erau alesi. 

Cu astfel de scopuri, incepuse un al doilea turneu european. 
Din capitalá in capitalá, Baron se intälnea cu sefi ai unor 
formaţiuni politice mărunte si partide extremiste pentru a 
descoperi lideri, a le vinde serviciile sale și a-i ajuta să câștige 
voturi. Orice tara aflată sub tutela unui autocrat devenea o 
sursă de profit pe termen lung. Dacă ar fi reușit să influenţeze 
continentul, și-ar fi asigurat intrarea în cercul marilor averi 
planetare. Baron își desfășura campaniile fără menajamente, cu 
rapiditate și energie, profitând de conflictele mondiale și de 
tristul lor cortegiu de refugiaţi. 

Harta Europei atârnată în spatele biroului său căpătase 
aspectul unui joc de societate în mărime naturală, unde fiecare 
stegulet înfipt stătea mărturie pentru o victorie recentă. 
Ungaria, Polonia sau chiar Crimeea, pe care clienţii săi ruși o 
anexasera dupa ce Ucraina fusese asediată de miliții. Italia, 
unde protejatul său triumfase. Nimic nu părea să-i blocheze 
calea. 

În consecinţă, cum să-și fi imaginat Baron că un grupulet de 
hackeri ar îndrăzni să-l atace? Ekaterina era prima care se 
îndoia uneori de reușita planului lor. Da, dar... Bunicul ei făcuse 
parte din Rezistență, pe vremea când lupta de partea binelui 
părea să aibă si mai putin succes, însă asta nu-l descurajase. Si 
nu rumegând astfel de idei avea ea să-și găsească somnul. 

Ekaterina își scoase tricoul și îl aruncă la picioarele patului. De 
ce să nu domolească tensiunea care o împiedica să doarmă 
oferindu-și puţină plăcere? Si nu doar ei înseși, ci probabil și 
vecinului care nu va rata ocazia să-i asculte respiraţia 
amestecată cu vuietul ploii ce continua să bată în ferestre. 

Ca în fiecare seară, ultimul ei gând se îndreptă spre cei care 
își petreceau noaptea afară; era un gând care o trimitea înapoi, 
la propria tinereţe... 

La vârsta de 10 ani, Ekaterina asistase pentru prima dată la 
un omor. Se întâmplase într-o fundătură din Oslo, unde se 
refugiase într-o seară când mama ei se întorsese acasă mai 
beată decât de obicei. O imagine obișnuită a străzii, când îţi 
petreci viata acolo. La 12 ani, sătulă de insulte, de dezinteresul 
unei femei care nu o dorise niciodată, Ekaterina plecase 
definitiv, căutându-și pacea pe băncile din parc, unde dormea 


ziua, la adapostul podurilor, unde citea noaptea, si, odata cu 
primele vanturi reci, in pivnitele unor imobile ale cäror tncuietori 
le deschidea cu o dexteritate remarcabila. La varsta presupusa 
a inocentei, Ekaterina își luase zborul. Rämasä de capul ei, 
învățase foarte repede sa scotoceascá prin pubele ca să se 
hraneasca. Ce conta igiena pentru o fetiscana ce nu väzuse In 
viata ei o periutä de dinti? Copiläria li fusese marcata de litania 
continua a mamei: „Näscutä din nimic, esti nimic si n-o sa fii 
niciodata altceva”. 


KKK 


— Ekaterina a împlinit de curând 36 de ani, este profesoară 
de Drept la facultatea din Oslo, activistă clandestină si hacker, 
membră a Grupului 9. 

— Cum a intrat în Grup? 

— Pe noi ne-au adus laolaltă nu atât talentele noastre 
deosebite în materie de programare, cât poveștile personale și o 
voinţă comună care ne-a unit în jurul unui proiect de a cărui 
amploare nu ne-am dat seama imediat. Dar să revenim la seara 
aceea de la începutul verii trecute. 


KKK 


În timp ce Ekaterina îşi oferea o plăcere solitară, Mateo 
reflecta. Înainte de a părăsi centrul de afaceri de la hotelul 
Continental, îşi şterse toate urmele din computer, apoi străbătu 
holul pustiu și aruncă o ultimă privire înainte de a urca în 
camera lui. Dacă ploaia continua, el era pregătit, nu avea decât 
să-i trimită un mesaj complicei sale pentru a o anunța că se 
ocupă el de tot si că ea trebuia să părăsească locul; ei nu-i 
rămânea decât să-i asculte ordinele, lucru de care Mateo se cam 
îndoia. 


2. 
Prima zi, Oslo 


In zori, Ekaterina se urcä in tramvai, cu geanta pe umär. Se 
întreba dacă tensiunea pe care o simţea avea legătură cu 
misiunea, cu ideea de a-l vedea în sfârșit pe Mateo sau cu faptul 
că nu știa de ce încălca el regula stabilind o întâlnire. Dar, în 
definitiv, se gândi ea, de ce să urmezi regulile când trăiești în 
afara legii? Cobori la staţia Teatrul National, având de făcut doar 
câţiva pași până la destinaţie. Ploaia încetase, dar cerul era încă 
amenintator, iar terasa udă rămânea închisă. Ocazia era prea 
frumoasă; fără să ezite nicio secundă, se hotărî să-și asume 
riscul de a opera din interiorul localului. 

Cafeneaua hotelului Continental avea aspectul unei braserii 
vieneze. Candelabre mari atârnau de tavanul boltit, luminând un 
lux cu aer de secolul al XIX-lea. In sala circulară erau vreo 20 de 
mese. O scară din fier forjat urca spre un palier unde odinioară 
trebuie să fi stat muzicienii care cântau pentru convivi. Sala se 
prelungea spre un bar în spatele căruia lambriuri sculptate 
încadrau o oglindă lată. Ekaterina observă două separeuri. 
Banchetele din piele neagră, cu spătarele lipite de pereţii 
despărțitori din lemn de mahon ofereau o ascunzătoare 
perfectă. Trase concluzia că ţinta ei va alege una dintre aceste 
nișe, iar oamenii ce se ocupau de securitate, pe cea alăturată. 
Ekaterina se aseza la o masuta de lângă vitrină, aproape de ușă. 
Cafeneaua nu era deloc aglomerată, doar vreo 10 clienţi care 
luau micul dejun. Ekaterina comandă ceai și ouă Benedict si ii 
ceru chelnerului parola de acces Wi-Fi a hotelului. După ce 
bărbatul se îndepărtă, deschise geanta, activă modemul și porni 
de pe mobilul ei aplicaţia care-i permitea să-și îndeplinească 
misiunea. Preluă controlul releului Wi-Fi, crea o copie identică, ii 
dădu același nume și modifică parametrii reţelei originale pentru 
a o face invizibilă. Cu această tehnică, hackerii rău intenţionaţi îi 
prind în cursă pe călătorii din cale-afară de fericiţi că beneficiază 
de conexiune gratuită în locurile turistice. Datele lor sunt 
sustrase cât ai clipi. 

Ekaterina lăsă smartphone-ul lângă farfurie și începu să 
mănânce liniștită ouăle. 


10 minute mai tarziu, Stefan Baron intra in cafenea pe usa 
dinspre holul hotelului. Asa cum presupusese Ekaterina, se 
aseza In ultimul separeu, iar responsabilul cu securitatea sa, in 
cel invecinat. Nu peste mult timp, sosi si clientul lui Baron. 
Dădură mana. Unul avea o expresie încordată, celălalt, amabilá. 
Cu ochii la ecran, Ekaterina remarcă ID-urile mobilelor care se 
conectau la rețeaua ei. Bodyguardul își consulta telefonul, 
Baron, nu, și nici interlocutorul său. De-acum, era suficient să 
observe fluxul activităţii pentru a stabili cui aparţinea fiecare 
aparat. 

Ekaterina își atinse ușor smartphone-ul și le activă microfonul. 
Totul se desfășura potrivit planului. Aparatura ei înregistra 
conversaţia și capta datele lui Baron și ale clientului său 
secundă de secundă; va trebui să le decripteze apoi, ceea ce o 
să dureze mai mult, așa că se va ocupa de asta când va ajunge 
acasă. 

Totul se desfășură conform planului până când agentul de 
securitate se încruntă la vederea unui pâlpâit pe ecran. Ca o 
interferență când mobilul său încerca să se reconecteze la 
rețeaua originală a hotelului. Recopiind numele Wi-Fi, Ekaterina 
comisese o greșeală măruntă de tastare, ce nu avea să rămână 
fără consecinţe. Bodyguardul se miră că N-ul din centrul 
cuvântului Continental apărea cu intermitente. Fenomenul se 
accentua pe măsură ce modemul ascuns în geanta Ekaterinei 
pierdea din putere și bateria se descărca. 


Bărbatul se ridică brusc, ocoli bancheta și îi șopti ceva la 
ureche șefului său. Baron își scoase telefonul din buzunar. Când 
bodyguardul îl luă și îl închise, Ekaterina îi ceru chelnerului nota 
de plată. Isi strânse geanta lăsată la picioarele scaunului, 
evitând să întâlnească privirea omului de încredere al lui Baron, 
care scruta sala. Într-o gară, un aeroport sau pe o esplanadă, e 
aproape imposibil să reperezi un hacker, dar într-un restaurant 
treaba e mult mai simplă. Bodyguardul privea atent feţele 
putinilor clienţi. Instinctul nu-l înșelă. Porni spre Ekaterina, iuți 
pasul când o văzu că se ridică și orice îndoială i se risipi când 
chelnerul strigă la tânăra femeie care se repezise spre ieșire 
fără să plătească. 


Cu barbatul pe urmele sale, Ekaterina traversa Stortingsgata 
si alerga spre scuarul de la Teatrul National, pentru a ajunge la 
grädinile patinoarului in aer liber. Ca alergätoare incercata, avea 
suflu si pas mare. In plus, beneficia de experienta fugii 
dobandita In zilele adolescentei sale tumultuoase. La randul säu, 
bodyguardul avea atuul antrenamentului militar si al activitatilor 
serioase din trecut. 

Cand cobori in goana pe Karl Johans Gate, o arterä cu sens 
dublu, nu lipsi mult sa fie träntitä la pamänt de o motocicleta. Isi 
pierdu echilibrul, dar se redresa in ultimul moment. Arunca o 
privire înapoi si descoperi ca urmaritorul ei, aflat încă la 
distanţă, își scosese pistolul. Sângele îi îngheţă în vine. Ce putea 
să conţină mobilul lui Baron pentru ca bodyguardul lui să fluture 
o armă pe străzile din Oslo? 

De peste 15 ani nu se mai confruntase cu o asemenea 
ameninţare. 

Pe vremea când trăia pe străzi, o mai alergau vânzătorii de la 
care șterpelise ceva de mâncare și de câteva ori evitase 
loviturile de cuţit în cursul unor încăierări, dar niciodată nu 
riscase să se tragă asupra ei! Frica îi readuse întreaga energie, îi 
trezi vechile reflexe. Trebuia să se piardă în mulţime ca să se 
pună la adăpost. Însă pe trotuarele străbătute de ea în viteză, 
pietonii erau rari. O doamnă vârstnică, un muncitor ce încărca 
niște lăzi în fata unui magazin... Coti pe Rosenkrantz’ Gate, 
trecu prin dreptul unei băcănii cu delicatese, al unui pub încă 
închis și ocoli un camion cu marfă. O luă la stânga, pe lângă 
faţada Teatrului de Nord, închis dimineaţa. 

Ekaterina alerga din răsputeri, temându-se să n-o înșface o 
mână de gât, să nu-i pună piedică vreun picior sau, și mai rău, 
să n-o oprească din goana ei vreun glonţ. Ar îndrăzni bărbatul să 
tragă în plin centru al orașului? De ce nu, dacă arma era 
prevăzută cu un amortizor? Oare până unde era dispus să 
meargă pentru a recupera datele pe care ea le furase? li veni o 
idee. Coti iar la stânga, spre Paleet, un centru comercial unde 
burghezia locală și turiștii se îngrămădeau încă de la deschidere. 
O puzderie de magazine înșirate pe două niveluri alcătuiau locul 
ideal în care să dispară. Avea de parcurs peste 100 de metri 
până acolo. Simti dorinţa puternică de a se uita înapoi, dar 
renunţă. Experienţa într-ale fugii o învățase să nu cedeze 
tentatiei. Ca să te uiţi în spate, ești obligat să încetinești, și asta 


te costa secunde decisive, 0 greseala pe care 0 comisese deja 
atunci cand alunecase. 


Ekaterina scoase un urlet razboinic ca sa-si goleasca plamanii 
si Sa-si faca plinul de oxigen. Zarea deja usile de la Paleet. Daca 
agresorul ei nu o dobora, putea sa se zbata, sa-i care pumni, sa 
strige „viol”. Isi pierduse räsuflarea, insa nu si toate resursele. 

Se näpusti în mall și urcă pe treptele scării rulante pana la 
primul etaj, îmbrâncindu-i pe cei care-i stăteau în cale. Pieptul o 
ardea. Trebuia să se oprească pentru a-și mai domoli ritmul 
cardiac. 

Sprijinită de balustrada de la primul etaj, examină parterul. O 
fracțiune de secundă speră că scăpase de omul lui Baron, însă 
el apăru curând în holul de la intrare și i se adresă agentului de 
pază. Agentul incuviintä din cap și puse mâna pe aparatul de 
emisie-receptie. Probabil că bodyguardul lui Baron îl convinsese 
să ceară serviciului de securitate să o caute cu ajutorul 
ecranelor de supraveghere. Era timpul să pună capăt acestui joc 
de-a șoarecele și pisica. Bărbatul ridică ochii. Ea îl privi cu 
suspiciune și intră într-un magazin de haine aflat chiar în spatele 
ei. El avea să o ajungă din urmă curând, fără îndoială că urca 
deja pe scara rulantă. Ekaterina înșfăcă o eșarfă scumpă, de 
300 de euro. Cine putea să dea atâţia bani pe o cârpă? Cu 
siguranţă nu ea, din salariul de profesoară. Așteptă cu eșarfa în 
mână. Când bodyguardul dădu buzna în magazin, ea îi ieși 
înainte si se lipi de el. Surprins, el o apucă de brat. 

— De ce să nu avem o discuţie ca între adulţi, în loc să ne 
încăierăm? 

Bărbatul se uită la ea stupefiat. Ekaterina profită de moment 
ca să-i strecoare eșarfa în buzunarul sacoului și îi trase un șut 
violent în fluierul piciorului, forțându-l să dea drumul prăzii. Apoi 
ieși în fugă. Bodyguardul se repezi după ea, declanșând alarma 
antifurt de la intrarea în magazin. În timp ce un gardian îl soma 
să stea pe loc, Ekaterina părăsea centrul comercial având un 
oarecare avans. 

— Dobitocule! mormăi ea frecându-și braţul care-o durea. 

Totuși, meciul nu se încheiase. Isi adună ultimele puteri ca să 
ajungă în staţie. Era încă în stare de șoc când urcă într-un 
tramvai care se pregătea să plece. Cu răsuflarea tăiată și 
picioarele moi, se prăbuși pe o banchetă, în timp ce tramvaiul 


pornea leganandu-se pe sine. Simti vibrația mobilului in 
buzunar. Il scoase cu mana tremurändu-i si citi mesajul de pe 
ecran: 


Concertul incepe peste o ora. 


O aluzie a lui Mateo la partitura primita in ajun. Noroc ca se 
urcase tn tramvaiul 19, al carui capat era la statia Ljabru, langa 
tärm, in fata insulei Malmö, destinatia comunicata de Mateo. 

— Cum o să găsesc rândul corect de scaune? tastă ea. 

— O să-ţi fac semn. Pe curând! 

Tramvaiul abia se târa, o să-i ia 20 de minute să ajungă la 
Ljabru. Privind pierdută spre mare, Ekaterina se întreba cu 
îngrijorare cum o s-o recunoască Mateo. Și nu doar atât. Stătuse 
el cumva prin preajma cafenelei? Asistase la toată nebunia? Si 
ce căuta la Oslo? Avea legătură cu absenţa Mayei? In orice caz, 
ce voise să spună prin „Maya nu mai răspunde”? Fusese 
arestată? Se distantase de Grup? 

Pe drum, tramvaiul se opri in statia Hospital. Ca sa alunge 
amintirile urate, Ekaterina se uita la ceas, asteptand ca 
tramvaiul sa se puna din nou in miscare. Trecusera doi ani de la 
moartea mamei ei. Ce ciudata intorsäturä a sortii, sa trebuiasca 
sa inchida ochii unei femei care nu o dorise niciodata! Ultimele 
ei cuvinte fusesera: ,,Ce incurcatura!” O incurcatura pe care fiica 
ei refuzase sá o lase sa-i defineasca viata. 

In sfärsit, apäru si ghereta rosie de la capätul liniei. Ekaterina 
cobori si porni spre adresa indicata de Mateo. 

10 minute mai tarziu, ajunse in fata micii tipografii din Ljabru. 


Un batran aplecat peste o presa netezea cu infinita precautie 
o foaie mare de hartie. Ekaterina tusi usor ca sa-si anunte 
prezenta, temándu-se sä-l intrerupä din ceea ce parea a fi o 
treabá foarte delicatá. Bárbatul, de o elegantá care o surprinse, 
se îndreptă de spate. Ea își ceru scuze ca dá buzna așa, nevoită 
să-i explice că i se „ceruse” să vină la imprimerie. 

— Atelier de litografie, o corectă el pe un ton amabil, însă, 
daca ati venit să comandati ferpare sau hârtie de scrisori, mă 
vad obligat să vi-l recomand pe unul dintre confrații mei. 

— Aveam întâlnire cu un prieten, dar sunteţi singur în atelier, 
deci nu-i exclus să fi greșit eu locul. 


— Vreti să vedeţi cum se imprimă o litografie? o întrebă 
batranul mester. 

Si, fárá sá astepte ráspunsul ei, actioná o roatá cu sase brate 
ca niste raze. 

— Roata face carul sá inainteze si, cand foaia se afla sub 
piatra unsá cu cernealá, se petrece magia. Cum vá numiti? 
întrebă bărbatul, atent la munca sa. 

Ekaterina se prezentă. Litograful se opri brusc, părând jenat. 

— Ce idiot sunt! Vă plictisesc cu detalii care nu vă 
interesează. Mateo vă așteaptă pe țărm, la centrul nautic. O 
denumire cam pompoasă pentru un chei unde sunt legate niște 
bărci, dar nu te poţi pune cu egoul omului! l-am sugerat lui 
Mateo să vă primească aici, dar știți cum e el, un băiat căruia îi 
place să se complice. 

— Dumneavoastră îl cunoasteti de mult? 

— Întrebarea asta puneti-i-o direct lui, răspunse bătrânul care 
își regăsise zâmbetul. În spatele atelierului meu, e o bicicletă, 
luati-o! Pe jos ati face peste un sfert de oră. Să aveţi grijă, frâna 
din fata e cam bruscă. 


Ekaterina îi mulţumi litografului, dădu roată imprimeriei și 
încălecă pe bicicleta pe care bătrânul meșter i-o pusese la 
dispoziție cu generozitate. Remarcând că e nouă, se întrebă 
dacă îi aparținea cu adevărat lui sau dacă nu cumva Mateo o 
cumpărase pentru ea... de parcă ar fi prevăzut evenimentele 
produse în cursul dimineţii. 


KKK 


— Cine e Mateo? 

— Un tip interesant, complicat, cum zicea si litograful... mai 
degrabă complex decât complicat, ca sa fim corecti. Nici nu are 
un fizic comun. Neras, îmbrăcat în blugi si cu o pălărie veşnic 
îndesată pe cap... ai crede că e un aventurier care navighează 
tot anul! Dar, dacă isi pune un smoching, seamănă leit cu un 
lord. 

— Poartă mai des blugi sau smoching? Această latură 
cameleonică e apanajul seducătorului? 

— Dimpotrivă, Mateo nu caută să atragă privirile, simte 
nevoia să se piardă in mediul lui, sa fie un observator invizibil... 


care deţine întotdeauna controlul. Ránile din copilărie lasă 
cicatrici care nu mai dispar. 

— Regula stabilită între membrii Grupului de a nu vă întâlni 
niciodată avea ca scop să împiedice pe oricine să facă legătura 
între voi? 

— Exact. 

— Si atunci de ce o încălca Mateo? 

— Pentru ca datele din mobilul clientului lui Baron justificau 
asumarea unor riscuri exceptionale. 

— Dar Mateo si Ekaterina nu le cunosteau inca! 

— Ei, nu. Însă eu, da. 


3. 


Prima zi, Oslo 


Pedaländ pe strazile inguste, In josul colinei, Ekaterina se jura 
ca daca un angajat al centrului nautic fi transmitea sa continue 
acest joc de-a vanatoarea de comori pana la insula Malmö, o sa- 
i trimita lui Mateo un SMS cum cá se poate duce la mama naibii. 
Si pe asta nici nu trebuia să-l cripteze. Bodoganind, abandona 
bicicleta la intrarea pe chei. Langa o tejghea de lemn, se insirau 
cateva mese. Una era ocupata de un barbat la vreo 40 de ani, 
care citea ziarul si care avea putine sanse sa fie corespondentul 
ei italian. In rest, nici picior de om. Exista totusi si o parte buna: 
litograful fusese prea sever, locul nu era lipsit de farmec, cu 
bodega lui vopsita in albastru, parca transferata aici de pe o 
insula greceasca. Ekaterinei i se facuse foame. La tejghea, 
consulta un meniu plastifiat al carui continut se rezuma la trei 
feluri de sandviciuri, un vin alb ieftin, o bere locala si cateva 
sucuri. 

Proprietarul, cu parul si barba roscate, iesi din bodega carand 
o ladă de bere. li ură bun venit si o întrebă dacă dorea sá 
mănânce. 

— Îmi convine oricare dintre sandviciurile astea, cu condiţia 
să nu fie de ieri, răspunse ea. 

Oh, dar le pregătește cu propria mână în fiecare dimineaţă, o 
asigură el. Preferatul lui era cel cu somon și castravete. 
Ekaterina aprobă din cap și-i ascultă sfatul. 

— În afară de tipul care stă la masa din spatele meu, n-aţi mai 
văzut pe nimeni? Am o întâlnire aici. 

În loc de răspuns, patronul luă o bere Mack din lada frigorifică, 
o desfăcu și o puse nonsalant pe tejghea. 

— Niste pescari... au plecat în zori și n-o să se întoarcă până 
la sfârșitul după-amiezii, mormăi el. Dar s-ar zice că tipul ăla, 
cum îl numiţi dumneavoastră, dă din mână încercând să vă 
atragă atenţia. 

Ekaterina se întoarse și privirea i se încrucișă cu a bărbatului 
respectiv. Lăsase ziarul pe masă și îi făcea semn să se apropie. 
Ekaterina își luă berea si sandviciul si se îndreptă spre el, 
contrariata. 

— Mateo? 

— Cine altcineva? replica el cu voce grava. 


Ea se aseza pe scaunul din fata lui, fara sa scoata o vorba. 

— Un italian cu ochi oblici, asta te uimeste? 

— Nu... in fine, da, se bälbäi Ekaterina. 

— Copil fiind, má chema Mao, dar, cand am sosit la Roma, 
oamenii m-au rebotezat Mateo, se pare ca era mai bine asa... 
pentru integrare. 

— De unde vii? 

— De la Roma, ti-am spus adineauri. 

— Si înainte de Roma? 

— Eo poveste lunga care te-ar plictisi. 

— Nu știu cine a dat-o in bará azi-dimineatá, schimbă 
subiectul Ekaterina, dar... 

— Prea tarziu pentru o astfel de intrebare, o intrerupse Mateo. 
Îţi trimisesem totuși un mesaj pentru a-ţi spune sá mă lași sá 
actionez. 

— Nu l-am primit. Si-n plus, de ce te-as fi lásat sá actionezi, 
era misiunea mea. Nu aveai incredere in mine? 

— În condiţiile meteo nu aveam încredere... știind că tu 
trebuia să operezi de pe terasă. Şi pentru o pradă de asemenea 
talie, preferam să fiu prudent. Am făcut bine, nu? 

Aroganta lui Mateo o enerva pe Ekaterina. 

— Erai in cafenea? intreba ea táios. 

— N-as fi comis asemenea imprudentä. Stateam la panda in 
holul hotelului, pozitia ideala ca sa spargi reteaua fara a fi 
observat. O simpla recunoastere a zonei te-ar fi scutit de toate 
neplacerile. 

Ekaterina nu era genul care sa permita cuiva sa-i vorbeasca 
de sus si cu atât mai putin să-i dea lecţii. Avea să-l pună imediat 
la locul lui, începând prin a-i reaminti că nu exista nicio ierarhie 
în Grup. 

— Tu ai stricat totul parazitând modemul meu, conexiunile 
noastre au interferat. 

Mateo ranji. 

— Cum să fi ghicit eu că nu o să-mi urmezi instrucţiunile? Mi- 
am dat seama abia când ai tulit-o. 

— Instrucţiunile tale? Dar cine te crezi? Si mulţumesc că mi-ai 
sărit în ajutor! 

— Acum două minute îmi reproșai că nu am încredere în tine. 
Vezi bine că am. Nu mă îndoiam că o să scapi de bărbatul ăla. 


Oslo e orasul tau. Si oricum cineva trebuia sa duca la capat 
misiunea ta. 

Ekaterina auzise destul. isi impinse scaunul in spate, gata sá 
plece, fapt ce nu-l tulbură cätusi de putin pe Mateo. 

El scoase un card de memorie din buzunar si il puse pe masa. 

— Uite conținutul telefonului lui Baron, precum si al 
telefonului tipului cu care s-a întâlnit. In plus, am reușit sa 
plasez un spyware in telefoanele lor. 

Ekaterina se uita zapacita la cip, agasata si ca Mateo i-o luase 
înainte. 

— M-aș mira ca spyware-ul tau sa mai funcţioneze, zise ea 
așezându-se iar pe scaun. Omul de încredere al lui Baron nu-i un 
simplu bodyguard, altfel nu m-ar fi dibuit. In mod sigur a distrus 
SIM-ul și l-a înlocuit. 

— Probabil, dar nu și BlackBerry-ul ultimul racnet al patronului 
său, un model devenit rar, care bate spre 1.000 de dolari. 
Zgârcenia lui Baron e de pomină, e de-ajuns să vezi cum se 
îmbracă. Spyware-ul meu se află în coprocesorul aparatului... N- 
are decât să schimbe SIM-ul de câte ori vrea, lucrurile nu se 
schimbă. Acum poţi să aplauzi și să recunoști că ai de-a face cu 
un om cu resurse nebănuite. 

— Si de o modestie nebănuită... Până una-alta, știe că avem 
ceva cu el. 

— Discutia cu clientul lui părea a dovedi contrariul. 

— Pe clientul lui îl cheamă Vickersen, e președintele Partidului 
Națiunii, un neonazist si un megaloman. 

— Ei bine, megalomania lui Vickersen ne-a scos din 
încurcătură. A tras concluzia, fără nicio ezitare, că ești o ziaristă 
care se interesa exclusiv de el. Nu-ţi ascund că a existat o 
anumită suspiciune după plecarea ta, însă el l-a liniștit pe Baron. 
l-a explicat că presa de stânga nu-l mai slăbește... ăsta fiind 
prețul notorietății sale crescânde. 

— Notorietate crescândă? Vickersen e cunoscut acasă la el la 
ora mesei și în cercurile fasciste, dar în rest, nu cred, nu. 

— Atunci, cum de-l cunoști tu? 

— S-a vorbit despre el cu vreo 10 ani în urmă, când a fost 
bănuit că întreținea legături cu Breivik, autorul masacrului de la 
Oslo și Utaya. Autorităţile n-au reușit să adune destule dovezi ca 
să-l acuze de complicitate, dar scandalul i-a ridicat cota în 


randul ultranationalistilor. Totusi, te asigur ca lucrurile nu vor 
merge mai departe. 

— Atunci, intalnirea lui cu Baron avea ca scop sa-i salte cota 
si mai mult. 

— Probabil, admise Ekaterina. li place sä se prezinte drept o 
victima a sistemului ca sa-si refaca 0 imagine acceptabila. Baron 
își pierde timpul aici, bombäni ea, Norvegia nu poate sa cada în 
mainile extremei drepte. Esti convins ca nu banuieste nimic? 

— E prea meschin, prea arogant si mai ales prea plin de sine 
ca Sa conceapa ca cineva ar indrazni sa se atinga de el. Nu s-a 
îndoit o clipă ca il vánai pe Vickersen. Șeful diabolic al unui 
minuscul grup de extrema dreapta are mai multe motive sa fie 
spionat de o ziaristä localnica decät un discret consilier de 
comunicare american. 

— Pana la urma, treaba n-a mers tocmai rau... Ma rog, daca 
lasam deoparte faptul ca bodyguardul lui m-a alergat cu pistolul 
în mână. 

Mateo se uită la ea perplex. 

— Un pistol adevărat? 

— Am fost tentată să mă opresc ca să-l întreb dacă e de 
jucărie, dar, nu-mi explic de ce, am renunţat. 

Mateo luă cardul de memorie și i-l întinse. 

— Deci treaba a mers chiar bine. Dacă s-a ajuns la așa ceva 
înseamnă că informaţiile furate de noi trebuie să fie preţioase. 
Mai rămâne să le decriptăm înainte de a ne bucura... 

Ei i se păru elegant că îi recunoaște, în sfârșit, contribuţia la 
succesul misiunii. Căci goana pe străzile din Oslo nu implica 
absolut deloc ideea de reușită, în orice caz, nu dintre acelea cu 
care i-ar fi plăcut ei să se laude. 

— Ce fel de spyware și cum funcţionează? 

— Pe același principiu ca oglinzile din comisariatele de poliţie. 
Putem să vedem și să auzim tot, cu condiţia ca ţinta să se afle 
în sala de interogatoriu, și noi, de cealaltă parte a geamului. 

— Mereu te exprimi atât de metaforic? întrebă ea sarcastică. 

— Reformulez. Le-am infectat telefoanele cu un virus care 
înregistrează încontinuu datele: SMS-uri, e-mailuri, fotografii, 
fișiere și conversații. Dar pentru a le recupera, trebuie să fii 
conectat la aceeași reţea, ai priceput? 

— Iti mulţumesc, intelesesem de prima dată, doar că mi se 
pare cam arhaic sistemul tău. 


— Arhaic, dar discret. Ne urmärim prázile de la distantá, 
activam legätura cu spyware-ul la momentul oportun si, in felul 
asta, limitam riscul de a fi detectati. 

Ekaterina bau pe neräsuflate din bere si il studie pe Mateo. 

— Tu cum iti imaginai că arăt eu? îl întrebă. 

— Nu mi te imaginam in niciun fel, ráspunse Mateo. 

— Mincinosule! Pot sa te intreb cu ce te ocupi in viata 
adevarata? 

— Viata adevarata? Ce exprimare ciudata! Sa apartii Grupului 
9 este o realitate, daca nu cumva pentru tine e un vis... Sau un 
cosmar. 

— Candva, in adolescenta, am furat dintr-un anticariat un 
binoclu mic, precum cele pe care le folosesc oamenii la teatru. 
Nu fusesem niciodata la teatru, habar n-aveam la ce putea folosi 
binoclul, dar mi se parea dragut. De curiozitate, m-am uitat prin 
el, era caraghios sa vad lumea micsorata, nu de mare utilitate, 
dar ciudat, cum zici tu. Cand m-am intors la centru, au ras toti 
de mine dupa ce vecina mea de dormitor mi-a explicat că-l 
tineam invers. In concluzie, ca sa-ti raspund, visul sau cosmarul 
sunt uneori o chestiune de viziune. 

— Ce fel de centru? 

— E o poveste lunga care te-ar plictisi. Nu mi-ai raspuns la 
întrebare. 

— Cu cât știm mai puţin unii despre alţii, cu atât riscăm mai 
puţin. 

— Tu ai încălcat regula si ai provocat întâlnirea noastră... Si- 
apoi, cine dictează regulile astea? 

— Se presupunea că o astfel de întâlnire nu o să aibă loc. Nu 
ne-am afla aici dacă lucrurile n-ar fi fost pe punctul de a lua o 
întorsătură proastă dimineaţă. Asta nu-i un joc și, cu cât ne vom 
atinge de oameni mai puternici, cu atât mai puţin va fi. Ei ne 
vânează așa cum îi vânăm și noi. Primul care se împiedică riscă 
să piardă tot. 

— Ascultändu-te, aș zice că e totuși un joc. 

— Atunci, e un joc periculos. 

— Ce fel de job ai ca să-ţi permiti un sejur la Oslo, și în cursul 
săptămânii pe deasupra? 

Mateo o fixă cu privirea, zâmbind. 

— In toţi acești ani, ce idee ţi-ai făcut despre mine, în fata 
ecranului tău? 


— Niciuna. 

— Mincinoaso! replica el cu un suras. 

Ochii lui se oprira pe furis pe pieptul Ekaterinei. 

— Ti-e frig? o iscodi. 

— Nu, de ce? 

— Asa. Îmi răspunzi la întrebare? 

— Ai voce frumoasă, ceea ce nu-i deloc rău. 

— E prima dată când aud o chestie ca asta. 

— Există un început pentru orice. Care e problema cu Maya, a 
patit ceva? 

— N-am idee. Acum câteva zile, mi-a trimis un mesaj bizar. 
Zicea că a găsit un cadou de la soţul ei când s-a întors acasă, un 
cadou atât de preţios, încât se întreba dacă nu cumva era 
pentru amanta lui. 

— E limbaj codat! A precizat natura cadoului? 

— Nu. 

Ekaterina duse la gură sticla de bere și o ridică pentru a 
scurge ultimele picături. 

— Nu e niciun sot în viata Mayei, spuse ea. 

— Ca în cazul oamenilor respectabili, dar tu de unde știi? 

— Dacă ar fi existat un sot, ar fi fost o femeie. In consecinţă, 
dacă a pomenit de un tip, înseamnă că voia să-ţi transmită un 
mesaj. 

— Am răsucit cuvintele pe toate părţile. Degeaba. Am 
încercat să o contactez, dar... tăcere totală. 

— Maya călătorește mult în interes de serviciu, trebuie să fie 
între două avioane. 

Mateo comandă încă un rând de bere și se ridică să ia sticlele 
de pe tejghea. Ekaterina constată că e mai înalt decât 
presupusese ea și degaja o forţă care nu o lăsa indiferentă. 

— Se pare că știi multe despre ea, comentă el când se 
întoarse la masă. 

— Ştiu ce a binevoit ea să-mi dezvăluie anul trecut, în timp ce 
atacam serverele Monsanto. Când nu se afla în locuri relativ 
sigure, nu puteai da de ea. Si cand asta dura prea mult, 
corespondam prin scrisori trimise la post-restant. E uluitor când 
te gândești că am inventat un mijloc de comunicare incredibil ca 
să facem din el un instrument de supraveghere la care nici cele 
mai autoritare guverne n-ar fi îndrăznit să viseze. E nebunie 
curată ca o scrisoare scrisă de mână să fie mai puţin 


compromitätoare decät un e-mail. In conversatiile noastre 
codate, imi fäcea diverse márturisiri uneori. Maya voiajeaza 
foarte mult, lucreaza la o agentie de turism. Tine chiar si un 
blog. Nu consider ca e foarte prudent, de altfel. Ma rog, nu 
posteaza niciodata imagini cu ea, doar fotografii de calatorie, si 
nu in timp real, evident. 

— Prudenta constă si în a duce vieţi obișnuite, comentá 
Mateo. 

— Ma trezesc la 5 dimineata, predau cat e ziua de lunga ca sa 
trezesc constiintele unor studenti dezabuzati, ma intorc acasa 
ca sä-mi pregatesc cursurile pentru a doua zi. In weekend, 
corectez lucrári, iar cand am, in sfársit, cáteva clipe sá rasuflu, 
vanez abjectia acestei lumi de la ecranul unui calculator. Nu 
cred ca viata mea e una obisnuita. 

— Nu asta voiam sa spun, replica Mateo. Nimic nu-i mai 
suspect decat sa nu existi pe web. Totusi, sunt curios sa stiu de 
ce Maya ti se destainuie tie. 

— Pentru ca vrea sa ma agate. Bine, o sa te ajut sa cästigi 
timp. In limbajul Mayei, „cadou” inseamna „deplasare”. Deci te 
informează prin mesaj ca este plecată. Prin „pretios” 
semnaleaza ca ar putea sa fie ceva referitor la Grup. Ai prins 
smecheria? 

— Deloc. 

— Dare simplu. „Am primit un cadou de la un client”, adica e 
vorba de o cälätorie de afaceri. „Am gasit un cadou pretios cand 
m-am intors acasä” inseamna ca a decis sa plece dupa ce a 
obtinut o informatie importanta. Ai inteles? 

— E absurd ca metodä de codare. 

— O fi, dar functioneaza. Dovada ca nu te-ai prins. Acum, ce 
înţelege ea prin ,amantá” rămâne un mister. Alt mister e de ce 
ţi-a trimis mesajul tie, în loc sa mi-l trimită mie. 

— Pentru că vrea să ma agate și pe mine? sugeră Mateo pe 
un ton glumet. 


KKK 


— Cine este Maya? 

— De departe, cea mai ticnita din grup, dar si cea mai 
curajoasă. Mă rog, cel puțin la momentul acela. Maya n-a 
respectat niciodată regulile. 


— Care erau aceste reguli? 

— In afara de cele deja pomenite, niciodata sa nu vorbesti 
despre Grup cu nimeni, nici macar cu cei apropiati; niciodata sa 
nu faci sá interviná o tertä persoana in cadrul unei actiuni; 
niciodată sá nu te lansezi într-un atac informatic fără să-l fi 
pregătit cu atenţie și să nu repeti niciodată același atac, din 
cauza riscului de a fi identificat; să știi să renunti când situaţia o 
cere. Se poate lucra în doi sau în trei, dar niciodată toţi 
împreună, pentru a nu expune Grupul. Numai că, iată, ne-am 
abătut de la toate aceste măsuri de securitate, dintre care cea 
mai importantă spune că trebuie să operezi din fata ecranului si, 
dacă chiar se impune să mergi pe teren, trebuie să te tii la 
distanţă de ţintă. Insă meseria Mayei îi oferea niște libertăţi de 
care ea nu se priva. Ceea ce o să vă povestesc s-a petrecut cu 
câteva zile înainte ca Mateo și Ekaterina să se întâlnească la 
centrul nautic Ljan. 


4. 
Cu cateva zile mai inainte, Paris 


Maya privea oblonul metalic coborand peste vitrina agentiei 
de voiaj. Zanganitul lantului o linistea, de parca oblonul, cazand 
ca o cortină peste ziua ei de lucru, îi reda libertatea. 

Existau două Maya, cea din timpul zilei și cea din timpul 
nopţii, două personalități complet opuse, sau aproape; cam așa 
stăteau lucrurile cu toți membrii Grupului 9, dar la ea 
dedublarea era mai accentuată. 

ÎI lăsase pe asistentul ei să plece cu 30 de minute în urmă. 
După ora 17:00, clienţii nu mai sunau. Ca în fiecare seară, se 
dusese în camera din spate, își scosese fusta și bluza și își 
pusese o ţinută sport ca să-și facă obișnuitul jogging pe cheiurile 
Senei. Când îi sună mobilul, se uită la ecran fără să răspundă, 
apoi îi trimise un SMS prietenei sale, scuzându-se că avea de 
terminat niște dosare și, prin urmare, nu puteau să ia cina 
împreună, așa cum promisese. O minciună dictată de cheful de 
moment, lucru obișnuit în cazul ei. Se întoarse în birou, scoase o 
oglinjoară din sertar, dar nu-i plăcu ceea ce văzu. In timp ce-și 
corecta machiajul, căută să-și aducă aminte când se simtise 
lipsită de griji ultima dată. Gândul îi alungă orice dorinţă de a 
mai alerga. 

Părăsi agenţia pe ușa din dos și o luă pe aleea laterală, spre 
intrarea în parcarea Alma. Tipul care prelua mașinile clienţilor 
de la restaurantul Marius et Janette tocmai intrase în tură. 

Ea îi întinse cheile, zâmbind cu subinteles ca urmare a micii 
lor combinaţii. Maya avea locul ei printre cele închiriate de 
restaurant, chiar în fata postului de pază. In schimbul acestui 
serviciu, îi dădea lui Albert, la sfârșitul fiecărei luni, o bancnotă 
de 100 de euro. El cobori să-i aducă Austin Cooperul. Un model 
cum nu prea mai vedeai pe străzile Parisului, verde cu acoperiș 
alb, cu volan de bachelită, scaune îmbrăcate în piele Connolly și 
mânerul schimbătorului de viteze din lemn. O mașină nervoasă 
și agilă. Când se întorcea dintr-o călătorie, Maya se bucura să o 
regăsească. Fiecare om are propriul refugiu, al Mayei era o 
mașină pe care tatăl ei i-o dăruise când împlinise 20 de ani. | se 
mai întâmpla și acum să se uite spre scaunul din dreapta și să-l 
vadă stând acolo și invátánd-o arta dublului debreiaj. 


Uruitul motorului crestea pe rampa din parcare. Angajatul 
restaurantului stia cum sa procedeze si incetini fara scärtäit de 
pneuri. Apoi, în timp ce el îi tinea portiera, Maya îi mulţumi si 
urcă la volan, reflectând la cel mai bun traseu până la 
apartamentul ei din Marais. Odată ajunsă acasă, o să se răsfeţe 
cu o baie, o să comande sushi și o să-și petreacă seara trăgând 
cu un ochi la televizor si supraveghind cu celălalt /ike-urile de la 
ultimele fotografii postate pe Instagram. O vitrină mai eficientă 
pentru atragerea clienţilor decât cea de pe Avenue Marceau, a 
cărei închiriere o costa o avere... însă tatăl ei era atât de atașat 
de această agenţie, încât îi simţea uneori fantoma dând târcoale 
prin interior. Prestigiul nu are pret, îi repeta el, tnvatand-o 
trucurile meseriei. Încă din adolescenţă, o luase cu el peste tot 
în călătorii, ca să-i arate lumea și s-o familiarizeze cu principalii 
lui clienţi, fără a se îndoi vreodată că într-o bună zi ea va prelua 
ștafeta, dar și departe de a bănui că fiica sa, odată trecută de 
20 de ani, nu va lucra doar la organizarea unor sejururi pentru o 
clientelă bogată. 

Telefonul Mayei sună, nu mobilul său obișnuit, ci un altul, de 
unică folosință, iar asta însemna că trebuia să renunţe la 
planurile ei. Când soneria se întrerupse la al treilea täräit, avu și 
confirmarea. Făcu imediat cale întoarsă pe Avenue George V și 
o luă pe chei, spre podul Bir-Hakeim, încetinind în tunelul 
Citroen. O seară din două, polițiștii de la BAC! stăteau la panda, 
cu radarul-pistol atintit spre candidaţii care nu aveau habar de 
capcană. 

Maya parcurse rondul, străbătu un șir de străzi, apoi, 
Bulevardele Mareșalilor, înainte de a cobori pe o altă rampă de 
parking, până la nivelul cel mai de jos și a parca în faţa peretelui 
din fund. Stinse farurile și opri motorul, cu ochii în oglinda 
retrovizoare. După ce se asigură că zona e pustie, ieși din 
mașină și se îndreptă spre ușa unui local tehnic. Înăuntru, se 
uită fix la o cameră mică de luat vederi, care îi scană retina, 
așteptă ca un panou să culiseze pe o șină, apoi pătrunse într-o 
încăpere secretă, cu pereţi cenușii, luminată de câteva tuburi cu 
neon. 

Mobilierul era auster, un scaun și o masă din metal, pe care 
aștepta un plic din hârtie kraft. Maya îl deschise și găsi 
fotografia unei fetițe. Pe spatele pozei nu scria nimic. Ce vârstă 


1 Brigade Anti-Criminalité, unitate a poliţiei nationale franceze. (N.t.) 


putea sa aiba? Sapte ani, poate opt? O mama ar fi stiut. Cine 
era aceasta copilä cu chip de inger obosit? In plic, Maya 
descoperi si o bucata de carton alb, lucios, ca o carte de vizitá, 
pe care era dactilografiat: 


21:30, cybercafé-ul de pe Rue de Rome 


Ce insemna jocul asta? Nu exista loc mai sigur decat bárlogul 
celor trei maimutele, cum era numita aceasta incápere izolata 
fonic, impenetrabilá pentru unde, in care nu puteai fi vázut sau 
auzit si din care nu puteai sa comunici. Un loc rupt de lume. 

Ceva nu mirosea a bine. Maya se aseza sa reflecteze la 
întreaga situaţie. Nimic nu o obliga sa se grăbească. Bärlogul 
exista tocmai ca să ofere timp pentru asimilarea și înţelegerea 
unor documente ce nu puteau sub nicio formă să circule liber. 


KKK 


— Cine o chemase în bârlog? 

— Cu ani in urmă, Maya fusese recrutată drept curier de către 
Renseignements généraux’. În călătoriile ei, mai soptea un 
cuvânt la urechea unui vizitator dintr-un muzeu, mai lăsa un 
bilet în buzunarul unei haine date cameristei unui hotel, mai 
ascundea un stick USB în toaleta unui restaurant, primea un plic 
sau făcea nişte fotografii pe furis. Cine ar fi banuit-o? Maya 
organiza excursii pentru clienții privilegiați ai marilor firme. Ca 
Insotitoare sau singură in cursul vizitelor de recunoaştere, avea 
intrările sale în hoteluri de lux din toată lumea si cunoștea căi 
discrete de ieşire, grație complicitatii portarilor, angajaților care 
se ocupau de parcarea maşinilor, ghizilor locali, uneori chiar 
serviciilor de poliție pe care le plătea ca să asigure protecția 
invitatilor ei sau să obțină autorizații speciale. Maya era 
emisarul ideal. 

— Emisar... Nu era membră cu drepturi depline în RG? 

— Nu, cei din RG o foloseau ca pe un mercenar. Era în 
avantajul lor. Dacă apărea vreo problemă, Maya nu putea să 
apeleze la angajatorii sai, si nici sa fie asociată cu ei, întrucât 
aceştia nu o angajau stricto sensu. Serviciile ei erau scumpe, 


2 Renseignements généraux (RG), fost serviciu de informaţii francez. (N.t.) 


dar discretia si eficacitatea de care dadea dovada justificau din 
plin tarifele. 


KKK 


În aceeași stare de perplexitate, părăsi bárlogul si urcă in 
Cooper. Oare cineva folosise canalul oficial al RG pentru a-i 
transmite o scrisoare ce nu avea nimic oficial? Si in ce scop, 
dacă așa stăteau lucrurile? Spera să scape de îndoieli ducându- 
se la cea de-a doua întâlnire. 

Porni spre Quartier de l'Europe și, în cursul unei opriri la 
semafor, studie iar fotografia pe care o luase cu ea. 

— Cine ești tu? murmură ea. 

Deocamdată, până avea să afle mai multe, Maya deduse că 
cel sau cea care îi indicase această adresă nu era deprins sau 
era prea puţin deprins cu arta de a rămâne invizibil. Cybercafe- 
urile sunt echipate cu camere de luat vederi, iar computerele lor 
sunt și mai supravegheate decât altele. Însă Maya putea să 
corecteze această eroare, avea în geantă o tabletă 4G 
prevăzută cu o cartelă SIM de unică folosință. Parcă mașina pe 
Rue de Rome, la 20 de metri de punctul de întâlnire. 

In câteva minute, sparse serverul de la cybercafe și se 
conectă de la distanţă la una dintre unităţile de calculator. De- 
acum prezentă virtual, așteptă un semn de la contactul ei. 

Un șir de cifre și litere ce confirma autenticitatea legăturii se 
afișă brusc pe tabletă. Maya tastă un cod pentru a se autentifica 
la rândul său. 

În scurt timp, alt text răsări pe ecran: 


@C9# 12_V27/iITQ 


Instalatá la volanul Cooperului, Maya începu să-l decripteze. 

„C9” desemna un „pachet” foarte important, dar nu spunea 
nimic despre natura lui. 

Semnul # însemna că ea trebuia să-l recupereze si să-l ducă 
la loc sigur. 

»12” indica faptul că următoarele instrucţiuni trebuiau luate 
de la post-restant. 

Maya introduse restul secventei în programul de pe tabletă: 


_V27/iITQ 


Aparu harta unui oras si Maya recunoscu imediat Istanbulul. 
Codificarea fusese reinnoita de curänd. Se gändi, pe buna 
dreptate, ca, daca cineva patrunsese in canalul RG, era foarte 
bine informat. 

Extragerea unui pachet sensibil dintr-un teritoriu strain nu 
facea parte din contractul ei. De ce sa insärcinezi un simplu 
curier cu o astfel de misiune? Nu era normal. Temerile Mayei 
erau fondate, fiindca ar fi existat consecinte grave daca ar fi fost 
arestata tn Turcia. Cum sa verifice daca acest ordin de misiune 
chiar provenea de la comitentii ei obisnuiti? Alegerea acestui 
cybercafé era atát de putin logicá, incat Maya banuia o capcaná. 

Inchise tableta, scoase SIM-ul și îl arse in scrumierá, la flacăra 
unui chibrit. Apoi întoarse mașina și porni cu viteză spre Marais. 


KKK 


— Erati la curent cu activitățile ei paralele? 

— Da! 

— Si ceilalți? 

— Nu, n-aveau motiv să stie ce făcea ea In afara activității de 
hacker. Când au aflat, unele lucruri s-au clarificat. 

— Care anume? 

— Grupul era alcătuit din hackeri exceptionali, nu din 
supereroi. Fiinte umane, cu puterile si slăbiciunile lor, dar 
programatori de geniu. Ruși, chinezi, americani, îi întreceam pe 
toți... Maya se bucura in plus de o solidă experiență de teren, 
regula de a nu merge pe teren fiind inaplicabilă pentru ea. 

— Si asta n-a trezit niciodată bănuieli în cadrul Grupului, atâta 
timp? 

— Ekaterina a pretins că suspectase ceva, dar cred că se 
dădea mare. 

— Asadar, Maya avea trei fete: agent de turism, curier pentru 
RG si hacker în sânul Grupului 9? De ce doar dumneavoastră 
erati informată? 

— Dacă vreți cu adevărat sa Intelegeti ce s-a întâmplat, 
trebuie să va spun povestea in ordine, iar pentru asta, suntem 
nevoiți să ne întoarcem la Oslo. 


5. 


Prima zi, Oslo 


De la terasa centrului nautic Ljan, Mateo privea spre insula 
Malmö. Era ingrijorat. Fapt rar, asta se si vedea. 

— Ar trebui sá eviti centrul orașului vreo câteva zile. Dacă as 
fi omul de încredere al lui Baron, aș răscoli cerul și pământul 
pentru a o găsi pe „ziarista” care-i urmărește pe patronul meu și 
pe Vikersen. lar când aș descoperi că ea nu există nicăieri, aș fi 
cu atât mai vigilent. 

— Si-apoi ce-ai face, daca ai fi acest tip care a scos arma? Il 
întrebă Ekaterina cu nonsalanta. 

— Aș încerca s-o identific. Să sperăm că oamenii de la pază 
au refuzat să-i dea înregistrările camerelor din centrul 
comercial. Dar în fuga ta, ai trecut cu siguranţă prin fata unei 
bănci sau a unei instituţii echipate cu camere de supraveghere. 
Intr-un oraș mare e imposibil să faci un pas fără să fii filmat. Si 
pentru câteva mii de coroane, un angajat fără scrupule s-ar 
putea dovedi mai intelegator decât agenţii de la Paleet. 

Ekaterina se gândi la festa pe care i-o jucase omului lui Baron. 
Acesta avea un motiv legitim să ceară să vadă înregistrările, 
pentru a dovedi că nu furase eșarfa. După care era o simplă 
formalitate să plece de la Paleet cu o captură de ecran. lar în 
mediile de extremă dreaptă se găseau destui hackeri dispuși să 
scotocească prin serverele din Norvegia ca s-o identifice. 

Totuși, nu intră în panică. Nu mai semăna deloc cu 
adolescenta înregistrată în fișele câtorva comisariate din oraș. Si 
chiar dacă erau piratate serverele băncii, ale reţelei de transport 
în comun sau ale facultăţii unde preda, era puţin probabil ca un 
program de recunoaștere facială să stabilească o corespondenţă 
între fotografiile pentru documentele de identitate furnizate de 
ea și chipul ei adevărat. Când poza într-o cabină, avea părul 
când blond, când negru, niciodată în culoarea reală, și cocoloașe 
de vata în obraji ca să-i ridice pometii. | se întâmplase ca vreun 
angajat mai conștiincios să manifeste neîncredere la vederea 
portretului ei, dar scăpase din încurcătură de fiecare dată 
datorită felul ei nevinovat de a spune: „Păi, da, eu sunt, doar nu 
m-am schimbat atât de mult în șase luni. Sau o fi din cauza 
medicamentelor?” Totuși, când la mijloc era anonimatul 
membrilor Grupului, Mateo devenea paranoic. Nici vorbă să-i 


mărturisească îngrijorările ei, întemeiate sau nu. Ar putea s-o 
excludă din Grupul 9. Si se temea mai mult de acest pericol 
decât de un bărbat înarmat care ar urmări-o. 

— Ești foarte tăcută, la ce te gândești? 

— Sunt singura cu care te-ai întâlnit? 

— Am luat masa în restaurantul lui Diego acum mult timp, dar 
pentru el n-am fost decât un client printre atâţia alţii. 

Ekaterina nu-l întrebă cum arăta Diego. Mateo nu i-ar fi spus. 
Însă tocmai aflase că Diego avea un restaurant. 

— Dar Cordelia? Ai idee cu ce se ocupă în viata de zi cu zi? 

— Dar tu? 

— Foarte amuzant, te comporti de parcă ai fi mai presus de 
noi. Dacă Diego nu-ţi știa identitatea, tu cum de-o cunosteai pe- 
a lui? 

— Să zicem că a fost o coincidenţă fericită. 

— Nu-i un răspuns... Te crezi șeful nostru? 

— De când operăm împreună, am dat impresia măcar o dată 
că mă simt superior? 

Ekaterina îi sustinu privirea cu o intensitate aprigă. Tensiunea 
deveni palpabilă în asemenea măsură, că patronul bodegii, 
făcându-și griji, îi întrebă de la tejghea dacă totul era în ordine. 
Mateo îl liniști cu un semn din mână. 

— Vezi, oftă el, chiar și în cele mai anonime locuri, se găsește 
mereu cineva care să observe. Un șef de orchestră nu le dă 
ordine muzicienilor sai, ci coordonează partidele de 
instrumente. 

— Totuși dirijează, replică Ekaterina, și ai zis muzicienii „săi”. 
lar noi suntem ceea ce suntem tocmai pentru a lupta contra 
tiraniei șefilor mari și mici. 

— E ridicol și jignitor să crezi asta despre mine. 

— Îmi pun întrebări legate de prezenţa ta azi-dimineata. 
Ploaia a servit drept pretext. 

— Cu greu ai putea să-mi reproșezi asta, te-am informat 
înainte. O dată pentru totdeauna, Ekaterina, Grupul nostru nu 
are șef, dar recunosc că am fost unificatorul, mărturisi Mateo. 

Dezvăluirea o lăsă pe Ekaterina fără cuvinte. Unificator sau 
iniţiator? Pentru ea, întrebarea căpăta o importanţă 
fundamentală. Grupul era singura ei familie, pe care o găsise 
dupa ani de rataciri. Meseria de profesoară ar fi trebuit să o 
definească; asa se întâmpla în societate. Insă veritabila 


personalitate a Ekaterinei ieșea la iveală in activităţile 
clandestine, ele fi dädeau sens vietii, ca si cum adevarata lume 
a lui Alice s-ar afla de cealalta parte a oglinzii. 

— Sa admitem, continua ea. Cine a fost primul recrut? Si ce 
număr mi-ai atribuit mie? 

— Greșești pe toată linia. Nu am afirmat niciodată că aș fi fost 
iniţiatorul, ci unificatorul, și asta doar pentru o vreme. Suntem 
nouă, eram legaţi unii de alţii chiar dinainte s-o știm, 
împărtășeam aceleași valori, aceleași obiective, aceleași coduri 
de conduită. Atacam aceleași ţinte și, în mod ciudat, cu aceleași 
moduri de operare. Astăzi, fiecare contribuie cu propriile talente 
și cunoștințe. Aplicăm reguli de securitate pe care nimeni nu le- 
a impus, dar care ni se par evidente, suntem complici, prieteni 
virtuali, de acord, dar cu adevărat prieteni. Niciunul dintre noi 
nu poartă un număr, ar fi împotriva principiilor noastre. O stea 
nu are un prim braţ. 

— Bratele unei stele... zise Ekaterina. Îmi place imaginea, ni 
se potrivește. Ai talent la metafore de doi bani, Mateo. 

— Mersi de compliment. 

— Iti faci griji pentru Maya? 

— Altfel, nu ti-as fi pomenit de asta. 

— Sigur e prin vreun colt de lume unde comunicațiile nu sunt 
sigure. Anul trecut, când a plecat în Tadjikistan, n-am avut vești 
de la ea opt zile, la fel când a fost în... 

— Nu voiajele mă îngrijorează, ci modul în care e formulat 
mesajului ei. Si ce-am aflat de la tine nu ma linişteşte deloc. 

Privirea i se schimbă când rosti cuvintele. Parcă se abtinea să 
mai spună ceva care îl apăsa. 

— Ce-mi ascunzi? întrebă Ekaterina punându-și mâna peste a 
lui. 

Deși gestul ei complice îl surprinse, Mateo nu se clinti. 

— Ultimele noastre lovituri n-au fost lipsite de riscuri, însă tipii 
ca Baron sunt realmente foarte periculoși, ai avut o 
demonstraţie azi-dimineata. 

— Mai periculoși decât traficantii de fiinţe umane pe care i-am 
atacat anul trecut sau decât dictatorul sud-american ale cărui 
conturi din Statele Unite le-am dibuit? Tii minte că, după ce New 
York Times a publicat dosarul nostru, am dispărut toţi de pe web 
trei săptămâni. Eu vedeam spioni și agenţi CIA peste tot. Dar 
până la urmă... niciunul dintre noi nu a avut vreo problemă. 


Mateo isi retrase mana inainte de a-i raspunde. 

— Ideea ca cineva poate sá îndrepte o armă spre tine 
depäseste cu mult orice lucru de care má temeam. 

— De acord, ceda Ekaterina, voi evita sa ma plimb pe langa 
hotelul tau, promit! 

— Poate ar trebui chiar sa päräsesti Oslo pentru cäteva zile, 
pana vedem situatia mai clar. 

— Si unde sa ma duc? Jobul nu-mi permite sa calatoresc 
oricand imi vine cheful si am un cip de decriptat. Esti prea 
anxios, Mateo. Omul de încredere al lui Baron are fără îndoială 
lucruri mai importante de care sá se ocupe decat sá afle cine-l 
vâna pe Vickersen. Peste câteva zile, șeful lui își va lua zborul 
spre alte ceruri ca sá le transforme in infern, iar noi am face 
bine să descoperim unde va avea loc următoarea lui întâlnire si 
mai ales cu cine. 

— Spyware-ul meu ne va informa la momentul potrivit. 

— Credeam că trebuie să fii prin preajmă ca să-l faci să 
funcţioneze. 

— Exact, dorm în același hotel cu Baron și noi am piratat 
reţeaua Wi-Fi. Însă eu unul nu m-am lăsat reperat! 

— Te vezi cu cineva? 

— De ce? se miră Mateo. 

— Pentru că femeile se satura repejor de bărbaţii care tin să 
aibă dreptate mereu. 

— La fel de repejor cum se satură bărbaţii de femeile care îi 
judecă pentru orice fleac? 

Ekaterina zâmbi, lui Mateo nu-i lipsea simţul replicii. Bărbatul 
se ridică să achite nota, cash, apoi o invită să-l însoțească. 

Merseră de-a lungul golfului. Înainte să se despartă, Mateo îi 
dădu întâlnire a doua zi. Aceeași oră, același loc. Până atunci, ea 
trebuia să decripteze informaţiile sustrase din mobilul lui Baron. 


KKK 


— Membrii grupului se cunosteau toti între ei? 

— Nu, schimbam informații pe forumuri pentru a pregăti un 
atac, operam uneori mai mulți, dar niciodată toți, cum v-am 
spus deja. Desi componenţa echipelor varia, nimeni nu se putea 
lauda că a lucrat cu întregul Grup. Eram legați de o prietenie 


deosebita, foarte apropiati, curiosi de fiecare, dar nestiind o 
multime de lucruri despre ceilalti. 

— Cum ar fi? 

— Dubla identitate a lui Vitalik, de exemplu, sau ca Diego si 
Cordelia erau frate si sora... si ca un pact li unea in aceeasi 
mäsurä ca sängele. 


6. 
Cu 10 ani in urma, Madrid 


lunie 2010. Diego are 20 de ani. Este in anul doi la Stiinte 
Informatice, la Universitatea Carlos Ill din Madrid si se 
dovedește un student exceptional. Această zi care începe îi va 
influenta decisiv viata. Urca In autobuz, surprinde privirea unei 
fete de varsta lui si-i zambeste. Diego are farmec, dar nu stie, 
iar asta i-l sporește. Tânăra nu pare deranjata cand el se așază 
lângă ea. El vede cartea de pe genunchii ei și îi șoptește că i-a 
plăcut la nebunie respectivul roman. Ea crede că nu e adevărat, 
că-i doar un clișeu ca s-o agate, însă Diego îi mărturisește că s-a 
atașat mult de personajul Cordeliei, poate în mod stupid, din 
cauză că pe sora lui o cheamă tot Cordelia. Atunci, vecina lui de 
scaun înţelege ca el nu se lăudase și sinceritatea lui o 
impresionează. Nu spune nimic, caută un stilou din geanta ei de 
pânză verde cu sigla US Army, mazgaleste ceva pe semnul de 
carte și i-l întinde când autobuzul încetinește. 

Ea se ridică, iar Diego se retrage puţin ca s-o lase să treacă, 
aruncând în același timp o privire spre semnul de carte. Pe el 
este scrisă o adresă de e-mail: [email protected]. Nimic care să-i 
indice numele necunoscutei. Strigă după ea, când fata coboară 
din autobuz: 

— Cum te cheamă? 

Însă ușile s-au închis deja si, din stradă, ea îi dă de înţeles 
printr-un gest că n-are decât să-i scrie. 

Domeniul ,@uam.es” este rezervat studenţilor de la 
Universitatea Autonomă din Madrid. Acolo există o ramură de 
bioinformatică pe care el fusese cât pe ce s-o urmeze, o 
specialitate care-l tentase, însă preferase să studieze 
programarea. Poate ea alesese această disciplină. Diego știe că 
rareori subiectele lui de discuţie trezesc entuziasmul fetelor care 
îi plac, așa că ar avea mare noroc ca ea să fie studentă la 
bioinformatică. Felul în care deschisese stiloul cu dinţii, în care 
mestecase capacul în timp ce scria... Degaja poftă de viaţă, iar 
corpul ei era... Diego caută cuvântul potrivit... angelic. Înainte 
ca autobuzul să o ia din loc, vrea să-i facă semn cu mâna, să-i 
spună la revedere, însă ea se îndepărtează deja cu pas grăbit. 

Nici el nu stă bine cu timpul, se circulă prost și mai are mult 
de mers până la destinaţie. 


Dupä cursuri, alearga In centru, sä-si ia in primire postul la 
restaurantul unde lucreaza. Este epuizant sa fii chelner la un 
local de renume, dar este si 0 onoare. Are nevoie de aceasta 
slujbă ca sá nu-și împovăreze părinţii cu costul studiilor lui. Se 
uită la trecătorii de pe trotuare și, dus pe gânduri, se întoarce 
din când în când spre geamul din spate. Evocarea numelui 
Cordeliei l-a tulburat. li lipsește teribil sora lui. De când a obţinut 
o bursă la MIT Boston, nu a mai venit în Spania, din lipsă de 
bani. Au trecut doi ani deja. Cordelia și Diego au fost 
întotdeauna inseparabili, cel putin până când i-au despărțit 
studiile. În fiecare duminică, Isi scriu de mână lungi scrisori, pe 
care le scanează și le trimit pe e-mail. O metodă cam demodată, 
însă Cordelia crede că e mai apropiată de adevăr. Ea afirmă că, 
în textul scris de mână, sunt mereu vizibile primele intenţii, 
chiar dacă le-ai șters. Degeaba i-a explicat Diego că nimic nu-l 
oprește să treacă pe curat o ciorná, Cordelia e convinsă ca el e 
prea leneș ca să facă așa ceva. Si dat fiind că are dreptate - ea 
are frecvent dreptate -, a devenit un veritabil joc între ei să 
ghicească tot ce ascund tăieturile, să descifreze subintelesurile. 

Diego îşi petrece timpul alergând, din amfiteatru în 
amfiteatru, din autobuz în autobuz, dar singurul loc unde îi place 
să se grăbească este între sala restaurantului și bucătării. Să-și 
tragă sufletul în fata bucătarului-șef și a trupei lui, să observe 
prepararea mâncărurilor, felul cum sunt așezate pe farfurii și să 
dea fuga să le ducă pe mesele clienţilor. li place să le vada 
plăcerea pe fete atunci cand gusta. Diego are un simţ foarte 
ascutit al onoarei sie mandru sa facä parte dintr-o echipa atat 
de capabila. 

La fel de mändru e, de sase luni incoace, ca a reusit sá spargá 
serverul unui studio de filme californian. Este cinefil; în copilărie, 
visa sa devină regizor, însă a renunţat, e o meserie prea 
nesigurá. Prin urmare, il incanta sa aibá o cale de acces secretä 
la niste filme care nu vor fi niciodata proiectate tn Spania. 

Îl amuză că liniile sale de cod rămân nedetectate; în fiecare 
săptămână, le deplasează în programul care controlează titlurile 
gigantului american. Se ferește să le vorbească altora despre 
isprăvile sale, ar risca să fie prins. 

Așezat în bancă, se uită la ceas. Este două după-amiaza la 
Boston, Cordelia trebuie să fie la cursuri. Deschide o fereastră 
pe ecran ca să-i trimită un mesaj, unul simplu: 


— Buna, ce faci? 

Pandeste raspunsul ei, care nu intarzie sa vina. 

— La fel ca tine, invat, ma rog, nu chiar ca tine, fiindca tu imi 
scrii. 

El se apuca imediat sä-i povesteasca despre intälnirea din 
autobuz, fara sa omitä niciun detaliu. Ecranul pälpäie si vede 
aparand: 

— Si tu ce faci, tampitule? 

— N-am nicio sansa, nu-i asa? raspunde el. 

— Nu, si n-am spus asta. 

— Atunci de ce ma tratezi drept tampit? 

— Fiindcă ar trebui să-i scrii ei, nu mie. Ti-a dat adresa de e- 
mail, nu? 

— Cine zice ca am chef să-i scriu? 

— Atunci, chiar esti tampit, Chiquito. „Era asa delicata, ca am 
crezut ca o sa se ridice si o sa pluteascä atunci cand s-a 
îndepărtat în rochia ei albă, cu modele albastre si flori de 
levantica...” Sunt cuvintele tale. Niciun băiat nu remarcă detalii 
de genul ăsta, mai ales cretinul de frate-miu. 

— Ai dreptate din nou, dar e inutil să mă tratezi drept cretin. 

— Ba e foarte util, pentru că-mi place la nebunie s-o fac. 

Diego vrea să afle noutăţi despre Cordelia. E ruptă de 
oboseală. De când i-a interzis tatălui lor să-i trimită bani, are, 
după cursuri, un șir de slujbe mărunte mult mai solicitante decât 
să servești într-un restaurant stilat. La începutul după-amiezii, 
lucrează două ore pentru o firmă de curierat pe bicicletă, pentru 
șapte dolari pe oră; cu tot cu bacșișuri, câștigă uneori până la 30 
de dolari. Apoi muncește la un fast-food, cu șase dolari pe oră, 
și, la sfârșitul zilei, ca vânzătoare la un magazin de lenjerie 
deschis în serile de joi; aici e plătită regește, primește comision, 
minimum 30 de dolari pe seară; într-o săptămână bună, ajunge 
la vreo 300 de dolari, suficient ca să-și asigure casă și masă. Dar 
el să nu-și facă iluzii, timpul pe care nu-l dedică studiilor n-o 
împiedică să devină o programatoare mai bună decât el. 

Dar Diego știe deja. 

— Bun, acum lasă-mă și scrie-i dulcineei tale, sunt la cursuri. 

— Si eu. Mi-e dor de tine. 

— Si mie, de tine, raspunde Cordelia inainte de a tasta 
detestabilul XOXO, ca sa-i transmita sarutari. 


Diego ramane cu ochii la ecran. Soarele Madridului se plimba 
peste banci. Un asistent de la curs trage perdelele mari, 
portocalii, atarnate la ferestre. Cu degetele pe tastatura, Diego 
scrie: 

— Cum te cheama? 

Ezita putin, apoi trimite e-mailul la [email protected]. 
Pändeste răspunsul, dar un supraveghetor îl trezește din reverie 
anunțând că mai e o ora până la încheierea examenului. 

— Alba. Pe tine? 

El îi răspunde, după care se adanceste în lucrarea sa. Cand se 
întoarce acasă, e deja miezul nopţii. Petrece o bună bucată de 
timp sub duș, extenuat. Apoi își înfășoară un prosop în jurul 
mijlocului, își pune un tricou și se așază pe taburetul din faţa 
calculatorului. 

— Ţi-ai continuat lectura? La ce capitol ești? îi scrie el Albei. 

Aceste cuvinte pun bazele unei relaţii ce se va naște trei luni 
mai târziu, într-un vechi cinematograf din Madrid, unde Diego o 
duce pe Alba să vadă Fructe/e mâniei. g 

S-au sărutat la puțin timp după ce luminile s-au reaprins. Insă 
mai înainte au schimbat o privire, amândoi aveau ochii umezi de 
lacrimi; departe de a se simţi stanjeniti, au făcut haz de asta. Ea 
i-a cuprins fata în mâini și și-a lipit buzele de ale lui; un sărut de 
cinema într-o sală de cinema era negreșit începutul unei povești 
care avea să dureze. Și a durat. 

Alba are cu un an mai puţin decât el, nu studiază 
bioinformatica, ci Dreptul. Si totuși, subiectele de conversaţie 
ale lui Diego o pasionează. Mai ales când Diego îi vorbește 
despre cookies, niște texte speciale care se implantează în 
computerele noastre imediat ce intrăm pe net. Ca să vadă ce 
căutăm, ce citim pe web, ce cumpărăm, pe scurt, ca să afle tot. 

— Ce să afle? întreabă cu neliniște Alba. 

— Totul! Vârsta, sexul, domeniile tale de interes, mediul 
social, credințele, modul tău de viata, ce te face să reactionezi, 
pozitiv sau negativ. 

— Dar cu ce drept și de ce? insistă ea. 

— Ca să-ţi prevadă comportamentul, ca să-ţi creeze dorinţe, 
nevoi pe care nu le ai, ca să te manipuleze ca pe o marionetă. 

Alba izbucnește în râs, convinsă că o păcălește; lui îi place 
asta, iar ei îi place să-i ofere satisfacţie prefăcându-se că-i crede 
invențiile, chiar si pe cele mai gogonate - ăsta a devenit un joc 


al lor. Cand se întâlnesc seara târziu, la el, sau cand își petrec 
duminica împreună, fiecare încearcă să-l prindă pe celălalt în 
plasa celei mai neverosimile minciuni. Și de fiecare dată când 
Diego câștigă, are dreptul la un sărut precum cel din sala veche 
de cinema, în urmă cu doi ani deja. Săruturile lor nu 
îmbătrânesc și nu vor îmbătrâni niciodată. Insă de data aceasta, 
Alba nu se lasă înșelată, miroase de la o poștă a nascocire, 
imposibil ca o chestie atât de josnică să poarte nume de 
prăjitură! Însă Diego s-a posomorât. Și totuși, stau în faţa 
marelui bazin din parcul Retiro, e o zi magnifică, se iubesc 
nebunește, fără a se îndoi că sunt făcuţi unul pentru altul și 
pretuind în fiecare clipă norocul de a se fi întâlnit... în plus, 
Diego nu prea știe să joace teatru. 

Ea înţelege că el spune adevărul și, ca ziua să nu devină și 
mai înnegurată, îi zice că pentru asta trebuie să-i fi unit destinul. 
Niște legiuitori ca ea îi vor pune la punct pe cei care fură fără 
jenă viaţa privată a oamenilor, niște programatori ca el le vor 
oferi probe ale delictelor și, într-o bună zi, vor lupta împreună 
împotriva lor. : 

Sá lupte... un cuvânt care-l pune pe gânduri pe Diego. li 
dezvaluie Albei micul tertip care-i permite sa vada toate filmele 
pe care le vrea. Ea nu-l crede nici acum, insä Diego si-a 
recăpătat zâmbetul si o invita la el chiar în seara respectivă. Si îi 
cere să aleagă orice film dorește. Alba acceptă provocarea. 

— Carlos Saura, Cria Cuervos. 

— Am spart serverul unui studio american, nu cinemateca din 
Madrid, răspunde nonșalant Diego. 

Alba bănuiește că-i o farsă, dar rămâne impasibilă. 

— OK. Atunci, Avocatul din limuzină, cu Matthew 
McConaughey, tocmai a apărut, n-ai nicio șansă să-l găsești. 

— De ce, iti place genul ăsta de bărbat? Nu semănăm deloc 
fizic, el și cu mine, se îngrijorează Diego. 

— Îmi plac filmele cu avocaţi, răspunde ea ironic. 

Și în timp ce Matthew McConaughey și Marisa Tomei fac 
dragoste, Diego îi vorbește despre talentele lui de hacker. Însă 
jură că le folosește întotdeauna doar pentru a face bine. 

— Să piratezi filme e bine? îi dă replica Alba. 

— Nu, dar nu face rău nimănui, răspunde Diego. 

— Esti mai bun de-atat, îi spune ea. 


lunie 2013, anotimpurile trec, Diego si Alba continua sa se 
iubeasca. Sunt fericiti, fericiti la nebunie, pana in ziua cand Alba, 
ca urmare a rezultatelor sale strälucite, vede deschizandu-i-se in 
fata, la sfârșit de an, porţile unui program de schimb 
interuniversitar. 

Diego se gândește ca Boston e un oras blestemat care îi fură 
tot ce iubește. Mai întâi, pe sora lui, iar acum, pe Alba. Însă 
pentru ca o iubeste, o incurajeaza sa profite de aceasta sansa. 
Isi vor scrie tot timpul cat ea va fi acolo. E obisnuit. Nu mesaje 
sau SMS-uri ca sá nu-și spună nimic, distanța nu o să-i 
îndepărteze, își vor povesti ce au făcut toată săptămâna în 
scrisori adevărate, scrise de mână, pe care le vor scana și le vor 
trimite pe e-mail duminica. 


Aproape doi ani au trecut de la plecarea ei și nu au ratat în 
nicio duminică schimbul de scrisori. Cordelia a vrut să o 
cunoască pe prietena fratelui ei. Incerca să-și formeze propria 
părere. Alba și Cordelia s-au simpatizat, însă programele lor nu 
le-au oferit ocazia să se vadă prea des. Dacă ar fi locuit în 
același campus, lucrurile ar fi stat altfel. Au împărţit o masă de 
Ziua Recunoștinței în camera Cordeliei și o cină de Crăciun în 
camera Albei. Când studenţii americani se întorc la familiile lor, 
își abandonează colegii străini. 

E o duminică de iunie, 2015. Diego e la calculator, trimițând 
pe e-mail scrisoarea pentru Alba și așteptând-o pe a ei. E 2 
după-amiaza în Boston, 8 seara la Madrid. Își pregătește o 
ceașcă de cafea, a zecea pe ziua de azi. Doarme foarte puţin. E 
în ultimul an de facultate și, în fiecare seară, după ce se 
întoarce de la restaurant, învaţă ore în șir. Intră în baie, lăsând 
ușa deschisă. Stă cu un ochi la oglindă în timp ce se rade și cu 
celălalt la ecranul calculatorului, aflat pe masa din camera 
alăturată. Lama alunecă pe obrazul drept, apoi urcă iar pe gât, 
când, brusc, Diego are un presentiment urât. Nu contează 
tradiţia, Alba e mereu punctuală. Formează numărul ei, 
telefonul sună la nesfârșit. Diego se învârte de colo până colo 
prin garsonieră. O sună iar. Tot nimic. Nu se îndoiește nicio clipă 


de fidelitatea Albei, distanta nu a diminuat cätusi de putin forta 
iubirii lor. Altceva îl îngrijorează. La începutul relaţiei lor, prima 
dată când Alba a rămas să doarmă la el, Diego, curios să afle ce 
făcea ea atâta în baie, a împins ușa și a surprins-o cu o seringă 
în mână. S-au privit în ochi. Diego remarcase punctuletele roșii 
care apăreau și dispăreau pe pielea ei, când pe pântec, când pe 
coapse, uneori pe braţe, dar nu-și pusese prea multe întrebări. 
Alba i-a zâmbit, lividă, apoi l-a întrebat: „Vrei să te-nvat să-mi 
faci injectia?” 

Alba are diabet de tip 1. A impus în viaţa lor o igienă 
alimentară remarcabilă. Diego știe că ea își controlează 
scrupulos glicemia, dar poate a patit ceva. Ca atunci când... Se 
așezaseră pe marginea bazinului din parcul Retiro și stăteau de 
vorbă. Alba pălise și broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte. 
Încercase să-și ia geanta trântită pe jos, dar tot corpul i se 
inmuiase. El se grábise să o sprijine, însă îi alunecase din mâini 
și se prăbușise ca o păpușă dezarticulată. ` 

Mai sună o dată, dar nu primeşte nici acum răspuns. li 
telefoneaza surorii lui si o roagă să se ducă imediat la Alba. Din 
fericire, Cordelia este pe drum, tocmai livrează un colet. 
Intelege din vocea fratelui säu că, si dacă Alba doar a adormit în 
fața calculatorului, „ni se întâmplă tuturor”, spune ea ca să-l 
linisteasca, trebuie să-i ia rugămintea tn serios. Niciodată nu l-a 
simțit atât de alarmat, atât de fragil. Frânează brusc, întoarce 
bicicleta pe roata din fata si începe să pedaleze cu toată viteza. 

Rockingham, apoi la stânga prin Granite, taie terenul de 
baseball, o ia pe contrasens pe Brookline ca să ajungă mai 
repede in rond, face slalom printre maşinile care urcă spre pod, 
trece peste râul Charles, virează scurt pe Mountfort, un taxi o 
claxoneaza, ea îi răspunde arătându-i degetul mijlociu, își 
continuă cursa nebunească, face slalom iar pe Beacon, se 
înclină cotind pe St Mary’s Street. Se gândeşte că fratele ei e 
nebun, ba nu, mai degrabă ea o să innebuneasca din cauza lui, 
dacă nu cumva cade de pe bicicletă până atunci si-si rupe gâtul. 
Din fericire, Cordelia este un curier încercat. Pe Monmouth 
Street, apasă pe frâne, controlează alunecarea, se opreşte lângă 
un felinar, prinde roata de el cu lanțul si se näpusteste in micul 
imobil. Urcă etajele, sună la usa de la 2C si ciocăne. Il are si 
acum pe Diego în căști, apelul ăsta o să-l coste o avere. 

— Ştii sigur ca Alba e acasă? 


— Intra! urla el. 

Dar cum? 

Cordelia bate insistent in usa, strigá dupa ajutor. Un vecin 
iese pe palier. E înalt si vanjos. Cordelia îi ordonă să spargă usa. 
Bărbatul se trage puţin înapoi, se aruncă în ușă cu toată 
puterea, după care geme și își freacă umărul. 

— Bueno, hasta aqui hemos llegado”, ofteazá Cordelia. 

li face semn vecinului sá se dea la o parte, își ia elan si 
izbeste zdravan cu piciorul in broasca. Usa se disloca. Cordelia 
intra in garsonierá si-i sopteste fratelui ei ca o sá-l Sune mai 
tarziu. 

Alba zace pe podea, in pozitia fetusului, cu bratele indoite sub 
pantec. Cordelia o intoarce cu delicatete pe spate si abia isi 
poate stapani lacrimile cand vede cat e de palida. Insa pieptul 
Albei se ridica, desi foarte slab. Cordelia o strange in brate, o 
strigá, o scutura ca s-o trezeascá. Vecinul a ramas incremenit in 
prag, Cordelia tipá la el, intai tn spaniolá, apoi in englezá, sá 
cheme ambulanta. 

O leagáná pe Alba. O sirená rásuná ín depártare. Cordelia o 
imploră pe Alba sá deschidă ochii, îi mângâie obrajii, se 
îngrozește când constată cât de rece îi e fruntea. Sirena 
amuteste si Cordelia îi aude pe paramedici urcând scările. 
Bărbaţii intră și o împing cât colo fără menajamente. Cordelia le 
spune că Alba este diabetică. Nu sunt medici, doar ambulantieri. 
Unul dintre ei observă trusa de pe masă și îi cere Cordeliei să i-o 
dea. O deschide, scoate aparatul pentru măsurat glicemia și o 
Inteapá pe Alba în deget. Se schimbă la fata când citește 
rezultatul. De-acum, fiecare minut contează. 

Alba iese din casa ei legată pe o targa. Cordelia o însoțește în 
ambulanţă. Corpul se clatină pe brancardă, însă două centuri 
late, portocalii, îl împiedică să se rostogolească în lateral. Urletul 
sirenei o împietrește pe Cordelia. Se agaţă de ce poate, inima îi 
bate prea tare, caută să prindă privirea ambulantierului, însă el 
se uită fix la monitorul plin de fire conectate la pieptul Albei. 

Intră în sasul de la Urgenţe, Alba este dusă în pas alergător pe 
un culoar, două uși se deschid. O infirmieră îi spune Cordeliei că 
nu poate merge mai departe, va veni cineva mai târziu la ea. 

Cordelia așteaptă, foindu-se de la o banchetă la alta, în 
această sală cu pereţi albastru-cenușii. Intr-un târziu găsește 


3 „Ei bine, am ajuns până aici" (în lb. spaniolă, în original). (N.t.) 


forta sa puna mana pe mobil. Diego a sunat-o de 100 de ori. 
Incearcä sä-l linisteasca, lucrurile sunt in regula, e convinsa, nu, 
medicii nu au venit inca sa discute cu ea, va incerca sa afle mai 
multe, ii promite. O sa ramana aici atat cat e nevoie, pana cand 
o sa i-o poatá da pe Alba la telefon, o sa astepte toatá noaptea 
daca trebuie, fi promite si asta. Sora lui mai mare s-a tinut 
întotdeauna de cuvânt. Totul va fi bine, adaugă ea înainte de a 
inchide. 


Diego nu se mai uită la filme, a închis ușa secretă spre 
studiourile de cinema. Anul acesta a implinit 30 de ani si, 
împreună cu doi amici, are un local în centrul vechi al 
Madridului. E un barbat inteligent care a reusit prin propriile 
puteri sau aproape. Cartile i-au devenit cei mai fideli tovarasi, 
eroii din romane l-au adus înapoi, tn lumea celor vii. Mereu 
amabil, știe să se integreze în orice mediu și totuși, azi este un 
solitar, tine cu patima la libertatea lui. Tatăl său era linotipist, 
iar mama, moașă. Cuplul s-a despărţit la scurt timp după 
nașterea lui. Când era la școală, Diego se lăuda că are două 
camere și de două ori mai multe jucării decât colegii săi. Pe tatăl 
lui îl amuza ideea că ambii copii aleseseră să studieze 
informatica, disciplina care făcuse ca meseria lui să dispară. 

Duminica, Diego se duce la cimitir, se așază pe mormântul 
Albei și îi citește o scrisoare în care îi povestește cum și-a 
petrecut săptămâna. 


La sfârșitul studiilor, Cordelia nu s-a întors la Madrid. A părăsit 
Bostonul și s-a stabilit la Londra. Ea și Diego continuă să-și 
trimită în fiecare zi mesaje criptate. E hotărâtă să-și ţină 
promisiunea făcută fratelui ei. Moartea Albei le-a schimbat 
viețile, de cinci ani deja... 


x 
În iunie 2015, Cordelia își sacrifică economiile ca sá ia avionul 


împreună cu părinţii Albei veniţi să-i repatrieze corpul. Diego o 
aștepta la aeroport. Merseră împreună la casa funerară. 


În ziua înmormântării, Cordelia asteptá momentul potrivit ca 
să-i povestească totul fratelui ei. Despre acea seară de duminică 
pe care nu o va putea uita niciodată, când medicul, tras la fata, 
venise să o caute în sala de așteptare. O întrebase dacă face 
parte din familie și ea minţise pretinzând că e cumnata Albei. 
„Era minciună doar pe jumătate, îi spuse ea în șoaptă lui Diego, 
i-aș fi devenit cumnată...” Apoi tácu. El îi luă mâna și i-o strânse 
foarte tare, prea tare, însă ea nu se clinti. Cortegiul trecea pe 
lângă mormânt, oamenii se reculegeau, aruncau un trandafir și 
se duceau să-i salute pe părinţii Albei. Diego stătea deoparte, cu 
sora lui alături. „Alba nu uitase să-și facă injectia”, îi dezvălui 
Cordelia. Medicul îi mărturisise că vedea tot mai des astfel de 
cazuri. Si, cum ea nu înţelegea, doctorul scosese din buzunarul 
halatului un flacon de insulină și-l ridicase în lumina de la 
fereastră. „Este înmulțită, îi dezvaluise el. Uneori de două ori, 
alteori chiar și de patru.” Cordelia nu înţelegea. „Bolnavii care 
nu au bani ajung să o dilueze”, adăugase medicul cu glas 
scăzut. „Doar anul ăsta, laboratoarele au crescut preţul unei 
doze de trei ori, iar asigurările profită ca să nu îl ramburseze 
tărăgănând dosarele. Trebuie să dispui de mijloace ca să-ți 
continui tratamentul, și studenţii... mai ales cei străini... Pe 
scurt, e o dramă sordidă”, încheiase el oftând. Apoi o bătuse pe 
umăr pe Cordelia ca să o îmbărbăteze și plecase. 


Lopeti de pământ proaspăt acoperiră sicriul Albei. Cordelia 
încă ezita, dar, când își încheie povestea, își văzu fratele 
strângând din dinţi, cu o expresie pe care nu i-o cunoștea. 

Pe drum spre ieșirea din cimitir, el îi cuprinse umerii cu braţul, 
iar ea simţi ceva ciudat, ca și cum Diego devenise brusc fratele 
mai mare, ca și cum fratele ei mai mic rămăsese așezat pentru 
totdeauna pe mormântul Albei, „1991-2015”. 

El o întrebă calm cine erau aceia care crescuseră preţul 
insulinei. 

Diego este un om de cuvânt. 


PARCUL RETIRO, MADRID 


7. 
lunie 2020, Londra si Madrid 


Despártiti de mii de kilometri, fiecare în fata ecranului său, 
Cordelia si Diego isi uneau talentele ca sa patrunda in serverele 
unei societati farmaceutice situate in Anglia. Un atac de o 
asemenea anvergura incununa multe luni de cercetare si 
trebuia sa se desfasoare dupa un plan precis. 

In bataliile de genul acesta, loviturile se aplica prin linii de cod 
a caror eficacitate depinde de modul in care sunt implantate. 
Exista o sumedenie de metode pentru ca un hacker sa-si atinga 
scopul, tnsa toate se rezuma pana la urma la doua moduri de 
operare: sa actionezi in fortä pe mai multe fronturi pentru a 
semana panica tn sistemele de aparare ale adversarului sau sa 
înaintezi fara a trezi bănuieli, altfel spus, să ajungi la seif fără sá 
declanșezi nicio alarmă. Cordelia și Diego aleseseră această cale 
și știau cum să-și atragă toate șansele de reușită. 

In sânul unei companii mari, există mereu un angajat zelos, 
gata să răspundă la orice oră unui e-mail urgent trimis de 
superiorul lui, un e-mail conţinând un document ce trebuie 
studiat prompt. Tehnica e de o simplitate dezarmanta, 
documentul atașat conţine un program minuscul care se 
propagă în sistemul informatic precum un virus într-un organism 
viu. Câtă vreme apărarea nu-l detectează, sistemul imunitar nu 
se trezește. Virusul își urmează drumul, alegând organele în 
care se răspândește. lar când e gata să treacă la acţiune, atacul 
se dovedește fulgerător. Perfidul virus al gripei constituie un 
model perfect. 


Cu o lună mai devreme, Cordelia reușise să facă rost de 
organigrama unei sucursale engleze a grupului Talovi. Pentru 
asta, se dusese într-o dimineaţă la Gilford, un orășel aflat la 
aproximativ 50 de kilometri de centrul Londrei. 

Oprise mașina într-o parcare publică, luase din portbagaj o 
cască de ciclist și vesta de curier, suvenire ale vieții din Boston, 
și-și completase ţinuta cu ochelari de soare ca să împiedice 
orice identificare prin intermediul camerelor de supraveghere. 
Apoi se prezentase la recepţia unui complex de birouri moderne. 
O anunţase pe receptionera că destinatarul plicului pe care Il 
adusese trebuia să semneze el însuși recipisa. Însă în registrul 


receptionerei, nu exista nimeni cu numele respectiv. Mestecand 
guma, Cordelia oftase din rarunchi, ca atunci cand vrei sa-i dai 
de inteles interlocutorului ca din cauza lui pierzi timpul. 

— Ati puteti verifica in chestia aia a voastra, insistase ea 
aratand spre ecranul care se zarea in spatele biroului. 

Ceea ce receptionera se si grăbi sá facă nu atât pentru a o 
ajuta pe Cordelia, cát pentru a scápa de imaginea dezagreabilá 
a clefäitului ei. Cand incepu sá bata pe tastaturá codul de acces 
la terminal, Cordelia își activă discret telefonul din buzunarul 
vestei. Pentru ca operaţiunea să aibă succes, distanţa dintre 
cele două aparate nu trebuia să depășească un metru. Cordelia 
ar fi putut să-și pună smartphone-ul pe computerul 
receptionerei, care era cum nu se poate mai ocupată. Serviciile 
informatice cred că atacurile apar din exterior, așa că protejarea 
terminalului din hol nu reprezintă o prioritate. Cât timp femeia 
se strădui să-l găsească pe destinatarul plicului, Cordelia 
extrase toată lista angajaţilor filialei engleze a grupului Talovi. 

— Imi pare rau, nu găsesc pe nimeni cu acest nume, oftase 
receptionera la rândul ei. 

— Sa le fie de bine! exclamase Cordelia. O să-mi plătească 
dublu cursa! 

Si plecase cu plicul din hartie kraft in care era un catalog de 
produse medicale vandute prin corespondenta - nu stricä 
niciodata sa fii prudent. 


A doua faza a planului necesita mai mult timp. Cordelia si 
Diego îşi împărţiră lista salariaților filialei engleze a 
laboratoarelor Talovi și își începură căutările în paralel, 
examinând minuţios webul pentru a dibui un candidat adecvat: 
cadru superior, activ pe reţelele sociale. Una dintre acele 
persoane care, cu o abundență de fotografii și comentarii, adoră 
să vă arate că viaţa lor e mai frumoasă decât a voastră sau că 
modul lor de gândire e mai pertinent. Diego găsi profilul ideal, 
iar Cordeliei nu-i trebuiră decât două nopţi de muncă pentru a 
descoperi numele superiorului său ierarhic. 


Faza a treia presupuse spargerea parolei de la adresa de e- 
mail pe care prada lor o făcuse publică pe profilul Linkedin. 
Cordelia se ocupă de asta fără mare dificultate. 


Edward Beauchamps, responsabil cu creatia la serviciul de 
marketing, tsi oferea viata pe tava. Fotografii cu copiii si sotia, 
facute la sarbatori aniversare, prenume marcate, fotografii de la 
mese de duminica localizate la resedinta lor secundara, fara a 
uita Aston Martinul parcat in fata casei, cu numärul strázii si 
placa de inmatriculare vizibile. 

A patra si ultima etapa constä in plasarea unui e-mail- 
capcana. Ca sá falsifice documentul atasat, Diego reprodusese 
pur si simplu un raport de activitate publicat de laborator cu 
doua luni In urma. 

O ora mai târziu, Cordelia îi trimitea lui Beauchamps un al 
doilea e-mail, rugându-l sá nu tina cont de primul, care fusese 
expediat din greșeală. 

Răul era făcut, Beauchamps deschisese raportul și virusul se 
răspândea. 

De acum, Cordelia și Diego puteau să citească toate e- 
mailurile schimbate pe serverele Talovi, iar responsabilul cu 
serviciile informatice habar nu avea. 


O singură activitate a laboratorului îi interesa pe cei doi fraţi: 
comercializarea medicamentelor din clasa terapeutică insulină, 
de care pacienţii diabetici nu se puteau lipsi și al căror preţ 
crescuse cu 1.000 la sută în cursul ultimilor 15 ani. O creștere 
pe care nimic nu o justifica. Culmea cinismului, descoperirea 
insulinei data de 100 de ani, iar autorii ei cedaseră drepturile 
pentru suma simbolică de 1 dolar, astfel încât toţi bolnavii să 
beneficieze de tratament. Totuși, flaconul se vindea cu 300 de 
dolari în Statele Unite. Un pacient diabetic folosea în medie trei 
pe lună, unii chiar patru. Și nu exista o alternativă generică mai 
ieftină pentru că laboratoarele își modificau periodic formulele 
ca să-și reînnoiască brevetele și să împiedice produsul lor, de 
care depindea supraviețuirea a zeci de mii de bărbaţi, femei și 
copii, să intre în domeniul public. 


Cordelia aflase toate acestea în lunile de după înmormântarea 
Albei. Se întorsese la Boston și, de fiecare dată când mergea cu 
bicicleta, retrăia cursa nebună din acea duminică după-amiaza, 
care continua să o obsedeze. Se implicase într-o anchetă ce 
avea să-i ocupe majoritatea timpului liber din următorii trei ani. 
În fiecare weekend, se ducea la spitalele din Boston și din 


suburbia sa ca sa adune marturii ale infirmierelor, ale medicilor 
de la Urgente si ale pacientilor. in fiecare seara din cursul 
saptamanii, petrecea ore Intregi tn fata computerului, cautand 
dosare medicale, articole sau rapoarte statistice despre 
mortalitatea legată de diabet. Pe măsură ce treceau lunile, 
descoperea amploarea scandalului si pagubele care se 
traduceau în vieţi umane. Medicul care îi închisese ochii Albei nu 
exagerase deloc, Statele Unite numărau sute de cazuri identice 
și numărul deceselor creștea de la an la an. Cauza era mereu 
aceeași: laboratoarele urcau într-atât preţurile, încât unii 
pacienţi tineri și mai puţin tineri se găseau în incapacitatea de 
a-și cumpăra tratamentul, inclusiv cei care aveau asigurare 
medicală. 

Cordelia își orientă apoi ancheta spre felul în care era 
comercializată insulina și găsi în rândurile personalului unei 
societăţi de distribuţie a produselor farmaceutice un agent care 
ducea lipsă de tovărășie. Reuși să-l facă să vorbească după ce-l 
îmbătă într-o seară, la tejgheaua unui bar. 

La a șasea tequila, Cordelia află că patru societăţi își 
împărțeau această piață mondială profitabilă. Doar insulina le 
aducea laboratoarelor Talovi 15 milioane de dolari pe zi, adică 
5,5 miliarde de dolari beneficiu în fiecare an. 

12 luni în care ea pedala în neștire ca să câștige doar cât să-și 
continue studiile și să supravieţuiască în Boston. 

Agentul, care nu se mai dădea în lături de la nicio confidenta, 
admise că laboratoarele se înțelegeau între ele asupra 
preţurilor, sub privirea complice a companiilor de asigurări, a 
distribuitorilor și a curtierilor din domeniul farmaceutic. Toată 
lumea trăgea foloase de pe urma sistemului. El era în poziţia 
potrivită ca să știe așa ceva, îi mărturisise bărbatul pentru a-și 
ușura conștiința. A doua zi după această seară, care o costă pe 
Cordelia o migrená memorabilă, ancheta ei luă o nouă 
întorsătură. Insă avea nevoie de probe incontestabile pentru a 
dovedi că sistemul era corupt, pentru a denunța înțelegerile 
ilicite și a-i aduce în faţa justiției pe cei care trăgeau sforile. lar 
până acolo mai era drum lung. 


Odată studiile terminate, Cordelia nu se întorsese la Madrid. 
Obtinuse un post de analist în domeniul datelor la o societate 
informatică londoneză. Doi ani mai târziu, fusese promovată 


inginer de retea, obtinänd astfel mijloacele tehnice de care avea 
nevoie ca sa-si atinga scopurile si sa faca dreptate. De atunci, 
ducea o viata aparent normala, desi mereu i se paruse extrem 
de dificil sá defineasca normalitatea intr-o tara unde sase familii 
detineau impreuna atätea bogatii cat restul populatiei. 

De fiecare data cand o cuprindea disperarea, deschidea un 
caiet in care lipise o fotografie decupata dintr-o revista cu 
celebritäti italiana. Presedintele Talovi, in tinutá estivalá, cu 
mobilul la ureche, își privea cu tandrete, de pe puntea 
superioarä a iahtului, sotia si copiii care pilotau jetskiuri in rada 
Portofino. Pe pagina alaturata a caietului, Cordelia lipise o poza 
cu Diego si Alba, un seifie pe care și-l făcuseră pe o banca, în 
parcul Retiro. 


Doi ani de cautari, urmariri si pregatiri nu le permisesera inca 
lui Diego si Cordeliei sa-si atinga telul pe care mizasera, sa o 
razbune pe Alba facandu-i sa plateasca pe cei räspunzätori de 
moartea ei. Sperau ca atacul informatic asupra filialei gigantului 
farmaceutic avea sa le schimbe situatia. 

In sáptámána urmátoare pätrunderii in servere, izolarä dintre 
miile de e-mailuri pe cele care contineau anumite cuvinte-cheie. 
Dupa o luna de munca asidua, negasind nimic care sa le 
permită sá incrimineze pe cineva, Diego presupuse că 
tranzactiile ilicite se desfasurau departe de retelele informatice. 
Ceea ce insemna un impas pentru hackeri si zadarnicirea tuturor 
eforturilor lor... daca sansa nu le surädea. 

Avand in vedere riscurile, activitatile ilegale ale laboratoarelor 
nu puteau fi menţionate decât la cel mai înalt nivel al ierarhiei. 
Așa că fraţii se concentrară asupra a trei computere, al 
directorului general, al directorului financiar și al directorului 
comercial. 

Și o mică minune se petrecu atunci când directorul financiar, 
uitându-și încărcătorul  smartphone-ului acasă, comise 
imprudenta de a-l conecta la laptop. Când conexiunea apăru pe 
ecranul ei, Cordelia simţi emoția spargatorului care, după două 
luni de săpat un tunel, dă ultima lovitură de târnăcop și vede 
zidul depozitului de valori prabusindu-se. Satisfactia ei se dovedi 
atât de mare, încât nici măcar nu-și puse întrebări despre 


deschiderea providentiala a acestei ferestre pe ecranul ei. lar 
ceea ce descoperi intrecu orice speranta: o agenda personala, 
mai valoroasă în ochii ei decât un râu de diamante. 

Ea și Diego petrecuseră atâta timp spionându-l pe acest om, 
încât li se părea că-l cunosc mai bine decât apropiații lui. fi 
verificaseră e-mailurile, întâlnirile, nu rataseră nimic din ce 
posta soţia lui pe Instagram și FriendsNet, știau când ea isi 
petrecea seara cu prietenele în timp ce soţul lucra până târziu, 
știau când familia pleca în weekend la casa de la ţară, din Kent, 
fără a mai pune la socoteală puzderia de informaţii obţinute 
graţie domoticii cu care era echipată reședința lor principală. 
Videofon la ușa de la intrare, camere de supraveghere în părţile 
comune, în casa familiei Sheldon, chiar și becurile erau 
conectate. Diego putea să-i urmărească dintr-o cameră în alta. 
Era așa de ușor de intrat în aceste sisteme, încât uneori Cordelia 
se întreba dacă oamenii nu ar face mai bine să lase pur și 
simplu cheia casei în broască pentru a le ușura sarcina hotilor. 
Pe lângă mulţimea de detalii despre viata privată a lui Sheldon, 
geolocalizarea smartphone-ului său și folosirea cărții de credit ii 
anunțau în timp real despre deplasările sale. Premiul pentru 
informare îi revenea incontestabil dispozitivului Alexa. Cel care 
trona pe un raft în bucătărie îi dădu un indiciu Cordeliei. La 
micul dejun, doamna Sheldon își întrebase soţul dacă o 
însoțește la întâlnirea părinţilor elevilor, joia după-amiaza. 
Sheldon se scuzase, avea o întâlnire importantă cu un oaspete 
din străinătate, nu putea s-o amâne. Împinsă de curiozitate, 
Cordelia accesase agenda din computerul lui Sheldon, dar la 
data respectivă nu figura nicio însemnare. Studie apoi agenda 
de pe smartphone-ul lui și găsi cuvântul „Paddington”, notat în 
ziua și la ora menţionate. Anomalia îi dădu de gândit. Căută în 
urmă și observă că același cuvânt, „Paddington”, apărea în 
prima joi a fiecărui trimestru, mereu în telefonul lui Sheldon, 
niciodată în computerul de la birou. Își extinse căutările la ultimii 
trei ani și constată că anomalia era sistematică. 

Cordelia se conecta la mesageria securizată ca să-i 
împărtășească lui Diego concluziile ei. „Infractorii cu gulere 
albe” erau destul de prudenti ca sa nu schimbe niciun mesaj pe 
telefon și cu atât mai puţin prin poșta electronică. Tatăl ei, 
ironizând într-o zi vidul lumii virtuale unde ea petrecea prea 
mult timp după părerea lui, îi spusese să nu neglijeze niciodată 


puterea unei conexiuni umane. O lectie pe care ea nu o uitase. 
In concluzie, directorii laboratoarelor se puneau de acord asupra 
preturilor insulinei intalnindu-se personal. 

— Daca e asa, suntem terminati, se planse Diego. 

— Nu, nu si daca fi prindem in flagrant delict! replicase 
Cordelia. S-ar putea sá am o idee, e destul de indrázneatá, dar 
merită sá o luăm în calcul. 

Imediat ce-i trimise mesajul lui Diego, o altă fereastră se 
deschise pe ecranul ei. 


La ce gen de operaţiune îndrăzneață te gândești? 


Cordelia se ofuscă. Un alt membru al Grupului 9 se alăturase 
conversatiei, dar care? Ekaterina și-ar fi anunţat prezenţa, Maya 
ar fi început prin a saluta. Vitalik, care învățase limbi străine din 
ghidurile pentru turiști și care de obicei stâlcea cuvintele și 
făcea greșeli de sintaxă, ar fi scris: „Ce manevră ai în mintea 
ta?” Janice ar fi formulat în stilul ei înflorit, ceva de genul: „De-a 
ce vă jucaţi?” sau mai degrabă: „In ce rahat va mai bágati?” O 
întrebare atât de condescendentă nu putea să vină decât de la 
Mateo. 

— Ești de mult aici? întrebă ea. 

— Tocmai m-am conectat, te căutam. 

— Esti acasă? 

— In deplasare, ráspunse el. 

— Ramai conectat, iti dau ceva pe e-mail. 

Într-un mesaj criptat, Cordelia îi trimise cele mai 
compromitatoare elemente din dosar. Dupa ce parcurse doar 
cateva pagini, Mateo ghici ce-i trecuse ei prin gand. 

— Nu va sfatuiesc deloc sa mergeti pe teren fara sa fiti 
perfect pregătiţi. Riscati sá zgändäriti viesparul si sá ruinati 
toată munca de pana acum. Dacă responsabilii care sunt 
compromisi bänuiesc ceva, oricát de märunt, vor cauta sursa 
scurgerilor de informaţii si vor examina cu lupa sistemele 
informatice. Actiunile tale mi-au inspirat mereu cel mai mare 
respect, ca si ale lui Diego, de altfel, dar una e sa lucrezi din 
spatele unui ecran, si alta e sa infrunti fizic pe cineva. Nu 
subestimati puterea multinationalelor, mai ales cand e vorba sa- 
si protejeze sefii. Vor folosi orice cale pentru a-i identifica pe cei 


care intentioneaza sa le atace si nu vor face economie de 
mijloace. 

Cordelia nu raspunse imediat. Exceptand momentele cand 
operau impreuna, Mateo nu-si permisese niciodata sa se 
amestece in planurile ei. Cu atat mai mult o mira acum sugestia 
lui de a renunţa. Se aștepta ca Diego să-i sară în ajutor, însă el 
nu dădea niciun semn. 

— Ajunge cu tergiversările, să ni se alăture și alţi membri ai 
bandei! se aprinse ea. Dacă suntem mai mulţi, vom reuși. 
Întâlnirea are loc în gara Paddington. 

— Paddington e imensă, continuă calm Mateo. Și ce speri să 
obţii? Miza misiunii tale e prea vagă pentru a risca să reunim... 

Cordelia nu-i acordă timp să-și termine fraza. 

— Ti se pare o miză prea vagă denuntarea unor oameni a 
căror lăcomie a dus la moartea a mii de persoane? Atunci, nu 
avem aceeași viziune asupra Grupului, se revoltă ea. Şi ce 
propui? Să-și desfășoare fiecare micile proiecte în coltisorul lui, 
ca să nu riște să fie descoperit? 

— Nici n-am spus, nici n-am gândit asta, protestă Mateo. 

Si Cordelia, și Mateo aveau dreptate. Dacă acționau mai 
multi, Grupul risca să se expună, însă prevenirea altor morți 
precum a Albei ilustra însăși raţiunea lui de a fi. Mateo îi 
cunoștea pe Diego și pe Cordelia de suficient timp ca să știe că 
nimic nu i-ar fi putut determina să renunţe. Le sugeră să facă un 
tur prin Darknet, fata ascunsă a internetului, unde, printre 
altele, hackeri de toate soiurile și din toate ţările schimbau 
servicii pentru plăţi în criptomonedă. Poate aveau să găsească 
acolo pe cineva care să fi piratat deja camerele video din gara 
Paddington. Nu trebuiau decât să negocieze prețul pentru care li 
se ceda accesul. In tranzacţiile de acest gen, nu ti se punea 
nicio întrebare, însă pericolul de a folosi linii de cod scrise de un 
tert era că acesta profita pentru a te ataca la rândul său. Să 
acceseze reţeaua de supraveghere din gara Paddington în mai 
puţin de 48 de ore impunea acceptarea unor compromisuri. 

— Cordelia are dreptate, interveni Diego. Dacă ni se alătură și 
alti membri ai echipei, ne cresc șansele de a repera ţinta. Merită 
efortul, adăugă el. 

— Să admitem că funcţionează. Si după aceea? întrebă 
Mateo. 


— Daca suntem mai multi, am avea destui ochi pentru a 
acoperi toata gara, raspunse ea. 

— Cu conditia sa putem controla camerele, insista Mateo. 

— Eu mă duc la Paddington, voi má ghidaţi prin telefon și-l 
urmaresc pe Sheldon pana il prind in flagrant delict. 

— In flagrant delict de ce? Un schimb de bucati de hartie? 
Cam putin pentru a face sa izbucneasca un scandal. 

— Fals! Daca reusesc sa-i fotografiez pe cei doi directori de 
laboratoare farmaceutice discutand incognito intr-o gara, desi 
sunt concurenti, am avea o dovada a complicitátii lor. 

— De ce au ales Paddington? Londra nu duce lipsá de locuri 
unde te poti pierde in multime, intreba Diego. 

Ecranele rámaserá mute, Mateo si Cordelia reflectau la 
întrebare. 

— Unde merg trenurile care pleacă din această gară? vru el 
să știe. A 

— Am găsit! scrise Cordelia. Intrebarea nu este unde merg, ci 
de unde vin. Ca Heathrow Express, care leagă aeroportul de 
gară în 20 de minute. Persoana cu care se întâlnește trebuie să 
sosească din Statele Unite. E locul cel mai discret ca să se 
înţeleagă asupra preţurilor, în vagoane nu există camere de 
supraveghere. 

In ora următoare, cei trei amici elaborară un plan de acţiune. 
Imprudent, potrivit părerii lui Diego, periculos în ochii lui Mateo, 
însă niciunul dintre ei nu ar fi reușit să o convingă pe Cordelia să 
dea înapoi. 

— De fapt, de ce mă căutai? îl întrebă ea pe Mateo. 

— Ekaterina o să aibă nevoie de noi zilele viitoare, dar, de 
vreme ce apelezi la serviciile ei, o să-ți explice chiar ea. 

După acest schimb de mesaje, seara târziu, discuţia se 
încheie. 


La Madrid, Diego ieși din birou. Cobori scara în melc care 
ducea în restaurant, traversă zona de umbre și lumini a 
bucătăriei, unde flăcările încă tremurau pe aragaz, și auzi 
gălăgia din sală. Impinse ușile batante: echipa lui de lucrători 
era strânsă în jurul barului. Trecu în spatele tejghelei, își turnă 
un pahar de mezcal și se alătură petrecerii. 


La Londra, Cordelia își puse laptopul pe pernă, lângă ea, si 
stinse veioza. Furtuna bubuia, ploaia biciuia geamurile, un fulger 
lumină cerul. Cordelia se ghemui sub pilotă și încercă să nu se 
gândească la nimic. 


La Oslo, de la fereastra camerei sale de hotel, Mateo se uita 
în stradă. Luminile terasei Theatercafeen se stingeau. Ekaterina 
era prea ocupată ca să-l caute. Maya tot nu dăduse niciun semn, 
fapt ce-l îngrijora din ce în ce mai mult. Ezită o clipă, apoi 
renunţă să-i prevină pe ceilalți membri ai grupului. 


KKK 


— Ce gen de operatiune l-ar fi convins pe Mateo sá reunească 
Grupul, dacă nu asta? 

— Dar ei lucrau deja Împreună! Doar că nu știau inca. Fiecare 
viza în atacurile sale același tip de tinte: oameni care abuzau 
peste măsură de puterea lor... 

— „Ei”? Pentru dumneavoastră era altfel? 

— Ar fi trebuit să spun „noi”. Dar am înțeles in primul rând 
spre ce se îndreptau toate acțiunile noastre, cât o sá ne coste sa 
mergem până la capăt cu adevăratul proiect care ne unea: 
distrugerea Hidrei, monstrul cu mai multe capete. 


Z 
o 
> 
y 
z 
a 
a 
x 
[i 
< 
104 
< 
y 


8. 
Ziua a doua, Oslo 


Ekaterina isi consacrase noaptea dezlegärii secretelor de pe 
cipul pe care i-l dăduse Mateo. In zori descoperi motivul pentru 
care omul de încredere al lui Baron îndrăznise să scoată arma în 
plină stradă: o conversaţie terifiantă. Deși era abia 4 dimineaţa, 
îi trimise un mesaj lui Mateo, pentru a devansa întâlnirea lor. 
Având în vedere circumstanţele, nu putea aștepta până la 
prânz, așa cum stabiliseră. 

Mateo, care se obișnuia greu cu nopţile de vară norvegiene, 
dormea iepureste. Citi mesajul și, la fel de îngrijorat de 
conţinutul său, schimbă locul de întâlnire, considerând că, 
pentru câteva zile, centrul orașului era un teren minat. Sugeră 
Sandvika, magazinul Ikea oferea o acoperire perfectă, Ekaterina 
putea ajunge acolo cu autobuzul. Insă ea nu avea timp să se 
joace de-a vânătoarea de comori, așa că îl rugă să se vadă la 
facultate, înainte de începerea cursurilor. 

Se întâlniră la 7:30, în parcarea universităţii. 

Ekaterina îi făcu semn să urce în Lada ei veche. Kilometrajul 
era blocat de mult, însă, în afară de acest defect, habitaclul 
mirosea a curat și pielea sintetică lucind de ceară dovedea grija 
profesoarei pentru automobilul ei. 

Cu trăsăturile marcate de noaptea prea scurtă, Mateo acceptă 
bucuros paharul de cafea pe care ea i-l întinse. 

— Ce-ai descoperit? o întrebă. 

Ekaterina scoase din buzunar un reportofon și îl așeză pe 
consola dintre scaune. 

— Prefer să afli de la sursă, pe mine nu m-ai fi crezut. O să 
deosebești vocea lui Vickersen de a lui Baron datorită 
accentelor. 

Apăsă pe tasta „play”. Mateo auzi un pârâit, apoi conversaţia 
începu. 

— Mă bucur să vă văd, se auzi vocea nazală a lui Baron. 

— Bine ati venit la noi, răspunse glasul ascuţit al politicianului 
din fruntea partidului nationalist. 

— Sunteţi pregătiţi? 

Se auzi un zgomot de veselă, o ceașcă pusă la loc pe 
farfurioara ei. 


— Suntem gata, îndată ce vom trecem la acţiune, va fi 
suficient ca dumneavoastră să... 

— Sunteţi sigur de fidelitatea oamenilor voștri? interveni 
Baron pe un ton insistent. 

— Am toată increderea în ei, nu i-am ales la întâmplare. Sunt 
la fel de hotărâți ca și noi să termine cu situaţia actuală, afirmă 
Vickersen. 

— Putin îmi pasă de sentimentele lor. Sunt sau nu în stare să 
ducă la capăt o asemenea operațiune? 

Ekaterina îl îndemnă pe Mateo să se aplece spre reportofon 
ca să nu scape niciun cuvânt. 

— Sunt gata să se sacrifice, vi se pare o garanție suficientă? 

— Nu văd niciun motiv să se ajungă la asta, dacă planul este 
executat cu precizie. Dimpotrivă, peste 48 de ore, vor fi tratați 
ca niște eroi. 

Baron râsese batjocoritor. 

Un scrâșnet insuportabil îl făcu pe Mateo să se strâmbe. 
Baron avea mania să-și frece obrajii plini de eczeme și prost 
rași. Continuă cu mai multă autoritate: 

— Și vinovatii nostri? 

— Sunt la loc sigur, răspunse Vickersen. 

Tăcere. Mateo recunoscu sunetele tastaturii unui smartphone; 
era un sunet numeric, cel produs de un BlackBerry ar fi fost 
mecanic. Așadar, Vickersen își deblocase aparatul. Un foșnet de 
pânză. Politicianul îi arăta lui Baron ce se afișase pe ecranul lui. 

— Stergeti-o imediat, sunteți inconștient să păstraţi asa ceva 
în telefon! se indignă Baron. 

— Doar pentru ochii dumneavoastră, răspunse Vickersen pe 
un ton amabil, care-i trăda plăcerea. 

— Dati-mi telefonul, domnule! 

O a treia voce, cu accent american, întrerupse discuţia. 
Bodyguardul intrase în scenă. Sonorul înregistrării deveni mai 
înfundat, Mateo deslusi un pocnet, zgomote de fond, apoi, 
nimic. Trebuie să fi fost momentul în care Ekaterina o luase la 
fugă, urmarea o cunoștea. 

Ea puse reportofonul la loc, în buzunar. Mateo rămase tăcut. 

— Despre ce vorbesc? întrebă el într-un târziu. 

Ekaterina își luă geanta de pe bancheta din spate a mașinii, 
trase din ea un dosar și-l puse pe genunchi. 


— Daca Baron nu i-ar fi zis lui Vickersen ca e inconstient, n-as 
fi descoperit niciodată, zise ea. Însă am bănuit ca Vickersen e 
atât de sigur pe el, încât nu se mai teme că e imprudent. Isi 
conectează frecvent smartphone-ul la computer. l-am identificat 
IP-ul și am stabilit o corespondenţă între el și adresa fizică a 
biroului lui. Te scutesc de amănunte, deși cu ele mi-am petrecut 
restul scurtei mele nopți. 

Scoase din dosar o fotografie pe care o printase acasă. Mateo 
văzu doi bărbaţi legaţi de scaune. Feţele lor purtau urmele unor 
lovituri violente, iar culoarea pielii nu lăsa loc de nicio îndoială, 
nu erau colaboratori ai lui Vickersen. 

— lată-i pe ,vinovatii” despre care vorbea dobitocul de Baron, 
explică Ekaterina. 

— Vinovati de ce? întrebă Mateo. 

— La momentul respectiv al căutărilor mele, era cam neclar, 
așa că am continuat să scotocesc în computerul lui. După vreo 
oră, am găsit asta, spuse ea, extrăgând o altă foaie din dosar. 

Îi întinse o fotografie aeriană în care apăreau numeroase 
clădiri, un itinerar trasat cu markerul și trei cruci cu cerneală 
roșie. Una marca o construcţie micuță, cu acoperișul ca un V 
întors, o alta era desenată peste un imobil lung, a cărui faţadă 
părea arcuită, iar a treia scotea în evidenţă un edificiu mai 
modest, de formă pătrată. 

— Ştii ce înseamnă? întrebă Mateo. 

— Tu vezi un detaliu, un cadru mărit, doar o bucată din plan, 
e dificil de știut. Îmi cunosc bine orașul, dar obișnuiesc să circul 
pe străzi, nu prin nori. Ar putea fi vorba de o suburbie, de o zona 
administrativă, am făcut câteva încercări de a suprapune 
imaginea cu cele din satelit disponibile pe internet, însă Oslo și 
periferia sa formează un teritoriu vast, am avansat pe bâjbâite 
fără să găsesc nimic concludent. 

— O bancă? Poate intenţionează să dea o spargere ca să-și 
umple cuierele? 

— Si cum i-ar face asta eroi pe oamenii lui Vickersen în „48 de 
ore”? 

— Crima perfectă, sugeră Mateo. Ei pun mâna pe bani si le 
livrează autorităţilor doi falși vinovaţi omorâţi în bătaie. 

— Te infierbänti. E putin probabil ca niște spărgători, chiar și 
unii geniali, să atace trei bănci la rând, mai ales într-un 
perimetru atât de restrâns. În plus, căile de acces care apar în 


acest plan nu seamana a strazi, par mai degraba niste alei. Ca 
Sa nu mai spun ca bancnotelor noi li se ia urma foarte usor. N-ar 
avea timp sa-si recicleze prada pana la alegerile care se 
desfășoară peste două săptămâni. E vorba de o acţiune mult 
mai gravă. 

— Ce fel de acţiune? 

— Masacrul de la Utaya a provocat un seism în toată tara și a 
afectat mișcările de extremă dreaptă, care caută de atunci să-și 
refacă reputaţia. la imagineaza-ti ca tipii din fotografie, doi 
bărbaţi cu ten negricios, ar fi răspunzători de un nou masacru. 
Si cei care îi opresc, nevoiţi fiind să-i ucidă în bătaie, ar fi niște 
simpatizanți ai lui Vickersen, să zicem, poate chiar membri ai 
Partidului Națiunii... Cine ar câștiga lozul cel mare? Sângele 
victimelor ar umfla valul alegătorilor care votează cu 
ultranationalistii. 

— Chiar îl crezi pe Vickersen capabil sá meargă atât de 
departe ca să câștige alegerile? întrebă Mateo. 

Ekaterina tăcu o vreme, apoi continuă: 

— Intelegi acum de ce omul lui Baron a scos pistolul. Chiar ma 
întreb ce l-a reţinut să tragă în mine. Îţi mărturisesc că nici eu n- 
am prea dormit azi-noapte. 

— Ai găsit unde și când ar avea loc atacul? 

— Cred că am găsit deja destule, sublinie Ekaterina. O să 
trimit totul la direcţia antitero. 

— Ce să trimiti? replica Mateo. O schiță fără explicaţii și o 
fotografie cu doi tipi legaţi? Să pretinzi că șeful unui partid 
politic recunoscut, asociat cu un înalt consilier american, se 
pregătește să organizeze un masacru ca să-și facă plinul la 
urne? Cine ne-ar crede? În cel mai bun caz, Vickersen ar fi 
interogat, apoi eliberat din lipsă de elemente concrete. Și cum 
va ieși din comisariat, va stârni scandal, va urla că e un complot 
politic și va beneficia de toată atenţia presei. 

— Dar fără să se înregistreze niciun mort. Merită totuși 
osteneala, nu? 

— Numai că nu putem dezvălui ce-am descoperit decât în 
mod anonim, iar acuzaţiile anonime nu vor fi luate în serios. Ca 
să nu mai punem la socoteală posibilitatea ca Vickersen să aibă 
susţinători în poliţie. Ca de fiecare dată, acuzaţi vor fi cei care 
dau alarma, adică noi. Să începem prin a strânge dovezi, să 
aflăm unde și când au de gând să acţioneze, și apoi mai vedem. 


— De acord, sa ne gändim atunci. Vor actiona obligatoriu 
noaptea; in plina zi, adeväratii vinovati n-ar trece neobservati. 
Baron a spus ca oamenii lui Vickersen ar deveni eroi peste 48 de 
ore, iar discutia lor dateaza de ieri-dimineata. Deci lovitura va 
avea loc diseara. 

— Ceea ce ne lasa foarte putin timp pentru a descoperi unde 
anume, conchise Mateo. 

— Am întârziat, lucru care nu mi se întâmplă niciodată, asa că 
studenţii mei or fi început deja să se agite în amfiteatru. Termin 
cursurile la 14:00. Ti-am printat planurile orașului și ale 
periferiei și niște fotografii din satelit. Studiază totul foarte 
atent. La fel o să procedez și eu după ce ies de la ore. Facem iar 
un bilanţ pe la 16:00 sau mai devreme, dacă unul dintre noi are 
un indiciu. 

După ce coborâră din mașină, Mateo o cuprinse pe Ekaterina 
în braţe ca să-i spună la revedere. Un gest neașteptat care o 
surprinse, dar care nu-i displăcu. 

Apoi ea intră în clădirea unde preda, iar el se îndreptă spre 
motocicleta lui. 


9. 
Ziua a doua, Madrid 


Negocierea se dovedise complicată, însă Diego se intelesese 
pana la urma cu un Black Hat a carui identitate nu avea sa o 
cunoascá niciodatá, la fel cum nici acesta nu avea sa O 
cunoascä pe a sa. Vänzätorul apartinea grupului PT82. 

Ca sá dovedească validitatea mărfii sale, îi permisese lui 
Diego accesul la reteaua de camere a garii Paddington. Insa 
pentru a-i ceda codurile, cerea 20.000 de dolari, in 
criptomonedă, o sumă de care nici el, nici sora sa nu dispuneau. 
Așa că Diego îi propusese să închirieze conexiunea contra unei 
sume mai rezonabile, cu promisiunea că nu va profita de asta 
pentru a încerca să ajungă la sursă. Grupul 9 avea o reputaţie 
destul de bună, astfel încât cuvântul său era suficient. După 
tratative dure, purtate toată noaptea, cumpărătorul si 
vânzătorul căzuseră de acord: două ore de conexiune la rețeaua 
de camere în schimbul a 1.000 de dolari. Schimbarä 
protocoalele informatice si, odată banii transferați într-un 
portofel electronic, Diego obtinu accesul la un backdoor din 
computerele postului central de securitate al garii. 


KKK 


— Ce este grupul PT82? 

— Adversarii nostri! O emanatie a Fermei, o vastă organizație 
de dezinformare finanțată de Moscova, al cărei scop e să 
semene discordie tn Europa si In Statele Unite. 

— Prin ce mijloace? 

— Folosind o armată de troli. Grupul PT82 a fost identificat în 
patru acțiuni majore: o campanie pe FriendsNet care îndemna la 
secesiunea Texasului - oricât de absurd ar părea, au existat 
numeroase aderări; un fals cont Black Lives Matter unde postau, 
tot pe FriendsNet, montaje video cu arestări făcute de poliție la 
ieșirea de la urne, ca să-i terorizeze pe alegătorii de culoare 
americani si să-i determine să nu mai meargă la vot; o 
campanie de intoxicare in care Hillary Clinton era acuzată ca se 
afla în slujba unor puteri străine; o campanie de incitare la ură, 
pentru a-i uni pe membrii dreptei dure conservatoare, lăsându-i 
să creadă că minoritățile latino, hispanice, evreieşti si arabe 


comploteazá ca sá preia controlul tárii. In total, 500 de postári 
care au fost vázute de 340 de milioane de ori. 

— FriendsNet stia cá reteaua era utilizatá pentru atacarea 
frontalá a democratiei? 

— Evident! 

— Și n-au făcut nimic ca sá împiedice asta? 

— Dimpotrivă, traficul le aducea mulţi bani. 

— Și de ce această colaborare cu PT82, când obiectivele 
voastre sunt radical opuse? 

— Poate o să vi se pară ciudat, însă răspunsul stă într-o formă 
de interes comun. Hackerii din PT82 presupuneau că noi o să 
compromitem anumite interese occidentale, respectiv 
laboratoarele farmaceutice, asa că erau dispuși, în schimbul 
unei plăți, să ne dea o mână de ajutor. lar noi, noi gândeam pe 
termen lung; scopul te autorizează uneori să intri in zona rosie, 
deși nu o faci cu inima ușoară. 


KKK 


Ziua a doua, Londra si Madrid 


La 11:15, directorul financiar părăsi birourile laboratorului. 
Grație spyware-ului plasat în telefonul său mobil, Diego putea 
să-l urmărească și-l spiona de cand iesise din casă, dimineață 
devreme. O avertizá pe Cordelia, care își părăsi la rândul ei locul 
de munca si se precipita în adâncurile metroului londonez. lesi 
la suprafata In statia Paddington si se aseza sa astepte sub 
orologiu. Purta blugi si un hanorac comod, cu gluga lasata pe 
umeri, avea castile in urechi si o geantä mare pe genunchi; o 
tanara femeie ca atätea altele. La 11:40, taxiul lui Sheldon se 
apropia de gară, Diego stătea în fata computerului, în micul sau 
birou de la restaurant. Operaţiunea începuse, accesul la 
camerele de supraveghere funcţiona, însă deocamdată era 
singurul care-l folosea. Nici un alt membru al grupului nu 
răspunsese la apel. 


Aceeași zi, Oslo 


Mateo se întorsese în camera de hotel. Îi scăpa ceva: de ce 
avea nevoie Vickersen de serviciile unui consilier american? Nu 


ducea lipsa de oameni pentru a organiza actiuni violente, prin 
urmare, ce anume justifica voiajul lui Baron la Oslo? Chiar de-ar 
fi instigat la ceea ce parea a fi o lovitura de stat, de ce sa-si 
asume riscul de a calatori in Norvegia? 

Mateo se opri brusc. Tocmai formulase motivul. Masacrul nu 
era decat preambulul unei operatiuni de mai mare anvergura, 
atent pusă la cale. Dezlántuirea haosului, intetirea urii 
reprezentau specialitatea lui Baron. Odată masacrul comis, 
consilierul își va pune în funcţiune aparatul de comunicare. 
Trupele sale vor inunda rețelele sociale cu informaţii false. 

Printre alte activităţi, Baron conducea o revistă de extremă 
dreaptă care, de mai multi ani, răspândea teorii conspirationiste 
în rândul sutelor de milioane de utilizatori ai FriendsNet. lar 
pentru asta, dispunea din belșug de mână de lucru gratuită, 
adică adepţi care postau zilnic fotografii și reportaje trucate cu 
agresiuni, violuri și jafuri de toate felurile comise, chipurile, de 
imigranţi care nu ar fi trebuit niciodată să treacă graniţele. 
Imediat după masacru, mii de mesaje vor exploda pe reţelele 
sociale pentru a denunța laxismul guvernului în fata unei invazii 
galopante, însoţite, de astă dată, de imagini reale și mărturii ale 
ororii ca dovezi. Tot atâtea motive pentru ca simpatizantii lui 
Vickersen, care le vor cere socoteală vinovaţilor, să fie ridicaţi în 
slăvi. Canalele de știri nu vor ezita să intensifice psihoza, 
difuzând în buclă aceleași imagini îngrozitoare. Terorizarea 
populaţiei era cel mai eficient mijloc prin care mișcările 
populiste căpătau forță și-și făceau auzit glasul. Două săptămâni 
mai târziu, partidul lui Vickersen va câștiga alegerile. O lovitură 
de stat de care nimeni nu va fi conștient. 

Mateo se întrebă dacă nu cumva Ekaterina avea dreptate 
vrând să anunţe autorităţile. De ce să nu-l ia din scurt pe Baron 
și să dezvăluie complotul? Ar fi suficient să posteze pe internet 
fotografia cu cei doi tipi snopiţi în bătaie și să anunţe că, peste 
48 de ore, vor fi găsiţi morţi, acuzaţi de a fi comis un masacru, 
ceea ce, având în vedere starea lor, era evident imposibil. Ar 
arunca astfel îndoieli asupra discursului pe care l-ar ţine 
Vickersen după masacru, dar, din păcate, ar amplifica și 
confuzia, fără certitudinea că, până la urmă, publicul va înţelege 
clar totul. În plus, l-ar pune în gardă pe Baron, trezindu-i bănuieli 
că așa-zisa ziaristă care îi tulburase discuţia matinală de la 
Theatercafeen nu era interesată doar de Vickersen. Dacă s-ar 


simţi vizat, ar dispărea, ar aștepta sá treacă furtuna si ar lua-o 
de la capăt mai târziu, în altă parte. 

Mateo prefera să facă planuri pe termen lung, să-i distrugă 
afacerea lui Baron o dată pentru totdeauna. Insă pentru asta 
trebuia să aibă răbdare, dar și să găsească rapid un mod dea 
preveni drama ce urma să aibă loc seara. Se apucă să studieze 
planurile orașului și fotografiile luate din satelit. 


Aceeași zi, Londra 


Cordelia nu mai avea astâmpăr, se ridică, făcu doi-trei pași, 
apoi se întoarse și se așeză iar sub orologiu. De la Madrid, Diego 
îi vorbea în căști, o simţea atât de nervoasă, încât se feri să-i 
spună că el era singurul ei sprijin. 

— Relaxează-te, o să atragi atenţia, respiri așa de tare, că am 
impresia că ești lângă mine. 

— Fac și eu ce pot! Mi-ar plăcea să te văd în locul meu. 

— Am găsit niște informaţii pasionante despre gara ta. Regina 
Victoria a fost primul monarh care, în timpul domniei, a călătorit 
cu trenul. S-a urcat în el in 1842, la Paddington. l-a plăcut în 
asemenea măsură călătoria, că a adoptat definitiv drumul pe 
calea ferată pentru a se duce la castelul Windsor. 

— Diego, te ador, dar mă scoţi din sărite cu Wikipedia ta. 
Încerc să mă concentrez, anuntä-mä când unul dintre voi îl 
reperează pe Sheldon. 

— Nu-ţi face griji, e pe drum. Uite, altă chestie fascinantă, se 
referă la unul dintre grupurile tale preferate. Toată adolescenţa 
noastră, m-ai înnebunit cu Supertramp... Inchipuie-ti că fundalul 
sonor al cântecului Rudy a fost înregistrat la Paddington. Iti 
amintești că undeva departe se aude o voce care anunţă că 
trenul de la 19:45 spre Bristol va pleca de la linia 2, cu opriri la 
Reading, Didcot, Swindon... 

— Termină odată! mormăi Cordelia. 

Ceea ce, firește, nu se întâmplă, de vreme ce își auzi fratele 
fredonand: 


Rudy’s on a train to nowhere, halfway down the line 
He don’t want to get there, but he needs time 
He ain’t sophisticated, nor well educated 
After all the hours he wasted, still he needs time... 


Cordelia schita un zambet si sfarsi prin a fredona impreuna cu 
el continuarea refrenului: 


He needs time, he needs time for living. 


Insä Diego se opri brusc. 

— Ce e? intrebä Cordelia. 

— Incepe meciul. Potrivit GPS-ului, taxiul lui Sheldon este pe 
Eastbourne Terrace, o sä-l lase la intrarea lateralä. Gata, il väd 
pe primul ecran. Pardesiu din gabardina, sapca maro, servieta 
de piele. Intra tn galeria comerciala, nu te misca, vine direct 
spre tine. 

— Singur? se interesa Cordelia. 

— Cum nu se poate mai singur, o sä-l ai tn raza vizuala 
peste... stai... face stanga-mprejur. 

— Cum adica? 

— Vrei să-ţi explic ce înseamnă stánga-mprejur? 

— Imposibil sa mă fi observat, nici nu m-am clintit. 

— Calmează-te! oftă Diego. Se duce la toaletă. 

Cordelia înjură în limba maternă. Nu se gândise că schimbul 
de informaţii s-ar putea desfășura într-un alt loc lipsit în mod 
evident de camere de supraveghere: toaleta! Se ridică în grabă. 

— Ce naiba faci? se îngrijoră Diego. Doar n-ai de gând să intri 
după el în toaleta bărbaţilor! 

Cordelia examină vitrina magazinului Burberry, privind atent 
un impermeabil. Ar putea să-și ascundă părul sub glugă și să se 
dea drept bărbat, dar își schimbă planul din lipsă de timp. Se 
apropie. Spera să-i surprindă pe cei doi când ieșeau. Chiar dacă 
plecau pe rând, imaginile cu ei, fotografiati separat, ar fi fost 
elocvente. Era complet improbabil ca directorii a două 
laboratoare concurente să se găsească în același moment în 
toaleta unei gări, pentru unul dintre ei aflată la mii de kilometri 
de locul de muncă. 

— Ai o cameră îndreptată spre ușă? 

— Intr-o lume civilizată, am putea aspira la respectarea vieţii 
private, într-o oarecare măsură. Te văd clar de parcă ai fi la 
televizor, nu mă mai satur, se amuză el. 

— Fii atent, Diego, îl rugă Cordelia. Și descurcă-te să-i 
înregistrezi pe toţi cei care ies de-acolo. 


Cordelia își dedicase atâta timp, depusese atâtea eforturi ca 
să prindă într-o zi un tip ca Sheldon, încât nu se mulțumea nici 
cu probabilitati, nici cu o înregistrare de slabă calitate și cu atât 
mai puţin cu un eșec. Luă smartphone-ul într-o mână și cu 
cealaltă dădu să împingă ușa toaletei. 

— Cordelia! o imploră Diego. Nu face asta! 

— Profit de efectul surprizei, fac o poză și plec în fugă. 

— O să strici totul! În dreapta e o bancă, asaza-te acolo, 
prefă-te că te uiţi în telefon și ai răbdare. 

Cordelia auzi în căști cântecul de mai devreme, de data 
aceasta interpretat chiar de Supertramp. 

— Esti chiar ticnit, Diego. 

El opri muzica. Sheldon tocmai reaparuse pe ecran, 
încheindu-se la sacou și trecând fix prin dreptul Cordeliei. 

— Momentul adevărului, șopti Diego. Fie părăsește gara, fie... 
Bingo, se îndreaptă spre peron. Am avut dreptate, a fost să... 

— Bine, am priceput. O să-l urmăresc de la depărtare. lar tu 
nu-l pierde din vedere. 

— Două trenuri pleacă spre Heathrow. Primul, peste cinci 
minute, al doilea, un sfert de oră mai târziu. Sper să-l ia pe-al 
doilea. 

— De ce? întrebă Cordelia, grăbind pasul. 

— Pentru că nu ţi-ai cumpărat încă bilet. 

Cordelia se temea să nu-l piardă pe Sheldon în mulţime. 
Trebuia să se ţină după el la o distanţă suficientă cât să nu fie 
observată, dar fără să-l scape din ochi. 

— Supraveghează-l! îi zise lui Diego, apoi se repezi spre un 
automat de bilete. 

Se scotoci în buzunare după cartea de credit, își cumpără un 
bilet dus-întors și porni imediat spre hol. 

— E la 100 de metri în faţa ta! strigă Diego. Linia 13, cea din 
stânga, plecare peste 90 de secunde. 

Cordelia o luă la fugă pe peron. Se auzi o sonerie, ușile se 
închiseră, ea se aruncă pe scara primului vagon și reuși să urce 
în trenul care se punea în mișcare. 

— Ai dispărut de pe ecranele mele, surioară. De-acum nu te 
mai poţi baza decât pe ochii tăi. 

— Te aud încă. Dar unde sunt ceilalți? bodogăni Cordelia, 
înaintând spre vagonul următor. 


— E mai bine sá te ghideze o singură voce, rămâi concentrată 
la ce faci. 

Cordelia se deplasa prin trenul aproape gol. Vreo 20 de 
pasageri ocupau cele trei vagoane pe care deja le strabatuse. 
Heathrow Express mergea cu toata viteza, imagini ale periferiei 
defilau în spatele geamurilor, Londra era deja departe. Cordelia 
trecu de inca o usa si contemplä mocheta si scaunele purpurii. 
Greu de găsit ceva mai de prost-gust, își zise în sinea ei. 

Ajunse în vagonul 4, dar nici urmă de Sheldon. Un controlor 
întâlnit pe drum îi spuse că business executive se găsea două 
vagoane mai încolo. Cum de nu se gândise când își luase bilet? 
Executiv, un termen care i se potrivea manusa lui Sheldon, 
genul de om care refuza să călătorească la clasa economic chiar 
și pentru 15 minute. Grăbi pasul și-l găsi pe directorul financiar 
așezat în vagonul 6. Mocheta gălbuie și scaunele maro justificau 
negreșit preţul locului. 

Sheldon era singur, își pusese servieta de piele pe scaunul de 
alături. Pe Cordelia o cuprinse îndoiala. 

— Unde e persoana de contact? rosti cu glas tare, îngrijorată. 

Heathrow Express ajungea la destinaţie în maximum 10 
minute. ` 

— Există două posibilități, sugeră Diego. Intalnirea are loc în 
terminal, ceea ce contrazice teoria ta cu camerele de 
supraveghere, sau, mai logic, pe drumul de întoarcere. La ce oră 
pornesc ei spre Londra? Sper că nu trebuie să astepti prea mult. 

— Poti sa consulti orarul zborurilor care sosesc din Statele 
Unite? 

— Poți să te exprimi mai precis? 

— Dacă nu mă înșală memoria, laboratoarele Rova sunt in 
Pennsylvania, sediul Gibartis e la New York, dar cele mai mari 
două laboratoare care vând insulină sunt in New Jersey si 
Indiana. 

Il auzi pe Diego cum tastează. 

— Zborul de la Philadelphia a aterizat la 10 dimineață, cel de 
la Newark soseşte peste o jumătate de oră, un altul de pe JFK 
ajunge o oră mai târziu. Nu văd niciun zbor dinspre Indianapolis. 
In orice caz, toți pasagerii ies pe aceeaşi poartă de la Terminalul 
3; 

— Sheldon nu va risca să-și întâmpine contactul la poartă. 


— Nu neapărat, replică Diego. Oamenii ăștia se simt 
invulnerabili. 

— Nu atât cât crezi tu. Altfel, de ce și-ar mai da osteneala să- 
și ascundă smenurile? 

Cordelia preferă să se mute în vagonul vecin înainte să-i 
ceară controlorul biletul. Inutil să se facă remarcată plătind o 
amendă. 

În sfârșit, Heathrow Express reduse viteza ca să intre în gara 
subterană a aeroportului. Garnitura oprea întâi la terminalele 3 
și 4. Sheldon cobori. 

Cordelia îl urmă pe peron și se strecură în același ascensor, 
având grijă să se plaseze exact în spatele lui. Când ușile cabinei 
se deschiseră, ea păși afară numaidecât și o luă înaintea lui de-a 
lungul coridorului ce ducea spre terminalul 3, apoi încetini 
pentru ca el să o depășească. 

Sheldon se opri în zona comercială, se uită la ceas și se așeză 
la tejgheaua unui bar-restaurant situat în centrul aerogării. 

Podeaua de marmură strălucea în lumina de iunie ce 
pătrundea prin pereţii mari de sticlă. Atâta lux într-o clădire care 
trebuie să fi costat miliarde. Între acest loc, prin care oamenii nu 
fac altceva decât să treacă, și centrul Londrei se întindeau 
suburbii care saraceau din lipsă de mijloace pentru a le 
intretine, suburbii pe care trenul expres le traversa cu viteza ca 
sa nu le vada nimeni. Intr-o doara, Cordelia consulta un meniu 
pus pe una dintre mesele de la barul unde se asezase Sheldon. 
Caviar, somon fumé, la preturi ce depäseau cu mult posibilitatile 
ei. Asa ca pierdu vremea pe langa un vanzator de ziare, apoi se 
prefacu ca admira vitrina unui magazin de haine, fara a-si scapa 
din vedere prada care lua pränzul in liniste. Cordelia nu se 
îndoia ca întâlnirea va avea loc la bar. Diego avea dreptate, 
sentimentul impunitatii era atat de mare, ca tipilor astora li se 
rupea de camere. 

Cordelia se sprijini cu spatele de o coloana. Un post de 
observatie ideal, intre Sheldon si sasul pe unde ¡eseau pasagerii. 

Portile de control ale vamii se deschiserä. Un tänär fluturä un 
buchet de flori, niste soferi isi agitará pancartele, o mama 
alerga spre fiica ei, care o astepta cocotata pe umerii tatálui. Si 
în mijlocul acestei inválmáseli, apáru un bărbat care pásea 
apasat si nu se uita dupa nimeni. 


Avea parul scurt, mustata, purta un costum elegant si unicul 
său bagaj era o servieta tip diplomat. Cordelia se deplasä in 
acelasi ritm cu el, sträduindu-se sa ramana in dreptul lui, 
mergand pe langa vitrinele magazinelor in timp ce barbatul 
înainta spre bar. Sheldon își pusese servieta de piele pe scaunul 
din dreapta sa, celelalte fiind ocupate. Bărbatul cu mustață era 
la doar câţiva metri. Sheldon se ridică și făcu o mișcare discretă 
din cap. Cordelia îi urmări privirea și descoperi o altă tejghea, 
alipită de geamul imens de deasupra zonei unde stationau 
avioanele, înţelese motivul acestei alegeri: în momentul 
schimbului, vor fi cu spatele, imposibil de fotografiat. Nici nu se 
punea problema să eșueze atât de aproape de atingerea 
scopului, nici să-l dezamăgească pe Diego, chiar dacă știa că 
fratele ei nu i-ar reproșa-o niciodată. Sheldon se depărtă de bar 
ca să-și aranjeze haina și să-și strângă nodul cravatei înainte de 
a se întâlni cu contactul său. Cordelia nu-l scăpa din ochi. 

La un moment dat, fără să știe nici ea ce anume o îndemna, 
înaintă, trecu prin spatele lui, apucă mânerul servietei de piele 
și își continuă drumul cu sänge-rece. 

Fixă cu privirea ieșirea terminalului - avea 60 de metri de 
parcurs -, lipi servieta de pântec și-și văzu de drum fără să se 
grăbească. 50 de metri. Percepea agitația din spatele ei. 40 de 
metri. Îl auzi pe Sheldon strigând: ,Hotii!” 30 de metri. Trei 
polițiști se năpustiră spre ea. 20 de metri. Se intersecta cu 
polițiștii, care trecurá mai departe. 10 metri. 

— Ce sunt urletele alea? se neliniști Diego. 

— Nu acum, răspunse Cordelia în șoaptă. 

Păși pe trotuar. O femeie tocmai cobora dintr-un taxi și 
Cordelia îi luă imediat locul. Soferul se întoarse, își ceru scuze și- 
i spuse că nu avea voie să accepte curse în acea zona. Amabil, ii 
indică staţia de la capătul peronului. Cordelia improviză, 
povestindu-i că era însărcinată și că nu se simţea bine. Trebuia 
să ajungă la medicul ei cât mai repede, în Canary Wharf. Şoferul 
o studie atent. Nu avea pântecul rotunjit, dar ce-i drept, arăta 
rău, palidă și cu broboane de sudoare pe frunte. OK, oftă el. O 
rugă să se așeze cât mai comod, să-și prindă centura și să nu 
nască în mașină. Când taxiul demară, Cordelia se uită înapoi. 
Politistii năvăliseră pe trotuar. Însă haita urmăritorilor se 
micșora pe măsură ce Cordelia se îndepărta de terminal. 


150 de lire sterline pana la Londra, pretul fugii sale. Circulatia 
era fluida, un noroc chior, zise soferul ca sa o linisteasca. Din 
timp In timp, fi arunca o privire in oglinda retrovizoare. Un tip 
simpatic. De când rulau pe autostradă, o întreba periodic daca 
se simte bine și îi punea diferite întrebări ca să o încurajeze: 
„Bälat sau fata?” „Aţi ales numele?” „Tăticul ce face?” Cordeliei 
nu-i plăcea să mintă, însă reuși să se descurce și chiar se pretă 
cu oarecare plăcere la acest mic număr de improvizație. Era în 
cinci luni, dar pântecul îi rămânea plat, se lamentă ea, doctorul 
pretindea că așa impunea morfologia corpului ei. O fetiţă, 
Carmen, în amintirea bunicii sale pe care o iubea atât de mult. 
„Atenţia asta o va atinge până în cer și va aprinde o stea 
norocoasă care să vegheze asupra micutei”, o asigură șoferul. 

Cordelia crezuse întotdeauna în steaua ei norocoasă. Dacă o 
să aibă cândva o fiică, va trebui să-i dea niște explicaţii despre 
alegerea prenumelui. 

— Şi zi așa, morfologia explică de ce ai pântecul plat? Chiar 
nu ţi-e teamă de nimic, șopti Diego. Ce se petrece, má lámuresti 
și pe mine? adăugă el. 

— Totul e bine, murmură ea. 

— Evident că totul e bine, răspunse șoferul. 

In 20 de ani de serviciu, își dusese mereu pasagerii la 
destinaţie. Peste nici 10 minute, vor ajunge la adresă. 

Cordelia își ceru scuze, trebuia să dea un telefon și opri 
interfonul care permitea comunicarea prin geamul despărțitor. 

— Era dificil să vorbim înainte, îi explică fratelui ei. Sheldon 
cunoștea locurile mai bine decât mine, nu puteam să-i 
fotografiez... dar tot i-am surprins. 

— Ce-ai făcut? 

— l-am furat servieta lui Sheldon. 

Pe moment, Diego amuti, apoi își întrebă sora dacă își 
pierduse minţile. Sheldon o să depună plângere, iar poliția va 
examina înregistrările de pe camerele de supraveghere din 
terminal. Cordelia o să fie identificată în câteva ore, o zi cel 
mult. 

— Grozav, oftá ea. Atunci am făcut bine că mi-am pus 
hanoracul ăsta cu glugă oribil... Drept cine mă iei? 

Se uită în sfârșit ce conţinea servieta: două plicuri, unul mare 
și unul mic, pe care îl deschise primul. 

— Ce ai găsit? întrebă Diego. 


Cordelia nu raspunse, dar dupa ce numara 50.000 de lire 
sterline, in cupuri mari, își dădu seama ca Sheldon nu se va 
duce la politie. Pentru a-si acoperi masinatiile, responsabilii erau 
chiar mai prudenti decat presupunea Diego. Nu numai ca nu 
discutau prin intermediul e-mailurilor, dar se fereau si sa se 
vada. Sheldon avea Intälnire nu cu un director ca el, ci doar cu 
un mesager, platit generos pentru a duce informatiile. Ea furase 
servieta dintr-un impuls, fiindca nu reusea sa gaseasca un unghi 
din care sa faca o fotografie, dar acum zambi gandindu-se la 
asta; o fotografie nu ar fi dovedit nimic. Sheldon nu se ascundea 
de camere, putin îi pasa de ele. Nimeni nu ar fi putut să-l 
asocieze pe contactul său cu un laborator concurent. 

Dar care se pregătea să-i predea celuilalt documente atât de 
compromițătoare, încât trebuiau inmänate personal si 
transportate cu avionul? După toate probabilitățile, răspunsul se 
găsea în al doilea plic... sau nu! 

Cordelia îl deschise, încordată. 

Citi în grabă foile din interior și zâmbetul îi deveni tot mai 
larg. 

— Ce e în servietă? își pierdu răbdarea Diego. 

— Doua-trei chestii pe care trebuie să le studiez, nu te 
îngrijora, te sun spre sfârșitul după-amiezii, promise ea în timp 
ce taxiul oprea în Canary Wharf. 

Și închise. 


Cordelia îi dădu șoferului două bancnote de 100 de lire și 
refuză restul pe care el i-l întinse. 

Așteptă ca taxiul negru să se îndepărteze, apoi cobori la 
metrou. 

Linia Jubilee mergea direct la West Hampstead. De acolo, 
putea să se ducă pe jos acasă, în Camden. 


10. 
Ziua a doua, Oslo 


Fara a-si intrerupe expunerea, Ekaterina arunca o privire spre 
ceasul de pe zidul amfiteatrului. Mai era un sfert de ora pana la 
sfärsitul cursului. Un curs pe care putea sä-l recite cuvant cu 
cuvant, insa azi nu-i ardea sa predea. Se gandise sa apeleze la 
studentii ei, sa le imparta copii ale schitei cerändu-le sa 
identifice locul. Însă ar fi trebuit sá le explice de ce îi punea sa 
facă un lucru ce semăna a joc în loc să le ofere învăţătura pe 
care o așteptau ei. În plus, și-ar fi asumat un risc prea ridicat de 
a-și dezvălui activităţile. Limba cea mare a ceasului sări de la 
fără un sfert la fără zece, vechiul orologiu avansa prin salturi de 
cinci minute. Brusc, Ekaterina tăcu. Suficient de mult timp 
pentru ca elevii să se mire. În rândul lor, apăru o stare de 
stânjeneală, manifestată întâi prin schimburi de priviri, apoi prin 
murmure, întrerupte de o tânără din primul rând care, cu glas 
copilăros, o întrebă pe Ekaterina: „Vă simtiti bine, doamnă?” 
Ekaterina inspiră adânc și, pentru prima oară în cariera ei, 
renunţă la planul cursului, ca să discute cu elevii. 

— leri, zise ea, în fata unei adunări de 10 ori mai numeroase 
decât aceasta, președintele Statelor Unite li s-a adresat 
studenților. Da, oftá ea, în zilele noastre, politicienii își fac 
campanie chiar și în universităţi. În fond, de ce nu? 
Conducătorul celei mai mari naţiuni a lumii libere și-a expus 
programul. Să înalțe un zid de beton și oţel la frontiera 
mexicană, în loc să construiască școli și spitale, să interzică 
avortul, să-i trimită pe solicitantii de azil înapoi în ţările lor, 
fiindcă, potrivit părerii lui, sunt niște criminali. Ridiculizând 
știința, și-a bătut joc de încălzirea climatică. Președintele și-a 
încheiat diatriba exuberantă cu un precept, „America first”, un 
raționament profund care se poate rezuma astfel: nu te sinchisi 
de soarta celorlalți și a planetei, și gândește-te doar la tine. Dar 
nu enormitatile pe care le-a rostit constituie lucrul cel mai 
incredibil, ci faptul că studenţii l-au aclamat și s-au înghesuit să 
obţină autografe de la un om care se laudă ca ar putea sá 
împuște un trecător pe Fifth Avenue în plină zi, fara să-i fie 
afectată cota de popularitate. Acest președinte a fost 
condamnat de Camera Reprezentantilor pentru abuz de putere 
si coruptie, insa altceva ma intereseaza azi. El s-a adresat unor 


tineri cu o medie de värstä echivalenta cu cea a strälucitei 
adunäri cäreia má adresez si eu acum, asa cá vreau sá Inteleg 
ce anume poate determina niște spirite încă neatinse de lupte 
să adere la această negare a umanităţii. Cu alte cuvinte, cum a 
putut ura să pună deja stăpânire pe acest tineret? 

Ekaterina își observă studenţii, așteptând să vadă care dintre 
ei risca primul să răspundă. 

Tânăra care se îngrijorase mai devreme din cauza tăcerii 
profesoarei sale se ridică și sugeră: 

— Patriotism? 

— Nu, replică apăsat Ekaterina. Patriotismul înseamnă să-ţi 
iubești tara. Să detesti alte naţiuni înseamnă nationalism. 

— Îndoctrinare? propuse un student din rândul al treilea. 

— Îndoctrinarea este un rezultat, nu o cauză. Însă am putea 
să formulăm întrebarea altfel: de ce aderă acești studenţi la o 
doctrină ce li se propune, deși ea sfidează cele mai elementare 
valori umane? 

Un al treilea student se ridică, se uită cu aroganță la întregul 
amfiteatru, apoi anunţă cu răceală: 

— Răspunsul e simplu: nevoia de apartenenţă. Când ești 
singur, te simţi slab și vulnerabil, grupul ne dă putere și o 
rațiune de a exista. 

Ekaterina îi ceru să-și detalieze ideea. 

— Haita, zise vecinul său. Respectivii studenţi formau o haită, 
zgomotoasă și înspăimântătoare pentru oricine ar fi vrut să i se 
sustragă. Ca să existe, haita trebuie să aibă un inamic pe care 
să-l transforme în pradă. Prin propagandă susţinută si 
dezinformare, naziștii îi indicaseră pe evrei drept vinovaţi de 
toate relele din Germania și astfel uniseră poporul, alimentând 
ura. Președintele Statelor Unite folosește aceleași metode, 
aducându-i laolaltă pe marginalizati, extremiști, fundamentaliști 
religioși, oligarhi, toţi cei care beneficiază de favorurile lui. 

Orologiul care bătu de prânz îl întrerupse pe student. 
Ekaterina își adună foile, cursul se terminase. Adunarea se 
împrăștie într-o larmă care o puse pe gânduri. Oare câţi dintre 
elevii ei aderau la ideile curentelor populiste care nu încetau să 
crească, câţi dintre ei erau gata să li se alăture ca să se simtă 
uniţi și puternici în sferele lor de influenţă pline de ură? 

După ce părăsi amfiteatrul, Ekaterina se duse să se așeze la 
umbră, pe treptele de la baza fântânii. Isi dedică pauza de prânz 


încercării de a-și imagina unde ar avea loc atacul si cum ar 
putea fi contracarat. In fiecare an, isi incepea cursurile insiständ 
asupra rolului metodei in procesul de invätare. 

Aplicand acest principiu la propriile ganduri, comparase schita 
furata din mobilul lui Vickersen cu planurile aeriene ale orasului 
pe care le impartise meticulos in pätrate. Fara sa descopere 
nimic deocamdata. 

Zari doi studenti de-ai sai iesind din cafenea. Magnus si 
Andrea erau inseparabili si nimeni nu reusea sa afle daca erau 
un cuplu sau doar prieteni. O salutará amândoi si își continuará 
drumul spre biblioteca. Dupa ce ezita cateva secunde, Ekaterina 
fluiera cu ajutorul degetelor, suficient de tare pentru ca ei sa se 
întoarcă, stupefiati, si sá înţeleagă pana la urmă că profesoara 
lor îi chema. 

Ekaterina atinse treptele cu mâna, rugându-i să se așeze 
lângă ea. 

— De ce ne-ati vorbit așa mai devreme? întrebă Magnus. 

— Habar n-am, minţi Ekaterina. V-am șocat? 

— Da, si cred că ar trebui să continuaţi în direcţia asta. Care 
era răspunsul corect? întrebă Andrea. 

— Hm, mormăi Ekaterina, pe care o preocupau alte lucruri. 
Comparatia cu îndoctrinarea naziștilor era tentantá, dar nu 
potrivită. Președintele Statelor Unite n-a ajuns încă acolo. S-a 
erijat în eroul propriei dramaturgii și a făcut din viaţa politică 
americană un soi de ficțiune al cărei star este el. intensifică 
frustrările și le transformă într-o furie de care se folosește. O 
parte din populaţie se simte de-acum liberă de orice interdicţie 
morală și îl idolatrizează pentru asta. Însă, deși narcisismul lui și 
totala lipsă de empatie îl fac mai puternic în interiorul graniţelor, 
rolul Americii în lume a slăbit. 

Și, înainte ca Andrea și Magnus să-i mai pună vreo întrebare - 
cine nu riscă nu câștigă -, le întinse fotografiile. 

— Astea vă spun ceva? 

Cei doi studenţi se aplecară asupra imaginii. 

— Fiţi fără grijă, nu-i un test, vă cer doar o mână de ajutor, 
preciză Ekaterina. 

Magnus schimbă o privire complice cu Andrea și ridică ochii, 
amuzat. 

— Nu spune nimic, Andrea, sunt convins că-i un test. 

— Ba nu, protestă vehement Ekaterina, vă asigur ca nu e. 


— Ei bine, calitatea imaginii nu-i grozava, raspunse Andrea, 
dar curbura cladirii seamana cu fatada arcuita a bibliotecii 
noastre, iar micul patrat cu acoperis ascutit ar putea fi casa 
parlamentului studentilor... in orice caz, pozitia corespunde. 

— lar dreptunghiul din dreapta e, fără îndoială, Bunnpriss, 
centrul nostru comercial, conchise Magnus cu satisfacţie. Bun, și 
unde-i capcana? 

Ekaterina se ridică și privi în jur. Cum de putuse să facă 
abstracţie în asemenea măsură de personalitatea adversarului 
ei, de resentimentele și de ranchiuna lui și să nu înţeleagă mai 
devreme că această universitate unde el studiase era templul 
diversităţii pe care îl urâse dintotdeauna? Totuși, beneficiaseră 
amândoi de aceeași învăţătură si frecventaseră aceleași 
amfiteatre, un amănunt pe care se ferise să i-l împărtășească lui 
Mateo. Dacă acesta ar fi aflat că ea îl întâlnise pe Vickersen în 
timpul studiilor, că se înfruntaseră în discuţii inveninate la 
parlamentul studenţilor, paranoia lui ar fi căpătat un nou impuls. 
Vickersen își pregătise atacul cu o metodă implacabilă. Cele trei 
clădiri marcate pe schiță cu o cruce aveau în comun faptul că 
erau deschise și frecventate până noaptea târziu. Aleile dintre 
ele erau aproape pustii după ora 22, ceea ce le-ar permite 
asasinilor să pătrundă neobservati și să se miște rapid dintr-un 
loc în altul pentru a comite masacrul. Că se va întâmpla în sala 
de lectură a bibliotecii, la parlamentul studenţilor sau în centrul 
comercial al campusului, ucigașii vor provoca un veritabil carnaj. 
Însă metoda Vickersen nu se oprea aici. Măcelărind tineri, atacul 
ar genera o undă de șoc fără precedent în ţară, raliind curente 
de gândire complet opuse în general. 

Un seism care ar antrena un val de imagini, de mărturii ale 
ororii, pe internet, pe prima pagină a ziarelor, pe ecranele 
televizoarelor. Populaţia ar fi bulversată, apoi revoltata, 
indiferent de generație. Cine s-ar mai aventura atunci să atragă 
atenţia asupra generalizărilor și a asocierilor negative, să apere 
comunitatea presupusilor asasini, niște imigranţi, niște 
clandestini pe care bravii simpatizanți ai lui Vickersen îi vor fi 
oprit din furia lor ucigașă? 


Ekaterina fierbea de furie că Vickersen alesese să se atingă 
de studenţii ei. Deși era o profesoară tânără (mereu i se părea 
ciudat când i se spunea „doamnă”), se simţea răspunzătoare de 


viitorul elevilor ei. Dublu raspunzatoare de-acum. Expresia ei de 
mánie, de panica aproape, li surprinse pe Magnus si pe Andrea. 
Cand Magnus o întrebă ce se întâmplă, Ekaterina căută să-și 
revina, straduindu-se sa-si recapete calmul. 

— Ce înseamnă această schiță? 

— Mă întreb dacă nu cumva administraţia ne pregătește una 
dintre loviturile ei perfide, cum obișnuiește, improviză Ekaterina. 

— Ce lovitură? interveni Andrea. 

— Să reducă biblioteca pentru a crea noi săli de curs sau să ia 
clădirea parlamentului studenţilor, pe care ar putea să-l mute 
undeva în afara campusului. Însă este prea devreme să tragem 
concluzii definitive, documentul n-ar fi trebuit să-mi cadă în 
mână. Promit să vă ţin la curent; deocamdată mă bazez pe 
discretia voastră absolută. Si asta chiar e un test... de care 
depind rezultatele voastre de la sfarsit de an. Clar? 

Cei doi studenti dädurä din cap aprobator, luänd foarte in 
serios ordinul profesoarei lor. Ekaterina isi reprosa ca se folosise 
de o amenintare, dar circumstantele o impuneau. Isi aduna 
lucrurile, le explica lui Magnus si Andreei ca se grabea, le 
multumi pentru ajutor si alerga spre parcare. 

Dupá ce urca in masina, il suná pe Mateo, rugändu-se sa 
raspunda. 

— N-am gasit nimic, marturisi el. 

— Eu am gasit, nici n-ai idee ce actiune ampla se pune la 
cale. Ne întâlnim jos, in fata blocului meu, peste 10 minute. 

Inchise si izbi tn volan, urland de furie. Un automobilist, oprit 
tn dreptul ei la semafor, o privi insistent si ridicä degetul mare 
ca s-o intrebe daca totul e in regula. Ekaterina fi räspunse 
aratandu-i degetul mijlociu si demara in tromba. 

Mobilul pus pe scaunul alăturat sună. Ekaterina își aruncă 
ochii spre ecran și constată că apelul provenea de la un număr 
ascuns. 

— Ce vrei? întrebă. 

— Adresa ta, răspunse Mateo cu glas ferm. 

Ekaterina i-o dădu, apoi trecu pe galben prin două intersecţii 
și putin lipsi să lovească un ciclist când schimbă brusc direcția 
după o depășire periculoasă. Reduse viteza, nu era momentul s- 
o aresteze poliţia. 

Cum va ajunge acasă, o să se apuce să scotocească în 
computerul lui Vickersen și în ale colaboratorilor săi, o să 


gaseasca sigur ceva edificator. Cu conditia sa lucreze metodic, 
își zise. Pentru început, sá inventarieze adresele tuturor 
destinatarilor e-mailurilor schimbate in cursul ultimelor 
săptămâni, să decodeze mesajele și să-i identifice pe membrii 
celulei teroriste. Puse mâna pe mobil și-l sună iar pe Mateo. 

— Te apropii? 

— Pe cât de repede pot fără să mor într-un accident de 
motocicletă. 

— Vickersen e creierul, dar nu acţionează singur. Trebuie să-i 
verificăm anturajul, să-i găsim locotenentii și să-i identificam pe 
tipii care vor comite atentatul. Si să descoperim cine le-a 
procurat arme. Imposibil să nu fi lăsat urme la transferurile de 
fonduri, la livrările de echipament. 

— Si cei doi tipi din fotografie? Vickersen nu-i tine ostatici la el 
acasă, cu certitudine. Sperând că mai sunt în viaţă, pe ei ar 
trebui să-i găsim mai întâi, nu? Nu se poate să fi dispărut pur și 
simplu. Probabil că rudele îi caută. In plus, dacă am reuși să 
aflăm cine sunt... 

— N-avem timp. Vickersen nu i-a ales la întâmplare. Sigur 
sunt imigranţi clandestini, șansele ca o rudă să se ducă la poliţie 
și să anunţe dispariţia sunt zero. Dar poate că un e-mail sau un 
mesaj ne va oferi vreo informatie despre locul captivitatii lor. 

— OK, ajung în câteva minute. 

Mateo închise. Ekaterina se uită fix la drum, teama 
strângându-i stomacul. Existau atâtea piste posibile, iar lor le 
rămânea atât de puţin timp până la căderea nopţii! 


KKK 


— Dacă era atât de îngrijorată, de ce nu s-a dus direct la 
poliție? 

— Ekaterina hotărâse, ca ultimă soluție, să avertizeze paza 
campusului, chit că se autodenunta. Considera ca, pentru a 
salva vieți, merita să se sacrifice, mărturisind că, în spatele 
profesoarei, se ascundea un hacker căutat de mai multe agenții 
de informaţii și guverne străine. lar dacă polițiștii s-ar fi îndoit de 
spusele ei, dacă o schiţă și o fotografie n-ar fi fost suficiente ca 
să-i convingă, ar fi mers până-ntr-acolo încât le-ar fi povestit 
despre câteva dintre isprăvile ei. Cele pe care le realizase 


singura, fiindca n-ar fi riscat niciodata sa-i puna in pericol pe 
ceilalti membri ai Grupului. 

— Ce isprăvi? 

— Atacul de la Deutsche Bank, de exemplu. Scosese la lumina 
o impresionantă operaţiune de corupţie și spălare de bani... Dar 
scandalul fiind acum de notorietate a renunţat la această idee, i- 
ar fi fost greu să demonstreze că ea era sursa scurgerilor de 
informaţii. Asa că s-a gândit să dezvăluie un altul, confidential 
încă... rodul unui atac asupra serverelor unei companii miniere. 
Niște înalţi funcţionari brazilieni luaseră mită pentru a autoriza 
construirea hazardată a unui baraj care se spărsese cu un an în 
urmă și costase viata a 200 de locuitori din satul Brumadinho. 
Dar, în acest moment al poveștii, încă spera să-și protejeze 
anonimatul, găsind un alt mijloc de a-l împiedica pe Vickersen 
să-și atingă scopul. 


KKK 


Ekaterina parca, își luă geanta si ieși din mașină. Mateo 
aștepta în faţa imobilului. 

— Riști să te muti de la marele hotel, zise ea intrând în hol. Si 
unde mai pui că ai noroc, liftul funcționează azi. 

Mirosurile râncede din casa scării, pardoseala ciobită din hol, 
ușile cabinei zgariate cu cheia îi treziră lui Mateo amintiri din 
anii de tinereţe, după sosirea la Milano, la periferie. 

Ekaterina apăsă pe butonul pentru etajul 14. 

— Penthouse totuși, remarcă el, ironic. 

— N-ai decât să râzi, mi-e indiferent. Din cuibul meu, 
panorama e frumoasă, mă simt bine în el. Casa ta cum e? 

— Departe, foarte departe, ascunsă în amintirile mele, 
răspunse el laconic. 

Se lăsă tăcerea. Ekaterina se întoarse cu faţa la ușă. Mateo 
profită ca să o observe din spate, găsea că are o alură elegantă. 

— Tinta lui Vickersen e universitatea mea, zise ea, ieșind pe 
palier. 

Răsuci cheia în broască și-l pofti pe Mateo să intre în 
apartamentul ei. 

— De unde știi? 


— Imaginea se potriveste cu trei cladiri din campus. Am 
înţeles toată amploarea planului, diabolic si tragic. Si avem doar 
câteva ore la dispoziţie ca să-l împiedicăm să acţioneze. 

Mateo își scoase laptopul din geantă. Ekaterina îi dădu 
codurile de la reţeaua ei securizată și amândoi trecură la treabă. 

Timp de două ore, verificară atent hard diskurile lui Vikersen, 
pătrunseră în computerele a doi dintre colaboratorii săi, 
accesară camerele de supraveghere din apartamentul lui, care 
servea drept birou și cartier general al Partidului Națiunii, dar nu 
găsiră nimic edificator, în afară de fotografia cu cei doi bărbaţi 
rupti în bătaie, pe care Ekaterina o avea deja. 

Ekaterina își împinse scaunul înapoi și se duse la fereastră. 
Vara era atât de frumoasă... 

— Ceea ce căutăm noi trebuie să fie protejat de un firewall al 
dracu' de solid. Nu vom reuși niciodată să trecem de el la timp, 
conchise ea. 

Mateo rămânea ciudat de calm, fapt ce o agasa... și o liniștea 
deopotrivă. 

— Să-i chemăm pe ceilalţi în ajutor, propuse ea. 

— Nu conta nici pe Diego, nici pe Cordelia, sunt ocupați. 

— Ocupati cu ce? Ce e mai important decat asta? Din nou am 
impresia ca stii multe despre fiecare dintre noi, adauga ea cu 
amaraciune. 

— Terminá cu aluziile, m-au contactat ei dimineatá, aveau 
nevoie de noi. 

— Si de ce nu mi-ai spus? 

— Cand sá-ti spun? In timpul cursurilor tale? Bun, Janice are 
un talent deosebit sa atace firewall-urile, incerc sa iau legatura 
cu ea, daca vrea sá-mi raspunda... 

— Aici stiu cum sa procedez, raspunse Ekaterina. 

Se intoarse la computerul ei si tastä linii de cod care 
deschisera o fereastra neagra pe ecranul ei. 

La mii de kilometri, o fereastra identica aparu pe ecranul unei 
ziariste, în biroul pe care-l ocupa la Tel Aviv, la sediul 
cotidianului Haaretz. 


PARLAMENTUL STUDENTILOR 


Ax 
Y 
i 


sae ET r tin = | 
HH = te Mii : 
T 0 1am 


11. 
Ziua a doua, Tel Aviv 


Janice lucra la un articol pe care i-l promisese de două zile 
redactorului ei șef. Efron era ultimul din branșă care binevoia să- 
i mai comande articole la bucată. Lăsă pixul când văzu apărând 
o fereastră neagră pe ecran. Acest canal de comunicare nu mai 
fusese utilizat de o veșnicie. Janice răspunse printr-un mesaj 
codat ca să afle cine o contacta. Un alt cod se afișă și Janice 
recunoscu semnătura Ekaterinei. 

— Mă bucur să te citesc, dar de ce ai intrat pe drăcia asta 
veche? scrise ea. 

— Tocmai pentru că forumul ăsta e atât de vechi, încât nimeni 
nu-i mai dă atenţie. Si ca să-ţi stârnesc curiozitatea și să-mi 
răspunzi imediat. 

— Bine gândit. 

— Am nevoie de tine urgent, mărturisi Ekaterina. 

— Ce înţelegi prin urgent? 

Ekaterina îi expuse planurile lui Vickersen. 

— Nu mă miră, replică Janice. Mișcările de extremă dreaptă 
apar peste tot și par mai dispuse decât oricând să treacă la 
fapte. Acum o săptămână, noi le-am comunicat americanilor 
unde se află ascunzătoarea unei celule neonaziste, membrii săi 
înarmaţi până în dinţi erau la un pas de a trece la acţiune. Am 
evitat un masacru într-o moschee. 

— „Noi”? Lucrezi pentru Mossad acum? întrebă Ekaterina. 

— Nu, e doar un mod de-a vorbi, dar le-am dat un pont. O sá 
te ajut. Mă rog, dacă pot. 

Ekaterina îi transmise adresele IP de care dispunea și Janice îi 
ceru să precizeze ce anume trebuia să caute. 

— Documente contabile, rapoarte ale reuniunilor, viramente 
anormale, material de propagandă, tot ce poate avea legătură 
cu operaţiunea lor. Singura cale de a-i opri la timp e să găsim 
dovezi și să-i denuntam înainte să treacă la fapte. Dacă se știe 
expus, Vickersen va trebui să anuleze tot. 

— De ce nu dezvălui ceea ce știi deja? 

— M-am gândit, dar, având în vedere mulţimea de fake news 
care circulă pe net, nimeni n-o sa má ia în serios fără o chestie 
concretă. Vickersen o să ne acuze că încercăm să-l 


compromitem. Partidul nationalist o sa urle ca e victima unui 
complot, iar asta nu va preveni nimic, doar va spori haosul. 

O a doua fereastra se deschise pe ecranul lui Janice. 

— Mai ales ca, alertánd presa, am atrage atentia asupra 
noastrá. Serviciile de informatii norvegiene vor munci pana la 
epuizare ca Sa-i identifice pe cei care au dat alarma, interveni 
Mateo. 

— Mateo, tu esti? Cu genul ásta de neliniste, nu vád cine 
altcineva ar putea fi, se amuzá Janice. 

— Trebuie sa-i expediem totul direct lui Vickersen, dar avand 
în mână elemente suficient de compromiţătoare ca să-l speriem, 
continuă el. 

— Dacă asta-seara vor fi uciși studenţi, n-o să-mi iert 
niciodată că am refuzat să-mi asum riscuri, oricare ar fi ele, 
afirmă Ekaterina. 

— Nu miscati, zăresc ceva, tastă prompt Janice. 

Le trimise o captură de ecran celor doi complici ai săi. 

— O ușă, mică de tot și încuiată al naibii de bine, dar e aici, în 
acest subregistru. Ramasita unui vechi program care a fost 
dezinstalat, fără îndoială. O să ne coordonăm atacul, nu-i 
metoda cea mai discretă, dar fiindcă timpul ne presează... La 
semnalul meu, intrăm în forță. 

Cei trei membri ai grupului erau conștienți că o asemenea 
manevră va trezi instantaneu apărarea sistemului informatic al 
lui Vickersen. Odată intraţi, trebuiau să copieze orbește 
conţinutul hard diskurilor, să sustragă maximum de informaţii 
înainte de blocarea accesului. Aveau să trieze totul mai târziu. 

— Stati! tastă Janice. Vickersen asta al vostru e un membru 
important al guvernului? 

— Ar vrea el, dar, din fericire, nu încă, răspunse Ekaterina. De 
ce? 

— Pentru că nivelul de securitate pe care îl observ aici nu-i 
unul comun, ba este chiar anormal de sofisticat. In afară de 
guverne și de gigantii din domeniul tehnologic, nu știu să 
beneficieze altcineva de acest tip de protecţie. Un firewall atât 
de solid nu-i la îndemâna publicului, a unui lider politic și nici 
măcar a unei întreprinderi mari. Schimbare de plan! Dacă 
intrăm direct, nu numai că le activăm alarmele, dar o să fim și 
prinși. Lăsaţi-mă să actionez singură. N-am atacat niciodată un 
astfel de zid, am nevoie de cel puţin o oră ca să-l studiez, poate 


doua. Pana atunci, nu interveniti sub nicio forma, o sá caut o 
cale de a ocoli apărarea, însă, ţinând cont că termenul e atât de 
scurt, nu promit nimic. 
Ekaterina schimbă o privire plină de resemnare cu Mateo. Nu 
aveau de ales decât să se bazeze pe talentele lui Janice. 
Comunicatia fu întreruptă. 


— Cum a putut Vickersen să-și ofere un sistem de protecţie 
atât de perfecționat? se miră Mateo. 

— Intrebarea este mai degrabă cine i l-a pus la dispoziţie. 

— Baron? Má îndoiesc. Nici măcar site-urile lui de 
dezinformare nu sunt așa de bine securizate. Dacă dispunea de 
astfel de mijloace, nu-mi puteam implanta spyware-ul în 
telefonul lui. 

Ekaterina reflectă. Măcar, pentru prima oară, mintea ei era 
ocupată și cu altceva decât să-și imagineze masacrul din seara 
respectivă. 

— Un intranet! exclamă ea. O reţea ascunsă în reţea. 
Stratagemă perfectă pentru a înșela niște hackeri ca noi. Seiful 
e în spatele tabloului, acolo unde te aștepți să-l găsești, dar 
prada este la adăpostul unui fund dublu. Spărgătorii fac pe 
dracu-n patru să-l deschidă și iau din el doar câteva bancnote 
lăsate pentru a-i păcăli. Cum de nu s-au gândit fabricantii de 
seifuri la o șmecherie ca asta? 

— Poate s-au gândit. Dacă ai dreptate, va trebui s-o ajutăm 
pe Janice să găsească accesul la compartimentul tău secret, 
răspunse Mateo. Deocamdată, arată-mi schiţa și descrie-mi 
interiorul clădirilor vizate. 

— Parlamentul studenţilor este o casă rustică din lemn, 
situată la intrarea în campus, oftă Ekaterina. Tinerii se strâng 
acolo ca să discute despre texte referitoare la viata universităţii, 
despre bugete, despre programele de studii. E o construcţie 
mică, ajunge să arunci un cocktail Molotov pe ușă și ia foc 
imediat, înainte să apuce cineva să iasă. 

— Si biblioteca? 

— Trei milioane de lucrari repartizate pe doua niveluri, doua 
sali de lectura imense, o cafenea la parter, deschisa si ea pana 
tarziu. Cat despre centrul comercial, cea mai mare parte din el 
se afla la subsol. Accesul se face cu ajutorul unor scari rulante 
care nu sunt foarte late, nu destul pentru ca oamenii sa fuga pe- 


acolo in caz de panica generala. Exista un fast-food, un salon de 
coafura, partea de jos a unui mic magazin alimentar cu 
autoservire, dar toate inchid relativ devreme, in afara de sala de 
gimnastica din fundul culoarului, o adevarata fundatura. 

— Fiindca tu cunosti locurile mai bine decat atacatorii, pune- 
te tn pielea lor si zi de unde ai incepe? 

— Nu sunt în stare sa má pun în pielea lor nici măcar pentru 
un minut, replica ea cu glas tremurator. 

Mateo își dădu seama ca Ekaterina era mai afectată decât 
banuise el. O lua de mana. 

— Te rog, fa un efort, e important, insista el, calm. 

Ekaterina inchise ochii si inspira adanc. 

— As ataca întâi sala de sport. Comandoul meu ar avea 
siguranta ca nu se aude nimic din exterior. Apoi biblioteca mi-ar 
fi in drum - se încruntă înainte de a continua - dar faţada este 
din sticla si, noaptea, impuscaturile ar atrage atentia pe aleile 
învecinate - trase iar aer în piept -, asa ca as opta pentru 
parlamentul studentilor ca a doua lovitura. Ti-am zis, ar fi 
suficienta o sticla cu benzina si cladirea s-ar aprinde ca o 
gramada de paie. In plus, e izolatá. Incendiul ar declansa 
alarma, insä ajutoarele ar sosi pe-aici - arata cazarma 
pompierilor pe schita - si nu s-ar intalni cu comandoul care s-ar 
îndrepta spre bibliotecă. Da, biblioteca as ataca-o ultima, acolo 
sunt cele mai multe cai pe unde as putea pleca. Cu motocicleta, 
aș ieși pe autostradă fara sá întâmpin nici cea mai mica 
rezistenta. 

Mateo se plimbă încolo si-ncoace prin cameră, cu mâinile la 
spate, apoi se intoarse la mäsuta joasá pe care Ekaterina 
pusese schita. 

— Nu se potriveste, ma rog, nu complet, zise el. Oamenii lui 
Vickersen trebuie sa pretinda ca i-au imobilizat pe presupusii 
teroristi cand acestia fugeau. Ca sa fie credibil, trebuie ca tipii 
din fotografie sa se afle prin imprejurimi. Parerea mea e ca-i vor 
tine undeva In apropiere cat se desfäsoarä masacrul. 

— Dar unde? intreba Ekaterina aplecandu-se peste schita. 

— Probabil legati si cu cälus in gurä, in portbagajul unei 
masini sau al unei camionete parcate intre biblioteca si drumul 
pe care va fugi adeväratul comando. Profitand de panica 
generala, ii vor lua de acolo, fi vor ucide, daca n-au facut-o deja 
înainte, le vor pune niște arme în mâini și-i vor abandona pe o 


alee. Adeväratii criminali se vor transforma în eroi pentru că i-au 
doborat. 

— Ai dreptate, membrii comandoului nu vor incerca sa 
paraseasca locul. Dimpotriva, au tot interesul sa ramana langa 
präzile lor. Uite, aici! exclamä Ekaterina, arätänd cu degetul o 
strádutá. Blindenverjen trece pe lángá un mic teren cu 
vegetaţie chiar în fata parlamentului studenţilor, e singurul 
punct unde se intersectează cele trei tinte. Dacă, dintr-un motiv 
sau altul, nu reușesc să le lovească pe toate, poziţia lor rămâne 
favorabilă strategic. In anotimpul ăsta, frunzișul e des, ei ar 
putea să acţioneze la adăpostul arbuștilor și să iasă pentru a 
declanșa alarma după ce abandonează cadavrele acolo. 

Ekaterina se simţea foarte rău, de parcă tocmai asistase la 
masacru. 

— Să admitem că le-am înţeles modul de operare. La ce ne 
folosește? întrebă ea. 

— Să-i înfruntăm, ca ultimă soluţie? 

— Să înfruntăm niște oameni înarmaţi? Vorbești prostii. 

Ekaterina se uită la ceas. Se scurseseră două ore, dar nu 
aveau nicio veste de la Janice. 

— Nici ea n-o să reușească, oftă Ekaterina și se ridică de la 
calculator. 

Inhätä cheile de pe mäsuta de la intrare, își luă geanta, apoi îi 
aruncă o privire încărcată de regrete lui Mateo. 

— Unde pleci? 

— Am încredere în tine, nu-mi umbla prin lucruri, OK? Dacă ti- 
e sete, ia ce vrei din frigider. 

Si cu aceste cuvinte, Ekaterina trânti ușa apartamentului. 

Mateo se duse la fereastră, de unde o văzu ieșind din imobil și 
alergând spre Lada ei. Se repezi la computer, studie rapid harta 
orașului Oslo, își îndesă lucrurile în geantă și părăsi, la rândul 
său, apartamentul. Cobori scările în fugă, traversă parcarea și 
încalecă pe motocicletă. 


Ekaterina urmă itinerarul pe care-l folosea în diminetile cand 
era în întârziere. Străbătu FV161 cu pedala la podea, încetini la 
intrarea în sensul giratoriu, apoi, după ce trecu de el, acceleră 
din nou. 


Soarele cobora deja pe cer. Avea sa se innopteze peste trei 
ore, poate putin mai mult. Ekaterina se hotărâse: nu-l va lăsa pe 
Vickersen sa treaca la actiune. 


12. 
Seara a doua, Tel Aviv 


Janice se instalase in sala de documentare. Desi se dovedea 
mai prudenta lucrand aici decat la postul ei, nu era cel mai sigur 
loc pentru a conduce un atac informatic. Dar cand termenele 
erau scurte, nu avea de ales. 

Ajunsese la capcana ghicita de Ekaterina si se straduia sa 
strapunga a doua linie de aparare a serverelor lui Vickersen. 
Trecuse de prima fara sa fie reperata, ceea ce era deja o mare 
realizare. Depasise timpul prevazut, dar, daca nu determina 
exact problema, nu avea sä reuseascä niciodatä. Incepuse prin 
a pätrunde in organele cel mai putin protejate ale retelei, 
atacand aparatele conectate la domiciliul lui Vickersen. Nu 
exista un dispozitiv Alexa - ar fi fost prea simplu -, ci camere de 
supraveghere în fiecare încăpere. Probabil că Vickersen avea 
mare încredere în colaboratorii săi. Graţie acestor camere, 
Janice putea să vadă biroul secretarului general. Când numărul 
doi din Partidul Națiunii se conectá la computerul său, se dovedi 
foarte simplu și să-i descopere parola, și să citească e-mailul pe 
care bărbatul îl scria. Janice deschise fereastra bibliotecii înainte 
de a-și aprinde o ţigară și se așeză să reflecteze. 


KKK 


— Cine e Janice? 

— O femeie tânără cu Infätisare robustă. E dificil de spus câți 
ani are, în jur de 30. Părul bogat, ondulat, ochii albastru-cobalt si 
barbia bine conturată li dau o expresie hotărâtă. Gesturile vioaie 
dovedesc o energie inepuizabilă, tipa degajă o impresie de zile 
trăite in ritm alert, de tensiune permanentă si totuşi, când iti 
vorbeşte, glasul ei răguşit este bizar de liniştitor. Rod al 
dragostei dintre un diplomat israelian si o pictoriță olandeză, 
Janice n-a avut o copilărie depravată, n-a consumat niciodată 
droguri; în schimb, a dezvoltat foarte devreme o înclinație 
accentuată pentru bărbaţi. Janice resimte această nevoie de 
dragoste ca un remediu la o boală de care suferă de la o vârstă 
fragedă: o aversiune față de violență atât de puternică, încât ea 
crede că o are înscrisă în gene. 

— Chiar asa? 


— Cand era adolescenta, un profesor de istorie atent a 
observat ca, atunci cand vorbea despre conflicte, eleva lui 
manifesta o stare de rau evidenta. Intrigat, i-a dat o tema: 
„Reprezentati violenta printr-un camp lexical”. Janice a scris un 
sigur cuvänt: opresiune. Discutiile care se desfäsurau in biroul 
tatălui ei, unde, în copilărie, lui Janice îi plăcea să se ascundă, 
avuseseră consecinţe asupra modului în care ea își imaginase 
foarte devreme, prea devreme, lumea în care creștea. Ironie a 
sorții, la universitate, a împărţit camera cu o activistă. Gloria era 
o revoltatá, mai ales împotriva rasei masculine și a tendinței 
sale hegemonice. Așa au ajuns foarte repede în dezacord asupra 
modului de a acţiona pentru a schimba lumea. Lui Janice îi 
plăceau băieţii prea mult ca să-i înfrunte toată ziua. Precum 
Martin Luther King, idolul ei, era convinsă că ura se combate cu 
iubire. De altfel, în patul ei, bărbaţii se arătau dispuși la orice 
concesii, pe când cei care se întâlneau cu Gloria manifestau mai 
multă rezistenţă. Janice era conștientă că vitalitatea ei sexuală 
nu avea valoare de exemplu, însă Gloria se lupta pentru 
libertatea femeilor, iar libertatea ei era să acţioneze așa cum 
voia. Însă Janice a învăţat destule lucruri ascultându-și colega, în 
primul rând, despre virtuțile activismului. Există oameni care se 
gândesc la ce-ar trebui făcut și oameni care acţionează. 
Constiinta ei socială cunoscuse o trezire precoce, iar dorinţa ei 
de schimbare era ceva rar în rândurile tineretului din care făcea 
parte. La 10 ani, intelesese deja că a asculta cuvintele 
politicienilor reprezenta o sursă de plictiseală teribilă și o 
pierdere de vreme. În ochii lui Janice, politicienii erau pentru 
societate ceea ce marabout* sunt pentru medicină. Puteai s-o 
acuzi de naivitate, nu se supăra. Până la proba contrară, nu 
stingi un foc doar propunând să fie udat, ci punând mâna pe 
găleată si miscandu-ti fundul. Si așa a devenit și Janice activistă, 
hotărâtă, dar mereu tolerantă, o combinaţie de o rară 
originalitate. | se părea că modul cel mai eficient de a-și duce 
lupta era să demonstreze că împreună putem să construim, în 
loc să distrugem. Pentru asta, Janice a învăţat programare, 
fiindcă oamenii își încredințează toate secretele computerelor, 
inclusiv minciunile și ticăloșiile. Într-o lume în care totul merge 
cu 100 de kilometri la oră, în afară de justiţie, demascarea 


1 În Africa, persoană căreia i se atribuie puteri magice, ghicitor, támáduitor. 
(N.t.) 


autorilor raului avea pentru ea o incontestabila valoare sociala, 
iar legea ii intärea convingerea: /n cazuri de infractiuni grave 
flagrante [...] orice persoană este autorizată să-l aresteze pe 
autor si să-l ducă în fata celui mai apropiat ofițer de poliție 
judiciară. Însă poliţia nu e mereu dispusă să te asculte, mai ales 
când ești un hacker tânăr. La sfaturile mamei sale, Janice a 
îmbrățișat o carieră de jurnalist de investigaţie. O meserie 
periculoasă în care dușmanii sunt mai numeroși decât prietenii. 
Câţiva ani mai târziu, când efectua o anchetă ce viza un 
miliardar englez pe cât de rău, pe atât de puternic, i s-a întins o 
cursă. Janice, care cam abuza de talentele sale informatice ca 
să-și procure dovezi, a căzut in ea. Asta a costat-o reputaţia si 
locul de muncă. Fără slujbă, dar hotărâtă să-și continue lupta, a 
răspuns invitatiei de a se asocia cu o bandă veselă de hackeri 
care îi împărtășeau valorile și intenţiile. Astăzi, în paralel cu 
activităţile din sânul Grupului, Janice lucrează ca freelancer 
pentru cotidianul Haaretz. 

— Cum l-a convins pe redactorul-sef să creadă in probitatea 
ei? 

— Deși compromisă în mediul ei, Janice nu duce lipsă de 
atuuri. E seducătoare, manipulatoare, are un fel deschis de a 
vorbi și talentul deosebit de a dezlega limbile, precum și o 
rezistenţă ieșită din comun la oboseală. 


KKK 


Oricât de strălucită ar fi fost ea ca hacker, spargerea 
fortăreței partidului lui Vickersen se dovedea o provocare 
inedită pentru Janice. Si, cu toate că viata si moartea constituiau 
miza, simțea o uşoară excitație. 

Să navigheze prin computerul numărului doi al Partidului 
Națiunii necesita o mare prudență. În interiorul unui muzeu, 
piesele cele mai prețioase sunt echipate cu alarme proprii. 
Janice se plimbă din program in program, căutând mai întâi sa 
observe structura rețelei. Descoperi o arhitectură remarcabil de 
bine concepută si se gândi că finantatorii unui sistem atât de 
sofisticat trebuie să fi făcut apel la serviciile unui White Hat de 
nivel foarte înalt. Era foarte tentant să-l sfideze, însă Janice 
învățase pe propria piele să-și înghită orgoliul. Pentru început, 
se mulţumi să copieze 10 dosare, pândind o ripostă care nu 


veni. Douä tigári mai tárziu, se apucá sá le decripteze. Cand 
reuși să-l deschidă pe primul, conţinutul lui o lăsă cu gura 
căscată. 

Un e-mail, datând din februarie, cerea confirmarea unui 
virament de 100.000 de lire sterline. Uitându-se cu atenţie la 
adresa destinatarului, recunoscuse logoul unei instituții 
financiare pe care i-ar fi plăcut să nu-l mai vadă niciodată. 

În cursul faimoasei anchete care îi pusese capăt carierei, 
Janice pătrunsese în sistemele informatice ale acestei bănci cu 
sediul în insula Jersey, paradis fiscal, printre ai cărei clienţi 
importanţi se număra maleficul și puternicul miliardar englez 
Ayrton Cash. Putin probabil să fi fost o coincidenţă. Ce amestec 
avea acest demon în afacerile lui Vickersen? se întrebă ea. 
Businessmanul englez contribuise din plin la succesul Brexitului, 
finantand ample campanii de dezinformare, astfel încât se 
văzuse glorificat ca „marele finanţator al divorțului”... al cărui 
mare beneficiar fusese, de asemenea. Ayrton nu actionase din 
convingere patriotică, ci pentru a trage foloase considerabile. 

Un al doilea e-mail atrase atenţia lui Janice. Data din ianuarie 
și confirma stabilirea unei conversații telefonice între Robert 
Berdoch, magnat al presei populiste anglo-saxone, Stefan 
Baron, Vickersen și Vladik Libidof, un oligarh rus care-și oferise 
cotidianul englez Morning News și un pașaport al Majestății Sale, 
pe deasupra. 

Janice înţelese că această descoperire o va duce mult dincolo 
de sarcina pe care i-o Incredintaserä Mateo si Ekaterina. 

Lua din geantă o sticluta cu whisky, mai fumă o ţigară si se 
lăsă absorbită de ecran. 


13. 
Seara a doua, Oslo 


Ekaterina opri mașina în fata postului de securitate al 
universităţii. Îi cunoștea pe toţi poliţiştii care lucrau în această 
anexă. În fiecare an, la câteva zile după reluarea cursurilor, 
profesorii erau invitați la o informare matinala despre 
securitatea campusului. Pe șeful securităţii îl chema Olav. Avea 
50 de ani, era pântecos, cu o înfățișare rudimentară, prea 
încăpățânat pentru gustul ei, totuși se dovedea un tip de treabă 
dacă stiai cum să-l iei. De mult nu-i mai făcea observaţii atunci 
când își parca Lada strâmb, ocupând două locuri, și de câteva 
ori îi readusese la viata bateria atunci când frigul iernii o 
afectase. Ekaterina spera că o va crede pe cuvânt. Verifică să 
aibă în geantă fotografia cu cei doi bărbaţi, își repetă în minte 
discursul pe care urma să i-l ţină, promitandu-si că își va păstra 
calmul. Un ciocănit în geam o făcu să tresară. Era Mateo, care o 
îndemnă prin semne să rămână în mașină. 

Ekaterina îl studie în timp ce el ocolea mașina. Avea 
distincţie, nu încăpea îndoială. La fel de mult ca vocea lui, îi 
plăcea felul atent în care o privea când vorbea. O frapă o 
contradicţie: era furioasă că el o urmărise și tulburată că-i citise 
gândurile așa de bine, încât intelesese ce voia ea să facă. Mateo 
se așeză pe scaunul din dreapta, închise portiera și o fixă cu 
unul dintre acele zâmbete afectate care iti pot trezi dorinţe 
ucigașe. 

— Ce cauţi aici? se rasti ea. 

— Măcar știi cui te predai? 

— Daca te referi la Olav, e un tip cumsecade. N-o fi vreun 
geniu, dar... 

— Care e numele lui de familie? întrebă Mateo, scotandu-si 
laptopul din geantă. 

Ekaterina se uită la el perplexă. 

— Bun, oftă Mateo după ce tastă puţin. Olav Berg, șeful 
poliției universităţii. 

Continuă să scrie. 

— Asta e un mic algoritm pe care l-am pus la punct, îi explică, 
întorcând ecranul spre ea. Mă conectez la profilul lui de pe 
FriendsNet, copiez fotografiile, mesajele, comentariile, like- 
urile... rapid... și introduc totul în programul meu. 


— Si ce se Intämplä? intrebä ea, curioasa. 

— Algoritmul verifica daca un alt profil contine suficiente date 
similare pentru a da de banuit ca ambele conturi apartin 
aceleiasi persoane. 

O tacere apäsätoare domnea in masina in timp ce programul 
lucra. Cand termina, Mateo puse laptopul pe genunchii 
Ekaterinei. 

— Polițistul tău are un pseudonim și, judecând dupa ce 
posteaza pe pagina lui, e simpatizant al Partidului Natiunii. Nu ti- 
a trecut prin minte ca Vickersen ar avea complici la fata locului? 
Acum, daca mai ai chef sa te destainui lui Olav cel cumsecade... 

— Ti s-a mai spus cat de enervant poti fi uneori? 

— Bine ca ai adaugat ,,uneori”, replica Mateo, impasibil. 

Ekaterina inchise ochii. 

— Cum ai ghicit? îl întrebă. 

— N-am ghicit nimic, am verificat. N-am niciun drept să-ţi dau 
lecţii, dar, te rog, încearcă să fii mai prudentă. 

Ekaterina oftă prelung și se cuibări în scaun. Puse capul pe 
umărul lui Mateo, descurajată. 

— Si acum ce facem? Niciodată nu m-am simţit atât de 
singură. 

— Ti s-a mai spus cat de nepoliticoasă poţi fi? 

— Ai uitat să adaugi „uneori”. 


Mateo nu vedea altă soluţie pentru a preveni atacul decât să-i 
oprească ei înșiși pe atacatori. Ekaterina îl urmă spre zona cu 
arbuști, în căutarea camionetei. 

Aceasta sosi la căderea serii. Trei bărbaţi coborärä din ea. 
Mateo si Ekaterina nu se gândiseră că atacurile puteau fi 
simultane și nu mai aveau timp să conceapă alt plan. Dacă 
voiau să-i salveze pe studenţi, trebuiau să acţioneze acum. 
Ekaterina se napusti spre bibliotecă pentru a o evacua. Dadu 
buzna în sala cea mare, urlând și îndemnându-i pe toţi să fugă. 
Studenţii o luară drept o nebună și râseră. Când Ekaterina 
încercă să-i împingă spre ușă, un individ voinic se protapi in fata 
ei, crezând că era beată, și îi aminti că liniștea era obligatorie 
într-un astfel de loc. 

Mateo rămăsese lângă camionetă ca să-i supravegheze pe cei 
trei bărbaţi. Își consultă îngrijorat smartphone-ul. Bărbaţii 
porniră în direcţii diferite și mișcarea lor îl luă pe nepregătite. 


Dacă ar fi reușit să-l imobilizeze măcar pe unul, ar fi salvat 
destule vieţi, chit că și-ar fi pierdut-o pe a sa. Există momente 
când curajul se impune brusc si ne dă forța de a îndeplini ce ni 
se părea imposibil. Cei trei bărbaţi nu erau decât la câteva zeci 
de metri unul de altul, îndepărtându-se în pas de plimbare, 
pentru a nu trezi vreo suspiciune. Pe care dintre ei să-l oprească 
din cursa lui sângeroasă? Il alese pe cel care pornise spre 
bibliotecă. Ekaterina se afla acolo, iar ea îi devenise deja mai 
dragă decât voia el să recunoască. Se pregătea să sară asupra 
bărbatului, când acesta se opri și-și scoase telefonul din buzunar 
ca să răspundă la un apel. Închise aproape imediat, apoi fluieră 
de trei ori cu degetele, făcându-le semn tovarășilor săi să se 
întoarcă la camionetă. Mateo îi văzu suindu-se în ea și plecând 
așa cum veniseră. 

Ramase câteva clipe pe alee, incremenit, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. In viaţa lui nu-i fusese atât de frică. După ce își 
reveni, se grăbi să se ducă după Ekaterina. 

Ekaterina se învârtea de colo până colo în faţa bibliotecii, ca 
de pe alta lume, tipänd și barându-le trecerea studenţilor care 
voiau să ajungă la sala de lectură. Parcă era posedată. Mateo 
observă trei polițiști din campus care se îndreptau spre ea. O 
apucă de mână și o trase repede spre parcare. Acolo, lângă 
motocicleta lui, o cuprinse în braţe. Ekaterina tremura din tot 
corpul. 

— Cosmarul s-a terminat, îi spuse el. 

Ea ridică privirea, năucită. 


— Ce-ai făcut? 
— Nimic... ei au renunţat în ultimul moment, nu pricep de ce, 
răspunse el. 


li întinse casca lui, însă Ekaterina o refuză. 

— Am nevoie de aer. 

Încăleca pe motocicletă și-l rugă să ruleze cu viteză maximă. 
Mateo demară și o duse departe, în noapte. 


KKK 


— Ce s-a întâmplat de i-a facut pe oamenii lui Vickersen să 
renunte? 

— Un eveniment care a picat exact la fix. Cu puțin înainte să 
înceapă atacul, Knut Thorek, secretarul general si numărul doi 


din partidul lui Vikersen, a primit pe e-mail o amenintare 
explicita. Expeditorul i-a acordat doua minute ca sa anuleze 
operaţiunea înainte de a trimite presei documentul atașat e- 
mailului. Thorek s-a grăbit să-l deschidă și a descoperit 
fotografia celor doi bărbaţi ostatici, așezată peste ediția de 
dimineață a unui ziar, ca să ateste data. S-a albit la fata ca 
varul. Pe ecran, lângă imaginea celor două victime pe care zbirii 
lor le ţineau prizoniere, un cronometru număra secundele, 120, 
119, 118, 117... Vickersen nu era acasă, politicianul își dădea 
aere într-un restaurant în vogă din Oslo, ca să fie văzut de cât 
mai mulţi martori posibil. Thorek nu avea nicio șansă să discute 
cu el înainte de expirarea ultimatumului. Când cronometrul a 
afișat „60 de secunde”, numărul doi din Partidul Națiunii a decis 
să-și sune oamenii și să pună capăt misiunii în curs. A confirmat 
ordinul trimitandu-i expeditorului anonim, ca răspuns la e-mail, 
o altă fotografie, cu cei doi bărbaţi într-o stare jalnică, dar 
aparent liberi. Cronometrul s-a oprit la „5 secunde”. Secretarul 
general a închis ușa biroului, turbând de furie, și i-a trimis un 
mesaj lui Baron ca să-l anunţe că operaţiunea Națiune Puternica 
era compromisă. Baron și-a sunat imediat omul responsabil cu 
securitatea sa și i-a cerut să-i pregătească avionul privat. Două 
ore mai târziu, zbura spre Londra. 


KKK 


Seara a doua, Tel Aviv 


Janice continua să pătrundă, cu infinite precautii, în rețeaua 
informatică a lui Vickersen, copiind tot ce găsea. Întreruperea 
brutală a funcționării serverelor o opri. Si camerele de 
supraveghere dispăruseră de pe ecranul ei, chiar după ce 
secretarul general primise un e-mail de amenințare. Janice se 
gândi că prietenii ei atacaseră violent. O lovitură riscantă 
potrivit gustului ei, dar, când citi mai târziu un mesaj de la 
Mateo care o informa că atacul fusese anulat, conchise că 
scopul scuzase mijloacele. 


KKK 


— Nu Janice trimisese documentele? 


— Nu, si nu contează aceasta confuzie. Conteazá însă ca 
Janice a hotärät sä-si desfasoare mai departe cercetärile, fiindcä 
nu găsise răspunsul la trei întrebări esenţiale. Cum putuse acest 
mic partid de extremă dreaptă să-și ofere un asemenea nivel de 
protecţie? Din ce motive îl instalase? Și ce amestec aveau trei 
miliardari, dintre care doi magnați ai presei, în această afacere? 
Mai ales ca Janice nu era singura care pusese mâna pe niște 
informaţii scandaloase. Hidra câștiga teren, iar Janice, Mateo și 
Ekaterina, la fel ca Diego, Cordelia, Maya sau camarazii lor din 
Ucraina nu puteau să prevadă că acţiunile lor îi pregăteau 
pentru luptă. 


14. 
Seara a doua, Londra 


Cordelia stätea turceste in mijlocul camerei de zi, aplecatä 
deasupra listelor gäsite In servieta de piele a lui Sheldon. Dacä 
bunicul ei ar mai fi träit, i-ar fi tras un perdaf zdravan pentru 
comiterea acestui furt... si ar fi felicitat-o imediat ce Cordelia i-ar 
fi explicat motivul. Antonio era un om liber, republican de la bun 
început, un revoltat permanent, care nu se lăsa ușor 
impresionat. Ar fi fost mändru sä-si vada nepoata cum 
examineaza paginile unui dosar exploziv, verifica informatiile, ia 
notite rapid, uluita de ce descopera. 

In mod exceptional, vremea era splendida la Londra. Soarele 
încălzea cărămizile construcţiei de la nr. 60 de pe Oval Road, un 
fost depozit din cartierul Camden, transformat in imobil de 
locuit. 

Efluviile canalului urcau pana la ferestrele deschise ale loftului 
prea mare pentru Cordelia. Locuia singurá, insá spatiul era luxul 
Caruia nu putea sa-i reziste. Visa la o casa cu O pisicá, un 
semineu care sa degaje miros de lemn ars, o grädinä in care sa 
se  „prăjească” atunci cand dogoarea zilei redevenea 
suportabilă, o bucătărie mare și ferestre umbrite de arbuști 
masivi de bougainvillea. O casă veche precum cea din Cordoba 
unde își petrecea vacantele în copilărie. 

Soarele dispărea în spatele imobilului situat de cealaltă parte 
a canalului. Cordelia își recitea notițele, însă nu reușea să-și 
imagineze amploarea descoperirilor sale, deopotrivă 
consternante și îngrozitoare. Își amintea de serile când îl întreba 
pe bunicul ei de ce teama apare noaptea. Antonio îi răspundea 
că teama era prezentă și ziua, însă era ascunsă de lumină. O 
învățase să-și facă din ea un aliat, un motiv de luptă. Amintindu- 
și de copilărie, își dădu seama cât de mult îi lipsea Diego. 
Fratele ei, alter egoul ei, tot ce-i mai rămăsese din familie. 
Opusul ei, de asemenea, atât de calm și de rezistent. Detesta 
această singurătate care o urmărea ca o umbră. Altă lecţie 
învățată de la bunicul ei: cei care caută adevărul trebuie sá 
renunţe la compania celorlalţi. Antonio afirma că este o copilă 
promițătoare, fără să-i spună însă ce trebuie să promită. S-o 
răzbune pe Alba, poate. Cum să-și imagineze atunci în ce 
măsură o va lega acest jurământ? Dar la ce bun, dacă nu-l 


vedea niciodata pe Diego? O sunase mai devreme, dar ea, 
cufundată în munca, nu-i ráspunsese. Acum îi era ciudă, 
probabil că Diego își făcea griji. 

Cordelia lăsă capul pe spate și inspiră adânc. Reveni cu 
privirea la liste; nu mai era vreme de furie și de revoltă, sosise 
momentul răzbunării, era ferm hotărâtă să se dedice complet 
acestei misiuni. Nu doar pentru Alba, ci pentru toţi cei morţi ca 
victime ale lăcomiei câtorva bărbaţi și femei care urmăreau 
doar să se îmbogăţească. Ale căror nume îi apăreau acum sub 
ochi. 

Îi trimise un e-mail patronului ei, informându-l că o obligaţie 
familială o forța să lipsească opt zile. Se va ocupa de dosare de 
la distanţă. O decizie fără consecinţe grave, șefii o apreciau, le 
era indispensabilă. Apoi se apucă să-i scrie un e-mail lui Diego. 
Ca să-l anunţe că găsise dovezi convingătoare despre 
manevrele criminale și că manipulările laboratoarelor întreceau 
tot ce-și imaginau ei. Se întrerupse și, dintr-un impuls, se 
conectă la un site de călătorii. Ultimul zbor spre Madrid decola la 
20:25. Dacă se grăbea, putea să-l prindă chiar și pe cel de la 
19:00. 

Adună foile, își luă laptopul și umplu o geantă cu haine pentru 
o săptămână. 

Această plecare inopinată avea să facă o persoană fericită... 
Penny Rose. 


Penny Rose era o fată cu sufletul și trupul greu încercate, care 
umbla de colo-colo prin cartier dintotdeauna. Isi câștiga traiul 
cântând la chitară pe la terasele restaurantelor de pe malul 
canalului, mereu gata să ajute la căratul mărfurilor în schimbul 
câtorva banuti. Cordelia o cunoscuse într-o seară, când o văzuse 
tremurând pe o bancă. Îi oferise un palton, niște bani și, lucru 
mai important, prezenţa cuiva, o ureche dispusă să asculte. Într- 
o iarnă, când nu se putea sta pe stradă de frig, îi deschisese 
ușa. 

Așa era Cordelia. Penny Rose ocupase canapeaua până când 
temperaturile deveniseră mai blânde, apoi plecase, lăsând în 
urmă un ursulet de porțelan si un cuvânt de mulţumire. Penny 
Rose era săracă, însă avea mândria și libertatea ei. De atunci, 
Cordelia îi încredința mici sarcini care să justifice cele 20 de lire 
pe care i le dădea în fiecare săptămână; să ude plantele, să 


primeasca un colet, sa expedieze altul. Pentru asta, aveau o 
ascunzătoare în curtea imobilului, înapoia unei cărămizi 
desprinse din zid. ii 

Cordelia lăsă acolo un bilet, cheile si bancnota de 20 de lire. li 
cerea lui Penny să aibă grijă de plante şi mai ales să se 
servească in voie din frigider, fiindcă ea nu se va întoarce decât 
peste opt zile. 

Printr-un noroc chior, cum ajunse pe trotuar, observă un taxi. 

Pe M5, avu impresia că se trezește la viata! La ce bun să-și 
asume atâtea riscuri, dacă nu putea să împărtășească victoria 
cu Diego? 

Sterse e-mailul pe care începuse să i-l scrie mai devreme si 
formulă altul, mai concis: 


Sper că bucătăria restaurantului tău va mai fi deschisă la 
miezul nopții, mi-e deja foame. 
Sora ta 


Noaptea a doua, Oslo 


Rulau de aproape o oră. Ekaterina făcea corp comun cu 
motocicleta, se lăsa în voia ei la viraje, chiar dăduse drumul 
taliei lui Mateo ca să se ţină de barele din lateralele șeii. 

În dreptul portului pentru vase de agrement, abandonară E18, 
care se întindea de-a lungul țărmului, si cotirá pe Flipstadveien. 
Ekaterina nu încerca să afle unde o ducea. Așa cum nu încerca 
să se gândească la o justificare pentru momentul când rectorul 
o va chema la el. Nu-și făcea iluzii, comportamentul ei de la 
bibliotecă dăduse roată campusului și alimenta discuţiile 
studenţilor și ale profesorilor. Dar i se rupea și de asta, complet. 
Oricum ar fi stat lucrurile, era sigură că jucase un rol în anularea 
planurilor lui Vickersen. Ce importanţă avea dacă, în loc de o 
medalie fiindcä-si riscase viata, încasa o sancţiune sau o 
suspendare? Ea știa adevărul, la fel și Mateo, altceva nu conta. 

Era prima oară când mergea cu motocicleta. Viteza o îmbăta, 
chiar dacă bănuia că Mateo nu rula atât de repede cum i-ar fi 
plăcut lui, fiindcă ea refuzase să poarte cască. Se simţea bine, 
aproape prea bine. Între ei sclipea o inteligenţă pe care 
Ekaterina o sesiza de fiecare dată când el o privea. 


Motocicleta incetini pe Tjuvholmen si se opri langa un 
restaurant cu fructe-de-mare. Mateo sprijini motocicleta pe cric, 
cobori și-i întinse mana Ekaterinei. 

— Ti-e foame? o întrebă. 

Ekaterina îl privi lung. Tăcută, făcu un pas spre el și-l sărută. 

— Mi-e poftă mai degrabă de tine decât de un homar, îi șopti 
la ureche. 

Îl apucă de mână și-l trase după ea. Neonul azuriu al unui 
hotel se reflecta în apele calme ale portului Oslo. Ekaterinei i se 
părea că numele stabilimentului li se potrivește de minune: The 
Thief. Ekaterina simţea o dorinţă nebună să fure puţină fericire. 


Noaptea a doua, Madrid 


Avionul ateriză pe pista aeroportului Madrid Barajas. Cordelia 
era înapoi în ţara ei, un sentiment care o îmbăta. Imediat ce 
semnalele luminoase se stinseră, își înșfăcă geanta din 
compartimentul de bagaje și se ridică. Isi luase bilet la clasa 
business ca să iasă printre primii din cabină. Urcă pasarela cu 
pas grăbit. Dacă se circula bine, o să-l vadă pe Diego cel mult 
peste o oră, dar chiar și așa i părea un timp prea lung. Se repezi 
în terminal, dar un fluierat o opri în plină cursă. Faţa i se lumină. 
De câte ori îi spusese fratelui ei că nu trebuie să fluieri după 
fete! Se întoarse și se aruncă în braţele lui. 

— Cum de-ai știut, Chiquito? 

Îl gratifica din copilărie cu această poreclă pe care el o 
detesta. 

— N-a fost prea complicat, am studiat orarele, nu puteai să fil 
decât în zborul de acum sau în următorul. 

— Lasă-mă să te privesc! Iti vine bine hanoracul ăsta cu 
glugă, ai slăbit? 

— Nu cred, însă tu ai o mutră groaznică. 

— Am mai ales o foame de lup, te-am prevenit. 

— La o asemenea oră, restaurantul e închis, se scuză Diego, 
luându-și sora de umeri. Dar nu-ţi face griji, ţi-am pregătit ceva. 

Autostrada era liberă, Cordelia privea când înainte, când în 
lateral, cu ochii unui copil fascinat. 

— Madridul nu s-a schimbat chiar atât de mult, s-ar zice ca 
abia îl descoperi, se amuză fratele ei. 

— Ştii de cât timp n-am mai venit? 


Diego nu raspunse, stiau amandoi ca ultima vizita a Cordeliei 
avusese loc la inmormantarea Albei. 

— Ba da, Madridul s-a schimbat mult... Cu toalele astea 
ridicole si cu barba, fratele meu aduce a rapper, abia te 
recunosc. Ai pe cineva, Chiquito? 

— Da. Si as prefera sa nu-mi spui Chiquito in prezenta ei. 

— Atunci înseamnă ca e ceva serios? întrebă Cordelia, 
rasucindu-se spre el. 

— Poate, e inca devreme ca sa ma pronunt. 

— Dar sigur nu atat de devreme incat sa nu mi-o prezinti. 

— Daca avem timp, in functie de durata sederii tale. 

— Stau minimum o saptamana. Am atätea lucruri sa-ti 
povestesc! Si tin neapärat s-o cunosc pe cucerirea ta... daca nu 
cumva ea te-a cucerit pe tine, caz in care mi-ar fi mai putin 
simpaticá. 

— Ai rámas la fel de nebuná. 

— Bineînţeles că sunt nebună, nu mi-ai spus nimic. Vreau sa 
aflu tot. Cum v-aţi întâlnit? Sper că nu lucrează la restaurantul 
tău. Niciodată nu trebuie să amesteci munca și iubirea. 

— Dar ce indiscretă ai devenit! Stii că am o viata în afara 
restaurantului? 

— Asta ar fi o altă noutate madrilena. 

— Dar tu ai pe cineva? o întrebă Diego. R 

— Chiquito, nu incepe un astfel de joc cu mine. Intäi vorbesti 
tu, pe urma, eu. 

Diego zambi malitios si parca masina langa trotuar. 

— Mureai de foame, nu? Sa cinám intäi; confidentele, dupa 
aceea, zise el aplecandu-se sa-i deschida portiera. 

Cordelia trase adanc in piept aerul serii, fericita sa se afle iar 
în orașul ei. Diego se opri în fata restaurantului, descuie si își 
lăsă sora să intre prima. 

Ea rămase perplexă când descoperi sala. Admiră în tăcere 
fotografiile de Masats agatate pe pereţi, mesele acoperite cu 
pânză albă, imaculată, pe care se înșirau tacâmuri elegante, 
canapelele de piele, podeaua de marmură ca o tablă de șah, și 
cu greu își mască emoția. 

— Chiquito, credeam că ai o bodega, nu un loc atât de 
frumos. Cum ai reușit? 

— Dacă ai fi știut, ai fi venit mai demult să gusti din 
preparatele mele? replică el ironic, arătându-i locul ce le fusese 


rezervat. Bucätarul-sef ti-a pregatit cateva dintre specialitatile 
noastre. Asteapta o clipă, revin imediat._ 

Diego reaparu cu o sticlă în mână. Isi pusese o vestă albă, 
brodată cu numele localului său: Alba. 

Cordelia nu comentă. Se așternu liniștea pentru o vreme. Apoi 
Cordelia se entuziasmă când Diego destupă sticla. 

— Ai vreun anunţ de făcut? 

— Prezenţa surorii mele în acest loc este în sine un 
eveniment. 

Vinul curgea, iar Diego îi servi o cină demnă de o regină. 
Calamari de Andaluzia, pincho de tortilla, sparanghel de 
Aranjuez. Cordelia se delecta, continuând să-l descoasă despre 
iubita lui, iar el era într-un permanent du-te-vino între bucătărie 
și masă ca să nu-i răspundă. 

— Cu toate chestiile astea în spate, mai ai timp să te ocupi de 
programare? 

— De obicei, aici lucrează mulţi oameni. Echipa mea numără 
vreo 30 de persoane. 

Cordelia se holbă la el. 

— Si reusesti să-i platesti pe toţi? 

— O sä-mi spui, In sfársit, de ce ai venit? Niciodata nu te-am 
vazut band atät si mai ales atat de repede. 

— Îmi era sete! Zi-mi măcar prenumele ei, cu cine seamănă si 
daca e generoasa cu tine. 

— O cheama Flores si se ocupa cu comertul angro de bauturi 
alcoolice. 

— Ei bine, comenta Cordelia, cu un ochi la sticla aproape 
goala, stie sa te faca sa cheltuiesti. 

— OK, dacă o iei așa, schimbăm subiectul. 

— Ce sensibil ești... Înseamnă că o placi mult. Câţi ani are? 

Diego își scoase portofelul din buzunarul de la spate al 
pantalonilor. 

— Oh, nu! strigă Cordelia. Nu-mi spune că ai o fotografie cu 
ea în portofel! 

Studie fotografia strâmbându-se ostentativ. 

— Are ceva din Penelope Cruz și, cum tu nu ești Javier 
Bardem, recunosc că ţi-ai dat silinta. E sublimă. Ce defect are? 

Diego nu ramase insensibil la complimentul surorii lui. 

— Bun, termina cu asta. Ce era in servieta? 

Cordelia scoase un plic kraft din geantă si îl puse pe masă. 


— Totul e înăuntru, zise ea. Dovezile sunt atât de zdrobitoare, 
că nici nu știu de unde să încep. Va trebui să decidem amândoi 
ce vrem să facem. 

Diego parcurse foile. Pagini de tabele cu coloane cuprinzând 
nume de medicamente și tarifele la care se vindeau în farmacii. 
Lamivudine, pentru tratamentul hepatitei cronice și al HIV, 
Zidovudine, pentru seropozitivitate, Budesonide, pentru astm; 
antibiotice, anticanceroase, antidepresive, contraceptive, lista 
nu se mai termina. A treia coloană conţinea date ce demonstrau 
că laboratoarele farmaceutice se înțelegeau între ele de ani 
întregi pentru a umfla artificial preţurile, nu doar al insulinei, ci a 
100 de produse, ca să scoată profituri de sute de milioane de 
dolari. Ca urmare a acestor practici, cei mai săraci nu aveau 
acces la un număr mare de remedii. 

— De data aceasta, chiar le avem, anunță cu mândrie 
Cordelia. 

Diego nu se bucura la fel de mult. Puse documentele pe 
masă, încruntat. 

— Ai făcut bine că ai părăsit Londra, zise el posomorât. 

— Ce te-a apucat? Credeam că o să topai de fericire. 

— Iti dai seama ce reprezintă asta? Cei de la care ai furat 
listele nu se vor da înapoi de la nimic ca să le recupereze, ești 
conștientă? 

— Mi-am luat măsuri de precauţie. 

— Ești sora mea mai mare și totuși, odată cu trecerea anilor, 
am impresia că sunt singurul adult. Stii cât de puternice sunt 
aceste grupuri? Si dispun de relaţii la fel de puternice. La ora 
asta, înregistrările de pe camerele de supraveghere de la 
Heathrow au fost deja studiate cu lupa, iar programele de 
recunoaștere facială au lucrat din plin ca să-l identifice pe hot. Ei 
știu cine ești, unde muncești, unde locuiești. Mi se pare 
halucinant să nu conștientizezi deloc pericolul! 

— Mă subestimezi, replică sec Cordelia. Ti-am zis că mi-am 
luat măsuri de precauţie, ce-ţi închipui? 

— Exact contrariul. Pentru că nu erai pregătită, așa cum am 
fost pentru toate atacurile noastre de după... 

— Moartea Albei. Spune-o, dacă nu cumva Flores te-a făcut 
deja s-o uiţi... lartá-má, a fost o prostie, am băut prea mult, nu 
cred asta cu adevărat. 


— Daca n-am fi improvizat, continua Diego impasibil, am fi 
aflat unde sunt pozitionate camerele, cele ascunse In spatele 
gurilor de aerisire, al oglinzilor, al panourilor publicitare, în 
buticuri. Omenește vorbind, este imposibil să treci neobservat 
într-un aeroport fără o pregătire meticuloasă. E suficientă o 
mică eroare ca să fii reperată. Doar știi bine! Există sute de 
camere în terminalul 3, pe trotuare, în parcări, în baruri și 
restaurante, în sălile de așteptare, în spaţiile de odihnă, vrei să 
continui sau pricepi în sfârșit în ce belea te-ai băgat furând 
servieta? 

Cordelia își goli paharul dintr-o inghititurá, apoi își șterse 
buzele cu dosul palmei. 

— OK, să ne închipuim că m-au filmat. Care ar fi urmarea în 
scenariul tău catastrofal? 

— Probabil, poliția iti perchezitioneazä apartamentul, dacă nu 
s-a întâmplat deja. 

— Ai văzut ce conţin documentele pe care le ai sub ochi, m-ar 
mira ca ei să apeleze la poliţie pentru a le recupera. 

— OK. Atunci, la poliția /or, dacă preferi. Mercenari care nu 
umblă cu mănuși. Mâine se vor prezenta la locul tău de muncă, 
vor face legătura cu meseria ta, cu echipamentul la care ai 
acces. Te vor denunța la șefii tai. Incearcá sa te conectezi 
maine-dimineata la computerul de la birou și o să vezi dacă 
scenariul meu e catastrofal sau doar realist. Acum, 
concentrează-te! Există vreo cale ca ei să afle că ai un frate la 
Madrid? 

— Postez minimumul necesar pe reţelele sociale ca sá nu 
trezesc bănuieli, câteva fotografii idioate, ca majoritatea 
oamenilor. Niște apusuri prăpădite, doi-trei câini și pisici care 
adună o grămadă de /ike-uri, dar niciodată ceva compromitator, 
știi bine. lar la serviciu, nu ţi se cere arborele genealogic. 
Familiile engleze sunt atât de disfunctionale, că directorii de 
resurse umane au renunţat de multă vreme să se intereseze de 
părinţii angajaţilor și cu atât mai puţin de fraţii și surorile lor. 
Cât despre apelurile și mesajele noastre, am folosit mereu 
canale securizate, așa că nu, nu cred că ei ar putea bănui că esti 
fratele meu. 

— Probabil, știu deja că ai plecat în Spania. Plecarea ta îi va 
determina să creadă ca-ti planuisesi fuga. 

— Dar n-am plănuit nimic! Mai ales să fur servieta! 


— Sper ca ai scäpat de ea, da? Intrebä alarmat Diego. 

Expresia încurcată a Cordeliei nu-l linisti deloc. 

— Trebuie sá ne asigurăm spatele. Daca ei vor găsi servieta, 
vinovăția ta va fi clară. 

— Rahat, întorci totul pe dos! Eu sunt cea care are dovezile 
vinovatiei lor! 

— Tinand cont de modul in care ai procurat aceste dovezi, ele 
nu vor fi acceptate la tribunal. 

— Esti si jurist acum? protesta vehement Cordelia. 

El ii arunca o privire consternata. 

— Bine... Sá sintetizam situatia. Camerele ti-au dezváluit 
identitatea, ei stiu acum ca tu esti cea pe care o cauta, stiu de 
biletul tau de avion, stiu unde ai fugit... 

— La dracu’! Nu am fugit, am venit sa te vad! striga Cordelia. 

Privirile li se întâlniră. Diego se apleca înainte si se sprijini 
apasat cu coatele de masa, ca un patriarh care vrea sa-si afirme 
autoritatea. 

— Vor încerca sa afle de ce ai ales Madridul. Vor presupune ca 
ai un complice, o persoană sau o organizaţie pentru care lucrezi. 
Cu ajutorul contactelor sus-puse, și au așa ceva, te vor urmări 
până aici. Ai lăsat indicii de când ai ajuns în terminal. Noroc că 
purtam hanoracul cu glugă. Acum lasă-mă să mă gândesc. 

— La ce? 

— Cum să te protejez. Mi-ai atras atenţia pe autostradă că am 
uitat să aprind farurile, nu-i așa? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Erau stinse și când am părăsit parcarea. Fiind întuneric, în 
cel mai rău caz ei vor recunoaște modelul, dar nu vor citi ce 
scrie pe placuta de înmatriculare. Vechiul Madrid nu este încă 
sub supraveghere. Ne vor pierde urma la virajul pe Calle de 
Miguel Angel, poate mai devreme. Așa câștigăm putin timp, o sa 
ascund mașina într-un garaj máine-dimineatá si o să ne 
deplasăm pe motocicletă. 

— Ai motocicletă? 

— O să am mâine. 

Diego se ridică, strânse farfuriile și o rugă pe Cordelia să-i dea 
o mână de ajutor. 

— Si pe Penélope o pui să strângă masa? 

— O cheamă Flores, ai face bine să ţii minte dacă vrei să ţi-o 
prezint, iar Flores nu fură serviete în aeroporturi! 


— Ei bine, probabil ca te plictisesti teribil cu ea! replica ironic 
Cordelia, luand paharele. 


15. 
Ziua a treia, Oslo 


Ekaterina deschise ochii. Ceasul arata 4:05 dimineata, Oslo 
ieșea deja din noapte. Intoarse capul și-l privi pe Mateo, care 
dormea. | se párea cá fata lui aratá altfel, chinuitá. Ce visa? 
Astä-noapte, in bratele lui, fi fusese teamá, nu de el, ci sá nu-i 
ghiceascá el emotia, teama de ziua urmátoare si de cele ce 
aveau sá viná. Se strecurá afará din asternuturi si se infasura 
într-un prosop. Intredeschise usa de sticlă si se furisá în balcon. 

Sprijinita de balustrada, se uita la velierele ce straluceau pe 
valuri tn lumina argintie a zorilor. Avea pofta sa fumeze, chiar 
daca era inca foarte devreme, sau tarziu, pentru cineva care 
dormise putin. 

— Îmi place sunetul ghiurilor si al hobanelor, murmura când 
auzi pași în spatele ei. Mi se întâmplă în unele seri să hoinăresc 
pe chei ca să le aud trosnind în vânt. Lumea e atât de calmă 
aici! 

Rămase cu ochii la ambarcaţiuni, în timp ce el o observa în 
tăcere. Ea îi întinse ţigara, pe care el o refuză politicos, apoi își 
strânse prosopul și trase un fum lung. 

— Pleci înapoi la Milano? 

— Am crescut la Milano, dar trăiesc și lucrez la Roma. 

— Tot nu mi-ai spus nimic despre munca ta. 

— Acum 10 ani, am dezvoltat o aplicaţie și am înfiinţat o 
companie. 

— Ciudat, mi te închipuiam lucrând în domeniul artei, galerist 
sau negustor de artă, mă rog, cam așa ceva. 

— Italia te face să te gândești la asta? 

— Mai degraba bätränul tau prieten litograf si imprimeria lui. 

— Ai fi preferat sa fiu galerist sau negustor de arta? 

— Cu ce-ar schimba lucrurile? Oricum drumurile noastre se 
vor desparti curand... Ce-i cu aplicatia ta? 

— O greseala de tinerete. 

— De ce? intreba Ekaterina, intorcandu-se spre el. 

— Ideea era simplă, desi foarte originală pentru vremea 
respectiva: le permitea prietenilor sa se localizeze usor, sa 
descopere, de exemplu, ca se aflau în același cartier, sá se 
întâlnească pentru a merge împreună la cinema, pentru a bea o 
cafea, pentru a vizita o expoziție... 


— Si in ce a constat greseala? 

— Nu aplicaţia a fost greșeala, ci faptul că am vândut-o, cu tot 
cu firma, unui mare grup. 

— Cui ai cedat-o? 

— FriendsNet. 

— Precursor și om de afaceri bogat. Bine că nu știam asta ieri, 
m-aș fi zăpăcit, comentă ea cu ironie. 

— La un an după cesiune, am descoperit anomalii în program, 
care nu existau înainte de integrarea de către gigantul 
californian. Fuseseră adăugate linii de cod. Am căutat să le aflu 
rostul și l-am descoperit până la urmă: colectarea datelor 
personale ale utilizatorilor fără știrea lor. 

— Adică voi nu faceati astfel de lucruri. 

— Bineînţeles că nu. Modelul nostru economic era sănătos, se 
baza pe abonamente, nu pe furturi. N-am fi acceptat niciodată 
să facem comerț cu intimitatea oamenilor și cu atât mai putin cu 
opiniile lor. Dimpotrivă, noi le furnizam informaţii. 

— Ce gen de informaţii? 

— Programele spectacolelor, ale restaurantelor, ale 
concertelor, ale sărbătorilor, exact ca un jurnal al cartierului ale 
cărui pagini se deschideau pe măsură ce ei se deplasau prin 
oraș. 

— Si a funcţionat? 

— Suficient ca să fim cumpăraţi. Din păcate, din motive 
greșite. Am fost orbit, flatat de suma oferită. Mult prea mare, 
raportată la valoarea companiei noastre. 

— Trebuie să fi avut motive întemeiate ca să plătească o 
asemenea sumă, nu? 

— Utilizatorii noștri au între 15 și 30 de ani, exploatarea 
datelor acestei grupe de vârstă înseamnă aur curat. M-am 
purtat ca un agricultor care-și vinde scump pământul deoarece 
adăpostește petrol, prefacandu-se că nu știe că puturile de foraj 
îi vor distruge toată munca de până atunci. Nu știu dacă 
imaginea mea e clară. 

— Să zicem că e foarte metaforică, râse Ekaterina. Dar, având 
în vedere ce se întâmplă azi, n-ai niciun motiv să te 
Invinovátesti. 

— Ba da, am contribuit la construirea unui sistem care má 
revoltá. 


— Vad... si din cáintá ai devenit hacker? întrebă amuzatá 
Ekaterina. 

— Poate, dar nu numai pentru loviturile pe care le cunosti tu. 

Ekaterina se incrunta. 

— O sá-ti dezválui un secret pe care nu l-am spus nimanui, 
nici măcar celor mai apropiaţi colaboratori. Vorbeai de 
precursori, asa am fost noi în materie de geolocatie; FriendsNet 
a integrat programele noastre în ale lor pentru a-i spiona și a-i 
manipula pe tineri. Când am înţeles, am plasat cai troieni în 
aplicația mea ca să-i denunt într-o bună Zi. 

Ekaterina aruncă ţigara departe, sceptică. 

— Vrei să mă faci să cred că ai reușit să pătrunzi în serverele 
FriendsNet? 

— Nu există citadelá impenetrabilă, orice sistem are o 
slăbiciune. S-o găsești e o chestiune de pregătire și sincronizare. 

Ekaterina tot nu era convinsă. Securitatea informatică a 
gigantului californian se număra printre cele mai eficiente din 
lume. 

— Crezi ce vrei, dar tine-o pentru tine. 

— Daca tot am ajuns la confidente, unde ai fost înainte să 
debarci la Milano? 

— M-am născut la Nâm P6, un sat din nordul Vietnamului, la 
10 kilometri în linie dreaptă de frontiera cu Laos. Am doar 
amintiri vagi de acolo, lumina verde a serii, mirosurile de humus 
din pădure, mireasma pământului, lemnul unei trăsuri și chipul 
tatei. Nu prea am chef să vorbesc despre copilăria mea, dar aș 
vrea să mi-o povestesti pe a ta. 

— Mirosurile copilariei mele erau mai contrastante... Duhoare 
de alcool, ploaia pe trotuare, lemnul bancilor pe care se 
întâmpla să-mi petrec noaptea, transpiratia curselor pe stradute 
pentru a scăpa de polițiști, dar și amintirea mutrelor frumoase 
întâlnite în adăposturile de iarnă. În vizuinele alea am văzut mai 
multe spirite libere decât în cartierele elegante. Fără legături, 
fără proprietăţi, nimic nu te oprește să mergi unde ai chef, 
înţelegi? Numai că nu-i ușor, e chiar foarte dificil. Pentru că în 
fiecare zi trebuie să găsești un motiv de care să te agati. Pe 
mine, obsesia de a fi curată mă făcea să rezist, îmi pusesem în 
ea toată demnitatea. Si-apoi, există întâlniri care pot schimba 
cursul unei vieţi. Poti să-i spui destin sau noroc... O profesoară 
de Drept m-a remarcat într-o dimineaţă, în parcul 


Snippenparken. Aveam 12 ani, ea, 40. Îmi plăcea sá mă duc si 
Sa privesc pustii de la locurile de joaca, sa-i observ cum se dau 
în balansoare. Poate ca încântarea cu care părinţii îi luau în 
braţe mă făcea să visez... și sá mă înfurii în același timp. Profa 
s-a așezat aproape de mine, fără să scoată niciun cuvânt. A scos 
din buzunar o punguta de hârtie și și-a mâncat în liniște 
croasantul. Se uita și ea la copii. Când trăiești pe străzi, ţi se 
dezvoltă anumite instincte, o aptitudine specială de a ști imediat 
dacă persoana de lângă tine reprezintă o ameninţare sau nu. In 
primele zile, femeia se purta de parcă eu nici nu existam. Dar 
îmi dădusem seama de manevrele ei și intelesesem că încerca 
să mă îmblânzească așa cum faci cu un câine când nu știi încă 
dacă îi e foame sau vrea să te muște. Venea în fiecare 
dimineaţă cu două cornuri într-o pungă, pe care o punea pe 
bancă. Lua unul, îl mânca lângă mine și pleca liniștită fără să se 
uite înapoi. Până la urmă, jocul ei a început să mă agaseze și am 
întrebat-o de ce nu-mi dădea cornul celălalt direct. Mi-a zâmbit 
și a răspuns: „Pentru ca tu să-ţi pui întrebarea și apoi să mi-o 
pui și mie”. Asa am început să vorbim... Nu știu de ce-ţi 
povestesc asta, nici eu n-am mai spus-o nimănui, niciodată. 


Pe Ekaterina o impresionă felul în care o privea Mateo, atât de 
atent, încât ea își simţea cuvintele prinzând viaţă. 

O ușă se deschisese la întretăierea unor drumuri din cele 
două lumi ale lor. 

— Într-o noapte, continuă ea, am mâncat bătaie. Nimic grav, 
aveam totuși o tăietură urâtă pe antebrat. Dimineaţă, când mi-a 
văzut rana, profa m-a luat de mână și m-a târât la o farmacie. 
La ieșire, mi-a zis că un croasant nu-i destul, pierdusem sânge, 
aveam nevoie să-mi recapăt forţele. Ne-am așezat pe terasa de 
la Grand Hötel, să fi văzut ce mutră a facut chelnerul când a 
trebuit să-mi dea un meniu! Arătam jalnic, recunosc. Bunavointa 
femeii era evidentă, însă eu rămâneam în defensivă. Am 
întrebat-o ce voia de la mine. Mi-a întors prompt întrebarea, 
amuzată. Habar n-aveam ce voiam. Am văzut zâmbetul acru al 
mamei așternându-se pe fata acestei femei și răspunsul mi-a 
venit imediat. Mama obișnuia să-mi spună: „Născută din nimic, 
ești nimic și n-o să fii niciodată altceva”. Aveam să-i dovedesc 
contrariul. Instinctul de care am pomenit m-a împins s-o urmez 
pe femeie. Ea m-a condus la Barnevernet, o instituţie care se 


ocupa de copiii singuri, lasati de capul lor. Acolo am reluat 
scoala si am fost ajutata sa ma reconstruiesc. Astazi predau 
Dreptul. Mama avea dreptate într-o privinţă, am devenit un 
delincvent, dar nu din motivele pe care și le imagina ea, ci doar 
pentru a da înapoi puţin din ce mi s-a oferit. Bun, acum tu 
cunoști aproape totul despre viaţa mea, iar eu, tot nimic despre 
a ta... Răspunde-mi măcar la o întrebare: pleci azi? 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Am înţeles, pleci azi. E mai bine așa. Nu-ţi face griji, nu ne- 
am promis nimic unul altuia. Măcar... atunci când o să 
schimbăm mesaje din spatele ecranelor, o să-mi aduc aminte de 
mirosul pielii tale. Pentru că miroși într-adevăr bine, Mateo, 
încheie Ekaterina, întorcându-se în cameră. 

El vru s-o prindă de mână ca să o retina, însă ea intra în baie 
și închise ușa. În ciuda atitudinii dure, îi venea greu să se 
despartă și prefera ca el să plece fără să-și ia la revedere. 

Înţelepciunea îi dicta lui Mateo să-și strângă lucrurile, să se 
îmbrace și să iasă din cameră înainte să fie prea târziu, să 
respecte regula. Însă Ekaterina însemna ceva pentru el. Mult 
mai mult decât bănuia ea. 

Intră în baie. Ea îl primi fără să scoată niciun cuvânt. 


După ce făcură dragoste, adormiră imbrätisati pe patul 
desfăcut. 

Mateo se trezi primul. Înfometat și nerăbdător să li se aducă 
micul dejun, se ridică să caute un meniu de la room-service. 
Ekaterina se întinse și-i ceru să comande tot ce era în meniu. 
Apoi se răsuci, își îngropă capul sub pernă, bodogänind 
împotriva zilelor de vară norvegiene, care începeau prea 
devreme si se sfarseau prea târziu. Mateo își privi telefonul si, 
fără un cuvânt, o zgältäi cu putere. Ekaterina se sältä în capul 
oaselor, speriată, și îi smulse aparatul din mână. 

— Fy faem! înjură în limba ei maternă. 

O telegramă NTB anunţa moartea lui Vickersen. 
Conducătorul partidului nationalist fusese „înjunghiat cu 
sălbăticie” în cursul nopţii, când se întorcea acasă. Criminalii 
erau doi imigranţi, care ar fi încercat să-i fure portofelul. Soferul 
lui Vickersen pornise în urmărirea lor. Izbucnise o încăierare, iar 


5 „Rahat" (în lb. norvegiană, în original). (N.t.) 
6 Norsk Telegrambyra, agenţie de știri norvegiană. (N.t.) 


el scosese arma și-i Ímpuscase, în legitimă apărare. Sfârșitul 
comunicatului. 

— Presa se va dezlantui. Cu două săptămâni înainte de 
alegeri, iti imaginezi unda de soc care va zgudui tara. 

— Cine a decis moartea lui Vickersen și cum a organizat totul 
într-un timp atât de scurt? 

— Ne-am înșelat. Aveau un plan B. 

Pentru Baron, atacarea campusului era doar un mijloc printre 
altele de a-și atinge scopul. Doi imigranţi îl asasinează pe șeful 
Partidului Națiunii sau cum să semeni panica și furia în rândul 
cetățenilor și să întorci voturile în favoarea celor care fac 
campanie pe tema securităţii. O sincronizare perfectă! 

Ekaterina puse mâna pe telecomandă și deschise televizorul. 
Mateo se așeză lângă ea, pe canapeaua de la picioarele patului. 
O bandă roșie cu știrea despre crimă se învârtea continuu în 
partea de jos a ecranului, în timp ce un jurnalist se străduia să 
umple timpul, repetând întruna puţinele informaţii existente 
deocamdată despre circumstanţele dramei. 

Secretarul general, în impermeabil bej și cu brasardă în 
culorile partidului nationalist, apăru brusc și microfoanele 
începură sa se agite în fata lui. Incepu o conferinţă de presă 
improvizată. Insă tonul și textul i se părură Ekaterinei ciudat de 
bine pregătite. 

— Ce zice? întrebă Mateo. 

Ea își dădu silinta să traducă simultan: 

Forțele vii ale națiunii nu se vor da bătute după acest odios 
atentat, fiindcă nu e vorba, cum vi s-a spus, de o crimă 
obișnuită, ci de un atentat. Seful poliției o sá vá confirme 
curând. S-au găsit documente asupra barbarilor care l-au 
asasinat în mod las pe președintele nostru, documente care ne 
indreptatesc să credem că pregăteau si alte acţiuni. Nu o sá ne 
comportăm ca niște victime, o să actionám rezistând în fata 
acestor agresiuni, a acestei invazii crescânde de criminali, la 
care guvernul actual este complice. Tuturor celor care vor să 
distrugă societatea noastră le vom dovedi pe calea urnelor că 
atacurile lor ne fac mai puternici, mai uniţi. Celor care ieri încă 
se indoiau de datoria fiecărui norvegian de a repune tara 
noastră pe calea cea bună, de a transforma siguranța 
concetätenilor nostri în prioritate, vor înțelege că trebuie să 
răspundem urgent. Fiindcă, după cum o demonstrează trista 


realitate, e de datoria noastră sá ne protejam identitatea, 
pământul, cultura si copiii. Ucigându-l pe Berg Vickersen, 
teroristii au vrut sá asasineze insesi fundamentele democratiei 
noastre. Nu-i vom lása s-o faca! In aceasta zi de doliu, Partidul 
Națiunii mi-a cerut sa asigur continuitatea. E o grea 
responsabilitate și o onoare să accept... este bulversant, dar 
mai motivant decât oricând să vă anunț candidatura mea la 
alegeri. vă mulțumesc. 


Secretarul general, devenit de facto numărul unu al partidului 
naţionalist, se retrase. După expresia sumbră de la începutul 
discursului, urmase aroganta omului care tocmai triumfase. 


— Nationalistii vor răsturna puterea la urne, o lovitură de stat 
perfectă, și sunt convinsă că Baron a conceput totul, se înfurie 
Ekaterina. Stiau ca au fost descoperiţi și au anulat operaţiunea. 
Ne-am lăsat complet pácáliti. Cei doi bărbaţi nu se aflau în 
camionetă. Ai auzit ca și mine, înainte de a-i ucide, le-au îndesat 
în buzunare documente. Schița pe care am găsit-o în mobilul lui 
Vickersen, cu siguranţă. Peste o zi sau două, poliţia o să anunţe 
că pregăteau un atentat asupra campusului. Vickersen și-a 
pecetluit soarta, fudulindu-se după ce i-am surprins la micul 
dejun. Moartea lui era planificată. Baron s-a aliat cu secretarul 
general. Knut Thorek e un om echilibrat și, prin asta, mai de 
temut decât Vickersen. Ar trebui să trimit fotografia cu cei doi 
nevinovaţi presei și să dezvălui tot ce știm. 

— N-ar servi la nimic, decât să ne expună pe noi. Nimeni nu te 
va crede și, chiar dacă ai reuși să trezești interesul unui 
jurnalist, nu va publica nimic înainte de a se întâlni cu tine, ceea 
ce este de neconceput. Tocmai ai demonstrat că Baron este 
viclean și periculos. Nu sunt liniștit la gândul că rămâi la Oslo, 
mai ales după cursa cu bodyguardul lui. Şi orice-ai crede tu, nu 
am fost complet pacaliti, fiindcă sunt sigur că am contribuit la 
evitarea masacrului. 

— Dar, în final, ei au câștigat oricum partida si vor ieși 
victorioși în alegeri. 

— In final... ai salvat viata a numeroși studenţi. lar ei încă n- 
au câștigat. Imbracä-te, te duc acasă să-ţi iei câteva lucruri si 
plecăm imediat. Ai pașaport, da? 


— În primul rând, se spune „îmbracă-te, te rog”. In al doilea 
rând, pașaport ca să merg unde? 

— La Londra... te rog. 

— De ce Londra? 

— Acolo s-a dus Baron. 

— De unde știi? 

Mateo își vântură smartphone-ul ca pe o baghetă magică. 

— Credeam că trebuie să fii aproape de spyware ca să-i poţi 
spiona mobilul. 

— Ca sá colectez date, da, însă geolocalizarea este 
specialitatea mea. 

— Nu pot sa päräsesc Oslo pur si simplu, imi risc postul de la 
facultate. 

— Tocmai pentru a evita sa te concedieze ei, le-o iei tu 
înainte. Sună-l pe rector, cere-ti scuze pentru comportamentul 
de aseară de la bibliotecă, pretexteaza un burnout și spune-i că 
ti se pare mai înţelept să lipsești câteva săptămâni. 

— Daca priveşti lucrurile asa... ar fi chiar obligat să-mi 
plătească în continuare salariul. Aș evita și să dau explicaţii 
poliţiei din campus. De acord! Te însoțesc la Londra, însă doar 
pentru câteva zile. 


16. 
Ziua a treia, Madrid 


În timp ce Diego încă dormea, Cordelia își făcu o cafea in 
bucătărie, iar acum descoperea apartamentul la prima licărire a 
dimineţii madrilene. Fratele ei se schimbase foarte mult în 
câţiva ani. Îl știa extrem de dezordonat, dar acum locuia în două 
camere uimitor de organizate. Chiar și decoratiunea o 
surprindea, prea feminină ca să fi fost doar ideea lui. Dovadă, 
buchetul de clematite de pe raftul bibliotecii, probabil Flores 
petrecea mai mult timp aici decât lăsa el să se înțeleagă. 
Cordelia își promise să lămurească această chestiune. Până 
atunci însă, se așeză în faţa laptopului și începu să dea formă 
planurilor de răzbunare pe care le avea în minte. 

— Lucrezi deja? o întrebă Diego, intrând în cameră. 

— Să-mi spui unde sunt lucrurile lui Penélope. Nu voiam să 
înregistrez bagajul, așa că am renunţat să-mi iau șamponul și 
demachiantul. Aș avea nevoie si de puţină crema de fata. E o 
nebunie în ce hal avionul iti usucă pielea, spuse ea cu glas 
inocent. 

Diego rămase imperturbabil. 

— Adu-mi o ceașcă cu cafea, te rog. Trebuie să mă duc la 
Mercado de San Miguel, pentru restaurant. Mă aștepți aici, e mai 
prudent. 

— Nici vorbă! N-am venit să te văd la Madrid ca să stau 
închisă la tine acasă și să-ţi servesc cafele. Si tu cu gura ta ai zis 
ieri că oamenii lui Sheldon n-ar putea să ne dea de urmă. 

Diego era contrariat, însă știa că nu-și putea ţine sora 
prizonieră. Imediat după plecarea lui, ea ar face exact ce o va 
tăia capul, iar ideea că s-ar plimba singură prin oraș îl îngrijora 
și mai mult. 

— De acord, mergem să luăm o motocicletă de la Juan. O să-l 
anunţ. 

— Juan? 

— Un amic care-mi datorează câteva favoruri. Destul de 
frumușel, genul Bardem, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Cordelia îi răspunse ridicând degetul mare și se duse să se 
pregătească. 

Găsi trusa de machiaj a lui Flores, ascunsă sub chiuveta din 
baie. 


Diego nu mintise, Juan chiar era un barbat frumos. lar pe 
Cordelia o mai asteptau si alte surprize. Diego parcase in fata 
unui magazin mare de accesorii pentru motociclisti, în Paseo de 
la Infanta Isabel, in plin centru al orasului. Nu aräta nici pe 
departe precum garajul murdar, dintr-o fundäturä intunecata, pe 
care si-l imaginase ea. Casti si combinezoane de toate felurile 
umpleau rafturile. Motociclete strălucitoare tronau pe 
piedestaluri, printre care si o Derbi splendida, pe care Cordelia o 
admira. 

Juan se apropie din spatele ei si o intreba daca a ales. 

— Nu intentionez sa cumpár, ráspunse ea dur. 

— Cine vorbeste de cumparat? Sunteti aici la dumneavoastra 
acasa. 

— Si seducator, pe deasupra... Buna ziua, nepriceputule. 

— Cordelia, fii amabilă, interveni Diego. 

— Dar eu sunt intotdeauna amabila. 

Juan, impasibil, îi conduse în atelier. Diego îi dădu cheile 
mașinii sale și primi în schimb cheia unei Guzzi Bobber, dotată 
cu un V9 puternic și cu o șa pe care încăpea și un pasager. Cât 
își alese Cordelia o cască, Juan nu-și luă ochii de la ea. Motorul 
zbarnai, iar Cordelia se sui în spatele fratelui ei și se întoarse ca 
să-i trimită o bezea lui Juan. 

Motocicleta urcă pe Calle de Atocha și se opri lângă Mercado 
de San Miguel. La câţiva pași de celebra Plaza Mayor, hala 
centenară era deja plină de vizitatori. Diego își croi drum printre 
ei, poposind la furnizorii săi obișnuiți. 

Toată lumea părea să-l cunoască, din spatele standurilor, 
comercianții ridicau mâna să-l salute. 

— Nu știam că ești atât de celebru. 

— Nu contează... Ce ai de gând să faci cu documentele din 
servietă? 

— Între tine și Flores e o poveste serioasă, nu? 

— Termină odată cu asta! Ai sărit în primul avion ca să ne 
gândim împreună sau ai decis deja totul și ai venit doar să-mi 
obţii girul? 

— Chiar doream să te văd, Chiquito. 


— Atunci, povesteste-mi ce ai in minte, zise el continuänd 
cumpărăturile. 

— Îţi amintești de programul trucat de Volkswagen ca sá 
vândă milioane de mașini poluante? Dieselgate. 

— Da, de ce? 

— Ce-i poate impinge pe niște oameni educați și altminteri 
respectabili să comercializeze mașini care emit dioxid de azot la 
niveluri chiar și de 35 de ori mai mari decât norma autorizată? 

— Ai devenit o ecologistă experimentată! 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— Dorinţa de a se îmbogăţi mereu, indiferent prin ce mijloace, 
răspunse nonșalant Diego. 

În timp ce înaintau pe alee, Cordelia se opri o clipă. Avea 
impresia că s-au întâlnit cu același om de trei ori. În fond, așa 
ceva nu era deloc anormal în incinta unei pieţe. Cordelia refuza 
să-și facă griji la fel ca fratele ei. El își făcea mereu prea multe 
griji când era vorba de ea. O servietă fusese furată într-un 
aeroport, nu era crima secolului. Intr-un oraș mare, astfel de 
furturi se produceau cu zecile în fiecare zi, fără să alimenteze 
scenariul unei catastrofe. Cât despre Sheldon, el ar fi avut toate 
motivele să înăbușe afacerea, mai ales fată de șefii săi. Ce ho' s- 
ar interesa de niște documente încâlcite când a pus mâna, în 
mod miraculos, pe o ditamai suma? Cordelia se ferise să-i 
pomenească lui Diego de cele 50.000 de lire, pe de-o parte, ca 
să nu-l scoată din minţi si mai rău, iar pe de alta, pentru ca el, 
cu cinstea lui excesivă, i-ar fi cerut să restituie banii. Cordelia își 
reproșa că fusese atât de inconștientă, încât lăsase servieta 
acasă, dar măcar bancnotele se aflau la loc sigur. 

— OK, continuă ea. Și afacerea Deep Horizon. Când grupul BP, 
făcând economii la întreţinerea platformelor de foraj, a provocat 
o maree neagră fără precedent în golful Mexic. 11 morţi, 
180.000 de kilometri pătraţi de ocean murdáriti, ecosisteme 
distruse cu miile, la fel ca viaţa a sute de pescari și a familiilor 
lor. Una dintre cele mai mari catastrofe ecologice din istorie. 
Pedeapsa? O amendă de 20 de miliarde de dolari, calificată 
drept istorică de către Departamentul de Justiţie al Statelor 
Unite. 

— Sunt totuși 20 de miliarde! 

— Cunoști cifra de afaceri anuală a gigantului petrolier 
englez? 


— Nu, dar nu mă îndoiesc că o sá mi-o spui. 

— 300 de miliarde de dolari. Amenda asa-zis istorica este o 
piscatura de tantar pe fundul unei vaci. Multinationalele nu risca 
aproape nimic când încalcă legile. 

— Exagerezi... Volkswagen a încasat o amendă de 30 de 
miliarde, iar imaginea mărcii a fost extrem de afectată, replică 
Diego, apropiindu-se de un vânzător de condimente. 

— 20 sau 30 de miliarde, tot o pișcătură de tantar pe fundul 
unei vaci. 

— Până la urmă, o să le apuce mâncărimea pe vacile astea 
ale tale! 

— Chiar crezi că reputaţia lor a avut de suferit? Anul următor, 
cifra de afaceri a Volkswagen a cunoscut o creștere de două 
cifre, 250 de miliarde de euro. Pricepi unde bat? 

— Nu prea. 

— Ei prevăd amenzile, mecanismele financiare le reduc cu o 
treime, dacă nu cu jumătate. Fă un calcul, consideri că 
sancţiunea este pe măsura crimelor comise? Această impunitate 
îi determină să-și permită orice ca să-și sporească profiturile. De 
ce să renunţe când riscă, în cel mai rău caz, un avertisment? Cei 
care s-au înțeles asupra preţurilor în industria farmaceutică 
reprezintă exemplul perfect. Guvernele știu și nu fac nimic. lar 
partea absurdă, continuă Cordelia, e că cei care dau alarma se 
expun la mai multe riscuri decât criminalii. Așa că am o idee ca 
s-o răzbunăm cu adevărat pe Alba. Si de data asta, nu va fi 
vorba să provocăm încă un scandal sau să așteptăm un proces 
lung, cu pedepse greu de prevăzut. De data asta, o să fie mult 
mai dureros pentru ei. 

Numele Albei îi retinuse atenţia lui Diego. Lăsă baltă 
cumpărăturile și o conduse pe Cordelia spre masa unui chioșc 
cu tapas. 

— Te ascult! 

— Spargem conturile bancare ale șefilor de la Talovi implicaţi 
în acest scandal și îi stoarcem pe nemernici până la ultimul 
bánut. Le confiscăm averea personală, și banii lor câștigați pe 
nedrept îi transferăm victimelor. 

Diego ridică din sprâncene și puse mâinile peste ale surorii 
sale. 

— Ştii de ce te iubesc atât? zise apăsat. Pentru că n-ai teamă 
de nimic. lar eu, nici atât. 


17. 
Ziua a treia, Tel Aviv 


Janice se trezi cu capul greu și cu gura uscată, semne ale unei 
rezistenţe la alcool puse la grea încercare și al unei nopţi lungi 
petrecute cu studiul dosarelor sustrase din serverele Partidului 
Națiunii. Se tari până la fereastră și deschise obloanele. Soarele 
care inundă brusc camera o sili să mijească ochii. 

— Sper ca a meritat, auzi o voce care striga din încăperea 
alăturată. 

Era David, prieten, pictor și colocatar al frumoasei case pe 
care ea o ocupa în centrul cartierului Florentin. 

Janice se întoarse și se lungi în pat, cu un horcăit de agonie. 

Ușile duble ale camerei se deschiseră brutal. David intră cu o 
atitudine regeasca și o tintui cu privirea. 

— Unde ai fost azi-noapte de-ai ajuns în halul ăsta? Și mai 
ales cu cine? Ai greșit abandonându-mă, seara s-a dovedit 
formidabilă. Am făcut turul cabaretelor, cum spunea amicul tău 
francez. Paul? Pierre? Alain? Am uitat. Am început cu Satchmo, 
am continuat la Hoodna Bar, ca să sfârșim, nu mai știu la ce oră, 
la Joz. 

— David, te implor, mormăi Janice, mai puţine cuvinte, 
niciunul ar fi și mai bine. 

— Ce dai să-ţi aduc o cafea? 

— Orice vrei tu, dar în liniște. 

— Orice vreau? repetă David, gânditor. Niște bârfe picante! 
Apropo, ghici cu cine iese Simonetta! 

Janice apucă perna și i-o aruncă direct în fata. 

— Înseamnă că n-a meritat, dacă Diva e atât de prost dispusă. 

David se întoarse peste câteva minute cu o cană aburindă și o 
farfurie cu prăjiturele orientale pe care le prepara el însuși. 

— Mănâncă, arăţi ca un cadavru, nu sunt sigur că mai ai 
sânge în alcoolul din vene. 

Janice se ridică, deschise un ochi, luă cafeaua și-i mulțumi vag 
lui David, incretindu-si fruntea. 

E| se apropie să-i adulmece cămașa de noapte. 

— Ai înnebunit, te crezi câine? protestă Janice. 

— Ciudat, nu miroși a bărbat, duhnești a tutun, ai ochii unui 
iepure albinos... Stai puţin, nu-mi spune că te-ai apucat iar să 
muncești pe rupte! 


— Te iubesc, David, dar ma calci pe nervi. 

— E reciproc, scumpo. Dacá-ti închipui că nu m-ai trezit cand 
ai venit acasă la 5 dimineaţa... O nouă anchetă infernală? O să 
avem curând dreptul la o altă descindere a poliției? Bun, mă 
întorc la lucru, e târziu. 

— Cât e ceasul? întrebă Janice neliniștită, cáutándu-si 
telefonul. 

— L-am pus la încărcat în hol, o anunţă David, obișnuit cu 
dezordinea colocatarei lui. L-am găsit pe jos, lângă cheile tale; 
noroc că de data asta erau înăuntru. Dacă te-ai reapucat de 
scris, vreau să știu totul, în primul rând, pe cine ai în colimator 
azi. 

— Tocmai că nu știu, bodogăni Janice. Deocamdată n-am 
decât niște indicii. 

— De aceea trebuie să vorbești cu mine. Holmes fără Watson 
nu-i decât un detectiv ratat. 

— Ai dreptate, trebuie să mănânc, altfel nu merge. 

— Foarte bine, mă duc în bucătărie, iar tu încearcă să te 
aranjezi putin, arăţi ca o marionetă tristă în cămașa asta oribilá 
de noapte. Să vii în salon când o să fii mai prezentabilă. 


Janice așteptă ca David să iasă pentru a cobori din pat. Se tări 
până la dulap și își examină faţa în oglindă. Părul îi stătea vâlvoi, 
cearcănele îi îngreunau ochii mari, obrajii nu mai aveau culoare. 
O constatare deprimantă. Rămase o vreme sub dus, își puse un 
halat, își înfășură părul într-un prosop și se duse în salon. 

David o aștepta așezat pe canapeaua ecru veche, pe care o 
descoperiseră într-un magazin cu antichităţi. Când o văzu 
apărând, aplaudă cu entuziasm. 

— Acum ce mai e? 

— Sá treci, doar dupá un popas ín baie, de la vrájitoare la 
Esmeralda tn mizerie nu-i la indemana oricui. 

O împunsătură care îi atrase o privire nimicitoare. David nu-și 
asuma un risc prea mare. Când era mahmură, Janice își pierdea 
capacitatea de a da replici prompte. Lua platoul de pe masuta 
joasă și se instală în fotoliul din faţa lui David. În timp ce ea se 
delecta cu un mic dejun bogat - omletă; salată, măsline și 
labane” cu za'atar?, cum îi plăcea ei -, David își incrucisa și-și 


7 Brânză proaspătă, făcută din iaurt. (N.t.) 


descrucisa picioarele, fixând-o continuu. Janice știa că nu o s-o 
lase în pace până nu-i va satisface curiozitatea. 

— Bine, oftă ea. În ianuarie s-a ţinut o reuniune telefonică 
între un magnat al presei care stă la New York, un miliardar 
londonez, un oligarh moscovit, un consilier politic american aflat 
în deplasare și șeful partidului naţionalist norvegian. Ce legătură 
poate fi între acești oameni? 

— Ca în poveștile alea idioate cu un avion care se prăbușește, 
n-are importanţă. Ceea ce ma face să-ţi pun o întrebare mai 
pertinentă: de ce iti trezește reuniunea asta instinctul de copoi? 

— Ar putea avea ca obiect un virament efectuat de o bancă 
off-shore, adăugă Janice. 

— Absolut banal. Altceva n-ai? insistă David, dându-și ochii 
peste cap. 

— Banca respectivă îl are drept client pe Ayrton Cash, i-o 
trânti ea, sigură de efect. 

— Ah, nu, asta nu, iti interzic! protestă David cu indignare. Nu 
ţi-a ajuns o data? Dacă te mai iei de el, o sá te acuze de 
hărţuire. 

— A uzat și abuzat deja de acest argument. 

— Si era cât pe ce să câștige si să te aducă în mizerie. Ca și 
cum nu eram deja destul, mă rog, mai ales tu. Şi-n plus, nimic 
nu-i împiedică pe vulturii ăștia să trăncănească între ei, 
presupun că-i apropie anumite interese financiare. 

— De acord, dar care anume, dragul meu Watson? 

Punct ochit, punct lovit. David îi intelesese intenţiile. Pentru a 
afla, Janice trebuia să urmărească viramentul până la sursă și, 
pentru asta, să spargă registrele electronice ale băncii. Lucru pe 
care îl mai făcuse în trecut, dar cu ce preţ? 

— Stai puţin, ai zis că șeful unui partid politic norvegian făcea 
parte din vesela adunare? 

Janice dădu aprobator din cap. David se contorsionă ca să-și 
scoată telefonul din buzunarul de la pantaloni. 

— Chiar am citit ceva dimineață despre un eveniment 
petrecut în Norvegia. 

Derula mesajele, găsi știrea pe care o căuta și i-o arătă 
mândru. 

— Din întâmplare, n-o fi omul tău? 


5 Amestec de condimente și plante aromatice, specific Orientului Mijlociu. 
(N.t.) 


Si astfel Janice afla ca Vickersen fusese asasinat. 

— Da, el este. Dar mă îndoiesc ca din întâmplare. 

Însă nu se îndoia că dibuise o afacere bogată în ramificatii. Un 
miracol care i-ar oferi sansa sa se razbune si ocazia Sa-si 
recastige credibilitatea. 

— Sau dintr-un blestem, se corecta David. 

Janice se duse sa-si ia mobilul din hol si-i trimise un mesaj 
Ekaterinei. Trebuia sa le impartaseasca urgent ce aflase. Le 
dădu întâlnire pe forumul de care membrii Grupului 9 se 
foloseau pentru a comunica. Intentiona să-și petreacă ziua la 
ziar, iar rețeaua informatică de acolo nu era destul de 
securizată, după părerea ei, ca să discute direct. 

— Deja uneltești iar cu amicii tăi cu pălării albe? se îngrijoră 
David. 

Janice se întoarse în salon râzând. 

— Grey Hat, imbecilule. 

— Să-mi explici diferenţa, replică el ofensat. Bun, eu ce 
trebuie să fac? 

— Nimic, du-te în atelierul tău și pictează, ca de obicei. 

— Ah, înţeleg... Când ești întrebată ce face prietenul tău 
David în viaţă, tu răspunzi: nimic. 

— Nu asta voiam să spun. 

— Dar ai făcut-o! Afremov, Grinberg și Malnovitzer s-ar bucura 
să știe că n-au făcut nimic, la fel ca Rubin și Chagall. 

— Bine, David, e-n regulă. 

— Nici Yitzhak, nici Zoya Cherkassky nu fac nimic? continua 
David ridicând tonul. 

— OK, ai putea să mă ajuţi la anchetă, e bine acum? 

— Cred că da, în fine, deocamdată, replică David, afișând o 
falsă expresie de demnitate ofensată. 

— Cu o condiţie. Încetează să te mai porţi ca mama ta 
evreică. Indiferent ce decizii o să iau, nu vreau să mă îndemni la 
prudenţă. 

— Mamă evreică... ce mă flatezi! Cheamă-mă când o să ai 
nevoie de serviciile mele. Până atunci, mă întorc în atelierul 
meu, să fac nimic. 

Janice se duse să se îmbrace, era deja târziu și voia să ajungă 
cât mai repede la sediul Haaretz, ca să stea de vorbă cu 
redactorul-șef. 


Ziua a treia, Londra 


Avionul aterizä inaintea orei prevazute. Dupä ce trecurä de 
vama, Ekaterina vru sa ia transportul in comun ca sa ajunga in 
centrul Londrei. Mateo dorea sa caute ceva pe internet si ar fi 
preferat sa ramana la suprafata. Asa ca o conduse pe Ekaterina 
la o statie de taxiuri si-i dadu soferului adresa unui hotel din 
cartierul Mayfair. 


Cand intra in holul de la Connaught, Ekaterina admira luxul 
discret al stabilimentului. Mateo își luă cheile de la recepţie, iar 
ea se miră că nu i se cere să prezinte pașaportul. Farmecul 
discret al burgheziei engleze, își zise Ekaterina. 

— Ești de-ai casei sau m-au luat drept amanta ta? îl întrebă ea 
în șoaptă, în ascensor. 

— Cred că o să-ţi placă panorama, se mulţumi el să răspundă, 
apăsând pe butonul pentru ultimul etaj. 

Junior suite-ul o lăsă fără cuvinte. Ekaterina nu dormise 
niciodată într-o cameră atât de rafinată. Un birou și un fotoliu în 
stil Regence mobilau micul salon; în încăperea alăturată, patul 
era atât de mare, că putea să se întindă de-a latul lui. Se aruncă 
în el și oftă de plăcere când se afundă în salteaua moale. 

Apoi ieși în balcon ca să admire panorama de care pomenise 
Mateo. Acoperișurile Londrei se întindeau în faţa ei și își imagină 
în depărtare cartierele care o făcuseră să viseze, Westminster și 
palatul lui, Primerose Hill și anticarii, Covent Garden și music- 
hallurile, Camden și talciocul. 

Connaught domina o piaţă umbrită de doi platani maiestuoși. 
Ekaterina se aplecă să observe restaurantul de la parterul 
hotelului. Ferestrele mari o duceau cu gândul la braseria din 
Oslo, la amintirea unei dimineti neobișnuite si la prima întâlnire 
cu un bărbat care o dusese departe de orașul ei și care avea să 
doarmă lângă ea diseară. Se întoarse să-l privească în tăcere. 

Așezat la biroul din micul salon, Mateo își mișca degetele ca 
un virtuoz pe tastatura laptopului. Avea expresia unui copil 
absorbit complet de sarcina lui. Ekaterina îl lăsă să lucreze și se 
abandonă căldurii razelor de soare ce scăldau faţada de 
cărămidă. 

Un SMS puse capăt acestui scurt moment de răgaz totuși 
binemeritat. 


— Janice vrea să ne întâlnim pe forum peste două ore, Il 
anunta ea pe Mateo. 

— Stiu, tocmai mi-a trimis un e-mail, a descoperit niste 
informatii pe serverele lui Vickersen. Intre timp, vrei sä te duci 
sa te plimbi? 

— Sau sa desfac acest pat mare care ne sfideaza cu pernele 
lui moi si sa ne plimbam mai tärziu, dar depinde in ce ordine 
preferi tu. 

Mateo se ridica, cu un aer contrariat. 

— Uita ce am spus, rosti Ekaterina, vexata. 

El se apropie si îi cuprinse mâinile într-ale sale. 

— Diseară trebuie să lipsesc câteva ore. Baron se duce lao 
serată oficială la Dorchester, am găsit o cale de a pătrunde 
acolo, dar n-ar fi prudent să vii cu mine. Nu putem risca să te 
recunoască bodyguardul lui. Pot să-i cer receptionerului să-ţi 
caute un bilet la o piesă de teatru și ne întâlnim după 
spectacol... 

Nu apucă să-și termine fraza. Ekaterina își luă jacheta și plecă 
trântind ușa. 


După ce ieși din hotel, traversă piaţa și coti pe Mount Street. 
Magazinele de lux se ţineau lant. Ekaterina se opri lângă o 
vitrină și împinse ușa magazinului. 

Se plimbă prin butic, întoarse într-o doară eticheta prinsă de 
decolteul unei rochii și se înfioră când văzu preţul. 

— E făcută pentru dumneavoastră, o asigură vânzătoarea 
care se apropiase. 

— Dar eu nu sunt făcută pentru ea, nu avem aceleași 
mijloace. 

Vânzătoarea zâmbi politicos, scoase un alt model de pe 
suport și i-l prezentă. 

— Reducerile încep mâine. Dacă aceasta vă place, am putea 
să ne înţelegem. 

Ekaterina nu purtase niciodată rochie lungă, de altfel, nici nu- 
și imaginase că va purta vreodată. Se uită, de astă dată discret, 
la etichetă și vânzătoarea îi șopti la fel de discret că i-ar da-o la 
jumătate de preţ. 

Nu costa nimic s-o probeze, așa că Ekaterina intră în cabină. 


Se invarti si se studie în oglinda înaltă. Londra era orașul 
„primelor däti”: primul sejur in afara Norvegiei, prima cälätorie 
tn doi, prima oarä cand se considera frumoasa. 

— Cum e? intreba vanzatoarea din spatele draperiei. 

Ekaterina nu raspunse, incapabila sa-si ia ochii de la oglinda. 
Voia sa renunte la o nebunie care i-ar fi inghitit salariul pe o 
lună. Însă se gândea că viata ei s-ar fi putut sfârși in ajun, în 
campus și că nu venise până aici ca să joace roluri secundare. 

Vânzătoarea băgă capul pe după draperie și afișă un aer 
aprobator. 

— Aratati sublim. Acum, pantofii. 

— Ce pantofi? 

Se uită în jos și constată că sandalele ei nu se potriveau cu 
ţinuta. 

Vänzätoarea estima dintr-o privire mărimea si se întoarse cu o 
pereche de balerini negri. 

Un sfert de oră mai târziu, Ekaterina mergea înapoi pe Mount 
Street, cu o pungă mare și o expresie încântată. 

Intră în Connaught și se grăbi spre ascensor. Nerăbdarea 
creștea în ea pe măsură ce cabina urca. La primul etaj, scoase 
cutia din pungă și-i deznodă funda, la al doilea, se dezbrăcă de 
pantaloni și de tricou, își puse rochia la al treilea și, ajunsă la 
ultimul palier, o luă la fugă pe culoar. La ușa apartamentului, își 
desfăcu părul, inspiră adânc și ciocăni. 

Mateo deschise și o privi buimac. 

— Ești... de nerecunoscut! 

— Sper că-i un compliment. Si fiindcă sunt de nerecunoscut, 
nu există niciun risc să mă recunoască bodyguardul lui Baron, 
nu-i așa? Vin cu tine diseară! 

ÎI trase in cameră si îl rugă s-o ajute să-și descheie rochia. 

— De acord, zise el, ai câștigat. Dacă-l zărești, fă în așa fel 
încât să stai la distanţă. 

— În ce lume trăiesc oamenii ăștia? întrebă ea. 

— Ce oameni? 

— Cei pe care-i vom întâlni diseară, printre care treci 
neobservat doar dacă îmbraci o rochie îngrozitor de scumpă. Ce 
se vorbește și ce nu se vorbește la o astfel de serată? 

— O să fii uimită de banalitatea discuţiilor lor. 


In timp ce Ekaterina se schimba, Mateo se intoarse in salon sa 
se conecteze la forum, intalnirea cu Janice se apropia. 


KKK 


— Dándu-le o mână de ajutor lui Mateo si Ekaterinei, Janice 
descoperă că omul care i-a distrus cariera ar putea avea o 
legătură cu atentatul care se punea la cale la Oslo. E o pură 
coincidenţă? 

— Ce credeţi? V-am spus, acţiunile desfășurate de membrii 
Grupului convergeau spre același plan. 

— Ce loc ocupa Ayrton Cash în el? 

— Forţa Diavolului stă în discretia sa... proporţională cu 
puterea de distrugere. Aroganta este pentru el călcâiul lui Ahile, 
îl face să se creadă invincibil. Amintiti-va că pe Vickersen 
vanitatea l-a dus la pierzanie. William Barr, ministrul american al 
Justiţiei, corupt până în măduva oaselor, îi declara cu zâmbetul 
pe buze unui confrate de-ai dumneavoastră care-l întreba 
despre posteritate: „Istoria este scrisă de învingători”. Se înșela, 
istoria e scrisă de istorici. Ayrton Cash se număra printre acei 
oameni care trăiesc deasupra legilor, care își închipuie că sunt 
superiori... și-și dispretuiesc adversarii. Un noroc pentru noi. Un 
hacker de nivel ridicat nu dă înapoi în faţa dimensiunilor unei 
fortărețe, dimpotrivă, dacă zidurile sunt înalte, înseamnă că 
ascund ceva important. Prin urmare, caută cu încăpățânare o 
breșă ca să pătrundă în ea și s-o distrugă din interior. Pe Ayrton 
Cash orgoliul l-a împins să vrea s-o nimicească pe Janice. Mare 
greșeală! Făcând asta, a devenit calul nostru troian. 


18. 
Ziua a treia, intre Londra si Tel Aviv 


— Jos päläria pentru ieri, ati fost curajosi, incepu Janice. 

— Nu aveam de ales, raspunse Ekaterina. 

— Mi-am dedicat noaptea acestei chestii, dar am reusit sa 
ajung la sursa, continua Janice. 

— Te-ai miscat repede, constata Ekaterina, care venise langa 
Mateo in micul birou din apartamentul lor. 

Desi forumul asigura un anonimat deplin, confidentialitatea 
mesajelor ramanea totusi relativa. Membrii Grupului 9 vorbeau 
întotdeauna pe ocolite, ca să nu atragă atenţia asupra 
adevăratei naturi a discuţiilor lor. 

— Am mai escaladat acest perete. Apa e opacă, dar în timpul 
coborârii am găsit lucruri surprinzătoare. Pârâul trece prin lacuri 
subterane, se umflă, din ce în ce mai poluat, devine un râu care 
ar putea fi afluentul unui fluviu. 

— Alimentat de alte râuri poluate? 

— Foarte probabil. Si provenind din izvoare pe care n-am 
reușit să le identific. 

— Ai idee în ce loc se varsă fluviul? întrebă Ekaterina. 

— Deloc, reţeaua e mai complexă decât toate cele pe care le- 
am studiat până acum. Trebuie s-o cartografiez, dar fără 
garanţia că-i voi da de capăt, atât de numeroase sunt 
ramificatiile. Voi ce-ati aflat? 

— Nimic ce tu să nu știi deja. Plecăm în explorare diseară. 

— OK, fiecare muncește în partea lui. Vorbim iar mai târziu, 
tastă Janice. 

— Ai vești de la Maya? întrebă cu îngrijorare Mateo. 

— Nu recente. 

— Dacă primești vreuna, anunta-ma. 

— Nicio problemă. Încă ceva, pot să vă întreb unde sunteţi? 

Ekaterina și Mateo se priviră înainte de a-i răspunde lui Janice. 

— De ce? tastă Mateo. 

— Ai zis că plecaţi în explorare, ca și cum aţi fi în același loc, 
ceea ce e imposibil, nu-i așa? 

— Evident, se grăbi el să răspundă înainte de a se deconecta. 

Janice rămase pe gânduri, în faţa ecranului. 

— Mă credeţi fraieră, bodogăni ea. Tare mi-ar plăcea să știu 
ce naiba faceţi împreună. 


Însă Janice avea preocupări mai importante. Făcuse două 
descoperiri în dosarele lui Vickersen, un mesaj scurt, ce 
conţinea un acronim, și un desen cu o piesă de șah, un cal. Era 
prea complicat să-și informeze pe ocolite prietenii. Se strădui să- 
| copieze pe coperta blocnotesului, începând prin a desena cu 
creionul coroana de frunze de măslin ce înconjura capul calului - 
văzut din profil, cu gura deschisă, ochiul fioros și urechea 
ridicată - și dispărea sub coamă. Janice evaluă rezultatul, părea 
să fie vorba de o emblemă, dar a cui? A unui club de sah, a unui 
cerc hipic? 

Găsi pe net o mulţime de tatuaje și blazoane de societăți 
ecvestre încadrate într-un cerc sau un triunghi, dar niciunul în 
forma pentagonală pe care o avea sub ochii ei. Un impas care o 
determină să se concentreze asupra textului: 


ORXNOR sunt desfasurati. 


O altă enigmă, și nu dintre cele mai ușoare. Telefonul vibră de 
10 ori pe birou înainte ca Janice să-l ia și să citească cele 10 
SMS-uri de la prietena ei cea mai bună, cu care avea întâlnire 
pentru un prânz fixat de mult și care o aștepta de o jumătate de 
oră. 

Își înșfăcă documentele, haina și geanta, ieși din birou si 
cobori valvârtej scările, alergând spre stradă. 

Janice lua rareori un taxi. Obișnuia să ridice mâna și să 
aștepte ca un șofer să binevoiască să oprească, apoi un altul și 
încă unul, până găsea un suflet generos care mergea în aceeași 
direcţie cu ea. Însă de data asta, șansa nu-i surâse. Restaurantul 
se afla la 10 minute de mers pe jos, așa că Janice ajunse pe 
terasă gâfâind. 

Noa comandase de mult și chelnerul puse pe masă două 
salate chiar în clipa când Janice luă loc pe scaun. 

— Scuze, nici nu știu cum a trecut timpul. 

— Mi-am dat seama, replică Noa. Ce face redactorul-șef? 

— În ședințe, ca de obicei, e imposibil de vorbit cu el, sper sá 
reușesc până diseară să-l văd, o să-ţi dau vești mâine. 

Noa avusese o relaţie îndelungată cu Efron. Janice nu aflase 
niciodată care dintre ei doi pusese capăt relaţiei, însă, de când 
se despärtiserä, nu se întâlnea o dată cu prietena ei fără ca Noa 
să-i ceară vești despre el. Fie pentru că îi era dor, fie pentru că 


avea remuscari. Noa era o femeie tanara de o inteligentä 
sclipitoare, o dovedea cariera ei. Si stralucitoare, de asemenea. 
Radia o lumina vesela care te cucerea din clipa in care ti se 
adresa. Era un remediu pentru tristete, capabila sa-ti insufle 
forta in cäteva cuvinte. Empatica, preocupandu-se de ceilalti cu 
o sinceritate dezarmanta, mereu gata sa ajute, fara pic de 
curiozitate deplasata, Noa stia mereu sa gaseasca frazele 
potrivite, iti trezea pur si simplu dorinţa de a fi fericit. Însă 
destinul are uneori triste întorsături. Cine și-ar fi imaginat că un 
prânz luat împreună cu cineva pe terasa însorită a unui 
restaurant din Tel Aviv avea s-o coste viaţa într-o zi? 

— Ai cumva o ţigară? o întrebă Janice. Ce întrebare idioată, tu 
nu fumezi! Nu știu cum fac de sunt atât de dezordonată, nici nu- 
ti imaginezi cât timp pierd căutându-mi cheile, se plânse ea 
aplecându-se să-și ia geanta. 

— Vrei să-i cer una chelnerului? sugeră Noa. 

— Nu, trebuie să fie pe aici pe undeva în talmeș-balmeșul 
asta... 

Janice ingramadi pe masa un stilou, o periutä de dinti, un tub 
de pasta de dinti, cheile, o esarfá stránsá ghem, un creion de 
ochi, o cutie cu aspirine turtita, un blocnotes cu coperta 
mazgalita, douä brichete goale, o pereche de cästi Incälcite la 
capătul unui fir si, in final, etuiul cu ţigări pe care îl căuta. Cand 
ridica privirea, Noa avea ochii atintiti asupra blocnotesului si o 
întrebă imediat unde găsise desenul. 

Janice se încruntă, în timp ce Noa arătă cu degetul spre capul 
de cal pe care Janice îl copiase. 

— Ştii ce este? 

Noa se uită fix la prietena ei. 

— Cum a ajuns ecusonul ăsta la tine? 

— O să-ţi răspund când o să-mi spui despre ce vorba. 

— Stränge-ti întâi calabaläcul. Si uite o idee: în loc să platesti 
o chirie exorbitantă pentru casă, de ce nu te muti pur și simplu 
în geantă? Pare să conţină toată viaţa ta. 

Janice se grăbi să elibereze masa, punând totul la loc, apoi se 
aplecă spre Noa. 

— Ce reprezintă calul? 

— Ce investighezi mai exact? șopti Noa. 

— Ştii bine că n-o să-ţi răspund. Așadar? 


— Nu vreau sá ma amestec in treburile tale, dar iata ce-as 
face eu in locul tau. 

Noa lua stiloul care se rostogolise sub marginea farfuriei sale 
si trase linie dupa linie peste desen pänä-l facu sa disparä 
complet sub cerneala neagra. 

— De-a ce te joci? se revolta Janice. 

— Mi-ar placea sa fie un joc, dar jur ca nu-i asa. Esti prietena 
mea, deci asculta-ma bine: chiar daca ai pus mana pe stirea 
secolului, las-o balta! 

Singura data cand Noa li mai vorbise pe un ton atat de 
autoritar se întâmplase pe vremea instructiei militare; Noa 
intrase in randurile unei unitati de lupta mixte, Bardelas, insa 
Janice fusese reformata dupa o luna de antrenament din cauza 
unei probleme la urechea interna. Si suportase consecintele, 
fiindcá stagiul in armatá constituia un atu major in CV, la 
interviul de angajare erai întrebat ce rol indeplinisesi în perioada 
respectivă și adesea la fel se petreceau lucrurile și la întâlnirile 
galante. 

— Imi pare rău, draga mea. Sinceră să fiu, habar n-aveam că 
acest cal ar putea fi atât de important. Dar tu tocmai mi-ai oferit 
un motiv adevărat ca să aflu mai multe. Cu sau fără ajutorul tău. 

Janice deschise blocnotesul și-i arătă cuvântul pe care-l 
copiase. 

— Chiar dacă nu vrei să-mi spui nimic despre ecuson, știi ce 
înseamnă ORXNOR? 

Noa studie acronimul câteva clipe și îi înapoie blocnotesul. 

— Atunci află fără ajutorul meu, răspunse ea. 

Janice bănuia că n-o va face pe Noa să se răzgândească, 
totuși mai știa niște șmecherii ca să dezlege limbile, inclusiv ale 
unor candidați atât de duri ca prietena ei. 

— OK, spune-mi măcar dacă acest cap de cal provine de la 
noi. 

— Nu. Și această conversaţie se încheie aici. 

— Dacă nu provine din Israel, atunci de ce atâtea mistere? 

— Vrei desert? 

— Serviciile secrete? 

Noa comandă două cafele. 

— Te mai rog o dată, ca prietenă, uită tot! Sunt gata chiar să- 
ti procur o informatie bine păzită. Uite, ce-ar fi daca ti-as da un 
pont pentru un alt articol exclusiv? 


— Ce gen de articol? 

— Mai întâi, promite-mi! 

— Stij bine ca nu pot s-o fac. Dar ai zis „un alt articol 
exclusiv”... 

— Sa trecem la un subiect mai amuzant, o intrerupse Noa. Ştii 
cu cine iese Simonetta? 

—lar! Dar ce-aveti toti cu ea? David mi-a pus aceeasi 
întrebare azi-dimineata. 

— Atunci, îi las lui trufandaua, râse în hohote Noa. Bun, 
trebuie să mă întorc la treabă. 

— Cum merge la muncă? 

Noa își bău cafeaua dintr-o sorbitură, plăti jumătate din notă 
și se ridică. 

— Fii atentă când pui întrebări, necazurile pe care le-ai avut în 
trecut sunt un fleac pe lângă cele care te-așteaptă dacă te 
tncapatanezi. 

— Daca te temi ca o sa ma arunc in gura lupului, de ce nu-mi 
oferi tu informatiile? 

Cateva clipe, Noa täcu si se uita drept in ochii ei. 

— Ai vazut 2001: Odiseea spatiala? 

— Acum mult timp. De ce? 

— La revedere, Janice, trebuie sa plec. 


Mai nedumerita decat oricand, Janice o privi pe Noa 
îndepărtându-se pe stradă. Isi aruncă ochii la ceas si flutură 
mâna cu speranţa de a găsi un suflet generos care s-o ducă 
până la sediul ziarului. Dar în mod clar nu era ziua ei norocoasă, 
în consecinţă, o luă la fugă. Efron îi promisese o întrevedere la 
ora 15. Era ora 15. 

Când ajunse în holul redacţiei, îl văzu urcând scara, alergă 
după el și îl prinse din urmă la ușa biroului său. 

— Prea târziu, zise el, trebuie să dau un telefon și să mă duc 
la paginare. Poate să aștepte până mâine? 

— Da. Mäine-dimineatä? 

— Tu, aici, dimineata? Inseamnä ca ai ceva cu adevärat 
important sa-mi ceri. 

— Efron? 

— Ce mai e? 

— Ce are 2001 atät de special? 

— Anul? 


— Filmul lui Kubrick. 

Redactorul-sef de la Haaretz o privi amuzat. 

— Ei bine, as zice ca, alaturi de Fitzcarraldo, este probabil cea 
mai mare odisee a cinematografiei. Si cel mai influent film SF al 
secolului trecut. Mult mai mult decat Star Wars, daca e sa ma 
întrebi pe mine. Vrei sa te transfer la rubrica de cinema? 
Paginile cu spectacole nu mai sunt... 

— Nu, n-are nicio legătură, îl întrerupse Janice. Ce altceva mai 
poţi să-mi spui? 

— Nu se rostește niciun cuvânt în primele 25 de minute din 
film și în ultimele 25. În tinereţea mea, când un tip sosea la 
redacţie cu mintea plină de iluzii, cineva îi trântea un „Good 
morning, Dave”, cu voce suavă. Una dintre cele mai celebre 
replici din filme. Inconștientul colectiv e fascinant, fiindcă 
această replică nu există, HAL n-a rostit-o niciodată. 

— HAL? 

— Numele computerului care conduce nava spaţială. Dacă iei 
literele imediat următoare din alfabet, obţii IBM. Lumea întreagă 
s-a entuziasmat, considerând ideea genială. In 1968, IBM 
întruchipa ea singură noţiunea de Big Brother. Însă Clarke, 
autorul romanului, a afirmat răspicat că nu asta fusese intenţia 
lui și că, dacă și-ar fi dat seama, l-ar fi numit pe HAL altfel... Te- 
ai văzut recent cu Noa? 

— De ce? 

— E filmul ei preferat, răspunse Efron închizând ușa biroului. 

Janice rămase încremenită pe culoare, dusă pe gânduri. Până 
când un cuvânt pronunţat de Efron îi veni în minte. Se precipită 
în biroul ei, scoase blocnotesul și căută acronimul pe care îl 
copiase. 

Înlocuind literele cu cele imediat următoare în alfabet, 
ORXNOR devenea PSYOPS... cu nimic mai explicit. Totuși, 
ghicise ce intentionase Noa. După ce refuzase să-i ghideze 
cercetările pe care le considera periculoase, prietena ei se 
hotărâse să-i dea un indiciu. Efron avea dreptate, inconștientul 
colectiv e fascinant, începând cu al prietenilor care îţi vor binele. 
Janice deduse că succesiunea de litere avea o semnificaţie la fel 
de importantă precum calul desenat. Cu Noa, fiecare cuvânt 
conta. Janice își aminti întrebarea prietenei sale: „Cum a ajuns 
blazonul ăsta la tine?” 

— Nu „blazon”... „ecuson”, murmură Janice. 


— Vorbesti singurä? intreba o editorialista bagand capul pe 
usa. Efron nu-i cu tine? 

— Ein biroul lui. Stai o secundä... La ce foloseste un ecuson? 

Colega ei o privi surprinsă. Însă si cele mai prostesti întrebări 
duc uneori la o solutie. 

— Sa acoperi o ruptura pe o haina, de exemplu. 

— Si la mai ce? 

— Sá te deosebesti de ceilalti, adáugá ea nonsalant. 

— În ce fel? De pildă? insistă Janice. 

— Arätändu-ti apartenenta. Stiu eu la ce? La un club de 
fotbal, la o echipa de tenis sau... la o divizie a armatei. Bun, vad 
ca nu gäfai de munca. Eu da, Efron ma asteapta. 

Rămasă singură, Janice începu iar sá reflecteze. Noa îi 
dezvăluise că desenul nu era de origine israeliană. Ce 
organizaţie avea ca emblemă un cap de cal înconjurat de o 
coroană de frunze de măslin și încadrat într-o formă 
pentagonală? Se apleca peste tastatură... apoi se razgandi. 

Noa o sfătuise să dea dovadă de prudenţă. Cât își desfășura 
cercetările, era mai bine ca nimeni să nu poată stabili o legătură 
cu adresa IP a unui computer de la sediul Haaretz. 


Plecă de la redacţie, se decise să ia un taxi și cobori la un 
cămin de bătrâni unde, acum câţiva ani, trăia bunica ei. 
Miercurea la prânz, când Janice împingea ușa camerei sale, 
Yvonne striga: „Cine-i acolo?” 

Era un joc pe care Janice îl întreținea cu plăcere. Zâmbind în 
colţul gurii, Yvonne bătea cu palma peste pătură, chemându-și 
nepoata să se așeze lângă ea. 

Înainte de a-i da ascultare, Janice trăgea în lături perdelele de 
la geam pentru ca soarele să intre în cameră. Apoi se ducea la 
dulapul vechi, ultima amintire din apartamentul ei de pe strada 
Ranak, și lua de acolo o cutie de metal cu biscuiţi sfărâmicioși. 

Asculta cu răbdare poveștile de familie de atâtea ori spuse, 
mai vechi și decât dulapul lustruit, până când Yvonne își scotea 
ochelarii și căsca ostentativ, ducând mâna la gură. Janice punea 
biscuitii la loc pe raft, acoperea geamul cu perdeaua și depunea 
patru sărutări pe obrajii bunicii ei înainte de plecare. 

În momentul când se pregătea să iasă, Yvonne, căreia îi 
plăcea să trezească în ceilalți un sentiment de vină, îi repeta 
întotdeauna aceeași litanie: „Să nu uiţi, draga mea, dupa ce má 


vei conduce la cimitir, dupa ce pamantul va fi aruncat peste 
mormantul meu, atunci cand vei pleca, s-o iei pe alt drum, 
pentru ca moartea să nu se prindă de pașii tai”. O frază printre 
atâtea altele culese din cărţile pe care le citea. 

Yvonne nu mai e, Janice a părăsit cimitirul pe un alt drum, dar 
îl străbate adesea pe cel spre căminul de bătrâni Tel Hashomer. 
Grădina acestuia este mereu deschisă și poţi să te plimbi liber 
prin ea. Dacă te apropii de clădirea mare și albă, te conectezi 
ușor la reţeaua Wi-Fi. Parola nu a fost schimbată niciodată, 
persoanele de o anumită vârstă au acest avantaj, nu se îndoiesc 
de ele. 

Așezată pe o bancă, Janice își deschise laptopul, își extinse o 
reţea privată cu ajutorul unui VPN și pătrunse în Darknet. Tastă 
literele PSYOPS și află, stupefiată, că armata americană folosea 
personal înalt calificat pentru a influența populaţiile din zonele 
ocupate. „Niciodată văzuţi, dar mereu ascultați” era deviza 
corpului de operaţiuni psihologice speciale: PSYOPS. 


CAFENEAUA 
LUI NOA 


19. 
Ziua a treia, Tel Aviv 


Noa își părăsi biroul de la centrul de comandă al armatei. 
Janice o aștepta pe banca din staţia de autobuz unde cobora în 
fiecare seară, în jurul orei 19. 

— Ce Incäpätänatä poţi să fii! Vino cu mine, îi ordonă Noa 
când o văzu. 

Merseră în tăcere până la locuinţa ei de pe strada Sheinkin. 
Janice luă loc la masa din bucătărie, în timp ce Noa pregătea un 
ceai. 

— Ce poţi să-mi spui despre PSYOPS? 

— N-ai pierdut vremea, te-a ajutat Efron? 

— Ar trebui să fiți împreună din nou. Tie ţi-e dor de el, iar lui, 
de tine. 

— Ţi-a zis el? 

— Îl vezi mărturisind o chestie ca asta? 

— În ziua când o va face, să mă anunti. 

— Cred că tocmai te-am anunţat. 

Noa nu comentă. Puse două cești pe masă si se aseza în fata 
lui Janice. 

— Destabilizarea adversarului este o tactică veche de când 
lumea. Soldaţii din Imperiul Persan eliberau pisici pe câmpul de 
bătălie pentru a-i împiedica pe egipteni să lupte, întrucât 
credinţele lor religioase nu le permiteau să le rănească. Războiul 
psihologic a prins cu adevărat formă în cursul Primului Război 
Mondial. Americanii și englezii tipăreau ziare false pe care le 
aruncau din avion în apropierea liniilor. Astfel vântul purta către 
germani vești alarmante despre debandada din rândul propriilor 
divizii. Pentru asta, au fost recrutaţi scriitori distinși: Thomas 
Hardy, Rudyard Kipling, Arthur Conan Doyle și H.G. Wells au 
redactat peste o mie de texte ca să deruteze inamicul. Wells 
conducea departamentul de propagandă, încă de la începutul 
celui de-al Doilea Război Mondial, englezii și americanii și-au 
intensificat acţiunile. OSS, SIS, unităţile de operaţiuni 
psihologice se intreceau în materie de imaginaţie. Agenti dubli, 
prizonieri plătiţi, apoi eliberaţi ca să răspândească informaţii 
false, împrăștierea de foi de propagandă, megafoane montate 
pe camioane, care difuzau zgomotele unor coloane de tancuri în 


mars pentru a-i speria pe combatanti si a-i determina sa 
dezerteze. 

— Si a funcţionat? 

— Putin, da! O treime dintre soldatii care s-au predat au 
declarat ca au fost influentati de foile de propaganda. Hitler, 
convins ca germanii pierdusera Primul Razboi Mondial in mare 
parte din cauza a ceea ce el numea otrava manipulării 
psihologice, a devenit la randul sau un maestru al propagandei 
de masa. Imediat ce-a ajuns la putere, a creat un minister 
special, pe care i l-a incredintat lui Goebbels. Pana la Razboiul 
din Coreea, operatiunile psihologice se limitau la räspändirea de 
informaţii false. Însă în timpul Războiului din Vietnam, 
americanii au căutat sa ridice populaţia împotriva Vietcongului. 
Așa că au format divizii specializate, PSYOPS, care au folosit 
mijloace depășind cu mult cadrul operaţiunilor de dezinformare. 
Programul Phoenix recompensa asasinarea membrilor Frontului 
National pentru Eliberare. Au mers și mai departe în Irak și 
Afganistan, unde aveau nevoie de susţinerea activă a populaţiei 
ca să obţină informaţii despre atacurile și atentatele plănuite de 
islamiști și talibani. Tehnicile de manipulare politică au fost 
perfecţionate continuu. lar rezultatele s-au dovedit 
convingătoare. 

— Dacă PSYOPS acţionează de atâta timp, existenţa lor nu 
mai constituie un secret de stat... 

— Nu, într-adevăr, cu câteva căutări bine conduse pe internet, 
ai fi aflat tot ce ţi-am spus eu. 

— Atunci, de ce atâtea mistere mai devreme? 

— Din cauza unor anomalii din desenul tău. Capul calului 
întors spre dreapta, în loc de stânga, ca în emblema PSYOPS. 
Coroana din frunze de măslin, nu de dafin, și mai ales lipsa 
devizei „Niciodată văzuţi, dar mereu ascultați”. 

— Şi e grav? 

— Modificarea unei embleme este un procedeu utilizat de 
foștii militari pentru a se recunoaște între ei când se regrupează 
în sânul unor miliții private. 

— Vrei să zici că unii foști soldaţi din PSYOPS au creat unităţi 
de propagandă private? 

— Nu simpli soldaţi, ci înalt gradati. 


Janice incepu sa se invarta prin bucatarie si, cum aceasta nu 
era mare, făcu zece ture dus-întors între fereastră și ușă înainte 
să vorbească. 

— Tot nu înţeleg de ce insiști să renunţ la anchetă. 

— Am vreo sansa să te conving? suspină Noa. 

— Ştii ce i-a răspuns Dumnezeu lui Itic care se plângea că n-a 
Câștigat la loto în viaţa lui: „Cumpără măcar o dată un bilet!” 

Noa surâse uitându-se cum Janice se așază iar pe scaun, însă 
zâmbetul i se șterse repede. 

— O să-ţi povestesc ceva ce n-o să găsești pe internet. Dá-ti 
cuvântul de onoare că n-o să pomenești de asta niciodată în 
vreun articol, nici acum, nici mai târziu. 

— Ai cuvântul meu! 

— OK... Anul trecut, derularea alegerilor nationale într-o tara 
al cărei nume prefer să nu-l rostesc a alertat serviciile noastre 
de informaţii. 

— Au fost falsificate? 

— Da, însă modul de comitere a fraudei s-a dovedit ieșit din 
comun. Numărarea buletinelor s-a desfășurat perfect legal. 
Scamatoria s-a produs înainte de vot. În urma investigaţiilor 
noastre, am descoperit că, înainte cu câteva luni de scrutin, 
șase americani sosiseră în capitală. Trei se instalaseră acolo și 
trei călătoriseră continuu prin teritoriu, poposind mai ales în 
orașe care prezentau același specific. 

— Care anume? 

— Populaţia acestei tari se compune din două etnii, pe care le 
voi numi A și B, fiecare reprezentată de o formaţiune politică. 
Cele două partide se înfruntă sistematic la alegeri. Programele 
lor nu se deosebeau suficient pentru a-i determina pe cei 
indeciși să încline de-o parte sau de alta, mai ales că populaţia 
este extrem de polarizată în funcţie de etnie. Pentru ca o tabără 
să câștige, trebuiau descurajate trupele adverse. Începi să 
înţelegi unde vreau să ajung? Cei șase americani prezentau o 
particularitate, luau specialiști angajaţi de o societate care avea 
drept client partidul politic al etniei A, însă ei aparțineau ca 
origine etniei B. O contradicţie care ne-a atras atenţia. 
Aduseseră în valizele lor un material de propagandă sofisticat. 
Avantajati de cunoașterea terenului și de ușurința de a se 
amesteca în mulțime, aveau ca misiune schimbarea modului de 
a gândi al celor din grupul lor și schimbarea comportamentului 


lor. Au lansat operatiuni de microtargeting, exploatand pulberile 
pe care le colectaserä in prealabil. 

— Ce vrei sá spui cu „exploatarea pulberilor”? 

— Sunt surprinsa ca o jurnalista de calibrul tau nu stie la ce 
ma refer. 

Janice prefera ca Noa sa se mire, in loc s-o considere suspect 
de priceputa la informatica. 

— Pulberi... este numele atribuit tuturor datelor pe care le 
raspandesti continuu. De cate ori pe an gäsesti pe pagina ta 
FriendsNet jocuri inofensive sub forma unor scurte chestionare 
cu raspunsuri multiple? Unde ti-ar placea sa pleci in vacanta si 
cu cine? Ce-ai schimba în lume daca ai dispune de puterea 
necesară? Ce ai vrea să primești de ziua ta de naștere? Care e 
personalitatea ta publică preferată? Principala ta calitate și 
principalul tau defect? Ce iti place și ce detesti la un bărbat? La 
o femeie? Ce-ti place si ce nu-ţi place la tine? Răspunde la 
aceste întrebări și o să-ți cunosc hobby-urile, aspiraţiile, 
punctele tari și punctele slabe, apartenenţa socială, nivelul 
studiilor și mai ales opiniile politice. Mai sunt la fel de inofensive 
întrebările mele? lar răspunsurile permit stabilirea profilului 
psihologic al unui individ cu un grad de precizie pe care nici nu-l 
banuiesti. 

Janice aprobă cu o grimasá. Noa, mulţumită de efectul 
cuvintelor ei, plescai din limba. 

— Adaugă la toate astea si datele referitoare la tine 
revandute de retelele sociale, site-urile de pe care-ti faci 
Cumparaturile, organismele care acorda carti de credit, 
aplicatiile de pe mobilul tau care au acces la contactele si 
fotografiile tale, la agenda ta... 

— Am inteles, dar care-i legätura cu alegerile din tara 
respectiva? 

— Ceea ce ti-am spus adineauri nu e tocmai un secret de stat. 
Stii toate astea, sau cel putin esti constienta de ele, dar le 
accepti în principiu, considerând ca exploatarea datelor 
personale nu are alt scop decât să-ţi propună publicitate 
adaptată gusturilor tale, publicitate așa-zis, tintita. Datele 
individuale sunt aurul negru al secolului XXI. O piaţă de trei 
triliarde de dolari, pe care o împart întreprinderile care le 
colectează, le grupează și scot profit din asta, întreprinderi care 
știu mai multe despre tine și despre viata ta decât știu părinţii 


tai, partenerul sau prietenii tai. Esti produsul lor si lista clientilor 
lor e de natura sa dea fiori reci. Pe scurt, inainte de a sosi pe 
teren, PSYOPS identificase, graţie datelor vândute de 
FriendsNet, toti indivizii susceptibili sa influenteze decisiv 
alegerile, cu condiţia să fie manipulati în mod abil. Trebuiau sa 
îndeplinească trei criterii: sá aparţină etniei B, sá aibă între 18 si 
35 de ani și să nu fi votat niciodată sau maximum o dată. Scopul 
era să-i incite să nu meargă la urne în ziua alegerilor. O 
dezertare. Evident, civică, nu militară. Pentru asta, trebuia 
răspândit un mesaj care să nu fie fățiș politic, fiindcă tinerilor nu 
le pasă de politică în general, care să le dea impresia că sunt 
proactivi, fiindcă tinerii sunt calificaţi drept leneși, și, în fine, 
care sa le ofere promisiunea unei apartenente, fiindcă 
majoritatea tinerilor traversează o criză de identitate. Să facă 
parte dintr-o mișcare cool. Cei din PSYOPS trimiși la fata locului 
au elaborat un slogan unificator, „Fă-o!”, o variantă a celebrului 
„Yes we can” al lui Obama. Însă sensul acestui „Fă-o!” era să 
îndemne la respingerea unui aparat politic părtinitor și corupt. 
„Fă-o!”, arata-ti furia refuzând să votezi. Si ca să dea si mai 
multă forță mișcării, i-au asociat un gest de raliere, doi pumni 
Incrucisati pe piept, simbolul opoziţiei fata de sistem. Afise, 
autocolante, ecusoane, insigne, șepci și tricouri distribuite 
gratuit în pieţe, la ieșirea din universităţi, difuzarea zilnică de 
spoturi cu noi adeziuni sau clipuri înregistrate de rapperi foarte 
fericiți să se vadă propulsati ca ambasadori și figuri 
emblematice ale mișcării, toate doar pe conturile FriendsNet si 
YouTube ale tinerilor aparţinând etniei B. 


Noa fredona pe o melodie rap cuvintele de la ,,Fa-o!”: 


Rezista, 
nu guvernului, 
nu ţării tale, dar rezistă politicii de azi. 
Fa-o pentru ca asta sa se schimbe, da, fa-o! 


— Nu-i rău, nu? În orice caz, supereficient. PSYOPS știau că, la 
sfârșitul campaniei, tinerii din clanul B nu vor merge la vot, 
pentru că... „Fă-o!”. În privinţa clanului A, chiar dacă unii se 
amuzaseră participând la sărbătoare, tinerii aveau să-și asculte 
părinţii: „leși și te duci să votezi!” Cifrele au fost edificatoare, 


45% dintre persoanele intre 18 si 35 de ani din clanul B s-au 
abtinut sa mearga la urne, convinse ca duc o lupta admirabila. 
Ele reprezentau 6% din totalul de voturi. Partidul clanului A a 
castigat alegerile cu o diferenta de exact 6% fata de clanul B. 

PSYOPS au plecat linistiti. Noi am supravegheat conturile de 
campanie ale partidului ales si am descoperit aproape cinci 
milioane de dolari viramente în beneficiul unei societăți off- 
shore cu sediul în insula Jersey, un paradis fiscal englez. De ce 
iti povestesc toate astea și mai ales de ce trebuie să rămână 
între noi? Unele descoperiri se nasc dintr-un concurs de 
împrejurări periculos sau providential. Una dintre agentele 
noastre se interesa de un om de afaceri american pe care il 
bănuia că spală sume importante în sectorul imobiliar din Israel. 
Era pe ecranul ei radar de ceva vreme și, când a debarcat în 
tara despre care am vorbit, spectrul radarului s-a lărgit. Agenta 
a bănuit imediat că un trafic de influenţă atât de sofisticat nu 
putea fi decât opera unor profesioniști cu experienţă. Înainte de 
a transmite informaţiile șefilor ei, a întreprins singură o anchetă. 
Dacă n-ar fi avut prezenţa de spirit să consemneze tot ce găsea 
într-un folder de tip „Time Bomb”... știi despre ce vorbesc? 

— Da, marii reporteri utilizează tehnica asta ca asigurare de 
viaţă când anchetează subiecte sensibile. Programezi trimiterea 
unui fișier la un moment precis. În fiecare zi, amâni trimiterea cu 
24 de ore. Dacă lipsești la apel, dosarul pleacă spre destinatari 
la ora prevăzută. 

— Exact. Într-o dimineaţă, agenta noastră a lipsit la apel. Nu i- 
am găsit niciodată corpul. Apartamentul ei era mai curat decât 
dacă s-ar fi ocupat de el o armată de menajere. Intelegi de ce 
sunt în stare oamenii ăștia și de ce te-am pus în gardă? Acum e 
rândul tău să-mi dai câteva lămuriri. Cum a ajuns insigna asta la 
tine? 

Janice nu voia să riște să compromită Grupul 9 mărturisind că 
ei o îndreptaseră către această pistă pentru a preveni un 
atentat. Și trebuia s-o inducă de două ori în eroare pe Noa, 
fiindcă își simtise inima bătând mai repede când ea pomenise 
de insula Jersey. Cât despre ceea ce tocmai aflase, viramentul 
emis de complicii miliardarului englez Ayrton Cash ar fi putut 
servi și la manipularea alegerilor în Norvegia și trebuia urgent 
să-i anunţe pe Mateo și pe Ekaterina. 


— Noa, nu-mi pot divulga sursele, niciun jurnalist n-ar face-o, 
dar sa presupunem ca mai am si alte informatii, intentionezi sa 
ma ajuti? 

— E imposibil fara sa obţin o cascada de autorizaţii de la șefii 
mei. Si ce as avea de castigat? 

— V-ati razbuna agenta. 

— Nu m-ai ascultat. Am pierdut pe unul de-ai nostri, n-am 
niciun chef sá adaug pe lista si o prietená. 

— Jurnalistul sapa dupa informatii, iar militarul e pe teren. De 
fapt, mai degraba eu risc sa te pun pe tine In pericol. 

— Si constat ca asta nu te nelinisteste prea tare. 

— Ce altceva propui? Sa ne incrucisam pumnii dansänd pe 
melodia ,,Fa-o”? 

Janice era constienta de joaca ei cu focul. Dar ocazia de a se 
folosi de Noa pentru a pătrunde în serverele băncii JSBC era 
nesperată. 

— Ce știi, mai exact? mormăi Noa. 

— Un alt virament la fel de dubios a fost emis recent de lao 
bancă din Jersey... ar putea fi aceeași... Dacă acest transfer de 
fonduri are ca beneficiar tot firma care-i angajează pe foștii 
PSYOPS? 

— Ai referinţe? Cine ţi-a spus? 

Janice îi zâmbi larg pentru a-i aminti că nu va răspunde la o 
asemenea întrebare, din motive evidente. 

— Am numerele de cont ale emitentilor și ale beneficiarilor... 
care însă nu-mi arată identitatea lor, după cum bănuiești. 

— Îmi închipui că n-o să-mi spui cum le-ai obţinut. 

— Iti închipui bine. 

— Ce altceva? Văd că surprizele nu se mai termină. 

— Habar n-am pe ce continent se află ţara misterioasă despre 
care ai vorbit, dar cea care pare să fie următoarea ţintă a 
PSYOPS e în Europa. 

Noa făcu câţiva pași spre fereastră, reflectând. Situaţia se 
dovedea mai alarmantă decât presupusese ea, suficient de 
alarmantă pentru a înainta acest dosar șefilor, dar nu și pentru a 
obţine neapărat autorizaţia pentru anchetă. 

— „Fă-o!” a fost doar un test pentru PSYOPS, conchise ea. De 
acord, dă-mi numerele de cont și o să văd dacă putem 
descoperi cui aparțin. 


— Cand zici ,putem”, te referi la mine si la tine sau doar la 
voi? 
— Oficial sau confidential? 


KKK 


— Desi lucra pentru serviciile de informatii ale armatei 
israeliene, Noa nu bănuia nimic despre activităţile paralele ale 
prietenei sale? 

— Cu riscul de a părea că nu știu ce-i aia modestie, vă repet 
că toți membrii Grupului 9 sunt hackeri iesiti din comun. 

— Și faptul că aceeași Noa s-a aplecat deasupra unui desen 
cu un cap de cal, în timpul unui prânz, pe o terasă, tine de purul 
hazard? 

— Hazardul e forma pe care o ia Dumnezeu ca să treacă 
incognito; atunci când le zâmbește, ateii numesc asta noroc. Ne 
legăm de oameni din întâmplare sau pentru că, în fond, ei ne 
oferă ceva? Noa lucra în serviciile secrete, Janice este jurnalistă, 
meseriile lor se învârt în jurul informaţiei, iar prietenia lor le 
dădea ocazia să împărtășească anumite lucruri fără să fie 
nevoie să-și pună alte întrebări. În ziua aceea, între cele două 
prietene s-a pecetluit un pact. Grupul 9 avea să tragă foloase de 
pe urma lui, însă preţul plătit a fost așa de mare, încât regret 
sincer că a existat. 


20. 
Seara a treia, Istanbul 


Pe Maya începuseră s-o îngrijoreze serios motivele prezenţei 
sale la Istanbul. Ca să-și omoare timpul, vizitase câteva dintre 
ultimele locuri la modă, făcuse act de prezenţă la un vernisaj la 
galeria Zilberman pe Iskital, se întâlnise cu directorii a două 
hoteluri recent deschise și petrecuse o după-amiază întreagă în 
bazarul egiptean, un loc pe care-l aprecia în mod special. Dar 
joaca de-a turista solitară nu era pentru ea. Maya avea în oraș o 
amantă, pe care ezita încă să o sune. Eylem era o iubită 
pasională și, chiar dacă Maya găsea în asta indiscutabile 
avantaje, cea mai fugară privire aruncată altei femei putea 
declanșa un întreg scandal. După ce ieși din baia 
apartamentului ei de la Pera Palace Hotel, se așeză în pat și luă 
telefonul. 

Discutia debuta cu un reproș. Persoane bine intenţionate îi 
povestiseră lui Eylem că, în ajun, Maya ciocnea paharul cu o 
mulţime de lume la o expoziţie de fotografie la Kare Art, în 
cartierul Nisantasi. 

— N-am avut o clipă de răgaz de când am sosit, se scuză 
Maya. 

— Când adică? 

— Alaltăieri, minţi Maya din nou. 

Eylem îi propuse să se vadă la Cafe Malvan sau, de ce nu, la 
Nicole, mâncarea era excelentă, iar sala, aflată pe acoperiș, 
înconjurată de pereţi din sticlă, oferea o vedere frumoasă 
asupra Bosforului. Maya nu cunoștea acest restaurant. Stabiliră 
o întâlnire pentru ora 20. Eylem îi trimise un SMS cu adresa: 
Tomtom Kaptan, nr. 18, o stradă închisă la un capăt. Mayei nu-i 
plăceau fundăturile. Deschise dulapul și alese o rochie care îi 
venea foarte bine, apoi se răzgândi, optă pentru o pereche de 
pantaloni și o cămașă si se aseza la masuta de toaletă să se 
machieze. 

In taxi, pe drum spre Karaköy, luă o decizie: avea sa mai 
aștepte o zi, nu mai mult. Dacă în 24 de ore nu va primi niciun 
fel de instrucţiuni, se va întoarce la Paris, pierduse destul timp. 


Taxiul o lăsă la colţul străzii, accesul mașinilor fiind barat de 
trei stâlpi incastrati în asfalt. Străbătu pe jos drumul îngust. Mai 


departe, o scara din piatra ducea spre fostul tribunal francez, o 
clădire veche, împodobită cu un frontispiciu pe care se putea citi 
„Lege, Dreptate, Fortá”. Un lampadar bázáia, becul muribund se 
stingea cu intermitente. Un loc cu adevärat periculos, se gändi 
Maya. Intră în imobil si luă ascensorul până la ultimul etaj. 

Eylem era deja acolo. Când o văzu ridicându-se ca să o 
întâmpine, Mayei i se păru și mai frumoasă decât la precedenta 
lor întâlnire, atât de senzuală în rochia decoltată, încât Maya ar 
fi sărit cu ușurință peste cină. Însă prietena ei o anunţă că 
murea de foame, ceea ce era, probabil, tot o minciună. Maya 
știa că Eylem se răzbuna pentru că nu o sunase imediat ce 
ajunsese la Istanbul. 

Se așeză la masă și studie meniul, ridicând o sprânceană. 

— Nu-ţi place? întrebă neliniștită Eylem. 

— Sunt vegetariană, știi doar. Așa că ezit între piciorușe de 
broască, terină de rata și miel. Daca as cere o salată, oare ar 
aduce un pui și i-ar tăia gâtul în faţa mea ca să se răzbune? 
Bun... o sá iau coșul cu pâine. 

Eylem se întoarse spre chelner și comandă o sticlă de pinot 
alb. Apoi, imediat ce bărbatul se îndepărtă, o luă de mână pe 
Maya. 

— Ai avut timp să te bronzezi, din câte văd. Dar nu 
contează... Sigur ești foarte ocupată. Ce te aduce la noi? 

— Cum faci să fii de fiecare dată mai frumoasă? 

— Eu nu fac nimic, tu mă uiţi între două călătorii. 

Somelierul se apropie și le turnă în pahare un vin de culoare 
pură. 

— E prima dată când te văd atât de sperioasă, se miră Maya 
când Eylem își retrase mâna în prezenţa chelnerului. 

— Tara s-a schimbat, la fel cum s-au schimbat purtarile si 
privirile, nici măcar la Istanbul nu mai e ca înainte. Puţine femei 
mai îndrăznesc să se îmbrace ca mine când se plimbă pe Iskital, 
răspunse Eylem. Religia îi innebuneste pe toţi, nu știu unde o sa 
ne ducă asta, dar sunt atentă, ca toată lumea. 

— Atentă la ce? 

— La părerile celorlalţi, la insultele care sunt aruncate cu 
prima ocazie. Femeile ca noi nu se mai simt libere. 

— Femeile care iubesc alte femei? 

— Tu câte iubești? 

— Te rog, nu începe... 


Eylem zambi fortat. Nu o sa fie niciun scandal astä-searä, nu 
mai e posibil asa ceva in public, o linisti ea inainte de a adauga: 
— În plus, m-am apucat de yoga, mi-am echilibrat chakrele. 

Brusc, Maya se simţi observată. Scoase din geantă trusa cu 
fard de pleoape și o deschise nepăsătoare, astfel încât să vadă 
în oglinjoară ce se petrecea în spatele ei. 

— Si tu te-ai schimbat, continuă Eylem. Înainte, îţi refăceai 
machiajul la toaletă... Mai ales că nici n-ai nevoie de el, ești 
fermecătoare și foarte sexy în ţinuta asta. Vrei o salată? 

— Bărbatul care cinează singur în spatele nostru era acolo 
când ai sosit tu? 

— Ah, înţeleg! Nu arată rău, vrei să-i cer numărul de telefon? 

— Nu te prosti! 

— Nu cred, răspunse Eylem. Îl cunoști? 

— Ce-ar fi să plecăm? Să mergem într-un loc unde să te pot 
tine de mână. 

— Genul asta de serenade nu te caracterizează. Ce-ai patit? 
Nu-i prima dată când te admiră un bărbat. 

— Gândește-te la maestrul tău yoghin. Putin imi pasă că mă 
privește. De altfel, în mod sigur îl atrage decolteul tău și îl 
înţeleg. 

Maya scoase din geantă trei bancnote de 100 de lire turcești 
și le puse pe masă, după care se ridică. Eylem dădu din umeri, 
își luă jacheta de pe spătarul scaunului și o urmă. 


Eylem își parcase mașina în josul străzii. Maya o prinse de 
mână și o trase în direcţie opusă, ducând-o în sus, pe scările 
vechiului palat de justiție francez. O împinse în grilajul porticului 
adâncit în penumbră și o sărută pasional, orientându-se să nu 
scape strada din ochi. Fiind cu spatele, Eylem nu-l putea vedea 
pe bărbatul de mai devreme ieșind de la Nicole și coborând în 
fugă pe Tomtom Kaptan. 


Seara a treia, Londra 

Ekaterina își privi în oglindă decolteul care i se părea 
ametitor. 

— Cum e? intreba Mateo, iesind din baie. 


Părea sá se simtă în largul lui în smoching - mult mai mult 
decât se simţea Ekaterina în rochie lungă - și întinse mâinile 
spre ea ca să-i încheie butonii de la mansete. 

— E cam devreme pentru astfel de lucruri, i-o trânti ea, 
apropiindu-se. 

— Serata a început deja, replică Mateo, nu ajungem înainte. 

— Vorbeam de noi doi, parcă am fi de mult împreună. 

— Pot să mă descurc singur, dacă preferi. 

Mateo o privea fix. 

— De ce zambesti? îl întrebă Ekaterina. 

— În privinţa discretiei, eșec total. Arati splendid. 

— Incă o tâmpenie ca asta și tu ești cel care va rămâne aici. 
Ce-ai făcut până acum? 

— Am pregătit terenul. 

— Uitandu-te la televizor? 

— Căutând informaţii. Prim-ministrul este așteptat la serată, 
ar trebui chiar să gratifice adunarea cu un discurs. 

— Cum te-ai descurcat? Nu-i la îndemâna oricui să fie invitat 
la genul ăsta de ceremonie. 

— Am aflat despre serată din datele pe care le-am sustras de 
la Baron. 

— Pe care noi le-am sustras și pe care eu le-am decriptat! 

— Bineînţeles... Adresa indica DCS Mayfair, am periat cartierul 
și am dedus că trebuia să fie vorba despre hotelul Dorchester. 
Ca să fiu sigur, am pătruns în sistemul lor de rezervări. M-am 
oprit la cea a unui lord care sosea azi și pleca mâine. Contele de 
Waterford. Apoi i-am accesat adresa de e-mail. E incredibil cât 
de slab protejată e Camera Lorzilor, n-au nici măcar un firewall. 
Am sunat la recepţie la Dorchester, dându-mă drept secretarul 
său particular și am întrebat dacă reuniunea care se va ţine 
seara în salonul cel mare riscă să tulbure somnul contelui, 
explicând ca el nu are intenţia să rămână prea mult. 
Receptionera mi-a dat toate asigurările în această privinţă. 
Astfel, am obţinut confirmarea. 

— Si cu invitatiile cum ai făcut? 

— Am profitat de ocazie ca sa-i rog sa le lase la intrare si am 
precizat că pe conte îl va însoţi o nepoată. 

— Vrei să trec drept nepoata unui conte englez? Cu accentul 
meu? Măcar are vreo nepoată? 


— A fost fotografiat de Waterford News and Star cu aceasta 
presupusa nepoata, la un cocktail, la Dublin, in decembrie. N-as 
putea spune ca trásáturile de familie prezintá o asemänare 
frapanta. Dar linisteste-te, odata ce trecem de control, poti sa 
redevii tu Insäti. 

— Si daca el, contele, ajunge inaintea noastra? 

— Nu exista niciun risc, n-a luat trenul. 

— De unde stii? 

— Cat ai dormit tu, i-am trimis un e-mail rugându-l să asiste 
neapărat la sesiunea care se ţine la sfârșitul după-amiezii la 
parlamentul din Dublin. 

Ekaterina se uită lung la Mateo. 

— Vezi tu... smochingul tău frumos, butonii de sidef, pantofii 
de lac, chiar și mutra ta frumoasă, toate astea îmi sunt 
indiferente, însă ceea ce se află aici înăuntru, zise ea punând un 
deget pe fruntea lui, îmi place enorm. 

Se ridică în vârful picioarelor și-l sărută. 


Seara a treia, Madrid 


Cordelia se privi în oglinda din baia restaurantului, apoi urcă 
la mezanin și intră valvârtej în biroul lui Diego. 

— Arăt ca naiba! Când mi-am făcut bagajul la Londra, nu m- 
am gândit la o astfel de cină. 

— Tu ai insistat s-o cunosti. Te-ai răzgândit? 

— Mă enervezi, Diego. Dă-te mai încolo, trebuie să vezi ceva. 

Cordelia scrise o adresă pe tastatura computerului și îi arătă 
pagina care se afișase. 

— Ce e asta? 

— Al 21-lea congres mondial farmaceutic, care se deschide 
mâine la Washington. Și partea cea mai frumoasă e că poţi să 
participi la conferinţe pe internet. 250 de tipi importanţi din 
domeniu, într-un singur loc, dormind în șase hoteluri și plătind la 
greu cu cărţile de credit. Chiar mă întreb dacă nu cumva suntem 
binecuvantati de zei. Graţie documentelor găsite în servieta lui 
Sheldon, am reușit să-i identific pe cei implicaţi până-n gat. 

— Câţi sunt? 

— Vreo 50. Mi se părea meschin sá ne gândim doar la noi 
răzbunând-o numai pe Alba. Listele din servietă demonstrează 
că scandalul nu se limitează la insulină. Un număr impresionant 


de oameni a căror supravieţuire depindea de preţul 
medicamentelor au fost victimele acelorași manevre, așa că mi- 
am extins lista de infractori cu gulere albe. Toţi cei pe care-i 
vom ruina sunt răspunzători de moartea a zeci de mii de 
pacienți. 

Diego se așeză pe colţul biroului și stinse ecranul pentru ca 
sora lui să-i acorde maximă atenţie. 

— Ai făcut o treabă remarcabilă, iar concluziile tale sunt 
înfricoșătoare. O să le luăm toată averea acestor asasini. Pentru 
nesătuii ăștia va fi mai rău să ajungă la sapă de lemn decât să 
stea câteva luni la închisoare. Însă o asemenea lovitură se 
pregătește riguros daca vrei să reușești. Nu-i loc de improvizații 
și, dat fiind că dispunem de prea puţin timp, trebuie să le cerem 
celorlalţi să ne dea o mână de ajutor. 

— Având în vedere cum ne-au ajutat la Paddington... 

— Eu vorbesc de atacuri simultane cu rezultat fulgerător. 
Fiecare se infiltrează după metoda lui. Chiar dacă unul dintre noi 
e reperat, nimeni nu va bănui amploarea operaţiunii. Trebuie să 
planificăm tot. Si, în primul rând, să găsim o cale de a ajunge la 
conturile bancare ale prăzilor noastre. 

— Imprimanta ta funcţionează? întrebă Cordelia reaprinzand 
ecranul. 

Si, până să răspundă Diego, recuperă trei foi din cutie. 

— Uite lista cu ţintele noastre, zise ea. Diseara se vor 
înregistra la receptiile hotelurilor. Domicilii, numere de telefon, 
adrese de e-mail, copii ale actelor de identitate cu fotografii. 
Până maine-dimineata, cele 50 de dosare ale noastre vor fi 
aproape complete. Mai rămâne să ajungem la conturile lor 
bancare. 

Diego se gândi puţin. 

— Numai că e foarte probabil ca firmele sa le achite 
cheltuielile profesionale. 

— Probabil, însă nu și cheltuielile personale. Telefoanele 
mobile ne vor permite să-i urmărim pas cu pas. Punem mâna pe 
numerele cărţilor de credit înainte să se întoarcă acasă. Să le 
conectăm apoi cu conturile lor va fi doar o chestiune de timp, 
pariez că toţi au legături cu cel mult 10 bănci mari. 

— Băncile mari nu se sparg ușor, replică Diego. Dar s-ar putea 
să am o idee, adăugă el, făcând o copie a ecranului unde era 
afișat logoul congresului. Falsific programul conferinţelor, 


pretinzand ca e actualizat, si fl trimit pe e-mail tintelor noastre, 
împreună cu un mic virus care se va propaga in smartphone-ul 
lor imediat ce-l vor deschide. 

— OK, dar, ca să nu dăm de bănuit, îl vom trimite tuturor 
participanţilor și chiar de pe serverele congresului. M-aș mira ca, 
pentru două zile de conferinţe, organizatorii să le fi echipat cu 
un sistem de protecţie sofisticat. 

— Bună idee, continuă Diego, care intrase în joc. Odată 
mobilele infectate, când se vor conecta la aplicaţiile bancare, 
vom avea și numele lor de utilizatori. 

— Putem face un check-list, daca vrei. Acte de identitate, 
fotografii, adrese personale, geolocalizare, mail, checked! 

— Si numerele conturilor din bănci, cat de curând, daca 
norocul ne surâde. Și cina noastră este checkea, Flores mi-a dat 
un SMS adineauri că ne așteaptă la bar. 

— Du-te, vin si eu mai târziu. 

— Nici vorbă, te cunosc prea bine. Cât timp avem la dispoziţie 
pentru a ne completa lista? 

— Congresul durează două zile, deci avem două zile. 

— Diseara le voi trimite celor din grup un mesaj pentru a-i 
informa despre operaţiune, dar nu vom lansa adevăratul atac 
decât după ce toată lumea va răspunde la apel. 

Putem foarte bine sá ne lipsim de ceilalți. Programám 
operatiunea si o lansam de pe o duzina de servere din toata 
lumea. Si mai bine: in fiecare dintre orasele in care locuiesc 
tintele noastre. Servere relativ slab protejate, case de asigurari 
sociale, spitale, scoli, in fine, ai prins ideea. In consecinta, 
originea atacului va fi aproape imposibil de detectat. 

— Insä, daca luám sume mari, báncile o sá le ceara clientilor 
confirmarea ordinelor de virament. 

— Nu si cu dubla autentificare, iar noi vom avea control 
asupra telefoanelor lor. Dar sá n-o lásám pe Flores sá astepte, o 
să-ţi explic la noapte ce am în minte, partea a doua a planului 
meu. O să vezi că e și mai machiavelica. 

Părăsiră biroul şi coborâră scara de la mezanin. În timp ce 
traversau bucătăria, Cordelia se întoarse spre Diego. 

— Te previn că dacă ea e în rochie sau în fustă... 

— Îţi aduc aminte că esti sora mea, nu rivala ei, râse Diego. 

— Cele două aspecte nu sunt incompatibile, răspunse 
Cordelia. 


Intrara in sala. Cordelia il apucä de brat pe fratele ei cand o 
văzu pe Flores, îmbrăcată într-o rochie scurtă, mulata si arătând 
chiar mai frumoasă decât în fotografie. 


ae 
SET 


21. 
Seara a treia, Londra 


Sub candelabrele de cristal ale salii de bal, se stransesera 200 
de persoane. Lambriuri aurite, pardoseala de marmura, tapiterii 
de matase gris perle, un cvartet de coarde cantand pe o estrada 
si trei bufete somptuoase alcatuiau decorul marii receptii date la 
Dorchester. 

Mateo si Ekaterina scrutau adunarea, el căutându-l pe Baron, 
iar ea privind totul curioasa. 

Industriasi influenti, mari finantisti, administratori de fonduri 
de investitii, comercianti de arme si de materii prime discutau 
despre un viitor nesigur, promiţător pentru unii, înspăimântător 
pentru alții. Recesiunea, inflaţia, noile tratate comerciale, 
acordurile bilaterale alimentau conversații insufletite. 

— Pe cât punem pariu că sparg telefonul prim-ministrului? 
șopti Ekaterina. 

— Ar fi necinstit din partea mea, fiindcă ai pierde. Englezii 
sunt foarte scrupuloși în materie de securitate informatică. 

— Nu și la Camera Lorzilor, din câte mi s-a spus. 

— Vorbesc de serviciile secrete, nu de parlamentari. 

— lar eu, de telefonul lui personal, sunt sigură că are unul la 
el. 

— E prim-ministru, nu un tip oarecare. 

— Cu doar câteva săptămâni în urmă, Jarvis Borson nu era 
decât un alcoolic inveterat, iar primele sale discursuri ca șef al 
guvernului nu mi-au dat impresia că a lăsat-o mai ușor cu ginul. 
Chiar și părul din capul lui e beat mort. 

— Avem lucruri mai urgente de făcut, nu? 

— Decât să-l piratăm pe Jarvis Borson? Vorbește în numele 
tău. 

— Si cum intentionezi să-l abordezi? 

— E suficient să preiau controlul Wi-Fi-ului hotelului la care 
mobilul său trebuie să se fi conectat deja, pentru că reţeaua 
celulară e zero în clădirea asta somptuoasă. Apoi pândesc 
momentul când îi trimite un SMS amantei, rutina, ceva. 

— Ești răutăcioasă, o asigură el arătându-i discret o femeie ce 
stătea singură lângă bufetul numărul trei. A venit cu partenera 
lui. 


— Acorda-mi o jumatate de ora si te las sa alegi pe ce pariem, 
fiindcă știu sá accept o înfrângere, adăugă ea înainte de a-l 
părăsi. : 

Ekaterina se indrepta spre partenera prim-ministrului. li facu 
un compliment, admirändu-i rochia si o intreba daca locuieste In 
Londra, ceea ce o amuzá pe interlocutoarea sa. 

— Scuze, a fost o intrebare prosteasca, isi reveni Ekaterina. 

— Nu neaparat, am crescut in Sussex, inca locuiam acolo 
pana de curand. Dar dumneavoastra, londoneza? 

— In ce domeniu lucrati? continua Ekaterina, respectändu-si 
planul intocmai. 

— Politica, raspunse calm tänära femeie, intrebandu-se In 
sinea ei pe ce lume traia Ekaterina. 

— Atunci, felicitari pentru Brexit, ati reusit intr-un final. 

— Nu fara greutati. 

— Ma tem ca greutatile abia urmeaza, replica Ekaterina. 

Tacura amandoua cateva clipe. 

— Cine sunteti? o chestiona partenera prim-ministrului. 

— O stráiná neinteresanta. 

— Lasati-ma sa ghicesc... Jurnalista, nu? 

— Da’ de unde! Ce idee! 

— Oamenii pe care-i intälnesc au mai degraba obiceiul sa-si 
exagereze calitatile decat sa declare ca nu prezinta interes. In 
plus, cum nimeni aici nu doreste cu adevarat sa stea de vorba 
cu mine, va dati seama ca franchetea dumneavoastra ma face 
circumspecta. 

— De ce circumspecta? 

— E prima oará cand veniti la Londra? Aveti un accent... 
suedez? 

— Norvegian. 

— Sunt prima femeie necäsätoritä care sta in Downing Street. 
Asta nu le pica bine multora, adauga ea, rotindu-si ochii prin 
sala. 

Ekaterina facu un tur de orizont, observand condescendenta 
tuturor celor care le aruncau priviri pe furiș. Nu-l aprecia deloc 
pe prim-ministru, însă se simţi brusc complice cu femeia care îi 
făcuse această mărturisire și care părea la fel de pierdută ca ea 
în mijlocul prestigioasei adunări. 

— Lucrez în domeniul securităţii informatice, minţi Ekaterina, 
asumându-și un risc calculat. 


— Foarte original. Si in ce consta asta mai exact? 

— Dati-mi telefonul pentru cáteva minute si o sá va explic mai 
usor decat printr-un discurs lung. Sau, daca preferati, va pot 
arata pe al meu. 

Partenera prim-ministrului zámbi, își deschise geanta si 
strecură discret mobilul în mâna Ekaterinei care, cu o mișcare 
din cap, îi ceru să-l deblocheze. Apoi studie ecranul, verifică 
parametrii aparatului și i-l înapoie proprietarei. 

— Ar trebui să vă protejaţi mai bine. Dacă aș lucra de partea 
negativă a forței, as putea să îl piratez uşor. Îmi imaginez că, în 
situaţia dumneavoastră, ar fi preferabil ca mesajele si 
fotografiile să nu ajungă publice. 

— Si cum să mă protejez? întrebă tânăra femeie. 

— Instalati-vá pe telefon o reţea virtuală privată. Acestea 
acţionează ca niște bariere invizibile, dar eficiente. În zilele 
noastre, e un minimum necesar. Găsiţi destule astfel de aplicaţii 
care funcţionează foarte bine. Alegeţi o marcă europeană în 
locul uneia rusești și, în cazul unor conversații intime, evitati 
căștile fără fir. E floare la ureche să le interceptezi. 

Văzându-și partenera în plină conversaţie, prim-ministrul 
deveni curios. Se apropie jovial și insistă să fie prezentat. 
Ekaterina îi întinse mâna cu stângăcie, iar el își îndoi spinarea să 
i-o sărute, profitând de ocazie ca să se aplece peste decolteul 
ei. Ekaterina nu avu timp să-și rostească numele, fiindcă 
numărul trei de la British Petroleum îl inhata pe prim-ministru. 

— Exuberant în public și discret in particular, cine să-i mai 
înțeleagă pe bărbaţi? comentă tânăra femeie, un pic stânjenită. 
Vă mulţumesc pentru sfaturi, le-am reținut și le voi pune în 
aplicare chiar de mâine. Cred că sunteţi așteptată sau aţi 
produs o impresie puternică. Bărbatul de lângă coloana aceea 
nu vă scapă din ochi. 

Ekaterina o lămuri că bărbatul respectiv era insotitorul ei, un 
cuvânt a cărui rezonanţă o auzi în clipa când îl pronunţă. 

Se scuză politicos si se îndepărtă. Acum dispunea de 
informaţiile necesare pentru a controla mobilul acestei femei și 
a-i umbla în agendă de la distanță. Nici nu mai trebuia să 
aștepte ca prim-ministrul să-l activeze pe al său. Si totuși, nu o 
mai interesa să pătrundă în telefonul partenerei lui, singurătatea 
femeii o mișcase. Se opri lângă Mateo care îi arătă trei bărbaţi 
discutând retrași în apropierea unei ferestre. Ekaterina il 


recunoscu pe Baron. Își scoase mobilul, îl ridică în dreptul feţei, 
prefăcându-se că-și aranjează părul și trase o rafală de 
fotografii. Apoi merse liniștită spre ieșirea din sala de bal și îl 
așteptă pe Mateo. 

La scurt timp, părăsiră hotelul Dorchester. 


Frunzișul argintiu al artarilor se înălța deasupra grilajului din 
Hyde Park, Marble Arch strălucea cu putere, taxiurile negre 
defilau pe Park Lane. Să meargă în rochie de seară pe un trotuar 
din Londra, într-o noapte de vară, în compania lui Mateo, era 
pentru Ekaterina ceva atât de străin de viaţa ei, încât chiar se 
întrebă dacă trăia în realitate acest moment. 

— Cine erau bărbaţii cu care vorbea Baron? zise ea. 

— Potrivit informaţiilor mele, cel cu barbă este noul 
ambasador american, venit la post de câteva luni. Un fost 
general în dizgrație, nevoit sá se pensioneze anticipat sub 
precedenta administraţie, nimeni n-a aflat vreodată de ce. 

— Si celălalt? 

— David Kich, un magnat din domeniul energiilor fosile. El si 
fratele sau domnesc peste un imperiu care nu se limiteaza la 
petrol sau mine de carbune. In ultimii ani, au cumpárat aproape 
toate canalele de televiziune locale americane, precum si un 
numar impresionant de publicatii regionale. 

— Ciudate investiţii în condiţiile in care presa scrisă se zbate 
să supravieţuiască. 

— Nu ca să câștige bani au făcut-o; ci ca să cheltuiască. Fraţii 
Kich sunt niște lobbiști care au vărsat sume considerabile în 
cercuri de influență. Amândoi sunt fanatici ai economiei 
libertariene, lucrează pentru ca subventiile guvernamentale și 
programele de ajutorare a celor mai defavorizati să înceteze pur 
și simplu să existe. Au contribuit din plin la alegerea lui Trump. 

— Cat au injectat în campania lui? 

— E mai complicat de-atât. Au angajat sute de persoane care 
au dat mii de telefoane, au bătut la zeci de mii de uși în statele- 
cheie pentru alegeri. Fraţii Kich au făcut apel la persoane 
dispuse sa semene îndoiala, au finanţat campanii de 
dezinformare despre încălzirea climatică, evident, pentru 
propriile interese. Cu ajutorul a milioane de dolari, au reușit să 
dea peste cap măsurile luate pentru reglarea emisiilor toxice și 
să împiedice apariția unei taxe pe carbon. 


— Asadar, niste dobitoci de toata frumusetea... Si nimeni nu i- 
a dat in gat. Daca as fi stiut, cu mare placere as fi... 

— Au făcut-o câţiva jurnaliști, însă cand fraţii Kich au simţit ca 
vântul începe sa bata din altă direcţie, s-au apucat să-și 
îmbunătăţească imaginea, făcând donaţii istet mediatizate către 
diverse fundaţii. 

— Roosevelt spunea că nicio fracțiune din marile averi 
cheltuită în scopuri caritabile nu va putea să compenseze 
imoralitatea cu care acestea au fost dobândite. Trebuie să 
descoperim ce naiba făceau Baron cu David Kich și cu un fost 
general devenit ambasador. 

— Am recuperat destule date din mobilul lui. Să vedem unde 
ne duc ele. 

O adiere începu să sufle rece și Ekaterina se înfioră. Mateo o 
strânse la piept și o luă spre Mount Street. 

— Apropo, pariul nostru? întrebă el, ducând-o să cineze la 
Scott, un restaurant renumit din Mayfair. 

— L-am pierdut, minţi ea. 


Noaptea a treia, Istanbul 


Eylem se încadră în fluxul circulaţiei din Istanbul, care nu se 
domolea niciodată, nici măcar seara. 

— Ce te-a apucat în restaurant? întrebă ea. 

— Nimic, un acces de oboseală. 

— Când m-ai sărutat sub portic, nu păreai obosită. 

Eylem știa că Maya mintea, dar nu voia să strice seara, asa că 
nu comentă. 

— Mergem să ciugulim ceva la tine? propuse Maya. 

— Ti-am zis, vremurile se schimbă. Vecinii mă observa si 
prefer să evit bârfele de cartier. 

— Atunci, la mine la hotel. 

Eylem o luă în direcţia districtului Beyoglu. Maya cobori 
parasolarul și îl potrivi astfel încât să vadă geamul din spate în 
oglindă. 

— Am câștiga timp dacă mi-ai spune ce te frământă. Ai 
probleme? o chestionă Eylem. 

— Cred că totul e doar în mintea mea. 

— Are legătură cu bărbatul care te privea mai devreme? 

Maya rămase tăcută. 


— Ce invarti la Istanbul? continua Eylem. 

— Vand sejururi de lux unei clientele VIP. 

— Si ce le furnizezi clientilor tai VIP? Droguri? Fete? 

— Esti nebună? Drept cine ma iei? 

— Drept cineva care nu pare Sa aiba constiinta linistita. 

Maya reperase o berlină neagră rulând la distanţă constantă 
în urma lor. 

— Ce-ar fi să mergem să dansăm? 

— E cam devreme, nu? 

— Oprește la staţia de benzină de-acolo! 

Eylem coti brusc, aruncând-o pe Maya în geam. 

— Drace, puteai să mă previi! 

— Crezi că n-am observat micul tău joc, replică Eylem, oprind 
mașina. Plecarea precipitată de la Nicole, sărutul pasional pe o 
straduta întunecoasă, dorința ta de a schimba destinaţia, iar 
acum, direcția. Nu știu ce e în capul tău, sunt treburile tale, dar 
am dreptul să știu dacă mă expui unor riscuri. 

Oricare ar fi fost intenţia șoferului berlinei, mișcarea abruptă 
de volan al lui Eylem îl surprinse la fel de mult ca pe Maya. 
Audiul negru depăși claxonând zona benzinăriei și-și continuă 
drumul. 

— Cunosti un traseu ocolit spre Pera Palace? 

Eylem o privi sfidător și demară. Era inutil să încerce să 
obțină explicaţii. In plus, sărutul Mayei îi dădea o senzaţie de 
lucru neterminat. Îi puse mâna pe coapsă și urcă încetișor până 
între picioare. Maya se lăsă în voia ei și cobori geamul. 

Căldura serii intră în habitaclu. 


Imediat ce ajunseră la hotel, Eylem puse stăpânire pe baie. 
Maya profită ca să-și deschidă laptopul. Scoase din geantă 
fotografia fetiţei și se uită atent la fata ei slabă. De când sosise 
la Istanbul, impresia că a picat într-o cursă se întărea de la o ora 
la alta. De ce nu i se comunicaseră până acum coordonatele de 
la post-restant, de unde trebuia să ridice instrucţiunile? Această 
așteptare era anormală, dacă nu cumva se încercase instalarea 
unui dispozitiv de supraveghere în jurul ei. Nu putea să 
contacteze RG, dar un alt aliat ar fi ajutat-o să clarifice situaţia, 
un prieten vechi și demn de toată încrederea. 

Eylem se pregătea să facă baie, așa că avea să mai lipsească 
o vreme. Maya porni televizorul, își lăsă intenţionat geanta și 


telefonul mobil pe pat si se strecura afara din camera, inchizand 
cu grija usa ca Sa nu faca zgomot. 

Centrul de afaceri se afla la primul etaj si, la ora aceasta, era 
pustiu. Maya introduse stickul USB de care nu se despartea 
niciodata in unitatea centrala a unuia dintre calculatoarele puse 
de hotel la dispozitia clientilor, redirectiona conexiunea spre un 
server situat In Argentina si trimise un mesaj criptat. 

Ecranul ramase inert. Maya se uita la ceas, sperand ca Eylem 
se relaxa in cada. 

In sfärsit, trei puncte clipirä. Vitalik räspunsese la apelul ei. 

— Lastivka, ce mare bucurie sa te citesc. 

Lastivka însemna „rândunică” în ucraineană, Vitalik obișnuia 
să-i spună așa pentru că îl contacta întotdeauna când se afla 
într-o călătorie. Maya îl adora. Vitalik avea un umor nebun, o 
poftă de viata inepuizabilă. Se exprima într-un limbaj înflorit, 
presărat cu expresii pe care le inventa sau le adapta după 
dispoziţia de moment, folosind un vocabular aproximativ, dar 
reușind mereu să se facă înţeles. Vitalik era o stâncă. Si un 
strateg de o precizie redutabilă în atacurile sale. 

— Ești bine? îl întrebă ea. 

— Nu aici e problema, Lastivka. Tu nu ești bine, altfel nu l-ai 
căuta pe scumpul tău Vitalik la o asemenea oră, doar dacă nu 
cumva vrei... să mă anunti ca ești la Kiev. Esti la Kiev? 

— Nu, dar aș prefera să fiu. 

— Deci ai o problemă. Servantul tău devotat îţi stă la 
dispoziţie, ce pot să fac pentru Lastivka mea? 

Maya îi mărturisi că se simţea supravegheată. De când sosise 
la Istanbul, avusese certitudinea că era urmărită, de două ori, 
până la un restaurant de a cărui existenţă nici nu știa cu o oră 
înainte să se ducă acolo. 

— Crezi că cineva a pus un păianjen pe tine? Ai fi ca 
grădinarul udat. 

— Stropitorul stropit, îl corectă ea. 

— În ziua când o să vorbești ucraineana cum vorbește Vitalik 
limba ta, o să putem face concurs de vocabulă. 

— Vocabular... 

— Ai nevoie de ajutor sau mă tulburi în plin meci de fotbal ca 
să faci pe profesorul? 


— Nu vreau sa-mi testez laptopul sau telefonul, dar unul 
dintre ele este compromis, cei care má supraveghează își vor da 
seama ca am banuieli. Ai putea sa verifici tu daca sunt curate? 

— De ce nu faci asta de la alt calculator? 

— Tu esti mult mai talentat decat mine la astfel de lucruri. 

— Stiu, dar preferam sa te aud scriind. 

— Spunand. 

— Nu ma mai corecta sau ma intorc la televizor. 

— Poti sa te apuci de treaba acum? 

— Imposibil, Sidorciuk a luat adineauri cartonas galben. Daca 
viata ta nu e in pericol imediat, verificarea va astepta sfärsitul 
meciului. 

— Maine-dimineata ar fi deja formidabil. 

— Maine va fi, promise Vitalik. 

— Multumesc, raspunse Maya. 

Se pregătea să întrerupă comunicarea, cand apäru un ultim 
mesaj. 

— Fii prudentă, Lastivka. Acord o mare încredere instinctului 
tău. 

Maya urcă în cameră și deschise încet ușa, pândind cel mai 
mic zgomot. Televizorul era stins. 

Eylem o aștepta pe pat, cu un prosop prins în jurul taliei. 
Maya căută un motiv cu care să-și justifice absenţa, însă Eylem 
desfăcu prosopul și nu-i mai lăsă timp. 


KKK 


— Maya nu putea să apeleze la RG nici dacă se simțea în 
pericol? 

— Era regula jocului, fiindcă ei nu o foloseau oficial. 

— Un joc periculos totusi, în conditiile in care ei o trimiseserä 
in misiune la Istanbul! Stiau că e supravegheată si de aceea 
informatiile fi erau transmise cu picătura? 

— Informațiile nu erau transmise cu picătura, se aştepta 
localizarea fetitei din fotografie. Dar se impuneau anumite 
precautii. Contrar a ceea ce credea Maya, nu RG o trimisese la 
Istanbul. 


22. 
Dimineata a patra, Tel Aviv 


Janice se uita cu un ochi la ceasul desteptator si sari din pat. 
Își trase pe ea un halat de baie si traversă salonul pustiu. 
Probabil că David era în atelierul lui. În bucătărie, găsi o tavă cu 
micul dejun și se întrebă cum s-ar fi descurcat să trăiască fără 
colocatarul ei. 

Aprinse focul sub cafetieră și profită de razele soarelui în fata 
ferestrei. 

Cu ceașca de cafea într-o mână și cu telefonul în cealaltă, își 
consultă mesajele. Mateo o căutase, Vitalik dorea să știe la ce 
oră ar putea să comunice cu ea, un al treilea mesaj îi sugera să 
treacă să-și vadă bunica la începutul după-amiezii. O 
recomandare aparent anodină, dar care îi retinu toată atenţia. 
Noa îi dădea întâlnire în grădina căminului de bătrâni Tel 
Hashomer. 

David intră în bucătărie și își pregăti un ceai. 

— Efron te caută de la 9 dimineaţa, ești foarte așteptată, se 
pare. Mă rog, mai ales articolul pe care i l-ai promis de optzile... 
M-a rugat să-ţi amintesc că paginarea e practic terminată. 

— De ce te sună pe tine? 

— Pentru că a încercat să te sune de 10 ori... Somnul tău e de 
o profunzime abisală. 

Janice luă iar telefonul și constată că numărul lui Efron apărea 
efectiv de 10 ori. Nu terminase nici pe departe articolul și chiar 
nu era momentul să fie concediată. Făcu un duș rapid și îl rugă 
pe David să o lase la redacţie. El acceptă fără să comenteze, 
ceea ce nu-i stătea în fire, însă prietena lui era atât de strânsă 
cu ușa și în așa hal de stresată, încât David consideră că nu 
avea niciun rost să-i mai arunce și el o intepáturá. Pe drum, îi 
atrase totuși atenţia că sandalele erau desperecheate. Conduse 
cât de repede putea, în timp ce Janice căuta o scuză. 

În clipa în care David opri în fata redacţiei, Janice täsni din 
mașină multumindu-i, apoi urcă vijelios scara cea mare și dădu 
buzna în biroul ei. Căldura era sufocantă. Deschise fereastra și 
încercă să-și adune gândurile, preocupată de discuţia pe care 
trebuia să o aibă cu Efron și, pe deasupra, arzând de nerăbdare 
să afle ce descoperise Noa. Isi pipăi buzunarul după pachetul de 
țigări și fumá una, aplecată peste computer, încercând să-i 


trimită un mesaj pentru a o convinge să devanseze întâlnirea. 
Până la urmă, tastă: 


Bunica o să vrea probabil să-și facă siesta, aș prefera s-o 
vizitez înainte de prânz, ce zici? 


Ecranul rămase mut. 

Poate Noa era într-o ședință sau pur și simplu în 
imposibilitatea de a-i răspunde. 

Efron intră în birou fără să ciocăne. 

— Fumezi de dimineaţă, în redacţie? Deci articolul nu-i gata. 
Mă bagi în rahat... Am obosit să te acopăr, Janice, durează de 
prea multă vreme, zise el așezându-se pe scaun, în faţa ei. 

Fără să o slăbească din ochi, îi făcu semn să-i dea ţigara, ceea 
ce Janice acceptă cu dragă inimă, sustinändu-i privirea în timp 
ce el trăgea adânc fumul în piept. 

— Spune-mi că ai o știre exclusivă de prima pagină, o chestie 
credibilă, dă-mi un singur motiv ca să nu te concediez. 

Janice era împietrită, derutată și furioasă că nu putea să-i 
explice de ce lucrul care-i ocupa tot timpul era cumva mai 
important decât articolul pe care ar fi trebuit să i-l predea. 

— Iti rezervasem jumătate de pagină, îţi dai seama? Ce-o sá 
spun acum la machetare? 

Ea își luă ţigara înapoi și inspiră profund, hotărâtă sá mizeze 
totul pe o carte. 

— E mai mult decât o știre exclusivă, e ceva ametitor, te 
implor să mă crezi. Am nevoie de patru zile, poate o săptămână, 
e ceva atât de uriaș, că nu-i văd sfârșitul, dar, dacă reușesc să- 
mi duc ancheta la capăt, o să-ţi ofer un articol de prima pagina, 
care va fi preluat de ziarele din toată lumea. 

— Atunci, bine! exclamă Efron, plesnindu-se peste genunchi. 
De mult nu te-am mai văzut sub presiune, îmi place! Fii totuși 
atentă să nu cazi în aceeași capcană... 

Janice știa cu certitudine la ce făcea aluzie redactorul-șef. 
Când îl atacase pe Ayrton Cash, miliardarul englez folosise 
mijloace importante pentru a o discredita. In ancheta ei, Janice îl 
acuza că finantase o campanie de dezinformare pentru a 
câștiga voturi în favoarea Brexitului, detaliind, pe bază de 
dovezi, beneficiile colosale pe care el personal urma să le tragă. 
Introducerea articolului era elocventă: „Un miliardar cumpără 


Marea Britanie”. Furios ca fusese prezentat astfel, Cash 
angajase o armata de troli pe net pentru a gasi toate articolele 
pe care ea le semnase de la inceputul carierei, expunändu-i 
erorile din tinerete, decupand abil textele si scotänd 
fragmentele din context pentru a-i pune la îndoială 
obiectivitatea și a-i atribui poziţii politice extreme, dezvăluindu-i 
viata dezordonată, înclinația pentru alcool, mintind în privinţa 
motivelor care o împiedicaseră să servească în armată. Acestor 
agenţi anonimi ce desfășurau o activitate de subminare și 
distrugere li se adaugase o cohortă de comentatori antisemiti. 
Un val de insulte și de ameninţări se revărsase pe reţelele 
sociale, cerând concedierea ei imediată, acuzând-o că inventase 
totul ca să se remarce, că, prin intermediul unei anchete false, 
ataca suveranitatea poporului englez, că acţiona în folosul unei 
puteri străine ostile intereselor Marii Britanii. Cash câștigase 
bătălia. Furia fata de jurnalistă lăsase în umbră scandalul pe 
care ar fi trebuit să-l declanșeze manevrele miliardarului. Când 
bănuiești pe cineva că e manipulat de forte nevăzute, niciunul 
dintre cuvintele sale nu mai e credibil. 


Discreditată, Janice plătise scump, avusese nevoie de câteva 
luni ca să ridice capul și să se apuce iar de scris. 

— Iti dau optzile, continuă Efron, și patru înainte să-mi explici 
la ce lucrezi. Dar, daca nu finalizezi ancheta asta, o sa fie 
ultima. 

Efron se plesni iar peste genunchi, ticul lui atunci când era 
entuziasmat, și se ridică. 

— Si-ti reamintesc că e interzis să fumezi în birou, adăugă el 
trăgând un ultim fum înainte de a stinge ţigara în scrumieră. 

Imediat ce Efron ieși din încăpere, screensaverul lui Janice 
lăsă loc unui mesaj. 


Buni te așteaptă la ora 11 în grădină. 
Era 10:45. 


Dimineaţa a patra, Londra 


Cand se trezi, Ekaterina gasi locul de langa ea, din pat, gol. 
Mateo lucra in camera aláturatá. Se ridicä si deschise dulapul ca 
sá se imbrace, dar dädu cu ochii de rochie. 

— Ai fost foarte eleganta, li sopti Mateo apäränd in spatele ei. 

— Mulţumesc. O s-o înapoiez, e o nebunie mult peste 
posibilitatile mele materiale. 

— Ar trebui s-o pastrezi. Vino cu mine, am pus mana pe ceva 
care o s-o intereseze mult pe Janice, zise el inainte de a se 
întoarce la birou. 

Ekaterina îl ignoră complet. Se duse la fereastră și inspiră 
adânc, umplându-și plămânii cu aerul de vară. Nu se grăbea, 
așa cum nu se grăbea să afle ce a descoperit Mateo. 

— Urăsc tonul ăsta autoritar de șef. In plus, nici nu ti se 
potrivește, zise ea. 

— Dacă binevoiesti să vii lângă mine, cred că o să ma urasti 
mai puţin. 

— Ce-ai dibuit? întrebă ea apropiindu-se. 

Mateo făcuse cercetări despre ambasadorul care stătea de 
vorbă cu Baron în seara precedentă. Afișă pe ecran o fotografie, 
pe care o găsise pe net. La vremea respectivă, ambasadorul era 
doar un locotenent de infanterie și purta o uniformă acoperită 
de decoraţii. 

Ekaterina se aplecă spre ecran. Mateo mări imaginea, făcând 
zoom pe reverul hainei, unde era prinsă o broșă metalică cu un 
cap de cal întors spre stânga. 

— Ambasadorul Statelor Unite aflat la post în Londra făcea 
parte din PSYOPS! exclamă ea. 

— Așa mi se pare și mie. 

— Trebuie s-o anuntam pe Janice. 

— S-a rezolvat. Si m-am apucat să transcriu informaţiile 
sustrase din mobilul lui Baron. Următoarea lui escală e Roma. 
Şeful ligii de extremă dreaptă participa din nou la alegerile 
generale care vor avea loc peste o lună. 

— Crezi că pune la cale o lovitură în ltalia ca la Oslo? se 
îngrijoră Ekaterina. 

— Deocamdată, nimic nu indică așa ceva, dar nu încape 
îndoială că se duce acolo ca să manipuleze alegerile. Am cât de 
cât idee despre natura proiectelor sale. Citește e-mailul ăsta. 

Mateo afișă un e-mail pe ecran. Baron îi scria unui responsabil 
din Liga Nordului: 


Caii sunt în boxele lor, gata pentru începerea cursei. 


— Cei din PSYOPS? 

— E atât de evident, că pare imposibil! răspunse Mateo. 

— La Barnevernet, un educator ne tot spunea: „Nu căutați 
logica acolo unde oamenii nu au pus-o”. Ai mai găsit ceva în 
mobilul lui? 

— Hotelul unde va sta, Palazzo Montemartini, și lista 
întâlnirilor de la Londra, înainte de plecare. 

— Cu cine trebuie să se vadă? 

— Cu Darnel Garbage, fost lider al unui partid de extremă 
dreaptă, reconvertit în șeful partidului independenţei Regatului 
Unit, herald autoproclamat al Brexitului, dar care încasează de 
10 ani salariu de parlamentar european, haios, nu? Diseară, 
Baron ia cina cu el, în compania proprietarului extrem de bogat 
al unui cotidian englez. Nu m-ar mira să participe și Kich. 

— Oslo, Londra, Roma... Profilurile oamenilor cu care ia 
legătura în fiecare oraș... Turneul ăsta înseamnă mai mult decât 
o campanie de influență. Ne scapă o chestie... 

— Influență și manipulare în același timp, exact ce vinde el. 
Dar sunt de acord cu tine... Norvegia, Marea Britanie, în curând 
Italia... încotro se mai îndreaptă ca să-și răspândească veninul? 
Trebuie să ne ţinem după el, mâine plecăm la Roma, o anunţă 
Mateo. 

— Mâine vom merge la Roma... repetă Ekaterina, dusă pe 
gânduri. 

Mateo o privi atent, tristeţea i se reflecta în zâmbet. Ekaterina 
își feri ochii și ieși pe balcon. El o urmă, dar rămase la câţiva 
pași în spatele ei. 

— Te-a deranjat ceva? 

— leri, Norvegia; azi, Anglia; mâine, Italia. Nu cunosteam 
ţările astea decât din filme si din cărţi, nu purtasem niciodată 
rochie lungă, nici nu participasem la vreo serată mondenă, 
apartamentul meu e mai mic decât camera asta. Vieţile noastre 
sunt foarte diferite. Însă îmi place viaţa pe care mi-am construit- 
o și am impresia că-i întorc spatele. 

— Asta te face nefericită? 

— Mă sperie. 


— Camera in care dormim are prea putina importanta, noi ne- 
am întâlnit ca sá actionám, restul nu contează. 
— Atunci, poate ca acest „noi” de care vorbeşti tu mă 


înfricoșează, rosti ea și se retrase în cameră. 
Dimineaţa a patra, Madrid 


Cordelia si Diego petrecuseră o buna parte din noapte în fata 
ecranelor. După ce pătrunseseră în serverele hotelurilor și 
trimiseseră virusul în telefoanele mobile ale participanţilor la 
congresul farmaceutic, verificaserá din ora în ora dacă 
transmiterea informaţiilor se efectua dupa cum era prevăzut. In 
final, Diego se dusese la culcare. Cordelia, neputând să doarmă, 
făcea puţină ordine prin apartament. 

Când aranjă ramele de pe etajeră, se opri in fata unei 
fotografii cu părinţii săi, făcută pe terasa casei din Cordoba. 
Amintirea verilor prinse viata. Stradutele înguste cu miros de 
iasomie, bougainvillea roșie ce acoperea zidurile, parcul unde 
tata o dădea în balansoar la umbra unui tei, plimbările cu mama 
la piaţa de flori. O ediţie veche din Războiu/ sfârșitului lumii îi 
atrase privirea, era cartea pe care ea i-o dăruise lui Diego chiar 
înainte să plece la Boston. Când o scoase din bibliotecă să o 
răsfoiască, descoperi în spatele ei o casetă de lemn în care se 
afla o mulţime de scrisori cu caligrafia Albei. 

— Închide-o, te rog, îi zise fratele ei intrând în cameră. 

Cordelia cobori capacul și se întoarse cu faţa la el. 

— N-ai decât să mă crezi o exaltată, dar să dai peste scrisorile 
astea la trezire e un semn, poate. 

— Uneori, mă întreb dacă nu cumva tu ai impresia că ai iubit- 
o mai mult decât mine. Moartea Albei a lăsat un gol nemărginit, 
Flores s-a străduit să-l umple. N-a fost ușor pentru ea la început, 
dar, cu răbdare, a intrat în viata mea. Fie că vrei tu, fie ca nu. 

— Știu, Chiquito, am observat cum te privea și am văzut cum 
te uitai și tu la ea. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că de- 
acum n-o să mai am decât o parte din fratele meu pentru mine. 

Soneria telefonului mobil al lui Diego întrerupse discuţia. 
Numărul afișat începea cu un prefix englezesc, dar nu figura în 
agenda sa. l-l arătă și surorii lui. 

— Răspunde! 


Cordelia se îngrijoră vazandu-i fata descompusá. Diego făcu 
cátiva pasi, concentrat asupra interlocutorului. Cordelia se 
apropie, dar el o atentiona printr-un semn sa nu scoata niciun 
cuvant. 

— Inteleg, sopti Diego tn englezä, vin cat pot de repede... Va 
multumesc... Da, am notat numarul. Va sun imediat ce ajung. 

Lasa aparatul din mana si isi stranse sora in brate. 

— Nici nu-ti imaginezi cat sunt de fericit ca esti aici, rosti el cu 
glas tremurator. 

— Ce te-a apucat? Cine era? întrebă ea, împingându-l. 

— Un inspector de la Scotland Yard. Azi, dis-de-dimineata, ti- 
au gasit corpul plutind in canal. Vor sa ma duc sä-l identific, 
trasaturile sunt de nerecunoscut. 


23. 
Ziua a patra, Tel Aviv 


Noa astepta pe o banca in grädina caminului de bäträni. 
Janice isi ceru scuze pentru intarziere si se asezä lángá ea. 

— N-am mult timp la dispozitie, zise Noa. 

Apoi o anunta cu mandrie ca reusise sa mearga pe fir pana la 
sursa viramentului. Contrar a ceea ce credea Janice, Ayrton 
Cash nu era emitentul. 

— Si cine este la originea acestui transfer de fonduri? 

— Oxford Teknika, o asa-zisa societate de marketing turistic, 
cu sediul in Londra. Aparent, fara nicio legáturá cu PSYOPS. Unul 
dintre contactele mele la fata locului a acceptat sa treaca pe la 
adresa din antetul lor. 

— Si? 

— E o adresa-fantoma. O placuta pe strada si o alta la etaj, 
aplicata pe usa unei camarute. Un truc destul de frecvent 
pentru a stabili sediul unei societati. Dar genul asta de practici e 
rezervat, în general, paradisurilor fiscale, Insulele Cayman, 
Insulele Normande, Luxembourg. În plin centru al Londrei, n-are 
niciun sens. 

— Dar, după cum te cunosc eu, sigur ai găsit unul. 

— Oxford Teknika desfășoară alte activităţi decât turismul și 
proprietarii săi nu doresc să se afle care anume. Nu pot să-mi 
mai continui investigaţiile multă vreme, fără o autorizaţie 
oficială. Nu ţin neapărat să mă admonesteze șefii. Dar 
scormonind în serverul JSBC, am văzut un al doilea virament 
suspect emis în aceeași zi. De astă dată, din Statele Unite, în 
dolari și pentru o sumă identică. Banii, dintr-o sursă încă 
necunoscută, au intrat în contul Oxford Teknika și au plecat 
imediat spre casieriile partidului naţionalist norvegian. Și așa 
ajungem la întrebarea pe care vreau să ţi-o pun. Ce mi-ai 
ascuns? 

Janice ezita să i se destăinuie prietenei sale. Însă n-ar mai fi 
obţinut nimic de la ea fără să-i ofere motive întemeiate. 

— Un partid neonazist primește fonduri provenind din Statele 
Unite, care trec printr-un paradis fiscal ca să nu fie observate. 
Nu-ţi trezește dorinţa de a afla mai multe? 

— Cu riscurile la care mă faci să mă expun, nu, răspunse Noa. 


— Bine, de acord. Am pomenit ieri de o tara europeana unde 
PSYOPS ar putea actiona, la Norvegia ma refeream. Numai ca de 
data asta nu intentionau sa manipuleze alegerile cu sprijinul 
rapperilor si cu sloganuri pentru tineret. Partidul neonazist 
pregatea un atentat la universitatea din Oslo, cu intentia de a 
arunca vina asupra imigrantilor. N-are rost sa-ti explic efectele 
scontate cu doua saptamani tnaintea votului. 

Noa ramase fara glas. 

— Un război de comunicare este un act de ingerintä 
indiscutabil; zise ea intr-un tarziu, dar aici vorbim de terorism. 

— Ai putea sa le soptesti un cuvânt superiorilor tăi si să-i 
convingi sa deschida o ancheta oficiala? 

— Depinde ce altceva vrei sa-mi mai spui, insista Noa. Te rog, 
Janice, nu ma face sa pierd timp pretios. Ai zis ,pregatea”, deci 
atentatul nu va avea loc? Cine ti-a furnizat informatiile si de ce 
autorii au renuntat la planul lor? Jucam cu cartile pe fata sau ma 
întorc la birou, declară ea, ridicându-se. 

Janice nu răspunse. Supărată, Noa plecă fără să-și ia la 
revedere. 

— Stai! strigă Janice, alergând după ea. 

O prinse din urmă pe Noa, care se îndrepta spre gardul de fier 
forjat al grădinii, și o apucă de brat. 

— Cineva s-a infiltrat în Partidul Națiunii, le-a descoperit 
planurile, precum și o dovadă compromiţătoare pentru șefi. Cu 
câteva ore înaintea atacului, persoana în chestiune i-a trimis o 
copie a respectivei dovezi unuia dintre ei, amenințând că 
dezvăluie totul presei dacă atacul nu era anulat. 

— De ce n-a trimis dovada direct poliției? Complotul ar fi fost 
demascat, iar vinovatii, interogati. 

— Pentru că era prea târziu, mărturisi Janice. Poate n-o fi fost 
soluţia ideală, dar s-a evitat răul cel mai mare. 

— Poţi să-mi explici de ce o persoană - sursa ta, îmi imaginez 
- infiltrată într-un partid norvegian contactează o jurnalistă din 
Tel Aviv atunci când află că un atentat la Oslo e iminent? 

— Să zicem că e o veche cunoștință. 

— Nu știam că ai astfel de relaţii, replică Noa. Și-mi închipui 
de asemenea că toate astea nu au nicio legătură cu asasinarea 
șefului acestui partid și înlocuirea sa la repezeală cu numărul doi 
din partid, nu? 


Janice pastra tacerea, calculand consecintele acestei discutii 
si pana unde trebuia sá mearga pentru a-si atinge scopul. 

— Ai facut deja mult, zise ea, nu vreau sa te compromit. Da- 
mi o copie a celui de-al doilea virament, o sa vad ce pot face la 
randul meu. 

— Vrei sa spui că cineva dintre relatiile tale, replica Noa, 
rostind apăsat cuvântul, ar putea să descopere în locul meu cine 
l-a emis? Nici nu se pune problema! Dacă sunt prinsă, îmi pierd 
jobul, e caz de indisciplină. E interzis să părăsim birourile cu o 
hârtie cât de mică, fără o autorizaţie semnată de superiori. lar 
înainte de a ieși pe ușă, trecem prin detectorul de metale, în 
scopul prevenirii oricărei sustrageri de informaţii sensibile pe 
suport magnetic. Suntem în Israel, Janice. Aici protecţia impune 
vigilenta permanentă, nicio măsură de precauţie nu e neglijată. 

— OK, vezi ce poţi face fără să te expui, acum cunosti miza. 

— Nu-ţi promit nimic. Hai să ne luăm la revedere ca niște 
prietene bune. 

Noa se apropie, o sărută pe Janice pe obraz și ieși din parc. 


Ziua a patra, Istanbul 


Maya mai aduna câteva fărâme de somn după o noapte 
agitată. Auzi un fasait la ușa camerei și deschise ochii. Eylem își 
consulta e-mailurile pe smartphone. 

— Ai comandat ceva la room-service? 

Eylem clătină din cap, concentrată să citească. Maya dădu la 
o parte cearșaful, se ridică și zări un plic strecurat pe sub ușă. 
Scoase capul pe culoar, însă mesagerul dispăruse. Plicul 
conţinea o carte poștală, o imagine cu terasa cafenelei Pierre 
Loti, așezată pe o colină, în mijlocul unui cimitir. Pe spatele cărţii 
poștale nu era scris nimic. Maya cunoștea bine locul, foarte 
apreciat de turiști, chiar își ducea adesea clienţii acolo. De pe 
terasă, vederea asupra Cornului de Aur era splendidă. Privind 
cartea poștală, Maya simţi ușurare la gândul că o să afle în 
sfârșit ceva despre misiunea care o adusese aici, cu condiţia ca 
asta să nu însemne că se arunca în gura lupului. Intotdeauna 
primea instrucţiunile pe mobilul ei securizat. O carte poștală 
strecurată pe sub ușa camerei de hotel reprezenta o abatere de 
la regulă. Și era cu atât mai tulburător, cu cât trăsese pentru 


prima data la Pera, fiindca Le Meridien, unde obisnuia sa se 
cazeze, era ocupat complet. 

Își puse o pereche de pantaloni subţiri, o bluză din tricot ecru 
și sandale. 

— Pleci? o întrebă Eylem. 

— Te tentează un mic dejun la cafeneaua Pierre Loti? 

Eylem sări din pat. 


30 de minute mai târziu, în cartierul Sultanahmet, Eylem 
parca la poalele colinei, apoi o invită pe Maya să parcurgă 
ultima parte a drumului pe jos. Plimbarea avea să le sporească 
apetitul. 

Urcară străzile pavate, traversară potecile cimitirului, printre 
stele funerare vechi de sute de ani, și luară loc la masă, pe 
terasa aglomerată în ciuda orei matinale. 

Eylem căzu în extaz, apele Cornului de Aur scânteiau sub 
soarele deja fierbinte. 

— Trebuia să ajungi tu la Istanbul ca să iau micul dejun în 
această cafenea. Nu vin niciodată aici, deși e magnific. 

— Normal, replică Maya, cu gândul aiurea. Parizienii se duc 
rareori să ia micul dejun în Montmartre. 

— Te-am simţit absentă azi-noapte. Din cauza mea? Nu erai 
obligată să mă suni, oftă Eylem. 

— N-are nicio legătură cu tine, te asigur. 

— Atunci, ce căutăm aici? Te cunosc bine, îţi place să 
lenevesti în pat dimineaţa. 

— Încă nu știu și te asigur că e adevărul adevărat. 

— Dai multe asigurări. 

Maya se uită la ceas. | se indicase locul întâlnirii, însă nu și 
ora. Chelnerul le aduse un meniu, pe care Eylem să grăbi să-l 
studieze. 

— Scuză-mă un minut, zise Maya când telefonul începu să-i 
vibreze în buzunar. 

Intră în cafenea, străbătu sala cea mare și se închise în 
toaletă ca să citească mesajul pe care tocmai îl primise. Un SMS 
scurt, dar care spunea multe; îi dădu fiori reci când îl citi. 


Lastivka, ai simţit corect. 


Vitalik îi confirma temerile. Si dacă el se rezumase doar la un 
mesaj, asta însemna că smartphone-ul ei era infectat. Își dădu 
cu apa rece pe fata, deasupra chiuvetei, ca să se calmeze. Unde 
și când îi întinseseră capcana? 

Pierre Loti, un stabiliment aproape centenar, își păstrase 
vechea înfățișare, cabina telefonică din lemn de cireș o 
dovedea. Maya se duse la bar și schimbă cele câteva bancnote 
turcești pe care le avea la ea în fise. Dacă ar fi scos cartela SIM 
sau ar fi închis telefonul, ar fi riscat să se dea de gol. Puse 
mobilul în geantă, pe care o lăsă în afara cabinei, apoi îl sună pe 
Vitalik. 

— Linia e sigură? întrebă el. 

— Atât cât poate să fie o cabină dintr-o cafenea. Am puţine 
fise, spune repede. 

— Măcar n-o să mai încerci să mă corectezi tot timpul. Ești 
supravegheată, dar nu pot să te asigur că prin telefon. Am făcut 
teste, scuze ca mi-am băgat nasul în chestiile tale telefonice. 
Apelurile tale sunt retransmise. Atunci când îl activez, semnalul 
face un ecou, indiscutabil. Dar degeaba am periat aparatul, n- 
am găsit niciun virus. Asta e foarte ciudat. 

— Am un dispozitiv de ascultare plantat? 

— În orice caz, nu-i activ acum, când vorbeşti cu mine, mă uit 
pe ecran la activitatea telefonului tău și doarme ca un bebeluș. 

— În camera mea de la hotel? 

— Erai acolo când ţi-am trimis mesajul? 

— Nu, sunt departe de Pera. 

— Atunci caută în geantă. O brichetă, un pix, un tub de ruj, ai 
cumpărat lucruri recent? Oricum, la gunoi tot, apoi o să facem 
alte teste. Lastivka, gândește-te să-ți schimbi locul de vacanţă, 
pot să-ţi organizez un sejur de călătorie rapid. 

— Imposibil, încă nu am... 

Maya auzi trei bipuri, scotoci în buzunar după fise, dar 
legătura se întrerupse. 


leși din cabină, își luă geanta și se întoarse la Eylem, care o 
primi cu un zâmbet larg. 

— Cineva m-a luat drept tine, mă simt flatată. 

— Cum adică te-a luat drept mine? întrebă Maya, îngrijorată. 


— Baiatul care ne-a adus micul dejun m-a Intrebat daca sunt 
Maya Mandel si mi-a dat plicul asta. Si fiindca tu esti mult mai 
draguta decat mine, asta m-a flatat. 

— Aiurea! raspunse Maya luand plicul, pe care nu era scris 
nimic. 

Inäuntru gäsi o invitatie la un cocktail, seara, la ora 18, la 
Institutul Francez. 

— Care báiat? intrebä ea. 

— Nu-l mai vad. 

— Esti sigura? 

— Da, de ce? E un bilet de amor? 

Maya îi arătă cartonasul. 

— O invitatie pentru o persoana, tot un drac, oftá Eylem. 

— Te sun cand ies si ne intalnim undeva. 

— Cine zice ca mi-am rezervat seara pentru tine? 

Maya încercă s-o sarute pe gură, însă Eylem întoarse capul si 
sărutul nimeri pe obraz. 

— Pleci deja? 

— N-am încotro. Pe curând, îţi promit! 

— Termină cu promisiunile, mă enervezi! 

Eylem n-o lăsă pe Maya să plătească nota și îi ceru politicos 
să dispară. 


Maya cobori colina până la pontonul Eyüp, unde asteptä 
vaporul pentru Eminönü. 

Traversarea dura 20 de minute. Profitand de räcoarea 
raspandita de apele Bosforului, se sprijini in coate de bastingaj, 
reflectand. Cand incepusera sá o spioneze si cu ce scop? Isi 
consulta mesajele si nu gási niciunul care sá o compromitá. 

Podul Galata se apropia, vasul avea sa acosteze curand la 
capat. Maya facu inventarul gentii. Nu gasi niciun obiect pe care 
să nu-l fi avut deja cand se îmbarcase spre Turcia, cu exceptia 
unui pachet de batiste de hartie si a unei cutiute de bomboane 
cu menta. Renunta sa le arunce peste bord. Mai bine sa nu dea 
de înţeles ca se știa supravegheată. De ce nu îi strecurasera 
invitaţia la cocktail direct pe ușa de la hotel? Probabil știau că 
sunt două persoane în cameră și așteptaseră să fie singură pe 
terasa de la Pierre Loti ca să i-o înmâneze. Însă mesagerul 
greșise destinatarul, deci nu avea de-a face cu un profesionist. 


Si de ce aceasta invitatie trebuia sä ramana confidentialä? Ce 
cursa incercau sa-i intinda? 


Maya cerceta cu privirea orizontul. Puntea vasului era pustie, 
doar un cuplu de bătrâni urcase odată cu ea la Eyüp, însă ei se 
asezasera pe puntea inferioara. Maya deschise iar geanta si lua 
în mână fotografia copilului. Cine era aceasta fetiță care o 
punea în pericol? 


Dimineaţa a patra, Londra 


Ekaterina își închise laptopul. 

— La ce ora pleacă avionul nostru spre Roma? 

— Te-ai räzgändit? o intreba Mateo, frunzärind nepäsätor The 
Guardian. 

— E greu sä nu te räzgändesti dupä cele aflate de la Janice. 
Mä duc sä-mi fac bagajul. 

Se opri brusc si se intoarse. 

— Ceva ma intrigá. Baron intervine in alegerile din Norvegia, 
planuieste sa faca la fel in Italia, dar banii pentru operatiunile 
sale ar proveni din Statele Unite. De ce? 

Mateo impinse ziarul pe birou. 

— Deocamdata, nimic nu dovedeste ca banii care au finantat 
atacul prevazut la Oslo provin din aceleasi surse care servesc si 
pentru proiectele sale la Roma. 

— Totusi, continua Ekaterina, ganditoare... Un fost membru al 
PSYOPS devenit ambasador al Statelor Unite. Un prim-ministru 
englez numit de curând, ca si el. Robert Berdoch si Libidof, 
magnati ai presei populiste anglo-saxone, unul, american, 
celalalt, de origine rusá. Kich, miliardar ultraconservator 
american si lobbist al energiilor poluante. Vickersen, Garbage si 
Malaparti, trei sefi de partide de extrema dreapta europene... 

— Poti să-l tai pe Vickersen de pe listă. 

— Atunci, Thorek, succesorul lui, ceea ce e cam acelasi lucru. 
lar in centrul intregii nebuloase, Baron, bineinteles, Ayrton Cash, 
un alt miliardar englez, si, în sfârșit, JSBC, o banca mai mult 
decät dubios ascunsa Intr-un paradis fiscal. 

— Daca o luam asa, trebuie sa recunosc Ca... 

— ...ca undeva, in spate, exista un proiect mai vast, care inca 
ne scapa, completa Ekaterina. 


— Si daca Baron n-a venit la Londra ca sa puna in aplicare un 
nou plan, ci ca sa culeaga roadele unei munci deja indeplinite? 
Ciocnea cu Jarvis Borson. Cine zice ca n-a apelat la PSYOPS 
pentru a manipula votul care a determinat Anglia sa se desparta 
de cei mai apropiati aliati? 

— Ceea ce ar explica si discutia cu ambasadorul, adauga 
Ekaterina. 

— Sau si mai rau, continua Mateo. Daca sarbatoreau o victorie 
si pregäteau terenul pentru urmatoarele? In Irlanda, ca si in 
Scotia, se ridica voci care cer separarea de Londra. Daca asa 
ceva se va Intämpla, va insemna sfärsitul Regatului Unit. Marea 
Britanie este capatul de pod dintre America si Europa. Izolata, 
cu teritoriul si populatia divizate, nu va mai conta deloc pe 
esichierul mondial. 

— Pentru Brexit, sa admitem, aproba Ekaterina. Jarvis si-a 
mizat viitorul politic pe diviziunea tarii, dar ce interes ar avea 
prim-ministrul englez sa împingă sinuciderea până la 
dezintegrarea Regatului Unit? 

— Niciunul, dacă nu cumva slujeşte unor interese mai 
importante pentru el decât propria ţară. 

— Ce interese? întrebă Ekaterina. Ce anume unește toată 
lumea asta buna? 


KKK 


— Ekaterina era singura care bănuia ce se punea la cale? 

— Nimeni nu-i poate lua acest merit; a fost prima din bandă 
care a înțeles amploarea. 

— Si anume? 

— O adunare a fiarelor decisese o nouă ordine a lumii. 

Nişte prădători, puternici, lipsiți de simț moral, ce statornicesc 
haosul si înaintează în rânduri strânse pentru a-si înghiți prăzile, 
fără să le scape vreuna. Mateo, care dădea mereu o mare 
atenție cuvintelor Ekaterinei, înțelese la rândul său. Hotari sa 
grăbească plecarea lor la Roma, ca să-l urmărească pe Baron si 
să se doteze cu un echipament mult mai performant decât cel 
pe care Il folosiseră la Oslo. Nu vanezi animale de pradă mari cu 
aceleaşi arme ca pentru vânat mic. 


24. 
Ziua a patra, Madrid 


Cordelia simţi cum i se întoarce stomacul pe dos și alerga 
spre baie. 

Diego rămase în spatele ușii, gata să-i vină în ajutor, deși era 
la fel de zdruncinat ca și ea. Cui aparţinea corpul găsit în canal? 
După spusele politistului, victima era într-o asemenea stare, 
încât doar cardul de acces la un club de gimnastică, găsit în 
buzunarul gecii, permisese o identificare preliminară. Insă el 
trebuia să meargă s-o recunoască pentru confirmare. 

Cordelia avea trei geci, una de piele, una de blugi și una de 
piele întoarsă. Polițistul nu precizase ce fel de geacá. Era ferm 
convinsă că, atunci când părăsise Londra, cardul de la clubul de 
sport se afla pe masuta de la intrare. Cum ajunsese în apele 
întunecate din Regent's Canal? Un jaf? Agentul de la Scotland 
Yard nu mentionase nici asta. Singura explicaţie posibilă o 
făcuse să se repeadă deasupra chiuvetei. 

Când ieși, cu ochii inrositi, Diego îi dădu să bea un pahar de 
alcool tare și o strânse în braţe. 

Din stradă se auziră brusc tipete de copii și Cordelia tresări. 
Se duse în balcon. Deși căldura era sufocantă, imaginea unor 
puști care se dondăneau în scuar îi oferea o oarecare 
mângâiere. Să vezi viata atunci când nu te mai gândești decât 
la moarte. 

Penny Rose nu i-ar fi furat niciodată geaca. Si nu era deloc 
genul sportiv. Cordelia se agata de asta ca de un colac de 
salvare. Cum să suporte ideea că Penny Rose murise din cauza 
ei? În plus, Penny Rose era descurcäreatä, cu caracterul ei de 
irlandeză, sigur s-ar fi împotrivit! Dar poate tocmai de aceea 
fata îi devenise de nerecunoscut. Era bunătatea intruchipata, 
imposibil ca un om cu o inimă atât de mare să sfârșească 
precum un pește teapán într-un canal! 

Nu Diego se va duce să o recunoască. Era de datoria ei sá o 
facă, să-i închidă ochii, sá spună o rugăciune... si să-i ceară 
iertare. ` 

Diego o asigură că ea nu avea niciun amestec. In fiecare zi se 
petrec crime in oraşele mari, mai ales in Londra unde, de la o 
vreme, erai înjunghiat pentru un pachet de ţigări. Probabil, 
prietena ei îi luase cu împrumut hainele ca să se plimbe cine 


stie pe unde si fusese atacata. Si, in fond, nu exista inca nicio 
confirmare Ca era ea. 

Insá vocea fi suna fals, Cordelia stia ca el nu crede un cuvant 
din ce spune. Macar, daca o credeau moarta, adaugase el, 
Cordelia nu se mai afla in pericol, cel putin deocamdata, si 
barem asta era o veste buna. 

— Ce-o sa povestesc la politie? intreba el. 

Cordelia se arunca asupra lui si incepu sä-l loveasca in piept 
cu pumnii. Daca Penny Rose murise, nimic nu mai era o veste 
buna! Ar fi vrut sa se teleporteze in curtea imobilului din Londra, 
Sa scoata caramida ascunzatorii si sa-si recupereze cheile si cele 
20 de lire, usurata ca protejata ei nu venise sa se ocupe de 
apartament! 

Si chiar daca Penny Rose se instalase in el, ca sa se 
adăpostească sub un acoperiș, să doarmă într-un pat adevărat, 
să facă o baie și să mănânce pe săturate, trebuind doar să se 
servească din frigider, așa cum o îndemnase ea, nu ar fi deschis 
niciodată ușa unui necunoscut. De ce nu avusese Diego 
prezenţa de spirit să întrebe unde se petrecuse crima? 

Diego o prinse de mâini și o strânse la piept. O să se descurce 
ei, nu era decât un coșmar. O să se ducă la Londra și o să se 
ocupe de tot, ea nu trebuia decât să aștepte aici și, cât lipsea el, 
dacă avea chef, ar putea să-i rearanjeze apartamentul. 

Cordelia se abandonă în braţele fratelui ei, își lipi capul de 
gâtul lui și o plânse pe Penny Rose, încă sperând să o găsească 
cântând la chitară pe aleile din piața Camden. 


* 


Se scursese o ora de la apelul agentului Scotland Yard. 
Cordelia, doborátá de o migrenä, se intinse in patul din 
dormitor, iar Diego fi puse o compresá umeda pe frunte. 

Cât se va odihni ea, el o sá treacă pe la restaurant să-l anunţe 
pe bucátarul-sef cá urmeazá sá lipseascá douá zile. O sá profite 
de drum ca să-i cumpere surorii sale toate cele necesare si o să- 
| sune pe Juan, prietenul de la care împrumutase motocicleta, 
pentru a-l ruga să aibă grijă de ea în absenţa lui. 

Lăsă ușa dormitorului întredeschisă, își luă cheile și casca și 
promise să se întoarcă peste cel mult două ore. 


Diego își tinu promisiunea. Numai ca, la întoarcere, găsi 
apartamentul gol și un bilet de la Cordelia lăsat pe pernă. 


Scumpul meu Diego, 

Eu trebuie să mă duc la Londra. Nu te neliniști, Chiquito, și 
nu încerca să vii după mine, te rog. Te sun îndată ce ajung. 
Am nevoie să înțeleg ce s-a întâmplat și nu vreau să te duci la 
poliție înainte. O să mergem amândoi să vorbim cu ei mai 
târziu. Până atunci, ai grijă de Flores și mai ales verifică dacă 
transferul de date de la congresiștii noștri decurge așa cum 
am prevăzut. Gandeste-te să salvezi toate fișierele. O să ne 
întâlnim la momentul potrivit, deocamdată rămâi aici si 
continuă să te ocupi de misiunea noastră. 

Sora ta, care te iubește 


Ziua a patra, Tel Aviv 


Întâlnirea cu Noa îi dăduse o stare de beţie lui Janice. Simtea 
o maximă exaltare la ideea de a pătrunde iar în secretele băncii 
JSBC. În redacţie, conexiunile informatice nu erau suficient de 
securizate. Ar fi putut să folosească reţeaua Wi-Fi a căminului 
de bătrâni, însă se conectase la ea în ajun și se temea că, tot 
umblând prin zonă, cineva o să-i remarce până la urmă prezenţa 
și o să se alarmeze. Sări într-un autobuz și profită de drum ca să 
reflecteze la cel mai sigur mijloc de a opera. Avea să-şi 
redirectioneze conexiunile spre servere aflate la distanţă de Tel 
Aviv și extrem de bine securizate. lar pentru asta, știa la cine să 
apeleze. 

Autobuzul se apropia de staţia ei. Janice își căută cheile pe 
fundul gentii, cum se întâmpla întotdeauna; fără succes, cum se 
întâmpla de cele mai multe ori. Căută și în buzunarele jachetei 
și găsi o batistă de hârtie. intenţiona să o arunce, dar, cuprinsă 
de o bănuială, o desfăcu. 

Nu și-ar fi imaginat niciodată că un Kleenex vechi ar putea fi 
atât de preţios. Noa se descurcase să-i transmită referintele 
viramentului fără ca ea să-și dea seama. Se simţi aproape 


vinovata gändindu-se la riscurile pe care prietena ei si le 
asumase ca sá extraga o asemenea informatie din biroul 
armatei. 

Cobori din autobuz, alerga pana acasa si incepu sa bata cu 
putere în ușă pentru ca David să-și părăsească atelierul si sá 
vină să-i deschidă. 

— Esti ca o rană vie, se plänse el întâmpinând-o. 

— După ce termini cu amabilitatile, ai putea să-mi faci un 
imens serviciu? 

— Mi se pare că tocmai ti l-am făcut întrerupându-mi lucrul. 

— David, îl rugă Janice lăsându-și jos geanta, e ceva cu 
adevărat important. 

El își arcui o sprânceană și o privi cercetător din cap până-n 
picioare. 

— Bine, hai în atelier, o să-mi explici despre ce-i vorba în timp 
ce eu pictez și o să ne prefacem că nu mă deranjezi. 

Nimeni nu avea permisiunea să pătrundă în bârlogul lui. David 
aplica ultima tușă la un portret, culmea artei sale, și, în ciuda 
aerului inocent pe care-l afișa, voia să-și uimească prietena. 

Isi ocupă locul in fata sevaletului, luă o pensulă fină și adăugă 
un strop de roșu, pândindu-i reacția. Insă ochii și gândurile lui 
Janice rătăceau aiurea. 

— Te ascult, zise David pe un ton detașat. 

— Mai ești în relaţii bune cu tipul care locuiește deasupra 
bacaniei de la colţul străzii? 

— Nu cunosc niciun tip! răspunse David, agasat. 

— Ba da, un bărbat destul de frumos, la vreo 30 de ani, are un 
scuter Vespa vechi, se plimbă mereu cu o pălărie de paie pe 
cap, poartă cămăși hawaiiene și... 

— Cine ţi-a vorbit despre el? o întrerupse David. 

— Tu, cine altcineva? 

— Ei bine, n-ar fi trebuit s-o fac, e de domeniul trecutului. Si, 
în plus, relaţiile mele sentimentale nu te privesc. 

— Exceptând momentele când ești îngrozitor de trist. Dar pe 
mine mă interesează cartelele de telefon pe care le vinde pe 
sub mână. Te lăudai că frecventezi un derbedeu. 

— Poate... dar a fost doar o chestie de scurtă durată, o 
poveste de-o seară, mă rog, de câteva seri. 

— Câteva săptămâni, îl corectă Janice. Si câteva luni ca să-ţi 
revii. 


— Atunci ai răspunsul la întrebarea ta. Nu! 

Janice nu mai scoase niciun cuvant, stiind cu certitudine ca 
nimic nu l-ar agasa mai tare pe David decät täcerea ei. lar la 
jocul asta, era sigura ca o sá cástige ea, fiindcá David nu avea 
pic de rabdare. 

— Spune! oftá el, lásánd pensula din mana. 

— Ai putea să-l cauţi? As vrea sa cumpăr o cartela, nu 
conteaza pretul. In fine, daca ai reusi sa te Intelegi cu el ca sa 
nu ma ruineze, iti voi fi si mai recunoscatoare. 

— Mi se rupe de cartelele tale de rahat, eu ma refer la 
lucrarea mea! 

Janice facu ochii mari si se apropie de pictura In ulei pe panza, 
de un metru cincizeci pe un metru, infatisand o femeie întinsă 
pe un șezlong. Culorile calde redau bucuria pe care trăsăturile 
fetei nu o lăsau să se manifeste. Roșul viu al gurii îi dădea 
personajului o senzualitate explozivă. In fundal, se contura o 
terasă într-un peisaj cu orizontul delimitat de o mare mai 
albastră decât cerul ce ocupa jumătate din tablou. 

— Magnific! exclamă Janice. 

— Nu bate câmpii! Nu crezi un cuvânt din ce spui. 

— Dacă nu mi-ar fi plăcut, ti-as fi zis. E superb. Dar cine este 
încântătoarea creatură? 

— Tu! 

Janice duse mâna la gură, înăbușindu-și râsul. 

— Bine, șterge-o de-aici, mă calci pe nervi. 

— Adică... sunt... foarte goală. 

— Nu ești foarte îmbrăcată atunci când te bronzezi în grădină! 

Janice dădu din cap aprobator. 

— Nimic de comentat, e remarcabil, zici că-i Matisse. 

— O comparaţie e întotdeauna ofensatoare pentru un artist, 
dar treacă de la mine. Chiar iti place? 

— Repet, este impresionant. 

— Câte unităţi pe cartelă? întrebă David, oftând. 

— Cât să vorbesc o oră în străinătate. 

— Si cam când ti-ar trebui? 

— Acum. 

— Bine, o să văd ce pot face. Dar să știi că pe mine asta mă 
costă enorm, adăugă David părăsind atelierul. 


Janice auzi sunetul slab al unei conversatii in spatele usii, un 
murmur care se transforma in strigate, apoi in ras. David aparu 
dupa cateva secunde. 

— Ai noroc, e acasa. Poti sa-ti iei cartela de la bacanie. O sa 
te coste 350 de sekeli, cu alte cuvinte, mai nimic. Gasesti bani 
în cutia de metal de pe raft, deasupra mesei de lucru; presupun 
că n-ai un chior. Dacă o să mi-i înapoiezi cândva, să adaugi 100 
de șekeli, am fost nevoit să-mi invit prietenul la cină ca să-i 
mulțumesc pentru favoare. 

Janice sări și-l îmbrăţișă cu toată ardoarea. Apoi se ridică în 
vârful picioarelor, luă cutia și scoase din ea 400 de sekeli, 
promitandu-i lui David că o să-i aducă ţigări. Inainte de a pleca, 
se opri în prag și se întoarse spre el. 

— Mă întreb dacă nu cumva ai cam forţat nota în privinţa 
sânilor, ca să mă flatezi. 

— lesi! urlă David. 

Janice alergă pana la colţul străzii, luă cartela SIM si se 
întoarse. O introduse în telefonul mobil și sună la un număr de la 
periferia Kievului. 


— Dar ce-aveti toţi acum? întrebă Vitalik, cu îngrijorare. 

— De ce spui asta? 

— Dacă mă suni pe o linie ca asta, înseamnă că ai o 
problemă... sau ai nevoie de ceva ce doar eu iti pot oferi. 

Janice îi explică planul ei lui Vitalik și îi comunică succesiunea 
de cifre și de litere ale viramentului. 

— Vrei să pătrund în serverul unei bănci de afaceri și să 
descopăr originea unui transfer de bani spre o societate cu 
sediul la Londra? 

— Exact așa. 

— Dar, Metelik, nu-i un lucru care se face cât ai mânca un 
rogaliki. E complex, ca să intri acolo, trebuie să găsești veriga 
lor slabă. 

— Nu-i nevoie, am deja acces la un backdoor în serverele lor. 

— Atunci, e mai puţin dificil, dar nu ușor. 

— Si am plasat un virus de tip Conficker rămas nedetectat. 


— Te-ai culcat cu casierul bancii? De acord, o sa vad ce pot sa 
reusesc. Dar categoric tu nu o Sa fii conectatä In acelasi timp. In 
genul asta de ispravi, Vitalik lucreaza intotdeauna solo. 

— Nu-i adevarat, am facut chestii mai rele impreuna... Si eu 
cunosc sistemele lor de aparare mai bine decat oricine. Cand 
apare o problema, as putea Sa te ghidez. 

— Vitalik n-are nevoie de ghid, lasa-ma sa lucrez. Prin ce 
mijloc ai intrat prima data in sistemul lor? 

— Am aplicat vechea tehnica a stickului USB pierdut in 
parcare. M-am dus în insula Jersey și am împrăștiat vreo 10 
stickuri printre mașini. A fost de-ajuns o zi pentru ca unul dintre 
angajaţii lor să găsească unul, să muște momeala și să-l 
conecteze la terminalul său ca să vadă ce conţine. 

— E incredibil că trucul ăsta mai ţine. 

— Si tine de fiecare dată. Bun, îmi configurez computerul si îţi 
dau semnalul. 

— Si daca as fi foarte ocupat în acest moment, ai spune „te 
rog”? 

— Te cunosc perfect, esti si mai entuziasmat decât mine de 
acest mic atac, ai deja degetele pe tastatură. 

— Aştept! replică Vitalik. 

— Te rog... 

Vitalik scoase un geamát ușor de plăcere. Janice își conectä 
computerul la telefon, în care instalase microcipul nedetectabil. 
Din prudență, făcu să treacă legătură printr-un server din India, 
apoi printr-unul din Germania si, în sfârşit, printr-unul din Rusia. 
Dacă serviciile de securitate informatică ale JSBC vor detecta 
intruziunea, se vor gândi la un atac pornit din țările Europei de 
Est. Vitalik nu trebuia să se pregătească In mod special, biroul 
lui era o veritabilă fortăreață electronică. 


* 


La ora 15 GMT, două avioane se incrucisara pe cerul Parisului. 
Unul zbura spre sud, Ekaterina şi Mateo urmau să aterizeze 
peste mai puțin de două ore la Roma; celălalt se îndrepta spre 
Luton, la periferia Londrei, unde Cordelia avea să sosească într- 
o oră. 

De la Kiev si Tel Aviv, un atac informatic se desfăşura 
împotriva serverelor unei bănci situate in Insulele Normande. 


La Istanbul, Maya alerga de-a lungul Bosforului, imbracata de 
jogging, cáutánd un plan B ca sá iasa din ceea ce semana clar a 
capcaná. 


E cre 
i UI i 
LAT gee 


“~~ Syn 
uam; 7 


25. 
Ziua a patra, Londra 


Ingrijoratá, Cordelia stătea la coada pentru verificarea 
pașapoartelor. Când părăsise Madridul, presupusese că poliţia 
nu o declarase moartă, întrucât corpul găsit în canal nu fusese 
identificat legal. În caz contrar, ar fi foarte dificil să-i explice 
situaţia ei ofițerului de la imigrări. Se strădui să afișeze un aer 
cât mai relaxat posibil cât timp bărbatul îi examină minuţios 
actele, înainte de a o lăsa să intre pe teritoriul britanic. 

Un autobuz, apoi un tren o duseră la gara St Pancras, unde se 
înfioră la amintirea cursei ei nebunești dintr-o altă gară. 

Se precipită spre metrou în stația Mornington Crescent, urmă 
Northern Line și ieși în Camden Town. 


Cu geanta pe umăr, umblă prin piaţă în căutarea lui Penny 
Rose. Un sunet de chitară o făcu să se repeadă pe aleea 
anticarilor, dar își întrerupse cursa brutal când auzi primele 
cuvinte din „Yesterday” cântate de un bărbat. 

Isi continuă ancheta două ore, chestionându-i pe vânzătorii pe 
care-i cunoștea, pe angajaţii de la salubritate, pe doi polițiști ce 
patrulau, întrebând pe fiecare dacă o zărise pe prietena ei 
astăzi. 

Chelnerita dintr-un restaurant cu quesadillas, care îi oferea 
din când în când un prânz gratuit lui Penny Rose, îi răspunse că 
ultima dată o văzuse cu trei zile în urmă. Cordelia merse mai 
departe spre West Yard, traversă porţiunea cu mărfuri second- 
hand și o luă pe lângă canal, strigându-și prietena pe numele 
mic. Un vagabond se apropie de ea si o apucă de brat. 

— Ce vrei de la micuță? zise el, cu răsuflarea urât mirositoare. 

— Aţi întâlnit-o? îl întrebă Cordelia. 

— Poate, răspunse bărbatul. 

Cordelia îi întinse o bancnotă de 5 lire. 

— Cred că ieri se invartea pe lângă Castelul Piraților. 

Cordelia cunoștea locul, îl vedea de la fereastra ei, pe malul 
opus al canalului, vizavi de imobilul în care locuia. Replica în 
miniatură a unui castel cu donjon, ferestre înguste și metereze. 
Castelul Piraților era o glumă a arhitectului Richard Steifer, care 
îl ridicase la începutul anilor 1970, în mijlocul unei zone de 
docuri. In prezent adăpostea o asociaţie pentru copii. 


Penny Rose urca uneori pasarela si se aseza sa cante la 
chitara intre douä parapete. 

Cordelia îi mulţumi vagabondului și străbătu în fugă podul 
mobil. Ajunse sus, în donjon, gafaind. Penny Rose nu era acolo. 
Aruncă o privire spre ferestrele apartamentului ei și observă că 
perdelele fuseseră trase de când plecase ea. Probabil de 
inspectorii de la Scotland Yard. Dacă nu cumva de oamenii pe 
care Sheldon îi trimisese, cum estima Diego. 

Curând avea să se înnopteze și Cordelia decise să-și înceteze 
căutările. Făcu cale-ntoarsă și se strecură în curtea de pe Oval 
Road, 60. Impinse containerul de gunoi, cu grijă să nu-i scartaie 
roțile, și scoase cărămida din spatele lui. Dublura cheilor si 
bancnota de 20 de lire nu se aflau în ascunzătoarea lor. 

Cordelia trase adânc aer în piept și intră în holul clădirii. Urcă 
pe scara de serviciu și, ajunsă pe palierul ei, descoperi banda 
albastră cu menţiunea „Accesul interzis” pusă de poliție de-a 
latul ușii sparte. 

Trecu pe dedesubt și pătrunse în penumbra apartamentului. 

Aprinse lanterna telefonului înainte de a se aventura mai 
departe. Camera de zi era complet răvășită, sertarele, scoase și 
aruncate pe podea. Nu arăta a jaf, singurele obiecte de valoare 
pe care le avea, două sfeșnice de argint masiv moștenite de la 
părinţi, încă tronau în colţul blatului din bucătărie. Usa 
frigiderului era intredeschisa, dulapurile, răscolite de mâini 
brutale, cioburi de sticlă sclipeau în fasciculul lanternei. In 
dormitor, salteaua și pernele fuseseră spintecate. Poliţia n-ar fi 
adus niciodată apartamentul într-un asemenea hal. Oare așa il 
găsiseră și inspectorii de la Scotland Yard? Il preveniserá pe 
Diego sau așteptau venirea lui? Se întoarse în camera de zi, se 
apropie de peretele din sticlă, dar renunţă să dea perdelele la o 
parte, risca să-și semnaleze prezenţa în caz că cineva o pândea. 
Geanta dispăruse. Din fericire, pusese conţinutul ei la loc sigur. 
In fine, poate că nu „din fericire”, se gândi ea. Poate că, dacă 
indivizii care devastaseră locul ar fi recuperat banii, corpul 
tinerei femei nu ar fi fost găsit în canal. Cordelia se duse la 
șifonier. Hainele ei zăceau de-a valma pe jos. Scotoci printre ele 
cu înfrigurare, găsi geaca de piele, pe cea din piele întoarsă, dar 
nu și pe cea de blugi. Mătură camera cu privirea și zări la 
picioarele fotoliului, lângă fereastră, chitara lui Penny Rose. 

Îngenunche în fata instrumentului și izbucni în lacrimi. 


Brusc, cineva o Inhätä de par si o trase in spate. 

Primi o palma räsunätoare, apoi un pumn In stomac, care o 
făcu sá se Incovoaie. Incercä sá se apere, să-și zgârie atacatorul 
pe fata, dar el o tmpinse cu violentá. Capul i se izbi de zid si 
Cordelia isi pierdu cunostinta. 


Ziua a patra, Kiev si Tel Aviv 


Janice si Vitalik comunicau prin intermediul ecranelor. 

— E bine, Metelik, am intrat, nu atinge nimic. 

— Te văd înaintând de parca as fi în serverul ăla. 

— Atunci, privește și nu face totul praiște. 

— Se spune „vraiște”. 

— Si tu o să-ţi petreci timpul corectandu-ma? 

— Cine se mai ambitioneaza să te înveţe să scrii corect? Vrei 
să mă faci geloasă? Sper că nu ai altă Metelik. 

— Nu, doar pe tine te am. Mayei îi spun Lastivka. 

— Ai vesti de la ea? O cauta Mateo... 

— Vitalik știe. M-a întrebat si pe mine. 

— Si ai putut sa-i dai informatii? 

— Dacă vrea să discute cu ea, e foarte mare ca s-o facă 
singur. Vitalik are o regulă, treburile Mayei o privesc pe Maya, 
treburile lui Mateo, pe Mateo și cele ale lui Metelik, la fel. 

— O să-mi spui într-o zi ce înseamnă Metelik? 

— Ca-mi distragi mintea într-un moment crucial. 

Janice ridică degetele de pe tastatură, însă doar o clipă. Nu 
reuși să-și stăpânească nerăbdarea, așa că scrise: 

— Ce faci? Liniile de cod nu se mai mișcă. 

— Instalez o minunátie tehnică drăguță, un rootkit de 
fabricaţie proprie cu care o să preluăm controlul asupra 
operaţiunilor băncii. Dacă ai datorii, acum e momentul, pot să te 
Imbogátesc cu tot ce ai nevoie, dolari, euro, sekeli, nu trebuie 
decât să spui. 

— Nu pentru asta suntem aici. În plus, genul ăsta de atac 
informatic e de domeniul trecutului. 

— Vorbește pentru tine, Metelik, dar facem cum dorești. Bun, 
rootkitul e instalat. Îţi trimit codurile de acces, nu sunt egoist, 
dar prudenta cere să ne cărăm de-aici. O să ne întoarcem 
mâine. 

— Nu pot să aștept pana maine. 


— Trebuie! iti ofer o aventură formidabilă, nu strica totul. 
Aşteptăm să vedem dacă ne-au reperat. Mâine o să fim liniștiți. 
Si mai am o tactică uimitoare să-ți propun, Vitalik nu pleacă 
niciodată cu mâinile goale. Studiază dosarul pe care ţi l-am 
trimis, o să vorbim iar mai târziu, am și alte ocupaţii în afară de 
tine. 


Vitalik întrerupse conexiunea. Janice deschise e-mailul și găsi 
două documente de la el. Le decriptă imediat și înţelese 
ingeniozitatea planului conceput de prietenul ei ucrainean: 
dintre datele colectate, să le izoleze pe acelea care aveau 
legătură cu al doilea transfer suspect. In caz că viramentele se 
repetau, să descopere dacă exista un protocol și, în această 
eventualitate, să caute o operaţiune cât de măruntă care s-ar fi 
abătut de la el. Un hacker caută întotdeauna o breșă, momentul 
în care prada sa lasă garda jos, consecința unei erori, veriga 
slabă. De ce să ataci un zid, când poţi să intri pe fereastră? 

Janice își aminti de obsesia Ekaterinei din timpul unui atac, 
care le adusese împreună. Totul începuse într-o dimineaţă, la 
sediul Haaretz, când Efron intrase furios în sala de ședințe. 
Aruncase pe masă ediţia din ziua respectivă a cotidianului 7he 
New York Times și urlase că noii ayatollahi ai Americii lucrau să- 
și ducă ţara cu un secol înapoi. Janice se uitase peste articol și 
descoperise fotografia unui senator american ultraconservator 
care promovase o lege ce interzicea avortul în statul său, 
inclusiv în caz de viol și de incest. Medicii riscau până la 90 de 
ani de închisoare dacă nu o respectau. Parlamentul din Alabama 
ratificase textul cu o zi în urmă. Ca să fie aplicată, legea nu mai 
avea nevoie decât de semnătura guvernatorului. Janice o 
contactase pe Ekaterina în aceeași seară pentru a-i propune o 
operaţiune punitiva la adresa respectivului senator, care 
declarase cu mândrie: „Când Dumnezeu a creat miracolul vieţii 
în pântecul unei femei, omul n-are niciun drept să se opună”. 


Poate omu”, nu, dar femeia, cu siguranţă! 


răspunsese Ekaterina înainte de a accepta propunerea lui 
Janice. 


° În original homme, care înseamnă „om", dar și „bärbat". (N.t.) 


Două săptămâni de supraveghere a senatorului și a 
anturajului sau  scoseseră la iveală o corespondenţă 
consternantă. Şeful unei asociaţii „pentru viata” era singurul 
autor al acestei legislații demne de Povestea s/ujitoarei. Şi-i 
donase sume considerabile senatorului pentru a-i finanța 
realegerea. 

Adresele de e-mail ale familiei senatorului dezvăluisem că 
bunul samaritean nu avea decât o pojghita de religiozitate. Cu 
câţiva ani în urmă, își trimisese fiica în Canada pentru a scăpa 
de o sarcină nedorită. 

În ziua următoare publicării rezultatelor atacurilor, senatorul 
demisionase, iar legea lui făcea de atunci obiectul unui apel la 
Curtea Supremă, unde avea mari șanse să fie anulată. 

In cursul acestei operaţiuni, Ekaterina îi repetase de 
nenumărate ori lui Janice: „Caută metodic, chiar dacă nu știi ce 
cauţi”. Aplicând cu sfințenie sfatul, Janice descoperi până la 
urmă, în dosarul de la Vitalik, o societate al cărei nume îi era 
cunoscut. Incalcand ordinele prietenului ei, pătrunse din nou în 
serverele JSBC, folosindu-se de rootkitul pe care el il 
introdusese, si izola operatiunile BlackColony Capital, unul 
dintre cele mai mari fonduri de investitii din lume, implicat in 
finanţări oculte si mare trezorier al partidului republican 
american. 

Inainte de a-l informa despre descoperirea ei, decise să i-o 
împărtășească lui Noa. li trimise un SMS ca s-o informeze ca 
starea de sănătate a bunicii se ameliorase și că i-ar plăcea mult 
să aibă vești de la ea. 

Așteptă răspunsul prietenei sale, care sosi după o oră. 


— A trebuit să spun că mă duc să-mi cumpăr gumă de 
mestecat, bodogăni Noa, sunând-o pe Janice dintr-o cabină 
telefonică. O să mă bagi până la urmă în belea. Ce s-a 
întâmplat? 

— În cursul ultimelor 10 luni, BlackColony Capital a transferat 
cinci milioane de dolari în contul Oxford Teknika, așa-zisa 
societate de marketing turistic despre care mi-ai vorbit. Crezi în 
coincidente? 

— Cum ai obtinut informatia? Sursa ta e amestecata in toata 
afacerea, nu exista alta posibilitate! 

— Să nu pierdem timpul! Să înţeleg că nu-ţi spun nimic nou? 


— Banuiam ca ei sunt la originea acestor viramente. 

— Care „ei”? 

— Un portofoliu de 7,5 triliarde de dolari nu este administrat 
de un singur om. Fä-ti temele tnainte sá má deranjezi! Si daca 
vrei Sa continuam colaborarea, trimite-mi tot ce ai descoperit, 
altfel jur că e ultimul telefon pe care ţi-l dau. 

— Recuperez listele tranzactiilor si ti le inmánez personal, e 
mai Sigur asa. 

— OK, o Sa vad ce gasesc si eu. Diseará ¡au cina cu un barbat 
care-mi place, n-am chef s-o anulez. N-ai decát sá treci pe la 
mine pe-acasă, în jurul orei 22, o să-ţi las un rand de chei în 
ghiveciul mare cu flori de la baza scărilor... în caz ca intärzii 
putin. lar daca ajungi prima, scuteste-ma de orice comentariu 
despre haosul din apartamentul meu. Ghici ce! N-am avut o 
secunda pentru mine de doua zile incoace! 

— Noa, ce ascund toate astea? Te ia cu frica. 

— Osa vorbim mai tarziu. 

Noa închise și se indeparta de cabină. Înainte de a se întoarce 
la birou, se opri la taraba unui vánzátor ambulant si cumpárá 
gumá de mestecat si un pachet de tigári Noblesse pentru 
comandantul ei. 


Dupa ce se invarti nervoasa prin camera ei, Janice se aseza la 
computer si-i anunta pe Mateo si pe Ekaterina ca are noutati. 


Ziua a patra, Roma 


Mateo fi ceru șoferului să oprească în fața bisericii 
Sant'Apollinare. După intersecţie, circulația devenea imposibilă. 
Mateo o duse pe Ekaterina pe Via Agonale. Ea căzu în extaz 
când descoperi Piazza Navona, pe care o traversară, și se opri 
să admire Fontana del Moro. Era prima ei călătorie la Roma. 
Tritoni aplecati peste marginea bazinului interior suflau în 
cochilii, figuri magnifice scuipau apă în jurul statuii din marmură 
a Maurului ce se lupta cu un șarpe... 

— Avem multă treabă, îi aminti Mateo. 

Ekaterina nu-i răspunse, ci se îndreptă spre Fontana dei Fiumi 
din centrul pieţei, un obelisc înconjurat de patru divinităţi 
splendide. 


— Papa Inocentiu al X-lea a comandat-o, statuile reprezinta 
fluviile cele mai importante de pe cele patru continente 
cunoscute la începutul secolului al XVII-lea. Haide, o sá facem 
turism în altă zi. 

Mateo o călăuzi pe o straduta îngustă care dădea în Via Della 
Pace. Se opri să-i ofere o îngheţată, apoi traversară Tibrul pe 
podul Umberto |. 

Ajunseră curând la o villa romană pe Via Ezio. 

Ekaterina ridică ochii și observă mușcatele și bougainvillea 
care încărcau terasa de la primul etaj, într-o dezordine uluitoare. 

— Trăiești în palatul ăsta? întrebă ea. 

— Aici sunt birourile, răspunse Mateo, împingând poarta grea, 
cu două canaturi, din lemn sculptat. 

Pașii lor răsunau pe scara cea mare, luminată de un lampion 
aurit. Ekaterina se simţea transportată cu patru secole în urmă. 
Își imagină servitori în livrea întâmpinând oaspeţii, femei cu 
rochii de mătase, brodate cu aur și argint, curteni în veșminte 
garnisite cu dantele și purtând veste în culori aprinse. 

La primul palier, Mateo îi făcu semn să o ia înainte. Ekaterina 
intră și descoperi un spaţiu larg, deschis, a cărui modernitate 
contrasta cu aspectul exterior al clădirii. Compartimentele din 
sticlă, adăpostind servere cu diode scânteietoare, împărțeau 
geometric locul, iar pe jos se întindeau fascicule de cabluri. Pe 
mese lungi, se înșirau ecrane și tastaturi. Vreo 50 de tineri și 
tinere lucrau de zor la posturile lor, rupti de lume. Niciunul 
dintre ei nu le dădu atenţie. 

— Bine ai venit în stup! o anunţă Mateo. Hai în biroul meu, e 
mai multă liniște acolo. 

Trecură prin open space și, dincolo de un geam cât tot 
peretele, Ekaterina zări încă o încăpere, la fel de mare ca prima, 
unde lucrau alti angajaţi. 

— Sunteţi multi! 

— 200, repartizaţi pe trei etaje. 

Biroul lui Mateo i se păru mai modest, două ferestre luminau o 
cameră cu mobilier minimalist. Mateo deschise un dulap și îi 
dădu Ekaterinei un laptop. 

— Uite, pentru tine. 

— Mă descurc foarte bine cu al meu. 

— E un model special, cred că o să-ţi placa. 

— Ah, da? De ce? 


— Exista metode mai rapide de a da un atac decat cu ajutorul 
unui software... despre care nu am ce sa te mai invat. De pilda, 
intervenind direct asupra hardware-ului. Toate smarphone-urile 
sunt echipate cu un accelerometru. De fiecare data cand 
telefonul este luat in mana, el emite o frecventa proprie 
poziționării sale în spaţiu. E suficient sá te afli în apropiere si sá 
înregistrezi aceste frecvenţe, apoi să le recunoști prin 
intermediul unei mici aplicaţii pentru a obţine codul de 
deblocare introdus de utilizator. 

— Poftim? Adică te instalezi calm într-o cafenea, cu laptopul 
pe care vrei să mi-l oferi, și, când un tip așezat nu prea departe 
de tine tastează codul smartphone-ului, tu l-ai prins, asta vrei sa 
spui? 

— Da, mă bucur ca-ti place cadoul meu, se entuziasma 
Mateo. Acest gen de atac se numește side-channel. 

Ekaterina afișă un aer neîncrezător, pe măsura enervării sale. 

— Si... înainte să-mi risc pielea în cafeneaua din Oslo, ideea 
de a-mi vorbi despre side-channel-ul ăsta al tau ti s-a părut 
inutilă? 

— Dimpotrivă, se bâlbâi Mateo, tocmai de-aia ţi-am propus să 
preiau eu, în caz de vreme nefavorabilă. 

— Bun pretext, vremea asta! 

Mateo o luă de mână. 

— Vino! Surprizele nu s-au terminat. 

Traversară stupul în sens invers și se opriră în capătul unui 
culoar, în faţa unei uși blindate, pe care Mateo o deschise cu 
ecusonul lui. 

Ekaterina păși într-un laborator în toată puterea cuvântului. 
Sub lentila unui microscop de pe masa din centrul încăperii, 
observă o placuta de silicon conectată printr-un manunchi de 
fire electrice la o cutie neagră. 

— Ce este? întrebă ea, curioasă. 

— Un echipament care ne permite să pătrundem în secretele 
unui coprocesor. Trebuie doar să-l subtilizezi înainte de la 
proprietar. Dar să presupunem că aspectul e rezolvat... 

— Stai puţin! Eu credeam că lucrezi în domeniul reţelelor 
sociale. 

— Aia este chestia pe care le-am cedat-o celor de la 
FriendsNet, ocupă etajul al doilea și al treilea din clădire. La 
etajul întâi sunt încă la mine acasă. Aici concepem instrumente 


de securitate informatica de varf, destinate mai ales protectiei 
portofelelor cu criptomonede. 

— Dai atacuri informatice sau securizezi? 

— Amändouä tin de aceeasi mentalitate, nu? Care ne-a facut 
ceea ce suntem. Din prima zi în care, aplecati deasupra 
computerului, fascinati de puterea pe care putea sa ne-o dea, a 
trebuit sá alegem cum s-o utilizam... pana cand am intrat in 
Grupul 9. Cate atacuri ai dat la inceput doar pentru placerea de 
a strapunge zidurile unei fortarete, pentru frumusetea gestului, 
din sfidare, pentru a-i aräta adversarului ca esti mai tare decat 
el? 

— Atacul informatic are nobletea lui, ma rog, in functie de 
cum il folosesti. 

— Eu am vazut mereu asta ca un turneu de sah unde, la 
fiecare mișcare, îți mäsori inteligenţa cu a adversarului. Aici 
dezvoltăm sisteme de protecţie și, când sunt gata, facem totul 
pentru a le sparge, pentru a le identifica slăbiciunea, fiindcă 
întotdeauna exista una, știi prea bine. Apoi lucrăm să o 
corectăm înainte s-o descopere alt hacker. Dacă ești cu un pas 
înaintea adversarului, poţi câștiga partida. 

— Ştiam că nu esti un tip obișnuit, Mateo. Banuiam de ani 
întregi, din fata ecranului meu, dar am avut certitudinea abia 
când te-am întâlnit pe ponton, la Ljan. Cred chiar că asta mi-a 
plăcut cel mai mult la tine. Bun... acum explică-mi ce se poate 
face cu minunatiile tale tehnologice, nici nu mai știu de cand n- 
am mai fost atât de entuziasmată, se aprinse Ekaterina. 

— Foarte bine, ca să dăm un pic de frivolitate zilei, pune-te în 
pielea lui Bond și acordă-mi toată atenţia pe care el i-o acordă 
fidelului său Q... chiar și atunci când nu înţelege nimic din ce-i 
explică acesta. 

Mateo zâmbi, trase un sertar al mesei, alese o componentă 
electronică și o așeză sub lentila microscopului. 

— Un coprocesor este ritmat de un ceasornic intern, graţie 
unui cristal de cuarț care trimite impulsuri atunci când este 
supus unui curent electric. La fiecare bătaie a ceasului, 
coprocesorul execută o acţiune corespunzând unei instrucţiuni. 
Instrucţiunile sunt clasate în categorii. Pe scurt: accesări ale 
memoriei, operaţiuni aritmetice, adunări, scăderi, împărțiri sau 
înmulţiri, operaţiuni logice și controale. Jocul instrucţiunilor se 
realizează cu ajutorul unor tranzistori asamblati pe bucăţi de 


siliciu, decupate in elemente dreptunghiulare si plasate intr-o 
carcasá neagrá ce contine conectori intrare-iesire. Adica acesti 
pini mici, ca niste picioruse de insecte. Si dupa explicatiile mele 
de pana acum care, nu ma indoiesc, te-au fascinat, pot In sfärsit 
să te lamuresc cum lucrează magia. Printre toţi acești 
tranzistori, se găsesc mereu unii care au un defect. Verigile 
noastre slabe! Pot fi identificaţi ușor la microscop. După 
identificare, plasam coprocesorul pe placa aceasta care ţi-a 
atras atenţia. Ea este conectată la un laser, cutia neagră pe 
care o vezi alături. lar partida capătă aspectul unei bătălii 
navale. Atacam tranzistorii defecti cu laserul și... punct ochit, 
punct lovit. Invelisul coprocesorului este străpuns, avem acces 
la creierul ordinatorului și putem prelua controlul asupra lui, ca 
să-i transmitem orice instrucţiune dorim. 

— Si poţi să-l controlezi în întregime de la distanță? 

— Exact! Imagineaza-ti că am reuși să-i subtilizăm telefonul 
lui Baron pentru 10 minute, să zicem. Servieta pe care o observi 
la capătul mesei conţine tot materialul necesar pentru a-l 
deschide, a scoate coprocesorul, a identifica tranzistorii defecti 
și, odată aceștia loviți, pentru a realiza o copie perfectă, la care 
vom adăuga un mic program. Copia este pusă în smartphone și, 
începând din momentul respectiv, poate fi condusă de la 
distanţă și comunică simultan cu originalul. 

— Sustii că poţi să deschizi carcasa unui smartphone, să ataci 
procesorul, să-l copiezi și să pui totul la loc în 10 minute? 
Serios? 

— Recordul stabilit în acest laborator este de opt minute și 29 
de secunde. Pe teren, un minut și 30 de secunde în plus 
constituie o marjă rezonabilă, consider eu. Vrei o demonstraţie 
cu telefonul tău? 

— Nu, prefer să te cred pe cuvânt. 

— Bine faci, replică Mateo cu o notă de mándrie în voce. 

— Si cum ai de gând să-i iei telefonul lui Baron pentru 10 
minute fără ca el să-și dea seama? 

— Pentru asta am venit la Roma... fără a neglija vizita în 
Piazza Navona, bineînţeles. 

Ekaterina nu băgă în seamă ironia, alegând să-și satisfacă mai 
degrabă curiozitatea. Dar până să se aplece deasupra 
microscopului, telefonul îi vibră. La fel și al lui Mateo. 


KKK 


— Ce făcea Janice în acest timp? 

— Tot ce putea fi mai rău pentru ea: aştepta. Nu voia să 
încalce pentru a doua oară promisiunea făcută lui Vitalik de a nu 
intra in serverele JSBC mai devreme de ziua următoare. Si, ca 
să-i treacă timpul mai ușor, a adunat într-un fișier tot ce aflase 
până atunci. După ce l-a criptat, l-a expediat lui Mateo si 
Ekaterinei, îndemnându-i să-l studieze cat mai repede. Inca nu 
cunoștea concluziile la care complicii ei ajunseseră înainte de a 
părăsi Londra, dar de-acum era membru cu drepturi depline al 
echipei lor. Se pare chiar că preluase conducerea. In mesaj nu 
doar le spunea să-și continue activ ancheta, ci le si reamintea ca 
participarea lor era absolut necesară. Le-a propus o nouă 
întâlnire pe forum la miezul noptii GMT. Ekaterina a confirmat 
primirea documentelor si a promis sa se uite pe ele cât de 
curând. Însă Janice nu s-a oprit aici, presimtea că vor avea 
nevoie si de alte resurse... 

— Diego si Cordelia? 

— Da, nu doar fiarele își strângeau rândurile. 


< 
= 
o 
e 
y 
e 
A 
3 
In 
Y 


26. 
Ziua a patra, Londra 


Ametita, la picioarele patului, Cordelia își venea în fire. Simtea 
în obrazul stâng o durere vie, care se intensifică atunci când și-l 
atinse cu mâna. Agresorul ei, călare pe un scaun întors cu 
spătarul în fata, o privea atent. Stătea tăcut și zâmbitor, 
lovindu-se ușor în palmă cu un baston telescopic. Corpul masiv 
era strâns într-un costum în carouri, prost croit dintr-o stofă 
mizerabilă și prea groasă pentru anotimpul în care se aflau. 
Printre nasturii cámásii se iteau două pernute de grăsime. Avea 
fata pătrată, părul tuns periuta și ochii mici, infundati în orbite, 
sub sprâncenele groase și fruntea plată. 

| se adresă Cordeliei cu o amabilitate derutantä, Intrebänd-o 
dacă se simţea bine. Spera ca nu o lovise prea tare. Dar, adauga 
el, nici ea nu ar fi trebuit să se zbată, fusese cât pe ce să-i 
scoată un ochi. Și pentru ce? Partida era pierdută din start, 
nimeni nu reușise vreodată să-l doboare pe Mulvaney. EI era 
Mulvaney, îi explică. Vorbea cu un calm înfricoșător, sigur de 
autoritatea lui. Cordelia trăia la Londra de suficientă vreme ca 
să recunoască după accent un infractor din Brixton. Probabil, 
unul dintre recuperatorii de datorii pe care-i angajau 
bookmaker-ii. 

— Ce doriti? mormai ea. 

— Ajungem si acolo, răspunse el, scoțând o fotografie din 
buzunarul sacoului. 

Arunca o privire fotografiei, o puse la loc si plescai. 

— Cam neclară, zise el, însă asemănarea e mai evidentă 
decät in cazul micutei. Eram convins ca ma minte. 

— Ce micutä? intrebä Cordelia. 

— Haide, stii foarte bine de ce ma aflu aici. Mulvaney era 
sigur ca o sá te intorci la cuib, toti o fac, chiar daca adulmeca 
pericolul. O chestie pe care n-am s-o inteleg niciodata. Pot sa-ti 
spun că eu, daca Mulvaney ar fi pe urmele mele, as lua primul 
tren spre capatul lumii si n-as mai pune piciorul in Londra pana 
la sfarsitul zilelor mele. 

Cordelia se întreba de ce boală mintală suferea acest om ca 
să vorbească despre el însuși la persoana a treia. 

— Dacă mă gândesc bine, puștoaica a fost curajoasă. Aș fi 
putut să mă mulţumesc cu atât, îmi îndeplinisem contractul. De 


altfel, cei mai multi tipi din bransä asa ar fi procedat, insä 
Mulvaney e un perfectionist. Perfectionist, un cuvant frumos, 
nu? Dar, vezi tu, mi-a dat de banuit un amanunt. Fata nu cadra 
cu standardul apartamentului. Evident ca noaptea, din strada, e 
greu sa-ti dai seama. Dar cand am venit aici, ceva nu mi-a 
mirosit a bine. Decorul e mai degraba minimalist, asa ca o 
geaca de blugi, niste nadragi pestriti, o esarfa hippy la gat si 
parfumul ala de paciuli nu se potriveau cu locul. Degeaba a jurat 
ca e casa ei, Mulvaney si-a zis, tu, fetito, esti dubioasa. Cu 
Mulvaney, trebuie sa fii corect, altfel se lasa cu bataie. Sa nu 
crezi ca-mi place violenta. Din contra, mereu le spun oamenilor 
mei ca nu foloseste la nimic sa incepi prin a lovi. Putem sa ne 
tntelegem discutand, nu suntem salbatici, nu? De exemplu, 
acum, daca tu ciripesti despre ce vreau eu Sa aflu, ei bine, nu ai 
niciun motiv sá mai incasezi o scatoalcá. Daca nu vrei, asta-i 
alta poveste. Te-ai prins? 

— Da, sopti Cordelia. 

— Foarte bine. Si te scutesc de ,domnule”, mi se rupe. 
Asadar, suntem de acord ca tu esti adevärata stápaná a casei. 
Atunci, cine era cealalta? 

— Nu stiu despre ce vorbiti. 

Mulvaney stranse din buze, scoase fotografia din buzunar, 
apoi, cu o miscare scurtá, o arunca spre Cordelia si o privi 
multumit cum fi aterizeazá pe genunchi. 

— Suntem de acord cá tu esti? 

Cordelia recunoscu momentul cand se urcase intr-un taxi, la 
Heathrow. Dádu din cap aprobator. 

— Repet întrebarea. Cine era tipa care stătea la tine? Ca sá 
cástigám timp, o sá-ti spun ce stiu eu, apoi vine rándul tau, dar, 
atenţie, nu am toată noaptea la dispoziţie. Canalul e sub 
ferestrele tale, daca pricepi unde bate Mulvaney. Am inceput s-o 
filez pe la pránz, cand a iesit sá mánánce. Mi s-a acrit de cat am 
urmárit-o toatá dupá-amiaza, dar la Camden, cu toatá lumea aia 
care umblá brambura, e greu sá ai o discutie intre patru ochi. 
Dupá cum ti-am spus, fotografia nu e clara, dar la adresa asta 
m-au trimis. Ea s-a întors pe la 6 seara; am un talent al meu, pot 
să-ţi zic ce oră este doar uitändu-mä la soare. Ceasurile sunt 
pentru zilele cu ploaie. M-am ascuns vizavi, de partea cealalta a 
canalului. E misto Castelul Piratilor, dar ai tot interesul sa tragi 
perdelele, daca nu vrei sá se zgáiascá la tine vreun libidinos. De 


acolo se vede tot ce se intampla in casa ta. S-a plimbat o buna 
bucata de vreme in pielea goalä dupa ce-a facut dus. Bine 
zidita, oricum, insa asta m-a lasat rece, nu intra tn categoria 
mea de varsta. Mulvaney nu-i pervers. Dupa care a iesit iar in 
oras. Restul a fost aritmetica, intelegi tu. Adresa, fotografia, ma 
rog, nu grozava, dar, dupa ce i-am gasit tn buzunar permisul de 
la sala de gimnastica, am avut toate scuzele sa ma insel asupra 
marfii. l-am pus intrebarea pe care o sá ti-o pun si tie si daca, 
spre deosebire de ea, tu imi raspunzi politicos, maine o sa ai 
doar o vanataie pe obraz. In caz contrar, cunosti pretul. 

— Ce i-ati facut? 

— Ea a inceput. Cum sa-i zici unui om sa se duca la mama 
dracu’? Cum sa tratezi o persoana respectabila drept jigodie? 
Astea-s maniere? Pe bune! se enerva Mulvaney. 

Isi recápátá calmul, se ridica de pe scaun cu o sprintenealá 
uimitoare - dovedindu-se a fi mult mai scund decat isi 
imaginase Cordelia - si se apropie de fereastra. Dadu perdeaua 
Intr-o parte si ofta. 

— Nu sunt un asasin. Cunosc unii carora chiar le place asta, 
dar nu si lui Mulvaney. Nu zic ca lucrurile nu degenereaza 
uneori, dar niciodata din placere. Grosolania ei m-a indispus, 
însă ea m-a pocnit prima, scârba, într-un loc sacru, unde nu 
trebuie să lovești un bărbat. Mulvaney are niște reguli! Aș fi 
putut să-ţi trag un pumn, dar ai încasat doar o palmă. Pe 
moment, doare la fel, însă după pumn ai fi sângerat și, când zici 
sânge, zici cicatrice. Nu strici fata unei dame, asta e. Lovesti în 
burtă, dacă nu-i bine dotată, în coaste, la nevoie, dar fără 
semne pe fata, pur și simplu nu se face. La fel și când e vorba 
de bărbați, sa lovesti sub centură nu-i cinstit. Bun, mai am si alti 
clienţi pe care trebuie să-i văd astă-seară, haide să fim sinceri! 
Prietena ta nu s-a purtat frumos, s-a ajuns la bătaie și m-a 
apucat furia. Acum, că ţi-am spus tot, e rândul tău să treci la 
mărturisiri, explică Mulvaney îngenunchind în fata Cordeliei. Nu 
cred că ai chef să faci și tu o baie în canal, zi-mi unde-s lovelele 
și ne oprim aici. 

Cordelia reflectă repede. Se îndoia că Sheldon a trimis un om 
să recupereze doar banii. Suma era substanţială, însă valoarea 
documentelor furate de ea depășea cu mult cele 50.000 de lire. 
Mulvaney o punea la încercare. Ca să-i cunoască intenţiile, ca să 
știe dacă ea premeditase lovitura de la Heathrow. Sheldon voia 


Sa se asigure Ca, odatá banii recuperati, incidentul nu va avea 
alte consecinte nici pentru laboratorul farmaceutic, nici pentru 
cariera lui. Cordelia avea asupra ei stickul USB cu listele 
laboratoarelor, ascuns acolo unde Mulvaney nu indräznise s-o 
controleze, iar el nu trebuia sub nicio forma sa puna mana pe 
stick. 

— De ce o fata care-si poate permite un apartament atat de 
dichisit are nevoie sa se joace de-a hotul de buzunare? Doar 
daca nu cumva oi fi cleptomana, asa s-ar explica totul, adauga 
el apropiindu-se de fata ei. Ma gandesc la actrita aia americana, 
am uitat cum o cheama, care a fost prinsa sparlind toale dintr- 
un magazin. Chiar e o boala nenorocita, i-a facut praf cariera. 
Pentru o fustă, îţi dai seama! În cazul tău, care-i motivul? 

— Am datorii, răspunse Cordelia, coborând privirea. 

— Si știai ce conţine servieta? 

— Firește că nu, speram să găsesc un portofel, niște carduri 
de credit, câteva bancnote. 

— OK. Ce fel de datorii? 

— La pocher. 

— N-ai fost în mână? 

— Mai multe seri la rând. 

— Nu te-am văzut niciodată pe la bookmaker-i, pe unde joci? 
Ai o adresă în minte pe care să mi-o spui fără să te gândești 
prea mult? 

Cordelia, care tocmai inventase scuza, nu era capabilă să 
menţioneze numele unui cazinou. 

— Jucam aici, uneori la alţii acasă. 

Mulvaney se apropie și mai mult, o apucă de gât și se sculă în 
picioare, trăgând-o în sus după el. 

— Regula număra' unu: nu-l minţi pe Mulvaney. Regula 
număru' doi: nu-l iei pe Mulvaney de prost. Regula număru' trei: 
nu-l faci să piardă timpul. 

Mulvaney o strangula, degetele lui groase și puternice îi 
comprimau carotidele, împiedicând-o sá respire. Insă până ca ea 
să leșine, slăbi strânsoarea. 

— Iti mai dau o șansă înainte să-ţi ard încă o palmă, zise el 
ridicând mâna. 

— N-aș face asta în locul dumneavoastră. 

Mulvaney se opri brusc și se uită la Cordelia, surprins, apoi 
izbucni în ras, Improscändu-i fata cu stropi de salivă. 


— Fata asta e minunată! „N-as face asta in locul 
dumneavoasträ”, repetä el, amuzat. Te crezi In vreun film? 

— Spuneati ca nu va place violenta si... 

— Si ce? zbiera el. 

— Si nimic, räspunse calm Cordelia in clipa cänd Diego Il izbi 
tn ceafä pe Mulvaney cu un sfesnic de argint masiv. 

Lovitura se dovedi atât de violentă, încât Cordeliei i se paru 
că aude osul päräind. Chipul lui Mulvaney inghetä într-o 
expresie de stupefactie. Incerca să tragă aer în piept, buimac, 
dupa care incremeni si se präbusi greoi intr-o rana. Diego se 
apuca sä-i care suturi in pantec, in coaste, in fata. Corpul lui 
Mulvaney încasa inert atacurile. Cordelia se napusti spre fratele 
ei si îl imploră să înceteze, însă furia care îl cuprinsese părea de 
nepotolit. Cordelia își adună puterile și îl îmbrânci cât colo. 

— Diego, oprește-te! urlă la el. O să-l omori! 

El dădu drumul sfeșnicului, care căzu pe podea cu un zgomot 
înfundat, apoi se rostogoli pe parchet. 

Cordelia i se aruncă în braţe. 

— Niciodată n-am fost atât de bucuroasă că te văd, îi sopti ea, 
cu capul sprijinit de obrazul lui. 

El o împinse ușor, se lăsă în genunchi lângă Mulvaney, puse 
două degete pe carotida acestuia și așteptă să simtă bătaia 
inimii. 

— Nu-i mort, constată el și se ridică. 

— l-am auzit ceafa trosnind, murmura Cordelia. 

— Mă bucur ca a fost a lui, si nu a ta. Suna la poliţie! 

— Si ce sa spun? 

— Adevarul, Madre de Dios! se aprinse Diego. Un tip ti-a spart 
usa si a incercat sa te omoare! Tu esti victima, nu el! 

Cordelia li arunca o privire de dezgust lui Mulvaney si dadu sa 
porneasca spre camera de Zi. 

— Diego, usa era deschisa, politistii au pus o banda care 
interzicea accesul. Au constatat deja spargerea. Cum o Sa le 
explici, unu, că sunt în viata, doi, că am încălcat legea trecând 
de sub această bandă și, trei, că nu i-am chemat înainte să 
intru, deși am văzut starea apartamentului? Vor vrea să știe ce 
căutam, de ce mi-am asumat un asemenea risc. Imagineaza-ti 
reacţia lor când vor descoperi corpul matahalei ăsteia zăcând la 
picioarele patului meu. 


— Si ce cäutai atät de pretios, de ce ai päräsit Madridul ca o 
hoata? 

Cordelia isi pleca ochii. 

— Urma sa-ti povestesc. Vino cu mine, prefer sa ma Insotesti. 

In dormitor, Cordelia deschise sifonierul, trase afará hainele 
îngrămădite jos si izbi violent cu călcâiul in podeaua din interior. 
O sipca se sältä la un capat cu cätiva centimetri. Cordelia o 
desprinse complet si scoase un plic ascuns intre podeaua si 
sapa de beton. 

— Asta cäutam! ji arata lui Diego. Lire sterline, echivalentul a 
60.000 de euro. 

— Nu-mi spune ca erau in servieta lui Sheldon! 

— Ba da, iti spun. 

— Esti nebuna. De ce nu mi-ai pomenit de ei? 

— Ca sá nu ma faci nebuná. 

Diego stránse din dinti. Se duse sá verifice dacá Mulvaney era 
tot lesinat si fi lua pulsul, ca sá aiba constiinta impacata. 

Cordelia rámase tácutá, ín timp ce fratele ei, nervos, se 
învârtea prin camera. 

— Gata cu prostiile! exclamă el. Chemam politistii si le 
povestim tot. 

— La dracu’, ce vrei sá le povestesti? 

— Totul! Cauza mortii Albei, setea mea de razbunare, dorinta 
ta de a ma ajuta, o sá le spunem ca nu ti-ai dat seama ce faci la 
Heathrow, ca singura ta intentie era sa strängi dovezi ale 
crimelor comise de ei. Faptul ca nu te-ai atins de bani dovedeste 
buna ta credinta... Nu te-ai atins de ei, nu? 

— Doar 200 de lire... pentru taxi, raspunse ea jenata. Nu ma 
privi asa, nu aveam cash la mine, voiai sa platesc cu cartea de 
credit? 

— li punem imediat la loc in plic, continua Diego, scotand din 
buzunar 200 de euro. Pentru ca eu m-am gandit sa ma opresc la 
un bancomat înainte de a má urca in taxi. O sá le explicam că ai 
fugit in Spania de fricá, pe drept cuvánt, avänd In vedere ce s-a 
întâmplat de atunci, si că te-ai decis sá te întorci ca să restitui 
tot. Ai circumstanţe atenuante, nu ai cazier... O să-ţi plătesc 
cautiunea... În plus, eu l-am doborât pe ticălosul ăsta, nu tu. Ce 
risc în cel mai rău caz? Eliberarea condiţionată? În plus, le 
predăm un asasin, trebuie să conteze... 

— Ai terminat? 


Cordelia își regásise autoritatea de soră mai mare. Diego 
amuti. 

— Decizia mea de a ma intoarce... dupa ce te-au sunat ei sa 
te anunte ca au descoperit in canal corpul „meu”! Chestia asta 
o sa fie simplu de lamurit... O sa ma lase sigur sa plec, cu 
multumirile ofiterului de serviciu! 

— Asta-i umor? 

— Foarte negru. Uiti esentialul. Nenorocitii au ucis doua 
persoane pe care le iubeam si asta inseamna mult, mult prea 
mult. 

— Ai fost sa recunosti corpul? 

— Nu, dar chitara lui Penny Rose e aici, iar tipul pe care l-ai 
anihilat s-a lăudat că a omorât-o. Iti jur, Chiquito, că suma pe 
care le-am furat-o nu reprezinta nimic pe langa pretul pe care o 
să-l plătească. Crede-má, o sá plătească! Iti voi fi veșnic 
recunoscatoare ca m-ai urmarit, ca mi-ai salvat viata, ca ti-ai 
asumat atätea riscuri pentru cretina de sorä-ta. Ti-ai facut 
datoria de frate cu varf si indesat. Bunicul ar fi mandru de tine, 
cum sunt si eu. Intoarce-te la Madrid, längä Flores, daca vrei. Eu 
o sa continui. Nu voi chema politia, nu conteaza daca dobitocul 
ala de colo se mai trezeste sau nu. Daca-si revine, n-o sa se 
laude in fata politistilor, bazeazá-te pe ce-ti spun. Si e prea 
infatuat ca sá le povesteascá persoanelor care l-au angajat ca 
nu și-a îndeplinit contractul. Mâine o sá te duci la poliție, Penny 
Rose e de nerecunoscut, o sá pretinzi că nu poți sa mă identifici. 
O să te arăţi îngrijorat, fiindcă nu mai ai vești de la mine de 
câteva zile, dar și plin de speranţă, pentru că nu se întâmplă 
prima dată ca sora ta să dispară, să plece în lume. După care te 
duci acasă și îi lași să se descurce. 

Diego o strânse tandru în braţe. 

— Mi s-a confirmat acum, ești nebună de legat. Chiar crezi că 
o să te las să le răzbuni singură pe Alba și pe Penny Rose? O să 
găsim un hotel, o să achităm nota cash, cu banii lui Sheldon, și 
mâine luăm o hotărâre. 


Cordelia își adună câteva lucruri și le îndesă într-o geantă. 
Apoi așeză chitara lui Penny Rose în sifonier și părăsi 
apartamentul împreună cu fratele ei. 


2 
o 
= 
= 
< 
e 
A 
=, 
3 
a | 
w 
să 
v) 
< 
o 


27. 
Ziua a patra, Istanbul 


Maya se imbraca în grabă, apoi își puse într-o gentutá neagră 
cele două telefoane mobile, cheia camerei de hotel, invitația, 
pașaportul si fotografia fetiţei, de care nu se despartise de cand 
plecase din Paris. După ce aruncă o ultimă privire prin încăpere, 
strecură laptopul sub saltea, închise ușile dressingului și cobori 
în hol. 

O jumătate de oră mai târziu, un taxi o lăsa în piaţa Taksim. 
De acolo, strabatu pe jos strada Istiklal și intră la numărul 4. 

În grădina interioară, pe care Institutul Francez o împărțea cu 
serviciile consulare, se adunaseră antreprenori turci și francezi. 
O armată de chelneri cu sacouri albe forfotea pe aleile cu 
pietriș, cărând platouri cu gustări și fursecuri sau oferindu-le 
pahare cu șampanie invitaţilor. 

Maya se duse să-l salute pe consul; se cunoscuseră la 
Montréal, cu șase ani în urmă, când el era la post în Québec. Nu 
rămase mult cu el, își ceru scuze și îl părăsi ca să stea de vorbă 
cu directorul unui mare hotel, cu care colabora în mod regulat. 
Evitară să abordeze evoluţia situaţiei politice din ţară, 
multumindu-se să facă o constatare îmbucurătoare pentru 
afacerile lor: turiștii uitaseră de lovitura de stat și reveneau la 
Istanbul. Directorul aduse ca dovadă faptul că hotelul său era 
plin toată săptămâna. Maya îi confirmă, nici ea nu reușise să se 
cazeze acolo. Directorul o privi consternat. O asigură că, dacă ar 
fi știut, i-ar fi pus imediat un apartament la dispoziţie. Maya nu 
credea o iota, dar oricum nu-i păsa, se gândea la altceva. Isi 
plimbă privirea peste întreaga adunare, căutând să-și dea 
seama cine o invitase aici și cu ce scop. Un chip din mulţime îi 
dădu de înţeles că găsise răspunsul. 

Francois Verdier era un atașat consular pe care, de la prima 
lor întâlnire, Maya îl bănuia că lucrează pentru DGSE*®. Un 
bărbat amabil, dar nu flecar, două calităţi pe care ea le aprecia 
cu atât mai mult cu cât rareori se întâlneau la aceeași persoană. 
Se simpatizaseră reciproc, luaseră cina împreună în câteva 
rânduri și, într-o seară în care consumaseră mai mult alcool 
decât de obicei, Maya îl informase despre orientarea ei 


10 Direction générale de la Sécurité exterieure, serviciu de informaţii 
aparținând de Ministerul Forţelor Armate. (N.t.) 


sexuala... ca sa evite orice echivoc. Verdier nu-si schimbase 
atitudinea, rămânând la fel de amabil. Să mai spună cineva ca 
nu puteai să întâlnești și bărbaţi dezinteresati, asta dacă nu 
cumva Maya îl interesa din alte motive. Se apropie de el la 
bufet, prinse delicat între degete o frunză de viță-de-vie și i-o 
oferi, zâmbindu-i complice. Verdier era într-o dispoziţie proastă. 
A lăsat frunza într-un bol și s-a îndepărtat. Maya l-a urmat și a 
luat loc pe banca unde el se așezase, în fundul parcului. 

Nu i-a pus nicio întrebare, a așteptat ca el să vorbească 
primul. Unele detalii spuneau mai mult decât cuvintele. 
Încruntarea lui, felul în care își îndoia degetele, în care își 
strângea nodul la cravată erau tot atâtea indicii că Verdier nu se 
simţea în largul său. 

— Tu m-ai invitat? 

Atașatul consular se uită la ceasul de mână. 

— Am auzit niște zvonuri pe culoarele consulatului, zise el. N- 
ar trebui să le dezvălui, dar... 

Maya duse un deget la buze, deschise geanta, scoase 
invitaţia și îl întrebă dacă avea ceva de scris. Verdier găsi un pix 
în buzunarul sacoului și i-l întinse. Ea îi împinse ușor mâna și îi 
dădu bucata de carton lucios. Verdier îi înţelese intenţia și scrise 
în mare grabă: 

— Serviciile turce de informații vânează un agent francez 
venit la Istanbul pentru o extracţie sensibilă. 

Maya luă cartonul și scrise la rândul ei. 

— Extractie sensibilă??? 

— Un opozant al regimului sau informatii compromitatoare 
despre afacerile de coruptie in care e implicatä puterea. 

— Si ce legatura are cu Franta? 

— Niciuna, tocmai, agentul ar lucra singur. 

— De ce îmi povestesti asta? 

Verdier îi smulse pixul din mână și se repezi să scrie. 

— Pentru că dacă aș fi acest agent, aș pleca de aici cu primul 
Zbor, chiar fără să mai trec pe la hotel. 

Verdier îi aruncă o privire sfredelitoare, fapt ce o neliniști pe 
Maya în cel mai înalt grad. 

— Esti nebun? Nu sunt cine crezi sau ce crezi tu că sunt!!! 

— Contează ce cred serviciile turce de informații. 

Maya ardea de dorinţa de a-i pune o întrebare, dar risca să se 
dea de gol. Mecanismul capcanei se închidea în jurul ei... Atât 


de repede, încât îl bănuia pe Verdier ca ar fi o rotitä din 
angrenaj. 

— Si daca agentul si-a lásat pasaportul in camera de hotel? 

Verdier afisá aerul unui profesor disperat de nepriceperea 
elevului sáu. 

— Să se grăbească să-l recupereze. Desi, in locul lui, as 
încerca mai degrabă să trec granița pe rute secundare, spre 
Bulgaria. 

— Cât timp mai are până să fie arestat? 

— Trimite-mi o carte poștală de la Paris, mi-e dor de ţară, 
răspunse Verdier cu glas tare, înapoindu-i bucata de carton 
lucios. 

Apoi se ridică și se întoarse la bufet. 


Ziua a patra, Tel Aviv 


Comandantul cu care împărțea biroul tocmai își părăsise 
postul pentru pauza de ţigară pe care și-o acorda din două în 
două ore. Noa știa că avea la dispoziţie 10 minute ca să 
acţioneze. leși din birou și cobori cu ascensorul la subsol, la 
nivelul trei, străbătu culoarul lung și-și lipi faţa de ferestruica 
zăbrelită de la ușa arhivelor. Zări umbra funcţionarului care 
aranja niște dosare pe o poliţă. Deblocă ușa cu ecusonul, o 
împinse ușor și o închise cu grijă să nu facă zgomot. Se furișă 
prin spatele ultimelor două rânduri de rafturi și se opri brusc 
când auzi pașii arhivarului. Așteptă ca acesta să se întoarcă la 
masa de lucru și mai înaintă cu două rânduri. Sala arhivelor 
cuprinde 40 de rânduri, repartizate la distanţe egale pe o 
suprafaţă de 500 de metri pătraţi. Noa își continuă drumul, însă 
tălpile de cauciuc ale incältärilor ei scártáirá pe podeaua de 
beton si Noa încremeni, tinändu-si respiraţia. 

— E cineva acolo? strigă arhivarul. 

Se uită pe ecranele de supraveghere și, nevăzând nimic, 
ridică din umeri și își continuă lectura. 

Noa ajunse la rândul de rafturi unde erau depozitate dosarele 
agenţilor căzuţi în misiune. Citi repede etichetele și luă cutia cu 
numele lui Sarah Weizman. Săltă capacul, scoase dosarul aflat 
înăuntru și se lăsă în genunchi ca să fotografieze paginile cu 
telefonul mobil. Aproape terminase, când ușa arhivelor se trânti. 
Cineva intrase și acum îl saluta pe arhivar. Apoi Noa îi auzi pe 


cei doi mergand in directia ei. Puse repede dosarul in cutie si 
cutia la loc pe raft. Dupa care facu tiptil cale-ntoarsa, oprindu-se 
o clipă in dreptul fiecărui șir de rafturi. Era imposibil să 
părăsească locul fără să atragă atenţia. Din lipsă de timp, se 
hotări să blufeze. Se trânti de usa, actiona mânerul și se răsuci 
imediat ca și cum tocmai intrase în încăpere. Stratagema păru 
să funcţioneze. Îl recunoscu pe al doilea bărbat, un caporal care 
o salută respectuos; arhivarul se limită la un gest scurt din 
mână, care să-i dea de înţeles că se va ocupa imediat de ea. 
Noa profită de autoritatea gradului, voia să consulte fără 
întârziere inventarele loturilor de arme retrase din uz. O 
solicitare care nu avea nimic anormal întrucât, oficial, ea 
desfășura o anchetă despre o afacere privind traficul de 
lansatoare de rachetă RPG-7. De fapt, o acoperire în cadrul 
serviciilor armatei, unde servea neoficial ca agent de legătură 
pe lângă angajaţi ai informaţiilor care lucrau în afara 
frontierelor. Arhivarul îi indică rândul numărul 11 și îi reaminti să 
treacă în registru referintele documentelor pe care le lua și să le 
aducă înapoi până la sfârșitul zilei. Noa își ceru scuze și părăsi 
arhiva. 

Trecuseră nouă minute și mai trebuia să aștepte ascensorul. 
Așa că urcă scările în fugă până la etajul unde lucra, încetini 
pasul pe culoar ca să facă impresie bună și își apropie urechea 
de ușa biroului ei. Auzi o conversaţie telefonică. Se duse la 
toaletă, recuperă o revistă din coșul de gunoi, ascunse în ea 
dosarul pe care-l luase de formă de la arhivă, inspiră adânc în 
fata oglinzii și se întoarse la postul ei. 


În acest timp, la subsol, arhivarul îl conduse pe caporal până 
la ușă. Rămas singur, rememoră șirul evenimentelor produse cu 
câteva clipe în urmă. Cuprins de o bănuială, deschise iar 
calculatorul. Cititorul de ecusoane înregistra ora de intrare a 
fiecărui vizitator și, studiind ecranul, bărbatul tresări. Noa sosise 
cu cinci minute înaintea caporalului. Arhivarul își împinse 
scaunul înapoi și se duse să inspecteze rafturile. Se opri lângă 
un Post-it care zăcea pe jos și, ridicând capul, constată că o 
cutie nu avea etichetă. O scoase de la locul ei și înţelese că 
fusese așezată invers pe raft. Dosarul lui Sarah Weizman nu 
avea nimic de-a face cu o anchetă despre armele scoase din uz. 
Se întoarse imediat la masa de lucru și dădu un telefon. Un 


ofiter de informatii se prezenta peste 15 minute si fi ordoná sa 
consemneze tot ce observase. Cat isi scrise arhivarul raportul, 
ofiterul merse sa recupereze dosarul lui Sarah Weizman si lua 
de asemenea cu el și raportul detaliat al arhivarului, căruia îi 
ordonă să nu pomenească nimănui despre acest incident. 


Seara a patra, Londra 


Diego tinuse neapărat să se îndepărteze de Camden. 

Cordelia dibuise un mic hotel chiar în centrul districtului South 
Kensington. 

El părăsise în asemenea grabă Madridul, că nu-și luase în 
geantă decât laptopul. Ea îl duse să-și cumpere o periuta de 
dinţi și schimburi pentru câteva zile. 

Apoi frate și soră intrară într-un pub, se așezară la masă într- 
un separeu și comandară două halbe de bere. 

— Ai anuntat-o pe Flores? îl întrebă ea, văzându-l dus pe 
gânduri. 

— O s-o anunţ, nu la ea mă gândeam. 

— Si la ce te gândeai, dacă nu sunt indiscreta? 

— La același lucru ca tine. Odată obţinute toate numerele de 
conturi bancare, va trebui să actionam repede. Nu ne putem 
asuma riscul ca intruziunile noastre să fie remarcate până la 
urmă. 

— Strângerea datelor se va termina la miezul nopţii. Mâine- 
dimineaţă vom avea și codurile de acces. Virusul se propagă în 
mobilele tuturor congresiștilor. Mai rămâne să separăm grâul de 
neghină. 

— Si să rezolvăm o problemă importantă, sublinie Diego. 
Unde transferăm fondurile! Suma va fi considerabilă, trebuie să 
punem banii la adăpost înainte să-i putem redistribui victimelor. 
Un motiv bun să reunim toate capacităţile Grupului. 

— Va trebui să părăsim Anglia, să găsim un loc sigur de unde 
să operam. Daca Mulvaney o să-și povestească patania... 
Sheldon va căuta sa pună gheara pe noi cu orice pret, si nu 
duce lipsă de mijloace pentru a o face. La Madrid nu mai e 
posibil să revenim și, oriunde am vrea să mergem să ne 
baricadăm, călătoria cu avionul iese din discuție. 

Cordelia întoarse ecranul smartphone-ului înainte de a 
continua. 


— Există o legătură cu feribotul între Harwich si Haga. Mâine, 
am putea să ajungem acolo cu trenul. Si de la Haga, pe șosea, 
până la Amsterdam. 

— Dacă alegem Olanda, Rotterdam ar fi mai aproape, dar fie 
cum vrei tu. 

— Si dupa ce ne vedem în Ţările de Jos? Nu putem lucra de la 
hotel. Ne trebuie o ascunzătoare echipată cu conexiune la 
internet de mare viteză, argumentă Cordelia. 

Diego reflecta la diferite posibilităţi. 

— De ce să nu mergem până la Oslo cu mașina? l-am putea 
cere Ekaterinei să ne găsească o ascunzătoare. 

— Nu conta pe ea! Când am plecat din Madrid, am schimbat 
câteva mesaje cu Janice, iar ea mi-a dat de înţeles că Ekaterina 
e în Italia cu Mateo. 

— De ce ai contactat-o pe Janice? 

— Ca să nu mă simt singură în timpul călătoriei. 

— Aiureli! 

Cordelia nu raspunse imediat. 

— Mi-a trimis ea un e-mail. Voia sa vorbim despre o chestie 
importanta. N-a apucat sa-mi spuna mai multe, trebuia sa urc in 
avion. 

Diego isi puse telefonul pe masa si se uitä fix la sora lui, 
preocupat. 

— Mateo si Ekaterina sunt împreună? 

— Exact asta am zis adineauri, dar, de vreme ce sunt... niste 
aiureli, sa lasam subiectul. 

— Ba nu, să discutăm! 

— Ti-e foame? intreba Cordelia si deschise meniul. 


28. 
Ziua a patra, Istanbul 


Plecând de la cocktail, Maya nu știa încotro sá o apuce. li 
trimise o cerere de ajutor lui Vitalik, care o suná peste cáteva 
minute. 

— Lastivka, am informatii sá... 

— Scuză-mă, n-am găsit o cabină, dar e urgent, îl întrerupse 
ea. 

— Nu-ţi face griji momentan pentru vorbáretu' nostru, îţi 
supraveghez mobilul de ieri și e chiar ciudat, nu mai ești sub 
auzire. 

— Urmărire? 

— Așa am zis și eu. Ai crede că păianjenul s-a stricat. Nici nu 
mă miră, turcii cumpără porcării de materiale de la vecinii 
noștri, deci să lăsăm fiabilitatea. 

Maya simţi o imensă ușurare aflând că nu mai era spionată, 
însă avertismentul dat de Verdier îi copleșea toate gândurile. 

li împărtăși lui Vitalik discuţia avută cu atașatul consular în 
grădina Institutului. 

— E mai mult decât important să asculti sfaturile prietenului 
tau francez. Înţeleg că laptopul tău e de o mare pretiozitate, dar 
o să-ți cumperi unul nou. 

Acesta era glasul raţiunii. Maya putea să prăjească laptopul 
printr-o simplă conexiune de la distanță, însă cum să se 
hotărască să-și distrugă un camarad de arme alături de care 
înfăptuise atâtea? 

— Imediat mă ocup de retragerea ta, continuă Vitalik. La 
periferia de vest din Istanbul, e un birou de schimb. Îţi trimit 
adresa pe telefon, o ștergi după aia. Nu se știe niciodată, poate 
păianjenul începe să meargă, se oprește la întâmplare, am 
încredere în el ca-n ciumă. Să fii acolo mâine, la 11 dimineaţă 
fix. Spui că vrei să schimbi exact 180.289 de lire turcești în 
grivne. Patronul este un prieten de-ai mei. Vine, te salută, iti da 
un telefon nou și te duce până la Sofia. Mă suni imediat ce 
ajungi în Bulgaria, da? 

— De ce 180.289? 

— E data mea de naștere, acum nu mai ai niciun pretext să- 
mi uiţi aniversarea. Drum bun, Lastivka! Până atunci, găsește un 
loc sigur ca să stai peste noapte și nu umbla pe străzi. 


După ce Vitalik închise, Maya se simţi teribil de singură. În ce 
loc sigur să-și petreacă noaptea acum, când nu se mai putea 
întoarce la hotel? 

Soluţia veni printr-un SMS. 

„E o prostie, dar mi-e dor de tine. Unde ești?” întreba Eylem. 

Maya îi propuse să se întâlnească într-o cafenea din Karaköy, 
lângă podul Galata. 

Eylem ajunsese înaintea ei. Maya o anunţă că trebuia să 
părăsească Istanbulul în zori, dar o asigură că nu ar fi plecat 
fără să-și ia la revedere. 

Eylem nu era naivă, așa că vru să știe adevărul. Maya îi 
explică, fără prea multe detalii, că se afla într-o situaţie delicată 
cu unul dintre clienţii ei și se temea că e așteptată la hotel, însă 
avea nevoie să-și recupereze din cameră lucrurile cele mai 
preţioase. 

— De acord. Mă voi duce să-ţi iau laptopul, tu o sa mă aștepți 
în parcare, apoi mergem să dormim la mine. 

Maya deschise portofelul să plătească nota, lăsând să se 
vadă, din greșeală, fotografia ce se găsea înăuntru. 

— Cine e puștoaica? întrebă Eylem, scoțând fotografia. 

Maya i-o luă din mână și o puse în geantă. 

— Nu contează. 

— Aș fi curioasă să aflu de ce ai portretul unei fetiţe Yazidi la 
tine... Are legătură cu necazurile tale? 

— Nu, răspunse Maya, ferm convinsă de contrariu. 

— Si-atunci? 

— Cunosc niste rude de-ale ei care traiesc la Paris, ei sperau 
sa ma intalnesc cu fata, raspunse Maya, afundändu-se in 
minciuna. 

— Familie din Paris? Tare m-ar mira! Yazidi sau kurda, fata e o 
refugiată, judecând după paloare si dupa praful de pe fata. Iti 
urez mult noroc ca s-o gásesti. Peste trei milioane de refugiati s- 
au instalat la noi. li vezi pretutindeni în oras, la Izmir sunt si mai 
multi, umplu taberele de la frontiera sirianá. Si sosesc altii In 
fiecare zi. E o adevarata drama ce se intampla acolo, iar voi, tn 
Europa, inchideti ochii si nu faceti nimic. 

— Iti impärtäsesc tulburarea, dar nu sunt räspunzätoare de 
politica umanitara europeana. 


— Nu, tu organizezi voiaje de lux, din cate se pare, totusi te 
plimbi cu fotografia acestei pustoaice in geanta. Uite, prefer sa 
nu stiu nimic decat sa te vad mintindu-ma cu atäta tupeu. Acum 
Sa mergem Sa ne ocupam de laptopul tau. Vezi, nici macar nu te 
întreb de ce este atât de preţios. Dacă nici asta nu-i dragoste... 


KKK 


— Dacă aceasta copila era ratacita printre milioanele de 
refugiati din Turcia, ce sanse avea Maya sá dea de ea? 

— Copila era urmarita de cand fugise. 

— De ce? În ce consta, de fapt, misiunea Mayei? 

— S-o întâlnească. Însă fetiţa, simțindu-se urmărită, 
dispăruse. Noi trebuia s-o găsim și s-o scoatem de-acolo înainte 
ca fiarele să pună mâna pe ea. 

— Noi? 

— Soarta unui copil ne privește pe toţi. 

— Inclusiv pe fiare? De ce tocmai ea? 

— Pentru că era purtătoarea unui simbol. 


KKK 


Eylem nu scoase un cuvânt tot drumul. Opri maşina în 
parcarea subterană de la Pera Palace, în dreptul lifturilor. Maya 
îi dădu cardul magnetic de la camera ei. 

— Îţi adun lucrurile si mă întorc imediat, zise Eylem, 
deschizând portiera. 

— Lasă valiza, ia doar ce încape în geanta ta, o rugă Maya. 

— Ce bine că astă-seară am optat pentru o geantă de umăr 
încăpătoare! replică Eylem. Vrei vreo haină anume? 

— Doar ceva ca să mă schimb mâine, atât, trusa de toaletă 
Si... 

— Laptopul tau adorat! in ce parte a patului doarme? A ta sau 
a mea? intreba Eylem, apoi se indeparta. 

In hol, Eylem lua alt lift ca sä ajungä la etaj. Culoarul era 
pustiu. Intra in camera, aprinse lustra si indesa in geanta cateva 
haine. În baie, luă parfumul Mayei și-și dădu putin pe ceafă. Nu-i 
mai rămânea decât să recupereze nepretuita comoară si să 
plece. 


În mașină, Maya fierbea. Până acum, nu cäutase niciodată sa 
se informeze despre natura mesajelor pe care le transmitea, asa 
cum nu fusese constienta nici ca-si asuma riscuri reale. Se jura 
ca aceasta misiune avea sa fie ultima. Data viitoare cand 
celălalt mobil o sá sune, o să-l arunce direct in Sena. 

Se uită la ceas, trecuse un sfert de ora. Neliniștită și simtindu- 
se vinovată că o lăsase pe Eylem să se aventureze singură în 
hotel, cobori din mașină ca să-i iasă înainte. Un mesaj de la 
Vitalik se afișă pe ecranul mobilului, făcând-o să se oprească 
brusc: 


Păianjen activ! 


Clopotelul liftului răsună. Maya se ascunse în spatele unui 
stâlp în timp ce ușile cabinei se deschideau. 


Seara a patra, Tel Aviv 


Măcar o dată, ajunsese și Janice prima. La etajul trei, sună la 
ușa apartamentului în care locuia Noa, așteptă câteva minute, 
apoi cobori să caute cheile în ghiveciul cu flori. Urcă înapoi, intră 
în apartament și își strigă prietena, să se asigure că nu era 
acolo. 

In camera de zi domnea o ordine impecabilă. Janice se trânti 
pe canapea și luă prima revistă din teancul de pe masuta joasă. 

La ora 23, îi trimise un mesaj prietenei sale ca să afle dacă 
intenţiona să vină acasă curând. Nu primi niciun răspuns. 

Atipise de mult, când pocnetele unei motociclete care trecu 
pe stradă o făcură să tresară. Era 2 noaptea și Noa tot nu 
apăruse. Seara trebuie să se fi dovedit mult mai fermecătoare 
decât se așteptase, se părea că adormise în altă parte. Cu atât 
mai bine pentru ea, totuși ar fi putut s-o anunţe. 

Janice căscă de câteva ori și se întinse. Înainte de a pleca, 
puse revista la loc, cu grijă să respecte alinierea perfectă a 
teancului, și brusc îi veniră în minte cuvintele prietenei sale: 
„Dacă ajungi prima, scutește-mă de orice comentariu despre 
haosul...” 

O altă frază spusă de Noa o alarmă: „Apartamentul ei era mai 
curat decât dacă s-ar fi ocupat de el o armată de menajere”. 


Janice se repezi in dormitor si deschise sifonierul. Era gol, la 
fel ca sertarele comodei, rafturile din baie si dulapurile din 
bucatarie. Apartamentul fusese curatat complet. 

Își aduse aminte in ce context rostise Noa această frază, 
atunci cand îi povestise despre asasinarea colegei sale, si 
sângele îi ingheta în vine. 

Janice își luă în fugă geanta, cobori valvârtej scările și opri 
prima mașină care se ivi pe stradă, implorându-l pe șofer s-o 
ducă în cartierul ei. 

Ajunsă acasă cu inima bătând să-i spargă pieptul, vru să 
descuie ușa și, din greșeală, scoase rândul de chei de la 
apartamentul prietenei sale. Abia atunci observă forma 
neobișnuită a brelocului. Introduse unghia într-o crestătură și 
săltă capacul, dând la iveală un stick USB. 

Janice se năpusti spre computer și introduse stickul. Se 
deschise o fereastră cu un fișier securizat. 

La cele dintâi licăriri ale zilei, raportul pe care Noa reușise să 
i-l transmită apáru clar pe ecran. 

Primele trei litere ale textului confirmau că îi este, într-adevăr, 
adresat. 


HAL, 

Contul pe care l-ai descoperit la Jersey servește drept placa 
turnantă pentru o nebuloasă financiară mult mai vastă decât 
tot ce presupuneam noi. Nu e vorba de un virament, nici de 
două, ci de o mulțime de viramente care se repetă din lună în 
luna. Aceste transferuri privesc numeroase entităţi. De câțiva 
ani, un fond de investiții american, BlackColony, face să 
treacă prin JSBC sume considerabile. Banii pleacă imediat 
spre un alt cont la German Bank. Viramente similare, făcute 
din Rusia, trec prin același cont. Americanii le împrumută bani 
rușilor, iar rușii le împrumută bani americanilor. 

Această metodă le permite să-și desfășoare afacerile pe 
teritoriu străin la adăpost de orice pedeapsă. Dar ce afaceri? 
Și pentru niște sume atât de mari? Încă n-am idee. De 
asemenea, am descoperit sume ce par să fi aterizat în 
Regatul Unit și un nume important asociat cu această afacere. 
Tom Schwarson este omul despre care făcea cercetări Sarah 
Weizman, agentul nostru, înainte de a fi asasinată. 

Folosește eficient informațiile si distruge-le! 


Dacă citesti aceste rânduri, înseamnă că nu mai pot sá te 
protejez. 

Ai grijă de tine! Esti în pericol. 

Prietena ta 


Janice le expedie imediat o copie a documentului lui Mateo, 
Ekaterinei și lui Vitalik, pe e-mail, trimitandu-le cheia de criptare 
prin SMS. 


Apoi se îndreptă spre șifonier, îmbrăcă sacoul negru de la un 
costum de seară și se duse în fata oglinzii celei mari, agätate pe 
peretele salonului. 

Își privi imaginea reflectată, își aranjă putin părul, apoi, 
ștergându-și lacrimile ce-i șiroiau pe obraji, rupse buzunarul de 
sus al hainei, cum cerea tradiţia. 


29. 
ULTIMA ZI INAINTEA PULBERII 


Dimineata, Londra 


Inainte de a päräsi hotelul, pe la 8 dimineata, Cordelia salva 
informatiile colectate peste noapte si isi anunta fratele ca prima 
faza a operatiunii se incheiase. Lui Diego nu-i mai rämänea 
decat sa le trimita un mesaj celorlalti si sa achite nota. 

Luarä un taxi pana la gara. Cordelia privea pe geam cum 
orasul defileaza pe lángá ei si avea presentimentul ca nu o sá se 
Intoarcá aici decat peste multä vreme. 

Amandoi erau epuizati, ultimele zile nu le crutaserä puterile, 
iar farurile masinilor care treceau tntruna pe Old Brompton Road 
le luminasera camera toata noaptea. 

Doua ore mai tarziu, sprijiniti unul de altul, Cordelia si Diego 
dormeau in trenul ce sträbätea cu viteza zona rurala, ducändu-i 
spre portul Harwich. 


Dimineata, Roma 


Ekaterina își cautä smartphone-ul pe noptierä, își consulta 
mesajele si se ridică să-l caute pe Mateo. Traversa salonul, 
merse pe lângă biblioteca impunătoare și intră în bucătărie. 

— Janice ne-a trimis un fișier, îi zise lui Mateo, care lua micul 
dejun. 

— Ştiu, am primit cheia de criptare prin SMS. Cafea? ii 
propuse el. 

— Mi s-a părut că e urgent, sublinie Ekaterina. 

— Ce nu-i urgent când e vorba de Janice? Sunt sigur că poate 
să aștepte 10 minute. Ti-e foame? 

Ea nu răspunse. Posomorâtă, își turnă cafea într-o ceașcă. 

— Bucătăria ta e mai mare decât tot apartamentul meu din 
Oslo. 

— E doar o bucătărie... Ce contează? 

Ekaterina incuviinta din cap, gata să se întoarcă în dormitor 
ca să studieze documentul trimis de Janice. 

— Care-i problema? insistă Mateo. 

— Problema e că mă atașez de tine, însă nu facem parte din 
aceeași lume, iar asta mă sperie. 


—la loc, te rog, Janice o sa astepte. E timpul sa-ti spun o 
poveste. 

Mateo privea in gol. Inspirä adanc, pentru ca avea nevoie de 
aer ca Sa se scufunde in trecut si sa scoata la suprafata ceea ce 
facuse din el omul care era in prezent. Apoi puse mainile pe 
masă, Ca un povestitor pregătit sa deschidă poarta lumii sale. 

— In dimineaţa în care trei sate au fost incendiate pe o raza 
de 20 de kilometri de casa lui, Hoan a înţeles că membrii 
familiei lui erau expuși la riscuri mai mari dacă rămâneau acasă 
decât dacă plecau. Mărturiile despre soarta celor care fugiseră 
nu erau de natură să-l încurajeze. Forţele guvernamentale îi 
ţineau pe civili ca ostatici în conflictul dintre ele și trupele de 
gherilă. Latul se strângea de la zi la zi. Câmpuri minate, drumuri 
măturate de tiruri de mortiere, bombardarea cătunelor. În plus, 
umblau zvonuri despre khmeri, care răpeau copii pentru a-i 
înrola. La căderea nopţii, Hoan n-a reușit să-și calmeze fata, 
care avea opt ani; fiul său avea cinci. Așa că a luat o decizie. 
Sosise momentul despărțirii, ei vor pleca a doua zi. Era într-o 
marti, la începutul sezonului secetos. Lumina zilei se furisa în 
spatele colinelor. Cei care se aventurau dincolo de ele puteau 
vedea dantele roșietice zábovind pe câmpie înainte de a se 
stinge în dosul munţilor. Hoan adunase într-un sac strictul 
necesar ca să le asigure copiilor lui supraviețuirea timp de 
câteva zile. Biscuiti, trei plăcinte de orez, fructe uscate și două 
bucăţi de lemn-dulce. Păstrase dulciurile ca pe o comoară, 
pentru ziua când pacea va reveni. Înainte să se culce, se dusese 
tiptil să se uite la copii, să-i admire cu fervoarea celor care 
privesc îndelung statuia unei divinităţi, implorând un miracol. 
Hoan i-a dat traista fiicei sale și a asezat-o lângă frätiorul ei, în 
căruță. "Ţăranii din zonă puteau încă să meargă de-a lungul 
graniţei la căderea serii. Erau prea bătrâni ca să trezească 
bănuieli, iar atelajele lor, prea joase ca să se ascundă în ele 
combatanți, însă doi copii puteau trece neobservati sub o pătură 
neagră ca noaptea. Hoan și-a sărutat copiii și le-a urat drum 
bun, promitandu-le că o să vină dupa ei îndată ce va fi posibil. S- 
a străduit să-și consoleze fata și și-a strâns fiul la piept, 
punându-l să promită că o să aibă grijă de ea. l-am promis și am 
așteptat să se îndepărteze căruţa ca să plâng. Tata nu mai era 
decât un punct în zare. Am luat-o de mână pe sora mea și i-am 
jurat că ne vom întoarce curând. O minciună sfruntată, însă tata 


mintise primul cand pretinsese ca o sa vina dupa noi. Convoiul 
nostru a fost atacat in momentul cand treceam granita. Nu am 
mai vazut-o niciodata pe sora mea si astazi nu reusesc nici 
macar sa-mi amintesc chipul ei. Asa ca, atunci cand spui ca nu 
venim din aceeași lume, poate că ai dreptate... Însă trebuie sá 
știi și că teama mi-a bântuit copilăria în asemenea măsură, încât 
acum nu mai pot s-o simt. 


Mateo se ridică, își lipi buzele de ale Ekaterinei și ieși din 
bucătărie. Ea alergă după el, îl opri și se ghemui în braţele lui. 


În jurul prânzului, Kiev 


Vital bătea nervos cu degetele în birou. Fratele său ciocăni la 
ușă. 

— Intră! Parcă aș putea veni eu să-ţi deschid! 

— Esti în toane bune, din câte vad! Ai vești de la Maya? 
întrebă Malik. 

— Dacă aveam, eram într-o dispoziție mai bună. 

— Iti faci griji? 

— Nu știu nimic. Nu s-a prezentat la întâlnire... Dar am 
încredere în ea, să dăm dovadă de răbdare. 

— Pot să fac ceva pentru tine? 

— Să-mi schimbi poziţia scaunului și să-l tragi puţin înapoi. 
Nenorocitele astea de suporturi pentru picioare s-au agăţat iar 
de cablurile calculatorului. 

Malik se apropie să manevreze scaunul cu rotile al fratelui său 
geamăn. 

Vital îl opri cu un gest și se aplecă spre ecran. 

— Vezi și tu ce văd eu? întrebă el, în culmea mirării. 

Malik citi mesajul afișat. 

— Anunta-i pe ceilalţi, îi zise lui Vital. Spune-le tuturor să vină 
aici cât mai repede. Plătește-le drumul, la nevoie. Nu uita să le 
spui că e urgent și că nu au de ales. O să pregătesc camerele și 
fug să activez Donjonul. 


11:30, Tel Aviv 


David o găsi pe Janice adormită pe canapeaua din salon. 
Observând buzunarul rupt al hainei, se așeză lângă ea și 


astepta. Cand ea deschise ochii, o lua in brate si o consola, fara 
să-i puna nicio întrebare. 

Apoi, așa cum obișnuia, se duse în bucătărie să-i pregătească 
tava cu micul dejun. 

Janice se uită fix la el și îi mărturisi că era un prieten 
nesperat, probabil cel mai bun din lume. Si un artist desăvârșit 
care trebuia să se întoarcă fără întârziere la pictura lui. Ea, una, 
provocase destulă dezordine. 

David o privi cu îndoială, în timp ce Janice se îndrepta spre 
camera ei. 

Rămase sub duș un timp și reapăru îmbrăcată în negru. 

— Te duci la muncă? o întrebă David, care nu se mișcase din 
salon. 

— E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac. 

— Sau poţi să te distantezi putin, să calatoresti, să părăsești 
Tel Avivul pentru o vreme. Mă rog, zic și eu... sau să nu faci 
nimic. 

— Poate, răspunse ea, dar întâi trebuie să stau de vorbă cu 
Efron. 

David o conduse până pe trotuar. În clipa când ea urcă în taxi, 
el o strigă ca să o întrebe ceva: 

— Ce ai vrut să spui cu „probabil”? 


În jurul orei 13, Marea Nordului 


În ciuda stropilor reci, a vântului și a spumei proiectate de 
etravă, Cordelia vru să rămână pe puntea navei. Sprijinită în 
coate de bastingaj, observa orizontul. Coasta Olandei apărea 
deja. 

— Mergem la proră sá ne jucăm de-a Titanicul îl întrebă pe 
fratele ei, care își consulta mesajele. 

Diego ridică ochii. 

— Mergem la Kiev, o anunţă el pe un ton grav. 

— De ce Kiev? 

— Au răspuns la solicitarea mea, tot Grupul se reunește la 
Vitalik. 

— O să ne întâlnim cu toţii, am auzit eu bine? Ce le-ai spus? îl 
chestionă Cordelia, uluită. 

— Adevărul. Că Sheldon a încercat să te asasineze. 

Cordelia afișă o expresie hotărâtă. 


— Vezi, imi tin promisiunea, zise ea. Acum stiu ca toti acesti 
ani nu au fost în zadar, Alba va fi răzbunată în curând, o să-i 
jumulim, o să-i distrugem... 

Zambi, se întoarse, fixă ţărmul cu privirea și strigă în vânt: 

— ...0 sa dăm lovitura secolului! 


În același moment, la Roma 


Mateo și Ekaterina se pregăteau să ia legătura cu Janice, când 
telefoanele lor mobile vibrară la unison. 

Isi strânseră în grabă lucrurile și săriră într-un taxi care îi duse 
la aeroportul Fiumicino. Urmărirea lui Baron nu mai reprezenta 
prioritatea lor, mesajul lui Vitalik era lipsit de orice echivoc. 


În același moment, la Tel Aviv 


Ajungând la sediul ziarului, Janice se duse direct în sala de 
reuniuni. Şedinţa de redacţie era pe terminate, echipa dezbatea 
ultimele subiecte pentru ediţia de a doua zi. Văzându-i expresia 
gravă, Efron se întrerupse și o luă în biroul lui. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

Janice îi împărtăși informaţiile din biletul de la Noa, dar nimic 
mai mult. Nu suflă o vorbă despre soarta prietenei sale. 

— E o chestiune delicată, Janice. In mod clar, ai în mână un 
dosar fierbinte, miroase a material exclusiv de prima pagină, 
așa cum visează orice redactor-șef. Dar trebuie să am grijă de 
siguranţa colaboratorilor mei. Ce-ai vrea să-ţi spun? Să-i dai 
bătaie sau să lași totul baltă, fiindcă o afacere de genul ăsta e 
mult prea riscantă? Ayrton Cash e vânat mărunt prin comparaţie 
cu Schwarson. Averea lui se ridică la 57 de miliarde de dolari, nu 
există om mai puternic și mai periculos decât el, sau decât cei 
din anturajul lui, de altfel. Intelegi ce vreau să spun prin 
„delicat”? 

Mobilul lui Janice vibra, ea citi mesajul lui Vitalik si isi ceru 
scuze fata de Efron. 

— Trebuie sa plec, e urgent. 

— Pot sa stiu unde te duci? 

— În Ucraina, am nevoie să-mi dai un avans, ai putea sá mi-l 
virezi în cont? Scuze, dar trebuie să plec, am timp doar să trec 
pe-acasă să-mi strâng câteva lucruri. 


Efron o privi tintá, zambind in coltul gurii. 

— De fapt, luasesi deja decizia asta înainte de a vorbi cu 
mine. Drum bun! Si-ti ordon sa-mi dai vesti despre tine regulat. 

Janice cobora deja scarile tn fuga. 


KKK 


— Fusese suficientă o solicitare din partea lui Diego pentru a-i 
convinge pe Vital si pe Malik să încalce regula cea mai 
importantă de securitate, reunind tot Grupul la Kiev? Ce le 
dădea lor această putere și ce anume impunea o asemenea 
grabă? 

— Nu, nu e vorba despre solicitarea trimisă de pe puntea 
feribotului. Firește, Cordelia și Diego aveau nevoie de ceilalţi ca 
să-și ducă la capăt planurile, dar, chiar și pentru a reuși lovitura 
secolului, cum o numise cu mândrie Cordelia, atacul informatic 
putea fi foarte bine operat de la distanță. Cât despre Vital și 
Malik, ei nu se bucurau de o autoritate deosebită. Ei doar 
folosiseră un cuvânt-cheie stabilit de multă vreme. Niciun om nu 
are dreptul mai mult decât alţii să tragă semnalul de alarmă în 
tren, însă cel care o face trebuie să ia această decizie și să-și 
asume consecințele. 

— Atunci, ce au citit fraţii Vitalik pe ecran ca să-i determine să 
adune Grupul? 

— O propoziţie ce rezumă tot ceea ce Mateo și Ekaterina 
bănuiau deja în camera lor de hotel din Londra... acest proiect 
vast a cărui esenţă, după cum a spus chiar Ekaterina, încă le 
scăpa, dar ale cărui contururi le întrezăreau, fapt ce i-a împins 
să se ducă la Roma: 


Amurgul fiarelor a început. 


De ani întregi, se formase o alianţă compusă din oligarhi atât 
de bogaţi și atât de puternici, încât nicio forță nu-i putea opri. 
După ce puseseră mâna pe resursele energetice, 
agroalimentare și farmaceutice, după ce preluaseră controlul și 
supravegheau mijloacele de comunicare și de informare - reţele 
sociale, canale de televiziune și majoritatea ziarelor -, fiarele se 
pregăteau să lanseze ultima fază a planului lor. Decisivă și fără 
întoarcere. Să ia în stăpânire ţările cele mai bogate, să le 


supunä instaländ guverne autoritare conduse de ai lor. China, 
Indonezia, India, Rusia, Turcia, Brazilia, tärile din Golf si, de 
curänd, si Statele Unite... peste patru miliarde si jumätate de 
oameni träiau deja la cheremul lor; omenirea mergea lent in 
directia impusá de ei. Mai rámánea un focar de rezistentá, un 
ultim bastion: Europa. lar Baron, ambasadorul Aliantei, lucra s-o 
darame. Sá dezintegreze ultimele democratii pentru a domni in 
mod exclusiv asupra popoarelor si a bogátiilor lor. intelegeti 
acum motivul care i-a impins pe Vital si pe Malik sä convoace 
Grupul de urgenta? 

— Monstrul cu mai multe capete... Ayrton Cash, Robert 
Berdoch, fratii Kich, Schwarson, Stefan Baron si toti cei carora 
nu le cunosc încă numele... Ce puteau sá facă membrii Grupului 
9 în fata unor forte atât de redutabile? 

— V-am spus la începutul discuţiei noastre: să nu se 
mulţumească să se supere, să protesteze sau să condamne, ci 
să acţioneze. 

— În ce fel? 

— Ekaterina, Mateo, Cordelia, Diego, Janice, Vital, Malik, Maya 
nu au fost recrutati la intamplare. Anii lor ca hackeri nu au 
reprezentat altceva decat un lung proces de formare... Ce s-a 
întâmplat noaptea, la Oslo, a fost un început. Fără să știe, toţi 
erau legaţi pentru ca, într-o zi, să poarte această luptă 
periculoasă. Prima lor bătălie, care stătea să înceapă la Kiev, 
consta în punerea laolaltă a probelor. Talentele lor nu ar fi fost 
de ajuns pentru a-i proteja de pericolele care îi așteptau. Acum, 
că regulile erau încălcate, nu mai exista niciuna, nici de partea 
binelui, nici de partea răului. 

— Și care e relația dintre această bătălie și lupta dusă de 
Diego și de Cordelia? 

— Sa inveti de la adversar inseamna sa dai dovada de 
modestie si de inteligenta. Nu intentionam sa le lasam celor din 
PSYOPS monopolul manipularii. Tineti minte ce-i explica Noa lui 
Janice? Sa-ti infricosezi dusmanul este o tehnica veche de cand 
lumea. Atacand portofelul sefilor de laboratoare farmaceutice, 
Diego si Cordelia urmau sa transmita un mesaj catre armata de 
fiare. ,Existám. Nu stiti cine suntem, dar stiti acum ca putem 
ajunge la voi.” Le dädea de gändit si, in plus, cream o 
diversiune. 


— Confiscänd de la fiecare cinci milioane? O piscáturá de 
tantar, ca s-o citez pe Cordelia. 

— Un simbol nu are pret... iar noi eram pe cale sa le luam 
mult mai mult decat atat. 

— Si Maya? Care era legatura cu misiunea ce o dusese la 
Istanbul, cu fotografia fetiţei cu chip de înger? 

— O cheamă Naélle si ea va fi cheia. 

— Cheia de lace? 

— De la cusca in care sa inchidem fiarele. 

— Dar cine i-a trimis fotografia Mayei, cine a postat mesajul 
pentru Vital si Malik si, in fond, cine a dat alarma si a decis sá 
reuneasca Grupul? 

— Eu. 

— Cine sunteti dumneavoastra printre ei? 

— Eu sunt 9. 


O sala de videoconferinta. 
Intrerupere momentana a conexiunii stabilite la 00:00. 
GMT prin protocol criptat. 


KKK 


Luna se înălța pe cerul Kievului, făcând să scânteieze apele 
Niprului. 

La marginea fluviului, un mic castel din secolul al XIX-lea se 
trezea din toropeală. 

Deschizăturile înguste ale donjonului straluceau ca un far în 
noapte. 

Înăuntru, nouă ecrane erau aranjate în jurul unei mese 
rotunde. 

În spate, diodele serverelor licăreau de-a lungul pereților, în 
dulapurile lor climatizate. 

Peste câteva ore si pentru prima dată, Grupul 9 se va reuni, în 
efectiv aproape complet. 

Amurgul fiarelor era pe punctul de a începe. 


Kiev, castelul 


Multumiri 

Pentru: 

Raymond. 

Pauline, Louis, Georges si Cléa. 

Daniele si Lorraine. 

Susanna Lea, Léonard Anthony. 

Emmanuelle Hardouin, Soazig Delteil. 

Cécile Boyer-Runge, Antoine Caro. 

Juliette Duchemin, Sandrine Perrier-Replein, 

Laetitia Beauvillain, Alix de Cazotte, Lydie Leroy, 

Marie Dubois, Joél Renaudat, Céline Chiflet, Marie Grée, 

toate echipele de la Editions Robert Laffont. 

Pauline Normand, Marie-Eve Provost, Jean Bouchard. 

Sébastien Canot, Mark Kessler, Xaviere Jarty, 

Estelle Rolloy, Carole Delmon. 

Devon Halliday, Noa Rosen, Kerry Glencorse. 

Sarah Altenloh. 

Rémi Pépin. 

Carole Cadwalladr. 

Gilles si Carine. 

Eisa de Saignes. 

Societatea Ledger si geniala sa echipä, care m-au Invätat 
atätea. 


N 


— 


i ERE 


CONNAU 


GHT HOTEL, LONPRA 


popul GALATA 


CASTELUL PIRATILOR 


— == SPM UG tte 


~ 


TA TEN 


PARCUL RETIRO, MADRID 


PERA 
PALACE 
HOTEL 


j A SA 
GN 
a Aayi ig ALS ARE 
' „oo Y Lt = aT 
=, sr ar E u 
i a ibe | 
a â 
> mr] 2 EA 
CTH PT -e > 
Ll 
‘ a a 
LIRE a o 


MMS 


Marc Levy este, de 20 de ani, scriitorul francez cel mai citit 
din intreaga lume, cu peste 50 de milioane de exemplare 
vandute. In Franta, romanele sale au fost vandute in mai mult 
de 23 de milioane de exemplare. 


A debutat in 2000, cu romanul Si dacă e adevărat, ecranizat 
în 2005 cu titlul Ca în rai, cu Reese Witherspoon si Mark Ruffalo 
în rolurile principale. 

La Editura Trei au apărut Sí daca e adevărat. Te voi revedea. 
În altă viaţă. Sapte zile pentru o eternitate. Toate acele lucruri 
pe care nu ni le-am spus. Prietenii mei, iubirile mele. Prima zi. 
Prima noapte. Hoţul de umbre. Strania călătorie a domnului 
Daldry. Mai puternic decăt frica. Și dacă aș mai trăi o dată. Unde 
ești?. Un alt fel de fericire. Copiii libertăţii. Ea & el, Orizontul 
răsturnat. Ultima din clanul Stanfield. O fata ca ea. Fantoma si 
iubirea.